ARMATA Șt S0C1E; DIN SUMAR: JÂNEASCĂ (1859 -1877) DUMITRU PREDA ACADEMIA DE ȘTIINȚE SOCIALE Ș I POLITICE A REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA ROMÂNEASCĂ LA 25 DE ANI DE LA EkM:(VI2ĂRH AGRICULTURII. IN FĂPTUIREA N< G HEOR(ȚJHfȚ&RȘȘ8 ÎÂRII UNIUNII TINERETULUI CQ^jatftâf „..-fS CONȘȚANȚIN AfOCĂNȘ R ss iii A K-fe&#fi\NENȚÂ. REALIZARE, NOI PRECIZĂRI . . . ■ NICHITA ADÂMLoSffî Daniei i>Inâ la proclamarea înde- bIiPTULUI INTERNAȚIONAL AL VREMII ] PAUL OPRESGU a r POLITICA BALC^ÎCĂ A ROMÂNIEI 1N ANII 1875- 1.877 * . ț~ ■ 7 GIIEORGHI [bARHOLOV (R I’. BULGARIA) ROMÂNIA ȘI SERBIA ÎN RĂZBOIUL DE INDEPENDENȚĂ, ACȚIUNI MILITARE ȘI STĂRI DE-SL’IRIT ’ MIODRAG MILIN CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE CARTEA ROMÂNEASCĂ ACADEMIA DE ȘTIINȚE SOCIALE ȘI POLITICE A REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA SECȚIA DE ISTORIE ȘI ARHEOLOGIE COMITETUL DE REDACȚIE ȘTEFAN ȘTEFĂNESCU (redactor jef), ION APOSTOL (redactor șef adjunct)! NICHITA ADĂNILOAIE, LUDOVIC DEMfiNY, GHEORGHE I. IONIȚA, AUREL LOGHIN,DAMASCHINMIOC, ȘTEFAN OLTEANU, POMPILIU TEODOR (membri). Pre(ul unui abonament este de 180 lei. In țară abonamentele se primesc la oficiile poștale șl difuzorll de presă din Întreprinderi și Instituții. Cititorii din străinătate se pot abona adres!ndu-se la ROMPRES- FILATELIA Departamentul Export-Import-presă P. O. Box 12—201. Telex 10370 prsfl r — București, Calea Grlviței nr. 64—66. Manuscrisele, cărțile și revistele pentru schimb precum și orice corespondență se vor trimite pe adresa Comitetului de redacție al revistei „REVISTA DE ISTORIE”. Apare de 12 ori pe an. 71247 - București, tel. 60.72.41. TOM 40, Nr. 4 aprilie 1987 SUMAR '"rnațional al vremii......................................... 372 DUMITRU PREDA, Armata și societatea românească (1859 — 1877) ............... 384 TIIIEORGIII BARBOLOV (R. P. Bulgaria), Politica balcanică a României în anii 1875 — 1877 ....................................................................... 397 -MIODRAG MILIN, România și Serbia In războiul dc independență. Acțiuni militare și stări de spirit................................................................ 408 PROBLEME ALE ISTORIOGRAFIEI CONTEMPORANE Falsificarea conștientă a istorici sub egida Academici Ungare de Științe (Acad. Ștefan Pasca, Dr. Mircea Mușal, Dr. Florin Constantiniu).................... 418 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE .Activitatea științifică a cadrelor didactice de la Facultatea de Istori și 1-ilozofie (s-cția istorie-filozofie) în anul 198(5 (Radu Manolescu) ; Simpozion consacrat împlinirii a 125 de ani dc la înfăptuirea unificării politico-administrativc a Principatelor (Dan Berindei) ; Călătorie d • documentare științifică in R. P. Bulgaria (Lucia Tafla) 430 CARTEA ROMÂNEASCĂ ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE DAN BERINDEI, Cultura nafională română modernă, Edit. Em’noscu, București, 1986, 502 p. (Anastasie lordache)............................................ 434 4 * * Pagini eioice din marea epopee, Edil, militară, București, 1986, 378 p. (Ilie lonescu) 436 Colonel dr. GHEORGHE ROMANESCU, colonel dr. GHEORGHE TUDOR, colonel (r) MIHAI CUCU, colonel IOAN POPESCU, Istoria infant riei române, Edit. știin- țifică și enciclopedică, București, 1985, 2 voi., 400 + 519 p. (Panel Abrudan) . . 438 .* * * Pagini din gîndirea militară universală, Edit. militara, București, voi. I, 1984, 420 p.; voi. II, 1985, 384 p. (Gheorghe Anghelescu)....................................... 440 www.dacoromaiiica.ro 329 STA RIE TOME 40, N° 4 avril 1987 S O M M AIR E GHEORGHE SURPAT, L’agriculturc roumaine apres 25 annces depuis 1’, chevcment dc la cooperativisation. Pealisation de la nouvelle rfevolution agraire........ 331. CONS3 \NTIN M CANL, La signification de la crăation de l’Union de la Jcuncssc COm- munistc ....................................................................... 347" 110= \X\1 VERsAiltE de LA CONQUfiTE DE L’INDEpENDANCE D’EfAT DE LA ROUMANIE MCIIIr A. ADĂNILOAIE, L’’ndepcndancc-rpcnnanencc, realisation, nouvelks precisions 357 PAUL OPRESCL, Le statut juridique dc la Roumanie jusqu’â la proclamation de l’inde- pcnd. ice a la luinicre du droit International de l’epoque............... 372" DUMITRU PREDA, L’armee et la societe roumaine (1859t—1877) ................ 384 GHEORGHI B\RBOLO\ (R. P. Boulgarie), La politique balkaniquc de la Roumanie en 1875-1877 ................................................................. 397 M1ODRAG MIL1N, La Roumanie et la Serbie pendant la guerre pour l’indfependance. Actions militaires et etats d’esprit........................................... 40S- PROBL&MES DE L’HISTORIOGRAPHIE CONTEMPORAINE La falsification consciente de l’histoire sous l’egide de TAcadcmie Hongroise des Sciences (icad. Ștefan Pascu, Dr. Mircea Mușat, Dr. Florin Constantiniu) . . 418 CHPON I Ql ’F. DE IA VIE SCIENTIFI QUE L’acthile scier ’fique de mimbr s du corps enseignant de la Facultă d’Histoire et Philoso-. j 1 ■ (section 1 iste ‘ -i-phili-sophie) in 1986 (Radu Manolescu) ; Symposium consacri au 125e an uv rsaiic d'l unification politico-administrative des Principautes (Dan Berind ); Voyag" de documentation scientifique en R. P. Boulgarie (Lucia Tafta) 430 IE 1 IM E ROUMAIN TT gfRANGER D’HlSTOlRE IAN BLP1NDFI, Cultura naționala română modernă (La culture naționale roumaine rodrni) Edit. Eminescu, București, 1986, 502 p. (Anastasie lordache) .... 434- Pagtni eio ce d'n marea epopee (Pages heroîques de la grande epopei), Edit. militară, Bucuri ști, 1^86, ’ 78 p. (Ilie lonescu).................................. 436 Colo 1 dr. GHLORGHE ROMANESCU, colonel dr. GHEORGHE TUDOR, colonel (r) MIHAI CUCI , colonii IOAN POPESCU, Istoria infanteriei române (L’histoire de 11 f'mteri roumaine), Edit. științifică și enciclopedică, București, 1985, 2 eol ., 4(0+ 519 p. (Panel Ab udan)..................................................... 438 * * 1 agtni din gindirea militară universală (Pages de la pensfee militaire univer- S‘lli),FJit militai ă, Buc reșt’, voi. I, 1984, 420 p.; voi. II, 1985, 384 p. (Gheorghe Angheiescu) www dacnrnmanica rn............................... 440 330 AGRICULTURA ROMÂNEASCĂ LA 25 DE ANI DE LA ÎNCHEIEREA COOPERATIVIZĂRII. ÎNFĂPTUIREA NOII REVOLUȚII AGRARE GIIEOKGHE SL’KPAT în centrul politicii de făurire a societății socialiste Partidul Comu- nist Român situează mobilizarea tuturor resurselor materiale și umane -și orientarea lor in direcțiile care asigură dezvoltarea armonioasă, echi- librată a economiei naționale. în cadiul dezvoltării generale a economiei țării, paralel cu creșterea și modernizarea continuă a industriei, a celor- lalte ramuri, o atenție deosebită este acordată agriculturii care, prin locul ,și funcțiile sale, reprezintă a doua ramură fundamentală a economiei noastre naționale. Pornind de la existența unei strînse legături și condiționări reci- proce între industrie și agricultură, de la necesitatea stabilirii, în procesul dezvoltării economice, a unui raport optim întie aceste două ramuri de bază ale economiei românești, secretarul general al Partidului Comunist Român, tovarășul Nicolae Ceaușescu subliniază: „agricultura constituie, împreună cu industria, ramuri de bază hotărâtoare pentru dezvoltarea societății noastre. De aceea, nu trebuie să subapreciem nici industria, nici agricultura, ci să acordăm toată atenția necesară dezvoltării armo- nioase a acestor două ramuri fundamental^ ale economiei românești, cit și celorlalte sectoare de activitate” x. în epoca inaugurată de revoluția de eliberaie socială și națională, antifascistă și antiimperialistă. declanșată în August 1944 — epoca revo- luției și construirii societății socialiste — au fost create pe baza dezvol- tării puternice a forțelor de producție, a industriei naționale, condițiile pentru înfăptuirea revoluției agrare, trecerea agriculturii pe calea socia- lismului, creșterea continuă a producției agricole. Actul istoric de la 23 August 1944 h creat pi emisele desființării proprietății moșierești și trecerii pămîntului în inimile țărănimii munci- toare. Reforma agrară din 1945, înfăptuită de țărănime, cu sprijinul activ al clasei muncitoare, sub conducerea Partidului Comunist Român, a constituit un act legic de dreptate socială, o adevărată revoluție agrară, cu consecințe deosebite pe plan economic, social și politic. Pentru prima -oară în istoria poporului român, după luptele multiseculaie purtate de țărănime, pămîntul intrase m stăpînirea celor ce-1 muncesc. Prin desfiin- țarea marii proprietăți funciare de peste 50 ha, moșierimea a fost lichidată din punct de Vedere economic; a crescut considerabil, în același timp, rolul țărănimii muncitoare în viața societății românești și s-a cimentat alianța dintre clasa muncitoare și țărănimea muncitoare. Experiența anilor de după înfăptuirea reformei a arătat că țăranii muncitori, ca proprietari individuali, cu tot sprijinul acordat de statul democrnt-popular, nu proprietății agricole 331 parcelare mici, dezvoltarea forțelor de producție în agricultură în pas cu progresul științei și tehnicii, cu cerințele în continuă creștere ale economiei. și consumului populației. Trecerea României în noua etapă istorică odată cu preluarea întregii puteri politice de către clasa muncitoare și aliații ei, la 30 decembrie 1947, și cu naționalizalea principalelor mijloace de producție în industrie, trans- porturi, la 11 iunie 1948, și transformarea lor în proprietate socialistă ca bun al întregului popor, a pus cu necesitate obiectivă înfăptuirea revolu- ției socialiste agrare. Cooperativizarea agriculturii — profundă revoluție în viața țără- nimii, s-a realizat pe baza Programului adoptat de Plenara Comitetului Central al Partidului Comunist Român din 3—5 martie 1949. Progra- mul înmănunchea într-un tot unitar problemele dezvoltării forțelor de- producție, ale creării și dezvoltării bazei tehnico-materiale, ale făuririi și consolidării relațiilor de producție socialiste, ale ridicării nivelului politic și cultural al maselor țărănești, într-un proces unic de evoluție socialistă a țării. Programul se baza pe principiul realizării treptate a pro- cesului cooperativizării agriculturii, pe măsura asigurării mijloacelor teh- nice necesare de către stat, pe principiul liberului consimțămînt și cointe- resării materiale, al convingerii țărănimii —, printr-o muncă politică intensă și plină de răbdare —, asupra avantajelor cooperativizării,, cooperației de producție, ca cea mai accesibilă cale de trecere a țărănimii spre socialism ș.a. Cooperativizarea agriculturii, proces revoluționar cu ample impli- cații economice și sociale, s-a realizat treptat, timp de 14 ani, printr-o- vastă activitate politică, organizatorică și educativă desfășurată de partid pentru trecerea țărănimii, pe baza liberului consimțămînt, pe calea coope- rativizării. Partidul Comunist Român a dus o politică de atragere pe făgașul socialismului a tuturor păturilor țărănimii. Datorită politicii agrare juste a partidului, care a militat pentru industrializarea țării — factor- determinant al creării bazei tehnico-materiale necesare marii producții agricole—, sprijinului multilateral cu care statul a susținut procesul de organizare a agriculturii socialiste, încrederii cu care țărănimea a urmat și înfăptuit politica agrară a partidului, procesul cooperativizării agricul- turii s-a încheiat în primăvara anului 1962, cînd unitățile agricole socia- liste dețineau 93,4% din suprafața agricolă și 96,5 % din suprafața arabilă a țării. în afara sectorului socialist au rămas un număr redus de gospodării individuale, care nu au putut fi reunite în cooperative agricole de producție fiind situate în zonele de deal și de munte; ele dețineau doar 6% din supra- fața agricolă și 3,5 °0 din suprafața arabilă a țării. încheierea cooperativizării agriculturii a însemnat o profundă revoluție în viața satului, marcînd crearea economiei socialiste unitare, triumful relațiilor noi de producție socialiste, atît la orașe, cît și la sate. Țărănimea a fost eliberată de povara exploatării, devenind stăpînă pe propria soartă, o clasă nouă, omogenă, care își întemeiază existența pe proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producție. Prin trecerea pe calea socialismului, țărănimea și-a împlinit cele mai înalte aspirații pentru, care a luptat și a dat jertfe grele timp de secole — de a trăi cu adevărat liberă, de a fi deplin stăpînă pe roadele muncii ei. Datorită politicii agrare- juste a Partidului Comunist Român, vastei sale munci politice și organi- zatorice, priceperii și hărniciei țărănimii, profunda reorganizare a rela- țiilor sociale la sate a fosd^ta^t^flr^mțmstoiettciwtinuă a producției agri- 332 cole. Aceasta a constituit un factor important în echilibrarea economiei naționale, în satisfacerea nevoilor de consum ale populației. Constituind un proces revoluționar deosebit de complex, cu vaste implicații economice și sociale, transformarea socialistă a agricul- turii nu a fost lipsită de anume greutăți, dintre care unele ineiente, iar altele puteau fi evitate. Așa cum arată tovarășul Nicolae Ceaușescu, ,,în pjrocesul cooperativizării, după cum este știut, odată cu marile realizări obținute s-au ivit și multe greutăți, s-au manifestat multe îndoieli, au fost înregistrate cîteodată și insuccese vremelnice. Dar, în pofida acestora, sub conducerea partidului, țărănimea și-a unit eforturile și a pășit cu încredere și fermitate pe calea socialismului”2. Cooperativizarea agriculturii a avut o importanță hotărâtoare în realizarea victoriei noii orînduiri, în dezvoltarea generală a societății românești. Marea proprietate socialistă agricolă și-a dovedit pe deplin superioritatea asupra micii gospodării țărănești, asigurând folosirea rațio- nală a mijloacelor tehnice și a forței de muncă, a cuceririlor științei modeme, creșterea producției agroalimentare și îmbunătățirea vieții țărănimii. încheierea procesului de cooperativizare a agriculturii a marcat victoria revoluției agrare socialiste, a organizării agriculturii pe baza proprietății socialiste, de stat și cooperatiste, deschizînd, totodată, calea trecerii într-o etapă nouă, superioară, a soluționării problemei agrare, a edificării unei agriculturi socialiste modeme, intensive, de înaltă produc- tivitate. Prin încheierea cooperativizării s-au creat condiții social-econo- mice propice pentru aplicarea pe Scară largă a tehnicii și științei modeme, organizarea și utilizarea rațională a resurselor de muncă, a pămîntului, a tuturor mijloacelor și rezervelor existente, în vederea sporirii producției agricole. Existența proprietății socialiste asupra mijloacelor de producție nu putea însă asigură de la sine progresul agriculturii. Pentru punerea în valoare a marilor avantaje și posibilități ale proprietății socialiste erau necesare asigurarea agriculturii cu mijloace tehnice și cu specialiști, apli- carea largă a cuceririlor agrotehnicii și zootehniei moderne, folosirea judi- cioasă, intensivă a pămîntului. Consolidarea și dezvoltarea continuă a proprietății și relațiilor de producție socialiste, fructificarea deplină a avantajelor oferite de acestea, implică eforturi susținute pentru consolidarea economică și organizatorică a unităților socialiste din agricultură, pentru modernizarea acestei ramuri de bază a economiei naționale. în noua etapă istorică în care pășise țara, Congresul al IX-lea al Partidului Comunist Român, desfășurat între 19—24 iulie 1965, a făcut bilanțul muncii poporului, relevînd că triumful socialismului la orașe și sate, lichidarea exploatării omului de către om reprezintă cea mai mare victorie politică a partidului și poporului român după cucerirea puterii, în același timp, au fost înfățișate, în mod realist nivelul și stadiul dezvol- tării forțelor de producție și necesitatea făuririi unei economii moderne. Pe baza cunoașterii legilor obiective ale dezvoltării sociale, a stu- dierii atente a condițiilor concrete din țară, Congresul al IX-lea al parti- dului a apreciat că, după victoria socialismului, era imperios necesară o perioadă de consolidare a construcției socialiste, a bazei tehnice-materiale a noii societăți. în acest scop, Congresul a adoptat obiective fundamentale expuse în Raportul Comiiet^u^fenfraJ^ÎB-Pfrcctivele cu privire la dez- 333 voltarea economiei naționale în perioada 1966 1970 și în Directivele cu privire la valorificarea resurselor energetice și electrificarea țării în perioada 1966—1975, menite să asigure dezvoltarea socialistă a țării în noua etapă, perfecționarea conducerii și planificării economiei naționale, a întregii vieți sociale, în concordanță cu cerințele și legitățile obiective ale progre- sului istoric, cu Realitățile concrete din România. Direcțiile principale de dezvoltare a României în noua etapă, indi- cate de Congresul al IX-lea, au fost: continuarea, în ritm susținut, a industrializării socialiste a țării — baza progresului material și spiritual al României; dezvoltarea intensivă, Inultilaterală și modernizarea agri- culturii în vederea sporirii susținute a producției agricole; valorificarea superioară a bogățiilor țării; ridicarea continuă, economică și culturală, a tuturor zonelor rămase în urmă; dezvoltarea bazei de materii prime și energie; creșterea productivității muncii și a eficienței economice; perfec- ționarea relațiilor sociale de producție, dezvoltarea democrației socialiste, ridicarea nivelului de trai al întregidui popor. Ținînd seama de cerințele revoluției tehnice-științifice contemporane, Congresul a stabilit, ca un obiectiv important, introducerea largă, în toate ramurile producției materiale, a celor mai noi cuceriri ale științei și tehnicii, creșterea contri- buției științei la dezvoltarea economiei, a întregii societăți, perfecționarea continuă a învățămîntului de toate gradele. în cursul planului cincinal 1966—1970, dezvoltarea bazei telmice- materiale a agriculturii a constituit una dintre coordonatele esențiale ale politicii agrare a partidului și statului. în vederea modernizării agriculturii s-a intensificat mecanizarea lucrărilor agricole și s-a extins suprafața ame- najată pentru irigații, a fost sporită cantitatea de îngrășăminte chimice. Agricultura a fost înzestrată cu tractoare de diferite tipuri și cu alte mașini agricole. în pipcesul de realizare a unei agriculturi moderne, de înaltă pro- ductivitate o importanță deosebită au avut hotărîrile Congreselor al X-lea din 1969, al Xî-lca din 1974 și al XÎI-lea din 1979 care au pus în fața agriculturii noi obiective menite să accelereze procesul de dezvoltare intensivă și multilaterală a agriculturii prin extinderea mecanizării, chi- mizării, înfăptuirea unui amplu program de irigații, prin introducerea în agricultură a cuceririlor șțiinței și tehnicii. Programul Partidului Comunist Român, adoptat de Congresul al Xî-lea al partidului, subliniind necesitatea dezvoltării intensive a agricul- turii precizează: ,,Ca urmare a generalizării mecanizării muncii, extin- derii cliimizării, introducerii cuceririlor agrotehnicii moderne, înfăptuirii programului de amenajări funciare, agricultura va asigura producții înalte și stabile, satisfacerea nevoilor de materii prime ale industriei și a cerin- țelor de consum ale populației. Realizarea unei agriculturi intensive, moderne, de înaltă pioductivitate, constituie un factor determinant pentru întreaga dezvoltare economico-socială, pentru creșterea venitului național și a bunăstării întregii societăți” 3. în perioada celor 25 de ani de la încheierea procesului de coopera- tivizare a agriculturii în 1962, partidul și statul au orientat importante fonduri de investiții în direcția făuririi unei puternice baze tehnico-mate- riale și perfecționarea continuă a acesteia ca factori esențiali ai progresului agriculturii. începînd cu cincinalul 1966—1970, volumul investițiilor alocate agriculturii a înregistrat creșteri substanțiale an de an, așa cum rezultă din datele t rn 334 Tabelul nr. 1 Investiții realizate in agricultură in perioada 1966 — 1981* ' Specificare 1966-1970 1971-1975 1976-1980 1 81-'■1985 Total investiții in agricultură (miliarde lei) 50,1 74,7 1-2,3 174,8 Fonduri fixe puse m func- țiune în agricultură (miliarde lei) 44,1 71,1 104,4 159,9 Începînd cu cincinalul 1966—1970 volumul investițiilor în agricul- tură a sporit continuu, de la 50,1 miliarde lei în 1966—1970 la 174,8 mili- arde lei în 1981—1985. O mare parte a investițiilor a fost alocată pentru dezvoltarea mecanizării, înzestrarea energetică a producției, a muncii. Dip anul 1970, pe măsura creșterii volumului general de acumulări au sporit investițiile pentru realizarea luciărilor de hidroameliorații, pentru extin- derea lucrărilor de irigații, îndiguiri, desecări și de combatere a eroziunii solului. în sectorul lucrărilor de cîmp, investițiile au fost orientate pentru dezvoltarea bazei tehnico-materiale necesare creării și ameliorării soiu- rilor și hibrizilor la toate plantele principale de cultură, pentru sporirea mijloacelor mecanice, pentru chimizare, dezvoltarea mijloacelor de depo- zitare și păstrare a produselor. în vederea dezvoltării zootehniei, fonduri importante au fost alocate pentru creșterea efectivelor matcă la toate spe- ciile de animale, pentru ameliorarea raselor și dezvoltarea reproducției pe principii moderne etc.5. La această creștere a investițiilor în agricultură se adaugă și investițiile alocate industriei constructoare de mașini agri- cole și industriei producătoare de îngrășăminte și alte substanțe chimice pentru agricultură, Dezvoltarea mijloacelor de mecanizare a lucrărilor din agricultură a constituit direcția principală a introducerii progresului tehnic în agri- cultură. în cei 25 de ani de la cooperativizarea agriculturii s-a asigurat mecanizarea lucrărilor de bază din culturile de cîmp, din legumicultură, pomicultură și viticultură, din complexele și fermele zootehnice. Moderni- zarea continuă a lucrărilor agricole este elocvent ilustrată de datele tabe- lului nr. 2. Tabelul nr. 2 Parcul ele tractoare și mașini agricole principale din agricultură 6 bucăți 1965 1975 1984 1985 Tractoare agricole fizice 81 356 119 533 146 592 184 408 Cultivatoare mecanice 23 241 34 391 40 198 38 039 Semănători mecanice 65 964 46 462 48 9~(> 50 393 Mașini de împrăștiat îngr. chim. Combine autopropulsate pentru ce- 4 363 12 251 15 100 17 434 reiae păioase 292 17 912 35 201 49 084 Combine autopropulsate pentru re- coltat porumb 3 793 4 351 Prese pentru balotat paie și fin 8 519 18 414 22 115 22 276 Suprafața arabila ce revine pe un tractor fizic — ba , 121 . 81 67 54 WWW dacoroim mica.ro 33Ș în această perioadă mecanizarea agriculturii a cunoscut o nouă etapă, caracterizată prin extinderea mecanizării lucrărilor în toate ramurile agriculturii, paralel cu producția de noi mașini și perfecționarea celor existente; au fost introduse tractoarele de 65 CP modernizate, de 80 CP pe roți și pe șenile, combinele autopropulsate, mașini pentru aplicarea îngrășămintelor, pentru recoltarea furajelor etc. în zootehnie, au fost introduse mașini pentru distribuirea hranei în adăposturile de animale, instalații pentru mulsul vacilor și oilor și altele. In 1985, lucrările de arat, semănat, prășit și recoltat cereale păioase s-au executat integral cu mijloace mecanizate 7. Una din condițiile esențiale ale dezvoltării intensive a agriculturii a fost creșterea continuă a gradului de chimizare a agriculturii. Crearea și dezvoltarea industrei chimice producătoare de îngrășăminte și antidău- nători a permis sporirea an de an a îngrășămintelor chimice (substanță activă — 100%) folosite în agricultură, de la 256,4 mii tone în 1965 și 298,7 mii tone în 1975, la 1199,2 mii tone în 1985 B. O atenție deosebită a fost acordată conservării și folosirii raționale a pămintului — mijlocul de producție hotărîtor în agricultură. în cadrul lucrărilor de îmbunătățiri funciare, amenajările pentru irigații, au cunos- cut o puternică dezvoltare atît pe seama amenajărilor locale cît mai ales a celor în mari sisteme. Ca urmare a eforturilor depuse, a sprijinului multi- lateral acordat de stat, suprafața agricolă amenajată pentru iiigat a crescut de la 222,6 mii ha în 1965 și 1 424,2 mii ha în 1975 la 2 712,4 mii ha în 1985 9. Asociate cu administrarea îngrășămintelor chimice, irigațiile au avut și au un rol important în creșterea producției agricole. Au fost înfăptuite numeroase sisteme importante de irigații ca, de pildă: Zona Carasu, Complexul Razelm-Sinoe, Rasova-Vederoasa, Terasa Hîrșova, în Dobrogea; Jegălia, Gălățui — Călărași, Pietroiu—Ștefan cel Mare, Terasa Brăilei, Giurgiu—Răzmirești, Ialomița—Călmățui în Bărăgan; Calafat—Băilești. Sado va—Corabia, Cetatea Galicea, Izvoarele—Cujmir, Nedeia—Măceșu in Oltenia; Nicorești—Tecuci, Băilești—Ciorăști pe Șiretul inferior și altele. De asemenea, au fost executate pe suprafețe întinse lucrări de îndiguire și desecare, scoțîndu-se de sub inundații mii de hectare. Programul național de perspectivă pentru amenajarea bazinelor hidrografice din Republica Socialistă România, a prevăzut scoaterea de sub inundații a unei suprafețe de 3,1 milioane ha, prin îndiguiri și prin rezervarea în lacurile de acumulare a circa 10 miliarde m3 volume de pro- tecție pentru atenuarea viiturilor10. în concordanță cu cerințele dezvoltării intensive a agriculturii, cercetarea științifică a progresat continuu, contribuind la sporirea produc- ției agricole. Cercetările aplicative au fost îmbinate cu cercetările funda- mentale, de perspectivă. A fost creată și dezvoltată o bogată rețea de institute și stațiuni de cercetare, amplasate pe întreg teritoriul țării. în 1985 funcționau în agricultură 25 de institute de cercetări, 3 centre de cercetări, 5 stațiuni centrale și 94 stațiuni teritoriale de cercetare. La acestea se adăugau și cele 6 institute de învățămînt superior, care participă la activitatea de cercetare coordonată de Academia de Științe Agricole și Silvice. în activitatea de cercetare în domeniul agriculturii lucrează peste 13 500 de cadre, din care 4 270 cu studii superioare (2 700 de cerce- tători), și își aduc contribuția cele peste 4 000 de cadre didactice u. • Cercetarea agricolă a pus la dispoziția unităților agricole soiuri și hibrizi de înaltă Productivi^ ^e^^^ehnologii modernizate, atît 336 pentru sectorul vegetal, cît și pentiu creșterea animalelor. Subliniind rolul cercetării științifice în creșterea producției agricole, tovarășul Nicolae Ceaușescu arăta : „Obiectivele mărețe pe care le avem de realizat în agricultură necesită angajarea, cu toată forța, a științei agricole în toate sectoarele, pentru crearea de noi soiuri mai productive de cereale, de legume, de plante tehnice și altele, pentru ameliorarea și crearea de noi rase de animale, mai productive, elaborarea de noi tehnologii și metode de fertilizare a solului pentru lucrările agricole, astfel încît știința să con- stituie un factor tot mai activ în înfăptuirea revoluției agrare, în creșterea producției agricole în toate sectoarele”12. Dezvoltarea continuă a agriculturii socialiste a generat modificări de ordin cantitativ și calitativ în rîndul populației ocupate în agricultură. S-a diminuat substanțial forța de muncă ocupată în agricultură, de la 5,4 milioane în 1965 și 3,8 milioane în 1975 la 3 milioane în 1985 13. în perioada 1966—1985, resursele active de muncă transferate dn agricultură în celelalte ramuri ale economiei naționale au totalizat 2,4 milioane per- soane, fajă de 732,2 mii persoane în perioada 1951—1965 14. Deducerea resurselor active de muncă din agricultură s-a datorat, în principal, dez- voltării și modernizării industriei naționale, care a creat un număr mereu sporit de locuri de muncă în economie și, totodată, a furnizat agricul- turii mașinile pentru mecanizarea proceselor de muncă, micșorînd astfel substanțial necesarul de forță de muncă. în perioada 1965—1985 ponderea populației ocupate în agricultură a scăzut de la 56,5% la 28,5% în 1985, iar ponderea populației ocupate în industrie și în alte ramuri neagricole a crescut de la 43,5% la circa 72%15. Transferarea populației în sferele de activitate cu o productivitate mai înaltă a avut implicații sociale pozitive deosebit de profunde, reprezentînd un indice important al dezvoltării economiei naționale pe baze moderne. Modernizarea agriculturii, precum și trecerea unei părți a foiței de muncă din această ramură în industrie, construcții și transporturi au determinat diminuarea ponderii numerice a țărănimii în totalul populației ocupate, dar, în același timp, a crescut nivelul ei de pregătire agrotehnică și culturală. Totodată a crescut în agricultură numărul personalului mun- citor de la 425,6 mii în 1965 la 612,9 mii în 1985, iar al muncitorilor de la 303,7 mii la 520,6 mii, în- aceeași perioadă16. Un rol deosebit de important în dezvoltarea și modernizarea agri- culturii l-a avut politica partidului și statului privind pregătirea cadrelor de specialiști al căror număr a crescut continuu. Ritmuri mari de creștere s-au înregistrat la specialiști cu studii superioare, iar în funcție de ramurile de producție, numărul cadrelor din sfera producției zootehnice a crescut cel mai rapid. Numărul cadrelor de specialiști care lucrează în agricultură a crescut de la 11 220 în 1960 la 59 365 în 1985 17. Învățămîntul superior agricol asigură absolvenților o largă și temeinică pregătire teoretică și practică. Liceele agroindustriale, care dețin o pondere însemnată în învățămîntul mediu al țării, pregătesc muncitori de înaltă calificare în meseriile de agromecanizator, zoomecanizator, veterinar, agricultor-serici- cultor, mecanic pentru utilaje de îmbunătățiri funciare etc. Coordonata fundamentală a procesului de formare și pregătire a lucrătorilor calificați și a specialiștilor agricoli o constituie integrarea organică a învăț amîntului cu producția și cercetarea științifică. Dezvoltarea bazei tehnico-materiale a agriculturii, ridicarea continuă a capacității productive a pămîntului, promovarea largă a progresului www.dacoromanica.ro 337 tehnico-științific, creșterea nivelului de calificare a lucrătorilor, perfec- ționarea organizării muncii în agricultură au determinat creșterea continuă a producției agricole, așa cum rezultă din datele tabelului nr. 3. Tabelul nr. 3 Creșterea producției vegetale18 milioane tone Media anilor 1951-1955 1966-1970 1971-1975 1976-1980 1981-1985 Cereale boabe din care : 8,2 12,7 14,8 19,3 21,7 grîu și secară 3,8 4,7 5,4 6,1 6,1 ' porumb 3,9 7,2 8,3 11,0 13,0 Floarea soarelui 0,205 0,727 0,761 0,825 0,783 Sfecla de zahăr 1,2 3,5 4,7 6,1 6,0 Cartofi 2,3 2,8 3,3 4,4 5,8 Legume 1,5 2,0 2,6 3,5 5,1 Producția medie la hectar — chintale Grlu și secară 11,3 16,8 22,1 26,8 26,8 Porumb 12,9 22,3 26,8 33,6 41,4 Floarea soarelui 7,4 14,0 14,5 16,0 16,1 Sfecla de zahăr 116,7 192,4 221,4 248,4 222,8 Cartofi 94,6 93,2 114,1 147,3 184,0 Datele ilustrează o creștere continuă a producției agricole. Față de 8,2 milioane tone media anuală din cincinalul 1951—1955, în cincinalul 1981—1985 s-a realizat o medie anuală de aproape 22 milioane tone de cereale. în aceeași perioadă s-au înregistrat creșteri importante la producția de poru nb sfeclă de zahăr, floarea soarelui ș.a. Pe ansamblul, în perioada 1950—198j, producția globală agricolă a crescut de peste 4 ori; numai în perioada 1966—1985, producția globală agricolă a crescut de aproape 2 ori19. x Importante creșteri s-au înregistrat și în zootehnie. Astfel, efectivul bovinelor a crescut de la 4,5 milioane capete în 1951, și 4,9 milioane capete în 1966, la peste 7 milioane capete în 1985. în aceeași perioadă, efectivul porcinelor a crescut de la 2,1 milioane în 1951 și 5,3 milioane în 1966, la 14,3 milioane capete în 1985, iar al ovinelor de lă 10,2 milioane în 1951 și 13,1 milioane capete în 1966, la 18,6 milioane capete în 1985 20. Creșterea producției globale agricole, a venitului național a creat condițiile pentru ridicarea nivelului de trai al tuturor oamenilor muncii de la orașe și de la sate. Sporirea continuă a producției vegetale și animale au stat la baza sporirii veniturilor țăranilor cooperatori. în ultimele două decenii evoluția veniturilor realizate de țăranii cooperatori a înregistrat un ritm madiu anual de creștere mai ridicat, datorită unei serii de măsuri de stimulare materială. Retribuirea muncii în agricultură ca și în întreaga economie națio- nală, se înfăptuiește pe baza principiilor socialiste, în funcție de cantitatea, calitatea, importanța și dificultatea muncii și de producția obținută. Introducerea și generalizarea acordului global, ca formă de retribuire a muncii în cooperativele agricole asigură o armonizare mai bună între interesele obștești și cele personale. în structura veniturilor țărănimii cooperatiste, ponderea principală este deținută de veniturile provenite din munca în comun în cadrul coope- rativelor agricole de producție. Totodată, țărănimea cooperatistă reali- www.dacoromanica.ro 338 zează venituri din activitatea depusă în gospodăria personală. în 1985, familiile de țărani cooperatori aveau în folosință 922 841 hectare teren agricol din care 767 319 hectare teren arabil21. Pensiile reprezintă o altă sursă de venituri ale țăranilor care au lucrat în cooperativele agricole de producție. Totodată incepînd din 1977, s-a instituit un sistem de pensionare a agricultorilor din zonele necooperati- vizate, bazat atît pe contribuția proprie, cît și pe contribuția statului. Țăranii cooperatori beneficiază și de veniturile provenite din fondu- rile sociale de consum destinate învățămîntului, ocrotirii sănătății, cul- turii etc. Astfel, familiile de țărani cooperatoii beneficiază de ajutoare lunare pentru copii, de ajutoare pentiu naștere, de burse pentru întreți- nerea copiilor în școli și facultăți etc. în domeniul ocrotirii sănătății s-a introdus sistemul gratuității pentru tratamentul ambulatoriu și spitali- zarea membrilor cooperativelor agricole de producție. Totodată, în mediul rural s-a lărgit rețeaua de unități sanitare, a crescut numărul de medici și personalul mediu sanitar. Măsurile adoptate în domeniul ociotirii sănă- tății au contribuit la scăderea mortalității infantile și a celei generale la sate. Ca urmare a electrificării, a construirii și modernizării drumurilor, a construcțiilor de locuințe și sistematizării localităților rurale înfățișarea satelor, a comunelor s-a schimbat considerabil. Radioul, televiziunea, cine- matograful, presa au pătruns adînc în viața satelor. De asemenea, fiecare comună are cel puțin o școală, iar în unele localități rurale funcționează licee. în majoritatea satelor există cămin cultural, bibliotecă, precum și alte instituții culturale. S-a dezvoltat rețeaua comercială și de alimen- tație publică, de unități și activități de industrie mică și de servicii pentru populație. în etapa actuală a făuririi societății socialiste multilateral dezvoltate, partidul și statul urmăresc prin politica lor apropierea veniturilor tuturor categoriilor de oameni ai muncii. Prin legea retribuirii muncii în unitățile agricole cooperatiste s-au stabilit norme și tarife echivalente cu cele din întreprinderile agricole de stat în condițiile realizării aceleiași cantități de muncă și acelorași producții, Desigur, îmbunătățirea nivelului de trai al celor care trăiesc și muncesc în agricultură se bazează pș creșterea produc- tivității muncii, a eficienței întregii activități pe care o desfășoară. Progresele realizate în dezvoltarea producției agricole, în ridicarea nivelului de trai al țărănimii^ al întregului popor sînt rezultatul politicii partidului și statului nostru de dezvoltare unitară și echilibrată a întregii economii naționale- „Dezvoltarea puternică a industriei socialiste, ampla- sarea forțelor de producție și progresul industriei în toate județele — sublinia secretarul general al partidului nostru —। au constituit și constituie factorul esențial al victoriei socialismului, al trecerii la făurirea societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintare spre comunism. Tocmai pe baza dezvoltării puternice a forțelor de producție, a industriei, am putut asigura înfăptuirea revoluției agrare, trecerea agriculturii pe calea socialis- mului, creșterea producției agricole” 22. Ținînd seama de noua calitate a țărănimii cooperatiste, de stăpînă a mijloacelor de producție, producătoare a bunurilor materiale și benefi- ciară a rezultatelor muncii, Partidul Comunist Român a acționat perma- nent pentru crearea și perfecționarea cadrului organizatoric menit să asigure participarea activă a țărănimii cooperatiste la conducerea vieții economice și social-politice. www.dacoromanica.ro 339 în sistemul organismelor democratice dm fgiicultură, ua loc deo- sebit de important îl ocupă organele de conducere colectivă din uniiățile- agricole. Organul suprem de conducere al cooperativei agricole de picxluc- ție este adunarea generală, formații din toii membrii cooperatori; ea adopta liotăriri asupra tuturor problemelor care privesc dezvoltarea curentă și de peispectivă a cooperativei agricole de producție. Adunarea generală a cooperatoiilor alege președintele și vicepreședintele cooperativei, pe cei- lalți membri ai consiliului de conducere și ai comisiei de revizie. în vederea asigurării participării iot mai active a țărănimii coopera- tiste la realizarea unei agriculturi intensive au fost institui ionalizate organizații obștești proprii ale țărănimii, cu importante atribuții orgaidza- torice, economice și social-politice : Uniunea Națională a Cooperativelor Agricole de Producție și uniunile județen°, constituite la primul Congres al Uniunii Cooperativelor Agricole de Producție din 7—9 martie 1966 23- Prin Uniunea Națională a Cooperativelor Agricol* de Producție se asigură participarea organizată a țărănimii cooperatist* la conducerea agriculturii și a întregii vieți sociale, președintele U.N.C.A.P. fiind membra gal guvernului în calitate de reprezentant direct al țărănimii coopera- tiste. Uniunea Națională a Cooperativelor Agricole de Producție face parte din Frontul Democrației și Unității Socialiste, organism politic permanent, care asigură un cadru organizatoric corespunzător participări active la viața politică a celor mai largi mase de oameni ai muncii. în unitățile agricole de stat, participarea activă a muncitorilor, teh- nicienilor și specialiștilor la conducere se realizează prin adunarea, gene- rală a oamenilor muncii — formă superioară de conducere colietivă a acti- vității acestor unități. Forme de participare directă a reprezentanților țărănimii la con- ducerea vieții social-economi^» sint 0> njresul consiliilor de conducere ale unităților agricole socialiste, al întregii țărănimi, al consiliilor oamenilor muncii din industria alimentară, silvicultură și gospodărirea apelor și Consiliul Național al Agriculturii, organisme reprezentative ale țărănimii, ale tuturor oamenilor muncii din agricultură, menite să realizeze o cit mai bună coordonare a activității din acest domeniu. Congresul se întrunește o dată la 5 ani. El dezbate și stabilește problemele fundamentale ale politicii agrare a partidului și statului, căile și mijloacele de înfăptuire a acestora, asigură aplicarea în viață a principiilor autoconducerii, autogestiunii, autoaprovizionării, militează pentru întărirea continuă a muncii și con- ducerii colective. în cadrul dezvoltării și perfecționării continue a democrației socia- liste, toate sectoarele economice sînt cuprinse în cele două consilii națio- nale — Consiliul Național al Oamenilor Muncii din Industrie și Consiliul Național al Agriculturii —, care asigură cadrul organizatoric corespunză- tor pentru dezbaterea și soluționarea problemelor' fundamentale ale eco- nomiei românești, pentru participarea directă a clasei muncitoare și țărănimii, a intelectualității și celorlalte categorii de oameni ai muncii la conducerea vieții economico-sociale. în perfecționarea conducerii planificate a agriculturii, a mecanis- mului economico-financiar, a organizării agriculturii pe principiul auto- conducerii și autogestiunii o importanță deosebită a avut crearea consi- liilor unice agroindustriale de stat și cooperatiste prin hotărirea Plenarei C.C. al P.C.R. din 1 februarie 1979 24. Consiliile unice agro-industriale dispun de largi atribuții în desfășurarea unitară a activității economice, www.dacaromanica.ro 340 •constituind forma de bază a conducerii pioducției agricole pe teritoriu. Ele asigură conducerea unitară a agriculturii, integrarea activității de -producție și economice a unităților agricole de stat și cooperatiste în. vederea utilizării cu eficiență maximă a fondului funciar, a mijloacelor “tehnice și a forței de muncă. Consiliile unice agroindustriale reunesc în raza lor de activitate “toate unitățile și instituțiile cu profil agricol, atit unitățile cooperatiste, cît și cele de stat și, în calitate de titular de plan, răspund de realizarea sarcinilor ce revin unităților agricole componente. Unitățile componente ale consiliului unic își păstrează autonomia gestionară și proprietatea, au bugete de venituri și cheltuieli proprii și sînt titulare de plan pentru sar- cinile ce le revin din planul unic de dezvoltare a economiei naționale, împreună cu organele de conducere colectivă din unitățile agricole de stat și cooperatiste, consiliul unic agroindustrial de stat și cooperatist răs- punde de buna gospodărire a întregii suprafețe de teren, de utilizarea .judicioasă a tuturor mijloacelor materiale și financiare în scopul realizării sarcinilor de producție prevăzute în plan și obținerii unei eficiențe econo- mice maxime a întregii activități. Conducerea colectivă a consiliului unic agroindustrial de stat și cooperatist se exercită prin adunarea generală a oamenilor muncii, prin ■consiliul de conducere și biroul executiv. în procesul construirii socialismului, cu deosebire în epoca inau- gurată de Congresul al IX-lea al partidului, agricultura a cunoscut — așa cum rezultă din paginile anterioare — o puternică dezvoltare și moderni- zare, s-a schimbat radical viața satelor, a țărănimii. Ținînd seama de rolul și funcțiile agriculturii în economia românească, ■de cerințele realizării unei agriculturi intensive de înaltă productivitate -secretarul general al Partidului Comunist Român, tovarășul Nicolae Ceaușescu a fundamentat și elaborat conceptul, obiectivele și căile con- crete pentru înfăptuirea noii revoluții agrare, — ea un concept cuprinză- tor care, privește producția, productivitatea muncii, nivelul tehnic, efi- ciența economică, activitatea socială generală în satele noastre. Acest concept pune în lumină viziunea științifică, de largă perspectivă, pe care Partidul Comunist Român o are asupra dezvoltării agriculturii, a esenței și finalității sale sociale-umane. Prin noua revoluție agrară, arăta secre- tarul general al Partidului Comunist Român în Cuvîntarea la marea adu- nare populară din Municipiul Timișoara din 15 septembrie 1984, „înțele- gem o schimbare fundamentală a agriculturii noastre m noua etapă de dezvoltare a României, care să asigure recolte bogate în toate sectoarele și să creeze condițiile pentru sporirea contribuției agriculturii la dezvol- tarea generală a țării, la asigurarea bunei aprovizionări a populației cu tot ce este necesar” 2B. în Raportul prezentat la Congresul al XlII-lea al P.C.R., conceptul privind noua revoluție agrară a dobîndit un conținut mai complex fiind definit ca „transformarea generală a felului de muncă, de viață și de gîn- dire al țărănimii noastre cooperatiste, realizarea unei producții agricole care să satisfacă din plin necesitățile de consum ale întregului popor, precum și alte cerințe ale dezvoltării economiei naționale” 26. în cuvîntarea rostită la ședința de închidere a programului de pre- gătire și instruire a organizatorilor de partid, președinți ai consiliilor agroindustriale de stat și cooperatiste din 24 februarie 1987, expresie •elocventă a interesului stat^n^j^e car&^cjgtarul general al partidului 341 îl manifestă fa.ă de progresul neîntrerupt al agriculturii, față de destinul satului și de viața și munca locuitorilor lui, tovarășul Nicolae Ceaușescu preciza că noua revoluție agrară are menirea ,,să asigure ridicarea întregii agriculturi la un nivel superior, schimbări radicale în însuși felul de muncă, și de viață al țărănimii, al satelor noastre și creșterea mai puternică a con- tribuției agriculturii socialiste la dezvoltarea generală a patriei, la ridicarea bunăstării materiile și spirituale a poporului”27. în concepția secretarului general al partidului nostim noua revoluție agraiă este un proces economic și social de durată menit să determine transformări radicale, calitative în domeniul forțelor de producție, în relațiile de proprietate, m baza tehnico-materială, în sistemul de repar- tiție și al relațiilor sociale din agricultură, în creșterea rolului cercetării; științifice, ru ridicarea calificării forței de muncă, m perfecționarea plani- ficării, a formelor de conducere și organizare a pr oducției, în adîncirea demo- crației socialiste, în obținerea unei înalte eficiențe economice. Obiectivul fundamental în agricultură, în perioada planului cincinal 1986 1990, îl constituie înfăptuirea noii revoluții agrare. Conceptul noii revoluții agrare presupune satisfacerea deplină a cerințelor ce se irnpuh agriculturii în viitor și auume : obținerea unor producții sigure, malte și stabile, care să acopere m mod corespunzător nevoile economiei naționale- de materii prime agricole, satisfacerea cerințelor de eonSum științific fun- damentate ale populației, crearea unor disponibilități pentru schimburile economice internaționali1; transformarea generală a modului de muncă, de viață și de gîndire al țărănimii cooperatiste; sporirea contribuției agri- culturii la formarea venitului național. „Acum — arată secretarul generali al partidului, tovarășul Nicolae Ceaușescu, la Plenara lărgită a Consiliu- lui Național al Agriculturii, Induși riei Alimentare, Silviculturii și Gospo- dăririi Apelor — ne aflăm în fața celei de a treia mari revoluții — a noii revoluții agraie. Primele două au avut mai mult un caracter social și economic, dar noua revoluție agrară pune pe primul plan aplicarea știin-j ței, realizarea unei producții noi, a unei agriculturi superioare, în concor- danță cu proprietatea întregului popor asupra pămîntului, cu proprietatea socialistă în agricultură, ca de altfel în întreaga economie. Să facem astfel incit să. sărbătorim împlinirea a 25 de ani de la victoria uneia din revoluții,, de cooperativizare, prin obținerea unor producții-record în anul viitor, prin a deschide noi perspective pentru înfăptuirea neabătută a obiectivelor Congresului al XUI-lea în agricultură, pentru înfăptuirea noii revoluții agrare” 2S. în anul 1986 s-a realizat în agricultură cea mai mare producție de cereale din întreaga istorie a țării — 28 de milioane de tone. în acel an, în mod simbolic a fost instituit prin decret al Consiliului de Stat, titlul de- „Erou al Noii Revoluții Agraie” din Republica Socialistă România. în semn de înaltă prețuire, cel dintîi titlu de „Erou al Noii Revoluții Agrare” a fost conferit tovarășului Nicolae Ceaușescu, secretar general al Parti- dului Comunist Român, președintele Republicii Socialiste România- pentru rolul hotărîtor în fundamentarea și elaborarea conceptului privind noua revoluție agrară și necesitatea înfăptuirii ei în România, în vederea- realizării unei agriculturi intensive, de înaltă productivitate, în același an a fost acordat titlul de „Erou al Noii Revoluții Agrare”- unui număr însemnat de unități agricole cooperatiste și de stat, unor con- silii unice agroindustriale, precum și unui județ întreg — județul Olt — pentru producțiile mari realizate, www.dacoromanica.ro 342 Realizările din anul 1986 demonstrează mar'le xesurse și posibili- tăți de care dispune agricultuia noastiă socialistă de a obține recolt tot □nai bogate la toate culturile, inclusiv producții mari în zootehnie, care sa .-asigure condiții tot mai bune pentru aprovizionarea corespunzătoare a oamenilor muncii, a întregului popor, pentru sporirea contribuției acestui important sector al economiei naționale la dezvoLarea generala a țarii. Dezvoltarea intensivă și modernizarea agricultuiii — obie tiv prin- cipal al noii revoluții agrare — se realizează, în perioada planului cincinal 1986 — 1990, în primul lînd, în baza sa tehnico-materială, în forța de muncă, în organizarea producției și a muncii, a întregii activități din acest domeniu. Pîrghia principală a modernizării bazei telmico-materiale a agri- culturii o constituie investițiile. Planul cincinal 1986—1990 prevede pentru ^agricultură un volum de investiții de 190 miliarde lei (din totalul investi- țiilor în economia națională, de 1400 miliarde lei) pentru înfăptuirea pro- gramului de îmbunătățiri funciare, mecanizarea completă a lucrărilor .agricole, modernizarea plantațiilor vitipomicole și a sectorului zooteh- nic etc. 29. Baza tehnico-materială a agriculturii se va dezvolta și diversifica Tprin dotări cu tractoaie și alte mașini agricole. Pînă în 1990 agricultura va dispune de o sistemă de mașini de înaltă productivitate, care vor efec- tua simultan mai multe operațiuni. De asemenea, dezvoltai ea mai rapidă și intensivă a producției agricole se va realiza prin folosirea mai bună a pămîntului, creșterea randamentului la hectar, ameliorarea solului și efectuarea unor ample lucrări de irigații și îmbunătățiri funciare. Agri- cultura va primi în cursul cincinalului 1986—1990 peste 14,5 milioane tone de îngrășăminte chimice. Totodată, va fi extinsă upiafața in°'ata cu încă 2,6 milioane hectare și se vor executa luciări de desecare și de combatere a eroziunii solului pe aproape 3 milioane hectare. La sfirAtul anului 1990 suprafața arabilă irigată în cultură va fi de 5 2 milioane hec- tare din totalul suprafeței arabile în cultură de 10,7 milioane hectare. Pornind de la faptul că în epoca noastră știința repiezintă factorul ^primordial al progresului, partidul situează în centrul procesului de înfăp- tuire a noii revoluții agrare dezvoltarea cercetărilor științifice și accelera- rea introducerii progresului tehnic în toate domeniile. Cercetarea științi- fică este chemată să pună la îndemîna practicii tehnologii superioare, cu consumuri mai reduse de energie și combustibili, să obvină un material "biologic de înaltă productivitate și animale de rasă cu valoaiea zootehnică ridicată, să promoveze metode eficiente de utilizare a pămîntului și de orga- nizare a producției, să ofere noi soluții de creștere a productivitătu muncii. Aplicarea tot mai susținută și pe o scară tot mai largă, a rezultatelor cercetării științifice în producție, întărirea economico-organizatorică a tuturor unităților agricole, creșterea calificării lucratorilor dm agricultură etc. vor asigura sporuri anuale de producții vegetale și animale cu mult -superioare celor obținute în cincinalul 1981—1985. Potr vit prevederilor •planului cincinal 1986—1990, producția globală agricolă va crește în medie anuală cu 6,1 — 6,7%, față de perioada 1981—1985. în sectorul producției vegetale, în condițiile realizării unor randa- mente superioare, producția de cereale urmează să ajungă la aproape -32,5 milioane tone, respectiv peste 1300 kg pe locuitor; se vor obține, totodată, cantități mult sporite de plante tehnice, legume și fructe. în sectorul zootehnic, a căfui pondere în totalul producției agricole, potrivii ^prevederilor planului, va ajunge la 46—48% în 1990? față de 42,7% în www.dacoromanica.ro 343 1985 30, se -va pune accentul pe sporirea efectivului de animale și a produc- ției de carne, lapte, lînă și alte produse anhnalieie. Creșterea și modernizarea forțelor de producție, în industrie, agri- cultură, în celelalte ramuri și sectoare de activitate ale economiei națio- nale, vor determina, în cincinalul 1986—1990, profunde transformări can- titative și calitative m folosirea forței de muncă, în structura acesteia și a populației ocupate, în ridicarea nivelului pregătirii profesionale și tehnice pe baza celor mai noi cuceriri ale științei. în perioada 1986—1997, cînd învățămîntul va asigura formarea profesională a unui număr de aproape- 2 milioane de persoane, pentru agricultură se prevede pregătirea a 590 000 de persoane calificate în meserii specifice sectorului vegetal și zootehnic, precum și prestărilor de servicii în mediul rural. în același timp, învăță- mintul agrozootehnic se va perfecționa și dezvolta pe baza integrării strînse cu producția și cercetarea științifică. Alături de perfecționarea activității de formare a cadrelor, de reci- clare și ridicare continuă a nivelului de cunoștințe profesionale și tehnicer realizarea transformărilor revoluționare cerute de actuala etapă a con- strucției socialiste și de noua revoluție tehnico-științii'ică implică și ridi- carea gradului de conștiință a cadrelor, — inclusiv din agricultura, — o- adevărată revoluție în modul de a gîndi și acționa al acestora. Orientările de perspectivă ale dezvoltării economico-sociale, politice și culturale ale României în perioada 1991—2000 prefigurează orizonturi noi de progres general. în ultimul deceniu al secolului al XX-lea, prin promovarea largă a celor mai noi cuceriri ale științei și tehnicii, va continua procesul de formare, dezvoltare și modernizare a bazei tehnico-materiale- a societății socialiste multilateral dezvoltate. Va crește substanțial pro- ducția industrială și agricolă, se va accentua și mai mult rolul științei și tehnologiei moderne în dezvoltarea socială a patriei. Se vor intensifica în mai mare măsură laturile calitative, de eficiență, ale activității în toate- domeniile vieții economice și sociale. Se va perfecționa m continuare învă- țămîntul și se va ridica gradul de pregătire profesională și tehnică, nivelul general de cultură și de cunoștințe al populației. Vor crește substanțial avuția societății, venitul național și, pe această bază, se va ridica gradul general de civilizație materială și spirituală, calitatea vieții întregului popor. Pe baza dezvoltării puternice a forțelor de producție, în această» perioadă se vor perfecționa relațiile de producție și sociale. Se vor apropia tot mai mult condițiile de muncă din diferite sectoare ale societății Ținînd seama de faptul că relațiile de producție au ca esență pro- prietatea socială, partidul și statul se preocupă permanent de întărirea și dezvoltarea continuă a proprietății socialiste de stat și cooperatiste — ca factor fundamental al construirii noii orînduiri sociale, al ridicării nivelului general de viață și civilizație al poporului. De asemenea, acționează con- stant pentru perfecționarea organizării și conducerii construcției socialiste, pentru asigurarea conducerii unitare a întregii activități economice și sociale pe baza planului național unic, pentru adîncirea democrației socia- liste, aplicarea principiului autoconducerii și autogestiunii în toate sec- toarele de activitate în vederea creșterii eficienței economice, pentru instau- rarea principiilor eticii și echității socialiste în societate. Prin înfăptuirea prevederilor documentelor Congresului al XlII-lea al partidului, România se va înfățișa, la sfirșitul acestui secol — după cum apreciază, sintetic, Rezoluția adoptată de Congresul al XlII-lea — r 044 www.dacoromanica.ro ca o țară socialistă multilateral dezvoltată, atît din punct de vedere al producției industriale și agricole, al învățămîntului, științei și culturii, cît și în ceea ce privește nivelul general de viață și civilizație al poporului. NOTE 1 Nicolae Ceaușescu, Cuvintare la Congrtsul al III-lea al consiliilor de conducere ale unităților agricole socialiste, al întregii țărânimi, al consiliiloi oamenilor muncii din industria alimentară, silvicultură și gospodărirea apelor, 29 mai 1986, Edit. politică, Bucureș i, 1986,. p.ll. 2 Nicolae Ccaușescu, România pe diurnul construirii societății socialiste multilateral dezvol- tate, voi. 21, Edit. politică, București, 1982, p. 9. 