ACADEMIA DE ȘTIINȚE SOCIALE ȘI POLITICE A REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA DIN SUMAR: 1 ■ : h CONFERINȚA NAȚIONALĂ A PARTIDULUI COMUNIST ROMÂN EVENI- MENT REMARCABIL ÎN VIAȚA ȚĂRII j U .1 1 ■ 40 DE AM DE LA PROCLAMAREA REPUBLICII _ H I • . | ' 'I i PROCLAMAREA REPUBLICII - REZULTAT AL PROCESULUI REVOLU ȚIONAR DIN ROMÂNIA i1 NICOLAE PETREANU PROGRESUL ECONOMIC ȘI SOCIAL AL ROMÂNIEI 1N ANII REPUBLICII GHEORGHE ^SURPAT ACTIVITATEA POLITICO-DIPLOMATICĂ PENTRU RECUNOAȘTEREA INTERNAȚIONALĂ A UNIRII TRANSILVANIEI Cy ROMÂNIA (II) ROMÂNIA ȘI CRIZA RENANĂ (MARTIE I , ION M. OPREA 1 I 'I , I I I 1938) DOCUMENTAR 1 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE INDEX ALFABETIC NICOLAE DASCÂLU CARTEA ROMÂNEASCĂ ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 12 TOMUL 40 1987 DECEMBRIE www.dacoromaiiica.ro EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA ACADEMIA DE ȘTIINȚE SOCIALE ȘI POLITICE A REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA SECȚIA DE ISTORIE ȘI ARHEOLOGIE COMITETUL DE REDACȚIE ȘTEFAN ȘTEFĂNESCU (redactor șef), ION APOSTOL (redac- tor șef adjunct) ; NICHITA ADĂNILOAIE, LUDOVIC DEMfiNY, GHEORGHE I. IONIȚĂ, AUREL LOGHIN, DAMASCHIN MIOC, ȘTEFAN OLTEANU, POMP1LIU TEODOR (membri). Prețul unui abonament este de 180 lei. în țară abonamentele se primesc la oficiile poștale și difuzorii de presă din întreprinderi și institut ii. Cititorii din străinătate se pot abona adresîndu-se la ROMPftES- FILATELIA Departamentul Export-Import-presă P.O. Box 12-201. Telex 10376 prsfi r — București, calea Griviței nr. 64 — 66. Manuscrisele, cărțile și revistele pentru schimb precum și orice corespondență se vor trimite pe adresa Comitetului de Redacție al revistei „REVISTA DE IS- TORIE”. Apare de 12 ori pe an. 71247— București, tel. 50.72.11 TOM 40, NR. 12 Decembrie 1987 SUMAR Conferința Națională a Partidului Comunist Român —eveniment remarcabil în viața țării 1157 40 DE ANI DE LA PROCLAMAREA REPUBLICII NICOLAE PETREANU, Proclamarea Republicii — rezultat al procesului revoluționar din România..................................................................1163 GIIEORGHE SURPAT, Progresul economic și social al României in anii Republicii . 1179 ★ ION M. OPREA, Activitatea politico-diplomatică pentru recunoașterea internațională a Unirii Transilvaniei cu România (II).......................................1193 NICOLAE DASCĂLU, România și criza renană (martie 1936)............................ 1205 DOCUMENTAR MIRCEA N. POPA, Considerații privind raporturile Europei cu lumea extraeuropcană la sfirșitul epocii modeme.........................................................1223 MIHAI MANEA, Contribuții la studiul politicii lordului Palmerston in Europa (1830 — 1848).......................................................................... 1229 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE Lectoratul de vară dc la Cluj-Napoca (Ion Șendrulescu) ; Călătorie de documentare in R. P. Bulgaria (Ioana Constanlinescu) ; Reuniunea anuală a Biroului Comisiei Internaționale de Istoriografie (Lucian Boia) ............... 1237 CARTEA ROMÂNEASCĂ ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE ION ALEXANDRESCU, Economia României în primii ani postbelici (I.94J—1947), Edit. științifică și enciclopedică, București, 1986, 290 p. (Traian Udrea) . . . 1241 * * * Cu viața zid la trecători, septembrie 1944 în Valea Crișului Alb, cuvînt înainte conf. dr. Mircea Mușat, Edit. militară, București, 1986, 230 p. (Valeriu Giuran) 1243 ALFRED GROSSER, Affaires exterieures. La politique de la l'rance 1944—1984, Flammarion, Paris, 1985, 347 p. (Ecaterina Stănescu).........1244 AN GEL COMALADA, Espaha: el ocaso de un parlamenta. 1921—1923, Edicioncs Peninsula, Barcelona, 1985, 174 p. (Ovidiu Bozgan) ............. 1246 * * * Index? alfabetic (Mihai Oprițescu) .................... 1249 ,Revista de istorie”, tom 40, ISTORIE TOME 40, N° 12 Decembre 1987 SOMMAIRE La Confdrence Naționale du Parti Communiste Roumain — dvdnement remarquable dans la vie du pays.........................................................1157 40e AA’NIVERSAIRE DE LA I’ItOd.AMATIOX DE LA RfiPUBLIQUE NICOLAE PETREANU, Laproclaination de la Republique—resultat duprocessus revolu- tionnaire de Roumanie..................................................1163 GHEORGHE SURPAT, Le progres econoinique et social de la Roumanie pendant les annees delaRdpublique .................................................1179 ★ ION M. OPREA, L’Activitd polilico-diplomatique pour la reconnaissance in- ternaționale de l’Union de la Transylvanie a la Roumanie (II)..........1193 NICOLAE DASCĂLU, La Roumanie et la crise rlienane (marș 1936).............. 1205 DOCUMENTAIRE MIRCEA N. POPA, Considdralions conccrnant les rapports de l’Europe avec le monde extraeuropedn â la fin de l’dpoquc moderne..................................1223 MIHAI MANEA, Contributions â dtude de la politique du lord Palmerston en Europe (1830-1848) .......................................... 1229 CHRONIQUE DE LA VIE SCIENTIFIQUE Le Lectorat d’dtd de Cluj-Napoca (Ion Șendrulescu); Voyage de documentation en R. P. Bulgarie (Ioana Conslantinescu) ; La reunion annuelle du Bureau de la Commission Internationale d’Historiographie (Lucian Boia)...................1237 LE LIVRE ROUMAIN ET ETRANGER D’HISTOIRE ION ALEXANDRESCU, Economia României in primii ani postbelici (1945—1947), (L’dconomie de la Roumanie pendant les premidres annees d’apres-querre (1945—1947)), Edit. științifică și enciclopedică, București, 1986, 290 p. (Traian Udrea)......................................................................1241 * * * Cu viața zid la trecători, septembrie 1944 în Valea Crișu/ui Alb (En dressant de nos corps muraille aux d6fi!6s, septembre 1944 dans la Valide du Criș Alb), avant- propos, maitre do confdrences dr. Mircea Mușat, Edit. militară, București, 1986, 230p. (ValeriuGiuran).......................................................1243 ALFRED GROSSER, Affaires exlfrieures. La politique de la France 1944— 1984, Flamma- rion, Paris. 1985, 347 p. (Ecalerina Stănescu)..............................1244 ANGEL COMALADA, Espana: el ocaso de un parlamenta. 1921— 1925, Ediciones Peninsula, Barcelona, 1985, 174 p. (Otiidiu Bozgan).........................1246 * * * Index alphabetique (Mihai Oprițcscu) . . . ..........................1249 „Revista de istorie”, tom 40^^ CONFERINȚA NAȚIONALĂ A PARTIDULUI COMUNIST ROMÂN— EVENIMENT REMARCABIL ÎN VIAȚA ȚĂRII Luna decembrie 1987 a înscris un eveniment politic deosebit în viața României socialiste : Conferința Națională a Partidului. Desfășu- rată într-o atmosferă de vastă mobilizare și intense eforturi creatoare ale întregului popor, Conferința Națională a analizat pătrunzător realitățile societății noastre și ale lumii contemporane și a definit cu clarviziune sar- cinile perioadei următoare și perspectivele dezvoltării pînă în orizontul anului 2000. A fost un forum de dezbatere lucidă și atentă a ansamblu- lui realității noastre economice, social-politice și culturale și a fiecărei pro- bleme semnificative a acestui ansamblu, un prilej de trecere în revistă a rezultatelor obținute și de reflexie evaluativă asupra celor realizate, în centrul lucrărilor Conferinței s-a aflat Raportul prezentat de tovarășul Nicolae Ceaușescu, secretar general al partidului, Cu privire la stadiul dezvoltării forțelor de producție, al societății socialiste în general, al relați- ilor de producție și sociale, al democrației muncitorești revoluționare, al perfecționării conducerii pe baza principiilor autoconducerii și autogesti- unii, al perfecționării și continuării procesului revoluționar în noua etapă de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate și de înaintare a României spre comunism. Document exemplar de gîndire social-politică, Raportul îmbină examenul riguros al condițiilor obiective și subiective constitutive proce- sului construirii socialismului în etapa actuală cu forța sintezei generali- zatoare a experienței și drumului parcurs de societatea noastră și cu capacitatea vizionară de predicție a perspectivei de dezvoltare în etapele următoare. în concepția secretarului general al partidului, revoluția, construcția socialismului și a comunismului constituie un proces dialectic continuu de dezvoltare economică și socială. în această lumină au fost analizate criteriile de periodizare ale procesului revoluționar, caracteristi- cile fiecărei etape, trăsăturile esențiale ale intercondiționării dintre dife- ritele momente ale construcției socialiste, parte integrantă a istoriei noas- tre naționale. Pentru domeniul istoriografiei aceste aprecieri capătă o semnificație deosebită, fiind puncte de reper și îndreptar metodologic pentru preocu- pările de specialitate. în uriașa transformare revoluționară a societății românești — arată tovarășul Nicolae Ceaușescu — se disting mai multe etape. în primii ani de după revoluția de eliberare socială și națională, odată cu participarea activă a României la războiul de eliberare a patriei și pentru zdrobirea fascismului, s-a trecut la refacerea economiei distruse de război, la înfăptuirea unor reforme sociale, a revoluției agrare. Trecerea la revoluția socialistă, în 1948, a pus capăt persistenței unor structuri și raporturi specifice vechii orînduiri, prin naționalizarea industriei și altor mijloace de producție. Cooperativizarea agriculturii a cerut o perioadă lungă de timp — din 1949 pînă în 1962 — încheind astfel procesul de organizare pe baze economice socialiste a tuturor sectoarelor de activi- „Revista de istorie”, tom 40, J0 1158 CONFERINȚA NAȚIONALA A PARTIDULUI COMUNIST ROMAN 2 tate. Practic, se poate spune că această perioadă a durat aproape 20 de ani în care s-a realizat organizarea pe baze socialiste a proprietății de stat și cooperatiste, a tuturor sectoarelor economice și sociale. Cu toate aceste realizări importante din economia noastră — arată tovarășul Nicolae Ceaușescu — patria noastră continua să rămînă încă o țară cu un nivel scăzut de dezvoltare. Reevaluarea situației și formularea, într-un spirit nou, a exigențelor dezvoltării accelerate a vieții economice și sociale sînt legate indisolubil de Congresul al IX-lea al partidului — moment novator și punct cardinal în istoria socialistă a patriei. Activi- tatea de consolidare a economiei socialiste, de intensificare a ritmului dez- voltării industriale și a celorlalte ramuri de activitate, de creștere puter- nică a producției agricole a necesitat o perioadă de circa 10 ani, permi- țînd trecerea la o nouă etapă a evoluției socialiste a României — etapa făuririi societății socialiste multilateral dezvoltate. în linii mari această etapă se va încheia la sfîrșitul celui de-al doilea mileniu și se va materiali- za nu numai în nivelul înalt al forțelor materiale — productive ale socie- tății, dar și în performanțe superioare în sfera raporturilor sociale, a condu- cerii și democratizării societății, a modelării spirituale și morale a oamenilor. în prezent — subliniază tovarășul Nicolae Ceaușescu — România se află într-o etapă hotărîtoare, în faza superioară a făuririi societății socialiste multilateral dezvoltate și creării condițiilor pentru trecere la edificarea societății comuniste. în acest cadru țara noastră e confruntată cu exigența ca pînă în 1990 să depășească stadiul de țară în curs de dezvol- tare și să treacă la un stadiu nou, superior, de țară socialistă mediu dez- voltată. Este caracteristic dealtfel că din punct de vedere al producției pe locuitor, România se află, încă de pe acum, la nivelul multor țări me- diu dezvoltate, iar în cîteva domenii importante chiar la nivelul unor țări cu un grad înalt de dezvoltare. Cu toate acestea arcul de timp care ne desparte de anul 2000 va fi o etapă de susținută impulsionare a forțelor de producție, de acumulări tehnice — materiale, de progres a tuturor sectoarelor de activitate, ar- monios și proporțional echilibrate, de afirmare puternică a avantajelor vieții și muncii socialiste, de înflorire culturală și spirituală a societății. Odată cu înfăptuirea Programului partidului, într-o perioadă de circa 50 de ani de la victoria noii orînduiri, în jurul anilor 2000, societa- tea socialistă multilateral dezvoltată va fi astfel realizată; socialismul își va afirma cu putere caracteristicile sale superioare în domeniile eco- nomic și social, al bunăstării materiale și spirituale a întregului popor, în dezvoltarea societății în toate domeniile. în această perspectivă cuprinzătoare Raportul a arătat că fiecare etapă, fiecare stadiu istoric impun o nouă sinteză între teorie și practică, menită să surprindă dinamica transformărilor, să despartă cu spirit re- voluționar noul de vechi și să asigure înaintarea societății pe trepte ascen- sionale de progres. Exigențele și problemele momentului actual își definesc astfel caracteristicile și trăsăturile cu deplină claritate. Ele sînt puse în evidență într-un cadru cuprinzător, organic articulat și intercorelat, în Raportul tovarășului Nicolae Ceaușescu. în domeniul economic o deosebită urgență o reclamă creșterea po- tențialului energetic, a și cărbune, ca și 3 CONFERINȚA (NAȚIONALA A PARTIDULUI COMUNIST ROMAN 1159 ridicarea eficienței sectoarelor industriei prelucrătoare, în special a ace- lora legate de accelerarea progresului tehnic: industria constructoare de mașini, industria chimică, siderurgică și metalurgică etc. Agricultura, aflată sub impactul noii revoluții agrare, aduce contri- buții sporite la dezvoltarea economiei naționale; totuși, în raport cu exi- gențele și sarcinile care îi sînt trasate urmează să-și îmbunătățească indi- catorii de producție și productivitate, spre a atinge un înalt nivel de re- colte stabile, pe măsura amplelor eforturi materiale de chimizare, irigare și desecare, de extindere a suprafețelor cultivate, de valorificare la maxi- mum a pămîntului — principala bogăție a țării. Desigur, sarcinile imediate care se află în fața diferitelor sectoare de activitate se conjugă cu obiectivele de ordin mai general și de durată, cu programele care urmăresc accentuarea factorilor calitativi ai activită- ții economice, intensificarea și modernizarea producției, valorificarea su- perioară a materiilor prime și a resurselor de energie, creșterea competi- tivității produselor românești, prin dobîndirea unor performanțe la nivel mondial în privința calității și a prețului lor de cost. Aceasta presupune nu numai o bază tehnică productivă corespunzătoare, ci și o riguroasă organizare a proceselor productive, o disciplină și responsabilitate exem- plare în toate sectoarele de activitate, profesionalitate, competență, pre- gătire de specialitate adecvată. înfăptuirea planurilor și programelor eco- nomico-sociale — a subliniat tovarășul Nicolae Ceaușescu — impune ca o necesitate obiectivă dezvoltarea și mai puternică a științei, a învăță- mîntului și culturii. Legarea mai strînsă a cercetării cu producția și invă- țămîntul, introducerea rapidă în producție a noilor realizări ale științei și tehnicii sînt comandamente imperioase ale timpului nostru. Dispuuînd de un înseninat potențial științific și de mînă de lucru calificată, secreta- rul general al partidului a subliniat necesitatea de a se spori substanțial preocupările pentru perfecționarea și reciclarea cunoștințelor muncito- rilor, specialiștilor, inginerilor, a tuturor oamenilor muncii. Spectrul cuprinzător al analizei cadrului obiectiv al societății și al rezultatelor activității depuse, atît într-o perspectivă mai îndelungată, cît și în perioada ultimilor ani premergători Conferinței, a permis examinarea aprofundată a problemelor de ordin organizatoric, politic-ideologic și cultural-științific pe care le implică procesul construcției socialiste în etapa actuală. Reține intens atenția preocuparea pentru optimizarea stilului și a metodelor de muncă, pentru creșterea spiritului de răspunde- re, a conștiinței critice și autocritice în vederea întăririi rolului conducător al partidului, a asigurării misiunii sale istorice, a înfăptuirii politicii in- terne și externe a partidului și statului nostru. Tovarășul Nicolae Ceaușescu aprevenitcu toată claritatea asupra efec- telor negative pe care le determină fenomenele de automulțumire și auto- liniștire, atitudinea de toleranță față delipsuri, autocritica și critica formală, neîntărită de hotărîrea depășirii stărilor negative și de raportarea responsa- bilă față de aceste fenomene. Ca partid aureolat de o tradiție îndelungată de luptă, de acțiune și de gîndire novatoare, Partidul comuniștilor români — a arătat tovarășul Nicolae Ceaușescu — socotește atitudinea revoluționară în muncă, respectarea normelor vieții de partid și de stat drept o valoare esențială a societății socialiste care trebuie apărată, cultivată și dezvolta- tă cu fermitate și devoterotaalHafcnmrtmti^^ 1160 CONFERINȚA NAȚIONALA A PARTIDULUI COMUNIST ROMAN 4 Păstrarea mereu vie a idealurilor socialiste, dezvoltarea spiritului militant și a conștiinței socialiste se înscriu, de aceea, printre prioritățile activității ideologice. în noua etapă a dezvoltării societății românești—subli- niază secretarul general al partidului—nu numai că nu se diminuează impor- tanța activității ideologice, ci, dimpotrivă, ea se accentuează și devine tot mai relevantă. Laolaltă cu orizontul larg de înțelegere și cunoaștere, proble- mele lumii contemporane cer angajare, fermitate în aprecieri și judecăți, pre- cizie în orientare. Atașamentul la principiile socialismului științific, con- cepțiile și tezele formulate în Programul partidului și Programul ideologic, în hotăririle Congreselor, conferințelor și plenarelor Comitetului Central constituie reperele inestimabile ale muncii și activității de educație poli- tico-ideologică. Obiectivele istorice înscrise în actualul cincinal și, în perspectivă pînă în anul 2000, își află chezășia realizării tocmai în afirma- rea mai puternică a rolului conducător al partidului, în spiritul de anga- jare și de mobilizare al întregului popor, în claritatea orientărilor și opțiu- nilor noastre. De la înalta tribună a Conferinței, tovarășul Nicolae Ceaușescu a pus în lumină întreaga bogăție de conținut a tezei cu privire la făurirea societății socialiste cu poporul și pentru popor. Este, am putea spune, cheia de boltă a edificiului socialist, momentul care polarizează eforturile și aspirațiile întregii societăți, care inspiră acțiunea și gindirea partidului. Acest principiu dezvăluie sensul rezultatelor obținute și al obiectivelor de viitor; el dinamizează energiile întregii națiuni spre noi înfăptuiri de muncă, de creație, de progres continuu al patriei. Istoriografia își regăsește din plin în conținutul și în spiritul documen- telor și hotărârilor ConferințeiNaționale a partidului, a Eaportidui tovarășu- lui Nicolae Ceaușescu, sarcini și îndreptări de -vuitor, temeiuri de anga- jare și perfecționare. Așa cum am amintit, Paportul trasează în linii de mare claritate tabloul sintetic al dezvoltării societății românești în anii socialismului, în special în perioada de după Congresul al IX-lea al partidului. Orice cercetare istorică preocupată de epoca inaugurată de Congresul al IX-lea și în general de istoria ultimelor patru decenii va integra, astfel, demersului său explicativ caracterizările proceselor și fenomenelor epocii, după cum va apela la concluziile metodologice pe care le conțin aceste caracterizări. Documentele pun, printre altele, în evidență necesitatea de a investiga cu toată atenția structurile material-economice ale societății, în diferite etape, mutațiile survenite în evoluția lor și de a proiecta, în acest orizont, actele de conducere politică. Ele oferă repere temeinice de periodizare a procesului revoluționar din țara noastră, luînd în considerare totalitatea factorilor care structurează diferitele etape ale acestui proces. Paportul prezentat de tovarășul Nicolae Ceaușescu și celelalte do- cumente ale Conferinței Naționale impun istoriografiei solicitări superi- oare în contextul preocupărilor pentru dinamizarea conștiinței sociale, intensificarea activității ideologice și politico-educative. După cum este binecunoscut, în ansamblul factorilor modelatori ai conștiinței socialiste secretarul general al partidului a relevat rolul esențial al istoriei, prin resursele sale educative, prin mesajele sale mobilizatoare, prin sensul creator și dinamic pe care îl au aceste mesaje de a se conecta la realitățile contemporane. în Paportul la Conferința Națională tovarășul Nicolae Ceaușescu a reiterat aceste idei subliniind : ..Educația patriotică consti- www.dacoromamca.ro 5 CONFERINȚA NAȚIONALA A PARTIDULUI COMUNIST ROMAN 1161 tuie o parte inseparabilă a dezvoltării construcției socialiste a formării omului nou. Să sădim în conștiința oamenilor muncii, a tineretului patriei noastre sentimentul mîndriei de a fi cetățeni ai României socialiste, de a fi participanți activi la realizarea celei mai drepte societăți din lume, de a fi permanent la datorie, de a servi, în orice împrejurări, poporul, patria, independența și suveranitatea României”. Știință explicativă și în același timp evaluativă, istoria se înscrie în peisajul contemporan prin ambele valențe, facilitînd descifrarea sensurilor unor fenomene ale zilelor noastre, cu rădăcini adînci în trecut, și oferind, totodată, posibilitatea „dialogului” între valorile trecutului și cele care se edifică, se dezvoltă și se afirmă în prezent. în sfîrșit, dar nu în ultimul rînd, Conferința Națională constituie un eveniment exemplar și pentru istoriografie, ca pentru toate sectoarele de ac- tivitate, prin lecția de înaltă exigență pe care a revelat-o și prin radiogra- fia adîncă a problemelor și sarcinilor care stau în fața societății. Conștient de obiectivele specifice și de responsabilitățile ce-i revin, avînd un cu- prinzător program de lucru, angajat intens în fluxul preocupărilor ideolo- gice și spirituale ale vremii noastre, frontul istoric românesc se conec- tează eu fermitate la comandamentele și directivele luminoase ale Conferinței Naționale a Partidului. www.dacoromanica.ro www.dacoromanica.ro 40 DE ANI DE LA PROCLAMAREA REPURLICII PROCLAMAREA REPUBLICII—REZULTAT AL PROCESULUI REVOLUȚIONAR DIN ROMÂNIA NICOLAE PETREANU La 30 Decembrie, anul acesta, poporul nostru aniversează, într-un cadru sărbătoresc, împlinirea a 40 de ani de la proclamarea Republicii — eveniment care a marcat cucerirea întregii puteri politice de către clasa muncitoare în alianță cu țărănimea și cu celelalte categorii de oameni ai muncii, permițând trecerea la înfăptuirea sarcinilor revoluției socialiste. Schimbarea calitativă produsă în conținutul puterii în urma pro- clamării Republicii a deschis o nouă perioadă de dezvoltare a României, de transformări radicale în toate domeniile vieții economice, sociale, politice și spirituale — perioada înfăptuirii sarcinilor revoluției și con- strucției socialiste. Aceasta ,,a constituit — sublinia tovarășul Nicolae Ceaușescu, — un eveniment revoluționar de importanță deosebită în istoria poporului nostru și a deschis o nouă eră, marcînd de fapt tre- cerea României la construcția societății socialiste”1. înfăptuire de însemnătate istorică, Republica noastră reprezintă rodul unei îndelungate lupte purtate de forțele înaintate ale societății, în fruntea cărora s-au situat cu consecvență, începînd cu ultimele decenii ale secolului trecut, mișcarea muncitorească și socialistă, partidul clasei muncitoare. Problema formei de guvernămînt a statului, văzută ca mijloc de exercitare a puterii politice, a preocupat în decursul timpului mințile cele mai luminate, forțele progresiste ale societății. în decursul veacurilor, „exprimînd aspirațiile de libertate și independență ale poporului — arată tovarășul Nicolae Ceaușescu — patrioții cei mai luminați au năzuit către o formă de stat democratică, progresistă, care să asigure libertate și dreptate socială pentru cei mai mulți, neatîrnarea politică și înflorirea economică a țării, să înfăptuiască dreptul sacru al poporului de a fi sin- gurul stăpîn în patria sa strămoșească”2. Formarea națiunii române și odată cu aceasta dezvoltarea conștiin- ței naționale, întruchipată în întreita formulă a statului unitar, modern și neatîrnat, a fost un proces care a dat noi impulsuri afirmării ideii de republică. în aceste împrejurări, burghezia a inițiat, prin reprezentanții ei cei mai activi, unele acțiuni menite să ducă la instaurarea unei noi forme de guvernămînt. Cea mai clară expresie a acestui deziderat a dat-o Nicolae Bălcescu, care a militat pentru acea formă de organizare statală în care ,,... poporul va fi suveran, adică stăpîn pe sineși”. „Republica — arata Nipolae Bălcescu — este un stat în care oamenii adunați îngri- , .Revista de istorie”, tom 1164 NICOLAE PETREANU 2 jesc singuri de soarta lor, fără a-și pune stăpîni pe cap . . stat în care „poporul nu ascultă decît de slujbași aleși de dînsul . . .Acești sluj- bași sînt deopotrivă cu toți ceilalți oameni. Ei poruncesc numai în numele poporului și sînt datori a lucra numai pentru dînsul . . ,”3. în viziunea lui Bălcescu, forul suprem al republicii democratice trebuie să fie Aduna- rea obștească a țării, formată din reprezentanții aleși de popor din sînul maselor, care să lucreze numai pentru interesele acestora. Nicolae Bălcescu nu a apucat să-și vadă îndeplinit conceptul său republican. Programul republican al marelui democarat-revoluționar, avea să rămînă însă aproape un secol, un îndreptar, o sursă de inspirai ie și un punct de plecare pentru generațiile următoare de gînditori revoluțio- nari și patrioți români. După înfrîngerea revoluției — prin intervenția brutală a forțelor reacționare din exterior, a marilor imperii vecine, profund ostile tendinței de emancipare a poporului român, toate energiile și simțămintele poporu- lui au fost captate de mișcarea națională pentru unire. Datorită impor- tantei acestui obiectiv, revendicările cele mai radicale, printre care și cele de factură republicană, au trecut pe planul al doilea, s-au subsumat obiec- tivului unirii. Alegerea unanimă ca domnitor al Moldovei, la 5 ianuarie, 1859, a lui Alexandru loan Cuza și proclamarea aceluiași domnitor la 24 ianuarie în Muntenia, au constituit o însemnată victorie a poporului român în lupta pentru formarea statului național independent și pentru progres social. Dealtfel, Cuza, care nu era „os domnesc”, dar fusese ales în fruntea statului, era considerat un fel de președinte de republică, în spiritul acelui „domn responsabil”, preconizat de programele revoluțio- narilor pașoptiști. Aceste convingeri și calități manifeste, care caracteri- zau personalitatea domnitorului român, l-au determinat pe scriitorul și profesorul universitar de o exepțională erudiție George Călinescu să afirme că Al. I. Cuza a fost propriu-zis „întîiul nostru președinte de repu- blică”4 fără veleități de a-și constitui o dinastie. Reformele înfăptuite și popularitatea crescîndă a domnitorului i-au atras opoziția și împotrivi- rea crcscîndă a unor puteri garante care se pregăteau asiduu pentru anularea unirii, sub pretext că aceasta a fost valabilă numai pe timpul domniei lui Cuza. în aceste împrejurări cercurile politice responsabile de destinele țării au adus și „uns” domn la 10 mai 1866, pe principele Carol de Hoben- zollern — Sigmaringen, vlăstar al unei familii înrudite cu mai multe case domnitoare din Europa și care avea menirea de a apăra unirea și a conso- lida poziția României pe plan continental. Instaurată într-o perioadă cînd în fața României se puneau pro- bleme de importanță vitală, legate de necesitățile obiective ale dezvoltării țării pe calea progresului economic, social și politic, dintre care, la loc de frunte, se situau cucerirea independenței și desăvîrșirea procesului de formare a statului național unitar, monarhia a constituit forma de stat în cadrul căreia, prin lupta și eforturile lui, poporul român avea să re- zolve aceste probleme. Preluînd tradițiile revoluționare și patriotice anterioare, mișcarea muncitorească și socialistă a conceput lupta pentru republică ca o parte componentă a luptei generale pentru înlăturarea exploatării și asupririi, în gindirea și practica mișcării republicane din România era avansată o idee nouă : aceea a integrării luptei pentru republică într-un proces revo- www.dacoromanica.ro 3 PROCLAMAREA REPUBLICII ÎN ROMÂNIA 1165 luționar complex, care își propunea în final restructurarea relațiilor sociale, a societății înseși. „Dacă noi — scria Constantin Dobrogeanu-Gherea — vom putea organiza pe muncitori și a-i face să capete stăpînirea politică, dacă prin această stăpînire politică vom putea ca mijloacele de producere, unelte și pămînt, să nu fie în mîna unei singure clase, ci în mîna națiunii întregi, dacă prin aceste mijloace am pus în neputință de a se exploata și jefui om pe om . . ., atunci domnia burgheziei va dispărea, domnia silniciei și jafului nu vor mai fi”5. Declarîndu-se în principiu pentru forma de guvernămînt republi- cană, programul P.S.D.M.R. conținea și o serie de prevederi cu caracter tranzitoriu, ca „restrîngerea prerogativelor regale și mai ales a dreptului de a schimba ministerele”, întoarcerea domeniilor coroanei la stat etc. Socialiștii arătarr pe cine se sprijinea monarhia, care sînt forțele intere- sate în menținerea acestei forme de guvernămînt perimate, reliefind comunitatea de interese dintre dinastie și clasele dominante. Sub înrîurirea ideilor republicane ale mișcării socialiste, cercuri progresiste, democratice, personalități politice, oameni de artă și cul- tură, publiciști, printre