Ă CADEMIA D E ȘTIINȚE SOCIALE ȘI POLITICE A REPUBLICII SOCI A LISTE ROM  N I A DIN SUMAR: ISTORIA ROMÂNIEI CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE SEMNIFICAȚIA ISTORICĂ A REVOLUȚIEI DE ELIBERARE SOCIALĂ Șl NAȚIONALĂ GHEORGHE ZA HAR LA PRELIMINARIILE SEMNĂRII CONVENȚIEI DE ARMISTIȚIU ÎNTRE ROMÂNIA SI NAȚIUNILE UNITE TRAIAN UDREA * franța și situația de pe frontul românesc în vara anului 1917 (II) NICOLAE DASCĂLU, 'DANIELA BUȘĂ FORȚELE ARMATE ALE ȚĂRII ROMÂNEȘTI ÎNTRE ANII 1831-1848 PAUL BARBU PAGINI DE ISTORIE UNIVERSALĂ CONTRIBUȚII PRIVIND STUDIUL RELAȚIILOR JAPONO-GERMANE ÎN ANH CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL ZORIN ZAMFIR MEMORII, CORESPONDENȚĂ, ÎNSEMNĂRI ALEXANDRU CANDLA.NO-POPESCU - MARTOR ȘI CRONICAR AL TIMPULUI SĂU (I) RADU-DAN VLAD PROBLEME ALE ISTORIOGRAFIEI CONTEMPORANE CARTEA ROMÂNEASCĂ ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE TOMUL 40 -1987 AUGUST www.dacannnaiiica.ro EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA ACADEMIA DE ȘTIINȚE SOCIALE ȘI POLITICE A REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA SECȚIA DE ISTORIE ȘI ARHEOLOGIE COMITETUL de redacție ȘTEFAN ȘTEFĂNESCU (redactor șef), ION APOSTOL (redactor șef-adjunct); NICHITA ADĂNILOAIE, LUDOVIC DEMENY, GHEORGHE I. IONIȚĂ, AUREL LOGHIN, DAMASCHIN MIOC, ȘTEFAN OLTEANU, POMPILIU TEODOR (membri). Prețul unui abonament este de 180 lei. în țară abonamentele se primesc la oficiile poștale și difuzorii de presă din Întreprinderi și instituții. Cititorii din străinătate se pot abona ad resindu-se la ROMPRES- FILATELIA Departamentul Export-Import-presă P. O. Box 12—201. Telex 10376 prsfi r — București, Calea Griviței nr. 64 — 66. Manuscrisele, cărțile și revistele pentru schimb precum și orice corespondență se vor trimite pe adresa Comitetului de Redacție ai revistei „REVISTA DE ISTORIE”. Apare de 12 ori pe an. B-dul Aviatorilor, nr. 1 71247 — București, tel. 50.72.41 www^.âaîtoftMaăfiica.ro TOM 40, Nr. 8 august 1987 SUMAR ISTORIA ROMÂMEI GHEORGHE ZAHARIA, Semnificația istorică a rctoluțic d clibciaic sociala si națională.......................................................... 769 TRAIAN UDREA, Preliminariile semnării convenției dc armuri i întie i omânia și Națiunile Unite................................................. 780 ★ NICOLAE DASCĂLU, DANIELA BUȘĂ, Franța si situația dc pe frontul roniânes' în vara anului 1917 (II)........................................... 790 PAUL BARBU, Forțele armate ale Țării Românești intre anii 1881—1848..... 805 PAGINI DE ISTORIE UNIVERSALĂ ZORIN ZAMFIR, Contribuții privind studiul relal'ilor japono-germanc in anii celui de-al doilea război mondial............................................. 820 MEMORII, CORESPONDENȚĂ, ÎNSEMNĂRI Alexandru Candiano-Popescu — martor și cronicar al timpului său (I) (Kmhi-Dan Vlad)................................................................... 831 PROBLEME ALE ISTORIOGRAFIEI CONTEMPOI’ \NE O lucrare fundamentală a istoriografiei românești (Xicolae hdioiu)...... 841 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE Sesiunea științifică anuală a Academiei de partid pentru invățămint social-politic. Contribuții în domeniul istoriei României (Constantin Mocanu) ; Călătorie de documentare științifică în U.R.S.S. (Mircea Suciu); Cronica............. 846 CARTEA ROMÂNEASCĂ Șl STRĂINĂ DE ISTORIE * * , Civilizație medievală și modernă românească. Studii istorice, voi. îngrijit de Nicolae Edroiu, Aurel Răduțiu, Pompiliu Teodor, Edit. Dacia, Cluj-Napoca, www.dacoromanica.ro 765 1985, 402 p. (Ioana Constant tnescu).............................................. 850 ALEXANDRU DUȚU, Călătorii, imagini, constante, Edit. Eminescu, București, 1985, 333 p. (Paul Cernooodeanu )........................................................ 851 VESELIN TRA1KOV, Curente ideologice și programe din mișcările de eliberare națională din Balcani pînă tn anul 1878, traducere de Constantin N. Velichi, Edit. științifică și enciclopedică, București, 1986, 448 p. (Dan Berindei)........................... 853 MICHEL MOLLAT. Les etploraleurs du XIJB au XVI’ sitele. Premiers regards sur des mondes notweattx, Editions Jean-Claude Lattăs, Paris, 1984, 258 p. (Eugen Deiiize) .......................................................................... 855 www.dacoromanica.ro RIE TOME 40, N“ 8 Aout 1987 SOMMAIRE L’IIISTOIRE DE HOL MANII’ GHEORGHE ZAHARIA, La signification histonque dc la rtxolution de liberalion sociale et naționale.................................................................. 769 TRAIAN UDREA, Les prâliininaircs dc la signature de la convcnlion d’arinislice entre la Roumanie et les Nations Unies................................................ 780 ★ NICOLAE DASCĂLU, DANIELA BUȘĂ, La France et la situation sur le front roumain â l’6t6 dc l'annee 1917(11)........................................................... 790 PAUL BARBU, Les forccs arindcs dc la Valachie entre 1831 — 1848 ............................. 805 PAGES D’HISTOIRE UNIVERSELLE ZORIN ZAMFIR, Contributions â l’6tudc des relations nippono-allemandcs pendant la deuxiime guerre mondiale.......................................... 820 MEMOIRES, CORRESPONDANCE, NOTES Alexandru Candiano-Popcscu temoin et chroniqueur dc son temps (I) (Radu-Dan Vlad)........................................................... 831 PROBLEMES DE L’HISTORIOGRAPHIE CONTEMPORANE Un ouvrage fondamcntal de l’historiographie roumaine (Nicola Edroiu). 841 CHRONIQUE DE LA VIE SCIENTIFIQUE La session scientifique annuelle de l'Acad6mie de parti pour I enseignement socio- politique. Contributions dans le doniaine de l’histoire de la Roumanie (Constantin Mocanu): Voyage dc documentation scientifique en U.R.S.S. (Afircea Sticiu); Chronique.................................................. 846 LE LIVRE ROUMAIN ET fiTRANGER D’HISTOIRE , ♦ 4 Ciuilizație medievală și modernă românească. Studii islottce (La civilisation m6di6- vale et moderne roumaine. t tu des historiqucs), voi. păru par les soins de Nicolae www.dacoromamca.ro 767 Edioiu, Aurel Rădu|iu, Pompiliu Teodor, Edit. Dacia, Cluj-Napoca, 1985, 402 p. (ioana Constantinescu) „ #..................F....................... 850 ALEXANDRU DUȚU, Călătorii, imagini, constanți (Voyages, images, constautes), Edit. Eminescu, București, 1985, 333 p. (Paul Cernovodeanu)............................. 851 VESELIN TRAlKOV, Curente ideologice și ptograme din mișcările de eliberare națională din Balcani pină in anul 1871 (Courents idâologiques et programmcs des mouvements de liberation naționale des BalRans jusqu’en 1878), traduit par Constantin N. Velichi, Edit. științifică și enciclopedică, București, 1986, 448 p. (Dan Berindei) 853 MICI1EL MOLLAT, Les explorateuif du XIJIe au XVJe siecle. Premiers regards sur des mondes nouveaux, Bditions Jean-Claude Lattfes, Paris, 1984, 258 p. (Eugen Denize) . ..................................................................... 855 www.dacoromaiiica.ro ISTORIA ROMÂNIEI SEMNIFICAȚIA ISTORICĂ A REVOLUȚIEI DE ELIBERARE SOCIALĂ ȘI NAȚIONALĂ GHEORGHE ZAHARIA Privit din perspectiva timpului, actul istoric din august 1944 își dezvăluie întreaga însemnătate pe plan intern, din punct de vedere nați- onal și social, precum și pe plan extern, din punct de vedere militar și politic. Insurecția națională, care a constituit totodată începutul revolu- ției de eliberare socială și națională, antifascistă și antiimperialistă, a doborît dictatura antone sciană și a zdruncinat puternic, din te- melii, regimul social care o crease. Insurecția a scos țara de sub dominația celui de al III-lea Reich, unul dintre cele mai brutale regimuri imperialiste, și a salvat ființa națională a poporului român; România s-a alăturat Națiunilor Unite, așa cum reclamau interesele ei firești, și a deschis calea pentru eliberarea nord-vestului țării de sub ocupația Ungariei horthyste; a proiectat în avanscena vieții politice românești forțele cele mai înaintate ale națiunii, a creat un cadru propice desfășurării accelerate a revoluției populare din care s-a născut România socialistă. Se degajă — așa dar — cîteva sensuri majore privind însemnă- tatea istorică a revoluției poporului român, unele cu caracter imediat, atît pentru situația României, cît și pentru sud-estul și centrul Europei, pe plan militar și politic; aii ele, cu caracter de durată, privind dezvol- tarea social-economică și politică a țării. Luptele duse de forțele patriotice între 23 și 31 august, dezarmarea și capturarea trupelor germane de pe teritoriul de sud-est, central și sud- vest al țării, împiedicarea lor de a pune stăpînire pe Carpații Răsăriteni, zona fortificată Cașin—Focșani—Brăila și pe Carpații Meridionali, au asigurat victoria deplină a insurecției naționale armate antifasciste și antiimperialistei Au fost eliberate două treimi din teritoriul de atunci al României și, odată cu aceasta, armatei sovietice i-au fost deschise „Poarta Focșanilor” și trecătorile prin Carpați, precum și direcția stra- tegică a Văii Dunării; au fost asigurate căile de acces ale armatei sovie- tice la nord de Carpații meridionali, precum și la sud, spre Bulgaria, iar la vest, spre Iugoslavia. La 2 septembrie 1944, postul de radio Moscova constata, pe bună» dreptate, în cronica sa consacrată evenimentelor internaționale, că „încer- carea hitleriștilor de a răsturna situația din România a eșuat complet. Noul guvern român a sfărîmat toate încercările hitleriștilor și este stăpîn pe situație ... ”. împrejurările favorabile create de ofensiva armatei sovietice dădu- seră forțelor insurecționale posibilitatea desfășurării cu succes a luptei armate antifasciste. Comandamentul german a fost lipsit de posibili- www.dacoromanica.ro 769 tatea scoaterii unor unități de pe front, datorită angajării în luptă de către forțele sovietice a rezervelor de care dispunea în acest sector al frontului. Insurgenții români au putut să înfrîngă rezistențele germane din interior pe o arie largă, să asigure un cap de pod de cca 50.000 km pătrați la nord de Carpații Meridionali, prin măsura luată de Comandamentul român în noaptea de 23/24 august, de acoperire a frontierelor, pentru a împiedica eventualele pătrunderi ale trupelor germane și ungare din exterior, în special din Ungaria și Iugoslavia Totodată, insurecția a creat împrejurări favorabile desfășurării ulterioare a operațiunilor armatei sovietice. înaltul Comandament al armatei germane (O.K.W.) făcuse eforturi mari pentru a-și reface apăra- rea pe arcul carpatic din România și a-1 transforma într-o barieră greu de trecut în calea forțelor sovietice spre Balcani, sud-vestul și centrul continentului, transferînd din Franța și Germania, în luna septembrie, un mare număr de divizii2. Speranțele lui au fost însă spulberate de tena- citatea cu care trupele române și-au îndeplinit misiunea. Datorită acți- unilor energice ale forțelor insurecționale române, armatele sovietice au putut să străbată în viteză3 un spațiu mare eliberat de insurgenții români și să ajungă, fără dificultăți, pînă la începutul lunii septembrie, la fronti- era româno-bulgară; ele au putut înainta prin Cîinpia Română, în lungul Văii Dunării, către Iugoslavia, Ungaria și Austria, iar prin Podișul Tran- silvaniei, din capul de pod asigurat de ostașii Armatei 1 române, în lun- gul rîului Mureș și prin „poarta Someșului’’, spre Ungaria și Cehoslovacia. La mijlocul lunii septembrie, armatele sovietice au ajuns în zonele de la frontierele vestice ale României cu Iugoslavia și Ungaria. Arcul carpatic n-a mai constituit o fortăreață în calea lor ; prin trecătorile răma- se libeie, asigurate de diviziile române care rezistau presiunilor adversa- rului pe poziții situate între 50 și 350 km la nord de aceste trecători și la cca. 200—600 km de București, forțele sovietice de la sud de Carpații Meridionali s-au putut concentra în podișul Transilvaniei, în vederea unor operații noi spre Cîmpia Tisei. Apreciind contribuția Armatei 1 române în desfășurarea acestor ample deplasări și regrupări de foițe, generalul I. M. Managarov, comandantul Armatei 53 sovietice, spunea, în ordinul său de zi cu nr. 0346, dat la 23 septembrie 1944 : „în aceste lupte unitățile și subunitățile române, în condiții grele de regrupare, au dovedit bărbăție și dîrzenie și și-au îndeplinit cu cinste misiunea înaltă ce le-a fost trasată. Pentru aceste fapte de arme excepționale, transmit mulțumirile mele domnului general de Corp de armată Macici și trupelor de sub comanda sa care au acoperit mișcarea Armatei Roșii spre Cîmpia Ungariei . . . ” 4. Actul memorabil al poporului român a fost salutat de coaliția anti- hitleristă, de forțele Rezistenței antifasciste europene, de opinia publică democratică mondială și s-a bucurat de aprecieri realiste din partea pre- sei și a unor oficialități din multe țări, care remarcau, încă din primele zile, semnificația internă și internațională a insurecției românești din august. Sintetizînd aceste aprecieri, ziarul sovietic „Pravda” scria, la 28 august : „Importanța ieșirii României din Axă depășește cadrul Româ- niei. Presa străină are dreptate să spună că aceasta înseamnă prăbușirea întregului sistem german de apărare în Balcani”. La rîudul său, revista sovietică „Voina i rabocii klass”, din 1 septembrie 1944, comentînd în articolul „Hotărîrea României” aprecierea ziarului „New York Times” că ruperea României de Germania constituie unul din evenimentele www.dacoromanica.ro 770 hotărîtoare ale războiului, scria : „O asemenea apreciere nu va părea exagerată dacă ne vom imagina în toată amploarea consecințele pe care le va avea pentru Germania cotitura în evenimentele din România. Este vorba nu numai de faptul că, pierzînd România, hitleriștii își pierd pe unul din cei mai utili aliați. Din punct de vedere stiategic, apariția Armatei Roșii pe malurile Dunării înseamnă, de fapt, începutul prăbu- șirii întregului flanc balcanic al lui Hitler. în imediata vecinătate, în Iugoslavia, acționează cu succes Armata de Eliberare Iugoslavă, armata mareșalului Tito. Se strînge, tot mai mult cercul de fier în jurul diviziilor germane rămase în Grecia. Distrugerea completă a tuturor pozițiilor hitleriste în Balcani — iată adevărata perspectivă a viitorului cel mai apropiat. Or, aceasta înseamnă că, pentru Germania, este pierdută defi- nitiv, în general, întreaga Europă de sud-est” 5. Am afirmat și cu alte prilejuri că distanțele n-au constituit o piedică , în difuzarea evenimentelor politice și militare din România și nici a apre- cierilor oamenilor politici și a opiniei publice nu numai din statele coali- ției antihitleriste, ci și din țări situate la mii și zeci de mii de kilometri de România. Amintim despre faptul că ziarul chinez „Takongbao” („Imparțialul”) își informa cititorii, la 25 august 1944, despre faptul că „România s-a retras din Axă și a acceptat condițiile de pace ale aliaților’\ că „între armatele române și germane au avut loc lupte”. Dincolo de Atlantic, în America Latină, ziarul argentinian „La Prensa”, din 25 august, făcea aprecieri în legătură cu consecințele evi- dente ale situației schimbate din România, prevăzînd „Prăbușirea ocu- pației germane în Balcani”. Ziarul își argumenta raționamentul prin faptul că „Bariera dificilă a Carpaților a dispărut în mod practic”, că „la sud-vest de România se întinde Iugoslavia împînzită de partizani care țin continuu în șah garnizoanele germane. Mai departe se află Adria- tica, dominată de adversarii lor. în mod virtual, este creată, astfel,, o barieră continuă în nordul Balcanilor, care va implica pierderea tuturor forțelor germane din Grecia, Marea Egee și Creta”. Presa celei mai mari țări de pe continentul latino-american, Brazilia,, a urmărit cu consecvență operațiile din primăvara și vara lui 1944, inclusiv evenimentele politice și militare din România. Astfel, numărul din 25 august, ziarul „Jornal do Brasil”, este foarte bogat din acest punct de vedere. Se publică, împreună cu o hartă a regiunii geografice în care se găsește România, sub titlul general Prima mare lovitură în Baloani, un comentar în care se apreciază că alăturarea României de coaliția antihi- tleristă „repreziniă, din punct de vedere militar și economic, un factor de cea mai mare importanță, chiar mai mare decît recentele și străluci- toarele succese ale Forțelor Aliate din occident, în asaltul lor nu numai asupra «Fortăreței Europa», ci în atacul final asupra «Buncărului ger- man ». Din punct de vedere militar, constituie deschiderea unei mari tre- ceri naturale între Car pății Transilvaniei și Dunăre, către Balcani (Bulgaria, Serbia și, eventual, chiar Grecia) pentru trupele care formea- ză aripa ■stingă a armatelor rusești. în afară de aceasta, oferă posibilita- tea trecerii, cu o mult mai mare ușurință a barierei naturale a Cai'paților, facilitînd un atac din flanc asupra Cîmpiei Ungare, a cursului mijlociu al Dunării și al Văii Tisei. Din prjnct de vedere economic, ea reprezintă pentru al treilea Reich pierderea ultimului izvor bogat de aprovizionare cu petrol și al imensei www.dacoromanica.ro 771 bogății a cîmpurilor de grîu românești ce au constituit, în ultimii 4 ani. una din cele mai importante rezerve alimentare ale statului nazist. Din punct de vedere politic, apariția forțelor rusești la malurile Dunării, între Porțile de Fier și Marea Neagră poate reprezenta, și va reprezenta fără îndoială, un argument hotărîtor pentru politica Bulgariei, grăbind, poate, o soluție în chestiunea Strîmtorilor, deschizînd astfel o nouă cale de comunicații și de aprovizionare între aliații occidentali și Rusia. (...). în bhrînd, noi forțe aliate, amenînțînd direct valea Dunării și cîmpia ungară, vor lansa un atac împotriva ariergărzii naziste ... în adevăr, evenimentele din Eomânia au avut o influență nemij- locită asupra situației politice și militare din țările vecine României. în Bulgaria, unde mamele populare cereau ,,o renunțare hotărîtă la politica de sprijinire a aventurilor hitleriste”, Comitetul Central al Paitidului Muncitoresc Bulgar (azi Partidul Comunist), analizînd situ- ația internă în contextul evenimentelor militari și politice internaționale de la sfirșitul lunii august 1944 și noile posibilități create pentru intensi- ficarea luptei de eliberare, a adresat membrilor săi o Directivă °, în care se aprecia că „ruperea relațiilor cu Germania hitleristă de către Turcia și evenimentele din România i-au silit pe bagrianovi, pentru a găsi vreo ieșire, să recurgă la jumătăți de măsură ... ”. în același timp, Comitetul regional Plovdiv al Partidului Muncitoresc Bulgar aprecia că „trecerea României în lagărul aliaților a produs derută și panică în lagărul credin- cios lui Hitler al bagrianovilor” 7, iar apelul Comitetului muncitorilor din industria tutunului din același oraș, considera că „datoiită trecerii României de partea aliaților, țara noastră a ajuns să fie complet izolată” 8. într-un alt document, al intelectualilor din Frontul Patriei, se scria : ,,Armatele germane sînt acum sortite pieirii. Armatele românilor acțio- nează în spatele germanilor și al aliaților fasciști unguri. Armatele sovi- etice și române, împreună cu aliații, se pot uni în orice moment cu glori- oasele armate de partizani ale mareșalului Tito din Iugoslavia” 9. La rîn- dul său, Statul Major Suprem al Armatei de Elibeiare (NOVA) aprecia- ră „Noua situație din România va găsi și la noi (în Bulgaria — n.a.) un puternic ecou; ... în guvern, peste puțin timp sînt de așteptat schimbări mari. Frontul Patriei este pe cale să cucerească puterea”10. în Iugoslavia, după evenimentele din România, Statul Major Suprem al Armatei de Elibeiare Națională a hotărît să îndrepte „forțele princi- pale în direcția Serbiei, care, în acel moment, avea o importanță decisivă” pentru Balcani, atît din punct de vedere militar cît și politic. „în urma luptelor crîncene din Bosnia răsăriteană, Muntenegru și Serbia de sud, unitățile Armatei de Eliberare Națională au dezrobit pe la începutul lui septembrie, sudul și vestul Serbiei”11, ceea ce a agravât și mai mult situația grupului german de armate „E” din Grecia. în Ungaria, cotitura din România a avut o înrîurue mare. „Eve- nimentele din Eomânia — spunea radio Moscova, la 2 septembrie 1944, în cronica evenimentelor internaționale — au alarmat serios pe condu- cătorii unguri, care se simt vizați direct în urma acestei întorsături de lucruri. După cum se știe, conducătorii unguri pun mari speranțe în lua- rea de contramăsuri germane în Eomânia care s-a alăturat în mod vădit Națiunilor Unite spre a recuceri Ardealul stăpînit de Ungaria”. Faptele de atunci sînt consemnate în lucrări ulterioare ale unor istorici unguri. „Vestea zilei de 23 August a zguduit țara, exemplul românilor a devenit delicatesa preferată a propagandei șoptite și influența lui a comis distru- www.dacoromanica.ro 772 geri considerabile în suflete .. . întrueît a proiectat fără milă, în fața unguri- lor ... ispita de a urma, eventual, exemplul românesc”. Considerînd drept sarcina sa principală restabilirea echilibrului forțelor politice inter- ne care s-a înclinat în defavoarea lui, și numirea unui „guvern reprezen- tativ”, regentul Horthy Miklos a demis guvernul Sztojay Dome, la 24 august, și a constituit, la 28 august, un alt guvern, sub preșidenția lui Lakatos Geza, căruia i-a dat sarcina să creeze „condiții de activitate în viitor” pentru ieșirea din alianța cu Germania, în înțelegere cu puterile occidentale și ocolind U.R.S.S 12. Demascînd planurile noului guvern de a ataca România și a pune stăpînire pe întiegul arc al Carpaților românești, ca fiind o politică de continuare a războiului alătuii de Germania, postul de radio „Kossuth” afirma, la 25 august 1944, că românii „au reușit să asigure României, dintr-o lovitură, o situație internațională avantajoasă ... Consecințele pentru Ungaria ale- pasului făcut de români pot fi atenuate în cazul în care și noi vom începe lupta împotriva nemților”. Radio „Kossuth” continua, la 28 august, îndemnînd partidele democratice „să lupte în fruntea mișcării maselor1 populare pentru un guvern de salvgardare a a patriei”, așa cum „poporul român și-a luat în mîini propria sa soartă, a răsturnat dictatura fascistă a lui Antonescu și a format, din toate par- tidele democratice și antigermane din România, un guvern național” 13. Forțele din Rezistența cehoslovacă și poloneză și-au exprimat, de asemenea, satisfacția față de noua situație & României. în Cehoslovacia unde, la 29 august începuse insurecția populară slovacă împotr iva ocupanților fasciști, la începutul lunii septembrie 1944, gazeta „Moravska novost”, organ al Partidului Comunist din Cehoslovacia și al Rezistenței națio- nale pentru regiunea Moravo-Sileziană, după ce sublinia, în articolul „Sfîrșitul dominației germane în Europa. înainte spre victoria finală !”, rolul uriaș al Uniunii Sovietice în zdrobirea fascismului, scria : „în Româ- nia, armata română a trecut de partea Armatei Roșii, diviziile germane sînt încercuite și capturate deoarece, datorită faptului că întreaga țară s-a răsculat împotriva cotropitorilor, a devenit imposibilă orice modali- tate de retragere”. Concomitent, în Polonia, „Armia Ludowa” — organul Gărzii Popu- lare — aprecia, la 1 septembrie 1944, în articolul „în preziua sfîrșitului”, că trecerea României de partea aliaților „a schimbat radical situația în Europa de sud-est. Porțile din Balcani au fost deschise atît de larg, încît spărtura nu va mai putea fi astupată de nici o forță”. Apiecieiile unor pei sonalități politice și ale opiniei publice iutei na- ționale au fost sintetizate de conducerea de stat a Lniunii Sovietice cu prilejul conferirii șefului statului român, în iul.e 1915, a celui mai înalt ordin de război sovietic ce s-a acordat — cum se specifică în decretul de înființare a lui — „pentru îndeplinirea cu succes a acelor operații militare (la scara unui front sau a mai multor fronturi) al căror rezultat a dus la schimbarea situației în favoarea Armatei sovietice”14. în decre- tul de conferire a distincției se spune : „Pentru actul curajos al cotiturii hqtărîte a politicii României spre ruptura cu Germania hitleristă și alinie- rea cu Națiunile Unite în clipa cînd încă nu se precizase cu claritate înfrîn- gerea Germaniei, Majestatea Sa Mihai I, Regele României, se decorează cu Ordinul victoria”, www.dacoromanica.ro 773 în adevăr, ca urmare a insurecției poporului român și a alăturării sale la coaliția antihitleristă, operațiile armatei sovietice s-au mutat în timp de circa o lună, din partea estică a României, spre vest, în partea estică a Iugoslaviei, sud-estul Ungariei și în Bulgaria. Intensificarea acți- unilor Armatei Populare de Eliberare a Iugoslaviei, imediata pierdere a Bulgariei, în urma acțiunii armatei sovietice și a insurecției bulgare, începute concomitent la 8 septembrie, au marcat prăbușirea dispoziti- vului german în Balcani, cu repercusiuni în zona estică a Bazinului Medi- teranei, cu mările anexe. Comandamentul german a fost astfel constrîns să ia măsuri pentru evacuarea forțelor lui din această parte a Mediteranei, motivînd decizia adoptată, după cum se consemnează retrospectiv în buletinul său informativ din 15 octombrie 1944, că una din cauzele prin- cipale ce provocaseră retragerea a fost situația din România care crea „o amenințare pentru spatele pozițiilor germane din Balcani. Datorită acestui fapt, noi sîntem nevoiți să evacuăm trupele germane din Grecia de sud. Trupele noastre au început retragerea din insulele Mării Egee și din Peloponez încă de acum cîteva săptămîni” 1S. Pentru a completa ideea comandamentului german, ne vom referi la memorialistul englez Arthur Gould Lee, care aprecia că „schimbarea frontului de către România, a obligat Germania să^și retragă forțele din Grecia, Albania și din sudul Iugoslaviei. Forțele britanice care au debarcat, în septembrie, în Grecia, avuseseră o sarcină simplă, deoarece cea mai mare parte a trupelor ger- mane de ocupație se retrăgea” 16. Dar autorul britanic a omis să spună că această retragere s-a făcut sub loviturile continuu aplicate de partizanii greci și de unitățile Armatei Populare de Eliberare a Iugoslaviei. în afară de aceasta, o bună parte a trupelor germane n-a mai putut să se retragă, deoarece forțele sovietice, iugoslave și române controlau comunicațiile din nordul Iugoslaviei și sudul Ungariei. La sfirșitul războiului, cînd Germania a capitulat fără condiții, în insulele din partea estică a Medi- teranei și în Peninsula Balcanică au depus armele 14 divizii germane, totalizînd aproximativ 250 000 de oameni17. Sintetizînd faptele din august 1944, la înfăptuirea cărora își adusese contribuția, și subliniind semnificația lor pe plan strategic militar, secre- tarul general al Partidului Comunist Român, președintele Republicii Socialiste România, tovarășul Nicolae Ceaușescu, aprecia, cu prilejul celei de-a XXX-a aniversări a insurecției : ,, ... prin întoarcerea arme- lor și angajarea României cu întregul ei potențial alături de Uniunea Sovietică și aliați, în războiul antifascist, s-a dat o puternică lovitură planurilor strategice ale Germaniei hitleriste. Aceasta a dus la prăbușirea întregului front de sud, a deschis calea înaintării rapide a trupelor sovie- tice, a accelerat zdrobirea dispozitivului militar al Germaniei în această parte a Europei” 18. Așa cum se cunoaște în general, după insurecție, armata română a angajat din efectivele sale aproape 540 000 de ofițeri, subofițeri și sol- dați în luptele purtate umăr la umăr cu armata sovietică pentru elibe- rarea completă a țării, restabilirea și consolidarea independenței și su- veranității naționale. Dezvoltarea libertăților democratice dobîndite de poporul român prin insurecția din august 1944 erau strîns legate de zdro- birea Germaniei naziste, care constituia centrul internațional al fascismu- lui și reacțiunii. De aceea, participarea României în cadrul coaliției anti- hitleriste la războiul contra celui de al III-lea Reich, era o sarcină prin- cipală, a cărei realizare energiilor țării. 774 Insurecția din august 1944 și participarea României la înfrângerea, celui de al III-lea Reich au constituit corolarul și forma principală a rezistenței antifasciste, precum și principala contribuție a poporului român la efortul general al popoarelor pentru cucerirea victoriei împotriva fascismului. Evenimentele militare la care România a participat după 23 August 1944 s-au împletit organic cu evenimentele politice, economice și sociale interne, insurecția constituind „semnalul revoluției de eliberare socială și națională, antifascistă și antiimperialistă, organizată și condusă de Partidul Comunist Român în alianță cu alte forțe politice, precum și cu armata” 19. în noua situație existentă, în fața poporului român se aflau sarcini mari, de îndeplinirea cărora depindeau destinele sale istorice, cum erau : democratizarea vieții publice și reglementarea statutului internațional al României, vindecarea rănilor provocate de război, dezvoltarea econo- mică și socială a țării pe calea progresului neîntrerupt. Dacă în problemele desăvîrșirii eliberării teritoriului și participă- rii la războiul antihitlerist fuseseră interesate toate forțele social-politice importante din țară, în legătură cu înfăptuirea unor reforme social-eco- nomice — îndeosebi a reformei agrare, precum și a instaurării unui regim politic care să garanteze realizarea tuturor acestor țeluri — și, în general, cu problema căilor dezvoltării ulterioare a României, s-au manifestat poziții divergente acute, antagonice. Susținerea înfăptuirii acestor sar- cini de către forțele revoluționare și democratice a avut ca urmare atra- gerea de partea revoluției a unor pături largi ale țărănimii, micii bur- ghezii orășenești, intelectualității și chiar ale unor grupări burgheze par- țial interesate. La 23 August 1944, Partidul Comunist Român, organizatorul și unificatorul mișcării de Rezistență, inițiatorul insurecției și principala* forță organizatoare și conducătoare a acesteia, bucurîndu-se de un bine- meritat prestigiu, a devenit participant la guvernarea țării; aceasta avea o semnificație mult mai mare decît cea exprimată prin numărul de locuri deținute în guvern. Prezența în guvern a P.C.R. și P.S.D. și în mod deo- sebit activitatea intensă a partidelor comunist și social-democrat, a Fron- tului Plugarilor, a Uniunii Patrioților în rîndurile maselor și-au pus puter- nic amprenta asupra desfășurării vieții politice. Partidul comunist a menținut tot timpul inițiativa în acțiune, afirmîndu-se ca forța politică* cea mai înaintată și mai dinamică în rezolvarea problemelor majore ale țăiii. într-un timp relativ scurt, el și-a creat puternice organizații în întreprinderi și instituții, la orașe și sate, în toate județele țăiii. Spre partidele comunist și social-democrat s-au îndreptat cei mai activi și mai înaintați muncitori și intelectuali. Frontul Plugarilor și-a, extins organizațiile în toată țara, spre el oi ientîndu-se masele țărănești, fiind propriul lor partid veritabil țărănesc. Sub îndrumarea directă sau sub influența partidului comunist și-au intensificat activitatea numeroase alte organizații revoluționare și democratice, cum au fost: Uniunea Tine- retului Comunist, Uniunea Patrioților, Uniunea Populară Maghiară și altele. Pe baza înțelegerii și acțiunii comune a comuniștilor și social- democraților au fost organizate sindicate unice revoluționare, care au îndeplinit un rol însemnat în lupta politică și economică ce se desfășura. Participarea partidelor burgheze național-țărănesc și, uațional-libe- ral la scoaterea țării din războiul hitlerist și apoi la realizarea celorlalte www.dacoromamca.ro 775 obiective naționale antifasciste ale Blocului Național Democratic, le-a înleznit inițial să obțină unele poziții importante în stat. Ele au deținut, timp de șase luni, majoritatea locurilor în guvern. în condițiile create prin Victoria insurecției din august 1944, dato- rată vastei activități politice și organizatorice a partidului comunist și a celorlalte organizații politice și profesionale Unite cu el în Frontul Națio- nal Democrat, mișcarea antifascistă a întregului popor s-a dezvoltat rapid într-o largă luptă revoluționară pentru desființarea moșierimii ca clasă și împroprietărirea țărănimii, democratizarea vieții politice, reconstruirea economiei naționale și ulterior lichidarea regimului social-politic burghez. Declanșarea revoluției de eliberare socială s-a datorat existenței premiselor obiective și subiective necesare pentru aceasta, create pe parcursul a peste un secol și jumătate de frămîntări sociale, concretizate în stadiul dezvoltării social-economice a țării, în natura contradicțiilor fundamentale ale societății românești și maturizarea forțelor sociale și politice capabile să le rezolve. Rolul principal pe care l-a avut clasa muncitoare în pregătirea și înfăptuirea insurecției antifasciste, capacitatea partidului comunist de a orienta lupta forțelor democratice și patriotice spre transformări profunde în structura socială, economică și politică a țării au fost factorii esențiali care au înlesnit dezvoltarea mișcării anti- fasciste în revoluție socială de caracter socialist. Clasa muncitoare, țără- nimea și celelalte categorii de oameni ai muncii au fost facțorul hotărîtor al vieții politice a României; ele au determinat ca lupta forțelor demo- cratice și progresiste să nu se oprească la rezolvarea sarcinilor antifas- ciste, antihitleriste și de eliberare națională. Energia revoluționară a maselor descătușate a influențat adeziu- nea numeroaselor grupări politice și obștești la principiile și obiectivele înscrise de Partidul Comunist Român în Platforma propusă tuturor par- tidelor și organizațiilor politice democratice, a făcut posibilă constitui- rea Frontului Național Democrat care, prin componența și țelurile urmă- rite, exprima interesele marii majorități a poporului român. Așa dar, pe arena politică internă se conturau două tabere distincte : de o parte — forțele democratice, progresiste și revoluționare, hotărîte să asigure dezvoltarea luptei antifasciste și de eliberare națională într-o largă mișcare socială pentru transformarea societății românești pe calea democrației, a progresului economic și social neîntrerupt; de altă parte, grupările reacționare, în frunte cu conducerea partidelor național-țără- nesc — Maniu, național liberal — Brătianu și monarhia, interesate în menținerea dominației politice și economice burgheze și în stăvilirea luptei pentru înnoirea vieții social-politice. în această conjunctură, folosind contradicțiile dintre diferitele grupări ale societății românești din acei ani, forțele democratice au reușit să atragă de partea lor gruparea liberală de sub conducerea lui Gh. Tătărescu, cîteva grupări dizidente și organizații locale național-țără- nești, sub conducerea lui Anton Alexandrescu, care se pronunțaseră pentru colaborarea cu F.N.D. în refacerea economică a țării, realizarea reformei agrare și democratizarea vieții publice, deși în privința moda- lității înfăptuirii acostoia existau unele deosebiri dc vederi. Colaborarea cu ac‘sta grupări a înlesnit forțelor progresiste concentrarea atacului împotriva principalelor cercuri conservatoare. S-a constituit, astfel, un larg front rcvoluționai^^^r^^^^^fi^yfldea muncitori, țărani, 776 intelectuali, păturile mijlocii de la orașe, oamenii muncii aparținînd nați- onalităților conlocuitoare și o parte a burgheziei. în acele zile, cînd perspectiva instaurării puterii populare devenise iminentă, regele a acționat deschis de partea cercurilor conservatoare, reacționare. Deși îi era clară primejdia ca aceste cercuri să transforme lupta politică într-un război civil, Mihai I S-a opus, timp îndelunga*, cerin- ței forțelor democratice de a elimina din guvern elementele reacționare și a le înlocui cu reprezentanți ai F.N.D. Luptînd cu fermitate pentru a crea posibilitatea instaur ai ii puterii populare fără război civil, partidul comunist și celelalte forte politice progresiste și democratice s-au pregătit cu stăruință și penii u eventuali- tatea unei astfel de confruntări ce le-ar fi fost impusă. Activitatea lor politică în rîndurile armatei, solidarizarea acesteia cu forțe’p democra- tice, sporirea și întărirea batalioanelor de muncitori înarmați care, la începutul lunii martie 1945, totalizau aproape 70 000 de oameni gata a intra în acțiune, atragerea a numeroase elemente din aparatul de stat au constituit aspectele esențiale ale politicii Partidulr ’ Comunist Român pentru paralizarea încercărilor forțelor reacționare <‘t a transforma țara în teatrul unui război civil. O influență pozitivă asupra desfășurării cu succes a evenimentelor din acea perioadă a avut-o situația internațională favorabilă creată pe Baza acordurilor intervenite între cele trei mari puteri ale coaliției anti- hitleriste — Uniunea Sovietică, Statele Unire ale Americii, Marea Britanie — cu privire la popoarele eliberate din Europe ce urmau să-și organizeze viața politică și economică conform liberei lor alegeri, să le permită a distruge ultimele vestigii ale nazismului, fascismului si colaboraționismu- lui, a crea instituții democratice. Referindu-se la aceasta, secretarul general al Partidului Comunist Romin, tovarășul Nicolae Ceaușescu, sublinia că „Reacțiunea nu a ezitat să recurgă ... și la unii membri ai statelor capitaliste din Comisia pliată de Control din România. Doresc să menționez cu acest prilej poziția reprezentanților Uniunii Sovietice din Comisia Aliată de Control, care au luat atitudine hotărîtă împotriva uneltirilor reacțiunii. Trebuie subliniat că Uniunea Sovietică și-a făcut •cunoscut punctul de vedere și în mod oficial, trimițînd în acest sens în România pe primul locțiitor al Comisarului poporului pentru afaceri ■externe, Andrei Vîșinski” 20. Sub presiunea maselor populare și în fața demersului guvernului sovietic, regele și-a dat acordul la propunerea F.N.D. Astfel, la 6 martie 1945, a fost instaurat guvernul de largă concentrare democratică condus de dr. Petru Groza, în care clasa mun ătoare deținea poziții precumpăni- toare. Prin aceasta s-a obținut mai mult decîi o simplă schimbare de guvern ; a fost, în fond, o schimbare a însăși regimului politic în România, insta- urarea puterii revoluția nar-democratice a muncitorilor și țăranilor. în con- dițiile cînd raportul de forțe în țară era în continuă schimbare în favoarea transformărilor sociale, participarea unei părți a burgheziei lâ guvern, ca și existența monarhiei, n-au putut schimba caracterul puterii de gtat. Instaurarea regimului revoluționar-democrat a deschis drum larg unor profunde schimbări în. viața social-politică a țării, în sensul desăvîr- șirii revoluției bu/ghezo-deniocratice și trecerii neîntrerupte la revoluția socialistă.,Sub influența luptei crescînde a maselor populare și a activi- tății constructive a reprezentanților lor din guvern s-au produs treptat deplasări importante în raportul forțelor de clasă în favoarea forțelor www.dacoromanica.ro 777 revoluționare, muncitorești-țărănești. Partidele burgheze nu mai puteau imprima desfășurării evenimentelor cursul dorit de ele. Sub loviturile revoluției, principalele partide burgheze au cunoscut un accentuat și rapid proces de destrămare. Deveniți principala piedică în calea refor- melor sociale cerate de mase, reprezentanții lor au fost îndepărțați din guvern, în noiembrie 1947, iar la 30 Decembrie 1947 a fost abolită monar- hia și proclamată Republica, cerință obiectivă reclamată de necesitatea concordanței conținutului noii puteri cu forma de stat, de procesul legic al transformării progresiste a societății românești. Instaurarea Republicii Populare Române a marcat, totodată, tre- cerea la edificarea societății socialiste în România. în această privință, o deosebită însemnătate a avut făurirea unității organizatorice, politice și ideologice a clasei muncitoare, consfințită de Congresul din februarie 1948 al partidului unic muncitoresc, ceea ce a asigurat clasei muncitoare îndeplinirea, cu succes, a rolului ei conducător în opera de transformare socialistă a societății românești. în aceasta — de fapt — rezidă marea semnificație istorică internă a actului crucial din august 1944, deschizător al epocii contemporane în istoria poporului român. NOTE 1 General de Armată Ion Tutovcanu, însemnătatea creării capului de pod strategic din Podișul Transilnaniei și Cimpia de vest a țării, tn Insurecția din august 1944 și însemnătatea ei istorică, Ed. Militară, București, 1974, p. 189—199. 3 KăromMichaly, A fasizmns bukâsa, Magyarorszâgon (Prăbușirea fascismului in Ungaria), Kossuth kânjvkiado, Budapcst, 1961, p. 204. 3 A se vedea in detaliu „Vocnno istoriceskii journal” nr. 8/1964, p. 27, vezi și M. I. Semi- reaga, Internafionalnii podvig, izd. Dosaf S. S. S. R. Moskva, 1984, szr. 57. 4 „Graiul nou”, 30 septembrie 1944; vezi si M. I. Semireaga, op. cit, p. 16 6 N. Sergheeva, Hotărirea României, in „Voina i rabocii klass”, nr. 17, 1 septembrie 1944. 8 Directiva C.C. al P. M. B. către membrii partidului, cu privire la esența neutralității trimbițată de guvernul Bagrianov și cu privire la sarcinile principale actuale, publicată in Miș- carea de rezistență a poporului bulgar 1941 — 1944, de Petar Gherghieff și Basil Spiru, Rutten, Loening, Berlin, 1962. 7 Chemarea către poporul bulgar, in op. cit. 8 Chemare către muncitorii și muncitoarele din industria tutunului, Ibidem. 9 Apel la luptă pentru salvarea Bulgariei, semnat „Intelectualii din Frontul Patriei”, Arh. I.S.I.S.P. fond 9, dosar 295. 10 Ordinul Statului Major Suprem al Armatei Populare de Eliberare (NOVA) către statele majore din zonele de operații privind măsuri în vederea zădărnicirii acțiunilor militare împotriva partizanilor, Ibidem. 11 Compendiu de istorie al Ligii Comuniștilor din Iugoslavia, Edit. Libertatea, Panciova, 1965, p. 375 # 12 Csatari Damei, Forgâsztlben — Magyar Român viszony 1940—1945 (în viitoarea tim- pului — relațiile ungaro-române 1940—1945), Academia Kiado, Budapesta, 1960, p. 404, 405, 407-408. 13 Ibidem, p. 409—410. 14 „Balșaia sovetskaia ențiklopedia”, voi. 33, coloana a 2-a. 13 Institutul de Marxism-leninism de pe lingă C. C. al P.C.U.S., Moscova, Arhiva Sec- ției Marelui Război al Uniunii Sovietice pentru apărarea Patriei, inv. nr. 13537. Documente pri- vitoare la armatele străine. Documente operative ale Statului Major al Armatei 6 germane (13 — 21 oct. 1944), p. 70. 18 Arthur Gould Lee, Crown against Sickle, Hutchinson London et Co. Ltd. London, p. 91. 17 General I. M. Chassin, Ilistoire mililaire de la seconde guerre mondiale, Editiou Payot, Paris, 1947, p. 502. 18 Nicolae Ceaușescu, România pe drumul construirii societății socialiste multilateral dez- voltate, voi. 10, Edit. politică, București, 1974, p. 623. www.dacoromaiiica.ro 778 52 Nicolae Ceaușescu, România pe drumul construirii soclelăfii socialiste multilateral dez- voltate, voi. 27, 1984, p. 429. 