ACADEMIA DE ȘTIINȚE SOCIALE SI POLITICE A REPUBLICII SOCIALISTE ROM A N I A DIN SUMAR DIETA TRANSILVANIEI DE LA - ROMÂNEASCĂ ^.EPOCII 'b I- '! ISTORIA ROMA«El , ' 1 I 1 ’ * i' ' ; pi1 I1 Ij SIBIU (1863) ÎN CONȘTIINȚA POLITICĂ ‘ ; ?' 11 "'I l'ni (' GRIGORE CHIRIȚĂ, I,«TELEGRAFUL ROMÂN” ÎMPOTRIVA POLITICII DE DEZNAȚIONA- LIZARE A ROMÂNILOR ÎN TIMPUL DUALISMULUI AUSTRO-UNGAR, VICTORIIV. GREGu! 1 'Iu u1 PRIMULUIRĂZBOI, -----------TRANsjțLVĂNIEI MONUIAL^III) J, Il । ii | I. AGRICULTURA ÎN. AJUNUL ■■ r I j I IOSIF E1ADAM EK" ;i | ‘ । | 1 i Ir .TEA POLITICO-DIPLOMATICĂ PENTRU RECUNOAȘTEREA INTERNAȚIONALĂ A UNIRII TRANSILVANIEl[,CU ROMÂNIA (I) | J | { I ! ii | I I I I . i ! I | 1 । ji ION M. OPREA11 P'lifiJ H' 1 11 Jl iiih CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE । J I' CARTEA ROMÂNEASCĂ REVISTA. REVISTELOR DE ISTORIE , ȘI STRÂINĂ.DE ISTORIE.' ; ' I I1 ' ■ :=iU"A. TOMUL 40 1987 NOIEMBRIE EDITWtaM'iffi REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA ACADEMIA DE ȘTIINȚE SOCIALE ȘI POLITICE A REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA SECȚIA DE ISTORIE ȘI ARHEOLOGIE COMITETUL DE REDACȚIE ȘTEFAN ȘTEFĂNESCU (redactor șef), ION APOSTOL (redac- tor șef-adjunct) ; NICHITA ADÂNILOAIE, LUDOVIC DEMENY, GHEORGHE I. IONIȚÂ, AUREL LOGHIN, DAMASCHIN MIOC, ȘTEFAN OLTEANU, POMPILIU TEODOR (membri). Prețul unui abonament este de 180 lei. In țară abonamentele se primesc la oficiile poștale și difuzorii de presă din Întreprinderi și instituții. Cititorii din străinătate se pot abona adresindu-se la ROMPRES- FILATELIADepartamentul Export-Import-presăP.O. Box 12—201. Telex 10376 prsfi r — București, Calea GrivițeLnr. 64—66. Manuscrisele, cărțile șl revistele pentru schimb precum și orice corespondență se vor trimite pe adresa Comitetului de redacție al revistei „REVISTA DE ISTORIE”. Apare de 12 ori pe an. Adresa Redacției: TOM. 40, Nr. 11 Noiembrie 1987 SUMAR ISTORIA ROMÂNIEI GRIGORE CHIRIȚĂ, Dicta Transilvaniei de la Sibiu (1863) in conștiința politică româ- nească a epocii.................................................1059 VICTOR V. GRECU, „Telegraful Român.” împotriva politicii de deznaționalizare a românilor în timpul dualismului austro-ungar ........................1077 IOSIF I. ADAM, Agricultura Transilvaniei în ajunul primului război mondial (III) 1095 ION M. OPREA, Activitatea politico-diplomatică pentru recunoașterea internațio- nală a Unirii Transilvaniei cu România (I).....................1111 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE Laboratorul de demografie istorică tn anul universitar 1986—1987 (Louis Roman); Călătorie dc documentare științifică în R. S. Cehoslovacia (Eugen Denize); Cronica .......................................................1127 CARTEA ROMÂNEASCĂ ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE AUGUSTINDEAC, Contribuția clasei muncitoare la făurirea statului național unitar român, Edit. politică, București, 1986, 152 p. + planșe (Ion Babici).1139 Dr. ANTONIE PLĂMĂDEALĂ, Lupta împotriva deznaționalizării românilor din Transilvania tn timpul dualismului austro-ungar, în vremea lui Mirări Romanul, 1874—1898, după acte, documente fi corespondențe inedite, Sibiu, 1986, 355 p. (Victor V. Grecu)....................................................1140 NICOLAE IORGA, Conferințe — ideea unității românești, ediție îngrijită dc Ștefan Lemny și Rodica Rotaru, Edit. Minerva, București, 1987, 359 p. (Radu Ilomer) 1145 ALEXANDRU ZUB, Cunoaștere de sine și integrare, Edit. Junimea, Iași, 1986, 280 p. (Ștefan Lemny).................................................1147 REVISTA REVISTELOR DE ISTORIE » * » „Mctno, Rcvue historiquc’* (1986 — 1987) (Florin Constantiniu) ....... 1149 * * , „Hispania. Revista espafiola dc historia”, tomo XLV, nr. 159 (cnero — abril), nr. 160 (mayo—agosto), nr. 161 (septiembre—diciembre), Madrid, 1985, 719 p. (Eugen Denize) ............................. 1151 ,,Revista dc istoric”, tom 40, nr. 11, p. 1057—1154, 1987 www.dacaromaiiica.ro TOME 40, N° 11 Novembre 1987 SOMMAIEE L’HISTOIRE DE ROUMANIE GRIGORE CHIBIȚĂ, La Diete de la Transylvanie de Sibiu (1863) dans la conscience politique roumaine de l’cpoque..................................................1059 VICTOB V. GRECU, „Telegraful Român” contre la politique de dânationalisation des Boumains sous le dualhme austro-hongrois .......................................1077 1OSIF I. ADAM, L’agriculture de la Transylvanie â la veille de la premiere guerre mondiale (III) .................................................................1095 ION M. OPBEA, L’activitâ politko-diplcmatique Jvisant Ia reconnaissance interna- țional de l’Union de la Transylvanie â la Boumanie (I)..........................1111 CHRONIQUE DE LA VIE SCIENTIFIQUE Le laboratoire de d^mographie historique pendant l’annee universitaire 1986—1987 (Louis Roman); Voyage de documentation scientifique dans la B. S. de Tchâcoslovaquie (Eugen Denize) ; Chronique...............................1127 LE LIVRE ROUMAIN ET fiTBANGEB D’HISTOIRE ALTGUSTIN DEAC, Contribuția clasei muncitoare la făurirea stalului național unitar român (L’apport de la classe ouvriere â l’âdification de l’Etat național unitaire roumain), Editions politiques, Bucarest, 1986, 152 p. + planșe (Ion Babici) 1139 Dr. ANTONIE PLĂMĂDEALĂ, Lupta împotriva deznaționalizării românilor din Transilvania în timpul dualismului austro-ungar, în vremea lui Miron Romanul, 1874— 1898, după acte, documente și corespondențe inedite (La lutte contre la dena- tionalisation des Boumains de Transylvanie sous le dualisme austro-hongrois au temps de Miron Bomanul, 1874—1898, d’apres des actes, documents et corres- pondance in£dits), Sibiu, 1986, 355 p. (Victor V. Grecu)..................1140 NICOLAE IOBGA, Conferințe ■— ideea unității românești (Conf^rences— I’idee de l'unitâ roumaine), idition parue par les soins de Ștefan Lemny et Rodi ca Rotaru, Editions Minerva, Bucarest, 1987, 359 p. (Radu Homer).....................1145 ALEXANDRU ZLB, Cunoaștere de sine și integrare (Connaissance de soi et integration), Editions Junimea, Iași, 1986, 280 p. (Ștefan Lemny).............................1147 LA REVUE DES REVUES D’HISTOIRE « * * „Memo, Revue historique” (1986—1987) (Florin Constaniiniu).................1149 * * , „Hispania.Revistaespanoladehistoria”,tomoXLV,nr. 159(enero—abril),nr. 160 « (mayo —agosto), nr. 161 (septiembre—diciembre), Madrid, 1985, 719 p. (Eugen Denize) ..................................................................1151 „Revista de istorie”, tom 40, nr. 11, p. 1057—1154, 1987 www.dacaromaiiica.ro ISTORIA ROMÂNIEI DIETA TRANSILVANIEI DE LA SIBIU (1863) ÎN CONȘTIINȚA POLITICĂ ROMÂNEASCĂ A EPOCII GRIGORE CHIRIȚĂ în procesul afirmării și emancipării naționale a românilor din Tran- silvania, început la mijlocul secolului al XVIII-lea de precursorii Școlii ardelene și încununat la 1 decembrie 1918 prin hotărîrea Marii Adunări de la Alba lulia de unire a teritoriilor transcarpatine cu cele românești de la sud și est de Carpați, — Dieta Transilvaniei din anii 1863—1864 (intrată în conștiința istorică a poporului nostru și sub denumirea de „Dieta românească a Transilvaniei”) a constituit un moment de răs- cruce, avînd o remarcabilă însemnătate, profunde implicații teoretice și practice. într-adevăr, prin problematica dezbătută și hotărîrile încorpo- rate principalelor proiecte de lege privind reorganizarea structurală poli- tico-legislativă a Transilvaniei în sens românesc, Dieta a dat expresie și a concretizat astfel aspirația românilor „spre o viață națională liberă”, dînd în acest fel „o puternică lovitură sistemului politic introdus odată cu încheierea pactului celor trei națiuni de la Căpîlnadinl6 septem- brie 1437, care a asigurat prin forță și silnicie dominația unor privilegiați asupra stăpînului de drept al Transilvaniei — poporul român”1. Este cunoscut faptul că revoluția de la 1848 care dăduse o oare- care rezolvare problemelor economice și sociale ușurînd întru cîtva situa- ția maselor muncitoare, creîndu-le posibilități noi pentru îmbunătățirea soartei lor, a lăsat, în schimb, nesoluționată problema menținerii autonome a Transilvaniei, a recunoașterii oficiale a naționalității române egală în drepturi cu naționalitățile conlocuitoare. Or, de modul cum aveau să fie rezolvate aceste chestiuni fundamentale depindea nu numai viitorul Transilvaniei, ci a întregului nostru popor2. Esența și sensul acestei lupte politice au fost relevate de un istoric care scria pe bună dreptate : „Autonomia Transilvaniei în împrejurările politice internaționale apărea pentru români ca un cadru în care, pe baza principiului majorității, ei puteau să devină națiunea dominantă capabilă să creeze un punct de plecare în vederea înfăptuirii unirii cu Moldova și Țara Românească”3. în condițiile abandonării de către Casa de Habsburg a tradiționa- lei politici absolutiste ajunse în pragul falimentului și introducerii expe- rimentale a unui regim „liberal”, se părea că obiectivele programului național al românilor transilvăneni aveau să intre pe făgașul împlinirilor. Această impresie era întărită, pe de o parte, de permisiunea întrunirii unor conferințe politice ale românilor, organizarea de asociații cultural- științifice, introducerea limbii române în comitatele unde populația română era'majoritară, acordarea unor drepturi și libertăți individuale, „Revista de istoria”, tom 11060 GRIGORE ICHIRIȚA 2 etc., iar, pe de altă parte, de respingerea uniunii Transilvaniei la Ungaria cerută insistent de aristocrația maghiară și convocarea unei Diete care avea de examinat și adoptat două proiecte de legi de o excepțională însem- nătate privind consacrarea individualității națiunii române și recunoaș- terea limbii române — alături de limbile maghiară și germană — ca limbă oficială de stat. Sau, altfel spus, — cum nota cu îndreptățire un istoric al Transilvaniei — convocarea Dietei însemna pentru români „posibili- tatea legală de a-și rezolva prin ei înșiși revendicările de la 1848, de a da Transilvaniei o nouă constituție, bazată pe recunoașterea națiunii române și pe egalitatea tuturor națiunilor transilvănene”4. în istoria atît de zbuciumată a Transilvaniei, Dieta românească de la Sibiu din 1863—1864 a rămas, fără îndoială, cea mai însemnată, pentru că prin hotărîrile luate românii au devenit pentru prima dată legal națiune liberă și suverană (așa cum preconizaseră cărturarii și frun- tașii politici transilvani începînd cu corifeii Școlii ardelene) care ar fi putut organiza și transforma Transilvania într-o țară românească și sub raport politic, nu numai etnic. (Reamintim că, din punct de vedere etnic, din totalul populației Transilvaniei la 1857 românii formau 62,5%, ungurii și secuii împreună 27,6%, sașii 9%, evreii — 0,9%5). în același timp, a fost prima Dietă modernă „constituită conform principiilor parla- mentarismului burghez european, prima Dietă care a oferit națiunilor Marelui Principat prilejul de a dezbate împreună problemele grave ale vremii, care a pregătit mai mult decît oricare alta înaintea sa terenul pentru frăția și colaborarea lor”6. Și chiar dacă opera legislativă săvîrșită atunci n-a fost pusă în aplicare din cauza nestatorniciei împrejurărilor politice, a compromisului habsurgilor cu aristocrația și vîrfurile burgheziei maghiare, ea nu s-a pierdut, n-a rămas fără consecințe politice și urmări practice. Dimpotrivă, a întărit în rîndurile românilor de peste munți atît conștiința puterii lor, cît și justețea programului de revendicări naționale, le-a insuflat încredere în forțele proprii, îndrumîndu-le astfel pașii pe calea luptei naționale hotărîte care-i va duce la marele act al Unirii de la 1 decembrie 1918. Acțiunile pregătitoaie Dietei (cu deoscbhe desfășurarea campaniei electorale pentiu desemnaiea deputațilcr), deschidrea lucrărilor ei, dez- baterile prilejuite de chestiunile stabilite în programul avansat de Curtea de la Viena au fost urmărite în permanență cu o emoție și intensitate nemaiîntîlnite pînă atunci de toată suflarea rcmânească aflată de o parte sau de alta a Carpaților. încă înaintea deschiderii Dietei, „Buciu- mul” consemna că românii din Transilvania „sunt veseli, mulțumiți și fericiți pentru oarecari hărăziri naționale” și anume, pentru că autorită- țile centrale austriece par a dori să recunoască în Transilvania națiunea română care „covîrșește ea singură pe toate celelalte naționalități îm- preună”7. Înregistrînd știrea strîngerii la Sibiu a deputaților pentru inaugurarea lucrărilor Dietei, același periodic nota : „Așteptăm acum cu nerăbdare să vedem cum începe și urmează Dieta Transilvaniei pe calea frumoasei sale datorii”8, pentiu ca, două zile mai tîrziu, să adauge că prin convocarea Dietei „inimile fraților de peste Carpați saltă de bucu- rie”9. Opinii asemănătoare se întîlneau și în „Românul”, un corespon- dent al său de la fața locului transmițînd că „Dieta este preocuparea gene- rală, nici ai crede cît 3 DIETA TRANSILVANIEI ÎN CONȘTUNȚA POETITCA ROMANEASCA 1061 întrucît în Principate în 1863 în afara celor două periodice amintite — „Bomânul” și „Buciumul” — celelalte foi (mai erau cîteva, și acestea duceau o existență ștearsă, avînd frecvente discontinuități) n-au publicat nimic important, sau, în orice caz, demn de a fi reținut, vom căuta în paginile ce urmează să prezentăm conținutul materialelor tipărite nu în ordinea cronologică a desfășurării evenimentelor, ci grupat pe fiecare periodic pentru a căpăta astfel o imagine mai clară asupra noutății și exactității știrilor reproduse, a valorii atitudinii adoptate. Se impun însă mai înainte de tcate cîteva precizări. în primul rînd, dintre provinciile istorice românești aservite la mijlocul secolului al XIX- lea imperiilor limitrofe, habsburgic și țarist, Transilvania a avut privile- giul de a se fi aflat constant în centrul atenției și preocupărilor opiniei publice, personalităților și grupărilor politice de la sud și est de Carpați. Acest interes apare pe deplin explicabil dacă se ține seama de suprafața teritoriului și numărul populației care erau mai mari decît ale celorlalte provincii, dacă se are în vedere poziția geografică centrală în limitele vetrei strămoșești, nivelul relativ ridicat atins în dezvoltarea economică, în înaintarea pe calea culturii și civilizației moderne, în fine (dar nu în ultimul rînd) dezvoltarea timpurie a conștiinței naționale, extinsă treptat -și cu timpul asupra întregului spațiu și neam românesc. Sau, altfel spus, legătura indisolubilă și intercondiționarea factorilor enumerați au generat printr-o dialectică indestructibilă o comunitate de necesități, interese și aspirații unice, pe care granițele politice artificiale care fragmentau poporul nostru au putut citeodată s-o stînjenească dar niciodată s-o destrame sau s-o anuleze. în aceasta constă, de altfel, esența, tăria și specificitatea unității naționale a românilor, pe care cele mai luminate minți au avut-o în vedere încorporînd-o concepțiilor doctrinare progresiste, programului național de unitate politico-statală formulat în timpul revo- luției de la 1848 și rămas, în linii esențiale, valabil aproape trei sferturi de veac. Or, de-a lungul acestui drum de lupte și jertfe, Transilvania a avut un loc central și a jucat un rol esențial. în al doilea rînd, în epocă s-a afirmat nu o dată (mai ales de românii ardeleni) că oamenii politici, publiciștii din Principate nu cunoșteau bine situația și lupta românilor din Transilvania, din cauza neaprofundării stărilor extrem de complexe din acea provincie, complicate și agravate odată cu trecerea secolelor. Eeprcșul nu era întotdeauna și în toate cazu- rile gratuit, „Trompeta Carpațiîor” (continuatoarea „Buciumului”) recu- noscînd în 1865 că „nici cei mai inteligenți români de la noi, cu toată bunăvoința și tot interesul lor pentru tot ceea ce este cauză română, nu-și pot da o seamă lămurită, nici despre chestiunile politice naționale, nici despre afacerile sau interesele sociale ale românilor de prin diferite pro- vincii ale imperiului austriac”11. Ie aici necesitatea resimțită de conducă- torii organelor de presă nu numai a republicării unor materiale și articole apărute în publicațiile românilor de peste munți, dar și a colaborării cu articole, corespondențe, informații etc. solicitate fie publiciștilor, oameni- lor de cultură din Transilvania, fie celor stabiliți în Principate. Desigur, sub raport metodologic, articolele repicdse după publicațiile trans- carpatine despre Dieta de la Sibiu, inclusiv cuvîntările rostite în cadrul acesteia, n-au valoare istorică intrinsecă, specialiștii fiind datori să le analizeze însemnătatea ac°l° unde și cînd 1062 GRIGORE ICHIRIȚA 4 au apărut prima oară într-un context istoric bine determinat. Din acest punct de vedere ele pot fi ignorate fără teama că s-ar aduce vreun pre- judiciu istoriografiei. Dar pentru descifrarea sensurilor și frecvenței ra- porturilor dintre românii despărțiți vremelnic de una din marile puteri înconjurătoare, circulația aceasta de informații și aprecieri privind situa- ția și lupta românilor are o netăgăduită însemnătate, fiindcă dezvăluie imul din resorturile principale ale interesului arătat de o parte a lor față de cealaltă în dinamica formării și dezvoltării conștiinței naționale, pune în lumină cît de înrădăcinată era convingerea că românii, oriunde ar fi viețuit, formau o entitate națională ce trebuia acceptată ca atare. Mai întîi despre „Românul”, principala publicație periodică de din- coace de Carpați, scoasă din august 1857 de C. A. Rosetti, reflectînd ideile și interesele grupării liberal-radicale condusă de cunoscute perso- nalități politice ca Ion și Dumitru Brătianu, frații Golești ș.a. încă de la început, C. A. Rosetti și principalii săi colaboratori și-au propus ca noul periodic să nu se mărginească doar la informarea promptă a cititorilor asupra principalelor evenimente survenite în țară și peste hotare, ci să dezbată concomitent și marile probleme cu care era confruntată) societa- tea românească. Majoritatea articolelor aparțineau redacției dar erau destul de numeroase și cele scrise la cerere de către ardeleni, între altele și pentru că aceștia nu aveau altă posibilitate de a expune o anume situație, a combate un ne-adevăr sau a lua poziție împotriva tendințelor dăunătoare. Contactul redacției „Românului” cu fruntași ai luptelor naționale transilvane era nemijlocit și continuu, corespondențele ce-i erau adresate fiind numeroase, în octombrie 1861 C.A. Rosetti scriindu-i lui P. Bataillard că primea „în fiecare săptămînă scrisori din România transalpină” (așa numea el cîteodată Transilvania) în care i se cerea să ia poziție împotriva politicii exclusivist-naționaliste a ungurilor12, în privința tirajului, a numărului de abonați și cititori, a răspîndirii lui în toate provinciile românești este de reținut faptul că după ce în septem- brie 1861 „Românul” a căpătat permisiunea de a fi difuzat și în impe- riul Habsburgic13, numărul abonatilor a sporit mereu, de la 1219 în anul 1860-1861 la 1381 în 4861—1862 și la 1745 în 1862 — 186314, tiraj însemnat pentru acele vremi cînd marile cotidiene europene nu depă- șeau 30 — 40.000 exemplare. în lipsa datelor concrete privind răspîndirea și circulația „Românului”, trebuie să concedăm că creșterea tirajului său era consecința firească a interesului cu care era așteptat și primit de românii de pretutindeni. într-un prim articol intitulat Dieta Transilvaniei, semnat Sylvu, care pare (după stil) a fi scris de un ardelean stabilit în Principate, se arăta că în Transilvania se înfăptuia un fel de „conchistă a principiilor liberale”, a cărei esență consta în sfărîmarea feudalității politice și rein- trarea națiunii române „pînă la oarecare punct în drepturile ei”. Preci- zînd că prin „națiunea română din Transilvania înțelegem poporul, foștii iobagi”, articolul releva că „după lungi lupte, poporul român din Tran- silvania vede, în fine, limba sa recunoscută oficial; și foștii iobagi se văd phemați a esercita drepturile lor politice de cetățeni și a desbate în Dietă asupra intereselor țării lor”. în încheiere, se făcea o comparație între prevederile legilor electorale din Transilvania și din Principate, în defavoarea celei din urmă15, Replicat într-o scrisore din 5 DIETA TRANSILVANIEI ÎN CONȘTIINȚA POITTICA ROMANEASCA 1063 1 iunie 1863 Francise Koos, preotul refoimaților din București, care arăta (cu justețe) că în Transilvania iobagi fuseseră nu numai români, ci și unguri, el însuși fiind născut iobag. Dar prelatul maghiar n-avea dreptate cînd punea coalizarea dintre maghiari, sași și secui la 1848 doar pe seama luptei împotriva abuzurilor și tiraniei puterii executive, așa cum neîntemeiată era și afirmația că la 1848 nu numai conducătorii de atunci ai revoluției au cerut uniunea Transilvaniei la Ungaria16. Curios este că „Românul”, care de obicei lua prompt poziție împotriva neadevă- rurilor sau a ideilor pe care nu le împărtășea, de astă dată n-a găsit opor- tun să-și precizeze punctul de vedere, evitînd așadar să se angajeze într-o polemică. în numărul din 31 mai 1863 „Românul” a publicat un apel — procla- mație adresat românilor de peste Carpați semnat de Ștefan Tiirr, din București, datat 27 mai, în care, amintindu-se despre greșelile scump plătite săvîrșite în trecut, recnnoștea faptul de mare însemnătate principială că sosise „momentul pentru români de a-și stabili bine pozi- țiunea lor; să se opuie deci Unirii (Transilvaniei cu Ungaria — n.n.) cu toată energia, pentru că fiecare ungur știe sau trebuie să știe că românii au dreptul să facă aceasta; ceară românii vechea autonomie a Transilvaniei și ungurii și secuii vor ști a se supune decisiunii majorității, cu atît mai vîrtos că din nenorocire la 1848 românii n-au fost nici măcar întrebați”. însă deputății români ai Dietei de la Sibiu trebuiau — după opinia sa — să se pronunțe împotriva trimiterii reprezentanților lor în Reichsrath. în apel se punea în evidență necesitatea ca „Ungaria, Tran- silvania și Croația să-și recunoască și să-și respecte împrumutat (= reci- proc — n.n.) independența lor; aceste trei țări să recunoscă și să asigure o perfectă egalitate între naționalități; și numai în cazul acesta vor fi în stare de a tractacu efect despre o alianță strînsă între ele. Numai cu chipul acesta vor putea ajunge la un viitor sigur și fericit. Iar dacă, din contra, ar cerca să stabilească supremația unei țări asupra celeilalte, ele totdeauna vor avea pe străini ca stăpîni și domni”. în încheiere se amintea că „dezbinările noastre fac puterea Austriei; să ne unim dar frățește și vom vedea casa Austriei căzînd în neputință”17. Tipărind apelul, redacția „Românului" s-a simțit obligată să,precizeze că nu va lua nici „cea mai mică parte în această mare desbatere”18, adoptînd deci o nefirească po- ziție de eludare a problemei. Atitudinea stranie a „Românului” într-o problemă în care își spusese în trecut de fiecare dată cuvîntul întot- deauna pe pozițiile politice și naționale cele mai înaintate, capătă înțe- les prin intermediul altor documente. Potrivit unui raport din 29 mai 1863 al consulului francez Tillos, cu două zile în urmă gen. Tiirr se întîlnise cu C. A. Rosetti, solicitîndu-i să intervină pe lîngă românii din Transilvania pentru a nu trimite deputați în Reichsrath. Rosetti i-ar fi răspuns — ne încredințează același consul — că nu-i va stimula pe românii „atît de maltratați în 1849 de unguri împotriva unei puteri care, dimpotrivă, i-a menajat întotdeauna și le-a favorizat dezvoltarea”19. Ar mai trebui reținut, de asemenea, că, în chiar ziua apariției apelului liderului politic ungar în „Românul”, loan Maiorescu l-a informat pe G. Barițiu că generalul Tiirr îl „cercase” și pe el „prin terță mînă”, răspunzîndu-j că „românii ardeleni cunosc interesele lor și n-au nici o nevoie de consiliile maghiarilor; ei și-au cunoscut interesele lor în 1848 www.dacaromanica.ro 1064 GHIGORE ICHIRIȚA 6 și le cunosc și acum. Consiliul or Dieta Imperiului lor, românilor, nu le poate aduce nici un rău, din contra, mult bine”. El mărturisea în con- tinuare că simțea nevoia să răspundă public, în scris ,1a epistola lui Tiirr „dar știu eu că esprim ideile voastre? N-aș vrea să zic ceva ce n-ar fi în deplină armonie cu ideile voastre”. De aceea, conchidea loan Ma- iorescu, să răspundă mai întîi ardelenii și apoi „voi veni și eu”20. Trebuie adăugat că și alți emisari maghiari acționau în același sens în Principate în primăvara anului 1863. Așa, de pildă, din București la 12 martie 1863 Buda Șandor, fostul maior din legiunea ungară care lup- tase în 1860 alături de G. Garibaldi pentru unificarea Italiei, scria Minis- trului de Finanțe M. Minghetti că, potrivit instrucțiunilor primite de la Turin, lucra pe lîngă românii de o parte și alta a Carpaților pentru a nu trimite reprezentanți în Consiliul (= Beichsrath-ul) de la Viena 21. Mai tîrziu, la 15 mai 1863, înfățișîndu-i ministrului de interne U. Peruzzi efor- turile sale de a îndepărta pe români de austrieci pentru a-i face solidari cu ungurii, adăuga că toate informațiile pe care le primea erau identice, concentrîndu-se asupra faptului că „românii vor independența Transilva- niei sub același suveran ca Ungaria”, că ei vor adera la Confederația pre- conizată de emigrația maghiară numai dacă acest plan va fi adoptat de conducătorii unguri din Ungaria și dacă va fi recunoscută în scris indepen- dența Transilvaniei22. în legătură cu geneza apelului din 27 mai revelatoare din multe puncte de vedere este scrisoarea deschisă pe care Al. Papiu Ilariani-a adresat-o în noiembrie 1868 generalului Tiirr prin intermediul „Bomânului”, unde se preciza că în primăvara anului 1863 acesta venise de la Turin pentru „a stabili o înțelegere între români și unguri”. însoțit fiind de „amicul nostru comun” colonelul Dimitrie Crețulescu, fratele prim-minis- trului în funcțiune, „vreo trei seri lungi dar interesante conversarăm și dis- cutarăm”, fruntașul politic român spunîndu-i că „românii nu pot sta la vorbă cu ungurii în cît timp aceștia nu vor a recunoaște principiul de drept natural și pozitiv al egalității naționale și îndeosebi independența Transil- vaniei de Ungaria”. Drept răspuns generalul Tiirr a scris, semnat și dat spre publicare cunoscutul apel din 27 mai23. în lumina acestor dezvăluiri, apelul generalului Tiirr apare deci nu ca un document al conducerii emi- grației maghiare sau măcar a unei părți a acesteia încorporînd așadar con- cepțiile și intențiile lor, ci ca un text improvizat angajînd doar persoana sa, rezultat în urma convorbirilor avute cu conducători politici români, text care nu avea — evident — nici încuviințarea și cu atît mai puțin aproba- rea celor care îl trimiseseră la București pentru contacte și convorbiri. Că lucrurile trebuie privite din această perspectivă, rezultă limpede și din scrisoarea pe care la 5 noiembrie 1863 Karatsay, un reprezentant al un- gurilor din apus, a trimis-o lui Cerruti, secretarul general al Ministerului de Externe italian, în care aprecia acțiunile generalului Tiirr dăunătoare Italiei și Ungariei. El era acuzat că a lansat din București proclamația adresată locuitorilor Transilvaniei fără știrea cometenților săi iar parti- dele politice care compuneau Dieta de la Sibiu „au răspuns la acest pro- gram într-un sens