care I L. Caragiale, George Coșbuc, Constantin Miile, N. D. Cocea, și mulți alții, au criticat cu tărie monarhia, demascînd împletirea de interese dintre familia domnitoare și clasele posedante, lăco- mia fără margini a regelui, distanța care-1 separa de popor. Uneori această critică a îmbrăcat' forme și tonuri stridente, regele fiind făcut vinovat de toate relele societății de atunci. Din acest punct de vedere sînt semnifi- cative desenele apărute în revista „Furnica”, săgețile usturătoare arun- cate de „Săptămîna” lui Gh. Panu și îndeosebi pamfletele virulente ale lui N. D. Cocea, care uneori au depășit cadrul, în general admis, cu privire la combaterea monarhiei. în perioada premergătoare primului război mondial și la începutul acestuia, mișcarea muncitorească a sprijinit poziția de neutralitate adop- tată de România, poziție, împărtășită și de către monarhie și care exprima situația deosebită în care se găsea țara, efortul său de a desăvîrși statul național-unitar. Prăbușirea țarismului rus, înfrîngerile militare suferite de Puterile Centrale, lupta de eliberare socială și națională au creat condițiile nece- sare destrămării imperiului dualist austro-ungar proces al cărui început se situează cu mult înainte de război. în aceste împrejurări a avut loc desăvîrșirea procesului istoric de formare a statului național român unitar, înfăptuire firească „a năzuin- ței seculare, a visului pentru care au luptat și s-au jertfit nenumărate ge- nerații de înaintași, împlinirea unei necesități obiective a însăși dezvoltă- rii istorice”6. Apreciind importanța unirii din 1918, ca o necesitate legică a soci- etății românești, socialiștii, și-au exprimat convingerea că după unire vor fi posibile transformări profunde, de structură, între care și schimbarea formei de stat. Se impune această subliniere, deoarece, un timp, în isto- riografia marxistă din țara noastră s-a acreditat ideea că socialiștii au condiționat unirea de schimbarea formei de guvernămînt și că discuția de fond care s-a purtat între fruntașii social-democraț’ ș' reprezentanții Partidului național a Este adevărat că socia- 11G6 NICOLAE PETREANU 4 liștii legau actul unirii de necesitatea rezolvării unor revendicări de ordin social-politic, în condițiile unui regim democratic, dar nu cu prețul sacri- ficării unirii. Că este așa, o reprezintă numeroasele declarații de totală adeziune la actul unirii, precum și faptul că din cei 1.228 de delegați, aleși prin vot de cercurile electorale sau de organizațiile politice și de instituțiile românești din Transilvania, 150 au fost delegați ai social-de- mocrației, reprezentînd aproape 70.000 de muncitori organizați. în con- dițiile cînd unele cercuri răuvoitoare, din afara țării, au încercat — la scurt timp după unire — să dea o interpretare tendențioasă poziției soci- aliștilor români față de desăvîrșirea statului național-unitar român, con- ducerea Partidului socialist împreună cu Comisia generală a Sindicatelor, a dat publicității cunoscuta Declarație din 13 februarie 1919, în care se afirma încă odată crezul politic față de unire. ,,Ca socialiști români inter- naționaliști — se spunea în acest Document — salutăm cu bucurie dezro- birea națională a poporului român din provinciile subjugate pînă acum și respectăm legămintele de unire hotărîte”. Declarația se încheie, cu expri- marea încrederii socialiștilor că : -„Eomânia nouă de astăzi trebuie să de- vină Eomânia socialistă de mîine”7, care, desigur, includea și afirmarea idealului republican. Făurirea Partidului Comunist Eomân a marcat ridicarea pe o treap- tă superioară a luptei clasei muncitoare, a tuturor forțelor progresiste ale societății românești pentru eliberare națională și socială. Moștenitor și continuator al tradițiilor revoluționare ale clasei muncitoare, ale organiza- țiilor sale politice și profesionale, Partidul Comunist este exponentul fidel al intereselor vitale ale întregului popor. Prin ideologia și programul său revoluționar și patriotic, prin suplețea strategiei și tacticii sale, prin apre- cierea lucidă, realistă, a evenimentelor, prin capacitatea de organizare și de influențare a mișcărilor sociale progresiste, Partidul Comunist Eomân s-a afirmat pe scena vieții politice românești ca marea forță politică a regenerării revoluționare, conducătorul temerar și clarvăzător al luptei maselor și autentic purtător, pe noi trepte de făurire a idealurilor socialiste. Preluînd și dezvoltînd tradițiile luptei republicane ale mișcării mun- citorești și democratice din Eomânia, Partidul Comunist Eomân a îmbo- gățit această luptă cu noi sensuri. în noile condiții, lupta antimonarhică și republicană s-a integrat într-un mod mai cuprinzător, în lupta generală a proletariatului, a tuturor oamenilor muncii, împotriva regimului burghez. Organizînd lupta clasei muncitoare, a maselor largi populare, pen- tru eliberare de orice exploatare și asuprire, Partidul Comunist Eomân exprima în documentele sale programatice dezideratul instaurării „re- publicii populare”, aceasta fiind înțeleasă ca „o republică a muncitorilor și țăranilor, care să garanteze înăuntru puterea în mîinile poporului prin măsuri economice și politice, iar în afară pacea și prietenia”8. Un moment în care Partidul Comunist și-a afirmat cu multă respon- sabilitate și hotărîre poziția republicană a fost criza dinastică din anii 1926—1930. în acele împrejurări, comuniștii care activau în condiții de ilegalitate, au urmărit cu atenție desfășurarea evenimentelor, avertizînd opinia publică asupra pericolului pe care-1 reprezenta, pentru democrație, revenirea în țară a lui intitulat semnificativ 5 PROCLAMAREA REPUBLICII IN ROMÂNIA 1167 „Carlism sau republică”, apărut în revista „Lupta de clasă” se arăta că ; „Proletariatul nu poate în genere lua, înăuntrul unui stat monarhic, o atitudine de indiferență, față de problema : „monarhie sau republică” și aceasta cu atît mai mult în România, unde regele „a devenit în ultimul timp instrumentul burgheziei financiare în forme tot mai deschis despo- tice și absolutiste”. Criza prin care trece monarhia, se arata în articolul amintit, „ridică pe planul actualității problema republicii”9. Temerile comuniștilor privind o restaurație s-au adeverit. încoronat rege, în iunie 1930, Carol a început să acționeze în scopul înlăturării regimului constituțional și pentru instaurarea unei dictaturi personale. El își va atinge scopul în februarie 1938, cînd, profitind de deruta opiniei publice, va prelua puterea, instaurînd dictatura sa personală. Este deo- sebit de interesantă și semnificativă poziția comuniștilor în aceste împre- jurări. Apreciind dictatura regală ca un regim antipopular și făcînd o amplă analiză a stărilor de lucruri din țară după instaurarea dictaturii per- sonale a lui Carol al Il-lea, P. E. C. avertiza totodată masele asupra gre- șelii ce s-ar comite dacă s-ar confunda acest regim cu fascismul. „Duș- manul principal, — scria „Scînteia” — este și rămîne Garda de fier. îm- potriva Gărzii de fier [a] acestei agenturi teroriste de spionaj hitlerist — trebuie în primul rînd îndreptat focul principal”10. La începutul lunii septembrie 1940, regele Carol a abdicat în favoarea fiului său Mihai. La 6 septembrie 1940, a fost dat un decret prin care Ion Antonescu a obținut puteri depline în conducerea statului. Dictatura militară — fascistă a fost însoțită de un lung șir de acte antinaționale, care au afectat grav interesele fundamentale ale poporului nostru. în țară a fost inaugurat un regim de teroare fără precedent. Suferințele îndu- rate de poporul român de pe urma terorii fasciste și a situației economice grele, stare agravată și de aservirea țării de către Germania hitleristă, s-au amplificat odată cu intrarea Eomâniei în războiul hitlerist. în complexul de împrejurări din anii dictaturii antonesciene Parti- dul Comunist Eomân a urmărit cu atenție sporită evoluția cercurilor pala- tului, care, preocupate de salvarea instituției monarhice, și dorind ca acesta să nu împărtășească aceeași soartă cu regimul antonescian, cău- tau o ieșire din situația dată. Bizuindu-se pe consolidarea forțelor clasei muncitoare și concentra- rea în jurul ei a altor forțe patriotice, P. C. E. a încurajat și stimulat ten- dințele acelor forțe din anturajul palatului, care aveau o orientare mai rea- listă, întărindu-le convingerea în necesitatea unei acțiuni conjugate. Cre- area coaliției largi de forțe de la comuniști pînă la cercurile palatului, pe baza unor obiective acceptabile pentru toate grupările antihitleriste, a constituit factorul hotărîtor în lupta pentru doborîrea dictaturii anto- nesciene și alăturarea Eomâniei la coaliția antihitleristă. Operă a tuturor forțelor naționale — revoluționare, democratice și patriotice — actul glorios din august 1944 — a marcat o cotitură istorică în dezvoltarea Eomâniei, lupta antifascistă, democratică transformîndu-se rapid într-o mișcare socială de o amploare cum nu a mai cunoscut istoria țării și care a deschis calea celor mai profunde schimbări revolu- ționare, înfăptuirea idealurilor de libertate și dreptate socială și națio- nală ale poporului român, „Insurecția din august 1944 — a arătat tova- rășul Nicolae Ceaușescu — a -marcat începutul revoluției de eliberare www.dacoromamca.ro 1168 NICOLAE PETREANU 6 socială și națională, antifascistă și antiimperialistă, care a dus la cucerirea adevăratei independențe a patriei, la transformarea revoluționară, socia- listă a României. Masele populare și-au dobîndit, cu arma în mînă, drep- tul la libertate și neatîrnare, dreptul de a fi deplin stăpîne pe bogățiile naționale, de a-și făuri destinele potrivit intereselor și aspirațiilor proprii, precum și posibilitatea de a construi pe pămîntul patriei cea mai dreaptă și mai înaintată orînduire socială — orînduirea socialistă și comunistă”.11 în noua situație istorică manifestînd elasticitate în stabilirea ordinii înfăptuirii obiectivelor revoluționare, P. C. B., a legat desființarea mo- narhiei de procesul scoaterii depline a maselor de sub influența claselor exploatatoare. Acest fapt a ușurat lărgirea sferei alianțelor, prin cuprin- derea acelei părți a populației ce nutrea încă sentimente si concepții ero- nate privind monarhia și rolul ei în viața de stat, anihilînd totodată posibilitățile forțelor ostile revoluției de a folosi monarhia în interesul lor. Menținerea monarhiei, în împrejurările create după 23 August 1944, a constituit o particularitate a luptei revoluționare din țara noastră, fiind determinată de o serie de factori specifici. Stabilind o asemenea linie tactică față de monarhie, Partidul Comu- nist Român, cît și celelalte forțe democratice și progresiste ce acționau pe scena vieții politice românești, nu pierdeau însă din vedere faptul că regele și cercurile palatului exprimau, în gradul cel mai înalt, interesele claselor exploatatoare — cu care dealtfel se identificau și pe care doreau să le salveze de consecințele grave pentru ele, ale procesului revoluționar în plină desfășurare. Pe de altă parte era cunoscut faptul că în jurul monarhului se situa camarila sa. Alcătuită din exponenți ai aristocrației burghezo-moșierești, „prinți”, „prințese”, ofițeri din regimentele de gardă sau elemente aven- turiste care urmăreau avantaje materiale și situații politice confortabile, propice unor afaceri oneroase, camarila exercita asupra monarhului Ro- mâniei o permanentă influență cu atît mai evidentă cu cît acesta nu avea un interes deosebit pentru viața politică și culisele ei. încorsetat în țesătura intereselor de clasă și sub înrîurirea cercurilor care vedeau în palat și în prerogativele de care dispunea regele principala lor „redută” monarhului României i-ar fi fost greu, dacă nu chiar imposibil să-și res- pecte promisiunile făcute în august 1944 de a colabora loial sau de a spri- jini procesul de democratizare a țării, de transforare a societății româ- nești. Sub „emblema regală” și sub „mantia monarhiei” s-au petrecut o serie de evenimente care demonstrau că monarhia devenea tot mai rpult un instrument al partidelor politice burgheze și al vîrfurilor acestora, al cercurilor politice care, prin acțiunile sau dezideratele lor, se situau pe poziții contrare procesului de transformare revoluționară a societății ro- mânești, apropiind astfel sfîrșitul inexorabil al lor cît și al instituției mo- narhice pe care mizau. în aceste condiții dezvoltarea continuă a procesu- lui revoluționar început la 23 august 1944, a îngustat continuu sfera de aplicare a prerogativelor regale chiar dacă, de iure, monarhia continua să fie, din punct de vedere strict constituțional, în drepturile sale. Succesele obținute de forțele revoluționare și progresiste, consoli- darea rolului Partidului Comunist Român în coaliția guvernamentală și în viața politică a țării, instaurarea guvernului democrat-popular la 6 martie 1945, înfăptuirea reformei agrare, înfrîngerea și dispariția de pe sce- www.dacoromamca.ro 7 PROCLAMAREA REPUBLICII IN ROMANIA 1169 na politică românească a principalelor partide politice burgheze, modifi- carea raportului de forțe în favoarea clasei muncitoare și a aliaților săi, precum și îmbunătățirea situației internaționale a României prin redobîn- direa statutului său de stat independent și suveran ca urmare a încheierii Tratatului de pace cu puterile aliate și asociate, au creat condițiile pentru preluarea de către clasa muncitoare a întregii puteri politice. Dealtfel, pe măsura evoluției procesului de transformare a societății românești devenise tot mai evidentă neconcordanța dintre conținutul real al puterii politice și forma de organizare politică a statului. Caracterul contradic- toriu al acestei situații decurgea din faptul că în timp ce guvernul repre- zenta interesele clasei muncitoare, ale țărănimii, intelectualității și ale altor categorii de oameni ai muncii, monarhia, ca factor de exercitare a puterii, continua să fie un instrument al acelor forțe politice și sociale ale căror sfere de influență în viața politică și economică a României se în- gustau implacabil. în august 1945, regele, inspirat și îndemnat de liderii partidelor burgheze și de forțele interesate din exterior, a adoptat o poziție deschis obstrucționistă cunoscută sub denumirea de „greva regală”, grevă sui-gene- ris, prin care spera „să paralizez acțiunile guvernului, forțîndu-1 pe Groza să-i accepte ordinele”12. Confruntarea dintre „factorul constituțional” și guvern, reflectare a cntradicțiilor dintre conținutul puterii instaurate în România și monarhie, s-a terminat în favoarea forțelor democratice, a maselor populare. La începutul lunii decembrie 1946, cînd parlamentul și-a început activitatea, regele, purtînd regretul „speranțelor” spulberate si constrîns de cursul procesului revoluționar, a adresat personal mesajul șău către parlament. Succesele obținute de forțele democratice în confruntarea cu burghe- zia și elementele moșierimii, îngustau continuu baza monarhiei, accentu- înd izolarea ei. Practic, la sfîrșitul anului 1947, monarhia nu-și mai jus- tifica locul în societatea românească. La începutul lunii noiembrie 1947 „Scînteia” publica un editorial în care indica drept sarcina nemijlocită a clasei muncitoare din România desăvîrșirea democrației populare și „mersul mai departe spre înfăptuirea socialismului”. Astfel pentru prima oară în perioada care trecuse de la evenimentele din august 1944 Partidul Comunist Român punea în mod deschis, ca sarcină imediată, trecerea la înfăptuirea unor transformări cu caracter socialist. Această linie tactică a fost fundamentată apoi în alte documente cu caracter programatic elaborate la sfîrșitul anului 1947. înfăptuirea unui asemenea obiectiv presupunea însă, ca o condiție sine qua non, înlăturarea monarhiei, ca ultimă „redută” a burgheziei și aristocrației române și preluarea întregii puteri politice de către clasa muncitoare. La sfîrșitul anului 1947, în con- dițiile izolării politice tot mai accentuate, ale îngustării sferei sale de ac- țiune și influență, monarhul României a întreprins unele acțiuni cu spe- ranța că va găsi în afară sprijinul pe care nu-1 mai avea în țară. Dealtfel, la Palat, se spera că monarhia nu va putea fi înlăturată, că regele va fi menținut încă o bucată de vreme, că relațiile dintre rege și guvern (și așa destul' de ascuțite) vor culmina, poate, cu un conflict în urma căruia prerogativele monarhului se ^ie menținut ca 1170 NICOLAE PETREANU 8 Un simbol. Toate acestea erau însă ipoteze iluzorii. în cadrul unei convor- biri purtate la Palat, la 22 decembrie 1947, primul ministru al României, Petru Groza, a prezentat monarhului român situația internă și interna- țională a României. Cu acest prilej șeful guvernului român a pus în evi- dență contradicția care se crease între monarhie și procesul de transfor- mare revoluționară și democratică a societății românești, proces în cadrul căruia, așa cum se dovedise, monarhia nu-și mai găsea locul. Cu ocazia acestei convorbiri monarhul a înțeles perspectiva întunecată a institu- ției în fruntea căreia se afla declarînd primului ministru că el nu se va împotrivi schimbărilor cerute13. Partidul Comunist Român, sprijinindu-se pe clasa muncitoare, pe alianța muncitorească-țărănească, fiind în consens cu năzuințele majo- rității covîrșitoare a poporului român a elaborat un ansamblu de măsuri politice, organizatorice și militare pentru înlăturarea monarhiei și instau- rarea Republicii. Pregătind acest act politic deosebit de important pentru evoluția ulterioară a procesului revoluționar din România, pentru trecerea României la socialism, Partidul Comunist Român a avut în vedere faptul că deși pe plan intern monarhia era izolată din punct de vedere politic iar baza ei social-economică puternic diminuată, nu era exclusă posibili- tatea ca monarhul să încerce să-și mențină tronul prin acțiuni de forță, recurgînd la prerogativele sale constituționale de șef al statului și coman- dant suprem al armatei. în acest context au fost luate o serie de măsuri cu caracter politic și militar care să prevină sau să stopeze evoluția eveni- mentelor într-o direcție nedorită și nespecifică liniei tactice promovate de P. C. R.14. La 29 decembrie primul ministru al României dr. Petru Groza a solicitat monarhului, care se afla la Sinaia, o audiență pentru a doua zi adăugind că dată fiind importanța problemelor ce urmau să fie discutate era bine să vină împreună și cu mama sa, regina Elena. Soarta monarhiei fusese decisă dar atît regele cît și cei din anturajul său, de obicei bine informați, n-au avut nici cea mai mică bănuială asupra celor ce aveau să se întîmple. A doua zi, la mai puțin de o oră după sosirea sa în Capi- tală, monarhul a primit în audiență pe primul ministru al guvernului, dr. Petru Groza care sosise însă însoțit și de către secretarul general al C. C. al P. C. R., Gh. Gheorghiu-Dej. Primul ministru a arătat regelui că evenimentele desfășurate în România au adus la ordinea zilei problema schimbării formei de stat, adică a înlăturării monarhiei, aceasta reprezen- tînd o piedică serioasă în calea dezvoltării României15. Exprimîndu-și dorința de a se realiza o „despărțire prietenească” primul ministru al guvernului român a cerut monarhului, în numele guvernului, al tuturor forțelor democratice, al poporului român, să abdice. Primul ministru i-a explicat regelui că în condițiile raportului real de forțe din interiorul țării orice împotrivire ar fi fost sortită eșecului. Poporul român aștepta știrea abdicării. Deși fusese avertizat, oarecum indirect, de către dr. Petra Groza în cadrul convorbirii pe care o avusese cu opt zile înainte (la 22 decembrie 1947), monarhul a fost totuși uluit deoarece, așa cum notează unul dintre biografii săi, nu se gîndise niciodată ca abdicarea să-i fie impusă „atît de brusc”. A solicitat un răgaz de 48 de ore „pentru a analiza situația”18.I-a fost acordată însă numai o jumătate de oră ! încercarea de a obține o legătură telefonică cu exteriorul a eșuat (telefoanele erau deconectate!) Situația monarhiei era deja tranșată. www.dacoromanica.ro 9 PROCLAMAREA REPUBLICII IN ROMÂNIA 1171 Importante deveneau acum problemele de ordin material în jurul cărora discuția s-a prelungit cu alte două ore. După asigurările de rigoare potrivit cărora familia regală putea părăsi țara cu bunurile materiale mobile ce-i aparțineau, actul de abdicare a fost semnat. La 30 decembrie 1947 a avut loc la București ședința extraordinară a Adunării Deputaților în cadrul căreia România a fost proclamată republică populară. A fost, pentru România și pentru poporul român, un moment istoric în lupta sa îndelungată pentru emancipare socială pentru suveranitate, pentru libertate și independență națională. Prin înlăturarea monarhiei — ca formă de stat — și instaurarea republicii se încheia pro- cesul de cucerire, de către clasa muncitoare și aliații săi, a întregii puteri politice, proces început la 23 august 1944, condus cu suplețe dar și cu con- secvență de către Partidul Comunist Român de-a lungul anilor de adinei prefaceri revoluționare care au avut loc în perioada de după 23 august 1944 și pînă la sfîrșitul anului 1947. Se împlinea astfel gîndul nutrit de Bălcescu și de atîția alți gînditori înaintați ai poporului român care au visat ziua cînd — așa cum scria Bălcescu — „poporul va fi suveran”17. Proclamarea republicii a constituit un moment de mare însemnătate pen- tru evoluția procesului de edificare a orînduirii socialiste în România nu numai pentru că a fost realizată cea mai democratică formă de guvernă- mînt din istoria poporului român ci și pentru că în conținutul puterii de stat s-a produs un salt calitativ fundamental : „trecerea de la o putere democratică în care clasa muncitoare și aliații săi colaborau cu o parte a burgheziei, la o putere revoluționară, de tip socialist”18, în care puterea aparținea clasei muncitoare și aliaților săi, întregului popor. „Odată cu înlăturarea monarhiei și proclamarea republicii, la 30 decembrie 1947 — se arată în Programul Partidului Comunist Român — România a intrat într-o etapă nouă a dezoltării sale. Cucerirea întregii puteri politice de către clasa muncitoare în alianță cu țărănimea și celelalte categorii de oameni ai muncii și instaurarea regimului de democrație populară marchează trecerea la înfăptuirea sarcinilor revoluției socialiste”19. Trecerea deplină a puterii de stat în mîinile clasei muncitoare și aliaților săi a creat condi- țiile necesare pentru lichidarea puterii economice a burgheziei și pentru trecerea la făurirea bazei economice a orînduirii socialiste, pentru înfăp- tuirea altor transformări în viața politică și socială a țării impuse de pro- cesul de edificare a statului socialist. înlăturarea monarhiei din viața politică și de stat a României și instaurarea formei de stat republicane a fost o continuare firească a pro- cesului de transformare revoluționară a sociatății românești. Pe măsura evoluția procesului revoluționar început la 23 august 1944 — care a adus eliberarea țării de sub dominația fascistă și a deschis poporului român calea spre împlinirea aspirațiilor sale de democrație și progres, de inde- pendență și suveranitate națională, înlăturarea monarhiei din viața poli- tică și de stat a României devenise o chestiune necesară. în proclamația guvernului, adoptată în după amiaza zilei de 30 decembrie 1947 și prezen- tată Adunării Deputaților în seara aceleiași zile și, apoi, țării întregi, se arăta că monarhia devenise „o piedică în calea dezvoltării țării spre un regim de democrație populară”, regim care își propunea — ca sarcină pri- mordială — „să asiguratelor j^^^tarea materială și cultu- 2 — C. 1683 1172 NICOLAE PETREANU 10 raia” iar statului român „independența și suveranitatea”20. De altfel, în chiar actul de abdicare prin care Mihai I de Hohenzollern renunța pen- tru sine și pentru urmașii săi la toate prerogativele pe care le exercitase ca rege al României, era relevat caracterul anacronic pe care-1 dobîndise instituția monarhică în România. în viața statului român se produseseră adinei prefaceri politice care creaseră noi raporturi între forțele politice hotărîtoare în viața politică și socială a țării și principalii factori ai vieții de stat, mlonarhia constituindu-se astfel într-o piedică în calea dezvoltării României. Așa cum declasase primul ministru, dr. Petru Groza, în ședința Consiliului de Miniștri din după amiaza zilei de 30 decembrie 1947 în care anunțase guvernului decizia regelui de a abdica, și de aci, necesitatea instaurării formei de stat republicane, monarhia pleca „la timpul său”21 din viața de stat a României. Potrivit aprecierilor primului ministru ro- mân acest act se petercuse „fără zguduiri”22. „Poporul — sublinia dr. Petru Groza — a făcut azi un divorț și decent și elegant. Vreau să se știe pretutindeni — adăugase el — și aceasta este foarte important, că lucrul acesta s-a făcut cu cumințenie și la timpul său”23. Cîteva zile mai tîrziu „Scînteia” avea să scrie : „La noi actul însuși al înlăturării monarhiei s-a realizat mai ușor, ca o concluzie firească a întăririi necontenite a regi- mului democratic, a politicii juste și clarvăzătoare a avangărzii clasei muncitoare în conducerea vieții politice”24. în ședința sa extraordinară din seara zilei de 30 decembrie 1947, după ce a ascultat conținutul actului de abdicare a regelui cît și proclamația guvernului, Adunarea Deputaților a votat, în unanimitate, legea de con- stituire a statului român ca Republică Populară25. Prin aceeași lege a fost abrogată Constituția (din anul 1866 cu modificările din 23 martie 1923 și cu cele din 1 septembrie 1944) și a fost aproată denumirea statului ro- mân : Republica Populară Română26. Aceeași lege preciza că puterea legis- lativă va fi exercitată de către Adunarea Deputaților (pînă la constitui- rea unei Adunări Legislative Constituante) iar puterea executivă de către un Prezidiu compus din 5 menbri aleși, în aceeași ședință a fost ales (cu majoritate de voturi) Prezidiului Republicii iar primul ministru dr. Petru Groza a fost însărcinat cu formarea unui nou guvern. Prin compo- nența sa (în noul guvern au intrat reprezentanți ai Partidului Comunist Român, ai Partidului Social-Democrat, Frontului Plugarilor, Uniunii Populare Maghiare, ai sindicatelor și ai altor organizații obștești și de- mocratice), guvernul de la 30 decembrie 1947 era reprezentantul tuturor forțelor politice și categoriilor sociale din România, fiind astfel exponen- tul puterii întregului popor. Dobîndind libertatea de a-și făuri forma de stat care să corespundă aspirațiilor sale „poporul român s-a folosit din prima zi de acest drept, votînd prin reprezentanții săi actul de naștere al Republicii Populare Române”27. Referindu-se la faptul istoric al trecerii puterii executive în stat în mîinile poporului scriitrul George Călinescu scria cîteva zile mai tîrziu : „în situația României o putere executivă emanată de la popor este ins- trumentul cel mai sigur, deoarece poporul cu instinctul său, nu greșește niciodată”28. Definind conținutul cuvîntului republică care „vrea să zică res-publica, lucru al tuturor” scriitorul român aprecia că astfel aveam de acum încolo, toți o parte de responsabilitate în propășirea țării”29. în ” www.dacoromanica.ro 11 PROCLAMAREA REPUBLICII IN ROMÂNIA 1173 mesajul adresat țării în noaptea Anului Nou de către C. I. Parhon, în numele prezidiului republicii erau subliniate perspectivele noi ce inter - veneau în viața poporului și statului român prin înfăptuirea actului de la 30 decembrie 1947. A doua zi, în numărul special de Anul Nou, „Scîn- teia” scria : „Clasa muncitoare și poporul român privesc cu încredere înainte”30. Prin înfăptuirea actului de la 30 decembrie 1947 socialismul nu mai era — scria „Scînteia” „ceva învăluit în nori la care visează idea- liștii31 ci „ceva ce începe a se întrevedea, ceva ce putem realiza într-un viitor apropiat prin munca și lupta necurmată a clasei muncitoare, a întregului popor muncitor, prin măsurile practice, concrete ale regimului de nouă democrație”32. Caracterul socialist al regimului republican in- staurat în România avea să fie subliniat cu deosebire în documentele Congresului al Vl-lea al P. 0. R. din 23—28 februarie 1948. în raportul politic prezentat la acest congres se sublinia superioritatea noii forme de stat instaurată în România nu numai în comparație cu regimul monarhic ci și cu cel al unei republici burgheze. „Republica noastră — sublinia raportul politic al C. C. al P. C. R. — este un instrument de apărare a poporului muncitor împotriva oricărei exploatări și asupriri”33. înlăturarea monarhiei și instaurarea regimului de stat republican a reprezentat un eveniment nu numai pentru viața politică internă a României. Acest moment istoric — receptat în mod diferit de către guver- nele europene — a determinat o anumită efervescență în planul activi- tății politico-diplomatice a guvernului român care a considerat necesar să se folosească de uzanțele diplomatice pentru ca republica română să se afirme plenar și imediat în viața politică internațională. La 3 ianuarie 1948 guvernul român a transmis tuturor statelor cu care România între- ținea atunci relații diplomatice o notă în care se aduceau la cunoștință schimbările produse în viața de stat a României prin abdicarea regelui și instaurarea formei de stat republicane. „în ziua de 30 decembrie 1947 — se spunea în nota guvernului român — regele Mihai I a abdicat de la tronul României, renunțînd pentru el și urmașii săi la toate prerogati- vele ce le-a exercitat ca rege al României”34. în continuare se arăta ceea ce se menționase și în actul de abdicare că regele