ACADEMIA DE ȘTIINȚE SOCIALE ȘI POLITICE A REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA DIN SUMAR- ISTORII ROMÂNIEI UNIREA PRINCIPATELOR, EDIFICAREA STATULUI MODERN ÎN PER- SPECTIVA DEZVOLTĂRII NAȚIUNII ROMÂNE (1856 -1866) (1) GRIGORE CHIR IȚĂ A. UBICINI ȘI CAUZA UNIRII PRINCIPATELOR NICOLAE ISAR PARLAMENTUL ROMÂN SI PREGĂTIREA MARII UNIRI CONSTANTIN PARASCHIV " DIN LUPTA PENTRU UNITATEA ROMÂNILOR ALEXANDRU F. DINU ISTORIE UNIVERSALĂ CONFLICTUL PENTRU SUCCESIUNEA LA TRONUL AUSTRIEI (1741- , 1748). IMPLICAȚII DIPLOMATICE ȘI MILITARE MIHAI MANEA DOCUMENTAR UN PROIECT ENGLEZ DE ORGANIZARE A PRINCIPATELOR DIN TIMPUL CONFERINȚEI DE LA PARIS (1858) r VALERIU STAN : ASPECTE ALE LUPTEI JURIDICO-POLITICE PENTRU UNIRE. (II) : JURĂMINTELE DE ÎNSCĂUNARE ALE DOMNITORULUI ALEXANDRU IOAN CUZA BARBU B. BERCEANU ._____, CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE CARTEA ROMÂNEASCĂ 1-| si STRĂINĂ DE ISTORIE TOMUL 40 1987 IANUARIE edi Wtift REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA ACADEMIA DE ȘTIINȚE SOCIALE ȘI POLITICE A REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA SECȚIA DE ISTORIE ȘI ARHEOLOGIE COMITETUL DE REDACȚIE ȘTEFAN ȘTEFĂNESCU (redactor șef), ION APOSTOL (redactor șef adjunct); NICHITA ADĂNILOAIE, LUDOVIC DEMfiNY, GHEORGHE I. IONIȚĂ, VASILE LIVEANU, AUREL LOGHIN, DAMASCHIN MIOC, ȘTEFAN OLTEANU, POMPILIU TEODOR (membri). Prețul unui abonament este de 180 lei. In tară abonamentele se primesc la oficiile poștale și difuzorii de presă din Întreprinderi și Instituții. Cititorii din străinătate se pot abona adreslndu-se la ROMPRES- FILATELIA Departamentul Export-Import-presă P.O. Box 12 — 201. Telex 10376 prsfi r — București, Calea Grivitei nr. 64—66. Manuscrisele, cărțile și revistele pentru schimb precum și orice corespondență se vor trimite pe adresa Comitetului de redacție al revistei „REVISTA DE ISTORIE”. Apare de 12 ori pe an. 71247— București, tel. 50.72.41. E TOM 40, NR. 1 ianuarie 1987 ISTORIA ROMÂNIEI CRIGORE CHIRIȚĂ, Unirea Principatelor, edificarea statului modern in perspectiva dezvoltării națiunii române (1856 — 1866) (1)............................ 5 NICOLAE ISAR, A. Ubicini și cauza Unirii Principatelor ...................... 23 * CONSTANTIN PARASCHIV, Parlamentul român și pregătirea Marii Uniri .... 38 ALEXANDRU F. DINU, Din lupta pentru unitatea românilor....................... 50 ISTORIE UNIVERSALĂ MIHAI MANEA, Conflictul pentru succesiunea la tronul Austriei (1741 — 1748). Impli- cații diplomatice și militare ............................................... 60 DOCUMENTAR VALERIU STAN, Un proiect englez de organizare a Principatelor din timpul Con- ferinței de la Paris (1858)..................................................................... 75 BARBU B. BERCEANU. Aspecte ale luptei juridico-politice pentru Unire (II) Jurămintele de înscăunare ale domnitorului Alexandru loan Cuza.................................. 84 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE „Zilele academice istorice” consacrate Împlinirii a 125 de ani de la întemeierea ASTREI (loan Florea) ; Sesiunea de comunicări științifice „Marina in istoria multimilenară a poporului român. Tradiție, continuitate și dezvoltare” (Carmen Atanasiu) ; Cea de-a XV-a sesiune a Cercului de studii pentru istoria relațiilor culturale din centrul și răsăritul Europei (Dan Berindei)................................................ 89 CARTEA ROMÂNEASCĂ ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE ARTHUR BALIGOT DE BEYNE, Corespondență cu Alexandru loan Cuza și Costache Negri, Studiu introductiv, selectarea și traducerea textelor, note, comentarii și in- dice de Emil Boldan, Edit. Junimea, Iași, 1986, XXXVI-f-403 p.Ț-il. (Dan Berindei) 93 KEITH HITCHINS, The Idea of Nation. The Bomanians of T ransyluania, 1691—1849, Edit. științifică și enciclopedică, J3ucureșțL 1985j 221 p. ( Teodor Popescu) ... 94 www.dacoromanica.ro i VALERIU VELIMAN, Relafiile romiîno-otomane (1711— 1821). Documente turcești, Direcția Generală a Arhivelor Statului din R.S. România, București, 1984, 795 p. + 30 foto- copii (Viorel Panaite) ........................... 