diametral opus” M, adică au hotărît să-și trimită repre- zentanți în Beichsrath. Sosit la București la 7/19 mai 1863, generalul Șt. Tiirr, aghiotant al regelui Victor Emmanuel, cu influente relații în anturajul împăratului www.dacaromanica.ro 7 DIETA TRANSILVANIEI ÎN CONȘTIINȚA POLITICA ROMANEASCA 1065 Napoleon alIII-lea, obținuse cu sprijinul diplomației italiene și o audiență la Domnitorul țării la 16/28 mai asupra căreia secretarul domnesc Baligot de Beyne — martor al întrevederii — a întocmit o năimită și apoi o dare de seamă care s-au păstrat25. în cursul convorbirii oaspetele a reluat ideea din 1859 a conlucrării româno-maghiare în vederea producerii unei diver- siuni armate în Transilvania care să favorizeze atacul Italiei asupra Aus- triei. Constatînd că vechiul program politic al liderilor emigrației maghiare în privința includerii Transilvaniei la Ungaria nu se schimbase, că între fruntașii politici români transilvăneni și cei ai emigrației maghiare persistau contradicții profunde în privința perspectivelor dezvol- tării națiunii române, a viitorului autonom a provinciei de peste Carpați, Cuza Vodă a declarat cu francheță interlocutorului său că „în eventualitatea pe care o prevedeți eu nu voi consimți să contribui la ridicarea Ungariei înainte de a ști cu certitudine că maghiarii s-au pus de acord, în sfîrșit, cu românii de dincolo de Carpați” 2B. O atare atitudine a oficialităților române era urmarea firească a unei concepții politice bine chibzuite și deplin articulate pe ansamblul imperativelor naționale româ- nești, clar definită și constant susținută în toate împrejurările. Profund implicat în tratativele româno-maghiare încă din 1860 cînd fusese prim- ministru al Moldovei, M. Kogălniceanu va mărturisi peste 25 de ani că Domnitorul Cuza pusese drept „întîia și ultima condiție” în vederea ridi- cării la luptă împotriva Austriei necesitatea asigurării „existenței și drep- turilor naționalității române din Transilvania” 27. în felul acesta, misiunea din 1863 a generalului Șt. Tiirr, insuficient pregătită, înfăptuită în mare măsură pe cont propriu, s-a încheiat fără vreun rezultat. La 18/30 mai el a părăsit precipitat Bucureștii pentru a se înapoia în Italia prin Galați și Constantinopol și ca urmare a intervenției diploma- ției italiene care, presată mai ales de Austria, pe de o parte dădea asigurări că acesta călătorea în Principate pe seama sa, neavînd deci nici mijloacele și nici influența trebuitoare pentru a pune în mișcare planul care i se atri- buia, iar, pe de altă parte, cerîndu-i-se insistent prin consulul italian de la Belgrad — spre a înlătura „interpretările supărătoare” — să se „înde- părteze de acele locuri sau să revină în Italia” 28. Cu numărul din 19 iulie „Românul” a inaugurat rubrica specială România de peste Carpați — plină de semnificații atît prin denumirea în sine cît și prin existența ei înșiși—în cuprinsul căreia a publicat mai multe corespondențe particulare din Transilvania subsemnate cu inițiala P. Să fi fost acest corespondent Al. Papiu Harian? N-avem certitudinea, dar această presupunere capătă consistență avînd în vedere relațiile strînse de colaborare dintre fruntașul politic transilvan și C.A. Rosetti. Ideile politice și naționale înaintate, presărate peste tot în corespondențe, argumentele invocate se regăsesc adesea în scrierile sale anterioare, iar stilul în care erau redactate nu era specific unui ardelean nedeslipit de pe meleagurile natale, în fine, știm—potrivit informației din „Gazeta Transilvaniei”—că el (de- venit, în 1861, cetățean al statului român și, ca atare, nemaiavînd astfel posibilitatea legală de a lua parte directă la viața politică a Transilvaniei “), a asistat la deschiderea Dietei și la primele ședințe ale acesteia : „Tot tim- pul desbaterii adresei, privind cu ochi duioși și serioși la debutul primilor vorbitori români din Transilvania, a asistat sus pe balcon Alesandru Papiu Harian, care atrăsese mai largi ale patriei 1066 GRIGORE CHntlȚA 8 noastre prin publicarea valoroasei sale lucrări Independența, constituțională a Transilvaniei" 30. Deci, în prima corespondență din Sibiu de la 21 iulie (st.n.) 1863 se scria că acel oraș avea o tribună de la înălțimea căreia „poate să răsune vocea de secole înnecată a românilor” din Transilvania. Ei doreau ca „să prindă constituționalismul rădăcini”, pentru ca „la umbra lui binefăcătoare să se constituie și ei ca corp de națiune”. De asemenea, „românii țin la independența constituțională a Transilvaniei”, la autonomia legislativă și administrativă a țării. După cum se putea constata, de la primii pași pe tărîmul vieții politice regulate „românii Ardealului sunt chemați a deslega mari și însemnate probeleme : întîi și întîi constituirea lor, apoi cooperarea cu sașii la constituirea autonomă a Ardealului modern, în locul Ardealului feudal”, trimiterea delegaților la Reichsrath, reorganizarea internă a Tran- silvaniei. în final, corespondentul adăuga : „Atît e destul, cred, ca publicul român și oamenii de stat din România liberă să caute cu ochii luători amin- te spre Sibiu” 31. în altă corespondență, explicindu-se că deputății ma- ghiari au refuzat să ia parte la Dietă „nu din ostilitate către români... ci numai pentru că nu voiesc a recunoaște această Adunare convocată prin o lege octroiată de împăratul”*, corespondentul conchidea, referindu-se la deschiderea dezbaterilor pentru validarea mandatelor deputaților, nu fără o ușoară notă de maliție, că „frații noștri ardeleni au mare viitor pe scena parlamentarismului dacă în mijlocul triumfului nu vor pierde... cumpătul politic și simțul realității” 32. La 27 iulie (st.n.) 1863 același corespondent, referindu-se la preve- derile legii electorale și la faptul că în multe circumscripții electorale românii i-au învins pe unguri, exclama cu mîndrie și cu satisfacție — de altminteri, în consens cu starea reală a lucrurilor — : „Țara nu e dar ungurească”. El menționa mai departe că românii, considerați datorită legii electorale „o plebe sărăntoacă”, și-au ridicat „fruntea din pulbere. Ei zic, și cu drept cuvînt, poporul țării sîntem noi, fiindcă noi plătim suma cea mai mare de supsidie statului”. Nodul deslegării tuturor problemelor i se părea a fi acesta : „întra-vor românii ca a patra națiune ardeleană în constituțiunea revizuită a țării? intra-vor ca a treia națiune? intra-vor cu o organizație proprie lor și apropiată diplomelor împărătești din octombrie și din februa- rie ? sau intra-vor simplu numai ca egal îndrituiți cu sașii ori cu ungurii?”. După opinia sa (întru totul confirmată de cercetările istorice) „ungurii dacă pierd dominarea aristrocratică a țării, pierd aici totul”, în timp ce sașii, avînd o organizare municipală și o puternică coeziune națională „n-au a se teme de organizarea rustico-democratică ce-și pot da românii” 33. A doua zi, într-o altă corespondență, observatorul atent și bine informat de la Sibiu, rezuma „cuvîntarea pronunțată' sărbătorește” de episcopul Andrei Șaguna în Dietă, care expusese, de fapt, politica adoptată de români, în mod deosebit era reținută ideea menținerii independenței constituției transilvane, cu modificările reclamate de spiritul vremurilor vizînd egali- tatea drepturilor pentru toți. Poziția românilor era deci „regenerarea con- stituțiunii celei vechi” cu modificările ce trebuiau aduse după diploma din octombrie 1860 și alte acte împărătești. Fapt este că „românii în acest moment grav nu gîndesc decît să-și adăpostească și ei capul în edificiul caduc al coâstituțiunii maghiaro-secuio-săsească”. Rămînea de văzut „ce se va naște din această împreunare aiunalui Ardeal emancipat cu bătrîna www.aacoromamca.ro 9 DIETA TRANSILVANIEI ÎN CONȘTIINȚA POLITICA ROMANEASCA 1067 feudalitate înhobotată cu năframa liberalismului modern” 34. Era un punct de vedere, lucru ușor de recunoscut, în care convingerile naționale înaintate, progresiste se împleteau cu ideile sociale radicale ale timpului. Cu acestea, încetează corespondențele de la Sibiu iar în numerele următoare ale „Ro- mânului” n-au maț fost incluse nici un fel de alte știri sau comentarii pri- vind desfășurarea lucrărilor Dietei. Este în afara oricărei discuții că, în anii 1863—1864 „Buciumul” a fost periodicul care a consacrat constant un spațiu amplu reflectării pro- blemelor specifice ale Transilvaniei, informării prompte a cititorilor cu ceea ce se întîmpla în acea parte a țării noastre, avînd de cele mai multe ori o atitudine și un punct de vedere bine definit, corespunzînd în linii gene- rale marilor imperative naționale. încă din „prospectul” primului număr din decembrie 1862 se preciza că programul său va fi „liberal și, înainte de toate, național”. Angajîndu-se să promoveze „o politică națională română activă”, redacția „Buciumului”, avînd în frunte pe C. Boliac, care era în fapt și proprietarul tipografiei, își deschidea larg coloanele „românilor din toate părțile României”, cerînd, totodată, factorilor politici responsabili, pregătiri corespunzătoare „unei națiuni de 14 milioane de suflete, dintre care cinci milioane locuiesc în statul lor propriu, autonom și cu administra- țiunea lor independentă”. în fine, el se pronunța cu hotărîre „pentru revo- luțiunea cea mare a naționalității și a libertății” 35. „Buciumul” apărea, așadar, în evantaiul publicisticii române ca un periodic liberal de factură moderată — orientare pusă în lumină și de faptul că primul număr con- ținînd „profesiunea de credință” analizată apăruse cu aprobarea expresă a primului-ministru N. Krețulescu 36 - cu o largă și semnificativă deschi- dere spre problematica națională. Scos de C. Boliac inițial cu bani împru- mutați, cu contribuții bănești ale unor persoane apropiate 37 și, apoi, mereu subvenționat de Domnitorul Cuza 38, „Buciumul” ajunsese în decembrie 1863 să aibă 1116 abonați39, fiind răspîndit mai ales în Principatele Unite dar cu sigurnață și în Transilvania. O dovadă în acest sens o constituie mustrarea amicală adresată la 6 ianuarie 1865 de Al. Papiu Harianlui Al. Roman că după suprimarea, fără proces, a „Buciumului”, era bine „să vă arătați părerea de rău pentru un ziariu care a apărat mult pre românii de preste Carpați” 40. în problema orientării politice generale a „Buciumului”, pornind de la faptul că el apăruse cu aprobarea lui N. Krețulescu și era subvențio- nat de însuși Domnitorul țării, reflectînd — după surse contemporane bine informate — ideile și interesele acestora de guvernare liberal-moderată, preocuparea statornică față de toate părțile componente ale națiunii româ- ne, sîntem înclinați să vedem în multe dintre aprecierile și ideile expuse despre situația și evenimentele din Transilvania nu numai expresii ale redacției corespunzînd simțămîntului public, ci, de multe ori, un punct de vedere oficios al cercurilor politice conducătoare românești. Această pre- zumție pare îndreptățită dacă avem în vedere că forțele politice aflate la cîrma statului n-aveau o publicație proprie neapărat necesară într-un stat constituțional modern pentru a-și susține și justifica linia politică și meto- dele de guvernare, exceptînd, firește, „Monitorul Oficial”, organ de publi- citate al statului, care nu putea în nici un chip să suplinească lipsa imul ziar politic. Ar fi însă exagerat, și ,în ultimă instanță, eronat, să se considere că „Buciumul” publica numai ceea ce dorea guvernul sau era în interesul www.dacoromanica.ro 1068 GRIGORS CHIRIȚA 10 său. Dacă am accepta o astfel de idee, ar rămîne de neînțeles suprimarea lui de către oficialitățile pe care le slujise (mai mult pe N. Krețulescu, mai puțin și cu accente critice pe M. Kogălniceanu, întotdeauna, fără rezerve și discernămînt, pe Ouza Vodă). „Buciumul” a acordat un spațiu amplu evenimentelor din Tran- silvania, reproducînd, fără comentarii, într-o rubrică specială, Dieta Transilvaniei cele mai importante proiecte aflate în discuție, precum și discursurile fruntașilor politici români, cîteodată în formă rezumată, de multe ori în extenso. în felul acesta cititorii, opinia publică din Princi- pate au avut posibilitatea de a cunoaște adevărata situație a Transilva- niei, formele de luptă ale românilor, argumentele invocate de aceștia pentru dobîndirea sau păstrarea — după caz — a drepturilor lor națio- nale. Nu credem să prezinte folos prezentarea acestor materiale cunoscute fiind din alte surse. Este însă deosebit de sugestiv faptul că articolele ce marcau o luare de atitudine, cele care dezbăteau o anume problemă, multe informații și comentarii referitoare la Dieta Transilvaniei erau incluse în rubrica „Revista interioară”, ceea ce însemna că redacția înțelegea să promoveze și în acest mod conceptul de patrie unitară în sensul cuprinderii totalității străvechilor teritorii românești ale spațiului carpato-damibiano-pontic. De regală, în astfel de materiale erau expuse, uneori cu îndrăzneală, alteori cu prudență, dar întotdeauna străbătute de grija față de națiunea română, de un fierbinte patriotism, opiniile, considerentele și punctele de vedere ale redacției, derivînd din programul național general daco-român, însă raportate în permanență la cerințele acelor timpuri, la ceea ce trebuia să devină Transilvania în cadrul viito- rului stat național unitar. încă din ianuarie 1863, într-un comentariu redacțional, „Buciumul” făcea cunoscute pregătirile românilor de peste Carpați, fără a omite să adauge că „românii singuri compun două din trei părți ale populației Transilvaniei, și, prin urmare, națiunea română este întîia națiune a Transilvaniei” 41. Mai tîrziu, peste două luni, în martie 1863, se reprodu- cea după „Telegraful român” articolul Ce vor românii, care, polemizînd cu „Hermmanstadt Zeitung” care mai înainte suspectase pe românii transilvani de daco-românism, iar în ultima vreme că urmăreau pose- siunea Transilvaniei, afirma răspicat că românii înțelegeau „de a trăi, de a fi, de a esista .. .ca o totalitate, ca un corp, ca națiune între națiuni”42. Declarîndu-se pentru dezvoltarea liberă a tuturor popoarelor, „Buciumul” susținea că „pînă cînd ungurul nu va respecta tărîmul românesc și națiu- nea română în toată întinderea și în toată întregimea ei”, niciodată și în nici o situație nu se va bucura de simpatia noastră43. într-un amplu material redacțional nesemnat, integrat rubricii „Revista interioară”, se dădeau cititorilor o seamă de deslușiri în legătură cu Dieta Transilvaniei. La întrebările : „Este o Cameră națională română care să legifereze tot ce e necesar spre conducerea populațiunei române la destinul său, sau este numai o adunare preparativă menită a alege mem- brii care să ia parte la lucrările comune ale Senatului imperial din Viena pentru fericirea tuturor populilor de coroana austriacă, și, prin urmare, și pentru îmbunătățirea și îndreptățirea acestei părți a poporului român?”, se răspundea că Dieta era chemată să rezolve ambele chestiuni, în continuare se expunea limpede un punct de vedere — întemeiat deo- www.dacaromanica.ro 11 DIETA TRANSILVANIEI ÎN CONȘTIINȚA POLITICA ROMANEASCA 106» potrivă pe drepturile istorice, pe numărul românilor — pe care nu-1 vom mai întîlni în epocă afirmat atît de categoric : Transilvania, ca țară românească, ,,cu o populațiune de trei ori mai mare decît toți străinii pe care-i nutrește” trebuia ,,să aibă singură adunarea sa, să-și reguleze sin- gură trebile în întru, și numai ea, și după interesele sale, putea chema în sînul său pe reprezentanții acelor fracțiuni de populi ce se află semănați pe pămîntul ei”. După ce dădea cîteva detalii despre compunerea Dietei, despre nedreptățile pricinuite românilor de legea electorală, proporțiile în care se vor afla deputății aparținînd tuturor naționalităților etc., toate acestea cu scopul ,,de a arăta românilor din România cum se află în sta- rea actuală frații noștri de peste Carpați”, articolul conchidea că „cel mai mare drept ce a dobîndit frații noștri de peste Carpați este de a se ridica pînă la nivelul drepturilor ce are sau va avea fiecare naționalitate ce se află pe pămîntul lor. Aceasta este tot ce face bucuria fraților noștri, aceasta este misiunea Dietei Transilvaniei: nivelul sau echilibrarea drep- turilor civile și politice a celor trei naționalități”. Aceasta era, de altfel, și motivul pentru care „entuziasmul lor a pătruns și la noi, și de acum încolo <î>i vom observa din pas în pas, <î>i vom susține chiar pe cît ne iartă puterile noastre și le vom arăta stîncele de care au să se ferească pe cît le vom putea prevede noi”. într-un apel patetic se cerea românilor să-și deschidă inima, „lăsați-o să spună toate durerile și luptați cu curaj în fața inamicilor ce-i creșteți pe pămîntul vostru”, îndemnîndu-i : „Pro- testați, combateți, dați-vă mîna între voi, spuneți tare toate păsurile, toate necesitățile voastre și căutați remediile. Luptați-vă pe tărîmul națio- nal, căci un popor ce se luptă este un popor ce trăiește și care are să tră- iască !”. în încheiere erau enumerate proiectele de legi supuse dezbaterii Dietei44. în legătură cu refuzul deputaților maghiari de a lua parte la lucrările Dietei chemată să statueze egala îndreptățire a națiunilor și con- fesiunilor din Transilvania, se reproducea un articol pe această temă din „Telegraful româu” de la Sibiu în care se arăta că deși „validitatea deci- siunilor Dietei e incontestabilă”, totuși ar fi fost de dorit să se manifeste „solidaritatea popoarelor patriei în tot ce țintește la binele au răul totora”, pentru că „noi nu voim o pace putredă, care să țină de astăzi pînă mâine”, în replică, „Buciumul” considera inutile părerile de rău asupra absenței maghiarilor care în toate timpurile și împrejurările i-au asuprit și oprimat, cerîndu-le deputaților români ai Dietei să lucreze cu energie „atît pentru drepturile voastre, cît și pentru drepturile și dreptățile celor absenți, ceea ce ungarii nu ar face de loc pentru voi. Spuneți dar toate păsurile voastre, ridicați vocea pentru susținerea lor și căutați toate remediile care vă pot lecui răuele ce v-au făcut, fără milă, carbicioșii voștri inamici seculari și nu vă mai plîngeți de loc de nevenirea ungurilor”45. în numărul următor, într-un comentariu la aceeași rubrică Revista interioară, după ce se arăta componența pe națiuni a Dietei, se aprobă hotărîrea românilor de a trimite reprezentanți în Reichsrath pentru că „credem că ar fi absurd ca noi cești de dincoace de Carpați să avem pre- tensiunea a crede că înțelegem mai bine interesele lor de nt ei înșiși”. Mai mult încă, „noi nu putem avea în această or'vință o altă p )1 tică, fără numai aceea care o au frații noștri dc snb în ceriul austriac. Nimeni nu poate ști mai bine decît dînșii strîmtorile prin care an trecut ei și p is urile www.dacaromanica.ro 1070 GRIGORE CHIRIȚĂ 12 lor”. Românii din Transilvania au dobîndit ceea ce ceruseră la 1848, făcînd un pas uriaș înainte pe calea recunoașterii lor „ca p a treia națiune a Ardealului”. Se aprecia că era necesar „să se mențină și să se stabilizeze” pe pozițiile cucerite, ulterior putîndu-se gîndi „să mai facă și alt pas îna- inte. Ei au trebuit să se gîndească întîi a fi în stat și apoi în ce chip să fie statul”. De aceea, „procedarea lor o credem bună și le admirăm prudența, într-o zi nu se pot face toate”48—concluziona „Buciumul” făcînd aluzie, probabil, la unii liberali radicali care doreau restructurări mai adînci și reforme democratice interne într-un ritm mai vioi. Două săptămîni mai tîrziu, constatînd că „frații noștri transcarpatini s-au pus pe lucru”, redacția „Buciumului” scotea în evidență că „românii au început să aibă zile frumoase, zile demne de un mare popor, zile mult dorite și așteptate de secuii”. în continuare, erau date două extrase din „Gazeta Transilvaniei” și „Telegraful român” despre motivele pentru care deputății maghiari refuzaseră să participe la lucrările Dietei47, pentru ca apoi să publice textul proiectului de lege privitor la egalitatea națiunii române prezentat în ședința din 28 iulie 1863. O succintă trecere în revistă a principalelor prevederi dădea redacției prilejul să conchidă : „Noi care am zis că ne bucurăm și ne întristăm cînd frații noștri se bucură și se întris- tează, nu putem privi cu indiferență depunerea acestor proiecte. Oarecari sceptici nu le găsesc bune după principiul lor că tot ce vine de la casa aus- triacă este rău. Noi nu putem afirma aceasta. Erații noștri vor desbate, vor lepăda ce nu le convine, vor adăuga ce le trebuie și astfel se va face pace în casă”48. în coloanele aceluiași periodic a fost înseriat și proiectul de adresă al Dietei Transilvaniei ca răspuns la discursul înaintat de Principele său (recte, împăratul Francisc losif), în care, între altele, se exprima regre- tul pentru absența deputaților maghiari. în proiect se preciza că „Dieta țării nu vede întru aceasta vreo piedică la întreprinderea lucrărilor sale cu care este îndatorată”; totuși, „cînd se lucră pentru înaintarea pros- perității țării întregi și a tuturor cetățenilor săi, cum și pentru cele mai importante interese de viață ale lor, lipsa mai multor patrioți cu espe- riență din societatea popoarelor surori o simte cu durere”49. Ample rezumate după cuvîntările rostite de fruntașii politici români în Dietă au fost incluse la rubrica aproape permanentă Dieta Transilvaniei pentru a-i pune, în același timp, în contact direct pe cititorii de dincoace de Carpați cu cele mai autorizate opinii. Astfel, din discursul pronunțat de George Barițiu a fost reprodusă fraza : „Cu inima bătînd mă văz în pozițiune a cuvînta în sînul unei Adunări legislative întru care părinților și străbunilor mei nu li-a mai fost iertat a intra”, deși avînd „dreptul de proprietate al națiunilor locuitoare pe acest pămînt unde repausă oasele moșilor noștri de 1750 ani”50. Iar din cel pronunțat de Timotei Cipariu la 14 26 august s-a reținut pasajul că națiunea română „va ști respecta cu umanitate, amoare, reverintă și fraternitate pe toate naționalitățile Transilvaniei, inarticulate sau neinarticulate, toate confesiunile recepte și nu va pune din partea sa r ici o piedică liberului esercițiu al deplinei libertăți individuale, al convincțiunilor politice și religioase, și va observa cu scumpătate înaltele principii ale umanității care sînt proclamate și recunoscute de toate națiunile civilizate”51. Referindu-se la expunerea www.dacaromaiiica.ro 13 DIETA TRANSILVANIEI ÎN CONȘTIINȚA POLITICA ROMANEASCA 107t drepturilor națiunii române din Transilvania, la apărarea acestora de către conducători ai săi în timpul lucrărilor Dietei, „Buciumul” scria cu o vă- dită satisfacție că ele vor fi publicate fiindcă : „Ni se umple inima de fericire cînd vedem cu cîtă putere își ia avîntul naționalitatea fraților noștri de peste Carpați. Ni se umple inima cînd citim discursurile bărba- ților români din Dieta Transilvaniei și ni se umple inima și mai mult cînd vedem asemenea simțăminte, asemenea cunoștințe, asemenea talente pre- cum sunt acelea ce se desfășoară în discursurile păstorilor fraților noștri de dincolo de Carpați” socotiți a fi „sarea pămîntului și lumina lumii”. Semnificativă în sine era valoarea instructiv-educativă și patriotică pe care redacția o atribuia acelor desbateri ale Dietei : „pentru că este de mare trebuință să învățăm dintr-însele cum trebuie să ne iubim patria”62. Deosebit de important era un articol — corespondență de la Sibiu, din 13 septembrie (st.n.) 1863 semnat cu inițială D., trimis de „un bărbat politic ce avem dreptul să-l credem fiind la izvorul afacerilor și jnetamor- fozelor politice”. în articol, recunoașterea statutului de egalitate a națio- nalității! române era privită nu ca un act de compasiune ori de recunoș- tință a Curții de la Viena, ci „consecința inevitabilă a timpului în care trăim”. La lucrările Dietei „pe cînd românii apără și luptă energic pentru autonomia Ardealului, sașii pledează pentru măsurile cotropitoare, pentru centralizarea care nu e, nici mai mult nici mai puțin, decît germanizare și astfel deznaționalizare”. Autorul corespondenței impută deputaților români că n-au știut profita de poziția lor majoritară în Dietă pentru a-și impune opiniile și interesele. Imputarea avea în vedere în mod expres păre- rile unui deputat român care într-o convorbire particulară îi mărturisise că „confesiunile le-am îngrădit cu un mur (zid — n.n.) pînă în cer, iar naționalitatea am lăsat-o în cîmp s-o bată toate vînturile’ ’63. Fără a încerca să stabilim în ce măsură și pînă la ce punct această opinie era sau nu îndrep- tățită (lucru care ar depăși tematica lucrării noastre), trebuie spus că articolul-corespondență a fost precedat de următoarele precizări ale redacției : „Am suspinat totdeauna de cîte ori am văzut apăsînd sugrumarea peste frații noștri români de peste Carpați; ne-am bucurat totdeauna de cîte ori a lucit peste dînșii cîte o rază de fericire sau cel puțin de speranță ; am aplaudat totdeauna cînd i-am văzut ridicîndu-se cu curaj și lăsînd inimii să spună suspinele sale și spiritul să caute durerile inimii”. După această mișcătoare manifestare a simțămintelor de solidaritate națională, redacția arata mai departe că odată cu deschiderea Dietei, nu numai că „am observat cu plăcere toată lupta politică ce țin românii în față cu nume- roșii lor inamici”, ci „ne-am introdus și noi în această luptă cîte odată pre- zentîndu-le brațul nostru fie cît de debil; puțin teren politic credem că ne-a rămas neesploatat în favoarea fraților noștri”. Ne-am silit „să ajun- gem chiar pînă la vinele de unde trebuie să înceapă ei să soarbă sucul dreptu- rilor și dreptăților lor naționale și ne-am suit cu dînșii chiar pe înălțimea de unde să putem vedea împreună toate tempestățile și toate pericolele”. Din cauză că constituționalismul austriacului, uniunea cerută de liderii unguri și fidelitatea sașilor n-au inspirat întotdeauna încredere, românii au tre- buit să adopte o poziție care să determine Austria „să le sancționeze drep- turile lor ce reclamă”, iar pe sași să-i intereseze a conviețui și a se respecta reciproc. Poziția românilor era apreciată drept „periculoasă’’, ei riscînd „între cîștig și pierdere”. Cu trate acestea,, existau motive de optimism. www.aacoromanica.ro 1672 GRIGORE ICHIRIȚA 14 pentru că „peste Carpați există multă maturitate, prudență și tact. Să ne ținem pe acest tărîm”84. Textul redacțional al „Buciumului” apare des- tul de limpede pentru a avea nevoie de alte explicații sau comentarii. Poate ar trebui adăugat că el nu era rodul unui impuls de moment, conjunctu- ral, și nici rezultatul anumitor concepții de dată recentă insuficient asi- milate, ci expresia deplin închegată a unei Învederate credințe în finali- tatea idealului național al românilor de pretutindeni, al unor convingeri politice ce pot fi urmărite pe parcursul a aproape două decenii, la origini aflîndu-se (în ce-1 privește pe C.Boliac, spiritul diriguitor al „Buciumului”) pozițiile expuse cu atîta îndrăzneală pentru acea epocă în „Espatriatul” scos în 1849 la Sibiu. Aceasta au fost, în ceea ce aveau esențial, materialele apărute în 1863 în cele două importante publcații periodice bucureștene despre Dieta românească de la Sibiu. Practic, ele au apărut pînă la jumătatea lunii septembrie, deși dezbaterile Dietei au continuat și în luna octombrie cînd au fost adoptate proiectele de legi analizate, luîndu-se, totodată, și alte hotărîri. Celor expuse mai sus nu li s-ar mai putea adăuga—după știința noastră — decît aprecierea conținută într-un articol consacrat românilor de peste Carpați apărut în „Reforma” din decembrie 1863, semnat cu inițiala de I.G.Valentineanu, directorul și proprietarul periodicului, po- trivit căreia ,,prin Dieta lor, frații de peste Carpați au dat o lovitură de moarte elementului eterogen și au ridicat sus drapelul propiei lor exis- tențe”. Exprimînd, în același timp, încrederea în „iubirea dintre frații de același sînge, tactul și paciența, credința ce au în realizarea viitorului gintei române, a naționalității lor”, publicistul bucureștean de orientare liberal radicală, care avusese un rol important în evenimentele din 22 — 24 ianuarie 1859 ce încununase Unirea Munteniei cu Moldova, se întreba, totodată, cînd oare avea să vină momentul „să ne strîngem cu toții împre- jurul căminului părintesc, să ne spunem unii altora toate păsurile și nevo- ile noastre, să ne punem cu toții la lucru pentru fericirea patriei noastre, și, într-un simțămînt de solidaritate și cordialitate, să împărtășim cu toții binele sau răul, beneficiile sau restriștea soartei noastre comune?”, întrebări, evident retorice, care nu puteau căpăta atunci, în epocă, răs- punsuri. Totuși, un îndemn — devenit crez și program politic al tuturor românilor — era formulat în încheiere : necesitatea de a „păși cu toții pe calea progreslui și a unității naționale de care sîntem așa de setoși și de nerăbdători"55. în anul 1864 în nici un organ de presă din Principate n-au mai fqst incluse articole, comentarii ori altfel de texte referitoare la reluarea lucră- rilor Dietei, la soarta acesteia. Este o întrerupere, o sincopă surprinzătoare. Cauzele unei asemenea situații total neobișnuite, mai ales dacă o raportăm la frecvența, amploarea și valoarea materialelor tipărite în 1863, nu le cunoaș- tem, însă putem avansa o dublă explicație. Mai întîi, pentru că problemele dezbătute în 1864, deși de o incontestabilă importanță pentru viitorul Transilvaniei (ca, de pildă, a tribunalului suprem, a construcțiilor de căi ferate, administrației publice ș.a.) nu se puteau compara totuși ca amploare și însemnătate cu cele din 1863 care interesau întreaga națiune română, oferind o largă deschidere aspirațiilor naționale, politico-statale ale po- porului nostru. în al doilea rînd, datorită condițiilor dificile cărora a trebuit să le facă față presa : ,,Românujj”, ^ot^ma^ ostil gnvernului, a fost supri- 15 DIETA TRANSILVANIEI 1N CONȘTIINȚA POLITICA ROMANEASCA 1073 mat în iulie 1864 iar cele cîteva foi apărute sub conducerea ori din ini- țiativa lui C.A.Rosetti pentru a-i suplini lipsa au avut la rîndul lor o exis- tență scurtă și un conținut neinteresant, în timp ce „Buciumul”, confrun- tat cu dificultăți materiale, dar și cu reaua voință constantă a celor din jurulprimului-ministru M.Kogălniceanu, va fi și elînchis în decembrie 1864. Ceea ce s-a publicat însă în 1863 — după cum s-a putut observa — era substanțial și, totodată, definitoriu (ca valoare și soliditate a argu- mentelor, semnificația atitudinii) pentru înțelegerea existenței comunității trainice de năzuințe și de interese ale poporului nostru, pentru intensi- tatea și modalitățile variate în care s-a încorporat și exprimat activ con- știința unității naționale. NOTE 1 Ilie Ceaușescu, Transilvania — străvechi pămint românesc, Edit. Militară, București, 1984, p. 66. 