acceptase realitatea po- trivit căreia instituția monarhică nu mai corespundea noilor condiții ale vieții de stat din România și că ea devenise „o piedică serioasă în calea dezvoltării României”35. Totodată erau relevate primele acțiuni legisla- tive ale statului republican român înfăptuite în cadrul ședinței extraor- dinare a Adunării Deputaților din 30 decembrie 1947 : proclamarea re- publicii, stabilirea denumirii statului român, abrogarea Constituției, ale- gerea prezidiului și componența acestuia. Guvernele viitoarelor state socialiste din estul și sud-estul Europei au primit cu simpatie și satisfacție evenimentele care avuseseră loc în România la 30 decembrie 1947. în mesajul adresat primului ministru al României de către președintele Republicii Populare Federative Iugo- slavia, erau transmise tinerei republici a poporului român calde felicitări și urări de succes și prosperitate36. Primul ministru al Bulgariei, aprecia înlăturarea monarhiei din viața politică și de stat a României drept un „istoric eveniment”37, iwWWhdBfcfflrâHllHlriCHâ.l^plloslovacieb aprecia în 1174 NICOLAE PETREANU 12 chiar cuvîntarea sa rostită în noaptea Anului Nou că instaurarea regimu- lui de stat republican în România era o victorie a clasei muncitoare ro- mâne și că ea avea „o deosebită însemnătate internațională38 deoarece frontul democrațiilor populare intra în noul an întărit. Schimbarea formei de stat din România — prin instaurarea re- publicii populare — se înscria în procesul obiectiv de înnoire a Europei postbelice. într-un articol intitulat : ,,Plecarea regelui României” coti- dianul „Tribune des Nations” scria : „în măsura în care lumea modernă e socialistă, contradicția între monarhie și regim este evidentă și în mod necesar trebuie să dispară ori guvernul socialist ori regele. Climatul repu- blican, climatul socialist (...) iată climatul Europei și al lumii. El este ostil monarhiei. Acesta e marele adevăr care l-a silit pe regele Mihai al României să redevină prințul de Hohenzollern-Sigmaringen”39. Recu- noscînd influența crescîndă a forțelor democratice pe arena internațională cotidianul englez conservator „New Cronicle” scria că instaurarea re- publicii în România constituia „un episod al luptei dintre lumea occiden- tală și lumea orientală”40. Un alt cotidian englez „Time and Tide” consi- dera că înlăturarea regelui Mihai al României indica „o nouă fază a luptei duse de comuniști în Europa41. Cercurile diplomatice europene intuiau perspectiva inexorabilă a transformărilor revoluționare care aveau să se petreacă în România și care aveau să plaseze tînăra republică poprdară în lumea socialistă ce se contura. Desigur această perspectivă era puțin convenabilă acelor cercuri politice cărora li se îngusta astfel sfera de interese și acțiune. Cotidianul englez „New Herald Tribune” sugera ex-regelui Mihai să ceară guverne- lor Angliei și Statelor Unite ale Americii să nu recunoască regimul re- publican al României42. Asemenea „sugestii” s-au pierdut însă în eter. Apelurile lansate de unele „voci” care pretindeau că regimul republican din România ar fi fost „instaurat prin forță”43 și ca atare era ilegal, nu au fost receptate și nu au determinant poziții sau acțiuni promonarhiste ceea ce indica decizia guvernelor europene de a nu se amesteca în treburile interne ale României. Este semnificativă în acest sens declarația din 31 decembrie 1947 a purtătorului de cuvînt al Ministerului Afacerilor Externe al Marii Britanii care preciza că „abdicarea regelui (Mihai I — n.n.) n-a fost o chestiune pentru care domnul Bevin să-și fi dat avizul”44. Desigur, ase- menea timpuri trecuseră ! Dacă Anglia nu se mai putea amesteca în tre- burile interne ale României și ale altor state din estul și sud-estul european aceasta era consecința transformărilor revoluționare petrecute înacpste state, a luptei popoarelor lor pentru independență și suveranitate națio- nală, a mutațiilor produse în raporul de forțe pe plan mondial, inclusiv în Europa, mutații în urma cărora sferele de influență se modificaseră profund, și, în acest cadru rolul și poziția marilor puteri în viața politică a Europei postbelice. Marile puteri — inclusiv Anglia — nu fuseseră străine, ba chiar puseseră „în lucrare” configurația nouă aEuropei post- belice. Noile realități europene trebuiau — deci — acceptate ca inexora- bile. Cîteva zile mai tîrziu, exprimînd poziția guvernului britanic, un reprezentant al „Eoreign Office-ului” arăta că „abdicarea regelui Româ- niei, deși foarte sever judecată în cercurile londoneze nu va avea proba- bil nici-o influență asupra relațiilor dintre cele două țări”45. Dealtfel, 5 www.dacoromamca.ro 13 PROCLAMAREA REPUBLICII ÎN ROMÂNIA 1175 problemele privind atitudinea guvernului englez față de evenimentele care avuseseră loc în România la 30 decembrie 1947 făcuseră obiectul unei întrevederi dintre reprezentantul Marii Britanii la București și minis- trul de externe al guvernului englez. Aflat la Londra, reprezentantul Angliei la București a primit instrucțiuni asupra poziției oficiale a guver- nului englez pe care trebuia să o prezinte la București. în cadrul acestei întrevederi s-a precizat că abdicarea regelui Mihai și proclamarea Româ- niei ca republică „nu trebuie să ridice problema recunoașterii României”45 (a recunoașterii României ca stat republican — n. ns.). în consecință gu- vernul britanic avea să-și formuleze răspunsul la nota guvernului român privind înlăturarea monarhiei și instaurarea republicii de o manieră foarte sobră. în nota de răspuns a guvernului englez transmisă guvernului român evenimentele de la 30 decembrie 1947 nu erau comentate în nici un fel fiind transmisă doar confirmarea de primire a notei guvernului român47. Pe o poziție similară s-au situat și guvernele Franței și Statelor Unite. Reprezentantul S.U.A. la București preciza că informația cu privire la evenimentele din 30 decembrie 1947 comunicată de guvernul român prin nota sa din 3 ianuarie 1948, „o va transmite de urgență guvernului său”48. LaParis, un reprezentant al guvernului Franței a declarat că abdi- carea regelui Mihai a „surprins guvernul francez”49. înlăturarea monarhiei și instaurarea republicii în România erau considerate în Franța drept „o evoluție naturală, deși rapidă, a evenimentelor”50. în răspunsul său la nota guvernului român cu plivire la abdicarea regelui guvernul francez menționa doar că „a luat cunoștință de informarea Ministerului de Ex- terne al R omâniei”51. Alte guverne și-au exprimat însă în mod deschis dorința de a avea relații bune cu republica română. Reprezentanța diplo- matică a Argentinei la București, felicita cu bucurie tînăra republică română, exprimînd dorințele cele mai vii ale guvernului său „ca relațiile cele mai cordiale care unesc cele două țări să devină încă mai strînse dacă e posibil ”52. Guvernul Elveției declara că recunoaște Republica Populară Română și preciza că nu-și permite nici un amestec în treburile interne ale României. Această poziție avea să fie exprimată fără echivoc într-o emisiune specială radio de la începutul lunii ianuarie 1948 în care se arăta că Elveția dorea „să mențină relații cordiale cu toate țările” și că nu „voia să facă nimic ca să le înrăutățească”53. Referindu-se la evenimente de natura celor petrecute în România la 30 decembrie 1947 postul de radio elvețian sublinia că schimbarea formei de stat „este o afacere internă a țării respective”54. Deși primită în mod diferit de către cercurile politice și diplomatice, cît și de către guvernele statelor europene, instaurarea republicii în România,,nu a dus la încordare în raporturile dintre țara noastră și alte țări sau la ruperea relațiilor diplomatice”55. Ca exponent al politicii externe a statului român guvernul român a desfășurat în acele zile o activitate politico-diplomatică menită să asi- gure o atmosferă cordială, amiabilă necesară desfășurării relațiilor inter- naționale ale României, continuării politicii externe românești pe coordo- natele impuse de sarcinile apărării intereselor naționale ale poporului român, a afirmării României în viața internațională postbelică. Actul de la 30 decembrie 1947 a foțțițy^id^^^^gBfețafîft^ătre guvernele statelor 1176 NICOLAE PETREANU 14 europene occidentale (în mod deosebit de către guvernele Angliei, Franței și Statelor Unite) ca un moment inexorabil în evoluția politică și socială a României postbelice situată, în mod ireversibil, pe drumul socialismului, drum care o plasa tot mai adînc în comunitatea statelor socialiste euro- pene. România — intrată prin actul de la 30 decembrie 1947 într-o nouă fază a dezvoltării sale pe calea socialismului — avea să-și continue activi- tatea sa (internă și internațională) pentru îndeplinirea obiectivelor funda- mentale care se ridicau în fața societății românești: făurirea și dezvol- tarea economiei socialiste, ridicarea calității vieții tuturor categoriilor sociale, a întregului popor, consolidarea independenței și suveranității statului român, afirmarea sa pe plan internațional ca stat independent și suveran. NOTE 1 Nicolae Ceaușescu, România pe drumul construirii societății socialiste multilateral dez- voltate, voi. 25, Edit. politică, București, 1984, p. 5 — 6 2 Nicolae Ceaușescu, România pe drumul desăvîrșirii construirii socialiste, voi. 1, Edit. politică, București, 1968, p. 117 3 Nicolae Bălcescu, Opere, voi. I, Edit. Academici, București, 1953, p. 350 4 „Națiunea” nr. 548 din 26 ianuarie 1948 6 „Munca” nr. 12 din 10 mai 1892 6 Programul Partidului Comunist Român de făurire a societă[ii socialiste multilateral dezvoltate și înaintare a României spre comunism, Edit. poliiică, București, 1975, p. 37 7 „Socialismul” din 17 februarie 2 martie 1919 8 „Lupta de clasă” nr. 4 — 5 din iunie 1927 9 Ibidem 10 „Scîntcia” din 24 ianuarie 1939 11 Nicolae Ceaușescu, România pe drumul construirii societății socialiste multilateral dezvoltate, voi. 18, p. 578 12 Arh. C. C. al P. C. R., fond 104, dosar 39, f. 102 13 Arhivele statului, București, fond Ministerul Propagandei, dosar 127/1947, f. 4, 5, 82, 117 ; 'Vezi și ,,Pentru republică în România, Edit. politică, București, 1972, p. 180 14 Arh. C. C. al P. C. R. fond 1, dosar 8014, f. nr. 4 15 „Scinteia”, an XVII, număr special de Anul nou, 1948 16 „Scinteia” nr. 7569 din 30 decembrie 1967 17 N. Bălcescu, Op. cit., voi. I, p. 350 18 .30 decembrie ’47, Premise și semnificații, Colecția Bibilotcca de istorie, Edit. politică, București, 1972, p. 176 19 Programul Partidului Comunist Român de construire a societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintare a României spre comunism, p. 55 20 „Scinteia”, anul XVI, număr special dc Anul Nou, 1918 21 Arh. C. C. al P. C. R., fond 103, dosar 9082, Stenograma ședinței Consiliului de Mini- ștri din 30 decembrie 1947, f. 3 22 Ibidem 23 Ibidem 24 „Scinteia”, anul XVII, nr. 104 din 7 ianuarie 1948 25 „Monitorul oficial”, partea a IILa, Dezbateri parlamentare, nr. 25 in 20 I. 1948, p. 476. 29 Ibidem 27 Pentru republică în România, Edit. politică, București, 1972, p. 195 — 196 28 „Națiunea”, nr. 531 din 4 ianuarie, 1948 29 Ibidem 39 „Scinteia”, anul XVII, nr. 1011 din 2 ianuarie, 1948 31 Ibidem 33 lbidem www.dacoromanica.ro 15 PROCLAMAREA REPUBLICII IN ROMANIA 1177 33 Ibidem 34 Arii. Ministerului Afacerilor Externe, dosar 210/1948, ,,Proclamarea Republicii Popu- lare Române” 33 Ibidem 39 „Scinteia”, anul XVII, nr. 1015 din 8 ianuarie 1948 37 „Scinteia”, anul XVII, nr. 1014 din 7 ianuarie, 1948 38 „Rude Pravo”, din 3 ianuarie, 1948 39 „Tribune des Nations” din 9 ianuarie 1948 40 „New Chroniclc” din 2 ianuarie 1948 41 Arii. Statului București, fondul Ministerului Propagandei Naționale, buletine radio- -informarc, dosar 127/1948, f. 12 43 „New Herald Tribune” din 2 ianuarie 1948 43 Arh. Stalului București, fondul Ministerului Informațiilor, buletine radio-ascullarc, dosar 127 1948, fila 18 44 Arh. M. A. E„ dosar 210 1948, „Proclamarea Republicii Populare Române” 45 Arh. Stalului București, fondul Ministerului Informațiilor, dosar 127 1948, f. 8 46 Ibidem 47 Arh. Ministerului Afacerilor Externe, dosar 210/1948, „Proclamarea Republicii Popu- lare Române 48 Ibidem 49 Arh. Statului București, fond Ministerul Informațiilor, buletine radio-informare, dosar 127 1948, f. 19 50 Ibidem 51 Arh. Ministerului Afacerilor Externe, dosar 210 1948, „Proclamarea Republicii Popu- lare Române” 53 Ibidem 53 Arh. Statului București, fondul Ministerului Informațiilor, buletine radio-ascullarc, dosar 127/1948, f. 31 34 Ibidem, loc. cit., dosar 129/1948, f. 232 55 Pentru Republică in România, p. 219 LA PROCLAMATION DE LA REPUBLIQUE - RESULTAT DU PROCESSUS REVOLUTIONNAIRE DE ROUMANIE Resume La proclamation de la Republique, le 30 decembre 1947 — ive- nement dont on celebre le 40e anniversaire — a marqui la conquete de tout le pouvoir politique par la classe ouvriere alliee ă la paysannerie et aux autres categories de travailleurs, permettant le passage ă l’accom- plissement des tâches de la revolution socialiste. Le probleme touchant la forme de gouvernement de l’Etat, consi- deri en tant moyen d’exercer le pouvoir politique, a prioccupe au long des temps Ies esprits Ies plus eclaires, Ies forces progressistes de la sociiti. Ce desideratum a ete clairement exprime ă l’epoque par Nicolae Ceaușescu qui a milite pour cette forme d’organisation etatique ou . .le peuple sera souverain, c’est-â-dire maître de lui-meme.” Assimilant et developpant Ies traditions de la lutte republicaire du mouvement ouvrier et dimocratique de Roumanie, le Parti Commu- niste a enrichi cette lutte de nouveaux sens. Dans Ies nouvelles condi- tions, la lutte antimonarchique et ripublicaine s’est amplement intigrie ă la lutte gânirale de la classe ouvriere, de tous Ies travailleurs, contre le regime bourgeois. Le prbcessus rivolutionnaire qui a commence en meme temps avec le glorieux d’Aout 1944 du gouvernement di- 1178 NICOLAE PETREANU 16 mocratique r^volutionnaire presidd par le dr. Petru Groza, â la victoire des forces d&nocratiques au cours des ^lections parlementaire de 1946, ă l’^cartement du gouvemement de la bourgeoisie liberale, actes signifi- ant le ferme changement du rapport de forces en faveur de la classe ouvri- âre et de ses allids, a permis de liquider la monarchie de la scene de l’histoire le 30 decembre 1947 et de proclamer la Rdpublique. Le changement qualitatif intervenu dans le contenu du pouvoir comme suite de la proclamation de la R^publique a ouvert une nouvelle p^riode d’essor de la Roumanie, de transformations radicales dans tous les domaines de la vie dconomique, sociale, politique et spirituelle. Au cours du processus unique, ininterrompu de la rdvolution ont 3t6 accomplis les objectifs fondamentaux de la r^volution : l’^dification et le d^veloppement de l’economie socialiste, l’elevation du standard de vie de toutes les cat^gories sociales; du peuple tout entier, la consoli- dation de l’indâpendance et de la souverainetâ de l’Etat roumain, la puissante affirmation de la Roumanie en tant qu’Etat ind^pendant et souverain. www.dacaramanica.ro PROGRESUL ECONOMIC ȘI SOCIAL AL ROMÂNIEI ÎN ANII REPUBLICII GHEORGHE SURPAT Proclamarea Republicii, la 30 Decembrie 1947, a constituit un mo- ment crucial în istoria României, în mersul ei înainte pe calea progresu- lui economic și social multilateral, a libertății și independenței naționale. Ea a marcat încheierea procesului de cucerire a întregii puteri politice de către clasa muncitoare, aliată cu țărănimea, cu intelectualitatea și cu cele- lalte categorii de oameni ai muncii și trecerea României într-o nouă etapă istorică a procesului revoluționar unic de făurire a noii orînduiri sociale. „Proclamarea Republicii Populare Române, la 30 decembrie 1947 — arăta tovarășul Nicolae Ceaușescu — a constituit un eveniment revolu- ționar de importanță deosebită în istoria poporului nostru și a deschis o nouă eră, marcînd de fapt trecerea României la construcția societății socialiste”1. Anul acesta aniversarea a patru decenii de la proclamarea Republicii are loc în atmosfera creatoare generată de hotăririle adoptate de Confe- rința Națională a Partidului Comunist Român din decembrie 1987, care a analizat stadiul actual al societății socialiste românești și a adoptat hotă- rîri de importanță majoră pentru asigurarea, în continuare, a progresidui economic și social al României. Instaurarea Republicii — veche și arzătoare aspirație a poporu- lui român — a constituit o încununare a luptelor purtate de-a lungul seco- lelor de poporul nostru, de forțele sale înaintate pentru eliberare națio- nală și socială, pentru neatimare, progres social și o viață mai bună. Ea a devenit posibilă în condițiile social-politice noi, create de victoria re- voluției de eliberare socială și națională, antifascistă și antiimperialistă declanșată în August 1944, ale profundelor schimbări democratice, re- voluționare care s-au produs în societatea românească și ale luptei clasei muncitoare, a tuturor oamenilor muncii, sub conducerea Partidului Co- munist Român, pentru răsturnarea regimului burghez bazat pe exploa- tare și asuprire, pentru transformarea revoluționară, socialistă a societă- ții românești. Masele largi populare au salutat cu nețărmurită satisfacție șibucurie măreața victorie obținută prin luptă, exprimîndu-și hotărîrea nestrămu- tată de a-și închina toate forțele consolidării și înfloririi continue a Repu- blicii, apărării libertății și suveranității sale, ridicării ei la un loc demn în marea familie a statelor lumii. Proclamarea Republicii în România s-a bucurat, totodată, de un puternic ecou peste hotare. Marea majoritate a comentatorilor străini, reflectînd pulsul înnoitor al epocii, au dat apreci- erea cuvenită apariției pe harta Europei a unei forme noi, republicane, „Revista de istorie-, tom 40, 1180 GHEORGHE SURPAT 2 populare, de guvernămînt, în care vedeau un factor important de promo- vare a idealurilor de pace, libertate și democrație. Prin Republică națiunea română a dobîndit cea mai democratică formă de guvernămînt din întreaga sa istorie, un puternic instrument al construirii vieții noi, socialiste. Cei 40 de ani care au trecut de la proclamarea Republicii au fost pentru poporul român ani de eforturi eroice pentru lichidarea stării de rămînere în urmă a țării, ce ne-a fost lăsată moștenire de la vechea orîn- duire, de luptă pentru depășirea multor greutăți, ani de mari victorii, de realizări și succese impunătore, care au schimbat din temelii fața țării, viața oamenilor. într-un proces unic de continuitate și ascensiune România a parcurs, într-o perioadă scurtă, mai multe etape istorice ce condensează profundele prefaceri înnoitoare, concretizate în : cucerirea întregii puteri politice de către clasa muncitoare și aliații ei, cît și a celei economice prin actul revoluționar al naționalizării principalelor mijloace de producție din iunie 1948 ; făurirea economiei naționale socialiste unitare, a bazelor socialismului, desființarea exploatării omului de către om, participarea clasei muncitoare, a celorlalți oameni ai muncii la guvernarea statului; consolidarea societății socialiste românești și a bazei sale tehnico-mate- riale; trecerea la făurirea societății socialiste multilateral dezvoltate, etapă istorică pe care țara noastră o parcurge în prezent. în anii republicii, Partidul Comunist Român — forța politică conducătoare în stat — ținînd seama de legile obiective ale făuririi noii orînduiri sociale, de trecutul istoric național, de nivelul dezvoltării eco- mico-sociale a României, a elaborat strategia construirii socialismului, linia politică corespunzătoare fiecărei etape istorice. în etapa istorică a revoluției socialiste, a făuririi economiei socia- liste unitare (1948—1965), procesul revoluționar, lupta revoluționară dintre nou și vechi, pentru desființarea exploatării și asupririi sociale, pentru progresul economic și social al țării, a continuat în noile condiții ale deținerii întregii puteri politice și economice de către clasa muncitoare și ceilalți oameni ai muncii. Ținînd seama de stadiul dezvoltării României— țară slab dezvoltată din punct de vedere economic — partidul nostru a asigurat, în această etapă, prin politica sa, dezvoltarea industriei—con- diție esențială a înfăptuirii unor schimbări substanțiale în viața poporului — , cooperativizarea agriculturii — care a însemnat o profundă revoluție în viața satului — , crearea bazei tehnico-materiale a societății socialiste, generalizarea relațiilor de producție socialiste în industrie și agricultură, făurirea economiei socialiste unitare, realizarea unei structuri sociale omogene, formată din clase și categorii sociale apropiate, cu interese fun- damentale convergente, înfăptuirea principiului socialist de repartiție în conformitate cu principiile eticii și echității noii orîduiri, creșterea nive- lului de trai, material și spiritual al poporului. Ca urmare, în anul 1965, ponderea unităților socialiste în producția globală industrială reprezenta 99,7%, în fondurile fixe din sfera producției materiale—97 %, în popu- lația ocupată—94%, în venitul național 95,5%, în suprafața agricolă — 91,4% etc.2 Victoria socialismului pune în relief justețea politicii P.C.R., învederează rolul uriaș pe care l-a avut și îl are conducerea de către partid a destinelor națiu^^ ^g^j^jg^ijyjcialiste. 3 PROGRESUL ECONOMIC ȘI SOCIAL AL ROMÂNIEI 1181 Prin generalizarea relațiilor de producție socialiste în economia națională, prin desființarea claselor exploatatoare și abolirea exploatării și asupririi, prin afirmarea principiilor socialiste de repartiție a venitu- lui național, România a intrat în rîndul statelor cu cea mai avansată orîn- duire socială, iar prin dezvoltarea forțelor de producție — a depășit sta- diul de țară slab dezvoltată din punct de vedere economic. Astfel, România a pășit într-o nouă etapă istorică a consolidării și dezvoltării multilaterale a societății socialiste. în orientarea eforturilor poporului, după victoria socialismului, un rol de cea mai mare importanță l-a avut Congresul al IX-lea al Parti- dului Comunist Român din iulie 1965, care, marcînd încheierea unei eta- pe importante a procesului revoluționar de edificare a noii orînduiri soci- ale, a deschis o nouă etapă calitativă superioară. Congresul a trasat ca- drul și liniile directoare pentru consolidarea societății socialiste românești în toate domeniile de activitate — economică, științifică, culturală—, pentru perfecționarea întregii vieți sociale în concordanță cu cerințele și obiectivele progresului istoric, cu realitățile concrete din România. Semnificația istorică a Congresului al IX-lea al Partidului Comunist Român a constat în faptul că el a deschis o nouă epocă în istoria României, reprezentînd o etapă legică in procesul revoluționar al dezvoltării econo- mice și sociale a României. Congresul a dezbătut probleme de excepțio- nală importanță teoretică și practică pentru înaintarea țării pe calea con- solidării și dezvoltării multilaterale a socialismului, cum sînt : căile pro- cesului de industrializare socialistă a țării; rolul agriculturii în dezvol- tarea țării și raportul între industrie și agricultură; dezvoltarea armoni- oasă a economiei naționale în condițiile revoluției tehnico-științifice con- temporane ; democrația socialistă și căile adîncirii ei; cointeresarea mate- rială și formele de retribuire a muncii; rolul conștiinței socialiste în con- struirea socialismului; principiile relațiilor dintre state, dintre partidele comuniste și muncitorești ș. a. Congresul a analizat, totodată, critic ac- tivitatea de pînă atunci privind construirea socialismului în societatea românească. Evidențiind rolul spiritului creator, Congresul a formulat ca sar- cină de prim plan elaborarea problematicii teoretice complexe a con- strucției socialiste și a subliniat necesitatea unor largi dezbateri și confrun- tări de opinii, pe temelia concepției materialist-dialectice, profund ostilă închistării și rigidității în gîndire3. Definitorii pentru modul în care Par- tidul Comunist Român a abordat în perioada deschisă de Congresul al X-lea, problemele complexe ale construcției socialismului, ale contem- poraneității, sînt spiritul novator, conceperea teoriei socialismului știin- țific ca știință revoluționară vie și dinamică, a cărei viabilitate constă în permanenta adaptare la dezvoltarea societății, la marile cuceriri ale cunoaș- terii științifice, descătușarea energiilor creatoare ale clasei muncitoare, ale țărănimii, intelectualității, ale întregului popor. Avînd în frunte pe tovarășul Nicolae Ceaușescu, — ales la Congresul al IX-lea al P. C. R. in funcția de secretar general al C. C. al P. C. R. și reales în funcția de secretar general al partidului la Congresele al X-lea (6—12 august 1969), al Xl-lea (25—28 noiembrie 1974), al XH-lea (19—23 noiembrie 1979), al XlII-lea- (19—22 noiembrie 1984), — Partidul Comunist Român a desfășurat o vastă activitate teoretică și practică de elaborare și funda- www.dacoromanica.ro 1182 GHEORGHE SURPAT 4 mentare științifică a strategiei și tacticii făuririi societății sociaiste multi- lateral dezvoltate, de rezolvare creatoare a problemelor ridicate în pro- cesul edificării noii orînduiri sociale. Ținînd seama de schimbările structurale petrecute în viața națiunii române în procesul cnstruirii bazelor socialismului, de triumful relațiilor de producție socialiste în toate domeniile de activitate, de stadiul de dez- voltare atins de societatea socialistă românească, Congresul al IX-lea al P. C. R. a stabilit directivele privind elaborarea unei noi Constituții a României, care să consacre noile realități politico-sociale și economice, să asigure cadrul constituțional al consolidării și dezvoltării socialiste multi- laterale a țării. Totodată, Congresul a propus ca România să-și schimbe denumirea din Republica Populară Română în Republica Socialistă, România. Constituția Republicii Socialiste România — adoptată de Marea Adunare Națională, organul suprem al puterii de stat, la 21 august 1965 — ,proclamîndțara Republică Socialistă, precizează că „Republica Socia- listă România este stat al oamenilor muncii de la orașe și sate, suveran, independent și unitar” (articolul 1). Pe baza principiului unității organice între socialism și democrație, care implică conducerea și organizarea de- mocratică a societății socialiste românești și participarea oamenilor muncii la adoptarea și înfăptuirea deciziilor, Constituția consfințește puterea poporului și dreptul acestuia de a decide în toate problemele fundamentale. „Deținător suveran al puterii, poporul o exercită prin Marea Adunare Națională și prin consiliile populare, organe alese, prin vot universal, egal, direct și secret” (articolul 4). Corespunzător prevederilor Constituției în fruntea sistemului or- ganelor statului se află Marea Adunare Națională — organul suprem al puterii de stat. Un moment important în procesul perfecționării conduce- rii supreme de stat l-a reprezentat instituirea funcției de Președinte al Republicii Socialiste România, prin Legea din 28 martie 1974, și alegerea de către Marea Adunare Națională a tovarășului Nicolae Ceaușescu, secretar general al Partidului Comunist Român, în suprema funcție de stat — Președinte al Republicii Socialiste România. Exercitînd funcția de Președinte al Republicii Socialiste România, tovarășul Nicolae Ceaușescu a acționat permanent pentru dezvoltarea democrației socialiste, pentru asigurarea participării poporului la viața economică și social-politică, pentru perfecționarea legislației și întărirea legalității, pentru garantarea și respectarea drepturilor cetățenești. Constituția proclamă și garantează drepturile social-economiâe — dreptul la muncă, la odihnă, dreptul la învățătură, dreptul la asigurare materială de bătrînețe, boală sau incapacitate de muncă ș.a.; drepturile și libertățile social-politice ale cetățenilor — dreptul de a alege și de a fi aleși în Marea Adunare Națională și în consiliile populare (dreptul de a alege, la împlinirea vîrstei de 18 ani și de a fi aleși, la împlinirea vîrstei de 23 ani); dreptul de a se asocia în organizații sindicale, cooperatiste, de tineret, de femei, social-culturale, în uniuni de creații, asociații științifice, tehnice, sportive, precum și în alte organizații obștești. Cetățenilor Republicii Socialiste România le este garantată libertatea conștiinței, a cuvîntului, inviolabilitatea persoanei și a domiciliului. Potrivit prevederilor Constituției „Femeia are drepturi egale cu bărbatul. Statul ocrotește căsă- ” www.dacxnomamca.ro 5 PROGRESUL ECONOMIC ȘI SOCIAL AL ROMÂNIEI 1183 toria și familia și apără interesele mamei și copilului ” (artcolul 23). Toți cetățenii țării se bucură de toate drepturile social-economice și cele social- politice : „Cetățenii Republicii Socialiste România, fără deosebire de naționalitate, rasă, sex sau religie, sînt egali în drepturi în toate domeniile vieții economice, politice, juridice, sociale și culturale. Statul garantează egalitatea în drepturi a cetățenilor. Nici o îngrădire a acestor drepturi și nici o deosebire în exercitarea lor pe temeiul naționalității, rasei, sexului sau religiei nu sînt îngăduite. Orice manifestare avînd ca scop stabilirea unor asemenea îngrădiri, propaganda naționalist-șovină, ațîțarea urii de rasă sau naționale sînt pedepsite prin lege” (articolul 17). Constituția nu numai că proclamă drepturile, ci le și garantează efectiv, prevăzînd că una din sarcinile cele mai importante ale statului este crearea condițiilor necesare pentru exercitarea lor deplină. Congresul al IX-lea, precum și următoarele congrese