20 Nicolae Ceaușescu, România pe drumul construirii societății socialiste multilateral dez- voltate, voL 4, 1970, p. 635. LA SIGNIFICATION HISTORIQUE DE LA REVOLUTION DE LIBERATION SOCIALE ET NAȚIONALE Rteurni L’6tude pr6sente les moments significatifs enregistr6s dans l’inter- valle 23—31 aottt 1944 et qui ont assur6 la victoire totale de l’insurrec- tion naționale laquelle a constitui le debut de la râvolution de Liberation sociale et naționale, antifasciste et antiimp6rialiste. Consider6 dans la perspective du temps, l’acte historique du 23 Aoflt 1944 râvele son impor- tance sur le plan int6rieur, du point de vue național et social, ainsi que sur le plan ext6rieur, du point de vue militaire et politique. On pr6sente les luttes des forces insurrectionnelles pour la lib6ra- tion du territoire național qui ont cr6d des circonstances favorables au ddroulement des op6rations de l’armâe sovi6tique. De nombreux postes de radio, des organes de presse des Nations Unies et autres pays ont apprâ- ci6 l’action de la Roumanie du mois d’aofit 1944, soulignant l’importance du fait qu’elle s’est retir6e de l’Axe, acceptant les conditions de paix des alliâs, de meme que le role jou6 dans la strategie du dâroulement de la guerre dans les Balkans et 1'Europe centrale. Les 6v6nements de Roumanie ont exercâ une influence directe sur la situation politique et militaire des pays voisins — la Bulgarie, la You- goslavie, la Hongrie, la Tchâcoslovaquie et la Pologne. L’insurrection d’aout 1944 et la participation de la Roumanie â la d6faite du IU® Reich ont constitui le corrolaire et la principale forme de la resistance antifasciste ainsi que la principale contribution du peuple roumain â l’effort general des peuples pour la victoire sur le fascisme. www.dacoromanica.ro PRELIMINAI» IILE SEMNĂRII CONVENȚIEI DE ARMISTIȚIU ÎNTRE ROMÂNIA ȘI NAȚIUNILE UNITE T3AIAN UDKEA Ecoul și consecințele politicd-militare de mare rezonanță ale actului istoric de la 23 August 1944 % apreciat drept „unul din evenimentele decisive ale celui de al doilea război mondial ” 2, evoluția precipitată a operațiunilor de curățire a teritoriului României de trupele hitleriste încheiate practic la 1 septembrie 1944, concomitent cu marșul armatelor sovietice spre aliniamentul Adjud — Nămoloasa — Galați, iar ulterior străbătînd spre noul front Ddbrogeâ, Muntenia, Oltenia, Banat, sudul Transilvaniei deja eliberate de forțele armate române, impactul produs de aceste evenimente asupra stării social-politice din țară au preocupat în cel mai înalt grad, la sfîrșitul lunii august și începutul lunii septembrie 1944, opinia publică internă și internațională, iar mai tîrziu au constituit aspectele cele mai des relevate și comentate din istoriografia română și străină. în acest context demersurile diplomatice, plecarea și activi- tatea delegației române la Moscova, preliminariile semnării Convenției de armistițiu au fost amintite, analizate sâu comentate doar îrf treacăt sau în subsidiar 3 tre°mdu-se direct la aprecierile și prezentarea conți- nutului, consecințelor și aplicării convenției de armistițiu. în lumina documentelor de arhivă, a unor colecții de documente interne4 și externe, se poate aprecia că preliminariile semnării Convenției de armistițiu au influențat direct și în măsură decisivă înseși prevederile Convenției de armistițiu 5, aplicarea acesteia, iar mai tîrziu însăși asupra reglementărilor definitive stabilite prin conferința de pace de la Paris 6. Proclamația regală și declarația noului gmern insurecțional radio- difuzate în seara zilei de 23 AugustT944, iar ulterior notificările și demer- surile transmise pe diferite canale marilor puteri aliate, anunțau răstur- narea dictaturii antonesciene, ieșirea României din război, decizia întregii națiuni române de a-și reclădi un regim democratic și de a elibera de sub dominația horthysto-hitleristă nordul Transilvaniei care fusese smuls din trupul țării în urma dictatului fascist de la Viena din 30 august 1940. Cotitura istorică de la 23 August 1944 a „definit fără echivoc, caracterul suveran al hotărîrii României de a rupe legăturile care îi fuseseră impuse în cadrul blocului politico-militar dominat dc Cel de al treilea Reich, hotă- rîfe luată exclusiv conform intereselor fundamentale ale statului și națiu- nii române” 7. în zorii zilei de 24 august 1944, încep ostditățile româno-germane instaurîndu-se starea de război între cele două state. Alăturarea României la războiul antihitlerist a jucat un rol deter- minant în prăbușirea întregului eșafodaj politico-militar hitlerist din Balcani și în mutarea în doar cîteva săptămîni a frontului antihitlerist cu sute de kilometri m cîmPia Tisei la vest. 780 Guvernul român, totalitatea partidelor și organizațiilor democra- tice antifasciste, întreaga opinie publică românească erau pe deplin îndrep- tățiți să considere de aceea, că prin aceasta, starea de armistițiu în fapt între România și Națiunile Unite era o realitate de necontestat, că din dimineața zilei de 24 august 1044, România, teritoriul, resursele și dis- ponibilitățile sale materiale și umane vor fi tratate ca aparținînd unui stat cobeligerant cu Națiunile Unite. Pe această poziție s-au situat din primul moment oficialitățile românești8 și implicit delegația română sosită la Moscova în scara zilei de 29 august 1944, care într-o serie de memorii și întrevederi a solicitat aplicarea în fapt a stării de armistițiu și a statutului de cobeligerantă chiar înaintea semnării oficiale a conven- ției de armistițiu. într-un prim memoriu al delegației române înaintat guvernului sovietic se arăta că „România se găsea de drept în stare de armistițiu cu U.R.S.S., Marea Britanie și Statele Unite de la 23 August, orele 22 și 20 minute” 9, adică din momentul în care fusese anunțată public ieșirea României din război și acceptarea armistițiului oferit de marile puteri aliate încă din aprilie 1944. în continuare, se arăta că în 24 august 1944 orele 4 dimineața trupele române, conform ordinului primit, au început operațiunile contra forțelor germane în zona București. Prin declarația guvernului din 25 august, starea de război cu Germania a fost proclamată oficial” 10. Dată fiind această realitate, se arăta în memoriu, se exprima nedu- merirea părții române că trupele sovietice continuau să dezarmeze uni- tăți române, să instaleze autorități de ocupație în teritorii în care nu se mai găsea ni -i o forță militară germană u. Memoriul, pornind de la nego- cierile purtate la Cairo, dar mai ales de la cele sovieto-româue de la Stoc- kholm, din cursul primăverii și verii anului 1944, cerea ca unitățile opera- tive soa iețice de pe teritoriul României să nu mai dezarmeze militari români, să se fixeze o linie de demarcație 12 pe care unitățile sovietice să o traverseze doar în direcția frontului și în cooperare cu comandamen- tele locale românești13. Pornind de la situația reală de pe teren, se soli- cita ca în comunicatele sovietice să nu mai figureze zone sau localități deja eliberate de armata și formațiunile patriotice românești ca fiind luate cu asalt și eliberate prin luptă de către unitățile sovietice, ceea ce ar fi putut lăsa impresia că războiul dintre ÎJ.R.S.S. și România ar fi continuat14. Pe data de 1 septembrie 1944, Lucrețiu Pătrășcanu șeful delegației române telegrafia la București că în seara de 31 august 1944 avusese Ioc o scurtă discuție preliminară cu V.M. Molotov, care răspunzînd memo- riului preliminar ce-i fuse e înaintat cu o zi înainte a precizat că : ,,a) ar- mistițiul între aliați și Remania nu poate intra în vigoare decît din ziua semnării sale (que le jour de sa signature 5); b) delimitarea unor părți de teritoriu liber român nu mai este o chestiune actuală; c) este necesar a se continua de 0 manieră intensă lupta Comună contra Ger- maniei ; d) dorința sa (a părții sovietice — T.U.) de a Se fixa încă de atunci (des) suma totală a reparațiilor de plătit de către România” 1B. V.M. Molotov a promis, în cazul în care nu interveneau elemente noi, că în 2 septembrie 1944 va putea remite un text preluninar al pretențiilor sovietice delegației române. La 3 septembrie 1944, Lucrețiu Pătrășcanu însoțit de ceilalți membri ai delegației inclusiv B. Știrbei, care sosise între timp .de la Cairo, a prezentat ■ memorii prin care se cerea grabnica sem- nare a armistițiului Britanii la Moscova 17. a — c. Mie 7?1 între timp, în țară, după curățirea completă de inamic a teritoriului aflat sub controlul guvernului român în cadrul frontierelor vremelnice, s-a creat o stare de confuzie rezultată de situația precară în care se găseau guvernul și autoritățile românești, populația țării datorită incertitudinii ■ce plutea asupra viitorului raporturilor României cu Națiunile Unite și mai ales a raporturilor româno-sovietice, ca urmare a întîrzierii semnării armistițiului și a tratării în continuare a României ca un teritoriu inamic18. într-o suită de telegrame (mai întîi via Stockolm, iar apoi directe : nume- rele 98, 99, 100, 101 din 31 august — 3 septembrie 1944) guvernul român informa delegația română aflată la Moscova asupra situației încordate create și cerea urgentarea semnării armistițiului, iar pînă atunci se soli- cita stabilirea unor posibilități de contact19 și cooperare româno-sovie- tică sub toate aspectele, dar mai ales pe tărîm militar. La cererea lui L. Pătrășcanu, în 3 septembrie 1944 seara, guvernul român transmitea în clar la Moscova că se acordă lui L. Pătrășcanu, Ghiță Pop și D. Dămăceanu „depline puteri pentru a semna armistițiul între România, de o parte, și U.R.S.S., Marea Britanie și S.U.A. pe de altă parte” 2°. Ministrul de externe român informa pe 4 septembrie 1944 delegația română asupra întrevederii pe care generalul Sănătescu a avut-o în acea zi cu membri ai comandamentului sovietic, dar fără rezultate promiță- toare „generalii sovietici s-au menținut la punctul de vedere că pînă la semnarea armistițiului, trupele rusești procedează ca o armată în ope- rații” 21. Prin telegrama nr. 130 din 5 septembrie 1944, se comunica dele- gației române la Moscova că în acea zi fuseseră scoși de sub paza româ- nească și prelua ți de comandamentul sovietic Clodius, Steltzer, Braun și alți membri ai Legației Germane și duși într-o direcție necunoscută. Acest fapt, crea greutăți insurmontabile intenției guvernului român care, prin intermediul ministrului Suediei la București, urma să efectueze la 9 septembrie schimbul de diplomați. în condiții similare, au fost preluați de sovietici și generalii hitleriști Schalke, Hansen și amiralul Tilssen, fostul șef al misiunii navale germane în România 22. Presată de valul știrilor alarmante sosite din țară, delegația română va remite comisa- riatului pentru afaceri externe sovietic un nou demers pe 6 septembrie 1944, care în esență solicita ca armistițiul să funcționeze chiar înainte de semnarea lui în fapt ținînd seama că din dimineața zilei de 24 august 1944 unitățile române și sovietice luptau împotriva unui inamic comun. Se cerea asigurarea unei colaborări imediate și pe toate liniile între guver- nul și armata română cu unitățile sovietice în marș spre front, mai ales în urma declanșării pe mai multe direcții a unor acțiuni ofensive hitle- risto-horthyste în podișul transilvan 23. V.M. Molotov, în numele guvernului sovietic, și-a exprimat regretul de a nu se putea trece mai grabnic la discutarea și semnarea convenției de armistițiu dar a arătat că această întîrziere se datora guvernului bri- tanic fapt confirmat însuși de ambasadorul Marii Britanii, în convor- birea avută de acesta la 6 septembrie cu membrii delegației române 2S. în întrevederea pe care delegația română a purtat-o cu A. Vîșinski pe 7 septembrie seara tirziu, diplomatul sovietic a informat din nou pe delegații români că vina nescmnării mai grabnice a armistițiului nu se poate imputa în nici un fol guvernului sovietic. Vîșinski a ținut să pre- cizeze că principalele piuictc a^e^rmiștițiului propuse în aprilie 1944 au 782 rămas în esență aceleași. S-au dat asigurări că se vor crea deîndată con- dițiile unei cooperări depline militare româno-sovietice pe fronturile de luptă 26. Urmare a noilor discuții, în telegrama nr. 206 din 9 septembrie 1944, guvernul român era în măsură să-1 informeze pe Pătrășcanu că „Legătura între armata română și cea sovietică în Transilvania a fost stabilită. Aviația română are deplină libertate de acțiune. Guvernul este foarte satisfăcut de cooperarea forțelor noastre cu cele sovietice” 27. în cursul nopții de 10/11 septembrie, delegația română a primit în sfîrșit, în a 18-a zi de cînd România se afla angajată direct în războiul antihitlerist, textul proiectului de armistițiu. într-o primă ședință pro- tocolară, s-a făcut doar comunicarea și prezentarea de texte urmînd ca în cursul zilei de 11 septembrie delegația română să fie invitată spre a-și exprima observațiile la text28. Urma ca în următoarele 24 ore să fie remisă delegației române și o anexă, care nu fusese încă definitivată 29. Dacă la prima ședință participaseră din partea română doar dele- gații care aveau plenipotență să semneze armistițiul respectiv Lucrețiu Pătrășcanu, Barbu Știrbei, Ghiță Pop, generalul D. Dămăceanu, însoțiti de secretarul (stenograful și cifratorul) delegației, la a doua ședință în care s-au expus și dezbătut obiecțiunile părții române au participat și ceilalți experți sau membri ai delegației române. Delegația română a observat că în ciuda asigurărilor anterioare, noile condiții erau mai grele decît cele propuse negociatorilor români la Cairo și Stockholm înainte de 23 August 1944 30. în replică, V.M. Molotov a arătat că „este dreptul legitim al Rusiei31 ca țara învingătoare să mențină redacțiunea propusă” 32. Totuși V.M. Molotov acceptă ca textul „România recunoaște că a pierdut războiul” să fie scos, deși el opina că „România nu a cerut armis- tițiu în acel moment33, ci a așteptat noua ofensivă din sud” S4. V. Molotov n-a fost de acord ca să se prevadă în mod expres în text dotarea unităților române cu armamentul capturat. în intervenția sa, D. Dămăceanu a arătat că la acea oră România avea o singură divizie cu dotare de arma- ment completă, adăugind totodată că diviziile în curs de reîntoarcere spre interiorul țării, conform ordinelor noului guvern Sănătescu respec- tiv „corpurile de armată 5, 6 și 9 au fost dezarmate după 24 august, adică după încetarea focului” 36. Se propunea restituirea cu prioritate a arma- mentului acestor mari unități pentru a se putea înarma cele 12 divizii cu care România urma să participe în continuare la războiul antihitlerist. V.M. Molotov recunoscînd justețea propunerilor românești s-a declarat însă „în principiu, împotriva includerii acestei propuneri în textul Convenției”. Referindu-se la armamentul, flota, materialul rulant, produsele diverse prelevate de armata sovietică pînă la acea dată și a căror restituire o ceruse delegația română, Molotov a ținut să precizeze că „armata sovietică consideră ca trofee de război orice fel de capturi, dar se va lua în considerație necesitățile armatei române” 3B. A urmat apoi o discuție prelungită (cca o oră și jumătate) îndeosebi între Molotov și I. Christu 37 privind cuantumul despăgubirilor și eșalo- narea plătirii lor în cursul celor 6 ani (partea română ceruse un termen de 9 ani și ca în primii ani, cînd posibilitățile de plată ale României erau mult diminuate, să se dea o cotă mai mica, grosul livrărilor urmînd a se face după încheierea războiului)38. O problemă cheie a discuțiilor a constituit-o recunoașterea cobeli- geranței României fie că ea s-a pus privind participarea armatei române www.dacoromaiiica.ro _oo la războiul antihitlerist, fie sub aspectul executării condițiilor armisti- țiului sau al îndeplinirii unor obligații de politică internă plivind lichidarea legislației fasciste, democratizarea țării, pedepsirea criminalilor de război etc. (articolele 17, 18 și 19 în textul inițial 17 și 18 în textul definitiv al Convenției). în principiu, obiecțiile românești la textul inițial se refe- reau la faptul că toate obligațiile asumate prin Convenție să fie duse la împlinirea sub controlul guvernului român (cobeligerant), comisia aliată de control urmînd a interveni doar în măsura, în care aceste obli- gații nu ar fi fost respectate. După cum arăta în cursul discuției un membru al delegației române (Vișoianu) dacă aplicarea armistițiului s-ar face sub controlul strict al comisiei aliate de control ar însemna că „România are toate dezavantagiile unei țări ocupate, dar și toate obligațiile unei țări eliberate” 39. Molotov a replicat că măsurile de control nu lezează independența României întrucît „măsurile prevăzute nu sînt luate decît în timpul ostilităților ... cînd războiul se termină măsurile dispar. Sînt măsuri temporare care rezultă din necesitățile războiului”40. Revenind asupra problemei drepturilor nelimitate de control ale viitoarei comisii aliate, Molotov a arătat că această „comisie interaliată va dura pînă la semnarea păcii” și că ea va fi lichidată „deîndată ce nu va mai fi nevoie de ea”41. S-a luat apoi în discuție prevederea existenței unei benzi de 50 — 100 km în spatele frontului care urma să rămînă sub controlul și admi- nistrația comandamentului sovietic. La acest punct, Molotov a arătat că însăși pe teritoriul sovietic practica Marelui Stat Major al armatei sovietice era de a ține strict sub controlul administrației militare spatele frontului și chiar să evacueze populația din zonă 42. V.M. Molotov dădea, asigurări că pe măsură ce trupele sovietice vor avansa, teritoriul românesc eliberat va trece sub administrație românească 43. în ultima ședință în plen (a treia), delegația română a reluat cere- rile sale privind recunoașterea cobeligeranței cu amendamentele pe care această recunoaștere ar fi operat-o asupra tuturor articolelor din Conven- ție, restituirea armamentului și bunurilor prelevate de comandamentele sovietice în perioada 24 august — 11 septembrie 1944 precum și a uni- tăților române dezarmate și împrizonerate după 24 august 1944. Referindu-se la problema cobeligeranței, Molotov a dat asigurări că „într-un anumit timp, guvernele aliate vor fi de acord să acorde Româ- niei cobeligeranța. în acest scop, guvernele aliate au făcut cuvenitele schimburi de vederi”44. Ambasadorul britanic și nord-american au sprijinit deplin punc- tul de vedere exprimat de diplomatul sovietic ceea ce a creat în sînul delegației române impresia că acordarea cobeligeranței era în principiu acceptată de marile puteri aliate urmînd doar să existe o anumită în- târziere în declararea sa publică. în legătură cu prezența trupelor sovietice pe teritoriul României și după încheierea războiului, Molotov a obiectat că e prematur să se dis- cute această problemă', dar că „rezultă din spiritul acordului”, că sta- ționarea trupelor sovietice nu va impieta asupra independenței și suve- ranității României45. Ambasadorul Marii Britanii venind în spirijinul precizărilor făcute de Molotov a arătat că și Franța era plină de trupe ali- ate fără acordul special, deci „Rom tuia este îngrijorată fără motiv” ambasadorul nord-american considerîn 1 și cl că c prematur să se discute .această problemă, dar că probabil trupele sovietice vor fi retrase 40. www.dacoromanica.ro "Î784 ' • - - Toate obiecțiile și propunerile României privind eliberarea din pri- zonierat a militarilor români capturați după 24 august 1944, restituirea bunurilor de orice fel prelevate ca „trofee de război” de partea sovietică după aceeași dată, a materialului de război german capturat de armata română în operațiunde de curățire a teritoriului național de trupele hit- leriste, date fiind repercusiunile profund negative pe care le-ar fi avut neîmplinirea cererilor românești asupra capacității de luptă a armatei române, asupra posibilităților de aprovizionare ulterioară a frontului antihitlerist și de achitare a obligațiilor asumate prin convenția de armi- stițiu nu au fost luate în considerație47. Anexele la Convenția de armi- stițiu aduse la cunoștința delegației române în ultima clipă, asigurau Comisiei aliate de control posibilități de a da o largă interpretare apli- cării Convenției, partea română fiind obligată să execute toate obliga- țiile asumate (inclusiv cele insuficient precizate sau cu redactare foarte elastică) în condițiile similare unei țări care ar fi capitulat necondițio- nat și s-ar fi găsit sub un regim strict de ocupație 48. Unul din puținele succese certe ale delegației române, a fost înse- rarea precizării că „dela 24 augst 1944, ora 4 a. m. România a încetat ■cu totul operațiunile militare împotriva Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice pe toate teatrele de război, a ieșit din războiul împotriva Na- țiunilor Unite, a rupt relațiile cu Germania și sateliții săi, a intrat în război și duce războiul alături de puterile aliate împotriva Germaniei .și Ungariei cu scopul de a restaura independența și suveranitatea României”49 (articolul 1 din convenție)50. Unul din cele mai importante aspecte ale preliminariilor și a în- săși semnării Convenției de armistițiu, l-a constituit reglementarea pro- blemelor teritoriale. Prin articolul 4 se restabilea frontiera de stat între U.R.S.S. și România „stabilită prin convenția sovieto-română din 28 iunie 1940”51. Conform articolului 19 (articolul 20 în textul preliminar al Convenției), guvernele aliate socoteau hotărîrile arbitrajului de la Viena cu privire la Transilvania ca „nule și inexistente și sînt de acord ca Transilvania (sau cea mai mare parte a ei)52 să fie restituită României, sub condiția confirmării acestei decizii prin Tratatul de pace”. Reveniți în țară în cursul zilei de 14 septembrie 1944, membrii dele- gației române au mers direct de la aeroport la sediul Ministerului Eco- nomiei Naționale (unde era stabilit provizoriu guvernul) și au prezentat un raport preliminar asupra desfășurării tratativelor și condițiilor cu care s-a încheiat convenția de armistițiu53. în consiliul de miniștri extraordinar din 16 septembrie 1944, L.Pătrășcanu într-un amplu expozeu prezentînd toate dificultățile și neîn- plinirile doleanțelor românești, aprecia că acestea se datorau în mare măsură aprehensiunilor sovietice legate de participarea României antones- ciene la războiul antisovietic în anii 1941-1944 precum și neîncrederii că noul guvern și totalitatea forțelor politice din țară vor colabora sin- cer la aplicarea integrală a prevederilor convenției de armistițiu 54. Convenția de armistițiu, care printr-o serie de prevederi prefigura viitorul tratat de pace al României, fixa statutul internațional al țării pen- tru următorii ani, situînd România, în ciuda aportului substanțial adus la scurtarea războiului antihitlerist, în ipostaza unui stat învins, supus -controlului puterilor învingătoare, ceea ce a impietat, profund pe lîngă grelele consecințe economico-financiare, asupra afirmării depline a indc- www.dacoromanica.ro 785 pendenței și suveranității naționale a României mulți ani după încheierea războiului. Indiferent de avatarurile apărute în cur sul preliminariilor și definitivării Convenției de armistițiu, istoria consemnează că „Intrarea României în războiul împotriva Reichului hitlerist la 23 August a avut toate atribu- tele unui act de deplină și legitimă suveranitate națională, a fost expresia voinței de neclintit a poporului român de a salvgarda independența pro- priului stat, de arși croi de sine stătător viitorul”55. Din momentul cotiturii istorice de la 23 August 1944, România și-a adus pînă la încheierea războiului o importantă contribuție la înfrân- gerea Germaniei hitleriste. Referindu-se la acest aspect, tovarășul Nicolae Ceaușescu — în cuvîntarea rostită la adunarea festivă din capitală cu prilejul împlinirii a 30 de ani de la victoria asupra fascismului și a 98 de ani de la cucerirea independenței de stat a României — ținea să sublinieze cu, mîndrie patri- otică că „Poporul român are marea satisfacție de a se fi găsit în ultimele- 8 luni ale războiului alături de armatele sovietice și celelalte forțe anti- fasciste, de arși fi adus contribuția activă la înfrîngerea Germaniei hit- leriste, la marea victorie asupra fascismului, ceea ce i-a creat posibili- litatea de arși făuri o viață nouă, independentă”50. NOTE 1 „înfăptuirea actului istoric de la 23 August — arată tovarășul Nicolae Ceaușescu — a deschis o eră nouă în istoria poporului român — era unor profunde transformări democratice, revoluționare, a realizării deplinei independențe și suveranități naționale, a făuririi unei vieți noi. Totodată prin întoarcerea armelor și angajarea României cu întregul ei potențial, alături de Uniunea Sovietică și aliați, în războiul antifascist, s-a dat o puternică lovitură planurilor strate- gice ale Germaniei hitleriste. Aceasta a dus la prăbușirea întregului front din sud, a deschis calea înaintării rapide a trupelor sovietice, a accelerat zdrobirea dispozitivului militar al Germaniei în această parte a Europei” (Nicolae Ceaușescu, Eomânia pe drumul construirii societății socialiste multilateral dezvoltate, voi. 10, Edit. politică, București, 1974, p. 603—604.) 2 Hugh Seton-Watson, The Easl European Revolution, Praeger, New York, 1961, p. 89; cf. despre însemnătatea evenimentului în general: Ilie Ceaușescu, Florin Constantiniu, Mihai lonescu, 200 de zile mai devreme. Rolul României în scurtarea celui de al doilea război mondial, Edit. științifică și enciclopedică, București, 1984 (în continuare 200 de zile mai devreme); capit. III, Consecințele militar-strategice ale revoluției române asupra desfășurării celui de al doilea răz- boi mondial, p. 107 și urm. 3 Vezi, în acest sens, ultimele sinteze 200 de zile mai devreme mai sus citată (p. 126 — 127 și 210—211 și lucrarea colectivă coordonată de gen. locot. dr. Ilie Ceaușescu, România și marea victorie. 23 August 1944 — 12mai 194 5.0 aontribuție de scamă laînfrtngerea fascismului. 23 August 1944 — 12 mai 1945, Edit. militară, București; 1985, p. >58 și în anexă p. 199 —290. Gh’ar ți în sintezele din anii treenți. 1.1). Enescu, Politica externă a României în perioada 1944 — 1947, 1979 și Șt. Lache, Gh. Țuțui, România la conferința de pace de la Paris din 1940, 1978, preliminariile semnării Convenției de armistițiu sînt prezentate pe scurt și incomplet. 4 Ion Ardeleanu, Vasile Arimia, Mircea Mușat, 23 August 1944, Documente, 4 volume, Edil, științifică și enciclopedică, București, 1984 — 1985 (în continuare 23 August 1944. Doeumente) 5 Ne referim la faptul că printr-o seric dc dispoziții teritoriale, economico-financiare, politice, Convenția de armistițiu, va depăși cadrul strict al unei simple convenții de armistiti , avînd atribuțiile unui tratat de pace preliminar, fapt confirmat și de hotărîrile Conferinței de pace de la Paris din 1946. • I. D. Encscu, op. cil., Șt. Lache, Gh. Țuțni, op. cit.; cf. articolul nostru Preliminariile, semnării Tratatului de pace al României cu Națiunile Unite in „Revista de istorie”, nr. 2/1987, p. 193 și urm. ’ 23 August 1944, Documente, I, p. XVII (cuvint înainte de gen. locot. Ilie Ceaușescu) 8 Idem, II, p. 415. Proclamația către țară a șefului statului român anunța: „ieșirea noas- tră din alianța cu puterile Axei și imediata încetare a războiului cu Națiunile Unite ... . Româ- nia a acceptat armistițiul oferit (în aprilie 1944 — T. U.) de Uniunea Socictică, Marea Britanic www.dacoromanica.ro 786 -și Statele Unite ale Americii”, iar declarația guvernului din aceiași seară informa că „în domeniul •politicii externe, prima măsură luată de guvern a fost acceptarea armistițiului cu Națiunile Unite”. (Ibidem, p. 417). 9 Arhiva Ministerului Afacerilor Externe (In continuare Arh. M. A. E.), fondul E9 (Al -doilea război mondial), voi. 161/1944, f. 211. 10 Ibidem. 11 Ibidem, p. 212. 12 Pornind de la negocierile Kollontai-Semionov-Nano la Stockholm, guvernul român ■avea în vedere ca acest aliniament să fie situat în zona Adjud-Focșani-Galați, iar mai spre est pe brațul Chilia. în acest sens, telegrama transmisă la Cairo în dimineața zilei de 24 august, sosi- -rea în dimineața aceleiași zile a colonelului britanic Chastelaine și a subșefului biroului operații a M. St. Major român, locot. col. Șt. Niculescu la Istanbul, ca și demersul ministrului român la .Ankara pe lîngă ambasadorul britanic din Turcia erau menite să anunțe oficial acceptarea armis- tițiului de către România. 13 Arh. M. A. E„ fond E9, dosar 161/944, f. 213. 14 Ibidem. 15 Memoriile și notele ca și telegramele trimise de la București de guvern, cele transmise ■■de delegația română din Moscova privind mesajele românești prin Cairo și Ankara erau redactate în limba franceză. 16 Arh. M. A. E. fond E9, dosar 161/944, f. 210. 17 Ibidem, f. 216 — 228; cf. 23 August 1911. Documente, II p. 547, 656 -658, 662—663. 13 Vezi, în acest sens, între altele, demersurile guvernului român pe lîngă guvernul bri- tanic, via Ankara, prin care se cerea ca „mișcările trupelor sovietice pe teritoriul României să fie efectuate numai în spiritul declarației domnului Molotov (de colaborare militară româno- sovietică — T. U.) și avindu-se în vedere faptul că guvernul român s-a dovedit capabil să lichi- deze, prin propriile forțe trupele germane din interiorul României” (23 August 1944. Documente II, p. 663). 19 Un prim contact politic a fost luat de o delegație română condusă de Gh. Gheorghiu- 'Dej, care în dimineața zilei de 29 august s-a întilnit cu reprezentanți ai comandamentului supe- rior al Frontului III ucrainian (ale cărui unități in drum spre Bulgaria sosiseră în zonă înaintea ^unităților Frontului II ucrainian) și i-a informat despre faptul că Întreg teritoriul țării, inclusiv Bucureștiul, fusese curățit de trupele germane și se afla ferm în mîna forțelor insurecționale, 'fapt de altfel constatat și de unitățile operaționale sovietice în marș pe teritoriul României eli- terat. încercările unor comandamente românești, iar din partea guvernului, a unui membru al -acestuia de a stabili o colaborare imediată cu trupele sovietice și de a preveni continuarea acțiu- nilor de dezarmare a unor unități române, de preluarea flotei, a numeroase depozite și bunuri ca .„trofee de război” s-au soldat cu eșec. 20 Arh. M. A. E., fond E9, dosar 161/944, f. 225. 21 Ibidem, f. 231. 22 Ibidem, f. 236, 242. 23 Ibidem, f. 252-257, 275. 24 2 3 August 1944. Documente, II, p. 703. 25 Arh. M. A. E„ fond E9, dosar 161/944, f. 260—261. 26 Ibidem, f. 267. 27 Ibidem, f. 275. 23 Ibidem, f. 288-289,292-293. 29 Ibidem, f. 294. 30 Atît în propunerile sovietice din aprilie 1944 cit și in negocierile care au urmat îndeosebi ;ln cadrul negocierilor bilaterale româno-sovietice de la Stockholm se prevăzuse, de pildă, în mod expres cobeligeranța (trupele române urmau să răinlnă și să participe la războiul antihi- tlerist sub comandă proprie, armamentul românesc capturat anterior de sovietici urmînd să fie «restituit armatei române pentru a-i asigura o capacitate de luptă corespunzătoare), neamestecul «în afacerile interne și existența unor zone libere aflate sub controlul exclusiv al guvernului român •etc. prevederi care nu mai figurau în noul text. în cursul serii de 26 august 1944 Molotov într-o ■convorbire cu ambasadorul britanic Crips informa dealtfel oficial partea britanică asupra nego- cierilor de la Stockholm privind rezervarea „unei zone libere românilor pentru reședința guver- nului, acordarea unei perioade de 15 zile pentru ca trupele germane să părăsească România, i-referitor la reducerea masivei despăgubiri” puncte promise de partea sovietică și care urmau să .fie dezbătute în comun la Moscova (23 August 1944, Documente, II, p. 547). 31 Notele sînt redate după stenograma lui Gussy, ceea ce explică folosirea incorectă a ^er- «mcnului anacronic de Rusia, in loc de Uniunea Sovie.tică. 92 Arh. M. A. E., fond E9, dosar 161/944, f. 297. . www.dacoromanica.ro 787 33 Molotov făcea aluzie la averii meniul cuprins în propunerile șovietice ca și în cele- tripartite din aprilie 1944 că aceste condiții ar putea fi înrăutățite în cazul in care România va tărăgăna ieșirea sa din război. 34 Arh. MAE, fond E9, dosar 161 944, f. 298. 36 Ibidem, p. 301. 36 Ibidem, p. 304. 37 I. Christu, va deține la revenirea in țară, funcția de președinte al părții române pentru aplicarea Convenției de armistițiu, ceea ce explică interesul deoseb't al acestuia de a se prevedea cu precizie cuantumul și modalitățile de achitare a obligațiilor asumate de România. 38 Arh. M. A. E., fond E9, dosar 161 944, f. 314-315. 33 Ibidem, f. 318. 40 Ibidem, f. 319. 41 Ibidem, f. 322. 43 O astfel de evacuare se produsese, începînd cu luna mai 1944, și in nordul Moldovei eliberat de armatele sovietice, unde populația românească din fostele județe Bria, Suceava și părțile eliberate din fostele județe Cimpulung Moldovenesc, Rădăuți și Iași, a fost evacuată pînă în septembrie 1944 în interiorul fostului județ Botoșani. 43 Se știe, că, pornind de la cîtcva incidente izolate, comandamentul Sovietid va evacua administrația românească din nordul ș‘ estul Transilvaniei eliberate, în noiembrie 1944, reinstau- rarea administrației românești în această zonă produeîndu-se abia în martie 1945, cînd fron- tul antihitlerist depășise deja spre vest B idapesta, iar în Cehoslovacia riul Hron. 44 Arh. M. A. E., fond E9, dosar 161 944, f. 325. 43 Ibidem, f. 326 — 327. 43 Ibidem, f. 329. 47 Ibidem, f. 343 — 346. 43 O analiză amplă a dificultățile" enornie și nedrepte cu care a fost confruntată Româ- nia, în urma neacordării imediate a statutului de cobcligerantă și datorită formulărilor prea gene- rale a prevederilor Convenției, ceea ce oferca Comisiei aliate de control libertatea dc interpretare proprie a acestor prevederi este judicios prezentată în lucrarea lui Ion Alexandrescu, Economia României in primii ani postbelici (1945— 1947), Edit. științifică și enciclopedică, București, 1986, p. 36—42 și în lucrarea mai înainte citată a lui I. D. Enescu, p. 63 76. 49 Acest succes, era golit, însă, de conținut întrucît consemnarea datei de 24 august 1944 ca început al participării la războiul antihitlerist nu a fost urmată de asigurarea cObeligeranței și de tratarea României, teritoriului, resurselor sale materiale și umane de pe aceste poziții pen- tru intervalul 24 august — 12 septembrie 1944. 30 „Monitorul oficial” nr. 219 din 22 septembrie 1944. 31 Deși această prevedere este exprimată categoric și fără echivoc, in cursul discuțiilor preliminare, partea sovietică a refuzat să ia în considerație cererile românești ca modificările teritoriale survenite ulterior în zona Hcrța-Petricăneni-Mihăileni și la vărsarea brațului Chilia în Marea Neagră să fie revăzute la nivelul liniei de demarcație existente la sfirșitul lunii iunie 1940, cum prevedea însuși textul Convenției în discuție. Dealtfel, în textul Tratatului de pace, s-a prevăzut ca frontierele României să fie cele care erau în ființă la 1 ianuarie 1941, cu excepția frontierei româno-ungare. 33 Trebuie arătat că guvernul sovietic s-a declarat de acord cu restabilirea vechii granițe româno-ungare, rezerva „sau cea mai mare parte a ei” fiind introdusă la cererea guvernului britanic. 33 Arh. C. C. al P. C. R., fond 103 (stenogramele ședințelor Consiliului de miniștri) dosar 8468/9 44 1.37, 40 41. 34 Ibidem, dosar 8944/944, passim. Textul integral al stenogramei Consiliului de Miniștri din 16 septembrie în care s-au discutat clauzele Convenției de am inistițiu este redat în 23 August 1944. Documente, 111, p. 56 — 91. 33 România și marea Dictorie, p. 31. 36 Nicolae Ccaușescu, România pe drumul construirii societății socialiste multilateral ddz*- uoltaie, voi. 11, Edit. politică, București, 1975, p. 562. LES RRELIMINAIBES DE LA SIGNATUIiE DE LA CONVENTION D’ARMISTICE ENTRE LA ROUMANIE ET LES NATIONS UNIES Resumd La proclamation royale et la ddclaration du nouveau gouverne- 788 rieurement Ies notifications tiansmisses par diffeients canaux aux gran- des puissances annongaient l’acceptation des conditions d’armistice negocies au Caire et ă Stockholm, la decision de tonte la nation roumaine de se forger un regime democratique et de libei er de la domination horthyste- hitleiienne le nord de la Transylvanie șrrache au corps dujpays paf suite du fliktat fasciste de Vienne du 30 aout 1940. Dans la matin6e du 24 aofit on declenche Ies hostilites roumano- allemandes, etant installe l’etat de guerre entre la Boumanie et l’Allemagne. Le ralliement de la Boumanie ă la guerre antihitlerienne etait devenue un fait & immense consequences pour l’âcroulement de tout l’echafau- dage militaro-politique hitleriene des Balkans et le deplacement du front dans l’espace de quelques semaines de l’Est d\s Carpates dans le plă- teau de Transylvanie, au nord, et la plaine de la Tisza, ă> l’ouest. Le gouvernement roumain considerait ă juste raison qu’ă partir de ce moment (le 24 aofit 1944), la Boumanie, le territoire, ses ressources economiques et humaines seront trait6s comme appartenant ă> un Etat co-belligeiant avec Ies Nations Unies. C’est sur ces positions que s’est situ6e la deldgation roumaine arrivăe ă Moscou le 29 aout 1944, qui aU cours d’une serie de conversations et memorandums pr^liminai- res a solicita l’application en fait de l’etat d’aimistice et du statut de co- belligerance meme avant la signature off ici cile de la convention d’armi- stice. Sur la base de ces discussions preliminaires l’on a etablies la coop6- ration d’armes roumano-sovietique, l’integration des unites roumai- nes op6rationelles au IIe Front Ukrainien, ont en lieu des premiers contacts et râglementations entre le commandement militaire sovid- tique et des represantants du gouvernement et des autoritâs roumaines. Les entretiens en plenum des reprdsentants des Nations Unies et des delegues roumains ont commencd ă peine le 11 septembre et le len- demain, par suite d’6changes de vues n’ont abouti pas ă des modifi- cations substantielles par rapport au document remis le jour precedent ă la dâlegation roumaine aux fins de la consultation, la Convention d’armis- tice entre la Boumanie et les Nations Unies, se signait et etablissait en meme temps le statut interieur et internațional de la Boumanie jus- qu’ă la conclusion du traitd de paix. www.dacoromanica.ro FRANȚA ȘI SITUAȚIA DE PE FRONTUL ROMANESC ÎN VARA ANULUI 1917 (II) NICOLAE DASCĂLE, DANIELA BUȘĂ După eșecul primei campanii a armatei române, a cărei desfășurare este amplu analizată de Misiunea .militară franceză 79, a urmat retragerea în Moldova și începutul reorganizării80. Aceasta a fost o operație com- plexă de creare a unor noi structuri, regulamente și de instruire, reali- zată sub îndrumarea unor ofițeri francezi repartizați la toate eșaloanele militare. Rapoartele acestor instructori relevă amploarea acțiunii și adesea înglobează judecăți de valoare ce se cer a fi evidențiate. Coman- dantul grupului de ofițeri francezi detașați la Corpul 4 armată a fost colonelul Lettelier care preciza la 10 ianuarie sarcinile imediate ale- subordonaților : alcătuirea ordinii de bătaie a regimentelor pe lîngă care erau afectați, inițierea începerii imediate a instrucției trupei și crearea unor centre de instrucție divizionare care să includă o școală de mitra- lieri, una de grenadieri (aruncători de grenade) și o școală de gradați 81. în februarie colonelul Lettelier este transferat la Corpul 1 armată, ra- poartele sale săptămînale relevînd progresele reorganizării. Astfel în prima săptămînă a lunii februarie înregistra continuarea intensivă a instrucției, în ciuda temperaturilor scăzute, amplificarea activității cen- trelor^de instrucție create la nivelul Corpului cît și al diviziilor, amelio- rarea alimentației și a cantonamentelor precum și mărirea cantității de armament primită. Menționa însă absența echipamentului indivi- dual, a diverselor unelte ca și a puștilor precum și starea sanitară încă rea. „Moralul trupei este însă excelent. Soldați! români fac tot ce pot, arătînd multă bunăvoință, în îndeplinirea obligațiilor zilnice și vor da totul în ziua în care vor fi complet îmbrăcați și hrăniți cum trebuie” 82. Rapoarte similare pentru lunile februarie-aprilie 1917 pun în evidență întărirea treptată a capacității de luptă a Corpului II armată român 83- După o inspecție amănunțită la 6 regimente din Corpul 5 armată și la toate marile unități din Corpul 1 armată la începutul lunii februarie 1917, maiorul Capitrel constata necesitatea completării efectivelor, a construirii accelerate de cantonamente și a completării echipamentului. Alimentația era suficientă, Iar stare'ă sanitară satisfăcătoare. Doar lipsa materialelor greva intensificarea instruirii, iar la nivelul disciplinei re- zultatele erau foarte bune. „Moralul tuturor rămîne foarte bun, consemna ofițerul francez. în ciuda confortului minim soldații români păstrează un moral excelent și știu, să privească condițiile grele cu umor. Fac tot ceea ce trebuie cu mult entuziasm” M. La concluzii similare a ajuns ma- iorul Capitrel și după inspectarea Corpului 3 armată 85. Locotenent-colonelul Sanceny a vizitat timp de două zile Divizia 5 infanterie și a putut constata că reorganizarea era în curs, starea sani- tară și lipsa cartușelor fiind piedicile din calea unei activități intense 86‘ 790 www.dacoromanica.ro Atașat pe lîngă Statul Major al Armatei a 2-a, locotenent-colonelul Hucher a inspectat la începutul lunii martie 1917 școlile de instrucție, pentru mitraliori și grenadieri din cadrul marii unități și a remarcat progresele vizibile ale activității depuse 87. Situația artileriei din aceeași mare uni- tate a fost controlată de locotenent-colonelul Mărie care în final aprecia : ^.Artilerișrtii Armatei a 2-a au suficientă instrucție pentru a se servi de artilerie grea; este necesar a li se da cît mai curînd mijloacele necesare pentru a continua instrucția de luptă. Pentru aceasta este necesar a se constitui cît mai curînd escadrilele F-2 și F-6 destinate Corpurilor 4 și 2 armată și odată cu aceasta să li se dea aparatele T.F.F. de îndată ce se vor primi din Franța” 88. Asemenea inspecții s-au făcut și în ce privea lucrările genistice, la Corpul 4 armată la începutul lunii martie 89 și la Corpul 2 armată la jumătatea aceleași luni. Raportul din urmă ne oferă imaginea exterioară., presărată cu tranșee, obstacole de sîrmă ghimpată, adăposturi etc., ale primelor linii de luptă românești, ce corespunde în fapt imaginii clasice asociate cu situația din primul război mondial80. Rapoarte de genul celor menționate erau sintetizate la Statul Major al Misiunii și, după ce erau informați factorii de decizie ai armatei române, formau baza amplelor rapoarte generale semnate de generalul Berthelot sau de colonelul Petin asupra situației de pe frontul românesc. în paran- teză fie spus, Marele Car! iot General român realiza propriile inspecții, •cu ofițeri români. Astfel, în peiioada martie-iunie 1917 prințul Carol a inspectat o serie de mari unități ale armatei : Corpurile 2 și 4 armată91, rezerva generală a aviației, Gara Nicolina, abatorul și Arsenalul din Iași, Diviziile 6 și 8 de infanterie92, Corpul apărării antiaeriene, Școala cen- trală de puști mitraliere, Compania de motocicliști-mitraliori, Batali- onul de vînători de munte de la Tîrgu Neamț; Divizia 13 infanterie și Centrul de automobile de la Hîrlău ®3. Carol a putut constata și ame- liorarea treptată a stării sanitare, lipsurile de armament și echipament, dar faptul că instrucția progresa foarte bine și că „moralul trapei este cu adevărat perfect”94. Sintezele menționate, semnate de generalul Berthelot sau de colo- nelul Petin, ca și alte documente franceze relevă cursul ascendent al reorganizării armatei române95. La jumătatea lunii martie se evalua că reorganizarea urma a se încheia la începutul lunii mai 1917, în pofida lipsurilor materiale și a efectivelor foarte mari : la 15 martie 1917 armata română avea 492.403 soldați și ofițeri96. Efectivele erau grupate în Armata a 2-a, ce reunea 6 divizii, și se afla în prima linie sub comanda generalului Averescu și Armata 1, din 9 divizii ce erau în plină reorganizare97. Mora- lul armatei continua a fi foarte bun deoarece așa cum constatau doi ofi- țeri francezi soldatul român provenea cel mai adesea din rîndul țăranilor, era disciplinat, deschis pregătirii militare, fiind rezistent la oboseală și privațiuni. „Este foarte sobra și.. .s-a arătat a fi un mărșăluitor exce- lent, fiind văzut la capătul unor etape dificile mergînd cu pas viu” ". Ministerul de război francez elabora la sfîrșitul lunii martie 1917 o sinteză privind efectivele armatelor aliate și inamice estimate a fi an- gajate în conflict. Acest document ne permite a găsi locul armatei româng, în contextul general99; armata germană avea 13 milioane de soldați sub arme, organizați în 248 divizii de tot felul, însumînd 800 batalioane; Franța —,109 divizii de infanterie, 7 de cavalerie și 11.000 tunuri de- diverse calibre; Marea Britanie — 62 divizii infanterie, 5 divizii de cava- lerie, circa 6.000 tunuri și aproape 2 milioane de soldați; Belgia — 6 www.dacoromanica.ro 791 divizii de infanterie, 2 de cavalerie, circa 600 tunuri și 140.000 soldați; Italia — 59 divizii de infanterie, 4 de cavalerie, aproape 6.000 de tunuri și circa 2 milioane de soldați; Rusia — 231 divizii de infanterie, 47 de cavalerie, 6 milioane de soldați în total; România — 15 divizii de infan- terie dintre care 10 gata de luptă, dotate cu 33 baterii de artilerie grea și 10 escadrile de aviație, aproximativ 400.000 soldați; Austro-Ungaria — 76 divizii de infanterie, 33 regimente de artilerie grea; Bulgaria — 12 divi- zii de infanterie și 31 regimente de artilerie; Turcia — 47 divizii 10°, Datele de mai sus, care, date fiind condițiile din epocă nu puteau fi decît aproximative, relevă totuși poziția de mijloc ocupată de forțele militare românești, în acord cu resursele naționale existente. Ministerul de război al Franței aprecia, la jumătatea lunii aprilie 1917, că situația armatei române mai era dificilă pe planul alimentației și sanitar dar că domnea optimismul, moralul fiind bun. Cele 6 divizii din prima linie mențineau frontul foarte bine, iar cele din spatele fron- tului dădeau dovadă de o disciplină perfectă. Generalul Berthelot, se menționa în sinteză, considera că viitorul poate fi privit cu încredere și că armata română își va îndeplini misiunea în concordanță cu efectivele de care dispunea. Era de așteptat ca reorganizarea101 să devină completă în luna iunie. în ce privea dislocarea, situația era următoarea: Diviziile 1, 3, 6, 7, 8 și 12 de infanterii și Divizia 2 cavalerie se aflau în prima li- nie, între Mănăstirea Cașin-Iiești, dispunînd de 85 baterii de artilerie; alte 9 divizii de infanterie erau în spatele frontului, în cuis de organizare102. Generalul Berthelot nota, la începutul lunii mai 1917 că moralul Armatei a 2-a dislocată în prima linie, era foarte bun. Toate cele 6 divizii compo- nente lucrau intens la consolidarea în teren. Consilieri militari francezi se afalu la toate eșaloanele, dovedindu-se. a fi utili. Ca urmare, Franța putea ajunge la o situație preponderentă deoarece „România este sora noastră latină, soră de limbă și de rasă Intelectualitatea ne este în ge- neral devotată, aprecia generalul francez, și poporul ne simpatizează din instinct.. .Atașamentul acestei națiuni față de noi este foarte profund de vreme ce dinastia germană și intensa