3 Programul Partidului Comunist Român de făurire a societății socialiste multilateral dez- voltate și înaintare a României spre comunism, Edit. politică, București, 1975, p. 66. 4 Anuarul statistic al Republicii Socialiste România, Direcția Centra'ă de Statistică, 1986, p. 222, 241. 3 Agricultura Socialistă a României, Edit. politică, București, 1983, p, 227. f Anuarul Statistic al Republicii Socialiste România, 1986, p. 143. 7 Agricultura Socialistă a României, p. 247—248. 8 Anuarul Statistic al Republicii Socialiste România, 1986, p. 161. 3 Ibidem, p. 162. 10 Agricultura Socialistă a României, p. 226, 239. 11 Ibidem, p. 320 321. 12 Nicolae Ceaușescu, Cuvintare la Congresul al III-lea al Consiliilor de conducere ale unităților agricole socialiste, al întregii (ărănimi, al consiliilor oamenilor muncii din industria alimentară, silvicultură și gospodărirea apelor, p. 16 17. 13 Anuarul Statistic al Republicii Socialiste România, 1986, p. 70. 14 Ibidem, p. 70. 15 Ibidem, p. 72, 16 Ibidem, p. 70. 17 Ibidem, p. 101. IS Ibidem, p. 168 169. 13 Ibidem, p. 146—147. 20 Ibidem, p. 195. 21 Ibidem. p. 134. 22 Nicolae Ceaușescu, România pe drumul construirii societății socialiste multilateral dez- voltate, voi. 24, 1983, p. 20. 23 Act constitutiv al Uniunii Naționale a Cooperativelor Agricole de producție din Republica- Socialistă România, în „Scinteia”, anul XXXV, nr. 6 915 din 10 martie 1966. 24 Hotărirea Plenarei C.C. al P.C.R. din 1 februarie 1919 cu privire la îmbunătățirea conducerii și planificării unitare a agriculturii, crearea consiiilor unice agroindustriale de stat și cooperatiste și creșterea producției agricole in : Epoca Nicolae Ceaușescu, Partidul Comunist Român Centrul vital al națiunii. Documente ale plenarelor Comitetului Central și ale Comitetului Politic Executiv al Comitetului. Central al Partidului Comunist Român, 1965— 1985, voi. 3, Edit. politică, București, 1986, p. 211—235. 25 Nicolae Ceaușescu, România pe drumul construirii societății socialiste multilateral dez- voltate, voi. 27, Edit. politică, București, 1984, p. 509. 28 Congresul a XIH-lea al Partidului Comunist Român. 19—22 noiembrie 1984, Edit. politică, București, 1985, p. 24. 27 „Scinteia”, nr. 13 845 din 25 februarie 1987. 28 „Scinteia”, nr. 13 795 din 27 decembrie 1986. 20 Legea Planului național unic de dezvoltare economico-socială a Republicii Socialiste România pe perioada 1986—1990, nr. 2 din 27 martie 1986, în „Buletinul oficial”, Partea I, nr. 42 din 2 iulie 1986. 30 Ibidem. 31 Congresul al XIH-lea al Partidului Comunist Român, 19—22 noiembrie 1984, p. 715-716. www.dacoromanica.ro 2—0. H5g 345 L’AGRICULTURE ROUMAINE APRES 25 ANNEES DEPUIS L’ACHEVEMENT DE LA COOPERATIVISATION. REalisation DE LA NOUVELLE REVOLUTION AGRAIRE Resume Les profondes transformations qualitatives enregistrees dans l'agri- culture de la Roumanie apres les 25 annees qui se sont ecoulees depuis d’achevement de la coopdrativisation de l’agriculture en 1962 illustrent la superiori te de la grande propriete socialiste sur la petite production paysanne. Tenant compte de la place et du role de l’agriculture qui repre- sente aux cotes de l’industrie une branche de base de l’economie naționale, la politique agraire promue par l’Etat roumain a assure le developpement intensif et la modernisation de l’agriculture fondde sur la propridte socia- liste, d’Etat et cooperatiste, l’organisation de l’agriculture sur des bases modernes, industrielles. L’allocation d’importants fonds ă, l’agriculture a permis de meca- niser les travaux agricoles, de ddvelopper la superficie agricole amenagee aux fins de l’irrigation, de chimiser la production, d’assurer l’introduction des conquetes de l’agrotechnique modeme, de former les specialistes necessaires ă l’agriculture etc. Sur cette base l’on a vu s’aceroître puissam- ment la production globale agricole, de plus de 4 fois pendant la periode 1951—1985, etant cr^ees de la sorte des conditions favorables ă l’approvi- sionnement requis de la population, â l’augmentation de l’apport de l’agriculture â l’essor general du pays. Dans le processus de ddveloppement de l’agriculture sur des bases socialistes l’on a perfectionnd la direction planifiee de cette branche, de son organisation sur les principes de l’autodirection et l’autogestion eco- nomique. Les paysans cooperateurs, maîtres des moyens de production, producteurs des biens materiels et beneficiaires des resultats du travail participent activement â la direction de la vie economique et socio-poli- tique. Pendant la pdriode du plan quinqqennal 1986—1990, l’objectif fondamental dans l’agriculture est constitui par l’accomplissement de la nouvelle răvolution agraire. Le concept de nouvelle revolution agraire est presentă dans le present article comme un concept global qui groupe aussi bien les forces productives que les rapports de production, tout le processus d’organisation 6conomico-sociale de la vie ă la campagne, de transformation generale du mode de travail de pensee de la paysannerie cooperatiste. www.dacoromanica.ro 346 SEMNIFICAȚIA CREĂRII UNIUNII TINERETULUI COMUNIST CONSTANTIN MOCANU Se împlinesc, în 1987, șase decerni și jumătate de la foimarea Uniunii Tineretului Comunist și trei decenii de la constituirea Uniunii Asociațiilor Studenților Comuniști din România, parte organică a unicei organizații revoluționare de tineret din patria noastră socialistă. Partidul Comunist Român acordă o mare atenție acestor două aniversări — prilej de reîn- fățișare si dezvoltare a cunoștințelor istoriț-e despre activitățile lor, contri- buția tineretului muncitoresc, țărănesc și studențesc în mișcarea generală a maselor populare pentru libertate și o viață mai bună, iar în epoca deschisă de marele act istoric de la 23 August 1944 — pentru făurirea^ potrivit programului fundamental al partidului, a societății fără exploa- tare, socialistă, pentru înflorirea și afirmarea României. La sfîrșitul anului trecut, în Cuvmtarea rostită cu prilejul tradiționalei sărbători a Plugușo- rului, tovarășul Nicolae Ceaușescu reliefa importanța noii aniversări a Uniunii Tineretului Comunist: „Mă adresez tineretului cu chemarea de a urma în toate împrejurările Partidul Comunist Român — forța politică conducătoare a națiunii, — de a fi întotdeauna buni uteciști, de a se afla în primele rmduri ale luptei pentru transformarea revoluționară a patriei noastre, de a sărbători 65 de ani de la crearea Uniunii Tineretului Comunist în România prin fapte de muncă și realizări în toate domeniile de activi- tate” L în Europa, și cu atît mai mult dacă facem comparații pe plan mondial, România âpare ca o țară în care, în cadrul literaturii general-istorice, este o bogată preocupare față de istoria tineretului, a organizației lui comuniste. Desigur, aceasta nu înseamnă că nu sînt încă principale direcții ori modali- tăți nefrecventate; mai sînt încă de cercetat condițiile și rolul tinerei gene- rații în timpurile premoderne, și în însăși epoca modernă, pînă la formarea mișcării socialiste a tineretului; de studiat rămîne încă și participarea tine- retului la epoca revoluției și construcției socialiste. Ar fi, de asemenea, bine venite lucrări de sinteză, într-un volum ori în mai multe volume, studii care să fie mai puțin descriptive, mai puțin narativiste, în schimb mai evident teoretico-istorice, cu explicații mai condensate în raționamente. O temă care poate să înceapă a fi tratată în asemenea modalitate este însăși constituirea Uniunii Tineretului Comunist, semnificația realizării ei, care semnificație rezultă din istoria ulterioară a organizației constituite, dar și din felul cUin s-a format ea, din caracteristicile și direcțiile, și duratele procesualității care a condus la ființarea și activitatea sa. * într-adevăr, în Ceea ce privește istoria Uniunii Tineretului Comunist,, o prima ^problemă care merită să fie enunțată este aceea pe care o denumim, www.dacoromanica.ro 347 originarea acestei organizații în istoria generală, anterioară, modernă, dar nu numai modernă; astfel spus, reliefarea rădăcinilor ei în decursul unui timp cît mai extins, desigur în limitele firești ale fenomenului cerce- tat. Prin această modalitate se obține o posibilitate în plus pentru a se nota și releva rolul factorilor interni ai devenirii, ceea ce, prin această extin- dere în timp, nu înseamnă diminuarea etapei concrete, și a momentelor ei mai de seamă, în care și prin care s-a făurit in concreto organizația comu- nistă de tineret, și nu înseamnă nici diminuarea înrîuririlor rezultate din conexiunile externe, internai ionale. Cînd s-a început studierea creării Uniunii Tineretului Comunist, s-au explicat atunci mai cu seamă dezvoltarea din 1921—1922, sau, ceva mai larg, din 1918—1922, fără a se investiga, în măsura necesară, etapele precedente; adică studiul nu depășea, de regulă, faza, restrînsă, în care s-a realizat, mai direct, Uniunea Tineretului Comunist. Mai tîrziu, după afir- marea amplă a principiilor, mai cuprinzătoare, despre istoria poporului român formulate în documentele de partid începînd din anii 1965—1966, s-a pășit, cu mai mare perseverență, spre o concepție potrivit căreia începuturile Uniunii Tineretului Comunist au puncte de pornire mult mai înainte de etapa menționată mai sus, de fapt în înseși începuturile miș- cării tineretului socialist, care, la noi, sînt datate cu sfîrșitul secolului trecut. Această interpretare deschide o nouă extindere a orizontului pri- vind începuturile creării U.T.C.-ului prin adecvarea la istoria tineretului a acelui principiu enunțat în 1973 de secretarul general al partidului nostru comunist, tovarășul Nicolae Ceaușescu, și anume că originarea partidului comunist se află în încă începuturile mișcării muncitorești organizate, mai precis, în făurirea, din 1893, a Partidului Social-Democrat al Muncitorilor din România. Mai departe. Dacă precizăm termenii noționali, și le dăm o extindere de sferă mai mare, dar nu pînă la a li se dizolva conținutul specific în • prelungirea fără măsură a timpului, putem spune, și mai mult decît mai sus, că înseși începuturile mișcării tineretului socialist de la sfîrșitul seco- lului trecut au raporturi de continuitate în mișcarea de tineret premuncito- resc, de la începutul epocii moderne, care și ea, la rîndul ei, are ante- cedente pînă în momentele în care în societate s-au cristalizat diferen- țieri și structuri social-politice. Modul acesta de a pune problema, despre care am spus cîteva cuvinte la dezbaterea privind Condițiile social-poli- tice și importanța făuririi de către partid a Uniunii Tineretului Comunist, publicată în „Revista de istorie” (nr. 4/1982), este de altfel inspirat de imaginea așa de cuprinzătoare asupra istoriei partidului desfășurată în cuvîntarea tovarășului Nicolae Ceaușescu din mai 1981 cu prilejul ani- versării partidului : „Partidul Comunist Român este moștenitorul și con- tinuatorul celor mai înalte tradiții de luptă ale maselor populare pentru formarea poporului român, pentru dezvoltarea limbii și culturii proprii, pentru afirmarea națiunii române și a statului național unitar — Româ- nia” ; ,,’PartidulComunist Român își trage seva și vitalitatea din glorioasa istorie de milenii a poporului nostru, din toate evenimentele și luptele desfășurate de-a lungul vremurilor; (...)” 2. Prin urmare, începuturile Uniunii Tineretului Comunist, în înțeles cît mai extins, presupun seva absorbită de pe parcursul întregului timp în care tînăra generație (partea ei înaintată corespunzătoare fiecărei epoci) și-a dat contribuția la mișcarea istorică social-politică. în cadrul și, tot- odată, în continuitatea, pe plan superior, a acestui mers etapă de etapă al 348 www.dacoromanica.ro istoriei, făurirea Uniunii Tineretului Comunist este însă aparținătoare unei anumite etape istorice și anumit moment istoric. Eecapitulînd aici, ce s-a spus mai sus, însă, de data aceasta, pornind de la trecut și înaintînd către prezent, către prezentul în care s-a constituit, mai definit, organizația, putem spune că, după o îndelungată evoluție premodernă, o treaptă mai însemnată, mai specifică, este etapa de trecere la epoca modernă, pentru ca, în cadrul ei, însă într-o etapă mai avansată, să se profileze mișcarea tineretului socialist (care a antrenat studenti, muncitori, țărani); această mișcară se întruchipează în forme de organizare, începînd de la cercuri^ cluburi, pînă la organizarea mai generală, pe țară. O etapă nouă, în care, de altminteri s-a făurit uniunea comunistă de tineret, a fost etapa anilor 1918-1922. în această etapă istoria generală a României, sub înrîurirea Marii Uniri din 1918, a urcat, însă în condiții nu lipsite de complexitate deose- bită, pe o treaptă superioară, înfăptuirea statului național unitar contri- buind la înmănunchierea resurselor productive ale țării, la determinarea a o seamă de noi condiții favorabile creșterii mai intense și mai unitare a for- țelor de producție, la fructificarea pe dimensiunile țării întregite a resurselor solului și subsolului, a capacității creatoare a poporului român. România continua însă să rămînă o țară mai puțin evoluată din punct de vedere in- dustrial, nu avea încă o puternică industrie grea, mai ales o industrie pro- ducătoare de mașini unelte. îndată după război România a trebuit să de- pună eforturi însemnate pentru refacerea economică, atît industrială cît și agricolă, pentru repunerea în funcțiune și extinderea mijloacelor de trans- port. Au început să se obțină succese în această privință în chiar primii ani în unele ramuri industriale apoi și pe ansamblul economiei, producția ajungînd la nivelul de dinainte de război prin anii 1923—1924 (statisticile consideră drept punct de comparație anul 1913). Deși începea o fază nouă în industrializarea (capitalistă), România Tămînea încă o țară cu o structură economică preponderent agrară; în primii ani de după război, datorită pagubelor provocate de operațiunile militare și de ocupația inamică pe o însemnată parte a teritoriului națio- nal, precum și datorită pierderii pe front a sute de mii de vieți omenești — soldații erau mai ales țărani —, a avut loc o scădere considerabilă a supra- fețelor însămînțate, și, deci, a producției agricole, dar încă din primii ani ■de după 1918 a început însă să se obțină redresări. în etapa imediat următoare anului 1918 s-au petrecut schimbări în structura socială, creșterea sau descreșterea forței economico-politice a unor ■clase sociale. A crescut tot mai puternic rolul clasei muncitoare. Totodată, sporit forța economică și politică a burgheziei, clasă socială care repre- zenta în mod mai special sensul dezvoltării capitaliste. Moșierimea a deve- nit mult slăbită odată cu anunțarea amplei reforme agrare, și, mai ales, ■după legiferarea ei. Țărănimea, care forma majoritatea masivă — aproape -80% — a populației, a comportat însemnate prefaceri social-economice, mai ales după reforma agrară; figura centrală la sate a devenit țărănimea ■cu proprietate mijlocie. Regimul politic, structurile și orientările lui principale, în urma Unirii din 1918, pentru mult timp, mai exact îndeosebi două decenii a avut trăsături de tip burghez democratic; dacă partidul conservator a dispărut de pe scena politică a României, în schimb partidul liberal s-a impus mai puternic în viața țării, dar și alte partide au căpătat, mn timp, |mai multă prezență, ca partidul național (din Transilvania) www.dacoromanica.ro 349 și partidul țărănesc. în mod deosebit s-a afirmat însă partidul clasei, muncitoare, partid condensînd și exprhnînd, odată cu interesele prole-i tariatului industrial, interesele fundamentale ale tuturor categoriilor muncitoare, și ale poporului român. în noiembrie Partidul Social-Democrat, care activase pe teritoriul statului român de dinainte de la 1918, și-a. schimbat denumirea în Partidul Socialist, fapt ce nu a însemnat o simplă mișcare de cuvinte, ci o exprimare, și în acest fel, a poziției revoluționare- cu trăsături dezvoltate în raport de noile cerințe ale mișcării social-isto- rice; în timpul care a mmat, același curs l-au luat organizațiile din provinciile unite cu țara. Datele statistice — unele sînt însă imprecise — arată că în Bomânia* în perioada la care ne referim a crescut ponderea participăr ii tineretului la realizarea producție materiale, în activitatea culturală, universitară; s-a pro- filat și mai evident, tineretul muncitoresc — parte organică a clasei pro- letare —, care se va afla, ca rezultat al trăsăturilor sale social-politice, în. fruntea masei tineretului, a mișcării lui pentru progres, pentru transformări revoluționare superioare. Legiferarea votului universal, alte schimbări de- după Unire, contribuind la creșterea gradului de participare a maselor la. viața politică a țării, au avut drept consecință și sporirea participării tine- retului. Prin extinderea dreptului de vot pînă la vîrsta de 21 de ani, un număr mai mare de tineri își putea exercita atribuțiile cetățenești. Mai mult- decît înainte de 1918, tinerii dezbăteau propriile probleme sociale, politice,, de învățămînt, culturale, își manifestau poziția față de problmele politicii interne și internaționale. S-a produs o intensificare, uneori, rapidă, și a. preocupării partidelor burgheze în ceea ce privește tînăra generație, captarea ei în sfera politicii. în programele partidelor au fost incluse prevederi re- feritoare la tineret, la rezolvarea, potrivit concepției unui partid sau altul, a problemelor lui. Mai mult decît în perioadele anterioare, în unele partide, mai vechi — ca partidul liberal —, ori mai noi, s-au înfiripat preocupări în vederea constituirii, în cadrul lor, de secții pentru tineret, precum de organizații speciale de tineret. Față de partidele burgheze, partidul clasei muncitoare se distingea însă printr-o experiență mai îndelungată și mai directă, mai bine definită în legătură cu organizarea și mobilizarea tine- retului. în acest moment cînd se deschidea o perioadă nouă în istoria țăriir un prim obiectiv a trebuit să fie refacerea (termenul este chiar din unele- documente) organizațiilor, refacere care a presupus nu numai reconstituirea, dar, în același timp, și reorientarea, potrivit cerințelor noi. Acțiunea de- refacere a cercurilor și secțiunilor locale s-a inițiat încă din a doua jumătate a anului 1918, în partea din teritoriul românesc de la răsărit la Carpați și de la nordul liniei Mărăști—Mărășești—Oituz unde nu putuseră să pătrundă trupele Puterilor Centrale. După retragerea acestora, în noiembrie, au. început să se reconstituie activitatea cercurilor și secțiunile de pe teritoriuL eliberat. „Socialismul” scria la 29 noiembrie că mișcarea tineretului „acum” se „reorganizează”; în București s-au reluat ședințele săptămînale, con- ferințele, iar Comitetul depunea o „deosebită activitate” pentru a scoate din nou „Foaia tineretului". în Basarabia, unde, cît thnp s-a aflat sub regimul țarist, nu a fost posibil să se constituie organizații care să activeze legal, după revenirea la Bomânia s-au făcut unii pași spre o activitate publică. în Bucovina, încă^ înainte de a se desprinde deplin de imperiul austro-ungar, la 3 august 1918 s-a format un comitet de acțiune și s-a trecut la reconstituirea cercurilor de 350 www.dacoromanica.ro tineret din Cernăuți și Rădăuți. în Transilvania, unde în timpul stăpînirii anstro-ungare tineretul nu a fost organizat în mod aparte, ci, de regulă, în •cadrul sindicatelor, după Unire au început să se întemeieze cercuri ale tineretului; semnificativ este că ele se cristalizau după asemănarea celor îndrumate de la București; adică „țara liberă” oferea, de altfel, și Bucovi- nei și Basarabiei, tipul de structură care a devenit unitar în țara unită. Trima organizație de acest fel în teritoriul de peste Carpați (după cum privim de la București) a fost constituită la Oradea, în decembrie 1918, după care au urmat cea de la Beiuș (februarie 1919) și din alte localități. Odată cu și după reconstituirea organizațiilor care au existat și a formării de noi cercuri și secțiuni în diferite localități, două probleme mari se aflau în fața lor, care s-au interferat în tot timpul acestor primi ani de ■după 1918 : dezvoltarea legăturilor între ele în cadrul României unite, rezultanta principală fiind evoluția spre unificarea lor; dezvoltarea politico- ideologică nouă, pînă la transformarea lor în sens comunist. în File din istoria U.T.C., (citez din ediția a doua, 1980), se spune: „Este profund semnificativ pentru evoluția mișcării revoluționare de tineret din perioada avîntului revoluționar faptul că obiectivele sale fundamentale erau iden- tice cu cele pe care le avea de realizat mișcarea muncitorească din țara noastră: tmificarea pe plan național â partidelor socialiste regionale și înarmarea partidului revoluționar unic al clasei muncitoare cu un program de acțiune corespunzător noilor realități românești postbelice”. Prin urmate, „procesul de centralizare al mișcării socialiste de tineret și, deopotrivă cu el, cel al organizațiilor muncitorești nu au avut un caracter exclusiv organiza- toric, ci și unul de ordin ideologic, politic, vizînd adîncirea conținutului revoluționar al_activității organizației de tineret, situarea sa pe temeiuri comuniste” 3. Lărgirea orizontului de interpretare a marilor probleme reale in fața cărora se afla societatea din România, punerea tot mai mult pe un plan ^primordial, imediat, a unificării organizațiilor pe scară națiohală erau, în fond, în concordanță cu însăși concepția despre socialism, și căile înfăptuirii lui. Tocmai în asemenea cadru mai cuprinzător, mai creator și din punct do vedere doctrinal, s-a afirmat mai pregnant natura socialistă a activității revoluționare. în asemenea împrejurare, în iunie 1919 cercurile „Tineretului muncitor” au început să se denumească cercuri ale „Tineretului socialist”, și, în consecință, s-a preferat tot mai mult nu denumirea Mișcarea Tine- retului Muncitor ci denumirea Mișcarea Tineretului Socialist; „Foaia tînă- rului”, în iulie, a devenit „Tineretul socialist”. Și de data aceasta, și mai mult decît înainte, schimbările de denumire nu erau o simplă înlocuire de •cuvinte; ele dădeau expresie prefacerilor de conținut, fapt, firește, eviden- țiat chiar de atunci, la 1 iulie 1919, în „Tineretul socialist” se spunea: „Am crezut de cuviință că să-i punem acest titlu deoarece credem că acest titlu este singurul titlu care în două cuvinte arată tuturor ceea ce sîntem .și ceea ce vrem să fim”. Deși oficial, acești termeni, care defineau mai bine conținutul și țelul fihal al activității, erau deocamdată adoptați în organi- zația de pe teritoriul statului român dintre frontierele de pînă în 1918 -ei căpătau o tot mai deasă întrebuințare și în provinciile unite. Deși tema unificării nu a fost inclusă în mod special în ordinea de zi, •Conferința Cercurilor „Tineretul Socialist”, întrunită la București în zilele de 10—12 august 1919, a adoptat o rezoluție prin care dădea mandat Comi- tetului Central al Mișcării Tineretului Socialist de a stabili, mai concret, legături cu organizațiile din toate provinciile, îneît, împreună, să pregă- www.dacoromamca.ro 351 tească un congres general, adică un forum suprem cu reprezentanți dini toată țara, care să realizeze o singură uniune de tineret a României. Confe- rința a propus să fie desemnat un secretar (secretariat) permanent al Comi- tetului Central, pentru a se face mai bine față multiplelor sarcini ale- tineretului; să se formeze comitete regionale. Problemele de principiu — preciza un raport din decembrie 1920 — nu s-au realizat imediat, în aștep- tarea aprobării lor de un congres general al partidului și al sindicatelor; în schimb, îndată după Conferință s-a intensificat activitatea politico-orga- nizatorică pe plan local și național, s-au format unele comitete regionale, s-au dezvoltat acțiunile în direcția unificării, au apărut noi propuneri — de exemplu din partea cercului din Prahova — pentru convocarea unui congres general al tineretului socialist. Participarea tineretului la manifes- tările, economice și politice, interne și de solidaritate internațională, a. căpătat un ritm mai intens, au sporit preocupările sale față de intensele dezbateri care străbăteau activitatea partidului asupra numeroaselor teme actuale, unele de o deosebită complexitate, între care, după formarea, în marte 1919, la Moscova, a Internaționalei a IlI-a, Comuniste, a fost, problema în ce măsură afilierea era necesară și obligatorie ; această problemă» interesa și mișcarea socialistă de tineret întiucît se constituise și o Interna- țională Comunistă a Tineretului, în noiembrie 1919, la Berlin. în acest timp, în toată țara se dezvolta constituirea și activitatea cercurilor de tineret și organizațiilor locale, creșterea numărului lor, al membrilor lor. Deși între organizațiile tineretului socialist era o unitate fundamentală pe temeiul al însăși unității poporului român, și a țării, iar Comitetul Central, care activa la București, își exercita adesea rolul la scara întregii țări și tot mai multe organizații locale propuneu să se înfăptu- iască unificarea, totuși, ca urmare a sporirii numărului de membri organizați^ în teritoriul de dincolo de munți s-a considerat mai întîi a fi necesară orga- nizarea lor într-o Uniune regională. La 25 iulie 1920, la Cluj, congresul a format organizația numită, de cele mai multe ori, Uniunea Tineretului. Muncitor din Ardeal și Banat; el a recunoscut totodată și Uniunea Stu- denților Socialiști din aceleași provincii, înființată în primăvara anului 1919. Congresul a proclamat autonomia organizatorică față de partidul social-democrat, socialist de aici, precum și față de sindicate, însă accep- tarea acestui principiu nu nega colaborarea cu sindicatele. La prima vedere acțiunea de constituire a unei organizații zonale pare a fi fost în dezacord cu tendințele spre organizarea unificată, și, drept vorbind, ceva urmări nega- tive au fost; este însă de reținut că această Uniune a arătat că scopul său este de a înlesni legăturile tot mai strînse cu organizația de la București, în rezoluția tipărită în „Tribuna socialistă” la 1 august 1920 se anunța : „Tineretul socialist din Ardeal și Banat, întrunit în congres la Cluj în ziua de 25 iulie a.c., ține de datoria sa să trimită salutul călduros al primului său congres proletariatului socialist din România mare. Totodată își afirmă solidaritatea cu tineretul socialist de dincolo de Carpați”. Uniunea Tinere- tului Muncitor din Ardeal și Banat, încă la acest prim congres, s-a proclamat afiliată la Internaționala Comunistă a Tineretului, dar, fiind regională, hotărîrea nu a căpătat valabilitate. în același timp, și cu aceleași scopuri, s-a desprins o Uniune a Tine- retului Muncitor, în Banat, sub egida Comisiei Generale a sindicatelor, din această zonă. O acțiune asemănătoare a avut loc în Bucovina, unde, la. 5—6 septembrie 1920, Conferința regională a Partidului Social-Democrat și a sindicatelor de aici a dispua ca cercuri]»e socialiste de tineret să se- www.dacoromamca.ro 352 ■constituie în Uniunea Internațională Social-Democrată a Tineretului din Bucovina, care, ca și partidul din această provincie, s-a structurat în inte- Tiorul ei după criterii de naționalitate (de unde și termenul Internațională în denumire). însă și în rîndurile acestei organizații, firește, se exprima -curentul de cooperare revoluționară pe scara întregii țări, de realizare a unei unice organizații de tineret în România. Odată cu și după formarea unor asemenea organizații, membri ai ■Comitetului Central al Mișcării Tineretului Socialist au mers la Cluj și la Cernăuți pentru a se delibera asupra unificării. Ar fi urmat o Conferință preliminară congresului general care să fie convocată, la București, în .zilele de 30—31 octombrie 1920. Aceste intenții nu s-au realizat, de altfel, și Congresul general de partid, după ce fusese propus, să se întrunoască în luna aprilie, a fost din nou a minat pentru începutul lunii septem- brie, apoi pentru sfîrșitul lunii octombrie; a survenit greva generală din ■octombrie 1920. După cîteva săptămîni sau luni — în funcție și de situații locale — organizațiile tineretului s-au aflat iarăși în situația de a porni din nou la consolidarea lor, iar acelea — cele mai multe — care au fost destrămate — ■de a se reface. Refăcîndu-se, aceste organizații de tineret se consolidau pe baze noi, încît se construia astfel o nouă treaptă a istoriei lor.. Unele cercuri și secțiuni locale au organizat adunări generale pentru a discuta felul de activitate în noile împrejurări. La 27 februarie 1921 a avut loc adunarea generală a cercului tineretului socialist din Bucuiești; moțiunea adoptată, și publicată, la 6 martie 1921, în „Socialismul”, sta- bilea că organizația de tineret „își va uni eforturile cu sforțările curentului comunist din sînul mișcării vîrstnice”. Exprimînd aceleași poziții, „Tinere- tul socialist”, la 20 aprilie 1921, scria că mișcarea de tineret se va situa cu fermitate pe pozițiile clasei muncitoare, ale partidului ei, ale comunismului. Preocupările pentru o mai temeinică orientare politico-ideologică erau în .această etapă și mai intens interferate cu avansarea reorganizării și unifi- •cării pe dimensiunile unitare național-statale ale României, propuneri în .această privință fiind venite din însăși inițiativa organizațiilor din provin- ciile unite în 1918. De exemplu, în chiar primul număr al ziarului „Ifju Proletar”, organ al Uniunii Tineretului Muncitor din Ardeal și Banat, se publica un apel adresat Comitetului Central al Mișcării Tineretului Socialist, la București: „Conștienți că puterea noastră se află în unitatea de interese și de voință, trebuie să ne strîngem rîndurile și să înglobăm pe toți tinerii muncitori din. România într-o asemenea organizație care, stînd pe baza luptei de clasă neîmpăcate, să ajute la eliberarea proletariatului, să facă educație tinerilor muncitori pentru noua societate”. In ordinea de zi a congresului partidului socialist, care a început, la București, în ziua de 8 mai 1921, așa cum se stabilise încă de la începutul lunii februarie a fost prevăzut să se decidă și în legătură cu organizarea tineretului revoluționar. La congres au participat și doi reprezentanti ai tineretului. în timpul congresului, pînă în ziua de 12 mai, cînd i-au fost întrerupte lucrările, de cîteva ori au fost duse discuții în timpul cărora s-a preconizat — rezultă dintr-un proiect de document rămas în manuscris nedefinitivat — să se propună, în baza hotărîrilor pe care le-ar fi adoptat congresul partidului, convocarea unui congres de constituire a organiza- ției tineretului comunist:,,(...) în vederea stabilirii unui program unic de activitate și, în vederea reorganizării mișcării, am hotărît convocarea congre- sului general pentru zilele de 28, 29 și 30 iulie 1921”. Congresul partidului nu a ajuns însă să rezolve toate punctele de la ordineâ de zi, între care www.dacoromamca.ro 353 și cel referitor la mișcarea tineretului; o parte din cele mai bune cadre,, inclusiv ale tineretului^ au fost arestate, întemnițate. Cum organizația comunistă de tineret trebuia să se formeze în pofida dificultăților, ea format, căci era o necesitate legic-istorică și necesitatea aceasta și-a creat drumul, însă, desigur, prin forme care au fost posibile și care în ultimă instanță au condus la obiectivul esențial. Prin urmare,. crearea Uniunii Tineretului Comunist a comportat o complexitate mai mare față de felul cum ar fi fost înfăptuită dacă, bunăoară, se întrunea congresul preconizat. Această complexitate mai mare rezultă și din studiul comparativ pentru a se constata modalitățile de creare a uniunilor comu- niste de tineret în țările unde acestea s-au format atunci ori mai trrziu. Indiferent de situațiile care au intervenit în anii 1921—1922, fundamen- tal în interpretare este că Uniunea Tineretului Comnist s-a făurit în proce- sualitatea istorică pe care am schițat-o în primele pagini. într-tm fcens mai special, mai restrîns, sens impus de condițiile aparte de după mai 1921, Uniunea Tineretului Comunist din România nu s-a realizat într-un timp cit mai definit, condensat în anumită dată, care, bunăoară, să fie un congres, ci într-un interval istoric de, aproximativ, doi-trei ani, care a avut în interiorul lui mai multe momente, măi puțin sau mai mult importante, cel mai apropiat de rolul acesta fiind Conferința generală din 19—20 martie 1922, despre care, începînd din 1958 — cînd a apărut o primă carte mai însemnată despre formarea U.T.C.-ului — și pînă în prezent s-au publicat numeroase relatări, precum și documente 4. Rolul de congres poate fi atribuit — și a fost atribuit — Conferinței generale din 19—20 martie 1922, în primul rînd pentru valoarea ei p& linia constituirii Uniunii Tineretului Comunist, dar și pentru că un moment concret, încadrabil în cronologie, este trebuitor, însă—dacă realitatea isto- rică este mai complexă — nu-i neapărat obligatoriu de a se concretiza în. defavoarea imaginii reale a procesualității istorice. De altminteri, și în ceea, ce privește făurirea Partidului Comunist Român (ne referim numai la un exemplu, și numai la istoria țării noastre) deși momentul 8 mai 1921 este suficient de exact din o serie de puncte de vedere, el este imprecis daca ținem seama că nu s-a terminat congresul, și probleme ale lui impor- tante au fost continuate de congresul din octombrie 1922; într-un fel, a continuat formarea partidului; totodată, tocmai potrivit interpretării mai noi, partidul comunist se originează în încă primul partid muncitoresc social-democrat, format în 1893, de unde imaginea unui timp mult mai îndelungat de acumulare.Este un principiu, teoretico-metodologic de mare- însemnătate, care se poate aplica și în ceea ce privește începuturile și mo- mentele realizării Uniunii Tineretului Comunist. Am putea spune și pentru Uniunea Tineretului Comunist, similar cum, în anumită măsură, spunem despre partid, că formarea ei a continuat și după 19—20 martie 1922. Mai întîi, la Conferința aceasta nu s-a discutat și în consecință nu s-a adoptat o indicație privind denumirea organizației care încă era indicată prin termenul Mișcarea (Tineretului Socialist); în, martie 1923, la o plenară a Comitetului Central s-a adoptat denumirea :. Uniunea Tineretului Socialist. Ramînea în vigoare tactica de a nu se1 anunța, și țirin intitulare, conținutul ei, tot mai evident, comunist. Un document pe care l-am publicat încă din mai 1962, în revista Institutului de istorie a partidului, explica, suficient de limpede, că situația nu permitea oiganizației ,,să apară ca o mișcare a tineretului comunist”. ,,« Tineretul www.oacoromamca.ro 354 Socialist J> —< scrie mai departe docurbentul —»trebuia să-și mențină situa- ția legală cu- orice chip spre a putea servi de supapă, de siguranță partidului •comunist. (... )Pentru a putea să ne menținem pe terenul legalității și în această situație de a putea servi partidul comunist, așa după cum la început •« Tineretul socialist »5 fusese pus la dispoziția Comitetului ilegal al parti- dului comunist — pentru a nu cădea împreună cu partidul în caz de înce- perea teroarei, ci de a fi supapa lui, de siguranță, comitetul central provizoriu a hotărît ca să susție autonomia mișcării Deși acest lucru poate crea -confuzii, se arată în document, muncitorimea conștientă vede că adoptarea autonomiei, §i menținerea vechiului nume „nu e decît o țactică”. Organi- zația tineretului însă „ține de partidul comunist, lucrînd în concordanță și sub directivele partidului comunist”^ Denumirea : Uniunea Tineretului Comunist datează din aprilie-mai 1924. Inexistența acestei denumiri înainte de acest moment nu contestă natura comunistă a organizației. E ceea ce rezultă nu numai din trăsăturile activității, ci și din o seamă de documente. Este mai cunoscută aprecierea pentru anii 1922-^1924 făcută de „Tînărul socialist’?, în primul său număr ■cu ocazia lui 1 Mai 1924 1 „Comunismul, că țel și ca principii, a călăuzit atît pe conducătorii cît și pe membrii Uniunii Tineretului Socialist. Mani- festările atât în întruhiri cît și în gazete au fost, însuflețite întotdeauna •de -spiritul comunist.” ★ Prin ilrmare, semnificația creării Uniunii Tineretului Corhunist rezultă •din încă momentele ei direct premergătoare, căci militanții sugereâu, șchi- ■țau și propagau, în această vreme mai ales prin mijloace publicistice, scopul unirii organizațiilor socialiste, și al transformării lor. Ea rezultă, totodată, și mai direct, din ceea ce s-ar putea numi momentele formării ei in con- •creto și, în acest sens, pot fi invocate enunțuri, mai semnificative din docu- mentele Conferinței generale din 19—20 martie 1922 și ale altor eveni- mente din jurul ei. în fine, dar nu în măsură mai mică, dimpotrivă, semnificația creării Uniunii Tineretului Comunist rezultă — după cum ara notat încă de la începutul acestui articol — din faptele care au urmat, din consecințele ei, adică in consecutione. Este vorba aici de întreaga istorie care a urmat, ajunsă astăzi — dacă luăm ca reper : 1922 — la 'GS de ani. NOTE 1 „Scintcia”, anul LVI, nr. 13.797, din 30 decembrie 1986, p. 1. s Nicolae Ceaușescu, România pe drufnut construirii societății socialiste multilateral dez- voltate, voi. 22, Edit. politică, București, 1982, p. 7, 9. 3 File din istoria U.T.C. cd. a Il-a, revăzută și Completată, Edit. politică, București, 1980, p. 84 (Elena dristescu, Florea Dragnc, Fred Mahler, Cohsfantin Mocatiu, Constantin Pat- eul eseu, Gheorghe Sbârna, Alexandru Șiperco, Nicolae TuC. Coordonator : Constantin Pctcu- lescu). 4 în afară de lucrarea, citată mai Înainte, File de istorie a U.T.C. (p. 101 107), din lite- ratura ultimelor douăzfeci de ani, a se vedea cartea lui C. Peiculcscu, Crearea Uniunii Tinere- lului Qomaniit, 1972, p. 208—220; din publicațiile mai valoroase de izvoare: Oocumenti din istoria m iscării revoluționare și democratice de tineret din România. dS21-^1922\ 1982, p. 481 494. 5 în documentul origțyq^^dflfr*****^^ 355 LA SIGNIFICATION DE LA CRpATION DE L’UNION DE LA JEUNESSE COMMUNISTE Resume La presente etude marque la celebration au cours de cette annâe- de six decennies et demie de la constitution de L’Union de la Jeunesse- Communiste et de trois decennies de la creation de l’Union des Associa- tions des Etudiants Communistes de Roumanie. l’auteur releve l’impor- tance speciale qu’attache le Parti Communiste â ces importants ^v^ne- ments et montre qu’ou long des temps en Roumanie a păru une assez riche litterature historique concemant le mouvement de la jeunesse revolution- naire, progressiste ou le theme „la creation de l’Union de la Jeunesse Communiste” occupe une place de choix. L’etude souligne les racines historiques du mouvement de la jeunes- se, le fait que precisement dans un contexte plus large l’etape historique qui a suivi la Grande Union de 1918 a comporte de nouvelles caractâris- tiques qui ont signifie le rehaussement de son importance et, en meme temps, des exigences accrues dans et pour le mouvement revolutionnaire. C’est pourquoi il est deyenu necessair de transformer le mouvement socia- liste de la jeunesse en mouvement communiste, d’ailleurs en 6troit rapport avec le meme type enregistr^ au sein du parti de la classe ouvriere. Dans- ce processus historique — amplement et specialement trăita par l’dtude— s’est forgee l’Union de la Jeunesse Communiste de Roumanie, ou moment de ce processus etant constitue par la Conference Generale des 19—20 marș 1922. www.dacoromanica.ro 356 110 ANI DE LA CUCERIREA INDEPENDENȚEI DE STAT A ROMÂNIEI INDEPENDENȚA - PERMANENȚĂ, REALIZARE, NOI PRECIZĂRI NICHITA ADĂNILOAIE Izvoarele istorice invederează că independența este o constantă a» dăinuirii românești, o trăsătură permanentă a întregii evoluții a statului și poporului nostru. M- Eminescu — pe bună dreptate — sublinia că> „independența ... e suma vieții noastre istorice”. Ilustrul poet adăuga, că marii voievozi Mircea I și Ștefan cel Mare, în lungile lor domnii, n-au avut „o altă preocupare decît neatîrnarea țării”; iar această neatîrnare „a fost pururea reală, ca drept pururea în vigoare, ca fapt știrbită din cînd în cînd, nu prin alt drept ci prin excese și abuzuri de putere ale tur- cilor”, și dacă ea a fost întunecată în timpul fanarioților „tradiția ei și încercările de a o restitui n-au încetat nici cînd „obținîndu-se succese „mai cu seamă în secolul nostru”x. De altfel, dobîndirea neatîrnării statale depline, la. 1877, a constituit o chintesență firească a dezvoltării societății românești și o încununare legică a unor veacuri de zbuciumări, năzuințe și lupte eroice ale poporului nostru pentru înlăturarea dominației străine, pentru apărarea entității naționale și a dreptului sacru de a trăi liber în vatra strămoșească. După cum se știe, poporul român și-a menținut continuitatea pe ambel» versante ale Carpaților și s-a dezvoltat, în decursul secolelor, prin- tr-o luptă neprecupețită împotriva forțelor externe care voiau să-i încalce teritoriul și să-l supună. Referindu-se la această situație tovarășul Nicolae Ceaușescu — cu prilejul centenarului independenței — arăta „Lupta necurmată pentru dezvoltarea de sine stătătoare, pentru libertate și neatîrnare constituie astfel trăsătura caracteristică fundamentală a întregii istorii a poporului nostru, determinînd însuși modul lui de existență, con- cepțiile șj idealurile sale”. Formarea statelor feudale românești, de sine stătătoare, în secolul al XlV-lea, — ca și menținerea voievodatului Tran- silvaniei — a asigurat conservarea ființei poporului nostru, întărindu-i capacitatea de rezistență în fața tendințelor permanente de expansiune a puterilor vecine și, în fond, salvîndu-1 de primejdia de a fi cotropit de acestea. Totodată, neatîrnarea a asigurat țărilor române condiții mai bune dezvoltării social-economice, înfloririi civilizației materiale și spiri- tuale și creșterii prestigiului lor internațional. Victoriile obținute de oștile lui Mircea cel Bătrîn împotriva turcilor au oprit întinderea Imperiului otoman la nordul Dunării și au consolidat poziția Internațională a Țării Românești. Tributul plătit de Mircea în ultimii ani de domnie — în condițiile cînd țara nu se mai putea, rezima și pe aliați de nădejde — era un fitfii (ca și cel plătit la 1456 357 de Petru Aron domnul Moldovei) și nu reprezenta o supunere față do Poarta otomană. Plata tributului, fără alte obligații și fără vreun ames- tec în politica internă și externă a țării, nu însemna, în dreptul ginților, pierderea suveranității, pierderea independenței. în legătură cu plata haraciului către Poartă, Dimitrie Cantemir arată că „domnii noștri cei înțelepți, avînd putință să răscumpere cu bani suferințele, uimind pilda Senatului venețian ... mai bucuroși au voit să-și indureze punga decît țara și supușii” 2. Țelul călăuzitor al politicii marilor voievozi români, din cele mai vechi timpuri, a fost asigurarea dăinuirii poporului nostru în cadrul formei organi- zate de stat. Fie prin victorii militare împotriva agresorilor, fie prin negoci- eri purtate de diplomați iscusiți—și însoțite uneori de daruri și „argumente” bănești — fie folosind ambele mijloace, țările române s-au putut menține “Cu instituțiile lor proprii fără nici o întrerupere. De altfel, este îndreptă- țită afirmajia că românii sînt „singurul popor din spațiul carpato-bal- -canic fără o discontinuitate a vieții de stat, de la începutul secolului al XlV-lea”3. Politica externă a voievozilor se întemeia pe o continuă apre- ciere a realităților și urmărea, de regulă, menținerea unor bune relații •cu vecinii, spre a se putea dezvolta organizarea internă de stat și, totodată, a se consolida poziția internațională a. țărilor române. Se trimiteau solii, se purtau negocieri, se încheiau tratate de prietenie Iși alianță Cu puterile creștine limitrofe, menite să asigure cooperarea sau cel puțin atitudinea binevoitoare a acestora în eventualitatea confruntării Cu forțele militare otomane. Oastea și diplomația românească, încă de la formarea statelor feu- dale, au căutat să fie totdeauna în slujba apărării drepturilor fundamen- tale ale poporului nostru și nu a unor tendințe agresive4. Chiar după recu- noașterea suzeranității otomane, de multe ori voievozii români, asumîn- du-și mari riscuri, refuzau să participe cu oștile lor la campaniile turcești împotriva Ungariei, Poloniei sau altor țări. Abia după aproape două secole de lupte grele, copleșite de forța numerică a invadatorilor, țările române au putut fi obligate — pe funda- lul suzeranității — să accepte dominația otomană. Această dominație, însoțită de pierderea independenței, dar de păstrarea autonomiei Moldovei și Țării Românești și de o aservire tot mai accentuată, politică și economică, s-a instaurat spre mijlocul veacului al XVI-lea, favorizată fiind și de fac- tori externi. Cam tot atunci, după înfrîngerea Ungariei și înființarea pașa- lîcului de la Buda, dominația otomană se întinde și asupra principatului autonom al Transilvaniei. întreruptă pentru aproape două decenii — prin sabia și înțelepciunea lui Mihai Viteazul — această dominație va fi rein- staurată prin anii 1610 —1611, intensificîndu-se treptat și atingînd dimen- siunile cele mai împovărătoare pentru Principatele Române în timpul domniilor fanariote. Este cazul să menționăm că și în această perioadă, datorită rezistenței eroice a românilor, dornici să-și apere cu orice preț libertatea și glia strămoșească, Imperiul otoman — deși a încercat uneori — n-a putut transforma țările române în pașalîcuri — cum a procedat cu statele din sudul Dunării sau cu Ungaria — ci a fost nevoit să le accepte ca țări autonome, supuse însă suzeranității sultanului. în întreg evul mediu, lupta pentru neatîmare a fost, în esență, o lupta pentru dăinuirea românilor și a organizării lor statale. Nu-i mai puțin adevărat ca această luptă a fost favorizată de conștiința unității etnice, lingvistice, spirifoțqți^k1ftqtt8ftm^m»qwrului nostru, de mediul 358 geografic, de legătura indestructibilă dintrq oameni și locuri și de dragos- tea de țară și de neam. în toiul bătăliilor pentru independență, prin eforturi neostoite s-au înregistrat momente de glorie, de riposte vigu- roase date agresiunilor venite din afară ca în timpul lui Basarab și Bogdan, Mircea cel Bătrin, Dan al II-lea, lancu de Hunedoara, Vlad Țepeș, Ște- fan cel Mare, Petru Rareș, Radu de la Afumați, loan Vodă, Mihai Viteazul, Radu Șerban, Matei Basarab, Gheorghe Râkoczy I și IIr Mihnea al IH-lea, Șerban Cantacuzino, Constantin Brîncoveanu, Dimitrie Cantemir, ș.a. Alteori au fost ani de restriște, de durere și frustrare, dar, pîna la urmă forțele interne șe refăceau și libertatea, implicit existența țărilor române era din nou asigurată. La aceasta contribuia din plin dîrzenial și vigoarea poporului nostru dornic să-și, apere libertatea și glia strămoșească, dornic să-și păstrez^ ființa sa națională, în pofida tuturor vicisitudinilor istorice aduse peste el de curgerea veacurilor?. De altfel și regimul suzeranității otomane asupra țărilor române se înăsprea, se atenua ori înregistra perioade de stabilitate relativă în funcție de diverși factori de conjunctură internă și externă, dar mai ales în fpnptie de vigoarea și capacitatea de rezistență a popoiului| nostru. M. Kogălniceanu reliefa, pe bună dreptate, la 9 mai 1877, că raporturile acestea de suzeranitate „erau niște legături sui generis, niște legături care erau slabe cînd românii erau tari, niște legături care erau tari cînd românii erau slabi”5. în pragul epocii modeme — în condițiile dezvoltării forțelor de producție capitaliste și a tuturor transformărilor înnoitoare din viața societății românești — pe măsură ce se formează națiunea română, are loc șr un proces de clarificare ideologică și politică ce transformă, treptat, conștiința de neam în conștiință națională tot mai activă. Manifestările ei sînt evidente la conducătorii răscoalei din 1784, la cărturarii ardeleni autori ai cunoscutului memoriu din 1791 intitulat Supplex Libellus Vala- chorum și nu mai puțin la Tudor Vladimirescu care îndemna pe reprezen- tanții Divanului din București să conlucreze cu cei din Moldova, ca unii ce sînt „de un neam și de o lege”, pentru ca împreună să poată cîștiga „dreptățile acestor principaturi”, ajutîndu-se „unii pe alții”. Observăm totodată că, în noile condiții, lupta poporului român pentru neatîrnare s-a îmbinat, tot mai strîns, qu lupta pentru unitate națională, menită să ducă la formarea unui stat liber în care toți românii să poată contribui, cu talen- tul și capacitatea lor creatoare, la tezaurul civilizației umane. Ideile și tendințele spre independență și unitate politică, devenind, tot mai stăruitoare după 1821, vor îmbrăca, cu timpul, un caracter de mișcare națională. Fie prin memorii adresate puterilor europene (și între 1830—1848 sînt cunoscute 96 de astfel de memorii), fie prin ciearea de societăți secrete ori organizarea unor mișcări mai ample, luptătorii patrioți au încercat să înlăture suzeranitatea otomană și protectoratul țarist. Ei au acționat cu stăruință — pe multiple planuri — fie pentiu unirea, Mol- dovei și Țării Românești într-un stat „neatîmat de Turcia’’, fie pentru „crearea unui mare ducat al Daciei”, fie pentru a reda „o patrie slobodă și independentă” întregii națiuni române, cum preconizase în 1838 par- tida națională condusă de colonelul I. Cîmpineanu 6. Aceste năzuinți firești, printr-o activitate îndelungată a cărturarilor și în general a oamenilor progiesiști din țările române, au capătat contu- ruri precise și prilej de manifestare publică în țimpul revoluției de la 1848 și in perioada luptei pentru unirea Principatelor! Actul istoric al Unirii din 1859 — aplaudat de românii de pretutindeni — și înfăptuirea in timpul www.dacoromanica.ro 35£t •domniei lui Cuza a unor reforme structuiale cerute de modernizarea insti- tuțională a țării, contribuind la întărirea capacității politice, economice și militare a României, au constituit premize importante spre obținerea independenței naționale. După unirea Principatelor și crearea României moderne, prin poli- tica demnă și cutezătoare promovată de domnitorul Al. I. Cuza și de alți “bărbați de stat în deceniul următor, poporul român a reușit să smulgă Turciei, pas cu pas, noi atribute ale suveranității naționale, implicit a izbutit să se desprindă tot mai mult de dependența față de Imperiul oto- man și să-și afirme, pe plan internațional, existența de sine stătătoare și voința de independență statală deplină. înființarea agențiilor diplomatice în străinătate, secularizarea averilor mănăstirești, abolirea jurisdicției -consulare, organizarea și dezvoltarea armatei naționale, adoptarea Sta- tutului lui Cuza din 1864 și a Constituției din 1866, baterea monedei națio- nale în 1868, încheierea convențiilor și a aranjamentelor comerciale cu majoritatea puterilor garante în 1875—1876, încercările guvernului de a impune capitalizarea tributului și a statutului internațional de neutrali- tate a României la sfîrșitul anului 1876 — toate acestea au reprezentat trepte spre independența deplină a țării. Cucerirea independenței statale, în 1877, nu va fi, așa dar, un act spontan, de conjunctură internă și externă imediată, ci un salt calitativ, o încununare legică și logică a stră- daniilor seculare, intensificate în acei ani, o aruncare peste bord a ultimei verigi a suzeranității otomane. Lupta României pentru dobîndirea independenței se încadra în mișcarea generală de eliberare națională a popoarelor din Balcani care, în anii 1875—1876, se ridicaseră împotriva asupritorilor otomani. Rusia țaristă, urmărind să-și întărească pozițiile în sud-estul Europei, încuraja lupta antiotomană. Deși țarismul avea planuri expansioniste ce vizau extinderea dominației asupra Peninsulei Balcanice și controlul Darda- nelelor, războiul antiotoman al Rusiei a servit cauza eliberării naționale a popoarelor din această regiune. Suzeranitatea otomană frînînd dezvoltarea internă și afirmarea internațională a României, toate clasele sociale doreau și erau interesate în obținerea independenței statului; deosebiri erau numai în privința modului de realizare a acestui măreț ideal național. Burghezia — fiind de altfel la guvern — va conduce lupta antiotomană, dar forța socială hotă- râtoare în războiul de neatârnare o vor constitui masele largi populare oră- șenești și mai ales țărănești. * După cum se știe, în primăvara anului 1877, evenimentele europene — provocate de criza orientală — s-au precipitat; Poarta otomană res- pingând ultima propunere de reforme în favoarea popoarelor balcanice, la 12/24 aprilie Rusia îi declară război. Guvernul român s-a orientat spre o alianță cu Rusia, încheind — pe baza principiilor stabilite, cu șase luni în urmă, la Livadia — la 4 aprilie, o convenție de trecere prin țară a> trupelor ruse spre Balcani, convenție prin care se garanta și integritatea "teritorială a României. Deși nu prevedea și o cooperare militară a trapelor românești, con- venția deschidea totuși calea pentru participarea României la războiul împotriva Porții otomane spre a-și cuceri, prin forțe și jertfe proprii, neatîrnarea statală. De altfel, în timpul discuțiilor de la Livadia, delegația www.oacaromanica.ro .360 română arătase că trupele .românești, acoperind și apărînd, linia Dunării, vor servi ca avangardă armatei nișe, ușurindu-i astfel înaintarea spre Balcani. Dezideratul guvernului și al întregii națiunj era ca, țn cadrul marii, campanii militare ruso-turce, România șă poarte războiul șău propriu contr^ Porții otomane pentru a înlătura suzeranitatea acesțeia. De aceea, atît domnitorul Carol cîț și, primul ministru, I. C. Biătiamj. vor insista, în cadrul discuțiilor purtate, în primăvara anului 1Ș77, cu marele duce Nicolae (comandantul suprem aț armatei ruse) ca, ^rmata română cola- borînd pe plan general cu cea rusă — să aibă peste Dunăre o bază proprie de operațiuni, o linie de comunicații, un sector distinct de front la vest de Plevna Și o conducere națională. Dorința era legitimă și ea dădea posi- bilitatea armatei române să-și dovedească pe cîmpul de luptă întreaga sa capacitate militară, iar la încheierea păcii se putea aprecia, în mod concret, contribuția României la victoria finală- îndată ce a aflat de intrarea, armatelor ruse în România și de votarea de către Parlament a convenției româno-ruse, Poarta otomană a început să atace cu trupele sale țărmul sting a,l Dunării. Turcii au bombardat la 21 aprilie Brăila, la 26 aprilie Calafatul iar apoi Bechetul, Oltenița și, Călărașii. în aceiași zi artileria română răspundea la Calafat bombarda- mehtului turcesc, trăgînd asupra Vidinului. Se ajunsese așadar, în fapt, la starea de război cu Turcia. Opinia publică din România, armatp și presa (în special ziarele ,,Româpul” și „Telegraful”), condamnînd aceste acte dușmănoase ale turcilor, au cerut cu insistență proclamarea peîntîrziată a independenței și începerea războiului împotriva Porții otomane. Domnitorul Carol nota în Memoriile Sale la 25 aprilie ca „C. A. Rosetti stârnise pentru proclama- rea independenței”, iar ziarul său — „Românul” „cere o participare directă a României la război” 7. în adevăr, „Românul” sublinia în artico- lele sale, din zilele de 25—28 aprilie, ca „îndată ce un popor simte că este în stare, chiar cu sacrificii din parte-i, a trăi îptr-o pozițiune mai înaltă, mai respectată”, decît aceea în care a fost ținut în trecut, el se face vinovat „dacă nu face însuși un pas înainte”. Incursiunile și bombardamentele — arata iiarul — ne îndreptățesc la o rezistență fermă. „România nu mai poate !