și conferințe naționale ale Partidului Comunist Român au avut un rol fundamental în dezvoltarea pe o treaptă superioară a operei de consolidare și dezvoltare multilaterală a societății socialiste, de realizare deplină în toate sferele vieții sociale, a principiilor socialismului. Pe baza abordării dialectice, procesuale a făuririi orînduirii sociale noi, Partidul Comunist Român a stabilit la Congresul al X-lea al partidului ca obiectiv fundamental al programului de viitor—lărgirea și perfecționarea bazei tehnico-materiale, făurirea societății socialiste multilateral-dezvoltate. Strategia și orientările tactice ale făuririi societății socialiste multi- lateral dezvoltate în România, principiile ei de bază și direcțiile de realizare a acestei societăți au fost dezvoltate și îmbogățite în documentele Con- ferinței Naționale a partidului din 1972, în Programul Partidului Comunist Român de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintare a României spre comunism, adoptat de Congresul al Xl-lea al partidului în documentele Congreselor al Xll-lea, din 1979 și al XlII-lea, din 1984, ale partidului, în Programul ideologic al partidului, adoptat la Plenara C.C. al P.C.R. din 1—2 iunie 1982 și aprobat de Conferința Națională a P.C.R. din decembrie 1982, devenit parte integrantă a Programului Partidului Comunist Român de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintare a României spre comunism, prin hotărîrea Congresului al XlII-lea al partidului, din 1984, în opera teoretică a secretarului general al partidului, tovarășul Nicolae Ceaușescu. Făurirea societății socialiste multilateral dezvoltate este con- cepută de către Partidul Comunist Român ca o unitate dialectică a facto- rilor interni și externi, în cadrul căreia rolul hotărîtor îl au factorii interni. Partidul Comunist Român a avut permanent în vedere că hotărîtoare sînt eforturile naționale, proprii, uztilizarea eficientă a resurselor materiale și umane existente, repartizarea judicioasă a venitului național în fondul de dezvoltare și fondul de consum. Congresul al IX-lea și congresele următoare ale partidului au stabilit raporturi judicioase, necesare între fondul de dezvoltare (acumulare) și fondul de consum, astfel încît să se realizeze o dezvoltare economică armonioasă. Astfel, în perioada 1965—1987 peste 30% din venitul național a fost alo cât pentru fondul de dezvoltare, iar circa 70% pentru fondul de consum. www dacnmmanicarn 1184 GHEORGHE SURPAT 6 Justețea opțiunii pentru o rată înaltă de acumulare este ilustrată de principalii indicatori ai dezvoltării economice-sociale : creșterea produc- ției industriale față de 1950 — anul începerii primului plan cincinal — de 6,5 ori în 1965 și de 50 de ori în 1985 ; față de același an, producția globală agricolă a crescut în 1965 de 1,9 ori iar în 1985 de 4,15 ori. Pe această bază a avut loc sporirea continuă a venitului național pe locuitor, care a crescut in 1965 de 3,5 ori față de 1950 și de 13 ori în 1985 față de același an5. La sfîrșitul anului 1985, economia națională dispunea de fonduri fixe în valoare de 2 776,2 miliarde lei, față de 450,4 miliarde lei în 1965 G. Una din marile realizări ale politicii economico-sociale a partidului și statului nostru o constituie repartizarea și amplasarea rațională a for- țelor de producție pe teritoriul țării. Programul național de sistematizare a "teritoriului și localităților urbane și rurale, parte integrantă a Programului P.C.R. de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintare a României spre comunism, urmărește prin prevederile sale, asigurarea unor condiții de muncă și viață egale pentru toți cetățenii țării, ștergerea trep- tată a deosebirilor esențiale dintre oraș și sat, prin ridicarea satului la nivelul de dezvoltare al orașului. Cadrul legal al întregii activități de siste- matizare a fost statuat de Legea privind sistematizarea teritoriului și loca- lităților urbane și rurale, adoptată în 1974 7. Repartizarea ecliilibrată a forțelor de producție pe întregul teritoriu național a fost și este însoțită de diversificarea subramurilor în industrie, agricultură, transporturi, știință, bazate pe tehnica de vîrf, ceea ce a dus la o mare diversificare a profesiilor. în 1985 populația ocupată în ramurile neagricole era preponderentă în toate județele, față de numai în 4 județe în 1965. Astfel s-au creat condiții tot mai bune de muncă și de viață pentru toți cetățenii țării. Dezvoltarea echilibrată a economiei naționale, modernizarea indus- triei, agriculturii, a celorlalte ramuri ale economiei are la bază dezvoltarea cercetării științifice, și tehnologice naționale, introducerea progresului tehnic. în prezent, țara noastră dispune de o puternică bază materială de cercetare științifică și inginerie tehnologică, în care lucrează peste 200 000 de oameni cu o înaltă pregătire, de aproape 5 ori mai mulți decît în 1965 Dezvoltarea intensivă, complexă și echilibrată a economiei naționale, pe baza industrializării și a modernizării agriculturii, creșterea venitului național și repartizarea judicioasă a acestuia între fondul de dezvoltare economică-socială și fondul de consum, perfecționarea relațiilor sociale au constituit factorii hotărîtori ai ridicării continue a nivelului de viață al poporului. O realizare importantă o constituie asigurarea dreptului consti- tuțional la muncă fiecărui cetățean apt de muncă. Astfel, în perioada 1950—1985 au fost create peste 5,5 milioane de locuri de muncă, adică pentru mai bine de jumătate din populația ocupată a țării8. Concomitent cu creșterea cantitativă a populației ocupate, s-au înregistrat modificări calitative privind modernizarea structurii populației ocupate și folosirea ei complexă, perfecționarea nivelului pregătirii profesionale și de cultură generală. Modificarea principală a structurii populației ocupate o constituie creșterea celei ocupate în industrie, în general a populației neagricole și reducerea populației ocupate în agricultură. Rentru prima dată, în anul www.dacoromamca.ro 1 PROGRESUL ECONOMIC ȘI SOCIAL AL ROMÂNIEI 1185 1978, ponderea populației din industrie a depășit pe cea a populației din agricultură. Față de anul 1950, cînd populația ocupată în industrie și construcții reprezenta 14,2%, iar cea din agricultură 74,1% din totalul populației ocupate, la sfîrșitul anului 1985, ponderea poulației ocupate în industrie și construcții s-a ridicat la 44,2 %, concomitent cu diminuarea celei din agricultură la 28,9%. A crescut, totodată, populația ocupată în sfera serviciilor — învățămînt,știință și deservire științifică, ocrotirea sănătății și asistență socială, circulația mărfurilor, gospodăria comunală, de locuințe și alte prestări de servicii. Retribuțiile după muncă ale personalului muncitor și ale țărăni- mii cooperatiste au urmat o linie continuu ascendentă. în perioada 1965 — 1985, retribuția medie netă lunară a personalului muncitor a sporit de la 1 028 lei la 2 980 lei, adică de 2,8 ori9. în ce privește retribuția reală, adică veniturile reale, ele au sporit, în principal, pe calea majorării retri- buției nominale în condiții de stabilitate a prețurilor sau de menținere a modificărilor în limitele coeficientului de creștere planificat. Tinînd seama de evoluția prețurilor, creșterea retribuției reale pe ansamblul economiei naționale a fost în 1985 de 2 ori față de 1965. Concomitent cu sporirea retribuției personalului muncitor au sporit și veniturile țărănimii. Astfel, în 1985 veniturile reale ale țărănimii provenite din muncă în C.A.P. și în gospodăriile personale erau de 2,5 ori mai mari decît în 1965. Potrivit prevederilor Planului național unic de dezvoltare econo- mico-socială pe perioada 1986—1990, retribuția medie reală va crește în anul 1990 față de 1985 cu 6—8%. Corespunzător cerințelor obiective ale dezvoltării echilibrate a economiei, va fi promovat principiul creșterii mai rapide a productivității muncii în raport cu creșterea retribuției. Veniturile reale ale țărănimii, provenite din muncă în cooperativele agri- cole de producție și din gospodăriile personale, calculate pe o persoană activă, vor crește, în anul 1990, cu 6—8% față de 198510. Cheltuielile pentru acțiuni social-culturale finanțate de la bugetul statului au crescut în perioada 1965—1985 de 4,3 ori, de la 20,9 milioane lei de 90,4 milioane leiu. Ritmul de creștere a cheltuielilor pentru acțiuni social-culturale, fiind superior celui de creștere a populației, a determinat sporirea continuă a volumului cheltuielilor social-culturale pe locuitor, de la 1100 lei în 1965 la 3 979 lei în 198512. Rezultatul sintetic al măsurilor de îmbunătățire a condițiilor de munca și de viață ale populației și al acțiunilor sanitare îl constituie redu- cerea mortalității infantile, precum și creșterea duratei medii de viață a populației. Mortalitatea infantilă, spre exemplu, s-a redus de la 78,2 la 1 000 născuți vii în 1955 la 34,7 în 1975 și la 25,6 în 198513. Durata medie de viață a crescut de la 70,5 ani în 1964—1967 la aproape 73 ani în per- oada 1982—198414. Politica demografică promovată de Partidul Comunist Român, pornind de la faptul că omul constituie factorul determinant al progresului economico—social, a asigurat creșterea continuă a populației țării de la 17,5 milioane în 1956 și 19,1 milioane în 1966 la 22,7 milioane în 198515. A sporit, an de an, înzestrarea populației cu obiecte de uz îndelun- gat, care îi'îmbogățesc condițiile de viață și confort, îi asigură ridicarea nivelului cultural și îi cniftiaL. W>osirea cît mai plăcută a 1186 GHEORGHE SURPAT timpului afectat activităților cultural-educative sau turismului. Compa- rativ cu anul 1965, în 1985 la 1 000 de locuitori reveneau de 2,2 ori mai multe aparate de radio, de 7,7 ori mai multe mașini de spălat, de 5,4 ori mai multe aspiratoare de praf și de 35 ori mai multe autoturisme16. Realizări deosebite au fost obținute în domeniul condițiilor de locuit ale populației, locuința avînd o importanță deosebită asupra creșterii calității vieții. în perioada 1951—1985 s-au construit din fondurile sta- tului, întreprinderilor, organizațiilor obștești și ale populației un număr de peste 5,2 milioane de locuințe, din care mai mult de jumătate din fon- durile statului17. Concomitent cu construirea locuințelor au fost construite numeroase lăcașuri de artă și cultură, școli, teatre, instituții muzicale, case de cultură, muzee, biblioteci etc., de așezăminte sociale destinate ocrotirii sănătății poporului — spitale, creșe și grădinițe de copii. Amploarea construcțiilor de locuințe a permis ca în perioada de după 1965 să se mute în locuințe noi aproape 40% din populația țării, iar din cea a orașelor aproape 80%. în perioada planului cincinal 1986—1990 se vor construi circa 750 mii noi locuințe, urmărindu-se ca în toate jude- țele, în mediul urban, să se asigure fiecărei familii o locuință. în acest cadru, o atenție deosebită s-a acordat și se acordă dezvol- tării economice și urbanistice a Capitalei țării, a municipiilor reședințe de județe, celorlalte orașe existente și înființării de noi orașe, precum și echipării edilitare a localităților țării. Ca urmare, numărul orașelor a crescut de la 183 în 1965 la 237 în 1985. în anii Republicii, ai edificării societății socialiste a fost făurit și perfecționat continuu sistemul politic socialist unitar al țării — sistemul democrației socialiste, prin care se asigură participarea activă a poporului la conducerea societății. Forțele care alcătuiesc sistemul conducerii politico-sociale a societății socialiste din România, sînt : Partidul Comunist Român, forța politică conducătoare, organizatoare și dinamizatoare a întregii activități economico-sociale, central vital al funcționării socie- tății socialiste românești; statul socialist, reprezentantul suprem al puterii poporului, organizatorul vieții comune a întregii națiuni: organele cu dublă natură, de partid și de stat — Consiliul Central de Control Munci- toresc al Activității Economice și Sociale, Consiliul Organizării Economico- Sociale, Consiliul Național al Oamenilor Muncii, Consiliul Științei și Învățămîntului, Consiliul Național pentru Știință și Tehnologie, Consiliul Culturii și Educației Socialiste, Consiliul Apărării Naționale a Republi- cii Socialiste România, Consiliul Radio televiziunii Române, Comitetul pentru Problemele Consiliilor Populare; Frontul Democrației și Unită- ții Socialiste; organizațiile politice de masă și obștești — Uniunea Tine- retului Comunist, Uniunea Asociațiilor Studenților Comuniști din Româ- nia, Organizația Pionierilor, organizațiile sindicale, mișcarea de femei, consiliile oamenilor muncii aparținînd naționalităților conlocuitoare; organele autoconducerii muncitorești — adunările generale ale oamenilor muncii, consiliile oamenilor muncii, consiliile de conducere și birourile executive ale acestora etc. •, forumurile democrației socialiste pe plan na- țional — Congresul Consiliilor Oamenilor Muncii din industrie, construcții, transporturi, circulația mărfurilor și finanțe ; Congresul Consiliilor de Con- ducere ale unităților țărănimi, al oamenilor 9 PROGRESUL ECONOMIC ȘI SOCIAL AL ROMÂNIEI 1187 muncii din industria alimentară, silvicultură și gospodărirea apelor; organizația țărănimii cooperatiste — Uniunea Națională a Cooperativelor Agricole de Producție, Uniunea Națională a Cooperativelor Meșteșugă- rești, Uniunea Centrală a Cooperativelor de Producție, Achiziții și des- facere a Mărfurilor; organizațiile obștești cu caracter științific, tehnic, de creație literar-artistică, cultural-educativă, de masă și profesionale. Fiecare organism din componența sistemului democrației socialiste este înzestrat cu funcții și atribuții specifice, pentru realizarea cărora promovează forme și metode de acțiune proprii. în Eepublica Socialistă Eomânia sistemul democrației sociale are un caracter unitar. El semnifică suveranitatea poporului asupra guvernării, posibilitatea reală și atotcuprinzătoare conferită și garantată tuturor cetă- țenilor țării de a participa, în deplină egalitate și libertate, la viața social- economică și politică, la conducerea tuturor sectoarelor de activitate. Unitatea sistemului politic derivă din unitatea economică și socială a socie- . tății socialiste, din unitatea obiectivelor și țelurilor politice generale, pentru înfăptuirea cărora sînt conjugate eforturile tuturor organelor și organisipelor ce-1.alcătuiesc, din unitatea principiilor democratice de orga- nizare și funcționare, în cadrul cărora o importanță primordială revine principiilor centralismului democratic, conducerii colective socialiste și .autoconducerii muncitorești. în centrul sistemului politic se situează Partidul Comunist Român, forța politică conducătoare în societatea soci- alistă, românească, centrul vital al națiunii. Crearea sistemului democrației, socialiste, a cadrului organizatoric democratic — atît pe .plan local, în întreprinderi și instituții, cît și la ni- vel național —asigură participarea activă, nemijlocită, în condiții de deplină egalitate, a tuturor cetățenilor țării, fără deosebire de naționalitate, a întregului popor la elaborarea politicii interne și externe a țării, la tra- ducerea ei în viață. în etapa actuală, a edificării societății socialiste multi- lateral dezvoltate s-au accentuat formele democrației directe. Dezbaterile în cadrul organismelor autoconducerii muncitorești — adunările generale ale oamenilor muncii, consiliile oamenilor muncii — , analiza în presă, radio și televiziune a celor mai importante proiecte de dezvoltare social- economică, a unor proiecte de legi și a altor documente de importanță națională pentru prezentul și perspectivele dezvoltării societății, încetă- țenirea consultării largi a maselor asupra principalelor probleme politico- sociale, întrunirile în care cetățenii își exprimă opinia asupra modului de gospodărire a treburilor țării și de înfăptuire a hotărîrilor partidului, consfătuirile periodice pe domenii sau ramuri de activitate, organizarea de congrese la nivel național pe domenii de activitate — Congresul oa- menilor muncii, Congresul agriculturii, Congresul culturii și educației politice, Congresul științei și învățămîntului, precum și alte numeroase forme constituie cadrul în care clasa muncitoare, întregul popor participă nemijlocit la conducerea societății. Partidul și statul stimulează manifes- tarea eficientă a opiniei publice împotriva fenomenelor negative, posi- bilitățile de exprimare a acestei opinii. O caracteristică esențială a dezvoltării democrației în societatea soci- alistă românească constă în faptul că ea asigură și garantează material tuturor oamenilor muncii drepturi și libertăți cetățenești dintre cele mai largi —ca dreptul la muncă, la odihnă, la retribuție în funcție de aportul www.dacaromanica.To 3 — c. 1413 1188 GHEORGHE SURPAT 10 social, la asigurarea materială la bătrînețe sau boală, dreptul de a fi stă- pîn pe munca depusă și pe roadele ei, dreptul la proprietate personală, dreptul la moștenire, dreptul la învățătură, dreptul de a alege și de a fi ales în organele și organismele, politice, sociale, de a participa activ la conducerea întregii țări, libertatea conștiinței și libertatea cultelor, liber- tatea presei, a cuvîntului. Democrația socialistă se adîncește pe măsura ridicării gradului de pregătire și competență al oamenilor muncii, lărgirii orizontului de cunoaș- tere și nivelului lor ideologic și politic, înțelegerii juste a fenomenelor economice, sociale și politice. în acest scop, Partidul Comunist Român desfășoară o intensă activitate ideologică și politică educativă, asigură dezvoltarea învățămîntului, științei și culturii, a tuturor pîrghiilor de formare și ridicare a nivelului general al cunoașterii și educației socialiste a maselor. Esența și superioritatea democrației în Republica Socialistă Româ- nia emană din natura socialistă a societății noastre. Ea se bazează pe pro- prietatea socialistă asupra mijloacelor de producție, pe stăpînirea avuției naționale de către oamenii muncii, pe lichidarea inegalităților de ordin economic și social, pe relațiile de repartiție socialiste, pe deținerea puterii politice de către clasa muncitoare în alianță cu țărănimea muncitoare. intelectualitatea și celelalte categorii de oameni ai muncii, pe înfăptuirea deplinei egalități în drepturi a tuturor cetățenilor țării. Partidul nostm acționează pentru perfecționarea continuă a sis- temului democrației muncitorești revoluționare, pentru asigurarea parti- cipării active a tuturor oamenilor muncii la conducerea tuturor sectoare- lor de activitate. „Sistemul democrației noastre socialiste — sublinia tovarășul Nicolae Ceaușescu în Raportul prezentat la Congresul al XIII- lea al partidului — , care dă expresie voinței și intereselor întregii nați- uni și asigură înfăptuirea socialismului cu poporul și pentru popor își va afirma tot nrai puternic forța și trăinicia, superioritatea față de democrația burgheză, față de orice orînduire. Să acționăm cu toată hotărîrea pentru perfecționarea și dezvoltarea sistemului democrației muncitorești revolu- ționare, aceasta fiind o cerință obiectivă a făuririi cu succes a socialis- mului și comunismului”18. Odată cu adîncirea democrației socialiste statul nostru a devenit stat al democrației muncitorești-revoluționare, caracterizîndu-se ea putere politică a poporului, a națiunii socialiste, pusă în slujba edificării societă- ții socialiste multilateral dezvoltate. Reprezentant suprem al proprieta- rilor și producătorilor, administrator general al proprietății întregului popor în strînsă colaborare cu organismele autoconducerii muncitorești, statul desfășoară o largă activitate economico-organizatorică pentru con- ducerea unitară a întregii activități economico-sociale, pe baza planului național unic, pentru apărarea cuceririlor revoluționare ale poporului, a independenței și suveranității patriei, dezvoltă relațiile internaționale ale României. Documentele Congresului al Xlll-lea al partidului funda- mentează rolul tot mai important pe care statul democrației muncitorești revoluționare îl deține în planificarea și conducerea vieții ecooomiceși sociale, la un nivel superior, în înfăptuirea obiectivelor actualului cincinal și ale dezvoltării în perspectivă a țării noastre. www.dacoromanica.ro 11 PROGRESUL ECONOMIC ȘI SOCIAL AL ROMÂNIEI 1189 Ca urmare a importantelor realizări dobîndite de poporul român în dezvoltarea economico-socială a patriei, România s-a transformat, în anii Republicii, dintr-o țară slab dezvoltată, într-o țară industrial- agrară, cu o industrie puternică, modernă, cu o agricultură socialistă în plin progres, cu o știință, cultură și un învățămînt înfloritoare, cu un nivel de viață materială și spirituală incomparabil cu cel existent cu 4—5 ani în urmă. Realizările istorice obținute în făurirea noii orînduiri au creat condițiile pentru afirmarea din plin a ființei naționale a poporului român, pentru dezvoltarea și înflorirea pe baze noi a națiunii, pentru consolidarea și creșterea puternică a forței statului nostru național unitar. în ansamblul procesului de construcție socialistă din țara, noas- tră, se remarcă în mod deosebit epoca istorică inaugurată de Congresul al IX-lea al Partidului Comunist Român, epocă nemijlocit legată de acti- vitatea teoretică novatoare și acțiunea practică revoluționară ale tovarășului Nicolae Ceaușescu. Gîndirea cutezătoare, originală a secretarului general al partidului, președintele României socialiste, tovarășul Nicolae Ceaușescu, izvorîtă din înțelegerea profundă a esenței materialismului dialectic și istoric, bogata experiență politică și organizatorică acumulată de-a lungul unei ample activități revoluționare, și-au pus o amprentă hotărîtoare asupra strategiei și tacticii, a liniei politice generale a parti- dului, determinînd afirmarea puternică a spiritului creator, înnoitor în viața întregii noastre societăți, dezvoltarea fără precedent a acesteia, ridicarea pe o treaptă superioară a procesului de transformare revoluțio- nară a patriei. în această epocă — cunoscută de acum în istorie ca Epoca ^Nicolae Ceaușescu — s-a înfăptuit modernizarea bazei tehnico-materiale a societății, a sporit rolul științei și tehnicii în dezvoltarea forțelor de producție, a întregii societăți, s-au produs mutații calitative în structura socială, s-a întărit și dezvoltat continuu proprietatea socialistă^ a cres- cut nivelul de trai și de civilizație al poporului. încadrai unei viziuni atotcuprinzătoare asupra edificării noii orîn- duiri sociale, Partidul Comunist Român, secretarul său general, tovarășul Nicolae Ceaușescu, concep procesul de construire a societății socialiste multilateral dezvoltate nu doar ca un proces de creștere economică, de dezvoltare a bazei materiale a societății, de perfecționare a relațiilor de producție și sociale, ci și ca un proces de făurire a unei civilizații spiri- tuale superioare, de formare a omului nou, cu o conștiință înaintată, revo- luționară, socialistă. în acest sens, învățămîntul, știința, arta, cultura, toate domeniile vieții spirituale cunosc o continuă dezvoltare și înflorire, contribuind la ridicarea nivelului de pregătire profesională, de cultură generală și a nivelului politico-ideologic al oamenilor muncii. înaintarea Republicii Socialiste România pe calea socialismului a avut și are loc în condițiile asigurării unei strînse unități dialectice între politica internă și externă, care izvorăște din natura orînduirii noastre socialiste, din interesele vitale ale poporului român, ale progresului social și păcii în lume. întemeiată pe cunoașterea profundă și pe înțelegerea ști- ințifică a realităților și cerințelor obiective ale dezvoltării lumii contem- porane, activitatea internațională, a Republicii Socialiste România este orientală cu consecvență spre promovarea în viața internațională a princi piilor noi de relații între state : deplina egalitate în drepturi, respectu- independcuței și suvcraiwMțiiy.dMțimnfliBțmieaimtecul în treburile ini 1190 GHEORGHE SURPAT 12 tenie și avantajul reciproc, nerecurgerea la forță sau la amenințarea cu folosirea forței în relațiile dintre state, respectarea dreptului fiecărui popor' de a-și alege calea de dezvoltare pe care o dorește, de a fi stăpîn pe bogă- țiile sale, pe destinele lui. Plecind de la aceste principii, partidul și statul român au promovat și promovează în activitatea lor internațională o politică de dezvoltare multilaterală a relațiilor cu toate țările socialiste, și, în primul rînd, cu țările socialiste vecine, de întărire a colaborării cu țările în curs de dezvol- tare, cu țările nealiniate, cu toate statele lumii, fără deosebire de orînduire socială. România este prezentă la dezbaterea tuturor marilor probleme internaționale, aducîndu-și contribuții substanțiale, larg recunoscute pe plan mondial, la adoptarea de măsuri pe linia securității și cooperării în Europa, dezarmării generale, în primul rînd a celei nucleare, soluțio- nării pe cale politică a conflictelor sau stărilor conflictuale în lume, lichi- dării subdezvoltării și instaurării unei noi ordini economice și politice internaționale, democratizării relațiilor internaționale. O contribuție de- cisivă la orientarea politicii externe a României, la formularea științifică a principalelor tendințe ale epocii contemporane și la înfăptuirea relați- ilor internaționale ale țării noastre aduce tovarășul Nicolae Ceaușescu, secretarul general al Partidului Comunist Român, președintele României. Vocația independenței, prieteniei și construcției pașnice pe care poporul nostru și-a manifestat-o întotdeauna de-a lungul veacurilor este pusă astăzi în valoare mai pregnant ca oricînd. Această vocație are drept consecință firească voința de a apăra principiile respectului independenței și suveranității naționale, a deplinei egalități în drepturi în relațiile dintre națiuni. * Desfășurarea evenimentelor vieții internaționale a demonstrat și demonstrează deplina justețe a politicii externe a partidului și statului nostru privind salvgardarea păcii, oprirea cursei înarmărilor, în primul rînd a celor nucleare, realizarea dezarmării generale, soluționarea tuturor problemelor dintre state pe calea pașnică a tratativelor, întărirea’ încre- derii și a colaborării internaționale. Independența, libertatea, dreptatea socială, colaborarea cu toate națiunile, activitatea amplă pentru asigurarea unei lumi a păcii sînt tră- săturile de bază ale politicii Republicii Socialiste România. Realizările remarcabile obținute de poporul român în anii republicii reprezintă o puternică bază pentru accelerarea dezvoltării economico- sociale în actualul plan cincinal 1986—1990 și în perioada următoare, cînd revoluția tehnico-științifică pe plan internațional se afirmă cu o deosebită vigoare. în această perioadă istorică pentru România, care trebuie să de- pună încă eforturi mari pentru transformarea ei într-o țara socialistă dezvoltată, se impune ca o necesitate obiectivă promovarea cu priori- tate a factorilor intensivi-calitativi, accelerarea realizării parametrilor unei dezvoltări intensive a întregii economii, a tuturor laturilor vieții economico-sociale, dezvoltarea puternică a științei, învățămîntului și culturii, ridicarea nivelului profesional, tehnic, științific și cultural al tuturor oamenilor ^^^vw dacoromanicaro 13 PROGRESUL ECONOMIC ȘI SOCIAL AL ROMÂNIEI 1191 Strategia dezvoltării economice și sociale intensive a României pe baza înfăptuirii noii revoluții tehnico-științifice, își găsește o amplă fun- damentare științifică și concretizare în documentele Congresului al XIII- Jea al Partidului Comunist Român din 19—22 noiembrie 198£. Congresul a adoptat Directivele cu privire la dezvoltarea ecoviomico-socială a României în cincinalul 1986—1990 și orientările de perspectivă pînă în anul 2000ls. în concordanță cu hotărîrile Congresului al XlII-lea al partidului, planul național unic de dezvoltare economico-socială a Republicii Socia- liste România, în perioada 1986—1990, adoptat în sesiunea a treia a celei de a noua legislaturi a Ilarii Adunări Naționale, din iunie 1986, asi- gură, prin prevederile sale, dezvoltarea economică și socială intensivă a țării în perioada 1986—1990, corespunzător cerințelor făuririi societății socialiste multilateral dezvoltate. Obiectivul strategic fundamental al planului cincinal 1986—1990 îl constituie trecerea României într-un stadiu nou — de la țară socialistă în curs de dezvoltare la țară socialistă cu un nivel mediu de dezvoltare din punct de vedere economic20. Orientările de perspectivă ale dezvoltării economice, sociale, poli- tice, culturale a României în perioada 1991—2000, prefigurează orizon- turi noi de progres soeial. înfăptuirea obiectivelor dezvoltării economice și sociale în cincinalul 1986—1990 și în perioada de perspectivă va asigura ridicarea României pe trepte tot mai înalte de progres și prosperitate, va duce la întărirea și mai puternică a Republicii Socialiste România, a forței economice și sociale a societății noastre socialiste. Unitatea de monolit dintre partid și popor constituie garanția înfăptuirii cu succes a istoricelor hotărîri ale Congresului al XlII-lea. al partidului, chezășia prezentului demn și al viitorului României socialiste. NOTE 1 Nicolae Ceaușescu, România pe drumul construirii socielă[ij socialiste multilateral dez- voltate, voi. 25, Edit. politicii, București, 1984, p. 5 — 6 9 Anuarul statistic al Republicii Socialiste România, 1984, Direcția Centrală de Statistică, București, 1985, p. 45 și 58. 