97 IIARALD IIEPPNER, Osterreich und die Donaufiirstentiîmer 1774—1812. Ein Beitrag zur habsburgischen Sildosteuropapolilik, Graz, 1984, VII -|- 240 p. (Louis Roman) . . 99 JOSE CARLOS CLEMENTE, Bases documentales dcl carlismo y de las guerras civiles de los siglos XIX y XX, tomo I (Desde los origenes hasta Carlos V), 365 p. ; tomo II (Desde Carlos VI hasta Carlos VII), Servicio Historico Militar, Madrid, 1985, 330 p, (Eugen Denize)................................................. 103 GIACOMO BASCAPlS, MARCELLO DEL PIAZZO, in colaborare cu Luigi Borgia, Insegne e Simboli; Araldica pubblica e privata medievale e moderna, Introducere de Francesco Pericoli Ridolfini, Roma, 1983, 1064 p. cu il. (Ileana Cazan Xeagu).. 105- www.dacoromanica.ro 2 TOME 40, N° 1 janvier 1987 L’HISTOIRE DE ROUMANIE CRIGORE CHIRIȚĂ, L’Union des Principautes, l’edification de l’Etat moderne dans la perspective du developpement de la nation roumaine (1856—1866) (I)........ 5 NICOLAE ISAR, A. Ubicini et la cause de l’Union des Principautâs . ........... 23 ★ CONSTANTIN PARASCHIV, Le Parlement roumain et la preparation de la Grande Union ................................................................... 38 ALEXANDRU F. DINU, Aspects de Ia lutte pour l’unitâ des Roumains ............. 50 HISTOIRE LTXTVERSELLE MIHAI MANEA, Le conflit pour la succession au trfine de l’Autriche (1741 — 1748). Implications diplomatiques et militaires.................... 60 DOCUMEXTAIRE VALERIU STAN, Un projet anglais d’organisation des Principautâs au temps de la Con- ference de Paris (1858) ........................................... 75 BARBU B. BERCEANU, Aspects de la lutte juridico-politique pour l’Union. (II) Les ser- ments d’instauration au trone du prince Alexandru loan Cuza................... 84 CHRONIQUE. DE LA VIE SCIENTIFIQUE „Les jours academiques liistoriques” consacrees au 125e anniversaire de la constitution de l’ASTRA (loan Florea) ; La session de Communications scientifiques „Marine dans l’histoire multimillânaire du peuple roumain. Tradition, continuite et develop- pement” (Carmen Atanasiu); La XVe session du Cercle d’âtudes pour l’histoire des rapports culturels du centre et de l’est de l’Europe (Dan Berindei) .... 89 LE LIVRE ROUMAIN ET fiTRANGER D’HISTOIRE ARTHUR BALIGOT DE BEYNE, Corespondentă cu Alexandru loan Cuza și Costache Negri (La correspondance d’Alexandru loan Cuza et de Costake Negri), Etude introductive, sâlection et traduction des textes, notes, commentaires et index .d’Emil Boldan, Edit. p. + il. (Dan Berindei) 93 3 KE1T11 I1ITCHINS, The Idea of Nalion. The Romanians of Transylvania, 1691—1849, Edit. științifică și enciclopedică, București, 1985, 221 p. (2'eodor Popescu) ... 94 VALERIU VEL IMAN, Relațiile romăno-otomane (1711—1821). Documente turcești (Les rcla- tions roumano-ottomanes, 1711 — 1821. Documcnts turcs), Direction G6n6rale des Archives dc l’Etat dc la R.S. de Roumanie, București, 1984, 795 p. -f- 30 photo- copies (Viorel Panaite) ..................................................................... 97 HARALD IIEPPNER, Osterreich und die Donaufiirstcntumer 1774—1812. Ein Bcitrag zur habsburgischen Siidosteuropapolitik, Graz, 1984, VII + 240 p. (Louis Roman) 99 JOSS CABLOS CLEMENTE, Bases documentales del carlismo y de las guerras civiles de los siglos XIX y XX, tomo I (Desde los orlgenes hasta Carlos V), 365 p. ; tomo II (Desde Carlos VI hasla Carlos VII), Servicio Historico Militar, Madrid, 1985, 330 p. (Eugen Denize) ............................................................................ 103- GIACOMO BASCAPIi, MARCELLO DEL PIAZZO, en collaboration avec Luigi Borgia, In- segne e Simboli; Araldica pubblica e privata medievale e moderna, Introduclion de Francesco Pericoli Ridolfini, Rome, 1983, 1064 p. cu il. (Ileana Cazan Neaga) .... 