&a cu brațele încrucișate”. Toți fii țării sînt chemați la acțiune „sub drapelul patriei”, pentru a ieși din aceasta luptă „liberi în România liberă”. Și ziarul „Telegraful” din 28 aprilie cerea guvernului și parlamen- tului să-și facă datoria, ca România să-și proclame „independența cea, mai absolută”. în aceste condiții, la 29 aprilie a fost declarată starea de război între România și Turcia; iar la 9 m^,î 1877, conformîndu-se aspirațiilor seculare, ale întregului popor, Parlamentul avea să proclame independența de stat a României. în acea memorabilă zi M. Kogălniceanu, ministrul de exte'me, sublinia, în aplauzele deput^ților și ale publicului prezent în Camera, că legăturile cu puterea suzerană fiind rupte, „sunțem indepen- denți; suntem națiune de sine stătaloare; ... pu am cea mai mică îndo- ială și frica de a declara în fața reprezentanțiunei naționale că noi sun-, tem o națiune liberă și independentă”. Guvernul „va face tot ce va fi cu putință ca starea noastră de stat independent și de sine stătător să fie recu- noscută de Europa”, La încheierea ședinței solemne, Adunarea a votat moțiunea prin care „ia act că resbelul între România și Turcia, că ruperea legăturilor poastre cu Poarta și independența absolută a României au www.dacaromanica.ro 3 - c. 11SS Ml primit consacrarea lor oficială1’a. Tot atunci Senatul a votat o moțiune asemănătoare. Vestea proclamării independenței a fost primită în toată țara cu manifestații entuziaste și explozii de bucurie. în aceeași zi, ca prime acte ale suveranității absolute a statului român, parlamentul a votat înființarea ordinului Steaua României cii care să se decoreze militarii și civilii care se vor distinge în serviciul, țării și, de asemenea, printr-un proiect de lege s-a cerut ca tributul către Poartă să fie anulat, iar suma respectivă — de 914 000 lei — să fie destinată pentru întreținerea armatei române. Referindu-se la importanța istorică a, proclamării independenței națio- nale, ziarul „Telegraful” din 11/23 mai 1877 arăta că acest eveniment a fost „dorit de secole” și el „va fi înscris cu litere de aur în analele Române. Ideea pentru care au luptat atîția domni patrioți și atîtea generații .,. s-a împlinit”. în adevăr,"proclamarea independenței de stat a țării a fost determinată de năzuința de veacuri a poporului român către o viață de sine stătătoare. Votul corpurilor legiuitoare n-a făcut decîț să sancțio- neze, din punct de vedere al normelor constituționale? acest drept legitim al poporului român. Nea timar ea țării find un deziderat al întregului popor, a fost firesc ca la obținerea ei să contribuie toate clasele și păturile sociale românești,, ca greutățile și victoriile ostașilor de pe front să găsească un larg ecou în rindul românilor de pretutindeni. Și în adevăr, poporul român de pe am- bele versante ale Carpaților va răspunde cu entuziasm la sprijinirea morală și materială a luptei pentru cucerirea independenței naționale. Manifestarea evidentă a unității de conștiință națională la românii din provinciile asuprite de Habsburgi reiese dintr-o serie de articole apă- rute în periodicele „Telegraful român”, din Sibiu, „Familia” șj mai ales în „Gazeta Transilvaniei”. De altfel, în timpul războiului de la 1877 s-a accentuat încă odată unitatea întregului popor român, în pofida frontierelor impuse de vitregia vremurilor. Transilvănenii, bănățenii și bucovinenii, considerînd că lupta pentru cucerirea independenței este o cauză națională comună, fe-au solidarizat cu grijile și bucuriile fraților lor de peste Carpați și au contribuit prin trimiterea de voluntari, de fonduri și de numeroase ofrande la susținerea Campaniei militare, la alinarea suferințelor ostașilor răniți. Edificatoare rămîne precizarea făcută în acest sens de „Gazeta Transilvaniei”, la 2/14 iunie 1877 : „Cauza ostașului român e o cauză generală română, victoria lui e a întregii națiuni, fie aceea risipită în oricare parte a lumii”. Independența națională trebuia consfințită și apărată pe cîmpul de luptă spre a putea fi impusă forțelor militare otomane și recunoscută apoi de puterile europene. Armata română, mobilizată la 3,877, se ridica la circa 120 000 oaineni, din care 58 700 constituiau „armata operativă” (sau trupele de prima linie), 30 000 efectivul batalioanelor de miliții (denu- mite și „armata de a doua linie”), 16 000 gărzile civice sau orășenești, 14 000 recruții contingentului 1877 chemați sub drapel sprC a umple golu- rile existente la diferite unități și circa 5 000 dorobanții și călărașii lăsati pentru paza graniței și a brdinei9. Această armată a putut fi pregătită de război într-un timp relativ scurt datorită fondurilor alocate de guvern și mai ales contribuției poporului. Alături de ostași, întreaga populație civilă a contribuit la susținerea războiului de independență prin / subscrip- ții pentru cumpărarea de arme^^p^^|tjyjț<|iyi și însemnate cantități 362 de ofrande, mai ales alimente și îmbrăcăminte, pentru armată. Valoarea rechizițiilor militare se ridica la o sumă aproape egală cu bugetul Minis- terului de Război pe anul 1877, iar a ofrandelor la 2/3 din acesta. Gtivemul român S-â oferit de la început pentru o cooperare militară cu armatele ruse la sud de Dunărei; oferta ă fost însă respinsă de guver- nanții țariști, iar după înfrîngerile suferite de ruși la Plevna — în zilele de 8/20 și 18/30 iulie — cooperarea a fost solicitată cil insistență atît de țarul Alexandru al II-lea cît și de marele duce NiColae fiindu-le teamă de o eventuală învăluire din partea trupelor lui Osman pașa. La 19 iulie, marele duce Nicolae a trimis domnitorului Carol cunoscuta telegramă : „Turcii, adunînd cele mai mari mase de trupe la Plevna, ne zdrobesc. Rog să faci fuziune, demonstrațiune și, dacă se poate, să treci Dunărea cu armata, după cum dorești. între Jiu și Corabia demonstrațiunea aceasta este neapărat necesară pentru înlesnirea mișcărilor mele. Nicolae”. Drept urmare, la 20 iulie, șeful Marelui Stat Major Român a ordonat „trecerea întregii Divizii a 4-a pe malul drept”, pentru a „coopera cu armata rusă la Plevna”. (Primele două brigăzi din aceas'tă divizie fuseseră trecute la Nicopble, la cererea țarului, încă de la 16 iulie). S-au luat apoi măsuri ca cele trei divizii române, care fuseseră concentrate și pregătite pentru trecerea Dunării „în jurul Calafatului”, să se deplaseze spre Corabia. La 10 august marele duce Nicolae a trimis o nouă telegramă domnitorului rugîndu-1 să treacă Dunărea „cît mai repede Cu putință”, iar la 19 august a trimis o a treia telegramă, în care se sublinia că „este neapărat necesat ca armata română, oriunde ar fi ea, să treacă imediat Dunărea și să meargă înainte asupra Plevnei, pentru a ataca pe turci” 10. în vederea cooperării militare româno-iuse s-au purtat, în prima parte a lunii august, tratative întte factorii de conducere din cele douș, țări, convenindu-se ca armatele aliate — rusa și română — dirijate spre Plevna să fie puse sub comanda domnitorului Carol,, secundat de generalul Zotov, ca șef de sitat major. Cu comanda efectivii a armatei române a fost însărcinat generalul Al. Cemat, ministrul de război. Armata româna care â trecut Dunărea—în iulie pe la Turnu Măghrele și în august pe la Corabia—, pentru a echilibra situația frontului, avea un efectiv de 38 000 de •ostași, ceea ce reprezenta jumătate din efectivul trupelor aliate îndreptate spre Plevna. Mai tîrziu, în toamnă, Cînd aii Sosit pe front rezervele arma- tei ruse, inclusiv garda imperială, precum și încă o divizie română, armata noastră a reprezentat aproximativ o treime din totalul trupelor de încer- cuire a Plevnei. Ostașii noștri (dorobanți, călărași, yînători, artileriști), conștienți că luptă pentru o cauză dreaptă -r independența României și eliberarea celorlalte popoare balcanice asuprite de turci — și avînd un moral ridicat, au înscris pagini de glorie nemuritoare în bătăliile din sudul Dunării. Sînt cunoscute asalturile succesiv^ ale dorobanților și yînătorilor români, din 30 august, care au avut ca rezultat cucerirea puternicei redute Grivița I, apoi atacurile sîngeroase din 6 septembrie și 7 octombrie asupra Grivi- ței II, urmate de alte lupte grele pentru cucerirea Rahovei (9 noiembrie) și pentru încercuirea Plevnei. Colaborarea militară româno-rusă și vitejia celor două armate au dus la biruința de la, Plevna, pnde Osman pașa — cel mai vestit general turc al yremii —, la adăpostul upor fortificații inex- pugnabile, rezistase aproape cinei luni; dar, la ,28 noiembție, după o încercare disperată de a sparge blopada, „mușirul” otoman a fost nevoit www.dacoromamca.ro Bă se predea, cu întreaga sa armată de aproape 50 000 de oameni, colone- lului M. Cerchez, comandantul Diviziei a 2-a TomânerL. Prin cucerirea Plevnei cea mai grea etapă a războiului era încheiată, țlrumul spțe Constantinopol era deschis, 'iar yictoria finală asupra trupelor otomane iminentă. Armata română și-a îndreptat forțele spre Vidin și Belogradgic, repurtînd, lal2 ianuarie 1878., o mare victorie la Smîrdan. Armata rusă, piințr-o ofensivă fulgerătoare, a ajuns pînă la Adrianopol, obligînd Poarta otoțnană să ceară armistițiu, după care s-a încheiat pacea de la San Stefano. Hotărîrile de la San Stefano au fost supuse apoi unui congres european de pace care s-a ținut la Berlin în iunie—iulie 1878. România, considerîndu-se parte cobeligerantă, a trimis pe colonelul Eracliș Aripn la Kazanlîc să- participe^ alături de plenipotențiarii Rusiei, la negocierile de armistițiu și de pace, dar acesta nu a fost admis lai trata- tive, deși armata română dăduse o importantă contribuție la victoria comună. Jn iunie 1878 primul ministru E C- Brătîann. și ministrul de ex- terne M. Kogălniceanu au plepaț la Berlin pentru a pleda, în fața Congre- sului, cauza independenței și a respectării integrității teritoriale a Româ- piei. Qei do| delegați au arătat că România nu cere să i se dăruiască inde- pendența, căci ea a cucerit-o pe cîmpul de luptă. România cere numai ca puterile europene să-i recunoască ,,de jure” această independență, potrivit „dreptului, cel vechi” și jertfelor făcute în război. (Aceste jertfe de sînge ale ostașilor români se ridicau la circa 10 000 de morți și răniți). De ase-f menea, ei au subliniat că știrbirea integrității teritoriale, după ce țarul se angajase s-o respecte, „ar dărîma în sinul națiunii române ori ce încre- dere în tăria tratatelor” și a principiilor ,,de dreptate absolută”. Dar, după cum j se spusese anterior, delegația română — ca de altfel și a Ser- biei — a fost numai „ascultată” să-și expună memoriul, nu „consulțată” in timpul lucrărilor Congresului12. r Congresul dc Beri in a recunoscu ț — cu anumite condițiuni — inde- pendența României, Serbiei și Muntenegrului și autonomia Bulgariei, în același timp, prin tratatul de pace de la Berlin s-a restabilit autoritatea statului român asupra Dobrogei, străvechi teritoriu românesc ce fusese cotropit de turci încă din secolul al XV-lea. De asemenea, au foșt reane- xate de 'Rusia țaristă cele trei județe din sudul Basarabiei — Cahul, Ismail și Bolgrad — ce fuseseră retrocedate Principatelor la 1856. * Vitejia și contribuția afmatei române la victoria finala s-au bucurat de aprecierea elogioasă a multor martori oculari străini, corespondenți de presă ori comandanți militari, inclusiv turci. Am scris despre aceste lucruri13. Considerăm însă necesare unele precizări pentru a stăvili anu- mite exagerări și tendințe de mitizare ce se mai manifestă în istoriografia noastră și Care au fost preluate de presă și de manualele- școlare. Astfel, bontrar adevărului, preluîndu-se necritic relatările pnor memo- rialiști (Col. Gh. Lupașcu, căpit. Mihail Dimitrescu, cpt. R. Mărculescu, ș.a), se mai afirmă și astăzi că în momentul capitulării Osman pașa ar fi decla- rat : „Capitulez cu armata mea, predîndu-mă în mîinile junei și bravei armate române”, sau că el ar fi predat sabia sa domnitorului Carol. Or, la 1877, atît guvernul din Constantinopol, cît și Osman pașa personal, nu considerau pe români beligeranți, ci rebeli răzvrătiți împotriva suze- ranului legitim. Cunoscîndu-se aceasta, la 31 octombrie — după încercui- rea Plevnei , cînd i s-a trimis lui Osman somația să depună armele, www.dacoromanica.ro ■364 spre a-1 scuti de umilire și de răspundere față de sultan, s-a convenit ca această somație să fie semnată de marele duce Nicolae și nu de domnitorul Carol, comandantul trapelor aliate de încercuire14. Mărturiile contempo- rane arată, de asemenea, că Osman pașa îi trata pe români ea rebeli, le omora răniții și prizonierii capturați. Nu întîmplător, la căderea Plevnei nu s-a găsit nici un prizonier la turci, deși anterior Osman pașa raportase guvernului din Constantinopol că avea în mîinile sale „peste 300 prizo- nieri români”15. El nu intenționa, în nici un caz, să capituleze în fața lui Carol16. Fortuna i-a jucat însă un renghi la 28 noiembrie, chiar după ten- tativa nereușită de a sparge blocada Plevnei. în acea zi — în timp ce primul eșalon otoman era respins de grenadierii ruși — trapele române, după ocuparea Plevnei, cucerirea redutelor de la Opanez și capitularea ariergărzii turcești, și-au continuat înaintarea cu repeziciune pînă la podul de peste rîul Vid, în apropiere de cantonul în care se găsea, rănit, vestitul mușir otoman. La pod se prezintă imediat un ofițer otoman cu fanion alb, trimis de Osman pașa, și ceru să vorbească cu „comandantul trupelor din acea parte”. Condus înaintea colonelului .Mihail Cerchez (comandan- tul Diviziei a 2-a române), trimisul turc aială că mușiiul Osman „dorea a se înțelege în privința soartei trupelor sale”. în fața colonelului Cerchez, Osman a declarat că se consideră „prizonier împreună cu armata sa” și contează pe „măripimia învingătorilor”, fără a menționa dare sint acei învingători sau a complement a în vreun fel oștirea română17. De altfel, Osman pașa nu știa nici limba franceză și medicul care-i pansa rana îi servea de tălmaci. Că nu a predat sabia lui Carol — după ce colonelul Cerchez i-o refuzase — ci generalului Ganețki. este un fapt recunoscut și de domnitor care, în Memoriile sale, precizează : „Colonelul Cerchez nu se crede competent să primească sabia mareșalului. Deoarece dinsul nu știe unde se află prințul, trimite un ofițer la generalul Ganețki .. . care vine și el în urmă și cere lui Osman pașa sabia sa” 18. O altă precizare trebuie făcută în legătură cu eroul de la Calafat, sergentul gorjan C. Fopescu, mort în duelul de artilerie din 14 iunie 1877 și pe care unii istorici îl consideră ca fiind un voluntar bucovinean venit să lupte pentru independența României. Această luptă, — după cum tele- grafiază generalul Lupu — s-a soldat cu rănirea căpitanului Botez, din com- pania de geniu, a unui soldat și moartea sergentului Constantin Popescu din Regimentul 1 artilerie „rupt în două” de un obtuz turcesc19. Un martor ocular — voluntarul Ștefan Georgescu — scrie că sergentul C. Popescu, fire veselă, rîdea de obuzele turcești ce vîjîiau pe deasupra lor sau se spărgeau prin apropiere. El înveselea pe soldați și pe ofițeri cu glumele lui. Dar o „ghiulea îl izbește peste șale și-i desparte corpul în două”. Tot atunci —precizează autorul — „au căzut răniți căpitanul Botez din geniu și soldatul Purcaru Ion din artilerie, loviți de țăndărite obuzului care omorîse pe Popescu”20. Sergentul C. Popescu — născut în comuna Roșia, județul Gorj — este primul dintre eroii neamului care au căzut la Calafat în războiul de independență și prunul dintre artileriști. La 22 iunie 1877 Statul major al armatei a cerut Ministerului de Război să intervină ca mamei sergentului rezervist Constantin Popescu (mort la Calafat), domiciliată în comuna Roșia jud. Gorj, „să i se acorde o pensie viageră cît de modestă, ... pentru existența ei”. Se adăuga că această mamă, este văduvă, fără mijloace și nu are alți susținători; iar acordarea pensiei „ar fi de mare efect moral pentru trupă și tot deodată umanitar” a. La 13 iulie prefectul de Gorj înaintează Ministerului de www.dacoromanica.ro Interne petiția văduvei Stana (mama eroului de la .Calafat), însoțită do două acte prin care se constată că țiul pi, ,,sergentul de artilerie Popescu Constantin, a fost omorît țn luptă”, și roagă „să se acorde o pensie mamei acestui brav soldat care era unicul sprijin al bătnnețelor sale”22, Peste 3 zile Ministerul de Interne a trimis Ministerului de Război petiția și actele însoțitoare pentru a decide conform atribuțiilor ce-i incuipbă23. Am redat această corespondență pentru a elucida controversele și afirmațiile inexacte, făcute de mulți autori, în legătură cu numele, locul de naștere și semnificația jertfei eroului de la Calafat. Se știe că unii, pornind de la inscripția de pe obeliscul de la Calafat — ridicat, mai tîrziu, ,,în amintirea primului oștean român căzut în războiul româno-ruso-turc.., sergent Popescu Nicolae” 24 —9 au afirmat că pe erou l-ar fi chemat Nico- lae (nu Constantin) și că ar fi fost prima jertfă în războiul de la 1877. Or, e cunoscut că primul ostaș român care și-a jertfit viața în acel război a fost sergentul major Florea Blejan, din Regimentul 3 dorobanți, căzut la datorie, la 4 mai 1877, în ciocnirile de la Islaz. Ații, întemeindu-se pe lucrarea istoricului Ion I. Nistor -r- în care se reproduce și un memoriu, de după primul război mondial, al avocatului bucovinean George Popescu Albescu —, aii susținut că âroul Constantin Popescu ar fi fost unul dintre voluntarii bucovineni veniți la Calafat să lupte pentru independența Româ- niei. Din acel memoriu rezultă că voluntarul bucovinean C. Popescu ,,s-a întîlnit” cu un alt voluntar (George Levescu) ,,în Calafat, unde era sergent la un regiment oarecare” și tot „din Calafat”, în „mai sau iunie 1877”, a scris fratelui său „că a ajuns sergent și speră să devină ofițer”25. Aceasta fiind ultima scrisoare primită, iar tîrziu după război, aflând «că s-a ridicat la Calafat un monument pentru cinstirea memoriei sergentului Popescu, autorul memoriului — ca de altfel și autorul lucrării—a ajuns la concluzia că eroul căzut, la 14 iunie, este voluntarul bucovinean25. în realitate este o simplă potrivire de nume și de grad. Oercetînd cu atenție documentele, constatăm că, în afară dă eroul gorjan, mai erau, în iunie 1877, în unitățile mobilizate pentru paza Dunării, încă trei ser- genți cu același hume și prenume : unul făcea parte din Batalionul 1 vînă- tOri și era cantonat la Gîrla Mare 27; altul, Component al Regimentului 15 dorobanți, cantonat la Bechet, după trecerea Dunării va cădea eroic la atacul din 6 septembrie asupra Griviței 2 28; al treilea era din Regi- mentul 7 Dorobanți, cantonat în iunie la Golenți, iar în septembrie se va distinge la luptele de la Grivița și va fi decorat cu Ordinul Steaua Româ- niei29. Acesta se pară că este voluntarul bucovinean, sergentul O. Popescu, singurul din cei trei care, avînd cantonament în preajma Calafatului, putea să fie întîlnit sau să trimită — în mai sau iunie 1877 — scrisori din acel oraș. Conchidem că prin restabilirea adevărului nu diminuăm cu nimic onoatea și memoria voluntarului bucdvinean, care n-a căzut la Calafat ci s-â luptat vitejește la Grivița — și decorația primită o confirmă — pentru independența țării mamă. Ultima precizare pe care o facem — tot pelinia aceasta a demitizării — se referă la P&neș Curcanul, eroul literar creat de Vasile Alecsandri și pe care unii istorici’au crezut că-1 pot identifică în persoana sergentului O. Țurcapu din Vaslui, ostaș iri. Regimentul 13 dorobanți, participant li luptele de la Grivița. Identificarea n-a fost verificată științific, luîndu-se drept veridice afirmațiile făchte de C. Țurcanu, lâ bătrînețe, într-o.serie de ilustrate, scrise și comercializate în august 1923 și aughst 1925, pe cînd se afla la băi la Govora. Primele două ilustrate sînt datate „GOvora r www.dacaramanica.ro 366 12 august 1923”, a treia „Govora 12 august 1925”. în acestea C. Țurcanu povestește că e din Vaslui, a participat cu Regimentul 13 dorobanți, în ziuă de 27 august 1877, la cucerirea redanului din fața Griviței și intrînd „cel dinții ... în tfedan” a fost decorat cu Steua României-, apoi, la 31 august, regimentul fiind trimis să schimbe trupele din reduta Grivița ar fi găsit-o ocupată de turci și ar fi cucerit-o din nou, el fiind aici rănit la mîna stingă, a plecat la spitalul din Turnu Măgurele. Aceste trei ilustrate sînt semnate „Serg. C. Țurcanu”. Urmează un „serial” de opt ilustrate, scrise în contimlare, din care șapte sînt semnate : „Serg. Peneș Curcanu’\ în ele autorul pretinde — de la început <— că „marele poet’\ auzind că a fost J,cel dinții’’ care a „intrat în redanul luat la 271 aug. 1877”, i-a „schimbat numele și pronumele” zicîndu-i „Peneș Curcanu”. Dar, uitînd probabil cele scrise cu doi ani înainte, aici afirmă că în acea zi a fost deco- rat cu Virtutea militară și la 31 august cu Steaua României, iar rănit a fost în lupta din 7 octombrie, după care a urmat spitalizarea de la Turnu Măgurele pînă în noiembrie, cînd s-a reîntors la regiment; La 1 decembrie 1877 regimentul a plecat spre București excortînd 10 000 de prizonieri turci „și eu — susține autorul — în o zi plimbîndu-mă pe Calea Victoriei m-âm întîlnit cu un domn care m-a întrebat de unde sînt cum mă numesc, ce grad am și dacă am fost rănit, am răspuhs că sînt din orașul Vaslui, mă numesc C-tin Țurcanu, am gradul de sergent și am fost rănit; în anul 1881 eu fiind eliberat am văzut poezia: ,Plecat-am 9 din Vaslui și cu serg. 10. în 1913 ... m-am înscris voluntar ..., tot ca voluntar în 1916, idem 1918, idem 1922, 1923 și de astăzi înainte, pînă la moarte, în armată. Plut. major Peneș Curcanu” 30. Trecîndu-se prea ușor peste contrazicerile^ dintre ilustrate și peste inventata întîlnire cu V. Alecsandri, la București, în decembrie 1877, s-a dat pe alocuri crezare lui C. Țurcanu (care între timp participase ca voluntar în campania din 1916—1918 și^ purtîndu-se cu bravură, fusese avansat plutonier major) că marele poet ar fi scris poezia Peneș Curcanul^ referindu-se direct la persoana sa. Acreditindu-se treptat această idee —■ alimentată și de faptul că plutonierului C. Țurcanu îi plăcea să aibă faimă, îi plăceă să umble în costum de dorobanț, cu căciulă, pană de curcan și decorații —, în 1928, cînd osemintele lui V. Alecsandri au fost deshumate și așezate într-o altă criptă, organizatorii solemnității s-au gîndit să recon- stituie, simbolic, grupa celor „nouă din Vaslui” în frunte cu prezumtivul Peneș Curcănul, căre sări poarte pe umeri sicriul poetului spre noul lă- caș t în realitate, V. Alecsandri entuziasmat de eroismul regimentelor 13 și 14 dorobanți, care s-au distins în luptele de la Grivița din 27, 30 și 31 august, din 6 septembrie și 7 octombrie 1877, a scris atunci poezia Peneș Curcanul simbolizînd în, ea vitejia tuturoi’ dorobanților (trupe teri- toriale formate din țărani care făceau instruirea militată cîte o săptămînă, lunar, iar trei se ocupau cu munca cîmpuluj) cb s-aU jertfit pentru cuceri- rea independenței naționale. La 5 octombrie 1877, într-o scrisoarb către Aglab Ghica, poetul își exprimă admirația nemărginită față de vitejia dorobanților de la. Grivița: „Am nevoie să Lin liber de orice preocupare personală încît să pot admira în voie vitejia dîrză a tinerei noastre armate. Ce suipriză ! Nu-i așa? Niște simpli țărani Smulși de la plug să devină eroi dintr-o dată. După chestiunea de la Grivița sufletul meu a luat proporții care mă sufocă. în fine suntem cineva în lumea asta ... Curcanii au meri- tat pene de vulturi la căciuli” 32. Peste două săptămîni (timp în care www.dacoromanica.ro 36T ținuse conferințe la Piatra Neamț, Bacău și Bîrlad „în ajutorul ostașilor noștri răniți”)y Alecsandri scrie lui lacob Negruzzi: /,Românul lăsînd plu- gul pe cîmp și apucînd arma ruginită de patru leacuri a pășit semeț în, fața morții ... Plugarul blînd s-a transfigurat într-o clipă și prin avîntul său de vitejie ă știut să schimbe porecla glumeață de curcan într-un titlu, glorios . 11 De acum -m încheie poetul — mă pot duce pe urma amicilor mei dispăruți, mi-am Văzut visul cu ochii”33. Cf Țurcanu pretinde că i-ar fi povestit lui Alecsandri episoadele de la Grivița în decembrie, întîlnin- du-1 întîmplător pe Calea Victoriei. Dar, după cum reiese din corespondența poetului cu lacob Negruzzi, Alecsandri n-a fost în acel timp la București, iar poezia era realizată încă din noiembrie. Dovadă peremptorie e scrisoarea poetului din 1 decembrie 1877: „Iubite Negruzzi, îți trimit legenda lui Peneș Curcanul pentru numărul de 1 ghenar ,. k Răspunde dacă Peneș a fost bine primit de Junimea”34, La 12 decembrie îi scrie din nou că așteaptă prima coală „zețuită’i pentru a face corecturile necesare și a înlocui, la strofa 19, „doi frați Călini prin doi frați ieșeni, fiindcă în Regi- mentul 13 dorobanți erau și ieșani* Asemenea, cuvîntul stindard vreau să-1 înlocuiesc prin drapel, fiindcă — precizează poetul — mai natural e ca Peneș să cunoască termenul uzitat drapel decît pretențiosul stindard” 35. Fie că scrisoarea a ajuns prea tîrziu la Iași, fie din alte motive, înlocuirile sugerate de poet nu s-au putut opera și poezia a apărut — conform texr tului inițial <— la 1 ianuarie 1878 în „Convorbiri literare”, alături de Oda ostașilor români și de .Sergentul. Este adevărat că C. Țurcanu a făcut parte din Regimentul 13 dorobanți, era caporal pînă în august 1877, cînd a fost avansat sergent, s-a bătut vitejește, a fost rănit și decorat după luptele de |la Grivița. Maiorul Gr. lonescu, care a întocmit și publicat; în 1921, Jurnațul de război al Regimentului 13 dorobanți, deși menționează nominal p serie de eroi ce s-au distins la Grivița (inclusiv pe unii evidențiați în șcrierile lui G. Coșbuc) 3B, nu-1 amintește și pe C. Țurcanu. Pe de alță parte, tot la 12 decembrie 1877$ Alecsandri scrie nepoatei șale Lucia Duca, ce se ofe- rise să îngrijească răniții în spitalul de la Cotroceni, printre altele : ,,ți-am făgăduit niște versuri cu obișnuita dedicație. lată-le șub titlul Peneș Curcanul, unul din eroii Regimentului 14 dorobanți. Nu știu dacă îtî vor place, dar âprecierile oamenilor de litere îi sunt favorabile. Ceea qe tptuși m-a îndemnat să ți-o dedic a fost ideea că bietul meu Peneș trqbuie să fi primit binevoitoarele dumitale îngrijiri în spitalul Cotrocqni. Este o dato- rie de recunoștință, pe care ți-o plătește,prin intermediul unchiului dumi- tale”37., De aici ar rezulta că prototipul lui Peneș a fost un soldat din Regi- mentul 14 dorobanți, și lucru pare firesc pentru că acest regiment, în afară de faptul că cuprindea și Mirceștii unde locuia Alecsandri, participase la asaltul victorios asupra redutei Grivița 1 din 30 august 1&77. Nedumeririle persistă însă pentru cei ce ar dori o identificare exactă și o respectare a adevărului istoric. Oare de ce poetul o fi scris în aceiași zi lui Negruzzi că e vorba de Regimentul 13 dorobanți? De ce „doi frați ieșani” au plecat în grupa celor „nouă din Vaslui’1,? De ce prima jertfă din grupa mențio- nată — „Cobuz ciobanu-n Calafat cînta voios din fluor’* — a căzut la peste 100 km depărtare de locul unde, în vara lui 1877, erau cantonate cele două regimente? Regimentelor j.3 și 14 de dorobanți fiindu-le Încre- dințată paza Dunării pe porțiunea Corabia-Grajdibod, nu șq putea ca grupa respectivă — indiferent din care regiment ar fi făcut parte — să joace hora în Calafat fei să vadă bum o schijă retează Capul lui Cobuz ! 38 www.dacoromamca.ro ^68 întrebările nu-și au însă rostul. Considerăm că bardului de la Mircești, care a cîntat atît de frumos vitejia dorobanților, i se pot permite și licențe istorice nu numai poetice. Dintre cei zece eroi, menționați nominal în poezie, singurul care 'pare, oarecum, identificat de mărturiile istorice este sergentul major Gh. Țintilă din Iași; acesta, după pe face trei petiții către Ministerul de Război, este primit ca voluntar în Regimentul 13 dorobanți; se acoperă de glorie în luptele de la Grivița unde este grav rănit și la 20 septembrie se stinge din viață la spitalul din Turnu Măgurele, fapt consemnat de ziarele vremii. Alecsandri îl dă însă ca artilerist, nu ca dorobanț (Ținteș era dibaci tunar”. Colonelul Christache Crăiniceanu — care la 1877 era căpi- tan și comanda o baterie din Regimentul i artilerie — publicîndu-și amin- tirile peste 20 de ani, susține însă că în bateria Sa era un brigadier. Gh. Țintilă, din Pașcani, mort la 6 septembrie 1877 și la el se referă V. Alec- sandri, „descrierea poetului și scena din baterie fiind perfect identice” 39. Poate e o simplă potrivire de nume, poate mai mult l Peneș Curcanul a devenit repede un simbol al vitejiei dorobanților în războiul independenței. în 1881V. Alecsandri a scris o altă poezie intitulată Ploconul lui Peneș Curcanul. Spre sfîrșitul secolului, D. C. Oltănescu și-a intitulat o poezie Fiul lui Peneș Curcanul. în 1894 apare la Focșani chiar o revistă „Peneș Curcanul”, T. Duțu Duțescu și V. Leonescu vor scrie o dramă istorică, în patru acte, numită tot Peneș Curcanul. Interesantă este și nuvela Peneș Curcanul, publicată de N. D. Popescu în 1892, în care autorul dă numele, prenumele, locul de naștere și faptele de arme ale celor zece eroi din Vaslui. El scrie că Peneș Curcanul era porecla dată sergentului Grigore Mătrăgună din Vaslui, comandantul grapei, pentru că purta un smoc mare de pene la căciulă și era cel mai viteaz dintre toți; el ar fi murit în ziua căderii Plevner. ^Numele date de autor celor zece eroi sînt însă fictive; nici unul nu corespunde adevărului istoric. Cu toate acestea, bravura dorobanților și pildele de eroism, evocate atît de frumos de N. D. Popescu, V. Alecsandri și alți literați în Peneș Curcanul, sînt asemănătoare cu cele consemnate în documentele vremii și împreună demonstrează că ostașii români, însuflețiți de o fierbinte dra- goste de patrie, de conștiința că se jertfesc pentru o cauză dreaptă, au înscris pagini de glorie nemuritoare în războiul de la 1877 pentru înlătu- rarea suzeranității otomane. în încheierea acestor rînduri accentuăm că Peneș Curcanul este un erou literar care, deși n-a existat în realitate, simbolizează vitejia miilor de dorobanți — țărani plecați direct de la plug — ce și-au vărgat sîngele pentru cucerirea independenței naționale. Subliniem, totodată, că respec- tarea adevărului nu știrbește cu nimic temeinicia și măreția istoriei noastre moderne, care n-are nevoie de înfrumusețări artificiale bazate pe mituri. NOTE 1 Vezi,, Timpnl” din 14 și 19 februarie 1880. 2 Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Edit. tineretului, București, 1965, p. 198. 8 Virgil Cândea, Dinu 0. Giurescu, Mircea Malița, Pagini din trecutul diplomației româ- nești, Edit. politică, București, 1966, p. 50—51. * Ibidem) p. 10 și 126. 6, , .Monitorul Oficial”, nr. 118, din 27 mai 1877, p. 3452. 8 Vezi Cornelia Bodea, U8i8 la români. O istorie in date și mărturii, Edit. științifică și enciclopedica, București, >19821 p. 88T89, 118—124- i www.dacbromamca.ro 369 7 Memoriile regelui Carol 1 al României (de un martor ocular), voi. IX, p. 72.' 8 „Monitorul Oficial”, nr. 118, din 27 mai 1877, p. 3451 — 3453. • N. Adăniloaie, Independenta națională a României, Edit. Academiei, București, 1986, p. 203. 10 Memoriile regehli Carol. I, voi. X, p. 38—39, 56 și 69 ; vezi și Documente privind isto- ria României. Războiul pentru independentă, voi. V, Edit. Academiei, 1953, p. 65. și 511 — 512 /Prescurtat in continuare Doc. răzb. indep.) 11 Vezi Independenta României, Edit. Academici, București, 1977, p. 165—193 : România In războiul de inde/lenden/ă 1877—1878, Edit. militară, București, 1977, p. 220—302. 12 N. Adăniloaie, op. cit., p. 358—362. 13 Ibidem, p. 363- 366. 18 Tt C. Văcărescu, Luptele românilor în resbelul din 1877—1878, București, 1887, p. 486—487. 15 Vezi Generalul Radu Rosetti, Partea luată de armata română în răsboiul din 1877—1878, p. 132. 18 La Guerre en Orient 1 875—1878. Par un officier superior, Pariș, 1878, p. 282—283. 17 „Monitorul oficial”, nr. 173, din 8 decembrie 1877,'p. 7157—7158. 18 Vezi Memoriile regelui Carol, voi. XII, p. 21. 12 Vezi N. Adăniloaie, op. cit., p. 281 — 282. 20 St. Georgescu-Sergent, Memorii din timpul războiului pentru independentă 77)78, București, 1891, p. 55—56. 21 Doc. răzb. indep., xol. IV, p. 158. 22 Ibidem, p. 551. 23 Ibidem, voi. V, p. 7. 28 Colonel dr. Florian Tucă, Monumentele neatimării, Edit. militară, București, 1977, pj 16 și 177. 20 Ion I. Nistor, Consecințele războiului pentru neatirnare asupra românilor din Bucovina și Basarabia, in voi. Războiul neatîrnării 1877— 78, București, 1927, p. 173. 28 Ibidem, p. 174. 27 Doc. răzb. indep., voi. III, p. 338. 28 Arh. St. București, fond M. St. M., dosar 130/1877, f. 44—47. 29 Doc. răzb. indep., voi. VI, p. 139. 30 La Arh. St. Tirgu-Jiu, fond Colecția documente foi volante — cota V/648, se află un set de aceste ilustrate. 31 Vezi „Magazin istoric”, VII, nr. 12/1973, p. 94. 32 Vezi General Radu Rosetti, însemnătatea istorică a căderii Plevnei, Extras din „Memo- riile Secției istorice”, tom ^.IX, p. 11. 33 Vezi „Convorbiri literare”, XXIX, nr. 8 dini august 1895, p. 714. 38 Ibidem, p. 716. 35 V. AleCsandri, Scrisori, însemnări, Ediție Îngrijită de Marta Anineanu, Edit. pentru literatură, 1964, p. 124. 38 Maior Gr. lonescu, Jurnalul de război al Regimentului ,,Ștefan cel Mare’’, nr. 13, Iași, 1921, p. 50-54. 37 Vezi „Magazin istoric”, VII, nr. 12/1973, p. 94. 38 Probabil prin această strofă poetul s-a gindit să evoce moartea sergentului C. Popescu („rupt In două” dc un obuz); nu Intimplător monumentul ridicat In memoria acestuia este cunoscut și sub denumirea de „Monumentul lui Cobuz” (Colonel dr. Florian Tucă, Mircea Cociu, dr. F. Chirea, Bărbați ai datoriei 1877—1878, Edit. militară, București, 1979, p. 216). 38 Colonel Ch. Crăiniceanu, Impresiuni din război 1877—1878, București, 1896, p. 47. L’INDfiPENDANCE — PERMANENCE, REALISATION, NOUVELLES PREGISIONS Resumâ L’âtude relAve que la lutte pour la ddfense de la liberte et de la terre ancestrale a constitui un trăit caract&istique de l’histoire roumaine, que l’indâpendance a constitui une pr6ocupation permanente de l’Etat roumain. L’auteur souligne que grâce ă, la rdsistance h&'oîque d,u peuple- d6sireux de conserver son entitâ naționale 7- les envahiseurs ottomans www.dacoromamca.ro 370 n’ont jamais pu transforme! les pays roumains en pachalyks tures, eomme ils Font proc6dd avec les Etats des Balkans ou avec la Hongrie. Les Etats fdodaux roumains ont toujours maintenu leur autonomie, râussissont par- fois ă conquerir temporairement meme une certaine ind^pendance. La domination ottomane et les yicissitudes historiques ont frein6 temporai- rement le processus d’dvolution de la soci6t6 roumaine, sans cependant r6ussir ă Faneter. Surtout apres Funion des Principautx^s Boumaines en 1859, le peuple a cherch6 par des actions pers6verentes, politiques et diplomati- ques, ă arracher ă la Porte Ottomane, pas ă pas, de nouveaux attributs de la souverainet6 naționale, implicitement ă se ddtacher toujours da- vantage de la suzerainete ottomane et a affirmer sur le plan internațional sa libre existence et sa volontA d’independance pleine et entiere. Ainsir la conquete de Find6pendance en 1877 — par la guerre victorieuse contre l’empire ottoman — n’a pas et6 un acte spontani, de conjoncture, mais le coronnement logique de la lutte seculaire du peuple roumain pour Find^pendance. L’ind6pendance proclamee pai’ le parlement de 9 mai 1877 a dte consacr^e et scell^e par le sang de plus de 10 000 soldats rou- mains pendant les m&norables batailles de Grivitza, Plevna, Bahova et Smîrdan, et puis reconnue par les puissances europtennes pai’ le trăită de Berlin. En conclusion de F6tude, Fauteur fait quelques prdcisions intdres- santes — pour ce qui est de demythifier et de r&ablir la veritd historique — en ce qui concerne la capitulation d’Osman pacha Fidentification du premier soldat roumain tomb£ dans le duel d’artillerie de Calafat et du hdros litt&aire Peneș Curcanul cr<5e par le poete V. Alecsandri. www.dacoromanica.ro 371 STATUTUL JURIDIC AL ROMÂNIEI PÎ^Ă LA PROCLAMAREA INDEPENDENTEI ÎN LUMINA dreptului International’al vremii PAUL OPRESCU Drepttil internațional <16 la începutul secolului al XlX-lea recunoaște două categorii de state cu personalitate politică: state suverane și state semi-SuVeraiie. Primele se bucurau de totalitatea atributelor unui stat independent, iar celelalte depindeau de un alt stat suveran „în exercițiul unuia sau “mai multor drepturi esențiăl inerente suveranității”, dar în rest erai! cu totul libere1. Cei mai reputați autori ai vremii arată că „sta- tul semi-suveran rămlne investit cu beneficiul tuturor regulilor de drept internațional și i se recunoaște, în genei'al, dreptul de a trata ea 'putere independentă cu Celelalte state, în Cazul și pentru toate chestiunile în care nici o opreliște nu s-a stipulat” 2. în ceea ce privește dreptul Statului suvâran de a interveni în conducerea internă sau în relațiile externe ale stătului semi-suveran este unanim recunoscut că acest drept era limitat la ceea ce sC Stabilea prin tratate Sau prin actul de supunere. Așadar gra- dul de dependență al unui stat semi-suveran se determina numai după întinderea obligațiilor convenționale contractate 3. Aceste obligații afec- tau cel mai adesea numai exercițiul suveranității externe, care aparținea total sau parțial statului suveran. Dar și în acest caz statul semi-suveran putea exercita dreptul de ambasadă în funcție de gradul său de indepen- dență. De asemenea dreptul internațional recunoaște acestor state, în măsura în care se bucurau de personalitate politică, dreptul de negociere directă cu celelalte state, suverane sau semi-suverane4. Statele arătate de dreptul public european ca semi-suverane la sfîr- șitul secolului XVIII și începutul secolului XIX se găseau mai ales în Germania și Italia. Erau, de pildă, statele care, plasate sub puterea legis- lativă și judiciară a Imperiului, nu puteau fi considerate în întregime suverane. Numărul lor era, în această perioadă, în continuă scădere. Unele au încetat să mai existe fiind anexate statelor suverane, iar altele devenind suverane. Prin dizolvarea Imperiului german în 1806 și prin transformările politice operate în timpul dominației nepoleoniene acest gen de state dispar atît de pe teritoriul fostului Imperiu cît și în Italia. După 1815 sînt citate în Dreptul ginților ca semi-suverane numai urmă- toarele : Principatele române; Statele unite ale Insulelor loniene, sub protectoratul britanic, alipite apoi Greciei; republica Poglizza din Dal- mația, anexată curînd de Austria; Egiptul după 1840; Principatul Monaco : orașul liber Cracovia, anexat de Austria în 1846 și Dantzig sub protectoratul Prusiei și al Saxoniei. Spre mijlocul secolului se consi- derau semi-suverane Principatele române, Egiptul, Serbia, Samos, Tunis, pe care Almanach-ul de Gotha le cuprindea sub aceeași rubrică „Imperiul otoman”. Este de remarcat că în timp ce în Dreptul ginților european această categorie de state devine un anacronism față de dezvoltarea isto- rică, termenul se aplică prin asimilare unor state autonome în raporturi www.dacoromanica.ro 372 ■speciale' cu Imperiul otomap. Dar aceste raporturi decurgeau din alte condiții istorice decît cele care au, generat instituția in dreptul public euro- pean. Folosind eticheta altor situațiuni de drept desigur că termenul nu putea acoperi mulțumitor statutul acestor țări, aflate pe cale de eliberare de sub așa zisa suzeranitate otomană. De altfel, autorii au sesizat aceste deosebiri. Ei arată diferențele existente în raporturile Serbiei și Egiptului cu Poarta și ale țărilor române cu Poarta. E.R.N. Arntz, profesor de Drept internațional la Universitatea din Bruxelles, admițînd o simili- tudine în situația statelor aflate sub suzeranitatea otomană, insistă asupra faptului că Egiptul, Serbia, Samos și Tunis au făcut parte din Imperiul otoman și că legăturile lor de supunere au fost slăbite, dar nu rupte com- plet. însă Moldova și Țara Românească au fost țări independente și recu- noscute permanent ca atare, nu au făcut parte niciodată din Imperiul otoman, dar Turcia și apoi Rusia au diminuat exercițiul suveranității lor, fără a o distruge în întregime”5. De altfel, în timp ce statele semi- suverane din fostul Imperiu german și-au pierdut autonomia, fiind anexate de state suverane, statele semi-suverane de sub supremația otomană se îndreaptă spre independență, deci cunosc cu totul altă evoluție6. în această perioadă, cînd Imperiul otoman intră în aria de acțiune a drep- tului internațional european, reformatori de tipul lui Midhat-Pașa și alții încearcă să transforme aceste state în „provincii privilegiate”, ale Sultanului, tocmai pentru a crea aparența unei similitudini cu institu- țiile europene. Dar cum suveranitatea vasală și cea suzerană nu puteau coexista multă vreme, un autor de importanța lui Bluntschli cerea în 1868 ca dreptul internațional să sprijine procesul natural spre indepen- dență al statelor autonome „vasale” Porții și „să nu contribuie a-1 înce- tini, căutînd perpetuarea formelor de nesusținut ale unui drept învechit7. Și acest „drept învechit”, încă susținut în deceniile 7—8 ale secolului XIX de către partizanii „integrității. Imperiului otoman” trebuia să dis- pară prin accesul la independență totală a statelor așa zise „semi-depen- dente”, ceea ce s-a și întîmplat în acest veac XIX. De altfel autorii din a doua jumătate a sec. XIX considerau statele semi-suverane ca o anomalie și împărțirea în state suverane și semi-suverane „criticabilă” 8 totuși acceptă denumirea numai pentru că „istoricește au existat” 9, sau pentru a-i indica „natura bastardă” 10. în ceea ce privește statutul internațional al celor două țări române, Moldova și Țara Românească, cei mai de seamă autori din sec. XIX, îl discută în raport de situația celor două principate față de Turcia, „putere suzerană” și de Rusia „putere protectoare”. Baza juridico-diplomatică o află aceștia în seria de tratate încheiate între 1774—1849 și anume : Tratatul de la Kuciuk-Kainargi (1774); Tratatul de la Iași din 29 dec./ 9 ianuarie 1792; de la București (1812), de la Akkerman din 25 sept/ 7 oct. 1826, de la Adrianopol din 2 14 sept. 1829; Tratatul de la Unkiar- Skelessi din 8 iulie 1833 și convenția de la Balta-Liman din aprilie 1849. Aceste acte internaționale mențin suzeranizatea otomană și instaurează protectoratul țarist. Este de remarcat în ceea ce privește termenul de „suzeranitate”, folosit spre a desemna dependența față de Poartă, că el apare pentru prima dată într-un document internațional în Tratatul de la Adrianopol, deci numai în 1829, iar temenul de „protectorat "pentru a desemna poziția Rusiei nu apare în tratatele citate dar se găsește în unele acte diplomatice și în Regulamentul Organic. La Conferința de la Viena, din 1856, delegatul rus va cere folosirea expresiei „sub garanție” în loc www.dacoromanica.ro 373 •de ,.proteetorat”. Apoi la Congresul de la Paris, în ședința din 28 februa- rie 1856, baronul Brunnow stăruie pentru înlocuirea termenului de „pro- tectorat” care după părerea sa ,, nu exprima bine rolul ce-și dobîndise Rusia în principate”11. Dezbaterile în junii noțiunilor de „suzeraniate” sau „protectorat” dovedesc că ele nu erau conforme cu situația țărilor române, alta decît cea care în dreptul public european făcuse să apară această terminologie. Indiferent de definirea acestor situații, însă, cele două im- perii, Turcia și Rusia, își arogaseră puterea de a dispune de soarta princi- patelor, dar, ele nu le-au încorporat, nici una nici cealaltă, niciodată. Deși exercițiul suveranității principatelor a avut de suferit prin amestecul celor doi mai puternici vecini, autonomia lor, din punct de vedere juridic, nu a fost cu nimic diminuată.12 Dar definirea atît de vag a raporturilor cu Imperiul otoman și cu Curtea protectoare creiază autorilor dificultăți în stabilirea statutului internațional al Moldovei și Țării Românești. Unii le consideră state tributare, alții vasale, cei mai mulți semi-suverane. La unii autori de la începutul secolului „relațiile politice sub raportul Drep- tului ginților european nu sînt încă stabilite pentru cele două țări13”. Un mare specialist rus în problemele Dreptului Internațional, F. de Mar- tens, afirmă liotărît că „dependența principatelor consta numai în aceea că hospodarii lor, liber aleși, erau confirmați de sultan și îi plăteau un tribut fixat prin capitulații”n. Pentru Martens „dreptul de protecție pe care Rusia îl exercita asupra principatelor dunărene dură fără contes- tație pină la războiul Crimeii”, apoi „fu împărțit de toate puterile semna- tare ale tratatului de la Paris din 1856”.15 După E.R.N. Arntz, principatele erau de multă vreme „două state independente în posesia dreptului de a încheia tratate internaționale lb. Și același autor, judecind din punct de vedere al dreptului internațional, își exprimă părerea că „nu s-ar putea contesta că situația principatelor dunărene a fost totdeauna anormală de la invazia otomanilor”17. Juristul belgian conchide, arătînd că ,, în lumina principiilor și tradițiilor Dreptului ginților este dificil de definit această situație, fără exemplu în istorie”, căci „aceste țări se bucura de o administrație internă liberă și independentă; au principi sau „hospo- dari”, cînd aleși de populația indigenă, cînd numiți de o putere străină; așezate, pe de altă parte, sub suzeranitatea Porții căreia îi plătea tribut; în același timp și sub protecția Rusiei, dar pot face tratate cu puteri străine și au însărcinat de afaceri la Constantinopol”18. în același sens se pronunță și Bluntschli care arată că principatele nu fuseseră niciodată incorporate Turciei și au continuat în permanență să-și păstreze domnii lor proprii. El conchide : „cele două țări se aflau prin voința lor și prin intermediul unor condiții bine precizate sub protectoratul sultanului: mai degrabă că nu erau state vasale avîndu-și drepturi de la un suveran”19. Vasile Boerescu, atent și pasionat cercetător al problemei, susține că relațiile cu Poarta trebuie considerate ca fiind „ceea ce publiciștii numesc alianță inegală”. Bazîndu-se pe reputați autori ai vremii ca Vattel, Martdns sau Wheaton, el demonstrează că plata tributului nu afecta suveranitatea unei națiuni. Românii au acceptat „cel mult protecția Sublimei Porți garan- tată în schimbul unui tribut anual ...” 20. Boerescu respinge calificarea țărilor române ca semi-suverane de unii autori, arătînd că aceștia nu au cunoștință de tratatele încheiate și că tratează „ușor drepturile națiunii române”. Demonstrează cu argumentele istorice că în ciuda violărilor statutului legal după 1716 și a tratatelor încheiate după 1774, suverani- tatea externă a țărilor române a rămas intactă și conchide afirmînd deplina www.dacoromanica.ro 374 suveranitate, internă și externă, a principatelor Eoyer-Collard, profesor de Drept internațional al Universității din Paris, consideră că Boerescu a demonstiat cu autoritatea celor mai impunători autori de drept inter- național, că niciodată suveranitatea țărilor române nu a fost distrusă, cjiiar dacă violări silnice leTau încălcat uneori independența. Profesorul francez se ridică și el înpotriva afirmației că cele două principate ar fi fost senii-suverane. După el „acei care au întrebuințat cuvântul pentru a califica raporturile Porții otomane cu Românii, nu au știut nici ei exact ce vroiau și ce putea să le spună”. Continuîndu-și argumentarea arată că termenul de „suzeranitate” nici nu există în limba turcă și era „aproape necunoscut în limbajul diplomatic al Europei”. Nu vede nici o asemănare între așa zisa „suzeranitate a Porții și suzeranitatea feudală din Europa, de unde a fost împrumutat. Mai aproape de adevăr i se paie termenul de „supremație” din primele tratate încheiate de otomani și care nu dimi- nuau atributele suveranităț ii principatelor și dreptul lor la independență22. Un punct de vedere similar susține în ianuarie 1877 și un autor român, G. G. Ștefănescu, demonstrînd că termenul de „suzeranitate” a fost folosit în Convenția de la Paris pentru a desemna vechile raporturi dintre țările române și Poartă2". Toți autorii recunosc, și nici cele două imperii ce se considerau ca avînd drepturi speciale în principate nu au negat niciodată, că Moldova și Țara Românească au fost în permanență autonome. Ele aveau drept la exercițiul nestînjenit al suveranității interne în modul cel mai deplin. Ele puteau decide, la adăpost de orice intervenție străină, în toate proble- mele lor interne. Se argumentează, de asemenea, și prin aceea că între 1386 —1857 au înceiat tratate de alianță, de comerț, de pace, de extrădare cu țări C3( Rusia, Turcia, Austria, Polonia, Germania, Anglia. Cum „nici un suveran străin nu tratează de la putere la putere cu o provincie sau o parte a unui alt imperiu, remarcă Arntz, înseamnă că țările române erau tratate ca state egale cu cele cu care au încheiat tratate”24. Pe de altă parte, considerate „vasale” principatele române fură rînduite de unii autori printre statele semi-suverane, situație incertă din punct de vedere al Dreptului ginților. De aceea românii căutau să dea raporturilor cu Poarta o bază juridică sigură prin „capitulați!”