3 Congresul al IX-lea al Partidului Comunist Român, 19 — 24 iulie 1965, Editura politică, București, 1966, p. 7 — 104 4 Programul Partidului Comunist Român de făurire a sociatății socialiste multilateral dezvoltate si înaintare a României spre comunism, Edit. politică, București, 1975. 5 Anuarul statistic al Republicii Socialiste România, 1986, p. 51. 6 Ibidem, p. 50 . ’ Legea nr. 58/1974 privind sistematizarea teritoriului și localitâlilor urbane si rurale, in „Buletinul Oficial”, nr. 125 din 10 ianuarie 1974. 8 Anuarul statistic al Republicii Socialiste România, 1986, p. 71 9 Ibidem, p. 50. 10 Legea Planului na/ional unic de dezvoltare economico-socială a Republicii Socialiste România pe perioada 1986—1990, nr. 2 din 27 iunie 1986, tn „Buletinul Oficial”, nr. 42 din 2 iulie 1986. 11 Anuarul statistic al Republicii Socialiste România, 1986, p. 50 — 52 12 Ibidem, Ibidem, Ibidem, Ibidem, Ibidem, p. 308. p. 31. p. 48. p 6Q. www.dacoromanica.ro 13 14 15 16 1192 GHEORGHE SURPAT 14 17 Ibidem, p. 248. 18 Congresul al XlU-lea al Partidului Comunist Română 19 —2i noiembtie 19S4, Edit. politică, București, 1985, p. 41. 18 Congresul al XlII-lea al Partidului Comunist Român. -19 — 22 noiembrie 19S1, Edit. politcă, București, 1985, p. 15-17, 536-570, 707 — 732. 20 Leg-a Planului național unic de dezvoltare econom co-soeială a Republicii Socialiste România pe perioada 19S6 —1990, nr. 2 din 27 iunie 1933, iu Buletinul Oficial, nr. 42 din 2 iulie 1986. LE PROGRES ECONOMI QUE ET SOCIAL DE LA ROUAIANIE PENDANT LES ANNEES DE LA REPUBLIQUE Resume L’Etude presente le dEveloppement Economique et social de la Roumanie au long des 40 annEes qui se sont EcoulEes depuis l’instaura- tion de la Republique Populaire Roumaine, le 30 decembre 1947. La proclamation de la Roumanie en tant que republique a consti- tui* dans l’histoire du peuple roumain un moment de portee șxceptionnelle, qui a ouvert un nouvelle ere, celle de l’Edification de la societe socialiste. Par la republique, la nation roumaine a acquis la forme de gouver- nement la plus democratique de toute son histoire, un puissant instrument de crEation de la vie nouvelle socialiste. Au cours de ces 40 annees, la Roumanie a parCouru plusieurs Eta- pes historiques, de profondes mutations renovatrices materialisees dans : la conquete du pouvoir politique et Economique par Ies travailleurs ; l’edifi- cation de 1’Economie fondEesur la propriEtE socialiste des moyens de produc- tion le dEveloppement de la dEmocratie socialiste et la garanție de la parti- cipation des larges masses du peuple â la direction de la vie politique et socio-Economique; la consolidatiou de la -sociEtE socialiste, de sa base technico-matErielle et le passage â l’Edification de la sociEtE socialiste multilateraleinent dEveloppEe — Etape que la Roumanie parcourt â prE- sent. Comme suite de la victoire du socialisme en Roumanie, en 1965 l’on a adoptE une notrvelle Constitution qui a proclamE le pays. Republi- que Socialiste de Roumanie, Etat des travailleurs des villes et des villa- ges, souverain, indEpendent et unitaire. Le peuple exerceson pouvoir par la Grand e Assemblee Naționale — organe supreme du pouvoir d’Etat et par Ies Conseils populaires — organes locaux du pouvoir d’Etat qui sont elus par vote universel, Egal, direct et secret. En 1974 a EtE instituEe par loi la fonction de President de la Republique Socialiste de Roumanie et le secretaire gEnEral du P. C. R., Nicolae Ceaușescu a EtE Elu prEsident de la Republique Socialiste de Roumanie. L’etude presente de nombreuses donnees illustraut. le developpe- ment de l’industrie et de l’agriculture, des autre branches de l’Economie naționale, la repartition rationnelle des forces productives sur tont le territoire du pays, l’Elevation du niveau de vie, uiatEriel et spirituel du peuple. Une place importante occupe Egalement dans l’etude la presen- tation du systeiue politique de la Roumanie, dEnommE systeme de la democrație socialiste qui assure la participation du peuple toiil entier â la direction du pavs, garantit âtous Ies travailleurs des droits des plus imges. www.dacoromamca.ro ACTIVITATEA POLITICO-DIPLOMATICĂ PENTRU RECUNOAȘTEREA INTERNAȚIONALĂ A UNIRII TRANSILVANIEI CU ROMÂNIA (II) ION M. OPREA După eșuarea misiunii Smuls se constată o înrăutățire a situației din zona neutră. Pe tot frontul româno-ungar se semnalează noi atacuri inițiale fie de o parte fie de alta. Avînd consimțămîntul Antantei83, Statul Major General Român, a ordonat în ziua de 16 aprilie 1919 înce- perea ofensivei pe toată întinderea zonei neutre atingînd la sfîrșitul acestei luni fluviul Tisa și stabilind astfel contactul eu trapele cehoslovace. Prin joncțiunea^ stabilită între armata română și diviziile cehoslovace84 a fost zădărnicită încercarea trupelor ungare de a lua contact cu forțele armate ale puterii sovietice din Rusia85. în acest fel planul elaborat de Antonov comandantul Alinatei Roșii din Ucrainacu scopul de a se apropia de Republica Socialistă Ungară pe mai multe coridoare pentru a o scoate din încercuirea Antantei86 n-a pututsă fie aplicat și în consecință alinata loșie ungară a continuat să răinînă singură în fața armatelor române și cehoslovace. într-o asemenea situație critică guvernul Reia Kun a recurs la noi măsuri pentru consolidarea poziției sale. La 30 aprilie 1919 el a trimis un mesaj guvernelor român, cehoslovac și iugoslav, președintelui WiRon și partidelor muncitorești în care arăta : ,,în numele guvernului revolu- ționar maghiar al sfaturilor, am onoarea să vă comunic că recunoaștem fără nici o rezervă toate pretențiile teritoriale naționale ridicate de Dvs. Ați motivat aceste pretenții teritoriale naționale, prin faptul ca să se pună capăt oprimării milenare exercitate asupra conaționalilor Dvs. de către clasele stăpînitoare maghiare, în credința că procedați astfel în interesul și în conformitate cu voința acestei populații. Fostul guvern nu a admis propunerile Dvs. invOCînd așa-zisul drept istoric care din vechea oprimaie deducea dreptul de a continua oprimarea. Din prima zi a venirii noastie la putere am rupt cu acest principiu declarînd în mod repetat și solemn că nu ne bazăm pe principiul integrității teritoriale și acum vă aducem di- rect la cunoștință că recunoaștem fără rezervă toate pretențiile Dvs. teritoriale naționale. în schimb cerem imediata încetare a ostilităților, neamestecului în treburile noastre interne, tranzitul comercial liber și încheierea de convenții economice corespunzătoare intereselor ambelor părți, apărarea minorităților naționale care rămîn pe teritoriul Dvs... Credem deci, dacă asigurările Dvs. de pînă acum le luați in serios, că de la ora aceasta putem restabili pacea între noi ... Dacă continuați totuși războiul o faceți numai pentru interese străine, în interesul fostelor clase stăpînitoare maghiare”.87 Mesajul guvernului revoluționar ungar n-a ,,Revista de istorie”, tom 40,'nr. 12, p. 1199 — 1203, 1987 www.dacoromanica.ro 1194 ION M. OPREA 2 determinat nici o schimbare în raporturile dintre Ungaria și statele cu care ea se găsea în conflict.88 Guvernul român de-acord cu Marele Stat Major General a hotărît să consolideze pozițiile armatei pe malul stîng al Tisei și să ocupe toate localitățile situate la nordul Mureșiilui, ajungînd la 17 mai 1919 să instaleze garnizoana română în orașul Arad și să înlocuiască astfel trupele de ordine franceze. 89 Gravitatea situației din Centrul și Răsăritul Europei, ca și refuzul marilor puteri aliate de a-și angaja nemijlocit forțele armate în conflictul româno-maghiar au pus Consiliul Superm în fața necesității de a lua pentru moment atitudine potrivnică măsurilor guvernului român de a fixa pozițiile armatei pe linia Tisei sub motivul că trebuie să răspundă unor necesități de ordin strategic, dar în realitate cu scopul mărturisit aliaților, de a continua ofesiva spre Budapesta. . La sfirșitul lunii mai 1919 Consiliul Suprem a. și . atras atenția lui Brătianu asupra necesității de a nu depăși linia Tisei „Am fost chemat urgent de către Pichon — scria Brătianu la 30 mai 1919 lui Pherekyde, interimarul său la București — care mi-a cerut ca armata română să nu treacă Tisa și să nu avanseze spre Budapesta.. .”90 Consiliul Suprem își reafirmă, la 7 iunie 1919, acest punct de vedere pe care Clemenceau l-a comunicat guvernului român arătînd : „ . . . puterile aliate și asociate își exprimă hotărîrea lor fermă de a pune capăt oricăror ostilități inu- tile .. .”B1. în acest scop Consiliul Suprem, la sugestia președintelui Wilson, a luat hotărîrea definitivă de a stabili frontierele dintre Cehoslovacia și Ungaria, pe de o parte, și Ungaria și România pe de altă parte, frontiere pe care le-a prezentat țărilor interesate menționînd expres că orice încălcare a lor atrăgea după sine sancțiuni economice sau chiar militare.92 Proce- deul Consiliului Suprem în principiu, i s-a părut lui Brătianu rezonabil care de altfel l-a și acceptat cu rezerva expres formulată asupra posibili- tății de a garanta aplicarea lui. 93 Odată stabilite, frontierele dintre cele trei țări sînt aduse la cunoș- tința statelor interesate în ziua de 11 iunie 1919. Comunicînd liniile de frontieră, între Cehoslovacia, Ungaria și România, Consiliul Suprem a ținut să menționeze că cele trei state vor trebui să-și retragă, în cel mai scurt timp posibil armatele înăuntrul propriilor frontiere și să încheie definitiv ostilitățile între ele”94. Deși acceptate în principiu măsurile Consiliului Suprem din 11 iunie 1919 au făcut obiectul criticii lui Brătianu. El a obiectat în fața Consiliului Suprem că linia de frontieră stabilită la 11 iunie „nu era în acord cu sti- pulațiile tratatului din 1916 și că ea nu ținea seama nici de condițiile pco- nomice, nici de condițiile de securitate necesare Transilvaniei” și de aceea „delegației române îi este imposibil să-și asume răspunderea de a recu- noaște valabilitatea acestei frontiere” 95. Invocînd autoritatea incontestabilă a comisiilor care au elaborat și trasat aceste frontiere Consiliul Suprem a respins obiecțiile lui Brătianu „declarind că orice discuție asupra acestei chestiuni era inutilă.. .”98 Noua încercare a Consiliului Suprem de a pune capăt ostilităților în această regiune a Europei afecta în modul cel mai direct și poziția guvernului revoluționar ungar. Pentru a stabili un acord între poziția acestui guvern și poziția celorlalte guverne interesate, Consiliul Suprem, s-a adresat la 24 iunie 1919 lui Bela Kun căruia după ce-i face cunoscut www.dacoromanica.ro 3 UNIREA TRANSILVANIEI CU ROMÂNIA (II) 1195 că problema participării. Ungariei la Conferința de pace este pe cale de a fi rezolvată, cerea guvernului ungar „să pună capăt fără întîrziere atacu- rilor contra Cehoslovaciei. ... 97. Recunoscînd zădărnicia vărsărilor de sînge în acele condiții, Bela Kun făcea cunoscut Consiliului Suprem că . guvernul Republicii Ungare a Sfaturilor se declară din nou gata să înceteze neîntîrziat ostili- tățile contra tuturor acestor state pentru ca Antanta să fie pusă în siuația să impună guvernului cehoslovac, regatului slavilor de sud și regatului român, să asculte de ordinele ei, în interesul încetării ostilităților, împlini- rii dispozițiilor din convenția militară dela 13 noiembrie, precum și rîndui- rii chestiunilor. în legătură cu cele de mai sus și pentru dezlegarea vremel- nică a chestiunilor economice, socotim necesar ca statele interesate să trimită reprezentanții lor la Viena și să se întîlnească fără amînare la o conferință a acestor delegați sub președinția unui reprezentant al unuia din statele ..Antantei 93., Bela Kun a cerut în repetate rînduri Consiliului Suprem să dea ordin trupelor străine să părăsească teritoriul ungar, reamintind în mod constant părerea sa că trupele române trebuie să stea pe linia demarca- țională. stabilită prin convenția militară din 13 noiembrie 1918, adică pe malul său punct stîng al Mureșului, și revenind astfel asupra vechiului de vedere exprimat în mesajul din 30 aprilie 1919". Cu toate promisiunile lui Clemenceanu că va da ordin trupelor stră- ine să părăsească teritoriul Ungariei, armatele române au continuat să rămînă mai departe pe linia Tisei100. Dacă pe frontul româno-ungar Consiliul Suprem n-a reușit să pună capăt definitiv ostilităților, în schimb, pe frontul ungaro-cehoslovac el a putut să determine, la'24 iunie 1919, pe cei doi beligeranți să încheie armistițiul101. Instalarea liniștii pe frontul ungaro-cehoslovac n-a fost însă urmată de ameliorarea situației pe frontul româno-ungar. Degajîndu-se de presi- unea armatelor cehoslovace și profitînd de cîteva săptămîni de relativă liniște, forțele armate ungare au fost regrupate și deplasate la începutul lunii iulie 1919 spre frontul românesc. Spiritul de solidaritate cu Antanta ca și spectrul înrăutățirii situației forțelor române au determinat pe Bră- tianu să participe activ la organizarea unei acțiuni comune împotriva Republicii Ungare a Sfaturilor.102 Planul acestei acțiuni, discutat nu odată în Consiliul Militar Interaliat de la Versailles aprins contur mai precis în ședința Consiliului Suprem din 11 iulie 1919 la care pe lîngă reprezen- tanții marilor puteri aliate au luat parte și membrii delegațiilor română, cehoslovacă și iugoslavă.103 Cu acest prilej mareșalul Foch a fost însărci- nat să elaboreze planul de operații militare în vederea unei acțiuni comune împotriva Ungariei și să stabilească aportul fiecărei armate aliate.104 Cu toate sforțările mareșalului Foch planul acțiunii militare a statelor Antantei împotriva Ungariei nu era definitivat nici în a doua jumătate a lunii iulie 1919 deoarece marii aliați nu voiau să-și angajeze direct for- țele armate în această ofensivă, și căutau să se folosească de armatele mici- lor aliați. De, altfel mareșalul Foch a și comunicat lui Vaida-Voievod, în ziua de 17 iulie că întrucît marile puteri sînt extenuate ; „România și statele aliate să caute militare ce li se 1196 ION M. OPUSA 4 pun fără a lua însă atitudini ostile Antantei care va.fi mulțumită adesea să constate situațiuni de fapt și să ia act de ele’’; Astfel încurajate de Consiliul Militar Interaliat, de la Versailles tru- ]iele române după ce au respins atacurile diviziilor ungare din 20 iulie 1919 au trecut la contraofensivă pe tot frontul și în ciuda protestelor vehemente însă pur formale, și de aceea ineficace ale conferinței de pace au ocupat Budapesta în ziua de 4 august 1919.106 Astfel acțiunea armatei române acoperită de prestigiul Antantei, și în același timp inspirată de ea, împotriva Republicii 'Ungare a Sfaturi- lor, a urmărit în acele împrejurări scopuri multiple dintre care cele social- politice au avut implicațiile cele mai adinei. Evenimentele politice și militare care au ' avut loc în centrul și sud-estul Europei în vara anului 1919 și care au dat naștere la îndelungi controverse la conferința de pace, înăsprind relațiile României cu statele membre ale Consiliului Suprem, explică în bună măsură amîharea încheierii tratatului cu Ungaria pînă în luna iunie 1920. Ceea ce a netezit calea elaborării și semnării acestui tratat a fost : hotărîrea guvernului român de a-și retrage forțele militare din Ungaria și schimbările în componența delegației române la conferința păcii, care în ultimele luni ale anului 1919 a fost condusă de Vâida-Voievod107 și de generalul Coandă108, înlocuiți ulterior cu savantul român Ion Cantacuzino și marele diplomat Nicolae Titulescu. 109 Anumite schimbări s-au produs la începutul anului 1920 și în com- ponența altor delegații dintre care cea mai importantă a fost retragerea lui Georges Clemenceau de la președinția conferinței de pace și înlocuirea lui cu noul șef al guvernului francez Alexandre Millerand.110 în aceste condiții Consiliul Suprem a remis la 16 ianuarie 1920 dele- gației ungare proiectul tratatului de pace. Timp de aproape o lună de zile clauzele acestui tratat au fost exa- minate de către membrii delegației ungare condusă de contele Appony care întruchipa concepția reacționară și intolerantă a diplomației promovată de nobilimea Ungariei antebelice. în spiritul acestei concepții delegația ungară a formulat observațiile sale asupra clauzelor proiectului de tra- tat, pe care le-a înmînat conferinței de pace în ziua de 10 februarie 1920. Cu iscusința care îl caracteriza Appony a încercat ’ „printr-un dis- curs patetic rostit în trei limbi”111 să demonstreze că proiectul de tratat nu ținea seama de unitatea politică, economică și geografică pe care statul ungar antebelic o moștenise chipurile de la natură.112 Aceste observații ca și altele de aceeași factură au provocat împotrivi- rea vehementă a delegațiilor română, cehoslovacă și iugoslavă. După o prealabilă consultare, membrii celor trei delegații au con- venit asupra necesității de a se constitui într-un front comun și de a sus- ține de pe această bază poziția lor față de observațiile delegației ungare asupra clauzelor tratatului de pace : „Pătrunși de necesitatea constituirii unui bloc, — scria șeful delegației române dr. loan Cantacuzino — și de utilitatea de a ne prezenta astfel, nu numai față de inamic, ci mai mult poate, față de Marile Puteri aliate, ca o forță de peste 40 de milioane care acționează împreună, noi am luat inițiativa de a nu adresa niciodată vreo notă sau de a face vreun demers care să nu fie rezultatul deliberării comune a României, .> 5 UNIREA TRANSILVANIEI CU ROMÂNIA (II) 1197 în memoriul comun adresat conferinței de pace la 20 februarie 1920, delegațiile celor trei țări au dat în vileag toată inconsistența argu- mentelor meșteșugite ale contelui Apponyi. După' ce reamintea conferinței de pace orientarea imperialistă a politicii externe promovată de Austro-Ungaria. memoriul demonstra pe baza unor izvoare documentare autentice drepturile istorice ale națiunilor asuprite din Imperiul habsburgic, asupra teritoriilor pe care locuiau de veacuri. Delegații celor trei țări subliniau că de-a lungul deceniilor neputința popoarelor asuprite din Austro-Ungaria de a se desprinde și separa com- plet de Imperiul habsburgic nu era sinonimă cu renunțarea lor la dreptul legitim de a duce o viață independentă cu atît mai mult cu cît această tendință de separare a fost împiedicată în chip violent de autoritățile austro-ungare să se realizeze. Demonstrînd că durata prelungită a subjurării națiunilor, sau mai precis» durata unei injustiții seculare nu crează dreptul istoric al perpetu- ării dominației, memoriul celor trei delegații arată : „Scopul conferinței de pace nu este de a sancționa injustițiile istorice pentru motivul că ele datează de multă vreme, ci de a face o istorie nouă pe baze mai juste și mai umane decît era istoria antebelică a Europei centrale în general și a Ungariei în particular”.,114 Dezvăluind inconsistența argumentelor pe care se baza răspunsul delegației ungare reprezentanții celor trei state aliate făceau deja primul pas pe călea respingerii punctului de vedere al contelui Appony care fără nici un temei reproșa tratatului că prevederile sale privind eliberarea po- poarelor de asuprirea națională au violat principiul naționalităților și au distrus unitatea politică pe care „natura însăși a predestinat-o Ungariei”.115 Memoriul comun al statelor mici aliate a examinat acest punct de vedere la lumina faptelor istorice precizînd că în Ungaria antebelică nu putea fi vorba de 0 tinitate națională ci de dominația unei minorități asupra res- tului popoarelor din Ungaria”.116 De altfel nici delegația ungară n-a putut să nege că unitatea Ungariei antebelice era expresia anumitor aspirații politice și nicidecum a unității naționale. Contele Appony ad- mitea că „unitatea politică a Ungariei n-a fost expresia necesității reale a populației' ci o ficțiune de care s-au servit anumiți politicieni pentru a apăra tendințele lor politice”.117 Astfel, prin încercarea de a identifica unitatea politică artificială a Ungariei antebelice bazată pe constrîngere cu așa-numita sa unitate națională, șeful delegației ungare n-a putut convinge conferința păcii că tratatul a violat principiul naționalităților. El n-a putut de asemenea să demonstreze că eliberarea națiunilor asuprite din Imperiulhabsburgic ar fi dus la crearea unor state „artificiale, improvizate, fără tradiții în ce privește solidaritatea lor politică”118. Or, viabilitatea și prosperitatea noi- lor state care s-au creat sau care și-au desăvîrșit unitatea națională ca urmare a dezmembrării Imperiului austro-ungar constituie cea mai evi- dentă probă a netemeiniciei raționamentelor lui Appony. Aceiași nete- meinicie caracterizează și alte argumente prin care delegația ungară ur- mărea să demonstreze că așa-numita unitate politică a Ungariei ante- belice era rezultatul unității sale economice și al unor condiții geografice naturale. www.dacaromanica.ro 2198 ION M. OPREA 6 Sforțările contelui Appony erau destinate firește să apere teza in- tegrității teritoriale a Ungariei antebelice care constituia unul din cele mai arzătoare deziderate ale cercurilor dominante ungare. Or satisfacerea unui asemenea deziderat împiedica eliberarea națiunilor de sub jugul austro-ungar și crea în același timp claselor dominante maghiare posibili- tatea de a conserva mai departe spiritul politicii de asuprire a acestor nai iuni. Ca interpret al tendințelor pe care le manifestau cercurile dominante din Ungaria delegația ungară inspirată de contele Appony a recurs în ultimă instanță la propunerea de a se consulta voința popoarelor asuprite din fostul Imperiu habsburgic prin organizarea unui plebiscit. Examinînd sensul propunerii lui Appony membrii delegației române, cehoslovace și iugoslave au atras atenția Consiliului Suprem că voința populației românești și a minorităților naționale a fost exprimată în ca- drul unor impunătoare adunări populare care au hotărît unirea Transil- vaniei cu România. Ei au subliniat în memoriul comun adresat conferin- ței de pace că în aceste adunări publice a fost consacrată în mod solemn și definitiv opțiunea românilor din Transilvania și a unor naționalități con- locuitoare și că este lipsită de orice temei încercarea de a nega valabili- tatea unor asemenea adunări naționale pentru a le înlocui cu un plebiscit sau mai precis cu un sistem electoral care în trecut „n-a servit decît să impună o tăcere sistematică voinței politice a popoarelor nemaghiare”.119 Convinși că manifestările popoarelor român, iugoslave și cehoslo- vace consacrate eliberării de sub jugul austro-ungar aveau o valoare incomparabil mai mare decît orice plebiscit reprezentanții blocului for- mat din cele trei țări aliate au respins pretențiile delegației ungare, de- clarînd că ei considerau definitive și în afara oricăror discuții granițele fixate în ședința Consiliului Suprem din 11 iunie 1919120. După încheierea dezbaterilor asupra clauzelor teritoriale din tra- tatul de pace cu Ungaria, reprezentanții României la conferința păcii au cerut Consiliului Suprem să mențină fără nici o modificare clauzele mili- tare, navale și aeriene înscrise în proiectul tratatului deoarece ele erau identice cu cele impuse celorlalte țări învinse.121 Dat fiind însă că Ungaria era în acel moment singura țară învinsă care nu numai că nu dezarma potrivit angajamentelor luate prin armisti- țiul din noiembrie 1918, ci dimpotrivă continua să-și consolideze forțele sale militare, delegația română a cerut conferinței de pace să intervină energic pe lîngă guvernul horthyst pentru a-1 determina să-și respecte obligațiile asumate prin armistițiu. Pentru aplicarea clauzelor militare ale armistițiului delegația ro- mână a propus autorităților conferinței de pace să ia măsuri în vederea dinamizării comisiei interaliate însărcinată cu supravegherea dezarmării Ungariei și a cerut în același timp ca din această comisie „să facă parte și reprezentanți ai țărilor vecine”.122 Consiliul Militar Interaliat de la Ver- sailles, sub influența directă a secretarului general al Quai d’Orsay-ului, Georges-Maurice Paleologue a împiedicat însă participarea reprezentan- tului României la lucrările comisiei de supraveghere și control a dezar- mării Ungariei horthyste, creînd astfel comisiei dificultăți serioase în des- fășurarea anchetelor pe care le-a întreprins.123 www.dacoromanica.ro 7 UNIREA TRANSILVANIEI CU ROMÂNIA (II) 1199 Atitudinea lui Paleologue defavorabilă Eomâniei a încurajat pe ambasadorul Statelor Unite ale Americii la Paris, Wallace, care fiind cîștigat de propaganda intensă a guvernului horthyst a cerut, sub anu- mite pretexte repunerea în discuție a unor clauze cuprinse în proiectul tratatului de pace cu Ungaria. La o ședință a conferinței de pace din luna aprilie 1920, ambasadorul american la Paris a propus să se includă în proiectul tratatului de pace, a cărei dezbatere se încheiase deja, obligația Eomâniei și a Iugoslaviei de a proteja minoritățile naționale, și a acorda libertatea tranzitului comercial, potrivit unor măsuri pe care le vor lua marile puteri. Deși această obligație mai făcuse obiectul unei convenții speciale, deși propunerea lui Wallace nu se bizuia decît pe simpla presu- punere că cele două țări ar fi avut intenția să nu ratifice tratatul de pace cu Austria, în care era deja înscris un angajament similar, totuși confe- rința păcii a dat satisfacție cererii ambasadorului american.124 Sub presiunea hotărîrii unanime a participanților la conferința ambasadorilor care continua lucrările conferinței de pace, delegația ro- mână a fost nevoită să accepte acest angajament contrar suveranității naționale și intereselor generale ale Eomâniei125. încercarea ambasadorului american la Paris, de a modifica în de- favoarea Eomâniei și alte clauze ale proiectului de tratat cu Ungaria a fost „pur și simplu înăbușită de către Franța”128 care a declarat că tra- tatul elaborat cu concursul Americii „era intangibil și nevarietur”.127 Cu toate aceste incidente acțiunea comună desfășurată la confe- rința păcii de cele trei state, a avut un vădit efect pozitiv. Datorită aces- tei acțiuni diplomatice sprijinită în chipul cel mai categoric de către delegații Franței a fost posibil să se învingă rezervele diplomaților englezi față de unele revendicări ale Eomâniei și chiar „să se inspire Londrei anumite aprehensiuni.. .”128. în același timp blocul statelor mici aliate a reușit să tempereze opo- ziția unor delegați italieni și americani față de interesele Eomâniei, să contracareze avalanșa de informații tendențioase pe care le furnizau ofi- ciile de propagandă ale guvernului horthyst împotriva celor trei țări, și în sfirșit să depășească dificultățile ivite în calea discuțiilor menite să ducă la încheierea tratatului de pace cu Ungaria. Ca urmare a eforturilor stăruitoare depuse de blocul celor trei țări, și în general ca urmare a dezbaterilor fructuoase care au durat timp de peste patru luni la conferința păcii, puterile aliate și asociate mari și mici au încheiat în ziua de 4 iunie 1920 la Trianon lîngă Paris, tratatul de pace cu Ungaria. Semnat în numele Eomâniei de savantul Ion Cantacuzino și de Nicolae Titulescu, tratatul de la Trianon „a reglementat un complex de probleme și de raporturi cu caracter economic, juridic, financiar, comercial, militar, național și teritorial”129. Aceste probleme și raporturi au fost reglementate în tratatul de pace cu Ungaria potrivit principiilor generale care au guvernat lucrările conferinței de pace. Soluțiile date chestiunilor economice, financiare, co- merciale și militare se subordonează în esența lor principiului care a stat la baza reglementării raporturilor dintre învingători și învinși. în virtutea unor comandamente sociale, economice și naționale, Conferința păcii a înscris în tratatul de la Trianon stipulații destinate să reglementeze dreptul naționalităților conlocuitoare de a opta pentru o www.aacoromanica.ro 1200 ION M. OPREA 8 anumită cetățenie. S-a prevăzut astfel că persoanele care aveau indige- natul într-un teritoriu detașat din fosta monarhie austro-ungară și care se deosebeau prin rasă și limbă de majoritatea populației să aibă dreptul în timp de 6 luni de la data punerii în vigoare a tratatului, de a opta pen- tru cetățenia austriacă, maghiară, italiană, poloneză, română, iugoslavă sau cehoslovacă13°. în scopul aplicării acestor prevederi statele contractante se angajau să elimine orice impediment care ar fi stînjenit exercitarea dreptului de opțiune înscris nu numai în tratatul de pace cu Ungaria ci și în celelalte tratate de pace încheiate de puterile aliate și asociate cu statele învinse.131 Angajamentele solemne prin care statul român acorda naționalită- ților conlocuitoare dreptul de a opta pentru cetățenia dorită, și de a se bucura de protecția sa n-au satisfăcut pe deplin marile puteri aliate. Sub presiunea lor delegația română a acceptat să înscrie în tratatul de la Tri- anon și alte clauze care formal afectau suveranitatea Eomâniei. S-a introdus astfel în tratat articolul 47 care stabilea că : „Eomâ- nia recunoaște și confirmă față de Ungaria angajamentul său de a in- clude într-un tratat încheiat cu principalele puteri aliate și asociate dis- pozițiunile pe care aceste puteri le vor socoti necesare pentru a ocroti în Eomânia interesele cetățenilor care se deosebesc de majoritatea populației prin rasă, limbă sau religie și pentru a proteja libertatea tranzitului și a unui regim echitabil pentru comerțul altor națiuni”.132 în eventualitatea că evoluția raporturilor dintre semnatarii tra- tatului ar fi dus la neînțelegeri și ar fi generat unele diferende părțile con- tractante au convenit să creeze un organism juridic internațional care să se ocupe cu soluționarea unor atari conflicte. Tratatul de la Trianon prevedea în acest sens constituirea unor tribunale mixte „între fiecare din puterile aliate sau asociate pe de o parte și Ungaria pe de altă parte”133 cărora li s-a atribuit o anumită com- petentă în materie de judecare a diferendelor internaționale. în mod deosebit tratatul de la Trianon consfințește noua configura- ție teritorială care a rezultat din dezmembrarea Austro-Ungariei. El stipulează obligațiile Ungariei de a renunța în ceea ce o privește la orice drepturi și titluri sau privilegii asupra „tuturor teritoriilor situate în afara Europei care aparținuseră monarhiei austro-ungare sau aliaților săi”134 și de a încuviința trecerea acestor drepturi, titluri și privilegii în posesia altor puteri dar îndeosebi în sfera de interese a Franței și Angliei. Totodată tratatul consemnează angajamentul Ungariei de a recu- noaște frontierele Italiei, Austriei, Bulgariei, Greciei, Poloniei, Eomâniei, Iugoslaviei și Cehoslovaciei, astfel cum au fost ele fixate de principalele puteri aliate și asociate.135 î n mod particular tratatul de pace de la Tria- non confirmă recunoașterea unirii Transilvaniei cu Eomânia. Articolul 45 al tratatului precizează că „Ungaria renunță în ceea ce o privește în favoarea Eomâniei la toate drepturile și titlurile ei asupra teritoriilor fostei monarhii austro-ungare, situate în afara frontierelor Ungariei, ast- fel cum sînt ele fixate în articolul 27 partea a II-a (Frontierele Ungariei) și recunoscute de către prezentul tratat sau de către celelalte tratate încheiate în vederea reglementării chestiunilor actuale, ca făcînd parte din Eomânia”.136 Prin aceste prevederi tratatul de la Trianon n-a făcut www.dacoromanica.ro 9 UNIREA TRANSILVANIEI CU ROMÂNIA (II) 1261 altceva decît să consființească un act istoric pregătit și realizat în cursul anului 1918 ca urmare a luptei maselor largi populare din Transilvania și din celelalte regiuni ale țării. Lupta pentru unire exprimînd năzuințele întregului popor a fost una din cele mai importante laturi ale procesului neîntrerupt de convie- țuire socială, culturală, economică și politică a tuturor românilor, care s-a manifestat viguros de-a lungul veacurilor, ori de cîte oii împrejurările istorice i-au permis. într-adevăr „unirea Transilvaniei cu România” a fost și a rămas în procesul dezvoltării economice, sociale și naționale a țării noastre „opera întregului popor, a întregii noastre națiuni”137. Ea a avut profunde semnificații pentru consolidarea națiunii române, pentru desăvîrșirea unificării statului național român și pentru progresul economic și cultural al țării și poporului nostru. Astfel marea unire din cursul anului 1918 constituie un eveniment crucial în viața poporului român căci ea reprezintă încheierea unei. îndelungate evoluții istorice și totodată începutul unei noi evoluții în procesul dezvoltării generale a României. NO TE 83 Arh. M. A. E., fond Paris, Conferința păcii, voi. 60, perioada 1918—1919 nepaginat (Raportul col. Pascal președintele comisiei militare române, Paris 30 august 1921). 