ACADEMIA DE ȘTIINȚE SOCIALE ȘI POLITICE A REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA DIN SUMAR: <1 i| f (I, 1 , ll' < " ‘ 1 l'lH Ml'. ' ■ J |! ORAȘUL MEDIEVALI ÎN ISTORIE , " 1 11 ' " ț '! I1 . " h 11 PROBLEMEI (FUNDAMENTALE ALE,1 GENEZEI VIEȚII URBANE MEDIE- VALE IN ȚARA ROMÂNEASCĂ A MUNTENIEI ȘI ȚARA ROMÂNEASCĂ A MOLDOVEI h ’l |l M ‘ 11 ' l MIRCEA D. MATEI UN MODEL ARTISTIC ÎN VECHEA CULTURĂ ROMÂNEASCĂ; ORAȘUL- REȘEDINȚĂ DOMNEASCĂ ' ll । jj ( H ' |, l| . 1 । ' ,, 'I 1 ji ' RĂZVAN THEODORESCU ASPECTE ALE CONDIȚIILOR TEHNICE ȘI DE ORGANIZARE SOCIĂLĂ ' A MUNCII IN CONSTRUCȚII, ÎN [PRINCIPATUL (AUTONOM AL (.TRAN- SILVANIEI i) ' I, . 'f ■ , „ / 1 " ,1 I h GH. SEBESTYEN TRADIȚII SUD-EST EUROPENE ȘI STRUCTURI.I .URBANISTICE MODERNE ÎN BUCUREȘTIUL ANILOR 1774-1829 1 1 ’ । 11 ') ! 11 r ILEANA CÂZAN-NEAGU (ORAȘELE ÎN [EUROPA APUSEANĂ ÎN EVUL MEDIU TIMPURIU (i " l 1,1 '■ I | I ij ''' , RADU MANOLESCU tHEȘTERI DE POPULAȚIEI1 ÎN, PERIOADA PREVIK1NGĂ Șl VIKINGĂi1 ATESTATE DE ACTIVITATEA [ECONOMICĂ A CENTRELOR URBANE" ÎN NORDUL EUROPEI 1 ll '' ' I „ [■ . (I ‘ ‘ i ,i , । I ' FLORENTINA CĂZAN ■ PROBLEME ALE ISTORIOGRAFIEI'CONTEMPORANE 1 1 [} " 'CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE 1 CARTEA ROMÂNEASCĂ . । Șl STRĂINĂ DE ISTORIE REVISTA REVISTELOR jj ' DE ISTORIE 'l TOMUL 40 1987 MABTIE www.dacoromanica.ro EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA ACADEMIA DE ȘTIINȚE SOCIALE ȘI POLITICE A REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA SECȚIA DE ISTORIE ȘI ARHEOLOGIE COMITETUL DE REDACȚIE ȘTEFAN ȘTEFĂNESCU (redactor șef), ION APOSTOL (redactor șef adjunct); N1CHITA ADĂNILOAIE, LUDOVIC DEMENY, GHEORGHE I. IONIȚĂ, AUREL LOGHIN, DAMASCHIN MIOC, ȘTEFAN OLTEANU, POMPILIU TEODOR (membri). Prețul unui abonament este de 180 lei. In țară abonamentele se primesc la oficiile poștale și difuzorii de presă din întreprinderi și instituții. Cititorii din st/ăinătate se pot abona adresindu-se Ia ROMPRES- FILATELIA Departamentul Export-Import-presă P. O. Box 12—201. Telex 10376 prsfi r — București, Calea Griviței nr. 64—66. Manuscrisele, cărțile și revistele pentru schimb precum și orice Corespondență se vor trimite pe adresa Comitetului de redacție al revistei „REVISTA DE ISTORIE”. Apare de 12 ori pe an. B-dul Aviatorilor, nr. 1 71247— București, tel. 50.72.41. wwwdacoromaiiica.ro TOM 40 nr. 3 martie 1987 SUMAR ORAȘUL MEDIEVAL ÎN ISTORIE MIRCEA D. MATEI, Probleme fundamentale ale genezei vieții urbane medievale în Țara Românească a Munteniei și Țara Românească a Moldovei........ 22 RĂZVAN THEODORESCU, Un model artistic în vechea cultură românească : orașul- reședință domnească........................................... 24U GH. SEBESTYlSN, Aspecte ale condițiilor tehnice și de organizare socială a muncii în construcții în Principatul autonom al Transilvaniei............. 248 ILEANA CĂZAN-NEAGU, Tradiții sud-est europene și structuri urbanistice moderne în Bucureștiul anilor 1774—1829 ................................ 261 ★ RADU MANOLESCU, Orașele în Europa apuseană în evul mediu timpuriu.... 274 FLORENTINA CĂZAN, Creșteri de populație în perioada previkingă și vikingă atestate de activitatea economică a centrelor urbane din nordul Europei.. 288 PROBLEME ALE ISTORIOGRAFIEI CONTEMPORANE O sinteză fundamentală a vechii civilizații grecești (Cecilia lonifă) ......... 299 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE Simpozionul științific „2500 de ani de la prima atestare documentară a geto-dacilor” (Ion Apostol) ; A IlI-a sesiune a comisiei mixte româno-cehoslovace de istorie (Nicolae Dascălii); Călătorie de documentare științifică în Polonia (Constantin Rezaehevici) ; A XVII-a conferință internațională „EIRENE”. Participarea și contribuția cercetătorilor români (Ramiro Donciu); Al XVII-lea Congres Inter- național de Genealogie și Heraldică de la Lisabona (Dan Berindei)........... 304 CARTEA ROMÂNEASCĂ ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE ALEXANDRU ANDRONIC, Iașii pină la mijlocul secolului al XVII-lea. Geneză și evoluție, Edit. Junimea, Iași, 1986, 142 p. (Constantin Șerban) ............ 316 VL. TREBICL ION GHINOIU, Demografie și etnografie, Edit. științifică și enciclope- ' dică, București, 1986, .................... 317 217 PIERRE CHAUNU, La mort ă Paris—XVI», XVII», XVIII» slicles, Edit. Fayard, Paris, 1984, 543 p. (Radu-Ștefan Ciobanu) ........... 319 LUIS SUAREZ FERNANDEZ, Les Juifs espagnols au Moyen Âge, traduit de l’espagnol et pr6fac6 par Râchel Israâl-Amsaleg, Gallimard, Paris, 1983, 346 p. (Eugen JDenize) ................................ 321 REVISTA REVISTELOR DE ISTORIE * ♦ * Przeszloâd demograficzna polski. Materialy > studia, 15, Padstwowe Wydaw- nictwo Naukowe, Warszawa, 1984, 192 p. (Louis Roman). 324 www.dacoromanica.ro 218 ISTORIE TOME 40 n° 3 marș 1987 SOMMAIBE LA VILLE MEDIEVALE DANS L’HISTOIRE MIRCEA D. MATEI, Probldmes fondamentaux touchant la genfese de la vie urbaine mâdiâvale en Valachie et en Moldavie...................................... 221 RĂZVAN THEODORESCU, Un modele artistique dans l’ancienne civilisation roumaine : de la ville-râsidence princiere................................ 240 GH. SEBESTYlSN, Aspects des conditions techniques et de l’organisation sociale du travail de construction de Ia Renaissance en Transylvanie................. 248 ILEANA CĂZAN-NEAGU, Traditions sud-est europ6cnnes et structures urbaines mo- dernes â Bucarest 1774—1829 .................................... 261 RADU MANOLESCU, Les villes en Europe occidentale pendant le haut moyen-âge 274 FLORENTINA CĂZAN, Croissances du taux de la population pendant la pâriode pre- normande et normande attestâs par l’activitâ âconomique des centres urbains du nord de l’Europe...................................... 288 PROBLÎIMES DE L’HISTORIOGRAPHIE CONTEMPORAINE Une synthese fondamentale de la civilisation grecque ancienne (Cecilia Ioni fă) . . . 299 CHRONIQUE DE LA VIE SCIENTIFIQUE Le symposium scientifique ,,2500 ans depuis la premiere attestation doclimentaire des g6- to-daces” (Ion Apostol) ; La III® session de la commission roumano-tchâcoslovaque d’histoire (Nicolae Dascălu); Voyage de docun entation scientifique en Polognc (Constantin Rezachevici) ; La XVIIe confference internaționale „EIRENE”. La participation et la contribution des chercheurs roumains (Ramiro Donciu); Le XVII® Congres International de Gânâalogie et d’H6raldique de Lisbonne (Dan Berindei)................................ 304 LE LIVRE ROUMAIN ET iSTRANGER D’HISTOIRE ALEXANDRU ANDRONIC, Iașii pină la mijlocul secolului al XVII-lea. Geneză și evoluție (Jassy jusqu’au milieu du XVIIe sidcle. Gonise et âvolution), Edit. Junimea, Iași, 1986, 142 p. (CQnstantin Șerban).......... 316 www.aacoromanica.ro 219 VL. TREBICI, ION GHINOIU, Demografie și etnografie (Demographie et ethnographie), Edit. științifică și enciclopedică, București, 1986, 325 p. (Alexandru Madgearu) 317 PIERRE CHAUNU, La mort â Paris-XV P, XV1P, XV IIP siicles, Edit. Fayard, Paris, 1984, 543 p. (Radu-Ștefan Ciobanu) ................................. 319 LUIS SUAREZ FERNANDEZ, Les Juifs espagnols au Moyen Âge, traduit de l’espagnol et pr6fac6 par Răchel Israăl-Amsaleg, Gallimard, Paris, 1983, 346 p. (Eugen Denize) ................................................................... 321 LA REVUE DES REVUES D’HISTOIRE • * * Przeszloâd demograficzna polski. Materialy i studia, 15, PaAstwowe. Wydaw- nictwo Naukowe, Warszawa, 1984, 192 p. (Louis Roman)....................... 324 www.dacoromanica.ro 220 ORAȘUL MEDIEVAL ÎN ISTORIE 9 PROBLEME FUNDAMENTALE ALE GENEZEI VIEȚII URBANE MEDIEVALE ÎN ȚARA ROMÂNEASCĂ A MUNTENIEI SI TARA ROMÂNEASCĂ A MOLDOVEI 9 9 MIRCEA D > MATEI •Componentă importantă a prezenței specifice a unui popor în ansam- blul creatorilor de bunuri materiale și spirituale — în cuprinsul unor coordo- nate precise de ordin geografic și monologic — civilizația urbană se consti- tuie într-o sinteză a realizărilor de „vîrf” ale respectivelor popoare. Tocmai pentru că în această înmănunchere, care se cheamă „civilizație urbană”, își afla expresia experiențe proprii de lungă durată și, în egală măsură, materializările unui permanent schimb de bunuri materiale și spirituale cu alte arii de civilizație, nu pare deloc hazardat să se considere că anume civilizația urbană este în măsură să exprime, cu o deosebită forță; atît capacitatea proprie de creație a unui popor1 sau a altuia, precum și capacitatea acestuia de a asimila, în chip creator, realizări ale altor arii de civilizație. Aceasta se poate petrece nu numai păstrîndu-se specificul și personalitatea unui popor, dar și prin aporturi specifice ale acestuia la constituirea a ceea ce se numește civilizația urbană a evului nrediu, în ansamblul ei. Constituind, la români ca și la alte popoare, expresia obiectivă și complexă a nivelului atins de respectivele popoare, la un moment dat, în dezvoltarea lor economică și socială — în cadrul unor forme, obligatoriu corespunzătoare, de organizare politică — orașele medievale au reprezen- tat adevărate repere, de ordin mai ales cronologic la început, în recunoaș- terea atît a ritmului în care, în cuprinsul respectivelor așezări, s-au concen- trat «xperiențe ale perioadei de sfîrșit a epocii istorice precedente, cît și â măsurii în care orașele evului mediu au moștenit astfel de experiențe, direct sau doar mijlocit, de la orașele antichității sclaviste tîrzii. După cum se știe, literatura de specialitate face, încă de multă vr eme, o distincție netă între orașele medievale „moștenite” de societatea europeană de la antichitatea sclavagistă romană, și, respectiv, cele for- mate abia în cursul evului mediu. în cazul teritoriului țării noastre, chiar dacă în Dacia romană civilizația urbană a cunoscut o înflorire reală, împre- jurări istorice specifice au determinat apariția unei cezuri în evoluția vieții urbane, între antichitate și evul mediu; „ruralizarea” societății locale, la finele antichității, a căpătat, aici, alt conținut și alte semnificații decît cele aplicabile realităților vieții urbane din vestul și sudul continentului noștri»1. în acest context, se impune, desigur, utilizarea diferențiată a criteriilor în funcție de care orașele medievale europene pot fi considerate adevăratele creatoare ale premiselbr propriei lor civilizații. ’'' ‘ Dacă pentru teritoriile europene cuprinse în limitele administrative și politice ale Imperiului roman de Apus procesul de „ruralizare” a vieții societății secolelor IV — VII a presușpus numai scăderea ponderei orașelor în v www.uacoromanica.ro 221 ansamblul vieții economice a perioadei arătate, fără ca prin aceasta să se înțeleagă și întreruperea existenței așezărilor urbane, pentru teritoriul țării noastre —cu excepția unei fășii situate la nordul Dunării—încetarea stăpînirii romane și ieșirea teritoriului Daciei, în ultimul sfert al secolului al III-lea e.n., din cadrul imperiului au avut drept principală consecință, în problema care ne interesează aici, încetarea, pe toate planurile,: a vieții urbane organizate, chiar dacă descoperirile arheologice atestă,,(|fapt deosebit de important, continuarea locuirii în cuprinsul fostelor orașe rohiane, devenite ruine. ' Firește, discuția despre geneza civilizației urbane medievale nu poate omite precizarea acestei importante realități, și chiar dacă, la prima vedere, ar apărea neesențială stabilirea continuității sau a discontinuității între viața urbană a antichității tîrzii și aceea a evului mediu, neglijarea acestui aspect ar fi numai spre paguba cercetării. întradevăr, este absolut, nece- sar, să se atragă atenția asupra faptului că, departe de a se limita, ca impor- tanță, la latura cronologică a discuției referitoare la geneza civilizației medievale, lipsa continuității vieții urbane de la antichitate la evul mediu are profunde implicații și de ordin calitativ. Chiar dacă orașul medieval, indiferent de regiune sau de particularitățile procesului formării saleț, nu poate progresa exclusiv pe baza propriilor sale resurse umane și mâte- rialei datorînd foarte mult aportului complex al mediului rural înconjură- tor, nu este numai o chestiune de nuanță dacă principalele componente ale vieții sale materiale și spirituale—cel puțin într-o bună parte din perioada de început a existentei sale — sînt moșteniri directe ale perioadei prece- dente, sau își au originea în mediul rural în care s-au format premisele economico-soeiale ale constituirii orașului. în timp ce în primul caz' este vorba de transmiterea nemijlocită, de la antichitate la evul mediu, â.uhor experiențe și mentalități specific urbane, în cel de-al doilea caz preluarea din lumea satului a principalelor componente ale civilizației viitoarelor orașe nu va putea să nu poarte, într-o măsură destul de pronunțată, amprenta nivelului și mentalităților mediului generator. ★ împrejurările și consecințele retragerii administrației romane" din Dacia au făcut ca teritoriul nord-dunărean să se caracterizeze, în perioada de după secolul al lîl-lea e.n., printr-o totală și profundă rurali'z'are' a vieții societății daco-romane locale, excepția reprezentată de îngustă' fășie de la nordul Dunării neputînd schimba, în mod radical, aprecierea de'mai sus. . . în ciuda unor eventuale rezerve referitoare la amploarea' și profunzimea procesului de însușire a civilizației urbane romane de' Către populația dacică, într-un răstimp de mai puțin de două secole — atît cît a durat stăpînirea romană în Dacia — realitățile specifice perioadei care a urmat abandonării provinciei de către imperiu sînt în măsură să demon- streze că procesul amintit a cunoscut o profunzime certă și, mai ales, că s-a desfășurat pe un teritoriu care a coincis, în linii mari, cu întreaga Supra- față a țării nostre. în condițiile în care populația romanică a nordului Dunării a fost obligată să trăiască, vreme de peste un mileniu, cu închpere din ultimul sfert al secolului al III-lea e.n. (condiții definite de succesiunea aproape neîntreruptă a numeroase populații în migrație), fenomenul cul- tural cel mai reprezentativ, care poate și trebuie să fie considerat ca oferind măsura împletirii civilizației dacilor cu aceea a romanilor, este tocma^păs- trarea caracterului romanic al -civilizației populației nord-dunărene,1 în www.dacoromanica.ro 222 întreaga perioadă avută aici în vedere 2. Chiar dacă se admite, cu bună dreptate, că, după secolul al 111-lea e.n., Dunărea nu a constituit o barieră în calea schimburilor culturale între regiunile din sudul și, respectiv, nordul fluviului, este dificil de presupus că numai aceste schimburi culturale ar fi putut conserva civilizației populației nord-dunărene caracterul său roma- nic, dacă nu ar fi existat și afinitățile culturale ale perioadei precedente, precum și fondul romanic, creat de conviețuirea și împrumuturile reciproce din secolele II — III e.n. Unanimitatea specialiștilor români vede în profunzimea caracteru- lui romanic al civilizației populației nord-dunărene, ca și în contribuția permanentelor schimburi culturale între nordul și sudul fluviului princi- pala explicație a vitalității excepționale a poporului român și a puterii sale ■ Ț, în primul rînd, credem că nu sînt de făcut obiecții importante; în legătură cu faptul că, inf^^dakXWOIIiank)&lK)au avut un’rol precUm- 227 pănitor militar, rol pe care și l-au păstrat pînă spre mijlocul secolului al XIH-lea. Abia către finele acestui secol, și mai ales în primele decenii ale secolului al XlV-lea, devine prevalentă funcția economică a respec- tivelor centre, ceea ce nu putea rămîne fără urmări și asupra rolului jucat de ele în dezvoltarea economică a unui hinterland a cărui delimi- tare rămîne încă o sarcină a cercetărilor viitoare. Deși aceasta pare să fie o realitate acceptată de către cvasitotalitatea istoricilor, este,. totuși, necesar să amintim că s-au exprimat și anumite rezerve în legătură cu caracterul urban al așezării de la Păcuiul lui Soare, dar, în ceea ce mă privește, judecind în funcție de ansamblul descoperirilor arheologice făcute în această așezare, consider că rezervele amintite nu își află o jus- tificare suficientă. în schimb, mi se pare că este, încă, nevoie de noi argu- mente, atunci cînd se avansează opinia că așezarea de la Păcuiul- lui Soare poate fi identificată cu, și ea, mult discutata Vicină19, localizarea căreia a provocat numeroase discuții, nici astăzi încheiate printr-un acord unanim al specialiștilor. Situația Cetății Albe este departe de a ridica probleme similare, poate doar vechimea așezării necesitînd cercetări suplimentare, pentru o mai exactă încadrare cronologică a începuturilor așezării; cît privește celălalt aspect, care părea să se constituie într-o problemă controver- sată, și anume înlăturarea confuziei privind localizarea așezării, s-a do- vedit, în realitate, o falsă problemă, izvoarele scrise existente înlătu- rînd cu ușurință dubiile ce începuseră să apară. Datele oferite de cercetările arheologice, întreprinse în cele două așezări amintite în rîndurile precedente, nu permit, în nici un caz, să li se atribuie, ambelor, același nivel de dezvoltare, centrul de la Păcuiul lui Soare situîndu-se pe un plan superior Cetății Albe. Chiar dacă: cer- cetările arheologice întreprinse la Cetatea Albă nu au oferit, încă, repe- rele necesare unei judecăți aprofundate a nivelului la care se ridica aeeastă așezare la finele secolului al XIH-lea, nu este mai puțin adevărat că informațiile cuprinse în Viața sjîntului loan cel Nou20, martirizat de către tătari în orașul de la limanul Nistrului, aruncă suficiente lumini asupra realităților din primele decenii ale secolului al XlV-lea din acest oraș. în funcție de aceste informații, este posibil să se avanseze ipoteza că, deși intrat sub stăpînire efectivă mongolă, orașul avea o viață eco- nomică înfloritoare, la desfășurarea căreia contribuie, desigur, nu numai foarte pestrița populație care rezida în oraș, dar și cunoscuta ordine asigurată de autoritatea mongolă, dublată de nu mai puțin bine-cunoscuta toleranță religioasă a aceleiași stăpîniri. Rezultă, așadar, că primul (ca importanță) și cel mai vechi tip de oraș existent pe teritoriul țării noastre, la finele secolului al XIH-lea și în primele decenii ale secolului al XIV-lea, era așezarea urbană de sor- ginte bizantină, care, însă, nu își datora, la acea dată, nici existența nici înflorirea exclusiv elementelor bizantine și celor locale, în sensul strict al - cuvîntului, influxul de populație italică și mediteraneană contribu- ind din plin la aceasta. De cu totul alt caracter și de o origine diferită era un alt mare cen- tra urban al aceleiași perioade, și anume Chilia-Lycostomo. Nefiind aici locul unei discuții speciale, referitoare la problema localizării - așe- zării (ceea ce ar presupune, ca de fiecare dată, și exprimarea unui punct de vedere în legătură cu ceea ce s-a numit de curînd problema „Qhilia- -Lycostomo sau Chilia că este suficient de 228 amintit aici că așezării în discuție i se poate atribui, fără dificultate, un cu totul alt rol economic decît acelora de la Păcuiul lui Soare și de la Cetatea Albă, ponderea în activitatea economică a așezării de la gurile Dunării reprezentînd-o comerțul cu grîne (comerț care, la Vicina, re- prezenta doar o parte din activitatea comercială), colonia genoveză de la Chilia fiind unul din cele mai importante emporia italiote din în- tregul bazin pontic, profilate pe o astfel de activitate comercială. Nici asupra consecințelor pe care prezența negustorilor genovezi de aici le-a avut asupra intereselor și dezvoltării economice ale populației locale nu mă voi opri—problema depășind cu mult cadrul tematic al studiului de față — dar aceasta nu mă poate împiedica să apreciez ca excesivă și in- suficient de nuanțată opinia, exprimată cu mai mult timp în urmă 22, potrivit căreia caracterul și consecințele acestei prezențe au fost total negative. Indiferent, însă, de aceasta, cert rămîne faptul că Chilia nu poate fi socotită ca aparținînd aceluiași tip de așezări urbane ilustrat de Păcuiul lui Soare sau, respectiv, Cetatea Albă, așezarea genoveză amintită aparținînd unui tip deosebit de orașe medievale, atît ca origine și geneză, cît și ca rol economic și influență asupra hinterlandului său. Din acest ultim punct de vedere, este dificil de făcut vreo apreciere cu conținut calitativ, măcar și pentru că împrejurimile Chiliei erau de- parte de a se fi caracterizat printr-o densitate a rețelei rurale compara- bila cu zona imediat limitrofă Dunării în împrejurimile așezării de la Păcuiul lui Soare, situația rămînînd aceeași cliiar dacă s-ar extinde și mai mult ariile geografice comp arate. în aceleași limite cronologice, ținuturile dintre Prut și Nistru, intrate încă de la mijlocul secolului al Xlîl-lea sub stăpînirea efectivă a mongolilor, prezintă o imagine cu totul deosebită. Aici, potrivit unei practici generalizate în toate teritoriile stăpînite de tătari, au luat naștere aglomerări de un caracter urban deosebit de tot ceea ce cunoștea Europa aceleiași vremi. Deși, din punctul de vedere al activităților economice specifice, ca și sub raportul rolului administrativ și politic ce le revenea, aceste așezări prezintă caracteristici urbane certe 23, privite prin prisma condițiilor în care s-au constituit, cu greu ar fi considerate altfel decît ca așezări create artificial. După opinia mea, două sînt împrejurările esen- țiale care concură la caracterizarea propusă aici acestor tipuri de așe- zări urbane, și anume : în primul rînd, potrivit unei practici bine cunos- cute și larg răspîndite la mongoli, astfel de așezări erau consituite prin aducerea forțată de meșteșugari, recrutați din teritorii stăpînite sau numai controlate de mongoli, meșteșugari a căror activitate trebuia să satisfacă nevoile de produse specializate ale unor astfel de centre admi- nistrative, politice și militare ale autorităților mongole. în al doilea rînd, constituite din elemente cu proveniență regională și etnică atît de dife- rită, așezările respective nu exprimau, în nici un caz, prin apariția lor la un moment dat, raportul direct și obiectiv necesar dintre dezvoltarea generală (economică, socială și politică) a unor regiuni istorice și colec- tivități umane, și apariția orașelor, ca fenomen ce ilustrează ajungerea acestei evoluții la un anumit grad. Cu alte cuvinte, centrele urbane mon- gole dintre Prut și Nistru nu exprimă nivelul atins de societatea locală în procesul adîncirii relațiilor feudale, ci numai rezultatul unor măsuri administrative ale autorităților superioare mongole, negenerate și ne- sprijinite de realități locale. Iar că este, într-adevăr, așa, o dovedește fie numai și faptul că, imediat după dispariția puterii politice care le-a www.dacoromanica.ro 229 creat, centre foarte înfloritoare o vreme (exemplul cel mai reprezentativ, în acest sens, constituindu-1 așezările de la Costești și Orheiul Vechi) își încetează, și ele, la rîndul lor, existența24. în ceea ce privește influența pe care astfel de centre urbane au pu- tut-o exercita asupra hinterlandului lor, problema se pune în mod dife- rențiat în comparație cu relațiile pe care celelalte centre urbane amin- tite anterior, le-au avut cu mediul rural înconjurător. în primul rînd, cen- trele urbane bizantine de pe linia Dunării, ca și Cetatea Albă sau Chilia, prin vechimea și existența lor multiseculară, și-au spus cuvîntul în sta- tornicirea unor relații economice și sociale trainice și organice cu mediul rural înconjurător; influența pe care aceste orașe au avut-o asupra pro- ducției de bunuri din satele hinterlandului lor, sau relațiile de schimb cu aceleași sate s-au întemeiat pe o afinitate nu numai culturală ci și etnică între populația satelor și o bună parte din locuitorii respectivelor orașe, aceasta contribuind la crearea unui ansamblu de relații economice și sociale, în care fiecare componentă o completa, firesc, pe cealaltă. Spre deosebire de aceste realități, orașele întemeiate între Prut și Nistru, de autoritatea mongolă, prin însuși faptul că erau creații arti- ficiale, a căror implantare și evoluție nu aveau la bază progresul legic al populației locale, au avut numai o scurtă perioadă în care s-au făcut simțite în ținutul amintit, perioadă în care produsele artizanale realizate în atelierele existente în cuprinsul lor au cunoscut o relativă răspîndire în lumea rurală dintre Prut și Nistru, și una mult mai slabă în ținutul de la vest de Prut 25. Ilustrativ, în acest sens, este însuși faptul că numeroasele cercetări arheologice întreprinse în centre urbane dintre Prut și Carpați sau în așezări rurale din aceeași zonă au semnalat un număr destul de restrînsde materiale arheologice provenind din orașele mongole de la răsărit de Prut (mai ales produsele ceramice cunoscînd o răspîndire mai mare), cît despre preluarea, de către meșteșugarii acestor așezări, a unor tipuri sau cate- gorii de produse realizate în centre urbane ca cele de la Costești sau, respectiv, de la Orheiul Vechi neputînd fi vorba. Pe aceeași linie se în- scrie și observația că chiar la Cetatea Albă, unde prezența unei popu- lații mongole este certă, descoperirile arheologice care să poată fi puse pe seama unei activități productive a acesteia sînt extrem de puțin numeroase, marea majoritate și caracteristica descoperirilor de aici, datînd din secolele XIII—XIV, asigurînd-o produsele de sorginte bizantină. în fond, toate aceste fapte și observații nu fac decît să exprime, în forme materiale ușor verificabile, tocmai realitatea istorică a lipsei rădăcinilor și tradiției locale ale implantărilor urbane mongole ale secolelor XIII— XIV din ținutul dintre Prut și Nistru, tot așa cum neexercitarea asupra meșteșugurilor locale a vreunor influențe notabile din partea acelorași centre nu face decît să evidențieze lipsa afinităților dintre autohtonii acestor ținuturi și principala masă a producătorilor de bunuri materiale din amintitele centre urbane. Pentru studiul rădăcinilor civilizației urbane incipiente din ținu- turile extracarpatice ale României, este neîndoielnic că cel mai mare interes îl prezintă cea de-a treia categorie de așezări de care ne vom ocupa în rîndurile de față, categorie reprezentată de centrele de la Curtea de Argeș — în Țara Românească—, Suceava, Baia și Șiretul — în Moldova, acestora din urmă putîndu-li-se adăuga, pe temeiul celor mar recente descoperiri arheologice făcute în acest oraș, Iașii. www.dacoromanica.ro Principala trăsătură caracteristică comună pe care o putem sur- prinde tuturor acestor centre rezidă în și este definită de faptul că, toate, s-au format în cursul unui proces secular de evoluție a societății locale românești și, ca urmare, a restructurărilor petrecute în sinul acestei societăți. O unanim apreciată lucrare, în care sînt înmănunchiate principalele rezultate ale cercetărilor arheologice întreprinse în complexul feudal de la Curtea de Argeș26 pune în lumină pentru prima dată în istoriogra- fia românească etapele constituirii acestui centru — în egală măsură aulic și religios — paralel cu procesul, cunoscut pentru întregul teritoriu dintre Carpați și Dunăre, de adîncire a relațiilor feudale, în cadrul societă- ții românești a secolelor XHI—XIV. Indiferent, în acest caz, de inter- pretarea pe care istoricii ar fi înclinați să o dea caracterului acestui cen- tru feudal la începuturile sale — simplă curte a unui feudal local (ceea ce pare mult mai puțin probabil) sau principal sediu al unui voievod cu autoritate teritorial-politică mai largă — ceea ce rămîne sigur este fap- tul că, la Curtea de Argeș, ne aflăm în față unuia din cele mai interesante (și mai rar întîlnite în întreaga istorie a evului mediu românesc) cazuri (reprezentînd, în același timp, un tip bine precizat) de așezări urbane, constituit în jurul și sub oblăduirea sediului unui feudal local. Chiar dacă este adevărat că, pe baza datelor oferite de săpăturile arheologice, este greu de stabilit momentul în care în jurul curții voievodale de la Curtea de Argeș se formase, deja, un început de aglomerare umană cu caracter urban, o dată cu sfîrșitul secolului al XlII-lea sau la începutul celui următor existenta unui astfel de centru civil nu mai poate fi pusă sub semnul îndoielii indiferent de proporțiile la care va fi ajuns el27. în așteptarea rezultatelor unor viitoare cercetări arheologice, care să se extindă în afara și în jurul curții voievodale de aici, existența unei așe- zări constituite în jurul acesteia este impusă de însăși logica istorică : dat fiind că în interiorul curții voievodale de la Argeș nu s-au descoperit urme ale unor activități productive specializate 28, menite să asigure satisfacerea unui mare volum de cereri de produse absolut necesare tra- iului zilnic al familiei voievodului, al anturajului său, al oștenilor, a căror prezentă, aici, este obligatoriu de admis, ca și al slujitorilor lăcașului de cult, care constituia o importantă parte componentă a complexului feudal, o astfel de activitate nu se putea desfășura decît în așezarea civilă din preajma curții voievodale, așezare ce purta în ea germenii viitorului oraș-,,capitală”. Genealogia Basarabilor, atît cît poate fi ea reconstituită, ca și vechimea, atestată arheologic, a complexului voievodal de la Argeș 29 se constituie în tot atîtea argumente în favoarea considerării complexu- lui în discuție drept una din cele mai semnificative expresii ale procesu- lui de adîncire a relațiilor feudale în sinul societății românești sud-car- patice ; în cadrul acestui proces se înregistrează și fenomenul de impunere a autorității unor vîrfuri feudale în defavoarea altora, de acaparare a pu- terii de către un număr tot mai restrîns de feudali. Corolarul acestei întregi evoluții va reprezenta afirmarea domnului ca exponent al autori- tății centrale, ca singur stăpînitor al unui teritoriu asupra căruia se exercitaseră, în perioada anterioară, autorități locale, de tipul cnezatelor și voievodatelor. Reflectînd, ea însăși, etapele succesive ale afirmării voievozilor de la Argeș pînă la deținerea de către ei a locului principal în ierarhia feudalității românești muntene, așezarea de la Curtea de www.dacoromanica.ro Argeș s-a impus, la rindul ei, ca principal oraș al țării, încheindu-se, ast- fel, o primă etapă a unui lung proces istoric de acumulări cantitative, la baza căruia au stat, neîndoielnic, elementele locale, românești. Privite prin prisma capacității lor de a exprima, în aceeași formă specifică, evoluția societății românești est-carpatice pe linia dezvoltării în suprafață și a adîncirii relațiilor feudale, unele din cele mai vechi orașe din teritoriul cuprins între Carpați și Nistru prezintă trăsături similare celor de la sud de Caipați. Cum arătam, însă, în paginile precedente, dat fiind că izvoarele scrise ajută în mai mică măsură cunoașterea directă a procesului concentrării puterii politice în mîinile unui număr tot mai restrîns de feudali locali (în comparație, mereu, cu situația din Țara Românească), pentru teritoriul Moldovei este mult mai dificil de urmărit modul în care se reflectă procesul consolidării relațiilor feudale în evolu- ția spre urbanizare a unora din centrele de mai mare importanță ale țării. Deși afirmată în mod repetat de mai multă vreme, existența unor formațiuni politice de tipul cnezatelor și voievodatelor pe teritoriul est-carpatic a fost demonstrată, prin cercetări complexe, abia în anii din urmă. Spre deosebire, însă, de situația din Muntenia, lipsa unor iz- voare scrise, din care să reiasă cu certitudine că, cel puțin într-un caz anumit, o dată cu impunerea, pe plan mai larg, a uneia din aceste for- mațiuni politice s-a afirmat, în mod corespunzător, și principalul ei cen- tru politic și administrativ (ca în cazul Curții de Argeș), impune o altă abordare a lucrurilor, mai puțin directă și, din această cauză, lăsînd loc mai multor ipoteze și incertitudini. Fără îndoială, cazul Sucevei este, din acest punct de vedere, poate, cel mai ilustrativ. Este cunoscut faptul că, atît în istoriografia româ- nească cît și în cea străină, despre vechimea Sucevei și despre modul în care a luat naștere orașul s-au exprimat foarte numeroase opinii, din- tre care unele s-au dovedit cu totul de neacceptat30. Pe de altă parte, chiar și după ce cercetările arheologice au furnizat date și observații de- cisive nu numai pentru stabilirea vechimii așezării, dar și pentru schim- barea totală a concepției despre modul în care ea s-a format, rămîneau greu de înțeles, în continuare, numeroase aspecte ale istoriei mai. vechi a așezării. Dintre acestea, cel mai important s-a dovedit, în cele din urmă, rolul pe care Suceava l-a jucat în istoria economică și politică a unui întins teritoriu din jurul ei. Evident, faptul că așezarea s-a format pe cursul unei ape de oare- care importanță putea consitui o explicație suficientă, mai ales dacă se adăuga și observația (făcută de mine cu multă vreme în urmă) 31, că, prin poziția pe care o ocupa, așezarea putea sluji drept centru de întâl- nire a producătorilor de bunuri din două zone geografice cu specific diferit (crescătorii de vite din regiunea montană și submontană și, respectiv, agricultorii din zona podișului Sucevei). Judecat prin prisma rolului economic al așezării, procesul formării viitorului oraș se prezenta su- ficient de plauzibil, dar, prin aceasta, lucrurile erau încă departe de a fi primit o rezolvare satisfăcătoare, întrucît respectivul proces părea să se desfășoare, oarecum, în afara unui cadru corespunzător al evoluției economîcd-sociale și politice a teritoriului nord-vestic al Moldovei. 232 www.dacoromanica.ro Abia în momentul în care cercetările complexe, întreprinse în zona dintre cursul apei Moldovei și, respectiv, cel al Sucevei, au asigurat baza docuipentară pentru identificarea, aici, a uneia din formațiunile poli- tice de caracter local, anterioare constituirii statului feudal de-sine-stătă- tor32, au putut fi înțelese și interpretate în mod corespunzător valoarea și semnificația fortificațiilor de care dispunea Snceava începutului seco- lului al XlV-lea. Atunci s-a impus, aproape, de la sine, concluzia că aici se afla principalul centru politic, administrativ și economic al acestei for- mațiuni, în care am crezut posibil să văd acea „țară a românilor”, des- pre care vorbea Cronica rimată a lui Ottokar de Stirya 33. Mai mult chiar, pornind de la constatarea că, la mijlocul secolului al XlV-lea, Suceava era, eu certitudine, o așezare, care, prin importanța și tăria ei, se eviden- ția printre altele contemporane, evitarea ei de către Bogdan I „înte- meietorul” de țară ar putea fi explicată, cel puțin în parte, și prin faptul că aici, la Suceava, rezida un feudal care nu acceptase să se subordoneze voievQdului maramureșan, situație căreia îi va pune capăt abia Petru I zis Mușatinul34. Desigur, interpretarea propusă ține, mai mult, de dome- niul ipotezelor de lucru, dar oricît aș fi de conștient de aceasta, un lucru rămîne cert: Petru I zis Mușatinul a fost primul voievod al Moldovei, care a impus prezența autorității centrale la Suceava, și aceasta abia în .penultimul deceniu al secolului al XlV-lea 36. Pentru moment, Suceava se dovedește singurul caz de oraș est- carpatic a cărui formare prezintă analogii cu situația întîlnită la Curtea de Argeș, astfel încît se poate considera, cu dreptate, că ambele așe- zări ilustrează, cel puțin prin desfășurarea etapelor inițiale ale consti- tuirii lor, nu numai una din căile de bază ale formării orașelor medievale românești extra-carpatice, dar și modul în care poate fi abordată pro- blema rădăcinilor și tradițiilor locale ale civilizației urbane românești medievale. O situație similară, pînă la un punct, pare să fie ilustrată de pro- cesul formării orașului Iași, dar numai în sensul că nici aici nu au inter- venit, în etapele de început ale formătrii așezării urbane (mai exact, pînă la începutul secolului al XV-lea) elemente nelocale 36. Asemănarea se reduce, însă, numai la acest aspect, deoarece procesul însuși de for- mare a orașului a fost determinat de acțiunea altor factori economico- sociali, desfășurîndu-se într-un cadru politic pentru a cărui cunoaștere sînt necesare, încă, numeroase date, care nu țin, neapărat, de domeniul detaliului. în schimb, Baia 37, chiar dacă nu beneficiază de aportul unor cer- cetări de amploarea și cu semnificația celor de la Suceava, prezintă anume trăsături ce par a permite analogii, pe plan politic, cu cadrul de ansamblu în care s-a format și s-a dezvoltat Suceava. în primul rînd, cred, că nu poate fi separat procesul formării orașului Baia de existența unej.- formațiuni politice de tip cnezial, constituită, cu timpul, în valea Moldovei. Corespunzînd, în primul rînd, ca necesitate obiectivă de apa- riție și, în al doilea rînd, ca funcție, unui tipic ,,tîrg de vale”38, Baia a beneficiat și de avantajul de a fi fost situată pe un curs de apă cu funcții interregionale mult mai importante decît acelea pe care le îndeplinea curșul Sucevei ; drumul comercial format în lungul văii Moldovei a con- tribuit, cu siguranță, într-o măsură decisivă la apariția timpurie a cen- trului, urban de la Baia. Printre obiectivele foarte importante ale vii- toareloj. cercetări arheologice de la Baia continuă să rămînă, desigur, , . I032 www.dacoromanica.ro stabilirea rolului — cu regularitate afirmat, dar încă nedemonstrat — pe care îl va fi jucat, în apariția și dezvoltarea centrului meșteșugăresc și comer- cial de aici, exploatarea resurselor minerale ale subsolului și, tot atît de sigur, identificarea prezenței relativ timpurii a unor elemente et- nice nelocale, participante la exploatarea acestor resurse, dacă nu chiar inițiatoare ale acestei exploatări. Pînă atunci, însă, ceea ce a și devenit o certitudine este faptul că, chiar înainte de mijlocul secolului al XlV-lea, Baia era un centru cu trăsături bine conturate, la înflorirea căruia con- tribuiau și tîrgoveți de origine nelocală 39. Pentru a încheia această succintă prezentare a amplului ansam- blu de probleme la care cercetarea românească va trebui să răspundă, cît mai grabnic, în vederea aflării unui loc bine definit al orașelor medi- evale românești în contextul european al genezei civilizației urbane, se impune aruncată o privire și asupra stadiului în care se află, în prezent, cercetarea problemei începuturilor orașului Șiret, problemă în legătură cu care specialiștii sînt departe de a fi ajuns, cel puțin pentru moment, la un oarecare consens. Mă grăbesc, însă, să adaug că nu voi defini, aici, decit liniile mari ale procesului formării acestui oraș, detalierile și argumentarea mai amplă constituind obiectul altui studiu, abia înche- iat40. Paradoxal, în ciuda existenței unor izvoare scrise (chiar dacă cu o datare controversatăa, unele), despre istoria de început a Șiretului au circulat, o vreme îndelungată, opinii dintre cele mai diferite, între care exista, însă, un element comun : toate afirmau originea nelocală a întemeietorilor așezării. în aceste condiții, cercetărilor arheologice, care se desfășoară aici, deși nu mai sînt abia la începuturile lor, le revin sarcini deosebit de dificile, și este cu atît mai pozitiv faptul că, încă în această etapă a dezvoltării lor, coordonatele mari ale procesului for- mării așezării urbane au început să se contureze. Principala constatare prilejuită de aceste cercetări trebuie consi- derată aceea că existența unui nivel de locuire de caracter românesc, datînd din secolele X—XI și XH-XHI nu mai lasă loc nici unui dubiu. Mai mult, în ciuda dificultăților încă existente, există indicii că locuirea din secolele XII—XIII pare să se fi concentrat în interiorul unor întărituri, dar pînă la efectuarea unei cercetări intense a zonei în care s-ar situa acestea, ar fi hazardat ca despre ele să se vorbească altfel decît în forma unei ipoteze, chiar dacă foarte verosimilă. în schimb, realitățile primei jumătăți a secolului al XlV-lea și ale primelor decenii ale celei de-a doua jumătăți a aceluiași veac sînt substanțial mai .bine cunoscute — evident, tot pe cale arheologică — prin aceasta apărînd posibilitatea să se stabilească două realități, de cel. mai înalt preț științific : a) Un număr de cuptoare de redus minereul de fier și o cantitate de urme specifice ale acestei activități, ambele suficient de mari și de Variate pentru a fi pe deplin concludente, atestă existența unor activități meșteșu- gărești specializate în Șiretul primei jumătăți și al mijlocului secolului al XlV-lea, activități care, prin modul în care sînt concentrat^'terito- rial și prin nivelul la care se situează, nu pot fi atribuite decît unei așezări aflate în plin proces de urbanizare; b) Modul în care sînt repartizate, tot topografic, materialele arheo- logice cele mai semnificative (ceramică de uz casnic, locuințe și amena- jări gospodărești) face sigură existenta, în vatra locuită a vechiului www.dacordmanica.ro 234 Șiret, a două nucleie de locuire, dispuse de-o parte și de alta a pîrîului care traversează, și astăzi, orașul. Oricît ar părea de tentant să se creadă astfel, cele două nucleie nu par să se fi constituit, ca atare, în funcție de cursul de apă care le separă, ci în funcție de criteriul apartenenței etnice a majorității celor care le locuiau, fiind evident că în nucleul de pe latura nordică a pîrîului populația majoritară era nelocală (în primul rînd ger- mană), în timp ce nucleul sudic aparținea populației românești a orașu- lui. De altfel, în context, nu este decît spre folosul discuției să amintesc faptul că și principalele două monumente de cult ale Șiretului perioadei avute aici în vedere vin să sublinieze, prin poziția lor pe harta orașului, aceeași realitate : biserica ortodoxă, cu hramul Sfintei Treimi, domină (și, Cu siguranță, slujește) nucleul sudic, al populației românești, deci, în timp ce biserica catolică, cu hramul Sf. loan Botezătorul, este implan- tată în mijlocul nucleului nordic al așezării, în care marea majoritate a materialelor arheologice de epocă atestă o densă populație neautohto- nă 42.' Privită prin prisma interesului pe care îl prezintă pentru studiul etapei de început a procesului formării orașelor noastre medievale extra- carpatice, situația întîlnită la Șiret — și schițată foarte sumar în rîndurile ’ precedente — impune o foarte adîncită cunoaștere a ei. Fără să reprezinte o noutate absolută pe planul istoriei noastre naționale — și cu atît mai puțin pe plan european — pentru faptul că ea se situează, cronologic vorbind, în etapa de început a procesului formării unuia din orașele est-carpatice și pentru că, în plus, în ea pare să rezide, cel puțin în parte, și explicația mutării principalei reședințe domnești de la Șiret la Suceava, în timpul domniei lui Petru I Mușatinul, cred că, în momentul în care situația va putea fi cunoscută în detalii, conținutul și etapele procesului formării orașului Șiret vor justifica și documenta îmbogățirea și diver- sificarea tipologiei orașelor medievale românești extra-caipatice, privite prin prisma complexității factorilor care au concurat la apariția aces- tora. NOTE 1 După cum se știe, în istoriografia occidentală, indiferent de deosebirile existente între diverși specialiști în aprecierea profunzimii procesului de scădere a ponderei rolului economic al orașelor Imperiului roman de Apus, în etapa finală a existenței sale, continuitatea acti- vităților specific urbane (chiar în forme și la dimensiuni mult împuținate) nu este nici o dată pusă, sub semnul întrebării, pentru întreaga perioadă cuprinsă între secolele V—VIII. Lărgirea discuției, prin încercarea de dimensionare a efectelor negative pe care le-au avut atitudinea și politica regalității germanice asupra orașelor occidentale, în general, cu toate exagerările care au apărut uneori, nu a modificat esențial aprecierea de mai sus, astfel îneît se poate vorbi despre o unanimitate dc opinii, în aprecierea realității istorice a continuității de viață urbană, de la antichitate la evul mediu, în Europa Occidentală. Completată și de aspectul continuității topografice în foarte multe cazuri, discuția devine, insă, obligatoriu, mai nuan- țată, atunci cînd se încearcă definirea priorității pe care au căpătat-o, în perioada amintită, unul sau altul din atributele așezărilor urbane moștenite dc evul medin, de la antichitatea romană, dar nici aceasta nu anulează principiul continuității. Privită în acest context, discuția despre realitățile nord-dunărene, în perioada de după secolul al IH-lea, e.n., trebuie să țină scama de totalitatea componentelor vieții urbane și nu mai poate fi restrîns la aspectul continuităii de locuire. 