2 Gcorge Em. Marica, George Baril iu — istoric, in Studii de istoria și sociologia culturii române ardelene din secolul al XlX-lea, voi. III, Edit. Dacia, Cluj-Napoca, 1980, p. 17u. 3 Națiunea română. Geneză. Afirmare. Orizont contemporan, Edit. Științifică și Enci- clopedică, 1984, p. 401 (autor: Liviu Maior). * Vasile Nctea, Lupta românilor din Transilvania pentru libertate națională (1848— 1881), Edit. Științifică, București, 1974, p. 224. 6 Ștefan Pascu, Ce este Transilvania1! Civilizația transilvană in cadrul civilizației româ- nești, Edit. Dacia, Cluj-Napoca, 1983, p. 142. 6 Simion Betegan, Dieta românească a Transilvaniei (1863—1864), Edit. Dacia, Cluj- Napoca, 1979, p. 6. 7 „Buciumul”, București, I, nr. 34, 1 mai 1863, p. 133. 8 Ibidem, nr. 58, 9 iulie 1863, p. 230. 9 Ibidem, nr. 59, 11 iulie 1863, p. 233. 10 „Românul”, București, VII, f. nr., 20—21 iulie 1863, p. 639. 11 „Trompeta Carpaților”, București, I (III), nr. 37 (354), 15/27 iulie 1865, p. 145 (1353). Precizările erau prilejuite dc republicarea articolului lui G. Barițiu, Optimist sau pesi- miști după „Gazeta Transilvaniei”. 12 C. A. Bosetti. Corespondență. Ediție îngrijită, prefațată, note și comentarii de Marin Bucur, Edit. Minerva, București, 1980, p. 72. 13 „Românul”, V, nr. 245, 2 septembrie 1861, p. 775. 14 Ibidem, VII, f. nr., 4 septembrie 1863, p. 781. în anii 1862 — 1863 „Românul” avea abonați în Transilvania, Bucovina, Banat, la Viena, Pa-is, Torino și Genova, abonamentele trebuind a fi apreciate după folosul politic („învață națiunile străine a ne cunoaște”), pentru că — preciza periodicul radical — „pină acum cheltuielile transportului absorb tot venitul abonaților în străinătate” (Ibidem, VI, nr. 351 — 352, 17 — 18 decembrie 1862, p. 1103). 15 Ibidem, f. nr., 30 mai 1863, p. 475. 16 Ibidem, 5 iunie 1863, p. 491. 17 Ibidem, 31 mai 1863, p. 478. 18 Ibidem, p. 477. 19 Arhivele Statului București, microfilme Franța, rola 10 (voi. 23), c. 304. 20 George Bariț și contemporanii săi, voi. I, Edit. Minerva, București, 1973, p. 418. 21 I Documenti diplomatici italiani. Prima serie: 1861—1810, Volume III (1 agosto 1862-9 luglio 1863), Roma, MCMLXV, p. 372. 22 Ibidem, p. 551. 23 „Românul”, XII, f. nr., 8—9 noiembrie 1868, p. 967. Merită a fi reținute repro- șurile pe care Al. Papiu Ilarian i le aducea, pe bună dreptate, în continuarea aceleiași scrisori după reproducerea întocmai a textului din 1863. Și anume, el îl întreba pe generalul ungur că dacă între timp nu uitase ce scrisese în 1863 „ce însemnează atunci cele ce scrii astăzi în ziarele Ungafiei, unde în loc de perfectă egalitate națională ce pretindeai în apel vorbești de o unică naționalitate politică, adică cea ungurească în toată Ungaria și Transilvania; în loc de independența constituțională a Țjansilvaniei ce proclamai în apel, astăzi nu recunoști www.dacoromanfca.ro 2 — c. 1621 1074 GRIGORE CHIRIȚ 16 In această țară decit municipii și districte ale Ungariei”. în loc să combată pe cei ce înfăp- tui seră Înțelegerea și compromisul austro-ungar — a căror „strimtă, sofistică și pernicioasă politică” o condamna vehement in 1863 — „astăzi ne inviți de a lua In considerare proiec- tul de naționalități” [...] „Nu cumva vei zice și d-ta, generale, ca domnul d.-tale coleg Klapka, că Împrejurările s-au schimbat și cu aceasta v-ați prefăcut și dv !” (Ibidem, p. 967—068). Vezi și Corneliu Albu, Alesandru Papiu Ilarian. Viața și actioitatea sa, Edit. Științifică și Enci- clopedică, București, 1977, p. 211 — 212. 24 7 Documenti diplomatici italiani, volume IV (10 luglio 1863 — 30 giugno 1864), Roma, MCMLXXIII, p. 255. 88 Biblioteca Academiei R.S.R., msse, Arh. Domnitorului Al. I. Cuza, pach. XVI, f. 301 — 303 și, respectiv, f. 304—309; vezi și Constantin C. Giurescu, Viața și opera lui Cuza Vodă. Ediția a II-a, revăzută și adăugită, Edit. Științifică, 1970, p. 130—131. 28 Alexandru Marcu, Conspiratori și conspirații în epoca renașterii politice a României 1848—1817, București, 1930, p. 328 (între p. 324—328 a fost integral publicat după Arh. Cuza Vodă textul dării de seamă); vezi și V. Curticăpcanu, Alexandru loan Cuza și Transil- vania, In Cuza Vodă tn memoriam, Edit. Junimea, Iași, p. 434—435. 27 M. Kogălniceanu, Interpelațiunea privitoare la expulzarea românilor de peste Carpați, București, 1886, p. 11. în primăvara anului 1864, polemizind cu „Românul” pe tema înțe- legerii și colaborării româno-maghiare, „Buciumul”, după ce preciza din capul locului că „nicio- dată românii n-au făcut poliția sugrumătorilor de națiuni”, întreba dacă gen. unguri G. Klapka și Șt. Tiirr (respectînd pe „românii din România liberă care trăiesc cu viața națională in statul lor propriu”) se ințeleseseră „mai întii cu românii de sub Austria, cu românii cu care au fost în resbel ungurii în 48 și 49 și cu care sînt in conflict și pînă astăzi? Este încre- dințat ziarul < Românul > că ungurii s-au convins despre drepturile și dreptățile a cinci milioane de români pe care Austria ti tot zeciuiește punîndu-i a se bate cind cu ungurii, cînd cu frații lor italieni și-i trimite grămadă a-și vărsa singele pe țărmii Scandinavici? Dorim înțelegerea, — continua periodicul bucureștean — pacea și buna petrecere a ungurilor cu românii, însă nu ne vom -oști nici pro, nici contra în oricare mișcare ungurească, fără ca mai întii să avem o știință, oficioasă măcar, că ungurii sunt bine înțeleși cu cele cinci milioane de români de sub Austria” („Buciumul”, II, nr. 205, 12/24 martie 1864, p. 829). 28 7 Documenti diplomatici italiani . . ., voi. III, p. 581 ; vezi și p. 535, 547, 566, 586. Vezi, de asemenea, și Arh. St. București, microfilme Franța, rola 10 (voi. 23), c. 309. 28 Scrisoarea adresată de Al. Papiu Ilarian celor care s-au gindit să-1 propună ca deputat al Dietei, cu motivațiile respective, la Vasile Netea, op. cit., p. 215. 38 „Gazeta Transilvaniei", nr. 70, 17 august 1863, p. 278; apud Simion Retegan, op. cit., p. 81. 21 „Românul", VII, f. nr., 19 iulie 1863, p. 635. * Istoriografia română a formulat cu mai multă pătrundere și exactitate motivul real al neparticipării deputaților maghiari la lucrările Dietei, recunoscut, de altfel, și de unii fruntași unguri, și anume existența „majorității românești, fiindcă dacă ar fi avut, și majo- ritatea, ar fi putut respinge pe cale parlamentară ori și ce proiect de lege și ar fi putut impune chiar unirea Transilvaniei la Ungaria” (V. Netea, op. cil,, p. 221). 32 „Românul”, 20, 21 iulie 1863, p. 639. 23 Ibidem, 24 iulie 1863, p. 646. 34 Ibidem, 26 iulie 1863, p. 654. Ultimul citat a fost reprodus într-o formă modificată de S. Retegan, op. cit., p. 113. 32 „Buciumul”, I, nr. 1, 15 decembrie 1862, p. 1. Ovidiu Papadima, Cezar Boliac, Edit. Academiei R.S.R., București, 1966, p. 256 — 259. 38 Convocat de procurorul N. Blaremberg pe temeiul regimului presei stabilit în octom- brie 1862 pentru a da explicații în legătură cu „profesiunea de credință”, Boliac i-a precizat că primul număr apăruse cu încuviințarea lui N. Krețulescu, care-1 citise într-o formă impri- mată (ibidem, nr. 2, 1 ianuarie 1863, p. 5). în 1867 Boliac mărturisea public că încă de la apariție „Buciumul” se bucurase de simpatiile lui N. Krețulescu care „a urmat totdeauna a-și alege această foaie drept organ al ideilor sale într-ale țărei” (O. Papadima, op. cit., p. 257). 37 Ibidem, p. 259. 38 Biblioteca Academiei, msse, Arh. Cuza Vodă, pach. L, f. 272—273; ibidem, pach. V, f. 264. într-un raport din 7 iunie (st.n.) 1864 consulul francez H. Tillos credea a ști că Boliac era depozitarul gîndurilor celor mai intime ale Domnitorului Cuza; acesta, de fiecare dată, cînd „vrea să propage o idee îl însărcinează pe Boliac s-o proslăvească în foaia sa” (Arh. St. București, microfilme Franța, rola 11 (voi. 25), c. 110). 39 Biblioteca Academiei, msse> Arh. Cuza Vodă, pach. XV, f. 388 — 389; „Buciumul”, I, nr. 174, 22 decembrie 1863, p. 693. www.dacaromaiuca.ro 17 DIETA TRANSILVANIEI ÎN CONȘTIINȚA POUTICA ROMÂNEASCA 1075 10 losif Pervain și loan Ghindriș, Corespondenta lui Alexandru Papiu Ilarian, (Scrisori, documente, memorii, note), voi. I, Edit. Dacia, Cluj, 1972, p. 169. 41 „Buciumul”, I, nr. 5, 12 ianuarie 1863, p. 17. 42 Ibidem, nr. 24, 23 martie 1863, p. 98—99. 43 Ibidem, nr. 56, 4 iulie 1863, p. 221. 44 Ibidem, nr. 59, 11 iulie 1863, p. 233. 46 Ibidem, nr. 63, 20 iulie 1863, p. 249. 46 Ibidem, nr. 64, 23 iulie 1863, p. 253. 47 Citatul din „Telegraful român” conținea și următoarea frază : „Frații maghiari, care buciumă cuvîntul de libertate și toleranță in lume, se retrag a participa la o Dietă ce are a inaugura o națiune numeroasă ce a suferit secuii fără nici o dreptate; ei se sficsc a subscrie actul de inarticulare a națiunei române și a confesiunilor ei” (Ibidem, nr. 73, 6 august 1863, p. 290). 48 Ibidem. 49 Ibidem, nr. 75,* 10 august 1863, p. 299. 50 Ibidem, nr. 76, 11 august 1863, p. 301. 51 Ibidem, nr. 90, 27 august 1863, p. 358. 52 Ibidem, nr. 91, 28 august 1863, p. 361. 63 Ibidem, nr. 100, 10 septembrie 1863, p. 398. în nr. 99 din 8 septembrie 1863, p. 393 se anunța primirea unei scrisori de la avocatul (loan?) Maniu, pe care intenționa s-o publice în numărul următor. Cum in nr. 100 nu-i reprodus textul acelei corespondențe, atunci cele publicate fără precizarea numelui să fi fost în realitate ceea ce trimisese Maniu? Este pro- babil, deși nu avem dovezi. Menționăm că, dacă este vorba de loan Maniu, acesta era nepotul lui Simion Bărnuțiu cu care s-a aflat într-o strînsă corespondență (vezi Coriolan Suciu, Cores- pondența lui loan Maniu cu Simion Bărnuțiu 1851— 1864, Blaj, 1923). Precizăm, de asemenea, că potrivit unor informații în august—septembrie 1863 Simion Bărnuțiu s-a aflat în Transil- vania. Dacă ținem seama de toate aceste lucruri, atunci ar fi posibil ca cele înfățișate în arti- colul — corespondență apărut în nr. 100 din „Buciumul” să reflecte un punct de vedere apar- ținînd acestor medii politice? 54 Ibidem, nr. 100, 10 septembrie 1863, p. 398. 55 „Reforma”, București, V, nr. 42. 6/18 decembrie 1863, p. 151 — 152 (sublinierile aparțin periodicului). LA DlfiTE DE LA TEANSYLVANIE DE SIBIU (1863) DANS LA CON SCIENCE POLITIQUE EOUMAINE DE L’UPOQUE Resume La Diete de la Transylvanie de Sibiu des anndes 1863—1864 (en- tr6e dans l’historie sous la denomination „La Diete roumaine de la Transyl- vanie”) a eu, dans le processus d’affirmation et d’emancipation naționale des Eoumains de Transylvanie, une importance particuliere. Elle a ddbat- tu et incorpora dans des projets de lois les principales revendications des Eoumains pour lesquelles ils s’etaient levds ala lutte, pendant la rdvolution de 1848, â savoir la consecration de l’egalitd de la nation roumaine avec les nationalitds privilegiees de l’epoque, aiqsi que la reconnaissance de la langue roumaine en tout que langue officiellle d’Etat. Meme si l’oeuvre legislative accomplie dans cette aire lâ n’a pu etre mise en application du fait du compromis des Habsbourg avec l’aristocration et les leaders de la bourgeoisie hongroise consacre par le projet dualiste de 1867, elle a influd cependant de maniere decisive sur le programme național et les luttes des Eoumains pendant les decennies suivantes. www.dacoromanica.ro 1076 GRIGORE CHIRIȚĂ 18 L’auteur de l’htude ne se penche pas directement sur la Diete de Sibiu, mais sur la maniere dont btaient presentbs et commenths dans les Principauths Unies Eoumaines avec un vif et non dissimule intbret les tra- vaux de celles-ci, dbfendant puissamment l’unitb d’aspirations et d’intbret du peuple roumain en dhpit des frontieres de sbparation imposees par l’Empire autrichien. Dans ce but l’on a analys6 une sbrie d’articles, de correspon- dance envoybs de Transylvanie et parus en 1863 dans les principales publi- cations pbriodiques de l’bpoque de Bucarest („Eomânul” bdite par C.A. Eosetti et,,Buciumul”, par C.Boliac), les commentaires faites par les rbdac- tions des journaux, d’autres articles ou l’on propageait et soutenait la ligne politique adopție par les leaders des Eoumains d’au-delă des Car- pathes. Des contributions documentaires apportbes dans l’article se dbgage la conclusion que ce que l’on a publib en 1863 htait substantiel et en meme tempscaract6ristique(quantălavaleur et ă lasolidite des arguments, ă la signification de l’attitude) pour la comprbhension de l’existence de la commu- nautb durable d’aspirations et interets du peuple roumain, pour l’inten- sitb et les modaliths varihes dont on a exprimi activement la conscience de l’unitb naționale, l’idhal du resserement sous la banierb du meme dten- dard de tous les Eoumains, de leur rbunion sur la terre ancestrale. www.dacaramanica.ro „TELEGRAFUL ROMÂN'1' ÎMPOTRIVA POLITICII DE DEZNAȚIONALIZARE AROMÂNILOR ÎN TIMPUL DUALISMULUI AUSTRO-UNGAR VICTOR V. GRECU Din ansamblul celorlați factori și fronturi de luptă națională pentru cucerirea și apărarea drepturilor și libertăților naționale și afirmarea fiin- ței naționale, rămîne încă necercetată și necunoscută îndeajuns lupta ero- ică a presei împotriva campaniei de deznaționalizare forțată și sistematică a românilor din Transilvania, desfășurată de regimul dualist austro-ungar. în climatul de înrăutățire a asupririi naționale, degenerată într-un șovinism extremist de teroare națională, cum se va vedea mai departe, „Telegraful român", cu. consecvența sa specifică și devotamentul care l-a însuflețit și pînă acum, continuă linia programului său de a fi stegarul aspirațiilor de emancipare și unitate ale românilor și apărătorul .energic al intereselor lor. Această fermă orientare și ținută programatică este pen- tru redacție o inbatabilă certitudine și o virtute totodată, încît : „nimeni nu poate spune că „Telegraful român” nu ar fi ceea ce de fapt e : adevă- ratul apărător al intereselor naționale”1 (subl.n). Această misiune vitală derivă și era impusă de realitățile politice ostile, cînd românilor le erau inaccesibile alte modalități de luptă politică, după cum recunoaște redac- ția : „presa română, astăzi singurul mijloc prin care noi Românii din pa- tria aceasta mai putem purta lupta națională”2. Oontinuînd politica națională promovată și pînă acum, ,, Telegraful român” înscrie și proclamă în programul său din acești ani cîteva țeluri esențiale. Scopul principal al programului în lupta națională este : „asi- gurarea existenței noastre naționale”3. Pentru realizarea acestui impera- tiv de însemnătate națională vitală, redacția, definind programul națio- nal, subliniază o cerință de căpetenie : „ni se impune însă, întîi de toate, o exemplară solidaritate națională”*. Existența națională se conjugă cu aspirația generală de emancipare, de integrare în ritmul civilizației celorlalte popoare, ideal care comple- tează scopurile politicii naționale, delimitînd sfera acesteia : „Am spus-o de atîtea ori că tendințele și năzuințele noastre merg numai într-acolo de a ne asigura existența ca popor român, și .de a ne asigura căile și mijloa- cele necesare pentru a ține și noi pas cu lumea în înaintarea pe toate tere- nele”5. Redacția este conștientă că atingerea scopurilor de propășire națio- nală și emancipare implică jertfe care nu trebuie să cunoască nici o pre- cupețite cînd este vorba de demnitatea națională. în apelul la sprijinirea clădirii muzeului Asociațiunii, dă glas voinței entuziaste de propășire națională : „Accentuăm deci și cu multă tărie că ținem să ne afirmăm „Revista de istorie”, tom 40, nr. 11, p. 1077—1094, 1987 www.dacoromanica.ro 1078 VICTOR V. GRECU 2 pe toate terenurile vieții publice și că nici o jertfă n-are să ne oprească în avîntul și în dorul nostru cultural mai ales cînd e vorba de cinstea noastră, de reputațiunea noastră națională”6. Luptele pentru asigurarea existenței naționale nu aveau alt sens decît conservarea națională, în perspectiva idealurilor unor vremi pri- elnice. Iar aceasta reprezenta un drept natural al popoarelor și deplin legi- tim, mai ales în cazul românilor, cei mai vechi locuitori ai acestor pămîn- turi, ale căror lupte nu au fost de cucerire : „Luptele noastre politice nu sînt începute de azi de ieri, ci de mult amar de vreme ...”, „ele nu au fost niciodată, cum nu sînt nici astăzi, lupte de cucerire, ci lupte de apărare, lupte de conservare națională. Iar dreptul de conservare avîndu-1 toate viețu- itoarele din lume, nu va putea fi denegat nici națiunii române, poporului celui mai vechi din patria aceasta”7. Definind aceste țeluri care sintetizau esența politicii române ziarul accentuează echitatea și demnitatea poli- ticii naționale, legitimitatea aspirației de integrare la nivelul țărilor cu o civilizație avansată, care prin nimic nu poate fi oprită :',,Nu vrem să stăpînim pe nimeni, dar nu vrem nici să fim stăpîniți... Nu vrem să împie- dicăm pe nimeni în dezvoltarea sa firească, dar nu vrem să fim nici noi împiedicați, și de aceea cerem ce ne compete : teren de liberă dezvoltare economică și culturală, pentru a putea ține pas și noi cu celelalte popoare și cu progresele lumii”8. Lupta politică închinată înfăptuirii idealurilor poporului român repre- zintă un obiectiv de căpetenie al programului ziarului. în conduita sa redacțională el adoptă și urmează un program politic bine definit. Pentru precizarea acestei poziții active, polemizînd cu „Drapelul” din Lugoj, „Telegraful” își declară răspicat adeziunea la Partidul Național Român : „Nu este adevărat că ziarul nostru ar fi organ de publicitate ce stă afară de partid — pentru că adevărul e că facem parte din partid, din partidul național român, la care, după părerea noastră, și chiar și după părerea „Drapelului” nu de mult exprimată, aparțin toți Eomânii din patria aceasta”9. Urmărind înfăptuirea programului său politic „Telegraful român” a fost întotdeauna exponentul activismului politic și a combătut consecvent tactica pasivismului, adoptată la început de către Partidul Național Român, așa cum ține să își precizeze singur poziția : „Consec- vent luptei sale, jurnalul nostru a combătut curentul de pasivitate”, în numărul 17 din 27 februarie 1869 a luat poziție în fața conferinței de la Miercurea și pasivismului adoptat atunci. Ziarul a militat energic pentru ca Partidul Național Român să inaugureze activismul. în acest scop, combătînd pasivismul „Tribunei”, își intensifică îndemnurile pentru determina partidul la activism : ”...noi — și sîntem mulți acești noi — dorim și stăruim să iasă partidul nostru național din această stare tristă,pe singura cale astăzi posibilă, reîntorcîndu-ne cu toții iarăși la brazda cea adevărată a activității rodnice”10. Pentru acest imperativ, pe care mer- sul istoriei l-a confirmat, dedicase ziarul seria de articole mobilizatoare, sub titlul Activitate, încheiată la 22 iunie 1869 și „consecvent ținutei sale jurnalul nostru a combătut curentul de pasivitate.. .Ținuta aceasta a ziarului nostru o am observat pînă azi la toate Gestiunile mari”11. Abordînd statornic activismul politic, ziarul nu merge pe linia legalismului îngust și lipsit de rezultate concrete și de perspectivă, ci milita pentru a se folosi orice prilej și formă de manifestare în viața politică, în scopul luptei pentru www.dacoromanica.ro 3 „TELEGRAFUL ROMAN* 1079 împlinirea idealurilor naționale și apărarea drepturilor românilor, pentru ca, prin dobîndirea acestora, să pregătească treptat dar sigur momentul înfăptuirii Marii Uniri. Viziunea înaintată de care era călăuzit programul ziarului este pusă și mai bine în evidență de poziția acestuia față de toate marile mo- mente și cerințe ale istoriei, precum și față de celelalte mișcări și înfăp- tuiri cu caracter cultural. După cum se va demonstra în continuare, „ Tele- graful român” a fost un stegar al luptei pentru unire, un militant înflăcă- rat pentru făurirea statului național unitar român și acesta rămîne cel mai mare merit al orientării și acțiunii sale politice. Din amintirea zilei de 24 Ianuarie, pe care o comemorează cu religiozitate an de an, în cuvinte și îndemnuri tot mai mobilizatoare, ziarul a făcut un adevărat memento, un leit-motiv al catehismului luptei politice, naționale a românilor, des- cifrînd în simbolul acestei zi de început, ce a pus bazele primei uniri, dato- ria istorică sacră de a lupta pentru înfăptuirea visului multisecular. Și după 1918 ziarul pune în continuare accentul pe necesitatea desăvîrșirii unirii în toate sferele vieții economice și culturale, pe întărirea solidarității naționale și antrenarea tuturor energiilor în opera comună de prefacere social-economică, menită să asigure prosperitatea și să sporească presti- giul noului stat. Cu aceste năzuințe și îndemnuri pornește la drum în fie- care an : „Întîmpinăm noul an... cu speranța tare că prin muncă spornică și îndeosebi mai frățească decît pînă acum, și inspirați de ideea solidarității naționale, vom izbuti să ridicăm bunăstarea și prestigiul statului tînăr al tuturor românilor”12. în problemele culturii, militînd, ca toate celelalte periodice și socie- tăți cultural-patriotice, pentru desăvîrșirea unității culturale, dovedește aceeași atitudine înaintată și receptivă la orice act de progres cultural național. Sugestivă în acest senș, după cum s-a anticipat, a fost poziția sa față de direcția junimistă, pornită să emancipeze aspirațiile și emulația cultural-literară din Transilvania de obsesia unei tradiții sufocante și anacronice, care îi încătușa avîntul și perspectivele condamnînd-o la stagnare. Dacă alte periodice și societăți s-au înverșunat în ripostă, la început, pentru a capitula după aceea, „Telegraful” a fost, de la înce- put, partizanul Junimii, ba mai mult, cum veridic surprinde Onisifor Ghibu13 atitudinea ziarului, relevînd spiritul său progresist: „El a fost într-o vreme pentru Ardeal, așa zicînd „monitorul oficial” al „noii direc- ții literare” inaugurate la Iași de „Junimea”. Aceasta reprezintă un alt mare merit al orientării progresiste în problemele culturale. Chiar dacă, în conținutul ideologiei junimiste aportul său e mai redus, el a contribuit la consolidarea creditului și promovarea junimismului în Transilvania. Întîmpinat cu rezerve la început și considerat indezirabil de pe pozițiile unui conservatorism retrograd, ofensiva acestuia a declanșat o risipă de contraargumente și replici, pentru ca totuși să triumfe, cum constată cu discernămînt și autorul : „De la sine în direcția aceasta „Telegraful” n-a dat mult, dar e mult ce a făcut vulgarizînd ideile pe cari la noi le-am combătut în o serie întreagă de foi și de reviste, și cari la urmă totuși au prins și s-au întărit”. Înfățișînd reacția produsă de răspîndirea acestuia, autorul amintește „numai campania de extirpare ce au dus foile și revis- tele unite pînă bine de curînd Împotriva ideilor junimiste, campanie pur- www.dacoromamca.ro 1080 “VICTOR V. GRECU 4 tată cu o înverșunare mult mai mare decît cea cu care se purta lupta de către partida contrară”14. în acest fel, junimismul și-a găsit un aderent și un susținător puternic în gazeta sibiană, ca ilustrare a consecvenței orien- tării sale progresiste, fapt mai puțin cunoscut sau ignorat în cercetările de pînă acum15 și care întărește și mai mult caracterul înaintat al progra- mului său. Cele două aspecte selectate, din planul luptei politice și al celei cul- turale, sînt în măsură să releve poziția avansată a ziarului, clarviziunea programului său și rolul însemnat în viața politică și culturală a românilor transilvăneni de după 1900. Aceastea întruchipau însăși concepția redacției cu privire la menirea presei de îndrumător și conducător în lupta națio- nală, a cărei izbîndă se întemeiază și este condiționată tocmai de unita- tea de acțiune. în condițiile istorice respective, se arată în ziar, ,,ne-a mai rămas singur numai presa și aceasta între condițiuni cît se poate de grave. Presa poate și trebuie să fie un mijloc} de conducere,.. .care nu se poate închipui fără unitate de vederi și