10» www.dacoromanica.ro ISTORIA ROMÂNIEI UNIREA PRINCIPATELOR, EDIFICAREA STATULUI MODERN ÎN PERSPECTIVA DEZVOLTĂRII NAȚIUNII ROMÂNE (1856- 1866) (I) GRIGORE CHIRIȚĂ Unirea Principatelor constituie, făiă îndoială, cel mai important eve- niment din întreg secolul al XlX-lea românesc. Aprecierea aceasta atît de categorică nu ar trebui să surprindă, fiindcă astăzi toți istoricii sînt de acord că Unirea din 1859 a deschis nu numai calea și a împlinit (în bună măsură) tendințe istorice seculare, aspiiații ardente de făurire a uni- tății statale a românilor, dar a constituit totodată premisa, etapa nece- sară dobîndirii independenței statului român la 1877 și a desăvîrșirii sale prin marea Unire de la 1918. Cu marea lui putere de pătrundere a realităților și cu neasemuita forță de a le reda esența, M. Kogălniceanu spunea, în 1873, la înmormîntarea lui Cuza Vodă, că acesta, prin actele sale, „a făcut un stat, o societate, alta decît aceea ce i s-a fost dat”1, punînd în evidență în acest fel faptul capital al creării în timpul domniei acestuia a unui stat nou, modem, cu o organizare pe baze noi a tuturor resorturilor sale, înte- meiat deopotrivă pe voința, dar și pe interesele tuturor românilor, indi- ferent de partea din vatra străbună pe care viețuiau. Mai mult chiar, se poate spune că Unirea Principatelor constituie uh moment de cea mai mare însemnătate în istoria de două ori milenară a poporului român, marcînd trecerea de la starea de agregare pluristatală în care, timp de mai multe secole, acesta a viețuit și s-a manifestat (Țara Românească, Moldova, Transilvania), la edificarea în două etape a unui stat cu o structură unitară perfect închegată care, începînd din 1859, a constituit cadrul național-statal prin intermediul căruia s-a afirmat și s-a dezvoltat continuu, pînă astăzi, națiunea română. Acest mod de aboidare a problemei apare cu atît mai întemeiat, dacă se are în vedere că vitalitatea unui popor, capacitatea lui creatoare de istorie, de cultură și civilizație, cu trăsături specifice și contribuții originale, se exprimă sintetic în modul cel mai complet pe tărîmul creației statale. Or, din această perspectivă, rolul și locul Unirii Principatelor, al creării României moderne în deceniul 1856—1866 este esențial sub dublu aspect: pe de o parte, pentru că printr-o acțiune energică și un efort uriaș a schimbat cursul dezvoltării istorice de pînă atunci, smulgînd poporul român din făgașul autocratismului oriental și reorganizîndu-i cadrele vieții pe structuri burghezo-democratice după modelul Europei occidentale, iar, pe de altă parte, pentru că națiunea română, devenită tocmai în acele momente o forță considerabilă, a acționat viguros și unitar, apărînd integritatea vetrei străbune, putința dezvoltării ei libere în această parte a Europei. De aceea, pe bună dreptate în Progra- mul Partidului Comunist Român se subliniază că „Unirea Munteniei cu Moldova sub domnia luminoasă a lui Alexandru loan Cuza ”a marcat „in- trarea țării noastre în noua etapă a evoluției ei capitaliste, a ridicat pe o v www.oacdromamca.ro p 1 5 treaptă superioară lupta de eliberare națională, mișcarea revoluționară a maselor muncitoare pentru drepturi și libertăți sociale” 2. Privite în această largă perspectivă, faptele și evenimentele istorice survenite la mijlocul secolului al XlX-lea, cînd națiunea română căuta să se formeze după modelul occidental ca națiune-stat, înglobînd prin urmare întregul neam românesc prin anularea frontierelor care-1 despărțeau, dobîndesc semnificații cu totul aparte. într-adevăr, în acea epocă —după cum se afirmă cu îndreptățire într-o lucrare consacrată națiunii române— înfăptuirea statului național a reprezentat corolarul, consecința firească a procesului de formare și de afirmare a națiunii. La rîndul său, „statul a încununat mișcarea națională și a devenit expresia cea mai vie a închegării națiunii” 3. în limitele acestui proces bivalent statul a devenit, așadar, ceea ce trebuia să fie de drept și de fapt și anume cadrul politic natural și necesar care „a imprimat un ritm accelerat procesului de dezvoltare a națiunii”, în sensul că Principatele „au polarizat mereu energiile, au între- ținut credința în înfăptuirea năzuințelor generale românești, și, mai mult, au oferit condițiile