. Deși diplomația otomană le-a contestat existența în oct. 1857, iar în 1858 a formulat rezerve asupra autenticității lor, totuși „capitulațiile” au fost luate ca bază pentru a defini situația juridică a țărilor române față de Imperiul otoman atît la Congresul de la Paris cît și în textul Convenției pentru organizarea princi- patelor din 1858. După războiul din Crimeia, cînd chestiunea orientală era din nou la ordinea zilei, românii cereau independența. Dar puterile învingătoare participaseră la război cu scopul declarat de a apăra integritatea Imperiului otoman și nu puteau satisface acest deziderat. Prin actul încheiat la Viena, la 1 febr., 1856, principalele puteri europene, înscriau printre punctele viitoarei păci, „completa abolire a protectoratului rus” și declarau că „Rusia nu va exercita nici un drept particular sau exclusiv de pretențiune sau amestec în treburile interne ale Principatelor” 25. în acest protocol, care va fi considerat ca preliminariile păcii de la Paris, se va statua că „principatele vor păstra privilegiile și imunitățile lor sub suzeranitatea Porții”. Cu alte cuvinte, concertul european recunoaște autonomia deplină a țărilor române, întărind acest statut prin înlăturarea știrbirilor ce-i fuse- seră aduse în mod silnic și fără temei legal. într-un act de drept interna- www.dacaromanica.ro 375 țional, principalele puteri euiopene recunosc deci că principatele române au fost în permanență și rămîn state autonome, care se bucură de toate atributele garantate de Dreptul ginților, state cu personalitate politică. Apoi prin protocolul de la Constantinopol, din 11 febr. 1856, Poarta confirma „din nou privilegiile și imunitățile de care principatele s-au bucurat” sub suzeranitatea ei. Tratatul de la Paris, semnat la 18/30 martie 1856 înscria abolirea protectoratului țarist și punea 'principatele sub garan- ția colectivă a celor șapte mari puteri europene : Franța, Anglia, Busia, Austria, Turcia, Prusia și Sardinia. Menținînd suzeranitatea otomană,, tratatul stipula și el că „Principatele vor continua să se bucure de privile- giile și imunitățile pe care le posedă”. Ceea ce aducea nou tratatul de la Paris în statutul internațional al celor două țări române, era garanția colec- tivă a) marilor puteri. Și pentru a nu confunda această garanție cu un pro- tectorat cităm pe Pradier-Fodere care arată că în timp ce garanția este promisă în raport cu o terță putere și are un caracter relativ, protectoratul, dimpotrivă, obligă pe protector să apere pe protejat în orice împrejurare și împotriva oricărui atac 26. Garanția colectivă coroborată cu principiul, stabilit tot la Paris în 1856, că problemele legate de chestiunea orientală vor fi rezolvate numai prin consens de marile puteri, făcea imposibilă intervenția în Principate a uneia dintre marile puteri, fie ea chiar Turcia „suzerană”. De pildă în 1861, Turcia a încercat să impună o anexă, după care, în eventualitatea vacanței scaunului domnesc, trebuia să se aplice protocolul din 1859. Dar puterile garante au considerat inițiativa Porții ca ilegală pentru că nu avusese loc o înțelegere prealabilă în această ches- tiune. Tratatul de la Paris oferea astfel o bază mai sigură și o garanție pentru respectarea autonomiei statului român prin fixarea unui cadm juridic mai bine precizat a raporturilor cu Imperiul otoman. Pe această bază va fi posibil între 1859—1877 să se respingă cu succes încercările de știrbire a autonomiei țării și a suveranității interne a statului român. Aceste acte juridico-diplomatice dela începutul anului 1856, trebuie subliniat, nu instituiau un nou statut țărilor române, ci recunosc un statut legal existent de multă vreme „dar încălcat de puteri care au folosit forța împotriva dreptului”. Pe temeiul tratatului de la Paris și a dorințelor exprimate de populația celor două Principate s-a elaborat „Convenția de la Paris”, din 7/19- august 1858. Ea trebuia să devină legea fundamentală a Principatelor Unite. Convenția statua prin art. 2 că „Principatele vor urma a se bucura sub chezășuirea colectivă a Puterilor contractante de privilegiile și imuni- tățile de care sînt în posesie”. Temeiul juridic al acestei situațiuni îl găsea Convenția de la Paris în „capitulațiile ... care constituie a lor autonomie, regulînd raporturile lor cu Sublima Poartă și pe care mai multe hatișeri- furi și mai cu seamă acela din anul 1834 le-au consființit, confoim ase- menea cu articolele 22 și 23 ale tratatului încheiat la Paris, la 30 martie 1856 ...”. Este de reținut că indiferent de discuția privind existența „capitulat iilor” se restaura regimul de autonomie al Principatelor, violat, dar niciodată anulat. Prin art. 1, după ce se recunoștea dreptul la unire, conform dorin- țelor poporului român, se hotăra o „semi-unire” și se menținea „suzera- nitatea” otomană. Totuși este prima dată cînd situația țărilor române putea fi definită după principiile dreptului public european. Spre deose- bire de trecut, cînd statutul lor era greu de precizat, după 1858 situația Principatelor Unite și apoi a Bomâniei față de Turcia „suzerană” este www.dacoromanica.ro 376 formal mai bine fixată. în dreptul internațional al vremii, după cum ani mai arătat, gradul de independență al unui stat semi-suveran ținea numai de întinderea obligațiilor înscrise în tratate. în ceea ce privește România, pînă în 1877, singurele ei obligații față de puterea suzerană erau cele din art. 8 al Convenției de la Paris și numai acestea. în fapt singura obliga- ție reală era tributul, iar celelalte, după cum vom vedea, se vor dovedi pur formale. în ceea ce privește aplicarea în România a tratatelor înche- iate de Turcia, aceasta venea in contradicție cu art. 2 al Convenției care garanta principatelor „privilegiile și imunitățile de care sînt în posesie”. Existența acestor prevederi în Convenția de la Paris și „suzeranitatea” otomană făcea ca Principatele Unite să fie considerate în dreptul euro- pean ca stat semi-suveran sau semi-dependent. Statutul internațional al Principatelor-Unite, apoi al României pînă în 1877, era așadar statornicit prin actele juridico-diplomatice din 1856 și 1858. Dar gradul de independență depindea de natura și întinderea obligațiilor care-i știrbeau exercițiul deplin al suveranității interne și externe. De aceea specialiștii vremii, în definirea statutului juridic al României, supun discuției conținutul și întinderea acestor obligații. în primul rînd folosirea termenului de „suzeranitate” pentru a desemna poziția Turciei, li se pare fără sens. împrumutat din dreptul feudal al Europei occidentale, termenul li se pare fără nici o semnificație în trata- tele Porții otomane. Royer Collard, după cum am mai arătat, scria că „acei care au întrebuințat acest cuvînt pentru a califica raporturile Porții otomane cu România, ei înșiși n-au știut bine ce vroiau să spună sau ce-ar fi putut să le spună” 27. Aintz, pe de altă parte, scrie că nici un autor de Dreptul ginților nu definește suzeranitatea și „chiar semnatarii actelor din 1856 și 1858 ar fi în mare încurcătură dacă ar trebui să-i deter- mine semnificația și efectele” 28. El adaugă că „este regretabil că diplo- mații moderni nu au alungat din Dreptul ginților un termen care nu repre- zintă un sens limpede și care poate servi cel mult să iște contestații” 29. V. Boerescu, scriind în perioada dintre semnarea Tratatului de la Paris și a Convenției din 7/19 august, arată că „se știe prea bine cît de neînțe- leasă și nesigură a fost pînă acum astă suzeranitate și la cîte dificultăți a dat ea loc”. El propune ca legăturile cu Turcia să fie astfel formulate : „Principatele Moldova și România constituie un stat liber și suveran, pus de bună voie sub protecția Turciei prin tratatele de la 1393, 1360, 1513 și 1529” 30 Admite că „prințul astei țări, independent și suveran în statele sale și în privința celorlalte puteri europene, s-a îndatorit, prin tratatele dinainte, a aduce omagiu și a plăti un tribut anual înaltei Porți” 31. Boerescu vede în Principatele Unite un stat pe deplin suveran, dar legăturile cu Turcia — le obligă a „nu intra în război în contra Turciei, afară de un caz de violare a dreptului din partea acesteia” și nu pot încheia alianțe „contrarii intereselor și drepturilor înaltei Porți” 32. La atît se reducea, spunea Boerescu, suzeranitatea otomană, termen pe care de altfel nici nu-1 folosește. Contestă și situația de stat semisuveran, Principatele Unite fiind, după el, un stat suveran care încheiase o alianță „inegală cu Turcia”. Dacă termenul de „suzeranitate” nu pare propriu a determina acea „supremație” juridică, cum îi spunea Royer-Collard, tributul pare tuturor singura realitate a poziției de inferioritate juridică în cazul Principatelor Unite. Apoi reluînd pe Vattel, întreaga doctrină este de acord că un stat care se pune sub protecția altuia nepierzînd cali- tatea de stat suveran, poate încheia tratate, alianțe, dacă n-a renunțat www.dacaromanica.ro 377 expres la acest drept în tratatul de protecție” 33. Și pentru a demonstra aceasta se amintește că și alte state plătiseră sau mai plăteau tribut fără a-și fi pierdut calitatea de stat suveran. De pildă, Belgia prin tratatele din 1839 și 1842 trebuia să dea Olandei anual suma de 400 000 florini datorie răscumpărată în 1873 34. în ceea ce privește țările române se arată că încheiaseră tratate cu state suverane, chiar după ce începuseră să plătească tribut Porții otomane. Scriind la mijlocul secolului, deci chiar în epoca aplicării Convenției de la Paris, Th. Funck-Brentano și Albert Sorel, într-un manual clasic pentru Franța în această vreme, arătau : „Tributul nu constituie prin el însuși un raport între state, ci din contră, consecința raporturilor care există între aceste state” 35. Deci atit practica relațiilor internaționale, cît și dreptul internațional din sec. XVIII și XIX învederează că plata tributului nu anula exercițiul suveranității statului care-1 plătea. în ceea ce privește învestitura ea este, spunea Arntz, „un drept onorific al sultanului, cel mult o regulă de ceremonial, care nu afectează cu nimic suveranitatea țării” 36. Se observă că domnul fiind ales pe viață de Adunări (art. 10 al Convenției) el deținea puterea de la acestea și deci sultauul nu putea avea nici un rol în alege- rea lui și nici cn ce putere să-l investească. Ba mai mult, în conformitate cu art. 12 al Convenției de la Paris, investituia „va fi acordată în cel mult o Jună de zile”. Cît depindea de sultan, care în nici un caz nu o putea refuza fără consimțămîntul tuturor puterilor garante, se va dovedi atît în cazul lui Cuza cît și al lui Carol. Deși dubla alegere din ianuarie 1859 punea în pericol principiile Convenției, Conferința recomanda în sept. 1859 Porții să dea „învestitura”, ceea ce sultanul a și făcut. în 1866 Turcia se adresează din nou puterilor garante, iar Conferința ceru respec- tarea tratatelor îți ceea ce privea alegerea noului domn. Dar principatele aleg pe Carol, acesta depune juiămintul fără a aminti nimic de sultan, iar noua Constituție nu pomenește de legăturile cu Turcia. Conferința puterilor garante, deși consideră „ilegală” înscăunarea lui Carol împie- dică Turcia să intervină. în cele din urmă, în ciuda tuturor acestor acte, sidtanul acordă învestitura principelui Carol. Se dovedea deci că această „învestitură”, împrumutată din dreptul feudal (punerea vasalului în posesia dreptului) sau canonic (transmiterea puterii spirituale) se dovedea un anacronism în sec. XIX, în cazul raporturilor dintre Imperiul otoman și un stat autonom cu dreptul, recunoscut chiar de Poartă, de a-și alege domnul și a se cîrmui după eonstituția sa proprie. Dar faimosul art. 8 al Convenției mai conținea două prevederi care, la prima vedere păreau a aduce o gravă vătămare exercițiul suveranității Principatelor-Unite. Acestea erau intervenția colectivă a marilor puteri și aplicarea în țară a tratatelor încheiate de Turcia. Dreptul de inter- venție al puterilor garante apare încă în Tratatul de la Paris (1856) cînd prin art. 26 se permitea Porții să se înțeleagă „cu celelalte puteri con- tractante asupra măsurilor pentru a menține sau restabili ordinea legală”, în Convenția din 7/19 august ideea este reluată arătîndu-se că Poarta „va putea provoca prin înțelegerea cu Curțile garante măsurile trebuin- cioase pentru restatomicirea ordinei, la întîmplare de a se compromite”. Oricum, este clar că orice intervenție, era imposibilă fără acordul tuturor puterilor garante. Dar puterile nu au favorizat inițiativele de intervenție ale Turciei și cînd s-au produs, ca în 1865 de pildă, au fost respinse în numele autonomiei de care se bucura Eomânia. în ceea ce privește tra- tatele Porții, Convenția prevedea că „vor fi aplicabile Principatelor în www.dacoromanica.ro 3T8 tot ceea ce nu va atinge ale lor imunități”. Venea deci în totală contra- dicție cu art. 2 care statua că „Principatele vor urma a se bucura ... de privilegiurile și imunitățile de care sînt în posesie”, și între acestea era și cel de a încheia tratate cu puteri suverane, drept recunoscut de toți autorii și exercitat chiar în sec. XIX de țările române. în ciuda opoziției Tur- ciei, uneori vehement manifestă, România încă înainte de 1877 a parti- cipat la viața internațională în numele său propriu, ca orice stat cu perso- nalitate politică, a încheiat convenții comerciale, a devenit parte la unele convenții internaționale. Opoziția Turciei s-a dovedit în permanență fără efect, tocmai pentru că celelalte state suverane, considerau România ca un stat avînd capacitatea juridică de a se angaja în numele său propriu. Cele arătate mai sus dovedesc că în Dreptul internațional și în prac- tica relațiilor internaționale România era recunoscută și pînă în 1877 ca un stat cu deplină suveranitate internă. Exercițiul suveranității externe era limitat însă de ășa zisa „suzeranitate” otomană. Dar, după cum am arătat, astfel de limitări erau strict cele înscrise în tratate. Pentru România nu erau altele decît cele din art. 8 al Convenției de la Paris, iar dintre acestea numai tributul era precizat, celelalte s-au dovedit fără sancțiune juridică sau pur și simplu inoperante. Tributul rămîne astfel după cum observă contemporanii, singura sarcină reală, decurgînd din legătura de „vasalitate” față de Imperiul roman. Apare evident că România chiar înainte de 1877 se bucura de toate drepturile unui stat cu persona- litate juridică și politică în comunitatea europeană. I s-a refuzat însă drep- tul de a încheia alianțe politice sau militare. De asemenea, nu putea avea miniștri rezidenți deși era reprezentată în Balcani și în principalele capi- tale europene de agenți diplomatici, care se bucurau de protecția Drep- tului ginților. României isecreia astfel o stare de „inferioritate juridică”, în timp ce i se recunoșteau totuși drepturile unui stat pe deplin suveran. Este semnificativ în acest sens, declarația făcută la 27 febr. 1876, în Reichsrath de Chlumtzky, în legătură cu tratatul de comerț ce-1 semnase cu România. El spunea : „nu acuzați guvernul dacă în loc de a se agăța de litera tratatelor de hîrtie, s-a plasat în centrul vieții reale, dacă a accep- tat faptele așa cum ele s-au dezvoltat” 37. Și mai hotărît, juristul belgian Arntz observa în martie 1877, pe baza studiului juridic și istoric al statutului creat României după 1858, că acest statut era „incompatibil cu Dreptul națiunilor și cu progresul Dreptului ginților”. Și același autor arată că „puterea faptelor și forța vitală a unei națiuni va sfărîma totdeauna le- găturile împotriva firii, prin care tratatele ar încerca să o înlănțuie, chiar dacă aceste legături și-ar avea originea în tradițiile istorice ale altor vremi” 3®. Concluzia sa era că „România este un stat independent în ciuda cîtorva restricții, mai mult aparente decît reale, pe care tratatele par a le fi adus acestei independențe” 39. El mai remarcă de asemenea, că situația de fapt a României nu mai permitea menținerea ei, prin oricît de slabe legături, sub „dependența otomană” : „dacă tratatele nu i-au asigurat suficient independența, principiile Dreptului internațional o cer” 40. între 1859—1877 lupta pentru independență s-a dat sub forma afir- mării permanente a deplinei autonomii și a suveranității interne. în sfera raporturilor politice apăsa însă umbra „suzeranității” otomane. Apoi evenimentele anilor 1875—1876, în Balcani, făceau să se nască noi sneranțe de independență. Deși opinia publică românească și guvernul nu și-au ascuns simpatia pentru lupta de eliberare a popoarelor balcanice, www.dacaromanica.ro guvernul de la București a căutat să nu compromită neutralitatea țării în eventualitatea războiului ruso-turc. încă îa 9 august 1875 Vasile Boerescu, atunci ministru, de externe, arăta că Eomânia trebuie să se țină ,,în rezervă” pentru a nu periclita „neutralitatea teritoriului nostru”, dar adăugă ; „aceasta nu înseamnă că sîntem dușmănoși față de populațiile de pe celălalt mal al Dunării ,.. Avem dimpotrivă simpatie pentru aceste națiuni și . h, cele mai bune legături prietenești există între suve- ranul nostru și principele Serbiei și cel al Muntenegrului” 41. Neutralitatea în conflictul de la sud de Dunăre nu rezolva însă „neutralitatea terito- riului național” în cazul conflictului ruso-turc. în ianuarie 1876 Ignatiev nu se sfia să declare că dacă turcii vor intra în Bosnia și Herțegovină, Rusia va ocupa România ca „zălog” 42. Totuși guvernele de la București au urmărit pînă la sfîrșitul anului 1876 să obțină neutralitatea. Această politică a produs momente de demnitate națională. A fost circulara din 4 ianuarie 1876 a lui Lascăr Catargi care vorbește de datoria de a nu privi nepăsători la intervenția unei alte puteri, care ar dori, indiferent în ce scop, să ocupe România43. Apoi memoriul lui Kogălniceanu din 16 iunie 1876 în care se arată că „drepturile și interesele noastre, datoriile pe care le avem față de țară, ne poruncesc să rostim fără șovăială, păsurile și cererile noastre și să facem toate sforțările pentru a ajunge la o soluție” 44. Turcia nu a răspuns la acest memoriu și pentru că ororile săvîrșite în Balcani continuau, Kogălniceanu intervine din nou la 20 iulie 1876. Este un document de o mare frumusețe morală, apreciat de N. lorga ca făcînd „cea mai mare onoare” autorului. Este un protest împotriva metodelor folosite de armata otomană, dar și o mărturie despre indignarea prici- nuită în rândurile poporului român de aceste grave abateri de la „dato- riile omeniei”. Noul guvern, prezidat de Ion C. Brătianu, instalat la 24 iulie 1876, ajută in ascuns pe sîrbi, dușmani ai Porții și aliați ai Rusiei. Urmează întrevederea lui Brătianu cu Francisc losif la Sibiu, vizita ace- luiași la Livadia, La Conferința de la Constantinopol marile puteri refuză să acorde României „o garanție specială de neutralitate”, pentru că nu se voiau implicate în conflictul ruso-turc. A mai venit și Constituția oto- mană de la 11/23 dec. 1876, care încălca grosolan autonomia țării, consi- derînd-o „provincie privilegiată a Imperiului”. în dezbaterile vii, ce au avut loc în Parlamentul român, în zilele de 21, 22 și 23 decembrie 1876 primul ministru declara : „chiar dacă toate puterile din Europa ... ar zice ca România să fie o provincie turcească, noi să nu suferim una ca aceasta”4S. în protestul ce a urmat, guvernul român declara „nule și neavenite toate dispozițiile Curții otomane privind România”. întreaga activitate diplomatică a României în perioada imediat premergătoare războiului din 1877, este aceea a unui stat independent : guvernul de la București și-a păstrat în permanență libertatea de acțiune, a tratat cu puteri ca Austro-Ungaria sau Rusia ca stat suveran, fără a ține seam?. de politica externă a Imperiului otoman. Și cum marile puteri garante s-au opus „neutralizării” teritoriului românesc, singura cale de a împiedica transformarea țării în teatru de război a fost semnarea Con- venției din 4/16 aprilie. Chiar proclamarea independenței a avut loc fără „aprobarea” vreuneia dintre marile puteri. Pentru a măsura valoarea acestui act de independență trebuie să avem în vedere că și Serbia a dorit să facă același gest, dar a „consultat” Rusia și a trebuit să renunțe. Declarația de independență a României nu a fost primită cu bună- voință de toate marile puteri. Turcia declară că pu renunță la ceea ce www.dacoromanica.ro 380 numea „drepturile sale”; Anglia nu o aprobă, dar nici nu a luat măsuri de a se opune ; la Paris se credea că fără a schimba statutul internațional, situația țării se agrava lipsind-o de garanția marilor puteri; de la Berlin se anunța că totul „depinde de felul cum interesele supușilor și acționa- rilor germani vor fi rezolvate în România”. Austro-Ungaria și Rusia smt mai binevoitoare. Andrassy considera independența României ca „un fapt asupra căruia nu era de revenit”. Net favorabilă era italia, dar ca și •celelalte puteri amina decizia pînă la încheierea păcii46. Astfel lua sfîrșit prima încercare de recunoaștere a independenței, ca urmare a notei lui Kogălniceanu din 23 mai/3 iunie 1877. Dar în ciuda lipsei de bunăvoință a marilor puteri România era stat independent. în acest sens se pronunța toți autorii de Drept interna- țional al vremii. Existența unui Stat nou este o chestiune de fapt. Nu recunoașterea creâză un stat. După cum remarcă P. Pradier-Foderd recunoașterea „dă sancțiunea a ceea ce este, ea confirmă o stare ele lucruri existentă”47. Și același autor făcînd deosebirea între momentul indepen- denței și al recunoașterii spune : „instaurarea unui Stat nou pe scena politică se face de plin drept în ziua în care începe să existe, deci recunoaș- terea îi este necesară pentru a confirma ceea ce există prin sine, admițînd pe noul membru în marea familie internațională” 48. Aceeași teză o susține și un mare internaționalist german al vremii, Heffter : „Recunoașterea nu face decît să confirme ceea ce există legalmente”. Juristul belgian Arntz, chiar în 1877 și referitor la cazul României scria : „Cînd un stat se sustrage de sub dependența altuia, nu are nevoie de recunoașterea altor state; dar pentru a intra în relații și a trata cu aceștia trebuie să fie recunoscut de ei”49. în același sens se pronunță și alți mari specialiști în Drept internațional ca F. de Martens, cunoscutul jurist rus, sau fran- cezul Louis Renault. Scriind mai tîrziu, lucrarea sa este din 1906, John Basset Moore în al său Digest of International Law afirmă că suveranitatea internă a unui stat nu depinde de recunoaștere. El exemplifică cu Statele Unite care sînt independente de la 4 iulie 1776, de cînd s-au proclamat ca atare M. Așadar independența absolută a României datează de la 9 mai 1877. într-o inspirată formulare V. Boerescu declara în Parlament la 26 noiembrie 1877 că proclamarea independenței ,, nu a fost decît rezul- tatul final al unei lucrări lungi, decît cea din urmă fază a dezvoltării auto- nomiei noastre”. într-adevăr, actul de la 9 mai 1877 reprezintă rezulta- tul îndelungatei lupte a poporului român pentru neatîrnare. în sec. XIX restaurarea în drept a autonomiei a însemnat un mare pas înainte spre independență. Apoi generația Unirii, în anii săi de maturitate, a știut să folosească, cu simț istoric și pricepere juridică, orice împrejurare pentru ca în două decenii orice semn de întrebare asupra statutului juridic al României să dispară. NOTE 1 J. L. Kliiber, Droit des gens moderne de l’Europe, §24; P. Pradier-Foderâ, Le droit International public europeen el americain ... Paris, 1885, Voi. I, p. 176. 2 G. F. Martens, Precis du Droit des gens moderne de l’Europe ..., Paris, 1869, p. 97. 3 J. L. Kliiber, op. cit., §24; J. B. Moore, A Digest of International Law, Washington, 4906, Voi. I, p. 18 și 27. 4 Vezi și Pradier-FodenS, op. cit., I, p. 176; J. B. Moore, Op. cit., I, p. 27. 5 E.R.N'. Amtz, De la situation, intenationale de la Roumanie, Qaud, 1877, p. 15. www.dacaramanica.ro 381 * Th. Funck-Brentano și Albert Sorel, Precis du Droit des gens, Paris, 1877, p. 44. ’ Bluntschli, Le Droit internațional codifie, Paris, 1874 (ediția 11-a), p. 92. 3 Pradier-Fodert, op. cit., I, p. 159. • Pradier.Fodert, op. cit., I, p. 159 și J. B. Moore, op. cit., p. 18. 10 Heffter, Le Droit International de l’Europe . . ., 1873, p. 19. 11 Congresul din Paris. Protocoalele și tratatul de pace, publicate după „Monitorul Francez”" de P. Teulescu și G. Baronzi, București, 1856, p. 18. 12 Vezi și E. R. N. Arntz, Op. cit., p. 15. 13 Vezi J. L. Kliiber, op. cit., p. 52. ’ 14 F. de Martcns : Trăite de droit International, Paris, 1883, Tom. I, p. 348. 16 Idem, p. 349. 16 E.R.N. Arntz, op. cit., p. 21. 17 Idem, p. 10. 18 Idem, p. 14—15. 13 Bluntschli, Le Congres de Berlin et sa portee au point de vue dti Droit International, In „Revue de Droit International et dc L£gislation comparâe”, tom. XII/1880, p. 410. 20 B. Boeresco, La juridiction consulaire dans les Principaules Roumaines, Paris, 1865. 11 Vezi B. Boeresco, La Roumaine apres le trăite de Paris du 30 Marș 1S56 . . ., seconde 6dition, București, 1869, p. 33—46. 22 Idem, p. 6—7. 23 G. G. Ștefănescu, Suzeranitatea României față cu Dreptul Ginților, București, 1877, p. 22. 24 E.R.N. Arntz, op. cit., p. 11. 26 Congresul din Paris. Protocoalele și tratatul dc pace . .., București, 1856, p. 13. 24 P. Pradier-Fodere, op. cit., I, p. 194. 27 Royer-Collard, op. cit., p. 6. 28 E.R.N. Arntz, op. cit., p. 29. 23 Ibidem. 33 V. Boerescu. România după Tratatul de la Paris din 30 martie, București, 1858, p. 66. 31 Idem, p. 67. 32 Ibidem. 38 Vattel, Droit des gens, cartea a Il-a, cap. II, p. 155. 24 E.R.N. Arntz, op. cit., p. 28. 38 Th. Funck-Brentano-Albcrt Sorel, Pricis du Droit des gens, Paris, 1877, p. 44. 38 E. R. N. Arntz, Op. cit., p. 30. 37 Citat după E. R. N. Arntz, op. cil., p. 31. 38 E. R. N. Arntz, op. cit., p. 3. 33 Ibidem, p. 10. 48 Ibidem, p. 33. 41 Vezi N. Adăniloaie, Independența națională a României, Edit. Academiei, București, 1986,p. 115. 42 Ibidem, p. 117. 43 Ibidem, p. 117. 44 Ibidem, p. 129. 46 Ibidem, p. 139. 48 Pentru amănunte : Gr. Chiriță, Atitudinea puterilor europene față de problema inde- pendenței României In „Studii”, nr. 4/1977, p. 673 — 690. 47 P. Pradier-Fodără, Le Droit International public, Paris, 1885, Voi. I, p. 240. 48 Ibidem, p. 237. 43 E. R. N. Arntz, De la situation internaționale de la Roumanie, 1877, p. 32. 68 J. B. Moore, A Digest of International Lau>, Washington, 1906, Voi. I, p. 19. LE STATUT JUElDlQUE DE LA EOUMANIE JUSQU’ LA PEOCLAMATION DE L’IND^PENDANCE  LA LUMlEEE DU DEOIT INTEENATIONAL DE L’EPOQUE R&sume Le droit internațional du XIXe siecle connaît, en dehors des Etats. souverains une categorie d’Etats d^nommâs „semi-souverains”. Ce der- nier groupe d’Etats jouissent d’une parfaite autonomie intârieure, mais www.dacoromanica.ro 382 leur souverainete extdrieure etait partiellement reduite. Tandis que dans le droit europeen les Etats semi-souverains disparaissent par l’evolution historique, le terme s’applique, vers le milieu du siecle, aux Etats auto- nomes se trouvant en rapports speciaux avec l’Empire Ottoman (les Principautes Roumaines, la Serbie, l’Egypte, l’île de Samos, le Tunis). Les auteurs saisissent le fait que les Principautes Roumaines ont ete toujours autonomes, tandis que les autres, ont obtenu l’autonomie au XIXe siecle. Puis, alors que les Etats semi-souverains d’Italie ou d’Allemagne ont fini par etre annexes, les Etats „vassaux” â la Porte Ottomane evoluent vers l’independance pleine et entiere. Le statut des pays roumains jusqu’en 1856 est discute en rappport avec la situation envers la Turquie, „puissance suzeraine” et la Russie, „puissance protectrice”. Les debats autour des termes ,,suzerainete” et „protectorat” prouvent que les notions emprunt6es â d’autres circonstan- ces historiques n’etaient pas conformes ă la situation de fait. H existe meme l’opinion que pour les deux Etats roumains „les relations politi- ques sous le rapport du Droit europeen des gens ne sont pas encore eta- blies” (J. J. Kliiber), mais tous les auteurs reconnaissent que, en depit de la position que s’etaient arrogees la Turquie et la Russie, les Princi- pautes Roumaines n’ont ete incorpores ni ă l’Empire ottoman ni ă l’Empire des, tsars. V. Boeresco rejette la qualification d’Etats semi-souverains car, selon lui, les deux pays „ont accepte tout au plus la protection de la Sublime Porte, garanție en echange d’un tribut annuel”. Royer-Collard, d’accord avec Boerescu, releve, que „la souverainete des pays roumains n’a jamais 616 detruite, meme si leur inddpendance a 616 parfois transgresare par des violations abusives”. Par le trăite de Paris (1856) et puis par la Convention du 7/19 aout 1858, les Principautes roumaines se voient octroyer un statut plus prâcis qui leur garanti l’autonomie. L’analyse de la Convention entreprise par plusieurs auteurs conduit ă la conclusion que la seule obligation reelle des Principautes envers la Porte Ottomane consistait ă payer le tribut. Durant la crise orientale de 1875—1876, la Roumanie a agi comme un Etat independant; elle a negociâ avec l’autriche-Hongrie, la Turquie, la Russie ; a conclu la convention avec la Russie ; a proclami l’independance sous „consulter” l’une des grandes puissances; a choisi les conditions de la collaboration militaire etc. L’ajournement de la reconnaissance de l’independance par les grandes puissances n’affectait pas l’independance proclamee le 9 mai 1877, car ainsi que se prononcent tous les auteurs de Droit internațional de l’epoque, la reconnaissance ne fait que confirmer •ce qu’il existe en fait. www.dacoromanica.ro 383 ARMATA ȘI SOCIETATEA ROMÂNEASCĂ (1859 - 1877) DUMITRU PREDA 1 în perioada care'a turnat Unirii Moldovei cu Muntenia, toiul armatei române a fost determinat de imperativele naționale cele mai ârzătoare: apărai'ea cuceririlor Unirii și Realizarea obiectivului următol* al progra- mului național l- dobîndirea neatîrnării de stat. Aceste obiective funda- mentale, orientarea tradițională Spre forțele promotoare ale progresului națiofaal și Social Au imprimat organismului militai* trăsături speeifice și l-au făcut să joace un rol important în mersul înainte al Societății Toiriâ- nești. Mihail Kogălniceanu arăta încă în anul 1860 că „dreptul șl progre- sul patriei noastre reclamă dar ba să avem o armată în stare â ne apăra hotarele și autonomia”1. Misiunea stabilită de Tratatul și Convenția de la Paris îi lărgise, de altfel, armatei, atribuțiile față de perioadă regulament tară, încluzînd acturi și prevederea privind apărarea frontierelor. Domni-* torul Cuza dezvăluia consulului francez Victor Place, curînd după urcareă pe tfon, intențiile sale ăsupră rolului pe care urma Să-l dea acesteia. „Țin ca armata mărginită pentru moment la necesitățile noastre de ordine pu- blică, să se pregătească pentru orice” 2. Trebuie subliniat faptul că, indiferent de orientările lor în rezolvarea problemelor interne ale țării, toate grupările politice românești au acordat o atenție deosebită rolului și locului armatei în societate, ca element che- mat să contribuie la propășirea țării, ca un factor de stabilitate și brdine, de instruirea și educație patriotică a militarilor, a tineretului. Gazeta „Anunțătorul român” scria că rostul oștirii române era „Să ne prezerve de năvăliri și de tot felul de umiliri ce încercarăm în trecut (...), să serve de rempart (apărare — n.n.) și adăpostire noului edificiu Ce construim” Armata, oare jucase un rol important în înfăptuirea actului istoric de la 24 ianuarie 1859, a contribuit hotărîtor la opera Complexă de consolidară a României unite, fiind dintre toate instituțiile și doineniile vieții publice cea care a reflectat cel mai rapid procesul de unificare a țării 4. Atitudinea demnă și hotărîtoare a armatei române — va declara în mai multe ocazii însuși Alexandru loan Cuza — a contribuit mult la înființarea unei singure Româniis. în viziunea factorilor de conducere a statului, ca și pentru popoiul român, oștirea a reprezentat mereu „tăria și viitorul țării”, „garanția naționalității și drepturilor sale”. Inaugurînd în 1874 statuia lui Mihai Viteazul din fața Universității bucureștene, act simbolizînd aspirațiile tuturor românilor la independență și unitate definitivă, domnitorul Carol al României spunea : „Sînt sigur că timpul de bărbăție n-a trecut și că, în momentul de pericol, România se va scula ca un singur om spre a împlini, ca în trecut, datoria sa” 6. ARMATA ÎN VIAȚA POLITICĂ ROMÂNEASCĂ Armata, în primul rînd cadrele ei permanente, a fost conectată la- toate evenimentele politice și sociale care au produs mutații profunde îm www.dacoromamca.ro 384 ■societate, p, reacționat și a luat atitudine față de principalele probleme rale țării, „Jn acea frământare gigantică, îp care șe crea statul român (moderrț — n.n.^ — afirma Ion C. Brătianu referindu-se la militari — nu pyrtegu ramine șțrăini luptelor politice”7. Interesul manifestat față de armată ele către forțele politice interne s-a datoraț și faptului că yedeau, țn aceasta un mijloc pentru realizarea obiectivelor; lor progra- matice, pentru consolidarea regimului de guvernămînt instaurat, un instrument de satisfacere a intereselor claselor pe care le reprezentau. Viața politică românească s-a caracterizat, în răstimpul dintre Unire și dobîndîrea, independenței prin numeroase și puternice frămîntări, generate de lupta pentru putere dintre burghezie, clasa reprezentantă a progreșuljri, ințeresată în înnoirea structurilof social-econornice, a vieții public^ și moșierimp, care ținea să-si conserve vechile privilegii și prioritatea în afacerile țării7bis. . în primii ani de domnie, Cuza a căutat să întrebuințeze armata pentru consolidarea domniei și a unității statului împotriva pericolului extern reprezentat îndeosebi de puterile vecine care nu agreau exis- tența fși țlezvoltarea tînănilui stat ropitm. Armata a sprijinit măsurile și reformele întreprinse de domnitor, inclusiv soluția loviturii de stat din 2/14 mai 18G4, prin care boierimea conservatoare primea o lovitură hotărâtoare, creind condiții propice construcției statului național burghez. Doi ani măi tirziu însă, prin o parte a Ofițerilor și unităților sale, armata română a fost implicată direct și decisiv în schimbarea domnitorului Alexandra Idan Cuza, produsă prin lovitura de Stat din 11/23 februarie 18(56 8. Dih ^nlvelniul provizoriu constituit atunci, din rîndul gradărilor care exedutaserăi i-ăs'turnârea, făcea partb și 'maiorul Dimitrie Lecca co- mandantul batalionului de vînători ce âsiguiasC garda palatului, iar în Locotbnanțâ Domnească, alături dl conservatorul Lascăr Catargiu și generalul liberal Nieolab Gblescu, era inclus bolonelul do' artilerie Nicolae Haralambie, participant și el la acțiune. încălcarea jurămîntului de! cre- dință față de' domnitoi- a provocat b profundă nemulțumire în rîndurile unei mari părți a atmatei, mulți ofițeri demisionînd imediat. în momentul sosirii în țară â notdui domnitor1, pefete 200 de cadre militare ău adresat trn protest colectiv Solicitând scoaterea din serviciu a tutilfor militarilor participanți la 'evenimentul din 11/23 febraâridJ Abia sosit îri lîomânia și nCvrînd să înăsprească atmoșfera și așa complicată de pericolul unei inter- venții armate Străine, Carol nu a luat măsuri punitive, dar a atențioriat că ,,politica trcbriic Șă rămînă departe de soldat”, a cărții unică misiune „este tă-și apere patria împotriva oricărui inamic, pînă la cOa din Urmă Knflârte” ’. Răscoala grănicerilor din primăvara și vara aceluiași an, cuprinzînd întreabă Cîmpie a Duhării din Mehedinți pînă în CoVurlui, avînd la bază nemulțumirile lor sociale și militare (heplata soldei pe ultimele luni, chemarea la concentrarea pe rîul Sabar, departe de casă) a avut și un caracter politic, fiind îndreptată împotriva guvernului provizoriu pe care au refuzat săjl recunoască, ca o reacție de protest față de înlăturarea lui Cuza, domnitorul care dăduse reforma agrară10. în perioada următoare, noul domnitor, crescut la școala disciplinei prusace și că re privise de la început cu o oarecare neîncredere pe autorii loviturii dd stat, ă căutat, după cum își exprimase intenția de la început, ^ă îndepărteze oștirea de la viața politică și s-o țransforme într-un instru- ment sigur și capabil să-i sprijine programul de consolidare internă a dom- niei, luînd măsuri care să oprească repetarea lui II februarie Aceasta ■Cu atît mai mult cu cît cunoștea că gruparea radicalilor condusă de www.dacaromanica.ro 385 C.. A. Rosetti și I. C. Brătianu, care-1 adusese pe tronul României, între- ținea legături strînse cu numeroși ofițeri din București și din provincie.11 De aceea e] s-a orientat spre elementele politice moderate și mai ales con- servatoare, ca și spre o parte din militarii care protestaseră în 1866, printre care, în primul rînd, s-a aflat generalul loan Em. Florescri. într-o scri- soare adresată tatălui său în 1872, domnitorul îi arăta că : „Sînt aceia pe care pot conta, fiindcă au fost credincioși unui principiu, iar nu unei persoane” 12. Relativ la aceeași orientare politică a lui Carol, generalul Al. Can- diano-Popescu, participant și el la lovitura de stat din februarie 1866r nota în Memoriile sale că prințul „pe colonelul Solomon îl reprimi cu brațele deschise în oaste, considerîndu-1 ca pe un soldat leal și devotat tronului fiindcă nu păsăsise pe Vodă Cuza, iar pe maiorul Slăniceanu care-i înfățișase jalba ofițerilor cuziști contra februaliștilor, deși în formă nu-1 încuraja, în fond însă avea întreaga-i aprobare” 13. Tendința de a scoate armata din sfera politicului se degajă șr din ordinul circular al ministrului de Război din 12 august 1868 : „Acum cînd statul român este constituit unul și nedespărțit, românul sub uniformă nu trebuie să fie distras de alt simțămînt decît d-a obseiva legile militare și d-a apăra unitatea patriei ... și independența națională”14. Realitatea evenimentelor ulterioare a demonstrat că circulara nu a reprezentat din partea liderului liberal decît o declarație de intenții- Nevoiți să păsărească cîrma guvernului (noiembrie 1868) liberalii radicali au căutat, în scurtă vreme, să se folosească de forța armată ca de un mijloc de presiune asupra rivalilor politici și chiar în vederea unei eventuale răsturnări a domnitorului și proclamării republicii. Acționînd în această direcție ei au încercat să profite de frănrîntările apărute în rîndurile mili- tarilor, ca urmare a măsurilor luate de suveran privind reorganizarea organismului militar, calificate de opoziție drept o încercare de „prusia- nizare” a armatei, de unele fricțiuni survenite între corpul de ofițeri și comandantul suprem al oștirii. Deasemenea, fluctuațiile politice perma- nente* și-au transmis ecourile și în cadrul instituției militare fiind concreti- zate prin promovări sau destituiri, treceri în neactivitate, acordarea de funcții importante după inter esele celor care dețineau puterea. O puter- nică tensiune a izbucnit în rîndul ofițerilor1 în urma demisiei for țate a maio- rului Dabija Nicolae de la conducerea stabilimentului de artilerie. Cauza- tă de conflictul avut de maior cu un caporal prusian din misiunea colone- lului Krenski, care refuzase să-i execute ordinele, ea a fost interpretată- ca o știrbire gravă a prestigiului corpului de ofițeri, dedanșînd o campa- nie antiguvernamentală cu accente antidinastice și chiar o interpelare în Parlament a maiorului în retragere Radu Mihail, simpatizant al radicali- lor, în ședința din 20 mai 186915. Un alt moment conflictual a fost provocat de rechemarea, după mulți ani, în activitate și desemnarea generalului D. Macedonschi, cunos- cut pentru poziția sa conservatoare, în fruntea diviziei teritoriale de la București în 186918. Camera în majoritate liberală, considerînd acest lucru drept o provocare, a cerut chiar anularea decretului de numire, deja îna- poiat de domnitor, ceea ce a dus la dizolvarea ei și la noi alegeri. Un element de manevră politică întrebuințat de către liberalii radi* caii era garda civică. Prin compoziția și misiunea ei garda reprezenta un instrument politic armat capabil să determine modificarea raportului de forțe din țară în favoarea lor17. Pentru a împiedica acest lucru, începînd www.dacoromanica.ro 386 cu guvernul D. Ghica — M. Kogălniceanu s-au luat măsuri de restrângere a activității gărzii, de numire în fruntea ei a unor oameni de încredere ai noului guvern, de dezarmare și chiar de refolosire a acesteia în favoaiea guvernului, cum a fost în cazul alegerilor comunale și parlamentare din primăvara anului 1870 18. După promulgarea legii de organizare a puterii armate din 1872 rolul politic al gărzii, trecută in subordinea directă a Ministerului de Război, a fost practic anulat. în timpul mișcării cu caracter republican și antidinastic din acești ani condusă de liberalii radicali în scopul revenirii lor la putere, armata, în marea ei majoritate, a sprijinit guvernele țării, manifestîndu-se ca un factor de brdine și stabilitate în stat. Astfel, ea a reprimat imediat încer- carea de a se proclama republica în august 1870 la Ploiești19, Batalionul 4 de vînători restabilind o situație devenită critică la un moment dat. în cceea ce privește manifestarea opțiunilor politice ale militarilor în calitate de cetățeni, ea era stipulată prin legile și regulamentele electorale existente în această perioadă. Participarea la vot era foarte restrictivă în primii ani după Unire datorită censului rtdieat stabilit prin dispozi- țiunile electorale anexate Convenției de la Parts din 1858 20 și chiar după promulgarea Constituției liberale și a legii electorale din 1866 21. Nici o lege nu a oprit înscrierea în listele electorale a militaiilor, indife- rent de poziția lor în armată și exercitarea dreptului lor de alegător, dacă îndeplineau celelalte condiții, în principal censul. „Ministerul — se arată într-un ordin al ministrului de război din 1874— niciodată nu s-a ocupat -de voturile ofițerilor în alegeri, fiecare fiind liber a vota după conștiința sa” 22. Erau scutiți de cens ofițerii în retragere, alătuii de profesori, ingi- neri, medici și pensionarii statului, cu toții făcînd parte din colegiul al treilea care alegea deputății în mod direct. Legea electorală din 30 iulie/11 ■august 1866 a prevăzut în mod categoric că militarii aflați în activitate de serviciu să nu poată fi aleși în Parlament, cu excepția generalilor (un timp și a coloneilor cu o vechime de cel puțin trei ani în grad). Aceștia puteau fi aleși numai în Senat 23, dar într-o altă circumscripție electorală decît ■aceea în care își exercitau comandamentul. Mandatul de deputat nu era însă incompatibil cu calitatea de militar în neactivitate sau disponibi- litate. Cu toate acestea, mai ales spre sfîrșitul perioadei analizate, factorii de conducere politică au acționat în direcția neangajării armatei — ca instituție — în afacerile politice, în timp ce leprezentanți ai ei eiau forțe însemnate în angrenajul partidelor și grupărilor politice, ocupînd uneori poziții notabile în viața publică, precum generalii Nicolae Golescu, C'hrts- tian Teii, lancu Ghica, loan Em. Florescu, George Adrian, Gheorghe Mânu, coloneii G. Slăniceanu, N. Haralambie, Gh. și Al. Angelescu etc. Odată cu instalarea guvernului conservator Lascăr Cataigiu (11 23 martie 1871) se observă încercarea de a reține pe militari, în primul iînd pe ofițeri de la exprimarea pozițiilor lor politice, sub amenințare^ unor sancțiuni severe, ceea ce a trezit fireasca reacție de protest din partea ■opoziției liberale/ „Pentru ce — sublinia în 1875 ziarul „Alegătorul liber” — nici un militar nu poate manifesta opiniunile sale politice [...]. Nu este aceasta o adevărată violare a drepturilor cetățenești. Și chiar mili- tarii, cari, după Constituțiune, nu sînt privați de calitatea lor de alegători, ■să lase disciplina și Sabia la ușa colegiului electoral și a întrunirilor publice, pentru,a zice « civiș suin » și a exercita acest drept sacru, de care depinde viitorul națiunii” 24. www.dacaromanica.ro 387 Atitudinea guvernului fusese precizată foarte clar cu un an înainte cînd colonelul Tobias Gherghel, aflat în neacvitate, fusese trimis înaintea unui consiliu de anchetă de reformă, acuzat fiind că încălcase dispoziția Ministerului de Război de a nu se publica inateriale în ziare fără aprobarea acestuia** ?5. Spre deosebire de situațiile din alte țări, în România nu s-a creat totuși o grupare politică militară bine constituită, care să încerce să se amestece în treburile interne ale țării, care să aibă un rol deosebit în guvernare. Dar spre sfirșitul perioadei șc semnalează tptuși tendința de a se forma o „partidă militară-civică” care, după opinia unui reprezentant al acesteia, trebui^ să joac? un rol de echilibru între cele două principale partide j Jibgral și conservator, „să menție cumpăna dreptății” 26. ROLLL ORGANISMULUI MILITAR ÎN CADRUL APARATULUI DE STAT Și în această perioadă armata a continuat să dețină un 10I principa în meniinereai, alături de celelalte forțe represive, a jînduielilor social-poli- tice instituite. în concepția factorilor de conducerea țării armata trebuia să fie mereu „destul de tare pentru a menține liniștea publică și a pedepsi cu energie pe cei ce ar îndrăzni a făptui tulburări”27, Evident că mai ales în primii ani de la Unire armata trebuja să contribuie, în primul rînd, la menținerea acelei ordini necesare consolidării interne a tării, să împiedice orice mișcare, de orice natură care ar fi pus în pericol mersul înainte al societății românești. Lupta intensă dintre forțele care- reprezentau progresul, în primul rînd burghezia, și Cele conservatoare,, dorind menținerea vechilor privilegii, s-a concretizat și prin puternice- frămîntări sociale. Mișcările populare, țărănești și orășenești la care s-au raliat elemente ale trupelor teritoriale au fost declanșate în timpul dom- niei lui Cuza, nu împotriva domnitorului cel care dădea reforma agrară în 1864 și a cărui popularitate în rîndul maselor s-a menținut constantă, ci împotriva nedreptăților sociale ale moșierilor, abuzurilor administra- ției locale. Unele din aceste mișcări au fost influențate de grupările poli- tice burgheze, cu precădere radicalii, care le-au folosit în lupta lor pentru putere, cum a fost în cazul mișcării conduse de Mircea Mălăieru, fost depu- tat țăran în Adunările ad-hoc, de la începutul anului 1862 28. Intervenția forțelor armate a reușit să restabilească liniștea și să evite ciocnirile vio- lente. înipotriva unor revolte populare erau folosite) în primul rînd, trupele de dorobanți și călărași, care erau afectate serviciilor publice, în calitate de „agenți administrativi și judiciari”. Regulamentul dorobanților26 stipula că intervenția lor mma să se facă doar în cazul unor evenimente care reclamau „măsuri urgente și hotărre”. Pentru „executarea legilor și regulamentelor de administrație publică’’ ei păstrau o legătură directă cu Ministerul de Interne. Astfel, la cererea autorităților Escadronul 7 dorobanți intervenea în 1862 în. județul Vîlcea pentru a menține „ordinea legală” la operațiile de hotăr- nicie datorită mișcării de protest a moșnenilor 3o. Armata regulată nu intervenea decît rar, în evenimente deosebite cum au fost în cazul unor mișcări ivite chiar în rîndul trupelor teritoriale, uzînd de forța ei supe- rioară. Așa s-a petrecut și în vara anului 1859 cu prilejul concentrării de- la Florești, cînd âu izbucnit puternice frămîntări printre grănicerii și dorobanții din Muntenia. Cauza revoltelor trupelor teritoriale a fost >,nn www.dacaromaiiica.ro Apăsarea moșierilor, care au pretins prestarea clăcii de la familiile celor trimiși în tabără. Cu acest prilej, pe toată linia Dunării s-au produs ciocniri, unele violente, trupele teritoriale răsculate fiind dezarmate 31. Mișcările populare declanșate spre sfîrșitul anului 1860 la Craiova, Ploiești, Cîmpulung, Caracal, Călărași și Brăila au fost oprite doar prin concentrări masive de trupe :ii. După promulgarea reformei agrare în 1864, abuzurile frecvente în aplicarea prevederilor ei de către autoritățile de stat, corupte deseori de marii proprietari, au întețit agitațiile și revoltele țărănești. Odată cu detronarea lui Cuza, ele au crescut și mai mult în intensitate, țăranii temîn- du-se că reforma nu se va mai aplica 33. în mai 1866 izbucnea răscoala amintită a grănicerilor, ale căror revendicări sociale și politice au coincis Cu cele ale țărănimii 34. Răscoala a fost înăbușită cu greutate prin inter- venția armatei regulate. în anii 1867, 1871, 1876 cînd au loc cele mai numeroase ridicări la luptă ale țărănimii, forțele armate au fost chemate în repetate rinduri, pentru a le potoli. Așa a fost în 1867, cînd la insistențele arendașilor, doro- banții acționau în județele Bacău și Neamț, iar trupe regulate importante în județul Dîmbovița. Concepția claselor dominante de a folosi armata ca instrument de apărare a proprietăților și drepturilor lor a fost tot mai des pusă în aplicare după votarea legii privind tocmelile agricole, în 1872. Legea introducea prin articolul 13 o stipulație privind execuția silită» a țăranilor „învoiți” cu ajutorul forței armate 35. Măsura a stîrnit numeroase critici și proteste : „Milițianul, soldatul, fiul poporului chiămat să apere patria, îl vom vedea la spatele țăranului cu biciul în mînă, bătîndu-1 ca să lucreze ...” declarase în Parlament Mihail Kogălniceami, autor al reformei din 1864, opunîndu-se legii 3®. După ce în 1873 armata intervenea împotriva grevei căruțașilor din Brăila, în același an se dădea un nou regulament al serviciului de garni- zoană care venea să precizeze modalitățile de intervenție a trupelor în cazul formării de „atrupamente, care ar amenința ordinea publică” — ceea ce nu făcea decît să sporească participarea unităților militare la menținerea ordinei dorite de guvernanți 37. Ministrul de Război a solicitat totuși prefecților „a nu usa de această măsură decît în cazuri extraordinare și pentru trebuințe bine justificate” 38. Ceea ce se remarcă încă din această perioadă este solidarizarea, e drept sporadică, a unor trupe teritoriale cu mișcările țărănești. Aceasta se datora în primul rînd faptului că ele proveneau din mediul rural, cunos- cînd din experiența proprie lipsurile și nedreptățile sociale. De exemplu, cu prilejul răscoalelor din 1867 din județul Vlașca, prefectul arăta în rapor- tul său că numai 12 dorobanți „și-au făcut datoria”, ceilalți 38 fiind înțe- leși cu locuitorii revoltați. Aceștia au fost mai tîrziu arestați și supuși unei comisii de anchetă 39. în anul 1870, în scopul potolirii și a preîntâmpinării revoltelor se înregistrează pentru prima dată concentrarea de trupe din alte județe, prezența dorobanților locali fiind apreciată ca îndoielnică, ei putînd trece de partea țăranilor40. Forțele militare au mai fost întrebințate în perceperea dărilor și executarea prestațiilor către comună, județ și stat. Astfel, în toamna anului ,1870 era necesară concentrarea unui număr de 15 dorobanți pe timp de două săptămîni în subprefectura plășii Braniștea (Iași) pentru www.dacoromanica.ro 389 a scoate la „luciul șoselelor județene” pe țăranii care „se opnn a ieși la lucru”41. De asemenea, îndeosei trupele teritoriale, au participat la aețiuni de prindere a contrabandelor de la frontieră, a unor răufăcători aducind servicii însemnate în această direcție42. ARMATA ÎN VIAȚA ECONOMICĂ-SOCIALĂ A ȚĂRII Aria misiunilor ce i-au fost încredințate armatei a foșt treptat lăr- gită și diversificată, prin participarea la producerea unor bunuii materiale, la acțiuni frecvente de ajutoare a populației în cazul unor calamități naturale, la viața social-culturală a țării. Prezența armatei în viața economică a țării, reglementată prin dife- rite regulamente și decizii ministeriale, demonstrează răspîndirea în cercuri tot mai largi a convingerii asupra utilității folosirii forței de muncă din oștire pentru executarea unor lucrări importante pentru care nu existau mijloacele necesare. într-un articol intitulat „Productibilitatea armatei române”, publi- cat în „Analele economice” din 1861 43, economistul Dionisie Pop Marțian susținea ideea unei tot mai intense participări a militarilor la muncile agricole și la construirea căilor de comunicație, îneît armata „fără de a înceta a fi ceea ce a foșt”, trebuia să se transfpnne într-o instituție produc- tivă, care să contribuie la dezvoltarea generală a țării. Problema participării ostașilor la asemenea activități a fost regle- mentată dealtfel printr-un ordin de zi din 30 noiembrie 1861, prin care ostașii erau autorizați „a lucra în oraș spre a se perfecționa în meseriile lor sau a se întrebuința în lucrările agricole mai cu seamă la epoca culesului sau secerișului”44. Numărul militarilor lucrători se stabilea potrivit nevoilor, fiind aduși doar „oameni cu bune purtări, care au împlinit un an de serviciu și care și-au terminat învățătiîra de soldat”. Cererile privind învoirea unor lucrători trebuiau adresate Ministerului de Război, Speci- ficîndu-Se natura lucrării, Costul zilnic. în ceea ce privește învoirile de lucru*^ comandanții de companii erau însărcinați să cerceteze,, avanta- jele ee pot trage soldații din lucrai”, raportînd despre aceasta șefului de batalion, care înainta cererea ierarhic împreună cu opinia sa. Aceste învoiri Vor fi „acordată de preferință — se sublinia în articolul 221 al regulamentului serviciului interior — pentrd lucrări care desvălue puteri- le și obișnuiesc pe soldați cu esercițiunile militare și cu ostenelele rezbe- lului. în niciun caz, un soldat să nu se întrebuințeze la un lucru cate ar degrada meseria armelor”. Regulamentul mai specifica ținuta militarilor- lucrători — totdeauna cea de „corvoadă” —-, necesitatea prezenței lol- la apel, la inspecțiile duminicale, la marșurile militare hi la manevre, la exercițiile de tragere etc., în consecință participarea la diverse activi- tăți trebuia să fie făcută fără neglijarea pregătirii militare. Dealtfel, batalioanele de geniu au întreprins „lucrări înseninătoare chiar a doua zi” de la înființare, după cum se aprecia în ziarul „Țăranul român”45. în vara anul ui 1859, cele 4 companii ale Batalionului 1 geniu din Moldova, comandate de căpitanul Ion Chinezu, au lucrat la executarea drumului dintre Strunga — Tîrgu-Frumos, pentru ca în primăvara anului următor să deschidă lucrările de șoseluire dintre Focșani și Mărășești, precum și ale podului de peste rîul Sușița. în 1861, același batalion a con- tinuat construirea șoselei Iași— Tîrgu-Frumos, realizând și un pod peste Futna, la Mărășești, pe șoseaua Mărășești—Focșani4®. ... www.dacoromanica.ro «390 La 30 mai 1861, Batalionul -2 geniu din Muntenia declan- șase lucrări asemănătoare între Buzău și Focșani; în trei luni a executat porțiunea de șosea cuprinsă între Buzău și Crucea Comizoaiei47. în anii următori a terminat șoseaua Buzău—Focșani și paralel a executat impor- tante lucrări pentru apărarea de inundații a orașului Bîmnicu-Sărat, printr-un canal de 300 m, lungime și 24, lărgime, avînd o adîncime de 1,70 m. în care s-a abătut albia rîului Rîmnic48. în 1865, trupele de geniu unificate într-un singur corp (Batalionul de geniu) au lucrat la construirea șoselelor Cotroceni — Grozăvești și Curtea Arsă — cazarma Alexandria din București49 și au