fără o voință unitară 16. Prin programul său, „Telegraful român”, alături de celelalte perio- dice din acel timp, a militat cu matură responsabilitate și entuziasm pentru înfăptuirea idealurilor naționale ale românilor din Transilvania, susținînd și fortificînd aspirațiile acestora la emancipare și unitate națio- nală. Exprimînd voința poporului, ziarul a apărat interesele și năzuin- țele acestuia de pe pozițiile unui militantism patriotic înaintat. într-o inspirată și sugestivă metaforă, Octavian Goga înfățișează rolul presei în slujirea idealurilor naționale, din care și „Telegraful român” și-a făcut un crez al programului său : ,,la noi, ca și în alte părți, presa din vremuri vechi a fost o tribună consacrată de îndrumare a opiniei publice. în gaze- tele noastre s-au spulberat zilnic tot ce am crezut, tot ce âm nădăjduit în ziua de mîine. Ziarele reprezintă nervii impresionabili ai unui popor ... De o sută de ani respirăm prin presă, gazetele sînt plămînii neamului”17. Lipsind încă un studiu monografic complet care să valorifice contri- buția adusă în întreaga perioadă de aspirație, rolul progresist al „Tele- grafului român”, orientările și direcțiile sănătoase, realiste, promovate prin programul său rămîn încă în umbră. Doar domenii dispersate și izolate au făcut obiectul cercetărilor ocazionale pînă acum, fără a reuși să evidențieze însemnătatea aportului acestui ziar în ansamblul său, pe diverse planuri, în care un capitol extrem de important l-a constituit interesul} și preocupările sale pentru unificarea și cultivarea limbii lite- rare, în perspectiva unificării, politice18. Sesizînd această lacună, redacția însăși apreciază, cu deplin temei, linia urmată prin programul ziarului și meritele contribuției acesteia : ,,Cine-și va lua osteneală să-i cerceteze trecu- tul va constata că a fost, după împrejurări, una dintre cele mai bine redac- tate dintre gazetele care au contribuit la promovarea problemelor noas- tre culturale”19. Tocmai de aceea, arată ziarul, Eminescu, prețuind ținuta și contribuția „Telegrafului”, l-a considerat o gazetă „inteligentă și de bună credință”, „cel mai bun ziar românesc”20. Aceași apreciere a robului și meritelor ziarului o nutrește și Mihail Kogălniceanu, care a trebuit sărăspun- dă pentru aceasta unui afront venit din partea „Gazetei Transilvaniei”, stingherită de trecerea ei pe planul al doilea21. Intr-un studiu consacrat ziaristicii noastre, OmsifortfiduiMiAMpnmiimîmieaaimu asemănători valoa-» 5 ./TELEGRAFUL. ROMÂN" 1Q81 rea ziarului: ,,Cu toate calitățile și defectele sale, ,,Telegraful” era una dintre cele mai bine redactate gazete de atunci”22. în viziunea programatică a ziarului, politica națională, pe care a slujit-o cu credință în toată existența sa, gravita în jurul unui țel suprem, însemna, așa cum se va demonstra pe larg mai departe, lupta pe toate planurile pentru concentrarea tuturor forțelor, energiilor și voinței naționale pentru unirea tuturor românilor într-un singur stat național, idealul din înfăptuirea căruia „Telegraful român” își face misiu- nea sa de prim ordin. Acesta, consideră matur și circumspect redacția, trebuia răspîndit și pregătit temeinic și metodic, competent și treptat în toate domeniile vieții sociale economice, politice și culturale, în cuprin- sul cărora cel al limbii este situat la loc de frunte. în lumina acestui ide- al național, își înțelegea și își stabilea „Telegraful” rolul de îndrumător al poporului : „Vom învăța poporul căci aceasta este chemarea noastră și vom arăta calea cea dreaptă pe care mergînd va prospera”23, care, pentru a putea să lupte pentru realizarea lui, trebuie ridicat la condiția înaltei sale misiuni istorice, prin emancipare socială, culturală și națio- nală, reflectate în deviza : „prosperare și progres în toate întreprinderile și acțiunile noastre naționale”24, pentru care ziarul a militat cu o remar- cabilă stăruință și avînt patriotic de-a lungul întregii sale existențe. ★ în lupta sa nestăvilită și devotată pentru înfăptuirea acestor ide- aluri, între care pentru unificarea și cultivarea limbii române literare, „Telegraful român” se lovea și avea de înfruntat vitregele condiții isto- rico-politice, care dădeau adeseori strădaniilor ziarului accente de-a drep- tul dramatice. Luptînd pentru realizarea obiectivelor sale programatice, ziarul trebuia să lupte cu încordare cu odioasele stări de lucruri existente în acea vreme în Transilvania. Secolul în care intra debuta cu noi campanii și măsuri de oprimare națională, mai drastice și mai ostile ca pînă acum. Ele se succedau acum fără rezerve, pe față, sub scutul legilor discriminatoare și șovine, în numele lozincii deșarte a statului unitar maghiar, plăsmuire dezmințită de isto- rie. Acestea aveau drept țintă concentrică deznaționalizarea, nimicirea ființei naționale a popoarelor din imperiu și dizolvarea și asimilarea lor de către „statul maghiar ”. împotriva sălbaticei politici de deznaționalizare și de teroare practicată de guvernele ungurești, „Telegraful român” va lupta cu o rară stăruință și zel patriotic și, ceea ce trebuie subliniat de la înce- put, cu o îndrăzneală și un curaj imprevizibile. în perimetrul acestei lupte nestăvilite, cum se va marca la momentul respectiv, se găsesc rechizi- torii, acuzări demascatoare, și afirmații surprinzătoare pentru rigorile cenzurii de atunci, pentru modul cum au izbutit să amăgească vigilența organelor de presă și a autorităților oficiale pentru a apare în coloanele ziarului, a cărui acțiune și îndrăzneală, înfruntînd toate riscurile, dobîn- dește în raport cu prohibițiile și oprimările de atunci o notă de-a dreptul eroică, ce se poate atribui întregii prese române transilvane. După începutul secolului, ca un fenomen simptomatic pentru măre- țele evenimente și înfăptuiri istorice care se prevedeau, fapt istoricește explicabil, asuprirea națională inaugurează cele mai înverșunate și ostile www.dacaromanica.ro 1082 VICTOR V. GRECU R forme și măsuri de deznaționalizare, șovinismul, consfințit ca normă poli- tică, fiind dus pînă la limitele sale extreme. împotrivindu-se cu eroism, presa a ținut piept tuturor acestor împilări, combătînd cu vehemență caracterul lor reacționar și apărînd interesele naționale ale poporului român, înfruntînd în această campanie toate riscurile, așa cum au dove- dit-o pilduitor „Tribuna”25 și „Luceafărul”26. Edificator pentru această tristă situație este apelul profesorilor universitari din România, în care, făcîndu-se bilanțul vicisitudinilor îndurate de românii din Transilvania se consemnează cu amar : „Procese (de presă) 175 cu 446 de condamnări, de români în timp de numai 17 ani (1896—1913) pentru că prin grai și în scris au apărat naționalitatea !”27, realitate de o nebănuită putere demascatoare. Asuprirea socială și națională practicată de regimurile șovine este moștenirea dualismului și își are rădăcinile în trecut : „Sistemul cel mai păcătos nu datează de la cîrmuirea lui Szell — el s-a inaugurat încă de sub zdrobitorul de naționalități Tisza și s-a continuat sub Wekerle — Szilagy și a ajuns culmea sub era nefericită a lui Bânffy”28. Pentru șovinismul său degenerat, regimul lui Tisza este înfierat fără cruțare, în termeni care sur- prind că au văzut lumina tiparului în acest organ politic oficial; extre- mismul acestuia, „...a creat era tiszaistă în viața publică și politică a țării și s-a făcut remarcabil prin necruțătoarea prigonire a naționalităților nemaghiare. Nu în zadar i s-a dat numele de „zdrobitorul naționalităților”29 — sînt cuvintele redacției din necrologul fostului prim-ministru —preșe- dinte din anii 1875—1890, decedat în 1902. Această politică atinge apo- geul în timpul regimului lui Apponyi, care cunoaște un lanț nesfîrșit de împotriviri, proteste și acuzări în paginile ziarului. Expresia acestei politici odioase, înfierată cu asprime, relevă acu- zator monstruozitățile șovinismului proferate la adresa poporului român, cu care sînt ornate gazetele mahiare și pe care „Telegraful” le demască cu tărie : „în Cluj apare o gazetă intitulată „Koloszvâri Ujsâg” care în numă- rul său de la 28 mai .. .adresează regatului român între altele, următoarele grațiozități patriotice : «.. .Numai atîta trebuie să relevăm, că România, această ciurdă valahă care se numește pe sine stat, și-a găsit pentru ne- omeniile și ticăloșiile sale legislative tovarăși credincioși in dipiomația euro- peană. Nici Ungaria n-a știut să se revolte pe cum ar fi trebuit pe mișe- liile ciurdei române »”39. Ziarul condamnă cu un curaj de mare demnitate națională regimul lui Apponyi, „din această patrie a neadevărului”, pentru „cel mai destrăbălat panmaghiarism” și avertizează cu convin- gerea istoriei : „Dar fie-vă teamă cinstiți compatrioți că acest lapsus (cum încercase inutil președintele parlamentului Apponyi să scuze folo- sirea termenului de panmaghiarism în cuvîntarea lui Kollar), nu peste multă vreme va trebui să se răzbune într-un chip și desigur asupra voas- tră se va răzbuna”31. Aceste luări de atitudine hotărîte și apostrofări se- vere impun, în acest loc, remarca faptului că nici Tribuna, mai combativă, precum nici o altă gazetă nu au avut o poziție și o reacție mai intransigentă, mai îndrăzneață și mai fermă în problemele național-politice decît acest organ oficial. Acestea sporesc meritele ziarului, relevînd concepția îna- intată a redactorilor săi. Ascuțișul ofensivei de deznaționalizare a regimurilor reacționare ungu- rești și reprimările naționale se îndreptau împotriva a tot ceea ce putea- www.dacoromaiiica.ro 7 „TELEGRAFUL ROMAN “ 1083 sprijini consolidarea conștiinței naționale și întărirea legăturilor frățești dintre români, împotriva a tot ce slujea emanciparea și prosperitatea românilor, pentru a îngrădi dezvoltarea și libertatea acestora prin supri- marea și abolirea oricăror drepturi firești. în condamnarea acestor îngră- diri, în înfățișarea peisajului întunecat al asupririlor vremii, prin cuvin- tele ziarului vibrează aceeași conștiință de nezdruncinat a unității națio- nale, care genera și era însuflețită de aceleași nădejdi în viitor. „Cine va veni în contact cu aceste triste realități”, arată redacția, vorbind des- pre soarta celui care trebuie să-și aleagă o carieră, ,,.. .îl va durea inima cînd se va vedea persecutat pentru cuvîntul că e român ..., îl va durea cînd se va vedea că i se ia de păcat consimțirea cu neamul său (subl.n.) că acest păcat i se socotește și în casa sa, cînd în sînul familiei sale cultivă limba română, literatura românească și tot ce-1 leagă de trecutul nea- mului său”32. Sub regimurile de nesăbuită și neînfrînată asuprire națională abu- zurile se țin lanț, întărind caracterul lor de teroare națională. Prin ordi- nul 235 din 5 mai 1900 al ministrului de interne ungar se interzice colecta și se sechestrează suma adunată pentru ridicarea unui monument lui Avram lancu33; I.Scurtu și G.Novacovici sînt judecați pentru cununa pusă pe mormîntul lui lancu34, împreună cu C. Steer și condamnați fiecare la ,,6 luni închisoare ordinară și 150 coroane amendă” și „eliminarea acestor studenți de la Universitatea din Cluj și de la toate școlile superioare din țară”. Victor Lazăr este condamnat de tribunalul din Cluj la 4 luni închi- soare de stat .și 600 coroane amendă pentru agitație naționalistă prin publicarea biografiei lui Ion Buteanu35 prefectul și prietenul devotat a lui lancu; suspendarea Congresului învățătorilor români convocat pentru zilele de 24—25 august 1913 la Cluj36; eliminarea de către ministerul de culte a lui loan Moga, student în drept și Leonida Domide, student în medicină „pentru premărirea eroului nostru-național Avram lancu”37; eliminarea din gimnaziul din Blaj de către ministerul de culte, iar mai înainte din gimnaziu din Gherla și din toate școlile din Ungaria a gimna- zistului Zaharia David, „tocmai fiindcă fusese luat la ochi de profesorii de acolo din cauza că citea românește. Semnificativ!”38 (notează redacția), precum și numeroase alte abuzuri și încălcări al căror număr este impre- sionant, trădînd șovinismul fără margini al guvernelor nobiliare reacțio- nare ungurești. încâlcind legea naționalităților din 1868, la care în zadar fac trimitere apărătorii drepturilor românilor, legislația arbitrară și abu- zivă, culminînd cu cea a lui Apponyi urmărea deposedarea totală de drep- turi politice naționale a națiunilor nemaghiare. Dar și legea de națio- nalități este condamnată în ziar ca fiind o speculație menită să abată aten- ția de la adevărata realitate, arătîndu-se că „în acest scop s-a făcut multă paradă cu ea. De cîte ori voiau oamenii să arunce nisip în ochii străinătății, în ochii Europei, veneau cu legea de naționalități și demonstrau lumii că lege mai liberală nu este în Europa”. Pentru deruta căreia i-a fost hărăzită, ea este demascată cu vehemență și fără rezerve : „Legea de naționalități în aplicare este o minciună, să sistăm deci stadiul cu minciuna, să codi- ficăm adevărul real”39. Cele mai numeroase și înverșunate atacuri ale ofensivei de deznațio- nalizare erau îndreptate împotriva limbii române. Ea devine ținta campa- niilor concentrice ale polWMlWtod§fiOif0IH.ailioajiponalizare, desfășurată în 1084 VICTOR V. GRECU s toate domeniile : în administrație, justiție, școală, biserică, prin abuzurile și metodele cele mai brutale și mai umilitoare pentru români. Esența aces- teia este demascată cu aceeași franchețe și intoleranță în ziar : „Maghiarii poartă un proces de cucerire. Ei vreau să cucerească, Ei vreau să pună mîna pe ce avem mai scump, pe limba noastră. Vreau să ne maghiarizeze, pentru a ne contopi în națiunea lor”40. în condițiile numeroaselor aten- tate la folosirea liberă a limbii și ale exceselor de tot felul, chestiunea lim- bii dobîndește dimensiuni naționale, devine o problemă de însemnătate națională vitală, și se indentifică, se încorporează în problema națională, pe care o simbolizează în acești ani : „Căci ce e chestia națională ? Chestie de limbă, nimic alta”. Pornind de la adevărul incontestabil că limba este un drept natural, pe care nu ni-1 poate lua nimeni, fără a comite atac asu- pra legilor naturii”, „Telegraful român” aduce cea mai clară și mai justă explicație a conceptelor respective, făcînd lumină și punînd ordine în înțelegerea și interpretarea acestui raport prin care dovedește o superioară pătrundere și intuire a realităților : „Nu acordarea acestui drept o cer, deci, naționalitățile nemaghiare din patria aceasta, — căci dreptul îl au — (subl.n.), ci impunerea prin lege, ca acest drept să-1 recunoască de existent și alții și să i se conformeze”41. Deci recunoașterea acestui drept natural trebuia sancționată prin lege și respectată. Aceasta era dorința clară și revendicarea categorică a românilor, magistral formulată în ziar. Ori, tocmai această lege este încălcată prin atentatele nesfîrșite și nelimitate la respectarea și aplicarea ei, chiar dacă ea nu reprezenta decît o parodie, cum o demascase ziarul, fără preget, cu un curaj, memorabil : „De ani 30 există o lege pentru naționalități și ea a fost o minciună !”42. Legea naționalităților, arată ziarul, a fost menită, de la început, în intențiile dușmănoase ale urzitorilor ei, doar ca să abată atenția popoa- relor de la lupta legitimă și sacră pentru apărarea ființei lor etnice, a existenței lor naționale să înșele, deopotrivă, spiritele din interior, precum și opinia publică europeană în privința pretinsei „egalități” a naționali- tăților din monarhia austro-ungară, printr-o palidă și deghizată plăsmuire legislativă. Nerespectarea și încălcările acesteia s-au ivit chiar de la începutul emiterii ei, dovedind adevărata față a regimului reacționar, faptul că parada „drepturilor” și „libertăților” „constituționale” era doar o deghi- zată stratagemă politică. De aceea și lupta împotriva nesocotirii falsei legi a naționalităților s-a declanșat odată cu apariția acesteia și se va accen- tua prin revendicările amplei acțiuni naționale a Memorandului și încor- datele campanii împotriva „Legii Apponyi”, pînă la Unire, devenind tot mai accerbă și mai dramatică, pînă la triumful ei definitiv. în tot acest răstimp legea va continua să constituie ținta principală a tuturor atacu- rilor luptei necurmate de emancipare. Detestînd abuzurile și arbitrara față de această lege, Telegraful român dezvăluie și condamnă numeroasele încălcări ale recunoașterii și exercitării dreptului folosirii limbii naționale înfățișarea acestor aspecte constituie un amplu și grăitor dosar al luptei pentru limbă, purtate de către români cu un patos și cu o demnitate remar- cabile. Proporțiile acestei lupte îndelungate, în raport cu cele cîteva stu- dii parțiale și dispersate*tStâBftBuflqfaffițfițjftfft>jifrfcmatică, minuțioasă și 9 „TELEGRAFUL ROMÂN 1085 exhaustivă, care să'Oglindească că în toată amploarea și patetismul lor copleșitor eforturile memorabile ale românilor pentru apărarea ființei lor naționale, prin apărarea drepturilor folosirii limbii române. Nerespectarea dreptului liberei folosiri a limbii române în condițiile egale cu folosirea limbii de către celelalte naționalități din imperiu și, prin aceasta, eludarea, „casarea” legii de naționalități, considerată de „Telegraful” drept o fantoșă, o plăsmuire amăgitoare, este înfățișată sub multiplele ei manifestări și măsuri deghizate, fiind însoțite de critica severă și atitudinea de dezaprobare a caracterului lor șovin. Tabla regească din Cluj a aprobat decizia judecătoriei din Sibiu privind folosirea exclu- sivă a limbii maghiare la cărțile funduare de aici44; secuii din Transilvania, în congregația de toamnă a comitatului Trei Scaune, în ședința de la 14 octombrie, în Sîngiorgiu „au luat conclusul de a interveni la parlamen- tul țării în scopul de a schimba legea de naționalități votată la 1868”, „în direcția ca limbii maghiare să i se asigure dreptul exclusiv, de limbă oficială la toate autoritățile publice”, abuz față de care redacția remarcă cu revoltă : „Secuii din Transilvania spun pe față că nici pe hîr- tie nu recunosc drepturi naționalităților”45. Această nesocotință stîrnește protestul energic al românilor din Brașov, care, în adunarea generală comi- tatensă, din 15 mai, „au cerut restrîngerea și reprobarea petițiunii..., ca manifestațiune dușmănoasă existenței noastre naționale, ca un act îndreptat în contra libertății și dezvoltării limbei noastre materne”46. Aceeași tendință de deznaționalizare se urmărea și prin frecventele inter- pelări în dietă privind „numele oficiale maghiare ale comunelor și localită- ților”47, în scopul maghiarizării acestora. Scoaterea limbii române din administrație și maghiarizarea numelor de localități nu erau decît fațete ale politicii de deznaționalizare, întrucît prin asemenea măsuri se urmărea, în final, întărirea limbii maghiare în locul celei românești și, prin aceasta, maghiarizarea completă, prin aceeași flagrantă încălcare a „legii de naționalități” : „Ajuns lucrul aici ca urmare firească e eludarea legei și în comune de unde, de asemenea e scoasă limba română din admi- nistrația comunelor și înlocuită cu limba maghiară”48. Pentru a demasca și mai mult această politică reacționară și a dezvălui cititorilor caracterul ei șovin, ziarul condamnă, în egală măsură, și tendințele de slavizare a numelor de localități și de familie, tendințe care trădează odioasa politică națională din partea celor două imperii. Redacția constată, astfel, că „Orto- grafia oficioasă slavă a numelor de locuri și de familii precum : Mendru- szoru — Mîndrișoru, Floresicul — Florescu etc.; de asemenea adausul unei terminațiuni slavice la tulpina numelui român, d.e. : Lupul — Lupu- lenko, Țurcanu — Zurkanwicz, Dimitriu — Dumitriev, Lungu — Lun- guliak etc., toate se fac în scopul slavizării”49. Relevarea tuturor acestor tendințe și abuzuri urmărea să fortifice glasul acuzator al adevărului privind politica de maghiarizare promovată cu sfidare și dușmănie de guvernele reacționare ungurești. Cu demnitate și curaj, de pe pozițiile apărării drepturilor naturale, legitime ale popoa- relor, redacția înfierează scopul final al tuturor acestor încălcări, faptul că prin ele se urmărea uciderea ființei naționale a românilor, lichidarea existenței lor ca popor străvechi pe pămîntul etnic, în numele himerei statului unitar maghiar. Atitudinea „Telegrafului român” față de toate www.dacoromanica.ro 1086 VICTOR V. GRECU 10 aceste abuzuri este intransigentă. De pe o poziție demnă, istoricește argu- mentată, el demască fără cruțare asemenea fărădelegi. Condamnarea lor drastică, fără nici o rezervă, folosește aserțiuni justițiare și expresii cu o îndrăzneală surprinzătoare, incit este de-a dreptul uimitor că ase- menea cuvinte au fost tipărite în ,,Telegraful români". Pentru a înfiera în fața opiniei publice ținta de maghiarizare urmărită prin toate aceste acte inumane, ziarul reproduce interpelarea făcută de Mihai Veliciu către vicecontele congregației Aradului pentru încălcarea legii naționalităților privind redactarea protocoalelor în limba română. Dînd pe față cu seve- ritate și stigmatizînd tentativele respective, se arată hotărît că „supri- marea limbii române și înlocuirea ei cu limba maghiară numai așa ar fi posibil dacă ați nimici ființa noastră etnică ceea ce însă e imposibil”50. Rechizitoriul făcut dobîndește o forță demascatoare imprevizibilă pen- tru oficiosul mitropolitan, făcîndu-se apel la argumentația drepturilor, închegată din vremea revoluției, în cuvinte care ard : . .Vă puneți în în contra culturii și progresului nostru în cultura națională. Nu numai că nu ne ajutați din banii noștri, din contribuția plătită de noi să ne culti- văm limba noastră și datinile noastre, ci hotărît ne împiedicați a ne cul- tiva și, pe banii noștri ne puneți mii și sute de piedici, ne aruncați în tem- niță dacă ne cîntăm doina noastră, tovarășa și mîntuitoarea neamului nostru. Și toate acestea cu scop să ne maghiarizați”51. Cu o demnitate națio- nală impunătoare, cu simțul realităților istorice, accentuînd responsabi- litatea în fața istoriei și umanității, tonul capătă accente de flagel : „moti- vele adevărate ale neexecutării legii..., sînt altele, sînt aceea himeră deșartă, aceea utopie dezastruoasă ..., de dragul căreia cînd este vorba de cultura noastră românească, de folosirea limbii noastre românești, și de drepturi cari ar asigura existența noastră etnică și națională uitați că, vrînd-nevrînd, trebuie să trăiți cu noi împreună, și — neluînd în soco- tință dreptul cel mai cardinal al omului, dreptul conservării proprii, — aruncați între noi și voi sămînța urei, a pismei și zavistiei, uitînd și de aceea că dacă vă purtați astfel față de noi, ne împingeți oareșcîndva spre dușmănie deși noi ne silim a fi față de toată lumea cu cele mai tune sentimente”52. Față de toate acestea, românii reacționează, așa cum se arăta, printr-o campanie energică de fortificare a vieții naționale, de men- ținere a individualității naționale și rezistență la toate prohibițiile și presiunile șovine. Arătînd, în replicș., faptul că românii nu aleargă după cuceriri, ziarul accentuează că țelul lor este deplin legitim : „Tot ce face Românul din patria aceasta este că se conservă naționalicește, — și a face aceasta îi este datorința cea mai sfîntă”53. De o remarcabilă valoare morală și politică este realitatea că, în raport cu prigonirile de deznaționalizare și maghiarizare, în lupta lor pentru apărarea drepturilor naționale, și, în cuprinsul acesteia, pentru apărarea drepturilor limbii, românii se situau pe principii internaționaliste și promovau o atitudine și o conduită de echitate deplină, poziție de matură clarviziune istorică. Ei acționau în spiritul respectării sacre a drepturilor tuturor popoarelor, răspunzînd printr-o poziție receptivă, pozitivă, demnă, cu largi disponibilități des- chise către o conviețuire și colaborare pe bază de desăvîrștiă egalitate : „Noi prieteni și frați voim să le fim maghiarilor ... însă prieteni și frați putem &ă le rămîn^j^^py^j^^^^ț^^^e lasă neatinse comorile 11 .TELEGRAFUL ROMAN" 108? noastre cele mai scumpe și cele mai sfinte : limba și legea. Dorim să o știe deci, că dacă atingîndu-se de aceste comori ale noastre dușmănie caută și dușmănie samănă ; — nu noi sîntem cei ce voim să facem dușmănie”54. Prin promovarea acestor orientări și conduite „Telegraful român" se situa pe o poziție internaționalistă de mare actualitate și perspectivă isto- rică. în spiritul acestei viziuni, ofensiva de deznaționalizare nu are sorți de izbîndă pentru că se izbește de voința națională invincibilă, în contextul căreia legătura indestructibilă dintre limbă și existența națională, și naționalitate, reprezintă un suport și un zid care nu poate fi trecut, o temelie care nu poate fi nimicită, decît odată cu viața națiunii. Riposta ziarului cade demn și avertizator : . .Să tragă învățătură și aceia dintre stăpînitorii noștri de azi, cari tot mai trag nădejde să ne poată maghia- riza, să ne poată deznaționaliza..., că e imposibil, pentru că Românul mai ușor se desparte de viață decît de limba și de naționalitatea sa și venind la sentimente mai bune să ne lase în pace pentru a ne putea dezvolta națio- nalicește în plină libertate — singurul lucru pe care îl cerem de la dînșii”55. Avînd la bază aceste principii, hotărîrea românilor în revendicarea fermă a limbii române nu poate fi prin nimic zădărnicită. Polemizînd cu Veszi Weiss, redactorul lui Budapesti Naplo, redacția, invocînd intangibilitatea acestui drept, exprimă în ton mobilizator hotărîrea apărării acestui drept, pentru că „după lege avem dreptul să pretindem limbă națională, limba poporului în școală, în administrație și în justiție”56. Cu toate aceste riposte energice, limba continua să constituie prin- cipala țintă a asalturilor concentrice ale politicii de deznaționalizare. Dintre celelalte domenii ale vieții sociale și culturale, cel pe care se urmă- rea cel mai insistent deznaționalizarea și maghiarizarea era școala. Into- leranța și tirania ordonanțelor și legilor școlare erau de necrezut. Cele mai numeroase și mai extremiste acțiuni sînt îndreptate împotriva limbii române în școală pentru înlocuirea ei cu limba maghiară. Este episodul cel mai sumbru al politicii de maghiarizare care a culminat cu legea lui Apponyi, din 1907. Aceasta a constituit obiectul unei campanii furibunde de o bru- talitate fără precedent, declanșată de la începutul secolului și urmărită, în pofida tuturor împotrivirilor, pînă la triumful ei rușinos în 1907. Iar acțiu- nile românilor față de aceste acte reacționare reprezintă un alt capitol eroic al luptelor necurmate purtate pentru apărarea drepturilor lor naționale, de o demnitate și un devotament patriotic inegalabile. Aceste încordate bătălii pentru limbă vin să justifice odată mai mult, prin forța realităților isto- rice, interesul atît de mare și preocupările atît de frecvente și asidue care s-au manifestat față de problemele limbii și cerințele cultivării ei în Transilvania. Condiționarea lor istorico-politică este aici și în această epocă deosebit de pregnantă și decisivă, influențînd și natura căilor, mij- loacelor și soluțiilor preconizate pentru satisfacerea dezideratelor limbii. Campania împotriva limbii române în școală, sporind în acuitate după începutul secolului, s-a agravat în anul 1904—1907 dezvăluind