desfășurării unei activități continue pe linia întăririi coeziunii naționale.”4. în condițiile concret-istorice de la jumătatea secolului trecut, deși obiectivul imediat al românilor din Principate era unirea lor într-un singur stat, spre a dobîndi apoi neatîrnarea politică , iar a celor din Transilvania asigurarea ființei lor etnice, naționale, totuși idealul strîngerii lor laolaltă sub deviza emblematică a daco-românismului era mereu prezent în cugetele și, într-o formă sau alta, în faptele tuturor. Existența acestui ideal o găsim exprimată, între alții, de poetul Vasile Alecsandri care, printr-un expresiv gest simbolic, introducînd „Hora Unirii” între cîntecele populare reeditate în 1866 arăta — într-o notă explicativă ce însoțea această creație a sa — că „e cîntată în toate unghiurile pămîntului românesc și a ajuns a fi chiar Marseileza unirei românilor” 5. în lumina acestor idei generale și pe temeiul coordonatelor național- istorice concrete din deceniile VI—VII ale secolului trecut, ne propunem să înfățișăm modul cum au fost gîndite și concepute structura, funcțiile și rolul statului național român, cum s-a acționat pentru ca acesta — conso- lidîndu-se și întărindu-se necontenit — să-și împlinească misiunea de a propulsa societatea românească pe căile progresului, ale civilizației modeme, în fine, cum a devenit acesta centrul polarizator de inițiative și fapte româ- nești, apărătorul legitim al tuturor românilor de pe teritoriile aflate sub stă- pîniri străine. Lăsînd la o parte fapte și evenimente bine cunoscute din cercetările anterioare, vom reține din literatura istorică și cu deosebire vom reproduce pentru prima dată din publicații periodice românești, din alte surse documentare inedite ori puțin cunoscute o sumă de informații, apre- cieri și comentarii care Să reflecte atît adevărul că Unirea Principatelor, edificarea statului național a fost opera românilor înșiși și nu o creație arti- ficială a diplomației europene, cît și măsura, modul și felul cum acesta a contribuit la dezvoltarea națiunii, la împlinirea menirii sale istorice. Pen- tru că, indiscutabil, deși între națiune și stat național nu se poate pune semnul egalității, există totuși între acestea o legătură organică, indisolu- bilă : prin mii de canale națiunea creează statul, îi aduce vigoarea factorilor materiali și spirituali aflați în plină ascensiune, simțămintele ei puternice, în timp ce statul, prin structura, funcționalitatea și rostul său, contribuie la dezvoltarea sub toate raporturile a națiunii, dîndu-i un cadru de mani- festare și asigurîndu-i o 6 1. UNIREA PRINCIPATELOR-OPERĂ ENERGICĂ A NAȚIUNII ROMÂNE Marea generație care a făcut revoluția de la 1848, a înfăptuit Unirea și va cuceri independența tînărului stat național desprinsese din evoluția desfășurărilor istorice petrecute pe teritoriul patriei și în imediata ei veci- nătate concluzia că poziția geografică și timpul cereau imperios „sau să fim o națiune sau să perim ca națiune” 6. Era o apreciere lucidă, întru nimic exagerată, menită a îndemna la luptă pentru preservarea ființei naționale. încă de prin anii 1840 se ajunsese la formularea în linii generale a programului național integral, în sensul unirii într-un singur stat național a tuturor românilor, a reunirii teritoriilor străvechi românești; totuși, acțiunea pentru transpunerea lui în practică a întîmpinat mari dificultăți nu atît din cauza împotrivirii boierimii reacționare care căuta să-și mențină imensele beneficii obținute de pe urma privilegiilor feudale, cît, mai ales, din partea celor trei imperii învecinate: otoman, țarist și habsburgic care, deținînd părți ale pămîntului românesc, se opuneau cu înverșunare emanci- pării lor. Acest lucru a ieșit la iveală cu o deosebită forță în timpul revo- luției de la 1848 cînd cele trei imperii reacționare — unite prin același interes : asuprirea românilor — au intervenit prompt cu brutalitatea cunoscută spre a le înăbuși aspirațiile naționale și a înlătura tendințele de înnoiri modernizatoare, apărîndu-și în acest fel însăși temeliile existenței