propagandă nu au antrenat România în tabăra inamici" .. .Actualmente dișpunînd de un loc privi- legiat, va trebui să cultivăm această afecțiune pentru, noi prin vizitele unor profesori, industiiași și comercianți, prin schimburi de ofițeri, prin cultivarea intereselor comune și de relații economice. Este un lucru ce trebuie început de îndată”103. Inspectînd cîtcva unități din prima linie, la jumătatea lunii mai, generalul Berthelot a constatat că „erau bine puse la punct”. în divi- ziile prin care a trecut existau poligoane de instrucție bine orgahizate, unde se acționa după noile regulamente. „Antrenamentul a început și face progrese rapide cu sosirea sezonului cald. Artileria este bine instruită iar atelajele sînt aproape complete”. în schimb, în armata rusă situația era „încă gravă”, dar fără a deveni alarmantă, deși efectivele legimente- lor ating abia jumătate din necesar104. în aceste condiții era evident așa cum se sublinia și în Buletinul zilnic de informații din 23 iunie, pre- gătit de Biroul 2 din Ministerul de război al Franței-, că pe frontul din Moldova, și de la Dunăre armata română renăscută constituie elementul cel mai sigur și mai entuziast10S. De aici și insistențele lui Berthelot pen- tru accelerarea materialului de război necesar celor 15 divizii române reorganizate. La sfîrșitul lunii mai generalul comandant al Misiunii apre- cia că era urgent necesar următorul armament: 207 tunuri de 75 mm; www.dacoromanica.ro 792 6.700 puști-mitraliere; 48 mortiere de 120 mm; 50 mortiere de 58 mm f livrarea a cel puțin 20.000 puști lunar și trimiterea cîtorva obuziere grele de 150 mm. De asemenea, alocația de muniții trebuia mărită, pentru a include încă necesarul pentru 5 divizii precum și proiectile pentru 40 piese de 150 mm și nu doar pentru 16 106. Raportul din 31/13 iunie al generalului Berthelot sublinia că starea sanitară a armatei române s-a ameliorat simțitor și că proiectul ofensi- vei era pregătit intens 107. Cele 10 divizii române care urmau a lua parte la ofensivă erau gata de luptă : existau indicii că infanteria se va prezenta în bune condiții, cadrele erau complete; artileria însuma 13 baterii în Armata 1 și 14 baterii în Armata a 2-a. Din cele 98 tunuri trimise din Franța au sosit doar 63, fiind necesar a se expedia urgent și cantitățile restante de muniții. „Am început de un an, constata Berthelot, o activitate care trebuie dusă pînă la capăt. Am trecut prin dificultăți politice și mate- riale excepționale. Astăzi succesul încununează prima parte a misiunii noastre : România e salvată de aservirea politică și o bună parte din armata ei este refăcută” 1M. După cîteva zile la 8/21 iunie șeful Misiunii militare franceze nota : starea de spirit a armatei române este exce- lentă, ideea ofensivei fiind bine primită și pregătirile de luptă progre- sînd în bune condiții. „Armata română de operații va fi gata de operații la data fixată, în condițiile prevăzute”109. Proiectul ofensivei din var a lui 1917 este pe larg analizat de Berthelot care aprecia că s-au luat toate măsurile necesare pentru succesul ei uo. Ofensiva s-a declanșat la 11/24 iulie 1917 în zona Armatei a 2-a române, după o pregătire intensă de artilerie care a contribuit foarte mult la ridi- carea moralului trupei.” Moralul armatei era foarte ridicat : ofițerii și soldații erau îneîntați de efectele concentrării artileriei grele, ceea ce s-a făcut acum pentru prima dată în România. încrederea era absolută”. Rezultatele ofensivei Armatei a 2-a au fost considerabile în raport cu efectivele angajate : frontul a fost rupt pe o lungime de 30 km și după trei zile s-au înaintat 18—20 km în adîncimea liniilor inamice. Au fost luați prizonieri 2.900 soldați și 35 ofițeri inamici, au fost capturate 52 piese de artilerie și 20 mitraliere. Armata 1, aflată pe linia Șiretului, a cărei ofensivă a fost programată pentru 12 25 iulie și a întîrziat datorită unei erori în coordonarea pregătirii de artilerie, nu a mai început lupta deoarece s-a dat ordin de încetare. Așa cum am mai precizat trupele ger- mane au declanșat aproape simultan ofensiva în nord, pe frontul din Buco- vina și Galiția, de unde trupele rusești s-au retras rapid periclitînd grav flancul forțelor româno-ruse din Moldova. în noile condiții, două divizii din armata română, aflate în rezervă au fost trimise în Bucovina pentru oprirea înaintării germane111. în ciuda îngrijorării generale de agravarea situației în nord „trupa, română este în foarte bună dispoziție. Succesul Armatei a 2-a i-a demon- strat că geimanii pot fi înfrînți. Ea apără propriul teritoriu și este neîn- doielnic că se va bate la fel de bine cît timp va lupta în România”, nota Berthelot112. Acesta a consacrat de altfel bătăliei de la Mărăști, cum a rămas în istorie ofensiva armatei române din iulie 1917, un raport spe- cial în care a analizat pe larg ordinul de operații, pregătirea, desfă- șurarea și rezultatele acțiunii. Berthelot sublinia din nou : „Elanul uni- tăților române a fost remarcabil. Toți erau dominați de un spirit ofen- siv ce a trezit admiiația ofițerilor francezi aflați în mijlocul lor. Puterea ofensivă a armatei române a surprins inamicul care, cunoscînd încercă- www.dacoromanica.ro 793 iile teribile suferite în timpul iernii, nu se aștepta la o retragere atît de viguroasă. Succesul obținut în acest sector este magnific” 113. Din nefericire, retragerea trupelor ruse de pe frontul din Bucovina și Galiția a stopat ofensiva și permitea întrezărirea unor efecte dezas- truoase. Generalul Berthelot considera că pentru evitarea unei catas- trofe era necesar ca guvernul francez și cel britanic, în acord, ,,.. .să intervină imediat cu toată energia pe lîngă guvernul rus, aducîndu-i-se la cunoștiință că Franța nu admite în nici un caz retrageri sub pretextul replierilor strategice” 114. De altfel, șeful Misiunii militare franceze apre- cia că oprirea ofensivei române a fost o eroare deoarece existau toate in- diciile succesului deplin, ca urmare a excelentei pregătiri de artilerie și cîștigării inițiativei. Oricum unul din obiectivele ofensivei, consolidarea încrederii armatei române în forțele proprii a fost atins 11S. Aceasta a fost o realizare deosebită deoarece în ofensiva germană, declanșată la 6/19 august, armata română a fost în măsură a opune o rezistență remarcabilă. La sfîrșitul lunii iulie 1917 pe frontul din Moldova se aflau 63 divizii de infanterie, dintre care 10 românești și 16 divizii de cavalerie, din care 2 române, ocupînd un front de 600 km lungime, de la gurile Dunării, în aval de Galați, trecînd prin Movilești, cu un cap de pod la Nămoloasa, pe la Mănăstirea Cașin și terminîndu-se în zona Tar- taran, în nord. Conform evaluărilor cercetării, în față se aflau 33 divizii de infanterie și 9 de cavalerie inamice între care 13 germane și 16 austro- ungar e116. Raportul de forțe era altul de vreme ce capacitatea comba- tivă a trupelor rusești de pe front era foarte redusă. Ofensiva Puterilor Centrale de pe frontul românesc declanșată la începutul lunii august 1917, a întîmpinat rezistența înverșunată a tru- pelor române mai ales în marile bătălii din zonele Mărășești și Oituz. Berthelot nota că „elanul trupelor române este pus în valoare în bătălia de la Mărășești unde, de la bun început, inamicul nu a cîștigat nici o palmă de teren, în ciuda forțelor considerabile angajate : 13 divizii dintre care 10 germane117. Mai ales în zona Mărășești ofensiva germană a con- tinuat pînă la 15/28 august, dînd' naștere la lupte extrem de înverșu- nate 118. Comunicatele oficiale ale Marelui Cartier General român au re- flectat din plin amploarea luptelor 119, a căror duritate a fost evidențiată și de pierderile mari înregistrate de ambele părți 12°. La 19 august, în zona Mărășești, pornind la contra-atac, trupele române au recucerit tran- șeele pierdute pentru moment, au spart liniile inamice, provocînd duș- manului pierderi grele. „Calitățile soldatului român, nota Berthelot au fost din nou puse în deplină valoare” 121. Bravura soldaților români s-a bucurat de aprecieri elogioase din partea liderilor Antantei, așa cum arată telegramele și mesajele trimise șefului statului român122. Abia la sfîrșitul lunii august cîmpul de luptă de la Mărășești a devenit calm, înfrîngerea inamicului, care și-a epuizat resursele ofensive, fiind o realitate. După retragerea unei mari părți din diviziile ruse de pe front, armata română ocupa un front continuu de 90 km de la Valea Doftanei pînă la Cota Suraia, pe Șiret. Trecînd în defen- sivă, constata Berthelot, trupele române au relevat aceeași ordine, abne- gație și seriozitate ca și în ofensivă. „După părerea mea, sectorul trebuie să fie considerat stabil, fiind de așteptat ca inamicul să nu mai treacă la acțiuni nefericite pentru el, cînd ar putea obține succese facile în alte zone”. Șeful misiunii militare franceze aprecia că sectorul românesc al frontului era sigur, neprovocînd nici un fel de neliniște. „Valoarea com- www.dacoromanica.ro 794 bativă a trupelor, moralul lor ridicat, succesele repurtate asupra duș- manului și în special asupra Germaniei, existența organizării defensivei în profunzime, permit să se privească cu deplină încredere această por- țiune a frontului”123. Evoluția situației din lunile următoare au confir- mat estimările generalului Berthelot124. Prezența materialului și personalului francez de aviație pe frontul românesc este cunoscută în linii mari125. Recent a fost publicat și jurnalul de front al Escadrilei Nieuport 3 prin grija prof. Valeriu Avram, care semnează și o excelentă introducere ce relevă contribuția franceză la organizarea aviației române în anii primului război mondial126. Semna- lăm în acest context faptul că la Arhivele Statului se află o scurtă sinteză istorică asupra evoluției unei alte escadrile franceze, purtînd indicativul M.I. Aceasta a fost constituită la 13 octombrie 1916, la Brăila, sub comanda căpitanului Chambre. în mai 1917 escadrila este instalată la Onești, mai apropae de front și avînd 7 piloți dintre care 4 erau francezi. Noul comandant este căpitanul Micheletti. în intervalul ianuarie-octombrie 1917 escadrila înregistrează 1124 ore de zbor (din care 142 ore în iulie și 263 în august) angajează 135 lupte aeriene și doboară 6 avioane inamice127. Să mai adăugăm că Franța a furnizat României, pînă la 10 octom- brie 1916 numai 150 avioane’ (tipurile Nieuport, Breguet și Formau) și 192 motoare” . .. ceea ce reprezintă un efort considerabil în defavoarea aviației franceze” se preciza într-un document. O escadrilă completă cu echipaje franceze nu se putea trimite dar se aprecia că Misiunea de avia- ție avea personal suficient pentru a pregăti piloți români. Respectiva Misiune a plecat de la Brest la începutul lunii octombrie 1916, numărînd 34 ofițeri, piloți sau observatori, și 228 soldați, dintre care 40 erau piloți, 15 observatori și 132 mecanici. Urma a se trimite în România și personal specializat în apărarea anti-aeriană128. Marina română era menită de la începutul războiului a juca un rol important dată fiind poziția strategică a Dunării și existența flotilei fluviale austro-ungare 129. Căpitanul de Belloy, atașat naval și apoi, șeful Misiunii navale franceze în România, subordonat generalului Berthelot, a elaborat numeroase rapoarte asupra situației din România și a flotei desigur, a dotării acesteia și a necesarului de echipament, armament și muniții 13°. De Belloy a fost acela care a pregătit și susținut în iulie 1917 ca în cadrul ofensivei române să se declanșeze o acțiune și pentru deblo- carea nordului Dobrogei131. Cu asistența căpitanului francez Nicolay a fost organizată o unitate specială, batalionul de infanterie marină care, la sfîrșitul lunii august 1917 se afla dislocat la Vlădești, pe Prut, la 50 km de Galați. Batalionul era foarte bine organizat, în patru companii de infanterie, o companie de mortiere, un pluton de artilerie (două piese), un pluton de pionieri și o echipă de conducători de bărci. Puterea de foc a unității era cu adevărat foarte puternică : 943 puști Lebel, 32 puști-mitraliere, 8 mitraliere Vickers, 2 tunuri de 37 mm și 23 mitraliere de 8 mm, toate dispunînd de mari rezerve de muniții (peste 200.000 cartușe pentru mitraliere, 90.000 car- tușe pentru puști, 1.000 proiectile etc.). Angajat pe front în zona Movilele de Sus, pe Șiret, batalionul de infanterie marină s-a dovedit a fi bine instruit, o adevărată unitate de elită132. Ca urmare de Belloy aprecia că i se poate conferi o misiune mai importantă, pe măsura forței umane și de foc de care dispunea 133. www.dacoromanica.ro 795 Aspectele politice și militare ale situației din Eomânia nejcupâtă din vara anului 1917 se cer a fi completate cu date economice pentru ca tabloul să fie complet. Din punctul de vedere francez, chestiunile econo- mice au fost legate mai ales de aprovizionarea României cu materiale de război de tot felul134. La sfirșitul lunii aprilie 1917 s-a decis livrarea a 10.000 tone în trimestrul doi al anului, în funcție de posibilitățile de transport : 1.500 tone materiale sanitare 135, de intendență și geniu ; 2.000 tone alimente; 50 tone dinamită, iar în rest armament și muniții : 40.000puști, 2.000 mitraliere, 15 milioane cartușe de 8 mm; 15 milioane cartușe de 6 mm, 48.000 proiectile de 105 mm etc.13e. într-un document din iulie 1917 se preciza că Franța a cedat României în ultima lună 12 tunuri de 120 mm scurte, 60 tunuri de 120 lungi, fiecare cu cîte 500 lovi- turi. Zilnic urmau a fi livrate 15.000 lovituri pentru acest calibru. S-au trimis deja 108.000 obuze pentru tunurile de 105, 40 tone de praf de pușcă precum și 15.000 lovituri pentru obuzierele de 150. Documentul preciza că pentru moment Franța nu poate furniza cantități mai mari, date fiind necesitățile bătăliei de pe Somme în curs, dar că guvernul român putea solicita sprijin sporit și din partea Marii Britanii 137. încă din anii războiului cercurile economice dar și oficialitățile franceze au relevat preocupare pentru extinderea influenței în România postbelică. în intervalul noiembrie 1916 — ianuarie 1917 în România s-a aflat maiorul Charbonnel, reprezentantul unui grup industrial, pentru a prospecta situația. Revenit în Franța el a redactat o notă asupra acțiunii economice și industriale franceze în România și a fost în audiență la președintele Consiliului de miniștri și la Ministerul de externe pentru a solicita sprijin oficial. El a declarat că pentru o opera cu succes în România trebuia acționat ,,în stil mare”, prin crearea unui grup industrial-finan- ciar puternic, capabil să lupte împotriva influenței germane. El a propus, și a și inițiat, crearea unui consorțiu care putea acționa eficace prin inter- mediul unei bănci franco-române 138. Un bancher român, într-o scrisoare din 17/30 martie 1917 susținea și el proiectul creării unei bănci franco-române. Comcntînd propunerea Saint Aulaire nota : ,, ... trebuie să pregătim în această țară și să-1 ținem gata pentru momentul cînd realizarea lui ar fi posibilă”. Se pare că englezii aveau deja cîteva proiecte de acțiune, nota diplomatul francez, așa îneît dacă era dorit a se acționa în colaborare cu ei era bine ca acordul res- pectiv să fie deja negociat. „Nu trebuie să uităm că vom întîlni în România un concurent nou, S.U.A., care va fi primit cu mai mult interes deoarece e mai departe și, deci nu are interese politice” 139. Saint Aulaire a sprijinit din plin proiectul fondării unei bănci fran- co-române. în iunie 1917 el nota că nu există încă condiții pentru reali- zarea proiectelor financiare franceze dar, pentru a nu fi depășiți de englezi și americani „combinația” trebuie să fie gata pregătită. Pentru aceasta se cerea a fi sondat terenul la Paris, în care scop era trimis acolo căpitanul Marschal, din Misiunea militară franceză, director de bancă în viața civilă 14°. Proiectata bancă urma a fi ,, ... organul indispensabil al pene- trației noastre economice, în România și în Balcani dacă se vor lua toate măsurile pentru adaptarea la acest scop”141. într-un studiu din 20 iulie 1917 asupra României se sublinia din nou : „Dacă Franța dorește a avea un loc preponderent în România, și este dreptul ei, este necesar a se crea o mare bancă franceză”. România, se aprecia în document, era o țară bogată și de viitor, dar „are nevoie de o tutelă morală și mate- 796 www.dacoromanica.ro rială și este de datoria și în interesul nostru să o ajutăm căci slăbirea acestui popor latin de la porțile Orientului ar slăbi considerabil influența noastră”. Consolidarea României, se sublinia în document, era de mare utilitate pentru viitorul civilizației occidentale, fiind o piață de desfacere și putînd deveni o barieră în fața oricărui nou proiect de hegemonie. „Pentru toate aceste motive este momentul să ne gîndim să o redresăm și să o ghidăm cu o mină de fier 142”. Un expert financiar francez, care a stat mai mult timp în România, a analizat potențialul și perspectivele economice ale țării apreciind și el că Franța are șanse sporite de a dobîndi o influență reală după război ,, ... grație seducției exercitate de civilizația franceză asupra cercurilor conducătoare”. în acest context autorul raportului se mira că înainte de război infiltrarea economică franceză în România nu a fost prea seri- oasă 143. Chiar unii experți români, de talia lui Vintilă Brătianu analizau în aceeași etapă reorganizarea postbelică a economiei românești luînd în calcul posibilul rol al Franței144. La începutul lunii decembrie 1917 guvernul român a trimis la Paris o misiune economică, formată din guver- natorul Băncii naționale, Danielopol, și prof. Mrazec, pentru a stabili un prim contact cu cercurile oficiale și economice franceze. La Ministerul de externe francez se aprecia că misiunea economică a fost trimisă ca urmare a afinităților franco-române, a identității de cultură ca și a succese- lor Misiunii militare franceze în reorganizarea armatei române145. Sintetizînd, la sfîrșitul anului 1917, perspectivele economici* ale Fran- ței în România, Direcția afacerilor politice și comerciale din Ministerul de externe francez aprecia că sînt puține țări în care relațiile economice franceze vor găsi un cîmp atît de larg de acțiune. Ca urmare, trebuia profitat de momentul favorabil încă de pe atunci trebuind ,, ... să înca- drăm economic România după cum am încadrat-o militar și cum o vom încadra intelectual prin misiunea universitară”. Pentru aceasta se cerea a fi finalizat proiectul de creare a unei bănci franco-române, a unui grup industrial francez, a fi trimisă o misiune economică în România și a se crea un Comitet franco-român pentru studiul acțiunii economice148. Iată deci cum încă din acele luni atît de dificile ale anului 1917, dînd dovadă de un surprinzător optimism, cercurile oficiale franceze gîndeau departe în viitor, proiectând aservirea economică a României prin încurajarea inițiativei particulare. Opinia publică franceză a privit cu multă simpatie, de la bun înce- put 147, participarea României la război alături de Antantă. Pentru infor- marea publicului francez Agenția Ha vas avea un corespondent la Iași la fel ca unele mari ziare particulare148. în mai 1917, cu avizul Ministerului de externe francez, a plecat spre România un corespondent de război ce urma a furniza materiale mai multor ziare 149. Problema cea mare a fost a transmiterii știrilor : prin poștă, corespondențele circulau via Arhan- ghelesk și făceau circa două luni pînă la destinație, iar telegraful, fără a mai vorbi de radio care era puțin folosit, era destinat aproape exclusiv în chestiuni militare și diplomatice. De aici și absența, de regulă, a unor știri recente cu Franța asupra situației de pe frontul românesc. Pe de altă parte, presa franceză ajungea doar accidental la Iași, așa încît Saint Aulaire solicita ca în valiza diplomatică să se pună și cîteva numere din 1,Figaro” sau „Temps”. Totodată ministrul francez solicita jurnale de actualități, filmate, deoarece Serviciul cinematografic al armatei române dispunea de mijloace necesare difuzării 15°. , „ lil0 www.dacoromanica.ro n(V7 La jumătatea lunii mai 1917, Ministrul de extern^ francez discuta cu Saint Aulaire posibilitatea trimiterii unor telegrame de presă de la Paris, pentru a fi inserate în presa română, sub semnătura ziaristului român D. Fagure, aflat în Franța. Saint Aulaire considera că ideea este foarte bună dar că trebuia găsit un alt semnatar, telegramele trebuiau redactate cu toată grija și urmînd a include și aprecierile presei franceze despre Eomânia151. în absența unor informații directe, ziarele franceze publicau și știri deformate. La 29 mai 1917 primul-ministru Brătianu i-a declarat lui Saint Aulaire că este nemulțumit de tonul presei franceze la adresa Eomâniei. Ministrul francez sugera ca cenzura să suprime pe viitor mai ales criticile deoarece dată fiind situația dificilă a Eomâniei, ,, ... aceasta are nevoie mai mult ca oricînd de reconfort; este impor- tant ca tonul presei franceze să nu provoace neliniște asupra poziției față de interesele naționale ale Eomâniei”152. Ministerul de externe răspundea la 2 iunie că presa franceză ,,a fost sfătuită” să nu mai publice articole care ar putea trezi susceptibilitatea guvernului român. Cenzura a primit ordine în același sens. Cît despre cererea lui Saint Aulaire de a primi ziare franceze, ea va fi satisfăcută în limita locului liber din valiza diplomatică153. Legat de aspectul din urmă se cere a fi menționat că Ministerul de război român avea abona- mente la opt periodice franceze („Le Temps”, „Le Miroir”, „La France Militaire” etc.) pe care le primea cu regularitate, deși cu întîrziere154. „La Temps” din 3 aprilie 1917 publica un articol critic la adresa politicii șefului guvernului român155. Saint Aulaire aprecia că asemenea materiale trebuiau oprite de a fi publicate. Brătianu i-a declarat minis- trului francez, că în ciuda marilor dificultăți, armata română reorganizată va desfășura cu succes ofensiva de vară beneficiind în continuare de spri- jinul Franței. „Interesul ca și datoria noastră este de a-1 acorda. Dl. Albert Thomas poate susține cu mai multă autoritate ca mine, sublinia Saint Aulaire în iulie, valoarea armatei române și să dea asigurări că aceasta va folosi cum trebuie armele pe care le vom furniza”. în acord cu Ber- thelot, Saint Aulaire considera că presa franceză trebuie să evidențieze efortul, prea puțin cunoscut, al Eomâniei. Articolele, care aveau să accen- tueze refacerea armatei și reformele democratice preconizate, trebuiau trimise sub formă de telegrame ale agențiilor de presă și la Iași, pentru a-și produce efectul moral15 la realizarea lor drumul este de obicei liing, dificil foarte adesea, cum a> și fost în chestiunea concretă de față, dar este uluitor cu cită seninătate oficiali francezi cu poziții importante se gîndeau în momente de mare dificultate pentru nația română să o aservească intereselor politice, eco- nomice și culturale ale Franței. Termenii de tutelă, sau de colonie, folo- siți adesea după cum am precizat, sînt foarte sugestivi în acest sens. Din fericire, conjunctura postbelică nu a permis realizarea integrală a proiec- telor franceze lansate în 1917. Viziunea franceză asupra realităților românești din vara anului 1917 relevă mai ales sacrificiile enorme ale poporului român, corect iden- tificate ca fiind generate de dorința unanimă a realizării idealului național^ după cum evidențiază eroismul și uriașul spirit de sacrificiu al soldatului român care nu a precupețit nimic în momentele de mare dificultate ale lui 1917 pentru a-și apăra pămîntul străbun. NO TE 79 Ibidem, rola 317, c. 637—647, M. M. F., le 30/13 Decembre 1916, rapport no. 4, le gene- ral Berthelot ă M. le genâral commandant — en — chef; Ibidem, c. 648—654, M. M. F., 10/23 Decembre 1916, rapport no. 5, genâral Berthelot; Ibidem rola 89, c. 120 —131, Resume des eve- nements du 20 Novembre au 20 Janvier 1917, Mercier, Nicolay. 89 Ibidem, rola 317, c. 655 — 665, M. M. F., 28/10 Janvier 1917, rapport no. 6, general Berthelot; Ibidem, c. 666 — 673, M. M. F., le 12/25 Janvier 1917, rapport no. 7, col. P6tin. 81 Ibidem, rola 174/1, c. 548 — 552, M. M. F., IV-eme C. A. Botoșani, le 10 Janvier 1917, col Lettelier 88 Ibidem, c. 560—562, M. M. F., Groupement du ler Corps, d’Armăe, Jassy, le 12 Fâvrier 1917, rapport hâbdomadaire, col. Lettelier. 83 Arh. St., microfilme Franța, rola 174/1, c. 565—610, rapoarte săptămînale ale colone- lului Lettelier, februarie—martie 1917. 84 Ibidem, c. 553 — 559, M. M. F., Rapport du commandant Capitrel sur sa visite au troupes des 5 Jme et 1 er C. A., Jassy, le 10 Făvrier 1917. 85 Ibidem, c. 651 — 655, M. M. F., Rapport du commandant Capitrel, sur sa visite auxi III 6me Corps d’Annăe, Jassy, le 15/28 Fevrier 1917. 86 Ibidem, c. 648 — 650, M. M. F., Botoșani, le 23 Fevrier 1917, rapport no. 10, le It. col. Sanceny. 87 Ibidem, c. 438—443, M. M. F., Il-e Arm6, rapport no. 601, le 8/21 Marș 1917, le It. col. Hucher. 88 Ibidem, c. 453 — 455, M. M. F., le 18/21 Marș, 1917, Rapport du It. col. Mărie au sujet de l’emploi de l’Artilerie dans la II e Armee; Ibidem; c. 456—465, rapoarte privind situația Divi- ziilor 1 și 3 infanterie. Ibidem, c. 471—485, raport privind situația Regimentului 6 infanterie, „Mihai Viteazul”: 89 Ibidem, c. 446—449, M. M. F., 4-e Corps d’Armee, Compte-rendu des 5 jours du visite, du It. col. Dumor relatif au Service du Genie au 4-e C. A., le 1/14 marș 1917. 99 Ibidem, c. 524—530, 2-£me Corps d’ArmAe, Genie, 18 Mars/1 er Avril 1917, Compte ren du des travaux executes sur le teritoire du 2-ăme C. A., fără semnătură. Idem, fond Casa Regală, Ferdinand, dosar 59/1917, î. 1 — 5, Raport nr. 4, către M. S. R. aprilie 1917, Carol. Ibidem, f. 14—26, Raport nr. 5, —către M. S’ R., Iași, 30 aprilie 1917, Carol. Ibidem, f. 7—13, Raport nr. 7, către M. S. R., Iași, 4 iunie 1917, Carol. Ibidem, f. 11. -- Idem, microfilme, Franța, rola 317, c. 674 — 682, M. M.F., Jassy, le 27/7 Făvrier 1917, rapport no. 8, general Berthelot; Ibidem, c. 688 — 692, M. M. F., Jassy, le 2/15 Fevrier 1917, rapport no. 9, col. Petin; Ibidem, c. 693—698, M. M. F., Jassy, le 26/11 Marș 1917, rapport no. 10, general Berthelot. 96 Ibidem, c. 704 — 709, M. M. F., Jassy, le 15/28 Marș 1917, rapport no. 11, general Ber- thelot. 97 Ibidem, c. 713 — 728, M. M. F., Jassy, le 1/14 Mai 1917, rapport no. 12, general Berthe lot; Ibidem, c. 729—737, M. M. F., Jassy, le 16/29 Mai 1917, rapport no. 13, colonel Petin. www.dacoromanica.ro 91 Iași, 11 92 93 94 95 801 “ Ibidem, rola 89, c. 132, raportul semnat de Mercier, Nicolay citat; vezi și opina căpita- nului Malcissye: Ibidem, rola 175, c. 7—15, Notes du capitaine Maleissye de l’E. M. A., 3 ăme Bureau, Officier emissaire en Rusie et en Roumanie, fin Marș 1917. •’ Pentru situația reală exactă a efectivelor armatei române vezi: Arh. St. fond Casa Bcgală, Ferdinand, dosar 82/1917, 71 f., Ordinea dc bătaie a Corpurilor dc armată și a diviziilor, nedatată, nesemnată. ioo Arjj st. micofilmc, Franța, rola 175, c. 972 —1010, Ministere de la Guerre, Bureau des T. O. E., l-ere Section, Paris, le 26 Marș 1917, indescifrabil, pentru situația armatei române vezi și: Ibidem, rola 176, c. 403 — 406. Etat Major de l’Arm6e, 2 ăme Bureau, Section R. G., Paris, Ic 4 Avril 1917, Note sur l’Armfee roumaine en 30 Marș 1917, fără semnătură. 101 De menționat și introducerea unor noi regulamente și instrucțiuni pentru toate ce le trei arme, conform armamentului din dotare și a experienței dobindite; vezi in acest sens Arh. St. fond Casa Regală, Ferdinand, dosar 75/1917, f. 1 — 3, Marele Cartier General, Secția Opera- țiilor, nr. 5517, din 25 martie 1917, maior Antonescu. 102 Idem, microfilme Franța, rola 89, c. 54 — 55, Le Ministere dc la Guerre, Paris, le 16 Avril 1917, no. 3841, fără semnătură. 103 Ibidem, rola 176, c. 447—461, M. M. F., Ic 1/14 Mai 1917, rapport no. 12, general Bcr- thelot. 104 Ibidem, c. 466-468, M. M. F., le 16/29 Mai 1917, rapport no. 13, gĂnăral Berthelot. 106 Ibidem, rola 81, c. 410, Ministere de Guerre, 2-e Bureau, Bulletin quotidien d’infor- mation, no. 529, du 23 Juin 1917 pentru consemnări similare din Buletine vezi: Ibidem, c. 411 — 417 din iulie-septembric 1917; in Buletinul din 22 septembrie 1917 se menționa: „Recentele lupte de pe frontul românesc au relevat admirabila reorganizare a armatei române. Aliații noștri și chiar inamicii elogiază Misiunea franceză”. 106 Arh. St. Franța, rola 81, c. 320—322, M. M. F., Jassy, le 29/11 Juin 1917 tel. no. 743, le gânâral Berthelot pour M. Al. Thomas. 107 Pentru obiectivele ofensivei de primăvară preconizată vezi ordinul de operații din 8/ 9 martie 1917 semnat de generalul Saharov. Arh. St. fond Casa Regală, Ferdinand, dosar 55/1917, f. 1—2, Tclegramme secrete au G. C. G. Roumain, 8/21 Marș 1917, general Saharoff. 108 Idem, microfilme, Franța, rola 317, c. 738 — 747, M. M. F., Jassy, le 31/13 Juin 1917, rapport no. 14, g6n6ral Berthelot. 109 Ibidem, c. 751 — 754, M. M. F., le 8/21 Juin 1917, rapport no. 15, gdn^ral Berthelot. 119 Ibidem, c. 755 — 765, M. M. F., le 10/23 Juillet 1917, rapport no. 16, general Berthelot. 111 Ibidem, rola 81, c. 375 — 386, M. M. F., 25/7 Aoăt 1917, rapport no. 17, general Ber- thelot. 112 Ibidem, c. 387. 113 Ibidem, rola 317, c. 797—807, M. M. F., Ic 16/29 Aout 1917, Oppcrations offensive au front Roumain en Juillet 1917, gdnăral Berthelot. 111 Ibidem, rola 176, c. 490, M. M, F., le 28 Juillet 1917, tel. no. 323 — 334, general Bcrthe- lot. 115 Arh. St. microfilme, Franța, rola 176, c. 545, M. M. F., le 5/18 Aoât 1917, rapport no. 18, gdneral Berthelot. 116 Ibidem, c. 1059, L’Iitat Major dc l’ArmiSe, Groupe de l’Avant, 3-e Bureau, Paris, le 31 Juillet 1917, fără semnătură. 117 Ibidem, c. 560, raportul lui Berthelot din 16/29 august, citat. 119 Ibidem, rola 317, c. 790—796, M. M. F., le 18/31 Aout, rapport no. 19, general Berthelot. 119 Idem, fond Casa Regală, Ferdinand, dosar 77/1917, f. 72—83, comunicatele M. C. G. din iulie-august 1917. 120 Ibidem, dosar 75/1917, f. 1 — 148, liste de pierderi anunțate dc ăl. C. G. român. 121 Idem, microfilme Franța, rola 176, c. 512—513, M. M. F., Ic 22 Aout 1917, tel. nos. 467—469, general Berthelot. 122 Mircea Mușat, Ion Ardeleanu, From Ancient Dacia lo Modern Romania, Edit. știin- țifică și enciclopedică, Bucharcst, 1985, p. 565—569; pentru semnificația luptelor dc pe frontul românesc vezi: România în primul război mondial, coord. Ion M. Oprea, Edit. militară, București 1979; Mircea Popa, Primul război mondial, 1911—1918, Edit. științifică și enciclopedică, Bucu- rești, 1979; pentru o privire bibliografică vezi România în primul război mondial. Conlribufii bibliografice, Coord. col. Gh. Stoean, Edit. Militară, București, 1975, 356 p. 123 Arh. St. microfilme Franța, rola 176, c. 569—575, M. M. F., le 30/12 Septembrie 1917, rapport no. 20, Berthelot; vezi și rapoartele operative ale marilor unități române de pe front: Idem, fond Casa Regală, Ferdinand, dosar 80/1917, f. 39—68. 121 Idem, microfilme Franța, rola 317, c. 815 — 934, rapoartele generalului Berthelot din lunile octombrie-dccembrie 1917. 125 Vezi, Cezar Ardeleanu, Activitatea misiunii militare franceze de aviație in România tn perioada 1916—1917, tn „Studii și materiale dc muzeografic și istorie militară”, 1980, 13, p. 265 —281. www.dacoromanica.ro 802 128 Escadrila Nieuporl 3. Journal de front, 1916 — 1917, Edit. Militară, București, 1986,156p. 127 Arh. St. fond Casa Regală, Ferdinand, dosar 76/1917, f. 1 — 4, Apcrțu hislorique sur l’Escadrille N. I., capitaine Charles Michelletti, fără dată. 128 Jdem, microfilme Franța, rola 89, c. 16—17, Ministere de Guerre, Faris, le 3 Octobreț 1917, tel. no. 582, fără semnătură! 128 Ibidem, rola 174/1, c. 613—629, Bucarest, Ie 30 Octobre/12 Novembre 1916, Groupe des secteurs fluviaux, no. 19, Considârations sur la position strategique du Danube, comman- dant Mercier. 120 Ibidem, rola 174/11, e. 784—788; 865 — 868; 890 ete., diterse rapoarte ale căpitanului de Belloy privind situația Marinei române. 131 Ibidem, c. 881 — 885, Mission Naval Franțaise en Roumanie, Juillet 1917, Note au sujet d’une descente â la pointe N. E. de Dobroudja, indescifrabil. 122 Arh St. microfilme Franța, rola 174/11 c. 831 — 835, Batalion d’infanterie de Marine, Drănești, le 22 Aoât/4 septembrie 1917, le capitaine Nicol ă M. le capitaine de saisseau de Belloy. 122 Ibidem, c. 872—876, Mission Navale Franțaise en Roumanie, Jassj, le 27 9 septem- bre 1917, le capitaine de vaisseau de Belloy ă M. le gânâral Berthelot. 124 Ibidem, rola 105, 364, c., aprovizionarea României cu materiale de război. 125 Vezi Gh. Sanda, M. Neagu, Date privind misiunea medicală militară franceză în România din 1910—1918, in Momente din trecutul medicinii, Edit. Medicală, București, 1983, p. 621 — 625. 126 Arh. St. microfilme Franța, rola 177, e. 546—547, Etat Major de l’Armâe, Bureau T. O. E., Paris, le 26 Avril 1917, indescifrabil. 127 Ibidem, rola 89, c. 17—18, G. C. G., Etat Major General, Projet de telegramme, Râpau- se ă telegramme de Saint-Aulaire, 16/29 Juillet 1917, fără semnătură. 128 Ibidem, rola 23, c. 1 — 53, dosarul Charbonncl ; Ibidem, c. 145—148, M.A.E., Intcrets industriels et financiers franțais en Roumanie. Visite du commandant Charbcnnel, Paris, le 16 Marș 1917. 120 Ibidem, c. 148 — 157, A. Blank â J. Benac, Jassy, le 17/30 Marș 1917. Ibidem, c. 159 — 163, Lâgation de France, Jassy, le 25 Avril 1917, rapport no. 42, Saint-Aulaire. 140 Arh. St. microfilme Franța, rola 23, c. 164—168, Legation de France, Jassy, le 30 Juin 1917, tel. no. 351, Saint-Aulaire. 141 Ibidem, c. 170—172, Lâgation de Fance, Jassy, le 30 Juin 1917, rapport no. 86, Saint- Aulaire. 142 Ibidem, c. 173 — 174, Jassy, le 20 Juillet 1917, Etude sur la Roumanie, fără semnă- tură. 142 Ibidem, rola 90, c. 26 — 37, Ministere du Commerce et de l’Industrie, Paris, le 20 Juillet 1917, ă M. le President du Conseil, indescifrabil. 144 Ibidem, rola 23, c. 115—147, Lâgation de France, Jassy, le 22 Octobre 1917, no. 157, Saint-Aulaire. 145 Ibidem, c. 156 — 157, M. A. E., Paris, le 5 Decembre 1917, Projet de lettre, fără semnă- tură . 146 Ibidem, c. 158 — 159, a M. A. E., Direction des Affaires Politiques et Commerciales, Paris, le 6 Decembre 1917, Note pour le ministre, indescifrabil. 147 Ibidem, rola 89, c. 5 — 6, moțiune de simpatie a Consiliului municipal din Montpellier, cu ocazia intrării României în război. 148 Ibidem, c. 93 — 97, Agence Hanas, Paris, le 12 Fâvrier 1917, indescfrabil.i â M.A.E. 148 Arh.M. A. E., fond Paris, presă, P—3, voi. 370, f 66—67, Râpublique Franțaise, M. A. E., Paris, le 20 Mai 1917, nesemnat, ă M. Lahovary. 160 Arh. St. microfilme Franța, rola 89, c. 153, Lâgation de France, Jassy, le 23 Făvrier 1917, tel. no. 110, Saint-Aulaire. 151 Arh. St., microfilme Franța, rola 89, c. 116, legation de France, Jassy, le 18 Mai 1917, tel. no. 262, Saint-Aulaire. 152 Ibidem, c. 138,1.âgation de France, Jassy, le 29 Mai, 1917, tel. no. 284, Saint-Aulaire. 162 Ibidem, c. 155, M. A. E., Paris, le 2 Juin 1917, tel. no. 203, indescifrabil. 154 Arh. M. A. E., fond Paris, presă, P —3, voi. 370, f. 89, Ministerul de război, Misiunea militară in Franța, Paris, 31 august 1917, general Rudeanu. 168 Arh. St., microfilme Franța, rola 89, c. 168—169, Legation de France, Jassj, le 7 Juin 1917, tel. no. 73, Saint-Aulaire. 158 Ibidem, rola 90, c. 16, Lâgation de France, Jassy, le 7 Juillet 1911, Saint-Aulaire. 167 Ibidem, c. 20, Lâgation de France, Jassy, le 16 Juillet 1917, tel. no. 367, Saint-Aulaire. 158 Ibidem, c. 6—9, fotocopii ale numerelor respective din „La France”. 158 Ibidem, c. 5. 160 Arh. M. A. E., fond Paris, presă, P—3, voi. 370, f. 103 — 104, Jassy, le 29 Septembre 1917, tel. cifrată, Take loncscu către „Journal des Debats”. www.dacoromanica.ro 803 1,1 Ibidem, f. 99, „Le Telegramme”, Toulouse, le 24 Septembre 1917, indescifrabil, â la Lăgation de Roumanie, Paris. 182 Arh. St., microfilme Franța, rola 89, c. 24, M. A. E., Cabinet du ministre, Paris, le 9 Novembre 1916, M. Perroy. 1,8 Ibidem, c. 122, Lăgation de France, Jassy, le 20 Mai 1917, tel. no. 272, Saint-Aulaire. XM Arh. M. A. E., fond Paris, presă, P—3, voi. 370, f. 96„ Paris, le 12 Septembre 1917, Librairie Payot, â M. le ministre de la Roumanie. 1,6 Arh. St., microfilme Franța, rola 89, c. 189 — 191; Ibidem, rola 90, c. 11 — 16 rapoarte privind propaganda franceză pe front; Ibidem, rola 174/11, c. 781—784, Note sur la propagande, Jassy, le 7/20 Octobre, 1917, indescifrabil. 1,6 Ibidem, rola 104, c. 104, M. A. E. Paris, le 15 Aoftt 1917, tel. no. 291, Ph. de Margherie ; Ibidem, rola 105, c. 46, 97, activitatea It. Flers. 1,7 Mircea Mușat, Ion Ardeleanu, op. cit. p. 570; O. Tăfrali, Propaganda românească cu străinătatea, Ramuri, Craiova, 1922, 60 p. 1,8 Arh. St., microfilme Franța,rola 90, c. 189—192, Lâgation de France, Jassy, le 21 Aoftt 1917, tel. nos. 457—460, Saint-Aulaire. 1,8 Ibidem, rola 23, c. 58—72, Rapport du M. Robert de Flers sur les moyens de developpe l’influence Franțaise en Roumanie, Jassy, le 16 Juin, 1917. 170 Ibidem, rola 102, c. 116, M. A. E., Paris, le 29 Novembre 1917, tel. no. 476, indesci- frabil. 171 Pentru activitatea Biroului presei române de la Paris vezi: Arh. M. A. E., fond Paris, presă, P—3, voi. 370, f. 3-4; 8-9; 19; 22; 29-30; 48; 54. 172 Ibidem, f. 43—44, Iași, 16 august 1917, telegramă cifrată nr. 8103, Nano către Lega- ția din Paris; vezi și Arh. St. fond Președinția Consiliului de Miniștri, dosar 34/1920, f. 1 — 4 Buca- rest, le 4 Mai 1920, E. Djuerevic â M. le President du Conseil (o sinteză a activității Biroului). LA FRANCE ET LA SITUATION SUR LE FRONT ROUMAIN  L’^Tâ DE L’ANNfîE 1917 (II) Resumâ Au centre de la situation militaire, amplemcnt refl6t6e dans les rapports du g6ndral Berthelot, mais aussi de capitaine de Belloy, attachâ naval de France, se trouvent les grandes batailles de Mărăști de juillet 1917, rdsultat de l’offensive roumaine, ainsi que de celles de Mărășești et Oituz du mois d’aoht, dans le cadre des quelles l’offensive ennemie a 6t6 repouss6e avec plein succes. Les documents militaires frangais r^ve- lent l’h^roîsme particulier du soldat roumain qui, en depit de nombreuses dâficiences d’ordre materiei, a affront6 maintes difficult6s, 6tant anim6 du reve de l’accomplissement de son id6al național. La situation de l’avia- tion, notamment la participation frangaise, comme par ailleurs celle de la marine roumaine est analys6e dans des paragraphes speciaux. Du point de vue economique, l’attention est retenue surtout par l’6valuation faite par les diplomates frangais au sujet du potentiel accru de la G-rande Roumanie d’aprds-guerre. De lă egalement la formulation, des 1917, de projets frangais touchant la participation de la France ă l’exploitation des ressources roumaines. Saint-Aulaire ou l’industriel Charbonnel formulent l’idee de la creation d’une banque franco-roumaine et d’un consortium industriei destines ă assurer meme le monopole fran- gais dans l’exploitation de la Roumanie d’apres-guerre. On releve en con- clusion des commentaires de la presse frangaise sur la situation de la Rouma- nie en 1917 ainsi que des actions de la propagande mutuelle franco-rou- maine. www.dacoromanica.ro 804 FORȚELE ARMATE ALE ȚĂRII ROMÂNEȘTI ÎNTRE ANII 1831-1848 PAUL BARBU Renașterea forțelor armate naționale la începutul celui de al patrulea deceniu al secolului trecut, răspunzînd unei necesități istorice obiective, se înscrie, evident, ca unul dintre evenimentele de seamă din istoria poporului român. în Țara Românească, renașterea oștirii permanente, ale cărei efective erau deja constituite în 1830 \ a fost statuată de Regular meniul ostășesc pentru miliția pămîntească a Prințipatului Valahiei, parte integrantă a legiuirii regulamentare 2. Conform prevederilor Regulamen- tului ostășesc, armata munteană, numită miliția pămîntească sau națio- nală, urma să cuprindă 4.673 de oameni și să aibă următoarele atribuții: 1) „paza granițelor pe cît se atinge de negoț și de carantine”; 2) „paza bunei orînduieli și a obșteștii liniști în prințipat” 3. Aceleași misiuni reve- neau și oștirii din Moldova. în condițiile impuse de Regulamentul orga- nic, care a constituit în mîna boierimii un puternic instrument de exploa- tare a țărănimii clăcașă și a concentrat în favoarea acesteia și puterea politică, iar cele două principate erau menținute sub suzeranitatea Porții și protectoratul Rusiei țariste, cea din urmă avînd un rol important în elaborarea legiuirii regulamentare, oștirea națională era, așadar, desti- nată să apere frontierele și ordinea internă. însă, rolul atribuit armatei nu reflecta atît dorința clasei dominante, cît mai ales dorința puterilor protectoare și suzerană, ca și a Austriei, care se opuneau procesului de renaștere națională a poporului român. în afară de trupele permanente, în principate s-au creat și formațiuni teritoriale înarmate, compuse din dorobanți și grăniceri (cordonași și potecași), care au degrevat, în mare măsură, armata de sarcinile ce-i reveneau în activitatea polițienească și de apărare a granițelor. în pofida acestei stări de lucruri, pentru poporul român, aparatul militar autohton urma să reprezinte forța capabilă să susțină efortul general pentru realizarea independenței și unității naț'onale întreprins de forțele progresiste, angajate într-un evident prcccs de transfoimare revoluționam a societății românești. în 1844, maiele dcmccrat levolu- ționar N. Bălcescu, pe bună dreptate, își exprima ferma convingere că „țara românilor de își va lua vreodată rangul ce i se cuvine între popoa- rele Europei, aceasta va fi ea datoare mai mult regenerației vechilor ei instituții ostășești ” 4. Legiferarea instituirii aparatului militar autohton a fost impusă de însăși dezvoltarea istorică a poporului român, de însăși voința sa fer- mă, aspirînd la o existență statală unitară și independentă, menită a face națiunea română stăpînă pe destinele sale. „Alcătuirea oștirii națio; na,le — remarca pătrunzător strălucitul savant N. lorga, cu prilejul ani- versării centenarului renașterii acesteia — nu a fost o simplă măsură www.dacoromanica.ro 805 administrativă sau politică. Ea a ieșit din însăși cerințele de acum o sută de ani ale sufletului românesc (...) Armata noastră e un act de voință al întregului popor și marea ei valoare morală vine de aici” 5. în perioada cercetată, sub domnitorii regulamentari B, oștirea a suferit profunde schimbări structurale și de altă natură, destinate s-o scoată din încorsetajul impus de legiuirea regulamentară, prin organi- zarea în unități distincte a infanteriei și cavaleriei, înființarea unor noi arme, ceea ce a însemnat o majorare a efectivelor. Se urmărea astfel dezvoltarea, perfecționarea și modernizarea armatei, pe cît se putea în acea epocă, pentru a deveni cu timpul un instrument eficace în lupta pentru realizarea și apărarea năzuințelor seculare de libertate și neatîr- nare ale poporului român. Transformările din cadrul forțelor armate au fost posibile, chiar în împrejurări externe defavorabile, datorită politicii pe cît de abile pe atît de prudente a factorilor conducători din Principatele Române, elu- dării subtile a stipulațiilor restrictive ale Regulamentului organic, igno- rării sau împotrivirii politicii duse de Turcia, Rusia și Austria, contra- carării opoziției elementelor autohtone conservatoare refractare la schim- bările înnoitoare ce le-ar fi putut limita privilegiile social-economice și politice 7. Oștirea munteană, comandată de marele spătar, era formată din trei regimente mixte, compuse din infanterie și cavalerie, fiecare din acestea cuprinzînd două batalioane și două escadroane. Regimentul se afla sub comanda unui colonel, batalionul a unui maior și escadronul a unui căpitan. Batalionul se compunea din patru companii, compania din două plutoane, iar plutonul din șase despărțiri. Escadronul cuprin- dea patru plutoane, iar plutonul patru despărțiri. Cele trei regimente se subdivizau în 228 despărțiri de infanterie și 96 de cavalerie. Regimen- telor li se fixau următoarele garnizoane de reședință : București, pentru Regimentul nr. 1, ; Ploiești, pentru Regimentul nr. 2 ; Craiova, pentru Regimentul nr. 3. în decursul timpului, periodic, regimentele își schimbau reședințele, trecînd de la o garnizoană la alta. Se reglementa, totodată, dislocarea trupelor pînă la eșalonul pluton, indicîndu-se garnizoana de reședință a fiecărei subunități8. Recrutarea trupei se făcea din rîndul maselor populare, mai ales a celor de la sate care formau majoritatea populației, prin înscriere volun- tară și conscripție, recruții fiind primiți prin filiera Departamentului dinăuntru. în acest fel însă, nu întotdeauna se acoperea numărul necesar de recruți, mai ales că o parte din populația țării era scutită de serviciul militar 9.’ Este demn de reținut că în special din Oltenia, pe tot parcursul perioadei analizate, s-au înrolat în oștire un număr însemnat de volun- tari, organele militare acordînd întîietate celor care mai slujiseră sub arme10, fiind deci instruiți într-un grad mai mic sau mai mare. Pe timpul serviciului militar, ce dura șase ani, familiile ostașilor erau scutite de dările către stat și îndatoririle către proprietate. Recruții trebuiau să aibă vîrsta de 20—30 ani. Cadrele de comandă se recrutau, cu prioritate, din rîndurile boierimii, aceasta rezervîndu-și privilegiul de a ocupa numai astfel de funcții, avînd poziția dominantă în societate, aparatul militar fiind considerat un instrument de bază în apărarea și menținerea acestei poziții. Totuși, în corpul de comandă, au pătruns, pe lîngă ofițerii pro- veniți din boierime, și elemente ale burgheziei în formare și dintre volun- tarii români care țW*0"1111'0 a*n 1328—1829, 806 unii din ei nefiind boieri sau fii de boieri. Desigur, în oștire au intrat și elemente boierești cu vederi patriotice înaintate. în recenta armată națio- nală s-au înrolat mai mulți luptători pentru emanciparea socială și națio- nală a poporului român, între care I. Cîmpineanu, Cezar Bolliac, N. Băl- cescu, C.A. Rosetti, Costache și Scarlat Crețulescu, Chr. Teii, C. Tele- gescu, N. Teologu, N. Pleșoianu și alți oameni progresiști care au preluat funcții de comandă, văzînd în armată una din instituțiile esențiale în lupta pentru realizarea eliberării sociale, unității și independenței nați- onale 11. în primii ani ai perioadei regulamentare, cele trei regimente și-au definitivat organizarea și și-au completat integral efectivele. în 1833, oștirea cuprindea 4772 oameni, din care : 3 950 soldați, 187 ofițeri, 492 subofițeri, 6 medici umani, 1 medic veterinar, restul de 192 persoane fiind alcătuit din muzicanți, toboșari, potcovari, furieri etc 12. Orchestra militară, menționată în statul de organizare a oștirii, s-a înființat în anul următor, Cînd a fost dotată cu instrumentele necesare 13. Retragerea administrației ruse la începutul anului 1834 și numirea domnitorilor regulamentari va da posibilitate principatelor să se preo- cupe, între altele, de problemele militare, conform intereselor naționale. Alexandru Dim. Ghica a acționat pentru dezvoltarea, perfecționarea și modernizarea sistemului militar, pe cît era posibil în împrejurările politice ale timpului, văzînd în armată „ancora domniei sale” 14, adică instituția qe ar fi putut asigura, devenind o forță importantă, stabilitatea tronului și apărarea țării. Politica urmată de domnitor față de forțele armate a fost încurajată și de atitudinea Porții, care, prin firmanul din mai 1834, a trebuit să recunoască o situație de iure și de facto creată deja în Țara Românească și Moldova, dîndu-și asentimentul înființării oștirii naționale15. De asemenea, influențat de cererile insistente ale celor doi domnitori, în luna septembrie același an, sultanul, a emis un firman privind înmînarea noilor oștiri din principate a tricolorului româ- nesc avînd în mijloc mai multe stele și acvila cruciată16. Ceremonia înmî- narii stindardului național celor trei regimente ale Țării Românești a avut loc la București, în ziua de 9 septembrie 1834, ceea ce a generat o puternică manifestație, consemnată de „Curierul românesc” ca o „zi de sărbătoare pentru toată miliția și pentru toți românii”17. Primirea tricolorului național de către oștire reprezenta, de fapt, deplina recunoaș- tere de către puterea suzerană a constituirii armatei autohtone în toate drepturile stipulate de Regulamentul organic. în timpul domniei lui Al. Dim. Ghica, un pas important pe linia modernizării armatei s-a făcut în privința structurii organizatorice, în 1835 efectivele cavaleriei constituind o unitate distinctă, escadroanele formînd un regiment, separat de infanterie 18. S-a urmărit astfel perfec- ționarea conducerii și îmbunătățirea procesului de instruire. întrucît artileria constituia o armă indispensabilă oricărei armate moderne, domnia și-a concentrat eforturile spre înființarea unei baterii. Al. Dim. Ghica n-a avut însă răgazul necesar materializării unei asemenea acțiuni, fiind înlăturat de la tron în 1842. Singura măsură luată sub dom- nia sa a fost votarea, în ianuarie 1840, de către Obșteasca Adunare a< creditelor necesare achiziționării unor tunuri ce urmau a se utiliza îrr timpul paradelor militare19. www.dacoromanica.ro 817 Transformările privind structura organizatorică a armatei au fost mai pronunțate în timpul domniei lui Gheorghe Bibescu. Cu prilejul deplasării la Constantinopol, în 1843, pentru învestitură, noul domnitor a primit în dar de la sultan patru tunuri de bronz de calibru 4 (80 mm), neghintuite și cu încărcare pe la gura țevii, cu care s-a format o baterie de artilerie sub comanda căpitanului Pa vel Lenz. Aceasta s-a organizat însă definitiv abia după trei ani, cînd și-a completat personalul și atelaje- le 20 și a fost pusă sub comanda căpitanului Constantin Ciocîrlan, deși artileria nu era prevăzută în Regulamentul organic. în primăvara anului 1843, s-au inițiat o serie de măsuri privind organizarea și dislocarea armatei. Prin legea din 22 martie, de pildă, efectivele escadroanelor au fost reduse la jumătate, mărindu-se cu același număr de oameni trupele de infanterie, spre a se realiza o mai mare sigură strajă frontierelor. Totodată, din cele șase escadroane s-au format trei divizioane de cavalerie, fiecare din acestea fiind comandat de un căpitan, în același an însă, cavaleria a reintrat în componența regimentelor de infanterie 21, ca mai apoi să fie din nou separate. în perioada regulamentară, ca și în epocile anterioare, Bucureștii au avut mult de suferit de pe urma incendiilor, numeroase locuințe fiind construite din lemn sau cu o cantitate însemnată de lemn alături de alte materiale de construcție, ceea ce favoriza aprinderea și extinderea focu- lui. Pentru a se putea desfășura o eficientă activitate de combatere a incendiilor, în ianuarie 1844, Obșteasca Adunare a votat un proiect de lege privind înființarea unei companii de pompieri în Capitală, formată din 7 ofițeri, 23 subofițeri și 256 soldați, fiind dotată cu 12 tulumbe mari de cai și 11 mici de mînă necesare stingerii incendiilor. După ce Gheorghe Bibescu a sancționat proiectul în toamna aceluiași an, la începutul anului 1845 s-a constituit „roata ostășească de pompieri a orașului București”, care era în subordinea Agiei, comandată de un căpitan și subvenționată din veniturile casei Sfatului orășenesc. Fiind concepută ca parte integran- tă a armatei, compania de pompieri din Capitală era subordonată marelui spătar, ca și celelalte arme ale oștirii. Aceasta se compunea din șase „des- părțiri”, una fiind repartizată la sediul poliției, și celelalte cinci în sec- toarele orașului. Ofițerii, subofițerii și soldații necesari s-au luat din efec- tivul oștirii, urmînd ca pentru „rangurile de jos” să se facă noi recrutări, pentru completarea necesară infanteriei 22. Astfel, a apărut o nouă armă, care, ca și artileria, nu fusese înscrisă în legiuirea regulamentară. în cadrul procesului de dezvoltare și modernizare a armatei națio- nale, în această perioadă s-au pus și bazele marinei militare. Desigur, acum, nu se poate vorbi de existența unei marine militare propriu-zise, ci de constituirea unei flotile militare. în cadrul unităților armatei de uscat au apărut și s-au dezvoltat mici formațiuni de marină militară. Prin Regulamentul organic s-a stabilit ca slujba pe apă la granița de pe Dunăre să fie făcută în Țara Românească de 18 caice, efectivul flotilei urmînd să cuprindă 18 ofițeri, 144 vîslași și 2 căpitani de port. Oștirea munteană de pe Dunăre era dislocată în porturile Zimnicea, Giurgiu, Oltenița, Călărași, Piua Pietrii, Brăila, Vîrciorova, Schela Cladovei, Calafat, Bechet. Cele 18 caice se împărțeau la trei porturi mai mari, cîte trei la un port, fiind în subordinea a două carantine, Brăila și Giurgiu, care aveau cîte un căpitan de port. Pentru o siguranță mai mare a patrulării pe apă, în Țara Românească au fost construite încă trei șalupe cu vele și cu cîte 20 de rame. Ele au fost însărcinate cu paza frontierei la Brăila, Gura www.aacoromanica.ro 808 lalomiței și Giurgiu. în 1845, flotila din Muntenia se organizează ca uni- tate aparte, constituindu-se din echipajele celor trei șalupe și a celor 18 caice existente. Efectivele sale se ridicau la 3 ofițeri, 3 feldvebeli, 7 unterofițeri, 3 toboșari și 104 soldați23. Deci, în cadrul oștirii, a mai apărut încă o armă, flotila, una dintre cele mai importante în procesul unei politici militare active defensive. Mai lipsea o singură armă, geniul, care nu s-a putut organiza în perioada cercetată, ci mai tîrziu, pentru ca tînăra armată națională să aibă un caracter complet. Concomitent cu procesul de consolidare a oștirii ca structură orga- nizatorică, menit s-o dezvolte și modernizeze, începînd cu domnia lui Al. Dim. Ghica s-au produs remarcabile mutații în evoluția și atribuțiile •organelor de administrație și comandament. S-a înființat Dejurstva oștirii (administrația armatei), cu trei secții (personal, comandament și adminis- trație). De asemenea, s-au constituit și alte organe de conducere sau asistență colectivă a oștirii: Ștabul domnesc și Ștabul ostășesc, primul fiind un fel de comandament superior prin care domnitorul își exercita •calitatea sa de comandant suprem, celălalt un fel de organ consultativ pentru toate chestiunile importante referitoare la organizarea trupelor 24. Primul șef al oștirii a fost Al. Dim. Ghica, care la finele anului 1833 a cedat funcția de mare spătar lui Em. Băleanu, al cărui ajutor a fost numit colonelul loan Solomon. însă, în primăvara anului următor, ime- diat după ocuparea tronului de către fostul său predecesor, Băleanu a demisionat, cerînd să fie scos și din cadrele armatei. Locul său a fost pre- luat de Costache Ghica, fratele lui vodă, avînd ca ajutor tot pe colonelul Solomon. Costache Ghica s-a menținut în funcție cît timp fratele său a deținut domnia 25. Organizarea, dotarea, întreținerea tinerei armate naționale ar fi fost imposibile fără alocarea fondurilor bănești necesare, această chestiune fiind urmărită îndeaproape de către autoritatea de stat. Pentru acoperi- rea cheltuielilor destinate acestui scop, la capitolul III din Regulamen- tul organic, s-a prevăzut înscrierea în bugetul țării a sumelor respective. Astfel, din bugetul anului 1831—1832, ce se ridica la suma de 14 319 000 lei, pentru nevoile oștirii s-au destinat 2,5 milioane lei, adică peste 17% din bugetul țării28. De întreținerea și dotarea armatei se ocupa secția admi- nistrativă din cadrul Dejurstvei27. Ostașii primeau uniformele și armele de la stat. După efectuarea stagiului militar, îmbrăcămintea rămînea acestora. Ofițerii erau datori să-și confecționeze uniformele din veniturile proprii28. Rația de alimente pentru oameni și de furaje pentru cai a rămas, în general, cea stabilită de Regulamentul ostășesc 29. Din cauza urcării prețurilor, pentru a nu se diminua rația fixată, comandanții au fost deter- minați să solicite suplimentarea sumelor destinate acestui capitol sau să folosească alimentele economisite de la cei care decedau ori dezertau. Suma de 20 parale stabilită pe zi pentru îndestularea unui ostaș cu ali- mente, fiind insuficientă, s-a majorat în 1843 la 23—24 parale 3°. Pentru hrana și potcovitul unui cal s-au alocat cîte 10 lei lunar 31. Organizarea armatei naționale a impus făurirea unei baze materiale necesare încartiruirii trupelor, mai ales că instalarea ostașilor prin dife- rite gospodării ale populației producea multe neajunsuri, atît locuitorilor, care trebuiau să suporte o sarcină ce le agrava situația materială, cît și efectivelor ostășești sub raportul instruirii și al menținerii ordinii și disci- plinei militare. Capitolul VI din Regulamentul organic, intitulat Regu- lament pentru carantine, se referă, între altele, la ridicarea unor cazărmi www.oacoromamca.ro 809 de-a lungul cordonului sanitar, format din trei carantine mari (Giurgiu, Brăila și Calafat), patru carantine mijlocii (Turnu, Zimnicea, Călărași și Cerneți) și patru carantine mici (Izvoarele, Bechet, Oltenița și Piua Pietrii)3z. Lucrările pentru construirea de cazărmi și pichete pe marginea Dunării, începute încă din primii ani ai celui de al treilea deceniu al seco- lului trecut, au luat amploare în timpul domnitorilor regulamentari. Șeful oștirii a făcut numeroase intervenții pe lîngă domnie și Obșteasca Adunare pentru urgentarea lucrărilor respective. Prima cazarmă s-a construit în 1832 la Cerneți33, aceasta putînd fi considerată cea dintîi construcție militară a oștirii recent reînființată în Muntenia. în mai 1833, Dejurstva oștirii a scos la licitație ridicarea cazărmilor de la Călărași, Giurgiu și Brăila 34, Lucrările de construire a cazărmilor de pe marginea Dunării s-au încheiat în 1838 3S. în ceea ce privește celelalte clădiri în care s-au instalat trupele cantonate în interiorul țării, menționăm că în 1836 s-a renovat cazarma de la Beillic, o mai veche construcție, s-au extins vechile încăperi dc la Curtea Arsă din București ce erau destinate oștirii, ridieîndu-se și un grajd pentru caii cavaleriei36. La Craiova cazar- ma a fost zidită în 1838—1839 37, și nu în 1832, cum susține I.C. Filitti3S. După 1840 s-au efectuat studii mai temeinice pentru înființarea altor edificii de acest fel. Cea mai modernă cazarmă construită în perioada studiată a fost aceea de la „Malmaison” (ridicată în 1846—1847) 3®. Domnitorul Gh. Bibescu, cunoscînd că pichetele de pe malul Dunării erau permanent supuse inundațiilor, îndeosebi în anotimpurile ploioase, a însărcinat pe colonelul Banov să construiască 194 pichete pe stîlpi, care au costat 358 013 lei40. Lucrarea a fost bine executată, deoarece la „veni- rea apei, picheturile nu au suferit avarii, și nici la venirea sloiurilor de gheață”, după cum raporta lui vodă ofițerul însărcinat cu supravegherea executării41. Cu toate eforturile depuse, în limita fondurilor ce se puteau aloca în acest scop, imobilele destinate instalării unităților militare erau, neîn- destulătoare, ceea ce a făcut să se continuie încartiruirea trupelor și în gospodăriile unor locuitori de la orașe și sate. Pentru satisfacerea deplină a nevoilor de cazare, erau necesare însemnate investiții, cărora statul nu le putea face față integral. Un obstacol important în calea modernizării tinerei pștiri române îl constituia lipsa unor fabrici de armament și muniții, ca și a unor ateliere de reparat, situație ce a determinat autoritatea de stat să recurgă la import, în 1832, s-au adus din Rusia 3264 de puști cu baionetă, de calibru 17,64 mm, model 1809 42. După zece ani de utilizare, multe s-au deteriorat. De aceea, vodă Bibescu a intervenit pe lîngă Kiselev pentru a-i facilita cumpărarea unui nou lot de arme diu Rusia, dar acesta l-a sfătuit să aducă un armurier din Ungaria spre a le recondiționa pe cele vechi43. In- fanteria se înarma cu puști cu cremene (neghintuite, cu încărcare pe la gura țevii), prevăzute cu baionetă, iar cavaleria cu pistoale (neghintuite, cu încărcare pe la gura țevii), cîte două de luptător, săbii și lănci de lemn cu vîrf de fier 43a . în atenția autorităților a stat și asigurarea asistenței sanitare a trupelor. Conform dispozițiilor regulamentare, fiecare regiment trebuia dotat cu așezăminte de îngrijirea sănătății, răspunderea revenind coman- danților. Secția a treia din Dejurstvă îndruma și controla asistența sani- tară, urmărind ca aceasta să corespundă nevoilor armatei. Fiecare spital de regiment urma să dispună de o capacitate de 40 locuri. Cînd numărul www.dacoromamca.ro 810 bolnavilor depășea spațiul unui spital ostășesc, militarii puteau fi trimiși la spitalele civile. Ofițerii se tratau la domiciliu, primind medicamentele gratuit. în vederea organizării și întreținerii spitalelor, în intervalul 1831—1836, adică pe o perioadă de șase ani, cît dura serviciul activ al unui contingent, s-a înscris în bugetul oștirii suma de 298 006 ,20 lei Învingînd greutățile generate de insuficiența personalului medico-sanitar și a unei dotări corespunzătoare, armata și-a creat într-un timp relativ scurt propria rețea sanitară. Primul spital militar a fost Iubirea de oameni, din cartierul Filantropia al Capitalei, funcționînd din septembrie 1831 pînă în ianuarie 1832, cînd s-a mutat la mănăstirea Mărcuța, dar numai pentru cîteva luni, revenind în București, unde a fost amplasat mai întîi în încăperile de la Beillic, apoi în cele de la mănăstirea Mihai Vodă 46. Desigur, în același timp, s-a acționat ca și în orașele de provincie, unde se aflau garnizoanele unor unități și subunități, să se înființeze spitale militare. Astfel, chiar din primăvara anului 1831, Căimăcămia Craiovei a fost invitată să desemneze localul necesar organizării unui spital ostășesc cu o capacitate de 150 locuri, mai ales că numărul sufe- rinzilor era în creștere 4®. în luna mai a anului următor, spitalul s-a ame- najat în casele medelniceresei Safta Poroineanu 47. în 1833, timp de cîteva luni, spitalul a funcționat în casele comisului lancu Grădișteanu 48. mutîn- du-se apoi în casele lui Alecu Dîlgeanu, pînă în septembrie 1838, cînd imobilul a fost avariat de cutremur 49. în principalele puncte de frontieră, Brăila, Calafat, Gemeți, s-au constituit mici puncte medicale pentru îngrijirea sănătății soldaților, deservite de cîte un medic și o moașă60. Întrucît capacitatea așezămintelor sanitare ale armatei, în primii ani de existență, puteau cu greu face față desfășurării unei asistențe medicale corespunzătoare, din cauza penurie! de medicamente și personal calificat, la 29 august 1831 s-au dat instrucțiuni comandanților de regimente pentru a trimite soldații suferinzi în centrele de reședință ale județelor, ocîrmui- torii avînd obligația să ia măsuri spre a fi „primiți în case bune” și tra- tați de medicii circumscripțiilor județene cu medicamentele lor, bolnavii urmînd să-și aducă numai alimentele necesare. Pentru plata asistenței medicale, ocîrmuitorii trebuiau să se înțeleagă cu membrii Comitetului organizării oștirii naționale61. De asemenea, în 1833, marele spătar Al. Dim. Ghica a dispus ca militarii bolnavi, suferind mai ales de boli cro- nice, să fie internați și la spitalele civile52. între medicii care au deservit armata menționăm pe Tavernier, St. Episcopescu, Grunaus, Navara, Leding, Fr. Haitei, J.N. Mayer, Nicolaidis etc.53. Activitatea veterinară, la început îndrumată și condusă de servi- ciul sanitar al oștirii, a trecut, ulterior, sub autoritatea unui personal de specialitate, pe măsură ce acesta se forma64. Pentru acoperirea tuturor cheltuielilor legate de dotarea și între- ținerea trupelor, sumele prevăzute în buget nu erau corespunzătoare, ceea ce a determinat conducerea oștirii să recurgă, în numeroase cazuri, la credite suplimentare sau extraordinare pentru acoperirea golurilor bugetare, mai ales că prețurile se aflau într-o continuă creștere5S. întregul proces de modernizare a armatei se impunea a fi împlinit d'* o pregătire adecvată, atît a soldaților cît și a ofițerilor. Autoritățile militare, sprijinite de domnie, au întreprins măsurile impuse de evoluția instruirii trupelor și a corpului de comandă, pentru ca ostașii să-și for- meze deprinderile necesare folosirii eficiente a armamentului și a altor 811 manente de a face paza granițelor și a asigura menținerea ordinii interne și pentru a îndeplini, în ultima instanță, misiuni de luptă. Instruirea oștirii s-a efectuat în baza unor regulamente cu caracter de îndrumare a pregătirii militare traduse din rusește, și ele adaptări ale altora străine (franceze, prusace, austriece, engleze), pentru ca apoi să fie prelucrate și adaptate specificului național. Pe bună dreptate, s-a apreciat că „nor- mele pregătirii militare și de luptă au. fost expresia unui cumul de prescrip- ții extrase din regulamentele armatelor de seamă ale Europei venite cîteodată prin aceeași filieră”56. Regulamentele militare utilizate de uni- tățile și subunitățile române înscriau norme riguroase de pregătire, con- forme trebuințelor tinerei oștiri naționale și în consens cu nivelul atins în acea perioadă de știința și arta purtării războiului67. Accentul s-a pus îndeosebi pe instrucție, executîndu-se marșuri, întoarceri de pe loc și din mers, adunări în diferite formații și ruperea acestora, mînuirea puștii, tragerea la țintă etc. Ostașii români, pe care Felix Colson îi aprecia a fi „excelenți”, deprinși de acasă cu asprimea vieții și cu tot felul de privațiuni, prindeau destul de ușor tainele instrucției militare, în pofida nivelului cultuial redus, astfel ca ofițerii instructori rămîneau „uimiți de a-i vedea, la sfîrșitul a 6 —7 luni de instrucție, mișcîndu-se la fel de bine ca regimentele rusești și chiar cu mai multă ușurință”58. Succesele obținute de ostași în procesul de instruire au fost evidente din primul moment. Sub domniile lui Al. Dim. Ghica și Gh. Bibescu, acest proces a cunoscut un drum ascendent, fapt relevat chiar de controalele efectuate de fiecare domnitor, șeful oștirii și comandanții de regimente6B. în decursul celor aproape două decenii, din momentul legiferării reînființării oștirii naționale pînă la 1848, s-au înregistrat progrese însemnate în pregătirea militară, depășindu-se greutățile ivite în dotarea și întreținerea efectivelor, care aveau urmări negative în desfășurarea acțiunilor de instrucție. Reali- zările în acest domeniu au fost determinate de conștiința datoriei de patrie, dorința de cunoaștere, hotărîrea și dîrzenia ostașilor de a-și îndeplini cît mai bine misiunile încredințate. O influență deosebit de puternică trebuie să fi exercitat și propaganda făcută d> tineretul patriot, cercurile politice progresiste și diferite organizații cu caracter social-cultural sau politic, angajate în lupta pentru propășirea națiunii române. O atenție deoșebită s-a ac rdat și pregătirii de specialitate a cadre- lor, de aceasta depinzînd progresul general al arm" ui ca instituție. Acti- vitatea privind pregătirea de specialitate era cu atît mai necesară cu cît asimilarea cunoștințelor militare era serios afectată de nivelul cultu- ral destul de redus al ostașilor, mulți dintre soldații și gradații proveniți din rîndul maselor populare fiind neștiutori de carte. în consecință, s-au inițiat măsuri pentru crearea unor școli militare pentru gradele inferioare din cadrul efectivelor staționate în Capitală. în primele zile ale lunii august 18Ș8, în cazarma de infanterie aflată în clădirea spitalului militar de la Dudești, și-a deschiș cursurile prima școală ostășească pentru mili- tarii din „rangurile de jos”60, în care se învăța, „după metodul lancas- terian, cetirea, scrierea, aritmetica”61. Demnă de relevat este activitatea lui N. Bălcescu, intrat în același an în oștire, care, în calitate de juncăr învățător, alături de subofițerul Paraschivescu, a depus o muncă sus- ținută, reușind ca, în aproximativ patru luni, să deprindă pe cursanți să citească și să scrie, să stăpînească cele patru operații aritmetice și să-și însușească anumite cunoștințe din geografia Europei62. Progresele rapide au fost evidențiate de^te^n^n^_msi]^i,jtj^i^nd școala la 16 noiembrie 812 1838 63. Radu Rusu, biruie în vîrstă de 25 de ani, recrutat cu cinci ani în urmă, a fost înălțat la gradul de subofițer, pentru rezultatele remarcabile obținute în pregătirea sa 64. Din păcate, școala ostășească de la Dudești și-a încheiat prea repede existența, și anume, la sfîrșitul lunii noiembrie 1838. De amintit, că au mai funcționat alte două școli ostășești, în cursul anului 1840, una creată de stat pentru regimentul nr. 1, alta din inițiativă particulară, fiind o școală specială de natație și gimnastică66. Aceste școli au înlesnit formarea primelor cadre naționale ale tinerei oștiri mo- derne. Concomitent cu activitatea de culturalizare a gradelor inferioare, s-au luat măsuri în vederea constituirii unui corp de instructori cu o temeinică pregătire de specialitate, prin trimiterea unor ofițeri, subofi- țeri și oștași pentru a se instrui în alte țări, pe lîngă anumite unități, și s-au făcut demersuri pentru ca anumiți tineri să urmeze cursurile unor școli militare din străinătate. Se urmărea astfel ca, după formarea unor efective de cadre autohtone cu o calificare înaltă, să se poată pune pro- blema organizării învățământului militar în Țara Românească, care să pregătească efectivele de ofițeri și subofițeri necesare66. Deși criteriul esențial pentru promovarea în corpul de comandă era cel de clasă, fiind admiși, în general, după cum s-a mai amintit, în primul rînd, boierii sau fii de boieri, trebuia să se pună accent și pe nivelul lor de pregătire culturală. Ca urmare, Gh. Bibescu, printr-un decret din 23 noiembrie 1845, dispunea să nu mai fie primiți în oștire, ca „iuncări și unterofițeri nobili, decît tinerii cari, avînd pentru aceasta calitățile cerute”, vor poseda și cunoștințe de geografie, istorie, aritmetică, geometrie, lim- ba franceză sau germană, desen67. De asemenea, domnitorul a dispus înființarea unei școli militare, avînd ferma convingere că „viitorul oștirei noastre atîrnă de la învățătura și destoinicia ofițerilor de orice treaptă”68, în urma proiectului elaborat de o comisie formată din loan Odobescu, A. Banov, I. Voinescu, I. Em. Florescu, s-a organizat o școală de iuncări, prima școală românească pentru pregătirea de cadre ofițerești, care și-a deschis cursurile în septembrie 1847, cu o serie de 22 elevi (20 iuncări și 2 subofițeri nobili), durata cursurilor fiind de 2 ani, timp în care se pre- dau următoarele discipline : desenul, geometria discriptivă, limba fran- ceză, științele cosmice, caligrafia, exerciții ostășești (anul I); desenul liniar, limba franceză, istoria, geografia, aritmetica, geometria, limba germană, caligrafia, exerciții ostășești (anul H). La 9 septembrie 1847, a fost numit director locotenentul I. Greceanu, iar ca adjuncți subloco- tenenții Gr. Andronescu, I. Burileanu și I. Ghiriachide. La 13 februarie 1848, conducerea a fost preluată de colonelul Banov. în timpul i evoluției cursurile s-au întrerupt, fiind reluate în 1849 69. Ca și oștirea permanentă, s-au perfecționat și formațiunile terito- riale înarmate, dorobanții și grănicerii (cordonași și potecași), elemente cu caracter semimilitar, profund popular, de veche tradiție românească. Aceste formațiuni au fost înființate cu scopul de a constitui un ajutor prețios armatei, care nu avea efective prea numeroase, în exercitarea misiunilor ce-i reveneau 70. în trupele de dorobanți și grăniceri, N. Bălcescu vedea, pe drept cuvînt, „o rezervă minunată” a oștirii 71. într-adevăr, întrucît Regulamentul organic nu prevedea restricții sub aspectul efec- tivelor, s-a, putut alcătui o forță cu caracter semimilitar, ale cărei efective au depășit, cu timpul, pe cele din oștirea permanentă, care, la momentul oportun, putea deveni un auxiliar important al armatei, o însemnată r www.oacoromamca.ro 813 forță combatantă. în prima ediție a legiuirii regulamentare se prevedea desființarea slujitorilor de pe lîngă dregătorii și formarea unor „ordo- nanțe sub numire de dorobanți” 72. în anii 1832 și 1833, Adunarea Obșteas- că a discutat și aprobat două proiecte referitoare la organizarea doro- banților, care au fost înglobate în cea de a doua ediție a Regulamentului organic, formînd anexa nr. 1 a capitolului III, Pentru finanțe 73. S-a dispus ca, în cele 18 județe ale Țării Românești să slujească 4 023 dorobanți, 447 căprari și 18 tiști, misiunea lor fiind de a menține ordinea internă, funcționînd pe lîngă cîrmuiri, subcîrmuiri, poliții. într-un județ, efectivul dorobanților se stabilea în funcție de întindere și numă- rul populației, urmînd ca, pe timpul unui schimb, să slujească cel puțin cîte 30 de oameni pe lîngă eîrmuire și 10 pe lîngă subcîrmuire. împărțiți în trei cete, fiecare ceată fiind comandată de un căprar, dorobanții func- ționau cîte zece zile pe lună. Comanda tuturor dorobanților unui județ o avea tistul, care era numit de către cîrmuitor, de comun acord cu boierii locali, dintre „postelnicei, mazili, boiernași de neam, pămînteni cu stare”, adică din rîndul unor categorii sociale mai înstărite, în care, desigur, stăpînirea avea încredere, prezentînd garanție pentru regim. Ca și ostașii armatei permanente, dorobanții se recrutau dintre locuitorii birnici (sate- le de graniță erau scutite), avînd prioritate, în cazul cînd erau mai multe solicitări, aceia care mai activaseră sub arme : slujitorii, cătanele spătă- rești și plăieșii ce fuseseră desființați prin Regulament, precum și ostașii lăsați la vatră. Casele dorobanților se bucurau de anumite privilegii, fiind scutite de recrutări pentru armată, încartiruiri, paza graniței, înda- toririle către proprietate, plata capitației. Dorobanții erau remunerați cu cîte 10 lei lunar, pentru cele zece zile servite, căprarii tot cu cîte 10 lei, plus un „prisos” de 5 lei, iar tiștii cu cîte 100 lei. Leafa dorobanților și a căprarilor, precum și capitația lor se plăteau din cutiile satelor, deoarece ei serveau mai ales pentru „paza și liniștea lăcuitorilor prin sate”, iar leafa tiștilor și surplusul de 5 lei pe lună cuvenit căprarilor se achitau de Vis- tierie. Privilegiile acordate dorobanților se păstrau pentru întreaga viață, după „o slujbă necurmată și cinstită de 25 ani”. Dorobanții trebuiau să facă servici pe timp de trei ani, putîndu-se retrage numai în cazuri temei- nic justificate, avînd obligația ca în vremea slujbei să fie călări, să poarte armele din dotare (o lance, o armă de foc, un stilet detașat de șa)74 și uniforma, care era „tot de o formă cătănească”. Fiecare dorobanț avea un însemn al stăpînirii, cu stema județului, iar fiecare ceată de pe lîngă eîrmuire „steagul său, iarăși cu aceeași marcă”. Spre deosebire de sol- dați, dorobanții aveau obligația de a-și cumpăra și întreține caii, dea-și procura hrana necesară, fiind remunerați pentru serviciul lor 74. Efectivele de dorobanți s-au mărit odată cu creșterea numărului populației, dar adaosurile se făceau numai cu ocazia alcătuirii unei noi catagrafii a locuitorilor 78 sau cînd anumite împrejurări impuneau acest lucru. în timpul revoluției de la 1848, de pildă, cînd s-a pus problema apă- rării regimului revoluționar împotriva unei intervenții armate străine, fi-a decis ca fiecare județ să aibă un număr de 630 dorobanți, adăugîn- du-se încă jumătate din efectivele existente, care ajunseseră în acel an >la 420 de oameni78. în ceea ce privește formațiunile de grăniceri, primele demersuri fi-au făcut în februarie 1833, cînd în Obșteasca Adunare s-a propus înfiin- țarea unui corp de paznici care să participe alături de oștire la paza fron- tierelor, forțele armate permanente nenutînd să-si îndeplinească în Cele Svww.daccramamca.ro . 5!s: .0 r mai bune condițiuni misiunile ce le aveau, avîndu-se în vedere efectivele reduse ce nu puteau acoperi întreaga întindere a granițelor 77. La organi- zarea corpului de grăniceri s-a trecut însă în anul următor, după ce s-a aprobat, în luna ianuarie, Proiectul asupra pazei liniei Dunării și a grar niței despre Austria și JHoldavia, prin care se înființau cordonașii și pote- cașii, avînd misiunea de a fi de strajă, alături și sub comanda oștirii, la fruntariile țării 78, Supravegherea unui pichet de pe linia Dunării se făcea de 120 familii birnice din satele de margine, cu îndatorirea de a avea în permanență cîte patru oameni înarmați la acel punct și cîte doi vîslași, care trebuiau să-și procure hrana, îmbrăcămintea și luntriile necesare din fondurile proprii. Toți locuitorii dajnici din aceste sate, întie 20—50 *de ani, în stare de a purta arme, cu excepția celor care îndeplineau „sluj- be obștești”, împărțiți în cete de cîte șase oameni, efectuau paza, cu rîn- dul, cîte o săptămînă. La fiecare pichet se repartiza cîte un „căprar” din oștire spre a conduce cetele de cordonași, ca să-și respecte „ale lor înda- toriri și a să obicinui la paza de o disciplină militărească, precum slujba o va cere”79. Armele și muniția grăniceiilor, ca și în cazul oștirii permanente, se dădeau de către stat, urmînd ca satele de margine să-și asume toată răspunderea pentru securi- tatea lor. Locuitorii satelor de graniță, pentru serviciul prestat, erau „apărați de recrutație, de dare de dorobanți, la ocîrmuire și altele”. Paza graniței dinspre Moldova și Imperiul austriac se făcea în aceleași condiții ca și străjuirea frontierei cu Imperiul otoman, dar aici satele dădeau la 2 familii birnice un potecaș. Grănicerii nu erau remuneiați pentru activitatea lor 80. în concluzie, se poate afirma că, în cele aproape două decenii ce s-au scurs de la legiferarea reînființării forțelor armate naționale pînă in 1848, autoritatea de stat a promovat o politică activă menită să ducă la organizarea unei armate moderne asemănătoare celorlalte armate ale Europei, care să servească interesele vitale ale poporului român, angajat într-un evident proces de renaștere națională. Astfel, s-au produs profunde prefaceri în însăși structura sa, stabilită de Regulamentul organic, cons- tituindu-se, pe lîngă infanterie și cavalerie, încă alte trei arme : artileria, pompierii și flotila, ceea ce dădea oștirii un caracter aproape deplin. De asemenea, s-au înregistrat progrese însemnate în privința dotăriii și între- ținerii efectivelor, prin construirea de cazărmi, pichete, înființarea unor așezăminte sanitare etc. Instruirea trupei și a corpului de comandă a urmat și ea un drum ascendent, în decursul timpului formîndu-se cadre de ofițeri și subofițeri instructori din rîndul elementelor autohtone. Pentru culturalizarea trupei, s-au înființat școli ostășești, care au funcționat în anii 1838—1840, iar pentru formarea cadrelor de comandă s-a înființat, în anul 1847, o școală de ofițeri, începînd să se pună în acest mod bazele învățămîntului militar în Țara Românească. Oștirea permanentă era întreținută din bugetul țării, pe cînd formațiunile teritoriale înarmate cădeau în sarcina satelor. Deși întreținerea dorobanților și grănicerilor era o povară deloc ușoară pentru săteni, constituirea lor a avut o impor- tanță deosebită, deoarece nu se putea forma o oștire permanentă mai numeroasă, dată fiind situația economică și politică a Țării Românești ce era greu afectată de protectoratul Rusiei țariste și suzeranitatea Porții — serios obstacol în procesul do afirmare a poporului român ca entitate distinctă. Corpul formațiunilor teritoriale cu caracter semimilitar, m condițiile în care nu toți locuitorii tării ețectuau serviciul militai', cons- www.dacorbmamca.ro 81ă tituia un instrument eficient pentru deprinderea unei părți însemnate a populației de a purta și a folosi armele, spre a putea reprezenta, în anu- mite împrejurări, pentru armata permanentă, al cărei efectiv chiar îl depășea, forță auxiliară deosebită. Aparatul militar autohton, format din oștirea permanentă organizată pe baza principiilor unei armate moder- ne, asemănătoare celorlalte armate de pe continent, și formațiunile teri- toriale înarmate cu caracter semimilitar, constituite pe baza unei vechi tradiții românești, a fost rezultatul firesc al evoluției poporului român, urmînd a servi, ca una dintre cele mai de seamă instituții, la realizarea năzuințelor sale seculare de emancipare politică, unitate și independență națională, ceea ce — de altfel — istoria a și confirmat cu prisosință NOTE 1 Vezi Apostol Stan, Renașterea oștirii naționale, Scrisul Românesc, Craiova, 1979, pre- cum și lucrările citate tn continuare. 2 Regulamentul ostășesc a fost aprobat la 13 martie 1831; urmind să facă parte din Regu- lamentul organic, art. 379—444. La 19 martie același an, s-a aprobat și o lege privind recrutarea pentru oștire, considerată ca parte a regulamentului ostășesc. Vezi Analele parlamentare ale Ro- mâniei, I—1, București, 1890, p. 22, 36, 503. 3 Regulament ostășesc pentru miliția pămîntească a prințipatului Valahiei, (București, 1831), p. 5. în continuare se va cita: Regulament ostășesc. * N. Bălcescu, Opere, I, Scrieri istorice, politice și economice, 1844 —1847, Ediție critică de G. Zâne și Elena G. Zâne, Edit. Academiei, București, 1974, p. 46. 6 „Revista infanteriei”, an. XXXV, nr. 3, din aprilie 1930, p. 1; vezi și N. lorga, Istoria armatei românești, voi. II,ed. a II-a, Edit. Ministerului de Război, București, 1930. p. 248—249. 6 Pentru Moldova, vezi: Anghel Popa, Oștirea națională în proces de organizare în Mol- dova (I), In „Anuarul Institutului de istorie și arheologie „A. D. Xenopol”, XXI, Iași, 1984, p. 217-228. 7 Colonel Constantin Căzănișteanu, Cu privire la dezvoltarea armatei române moderne In perioada 1830—1859, In voi. File din istoria militară a poporului român, voi. IV., Edit. mili- tară, București, 1977, p. 64. 8 Regulament ostășesc, p. 6—7, 40—44. 9 Felix Colson, L'elal present et de l’avenir des Principautts de Moldavia et de Valachie, Paris, 1829, p. 54. 10 Arh. St. Craiova, Prefectura jud. Dolj, dos 603/1836, f. 9, 115, 309; 40/1844, f. 50; 3279/1838, f. 51—286. 11 Totodată, mai mulți ofițeri au trecut din serviciul armatei ruse In cel al armatei române. Vezi: „Buletin. Gazetă oficială”, nr. 25 din 6 iul. 1833, p. 154; nr. 26 din 10 aug. 1834, p. 114 ; nr. 25 din 20 ian. 1831, p. 5. 12 Arh. St. București, Vornicia din Lăuntru, dosar 4354/1833,1.155. 13 I.C. Filitti, Principalele Române de la 1828 la 1834. Ocupația rusească și Regulamentul •organic, București, 1934, p. 293. Despre efective vezi pe larg: Col. dr. Gheorghe Romanescu, col. dr. Gheorghe Tudor, col. (r) Mibai Cucu, col. loan Popescu, Istoria infanteriei române, I, Edit. științifica și enciclopedică, București, 1985, p. 202—205. 14 Ion I. Nistor, Organizarea oștirilor române sub Regulamentul organic, Extras din „Ana- lele Academiei Române”. Seria III. Mem. Sec. Ist. Tom XXV, 1942—1943, p. 24. 15 Ibidem. 13 General Radu Rosetti, Cînd s-a adoptat steagul tricolor la noi (Academia Română. Mem, Sec. Ist. Seria III. Tom. XXI), p. 8—10. 17 „Curierul românesc” din 13 sept. 1834. 18 I. C. Filitti, Domniile române sub Regulamentul organic, 1834—1848, București, 1915, p. 31. 19 Analele parlamentare, IX-1, p. 582; General Ion I. Anastasia, Oastea română de-a lun- gul veacurilor, București, 1933, p. 654. 30 General Radu Rosetti, Centenarul reînființării artileriei române. Rostul ei în războiul din 1877—1878, in „Analele Academiei Române”. Mem. Sec. Ist. Seria III. Tom. 26. Mem. 8, p. 214; General P. V, Năsturel, Contribuțiuni la istoria artileriei române, București, 1907, p. 34; Maior I. Popovici, Organizarea armatei române, voi. I, Roman, 1900—1902, p. 63; Istoria arti- J*"*' —. buc,™,.,. ■«".^w.dacOTomanicajo 816 21 Maior I. Popovici, op. cit. p. 62; D. I. Georgescu, Istoria armatei române și a războaielor poporului românesc, ediția I, București, 1929, p. 85; Regulamentul organic, 1847, p. 621; Analele jjarlamentare, XII-1, p. 236—237. 22 Regulamentul organic, 1847, p. 625—635; I.C. Filitti, Domniile române sub Regulamen- tul organic, p. 304; Maior D. I. Georgescu, op. cit., p. 95; General-maior tn rezervă Costică Nicoară, Unele aspecte ale evoluției pompierilor militari din București, In voi. Pagini din istoria pompierilor. •■Culegere de comunicări prezentate in cadrul primului simpozion al Muzeului pompierilor, Bucu- rești, 1977, p. 27—34; Gh. Pohrib, N. Lupașcu, P. V. Peteleanu, Istoricul pompierilor militari, 1835—1935, București, 1935, p. 85—86. 23 Col. Constantin Căzănișteanu, op. cit., tn loc. cit.,p. 66 ; Nicolae Blrdeanu, DanNico- laescu, Contribuții la istoria marinei române, voi. I, Din cele mai vechi timpuri pînă la 1918, Edit. -.științifică și enciclo pedică, București, 1979, p. 132—135. 24 Col. Constantin Căzănișteanu, op. cit., In loc. cit., p. 67—68; Istoria infanteriei române, I, p. 220-221. 23 „Curierul românesc”, nr. 2 din 28 dec. 1833; „Buletin. Gazetă oficială” nr. 27 din 10 -aug. 1834, p. 114; Felix Colson, op. cit., p. 53. 26 Regulamentul organic, 1832, p 23 — 27. 27 Ostășesc regulament, partea a IlI-a, despărțirea I, p. 2—4. 28 Regulament ostășesc, p. 5. 29 Rația zilnică de om era compusă din: 1 oca mălai, 40 dramuri de fasole sau mazăre, 70 dramuri de carne, 4 dramuri de sare, 1/8 oca de rachiu, iar pentru un cal: 3,5 oca orz sau porumb ■și 7 oca fin; Intre 1 mai—1 septembrie, anual, caii erau scoși din această rație și duși la păscut. ^Ostășesc regulament, partea a IlI-a, despărțirea I, p. 2, 4). 30 Analele parlamentare, XII—1, p. 163. 31 Ibidem. 32 Regulamentul organic, 1832, p. 115. 33 An. Răzășul (Maior Anton Tomița), Centenarul armatei românești (1830 — 1930), tn ^.România militară”, LXVIII, 1931, nr. 2, p. 38. 34 „Buletin. Gazetă oficială”, nr. 20, din 18 mai 1833, p. 130 — 132. 33 L’armee romaine en 1900, Anvers, 1900, p. 38. 33 Col. C. Hirjeu, Istoria armatei geniului, București, 1902, p. 198. 37 Arh. St. Craiova, Prefectura jud. Dolj, dos. 85/1830, f. 1, 98. 38 I. C. Filitti, Principatele Române de la 1828 la 1834, p. 50. 39 Col. C. Hirjeu, op. cit., p. 200. 40 „Buletin. Gazetă oficială”, nr. 30 din 28 apr. 1847, p. 119 — 120; Prințul Gheorghe Hibescu, Domnia lui Bibescu. Legiși decrete, 1843 —1848. tom. II, București, 1894, p. 279. 41 „Buletin. Gazetă oficială”, nr. 30 din 20 apr. 1847, p. 119 — 120. 42 Ibidem, nr. 38 din 24 aug. 1833, p. 265. 48 „Albina românească”, nr. 90 din 14 nov. 1833, p. 234; Andrei Potoki, Armamentul folosit de armata română și aflat la Muzeul Militar Național, tn „Buletinul Muzeului Militar Național”, nr. 3—4, 1938-1939, p. 66—70. 43 a Vezi Carol Kdnig, Cristian M. Vlădescu, Armamentul din dotarea armatelor naționale române de la reorganizare pină la Unirea Principatelor, in „Studii și materiale de muzeografie și [istorie militară”, nr. 11, 1978, p. 193—208. 44 Ostășesc regulament, partea a IlI-a, despărțirea I, p. 3, 8. 43 Arh. St. București, Eforia Spitalelor, dosar 158/1831, f. 6; G. Barbu File dinlr-o istorie .necunoscută. Din istoricul serviciului sanitar al oștirii în Țara Românească, Edit. militară, Bucu- rești, 1967, p. 23. 48 G. Barbu, op. cit., p. 34. 47 Arh. St. Craiova, Prefectura jud. Dolj, dosar 3264/1831, f. 52. 48 G. Barbu, op. cit., p. 35. 49 Arh. St. Craiova, Prefectura jud. Dolj, dosar 3264/1831, f. 52. 30 Medic cpt. dr. N. Plrvulescu, Originile și evoluțiile serviciului sanitar militar, 1831 — 1932, București, 1932, p. 13. 31 Arh. St. Craiova, Prefectura jud. Dolj, dosar 3264/1831, f. 3. 32 Arh. St. Vomicia din Lăuntru, dosar 4345/1831, f. 3. 38 Ibidem, Ștabul ostășesc, dosar 611/1832, f. 30-31, 15/1833, f. 45; Obștescul control dosar 2124/1833, f. 8; Departamentul ostășesc, dosar 99/1836 f. 103; „Buletin. Gazetă oficială”, nr. 68 din 27 oct. 1839, p. 295, nr. 81 din 22 aug. 1845, p. 221. 34 Arh. St. București, Departamentul ostășesc, dosar 27/1831, f. 148. 33 An. Răzașul, op. cit., în loc. cit., p. 55. 38 Colonel Constantin Căzănișteanu, op. cit., in loc. cit., p. 82. 37 în 1832 oștirile române au fost înzestrate cu traducerile': Slujba de garnizon, Școala recruților; In Țara Românească s-a tipărit Regulamentul essersisului de escadron și erau în curs ■de tipărire regulamentele privind instruirea companiei și a batalionului. în 1836, col. I. Voinescu & tradus Povățuirea aoniandiril Instruirea cadrelor de 817 comandă și a trupelor Moldovei și ale Țării Românești in anii 1830— 1848, în voi. Din istoria m Ui- tară a poporului român. Studii, voi. I, Edit. militară, București, 1973, p. 27—48; Colonel Con- stantin Căzănișteanu, op. cil., în loc. cit., p 72—83; General Radu Rosetti, Regulamentul infan- teriei franceze din 1 august 1191 și sub influența lui asupra regulamentelor de cari s-au servit oștirile românești sub regimul Regulamentului organic (1830 — 1860). (Academia Română Mem. Sec. Ist. Seria III. Tom. VIII. Mcm. 8) București, 1928, p. 1 7. 68 Felix Colson, op. cit., p. 19—21 58 Al. Dim. Ghica, inspeclind regimentul nr. 2, în martie 1838, Își arăta „desăvirșita” mulțumire, văzînd „plăcuta stare în care se află despre știința slujbei frontului, potrivitelor miș- cări ale puștilor, iuțimea focului, acuratețea evoluțiilor, curățimea amuniției și ți îmbrăcămin- tei, ostășeasca căutătură a oamenilor”. în anul următor, domnitorul a găsit în „foarte plăcută stare” regimentul nr. 1, iar în 1840, regimentul nr. 3. Despre rezultatele instrucției vezi: „Bule- tin. Gazetă oficială”, nr. 26 din 13 iulie 1833, p. 156 — 157, nr 11, din 26 apr. 1834, p. 56, nr. 41 din 24 sept. 1837, p. 172, nr. 21, din 24 martie 1838, p. 81 — 82, nr. 61 din 6 oct. 1839, p. 269 — 270, jir. 70 din 19 oct. 1840, p. 285; Arh. Șt. Craiova, Prefectura jud. Dolj, dosar 82/1838, f. 81. 60 „România”, nr. 1, din 10 august 1838, p. 327. 81 „Albina românească”, nr. 86 din 3 oct. 1838, p. 30. 62 Vezi Cornelia Bodea, Paul Cernovodeanu, Primele școli ostășești din Țară Românească (1838—1840). Activitatea lui IV. Bălcescu ca iuncăr învățător, în „Studii și articole de istorie” voi. VIII, S. Șt. I. F., București, 1966, p. 105—124. 83 „Buletin. Gazetă oficială”, nr. 79 din 19 nov. 1838, p. 317. 64 Ibidem. 85 Cornelia Bodea, Paul Ccrnovodeami, op. cit., în loc. cil., p. 114. 