2 Suzana Dolinescu-Ferchc, Ciurel, habitat des VIe —VIIe siecles de n.e. Dacia, N.S., 23, 1979, p. 179—230; S. Dolinescu-Ferchc, Margareta Constantiniu, Un etablissement de VIe,șiecle'ă Bucaiest (Decouvertes de la rue soldat Ghioan) Dacia, N.S., 25, 1981, p. 289—329 ; Octavian Toropu, Romanitatea tirzie și slră-românii in Dacia Traiană sud-carpatică (secolele III-XI), Qraiova, 1976. www.dacoromanica.ro 235 3 Ștefan Olteanu, Societatea românească la cumpănă de milenii (secolele VIII—XI), București, 1983. ' . 1 Dan Gh. Teodor, Teritoriul esl-carpalic In veacurile V—XI e.n. Contribufii arheologice la problema formării poporului român, Iași, 1978 ; idem, Romanitatea carpalo-dunăreahă și Bizanțul tn veacurile V—XI e.n., Iași, 1981. 6 M. D. Matei, Studii de istorie orășenească medievală (Moldova, secolele XlV—XVI), Suceava, 1970, passim. 6 Suzana Dolinescu-Ferche, Ciurel, habitat des VIe— VIIe siecles de notre ere, loc. cit. 7 Cf. mai ales Dan Gh. Teodor, Civilizația romanică la est de Carpați în secolele V— Vili e.n. Așezarea de la Botoșana—Suceava, București, 1984, p. 63 — 72. 8 Cf., cu titlu selectiv, Ligia Birzu, Continuitatea creației materiale și spirituale a poporu- lui român pe teritoriul fostei Dacii, București, 1979 ; K. Horedt, Grabungen in einer' vor- und fruhgeschichtlichen Siedlung in Siebenburgen, București, 1979 ; Octavian Toropu, op. cil.; Dan Gh. Teodor, Continuitatea populației autohtone la est de Carpați, Iași, 1984; v. și Ligia Birzu, Continuitatea populației autohtone tn Transilvania tn secolele IV—V e.n. (Cimitirul 1 de la Bratei), București, 1973. 9 Ștefan Olteanu, op. cit., p. 79 (harta vestigiilor arheologice ilustrind reducerea mine- reului de fier in cursul mileniului I e.n.) și p. 228, anexa 2. 10 Ibidem, p. 58 — 102 (cap. II: „Structuri economice tn spațiul carpalo-danubiaho-pontic în secolele VIII— XI”). 11 Ibidem, 124—132. Din acest punct de vedere, trebuie, totuși, să se remarce faptul că, in aceeași perioadă, procesul formării unor orașe medievale în Transilvania era mult avansat, in raport cu situația din teritoriul extra-carpatic, și nu cred că această realitate era străină și de avansul societății românești transilvănene, pe planul organizării sale politice ; cf. și'Mircea Rusu, Castram, urbs, civitas (cetăți și „orașe” transilvănene din secolele XI— XII), th Acta Musei Napocensis, 8, 1971, p. 196 și urm. 12 Ștefan Olteanu, op. cit., p. 180 — 198 și, mai ales, p. 187. 13 Datlnd din anul 943, inscripția menționează numele unui jupan Dimitrie. Potrivit opiniilor istoricilor români (și nu nunai), titlul de jupan putea să reprezinte nu numai În- semnul și calitatea de feudal local, ci exprima și anume funcții de ordin politic, administrativ și militar, pe care le Îndeplinea purtătorul acestuia (inscripția de la Mircea-Vodă, din Dobrogea, se află la Muzeul de istorie al R. S. România). 14 P. Diaconu, Les Petchenegues au Bas-Dabune, București, 1970 ; idem, Les Coumans au Bas-Danube aux XIe et XII‘ siecles, București, 1978; Victor Spinei, Realități etnice și politice tn Moldova meridională în secolele X—XIII. Romani și turanici, Iași, 1985. 15 N. lorga, Studii istorice asupra Chiliei și Cetății Albe, București, 1899 ; G. Brătianu, Rechcrches sur Vicina et Cetatea Albă, București, 1935 ; idem, La mer Noire des origtries ă la congude otlomane, Miinchen, 1969. 16 Discuția a fost reluată, de curind, de doi cercetători bucureșteni, care au prezentat comunicări de interes deosebit (aflate în curs de tipărire), In care au invocat nu numai bogata bibliografie referitoare la problemă, ci au adus și interpretări personale noi ale izvoarelor de bază (Petre Diaconu, Chilia-Licostomo sau Chilia și Licosotomo‘1 — comunicare prezentată In cadrul Institutului de arheologie din București, ianuarie, 1984; Silvia Baraschi, Coloniile genoveze de la Dunăre, comunicare prezentată în Institutul de arheologie din București, ianuarie, 1984) V. de asemenea Michael Balard, Les Genois dans l’ouest dc la mer Noire au XI Ve siecle, în Ades du XIV Congres International des Rtudes Byzantincs, II, Bucarest, 1975, p, 21 — 32; Octavian Iliescu, Localizarea vechiului Licoslomo, în „Studii”, 25, 1972, 3, p. 435 —462. _ 17 Petre Diaconu, Păcuiul lui Soare. Cetatea bizantină, 1, București, 1972 ; Petre Diaconu, Silvia Baraschi, Păcuiul lui Soare. Așezarea medievală (secolele XIII—XV), București, 1977. Menționez că al treilea volum al monografiei asupra așeșzării de la Păcuiul lui Soare este in curs de definitivare. 18 Pînă la întocmirea unei lucrări cuprinzătoare asupra semnificației istorice a rezul- tatelor obținute în săpăturile arheologice din această localitate, cf. rapoartele preliminare pu- blicate de Silvia Baraschi și Neculai Moghior în Studii și materiale de muzeografie și istorie militară, 12, 1979, p. 186 — 191; ibidem, 13, 1980, p. 123 — 134; ibidem, 14—15, 1981 — 1982, p. 69—82 ; ibidem, 17, 1985 (sub tipar). 19 Petre Diaconu, Despre localizarea Vicinci, in Pontica, 3, 1970, p. 275—285; idem, Păcuiul lui Soare-Vicina, în Byzantina, Salonic, 1976, p. 407 — 447. 29 Viața Sf. loan cel Nou de la Suceava, ed. Melchisedec, în Revista pentru' istorie, arheologie și filologie, 2, 1884, 3, p. 163 — 174. 21 Cf- supra, nota 16. 22 B. T. Câmpina, Despre rolul genovezilor la gurile Dunării tn secolele XIII—XV, în Studii, 6, 1954, 1, p. 191-236; 3,-p. 79-119. . www.dacorOmamca.ro 236 23 B. Spuler, Die Goldene Horde. Die Mongolen in Russland, 1222—1502, ed. II, Wiesbaden, 1965 ; B. D. Grecov, A. I. lakubovschi, Hoarda de Aur și decăderea ei, București, 1953; V. L. Egorov, IIpu.HU.Hbi eoăHUKHoeemiri eopodoe y mohsoms e XIII— XIV ee, In Hcmopua CCCP 4, 1969, p. 39—49; L. L. Polevoi, OnepKU ucmopuueCKOU eeoepcufiuu MoJtdaocKou CCP, Chi.șinău, 1979, p. 29 — 33. 24 Pentru realitățile arheologice de la Orheiul Vechi și Costești, cf. Victor Spinei, op. cit., p. 207—240 ; p. 242, notele 46, 48 ; p. 243, notele 60-61; p. 249, notele 228-229. 25 Problema este discutată, cu multă competență, de arheologul sovietic L. L. Polevoi, pornind de la producția orășenească de ceramică și răspindirea acesteia, în teritoriul dintre Prut și Nistru, in secolul al XlV-lea (.L L. Polevoi, 10H.nap3m.130 Ilpymo Ifiiecmoau a XIV eeke Chișinău, 1969. 28 N. Conslantinescu, Curtea de Argeș 1200—1400. Asupra începuturilor Țării Româ- nești, București, 1983. 27 Notez că N. Conslantinescu nu exprimă nici un punct de vedere privitor la această problemă, dar opinia îi este cunoscută, din diferite discuții. în ceea ce mă privește, îi ex- prim întreaga mea gratitudine pentru amabilitatea de a fi acceptat să avem cîteva discuții personale pe această temă, ceea ce1 mi-a permis să cunosc și temeiurile istorice ale punctului său de vedere. 28 N. Conslantinescu (op. cit., p. 123) atrage atenția asupra acestei realități, dar consi- deră că o bună parte din produsele meșteșugărești descoperite în interiorul curții voievodale de la Argeș au o proveniență locală (stricto sensu) certă (ceramică, obiecte de metal, podoabe etc.). 29 Este folositor de amintit, că toate materialele arheologice și observațiile sttătigra- fice confirmă datarea în secolul al XH-lca a celei mai vechi părți a complexului voievodal de Ia Argeș și că locuirea a fost aici neîntreruptă pină in secolul al XV-lea, inclusiv (N. Cons- tantinescu, op. cit., p. 143 și nnn.). 30 Cf. mai ales M. D. Matei, Studii dc istoric orășenească medieoală (Moldova, secolele XIV— XVI), passim; idem, Contribuții arheologice la istoria orașului Suceava, București, 1963 ; idem, Istoria orașului medieval Suceava piuă la mijlocul secolului al XVI-lea (sub tipar). 31 ăl. D. Matei, Contribuții arheologice. . ., p. 64 — 65. 32 ăl. D. Matei, Premisele formării orașului medieval Suceava și rolul așezării pină la mijlocul secolului al XlV-lea, în SCIVA, 28, 1977, 1, p. 71—87; cf. și idem, Istoria orașului medieval Suceava pină la mijlocul secolului al XV-lca (sub tipar). 33 Este vorba despre unul din episoadele tulburi ale luptei pentru coroana regatului Ungariei, în perioada care a urmat dispariției ultimului rege arpadian, la finele secolului al XlII-lea. Otto de Bavaria, angajat în lupta pentru tronul rămas vacant, este făcut prizonier de voievodul Ladislau Khan al Transilvaniei și trimis în captivitate, in „țara românilor”, aflată „liber Walt” (evident, în raport cu Transilvania, unde se petrecuseră evenimentele). 'Deși localizarea acestei „țări a românilor” a provocat, pînă acum, numeroase controver.se (v. mai ales A. Armbruster, Românii în cronica lui Oltokar de Stiria, O nouă interpretare, în Studii, 25, 1972, 3, p. 463 — 483), consider că existența așezării fortificate de la Suceava poale constitui un argument în favoarea localizării aici a locului detențiunii lui Otto dc Bavaria, ca urmare a evenimentelor din anii 1307 — 1308 (Ottokars Ostereichische Reimchronik, cd. Secmiiler, în Monumenta Germaniae Historica, Deutsche Chroniken, V, 2, Hannover, 1893, p. 1152 — 1154). 34 ăl. D. ălatei, Premisele formării orașului medieval Suceava..., loc. cil., p.'84. 35 Deși despre acest eveniment nu există mențiuni documentare, încadrarea largă a momentului mutării principalei reședințe domnești de la Șiret la Suceava sc poate face, cu destulă credibilitate, pe baza descoperirilor arheologice din cuprinsul curții domnești din Suceava. 38 Alexandru Andronic, Iașii pînă în secolul al' XVII-lea, în lumina datelor arheologice, In Cercetări istorice, Iași, 1970, p. 91 —108; idem, Începuturile vieții urbane la lași, în Carpica, Bacău, 1972, p. 169 — 180 ; idem, Iașii pină la mijlocul secolului al XVII-lea. Geneză și evoluție, .Iași, 1986. 37 Eugenia Neamțu, Vasile Neamțu, Stela Cheptea, Orașul medieval Baia în secolele XIV—XVII, 1, Iași, 1980; 2, Iași, 1984. 38 Pentru discuția mai largă asupra condițiilor formării și rolului economic al' acestui tip de așezări (cu certitudine de caracter preurban), cf. P. P. Panaitescu, Introducere ta istoria ■ culturii românești, p. 282 ; v. și idem, în Viața feudală tn Țara Românească și Moldova (secolele XIV-XVII), p. 414. 39 V. supra, nota 37. 40 M. D. Matei, Cîteva considerații pe marginea începuturilor orașului Șiret In' lumina celor mai noi descoperiri arheologice, RMM-MIA, 2, 1986. 41 Este vorba despre discuțiile prilejuite de datarea diferită a mențiunii documentare privind martiriul a doi călugări franciscani, suferit la Șiret. în timp ce unii istorici datează mențiunea în anul 1340 (G. Moisescu, Catolicismul în Moldova pină la sftrșitul vcacuhjp al JCIV-lea, București, 1942, p. 87^altii ||tu^a0^icelay eveniment în anul 1349 (G. Schmfâf, 237 Rbmarto-calolici per Moldauian episcopalus el rei romano-caiolicae res gestae, Budapesta, 1887, p.'24), pentru ca, in sfîrșit, Victor Spinei (Moldova tn secolele XI—XIV, București, 1382, p. 220) să iși exprime îndoiala in legătură cu situarea evenimentului in anii amintiți, părind âln- clirta în favoarea datării lui mai tîrzii, așa cum a fost propusă de Bartholomeo de Pisă (Ana- lecta Franciscana, 4, 1906, p. 335). ' ■ 42 Cîteva informații documentare directe, precum și interpretarea unor practici curente ale papalității in problema înființării de episcopii în anume centre urbane par a indica faptul căj într-adevăr, Șiretul avea o populație numeroasă, în general, fără să se poată, însă, stabili Cu oarecare exactitate cît din aceasta era constituită din elemente neautolitone. în acest sens, eSte de amintit că atunci cînd papa Urban V, în anii 1370 — 1371, se arăta preocupat de întemeierea unei episcopii catolice la Șiret (Hurmuzaki, I3, p. 160), el nu omitea să eviden- țieze Că acest oraș avea o populație numeroasă (cf. G. Moisescu, op. cil., p. 68 ; Ștefan Pascu, Contribuții documentare la istoria românilor în secolele XIII și XIV, Sibiu, 1944, p. 40). Indirect, aceasta se poate aprecia și după faptul că, chiar la această dată tîrzie, papalitatea continua să se conducă, în înființarea dc episcopii, după principii pe care le stabilise cu mult timp înainte (cf. Renee Doehaerd, Le Haut Moyen-Âge occidental. Lconomies el socielts, Paris, 1971, p. 128 —129 ; v. de asemenea și foarte interesantele considerații ale lui J. Le Goff, Annales E.S.G-, 4, 1970, p. 930), principii între care un loc important ocupa numărul ridicat al locui- torilor orașelor, în care urma să se înființeze o nouă episcopie. PROBLEmES FONDAMENTAUX TOUCHANT LA GENESE DE LA VIE URBAINE MEDIEVALE EN VALACHIE ET EN MOLDAVIE Jlesume L’etude du probleme touchant la genese de la vie urbaine medie- vale sur le territoire extra-carpatique de la Roumanie reclame la prise en cânsideration d’une r^alite historique qui a marque de son empreinte la societe autochtone tout au long de la periode comprise entre les IH-e et XlH-e siecles, ă savoir la „ruralisation” de la vie de la societe roumaine par la cessation de l’existence des vieux centres urbains de la Province de Dacie. Dans les conditions creees par la duree millenaire de la succession de populations migratrices sur ce territorie extracarpatique, les condi- tions de la formation des centres urbains medievaux ont de beau- coiip entrav^es et meme lorsque certaines pr^mices semblaient avoir ete cpnstituees (comme par exemple aux X-e—Xl-e siecles), celles-ci n’ont pu etre valorisees, toujours du fait des derniers d^ferlements de vagueS de migrateurs, dont celle mongole a joue un role dont il nous faut tenir compte. Sons l’aspect typologique, les villes medi^vales roumaines presen- tent une reelle variete si elles sont considârees du point de vue des circbn- stances dans lesquelles celles-ci se sont formees et des facteurs indivi- duelș qui y ont concouru. Parmi les villes roumaines extra-carpatiques qui se sont constituees en etroit rapport et sous l’impact de l’action de facteurs d'origine byzantine ou mediterran^enne, Păcuiul lui Soare, Cetatea Albă, Kilia—LicOstomo peuvent etre consider^es comme ayant la plus grande anciennetd ainsi que l’action de la plus longue duree sur les territoires ou elles se sont formees. - Du point de vue chronologique, la fin du XlU-e siecle et le debut du XlV-e peuvent etre considerds comme la periode ou la societe rou- maîne extra-carpatique a reussi ă d^passer les effets des vicissitudes de l’dtape precedente, tant le developpement economique et social que celui' Politique—exprime^J^^’axiKtenca Ar^Jmezats et voievodats de 238 l’unification desquels se constitueront les Etats independants de la Vala- cliie et la Moldavie —assurant le cadre et les conditions ou. firent leur apparition les principaux centres urbains ultdrieurs. Quelques-uns des centres des autorites politiques locales (les voievodats) connaîtront une nette evolution vers l’urbanisation (Curtea de Argeș, Suceava et, fort probablement, Baia), d’autres (dont Șiret) consolideront leurs struc- tures incipients urbains de plus vieille date pour que, finalement, les centres urbains crees par l’autorite politique mongole sur le territoire compris entre le Pruth. et le Dniester (l’agglomeration de Costești cons- tituant l’exemple le plus Cloquent ă cet egard) cessent d’exister, prCci- sCment du inanque, de fondement d’ordre intdrieur de leur apparition). L’experience accumulee jusqu’ă present par l’investigation rou- maine dans le probleme touchant la genese de la civilisation urbaine medievale revele puissamment la necessitC de la connaissance diversi- fice des facteurs qui ont concouru â la formation de celle-ci, la principale conclusion qui s’en dCgage etant justement la necessite imperieuse d’Cvi- ter la fausse image d’une uniformite typologique de ces agglomerations. Parce que seulement par l’Climination de cette image, nonconforme ă la realite historique, les villes medievales roumaines extra-carpatiques •commenceront ă constituer de veritables parties composantes de la civi- lisation urbaine medievale europeenne (comme elles ont ete d’ailleurs en realite), disparaissant la tendance, injustifiee, â les considerer en tant que variantes „peripheriques” mineures de la vie urbaine europCenne du moyen-age. www.dacoromanica.ro 239 UN MODEL ARTISTIC ÎN VECHEA CULTURĂ ROMÂNEASCĂ: OR AȘUL-RE ȘEDINȚĂ DOMNEASCĂ RĂZVAN THEODORESCU Dintru început, o precizare metodologică se impune. „Orașul-reșe- dință. domnească” este sintagma ce înlocuiește, în cazul românesc din evul mediu și din prima epocă modernă, obișnuitul concept de „oraș- capitală” pe care îl mînuiesc istoricii în cazul meridianelor vest-europene. Răsăritul continentului oferind—odată cu mijlocul veacului al XV-lea și în afara ariei Turco orației—exemplul a numai două zone de autoritate statală autonomă sau independentă—aceea stăpînită de domnii români și aceea cîrmuită de marii cneji ruși, deveniți țari—, translarea periodică a unor „sedes regiae” în jurul cărora s-a polarizat viața politică și spi- rituală din aceste spații duce la un accent mai apăsat pus pe asemenea „reședințe” ale suveranilor adăpostite în mari aglomerări urbane deve- nite „capitale”, acestea din urmă interesînd în măsura în care sînt centre urbane cu o mai mare notorietate. împrejurarea se poate verifica, în cazul Rusiei, de-a lungul a șapte veacuri, prin deplasarea de la miazăzi la miazănoapte a locurilor puterii, de la Kiev la Vladimir, de aici la Moscova și apoi la Petersburg, iar în cazul românesc cu bine știuta cobo- rîre a orașelor domnești dinspre nord spre sud în Muntenia, dinspre vest spre est în Moldova, de la Gîmpulung și Șiret la Tîrgoviște și Suceava, mai apoi la București și Iași. Propoziția, ce-mi vine acum în minte, a unui Fernand Braudel, „orașele mari reprezintă serele calde ale oricărei civilizații” (Mediterana și lumea mediteraneană în epoca lui Filip al II-lea, II, București, 1985, p. 204), are în vedere, în primul rînd, tocmai asemenea reședințe ale puterii monarhice, treptat centralizatoare, absente, de pildă, în Germania sau în Italia secolelor XVI și XVII, dar prezente și active, politic și ideo- logic, în zonele românești. Măsura în care asemenea orașe-reședințe dom- nești din Moldova și din Țara Românească a epocii dintre, să spunem, 1500 și 1800, și-au luat drept reper, drept model demn de imitat în variate sfere culturale—și, înainte de toate, în aceea a monumentalului vizibil și apt a impresiona—primele cetăți de scaun voievodale ale românilor din seco- lele XIV și XV; măsura în care edificiile reprezentative, publice, ridicate în acestea din urmă au reverberat în zidirile de mai tîrziu, fie ele lăcașmi sau palate ; în fine, măsură în care opera ctitoricească întreprinsă în aceste nuclee ale autorității princiare, ale ceremonialului aulic și ale fastului monarhic au oglindit o anume ideologie domnească văzută mai ales în aspectele sale dinastice, nu au fost evocate în istoriografia noastră pe potriva exemplarității lor est-europene și pe aceea a importanței lor în structurarea unor capitole ale devenirii civilizației românilor deslușită, în egală măsură, prin texte și prin monumente. www.dacoromanica.ro 24Q într-o civilizație a vizualului precumpănitor cum a fost, pretutin- deni, aceea a evului mediu, dialogul stilistic purtat peste decenii de monu- mentele unor orașe-reședințe domnești, indică mai ales un dialog politic, arată o concepție clară a puterii voievodale în legătură cu ceea ce se con- figura drept un „locus politicus”—ce putea fi adesea dublat de un ,,locus sanctus”—din spațiul supus autorității sale. Un caz îndeobște reprezentativ pentru această situație de di- fuziune cultural—artistică dintr-un model anume întruchipat de orașul- reședință domnească, îmi apare cel al preluării deliberate, de către voie- vozi, ispravnici și meșteri, a unui plan consacrat de edificiu reli- gios în Tara Românească : mai precis spus, din Curtea de Argeș a vea- curilor XIV și XVI în Tîrgoviștea și în Bucureștii veacurilor XVI și XVII. Se știe bine astăzi că pentru nevoile mitropoliei Ungrovlahiei abia înființate, în obediența Constantinopolului, cîndva după mijlocul vea- cului „întemeierii de țară”, foarte probabil în deceniile șase și șapte, ca și pentru cele ale curții princiare a primilor Basarabi deveniți indepen- denți de tutela Ungariei angevine și a Occidentului catolic, a fost înăl- țată la Argeș —acolo unde se afla ceea ce Vladislav I numea, într-un do- cument din iulie 1372, „nostra residencia” a domniei muntene—biserica Sf. Nicolae zisă și „Domnească”. Planul său în „cruce greacă înscrisă” rînduia acest sobru și majestuos monument, ridicat cîndva între 1350 și 1370, în șirul unor ctitorii imperiale și patriarhale din capitala bizantină și din cea de a doua metropolă a împărăției, Salonicul, iar pe un spațiu mai larg, într-o arie ortodoxă mergînd din Rusia pînă în Italia meridională. Grăitoare în cel mai înalt grad, vom constata împrejurarea că din- tr-un monument al unei vechi reședințe voievodale muntenești, precum Curtea de Argeș, ce pare a fi cumulat funcțiunea de biserică metropoli- tană și pe aceea de capelă princiară în veacul al XlV-lea, urmau să se inspire nemijlocit, ca planimetrie—legată și ea, direct, de rosturi litur- gice și de ceremonial aulic—două monumente ce aveau, de data aceasta, fiecare, o funcție precisă, într-o altă cetate-reședință a domnilor Munteniei i este vorba de o biserică metropolitană și de o biserică de curte princiară, înălțate la începutul și la sfirșitul veacului al XVI-lea la Tîrgoviște, datorate—și una și cealaltă—unor scoborîtori ai Basarabilor din vea- curile XIV și XV. Prima este lăcașul mitropoliei—trecerea ei definitivă din părțile argeșene în ^cele dîmbovițene datează din timpul lui Neagoe Bâsarab, pe la 1517, dar inițiativa pare a aparține epocii lui Radu cel Mare, cu un deceniu și jumătate mai devreme—, mceput a fi înălțat de către fiul lui Vlad. Călugărul, abia amintitul Radu vodă, între 1503 (așa cum a dovedit-o peremptoriu arh. Cristian Moisescu), continuat deNeagoe vodă care îl sfin- țește în 1520 și încheiat sub Radu Paisie către 1537 ; față de prototipul argeșean, biserica metropolitană tîrgovișteană, prezentînd aceeași struc- tură cruciformă a naosului, se leagă dc o altă variantă a planului în „cruce greacă înscrisă”, adoptînd aici calote în locul cărora, cu un veac și ceva înainte, se aflaseră la Argeș bolți semicilindrice — găsite, mai ales, în părțile balcanice de stăpînire sau influență bizantină—, și prezentînd tendința, iarăși balcanică (mai ales sîrbească), de aglomerare a turle- lor—cipci la Tîrgoviște—, de care, stilistic, edificiul primilor Basarabi, cu o singură turlă pe naos, era foarte departe. Cea de a doua este lăcașul—capelă al .unui „palazzo” din Tîrgoviște, cu care era deodată ridKSK^Q860CQHEHlifiâflrâ'cel în 1584, ca semn al 241 unor durabile și deliberat păstrate tradiții medievale, în preajma unor structuri arhitectonice simetrice, înnoitoare, de Renaștere, precum acest palat cu ,,belle e nobili stancie” despre care scria genovezul Franco Sivori, secretarul cultivatului principe ce a fost fratele și înaintașul lui Mihai Viteazul. Că Radu cel Mare și Petru Cercel, descendenți în linie directă, la a șaptea și la a zecea generație, din întemeietorul domniei de la Argeș, Basarab I, au reluat în ctitoriile lor tîrgoviștene—cea dintîi pentru mi- tropolie, cea de a doua pentru curtea domnească acum amplificată—un plan bizantino-balcanic consacrat pentru anume lăcașuri de cult, faptul nu poate fi deslușit, cred-, decît într-o lumină pe care documentele scrise o aruncă cu parcimonie ; anume aceea care scoate în evidență nevoia aces- tor voievozi de referire, într-o altă vîrstă istorică, într-un alt oraș al domniei, la prestigiul „întemeierii de țară” și la cetatea unde aceasta s-a săvîrșit, potrivit unei tradiții devenite reper glorios pentru o epocă de restriște politică inaugurată o dată cu ajungerea osmanlîilor la Dunăre. O similară posteritate a avut-o un alt monument argeșean aparți- nînd, de data aceasta, veacului al XVI-lea și unui program ce nu mai era nici domnesc, nici metropolitan, ci monastic. S-a înțeles, probabil, că am în vedere biserica mănăstirii Argeșului. Ctitorie a primului „om nou” urcat în scaunul basarabesc — „noul Basarab” Neagoe venit să întrerupă sonor tradiția succesiunii voievodale în Țara Românească —, lăcașul acesta de fastuoasă strălucire și de o amploare unică în Sud-Estul european al timpurilor postbizantine, comparat encomiastic de contem- poranii sfințirii sale, în august 1517, cu templul din Ierusalim și cu Sf. Sofia din Bizanț (în vreme ce fondatorul, el însuși, era asemuit lui Solo- mon regele veterotestamentar și bazileului romeilor Justinian!), nu numai că imita noutățile podoabei orientalizante ale unei ctitorii basa- rabești cu foarte puțin anterioare, aceea de la Dealu, dar cuprindea înlăuntru-i și o inovație hotărîtoare : este aceea, sesizată și explicată cîndva, admirabil, de către Emil Lăzărescu, a unui pronaos lărgit cu douăsprezece coloane, conceput ca o adevărată necropolă princiară ce trebuia să cuprindă mormintele membrilor noii „dinastii” pe care Neagoe voia să o întemeieze și unde s-au păstrat pînă tîrziu efigii pictate ale unor înaintași din vechea dinastie sau a unor dinaști balcanici din care pobora soția sa Despina, adică „fiica de despot”. ‘ ■ Exact, sau aproape exact, același plan arhitectonic cu sensuri dinastice, inaugurat prin biserica monastică de la Argeș în cel de-al doilea deceniu al secolului al XVI-lea, avea să fie regăsit în cel de-al treilea oraș-reședință domnească din Muntenia, la București, întotdeauna legat, din nou, de monumente mănăstirești și de voievozi ce au dorit a-și pro- clama, din rațiuni felurite, legătura cu medievala dinastie legitimă a Basarabilor căreia Neagoe îi fusese, destul de repede, integrat. Planul în discuție poate fi constatat, de pildă, la finele aceluiași secol XVI la biserica mănăstirii Sf. Troiță zidită după 1568 și înainte de 1586 de către Alexandru al II-lea Mircea și renegatul său fiu Mihnea zis ^Turcitul”. Monumentul acesta de care, înainte și după 1600, și-au legat numele cîțiva voievozi ai neamului Mihneștilor—adică dintr-o ramură basarâbească, aceea a Drăculeștilor descendenți din Țepeș — , relua nu doar pararnentul specific arhitecturii muntenești dintr-a doua jumătate a secolului al XVI-lea, ci și coloane de la bise- rica:'argeșeană din prima parte a aceluiași veac. Prin biserica mănăstirii Sf. ■ Troiță sau a Radului vodă — ulterior știută sub acest nume al ctito- rului. ce a» refăcut-o integral în 1615, anume Radu Mihnea. — , acest, plan- de. la Argeș avea să devină, în mod programatic, niciodată întimplător ales, cel alcîtorva lăcașuri mănăstirești din Bucureștii veacului al XVII-lea. îl întîlnim la biserica de pe „dealul podgorenilor”, ridicată după iunie 1655 și pînă în martie 1658 de către Constantin Șerban Basarab „Cîrnul” — fiu nelegitim al lui Radu vodă Șerban, el însuși urina-ș al Craioveștilor ee au început a fi confundați, odată cu domnia sa tocmai, cu Basarabii — , ctitorul urmărind prin înălțarea acestui edificiu scopuri politico-ideologice de tot limpezi (biserica avea să fie sfințită la începutul verii 1658, în timpul lui Mihnea al III-lea — cel ce-și proclama descenT dența din ramura basarabească a ctitorilor de la învecinată mănăstire , a Sf...Troițe —, jar în 1668, sub Radu Leon, avea să devină sanctuar al mitropoliei...nu demult trecute de la Tîrgoviște pe malul Dîmboviței). Constatăm, același, plan în principalul edificiu al mănăstirii domneați de la .Co.troceni la o margine a Bucureștilor, zidit din primăvara 1679 pîhă în .primăvara 1680 de către voievodul care, ca mare dregător, fusese»,deja ispravnic pe șantierul abia menționatei biserici a mitropoliei din Bucu- rești cu un deceniu înainte de urcarea în scaun, anume acel Șerban Can- t acuzi no ce descindea și el din Radu Șerban care îi era bunic matern (subliniind eclatant legătura cu tradiția pămînteană pe care o urțnărea obstinat acest Cantacuzin încoronat ieșit dintr-un neam de arhoiiți ai Sțambulului, restaurarea pe care el o poruncea, m 1682, tocmai la.bise- rica ce fusese îndepărtatul prototip al Cotrocenilor, ctitoria lui Neagoe Basarab .din Curtea de Argeș, se adaugă ca un argument hotărîtor pen- tru ;aceșt mod de a interpreta posteritatea stilistică și ideologică a acelui din urmă monument medieval!). Descoperim, în fine, planul de la J^rgeș, reljțat la începutul veacului al XVIlI-lea — între 1716 și 1722,-7;., la un. .alt hotar bucureștean, în ansambhd monastic de la Văcărești, într-o variantă specifică ce derivă din Hurezii lui Constantin Brincoveanu— nepo- tul de soră al ctitorului de la Cotroceni — ,pe care se vor străduj. sp-1 imite în toate Mavrocordații, fanariot i cu sînge românesc prin descen- dența lor mușatină din Alexandru Hi aș ce fusese, cu un veac înaințe și aidoma lor, deopotrivă cîrmuitor al Munteniei și al Moldovei. .. , . . Să privim acum spre un alt caz — cu sensuri mai largi, sud-est europene — dc transmitere a unei ideologii a puterii princiare prin .'inter- mediul monumentelor de artă, dintr-un oraș-reședință domnească în altul, în aceeași Țară Românească ce pare a furniza exemplele cele mai lămu- ritoare în direcția aici discutată. între 1499 și 1501, în imediata apropiere a Tîrgoviștei, Radu cel Mare înălța ctitoria sa — undeva mai sus amintită — de la Dealu. Dacă a fost de mai multe ori comentată noutatea veșmîntului exterior peroane îl îmbrăca acum aproape cinci sute de ani această biserică de mănăstire muntenească — anume, neobișnuita, pînă atimei, placare cu piatră de talie — ,nu știu a se fi remarcat faptul că un asemenea edificiu, necro- polă voievodală, înălțat în locul altuia unde cel puțin un domn muntean fusese îngropat (Vladislav al 11-lea), era primul monument de arhitectura ecleziastică de o oarecare însemnătate artistică și dinastică ridicat în Sud-Estul european după căderea Bizanțului, în statul creștin nealîrnat aflat cel, mai aproape de hotarele Islamului. - Ceea ce, iarăși, s-a remarcat doar în treacăt este contemporanei- tatea strictă și tulburătoare, greu de explicat încă, dealtminteri, a ctito- www.dacoromamca.ro 243 riei In "care strănepotul lui Mircea I și-a aflat lăcașul de veci — nu departe de .curtea domnească înălțată la Tîrgoviște de străbunicul său patern—, cu- debutul lucrărilor, în 1501, la Stambul, pe șantierul unui vestit monu- ment turcesc : moscheea lui Baiazid al II-lea — fiul cuceritorului Con- stantinopolului — , datorată arhitectului Hayreddin. Este vorba, în fapt, de -cel dintîi monument al „stilului clasic” otoman ce rupea cu tradițiile microasiatice, de simplitate și limpezime formală, ale „stilului Brusa” care domina încă primele edificii ridicate de turcii cuceritori în orașul de .pe Bosfor, în epoca 1460—1500. Adoptînd — pentru o structuiă arhitectonică tradițională ce prelun- gea, cu notabile înnoiri planimetrice și de boltite, formele Coziei lui Mircea voievod—unele morfologii exterioare precum paramentul de piatră de talie și un decor sculptat geometric, orientalizant, la turle și pe fațada apuseană, ba chiar și un portal cu bolțari de marmură bicromă cu tăie- tură pindulată, identic — ca cioplire și cromatică — cu portalul de la mos- cheea lui Baiazid al II-lea, ctitoria princiară muntenească ce inaugura veacul al XVI-lea pe o colină din apropierea principalului oraș-reșe- dință voievodală al Țării Eomânești și care se datora unui Basarab ce făcuse deja drumul la curtea sultanilor și se afla în relații cu pașalele dunărene, indica o trăsătură stilistică și de mentalitate esențială. Fără a abandona tradiția pămîntcană a arhitecturii religioase creștine în ceea ce avea ea determinant, fără a abdica cîtuși de puțin de la orgoliul unui suveran care, aidoma bazileilor bizantini abia dispăruți, proteja spiritua- litatea Răsăritului ortodox — de nu ar fi de amintit decît episodul fur- tunos al găzduirii la Tîrgoviște a lui Sifon, fostul patriarh ecumenic —, Radu cel Mare pare a fi apelat, pentru realizarea a ceea ce era aparent, pentru ceea ce trebuia să impresioneze pe fațadele ctitoriei sale din preaj- ma propriei reședințe domnești, la un creștin format undeva în aria oto- mană (poate, cum s-a sugerat mai demult, un caucazian). Acesta, intro- ducînd placajul de piatră cioplită — ce nu a lipsit a frapa pe contempo- rani dacă judecăm după cuvintele lui Gavril Protul — , a conceput și decorul orientalizant de la Dealu, recurgînd pentru podoaba exterioară a necropolei voievodale de lîngă un oraș domnesc la morfologiile unor edi- ficii aulice strict contemporane din reședința stambuliotă a sultanilor, și prin- aceasta la expresiile stilistice ale unui civilizații născute sub zodia unei alte credințe (asemenea contacte între arhitectura creștină și aceea islamică pot fi amintite, în veacurile anterioare, și în unele cazuri occi- dentale, în Franța meridională sau în Sicilia). Faptul în sine, ținînd de o istorie a gustului și mentalității vechi românești, este lesne explicabil, ctitorul și meșterii săi apelînd, în fond, la semnele exterioare și lesne re- cognoscibile, în epocă, al unei civilizații-reper din Estul european, cea a unui „Commonwealth otoman” ce începea să fie, în aceste părți de lume, în locpl defunctului Bizanț, singura formă politică și ideologică dezvol- tată la scară imperială, suprastatală, la sfîrșitul evului mediu, aptă a înrîuri civilizațiile din jur, fie ele și de altă credință, de altă orientare politică, de altă tradiție artistică. .. Trecînd peste împrejurarea că elemente decorative islamice apar și la bazele de piatră ale crucilor ce încununau cele cîteva turle ale deja amintitei biserici metropolitane din Tîrgoviște în vremea aceluiași Radp cel Mare — desigur, sub influența nemijlocită a cioplitorului prin- cipal de pe șantierul de la Dealu—, voi menționa numai faptul că ridicarea, în vecinătatea imediată ^°mneasc^ al 244 niei, Ja Curtea de Argeș, a unei alte biserici mănăstirești menită a deveni tot ,o necropolă princiară — este vorba de mult comentata ctitorie din 151,7 a lui Neagoe — trebuie „citită” în primul rînd drept o replică; una, îndelung gîndită și sub raport decorativ, a chiar bisericii mănăstirii Dealu, și ea cu caracter ehinovial, și ea necropolă voievodală — a unui Basarab—, și ea zidită în apropierea unui oraș-reședință domnească. Biserica de la Argeș,șe datora, ca ideație, voievodului care la numai o lună de la luarea domniei, în 1512, se intitula deja „Basarab”, întregul monument impli- cînd, ciun s-a mai spus, conotații dinastice care l-au făcut a avea poste- ritatea tipologică și ideologică arătată. Decorarea acestui monument de impecabilă știință constructivă și de tradițională arhitectură s-a făcut într-rnn mod înnoitor, cu o abundență a elementelor orientale, într-un spirit mai puțin logic însă, mai complicat morfologic decît la Dealu, ,cu o căutare obstinată a „noului”, a „nemaivăzutului” ce a rânduit acest rqoițmnent la cea mai înaltă cotă a fastului ortodox postbizantin. Toate elcipentele decorative — începînd cu portalul de marmură care copiată pe cel de la Dealu — erau împrumutate din aria artistică otomană (cu tripla-i componentă arabo-persano-turcească); împrejurarea nu trebuie să mire ^rea mult ^pe istoricul ce știe că Neagoe a vizitat Stambulul înainte de luarea domniei și a avut durabile legături printre marii feudali osmanlîi emu ,era apropiatul Craioveștilor Mehmed beg, sangeacul dr Nicopole. Căutările meșterului sau ale meșterilor ce au împodobit fațadele bisericii mănăstirii Argeșului au mers, cu o profuziune mult, sporită față de Dealu, spre.' țlecorul geometric și vegetal geometrizat,cu împletituri și flori de crin — care erau vechiul însemn regal turc din primul mileniu, alcătuind aici „florile” săpate în piatră la care face aluzie textul „Vieții lui Nifon” — , cri stalactite de străveche sorginte selgiucidă; mai mult, colaborarea pietrarilor cu arhitectul este cea ce va fi dus la ciudatele, pitoreștile turle torsate, de pe pronaos, amintind foarte îndeaproape de așa numitul „bur- mali .minaret” al moscheii Utci cerefli din Adrianopol, mai vechi cu șapte decenii (1448) decît ctitoria neagoeană. . , Dealtminteri — trebuie adăugat de îndată — în devenirea culturală a orașelor-reședință domnești din evul mediu românesc și, mai tîrziu, din prima epocă modernă., Stambulul, marele oraș cosmopolit cț. unea Asia cu Europa și care adăpostea una dintre cele mai fastuoase, mai strălu- cite și mai opulente curți suverane din întreaga istorie a civilizației uni- versale, a reprezentat, la rîndul său și de departe, un reper constant, cu o permanentă, nedisimulată seducție. Reper pentru o decorație abundentă, chiar supraîncărcată, uneori eclectică, a ceea ce am socotit, cu alt prilej, a fi fost — gîndindu-mă la un adaos posibil în celebra tipologie a lui Eugenio d’Ors — un „barocchus orientalis” ce-și va fi avut aici epicentrul; reper, de asemenea, pentru costumul aulic, de aparat, comparat cu veș- mîntul sultanului turcesc, devenind un autentic „topos” al textelor din sec.olele XVI—XVII scrise de diverși călători ce se referă la costumul nobiliar al Europei răsăritene — al unor principi, magnați, cneji și boieri— sau care vorbesc despre cel al voievozilor moldoveni (de pildă, călugărul italian Barsi, ierarhul balcanic catolic Bandini, aristocratul polon Oswi- ecinr), în timp ce în secolul al XVIII-lea cabanița fanariotă era apropiată flatapt, într-o condică de ceremonii alcătuită la Iași de Gheorgachi „al doileg țpgofăt”, de aceleași somptuoase haine ale padișahulni. , Firește, mediul predilect al acestor înrîuriri stambuliote era, în pri- mul rînd, în veacurile XVII și XVIII, cel