lor multinaționale. Din situația extrem de grea în care se afla, oamenii politici de orientare liberală considerau că poporul nostru nu putea scăpa de ocupația străină și nici înfăptui unitatea sa statală decît printr-o ridicare generală la luptă în contextul izbucnirii unei revoluții europene, menită a contribui la subminarea atotputerniciei Eusiei, Austriei și Turciei asupra popoarelor din această parte a Europei. Dar, după cîțiva ani de febrilă activitate și exagerat optimism, s-au năruit speranțele puse în izbucnirea revoluției europene. în condițiile obturării perspectivelor revoluției și, implicit, ale consolidării monarhiilor reacționare, românii trebuiau să-și amine înfăptuirea planurilor lor unio- niste pentru un răstimp ce părea îndepărtat. în realitate, condițiile unei relansări viguroase a dacoromânismului s-au ivit mai repede și într-o formă mai completă decît se putea anticipa. Ele au fost create prin izbucnirea războiului Crimeii cînd Eusia a fost învinsă de coaliția franco-engleză, Poarta și-a dezvăluit public marile slăbiciuni iar Austria — rămasă în afara conflictului — a fost oarecum izolată. în atari împrejurări, eliminată fiind amenințarea de temut a țarismului, considerat pe bună dreptate a fi jandarmul popoarelor, se deschideau dintr-o dată perspective extrem de favorabile pentru emanciparea românilor din Muntenia și Moldova. Mai mult chiar, urmărind să apere Poarta de eventuale atacuri ale Eusiei, marile puteri occidentale au căutat s-o îndepărteze de la Dunăre, punînd totodată țara noastră în situația de a constitui o barieră împotriva tendin- țelor expansioniste țariste. Problema reorganizării Principatelor, a garan- tării existenței lor a căpătat astfel o însemnătate europeană, intrînd în dezbaterile conferințelor internaționale de la Viena și Constantinopol. Dîndu-și seama că, în noile împrejurări, trebuiau să acționeze prompt și pe toate căile, conducătorii revoluției de la 1848 aflați în emigrație, în conlucrare-cu cei din țară, abandonînd în bună măsură planurile și metodele revoluționare, au desfășurat o susținută propagandă (prin memorii, broșuri, articole etc.) axată pe stat român la Dunăre care, prin întinderea și forța sa, să fie un ‘'obstacol între cele “trei imperii înconjurătoare. în toată această activitate ei s-au referit nu odată la tota- litatea teritoriilor românești, la numărul și răspîndirea poporului român, la aspirațiile lui naționăle 7, insă, prudenți și realiști, au pus pe prim plan doar Unirea Principatelor care avea mari șanse de reușită. în gîndirea politică românească de la jumătatea secolului al XlX-lea problema înfăp- tuirii integrale a statului național unitar a tuturor românilor a căpătat în felul acesta o seriere în timp, acțiunile practice pentru constituirea unei entități național-statale vizînd numai provinciile aflate sub suzeranitatea Porții, fără a fi însă abandonat idealul desăvîrșirii unității naționale, ci trecut doar vremelnic în umbră. în epoca congresului de la Paris, care a pus capăt războiului Crimeii, pentru întîia oară s-a înfruntat, într-o formă incipientă, teza dreptului popoarelor omogene, cu tradiții istorice, de a se constitui în state naționale potrivit principiului naționalităților (susținută de Napoleon al III-lea) și cea a drepturilor considerate imprescriptibile ale suveranilor, a legitimi- tății moștenirii istorice a acestora, apărată cu îndîrjire mai ales de Francisc losif. încheierile acestei dezbateri s-au regăsit, într-o anume formă, în tratatul din 18/30 martie 1856, care, reconfirmînd statutul internațional autonom al Principatelor și înlocuind protectoratul țarist cu garanția colectivă a marilor puteri, a lăsat nesoluționată și , prin aceasta, deschisă problema Unirii lor într-un singur stat8, românii din ambele Principate urmînd a se pronunța asupra viitorului lor prin intermediul unor Adunări reprezentativ-consultative. în perioada care a urmat s-a dezvoltat o intensă activitate politică atît in privința organizării luptei pentru Unite cît și a dezbaterii bazelor pe care trebuia constituit statul