ambiția regi- murilor șoviniste de a-și vedea înfăptuite planurile lor de deznaționalizare. Proiectul de lege școlară, la care se lucra mai de mult, pentru modificarea legilor școlare anterioare, al ministrului Berzeviczy a fost prezentat dietei în ședința, din 20 octombrie 1904. Această tentativă de sfidare a etniei românești și de lichidare a ființei naționale a stîrait un uriaș val de nemul- www.dacoromanica.ro 1088 VICTOR V. GRECU 12 țumire și reprobare în opinia publică românească și săsească, a lezat și a răscolit adine sentimentele naționale și conștiința națională a poporului român. în „Telegraful român” actul necugetat și provocator a declanșat o revoltă unanimă, fără precedent, fiind considerat ca o monstruoasă crimă pentru viața națională. Drept urmare, ziarul sibian, cu numărul 110 din 25 octombrie 1904, inaugurează seria amplă de impresionante și vehemente proteste, prin serialul „Legea nouă școlară” exprimînd mîhnirea și revolta întregului popor român : „Amărîciune și durere adîncă a trebuit să producă în inima fiecărui român care își iubește neamul și limba, știrea că proiectul a fost prezentat dietei pentru a-i da putere de lege”57. în numărul urmă- tor înfățișează și nemulțumirea generală în rîndurile sașilor58, unde legea urmărea același scop, prin impunerea limbii maghiare. Pentru a da în vileag caracterul șovin și reacționar al proiectului de lege și nicidecum pen- tru popularizarea ei, efect a cărui scontare se va confirma pe deplin, zia- rul începe publicarea textului legii în mai multe numere59. Și rezultatul se va produce ferm, fără întîrziere. Au loc numeroase acțiuni și adunări de protest, în care se fac declarații hotărîte de dezaprobare, se adoptă mo- țiuni de respingere, se revendică respectarea dreptului sacru al folosirii limbii, se exprimă voința fermă de a împiedica pe toate căile aplicarea acestei legi, se cere cu tărie și curaj abrogarea ei. Asemenea adunări de protest, călăuzite de o remarcabilă probitate și demnitate națională în revendicarea drepturilor naționale, s-au ținut la Sebeș, Ilia, Deva, Orăștie, Hațeg, Hunedoara, Sibiu60, Brad61, Săliște62. Protestează nu numai românii, în egală măsură erau vexate drepturile naționale și amenințată ființa națio- nală a celorlalte naționalități din Ungaria. Protestează sașii, la Budapesta și Sebeș63, sîrbii la Carlovitz și Neoplanta64, îneît întrunirile de protest și demascare a reacționalismului inuman al legii nu mai contenesc. în acest climat de nemulțumire generală nici episcopatul bisericii ortodoxe române nu putea rămîne absent. Continuînd lupta îndelungată și perseve- rentăpentru cucerirea și apărarea drepturilor naționale ale poporului român, ale cărei merite rămîn incontestabile, episcopatul întocmește un amplu act de protest, un „Memorand”65, „în chestia reformelor școlare”66, care este înaintat ministrului de instrucție și al cărui text este publicat în întregime în „Telegraful român”67. Poziția adoptată și protestul energic exprimat în acest act au cunoscut un ecou general și o adeziune unanimă în Transilvania, exprimate prin numeroase manifestări de aprobare și solidarizare din partea maselor largi. El este deopotrivă aprobat și spri- jinit de presa vremii, așa cum o ilustrează ziarul „Răvașul”68 din Cluj, dovedind aceeași solidaritate națională în luptele pentru apărarea drep- turilor legitime. Prin aceasta opinia publică a fost mai amănunțit informată asupra intențiilor și actelor șoviniste ale guvernului ungar, ceea ce a inci- tat și a amplificat și mai mult nemulțumirea și revolta poporului român. Consecințele nu puteau fi altele decît cele firești și, în situația dată, cele permise românilor. Ei reacționau prin strîngerea rîndurilor într-o solida- ritate și mai puternică, pentru a se împotrivi și a putea rezista tuturor acestor acte de deznaționalizare. Reproducînd protestele exprimate cu dife- rite prilejuri, ziarul reflectă voința de neclintit a maselor de a-și apăra cu orice preț limba, datinile și tradițiile, în care se conservă specificul național. Apelul ziarului, întrachipînd o grăitoare și semnificativă stare de spirit, www.dacoromanica.ro .13 „TELEGRAFUL ROMAN" 1089 drept.un rezultat firesc, este la fel de categorie și sever, acuzînd prin obiectivitatea poziției lui politice : „.. .în fața beției șoviniste, din oai e răsar tăi nebune ca „Fiat Hungariapereat justiția” naționalitățile își vor strînge rîndurile, pentru că și ele au dreptul a-și iubi limba, datinele si tradițiile”99. Voința poporului de a^și apăra drepturile sale nu poate fi pnn nimic zăgăzuită. în nesfîrșitele adunări de protest se cere răs- picat ștergerea legilor prohibitive fără nici o alternativă, așa cum se pro- nunță hotărît adunarea comitatului de la Lugoj : „Cerem deci ca mai îiitîi sase șteargă tqate legile și qrdinațiunile civile școlare și de orice natură, prin care se atacă și se neîndreptățește limba și naționalitatea noastră și prin caii se vatămă autonomia bisericii și curățenia școalei noastre românești”70. Ostilitatea cu care este întîmpinată legea este generală și relbVă b sugestivă stare de spirit, în, care românii au adoptat, ca și pînă acum și întotdeauna, o ținută demnă, echitabilă, descifrînd și identifi- cînd cii discernămînt și clarviziune în exponenții guvernelor nobiliare reacționare pe adevărații dușmapi și agresori ai națiunii lor. Cu toate ateste nenumărate și vehemente acțiuni și manifestări de protest și demascare a legilor din partea românilor și a celorlalte națio- nalități parlamentul ungures^ în obtuzitatea șovinismului său sălbatic și tiranic, nu înțelege să revină asupra legilor, și, spre stupefacția și revdlta generală, proiectul Continuă să preocupe forurile legislative. Promulgarea acestei legi este favorizată de venirea noului ministru de instrucție, Albert Appdnyi, un dușrrian și mai înverșunat al naționalităților, în urma inter- vențiilor căruialegeaeste votată, purtîndu-i înistorie numele de tristă amin- tire. Faimoasa „Lex Apponyi”, prin intoleranța și cruzimea ei, a zguduit adînc toate straturile sociale și a lezat profund cohștiința națională a românilor din Transilvania și din Ungaria precum și a celorlalte națiohali- tăți. Amil 1907 este plin de cele mai mișcătoare proteste și cele mai as- pre dezaprobări față de legea Apponyi. Contihuînd acțiunile de pînă aci, rămasb fără nici un rezultat, întrunirile, adunările, moțiunile de protest au Ibe fără întrerupere pretutindeni, iar nemulțumirea nu cunoaște mar- gini. Reprobarea și demascarea legii, exprimarea poziției ferme a românilor folosesc toate modalitățile, toate căile, îhtre care și prbsa, care aoglindit fidel și devotat reacțiile și revolta produse în rîndul națiunii române. Solida- ritatea acesteia în hotărîrea de a-și apăra existehța și drepturile națiohale este, ca în toate marile încercări ale istoriei, desăvîrșită. Ca îu cazul tutu- ror exceselor și actelor excentrice cuhoscute în istorie, CU Credința fermă în triumful destinelor sale, a căror împlinire se presimțea și se apropia, românii își dau seama că o asemenea lege nu poate fi viabilă, că suprimarea limbii este irealizabilă și nădăjduiesc în vitalitatea neamului lor. îndem- nurile de fortificare ale conducătorilor întăresc convingerea că înrobirea limbii este o utopie, și cultivă crezul în viitorul națiunii române. Asu- mîndu-și, ca și lorga, rolul de povățuitor al poporului îh momente de cumpănă, loan Lupaș, acmjînd legea Apponyi, propovăduiește înbrederea deplină că limba uhui popor nu poate fi prin nimic nimicită : „Iar cît pentru surghiunirea limbei românești-din școalele noastre să nu ne temem că așa ceva ar fi vreodată cu putință. Nu este nici o putere lumească în stare șă ne despoaie de tot ce avem mai scump, de limba maicei noastre, pentru care au luptat înaintașii, după cum ne spun bătrînii, mai mult chiar decît pentru viața lor”. Si, la cuvintele sale înțelepte de îmbărbă- www.dacoromanica.ro 3 — c. 1621 VICTOR V. GRECU tare, luminate de același crez patriotic, tonificator, eruditul istoric adă- ugii, pentru a ilustra și a întări convingerea in trăinicia limbii române de-a lungul vicisitudinilor istoriei, constatarea lui Bonfinius, cu privire, la aceasta : „Bonfini scrie, la decada a treia a istoriei sale : <) descoperirea unor regularități în producerea fenomenelor demografice (proporția între sexe, imigrația ca sursă de creștere a populației Londrei, intensitatea mortalității în funcție de vîrstă ș.at.); c) formularea implicită a primei tabele de mortalitate; d) emiterea unor estimații asupra numărului populației, precum și formularea unor previziuni. Se prefigura astfel întrtaga dez- voltare a demografiei ca știință. Constantin Mocanu, conf. univ., Miron Costin. își pune drept scop să scrie despre „înce- putul țărilor acestora și neamului moldovenescu și muntenescfi și cîți sînt și în Țările Ungurești cu acest nume români și pînă astăzi.. .ciLtoți un neam ,și o dată descălecați sîntu. . .”. Folo- www.dacoromamca.ro 1134 CRONICA VIEȚII ȘTUNTIFJWE 8 sește multe cifre despre efectivele militare românești și străine. Notează pierderi umane ale țării, cauzate de Înrobiri, războaie, represiuni, băjeniri etc. Anca Ghiață, cerc, șt., Ion lonescu de la Brad1’. Se analizează contribuția demoisto- rică In lucrările despre Dobrogea, privitoare la județele Dorohoi, Mehedinți și Putna, precum și cele referitoare la Macedonia și Tesalia. Aportul autorului in acest domeniu se împletește cu cel de geografie istorică și de etnografie. Radu-Ștefan Ciobanu, prof. dr., Alexandru D. Xenopol. Istoricul ieșean a evidențiat caracterul unitar al evoluției românilor din toate provinciile noastre ; un loc de seamă tn acest sens a acordat tratării populației in context geografic, precum și psihologiei populare (Volker- psychologie). Geții erau relativ numeroși, de vreme ce Aelius Catus și Plautius Silvanus Aelianus au putut transfera la sud de fluviu atiția dintre ei. Combătind aserțiunile luiRobert Rosler, a susținut argumentat majoritatea constantă și permanența românească pe pămlntul etniei. Numărul mare al românilor a fost un factor al rezistenței lor in fața tuturor răutăților, îm- potriva opresiunii regatului Ungariei, apoi a Imperiului habsburgicln Transilvania. Zoe Petre, lector ftniv. dr., Karl Julius Beloch (1854 — 1929). A sa Die Bevblkerung der griechisch-romischen Welt, Leipzig, 1886 examina, pentru prima oară in mod sistematic, ansamblul datelor și metodelor care făceau posibilă o estimare cantitativă și calitativă a feno- menelor demografice în antichitate. Griechische Geschichte, Strassburg, 1893 —1904, operă monu- mentală de acribie analitică și de îndrăzneață sinteză, include și o cercetare demografică. A adunat un material enorm pentru o istorie generală a populației europene, proiect rămas nerea- lizat; din manuscrise, elevii au constituit postum o carte despre Italia postantică17. A utilizat cu spirit critic sursele antice esențiale (fragmente de recensăminte, cifre răzlețe referitoare la contingente, distribuții de cereale și mortalitate, estimații din texte, a lucrat cu masa docu- mentației epigrafice); concluziile le-a corelat cu suprafața zonelor studiate; s-a bazat pe metode statistice pentru a schița structura după sex, clasele de virstă și curbele de natalitate. Metodele azi utilizate sînt însă mai nuanțate; ele conferă o mai mare pondere — decît o putea face Be- loch — raporturilor calitative, comportamentelor și mentalităților cu impact demografic. Constantin Rezachevici, dr., Nicolae lorga. Se relevă numeroase izvoare, publicate de marele savant, care cuprind un tezaur încă nefolosit de informație demografică : Socoteli ale Brașovului, Sibiului și Bistriței („Analele Acad. Rom., Mem. Secț. Ist.”, s. II, t. XXI, 1899 ; Hurmuzaki, XV; Studii și documente, I); Cărți domnești, zapise și răvașe (Studii și docu- mente, V—VII) Condica lui C. Mavrocordat (ibid., VI); Brașovul și românii (ibid., X); în- tîia condică de orinduieli a lui Grigore vodă Ghica, 1775 (ibid., XXII) etc. în opera istoricului sînt implicate probleme ale istoriei populației. Cadrul de formare a poporului român a fost — așa cum găsim și în Galia, Sardinia, pe malul Adriaticii etc. — acela al unor „Romanii populare”, al unor „democrații populare”, în care se intuiește sistemul obștilor țărănești (La „Bomania” Danubienne et Ies barbares au VIe siecle, 1924). Cruciadele tirzii au pus în mișcare, în lumea mediteraneană, mase mari de oameni etc. Ligia Bârzu, lector univ. dr., Vasile Pârvan13. în lumina cercetărilor din ultimele șase decenii, se face analiza critică a cltorva încheieri perene din Getica. 1) Drept urmare a migra- țiilor (indoeuropeni, cimmerieni, sciți, celți, bastarni, sarmați), s-a petrecut o întrepătrundere, dar și o continuitate etnolingvistic-culturală : „respingerea și biruirea scitismului”, preluarea influențelor sale culturale doar la nivelul elitelor, tracizarea agatlrșilor, asimilarea celților etc. 2) Acest tablou etnic in veșnică mișcare este numai suportul pentru ideea de bază a cărții: autohtonia și statornicia, unitatea etnoculturală și marea răspîndire a triburilor geto-dace. Azi nu există nici o îndoială asupra cuprinderii, în aria de difuziune a dacilor, a Banatului și a unei regiuni mai vestice (Jovanovifi, 1979); a spațiului dintre Tisa și Dunărea mijlocie (M. Parducz, 1959; A. Mocsy, 1974); a Slovaciei (A. Tocik, 1959); a zonelor est-carpatice pînă la Nistru (N. Gostar, 1965; V. Căpitanu, N. Ursache, 1972; G.I. Smimova, 1976); a regiunii dintre Dunăre și Balcani. 3) Pentru a lămuri procesul formării poporului și limbii ro- mâne, trebuie studiat substratul dacic, care a supraviețuit în provincii și în teritoriile libere pînă în perioada postaureliană, cînd se va finaliza romanizarea sa. Migratorii, în posesia unei culturi primitive, vor prelua una mai înaintată de la daco-romani. Gheorghe Brătescu, dr., Sabin Manuilă (1894—1964)13. Mediul sătesc îl considera conservator, inclusiv sub aspect demografic, cu o morbiditate inferioară de pe urma bolilor infecțioase acute, cu o proporție mai redusă a tinerilor inapți pentru serviciul militar, o natali- tate și o medie de viață mai ridicate. Considera că excedentul natural negativ ar reprezenta o fatalitate pentru marile aglomerări urbane, a căror populație, prin imigrație, s-ar schimba integral în decurs de 60—80 de ani. Viziunea apare înrudită cu cea a lui Lucian Blaga (ma- tricea stilistică); se fac observații critice asupra ei. S. Manuilă socotea total inadecvate Româ- niei explicațiile și propunerile malthusianismului. www.dacaromanica.ro » CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE 1135 Cu diferite ocazii in cadrul Laboratorului, prof. univ. dr. Ștefan Ștefănescu a subliniat necesitatea abordării multidisciplinare a problemelor. In acest spirit l-am conceput noi și In numele acestei idei au vorbit in cadrul lui mulți oameni de știință. în țara noastră există o mare tradiție a unor asemenea cercetări: geografi cu importante studii istorice (S. Mehedinți, G. Vâlsan, V. Mihăilescu etc.); anchetele sociologice ale medicilor in perioada premergă- toare răscoalei din 1907; demersuri ale istoricilor, un strălucit exemplu fiind N. lorga; etc. La întilniri științifice internaționale — al XVI-lea Congres Internațional de Științe Istorice și alte reuniuni ulterioare — s-a acordat o atenție remarcabilă conlucrării istoriei cu geografia20, precum și altor aspecte multidisciplinare, in care sens va trebui să insistăm in continuare. Este inadmisibil să se facă generalizări pe baza a Unuia-două documente, să se forțeze în- țelesul lor pentru a sublinia idei devenite obsesie, așa cum procedează unii istorici străini. Tra- diția științei românești este probitatea și in acest spirit dăm și vom da și pe mai departe re- plica noastră falsificatorilor istoriei. Avem nevoie de cercetări sistematice asupra evoluției Întregii societăți românești, In autohtonia și permanența sa ; asupra evoluției In fiecare zonă In parte, Înțeleasă In strlnse legături cu Întregul neam. O importanță deosebită In acest sens o au editarea și studierea izvoarelor de demografie istorică. în aprilie 1987 am fost vizitați de Dna Antoinette Fauve-Chamoux, secretar general al Comisiei Internaționale de Demografie Istorică de pe lingă Comitetul Internațional de Științe Istorice; a fost un prilej binevenit de a face un schimb de experiență și de a ne îmbogăți bi- blioteca de specialitate. Am constatat cu plăcere interesul manifestat față de activitatea Labo- ratorului de Demografie Istorică din București, față de funcționarea și realizările sale. NOTE 1 Raportul precedent de activitate : „Revista de Istorie”, 39, 11, 1986, p. 1141 — 1149. Cei ce vor utiliza date și concluzii ale comunicărilor, rezumativ prezentate In rapoarte, sint rugați, să citeze autorii comunicărilor. 2 Dintre lucrările dezbătute anterior la Laborator au mai apărut 3 comunicări și 4 recenzii. Cîteva comunicări au fost menționate de „Sclnteia” : 28 noiembrie, 5 și 26 decembrie 1986 ; 17 aprilie și 5 iunie 1987. 3 Vide atque inf. : comunicarea I, Gavrilă. Contribuțiile demoistorice ale coautorilor au fost adesea relevate : L. Roman, Dimographie historigue de la Roumanie, 1972— 1978. Bibliogra- phie analytique, In „Revue Roumaine d’Histoire”, XIX, 1, 1980, n08 28, 29, 30, 107, 214 ; idem, idem 1978— 1984.. ., ibid., XXIV, 4, 1985, n°s 22, 87, 88, 89, 90, 146, 203 (In cele ce urmează : DH I, respectiv DH II, Împreună cu numărul notiței). 4 Denumirea — Catagrafia administrativă din 1810—1811— a fost dată (L. Roman, Așezarea statornică a românilor transilvăneni în Țara Românească..., In „Studii. Revistă de Istorie”, 24, 5, 1971, p. 912, n. 112) pentru a o deosebi de Catagrafia bisericilor din aceiași ani (DH II 48). * Este simptomatică utilizarea etnonimelor „moldoveni”, „moldo-valahi” de către repre- zentanții Imperiului țarist care, In a doua jumătate a secolului al XVII-lea și In cel de-al XVIII-lea, cunoscuse oicumena românească printr-un contact inițial cu sectorul său moldo- venesc : autoritățile rusești numeau „moldoveni” și pe locuitorii Țării Românești pentru că găseau aici același popor, de unde și termenul compus „moldo-valahi”, elocvent și pentru legă- turile tot mai strlnse dintre cele două provincii ale neamului. • Continuare la P. Dache, Aspecte privind structura clasei muncitoare din București în anii 1934—1938, In „București”, X, 1980, p. 87.—94. 7 Activitatea cu subliniate tente demoistorice a dr. P. Diaconu a fost In repetate rln- duri menționată : DH I 135, 297, 298 ; DH II 204. • Se integrează firesc In activitatea matematicianului care, cel dinții, a devenit colegul nostru de breaslă : Irina Gavrilă, Les Mathimatiques et l’histoire en Roumanie, In „Revue Roumaine d’Histoire, 14, 2, 1975, p. 275—283; eadem, Cuantificarea în istorie — valoare și limite, in „Revista de Istorie”, 32, 5, 1979, p. 897—903 ; Vasile Liveanu, Irina Gavrilă, Calcu- lator electronic și informații nenumerice despre evoluția clasei marilor proprietari funciari in România (1837—1918), ibid., 40, 2, 1987, p. 134—146; DH II 70, 71, 165. • M. A. Mehmet, Documente turcești privind istoria României, I— III, Edit. Academiei, București, 1976 — 1985; T. Gemil, Relațiile Țărilor Române cu Poarta otomană în documente lurcești (1601—1712), București, 1984 ÎD.G.A.S.); V, Veliman, Relațiile româno-otomano (1111-1821). Documente turceSWWBUMtCffHH^^ 1136 CRONICA WEjn ȘTUNTiraCtE 16 10 Argument preluat dintr-o veche istoriografie tendențioasă și nu o dată dovedit nere - zistent la critica științifică : migrația definitivă din Principatele extracarpatice In Transilvan ia era incomparabil mai redusă, dectt cea in sens invers. u Se integrează în cercetarea dobrogeană a autorului, cu multiple reflexe demoistorice : DH I 181 ; DH II 121, 122; etc. 12 Succint In „Revista de Istorie”, 37,12, 1984, p. 1229-1231 ; 39, 7, 1986, p. 670-672. 15 Prima teorie (caracterul deficitar al statisticilor de populație într-o zonă europeană „B”, în secolele XV—XIX) : L. Roman, Implicații istorioț/rafice ale cercetării demoistorice, ibid., 37, 5, 1984, p. 459—462 ; idem, Statistiques fiscales et statistiques demographiques, ou les fausses apparences (Les Pays Roumains et aulres regions europeennes aux XVe— XIXe siecles ), In „Annales de Dâmographie Historique”, Paris, 1985, p. 245—280; etc. 14 Pentru distincția între cele două comunități de rudenie : idem, Populația Țării Româ- nești în secolele XIV—XV, în „Revista de Istorie”, 39, 7, 1986, p. 670—671 ; ibid., 11, 1986, p. 1148, n. 16. 16 Prof. C. N. Velichi a dat importante studii și publicații de documente pe această temă : Emigrarea bulgarilor in Țara Românească in timpul războiului ruso-turc din 1806— 1812, în „Romanoslavica”, VIII, 1963, p. 27—58 ; Emigrarea bulgarilor din Sliuen în Țara Româ- nească în anul 1830, ibid., X, 1964, p. 289—314; Emigrări la nord și la sud de Dunăre in perioada 1828— 1834, ibid., XI, 1965, p. 67—116; DH II 16; etc. 16 Continuare a unei lucrări precedente a autoarei: DH I 153. 17 K. J. Beloch, Beoiilkerungsgeschichle Italiens, Berlin-Leipzig, I, 1937; II, 1940; III, 1961 (nota autoarei). 18 Continuare a unor studii anterioare : DH I 84, 85 ; DH II 68. 19 Temă îndrăgită de cercetător: G. Brătescu, Preocupări demografice ale medicilor români din secolul al XlX-lea, în „Igiena”, 34, 2, 1985, p. 149 — 158 ; idem, Medici români ca preocupări sociologice (Notă bibliografică), ibid., 35, 3, 1986, p. 231 — 238. 20 Șt. Ștefănescu, Le Role historique des Carpates Roumaines, în Comite International des Sciences Historiques. XVIe Congres . . ., Stuttgart, 25 aout — 1 sept. 1985. Rapports, I, Stuttgart, 1985, p. 228-230. Louis Roman CĂLĂTORIE DE DOCUMENTARE ȘTIINȚIFICĂ ÎN R. S. CEHOSLOVACIA în perioada 21 iunie — 8 iulie 1987 am efectuat un stagiu de documente în R. S. Ceho- slovacia pe baza schimburilor interacademice dintre Academia de Științe Sociale și Politice a R.S.R. și Academia R.S.C. Documentarea s-a realizat în cadrul Bibliotecii Centrale de Stat din Praga. Aici am urmărit două obiective principale : găsirea unor informații referitoare la is- toria românilor și consultarea unor lucrări care nu există în bibliotecile din țară. în ceea ce privește informațiile despre români le-am putut Intllni în două lucrări: cea a lui Jindra Vâchova, Spanelskă korespondence cske Slechty na zalătku 11 stolett (Corespondența spaniolă a nobilimii cehe la începutul secolului al XVH-lea), Praga, 1967, lucrare de docu- mente în limbile latină, italiană și spaniolă, în care se fac referiri la atitudinea și participarea lui Gabriel Bethlen, principele Transilvaniei la războiul de treizeci de ani, și cea a Iui Zik- mund z Prichona, Kozmografia iskâ, to Jest uypsănî o poloieni krajio neh zeml i o objlejich năroduoo nSho soieta a historil podlk poitu leth na nem zbbhlych prui nikdă tak pospolku t> Sâdnem jazku nevidanou (Cosmografia cehă, adică descrierea situației regiunilor sau țărilor, precum și a obiceiurilor popoarelor lumii întregi și a întlmplărilor petrecute după numărul anilor, niciodată văzută astfel în vreo limbă), Praga, 1554, lucrare inspirată după cea a lui Sebastian MQnster, în care apar referiri interesante la spațiul românesc, la Transilvania, Țara Românească și Moldova. Interesant este faptul că lucrarea este bilingvă, cehă și la- tină, și credem că este una dintre primele apărute în această țară care se referă la spațiul geografic locuit de români. Am avut de asemenea posibilitatea de a consulta cîteva importante lucrări referitoare la istoria Spaniei și a altor popoare tn diferite epoci, lucrări care nu se găsesc în bibliotecile din țară. Printre acestea pot fi amintite în primul rînd cîteva importante cronici cum ar fi: Crânica de Don Âlnaro de ^on EsP°na, Al- 11 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE 1137 cală, 1587 ; Antonio de Lebrija, Chronica de los muy altos reyes Calholicos, Valladolid, 1565 ; Ambrosio de Morales, La crânica general de Espana, 2 voi., Alcalâ, 1574, 1586 ; Alonso de Santa Cruz, Crânica del Emperador Carlos V, Madrid,1920 ; Francisco Ldpez de Gămara, Annals of the Emperor Charles V, ed. R. B Merriman, Oxford, 1912 etc. Apoi merită a fi menținute lucrările de interpretare, cum ar fi : E. Pacheco y de Leyva, Carlos V y los turcos en 1532 : la jornada de Viena, Madrid, 1909, E. Mercier, Histoire de l’Afrique septentrionale, Paris, 1891, T. F. Jones, The Turco-Venetian Trealy of 1540, Londra, 1914; Pedro VoltesBou, Hisloria de la economia espanola hasta 1800, Madrid 1972, Francisco Xavicr Tapia, Histori- adores sobre Espana, 2 voi., Madrid, 1973; Jos6 Larraz, La ipoca del mercanlilismo enCas- tillia (1500—1100), Madrid, 1963, John-Lynch, Espana bajo los Auslrias, Barcelona, 1970; A. Dominguez Ortiz, La sociedad espanola en el siglo XVII, Madrid, 1963, și altele. Am avut de asemenea posibilitatea să vizitez citeva din monumentele arhitectonice și muzeele capitalei cehoslovace cum ar fi: Loreta, Hradul, casa regelui Gheorghe Podiebrad (1458—1471), podul Carol, fortificațiile vechiului oraș, muzeul de artă națională, muzeul de artă gotică și altele. în ansamblu consider că deplasarea in R.S. Cehoslovacă a fost utilă și a contribuit la lărgirea bazei documentare necesară elaborării actualei lucrări de plan, cit și celei viitoare. Eugen Denize CRONICA în ziua de 14 august 1987 Biblioteca Centrală Universitară București a organizat, in colaborare cu Editura Militară, în cadrul Ateneelor Cărții, manifestarea intitulată Istoria poporului român. Omagiu zilei de 23 August. în programul manifestării s-au înscris expunerile prezentate de acad. Ștefan Pascu : Caracterul drept, eliberator al participării României la primul război mondial. Concepția tovarășului Nicolae Ceaușescu privind necesitatea obiectivă a dezvoltării libere și independente a poporului român, colonel Tudor Gheorghe : Marile bătălii din vara anului 1911. Mărăști-Mără- șești-Oiluz— în conștiința poporului român; maior dr. Mihail E. lonescu: August 1911 — August 1944 — repere memorabile în lupta poporului român pentru independență, suveranitate și unitate națională. Directorul Editurii Militare — colonel Constantin Zamfir — a prezentat monografia România în anii primului război mondial, lucrare ce se Înscrie nu numai ca un cald și respec- tuos omagiu adus ostașilor de la Mărăști, Mărășești și Oituz, dar continuă și o foarte bună tradiție a istoriografiei românești de a analiza obiectiv momente de seamă din istoria po- porului nostru. Manifestarea a prilejuit și organizarea, în holul Aulei Bibliotecii Centrale Universitare, a unei expoziții de carte cuprinzind circa 400 de volume menite să înfățișeze principalele momente ale istoriei noastre, luptei de veacuri pentru unitate, independență și suveranitate. 