al orașelor-reședință. domnești wwW.dacoromamca.ro 245 ce deveneau, reptat, capitalele moderne ale principatelor, Iașii și Bucu- reștii. Deloc intîrnplător, în primul oraș al Moldovei și în apropierea curții princiare, de mare fast și etichetă, a unor Radu Mihnea și Vasile Lupu, a înflorit, m deceniile trei și patru ale secolului al XVII-hjă;, o artă cu puternică amprentă levantină ; ea era mărturisită fie de un monu- ment atît de neobișnuit precum biserica mănăstirii Sf. Sava care, în 1625, prezenta o structură de edificiu otoman remarcată de toți contem- poranii — „piotomastoron” fusese aici un creștin „din Constantinopol” pe numele său Gheorghe — , fie de fațadele bisericii mănăstirii Trei Ierarhi, acoperite în întregime, la 1639, cu o cioplitură decorativă în piatră,, cu motive geometrice și fitomorfe geometrizate pe care Orientul turco- cau- cazian le furniza din belșug și pe care ,în altă parte, le-am socotit ca apar- ținînd unui „baroc ortodox postbizantin”. Nu mai puțin, același oraș,al domniei care era lașul dovedea disponibilitățile stilistice neobișnuite'ale lumii moldovenești dintr-un veac esențial pentru geneza civilizației noastre moderne, devreme ce, într-o altă etapă, occidentalizată, a domniei Liipului vodă, către 1650, putea fi ridicat un monument de un baroc atît de pur, de clasic și de „roman” precum biserica mănăstirii Golia. j . ’ într-o măsură identică, celălat oraș domnesc al românilor care era Bucureștiul prezenta, către 1700, aceeași disponibilitate stilistică, deslu- șită într-un episod caracteristic : im mare și original ctitor, marele spătar Mihai Cantacuzino — fratele întemeietorului Cotrocenilor și unchiul celui mai cunoscut fondator de lăcașuri al timpului, vodă Brîncoveănu—f putea acum să edifice, în vatra și în marginea orașului princiar, cele-;două monumente de la Colțea și Fundeni care, în ciilda aerului lor „de familie” co- mun, primeau un decor în relief — piatră sculptată la portal sau stuc pe fațade — absolut divergent sub raport stilistic. în cazul celei de a-doua biserici elementul de rococo oriental al epocii lui Ahmed al IlI-lea -și al „stilului lal6” — prefațat deja ,în Stambulul sfîrșitului de secol XVII,; prin domnia iubitorului de flori care a fost sultanul Mahomed al IV-lea ^- evoca paică, sub modelajul unor stucatori ai locului, un vast paravan.cu chipaioși, lampioane, seraiuri, fructe și păuni, de felul acelora mult pri- zate în reședințele monarhice ale Occidentului unui Ludovic al XlV-lea și al Regenței, amatoare de „turcisme” decorative înainte și după: 1,700. Și ,din nou ecouri limpezi ale Stambulului, nu doar în moravurile timpurilor fanariote, ci în chiar capitolul, clar conturat și dătător de măsură pentru o întreagă sensibilitate, al arhitecturii rezidențial din preajma lașilor și Bucureștilor, vor fi regăsite în cazul unor chioșcuri și foișoare de secol XVIII, datorate îndeosebi acelui iubitor de asemenea efemere și pitorești construcții de „loisir” — socotite de cronicile țării a fi „făpturi de Țarigrad” — de la Frumoasa, Copou sau Pantelimon/ care a fost, prin anii ’30 — ’50 ai veacului, Grigore al II-lea Ghica. . . Urmărirea chipului în care orașele-reședință domnești din perimetrul românesc au putut constitui modele întru ale artei — dincolo de ideologii princiare subiacente, și ele pline dc interes — sau a chipului în care ele au privit către modele similare de pe alte meridiane, ar putea face Obiec- tul unei vaste anchete întemeiate, deopotrivă, pe monumentele păstrate și nu îndeajuns investigate, ca și pe textele încă insuficient explorate. Doar ca o simplă și fragmentară introducere la o asemenea viitoare cerce- tare am gîndit, de fapt, rn 246 UN MODALE ARTIȘTIQUE DANS L’ANCIENNE CIVILISATION ROUMAINE : LA VILLE-RESIDENCE PRINCIERE Resume La ”viile-r<5sidence princiere” reprdsente, pour l’espace roumain an Moyen Age et â la premiere epoque moderne, ce que l'on appelle en Occident la ”ville-capitale”. Dans l’Orient europeen, depuis le milieu du XVe siecle et en dehors de l’espace de la Turcocratie, il ne furent que deux zones d’autorite etatique autonome ou bien independante : celle dominâe par les princes roumains et celle assujettie aux grands knezes russes de- venus les ”tsars” moscovites. Ce fut ici srntout que la translation des ”sedes regiae” influenca la vie politique et spirituelle, avec de notables âchos dans Part. Cette circonstance est amplement vâri fi âe, dans le cas roumain, par la ”descente” des villes princieres du Nord vers le Sud en Valachie, de l’Ouest vers l’Est en Moldavie, depuis Cîmpulung et Șiret jusqu’â Tîrgoviște et Suceava, Bucarest et Jassy. Dans une civilisation du visuel telle que fut celle du Moyen Age, le dialogue stylistique en- tretenu par les monuments des villes-residences princieres revet un sens politique surtout, indique une certaine ideologie du pouvoir princier, un certain lien avec la tradition dynastique du pays. L’auteur cherche ses exemples aux XVIe-XVIIe siecles, dans l’architecture des sanctuaires de Curtea de Argeș, Tîrgoviște et Bucarest — il s’agit surtout de la postâ- ritâ de certains plâns d’âdifices byzantins et postbyzantins — .ou bien de Jassy, en rapport soit avec la tradition locale, soit avec le grand centre internațional et imperial que fut la capitale ottomane de Stamboul. www.dacoromanica.ro 247 ASPECTE ALE CONDIȚIILOR TEHNICE ȘI DE ORGANIZARE SOCIALĂ A MUNCII ÎN CONSTRUCȚII, ÎN PRINCIPATUL AUTONOM AL TRANSILVANIEI GH. SEBESTYFN Arhitectura fiind concepția spațiilor interioare și (sau) exterioare construite și (sau) amenajate în care se desfășoară activitățile uțnane, de la manifestările intime sau individuale pînă la cele publice sau colective, istoria ei a fost prea adesea abordată simplist, ca a unui fenomen supra- structural. Astfel, pînă în prezent mai toate tratatele de istoria arhitecturii* (exceptînd însă unele lucrări de notorietate, cum ar fi cele ale lui Auguste Choisy, din păcate încă netraduse în românește) tratează arhitectura ca o lamură a artelor plastice \ cu toate că fac uneori și incursiuni sumare în domeniul tehnicii construcțiilor, mai rar însă în cel al programelor care caracterizează cerințele sociale ale epocii și mai deloc în problematica economică și a organizării sociale a muncii în construcții, care condițio- nează și ele realizările. în consecință putem constata o dualitate în modul de a privi arhi- tectura, chiar de către „specialiști”. Pe de o parte, arhitectura zilelor noastre este discutată prin prisma primordialității criteriilor funcționale și ecomonice, a condiționării de organizarea ramurii construcțiilor (posibilități de prefabricare ș.a.), fără însă a omite considerentele estetice. Pe de altă patre, arhitectura epocilor trecute este analizată în prin- cipal prin prisma criteriilor estetice. Credem că această poziție din urmă este profund neștiințifică, dato- rîndu-se mai ales dificultăților abordării interdisciplinare a pioblemei, dar deseori și lipsei de date istorice privind modul concret de desfășurare a activității de construcții în fiecare epocă în parte, precum și a evoluției programelor 2. Rîndurile care urmează sînt o încercare de abordare a unor probleme de acest fel, specifice principatului autonom al Transilvaniei din secolele XVI — XVII, scrise în cadrul unui volum în curs de pregătire. Clădirile pe care le analizăm în orice lucrare de istoria arhitecturii sînt rezultatul conlucrărilor, istoricește condiționate, a trei factori. Pri- mul, declanșatorul acțiunii complexe care duce la realizarea clădirii, este beneficiarul (investorul), care dorește realizarea unui anumit obiectiv, satisfacerea unei dorințe anumite ; în principiu, cerința lui reflectă o nece- sitate socială, dar fiind trecută printr-o prismă personală, este posibil să se abată de la condiționarea socială sau să nu-și aprecieze corect posibi- litățile materiale. Al doilea factor este conceptantul (proiectantul), care transpune cerințele exprimate de investor în concepții spațiale, în soluții tehnice și necesar de resurse materiaiqy^y^țțprwTmfianina,rn 243 Al treilea este constructorul, care — pe baza concepției — reali- zează obiectivul solicitat, în condițiile telmice ale epocii, în funcție de priceperea sa. Această schemă de principiu a celor trei factori, a căror acțiune — mai mult sau mai puțin convergentă — duce la realizarea clădirii, ne este azi foarte clară, fiind concretizată prin legislație și forme organizatorice corespunzătoare. Cu toate acestea se întîmplă (și mai ales : se întîmpla), ca o aceiași persoană (sau un același organ) să cumuleze mai multe funcți- uni : proiectant poate fi beneficiarul sau constructorul, iar în arhitectura populară toți trei factori sînt reuniți adesea într-o aceeași persoană. Fiind însă în principiu trei factori diferiți, cu puncte de vederi adesea dis- tincte, considerăm necesară o analiză a organizării cooperării lor (dar și a fiecăruia în parte, în măsura necesară), începînd cu cel mai apropiat de realizarea efectivă : constructorul 3. în prima jumătate a secolului al XVI-lea se organizează în Transil- vania breslele constructorilor : cele de zidari-pietrari, de dulgheri, de tâm- plari și pictori fiind de mai mare importanță. Acest moment marchează o schimbare însemnată, cea de înlocuire a lojei (asocierea, în perioada gotică, a pietrarilor, în vederea realizării unui obiectiv mai de seamă, avînd o lungă durată de execuție), cu o nouă formă organizatorică, mai corespunzătoare numărului crescut de obiective care se ridică simultan și avînd durate relativ mai scurte, breasla fiind o asociere a meșteșugarilor, constituită atît cu scopul obținerii unor privilegii comune, cît și al limitării, respectiv al reglementării concurenței dintre membri ei. Spre deosebire de lojă, care-și recruta membri de oriunde, breasla este constituită, în prin- cipiu, din meșteșugari localnici, sau statorniciți în localitate, drepturile și datoriile lor fiind limitate la teritoriul de sub jurisdicția localității respec- tive 4. Breasla este o formă a diviziunii muncii calificate, corespunzătoare noilor cerințe și tot odată noua formă de organizare a transmiterii cunoș- tințelor de specialitate, de perfecționare a lor. Dintre breslele de constructori, cele despre care știm rfiai multe, sînt cele de zidari-pietrari. Din 1513 datează statutele celor din Sighișoara, 1525 cele din Cluj (reînnoite în 1589), 1539 cele din Mediaș, 1552 din Sibiu, în 1570 se reînnoiesc statutele breslei brașovene, fără să știm data apro- bării primelor, iar în 1620 ia ființă breasla de zidari, pietrari și tâmplari de la Făgăraș. Pînă în prezent nu știm nimic de o breaslă a zidarilor-pietrari la Bistrița, cu toate că meseriașii de acolo au desfășurat o amplă activitate, mai ales în secolul al XVI-lea. Dintre aceste bresle, cea mai însemnată a fost cea de la Cluj, a cărei vastă activitate și-a pus amprenta pe toată arhitectura Renașterii din Transilvania5. O atenție deosebită merită statutele din 1589 ale acestei bresle, întrucît reflectă organizarea și cerințele dintr-un momment cul- minant al activității ei, situat aproximativ la mijlocul perioadei pe care o analizăm G. Aceste statute prevăd la art. 1 că breasla este formată din meșteri de două categorii, și anume din cioplitori de piatră, care prelucrea- ză și finisează piatra, ridică și întăresc zidurile (probabil ale cetăților, res- pectiv ale orașelor), și meșteri nepricepuți ( !) în prelucrarea pietrei, dar care ridică clădirile, fac bolțile. Primii au — conform art. 12 — ca lucrare de meșter un ancadrament de ușă 7, iar ceilalți o boltă încrucișată. Art. 32 precizează componența echipelor de lucru, din care fac parte trei uce- nici și trei calfe. La art. JMrte. cik zidării trebuie să constru- 3-c. 1032 249 iască casa și bolțile, iar pietrari porțile și ferestrele (desigur : ancadramen- tele lor). Pare probabil că această diviziune a muncii între zidari și pietrari să nu fi fost practicată numai la Cluj și nu numai la finele secolului al XVI- lea: denumirile diferite de „lapicida”, respectiv de „murator” constituie un argument în acest sens. Importanța acestei diviziuni a muncii, inexis- tentă în epoca anterioară, constă în faptul că ne explică pe deplin o carac- teristică a clădirilor din perioada Renașterii în Transilvania, casa avînd. (nu întotdeauna) înzidite elemente de piatră cioplită. Aceste elemente nefiind condiționate direct și în detaliu de gabaritele și dimensiunile clădirii, rezultă posibilitatea confecționării lor departe de locul construc- ției, chiar fără cunoașterea clădirii, ceea ce se și practică, în special de către pietrarii clujeni, a căror activitate se întinde de la Medieșu Aurit și Oradea pînă la Biertan' și Păgăraș, poate chiar și mai departe. Istoria acestei bresle — care constituie o componentă fundamentală, a evoluției Renașterii în Transilvania — pune, de mult, două întrebări cruciale, la care abia recent s-a încercat un răspuns 8. Prima întrebare, de ce anume tocmai la Cluj s-a dezvoltat această amplă activitate, și-a găsit răspunsul prin existența unor cariere de calcar, bun de cioplit, în imediata apropiere a orașului, la circa 4, respectiv 7 km, ceea ce permitea cioplirea pietrelor chiar în carieră, reducînd astfel chel- tuielile de transport, care pentru un metru cub dus la patru kilometri, se ridicau — conform unui deviz din 1584, verificat și prin alte date — la 2,40 florini, cînd cel mai scump ancadrament de fereastră avea prețul de cinci florini (cel mai ieftin fiind doi florini). Sibiul nu se bucura de o astfel de situație favorabilă. Iată cîteva date în acest sens. în vederea cioplirii unor pietre pentru turnul bisericii,, „magister Bemardus” este trimis în 1501 la Aiud9. Că această situație nu s-a îmbunătățit în decursul perioadei de care ne preocupăm, ne-o dovedește faptul că în 1658 sibianul Elias Nicolai aduce piatra pentru mor- mîntul de la Amota a lui Matei Basarab tocmai de la Cluj, plătindu-se pentru o parte (circa jumătate) a transportului 15 florini10. La Brașov, situația pare — la prima vedere — diferită, știut fiind, că pînă recent două fabrici de ciment foloseau ca materie primă calcarul local. Dar această piatră este un calcar jurastic, dur u, impropriu ciopli- tului, deseori chiar greu de exploatat. în consecință, în cheltuielile orașu- lui pentru muncile din cariere apare de regulă spărgătorul de piatră (saxi- fraga, Steinbrecher)12. De alt fel, numărul extrem de redus al ancadra- mentelor de calcar la numărul mare de case vechi, în paralel cu folosirea gre- siei aduse de pe valea Timișului (inclusiv pentru construirea Bisericii Negre) vorbesc de la sine. Al doilea semn de întrebare îl constituia un fapt ieșit din comun i suspendarea statutelor breslei în 1588. Să vedem întîi ce arată protocoa- lele orașului despre această măsură cu totul neobișnuită, chiar unică. Sfatul arată 13 că, „plictisit de desele plîngeri ale multor nobili mari, de ocările aduse orașului, precum și de pagubele suferite de concetă- țeni de pe urma nepriceperii zidarilor clujeni”, este hotărît să ia măsuri radicale care să remedieze situația. Zidarii sînt acuzați că „ceea ce zidesc,, zidesc fără grijă și cu pagubă, iar la ridicarea edificiului, clădirea se dărî- mă...omorînd pe săracii tineri ucenici și cîteodată chiar și pe ei înșiși. Alteori clădirile ridicate se dărîmă în timp de 2 — 3 ani”. Magistratul afirmă că „ei nu sînt meșteri buni^^ Care me§terii strâinL 250 buni și pricepuți, să fie opriți de a lucra aici” și, pentru ca „nobili din afara orașului să nu înjure orașul din pricina nepriceperii zidarilor”, hotărăște confiscarea statutelor zidarilor și acordă zidarilor străini dreptul de a lucra la Cluj. Goldenberg consideră că este vorba de o decădere a activității bres- lei, ceea ce nu ni se pare întemeiat, fiindcă se știu destule dărîmări de bolți și turnuri, în urma cărora nu s-a luat nici o măsură și mai ales fiindcă după scurt timp, în 2 februarie 1589, la întrebarea, dacă pot veni cu noi propuneri de statute spre aprobare, sfatul răspunde afirmativ, aprobînd noul document în 30 martie 1589. într-un termen așa scurt nu era posibilă o creștere radicală a calificării zidarilor. „Nepriceperea” pare deci doar invocată drept un pretext, dar nu este motivul rșal. Dar asta ar însemna că exista un alt motiv, real și puternic, dar neinvocabil. Ce putea fi el? Eeanalizînd textul de mai sus al protocoalelor sfatului, apar — cu toată conciziunea lui — două repetări de idei. Prima o constituie reproșu- rile, ocările din partea unor nobili mari, iar a doua — dreptul unor meșteri străini (adică nelocalnici) de a lucra în oraș (oprit de statutele breslei), între aceste două probleme există, în momentul respectiv, o singură legă- tură bine cunoscută : construirea seminarului din Cluj a iezuiților, lucrare patronată de Bâthorești. Proiectul clădirii, întocmit în 1584 de Massimo Milanesi, prevedea realizarea seminarului în patru ani. înfăptuirea acestui proiect întimpină însă piedici serioase, după cum se știe, din partea populației protestante a orașului, care nu privise cu plăcere nici aducerea în 1579 a iezuiților la Cluj, în fostele clădiri ale bisericii și celor două mănăstiri alăturate ei (din actua- la str. Kogălniceanu), secularizate în 1557 în favoarea principelui. Lucrările seminarului, conduse de Massimo Milanesi, înaintează greu : localnicii se opuneau, iar statutele breslei opreau folosirea nelocal- nicilor la construcțiile din oraș. în 1586 ciuma îi decimează și pe iezuiți, murind și conducătorul șantierului. Pare probabil ca după acest moment presiunile Bâthoreștilor asupra orașului să se fi intensificat, vizînd măsuri pentru terminarea grabnică a seminarului, ceea ce necesita alți construc- tori, decît clujenii, care se opuneau. Era deci necesară revocarea „monopo- lului” lor, suspendarea breslei. De ce, totuși, îndată după aceea, în 2 februarie 1589, situația este alta? Fiindcă în decembrie 1588, la Mediaș, Dieta cade la învoială cu prin- cipele : ea îl recunoaște pe Sigismund Bâthori drept major, obținînd în schimb expulzarea iezuiților din principat. în urma acestei hotărîri, suspendarea statutelor breslei nu mai are obiect și reînființarea ei nu întimpină niciun fel de piedici. Această ipoteză a presiunii politice, care ar fi dus la evenimentele neobișnuite amintite, nise pare nu numai plauzibilă, dar chiar verosimilă. Dacă astfel istoricul breslei clujene pare destul de clar, trebuie să deplîngem însă lipsa acută de date despre cea bistrițeană, desigur a doua ca însemnătate în principat, cu relații strînse cu Moldova vecină. în ceea ce privește activitatea depusă de aceste bresle, vestigiile rămase, creația sculptorilor a fost și este analizată cu atenție de istoricii de artă și de arhitectură. Nu putem însă afirma același lucru despre munca zidarilor. Tipologia bolților, evoluția ei, precum și tehnica de realizare a bolților sînt practic neabordate. Dintr-un exemplu de la lemut s-ar putea deduce că bolțile semicilindrice se zideau pe cintre de lemn; era oare o practică generală, sau numai a zidarilor iobagi, de calificare mai ^ww.dacoromanica.ro b ’ 251 redusă? se aplica ea și la bolțle de intersecție? Ce tipuri (forme) de boltire* se aplicau în secolul al XVI-lea? dar într-al XVII-lea?14 Personal cred că — în urma practicii și a experienței dobîndite la clădirile urbane, care constituiau marea masă a lucrărilor efectuate de zidarii breslași — con- strucția izolată, dispersată a castelelor nu putea constitui un impuls de dezvoltare a tehnicii de boltire, în sensul acoperirii unor deschideri mai mari de 5 —6 m. în consecință s-ar puteacabolta „sălii Dietei” de la Făgăraș să aibe doar pornirea renascentistă (picioarele bolților), ea însăși fiind mai tardivă, ceea ce ar explica și traseul ei plat. Mai puțin anlizată este activitatea dulgherilor, al căror aport la, ridicarea cetăților din lemn și pămînt, a caselor și castelelor cu schelet din lemn, la refacerea marilor ferme (depășind uneori deschiderea de 20 m) ale bisericilor gotice mistuite de incendii, nu este deloc neglijabil. Cu tot rolul lor înseninat, nu cunoaștem nici o preocupare de cercetare a activității lor : nici relevee de șarpante și ferme, nici monografii despre activitatea acestor meșteșugari deosebit de iscusiți. Ne stau la dispoziție doar puține date. în 1485 — deci cu mult înaintea primei bresle de zidari-pietrari — ia ființă uniunea breslașă a dulgherilor din Țara Bîrsei. în 1540 se aprobă statutele celor de la Sighișoara și se înnoiesc ( !) ale celor de la Sibiu (tur- nul acestora din urmă mai poate fi văzut și azi). Statutele din 1572 ale breslei brașovene fixează simbria zilnică a unui meșter la 20 denari (a se compara cu 35 denari, stabiliți de Dietă cu un an în urmă pentru zidari; se pare însă că solicitarea dulgherilor este în creștere, căci în 1627 Dieta stabi- lește simbria lor la acelaș nivel cu cel al zidarilor, adică la 38 denari); în 1578 se aprobă noi statute la Sighișoara, iar în 1589 cele ale „dulghe- rilor orașului Meggies (N. N. : Mediaș) și ale întregei țări”. Autorizații de constituire a breslelor s-au emis și pentru Moșna (1564) și Cisnădie (1579). Statutele din 1625 ( !) ale dulgherilor clujeni stabilesc drept lucrări de meșter „un cadru de ușă în partru colțuri la măsuri exacte” (aito melliek, negy szegre s igaz mertekre) și o dolie acoperită cu șindrilă. Sensibil mai multe date avem despre tîmplari, a căror activitate a fost cercetată cu mai multă atenție de istoricii de artă, în special legat de problematica tavanelor casetate, ale căror pictare — ca și a mobilie- rului — eia în atribuțiile lor. Datele cunoscute de înființare a breslelor acestora sînt următoarele : Sibiu (1520), Brașov (1523), Bistrița (1549), Biertan (1574), uniunea breslașă a celor 7 + 2 scaune săsești (1589); apoi Mediaș (1601), Alba lulia (1607), Făgăraș (1620 — comună cu zidarii și pietrarii), Universitatea săsească (1630), Sighișoara (1631). în afara lipsei Clujului de pe listă, mai lămîne marele .semn de întrebare al Sighișoarei : de ce tocmai în acest oraș s-a dezvoltat o breaslă de tîmplari, a cărei însemnătate — în domeniul ei — este comparabilă cu cea a breslei clujene în domeniul pietrăriei ? și de ce statutele lor datează doar din 1631? Această trecere în revistă a breslelor (ale căror membri lucrează contra plată) trebuie completată cu menționarea meșteșugarilor nebreslași din tîrguri și sateI5. Printre aceștia se găsesc adesea lemnari iscusiți — dulgheri sau morari — dar și zidari. Ei își desfășoară activitatea de regulă în tîrgurile, respectiv pe domeniile de care aparțin, adesea sub forma prestației iobăgești, dar pot fi chemați—ca și membrii breslelor — și la, luorsri ale principelui, www.dacoromanicajo 252 După această prezentare a situației constructorilor16, trecem la pro- iectant, la arhitect. Desemnat în documentele epocii de cele mai multe ori ca „fundator”17, el apare ca persoană distinctă de investor numai la construcții nobiliare (castele, cetăți, în mod excepțional și la biserici cti- torite de principe sau de apropiații lui). El este de cele mai multe ori italian (din nordul peninsulei), chemat la curtea principelui. în secolul al XVI-lea sînt mai mulți, de regulă ingineri militari, dar care — în majo- ritatea cazurilor — stau puțin în principat. în secolul următor situația se schimbă însă. Sînt mai puțini, dar unii lucrează mult : este perioada ridi- cării marilor castele, a marilor lucrări inițiate de Gabriel Bethlen și Gheor- ghe Eâkoczi I. Dintre aceștia se remarcă Giacomo Resti din Lombardia (atestat cu certitudine în principat între 1617—1631, poate chiar 1615 — 1634), Giovanni Landi din Mantova (1628—1632) și Agostino Serena din Veneția (1616—1653). Ei vin cu aportul lor specific : practica și experiența italiană a epocii respective, din mai multe puncte de vedere diferite de cele autohtone. Trecînd la problema investorului, trebuie remarcat de la bun început că ea este cea mai complexă, nu numai din cauza diferențierilor sociale (deci a cerințelor și a posibilităților materiale), dar mai ales fiindcă — după cum vom vedea — el este adesea și conceptant, uneori și constructor. Poate este util ca, pentru a avea măsura efortului investorului, să începem cu problema prețului construcției din epoca în cauză. Acest lucru este posibil, fiindcă — făcînd abstracție de o scurtă perioadă cu tendințe inflaționiste din jurul anului 1625 — prețurile din construcții au rămas relativ constante. Cercetările lui Niedermaier au arătat că prețul unei clădiri de locuit „medii” era apropiat de cinci florini pe metru pătrat, revenind aproape două sute de florini pe cameră (inclusiv suprafața aferentă ocupată de pereți, scară ș. a.), dar la clădiri mai pretențioase se putea ajunge și la opt florini pe metru pătrat18. Dacă astfel efortul material necesar pentru ridicarea unei clădiri sub forma de producție marfă, deci contra plată, este destul de clar, nu avem practic nici un fel de date despre construcțiile ridicate în sistem feudal, deci cu prestație iobăgească preponderentă 19. Apare însă ca cert — dat fiind prețul destul de ridicat al casei, mai ales dacă se dorea și îmbogățirea ei cu elemente sculptate s. a. cos- tisitoare — că beneficiarul se străduia, oriunde putea, să înlocuiască o parte (cît mai mare) a acestor cheltuieli prin prestații, sau muncă pro- prie. Astfel, știm că în schimbul livrării materialului lemnos necesar con- struirii castelului de la Medieșu Aurit, iobagii din Orașu Nou au fost scutiți de orice alte prestări, iar printre obligațiile uijor sate de pe dome- niul Beiușului și Oradiei figurau cele de ardere a varului, prelucrarea lemnului, a fierului, precum și cărăușia la construcția cetății Oradea20. Să începem analiza cu situația cea mai clară, cea a clădirilor ob- ștești de la orașe. Pentru conducerea lucrărilor respective, un membru al sfatului (dacă era o investiție a orașului; în cazul unei clădiri a breslei : un membru de vază al conducerii acesteia) primea sarcina de „diriginte”, cum am spune azi : el tocmea meșterii, la nevoie și zilierii, salahorii (care nu făceau parte din echipele de lucru ale meșterilor), verifica situația lucrărilor. Situația este sensibil modificată în cazul ridicării zidurilor oiașului, lucrare care se bazează^ț^i^ț^-flmimiffia&mbăgească. pe contribuția 253 obștească a populației, dar și pe aportul meseriașilor, tot sub îndrumarea și controlul unor membri ai sfatului. Rareori, practic numai între 1551 — 1556, putem vorbi de intervenția unui fundator italian (trimis de Cas- taldo pentru întărirea orașelor din sudul principatului, mai expuse re- plicii turcești la cedarea Transilvaniei, de către Izabela, lui Ferdinand de Habsburg). în ceea ce privește clădirile de locuit, situația este mai diferențiată, în localitățile componente ale Universității Săsești exista o organizare -obștească pe vecinătăți, cuprinzînd cel mult 40—50 de familii și în atri- buțiile cărora intra și într-ajutorarea la ridicarea caselor Acest fapt — cu toate că, desigur, nu se referea la lucrări de specialitate, ca cele de bol- tire sau sculptură — ușura sarcina materială și ducea — împreună cu for- ma de proprietate specifică22 — la consecințe arhitecturale : zid comun între două case vecine, după cum se poate constata încă la Bistrița, Bra- șov și Sibiu. Desigur, proprietarii mai de vază (în special la Cluj, care nu era organizat pe vecinătăți) recurgeau practic exclusiv la munca salariată a meșteșugarilor (bine înțeles, completată la nevoie cu cea a zilierilor, sala- horilor), iar păturile sărace își construiau singuri casele, după obiceiul strămoșesc, ajutați eventual de rude sau prieteni. în consecință, cu privire la clădirile orășenești (exceptînd fortifica- țiile) putem vorbi de o omogenitate : cei trei factori de bază (investor, conceptant și constructor) sînt din pături sociale apropiate, dacă nu iden- tice, poate chiar aceeași persoană. Cu totul alta este situația construcțiilor nobiliare, în primul rînd a celor patronate de principe (fie ele castele sau cetăți), dar și la cea a celor- lalți nobili, care se străduiesc — în limitele posibilităților — să-i urmeze exemplul, j! Aici — mai ales la marile castele — se constată o eterogenitate mare a celor trei factori amintiți : fundatorul cu experiența adusă din Italia, principele — respectiv nobilul — dorind realizări cît mai ample (mai ales în secolul al XVII-lea), dar ale cărui resurse bănești sînt deseori limitate (cu excepția unora dintre principi), fiind astfel obligați să recurgă mai puțin la munca salariată a meșteșugarilor, iar mai mult la cea a iob agilor, mai mult sau mai puțin calificați. Tot odată, considerentele economice (mai precis : ponderea econo- miei naturale, respectiv insuficiența frecventă a mijloacelor bănești) accen- tuiază acest carater etelogen, prin faptul că piesele sculptate se execută de comandă și se aduc la fața locului, unde deseori sînt montate fără cunoașterea intenției pietrarului (care adesea nu cunoaște clădirea pentru care cioplise ancadramentele). Același lucru se poate întîmpla și cu sculp- torul care a fost chemat pe șantier, a realizat ciopliturile solicitate, dar nu mai așteaptă punerea lor în operă care — fiind vorba de diferite cor- puri "de clădire sau mai multe etaje — poate dura. Astfel întîlnim la cas- tele mai mari, ca la Vîrghiș și chiar la Criș, montaje greșite de ancadra- mente, datorită mai ales lipsei de „fundatori” sau de înlocuitori calificați ai acestora, în special în a doua jumătate a secolului al XVII-lea 23. Evident, nu aceste greșeli ie montaj constituie principala caracte- ristică a castelelor. Nici nu le găsim la cele patronate de principe. Acolo întîlnim alte aspecte, izvprîte din tendința de copiere a unor modele ita- liene, străine — în sensul că nu sînt adecvate condițiilor noastre. Astfel este cazul că semnalăm țy^rtjyudaț^wmiWii»Bi8rrplat (cu pantă redusă) 254 a palatului de la Alba lulia și a castelului din incinta cetății Oradea,, încoronînd fațadele nu cu nu acoperiș înalt, ci cu un atic. Dar climatul nostru nu este cel al Italiei și — cu toate că s-a utilizat cositor la înveli- toare — s-au produs infiltrații, s-au deteriorat tavane bogate și numai după cîțiva ani aceste acoperișuri au fost înlocuite (inclusiv aticul din fața lor) cu șarpanta înaltă tradițională. Se pare însă că aceste clădiri rămă- seseră în continuare ca străine în amintirea contemporanilor, căci Johan- nes Graffius deplînge în 1658 distrugerea (la Alba lulia) a frumoaselor clădiri, palate italienești 24. în final ar trebui amintit încă un aspect important — de fapt, nu al condițiilor organizatorice în primul rînd ci al situației economice — al construcțiilor nobilare, cauzat de lipsa relativă a mijloacelor bănești ale beneficiarului (față de volumul mare al resurselor sale totale), conjugat cu prețul mare al transporturilor. De fapt, acest aspect a fort parțial amin- tit în cele de mai sus, cînd am atins problema montajelor greșite ale unor piese sculptate. Efectul major al acestor condiții constă în recurgerea cu prioritate la resursele locale (materiale, mînă de lucru), care se manifestă sub diferite forme. Iată două cu titlu exemplicativ. La un castel construit în bună parte din marmură locală, care însă nu se poate debita în bucăți suficient de mari pentru lucrări cioplite, ei numai pentru zidărie, din piatră brută, mai toate ancadramentele și profilurile sînt din zidărie, cu profile trase de tencuială cu excepția a cinci ancadramente din granit de Ciumani, deci — firește — foarte simple. La alt castel de lîngă Dej, care — pe lingă puține ancadramente din calcar, de proveniență clujeană — are majoritatea pietrelor sculptate din tuf vulcanic verzui, găunos, nu prea potrivit pentru lucrări de acest fel. Dar la ultimul nivel atît o bună parte a ancadramentelor de ferestre, cît și stîlpii care sprijină scara monumentală în patru rampe (tot opera unui morar), sînt din lemn. Iată deci o multitudine de aspecte variate, care rezultă din condiții diferite organizatorice, din constrîngeri economice, diferențiate și ele după păturile socile ale investorilor. Dar chiar și acesată prezentare este simpli- ficată, condiționările fiind mult mai complexe, datorită diferențierilor puternice și existente nu numai între păturile sociale, dar și în sînul fie- căreia din ele, ca urmare a dezvoltării diferite a orașelor și tîrgurilor prin- cipatului, care nu are în această perioadă încă o economie unitară, dife- rite tradiții și obiceiuri ale locuitorilor lui constituind reguli de cornpor- portare și acționare diferite, cum am arătat că cele de la Cluj diferă de cele ale Universității Săsești și cum am putea arăta și pentru alte localități. Ceea ce ni se pare esențial din această analiză, este diferențierea — poate neobișnuit de netă — dintre cele arătate cu privire la condiționările la care sînt supuse clădirile urbane pe de o parte, iar castelele, curiile și cetățile, deci construcțiile nobiliare, pe de alta. Ea rezultă nu numai din structura economică amintită mai sus : orașul bazat pe produc- ția precapitalistă de mărfuri, iar nobilimea în principal pe economia feudală, de subrezistență. Ea este accentuată de separația teritorială strictă, existentă în această epocă : nobilimea nu locuiește la orașe, ci în afara lor. într-adevăr, scutirea de impozitare a nobilimii — unul din privilegiile ei de bază — a generat contradicții cu conducerile orașelor autonome, care-și percepeau sumele necesare de la locuitorii lor. în conse- cință, pînă în secolul al XV-lea, casele nobiliare de la orașe, care au www.dacoromamca.ro 255 cauzat numeroase procese, au fost răscumpărate de orășeni (mai ales în, perioada cînd puterea centrală se sprijinea pe orășeni împotriva marii nobilimi). Deci în perioada analizată, nobilimea locuește în afara orașelor, situație care se va schimba abia cu ocupația habsburgică. Pînă atunci, nobilimea nu era văzută cu plăcere la oraș, nici ca oaspete temporar, în acest sens sînt concludente condițiile (de 30 de puncte) de-a dreptul umitioare, impuse de Sibiu principelui Gabriel Bethlen pentru a-i permite iernarea în 1613 — 1614 în acest oraș, palatul de la Alba lulia fiind dis- trus în urma luptelor cu oștile lui Basta, sau vizita lui Gheorghe Râkoczi I la Brașov, in 1637, cînd orășenii nu permit intrarea suitei principelui. Iată deci totalitatea condițiilor, care-i fac pe cercetători să separe Renașterea în două : cea de curte, și cea de masă. Desigur, analiza s-ar mai putea adînci, mai ales dacă am dispune de mai multe date istorice. De asemenea, ea ar merita să fie extinsă și la alte epoci. Dacă rîndurile de față ar stimula cercetătoiii noștri în acest sens, ele și-ar îndeplini scopul. NO TE ♦ Drept lucrări de referință fundamentale pentru întreaga problematică abordată, indicăm pentru cele referitoare la bresle : Ștefan Pascu, Meșteșugurile din Transilvania ptnă tn secolul al XVI-lea, București, 1954, iar pentru cele referitoare la arhitectură : Virgil Vătășianu, Arta în Transilvania de la începutul secolului al XVII-lea pină in primele decenii ale secolului al XlX-lea; in: Istoria artelor plastice tn România, voi. II, București, 1970; Vasile Drăguț, Arta românească, București, 1982; Grigore lonescu, Arhitectura pe teritoriul României de-a lungul veacurilor, București, 1982. 1 Remarcăm că în lucrarea de referință a lui J. J. Wincklemann, considerată ca act de naștere a istoriei artelor (1755), arhitectura încă nu figura printre ele : ea a fost „ane- xată” ulterior. 2 Astfel, ne lipsește cu desăvirșire analiza evoluției ceremonialului religios, care a in- fluențat desigur evoluția tipologică a bisericilor, determinînd într-un moment dat și diferen- țierea celor catolice de cele ortodoxe etc. 3 Trecem peste modificarea radicală care a avut loc în domeniul materialelor de cons- trucție : introducerea producției masive de cărămizi. 4 Excepții notorii constituie uniunile de bresle (ca cele ale Universității Săsești), ale căror statute erau valabile pe tot „pămintul crăiesc” al Universității. 5 Gu privire la activitatea breslei clujene în secolul al XVI-lea, documentația de bază o constituie : Balogh Jolăn, Kesorenaissance kSfaragâ muhelyek — Ateliere de pietrari ale Renaș- terii tlrzii —, în: „Ars Hungarica”, Budapest, nr. 1 1974, p. 27—58; 2/1974, p. 249 — 380; 1/1975, p. 41—56; 2/1975, p. 211-276; 1/1976, p. 39-64; 2/1979, p. 175-208; 1/1980, p. 25 — 101 și 2/1980, p. 217—279. De notat că în cadrul acestei monografii dedicate pietra- rilor clujeni, numai pentru ultimele patru decenii ale secolului al XVI-lea se identifică 52 pie- trari și zidari la Cluj, cifră cuprinzind probabil doar in mică măsură calfe și de loc ucenici. 6 S. Goldcnberg, Clujul in sec. XVI. Producția și schimbul de mărfuri, București, 1958, p. 387 — 396, republicat de Balogh Jolăn, Kesorenaissance kofaragâ muhelyek, III, în: „Ars Hungarica” nr. 1 1975, Budapest, p. 44—54. 7 Descrierea acestei lucrări merită atenție : „una janua capitulată ex lapidibus fabri- canda, capitallis ornata, cuius columne sint decenter virgate, et omnia eius capitella in legi- tima proportione segundum omnia dimensionum genera recta correspondeant”. 8 Gheorghe Sebestyen, Un projel de bâtiment daatent de 1584, în ; „Revue Roumaine d’Histoire dc l’Art. Sârie Beaux-Arts”, 1985, Bucarest. ’ Rechnungen aus dem Archiv der Stadl Hermannstadl und der săchsischen Nalion, I, Hennannstadt, 1880, p. 177 — 179 : opt poziții de cheltuieli (insumind 45,12 florini), prima anterioară datei de 6 aprilie, iar ultima de după 15 iunie. 18 Pavel Chihaia, Din cetățile de scaun ale Țării Românești, București, 1974, p. 351. 11 De studiul carierelor de piatră din zona Brașovului s-a ocupat Paul Binder, de la care dețin aceste informații. , www.dacoromamca.ro 256 12 Vezi — cu titlu exemplificativ — Quellen zur Geschichle der Stadt Kronstadl in Sieben- biirgcn, I,' Kronstadt, 1886, p. 555 — 563 (11 poziții de cheltuieli în 1524), respectiv p. 671 (în 1526). 13 întregul alineat este reluat, textual, după S. Goldenherg, Clujul..., p. 113. 14 Analizînd locuința urbană, am arătat mai de mult că tipul de boltă caracteristic Renașterii în Transilvania apare într-al doilea sfert al secolului al XVI-lea și constă în utili- zarea bolților semicilindrice cu penetrații și a celor încrucișate cu muchii ieșite (la castele, in special în încăperile din simulacrele de turnuri, apar și alte forme, mai complexe), avind de obicei diametrul bolții mai mic, decît deschiderea portantă dintre ziduri. Această diferență, care poate trece de 0,50 m. este rezolvată din punct de vedere arhitectonic prin folosirea unor console puternice, pe care se sprijină (la o cotă de relativ mică înălțime) porțiunile de boltă rămase între penetrații. Această soluție, cu deschiderea bolților mai redusă decît distanța dintre zidurile portante, diferă ca principiu atit de soluțiile gotice, cit și de cele curente Renaș- terii italiene, ambele avînd de obicei deschiderea bolții egală cu cea dintre ziduri sau stîlpi. Ea se apropie de soluția bizantină, care rezolvă deschiderea mai mică a bolții cu ajutorul unor pinteni de zidărie (soluție aplicată la capela castelului de la Criș). Din această soluție bizantină s-a dezvoltat în secolul al XV-lea sistemul specific al bolților moldovenești (Grigore lonescu, Istoria arhitecturii românești, București, 1957, p. 275—277), care a înlocuit pintenii de zidărie cu console și arce, creind astfel mai de vreme soluții de preluare a împingerilor bolții, similare Renașterii din Transilvania, ce-i drept, folosind alte tipuri de bolți. Este de remarcat că nivelul de naștere al acestor bolți fiind relativ jos, consolele au deranjat mobilarea încăperi- lor, după apariția dulapurilor. Acest fapt explică sesizarea referitoare la îndepărtarea ulterioară a unor console (Kelemen Lajos, Muveszettorteneti tanulmânyok — Studii de istoria artelor —, II, Bukarest, 1982, p. 136), poate și cioplirea, scurtarea picioarelor bolților. Trebuie arătat însă cănuavem dovezi certe de persistență a acestui sistem dcbollireîn secolul al XVll-lca, după cum nu avem nici date cu privire la momentul apariției celuilalt sistem, utilizat mai ales la castele, de rezolvare—cu sau fără console—prin adoptarea unei deschideri a bolții egală cu distanța dintre ziduri. Singura constatare mai certă, referitoare la datare, este cea cu privire la penetrații mai scurte în secolul al XVII-lea, decît in cel anterior (Andrei Kovâcs, Construcfii patronate de Gabriel Bethlen, teză de doctorat, 1984, Chij-Napoca). 15 Vezi în acest sens documentația cuprinzînd meșterii și funcționarii populari : Szabă T. Attila, Erdelyi nepi mesterek cs tisztviseliik a XVI—XIX. szăzadbâl — Funcționari și meșteri populari ardeleni din secolele XVI—XIX — Kolozsvăr, 1947. 16 Am trecut peste cărămidari, mai puțin importanți în contextul obiectivelor urmărite prin analiza de față —, negăsind date despre breasla lor, cu toate că in 1492 se semnalează printre turnurile fortificațiilor Sibiului unul al cărămidarilor (turris latcratorum), distinefr de cel al zidarilor (turris muratorum): Ludwig Reisscnbergcr, Uber die ehemaligen Befestigungen von Hermannstadt, in: „Archiv...”, 1899, p. 321. 