național, a elaborării și redactării unei platforme — program care, întrunind adeziunea tuturor românilor, urma a ti supusă aprobării Adunărilor adhoc. Ideia dominantă care însuflețea toate spiritele și căreia îi erau subordonate toate eforturile era aceea a Unii ii Principatelor, a punerii bazelor unei patrii libere și puternice, res- pectat3 de toate statele și îndeosebi de vecini, o patrie care — cum se scria într-un periodic în iunie 1857 — „să știe și să poată a se apăra și a meige înainte prin însăși puteiile fei” 9. Avînd în vedere acest imens efort colectiv, se poate Spune că piogramul unionist — în centrul căruia stătea principiul Unirii — nu eia (cum observase cu justețe reprezentantul Franței în Comisia europeană, baronul Talleyrand-Perigord) opera unei persoane, ci Un elaborat al tuturor patrioților, fiind expresia unei necesități ajunse la momentul împlinirilor, cînd, intr-adevăr, „Unirea a devenit simbolul regenerării naționale” 10. Preocupările plivind înfăptuirea Unirii erau indi- solubil corelate cu grija pentru soarta întregii națiuni române, un călător străin, V. Doze, aflat în acele vremi prin Moldova, încredințîndu-ne că auzise spunîndu-se la Galați și la Iași : „De ce să nu reconstituim vechea Dacie supt numele de România? Oare Ardealul, Banatul, Bucovina, Basa- rabii nu au format odată vechea patrie a părinților noștri ?” u. Chiar dacă nu există, deocamdată, dovezi în sprijinul afirmației din raportul de la 21 mai (st. n.) 1857 pe caie E. Targione, ministru plenipotențiar al Rega- tului celor doua S.cilii la Constantinopol, l-a înaintat superiorilor săi:” ... dacă Principatele ar constitui un singur stat, cinci milioane de locuitori din Transilvania, Banat și Bucovina, de oiigine română, ar dori cu certitu- dine să se alăture acestui stat” 12, cert rămine faptul că problema creerii, dezvoltării și întăririi edifițțriț^ț^] fi.-'.TtfC Ai ii f Unirii Principatelor 8 a preocupat permanent pe fruntașii politici români18. Printre aceștia s-a remarcat cu deosebire liderul liber al-radical Ion C. Brătianu care în arti- colul Naționalitatea din noiembrie 1857 apărut în coloanele „Românului”, considerînd că „o nație este o individualitate care are dreptul de a exista prin ea însăși”, îndemna pe români să înțeleagă că „d-a trăi ca nație este cea dintâi condiție de prosperitate și de libertate a i nui popul” iar a apăra naționalitatea „estenu numai un drept ci o datorie sântă”.14 Adept al teoriei organiciste despre geneza și menirea națiunilor, Ion C. Brătianu a prilejuit contemporanilor reflecții pe marginea rostului pe care trebuia să-l aibă națiunea română privită ca un organism viu, unitar, în momentul cînd aceasta.tocmai căuta să-și strîngă la un loc rpsurșele prin intermediul sta- tului național în curs de edificare. Adoptarea în octombrie 1857 de către ambele Adunări ad hoc a pro- gramului unionist identic în conținut a avut o mare însemnătate. Funda- ment în d dorința de unire a Principatelor ca veche și statornică năzuință a românilor, programul a indicat, în același timp, bazele constituționale moderne de factură occidentală pe car e trebuia să se edifice noul stat, precum și reformele înnoitoare ce trebuiau a-i fi încorporate pentru ca societatea românească, reorganizată din temelii, să rupă cu vechile forme de orga- nizare și să pășească pe căile civilizației moderne. Dar, după cum se știe, conferința de la Paris din vara anului 1858, convocată pentru a examina dorințele românilor și a decide asupra bazelor reorganizării Principatelor, prin Convenția încheiată la 7/19 august 1858, a înlăturat Unirea Moldovei și â Țării Românești sub un principe străin, stabilind un fel de unire sim- bolică între cele două țări, acestea urmînd a avea în fapt o existență sepa- rată prin Domnul, guvernul și Adunarea sa. în atari condiții, fruntașii politici români, aparținînd cu deosebire liberalilor, trecînd peste decepțiile și nemulțumirile pricinuite de hotărîrile Puterilor garante, au acționat cu vigoare și perseverență încă din toamna anului 1858 pentru împlinirea aspi- rațiilor