86 în toamna anului 1843, cu prilejul dezbaterilor privind organizarea unei baterii de arti- lerie, domnitorul și-a exprimat intenția de a trimite „vreo cițiva tineri Ia Paris ca să învețe această artă” după cum arăta N. Bălcescu într-o scrisoare către Ion Ghica. Bălcescu spunea că „voi căuta a intra și eu în acel număr”. (N. Bălcescu, Opere, IV, Corespondență, Ediție critică de G. Zâne, Edit. Academiei, București, 1964, p. 37). în vara lui 1847, Gh. Bibescu era înștiințat de regele Filip al Franței că fiul său „va fi admis să treacă probele ordinare ale concur- sului de intrare în școala militară de la Saint-Cyr”. Hotărîrea lui vodă de a-și trimite fiul în Franța a stîrnit reacția cancelariei rusești, care nu vedea cu ochi buni „primejdioasa aplecare a tineretului nostru de a merge să se formeze în Franța”. (Gh. Bibescu, Domnia lui Bibescu. Corespondență și documente, tom. I, Bucureștj, 1893, p. 303, 304, 310). Pentru învățămîntul militar vezi: Col. Dumitru Matei, op. cil., In loc. cit., p. 42—45; D. Atanasiu, V. Atanașiu, Gh. Eftimescu, N. Niculae, Contribuții la istoria invățămînlului miHtar din România. Perioada 1830— 1930, (București), 1972. 87 „Buletin. Gazetă oficială”, nr. 109 din 30 nov. 1845, p. 433. 88 Ibidem. 89 Cpt. Nicolae Uică, Istoricul școalei miUlarc de infanterie de la 1841—1911, București, 1911, p. 8—9. 70 Vezi Analele parlamentare, 11, p. 407—408. 71 N. Bălcescu, op. cit., p. 73—74. 72 Regulamentul organic, 1832, p. 20. 73 Vezi: Analele parlamentare, II, p. 408—416; Lucrările Obșleșlei Adunări din 1833, (București, 1834), p. 14 —15; „Buletin. Gazetă oficială”, nr. 25 din 26 iul. 1834, p. 111 —112; nr. 27 din 10 aug. 1834, p. 111; Arh. St. Craiova, Subcirmuirea pl. Amaradia, dosar 3 308/1831, f. 2—3; Regulamentul organic, 1847, p. 122—131. 74 Maior I. Popovici, op. cit., p. 60. 74 a Analele parlamentare, II, p. 408 — 416; Regulamentul organic, 1847, p. 122—131. 76 Arh. St București, Min. Int. Ad-tive, dosar 12/1848, f. 45; Arh- St. Craiova, Pre- fectura jud. Dolj, dosar 50/1845). 70 Arh, St. Craiova, Prefectura jud. Dolj, dosar 61/1848, f. 95. 77 Maior I. Popovici, op. cit., p. 79: Hurmuzaki, Documente, voi. XXI, p. 482 78 Analele parlamentare, IV —1, p. 79; „Buktin. Gazetă oficială” nr. 26 din 1Q aug. 1834, p. 112 — 113, nr. 41 din 10 dec. 11:34, p. 171: Lucrările Obșleșlei Adunări din 1Ș33, p. 16 — 19. 79 „Remunerația „căprarilor”, dc 20 parale pe zi, era suportată de sate. („Buletin. Gazetă oficială”, nr. 26 din 10 aug. 1834, p. 112). 89 Ibidem, nr. 4^, din 10 dec. 1834, p. 169 — 170. LES FOECES ARMfiES DE LA VALACHIE ENTRE 1831—1848 Rdsumf La renaissance des forces arm^es nationalcs au dâbut de la quatri- eme d<5cennie du siecle passd s’inscrit comme un evenement marquant dans l’histoire du peuple roumain. www.dacoromanica.ro 818 Entre 1831 et 1848, l’Etat a promu une politique active destinde ă conduire ă l’organisation d’une armie moderne similaire aux autres armies europeennes, ă meme de servii les intirets vitaux du peuple rou- mains engagi dans l’oeuvre de renaissance naționale. Dans sa structure meme itablie par le Reglement organique se sont produites de profondes mutations, etant constituie aux cotis de l’infanterie et la cavalerie trois autres armes l’artillerie, les pompiers, la flotille — imprimant ă l’armee un caractere presque complet. Des progres ont iti euregistris quant ă> la dotation et ă> l’entretien des effectifs, etant construites des casernes, piquets, itablissements sanitaire, ainsi qu’ă l’instruction militaire, itant criis des cadres d’officiers et sous-officiers instructeurs parmi les autoch- tones. Dans le domaine de l’enseignement militaire, l’on a constitui en 1847 une icole d’officiers. L’armie permanente itait entretenue par le budget de l’Etat et les formations territoriales (gardes-frontieres, „doro- banți”) par les villages. Les forces armies de Valachie composies de l’armie permanente et les formations territoriales armies ă caractire semimilitaire ont reprisenti au facteur important dans l’accomplissement des aspirations siculaires du peupe roumain d’imancipation politique, uniti et indipendance naționale. www.dacoromanica.ro PAGINI DE ISTORIE UNIVERSALĂ CONTRIBUȚII PRIVIND STUDIUL RELAȚIILOR JAPONO-GERMANE ÎN ANII CELUI DE AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL ZORIN ZAMFIR Evoluția evenimentelor din Extremul Orient, declanșate de către japonezi în noaptea de 18—19 septembrie 1931, situația dificilă pe arena internațională a Imperiului de la Soare-Eăsare, în special după „inciden- tul” de la Shanghai ianuarie—mai 1932 — , rezistența înverșunată a poporului chinez împotriva invadatorilor niponi arătaseră conducătorilor niponi că pentru realizarea faimosului plan de expansiune cuprins în Memorandumul Tanaka Giichix, Japonia avea nevoie de solide alianțe politico-militare. Cercurile militariste japoneze au găsit că Germania nazistă și Italia fascistă ar fi fost aliatele cele mai de nădejde în marea încleștare spre care porniseră. La 25 noiembrie 1936, s-a semnat Pactul anticomintern între Germania și Japonia, însoțit de un text secret privind o adevărată alianță militară între cele două puteri, la care a aderat și Italia fascistă pe data de 6 noiembrie 1937. Dar, aliatul german s-a dovedit extrem de nesigur, îndeosebi cu ocazia incidentului japono-sovietic din iulie-august 1938 și incidentului japono-sovieto-mongol din iulie-august 1939. încheierea Tratatului de neagresiune dintre Germania și Uniunea Sovietică, semnat la 23 august 1939 a provocat o adevărată buimăceală la Tokio. Prăbușirea cabinetului Kiichiro Hiranuma a făcut loc unuia nou condus de Noboyouki Abe care a decis să stea de o parte de războiul din Europa și să-și îndrepte acțiu- nile expansioniste spre sud. Cu toate acestea, liderii niponi au păstrat în continuare alianțele europene în care scop la 27 septembrie 1940 au încheiat cu Germania și Italia Pactul tripartit. ' Cu cinismul care le-a caracterizat relațiile, cele trei puteri își împăr- țeau prin acest document sferele de dominație asupra lumii. Astfel, arti- colul 1 stipula următoarele : „Japonia recunoaște și respectă conducerea de către Germania și Italia a sferei de creare a noii ordini in Eurbpa”, iar articolul 2 preciza că : „Germania și Italia recunosc și respectă conducerea de către Japonia a operei de creare a unei noi ordini în marele spațiu asiatic” 2. Dar, Tratatul nu stabilea precis limitele „Asiei Mari”. în mod cert, însă Konoye, Matsuoka și Tojo includeau în această sferă : fostele colonii germane aflate sub mandat japonez, Indochina franceză, arhipe- lagurile din Pacific, Thailanda, Malaesia, Borneo, Indiile olandeze, Birmania, Australia, Noua Zeelandă, India 3. Dar, peste satisfacția obținerii din partea aliaților lor germano- italieni, a recunoașterii zonei de dominație japoneză în „marele spațiu asiatic”, politicienii de la Tokio au remarcat și reținut cîteva elemente de mare însemnătate pentru înfăptuirea politicii lor expansioniste. Departe www.dacoromanica.ro 820 de a intimida pe americani și a-i sili să facă japonezilor concesii, semnarea Pactului tripartit i-a apropiat și mai mult de englezi. De asemenea, la 27 septembrie 1940 previziunile lui Hitler se prăbușiseră; bătălia Angliei se apropia de sfîrșit și cei biruitori se arătau a fi englezii care luptaseră cu o dîrzenie de neînchipuit. La toate acestea se mai adăugau : tratativele americanilor cu englezii, olandezii și australienii asupra unor probleme lesne de dedus ; înapoierea în arhipelag din Indiile olandeze, a misiunii lui Kobayashi, fără rezultate îmbucurătoare; F.D. Roosevelt, reales președinte al S.U.A., deși promitea să se țină departe de „războaiele străine” trecea la sprijinirea mai substanțială a Chinei și dispunea lua- rea de măsuri pentru a întări apărarea Filipinelor. în aceste condiții, fără să se știe că Hitler dispusese pregătirea planului Barbarossa, liderii Imperiului de la Soare-Răsare au decis să se apropie de Uniunea Sovie- tică, pe atunci, în bune relații cu Germania. Aceasta cu atît mai mult cu cît Ribbentrop vorbea adesea despre împărțirea lumii în patru mari zone de influență între : Germania, Italia, Japonia și U.R.S.S. Vizita lui V.M. Molotov la Berlin, în noiembrie 1940 și tratativele pe care le-a avut aici, i-au dat prilej șefului diplomației naziste să insiste și mai mult asupra acestei idei. însuși, Hitler, s-a angajat în acest joc înșelător, fapt evident cu deosebire în timpul întrevederii avute cu Molotov în ziua de 12 noiembrie 1940 4. Adolf Hitler s-a îngrijit ca jocul diplomației naziste să se aplice nu numai inamicilor, dar și aliaților și în primul rînd Japoniei. în Direc- tiva secretă nr. 24 Despre colaborarea cu Japonia se subliniază că scopul inițial al colaborării germano-nipone era de a determina Imperiul de la Soare-Răsare ,, ... să întreprindă cît mai repede operații active în Extre- mul Orient”, absolut necesare pentru desfășurarea cu succes a „Operației Barbarossa”. în finalul directivei, la punctul 5, se sublinia : „Nil trebue să se comunice japonezilor nici un fel de date în legătură cu planul,,Barba- rossa” 5. Cu toată susceptibilitatea lor, și atitudinea bănuitoare față de guver- nul hitlerist, militariștii japonezi n-au intuit cele ce se urzeau în culisele diplomației Berlinului, ei, la acea dată, ignorau total manevrele lui Hitler. Asigurați de Pactul tripartit, japonezii și-au intensificat acțiunile în Sud- Estul asiatic. Din inspirația lor, la începutul anului 1941, thailandezii au început să-și zăngăne armele amenințător. Guvernul de la Bangkok influențat de durul și șovinul Partid al sîngelui thailor, a ridicat pretenții teritoriale asupra Laosului și Cambogiei, intrînd în conflict cu Franța vichystă. Ciocnirile de frontieră, uneori de amploare, au luat sfîrșit așa cum doreau liderii niponi, în urma mediației oferite de japonezi la 21 ianuarie 1941. La 29 ianuarie, același an, o Comisie tripartită franco- nipono-thailandeză s-a reunit la Saigon pentru a discuta modalitățile aplicării armistițiului. Dar, adevăratele negocieri s-au desfășurat la Tokio și s-au încheiat cu un Acord semnat la 11 martie, garantat de Japonia 6. De cealaltă parte, reacția a fost promptă. Statele Majore ale S.U.A. și Angliei au încheiat tot în luna martie, un Acord, ce va avea o mare însemnătate pentru cursul războiului în Extremul Orient și bazinul Paci- ficului, privind strategia ce urma să se aplice în cazul intrării americani- lor în război7. Intenția guvernanților niponi de a-și spori energia în vederea rea- lizării „programului Sudului” este trădată și de faptul că, în decembrie 1940, cabinetul de miniștri a decis să trimită, pe MatsuokaYosuke, șef la www.dacoramanica.ro 821 Gaimusho, să facă un turneu în unele capitale europene. Desigur, vizita la Berlin era o etapă extrem de importantă, pa constituia un răs- puns favorabil la invitația adresată de Bibbentrop încă la 27 septembrie 1940. Dar o etapă, credem mai importantă, era vizita la Moscova unde, la indicațiile guvernului său, Matșuoka trebuia să obțină semnarea unui Pact de neagresiune japono-sovietic 8. Călătoria lui Matșuoka a fost lungă și destul de obositoare, șeful diplomației nipone preferind trenul, avionului. Aceasta, nu pentru mai multă siguranță, ci probabil, pentru a explica mai convingător hitleriștilor motivele opririi la Moscova și întîlnirea cu conducătorii sovietici. La 16 martie, Matșuoka a plecat de la Tokio și a sosit la Moscova la 23 martie, unde, a doua zi s-a întreținut cu I.V. Stalin și V.M. Molotov. în ziua de 25 martie șeful de la Gaimusho și-a reluat călătoria ajungînd la Berlin în seara zilei de 26 martie moment în care A. Hitler decidea soarta Iugo- slaviei. Pe data de 27 martie, Matșuoka a fost primit de Hitler. La această întrevedere au fost de față : J. Bibbentrop, Eugen Ott, ambasador ger- man la Tokio și Hiroshi Oshima, ambasadorul japonez la Berlin. Fiihrerul, cum avea obiceiul, s-a angajat primul în discuție expunînd, în felul său fulminant, ca un ieșit din minți, situația militară din Europa, unde Anglia nu se mai putea salva, din Africa de Nord și Mediterană. Interesant de reținut este faptul că sceleratul de la Berlin n-a voit să împărtășească intențiile sale belicoase împotriva U.R.S.S. lui Matșuoka pe care-1 con- sidera, probabil, un guraliv nedemn de încredere. Cu toate acestea, el i-a dat de înțeles, că în relațiile germano-sovietice s-a schimbat ceva. „Germania, spunea Hitler, a încheiat cu Rusia tratatele care se știu, dar ceea ce este încă mai important pentru ea, este faptul că dispune de 160 sau 180 de divizii pentru a se proteja, la caz de nevoie, de Rusia”, în cuvîntul său, șeful de la Gaimusho, după ce l-a flatat pe Hitler, regre- tînd că Japonia n-are în frunte un asemenea om și rugîndu-1 pe acesta să păstreze totala discreție asupra acestor declarații, l-a încredințat că la Moscova el făcuse lui Molotov doar ... „o vizită de curtuazie”, că numai la propunerea insistentă a acestuia l-a vizitat pe I.V. Stalin. Prezentînd aceste fapte ca fiind cu totul banale, Matșuoka a men- ționat că i-a împărtășit lui Stalin părerea guvernului imperial că anglo- saxonii ,, ... sînt inamicii comuni ai Japoniei, Germaniei și Rusiei Sovi- etice”. După părerea lui Matșuoka, Stalin s-a arătat favorabil acestui punct de vedere și dispus, ca la înapoiere, să mai discute această problemă 9. Rezultă din toate acestea după părerea noastră că naziștii nu acordau prea multă încredere aliaților lor japonezi, nici aceștia nu aveau încredere prea mare în hitleriști care îi mai înșelaseră. Mai mult chiar, Matșuoka. nu putea să-l creadă pe Hitler în declarațiile lui bombastice privind înfrîn- gerea Angliei. Liderii niponi știau, și nu numai ei, că bătălia Angliei fusese pierdută de Germania nazistă. După o scurtă vizită la Roma, unde s-a întreținut cu Benito Musso- lini, la 1 aprilie, și la Vatican, unde a fost primit de papa Pius al XH-lea la 2 aprilie, Matșuoka a revenit la Berlin și la 4 aprilie a avut o noua între- vedere cu Hitler. Relatîndu-i acestuia despre întrevederile avute în penin- sula italică, Matșuoka și-a dezvăluit impresiile cu privire la Mussolini, la ideile acestuia, dintre care a reținut cu deosebire aprecierea dictatoru- lui Italiei fasciste că inamicul principal pentru puterile tripartite este S.U.A., iar pe locul secund, Uniunea Sovietică. Probabil, că atît Hitler cît și Bibbentrop au considerat că nu era cazul să dezvăluie lui Matșuoka www.dacoromanica.ro 822 secretul planului Barbarossa și că deja spuseseră prea multe referitoare la schimbările ce surveniseră în relațiile germano-sovietice. Așa încît la această problemă n-au mai adăugat nimic 10. Șeful diplomației japoneze, la rîndul său, înțelesese prea bine că treburile erau mult mai încurcate și nu numai în bătălia Angliei, ci «i în Africa de Nord, în Balcani, unde italienii suferiseră înfrîngeri grele, iar germanii aveau de întîmpinat dificultăți neprevăzute. Toate acestea l-au determinat pe Matsuoka să înfăptuiască fără întîrziere indicațiile guvernului său. Deci, în drum spre țară, el s-a oprit la 7 aprilie în capitala sovietică unde a rămas pînă la 13 aprilie cînd a semnat Pactul dc neagresiune între Uniunea Sovietică și Japonia. Articolul 1 al acestui document stipula următoarele : „Ambele Părți Contractante se obligă să mențină între ele relații pașnice și prietenești si să respecte reciproc integritatea și invio- labilitatea teritorial-^ a celeilalte părți contractante”. Considerăm că în complexitatea lanțului de evenimente ce aveau să se declanșeze în curînd, articolul 2 va avea o însemnătate deosebită : ,,în cazul cînd una din Părțile Contractante va fi obiectul unor acțiuni militare din partea uneia sau a cîtorva terțe puteri, cealaltă Parte Contractantă va respecta neutralitatea în cursul întregului conflict” 11. La Berlin, vestea încheierii Pactului sovieto-japonez a provocat, nu nedumerire, ci furie pur și simplu, neputincioasă. Guvernanții niponi își luaseră revanșa. în plus, dacă se renunțase la proiectul Nordului, în schimb China trebuia să cadă, iar calea spre Sud era larg deschisă. De altfel, încă în ianuarie 1941, amiralul Yamamoto, comandantul șef al Marinei imperiale, dispusese elaborarea unui plan pentru atacarea Pearl-Harbor-ului12. Proclamarea, la 27 mai 1941 a situației excepționale nelimitate în S.U.A., interzicerea, la 20 iunie, același an a exportului de petrol și arme prin porturile atlantice americane, cu excepția Marii Britanii, refuzul olandezilor din Batavia de a satisface pretențiile nipone „urmat de ruperea negocierilor nipono-olandeze la 17 iunie, au determinat cercurile politice conducătoare de la Tokio, care erau conștiente că deți- neau pentru un moment superioritatea din punct de vedere militar în Extremul Orient și bazinul Pacificului, să treacă în grabă la înfăptuirea ambițiosului dar și nebunescului „program al Sudului”13. Agresiunea Germaniei naziste împotriva Uniunii Sovietice la 22 iunie 1941, a produs la Tokio o adîncă stupefacție și aceasta cu atît mai mult, cu cît întreaga politică externă a Japoniei, pentru un timp, fusese calculată în funcție de victoria rapidă a celui de-al treilea Eeich asupra Matei Britanii și de Pactul de neagresiune germano-sovietic. Guvernul hitlerist cerea aliaților japonezi să schimbe total datele politicii lor externe și pentru a susține Germania să atace U.E.S.S. în Siberia renunțînd, pentru o vreme, la înaintarea lor spre Singapore și Indiile olandeze. Generalul Hideki Tojo, ministrul de război și losuke Matsuoka, după ce și-au venit în fire, au propus împăratului amînarea înaintării spre sud și deschiderea ostilităților împotriva Uniunii Sovietice. Dar, numeroși alți oameni politici niponi nu împărtășeau acest punct de vedere. Conferințele de legătură din 25 iunie și 2 iulie 1941 au luat, după ample și agitate dezbateri, hotărârea, de însemnătate capitală, ca Japonia să nu intre în război împotriva Uniunii Sovietice. în același context, hotă- rându-se -menținerea alianței cu Germania s-a decis stabilirea unui con- trol ferm al întregului teritoriu indochinez, la nevoie procedîndu-se cu www.dacoromanica.ro 823 forța, chiar dacă aceasta va duce la un război cu S.U.A. și Anglia. Drep urmare a acestor decizii, la 16 iulie, același an, Konoye s-a debarasat de gălăgiosul Matsuoka Yosuke, aducînd la Gaimusho pe amiralul Toyoda 14. în fața atitudinii șovăitoare și neputinței autorităților de la Vichy, la 20 iulie 1941, forțe armate japoneze au ocupat cu forța Indochina fran- ceză. De această dată intențiile nipone au devenit și mai clare. Ei vizau nu numai China, ci și Malaesia, Indonezia și Filipinele și chiar mai departe. Reacția americanilor a fost promptă; la 25 iulie, același an, au fost înghe- țate bunurile japoneze din Statele Unite, ceea ce a însemnat completa sistare a comerțului japono-american. Se pare că în fața exigențelor ameiucanilor, diriguitorii de la Tokio, în marea majoritate, s-au decis pentru un război cu S.U.A. și aliații lor 16. Văzînd că previziunile sale, privind distrugerea U.R.S.S. în 15 zile nu se îndeplinesc, iar războiul cu aceasta se anunța deja, lung, ane- voios și istovitor, Hitler și-a schimbat orientarea depunînd eforturi pentru a determina Japonia să deschidă front în Extremul Orient, folosind ca bază de pornire Manzhougou. Chiar la 10 iulie 1941, J. Ribbentrop a trimis instrucțiuni ferme lui Eugen Ott, ambasadorul german la Tokio, pentru a lua toate măsurile și a insista ,, . . . ca Japonia să intre cît mai curînd în război împotriva Rusiei ... cu cît mai repede, se va produce aceasta, cu atît mai bine. Ținta noastră este aceeași : „să strîngem mîna Japoniei pe magistrala feroviară Transiberiană încă înainte de începerea iernii” 10. Răspunsul lui E. Ott n-a întîrziat și el era plin de optimism ,, ... încerc, scria el, prin toate mijloacele să obțin intrarea Japoniei în război împotriva Rusiei în cel mai scurt timp ... Judecind după pregăti- rile militare, consider că intrarea în război a Japoniei în cel mai scurt timp este asigurată17”. în ziua de 14 iulie, același an A. Hitler a avut o întrevedere, în prezența lui J. Ribbentrop, cu generalul Hiroshi Oshima, ambasadorul nipon la Berlin. După ce a expus, plin de emfază, mersul războiului împo- triva U.R.S.S., fiihrerul a insistat asupra cîtorva idei și anume :,,... nimi- cirea Rusiei este de cel mai mare interes și pentru Germania și pentru Japonia. Rusia va fi totdeauna aliata inamicilor noștri”. Atît Germania cît și Japonia se află între două amenințări. Germania la Vest este amenin- țată de S.U.A., iar la est de Uniunea Sovietică; Japonia este amenin- țată la vest de U.R.S.S., iar la est de Statele Unite ale Americii. De aceea, el socotea necesar ca împreună, cele două puteri să zdrobească atît pe- sovietici cît și pe americani. în finalul expunerii sale Hitler a revenit la ceea ce-1 interesa în primul rînd : „Distrugerea Rusiei trebuie să con- stituie opera politică capitală a Germaniei și Japoniei. Și noi vom putea să o realizăm cu ușurință coordonîndu-ne acțiunile și tăind în același timp firul vieții Rusiei". 18 în mod cert, Hitler nu știa nimic despre deciziile luate în cadrul Conferinței de legătură din 2 iulie 1941 cînd japonezii optaseră pentru, respectarea Pactului de neutralitate japono-sovietic din 13 aprilie 1941 și pentru îndeplinirea programului Sudului. Declarațiile unor personali- tăți politice nipone precum că : ^,A ataca U.R.S.S. este un act extrem de grav, care cere o profundă chibzuință”, .deși au ajuns la urechile hitle- riștilor, au fost, probabil, considerate simple opinii ale unor oameni izo- lați, neîmpărtășite de majoritatea liderilor japonezi19. Pentru diplomații acreditați la Tokio, înzestrați cu simț de obser- vație și obișnuiți să privească dincolo de aparențe devenise clar, încă în vara anului 1941, că nu Se va angaja într-un 824 război antisovietic, cel puțin deocamdată. într-o depeșă trimisă la Bucu- rești, generalul George Băgulescu, reprezentantul României în capitala .niponă explica în felul său „espectativa Japoniei, cu toate stăruitoarele insistențe ale guvernului nazist: ,,1) A vedea care este hotărîrea Americii de care a început să țină seamă (economic sau eventual operativ); 2) Pentru a aștepta o vlăguire sau o distrugere în bună parte a forțelor sovi- etice, o slăbire a comandamentului bolșevic și apoi să intre în acțiune. Se teme îndeosebi de bombardamentele aviației sovietice. Se mai poate ca japonezii să se fi speriat de puterea tot mereu crescîndă a Ger- maniei, să se teamă de amestecul acesteia în Asia, mai aleg în China, și în Pacific. în China unde a creat și stăpînit orașul Tsingtao, în Pacific unde insulele Caroline, Paion și Marshal i-au aparținut ... ” 21. De altfel, în urma unei propagande îndelungate, în arhipelagul nipon exista, încă înainte de anul 1941 o vădită atitudine de ostilitate față de străini în general și de albi în special. „Deocamdată, relatează G. Băgulescu în mai sus amintita depeșă, Japonezii manifestă o ură cruntă contra stră- inilor și nu prea fac deosebire între aliați și vrăjmași” 21. Conferințele de legătură și activitatea autorităților guvernamentale se derulează în cel mai sever secret. Dar, anumite evenimente trădează intențiile războinice ale Japoniei. După ce la 16 septembrie, Conferința, de legătură a acordat lui Konoye șase săptămîni pentru a convinge pe americani să accepte pretențiile expansioniste nipone, la 17 octombrie el a fost înlocuit în fruntea guvernului cu generalul Hideki Tojo, partizan declarat al războiului împotriva S.U.A. 22. în zilele de 1 și 2 noiembrie au avut loc reuniuni ale guvernului cu comandanții militari la care s-a adoptat o atitudine ultimativă față de americani: ori acceptă propunerile nipone, ori la începutul lui decembrie se va dezlănțui războiul. Germanii, angajați încă de la 30 septembrie în bătălia Moscovei,, care se desfășura în defavoarea lor, cunoscînd probabil, întețirea pre- gătirilor de război, ale japonezilor, au făcut mai multe declarații de soli- daritate „loială” cu aceștia. După o convorbire avută cu Hiroshi Oshima la 2 9 noiembrie, J. Ribbentrop notează : „Dacă Japonia ar angaja lupta cu Statele Unite, Germania, ar interveni, bineînțeles, imediat în conflict” 23. Giaba și decizia cu care hitleriștii își încredințau aliații niponi de sprijinul lor în cazul unui război japono-american au sporit și mai mult bănuielile și neîncrederea guvernanților de la Tokio. De aceea, ei au decis să păstreze cel mai strict secret asupra pregătirilor pentru războiul din Sud. A. Hitler a fost extrem de nedumerit la vestea declanșării atacului japonez la Pearl Harbor și dezlănțuirea războiului în Pacific 24. în con- dițiile în care bătălia Moscovei se desfășiua în dezavantajul lor, iar ameri- canii și englezii, în pofida loviturilor năucitoare primite de la niponi, continuau să considere că pericolul principal venea din partea Germaniei naziste, iar cele mai importante teatre de război erau în Europa și Atlantic, guvernanții naziști nu și-au permis să se supere cu aliații lor din Orientul îndepărtat. în consecință a fost elaborat și ratificat, în pripă, un nou Pact tripartit, prin care cele trei puteri agresoare se obligau să conti- nue războiul cu americanii și englezii pînă la victoria finală, iar la 11 decem- brie 1941 Germania a declarat război Statelor Unite ale Americii2B. Guver- nul nipon nu s-a lăsat amețit însă de declarațiile lui Hitler și temîndu-se ca acesta să nu-i pretindă, în schimbul acestei declarații, intrarea în răz- boiul împotriva U.R.S.S. S-au luat măsuri grabnice pentru a eluda problema și a nu se angaja în nici un fel. Generalul Oshima a primit, în acest sens www.dacoromanica.ro 825 instrucțiuni foarte precise. La 13 decembrie 1941, A. Hitler a avut, în prezența lui J. Ribbentrop, o întrevedere secretă cu ambasadorul japonez. Din expunerea bombastică a lui Hitler reținem exprimarea satisfacției guvernului nazist privind intrarea Japoniei în război care reprezintă o mare ușurare pentru Germania, ca și maniera acesteia de a deschide și desfășura operațiunile militare în Pacific. Minimalizînd proporțiile bătăliei Moscovei, el a expus planurile sale de a dezvolta ample opera- țiuni ofensive în Transcaucazia și mai departe împotriva Iranului și Irak- ului. Fără a se arăta prea încîntat de aceste perspective, diplomatul nipon, cunoscut pentru sentimentele sale filo-germane, n-a dat curs discuțiilor dirijate de fiihrer și s-a oprit numai asupra necesității coordonării opera- țiunilor militare japono-germane. Chiar și cererea lui Hitler, din finalul întrevederii, de a jugula aprovizionarea sovieticilor cu produse americane prin Vladivostok a rămas fără răspunsul așteptat de hitleriști. De aici, rezultă că niponii acordau în acea perioadă o deosebită importantă Tratatului de neutra- litate cu U.R.S.S26. Înfrîngerea de lîngă Moscova i-a făcut pe hitleriști și mai insistenți în strădaniile lor de a determina Japonia să declare război Uniunii Sovie- tice și să înceapă ostilitățile împotriva acesteia. La 10 iunie 1942 s-a dez- lănțuit o amplă ofensivă spre Volga, însoțită de crîncene încleștări în zonele Voronejului și nordul Caucazului. Se apropia cu pași repezi uriașa bătălie a Stalingradului. Dîrzenia apărării sovietice îi îngrijora pe ger- mani în așa măsură încît eforturile lor de a împinge Imperiul de la Soare- Răsare în războiul antisovietic au devenit cu fiecare zi mai persistente, într-o convorbire cu Hiroshi Oshima, la 9 iulie 1942, J. Ribbentrop a căutat tot timpul să-1 convingă pe acesta ,, ... că tocmai acum a sosit momentul atacului Japoniei împotriva Rusiei ... că dacă Japonia va lovi acum Rusia, aceasta va provoca înfrîngerea morală a Rusiei, și în orice caz va grăbi prăbușirea actualei ei orînduiri”. Pentru starea de spirit de la Berlin și îngrijorarea guvernului nazist privind mersul războiului în Estul european ni se pare edificatoare insistența, vecină cu implorarea, lui Ribbentrop din finalul convorbirii : „Oricum, niciodată nu i se va prezenta Japoniei un asemenea moment favorabil ca să nimicească dintr-o dată și pentru totdeauna colosul rus în Asia răsăriteană” 27. Dar, guver- nanții japonezi erau preocupați de șubrezirea situației lor militare în bazinul Pacificului, unde mersul războiului începuse să se desfășoare în avantajul forțelor aliate. După bătălia aeronavală din Marea Coralilor, a urmat marea încleștare de forțe aeronavale din largul insulelor Midway, 4 — 7 iunie 1942, încheiată cu înfrîngerea decisivă a forțelor nipone. Vic- toria americană de la Midway a marcat începutul cotiturii radicale în desfășurarea războiului în Oceanul Pacific. Pe uscat, ofensiva japoneză a fost oprită la „porțile” Indiei. De aceea, nu este de mirare că toate încer- cările guvernului hitlerist de a împinge Japonia în războiul antisovietic au rămas fără ecou. îngrijorarea cercurilor politice conducătoare de la Tokio creștea zi de zi, iar situația nemților la Stalingrad era rău preves- titoare. Mersul războiului interesa în cel mai înalt grad și autoritățile antonesciene. Mihai Antonescu, observator atent al evenimentelor poli- tico-militare, încerca în fel și chip să afle adevărul din culisele cancelariilor diplomatice, să culeagă datele necesare politicii regimului pe care-1 slujea. Cu abilitatea-i cunoscută, vicepreședintele guvernului antonescian a stabilit relații, dacă nu amicale, în orice caz de încredere cu ambasadorul www.dacoromanica.ro 826 nipon la București. în ziua de 24 noiembrie 1942 la Președenția Consiliului de Miniștri, M. Antonescu a avut o convorbire intimă cu acesta. Diplo- matul nipon l-a informat că tocmai se înapoiase de la Berlin unde partici- pase la o conferință a miniștrilor japonezi în Europa. „întrebat care este? poziția Japoniei față de Rusia, nota Mihai Antonescu, Ministrul Japoniei mi-a. spus că Japonia preocupată de foarte multe chestiuni în Orient, nu a fixat intervențiunea sa în conflictul rus” 28. în mod cert, atît curiozitatea vicepreședintelui guvernului anto- nescian, cît și rezerva rece a diplomatului japonez își au originea în cursul războiului în est, unde la 19 noiembrie 1942 se dezlănțuise o impetuoasă contraofensivă sovietică din zona Stalingradului. Spargerea blocadei Leningradului, ofensiva sovietică din Caucaz și de pe Donul mijlociu și mai ales capitularea forțelor Wermachtului încercuite la Stalingrad au provocat pe lîngă furie neputincioasă și nemulțumire la Berlin față, de aliatul din Extremul Orient, insensibil la cerințele ce îi fuseseră, cu insistență făcute de a intra în războiul antisovietic. în culisele diploma- tice începuse să circule tot mai frecvent, zvonuri privind înlocuirea guver- nului imperial cu un altul mai favorabil intereselor celui de-al treilea Reich. O telegramă venită de la Tokio, din partea Legației române, cu data de 31 ianuarie 1943, cuprindea în final următoarele: „Pentru por- nirea Japoniei cu Axa Roma-Berlin se impune un fel de ultimatum de la Berlin. Este necesară schimbarea Primului Ministru Japonez” 2fl. Anul 1943 a adus încă de la început noi și mereu mai importante succese, pe toate fronturile, pentru Națiunile Unite. Situația Germaniei, Japoniei și aliaților lor s-a înrăutățit și mai mult. Zvonuri peste zvonuri, unele fundamentate altele nu, izvorîte din surse de cele mai multe ori necunoscute sau bănuite, circulau într-un vîrtej susținut în cercurile diplomatice. Referitor la o convorbire cu ministrul japonez la București în ziua de 25 mai 1943, M. Antonescu nota : „L-am întrebat pe Ministrul Japoniei dacă într-adevăr Japonia a făcut bune oficii între Germania și Rusia. Ministrul Japoniei mi-a răspuns categoric că nu crede acest lucru și dacă s-ar așeza baze aeriene sau navale în Rusia de către americani, atunci Japonia ar începe război cu Rusia. Crede însă că Rusia va avea destul realism ca să evite această situație” 30. De asemenea, relațiile dintre puterile tripartite au continuat să se deterioreze. Robert Bellaire, fost corespondent al agenției de știri „United Press”, ziarist experimentat și talentat, înzestrat cu un deosebit spirit analitic, aprecia în iunie 1943 că relațiile dintre puterile Axei sînt departe de a fi cordiale”. Cercurile guvernamentale japoneze, se spune într-o notă a Legației române în capitala Imperiului Japonez, au inter- zis orice manifestări cu ocazia aniversării Pactului Tripartit, au pus sub severă supraveghere întreaga misiune diplomatică din Japonia, au suprimat toate societățile secrete subvenționate de germani și refuză retransmiterea emisiunilor germane pentru Japonia” 81. în cursul anului 1943 se declanșează și se adîncește rapid criza din sînul coaliției tripartite. în vreme ce planurile ofensive ale Whermacht- ului nazist din zona Kursk, denumite : „Citadela”și „Pantera”, se pră- bușeau sub loviturile viguroase ale armatelor sovietice, la 25 iulie 1943, în Italia, a avut loc o lovitură de stat. B. Mussolini a fost^demis și arestat, iar în fruntea țării a venit un guvern condus de mareșalul Pietro Bodaglio. în aceste condiții, șansele germanilor de a împinge Japonia în războiul antisovietic au fost total compromise. în urma unei convorbiri cu minis- www.dacoromanica.ro trul japonez la București, in ziua de 3 august, M. Antonescu nota { ,,L-am întrebat pe Ministrul Japoniei, dacă Japonia schimbă politica sa externă față de Rusia și dacă vreo posibilitate de intrare în război a Japoniei în contra Rusiei se relevează ca actuală — spunîndu-i în dorința ca să cunosc mai bine punctul său de vedere — că am auzit unele versiuni în acest sens. Mi-a răspuns categoric : Japonia nu-și schimbă politica sa față de Rusia și nu-i va declara război. Japonia are prea multe probleme și greutăți — și la nord, și la sud, și la est și la vest — pentru ca să-și poată lua riscul de a lupta împotriva tuturor” 32. Ultimele acțiuni care pot fi înscrise nu numai în interesul nipon, dar și la activul Japoniei ca aliat al Germaniei naziste, au fost întreprinse în prima parte a lunii septembrie 1943. în dimineața zilei de 9 septembrie trupe japoneze au ocupat concesiunea italiană din Shanghai confiscînd toate proprietățile italienilor 33. De asemenea într-o telegramă a Legației române la Lisabona, cu data de 12 septembrie se spune :,,Ministrul Japoniei mă informează că Guvernul Japoniei a declarat Italia țară dușmană și a dezarmat trupele italiene de la Tien-Tsin, iar concesiunea italiană a fost integrată Chinei. Vasele de război și de comerț din porturile japoneze au intrat sub control japonez. Ambasada italiană din Tokio este sub pază” 34. Marile înfrîngeri suferite în cursul anului 1943 de Wermachtul hitlerist, în special pe frontul de est, slăbirea regimurilor impuse de ger- mani în țările ocupate, creșterea impetuoasă a mișcărilor de rezistență antifascistă de pretutindeni au devenit o preocupare acută a cercurilor guvernante de la Tokio. Conferința atașaților militari japonezi din Europa care a avut loc la Berlin, spre sfirșitul anului 1943, a dezbătut pe larg și cu atenție aceste probleme. La 8 decembrie, o misiune japoneză, condusă de generalul Bansai, atașatul militar nipon în capitala celui de-al treilea Reich, a plecat spre Tokio, prin Turcia și U.R.S.S. Misiunea ducea guver- nului nipon un raport, elaborat în urma Conferinței amintite care încerca să dea răspuns la următoarele probleme : a) cauzele înfrîngerii lui Rommel în Egipt; b) neputința submarinelor și aviației germane de a împiedica debarcarea anglo-americană în Africa de Nord; e) explicația forței U.R.S.S. de a declanșa acțiuni ofensive în ciuda asigurărilor date de Hitler că Uniunea Sovietică nu mai dispune de forțe pentru operațiuni militare ofensive; d) moralul populației civile din Germania și Italia în fața ofensivei anglo-americane și e) refuzul țărilor ocupate de a colabora voluntar la eforturile de război ale Axei 36. în acest fel, cooperarea japono-germană în preajma și în timpul celui de-al doilea război mondial, care niciodată nu fusese ideală, lua sfîrșit. Prăbușirii Germaniei naziste, i-a urmat cea a Japoniei militariste. Prin capitularea necondiționată de la 2 septembrie 1945 lua sfîrșit în rușine, aventura militară a teribilului Dai Nihon. Nu după mult timp, după vindecarea rănilor și învingerea imenselor dificultăți postbelice, Japonia avea să intre într-o nouă etapă a dezvoltării sale economice. Acum, cînd popoarele lumii aniversează peste patru decenii de la sfirșitul celei mai mari conflagrații din toate timpurile apare într-o puter- nică lumină îndemnul tovarășului Nicolae Ceaușescu, Secretar general al Partidului Comunist Român : ,, ... este bine să ne reamintim de împre- jurările care au dus la cel de-al doilea război mondial, șă tragem toate învățămintele și să ne exprimăm hotărîrea fermă de a face totul pentru a împiedica un nou război, pentru a asigura colaborarea între popoare și pacea pe planeta noastră” 38. www.dacoromanica.ro 828 NOTE 1 Pentru detalii vezi: Le brigandage Japonais en Mandehourie. Memorandum presenti par le-presidenl du Conseil Japonais ă l’empereur du Japon, Bureau d'iditions, Paris, 1932. 2 A. Vianu, C. Bușe, Z. Zamfir, Gh. Bădescu, Relații internaționale tn acte și documente, voi. II, 1939—1945, Edit.didactică și pedagogică, București, 1976, p. 68; Nreslomațiia po Noveișei Istorii, 1939—945, Dokumenti i materiali, Izdatelstvo sotialnoekonomiceskoi literaturi, Moscova, 1960, p. 64; J. Lequiller, Le Japon, Editions Sirey, Paris, 1966, p. 373. 8 L, Lequiller, op. cit., p. 373. 4 Ibidem, p. 273—274; Joe Heydecker, Johannes Leeb, Procesul de la Nurnberg, Edit. politică, București, 1983, p. 299 — 300; Andreas Hillgruber, Les enlretiens secrets de Hitler. Sip- tembre 1939 — dicembre 1941, Fayard, Paris, 1969; Notes sur l'enlreoue entre le Fiihrer et le prisident du Conseil des commissaires du peuple et commissaire du peuple aux Affaires itran- gbres, Molotov, le 12 noembrie 1940, p. 298 — 300. 8 A. Vianu. C. Bușe, Z. Zamfir, Gh. Bădescu, Relații internaționale . . . voi. II, p. 75-76. • J. Thouvenin, Une ann4e d’histoire de France. 1940 — 1941, Sequana Editeur, Paris, 1941, p. 201 — 208; N. V. Rebrikova, Ocerki noveișei istorii Tailandi 1918—1959, Izdatelstvo Vostocinoi Literaturi, Moskva, 1960, p. 84, J. Lequiller, op. cil., p. 374. 1 Frank Freidel, Les Etats-Unis d’Amerique au XX-e siecle, Editions Sirey, Paris, 1960, p. 230; J. Lequiller, op. cit., p. 374. 8 A. Hillgruber, op. cit., p. 510. ’ Pentru detalii vezi; A. Hillgruber, op. cit., Notes sur l’entretien du Fillu-er aoec le ministre japonais des Affaires ilrangires Malsuoka, le 27 marș 1941, p. 511 — 522; J. Lequiller, op. cit., p. 375. 10 A. Hillgruber, op. cit., Notes sur l’entretien entre le Fiihrer et le ministre japonais des Affaires ilrangbres, Malsuoka, â Berlin, le 4 acrii 1941, p. 526 — 532. 11 A. Vianu, C. Bușe, Z. Zamfir, Gh. Bădescu, Relații internaționale voi. II, p. 87; Hreslo- malîia po Noveișei Istorii, tom. II, p. 64—65. 12 J. Lequiller, op. cit., p. 376. 18 Ibidem-, Frank Freidel, op. cit., p. 232; N. V. Sivacev, F. F. lazikov Nooeișaia isloriia S. S. A. 1917—1972 g. g., Izdatelstvo Moskovskogo Universitatea, Moskva, 1972, p. 128. 14 J. Lequiller, op. cit., p. 377—378; C. Bușe, I. Cârțină, Gh. loniță, I. Seftiuc, A. Vianu, Z. Zamfir, Istorie universală. Epoca contemporană, 1939—1945, voi II, Edit. didactică și pcdago gică, București, 1976, p. 283. 15 Pentru detalii vezi: J. Lequiller, op. cit., p. 378 — 379; F. Freidel, op. cit., p. 232—233- 14 A. Vianu, C. Bușe, Z. Zamfir, Gh. Bădescu, Relații internaționale . . . voi. II, loachim von Ribentrop călre ambasadorul german la Tokio, generalul Eugen Olt, Berlin, 10 iulie 1941, p. 76-77. 17 Idem, Eugen OU. ambasadorul Germaniei la Tokio, către loachim Ribbenlrop, 14 iulie 1941, p. 77—78. 18 A. Hillgruber, op. cit.; Notes sur l’entretien du Fiihrer avec le comtc Oshima, au grand quartier gtntral du Fiihrer, le 14 Juillet 1941, de 17 h ă 19, p. 606—615. 18 Ibidem, p. 605—606; Marea conflagrație a secolului al XX-lea. Al doilea război mondial, p. 200. 20 Arh. M.A. E., fond 71, 1920—1944, Japonia. Relații cu România. 1925 — 1944, voi. 12, George Băgulescu către Ministrul Afacerilor Străine, f. 412. 21 Ibidem, p. 423. 22 Pentru detalii vezi: C. Bușe, I. Cârțină, Gh. loniță, I. Scftiuc, A. Vianu, Z. Zamfir, Istorie universală. Epoca contemporană, voi. II, p. 283 — 284; J. Lequiller. op. cit., p. 379 — 380. 28 A. Vianu, C. Bușe, Z. Zamfir, Gh. Bădescu, Relații internaționale . . . voi. II, Notele lui Joachim von Ribbentrop despre convorbirea cu ambasadorul Japoniei la Berlin, generalul Hiroshi Oshima, 29 noembrie 1941, p. 78. 24 J. Lâquiller, op. cit., p. 393. 28 Ibidem, p. 384—385; 393—394; 28 A. Hillgruber, op. cit., Riception de l’ambasadeur du Japon, le gineral Oshima, par le Fiihrer, le 13 decembre, 1941, de 3 h ă 14 h, p. 692—697. 27 A. Vianu, C. Bușe, Z. Zamfir, Gh. Bădescu, Relații internaționale . . . , voi. II, Notele lui Joachim von Ribbentrop privind discuția sa cu ambasadorul Japoniei la Berlin, generalul Hiro- shi Oshima, 9 iulie, p. 79. 28 Arh. M. A. E., fond 71, 1920—1944, Japonia. Relații cu România. 1925—1944, voi. 12, f. 297. 28 Ibidem, Telegramă din Tokio, 31 ianuarie 1943, f. 300. 80 Ibidem, f. 308. 81 Ibidem, F. 9, General, 19WWW5dflffi«»mfmtCllLTn 5 — c. 1416 829 32 Ibidem, 1920—1944, Japonia. Relații eu România, 1925—1944, voi. 12, f. 315. 33 Ibidem, Japonia. Relații cu alte state. 1921 —1944, Transmisia postului de radio New Delhi, 9 septembrie 1943, orele 14, f. 99. 34 Ibidem, Telegramă Legației române Ia Lisabona, 12 septembrie 1943, t. 104. 33 Ibidem, 1939, F. 9, Situația internațională pe țări, 1943, voi. 339, Depeșă a Legației române la Lisabona, 14 decembrie 1943, f. 31—32. 