17 S-ar putea ca preponderența termenului de „fundator” față de cel de „arhitector”, cu toate că pe vermuri erau sinonime, să reflecte o realitate. într-adevăr, pe cînd meșterii breslelor, lucrind de regulă în continuu într-o aceeași localitate și ridicînd de obicei clădiri cu cel mult un etaj, cunoșteau la perfecție soluțiile fundațiilor pentru aceste cazuri, amplasarea castelelor pe terenuri ale căror calități geotchnice nu le cunoașteau și care adesea trebuiau să poarte trei niveluri, uneori și împingeri sporite prin deschideri mai mari sau boltirea etajului, punea probleme mai conmplexe in rezolvarea fundațiilor. 18 Paul Niedermaier, Siebenbiirgische Stadie, Bukarest, 1979, p. 167—168 ajunge la 1,01 — —1,35 galbeni (deci 4,04 — 5,40 florini) pe metru pătrat. Este însă vorba de clădiri „medii”. Devizul seminarului din Qhij al iezuiților, întocmit în 1584, duce la circa opt florini pe metru pătrat, diferența fiind datorată prevederilor deosebite ale proiectului acestei cldăiri mai preten- țioase (numeroase ancadramente de piatră, pilaștri de piatră cioplită, zidărie — parțial — de piatră, gard zidit ș.a.). 18 Harangonto Aladăr, £ rdel.es lajstrom a XVI. szâzad kbzeperbl — Registru interesant de la mijlocul secolului al XVI-lea — in : „Tort^nelmi Tăr”, 1902, Budnpest, p. 461—474 publică lista cheltuielilor efectuate între 1540 — 1563 de un mic nobil provincial pentru achiziționarea terenului și ridicarea casei cu anexe gospodărești. Lista este însă lacunară, nu cunoaștem dimen- siunile clădirii și nu știm nimic despre un eventual aport de muncă iobăgească obligatorie. 20 Lux G6za, Az aranyosmeggyesi vârkastely — Castelul de la Medieșu Aurit — în : „A Mafyar Mirnok- ăs lipităsz-Egylet Kozlonye” nr. 5 — 6 /1942, Budapest, p. 17 ; Alexandru Avram, Din contribuția maselor populare transilvănene la lupta antiotomană. Constructorii cetălii Oradea tn ultima treime a secolului al XVI-lea, în: „Studii și comunicări”, 1977, Sibiu, p. 66. 21 A magyar torveny hatâsâgok jogbzabâlpainak gyiijtemenye, I. Az erdelyi torvinyhatâ- săgok jogszabălyai — Culegeri de statute juridice ale autorităților maghiare. Statutele juridice ale autorităților transilvane — osszegyujtotte, felvilăgosită, osszehasonlită 6s utald jegyze- tekkel ellăttăk Kolosvări ’ 1885, p. 573; Cari Gollner». 257 Siebenburgische Stadie im Mittelalter, Bukarest, 1971, p. 166; Hans-Achim Schubert, Nach- iarschaft und Modernisierung, Koln, 1980, p. 81. 22 „Urspriingliclie Markgenossenschaft der einzelnen Mitglieder an demGemeinde-Terri- torium, wonach die Gesamtheit als EigenthQmer, der Einzelne als Nutzniesser erscheint” /Friedrich Schuler von Libloy, Siebenburgische Rechts-Geschichte. Compendiarisch dargestellt, JJ® Hprmannstadt, 1858, p. 393). 23 Desigur, greutățile menționate in domeniul construcțiilor In a doua jumătate a seco- lului al XVII-lea, constind in lipsa unor „fundatori” pricepuți, nu pot justifica ele singure țeza montării greșite a unor pietre sculptate : astfel de cazuri s-au putea datora și unor refaceri, a-la care s-au folosit unele elemente rămase. Pornind însă de la cazurile constatate la Virghiș /gi Criș, susținem certitudinea unor montări inițiale greșite. K. Sebestyăn Jbzsef a fost primul •cercetător care s-a ocupat de Virghiș, publicînd un articol bogat ilustrat. El arată că execuția ■corpului principal datează din primele decenii ale secolului al XVI-lea, bine Înțeles exceptînd acjoperișul mansardat și cele două camere ieșite In afara planului fațadei, încoronate cu pinioane (baroce. El atribuie aripa etajată, acoperită cu o invelitoare în două pante, ca și turnul rotund, ■unei a doua etape de construcție, din secolul al XVII-lea. Balogh Jolăn, intr-unui din primele •ei studii de sinteză asupra Renașterii din Transilvania, datează loggia fațadei răsăritene ca fiind executată în 1723. De asemenea, se mai știe de lucrări de transformare și restaurare ■din preajma anului 1745, iar apoi 1853 și 1937, fără să mai vorbim de cele recente. •Cele mai valoroase elemente sculptate sînt așezate pe fața răsăriteană, îndreptată spre ■grădină. Dintre acestea, poate cel mai interesant este un ancadrament de ușă care se află pe ■fațada corpului etajat, aproape de turnul rotund. Balogh Jolăn îl consideră ca operă a celei ■de-a doua jumătăți a secolului al XVII-lea. Acest ancadrament prezintă o serie de caracteris- tice neobișnuite soluțiilor Renașterii în Transilvania. Astfel, se remarcă în primul rînd lipsa •cornișei. Se mai constată folosirea unor console clasice deasupra coloanelor, fără să fie însă •așezate în axul acestora din urmă. De asemenea se observă lipsa continuității profilului care iar trebui în mod normal să înconjoare golul ușii, acesta existînd numai pe montanții laterali. Aceste caracteristice speciale, precum și factura deosebită ă capitelurilor, au dat acestui anca- drament, pe care în cele ce urmează îl vom denumi pe scurt ca cel cu coloane angajate, o notă de importanță deosebită. O analiză atentă a clădirii contribuie însă la înțelegerea în mare măsură a curiozităților acestui ■ancadrament. Astfel, lîngă poarta care, separă curtea gospodărească a clădirii de grădină, în partea stingă (nordică) a golului, se află (în 1960, cînd am avut ocazia să vizitez castelul) înzi- dită în poziție verticală o piatră cu inscripție latină greu descifrabilă, fiind tocită de vreme. Această piatră nu este altceva, decît cornișa ancadramentului descris mai'sus. Faptul este dovedit atît prin profilatura pietrei, cît și, mai ales, prin dimensiunile ei, care corespund riguros celor ale ancadramentului cu coloane angajate. Este de menționat că inscripția se găsește pe fafa inferioară a pietrei astfel, îneît în cazul așezării ei la locul destinat acesteia, textul nu ar fi fost vizibil, fața respectivă formînd rostul separator dintre piatra cornișei și cea a frizei. Aceasta înseamnă că inscripția este ulterioară confecționării pietrei și nu se datorește celui care a sculptat ancadramentul. Continuarea cercetărilor ne îndreaptă către o a doua ușă a fațadei răsăritene. Aici găsim o piatră de prag care corespunde exact ancadramentului cu coloane angajate. Astfel se poate reconstitui, cu ajutorul pieselor suplimentare (cornișa și pragul) aspectul originar al ancadramentului analizat. Această așezare disparată a pieselor aceluiași ancadrament ridică însă următoarea problemă : cînd și de ce au fost separate unele de altele aceste piese care formează un tot? Ne găsim oare în fața unei așezări inițiale greșite a pietrelor, sau în fața unei refaceri ulterioare eronate? De la bun început trebuie să arătăm că se cunosc exemple de ambele feluri. Astfel, anca- dramentele rămase după distrugerea d n 1704 a bisericii reformate din Făgăraș au fost mon- tate in 1715 în noua biserică altfel, decit ar fi cerut concepția lor inițială, schimbarea esen- țială constind în transformarea ancadramentelor pentru goluri cu închiderea superioară semi- circulară, în dreptunghiulare, indepărtind prin cioplire părțile devenite inutile. Ca montări greșite de la iaacput trebaie să amintim cazurile de la castelul de la Criș. Aici, ancadramentul cu inscripția ,,M B 1648” ara, pe de o parte, deschiderea vădit îngustată față de intenția sculptorului (ceea ce Se vede prin lungimea frizei), iar pe de alta cornișa acestui ancadrament provine dintr-altă parte, fiind străină celorlalte elemente ale ancadra- mentului, atit ca dimensiunie, cit și ca tratare. De asemenea, ușa capelei prezintă deficiențe în montarea elementelor componente ale ancad-ament ilui, în primul riud prin lipsa cornișei. Pentru lămurirea problemei puse cu privire la montnrea greșită a pietrelor ancadramentului cu coloane angajate de la Virghiș, trebaie să arătăm că a-olo se mai găsesc și alte piese așezate neconform concepției lor originare. Astfel Se găsește la intrarea principală a fațadei răsă-itcac o piatră așezată peste cei doi stilpi și care provine dala o fereastră împărțită in două printr-un montant centra 1, piatra fiind așezată invers, adică cu capul in jos. Da altfel, acest caz dc așezare greșita a fost sesizat și de K. Sebestyăn Jozsef, care o 258 Un alt exemplu de montare greșită il constituie piatra cu inscripția „1—6—A—D—5—0/ DEUS PROV1DEB1T”, așezată ca piatră ornamentală la acele și gol de ușă ca pragul mai sus amintit al.ancadramentului cu colcane angajate. Această piatră cu inscripție— amintită și de K. Sebestyâr Jozsef și reprodusă de B. Nagy Margit sub denumirea de buiandrug („ajtâszcmoldok”) din 1650 — nu este altceva decît cornișa ferestrei cu montant central, de la care o piatră cuprinzind friza și arhitrava) a fost amintită mai sus. Felul de așezare a textului (pe fața inferioară a pietrei, similar textului aflat pe cornișa ancadramentului cu coloane angajate) dovedește că inscripția este săpată cu ocazia așezării greșite a pietrei (sau chiar după aceea) și nu odată cu cioplirea ei inițială, căci, in cazul folosirii ei drept cornișă, textul nu ar fi fost vizibil. Deci montarea greșită a acestei cornișe trebuie să fi avut loc în anul 1650 (dată săpată într-însa), ceea ce coincide cu datele lui K. Sebestyân Jozsef privitoare Ia construcția acestei aripi. Pare deci probabilă — la acest element—o montare greșită inițială. Fiind admisibilă ipoteza că pragul ancadramentului cu coloane angajate și cornișa cu inscrip- ția „DEUS PR0VIDEB1T” și data 1650, așezate la un același gol de ușă a corpului de construcție realizat la mijlocul secolului al XVII-lea ar fi fost amplasate în aceeași etapă de construcție, ar rezulta că montările greșite ale pieselor ancadramentului cu coloane angajate sînt originare și nu datorite unor montări sau restaurări ulterioare. Această ipoteză fixează data montării ancadramentului în cauză în anul 1650, ceea ce se apropie de data indicată de Balogh Jolân. Caracterul pieselor discutate, felul lor de tratare sculptural-ornamentală ar permite cel mult o datare mai tîrzie (în a doua jumătate a secolului al XVII-lea), dar în niciun caz mai timpurie decît mijlocul secolului. De aici rezultă că montarea pieselor respective, montarea greșită; după cum am arătat, s-a efectuat doar puțin timp, sau chiar inedit, după cio- plirea lor. Față de situația acestor elemente, care par a fi inițialmente greșit montate, face excepție o singură piesă : cea amintită la intrarea principală ca provenind de la o fereastră (împreună cu cornișa cu inscripții „DEUS PROVIDEBIT”). într-adevăr, conform celor expuse mai sus, acest element pare a fi confecționat îot pînă în anul 1650, o dată cu cornișa aferentă lui. însă intrarea principală, unde este montat acest element, datează — după Balogh Jolân — din 1723, dată probabilă și după caracterul stîlpilor. De aici rezultă că elementul în cauză a fost folosit prealabil, între 1650 și 1723, într-altă parte, și doar în 1723, deci cu ocazia unor trans- formări, a ajuns să fie așezat unde se găsește acum. Această folosire separată a cornișei de friză și arhitravă este de altfel analoagă situației constatate la ancadramentul cu coloane angajate. în concluzie putem spune că montările greșite care se pot constata la Vîrghiș sint așezări greșite de la început, cu excepția uneia singure, care a fost montată greșit cu ocazia unor trans- formări. (K. Sebestyân Jdzsef, Erdelyi renaissance-emlekek. A vargyasi Dânielek kastilyai is cimeres levelei Vargyason is Olasztelken — Monumente renascentiste transilvane. Castelele și scrisorile cu blazoane de la Vîrghiș și Tălișoara ale Dâniel-ilor de Vîrghiș — în : „Pâsztortiiz”, nr. 13/1927, Kolozsvâr, p. 293—297 ; Balogh Jolân, A renaissance tpiteszetts szobărszat Erdt- lyben — Arhitectura și sculptura Renașterii în Transilvania — în : „Magyar miivâszet”, 1934, Budapest, p. 143, 147, 154 ; B. Nagy Margit, Beneszânsz es barokk Erdelyben — Renaștere și baroc în Transilvania —, Bucureștii 1970, fig. 45 și p. 228). în acest context este de amintit și cazul semnalat în inventarul din 1694 al curiei de la Vurpăr, al unui ancadrament de ușă, cu pragul, buiandrugul și un montant de piatră, al doilea mon- tant fiind însă de lemn. Acesta din urmă înlocuia desigur unul de piatră, poate rătăcit pe șantier, înzidit din greșeală intr-altă parte, sau deteriorat. Singurul caz similar cunoscut la orașe, este la Brașov (Gustav Treiber, Das BOrgerhaus, în : Kronstadt, I, Kronstadt, 1929, fig. 83), unde deasupra unui chenar de ușă gotizant este așe- zată o cornișă renascentistă, avind deasupra ei o friză datată 1587, montată probabil ulterior, întrucît consolele ei nu au niciun corespondent la cornișa de sub ea. De alt fel, montaje greșite găsim și în zilele noastre. Este cazul șemineului de la Medieșu Aurit, montat eronat (cu cornișa sub el) la muzeul din Tîrgu Mureș (B. Nagy Margit, Vârak, kasttlyok, udvarhăzak — Cetăți, castele, conacuri —, Bukarest, 1973, fig. 119, 120). 21, J. Kemâny, Beutsehe Fundgruben der Geschichte Sicbenburgens, II Klausenburg, 1840, p. 154: die schonen, welsche Gebăude, Pallastșn zerstort...” ASEECTS DES CONEITIONS TECBNIQUES ET DE L’OB GANISATION SCCTAIE DU TBAVALL DE CONSTBUCTION DE IA BENAISSANCE EN TBANSYLVANIE Râsumâ CcrfifAisrt que l’architectuie a 616 toujouis influenc6e par des ccrditicrs 6ccrcmiqi:€F, techniqucs et de l’organisatioii sociale du travail www.dacoromanica.ro 259 'de construction, on essaie de prâciser ces facteurs d’influence pour les XVI® et XVIIe siecles en Transylvanie. II en râsulte — en principe — deux milieux fondamenteaux, com- portant, certes, des sous-divisions. Dans les principales villes, l’employeur bourgeois et les construc- teurs proviennent de couches sociales assez proches, ayant donc une conception similaire ; le travail pay6 des ouvriers qualifiâs est d’usage. Au contraire, les constructions nobiliaires et spSsialement celles du prince, qui impriment la mode, se caractârisent par une provenance hâtâ- rogene des facteurs : le constructeur italien (d’habitude), l’employeur noble qui vît dans son château au milieu de son domaine (loin des villes), le sculpteur auquel il commande les ancadrements ou d’autres pieces, et la main d’ceuvre des serfs plus ou moins qualifiâs. II en insulte n6ces- sairement un âclectisme, auquele la contribution du travail pay6 est — comme dans chaque action fâodale — de moindre importance. La penurie monâtaire des grands feodaux, meme des plus riches, explique parfois non seulement la fr6quente utilisation des matâriaux locaux mais aussi des ouvriers serfs ayant une qualification inferieure, ce qui justifie aussi certaines curiositees de plusieurs châteaux. Ces diffârences fondamentales sont compl6tees par les effets de l’organisation sociale traditionnelle de differentes villes, conferent, eux aussi, des traits distinctifs ă, l’architecture. www.dacoromanica.ro 260 TRADIȚII SUD-EST EUROPENE ȘI STRUCTURI URBANISTICE MODERNE ÎN BUCUREȘTIUL ANILOR 1774— 1829 ILEANA CÂZAN-NEAGU Reconstituirea istoriei orașului București a adus pînă în prezent, prin studii de o incontestabilă valoare științifică, informații, demult îngropate de trecerea timpului, de la cele mai vechi atestări arheologice de locuireț a luncii Dîmboviței și pînă la descifrarea adevărului posibil cuprins în poetica legendă a ciobanului Bucur. Vatra impunătoarei capitale de azi își are originea, mult îndepăr- tată în timp, odată cu zorile civilizației între Dunăre și Carpați. Mărturiile străvechi sînt continuate fără întrerupere de așezarea comunităților de păstori și agricultori, din perioada dacică și pînă în epoca formării state- lor feudale românești L în secolul al XV-lea locul modestelor sate păsto- rești este luat de „cetatea Bucureștilor”, mai puțin punct de apărare, cît mai ales centru comercial la întretăierea drumurilor dinspre Transil- vania și Moldova către Balcani2. Legăturile economice și politice tot mai mult orientate spre Imperiul Otoman, pătrunderea masivă a elementelor levantine, au dus, din secolul al XVII-lea și pînă la începutul celui de al XÎX-lea, la o „balcanizare” intensă a vieții noii capitale a Țării Românești. Noua epocă istorică, afirmarea necesității imperioase de a înlătura dominația otomană și de a face transformări radicale în toate domeniile de activitate, au cerut și modificarea structurilor urba- nistice, în sensul modernizării și integrării Bucureștiului în aria marilor capitale europene. Studiul de față își propune ca pornind de la lucrările valoroase -elaborate în decursul vremii, referitoare la diversele aspecte edilitare bucureștene, să releve „europenizarea” orașului, la sfîrșitul secolului al XVIII-lea și în primele trei decenii ale celui de-al XÎX-lea, moderni- zare făcută prin procedee medievale și grefată pe vechi tradiții balcanice. Această particularitate a modernizării rezultă din structura încă puternic feudală a Țării Românești, existentă în pofida noilor relații ce se înfiri- pau. înlesnirile economice acordate prin pacea de la Kuciuc—Kainargi (1774)3 au dus, la o dezvoltare economică și socială, însoțită, cum era și iiresc de transformarea treptată a Bucureștiului într-un adevărat centru comercial și politic ce tinde să devină o capitală modernă. Un prim simp- tom în acest sens îl constituie extinderea granițelor, cu mult peste raza vechii reședințe domnești, precum și o impetuasă creștere demografică, ce necesită în vremea lui Alexandru Ipsilanti (1774—1782, 1796—1797) o nouă organizare administrativă în 67 de mahalale 4, grupate în cinci plăși (plasa Tîrgului dinlăuntru; a Gorganului; a Broștenilor, a Tîrgului de afară, a Podului Mogoșoaiei)5. în fața afluxului de meșteșugari, mici negustori și de țărani, ce-și părăsesc satele în căutare de noi ocupații, limitele orașului se întind www.dacoromanica.ro 261 mult peste perimetrul Tîrgului dinlăuntru și a Podului Mogoșoaiei, • cele mai aglomerate cartiere pînă în secolul al XVIII-lea. Din dorința de a nu plăti „embatic” mănăstirilor sau boierilor, pe moșia cărora se întinsese deja orașul6, apar în S, dincolo de vechiul pod al Beilicului, mahalaua Tabacilor; în E, împrejurul Podului Tîrgului de Afară, mahalalele se întindeau pînă la ulița Vergului, bariera fostului tîrg al Moșilor, în X granița orașului se oprea la biserica Visarion și Sfîntul Nicolae Tabaci f iar limita de V o constituia Dealul Mihai Vodă 7, foatre dens populat după construirea, începînd cu 1775, a noii Curți domnești. în această zonă luau naștere vechile mahalale Mihai-Vodă, Izvor, Dealul Spirii, Biserica Albă (Postăvari), Sf. Apbstoli, Antim 8. Catagrafia din 1810 este edificatoare pentru puternicul impuls demografic al capitalei ce număra 81 de mahalale, însumînd 6006 case, cu aproximativ 42.000 de locuitori. Atît ca întindere cît și ca populație, Bucureștiul era la acea dată cea mai mare capitală din S—E Europei 9 comparabili cu marile orașe rusești, dintre care numai Moscova și Petrogradul îl depășeau, după cum aprecia în 1811 generalul Kutuzov 10 și în 1808 călătorul rus. D. N. Bantio-Komenski u. Afluxul de flotanți crea probleme deosebit de grele legate de aprovizionarea cu alimente, lemne și de întreținerea igienei publice. De aceea în repetate rînduri (1776, 1784, 1800) poruncile domniei inter- zic „faceri de case afară de hotar, venirea țăranilor la oraș prin spargeri de sate”12. Alexandru Ipsilanti, în cele două domnii, a mărginit orașul cu cruci de piatră și garduri de lemn 13, dar această măsură s-a dovedit a fi inutilă, pentru că în 1821 Bucureștiul ocupa lunca Dîmboviței, în amonte, către Grozăvești ; depășind cu mult mănăstirea Rădu-Vodă, în sud și întinzîndu-se către Herăstrău și Băneasa, în vest. Deși în aceste condiții aprovizionarea era dificilă, cum era și firesc apariția unor noi necesități, a unor cereri sporite de mărfuri, a impulsio- nat și divesificat producția. Meșteșugurile, îngrădite încă de cadrul strimt al breslelor și controlate de domnie încep să înregistreze numeroase abateri de la economia de breaslă14, în scopul acumulării pri- mitive de capital. Apar manufacturile de postav, basmale, luminări, hîrtie, bumbac etc. și atelierele de cooperație capitalistă simplă (cără- midării, săpunării, poverne, prese de ulei)1S, care anunțau trecerea la o nouă orînduire, trecere ce se făcea la noi mai tîrziu decît în apusul Europei, determinată de particularitățile dezvoltării istorice a țărilor române, de data tîrzie a apariției statelor feudale românești și care a îmbinat formele moderne cu cele medievale, neperimate încă în totalita- tea lor 18. De fapt coexistența între vechi și nou este un proces tipic euro- pean, ce marchează geneza și dezvoltarea unor noi forțe de producție 17. Paralel cu aceste schimbări apare o nouă clasă socială, nedesprinsă încă de moravurile și mentalitatea religioasă a epocii feudale, dar cu o poziție economică și cu interese politice net diferențiate de cele ale boierimii. Burghezia în formare începe să aibă proprii reprezentanți în viața inte- lectuală, ce promovează noi forme de comportament, combătînd luxul, parazitismul, risipa clasei dominante. Aceast este cazul cojocarului Ion Dobrescu, autor al unei valoroase cronici ce relatează evenimentele istorice dintre 1802—1830, al căror martor ocular a fost18. Progresul general reclama, la sfîrșitul secolului al XVIII-lea, mo- dernizarea suprastructuri. Alexandru Ipsilanti, domn cu spirit de răs- pundere, este cel care, fără a răsturna vechile orînduieli feudale, ia măsuri www.dacoromanica.ro 262 pentru înlăturarea arbitrajului, nedreptății, și abuzurilor de tot felul19. .„Hrisovul Logofeției de obiceiuri” dat în cea de-a doua domnie, la 20 iulie 1797, consemna odată pentru totdeauna, „toate obiceiurile și orîn- -duielile politicești și... privileghiuile pămîntului acesta” 20. Culegerea de porunci domnești amintită o putem considera ca un prolog îndepărtat al „Regulamentului organic”, prima lege ce a stat la bază organizării statului modern. Dorința de a ridica Bucureștiul la nivelul marilor orașe europene, l-a făcut pe Alexandru Ispilanti să încredințeze „Epitropiei obștești ~a Politiei” rezolvarea problemelor edilitare și organizatorice, într-un mod analog obligațiilor oricărei primării sau consiliu comunal din alte țări. Atribuțiile celor patru epitropi, conduși de un vornic și plătiți de 'Către stat, amintesc cîteodată de preocupările mai vechi ale conducă- torilor orașului medieval, de exemplu : nartul (prețul fix al produselor •de breaslă)21, aprovizionarea breșelor cu materie primă și controlul pro- ducției, perceperea vămii și a taxelor pentru marfă, pe întinsul orașului în diferitele tîrguri și piețe 22, păstrarea „cutiei milelor” pentru întreți- nerea orfanilor și săracilor 23. Majoritatea îndatoririlor însă anunță preocupări pentru organi- zarea modernă a capitalei. Astfel în grija aceleiași epitropii intra : con- struirea și întreținerea podurilor și pavelelor, aprovizionarea cu apă {„grija cișmelelor”), „grija pentru nestrîmtorarea ori închiderea uli- țelor”... „poliția caretelor pe stradele • Bucureștilor, prin răspîntri- ași”,24 paza contra incendrilor, igiena publică, iluminatul străzilor (înce- pînd cu secolul al XlX-lea). Apariția unei adevărate birocrații, fenomen tipic al societății mo- derne, se vădește în ierarhizarea aparatului funcționăresc al epitropiei. 1,Marele agă”, ajutat de „marele spătar”, administrau centrul și peri- feria orașului, 25 preocupîndu-se îndeosebi de strîngerea fondurilor cen- tralizate în „Casa pavelelor”, 26 „a cișmelelor” 27 și ”paralelele felinarelor”28. „Polcovnicul de poduri” și "polcovnicul de tîrg” erau unii dintre cei mai importanți slujbași, însărcinați cu supravegherea aspectului general al ■orașului și păzirea- liniștei publice. Obligația era aceea de a priveghea „de să păzești orînduiala narturilor, privește și a nu se întîmpla atamii, gîlcevuri, murdalîcuri aruncate prin uliți, poduri stricate ca să se dreagă, noroiurile și ghiața să se aridice, cum și să se știe mai întîi ce se mișcă prin tîrg și ce se vorbește i ce adunări se face prin cafen°la și cîrciumi...”.29 Era începutul unui aparat polițienesc, transferat asupra unor dregători al căror nume amintea de instituțiile mai vechi (zapciii, ceaușii, bași- buzucii etc.), de rezonanță grecească sau turcă.- Preocuparea pentru urbanistică și pentru sistematizarea Bucureștiului o dovedește și grija pentru alinierea noilor construcții pe arterele prin- cipale, acoperirea lor cu olane sau șindrilă, în locul șovarului, trestiei sau scoarței de copac, (inestetice și necontenite pericole de incendiu). 30 Teama de incendii ce s-au dovedit a fi pustiitoare de nenumărate •ori, s-a legat de o altă problemă edilitară, rezolvată în mică măsură în perioada 1774-1800, și anume aprovizionarea cu apă. Dîmbovița de- nise prea miloasă și murdară 31 pentru a asigura apa potabilă și se afla prea departe de noile mahalale ale orașului, ce se întinsese mult peste vechile granițe. Sacalele ce străbăteau ulițele, aducînd apa din vadurile special amenajate ale Dîmboviței erau un mijloc sigur pentru un co- unerț înfloritor, dar foarte păgubos pentru cei săraci. 32 www.dacoromamca.ro 263 Primele proiecte de canalizare aparțin francezului J.C. Flachat, ce propunea în 1739-1740 domnului Constantin Mavrocordat instala- rea unei pompe pentru aducerea apei pe conducte de olane. 33 Dar pri- mul domn ce înființează cișmele în București este tot Alexandru Ispi- lanti. Aceste cișmele situate în centrul orașului aduceau apa de la Cre- țulești sau Crevedia. 34 Iată cum suna hrisovul de întemeiere : „am pusu domnia mea de s-au alcătuit aici în orașul Bucureșci două fîntîni, una în Tîrgul dinlăuntru, pe ulița ce se zice Boiangii, și alta pe Podul Mogo- șoaiei, la mahalaua S-tei mănăstiri Sărindar, însă cu apă din izvoare, adusă din depărtare cu mare cheltuială pentru a se adăpa obștea cu apă curată și limpede”. 35 La 12 noiembrie 1786, Nicolae MaVrogheni (1786-1789), întemeia și el la Curtea Veche „prin asârdia și cheltuiala noastră”... ”întru po- doaba politii și îndestularea obștei București”, cișmele ce foloseau ”apele ot Crețulești... atît înnăuntru curții și afară de poartă, cît și în deosebite locuri și părți ale politii, iar mai vîrtos afară la cîmp de marginea Bucu- reștilor, în locul ce se numește la căpătaiu Podului Mogoșoi, am ridicat o înfrumusețată zidire... unde pot ajunge și toți locuitorii politii de merg pe jos...”. 36 Cu toată silința unor domni de a rezolva într-un mod convenabil problema aprovizionării cu apă, lucrările pentru canalizare mergeau încet, necesitînd fonduri mari pe care un Constantin Sângerii (1797-1799) nu era dispus să le risipească, iar condițiile grele ale anilor războiului ruso-turc (1806-1812) le scoteau din atenția conducătorilor orașului. De aceea în 1811 se găseau în București numai 18 cișmele.37 De abia la 29 octombrie 1827 inginerul Mayer elaborează un proiect pentru alimen- tarea cu apă prin conducte de fontă, de la izvoarele din afara orașului și pe canale din Dîmbovița. Aplicarea acestui plan s-a făcut însă mai tîr- ziu, în 1835. 38 Pentru a da capitalei aspectul unui oraș european modern era nevoie și de o iluminare corespunzătoare pe timp de noapte. în secolul al XVIII- lea încă mai răsuna grav, în liniștea și întunericul profund, glasui ve- chiului străjar medieval, ce avertiza: „te văd, te văd!” 39. în timp de război siguranța publică era asigurată de caraule formate de 10—15 stră- jeri. 40 La sfirșitul secolului în fața caselor boierești, pe cele patru artere principale, ardeau făclii (șomoioage îmbibate cu păcură sau rășină), iar cortegiile boierești ce se înapoiau în toiul «nopții de la petreceri erau luminate de robii țigani ce purtau „masalele”, (torțe confecționate din sfori de cînepă, îmbibate în păcură). Adeseori la marile sărbători se Sim- țea nevoia unui iluminat „feeric” în grădinile de agrement, prin plasa- rea unor butoaie cu păcură în diverse locuri. 41 Abia la 6 iulie 1814 se dă pitacul prin care se stabilea că din „Capu podului pînă la Curtea Veche și de o margine și de alta, la fiecare șapte case, să se facă un stîlp lung de un stîngen și jumătate și în capul stîl- pului să aibă un felinar și pe toată seara să se pună cîte o luminare”42, în 1828 -1829 se instalează un sistem de iluminat conform epocii, prin „felinarele încrucișate”, plasate la 20 de m și care foloseau untdelemn sau untură de pește. 43 La sfirșitul secolului al XVIII-lea modernizarea societății româ- nești era vădită și de emanciparea moravurilor, odată cu pătrunderea manierelor, vestimentatiei^i^culty^i^ occidentale. Primele forme împrumu- 264 tate au fost cele de suprafață, mai frapante și care nu presupuneau un subtil rafinament. De data aceasta schimbările nu se datoresc măsurilor luate din inițiativa domniei, ci dorinței celor cu stare de a se emancipa și de a contrazice vechiul. Era în același timp o renegare a tradiției orien- tale, legată de stăpînirea otomană, și încercarea de apropiere de spiri- tul european. Astfel locul cafenelei tradiționale, unde, pe divane de pluș roșu, patronul în șalvari și cu fes, își servea clientul din filigene44, a fost luat de localurile cu serviciu și mobilier european de sălile de biliard și de casele de joc, unde cei adunați discutau cu aprindere problemele politice. Asemenea adunări stîrneau îngrijorarea lui Alexandru Ipsilanti, care, la 13 martie 1797, dădea un pitac prin care interzicea deschiderea de noi cafenele „fiincă înmulțirea cafenelelor nu este politiei acesteia și obștei de nici un folos, ci încă de stricăciune”46. Interdicții asemănătoare se re- fereau la jocurile de cărți și la chefurile din cîrciumi pentru a „nu mai petrece nimeni noaptea” 47. Începînd cu ultimul pătrar al veacului al XVIII-lea, Bucureștiul se deschidea către Europa, la aceasta contribuind stabilirea primelor con- sulate 48 în jurul cărora se constată un aflux permanent de vizitatori, ce au lăsat numeroase descrieri ale capitalei Țării Românești49. Chiar și cei mai intransigenți sînt impresionați de ospitalitatea boierilor50, de costumele bogate, deși cam bizare ale bărbaților, de frumusețea femei- lor, îmbrăcate după moda europeană51. Adesea este apreciată cultura acestor boieri, Salabeny în „Voyage en Turquie''1 spunînd : „am văzut la București un Cantacuzino foarte cultivat, avînd aceleași idei cu filozofii secolului al XVII-lea și care protesta cu vehemență împotriva violării drepturilor țării sale”52. în 1812 Lagarde era plăcut impresionat că la curtea domnească se vorbea greaca, germana și franceza53. Ca întotdeauna formele de viață devansau cu mult noile structuri ce se anunțau. Era o societate îmburghezită înainte de a deveni capita- listă, ca rezultat al unor preluări comode, față de care, în cele din urmă, nici domnii nu putea rămîne străini. Dacă la începutul secolului (1806) soția consulului francez Beinhardt era uimită și nu tocmai plăcut impre- sionată de ceremonialul oriental de la curte 54, pînă în 1812 constatăm înflorirea unei vieți moderne apusene la palatul lui Caragea. Aici se juca „faraon” și aveau loc baluri unde se bucurau de succes cadrilurile, con- tradanțul englez, valsul, mazurca55. La nunta domniței Baiu au cîntat două orchestre (una de lăutari, alta italiană) și la masă s-a servit „con- strucție de zahăr la modă din care, cînd o atinge itaganul Arnăuților, iese păsări călătoare, avînd la gît felicitări în grecește”58. Alături de baluri, biliard și jocul de cărți încă din a Il-a jumătate a secolului al XVIII-lea este amintită, ca o distracție ce se bucura de cea mai mare trecere, plimbarea cu trăsura în zonele de agrement : dum- brava de la Băneasa, parcul Colcntinei „cu ciute și căprioare” și Herăs- trău!, în care în 1820 se întîlneau 600 — 700 boieri în „butci nemțești”67. Măreția pădurilor, ce nu lasă să se vadă orașul, farmecul grădinilor ce împiăștie răcoarea chiar și în cele mai toride zile de vară, l-au impre- sionat pe elvețianul Eecordon68. Luxul echipajelor boierești, ce le întîlneai deopotrivă și pe Podul Mogoșoaiei, era remarcat și de consilierul legației daneze, C. Clausewitz, în 1824 : „boierii trăiau în lux european, cu trăsuri elegante, zugrăvite în multe culori sau chiar poleite; numai într-o singură duminică puteai număra vreo 5000—6000 ^hy^e^^imbmdu-se je Podul Mogoșoaiei”69. 4 - c. 1032 265 Departe de moravurile medievale cînd nu se ieșea din casă decît pentru stricta deplasare dintr-un loc în altul, strada devine un mediu social; după spusele ofițerului, de origine finlandeză, Frederik Hyberg, la 1830, „fiecare vrea să se înfățișeze cît mai bine” ®°, mai ales că plimbarea în strălucitoarele echipaje era o marcă sigură de noblețe 61, fiind rezervată numai boierilor și domnului. Intensa circulație a noilor atelaje și uzura lemnului cu care erau podite străzile, construirea principalelor palate de-a lungul arterelor im- portante sau în jurul ulițelor Curții Vechi, preocuparea pentru estetica orașului impuneau măsuri drastice în ceea ce privește „pavelele” și întreținerea lor. Podirea principalelor uliți bucureștene data din secolul al XVI-lea, cînd avocatul francez Pierre Lescalopier găsea, în 1574, cinci artere „pa- vate” cu trunchiuri de stejar : Podul Mogoșoaiei sau drumul Brașovului; Podul Tîrgului de Afară sau calea de Afumați (Calea Moșilor); Podul Calicilor sau Calea Craiovei (Calea Rahovei); Podul Beilicului,la care se adaugă și Podul de Pămînt62, (Calea Plevnei), podit se pare în porțiunea dintre actuala str. Brezoianu și Bd. „6 Martie”, după cum apare și două secole mai tîrziu în planurile sublocotenentului austriac Ferdinand Ernst și ale baronului Franz Purcel (1788—1791) 63. Sistemul vechi al podirii s-a păstrat în toată epoca fanariotă fiind mai ieftin și mai comod, dar foarte puțin durabil. Folosirea pietrei de rîu implica transportul de la distanțe mari, iar pavarea cu calupi de lemn acoperiți de un strat de gudron, folosită în Italia, presupunea existența unor specialiști în asemenea construcții. Interesant este faptul că tocmai în această perioadă inginerul scoțian Mac Adam (1756—1836) inventa sistemul pavajului din cuburi de granit sau bazalt, aplicat pentru prima oaiă la Bristol în 1816, apoi introdus la Paris în 1849 și folosit la noi în țară începînd cu cea de-a Il-a jumătate a secolului al XlX-lea. După cum am arătat mai sus, necesitatea podirii străzilor era cerută însăși de modernizarea capitalei și a societății bucureștene. Ea a fost făcută cu mijloace modeste, în mare parte medievale, dara rezolvat mul- țumitor o problemă strigentă pentru edilii unui oraș european. Uzura rapidă a lemnului a transformat refacerea „podurilor” într-o preocupare de căpetenie a domniei și organelor administrative din acea vreme. De aceea vedem că prima îndatorire a „Epitropiei obștirii” și a marelui vornic este de a se îngriji de „poduri și pavele”. în acest scop se organizează un serviciu special, condus de un polcovnic, dar și un fond de reparații strîns în „Casa pavelelor” ei, sau cum îl numea Nicolae Ca- ragea (1782—1783), „venitul vorniciei podurilor”65. Obligațiile epitropiei erau legate mai ales de întreținerea calor patru mari artere, pentru care se foloseau banii strînși și se procura material și forță de muncă. Podurile amintite conduceau spre principalele căi de acces către țările vecine. Iată de ce Alexandru Moruzi (1793—1796; 1799—1801) la 10 aprilie 1793, spunea că „poate să se întâmple venire de mosafiri și trebuie podul acesta să fie făcut și isprăvit făr de zăbavă”66. Același domn la 29 august 1794, poruncea să se repare Podul Beilicului, „ca unul ce este trebuincios atît obștei cît și musafirilor ce vin și se duc”67. Odată cu intensificarea circulației pe toate drumurile ce ieșeau din București, epitropia ia în grija sa și alte artere. Astfel la 8 martie 1797, marele vornic Radu Golescu propunea repararea podului peste rîul Colen- tina, pentru că pe aici „necontenit urdină trebuințele împărăteșci și dom- nesci afară de alți iieguț^^H^T^rtWft'îr.a-rn 266 ■ Convingerea fermă, că aspectul general de capitală modernă este dat în primul rînd de starea și înfățișarea drumurilor, a făcut ca sub imperiul necesității în mijloacele medievale de încasare a fondurilor, de procurare a materialului și a mîinii de lucru să își facă loc, treptat, forme noi. Veniturile „Casei podurilor” erau realizate, în mare parte, prin ve- chile taxe vamale percepute la intrarea în oraș, la desfacerea mărfurilor în piețe și la trecerea podurilor peste ape 69, dar aceste taxe încep a se lua de la „toți de obște, boieri, mănăstiri, neguțători și alții”70. Singurii scutiți rămîn „sudiții” și slujbași statului. într-o epocă în care toate funcțiile erau de vînzare, sume impor- tante se obțineau prin havaetul plătit de boieri la îmbrăcarea caftanelor și de ispravnici la numirea în funcție 71. Este încă o formă veche ce slu- jește la rezolvarea unei necesități moderne. La fel se întîmplă și cu amen- zile ce sînt vărsate în același fond sau cu dările suplimentare, ocazionale, percepute de la toată populația, fără deosebire socială, după posibilitățile materiale ale fiecăruia ’2. Este începutul timid al unui impozit progresiv pe venit, care-1 făcea pe Mihail Suțu să se teamă de împotrivirea boieri- lor și a înaltului cler. De aceea el preciza „că numai odată să se dea acest ajutor de obște, fă?ă a se face obicei și a se mai cere și altă dată" Formele de viață mondenă, apărute în București, au furnizat și ele noi venituri „cutiei epitropiei”. în timpul lui Constantin Hangeri se per- cepea o dare „apaltul cărților de joc” 74, de la cei ce aveau tripouri. Datorită abuzurilor de tot felul, al delapidării anuale a unor mari sume de bani, niciodată epitropia nu avea fonduri suficiente pentru ne- cesitățile întreținerii „cuviincioase” a străzilor și ulițelor capitalei. în aceste cazuri mult mai comod pentru domnie era să impună pe locuitorii uliței respective, mai ales pe prăvăliași, să achite costul pavării. După vechiul sistem medieval se stabilea cisla pe cap de om 75. Plata contribuției pentru podire devine din ce în ce mai greu de suportat de populație, odată cu înmulțirea arterelor secundare pavate. Din planurile ofițerilor austrieci apare o adevărată rețea de păianjen ce brăzda capitala, după un traiect sinuos, croită după necesitățile locuito- rilor, nu de ingineri sau „arhitectoni” 70. între aceste uliți cele podite sînt menționate separat și numărul lor era destul de mare în perimetrul ve- chiului centru, cuprins între Curtea-Veche — Tîrgul Cucului și începutul Podului Tîrgului de Afară. Din păcate în prezent numai 20 mai pot fi identificate pe teren, restul fiind complet distruse de refacerea Bucureș- tiului, în urma incendiului din 23 martie 1847 77. Sfirșitul secolului al XVIII-lea și începutul celui de-al XlX-lea au adus bucureștenilor nenorociri greu de înfruntat. Pustiirea războaielor ruso-turce din 1787—1792 și din 1806—1812, foametea și ciuma din timpul lui Alexandru Moruzi și a lui Constantin Hangeri ’8, marele cutremur din 1802 cînd „multe sfinte biserici s-au zdrumicat ... case mari cu ziduri întemeiate s-au zdrențuit, iar pămîntul pe alocurea se deschidea cît ar încăpea un om cu calu ....” 