84 Ibidem 83 „Tarsadahni Szcmlc”, Revista teoretică și politică a P. M. S. M„ nr. 5 1970. 86 „Ncpszabadsag”, 2, 4, 6, 8, 9, 11 martie 1969 ;,,Moldova Socialistă 18 mai 1969. Vezi și „Ncpaszababsag” din 21 martie 1969. 87 A Magyar Munkas mozgalom tortenctcnek valogatok dokumcntu mai (Documente alese din istoria mișcării muncitorești maghiare) voi. 6 A. Budapcst, 1960, p. 355. 88 România in primul război mondial p. 444. 88 Arh. M. A. E„ fond Paris; Conferința păcii, voi. 60, per. 1918 — 1919 (nepaginat). 90 Ibidem, fond 71 — 1914, E2, Partea l-a, voi. 180, p. 163. 91 Arh. M. A. E., fond Paris Conferința păcii, voi. 60, perioada 1918 — 1919 (nepaginat) (Telegrama lui Georgcs Clcmcnceau către guvernul român, 14 iunie 1919). 92 Paul Mantoux, op. cil., p. 375. 93 Ibidem. 94 Arh. M. A. E., fond Paris, Conferința Păcii, voi. 60, perioada 1918—1919,nepaginat (Telegrama lui Gcorgcs Clcmcnceau către guvernul român, București, 14 iunie 1919). 95 Ibidem, fond 71 — 1914, E2, Partea I, voi. 180, p. 231 — 264 (memoriul lui Brătianu remis Conferinței dc pace dc la Paris, iulie 1919). 99 Ibidem. 97 „Revoluția Socială”, Budapesta, an I, nr. 20, din 12 iunie 1919 (Telegrama lui Gcor- gcs Clcmcnceau către Bela Kun). 98 „Revoluția Socială”, Budapesta, an I, nr. 29 din 12 iunie 1919. 99 Ibidem, nr. 39 din 17 iulie 1919, vezi și „Le Troisicme Intcrnatonalc”, nr. 13 din 18 iulie 1919. 100 Ion M. Oprea, op. cil., p. 445. 101 Arhiva M. A. E„ fond Paris, Conferința păcii, voi. 60, perioada 1918 — 1919 (nepa- ginat). 102 România tn primul război mondial, Coordonator Ion M Oprea, p. 445. 103 Arh. M. A. E., fond Paris, Conferința Păcii, voi. 60, perioada 1919 (nepaginat). 104 Ibidem (Telegrama col. Toma Dumitrescu de la conferința păcii către generalul Pre- zan, 12 iulie 1919). 106 Ibidem, fond 71/1914, Ez, Partea l-a, voi. 182, p. 20 (Raportul lui Toina Dumitrescu către generalul Prezan, Paris, 28 iulie 1919). 100 Ibidem, fond 71, - Germania, voi. 90, sept—decembrie 1942, p. 436. 107 Arh. M. A. E., fond Paris, Conferința păcii, voi. 53, p. 188. 108 Ibidcm www.dacoromanica.ro 1202 ION M. OPREA 10 109 Ibidem, p, 192. 110 „Adevărul” 18 mai 1922. 111 C. Kirițescu, Istoria războiului pentru întregirea României, voi. III, p. 527. 112 Arh. M. A. E., fond Paris, Conferința de pace, voi. 55, perioada 1919—1920 nepaginat (Memoriul comun al delegației române, cehoslovace și iugoslave din 20 februarie 1920). 113 Ibidem, fond Paris, Conferința păcii, voi. 56, perioada 1920—1921, nepaginat (Ra- portul delegației române la Conferința păcii conduse de loan Cantacuzino, Paris, 6 dec. 1920). 114 Ibidem, fond Paris, Conferința păcii, voi. 55, perioada 1919 — 1920, nepaginat (Memo- riul comun aj delegațiilor română, cehoslovacă și iugoslavă către Consiliul Suprem Paris, 20 februarie 1920). 116 Ibidem. 118 Ibidem. 117 Ibidem, fond Paris, Conferința păcii, voi. 55, perioada 1919—1920 (ncpaginal) (Me- moriul comun al delegației române, cehoslovace și iugoslave către Consiliul Suprem al Confe- rinței de pace, 20 februrie 1920). 118 Ibidem. 119 Arh. M. A. E., fond Paris, Conferința păcii, voi. 55, perioada 1919—1920 (nepaginat). Șt. Pa seu, op cit. p. 259. 120 Ibidem. 121 Ibidem, voi. 56, perioada 1920 — 1921 nepaginat. (Memoriul delegației române la con- ferința păcii privind clauzele militare, navale si aeriene ale tratatului cu Ungaria, Paris, martie 1920). 122 Ibidem. 123 Ibidem (Raportul dr. loan Cantacuzino, Paris, 6 decembrie 1920). 124 Ibidem, voi. 55, perioada 1919 — 1920, nepaginat (Nota delegației române la confe- rința păcii, către Ministerul Afacerilor Externe, București, 14 aprilie 1920). . 126 Ibidem (Scrisoarea dr. loan Cantacuzino, șeful delegației române la Conferința păcii către Al. Milleraud președintele conferinței de pace, Paris 17 aprilie 1920). 128 Ibidem, voi. 56, perioada 1920 — 1921, nepaginat (Raportul dr. loan Cantacuzino, Paris 6 decembrie 1920. 127 Ibidem, voi. 55, perioada 1919 — 1920 (Raportul lui Ion Ghica din Paris, către Ministerul Afacerilor Externe, București, 14 aprilie 1920). 128 Ibidem (Raportul delegației române la Conferința păcii Paris 6 decembrie 1920) p. 132 129 Desavirșirea unificării statului național român. Unirea Transilvaniei cu vechea Româ- nie, Edit. Academiei Republicii Socialiste România, București, 1968, p. 453. 180 Savel Rădulescu, Trăite de paix de Versailles (Trăite de Trianon), p. 33. 131 Ibidem. 132 Ibidem, p. 28. 133 Ibidem, p. 131. 134 Trăite de paix entre les Puissances alliees et associees et la Hongrie : prolocole et decla- ralion du 4 juin 1920, Trianon (art. 79). 136 Ibidem (art. 36 și 74). 138 Savel Rădulescu, op. cit., p. 27 Șt. Pascu, op. cit. p. 263 137 Nicolae Ceaușescu, Expunere la Ședința Jubiliară a Marii Adunări Naționale consa- crată sărbătoririi semicentenarului unirii Transilvaniei cu România 29 noiembrie 1968, România pe drumul desăvîrșirii construcției socialiste, Edit. politică, București, 1969, voi. 3, p. 716. i/activitE politico-diplomatique^pour LA RECONNAISSANCE INTERNATIONALE DE L’UNION DE LA TRANSYLVANIE  LA ROUMANIE (II) Resume Le gouvernement hongrois Karoly, releve l’auteur dans la seconde pârtie de l’6tude, a repoussâ les dăcisions du conseil militaire de Versailles, en ddmissionnant et etant remplace le 22 marș 1919 par un gouverne- ment Alexandru Garbay, les fonctiones de ministere des Affaires etran- geres etant confiees ă, Be^v^iidacoromanicaro 11 UNIREA TRANSILVANIEI CU ROMÂNIA (II) 1203 Le nouveau gouvernement a continui de contester les decisions de la Conference de paix concernant les frontieres avec la Tch^coslovaquie, la Yougolsavie et la Roumanie. Les incidents survenus entre les troupes hongroises et roumaines conduiront ă l’intervention au printemps 1919 de l’armee roumaine en Hongrie, jusqu’ă Budapest. Les evenements militaires ont fait retardei’ jusqu’ă l’ete 1920 la signature du trăite de paix avec la Hongrie. Au bont de longs debats, le trăita a ete signe le 4 juin 1920 ă Trianon, en reglementant de complexes problemes d’ordre economique, juridique, financier, commercial, național et territorial. Par ce trăite, l’acte du ler decembre 1918, l’Union de la Transylva- nie ă la Roumanie, acquerait une reconnaissance internaționale unanime. 4 — C» 1683 www.dacoromanica.ro www.dacoromanica.ro ROMÂNIA ȘI CRIZA RENANĂ (MARTIE 1936) NICOLAE DASCĂLU Malul sting, german, al Rinului avea o suprafață de circa 10.000 mile pătrate și 5,5 milioane locuitori, ceea ce însemna aproximativ populația statului american Illinois1. Acestei zonei i s-a conferit un sta- tut special în cadrul Conferinței de pace de la Paris, din 1919 ca urmare a insistențelor Franței care dorea să fie la adăpost de o nouă agresiune germană prin crearea unui teritoriu-tampon. Prin clauzele armistițiului din noiembrie 1918 zona renană intra sub ocupația trupelor aliate. Mareșalul Focii, comandantul suprem al armatei franceze, a cerut prin notele din 27 noiembrie 1918 și 10 ianuarie 1919 ca Renania să fie deta- șată de Germania, transformată această zonă, în stat autonom, demili- tarizat, dar unit vamal cu Franța și Belgia2. Marea Britanie și S.U.A. s-au opus acestui proiect apreciind că însemna o repetare a greșelii din 1871 cînd Alsacia-Lorena au fost detașate de Franța și au creat astfel un focar de tensiune franco-german. în tot timpul Conferinței de pace problema renană a fost obiect de controversă între marile puteri aliate, Franța pe de o parte, Marea Britanie și S.U.A. pe de altă parte. La 14 martie 1919 președintele Wilson și priinul-minis- tru Lloyd George au respins din nou cererea formulată de Clemenceau și au oferit ca soluție de compromis acordarea unor garanții comune Franței sub forma unui pact de asistență. în schimb Parisul trebuia să renunțe la cererea de detașare a Renaniei de statul germn. La 17 martie 1919 Clemenceau a acceptat propunerea anglo-americană dar numai însoțită de o garanție suplimentară: demilitarizarea malului stîng al Rinului și a unei zone de 50 de km. de pe malul drept precum și ocupa- rea aliată a întregii regiuni pe o perioadă ce urma a fi stabilită3. Wilson și Lloyd George au acceptat în esență ideea franceză a demili- tarizării dar sugestia ocupării a fost limitată. După noi discuții, din cursul lunii aprilie 1919, șefii delegațiilor marilor puteri au căzut de acord asu- pra demilitarizării, ceea ce însemna interzicerea menținerii de trupe ger- mane și construirea de fortificații, dar ocupația aliată a fost limitată in esență la 15 ani maximum, retragerea unităților de ocupație urmînd a se face treptat (din zona Kbln după 5 ani, zona Koblenz după 10 ani iar din Palatinat după 15 ani)4. în final aceste decizii au format esența arti- colelor 42—44 și 428—432 din Tratatul de la Versailles6. în acest fel s-a creat zona renană demilitarizată, cu un statut inter- național special. Prima modificare importantă a intervenit în 1929 cînd prin Acordul de la Haga, s-a pus capăt înainte de termen ocupației mili- tare interaliate a Renaniei6. Iar după 1933, ca urmare a accelerării re- înarmării imprimate de Hitler, s-a evoluat evident spre anularea preve- ,,Revista de istoric”, tom 40, nr. 12, p 1205 — 1221, 1987 www.dacaromaiiica.ro 1206 NICOLAE DASCALU 2 (lorilor militare în primul rind ale Tratatului de la Versailles. La 16 martie 1935 este reintrodus serviciul militar obligatoriu în Germania, ceea ce a însemnat prima lovitură de forță nazistă7. Beplica semnatarilor Trata- tului de la Versailles violat, a Franței în primul rînd, a fost limitată la proteste diplomatice. La acestea s-a adăugat semnarea în mai 1935, a pactului franco-sovietic, semnare mereu ainînată pînă atunci8. Aceasta va fi pretextul pentru următoarea decizie a lui Hitler ce însemna o gravă încălcare a Tratatului de la Versailles și a Acordurilor de la Locarno : ocu- parea zonei renane demilitarizate. Pentru a trece la acțiune Hitler aștepta doar conjunctura favora- bilă. Aceasta s-a creat prin declanșarea războiului italo-etiopian care a afectat, între altele, și raporturile dintre Paris și Londra. Pe fundalul controversei legate de aplicarea sancțiunilor economice împotriva Italiei, sancțiunii cerute de Marea Britanic dar susținute fără convingere de Fran- ța, Hitler a apreciat că mome.ntul era propice pentru a trece la acțiune. Pre- gătirile militare și psihologie, au fost cît se poate de bine gîndite. S-a ana- lizat în special atitudinea Franței, aflată în plină criză politică și. la Berlin s-a ajuns la concluzia că Parisul va rămîne pasiv. Era de așteptat ca și Marea Britanie să nu intervină. Deși făcute în mare secret pregătirile mili- tare au fost cunoscute pe diverse canale dar nu au fost luate în seamă de guvernul francez9. " Planurile militare^ au fost pregătite minuțios, operațiunea primind numele codificat „Schullung”. La 2 martie 1936, în urma dispoziției date de Hitler, ministrul de război semna ordinul de acțiune iar la 5 martie fixa data acțiunii pentru 7 martie10. în ajun însă, la 6 martie, Hitler re- unește pe principalii săi colaboratori politici și militari pentru discuția finală și începe conferința cu declarația că trebuia acționat atunci sau niciodată. După o lungă pauză ministrul de război a evidențiat pericolul unei riposte franceze care găsea armata germană încă nepregătită. Von Neuralii a atras atenția asupra posibilelor implicații diplomatice iar Schacht a schițat situația economico-financiară dificilă a Eeichului. Hitler a declarat că argumentele aduse sînt reale numai în cazul în care Franța va reacționa. Ori aceasta, a declarat liderul nazist, era cu totul exclus și ca urmare a hotărît trecerea la acțiune conform planurilor stabilite11. încă din zorii zilei de 7 martie 1936 unitățile germane afectate acți- unii s-au pus în mișcare. La orele 12 în gara orașului Koln începe a debarca un batalion aparținînd regimentului 39 infanterie. în același timp, cîteva avioane de vînătoare zburau deasupra orașului. Iar la 12,50 prima unitate din Wehrmacht începe trecerea podului Hohenzollern «de peste Bin. Urmează artilerie, blindate și trupe motorizate. Scene identice aveau loc la Koblenz, Mainz și Manheim unde se aflau marile poduri ce legau cele două maluri ale fluviului. în urmă cu 18 ani ultimii soldați din armata Kaiserului trecuseră aceleași poduri, dar în'Sens invers. „La 18 ani distanță, cele două scene simetrice păreau a deschide și a închide o perioadă din istoria germană”12. în după amiaza zilei de 7 martie 1936 circa 19 batalioane de infanterie și 13 baterii de artilerie au trecut în zona demilitarizată, ocupînd garnizoane stabilite dinainte, inclusiv de-a lungul frontierei cu Franța. în total erau circa 35.000 soldați la care se adău- gau aproximativ 30.000 politi^ti^|e]mani^a^aflați în zona renană și o 3 ROMÂNIA ȘI CRIZA RENANA 1207 serie de unități din S.S. în 48 de ore de la declanșarea operațiunii „Schul- lung” întreaga zonă renană era ocupată, efectivele din Wehrmacht ajun- gîud deja la 60.000 soldați iar după alte cîteva zile la 90.00013. Ca urmare a acțiunii începute la 7 martie 1936 s-a declanșat criza renană care reprezintă, prin prisma celor cinci decenii trecute, un punct de cotitură de la pace spre război, în perioada interbelică. Așa cum foarte bine sublinia un diplomat român în epocă, din acel moment omenirea a intrat într-un impas, dacă nu într-un labirint, ,,al cărui fir conducător nu se zărea”11. Istoricul englez A. .1. P. Taylor consideră că aprecierea conform căreia 7 martie 1936 a oferit ultima șansă puterilor europene de a opri declanșarea celui de al doilea război mondial este doar parțial acceptabilă. Mai mult chiar, la nivel psihologic teza ultimei șanse exprima reversul adevărului : Franța ar fi putut ocupa Renania dar mai devreme sau mai tirziu ar fi trebuit să o evacueze ceea ce ar fi exacerbat resentimentele germanilor. Nu exitau argumente solide, apreciază Taylor, pentru a com- bate acțiunea germană. Ca urmare sugerează ca acțiunea din 7 martie 1936 să fie privită ca o cotitură în dublu sens : a deschis calea succeselor Reichului nazist dar a marcat și începutul drumului ce avea să ducă la falimentul acestuia15. Este bine știut faptul că marile puteri interesate direct nu au reac- ționat decît prin declarații diplomatice în fața actului de la 7 martie 1936 : Franța era paralizată de criza politică internă și a privit spre Lon- dra ; Marea Britanic care prin acordul naval încheiat în 1935 încuviințase reînarmarea Germaniei aprecia că era vorba de o problemă internă germană („Times” din 15 martie 1936 aprecia că germanii nu au făcut decît „să intre în grădina din spatele casei lor”) ; Italia, angajată în războiul cu Etiopia și victimă a sancțiunilor Societății Națiunilor, era mai mult decît neutră, iar statele mici, privind spre Paris, Londra, sau Roma, nu au făcut decît să imite atitudinea celor mari neavînd nici o opțiune de fapt16. în acest context trebuie reconstituită, la cincizeci de ani de la eveniment, și atitudinea României față de criza renană. Observator atent și competent Gh. I. Brătianu aprecia că în martie 1936 „ne-am găsit în pragul unui nou război european . . .Ceea ce la București nu era decît o ipoteză sau o considerație pur teoretică cînd Consiliul Societății Națiunilor dezbătea problema sancțiunilor militare și articolul 16 în le- gătură cu îndepărtatul război din Etiopia, a luat deodată pentru Româ- nia aspectul unei realități amenințătoare cînd trupele germane au intrat în Renania”17. De fapt, în condițiile date care erau opțiunile României ? O analiză atentă a caracteristicilor politicii externe românești și a conjucturii, dar luînd în considerare și personalitatea factorilor de decizie de la București, relevă că România se afla în martie 1936 în fața a trei opțiuni : 1) par- ticiparea la eventualul război preventiv împotriva Germaniei; 2) spriji- nirea diplomatică a Franței, la Societatea Națiunilor în primul rînd sau 3) neutralitatea absolută. Ce perspective oferea însă fiecare din aceste ipoteze? Dacă Franța, în cooperare cu Cehoslovacia și Polonia era decisă a declanșa un război preventiv împotriva Reichului, România putea sprijini acțiunea moral, cu materiale strategice sau în situație extremă cu trupe. Dacă războiul preventiv s-ar fi terminat cu o victorie, o mare putere revizionistă ar fi fost anihilată și în acest caz forțele democratice ca și www.dacoromanica.ro 1208 NICOLAE DASCALU 4 status-quoul ar fi fost consolidate. Beneficiul ar fi. fost clar pentru Româ- nia prin consolidarea securității naționale ca urmare a subminării revi- zionismului. Reversul negativ ar fi fost diminuarea legăturilor comerciale cu Germania, ceea ce, adăugat la consecințele participării la sancțiunile contra Italiei, ar fi avut efecte economice dezastruoase. Iar în cazul în care războiul preventiv evolua negativ pentru Franța, aceasta putea cere sprijinul Uniunii Sovietice ceea ce implica dreptul de tranzit al Armatei Roșii pe teritoriul românesc. Ori această ipoteză putea duce și la transfor- marea teritoriului românesc în teatru de război. Ca urmare alternativa războiului preventiv cu înfrîngerea Franței se contura ca un dezastru pentru România18. Dar această primă opțiune nu avea șanse de a fi reală deoarece poli- tica externă a Franței din ultimii ani și mai ales atitudinea adoptată față de războiul italo-etiopian, relevau că Parisul nu era de loc înclinat a re- curge la război. înclinațiile pacifiste, defetiste chiar ale francezilor și mai ales ale celui de-al 100-lea guvern al celei de a IlI-a Republici, guvern format în ianuarie 1936, nu au apărut peste noapte la fel ca și politica de conci- liere a Marii Britanii. Ca urmare observatorii politici contemporani, deci și cei de la București, la fel ca și Hitler, puteau să găsească argumente solide asupra pasivității Franței. Șansele unui război preventiv erau foarte reduse, dacă nu chiar excluse, și oricum această soluție contravenea inte- reselor politice și economice majore ale României. A doua opțiune era legată de sprijinirea acțiunii diplomatice a Franței, cea dintîi afectată de reocuparea Renaniei, la Societatea Națiunilor în primul rînd. Rămînea doar pentru București să decidă gradul de sprijinire a inițiativelor diplo- matice franceze : angajarea pe prim plan sau poziția de expectativă. Exis- tau, încă din primele ore ale crizei, semne că Franța nu dorea soluții diplo- matice radicale, respectiv sancțiuni, așa încît guvernul român trebuia să încline spre poziția rezervată care menaja Germania și proteja deci inte- resele economice românești. în același timp această a doua opțiune nu era lipsită de riscuri deoarece negocierile diplomatice scădeau prestigiul Franței și deci diminuau și valoarea alianței franco-române ce constituia cheia de boltă a politicii externe a României19. în fine, a treia opțiune, neutralitatea absolută era mai bună decît participarea la un război preventiv dar mai rea decît sprijinirea inițiati- velor diplomatice franceze deoarece ar fi izolat România de aliații săi și ar fi generat ostilitatea chiar a Uniunii Sovietice deoarece bloca defi- nitiv posibilitatea acesteia de a sprijini militar Franța și putea chiar duce la tranzitul forțat, ceea ce nu putea fi decît catastrofal pentru țară. La cele trei opțiuni realiste mai exista, teoretic, cel puțin și o a patra : dezavu- area vechii politici externe de pace și securitate a României și trecerea necondiționată în tabăra germană. Această ipoteză a fost însă o simplă posibilitate teoretică ea nefiind nici măcar luată în considerare de Bucu- rești. Atitudinea acestuia a fost determinată în final, așa cum era de așteptat, de poziția Franței. București, 7 martie 1936. Dimineața a trecut în liniște de vreme ce nu se știa încă nimic de declanșarea Operațiunii „Schullung”. După- amiaza începe agitația și apoi alarma. Ministrul României la Berlin anunța intrarea trupelor germane în zona demilitarizată29. Seara ministrul Franței la București a juste titre comme un moment crucial dans l’ivolution des rapports internationaux durant la piriode de l’entre-deux-guerres, la crise rhdnane a constitui un phinomine â> larges inplications pour un grand nombre d’Etats europiens. Dans ce contexte, la Roumanie a iti elle aussi affectds, de sorte que l’on a dd. priciser le point de vue offici- el. En outre, l’opinion publique a pris une attitude Evidente envers l’eve- nement en cause, notamment par 1'internai diaire de la presse. Les deux aspects de la riaction roumaine sont reconstituis dans la prâsente itude sur la base des sources d’archives, de l’histqriographie, des stinogrammes des dibats pai'leme.ntaii'5¥)^Wdda^S‘QSlHn|6&r0 de l’ipoque. 17 ROMANIA ȘI CRIZA RENANA 1221 Les facteurs de dccision de Bucarest ont eu â> opter entre Ia parti- cipation ă une eventuclle guerre preventive contre l’Allemagne, l’appui diplomatique des initiatives de la France, la puissance directement impliquâe dans la crise, et la neutralit6 absolue. La conjoncture interna- ționale de meme que le trăit spdcifique de la poli ti que extcrieure roumaine ont fait en sorte que le gouvernement de Bucarest adopte une attitude d’appui rdsevde envers la position de la France. Mais Nicolae Titulescu, ministre des Affaires Etrangere de Roumaine ă l’epoque a ddpasse cette ligne et a tentai d’initier une position commune de la Fetite Entente et de l’Entente Balkanique, comme par aillenrs, dans le Conseil de la Societ6 des Nations il a et6 le seul ddldguâ ă> avoir blâm6 sdverement l’action allemande. Les deux initiatives de Titulescu ont eu des effets n^gatifs et ont contribue dans une large mesure ă la decision que celui-ci soit demis de ses fonctions dans le gouvernement en aout 1936. Le Parle- ment roumains n’a aborde que tangentiellement la question roumaine; en dchange, ce qui est fort significatifs, c’est que l’on a largement discuta les problemes se rattachant ă la ddfense du pays. L’opinion publique roumaine a 6t6 au d^but choquâe par l’action allemande, mais ultârieurement elle a suivi avec calme le cours des dvd- nements. Une presentation des commentaires des plus importanta 48 periodiqnes politiques du pays rdvele que 33 d’entre eux ont blâm6 ouvertement l’action allemande, 7 l’ont approuvde et 8 ont h£sit6 de preciser leur attitude. En outre, 17 de ces periodiques ont prâvu le ddclen- chement de la guerre dans un proche avenir, tandis que 11 ont accentul les effets de la crise rhdnane en ce qui concerne la consolidation du r^gime nazi. La position de la Roumanie envers la crise rh^nane, ă l’exception des initiatives personnelles de Titulescu, peut etre consid6r6e comme un modele d’attitude realiste au niveau de la râaction des petits Etats ayant des intdrets directs dans l’ev^nement soumis â> lAtude. www.dacoromanica.ro www.dacoromanica.ro DOCUMENTAR CONSIDERAȚII PRIVIND RAPORTURILE EUROPEI CU LUMEA EXTRAEUROPEANĂ LA SFÎRȘITUL EPOCII MODERNE MIRCEA N. POPA Avînd în vedere vastitatea și complexitatea temei, textul de față își propune să abordeze numai unele aspecte economice ale raporturilor Europei cu restul lumii, problemă cu rezonanțe, deși limitate, totuși actu ale. în 1881, F. Engels a formulat o previziune de o profunzime și un rea- lism incontestabil astăzi. El remarca că ,,... aceeași necesitate implaca bilă în virtutea căreia manufacturile flamande s-au mutat în Olanda iar cele olandeze în Anglia va muta curînd centrul industriei mondiale din Anglia în Statele Unite . . . ”x, căîn pofida declinului monopolului indus- trial al Angliei, era posibil totuși ca clasele dominante din această țară ,,. . . să fie încă pentru multă vreme bancherii și cămătarii lumii, așa cum au fost înainte de ei venețienii și olandezii în perioada lor de declin”2, într-adevăr, istoria s-a «repetat» la o altă scară, nu cu consecințe regi- onale ca în trecut, ci la nivel planetar. Ultimele decenii ale secolului al XlX-lea și anii de pînă la primul război mondial au constituit perioada apogeului Europei — mai exact, occidentale și parțial centrale, căci existau deja două Europe : cea a capi- talismului industrial dezvoltat, colonialistă și imperialistă și o alta în curs de dezvoltare, chiar subdezvoltată. Era, neîndoielnic, rezultatul evoluției îndelungate de cea. patru secole, fără egal în trecut, bo- gată în transformări economico-sociale și politico-culturale. Pînă în 1914, Europa a ocupat scena istoriei moderne universale ca o prima donna3. Occidentul european crease, în primul rînd, economia capitalistă modernă, o dinamică istorică fără precedent, extinsă treptat la restul planetei. Începînd din ultimii ani ai veacului al XV-lea, Europa a impus gradat lumii conducerea sa economică, a transferat, în funcție de intere- sele sale, dintr-o parte în alta a planetei culturi agricole și animale, a impus exploatarea oamenilor și a subsolului potrivit propriilor sale obiec- tive, a acumulat bogății pe care le-a folosit apoi și pentru o mai eficientă și complexă exploatare a lumii, a deplasat cu mijloacele sale de transport de la un capăt la altul al lumii oameni liberi, sclavi și produse diverse, întreprinderile sale industriale au furnizat restului lumii textile și arme, mașini și material rulant, cărți tipărite. Europa a oferit tehnici și teh- nologii, oameni și capitaluri. Pentru ca Europa capitalistă să supraviețu- iască și să prospere, Terra trebuia nu numai exploatată, ci și «reconstruită » după chipul, asemănarea și interesele sale. Industria europeană trebuia să producă și să vîndă, sau să piară. Acesta a fost «motorul» rolului ex- ploatator dar și înnoitor jucat de europeni în lume. Cele furnizate de Euro- *‘Revista de istorie», tom 1224 DOCUMENTAR 2 pa, în pofida prețului foarte ridicat plătit de extraeuropeni, ca, de altmin teri, și de către europenii din țările în curs de dezvoltare, au jucatîn mod obiectiv un rol pozitiv, modernizator și unificator al sistemului social- cconomic din lume. Bogăția și supremația Europei s-au bizuit pe munca locuitorilor săi, pe resursele sale materiale și abundența personalului său uman, dar și pe exloatarea planetei. Cum vaste regiuni din lume sufereau de raritatea forței de muncă, Europa a furnizat milioane de coloni din rîn- durile populației sale și a organizat popularea lor și cu alte milioane de sclavi vînați în Africa. Mare producătoare de oameni, Euiopa a putut face în secolul XIX și la începutul veacului XX cel mai maie efort de coloni- zare din istorie4. Esența acestui fenomen a fost dezvăluită de F. Engcls în 1895 : colonizarea ,,a devenit azi pur și simplu o sucursală a bur.