38 Nicolae Ceaușescu, Cuvintare la Adunarea festivă din capitală eu prilejul împlinirii a 3ff de ani de la victoria asupra fascismului si a 98 de ani de la cucerirea independenței de stat a Româ- niei, 9 mai 1975, tn : România pe drumul construirii societății socialiste multilateral dezvoltate, voi. 11, Edit. politică, București, 1975, p. 562—563. CONTEIBUTIONS  L’ETUDE DES RELATIONS NIPPONO-ALLE- MANDES PENDANT LA DEUXlfiME GUERRE MONDIALE Resumâ Pour la r^alisation de ses plâns expansionnistes, le Japon a essay6 de s’assurer de solides alliances politico-militaires. Les gouvernants nippons se sont orientes vers les autres grandes puissances râvisionnistes l’AUe- magne et l’Italie, signant â Berlin le 25 novembre 1936 le Pacte anti- komintern et, ultârieurement, le 27 septembre 1940 le Pacte Tripartite. En depit de ces traitâs successifs, les relations nippono-allemandes au cours de la deuxieme guerre mondiale — souligne l’auteur — ont et6 loin d’etre idâales, âtant marquees par des sinuositâs et divergences sur les plâns politique et militaire. L’AUemagne hitlerienne a 6vit6 de dcvoiler ă, l’alliâ japonais ses plâns diplomatiques et militaires ; la signature du pacte de non-agression avec l’URSS (1939), le declenchement de l’op^ration Barbarossa (1941), crâant des difficultes au cabinet de Tokyo quant â l’accomplissement de ses projets expansionnistes en Asie. Le gouvernement japonais prendra sa revanche en surprenant Berlin par la signature en avril 1941 du pacte de non-agression avec l’U.R.S.S., râsistant ensuite aux pressions alle- mandes râitârâes d’entrer en guerre contre l’Union Soviâtique par le dâclenchement de l’agression dans le Pacifique. Les dâfaites que leur ont infligâ les Nationes Unies en 1942—1944 ont aggravâ les divergences nippono-allemandes. L’âcroulement de l’Allemagne, nazie en mai 1945 suivie de celui du Japon au mois de septembre de la mâme annee nettra fin â cet 6pi- sode des relations entre les deux pays. www.dacoromanica.ro 830 MEMORII, CORESPONDENȚĂ, ÎNSEMNĂRI ALEXANDRU CANDIANO-POPESCU - MARTOR ȘI CRONICAR AL TIMPULUI SĂU (I) Una dintre cele mai pitorești figuri ale celei dc a doua jumătăți a secolului trecut, Al. Candiano-Popescu s-a făcut cunoscut ca erou al mișcării antidinastice de la 8 august 1870 — atit de necruțător și pc nedrept ridiculizată de I. L. Caragiale In binecunoscuta sa schiță Boborul — și, mai ales, ca „eroul de la Grivița”— unanim și binemeritat apreciat atit dc contemporani cit și de posteritate. Dacă Încercările sale literare (Ciad n-aveam ce face, București, 1866, reeditată In 1875, Țară de dor, București, f.a., Țara, București, 1894, Cuvintări ostășești, București, 1901) nu s-au ridicat peste nivelul diletantismului, în schimb, memoriile prezintă interes nu numai prin ine- ditul și importanța evenimentelor politice relatate, ci și prin frumusețea scriiturii, a acelui limbaj, care chiar dacă pc alocuri parc bombastic, păstrează acel parfum caracteristic epocii. Deși scrise mult după desfășurarea evenimentelor — inccpind din anul 1894, deci spre apusul vieții —, amintirile lui Al. Candiano-Popescu interesează pc cercetătorii celei de a doua jumătăți a secolului al XlX-lca și numai pentru faptul că autorul lor s-a aflat In permanență in mijlocul marilor evenimente care au creat România modernă, i-a cunoscut îndeaproape pe cei mai de scamă oameni politici ai vremii și a trăit în intimitatea curții regale, fiind adjutant al lui Carol I timp de mai bine de un deceniu. Sigur, însemnările și aprecierile sale despre oamenii și evenimentele timpului poartă •adine Incrustată pecetea apartenenței sale politice — nu trebuie uitat nici un moment că a fost unul din fruntașii partidului liberal și a rămas profund atașat politicii liberale și după ce a renunțat la cariera politică pentru a reîmbrăca haina militară. Este normal — deci am putea spune, omenește — ca simpatiile sale să se îndrepte cu precădere față dc oamenii politicii pe care a susținut-o atlția ani cu fapta, pana și sufletul și să fie necruțător — uneori, c drept, nejus- tificat — cu adversarii săi de idei, în speță cu oamenii politici conservatori. Totuși, nu putem să nu remarcăm și un permanent efort de obiectivitate : idolii săi politici, I. C. Brătianu și C. A. Rosctti slnt înfățișați și cu defectele lor, pe lingă marile calități unanim recunoscute. Dacă primul volum al memoriilor lui Al. Candiano-Popescu a văzut lumina tiparului în 1944 (Amintiri din viața-mi, voi. I, București, Editura Universul), celelalte două Iși așteaptă încă editorul. Din cele 471 dc pagini dactilografiate, care se află la Biblioteca Academiei Repu- blicii Socialiste România, Manuscrise, Arhiva 734, nc-am oprit asupra primului capitol — Răz- boiul de independență—din volumul al III-lca, capitol care vine să completeze informațiile oferite de același autor în volumul Războiul neatîrnării, istorie critică. Asaltul și luarea redutei Grivița, București, 1913. Inccpind din acest număr încredințăm tiparului cîteva fragmente din memoriile inedite ale lui Al. Candiano-Popescu, referitoare la evenimentele anilor 1877—1878. Radu-Dan Vlad AL. CANDIANO-POPESCU, AMINTIRI DIN VIAȚA-MI. VOL. III CAPITOLUL I RĂZBOIUL INDEPENDENȚEI Pe cînd nc aflam in opoziție1, liberalii și toată coaliția2 erau pentru neutralitatea țării3 și pentru căutarea de a stabili relații prietenești între români și turci. Guvernul otoman respinse insă cu incăpăținare propunerile ce-i făceam, tratlndu-nc cu o oarbă Ingimfarc și ofen- sind demnitatea noastră națională. . ■ www.dacoromamca.ro 831 Dumitru Brătianu 4 rămăsese credincios acestui program de a merge mină in mină cit Poarta. Una din cauzele urei sale contra lui Ion Brătianu a fost că dinsul cum a Îndrăznit să nu țină socoteală de opinia fratelui său mai mare, declarlnd război Turciei. Dumitru Brătianu uitase că evenimentele au logica și drumul lor și că in cîteva luni se schimbaseră și umblaseră mult. Tot pentru că n-au ținut socoteală de mersul evenimentelor, fruntașii țării, convocați la palat6 spre a se pronunța dacă slnt pentru pace sau.război, unii fuseseră partizani ai neutrali- tății, alții (Ion Ghica, Mitiță Sturdza) să ne retragem cu armata in munți. Numai Brătianu fusese pentru război, căci înțelegea cerința timpului și avea prevederea bărbatului de stat. Prevederea este darul darurilor omului de stat. Rusia dobindise de la Europa mandat tacit de a intra în Bulgaria și de a face război Porții. Și în întrevederea dc la Reichstadt cei trei împărați, al Austriei, al Germaniei și al Rusiei se înțeleseseră ca Austria să ia Bosnia și Hcrțegovina, iar Rusia, Basarabia, ce o pierduse prin tratatul de la Paris, din 1856. Germania ajuta pe Rusia pentru că și Rusia o ajutase, neutra- lizind pe Austria, în războiul din 1870. Brătianu simțind că vîntul bate de la nord și că în războiul ce se pregătea România avea mult de cîștigat, uitind ideile neutralității susținute în opoziția de eri, cu mintea-i ageră și cu hotărîrea-i luminată, deveni imediat un partizan energic al războiului. Țarul Alexandru al II-lea vine la Livadia. Brătianu însoțit de colonelul Slăniceanu, ministrul nostru dc război, merge la Livadia ca să se înțeleagă asupra situației. Pe cînd la Livadia se aflau invitați la ceai la împărat, o discuție se iscă între Brătianu, principele Gortciacoff, can- celarul imperiului, și generalul Ignatieff, fostul ambasador la Constantinopol al cabinetului din S-tul Petcrsburg. Principele Gortciacoff și Ignatieff susțineau că armata rusă poate să intre în România fără nici o convenție, căci merge a libera pe frații ortodocși din Orient. — Ciudate principii dc umanitate și de dreptate invocați, zise Brătianu, cînd pentru a. libera pe frații ortodocși din Orient începeți prin a călca în picioare drepturile altui popor orto- dox de cinci milioane dc suflete. — Și ce aveți să faceți, obiectă principele Gortciacoff? — Ne vom împotrivi cu armele în mină, răspunse cu hotărîre Brătianu. — Atunci vă vom zdrobi. — Ne vom apăra cu disperare și vom strica drumul de fer. Țarul trăgind cu urechea la astă convorbire și văzînd că se înveninează, veni cu o ceașcă de ceai și o oferi lui Brătianu, zicîndu-i rîzînd : — Să ne tragem de o parte și să regulăm împreună neînțelegerea ivită. Temelia convenției dc la 4 aprilie, prin care se garanta integritatea teritoriului nostru, astfel a fost pusă. D-l Brătianu mi-a istorisit cu gura lui această întîmplare. în sfîrșit, războiul ruso-turc se declară. Armatele țarului intră în România, fără a ne vesti. Colonelul principele Dolgoruky vine la București imediat să prezinte domnitorului scuzele țarului, pe motivul că secretul operațiilor războiului l-au silit să ia o asemenea măsură. Armata rusă violase, în realitate, teritoriul României, dar domnitorul primi scuzele ce- i se făceau, pentru că dreptul este o materie gelatinoasă, cînd ai de a face cu unul mai tare decit tine. Și apoi nu numai Rusia se simțea tare prin sine însăși, dar avea în sprijinul său și autori- zarea morală dată ei dc Europa ca să înceapă războiul cu Turcia. Opinia publică i se arată simpatică, deoarece era vorba de pedepsirea sălbăticiei otomane,, care schingiuia pe bieții creștini din Orient. Suferințele bulgarilor, chinuiți de turci, revoltaseră lumea întreagă. Rolul Rusiei era și umanitar și civilizator. Nu putea, prin urmare, România să fie contra unui asemenea război sfînt. Brătianu a înțeles aceasta și dc aceea a căutat să se folosească de război, pe cît i-a stat prin putință. Mulți au imputat lui Brătianu că dc ce n-a silit pe Rusia să încheie o convenție mai cate- gorică, întru ce privește Basarabia mai cu scamă, iar celebrul om de stat le răspundea : — în politică și mai cu scamă cînd un stat slab și mic are daraveri cu un stat mare și puternic, cel mic face ce poate, nu face ce vrea, și Rusia n-a vroit să încheie cu România altă convenție decit cea dc la 4 aprilie, știind că Europa e favorabilă acțiunei sale. Doresc să mi se demonstreze că un alt român, în locul meu, ar fi putut doblndi mai mult decit mine și atunci mă declar învins, dar pe cită vreme voi fi judecat pe închipuiri, pe presupuneri, pe născociri răutăcioase, nu voi capitula. ★ Eram deputat în vremea războiului și partizanul său convins și înfocat. Cel dinții discurs In parlament în care s-a pronunțat cuvlntul de neatîrnarea țării a fost rostit de mine. Fiind acest discurs un ce însemnat în viața mea îl Înregistrez azi. ,,D-lor deputați, în această mare chestiune nu iau cuvîntul pentru ca să dau lumini Camerei, ci iau cuvlntul fiindcă simt în mine datoria de român a spune părerea mea într-o chestiune extraordi- www.dacoromanica.ro 832 namente de importantă. Nu iau cuvlntul ca să luminez camera, pentru că ar fi a ofensa această adunare clnd mi-aș Închipui că dînsa ar avea trebuință de luminile mele, clnd este vorba de a ști ce trebuie să facă in momente grave, in momente de primejdie ca acestea in care ne găsim. Patriotismul ei Înțelept și iubirea ei de binele public vor fi călăuza sa in asemenea cir- cumstanțe. D-lor, In această criză in care fierbe Orientul, vă declar că aveam obstinanta hotărîre de a fi, cu orice preț, In țara mea, amicul păcii. Dar in fața actelor de agresiune armată din partea Turciei, In fața insultelor ce ni s-au aruncat In scris prin circulările Porții, In fața bombardării Calafatului, in fața jefuirii Bechetu- lui, in fața bombardării Olteniței, m-aș crede un trădător către țara mea, clnd cu armele in mină nu aș apăra drepturile și independența acestei țări. (Aprobări). D-lor deputați, existența noastră politică contimporană, mai cu seamă se reazămă pe tra- tatul de la Paris. Dar tratatul de la Paris a fost sfîșiat de însăși Turcia prin încăpăținarea ce a pus-o intru a nu asculta de glasul Europei care cerea de la dinsa reforme, de glasul Europei care cerea ca Bulgaria și celelalte provincii creștine din Turcia să nu fie măcelărite, ca proprietatea oamenilor din Turcia să fie respectată, ca legi să existe care să proteagă pe acei locuitori nenoro- ciți. Pentru realizarea acestor dorinți, manifestate de Europa și la care Turcia totdeauna a fost surdă, ei bine, Împăratul Rusiei a fost silit să ia armele in mină, ca prin forță să facă pe cabinetul din Stambul să se supună la protocolul acela care a fost subscris dc Europa Întreagă și care cuprinde o idee mare : reforme serioase In imperiul sultanilor. Cred, d-lor, că este un adevăr patent, cir.d voi susține că opinia publică europeană este favorabilă armelor Țarului, pentru că opinia publică europeană ține socoteală de cauza ce ser- vește astăzi Rusia, și știe că, după declarațiunile oficiale ale Majestății Sale Împăratul Alexan- dru, el nu se duce ca să facă conquiste în Europa, ci merge să ducă pacea și justiția Împilatelor populațiuni creștine din imperiul otoman. Voci : Așa este. D-l A. Candiano Popescu : D-lcr, xă aduceți aminte că noi, împinși de mina Împrejurărilor, am Încheiat o convențiune cu Rusia. Dacă am subscris acea convențiune, am făcut-o sub presiunea forței majore a lucrurilor și siliți de Europa care ne lăsase propriei noastre inspirațiuni și instinctului nostru de conservare. Și apoi, dacă am subscris această convențiune, nu am făcut prin aceasta nici un act de agresiune în contra turcilor. Am Încheiat această convențiune fără a avea scopul să atacăm pe nimeni, și cu toate acestea turcii ne-au tratat Intr-un mod sălbatec, bombardîndu-ne Calafatul, Oltenița, Bechetul, pe carel-au ars și l-au jefuit prin filibustieri otomani, fără ca un singur om să se afleacolo și fără a ne declara război In regulă, conform dreptului ginților. Se Întreabă unii care este pozițiunea noastră și dacă suntem In război cu guvernul din Stambul. Clnd peste Calafat a plouat fer și foc turcesc tn timp de trei ore, clnd Oltenița este bombar- dată de turci, clnd vasele noastre de comerț slnt prădate și arse, să ne mai Întrebăm oare care trebuie să fie atitudinea noastră față de o asemenea slngeroasă provocare din partea Turciei? (Aplauze) Negreșit că d-l Kogălniceanu era glasul hotărît al țării cînd zicea că , ,1a tunul otomanilor a răspuns tunul românilor, că la foc cu foc și la salve cu salve vom răspunde”. (Aplauze). Dar se ridică o chestiune : cît trebuie să ne apărăm? Ei bine, eu sînt sigur că această țară este hotărită a se apăra pină la cea din urmă picătură dc singe, și fiecare român are sentimentul unei mari datorii : datoria de a se sacrifica pentru România. S-a zis : pînă unde trebuie să meargă apărarea noastră? Și atunci am auzit pe d-l Dimitrie I. Ghica, ale cărui opiniuni In această chestiune nu le Împărtășesc, dar le respect, pentru că e bine ca să respectăm opiniunile unor oameni adine convinși precum este d-l Ghica, l-am auzit zicînd, o repet, pe d-l Ghica : „înțeleg să ne armăm, dar nu înțeleg să trecem Dunărea”. La aceste cuvinte am onoarea să răspund onorabilului preopinent că se află Intr-o com- pletă eroare, căci dacă astăzi noi slntem provocați de Turcia, care a rupt tratatul de la Paris, dacă turcii ne-au declarat război pe care noi 1-am primit, eu mărturisesc că apararea noastră poate să ne silească să trecem chiar Dunărea, cine zice război, zice strategie și tactică și cine zice strategie, zice ca să iei toate măsurile acelea ce trebuiesc luate contra unei armate inamice. Clnd cineva care cuuoaște arta militară, ar auzi pe d-l Dimitrie Ghica manifesttnd asemenea idei militare, ar fi prins de mirare, deoarece asemenea opinii s-au mai manifestat și In alte părți. Marelui căpitan Napoleon I i-a trecut prin minte această idee ca de la Fontainbleau să dirige armatele sale din Spania. Dar cu tot geniul său gigantic marele căpitan n-a izbutit, și sînt sigur că n-ar izbuti nici această Cameră în Întreprinderea sa, atunci cind dinsa și-ar propune să dirige operațiunile armatei față cu inamicul. Dacă această Cameră ar avea părerea d-lui Dimitrie Ghica de a nu trece Dunărea, ceea ce nu cred, eu,aș avea curajul să-i zic că face o mare eroare, că ia o sarcină pe are n-ar putea-o s-o ducă, pentru că aceasta nu este de atribuțiunile camerei, ci de atribuțiunile generalilor, de www.dacoromanica.ro atribuțiunea statului major, in sarcina căruia cade grija de a ști unde armatele noastre pot să Înainteze. D-lor, trec acum la alt fapt : turcii nc-au declarat război. Prin aceasta ei au rupt vechile legături ale tratatelor ce ne uniau cu dtnșii, și ruplnd aceste legături, acea dependentă in care ne aflăm față de dlnșii, ei, turcii, ne-au declarat independenți. Negreșit că nu am trebuință să fac să răsune la auzul d-voastră această nobilă dorință» acest nobil strigăt, această nobilă idee a independenții noastre. Negreșit că aceasta este cea mai scumpă dorință a inimei d-voastră. Nu trebuie curaj, nu trebuie talent ca să o rostească cineva, ci din contră, nc-a trebuit o robustă paciență pentru ca secole Întregi, inspirați de spiritul politic al strămoșilor noștri, să ținem năbușită In mintea noastră și inima noastră dorința scumpă de a fi liberi, dc a fi indepen.- denți. Pentru că, d-lor, ceea ce este libertatea pentru om, este independența pentru națiune (Aplause). D-l Ghica : D-le președinte, dacă este a se proclama independența, cer cuvîntul, pentru că am renunțat, neștiind că se proclamă independența. D-l Candiano-Popcscu : Prin urmare, zic, nu am trebuință să agit această chestiune înaintea d-voastră. Este destul să aveți inimă, este destul să aveți inimă românească pentru ca accastă sfintă idee și aceste sfinte sentimente să existe fn ființa d-voastră. Negreșit că a fost un marc sacrificiu pentru noi, și aceasta am făcut-o, o repet, ca respect ce-1 datorăm politicii străbunilor noștri, pentru ca progresul să fie năbușit dc fatalitatea isla- mismului, pentru ca barbaria să fie apăsătoarea civilizațiunii, căci am pretențiunca să o declar i naintea Europei și a lumei, că noi aici, in această țară mică, reprezentăm idei mari dc civiliza- iune, de Înaintare și de justiție și că dincolo, peste Dunăre, este barbaria, este sălbăticia, este ncchitatca. (Aplause). Ni s-a mai zis de onorabilul domn D. Ghica că se teme de această independență pentru ca ea să nu fie o independență nominală și ca nu, In realitate, să fim năbușiți prin o complectă servitudine. O voce : Mă tem să nu fie o independență muscălească. D-l A. Candiano-Popescu : Pentru binele nostru și pentru binele d-lui D. I. Ghica. Dar românii slnt trccuți prin atltea Încercări, s-au adăpat atitala școala experienții, incit ci vor ști să se ferească de toate stincilc și spiritul de conservare al nostru, precum și instituțiunile ce le avem, vor da acestui popor vigoarea, inteligența, abilitatea de a se apăra și de a se salva. Și am deplina convincțiunc că, dacă sub jugul turcesc ne-am dezvoltat, cind vom fi liberi și indepen- denți, ar fi dc desperat, ar fi a ne Injuria pe noi Înșine, prcsupunînd că nu ne vom putea dezvolta și mai mult, dezvolta bogățiile noastre, instituțiunile noastre, puterea noastră. Să nu mi se invoce Înaintea d-voastră de nimeni cuvîntul de prudență, căci prudența este o virtute română. în adevăr un guvern ca acesta pe care 11 avem, cu oameni Încărunțiți in lupte, cu oameni cum este președintele consiliului, despre care pot zice că mai bine mă Îndoiesc de lumina soarelui decit dc patriotismului său (aplause). Și adaug pe lingă aceasta, Încrederea cc o am in întregul cabinet. în adevăr, un asemenea guvern numai dc prudență nu poate lipsi, precum nu poate lipsi de prudență nici adunarea națională. Dar sint, d-lor deputați, două feluri de prudențe. Unii Înțeleg prin prudență a sc pituli, a nu avea curajul adevărului, a căuta să nu numească lucrurile pe numele lor. Eu numesc această frică sau nemernicie, și sint fericit dc a constata că dinsa nu este prudența mea, precum nu este nici a acestui parlament român. A fi prudent este a judeca cu maturitate, este a păzi interesele țării și demnitatea ci, este a arăta lumii că atunci cind sintem pc nedrept provocați, nu ne este teamă dc a jertfi bogățiile și singele nostru intru apărarea României. Iată ce numesc eu prudență. în ceea cc privește ruperea legăturilor noastre cu înalta Poartă, cit despre mine ored ncmc- rit a face aceasta acum, căci este o supremă prudență și o supremă abilitate de a îndrăzni la timp, și timpul cred că a sosit astăzi. A sosit timpul astăzi și dovadă puternică este că vitejii noștri soldați rid la Calafat și in Oltenița de ghiulelele osmanliilor necredincioși, și soldații care Înfruntă rizind primejdia și moartea știu să biruiască și biruința lor va fi sigură, căci sint sprijiniți de puterea reprezentațiunii naționale, căci ci au ca drapel apărarea drepturilor străbune și inde- dendența României. ★ Războiul cl insuși a fost un marc eveniment, dar evenimentele aduse de dinsul fură aseme- nea mari. România, prin care se plimbau invaziile rusești la 1828 și la 1848 și la 1854, fără a da socoteală cuiva, supunlnd populația la beilic și alte hangarale, acum, dinsa era aliată cu Rusia și țarul Alexandru al Il-lea venea ca prieten la noi și ca aliat. Proscrișii de la 1848 culegeau roadele muncii lor. Valahia și Mol do .1*0 834 Românul însă nici de asemenea evenimente nu se speria, fiind crescut în tradiția mare imperială. Drum împărătesc, lucru împărătesc, zice el, ca o colonie împărătească ce este. Țarul venind în București, poporul mergea să-l vadă, cei bătrîni insă obiectau tinerilor : — Ce tot umblați cu gura căscată, voind să vedeți pe împărat, parcă n-a*i mai văzut împărați în viața noastră ! In parlament discuții furtunoase asupra convenției de la 4 aprilie. Această convenție, un act internațional, era de o serioasă valoare politică pentru noi. Ea era un document ce proba cît de sus ne suisem d-asupra ticăloșiei regimului lui Vodă Cuza și celui fanariotic. ★ Sucitul Nicolae Blarenberg, fiul unui colonel rus de origină finlandeză, o combătea cu încăpățînare. Ce comediant, ce stîrv, ce basna de imoralitate acest Nicolae Blarenberg, care nu vorbea decît cavalerism, corectitudine, eroare, rigiditate de principii. în tinerețe a fost amantul unei femei publice, Argintărcasa, întreținută de un căpitan Popovici, din a cărui bani plătea pe Blarenberg. Tot în tinerețe, ani mulți, a fost întreținut de o doamnă bătrină și avută, O. L. Ca avocat, a spoliat pe cumnatul său Grigore Băleanu, luîndu-i moșia Sturdzeni. Ca avocat a făcut un contract autentic dc vînzare lui Mișu Ghica, prin care acesta vindea unui domn Urlățianu moșia Pupăza și mai în urmă devenind avocatul surorilor lui Mișu Ghica tot Blaren- berg atacă în fața autorităților judecătorești actul, cerînd anularea vînzării făcută de el ca avocat. Am fost față la acest proces scandalos al cărui autor merita să figureze pe băncile coic'ționalului. Eram prefect de poliție al capitalei, în 1879, pe cînd Blarenberg trăia maritalmente cu ® cocotă din Viena, cu care eșea în lume și o prezenta, cu nerușinare, ca fiind nevasta sa. Mă aflam la poliție, cînd un sergent de oraș mă anunță că la Blarenberg acasă s-a comis un omor- Alerg acolo și-1 găsec pe Blarenberg, pe care îl cunoșteam foarte bine, livid intr-un colț de odae» într-alt colț pe pretinsa nevastă, șezlnd pe o canapea, cu hainele sfîșiate, zgîriată adine pe mîini și pe git.fntrind în casă, femeia se aruncă în genunchi la picioarele mele, înspăimintată. — Excelență, îmi zice dlnsa, eu am trimis să previe poliția, viața-mi este în primejdie- Mizerabilul acesta, arătîndu-mi pe Blarenberg, m-a luat din Vicna și, după ce mi-a mîncat o sută de mii de florini, clștigați cum am putut, înșellndu-mă că are stare și că mă va lua de soție, acum, după ce mi-a mîncat toți banii, vroiește să-mi ia și bijuteria ce o am la gît și la miini. N-am voit să i-o dau. Atunci s-a reprezit la mine să mă strîngă de gît tîlhărește,ca moartă să mă despoae. în luptă mra sfîșiat hainele, m-a zgîriat la git și pe mîini. Numai zmulgîndu-mă cu groază din miinilelui și punlnd mina pc cuțitul acesta (îm arată cuțitul), cu care-1 amenințai că-1 ucid, numai astfel am scăpat din mîinile sale criminale. Excelență, fie-ți milă de mine, sînt o femee străină și nenorocită ce am fost escrocată de un pungaș ordinar, nu mă lăsa în ghiarele lui. Sub protecția poliției voiesc să mă mut chiar astăzi într-un hotel și mîine să plec la Viena. Din starea mea pierdută îmi rămîne cel puțin o parte din bijuteriile cu care am venit aici. Voi vinde-o ca să trăiesc. Mi se păru că am înainte o sinistră vedenie. De o parte această femee singerată și cu hainele sfîșiate cerîndu-mi ajutor, -de alte parte Blarenberg livid și umilit, înțelcnit în locul său și în. poziția unui criminal prins în flagrant delict. — Ge ai să ripostezi,d-lc Blarenberg, contra spuselor grave ale acestei femei? — Sînt un nenorocit, îmi răspunse dinsul, acopcrindu-și fața cu mîinile și înccpînd să plîngă. înțelesei atunci că femeea aceea avea dreptate. O mutai imediat în hotelul Hughes. Blarenberg nu ridică nici o protestare, cu toate că era deputat, și a doua zi o pomi la Viena. Blarenberg își pierduse clientela din cauza lăcomiei și incorectitudinilor sale ca avocat. Fiind deputat în opoziție, făcu discursuri antidinastice, susținînd că numele de Hohcnzollcm va fi epitaful ce se va lipi pe mormîntul României. Lipsa de mijloace de trai însă îl sili să intri- gheze pentru a căpăta poziția bine plătită de prim efor. Pe vremea aceea cu eram adiutant al regelui și prin lume se spunea că mă bucur de favoarea monarhului. Blarenberg căuta să mă în- tîlnească des și îmi Vorbea despre rege în termeni măgulitori, ceea ce nu se potrivea de Ioc cu discursurile sale din parlament. Eu simțind ce se petrece în fundul cugetării sale, îi zisei : ■ — D-lc Blarenberg, văd ce vrei. Vroiești să te apropii de rege. — îți mărturisesc că da, nu știu însă drumul prin care aș putea ajunge, îmi replică dinsul. — Nu umbla pe poteci cotite. Ia drumul cel mare, nu te sluji cu jumătăți dc măsuri, dacă dorești să te apropii de rege. — Te voi asculta. Soseștd 15 august din acel an. Era praznic la Sinaia. Suveranul sta față la serbare. Blarenberg, ca prim efor, trebuia să facă un discurs tradițional. Face un discurs în doi peri. Trebuia să trimit o dare de scamă la Monitor^cră^|^^r^.^y|l^t-^s|^iciu, și Blarenberg ne trimite 835 discursul ținut. Atunci ii aștern cu intenție un discurs cuprinzind sentimentele cele mai dinastice. Citesc darea de seamă regelui care Îmi obiectează : — Candiano, pe cite Îmi aduc aminte, Blarenberg nu a vorbit astfel. — Nu a vorbit el, Sire, dar vorbesc eu. Dacă mă va desminți, răspunderea va cădea asupra-mi, ti răspund eu cu siguranță. Regele se uită la mine și tăcu, ceea ce Îmi dovedea că mă aprobă. Darea de seamă apăru In Monitor. La 15 noiembrie viitor, deschizlndu-se adunarea, unul din deputati atacă pe Blarenberg imputtndu-i că tn parlament spune că numele de Hobenzollern este epitaful rușinos lipit pe mormtntul României, și pe la praznice la Sinaia, că Hobenzollern este mlntuirea patriei. Blarenberg, tn urma acestui act, vine la mine, cu o figură de comediant și protestează contra dării de seamă din Monitorul Oficial. Eu 11 Întrerup : — Cu cine vroiești să te tmpaci, d-le Blarenberg? Cu deputatul care te-a atacat? Atunci fă scandal. Sau cu regele? Și atunci te sfătuiesc să taci din gură. A tăcut din gură și i s-a votat de parlament chiar o răsplată națională bănească, tn care vot influența coroanei nu i-a stat tmpotrivitoare. Iată cine a fost Nicolae Blarenberg 6. De la secături dezgustătoare să trecem la fapte ce au Înălțat România. Pe clnd ne pregă- team să intrăm In război, turcii bombardară Bechetul, ceea ce constituia o provocare brutală din partea lor. D-l Brătianu, mișcat, tntllnindu-mă, la senat, mă chiamă de o parte și Îmi zice : — Știi o veste Însemnată, Candiano? Turcii au bombardat Bechetul. Războiul intre imperiul otoman și România este declarat. Am intrat In hora unor mari și grozave evenimente. Cum vom ieși din hora aceasta ? — Vom eși bine, d-le Brătianu, ti răspunsei, căci nu sintem singuri. Și apoi, război fără singe și fără jertfe, nu se poate. — De aceea țiu la tine, Îmi ripostă marele patriot, fiindcă vezi departe și ești un om hotărit. Războiul declarat, trebuiau mijloace pentru a-1 susține. Nu avurăm recurs la Împrumut. Brătianu tnființă 20 000 000 bani tn hîrtie. Nu pricepeam mecanismul acestei operații. Eram Împotrivă. Hirtiile noastre tmi era teamă să nu semene cu asignatele revoluției franceze. Brătianu, mihnit, văzind că ti cream greutăți, Îmi zise : — Candiano, nu-ți mai dau nici o explicație. Ai Încredere In mine? Atunci votează hlrtia, și de nu va fi folositoare să mă blestemi pe mine. Votai. Brătianu avusese dreptate. Acest om a fost mai mare pe tărlmul financiar, chiar decît pe tărlmul politic. Războiul declarindu-se, cerui să fiu Înrolat In oaste. Vroiam să susțin, cu-sabia In mină, pe clmpul de bătae, ceea ce votasem ca deputat. Rușii trecuseră Dunărea, cuceriseră Nicopole. Generalul Gurko trecuse Balcanii. — Campania contra musulmanilor va semăna mai mult cu o preumblare militară, li asigurase generalul Ignatieff, ambasadorul țarului la Constantinopol. La participarea noastră In război nici nu se gindeau, pentru că succesul le suridea pretu- tindeni și pentru că nu vroiau să ne dea prilej a lupta alături cu dinșii, deoarece aveau intenția a lua Basarabia. Românii iși concentraseră forțele militare la Poiana, lingă Calafat, așteptl id zile mai fericite, și primul ministru hrănea ideea cutezătoare de a trece Dunărea pe seama lor și a lu pta contra turcilor, ei singuri, Intr-o anumită zi. Boierii * Insă lucrau la București cu principele Gortciacoff și cu consulul general al Rusiei, d-l Stuart, contra guvernului, susținlnd combinația că o parte din armata română să fie Înglobată In cea rusească, fără nici o individualitate deosebită, și astfel să lupte. Generalii Mânu și Florescu sprijineau această opinie. De aceea Mânu nu a voit să treacă Dunărea, clnd i s-a dat ordin de comandantul român, nu de cel rusesc, cum susținea dinsul. De aceea generalul Florescu s-a dus in ținută de ceremonie la marele duce Nicolae la Ploiești, solicitind serviciu in armata imperială. Regele mi-a spus cu indignare că a găsit pe generalul Florescu tn anticamera marelui duce Nicolae, In uniformă, cerind servicii, ceea ce nu a Împiedicat, In urmă, pe capul statului să facă pe același general Florescu președinte de consiliu și un fel de persoană grata la curte. Aceasta dovedește că opiniile monarhilor constituționali sint mai nestatornice decît chiar vremea tn care domnesc. Brătianu singur, in mijlocul acestui viespar de intrigi și Împrejurări grele, sta neclintit In hotărlrea sa'de a trece Dunărea cu orice preț. Cu cit rușii aveau biruința In favoarea lor, cu atlt iscusitul bărbat de stat stăruia să treacă Dunărea și să ia parte la războiWWW^aeCfiMHH^lCaiEQienințată. 836 ■ Regele nu Împărtășea părerea ca Românii să treacă Dunărea pe seamă-le, ci numai ca aliați cu rușii. Brătianu avînd nemărginită Încredere In țara sa, era chiar pentru opinia de a lupta deosebit, dacă-armata țarulni_nu.ne_primea să luptăm alături cu dlnsa^Din pricina acestei deo- sebiri de vederi intre capul statului și minister, ministerul și-a dat demisia la satul Șimnic, In județul Dolj. Douăzeci și patru de ore a fost criză ministerială. Domnul a cedat, Brătianu și-a retras demisia 7. Clnd rușii au fost bătuți a doua oară la Plevna și Gurko a fost aruncat Înapoi peste Balcani și clnd marele duce Nicolae, cu un strigăt desperat, ne cheamă In ajutorul armatei țarului, Bră- tianu primi propunerea fără nici o condiție, știind că soarta armelor e schimbătoare și că ziua de mline ne poate lua ca favoare ce ne dă ziua de azi. Favoarea cea mare pentru noi era că rușii ne cheamă In ajutor și că putem să ne vărsăm slngele Împreună, prin urmare aveam prilejul de a-i pune In neputință de a ne cere retrocedarea Basarabiei. Potrivnicii Înverșunați ai marelui ministru sprijină părerea că acum era momentul priin- cios de a sili Rusia să iscălească o nouă convenție prin care să fie garantat anume Basarabia. 1. O asemenea convenție cere negocieri, și vreme de negocieri nu era, căci rușii aruncați peste Dunăre, teatrul războiului se muta la noi, ceea ce ar fi fost o uriașe nenorocire. 2. O țară mică, cum este România, nu poate pune sulița In coastă unei țări mari ca Rusia. 3. Rușii nu voiau o astfel de convenție și noi contra acesei rezistențe ce mijloace aveam de a o sfărlma ? Nu uitați că noi eram oala de lut și ei cea de oțel. 4; Clnd aveam forța lucrurilor pentru noi, care este mai puternică decît forța actelor scrise, adică cererea rușilor de a le veni In ajutor, puteam lăsa să treacă un așa strălucit prilej cerlnd acte scrise spre a alerga la argumente propice pentru a ciștiga un proces la judecătorul de pace iar nu pentru a desființa ce hotăriseră trei puternici Împărați In Întrevederea de la Reichstadtî 5. Ca act scris am avut convenția de la 4 aprilie, unde se garanta integritatea țării, deci și Basarabia. Ținut-au puterile socoteală de acest act scris Intre Ramânia și Rusia sau ținut-au socoteală de ceea ce conveniseră cei trei împărați la Reichstadt ? Lăsați dar să doarmă pe Brătianu In sinul veciniciei, Înconjurat de nemurirea lui, căci v-a dat o Românie cum n-ați visat-o la 1876, clnd voi toți erați sau pentru neutralitate sau pentru retragerea cu armata la munți. ★ Pe cind oastea se afla concentrată In jurul Calafatului și cartierul general domnesc in Poiana și bombardarea Vidinului Începuse din partea noastră, Încă atunci cerui d-lui Brătianu să Îmi dea, ca maior milițian ce eram, comanda unui batalion de dorobanți. Președintele consi- liului Îmi făgădui. Peste cîteva zile lntllnindu-111 Întrebai ce s-a ales cu făgăduiala dată. — N-am putut să izbutesc, Îmi răspunse dlnsul. Teodor Văcărescu, Mitică Bărcănescu, Blarenberg, boierii de la cartierul general și adiutanții domnitorului au fost contra. Domnitorul i-a ascultat pe dlnșii, In loc să mă asculte pe mine. în timpul celor mai mari Împrejurări, nu e stăplnit decît de preocupări mici. Sint foarte Îngrijorat, Candiano. în situația In care ne găsim, trebue un caracter și jumătate și vodă n-are decît o jumătate de caracter. Ascultai, tăcui și răbdai, pindind prilejul. Clnd sosi timpul să trecem Dunărea și trupele române se Îndreptară spre Corabia, mă dusei la colonelul Slăniceanu, șeful statului major, și 11 rugai să-mi dea la mină un ordin prin care mă atașa pe Ungă divizia a 4-a, comandată de colonelul Alexandru Anghelescu, ce trecuse Dunărea și se așezase provizoriu la Brestanițe, fiind la avangardă. Cu chipul acesta Îmi pierdeam vremea, dar pindeam. înainte de a porni peste Dunăre, Intilnesc prin Calafat un țăran Invlrtindu-se printre militari. — Ce ești tu băete, 11 Întrebai? — Sint un sătean din Poiana, nu acesta de lingă Calafat, ci o alta de mai departe. Mă am rău cu primarul. Primarul mă declară că sînt soldat și mă trimise Încoace. Șezui cltăva vreme pe aci, nimeni nu mă Îmbrăcă, nu-mi dădu de mlncare, nu-mi avu grijea. Speriat de foame, fugii Înapoi la comună. Primarul mă dete dezertor și mă porni iar cu sila la Calafat. De atunci tai clinilor frunză pe aci. Mă rog la Dumnezeu să trimeață un glonț să mă scape de traiul ce-1 duc. Prinztnd simpatie de acest soldat de rechizitie, eu Însumi fiind ofițer de rechiziție, ca un maior milițian ce eram, 11 Întrebai : — Cum te cheamă, băete? — Șerban, Îmi răspunse. — Măi Șerbane, știi una și bună, li zisei. Mergi tu cu mine la Plevna? Dacă vom lua-o te fac primar acolo. — Merg, d-le, mă Intimpină Șerban cu voe bună și hotărît. Numai să-mi dai de mlncare și să te ții de cuvint. Aveam o trăsură de vlnătoare cu doi cai, ogari și un prepelicar. Pe Șerban 11 pusei șă mine caii. Eu Incălecai un cal arab, Ceapctnul, pe care 11 Incălecai și In ziua luării Griviții. Pornii către Plevana singur, călare, Întovărășit de credința ce o aveam In steaua mea și In viitorul patriei. www.dacoromamca.ro 537 Trecui Dunărea pe podul de Ia Nicopole. Cîțiva turci triști, așezați pe un rlnd, stau pe vine, rezemati de peretele unei cafenele, privind cum curge Dunărea. Păreau niște mătănii vii Înșirate pe firul tristeții. Ajuns pe platoul lui Muselim Selo, o singurătate sinistră ne Înfășură. Poponeții (popiu- dăii—n.n.) scoteau capetele de prin găuri și ne priveau dealungul drumului cu ochii lor mici și sclnteietori și parcă ne ziceau : voi treceți, dar noi rămlnem. Un fior mă pătrunse și Intorclndu-mă către Șerban : — Ce zici, Șerbane? — Zic, d-le, că parcă ne aflăm pe lumea cealaltă, cu șoarecii ăștia ce se uită la noi, cu singurătatea ce ne Înconjoară și drumul ăsta necunoscut pe care ne găsim. Aci are să ne rămină oasele. — Numai un fricos vorbește ca tine, 11 întrerupsei. Voinicii merg Înainte cu credință In Dumnezeu. Din gură țineam acest limbagiu, In fundul inimii Insă păstrai clteva minute, ascuns, un simțămlnt displăcut ce-1 lăsai tot pe Înălțimea Muselim Selo, unde 11 și dobindisem. în sfirșit, la Calișovăț, intilnii divizia colonelului Alexandru Anghelescu, care poposea aici. Și comandantul diviziei și locotenent-colonelul Voinescu Serghie, șeful său de s tat major, mă primiră cu brațele deschise. Șerban era Îmbrăcat ca țăranii de peste Olt și In acest costum a petrecut In treaga campan ie. Toți ofițerii făceau mare chef de ambiția lui de a deveni primarul Plevnei și-l numeau d-le primar. Ai venit la război ca un cavaler din timpul cruciadelor, Îmi zise Voinescu, văzind că spa țiul Intre Poiana și Calișovăț îl străbătusem călare, cu toate că aveam o trăsură la dispoziție. Iar colonelul Anghelescu îmi zise : — Vei fi domini 8 al nostru. Ești deputat la parlament. în război vei fi diplomatul șl scriitorul diviziei a 4-a. înainte ca să trec eu pe la Nicopole, trupele române, cu domnitorul in frunte, trecuseră pe la Corabia și, Înainte de a se opera această trecere, un consiliu de război se ținuse chiar in acea localitate, sub președinția supremei căpetenii a oastei. La consiliu fusese față și Brătianu. Șefii deosebitelor unități mari fuseseră convocați pentru a li se lua avizul în privința începerii războiului. Toți fură contra trecerii Dunării, sub cuvlnt că nu sîntem destul de pregătiți și că operația este hasardată, numai maiorul lacob Lahovari, care era secretarul consiliului (a făcut-o poate ca să placă primului ministru), fuse pentru. Aceasta contribui mult ca președintele consi- liului și ministrul de război nu-1 supuse judecății pentru vina în care căzuse, nefăcind recunoașterea în chip conștiincios, la Grivița, din care pricină pierise atita lume. Brătianu văzind că cei mari ai armatei sint contra trecerii, elimină această greutate. Domnilbr, zise el cu autoritate, nu v-am convocat aci ca să vă luăm avizul, ci ca să primiți ordine. Orice tendință de Împotrivire fusese zdrobită in ghioacă. Toți se supuseră și trecură. îl iubesc pe Brătianu pentru că a făcut o Românie mare și puternică, dar nu sînt orbit dc iubirea și de respectul meu pentru dinsul incit judecata-mi să rătăcească prin bezna părtinirii. Brătianu avea multe cusururi: era invidios, nu avea multă educație, era răzbunător și bănuitor, dar toate aceste cusururi nu eșau la iveală pentru că stăpinirea asupra lui Însuși era nețărmurită și cum avea și o figură seducătoare, aceste două calități 11 ajutau Intru a-și ascunde infirmitățile. Brătianu Insă, ținind socoteală de slabele mijloace ce i le-a pus acțiunea statului și dinastia noastră la dispoziție, a avut o situație mai grea și a săvirșit fapte relativ mai însemnate în con- stituirea României, decît Cavour In constituirea Italiei sau Bismarck in constituirea Germaniei. Cavour a avut ca sprijin pe regele Victor-Emmanucl, iubit și popular, și aparținînd unei dinastii vechi și naționale a cărui patriotism era Încercat și cunoscut. Bismarck avea pirghie pe un rege dintr-o familie care crease statul prusian. Cu asemenea sprijin acești bărbați de stat străini puteau să intre in război și să Întreprindă și alte reforme. Pe cind Brătianu găsea lingă dinsul un principe străin, impopular, fără nici o autoritate In țară, care nu numai nu era in stare să-i pună vreo proptea dar avea nevoie el âingur de ajuto- rul președintelui consiliului pentru a se menține pe tron. Și cu toate acestea Brătianu a avut curajul să intre In război și a știut să izbutească, fără aprobarea parlamentului, avind o formidabilă opoziție contra-i, avind pe capii oastei contra-i, cu finanțele slăbite și cu spiritul public nepăsător, dar cu încrederea sa nemaipomenită in vita- litatea poporului român. Faptele dau măsura acestui extraordinar bărbat de stat. Războiul fiind născătorul României moderne, mulți se laudă, nu numai că gu fost partiza- nii lui, dar că l-au prcxăzuț și l-au pregătit pe cit li-a stat prin putință. Laudele sini insă nimi- cite de brutalitatea adevărului. , ; înainte de a se declara ostilitățile, Ion Ghica și Dumitru Sturdza sprijineau părerea de a sc retrage cu oastea la munte, in caz dc conflict cu Țurcia. Și pe clnd armata româna se bălea In www.dacoromanica.ro Bulgaria, Dimitrie Sturdza acuza in senat pe Ion Brătianu ca trădător al patriei, iar mai pe urmă, acelaș Sturdza se făcu apologistul cel mai înflăcărat al marelui ministru și cintărețul cel mai, entuziast al campaniei ruso-române. Iată incă o măsură pentru a măsura judecata și sim- țămintele lui Dimitrie Sturdza, care nu credem să pretindă că a pregătit sau a prevăzut războiul. Conservatorii9, cu ziarele lor și cu Alexandru Lahovari în cap, pe cînd lupta era încinsă peste Dunăre, arătau războiul ca nefolositor, umilitor și ruinător finanțelor noastre. Această acuzare ei o susținură și în îndelungatul timp cît an fost în opoziție, atit de bine pricepeau evenimentele extraordinare prin care trecea țara lor. Iar cînd dînșii veniră la putere, în 1888, nu găseau cuvinte să laude războiul și să demonstreze binefăcătoarele-i rezultate. Dar pulberea vorbelor piere, nestrămutarea faptelor rămine. Să se înțeleagă dar vorbele acestor domni cu faptele lor. Prin urmare, conservatorii nici n-au pregătit, nici n-au prevăzut războiul. Chiar C. A. Rosetti, la începutul anului 1877, nu era partizan al intrării noastre în luptă cu Turcia-Aceasta o spun pentru că, îmbolnăvindu-se în acea vreme și fiind să plece în Italia, la Neapole, cu d-na Rosetti, îmi scrise o scrisoare in contra războiului. Numai reîntoreîndu-se în țară, sub influența lui Brătianu, își schimbă opinia. Deci la zisa epocă și Rosetti era contra. Partidul liberal10 urmă cu încredere pe șeful său și fu susținătorul hotărît și statornic al războiului. Memoriile regelui se silesc să ne probeze că un singur om în România a prevăzut războiul, l-a pregătit, a împins la declararea sa, și acela a fost Carol I. Să întrebăm împrejurările. Ele ne vor răspunde deslușit și nepărtinitor. Vorbind despre război cu fostul ministru al țării la Petersburg, Alexandru Catargiu, în luna august 1898, în drum de fer, venind de la Sinaia la București, el combătu această tendință a memoriilor regelui, cu următoarele argumente : — Regele nu a pregătit războiul, zise el, și iată dovada : principele Milan in înțelegere cu comitetele slave din Rusia, reprezentate prin generalul Cernaceff, începură în 1876 acțiunea contra Turciei, luind ca bază de operație Serbia. împăratul Alexandru al II-lea, adică Rusia oficială, dezaprobă mișcarea. Țarul scrise chiar o scrisoare lui Milan, făcîndu-1 răspunzător de toate consecințele acestei aventuri, în care se asvîrlise. Pe mine mă trimise Milan la principele Carol să-i propun să intre în mișcare, cu astfel, cu puteri unite, să provoace în chip mai brusc deslănțuirea evenimentelor și intrarea Rusiei in război. Principele Carol a refuzat categoric parti- ciparea sa. Milan a pregătit războiul din 1877, principele Carol nu l-a pregătit, ci s-a folosit de dînsul, conchide fostul ministru la Petersburg. Regele mi-a spus mie într-o convorbire că, pe cînd Cernaceff lupta contra turcilor în Serbia în capul unei armate compusă de sîrbi și de voluntari ruși, generalul Florescu fuse trimis la Peters- burg in misiune, tot în 1876. Guvernul Catargiu, din care Florescu făcea parte, temîndu-se ca generalul să nu se angajeze și să tăgăduiască la Petersburg concursul românilor în aventura ruso-sîrbă, Lascăr Catargiu a urmărit, prin agentul nostru diplomatic, toate mișcările colegului său, fapt pentru care regele lăuda mult pe președintele ministerului conservator, ca hrănind sentimente antirusc. Deci nici in această circumstanță, regele nu a lucrat ca să pregătească răz- boiul, după cum susține în memoriile sale. Alexandru Catargiu îmi mai spuse: înainte de a începe ostilitățile între Rusia și Turcia, principele Imiritzky și colonelul Doctoroff sosiră în București și fură găzduiți de mine, pe cînd ședeam în strada Italiană. Acești mesageri ai guvernului rus propuseră să intre România în război ca aliata Rusiei. Principele Carol refuză. Este adevărat că negociatorii ruși, influențați de stăruințele mele, propuneau alianța, sub condiția ca generalul Florescu să fie comandantul trupelor române în campanie. Regele îmi spusese într-o convirbire că Brătianu a fost contra războiului și contra alianței, cu Rusia. Acum înțelesei cînd și pentru ce. Brătianu nu voia ca generalul Florescu să comande trupele române, căci știind pc acest ofițer cît era de maniabil se temea ca armata noastră să nu-șipiardă individualitatea și să nu fie contopită în cea musclălească. Sîngelccrasă ni-1 vărsăm împreună eu rușii, dar izbînzi și glorie numai rușii aveau să le dobîndească. La jertfe frăție de arme, la succese dați de o parte. De aceasta s-a temut Brătianu și cu drept cuvînt. Dovadă că armata imperială, la început , nici n-a băgat In seamă pe români. A trecut Dunărea, fără a sta la sfat cu noi și numai cînd a suferit dezastrele repetate de la Plevna, numai atunci marele duce Nicolae cheamă pe domnitorul Carol și armata sa în ajutorul oștilor rusești bătute. Și chiar atunci, căpeteniile conservatoare din armată, In acord cu partidul lor si eu prin- cipele Gortciacoff, marele cancelar al imperiului, și cu Stuart, consulul general al Rusiei la Bucu- rești, între care se urmaseră conciliabule și înțelegere, căpeteniile conservatoare, o repetăm (am zis-o deja mai sus), erau de părere să trecem Dunărea cu condiția ca armata noastră să fie înglobată în cea rusească, lucru contra căruia Brătianu se împotrivea de la începutul războiului cu o energie patriotică și cu o prevedere plină de înțelepciune. — Dacă armata noastră s-ar fi contopit cu cea imperială, unde am mai fi avut astăzi laurii războiului și toate beneficiile morale ce am cules din izbinzile dobîndite de români în campania din Bulgaria. www.dacoromanica.ro 839 Poate că generalul Mânu Impotrivindu-se să treacă Dunărea, cind i s-a ordonat de șeful statului-majojr al armatei, colonelul Slăniceajnu, In numele domnitorului, poate că d-sa, pre- textlnd că nu este gata spre a face o asemenea operație, avea In vedere pe de o parte neîn- crederea In noi Înșine, iar pe de alta combinația partidului conservator cu principele Gortciacoff, ca armata noastră să treacă Dunărea contopindu-se cu armata imperială. Faptul că generalul Mânu n-a vroit să treacă Dunărea mi l-a confirmat Însuși generalul Slăniceanu, care i-a dat ordinul In numele domnitorului. — însuși domnitorul se afla la telegraf alături cu mine, Îmi zise generalul Slăniceanu și, ctnd auzi că Mânu se Împotrivește să treacă Dunărea, exclamă In franțuzește : „quelle espfece de gânâral est-il celui-lă?” Dacă faptul n-ar fi fost așa de grav și de pipăit, oare i s-ar fi putut lua generalului Mânu comanda diviziei, el care fusese Înaintat de domnitor la gradul de general In fața Olteniței? Pretextul născocit In urmă că generalul Mânu s-a opus să treacă fiindcă primise ordinul marelui duce Nicolae, iar nu pe cel al comandamentului românesc, este o simplă poveste, ticluită pe de o parte ca să-1 apere, iar pe de alta să gtdile și amorul propriu național. Domnitorul n-a combătut răspindirea acestei povești, tntii pentru că generalul Mânu tși făcuse educația militară tn Prusia și nu vroia să comprimită acel sistem de educație, al doilea pentru că principele numise pe Mânu cu cîteva zile mai Înainte general, al treila pentru că nu vroia să dea spectacolul nedisci- plinei din partea șefilor militari români tn fața armatei rusești, al patrulea pentru că Însuși suve- ranul avusese Îndoieli In privința trecerii Dunării, ceea ce provocase demisia ministerului Brătianu tn satul Șimnicului, In județul Dolj. Ciudată Înlănțuire și asemănare a evenimentelor : Prințul de Bismarck arată că a amenințat cu demisia sa pe regele Prusiei, Wilhelm, ca să declare război Franței. Ion Brătianu și-a dat demisia la satul Șimnicului ca să silească pe principele Carol să treacă Dunărea și să intre In război. Și coroana de Împărat a Germaniei pusă pe capul regelui Prusiei și coroana de rege pusă pe capul domnitorului Carol I slnt făurite de puternicele brațe ale genialilor lor miniștri. Dacă n-ar fi fost Bismarck, istoria n-ar fi avut pe Împăratul Wilhelm. Dacă n-ar fi fost Ion Brătianu, n-am fi avut pe regele Carol I, nici coroana sa de oțel. Politică săracă de vederi largi și dreptate și lipsită de Încredere In destoinicia poporului ctrmuia partidul conservator, In ajunul și In timpul războiului. Înălțarea neamului și a țării sale, redeșteptarea și Întărirea vechilor virtuți strămoșești in sufletul nației, iată ce vroia să culeagă Brătianu din război, iată politica sa. Nici partidul liberal, nici cel conservator, n-au prevăzut, nici n-au pregătit războiul. Aspi- rațiile oamenilor noștri de stat, In ceea ce privește politica externă, mergeau pină la dobtndirea și consolidarea autonomiei țării față de Turcia. Nimeni nu lucra la neatlrnarea ei și prin urmare la luptă deschisă cu puterea otomană. Neașteptlnd un asemenea viitor, nici nu ne-am pregătit a-1 dobtndi. De aceea trebuie să o mărturisim că am fost surprinși de evenimente. Trebuie să mărturi- sim insă un alt adevăr, că in ajunul războiului, cind acest măreț orizont politic s-a desfășurat, fără veste, Inainte-ne, plin de perspective strălucite, dar și de Înfricoșate primejdii, un singur om, Ion Brătianu, a Înțeles, cu iuțeala fulgerului, situația, a pus mina pe ea, a organizat puterea noastră militară ca să poată fi la Înălțimea Împrejurărilor, a dat țării curajul de a merge Înainte, a Împins pe capul statului pe drumul datoriei, a pregătit mijloacele financiare, a asigurat ordinea Înăuntru, cu privire la siguranța țarului și a propriilor noastre afaceri, a știut să tnfrine opoziția, fără a suprima nici una din libertățile publice, dlnd astfel pilda bărbatului de stat cel mai hotărlt, cel mai moderat și cel mai patriot, cu care o țară se poate mlndri. Clte critici Înverșunate și nedrepte, după terminarea războiului, n-au consumat vedre de cerneală și torente de vorbe din partea celor nemulțumiți, care, in timpul acțiunii, au dominat cu brațele Încrucișate sau, dacă au fost deștepți, au căutat să ridice tot felul de anevoințe ți să pună tot felul de piedici, celor care lucrau. NOTE 1 Prin 1876, contra ministerului Lascăr Catargiu 3 Coaliția de la Mazar-Pașa, care avea de scop răsturnarea guvernului Lascăr Catargiu. * într-un eventual război ruso-turc. 4 D, Brătianu fusese trimis la Constantinopol spre a ajunge la o înțelegere cu turcii. s în 1877, Ion Brătianu fiind prim-ministru. 