79, incendiul din 1804 cu ocazia căruia „atîte s-au aprins de groaznec încît tot temeiul tîrgului au ars” 80. La toate acestea se adaugă ciuma cumplită din 1812 și seceta din 1813. în aceste condiții era și firesc ca prima grijă a epitopiei și a populației să nu fie întreținerea pavelelor și de aceea englezului Th. Thornton, în 1807 capi- tala îi apărea cu „poduri murdare” 81. O altă problemă căreia domnia îi face față, folosindu-și preroga- tivele feudale, este procurarea lemnului pentru podim din pădurile jude- www.aacoromanicatro 267 țelor Ilfov și Dîmbovița. La sfirșitul secolului al XVIII-lea proprietatea tunciară nu avea un caracter capitalist, iată de ce domnul stabilea can- titatea de lemn pe care boierii trebuiau să o dea în „folosul obștiei” 82. Un aspect ce ne relevă clar amestecul de practici feudale și mijloace moderne este cel al mîinii de lucru. Principala forță o constituiau țăranii podinari din satele Slobozia, Băleni și Văleni (jud. Dîmbovița), Netezești (jud. Ilfov). Aceștia lucrau sub forma unui angajament colectiv, tăind copacii din pădure, făcînd și cărînd podinile la București, participînd la podite 83. Munca efectuată era în contul obligațiilor feudale, dar li se plă- tea o sumă mică, ce constituia totuși un ajutor în gospodărie, fiind scu- tiți de orice alte corvezi (cărăușia de exemplu). Din aceste motive, în timpul iernii, cînd muncile cîmpului încetau, țăranii veneau singuri la epitropie să se tocmească podinari : „Si așa văzînd și auzind celelalte sate ... că le dă si bani arvună de a se ajuta la trebuințele lor, multe sate vor să năvălească de sineși a veni să facă podurile... ” 84. O altă categorie de lucrători o formau podarii meșteri, organizați în breaslă și care lucrau după vechiul sistem al cislei8S. Ei erau plătiți atît de locuitorii uliței cît și de epitropie, dar nu constituiau încă forță de muncă liberă, fiind îngrădiți de sistemul medieval corporatist. Lucrările de dulgherie erau efectuate de toporași, iar pentru munca necalificată se foloseau salahorii, recrutați dintre cei fără ocupație, adesea dintre foștii pușcăriași86. Dintre practicile feudale nu lipseau nici munca forțată (corvoada) impusă atît mahalagiilor cît și negustorilor veniți cu marfă în oraș. Toți aceștia aveau adesea obligația să participe la podire sau reparații și la transportul materialului, ca unii cărora le erau necesare niște artere bine întreținute 87. Cum am văzut, în cazul pavării, ca și în alte ocazii, încep să apară relații capitaliste în angajarea forței de muncă. Singurii cu adevărat stă- pîni pe brațele și persoana lor sînt, însă, numai toporașii și salahorii, care neîngrădiți nici de obligații față de boieri, nici de controlul breslei sau al domniei, pot cere ce preț vor pentru ziua de lucyu, iar dacă nu se res- pecta contractul, „învoiala”, aveau aproape întotdeauna cîștig de cauză în judecată 88. Nemulțumiți de nerespectarea făgăduielilor făcute erau și podinarii 89 și meșterii breslași, dar aceștia, oricît s-ar fi plîns domnului și ar fi intentat procese epitropiei, puteau să fie obligați să muncească în condițiile impuse de stăpînire ". De aceea, cea mai frecventă formă de nesupunere și de răzvrătire, era fuga din breaslă, fie prin părăsirea ora- șului fie prin mituirea „polcovnicului de poduri” pentru a-1 trece mort în evidența membrilor corporației91. Mahalagii ce se dovedeau recalcitranți, neplătind cisla sau refuzînd să iasă la lucru, erau pedepsiți prin izolarea caselor lor de stradă, prin săparea unui șanț în fața porții ce-1 împiedica pe proprietar să mai folosească ulița92. Această pedeapsă nu se dovedea eficace în cazul în care toți locuitorii unei artere se opuneau reparațiilor ce ajunseseră o adevărată corvoadă. împotrivirile repetate nu făceau decît să întîrzie pavarea străzilor și așa defectuoasă. Iată ce spunea Stephan Iganz Raieevich, secretarul lui Alexandru Ipsilanti despre starea drumurilor în țările române, subliniind că nu sis- temul este de vină ci proasta întreținere : „cînd podirea este bine făcută și bine între ținută circulația este lesnicioasă și pentru pedeștri și pentru tră- suri, dar cînd podinele s-au dezgrădinat, s-au învechit și au putrezit atunci mergerea pe dînsele este primejdioasă, mai cu seamă pentru bieții cai, care www.dacoromamca.ro 268 își frîng pe nemiluite picioarele în găurile podelei. Din cinci în cinci ani podul trebuie refăcut pe de-a-ntregul, spre marea pagubă a frumoaselor păduri ale țării”93. Să vedem acum ce însemna o podire „bine făcută” sau „refăcută pe de-a-ntregul”. Despre procedeul de lucru s-a ocupat încă din 1936 Paul Săndulescu, care arăta că pe fundația de pămînt ce avea formă albiată cu un canal prin mijloc, lat de 0,50 m. pînă la 0,80 m., îmbrăcat în cărămidă și prevăzut la distanțe de 150 m. cu haznale sau batacuri de 2—3m pentru colectarea apelor, se așezau grinzi (urși) de stejar, cu dia- metrul de 0,20 m. grosime și lungimea de 5—7 m, în sens transversal, din 3 în 3 m. Deasupra grinzilor se așezau altele longitudinal, din 2 în 2 m, fixate pe primele cu piroane groase. Peste două rînduri de grinzi se puneau transversal podinele fixate la rîndul lor cu scoabe de fier 9i. Acest fel de podire nu permitea, din economie de material, ca străzile să aibă o lăr- gime mai mare de 6—7 m95. Ele erau întotdeauna pline de trăsm’i, căruțe, minate în grabă și de trecători, de aceea nu odată se întîmplau accidente. Domnia, deci, trebuia să vegheze și la buna desfășurare a circulației. Hrisovul din 1797 cerea să nu se mai „îmbie tare nici cu carete, nici cu butci, nici cu căruțe fiindu aceasta și de stricăciunea podurilor și de vreo întîmplare la vreo hata” 9B. Dorința de a schimba înfățișarea orașului se manifesta, încă din timpul lui Alexandru Ipsilanti, prin impunerea, adeseori cu forța, a men- ținerii curățeniei, ce aducea îndepărtarea unor neajunsuri grave : putre- zirea podinelor, răspîndirea unor focare de infecție și a marilor epidemii de ciumă, ce bîntuiseră cu furie la cumpăna dintre cele două secole. Strîn- gerea noroiului, inundarea podinelor cu apa de ploaie, scurgerea lăturilor din bucătării și gunoiul făcut de caretele ce umblau și staționau pe poduri îl făceau pe Alexandru Moruzi să spună că „este și o deosebire defăimare și fără nici o cuviință înăuntru unei politii domnești de a se trece cu ve- derea un lucru ca acesta de necurățenie” 97. Pentru a evita asemenea stări de lucruri toți cetățenii erau obligați să iasă în fiecare sîmbătă „la măturat”, sub controlul unui pristav plătit de epitropie ". Toamna și primăvara noroiul se depunea în straturi atît de groase încît era nevoie ca toți negustorii, ce veneau cu marfă în București, să încarce la plecare un car de noroi ". De abia în perioada ocupației ruse (1806 —1812) s-a organizat în capitală primul serviciu de salubritate 10°, care nu a reușit însă să rezolve decît parțial problema. O circulație cu adevărat lesnicioasă, în condițiile diversificării mij- loacelor de transport, menținerea unei stări corespunzătoare a drumurilor publice s-a obținut odată cu introducerea pavării cu piatră. Altfel cură- țeania se făcea periodic și aspectul capitalei varia în funcție de data la care era vizitat. De aceea unor călători le apare orașul „întins și murdar” (englezului Wilkinson In 1820), iar altora cu poduri „bine întreținute” (elvețianului Kecordon în 1821)101. în anul 1822 trimisul rus, Ignatoe lacovenco, găsea Podul Mogo- ' șoaici pavat cu piatră102. Doi ani mai tîrziu, în 1824, inginerii Friewald și Hartler propun domnitorului Grigore Dimitrie Ghica pavarea Bucureș- tiului, după modelul Brașovului, arătînd avantajele aduse de rezistenta îndelungată și posibilitatea asigurării scurgerii apelor către Dîmbovița103. într-ade,văr între 1830—1831 primele străzi din centrul capitalei își schim- baseră complet înfățișarea. La fel pe cele patru mari artere, locul tradi- ționalelor podini de lemn era luat de rezistenții bolovani de rîu, care mai pot fi văzuți și astăzi 269 Fără teamă de a greși putem conchide că Bucureștiul, in perioada 1774—1829, păstrase încă un „amestec de european și asiatic” ceea ce îi crea~ „un caracter specific ”104. Orașul nu mai „era legat de Orient..- fără să aparțină Europei” 105, tot așa după cum societatea românească, se modernizase sub multiple aspecte, fără a se desprinde întru totul der vechile forme medievale, balcanice. Se anunțau astfel prefaceri adinei ce- aveau să reclame structuri politice corespunzătoare. N OT E 1 București, Monografie, București, 1985, p. 46—57. 2 G. Potra, Istoricul hanurilor bucureștene, București, 1985, p. 7—9. 3 N. lorga, Istoria comerțului român, epoca mai nouă, București, 1925, p. 60 4 Col. Popescu-Lumină, Bucureștii din trecut și de astăzi, București, 1935, p. 100. 6 St. lonescu, București în vremea fanarioților, Cluj, 1974, p. 9. 0 Ibidem, pp. 6 — 8. 7 Istoria orașului București, cap. Orașul București in ttmpul regimului turco-fanariot1 (1716—1621) de C. Șerban, București, p. 158. 8 Bucureștii de odinioară în lumina săpăturilor arheologice, sub redacția prof. univ. I. lonașcu, București, 1959, p. 99. 8 Atena, Sofia, Belgradul numărau între 19.000 și 22.000 locuitori. 10 St. lonescu, op. cit., p. 10. u C. Șerban, Op, cit., p. 159. 12 Ibidem, p. 150. 13 Ibidem, p. 151. 14 C. Șerban, Breslele bucureștene in secolul al XVIII-lea, ,,Studii” 1959 — 1960, pp? 57-76. 16 D. Berindei, Orașul București, reședință și capitală a Țării Românești (1459—1862), București, 1963, pp. 103 — 106. 16 Sistemul organizării breselelor data din secolul al XVI-lea și nu deveniseră încă un- obstacol de netrecut în calea progresului economic, pînă tîrziu, în secolul al XlX-lea el a mai dăinuit. 17 K. Marx, F. Engels, Opere alese, voi. II, Buc., 1955, p. 483. 18 Cronica meșteșugarului loan Dobrescu (1802—1830) editată de Ilie Corfus, extras- din culegerea „Studii și articole de istorie”, voi. VIII, Buc., 1966, p. 317. 18 V. A. Urechia, Istoria Românilor, tomul al VH-lea al seriei 1774—1800, al V-lea al i seriei 1786 — 1800, Buc., 1894, pp. 48 — 95. 28 Ibidem, p. 55. 21 FI. Căzan. Prețul fix al produselor din Țara Românească, la sf. sec. al XVIII-lea și. încep, sec. al XlX-lea (contribuție la studiul apariției relațiilor capitaliste in Țara Bomânească) în „Analele Univ. C. I. Parhon”, 1951, pp. 51 — 63. 22 Dan Berindei, Op. cit., pp. 112, 115. 23 V. A. Urechia, Op. cit., voi. VII(V), pp. 59 — 60. 24 Ibidem, p. 62. 28 C. Șerban, Op. cit., p. 160. 28 V. A. Urechia, Op. cit. voi. I. (seria 1800—1821), voi. VIII (s. 1774—1821), București,. 1897, p. 111. 27 G. Potra, Documente privitoare la istoria orașului București, (1634—1800), Buc., 1982, p. 331. 28 St. lonescu, op. cit., p. 34. 28 Ilie Corfus, însemnările cronicarului Grigore Andronescu despre vechea hospodărire- a Bucureștilor, „București VI — materiale de istorie și muzeologie”, extras, f.a., p. 133. 30 Al. Cebuc, Din istoria transportului de călători in București, Buc. 1964, p. 20. 31 St. lonescu, op. cit., p. 28. 32 FI. Georgescu, Al." Cebuc, P. Daiche, Probleme edilitare bucureștene : 1 Alimentarea cu apă; 2 Canalizarea Dîmboviței; 3 Asanarea lacurilor din N. capitalei, Buc., 1966, p. 15. 33 C. Șerban, op. cit., p. 163. 34 G. lonescu-Gion, Istoria Bucureștilor, Buc., 1899, p. 426 și N. lorga, Istoria Bucu- reștilor, Buc., 1939, p. 155. 38 V. A. Urechia, op. cit., voi. I, p. 120. 36 G. Potra, Documente privitoare la istoria orașului București (1634 — 1800), p. 331.. 37 V. A. Urechia, op. cit., voi. IV, p. 885, Ist. qrașului București, p. 164. www.aacoromamca.ro 270 38 FI. Georgescu, Al. CJebiic, P. Daiche, op. cit., p. 22. 38 G. Potra, Din Bucureștii de altădată, Buc., 1981, p. 106. 40 Ibidem. 41 Ibidem — la 6 iulie 1812 in grădina Herestrău s-a dat o asemenea serbare in cinstea generalului-maior Engelhardt. 42 V. A. Urechia, op. cit., Voi. X , pp. 710 — 711. 43 G. Potra, Din Bucureștii..., p. 107. 44 G. Potra, Din București. . ., pp. 219—222 și Șt. lonescu, op. cit., p. 143. 45 Fr. Recordon, Lettres sur la Valachie ou observation sur cette province, Paris, 1822, J)p. 23-28. 46 V. A. Urechia, op. cit., p. 143. 47 Ibidem, p. 144. 48 V. A. Urechia, op. cit., voi. VII, p. 236. 49 P. Cernovodeanu, Societatea feudală românească văzută de călători străini, sec. XVII— XVIII, Buc., 1973, pp. 216—218 și Reprezentanțele diplomatice ale României, Buc., 1967, voi. I, pp. 134-136; 187-189, 155-157. 50 G. Potra, Din Bucureștii de altădată, p. 94. 51 N. lorga, Istoria rom'milor prin călători, voi. III, ediția Il-a, Buc., 1929, pp. 39, 54-55. 52 N. lorga, Les voyaqeurs franțais dans l’Orient europeen, Paris, 1928, pp. 108 — 109. 53 Idem, Istoria românilor..., pp. 69 — 71. 54 Ibidem, p. 55. 55 D. Bodin, Lume veche și lume nouă în București la începutul secolului XIX, Buc., 1946, p. 5. 56 N. lorga, op. cit., p. 3. 57 D. Bodin, op. cit., p. 4. 58 Ibidem, și N. lorga, Istoria românilor. .., p. 123. Recordon a stat in Valachia din 1815 pină in 1851. 68 Al. Cebuc, op. cit., p. 60. Cifra echipajelor este vădit exagerată, dar ea arată faptul •că trimisul danez a fost impresionat de un număr foarte mare de trăsuri. 80 Ibidem. 81 G. Potra, Din Bucureștii..., p. 275. Grigore Dim. Gica avea butcă poleită cu argint, •construită pe arcuri din lame subțiri, iar Ion Ghica povestea despre Nicolae Mavrogheni că își făcea plimbarea pină la Chioșcul de vară („Cișmeaua lui Mavrogheni” la capătul Podului Mogoșoaia) „răsturnat într-o caleașcă poleită, trasă de patru cerbi cu coarnele de aur”. 82 Grigore lonescu, București — orașul și monumentele sale, Buc., 1956, p. 11. 83 George D. Florescu, Din vechiul București, Biserici, Curți domnești și hanuri intre ■anii 1190—1191, după două planuri inedite, Buc., 1935, p. 144. După cum o dovedește cazul .„Podului de pămint” numele nu vine de la pavarea cu lemn, ci de la faptul că aceste artere erau •ridicate față de nivelul drumului, permițind scurgerea apei (Șt. lonescu, op. cit., p. 30). 84 V. A. Urechia, op. cit., Voi. VII, p. 129, voi. VIII, p. 228. 85 Șt. lonescu, op. cil., 32. 88 Pitacul domnesc din 10 aprilie 1193 in V. A. Urechia, op. cit., voi. VI, p. 382. -87 Doc. din 29 august 1194, voi. IV, p. 382. 88 Doc. din 8 martie 1191, voi. VII, p. 130. 88 Doc, voi. V, pp. 385—386. 78 Doc, voi. IV, pp. 366-367. 71 Doc, voi. V, p. 410. 72 Doc, voi. V, p. 357. 73 Ibidem. 74 V. A. Urechia, op. cit., voi. IX, scria 1800 1830, București, 1896, p. 560. 76 Anaforaua domnească — 3 mai 1193, voi. V, p. 384 si Documentul din 1 martie 1193, voi. V, p. 384 și din 11 noiembrie 1193, voi. VI, p. 785. 78 G. Florescu, op. cit., p. 147. 77 Ibidem, pp. 143 — 147. Uliți podite: ulița pină la podul peste Dimbovița, către Mihai Vodă; Podul spre Mihai-Vodă (intre C-E.C. și Curtea Arsă), actuala str. Doamnei; ulița de la Biserica Grecilor (str. Stavrapoleos); Podul spre hanul Șerban-Vodă (str. Smirdan), Ulița Mare (str. 30 Decembrie); str. Șelari și Lipscani; ulița Colței (Bd. 1848 ;) ulița Boiangiilor (str. Bărăției) Podul Vergului (Calea Călărași pînă la Bis. Lucaci), Ulița Sfinților; Podul Văcărești (pină la Bis. Sf. Nicolae din sirbi); actualul Bd. Hristo-Botev; actuala str. Bibescu Vodă etc. 78 'A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Tiaiană, București, 1929, voi. IX, pp. 170—285; voi. X pp. 1 — 73. 79 I. Corfus, Cronica meșteșugarului loan Dobrescu, p. 320. ^«.ibidem, p. 321. www.dacoromanica.ro '271 81 N. lorga, Istoria românilor prin călători, voi. III, p. 64. 82 Doc. din 2wct. 1791, voi. IV, p. 360; doc. din 19 ian. 1792, voi. IV p. 358—359, trr V. A. Urechia, op. cit., vezi și doc. din 5 oct. 1791, 13 mai 1793, voi. IV, p. 350, VI, p. 779. 83 Doc. din 3 sept. 1792 și 12 febr. 1792, voi. IV, p. 363 84 Doc. din 9 noiembrie 1793, voi. IV, p. 783 — 784. 86 St. lonescu, op. cit., p. 33. 86 V. A. Urechia, op. cit., voi. V, pp. 383 — 384. 87 Doc din 11 decembrie 1791, voi. IV, p. 362, voi. V, p. 414. 88 Doc. din 2 mai 1793, voi. V, pp. 383-384 ; Doc. din 27 aprilie 1793, voi. V, p. 384. 88 Doc. din 8 aprilie 1793, voi. VI, pp. 776 — 777 : Doc. din 5 martie 1800 voi. VIII, pp. 112-114. 90 Doc. din 1 martie 1794, voi. VI, pp. 786 — 787. 91 Doc. din 17 mai 1793, pp. 780 — 781. 92 Al. Cebuc, op. cit., p. 33 și Doc. din 30 sept. 1809, în V. A. Urechia, op- cit., voi. IX, p. 600. 93 St. Ignaz Raicevich, Voyage en Valachie et en Moldavie, Paris, 1812, p. 18. 94 Paul I. Săndulescu : Istoricul pavajelor bucureștene, in „Urbanismul” XIII (1936),. nr. 1—2, pp. 49 — 73. 96 N. lorga, Istoria românilor prin călători, voi. VII, pp. 96 — 108. 96 V. A. Urechea, op. cit., voi. VII S.V., p. 144, la fel hrisovul din 1808. 97 Doc. din 14 martie 1795, în V. A. Urechia, op. cit., voi. V. pp. 408—409. 98 Ibidem, p. 413. 99 Doc. din 5 sept. 1801, voi. IX, p. 111 ; Doc. din 15 oct. 1810, voi. IX, p. 602. 190 FI. Georgescu, Pagini din trecutul Bucureștiului, București, 1959, p. 81. 191 N. lorga, Ist. românilor prin călători, pp. 105, 122 — 123. 192 Ibidem, p. 139. 193 Al. Gebuc, op. cit., pp. 15 — 16. 194 A. Lagarde, Voyage de Moscou â Vienne, Paris, 1824, p. 322. 195 Marcellus, Souvenirs d’Orient, Paris, 1861, p. 598. TEADITIONS SUD-EST EUROPUENNES ET STEUCTUEES UEBAINES MODEENES  BUCAEEST 1774-1829 Resume La presente etude se propose, en partant des ouvrages marquants elabores au long des temps, de relever ,,1’europenisation” de la viile de Bucarest ă la fin du XVIII-e siecle et pendant les trois premieres decen- nies du XlX-e. La particularite de la modernisation des structures urbai- nes est conferee par le maintien de procedes medievaux, greffes sur des vieilles traditions balkaniques, mais qui se proposent d’apporter des changements essentiels dans la vie economique et sociale de la capitale valaque. Au cours du XVIII-e siecle on voit Bucarest penetrer dans le circuit des grands agglomerations urbaines par l’extension continuelle de ses limites qui, en 1797, comptaient 67 „faubourgs”, groupes par cinq arrondissements, comprenant 42.000 habitants. „Epitropia obștească a Politiei” („L’administration publique de la Viile”), „Casa pavelelor”, „a cișmelelor” et „paralele felinarelor” („La Maison des pavds”, „des fontaines” et des „spus des reverberes”) dtaient des institutions de resonance balkanique, traditionnelle mais qui se proposaient de satisfaire aux necessites aux-quelles est confrontee tonte capitale europeenne : l’urbanisation, le maintien de l’ordre public et de la securite interieure, l’alimentation en eau, l’eclairage public et surtout le pavage des rues. La presence de tous ces elements venaient donner l’image d’une viile prospere et „civilisee” ou, au contraire, leur ignorance, l’image du in:i1S^|WWldQ<Ș0flMnanica;rQ):iuvr(ite. 272 L’alimentation en eau par des conduits en terre cuite et fontaines ■publiques commence en 1739 et continue jusqu’aux annees de la guerre russo-turque de 1806—1812, pour qu’en 1835 soit appliqu6 le flou de canalisations par des conduits en fonte du ă l’ingdnieur Mayer. En 1814 4tait solutionne un autre probleme important, ă savoir celui de l’eclai- rage public par reverberes ă bougies. L’„europenisation” de la capitale entraînait egalement la necessi- te du changement de l’habillement, des moeurs et des amusements. La mentalite medievale est remplacee par de nouvelles manieres de comportement. La rue devient un milieu social ou „chacun veut se presenter le mieux possible”. L’existence des nombreux et riches equipages reclamait l’amelioration sensible de l’etat des routes. Le pavage des principales rues de Bucharest marque de facon pregnante le fait que les vieilles methodes medievales de recrutement de la force de travail et d’obtention des fonds sont employees pour repondre aux necessites modemes. D’ailleurs, dans un court laps de temps, dans la capitale de Valachie aussi seront appliquees les nouvelles techniques de pavage : entre 1828—1830 par de grosses pierres de riviere; apres cette date, l’on introduit le systeme de l’ingenieur Mac Adam, soit du pavage â cubes de granit ou basalte. Tout ceci nous autorise ă considerer que la viile de Bucarest avait conserve encore un „melange d’europeen et d’asiatique”, cessant d’etre retiee ă l’Orient, et s’engageand dans la voie d’une modernisation rapide, par de nouvelles structures urbaines ă meme de la situer parmi les capita- les europeennes. www.dacoromanica.ro 273 ORAȘELE ÎN EUROPA APUSEANĂ ÎN EVUL MEDIU TIMPURIU RADU MANOLESGU Continuitate antică și geneză medievală timpurie. în secolele IV—V, criza complexă din Imperiul roman de apus, manifestată prin regresul economiei, declinul vieții urbane și accentuarea ruralizării, depo- pulare, intensificarea frămîntărilor sociale și politice, a fost însoțită de îndesirea incursiunilor, iar apoi de migrația triburilor germanice, care au înfrînt rezistența romană de pe Rin și de pe cursul superior și mijlociu al Dunării și au pătruns tot mai adînc în interiorul imperiului. în condițiile destrămării Imperiului roman de apus și ale constituirii pe teritoriul) său a regatelor romano-germanice ale vizigoților, burgunzilor, ostrogoți- lor, francilor, longobarzilor, anglo-saxonilor, evoluția orașelor din Europa apuseană în secolele V—VI s-a caracterizat, pe de o parte, prin conti- nuitatea vieții urbane romane, iar pe de altă parte, prin declinul ei față de antichitate. Declinului vieții urbane, accentuat în secolele VII—IXr i-a urmat o epocă de redresare și de renaștere a orașelor în secolele X—XI. Totodată, în secolele VII—X, în unele regiuni periferice ale fostului Imperiu roman de apus, în care viața urbană fusese mai slab dezvoltată^ a avut loc un proces de înviorare parțială sau de naștere a orașelor, iar în unele zone din Europa apuseană, centrală și nordică, în care în antichi- tate nu luaseră încă ființă orașe, a apărat viața orășenească. De aceea,, pentru a cunoaște nu numai caracterele generale ale vieții urbane în secolele V—X în cele două mari arii ale evoluției sale—aria de continui- tate urbană romană și aria de geneză urbană medievală—, ci și trăsătu- rile ei specifice, este necesară o înfățișare zonală-tipologică a procesului A Italia. Dintre toate provinciile fostului Imperiu roman de apus,, continuitatea urbană romană s-a păstrat în formele cele mai persistente- în Italia, unde marea majoritate a orașelor din evul mediu au o origine- antică ~. Domnia regelui ostrogot Teodoric (493—526) a reprezentat o epocă de refacere economică, inclusiv de redresare a vieții urbane, lui Teodoric fiindu-i atribuită aprecierea că „este o laudă a vremurilor reclădirea vechilor orașe” 3. Eforturile de refacere a orașelor, inclusiv noi construc- ții, au fost mai intense în regiunile nordice ale Italiei, care formau baza teritorială a regatului ostrogot, ca la Ravenna, capitală imperială în. secolul al V-lea și reședință a regalității ostrogote, la Pavia, la Verona_ Războaiele purtate pentru stăpînirea Italiei între Imperiul roman de răsărit și ostrogoți (535—554) și cucerirea longobardă din ultima treime a secolului al VI-lea au dat, în schimb, grele lovituri vieții urbane- din peninsulă. Deplîngînd starea Italiei ca urmare a cuceririi longobarder papa Grigore cel Mare relata, spre sfirșitul secolului al Vl-lea, că pretu- tindeni erau „orașe năraii^^^^1|ca>ro 274 Ulterior, în regiunile stăpînite de longobarzi, a căi’or bază terito- "rială o constituiau Italia nordică și o parte din cea centrală, viața urbană început treptat să se redreseze. Din secolul al VlII-lea, sînt menționați meșteșugari la Pavia, unde se afla reședința regală, la Milano, iar „meșterii din Comacchio” (magistri commacini) erau constructori vestiți, care și-au adus contribuția la ridicarea a numeroase construcții în Italia nordică și centrală. Oglindind înviorarea comerțului intern și ■extern, legile regilor longobarzi Liutprand din anul 720 și Aistolf din anul 750 menționeză ca o categorie socială distinctă pe „negustori” (negotiatores), care proveneau, cu precădere, din orașele Italiei nordice și centrale. Sub denumirea de „negustori din Lombardia” (negotiatores -de Lom bardia) ei sînt menționați în prima jumătate a secolului al VlII-lea și la bîlciul de la Saint Denis din Galia5. în regiunile rămase sub stăpînirea sau sub influența Bizanțului —Liguria, Veneția, Ravenna, Roma, Italia meridională—viața urbană a fost stimulată de contactele economice cu lumea bizantină, desfășurate în secolele VIII—X îndeosebi prin mijlocirea unor orașe portuare ca Veneția, Gaeta, Napoli, Amalfi, Salerno, Bari. Veneția, rămasă sub o dominație bizantină nominală, a profitat ■de poziția sa politică față de Bizanț pentru a-și lărgi legăturile comerciale atît în Italia, în provinciile bizantine și longobarde, cît mai ales în Imperiul bizantin. Dispunînd de o flota însemnată, Veneția și-a inten- sificat în secolele IX—X activitatea comercială în Marea Adriatică și în bazinul oriental al Mării Mediterane, stabilindu-și contoare în Con- ■stantinopol și în alte porturi și insule din Marea Egee. Continuitatea formelor de viață urbană, cu precădere de origine Tomană, în Italia din primele secole ale evului mediu, oglindită în dăinui- rea populației romanice și în persistența unor funcții economice (mește- șuguri, comerț), politice-administrative (reședințe ale regilor ostrogoți și longobarzi, ale ducilor longobarzi, instituții municipale) și religioase (reședințe episcopale) este atestată și de rezultatele cercetărilor arheo- logice. Ele au relevat existența, întreținerea, adaptarea și folosirea în evul mediu timpuriu și chiar mai tîrziu a unoi’ construcții romane—zi- duri de incintă, poduri, apeducte, rețea stradală, băi, amfiteatre, palate imperiale și edificii administrative, reședințe episcopale, bazilici, clădiri particulare, cimitire—la Roma, Ravenna, Pavia, Milano, Verona, Florența, Lucea, Napoli etc.6. Peninsula iberică. în Peninsula iberică, care pînă la începutul se- colului al VlII-lea a constituit baza teritorială a regatului vizigot, a exis- tat de asemenea o puternică continuitate a vieții urbane. Orașele de .-aici au continuat să desfășoare o intensă activitate meșteșugărească și comercială, orașele portuare de pe litoralul mediteranean fiind strîns legate de negoțul oriental, iar unele centre urbane și de activitatea minie- ră. Totodată, după pierderea Galiei meridionale și restrîngerea regatu- lui vizigot la Peninsula iberică, reședința regilor vizigoți a fost strămu- tată de la Toulouse la Toledo. Din primele decenii ale secolului al VlII-lea, continuitatea orășe- nească din Peninsula iberică a avut loc în condițiile instaurării stăpînirii arabe, datorită căreia viața economică a peninsulei s-a desfășurat în strînsă legătură cu cea a califatului și îndeosebi cu cea a bazinului occi- dental al Mării Mediterane , aflat In zona dominației comerciale și politice .arabe. Totodată, după cu0e^0y,- ionieni și dorieni — cele din 299 urmă două seminții, după ce sc înstăpîniseră asupra Eladei continentale, la capătul unui proces extrem de complex ocupă „franja” vestică a Anatolici începlnd din dreptul insulei Lesbos, Cicladclc, marile insule din vecinătatea continentului, extinzîndu-și apoi dominația pînă în Rodos și Creta. în secolul IX „groSul acestor migrații a luat sfirșit” (p. 40). Zonele ocupate dc cele trei populații — asupra delimitărilor nu este locul să ne oprim acum — sc disting net prin dialect, printr-un anume specific cultural, dar se apropie pînă la identificare în fața peri- colului comun venit din afară, deși luptele între comunitățile grecești, dc la hărțuieli pină la războiul fără cruțarc, nu vor înceta nicicind. Pe acest teren mișcător va înflori totuși, în de- cursul secolelor, civilizației greacă. Pentru perioada amintitelor migrații nici o dată istorică certă nu-1 poate ajuta pe cer- cetător. Numai arheologia oferă puncte de reper în conturarea unei cronologii relative. Con- strucții mai mari, case, intărituri, nu s-au putut păstra. Documentele cruțate de urgia vre- murilor au fost doar stelele mortuare și vasele aflate pe teritoriul măruntelor așezări umane san ceramica păstrată ca ofrande în morminte; mai bine au rezistat însă frinturile de vase. Ceea ce smulge autorului cutremurătoarea sentință : ,,ciobul singur e nemuritor”. Datorită decorului folosit, vasele care au putut fi datate ca aparținînd secolelor IX— VIII au fost studiate în literatura dc specialitate sub denumirea de ceramică geometrică. Men- ționatele vase fiind principalul martor privitor la civilizația materială a timpului, denumirea a fost extinsă apoi asupra intregii epoci, in care olari fără nume și-au imortalizat seminția prin creații originale — fruste la început, magnifice în geometricul matur (jumătatea sec. VIII} și în cel tîrziu (sfîrșitul sec. VIII) (p. 45). Fr. Chamoux consideră că epoca lui Homer aparține civilizației geometrice, deși opera marelui ionian 3 transmite în mare măsură tradiția miceniană. Este adevărat însă că Poetul „datorează tot atît de mult și vremii sale” (p. 51) pe care a cunoscut-o îndeaproape. Poemele, cvocind expediția ahccană împotriva Troici sau minunatele — uneori înfricoșatele — peri- peții ale întoarcerii lui Odiscu, împărtășeau realități revolute, fapte ale timpului sau construcții ale închipuirii artistului. Totul cra insă in așa măsură însuflețit de măiestria creatorului, încit întimplărilc și sentimentele oamenilor sc impuneau ca adevăruri simple, păstrînd o veșnică tinerețe (p. 51). Afinitățile dintre opera homerică — situată de majoritatea savanților în sec. VIII (p. 49)1 — și ceramica geometrică (autorul are în vedere, în primul rînd, splendidele amfore și cratere atticc ale sec. VIII) aceste afinități deci se vădesc în „simțul compoziției" carc permite „elaborarea marilor ansambluri”, în „intervenția permanentă a unei inteligențe lucide care interpretează lumea in funcție de oml’ (p. 51—52). Darul dc valoare universală adus umanității de Elada epocii geometrice este fără în- doială alfabetul. Semnele foneti’cc preluate de la fenicieni, probabil in sec. IX, au fost acum îmbogățite — „inovație capitală” — prin „notarea vocalelor, pe carc semiții nu o practicau” (p. 48—49). Privitor la introducerea notațiilor pentru vocale, Fr. Chamoux crede că un rol se poate să-1 fi avut „amintirea vechiului silabar micenian, care făcea deosebire ijetă intre silabele cu vocalism diferit” (p. 49). în pagina următoare autorul își exprimă insă indoiala că (în furtuna „secolelor întunecate” — n.n.) silabarul micenian ar fi rămas in uz — faptul nefiind „cituși de puțin sigur”. în sprijinul acestei din urmă considerații am putea aduce relatarea lui Plutarii (din Despre Demonul lui Sociale, 577 e f) după care Agesilaos, regele Spartei (urcat pc tron în jurul anului 401 i.e.n.), cerc ajutorul preoților egipteni pentru a descifra o tăbliță de bronz, găsită într-un străvechi mormint grec și purtind semnele unei scrieri din cale afară de ciudate6. Pentru studierea sec. VIII—VI, intre care poate fi situată perioada arhaică, cercetă- torul dispune dc o scrie de documente de arhivă — liste de nume aparținînd unor magistrați, liste de învingători la Jocuri, mențiuni cu privire la consultarea oracolelor, texte dc legi, de- crete și tratate. Totuși, fenomenul istoric nu poate fi decît rareori conturat in detaliu (p. 54), nu doar pentiu că aspectele complexe ale problemelor locale „descurajeasă analiza” (p. 55), ci și pentru că faptele oamenilor apar, mai ales in zorii vremurilor arhaice, contopite cu clemente legendare (p. 54). Deși, urmîndu-1 pe M. Granct, putem spune că — pentru vechime —într-un anume sens, legenda „este mai adevărată decît istoria”6 ; in aceeași direcție se îndreaptă și meditația lui M. I. Finlcy cind formulează : „Mult timp inainte ca cineva să fi visat la istorie, mitul dădea un răspuns asupra trecutului”7. Lumea aspră evocată de Hesiod aruncă o lumină asupra societății sec. VIII, dar Fr. Chamoux socotește mărturia poetului bcoțian valabilă doar pentru o singură regiune și pentru o perioadă restrinsă (p. 55). Citeva puncte timide de orientare pentru un început de istoriografie oferă, printre altele, poemul lui Eumelos (sfîrșitul sec. VIII) privitor la Corint, Întemeierea Colofonului, poem epic „cu preocupări de ordin .istoric” datorat lui Xcnofan (sec. VI), sau istorisirile poetului Panyasis (începutul sec. V) asupra întemeierii, in timpuri Străvechi, a primelor cetăți din lonia (pp. 337—338). Abia Genealogiile și Periegeza lui Hecateu (sec. VI), de care Herodot s-a folosit din plin (p. 338), importanta operă a acestuia din urmă, ca și a.celuilalt marc istoric al veacului V, Tucidide, coroborate cu rezultatele dobindite de arheologic, îndreptățesc pc cercetător să scrie — doar jn linii mari — o istoric a secolelor arhaice. www.dacoromamca.ro 300 O dată cu sedentari zarea populațiilor elene — autorul nu ne-o spune, dar faptul trebuie menționat, credem — o dată cu ostoirea invaziilor și instalarea unei stabilități relative in zonele ferite dc invazie, rolul conducătorului unic, regele, prezență imperios necesară pe cimpul de bătălie, acest rol deci, decade. In măruntele comunități umane pe care natura și istoria acelor vremuri le îngăduie pe pămintul Eledei, magistratura regală continuă să existe, pierzindu-și însă importantele prerogative de odinioară și păstrînd doar o funcție dc ordin religios (p. 56). Stăpină asupra pămînturilor proaspăt cucerite sau apărate dc invazie, aristocrația gentilică ține acum singură în miinilc ei frinelc puterii. Dar puținătatea solurilor prielnice agriculturii (doar 18% din teritoriu — p. 18) face ca, drept urmare a sporului demografic natural și in cadrul regimului succesoral existent acum — instituit și el ca urmare a sedentarizării, n.n. — o bună parte a populației să sărăcească. Proprietatea funciară devine tot mai mult apa- najul celor puțini (p. 56). Dat fiind lacunele de informație de care istoricul se lovește la tot pasul, Fr. Chamoux emite foarte rar — și pe bună dreptate I — considerații generalizatoare. Generalizarea poate fi uneori un reflex ideologic, mai curînd decit o judecată istorică. De aceea, respectăm întru totul avertismentul formulat dc autor în încheierea lucrării : „Să ne ferim a proiecta în trecutul îndepărtat prejudecățile și himerele noastre I” (p. 368). Uneori însă, tocmai respcctînd informațiile de care dispunem, anumite sistematizări devin nu numai posi- bile, dar și necesare, întrucît faptele oamenilor, oricît de disparate, sc ordonează oricum pc anumite făgașe la care le obligă devenirea istorică. Sîntem de accca îndreptățiți, credem, să amintim aici că acea criză fundamentală, pricinuită de „lipsa dc pămînturi” care se deschide în Elada din zorii perioadei arhaice și care va marca timp de secole întreaga ei istorie, se manifestă diferit și dă naștere la urmări diferite și ele — după zonă și moment istoric. Cu toate acestea, sc pot distinge două direcții net deosebite ale acestor urmări : în zonele în care a avut 16c ocupația doriană, populația cucerită a intrat, sub un statut sau altul, sub ascultarea noilor veniți. Cei subjugați, de același neam cu cuceritorii, dar așezați înainte vreme pe aceste meleaguri, ori aparținind unor vechi populații mediteraneene, vor deveni în cursul timpu- lui — Ia capătul unor mișcări sociale de mici proporții, unor răscoale sau al unor adevărate războaie—hiloții spartanilor, peneștii tcsalicnilor sau claroții doricnilor pătrunși in Creta. Toate aceste populații subjugate vor continua să fie considerate „popor al țării”8 — ele neputind fi, după unele mărturii9, nici alungate, nici reduse la sclavie, dar fiind obligate să lucreze pămînlul în beneficiul purtătorilor dc lance. în zonele ferite de invazia doriană, criza socială, datorată in primul rînd lipsei dc pămînt, va cunoaște cu totul alte urmări : loturile fărimițate din generație în generație, ca urmare a moștenirilor, nu vor mai putea asigura nici hrana mizeră a unei familii modeste. în condițiile date, jocul datoriilor și al sclaviei pentru datorii (p. 56) va arunca o pată neagră asupra istorici acestor regiuni ; exemplul Atticii prcsoloniene constituie o dovadă cutremurătoare. Unul dintre fenomenele esențiale ale perioadei arhaice afirmat pc tot cuprinsul Eladci este apariția și dezvoltarea cctătii (polis), „creație originală și trainică a poporului grec”, care „a dominat întreaga lui istorie și gindire” (p. 276). Cetatea este în același timp o creație a naturii10 și a istoriei, din ambele direcții oamenii fiind obligați și îndemnați să sc adune în colectivități bine închegate spre a putea supraviețui. Spre în afară, legea cetății „este inde- pendența absolută” (p. 144); in interior, criza socială pricinuită dc „lipsa dc păininturi” (sem- nificativ, în grecește stenahoria, figurativ, sc poate traduce prin spaimă, deznădejde), această criză deci va fi agravată prin rivalități între familiile avute, prin modificări in sistemul de apărare al cetății — impuse dc hărțuieli și lupte purtate fără istov — modificări care vor aduce, în decursul vremii, noi forțe sociale — din rîndurile populației mai puțin avute — pe prima scenă politică a cetății (p. 73). Viața în polis va cunoaște în timp atîtea schimbări, Incit Aristotel o va putea asemui, după secole dc istorie politică, cu drumul izvoarelor și al fluviilor — care reînnoindu-și ne- încetat apele iși păstrează in esență entitatea11. Hotăririlc numitei polis, ale patriei, trcbuc urmate cu sfințenie — atit in viața de fiecare zi, în practicile religioase, ca si pc cîmpul de luptă12, căci „în ochii grecului totul există prin prisma cetății” (p. 348). De aceea, cînd „lipsa dc pămînturi” devine tot mai apăsătoare, la hotărirca cetății, grupe mai mari sau mai puțin numeroase de cetățeni iși părăsesc căminul plecînd în necunoscut, în căutarea altor meleaguri care să poată hrăni un surplus dc populație sufocat de cadrele strimte ale patriei mame. Este vorba de marea colonizare, acțiune pornită in primele decenii ale sec. VIII, care va duce la stăvilirea parțială a crizei ce frămînta Elada. Timp de trei secole, împins dc nevoie, dar fiind nu mai puțin un purtător al hărniciei, perseverenței și al geniului civilizator, poporul grec a întemeiat pc țărmurile Mcditeranei și ale Mării Negre zeci dc colonii — dintre care unele au devenit cetăți înfloritoare, altele au rămas așezări mărunte, dar importante prin comerț, și prin schimbul de valori spirituale pe care îl mijloceau. „Nit putem înțelege istoria grecilor” — ne avertizează Fr. Chamoux — fără a ține seama de particularismul exacerbat, „de fărîmițarea politică extremă” (pp. 71—72) la care a fost condamnată Elada acelor secole. Cu toate acestea însă, conștiința unității grecești întemeiată pe originea etnică comună, păstrată prin tradiție în amintirea unui șir dc generații, unitatea de limbă, de religie, de structură !ClHWă7adațțaf!liMlritMITfffeh‘t'Fric netăgăduit. în fața tavălugu- 301 Iui persan, chiar dacă au existat unele fisuri, se poate spune că întreaga grecitate a făcut zid !n apărarea libertății. Ideea de libertate era desigur concepută diferit în Sparta, silită de Împre- jurări istorice concrete să devină un stat prin excelență războinic, de felul în care era Înțeleasă libertatea în cadrul tinerei democrații ateniene, de pildă — născută după profunde transfor- mări sociale asupra cărora nu este locul să stăruim aici. Important este că istoria a păstrat atît amintirea eroilor Ingropați in tumulul comun „care domină încă și astăzi, din mijlocul măslinilor, cimpia litorală de la Maraton” (p. 95), ca și a acelor căzuți pînă la unul la Termo- pile, nemuriți de versul lui Simonide, săpat pe mormîntul — și acesta — comun : „Trec?