săpat canalul dintre satele Arenda și Joița, pentru a se abate o parte a apelor Dîmboviței în pîrîul Ciorogîrla și a feri, astfel, Capitala de inundații5U. Despre consecințele binefăcătoare ale unei asemenea activități, un contemporan nota : „Aceste rezultate sînt negreșit prea frumoase și sunt cu atît mai prețioase cu cît ele ne arată oarecum calea mîntuirei noastre”, căci „desvăluirea puterei naționale nu se putea face decît piin sporirea armatei și înlesnirea comerțului și a industrielelor prin des- chiderea căilor de comunicațiuni”51. în 1866 geniștii se găseau „pentru lucru fabricii” de praf de la Tîrgușor52. După 1870 trupele de geniu au fost întrebuințate mai rar în lucrări de mai mare întindere, fiind intensificată, în schimb, pregătii ea lor de specialitate. Concomitent, ostașii au adus însemnate servicii în agricultură prin participarea la diverse campanii agricole sau de extermi- nare a lăcustelor, care produceau pagube serioase culturilor. Ei au fost deasemenea prezenți la combaterea diverselor calamități care se abăteau asupra țării. Alături de trupele specializate de pompieri, ei au par- ticipat la stingerea unor mari incendii, care pustiau practic mai ales loca- litățile urbane. Astfel, militarii și-au arătat devotamentul „prin iuțeala cu care au alergat” reușind să stingă puternicul incendiu din mahalaua Biserica Albă din București, izbucnit în noaptea de 16 spre 17 martie 186053. Cu ocazia incendiului din 15 mai 1861 de la cazarma Sf. Gheorghe din Capitală, trupele garnizoanei au acționat alături de pompieri „cu toată arta, curajul, și energia lor”54. Municipalitatea din Tîrgu-Ocna adresa, în vara anului 1863, mulțumiri comandantului companiei 5 din Regimentul 1 infanterie și celor 40 soldați, în frunte cu locotenentul Ilie Stoenescu, care au reușit să pună stavilă focului, „scapînd orașul de prada lui”. Printr-un ordin de zi pe întreaga armată, generalul loan Emanoil Florescu, ministrul de Război, aducea calde felicitări acestor ostași55. Garda orășenească și pompierii din Focșani au contribuit la stingerea incendiului din 11 iunie 1869 ce amenințase timp de trei ore „a preface în cenușe mai tot orașul” 58. La fel au fost îndepărtate flăcările ce încon- juraseră piața catedralei din Brăila57. Fapte deosebite au fost săvîrșite și în operațiile de salvare a oame- nilor și bunurilor acestora executate cu prilejul inundațiilor. Astfel, în timpul marilor căderi de ploi din vara anului 1864, militarii garnizoanei București, ofițerii și soldații, au manifestat operativitate și energic, lup- tînd timp de trei zile cu forța apelor. Ministrul de Război, generalul Savel Mânu, aprecia într-un ordin de zi că trupele garnizoanei” au știut a-și îndeplini pe deplin datoriile lor de militari și de români”58. Detașamente de geniști — pontonieri au intervenit în repetate rînduri pentru repararea podurilor dezafectate de ape, pentru salvarea unor localități amenințate cu inundația datorită dezghețului etc. www.dacoromamca.ro 391 Formațiunilor sanitare militare au dat concurs eficace în combate- rea diferitelor epidemii și epizootii din țară. Primul regulament asupra funcționării „ambulanțelor sanitare” a fost dat în anul 1865, fiind com- pletat cu „Instrucțiuni” în anul următor59. De multe ori medicii mili- tari au fost evidențiați pentru „zelul și activitatea” lor, așa cum a fost și în lupta dusă în cursul anului 1865 împotriva epidemiei de holeră din București, Galați și Brăila 60. Faptele pe care le săvîrșeau ostașii în astfel de împrejurări au fost adesea apreciate de autorități, de cetățeni care prin diferite modalități își exprimau mulțumirile și încrederea față de prezența unităților armatei în localitățile lor. De exemplu, în anul 1876, Societatea generală de asi- gurare „Eomânia” din Galați, avînd în vedere,, zelul și activitatea ce au dezvoltat la stingerea incendiului pompierii împreună cu comandantul lor din acel oraș”, le dădea drept recompensă 200 lei61. Pentru spitalele militare se făceau donații de bani, medicamente, ustensile, mobilier și diverse alte lucruri necesare echipării lor "2, iar tru- pelor li se dădeau ca ofrande mantale, căciuli, mănuși ®3. Primăriile și diverși particulari ofereau de asemenea trupelor clădiri și anexe pentru instalarea cazarmelor, magaziilor de companie, lemne pentru grajd, drep- tul de pășunat gratuit M. O activitate utilă a fost întreprinsă în acești ani și de ofițerii desti- nați serviciului geografic al armatei65. Ei au pornit încă din 1863, sub conducerea căpitanului Hagi și a locotenentului Grammont la întocmirea hărții țării. în toamna anului 1873, elevi ai școlii militare, în frunte cu locotenentul colonel Dona, începeau ridicarea topografică a zonei Tei — Herăstrău (Fierăstrău) 66. Din vara anului 1873 o eclripă condusă de colo- nelul Barozzi, șeful Depozitului de Război, a desfășurat o serie de recu- noașteri și a executat construcții geodezice și topografice în nordul Moldovei, Iași, Botoșani, Suceava, în scppul întocmirii unei hărți geografice exacte a regiunii, însoțită de studii politico-administrative, economice și demo- grafice etc. A fost alcătuit un atlas de semne convenționale. Era un început modest, dar entuziast, întrerupt de izbucnirea războiului de independență, dar care va fi continuat și amplificat în deceniile următoare . ★ Armata română a reprezentat încă din acești ani de început, alături de școală, un principal mijloc de educare a maselor, a contingentelor de recr uți. „Misiunea oșteanului, considera locotenentul Gheorghe Anghelescu în 1861, viitor general și ministru de Război, nu este numai a asigura paza legilor și a definde țara, ci încă a răspîndi prin sate lumina și acel sentiment al datoriei și al amorului către țară” 67. în perioada de care ne ocupăm, Ministerul de Război a cerut în mai multe rinduri comandanților de unități să organizeze și să facă instrucția elementară — scrierea și citirea, unele operații de aritmetică — „tuturor oamenilor ce le aparțin”. Măsura a fost apreciată drept „folositoare pe cît este de necesară”, dar a întîlnit numeroase greutăți datorită și lipsei de solicitudine din partea unora dintre ofițerii însărcinați cu această responsabilitate. în ordinul dat de ministnil de Război, colonelul G. Mânu, în anul 1870, se reaminteau prevederile regulamentului „școlii regimentare de gradul 1”, al ordinului de zi din 11 decembrie 1868 și alte decizii și circulare68 privind această problemă, insistîndu-se ca înșiși comandanții diviziilor teritoriale să se intereseze „cît se poate mai mult la dezvoltarea instrucțiunii în armată”69. www.dacoromanica.ro 392 Deasemenea regulamentele consacrate serviciului trupelor terito- riale — grăniceri și dorobanți — obligau ca iarna, în timpul cît erau lăsați la casele lor — aceștia să urmeze la școlile sătești întîia instrucție, adică: „citirea și scrierea”. Comandanții de companii erau datori să înainteze ierarhic listele cu soldații care urmau cursurile, însoțite de notări privind progresul lor la învățătură 70. Printr-o hotărâre din decembrie 1868 în toate regimentele de infan- terie, artilerie și cavalerie, la batalioanele de geniu și vînători urma să se înființeze cîte o „clasă complementară” compusă din soldații care aveau „cunoștiințe mai avansate” 71. Se lăsa comandanților diviziilor teritoriale inițiativa întocmirii programelor și a modalităților de organizare a acestor studii. „Dorind a da o impulsiune mai serioasă învățării de carte în corpul grănicerilor”, la începutul anului 1872 se hotăra ca din fiecare pichet să fie luat cîte un soldat „dintre cei mai inteligenți” care să fie concentrat la statul major al corpului, formîndu-se cu ei o „școală de companie”, evoluția ei raportîndu-se periodic, pe scară ierarhică 72. La încheierea inspecțiilor efectuate în primăvara anului 1872, dom- nitorul țării, apreciind că „soldatul este în cazarmă întocmai ca și un tînăr în școlile primare”, recomanda comandanților armatei române : „îngrijiți, domnilor, de școlile de prin corpuri, căci armata este menită a deveni o mare școală pentru țara întreagă. Faceți dară astfel ca nici un soldat părăsind în viitor corpul pentru ca să reintre în sinul familiei sale, să nu fie fără de a avea cel puțin cunoștințele din școala de întîiul grad” 73. Rezultate frumoase, datorate în primul rînd ofițerilor tineri, au fost obținute mai ales în subunitățile de artilerie și geniu. Astfel, ministrul de Război, într-un ordin de zi pe toată armata, își exprima „deplina sa satisfacție” pentru modul în care sublocotenentul Piteșteanu din divi- zionul de artilerie de la Iași dirijase școala de carte a gradelor inferioare din acea subunitate74. Spre sfirșitul acestei epoci apar primele biblioteci militare, focare de cultură pentru îmbogățirea pregătirii generale și profesionale a mili- tarilor. Simpatia și grija populației și diferitelor societăți, precum Socie- tatea Academică română față de înzestrarea și dezvoltarea acestora, s-a materializat prin numeroase donații de căiți, unele foarte râie, albume, hărți etc. Astfel, la propuneiea lui G. Sion, Academia Română dăruia Regi- mentului 7 infanterie toate operele tipărite de ea 7S. Aceleeași biblioteci marele nostru scriitor Vasile Alecsandri îi donase cu un an înainte întreaga colecție a lucrărilor sale 76, iar un librar gălățean oferea o harâă a țării77. ★ în concluzie, se poate aprecia că, deși clasele exploatatoare, bur- ghezia și moșierimea, i-au atribuit funcții sporite ca instrument de men- ținere a dominației lor de clasă, armata a jucat un rol esențialmente pro- gresist în dezvoltardea modernă a României, fiind unul din mijloacele de bază pe care factorii politici români l-au avut în vedere pentru apărarea și consolidarea internă a țării, și apoi pentru înfăptuirea independenței naționale depline, în condițiile atingerii acestui deziderat prin rostirea armelor în anii 1877—1878. , www.dacoromamca.ro 5 - c. 1158 393 NOTE 1 Mihail Kogălniceanu, Texte social-politice alese, Edit, Politică, București, 1867, p. 230. 2 R. V. Bossy, Agenția diplomatică a României in Paris fi legăturile politice franco-române sub Cuza Vodă, București, 1931, p. 172. 3 „Anunțătorul român”, nr. 84 din 15 octombrie 1859, p. 1. 4 Dan Berindei, Epoca Unirii, Edit. Academiei, București, 1979, p. 169. Vezi și Nichita Adăniloaie, Dezvoltarea și modernizarea armatei în anii formării statului național român, In „Revista de istorie”, nr. 10/1981, p. 1849 și următoarele, General-maior dr. Ilie Ceaușescu, Armata Unirii. Politica militară a domnitorului Alexandru loan Cuza (1859—1866 ), în „File din istoria militară a poporului român. Studii”, voi. 7, Edit. Militară, București, 1980, p. 60—95. 6 Mesagii, proclamații răspunsuri și scrisori oficiale ale lui Cuza-Vodă, Vălenii de Munte, 1910, passim. 6 30 de ani din domnia militară a regelui Carol I al României 1866—1896, București, 1899, p. 84. 7 „Monitorul oastei”, nr. 29 din 13 august 1868, p. 457. 7bis Apostol Stan, Grupări și curente politice în România intre Unire și Independență (1859—1877), Edit. Științifică și Enciclopedică, București, 1979. 8 Istoria României, voi. IV, București, 1964, p. 520—523; Titu Maiorcscu, Istoria contemporană a României (1866—1900), București 1925, p. 5—9; Grigore Cbiriță, Preludiile și cauzele detronării lui Cuza Vodă, în „Revista de istorie”, nr. 3/1976, p. 368—369. ’ Memoriile regelui Carol I (de un martor ocular), voi. II, p. 61 10 V. Mihordea, Răscoala grănicerilor de la 1866, Edit. Academiei, București, 1958, p. 167, 192, 213; Constantin Corbu, Țărănimea în România între 1864—1888, Edit. Știin- țifică, București, 1970, p. 94. 11 Cf. V. Russu și D. Vîtcu, Frămîntările politice interne în vremea guvernării D. Ghica— M. Kogălniceanu 1868—1870 (II), în „Anuarul Institutului de istorie și arheologie „A. D. Xenopol”, Tom VII (1971), p. 64-65, 88-90. 12 30 de ani din domnia militară ... p. 66. 13 Biblioteca Academiei Române, Msse nr. A 734. 14 „Monitorul oastei”, nr. 29 din 13 august 1868, p. 458. * în cei 5 ani, între 11/23 februarie 1866 pînă la 11/23 martie 1871, s-au succedat 10 guverne și s-au făcut în jur de 30 de remanieri ministeriale. 16 „Dcsbaterile Adunării deputaților”, nr. XIV/1869, p. 131 — 132 și 136. 16 Memoriile regelui Carol I al României (de un martor ocular) voi. 5, p. 21, 24; „Numirea fusese făcută fiindcă din toate părțile se zvonea că «roșii» (liberalii) pregătiau un al doilea 11 februarie” spune Radu Rosetti, Amintiri din prima tinerețe, București, 1927, p. 39-40. 17 Dr. Maria Totu, Garda civică din România 1818—1884, Edit. Militară, București, 1976, p. 63. 18 Ibidem, p. 178-179, 199-200, 220, 228-229. 18 N. I. Simache, Mișcările din Ploiești 1869—1870 în File din trecutul istoric al Județului Prahova, (Ploiești) 1971, p. 137—148; Gh. Cristea, Conspirația ,,republicană” din august 1870, în „Studii” Revista de istorie, nr. 2/1969, p. 231 — 247. 20 C. Hamangiu, Codul general al României. Legi uzuale. 1856—1900, ed. Il-a, voi. II, București, (1907), p. 8—14 ; Istoria parlamentului și a vieții parlamentare din România pînă la 1918, Editura Academiei, București, 1983, p. 101—102. 21 „Monitorul. Jurnal oficial al României”, nr. 153 din 14/26 iulie 1866, p. 689—690. 22 „Monitorul oastei”, nr. 18 din 14 iulie 1874, p. 792; Vezi și căpitan de artilerie Mich. G. Nițescu, Drepturile politice ale militarilor, București, 1883. 23 în a doua parte a perioadei numărul ofițerilor în Senat a oscilat în jurul a 20—25% din totalul membrilor acestuia. 24 „Alegătorul liber”, nr. 12 din 2 martie 1875, p. 3. ** Colonelul adresase mai multe „depeșe” publicate de ziarul „Telegraful român”, într-o circulară a Ministerului de Război din 25 noiembrie 1871 către comandanții diviziilor teritoriale se recomanda ca „să luați cele mai energice măsuri spre a zădărnici culpabililc insi- nuațiuni și propagandele ce se fac prin unele organe de publicitate cu scop de a îndoctrina pe acei din ofițeri cari ar avea slăbiciunea de a le asculta”, cerîndu-le să raporteze imediat orice abatere”. „Monitorul oastei”, nr. 37/1871, p. 938—939. 25 „Monitorul oastei” nr. 18 din 14 iulie 1874, p. 792. 26 Partida militară facia de partidele politice din (eară, de un ofițer superior român, Bucu- rești, 1878, p. 17—18. www.dacoramamca.ro 394 Me^agiul princiar adresat dcpulațilcr la 6 dcccn.brlc 1859 in „Monitorul oficial” al Țării Românești, nr. 148 din 8 decembrie 1859. 28 Dan Berindei. Mișcarea țărănească condusă de Mircea Malăi ru (ianuarie 1862 st. v.), în „Buletinul științific al Academici Române”, nr. 3/1951, p. 37— 63. 29 „Monitorul oastei”, nr. 2/1871, p. 30 si urm. 30 Arhivele Statului București, fond Departamentul ostăsesc, dosar nr. 175 1862, f. 392-394. 31 Dan Berindei, Frămintările giănicerilor și doroban/ilo- în jurul formării taberei de la Plorești, m „Studii”. Revistă dc istorie, nr. 3 1957, p. 113—133. 52 Idem, Frămintările oiășene.ti din no embrie 1860 in Tara Românească în „Studii și .articole de istoric”, nr. 1/1956 p. 265—313. 33 Constantin -Corbu, op. cit., p. 79—86. 34 Ibidem, p. 94 și V. Mihordca, op. cit. 35 Radu Rosetti, Acte și legiuiri privitoai e la chestia țărăneasca, scria aii-a, voi. 1, Ploiești, 1907, p. 67. cf. și Gh. Cristea, învoielile pogane 30 „Monitorul oficial”, nr. 59 din 25 martie 1872, p. 434. 37 Circulara Ministerului dc Război nr. 3469 din 31 martie 1873 sublinia ca armata va interveni doar în caz de „persistentă în stare de atrupamente” si dc agresiune a acestora, coman- dantul subunității de intervenție purtînd întreaga răspundere pentru mijloacele si metodele -folosite pentru restabilirea ordinei, „Monitorul oastei”, nr. 10 din 5 aprilie 1873, p. 238—240. 38 „Monitorul oastei” nr. 11 din 24 aprilie 1873, p. 271. 30 V. Mihordea, Frămintări țăiănești după aplicarea reformei agrare. Remllele de la Mizil, Corbii și Vinătorii Mari inl866 și 1860, în ,, Studii”. Revistă dc istoric, nr. 1 19a8,p,108 115. 40 Constantin Corbu, op. cit., p. 321 . 41 Arhivele Statului București, fond Ministerul de Interne. Diviziune administrativi, Dosar nr. 26/1870, f. 148. 42 în 1872, de exemplu, se adresau mulțumiri Ministerului dc Război cu ocazia prinderii •de contrabande în zona Predeal „Monitorul oastei”, nr. 2 1872, p. 40—41 ; vezi si ibidem, nr. 28/1872, p. 524. 43 Reprodus în „Monitorul oastei”, nr. 19 din 31 martie 1862, 336 34(1. 44 Ibidem, nr. 68 din 18 decembrie 1861, p. 1033—1034. *** Printr-o decizie ministerială din 10 iulie 1870 nu s-a mai permis ca dorobanții și .grănicerii să fie trimiși la lucru la persoane particulare, sub amenințarea pedepsei; „Monitorul oastei”, nr. 23/1870, p. 37. 45 „Țăranul român”, nr. 3 din 26 noiembrie 1861, p. 20. 40 Colonelul C. N. Herjeu, Istoria armei geniului, București, 1902, p. 9 10. 47 „Monitorul oastei”, nr. 30 din iunie 1861, p. 463. Vezi și,,La voix dc ia Roumanie”, nr. 18 din 6 iunie 1861, p. 72 și nr. 32 din 12 septembrie 1861, p. 128. 48 Colonelul C. N. Herjeu, op. cit., p. 14—16. 49 Ibidem, p. 16. 60 Ibidem, p. 17. 51 Căile de comunicațiune. Lucrarea șoselelor, în „Țăranul român”, nr. 3 din 26 noiembrie. 1861, p. 20. 62 Arhivele Statului București, fond Ministerul de Război, Compania Bcchet, Dosar nr 134/V866, f. 60. 63 „Monitorul oastei”. nr. 9 din 26 martie 1860, p. 95. 64 Ibidem, nr. 28 din 25 mai 1861, p. 428. 56 „Prcssa”, nr. 104 din 15 iunie 1869, p. 415. 56 Ibidem. 67 Ibidem, nr. 146 din3 august 1869. p. 4582—583. 58 „Monitorul oastei”, nr. 26 din 17 iunie 1864, p. 402 403. 59 Ibidem, nr. 7/1866, p. 239-247. 00 Dr. medic căpitan N. Pârvuleseu, Originile si evoluția serviciului s< nilar și a spitalului -militar ,,Regina Elisabeta”, 1832—1932, București 1932, p. 27. 81 „Monitorul oastei”, nr. 15 din 17 mai 1876, p. 330. 62 Ibidem, nr. 8 din 24 martie 1876, p. 129—180. 63 Ibidem, nr. 37 din 31 decembrie 1876, p. 878, nr. 17 din 14 iunie 1875, p. 475. 84 Ibidem, nr. 38 din 24 decembrie 1875, p. 987, Ibidem, nr. 17 din 14 iunie 1875, p. 475. 65 Serviciul geografic al armatei. 30 de ani de activitate 1811—1924, București, 1924. 68 Promoțiunea a XlX-a a școlii militare 1872—1811. Jubileul de 10 de ani, 3 iulie -1811 — 3 iulie 1911, Focșani, 1914, p. 6. 87 „Monitorul oastei”, nr. 57 din 13 octombrie 1861, p. 868. www.dacaromaiiica.ro 395 0 \ czi Iiei/iiltmeniul scolii regimentare de credul 1 din 1800, Circulara ministerială dini 13 aprilie 1866, Ordinul de zi nr. 276 din 11 decembrie 1868, decizia ministeriala nr. 19 din 4 martie 1870, articolul 39 din Regulamentul asupra serviciului ofițerilor de stat major, Circulara ministerială din 11 octombrie 1871 etc. în acest ultim document sc sublinia importanta învăță- turii „nu numai pentru armată, dar încă ca ccstiune de generalizare a instrucțiunii în popor”, ccrîndu-se să se raporteze pioporția ce or care știau carte fa|â de efectivele unităților, precum ști ce mijloace de stimulare s-au luat în direcția eficientizării acestei măsuri, „Monitorul oastei”,. nr. 38 1871, p. 918 919. 118 „Monitorul oc-tei”, i r. 31 1870, p. 256—257. 70 Ibidem, nr. 1 1870, p. 5 27, nr. 2 1871, p. 30 și urm. 71 Ibidem, nr. 53 din 21 decembrie 1868. 72 Ibidem, nr. 4 1872, p. 74 75. 72 Ibidem, nr. 20 1872, p. 370—372. 71 Ibidem, nr. 24 din 15 iulie 1868, p. 367. 76 Ibidem, nr. 8 din 24 martie 1876, p. 192. 78 Ibidem, nr. 28 din 25 septembrie 1875, p. 734. 77 Ibidem, nr. 15 din 27 mai 1876, p. 330. L’AEMEE ET LA SOClETE EOUMAINE (1859-lb77) Resume L’auteur pr&ente les principaux aspects de l’activite de l’armees roumaine modeme pendant les premieres annees qui ont suivi l’Union de- la Moldavie â la Valachie en 1859. L’etude analyse le role de l’organisme- militaire dans la vie politique, l’appareil d’Etat et la vie sociale et âcono- mique, l’apport dans la consolidation de la Eoumanie modeme. On. souligne que le trăit essentiel de cette armee consiste dans l’appui qu’elle- a apporte â l’unification du pays et au piogres general de la societd ver» l’accomplissement de l’inddpendance d’Etat pleine et entiere en 1877—1878- www.dacaromanica.ro 396 POLITICA BALCANICĂ A ROMÂNIEI ÎN ANII 1875 - 1877 GIIEORGHI BARBOLOV (R. P. Bulgaria) în 1875, cînd izbucneau răscoalele din Bosnia și Herțegovina, opinia publică euiopeană lua act cu simpatie de faptul că opresiunea otomană exercitată asupra popoarelor din Peninsula Balcanică nu mai era tole- rată1. într-un asemenea context starea tensională se accentua prin hotă- rîrea Muntenegrului și Serbiei — două provincii autonome — de a des- chide chiar un război împotriva Porții, în speranța că o asemenea acțiune va amplifica mișcarea de emancipare de sub dominația otomană. O ase- menea stare de lucruri făcea evidentă incapacitatea guvernului de la Constantinopol de a controla situația, dat fiind că avînd dificultăți în înăbușirea răscoalelor prelungite în timp, contribuia astfel la redeschiderea crizei orientale în care erau implicate și antrenate într-o măsură mai mare sau mai mică însăși marile puteri europene, cu precădere imperiile limi- trofe, Rusia și Austro-Ungaria. Rusia țaristă care sprijinea tacit acțiunile sediționiste ale națiunilor balcanice în scopul găsirii unui pretext de intervenție în sud-estul Europei, se erijează în susținător al unor schimbări în însuși statutul politic al slavilor balcanici. Guvernele de la Londra și Viena, refuzînd să înțeleagă adevăratul resort al acțiunilor susmenționate, se consolau la început cu gîndul că acestea n-ar fi, chipurile, decît rezultatul unui amestec țarist. Pe măsură ce evenimentele insurecționale evoluau dobîndind proporții, iar Imperiul otoman se vedea cuprins de flăcările răscoalei în mai multe puncte, incapabil de a le stăvili, marile puteri occidentale încep să înțeleagă nevoia unor ameliorări. Drept consecință, atît Rusia și Austro- Ungaria — puteri cu interese speciale în Balcani —, cît și Anglia, Germania» Pranța și Italia vădesc o mai mare preocupare pentru crearea unui cadru european de soluționare a acestei crize balcanice, agravată printre altele și prin pretențiile de emancipare a unor state autonome, cum era de pildă România 2. România modernă, organizată după 1859 în temeiul statutului ei extern care-i asigura o largă autonomie internă garantată de marile puteri, europene, prin organizarea politico-instituțională internă, prin dezvolta- rea social-economică și prin ascensiunea culturii naționale se afirma tot mai hotărit ca entitate politică distinctă în concertul națiunilor libere 3. Consolidarea ei politică internă avea drept efect desprinderea treptată de legăturile de vasalitate și afirmarea categorică a voinței de independență4, în acest sens legăturile directe cu puterile garante prin intermediul unor agenți diplomatici acreditați, precum și exercitarea unor atribute ale suveranității de stat, cum erau convențiile și tratatele bilaterale cu alte țări reprezentau o deschidere a statului național român spre independență. Dar, în aplicarea unei asemenea politici, România avea de înfruntat nu numai Poarta otomană, puterea suzerană, ci și marile puteri garante care, www.dacoromanica.ro 39T prin a ordurile economice încheiate cu guvernul de la Constantinopol, așa-nuinitele capitulații — extinse și în spațiul economic românesc — erau interesate în menținerea Eomâniei în stare de vasalitate. în plus, puterile occidentale mai ales concepeau cu greu pînă și ideea unei Eomânii inde- pendente, considerînd că desprinsă de legăturile ei cu Imperiul otoman, destul de slabe de altfel, ar putea deveni o victimă ușoară pentru cele două imperii limitrofe, revigorate și aflate în plină expansiune, Eusia țaristă șr Austro-Ungaria. Prin deschiderea crizei balcanice în urma răs- coalelor din Bosnia și Herțegovina, poporul român se vedea astfel pus în fața unei opțiuni decisive, aceea a emancipării totale. El înțelegea că prin obținerea independenței se deschidea calea spre soluționarea unor probleme social-economice dificile, mai greu de realizat în condițiile unei țări vasale și tutelată de marile puteri europene. Pînă la adoptarea unei asemenea opțiuni, Eomânia a cunoscut o fază tranzitorie în care expectativa și atitudinile contradictorii n-au lipsit, mai ales că sistemul instituțional permitea afirmarea în viața politică a unor păreri și tendințe diferite. Dacă, în general, românii priveau cu simpatie răscoalele din Balcani, iar teritoriul lor era folosit pentru tranzi- tarea de ajutor militar spre punctele insurecționale din sudul Dunării, adoptarea unei atitudini politice de către guvern, depindea de factori care-i scăpau de sub control. O decizie cu privire la poziția față de frămîn- tările din Balcani era determinată, printre altele, de intențiile marilor puteri în legătură cu obiectivul românesc de independență devenit o revendicare nemijlocită într-o asemenea conjunctură. Ca stat mic și cu un statut politic condiționat, Eomânia nu putea urma decît o politică dictată de condițiile impuse de Tratatul de la Paris din 1856. Ea avea de înfruntat nu numai vasalitatea otomană, dar și relativă tutelă a marilor puteri garante care sc angajaseră să-i apere existența politică numai într-un cadru emopean bine precizat și stipulat. Pe deasupra, oamenii politici de toate nuanțele știau că o desfacere precipitată a unei asemenea țesături de raporturi politice ar fi expus țara la mari și grave pericole, cu consecințele nefaste pe planul existenței ei statale. Considerentele menționate vădesc cît de dificil era pentru guvernul român de a împăca exigențele naționale, care dictau implicarea într-o acțiune antiotomană imediată în scopul proclamării independenței țării, cu obligația de a se conforma unei situații externe impusă și solicitată nu numai’ de Poarta otomană, ci cu deosebire de marile puteri garante asociate la apărarea existenței distincte a Eomâniei. Ceea ce ușura totuși, într-o anumită măsură, misiunea oamenilor politici români care doreau independența într-o asemenea perspectivă legată de criza balcanică era însăși atitudinea marilor puteri europene. Măcinate de interese și intenții contradictorii, acestea nu mai acționau solidar, d(Xpe aceeași platformă, în raport cu statul român, stimulînd sau frînînd tentația lui spre indepen- dență în funcție de rolul atribuit unei asemenea schimbări în acțiunea de concretizare a propriilor proiecte în Peninsula Balcanică. Tocmai într-o asemenea lumină ne propunem să relevăm politica balcanică a Eomâniei în răstimpul menționat. în iulie 1875, cînd izbucneau răscoalele din Bosnia și Herțegovina, în sînul opiniei publice românești apar cîteva curente Caracteristice pri- vitoare la orientarea politicii externe. Ele reflectă poziția diferitelor gru- pări și partide din societatea românească. Cînd izbucnea criza balcanică, la putere se aflau conservatorii conduși de Lascăr Catargiu. în jurul lui www.dacoromanica.ro 398 gravitau și elemente de nuanță centristă, ca Vasile Boerescu, unul dintre oamenii politici care aprecia că printr-o diplomație abilă se putea netezi calea independenței5. în vara lui 1873, împreună cu domnitorul Carol I, Vasile Boerescu a călătorit la Viena și Berlin în vederea sondării posibi- lității unei eventuale proclamări a independenței. Dar această încercare este infructuoasă, conjunctura euiopeană fiind nefavoiabilă. Conservatorii par împăcați cu statutul extern al țării, dar mai ales cu ideea întregirii treptate a suveranității. Din acest motiv, în 1875, guvernul Lascăr Catar- giu privea cu îngrijorare răscoala din Bosnia și Derțegovina, dar cu deo- sebire adîncirea crizei balcanice cu implicații greu controlabile. Conserva- torii credeau că Imperiul otoman era capabil încă să facă față la criză, deoarece o disoluție a lui părea inadmisibilă pentru unele puteri occiden- tale, Anglia continuînd să-1 considere un important element de echilibru rn sud-estul Europei. Din acest motiv, ei apreciau că independența nu trebuia legată de o împrejurare în care s-ar1 contraveni unei asemenea politici europene. Cu toate calculele menționate, în condițiile izbucnirii crizei balca- nice, guvernul conservator încearcă să întărească poziția distinctă a țării. în acest sens, la 9 august 1875, Vasile Boerescu adre a o notă agentului diplomatic român la Constantinopol6, precum și celorlalți re- prezentanți din capitalele puterilor garante, prin care răspundea la între- barea guvernului otoman privind unele măsuri de consolidare militară a țărmului stîng al Dunării — că România^ își manifesta astfel îngrijo- rarea față de insurecțiile în desfășurare. în același timp, Boerescu se grăbea să liniștească Poarta în sensul că România nu va lua parte răscu- laților, rămînînd neutră. Mai dădea asigurări că evenimentele balcanice mi vor avea nici un ecou în România, neinfluențînd desfășurările interne, în consecință, Poarta să creadă că guvernul român intenționa să consti- tuie o barieră împotriva unor eventuale lovituri venind dinspre nord, adică din partea Rusiei.Aceeași notă a lui Boerescu critica opoziția internă din țară împotriva căreia guvernul conservator întreprinsese — după propria-i expresie — „măsurile necesare”, pentru ca insurecțiile balcanice să nu primească de aici nici chiar ajutor moral. Deși formula asemenea rezerve și dădea asigurări că România nu va îngădui în nici un fel ajutoare pentru insurgenții balcanici, guvernul con- servator tolera o numeroasă emigrație sud-slavă, îndeosebi bulgară, per- mițînd tipărirea unor ziare semnificative, printre care : „Svoboda” („Li- bertatea”), „Nezavisimost” („Independența”), „Zname” („Steagul”), „Balcanul” etc. prin care se lua atitudine împotriva anacronicului Impe- riu otoman, națiunea bulgară fiind îndemnată la luptă. Guvernul conservator motiva politica sa de neutralitate față de părțile aflate în conflict, popoaiele balcanice, pe de o parte, și Poarta otomană, pe de alta, prin faptul că însăși Rrsia țaiistă stătea jn expec- tativă, neadoptînd o poziție intransigentă față de guvernul de la Constan- tinopol. Ziarul liberal radical „Romanul” în octombrie 1875, intr-un arti- col de fond, dădea evenimentelor o altă interpretare, considennd că prin însăși afirmarea în fața Europti a simpatiei față de insurgenți Rusia țaristă se pronunțase de fapt în favoarea acestora 7. „Românul” c închidea că nu mai era nici o îndoială că Rusia avea intenția fermă de a 'nterveni în criza orientală, făcînd presiuni la Constantinopol spre a se pune capăt „tristei srtuațiuni a poporațiunilor creștine” 8. Era astfel clar exprimată convingerea liberalilor radicali că insurecțiile naționale din Balcani nu www.dacoromanica.ro 399 puteau să nu atragă după ele intervenția Rusiei țariste, nu se puteau deci solda fără nici un avantaj pentru răsculat!. Liberalii radicali, încă din faza aceasta a raporturilor dintre răsculații din Balcani și guvernul otoman, formulau o netă speranță că schimbări însemnate erau să survină în condiția politică a națiunilor sud-est europene, ceea ce amplifica firește, speranțele lor politice în cucerirea independenței. în același context de frămîntări interne, o altă categorie de oameni politici moderați, deși opuși conservatorilor, care mizau îndeosebi pe Austro-Ungaria și Germania în scopul consolidării suveranității țării, nu păreau nici ei dispuși să schimbe spectaculos orientarea politicii externe 9. Ku sperau că sosise momentul unei iminente prăbușiri a Imperiului oto- man. Fruntași ai acestei orientări, printre care moderatul Ion Ghica și independentul N. lonescu, deși erau activi în materie de politică internă, deveneau cu totul precauți față de evenimentele balcanice. De menționat că din acest punct de vedere liberalii moderați se apropiau mai mult de conservatori moderați ca M. C. Epureanu și N. Blaremberg. Atitudinea acestora coincidea într-o anumită măsură cu cea a Marii Britanii, pronim- țîndu-se în consecință pentru menținerea integrității Imperiului otoman, dar să se atribuie largi autonomii națiunilor din Balcani. O asemenea condiție era socotită propice pentru evoluarea României spre statutul de suveranitate deplină, în cadrul unui proces politic desfășurat pașnic, pe calea unor acorduri și înțelegeri dintre marile puteri. Cu toate aceste deosebiri din tabăra liberală, grupările ei fac un pas decisiv înainte spre netezirea asperităților chiar de la începutul anului 1875, cînd în sinul acestui curent politic se manifestă o voință puternică de concentrare, de strîngere a rîndurilor în vederea depășirii dezbinării, coeziunii organizatorice și politice pentru preluarea succesiunii guverna- mentale conservatoare. Desfășurările politice din sînul curentului liberal surveneau tocmai în acel moment al aprinderii insurecțiilor naționale balcanice, cînd prin coaliția de la „Mazar Pașa” se înfăptuia o regrupare nu numai a liberalilor de toate nuanțele, dar și o desprindere din rîndul con- servatorilor guvernamentali a moderatului M. O. Epureanu, prevestin- du-se în acest mod o schimbare neîndoielnică și în politica externă, accen- tuată de precipitarea evenimentelor balcanice. Fruntașii de seamă ai liberalilor : Ion 0. Brătianu, Ion Ghica, M. Kogălniceanu, Gh. Vemescu etc. prin colaborarea lor pe tărîmul organizării Partidului național liberal, precum și prin atitudinea adoptată în parlamentul țării, pregăteau terenul venirii lor la putere. Frămîntările acestea politice interne afectează și emigrația bulgară din România, interesată în precipitarea unei atitudini mai categorice a guvernului de la București față de criza orientală, în amestecul ei direct alături de națiunile oprimate. în acest sens, este caracteristic un articol al lui Kiriak Țankov din „Balcanul”10, care cerea o intervenție directă și imediată a statului român împotriva Porții otomane, contribuind astfel nu numai la proclamarea propriei independențe, dar și la o evoluție mai rapidă a desfășurărilor din Balcani în folosul cauzei emancipării națiuni- lor asuprite u. Dar dacă o asemenea atitudine categorică era mai greu de adoptat pentru că soluționarea chestiunii orientale era mult mai complexă decît se credea, la București, în schimb, întreaga politică începînd din vara anului 1875, se orienta asupra evenimentelor sud-est europene. La 15/27 noiembrie 1875, cu ocazia deschiderii sesiunji parlamentare, în mesajul www.aacoromamca.ro 400 "tronului t.e declara că evenimentele de dincolo de Dunăre stîrniseră ^,cea mai vie a noastră atenție”12. Totuși, guvernul conservator propunea măsuri energice pentru reducerea cheltuielilor” în toate domeniile de activitate13. Faptul acesta nemulțumea pe deputatul Meitani, membra •al comisiei de răspuns la mesajul tronului, care declara că nu erau nece- sare economii ,,într-un moment cînd întreaga Europă e în mișcare și nu se cunoaște ce o să ne aducă ziua de mîine” 14. Convocat în sesiunea de iarnă într-o componență deplin conservatoare, dat fiindcă în iunie—iulie •circa 10 deputați liberali demisionaseră, pentru a boicota guvernul, Parlamentul nu dădea un suport politic intervenției depirtatului Meitani -de consolidare militară în vederea pregătirii pentru o eventuală participare la evenimentele balcanice; totuși, chiar conservatorii nu rămîn indife- renți față de criza balcanică, un indiciu în acest sens fiind sciziunea pro- vocată în sînul guvernului însăși prin demisia lui Vasile Boerescu din funcția de ministru de externe cu puțin timp maj înainte de deschiderea sesiunii parlamentare, la 13/25 octombrie 1875. în memoriile lui, Carol I spune că demisia se datora dorinței lui Boerescu de a înființa o bancă ^particulară15. Nu este însă mai puțin adevărat că Laseăr Catargiu însuși, intenționa să se elibereze de Boerescu care-1 incomoda prin politica lui externă. între timp Rusia concentrînd mai multe unități militare în Basa- rabia, iar Zinoviev consulul general rus la București, întrebînd direct .guvernul conservator ,,ce atitudine va avea România în viitoarea criză •orientală”16, adică în iminentul război dintre Rusia și Poartă, punea .guvernul conservator în mare dilemă. Sub acest unghi de vedere sînt sem- nificative amintirile lui Titu Maiorescu, unul din miniștri. „în multe consilii de miniștri din ultimele săptămîni ale anului 1875 am discutat ^asupra gravei întrebări și asupra gravei răspunderi ... rezultatul a fost inacțiunea. A predominat vechea ideea a neutralității”17. Asemenea dis- -cuții contribuiau, firește, la intensificarea rivalităților și dezacordurilor •din tabăra conservatoare, facilitînd descompunerea treptată a administra- ției Catargiu. Dintre toate grupările și nuanțele politice din România, doar libe- ralii radicali conduși de C. A. Rosetti și I. C. Brătianu se declarau deschis și categoric pentru lichidarea dominației otomane în sud-estul Europei. De aceea, ei aveau simpatii față de popoarele oprimate din sud aflate în luptă, considerînd Rusia forța exterioară capabilă, prin loviturile ei, să •contribuie la slăbirea puterii otomane. Opunîndu-«e guvernului conser- vator, liberalii radicali și mai ales C. A. Rosetti, prin ziarul „Românul” lăuda eroismul insurgenților din Bosnia și Herțegovina, relevînd hotărîrea "Rusiei de a interveni în conflictul dintre națiunile balcanice și turci. Pe un asemenea teren, C. A. Rosetti ataca pe conservatori, considerîndu-i incapabili să îndrepte țara într-o asemenea direcție, deoarece mizaseră prea mult pe concursul Austro-Ungariei18. în plus, evocînd exemplul Serbiei unde „națiunea și armata sîrbă au răsturnat un guvern, care se • opunea curentului național”19, liberalii radicali dădeau de mțeles că vor proceda și ei la fel cu conservatorii care li se păreau că vădesc apatie politică în raport cu criza balcanică. Caracteristic pentru liberalii radicali este afirmarea unei vii simpatii față de popoarele balcanice, concomitent -cu învinuirea adusă și Rusiei pentru faptul că nu confrunta mai hotărît •diplomația occidentală, întîrziind satisfacerea revend'cărilor necesare în ■folosul insurgenților din Balcani. www.dacoromamca.ro 401 Aceiași libeiali radicali dezvăluie în fața opiniei publice interesele- crescînde manifestate de „Austro-Ungaria față de „succesiunea omului bolnav”, față de unele națiuni încorporate de acesta. Puterea habsbur- grcă eia prezentată în impostaza de partener al Rusiei, de coasociată la realizai ea unor compromisuri, „țfu mai este o taină pentiu nimeni astăzi,, că Germania împinge Austria spre Orient, ca să poată apoi pe deoparte «ă completeze unitatea ei, iar pe de alta să cucerească printr-însa și Dună- rea. A cui este însă culpa dacă Hcrțegovina, îndată ce începu răscoala nu mai voia să strige trăiască Franț-Iosif, ci se întoarse cu ochii și cu inima spre frații din Muntenegru și Bosnia? A cui însă este culpa dacă sîrbii și bulgarii stăruiesc în a voi să fie și să rămînă .. stăpîni absoluți în casa lor”20. Era o denunțare categorică a scopurilor expansioniste în Balcani urmărite de puterea habsburgică. C. A. Rosetti, I. C, Brătianu și cercul politic în jurul lor întrețineau legături de prietenie și ajutor reciproc cu reprezentanți ai poporului bul- gar. în anii de după 1866, liberalii radicali din România acordau, pe mul- tiple căi, bulgarilor, ajutor în lupta lor pentru eliberarea patriei de sub- jugul otoman. Emigrația bulgară pe pămîntul românesc, pe de altă parte, a influențat pozitiv poporul român în lupta sa pentru reforme democratice și independență națională. Conducătorii emigrației politice bulgare pe drept cuvînt considerau că grupul de liberali, în frunte cu C. A. Rosetti. și I. C. Brătianu, cunoștea profund „interesele poporului” recunoșteau că „Brătianu și partida sa sînt acei bărbați aleși, cărora trebuie să le dăm mîna și să-i ajutăm în toate direcțiile, pentru că interesele lor sînt și interesele noastre proprii, și dacă îi ajutăm pe ei, înseamnă că ajutăm, poporului bulgar, ^juțăm pe frații noștri români ...” 21. în 1875 Imperiul otoman trecea printr-o criză financiară și politică din cele mai grave. Pentru a menține stăpînirea asupra Peninsulei Bal- canice, Poarta a recurs la măsuri drastice care agravau situația populației oprimate. La începutul crizei, Comitetul Revoluționar Central Bulgar de la București, m. frunte cu marele poet național Hristo Botev, începea o pregătire susținută pentru o răscoală, menită ca, concomitent cu răscoala» herțegovinenilor, să zguduie din temelie Imperiul otoman. Activitatea emigranților bulgari la București era urmărită cu atenție de liberalii radicali. în „Românul” din 20 august 1875, se traducea articolul de fond din ziarul lui Botev 22. Se preciza că „Drapelul”, organ bulgar, vor- bind de răscoala Herțegovinei, se exprimă astfel: „Fi-vor lugo-Slavi (Slavi de Sud) a căror inimă să nu bată la aceasă mișcare ? Care bulgar n-ar voi să ia armele în această împrejurare?” După ce arată că mișcarea revoluționară din Bulgaria ia avînt, articolul se încheie astfel: „Trebuie, prin urmare, să ne răsculăm pentru a pune capăt acestor suferințe; .tre- buie să regulăm o dată socotelile noastre cu acești tirani, trebuie să mergem în ajutorul fraților din Herțegovina și s-arătăm diploma- ției că nu sîntem robi, ci un popor capabil d-a trăi și d-a progresa” 23. Liberalii radicali doreau ca popoarele de la sudul Dunării să formeze state independente, eventual unite într-o confederațiune24. Pentru că socoteau necesar ca toate popoarele din Orient: români, sîrbi, bulgari, greci etc. să se unească prin interesele lor comune, să se găsească în aceeași tabăra minați de scopuri identice : libertate și progres. Prin cooperarea lor popoarele balcanice să arate că ele constituiau o garanție a păcii și prospe- rității în sud-estul european 2S. Dat fiind că Germania și Austro-Ungaria erau adver arii redutabili ai unei asemenea colaborări, C. A. Rosetti ar- www.dacaromaiiica.ro 402 fi dorit ca Rusia să acționeze în rezolvarea chestiunii Orientale indepen- dent de cele două mari puteri din centrul Europei. Atitudinea hotărîtă a liberalilor radicali de sprijinirea popoarelor balcanice provoca o reacție potrivnică a conservatorilor. Semnificativ este un articol din „Pressa”, ziarul lui V. Boerescu, în care se critica aspru poziția lor, judecățile enunțate fiind considerate nu numai riscante, dar și imature. Căci toate „prorocirile” lor din 1871, piintre care „republica universală” și surparea tronurilor, se dovediseră false. Cu atAt mai mult, cu cît nu puteau să fie apreciați atunci acei „profesori politici” 28. Redacția „Românului” susținea că, dacă Rusia, îndată după vic- toria Prusiei de la Sedan, ar fi intrat în acțiune împotriva imperiului oto- man ar fi putut cu ușurință să soluționeze chestiunea orientală, să schimbe „fața lucrurilor”, apărînd totodată chiar Franță de raptul teritorial care dădea Germaniei „o putere prejudițiabile Rusiei” 27. C. A. Rosetti, I. C. Brătianu, împreună cu partizanii lor, regretau poziția de Neutralitate a Rusiei în războiul franco-prusian din 1870^1871, sperau că în acel moment Rusia nu va mai pierde ocazia de a forța soluționarea crizei orientale prin deschiderea unui război. în propaganda liberal-radicală se evidenția ideea că toate popoarele din sud-estul Europei trebuiau să se unească în lupta pentru destrămarea stăpînirii otomane din această parte a Europei. A cui este culpa dacă sîrbii, bulgarii și alte naționalități din Balcani făceau revolte locale periodice, fără de a se concerta, rămînînd izolați? 28. Con- cluzia liberalilor radicali era clară: popoarele balcanice să raționeze unit și bazîndu-se pe forța militară a Rusiei, să disloce sistemul feudal otoman din întreaga Peninsulă Balcanică. în aprilie 1876, în orientarea politicii balcanice a guvernului român survenea o schimbare provocată de preluarea puterii de echipa ministerială liberală, avîndu-1 la externe pe M. Kogălniceanu. Neutrali- tatea nu era abandonată, dar dobîndea un înțeles mai suplu. Oficial, noul guvern continuă vechea politică, declarînd față de opinia publică» din țară și străinătate că România promovează linia de prietehie cu toate țările. în declarația guvernului cu caracter de program din ziua de 28 apiilie/10 mai 1876 se spune că România va promova politica „plină de respect pentru tratatele internaționale”, adică statu-quo-ul, introdus prin tratatul dc la Paris, din 1856, care „asigură independența, care-i garantează» neutralitatea” 29. în ziua următoare, la 29 aprilie/11 mai, declarația susmenționată- a fost trimisă agenților diplomatici români acreditați pe lîngă guvernele marilor puteri. Se spunea, astfel, agenților că prin „declarațiile conținute în programul pe care guvernul actual ... l-a comunicat ieri Corpurilor legiuitoare”, se urmărea să se liniștească deplin Puterile garante, și în spe- cial Sublima Poartă 3°. Kogălniceanu releva apoi că o asemenea dorință» a guvernului român de a face „ca Sublima Poartă să răspundă — cu o deplină și completă reciprocitate”, dînd „tuturor problemelor care ne interesează și care sînt încă în suspensie, o rezolvare dreaptă și echita- bilă” 31. Care erau acele probleme „în suspensie” și aștepta „o rezolvare dreaptă și echitabilă” din partea turcească? Răspunsul la întrebare devenea clar abia o lună și jumătate mai tîrziu, în nota lui Kogălniceanu din 16/28 iunie 1876, la care este adăugat un memoriu cu 7 cereri (recu- noașterea individualității statului român și numele lui istoric, recunoaș- terea dreptului cetățenilor români în Turcia ca străini ș.a.). www.dacaromanica.ro între timp, în Balcani se deschideau' ^cV^iii'niiâhte (hotăWttfâte. Atacurile comise de bașibuzuci în Bulgaria, nu puteau să înfiîngă voința poporului bulgar de a continua lupta. în Serbia se intensificau pregăti- rile pentru război cu Poarta. în România, guvernul liberal plasat pe o poziție moderată încerca să obțină de la Constantinopol independența folosind arma diplomatică. Pentru o asemenea atitudine, Kogălniceanu .a fost lăudat de Berlin, ceea ce transmitea cu satisfacție Titu Maiorescu, .agentul diplomatic al României pe lîngă guvernul german 32. Deși potrivnic implicării României în conflictul balcanic, Kogăl- niceanu a arătat simpatii față de emigranții bulgari. în istoriografie este •conturată clar atitudinea lui Kogălniceanu față de trecerea cetei lui Histo Botev din România în Bulgaria 33, precum și revendicările ministru- lui de externe cuprinse în nota din iunie 1876 34. Dar, după cum arăta P. Constantinescu-Iași35 și istoricul sovietic M. M. Zalîșkin 38 — în con- sens cu documentul susmenționat — ministrul de externe român se ■distanțează categoric de principiul neutralității, cerînd Marilor puteri să intervină în ajutorul populațiilor din Balcani, îndeosebi a bulgarilor. După ce ceata de 200 insurgenți bulgari au ocupat vasul „Radezki” §i a trecut în Bulgaria la Kozlodvi, a provocat lupta cu detașamente otomane în jurul orașului Vrața, unde Hristo Botev a căzut ucis de gloanțe, ceilalți insurgenți împrăștiindu-se. Guvernul român era făcut de Poarta otomană răspunzător pentru că a permis acestora să treacă frontiera, în asemenea împrejurări, autoritățile române au fost nevoite să aresteze provizoriu pe unii emigranți. Luiben Karavelov a fost reținut în ziua de 27 mai la Galați și dus în închisoarea de la Văcărești, unde a rămas doar cîteva zile 37, fiind apoi eliberat. Ceva mai tîrziu au fost reținuți, dar la scurt timp eliberați, Kiriak Țankov, Dimităr Gorov ș.a.38 Toate aceste scurte detențiuni atestă că guvernul liberal moderat, indiferent de pre- siunea externă la care fusese supus, nu putea să facă abstracție de simță- mintele emigrației bulgare, ținînd seama și de faptul că pregătind alege- rile parlamentare din iunie 1876 39, el trebuia să aibă în vedere și faptul că o parte a emigrației se bucura de drepturi civile în România, le dorea voturile. în iunie 1876 prin războiul declarat de Serbia împotriva Imperiului otoman, criza orientală intra într-o nouă etapă, România nu-i urmează exemplul, dar depune eforturi susținute de a neutraliza Dunărea la vest de Timoc, ceea ce avantaja, evident, Serbia. Totodată, un corp de obser- vație, care nu depășea forța unui regiment, era plasat între Calafat și iGruia, cu sarcina de a observa acțiunile militare dintre turci și sîrbi, espingînd „orice atingere directă sau indirectă la neutralitatea României”40. Pentru a nu da pretext vaselor otomane să circule pe Dunăî’e în sus de gura Timocului, guvernul român se obligă să aprovizioneze populația turcă din insula Ada-Kaleh41, cerînd Porții otomane să nu trimită vase militare împotriva Serbiei, România se obliga să nu permită voluntarilor bulgari și ruși să treacă pe teritoriul ei. Trimiterea unui Corp de obser- vație la Calafat și a unui batalion de infanterie la Bolgrad, avea drept scop să oprească deplasarea în masă a emigranților bulgari spre Serbia 42. Pentru a nu irita prea mult guvernul de la Petersburg, liberalii moderați permiteau totuși voluntarilor ruși să treacă prin România, dar nu în grupuri, ci individual, și fără arme mari. în aceste condiții emigranții bulgari se întorceau în Bulgaria, de unde unii luau drumul spre Serbia 43. www.dacoromanica.ro •404 Guvernul țarist, încă din mai 1876, a dat ^uWiHului liberal moderat •să înțeleagă că politica adoptată trebuia să implice ajutorarea populației ■creștine de dincolo de Dunăre, dar mai ales azil acordat populației bulgare, greu încercată în timpul și după răscoala din aprilie 1876 44. într-adevăr, stricta neutralitate a României a nemulțumit pe sîrbi și pe bulgari, dar guvernul țarist se abținea să facă presiuni prin care să irite pe români45, în ziua de 20 iulie/1 august 1876 guvernul M. O. Epureanu trimetea ultima sa notă, în care era subliniat că dacă Europa este indiferentă și păstrează tăcere, față de masacrele otomane „această tăcere, România, ■oricît ar fi de modestă, situația ei nu poate păstra mai multă vreme” și „că frămîntările în sînul poporului nostim crește pe zi ce trece, că un mare partid politic de la noi s-a și pronunțat categoric în favoarea creștinilor” 46. Așa cum am arătat mai sus, această notă depășește limitele politicii de neutralitate. Este categoric exprimată părerea că, coaliția liberală, evoluează de la o politică de neutralitate prin accentuarea identității, spre o anumită angajare alături de popoarele balcanice. Situația aceasta survenea prin instalarea liberalilor radicali la putere la 24 iulie/5 august 1876. Era marcată astfel o fază nouă în atitudinea României față de eve- nimentele din Balcani, dar mai ales în raport cu afirmarea idealului ei ■de independență. Cu toate declarațiile zgomotoase de neutralitate, guvernul I. C. Brătianu încă din 1876 se lansează în direcția unei politici hotărîte, de pregătire a țării pentru implicarea ei în evenimentele din Balcani. Imediat după publicarea programului de guvernare, Adunarea deputaților, al -cărui președinte era C. A. Rosetti, votează în ziua de 29 iulie/10 august, suma de 20 mii lei ajutor în favoarea emigranților bulgari în România47. O asemenea întorsătură în politica externă românească era facili- tată și de sfaturile date de cancelarul Germaniei. Fiind întrebat de Carol I, Bismarck, îl sfătuia pe acesta :_,,Să nu se apere serios de pretențiile rusești, însă nici să nu le favorizeze”. îl avertiza însă să se ferească „de a se ciocni cu forța decît de la turci”48. Era adresată astfel o invitație directă ca România să nu stea în calea planurilor politice militare ale Rusiei, să nu le zădărnicească dacă nu putea să le ajute. Dată fiind situația internațională foarte complicată din toamna anului 1876, guvernul I. C. Brătianu, deși voia să lase impresia că politica de neutralitate nu fusese substanțial schimbată, el apleca tot mai mult balanța spre popoarele balcanice. Pentru aceasta era imperios să se apropie de Rusia, să deschidă negociei cu aceasta 4B. Drept consecință a tratativelor purtate cu Rusia, începînd din septembrie 1876 a fost elaborată și sem- nată convenția dc la 4 16 aprilie 1877 50. Grație diplomației abile duse de Brătianu cu austriecii și rușii, țara a fost salvată de o eventuală invazie turcească, ceea ce ar fi transformat România într-un teatru de război. La 6 aprilie a fost decretată mobilizarea întregii armate românești, iar în ziua de 9 mai 1877, parlamentul declara în entusiasmul popular ruperea relațiilor de vasalitate cu Poarta otomană, România devenind independentă. Primul act al statului independent a fost trecerea sumei •de 914 mii de lei de la paragraful „tribut Porții” la bugetul Ministerului •de Război51. Pentru a avea și mai larg sprijin în masele populare, guver- nul Brătianu a emis un ordin circular răspîndit prin toate satele țării promițînd o împroprietărire pe moșiile statului pentru toți participanții la război52. Aijădar, într-un timp relativ scurt, în mai puțin de un an, se produsese o evoluție politică fundamentală, treeîndu-se de la neutralitatea strictă www.dacoromanica.ro 405 a guvernului conservator prin neutralitatea activa a lui M. Kogălniceanu care revendica independența, la o politică antiotomană, care aducea* concomitent proclamarea independenței și implicarea în acțiunile menite a o consacra extern. în iulie 1877, primele unități ale armatei române au trecut Dunărea* în august aproape întregul ei efectiv se afla pe frontul din Bulgaria, de la Plevna, Grivița, Nicopol, Vidin etd. contribuind astfel la asigurarea liber- tății naționale a României și ajutînd alte națiuni din Balcani în emanci- parea de sub aceeași dominație otomană. NO TE 1 Osvobojdenie Bolgarii ot turețkogo iuga. Documenti o treh tomah, tomul I, Moscova, 1961,, p. 152 și urm. 2 Nicolae Corivan, Relațiile diplomatice ale României, Edit. științifică si enciclopedică, București, 1984, p. £86 și urm. 3 Dan Berindei, Epoca Unirii, Edit. Academici, București, 1979. 4 Apostol Stan, Grupări și curente politice in România intie Unire și independență, Edit. științifică și enciclopedică, București, 1979. 8 Apostol Stan, Vasile Boerescu (1330—1833), Edit. științificăși enciclopedică, București,. 1974, p. 53. 8 Documente privind Istoria României, Războiul pentru Independență, voi. I, partea; Il-a, Edit. Academiei, București, 1954, p. 11 — 12. 7 „Românul”, an. XIX, 1875, 23 oct. 8 Ibidem. 8 Apostol Stan, op. cit., 10 „Balcanul”, nr. 10, 1875, 12 aprilie. 11 Ibidem. 