4 Eugeniu Carada spunea că Blarenberg ar fi fiul lui Barbu Catargiu. * Adversarii liberărilor (opoziția Împotriva guvernului I. C. Brătianu). 7 Brătianu a declarat Domnului, spune Eugeniu Carada, că se va duce la Cameră căreia-i va spune că Domnul nu vrea să treacă Dunărea, rămtnlnd ca Camera să decidă. 8 Diplomat tn serviciul lui Gortciacoff. 8 Foștii susținători ai guvernului Lascăr Catargiu, 18 Era guvernamental XWPWeAieinrfWnflnica TH 840 PROBLEME ALE ISTORIOGRAFIEI CONTEMPORANE O LUCEAEE FUNDAMENTALĂ A ISTOEIOGEAFIEI EOMÂNEȘTI In anul 1986 a apărut la Editura științifică și enciclopedică primul volum din lucrarea academicianului David Prodan, Iobăgia In Transilvania In secolul al XVII-lea (1. Supușii, 582 p.). Continuind tratarea problematicii abordate de istoric in chiar primii ani ce au urmat Revolu- ției de eliberare socială și națională din august 1944, volumul menționat v:nea să asigure asu- pra duratei efortului investigatoriu, să avertizeze asupra solidității rezultatului acestuia. Efort ce se Înscria in cadrul mai larg al afirmării istoriografiei vieții sociale de la noi in contextul noi- lor perspective deschise cercetării. Istoria iobăgiei transilvănene, a șerbiei in Țările Române in general, rămăsese pină in acei ani o problemă controversată. Ea stătea in strlnsă dependență dc afirmare sau negarea de către istorici a existenței relațiilor feudale in spațiul românesc, a claselor sociale, a feudalismu- lui Însuși. Or, demonstrarea situației de diferențiere socială, a accentuării acestui proces istoric și aservirii țărănimii, a funcționării economiei țărănești In noul cadru de organizare, a sistemului de obligații ale țărănimii aservite față de stăplnul feudal constituia operația științifică absolut necesară de înfăptuit pentru Înțelegerea realităților sociale din evul mediu românesc. Recon- stituirea faptelor și fenomenelor aparțintnd domeniului vieții sociale din epoca respectivă In baza unei documentații istorice cit mai largi, a istoriei țărănimii, oferea dimensiunea reală a marii contribuții pe care țărănimea română a avul-o dc-a lungul timpului in asigurarea pro- gresului istoric. Istoricul David Prodan se apleca, prin aceasta, asupra problematicii mediului originar. S-a născut la 13 martie 1902, tn Cioara (azi Săliștc), in părțile llun'doarei, Împlinind acum, iată, venerabila virstă de 85 de ani. După studii secundare făcute la Orăștie, urmează studi- ile superioare la noua universitate, românescă, deschisă la Cluj după Marea Unire din 1918. Aici i-a audiat pe marii istorici de la universitățile românești surori care mai țineau cursuri sau lecții studenților români din Ardeal, avizi dc o informație istorică lărgită și cunoașterea integrală a trecutului național. Cursurile lui Nicolae lorga sau Vasile Pârvan ofereau deschiderea spre o istoriografie națională, integratoare, oferind puntea de Înțelegere a evoluției unitare a societății românești. Alături de aceștia se afirmau tot mai mult istoricii ridicați din spațiul in- tracarpatic românesc, loan Lnpaș, Alexandru Lapedatu, Silviu Dragomir și alții, prin efortul cărora s-a fundat și Institutul dc istorie națională pe lingă noua Universitate, dorită dc genera- ții de-a rindul de cărturarii români și tineretul studios ardelean. Studierea istorici Transilva- niei Însăși din unghiul dc vedere al evoluției sale in coordonatele majore, asigurate de masi- vitatea elementului românesc și a contribuției acestuia la o istorie a temeliilor, solicita rccon- ■stituirile de istoria țărănimii, a maselor direct producătoare dc bunuri materiale. Istoriografia clujeană interbelică s-a angajat dezinvolt in perioada respectivă la investigarea problematicii românești a Transivanici, singura in măsură să dea dimensiunea reală a proceselor istorice complexe derulate tn această parte a spațiului românesc in epocile medievală și modernă. David Prodan Își înscria de la Început eforturile dc cercetare pe aceste coordonate. Istoricul avea să-și amintească o jumătate dc veac mai tirziu acei ani tumultuoși ai for- mării sale in Clujul renăscut: „Am trăit explozia dc entuziasm declanșată dc marele act care Încorona o lungă istoric dc luptă și sacrificii. Fac parte din generația fericită care s-a ridicat prima pe urmele lui. A.m trăit perioada descătușării dc energii care a urmat și care venea să-și justifice necesitatea istorică”. înțeleglndu-și menirea, cercetătorul s-a cufundat in arhive pe urmele strămoșilor săi. Actul justițiar de la 1 decembrie 1918 a deschis p nibilitatea organizării instituțiilor arhivistice in Transilvania. La Cluj era Înființată in primii ani după Unire Filiala regională a Direcției Gene- rale a Arhivelor Statului, nenumărate fonduri arhivistice, publice și private, fiind deschise cercetării. O muncă uriașă de defrișare trebuia Începută dc cercetători tenace, al căror dezavan- taj in epocă m li cunst i din singularitatea studiilor de istorie socială.Efortul de durată, metodic, era singurul pe măriră domeniului de investigație și dădea măsura cercetătorului care se Încu- meta la asemenea travaliu. Istoficul s-a angajat de la Început In cercetarea a trei probleme fundamentale pentru Înțelegerea istorici Transilvaniei: iobăgia, răscoala lui Horea și mișcarea Supplexului. Prima Însemna restituirea unei istorii sociale șl a muncii, In care s-au afirmat masele țărănești din www.dacoromamca.ro ,.„3 841 Ardeal formate fn cea mai mare parte de români. Apariția și extinderea iobăgiei în teritoriul interearpatic, cvolujia ei pmă In secolul al XVIII-lea, constituiau aspecte dificil de investigat, dar care se cereau deslușite pentru pătrunderea fundamentului istoric al acestuia. Istoriografii vieții sociale din România avea să beneficieze, In timp, dc rezultatele unei cercetări Întreprinse cu acribie științifica rar intilnită, temeiul solid al demersului întreprins de istoric. Răscoala lui Horea, ca moment-chcie al veacului înnoitor, al unei evoluții seculare, și de deschidere spre epoca modernă, dc formare a națiunii, pihmea la împlinirea unui secol și jumătate de la derularea ei cercetătorul cel mai avizat. Căutător al surselor ecourilor răscoalei in străinătate, dar mai ales restiluitor al formelor de derulare a evenimcntelorîn aria ei de des- lășurare, David Prodan a publicat in 1938 lucrarea prin care cantona la nivelul a două unități politico-administrative cercetarea, comitatele Cluj și Turda. Abordarea însă era realizată din unghiul de vedere al concepției materialist-istorice, dintr-o informație densă, de arhivă, fiind reconstituite elementele esențiale, mentalitățile țărănești, mobilurile forțelor care s-au afirmat pe terenul răscoalei. Investigarea evenimentului a fost continuată la nivelul sintezei solicitate de tratatul de Istoria României din anii 1969—1964. încadrată în marile linii de evoluție ale secolului al XVIII-lea, ale întregii istorii a țărănimii române, sinteza menționată avea darul de a stabili și coordonatele cercetărilor următoare, în planul cărora istoricul însuși, oferea la bicentenarul răscoalei, marea monografie a evenimentului. Cele două volume masive apărute în 1979 și- într-o nouă ediție in 1984, privind rascoala luî Horea, ilustrau maturitatea scrisului istoric româ- nesc, ealitatea istoriografiei majore dc la noi. Primită cu entuziasm dc specialiști, lucrarea venea să se înscrie in linia marilor tradiții ale istoriografiei românești. David Prodan a ajuns, apoi, la profunda concluzie — istorică și filosofică — in jurul celui mai important acț politic al romanilor transilvăneni din secolul al XVIII-lea : Supplex Libellus Valacl.orum. Cartea, apărută în 1948 în Editura Universității din Cluj, reluată în edi- țiile revizuite din 1967 si 1984, oferea puntea de înțelegere a temeiurilor programului politico- național, a rolului pe care Inochentie Micu l-a avut in așezarea bazelor lui, a momentului luptei românilor din ultimul deceniu al veacului al XVIII-lea. Mișcarea declanșată în jurul actului Supplex Libellus Valachoruin punea în plan juridic și politic-constituțional necesitatea îndrep- tățirii națiunii romane, in temeiul vechimii proporției masive majoritare și contribuției pc care o avea la susținerea statului. Afirmarea românească a stîrnit reacția castei privilegiate, care a înregistrat atunci un al doilea seism, după ridicarea din vremea lui Horea, castă care își vedea amenințate pozițiile de clasă. Actul politic românesc de la 1790 nu era socotit unul care privea înapoi, ci deschizător al unei noi perspective islorice pentru românii transilvăneni, purtător al unui program politic ancorat în ideologia progresistă a timpului. De esență reformistă, mișcarea a fost precipitată. de răscoala lui Horea, cu marca ci încărcătură revoluționară, de ideile revoluției franceze în desfășurare atunci. Reluată în timp, lucrarea primea completările ce se impuneau de noile achi- ziții istoriografice, între care cele proprii primau. Cartea despre Supplex a făcut epocă, fiind una dintre lucrările de istorie cele mai citite, căutate și Îndrăgite, mai ales dc tineretul studios. De altfel, în anul ediției princeps, 1948, isto- ricul era ales in Academia Română și chemat la catedra Universității din Cluj, unde mai bine- de un deceniu a înfățișat studenților cu știința deplină a lucrurilor, adevărurile fundamentale ale istorici medievale și moderne românești. Exigent față de activitatea instructiv-didactică din învățămint, față de pregătirea studentului, profesorul Prodan a contribuit la ridicarea cali- tății învățămintului nostru istoric, la pregătirea cîtorva serii de specialiști în domeniu. Prin- cărțile sale a continuat să contribuie.la formarea tineretului și în perioada următoare. * Reconstituirea dimensiunilor iobăgiei transilvănene a fost direcția dc cercetare căreia savantul i s-a dedicat, în timp, ponte cu cel mai mult devotament. Ampla lucrare privitoare la. Iobăgia tn Transilvania, operă istoriografică în desfășurare, permite, m contextul de față, o referire mai amplă asupra problematicii îmbrățișate. Cînd cu patru decenii în armă istoricul David Prodan— cunoscut de acum printr-o1 teză de doctorat ieșită din comun pri« concepția ei înnoitoare și apelul la mentalitățile țărănești din cursul răscoalei lui Horea, teză susținută la Universitatea din Cluj în 1938, si prin acel studiu critic de înaltă rigoare științifică prin care năruia teoria revizionistă maghiară a așa-zisei imigrații a românilor din Principatele Dunărene in Transilvania în veacul al XVIII-lea (publi- cată în 1944) — aborda iobăgia din cuprinsul unor domenii transilvănene, deschidea de fapt un vast program de investigație științifică. Program căruia omul de știință i s-a dedicat cu o tenacitate ieșită și ea din comun in răstimpul care a urinat, claborînd pînă la urmă marea istoric a lobăgimii din Ardeal. . Ce găsea istoricul la începuturi? „Cunoașterea reală a iobăgimii ardelene e abîa la începu- turile sale — constata el însuși în 1948. Enunțarea aceasta ar putea părea paradoxală. S-aj www.dacoromanica.ro 842 scris doar atîta, s-a vorbit atlta la noi despre iobăgie. Spectrul nu lipsește din nici un manual de istorie, din nici o evocare a trecutului ardelean. Suferințele noastre de veacuri s-au concreti- zat doar mai ales In această noțiune, istoria poporului român din Transilvania— s-a insistat •doar fără Încetare — e In primul rind istoria țărănimii române, purtătoarea principală a acestei sarcini istorice”. Cu toate acestea, istoricul era pus in situația să observe că „o reconstituire istorică, concretă, a iobăgiei și peste tot a vieții țărănești nu s-a Încercat totuși din nici o latură. ■Conceptul de iobag s-a conturat din cîteva generalități a tot valabile cu ignorarea aproape com- pletă a imensului material documentar depus prin arhive”. Din această scrutare a situației In cîmpul cercetării, D. Prodan ajungea la concluzia necesității unei „munci de analiză pregătitoare”, pe care să se poată ridica apoi „o lucrare de sinteză mai durabilă”. Și tot în acel loc, istoricul avizat al trecutului Transilvaniei releva cadrul nou oferit cercetărilor istorice de transformările revoluționare petrecute In spațiul românesc după 1944 : „A trebuit să vină conceptul de istoria socială ca să deschidă larg perspectiva dc valorificare istorică a activității fiecărei clase, fiecărei categorii sociale. Și mai era nevoie de o deturnare de optică istorică : de la individual la colectiv, de la ins la masă, de la spiritual la material în pla- nul valorilor istorice. Numai o istorie socială, o istorie a colectivităților umane, întemeiată pe coordonatele ei concrete economico-sociale, poate da țărănimii măsura valoni ci istorice, numai o istorie a muncii i-ar putea recunoaște pe deplin efortul anonim in serviciul vieții, în serviciul progresului uman”. Programul de cercetare fixat cu atlta claritate avea să însemne nai întîi depistarea mate- rialului de arhivă, Pe măsura progresului investigației, erau prelucrate și făcute cunoscute rnicrounitățile socio-economice, domeniile feudale, care se înfățișau într-un material documen- tar ce ni s-a transmis și socotit îndestulător pentru a facilita o analiză sistematică, profundă, începutul era făcut prin studiul asupra aspectelor complexe de pe domeniile miniere la sfirși- tul secolului al XVIII-lea, cum erau Toplița (1947) și Baia dc Arieș (1948), istoricul reco nstituind în 1952—1954 condițiile grele în care se făcea robota în Transilvania și dimensiunile muncii iobăgești în comitatul Tîrnavei la 1726 (studiu publidat în 19o7). în anii ’60 accentul cercetării este deplasat de istoric asupra materialului de arhivă pri- vitor la secolul al XVI-lea. Sînt date la lumină, pc rind, analizele asupra domeniului cetății Șiria la 1525 (1960), domeniul Beiușului la 1600 (1962), al cetății Ciceu la 1553 (1965), finali- zîndu-se tot acum o cercetare începută încă în perioada interbelică asupra Țării Făgărașului. Făgărașul continuase să-și păstreze puternic, și în secolele XVI—XVII, individualitatea de țară românească. Pînă în secolul anterior, al XV-lea, făcuse parte, în repetate rînduri, din statul Țării Românești, instituțiile social-juridice si politice românești de aici stînd in cea mai strînsă legătură cu cele de la sud de Carpați. Alături de țărănimea liberă aici existau vecinii și boierii români făgărășeni, al căror statut primea o nouă dimensiune în vremea Principatului. Amplul studiu publicat de istoric în 1963 (cu o traducere germană în 1967), intitulat Boieri și vecini în Țara Făgărașului tn sec. XVI— XVII (152 p.) cerceta stările și instituțiile feudale din zonă, de esență românească, și prefața abordarea extinsă pentrn anii 1601- 1680, din dece- niul ce avea să urmeze. Apariția masivei lucrări Iobăgia tn Transilvania in secolul al X Vl-lea (3 volume, 1967— 1968 1.592 p.) a fost primită deosebit de favorabil în cercurile științifice din țară și străinătate, In Prefața lucrării autorul dezvăluia modalitățile de abordare urmate, sarcinile de viitor ale cer- cetării : „Pornind la prezentarea iobăgiei din Transilvania în faza ei gravă, a robotei și serbiei, începem cu secolul al XVI-lea, secolul cu care ea se deschide, Iobăgia icută din secolul al XVIII-lea nu poate fi Înțeleasă fără antecedentele ei constitutive, fără cunoașterea secolelor XVI—XVII în care ea se formează. Și aceste antecedente sînt numai tragmentar și insuficient cunoscute. . . Investigația întinsă pe care am întreprins-o este în cea mai marc parte muncă dc defri- șare. Aceasta mai întîi în sensul că se întemeiază în covîrșitoare partc pe material documentar inedit sau neutilizat în acest chip pînă acum. în al doilea rind, în sensul că încearcă să facă lumină într-un larg ansamblu de probleme abia lu termeni generali sau vag tratate înainte. Ea încearcă astfel o prezentare de ansamblu mai înainte de a fi cercetate sau studiate problemele în parte și situațiile locale în lucrări sau studii monografice, mai Înainte de a fi publicate siste- matic și științific materialele documentare. Cercetările și publicațiile de acest fel se reduc la puține. în lipsa sau insuficiența acestora, a trebuit să procedăm la o inversiune, să încercăm mai întîi privirea de ansamblu, să stabilim chiar prin ea cadrul gcn*ral necesar spre a înlesni cercetările de detaliu cerute de o istorie științifică a iobăgiei.. . Am întreprins însă această largă cercetare nu pentru a ajunge la concluzii definitive, ci pentru a exprima în termeni concreți, obiectivi, raporturile feudale, pentru a reconstitui imaginea , reală a iobăgiei de aici, și apoi pentru a stabili cadre mai sigure, temeiuri mai .solide pentru cer- cetări viitoare ; am lntreprius-o cu gîndul de a deschide larg drumul unei specialități.” '• O prpzcntare introductivă la istoria .ipbăgipț de la noi urmărea evoluția raporturilor feudale intre cele două mari momente ale istoriei țărănimii din țara noastră : răscoala de la Bobilna (1437— 14'18) si războiul țărănesc din 1514. Marile,mișcări sociale din acești aniaui fost www.dacoromanica.ro 843 de natură să stlrnească problemele raporturilor feudale, să avertizeze asupra stării grave in care se ajunsese. Pornind de la cele convenite între țărani și nobili în timpul răscoalei de la Bobîlna și la hotărlrile luate după înăbușire de clasa feudală, precum și de la prevederile legiuirilor din 1514, stabilind deci cadrul juridic legislativ al raporturilor, istoricul îndreaptă apoi cercetarea spre realitatea concret-istorică, spre ceea ce au constituit în realitate aceste-raporturi Intre iobăgime și nobilime. O privire generală pentru perioada 1514 și 1600 și apoi prezentarea amă- nunțită a situației de pe domeniile feudale asuprarărora s-au păstrat și transmțs pină astăzi material scris, ofereau imaginea tulburătoare a istoriei țărănești, dimensiunile problematicii. Din urbarii sau conscripții, socoteli, inventare, registre de dijme și alte texte, cercetătorul refăcea in plan istoriografie coordonata consistentă a afirmării clasei reprezentînd progresul istoric. Refacerea nu mai urmărea aspectul fenomenologic al istoriei țărănimii aservite, „nu lupta iobăgimii împotriva stăpinilor ei feudali, formele sau izbucnirile ei violente.., ci cursul general al vieții cotidiene materiale, munca de toate zilele, care vehiculează dezvoltarea istorică, raporturile muncii care generează lupta”. O istorie a temeliilor, a vieții țărănești in străfundurile ei era realizată acum de istoric, stabilindu-se cadrele evoluției societății de pe fundamentul solid al unei realități neglijate pină atunci. Studiul evoluției iobăgiei in Transilvania secolului al XVII-lea este deschis prin cazul Făgărașului. în anii ’70 erau publicate, astfel, masivele volume privind Urbariile Țării Făgă- rașului. Voi. 1. 1601— 1650 (1970, 968 p.) și Voi. II 1651— 1680 (1976, 1020 p.). Domeniul Făgă- rașului era cel mai mare din Principat, constituia o individualitate puternică, era o zonă masiv românească, unde se mențineau străvechi instituții autohtone. Această entitate social-economică oferea posibilitatea studierii situației dintr-un material scris relativ compact și suficient pen- tru a oferi informație de natură istorico-economică necesară reconstituirii. Mai oferea acest material termen de comparație la nivelul general al problematicii țărănimii aservite, oferind modelul de analiză pentru întreaga Transilvanie, cu posibilitatea de a-1 nuanța în funcție de datele istorice din alte părți, asupra căreia avertiza insuși istoricul. După un deceniu de la volumul al doilea asupra Țării Făgărașului, această serie documen- tară răminind deschisă — intre timp istoricul finalizind acel moment istoriografie dedicat răscoalei lui Horea, el insuși deschis de o penetrantă introspecție asupra dimensiunilor iobăgiei la celălalt capăt de timp, veacul al XVIII-lea, — beneficiem acum de concluziile privind iobă- gia in secolul al XVII-lea. Marea lucrare investigatorie continuă cu un efort și tenacitate ieșite din comun, edificatoare asupra exemplarității și dimensiunii unei opere istorice aflată în desfă- șurare. Primul volum din Iobăgia în 'Transilvania in secolul al XVII-lea se ocupă de Supușii domeniilor. După prezentarea cadrului fizic și a efectivului uman de pe domeniile feudale ale Transilvaniei, pe care se așează de altfel întreaga „construcție” a iobăgiei, istoricul ne Înfăți- șează sarcinile senioriale (censul, daturile-darurile, dijmele, slujbele) și nonopolurile senioriale, care reflectau tocmai natura raporturilor sociale, de tip feudal, cu specificitățile lor din aceste părți ale Europei, cu asemănările și deosebirile existente de la un domeniu la altul. Agravante pentru țăranul aservit devin restricțiile pe care le impune stăpinul feudal în regimul apelor și al pădurilor, in privința folosirii acestora. Sarcinile publice ale supusului iobag, cu deosebire darea, și cele militare, înregistrează, pe parcursul acestui secol al XVII-lea o creștere considerabilă. Toate aceste obligații grevau asupra gospodăriei iobagului, economiei proprii, fiind îngreunate de condițiile in care erau efectuate și solicitate de stăpinul feudal și stat contribuabilului iobag, de abuzurile săvirșite de perceptorii statului, care le dublează pe cele ale stăpînului domeniului. Spre sfîrșitul seco- lului analizat — apreciază D. Prodan, trei „calamități” concurează la distrugerea gospodăriei iobăgești: robota nelimitată, fiscalitatea strivitoare și prezența armatelor imperiale. Secolul al XVII-lea a fost unul de ascensiune al raporturilor feudale în Transilvania. Domeniile feudale ocupă acum cea mai mare parte a spațiului românesc intracarpatic, Îndeosebi comitatele, apreciate de istoric a fi fost „teritoriul clasic al iobăgiei”. Domeniile se compun și se descompun, populația iobăgească din cuprinsul lor crește și scade in raport de condițiile de răstimp istoric, dar constituie realitatea cea mai cuprinzătoare acum a lumii rurale. Stăpi- nul feudal și statul sa Întrec in a obține venituri, contribuții de pe urma muncii țăranului iobag. „Stăpln și stat se găsesc in plină concurență în a valorifica aceeași sursă. Viața iobagului trebuie să se macine implacabil intre cele două pietre” — conchide plastic istoricul D. Prodan. Majoritatea covirșitoare a iobăgimii transilvănene era formată din români, asupra cărora regimul constituțional-politic al principatului Transilvaniei aruncase excluderi dintre cele mai grave. Dincolo de acest cadru juridico-politic impus de nobilime, iobăgimea transilvăneană a scris și In acest secol marea istorie a muncii, pe efortul ei cotidian stind întregul edificiu al statului feudal, existența clasei dominante Înseși. Volumul al doilea al acestei monumentale lucrări, care se va ocupa de Stăptnii feudali, de Economia domenială, volum așteptat cu cel mai mare interes de istoriografia noastră, va. Întregi tabloul iobăgiei din Transilvania secolului al XVII-lea. o.. www.dacoromanica.ro Istoria iobăgiei din; Transilvania constituie în'momentul de față cea mai amplă Înfăți- șare a realității istorico-sociale cercetate cunoscută in istoriografiile din această parte a continen- tului. Lucrarea depășește interesul regional, fiind o consistentă contribuție la reconstituirea istoriei țărănimii aservite în evul mediu în Europa. Concluziile desprinse In urma unei investi- gații științifice întreprinse de autor vreme de o jumătate de veac, eleganța scrisului, In care a fost turnat un material istoric (documentar, statistic) relativ arid, manipulat însă cu multă știință și artă, fac din această lucrare una din marile reușite istoriografice ale acestui secol. Ea este opera unuia dintre cei mai profunzi cercetători din domeniul istoriei de la noi. Nicolae Edroiu « — «. ia« www.dacoromanica.ro CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE -SESIUNEA ȘTIINȚIFICĂ ANUALĂ A ACADEMIEI DE PARTID PENTRU ÎNVĂȚĂMÎNT SOCIAL-POLITIC. CONTRIBUȚII ÎN DOMENIUL ISTORIEI ROMÂNIEI Sesiunea s-a desfășurat in zilele de 5—7 mai 1987. în ședința plenară de deschidere au «fost prezentate comunicările: Păun Bratu, Gheorghe Manolache, Concepția Partidului Comunist Român, a tovarășului Nicolae Ceaușescu cu privire la fundamentarea științei tn perfecționarea con- ceptului românesc de conducere științifică tn R. S. România; Marin Voiculescu, Creativitatea și inovarea social-politică; Gheorghe Vlădică, Isidor Negrea, Simion Sotan, Direcții obiective și mijloace privind noua revoluție agrară; Gheorghe Badrus, Preliminarii la o ipoteză privind des- fășurarea procesului revoluționar mondial; Elisabeta Negreanu, Normatimlalea morală in socialism; Grigore Botoi, Unele probleme actuale ale specializării și cooperării economice a R. S. România cu țările socialiste membre ale C. A. E. R. în continuare lucrările sesiunii au fost organizate In patru secții, unele cu subsecții, și anume: Științe politice și conducerea științifică a societății; secția Strategia dezvoltării societății românești în condițiile noului mecanism economico-financiar. Participarea eficientă a României la circuitul economic mondial, cu subsecția I, subsecția II și subsecția III; secția Filosofic, socio- logie, presă; secția Istorie. La lucrările secției de istorie care a avut loc In ziua de 5 mai, odată cu membrii catedrei de istorie de la Academia de partid, au luat parte invitați de la Institutul de studii istorice și social- politice de pe lingă C. C. al P. G. R., Universitatea din București, Academia Militară, Institutul de istorie „Nicolae lorga:”, Centrul de teorie și istorie militară. Comunicările prezentate tn prima parte a ședinței au fost următoarele: Constantin Mocanu, Concepția tovarășului Nicolae Ceaușescu privind independența națională—permanență a istoriei poporului român; Vasile Păsăilă, Decebal — eroul Daciei tn lupta pentru independență și libertate; Nichita Adăniloaie, Noi puncte de vedere privind cucerirea independenței (1877); Stelian Popescu, Consolidarea independenței — deziderat major al muncitorimii în România (1877—1918); Nicolae Petreanu, Independența și progresul social-economic al României tn anii 1878 -1914; NasiletAocanu, Eroismul ostașilor români ■la Mărășli, Mărășești și Oituz tn vara anului 1917; în a doua parte a ședinței: Gheorghe I. loniță, Cercetarea, scrierea și predarea istoriei sub imperativul permanentei însușiri; Gheorghe Tudor, Trăsături ale strategiei românești tn anii 1916—1917; Jipa Rotaru, Rolul internațional al biruințelor românești de la Mărășli, Mărășești și Oituz; loan Coman, Independența — concept și acțiune în anii consolidării stalului național unitar român; Ion Spălățelu, Apărarea independenței și suveranității României — obiectiv major al activității Partidului Comunist Român (1933— 1939); Gheorghe Sbârnă, Locul și rolul Uniunii Tinerelului Comunist tn mișcarea revoluționară șl democratică din România (1922—1944); Dumitru Preda, Relațiile polilico-militare ale Româ- niei cu Antanta (august —decembrie 1916); Gheorghe Surpat, Evoluția populației și schimbările calitative tn structura sa tn anii revoluției și construcției socialiste; Ștefan Lache, Afirmarea inde- pendenței și suveranității naționale a României în anii socialismului. Au urmat Întrebări, răspunsuri, dezbateri, la care au participat: Gh. I. loniță, I. Coman, Gh. Surpat, N. Petreanu, Șt. Lache, N. Adăniloaie, C. Mocanu, Șt. Popescu, I. Spălățelu. Dintre cele 15 comunicări, 2 au fost dedicate relevării concepției Partidului Comunist Român, a secretarului său general, tovarășul Nicolae Ceaușescu, despre istoria României, ideologia și metodologia ei, iar restul s-au ocupat de momente și etape mai de seamă ale istoriei noastre din antichitate și pină in prezent; aria tematică a fost și de data aceasta foarte cuprinză- toare, însă concentrarea preocupărilor s-a Îndreptat spre evenimentele deosebit de importante pe eare, tn temeiul hotărlrilor de partid, le aniversăm in lunile tn care ne aflăm: 110 ani de Ia proclamarea Independenței de stat a României, 70 de ani de la luptele din Mărăști, Mărășești ș; Oituz, 65 de ani de la făurirea Uniunii Tineretului Comunist, 1900 de ani de la preluarea condu, cerii statului dac de către Decebal. în comunicări și discuții au fost aduse iufor.niții noi și puncte de vedere inedite, au fost prezentate rezultate ale investigațiilor recente Întreprinse de membrii catedrei ori de instituțiile •Universitare și de cercetare de Ia care au participat invitați. Desigur, — ca și altă dată — ele s-au www.dacoromanica.ro 846 Întemeiat In mare măsură și pe documente mai cunoscute, care însă in mai nmlte contexte au con- stituit puncte de pornire pentru explicații noi mai nuanțate. Comunicările și dezbaterile au fost orientate in spiritul documentelor de partid, al operei tovarășului Nicolae Ceaușescu, au Incorporat în mod organic aprecierile de partid; a fost relie- fată contribuția tovarășului Nicolae Ceaușescu la definirea mai cuprinzătoare a menirii științei istorice, a rolului ei în desprinderea si utilizarea, pentru prezent, a valoroasei experiențe social- umane acumulate în decursul timpului, în studierea marilor permanențe ale istoriei poporului român, între care — s-a subliniat la această sesiune — lupta pentru independență are un rol primordial. O contribuție însemnată, exprimată mai ales in primele două comunicări, este explicarea, mai argumentată, inclusiv in manieră teoretico-istorică, a legăturii indisolubile, dialectice, intre istoria poporului român și istoria strămoșilor săi, gcto-dacii, respingîndu-se și astfel — prin noțiu- nea de „permanență istorică” — aserțiunile acelor autori care au căutat și caută hiatus intre ele. Un alt grup de contribuții au fost in jurul temei Independenței proclamată in 1877. S-a explicat mai concludent decît înainte de ce s-a spus încă de atunci, și de ce spunem din nou, mai des, în ultimul timp că a fost cucerită independența absolută : pentru că starea de independență începuse să se realizeze, treptat, de mai Înainte, prin dezvoltarea economică, culturală, afirmarea națiunii române, făurirea statului român modern în 1859, care nu mai era în situațiile de depen- dență de tip medieval, ci doar în relație de suzeranitate a Porții Otomane față de România; tributul însuși scăzuse mult. De aceea, în 1877 România a trebuit să înlăture și restul de depen- dență, și astfel să obțină independența deplină, adică absolută. La dezbateri insă s-a arătat că „independența” este necesar să fie analizată concret-istoric, întrucît gradulei de ființare, înțele- surile s-au schimbat în funcție de etapele istorice și de o seamă de Împrejurări care au survenit, în această optică, s-a precizat — de altfel, după cum rezultă din documentele de partid mai recente — că in înțelesul cel mai profund, mai adevărat, România și-a realizat deplina indepen- dență odată cu edificarea noii orinduirii sociale, socialiste, dar nu deodată, căci și după 23 August 1944 a trebuit, în mai multe etape, să se afirme independența țării. Mai multe comunicări întocmite de istorici militari, unii autori la volume masive care vor apare în curind, au prilejuit noi idei despre factorii și formele devotamentului soldaților românf manifestat la Mărăști, Mărășești și Oituz, rolul intern și extern al biruințelor de aici, ecoul lor în cercuri politice și militare ale Antantei cît și ale Puterilor Centrale. în discuții a fost argumentată, o dată în plus, importanța studierii rezistenței românești din vara anului 1917, a cărei amplă cercetare însuflețită de atitudine patriotică a fost posibil să fie deschisă după cuvîntarea tovară- rășului Nicolae Ceaușescu, din urmă cu 10 ani, cînd a fost organizată prima aniversare, în optică nouă, a eroicelor lupte. în textele unor comunicări și în discuții s-a arătat necesitatea respectării adevărului isto- ric, a valorii educative a faptelor istorice și opiniilor despre ele; totodată, s-a luat poziție în mod ferm față de tezele eronate vehiculate de unii istorici de peste graniță, s-a arătat — potrivit con- cepței partidului nostru comunist — că știința istorică este chemată nu să înrăutățească rela- țiile între popoare, nu să scoată în evidență cu ostentație ceea ce a fost negativ, ci să promoveze prietenia între popoare, stima reciprocă, adevărul asupra istoriei fiecărei țări și a lumii întregi. Cele mai multe comunicări precum și unele participări la discuții, au făcut referiri la istoria sud- est europeană, și — mai general — la istoria europeană, în măsura în care a trebuit să fie expli- cată mai bine, în contexte mai largi, însăși problematica istoriei României. Sesiunea anuală a Academiei de partid s-a încheiat în ziua de 7 mai, printr-o ședință ple- nară, în care au fost audiate concluziile asnpra lucrărilor fiecărei secții și subsecții. Constantin Mocanii CĂLĂTORIE DE DOCUMENTARE ȘTIINȚIFICĂ ÎN U.R.S.S. Beneficiind de prevederile acordului bilateral de colaborare încheiat intre Academia de Științe Sociale și Politice a R. S. România șl Academia de Științe a U. R. S. S., in perioada 20 iunie—5 septembrie 1986 am efectuat un stagiu de documentare științifică în Uniunea Sovietica. Ca membru al colectivului a cărui sarcină de plan este editarea seriei B (Țara Românească} a colecției de interes național Documenta Romaniae H istorica (ajunsă, prin voi. XXIX, aflat în lucru, către mijlocul sec. al XVII-lea), mi-am propus ca principale obiective ale documentării cunoașterea nemijlocită a stadiului cantitativ și calitativ atins de istoriografia sovietică în dome- niul tehnicii de editare a izvoarelor interne, precum și culegerea de informații și date bibliogra- fice privind un aspect major al istoriei politice a țărilor rpmâne în sec. al XVII-lea: eforturile www.dacoromamca.ro 847 Întreprinse pentru apărarea autonomiei interne și păstrarea nealterată a structurilor statele pro- prii in contextul general eufopean, caracterizat — tn secțiunea sa orientală și sud-estieă —prin rivalitatea marilor imperii vecine pentru dominația totală sau parțială a spațiului carpato-danu- bian-pontic. In subsidiar, am urmărit să mă familiarizez mai Îndeaproape cu modul in care sint reflectate In istoriografia sovietică actuală o serie de probleme fundamentale ale istoriei poporu- lui român. Prima și cea mai extinsă perioadă a stagiului am efectuat-o la Moscova, unde am avut posi- bilitatea să studiez la Biblioteca de Stat „V.I. Lenin” (Înființată In 1862 ca Biblioteca Rumian- țev, reorganizată In 1925; numără astăzi In colecțiile sale peste 28 milioane de cărți și periodice, 345 000 manuscrise, 625 colecții de arbivă), la moderna Bibliotecă a Institutului de Informare Științifică In Științele Sociale a Academiei de Științe a U. R. S. S. (ce a luat ființă In 1969, astăzi cu un fond de aproape 7,5 milioane de volume din domeniul filiosofiei, istoriei, economiei, dreptului, marxismului, lingvisticii, istoriei și teoriei literare etc.), și la Biblioteca Istorică de Stat a R. S. F. S. Ruse. Aceasta din urmă (Înființată In 1938, numărind astăzi peste 2,8 milioane de volume) mi-a atras In mod special atenția prin avantajele evidente oferite de specializarea In științele istorice, prin multiplele posibilități de Informare rapidă și eficientă (prin buletine biblio- grafice generale și tematice săptămlnale și lunare, puse la dispoziția cititorilor) asupra principa— lelor tendințe și orientări din istoriografiile lumii contemporane, și mai ales prin bogatul său Departament de cărți istorice rare (peste 30 000 de titluri). Aici am efectuat unele sondaje ce au relevat posibilitatea depistării unui bogat și interesant material documentar referitor la istoria noastră națională. Menționez, cu titlu de exemplu, doar cîteva tipărituri europene din vea- cul al XVII-lea care au Inregistat știri nu lipsite de importanță cu privire la eforturile din această perioadă ale Moldovei și Țării Românești de a susține In mod activ coalițiile creștine ce vizau refularea dominației otomane din Europa de sud-est: Jean le Laboureur, Btlation du voyage de la royne de Pologne . . . , Paris, 1647; Jean N. De Parival, Abrigi de l’histoire de ce sitele de fer. . . , Bruxelles, 1665; L’histoire de la politique moderne ou pieces curieuses servantes â l’histoire du temps prtsent, Cologne, 1669; Etat presenl des affaires de l’Europe, Lyon, 1693. Cercetarea sistematică a acestui fond de carte veche — și a altora aflate In bibliotecile sovie- tice — ar putea să ofere in viitor informații care să contribuie la mai buna deslușire atit a poli- ticii externe promovate cu consecvență de domnii țărilor române pentru apărarea autonomiei și evitarea Înlocuirii suzeranității otomane cu dominația altor state vecine aflate In ofensivă (Imperiul habsburgic și țarist) — In interstlțiul cuprins Intre moartea lui Mihai Viteazul, intiiul unificator politic al Țării Românești, Transilvaniei și Moldovei, și instaurarea regimului turco- fanariot, respectiv a dominației habsburgige —cit și a locului și rolului jucat de țările noastre In stăvilirea pericolului otoman, și, apoi, InTegresiunea acestei mari puteri medievale. De altfel, jnulte din recentele lucrări consacrate problemelor de istorie politică, diplomatică și militară ale Europei In sec. al XVII-lea—apărute In majoritatea țărilor continentului nostru și peste ocean—, pe care am avut posibilitatea să le consult In bibliotecile menționate, pun In lumină, tocmai prin tratarea sumară sau — uneori — inexistentă a realităților românești, necesitatea adlncirii studiilor pe aceste teme și la noi In țară, raportarea permanentă a cadrului de istorie națională la cel, cuprinzător, de istorie universală. Consultarea producției istoriografice din ultima vreme consacrată sec. al XVII-lea nu putea face abstracție de parcurgerea pilduitoare, sub atitea aspecte, a numerelor unei prestigioase publicații europene de specialitate a cărei colecție, din păcate, nu este Încă de găsit in bibliote- cile noastre: „XVIIe Silele” (se publică la Paris, trimestrial, din 1949, de Societatea de studii asupra secolului XVII ce numără In rindul fondatorilor ei istorici francezi de renume: M. Henri Guervin, E. Hondart de la Motte, G. Mongrădien). In perioada 5—20 august m-am deplasat la Leningrad, unde am studiat la filiala leningră- .deană a Bibliotecii Academiei de Științe sovietice, continulnd să dau atenție acelorași direcții .de cercetare. Menționez că și aici se află un important departament de carte veche și rară in care titlurile intereslnd istoria țărilor române nu sint — după cum am putut să constat — puține. Iată citeva: L. Corecius, Descripția belii luoaniae, voioodae Valachiae, quad a. 1574, cum Selim II. . . gessit, 1578; La marche de sultan. Mahomet contre la Pologne et en Ucraine, 1677; Les .anectodes de Pologne ou memoires secrets du regne de Jean Sobieski III du nom, Amsterdam, 1699 etc La Institutul de Studii Slave și Balcanistică din Moscova, de al cărui sprijin m-am bucu- rat permanent in organizarea in cele mai bune condiții a programului de lucru pe durata Întregii .călătorii de studii, am fost primit de V. Vinogradov, membru titular al Academiei de Științe a U. R. S. S., director adjunct, N. N. Vasiliev, secretar științific, și G. Litavrin, șef de sector. Cu aceștia și cu alți cercetători ai institutului (L. Semeonova, T. Poklvailova) am purtat un fructuos .dialog in jurul recentelor rezultate ale cercetăilor din medievistica românească și sovietică, cu accent pe perioada ce mă interesa în mod deosebit. îmi fac o plăcută Îndatorire in a menționa ■sprijinul acordat, in timpul etapei leningrădene a călătoriei, și solicitudinea amabilă a Tatianei Jidkova, de la Filiala AcaderitWiyQtWtfiflRatOtniKlfCa TO .848 în concluzie, acest stagiu de documentare a fost deosebit de util sub raport științific, iar prin ocazia oferită de a vizita numeroase și vestite lăcașuri de cultură ți artă din Moscova, Leningrad, Vladimir și Suzdal el s-a constituit Intr-o memorabilă și instructivă desfătare intelectuală. Mircea Suciu CRONICA în ziua de 25 mai 1987, In fața comisiei de doctorat a Institutului de istorie „N. lorga’* din București a avut loc susținerea publică a lucrării „Istoricul obștei cîmpulungenilor mușceleni In emil mediu și perioada modernă pînă la 1865" elaborată de Ștefan Trâmbaciu. Lucrarea cuprinde următoarele capitole: cap. I. „Considerații generale asupra istoriei •Ctmpulungului și a obștii moșnenilor clmpulungeni”; cap. II. „Hotarele obștii moșnenilor ctmpulungeni”; cap. III. „Stăplnirea In devălmășie tn cadrul obștii moșnenilor clmpulungeni’; cap. IV. „Organizarea și conducerea obștii moșnenilor ctmpulungeni”; cap. V. „Destrămarea .obștii moșnenilor ctmpulungeni”. în afară de capitolele menționate lucrarea mai conține o rubrică •de „Concluzii”. Comisia de doctorat a fost compusă din: prof. unlv. dr. Ștefan Ștefănescu, director al In- -stitutului de istorie „N. lorga” — președinte; prof. dr. Nichita Adăniloaie conducător științific; -conf. univ. dr. Nicolae Ciachir, conf. univ. dr. Matei D. Vald, cerc. șt. pr. dr. Apostol Stan — •membri. în unanimitate, comisia de doctorat a hotărît să acorde lui Ștefan Trămbaciu titlul știin- «țific de doctor tn istorie. www.dacoromanica.ro CARTEA ROMÂNEASCĂ ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE ^^Civilizație medievală și modernă românească. Studii istorice, voi. îngrijit de Nicolae Edroiu, Aurel Răduțiu, Pompiliu Teodor Edit. Dacia, Cluj-Napoca, 1985, 402 p. Este un volum omagial Închinat istoricului român de mare prestigiu acad. prof. dr. d»c Ștefan Pascu, cu prilejul aniversării a 70 dc ani de viață (1984), care Înmănunchează 27 dc studii pe cele mai diverse aspecte ale istorici civilizației materiale și spirituale românești din epo- cile medievală și modernă. Pompiliu Teodor, la rîndul său istoric de renume, prezintă cu multă căldură și obiectivitate personalitatea savantului omagiat, situat prin prodigioasa și valoroasa sa operă ca și prin militantismul său in „prima linie a istoriografiei naționale” (p. 16). O i'us— trează și lista bibliografică prin cele 394 titluri (cărți, studii, articole) inserate aici, semnate în răstimpul 1936—1984 de neobositul istoric, la care se adaugă recenzii și alte peste 400 de articole de popularizare a științei istorice publicate în presa centrală și locală, reviste literare etc. Studiile incluse in miscelaneul pe care il prezentăm, deși sînt de mică Întindere (constrînse și de natura volumului), aduc prețioase contribuții științifice, grupate pe patru mari direcții de cercetare: în grupajul A. Cultură materială, Vasile Neamțu se oprește pe baza unei bogate bibliografii asupra noțiunii de bordei și semibordei, desemnind modul de locuire In vremea feudalismului timpuriu. Paul Cernovodeanu prezintă orașul București în viziunea călătorilor străini (secolele XVI—XIX), sub aspect edilitar, social, politic, cultural etc. Remarcînd sărăcia de informații documentare privind trecutul Capitalei noastre pînă la Constantin Brîncoveanu — datorată vitre- giei istorici care a făcut să dispară sau să împuțineze zestrea documentară a orașului — Paul