- torule, du-te și spune Spartei că am murit aici, supunîndu-ne legilor ei” (p. 100)13. „Era vorba nu numai de viața și independența unui popor — scrie Fr. Chamoux —, ci de viitorul unei civilizații”, căci în imperiul ahemenid trăiau „nu cetățeni, ci supuși, gloată fără nume, în care individul se sufocă. Acesta era destinul” pe care eroii Eladei au refuzat să-1 accepte (p. 97). După parcurgerea unor pagini de o atare frumusețe îți vine greu să formulezi rezervele pe care altele ți le ridică. Și totuși. Autorul se referă succint, în repetate rînduri, la demo- crația ateniană subliniindu-i măreția, dar și neajunsurile, limitele ei— inerente în epocă, ne permitem să adăugăm. Aflăm de asemenea că regimurile care se revendicau de la popor erau adesea alungate de la putere, locul lor luindu-1 protagoniști ai aristocrației — moderați ori extremiști — sau tirani, unii luminați, care aduceau „avantaje considerabile” poporului (pp. 77—78), alții de-a dreptul scelerați. Dar, întorcîndu-ne la democrația ateniană, Fr. Chamoux, repetăm, îi subliniază clar limitele. Ni se arată că împotriva „celor ce s-ar putea crede, în practică, o cetate « democratică», precum era Atena, n-avea mai multă considerație pentru munca manuală decît cele aristocratice” (p. 288). în cazul procedurii de ostracizare, „6000 de voturi trebuiau exprimate (...) (dintr-un total aproximativ de 40000 de mii de cețățeni). De obicei însă, asistența era mult mai puțin numeroasă” (p. 306). Iar „conducerea statului era lăsată, citim mai departe, în seama unei minorități de trîndavi din cetate, cetățenii nefiind atrași nici de grija binelui public, nici de prestigiul unui orator, nici de ispita unei indemnizații. Respectiva minoritate însă, „oricît de puțin reprezentativă era, nu se vădea mai puțin mîndră de prerogativele pe care constituția democratică le acorda poporului”. A fost altfel în secolul lui Pericle, dar . . . acesta — se știe — n-a durat decît treizeci de ani ! Sentimentul general al democraților se exprima cel mai bine în adunare „prin strigătele mulțimii” (p. 307) ; inter- pretarea „intensității” strigătelor însă nu oferea, este limpede, nici un criteriu obiectiv de judecată. Și Atena a plătit scump „sistemul” în cazul tragediei de la Arginuse, pe care autorul o evocă. De aceea, credem, textul trebuia să fie mai nuanțat atunci cînd se apreciază : „Rolul tribunalelor democratice nu era mai puțin însemnat decît al adunării : stăpîn al votului său în tribunal, poporul era prin însuși acest fapt stăpînul întregii vieți politice din cetate”, lar autoritatea lui Aristotel (Constituția Alenienilor, IX, 1) nu trebuie invocată în sprijinul celor de mai sus, pentru că în Politica (VI, III, 2), luind în considerre și alte forme de con- ducere a treburilor cetății, stagiritul ne spune textual : „în sfîrșit, democrația este cea mai tolerabilă -dintre toate aceste guvernări degenerate” ; și aceasta cu atît mai mult cu cît, ținînd seama de slaba reprezentare a cetățenilor în adunare, ca și de repetata manipulare a voturilor, însuși Fr. Chamoux afirma puțin mai Înainte : „Din cele de mai sus se vede o dată mai mult că « democrația » antică este o ficțiune” (p. 306). în cuprinsul cărții, Fr. Chamoux revine în repetate rînduri asupra aserțiunii „războiul, mamă a tuturor lucrurilor” — atribuită lui Heraclit. lar la p. 143, filosoful din Efes este citat explicit: „Polemos (...) a zămislit lumea, Polemos domnește asupra ei”. Este adevărat că Heraclit a fost supranumit „obscurul”, consi- derîndu-se că „el însuși, prin spusele sale, nu a vrut să fie înțeles”14. Ne permitem să cităm însă Fragmentul 80 (Origines, Contra Celsum VI, 42) care ni se pare și clar și neîngăduind, grava sentință privitoare la destinul care ar lega într-un singur tot Lumea și Răzhoiul. Căci iată ce citim în pasajul indicat: „Trebuie să se știe că războiul este comun (adică universal, ne lămurește la nota 61 ediția consultată15), că dreptatea este luptă și că toate se nasc din luptă și necesitate”. Pe de altă parte, amintind de conflictele de natură economică, pe care le consideră pricină a nenumărate războaie între cetățile grecești, Fr. Chamoux ține să sub- linieze : „Rivalitățile economice nu constituie însă esențialul. Dacă grecii au consacrat războiu- lui atita timp șt eforturi aceasta se datorește în primul rînd unor motive psihologice care țin de concepția greacă despre cetate” (p. 144). Concepția greacă despre cetate a avut desigur o importanță covîrșitoare în istoria Eladei, dar nu se poate trece cu vederea că însăși apa- riția cetății a fost, în împrejurările date, condiția de supraviețuire a comunităților grecești. Iar Platon, care cunoștea îndeaproape situația, nu ezită să formuleze : „căci toate războaiele se produc din pricina stăpînirii asupra bogățiilor” (Phedon, 66 c). Sinceritatea credinței la greci nu trebuie pusă în nici un fel la îndoială — este de părere Fr. Chamoux —, chiar dacă grecii obișnuiau să-i aducă pe zei pe scenă (p. 226), doje- nindu-i pentru slăbiciunile omenești pe care li le atribuiau. Autorul socotește că „religia este elementul psihologic esențial care asigură coeziunea grupurilor și dăinuirea lor” (p. 195)_ Credința în Elada prezintă caracteristici cu totul deosebite. „Acest popor profund religios este în același timp — una n-o cel mai înalt mod ,de rațio- 302 nalismul logic” (p. 196) și nu-i este deloc străin raționalismul practic (p. 198); de aceea, societatea greacă n-a eunoscut niciodată o separație riguroasă între civil și sacru (p. 216). Nemuritorii trebuiau îmblinziți prin jertfele aduse, dar carnea animalelor sacrificate consti- tuia un important mijloc de subzistență (vitele creșteau greu pe pășunile sărace ale Greciei, iar ospățul sacru era gratuit (p. 218). Oracolele erau consultate in toate situațiile cind botărlri importante trebuiau luate pentru soarta unei comunități Sau chiar numai a unor indivizi. Se știe insă, de pildă, că majoritatea oracolelor delfice care au ajuns pină la noi se prezintă în formă de versuri; de aceea, „trebuie să admitem — scrie I-T. Clunnoux — că vaticinațiilo Pitici erau supuse unei elaborări ulterioare, înainte de a fi remise celor interesați” (pp. 255 — 256). Despărțirea aici între politic și religie este greu dc făcut. Uneori, sfaturile oracolului nu erau tocmai luate în seamă, interpretarea și reintcrprctarca lor făcîndu-se in spiritul in- tereselor majore ale cetății. Este tocmai cazul pregătirii luptelor de la Salain'ma (șezi Hdt. Viii, 140—144). Așa se face că acest popor, „deosebit de dotat pentru abstractizare” (p. 266) avertiza totuși, prin glasul lui Pindar : „nu năzui, suflet al meu, eătre nemurire, ci istosește cîmpul posibilului !” (p. 262), iar pe intrarea templului din Tasos a înscris maxime ce ar fi trebuit să-1 însoțească zi dc zi pe omul de rînd : „Cunoașle-le pe tine însuți”, glăsuia una din ele, „Afu întrece măsura”, spunea cealaltă (p. 254). în pofida religiozității lor, grecii țineau la mare preț pe filosofii care îi învățau să cunoască îndoiala (pp. 342—343) și tot ei au formulat suprema-cinstire pentru făptura omenească prin ideea lui Protagora, după care omul este „măsura tuturor lucrurilor” (voi. II, p. 108). Exprimindu-nc gratitudinea pentru autorul care ne-a prilejuit o rehitilnire plină de interes cu pasionantul univers grec, nu putem omite să adresăm un gind de recunoștință profesorului Mihai Gramatopol pentru minunata tilmăcire în limba română, pe care ne-a dăruit-o. Cecilia loniță NOTE * Civilizația greacă, Edit. Meridiane, București, 1985, voi. I—II, 3764-181 p. 1 Herodot, Istorii în două volume (Studiu introductiv de Adelina Piatkowski. traducere, notițe istorice și note: Adelina Piatkowski, eărțile I, HI, VII, VIII; Felicia Vmț-Ștef, cărțile II; IV, V, VI și IX, Edit. științifică, București, 1961 — 1964), I 56. ' e P. Vidal-Nacpiet, Vinălorul negru, traducere în românește de Zoe Petre, Edit. Eminescu, București, 1985, p. 286, nota 40. 3 Realitățile descrise de Ilomcr sînt în primul rînd ioniene, citim la Platon (Legile, III, 68(5 e, în (Euvres completes, I—II, trad. nouă și note de Leon llobin, Edit. Galtimard 1970). ’ 4 După M. I. Finley, Iliada ar fi fost compusă în cea de-a doua jumătate a sec. VIII, iar Odiseea — in cuprinsul scc. VII (șezi Lumea lui Odiseu, București 1968, Edit. științifică, traducere dc Liliana și D. M. Pippidi, pp. 49 și 52) ; idem, Larly Grecce. The Bronze aiul Aihaic Ages, Chatto and Windus, Londra 1970, p. 82. • John Chadwick, Le dichiț'lremei’t du lineaire B. Aux origincs de la lanquc grccque, Edit. Gallimard, Paris 1972 (ediția originală 1958). 6 'Vezi J. P. Vernant, Mijthe et socicte en Grece ancicnnc, I-ranțois Masptro, Paris, 1974, p. 49. 7 M. I. Finley, The Vse and Aduse of History, The Viking Press, New Vork, 1975, p. 13. Vezi Detlcf Lotze, MeTa^v eXeuOepaiv xal SouXaiv, Sludicn zur Bechlsstillung unțreier Landbcvblkcrungen in Gricchenlond bis zum J. Jahrhundert v. Chr., Akademie Verlag, Berlin, 1959, p. 77. Vezi D. M. Pippidi, Contribuții la istoria veche a Bomâniii, Edit. științifică, Bucu- rești, 1967, p. 134. 10 Aristotel, Politica, Edit. Laboulajc, Paris, I, 1, 8. 11 Idem, III, I, 13. 12 Platon, Criton, 51, b. 13 Vezi Herodot, VII, 228. 44 Filosofia greacă pină la Platon, Studiu introductiv de Ion Banu ; vezi, sol. I, Partea a doua;'Texte despre concepția lui Heraelit. . ., Cicero, I)c natura deorum III, 14, Edit. știin- țifică și enciclopedică, București, 1979, p. 338. 16 -Ibidem, p. 361. www.dacoromanica.ro 303 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE SIMPOZIONUL ȘTIINȚIFIC „2500 DE ANI DE LA PRIMA ATESTARE DOCUMENTARĂ A GETO-DACILOR” In ziua de 4 decemnrie 1986 a avut loc in Amfiteatrul „Nicolae lorga” al Facultății de istorie-filozofie sub egida Universității din București, Academiei dc științe sociale și poli- tice, Academici de partid pentru învățămlnt social-politic, a Facultății de istorie-filozofie, Institutului de Arheologie, Institutului dc Tracologie, Institutului de istoric ,,N. lorga”, Institutului de studii sud-est europene simpozionul științific „2500 de ani de la prima ates- tare documentară a geto-dacilor”. Au participat cadre didactice ale facultății de istorie-filo- zofic, cercetători ale celor patru institute, studenți. Prof. univ. dr. Gheorghe I. loniță, decanul Facultății de istorie-filozofie, directorul Institutului de studii sud-est europene In Cuvîntul de deschidere Lupta pentru independență, pentru pace și bună înțelegere, permanență a istoriei poporului romăn a relevat că evocarea In cadrul acestei manifestări științifice a luptelor purtate de geto-daci — tn urmă cu 2.500 de ani — ne oferă prilejul de a marca Îndelungatele lupte pentru eliberare socială și națională ale românilor Împotriva cotropirii și dominației străine, pentru libertate și neatîrnare, poporul român reușind să-și salvgardeze instituțiile proprii, cultura și spiritualitatea. S-a subliniat că tn îndelungata perioadă de Încercări și lupte necurmate la care a fost supus poporul nostru s-a dezvoltat puternic conștiința originii comune a românilor precum și con- știința necesității făuririi într-un singur stat a Principatelor Române. Astfel de la statul centralizat și independent condus dc Burebista la epopeea Ini Mihai Viteazul unificatorul și de aici la Unirea din 1859 și apoi de la aceasta la Marea Unire din 1918 prin istoria noastră greu tncercrtă străbate ca un fir roșu Suflul revoluționar, cutezător al atîtor generații care n-au ezitat să facă cele mai mari sacrificii pentru măreția neamului românesc. Devizele sub care românii și-au purtat prin secole luptele necurmate au fost și după făurirea P.C.R. și victoria revoluției de eliberare socială și națională, antifascistă și anti- imperialistă aceleași : independență, neatîrnare, pace, bunăințelegere Intre popoare, firește adăugindu-li-se mereu noi valențe și străluciri. tn Conceptul de libertate la geto-daci, prof. univ. dr. docent Dumitru Berciu, director al Institutului dc Tracologie s-a referit la faptul că Comitetul Politic Executiv al C.C. al P.C.R. a adoptat hotărlrca de marcare a Împlinirii a 2500 de ani de la prima atestare documentară a geto-dacilor, hotărîre ce face parte din gindirea și concepțiile tovarășului Nicolae Ceaușescu referitor la rolul istoriei In educarea patriotică și politică a poporului nostru. Congresul al IX-lea al P.C.R. a deschis noi orizonturi, a relevat lumini noi asupra istoriei noastre națio- nale. 511 Î.e.n. este primul moment al luptei pentru libertate. Conceptul de libertate la geto- daci c mult mai străvechi ancorat în stratul tracic. Setea de libertate e proprie geto-dacilor și ea a cuprins Întreaga societate geto-dacă și continuitatea acestui ideal a constituit o permanență la geto-daci transmisă poporului român pină astăzi. Deccbal a luptat pină'la sacri- ficiul suprem. Vitejia și curajul lui au dăinuit peste veacuri trecind dc la urcarea sa pe tron anul acesta 1900 de ani. Mărturii legate de lupta pentru libertate a geto-dacilor — carc a reprezentat o perma- nență a istorici noastre naționale dc-a lungul celor două milenii și jumătate — constituie un factor dc Întărire, de cimentare a unității poporului român. • Herodot despre geți este intitulată comunicarea lector, dr. Zoe Petre de la Facultatea dc istorie-filozofie. Pornind de la analiza structurilor stilistice ale textului lui Herodot refe- ritor l.t rezistenta acestora Împotriva lui Darius autoarea ajunge la citeva concluzii referitoare la funcția acestui episod in ansamblul Istoriilor. în primul rind evenimentele din anul 514 î.e.n. reprezintă în axa sintagmatică corelatul particularităților de moravuri și credințe atribuite geților în axa paradigmatică. în al doilea rind evenimentele în corelație-cu calificările ii situează pe geți în ansamblul constituit de popoarele și cetățile care s-au opus înaintării persane, deosebindu-i de sciți între barbari și apropiindu-i de ionieni între greci. în comunicarea Conți ibuția cercetărilor arheologice la cunoașterea începuturilor istoriei și civilizației gcto-dace dr. Constantin Preda, director al Institutului dc arheologic a făcut mai întîi precizarea că civilizația geto-dacilor, după cum o demonstrează noile rezultate ale cercetă- rilor arheologice Începe să se contureze ji să se afirme țncă din sec. al VII î.e.n., prin aspectul cultural cunoscut sub denumiWWWRMfMM8ttIlflflltel.lc www.dacoromanica.ro 305 în urma argumentării principalelor aspecte concrete ale temei, comunicarea s-a Încheiat prin a reliefa incă odată că, In acest context, apare și mai limpede rolul operei de excepțională valoare teoretică și metodologică a tovarășului Nicolae Ceaușescu, ale gindirii sale istorice, de militant politic eminent al lumii contemporane, contribuția sa la ridicarea și rezolvarea marilor probleme pc care le comportă știința societății omenești, a civilizației, a culturii materiale și spirituale ale poporului român. Ion Apostol AIII-A SESIUNE A COMISIEI MIXTE ROMÂNO-CE HO SLOVACE DE ISTORIE în zilele d‘ 21 — 24 octombrie 1986, la Bratislava, In noua clădire a Arhivelor Centrale de stat a 11. S. Slovace, a avut loc cea de-a treia sesiune a Comisiei mixte româno-cchoslovace de istoric. La lucrări a participat o delegație română condusă dc prof. dr. Camil Mureșan și formată din : dr. Gheorghe Zaharia, vice-președinte, dr. Constantin Botoran, secretar, dr. Ion M. Oprea și Nicolae Dascălu. Delegația cehoslovacă a fost condusă de acad. Miroslav Kropilak și a cuprins alți nouă istorici : dr. Miroslav Tejchman, dr. Ladislav Dcak, dr. Josef Harna, dr. Vojtcch Blodig, dr. Valcrian Bystricky, dr. doc. Hana Kracmarova, prof. dr. Frantisck Mainus, dr. Jan Pivoluska și dr. Petec Kartous. Lucrările au fost deschise de acad. Miroslav Kropilak care a subliniat importanța știin- țifică și politică a temei dezbătute: Securitatea colectivă in Europa in anii 1933—1938 și colaborarea popoarelor Cehoslovaciei și României in lupta împotriva fascismului pină in 1915. Prof. dr. Camil Mureșan a exprimat satisfacția pentru reluarea lucrărilor comisiei, a relevat continuitatea colaborării dintre istoricii din cele două țări și a subliniat actualitatea temei abordate. în cadrul sesiunii au fost prezentate trei referate și 12 co-refcratc axate, evident, pe tema reuniunii. Dr. Ladislav Deak și dr. Miroslav Tejchman au susținut referatul: Lupta popoarelor Cehoslovaciei împotriva fascismului in anii 1933—1945. Cei doi autori subliniază că Cehoslovacia, datorită poziției geografice și potențialului politico-economic, a ocupat un rol important In politica europeană în anii ’30. în ce privește orientarea externă, cercurile politice de la Praga au oscilat între participarea la crearea unui sistem de securitate colectivă și realizarea unei înțe- legeri cu agresorul, Reichul nazist. După 1933, urmînd exemplul Franței, Cehoslovacia s-a apropiat de Uniunea Sovietică, încercînd astfel a contrabalansa slăbiciunea Occidentului Și a consolida poziția internațională a țării. Această orientare s-a modificat după 1935 cînd Praga.....s-r îndepărtat de politica securității colective și a întărit orientarea sa spre puterile agresoare”. în acest fel s-a ajuns la ,,actul capitulard” de la Munchen care a avut puternice rădăcini de clasă: „burghezia cehoslovacă a fost strîns legată de politica imperialistă a țărilor apusene și a susținut anticomunismul care în zilele dramatice ale Miinchcnului a fost mai pu- ternic decît teama de ocupația nazistă”. în cei șapte ani care au urmat dezmembrării Ceho- sknaciei și ocupării ei parțiale (în martie 1939) lupta antifascistă a poporului a îmbrăcat diverse forme ale mișcării de eliberare națională. Anii 1938 — 1945 mai prezintă o importanță majoră la nivelul evoluției societății cehoslovace : au însemnat o răscruce prin prăbușirea capitalismului și începutul procesului de făurire a socialismului. Prof. dr. Camil Mureșan a înfățișat unele aspecte ale manifestărilor opiniei publice românești față de problemele securității colective așa cum au fost ele înregistrate de istorio- grafie. Autorul referatului insistă în special asupra exprimării atitudinii în paginile unor publi- cații periodice culturale. La acest nivel este relevat efectul deosebit al unirii din 1918 pe plan cultural, cu precădere în sfera editării de ziare și reviste. Acestea au fost modalități însemnate și dc exprimare a atitudinii opnici publice românești față dc o multitudine dc probleme de interes general. între acestea s-a aflat și chestiunea securității colective în care sens autorul distinge trei faze : 1. cea a încrederii în Societatea Națiunilor și în misiunea ei de menținere a păc'i in lume; 2. deplasarea interesului spre pactele regionale de alianță, ca urmare a decli- nului organizației mondiale în anii ’30 ; și a treia fază corespunzînd anilor 1936—38, cînd opinia puolică românească a crezut că agresiunea fascistă poate fi oprită numai prin forță. Ca o exem- plificare a concepției opiniei publice românești în problema securității colective este expusă opinia marelui istoric Nicolae lorga în acest sens, cu accent special asupra poziției din timpul crizei cehoslovace și din prima fază a celui de-al doilea război mondial. Dr. Gheorghe Zaharia prezintă referatul: Lupta poporului român împotriva fascis- mului în anii 30 și in timpul celui de-al doilea război mondial. De la bun început autorul sub- liniază caracterul limitat al influenței fasciste în România și poziția constant antifascistă a marii majorități a românilor. Poporu^ rona|n^^. man^^^ solidaritatea cu toate victimele 306 actelor de agresiune și a fost reprezentat la toate congresele antifasciste antebelice. în timpul crizei cehoslovace, România a dorit a sprijini pe toate căile țara aliată și s-a manifestat ca atare în limitele impuse de conjunctură. Rezistența antifascistă a poporului român a intrat într-o nouă fază în anii marii conflagrații. Multiplele forme de manifestare ale acestei rezistențe sînt adecvat analizate de autor care încheie cu sublinierea semnificației actului istoric de la 23 August 1944. Dr. Ion M. Oprea a analizat, în baza unei largi game de surse documentare românești, poziția României și a Cehoslovaciei față de problemele securității colective în anii ’30. în acest sens se insistă mai ales asupra punctelor dc vedere comune ale celor două țări aliate, puncte determinate de identitatea unor interese comune și cristalizate in metode de acțiune adecvate epocii. Se precizează și existența unor puncte de vedere diferite, determinate de anu- mite interese naționale specifice, cu o reflectare corespunzătoare în clauzele tratatelor de pace de după primul război mondial. Cu toate acestea, ambele state au sprijinit sistemul de la Ver- sailles în bloc deoarece tratatele de pace au consacrat unitatea lor națională. Trecînd în re- vistă punctele de vedere comune, Ion. M. Oprea insistă asupra rolului determinant al con- cepției lui Nicolae Titulescu și Eduard Bcncs in problemele securității colective și în special în chestiunea definirii agresorului, a dezarmării ca și a consolidării acordurilor de asistență mutuală, încheiate sub egida Societății Națiunilor. Dr.- Josef Harna prezintă co-referatul : Poziția opiniei publice cehoslovace fală dc pro- blemele securității colective europene in anii ’30. Autorul apreciază că etapa interbelică este considerată a fi o fază ,,... a evoluției istorice a statului și a popoarelor Cehoslovaciei, ca o componentă a tradițiilor progresiste și ca o etapă indispensabilă in făurirea condițiilor politico- ideologice necesare trecerii de la democrația burgheză la democrația populară”. în perioada interbelică Cehoslovacia a avut un r< gim democrat care a permis opiniei publice interne să-și manifeste poziția față de diverse probleme de interes general. între acestea s-au aflat și chestiunile politicii externe și ale poziției internaționale a Cehoslovaciei. Aceasta s-a încadrat în sistemul dc la Versailles și s-a orientat mai ales spre Franța care a avut un timp o poziție dominantă pc continent. După 1933 situația s-a schimbat radical prin ascensiunea nazismului, în aceste condiții diversele segmente ale opiniei publice cehoslovace au avut manifestări dife- rite. Cercurile guvernamentale, forțele de dreapta, gruparea germanilor sudeți și forțele progre- siste au interpretat diferit și s-au manifestat ca atare în problemele securității europeee. O poziție consecventă de sprijinire a politicii securității colective a fost adoptată, subliniază Josef Harna, doar de comuniști și de celelalte curente de stînga din rîndurile proletariatului și ale intelectualității progresiste. Dr. Constantin Botoran a trecut în revistă principalele aspecte ale relațiilor politico- militare și economice româno-cehoslovace din anii ’30. Este vorba de o etapă nouă din colabo- rarea multilaterală a celor două țări, subliniază autorul, ca urmare a conjuncturii diferite de , faza anterioară. Pe plan politic principala problemă urmărită de ambele părți a fost cooperarea în lupta împotriva revizionismului și a pericolului agresiunii fasciste. Reorganizarea Micii înțelegeri, în 1933, este interpretată ca o încercare de soluționare a problemei menționate. Structurile economice ale celor două state au fost diferite, așa îneît s-a putut ajunge la raporturi, comerciale mei ales, satisfăcătoare. De altfel intervenția oficială pe plan economic a permis . evitarea unor obstacole. Și la nivel militar relațiile bilaterale au fost strînse, pornind de la prevederile convențiilor secrete din anii 1927 și 1929. Toate chestiunile cooperării militare au fost analizate tn cele 10 întrevederi care au avut loc în anii 30, la nivelul șefilor de Stat Major. Dr. Vojtech Blodig înfățișează poziția Partidului Comunist Cehoslovac față de lupta antifascistă în anii 1933—1938. în etapa respectivă, subliniază autorul, Cehoslovacia a devenit obiectiv al agresiunii naziste, mai ales după reluarea relațiilor diplomatice și semnarea trata- tului de alianță dintre Praga și Moscova. De la această conjunctură și o anume complexitate a situației interne care a marcat o evoluție complicată a Partidului Comunist Cehoslovac care a fost nevoit a Încerca apropierea de muncitorii reformiști luați individual sau de grupările politice ale acestora în ansamblu. S-a ajuns chiar, în condiții bine stabilite la colaborarea parțială între comuniști și reformiști cu scopul de a realiza acțiuni antifasciste comune. Pe această cale un rol important l-a avut a X-a plenară a C.C. al P.C.C., din noiembrie 1934 și mai ales al VH-lea Congres al Cominternului care a stabilit necesitatea unirii cit mai strînse a luptei împotriva fascismului cu lupta împotriva războiului și rolul crescind al proletariatului în rezolvarea problemelor politice internaționale. Vojtech Blodig afirmă că „în efortul lor comuniștii s-au bazat pe tezele leniniste privind problema formării frontului antifascist larg”. Unele aspecte ale colaborării româno-cehoslovace în preajma Munchenului sînt prezen- tate de dr. Valerian Bystricky. Acesta apreciază că în 1938 criza cehoslovacă a afectat securitatea, independența și interesele generale ale statelor din Centrul și Sud-estul Europei. Ca membră a Micii înțelegeri, România urma să ajute Cehoslovacia în cazul în care aceasta ar fi fost atacată ’ ’ de Ungaria-, Era însă foarte probabil că un atac maghiar urma a se produce numai in cazul în care Cehoslovacia era atacată și de o altă putere, de Germania în special. Ori In această ipoteză, indirect, România putea a fi ațJasă într-un conflict general european. Cercurile poli- www.dacoromanica.ro 307 tice romanești au Înțeles efectele grave ale succesului agresiunii naziste și au simpatizat cu cauza Cehoslovaciei. în condițiile In care a fost evident că marile puteri occidentale erau adepte ale politicii de conciliere și Bucureștiul, afirmă Valerian Bystricky, „...a acceptat treptat teza britanică privind soluționarea crizei cehoslovace și In principiu a favorizat soluționarea pașnică a crizei”. în cursul anului 1938 România s-a angajat în favoarea Cehoslovaciei mai ales In cazul unui atac maghiar. în baza celor mai noi rezultate ale cercetării istorice românești, Nicolae Dascălu expune principalele aspecte ale participării armatei române la eliberarea Cehoslovaciei (decembrie 1944—mai 1945). întreaga problematică este încadrată în procesul participării României la războiul antihitlerist ee a avut ca punct de plecare insurecția din august 1944. Începînd cu ziua de 18 decembrie 1944 unități din Armata 4 iar de la 17 ianuarie 1945 și marile unități ale Ar- matie 1 române au început luptele pentru eliberarea Cehoslovaciei. în acest fel armata română a angajat 16 divizii, 1 corp aerian și 1 divizie de artilerie antiaeriană, toate însumînd aproape un sfert de milion de militari. Peste 66 000 dintre aceștia au căzut in grelele lupte care au dus la eliberarea a 1722 localități cehoslovace. în condițiile unui teren accidentat și ale unei ierni grcic în mare partc a intervalului, trupele române au înaintat prin lupte 400 de km. pe teritoriul Cehoslovaciei. Infanteria, artileria și tancurile, aparținind trupelor terestre, au dus greul luptelor, avlnd și sprijinul aviației precum și al unor unități navale fluviale cînd a fost cazul. în timpul luptelor din Cehoslovacia armata română a avut strînse legături cu popu- lația civilă pe care a ajutat-o în diverse moduri. Participarea armatei române la eliberarea Cehoslovaciei a cimentat vechile legături de prietenie româno-cehoslovace. Conferențiar dr. docent Hana Kracmarova a analizat confruntarea ideologică ce a avut Ioc în Boemia în anii ocupației naziste. După dezmembrarea Cehoslovaciei, avlnd ca prim pas pactul de la Miinchen realizat de burghezia trădătoare cehoslovacă și urmat de crearea Protectoratului și a statului clerical fascist slovac, s-a născut contradicția fundamentală Intre fascism și antifascism. în Boemia s-a realizat un regim de colonizare fascistă ce a avut sprijinul unei părți din burghezia cehă. Ideologia ocupanților era rezultatul unui conglomerat de teorii reacționare, șoviniste, anticomuniste și antisovietice. în opoziție, s-a cristalizat ideologia anti- fascistă bazată pe ideea eliberării popoarelor ceh și slovac de sub jugul nazist. Nu a existat însă o unitate de gindire în cadrul ideologiei antifasciste, concret înregistriiidu-se două con- cepții diferite : cea comunistă și cea burgheză. Concepția comunistă antifascistă, apreciază autoarea, s-a bazat pe aplicarea creatoare a marxism-leninismului, a liniei Congresului VII al Cominternului ca și pe analiza realităților cehoslovace. în schimb rezistența burgheză s-a sprijint pe ideologia formulată de Masaryk și a generalizat experiența acumulată în timpul primei republici. Evoluția războiului și a luptei de eliberare națională cehoslovace a justificat, subliniază autoarea, trăinicia concepției comuniste antifasciste ca și linia de prietenie cu Uniunea Sovietică. Participarea armatei române la eliberarea Cehoslovaciei este prezentată de prof. dr. Frantisek Mainus care expune problema de pe poziția unui istoric cehoslovac. în acest mod autorul reconstituie grelele lupte la care au participat soldații români în zona Slovenske Nove Mcsto, Bratislava-Brno etc. Luptele s-au dus în condiții climatice extrem de grele, la tempera- turi scăzute, într-un teren muntos, împotriva unui inamic puternic. „Numai cu prețul unui efort enorm și a unui eroism tenace soldații români au înaintet din sat în sat, eliberindu-le cu prețul unor mari sacrificii”. Pe teritoriul cehoslovac au luptat 248 000 soldați români dintre care peste 66 000 au căzut în lupte. „Contribuția armatelor române la eliberarea patriei noastre și la victoria finală asupra fascismului a fost mare. în încleștările aprige de luni -întregi de pe teritoriul cehoslovac, soldații români au neutralizat forțe însemnate ale inamicului și au distrus mari cantități de tehnică militară”. în afară de latura militară mai este analizată problematica raporturilor cu populația civilă. „România a fost întotdeauna considerată la noi ca un stat prieteni Și cind soldații români au venit ca luptători pe teritoriul nostru, contribuind la eliberarea noastră, cu toate piedicile ridicate de limbă, legăturile de prietenie s-au întărit”. Dr. Jan Pivoluska, directorul Arhivelor Centrale de Stat din Bratislava, a analizat strategia și tactica Partidului Comunist Slovac în lupta antifascistă (1939—1945) pornind de la sublinierea condițiilor diferite care au existat în Slovacia față de Cehia. în mai 1939 s-a cons- tituit, in ileg ilitate, Partidul Comunist Slovac, care a avut o conducere proprie ce a trebuit să stabilească linia tactică a partidului în timpul războiului și să aplice directivele conducerii Partidului Comunist Cehoslovac aflată la Moscova. Obiectivele principale stabilite au fost legate de lupta de eliberare națională, antifascistă și împotriva gvuernului slovac trădător. Metodele de acțiune au fost comuniste, iar tactica a avut caracteristici diferite în funcție de specificul etapelor parciirse. Inițial s-a accentuat formularea teoretică, în baza cunoașterii teoriei leniniste, a tacticii revoluționare iar apoi s-a elaborat concret, în etape, tactica revo- luției democrate și a revoluției socialiste. Cronologic s-au înregistrat două etape în elaborarea strategiei și tacticii comuniștilor slovaci : a) 1939 — 1942, cind s-a urmat o linie de luptă specifică condițiilor locale ; b) 1943 — 1944, cind au fost aplicate creator rezoluțiile Congresului VIf al Cominternului privind coIabora<^1^1Jo^r^^ț^fe^i|^- 308 Dr. Peter Kartous, director general al Arhivelor de Stat din R.S.C. a trecut in revistă principalele izvoare de arhivă cehslovace privind al doilea război mondial. Materialele pe această temă sint diverse, provenind din fondurile aparatului de stat burghez, al emigrației cehoslovace, al organelor de stat sau politice fasciste ca și ale organizațiilor antifasciste. Toate aceste fonduri sint dispersate și se citează situația arhivei Beneș care se află in arhiva P.C. Cehoslovac în timp ce hîrliile personale ale fostului președinte sînt conservate la Muzeul Național din Praga. Cer- cetarea tuturor fondurilor menționate este facilitată de cataloagele deja întocmite la care se va adăuga un catalog general. Se fac referiri la arhiva aparatului de stat din prima republică, •din care de mare importanță științifică sînt fondurile cabinetului președintelui și ale Parlamen- tului ; arhiva guvernului cehoslovac din emigrație; arhiva consiliilor naționale creatc in urma insurecției etc. Autorul subliniază necesitatea extinderii cercetărilor și în fondurile locale dc arhivă •(regionale sau raionale) precum și a completării informației cu date oferite de documente străine. Acad. Miroslav Kropilak reconstituie începuturile revoluției democrat-populare in Ceho- slovacia privită ca un punct culminant al rezistenței antifasciste. în istoria poporului cehoslovac s-au înregistrat trei revoluții : la 1848, încheiată cu o infringere; în 1918 cind a dus la formarea primei republici, și în 1944—1948 cînd a avut un caracter național-democrat și a înregistrat succes pe toate planurile. Revoluția din urmă a cunoscut 4 mari etape ; 1) august 1944—mai 1945, încheiată, in urma declanșării insurecției, cu formarea unui nou guvern după eliberarea ■țării ; 2) mai —octombrie 1945 cînd au loc mari schimbări structurale între care naționali- zarea și preluarea integrală a puterii de către popor; 3) octombrie 1945 — toamna 1947, cînd ■se consolidează puterea populară și 4) toamna 1947—februarie 1948, cind are loc revoluția socialistă. Acad. Kropilak analizează pe larg caracteristicile primei etape, dominată de insu- recția antifascistă. Deși nu toate obiectivele fixate au fost atinse, s-a ajuns la înlăturarea puterii fasciste și la proclamarea republicii, pe un teritoriu limitat, cel eliberat pînă atunci, în care s-au adoptat reforme de democratizare a vieții. Principala caracteristciă a acestei p rime etape a revoluției a fost participarea maselor la evenimente care au avut un curs acelerat tn Slovacia deoarece aceasta a fost eliberată mai iutii. Se fac apoi referiri concrete la insurecția din Praga și formarea guverpului din Kbsice care, pentru prima dată în istoria națională, a inclus reprezentanți ai comuniștilor. Pe marginea referatelor și a co-referatelor prezentate au avut loc discuții iar in con- cluzii au luat cuvîntul cei doi co-președinți. Președintele părții cehoslovace relevă că lucrările reuniunii a IlI-a au fost interesante și pentru eă au fost axate pe o temă de mare importanță ca cea a securității și luptei antifasciste. Toate comunicările prezentate se vor publica prin grija părții cehoslovace după cum și partea română a publicat materialele sesiunii de la București, ■din 1983. Prof. dr. Camil Mureșan apreciază excelenta organizare a lucrărilor sesiunii, calitatea comunicărilor și sinceritatea discuțiilor. Cu acest prilej au fost evidențiate puncte de vedere ■comune sau apropiate ceea ce a relevat utilitatea schimbului de opinii ce a avut loc. în mod special, a subliniat președintele părții române, s-a evidențiat existența manifestărilor legate de lupta antifascistă ca și adincirea legăturilor bilaterale în. faza finală a celui de-al doilea război mondial. Prof. dr. Camil Mureșan consideră, în final, că reuniunea este o contribuție la mai buna cunoaștere reciprocă și poate fi considerată ca un succes în sine. Ca urmare a discuțiilor care au avut loc s-a stabilit ca următoarea sesiune să se înlru- •nească în România, in 1988, tema dezbaterilor fiind axată pe problematica revoluțiilor de la 1848. Rezultatele de bază ale celei deja IlI-a sesiuni au fost înregistrate într-un protocol semnat de cei doi președinți. De asemenea, cele două delegații au făcut vizite de lucru la Arhivele Centrale de Stat, d‘n Bratislava, la Institutul de istorie al Academiei de Științe a R. S. Slovace și la Institutul de arheologice din orașul Nitra ca și la Prezidiul Academiei de Științe a R. S. Slovacia. Nicolae Dascălii CĂLĂTORIE DE DOCUMENTARE ȘTIINȚIFICĂ ÎN POLONIA • Cea a dc treia călătorie de studii tn Polonia (după cele de cile o lună in 1973 și 1979 •a însumat trei săptămlni (7—28 octombrie 1986), din care, datorată programului săptămlna' al arhivelor și bibliotecilor polone, precum și al deplasărilor, au rămas efectiv pentru activi- tatea de cercetare doar circa două săptămlni, răstimp in care am lucrat la Varșovia și Cracovia. Obiectivele in cadrul acestei călători de studii au fost pe de o parte continuarea inves- tigării sistematice referitoare la perioada secolelor XIV—XVIII a fondurilor documentare și manuscriselor miscelanee, iar în măsura timpului disponibil și a vechilor tipărituri, de la Arhiva entrală de Acte Vechi (AGAD) și Biblioteca Națională, fondul special (manuscrise, docu- www.dacoromamca.ro 309 mente etc.) dth Palatul Krasinski, la Varșovia, și a Bibliotecii Czartoryski a Muzeului Na- țional și Bibliotecii Jagiellone a Universității, la Cracovia, iar pe de altă parte o investigare tematică legată de unele preocupări de cercetare din ultimii ani. în sfîrșit, puținătate? cărților polone de specialitate cu adevărat importante care sosesc in România in ultimul timp m-au făcut să acord atenție parcurgerii, îndeosebi la Biblioteca Institutului de istorie al Academiei Polone de Științe, a unor lucrări mai noi ale istoriografiei polone precum și completării unor lacune de' informare din cărți și periodice ceva mai vechi care nu se află în țara noastră. Astîel, continuind investigarea arhivei vistieriei oastei coroanei și apoi cercetînd in- teresanta arhivă a hatmanului Adam Mikolai Sieniawski, am aflat mai multe registre oficiale pecetluite, și de socoteli curente, din a doua jumătate a secolului al XVII-lea pînă la Începutul secolului următor, care înregistrează efectivele „steagurilor românești”, adică moldovenești (Choragwie Woloskie) de călărime ușoară din oastea polonă. Faptul este deosebit de semni- ficativ pentru anul 1683, dovedind că Întreaga călărime ușoară din oastea cu care Jan Sobieski a alungat pe turci de sub zidurile Vienei era formată din oșteni români. De data aceasta nu mai e vorba de liste de propuneri pentru alcătuirea oastei In vederea campaniei, ca cea pe care am publicat-o In 1983 2, ci chiar de „steagurile moldovenești” care au participat efectio la cam- pania de Ia Viena. Faptul se cuvine subliniat, și-l vom relua intr-o lucrare monografică dedicată participării românești la luptele pentru Viena din 1683, deoarece autorii poloni care s-au ocupat pină in ultimul timp de despresurarea Vienei cu prilejul tricentenarului acestui eveniment le amintesc doar cu numele de „steaguri ușoare” (Choragwie Lekkie) 3, fără a mai preciza că e vorba exclusiv de români, așa cum arată clar izvoarele la care ne referim. Cum însă și la noi în țară un anume autor se întreabă, cam fără temei, în lipsa cunoștințelor aprofundate despre organizarea armatelor polone, rusești, suedeze din secolele XVII—XVIII ( !), la care se referă, „dacă aceste steaguri erau cu adevărat „românești” (compuse din cavaleriști români) șau doar de tip „românesc” .. .”4, menționez că am aflat liste cu nume curat româ- nești ale oștenilor de rind din aceste steaguri pînă în anul 1694, care se adaugă celor referitoare la deceniile șapte-opt ale secolului XVII pe care le-am semnalat Încă din 1973, precizînd că cercetarea efectuată, în limitele timpului disponibil, nici nu a epuizat toate sursele unde se află astfel de liste, păstrate și ele după hazardul împrejurărilor istorice. „Tipul românesc” începe să fie folosit — tot după materiale din arhivele polone — de abia la începutul veacului al XVIII-lea, și atunci faptul e amintit ca atare, ca în cazul „compunerii oastei (polone) in 1704” : „Choragwie Lekkie Trybem Woloskiem Sluiqce” (Steagurile ușoare după modelul serviciului moldovenesc). Tot în legătură cu campania de la Viena* (1683) am aflat o seamă de interesante „bro- șuri" și „ziare” contemporane referitoare la aceasta, alese dintre cele adunate din întreaga Europă cu prilejul tricentenarului eliberării Vienei, alte „broșuri” deasemenea necunoscute la noi, referindu-se la relațiile polone-române în 1684, 1686 și 1691. în ceea ce privește evenimentele din 1691, campania lui Jan Sobieski în Moldova, dominată de episodul asediului Cetății Neamțului, care în ciuda unor precizări științifice făcute în ultimii ani6, continuă să fie cunoscut în istoriografia noastră mai mult după relatările „literare” ale lui Dimitrie Cantemir și Ccvstache Negruzzi, am aflat o seamă de documente inedite privind oastea polonă, relatări din vremea campaniei, cercetînd și o seamă de materiale referitoare la Kazimierz Sarniecki, jurnalul și scrisorile sale din vremea campaniei, surse prin- cipale pentru reconstituirea acesteia, pe care urmează să le folosesc într-o lucrare dedicată asediului Cetății Neamțului din 1691. în arhiva tezaurului oastei coroanei se află și un interesant registru conținînd com- punerea armatei polone in 1509, unii călăreți fiind înregistrați cu „cai valahi”, adică din Moldova, știre care confirmă valoarea cailor moldovenești, premergînd cu două secole informația lui Dimitrie Cantemir despre exportul acestora pentru nevoile armatei polone. Investigarea sistematică a fondurilor documentare polone, înfățișate sub formă de manuscrise miscelanee este o muncă dificilă, chiar ingrată sub presiunea lipsei de timp. Astfel, spre exemplu, numai la Biblioteca Czartoryski din Cracovia, unde în cele trei deplasări din 1973, 1979 și 1986 am lucrat aproximativ clte o săptămină, ajungînd astfel cu cercetarea siste- matică ptnă la manuscrisul 2900, se află circa 10 000 de astfel de miscelanee, fără a mai vorbi de alte colecții (iconografie, carte rară etc.), unele conținînd adevărate unicate. Aproape fiecare din aceste manuscrise voluminoase poate cuprinde virtual materiale interesind istoria româ- nească sau provenind chiar din țările române (scrisori ale domnilor etc.), astfel că parcurge- rea lor integrală se impune. Chiar cele care în trecut au fost cercetate de reprezentantul Direc- ției Generale a Arhivelor Statului de la noi nu pot fi exceptate întrucit acesta, conform regulilor activității sale, nu s-a ocupat decît de documentele în limba polonă, lăsind la o parte pe cele în limbile latină, italiană, franceză, mult folosite în evul mediu și in epoca modernă în Polonia, chiar dacă se refereau evident la țările române. între materialele noi depistate pe calea investigării sistematice menționez două scrisori din 1644 ale lui Vasile Lupu către Janusz RadziwiH, o scrisoare originală cu pecete, semnă- tură și o însemnare manuscrisă a lui Mihnea III către Michal Kazimierz RadziwiH, trimisă din Satu Mare la 5 aprilie stil nou 1660, exact ziua in care a fost se pare asasinat. Amintesc www.dacoromanica.ro 310 de asemenea o seamă de relatări din 1670 : instrucțiunile soliei lui Fr. Kazimierz Wysocki la Constantinopol, cu prevederi refefitoare și la domnii Țării Românești și Moldovei, precum și trei epistole ale regelui Michal Wiăniowiecki către domnii Moldovei (Woloskie), Gheorghe Duca, și Țării Românești (Mullanskie), Antonie din Popești, și către principele Transilvaniei, Mihail Apaffy. Interesante sînt și corespondența lui Fr. Râkăczi II cu soția castelanului Cracoviei Sieniawski, din 1704—1712, redactată in limba franceză, cit și cele 22 de scrisori ale domnilor Moldovei din perioada 1709 — 1725, din Care doar 12 au fost publicate6, adresate aceluiași Adam Mikolai Sieniawski, in limba polonă, ultimele păstrate in trecut în condiții vitrege care au dus la o parțială degradere a lor, ingreuind descrifrarea. în legătură cu lucrarea aflată in curs de pregătire pentru tipar, Mircea voievod și țările române în cadrul politic internațional, redactată in anii trecuți sub egida Institutului de istorie „N. lorga”, am cercetat o serie de materiale bibliografice polone citate In istoriografia noastră dar care practic nu se află In bibliotecile publice de la noi care mi-au fost accesibile, cum ar fi, Intre altele, discuția dintreZdzistaw Spieraiski și Ștefan M. Kuczynski din „Zapiski historyczne”, Toruti, XXIX (1964), nr. 4, p. 7—14, respectiv XXXII (1967), nr. 2, p. 7—16, referitoare la participarea moldovenilor la bătălia de la Grunwald (1410) dintre uniunea polono-lituană și ordinul teuton, sau Wielka Wojna zZakonem Krzyiockim tv latach 1409—1411 (Marele Război cu Ordinul cavelerilor teutoni din anii 1409 — 1411), Varșovia 1955 (ediție a I-a), a aceluiași Ștefan M. Kuczynski. Acesta din urmă susține argumentat în periodicul de la Torun partici- parea oștenilor lui Alexandru cel Bun la celebra bătălie, ambii autori punlnd totodată în cir- culație și o relatare internă a marelui maestru teuton din 1410 despre participarea la campania din acest an alături de poloni și moldoveni (Wallachen ) a „Bessarmenier”-ilor, adică a oșteni- lor „basarabi” ai lui Mircea. Discuția cu istoricii poloni de la Varșovia a relevat faptul că nu e vorba de vreun trib baltic cum înclina să creadă un cercetător român, ci chiar de „basarabi”, după denumirea polonă din secolul XIV a Țării Românești : Basarabia. Tot pe linia elucidării unor probleme controversate stă și chestiunea interesantă și de prestigiu pentru Moldova a împrumutului de 1000 de ruble dc argint solicitat dc regele Poloniei Vladislav Jagiello lui Alexandru cel Bun in 1400, chiar anul urcării domnului pe tron. Con- venția de împrumut nu s-a păstrat, dar a fost rezumată intr-un inventar al documentelor aflate în castelul din Cracovia, alcătuit în 1682. Adăugăm că acest împrumut a existat cu adevărat •căci e amintit și de anonimul autor al Cronicii Moldovei in secolul XIII—începutul secolului XVII (Cronica de la Cracovia), pe care de asemenea o pregătesc pentru tipar’. Totuși istoriografia românească s-a grăbit să decreteze data actului „greșită”, considerind că e vorba de convenția de împrumut între aceeași parteneri din 1411 ! De fapt această afirmație eronată apare pentru intiia oară la editorul polon al inventarului, E. Rykaczewski, Inventarium omnium et singulorum privilegiorum, litterarum, diplomatum, scripturarum et monumentarum quaecum- quae in Archivio Regni, in Arce Cracovensi continentur ... MDCLXXXII, Paris, Berlin, Poznaii, 1862, p. 134, care credea că in 1400 Alexandru nu era încă voevod și atunci propune „anul 1411” ! Ccrcctînd nu numai această publicație rară (la fondul special al Bibliotecii Națio- nale de la Varșovia), semnalată la noi de B. P. Hașdeu, care înregistrează părerea autorului polon, influențînd pe cercetători ulteriori („Archiva Istorică a României”, II (1865), p. 52), ■ci chiar manuscrisul inventarului aflat la Biblioteca Czartoryski din Cracovia (ms. 1053, p. 201), care n-a fost văzut de cercetătorii români 8, menționez că aici documentul larg regestat poartă data „Anno 1400”, indicată și de autorul Cronicii Moldovei chiar după original, care trebuie acceptată ca atare. Cu același prilej am cercetat din nou filigranul hîrtiei manuscrisului amintitei Cronici a Moldovei de la Cracovia, reușind in cele din urmă să determin că e vorba de hîrtie suedeză din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, destul de mult folosită și în Polonia, încă un argument pentru datarea cronicii spre sfirșitul aceluiași veac. în ceea ce privește călătorii poloni care au trecut prin țările române, am aflat o ver- siune completă a relatării soliei lui Woicieh Miaskowski la Constantinopol (1640) datorată lui Zbigniew Lubieniecki, mult mai dezvoltată decît cea publicată în Călători străini despre țările române, V, București, 1973, p. 166—174, după P. P. Panaitescu, Călători poloni în țările române, București, 1930, p. 45—52, care atribuie relatarea secretarului soliei (Achacy Taszycki). Noua versiune integrală a fost publicată nu de mult de Adam Waleszek, în Volumul Trzy relacje z polskich podrâzy na wschâd muzulmaiîski tv pierwsej polowie XVII ivieku (Trei relații polone de călătorie în Orientul musulman în prima jumătate a secolului al XVII-lea), Cracovia, 1980, p. 89 — 139, și ar trebui integrată intr-un volum Supliment al colecției Călători străini despre țările române. Tot aici ar trebui integrată și relatarea solului Sefer Muratowicz Armeanul, trimis de regele Poloniei în Persia in 1601, care a trecut prin Moldova și Dobrogea, îmbar- cîndu-se la Mangalia pentru Trapezunt. Relatarea sa conținind informații despre Mihai Viteazul și Ieremia Movilă și chiar despre campania din 1595 a lui Sinan pașa in Țara Românească, a fost publicată dejAdam ^Vatou^ki —47. 