populare de unire avînd permanent în vedere principiul că „o națiune n-are trebuință de nimeni spre a exista ; ea nu datorează socotelă decît sieși” 16. Semnificativ pentru înțelegerea fondului gîndirii lor politice și pentru descifrarea sensului acțiunilor practice preconizate erau apelurile și îndem- nurile publice adresate tuturor fiilor patriei. Așa, de pildă, Ion C. Brătianu, analizînd într-un amplu articol situația creată țării prin Convenția de la Paris, scria că, pornind de la „izvoarele vieții naționale din care noi sorbim astăzi cu atîta sete”, națiunea română trebuia „să pășească înainte pe calea ce i se deschide fără a se mai îngriji de spinii ce i s-ar fi semănat pe dînsa” 18. La rîndul său, C. A. Rosetti aprecia și el că „întîia și de căpetenia chestie este să ne asigurăm existența națională” 17. în toamna anului 1858, odată cu deschiderea campaniei electorale pentru constituirea Adunărilor elective, s-a accentuat preocuparea spre înfăptuirea dezideratelor naționale, scoțîndu-se în evidență legăturile inse- parabile dintre locuitorii ambelor provincii, nevoia imperioasă a solidari- tății lor naționale. Astfel, periodicul bucureștean „Românul”, comentînd însemnătatea reintroducerii libertății presei în Moldova de către căimă- cămie sublinia că „interesele noastre s-au legat atît de mult cu ale lor încît răul' sau binele este comun pentru amîndouă Principatele. Pînă acum — continua C. A Rosetti — Principatele erau două surori care trăiau despăr- țite fiecare în casa ei; astăzi locuiesc în apartamente psebite însă tn aceeași casă și prin urm^ț^i^^^^j^^pde tntr-unul din aceste 9 apartamente arde toată casa’1’18. Aceiași ideie se regăsea și în profesiunea de credință a Partidei naționale din Țara Românească din noiembrie 1858 unde se arată că de modul cum va fi compusă Adunarea electivă depin^ deau destinele României, deoarece stipulațiile Convenției „fac din Princi-» pate doi stîlpi ai aceluiași edificiu și ne fiind amîndoi întru toate identic', e lipiciul va sta strîmb ; slăbind unul dintr-înșii, edificiul întreg se va surpa” ; d£ âceea, de structura Adunării depinde dacă „avem dar să trăim de pro- pria noastră viăță, să fim români sau să perim cu totul ca nația” 19. Pe calea renașterii României un loc esențial l-a avut momentul ianuarie 1859 cînd col. Al. I. Cuza a fost ales mai întîi domn al Moldovei iar, apoi, și al Țării Românești, devenind, în acest fel, domnitorul Principatelor Unite Române, s-au , altfel spus, primul domnitor și adevăratul întemeie- tor al României moderne. Din cronica acelor fapte și evenirpente înfăp- tuite cu înfrigurare și entuziasm, la flacăra unui viu și înălțător patriotism, cînd interesele particulare și de grup s-au contopit în mareleinteres general al națiunii, se desprinde cu claritate adevărul că Unirea Principatelor era rezultatul acțiunii energice a întregului popor. Pentru prima dată după mai multe secole, românii și-au putut alege un domn fără nici o înrîurire din afară, din proprie inițiativă și cu propriile mijloace. Mai mult chiar, în mințile moldovenilor și muntenilor era adînc și pe drept înrădăcinată convingerea că de acea dată nu era vorba de alegerea unui om, ci de trium- ful unui principiu, al ideii de unire, de biruința năzuinței de unitate națio- nal-statală pentru împlinirea căreia lucraseră generații de-a rîndul. Se cunosc împrejurările în care la 5/17 ianuarie Adunarea electivă a Moldovei a al°s cu unanimitatea voturilor celor prezenți domnpe Al. I. Cuza, opțiune care a declanșat in toată Moldova un val de entuziasm. Merită a fi reținut că această alegere a avut un prompt și amplu ecou și în Țara Româ- nească, alegerea lui Cuza — întărind pozițiile partidului unionist—fiind considerată de moldoveanul G. Sion stabilit în București drept „triumful vocei naționale” 20. Bucuria celor din Țara Românească la aflarea știrii despre alegerea de la Iași era — după cum se consemna în „Naționalul” — „fără margeni” pentru că Al I. Cuza „este un sincer amic al Unirii” 21. Fără a insista asupra modului cum s-a ajuns la a doua alegere a lui