12 „Monitorul oficial al României”, nr. 253 din 15/27 noiembrie 1875, p. 6085. 13 Ibidem, p. 6086. 14 Ibidem, p. 6087. 18 Memoriile regelui Carol I, București, 1912, voi. VIII, p. 25. 16 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, voi. II, București, 1897, p. 20—21. 17 Ibidem, p. 21. 18 „Românul”, an XIX, nr. din 8, 9, 10 septembrie 1875. 19 Ibidem. 20 Ibidem, an XIX, nr. din 9 octombrie 1875, p. 909. 21 „Svoboda,” an. II, nr. 15 din 10 aprilie 1871, p. 113. 22 „Zname”, nr. 23 din 27 iulie 1875. 23 „Românul”, an. XIX, nr. din 20 august 1875. 24 , .Românul”, an XIX, nr. din 2 august 1875. 28 Ibidem, nr. din 21 octombrie 1875. 26 „Prcssa”, nr. din 1875. 27 „Românul’’, nr. din 29 august 1875. 28 „Românul”, an. XIX, nr. din 9 octombrie 1875. , 29 „Monitorul oficial al României”, nr. 94 din 29 aprilie/11 mai 1876, p. 2369—2370* 33 Documente privind istoria României. Războiul pentru independență, voi. I (partea II-a)* B. 1954, p. 145. 31 Ibidem, p. 146. 32 N. lorga, Correspondance diplomalique sous le roi Charles (1866—1880), București, 1938, nr. 379, 400. 33 C. Vclichi, Atitudinea lui M. Kogălniceanu, a unor auloiilăți românești din porturile dunărene si a maselor populare in timpul trecerii cetei lui Hristo Bote (27 aprilie— lt> iunie 1876), „Romanoslovica”, IV, B, 1960, p. 250—265. 34 Istoria României, voi. IV, Edit. Academiei, București, 1964. 38 P. Constantinescu-lași, Studii istorice româno-halgare, București, 1956. 38 M". M. Zalîșkin, Vneșneaea politica Ruminiii rumîno-russkie ofnoșeniea 1873— 1878, Moscova, 1974, p. 106—110. 37 Narodna Biblioteca, Sofia, BIA, F. D. Țenovici, II A, 8540. 38 Apililskoto vstanie, Culegere de documente, tom. I, Solia, 1954, p. 425 www.daconnnaiiica.ro 406 39 Ibidem, tomul I, p. 470 : Tomul II, p. 85. 40 Memoriile regelui Carol I, voi. VIII, p. 64. 41 Astăzi această insulă nu mai există. 48 R. Rosetti, Partea luată de armata română tn războiul din 1877—1878, București, 1926, p. 2 ) 28. 41 T. C. Văcărcscu, Luptele românilor, București, 1887, p. 8. 44 C. Veliclii, op. cit. 48 M. Zalișkin, op. cit., p. 104. 46 Documente răzb. independență, voi. I (II), p. 294. 47 „Telegraful”, nr. 1293, din 30 iulie. 48 Memoriile ..., voi. VIII, p. 94. 49 Ibidem, p. 83. 50 Doc. răzb. indep., voi. II, p. 102-rll8. 61 C. D. Nicolaescu, Parlamentul român, (1866—1901), București, 1903, p. 299— 300. 53 Fr. Dame, Hisloire de la Roumanie contemporaine, Paris, 1900, p. 285. LA POLITIQUE BALKANIQUE DE LA EOUMANIE EN 1875-1877 Râsurnâ L’etude analyse la position de 'la Eoumanie ă l’âgard de la lutte ■de libdration des peuples des Balkans durant l’intervalle compjrâs entre le declenchement de la revolte antiottomane en Bosnie et Herz6govine (1875) et la proclamation de l’inddpendance d’Etat en mai 1877. On presente l’attitude des principaux groupements politiques rou- mains — fes conservateurs et les liberaux — envers le mouvement națio- nal de liberation des peuples sud-danubiens et envers les nouvelles orien- tations dans la politique extârieure engendrees par râouverture de la „question orientale”. La Eoumanie, est-il precis6 en conclusion de l’âtude, avait en moins d’une annde, modific sa politique extârieure de fond en comble, passant ■de la stricte neutralit6 du gouvernement conservateur, par la neutralite active de Kogălniceanu qui revendiquait l’indâpendance, ă une politique antiottomane qui conduira ă la proclamation de l’indâpendance et au dâclen- •cliement des opârations militaires dans les Balkans. www.dacaromaiiica.ro 407 ROMÂNIA ȘI SERBIA ÎN RĂZBOIUL DE INDEPENDENȚĂ. ACȚIUNI MILITARE ȘI STĂRI DE SPIRIT MIODRAG MILIN Sub impresia eșecurilor în fața Plevnei, Statul Major rus și-a recon- siderat punctul de vedere asupra importanței coopeiării militare cu prin- cipatele sud-est europene; m consecință, la 5 17 iulie 1877 primele unități românești treceau Dunărea, la Nicopol *. Un nou eșec la Plevna va cauza dramatica telegramă de ajutor a marelui duce Nicolae (din 19/ 31 iulie). Armata română a fost reorganizată corespunzător noii misiuni : in sudul Dunării va acționa Armata de operațiuni (Divizia a IH-a, a. IV-a și Divizia de rezervă) de sub comahda generalului Alexandru Cemat, cu un efectiv de peste 43 000 de ostași; în țară rămînea Corpul de obser- vație, amplasat pe linia Dunării2. Deși persista în ideea „unității depline de puteri la armate care lucrează pe același teatru de luptă”, marele duce Nicolae va fi din nou nevoit spre concesii: în urma insuccesului de la pasul Șipka, la 6/18 august el se declara de acord ca armata română să-și păstreze individualitatea; lui Carol i-a oferit conducerea supremă a tru- pelor de la Plevna, iar de atunci „nici un semn de atenție nu-i va lipsi” 3. în cea de-a treia bătălie pentru Plevna (30—31 august/10—11 septembrie)- trupele române au făcut din plin dovada unor remarcabile calități mili- tare și morale, înregistrînd — și cu prețul unei generoase jertfe de sînge — singurul succes notabil din acea fază a luptelor de la Plevna (cucerirea, redutei Grivița 1). în această fază incertă și dramatică a războiului antiotoman, un interes viu dovedea Rusia și pentru cooperarea Serbiei. Emisarul cnea- zului, colonelul Gheorghe Catargiu, la 2/14 septembrie, raporta de la fața locului despre operațiunile militare, remarcînd supărarea rușilor pentru faptul că Serbia nu intra încă în război4. în ideea posibilei cooperări româno — sîrbe pe cîmpul de onoare venea știrea de la București cu privire la dorința guvernului român de a redeschide agenția diplomatică din Belgrad; Petronievic informa, la 21 august/2 septembrie, despre iminența delegării lui Lascăr Catargiu (unchi al cneazului) pentru această misiune5. Desemnarea unei perso- nalități politice dintre cele mai de vază ale țării pentru a îndeplini oficii diplomatice la Belgrad, indică de la sine importanța deosebită pe care România o dădea în acel moment consolidării raportului cu Serbia. Cneazul, din parte-i, făcea cunoscut că nu avea nici o obiecție privitoare la desemnarea lui Lascăr Catargiu în calitate diplomatică 6. în a doua jumătate a lunii octombrie îl aflăm deja pe Lascăr Catargiu ca trimis extraordinar al României la Belgrad, de unde informa asupra pregătirilor de război, cu sprijin financiar rus 7. Nicolae lorga a folosit cuvîntul „gelozie” cînd caracteriza starea de spirit a opiniei sîrbești față de succesele militare românești; ne-o con- www.dacoromanica.ro 408 fiimă și informațiile laconice, dar cu mesaj, transmise de agentul Petro- nievic ministrului său, prilejuite de victoria de la Bahova și trecerea de noi contigente românești peste Dunăre pe la Bechet8. însă, după cum. remarca același lorga „gelozia aceasta nu era destul de puternică pentru a sili pe principele Milan, după trista experiență făcută cu cîteva luni înainte, să intre iarăși, imediat, în luptă” 9. In urma marelui efort militar din anul 1876 Serbia se afla cu resur- sele epuizate, incapabilă de acțiune; apoi, în urma stagnării din fața, Plevnei, la Belgrad creștea îndoiala cu privire la posibilitatea ca turcii să fie înfrînți pînă-n iarnă. în caz de retragere în nordul Dunării a trupelor aliate pentru iernat, Serbia se expunea unei catastrofe. De aceea Milan și guvernul sîrb s-au decis să tărăgăneze cu angajarea militară, condi- ționind-o de acordarea subvențiilor din partea Rusiei. Acestea nu au întîr- ziat — și în consecință s-a trecut la pregătiri de război. La finele lui septembrie s-a procedat la constituirea unui corp de observație, de aproxi- mativ 2,5 — 30 000 de ostași, care — la cererea Rusiei — a fost masat de-a lungul frontierei otomane. Procedîndu-se cu consecvență, armata a fost reorganizată în cinci corpuri, însumînd 89 000 de ostași cu 232 de tunuri. La solicitarea țarului, cneazul și guvernul său la 18/30 noiembrie au decis să treacă la ostilități, dar și pe mai departe se tărăgăna alegerea momentului acțiunii10. între timp, la 25 noiembrie 7 decembrie 1877, s-a produs rebeliunea antidinastică la Kragujevac: un batalion a refuzat să depună jurămînt, sub pretextul aducerii rn țară a pretendentului din emigrație Petru Karadjordjevic. Deși a fost un fapt izolat, fără urmări în restul oștirii, teama superstițioasă a cneazului de partida rivală îl va face să dea amploare exagerată acțiunii represive11. între timp, la 28 noiembrie/9 decembrie 1877, ca urmare a efortului militar comun româno- rus încununat cu succes, a căzut Plevna. Proclamația de război a cnea- zului Milan a fost dată publicității abia la 1 13 decembrie, fapt de natură să stîrnească impresie nefavorabilă în Rusia, dar și în cercuri oficiale românești12. Răspunzînd felicitării cneazului Milan, ocazionate de lua- rea Plevnei, țarul a remarcat cu amărăciune că „nu-și poate ascunde dezamăgirea pentru faptul că armata sîrbă nu a pășit mai devreme după exemplul românilor ...” 13. Dat fiind că Austro-Ungaria avertizase asupra inoportunității unei acțiuni vizînd Bosnia, planul de operațiuni militare al Serbiei pre- vedea două obiective principale : desfășurarea ofensivei în Serbia Veche (Kosovo) — pentru a se zădărnici încercarea de sprijinire din această regiune a trupelor încercuite la Plevna — și Vidinul, în ideea cooperării cu trupele românești14. De la început sîrbii s-au dovedit într-o lumină mult mai promițătoare decît în războiul din anul precedent. Grosul for- țelor a fost dirijat înspre sud, împotriva obiectivelor fortificate Niș, No vi Bazar și Pirot18. După lupte „strașnice” a fost luat Nișul, deschizîndu-se cale spre Sofia. Rușii însă nu permit sîrbilor accesul înspre zona centrală a» Peninsulei Balcanice, canalizîndu-i spre Vidin18 și în Kosovo. în urma căderii Plevnei, în fața armatei române se ridica o nouă misiune : de a zdrobi puternica grupare de forțe otomane care se sprijinea, pe fortificațiile Vidinului, amenințînd spatele armatei ruse dar și terito- riul nord-dunărean. între timp s-au produs și alte evenimente, de natură să reliefeze conlucrarea în vederea atingerii țelului comun. Cind Serbia făcea încă eforturi de înzestrare militară, agentul Petronievic primea dispoziții de a a www.dacoromanica.ro pregăti facilitarea tranzitării convoiului de arme sîrbești, pe iuta Ungheni — Turnu-Severin. Din partea României era solicitat și un număr cores- punzător de vagoane de cale ferată, pentru asigurarea transportului17. Răspunsul prompt, pe care agentul l-a expediat prin telegraf la Belgrad chiar a doua zi, sugeiează cu privire la solicitudinea exemplară (de această dată) a oficialităților române; Petronievid reliefa „deplina disponibili- tate” la ministrul Kogăîniceanu cit și la consulul rus din București, în așteptai ea detaliilor de amănunt ale operațiunii18. Același informa, în raportul său din 29 octombrie/10 noiembrie, că totul era pregătit pentru efectuaiea pi imului transport de material de război către Serbia (4 va- goane de cale feiată); M. Kogăîniceanu asigura că va dispune de urgență facilitarea formalităților de trecere la cele două puncte de frontieră19. Concomitent, urmîndu-se o procedură adecvată momentului poli- tico-militar, s-au purtat discuții între Kogăîniceanu și agentul Serbiei în vederea încheierii unui acord economic — comercial provizoriu, dictat de necesități20. Din partea sîrbă, la mijlocul lunii august, s-a efectuat un demers în vederea realizării acordului, pe baza principiului națiunii celei mai favorizate 21. în întrevederea cu adjunctul ministrului afacerilor străine, Mitilineu, Petionievic s-a interesat cu privire la bazele conluciării româno-ruse. Aflînd că în afara convenției reglementînd condițiile operațiunilor militare comune nu exista nicicum alt suport documentar, Petronievid își informa superiorii ca fiind nefondată știrea referitoare la un pretins aranjament privind recunoașterea independenței României și „anexaiea” Dobrogei în schimbul celor tiei județe basarabene 22. Acordul comercial pwvizoriu dintre România și Serbia, semnat în București la 21 septembrie/3 octombrie 1877, avea valabilitate doar pînă la finele anului, fără interes de a fi prelungit din partea guvernului român23. Desfășurarea evenimentelor i-a adus pe sîrbi în contact nemijlocit cu armata română, la Vidin. Dispoziția combativă a cneazului, îneîntat de a putea întinde ,,o mînă frățească vitejilor soldați români” 24 nu a găsit însă cel mai favorabil ecou la prudentul Mihail Kogăîniceanu. în instrucțiunile pentru Lascăr Catargiu (la 16/18 decembrie 1877) 25, Kogăl- niceanu preciza că trupele române aveau ordin de a se pune în contact („en communication”) cu cele sîrbești. Șeful diplomației românești nu s-a mulțumit să repete doar dispoziția comandantului suprem Carol — se pare mai înclinat spre colaborare cu oștirea cneazului; Kogăîniceanu sublinia necesitatea ca agentul să informeze guvernul Eistid că ordinul amintit nu însemna de fel cooperarea cu sîrbii la Vidin și Belogradcik, „cele două obiective fiind rezervate acțiunii exclusive a armatei române” 28. De lucidă precauțiune se dovedea a fi și Jovan Eistid, care treptat intuiește avantajul ce l-ar putea obține din cîștigarea bunăvoinței contelui Andrassy, ministrul de externe de la Viena; acesta-1 putea feri de o incomodă veci- nătate românească în dreapta Dunării. Diplomatul sîrb stăruia să nu se aibă în vedere „o extensiune de frontieră în această direcție”, de natură să amenințe armonia tradițională a celor două țări27. în instrucțiunile ce au urmat către L. Catargiu, Kogăîniceanu dovedea că era prea puțin tulburat de temerile lui Eistid și ale cneazului Milan; el dezvoltă motivarea conduitei perseverente românești în această chestiune : guvernul considera că armata română are dreptul la onoarea de a ocupa Vidinul, care de șase luni reprezenta un principal obiectiv al acțiunilor militare românești, plătit cu grele sacrificii. Cu privire la temerile lui Eistid, Kogăîniceanu recomanda omului politic de prestigiu ce era Lascăr Catargiu să uzeze www.dacaromanica.ro 410 de considerații de ansamblu asupra evaluării situației, în sensul că nici •omologul de la Belgrad precum nici șeful diplomației românești nu erau cei chemați să delimiteze harta fostelor posesiuni otomane; acțiunea militară românească era în conformitate cu planul general de operațiuni, hotărît în prezența țarului, în urma luării Plevnei. Kogălniceanu reco- manda temperarea zelului sîrbesc în direcția Vidinului, încît să fie împie- dicată orice neînțelegere, iar buna armonie, existentă între cele două țări „să nu fie tulburată de această împrejurare, prin pretenția unei cooperări tardive și nemotivate” 28. Știri îngrijorătoare parveneau în acele clipe din zona de contact. Ministrul Kogălniceanu îl înștiința pe agentul Serbiei asupra faptului că a subliniat că la Cartierul General a fost definitivat aria de operațiuni a armatei române, în care armata sîrbă nu trebuia să intre, amenințînd cu retragerea agentului de la Belgrad. Totuși, Kogălniceanu dădea de înțeles că România nu avea în intenție să înceapă un conflict de cealaltă parte a Dunării. Petronievic a avut apoi o întrevedere și cu principele Carol (la 28 decembrie 1877/10 ianuarie 1878); cît privește cele petrecute șeful statului român i-a comunicat asupra necesității imperioase de a fi res- pectată zona de demarcație dintre două armate care nu se aflau sub aceeași ■comandă 29. Sîrbii învinuiau trupele românești de încercarea de a efectua rechiziții în perimetrul armatei lor, guvernul de la Belgrad înștiințînd că nu era dispus spre dizlocarea amplasamentului armatei, sperînd că totuși nu se va proceda prin forță și conflict29a. îngrijorare reală provo- case și confirmarea gîndurilor lui M. Kogălniceanu privind Vidinul (prin spusele generalului Ignatiev—ca element de compensație, alături de Dobrogea, în schimbul sudului Basarabiei) mai ales că în Senatul țării se ridicau voci care doreau să lege politica românească cu soarta vlahilor din Serbia 3o. în privința zonei de delimitare dintre armata română și cea sîrbă, Petronievid afla la București că în Statul Major General s-a stabilit că românii să opereze pînă la Timoc. Agentul observa că în pri- vința deciziilor de interes comun trebuia consultat și cel de-al treilea aliat, cneazul Milan „și nu să i se transmită doar un gen de „dispoziții executive”. în încheiere menționa că starea de îngrijorare în chestiunea incidentului cu rechizițiile de la Vidin, pe care o transmisese la București, nu a mai avut efect neliniștitor din partea lui Kogălniceanu 31. Dacă voalatele amenințări din partea Serbiei nu cîntăreau prea greu în evaluarea opțiunilor sud-dunărene ale României, avertismentul venit din partea Austro-Ungariei determină o reconsiderare radicală. Austro- Ungaria, care își rezervase Bosnia și Herțegovina ca preț al neintervenției în conflictul balcanic, vedea în nașterea unui interes politic sud-dunărean din partea României o posibilă periclitare a penetrației sale orientale; în același timp, stopîndu-i pe români, Andrassy făcea în mod deliberat un serviciu Serbiei, anihilînd astfel eventuala opoziție la perfectata ane- xiune bosniacă. Prin urmare, în urma declarației emanate din partea Cabinetului de la Viena, în sensul că Monarhia bicefală „nu va consimți niciodată la anexarea Vidinului de către România”, agentul român din capitala Austriei primea instrucțiuni foarte concise : de a face cunoscut că guvernul român nu a urmărit niciodată anexarea Vidinului, limitîndu-se la ocuparea cetății doar pînă la încheierea păcii, drept chezășie a achitării despăgubirilor de război 32. Se pare că denunțarea principiului integrității teritoriului românesc — garantată prin Convenția din 4/16 aprilie 1877 — și iminența cedării www.dacoromanica.ro .,, 411 celor trei județe din sudul Basarabiei către Rusia aliată, a făcut ca Româ- nia să renunțe ușor la pretențiile de pe malul drept al Dunării. Petronievid cu mulțumire va transmite ultima interpretare de la București a faptului că românii, trecînd Dunărea ,, nu au avut în intenție de a efectua cuceriri, aflînd deplină compensație pentru jertfele aduse în prietenia și încrederea cîștigată a bulgarilor, sîrbilor și a celorlalte naționalități de pe malul celă- lalt al Dunării” 33. Explicații similare, de natură să liniștească Belgradul cu privire la acțiunea izolată a armatei române, au fost primite deosebit de favorabil — raporta L. Catargiu din capitala Serbiei — „risipindu-se astfel întreaga neliniște pe care o stîmise presupusul proiect” 34. In corespondența urmă- toare către L. Catargiu, Kogălniceanu îi va transmite, spre informarea guvernului Ristic, că marele duce Nicolae l-a invitat pe principele Carol de a ocupa (prin armistițiu) Vidinul și Belogradcikul. Din textul lui Kogăl- niceanu licărea și un gest de amabilitate : agentul era îndrumat să-l vizi- teze pe Ristid, spre a-1 chestiona asupra intenției trupelor sîrbe de a lua în stăpînire Belogradcikul (după cum dovedeau rapoarte de la fața locului) \ trebuie să-i facă cunoscut ministrului sîrb că nu doream de fel ,,de a ne pune în conflict cu vecinii noștri pentru această localitate”35. în intervalul de armistițiu ce a precedat semnarea tratatului de la San Stefano (19/31 ianuarie —19 februarie/3 martie 1878) s-au făcut vizibile presiuni asupra României, pentru cedarea Basarabiei de sud 36. „Pare ciudat — informa Petronievic — cum de Rusia, deși a început războiul pentru a face uitat Sevastopolul și a șterge prevederile de la Paris, a promis totuși prin Convenția de la 4 aprilie anul trecut să con- serve integritatea României; iar acum, în pofida acestui fapt, revendică Basarabia înapoi și îi intrigă pe români cărora le reproșează ingratitu- dinea” 37. Pentru moment se părea că Mihail Kogălniceanu conta peVidin ca posibilă compensație pentru pierderea celor trei județe moldovene. Dar de aceasta nu era prea adînc convins nici măcar Petronievid care — constatînd la fața locului „opoziția vie” la încercarea de știrbire a integri- tății teritoriale — o înfățișa drept altenativă ultimă, iluzorie. Cugeta astfel: dacă românilor li se va lua „cu de-a sila” Basarabia, poate că, abia atunci — și aceasta doar neavînd de ales — vor accepta oarecare compensație 38. Telegrama ce-o expedia la 7/19 februarie dovedea că in- tuiț’ile sale s-au dovedit exacte : ambele camere au votat pentru inte- gritatea teritorială, neacceptîndu-se niciun fel de înstrăinare, indiferent de natura compensației 39. Revenind în scris, agentul a reținut îngrijorarea mărturisită a ministrului român asupra chestiunii compensației terito- riale ; Kogălniceanu s-a întreținut deschis cu interlocutorul sîrb, încredin- țîndu-i ceea ce acesta — din altă sursă — deja știa : românilor li s->a ofe- rit Vidinul, dar ei au rămas surzi la aceasta, pentru a păstra amiciția vecinilor. Kogălniceanu a încheiat cu demnitate : „în privința integrității țării noastre noi nu avem de a ne învoi”40. După încununarea glorioasă a epopeii de la Plevna, prestigiul mo- narhiei crescu. Carol se întorcea triumfător la București în 15/27 decem- brie, fiindu-i oferită o primire strălucitoare. Totuși, de public mult aștep- tata proclamare a regatului nu s-a produs 41. Deși chestiunea stringentă a integrității teritoriului național acaparase interesul major al oamenilor politici, Mihail Kogălniceanu găsea de cuviință să-1 informeze pe agen- tul Serbiei și asupra inițierii unor demersuri publice cu scopul de a fi Carol proclamat rege; Austro-Ungaria dădea însă din nou de înțeles că faptul www.dacaromamca.ro 412 era neavenit și atunci a fost nevoit să asigure „că aceasta nu se va face”42. Peste citeva luni însă constatăm uzitarea titlului de „Alteță Regală”, în raportul de la 14/26 septembrie 1878 43, Petronievic informa că deși în „Monitorul Oficial” nu apăruse încă hotărîrea privitoare la titlul regal, guvernul deja îl uzita; cît privește personalul diplomatic acreditat la București, precedentul l-a oferit reprezentantul Italiei, baronul Pava, însărcinat de regele său a-1 saluta cu același titlu pe principele României. Agentul cerea indicații pentru formula protocolară viitoare : îngrijorare-i pricinuia faptul că va apărea vizibilă deosebirea dintre doi principi, pînă acum egali. Transpare și ideea — îmbrățișată de altfel la Viena44 — a României ca mare ducat. în ce privește titulatura reprezentanților diplo- matici români în străinătate — de trimiși extraordinari și miniștri pleni- potențiari — aceasta trebuia să urmeze pentru viitor, după perfectarea chestiunilor privind reciprocitatea. Deși era pozitivă confirmarea în pri- vința Austro-Ungariei, care urma să aibă la București reprezentanți de rangul amintit. Belgradul n-a întîrziat să-i dispună reprezentantului la București a-1 felicita pe șeful statului român cu ocazia titlului de „Alteță Regală”45. Conformîndu-se, acesta a fost primit la 27 septembrie/9 octombrie în audiență la Palat: aducea felicitări către „Alteța Sa Regală din partea Alteței Sale a cneazului”, pentru marele beneficiu în folosul Casei sale și al țării, de a fi primit și a-i fi fost recunoscută demnitatea regală. Carol a avut cuvinte alese față de gestul cneazului Milan, afirmînd „că au a se felicita reciproc”, referire evidentă la recentele înfăptuiri naționale. Prin bunăvoința aceluiași Mihail Kogălniceanu, Petronievic a aflat că demni- tatea regală a fost recunoscută din partea marilor puteri doar în folosul principelui și ramurii sale, fapt benefic — aprecia ministrul român — pentru consolidarea dinastiei. Recunoașterea titlului regal de către marile puteri nu era prin urmare legată de recunoașterea independenței, care urma, în măsura îndeplinirii condițiilor de pace de la Berlin46. Al treilea principat sud-est european, Muntenegrul, prin situația împrejurărilor, în aceeași vreme ducea propriul război antiotoman; de fapt, ostilitățile cu turcii, începute în vara lui 1876 continuau, muntenegrenii întețindu-și efortul militar în urma intrării Rusiei în conflict cu Turcia. Din tabăra de la Poradim (în timpul operațiunii pentru luarea Plevnei) principele Carol îi scria cneazului muntenegrean; scrisoarea era însoțită de o însemnată distincție, Marele Cordon al Ordinului Steaua Ro mâniei, decernat cneazului Nicolae „ca dovadă a cordialei și fraternei amiciții” ce-i leagă pe cei doi suverani și popoarele lor47. Circumstanțele obiective au întîrziat răspunsul de la Cetinje, oferind însă — prin interpunerea coordonatei timpului — perspectiva unor estimări a faptelor. Nicolae scria despre interesul „intens” cu care erau urmărite operațiunile armatei române, subliniind importanța vitală a principalelor operațiuni de război pentru țara sa; operațiuni care au oferit ocazia unei „frumoase participări” a „fraților noștri români”. Cneazul nu ascundea recunoștința muntene- grenilor „pentru maniera glorioasă — eficace cu care românii au contri- buit la opera de eliberare”. Ca simbol al frăției de arme și înalt semn de admirație al Muntenegrului față de rolul principelui Carol și al vitezelor trupe române pe cîmpul de război, lui Carol îi era conferită medalia „Milos Obilid”, destinată spre a răsplăti fapte de arme excepționale48.. Printr-o telegramă Nicolae îl informa pe Carol de remarcabilul succes al luăm cetății Bar (Antivari), ce a capitulat cu toată garnizoana (1 500 de prizonieri și importante stocuri, de arme și. muniție)49. Din parcurgerea www.dacoromamca.ro 7 - c. 1158 413 telegramei (toamna 1878, nedatabilă cu exactitate) ocazionate de dobîn- direa Independenței, cu felicitări pentru România „care și-a cucerit atît de vitejește independența”, se remarcă utilizarea și de către cancelaria munt enegreană a formulei „Alteță Regală” la adresa șefului statului român so. Tratatul de pace de la San Stefano (19 februarie/3 martie 1878), impus de Rusia Imperiului Otoman, prevedea independența României, a Serbiei și a Muntenegrului; interesele rusești -- în conflict cu cele austro- ungare — au fost promovate indirect, prin maniera de consființire a noii realități pentru popoarele balcanice. Linia de demarcare a sferelor de influență dintre cele două puteri în Balcani se întindea de la Timoc la Vardar și Salonic51. în tendința de a-și consolida avanpostul balcanic, Rusia a realizat în Bulgaria adevăratul „vestibul” spre Istambul. Preocu- parea ca acest „vestibul” să fie cît mai larg și grija ca tot ce nu era bulgă- resc (rusesc) să nu încapă în mîinile Vienei rivale, au născut Bulgaria mare de la San Stefano52. în preajma semnării tratatului, cînd deja era cert că se vor pierde județele basarabene, Camerele au votat o curajoasă moțiune, afirmînd' hotărîrea de a se păstra integritatea teritoriului românesc, de a nu accepta înstrăinarea, cu prețul oricărei compensații53. Preliminariile păcii fiind deja încheiate, Kogălniceanu — întreținîndu-se Jcu Petronievic — dădea glas sentimentului mîhnirii față de „sacrificarea” României54. O dispoziție similară se simțea și la Belgrad, la realizarea apariției nnei Bulgarii imense. Ristid, lucid dar și abil, a încercat soluția de pe urmă : la timp a înțeles că pentru țara sa drumul spre Berlin trebuia să treacă prin Viena55. Dacă la San Stefano Rusia fusese cea care dictase pacea, marile puteri și-au revenit curînd din surprindere. Peste patru luni, la Congre- sul de pace ce-1 regiza la Berlin, cancelarul Bismarck acorda sprijin neli- mitat (de acum) fidelului său aliat de la Viena56. în consecință, congresul de pace s-a aflat — într-un fel — sub semnul încercării de revanșă din partea Austro-Ungariei. Prin urmare, Ristid va fi bine primit de către contele Andrassy. în scrisoarea cneazului Milan, pe care o ducea ministrului la Viena, se vorbea de „dorința vie” a forului de la Belgrad de a beneficia de protecția Monarhiei la apropiatul congres. Andrassy a condiționat sprijinul de subordonarea economică (și implicit politică) a principatului față de Coroana imperială57. Cu acest ajutor, interesat, Serbia a reușit să obțină o extindere teritorială de aproximativ 200 km2 înspre sud și sud-est. Din nefericire, demersurile românești în capitalele europene au sfîrșit fără rezultat: poziția demnă și perseverentă a României a impre- sionat, fără însă să ofere și suport. Încăpățînarea diplomației țarului, care voia cu orice chip să șteargă amintirea războiului Crimeii a prelevat: în preajma Congresului de pace Marea Britanie „cu profund regret” admitea poziția Rusiei, iar România era îndemnată spre negociere directă, cu aceasta 5S. Lipsită de orice sprijin, țara a fost constrînsă să accepte rezul- tatul negocierii celor mari: în schimbul unui ținut prosper ne-a revenit Dobrogea, străvechi pămînt românesc de la mare, care trebuia inte- grat la viața națională59. în epoca ce a urmat, România cît și Serbia au ajuns în orbita Austro- Ungariei. Din rațiuni însă diferite: România, căutînd sprijin extern în ideea legitimă, de redobîndire a teritoriului național; Serbia, cu speranța www.dacoromanica.ro 414 de a-și recîștiga condiția de „Piemont al slavilor de sud”, în dispută cu rivala cea nouă, Bulgaria. Această orientare austrofilă, probată din motive distincte, va genera însă efecte similare : stînjenirea dezvoltării în plan economic dar și Stăvilirea procesului integrării naționale — politice. Prin luarea în posesiune a Bosniei și Herțegovinei de către Austro-Ungțiria, curînd Serbia — s-a văzut amenințată de perspectiva soluționării ches- tiunii naționale în interiorul granițelor imperiului, deoarece mai mult de jumătate din populația de aceeași limbă trăia în afara celor două princi- pate independente 60. O situație imposibilă se conturează și în România, pe măsura creșterii luptei pentru unitatea națională : principatul indepen- dent apărea doar ca șira spinării pentru trupul în care inima era încă străină. Astfel, vremea ce avea să vină, îndrepta instinctiv cele două țări spre apropiere; state care s-au născut și se ridică sub același semn de înnoire al timpului, ce erau chemate să înfăptuiască destinul a două na- țiuni, respirînd același aer de istorie și simțire. NO TE 1 N. lorga, Războiul pentru Independenfa României. Acțiuni diplomatice și stări de spirit, București, 1927, p. 120 — 122. 2 C. Olteanu și I. Ceaușescu, Războiul de Independență (1811 — 1818), in voi. Independența României, București, 1977, p. 167. 3 N. lorga, op. cit., p. 129—131. 4 N. Ciachir, Războiul pentru Independența României tn contextul european (1875— 1878), București, 1977, p. 204. 5 Arhiv Schije, Beograd, Fond Ministarstoo Inostranih Dela — Politiiko Odeljenje (MID — — PO. ministerul Afacerilor Externe — Departamentul Politic), 1877, P/5 — III, nr. 1068. 6 Ibidem, nr. 699. Telegramă, Belgrad, 24 august/5 septembrie 1877. 7 Correspondance diplomatique roumaine sous le Roi Charles I-er (1866— 1880), publice par N. lorga, Deuxieme fedition, Bucarest, 1938, nr. 628, p. 296— 297. 8 Arh. Srbije, MID — PO, 1877, P/5 — III, nr. 778. Telegramă, București, 11/23 noiem- brie 1877. 9 N. lorga, Politica externă ă regeluiCarol I, ed. a Il-a, București, 1923, p. 264. 10 C. Popov, Srbija na putu oslobodj’enja. Borba za politiiki preobrazaj i drzavnu nezavis- nost 1868 — 1878. (Serbia pe calea independenței. Lupta pentru înnoire politică și independență statală), Beograd, 1980, p. 145 — 146 ; S. Skoko, Uloga srpske vojske u rusko — turskam ratu 1877 — 1878. godine (Contribuția a'rm'atei sîrbe în războiul ruso — turc), în voi. Srbija u zaorSnoj fazi velika istocne krize (1877 — 1878). Năuc ni skup. (Șerbi ’n faza finală a marii crize orientale. Sesiune științifică), redactor responsabil Danica Milic, Beograd, 1980, p. 24 — 28 ; Istorija srpskog naroda(Isloria poporului strb), voi. V/l, (1804 — 1878), Beograd, 1981, p. 396— 399. 11 Ist. srpskog naroda, V/l, p. 399 — 401. 12 Mihail Kogălniceanu comentînd — la 8/20 octombrie 1877 — tărăgănarea deciziei de război de către Serbia, remarca caustic că, dacă principele Carol va lua Plevna și sirbii vor intra în acțiune. (Corresp. dipl.,..., nr. 627, p. 296). 13 Arh. Srbije, MID — PO, 1877, P/5 - III, nr. 902 ; Corresp. dipl. ..., nr. 632, p. 298 ; S. Skoko, Op. cit., p. 28. 14 B. Hosetti, generalul, Din corespondența inedită a principelui Milan al Serbiei cu colo~ nelul Gheorghe Catargi în timpul războiului din 1877 — 1878, în „Academia Română. Memoriile Secțiunii Istorice”, Seria a IlI-a, tom XVIII, mem. 3, București, 1935, p. 9 ; N. lorga, Răz- boiul pentru Independența României . . ., p. 146—147 ; C. Popov, op. cil., p. 154. 15 Ist. srpskog naroda, V/l, p. 402—404. 16 N. lorga, Politica externă a regelui Carol ..., p. 266—268. 17 Arh. Srbije, Bedgrad, MID — PO, P/5 — III, 710. Telegramă, Belgrad, 31 august/ 12 septembrie 1877. 18 Ibidem, nr. 712. Telegramă, M. A. Petronieviă către J. Riștic, București, 1/13 septem- brie 1877. 19 Ibidem, nr. 820. www.dacaramanica.ro <415 20 libdem, nr. 695. Raport diplomatic, M. A. Petronievid, București, 19/31 august 1877; 21 Ibidem. 22 Ibidem, nr. 680. Raport diplomatic, M. A. Petronievid, București, 12/24 august 1877; nr. 695. 23 Ibidem, nr. 956. Telegramă, M. A. Petronievic, București, 18/30 decembrie 1877. 24 Corresp. dipl. ..., nr. 636, p. 299. 26 Ibidem, nr. 635, p. 299. 26 Ibidem ; N. lorga, Războiul pentru Independența României, p. 147. 27 Corresp. dipl. ..., nr. 670, document databil la 18/30 ianuarie 1878, p. 317—319; N. lorga, Op. cit., p. 147. 28 Corresp. dipl. ..., nr. 651, p. 308—309; N. lorga, Op. cit.; 29 Arh. Srbije, Beograd, MID — PO, 1877, P/5 — III, nr. 20. Telegramă, copie, M. A. Petronievic către J. Ristid, București, 30 dec. 1877/11 ianuarie 1878. 291 Ibidem, 1878, P/5 — III, nr. 89. Telegramă cifrată, Belgrad, 21 ianuarie/2 februarie 1878. 30 Ibidem, nr. 111. Telegramă a lui M. A. Petronievic către ministrul J. Ristid, București, 21 iaunuarie/2 februarie 1878 ; nr. 100. Raport diplomatic, M. A. Petronievid, București, 28 ian./ 9 febr. 1878. 31 Ibidem, nr. 100. 32 Corresp. dipl ..., nr. 662, p. 314; N. lorga, Op. cit. 33 Arh. Srbije, MID — PO, 1878, P/5 — III, nr. 100. Raport dipl., 28 ian./9 febr. 1878. 34 Corresp. dipl. ..., nr. 674, p. 319. Document databil la 21 ian./2 febr. 1878. 36 Ibidem, nr. 679, p. 321. 36 Vezi pe larg, N. lorga, op. cit., p. 148—163. 37 Arh. Srbije, MID — PO, 1878, P/5 - III, nr. 100. 38 Ibidem. 39 Ibidem, nr. 135. Telegramă, M. A. Petronievid către J. Ristid, București, 7/19 februarie 1878. 40 Ibidem, nr. 151. Raport diplomatic, M. A. Petronievid către J. Ristid, București, 14/26 februarie 1878. 41 Ibidem, 1877, nr. 949. Raport diplomatic, 17/29 decembrie 1877. 42 Ibidem, 1878, nr. 151. 43 Ibidem, nr. 681. 44 N. lorga, op. cit., p. 162. 48 Arh. Srbije, MID — PO, 1878, P/5 — III, nr. 693. Telegramă, Belgrad, 21 septembiic/ 3 octombrie 1878. 46 Ibidem, nr. 698. Raport diplomatic, București, 28 sept./lO oct. 1878. 47 Arh. Statului București, fond Casa Regală, nr. 18/1878, f. 2.Telegramă, Carol al României către Nicolae al Muntenegrului, 25 febr./9 martie 1878. 48 Ibidem, f. 1 — 1 verso. Scrisoare, Nicolae al Muntenegrului, către Carol al României, Cetinje, 3/15 februarie 1878. 49 Ibidem, f. 6. Telegramă, Nicolae către Carol, 31 decembrie 1877/12 ianuarie 1878 (?). 50 Ibidem, f. 5. Telegramă, Nicolae către Carol, 20 (?) 1878. 81 VI. Corovid, Borba za nezavisnost Balkana, Beograd, 1937, p. 104. 82 Ibidem, p. 107. 83 Arh. Srbije, MID — PO, 1878, P/5—III, nr. 135. Telegramă, M. A. Petronievid către J. Ristid, București, 7/19 febr. 1878. 84 Ibidem, nr. 150. Telegramă, București, 14/26 febr. 1878. 88 C. Popov, Op. cit., p. 164. 86 N. lorga, Politica externă a regelui Carol ..., p. 322. („Bismarck ... rezervase stator- niciei aliate (Austro-Ungaria n.n.) cele mai mari concesii : nu era un punct din dorințele ci care să nu fie îndeplinit. I se dăduse apusul sîrbesc al Balcanilor, Serbia independentă fiind pretutin- deni supt amenințarea ei, se smulsese de la „Marea Bulgarie „Macedonia pentru a i se lăsa deschisă calea spre Salonic, i se admisese dreptul de a pune garnizoane în vechea Rascie, san- geacul Novi Bazar, pentru a despărți Serbia de Muntenegru, se lăsase Albania deschisă propa- gandei preoților și consulilor săi, Dunărea-i fusese de fapt atribuită, iar România rămînea ce fusese și pînă atunci: un vasal independent la Dunărea de jos, care nu-i aparținea”.). Pentru problemele în discuție vezi și N. Ciachir, op. cit., p. 223—279 ; Idem, Serbia pe drumul cuceririi independentei naționale (1801—1878), în „Revista de Istorie”, nr. 12/1978, p. 2254—2257; Barbara Jelavich, Romania at Ihe Congress of Berlin: Problems of Peacemaking, în Der Berliner Kongress von 1878. Siidosteuropa als Problem der europăischen Politik. Internationale Tagung, Mainz 11.—15. Oktobcr 1978, text multiplicat, accesibil prin amabilitatea dr. Danica Milid, director al Institutului de Istorie din Belgrad. www.dacoromanica.ro 416 87 C. Popov, Op. cit., p. 164—165. 88 Barbara Jelavich, Op. cit., p. 11 — 17. 88 N. lorga, Războiul pentru Independența României..., p. 161 — 162. 60 VI. Corovid, Op. cit., p. 109. LA ROUMANIE ET LA SERBIE PENDANT LA GUERRE POUR findUpendance. ACTIONS MILITAIRES ET ETATE D’ESPRIT Resume Nous nous proposons dans notre dtude de relever — au-delă des int^rets des grandes Puissances rivales — la raison de l’engagement des principautes de l’Europe de sud-est dans la conflagration antiottomane. Dans le centre de l’attention nous avons situ6 cette fois la situation par- ticuliere des rapports pblitico-militaires entre la Roumanie et la Serbie au moment ou les deux pays âtaient (ou ils btaient en voie d’entrer) en dtat de conflit arm6 avec la Porte Ottomane. Les rapports entre les deux pays sont marqu^s par la rivalitâ autrichienne-russe dans cet espace d’ou r^sultant des nuances particulieres sur la toile de fond de leur stabilita traditionnelle. . Les milieux dirigeants de- Serbie y âprouvent une sorte de „jalouise” ă l’^gard des succes politico-militaires roumains (la dâclaration de 1’IndA pendance, la preuve des qualitâs remarquables de l’armâe sur le champs d’honneur en Bulgarie). Dans les circonstances demi-âchec militaire de 1876, le Kneze Milan n’osait pas s’aventurer de nouveau dans un conflit, craignant les possibleS repr4saiU.es ottomanes en cas d’un 6chec dans la campagneen Bulgarie. Au moment ou la Porte capitulait devant d’Armâe russe-roumaine la Serbie s’engageait effectivement dans la guerre. Le dâroulement des âv^nements a ramenâ les Serbes en contact avec les Roumains ă Vidin. Quoique les deux arm€es aient apport4 des contributions indubitables ă la cause antiottomane, on ne saurait pas parler d’un vâritable sentiment de collaboration devant Vidin : plutât d’un soupgon, d’une rivalitA Les attitudes des deux diplomates representatifs directement int6ress6s, M. Kogălniceanu et J. Ristic, vis-ă-vis de cette question faisent clairement comprendre la collaboration don fr nous avons parlee. Kogălniceanu voyait pour le moment le Vidin occtipâ par l’armce roumaine victorieuse comme un posible ,414ment de nâgociation ă la Conference pour la paix, tandis que Ristic, faisant appel au concours diplomatique autrichien-hongrois, 6vitait. de tonte fașon le voisinage balkanique sud-danubien entre la Rou- manie et la Serbie. Finalement, le d^saccord a dtâ d6pass6 par l’appel ă la confinance traditionnelle dans les relations mutuelles. www.dacaromanica.ro 417 PROBLEME ALE ISTORIOGRAFIEI CONTEMPORANE FALSIFICAREA CONȘTIENTĂ A ISTORIEI SUB EGIDA ACADEMIEI UNGARE DE ȘTIINȚE în Editura Academici de Științe a R. P. Ungare a apărut recent, lucrarea Istoria Transil- vaniei (Erdâly Tortănete), amplă s nteză în trei volume, insumtnd circa 2 000 de pagini, realizată de un colectiv de cercetători, redactor responsabil fiind minstrul culturii al R. P. Ungare, Kopeczi Băla. Obiectul investigației echipei de cercetători unguri constituindu-1 Transilvania — străvechi pănrnt românesc — este firesc interesul pe care lucrarea l-a stîrnit In rindul istoricilor români. Cu atît mai mult cu cît ei sînt îndreptățiți să cunoască în ce cțjip s-a renunțat la vechile teze și clișee naționaliste, șoviniste, vehiculate în vechea orinduire și îp vechea istoriografie. Istoria Transilvaniei, sub coordonarea Iui Kopeczi Băla, nu răspunde în nici un fel acestei așteptări. Cu părere de rău constatăm, de Ia început, că ne aflăm în fața unei lucrări care nu se deosebește In ceea ce privește tezele și concluziile ei fundamentale du vechea istoriografie ungară de orientare șovinistă și revizionistă. Parcurgînd filele acestei lucrări, cititorul are impresia unei incredibile ieșiri din cadrul temporal, pentru că volumele țipă ite în 1986 de Editura Acade- miei Ungare de Științe par a fi scrise cu peste patru decenii în urm$. Și totuși realitatea este că această lucrare a văzut lumina tiparului in zilele noastre, sub girul celui mai înalt for științific și avîndu-1 ca redactor responsabil pe un membru al guvernului ungar. Specialiștii români vor analiza Istoria Transilvaniei și își vor spune cuvintul în fiecare din problemele majore abordate în paginile acestei lucrări. Ceea ce dorim acum este să oferim cititorilor noștri o imagine de ansamblu asupra lucrării pentru a evidenția elementele necesare unei aprecieri ce nu poate duce decît la o singură concluzie: ne aflăm în fața unei denaturări grosolane a istoriei Transilvaniei și, implicit, a istoriei poporului român, în fața vehiculării unor teze pe cît de nocive pe atît de jignitoare la adresa poporului nostru, în fața încercării deliberate de a contesta integritatea teritorială a României. în problemele fundamentale ale istoriei poporu- lui român cum sînt: continuitatea strămoșilor geto-daei, originea dgeo-romană, continuitatea în vatra strămoșească, unitatea românilor în evul mediu și statutul lor politic și juridic, lupta de emancipare națională și socială a românilor transilvăneni, marile bătălii purtate pentru nea- tîrnare, făurirea statului național unitar ca și locul românilor în istoria universală, în toate aceste coordonate esențiale ale trecutului românesc, autorii Istoriei Transilvaniei se situează — așa cum sc va vedea — la antipodul realității istorice, denatțirînd și falsificînd adevărul istoric. De la primele capitole, consacrate istoriei străvechi, se vădește cu limpezime intenția autorilor de a nega orice continuitate de locuire în Transilvania, ca de altminteri în întreg spațiul etnic românesc. Firește, nimeni nu tăgăduiește că în epocile istorice: paleolitic, neolitic, bronz și fier au avut loc deplasări de populație. Cercetările arheologice au arătat însă că, în ciuda acestor mișcări de populații, a existat mereu o masă de băștinași care nu a fost dislocată de mi grațiile succesive ale altor grupuri de populație. Ceea ce ți preocupă însă pe autorii Istoriei Transilvaniei este de a face din această parte a ariei dacice un fel de vad al populațiilor, care vin, pleacă, îl lasă deseori gol și care, în fond, nu aparține nimănui. Este o modalitate de a contesta orice continuitate de locuire și de a tăgădui astfel vechimea elementului autohton, geto-dac, organizarea lui statală în vremea regelui Burebista, acum peste două milenii. Mergînd pe firul istoriei, regăsim, apoi, teza devenită obsesie a istoriografiei ungare: e xterminarea dacilor de către cuceritorii romani, teză susținută pentru a se contesta continui- tatea statornică de locuire în marea arie dacică de la nord de Dunăre, și, mai ales, în interiorul arcului carpatic. Ceea ce citim în această privință în Istoria Transilvaniei este aidoma vechii istoriografii ungare naționaliste: „în analiza depopulării nu este indiferent nici faptul că tocmai partea centrală a țării lui Dceebal (adică Transilvania — n.n.) a devenit provincie nouă. Era teritoriul a cărui populație a fost mai ales nimicită nu numai în război — care în mare parte s-a desfășurat, de asemenea, pe acest teritoriu — ci și pentru că aici dacii au rezistat pînă la sfîrșit, au rămas fideli lui Decebal pînă la cupa cu otravă. Romanii au masacrat, în primul rînd, popu- lația acestei regiuni, ea a ajuns în sclavie sau s-a refugiat în fața cuceritorilor pe teritoriile neocu- pate”1. Autorii ignoră în mod deliberat și în această projjlemă rezultatele cercetărilor arheo- logice care au scos la lumină in WWW£u8O(VOlliaillGa^0in Transilvania vase sau frag- 418 mente de vase dacice — Micia, Angustia, Bologa, Buciumi, Orheiu Bistriței— pentru a nu mai ■ stărui asupra așezărilor dacice descoperite la Lechința de Mureș, Noșlac, Obreja etc., sau cimitirele de incinerație ale aceleiași populații autohtone dace, precum cele de la Soporu de Cimpie, Obreja etc., ce dovedesc — alături de alte mărturii — că la Întrebarea pe care și-o punea Încă, la timpul său, savantul B. P. Hasdeu, Perit-au. dacii? răspunsul este un categoric NU. Și dacă totuși autorii Istoriei Transilvaniei au eludat cu bună știință și cu rea credință rezultatele descoperirilor arheologice, dovezi incontestabile ale culturii materiale și spirituale, ale continuității dacice pe această vatră de locuire, o cerință elementară îi obliga să cunoască vestita inscripție de la Grammeni, lîngă anticul oraș Philippi din Macedonia, inscrip- ție care a produs o întreagă revelație în frontul istoric mondial. în nici un caz această inscripție nu amintește — așa cum fac autorii lucrării — că regele erou Decebal a murit ,,bînd cupa de otravă” împreună cu „clasa conducătoare a dacilor care s-a sinucis în masă” (p. 81). ■ Relansînd vechea teorie neștiințifică a lui Robert Roesler din a doua jumătate a secolului al XÎX-lea, despre originea sud-dunăreană a românilor, autorii Istoriei Transilvaniei neagă posibilitatea romanizării Daciei, pretinzînd că „înlocuirea limbii, care reprezenta gradul cel mai înalt al romanizării, preluarea ca limbă maternă a latinei, nu pot fi demonstrate în Dacia și nici dezvoltarea istorică și socială nu le-a făcut posibile”, (p. 93). Afirmația le este necesară autorilor pentru a plasa procesul formării poporului român în exclusivitate la sud de Dunăre, undeva prin Munții Balcani, unde, în anul 271, cu prilejul retragerii administrației și armatei romane din Dacia, hotărîtă de împăratul Aurelian, ar fi plecat și coloniștii romani din această provincie : „Este posibil — admit în mod« concesiv » autorii — ca nu întreaga populație să fi părăsit provin- cia, deși nimic nu vine în sprijinul acestei posibilități. Oricum, pe baza celor arătate pînă acum se poate afirma că numărul celor rămași a fost nesemnificativ” (p. 103). Și, mai departe : „Cercetarea arheologică veche de două sute de ani din Transilvania nu a putut oferi pînă acum o dovadă certă a continuității populației «romane » din Dacia, care săpoate fi luată în considerație”(p.H3). în cea mai pură posteritate roesleriană, întreeîndu-și chiar „maestrul”, autorii reiau teoria vidului de populație daco-romană la nord de Dunăre pentru a putea prezenta apoi Transilvania ca un pămînt golit de autohtoni și de coloniști, „o țară a tuturor și a nimănui”, cum formulează undeva autorii. Apoi pe acest pămînt al nimănui se succed goți, huni, gepizi, avari, slavi, bul- gari, dar nu ar fi existat nici o urmă de populație daco-romană și apoi românească. Au uitat autorii că un istoric ungur — Huszti Andrâs — a scris rînduri ca acestea : „Urmașii geților trăiesc șî astăzi acolo unde au locuit părinții lor, rostesc în limba în care glă- suiau mai de mult părinții lor. Nici o națiune nu are limba atît de apropiată de acea veche limbă romană (latină) ca limba românilor; ceea ce este un semn sigur și care nu poate î >sela că ci sînt in Transilvania urmașii vechilor coloni romani, despre care însemnăm pc scurt acestea : numele acestui popor în limba lui proprie este de «roman » adică de la Roma, sau român”. Nu invocăm acest autor ca argument determinant, voim doar să amintim că unii istorici unguri au putut rosti cu obiectivitate un adevăr al istorici poporului român : continuitatea daco-ron ană și românească la nord de Dunăre. în timp ce, după autorii lucrării, spațiul dintre Carpați și Dunăre s-ar fi aflat sub slapî- nirea primului țarat bulgar, în anul 894, în bazinul carpatic își fac apariția ungurii : „primul loc dc descălecare a ungurilor a fost deci Transilvania. Drumul parcurs apoi de descălecare a fost prin valea Mureșului și a Crișului Repede și poate prin trecătoarca Mcseș, în direcția Cîinpiei Pannonice” (p. 200). Autorii Istoriei Transilvaniei încearcă să schimbe arbitrar realitatea istorică, invcrsînd situațiile, adică făcînd din români migratori, și din migratori, sedentari. Or, realitatea este că după venirea triburilor ungare în Cîmpia Pannonică în anul 896, și apoi, după înfrîngerile care le-au barat drumul spre Apus, ele au început incursiuni spre interiorul arcului carpatic, deci în Transilvania. Aici, însă, românii trăiau de secole organizați în formațiuni politice atestate de diferite surse istorice intre care însăși Cronica Notarului anonim al regelui Bela, adică de o sursă principală a istoriografiei ungare. în locul acestei realități, autorii Istoriei Transilvaniei prezintă triburile ungare ca , ,dcscălecînd” mai întîi în Transilvania, în mijlocul unei populații slave, ală- turi de care s-ar fi aflat și elemente proto-bulgare, pentru ca după aceea sa se îndrepte spre Cîmpia Pannonică. Transilvania devine astfel „peste noapte” un străvechi „leagăn” al triburilor ungare, mai vechi decît însăși Cîmpia Pannonică, unde se află astăzi statul ungar. Dar românii? se întreabă cititorul, unde au fost cei care formau majoritatea populație1 Transilvaniei? Autorii declară cu falsă prudență : „Nu ne putem angaja aici în disputa cu pri" vire la așa-numita continuitate daco-romană, adică a dăinuirii continue în Transilvania, începînd din antichitate, a unei populații romanizate, ci trebuie doar să repetăm acea constatare ante- rioară că înainte de începutul secolului al XlII-leanu există dovezi nici istorice, nici arheologice, nici toponimice cu privire la existența populației române In Transilvania” (p. 301). în realitate, aceșțe dovezi există șî ele sînt numeroase, rod al unei investigații de decenii a istorio- grafiei române. Autorii Istoriei Transilvaniei le ignoră, le minimalizează sau, pur și simplu, le „desființează”. , _ Un exemplu concludent al negării izvoarelor care li deranjează in tiparele prefabricate ÎI www.dacoromanica.ro constituie „tratamentul” aplicat Notarului anonim al regelui Bela (Anonymus). Pe pagini întregi, autorii încearcă să „demonstreze” că acesta s-a înșelat afirmind că ungurii i-au găsit pe români în Transilvania, cînd au început primele incursiuni în interiorul arcului carpatic. Elortul de „desființare” a lui Anonymus întreprins de autori este deopotrivă straniu și amuzant: rareori s-a văzut într-o istoriografie o asemenea inverșurnare pentru a discredita și infirma relatările istorice oferite de unul din cele mai vechi izvoare ale propriei sale istorii. Vina lui Anonymus? în ochii autorilor este de o gravitate excepțională : li menționează pe români în Transilvania și Banat și amintește de „un oarecare român” Gelu, „ducele românilor”. Este lesne de înțeles că pentru cei ce neagă continuitatea românilor în Transilvania, Notarul anonim este un „obstacol” anevoios culpa lui rcclamînd sancțiunea „lichidării” cronicii sale sau, mai precis, a informațiilor despre Transilvania și, în primul rînd, despre românii transilvăneni. Autorii decretează că Anony- mus s-a înțelat, înțelegînd greșit un pasaj din vechea cronica rusă „Povestea vremurilor de demult” și proiectînd în secolele IX—X o realitate din timpul său, adică de la sfîrșitul secolului al XH-lea : existența imperiului româno-bulgar. Nu vom relua aici discuția — atît de veche — asupra valorii de izvor a cronicii lui Anony- mus. Ne mărginim să repetăm observația, ce s-a mai făcut, că atît timp cît nu a existat un interes politic pentru a prezenta denaturat istoria Transilvaniei, nimeni, nici măcar cineva din anturajul regilor Ungariei nu ezita să recunoască existența de secole a românilor în Transilvania, înainte de incursiunile triburilor ungare. Cu toate limitele impuse de timpul său, Anonymus a fost mult mai aproape de adevăr decît autorii Istoriei Transilvaniei, care folosesc toate mijloa- cele pentru a denatura adevărul: autohtonia și continuitatea românilor în spațiul intra-carpato- danubiano-pontic, deci și în Transilvania, atestate concludent de mărturii istorice, arheologice, lingvistice, toponimice, etnografice, logice etc. Oare se poate pune la Îndoială existența la finele secolului IX și începutul secolului urmă- tor a unor formațiuni politice cuprinzătoare pe teritoriul Transilvaniei de tipul voievodatelor (ducatelor) sau „țărilor”, cum le numeau, în epocă, românii? Relatind, pătrunderea ungurilor în Transilvania, Anonymus arată cum oștile ungare au cucerit mai întîi, în urma unor aprige lupte, teritoriul unui asemenea voievodat, situat spre vest pînă la Tisa, la nord de Satu Mare, spre est pînă la Piatra Craiului și Porțile Meseșului și spre sud pină la Mureș. O asemenea formațiune politică, țară (terra) menționată de cronicar, corespunde pe deplin, ca teritoriu, marii concentrări de așezări constatată în nord-vestul Transilvaniei; condu- cătorul ei (clux) se numea potrivit aceluiași cronicar, Menumorut, și-și avea reședința în cetatea Biharea (în apropiere de Oradea). Iată ce relatează cronica Notarului regal Anonymus : „în adevăr, trimișii lui Arpâd, Usubou și Veluc, au trecut peste riul Tisa în vadul Lucy, și, după ce au plecat de aici, venind în fortăreața Bihor, au salutat pe ducele Menumorut și i-au prezen- tat darurile, pe care ducele lor i le trimisese. La urmă, însă, comunicîndu-i ce avea să spună din partea ducelui Arpâd, au pretins teritoriul numit mai sus. Ducele Menumorut i-a primit însă cu bunăvoință, și, încăreîndu-i cu diverse daruri, a treia zi le-a cerut să se întoarcă. Totuși le-a dat răspuns, zicindu-le: Spuneți lui Arpâd, ducele Hungariei, domnului vostru : datori li sintem ca un amic unui amic, cu toate ce-i sînt necesare fiindcă e om străin și duce lipsă de multe. Teritoriul însă ce le-a cerut bunăvoinței noastre nu îl vom ceda niciodată, cită vreme vom fi în viață. Și ne-a părut rău că ducele Salanus i-a cedat un foarte mare teritoriu, fie din dragoste, cum se spune, fie din frică, ceea ce se tăgăduiește. Noi