311 Aflarea relatărilor unui alt călător polon, de fapt o călătoare, Regina Salomea z Rusiec- kich Pilsztynowa, publicate in volumul memoralistic Proceaer podrăiy i zycia mego aivaniur, ed. Marian Pelczynski, sub redacția lui Roman Pollak, Cracovia, 1957 (volum semnalat dc Paul Cernovodeanu) s-a dovedit o sarcină grea, amintita lucrare fiind o raritate bibliografică, aflată in cele din urmă doar in depozitul legal al Bibliotecii Naționale din Varșovia. Lucrarea Reginei Salomea, doctoriță, memorialistă și călătoare neobosită, care a trecut în mai multe rin duri prin Țara Românească și Moldova spre sfirșitul primei Jumătăți a secolului al XVIII-lea, a fost scrisă pe la 1759—1760 9, conținind o seamă de pagini memorialistice referitoare la țările române, depistate cu prilejul studierii volumului. în cadrul acestei călătorii de documentare am acordat atenție și surselor iconografice. O reală satisfacție mi-a produs obținerea reproducerii în culori a tabloului lui Jan Krzysztof Tarnowski (1536/1537—1567), fiul hatmanului J. Tarnowski, reprezentat pe la 1567 In echi- pament militar românesc (foarte probabil cel al unui comandant de husari moldoveni), tablou pe care l-am reprodus nu de mult doar in alb-negru într-o publicație de restrînsă circulație10 ; imaginea color pe care o vom comunica in cuTind fiind una din cele mai vechi și mai detaliate reprezentări picturale ale costumului militar boieresc din Moldova. Din aceeași perioadă datează și reprezentările de oșteni și boieri moldoveni participanți la bătălia de la Obertyn (1531) sculptați pe monumentul funerar al hatmanului J. Tarnowski din cetedrata de la Tarnow, lucrare din 1561 — 1573 a lui Jan MaVia Padovano11, reprezentări necunoscute la noi, pe care urmează să le publicăm în curînd. Iconografia istorică reprezintă de altfel o preocupare actuală și in istoriografia polonă, cu acest prilej semnalind recenta lucrare a Teresei Jakimowicz, Temat hxstoryczny w sztuce epoki aslatnich Jagiellonoiv (Tema istorică în arta epocii ultimilor Jagielloni), Warszawa, Poznaă, 1985, care interesează din multe puncte de vedere și istoria românească. în sfirșit, am avut prilejul să cercetez și chiar să achiziționez o seamă de alte lucrări apărute in ultimii ani, care sub o formă sau alta se referă și la relațiile româno-polone sau pri- vesc evenimente care interesează istoria Europei răsăritene și sud-esticc. Menționez astfel intr-o ordine oarecum cronologică a subiectelor: Jerzy Wyrozumski, Kazimierz Wielki (Cazimir cel Mare), Wroclaw, Warszawa, Krak6w, Gdansk, LodZ, 198612; Leszek Podhorodecki, Kuli- kowe Pole 1380 (Cimpia Culicovo 1380), Varșovia, 1986; Marian Maiowist, Tamerlan i jego czasy (Tamerlan și epoca sa), Varșovia, 1985 ; Jerzy Kloczowski, Europa slowiaAska iv XIV— XV wieku (Europa slavă în secolele XIV—XV), Varșovia, 1985; Piotr Borawski, Totarzy w daumej Rzeczy pospolitej (Tătarii in trecutul Uniunii (polono-lituane), Varșovia, 1986 ; Wiad- îimierz Dworzaczek, Helman Jan Tarnoivski. Z dziejow moinowladzlwa malopolskiego (Hat- manul Jan Tarnowski. Din istoria magnaților din Polonia Mică), Varșovia, 1985 ; Marek Plew- czynski, Zolnierz jazdy obrony polocznej zaczasăw Zygmunla Augusta. Studia nad zawodem wojs- koivym iv XVI io. (Soldatul din călărimea apărării curente în timpul lui Sigismund August. Studiu asupra profesionalizării oastei in secolul XVI), Varșovia, 1985 ; Anna Filipczak-Kocur, Skarb koronny za Zygmunla III Wazy (Tezaurul coroanei în timpul lui Sigismund III Vassa), Opolc, 1985 i2. Menționez de asemenea — fără a dispune de spațiul necesar enumerării — apariția în ultimii trei ani a numeroase lucrări referitoare la campania condusă de Jan Sobieski pentru eliberarea Vienei (1683), interesante pentru relevarea condițiilor în care au participat la aceasta „steagurile moldovenești” de călărime ușoară, pentru reprezentarea acestora, și în general pentru relațiile regelui polon cu țările române. Amintesc dc asemenea uncie lucrări de interes general: ultima istorie a Poloniei datorată lui Jerzy Topolski, An Outline History of Poland, Varșovia, 1986 și monumentala lucrare a lui Juliusz Bardach, Boguslaw LeSnodorski, Michal Pietrzak, Historia paiîstwa i praiva polskiego (Istoria statului și dreptului polonez), Varșovia, 1985. în încheiere, se cuvine să amintesc îndeosebi sprijinul plin de solicitudine pe care l-am primit în această scurtă călătorie de studii din partea Aleksandrei Leinwand dc la Institutul dc istorie al Academiei Polone de Științe, din partea bibliotecii aceluiași institut, ca și bună- voința cu care mi-au înlesnit cercetările personalul Arhivei Centrale de Acte Vechi și al Biblio- tecii Naționale din Varșovia sau cel al Bibliotecii Czartoryski din Cracovia. Constantin Pezachevici N O T E 1 Cf. Constantin Rezachevici, Cercetări în arhive și biblioteci polone. In „Revista dc istorie”, XXVII (1974), nr. 6, p. 952—956; idem, Cercetări in arhive și biblioteci din P. P. Polonă, ibidem, XXXIII (1980), nr. 3, p. 561-565. 2 Idem, „Steagurile românești” din oastea lui Jan Sobieski în campania pentru elibe- rarea Vienei (1083), după un nou izvor polon, in „Revista de istorie”, XXXVI (198.3), nr. 6, p b11 610 www.dacoromanica.ro 312 3 Jan Wimmer, WiedeA 1683. Dzieje kampanii i bihvy (Viena 1683. Istoria campaniei și a bătăliei), Varșovia, 1983, p. 225 — 226 ; Zbignicw Wojcik, Jan Sobieski 1629— 1696, Varșovia, 1983, p. 321. 4 Gabriel Bădărău, Raporturile politice româno-austriece 1683—1718 (I), în „Anuarul Institutului de istorie și arheologie « A. D. Xcnopol XXII2 (1985), p. 464, nota 12. 5 Cf. Constantin Rezachevici, Asediul Cetățiii Neamțului de către Jan Sobieski (1691) : de la Dimitrie Cantemir și Costache Negruzzi la realitatea istoiică, în Relații culturale româno- polone, București, 1982, p. 23—35 (Comunicare la primul simpozion consacrat relațiilor cul- turale româno-polonc (28 octombrie 1980); llie Corfus, Asediul Cetății Neamțului din 1691. Sfiișitul unei legende, in „Anuarul Institutului de istorie și arheologic « A. D. Xenopol XIX, (1982), p. 549—552. 8 Cf. Vcniamin Ciobanu, Documente poloneze de la Mihai Racooiță, în „Revista arhivelor” LII(1975). nr. 4, p. 455-461. ’ Cf. și Constantin Rezachevici, Mircea cel Băii in și Moldova, în „Revista de istorie”, XXXIX (1986), nr. 8, p. 755, 761-762, nota 103. 8 I. C. Chițimia, Opera umanistului polon Martin Kromer și importanța ei pentru istoria și culluia poporului român, în „Romanoslavica”, XVIII(1972), p. 194, nota 3, citează un inventar din 1551 (ulterior transcris în cel din 1682) sub două cote : „Biblioteka Czartoryski (Cracovia), ms. 1052”, care nu mai există !, și „Biblioteka Narodowa (Varșovia) ms. 3358 Lat. F. IV 62 Z”, carc conține cu totul altceva. 8 Cf. Introducerea volumului, dc Roman Pollak, p. 14, și Polski Sioivnik Biograficzny (Dicționarul biografic polonez), XXVI, Wroclaw, Warszawa, Krakow, Gdarisk, Lodz, 1981, p. 30-32. 10 Constantin Rezachevici, Relațiile româno-polone în imagini inedite, în Noi cercetări în domeniul istoriei ai tei, București, 1983, p. 32 — 33, fig. 3. 11 Ibidem, p. 32. 12 Cf. și Ewa Snieăyriska-Stolot, Nagiobek Kazimierza Wielkiego (Piatra funerară a lui Cazimir cel Mare), Cracovia, 1985, lucrare care interesează cercetările în domeniul costumului dc curte din secolul XIV, inclusiv cel din țările române. 13 Amintesc cu acest prilej și lucrarea lui B. Prodeski, Szypka i Pleivna 1877 (Șipca și Plevna 1877), Varșovia, 1986, în care autorul nu pomenește nici un cuvînt despre participarea românilor la luptele pentru Plevna !, necunoscînd de altfel nici o lucrare românească despre războiul din 1877 ! A XVII-ACONFERINȚĂ INTERNAȚIONALĂ „EIRENE”. PARTICIPAREA ȘI CONTRIBUȚIA CERCETĂTORILOR ROMÂNI Cca de a XVII-ea Conferință internațională de studii clasice intitulată, semnificativ, Eirene, după numele zeiței păcii la vechii greci, s-a desfășurat la Berlin (R.D.G.), în perioada 11 — 15 august 1986. La lucrările conferinței, care au avut loc în clădirea Universității Humboldt, au par- ticipat istorici și filologi de formație clasică din aproape 20 de țări, ca : Republica Democrată Germană, România, Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, Uniunea Sovietică, Ungaria, Republica Federală Germania, S.U.A., Austria, Spania, Italia, Grecia, Japonia ș.a. Ponderea ca număr al participanților au avut-o cercetătorii din țările socialiste, în primul rînd cei din țara gazdă, acesta fiind un eveniment științific inițiat și organizat, pc rind, dc către forurile științifice de specialitate din țările socialite europene. Demn de subliniat este faptul că prima conferință „Eirene” a avut loc în țara noastră, la Eforie Nord, în anul 1960. Tot România a organizat conferința din 1972, desfășurată la Cluj-Napoca. Lucrările conferinței din acest an s-au axat pc problema Antichitatea și Europa. Centru și periferie în lumea antică, iar organizarea a aparținut Institutului Central pentru Istorie Veche și Arheologic al Academici dc Științe a R.D.G. In cadrul temei principale au fost organizate următoarele secțiuni : I Relațiile de schimb istoric și cultural intre antichitatea grcco-romană și „barbaricnm”, cu subpunctelc : a) Marea Neagră și spațiul balcanic și b) Europa dc vest și centrală; II Imaginea barbarilor în literatura, filosofia și științele antice; III Reprezen- tarea popoarelor străine in arta antică. S-au adăugat petru colocvii devenite tradiționale : 1 Cele mai noi descoperiri arheologice, 2 Colocviul dc miccnologic, 3 Receptarea antichității dc cărtc societatea socialistă, 4 Simpoiion asupra istoriei antichității tirzii. Conferința a fost deschisă prin citcva referate cu caracter general, dintre care men- ționăm : Centru și peiifeiie in lumea antică, susținut de prof. dr. J. Ilerrmann, de la Insti- tutul Central pentru Istorie Veche și Arheologie din Berlin ; Colonizarea greacă pe coasta de nord a Mării Negre și lumea jiyJ0V dc 'a Institutul dc Arheo- 7 — c. 1032 313 logie al Academiei de Științe a U.R.S.S.; Schimburi istorice și culturale intre popoarele antice și barbari în spațiul balcanic, prezentat de prof. dr. V. Velkov de la Academia de Științe a R. P. Bulgaria: Barbarii în literatura antică, susținut de prof. dr. Zs. Ritoăk, de la Academia de Științe a R. P. Ungară ; Barbarii și iaeologia-puterii în filosofia antică, al prof. dr. R. Miiller de la Institutul Central pentru Istorie Veche și Arheologie din Berlin. Toate aceste referate principale au fost prezentate In ședința plenară din prima zi a lucrărilor. în continuare, con- ferința s-a desfășurat pe secțiuni. Dintre comunicările prezentate de către ceilalți participanți, considerăm că s-au reliefat următoarele : J. Werner, Greci și barbari. Despre conștiința etnică și a limbii voibite în epopeea greacă; D. Metzler, Etnografia greacă sub aspect istorico-didactic; L. I. Gracianskaia, Barbarii nordici în literatura elenistico-romană: tradiție și realitate; R. Schottlaender, Cum vede Eschil popoarele baibare; M. Taceva, Regii traci și coloniile de pe litoralul pontic; E. Staerman, Barbarii în realitate și în idealizarea ideologiei romane a seeco- lelor 1—tll ș.a. Contribuția românească poate fi considerată, fără greșeală, ca importantă. Au fost prezentate comunicări interesante, fundamentate șitiințific și bine primite de către auditoriu. Au susținut lucrări următorii cercetători români : la secțiunea I-a, Al. Avram, Relațiile comerciale dintre Histiia și Thassos în lumina ștampilelor de amfore; P. Alexandrescu, Geți, sciți și perși și distiugerea Histriei; Cr. Matei, Flota romană în războaiele daco-romane; Al. Barnea, Rolul civilizației romane Urzii la Dunărea de Jos; la secțiunea a II-a, A. Piatkowski, Problema egalității naturale intre greci și „baibari”; M. Vasilescu, Eleni și barbari în epopeile homerice; Gh. Ceaușescu, Augustus „Elenizatorul" lumii. Comentariu asupra lui Philon, Legatio ad Gaium, 143—147” ; D. Negrescu, Tradiția apostolică ancțreană în spațiul carpato- danubiano-pontic și textele antichității Urzii; L. Franga, Gabranus. Concordanțe onomatolOgice balcanice vechi; la secțiunea a IH-a, M. Bărbulescu, Scenele mitologice din Dacia romană-ele- mente ale culturii clasice și R. Donciu, Scene triumfale reprezentînd barbari in lumina emisiuni- lor monetare impciiale. în aceeași ordine de idei, citeva dintre ședințele desfășurate pe secțiuni au fost con- duse de către cercetători români, ca A. Piatkowski și Gh. Ceaușescu la secțiunea a H-a-, sau Al. Barnea la colocviul de arheologie. Prezența românească s-a făcut remarcată și cu prilejul discuțiilor pe marginea comunicărilor prezentate, toate purtate in spiritul obiectivitătii științifice. Conferința a luat sfîrșit tot printr-o ședință plenară, în care președinții diferitelor sec- țiuni au prezentat concluziile, apreciind înaltul conținut științific al comunicărilor susținute, care au cuprins o mare varietate de discipline legate de studiul antichității clasice. A fost apreciat și spiritul critic și obiectiv al discuțiilor purtate, acestea îmbogățind conținutul știin- țific al lucrărilor. în încheiere, s-a hotărît ca următoarea conferință „Eirene” să aibă loc la Budapesta. Ramiro Donciu AL XVII-LEA CONGRES INTERNAȚIONAL DE GENEALOGIE ȘI HERALDICĂ DE LA LISABONA Congresul desfășurat la Lisabona (8 — 13 septembrie 1986) a reunit circa 200 de spe- cialiști din 27 de țări din Europa, America și Africa. Printre cele 21 de state europene s-au Înregistrat prezente dintre țările socialiste R.D.G., România și Ungaria. Printre participanți predominanța au avut-o ibericii și latino-americanii. în cadrul reuniunii au fost prezentate în jurul a 60 de comunicări, majoritatea aparținînd domeniului heraldicei. Unele comunicări s-au referit la heraldica de stat din Portugalia, Prusia, Sicilia și Brazilia. Au fost abordate și probleme de heraldică comparată. Heraldica militară a făcut obiectul unor comunicări referitoare la armoariile forțelor armate finlandeze, norvegiene ori scoțiene, forțelor navele portugheze și finlandeze, forțelor aeriene portugheze. într-o comunicare au fost prezentate armoariile militare ungare din secolele XIII—XIV. Blazoanele nobiliare portugheze, emble- mele heraldice în India, heraldica în Imperiul Bizantin, blazoane spaniolo-evreești și spaniolo- arabe, heraldica san-marineză, elementele exotice în heraldica din Olanda de sud, relația dintre heraldică și drept în Germania, stemele familiei d’Este, heraldica regională și municipală a Repu- blicii Gabon, corelări heraldice dinre Anglia și Europa, ori blazoanele „vorbitoare” (parlan- tes) și, în sfîrșit,- aplicarea informaticii în cercetările heraldice au reprezentat subiectele altor comunicări Înfățișate Congresului. în domeniul genealogiei, au stat in atenție familiile Orsini, Albuquerque, legăturile unor principii portughezi cu Olanda, relațiile cavalerești dintre Polonia și Portugalia in Evul Mediu, legăturile genealogice portugheze-și genea- 314 logia m ecjievală. A mai fost prezentat fondul Moruzi de la Atena și de asemenea biografia lui Panaiot Nicusios, primul mare dragoman al Porții. Au fost înfățișate și unele comunicări cu un caracter mai generalizat : relația dintre individ, familie și grup social; structurile puterii și rețelele famliiare nobiliare în Franța de sud și în nordul Peninsulei Iberice în secolele VIII- X; armoariile medievale engleze și stema „regelui Vlahiei”. într-o comunicare — realizată în colaborare cu Irina Gavrilă — am prezentat unele concluzii rezultate din analiza canti- tativă efectuată asupra dregătoriilor de treapta a doua și a treia în Țara Românească în peri- oada fanariotă. Analiza cantitativă a demonstrat categorica întîietate a boierimii pămintene asupra celei grecești și pe de altă parte în sinul boierimii pămintene aceiași categorică întîie- tate a marei boierimi chiar și in privința dregătoriilor inferioare. Congresul- de la Lisabona a ocazionat un larg schimb de opinii, fiecare comunicare fiind urmată de o dezbatere amplă, înlesnindu-se aprecierea comparată a fenomenelor heraldice, o mai bună-înțelegere a corelărilor genealogice. Primăria capitalei portugheze, ca și Muzeul Marinei au oferit congresiștilor cîte o recepție, cea din urmă precedată de o foarte interesantă expoziție de' heraldică navală. Tot cu' prilejul celui de-al XVII-lea Congres Internațional de Genealogie și Heraldică a avut loc și o adunare generală a Confederației Internaționale de Genealogie și Heraldică, leînnoindu-se biroul. Cecil Humphery-Smith a fost ales ca nou președinte, spaniolul Faustino Menendez Pidal ca prim-vicepreședinte, iar portughezul Antonio Pedro de S. A. Si meiro ca vicepreședinte. Printre membrii biroului, în calitate dc consilier pentru Europa de răsărit și de sud-est, a fost reales și reprezentantul României în acest organism internațional. A fost fixată data de întrunire a viitorului Congres, cel de-al XVIII-lea, In orașul Innsbruck din Austria (septembrie 1988). Dan Berindei www.dacoromanica.ro 315 CARTEA ROMÂNEASCĂ ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE ALEXANDRU ANDRONIC, Iașii pînă la mijlocul secolului al XVII-lea. Geneză și evoluție, Edit. Junimea, Iași, 1986, 142 p. Recenta apariție a volumului elaborat de istoricul și arheologul Al. Andronic se înscrie printre lucrările cele mai de seamă existente pină acum In istoriografia românească privind istoria orașelor din țara noastră in evul mediu. Din lectura textului, redactat cu multă Îngri- jire și competență, se recunoaște ușor că cl face parte, ca primă formă, din teza de doctorat pe care a susținut-o cu succes la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca în urmă cu mai bine dc un deceniu, in schimb elaborarea lucrării in actuala formă reprezintă o muncă științi- fică desfășurată timp de aproape un sfert de secol pe de o parte in biblioteci iar pe de alta pe șantierele arheologice pe raza orașului Iași dar și in alte așezări urbane din Moldova încheiată cu descoperirea unui foarte bogat material arheologic de o inestimabilă valoare. Din lectura lucrării oricare cititor avertizat sau nu remarcă mai întii marea varietate a izvoarelor istorice folosite (arheologice, documentare, narative, numismatice, cartografice) și apoi interpretarea acestora în mod științific de pe pozițiile materialismului istoric și dialectic, în ceea ce privește structura lucrării, judicios întocmită, ea reflectă cele mai importante aspecte ale temei abordate. Cele șapte capitole reprezentind fiecare din clc in egala măsură preocupări speciale cu care ne-am obișnuit de mult ale autorului de lungul întregii sale activități științifice, și anume: I. Istoriografia; II. Cadrul fizico-geografic; III. Locuirea pe leritoriul Iașilor pînă în feudalismul timpuriu; IV. Numele lașilor; V. începuturile vieții urbane la lași; VI. Cetatea lașilor în secolele XV—XVI; VII. Iașii — capitală a Moldovei. Concluziile care însoțesc fie- care din aceste capitole ne dezvăluie faptul că încă din secolul al XVIII-lea istoricii români au fost preocupați să-și explice vechimea orașului Iași, că cercetările arheologice sistematice de teren și dc salvare de la Iași și din împrejurimi au început din 1950 și au continuat an de an pînă in zilele noastre și chiar continuă și în viitor, că cca mai veche locuire umană pe teri- toriul orașului Iași a fost surprinsă încă din paleoliticul inferior (cca 200.000 î.e.n.) și că de atunci pină în secolul al XVII-lea s-a constatat o permanentă locuire, că numele orașului Iași provine de la întemeietorul său, stăpinul așezării așa cum de altfel s-a menținut în tra- diția populară și a fost consemnat de contemporanii din secolul al XVII-lea, că Iașii ca așezare rurală inițial a cunoscut un lung proces de urbanizare constatat încă de la sfîrșitul secolului al XIV-lea, că stabilirea curții domnești în acest loc (începutul secolului al XV-lea) a avut un rol precumpănitor favorizînd și grăbind desăvîrșirera acestui proces încheiat în epoca domniei lui Ștefan ccl Marc, că data de 1388 (în 1988 se vor împlini 600 de ani de atestare documentara) este cea mai veche și mai sigură mențiune într-un izvor istoric relativ la orașul Iași, că la geneza și dezvoltarea așezării și-au adus un aport precumpănitor ba chiar în exclusivitate populația locală. Din acest punct de vedere, modul cum a fost abordată dc autor multitudinea acestor aspecte ale problemei este nu numai un exemplu dovedit cu material arheologic de mare valoare a continuității de locuire de-a lungul mai multor epoci istorice (din paleoliticul inferior pînă la mijlocul secolului al XVII-lea) pe teritoriul onșului Iași dar totodată un model în ceea ce privește respingerea vechii teorii neștiințifice a colonizării cu elemente străine a celor mai multe așezări urbane din țara noastră în acea vreme. Tot atit de importante sînt și afirmațiile autorului privind dezvoltarea orașului Iași, inclusiv cetatea dc apărare în perioada cind a fost numai reședință domnească și i' poi după ce a devenit capitala Moldovei, începînd din vreme domniei lui Alexandru LăpuȘneanu. în această parte a lucrării sint studiate temeinic pe baza izvoarelor documentare, narative și arheologice, evoluția perimetrului așezării urbane, evaluarea demografică a localnicilor, viața economică, nu numai dezvoltarea meșteșugarilor dar și a comerțului (intern și extern și de tranzit), orga- nizarea administrativă și militară în comparație cu modul de dezvoltare al altor așezări .urbane din Moldova ca de ex. Roman, Suceava, Vaslui, Cotnari, Hirlău. în concluziile generale, trecînd în revistă pe cele parțiale autorul ajunge la o încheiere deloc surprinzătoare, in schimb care trebuie reținută și valorificată in lucrărilc dc specialitate și anume că pc teritoriul orașului Iași „s-a desfășurat o amplă activitate umană pe parcursul tuturor etapelor cronologice ale evoluției de la sat la oraș, Iașii d> venind in virturea procesul de urbanizare, nu centru urban medieval cu nimic mai prejos dc clic centre similare ale lumi civilizate în evul mediu european.” (p. 77). Cum era și firesc lucrarea este însoțită dc o foarte bogată ilustrație (in total 55 dc figuri alcătuită din planuri, hărți, schițe, facsimile, reproduceri foto ale mîtcrialulvi arheologic aualiz-it in special ceramică locală și dc import, arme., unelte, nodoabc etc. descoperit în www.dacoromamca.ro 316 săpăturile arheologice, desene de mare finețe, imagini ale diferitelor șantiere care au funcționat in ultimilc trei decenii In parte cea mai veche a orașului, precum și un indice general foarte util în cazul unei astfel de lucrări. In concluzie ne permitem să afirmăm că volumul de față reprezintă o remarcabilă con- tribuție la cunoașterea istorici orașului Iași de-a lungul unui timp foarte îndelungat (200 000 î.e.n. — mijlocul secolului al XVII-lea), că cuprinde el o argumentare științifică bazată pe izvoare istorice privind continuitatea de locuire pe tetitoriul orașluui Iași a populației autoh- tone și mai tirziu celei românești, că publicarea volumului reprezintă o valoroasă contribuția la Îmbogățirea istoriografiei românești dar și europene privind istoria orașelor in evul mediu in această parte a continentului nostru. Din acest punct dc vedere salutăm amplul rezumat in limba franceză care însoțește lucrarea, și prin intermediul căruia contribuția colegului nostru ■este făcută cunoscută și specialiștilor de peste hotare. Constantin Șcrban "VL. TREBICI, ION GHINOIU, Demografie și etnografie, Edit. științifică >i enciclopedică, București, 1986, 325 p. Lucrarea este, după cum afirmă chiar autorii, un studiu care încearcă pentru prima oară o sinteză o celor două discipline, avind drept scop determinarea modelelor demografice populare (sau, mai bine zis, tradiționale) românești. Dacă pentru cercetarea societății con- temporane românești, acest studiu are o importanță pe care este inutil să o mai subliniem, el este, in egală măsură, și o lucrare de referință pentru cercetările dc demografie istorică și, în general, pentru cercetarea istoriei societății românești. Este o lucrare de referință în primul rînd pentru că este prima care, într-un demers interdisciplinar, studiază comportamentele tradiționale românești față dc principalele evenimente demografice. în al doilea rînd, lucra- rea Se impune atenției tutu or celor prcoclpați de istoria societății tradiționale românești prin posibilele direcții dc cercetare pe care le sugerează. Avind in vedere partea de noutate .adusă de accată carte, nu mă voi opri decît asupra celei de-a doua secțiuni, intitulate „Etnografie”. Dar, nu înainte dc a atrage atenția asupra unor idei din Introducere, legale de cadrul teritorial al analizei demografice. Mai întîi, sc remarcă încadrarea României, alături dc Bulgaria și Iugoslavia, într-o zonă dc convergență demografică, asemănătoare cu zonele de convergență culturală. Considerăm că studierea aprofundată a tendințelor demografice comune ale celor trei părți poate aduce o contribuție interesantă la înțelegerea zonei sud-est europene ca un spațiu cu o identitate proprie dc-a lungul istoriei. Pc dc altă parte, autorii se opresc și asupra vctrclor ctnoculturalc, așa cum au fost definite și delimitate de N. Dunăre în mai multe studii, dintre care însă unul esențial lipsește din bibliografia cărții : Teoria zonelor etnografice și vetrele etnoculturale de continuitate românească, în „Oltenia. Studii și comunicări”, Craiova, 111, 1981, p. 243—250. Amintim aici că — precum arată N. Dunăre — o caracteris- tică a acestor vetre etnoculturale este endogamia. Evident, situația a fost valabilă doar pentru societatea românească tradițională. Iată deci c chestiune care (alături de cea a migrațiilor intra- sau intcizonalc) stă în atenția demografici istorice. Altă idee carc merită a fi reținută din Introducere este necesitatea unor studii de ctnopsihologic pentru definirea modelului demografic tradițional românesc. Dar, după cum remarcă autorii, deosebirile de păreri dintre destul dc numeroșii cercetători sînt mari. Și, adăugăm noi unele dintre aceste studii (mai cu seamă cele recente) păcătuiesc prin omiterea unor aspecte negative, uitînd că datoria istoricului este să prezinte adevărul întreg. Acestea fiind spuse, să trecem la analiza secțiunii „Etnografie” din lucrare. Ea începe cu un capitol'intitulat „O viață de om-măsura timpului social”, care analizează perceperea timpu- lui și a unităților sale dc măsură în mentalitatea tradițională, precum și coordonatele timpului individual, ale „veacului de om” Autorii nu au putut folosi, din păcate, o altă carte deschiză- toare de drumuri, cea a sociologului EnieM Bernea, Cadre ale glndirit populare românești. Con- tribuții la reprezentarea spațiului, timpului și cauzalității, București, 1985, apărută cu doar cîteva luni iu urma celei recenzate aici. Trebuie spus că atît cartea lui E. Bernea, cît și acest capitol, vin — pc un drum difeiit— în intimpinarea uncia dintre cele mai interesante orien- tări din „la nonvclle histoire” : studierea imaginii timpului trăit de om și de societate. în continuare, autorii consacră cile nn capitol fiecărui eveniment demografic : naș_ terca, căsgtoria și moartea. Subliniem că abordarea acestor subiecte diferă dc cea clasică din folcloristica de pină acum, prin aceea că ca se face și din punctul de vedere al demografiei, nu doar al etnografici descriptive. Nu intenționez să fac o dare dc scamă asupra conținutului trr ti t în aceste capitole ,ci voi încerca să subliniez citcva chestiuni de interes pen tru demografia istorică propriu-zisă, ori pentHMWele llitfțrtMUfMȘ^'foaKHHâncști, în general. 317 Reținem mai întîi abordarea unor ritualuri pagme legate de naștere sau de moarte, care au supraviețuit cu tenacitate în cultura populară romanească, în condițiile creștinismului lipsit timp de un mileniu de o organizare ecleziastică superioară, fapt ce a generat unul dintre cele mai interesante cazuri de interculturalitate religioasă din lumea creștină. Este amintit obiceiul monedelor cu funcția de mărturie, împărțite participanților la un botez, arătîndu-se originea romană a acestui obicei și represupunîndu-se că „practica ținerii evidenței nașterilor prin mo- nede devenise din nou de actualitate în perioada migrațiilor, a persecuțiilor religioase (.. .) Este de presupus că în asemenea condiții neprielnice, evidența nașterilor era utilă și pentru a constata progresele noii dogme— creștinismul” (p. 221— 222). Mi se pare insă greu de de- monstrat această ipoteză a unei evidențe sui-generis a populației. în ceea ce privește căsătoria și familia, lucrarea ne prilejuiește evidențierea altor posi- bile direcții de cercetare, cu specială privite la epoca formării poporului român. Enumerînd interdicțiile la căsătorie, autorii se opresc și asupra endogamiei : „Pînă la începutul sec. XX, căsătoriile erau în mediul rural de tip endogam(...) Căsătoria in alt sat, mai ales in cazul fetelor, era dezaprobată de rude, consăteni, grupul de fete și flăcăi” (p. 239). Pe de altă parte, după cum arăta Mihai Pop, endogamia nu funcționează doar la nivelul satului, ci și la încă două trepte: cea a satelor învecinate și cea a zonei etnoculturale. Cu alte cuvinte, există și o exogamic a satului, dar numai in interiorul unei zone sau microzone endogame. Avînd în vedere această endogamie (totuși prea puțin studiată), se ridică două intrebări esențiale pentru istoria noastră: 1) cum se explică asimilarea migratorilor, caie s-a făcut prin căsătorii mixte?; 2) cum se explică unitatea limbii române, în condițiile fragmentării populației in grupuri sepa- rate, mai ales in condițiile vieții autarhice din mileniul I? în privința asimilării migratorilor, interdicția casă oriei cu străini (care a fost atît de severă în societatea tradițională) con- stituia și ea o piedică în înțelegerea acestui proces istoric. Trebuie să remarcăm însă că această asimilare a alogenilor s-a putut produce numai în măsura în care aceștia s-au creștinat — cum a fost cazul slavilor în sec. VI—IX. în Evul Mediu, deosebirea de reli- gie conta inai mult decît deosebirea etnică, și această situație a existat desigur și în epoca migrațiilor, cînd identitatea românilor în raport cu migratorii se definea nu doar prin con- știința originii romane, ci și prin credința creștină. A doua problemă ridicată de endogamia comunităților tradiționale este că ea pare a veni m contradicție cu unitatea etnolingvistică românească (am în vedere doar ramura dacoromână), într-adevăr, lipsa unor relații de ludenie între diversele comunități putea duce la evoluții di- vergente ale zonelor etnoculturale. însă, acest fapt pare a nu fi valabil decît în privința etno- psihologiei, putîndu-se defini anumite tipuri psihologice zonale. în ceea ce plivește unitatea limbii române, ea se explică prin migrația indivizilor și a comunităților în interiorul spațiului românesc — așa cum arată diferiți lingviști (S. Pușcariu, Al. Graur, Al. Niculescu) sau, dintr-un punct de vedere demoistoric, Șt. Ștefănescu (Demografia-dimensiune a istoriei, Timi- șoara, 1974, p. 46). De asemenea, Al. Graur arăta că unitatea etnolingvistică e specifică Europei orientale, fiind o consecință a tipului de feudalism din această zonă, ci re a permis pînă tîrziu o mare mobilitate a comunităților și indivizilor. La aceasta se adaugă păstoritul circulant. Astfel, endogamia trebuie corelată cu circulația și contactele permanente dintre vetrele etno- culturale. în această privință, autorii arată importanța nedeilor în stabilirea unor relații de ru- denie (dar. și economice și culturale) în interiorul zonelor etnocultun le și între ele. în orice caz, rămîne un deziderat al unei „istorii totale” românești studierea modului concret în care s-a menținut unitatea etnolingvistică românească în condițiile endogamiei. Al cincilea capitol : „Casa, satul și cimitirul. Semnificații etnografice și demografice” ridică și el unele probleme interesante din punct de vedere istoric și mai ales aiheologic. Prezen- tind obiceiul înmormîntării în apropierea casei decedatului, nu într-un cimitir obștesc (obicei păstrat pe alocuri pînă In secolul nostru), autorii presupun că această practică funerară arhaică” ar confirma ipoteza dispersiei demografice, singura soluție de supraviețuire a popu- lației tn fața nesiguranței politice, economice și a epidemiilor proliferate de populațiile migra- toare In evul mediu timpuriu. Evenimentele care au urmat In Dacia după retragerea romanilor au fost ostile concentrării populației în așezări mari. în aceste condiții, obiceiul îngropării morților în apropierea locuințelor reînvie, paralel cu scăderea bruscă a necropolelor din perioada migrațiilor. Cimitirele devin un fenomen de excepție, în timp ce mormintele risipite reprezintă un fenomen de masă” (p. 320). Ipoteza este într-adevăr logică, și ea este similară cu cea a lingvistului loan Pătruț („Cercetări lingvistice”, 1957, p. 285—286) după care românii în epoca migrațiilor fiind păstori transhumanți, n-au putut avea cimitire, ci numai morminte izolate, cuvintul folosit pentru „cimitir” fiind inițial „morminți”. Ipoteza a fost însă respinsă de G. Ivănescu (Istoria limbii romăne, Iași, 1980, p. 360—361). Ea nu este confirmată nici de arheologie. S-au descoperit numeroase așezări din sec. IV—XI, dar nu au fost găsite mor- minte în apropierea locuințelor. Rămîne, într-adevăr, o problemă obscură a arheologiei românești cvasi-iuexistența necropolelor în sec. V—Vil (în special în spațiul extracarpatic), dar credem că ipoteza formulată în această ca^^^^^yhrnimir.a Tft 318 Dincolo de aceste obiecții — totuși minore — cartea lui VI. Trebici și I. Gbinoiu rămine o contribuție interdisciplinară de un deosebit interes și, mai cu seamă, deschizătoare de dru- muri In cercetarea istorică românească. Alexandru Madgearu PlEEBE CHAUNU, La mort ă, Paris — XVI0, XVII0, XVIII0 siecles, Edit. Fayard, Paris, 1984, 543 p. Slntem nevoiți să începem mărturisirea că In clipa cînd am purces la scrierea rindurilor care urmează ne-am Întrebat dacă o simplă recenzie este suficientă pentru lucrarea oferită acum de Pietre Chaunu. Ținlnd seama de personalitatea autorului și mai ales de conținutul cărții La mort â Paris — XVIe, XVlle, XVlllc siecles problema care ni s-a ridicat în față poate primi numai răspunsul că o prezentare redă numai o imagine pală a întregului conținut. Născut în anul 1923 Pietre Chaunu a fost format în școala lui Marc Bloch și Lucien Lefebvre, fiind în prezent profesor la Universitatea Paris-Sorbonne, unde în anul 1973 a creat „Centre de Recherches d’Histoire Quantitative” și „Association Universitaire pour le respect de la vie”. Concomitent este și titularul unei catedre la Facultâ de Theologie Libre Reformee din Aix-en Provence. El s-a afirmat ca un profesor a cărui rodnicie pe tărimul științific a depă- șit cu mult obișnuitul : a scris peste 25 000 pagini tipărite grupate în peste 32 de volume, circa 1300 articole științifice cunoscute și citate în întreaga lume, atît în versiunea franceză, cît și în cele 14 limbi în care au fost traduse. Dintre ele mai cunoscute sînt La cioilisation nailon, Le iemps de Reformes și în fine La mort â Paiis remarcată și elogiată, imediat după apariție, de Emmanuel Leroy Ladurie. Paralel cu cercetarea profundă, în spe-ial a dificilului domeniu al istoriei mentalităților, Pietre Chaunu s-a remarcat ca un deschizător de drumuri în domeniul metodologiei. Ei a fost și a rămas unul dintre pionierii pledoariei pentru utilizarea ordinatoarelor în cercetarea isto- rică, dlnd un valoros exemplu personal prin Seoille et l’Allantique, ca și prin lucrarea discu- tată acum. Aceste calități au făcut să fie considerat unul dintre cei mai reputați specialiști in istoria ideilor contemporane, primind ca urmare inaltul titlu de „membre de 1’Institut”. Aparent, titlul seducător La mori â Paris circumscrie precis studierea fenomenului mor- talității la capitala Franței, iar adaosul „XVI’, XVII’, XVIII’siecles” o raportează la perioada cuprinsă între începutul războaielor pentru cucerirea Italiei și „marea revoluție burgheză din Franța”. în realitate, istoricul francez, în prima parte, sugestiv numită „La parole des ori- gines”, face o adevărată istorie „â rebours’, căci pornind de la ideile și concepțiile oamenilor contemporani despre moarte, va ajunge treptat la epoca anunțată prin titlu, analizată și co- mentată în partea a doua denumită „L’Approche”. Spațial, lucrarea curpinde întreaga lume creștină de confesiune catolică și reformată din Europa, extinzîndu-se uneori chiar pină la credințele orientale egiptene, indiene — (Carman, Samsava). în toată această lume rămine un punct de referință — Parisul, o legătură indisolubilă — atitudinea oamenilor față de moarte. Chaunu destăinuește din prima pagină că nu a preluat singur o povară prea grea pen- tru umerii săi. A fost coordonatorul unui grup de 58 persoane, de la studenți pînă la „maître de conference” și „maître de recherches”, care între 1970—1975 a lucrat într-un seminar poîa- rizator al întregii lumi universitare pariziene. Pietre Chaunu a preluat și prelucrat datele obți- nute în seminar, predindu-le