Cernovodeanu subliniază importanța relatărilor peregrinilor străini. Trece în revistă informațiile „firave” din sec. al XVl-lea datorate juristului parizian Pierre Lescalopier și genovezului Franco Sivori secretarul lui Petru Cercel, din secolul următor ale misionarului catolic Pietro Deodato Baksiă, arhidiaconului sirian Paul de Alcp și ale otomanului Elvia Celebi, ajunglnd la bogatele și substanțialele informații din secolele XVIII și XIX. incluzînd elemente istorice, statistice, cartografice, reprezentări iconografice și chiar analize temeinice privind situația economică și socială, furnizate de Maria Del Chiaro, Louis Carra, Franz Jossef Sulzer, Thornton, VVilkinson, Vaillant, Noyes, Derblich ș. a. Nicolae Edroiu, descriind casele princi- palilor căpitani ai marei răscoale țărănești din 1784 (Floria, Cloșca și CriȘan), ilustrează totodată arhitectura rurală dinTransilvania, Îndeosebi a celei montane. în final, Ladislau Gyâmânt Înfă- țișează tendințele de modernizare manifestate în agricultura Transilvaniei, Banatului și Buco- vinei In sec. al XVIII-lea și prima jumătate a secolului următor. Punctul de plecare 11 constituie bogata literatură de specialitate și de popularizare menită să promoveze și să difuzeze noile cunoștințe agricole din epocă și modalitățile raționale dc practicare a agriculturii; sînt pre- zentate apoi instituțiile menite să transpună în practică tendințele de modernizare (Societatea pentru agricultură, Asociația economică transilvăneană ș. a.), extinderea învățămîntului agricol, formarea de specialiști etc. în a doua secțiune a cărții, intitulată B. Populație. Stări sociale, loan Aurel Pop aduce noi precizări cu privire la statutul cnezilor supuși pe domeniile feudale din Transilvania în sec. al XVI-lea, constituite în dovezi preremptorii ale continuității românilor aici din perioada ante- rioară apariției mărturiilor documentare, iar Nicolae Bocșan se ocupă de cnezii bănățeni în seco- lul al XVIII-lea — o componentă a structurilor elitare românești; Imreh Ștefan, pc baza unor documente inedite, studiază obștea rurală în cadrul papulațki secuiești, iar Avram Andea, în studiul Habitat și populație in Transiloania secolului al XV Ili-lea prelucrează datele statisticilor fiscale din răstimpul 1698 — 1786. Dan Berindei stăruie asupra poziției divergente ocupate de deputății clăcași și cei ai stăpînilor de moșii în cadrul Comisiei proprietății, constituită in focul revoluției dc la 1848 în Țara Românească, cu menirea de a rezolva grava problemă agrară, pro- blemă ce va fi însă doar parțial soluționată abia în 1864 prin reforma domnitorului. A. I. Cuza. Ultimele două studii abordează realități demografice ale satului românesc din nordul Transil- vaniei la mijlocul secolului al XlX-lca (semnat dc Simion Retegan) și situația demografică a județului Cluj între anii 1857—1910 (autor Egyed Acațiu). Secțiunea C. Mentalități, interferențe culturale reunește zece interesante studii pe aceast atît de diversificată temă. Constantin Cihodaru reia cu noi date problema începuturilor can- celariei domnești în Moldova. Damaschin Mioc și Vasile Mioc se ocupă de raportul dintre fenomenule astronomic (eclipse dc soare și de lună ctc.) ți evenimentele politice sau calar. ilă.ile raturrle în mentalitatea medievală româneaț^j^yițț^țfrlf^ffi^fijfejyiifrțunormai vechi preocupări ale 850 sale, prezintă implicații ale problemei otomane asupra raporturilor politice româno-poloneze, Jn secolul al XVII-lea. Aurel Răduțiu abordează un nou și interesant aspect al relațiilor agrare, jși anume raportul dintre marele număr de sărbători și timpul de lucru In Transilvania (sec XVII—XVIII). Autorul urmărește totodată repartizarea timpului de lucru al țăranului pe moșia stăpinului (robota — care urcă de la 80 la 208 zile pe an) și în gospodăria proprie (care fluctuează de la 160 de zile in sec. al XVII-lea la 77 de zile la sfirșitul secolului al XVIII-lea); numărul zile- lor de sărbătoare se reduce in același răstimp de la 125 la 80. Mircea Țoca aduce informații noi pri- vind istoria picturii din Transilvania, prezentîndu-1 pe Efrem Micu—omul și opera— precursor de seamă al picturii moderne românești și totodată personalitate de talie europeană a vremii sale. Cele zece reușite reproduceri ilustrează convingător considerațiile autorului. Gh. Platon pune în discuție cîteva repere privind mentalitățile în Moldova în epoca revoluției de la 1848, îndeosebi iu rîndul elitelor societății purtătoare de progres sau conservatoare, făcind pertinente observații asupra diferențelor dintre acestea și mentalitățile din Țara Românească, datorate unor reali- tăți istorice, datorate in primul rînd lipsei unei clase de mijloc în Moldova, a unei burghezii națio- male. Gh. I. loniță prezintăjproblema făuriri statului național unitar român în mentalitatea socia- liștilor români, subliniind poziția fermă a acestora și aportul lor la lupta generală a poporului .român în realizarea marelui său ideal. Vasile Pușcaș studiază proiectele de organizare a Univer- sității din Cluj (1919), stăruind asupra celui formulat de Vasile Pirvan, bazat pe cele mai .moderne și avansate idei inspirate din mișcarea universitară europeană și din Statele Unite ale Americii. Asupra unor interferențe spirituale româno-americane în conținutul actelor fun damen- tale ale Marii Uniri din 1918 se oprește Vasile Vesa, iar Doru Radosav schițează imaginea Afri- cii în cultura română din prima jumătate a secolului al XlX-lea. Ultimele șase studii sînt reunite sub titlul D. Stări de spirit revoluționare, în care Magyari Andrei face cunoscute mișcările țărănești din scaunul Odorhei în preajma răscoalei conduse de .Horea, Teodor Pavel prezintă interferențe revoluționare româno-săsești irț primăvara anului 1848; Camil Mureșan și Hilde Mureșan se opresc asupra rapoartelor consulului Prusiei la Bucu- rești asupra evenimentelor din timpul revoluției de la 1848 din Țara Românească; Cornelia B odea se referă la stări de spirit revoluționare în Transilvania și Banat, după revoluție; Liviu Maior la participarea soldaților români în armata austro-ungară, in răstimpul 1914—1918 și Marcel Știrban prezintă consiliile naționale românești din toamna și iarna anului 1918 ca forme «de solidaritate națională. Volumul se încheie cu un util indice de persoane și localități. Ioana Constantinescu ALEXANDRU DUȚU, Călătorii, imagini, constante, Edit. Eminescu, București, 1985, 333 p. Rafinatul intelectual care este Alexandru Duțu a continuat seria de eseuri dedicate stu- dierii mentalităților și culturii sud-estului european prin metoda comparatistă intr-o nouă lucrare 4n care Înmănunchează într-o izbutită trilogie o serie de impresii din călătoriile proprii, înfăp- tuite tocmai pentru a participa la manifestări științifice consacrate acestui domeniu, cu viziuni imagologice de ordin istoric din spațiul geografic luat in cercetare și cu reflexii asupra „culturii comune” în cadrul căreia s-au reliefat personalități de prim ordin ale universului spiritual româ- nesc. Intr-o inspirată introducere intitulată „mai multă substanță cu mai puțină artă” autorul se grăbește să-și facă profesiunea de credință subliniind faptul că studiul perioadelor lungi — acceptate în sensul „braudelian” — al genurilor și curentelor literare poate restitui aspectele cele mai semnificative ale sintezei cultural-artistice a lumii sud-estice europene în care s-au împletit realizări ale tradiției orale cu expresii figurative ale scrisului. în această zonă de interferențe culturale in care au fost receptate și asimilate creator impulsurile primite din partea unor vechi «centre de cultură răspîndite pe o zonă vastă ingloblnd Apusul Europei, lumea mediteraneană și Orientul Apropiat, a înflorit o formă de civilizație specifică în tipare de sinteză absolut ori- ginale. Pentru Al. Duțu cheia pătrunderii în acest univers'spiritual aparte o constituie cercetarea -comparată a mentalităților concepută ca „o preocupare umanistă care își propune să înțeleagă mai bine varietatea realizărilor umane” și să scoată în valoare caracteristicile civilizației balca- nice . Prima parte a lucrării sale constituie o culegere de impresii, cu aspect de „reportaj” de bună calitate selectată din noianul călătoriilor Întreprinse peste-hotare in scopul participării la • o serie decolocviiși conferințe pe teme de istorie literară comparată. Autorul ne plimbă de la •Ohrida balcanică pină la depărtata Americă de Nord, apoi din uou pe bătrînuj nosțru continent, frPe malurile Tamisei, in centrul Germaniei la Berlin, Passau și Schwanberg, in Italia la Torinog www.dacOTomanica.ro 851 din nou in Sud-estul Europei la Atena și tn sflrșit la noi acasă la Arad și Tîrgoviște. Al. Duțu Împletește cu humor și spirit de observație pătrunzător dimensiunile „cotidianului” cu reminis- cențe și evocări ale trecutului locurilor străbătute spre a reliefa apoi căldura contactelor umane In cadrul diferitelor ședințe de lucru, colocviilor și altor manifestări științifice, unde școala româ- nească s-a impus prin seriozitatea aportului adus tn abordarea subiectelor tratate. Autorul nu uită să sublinieze totodată prețuirea, simpatia și prestigiul de care se bucură țara noastră peste hotare și plăcerea cu care este vizitată de străinii iubitori ai frumosului. în partea a doua a cărții intitulată sugestiv „Jocul imaginilor” A. Duțu caută să defi- nească printr-o analiză subtilă modul de percepere reciprocă a civilizațiilor occidentală și orien- tală balcanică de către martori provenind din ambele tabere, să individualizeze „imaginarul” și in sflrșit să fixeze locul culturii românești In circulația cărților și ideilor tn sud-estul continen- tului, în mod perspicace autorul intuiește imaginea pe care și-au făurit-o românii la sfîrșitul seco- lului al XVlI-lea despre austrieci și turci după asediul Vienei, precum și definirea propriului rol in destinele acestui colț al Europei. Cărturarii noștri de frunte au fost mai de grabă ispitiți de a răsptndi idealurile renascentiste italiene, de a sublinia ascendența strălucită a poporului nostru de viță latină, căutindu-i identitatea istorică și oferind pilde spre a-i face pe români demni de virtuțile strămoșești. Față de otomani și sistemul lor despotic, românii au resimțit repulsie iar decăderea Porții n-a făcut decît să accentueze tirania ei, mai ales tn veacul al XVIII-lea dezvăluind insă și reacția firească a dorinții de descătușare din lanțurile ei opresive. Austriecii n-au fost cunoscuți la Început decît ca luptători, intrind In țările noastre cu spada In mină și cu dorința de catolicizare forțată, așa cum au făcut In Transilvania. în fond românii — ca și celelalte popoare balcanice — au Înțeles că imperialii nu urmăreau eliberarea lor ci doar să se substituie ca dominatori otomanilor. De aici reticențe, temeri și fenomene de respingere. Tîrziu, de abea spre sfîrșitul secolului al XVIII-lea popoarele din sud-estul Europei au cunoscut și o altă Vienă, nu numai centrul unui imperiu birocratic și autoritar dar și capitala culturii, artelor și muzicii, focarul unui „„Aufklarung” care s-au Împrăștiat mai ales pe calea cărții, pre- sei și a tiparului. Un capitol foarte interesant și cu multiple fațete 11 constituie cel In care autorul discută dacă „A fost Marele Turc european?” sau felul în care a fost privită In Occident lumea turco- osmană dar și cea subjugată ei din Balcani ca și modul in care a fost înțeles apusul de către „orientali”. Multă vreme, plnă In secolul XVII, spaima de „Marele turc” a dominat Europa; deabea după refluxul puterii otomane și respingerea ei treptată din centrul și sud-estul continen- tului după 1683 se ivește în Occident dorința de a înțelege instituțiile, moravurile, traiul și reli- gia turcilor. Pornindu-se de la complexe de superioritate față de o lume considerată „barbară” adică necivilizată, înapoiată, meritlnd doar a fi împărțită între puterile europene prin răz- boaie de cucerire sau tenebroase manevre de culise ale cancelariilor diplomatice unde s-a zămis- lit „problema orientală”, în mare măsură nu s-a putut intui adevărul. Dar treptat își fac locul, urmînd pe diplomați, „politologi”, misionari și negustori — prea adeseori tributari unei viziuni deformate prin clișee stereotipe despre un Orient „mistic” și retrograd — oameni de știință, naturaliști, filosofi, poeți, literați sau artiști plastici, posedind altă putere de percepere și capabili să deosebească nu numai ce este bun și valoros în zestrea intelectuală a lumii otomane, dar să ajungă a înțelege mai bine mentalitatea „popoarelor sub- jugate”, să admire pe greci — nu numai ca urmași ai elinilor — să-i individualizeze pe români, sîrbi și bulgari ca entități spirituale aparte, posesoare a unor forme de cultură specifice. La rlndul lor, turcii, închiși în „găoacea” prejudecăților religioase și a suficienții create prin cre- dința în „invulnerabilitatea” preceptelor Coranului, au stat multă vreme izolați de lumea euro- peană, au fost depășiți din punct de vedere spiritual și material, au rămas în urmă din punct de vedere științific și tehnologic, au. cunoscut grave deficiențe pe plan instituțional, politic și militar prin corupție, inerție și ignoranță. Ei nu s-au „trezit” la realitățile lumii înconjurătoare decît spre sfîrșitul secolului al XVIII-lea, cînd încep să realizeze inferioritatea în care se aflau pla- sați și atunci deschid ochii către Europa, fac apel la instructori străini — mai întîi pe plan mili- tar — înființează misiuni diplomatice permanente îh marile capitale ale continentului, deschid — pînă la un punct — ușile pentru unele idei noi, de reformă, lasă să circule cărți și ziare. Poate Al, Duțu ar fi trebuit să sublinieze mai mult eforturile depuse dc otomani încă din vremea lui Selimal III-lea (1789—1807) de a introduce reforme de modernizare1, iar mai tîrziu încercarea de a le aplica în epoca plină de speranțe — spulberate însă — a Tranzimatului în al patrulea deceniu al secolului al XlX-Iea a. Concomitent se trezesc la viață, prin cristalizarea conștiinței naționale, românii, grecii, slrbii și bulgarii, care asimilează — în diferite forme, grade și etape — binAicerile civilizației europene și-și făuresc printr-o luptă susținută împotriva domina- torilor străini state proprii în veacul trecut. Al. Duțu indică și altă cale prin care s-au făurit contactele între români, lumea sud- est euopeană și cea apuseană, anume cea a corespondenței. Dacă în scrisorile voievozilor și dregătorilor noștri pînă spre sfîrșitul secolului al XVIII-lea precumpănesc preocupările politice, odată cu deschiderile inițiate de „iluminism” arta epistolară — la noi ca și în Balcani — cunoaște o adevărată renaștere. Se dau revelatoare pilde din scrisorile reprezentanților Școlii ardelene- 852 www.dacoromanica.ro ale lui Daniel Philippidis, Mihai 1 Kogălniceanu 3, Alecu Russo, V. Alecsandri, B. P. Hașdeu etc Autorul fixează apoi tntr-alt capitol locul culturii române In dezvoltarea civilizației sud- est europene prin răsptndirea cărții tipărite, care la noi In țară cunoaște o veche tradiție. Car- tea tipărită la Început In slavonește (1508), apoi In greacă, mai tlrziu rusă, bulgară, sirbă și chiar In arabă pentru Orientul Apropiat, fără a mai vorbi de cea scoasă in limba națională, încă de la 1544 a slujit ca un far luminos Învățăturii și ridicării spirituale a popoarelor din Bal- cani, lipsite In mare măsură de centre tipografice pe teritoriul național din pricina apăsării oto- mane. Făcînd legătura intre cuvlntul scris și arta penelului in Înțelegerea universului ambiant, In receptarea unor impulsuri in formarea unor concepte. Al. Duțu demonstrează valoarea spi- rituală a viziunii făurite In trecut de cititorii cărților și admiratorii ansamblurilor picturale, a frescelor ce Împodobeau vechile noastre monumente de arhitectură, Întregind ideile prin imagini. „Individualizarea imaginarului” constituie pentru autor climatul mental tn care trăiește atit scriitorul cit și cititorul său, realizînd printr-o osmoză sui generis un proces identic de reîn- noire intelectuală. După cum se subliniază cu drept cuvint In lucrare, „investigarea menta- lităților” scoate tn evidență operele sau perioadele capabile să dezvăluie constante și variante. Ultima parte a interesantului eseu analizat este dedicată „Culturii comune”. Aici Al. Duțu studiază mai tntii raportul Intre „literatura populară” și cartea cultă tipărită. Folclorul literar ■tnglobind Îndeosebi povestirea sau balada, ne introduce tn universul societăților tradiționale, cu lecturi variate, dar fără a determina un profund clivaj cultural. Numai cartea tipărită a sensibili- zat și interiorizat cititorul, tncurajindu-i reflexia, puterea de percepție și judecata, atitudinea față de societate și lumea Înconjurătoare, deschizindu-i noile orizonturi ce prevesteau lumea modernă. Autorul se apleacă apoi asupra unor interesante personalități culturale ale veacului al XVIII-lea : sfătosul cronicar Neculce, interpolatorul său — dar adăugind atttea amănunte desprinse din pitorescul „cotidianului” — loasaf Luca și cărturarul diplomat lenăchiță Văcărescu, cu toții reprezentanți ai unei lumi In devenire, desprinzindu-se lent dar sigur din tiparele unei mentali- tăți cu iz medieval. Acestei lumi ti aparține și Horea „crăișorul munților”, căruia, bazindu-se pe temeinica monografie dedicată răscoalei de academicianul David Prodan, autorul ti aduce oma- giul cuvenit integrindu-1 din punct de vedere ideologic masei țăranilor ce l-au zămislit, reprezen- tindu-i tn dramatica Încleștare din 1784—1785 ca principal exponent. Aceleași considerații se fac pe seama viteazului pandur Tudor din Vladimiri, eroul ce a intuit necesitatea ridicării, „norodului” împotriva opresiuniei și a înapoierii, cerind reînvierea drepturilor „călcate tn picioare de fanarioți” și recuperarea libertăților la care aspirau un neam întreg. Ultimele capitole ale eseului său slnt Închinate de Al. Duțu imaginei unor contemporani: ■el admiră „Înțelepciunea lui Sadoveanu”, dimensiunile titanice ale lui Nicolae lorga urmtnd „lecția Înaintașilor”, rafinamentul intelectual atit de particular al lui George Gălinescu și tn sfîrșit sagacitatea unui savant balcanist plin de modestie dar cu atit mai valoros, Victor Papacos- tea. Carte de concepție, tn pofida unui aparent caracter mozaical ce nu face dectt să subli- nieze odată mai mult valoarea aplicării principiului „unității prin diversitate”, noua realizare a lui Alexandru Duțu constituie un evident succes al eseisticii noastre literar-istorice cu caracter comparatist, integrtndu-se in mod firesc tendințelor Înnoitoare manifestate astăzi In acest domeniu de istoriografia internațională pe plan mondial. Paul Cernooodeanu NOTE 1 Vezi mai ales Stanford J. Shaw, Balween Old and New. The OUoman Empire under Sul- tan Selim III 1789 — 1807, Cambridge/Mass. (S. U. A.), 1971, 533 p. + il. * Amănunte la Mustafa Aii Mehmed, Istoria turcilor, București, 1976, p. 317—325. 8 Amintind de M. Kogălniceanu, autorul arată că acesta se afla la Berlin tn intimitatea ducelui de Cumberland „viitorul rege George al Vl-lea” (p. 167). Este vorba doar de o simplă scăpare de condei, monarhul amintit fiind tn realitate viitorul rege George al V-lea al Hano- -vrei (1851 — 1866) provenind din casa domnitoare a Angliei. VESELIN TEAÎKOV, Curente ideologice și programe din mișcările de eliberare națională din Balcani pînă în anul 1878, traducere de Constantin N. Velichi, Edit. științifică și enciclopedică, București, 1986-, 448 p. Cunoscut printre cei mai de seamă istorici bulgari ai istoriei secolului al XlX-lea și totodată numărlndu-se printre prieten-i ponorului român. Veselin Taaîkov a realizat o lucrare de ample dlmesiuni care ne oferă măsura cuffl^R^llMfiOfOipSlllG&țOluciditatea judecăți sale de 853 istoric. Stăplnind toate limbile balcanice, inclusiv limba română—istoricul fiind, de altfel, născut? la Giurgiu șipetreclndu-și copilăria la București—și de asemenea limbile de cultură internaționale, Veselin Traîkov a putut să facă apel pentru realizarea lucrării sale cu tematică complexă la un bogat evantai de surse și lucrări de interpretare, ceea ce neîndoielnic a contribuit la remarcabi- lul pivei pe care l-a atins monografia sa. în Introducere istoricul anunță că lucrarea va ti consacrată urmăririi „curentelor ideo- logice și programelor popoarelor din Sud-Estul Europei, atit In individualitatea lor, cit și in Împle- tirea lor reciprocă”. De fapt, cititorul monografiei — atit de competent și frumos tradusă de profesorul Constantin Velicbi—este pus in fața uneia dintre lucrările cele mai complexe de Istorie social-politică, in care un rol marcant este acordat ideologiei politice, pe fundalul formării șt cristalizării depline a națiunilor sud-cst europene. Traîkov și-a Împărțit monografia in trei ample capitole in care materia este tratată imbinindu-se criteriul cronologic cu cel geografic. în capitolul I — Apariția primelor programe și curente ideologice in mișcările de eliberai6' națională tn Balcani pină la crearea primelor state naționale — se analizează, într-un prim sub" capitol apariția celor dinții programe și curente ideologice moderne. Paragrafele succesive pre- zintă procesul de geneză a capitalismului, influențele ideologice europene, rolul bisericii, probleme" le limbiiși culturii, pentru ca apoi să fie analizate particularitățile specifice fiecărui popor. Este, de asemenea, reliefată Însemnătatea ideologică a Revoluției franceze din 1789. Ne exprimăm o rezervă" privind războaiele din secolele XVIII—XIX desfășurate In spațiile balcano-danubiene; deși, Intr-adevăr, războaiele purtate de Rusia țaristă au contribuit la slăbirea Imperiului otoman, șF deci, In mod obiectiv, au ușurat eliberarea popoarelor din Sud-Estul Europei, aceste războaie, ca și cele purtate de Austria habsburgică, reflectind interesele marilor imperii, au adus totodată grele pierderi umane și materiale și multă suferință popoarelor din zonă. Totodată, trebuie evi- dențiat in acest capitol, ca și tn Întreaga lucrare, capacitatea autorului de a Înfățișa trăsăturile dominante ale evoluției fiecărui popor. într-un subcapitol este analizată apariția curentelor ideo- logice și a celor dinții programe de eliberare națională la greci — insistindu-se asupra personali- tăților lui Adamantios Korais și lui Rigas Velestinliul-, la sirbi — evidențiindu-se rolul lui Zaharr Orfelin și al lui Dositei Obrados ici-, în Muntenegru, la bulgari — reliefîndu-se contribuția lur Paisie dc la Hilandar — și la români — cărora li se acordă spațiul cel mai Întins, prezentindu-se ideile politice fundamentale ale unității și continuități, scriindu-se despre cronicari și despre cori- feii Școlii Ardelene, despre marea răscoală din 1784 și despre Supplex Libellus Valachorum-, la albanezi, croați (acestora le este atribuit Ignatii Martinovici, ” unul dintre conducătorii mișcării iacobine”) și sloveni. Căutlnd a urmări izvoarele fenomenelor studiate, a detecta influențele,, autorul evidențiază atit existența concepțiilor autohtone, cit și faptul că Intre popoarele mențio- nate existau „multe deosebiri” deoarece se găseau ,,într-un stadiu diferit de dezvoltare”, Un sub- capitol Întreg este consacrat luptei de eliberare a sirbilor, evoluției ideologiei lor, influenței exer- citate de mișcarea dc eliberare slrbească asupra celorlalte mișcări de eliberare din zonă, insis- tlndu-se Insă, de data aceasta, asupra bulgarilor In mai mare măsură. Subcapitolul următor este dedicat mișcării de eliberare grecești și celei românești din 1821. Remarcăm că neacccptind tacit teza subsumării lui Tudor Vladimircscu Eteriei, Veselin Traîkov, consideră In mod justificat doai- că „Eteria a ajuns la o Înțelegere de colaborare cu Tudor Vladimirescu” (p. 121). Este menționată și prezența bulgarilor In acțiunile revoluționare din 1821 din Principate. în continuare, este urmă- rit procesul luptei de eliberare a poporului grec între 1821 — 1829, influența acestei lupte asupra bulgarilor, ca și urmările revoluției din 1821 la români. Bulgarii în timpul războiului ruso-turc din 1828—1829 constituie, de asemenea, preocuparea autorului. Ar putea fi reproșat doar titlul relativ limitat al subcapitolului, în care nu este menționată în sreun fel revoluția din 1821 la români, larg tratată (cu premise și urmări) în cuprinsul textului. Capitolul II — Curente ideologice și programe din perioada formării primelor state națio- nale in Balcani și ptnă la războiul Crimeii — cuprinde trei subcapitole. în cel dinții Se prezintă evoluția ideologici politice sirbe (în primul rind „Nacertănie”, planul lui llia Garașanin). munte- negrene, croate (ilirismul 1), dalmate și slovene. Este urmărită și influența exercitată de cercurile emigrației revoluționare poloneze asupra acestei ideologii balcanice și se insistă asupra formării ideologiei politice moderne la bulgari în impact cu celelalte ideologii politice balcanice. Cel de-al doilea subcapitol este consacrat ideologici politice a statului grec independent (pertinent este analizată „Mcgali ideea”), luptei de eliberare a albanezilor in context balcanic și reflexul ei pe plan cultural și apoi gîndiiii politice românești după 1830. în sfirșit, cel de-al treilea subcapitol este dedicat perioadei revoluției din 1848—1849 și curentelor și programelor dc eliberare în Balca- ni pînă la războiul Crimeii. Rind pe rind sînt înfățișate evenimentele și mai ales procesele ideo- logice din Croația, Slovenia, Voivodina, Serbia, Muntenegm (transformat din 1852în principat laic), din țările române, din Bulgaria și Grecia. Pentru perioada postrevoluționară atenția este dată mai ales românilor, bulgarilor, albanezilor și grecilor. Ultimul capitol — Programe și curente ideologice din luptele de eliberare ale popoarelor balcanice tn perioada cuprinsă intre războiul Crimeii și Congresul de la Berlin (1878) — cuprinde trei subcapitole tratînd — cel dintîi — perioada războiului Crimeii si deceniul următor, — al www.dacoramanica.ro 854 doilea anii 1867—1875 și — al treilea — etapa decisivă a crizei orientala: 1875 — 1878. în cel dinții se acordă precădere bulgarilor (p. 259 267), in timp ce dezvoltării glndirii politice a românilor este prezentată succint (p. 267—268), nu se insistă mult nici asupra Greciei, Munte- negrului, Bosniei și Herțegovinei, dar, in schimb, o atenție accentuată este acordată Serbiei, pentru a se reveni apoi la bulgari și a se trata foarte pe larg esoluția gind'rii lor politice, curen- tele și organismele politice create in răstimpul cercetat, evidențiindu-se cu prioritate acțiunile și gindirea lui G.S. Rakovski. Spre sfîrșitul subcapitolului, se revine la români, greci, albanezi si croați pentru a se prezenta evoluția curentelor ideologice și programelor politice după războiul Grimeii (tn privința românilor, se impun două Îndreptări: programul unionist a fost adoptat de Adunarea ad-lioc a Țării Românești in unanimitate—nu cu 44 pentru și 38 contra ! —, iar Anglia a recunoscut dubla alegere a lui Guza Încă din primăvara 1859 — vezi p. 296 și 297). Al doilea subcapitol analizează pe larg activitatea și ideologia Omladinei și a cu- rentelor ei; amplu este prezentată ideologia lui Svctozar Markovici. Foarte pe scurt slnt înfățișate problemele referitoare la Voivodina, Muntcncgru, Bosnia și Herțegovina, insistlndu-se, In schimb, In detalii, asupra bulgarilor, asupra celor mai dc scamă organisme politice și personalități ale lor (Karavelov, Levski, Betev). Ideologia politică din Grecia, mai pe scurt cea din Albania, dar și cea a românilor din Transilvania (p. 354), Înainte dc a se trata ideologia politică croată, dalmată și slovenă, fac obiectul părții finale a aceluiași subcapitol, în cel următor slnt urmărite evenimentele, dar mai ales curentele ideologice și programele miș- cărilor de eliberare națională în timpul crizei orientale din 1875—1878. Bulgarilor și grecilor, ceva mai puțin românilor, albanezilor (in special Ligii de la Prizrcn), dar nu și sîrbilor le slnt consacrate paragrafele acestui subcapitol. Lucrarea se Încheie prin Concluzii, In care pentru fiecare popor se prezintă trăsăturile esențiale, pentru a se face apoi și unele considerații generale. Un util indice general întregește efortul autorului și trebuie spus și al traducătorului, pentru care și pentru calitatea traducerii nu avem decît cuvinte de laudă. Lucrarea lui Vesclin Traîkov merită elogii și evidențiere. Este desigur vorba dc o sinteză monografică ; deseori a trebuit să treacă mai repede asupra anumitor părți, insistind firesc acolo unde se simțea mai „in temă” și documentația era mai bogată ; aceasta explică spațiul larg acordat bulgarilor. Dar, in ansamblu, lucrarea reprezintă o contribuție importantă, indispen- sabilă in viitor oricui va trata istoria Sud—Estului Europei în secolul al XlX-lca. Firesc auto- rul a dat prioritate poporului său, dar și așa monografia este deosebit de utilă. O specială evi- dențiere merită străduința lui Veselin Traîkov în informarea sa bibliografică și popoarele impli- cate nu s-ar puica plînge că bibliografia istorică a fiecăruia nu c prezentă in aparatul critic al lucrării. Neîndoielnic că adinciri ale analizei ideologici politice (mai ales tn privința României Intre 1859 și 1877 !) ar fi ridicat „ștacheta” lucrării și mai mult, dar și așa nu putem decît să evidențiem efortul deosebit al autorului in realizarea lucrării sale. Monografia lui Veselia Traîkov este o lucrare interesantă, utilă și necesară. Dan Berindei ZMICHEL MOLLAT, Les expJorateurs du XIIP au XVI' sieele. Premiers rețțards sur des mondes nouveaux, ^ditions Jean-Claude Lattes, Paris, 1984, 258 p. Lucrarea, pc care ne-am luat permisiunea de-a o aduce in atenția cititorilor, reprezintă o interesantă abordare imagologică a primelor descoperiri geografice, maniera in care noile teritorii și populații au fost integrate in cultura și mentalitatea europeană, dar, acolo unde ■există indicii, și felul in care exploratorii europeni au fost primiți de autohtoni. O interesantă analiză este Întreprinsă de M. Mollat in privința mecanismelor care au per- mis formarea imaginii reciproce despre celălalt. Astfel, chiar din introducere (pp. 9 — 13) el arată că nu-și propune să descrie cronologic marile descoperiri geografice și nici principalele figui i de exploratori, ci să realizeze un eseu asupra felului in care exploratorii au văzut și descris țările și popoarele vizitate de ei. Exploratorul, adică cel care merge departe, parcurge mări și țări, ■caută să cunoască noul, examinează atent natura și oamenii, își notează observațiile și le co- munică, este, după părerea lui Mollat, în mod esențial un martor. în același timp Insă desco- perirea este reciprocă, și autohtonii își formează și ci o părere despre cei pc carc-i văd pentru prima oară. O altă problemă foarte importantă, consideră autorul, este aceea a transmiterii infor- mației : cum a fost transmisă și primită mărturia exploratorilor? Sub ce forme, pc ce căi, In care locuri și de către cine? Importanța istorică a mesajului depinde dc toate aceste circum- stanțe și de'accea vor fi aduși in discuție numai exploratorii care au lăsat mărturii și care au văzut primii o regiune sau o țară încă necunoscută. în fine, se arată că, in, general, marile pro- bleme care se credea că apar o dată cu secolul al XVI-lea (apologia „bunului sălbatic”, problema evanghelizării populațieilor noi etc.) își au rădăcinile mult mai devreme, in secolele XII j și XIV. www.dacoromanica.ro 855 Prima parte a lucrării, Personaje și mărturii (pp. 15 — 112), reprezintă o trecere in re- vistă, după criteriile expuse mai sus, a principalilor exploratori care au vizitat țări și zone geo- grafice necunoscute sau foarte puțin cunoscute pentru aria culturii europene. Astfel pentru Mongolia, China, India și Extremul Oiient in general sint aduși in discuție Giovanni di Pian Carpino, Guillaume de Rubrouck, Giovanni de Montecorvino, Marco Polo (sec. XIII), Guillau- me Adam și foienne Raymond (sec. XIV), Femao Mendes Pinto (sec. XVI), pentru Africa musulmană, Ibn Bătută (sec. XIV), pentru Etiopia „preotului loan”, Pietro Rambulo, Bat- tista d’Imola, Pero da Covilham (sec. XV) și Francisco Alvares (sec. XVI), pentru Africa Occi- dentală și drumul spre India pe la Capul Bunei Speranțe, Jean de Băthencourt, Gacifer de La Salle, Diogo Lopes, Gil Eanes, Bartolomeo Dias, Vasco da Gama (sec. XV) și Alvares Cabrai (sec. XVI), pentru America Centrală și de Sud, Cristofor Columb, Amerigo Vespucci, Alonso de Ojeda și Juan de La Cosa (sec. XV — XVI), pentru America de Nord, Giovanni Verrazano și Jacques Cartier (sec. XVI), pentru prima circumnavigație a planetei Întreprinsă de Magellan sint folosite mărturiile lui Antonio Pigafetta și Maximilian Transilvanus (sec. XVI), iar pentru teritoriile rusești și nordice ale Europei este folosit Sigismund de Herberstein (sec. XVI). La Întrebarea legitimă care poate apărea în legătură cu resorturile ce i-au determinat pe toți acești exploratori să călătorească, uneori cu riscul vieții, departe de țările lor, răspunsul autorului este tranșant : curiozitatea. Voința de a cunoaște a fost, după părerea sa, predispo- ziția majoră la toți exploratorii, care le-a permis, ca dominfridu-se pe ei Înșiși, să depășească toate obstacolele și dificultățile (opoziția echipajelor, deficiențe tehnice de navigație și apro- vizionare, Încercări fizice și psihologice extrem de dure). După opinia noastră Insă, dacă această curiozitate, care ține de Însăși natura umană, a fost una din cauzele principale ale descoperirilor geografice și ale formării imagnii celuilalt ea nu a fost nici singura și nici cea mai importantă dintre ele. Mult mai importante ni se pare a fi cauzele de ordin economic (apariția și dezvoltarea germenilor capitalismului care au creat o cerere fără precedent de mirodenii și metale prețioase) șl politic (dorința de a Încercui lumea musulmană și de a-și extinde dominația asupra altor țări și popoare) care au provocat o adevărată „explozie” a descoperirilor geografice la sfirșitul secolului al XV-lea și In tot secolul al XVI-lea. Edificatoaie în acest sens sint tocmai călătoriile celor mai mari exploratori: Columb, Vasco da Gama, Magellan, întreprinse sub egida celor două state iberice și avind ca scop dobindirea unor poziții economice și politice dominante. Cea de-a doua parte a lucrării, Exploratorii in fa/a descoperirilor lor (pp..H3 --203) abordează problematica mecanismelor care au contrbuit la formarea imaginii ceuluilalt In primul rlnd în lumea aeuropeană, deoarece, din păcate, informațiile despre felul In care autohtonii au primit intilnirea cu europenii sint foarte reduse și puțin semnificative. Autorul arată că, de regulă, exploratorii duceau cu ei obiceiuri de a gindi și sisteme de valori care le-au determinat conduita și le-au servit drept scară de referință în confruntarea lor cu noutatea. La acestea s-au adăugat, bineînțeles, dispoziiție și intențiile personale ale fiecăruia. în ciuda schimbărilor intervenite, între secolele XIII și XVI existau totuși cîteva ele- mente comune, componente ale unei „imagini a lumii” primite de la geografii antichității tîrzii și din evul mediu timpuriu, adunate de compilatori, dintre care unii, chiar în secolul al XlII-lea, au avut geniul sintezei. Acestea formează, in concepția lui M. Mollat, „miturile motoare ale descoperirilor” și cîteva exemple ni se par semnificative : mitul preotului loan, al Atlan- tidei, al insulelor Fortunate, al paradisului terestru, al țării regilor magi, al țării amazoanelor, al soarelui, generatoral tuturorproceselor vitale, al pietrelor prețioase, aurului și mirodeniilor, în afara acestor „mituri motoare” un aspect foarte important al problemei îl constituie și relația dintre "autorități,, și exploratori pusă în lumină de două puncte majore de referință: primul, redescoperirea, in Occident, a Geografiei lui Ptolemeu, ca urmare a traducerii făcută în 1406, din greacă în latină, de toscanul Jacopo d’Angiolo, al doilea piogresiva demonstrație, prin acțiune, a primatului experienței asupra teoriei în privința cunoașterii lumii, principiu formulat cu o deosebită claritate de Durante Pacheco în Esmeraldo de Situ Orbis (1508). în ceea ce privește Geografia lui Ptolemeu aceasta a cunoscut o mare răspindțre dar, - In mod paradoxal, tocmai slăbiciunile și erorile sale au stimulat descoperirile destinate să bulver- seze viziunea asupra lumii, Columb fiind un exemplu grăitor în acest sens. Despre primatul experienței asupra teoriei, autorul consideră că acesta s-a realizat în două etape principale : prima a constat în întîlnirea exploratorilor cu natura, mirarea acestora fiind provocată de dimensiunile mari ale fluviilor, deșerturilor și lanțurilor muntoase, precum și din variațiile climatice necunoscute pentru locuitorii continentului european, iar cea de-a doua a fost întîlnirea cu oamenii. Problemele esențiale ale contactelor interumani au fost sponta- neitatea primei întîlniri, constatarea diferențelor fizice, dificultățile lingivistice ale comunicării, adaptarea la obiceiurile străinilor, recunoașterea valorilor celuilalt, Din păcate în acest sens există multe informații ale exploratorilor dar foarte puține ale autohtonilor. Se pare că exploratorii au avut, după opinia autorului, un adcvăiat șoc intîlnindu-se cu populații despre care nu aveau nici un fel de informații anterioare.Totuși natura și intensi- tatea acestuia depindeau de puterea contrastului resimțit, de noutatea sa, ca și dc dispozițiile prealabile. în fața unor populații pînă atunci total necunoscute din ? frica de Vest sau de Sud, www.dacoromanica.ro ori din America, șocul a fost violent și a provocat o mirare curioasă și neliniștită tn același timp, în schimb In fața populațiilor despre care zvonuri, uneori chiar informații, parveniseră tn Occi- dent (arabi, mongoli, chinezi, indieni etc.) intilnirea a fost adesea precedată de teamă, de posi- bilele consecințe ale unor opoziții religioase și politice. A treia șl ultima parte a cărții, Declalajul nivelurilor de cultură (pp. 205 — 24.3) analizează imaginea propriu-zisă pe care exploratorii și-au făcut-o despre țările și popoarele descoperite. Autorul arată că plectnd cu imagini preconcepute, știind ceea ce caută, exploratorii, cu excep- ția lui Vasco da Gama și Magellan, au găsit cu totul alte lucruri. Dificultatea de a Înțelege o lume diferită de aceea din care veneau a făcut să fie proiectată asupra acesteia, țară sau popor, propria sa imagine și să descopere la ceilalți propriile sale reflecții. Cu totul altfel s-au pus problemele atunci ctnd a fost vorba de integrarea acestor noi țări și popoare in cadrul familiei popoarelor civilizate. Occidentul european moștenise de la anti- chitate distincția dintre societățile civilizate și cele „barbare”. Opoziția Intre apartenența la creștinătate și la lumea necreștină a intensificat această diferențiere, pe care renașterea culturii greco-romane nu a făcut decit să o accentueze. în acest sens exploratorii au fost frapați de două tipuri de constatări : pe de o parte noile țări și popoare existau In afara lumii tradiționale a societăților organizate (bineînțeles este vorba doar de Africa neagră și de America), iar pe de altă parte, In plină „barbarie”, in afară de orice influență creștină, puteau fi întilniți „sălbatici” cinstiți. Distincția intre popoarele civilizate și cele „sălbatice” era rezultatul necesar atit al pre- j udecăților, cît și al spiritului de observație al exploratorilor. Meritul acestora a fost că, încer- ci nd să creștineze noile populații descoperite, le-au recunoscut, de fapt, ca atare, au ajuns la concluzia că ele au capacități raționale ca toți ceilalți oameni și că merită să fie instruite pentru a și le valorifica. în concluziile sale autorul arată că exploratorii, aducind în Europa reprezentanți ai popu- lațiilor descoperite, i-au făcut pe compatrioții lor să le împărtășească dificultatea pe care au resimțit-o ei înșiși cînd s-au aflat singuri în mijlocul unor popoare necunoscute sau foarte puțin cunoscute : aceea a diferenței. Pentru a o rezolva ar fi trebuit să se meargă deja pînă la capătul logicii umaniste și creștine și să se admită o altă manieră de existență a oamenilor, ceea ce era prea mult pentru epoca respectivă, ba această dificultate s-a adăugat și faptul că, în timpul primelor explorări, cunoașterea mutuală a oamenilor de rase și culori diferite nu a depășit ncio- dată etapa unor simple eșantioane. Indiscutabil insă că meritul primilor exploratori este acela de a trezi curiozitatea oamenilor unii pentru ceilalți, ceea ce a constituit prima etapă, decisivă, pe drumul adevăratei cunoașteri reciproce. La capătul acestei sumare prezentări ne permitem să spunem că lucrarea lui M. Mollat reprezintă un adevărat model de abordare imagologică a istoriei, pătrunzînd astfel în mecanis- mele cele mai intime ale unui proces istoric de excepțională însemnătate, acela al marilor desco- periri geografice, de fapt al universalizării istoriei la nivel cultural și ideologic. Dacă i se poate aduce un reproș este acela de a nu fi insistat aproape deloc asupra împrejurărilor economice și politice care, indiscutabil, au contribuit decisiv la formarea imaginii celuilalt în această epocă, dar probabil că autorul nici nu și-a propus acest lucru dorind să-și limiteze investigațiile doar la sfera intelectuală, culturală de constituire a imaginii, obiectiv pe care l-a atins cu cea mai mare precizie. De asemenea merită să subliniem și faptul că stilul de prezentare a faptelor Jgce lectura plăcută și antrenantă, fără a face nici un rabat de la rigurozitatea științifică. în con- cluzie deci o lucrare bună, interesantă, care aduce multe idei in discuție și merită osteneala de a fi citită. Eugen Denize www.dacoromanica.ro „REVISTA DE ISTORIE” publică In prima parte studii, note și comunicări' originale, de nivel științific superior, din domeniul istoriei vechi, medii, moderne și contemporane a României și universale. în partea a doua a revistei, de infor- mare științifică, sumarul este completat cu rubricile : Probleme ale istoriografiei contemporane. Cronica vieții științifice, Cartea românească și străină de istorie, In care se publică materiale privitoare la manifestări științifice din țară și străi- nătate și sint prezentate cele mai recente lucrări și reviste de specialitate apărute tn țară șl peste bolare. NOTĂ CĂTRE AUTORI Autorii sint rugați să trimită studiile, notele și comunicările, precum și materialele ce se Încadrează in celelalte rubrici, dactilografiate la două rlnduri, trimiterile infrapaginale fiind numerotate In continuare. De asemenea, docu- mentele vor fi dactilografiate, iar pentru cele In limbi străine se va anexa tra- ducerea. Ilustrațiile vor fi plasate la sflrșitu) textului. Numele autorilor va fi precedat de inițială, titlurile revistelor citate in bibliografie vor fi prescurtate conform uzanțelor internaționale. Responsabilitatea asupra conținutului materialelor revine In exclusivitate autorilor. Manuscrisele nepublicate nu se restituie. Corespondența privind manuscrisele, schimbul de publicații se va trimite pe adresa Comitetului de Redacție, B-dul Aviatorilor, nr. 1, București — 71247. REVISTE PUBLICATE ÎN EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA • REVISTA DE ISTORIE • REVUE ROUMAINE D’HISTOIRE • STUDII ȘI CERCETĂRI DE ISTORIE VECHE ȘI ARHEOLOGIE • DACIA, REVUE D’ARCHfiOLOGIE ET D’HISTOIRE ANCIENNE • REVUE DES IiTUDES SUD-EST EUROPfiENNES • STUDII ȘI CERCETĂRI DE ISTORIA ARTEI SERIA ARTĂ PLASTICĂ - SERIA TEATRU-MUZICĂ-CINEMATOGRAFIE • REVUE ROUMAINE D’HISTOIRE DE L’ART DIN SUMARUL NUMERELOR VIITOARE Relații Occident, Bizanț și lumea islamică în secolele XI —XIII. Cruciadele. Dan al II-lea, domn pînă la Marea cea Mare : tradiție și realitate. Un cod agrar românesc din secolul al XV-lea. Regimul politico-eeonomic al gurilor Dunării în secolul al XV-lea. Economia țărilor române în secolul al XVII-lea. înființarea consulatelor franceze în țările române și impactul asupra spiritului românesc. Problemele învățămîntului în parlamentul român. Pe marginea criticii reformelor școlare a lui Take lonescu. Ecoul unor evenimente istorice românești in presa norvegiană. Spania în literatura română în epoca modernă — traduceri, reflexe, influențe. Oamenii de știință și viața politică a României. Aspecte ale genezei „noului activism” al popoarelor din Ungaria (1900-1905). România și țările balcanice în perioada 1900—1911. Considerații privind social-democrația germană 1869—1914. România și criza renană (martie 1936). Relațiile culturale dintre România și Marea Britanie (1929 — 1939). Aspecte ale procesului de creare a Frontului Național Unit Antijaponez al poporului chinez. Relațiile dintre Japonia și Germania în anii celui de-al doilea război mondial. Contribuția Biroului pentru servicii strategice al S.U.A. la victoria Națiunilor Unite. Propunerea României privind încheierea unui tratat de securitate colectivă în sud-estul european postbelic. Semnificații politice. Evoluția statului român în etapa edificării societății socialiste multilateral dezvoltate 1965—1986. v RMISSO 567-630 43 856 I. P. Informația, c. 1324 WWW Lei 15