însă, nici din dragoste nici de frică nu-i ce- dăm nici o palmă de pămînt, deși a spus că are un drept asupra lui. Și vorbele lui nu ne t ulbură inima că ne-a arătat că descinde din neamul regelui Athile, care se numea biciul lui Dumnezeu” 2. Autorii noii Istorii a Transilvaniei declară, însă, că „personajele romantice și luptele neînsemnate descrise de Anonymus” nu-și găsesc nici un fel de confirmare. Să amintim mai întîi că nu ne aflăm în fața unicului caz, cînd, o realitate istorică își găsește reflectarea într-o singură sursă narativă cum este Anonymus. Important, în astfel de situații, este ca izvorul să fie supus unei analize riguroase care să dea la iveală elementele autentice. „Hipercriticismul” autorilor Istoria Transilvaniei față de Anonymus ne amintește de știuta zicală a aruncării din albie a copilului odată cu apa. Elementele legendare, — care se întîlnesc în cronicile medievale, inclusiv în cea a lui Anonymus — nu trebuie să escamoteze realitatea, mai ales că este confir- mată și de alte izvoare scrise și arheologice : în întregul spațiu locuit de români existau în secolele VIII—X formațiuni politice, conduse de juzi și voievozi. Fixarea pe hartă a descope- ririlor arheologice din interiorul arcului carpatic oferă o conturare chiar și celor trei formațiuni politice menționate de Anonymus, care s-a putut înșela în unele detalii, nu în marca realitate a anteriorității românilor față de unguri în Transilvania : copacii nu trebuie să ne împiedice să vedem pădurea. Negind, ocolind, falsificînd sursele istorice, autorii Istoriei Transilvaniei readuc în actuali" tate vechiul arsenal al adversarilor continuității românești la nord de Dunăre.Pentru ci, românii au reprezentat o populație pastorală, care, pe măsură ce se împuținează la sud de Dunăre, spo- rește la nord de fluviu. Pentru a se prezenta preocupați de „rigoarea” ști nțifică, autorii scriu cu simulată precauție: „trebuie să riscăm, totuși, ipoteza că apariția documentară relativtîr- zie a vlaho-românilor în Carpații Meridionali, cu trimitere înapoi cel mult pînă la 1210, nu www.dacaromaiiica.ro Înseamnă că ei efectiv nu au apărut aici doar cu puțin mai înainte” (p. 308). Și pentru a nu „risca” prea mult în afirmația lor, autorii acceptă că în loc de anul 1210 se poate admite că organizarea românilor din Carpații Meridionali, ca paznici ai frontierelor, numiți de regii unguri (desigur I), „poate fi considerată a fi avut loc între 1150 și 1200” (p. 301). Odată „lansată” teza venirii tîrzii a românilor mai întîi în Muntenia și Moldova și, după aceea, în Transilvania din „patria lor sud-dunăreană”, autorii se străduiesc statornic să con- vingă cititorul că un șir de calamități abătute asupra Transilvaniei au favorizat exclusiv pe români! Dacă în anul 1241 marea invazie mongolă a produs mari devastări în Transilvania, beneficiarii au fost cine? românii ! „O urmare directă a invaziei tătare a fost și imigrarea masivă a românilor”, scriu autorii. Apoi, se afirmă că regalitatea ungară a populat domeniile pustiite din jurul cetăților cu „păstori români, care s-au retras din Bulgaria și Serbia spre nord”. Un alt „aliat” al românilor, în viziunea auîorilor Istoriei Transilvaniei, ar fi fost marca epidemie de ciumă, care a lovit continentul spre sfirșitul primei jumătăți a veacului al XlV-lea : „Epidemia de ciumă din 1348—1349 care a adus distrugeri în întreaga Europă și care, după surse din țară și din străinătate, a decimat și populația Ungariei (...) a deschis românimii calea spre satele ungurilor și sașilor dispăruți. Stăpînii de pămînt, care duceau lipsă de forță de muncă, au colo- nizat în satele din Transilvania intcrioaiă, parțial sau in întregime depoulate, românii carej au fost mai puțin loviți de ciumă și care, oricum, se înmulțiseră la număr prin migrație permanen- tă” (p. 342). Lăsăm la aprecierea cititorilor dacă aceasta poate fi calificată drept argumentare științifică ! Odată „nomadizați” ca mod dc trai și „balcanizați” ca arie de obîrșie, românii sînt Înfățișați drept o populație primitivă, aflată la un nivel de dezvoltare inferior celorlalte etnii din Transilvania. Autorii se complac in a stărui asupra înapoierii acestor păstori, infiltrați, pe tăcute și neștiute, în interiorul arcului carpatic, unde ar fi fost „absorbiți” ca urmare a politicii de colonizare și a calamităților generatoare de mari spații nclocuite. Totuși autprii uită că din rînduriic acestei populații prezentată drept „hoinară, primitivă și desculță” s-a ridicat una dintre etic mai strălucite personalități politice și piilitarc ale secolului al XV-lea — lancu de Hunedoara — ajuns și guvernator al Ungariei. în viziunea autorilor, singurul progres făcut de românii transilvăneni este acela al unei sedentarizări progresive, dar foarte lente : „Cei care au trecut la modul de viață sedentar reprezintă la sfirșitul secolului al XVI-lea doar o mică parte a țărănimii române din Transilvania. Majoritatea ei și-a păstrat modul de viață seminomad, de păstorit și creștere a vitelor” (p. 745). Și mai departe: „Aceste colectivități, nelegat de pămînt, migrînd liber cu animalele lor (...) reprezintă întruparea românilor din Transilvania secolului al XVII-lea” (p. 746). Românii transilvăneni ar fi dispus — după opinia autorilor—, dc o armă puternică, în măsură să le asigure victoria pe planul structurii demografice a Transihanici: ci, acești păstori rătăcitori cu turmele lor, ar fi sfirșit prin a deveni majoritari în raport cu sedentarii maghiari, sași și secui, grație a trei factori : sedentarizarea, care pnnc capăt deplasărilor și oferă astfel autorităților posibilitatea de a-i lua în evidență (deci nu este vorba dc o creștere autentică a populației române, ci numai dc înregistrarea ci de către stat sau seniorii feudali), imigrare și natalitate. Potrivit autorilor Istorici Transilvaniei, în anumite perioade se constată fluxuri masive de populație românească venită de peste Carpați — din Muntenia și Moldova — pentru a se pune, mai ales, la adăpost dc povara fiscală. Și Transilvania îi primește, căci, nc spun autorii: „Transilvania pînă în 1687 este o țară care poate asigura protecție, o țară cu consolidare rela- tivă, cu noi posibilități și necesități din cc în cc mai mari în privința forței dc muncă. Deci se bucură de orice venetic” (p. 807). Sîntem dc acord cu autorii că la acea dată Transilvania era „o țară care putea asigura protecție, o țară relativ consolidată”, numai că în acea vreme era un principat autonom si nu făcea parte din regatul ungar, prăbușit și dezagregat la 1541, după transformarea centrului și sudului Ungariei în pașalîc otoman ; Transilvania, la fel celorlalte două țări românești— Moldova și Muntenia — sc bucura de o largă autonomie, accentuind și mai mult legăturilă dintre ele. i Cît privește sporul natural de populație, să amintim doar că in privința românilor „no- mazi.” din Transilvania, autorii nu ezită să amintească dc........poligamia lor”. ■ Ne-am văzrrt siliți să reproducem afirmațiile și caracterizările dc mai sus, jignitoare și defăimătoare la adresa poporului român, pentru ca cititorul să-și facă o imagine cît dc cit despre „probitatea științifică” a autorilor, despre elementara lipsă dc respect față de adevărul istoric, față dc multimilenara istorie a poporului român. Dar să lăsăm istoria — această „carte de căpătîi a fiecărei nații” — să judece adevărul. , Nc oprim acum asupra altei probleme. Dc ce Istoria Transihaniei nu’relatează motivul pentru care regalitatea ungară a adoptat voievodatul ca formulă politico-administrativă- a Transilvaniei, adică o instituție care în scciefatca românească medivală acea un conținut spe- cific, asemănător voievodatului muntean și celui n.cldotean, cc-1 integrează în structurile politice ale spațiului românesc? De cc nu explică nicăieri o mare realitate a csului mediu, si anume că, așa cum a demonstrat istoriografia românească, voievodatul Transilvaniei prezintă www.dacoromanica.ro 421 Caractere fundamentale identice cu acelea ale voievodatului muntean sau moldovean? Este știut că la fel ca In Moldova și In Muntenia, voievodul transilvănean concentra In demnitatea sa țoale atribuțiile militare, administrative și judiciare ale statului. El dispunea de o autoritate completă — ca și dincolo de munți — cu singura deosebire că nu se putea intitula „singur stăpinitor”. Nici o explicație In această Jstorie a Transilvaniei de ce, așa cum s-a dovedit, „nicăieri pe teritoriul vechiului regat al Ungariei — atit de Întins odinioară — nu găsim urme vreunei organizații teritoriale și politice similare aceleia a voievodatului transilvan. Această organizație este, și pe un versant și pe altul al Carpaților, un produs specific românesc-pe care pcnctrațiunea ungară In centrul spațiului nostru politic n-a putut-o nimici, cu toate Încercările repetate pe carele-a făcut în decursul veacurilor” 3. Era de așteptat ca in paginile acestei lucrări de sinteză a istoriei Transilvaniei să se explice specificul structurilor voievoda- tului In raport cu organizarea administrativă a regatului ungar, dar astfel dc probleme — care sint totuși esențiale — nu i-au preocupat pe autori și este lesne de Înțeles dc ce. Ei ar fi trebuit să admită atunci că, datorită prezenței românior cu instituțiile lor specifice, voievodatele și cnezatele, organizate pe Întreg cuprinsul Transilvaniei, regalitatea s-a văzut silită să recunoască și să accepte instituțiile politico-administrativc ale băștinașilor români. în locul unei analize solide și obiective a istoriei Transilvaniei, autorii au preferat falsul și denigrarea. Pentru și obiectivul principal nu a fost adevărul, adică reconstituirea veridică a faptelor, ci „demonstra- rea” unei teze preconcepute, cu o vădită finalitate politică : absența românilor In Transilvania, în perioada pătrunderii ungurilor în interiorul arcului carpatic și contestarea, pe această cale, a drepturilor legitime ale poporului român asupra vetrei sale strămoșești. De ce oare autorii lucrării ignoră opiniile istoricului Farczâdy Elck care Încă In 19;12 scria : „Regii Ungariei au fost siliți să Încuviințeze organizarea deosebită a Transilvaniei, cu voievozi puternici lu fruntea ei, sub presiunea stringentă a necesității, deoarece sentimentu) independenței aici era așa de adine înrădăcinat, incit formațiunea statală, pornită odată, nu mai putea fi oprită” 4. Un alt exemplu concludent pentru procedeele .științifice” ale autorilor este prezentatea statutului nobilimii române transilvănene și inccpaturile politicii de excludere a românilor din viața politică a Transilvaniei. în viziunea autorilor, regimul de discriminare socială,'națio- nală și confesională a care au fost supuși românii transilvăneni — reduși, In cele'din urniă, la situația de populație „tolerată” — apare drept consecința venirii lor tîrzii, prin imigrarea elementelor pastorale sau prin refugierea tn secolele XVII—XVIII a țăranilor din Muntenia și Moldova, ceea ce ar explica situația lor marginală tn viața social-politică transilvăneană. Autorii „admit”, cum s-a văzut, sedentarizarea unei părți a populației românești și existența unei nobilimi române, dar ei explică astfel absența unei „națiuni” (tn sens medieval, adică politic al termenului; In evul mediu „națio” includea numai pătura privilegiată a unei comu- nități etnice) române medievale : „româaimea la sfirșitul evului mediu ajunsese in mase mari să fie iobăgimea nobilimii ungare sau săsești, in parte a nobilimii române ridicate din rîndurile sale. Acesta este și motivul pentru care nu s-a format o „națiune” nobiliară română separată, căci iobagii, indiferent de naționalitate, nu aveau drepturi politice, iar nobilimea, "tot fără deosebire de naționalitate, reprezenta o singură națiune” (p. 344). Și mai departe : „Nobilul ro- mân se declara cu bună știință membru al«națiunii ungare »nobiliare și, In timp ce voievozii și boierii din Muntenia și Moldova, cu excepția unor cazuri izolate, se situau tot mai mult pe poziția compromisului cu puterea otomană, nobilii români din Ungaria se angajau cu dăruire alături de maghiarime In lupta Împotriva acesteia, condiție a situației lor privilegiate” (p. 346). Nu.stăruim aici asupra alirinațici denigrante despre „cazurile izolate” de luptă împotriva Porții otomane, pentru ca orice cititor poate măsura mistificarea săvirșită de autori cind știe că aceste „cazuri izolate” sint In fapt epopeea istoriei medievale a poporului român, biruitor'al puterii militare otomane, In aUtca rinduri, sub conducerea unor domnitori viteji și iubitori de țară : Mircea cel Marc, VladȚcpcș, Ștefan cel Mare, Radu de la Afumați, loan Vodă cel Viteaz, Mihai Viteazul și carc, cu oastea formată de oamenii pămîntului cu o mină pc plug și cu -alta pe sabie, au asigurat țărilor române un statut de autonomie față de Poarta otomană, In timp ce majoritatea statelor din centrul și sud-estul Europei au fost desființate și transformate In pașalicuri. Oare pentru ce’ motive acești conducători dc țară și de oști au fost recunoscuți de onmia publică europeană a vremii drept apărători ai civilizației europene? Ceea cc voim să arătam, în legătură cu istoria poporului român, sint mclodclc de falsificare folosite de autorj, alunei cind realitatea istorică sfidează Încercările lor dc a o prezenta denaturat. Sc știe că tn anul l’idîi, regele Ungariei, Ludovic I de Anjou, a luat un șir dc hotărîri, care marchează începutul elimmăni rumânilor din viata politică a Transilvaniei. Cea mai gravă dintre deciziile regale a fost condiționarea recunoașterii statutului nobiliar dc adeziunea la confesiunea catolică. Constatăm cu uimire că acest moment de excepțională însemnătate din istoria Transilvaniei nu este discutat dc autori tn chip serios In paragrafele despre români, ci apare, in chip surprin- zător, la capitolul ... Cultura medievală In Transilvania, In paragraful Cultura bisericească medievală a românilor transilvăneni. O problemă dc istorie politică de cel mai marc interes este pur și simplu escamotată ca o măruntă problemă confesională; In chip deliberat, autorii www.dacoromaiiica.ro 422 asociază, pentru a crea confuzie, măsurile regelui Ludovic I de Anjou și propunerile de conver- tire silnică, făcute suveranului de vicarul Bartolomeo de Alvcrna, și autorii conchid că „acest zel respingător nu numai că nu a avut efect asupra lui Ludovic cel Mare, care nu a pornit la o nouă acțiune de convertire, dar a sttrnit tn mulți repulsie, Îndeosebi tn rîndurile nobililor maghiari transilvăneni interesați tn stabilizarea românilor” (p, 407). In realitate, măsurile din anul 1366 promulgate de suveranul ungar marchează Începutul unui proces ce va culmina cu alianța dintre nobilimea maghiară, patriciatul săsesc și fruntașii secuilor (Unio trium natio- num, din 1437), formula politică pe care se va întemeia structura Transilvaniei secole de-a rindul și care va face din locuitorii autohtoni și majoritari — românii — „to lerați” pe pro- priul lor păintnt. în același paragraf consacrat culturii medievale din Transilvania, autorii discută și pro- blema creștinismului. Ei arată că tn Ungaria au conviețuit la Început creștinismul de rit' latin și cel de rit ortodox și că „Transilvania s-a aflat la confluența și, tn același timp, la peri- feria celor două culturi creștine. Biserica romană era reprezentată de etnicul ungar și german, cea bizantină de etnicul român și rutean” (p. 366). în privința românilor, autorii afirmă că tradi- țiile lor creștine erau de obîrșie balcanică și slavă. Ne aflăm din nou in fața procedeelor „științi- fice” utilizate de autori. Ei ignoră faptul îndeobște cunoscut că terminologia de bază a creștinis- mului.este în limba română de origină latină, că pe teritoriul Transilvaniei au fost descoperite urme creștine din perioada de după retragerea armatei șr administrației romane din Dacia.și că, ■ deci, în momentul infiltrării triburilor ungare în interiorul arcului carpatic exista o populație românească de .religie creștină, gravitînd în jurul patriarhiei de la Constantinopol și al Imperiului bizantin. Creștinirca ungurilor a avut loc la anul 1000 sub egida Bisericii romane (schisma între Roma și Bizanț a avut loc în anul 1054, dar ea a fost precedată dc tensiuni și ruptnri) și la început, cum arată corect autorii, cele două rituri au coexistat. Este lesne dc înțeles, că, în aceste condiții, prezența românilor creștini din Transilvania a favorizat difuzarea noii religii în rîndurile populației ungare. Preocupați însă să-i „aducă” pe români din sudul Dunării, pină în secolul al XlV-lea autorii nu suflă nici un cuvlnt despre acest aspect al istoriei Transilvaniei. . > ■ După ce a „rezolvat?’ originea românilor, locul lor de baștină, lăslndu-i să umble „homari prin munții Transilvaniei în urma turmelor dc oi”, autorii trec la altă problemă și anume : înfățișarea Transilvaniei drept o parte componentă a Ungariei. Prăbușirea regatului ungar în urma bătăliei de la Mohâcs (1526) și noul statut politic al Transilvaniei, devenită principat- autonom în relații de dependență față de Poarta otomană, ca și celelalte două țări române, nu-i împiedică pc autori — continuatori fideli și în această problemă ai istoriografiei ungare naționaliste — să prezinte acest străvechi pămînt românesc, locuit din totdeauna de români, reprezentînd permanent majoritatea populației, drept o nouă „țară” ungurească : „Domnitori- unguri și conducători ai politicii ungare determină dccî soarta Transilvaniei, devenită stat. Astfel, în deceniile de după 1556, in privința esenței sale, noul stat, care și-a rezolvat propria soartă cu tot mai multă conștiință, a rămas ceea ce devenise în deceniile slngeroase ale formării sale : o rămășiță împinsă spre răsărit a statului medieval ungar. Constrlngerea din afară a rupt aceste teritorii din țara-mamă, i-a schimbat forma de stat și a impus conducătorilor săi o politică externă nouă și îndrăzneață. N-a putut însă să înfringă gindirea, conștiința maghia- rității forțelor conducătoare ale societății” (p. 446). Așadar, principatul Transilvania este prezentat ca o continuare a regatului ungar, o entitate politică deosebită de celelalte două state românești, muntean și moldovean. Autorii se separă aici de un șir de cronicari, istorici și geografi care au stăruit asupra orientării total diferite a Transilvaniei de Ungaria. Astfel, cronicarul Cserei Mihâly observa că „amenințarea pentru Transilvania a venit întotdeauna de la Ungaria și de la unguri” 6, în timp ce istoricul Szilâgyi Sândor releva în anul 1866 că „istoria Transilvaniei nu poate fi integrată istoriei ungare, întrucit ea are un caracter specific” *> pentru ca geograful Gholnoky Jenă să sublinieze că „Transilv ni a își are propria istoric, distinctă de cea ungară”7.- Distinctă de cea ungară, și integrată, adăugăm noi, ansamblului spațiului și societății românești. Este ceea ce recunoaște Cancelaria aulică transilvană din Viena cînd, în anul 1779, releva „legă- tura strinsă care exista între marele principat al Transilvaniei și țările Vecine Moldova și Mun- tenia” 8, cu care forma o adevărată unitate economică. ''• ■ ■■■■'• încă din prefața lucrării, autorii susțin că „timp de secole, istoria Transilvaniei â-a între-' pătrims cu istoria poporului ungar” (p. IV Se știe, de asemenea, cit caz s-a făcut în vechea istorio- grafie ungară și cit caz se mai face și astăzi — mai ales fn cercurile emigrației ungare'—1 despre stăpînirea milenară a Ungariei asupra Transilvaniei. Dar o slniplă aritmetică arată'că' perioada în care Transilvania a constituit o parte componentă a Ungariei se reduce la .tei 51 de ani care separă instituirea dualismului austro'-u'ngar în 1867 dc hotărîrea Marii 'Adunări Naționale a românilor transilvăneni din 1 decembrie 1918 de a uni Transilvania cesului de românizare . .. Maghiarii din Transilvania au trăit primele momente ale transfor- mării istoriei dezorientați, demoralizați. Nu puteau accepta nici ideea că organizarea de stat milenară, din care făceau parte organic și ei, dispare In clteva săptămini și nici ideea că prin anexarea la o țară străină, clădită pe o bază economică-socială mai puțin- dezvoltată, li așteaptă soarta de minoritari”. Ca urmare, după 1918, niciodată In lucrare nu se vorbește de integrarea organică a Transilvaniei In statul național unitar român, de faptul că ea s-a unit cu celelalte provincii românești sau dc reîntregirea României, ci tot impui numai de „schimbarea stăpinirii”. Autorii ignoră total de-a lungul prezentării istoriei Transilvaniei aprecierile documentelor românești privind momentele cruciale ale acestei istorii, nu găsesc spațiu de-a lungul celor 2 000 de pagini să consacre clteva rlnduri legăturilor organice — economice, demografice, culturale — dintre Transilvania și celelalte provincii românești, dar ajunglnd la perioada de după 1918, clnd năzuința statornică a românilor de a făuri și a trăi Intr-un stat național unitar a devenit un fapt Împlinit, o realitate istorică ireversibilă, ei iși aduc aminte, In sfîrșit, de uit citat dintr-un document — este vorba de hotărirea Congresului al III-lea al P.C.R. (1924), impusă, după cunr se știe, de Comintern, prin care „s-a declarat dreptul la autodeterminare a popoarelor pină la despărțire, s-a stabilit că România, prin unificarea diverselor regiuni, s-a transformat dintr-un stat național Intr-un stat multinațional” (p. 1736). . Dictatul fascist de la Viena este prezentat ca un „arbitraj” cerut de guvernul român, iar represiunile și crimele regimului horthyst sint estompate printr-o inventată politică simi- lară a autorităților române : „A Început astfel așa-numita politică națională de reciprocitate, la expulzări s-a răspuns cu expulzări de cealaltă parte, la internări cu internări, la Închiderea de școli s-a răspuns cu închiderea de școli, creindu-se o totală nesiguranță a soartei românimii din Nord, respectiv, maghiarimii din Sud” (p. 1754). Așadar, se pune semnul identității între situația celor două populații, treclndu-se sub tăcere faptul că dincolo de expulzări și internări, de care pomenesc autorii, în nord-vestul României s-a dezlănțuit o teroare de o ferocitate fără precedent. Bărbați și copii măcelăriți, femei gravide spintecate, familii Întregi exterminate, intelectuali de vază și clerici asasinați, masacre in masă ca cele de la Ip și Trăznea, crime oribile ca cele de la Moisei și Sărmaș — iată ce a jalonat anii de groază ai cotropirii nord-vestu- lui României de către horthyști. Acestea sint fapte care nil pot fi escamotate, pentru că ele sînt Încă vii, dureros de vii în memoria oamenilor acestor meleaguri românești. •Fără cele mai elementare scrupule față de realitatea istorică, autorii, consecvenți In preocuparea lor de a denatura și falsifica, sugerează un paralelism asemănător și In privința situației evreilor din Transilvania In anii celui de-al doilea război mondial. Se afirmă că din teritoriul cotropit de horthyști a fost „transportată o parte Însemnată a populației evreiești, cca 90 000 — 100 000”, în timp ce In România „au fost asasinați 387 000 de evrei” (p. 1757 — 1758). Să nu știe oare nici unul din autori că din teritoriul de sub ocupația horthystă au fost deportați țiu o parte Inse mnată, ci absolut toți, nu 90 000— 100 000, ci peste 160 000 de evrei? www.dacoromanica.ro 426 Să nu știe oare chiar nici unul că Însuși Horthy a recunoscut că deportarea, așa cum a făcut-o jandarmeria ungară, a Întrecut prin cruzime chiar și ceea ce s-a Intimplat In Germania nazistă? Este posibil să le fie autorilor complet străine lucrările istoricului american Randolph Braham despre holocaustul In Ungaria și In partea smulsă României prin Dictatul de la Viena, istoric american care a subliniat că evreii de aici ,,au fost exterminați Intr-un ritm fără precedent prin cel mai teribil program de deportare și masacrare nemiloasă, Intllnit in Întregul război”?18. Iar referindu-se la România, același istoric afirrfiă că In acele cumplite Împrejurări, România a con- stituit un liman pentru evrei13. Credem că sint suficiente exemplificările de falsificare a istoriei Transilvaniei și de deni- grare a istoriei poporului român. Totuși, mai adăugăm concluzia lucrării, carc este pe cit de gravă pe atit de tendențioasă : „Transilvania este o entitate etnică și culturală deosebită In Europa centrală și răsăriteană și evoluția situației ei influențează dezvoltarea acestei regiuni ...” (p. 1778). Așadar, Transilvania nu este, după opinia autorilor, o parte componentă a statului român, ci o „entitate etnică și culturală deosebită”, suveranitatea statului român este implicit limitată, de vreme ce „situația ei (a Transilvaniei — n.n.) influențează dezvoltarea acestei regiuni” (a Europei centrale și răsăritene — n.n.). în fața acestor neadevăruri orice cititor onest, orice om de bună credință nu poate citi aceste rinduri fără ca lectura lor să nu stirnească indignarea și protestul față de afirmațiile provocatoare ale colectivului de autori, condus dc Kopcczi Băla. Cum Iși permit autorii acestei cărți, pc a cărei copertă este scris Istoria Tran- silvaniei, să Încerce anularea rezultatului unei lupte Îndelungate, care a impus poporului român jertfe și sacrificii, pentru Îndeplinirea unei statornice aspirații multiseculare : unitatea națio- nală? Cum poate sluji o asemenea lucrare „prieteniei dintre cele două popoare”, așa cum declara emfatic redactorul responsabil al lucrării ? Este un fapt unanim cunoscut că grație politicii Partidului Comunist Român, problema națională a fost integral și definitiv rezolvată : românii și naționalitățile conlocuitoare au ace- leași drepturi și Îndatoriri și sint angajați in efortul comun al edificării societății socialiste mul- tilateral dezvoltate. Dar despre marile realizări ale României socialiste, obținute In toate domeniile, inclusiv in problema națională, autorii nu spun aproape nimic, motivlnd din nou, In mod pueril, că . .. nu.dispun de informații. în realitate, din lectura lucrării se desprinde constatarea că autorii nu stnt preocupați atit dc soarta naționalității maghiare din România, cit mai ales dc a crea o diversiune și dc a induce in eroare opinia publică. Acțiunea lor se integrează astfel Încercărilor de a crea o falsă problemă a „minorităților din România” pentru carc nu există nici un temei obiectiv, înfrățite prin lupta și munca lordc-a lungul secolelor, poporul român și naționalitățile conlocui- toare dau astăzi un chip nou patriei lor comune, Republica Socialistă România. Prin orientarea ei politică, Istoria Transilvaniei apare ca o lucrare, Întocmită in spirit revizionist și șovin, racordindu-se astfel perfect literaturii istoriografice ungare naționaliste, carc din secolul trecut și pînă astăzi Încearcă să justifice reînvierea unor structuri politice și teritoriale anacronice. Din noianul dc lucrări ale propagandei horthyste amintim doar volumul ,, Transilvania”, tipărit dc Societatea ungară de istorie, a cărui prefață este datată 1 august 1940. Redactată — și aceasta — dc un colectiv de autori, intre care și primul ministru de atunci al Ungariei, Tclcki Păi, precum și cițiva istorici, Intre care Makkai Lăszlo, prezent și acum Intre redactorii Istoriei Transilvaniei, lucrarea „ Transilvania” urmărea să-i convingă pe Hitler și Mussolini că Transil- vania trebuie să aparțină Ungariei. în ajunul odiosului Dictat de la Viena, regimul horthyst ceruse, așadar, istoriografiei ungare să dea, prin reprezentanții ci legitimarea istorică a preten- țiilor revizioniste, anexioniste asupra Transilvaniei românești. Să mai amintim că Ministerul Propagandei al Rcichului hitlerist a cerut unei comisii dc specialiști, condusă dc W. Czell, o expertiză asupra acestei lucrări. Ccl solicitat a întreprins o examinare riguroasă a lucrării, la capătul căreia a conchis că ceea ce era destinat să influențeze poziția marilor puteri fasciste nu cra dcclt o „șarlalanie politică”. Interesele Germanici hitleriste și Italiei fasciste au determi- nat totuși Dictatul dc la Viena, prin care partea dc nord-vest a României a fost oferită Unga- riei horthyste. în 1946, in timpul lucrărilor Conferinței de pace dc la Paris, același Makkai Lăszlo a publicat, in limba franceză, o Istorie a Transilvaniei al cărei rost era să convingă, de această dată coaliția antihitlcristă că Transilvania aparține prin Întreaga ei istoric Ungariei și că deci pretinsa injustiție dc la Trianon nu trebuie repetată. „Argumentarea” autorului nu a convins -și negustoria meschină încercată la Paris, pentru a smulge măcar o parte din teritoriul Transil- vaniei In beneficiul Ungariei, a eșuat. Astăzi același Makkai Lăszlo, care a scris pentru Hitler și Mussolini, apoi pentru Învin- gătorii lor, iși Încearcă — alături de alți colegi — obiceiul de falsificator și denigrator al isto- riei poporului român. Considerat in țara sa „specialist” al istoriei Transilvaniei, el apare în fapt ca „apostolul” Intlrziat al unui caz revizionist invalidat dc istoric. ' Pe cine vor autorii să convingă acum că Transilvania este o „entitate etnică și culturală deosebită”? Cine confruntă cele trei lucrări citate care merg din. timpul Ungariei horthyste www.dacoromanica.ro p!nă In zilele noastre constată că tezele de bază sînt aceleași, iar, uneori, chiar și formularea lor Promisiunile autorilor privind ..aplicarea categoriilor fundamentale ale materialismului istoric” se dovedesc vorbe goale : ne aflăm în fața unei lucrări scrise în spirit reacționar, naționalist, cu izbucniri șovine, revizioniste. Metoda colectivului de autori unguri este, cum s-a văzut, foarte „simplă” : tot ceea ce nu intră în tiparele interpretării lor predeterminate, cu o finalitate politică de cea mai clară esență revizionistă, este eliminat. Caracteristic, î* această privință, este tratamentul aplicat lucrărilor românești de istorie, ale căror concluzii sînt ignorate sau declarate „depășite”. Dia- logul, adică adevăratul schimb de opinii, desfășurat cu competență și obiectivitate, devine astfel imposibil. își închipuie însă autorii Istoriei Transilvaniei că, închizînd ochii în fața mărturiilor care infirmă tezele lor, ele încetează astfel să mai existe? Venite din secole și milenii, aceste mărturii — de la cea a lui Herodot despre geți și pînă la sursele contemporane — vor fi întot- deauna dovezile de neclintit ale continuității și unității românești în vatra dacică. Și orice con- strucție interpretativă care le ignoră va sfirși prin a se prăbuși. O precizare este necesară: nu întîlnim în această lucrare enormități cu care ne obișnuise vechea istoriografie ungară, ca, de pildă, afirmația că românii au devenit majoritari în Transil- vania grație regimului alimentar, caracteristic păstorilor, adică întemeiat pe produse lactate I Falsificatorii de azi s-au mai rafinat. Nu mai invocă astfel de enormități: se străduiesc acum să strecoare propaganda lor într-un ambalaj mai credibil: acela al unei cercetări „științifice”, „obiective”. Este ceea ce a încercat să facă, spre exemplu, așa-numitul „Comitet pentru Tran- silvania”. creat de emigranți de origine ungară din S.U.A., care a tipărit în 1980 un supliment al publicației sale „Carpathian Observer”, sub titlul Transilvania și teoria continuității daco- romano-române. între cele susținute de autorii textelor din acest supliment și cei ai Istoriei Transilvaniei, nici o deosebire notabilă. Poate de aceea s-a și reprodus discuția dintre patru istorici din H. P. Ungară — Gyorffy Gyorgy, Hanak P6ter»Makkai Lăszlo, Mdcsy Andrăs (ultimii doi, redactori ai Istoriei Transilvaniei). între istoriografia emigrației ungare și istoriografia din R. P. Ungară nu există deosebire cînd e vorba de Transilvania, mai exact de poziția revi- zionistă față de ea. Uimește și indignează că o astfel de lucrare care sfidează adevărul istoric, falsificînd grosolan și denigrînd gloriosul trecut multimilenar al poporului român, a putut să apară sub egida Academiei Ungare de Științe. Cum se poate admite ca o instituție menită să reprezinte cel mai înalt for de probitate științifică și etică profesională să-și dea girul unei lucrări care nu are nimic comun nici cu știința, nici cu etica, care ignoră, falsifică și denaturează fără scrupule cele mai elementare adevăruri, care reînvie calomnii și teze ce le credeam de mult îngropate în lada cu gunoi a istoriei, vehiculînd idei nocive, periculoase, ce nu pot stîrni decît dispreț și mînic, nu pot decît să dezbine, să creeze disensiuni, să învenineze atmosfera ? Istoria Transilvaniei este un model de cum nu trebuie scrisă istoria. Ignorarea deliberată a surselor ce nu convin și a literaturii de specialitate cu concluzii diferite, interpretările arbitrare (un exemplu sugestiv îl oferă manipularea tendențioasă a datelor despre populație oferite de conscripții și recensăminte), falsurile și denigrările — caracterizează această lucrare care ne apare ca o ediție întîrziată, anacronică și regretabilă a vechilor poziții ale istoriografiei ungare, și încă din perioada Ungariei horthyste, , Istoria este, in primul rînd, chemată să găsească și să rostească adevărul și tot ce se clă- dește pe adevăr este trainic și benefic. Ca și limbile din celebra fabulă a lui Esop, istoria — în funcție de cum este scrisă — poate apropia sau dezbina popoarele. Trăim într-o lume care aspiră la pace, securitate și cooperare : de ce să nu punem istoria in slujba acestor idealuri ale întregii omeniri? De ce să nu se slujească, așa cum se cuvine cauza nobilă a cunoașterii reciproce și apropierii între popoare ? De ce să o înjosim la ingrata funcție de propagatoare a urii ? Procedînd astfel, pîngăriin istoria ca știință și ne descalificăm ca profesioniști ai ei; este ceea ce an uitat, din păcate, autorii Istoriei Transilvaniei, punindu-se în postură de falsificatori ai istoriei. Acad. Ștefan Pascu Dr. Mircea Mușat Dr. Florin Constanliniu NOTE 1 Erdely Tartinele, voi. I, Akadimiai Kiado, Budapest, 1986, p. 82 (trimiterile ulterioare se vor face în text). 2 Anonymi Bele Regis Notarii, Gesta Hungarorum, în G. Popa-Lișseanu, Izvoarele istoriei românilor, voi. I, București, 1934, p. 91. 3 Victor Papacostea, Voievozi și cnezi, în Civilizație românească și civilizație balcanică, București. 1983, p. 227. 4 Farczâdy Elek, Az erdely vajdâk igaszăgszolyăltatăsi Kataskore is mukbdese 1437 elbtt, Budapest, 1912, p. 7. , www.dacaromanica.ro 428 5 Nagyajtai Csereț Mihâly, Historiăja (1661—1711), Pest, 1852; E. Lukinich, Les idees politigues dirigeantes de la Principaule de Transyloanie de 1541 ă 1600, In „Bulletin d’informa- tion des Sciences historiques en Europe Orientale”, V(1933), p. 9. 6 Szilăgyi Sandor, Erdelyorszăg Tortenete, voi. I, Pest, 1866, p. VI. 7 Cholnoky, Jeno, Budapest fiildrajzi helyzete, „Foldrajzi kozlemânyek”, XLIII, V, 1915, p. 206. 8 I. Moga, Politica economică austriacă și comerțul Transilvaniei, în „Anuarul Institutu- lui de Istorie Națională”, Cluj, VII (1937—1938), p. 144. 9 Apud Milton Lehrer, Ardealul pămînt românesc, București, 1944, p. 104. 10 Apud Mircea Mușat, Ion Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român unitar, Bucu- rești, 1983, p. 373. 11 Teodor V. Păcățian, Cartea de aur sau luptele politice naționale ale românilor de sub coroana ungară, voi. VIII, Sibiu, 1913, p. 668 — 669. 12 Randolph L. Braham, Genocid and Reward, Boston, Hague, Dordrecht-Lancaster, p. 691. 13 Ibidem, p. 905. www.dacoromanica.ro 429 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE ACTIVITATEA ȘTIINȚIFICĂ A CADRELOR DIDACTICE DE LA FACULTATEA DE ISTORIE ȘI FILOZOFIE (SECȚIA ISTORIE- FILOZOFIE) ÎN ANUL 1986 Ca și In anii trecuți, sarcinile științifice ale cadrelor didactice au fost integrate planului unitar de cercetare al institutelor facultății și orientate cu precădere, spre probleme majore ale istoriei naționale și universale. In anul 1986 au fost încheiate un capitol la Monografia cimitirului nr. 4 de la Sărata Mon- teoru (lector Ligia Bârzu) și lucrările: Figurine și reprezentări antropomorfe geto-dacice (asist. Vasile Dupoi) și Deputății Uniunii Populare Maghiare in Parlamentul României (asist. Elisabeta Alecu). Din anul 1986, cadrele didactice lucrează la următoarele teme, aflate în stadiul de docume- tare și redactare parțială : Documenta Romaniae Historica B. Țara Românească, Istoria agricul- turii românești, Istoria diplomației românești (prof. Ștefan Ștefănescu) ; Circulația monedei oto- mane în Principatele Române (sec. XV— XVI) (asist. Adina Berciu Drăghicescu) : Iluminism și modernism in politica reformatoare a unor domnitori fanarioți din secolul al XVIII-lea (conf. Matei Vlad) ; Revoluția română din 1848— 1849. Culegere de studii (prof. Constantin Corbu, lector Maria Totu, lector. Gheorghe Iscru, asist. Ion Bălgrădean); Invățămîntul în dezbaterile parla- mentului român, 1864—1899 (lect. Nicolae Isar); Istoria parlamentului (1918— 1940) (prof. Titu Georgescu, conf. loan Scurtu, lector Gheorghe Z. lonescu, asist. Doina Smtrcea, Pompiliu Tudoran) ; România și problema Dunării în timpul celui de-al doilea război mondial (conf. Iulian Cârțână) ; Sistemul electoral din România tn perioada 1948— 1985 (lector Vasile Budrigă) ; Ini- țiative și contribuții ale României Socialiste la statornicirea unui climat de bună vecinătate, colabo- rare și pace în sud-estul Europei (din 1965 pină în prezent) (prof.Gheorgheloniță); Structuri sociale in antichitate, evul mediu și epoca modernă (lector Zoe Petre, asist. Vlad Nistor, lect. Florentina Cazan, prof. Radu Manolescu, lect. Mircea Popa) ; Probleme fundamentale ale istoriei sud-estului european (lect. St. Brezeanu, lect. Mihai Maxim, conf. Nicolae Ciachir) ; Studii de istoria sud- estului european (lect. Mihai Maxim); Istoria relațiilor internaționale, voi. I, 1919— 1945 (prof. Zorin Zamfir, conf. Gheorghe Căzan, lect. Constantin Bușe) ; Dicționarul universal al măritor istorici (lect. Lucian Boia la care mai colaborează, in afară de plan, lect. Ligia Bârzu, lect. Stelian Brezeanu). Sint de subliniat integrarea unor membri ai corpului profesoral, în calitate de coordona- tori și de autori, in colective mixte de lucru, formate din cadre didactice și cercetători ai institu- telor facultății, ca în cazul colecției Documenta Romaniae Historica sau al temelor : Istoria agriculturii românești, Istoria diplomației, Probleme fundamentale ale istoriei sud-estului euro- pean, Studii de istoria sud-estului european, Inițiative și contribuții ale României Socialiste la sta- tornicirea unui climat de bună vecinătate, colaborare și pace în sud-estul Europei, cercetarea unor teme de amploare de către colective mai largi de cadre didactice, ca în cazul temelor : Revoluția română din 1848— 1849, Istoria parlamentului (1918— 1940), Structuri sociale în antichitate, evul mediu și epoca modernă. Istoria relațiilor internaționale 1919— 1945, precum și participarea unor cadre didactice la lucrări de cooperare internațională, ca la Dicționarul universal al marilor istorici, ce urmează să fie editat în S.U.A. sub titlul : Great Historians. An International Dic- tionary. Unele teme din planul de cercetare ca și alte cercetări au fost valorificate sub formă de cărți, studii și manuale universitare. Cadrele didactice ale secției de istorie-filosofie și-au adus contribuția, în calitate de coor- donatori san coautori, la următoarele lucrări colective : Războiul dintre geți și perși, 514 î.e.n., Edit. Militară, București, 1986 (Adina Berciu-Drăghicescu), Istoria militară a poporului român, voi. III, Edit. Militară, București, 1986 (Mihai Maxim) ; Revoluție și proces revoluționar în edifi- carea societății socialiste, Edit. Politică, București, 1986 (Gheorghe loniță, loan Scurtu, Constan- tin Bușe) ; Reflectarea istoriei universale în istoriografia românească. Bibliografie, Edit. Academiei R.S.R., București, 1986 (Ștefan Ștefănescu) ; Românii în istoria universală, Tip. Universității, Iași, 1986 (loan Scurtu, Constantin Bușe) ; Cercetări de istorie și civilizație sud-est europeană, voi. II, București, 1986 (Gheorghe loniță) ; Poporul român și lupta de eliberare a popoarelor din Balcani, Direcția Generală a Arhivelor Statului, București, 1986 (Nicolae Ciachir). Handbuch der europăischen Wirtschafts —und Sozialgeschichte, voi. III, Stuttgart, Klett—Cotta, 1986 www.dacaromanica.ro 430 (Radu Manelescu); Rezistența antifascistă și antiimperialistă in țările din Asia și Africa, 1931— 1943, Edit. Militară, București, 1986 (Constantin Bușe); Jocul periculos al falsificării istoriei. Culegere de studii și articole, Edit. Științifică și Enciclopedică, București, 1986 (Ștefan Ștefăneecu, Gheorghe loniță); Itinerare patriotice, Edit. Sport-Turism, București, 1986 (loan Scurtu); Călătorie în timp. Turism și istorie, Edit. Sport-Turism, București, 1986 (Maria Totu), - Cadrele didactice au publicat de asemenea 65 de studii și articole științifice in periodicele : „Anale de istorie”, „Analele Universității din București, Istorie”, „Convorbiri literare”, „The entire people struggle”, „Era socialistă”, „Forum”, „Lupta întregului popor’ ’, „Magazin istoric”, „Manuscriptum”, „Miorița. A Journal of Romanian Studies”, „Presa noastră”, „Revista arhive- lor”; „Revista de contabilitate”, „Revista de filosofic”, „Revista de istorie”, „Revista de peda- gogie”, „Revista muzeelor și monumentelor”, „Revue des âtudes sud-est europâennes”, „Revue roumaine d’histoire”; „Roumanie”, „Roumanie. Pages d’histoire”, „Studii clasice”, „Studii și articole de istorie”, „Studii și cercetări de documentare”, „Studii și cercetări de istorie veche și arheologie”, „Symposia thracologica”. • 'A fost de asemenea definitivată noua ediție a manualului universitar unic Probleme funda- mentale ale istoriei României (sub tipar) (Ștefan Ștefănescu, Gheorghe loniță, Iulian Cârțână, loan Scurtu, Ligia Bârzu). 1 Acestbra li se adaugă numeroase articole pe teme de istorie publicate tn presa centrală și locală sau in alte periodice de cultură. în afară de contribuții publicate, potențialul de cercetare al secției de istorie-filosofie a fost valorificat și prin alte forme de cooperare și manifestare științifică. în cadrul acestora, de o binemeritată apreciere se bucură activitatea „Laboratorului de demografie istorică” (președinte : prof. Ștefan Ștefănescu) și a „Laboratorului de studii otomane” (președinte : prof. Gheorghe loniță, vicepreședinte: lect. Mihai Maxim). Prin organizarea unor cursuri de specialitate, a unor ședințe lunare de comunicări și a elaborării unor lucrări colective, activități la care iși aduc contribuția cadre didactice din învățămîntul superior și liceal, studenți, cercetători, arhiviști, muzeografi, lingviști, demografi, medici etc., cele două laboratoare repre- zintă nuclee de cercetare interdisciplinară șir comparatistă de recunoscută valoare științifică in domeniul demografiei istorice și studiilor otomane. Cinstind marile aniversări ale istoriei patriei, Facultatea de istorie și filozofie a organizat în colaborare cu instituții de învățămînt și cercetare din București și din țară, simpozionul știin- țific dedicat celei de a 65-a aniversări a făuririi Partidului Comunist Român (21— 22 aprilie 1986), la care au susținut comunicări 9 cadre didactice și 16 studenți de la secția de istorie-filozofie a facultății și alți specialiști și simpozionul științific consacrat aniversării a 2500 de ani de la prima atestare documentară a geto-dacilor și a luptei lor pentru libertate (4 decembrie 1986), la care au prezentat comunicări 2 cadre didactice de la secția de istorie-filozofie a facultăți și alți specialiști. • Totodată, cadrele didactice ale secției de istorie-filozofie a facultății au participat, prin susținere de comunicări și referate și la alte manifestări științifice din București și din țară orga- nizate'de alte instituții, ca simpozioanele cu temele: Tinerețea revoluționară a tovarășului. Nicolae Ceaușescu ; Uniunea Tineretului Comunist, e continuatoare a tradițiilor de luptă revo- luționară ale Partidului și poporului român ; Aniversarea a 65 de ani de la făurirea Partidului Comunist Român ; Aniversarea a 50 de ani de la procesul luptătorilor comuniști și antifasciști de la Brașov; Aniversarea a 42 de ani de la actul istoric de la 23 August 1944 ; împlinirea a 600 de ani de la urcarea pe tronul Țării Românești a lui Mircea cel Bătrtn ; împlinirea a 2500 de ani de la atestarea documentară a luptelor geto-dacilor pentru libertate ; Locul și rolul românilor în istoria universală, precum și la sesiunile și ședințele de comunicări ale Academiei R.S.R. și ale' Academiei de Științe Sociale și Politice, ale Academiei de Partid pentru Învățămînt social-politic,- ale Institutului de istorie „N. lorga”, Institutului de studii sud-est europene, Institutului de arheologie, la ședințele de comunicări ale Societății de studii bizantine etc. Cadrele didactice au adus șt aduc de asemenea o contribuție bine apreciată la manifestări științifice exțerne și în cadrul unor instituții șPovganisme științifice cu caracter național și inter- național. Ca participare la manifestări științifice internaționale menționăm : Congresul oamenilor de știință și cultură tn apărarea viitorului pașnic al planetei, Varșovia (Ștefan Ștefănescu), Colocviul „Muntele”, Sofia (Ștefan Ștefănescu), Cel de-al X-lea Congreslnternațional al Societății Turce de istorie, Ankara (unde au trimis comunicări Nicolae Ciachir și Mihai Maxim), Cel de-al 1 V-lea Simpozion al Comitetului Internațional de Studii Preotomane și Otomane, Pâcs (unde a trimis comunicare Mihai Maxim). De asemenea, ca redactor șef al lucrării Great Historians. An internațional Dietionary, Lucian Boia a avut reuniuni de lucru la universitățile din Urbana și Buffalo (S.U.A.). Constatăm însă că nici în acest an potențialul științific al cadrelor didactice nu a fost solicitat în măsura cuvenită. De asemenea unele cadre didactice au participat la lucrările comisiilor mixte de istorici români și sovietici (Ștefan Ștefănescu, Gheorghe loniță, Iulian Câr- țână, loan Scurtu), de istorici români și maghiari (Ștefan Ștefănescu, Iulian Cârțână) și de isto- rici români și vest-germani (loan Scurtu). m Aprecierea științifică de care se bucură cadrele didactice ale secției de istorie-filozofie se reflectă și în activitatea susținută pe care o depun în cadrul unor instituții și organisme știin- www.dacaromanica.ro țifice interne și internaționale tn calitate de : membru tn Consiliul Național al Științei și învă- țămîntului, membru corespondent al Academiei R.S.R.. președinte al Secției de istorie și arheo- logie a Academiei de Științe Sociale și Politice (Ștefan Ștefănescu), membru în Biroul Secției de istorie și arheologie al Academiei de Științe Sociale și Politice (Gheorghe loniță), vicepreședinte al Comitetului Național al istoricilor din România (Ștefan Ștefănescu), director al Institutului de istorie „N. lorga” (Ștefan Ștefănescu), director al Institutului de Studii sud-est europene (Gheorghe loniță), membri ai comisiei de istorie militară (Ștefan Ștefănescu, Gheorghe loniță), președintele comisiei române de istorie maritimă (Radu Manolescu), membru al Academiei europene de istorie de la Bruxelles (Ștefan Ștefănescu), membru în comisiile internaționale de istorie a istoriografiei, de studii slave, de demografie istorică (Ștefan Ștefănescu), vicepreședinte al Comisiei Internaționale de istoriografie (Lucian Boia) etc. Cadrele didactice ale secției de istorie-filozofie își aduc de asemenea o substanțială contri- buție ca redactori-șefi sau ca membri în comitetele de redacție ale unor periodice centrale de istorie, ca : „Anale de istorie”, „Analele Universității din București, Istorie”, „Era socialistă”, „Magazin istoric”, „Revista arhivelor”, „Revista de istorie”, „Revue des dtudes sud-est euro- pâcnnes”, „Revue roumaine d’histoire”, „Studii și articole de istorie”, „Studii clasice”. In ceea ce privește perfecționarea prin doctorat, asist. Elisabeta Alecu a susținut teza cu titlul Lupta comună a oamenilor muncii români ?i maghiari în anii 1944— 1917 în fostele județe Brașov și Trei Scaune, asist. Ion Bălgrădean se află în faza de redactare finală a tezei, iar asist. Vlad Nistor — în etapa susținerii examenelor și a referatelor. Radu Manolescu SIMPOZION CONSACRAT ÎMPLINIRII A 125 DE ANI DE LA ÎNFĂPTUIREA UNIFICĂRII POLITICO-ADMINISTRATIVE A PRINCIPATELOR | ' în ziua de 11 februarie 1987 s-a desfășurat la Muzeul de istorie și de artă a municipiului București, sub auspiciile Institutului de Istorie ,,N. lorga” și a instituției-gazdă, un simpozion științific consacrat împlinirii a 125 de ani de la realizarea unității depline a Principatelor. în Cuvîntul de deschidere, profesorul Ștefan Ștefănescu, directorul Institutului de Istorie „N. lorga” a prezentat importanța momentului istoric căruia i-a fost dedicată manifestarea, evidențiind locul pe care evenimentele desfășurate cu 125 de ani în urmă îl ocupă în evoluția istorică a României moderne. în comunicarea Unificarea politico-administrativă a Principatelor, Dan Berindei a înfățișat limitele care au fost impuse statului național, după dubla alegere a lui Alexandru loan Cuza, în ceea ce privea unitatea sa structurală. Au fost reliefate acțiunile întreprinse de noul domnitor și de sfetnicii săi, în domeniile unde acest lucru a fost posibil, pentru a duce mai departe pro- cesul de unificare, accentuat mai ales în domeniul militar. De asemenea, a fost înfățișată lupta necurmată ce a fost dată, pe plan politic și diplomatic, pentru a se pune "capăt unor situații anacronice și care frlnau procesul de dezvoltare a țării „celei noi” prin menținerea separației politico-administrative. Deși unificarea politico-administrativă a fost acceptată în ultimele luni ale anului 1861 de puterile garante și de puterea suzerană, a fost evidențiat faptul că supu- nindu-se aparent voinței marilor puteri, în fapt unirea deplină a fost considerată ca rodul direct al străduințelor naționale, ca un drept de necontestat al poporului român. în comunicarea Acțiuni politico-diplomaiice pentru recunoașterea internațională a unirii depline a Principatelor, Beatrice Marinescu și Șerban Rădulescu-Zoner au evocat eforturile ce au fost depuse pe planul relațiilor externe de tînărul stat național român pentru a obține con- sensul puterilor garante la unificarea structurilor sale administrative. Dc asemenea, comuni- carea a prezentat pozițiile acestor din urmă puteri și cursul evenimentelor spre ceea ce se va concretiza într-un firman al sultanului, impus acestuia de concertul puterilor dar mai ales de presiunea politică exercitată de însuși poporul român. A fost menționat, ca și în cea dinții comunicare, tocmai pentru a se sublinia hotărîrea de nezdruncinat a națiunii, planul unei pro- clamări interne a unificării depline, fără a se mai aștepta un consens tergiversat, plan la Care s-a renunțat însă, în două rînduri, la începutul verii anului 1861 și apoi două luni mai tîrziu, cînd s-a constatat că marile puteri erau pe cale de a accepta împlinirea ardentei năzuinți. Aurel Duțu a înfățișat capitala București în contextul momentului istoric evocat, în co- municarea Bucureștii în timpul domniei lui Alexandru loan Cuza, avindu-se în vedere că o dată cu unificarea guvernelor și a Adunărilor, ca și a întregii administrații, în ianuarie 1862 Bucu- reștii au devenit capitala noului stat național. Problemele demografice, politice, culturale și administrativ-edilitare ale capitalei țării în vremea „domnului Unirii” au fost înfățișate în complexitatea și corelarea lor, descriindu-se astfel începuturile dezvoltării istorice a orașului București după asumarea funcțiilor de capitală a statului național. www.dacaromanica.ro 432 Simpozionul a fost Încheiat prin comunicarea lui Petre Dache Bucureștii în epoca Nicolae Ceaușescu, în care a fost Înfățișată dezvoltarea capitalei In ultimele două decenii, reliefindu-se marile realizări In domeniul construcției de locuințe, a dotării orașului cu un nou și impozant centru politico-administrativ, dezvoltarea sa cdilitar-urbanistică. De asemenea, au fost evocate marile lucrări Întreprinse cu succes în ceea ce privește Înzestrarea capitalei cu rețeaua atit de funcțională a metroului și realizarea, mai ales tn ultima vreme, a marilor lucrări legate de Dîm- bovița, care vor asigura legătura cu Dunărea și vor transforma Bucureștii Intr-un oraș-port. în ansamblu, comunicarea a evidențiat marile progrese pc care capitala de astăzi le-a realizat față dc capitala anilor Unirii, transformările foarte importante din ultimele două decenii care au schimbat înfățișarea vechiului oraș. Simpozionul s-a încheiat printr-un cuvînt rostit de Panait I. Panait, directorul Muzeului de istorie și artă a municipiului București. Dan Berindei CĂLĂTORIE DE DOCUMENTARE ȘTIINȚIFICĂ ÎN R. P. BULGARIA în perioada 23 noiembrie — 15 decembrie 1986 am Întreprins un stagiu dc documentare în vederea depistării dc material bibliografic pentru completarea și adincirea cercetării din tema dc plan Fran[a și mișcările dc eliberare națională din Europa Centrală și Sud-Est intre 1852—1870. Am urmărit consultarea in bibliotecile din R. P. Bulgaria a celor mai rcccntc lucrări din istorio- grafia bulgară și internațională privind acest subiect. Am lucrat în Biblioteca Națională Chirii și Metodiu din Sofia, Biblioteca Academiei Naționale de Științe. C1BAL și Biblioteca Facultății dc Istorie a Universității din Tîrnovo unde am depistat numeroase lucrări utile pentru tema de cercetare. Am consultat importante casete bibliografice, Întocmite tematic după țări și istoria lor, după principalele probleme ale istorio- grafiei avute In vedere și după factorii interni și externi dc decizie și influență a mișcărilor dc eli- berare națională ca: Problema orientală, Ungaria, Italia, Polonia, Bulgaria, Serbia, Grecia, Anglia, Franța (în timpul lui Napoleon al 111-lea), Rusia, Austria, Prusia. Lucrările consultate mi-au relevat aspecte și concluzii noi în ceea ce privește procesul istoric al mișcării dc eliberare națională în Europa Centrală și de răsărit : apariție, dezvoltare, asemănări și deosebiri ale pro- ceselor revoluționare, căi de colaborare revoluționară, specifice