6 - c. 1621 www.dacoromanica.ro www.dacoromanica.ro CARTEA ROMÂNEASCĂ SI STRĂINĂ DE ISTORIE AUGUSTIN DE AC, Contribuția clasei muncitoare la făurirea statului național unitar român, Edit. politică, București, 1986, 152 p. -|- planșe. în elaborarea lucrării, Augustin Deac s-a bazat pe o documentare științifică variată : materiale arhivistice din țară și străinătate, documente publicate, presa vremii, memorii, precum și o serie de studii apărute pe această problematică de-a lungul anilor, tema înscriin- du-se in preocupările prezente și constante ale autorului. Autorul iși structurează lucrarea după criteriul cronologic, avînd o tematică actuală. La început, se prezintă afirmarea clasei muncitoare în viața social-politică a societății româ- nești de la finele secolului al XVIII-lea și începutul veacului al XlX-lea. Interesant este capi- tolul in care se argumentează necesitatea unității statale a românilor de pe ambele versante ale Carpaților și se demască politica reacționară, șovinistă a monarhiei austro-ungare față de români. Astfel, la Congresul internațional socialist de la Zurich (1983), delegația P.S.D.M.R a protestat împotriva faptului că ,,in Transilvania, trei milioane de români sînt de fapt privați de orice drept politic”, că ei „sînt supuși la necontenite vexațiuni din partea unei administrațiuni fără scrupule” (p. 21). în continuare este prezentată concepția socialiștilor români privind viitorul națiunilor și acțiunile muncitorimii pentru făurirea unități i statale tn timpul primei mari conflagrații din istoria secolului nostru. Se relevă consecvența, eroismul și patriotismul cla- sei muncitoare in lupta dusă în fruntea întregului popor român, precum și activitatea desfășu- rată pentru demascarea caracterului imperialist al păcii de la Buftea de către socialiștii ro- mâni. în lucrare se evidențiază colaborarea strînsă care a existat între partidul clasei muncitoare și Partidul Național Român dc nuanță burgheză în acțiunile unitare de pregătire și desfășu- rare a Marii Adunări Naționale cu caracter plebiscitar de la Alba lulia din 1 decembrie 1918. Augustin Deacse ocupă apoi de acțiunile muncitorimii împotriva claselor dominante din Austro-Ungaria după victoria Marii Revoluții Socialiste din Octombrie (1917), eve- niment de importanță deosebită, care a inaugurat o nouă epocă în istoria omenirii, subliniind poziția socialiștilor români pe plan extern pentru afirmarea dreptului popoarelor asuprite la autodeterminare. Reușită este prezentarea în lucrare a aportului clasei muncitoare la destră- marea monarhiei austro-ungare, la unirea Transilvaniei cu patria mamă : România. Pentru ca mișcarea de eliberare națională a românilor, care cuprindea masele de toate orientările poli- tice și din toate straturile sociale, să aibă un unic conducător, în ședința conducerii sec- țiunii române a P.S.D. din 25 septembrie 1918 s-a dezbătut necesitatea înființării unui organ conducător unic, Consiliul Național Român, scop în care s-au luat legături și s-au stabilit în- tîlniri cu reprezentanții Partidului Național Român. O primă întîlnire a avut la Budapesta, Intre împuternicitul P.S.D., Enea Grapini și reprezentanți ai Partidului Național Român. Autorul arată că in ședința din 12 octombrie 1918 (stil nou) a Comitetului Executiv al P.N.R. s-a hotărit acceptarea conlucrării cu socialiștii români. Expresie a conlucrării tuturor forțelor social-politice românești din Transilvania a fost faptul că, Consiliul Național Român Central a fost constituit din 6 reprezentanți ai partidului clasei muncitoare și 6 reprezentanți ai Parti- dului Național Român. împreună cu toată suflarea românească de pe teritoriul Transilvaniei, organizațiile social-democrate ca de exemplu cele din Hunedoara, Făgăraș, Alba lulia, Dog- necea, Bocșa Română, Bocșa Montană, Anina, Valea Jiului, Banat etc. s-au pronunțat hotă- rît pentru unirea acestei provincii românești.cu statul român șiînfăptuirea unor reforme democra- tice. De menționat că numeroși muncitori aparținlnd naționalităților conlocuitoare de pe te- ritoriul Transilvaniei, considerînd justă voința de unire națională a poporului român se declarau pentru înfăptuirea acestui deziderat. „Astfel muncitorii maghiari din Valea Jiului, alături de cei români, discutînd în consiliul muncitoresc problema unirii Transilvaniei cu România, s-au pro- nunțat pentru această înfăptuire și pentru transformarea țării într-un stat democratic”, (p. 103). Martorii oculari descriind sosirea la Alba lulia a grupurilor masive de participanți remarcau că aceștia pe lingă steagul tricolor pe care-1 arborau, muncitorii 11 aveau și pe cel roșu, semn al prezenței active a reprezentanților clasei muncitoare la acest eveniment istoric. Proclamarea unirii Transilvaniei cu România a împlinit procesul de formare a statului național român mo- dern, proces care a început în anul 1859. El a fost încheiat ca rezultat al luptei revoluționare a ,,Revista de istorie”, 'om 40, nr. 11, p.«1139 —1148, 1087 www.dacoromămca.ro 1140 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINA DE ISTORIE 2 maselor populare de la orașe și sate, luptă la care, după cum relevă autorul, muncitorimea română și-a adus o contribuție valoroasă. în Încheiere, Augustin Deac analizează activitatea dusă pe arena internațională de către delegații clasei muncitoare din România pentru recu- noașterea hotăririlor legitime de la Alba lulia din 1 decembrie 1918, dind o replică științifică falsificatorilor istoriei naționale care contestă aceste hotărîri. Astfel, In lucrare se arată cum un reprezentant al partidului clasei muncitoare din România a plecat la Paris pentru a înfă- țișa Internaționalei Socialiste situația din România și a „dezminți afirmațiile tendențioase ale sociliaștilor maghiari”, care la Conferința de la Berna au căutat să conteste drepturile po- porului român la autodeterminare și la făurirea statutului său național (p. 123). Autorul menționează în lucrare aprecierile secretarului general al Partidului Comunist Român, tovarășul Nicolae Ceaușescu, potrivit cărora crearea statului național unitar la 1 decembrie 1918 ,,a constituit o strălucită victorie istorică a luptei eroice, îndelungate a maselor populare . . .a marcat împlinirea visului secular al tuturor românilor de a trăi uniți în granițele aceleiași țări, într-un stat unic, liber și independent”, (p. 148). După lecturarea lucrării, cititorul are sentimentul că una din problemele ridicate în această carte de mare Înțelegere, in lumina materialismului istoric, cea privind concepția socialiștilor români privind viitorul națiunilor va constitui un obiect de aprofundare pentru istoriografa românească. Ion Babici Dr. ANTONIE PLĂMĂDEALĂ, Lupta împotriva deznaționalizării româ- nilor din Transilvania în timpul dualismului austto-ungar, în vremea lui Miron Romanul, 1874—1898, dupăacte, documente și corespondențe inedite, Sibiu, 1986, 355 p. După ce a editat, în 1986, Biserica slujitoare, dr. Antonie Plămădeală, vine să releve acum, într-o nouă carte, apărută în același an !, o altă dimensiune a ei : biserica luptătoare, fuzionînd cu cealaltă în rolul ei militant, căci militantismul acesteia, fie că s-a manifestat pe tărîm religios, fie pe cel național-politic, a fost menirea care i-a jalonat evoluția ei în toate timpurile, prin intermediul lui îndeplinind, permanent, o funcție națională, politică și culturală, ce se identifică în destinul ei primordial patriotic, întărind o virtute definitorie și specifică a acesteia, patriotismul. Cartea dr. Antonie Plămădeală, traversează o traiectorie într-un domeniu cunoscut, poate, dar insuficient aprofundat și neepuizat, dacă nu neepuizabil : rolul esențial, mereu pri- mordial, al bisericii ortodoxe române în lupta pentru dobîndirea, menținerea și apărarea drepturilor și libertăților naționale pentru românii din Transilvania și pentru toți românii. Și numai cine citește cartea se poate convinge de acest adevăr. Și patima adevărului nu cu- noaște și nu trebuie să cunoască opintiri. Această incursiune este întreprinsă acum într-una din cele mai dramatice perioade istorice din întreaga existență multimilenară a românilor transilvăneni, în perioada odioasei dominații austro-ungare din vremea dualismului, carac- terizată printr-o politică de asuprire națională și de deznaționalizare forțată și sistematică a naționalităților nemaghiare, excesivă și nimicitoare. Și, totuși, o monografie? ! Ale cărei titlu și structură conduc către un alt itinerar, ur- mează alte canoane și relevă alte tipare? Da ! Pentru că tocmai lupta împotriva deznațio- nalizării românilor transilvăneni, declanșată sălbatic de regimul austro-ungar, este cea care îl pune în lumină mai veridic pe Miron Romanul, care îl caracterizează și îi evidențiază meritele și rolul în epocă mai deplin, pentru ,,a scoate în relief — cum își propune autorul —, mai ales profilul său uman, bisericesc și, mai ales, național” (32). Autorul adoptă o tehnică și o manieră originale, prin care, lăsînd să vorbească epoca și evenimentele, — cărora li se face, în introducere, o pertinentă înfățișare sintetică —, pre- cum și documentele anexate, se întăresc, treptat, contururile portretului și personalității covîr- șitoare a lui Miron Romanul, încît nu personajul luminează descifrarea epocii, ci epoca relie- fează personajul, conferind, astfel, girul plenar și inexpugnabil al verdicității și adevărului ști- ințific. Fascinația documentelor, și deopotrivă, — de ce să n-o spunem — nostalgia lor, des- pre care am mai Vorbit la Antonie Plămădeală, se arată din nou ademenitoare și își împli- nește chemarea prin înserarea în Addenda a celor 151 de corespondențe care alcătuiesc cea de a doua secțiune a cărții, constituind osatura și baza ei documentară. Ele au fost descoperite www.dacaromamca.ro 3 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 1141 de autor, cu aceeași patimă și migală de bijutier, in arhiva lui Elie Miron Cristea din București, aruncată într-o odaie întunecoasă de la Patriarhie (66) acum 50 de ani (vezi : Antonie Plămădeală, Pagini dintr-o arhivă inedită, București, Edit. Minerva, 1984, p. v) și în fondul „Miron Romanul”, aflat la Mitropolia din Sibiu, „aproape în întregime inedit” (24), „scri- sori din care se poate reface istoria unor evenimente, despre care alți martori contempo- rani n-au lăsat însemnări” (24). Înfățișînd lupta românilor împotriva politicii și măsurilor de deznaționalizare, autorul a urmărit ca, prin investigarea documentelor de arhivă (22), să valorifice aprecierile, sentin- țele, mărturiile și faptele menite să pună în lumină adevărată și în judecată dreaptă per- sonalitatea „capului bisericii și a omului politic” (23), „să refacă portretul moral al unuia dintre mentorii epocii”, al cărui chip „trebuie curățit cu grijă și redat așa cum a fost” (57), propunîndu-și, cu modestie, „să încerce o reevaluare a lui sau, măcar, un excurs mai adine în viața, activitatea și relațiile lui, pentru a-1 înțelege și a-1 explica mai bine decît pînă acum sau, măcar, a-1 arăta așa cum a fost” (24). Din mulțimea funcțiilor și finalităților sale, cartea întreprinde, așadar, o restituire, dar și o rectificare și aceasta e mai important, venind în serviciul adevărului, o rectificare a unor acuzații facile și necircumspecte de poli- tică ,,naționalo-guvemamentală” (60); pentru definirea lui veridică, obiectivă în fața acelora care nu i-au înțeles nici gîndirea nici faptele” (70), cum a făcut, adesea Vincențiu Babeș, la care se referă autorul. Menirea cărții s-a ivit dintr-o informare amănunțită, dintr-o cunoaș- tere temeinică a realităților : , ,m-a îndemnat spre această monografie și altceva. Multe, foarte multe cărți consacrate perioadei și luptei românilor pentru supraviețuire, mai ales în ceea ce privește apărarea limbii și a învățămîntului de limbă română, fie că îl menționează, spora- dic, fără să-i cunoască și recunoască și meritele lui, fie că îl menționează cu mare nedreptate printre maghiarofili, fie că nu-1 amintesc deloc. Ignorarea numelui său este cu totul inexpli- cabilă. Monografia noastră vrea, așadar, să fie o restituire a meritelor sale, dar și o reabili- tare” (67). „Preliminariile”, care deschid prima secțiune, descriu atmosfera și împrejurările puțin obișnuite, care îl vor aduce la Mitropolia Sibiului pe Miron Romanul și alegerea sa (7 — 20), dezvăluind mai departe și examinînd de ce informații dispunem și ce s-a scris — pu- țin — despre Miron Romanul, cu opiniile și opticile diverse și contradictorii ale autorilor (20— 26) și încheind cu cîteva date biografice despre viața și activitatea acestuia (26 — 32). Suc- cesivele diminuări, frustrări de merite, denigrări chiar (Slavici, 21, Vicențiu Babeș, 70) ale actelor lui Miron Romanul, nu țin seama de faptul, arată autorul autoritar și cu îndrep- tățire, că ele erau determinate de implicarea politică a personajului, de activismul lui, con- știent și convins că orice tactică trebuia folosită în scopul smulgerii de drepturi pe seama poporului român. în perspectiva considerării obiective a meritelor și aportului lui Miron Ro- manul se menționează judecățile drepte și aprecierile justițiare ale lui Mircea Păcurariu (Po- litica statului ungar față de Biserica românească din Transilvania tn perioada dualismului, Sibiu, 1986), privind „rolul acestuia în apărarea drepturilor românilor, cît și unele din greșelile sale” (22), arătindu-se, deopotrivă cu autorul citat, că „chiar cele ce i s-au imputut ca gre- șeli, au fost de fapt măsuri de precauție, pentru a-și apăr» Biserica” (23). în continuare autorul lasă ca epoca și evenimentele să se dezvăluie prin intermediul scrisorilor lui Miron Roma- nul, ce pun în lumină, potrivit manierei sesizate, concomitent, si personalitatea acestuia, scrisori grupate după cîteva probleme esențiale în capitolul al II-lea : Condițiile de viață de la Mitropolia din Sibiu sub regimul dualist și relațiile cu guvernul de la Budapesta. Reges- tele scrisorilor către Miron Romanul (p. 58—67), aflate în condițiile menționate, au permis valorificarea bogatelor informații cuprinse în ele „din care în mare parte, i-am reconstituit profilul intelectual, moral spiritual și civic și din care se pot scoate multe informații cu pri- vire la epocă, la mentalități, la lupta românilor din Transilvania pentru drepturi și libertăți in perioada dualistă” (58). Este înfățișată problematica scrisorilor, care sînt grupate în Addenda, primite de la A. Șaguna, Emil Babeș, Vincențiu Babeș (multe necunoscute nici mono- grafului acestuia, G. Cipăianu), G. Barițiu, Ion Cîndea din Avrig, losif Gali, N. Ivan, I. Mețianu, atunci episcopului Aradului, A. Trefort etc., pe care, pe unele le rezumă, pe altele le menționează numai, lăsind loc curiozității și interesului cititorilor pentru datele preți- oase privind personalitățile respective, Barițiu, (249), Slavici (254), Miron Romanul (64, 288) etc. Cu acribia și probitatea științifică indubitabile, sînt prezentate și Anonima (!) acu- zatoare (p. 68 — 69), care arată că s-au găsit, cum parcă nu era posibil altfel, și spirite mă- runte, care, cu machiavelismul lor și spinarea camelenică, să-i denigreze meritele și persona- litatea. Lupta și biruințele lui Miron Romanul împotriva măsurilor de maghiarizare a ro- mânilor, încercate de guvernul de la Budapesta (p.70—149) aduce în vileag practicile Inumane și legiferările abuzive, șovine și discriminatorii, rasiste, uzitate de oficialitățile și guvernările ungare in scopul declarat al deznaționalizării românilor, și maghiarizării lor. Lăsind faptele să www.aacoromamca.ro 1142 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 4 vorbească, acestea 11 dezvăluie pe Miron Romanul, care, după cum îl caracterizase chiar Vin- cențiu Babeș, ,,așa cum nu admitea să-și păteze sufletul prin vreun compromis cu ungurii tot așa nu s-ar face nicicind unealta neamțului” (70), cu intransigența lui, veghează neobosit, se revoltă, protestează, respinge, acuză, merge pină la împărat pentru apărarea drepturilor români- lor, riscind orice. Demascind scopul deznaționalizării, vorbește în Casa Magnaților, în 13 mai 1879, împotriva legii pentru maghiarizarea școlilor primare; refuza autoritar să o primească: „Proiectul de lege nu-1 primesc” ( t) și propune ,,să se treacă peste cl” ; după care, nemul- țumit și îngrijorat, după ce îi ceruse și telegrafic anularea legii, se înfățișează tn fruntea unei deputațiuni la împărat, înmînîndu-i o reprezentafiune de protest, în care arată că românii „se alipesc de limba lor și de caracterul lor național cu atita tenacitate, încît e curată impo- sibilitate a-i dezbrăca de dinsele” (82) și demonstrează și încearcă să îl convingă pe împărat că „proiectul nu e oportun” (84). Reușita primirii de către împărat a deputațiuiii, dar fă- ră asigurări ci doar cu speranțe, a fost sărbătorită cu mare entuziasm la Sibiu, la întoarcerea delegației (85—95), iar succesul primirii acesteia, remarca ziarul Politik din Praga la 27 februarie, „a avut in tabăra maghiară efectul unei bombe” (98). Continuîndu-se campania diabolică și sălbatică de deznaționalizare, consistoriul arhi- diecezan a Întocmit un nou protest Împotriva legii pentru maghiarizarea școlilor medii din 1883, încît, clnd proiectul ajunge la vot, in 5 martie 1883, „întîmpinarea lui Miron Romanul era pe masa dietei” (101), acuzind fără rezerve, că proiectul ,,și-a luat de scop maghiarizarea popoare- lor nemaghiare” (103), ba mai mult, pentru a preveni o posibilă „rătăcire” a primului, în 3 martie 1883, cu două zile înaintea discutării proiectului în dietă, revine cu un nou protest, demas- cînd pericolul legii „asupra naționalităților nemaghiare, contra cărora este pornită persecuția” (111). De la postul lui , „Telegraful român” il seconda cu vehemență: „Sîntem români și vom fi români. Și din noi nu vor face unguri în veci!” (XXXI, 1883, nr. 3, p. 9) (100). Revolta și Împo- trivirea au fost generale. Adunările de protest contra legii, de la Cluj, Brașov, Sibiu, Turda și mai ales Deva, unde participaseră 1500 de oameni, aprind furia ziarului „Pești Naplâ” care amenință pe Jmitropolit: „poate că i s-a urît de a ședea pe scaunul de mitropolit și dorește liniște la bătrinețe în vreo mănăstire”, și pe români pentru că au „o țintă comună. Românii voiesc să facă o Dacoromania” (s.n. V.V.G.). (nr. 17, 15 martie 1883), (114) și pentru că la Deva „au declarat că Transilvania nu e a maghiarilor, ci a lor, fiindcă sînt cei mai vechi locuitori ai țării” (115), (v. „Pești Naplâ” și adunările române in „Telegraful român”, XXXI, 1883, nr. 28, p. 109). Miron Romanul s-a războit eroic împotriva legii, pe toate căile propunînd mai multe modificări și amendamente in favoarea românilor dar toate s-au respins de șovinismul și „mașina de vot majoritar maghiar” (116), iar legea s-a votat. Măsurile de deznaționalizare forțată, urmîn- du-se sistematic și tiranic, culminează cu Legea de maghiarizare a grădinițelor de copii, din 1891, împotriva căreia Miron Romanul, deși bolnav, protestează în Casa Magnaților, la 9 martie 1891, mai demascator, acuzind că „propagarea limbii maghiare depășind orice limită imaginabilă a bunului simț, urmărește extirparea naționalităților nemaghiare” și declarînd că „este datorința mea sa iau apărarea în contra tuturor îhcercărilor de maghiarizare forțată” și că „nu primește legea nici în generalitate nici în detaliurile sale” (127). Dar proiectul, devenit Legea XV/1891, s-a votat! Valuri de adincă nemulțumire răscolesc iarăși presa vremii, „Allegemeine Zeitung” din Miinchen și „Branik” din Serbia, care consemna: „mai e o țară în care nu mai rămîne nici leagănul cruțat? copilașii vor trebui și a plinge în limba maghiară” (129). Și cu acest prilej Miron Romanul culege mărturiile de adeziune și recunoștință pentru zelul luptei sale, din partea mamelor românce din Sibiu, Arad sau a altora (128—133). Cu aceeași neînduplecare și circum- specție se opune și încercării de desființare a gimnaziului ortodox din Brașov, in 1893, precum și celorlalte provocări, îndirjirea sa crescind împotriva Legii de maghiarizare a numelor de comvne, de familie și toponimelor din 1896, caracterizată cu un curaj de-a dreptul eroic de „Telegraful român”, drept „una dintre cele mai mari lovituri ce s-a dat limbii românești” (139), (v. Ma- ghiarizarea numelor în „Telegraful român”, XLV; 1897, nr. 123, p. 489). Apoteoza luptelor națio- nale și împlinirilor lui Miron Romanul rămine „Epocalul circular milenar”: — cum l-a numit Valeriu Bologa (170, 179) — marea biruință și apogeul luptei naționale a lui Miron Romanul în condițiile dualismului austro-ungar, 1896 (150—180), „un protest demn și solemn”, (179), cum îl caracteriza „Telegraful român” (XLIV, 1896, nr. 49, p. 194), reprezentînd Circulara nr. 2362 din 10/22 aprilie 1896, pe care a dat-o „cu prilejul sărbătoririi mileniului sosirii ungurilor în Panonia și Transilvania, document de atitudine românească de mare demnitate, unul dintre acelea care, produse la vremuri de răscruce, încălzesc inimile celor oprimați și trezesc speranțele și curajul” (150). Autorul așează, cu multă subtilitate, textul acestuia alături de cel al circula- relor emise de episcopii uniți loan Szabo din Gherla, Mihail Pavel de la Oradea și Victor Mihalyi de la Blaj, a căror unică notă „pozitivă” poate fi, eventual, „concizia”, respectiv superficiali- tatea cu care a trecut peste faptul în sine, rezumîndu-se la cîteva măsuri organizatorice pe care regimul le ordonase prin rescriptul nr. 7584 din 13 martie, ,,dar cîtă diferență între felul cum a www.dacaramanica.ro 5 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 1143 făcut-o el și felul cum au făcut-o uniții” (156) respectivi. „Circulara aceasta a avut darul de a Îndrepta șira spinărilor românești și a-i face pe români să-și ridice fruntea cu mlndria că apar- țin neamului românesc, stăplnul de drept al Transilvaniei, peste care ungurii au năvălit după 1000 de ani de existență românească. Cineva trebuia să aibă curajul să spună acest lucru des- chis și public”. Alături de alți cărturari patrioți, „l-a avut Miron Romanul, Mitropolitul români- lor ortodocși din Transilvania și Ungaria” (155). Prin circularul dat, mitropolitul fixează „ținta” (153) românilor ortodocși față de „tămbălăul milenar”, cum 11 numea Miron Romanul In scri- soarea către Vincențiu Babeș din 6/18 mai 1896 (1-67). Construind raționamentele cu attta abi- litate, vlslind printre meandrele cuvintelor cu atlta subtilitate și strecurind sensurile — grave! — In mirajul retorismului, el transformă acest document Intr-o sobră și lapidară lecție de Întă- rire ca popor in crez românesc, In naționalitate, în patriotism, In conștiința unității naționale. Era, de fapt, o declarație politică de principii, demnă și fermă, iar nicidecum o emanație oportună și servilă. Din pozitivul unei exprimări, orbitoare la suprafață, transpare negativul Înțelesurilor adinei pe care poporul trebuie să le priceapă cu privire la conduita lui, căci ce putea să se des- prindă dintr-o exprimare ca aceasta!: „Cit privește in special sfînta noastră Biserică ortodoxă națională, ai cărei fii și conducători sint din partea autorităților statului nu numai invitați, ci oareșcum chiar constrînși să participe la festivitățile milenare (s.n), nu pot suprima declara- țiunile auzite din părțile țării locuite de credincioși de-ai noștri că, pentru ei, și mai ales pentru clasa mai inteligentă, este absolut imposibil să participe la aceste festivități (s.A.P.)cu acea căldură a inimii, și cu acea liniște a sufletului, cari numai atunci le-ar avea . . .cind .. . „etc. etc.! quod erat dicendum!. Trebuia mult tact și diplomație și, punlndu-le în lucrare, Miron Romanul transformă documentul în prilejul unor sfaturi asupra a ceea ce aveau de făcut românii pentru cauza lor, adică tocmai reversul a ceea ce pretindea momentul și așteptau oficialii. Mai departe arată că festivitățile milenare sînt o ocaziune pentru poporul român, ca și pentru celelalte, care „tn același chip’’ sînt „în drept să se ocupe din capul locului, cît mai serios, și de soarta lor proprie”, declarînd răspicat (într-un asemenea act 1) că „nici unul din popoarele nemaghiare nu voiesc să se contopească în rasa dominantă maghiară, nici să dispară sub nomenclatura de națiune politică unitară”! (s.A.P.), (151). Circularul devine o chemare la a strlnge rindurile, cu acest prilej, în jurul tezaurului păstrat: biserica, naționalitatea, limba (153) și îndeamnă poporul ca, dimpo- trivă, în raport cu festivitățile, respective, „să ne aranjăm și noi pe timpul acelora o festivitate proprie” (152), întrucît, afirmă el cu o cutezanță irezistibilă: „nu avem motive de a ne însufleți pentru acele festivități”! (s.n.), iar cine poftește, totuși, să participe și la alte festivități o poate face, „nu insă ca reprezentanți ai Bisericii noastre”! (s.A.P.), punifica aspra anatemă mitro- politană ! La epistola lui Victor Mihalyi, expediată din Budapesta, prin care îl înștiința, cu lași- tate, despre opinia negativă a monarhului față de circularul emis, Miron Romanul răspunde demn și categoric: „n-am putut face altfel”, deoarece „aveam să aleg între a nu face nimic, sau a face așa cum am făcut” (161, 162). Era prea firesc ca împăratul, surprins de insolența bănuitoare și erezia cugetului mitropolitului de la Sibiu, să exclame iritat: „Cerculariul acela este a se reproba”, după cum li relatează tot V. Mihalyi (160). Presa vremii nu ezită să se întreacă în acuzații și amenințări: „Pești Naplo îl numea „Fanaticul prelat al valahilor” (176); este făcut „revoluționar”, iar slujba „liturghie revoluționară”, „trădător” etc., în „Pești Naplo” și „Mem- zet” (177), (v. Mitropolitul nostru atacat, în „Telegraful român”, XLIV, 1896, nr. 47, p. 183). Față de rostul pe care trebuia să 11 îndeplinească, Circularul lui Miron Romanul se trans- formă, pînă la urmă, într-o puternică diatribă la adresa politicii asupritoare. într-un veritabil program al atitudinii și luptei românilor pentru drepturile lor în acele împrejurări. înfățișarea luptei românilor împotriva deznaționalizării în perioada respectivă conduce, în final, la con- turarea unui portret veridic al lui Miron Romanul, în raport cu cel știut și cunoscut pînă acum. Nu un alt portret, ci același, dar la dimensiunile și semnificațiile lui reale. Un Miron Romanul care a fost un luptător neobosit și îndîrjit împotriva „acelui fatal curent politic care și-a luat de scop maghiarizarea popoarelor nemaghiare” (103), cum se exprima în protestul față de legea din 1883, un militant neînfricat împotriva oricăror încercări de deznaționalizare, pentru libertate națională, emancipare și unitate politică. Miron Romanul ținea mult la consul- tarea și sfătuirea cu ceilalți oameni politici în privința acțiunilor care angajau viața poporului român din Transilvania (45). Era deosebit de activ și în presă, publica la „Telegraful român”, „Concordia”, „Federeațiunea”, „Albina” (59). Avea talent polemic (54) și oratoric. Pledoaria lui e întotdeauna logică, istorică, lapidară, demnă, străbătută de principii internaționaliste de echitate națională și, ce e de reținut, nu e niciodată servilă. Consecvența liniei urmate în apăra- rea drepturilor roțnânilor și fermitatea luptei, evidențiată tocmai de Vincențiu Babeș, cum s-a văzut, care „nu l-a cruțat niciodată, cînd avea motive s-o facă” (70), se asociază cu intransigența poziției și atitudinii promovate. Replica dată lui Tisza din Arad, care voia să scoată o foaie „în care să reprezinte și interesele echitabile ale românilor”, este categorică: „eu însă i-am spus www.dacaramanica.ro 1144 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 6 franc; că pină cind se ține Tisza la dictatură, cu care I-a onorat națiunea maghiară, pină atunci n-am nici o speranță de a ne vedea considerați și noi, cum ar cere situațiunea și numă- rul nostru compact; de aceea nu merită să