-ei, în interesul căreia puterile europene au împărțit acum cîțiva ani Africa . .”5. Expansiunea europenilor peste mări a antrenat stabilirea de relații într« cinci părți de lume foarte diferite și în mare măsură complementare, un nou „echilibru la eșalon planetar, fluxuri intercontinentale . . ”6, pre- cum și o altă dinamică social-economică. Ce reprezentau europenii pînă în 1914 în raport cu aceste mari părți de lume este dezvăluit de istoria fie- căreia dintre acestea. Doar și numai un singur exemplu este suficient de concludent : în 1912 Garcia Calderon scria referitor la America Latină că „fără capitalul european nu ar fi existat în America nici guverne stabile, nici căi ferate, nici porturi”7. Europenii au fost, înainte de toate, grijulii cu propriile lorinterese și, în consecință, au impus economiilor latino-ame- ricane nnmeroase distorsiuni, grave prin consecințele lor, prin dependența față de străinătate pe care o implicau. Cu contribuție europeană, progre- sul social-economic și-a făcut treptat și lent loc, dar subdezvoltarea Ame- ricii Latine a rămas o realitate. în bună parte aceste aprecieri sînt valabile și pentru alte regiuni extraeuropene. Pînă în 1914, mai ales europenii au fost „tutorii Asiei orientale în ucenicia sa în civilizația modernă”8, iar asiaticii au trebuit să plătească pentru aceasta un «tribut» enorm9. In- tensificarea exploatării Asiei de către europeni la limita dintre secolele XIX și XX a determinat accelerarea procesului de dezvoltare a rapor- turilor capitaliste, de modernizare. Dar și în această zonă s-a relevat ro- lul de susținători principali ai vechii ordini patriarhale, precapitaliste și perimate jucat de capitaliștii europeni. Australia și Noua Zeelandă moder- ne erau în fond creația europenilor, mai exact, a britanicilor. Mult timp aceste țări nu au putut supraviețui fără oamenii, capitalurile, tehnicile și piețele europene. Pină la primul război mondial, europenii au luat în stăpinire Africa, instalîndu-și regimul colonial și organizînd exploatarea economică. Prin- tre altele, colonialiștii europeni au suprimat războaiele etnice — fapt neîndoielnic pozitiv — , numai că impunînd pacea lor ei au purtat răz- boaie coloniale care au cauzat africanilor pierderi umane și materiale fără precedent. Pentru imperialismul european, „Africa era un obiectiv prin- tre altele. Dar nicăieri în altă parte, domnia Europei nu a fost atît de tota- litară ca pe acest continent”10. Pentru uriașele țări ale planetei — Rusia, S.U.A., Brazilia, Austra- lia, China, India—epoca modernă s-a încheiat cu rezultate foarte diferite, deși uneori asemănătoW5yV&(fafi0^3Bl3B(icaiî0[ decalaje socio-economice. 3 DOCUMENTAR 1225 Colosalele lor bogății în oameni, materii prime și potențiale agricole au început a fi puse în valoare, de regulă cu contribuția vest-europenilor, dar într-o măsură diferită. La limita dintre secolele XIX și XX singura mare țară extraeuropeană modern industrializată care devansase Europa, devenind prima putere industrială a lumii, erau Statele Unite aleAmericii. Această evoluție s-a schițat treptat din ultimii ani ai veacului al XlX-lea, ca o revoluționare a unor realități economice și comerciale multiseculare. Europa crease tehnici și tehnologii, ținuse o lume care îi oferea materii prime, piețe ș. a. încovoiată sub dominația sa. Dinamica economică cu noile sale ritmuri determina deplasarea centrelor de gravitate ale civilizației materiale din insulele britanice către regiunile centrale ale continentului european — spre Germania wilhelmiană— și peste Atlantic, în S. U. A. Componenta din urmă a acestei duble mișcări poate fi confirmată prin date statistice privind rata medie de creștere a principalilor indicatori de schimbări economice din Europa și S.U.Â. în procente11: De la 1880 la 1913 Europa 8. U.A. Populație...............................0,8 2,0 Producție agricolă (cinci cereale) 0,7 1,3 Cărbune ................................2,6 6,4 Oțel ...................................4,6 10,1 Produse industriale ....................2,9 4,7 Evident, Europa era deja devansată, iar viitorul imediat aparținea în ceea ce plivește civilizația materială Statelor Unite, fără însă ca aceas- ta să antreneze dispariția rolului activ al Europei și ruinarea ei defini- tivă. Dimpotrivă. Istoria etapei moderne finale mai releva faptul că do- minînd încă lumea mai deplin și autoritar decît oricînd în trecut, Europa nu putea trăi izolată de restul lumii și nici lumea extraeuropeană nu se putea dispensa de capitalurile, mașinile, experiența tehnică, știința, diversele produse ale vechiului continent. Acest fenomen era unul dintre rezultatele dinamicii economice capitaliste multiseculare. Rolul Europei în raport cu restul lumii s-a definit și sub alt aspect: transformarea unei foarte mari părți din planetă în imperii coloniale stăpînite de cîteva țări de pe vechiul continent. Gigantica și rapida dezvoltare a capitalismului industrial către sfîrșitul secolului al XlX-lea a fost însoțită nu întîmplător de o expansiune colonială fără precedent în istoria universală, de o lărgi- re în lumea extraeuropeană a domeniului producției capitaliste. Terito- riile coloniale acaparate în răstimpul dintre 1876 și 1914/15 de către pri- mele șase mari puteri colonialiste — Anglia, Franța, Germania, Belgia, Olanda, și Rusia — au însemnat 25 de milioane kmz, adică de 2,5 ori mai mult decît suprafața Europei, avînd o populație de 525 milioane de oameni. Anglia, Franța și Rusia stăpîneau împreună în anul 1914 46% din suprafața planetei, pe care locuiau 43% din populație. Semnificativ este și faptul că în această gigantică lume colonială, mai ales afro-asiatică, europenii s-au stabilit în număr redus. Fără îndoială, lumea extraeuro- peană a traS unele beneficii de pe urma contactului său, a cooperării în ansamblu fortuite cu europenii. înainte de toate, ea și-a modificat rela- www.dacaromanica.ro 1226 DOCUMENTAR 4 tiv brusc ritmurile evoluției istorice, ceea ce reprezintă un fenomen fun- damental și progresist. Prețul plătit de extraeuropeni a fost însă în gene- ral colosal și, în numeroase cazuri, prin nimic justificat. Europa modernă a capitalismului industrial a fost creația originală a europenilor, care a inspirat întreaga Terră. Dar fără munca milioane- lor de locuitori și bogățiile solului și subsolului Americii, Asiei și Africii ritmurile creșterii economice și ale transformărilor sociale în Europa ar fi fost probabil altele și, în orice caz, vechiul continent ar fi fost cu mult mai sărac. Așadar, în momentul declanșării primului război mondial, și el «operă » a europenilor, Europa domina lumea prin avansul său tehnic, prin capacitățile sale industriale, prin bogăția capitalurilor sale, prin echi- pamentul său comercial, prin știința și cultura sa. în evoluția istorică a Europei și în raporturile sale cu restul lumii, marele război pentru reîmpăr- țirea Terrei din anii 1914—1918 a reprezentat o placă turnantă. Hecatom- bele îngrozitoare, depopularea și sărăcirea, distrugerea unei însemnate părți a potențialului economic european, enorma risipă de capitaluri, crearea unui profund dezechilibru economic între vechiul continent și Lumea Nouă etc. au contribuit la realizarea unei evidente mutații. în no- iembrie 1918, cînd tunurile au tăcut, Europa nu mai era marea putere economică și financiară dominatoare a lumii anului 1914, nu mai exploata, coloniza și finanța singură restul lumii. Ea era marcată de declin economic. Totuși, în pofida suitei de dezastre pe care le-a provocat, războiul mondial a îndeplinit doar rolul de accelerator al unui proces mai vechi : declinul relativ al Europei s-a anunțat încă din perioada antebelică, cînd s-a schi- țat modificarea înainte de toate a raportului de forțe economice din lume, prin ascensiunea Statelor Unite la rangul de primă putere industrială a planetei. Deplasarea bogăției și a centrului de gravitate internațională din Europa în lumea extraeuropeană, care „apărea ca unul din faptele capi- tale ale războiului”12, nu era de fapt decît o fază a unui proces mai profund. Declinul economic relativ al Europei a fost agravat considerabil de răz- boi, în cursul căruia potențialul agricol al vechiului continent a fost redus cu cea. 30%, iar potențialul industrial cu 40%. Evoluția volumului fizic al producției pe locuitor între 1914 și 1919 — în anul 1913 = 100 — a fost următoarea12: Germania Franțu Marea Britanie Italia- Belgia Statele Unite Agricultură 62 83 89 78 73 111 Industrie 61 66 88 91 74 114 Prin urmare, Europa a înregistrat îndeosebi un recul al producției sale materiale, mari deficite ale producției industriale și agricole. Conco- mitent, pe continent s-au agravat diferențele dintre țările agrare și cele industriale. Dar declinul european s-a manifestat și în alte domenii. Euro- penii jucaseră în perioada antebelică rolul de «cărăuși ai mărilor », trans- porturile lor feroviare și eficiente. Or, O iDOCUMKNTAR 1227 războiul provocase mari pierderi flotelor și rețelelor feroviare europene. După multe secole de monopol al transporturilor maritime, europenii pierduseră acest privilegiu. Fenomenul era însoțit și de o parțială depla- sare a marilor rute maritime, de sporirea importanței Pacificului și de notabile schimbări în comerțul mondial de reexport, în care, de asemenea, Europa ceda primul loc nord-americanilor. Războiul a provocat și un deze- chilibru grav al balanțelor comerciale ale țărilor europene, datorită exce- dentului importurilor. Situația se prezenta însă cu totul altfel în cazul S. U. A. : dc-a lungul a 51 de luni de război, excedentul total al exporturi- lor asupra importurilor a depășit excedentul înregistrat în 125 de ani, din 1789 pînă în august 1914. In plus, S. U. A., ait devenit foarte rapid cel mai mare constructor naval din Lume, punînd sub semnul întrebării hegemonia maritimă europeană. în lumea anilor 1918—1919 rolul și locul S. TI. A.' au fost comparate cu pozițiile dobîndite de Anglia în 1815. Numai că hegemonia britanică de după 1815 fusese cu precădere europeană, pe cînd cea nord-americană de la sfirșitul războiului din 1914/18 era mon- dială, Statele Uni te-devenind ,,... un focar economic și un centru financiar fără care lumea nu poate nici să muncească, nici să schimbe”13 mărfuri, însăși mișcarea capitalurilor a devenit inversă, dinspre lumea extraeuro- peană către Europa : Europa s-a transformat din creditor în debitor. în 1919 S. U. A. dețineau cca. o treime din rezervele mondiale de aur. Ele ari restituit capitalurile împrumutate, au răscumpărat propriile lor hîr- tii de valoare de pe piețele financiare europene, însumînd cca. zece mili- arde de dolari, și s-au transformat în mare creditor al Europei. în conse- cință, New York și nu Londra era acum piața monetară internațională. «Bancherul lumii » devenise marea republică nord-americană, substituin- du-se în acest rol Angliei. Cum S. U. A. devansaseră din punct de vedere tehnic și prin capacitatea lor industrială vechiul continent, însăși îndelun- gata hegemonie comercială europeană a fost grav compromisă. Așadar, rivalul Europei la titlul de hegemon al lumii erau inevitabil Statele Unite. Războiul din 1914—1918 a fost prilejul favorabil lansării în «cursă» a S. U. A. La o altă scară, cu diferențe enorme, Japonia, a urmat în multe privințe evoluția Statelor Unite: o creștere economică remarcabilă; achitarea datoriilor externe și transformarea în creditor, în această etapă istorică pentru Asia, în locul și în dauna europenilor; realizarea unei ba- lanțe comerciale excedentare. Mai mult, navele comerciale japoneze și-au făcut apariția pe numeroase mări, au pătruns în Atlantic, iar în iulie 1919, pentru prima data în istoria modernă, o navă comercială japoneză a de- barcat mărfuri în portul european Copenhaga. în perioada antebelică mărfurile japoneze erau transportate spre alte țări, inclusiv asiatice, mai ales de-nave britanice. în 1912/13 cargourile Japoniei transportaseră în diverse direcții doar 30.000 tone de mărfuri; în 1918/19 cantitatea depla- sată ajunsese la 529.000 tone. în general penetrația S. U. A. și Japoniei în America Latină, China etc. s-a extins considerabil, în dauna euro- penilor. Dar ultimele decenii ale epocii modeme relevaseră nu numai evo- luțiile de excepție ale Statelor Unite și, în parte, ale Japoniei, ci și faptul că o serie de multe alte popoare s-au antrenat într-o mișcare mai hotărîtă de industrializare și de modernizare. Războiul din 1914/18 a prilejuit, prin slăbireă concurenței europenilor și reținerea lor pe vechiul continent, un dinamism mai mare al vieții economice în^merica Latină, Asia și chiar www.dacoromamca.ro 1228 DOCUMENTAR 6 în Africa, un ritm mai alert de modificare a structurilor sociale, ceea ce sporea pericolele care amenințau Europa colonialistă. Dacă resorturile ex- pansiunii coloniale în lume s-au aflat de-a lungul secolelor în Europa, cele ale decolonizării erau neîndoielnic în afara ei14. Așadar, lunga perioadă a hegemoniei europene în lume lua sfîrșit odată cu epoca modernă, deși o clarificare deplină a raporturilor de forțe pe Terra a adus-o abia cel de al doilea război mondial. Dar rolul economic, științific, tehnic, ca și cel politic al vechiului continent nu a încetat a se afirma. Istoria modernă și bilanțurile ei îndeamnă, în sfîrșit, și la o altă con- statare. în fond, europenii din occidentul continentului au contractat o uriașă datorie materială și morală față de lumea extraeuropeană pe care aceștia sînt foarte departe de a o fi «achitat». Mai mult, originile subdez- voltării a numeroase popoare din lume trebuiesc căutate mai întîi de toate în politica acelorași europeni, căci „împărțirea lumii în țări bogate și sărace . . . este rezultatul nemijlocit al politicii colonialiste, al faptului că timp de secole un număr relativ redus de țări au exploatat zeci și zeci de popoare”15. NOTE 1 K. Marx, F. Engels, Opere, voi. 19, Edit. politică, București, 1964, p. 279. 2 Ibidem, p. 280. 3 Vezi J. I.. Sainpedro, Les forccs aecisivcs dans 1’economie mondiale, 1 fachcltc, Paris, 1967, p. 78. 4 Cf. A. Dcmangeon, Le declin de l’Europe, Payot, Paris, 1920, p. 40. 6 K. Marx, F. Engcls, Op. cit., voi. 25, Partea a 11-a, Edil, politică, București, 1973 p. 447. 8 F. Mauro, L’Expansion europcenne (1600— 1870), P. I'. F., Paris, 1967, p. 300. 7 Cf. P. Leou, f'conomies et sociclcs de l’Amerique Latine. Essai sur les problemcs du din>c- loppemcnt â l’epoque contemporainc. 18]j— 1967, Socielc d’bdilion d’Enseigncment Suptrieur, Paris, 1969, p. 158. 8 A. Demangcon, Op. cit., p. 201. 8 Vezi : J. Chcsneaux, L’Asie Orientale aux XIXe et XXe silele. Chine-J apon-Inde-Sud- Est asialique, P. tT. F., Paris, 1966, p. 129. 10 Ki-Zerbo, Histoire de l’Afrique Noire. D’Hier ă Demain, Raticr, Paris, 1972, p. 412. 11 Cf. P. Leon, Histoire economiquc el sociale du monde, voi. 5, Armând Colin, Paris, 1978, do. 163. 13 Cf. P. Alpcrt, Tivcnlieth Ccnturg Economic HistortJ of Europe, Ilcnry Schuman, Xew York, 1951, p. 50. 13 A. Dcmangeon, Op. cil., p. 64. 14 Cf. J. Chesncaux, Op. cil., p. 335. 16 Nicolae Ceaușescu, Lichidarea subdezvoltării, a decalajelor dintre state, făurirea noii ordini economice internaționale — probleme cardinale ale zilelor noastre, Edit. politică, Bucu- rești, 1979, p. 15 — 16. www.dacaromanica.ro CONTRIBUȚII LA STUDIUL POLITICII LORDULUI PALMERSTON ÎN EUROPA (1830-1848) MIHAI MANEA Indiscutabil, diplomația europeană în secolul al XlX-lea a avut străluciți reprezentanți din Marea Britanie, precum : vicontele Castle- reagh, George Canning, lordul Palmerston, Benjamin Disraeli, William Gladstone, marchizul de Salisbury, pentru a nu aminti decît pe cei mai importanți1. Activitatea lordului Palmerston2, personalitate proeminentă dar și controversată, ocupă în acest cadru un loc aparte. ,,... El a devenit personificarea Angliei, acasă și în străinătate . . >. Maestru al tehnici- lor diplomației, capabil să vorbească diplomaților la fel de ușor în fran- ceză ca și în engleză, competent în a redacta instrucțiuni și a releva as- pectele complicate, el nu a fost niciodată prizonierul unui sistem diplo- matic . . .”3. Scopurile politicii sale externe active au fost: 1) să mențină și să mărească influența Marii Britanii peste tot în lume, cu condiția păs- trării echilibrului de forțe în Europa; (2) să protejeze și să extindă interesele economice și imperiale britanice; (3) să lase impresia că sprijină progresul mișcărilor de eliberare națională și orientare liberală4. Stat în plină dez- voltare industrială pe cale capitalistă, cu interese economice pe piața europeană, Marea Britanie a considerat pacea absolut necesară, iar sta- bilirea regimurilor constituționale o garanție. Semnarea unui tratat in- ternațional însemna pentru lordul Palmerston dreptul de a interveni pen- tru menținerea sa, dar nu și obligația de a-1 face respectat, dacă starea de fapt s-ar fi modificat după data semnării sale de către Anglia. Alai mult, așa numitele „garanții” britanice vizau menținerea situației existente la momentul acordării lor, și în special a echilibrului european. Palmerston declara : „ ... Guvernul Maiestății Sale poate admite că atunci cînd o singură putere o garantează pe alta, un astfel de tratat plasează Puterea slabă într-o stare de dependență față de cea puternică ... Dar, acest efect nu poate fi produs atunci cînd garanția este dată de mai multe Puteri, deoarece este probabil ca acelea ... să aibă păreri . . . diferite și . . . aceste interese opuse și conflictuale se vor distruge reciproc”5. Palmerston a continuat o tradiție mai veche a diplomației britanice, pronunțîndu-se pentru adoptarea și respectarea principiului neintervenției în afacerile interne ale statelor europene. în același timp, principiul echilibrului nu a avut valoare decît în măsura în care a servit intereselor britanice pe con- tinentul european și a asigurat extinderea influenței sale8. La 12 ianuarie 1852 lordul Granville afirmaîn declarația generală de politică externă a cabi- netului britanic : „Cabinetul aderă la principiul neintervenției în afacerile interne ale altor țări, ca unul care dorește cel mai mult să mențină demni- tatea Coroanei, securitatea țării și să întărească influența acestei țări în „Revista de istorie”, tom 40, nr. 12, p. 1229 — 1236, 1987 www.dacaromanica.ro 1230 DOCUMENTAR 2 ochii lumii . . .”7. Marx aprecia foarte bine acest principiu cînd, referin- du-se la Imperiul Otoman scria : . .Acest sistem de neamestec față de Poartă nu este altceva decît un sistem de complicitate cu Rusia . . .”8. Unul din țelurile politicii lui Palmerston în Europa a fost acela de a acționa încît membrii Sfintei Alianțe să se dușmănească între ei9. Urma să se constituie ,,... o Confederație de state libere, drept contrapon- dere la Liga orientală a guvernelor absolutiste . . ,”10. Evident sub pa- tronaj britanic ! Iată cum caracteriza Metternich in iulie 1841 politica britanică din Europa : ,,.. .Dar ce vrea oare lordul Palmerston? Dorește să facă Franța să simtă triumful Angliei ...El dorește să demonstreze celor două puteri germane (Austria și Prusia — JI. M.) că nu are nevoie de ele, că ajutorul rus este suficient pentru Anglia. El dorește să țină Rusia în șah, să o manevreze . . . Puterile sînt în mina sa instrumente cu care lucrează . . . ”11. Politica lui Palmerston față de Rusia a avut în vedere și ipoteza unei apropieri a celei din urmă de Franța. La 3 iulie 1838 el scria lordului Granville la Paris : „Nu trebuie uitat că unul din marile pericole în Europa este posibilitatea unei alianțe între Franța și Rusia.4112 în același sens, îi scria în 1847 și Prințului Consort al Angliei : ,,... Anglia și Germania . . .sînt amenințate de un atac al Franței si Rusiei, separat și poate . . . împreună . . . 13”. Palmerston a dorit să apară în ochii opiniei publice europene drept sprijinitorul mișcărilor de eliberare națională și a celor de orientare liberală. El a preluat ca moște- nire de la Canning o doctrină cu privire la „misiunea” Angliei de a propaga în Europa încrederea în avantajele curentului constituțional. Și aceasta nu în mod gratuit. în virtutea calității sale de împuternicit al intereselor marii burghezii engleze la jumătatea secolului al XlX-lea și de formație aristocrat whig format în spiritul tradiției „Secolului Luminilor”, Palmer- ston și-a arătat aversiunea față de guvernele despotice și a sprijinit lupta popoarelor asuprite din Europa pentru libertate și independență, în măsura în care ea coincidea cu interesele comerciale ale Marii Britanii14. „ . . . JlrnîM?ea Angliei trebuie să fie mențierea libertăților și independen- ței tuturor celorlalte națiuni ; în afara intereselor conflictuale ale celor- lalte țări, să-și asigure propria independență15 . . Adoptarea însă a principiului neintervenției, susținerea formală a mișcărilor revoluționare, grija pentru menținerea echilibrului european au făcut ca această orien- tare a diplomației britanice să aibă totodată și un scop evident tactic : creșterea influenței Angliei în zona continentului european. Astfel Marx scria: „Cînd Palmerston trăda popoarele străine, el o făcea întotdeauna cu multă curtoazie. Dacă asupritorii puteau conta oricând pe sprijinul său activ, asupriților el le dăruia întotdeauna bombastica sa retorică, mărinimoasă. înăbușirea mișcărilor polonezilor, ale italienilor, ale ungu- rilor și ale altor popoare îl nimerea întotdeauna la putere, iar învingătorii lor îl suspectau de fiecare dată . . .”1B. Izbucnirea revoluției din 1830 în Franța a fost salutată de către Palmerston. La 18 august 1830 el îi scria lui Charles Grant:,,... Cine se putea aștepta să vadă într-un timp așa de scurt o națiune de maniaci . . .convertiți în eroi și filozofi ? . . .”17. Revoluția a determinat o profundă regrupare a foițelor politice în Europa : pe de o parte, Anglia și Franța, state cu orientare liberală, iar pe de altă parte, Austria, Rusia și Prusia, state absolutWWW^aOrin diminuarea rezervei de aur BNR ca urmare a ' celor două emisiuni de medalii de abr ca și în urma obținerii unor credite sau împrumuturi' pe piețe externe rambursabile în anii următori sau a unor ajutoare in bunuri și alimente nerambursabile oferite de diferite societăți naționale' de Crucea Roșie. Autorul prezintă pe larg date privind efortul maselor muncitoare pentru redresarea economică din 1945 — 1947 și cauzele care au diminuat acest efort, politica economico-socială a guvernului Groza atît pe linia refacerii economice cît și a asigurării aprovizionării populației cu bunuri de larg consum supuse unei raționalizări severe impuse de mijloacele reduse disponi- fiile la scara economiei naționale în acei ani. Aprecieri pertinente face autorul și cu privire la clauzele financiar-economice cuprinse în textul Tratatului de pace, asupra efectelor nefaste pentru economia națională (și nu numai pentru aceasta) din neacordarea statutului de cobeligeranță României, Rezultă că neacordarea cobeligeranței României a jucat net pe plan economic-financiar, în favoarea puterilor occiden- tale întrucît totalitatea efectelor românești blocate în 1940 și preluate definitiv de occidentali prin Tratat, a soldului activ deținut in Germania ca și eventualele despăgubiri de război pe care această țară ar fi trebuit să le plătească unei Românii cobeligerante, despăgubirile și avan- tajele primite de statele și cetățenii statelor capitaliste din grupul Națiunilor Unite au depășit de mai multe ori bunurile și despăgubirile pe care le-a obținut suplimentar partea sovietică de pe urma neacordării cobeligeranței, deci la nivelul celor două „lagăre” ce se confruntau deja în 1947, de pe urma neacordării cobeligeranței României au profitat din plin occidentalii; in schimb daunele imense provocate economiei românești de tratarea ei ca stat învins au avut repercusiuni foarte grele și de lungă durată asupra dezvoltării economice a țării și implicit asupra primelor etape de construire și desăvîrșire a societății socialiste în România (semnifi- cativ, în acest sens, între altele, este faptul că România nu va putea păși la înfăptuirea pri- mului cincinal decît trei ani după naționalizări, cincinalul fiind precedat de două planuri anuale consecutive în care s-a izbutit să se redreseze și să consolideze suficient economia națională), în 1948, anul naționalizării, producția globală industrială a reprezentat doar cca. 75 % din volumul celei antebelice. în partea finală a lucrării, I. Alexandrescu prezintă in anexe diverse tabele statistice privind evoluția situației economice și financiare, a producției, a nivelului de trai etc. pe peri- oada 1938—1947, lista principalelor legi economice din perioada 23 August 1944—30 decembrie 1947 precum și o bibliografie selectivă. Fără a fi lipsit de unele erori sau calcule rezultate după criterii discutabile, în genere aceste anexe permit cititorului înțelegerea mai clară a proceselor cantitative ce au stat la baza producțieLsi consumului jn anii respectivi (o comparare a consu- www.dacoromamca.ro 3 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRAlNA DE ISTORIE 1243 mului propriu tn raport cu livrările spre exterior ar fi fost de dorit pentru a da o imagine com- pletă și mult mai sugestivă datelor prezentate). în ceea ce privește bibliografia, chiar dacă admitem relativitatea ce o comportă maniera „selectivă”, nu putem să nu ne exprimăm nedumerirea pentru puținătatea lucrărilor apărute In ultimul deceniu cuprinse tn bibliografie, tn raport cu lucrări depășite din anii 50 — 60 precum si modul deliberat tn care sint omise o serie de lucrări, dar mai ales studiile și articolele elaborate și publicate de numeroși cercetători de la institutele de istorie și de cadre didactice universi- tare din țară ; bibliografia (si nu numai bibliografia) lasă impresia că lucrarea, Cel puțin intr-o primă formă, a fost elaborată înainte de 1978, autorul doar adueînd unele completări si adaosuri inclusiv la bibliografic, pentru aducerea „la zi”. indiferent de rezervele și criticile aduse, semn tn cazul de față al interesului deosebit sttrnit de conținutul lucrării, monografia Economia României in primii ani postbelici (1945— 1947) se înscrie ca o valoroasă contribuție fundamentală și de referință tn principalele ci com- ponente — la cunoașterea societății și economici românești tn pragul trecerii la o etapă nouă, etapa construirii societății socialiste în România. Prin această lucrare, Ion Alexandrescu a confirmat odată in plus, dacă mai era nevoie, că reprezintă unul dintre cei mai buni cercetă- tori de istorie contemporană ai generației sale. Considerăm că în urma unor îmbunătățiri și completări, publicarea lucrării în cîteva limbi dc circulație internațională ar fi de un real folos pentru cunoașterea în străinătate a punctului de vedere al istoriografiei noastre în problema tratată. Traian Udrea *** Cu viața zid la trecători, septembrie 1944 în Valea Crișului Alb, cuvînt înainte, conf. dr. Mircea Musat, Edit. militară, București, 1986, 230 p. Apariția în Editura militară, în seria : „Memorii de război” a volumului intitulat sem- nificativ Cu viața zid la trecători — septembrie 1944 în Valea Crișului Alb reprezintă o autenti- că contribuție la reconstituirea cît mai fidelă și cu detalii a imaginii frontului din zona Crișului Alb, în zilele dc aprigă confruntare din septembrie 1944. Valoroasă și utilă, această lucrare reprezintă în același timp un remarcabil, inedit și ne- cesar omagiu adus la peste patru decenii, militarilor armatei române de toate gradele, infante- riști, artileriști, grăniceri, a Elevilor celor 2 Școli Militare și ostașilor din Batalionul regional Fix „Crișul”, care au fost prezenți la datorie și s-au distins luptînd cu eroism pentru îndeplinirea misiunilor încredințate pentru patrie. Volumul etalează cu evident relief, hotărîrea cu care s-a acționat în aceste lupte, sînt prezentate unele date privind cooperarea dintre diferitele unități și subunități și relevată vite- jia și tenacitatea cu care s-a reușit, la capătul unor susținute eforturi, să fie zăgăzuite încercările ofensive ale forțelor inamice de a pătrunde spre trecătorile Munților Apuseni. Sînt readuse în actualitate prin intermediul unor extrase din documente de arhivă și relatări ale unor participanți, memorabile fapte de arme săvîrșite în septembrie 1944 pe melea- gurile Văii Crișului Alb, pentru apărarea fermă a pămintului strămoșesc. Titlul sugestiv Cu viața zid la trecători este și al uneia din lucrările memorialiste reunite în cadrul Volumului. Despre acest titlu s-a menționat în cuvînt înainte : „Metafora este un ade- văr răscolitor”. De asemeni s-a remarcat că : ,,(...) pe cei ce au supraviețuit încleștărilor, oamenii Zarandului nu-i uită”. S-a apreciat că volumul se constituie „într-un act editorial res- tituitor, de bogată încărcătură educativă” „conferind o adecuată ” evocare a tradițiilor de luptă ale înaintașilor, de cinstire a faptelor de vitejie ale eroilor neamului”. în volum sînt înmănunchiate, într-o prezentare unitară, extrase din diverse Jurnale de operații (ale Diviziei 1 Infanterie Instrucție, a Regimentelor de instrucție 85 și 93 Infanterie ; 38 Artilerie ; a Regimentului 4 Grăniceri, a Batalionului Regional Fix „Crișul) și a celor două Școli militare de ofițeri de rezervă (nr. 2 Bacău și nr. 6 Ineu), angajate In luptele din septem- brie 1944, pentru apărarea zonei Crișului Alb. De remarcat că redarea extraselor (selecționate) din diversele Jurnale de operații, cu orien- tarea de a se înfățișa cît mai documentat desfășurarea acțiunilor de luptă la nivel tactic, este de cert interes. Prin concizie, exactitate, redare cronologică, și detaliile conținute, Jurnalele de ope- rații ale unităților (Regimentelor) prezintă un interes cu totul particular. Prezentarea situației frontului in zonă, în septembrie 1944 cu accent asupra „importanței defileului Crișului Alb în ansamblul