cclci dc a doua jumătăți a seco- lului XIX, atitudinea marilor puteri din „Concertul diplomatic” european față de acest pro- ces istoric legitim și ireversibil. Astfel am avut posibilitatea să parcurg o bogată bibliografic cu lucrări apărute In istorio- grafiile bulgară, sîrbă, greacă, engleză, americană, dar mai ales sovietică și italiană, intrucît în ultimii cinci ani in U.R.S.S. și Italia s-a scris mult despe tema pc care o cercetez. La CIBAL am avut de asemenea posibilitatea consultării unor lucrări cu caracter special bibliografic, întocmite de către acest centru pe țări : România, Grecia, Serbia, Turcia, Albania. Două dintre ele, una privind probleme ale istoriei româno-bulgarc și cealaltă ale istoriei comune grcco-bulgare aduse la zi pînă în anul 1986. întruclt timpul afectat documentării nu a fost suficient, am comandat la Biblioteca Națională Chirii și Metodiu din Sofia (unde am avut posibilitatea) efectuarea a cca 100 pagini xcrocopii după unele cărți și culegeri de articole din istoriografia bulgară recentă. în. cadrul călătoriei de documentare științifică am făcut și unele vizite la citcva importante instituții de specialitate, pe care in parte le-am solicitat în program, iar în parte ani fost invitată. Astfel la Institutul dc Balcanistică din Sofia am participat la ședința colectivului de istoric universală condus dc Strașimir Dimitrov. Am fost invitată la Institutul dc Istorie al Academici dc Științe din Sofia, unde am fost primită dc Vesilin Traikov, directorul institutului. Am vizitat dc asemenea Universitatea din Veliko-Tirnovo, unde am fost primită dc decanul facultății dc istoric Ghcorghi Plctniov, care mi-a dăruit cîteva exemplare dc lucrări bibliografice. Cercetările în biblioteci și instituții din R. P. Bulgaria au fost facilitate dc sprijinul dat dc către Slavka Draganova, cercetătoare la Institutul dc Balcanistică, carc sc ocupă dc istoria modernă a sud-cstului european din a doua jumătate a secolului al XlX-lea. Am avut cîteva consultări pentru tema de documentare cu Ludmila Ghenova dc la Institutul de Balcanistică, specialistă în mișcarea dc eliberare națională europeană din a doua jumătate a secolului al XlX-lea. Aceste două cercetătoare mi-au pus la îndcmînă o scrie dc extrase din lucrări proprii precum și din lucrările recent apărute. Consider că această deplasare pentru cercetare și documentare științifică în R. P. Bulgaria mi-a fost extrem dc utilă, atît sub raportul informațiilor culese pentru tema de plan, cit și sub cel al colaborării cu istoricii bulgari, carc sc pot menține și fructifica și în viitor prin întîlniri și schifnburi de lucrări. « . Lucia l'aftă www.dacaromanica.ro 433 CARTEA ROMÂNEASCĂ ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE DAN BERINDEI, Cultura națională română modernă, Edit. Eminescu, București, 1986, 502 p. In cele patru decenii de intensă și laborioasă activitate științifică, Dan Berindei s-a dedicat eu pasiune, in multiplele și diversele sale irvesigații, nu numai istoriei politice, diplo- matice, economice sau sociale, dar, în mod constant și stăruitor, și studierii evoluției spiritua- lității românești ca factor primordial și dinamizator al împlinirii idealului național al unității statale. Căci, înainte de orice, unitatea națională s-a conturat și a rămas ca atare in cugetul și simțămintele tuturor românilor, puternic dominate de comunitatea de limbă, obiceiuri, tradiții, credință, idealuri. Stabilind imporțanța covirsitoare a rolului spiritualității românești în formarea conștiinței naționale, Dan Berindei i-a acordat un loc predilect. Numeroasele studii publicate în periodicele de specialitate, în răstimpul menționat, stau mărturie acestei evidente preocupări. încă alte studii publicate în străinătate, precum și unele inedite, au fost strinse laolaltă într-un volum tipărit de prestigioasa Editură Eminescu, a cărei conducere și-a înțeles atît de pilduitor menirea în opera de restituire a marilor valori ale culturii naționale. Fiecare în parte, o certă contribuție la mai buna cunoaștere a trecutului poporului român, studiile lui Dan Berindei referitoare la cultura națională română modernă, reunite în volum, oferă nu numai o vțziune de ansamblu, dar posibilitatea desprinderii unor înțelesuri noi, prjn raportarea directă și nemijlocită ocazionată de alcătuirea tematică, pe capitole, în strînsă conexiune. . Astfel, un prim capitol sau grupare tematică se referă la rolul școlii in făurirea conștiinței naționale, pentru ca în cel următor să se analizeze personalități proeminente care au ilustrat cu numelelor învățămîntul românesc sau istoriografia națională, precum Gheorghe Șincai, Nicolae BălCescu, N. lorga și A. D. Xenopol. Alte capitole sint dedicate presei românești, Academiei Române, literaturii, permanentelor legături spirituale dintre provinciile istorice, mărturiilor străine despre români și ale românilor despre străini. în Cuoînt înainte autorul determină rolul factorului cultural în istoria României, preci- zînd că „prin cultură poporul român și-a menținut unitatea, atunci eind vicisitudinile istoriei l-au ținut despărțit în țări deosebite și tot cultura a fost componenta din cele mai de seamă ale procesului complex care a stat la temeiul constituirii României moderne” (p. 9). Un studiu introductiv intitulat : Cultură națională și stat național, facilitează cititorului posibilitatea desprinderii coordonatelor majore ale celor două concepte sau categorii, prin for- mularea unor temeinice judecăți de valoare. Autorul evidențiază trăsăturile statului național român modern, rezultate din perfecta unitate culturală a poporului român din toate provinciile istorice. Din acest motiv, unificarea nu a avut loc numai prin alăturarea unor teritorii, ci prin- tr-nn proces intim de contopire a unor părți menținute în separare cu forța de către puternicile imperii vecine. Nimic mai firesc pentru români, care-și spuneau simpatrioți și se deosebeau ca atare, de alte popoare vecine, numindu-și patria lor viitoare Daco-România sau România. Uimitoarea, pentru străini, unitate culturală românească a permis o desăvirșită unitate național- statală : „unificarea teritoriilor locuite de națiunea română — scrie cu deplin temei autorul — a avut loc prin crearea uni stat unitar și nu a unui stat federal, instituțiile nu s-au „alăturat” și nici diferitele provincii, ci s-au creat noi instituții unitare pe întreaga scară a vieții de stat și admi- nistrația provincială a încetat fiind înlocuită, printr-o administrație centralizată a întregii țări, în noile ei hotare” (p. 11). Procesul, inițiat prin unirea celor două principate, în 1859, a fost con- tinuat și desăvîșit, în același fel, în decursul anului 1918, prin constituirea statului național român unitar. Un stat național român modem s-a creat în condițiile unor aprige Înfruntări de interese ale Marilor Puteri în regiunea sud-estului european, a Dunării și Mării Negre. Pentru împlinirea idealului național al unității statale, românii au avut de întlmpinat și depășit multiple dificul- tăți, rezultate din ostilitatea imperiilor vecine, care se opuneau, dintr-un interes comun, anihilat treptat prin cuceriri succesive și de durată, în cadrul unui proces anevoios dar obiectiv și, deci ireversibil. Prin abilitate politică și dipomatică, sporită de îndrăzneală și curaj, românii au reu- șit să se regăsească, în totalitatea lor, în limitele unui stat unitar, întruchipînd Dacia străbună : „Tradiția bimilenară a unității dacice, ca și numele Dacia, au revenit insistent în dezbaterea politfcă a epocii, tocmai ca un simbol al legăturii cu trecutul îndepărtat, dar și al unității po- porului român, în ciuda frontierelor care nefiresc 11 împărțeau în țări diferite” (p. 12). Conștiința www.dacaromanica.ro 434 .romanității, a latinității limbii, singura vorbită de un popor al Orientului european, a contribuit la solidaritatea cu celelalte popoare romanice, în pofida distanțelor care le separau. în decursul lungii și zbuciumatei lor istorii, românii din diferitele provincii istorice au constituit veritabile ,,insule de romanitate și insule de rezistență românească”, prin care s-a continuat o viețuire românească neîntreruptă, temelia noului stat român modern Nu există un hiatus între trecutul foarte îndepărtat și depărtat și ceea ce a avut loc în secolul al XlX-lea și s-a desăvlrșit in 1918, in ceea ce i-a prhit pe români, ci o urmare firească impusă de legile de fier ale istoriei” (13). Un proces progresist, revoluționar, firesc, deci pe deplin întemeiat și obiectiv avea să conducă la o grandioasă operă, concretizată în România modernă, devenită „realitate mondială”, în totalitatea lui „acest proces s-a realizat nu ca o succesiune de rezultate impuse din afară. ci ca fapte ale națiunii române, pentru realizarea cărora a acționat poporul român, cu o stăruință rară și respingind forțe ostile, în ciuda unor raporturi deseori inegale” (p. 16). Definind procesul, Dan Berindei îi analizează succint etapele, pentru a-I înfățișa în am- ploarea evoluției sale, inccpind cu opera corifeilor Școlii ardelene. Cu sagacitate, rezultată dintr-o îndelungată și dreaptă cumpănire asupra oamenilor, evenimentelor și fenomenelor istorice, autorul procedează la înmănunchierca diverselor studii, revizuite, îmbunătățite și augmentate, ba urmare a unor noi cercetări și reflecții, alcătuind o carte de istoric a culturii românești. în ordinea ideilor enunțate în studiul introductiv, se impune un prim grupaj de studii intitulat : Lumina învățăturii. Se începe, firesc, cu dascălul patriot Gheorghe Lazăr, educatorul sentimentului inălțător al dragostei nețărmurite de patrie și neam, pe care l-a insuflat viitoarei generații de militanți pentru cauza națională. Personalitatea profesorului român transilvănean, venit la București pentru a oferi cu generozitate din lumina științei sale tineretului avid de cunoaș- tere, i-au mai fost dedicate studii și monografii, însă, mai ales de către slujitori ai școlii. Preluîn- du-le rezultatele, Dan Berindei le dezvoltă semnificațiile de la Înălțimea de vederi a istoricului, scrutind cu obiectivitate dimensiunile evenimentului cultural deschis de activitatea lui Gheorghe Lazăr „cel dinții Învățător de ideal național”, precum îl numea Nicolae lorga. Continuator al dascălilor Școlii ardelene, Gheorghe Lazăr, provenit din rîndurile po- porului, a devenit îndrumătorul lui în lupta de redeșteptare și regenerare națională. Dan Berindei stabilește trăsăturile definitorii ale personalității lui Gheorghe Lazăr. Mare patriot, el a cultivat sentimentul conștiinței și mindriei naționale. Provenind din popor, Gheorghe Lazăr profesa o ideologie militantă, criticind racilele societății și oferind soluții pentru remedierea lor. Mereu nesupus și „clocotitor de minie”, învățatul român transilvan devenise indezirabil unei activități creatoare, în sensul preconizat de el. îndepărtat dc plaiurile sale natale, se încredințează cu convingere misiunii sale de „învățător al tuturor românilor”. El are un rol de seamă în eveni- mentele anului 1821, relulndu-și activitatea după tragicul sfirșit al lui Tudor Vladimirescu, pc care-1 sprijinise cn îndemnuri și sfaturi, chiar cu cunoștințele sale de artilerie în instruirea pandurilor. Urmașii l-au considerat un „mare daco-român”, un promotor al idealului de unitate națională”. Dintotdcauna școlile existente în țările române au fost insuficiente pentru a cuprinde pe toți cei dornici dc Învățătură. Un studiu remarcabil și relevant pentru informațiile și comen- tariile pertinente este dedicat tinerilor plecați la studii peste hotare, insistlndu-se asupra celor din secolul al XlX-lea, deveniți veritabili militanți pentru cauza națională. Covîrșiloarea importanță a învățămîntului in opera dc modernizare și constituire a Statului național l-a determinat pe autor să stăruie asupra dezvoltării sale în perioada anilor 1856—1862, adică cea următoare abolirii protectoratului străin exclusiv și Începutului de demo- cratizare a vieții publice, sub directa influență a mișcării unioniste, apoi a dublei alegeri a lui Alexandru loan Guza și activității dc unificare instituțională, în vederea proclamării unirii depline, incluzind și unificarea celor două sisteme de învățămînt. Capitolul II, intitulat : Trecutul armă a prezentului și călăuză în viilor, cuprinde studii referitoare la marii istorici ai neamului; Gheorghe Șincai și Nicolae Bălcescu, A. D, Xenopol și Nicolae lorga, precum și pasionatului editor de documente Eudoxiu Hurmuzaki. Opera lui Gheorghe Șincai este integrată începuturilor istoriografiei moderne românești, detașîndu-se de lucrările cu caracter cronicăresc din Principatele Române ale sfirșitului secolului al XVIII-lea : „Marile probleme ale națiunii moderne în curs dc constituire și de afirmare erau abordate fron- tal, cu îndrăzneală și competență științifică, dar mai ales militantism patriotic și pasiune eru- dită’’ (p. 79). Cu o jumătate de secol mai tîrziu, sc impune, prin militantism patriotic, Nicolae Bălcescu, cel care a ridicat rolul istorici la „cea dintîi carte a unei națiuni”. Personalitatea lui Nicolae Băl- cescu a făcut obiectul mai multor studii și monografii ale autorului, în cel selectat spre a fi inclus în volum insistind asupra operei istorice, contribuției sale la istoriografia națională. Istoric mili- tant, Nicolae Bălcescu, a fost un deschizător dc drumuri în domeniul căruia s-a dedicat cu pasiune studiului trecutului, scriind și publicînd izvoare, conferind istoriei „o valoare practică, ceea cc explică răsunetul scrierilor sale” (p. 90). www.dacaromanica.ro 435 Despre Eudoxiu Hurmuzaki, autorul precizează că nu era numai un colecționar și un editor de documente pasionat, dar și un interpret al lor, în măsura în care le-a înțeles semnificația pentru unitatea națională. Renumitele Fragmente din istoria românilor stau mărturie unei acti- vități științifice remarcabile, fără de care „nici Xenopol și nici lorga nu ar fi putut înregistra succesele pe care le-au repurtat. Personalității proeminente a lui A. D. Xenopol (p. 98) îi este rezervat un studiu aparte, dar și unul comparativ cu fostul său student de la Universitatea din Iași, marele istoric Nicolae lorga : „Impunîndu-se în constelația istoriografiei românești ca întruchipări a două momente culminante, completindu-se și cel de-al doilea ducînd mai departe munca și fapta celui dintîi, Xenopol și lorga nu pot fi despărțiți printr-o cezură. Și nu întîm- plător, numele lor cinstesc două instituții de cercetare pe tărîmul istoriografiei, la Iași și la București, simbolizind și în acest domeniu fireasca unitate a culturii românești” (p. 123). într-un studiu final al capitolului, Dan Berindei insistă asupra semnificațiilor majore ale operei lui Nicolae lorga pentru procesul de constituire a României moderne, desprinzînd perti- nente și remarcabile judecăți de valoare referitoare la marile evenimente din istoria modernă. Două importante studii au ca obiect: începuturile presei românești și Presa bucureșteană în perioada formării și organizării stalului național român (1856— 1864), sub titulatura generală : Puterea cuvintului tipărit. De la primele periodice apărute în țările române, în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea pînă la 1864, autorul analizează rolul și locul presei în făurirea conștiinței naționale și a opiniei publice, atribute esențiale ale procesului de modernizare și unificare statală. Mai vechi preocupări ale autorului cu privire la premisele, întemeierea și evoluția Acade- miei Române revin constant, de-a lungul anilor, avînd ca rezultat final o veritabilă micromono- grafie despre înaltul for de cultură, pînă la marea unire din 1918, Societățile științifice, literare, încă de la finele secolului al XVIII-lea, devin temeiuri ale nevoilor îndelung resimțite de cultivare a limbii și de propășire națională. Strîns legată de evo- luția științei se dovedea a fi literatura. Dealtminteri preocupările pentru întemeierea unei Aca- demii sînt precedate de cele pentru constituirea unor Societăți literare. Constituită în 1867, Societatea Academică poartă mai întîi numele de Societate literară, apoi cel de Academie Română. Trei studii au ca referință : istoria și literatura națională la români în prima jumătate a secolului al XlX-lea ; Unirea Principatelor oglindită în literatura epocii și actul Unirii, Vasile Alecsandri și activitatea sa diplomatică. Alte două studii au ca subiecte legăturile culturale dintre cele trei țări românești între 1859 și 1918. Mesager, în repetate rlnduri, al istoriografiei românești în diversele țări ale lumii, par- ticipant la diverse reuniuni științifice cu caracter istoric, Dan Berindei a susținut, apoi a publicat în reviste românești și străine cîteva interesante studii menite a contribui la o mai bună cunoaș- tere și apropiere între istorici și opiniile lor referitoare, îndeosebi, la evenimentele tangente ale trecutului popoarelor europene. între acestea, studiile despre impresiile produse de contactul cu lumea germană, cu Olanda, cu Franța, Italia, Elveția etc. între cele mai-semnificative, sînt analizate impresiile de călătorie ale lui Dinicu Golescu în Europa, dar și ale francezului J. A. Vaillant despre societatea românească în timpul revoluției dc la 1848. în final autorul analizează citeva aspecte referitoare la problemele populației Principa- telor Unite Române, desprinse din opera cunoscutului economist Dionisie Pop Marțian, un căr- terar patriot, un valoros om de știință, un slujitor devotat al națiunii și al științei (p. 500). Studii de referință, cu caracter analitic, Întemeiate pe multiple surse documentare, se constituie intr-o valoroasă carie dc istorie a culturii românești moderne, prin pasiunea autorului lor, care lea-a îmbunătățit conținutul, le-a reunit în capitolele tematice, integrîndu-le, într-o formă nouă și adecvată, patriomoniului istoriografiei naționale. Un meritoriu și lăudabil efort din partea autorului, în spiritul celor mai bune tradiții ale domeniului predilect de cercetare, și-a aflat finalizarea prin generozitatea rezultată dintr-o profundă Înțelegere a fenomenelor cul- turale din partea conducerii Editurii Eminescu nu numai din prezentul, dar și din trecutul poporului român. Anastasie tordache * * * Pagini eroice din marea epopee, Edit. militară, București, 1986, 378 p. Tipărit sub egidă Comisiei Române de Istorie Militară, volumul cuprinde o selecție de studii valoroase, majoritatea lor fiind axate pe problematica participării la războiul antihitle- tist. în prefața cărții sc menționează că revoluția din august a reprezentat un act de voință al poporului român, cu o profundă înrîuirc asupra evoluției celei de a doua conflagrații mondiale. www.dacaromanica.ro 436 în primul studiu intitulat „Partidul Comunist Român — organizatorul și conducătorul luptei antifasciste a poporului român” conferențiar dr. Mircea Mușat arată că printre organiza- țiile democratice importante ce au participat la aceasta s-a numărat Comitetul Național Anti- fascist din care a făcut parte și tovarășul Nicolae Ceaușescu. Datorită unei mai strînse colaborări între partidele muncitorești, susține Mircea Mușat, în perioada următoare crizei economice s-au desfășurat acțiuni de masă antifasciste pe plan național. Impulsionată de acordurile încheiate între mai multe grupări politice de stingă, aflate sub influența Partidului Comunist Român, și a Partidului Socialist, lupta antifascistă, ce avea și un pronunțat caracter antirevizionist, s-a remarcat, mai ales, prin manifestațiile din a doua jumătate a deceniului patru. în societatea românească, curentul de opoziție față dc extrema dreaptă era foarte puter- nic. Nu întîmplător, în anul 1939, la București a avut loc cca mai amplă „demonstrație” anti- hitleristă din Europa. Partidul comunist, a demascat complicitatea Berlinului în unele asasinate comise de legionari și a militat pentru crearea unui front național antifascist care trebuia să includă „ener- giile întregului popor”, Datorită strădaniilor sale, în 1944, mișcarea de rezistență din România a înregistrat izbînzi remarcabile : s-au creat succesiv Frontul Unic Muncitoresc și Blocul Națio- nal Democrat. Astfel, s-a realizat unanimitatea națională, condiție indispensabilă pentru desprin- derea României de Germania. „Armata română în revoluția din August 1944” este titlul celui de al doilea studiu”. Autorul lui, maior dr. Mihail E. lonescu, susține că atît masa soldaților cît și „cadrele” sale de comandă socoteau că alianța cu Germania era potrivnică intereselor națiunii. După cum reiese din sursele germane, consemnează Mihail E. lonescu, în vara anului 1944Wermachtul a trecut prin mari dificultăți. în zilele insurecției, unitățile militare românești, sprijinite de formațiunile de luptă patriotice, au eliberat zona interioară a țării insumind 150 000 km2. în același timp, ele au executat operația de repliere de pe frontul din Moldova și cea de acoperire pe o porțiune de „900 km” ; totodată, au dejucat încercările inamicului de a ocupa poziții mai favorabile. Adevărata dimensiune a revoluției din august 1944 este relevată de unele mărturii ale vremii. Impactul românesc, se aprecia într-un prestigios cotidian din Statele Unite, a avut un rol hotărîtor în doborirea nazismului. Insurecția armată, a dus la scurtarea conflagrației mon- diale cu peste șase luni. Situîndu-se în categoria marilor operații ofensive desfășurate de aliați în ultimul an de război, ea a provocat unul din puternicile seisme cc au zguduit Reichul în 1944. „Luptele armatei române pentru eliberarea părții de nord-vest a țării de sub dominația hortysto-hitleristă” este studiul semnat de colonelul dr, Vasile Mocanu care surprinde încercările făcute de inamic, în prima și a doua decadă a lunii septembrie, ca să ocupe trecătorile sudice și vestice (in totalitatea lor) ale Carpaților pentru a forma o linie de apărare în partea apuseană a României; eroismul elevilor de la școlile militare din Bacău și Radna in confruntările cu duș- manul ; vitejia și dirzenia ostașilor români in luptele din anumite părți ale Transilvaniei. De asemenea, Vasile Mocanu schițează crincencle încleștări din jurul centrelor mai mari de peste munți, aportul populației la infrîngcrea ocupanților. în studiul „Participarea armatei române la eliberarea Ungariei” colonel dr. Gheorghe Tudor schițează traseele acesteia, contribuția ei deosebită la reușita operațiilor de anvergură, Debrețin și Budapesta (principalul punct al defensivei inamicului). înfruntările de pe rîul Tisa Mijlocie au precedat cucerirea capitalei ungare, unde s-a dat bătălia hotăritoare pentru eliberarea statului vecin. Gheorghe Tudor înfățișează curajul, spiritul de sacrificiu și vitejia ostașilor noștri inițiativa, ingeniozitatea și inalta capacitate a comandamentului armatei române, marile unități ce s-au distins in luptă. Unii istorici, presa și oficialitățile maghiare au apreciat rolul decisiv al armatei române la zdrobirea rezistenței fasciștilor de pe teritoriul statului respectiv, omenia manifes tată de populație. „Armata română în operațiile pentru eliberarea Cehoslovaciei și a unei părți din Austria” este alt articol din lucrare. Desfășurată în mai multe etape campania de pe teritoriul celei dinții țări a fost cea mai lungă și cea mai grea din tot războiul. De la graniță, menționează di-. Gheorghe Romanescu, luptele cu inamicul au fost foarte violente și au avut ca rezultat uzarea acestuia. Cu prilejul cuceririi mai multor localități militarii noștri s-au acoperit de glorie dovedind bărbăție și eroism, calități probate și în alte bătălii purtate cu dușmanul. între altele, Gheorghe Romanescu ilustrează dramatismul încleștărilor din masivul muntos Javorina, cu momentele sîngeroase de la Oreraov Laz și Senohrad etc. sau de la forța- rea Hronului, acțiunile îndrăznețe întreprinse de ostașii români in diferite zone ale Cehoslovaciei; punctează unele episoade eroice de luptă din muntele Fatra Mare și sc referă la ajutorul acordat de armata română populației : asistență medicală, hrană, refacerea și reconstruirea mijloacelor de comunicație etc. în încheierea studiului se creionează strălucitele fapte de arme ale tanchiștilor din Regi- mentul 2 cu prilejul ocupării unor localități din Austria. www.dacoromamca.ro In „Contribuția economică a României la victoria asupra fascismului” dr. Ion Alexan- drescu relevă cu flota maritimă și cea fluvială, o bună parte a mijloacelor de transport auto și rețeaua C.F.R. au fost puse la dispoziția Înaltului comandament sovietic. Cu toate că economia țării se confrunta cu mari dificultăți, In decurs de 10 luni, în beneficiul acestuia, au fost livrate, In afară de produsele textile, pielărie, furaje, etc. Însemnate cantități de alimente, i s-a remis pentru plăți o importantă sumă de bani. Tot pentru armata sovietică a fost reparat armament și echipament militar și i s-au furnizat materiale In valoare de ,,75 miliarde lei”. Intre 23 August și 12 mai, efortul material al României la zdrobirea nazismului s-a cifrat la aproximativ ,,770 milioane dolari”. Dar, In total aportul țării noastre la războiul antihitle- rist este mult mai mare : el depășește ,,1 miliard” de dolari. In materialul „Jertfele umane date de poporul român In războiul antihitlerist oglindite prin monumente” (p. 265— 318) se arată că circa „150” de Însemne memoriale (plăci comemora- tive, obeliscuri, munumente, busturi) scrie colonel dr. Florian Tucă, evocă epopeea poporului nostru In vara anului 1944. Risipite pe aproape tot cuprinsul României cele aproximativ „3000” de mărturii atestă tributul greu de sînge plătit de fii patriei pentru libertatea neamului; ele se constituie Intr-o tulburătoare carte de istorie ce conține in paginile ei Înălțătoare pilde de bra- vură și eroism ; amintesc de crimele și masacrele săvirșite de horthyști In Transilvania. însemne memoriale se găsesc și In multe localități din Ungaria. Reflectlnd marile jertfe date de ostașii români pentru eliberarea națiunii maghiare (p. 305—306), aceste reprezintă mesaje peste timp, adresate popoarelor, care Îndeamnă la Înfrățire și la meditație In legătură cu trista experiență trăită de omenire. In dedicațiile omagiale înscrise pe insemnele memoriale aflate pe teritoriul Cehoslovaciei sint elogiate calitățile ostașilor români și este exprimată recunoștința cetățenilor din această țară față de eroii care și-au dat viața pentru eliberarea lor (p. 309, 312). „Ecoul internațional al participării României la războiul antifascist (p. 319—350) este titlul penultimului studiu semnat de conferențiar dr. Ion Ardeleanu care evidențiază urmările catastrofale ce le-a avut pentru Reich revoluția din august 1944. Semnificativă este atitu- dinea ofițerilor superiori germani față de aceasta. In vreme ce unii dintre generali puneau pe același plan consecințele evenimentelor din România cu cele ale bătăliei de la Stalingrad, alții considerau că forțele hitleriste din Balcani sint In mare primejdie, iar breșa formată In dispozitivul acestora va permite sovieticilor să ajungă, în foarte scurt timp pînă la Budapesta. Pe de altă parte, nu puțini erau cei care au apreciat deosebita Însemnătate a materiilor prime românești, în special a petrolului, pentru economia Germaniei. Astfel, dacă In alte regiuni muntoase din Europa și-au prelungit rezistența pînă la sfir- șitul anului sau chiar a războiului, sesizează Ion Ardeleanu, hitleriștii n-au reușit să facă gcest lueru în spațiul carpato-dunărean. Totodată, în uncie cercuri politice, în cadrul emisiunilor de radio și în presa străină ce semnalează actul istoric, se recunoaștea nu numai că România este a patra țară ce a contribuit la înfrîngerea fascismului, ci și la scurtarea considerabilă a războiului, motiv pentru care diferite personalități cereau să i se acorde statutul de cobeligerantă. „învățămintele celui de al doilea război mondial” (p. 351—378) este ultimul studiu al cărții, semnat de dr. Florin Constantiniu. Pe lingă că a supraviețuit războiul, și astăzi fascismul provoacă destule victime și acționează pentru destabilizarea democrațiilor occidentale. De aceea, națiunile nu trebuie să mai tolereze organizațiile de extremă dreaptă ; să ia atitudine împotriva politicii ce vizează știrbirea libertății anumitor popoare și să nu îngăduie „primatul forței”, sursă generatoare de conflicte armate. Este imperios necesar ca la baza relațiilor dintre state afirmă Florin Constantiniu, să stea principiile de politică externă promovate cu fermitate de România și președintele ei, tova- rășul Nicolae Ceaușescu, a cărui prodigioasă activitate este prețuită, în mod deosebit, pe diverse meridiane ale globului. Căci, așa cum se menționează în documentele noastre de partid, respec- tarea acestor principii, strînsa colaborare între toate popoarele și instaurarea unei noi ordini economice și politice internaționale, sînt condiții indispensabile pentru asigurarea păcii în lume. Ilie lonescu Colonel dr. GHEORGHE ROMANESCU, colonel dr. GHEORGHE TUDOR, colonel (r) MtHAl CUCU, colonel IOAN POPESCU, Istoria infan- teriei române, Edit. științifică și enciclopedică, București, 1985,2 voi., 400+519 p. Elaborată din inițiativa Comandamentului Infanteriei și Tancurilor, în scopul de a face cunoscută evoluția infanteriei române de-a lungul veacurilor, care dintotdeauna a fost arma cea mai numeroasă a oștirii noastre, și lupta acesteia în numeroasele războaie purtate de poporul www.dacaromanica.ro 438 român pentru libertate și neatirnare, cartea vine să Împlinească un asemenea deziderat. Rod al unei îndelungate și meticuloase munci de cercetare a documentelor de arhivă și studierii unei ample bibliografii române și străine, lucrarea prezintă drumul lung și eroic parcurs de infanteria română de la origini pină In zilele noastre, desprinzlnd numeroase concluzii și învățăminte „din ■uriașa comoară de experiență acumulată de-a lungul mileniilor și să îmbogățească activitatea prezentă și viitoare”, după cum sublinia secretarul general al partidului, tovarășul Nicolae Ceaușescu. Avind drept fundament științific materialismul dialectic și istoric și indicațiile prețioase ale tovarășului Nicolae Ceaușescu, istoria infanteriei este prezentată ca parte integrantă a is- toriei armatei române, iar aceasta ca parte componentă a istoriei poporului român. în cadrul istoriei armatei române, infanteria ocupă locul principal, fiind arma cea mai veche, cea mai numeroasă ca efective, cu cea mai mare contribuție și cu cele mai grele jertfe de sînge In lupta pentru apărarea gliei strămoșești, pentru libertatea, independența și unitatea națională a poporului român. Ținînd seama de rolul precumpănitor al infanteriei pe cîmpul de luptă și de imensele jertfe date în război de această armă, unii dintre scriitorii și gînditorii militari au numit-o „regina bătăliei” sau „zeița victoriei”. în adevăr, infanteria a fost totdeauna nu numai cea mai numeroasă armă a oștirilor române, ci și cea mai complexă și mai completă, singura armă capabilă să angajeze, să desfășoare și să desăvirșească lupta și bătălia, îndeplinind misiuni deosebit de grele. Niciodată o victorie n-a fost desăvîrșită pînă cînd infanteria, dotată cu arme de epocă, și mai tîrziu cu grenada, cu pușca și baioneta, pușca mitralieră și mitraliera nu a răpus ultima rezistență a inamicului, nu l-a scos cu forța din întăriturile lui și nu a pus stăpînire pe pozițiile ocupate de acesta. Și In zilele noastre, infanteria rămîne arma polarizatoare a princi- palelor eforturi ale oștirii. Această armă a întruchipat peste veacuri dirzenia, curajul și tenaci- tatea armatei române și, în ultimă instanță, a concretizat vitalitatea, vigoarea și dirzenia popo- rului român, căci a fost exponentul de bază al maselor sub drapelul de luptă, al eroismului lor în bătălia pentru apărarea pămintului străbun. Eroismul infanteriei a fost și rămîne expresia fidelă a eroismului poporului român. Cartea, în două volume, este organizată pe 15 capitole, fiecare corespunzînd unei etape distincte din istoria poporului nostru, începe cu o prefață semnată de generalul-colonel Ion Hortopan. Capitolul I (p. 19—33) intitulat „Pedestrimea (infanteria) strămoșilor poporului român”, se ocupă de împrejurările în care a luat naștere pedestrimea geto-dacică, evoluția acesteia, sis- temul de fortificații și lupta ei pînă la ocuparea Daciei de către romani; armata romană In •Dacia; elemente geto-dace în armata romana. Capitolul II (p. 73 — 189), „Pedestrimea (infanteria) oștilor române în evul mediu”, tratează evoluția societății de pe teritoriul românesc din secolul al XlV-lca pină în preajma revoluției de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu; structura organizatorică a pedestrimii române în această perioadă de timp, participarea ei la marile bătălii duse de oștile române pentru apărarea pămintului străbun, pentru libertate și independență ; trăsăturile artei militare româ- nești ; începuturile infanteriei romane moderne ; proiecte dc reorganizare a oștirilor române pămîntene. Capitolul III (p. 190 198) este dedicat „Trupelor de infanterie (pedestrime) în timpul revoluției de la 1821, condusă de Tudor Vladimirescu”. Capitolul IV (p.199—228) urmărește drumul parcurs de „Infanteria română de la 1821 pînă la revoluția de la 1848”. Un loc important în acest cadru îl ocupă anul 1830, cînd, odată cu organizarea armatei române moderne, iau ființă în Muntenia și Moldova, primele șapte batalioane dc infanterie ; evoluția infanteriei și înființarea primei școli de ofițeri în Țara Românească, in toamna anului 1847, pentru pregătirea cadrelor militare. Capitolul V (p. 229—262), formulat „Infanteria română în timpul revoluției de la 1848”, tratează tn mod unitar structura organizatorică și participarea infanteriei la evenimentele revo- luționare ; gărzile naționale ; tabăra de la Hlureni; lupta din Dealul Spirii din 13 septembrie 1848 ; pedestrimea oastei lui Avram laneu ; apărarea Munților Apuseni de către oastea revolu- ționară condusă de Craiul Munților. Capitolul VI (p. 263—276) urmărește evoluția trupelor de infanterie după revoluția de la 1848 pină la unirea Principatelor romane sub domnia lui Alexandru loan Cuza, In 1859. Capitolul VII (p. 277—307) se ocupă de saltul calitativ cunoscut de armata română, ca de altfel de toate instituțiile țării, In timpul domniei lui Alexandru loan Cuza. Unificarea și noua organizare a armatei; modernizarea și evoluția acesteia pentru a atinge nivelul armatelor din țările dezvoltate ; armata permanentă ; trupele teritoriale ; legile și regulamentele militare ; Invățămîntul militar; pregătirea cadrelor, sint cîteva din problemele cuprinse In această parte a lucrării. Capitolul VIII (p. 308—332) are în vedere evoluția infanteriei în cadrul armatei române între anii 1866— 1877, abordind continuarea procesului de dezvoltare și modernizare a armatei; introducerea unor acte normative noi privind arma infanteriei; elemente noi în reorganizarea www.dacaromanica.ro (439 infanteriei din armata permanentă și teritorială; formațiunile de tip popular; pregătirea de luptă a trupelor de infanterie. Capitolul IX (p. 333—397), intitulat „Infanteria română tn războiul de independență din 1877—1878”, tratează problematica participării în cadrul operației de acoperire a frontierei de la Dunăre; contribuția infanteriei române la bătăliile dc la Plevna, Rahova și Vidin ; erois- mul infanteriei în războiul pentru independență; concluzii și învățăminte de ordin militar rezul- tate din timpul războiului de independență. Volumul al doilea începe cu capitolul X (p. 7—54), care surprinde progresele realizate în dezvoltarea infanteriei române în perioada de după războiul de independență pînă la intrarea României în primul război mondial (1878—1916) ; crearea de noi unități și mari unități de infan- terie și modernizarea acestora ; înzestrarea material-tehnică a trupelor de infanterie ; pregătirea și specializarea cadrelor ; pregătirea populației civile pentru apărarea țării. Capitolul XI (p. 55—153) este consacrat infanteriei române în timpul primului război mondial. Pe parcursul lui se vorbește despre situația infanteriei în preajma intrării României în război; mobilizarea acesteia la 15 august 1916 ; întestrarea și pregătirea de luptă a infan- teriei ; planul de campanie din anul 1916 ; infanteria română în luptele din 1916 ; reorganizarea armatei române în iarna anului 1916/1917 ; trupele de infanterie în marile bătălii din 1917 de la Mărăști, Mărășești și Oituz ; eroismul infanteriei în primul război mondial; constituirea sta- tului național unitar român în 1918. Capitolele XII și XIII (p. 154—263) tratează problema evoluției infanteriei române în perioada 1919— 1939 și participarea ci în prima parte a celui de-al doilea război mondial. Capitolul XIV (p. 264—418) este dedicat participării infanteriei române la revoluția de eliberare socială și națională, antifascistă și antiimperialistă și la războiul antihitlerist (23 august 1944 — 12 mai 1945). în acest context sc vorbește despre situația unităților și marilor unități de infanterie de pe front și din interiorul țării la 23 august 1944 ; luptele trupelor de infanterie în zilele revoluției din august 1944 ; participarea unităților de infanterie la operația de acoperire din august — septembrie 1944 ; acțiunile de luptă ale infanteriei pentru eliberarea părții dc nord a Transilvaniei, a zonelor de vest ale Crișanei și Banatului, a Ungariei și Cehoslovaciei pînă la înfrîngerea trupelor germane și încheierea victorioasă a celui de-al doilea război mondial în Europa; faptele de vitejie și eroism săvirșite de infanteriștii români în războiul antihitlerist; concluzii și învățăminte dc ordin militar rezultate din acțiunile dc luptă desfășurate de unitățile și marile unități de infanterie române în războiul împotriva Germanici fasciste. Capitolul XV (p. 419—480) se ocupă de evoluția infanteriei române după cel dc-al doilea război mondial; mutație înnoitoare din anii 1945—1947; transformările revoluționare după 1948 pînă în zilele noastre. Pe parcursul ei, lucrarea arc o bogată ilustrație, cu planșe alb-negru și color, uniformele infanteriei române In diferite epoci, armamentul din dotare, hărți, scheme și fotografii. în partea de încheiere, mai cuprinde anexe (p. 481—499) cu tabelele unităților și marilor unități participante la războiul antihitlerist; bibliografia selectivă (p. 500—507), precum și rezumate (p. 508—516) în limbile engleză, rusă și franceză. Scrisă analitic și cu pricepere, dc ofițeri de infanterie, dintre care unii au participat la războiul antihitlerist, într-o manieră atrăgătoare, Istoria infanteriei române are un puternic rol instructiv și educativ și se adresează atît specialiștilor, cît și publicului larg. Pavel Abrudan * * * Pagini din gîndirea militară universală, Edit. militară, București, voi. I, 1984, 420 p.; voi. H, 1985, 384 p. Deși s-au tipărit doar două volume pînă acum crestomația de texte ale gîndirii militare universale apare ca o premieră în cadrul literaturii de specialitate din țara noastră. Autorii colonel dr. Simion Pitea și colonel dr. Gheorghe Tudor au selectat inspirat urmărind evenimentele crono- logic, textele unor geniali gînditori militari din istoria umanității. Lucrarea are marele merit de a deveni un foarte important instrument de studiu pentru fiecare ofițer din patria noastră, iar pe istoric îl va ajuta să înțeleagă contradicțiile din cadrul economic, social, politic, ideologic, religios ș.a.m.d. și modalitatea prin care s-au rezolvat acest dispute. Textele gînditorilor istorici și militari celebri au fost alese în chip judicios, unele dintre ele apărînd pentru prima oară în limba română. Cititorul este confruntat cu o problematică variată, fie că sînt prezentate ciocniri armate, fie că sînt relevate elemente de gîndire, activitate și organizare militară, un loc important acordîndu-se rezistenței armate cu caracter democratic. Realizatorii lucrării ne pun în fața unor fragmente semnificative, din diverse țări și continente, dar și perioade. Autorii și-au propus să compartimenteze această culegere de fragmente vestite www.dacoromanica.ro 440 din gîndirea militară mondială astfel : primul volum să acopere antichitatea, cel de-al doilea să ne înfățișeze evul mediu tn Întregime și începutul epocii moderne, și cel de-al treilea și ultimul, epoca modernă contemporană. Artei militare și organizării ostășești ai strămoșilor noștri geto-daci, dar și străromânilor și românilor, li se acordă un spațiu important, concomitent realizindu-se o încadrare armonioasă a acesteia In gtndirea militară universală. Se evidențiază in dese rinduri caracterul defensiv, de apărare al luptelor purtate de români. Poporul nostru a fost obligat să accepte conflictul militar pentru a-și apăra libertatea, independența și suveranitatea națională. La ambele volume apărute găsim prezente și două pertinente studii introductive (36 p. și respectiv 41 p.) care își propun să ne apropie de materialul selectat. în alegerea textelor autorii au avut în vedere accepția generală a conceptului de gîndire militară, noțiune formată din totalitatea cunoștințelor, concepțiilor, tendințelor referitoare la fenomenul militar în inter- acțiunea lui, la problematica și domeniul vieții militare. După autori gîndirea militară include noțiuni ca : lupta armată (legi ale desfășurării, principii ale pregătirii și conducerii ei); instituția armată (origine, evoluție, rol, caracter, organizare, instruire și conducere); factori care deter- mină sau influențează pregătirea desfășurarea și rezultatele confruntărilor armate; natura și aspectele relațiilor dintre factorii materiali și cei spirituali, obiectivi și subiectivi în război. Gîndirea militară prezintă condiții istorice autentice, incluzîndu-se, în dese rînduri, ideilor filozofice, politice, ideologice, religioase ș.a.m.d. dintr-o anume epocă. Col. dr. Simion Pitea și col. dr. Gheorghe Tudor desprind două momente fundamentale în cadrul gîndirii militare, unul se referă la momentul practic-empiric, rezolvarea unor acțiuni militare de către comandanți, din care pot rezulta idei militare originale, chiar geniale, aceasta pe de o parte, și momentul teoretic, prin care se evidențiază esența și legile conflictului armat, se dezvoltă experiența con- cretă a războiului, apar noi principii de soluționarea militară. Cele două volume de crestomație militară cuprind o vastă tematică care corespunde cu evoluția social-istorică a umanității. Ele sînt împărțite în cinci (voi. 1) și respectiv patru (voi. 2) capitole. Fiecare capitol și subcapitol conține un succint studiu introductiv, de o autentică pertinență. în volumul întîi, capitolul I se prezintă „Din gîndirea militară a Orientului antic (45—47). conținînd elemente de doctrină militară referitoare la evenimentele din trecutul Egiptului, Babilo- nului, Asiriei și Palestinei. Textele folosite în acest capitol sînt preluate după traducerile lui Constantin Daniel. Privit în ansamblu capitolul II, „Gîndirea militară a lumii antice în scrierile istoricilor greci” (p. 75—126) este interesant pentru că fragmentele acoperă în timp și în spațiu evoluția militară în cadrul civilizației grecești și elenistice. Capitolul este structurat în cinci subcapitole destinate unor cunoscuți teoreliceni istorici și militari: Herodot, Xenofon, Arrianus. Capitolul următor al primului volum urmărește să caracterizeze evoluția artei militare la romani : „Concepții privind organizarea, instruirea, tactica și strategia militară în scrierile istori- cilor romani ” (p. 136 — 180), ceea ce coincide cu punctul culminant la gîndirea militară în antichi- tate. Și în acest capitol sînt prezentate texte foarte bine selectate, cu diverse probleme din clțiva gînditori militari și istorici (Cezar, Plutarh, Tacit, Dio Cassius). Se începe cu cel mai important general roman și unul din cei mai mari strategi ai antichității, Cezar, cu tematica : „Cucerirea Galiei”, „Discursuri ale lui Vercingetorix”. Subcapitolul al doilea este închinat lui Titus Livius, din opera căruia se prezintă : „Bătălia de la Trasimennus”, „Bătălia de la Cannae’ Urmează Plutarh cu prezentarea răscoalei lui Spartacus, după aceea Tacit cu „Procedee de război ale sarmaților”. în sfirșit se prezintă Dio Cassius cu „Sfaturile lui Mecena pentru orga- nizarea unei armate permanente”. ,, Organizarea, arta militară și virtuțile ostășești ale geto-dacilor în scrieri ale istoricilor antici” (ți. 181—225) se intitulează capitolul al patrulea care caracterizează cu atenție viața mili- tară la strămoșii noștri și rolul acestora tn contextul antichității prin intermediul unor texte, devenite celebre, de la istorici greci și romani. La acest capitol întflnim următoarea arhitectură : Herodot cu „Neamul tracilor și virtuțile ostășești ale geto-dacilor” și „Campania împotriva sciților” ; Diodor din Sicilia cu „Înfrîngerea armatelor macedonene de către geto-daci”; Dlon Chrysostomos cu „Organizarea militară și mijloacele de luptă ale geto-dacilor”; Strabon cu „Despre puterea militară a poporului geto-dac în vremea lui Burebista” :; Plutarh cu „Despre luptele duse de poporul geto-dac” ; Tacit”cu .Luptele geto-dacilor” ; Flavius Arrianus cu,,Luptele dintre daci și macedoneni” ; Dio Cassius cu „Luptele dintre daci și romani”, Pausania cu „Cam- pania lui Lvsimah împotriva lui Dromichaites”; Florus cu „Războiul cu dacii”; lordanes cu ,,Despre originea și faptele geto-dacilor”. s Ultimul capitol, al cincilea, și cel mai întins și interesant din primul volum al lucrării „Pagini din gîndirea militară universală” este destinat, din punct de vedere al conținutului, științei și artei militare. Deși umanitatea a progresat mult economic, social, politic, militar și cultural de la conceperea acestor lucrări care conț’n teorie și artă militară din antichitate, multe idei sînt valabile și astăzi, după ce au fost deseori folosite în evul mediu și epoca modernă. Aici www.dacaromanica.ro 441 autorii crestomației își demonstrează cu înaltă pertinență cunoștințele și puterea de înțelegere In probleme de ordin militar. Primul volum conține și un interesant indice tematic selectiv pentru ghidarea mai facilă a cititorului (p. 416-r 448). Ar fi fost necesar și un indice asemănător la volum,ul următor. Volumul al doilea din lucrarea la care ne referim este destinat să acopere In timp și spațiu evul mediu și începutul epocii moderne. Deși relațiile social-economice s-au schimbat în evul mediu, comparativ cu antichitatea asistăm la un proces evolutiv lent, nespectaculos In aceea ce privește materialele militare și teoria militară. ,, Studiul introductiv de la acest volum demonstrează strădania unei atente și profunde cercetări și depistări de texte militare, folosirea cu pricepere a celor mai Semnificative informații de o autentică valoare militară și istorică, constituind o remarcabilă contribuție la cunoașterea vieții militare tn evul mediu și începutul epocii moderne. Fără să mai analizăm detaliat textele și considerațiile autorilor militari ai crestomației despre fragmentele alese, vom prezenta succint arhitectura volumului. Tomul este format din patru capitole, aproximativ echilibrate din punct de vedere al paginației distribuite. Primul capitol (p. 51—120) se ocupă de „Moștenirea bizantină” urmat de capitolul al doilea ,,De la gîndirea militară a epocii feudale la gîndirea militară modernă” (secolele XV—XVIII). Sînt inserate aici pasaje și extrase semnificative aparținind unor militari profesioniști sau gînditori politici între care amintim pe Machiavelli, Cromwell, Raimondo Montecuccoli, Petru I, Frederic cel Mare, feldmareșalul P. Rumianțev, amiralul Nelson ș.a. Capitolul al III-lea „Epoca armatelor de masă. Marile mutații în gîndirea militară (secolul al XVIII-lea — prima jumătate a secolului al XlX-lea) ”estc cuprins între paginile 248 și 309, și este destinat să ne ofere tabloul (destul de complet) al științei și artei militare în Europa la începutul epocii moderne. în acest context se evidențiază personalitatea impresionantă a lui Napoleon I care ca avut un rol militar deosebit, de prim ordin în marile transformări ale socie- tății europene. Capitolul ultim, al volumului al doilea, este destinat gtndirii militare românești (p. ’SIO— 380) în epoca feudală și d bună parte din cea modernă. Acest capitol este structurat în două părți, prima se referă la „Organizarea militară, concepția de luptă și virtuțile ostășești ale'româ- nilor în cronici, letopisețe și scrieri’ (p. 310—335) a doua ne prezintă „Lucrări cu caracter teo- retico-militar”. în prima parte se conturează aspecte militare fundamentale despre ducele din Bihor, voievodul Gelu, Basarab Voievod, Mircea cel Bătrîn, lancu de Hunedoara, Bătălia’de la Sintimbru, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare, Bătălia de la Baia, Bătălia de la Vaslui, Bătălia de la Codrul Cosminului, Bătălia de la Călugăreni. Se consemnează de către autorii crestomației că aceste lupte au avut în permanență un caracter defensiv, de apărare a gliei străbune, lupte în care mereu s-a reflectat vitejia ostașilor români. Partea a doua a capitolului al patrulea (p. 336— 380) este închinată, precum am arătat, unor învățături și lucrări cu caracter teoretico-militar, după care s-au călăuzit In dese rînduri comandanții români. Aici sint prezentate texte din operele lui lacob Heraclid Despotul, Dimitrie Cantemir, Tudor Vladimirescu, Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceauu, generalul Gheorghe Adrian. Acest capitol de la sfîrșitul celui de-al doilea volum al lucrării întregește tabloul gîndirii militare europene și universale pentru perioade social-isto- rice diferite. Realizat într-un stil sobru, științific, dar nu lipsit de însuflețire pentru eroismul poporului român, și bazat pe o documentație bogată, variată, selecționată cu atenție, capitolul completează viziunea noastră asupra luptelor duse de români de-a lungul veacurilor. El con- stituie concomitent un omagiu celor care, prin jertfa lor sau prin eforturile depuse pe diverse planuri, au cucerit și apărat, dar și consolidat independența pămîntului românesc. Cele două volume dispun de substanțiale note de analiză științifică, atit la începutul textelor selectate, cît și la studiile introductive. Condițiile grafice în care a fost editată crestomația sint excelente, așa cum ne-a obișnuit Editura militară. Lucrarea demonstrează preocuparea deosebită a celor care conduc cercetarea militară, în ultimii ani, de la no; din țară, asupra unor noi aspecte teoretice și istorice care îmbo- gățesc substanțial studiile de specialitate. Crestomația va fi de un real folos cercetătorilor militari, istorici, sociologi, politologi etc., dar și marelui public, dat fiind gradul de interes și noutate care 11 prezintă. Gheorghe Anghelescu. www.dacaromaiiica.ro 442 „REVISTA DE ISTORIE” publică în prima parte studii, note ți comunicări originale, de nivel științific superior, din domeniul istoriei vechi, medii, moderne șt contemporane a României și universale. în partea a doua a revistei, de infor- mare științifică, sumarul este completat cu rubricile : Probleme ale Istoriografiei contemporane. Cronica vieții științifice, Cartea românească și străină de istorie, In care se publică materiale privitoare la manifestări științifice din țară ți străi- nătate și slnt prezentate cele mai recente lucrări și reviste de specialitate apărute In țară ți peste hotare. NOTĂ CĂTRE AUTORI Autorii slnt rugați să trimită studiile, notele și comunicările, precum și materialele ce se Încadrează tn celelalte rubrici, dactilografiate la două rtnduri, trimiterile infrapaginale fiind numerotate în continuare. De asemenea, docu- mentele vor fi dactilografiate, iar pentru cele In limbi străine se va anexa tra- ducerea. Ilustrațiile vor fi plasate la sftrșitul textului. Numele autorilor va fi precedat de inițială, titlurile revistelor citate In bibliografie vor fi prescurtate conform uzanțelor Internaționale. Responsabilitatea asupra conținutului materialelor revine In exclusivitate autorilor. Manuscrisele nepublicate nu se restituie. Corespondența privind manuscrisele, schimbul de publicații se va trimite pe adresa Comitetului de Redacție, B-dul Aviatorilor, nr. 1, București — 71247. REVISTE PUBLICATE ÎN EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA • REVISTA DE ISTORIE • REVUE ROUMAINE D’HISTOIRE • STUDII ȘI CERCETĂRI DE ISTORIE VECHE ȘI ARHEOLOGIE • DACIA, REVUE D’ARCHfiOLOGIE ET D’HISTOIRE ANCIENNE • REVUE DES fiTUDES SUD-EST EUROP&ENNES • STUDII ȘI CERCETĂRI DE ISTORIA ARTEI - SERIA ARTĂ PLASTICĂ — SERIA TEATRU-MUZICĂ-CINEMATOGRAFIE ' • REVUE ROUMAINE D’HISTOIRE DE L’ART — SfiRIE BEAUX-ARȚ4 — sErie THâKWHUmXi|ffînflnMIA.ro DIN SUMARUL NUMERELOR VIITOARE Românii în cronica notarului anonim al regelui Bela. Dan al II-lea, domn pînă la Marea cea Mare: tradiție și realitate. Un cod agrar românesc din secolul al XV-lea. Regimul politico-economic al gurilor Dunării în secolul al XV-lea. Țările române la începutul secolului al XVII-lea. Economia țărilor române în secolul al XVII-lea. Elemente ale burgheziei incipiente în societatea fanariotă. înființarea consulatelor franceze în țările române și impactul* asupra spiritului românesc. Regulamentul Organic în Țările Române. Armata și societatea românească 1859 — 1877. Viața socială a Spaniei în presa românească pînă la primul război mondial. Oamenii de știință și viața politică a României. Aspecte ale genezei „noului activism” al popoarelor din Ungaria (1900-1905). România și țările balcanice în perioada 1900 — 1911. Considerații privind social-deinocrația germană 1869 — 1914. România și criza renană (martie 1936). Relațiile culturale dintre România și Marea Britanie (1929 — 1939). Aspecte ale procesului de creare a Frontului Național Unit Antijaponez al poporului chinez. Relațiile dintre Japonia și Germania în anii celui de-al doilea război mondial. Evoluția statului român în etapa edificării societății socialiste multilateral dezvoltate 1965—1986. RM ISSO 567-630 h I' I. P. Informația c. 1032 WWW. ca.ro Lei 15