tiparului abia în 1979. Epitafurile din cimitire, testamentele reunite în număr de peste 10.000 în celebrul Minulier de Paris, cuvîntările panegirice, vignetele, enluminurile, vitraliile, etc'. acest tot an- samblu numit pe scurt „Le discours eschatologique” a constituit baza documentară a lucrării. Noutatea a constat in faptul că s-a căutat să se utilizeze un complex de izvoare care nu au relie- fat exclusiv „la mort qu’on compte”, ci și „la mort qu’on sent”. în acest sens, „al morții care se simte”, Pietre Chaunu a dat valoarea reală, bine conturată, epitafurilor și testamentelor, ultimele constituind izvoarele de bază. Cu toate acestea, după opinia autorului, încă ele nu au fost exploatate exchaustiv. Aspectul „morții care se simte” arată limpede caracterul cărții : este o istorie a mentalității oamenilor asupra a doi termeni opuși, dar inseparabil: moartea și viața. Metoda întrebuințată de Pietre Chaunu a constat din strălucita Îmbinare a două teh- nici de lucru complementare : a lui Phillipe Aries, un fin observator, psiholog, literat, ana- list al psihologiei colective și a lui Michel Voveile, un scrupulos aplicator al riguroaselor și minu- țioaselor investigații bazate pe matematică. în partea centrală a cărții, a doua, autorul s-a aplecat atent asupra a ceea ce a In semnat moartea în mentalitatea oamenilor, privită oarecum prin prisma demografiei istorice „stlnca centrală a edificiului”nAaA«4uhdMaM^Mb»jUnte^ț^aM»pgrafIa istorică in mod îngust, 319 limitind-o la statistica deccdaților, ci a prnit-o ca știința care tace analiza fenomenului complex în profunzime. Cercetarea izvoarelor i-a permis să precizeze, sub aspect cantitativ, cauzele determi- nante ale deceselor. Cele mai multe au fost provocate de epidemii dintre care ciuma a deținut primatul. După ea urmează lipsa de cunoștințe și îngrijire medicală, foametea, etc. Discuția este începută dc la cadrul general — apariția și propagarea ciumei, domeniu unde s-a făcut larg apel la lucrările lui Jean Nocl Birabin. S-a stăruit mai mult asupra ciumei negre dintre 1348 1350 prezentată pe temeiul cercetărilor efectuate dc Elisabeth Carpcntier. Atunci, în unele localități ca Orvietto, s-a ajuns la situații îngrijorătoare: ritmul deceselor s-a ridicat 4—5 pe zi. Din fericire acestea au fost cazuri reduse ca arie spațială și limitate temporal la lunile iulie— august 1348. Aeecptînd o expresie plastică momentul ar putea fi numit o „explozie a morții”. In continuare sint marcați anii de apariție a ciumei în Europa secolelor al XVI-lea și al XVII- lea, conchizîndu-se asemeni lui Fcrnand Braudel, că nu poate fi stabilită nici o regulă în legă- tură cu acest teribil flagel. în schimb, depășindu-și predecesorii, în capitolul special intitulat „La peste”, dc altfel plin de date pentru demografi, Chaunu constată că molima lovește în special populația urbană. Cum populația orășenească nu depășea atunci 15% din totalul locui- torilor Europei, pierderile nu erau extrem de mari. Chaunu explică propagarea deosebită a ciumei în orașe și în sate deoarece in ultimele, populația era mai rară, contactele mai slabe, transmisibilitatea îngreunată. Celelalte cauze acceleratoare ale morții, însă, se manifestau cu aceiași vigoare în ambele medii. Ridicîndu-și problema mortalității în rîndul copiilor, Chaunu reușește să facă o analiză subtilă și profundă pe toate planurile. Mortalitatea endogamă se datorește în primul rînd igno- ranței, pc de o parte, a moașelor și medicilor, pornind dc la nașteri ades urmate dc tetanos, căci ombilicul era tăiat cu unghii murdare, pc de alta, a părinților care se grăbeau să respecte canoanele botezului chiar în condițiile iernilor aspre. Mortalitatea exogamă era consecința, în primul rînd, a lipsei dc grijă a acelor doici cărora le erau încredințați cel puțin 60% din copiii Parisului. Fiind preocupat dc „moartea care sc simte”, Chaunu demonstrează peremptoriu că moartea unui copil pînă la 5 ani nu afecta prea mult sufletul părinților care nu aveau timpul necesar pentru a sc atașa dc el. După această vîrstă faimoasele discursuri funebre din epitafuri și testamente grăiesc dcspie dureri greu de redat. Cifra maximă la care a ajuns mortalitatea infantilă în a doua jumătate a secolului al XVlI-lca, epoca cca mai bine ilustrată documentar, a fost de 5O2°/oo. Ea s-a menținut puțin timp, media apreciată ca normală fiind de 45O°/oo. Pentru ansamblul mortalității s-a apreciat că în perioada respectivă in Europa apuseană cifra medie a fost dc 35°/00, Parisul a făcut totdeauna o excepție. Fiind cel mai mare oraș al Europei, poate, al lumii — căci prin prisma galicanismului, Chaunu sc întreabă dacă Pekinul era un oraș — a fost caracterizat prin „putere și știință”, determinind regalitatea să-l apere. Autoritatea centrală și-a apărat eficace reședința : în ea totdeauna nu s-a depășit 20 dc morți pentru 1000 de locuitori. Pierre Chaunu compară această cifră cu cea din societățile moderne, industrializate, unde cifra indice este dc 10°/00 cu variații dc O,4°/oo și coinchide că este un semn incontestabil dc modernitate a Parisului. Este una dintre ideile centrale în jurul căreia țese o adevărată pledoarie. Fiind o carte de istoria mentalităților unde demogiafia este un suport, sc pune întrebarea care este pragul determinant pentru a crea prin mortalitate o stare de îngrijorare. în capitolul intitulat „Le seuil”, Chaunu demonstrează că neliniștea colectivă, chiar panica, apare cînd se constată existența a 50—60 morți la 1000 dc locuitori. Pentru Paris a fost un singur an, 1709, cînd ciuma, desinteria, foametea, grefate pe fondul insuccesului „Regelui Soare” au provocat îngrijorarea colectivă a locuitorilor orașului. Fiind numai o dată izolată, firesc, Chaunu a consi- derat-onn accident. După opinia autorului el poate fi comparatnumai cu situația extraordinară a Parisului din 1871, cînd din nou mortalitatea a devenit tulburătoare datorită foametei. Cum s-a reflectat fenomenul mortalității în conștiința oamenilor? Ce atitudine a fost adoptată față de ea ? Este problema centrală a cărții. Poate un răspuns sc dă prin titlul primu- lui capitol „II faut mqurir, madame, et tout â l’hcurc. . .”. Este exprimată conștiința omului că va muri redată cu măiestrie și talent dc filozof și exeget în discularea sagace a teoriilor averoiste și a operelor lui Dante, Pomponazzi, Descartes etc. Unul din solidele suporturi biblio- grafice ale lui Chaunu în această discuție, îmbucurător pentru noi îl constituie lucrări le lui Mircea Filiație, cu precădere Ilistoiie des croi/ances et des idees religieuses. Ultima parte a cărții a treia, „A l’ăpofpie moderne et ă Paris” este dedicată în întregime atitudinii omului modern și con- temporan, pină către 1976, în fața morții. Chaunu remarcă și atestă o continuitate dc atitudine încețjînd din veacul al XVI-lca cind a apărut o adevărată ars moriendi. Ei i-au fost Închinate cărți „culuminuri”, vitralii și numeroase discursuri testamentare. A fost forma dc manifestare a '•ivilizațici gestului, o prelungire a concepției medievale, mergind pînă la regizarea morții. Rămintnd în memorie, la sfîrșitul lecturii ca o carte fundamentală prin multitudinea și complexitatea problemelor abortțyțyțyWt>sofin sociologic, psihologic, 320 al mentalului colectiv, totuși Pietre Chaunu nu surprinde cum s-a situat deliberat pe poziția catolicului fervent al acceptării morții corpului și a supraviețuirii spiritului. In acest' sens lucrarea ajunge la o scădere nedorită pentru un savant dc talia autorului, cuvintele cu care În- cheie cartea. Radu-Șle/an Ciobanu LUIS SUAREZ FERNANDEZ, Les Juif8 espagnols au Moyen Âge, traduit de l’espagnol et prefaci par Râchel Israel-Amsaleg, Gallimard, Paris, 1983, 346 p. Cartea istoricului spaniol Luis Suarez Fcrnandez reprezintă o sinteză a tuturor studiilor făcute pină in prezent asupra vieții și culturii evreilor din Spania Înainte de 1492, anul expulzării lor, sinteză ce se remarcă printr-un spirit riguros și precis și care are la bază cele mai sigure izvoare documentare și narative. Lucrarea cuprinde zece capitole și are la sfirșit un număr important de note explicative (pp. 305—335) și o bogată bibliografie privitoare la problemele din fiecare capitol (pp. 337— 346). Chiar din primul capitol, introductiv, intitulat Problema evreiască tn evul media spanto’ (pp. 17—41) autorul arată că lucrarea sa reprezintă o încercare de răspuns la Întrebarea, din ce cauze, după o coexistență de mai bine de cinci secole, autoritățile creștine spaniole au ho- tărît eliminarea comunităților evreiești din țară? El nu-și propune să-și explice ce a Însemnat iudaismul spaniol, ci să analizeze compor- tamentul societății creștine față dc el și care au fost etapele dezvoltării acestui comportament. De asemenea autorul consideră că In Spania evreii au format in primul rtnd o minoritate reli- gioasă și nu etnică, instalată alături de societatea creștină care considera că reprezintă legiti- mitatea exclusivă. Dc aici decurge faptul că persecuțiile la care au fost supuși au avut, In cea mai mare parte, un caracter religios, antiiudaic, și nu rasial, antisemit, ceea ce corespunde men- talității medievale, după care apartenența la o anumită religie reprezintă și apartenența la un anumit popor. Capitolul următor, Evreii sub dominația musulmană (pp. 42—71), abordează problema- tica evoluției comunității evreiești din Spania dc la începuturile existenței sale și pînă la sfîrșitul secolului al Xl-lea, cînd invazia Almoravizilor duce la prăbușirea regatelor taifas. Evreii sînt atestați documentar pentru prima dată pe pămintul Peninsulei Iberice la înce- putul secolului al IV-lea e.n., dar este foarte probabil ca prezența lor aici să fi fost mai timpurie. Autorul este dc acord cu părerea, aproape unanimă, a altor istorici, după care evreii din Spania au sprijinit și au participat la invazia musulmană ca o reacție la presiunile tot mai mari la care erau supuși din partea monarhiei vizigote, hotărită să-i desființeze ca entitate religioasă aparte. Instaurarea dominației musulmane in Peninsulă a ușurat situația economică și juridică a evreilor, fără să le dea însă un statut de totală libertate. Iudaismul spaniol s-a consolidat prin venirea unui număr destul de important de evrei și prin stabilirea unor strînse legături cu Orientul, consolidare care s-a reflectat și pe plan cultural, printre poeții, filologii și filosofii acestei perioade rcmarcindu-se Ibn Gabirol(Avicebron), Ibn Paquda și Juda ha-Levi. Următoarele două capitole, Emigrarea spre regatele creștine (pp. 72—102) și Evreii in secolul al XlII-lea (pp. 103 — 133), urmăresc situația evreilor în secolele XI—XIII, situație ce se caracterizează prin fluxul emigraționist dinspre teritoriile stăpînite de musulmani spre rega- tele creștine și prin organizarea societății evreiești din teritoriile creștine. Curentul de emigrație a evreilor în direcția teritoriilor creștine începe odată cu prăbu- șirea califatului de la Cârdoba (1031) și cunoaște momente de maximă intensitate la sfirșitul secolului al Xl-lea și în a doua jumătate a secolului al XH-lea, atunci cind venirea Almoravi- zilor și Alinohazilor a provocat o radicalizare religioasă evidentă a societății musulmane din Spania și a dus la creșterea ostilității autorităților musulman? față de evrei. în același timp el a fost favorizat și de politica de protecție inauguaretă de Alfons al Vl-lca de Castilia (1072 1109), care, dind un nou impuls reconchistei, avea o stringentă nevoie de bani și dc oameni cu experiență în probleme financiare. La sfirșitul secolului al XH-lca, evreii instalați in Spania creștină Încep să se organizeze ca o soccictatc completă pe un teritoriu ocupat de o altă societate care nu putea Insă să-i asi- mileze datorită barierei de nctrecut culturale și religioase. Această societate era legată dc rege printr-o dependență personală și forma, practic, o parte din visteria regală căreia li plătea un tribut substanțial și regulat. Comunitatea evreiască a cunoscut o perioadă de avînt în timpul lui Alfons al Vlll-lca dc Castilia (1158—1214), cînd a căpătat structura unei piramide aslnd la bază pc agricultori și pe meșteșugari, iar în vîrf o adevărată aristocrație. între aceste categorii apar însă fricțiuni, iar societatea creștină începe să manjlcstc dc asemenea tendințe tot mai puțin amicale, în special față de tendințe care treptat se vor ex- 321 tinde și asupra restului populației evreiești, fiind manevrate și dirijate cu abilitate de biserică și de nobilimea feudală care se opunea politicii centralizatoare a monarhiei sprijinită de ban- cherii evrei. Capitolele V, VI și VII, Originea tensiunilor (pp. 134—163), Presiunea legislativă (pp. 164—204) și Evreii și revoluția Trastamara (pp. 205—222) analizează evoluția comunităților evreiești spaniole de la jumătatea secolului al XlII-lea pînă la pogromurile din 1391. Caracte- ristica acestei perioade este dată de ruptura tot mai evidentă dintre evrei și societatea creștină, ruptură care va atinge punctul culminant în 1931, dar care va cunoaște și anumite momente de atenuare. Intensificarea ciocnirilor dintre evrei și creștini a avut, după părerea autorului, mai multe cauze, și anume : depresiunea economică evidentă, care a provocat lupte chiar în interiorul cartierelor evreiești, neîncrederea tot mai mare a bisericii catolice față de orice in- fluență care putea explica luptele interne, efortul rabinic însuși, întreprins sub conducerea lui Salomon ibn Adrct, pentru a ameliora și fortifica viața spirituală a comunităților evreiești și, în fine, ura nobilimii centrifuge împotriva evreilor, considerați ca element dc sprijin al tendințe- lor centralizatoare monarhice. Propaganda antievreiască, consideră autorul, dezlănțuită și în- treținută de clasele dominante din societatea creștină, nobilime, clerul inall și patriciatul orașelor, avea trei resorturi principale : bogăția evreilor, participarea lor la aparatul fiscal guvernamental și rezistența religioasă revigorată. Creșterea tensiunilor s-a materializat, în primul rind, printr-o intensificare fără precedent a presiunii legislative la care au fost supuse comunitățile evreiești cu începere din 1293. Astfel, începtnd cu cortcsurile din acest an de la Valladolid, continuind cu cele de la Duenas din 1313, cii sinodurilc de la Zamora din 1312 și Salamanca din 1335 și terminînd cu legile de la AyDon din 1412 s-a încercat formarea unui ansamblu coerent de măsuri pentru a face imposi- bilă viața evreilor care nu ar dori să-și părăsească religia. Deși aceste legi nu s-au aplicat în- totdeauna și peste tot, ele au reușit totuși, să pună bazele principiului izolării și separării creș- tinilor de evrei. în același timp, tensiunile dintre creștini și evrei au cunoscut și forme violente cum âr fi cele din timpul războiului civil din Castilia dintre Pedro I (1350—1369) și fratele său vitreg Henrie al Il-leă de Trastamara (1369—1379), încheiat cu victoria ultimului, care a însemnat, de fapt, și o victorie a nobilimii centrifuge, precum și cele din 1391 care formează subiectul capitolului VIII, Soluția finală (pp. 223—257). . ..Autorul arată că masacrele de evrei din 1391 nu au fost un eveniment brusc și nici izolat. Ele au făcut parte dintr-un program elaborat din primele decenii ale secolului al XIV- lea și care, s-a accelerat în ultimul său sfert. Important de remarcat este și faptul că ele nu au. avut un caracter rasial, antisemit, ci religios, antiiudaic. Conducătorii acestui program urmăreau ca obiectiv final „Soluția totală” a problemei evreiești prin intermediul unui botez general,.par cum acest lucru nu s-a putut realiza prin tăria argumentelor, clasele dominante au apelat la violență profitînd, pe de o parte, de ignoranța și misticismul specific epocii, iar pe d.e alță parte de slăbirea autorității monarhice, coroana aflîndu-se pe capul unui copil Hcnric al IlI-lea Bolnăviciosul (1390—1406). Xonul violențelor a fost dat la 6 iunie 1391 de instigațiile luț Fernando Marinez, arhi- diacon sj. vicar general al diecezei Sevilla. Cartierele evreiești (aljamas) din Scvilla, Madrid, Toledo, .Segovia, Crtrdoba, Valcncia etc., sint atacate și mulți din locuitorii lor sînt uciși. O situație Interesantă s-a petrecut la Barcelona. Aici o răscoală populară cu evidente trăsături sociale a fost deviată de clasa dominantă, dc patricieni, împotriva evreilor. De asemenea trebuie remarcat faptul că masacrele au ocolit regatul aragonez, unde regalitatea a reușit să țină si- tuația .sub control. Consecințele pogromurilor din 1391 au fost grave pentru iudaismul spaniol. El a fost zdrobit, dispersat și ruinat. încă din 1392 începe un proces de emigrare clandestină din Penin- sulă și în același timp comunitatea evreilor spanioli a fost împărțită în două : noii creștini și evrei) ■ propriu-ziși. Da,r, așa cum arată autorul, „soluția finală”, aceea a botezării tuturor evreilor spanioli, a eșuat flcfinitiv la începutul jccolului al XV-lea- în ciuda unor succese parțiale, a unei presiuni Icgis'lative crescînde și a masacrelor, majoritatea membrilor comunității evreiești nu și-au aban- donat religia, ceea ce explică și hotărîrea Regilor Catolici din 1492. Penultimul capitol al lucrării, Reconstrucția parțială (pp. 258—281) se ocupă de perioada cuprinșă între 1412 și 1492, cînd are loc o refacere parțială a comunităților evreiești din Spania, care culminează cu primii ani dc domnie ai Regilor Catolici. Cu toate acestea, consideră autorul, în general comunitatea evreiască a rămas mai săracă decît înainte și mai supusă la presiuni cu toate că..unii din membrii ei ajung din nou în grațiile regale. în schimb, ea este mult mai forti- ficată.sub aspect spiritual, cultural și ideologic, mai capabilă de rezistență în fața presiunilor venite din afară. ■Ultimul capitol Expulzarea evreilor (pp, 282—304), reprezintă și răspunsul pe care autorul încearcă să-l dea la întrebările ridicate pe parcursul întregii lucrări și mai ales la aceea cu privire la cauzele care i-au delțy^l^lt decretul din 31 martie 1492, 322 prin care evreii erau obligați fie să treacă ia creștinism, fie să părăsească Spania In decurs de cîteva luni. Autorul consideră, și In mare parte sîntem de acord cu el, că evreii au fost mai ales victime ale însuși aparatului pe care-1 ajutaseră să se construiască, acela al monarhiei centrali- zatoare și incipient absolutiste, de obiectivare a puterii și de identificare între suveranitatea colectivă a supușilor și persoana regelui, suveranul lor. Identificarea dintre rege, regină, teri- toriu și comunitate avea la bază ca factor fundamental religia. Identificîndu-se cu ea monarhul devine concentrarea, punctul culminant și sinteza comunității însăși, pe care trebuie să o ser- vească. în afara comunității nu există suveran, și în afara creștinismului nu există comunitate. Este de fapt un „maximum religios” față de care Spania va rămine fidelă pînă în secolul al XVIII-lea și pe care va încerca să-l impună Europei într-un anumit moment al istoriei. Deci politica Regilor Catolici față de evreii spanioli nu a avut un caracter etnic, antisemit, ci religios, antiiudaic. Dar, după opinia noastră, la această explicație mai trebuie adăugat și faptul-că Regii Catolici au inaugurat în Spania o politică dură și intransigentă atît în interior, cît și în'exterior. Această politică avea ca suport ideologic un adevărat fanatism religios catolic, apărarea religiei fiind și pretextul măsurilor luate împotriva populației musulmane în 1501, precum și acoperirea tuturor acțiunilor din exterior care vizau, nici mai mult nici mai puțin, decît dominația asu- pra întregii Europe, și poate chiar a întregii lumi. Bineînțeles că această politică și acest suport ideologic, preluate și continuate pînă la ultimele consecințe de urmașii Regilor Catolici, au avut urmări nefaste asupra țării și a poporului spaniol, care în ultimă instanță a fost obligat să plătească scump orgoliul și himerele claselor dominante. Nu putem încheia această scurtă prezentare fără a încerca să dăm un răspuns la o pro- blemă foarte importantă, după părerea noastră, dar pe care autorul o lasă nerezolvată. Este vorba de ostilitatea pe care în unele momente, anumite categorii din rîndul maselor populare au arătat-o față de comunitățile evreiești. Astfel, autorul vorbește în mai multe rînduri de ostilitatea populară față de evrei, care a culminat cu masacrele din 1391 și care a contribuit hotărîtor la adoptarea deciziei regilor catolici din 1492 (pp. 28—29 etc.). Alteori el vorbește de manipularea maselor dc către nobilime, biserică și patriciatul orășenesc, care căutau să cana- lizeze nemulțumirile sociale împotriva comunităților de evrei (pp. 236—237 etc.). La între- barea unde se află adevărul Luis Surrez Fernandez nu răspunde, deși s-ar fi impus acest lucru. Răspunsul, în concepția materialist-dialectică, științifică, a istoriei nu poate fi decît acela că, la fel ca în orice societate bazată pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producție și pe existența claselor cu interese antagoniste, și în Spania medievală clasele dominante au în- cercat și reușit, în anumite împrejurări, să dirijeze nemulțumirile sociale ale maselor împotriva altor-, profitind de ignoranța, misticismul și superstițiile care-1 apăsau aproape permanent pe omul medieval. De fapt este un model de aplicare a dictonului „divide et impera”. Eugen Denize www.dacoromanica.ro 323 REVISTA REVISTELOR DE ISTORIE * * * Przeszto.se deniograficzna polski. Materialy i studia, 15, Panstwowe Wydawnictwo Naukowe, Warszawa, 1984, 192 p. Sub egida Academici Poloneze dc Științe (Comitetul Științelor Deinogiaficc, Secția de Demografie Istorica) apare cu începere din 1967, cu o cadență quasi-anuală (nu s-a editat In 1968, 1973 și 1982) această importantă culegere dc materiale și studii dcmoistoricc 3, ajunsă acum-la voi. 15. Producția colegilor polonezi este bogată, așa incit — un număr relativ însemnat dc lucrări fiind găzduite și în multe alte periodice și culegeri — rcdactorul-șcf actual al publi- cației dădea, numai pentru șapte ani, o foarte lungă listă bibliografică 2, iar conturarea proble- maticii lucrărilor din secolul scurs dc la studiile esențiale ale lui Adolf Pawiriski (1881) și Tadcusz Korzon (1882, 1897) — cu care, după cum sc apreciază, demografia istorică din țara vecină devine o știință independentă — această conturare, realizată dc președintele actual al Secției dc Demografie Istorică, impune 168 dc note, cele mai multe conHnînd trimiteri la multe cărți și articole 3. Unele dintre ele — chiar dacă, după cîte sc parc, încă ncfolositc la noi — ne i ntereser ză directJ. Comitetul de redacție al culegerii, format din opt persoane, este condus dc valoroasa cercetătoare Ireiia Gieysztorowa, cunoscută dcmoistoricilor de la noi și prin prezența sa în România, in mai multe rinduri, printre care la Colocviul internațional dc demografic istorică de la Cluj-Napoca, pc care l-a și prezentat la Varșovia 5, precum și la ccl dc-al XV-lea Congres Internațional dc Științe Istorice din august 1980. în voi. 15 al PDP, dinsa sc adresează, Din pai tea redacției (p. 3—8), cu chemarea unor strinse contacte între Secția dc Demografic Isto- rică și cercetătorii, precum și universitarii din intreaga țară, interesați in problematica demo- grafică. Se expun problemele asupra cărora apare necesar a se concentra eforturile în viitorul apropiat: urmărirca rapidei dezvoltări a domeniului în lume, în ultimele decenii; studierea vechilor rate de creștere naturală și structuri demografice poloneze, pc baza registrelor paro- hiale și a rccensămintcior timpurii : in felul acesta se va ajunge la cunoașterea familiei și a mo- delului dc dezvoltare demografică în țară în acele perioade, la studii intcrdisciplinarc asupra secolului al XlX-lca, precum și la desfășurarea unei investigații regresive asupra veacurilor mai puțin informate. Se doreste creșterea, in volumele următoare, a numărului dărilor dc seamă, mai ales asupra literaturii străine, ceea ce va permite cunoașterea mai rapidă a noilor direcții de cercetare și a noilor rezultate, precum și integrarea forțclor poloneze în inițiative interna- ționale. I. Studii. Zjgmunt Sulbwski, Centenarul demografiei istorice poloneze (1882— 11)82 1 p. 9—35) trece în revistă izvoarele (cu începere de la informațiile sporadice din veacul al XII' 'ea și pînă la recensămintele din cel dc-al XIX-lea), precum și studiile dc după 1880 : expune concluziile asupra numărului populației în diferite perioade (din antichitate și pină după îm- părțirea Poloniei): investighează studiile bazate pe registrele cclcsiasticc, precum și pe alte sursc. Se propun pentru viitor cercetări mai ales asupra statisticilor dc populație din anii 1740—1918, ridicarea nivelului studiilor microrcgionalc, editarea de culegeri în limbi străine, precum și realizarea unei Schițe a demografiei istorice a Poloniei, în vederea cărcia sc publică un plan în Anexă. Edmund Piasccki studiază parohia Bejscc (voievodatul Kiclcc) în anii 1800—1960, pe baza rcgistrelor locale, cu folosirea tehnicii electronice (p. 37—57). Enoria — a cărei populație totală a evoluat de la 2204 indivizi (în 1800) la 4261 (în anul 1960) — constituie obiectul cerce- tării autorului în studii publicate cu începere din 1970 (dar pe o perioadă mult mai întinsă : 1586-1967). Andrzej Burzvnski se oprește asupra recensămintcior generale austriece în ținuturile poloneze, în anii 1869—1910 (p. 59—69), stabilind aspectele lor pozitive, dar și cele negative (posibilități limitate dc a compara informații, date de statisticile întocmite în ani diferiți; unele date nu sînt credibile; etc.). Se formulează direcții viitoare de cercetare pentru a se ajunge la corectările necesare ale reccnsămintelor amintite. Marcin Kaniler întocmește statistici asupra infractorilor din Pozuan, Cracovia și Kazi- mierz (în apropiere dc orașul precedent) în a doua jumătate a veacului al XVI-lea (p. 71 — 93) : țipul infracțiunii (diferențiat pe sexe), mediul de proveniență și struclura profesională a vino- vaților, evoluția anuală. în totulțyțiyțyș^jțț!0|lgihtWlr<5u>Aa/Zadobrcni 1 78 91 479 7 Sadtn/ora/Sadagura 1 254 338 1439 8 S«dou>a/Sadova 1 154 168 732 9 Samuel 6 u>(Samușeni ?) 1 56 66 304 10 Zamostie (Zamoștca?) 1 110 146 733 11 SI. Otilie/Sf. Ilic 1 119 148 702 12 Zos/awnn/Zastavna 1 215 281 1333 13 Salul Mare 1 106 127 602 14 S’udoiua/Sadova 1 157 196 962 15 Szerfcoulz/Șcrbăuți 1 114 122 643 16 Szi/szAoulz/Sișcăuți 1 94 118 551 17 Szeron’ce Wyzsze/Șerăuții de Sus 1 168 226 991 18 Szerott>ce Do/ne/Șcrăuții de Jos 1 52 70 347 19 Szipenica/Șipcniț 1 214 267 1238 20 SzipoZ/Șipol c 1 167 202 800 21 ■Sziiărazice/Șubrancți 1 180 205 978 22 Zeteniw (Săteni?) 1 ' 123 142 703 23 SeZefin/Zcletin 1 186 214 893 24 Seref/Siret 1 463 522 2282 25 Sinouc Wyzszy i Xizszy/ Sinăuții de Sus și dc Jos 1 113 131 621 26 1 SisrA'ouc/Șișcăuți 1 128 152 781 27 | SA'eja/Scheia | 1 106 148 641 ce trecuse de la înregistrare — el încetase de a mai denumi o așezare distinctă, fie pentru că a ajuns pînă la noi prea corupt; in aceste situații prezint o interpretare (între paranteze rotunde). Folosind documente, recensăminte, hărți, dicționare geografice etc., cercetători avizați ai satelor locului vor putea aduce precizări dc rigoare în lista de mai sus, pentru cunoaș- terea situației exacte a așezărilor, precum și a dinamicii lor seculare. Examinarea celor 27 de tirguri și sate — în lumina datelor de mai sus — induce însă imediat la cîteva importante concluzii: 1' Casele sînt mici, dc regulă cu o singură cameră și numai rareori cu două. Este o știre de precis conținut social, termometru al stării țărănimii (dar și a masei tîrgovcților, căci la Sadagura și Șiret situația este similară), în condițiile aservirii (Bucovina și partea dc nord a Moldovei de după 1774 erau zonă dc masivă, dacă nu chiar de aproape integrală dependență feudală 8) și ale dominației habsftffifafr dflCTWTmifinica Tft 325 2 Numărul mediu de membri pe casă este adesea ridicat (Runestie: .7; Zado- breni : 6,1 ; Zamostie : 6,7 ; etc.), uneori Insă mai redus (Rușii Mănăstioarei: 5 ; Sadova : 4,8 ; Șipote • 4,8; etc.). într-un alt sat bucovinean, pentru care dispunem acum de date pentru o perioadă mai Întinsă, situația evoluează in ambele sensuri (Tabel nr. 2). . Tabel nr. 2 Dimensiunea medie a gospodăriei în satul Horodnic de Jos, 1811-1850° Anul 1811 1816 1827 1838 1850 Dimensiunea medie 4,8 4,6 4,6 5,2 5,9 Marile fluctuații — observate atît pe orizontală (ce“le 27 de așezări la 1808), cît și pe verticală (același sat în decurs de 40 de ani) — arată că expresia realității este alterată și de inevitabilele inexactități ce se comit la conscrierile vremii (frecvent realizate neuniform în diferite localități, ori în aceeași așezare în diferite momente), dar mai ales de faptul că se tinde a se consemna nu familia, ci gospodăria sau chiar totalul persoanelor din aceeași casă. Or, aceasta include adesea anumite rude (de multe ori unii fii căsătoriți, cum întîlnim și-n alte vremi și locuri10), întotdeauna integrate în același circuit economic. De altminteri, pe întreafla Bucovină, numărul mediu de locuitori pe o casă este mare: 5,4 în anul 180011 și chiar 5,7 la 180812. 3 Nici una dintre așezările transcrise acum nu are cătune la 1808 : in evidențele ori- ginale există o rubrică specială, rămasă însă liberă la cele 27 de tîrguri și sate. Este ceea ce ne ajută să înțelegem sensul volumului — șocant de mare — al locuitorilor (în majoritatea cazurilor, el este de peste 500 in fiecare sat, in destul de multe — între 700 și 900 ! !) : înțele- gem că avem de-a face nu numai și nu atît cu urmările unei imigrații în Bucovina după anul 1774— din Transilvania13, din Moldova și părțile teritoriului său, aflate sub directă administrație otomană (Hotin, Bugeac)14, din Podolia, Galiția etc.15 (de altminteri, subzista și un puternic flux al transmigrației din Bucovina în Principatul Moldovei16) — , cît mai ales cu efectele amplului proces de contopire a așezărilor de pe o moșie (prin energica intervenție a stăpinului), în cursul secolului al XVIII-lea și la începutul celui următor, cunoscut în în- treaga Moldovă17, puternic conturat și in Bucovina după 1774 (mimăm) așezărilor urbane — 6 orașe și tirguri — răminind staționar, totalul satelor s-a redus de la 284 în martie 177718, la 259 in anul 180019; s-a afirmat chiar că această ultimă sumă „nach der Konzentricrung” ar fi provenit din 299 de sate20). A. Weiss publică și comentează conscripția din 1791 a parohiei catolice Wolsztyn (voievodatul Poznan ; p. 115—139). Se dau listele nominative ale celor 1134 de enoriași, așezați pe gospodării: sc indică relațiile de rudenie, sexul și vîrsta. Anna Siluch editează sinteza conscripțiilor de felul celei anterioare, alcătuite în 1790—1791 in 58 de parohii (p. 141—144). Maria Sierocka-Poăpieck introduce în circuitul cercetării un document din 1781, emis de epis- copul de Poznan și Varșovia, asupra Taxa iurium stolae pe dioceza Poznan, cu îndatoririle bănești la funeralii și botezuri. III. Scurte note. Se dau detalii despre : utilizarea în cercetările socio-demografice a informaticii (A. Wyczanski, p. 151—153); cursurile internaționale de demografie istorică de la Paris, în toamna anului 1981 (G. Kuklo, p. 154—156); intilnirilc cu istorici demografi la Paris in septembrie și la Praga în noiembrie 1982 (Irena Gieysztorowa, p. 157—161). Se tra- duce un articol al lui Franțois Lebrun (De la tlimographie historique â l’histoire des comporte- ments, 1952— 1982 ; p. 162—167) și se prezintă posibilitățile de folosire a recensămintelor din S.U.A. pentru cercetarea polonezilor, emigrați în secolul al XlX-lea și la Începutul celui următor (J. Paradysz, p. 168—170). IV. Ultima parte a anuarului conține nu numai recenzii (cum este ca intitulată: p. 171—178), ci și două note despre studiul demografiei istorice în sistemul de învățămint în Polonia (p. 179—186), bibliografia demografiei istorice din aceeași țară pe 1980—1982 (Janina Gawryiakowa, p. 187—188), precum și o prezentare a activității de cercetare a Secției de Demo- grafie Istorică pe anul 1981 (eadem, p. 189—190). La capătul parcurgerii culegerii, rămîi cu satisfacția întilnirii lucrului bine tăcut, de înaltă profesionalitate. Și atunc^WW.Q9O0EMHIffiiÎ6&.lK)gată acumulare succesivă de 326 date, fapte și concluzii, rezultat al unor eforturi de demografie veche — se creează premisele și pentru a se scrie o istorie a populației țării, dar și pentru a se realiza cercetări istorice multi- disciplinare, singurele capabile a duce la analize de substanță și deci la tabloul nuanțat, realist al istoriei societății. NOTE 1 Ulterior se abreviază PDP. 2 Ir.ena Gieysztorowa, Bibliografia polskiej demografii historycznej za lala 1911— 1911, In PDP, li, 1979, p. 199—215. Vide atque eadem, VVsfep, do demografii staropolskiej, PWN, Warszawa, 1976, p. 269-286. . ,?..Z. Sulowski, Stulecie polskiej demografii historycznej (1882— 1982), in PDP, 15, 1984, p. 9—35. • ’t -Exempli gratia : E. Vielrose, Przyczynek do demografii Galicji i Bukowiny iv drugiej dwierci XIX w. (Contribuție la demografia Galiției și Bucovinei în al doilea sfert al secolului al XlX-lea), în „Przeglșd Statystyczny”, 8, 1961, p. 137—153. 8 Irena Gieysztorowa, Miedzynarodowe Kolokwium Demografii Historycznej iv Cluj- Napoca (Bumunia), 5—1 IX 1911 r., în PDP, 11, 1979, p. 197-198. 6 M. de Serres, Voyage en Autriche..., III, Arthus Bertrand, Paris, 1814, p. 216—217. 7 Ghidul drumurilor din Bomânia, ed. I. Cămărășcscu, „Cultura Națională”, București, 1928. S-a comparat cu Plans des Bukowiner Districts..., 1773—1775 (lista localităților la Em. I. Emandi, C. Șerban, Contribufii dc geografie istorică la cunoașterea fenomenului demografic din nord-uestul Moldovei la sfîrșitul secolului al XVIII-lea, în „Suceava”, X, 1983, p. 511—519, Anexa 5). 8 D. Cantemir, Descripția antigui et hodierni status Moldaviae, ed. Gh. Guțu et al., Edi- tura Academiei, București, 1973, p. 298—299 (interp-etarea corectă a pasajului la C. Istrati, în „Cercetări agronomice în Moldova”, Iași, VI, oct.-dec. 1973, p. 146); A. Zachar et al., Entwiokelung... im Herzogthume Bukowina seit dem Jahre 1818... Separat-abdruck.. ., Wien, 1901, p. 8 ; R. Rosetti, Pămîntul, sătenii și stăpînii in Moldova, Socec & Co., București, 1907, p. 268; N. Grămadă, Sătenii și stăpînii în Bucovina între 1775 și 1848, Cernăuți, 1934, p. 31—32; Al. N. Rădulescu, în „Revista Istorică Română”, V—VI, 1935—1936, p. 462; etc. Tuturor categoriilor de săteni, inclusiv satele cîmpulungene (singurele, în întreaga provincie la 1775, jtăpîne ale moșiilor pe care erau dispuse : A. Zachar, loc. cit. ; N. Grămadă, loc. cit.), li s-a înrăutățit statului social după ocuparea teritoriului de către Habsburgi (N. lacoțjescu, Problema agrară în revoluția română de la 1848 în Bucovina, în „Revista de Istorie”, 36, 5, 1983, p.’ 456—457). 9 Ecaterina Nergnți, I. Prelipcean, Date cu privire la evoluția demografică ti unui sat bucovinean în secolele al XlX-lea și al XX-lea, în „Suceava”, VI —VII, 1979—1989, p. 249 (Tabel nr. 1), p. 257 (și Tabel nr. 8) ; calcul L.R. 10 Cu alt pcilej/L. Roman, Slatisliques fiscales et stalistiques dimographiques, ou les fausses apparences (Les Pays Boumains et autres regions europeennes aux XVe—XIXc siecles), în „Annales de Demographie Historique”, Paris, 1985, p. 261 — 262, 266/s-au prezen- zentat situații din Transilvania, Crișana și Maramureș în veacurile XVI—XVII și la 1810 ; Banat : in 1720 ; cele 5 județe muntene de peste Olt : la 1726. Fenomenul este atestat, de ase- menea, în alte provincii și perioade. 11 Die Bukowina zu Anțang des Jahres 1801 in alphabetischer Darstellung. Nach einer amtlichen Denkschrift, ed. J. Polek, Czernowitz, 1908, p. 11 ; I. I. Nistor, Bomânii și rutenii tn Bucovina. Studiu istoric și statistic, Socec & Co.— C. Sfetea, București —Viena—Lipsea, 1915, p. 128 (și n. 2); calcul L.R. 12 M. de Serres, loc. cit. (calcul L.R.) 13 I. I. Nistor, Bejenari ardeleni în Bucovina, în „Codrul Cosminului”, Cernăuți, II— III, 1925-1926, p. 454—456, 469-533 (la 1778 și anterior). 34 Ibidem, p. 466-467 (la 1784-1788 ; din Moldova - la 1832). 18 I. I. Nistor, Bomânii și rutenii..., p. 78—81, 94, 96, 99—102 etc.; J. Polek, Die Anfânge der deutschen Besiedelung der Bukowina unter der Militărverwallung (1774— 1786), Czernowitz, 1899 ; etc. Pentru migrația externă pe diferite direcții: Em. I. Emandi, C. Șerban, op. cit., p. 477-478, 496-^ffiy^.dacnrnrnflnicarn 327 18 F. J. Sulzer, Geschichte des Transalpinischen Daciens. .., I, Wien, 1781, p. 429; L. A. Gebhardi, Allgemeine Wellgeschichte. . ., LVII. Bând, Brunn, 1788, p. 351 (no.ta); Th. Codrescu, Uricariul. . ., VII—VIII, Iași, 1886 (catagrafia Moldovei din 1803/Condica tiiizilor), pass. („bejănari ot cordon”); J. Rohrer, Bemerkungen auf einer Beise. . ., Wien, 1804, p. 42 ; M. de Serres, op. cil., III, p. 218; Ecaterina Ncgruți, Informa/ii noi privind emigrările din Bucovina tn prima jumătate a secolului al XlX-lea, in „Suceava”, VIII, 1981, p. 257—263; L. Roman, in Apărarea sănătăfii ieri și azi. Studii, note și documente, ed. G. Brătcscu, Edit. Medicală, București, 1984, p. 137—138. 17 R. Rosetti, Pămîntul, sătenii și stăplnii tn Moldova, p. 108—109, 178, 311—312, 314; A. Oțetea, In Istoria Bomâniei, III, Editura Academiei, București, 1964, p.638 639; idem, Tudor Vladimirescu și revolu/ia din 1821, Edit. științifică, București, 1971, p. 49 (n. 29): etc. 18A. Fr. Biisching, Erdbeschreibung, II. Teii, Achte Auflage, Hamburg, 1788, p. 350. i’ Die Bukowina zu Anfang des Jahres 1801. . ., p. 19 ; J. Rohrer, op. cit., p. 42. i0Die Bukowina. . ., loc. cit. Intenționez a da in presa noastră Întreaga conscripție din 1808 a Bucovinei, atunci cînd voi obține și fragmentele anterioare, ^ditate de B. Kumor. Louis Boman www.dacoromanica.ro 328 „REVISTA DE ISTORIE” publică la prima parte studii, note și comunicări originale, de nivel științific superior, din domeniul istoriei vechi, medii, moderne și contemporane a României și universale. în partea a doua a revistei, de infor- mare științifică, sumarul este completat cu rubricile : Probleme ale istoriografiei contemporane. Cronica vieții științifice, Cartea românească și străină de istorie, tn care se publică materiale privitoare la manifestări științifice din țară și străi- nătate și slnt prezentate cele mai recente lucrări șl reviste de specialitate apărute tn țară și peste hotare. NOTĂ'CĂTRE AUTORI Autorii stnt rugați să trimită studiile, notele șl comunicările, precum și materialele ce se Încadrează In celelalte rubrici, dactilografiate la două rînduri, trimiterile infrapaginate fiind numerotate In continuare. De asemenea, docu- mentele vor fi dactilografiate, iar pentru cele in limbi străine se va anexa tra- ducerea. Ilustrațiile vor fi plasate la sfîrșitul textului. Numele autorilor va fi precedat de inițială, titlurile revistelor citate tn bibliografie vor fi prescurtate conform uzanțelor internaționale. Responsabilitatea asupra conținutului materialelor revine In exclusivitate autorilor. Manuscrisele nepublicate nu se restituie. Corespondența privind manuscrisele, schimbul de publicații se va trimite pe adresa Comitetului de Redacție, B-dul Aviatorilor, nr. 1, București — 71247. REVISTE PUBLICATE ÎN EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA • REVISTA DE ISTORIE • REVUE ROUMAINE D’HISTOIRE • STUDII ȘI CERCETĂRI DE ISTORIE VECHE ȘI ARHEOLOGIE • DACIA, REVUE D’ARCHfiOLOGIE ET D’HISTOIRE ANCIENNE • REVUE DES ETUDES SUD-EST EUROPfiENNES • STUDII ȘI CERCETĂRI DE ISTORIA ARTEI — SERIA ARTĂ PLASTICĂ — SERIA TEATRU-MUZICĂ-CINEMATOGRAFIE • REVUE ROUMAINE D’HISTOIRE DE L’ART ' — sErie beaux-arts - sErie thEâtre-musique-cinEma www.dacoromanica.ro DIN SUMARUL NUMERELOR VIITOARE Românii în cronica notarului anonim al regelui Bela. Orașele în Europa apuseană în Evul Mediu timpuriu. Dan al ll-lea, domn pînă la Marea cea Mare: tradiție și realitate. I n ccd agrar românesc din secolul al XV-lea. Regimul politico-cconomic al gurilor Dunării în secolul al XV-lea. Țările române la începutul secolului al XVII-lea. Economia țărilor române în secolul al XVII-lea. Elemente ale burgheziei incipiente în societatea fanariotă. întnnlarea consulatelor franceze în țările române și impactul asupra spi- ritului românesc. Regulamentul Organic în țările române. Armata și societatea românească 1859 — 1877. Viața socială a Spaniei în presa românească pînă la primul război mondial. Oamenii de știință și viața politică a României. Asj octe ale genezei „noului activism” al popoarelor din Ungaria (1900— 1905). România și țările balcanice în perioada 1900—1911. Considerații privind soeial-democrația germană 1869 — 1914. u România și criza renană (martie 1936). Belațiile culturale dintre România și Marca Britanie (1929—1939). 1 ' Asprele ale procesului de creare a Frontului Național Unit Autijaponez a 1 poporului chinez. i> Relațiile dintre Japonia și Germania în anii celui dc-al doilea război mondial. HM ISSO 5G7-G30 www.dacoromanica.ro Informația c. 2826 I Lei 15