dispozitivului românesc”, menționează că „luptele de pe www.dacoromaiiica.ro 1244 CARTEA ROMÂNEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 4 Crișul Alb constituie un capitol al acestei dlrzc Încleștări a armatei române Împotriva forțelor invadatoare hiticristo-horth.s sic”. Este remarcat faptul că in această perioadă, pentru inamic ,,defileul Grisului 2Mb devenea o direcție importantă de acțiune prin prisma cclor două posi- bilități pe carc le descindea” dc a ajunge pe crestele munților și dc a întoarce ulterior aliniamen- tul defensis, din Valea Mureșului”. In solum sint atașate relatări ale unor parlicipanți la aceste lupte, diverse imagini fotografice ale unor momente precum și un substanțial capitol ,,In memoriam”. Cele 25 dc relatări etalează un abundent material informațional inedit, cu detalii asupra acțiunilor dc luptă și a diverselor situații trăite de parlicipanți in acele momente dc tensiune. Aceste episoade conferă ansamblului un plus dc valoare. Este o autentică, reprezentativă Și adecuată evocare a eroismului militarilor noștri, care pe Valea Grisului Alb, ca și in alte zone ale țării, au format in septembrie 1944, un veritabil „zid dc nclrecul” zăgăzuind acțiunile ofen- sive ale forțclor vrășmașe, Sint redate momente trăite in acele zile dc neuitat. Este semnificativă consemnarea făcută in cadrul unei relatări: ,,(..,) in amintirea mea stăruie vii episoade din luptele la care am participat in defileul Crișului Alb. Aici am cunoscut in toată frumusețea lui morală chipul țăranului ardelean. Însuflețit dc înalte simțăminte față dc locurile marcate dc istoric, se afla mai tot timpul alături dc noi in linia dc foc”. Volumul ar fi ciștigat un plus dc valoare, dacă ar fi beneficiat dc un amplu și sistematic studiu introductiv, care să înfățișeze cu detalii, avind atașată bibliografia aferentă, Întreaga activitate desfășurată pe plan militar in intervalul 23 august—20 septembrie 1944. Dc asemenea ar fi fost utilă atașarea unor schițe care să redea dispozitivul dc acoperire a frontierelor adoptat in Crișana imediat după 23 august 1944, cu detalieri privind zona Văii Crișului Alb, structură- rile dc forțe intervenite precum și In septembrie 1944, evoluția luptelor pe zile. Ar fi fost nimerită și redarea tabelului militarilor căzuți la datorie in luptele din septem- brie 1914 In Valea Crișului Alb (cu indicarea gradului, unității, localității, datei). De asemenea ar fi fost oportună atașarea unor fotografii ale croilor, a unor extrase din propunerile la decorare „post mortem” și tabelul răniților. Dc remarcat că includerea Ordinului dc zi nr. 4 din 19 octombrie 1944, dat dc Comandantul Armatei 1 nu pare nimerită Intrucit nu sc referă In mod expres la luptele de pe Valea Crișului Alb. în cadrul acestui Ordin dc Zi, este citată și Divizia 1 Infanterie Instrucție, pentru modul cum a participat la luptele din etapele următoare din itincrariul croic străbătut dc această mare unitate in războiul antifascist (6—8 octombrie 1944 in zona Crișului Negru și 9 — 16 octombrie 1944 in sectorul localității Nasybajom de pe teritoriul Ungariei. Volumul are meritul că redă In mod distinct desfășurarea luptelor din zona Văii Crișului Alb din septembrie 1944, conturind importanța confruntărilor ce au avut loc și oferind spre lec- tură o temă dc vădit interes, utilă chiar pentru o investigare documentară sistematică. Valcriu Giurau ALFBED GROSSER, Affaires exlerieures. La politiq'iie de la France 1944—1984, Flammarion, Paris, 1985, 347 p. O lucrare cu un titlu incitanl, un titlu ce stirnește un justificat interes, mai ales dato- rită perioadei tratate. „Istoria imediată”, foarle la modă, este in mod necesar privită, de obicei, cu reticență. Chiar Incadrindu-se in catcgorig lucrărilor care, din motive obiective, nu sc pot baza pe izvoare documentare autentice, dc prima mină, cartca de față depășește cu mult stadiul dc gazetărie istorică, in carc sc află multe scrieri și autori care se Încumetă să abordeze istoria cea mai recentă. Pe de altă parle, autorul insuși constituie o garanție : Alfred Grosser este cunoscut drept uuul dintre cei mai renumiți specialiști in istoria relațiilor internaționale ale Franței și Ger- maniei contemporane. Lucrări precum : La IVe Republiquc el sa polilique exlerieure, ed. 1961 și 1972 ; La polilique exlerieure de la Ve Republique, ed. 1965 și 1967, la Boston ; L’Allema- gne de nolre temps, ed. 1970 și 1978 ; Dix lețons sur le nazisme, ed. 1976, 1980 și 1984 Versu- ehte Beeinflussung. Zur Krilik tind Ermurderung der Deutschen, ed. 1981 și 1984, etc. Vorbesc de la sine, atit prin titluri ca și prin numărul edițiilor și despre preocupările autorului, dar și despre interesul sltmit dc scrierile sale. Lucrarea de față Iși propune, reiese din titlu, să prezinte politica externă a Franței In perioada postbelică, cadrul cxisUn^Mlc^|^>Uc^.a^ IV^ din 1958, a Republicii a V-a. Struc- 5 CARTEA ROMANEASCA ȘI STR MNA DE ISTORIE 1245 turată în două părți : prima, „Republica a IV-a, neputincioasă și creatoare”, a doua, „Politica președinților”, cartea în discuție prezintă toate marile momente care au jalonat istoria poli- tică a Franței postbelice, interacțiunea existentă între desfășurările politice interne și opțiunile de politică internațională. Prima parte a lucrării sale, Alfred Grosser o realizează pornind de la premisa, în bună parte justă, după care „Republica a IV-a a cunoscut, incepînd din 1947, drama de a fi sin- gura țară europeană care a trăit simultan, ca conflicte interne cele două mari rupturi ale lumii de după război : antagonismul Est Vest și decolonizarea” (p. 9—10). Autorul prezintă, foarte pe scurt, efervescența politică din Franța, imediat următoare Eliberării din 1944, și influența aprigelor dezbateri constituționale din 1945—1946 asupra poli- ticii externe. în fața Franței, mare putere colonială, odată cu sfîrșitul războiului mondial, apar probleme noi, legate in primul rind de existența unei ample mișcări de eliberare națională, de năzuința popoarelor spre libertate și independență dar, și nu in ultimă instanță, de schimbarea majoră produsă in raportul de forțe pe plan internațional. Aflată in primele rinduri ale taberei învingătoare, dar cu un potențial general mnlt diminuat, Franța are de făcut față unor situ- ații deloc ușoare. în fața acestei multitudini de probleme, constituanții din 1946,, au juxtapus ideea federală a egaității intre colectivitățile naționale și ideea asimilatoare a egalității intre ființele umane aparținind domeniului francez” (p. 45). Autorul este de părere că „aliniatul nu exprimă un compromis între cele două (idei), ci o contradicție, contradicția însăși care va ali- menta conflictele și războaiele de pe urma eărora Republica a IV-a va deceda” (ibid). Fără îndoială, este excesiv să consideri că un aliniat din textul constituțional a stat la baza războa- ielor, practic neîntrerupte, care au caracterizat” „politica de peste mări” a Republicii a IV-a. Un loc important în economia acestei prime părți a lucrării este rezervat anului 1947, an fără îndoială important pentru istoria ansamblului Europei. Are loc acum destrămarea ire- versibilă a alianțelor ce au stat la baza victoriei antinaziste, lansarea „planului Marshall”, naș- terea Koniinform-ului. Relatarea autorului este sobră, limpede, chiar dacă adeziunea sa la te- zele occidentale privind aceste evenimente transpare ușor. Următoarele capitole : „Alianța, Europa si dramele de peste mări; „1954 : anul Mendes France” ; „Europa, Algeria și sfîrșitul unei republici” (p. 71 — 144), aduc în discuție o multitu- dine de evenimente politico-militare, unele cu accente dramatice în istoria Franței postbelice. De la criza marocană, la convulsiile tunisiene de la dezastrul corpului expediționar in Indochina —nnde victoria patrioților vietnamezi de la Dien Bien Phu are, desigur, și o valoare de simbol — , la singerosul război din Algeria, neomițîndu-se angrenarea Franței in criza Suezului, toate aceste momente sînt prezentate în Înlănțuirea lor și cu impactul avut asupra politicii interne. Deosebit de interesante sînt considerațiile autorului referitoare la Înființarea și consoli- darea treptată a Uniunii (vest) Europene, marile dezbateri parlamentare determinate de acea- sta. Franța a fost, multă vreme, „copilul teribil” al Europei apusene și aceasta indiferent de coloratura politică a celor ce domiciliau, pentru mai scurtă sau lungă vreme la palatul Matignon. Această primă parte a lucrării se încheie prin aducerea în discuție a desfășurărilor legate de problema algeriană, adevărat „gropar” al Republicii a IV-a. în această chestiune, opiniile autorului se apropie, cel mai adesea pînă la identificare cu ideile și tezele expuse de genera- lul de Gaulle. Partea a doua a lucrării este intitulată „Politica președinților”. Nici nu putea fi altfel, ținind cont de noul conținut al instituțiilor, impus de Constituția Republicii a V-a. Modificările radicale introduse de generalul de Gaulle în legea fundamesală a țării, constituind esența gîndirii sale politice exprimate întotdeauna public, începind cu discursul de la Bayeux, trecînd prin perioada „traversării deșertului” și pînă în anii schimbărilor, 1958 —1962, au modificat din temelii caracterul puterii executive din Franța. De politica externă se va ocupa de acum însusi președintele țării. Cîteva au fost constantele politicii externe gaulliste : independență față de S- U. A., în cadrul alianței nord-atlantice; asigurarea accesului la independență a teritoriilor din imperiul colonial; strîngerea legăturilor — practic instituțioanlizarea lor — cu Germania Federală ; opoziția continuă la tentativele Marii Britanii — privită ca un „cal troian” al S. U. A. — de a adera la Piața comună; realizarea unei forțe autonome de disuasiune nucleară, considerată drept unicul garant valabil al independenței naționale; o atitudine corectă, echilibrată față de Uniunea Sovietică și Europa răsăriteană, în ansmblu. Tcate acestea își găsesc un loc corespunzător in ansamblul lucrării, formind conținutul a două capitole; o observație s-ar impune: titlul unuia dintre acestea „Ambiția și eșecul”, care își propunp să încheie trecerea în rex istă a perioadei gaullliste, nuni se pare justificat. în fond, de ce eșec? Și al cui? al Generalului? Al Franței? înclinăm să răspundem negativ. Plecarea lui de Gaulle în 1969 a fost urmarea exclusivă a unor cauze interne ; politica sa externă s-a bucu- rat de respect, atît din partea ales ca’ se Poate afirnlaJ 1246 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 6 cum de altfel procedează și autorul, că politica externă a Franței intre 1958 și 1969 a fost, prac- tic, conformă imaginii lăsate de generalul de Gaulle insuși. Prestigiul acestuia cra, indiscutabil, atlt de ridicat incit insuși președintele J. F. Kenncdy „a declarat că tot ce spune generalul de Gaulle este important” (p. 229). Și atunci, unde este eșecul? Următoarele trei capitole prezintă cititorului, cu adevărat, ceea ce constituie „istoric imediată” ; practic, ultimii cincisprezece ani ai vieții politice de pe malurile Senei și orientările sale externe. Interesante ni separ titlurile : „Gcorgcs Pompidou : pe drnmul crizei ”(p. 230—253) ; „Valerv Giscard d’Estaing; prietenul tuturor? ”(p. 255 — 286) și „Franțois Mrtterand : alter- nanța fără alternative?” (p. 288—313). Cuprinsul acestor capitole ne apare, oricum, prea proas- păt in memorie, pentru a mai necesita vreun comentariu. Capitolul final, „Locul nostru In lume”, prilejuiește autorului numeroase considerații interesante; „In patruzeci de ani, Franța s-a schimbat, lumea s-a schimbat, locul Franței in lume s-a schimbat. Constatarea unei evidențe? Numai pină la un anume punct. Afirmația contrară cuprinde, dc asemenea, un anume procent de adevăr. Trei puncte de inflexiune slnt, cu siguranță, certe: 1947—1949 și nașterea quasi instituționalizată a antagonismului Est/Vest; 1962 și sfîrșitul războiului din Algeria, ultima etapă a dureroasei decolonizări franceze; 1971 — 1973 și intrarea in criza internațională economică și monetară. Prima și a treia dintre aceste schimbări esențiale au fost impuse Franței, indiferent cine i-au fost conducătorii, sau care i-ar fi fost instituțiile. A doua nu a fost separabilă de o transformare mondială, căreia conferința dc la Bandung i-a devenit simbolul, după 1955” (p. 316). Un solid capitol de repere bibliografice Încheie această lucrare, a cărei importanță și utilitate ne-am străduit s-o demonstrăm. Înainte dc a încheia vom releva o idee care străbate această lucrare; anume aceea afirmată de generalul de Gaulle la 31 decembrie 1963; „La France, parec qu’cllc Ic pcut, parce que tout l’y invite, parce qu’elie este la France, doit nieiicr au milieu du monde une politique qui soit mondiale” (p. 319). Ecalerina Stănesca ANGEL COMALADA, Espana: el ocaso de un parlamente. 1921—1923* Ediciones Peninsula, Barcelona, 1985, 174 p. In pofida unei prosperități și a expansiunii industriale manifestate dc Spania In peri- oada primului război mondial, regimul politic imaginat dc Canovas del Castillo și inaugurat in 1876 odată cu promulgarea unei constituții liberale, inccpc din 1917 să ofere simptomele une) disfuncționalități care cronicizindu-se va duce la falimentul unei Întregi perioade. Panorama crizei spaniole din 1917 a demonstrat cu claritate anchiloza sistemului economic, eroziunea par- tidelor guvernamentale, incapabile să mai inspire garanțiile unei gestiuni benefice, asaltul către putere a unor noi forțe politice dintre care cea mai notabilă cra P. S. M. S., emergența mișcări- lor naționale și regionale și In special mișcarea catalană. Fiecare din aceste componente ale cri- zei a avut o importanță specifică In evoluția ulterioară a Spaniei care s-ar putea rezuma la bino- mul revoluțic-contrarevoluțic. In noiembrie 1916 apar la Barcelona Jnntas de Defensa, organi- zații parasindicalc ale ofițerilor care au exercitat funcțiile unor grupuri de presiune asupra guvernelor In sens restrictiv. Deși inițial exista opinia că aceste formațiuni, curind diseminate pe Întreg teritoriul spaniol, puteau să amorseze o mișcare regcncrativă in Spania, atitudinea lor antimuncitorească din 1917 a spulberat brutal această iluzie1. Mișcările naționale și regionale prin logica derulării lor au torpilat eficiența guvernamentală madrilenă care cu avariție donsimțea la concesii in această direcție. Principalul protagonist al acestor mișcări, pentru guvern subver- sive, a fost mișcarea catalană care și-a găsit formula dc codificare politică in 1901 cind s-a' înființat Liga Regionalista condusă de Enric Prat dc la Riba. în 1914 această grupare a impus guvernului acceptarea pentru Catalana a unui gen dc guvern regional numit Mancomunidad. Dar mai important este faptul că naționalismul catalan s-a detașat dc renașterea catalană din a doua jumătate a secolului al XIN-lea, în sensul radicalizării lui2. în fine, clasa munci- toare și P. S. M. S. (Partida Socialista Obrero Esanol) au întreținut in această epocă o activi- tate amplă, revendicativă, dominată de momente dc gravă confruntare cu ordinea burgheză între care greva din august 1917 deține o pondere aparte (s-au produs ciocniri între greviști și poliție la Madrid, Barcelona, Bilbao etc.). Este episodul care marchează emanciparea proleta- riatului dc sub tutela micii burghezii și ca atare debutul unui curent autentic socializant3. Am prezentat citeva consecințe ale unui regim care nu mai corespundea evoluției socie- tății spaniole și care nu mai putea restaura pacea civilă.. Dar cauzele crizei spaniole trebuie corelate cu regimul social-cco^^^y^^iij^i^^fo'nsn1 vflllilR a carul corectare 7 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 1247 masivă era singură dc natură să ofere un viilor stabil. Regimul agrar inechitabil și structura exporturilor (griul, vinul și uleiul dc măsline reprezentau in 1928 60% din exporturi) prin func- ționarea lor dcfccloasă au fixat parametrii crizei spaniole4. Aceste considerații preliminare erau necesar deoarece Angcl Comalada analizează cu minuție un alt aspect al crizei spaniole din 1917 — 1923 și anume impactul conflictului din Maroc asupra Spaniei. Importanța acestui aspect a fost sesizată de numeroși autori5 dar meritul lu- crării este dc a reconstitui fidel rolul jucat dc dezastrul dc la Annual in dezagregarea vieții parlamentare spaniole. în partca introductivă autorul trece in revistă problema marocană de la Începutul seco- lului al XX-lca (tratatul franco-spaniol din 1904 prin care se stabileau zonele dc influență, tratatul franco-spaniol din 27 noiembrie 1912 prin care se inaugura protectorul asupra Maro- cului după ce in 1911 Germania fusese eliminată din competiție). Mi se pare remarcabilă afir- mația lui Angcl Comalada după care intervenția și cramponarea ibericilor dc Maroc se explică prin faptul că numai așa Spania iși putea preserva stalului dc putere europeană. Tragedia marocană Începe in 1919 cind sint numiți in Africa Damaso Berenguer ca Înalt comisar.și Sil- vestre Fernandez in calitate dc comandant la Mclilla. Deși ostilitățile crau cvasipcrmanentc, in iunie 1921 evenimentele s-au precipitat. Pentru a contracara inițiativa marocanilor conduși dc Abd-cl-Kri, Silvestre Fernandez decide o confruntare tranșantă care se termină cu catastrofa spaniolă dc la Annual din 21 — 22 iulie 1921 și cu moartea generalului spaniol. Vestea acestei' umilitoare infringeri a bulversat opinia publică spaniolă și va determina pină in 1923 dez- bateri incandescente in Cories avind ca temă centrală problema responsabilităților. Eșecul militar din iulie 1921 a fisurat maniera de analiză a stărilor dc fapt care pină atunci cxclusese armata și monarhia. Acum pentru prima dată aceste instituții sacrosantc sint virulent criti- cate. în primul rind armata, făcută pc drept cuvint responsabila inadmisibilului eșec și in spe- ’ cial Junlas dc Defeusa care se făcuseră odioase prin exclusivismul lor social.Numcroși parlamentari, mai ales cei aparținînd P. S. M. S. criticau persoana regală (Alfonso XIII cra permanent ținut la curent cu operațiunile militare din Maroc) și clamau retragerea Spaniei din Africa dc Nord (la fel s-a pronunțat la 25 noiembrie 1921, este drept voalat, Primo dc Rivera viitorul dicta- tor al Spaniei intre 1923 — 1930). Prima consecință politică a dezastrului fost demisia guvernului Alicndcsalazarși Înlocuirea lui la 14 august 1921 cu un guvern dc concentrare prezidat dc conservatorul Antonio Maura. Ace- sta expuse la 25 noiembrie 1921 optica guvernului său in relație cu problema marocană și care avea ca esență preponderența aețunii politico-administrativc. El s-a pronunțat Împotriva incriminării predecesorilor săi. Deși era considerat singurul politician capabil să facă față situ- ației grave in care se găsea Spania, Maura a fost obligat să dimisioneze la 7 martic 1922 tn urma unui dezacord cu miniștrii liberali. L-a urmat la președiniția guvernului conservatorul Sanchcz Guerra care a accentuat opțiunea lui Maura asupra acțiunii politico-administrativc in Maroc (in iulie 1922 Damaso Berenguer este demis deși promovase o energică ofensivă militară Împotri- va insurgenților marocani). Tot Sanchcz Guerra a dat satisfacție opiniei publice dizolvlnd Juntas dc Defensa la 14 noiembrie 1922, țintele predilecte ale atacurilor parlamentare. în sclimb gu- vernul se opunea problemei responsabilităților și cum aceasta cra menținută in dezbaterile din Cortes la 7 decembrie 1922 Sanchcz Guerra demisionează făcînd loc unui guvern liberal condus ., Edit. „Nauka”, Leningrad, 1985, 304 p. + 16 il. + 4 tabele, (Ludovic Demeny)....................................................................... 10 1050 MOLLAT M1CIIEL, Lesexplolalcurs du XIIIe au XVI* siccle. Prcmiers regards sur des mondes nouveaux, lîdition Jcan-Claude Lattes, Paris, 1984, 258 p. (Eugen Denizc).............................................................. 8 855 MOLLIER JEAN-YVES, Michel § Calmann Lcvy ou la noissanee de l’edilion moderne. 1836—1891, Calmann-Levy, Paris, 1984, 549 p. (Dan Berindei) 5 543 MUȘAT MIRCEA, ION ARDELEANU, România după Marea Unire, voi. II, partea I, 1918—1933, Edit. științifică și enciclopedică, 1986, XI + 1172 p. (Constantin Mocanii)........................................................... 5 537 PLĂMĂDEALĂ ANTONIE, Lupta împotriva desnalionalizării Românilor din Transilvania în timpul dualismului auslro-ungar in vremea lui Miron Ro- manul 1874—1894 după acte, documente și corespondențe inedite, Sibiu, 1986, 355 p. (Victor V. Grecii)..................................................... 11 1140 PREDA CONSTANTIN, Geto dacii din bazinul Oltului inferior. Dava de la Sprîncenala, Edit. Academici, București, 1986, 200 p. (Gabricta Vasi- leseu) ...................................................................... 9 954 REES DAVID, The Son of Prophccy Ilenry Tudor’s. Road lo Bosivorlh, Black Raven Press, London, 1985,168 p. (Ovidiu Bozgan) ........... 6 653 ROMANESCU, colonel dr. GHEORGHE, colonel dr. GHEORGHE TUDOR, colonel (r) MIHAI Cl’CU, colonel IOAN POPESCU, Istoria infanteriei române, Edit. științifică și enciclopedică, București, 1986, 2 voi., 400 + 519 p. (Paul Abrudan) ............................................................. 4 438 SUAREZ FERNANDEZ, LUIS, Les Juifs cspagnols au Moyen Age, traduit de l’espagnol et preface par Râchellsrael-Amsaleg, Galimard, Paris, 1983, 346 p. (Eugen Denize) ......................................................... 3 321 SWEETMAN JOHN, IVar and Adminislralion. The Significance of the Crimean War for the British Army, Scottish Academic Press, Edinbourg, 1984, 174 p. (Marian Slroia) ........................................................ 7 763 TRAÎKOV VELELIN, Curente ideologice și programe din mișcările de eliberare națională din Balcani pînă în anul 1878, traducere de Constantin N. Veli- chi, Edit. științifică și enciclopedică, București, 1986,448 p. (Dan Berindei) 8 853 TREBICI VL., ION GHINOIU, Demografie și etnografie, Edit. științifică și enci- clopedică, București, 1986, 325 p. (Alexandru Madgearu) ........ 3 317 VELIMAN VALERIU, Relațiile romăno-olomane (1711 — 1821). Documente tur- cești, Direcția Generală a Arhivelor Statului din R. S. România, București, 1981, 795 p. + 30 fotocopii. (Viorel Panaile).................................. 1 97 ZUB ALEXANDRU, Cunoaștere de sine și integrare, Edit. Junimea, Iași, 1986, 280 p. (Ștefan Lemny)............................................................ 11 1157 „ * t L’agrieullura romana. Guida storica e critica^ Editori Laterza Roma, 1982, 188 + xxxvi wvvw.dao0ron1amca.TO........................................ io 1052 7 INDEX ALFABETIC 1255 ♦ , Catalogul documentelor Țării Românești din Arhivele Stalului, voi. V (1640—1644), D.G.A.S., București, 1985, 866 p., Întocmit de Marcel Dumi- tru Ciucă, Doina Duca-Tinculcscu, și Silvia Găitan-Vătafu (Tr. lonescu- Nișcov)........................................................................ 9 957 w * , Civilizație medievală și modernă românească. Studii istorice, voi. Îngrijit dc Nicolae Edroiu, Aurel Răduțiu, Pompiliu Teodor, Edit. Dacia, Cluj-Napoca, 1985, 402 p. (Ioana Constantinescu)............................................. 8 850 , * , Cu viata zid la trecători, septembrie 1944 în Valea Crișului Alb, Cuvînt Îna- inte : conf. dr. Mircca Mușat, Edit. militară, București, 1986, 230 p. (Va- leriuGiuran) .................................................................. 12 1243 , ♦ , Documente privind marea răscoală a țăranilor din 1907, voi. IV, Edit. Aca- demiei, București, 1986, 453 p. (Natalia Tâmpă) ....................................... 2 209 * * Etudes d’historiographie, sous la direction dc Lucian Boia, Tipografia Uni- versității București, 1985, 272 p. (Ovidiu Bozgan)................................... 2 215 * * * Istoria militară a poporului român, voi. III, Edit. militară, București, 1987, XVI + 686 p. (Andrei Busuioceanu)...................................................... 7 755 „ * * Pagini din gindirea militară universală, Edit. militară, București, voi. I, 1984, 420 p. voi. II, 1985, 384 p. (Gheorghe F. Anghelescu)..................... 4 440 „ * , Pagini dinlr-o arhivă inedită, Ediție îngrijită, studiu introductiv și note de Antonie Plămădeală, Edit. Mincrva, București, 1984 ,XLVI + 435 p. (Adrian Stănescu)...................................................................... 10 1049 , * * Pagini eroice din marea epopee, Edit. militară, București, 1986, 378 p. (Ilie lonescu)............................................................................... 4 436 , * , Politica e vila religiosa a Firenze tra ’ 300 e '500 in „Memorie Domenicane”, 1985, nr. 16, Pistoia, 373 p. (Ileana Căzan-Neagu)..................................... 6 654 , * * Reflectarea istoriei universale tn istoriografia românească, coordonator ști- ințific prof. dr. Ștefan Ștefăncscu, Edit. Academici, București, 1986, 239 p. (Mihai Oprifescu).............................................................. 10 1047 , * * Reprezentanta diplomatică a Moldovei la Constantinopol (30 august 1741 — decembrie 1742). Rapoartele inedite ale agentilor lui Constantin Mavrocordat traducerea textului grecesc, studiu introductiv, note și comentarii, glosar și indice de Ariadna Camariano-Cioran, Edit. Academici R.S.R., București, 1985,307 p. (Viorel Panaile).................................................... 6 648 t Rezistenta antifascistă și anliimperialistă tn Asia și Africa (1931 — 1945), Edit. militară, București, 397 p. (Nicolae Dascălu).............................. 7 759 REVISTA REVISTELOR DE ISTORIE CONSTANTINIU FLORIN „Mono", Rcvue historique (1986 - 1987) .... 11 1149 DENIZE EUGEN, „Hispania. Revista cspagnola de historia”, tomo XLV, nr. 159 (eneroabril), Madrid, 1985, 719 p............................... 11 1151 NIȚULESCU VIRGIL ȘTEFAN, „Tools and Tillage“, Copenhagcn, voi. V, nr. 1 (1984), 2 (1985), 128 p................................................. 10 1055 ROMAN LOUIS, „Przeszto£6 demografiezna polski. Materialy i studia1', 15, Paustwowe Wydawnictwo Naukowe, Warszawa, 1984, 192 p..................... 3 321 ★ , * * Index alfabetic (Mihai Opri[cscu)................................. 12 1249 Mihai Oprifescu www.dacaromaiiica.ro „REVISTA DE ISTORIE” publică in prima parte studii, note și comunicări originale, de nivel științific superior, din domeniul istoriei vechi, medii, modeme și contemporane a României și universale.In partea a doua a revistei, dc informare științifică, sumarul este completat cu rubricile : Probleme ale istoriografiei con- temporane, Cronica vieții științifice, Cartea românească și străină de istorie, in care se publică materiale privitoare la manifestări științificie din țară și stră- inătate și sint prezentate cele mai recente lucrări și reviste de specialitate apă- rute în țară și peste hotare. NOTĂ CĂTRE AUTORI Autorii sint rugați să trimită studiile, notele și comunicările, precum și materialele ce se încadrează în celelalte rubrici, dactilografiate la două rînduri, trimiterile infrapaginatc fiind numerotate în continuare. Dc asemenea, documen- tele vor fi dactilografiate, iar pentru cele în limbi străine se va anexa traducerea, lllstrațiilc vor fi plasate la sfîrșitul textului. Numele autorilor va fi precedat de inițială, titlurile revistelor citate în bibliografie vor fi prescurtate conform uzan- țelor internaționale. Responsabilitatea asupra conținutului materialelor revine în exclusivitate autorilor. Manuscrisele ncpublicatc nu se restituie. Corespondența privind manuscrisele, schimbul de publicații se va trimite pe adresa Comitetului de Redacție, B-dul Aviatorilor, nr. 1, București — 71247. REVISTE PUBLICATE ÎN EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA REVISTA DE ISTORIE REVUE ROUMAINE D’HISTOIRE STUDII ȘI CERCETĂRI DE ISTORIE VECHE ȘI ARHEOLOGIE DACIA, REVUE D’ARCIlEOLOGIE ET D’HISTOIRE ANCIENNE REVUE DES ETUDES SUD-EST EUROPEENNES STUDII ȘI CERCETĂRI DE ISTORIA ARTEI — SERIA ARTĂ PLASTICĂ — SERIA TEATRU — MUZICĂ - CINEMATOGRAFIE REVUE ROUMAINE DE D’HISTOIRE DE L’ART — sErie BEAUX-ARTS - SERIE DIN SUMARUL NUMERELOR VIITOARE » 1 Zone sacre la geto-daci. Valoarea temporală a informației cartografice. Ștefan cel Mare și războiul otomano-venețian din 1499—1503. Regimul politieo-economic al gurilor Dunării în secolul al XVI-ea. Economia țărilor române în secolul al XVHIlea. Izvoare demografice — registrul militar secuiesc din 1635. țț. înființarea consulatelor franceze în țările române și impactul asupra spi- ritului românesc. Prob'emele învățămîntului în parlamentul român. Pe marginea critici reformelor școlare a lui Take lonescu. Ecoul unor evenimente istorice românești în presa norvegiană. Spania în literatura română în epoca modernă — traduceri, reflexe, influențe Oamenii de știință și viața politică a României. Aspecte ale genezei „noului activism” al popoarelor din Ungaria (1900 - 1905). România și țările balcanice în perioada 1900—1911. Considerații privind social-democrația germană 1869—1914. America Latină și primul război mondial. Relațiile culturale dintre România și Marea Britanie (1929—1939). Aspecte ale procesului de creare a Frontului Național Unit Antijaponez al poporului chinez. Contribuția Biroului pentru servicii strategice al S.U.A. la victoria Națiu- nilor Unite. Propunerea României privind încheierea unui tratat de securitate colec- tivă în sud-estul european postbelic. Semnificații politice. Evoluția statului român în etapa edificării societății socialiste multilate- ral dezvoltate 1965—1986. RM XSSO 667 - 630 I. P. Infctmafla c. 1683 Lei 15 www.dacbromaitica.ro