ne facem zdrențe prin foile maghiare1’ (288). Remar- cabile sînt curajul (155) in demascarea asupritorilor, ca în cazul „circularului milenar”, și in Înfruntarea adversarilor, despre proiectul maghiarizării numelor dc localități scriindu-i lui I. Mețianu, in 3/15 dec. 1897, că „este foarte injurios, pină la batjocură pentru Biserica noastră, deci va trebui să luăm în contra lui pozițiune declarată în Casa Magnaților, au ne vor acompania alții au ba” (46). De asemenea, demnitatea cu care nu se încovoia și nu se umilea tn fața oficia- lităților, oricare ar fi fost ele, neadmițind nici o conciliere și fără a omite nici o clipă că aceștia erau asupritorii națiunii sale, realitate care nu îi inspiră nici o supunere, nici un respect (65), ba, dimpotrivă, ripostează inflexibil, cu demnitatea unei națiuni întregi, cum a făcut față de sărbătoarea mileniului: „nu avem motive a ne însufleți pentru acele festivități” (152), sau verdictul fala de funeraliile lui Kossuth: „noi nu avem motive de doliu” (65), sau ale unor mem- brii ai familiei imperiale. Toate aceste mărturii profilează chipul luptătorului politic tenace și intransigent, cu totul altul decît „magistrul in tactul și in rezerve”, cum 11 ironiza Babeș. Ele evidențiază convingător consecvența cu care Miron Romanul a apărat caracterul național al Bisericii noastre (168), curajul și circumspecția (23), clarviziunea și devotamentul cu care a slujit biserica și poporul, și, prin toate, în fapt: patriotismul acel patriotism total care f-a carac- terizat și pe Șaguna, „acest om unic al Transilvaniei” (56), cu care îl măsoară autorul. Și acesta reprezintă cel de al doilea mare merit al mesajului cărții. Deși cu o structură logică definită și o argumentație riguroasă, demonstrația cărții nu e lipsită de ornamente stilistice. După cum am mai remarcat despre stilul autorului, în expunerea acestuia predomină oralitatea; autorul își pune întrebări, răspunde, își expune opiniile, comen- tează, de parcă ar sta de vorbă cu sine, într-un dialog, ceea ce dă textului vioiciune, face lectura mai antrenantă, stimulind interesul cititorului. Cursivitatea și fluența expunerii antre- nează cu abilitate variate mijloace stilistice: metafore („acest om unic al Transilvaniei” — Șa- guna — ), (56); exprimări și sintagme metaforice in portretizări („cunoscînd arta pașilor înainte și a pașilor Înapoi și măsura lor exactă”), (23); ba chiar locuțiuni și zicale populare („a împăca capra cu varza”), (165) etc., ce se împletesc cu savuroase secvențe de stil realizate în cerneală acidă, ironică (121). Sint frecvente procedee și particularități ale stilului oral în tehnica argu- mentației, care oralitate adaugă virulență stilului, dă tonalitate ironiei, făcind exprimarea mai caustică (162). Autorul își formulează opiniile, constatările, obiecțiile, într-un colocviu cu el însuși, de la care parcă nu se poate abține a nu o lua înainte cititorului, ceea ce mărește atrac- tivitalea expunerii și servește la accentuarea sensului și a ideilor vizate de el. Arhitectonica specifică a construcției cărții vine, astfel, să sporească valoarea acesteia pentru cititori. Cartea dr. Antonie Plămădeală răspunde desăvîrșit dublului scop urmărit: demascarea și condamnarea politicii de deznaționalizare a românilor practicată de regimul dualist, cu împo- trivirea eroică din partea acestora, și realizarea unei monografii cu un portret veridic privind pe Miron Romanul. Ea demonstrează In chip emoționant și convinge că biserica, în frunte cu chinuitorii ei, a luptat cu tenacitate și cu consecvență remarcabile împotriva tuturor încercărilor și măsurilor de asuprire și deznaționalizare, a vegheat neabătut și a reacționat energic la toate tentativele de dominare, care periclitau libertatea și demnitatea poporului, apărind cu îndîrjire și veritabil eroism naționalitatea, credința și limba românilor, realități ce fundamentează aserțiunea îndreptățită a autorului despre adevărul acelor vremuri, prin care se definea „Bise- rica, bastionul național românesc cel mai puternic ” (115). Așa a ilustrat-o plenar marele Șaguna, așa au urmat-o neabătut toți vrednicii săi tribuni care i-au succedat pe arena luptelor naționale tn care Miron Romanul rămîne o pildă. Credința, religia a fost pentru ei platforma, clmpul de lupta pe carc s-au războit cu îndîrjire pentru ca „să tragă drepturile” pentru poporul lor românesc, așa cum o făcură nu demult Balint, Buteanu, împreună cu Avram lancu. A fost o sentinelă la granițele drepturilor poporului român, pentru dobindirea cărora a militat fără preget și cu orice preț și pe care le-a apărat cu adevărat eroism. Analiza pertinentă, precum și scrisorile și documentele anexate, ajută, totodată, foarte mult și la cunoașterea mai completă și aprecierea mai realistă a concepțiilor, conduitei și rolului altor personalități ale epocii: V. Babeș, Al. Mocioni, I. Slavici, I. Mețianu, N. Popea, V. Bologa etc. Notele de la subsol, cuprinzînd ample și valoroase informații, precum și indicele final repre- zintă prețioase instrumente de lucru cu cartea și amplifică ținuta științifică și utilitatea acesteia. Cartea dr. Antonie Plămădeală invită istoria și pe istorici în continuare a reexamina și recon- sidera rolul și raportul marilor luptători pentru apărarea drepturilor românilor din Transilvania — adevărați eroi și martiri — și de aceea va fi mereu și mult citată, așa cum trebuie atent, zăbavnic și cu cuget românesc citită, ca să lumineze și să convingă. Cu podoabele devotamentului și pasiunii proprii, directorul tipografiei arhidiecezane, Ezechil Oancea s-a îngrijit și i-a succes pe deplin să dea cărții fața pe care o merita. Istoria faptelor, așa cum au fost, a realităților petre- www.dacaramamca.ro 7 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 1145 cute, nu a plăsmuirilor și ambițiilor minților înfierbintate, vine să ateste, să consacre și să acuze tocmai tntr-un moment cind, după cum arăta conducătorul statului nostru la Ședința comună a consiliilor oamenilor muncii de naționalitate maghiară și germană, din 27 februarie 1987, unele lucrări, avînd chiar gir academic, denaturind realitatea, proliferează neadevăruri, promo- vînd mistificări, denigrări și teze șoviniste dușmănoase. Or, în fața adevărului istoriei, ce s-ar mai putea spune? Victor V. Greeu NICOLAE IO EGA, Conferințe—ideea unității românești, ediție îngrijită de Ștefan Lemny si Eodica Eotaru, Edit. Minerva, București, 1987, 359' p. în patrimoniul culturii românești Nicolae lorga este cea mai complexă și puternică per- sonalitate, aparținind in egală măsură și culturii și civilizației universale. Viața și activitatea marelui savant, un adevărat colos ale cărui piscuri plutesc încă în fața noastră învolburate în palide umbre și lumini dătătoare de speranțe, un titan al spiritualității românești, asemeni celor produși de Renaștere, a fost dedicată slujirii cu credință a neamului românesc cu care s-a identificat pînă la adevărata contopire. Opera sa, cuprinzind 1250 de cărți și 25 000 de articole e prea puțin cunoscută și greu accesibilă chiar prin intermediul bibliotecilor, simțindu-se oportu- nitatea editării într-un tiraj de masă tn țară și străinătate. Omul și opera te copleșesc, și chiar modesta încercare de recenzare a unei cărți apărută sub semnătura marelui om de cultură și patriot devine un act temerar, plin de responsabilitate. O componentă deosebit de importantă a operei și activității lui Nicolae lorga, insuficient prezentată și cercetată pină in prezent, este aceea a conferinței, in special pe teme istorice. Se știe că lorga se numără printre cei mai mari oratori români, dăruit cu cea mai desăvlrșită artă a cuvîntului rdstit. Stilul său, etic și sentențios, are vigoare, plasticitate, dinamism, este înaripat, metaforic. Stilul său spontan, natural, plin de umanism cucerește și convinge, îndeamnă la acțiune. Prin conferințe, articole de ziar, comu- nicări la Academie, Ateneu sau cursuri la Universitate, folosind toate mijloacele, Nicolae lorga contribuie la mobilizarea maselor populare spre țeluri național-patriotice, pentru înfăptuirea idealului unității politice a românilor. Cu toate că ura războiul ca atare, lorga salută alături de întreaga opinie publică românească intrarea României în primul război mondial, la sfîrșitul căruia se va înfăptui mult-dorita unitate națională. La 15 august 1916 nota: „a sosit un ceas pe care-1 așteptăm de două veacuri, pentru care am trăit întreaga noastră viață națională, pentru care am muncit și am scris, am luptat și am gîndit. A sosit ceasul în care cerem și noi lumii cinstit, cu arma in mină, cu jertfa a tot ce avem, ceea ce alte neamuri, mai fericite, și de atita vreme, unele fără să fi vărsat o picătură de sînge pentru aceasta: dreptul de a trăi pentru noi, dreptul de a nu da nimănui ca robi rodul ostenelilor noastre”. Parte din cuvin- tările rostite în această perioadă, Nicolae lorga le-a strîns și publicat în trei volume în Editura Ramuri din Craiova; sub titlul Războiul nostru tn note zilnice-, voi. I 1914—1916, voi. II 1916—1917 și voi. III 1917—1918. O selecție din aceste articole a apărut cu titlul Nicolae lorga Voința obștii românești, Editura Militară, 1983, cu un cuvînt înainte datorat istoricului Ion Ardeleanu. Actul de cultură pe care și l-au propus istoricii Rodica Rotaru și Ștefean Lemny de a Încredința tiparului o antologie cuprinzind cîteva conferințe ale lui lorga care tratează ideea unității naționale, ne apare în acest context o contribuție deosebit de valoroasă care se alătură «fortului de amploare de a se edita și reedita uriașa operă a marelui istoric. Ștefan Lemny semnează o valoroasă postfață la care adăugăm bibliografia selectivă și notele numeroase, de dimensiuni apreciabile și de o valoare deosebită- Parcurgînd cu atenție cele 22 de conferințe pe care le selectează Ștefan Lemny și Rodica Rotaru, cititorul va observa că toate sînt străbătute de una și aceeași idee — necesitatea, legi- timitatea obiectivitatea unirii tuturor românilor și constituirea statului național unitar român. Ideea o dezvoltă in cursul ținut la Universitatea din București, intitulat Dezvoltarea ideii unității politice a românilor. Profesorul lorga pornește de la ideea că la început a existat o unitate politică românească, fără să fi existat un stat românesc. Trăiam în comunități conduse de voie- vozi risipiți pe pămînt unic românesc, ei spunîndu-și sub raport politic, români. Vicisitudinile istorice și concepțiile diferite de la o epocă la alta a făcut ca poporiil român să trăiască în state deosebite. Apoi, evolutiv, s-a ajuns prin trei căi, cea culturală, economică și politico-socială, la conștiința necesității absolute a împlinirii formei politice de viață unitară a poporului ronfânesc. Această concepție se formează și la alte popoare lipsite de unitate, ca cel italian și german. Și atunci, se întreabă lorga, „în puterea cărui, principiu toate rasele din lume www.dacoromanica.ro 1146 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 8 pot să facă aceasta, unitatea națională, și noi nu?” (p. 108). în cadrul aceluiași ciclu de expuneri’ savantul Nicolae lorga abordează principiul conviețuirii pașnice In lumea modernă, principiul naționalităților (concepție mult discutată In zilele noastre). „Principiul naționalităților nu este de cind lumea. Nădăjduim că, odată fixat, el va trăi cît lumea, găsindu-se, firește ... și mijlocul ca popoarele să trăiască In state naționale unele lingă altele fără să pregătească cele mai teribile unelte de distrugere unele contra altora ...” (p. 63) în „Spiritul public și literatura In epoca unirii”, conferință ținută în ziua de 24 ianuarie 1915 la serbarea școlară de la Teatrul Național, Nicolae lorga găsește prilejul de a adresa educatorilor, indiferent de gradul și nivelul școlii pe care o slujesc, un înflăcărat îndemn plin de responsabilitate referitor la necesitatea creșterii și educării unui tineret cinstit, demn, însuflețit de înaltă simțire patriotică. „Omul pe care l-a crescut altul rămîne totdeauna, orice ai spune, în toată viața lui, așa cum au fost învățătorii lui sau așa cum totuși a ieșit din învățătura oamenilor. Generațiile acestea tinere însă noi le avem în mînă astăzi; și nu există silință omenească pe care să nu fim datori a o întrebuința, cu toată jertfa tim- pului și ostenelilor noastre, pentru a le face așa cum cer timpurile care vor veni”, (p. 29). Nicolae lorga dezvoltă „sentimentul instinctiv de unitate” ce a caracterizat poporul nostru în evoluția sa istorică insistînd asupra personalității covîrșitoare a lui Mihai Viteazul în, ființa căruia sanvantul și patriotul vede la fel ca și Nicolae Bălcescu „una din marile personalități ale veacului al XVI-lea”, moment de referință în procesul redeșteptării conștiinței naționale. Considerăm că ar fi inoportună, măcar intenția de a reliefa limitele aprecierilor pe care le-a emis lorga la vremea respectivă și care n-ar mai corespunde spiritului de interpretare din prezent, în comparație cu evidențierea a ceea ce oferă prezentarea întregului, viziunea largă, logica solidă în timp, cu care-și argumentează lorga afirmațiile. Evocarea lui Mihai Viteazul, voievodul care simboliza unirea, este în concepția lui lorga o necesitate, căci „a-1 uita pe dinsul, acum și în totdeauna, ar fi să ne uităm pe noi înșine, să părăsim menirea noastră”. Conferin- țele istorice care tratează ideea unității naționale, conțin numeroase referiri la momentele importante din istoria țării care au conlucrat, la timpul respectiv, la menținere sau dezvoltarea acțiunii de constituire a unui singur stat românesc pentru toți fii neamului. Este tratată și apre- ciată revoluția de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu, revoluția românească de la 1848, dar în special Unirea de la 1859 cu accentuarea rolului de maximă importanță pe care l-au jucat marile personalități ale epocii — Al. I. Cuza, M. Kogălniceanu, C. Negri, V. Alecsandri etc. Despre Cuza-Vodă, lorga spune că a fost o figură nobilă care a întrupat „cavalerește ideile de mai departe, ideile de viitor ale românilor, pe vremea aceasta, din deosebitele părți vin către noi ațlțări către trezirea In toate sufletele românești a idealului deplin, a idea- lului romantic absolut, după îndeplinirea căruia să nu rămîie un element românesc izolat”. Nicolae lorga a întreținut un permanent contact cu publicul larg și a avut o puternică influență de educare și înălțare prin scris, prin cuvintul rostit și prin exemplul vieții sale. El a știut să vorbească cu oamenii direct despre oameni, despre ideile călăuzitoare ale epocii, despre faptele de laudă și energie ale trecutului. El a crezut în ceea ce comunica, de aceea cuvintul său a vibrat în sufletul fiecărui român. Cuvintul Înaripat al vizionarului se amesteca In toate pro- blemele majore ale vremii sale, așa după cum o mărturisește cu prilejul comemorării lui Mihai Viteazul: „de aici nevoia pentru istoric de a fi cit de mult amestecat In lucrurile vremii sale, amestecat nu numai ca martor care vede obiectiv și notează rece pe hlrtia lui, ci ca factor Însuși, după puterile lui, In viața care se zbate, fierbe, spumegă...” Timp de patru decenii, conferențiarul Nicolae lorga a străbătut toate colțurile țării, adeseori peste graniță, educlnd prin dinamismul elocinței sale Întregul popor românesc, făclndu-1 apoi cunoscut In afara hotare- lor sale. A tratat temele cele mai variate, privind trecutul istoric, ataclnd problemele social- politice ale vremii, comemorind personalități culturale și politice românești și străine, amintiri din viața sa, relațiile culturii românești cu cele străine etc. în țară, marea putere de pătrundere a cuvlntului său In toate straturile societății românești i-a fost prilejuită de aparatul de radio. Volumele, intitulate Sfaturi pe întuneric cuprind toate aceste conferințe, ținute la radio, In ultimii ani ai vieții sale, în care sînt prinse cele mai variate idei și probleme, în forma cea mai dinamică și poetică. Din toate conferințele sale se degajă respectul față de muncă, setea de a lumina pe cei nevoiași, înfierarea celor care rîvnesc la hotarele țării, dorința de a descoperi tot ce e bun în trecutul românesc pentru a ne servi drept exemplul demn de urmat. Propunîndu-mi să subliniez valoarea deosebită a activității lui lorga în calitate de confe- rențiar pentru întregirea gîndirii și culturii noastre istorice, insistăm asupra reușitei editoriale Nicolae lorga-Conferinfe — datorată istoricilor Ștefan Lemny și Rodica Rotaru, așteptlnd ca noi ediții să continuie această muncă și să o întregească cu alte conferințe ținute de cel despre care A.D. Xenopol, profesorul, sprijinitorul, colegul și admiratorul sincer al lui Nicolae lorga spunea lapidar dar cu o deosebită profunzime și adevăr”_____te întrebi cu Insinuare, cum a putut un creier să conceapă atltea lucrări și o mină să le scrie”. Radu Șomer www.dacoromanica.ro 9 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE «47 ALEXANDRU ZUB, Cunoaște re de sine și integrare, Edit. Junimea, Iași, 1986, 280 p. Fie In direcția exegezei, fie tn aceea a marilor proiecte restitutive, Alexandru Zub s-a angajat, an de an, In construcția unei opere de seamă. Fiecare nou volum participă in acest sens, îngăduind alte explorări tn trecut și, odată cu ele, o mai corectă înțelegere a fenomenului româ- nesc. Este ceea ce se poate spune și despre cartea sa mai recentă (Cunoaștere de sine și integrare), •carte ce pune in relație două idei, greu separabile: cunoașterea de sine, ca emanație a efortului de autodefinire etnică și integrarea pe această cale In cultura universală. Nu e vorba totuși In cazul de față de o cercetare sistematică și perfect unitară. După exemplul unui volum precedent (Biruit-au gindul, 1984), cartea reunește diverse texte ale auto- rului, publicate anterior In reviste de specialitate sau în presa culturală unele chiar inedite. Însumate acum, ele etalează preocupările constante ale autorului pentru ideile ce structurează volumul. Cîteva sint studii Întinse, întemeiate pe o bogată bibliografie (De la seria istorică la istoria serială, Resureclia demnită(ii colectioe, Studioși români la universități europene etc.), altele reprezintă articole sau eseuri In care reflecția se desfășoară In mai multă libertate (Contextul european al revoluției, Cunoaștere de sine și integrare, Perspectiva ecumenică ș.a.), alegindu-se uneori cronica pe marginea unor cărți drept punct de plecare spre noi interogații. în comenta- riul scurt ca și în exegeza de mai mare desfășurare, spiritul autorului este însă același, asigu- rind coeziunea interioară a cărții, una ce își are originea în tensiunea ideilor și maniera de pro- blematizare. Sensibil la dilemele efortului cognitiv, autorul indică, prudent, doar „cîteva repere provizorii”, convins că tema trebuie ferită de pericolul retoricii festive spre a fi definită mai exact și mai util (p. 8). Faptul e de natură să sporească interesul deosebit al demersului prin care Alexandru Zub sugerează de fapt o lectură nouă a trecutului, evitlnd clișeele ce au persistat în tratarea sa. Istoria — ca dimensiune epistemică a duratei — poate lămuri astfel mai bine cunoașterea de sine a unui popor și inserția sa pe această cale In conștiința lumii. în această perspectivă, contribuțiile autorului Însuflețesc cu adevărat o problemă de cel mai viu interes și-i permit readucerea în atenția spiritului critic. Varietatea compozițională a volumului se dovedește în acest sens chiar în profitul tem»i, fiindcă permite cuprinderea ei din unghiuri variate, mereu înnoite și incitante. Tentativa se distinge de la început prin punerea în relație a ideii naționale cu accelerarea ritmului istoric. Se știe că marile evenimente au conferit mereu timpului o dimensiune subiectivă, înctt „momentele de afirmare națională, de tensiune, alternează în chip necesar cu cele de acalmie” (p. 12). Faptul e sesisabil și în societatea românească unde, începînd din ultimele decenii ale secolului XVIII, s-a produs o subminare a vechilor rlnduieli, în consens cu schimbarea de sensibilitate și percepția timpului. „Dialectica duratei” a dobindit altă dimensiune In perioada următoare, la generația Unirii, spre exemplu, cînd timpul a cunos- cut o densitate aparte și o cadență cc impunea „adaptarea din mers” (p. 20). A identifica, por- nind de aici, o obsesie a timpului e firesc, iar pilda lui Eminescu se dovedește sugestivă. Ea arată frămlntările unei generații marcată de sensul duratei și — cum Eminescu însuși spunea — de „sarcinile impuse cu necesitate de locul pe care-1 ocupă în înlănțuirea timpilor ” (p. 27). „Obsesia” temporalității nu a fost doar a Poetului. O regăsim la istorici unde, prin „seria istorică, a lui Xenopol, a căpătat coerența necesară, la V. Pârvan, tulburat de „sinritmia vieții” și „ritmizarea subiectivă a devenirii” sau la N. lorga. încă un exemplu, acela al lui Mircea Eliade, întreține reflecțiile lui Al. Zub, convins că „nostalgia totalității” tl așează pe autorul lui Maitrege în rlndul spiritelor tutelare ale culturii românești. Din alăturarea acestor exemple s-a putut astfel detașa imaginea despre timp cu toate sugestiile ei pentru cunoașterea unei societăți anga- jată, relativ tîrziu, pe calea recuperării. Este și calea pe care o evocă autorul, pornind chiar de la resurecția demnității colective ca element restructurant al conștiinței și faptei naționale din secolul XIX. Revoluția de la 1848, Unirea Principatelor, Independența au dat dimensiunea geniu- lui național și a aspirației sale de emancipare și progres. Victor Hugo avea, de aceea, motive să considere că „autonomia română și libertatea română fac parte esențială din civilizația Europei”, dovadă că evenimentele amintite au deschis o punte însemnată spre afirmarea românilor în lume. Confluențele și legăturile culturale — grupate de Al. Zub în altă secțiune a cărții — au dat expresie unei atari năzuințe. Studioșii români la universitățile europene au contribuit „la o mai bună cunoaștere a propriei spiritualități și la elaborarea formelor culturii moderne româ- nești” (p. 142). Impactul lui Herder în definirea specificului național sau al lui Buckle în crista. Uzarea ideologiei evoluționiste au avut consecințe în același proces. Se Înțelege astfel că Româ- nia, afirmată economic și politic în a doua jumătate a secolului XIX trebuia să facă și dovada forței sale spirituale. Xenopol a avut poate contribuția cea mai de seamă în acest sens, atrăglnd atenția lumii savante de la începutul secolului nostru asupra poporului său. www.dacor(Hnaiiica.ro 1148 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 10 „Cunoaștere de sine și integrare” —aceasta era și deviza ce i se potrivea și lui V. Pâr- van, alt nume de prestigiu al culturii românești, convins că „nimic nu poate fi mai important pentru un individ sau pentru o etnie decît să ia cunoștință de sine cit mai exact și, In acest fel să-și asigure o integrare armonioasă în Iunie" (p. 188). Eforturi integratoare se intitulează de fapt și ultimul capitol al acestei cărți, punctînd cîteva tentative menite să înscrie istoria românilor într-o problematică universală. Regăsim aici, între altele, pagini despre cărțile lui Paul Henry, Wilhelm Nyssen, Em. Turczynski, dar și ale unor specialiști români de la N. lorga, Gh. I. Bră- tianu, Victor Papacostea la Gh. Platou, Sergiu Al George, Th. Buzatu ș.a. Ceea ce-i reunește în incursiunea autorului este efortul lor competent și asiduu în slujba cunoașterii fenomenului românesc. înscrierea culturii românești în lume apare astfel drept prelungirea firească a mani- festării unei identități creatoare, demnă de respect și atenție. Aceasta este in subtext și pledoa- ria cărții, încă una din cărțile de idei cu mesaj vădit către conștiința publică. Autorul marcat de universul lecturii, Implantat el însuși într-un labirint de cărți are astfel meritul de a-și afirma propria identitate, întemeiată și acum pe slujirea sensului înalt al scrisului istoric: cunoașterea de sine și integrare. Ștefan Lemny www.dacoromanica.ro REVISTA REVISTELOR DE ISTORIE *** „Memo, Eevue historique” (1986—1987) Sub acest titlu apare la Bruxelles un periodic bimestrial, de istorie militară, al cărui subtitlu — Istoria la prezent — ar putea da naștere la nedumeriri. Nu este vorba de a supune cercetarea istorică cine știe cărei viziuni prezenteiste—și deci deformatoare — ci de Înfățișarea istoriei militare Intr-o perspectivă care să răspundă preocupărilor cititorului de astăzi. De altmin- teri deviza adoptată de această revistă are următoarea formulare împrumutată de la Cicero: „Prima lege a istoriei este de a nu îndrăzni să spună un fals, cea de a doua este de a Îndrăzni să spună tot ceea ce este adevărat”. Respectarea acestei devize este asigurată de personalitatea redactorului-șef al acestei reviste, Roger Gheysens. Autor al unui mare număr de studii, articole și volume consacrate celui de al doilea război mondial, istoricul belgian este unul din cei dinții istorici occidentali care a publicat un amplu studiu privind Actul revoluționar de la 23 August 1944 în spiritul respectului pentru adevărul istoric („Histoire-Magazine. La deuxieme guerre mondiale”). Privită In ansamblu revista „Memo” oferă, la prima vedere, o imagine tradiționalistă a istoriografiei militare. Ea nu face loc studiilor consacrate armatei ca organism social, viziune forjată mai ales sub influența directă a școlii de la „Annales”. Nu se vor întllni, așadar, articole aride despre raportul intre structurile demografice și recrutări, originea socială a corpului ofițe- resc, gradul de cultură al efectivelor militare etc. Revista iși deschide paginile contribuțiilor, de istorie militară in sensul cel mai strict al cuvintului, dar — și acest fapt trebuia subliniat în chipul cel mai răspicat — fără a aluneca în neajunsurile, de atltea ori subliniate, ale „istoriei-bătălie” (histoire-bataille). Așa cum indică și subtitlul amintit al revistei, istoria este urmărită din unghiul de vedere al omului contemporan, interesat de fenomenul militar. Articolele sint scrise cel mai adesea ca niște narații clare și alerte, cu uu aparat de referință redus la minimum, cu o ilustrație bogată și de bună calitate. Un exemplu 11 constituie studiul Col. Alex Massart consacrat bătăliei de la Fontenoy de la 11 mai 1745 încheiată prin victoria armatei franceze, condusă de celebrul Mauriciu de Saxa, împotriva forțelor coali- zate (englezi, olandezi, hanovrezi și austrieci), conduse de ducele de Cumberland, fiul regelui George al II-lea al Angliei, considerat corect drept „cel mai ghinionist” general din istoria mili- tară a Marii Britanii (de reținut că in 1745 el nu avea decît 25 de ani, iar comandantul contingen- tului olandez, alcătuit din mercenari indisciplinați și neinstruiți, era condus de prințul de Waldeck cam de aceiași vlrstă cu ducele!). O expunere limpede, documentată, bogată în pete de culoare (ca de pildă, acest răspuns al mareșalului de Saxa, grav bolnav, în momentul începerii campaniei, dat lui Voltaire, care îl compătimea: „Nu e vorba de a trăi, ci de a pleca” !). Un model de analiză obiectivă ni s-a părut lungul raport — publicat in revistă — întoc- mit la 28 august 1940 de Henri Bernard, Istoricul pozi/iei Koningshooikt-Wat>re(KW) și Direc- fia a 4-a de Geniu și Fortificatii (4 DGnf) și publicat acum cu o notă adăugată după război. Henri Bernard, decedat la 15 februarie 1987, a fost un adevărat Nestor al istoriografiei militare belgiene și unul din colaboratorii de prestigiu ai revistei „Memo”. în calitate de șef de lucrări la 4 DGnf, el a cunoscut Îndeaproape construcția și valoarea acestei poziții (un fel de Focșani- Nămoloasa-Brăila belgiană) a cărei istorie ia sfirșit prin ordinul din 16 mai 1940 al generalului Billotte privind retragerea forțelor franceze, engleze și belgiene pe Escaut, ca urmare a întrlnge- rii armatei franceze pe Meuse. Credem că, în afara valorii în sine a documentului, se cuvine subliniată poziția autorului din nota postbelică: el stăruie asupra faptului că deși poziția KW a fost evacuată din cauza dezastrului forțelor franceze, erorile comandamentului belgian nu trebuie acoperite. „Comandamentul belgian — scrie cu obiectivitate istoricul belgian — a comis numeroase greșeli înainte și după 10 mai (1940, data atacului german — n.n.). De ce să le acoperim, așa cum fac atîția dintre compatrioții noștri — autori militari și foști ofițeri — făclndu-i răspunzători, bineînțeles, pe aliații noștri de toate relele” (nr. 23, p. 11). în legătură cu atacul Wehrmachtului asupra Belgiei la 10 mai 1940 ni se pare interesant de semnalat scur- tul articol al lui Jean Fivet, Războiul franco-german (1870—1871) și Belgia (nr. 21 — 22). în cursul acestui război armata franceză a avut un moment intenția de a pătrunde pe teritoriul belgian (prin zona Semois și între Sambre și Meuse) pentru a reveni în nordul Franței. Planul a fost abandonat la intervenția generalului francez Lebrun, care, cu un an înainte, asistase la manevrele armatei belgiene și constatase gradul ei înalt de pregătire și calitatea tunurilor belgi- „Revista de istorie”, tom 40, nr. 11, n. 1149—1153, J987 www.oacoromamca.ro 1150 REVISTA REVISTELOR DE ISTORIE 2 ene, superioare celor germane. Dacă trupele franceze ar fi pătruns pe teritoriul Belgiei, potrivit statutului ei de neutralitate, ele ar fi devenit agresoare, iar eele germane, aflate in urmărire, aliate, ceea ce a r fi obligat armata belgiană să lupte alături de germani! Francezii nu au intrat pe teritoriul belgian decît ca fugari, dezertori sau răniți după marea infrlngere de la Sedan. Pentru a apăra neutralitatea și suveranitatea țării, la 15 iulie 1870, armata belgiană a fost pusă pe picior de război și a rămas In această situație pină la Începutul anului 1871. Cele mai multe studii și articole sint consacrate Insă celui de al doilea război mondial. Astfel Roger Gheysens urmărește acțiunile forțelor militare britanice pentru Recucerirea Etiopiei (1041) (nr. 21 — 22). După cum se știe, cu excepția „bastionului” de la Gondar, care a opus o rezistență mai Îndelun- gată, favorizată și de sezonul ploilor, grosul armatei italiene din Etiopia, a opus o slabă rezistență. Așa cum remarcă autorul „Exceptind Gondar-ul, un teritoriu de patru ori mai mare decit Franța a fost cucerit In patru luni (...) Ca și In Libia, avem exemplu extrem de rar al unei victorii complete clștigată cu pierderi ușoare, de forțe net inferioare celor ale Învinsului” (p. 21). Să menționăm doar că odată cu dispariția imperiului italian din Africa orientală, armata italiană a pierdut peste 300 000 soldați, luați prizonieri de britanici. Plin de interes este articolul lui A. Mergein, Bruly-de-Peșcheș 1040 Hiller tn regiunea Namur (nr. 21 — 22). Instalarea cartierului lui Hitler In acest sat belgian ai cărui locuitori au fost evacuați, fusese prezentată de David Irving (Hitler’s War, 1977, p. 127—128), care pare a nu fi fost cunoscut de autor. Articolul lui A. Mergein aduce nu numai un șir de informații noi și unele rectificări la cele relatate de D. Irving, dar și un element de mister, necunoscut publi- cistului-istoric britanic: în noaptea de 3—4 iunie, adică la trei zile după venirea lui Hitler, un avion — britanic sau francez — a survolat satul și pădurea din apropiere. Pe copaci au fost găsite urme de gloanțe ca și pe bunkerul lui Hitler; o casă din apropierea pădurii a fost găsită de locuitori, la reîntoarcerea lor în sat (după plecarea lui Hitler la 28 iunie), avariată de o bombă. Ei au mai găsit și două morminte: a unui ofițer S.S. care s-ar fi împușcat manevrind o mitralieră și a unui muncitor al organizației „Todt”, căzut de pc un acoperiș. Un episod rămas neelucidat. Dacă franco-englezii ar fi știut că la Brflly-de-Pesches se află cartierul lui Hitler este însă puțin probabil că ar fi trimis un singur avion pentru efectuarea atacului. De mare utilitate este studiul colonelului Alex Massart, Unităfile victoriei (1044—1045) (nr. 47—18), consacrat participării armatei belgiene la operațiunile militare din faza finală a războiului. Recrutarea a început, imediat, după eliberarea țârii în septembrie 1944. „Au existat, foarte repede, numeroși voluntari de război care s-au prezentat după Eliberare și al căror număr s-a ridicat în cele din urmă la circa 53 000 oameni; după cîteva luni s-au putut adăuga primii milițieni chemați sub arme”. Printre acțiunile la care au participat militarii belgieni sînt de amin- tit prezența comandourilor belgiene la luptele pentru cucerirea insulei Walcheren și două plutoane belgiene în asigurarea podurilor de la Remagen (pe lingă podul Ludendorf cucerit intact, tn împrejurările cunoscute, dar care s-a prăbușit, din cauza suprasolicitării, la 17 martie, geniștii americani au mai construit alte două poduri). Cucerirea insulei Walcheren (nr. 16) face obiectul unei aprofundate investigații, desfășu- rată de colonelul Albert Baldewyns, cercetare urmată de emoționanta evocare a lui Roger Mathen (In legătură cu ocuparea insulei Walcheren), care împreună cu alți membri ai mișcării de rezistență s-au Înrolat voluntari (nu fără dificultăți!) într-o unitate canadiană, care a luptat în insula 'Walcheren. Aceeași forță evocatoare o au și Amintirile unui agent parașutist (nr. 19, 20, 21—22), aflat în serviciul Armatei Secrete (mișcarea de rezistență). Parașutat în aprilie 1944, locotenentul Andră Berten știe să împletească informația de calitate cu întimplări pline de •menesc, din care nu lipsește o notă de humor. Deosebit de intensă a fost activitatea de sabotaj în primele zile de după debarcarea aliată în Normandia. „Unii șefi germani au crezut că una sau mai multe grupe de parașutiști englezi sosiseră în țara noastră. Coordonarea distrugerilor li se părea prea bine organizată pentru a fi opera bandelor de rezistenți. Această impresie i-a confirmat în ideea că debarcarea în Normandia va fi urmată de una pe coasta Belgiei sau a Mlnecii”, concluzie eronată cu grave consecințe pentru distribuirea forțelor Webimacht-ului. Pentru cititorul român o plăcută surpriză oferă studiul lui Roger Gheysens Contribuția României la victoria finală asupra celui de al III-lea Reich (nr. 29). Informat, dens, clar, studiul prezintă imaginea corectă a eforturilor întreprinse de Partidul Comunist Român pentru a uni toate forțele antifasciste ale țării. „Partidul Comunist — scrie istoricul belgian — constituie elementul motor al opoziției, care avea să-i reunească pc românii din toate organizațiile sociale, politice sau confesionale” (p. 14). Desfășurarea și însemnătatea Actului revoluționar de la 23 August 1944 sînt amplu și corect înfățișate. Autorul își exprimă adeziunea la [opinia profeso- rului Henri Bernard că prin insurecția română „poarta Europei centrale a fost deschisă trupelor sovietice” și ]a aceea a lui Arthur Gould Lee, potrivit căruia acțiunea României din august 1944 „a constrîns Germania să-și retragă forțele din Grecia, Albania și sudul Jugoslaviei și să fixeze o nouă poziție în nordul Jugoslaviei” (p. 26). www.dacoromanica.ro 3 REVISTA REVISTELOR DE ISTORICE 1151 Revista cuprinde o bogată rubrică de recenzii și informații, tn măsură să ofere o imagine exactă a preocupărilor și concluziilor istoriografiei militare belgiene. Sub conducerea competentă a lui Roger Gheysens, „Memo” este o revistă de Înaltă ținută științifică și, tn același timp, de largă accesibilitate, a cărei lectură este, tn egală măsură, instruc- tivă și atractivă. Florin Constaniiniu. * * * „Hispania. Bevista espanola de historia”, tomo XLV, nr. 159 (enero-abril), nr. 160 (mayo-agosto), nr. 161 (septiembre-diciembre), Madrid, 1985/719 p. In rlndurilc care urmează ne-am luat îngăduința de a prezenta cititorilor din țara noastră una dintre cele mai valoroase și mai prestigioase reviste spaniole de istorie, intitulată „Hispa- nia”, revistă care in anul 1985 a ajuns la cel de-al 45-lea tom și al cărei actual director este cunos- cutul istoric Antonio Rumeu de Armas. Structura tomului pe 1985, alcătuit din trei numere, este formată din patru secțiuni și anume: studii, texte și documente, miscellanea și bibliografie istorică. în ceea ce privește prima secțiune, de altfel și cea mai importantă atit ca număr de pagini, cit și ca problematică abor- dată, ea cuprinde 12 studii care se ocupă, tn principal, de istoria medie și modernă a Spaniei, de relațiile ei cu alte țări și popoare. Toate aceste studii se remarcă prin materialul documentar bogat care se află la baza lor, precum și prin noutatea și varietatea ideilor și interpretărilor pe care le aduc In discuție. Astfel, Nieto Soria, tn studiul intitulat InlerDenționalismul pontifical In dioceza C.uenc a tn secolul al XlII-lea (nr. 159, pp. 33—58), scoate in evidență, pe baza unui vast material docu- mentar, principalele trei direcții tn care s-a manifestat intervenția papalității tn acest teritoriu, și anume: tn economie, in probleme de disciplină ecleziastică și in probleme de mediere a diferite- lor conflicte. în concluziile sale, autorul arată că intervențiile de ordin economic au provocat o sărăcire a diocezei, măsurile disciplinare s-au pus rareori in practică, dar mediațiile papale in diferite conflicte au fost eficiente și bine apreciate de clerul local.ț în studiul Anatomia fiscală a bisericii din Tarragona in perioada post-restaurafiei; o revizuire a izvorului Rationes Decimarum Hispaniae (1279—1280), (nr. 160, pp. 245—297), Lawrance Mc Crank face o interesantă rein- terpretare a acestui izvor, unul dintre cele mai bogate registre de venituri ecleziastice, alcătuit ca răspuns la cererile papale cu privire la taxele necesare pentru organizarea unei noi cruciade. Din analiza autorului apare clară puterea financiară a bisericii din Tarragona care in repetate rinduri, a ajutat coroana în cadrul Reconquistei și sint trase interesante concluzii cu privire la rolul bisericii în viața politică a regatelor spaniole din est, Aragon, Catalonia și Valencia. Stu- diul lui Guevara y Val des, Familia galiciană Castro tn secolul al XlV-lea. însemnări pentru o analiză a participării sale la viața politică a Castiliei (nr. 161, pp. 477 — 511), prin analiza de caz întreprinsă asupra acestei familii contribuie la mai buna Înțelegere a rolului jucat de Galicia în politica generală a Castiliei din acea perioadă. Puterea familiei Castro a crescut în așa măsură în secolul al XlV-lea Incit membrii ei au devenit personaje reprezentative ale aristocrației și au exercitat o influență decisivă în problemele Castiliei. Orice studiu al evenimentelor politice des- fășurate în Castilia acelei vremi nu poate ignora, consideră autorul, numele lui Pedro Fernândez de Castro, numit și „războinicul”, datorită activei sale intervenții în politica și în campaniile militare ale lui Alfonso al X-lea, precum și numele fiului său, Fernando Ruiz, un fidel susținător al lui Pedro I chiar și după ultima infrîngere de la Montiel (1369). Secolului al XVI-lea, unul dintre cete mai interesante din întreaga istoric a Spaniei, îi sint dedicate două studii. în primul dintre ele, intitulat O scrisoare inedită a apostolului Braziliei, Joși de Anchieta, către regele Filip al II-lea (nr. 159, pp. 5—32), Antonio Rumeu de Armas studiază figura acestui misionar prin intermediul unei scrisori adresate de el regelui Spaniei la 7 februarie 1583. Partea cea mai impor- tantă a scrisorii este, după părerea autorului, aceea în care Anchieta își expune concepția cu privire la convertirea la creștinism a băștinașilor și cere ca tratamentul aplicat lor să fie bllnd și uman, deoarece stăpînirea Braziliei ar fi imposibilă fără sprijinul acestora. Cu alte cuvinte Josă de Anchieta este un continuator al ideilor lui Bartolome de Las Casas cu privire la atitudi- nea față de locuitorii Lumii Noi. în cel de-al doilea, Alessandro Farnese ți tratativele de pace anglo-spaniole (1586—1588), (nr. 161, pp. 513—578), Francisco Fernândez Segado face o inte- resantă incursiune în preliminariile politico-diplomatice ale expediției Invincibilei Armade www.dacoromanica.ro 1152 REVISTA REVISTELOR DE ISTORIE Împotriva Angliei din 1588. Tratativele de pace au fost nesincere de la Început. Filip al H-lea căuta să ascundă pregătirile militare pe care le făcea Împotriva Angliei, Încerca să cîștige timp și să inducă In eroare pe englezi. La rîndul ei, Elisabeta I căuta să atingă pe cale pașnică anu- mite obiective pe care nu era sigură că le va realiza prin confruntarea armată, dată fiind superioritatea militară a Spaniei din acel moment. în această situație poziția lui Alessandro Farnese, guvernator al Țărilor de Jos In numele lui Filip al II-lea, a cunoscut modificări importante. Astfel, In 1586 el era adeptul confruntării militare și nu al tratativelor. Puțin mai tîrziu acceptă tratativele cu intenția de a induce în eroare pe englezi, iar în 1588 devine adeptul unor tratative serioase, dîndu-și seama că acțiunea împotriva Angliei nu mai este un secret și că Spania nu posedă forțele suficiente pentru a înfrîngc această țară. Toate celelalte studii cuprinse în tomul pe 1985 se ocupă de problematica secolelor XVIII, XIX și a primelor decenii din secolul nostru. Astfel, Dolores Garcia Canttis în Un studiu de economie urbană in feudalismul tîrziu; breasla argintarilor din Valencia secolului al XVIII-lea (nr. 160, pp. 299—321) se ocupă de structura, organizarea și funcționarea breslei, vizînd însă pfin aceasta mai buna înțelegere a economiei feudale urbane tlrzii și a procesului de trecere spre capitalism. Autoarea scoate în evidență calita- tea de „monopol colectiv” a breslei carc își impune condițiile pe piața locală a orașului, dar și în împrejurimi. După părerea ei producția capitalistă nu a reușit să lichideze rapid reglementările de breaslă care au supraviețuit, deși lîncezînd, o perioadă destul de îndelungată și în cadrul noului sistem dc producție. Juan Bautista Vilar în Proprietățile Ordinului Santiago in timpul dinastiei Burbon — Parma (nr. 159, pp. 59 — 100), analizează evoluția proprietăților acestui Ordin, ca instituție tradițională, într-o perioadă în care sistemul social-economic feudal începe să fie tot mai mult înlocuit cu structuri noi. Considerațiile de ordin general ale autorului se bazează pe analiza de caz a proprietății Caravaca — Cehegin din Murcia, studiată în intervalul 1741 — 1856, care marchează descompunerea și dispariția ei. Un studiu deosebit de interesant este cel al lui Josfe Ramon de Urquijo y Goitia, intitulat Represiuneși disidentă în timpul primului război carlist (nr. 159, pp. 131 — 186), în care sînt anali- zate cauzele apariției și obiectivele poliției carlistc. Concluziile la care ajunge autorul, după o minuțioasă trecere în revistă a celor mai elocvente documente, sînt deosebit dc interesante și de semnificative. Astfel, el arată că poliția carlistă a fost o instituție care a tins să realizeze un control politic în fața pierderii sprijinului popular față de carlism, tot mai evidentă după 1836, si că misiunea represivă și controlul politic erau la fel de importante. De asemenea se consideră că misiunea fundamentală a poliției era, în concepția carlistă, aceea de cordon sanitar ideologic, dar, pe de altă parte, crearea poliției carliste a fost un element generator de tensiuni, mai ales în privința ciocnirii cu instituțiile forale. Manuel Rodîguez Alonso în studiul Espartero și rela- țiile comerciale hispano-britanice, 1840—1843, (nr. 160, pp. 323 — 361), abordează un aspect deo- sebit de important și dc controversat al politicii externe al Spaniei de la mijlocul secolului trecut. Situația economică și financiară foarte dificilă a Spaniei la sfîrșitul primului război carlist l-a determinat pe Espartero să încerce o reformare a sistemului comercial. El și guvernul său au încercat să redreseze situația țării prin intermediul liberalizării comerțului, ceea ce ar fi condus la încheierea unui tratat comercial cu Marea Britanie, susținătoare ferventă, în acea perioadă, a liberului schimb, dar, arată autorul, această politică nu a putut fi pusă în practică datorită puternicei opoziții a burgheziei catalane care își apăra interesele industriale și beneficiile rezultate din importul ilegal de produse manufacturate britanice. Studiul lui Francisco Mărquez Santos, Loja madrilenă „Frăția iberică” tn timpul restaurației (nr. 160, pp. 363—383), se ocupă de evoluția acestei organizații, fondată în 1869 și care a cunoscut cea mai intensă activitate după 1875, anul restaurării Burbonilor pe tronul Spaniei. Autorul arată că membrii ei aparțineau claselor mijlocii, erau anticlcricali și credeau în progres și toleranță. Activitatea ei însă a fost suspendată la sfîrșitul anului 1896, cînd a fost acuzată că favorizează lupta pentru independență din Filipine. Militarii spanioli și Marele război (nr. 161, pp. 579 — 614) de Josș^Maria Garate Cdrdoba, analizează atitudinea armatei spaniole, diferitele puncte de vedere exprimate în rîndu- rile ei, cu privire la primul război mondial. Autorul arată că ministerul de război și guvernul aveau o atitudine binevoitoare, în limitele unei neutralități stricte, față de Franța și mai puțin față de ceilalți membrii ai Antantei, mai ales față dc Anglia. în schimb opinia personală a unei mari părți a corpului ofițeresc dc comandă era favorabilă Germaniei, din cauza admirației pentru armata germană și a antipatiei față de Anglia. Atitudinea francofilă se va consolida însă consi- derabil în 1915, atunci cînd Germania va încerca să revigoreze naționalismul marocan, pani^la- mismul arab în general, și va începe să scufunde nave comerciale spaniole. în fine, ultimul stu- diu al acestui tom, ultim sub aspect cronologic, al perioadei abordate, și nu ca importanță știin- țifică, este cel intitulat îndeplinirea preceptelor religioase la Madrid (1885—1932). O contribu- ție la istoria mentalităților (nr. 159, pp. 101 — 130), semnat de Valeriano Cabezas de Herreray Fernândez. Autorul urmărește felul în care principalele precepte religioase legate de botez, căsă- t orie, înmormîntare, spovedanie și altele continuă să fie respectate la sfîrșitul secolului trecut și www.dacoromamca.ro REVISTA REVISTELOR DE ISTORIE 1153 In primele trei decenii ale secolului nostru In capitala Spaniei, constatlnd că, mai ales tn privința căsătoriei, ele sint din ce în ce mai puțin puternice. De asemenea se observă o prezență mai numeroasă a clerului In zonele locuite de clasele dominante și o scădere a ponderii sale în cartie- rele populare, precum și faptul că principalele momente ale vieții, mai ales în privința claselor sociale sărace, cunosc o semnificativă laicizare, urmare firească a trecerii tot mai evidente a proletariatului pe pozițiile socialismului științific. Cea de-a doua secțiune a tomului intitulată Texte și documente cuprinde Jurnalul unui călător polon anonim, care a vizitat Spania în 1595 și care este publicat de istorica poloneză, Marzenna Adamczyk (nr. 160, pp. 387 — 439). în scurta introducere care însoțește textul Jurna- lului de călătorie editoarea face o sumară trecere în revistă a relațiilor polono-spaniole în secolul a] XVI-lea, arătind că, deși acestea cunosc o importantă dezvoltare, au totuși un caracter con- tradictoriu, polonezii temlndu-se de absolutismul monarhilor spanioli și de intoleranța lor reli- gioasă. în genera], cu mici excepții, imaginea spaniolilor în Polonia secolului al XVI-lea era negativă, lor atribuindu-li-se toate însușirile rele, cu excepția lașității. Relatarea călătorului anonim polonez face parte din acele excepții favorabile Spaniei și este făcută de un om care a călătorit in aproape toată Europa. El este interesat de trăsăturile caracteristice, de particularită- țile atit politice, cit și culturale ale Spaniei. îl interesează istoria, evoluția numelor localităților pe care le vizitează, îl interesează resursele naturale, agricultura, peisajul, clima, meșteșugurile, știința, mai ales centrele de învățămînt superior de la Alcalâ de Henares și Lirida, viața cotidi- ană și caracterul poporului. în privința operelor de artă este interesat aproape numai de valoarea lor materială. Există de asemenea în jurnal fragmente de polemică cu inamicii Spaniei care obiș- nuiau să atribuie spaniolilor toate viciile și defectele posibile. Anonimul este un mare entuziast și admirator al Spaniei și al locuitorilor ei, el laudă pe spanioli și calitățile lor, pe care le dă chiar ca exemplu propriilor săi compatrioți. A treia secțiune a tomului pe 1985, Miscellanea, cuprinde cinci contribuții de dimensiuni destul de reduse, dar valoroase sub aspect științific. Două dintre ele, cea a lui Cuenca Toribio, Testamentul istoriografie al lui Claudio Sănchez Albornoz (nr. 159, pp. 191 — 199), și cca a Iui Vâzquez de Prado, Personalitatea și opera unui mare hispanist. Henri Lapeyre (1910—1984) (nr. 161, pp. 633—640) reprezintă omagii aduse acestor mari personalități ale hispanisticii inter- naționale, dispărute de curind din rindnrile celor vii. Eleazar Gutwirtb în Comerțul hispano- maghrebian și evreii (1391—1444) (nr. 159, pp. 199—205) analizează relațiile comerciale dintre Catalonia și Maghreb prin prisma contribuției pe care au avut-o negustorii evrei, Isabel Burdiel în Relațiile internaționale și revoluția liberală (Note cu privire la relațiile hispano-britanice in timpul revoluției din 1835) (nr. 161, pp. 619—633) abordează problematica relațiilor politice și economice dintre Anglia și Spania în 1835, implicațiile acestor relații asupra sistemului politic general european al vremii, iar Burnett Bolloten în Fondurile războiului civil spaniol de la „Ho- over Inslitution” (nr. 159, pp. 206 — 207) arată că aici se află una dintre cele mai importante colecții de documente din Statele Unite referitoare la războiul civil din Spania, precum și la activitatea mișcării comuniste spaniole din deceniile 3 și 4 ale secolului nostru. Ultima secțiune a tomului, cea de Bibliografie istorică cuprinde recenzii și note asupra a 52 de lucrări recente, spaniole și străine, care se ocupă, în marea lor majoritate, de problemele istoriei Spaniei. Iată cîteva titluri care ni s-au părut mai semnificative: David R. Ringrose, Madrid and the Spanish Economy. 1560 —1850, London, 1983, 405 p. (nr. 159), Ballesteros Beretta, Alfonso X el Sabio, Barcelona, 1984, 1285 p. (nr. 160). Bermejo Cabrero, Esludios sobre la administraciăn central espanola (siglos XVII y XVIII), Madrid, 1982, 255 p. (nr. 161), John J. Tepaske, Herbert S. Klein, The Royal Treasures of the Spanish Empire in America, 3 voi., Durham, 1982 (nr. 160) etc. în ansamblu reluînd aprecierile de la începutul acestei prezentări, putem afirma din nou, cu convingerea că slntem în asentimentul cititorilor, că „Ilispania” este una dintre cele mai valoroase și mai prestigioase reviste dc istorie spaniole contemporane. Ea se remarcă prin tema- tica deosebit de variată pe care o abordează, prin materialul documentar nou pe care-1 aduce la cunoștința cititorilor și prin ideile și interpretările noi pe care le pune în discuție. Toate aces- tea fac ca renumita revistă spaniolă să se înscrie și ca un punct important de referință în cadrul istoriografiei internaționale actuale. Eugen Denize i - c, igfjt www.dacaramanica.ro „REVISTA DE ISTORIE” publică în prima parte studii, note și comunicări originale, de nivel științific superior, din domeniul istoriei vechi, medii, moderne și contemporane a României și universale. In partea a doua a revistei, de infor- mare științifică, sumarul este completat cu rubricile : Probleme ale istoriografiei contemporane, Cronica vieții științifice, Cartea românească și străină de istorie, In care se publică materiale privitoare la manifestări științifice din țară șidinstră- nătate și slnt prezentate cele mai recente lucrări și reviste de specialitate apărute In țară și peste hotare. NOTĂ CĂTRE AUTORI Autorii sint rugați să trimită studiile, notele și comunicările precum și materialele ce se Încadrează In celelalte rubrici, dactilografiate la două rînduri, trimiterile infrapaginate fiind numerotate In continuare. De asemenea, docu- mentele vor fi dactilografiate, iar pentru cele In limbi străine se va anexa tradu- cerea. Ilustrațiile vor fi plasate la sfîrșitul textului. Numele autorilor va fi pre- cedat de inițială, titlurile revistelor citate în bibliografie vor fi prescurtate conform uzanțelor internaționale. Responsabilitatea asupra conținutului materialelor revine în exclusivi- tate autorilor. Manuscrisele nepublicate nu se restituie. Corespondența privind manuscrisele, schimbul de publicații se va trimite pe adresa Comitetului de Redacție, B-dul Aviatorilor nr. 1, București—71247. REVISTE PUBLICATE ÎN EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA • REVISTA DE ISTORIE • REVUE ROUMAINE D’HISTOIRE • STUDII ȘI CERCETĂRI DE ISTORIE VECHE ȘI ARHEOLOGIE • DACIA, REVUE D’ARCHEOLOGIE ET D’HISTOIRE ANCIENNE • REVUE DES ETUDES SUD-EST EUROPEENNES • STUDII ȘI CERCETĂRI DE ISTORIA ARTEI — SERIA ARTA PLASTICĂ — SERIA TEATRU-MUZICĂ-CINEMATOGRAFIE • REVUE ROUMAINE D’HISTOIRE DE L’ART — SfiRIE BEAUX-ARTS - SERIE thEâtre-musique-cinEma www.dacoromanica.ro DIN SUMARUL NUMERELOR VIITOARE Zone saere la geto-daci. Valoarea temporară a informației cartografice. Ștefan cel Mare și războiul otomano-venețian din 1499—1503. Regimul politico-eeonomie al gurilor Dunării în secolul al XV-lea.. Economia țărilor române în secolul al XVII-lea. Izvoare demografice — registrul militar secuiesc din 1635. ȘjBW înființarea consulatelor franceze în țările române și impactul asupra ■ spiritului românesc ț Problemele învățămîutului în parlamentul român. Pe marginea criticii J‘ reformelor școlare a lui Take lonescu. Ecoul unor evenimente istorice românești în presa norvegiană. .. >; Spania în literatura română în epoca modernă — traduceri, reflexe, influențe. Oamenii de știință și viața politică a României. Aspecte ale genezei „noului activism” al popoarelor din Ungaria (1900-1905). România și țările balcanice în perioada 1900 — 1911. Considerații privind soeial-democrația germană 1869—1914. America Latină și primul război mondial. Relațiile culturale dintre România și Marea Britanie (1929—1939). Aspecte ale procesului de creare a Frontului Național Unit Anti-japonez al poporului chinez. Contribuția Biroului pentru servicii strategice al S.U.A. la victoria Națiunilor unite. Propunerea României privind încheierea unui' tratat de securitate colectivă în sud-estul european postbelic. Semnificații politice. Evoluția statului român în etapa edificării societății socialiste multilateral dezvoltate 1965 — 1986. I. P» Informația c. 1549 RM ISSO 5G7 - 630 WWW. ca.ro Lei 15