Cuza Vodă ca domn al Țării Românești (despre care s-au publicat nume- roase materiale), am dori să înfățișăm doar cîteva considerații și mărturii despre marile semnificații naționale ale acestui moment de răscruce din destinele poporului nostru. Unindu-se asupra principiului unirii spre _,,a scăpa țara de la o catastrofă” 22, Adunarea electivă din București —> sub presiunea zecilor de mij de orășeni, a țăranilor aduși de prin împrejurimile Capitalei — „a coronat în Măria Ța nu un individ, ci marile principiu de viață al naționalității noastre”,23 cum spusese atît de nimerit C.A. Rosetti cînd la 29 ianuarie/10 febrarie 1859 îl felicitase pe Cuza Vodă în numele Adunării din București. Deoarece Adunarea din Iași numise pe Domnul Moldovei iar Unirea nu se mai putea face sub un principe străin, „alesul Moldovei trebuia să fie ș-alesul nostru. Această necesitate fu atît de învederată încît deveni voință națională, ș-atunci toate partidele se închinaseră ei ș-o decretară” 24. Alegerea de la 24 ianuarie în persoana lui Al. I. Cuza considerată de D. Bblintineanu a fi „simbolul naționalității și al libertăților românilor” 25 a fost, așadar, — după cum remarca Ion Ghica în 1861 „un act îndrăzneț ..., o cutezaie de acelea care reco- mandă o națiune și-/ dă dreptul de a fi ”j26. La aflarea rezultatului votului din 24 ianuarie valul de entuziasm, a cuprins spontan întreagw^BWiă^1ftc0fflHianiica..tttnd — cum se scria ân 10 „Steaoa Dunării” — „mai presus de puterea noastră de a-1 descrie. De la capitală pînă la cele mai mici sate, veselia este generală. To&tățrra este în serbare” 27. Cauzele acelei bucurii nestăvilite erau găsite de același periodic în faptul că „rostul nației s-a împlinit” în semul că „Româria autonomă și nedespărțită nu mai este un vis ; astăzi ea și-a luat ființa, s-a întrupat cu desăvîrșire” 28. La fel vedeau lucrurile și acei străini amici ai românilor care contribuiseră în decursul anilor la susținerea cauzei românești : într-un articol apărut în „Des D6bats”, Saint-Marc Girat din aprecia că Unirea „e făcută cum trebuie să se facă ca să fie solidă, adică nu prin diplomație, nu în afară din România, ci printr-o faptă liberă și spontană a moldo- românilor” 29. Adevăratele scmificații ale evenimentelor din ianuarie 18;" 9 au reieșit încă o dată și din discursul rostit la 14/26 februarie 1859 în Adunarea Deputaților de la București de M. Kogălniceanu în numele deputaților Adunării Moldovei. El vedea în votul de la 24 ianuarie „o sublimă protes- tație în contra hotărîrii acelora care au vrut să ție despărțite două ramnre ale aceluiași copac, două fiice ale aceleiași mume”. Adunarea din București, prin votul său, n-a luat numai Domnul Moldovei, ci întreaga Moldovă ce „de azi înainte face parte din România” și care „vă va urma oriunde o a eți duce, pentru apărarea autonomiei și pentru dezvoltarea naționalității noastre”. Subliniind faptul că în Moldova nu s-a cruțat nimic pentru înfăptuirea Dnirii, M. Kogălniceanu conchidea că în provincia de peste Milcov Unirea era, mai înainte de toate, o chestiune ..de ,'udecată și de logică”, pentru că ea nu se putea apăra singură ”nici în contra năvălirilor, nici chiar în contra înrîuririlor străine 30. Domnitorul însăși privea ridicarea sa neașteptată în scaunul domniei ambelor Principate ca expresia cea mai fidelă și completă a sentimentului național întruchipat în idealul Unirii. Tocmai de aceea, deplin conștient de semnificațiile și însemnătatea misiunii ce-i fusese încredințată, arăta limpede în nota adresată la 25 ianuarie/6 februarie Puterilor garante că dubla sa alegere avea „o semnificare îndestul de vederatăpentru toți, adică unirea completă a Principatelor, pe care nația română a voit a o întemeia”31. Iar cîteva zile mai tîrziu, la 29 ianuarie /IO februarie, cînd la Iași a primit felicitările deputațiunii Adunării elective a Țării Românești el spunea aceste cuvinte izvorîte din adîncul patriotismului său : „în ochii mei, actul ce l-ați săvîrșit ... este triumful unui principiu mîntuitor ce viază cu tărie în inimile românilor — principiul frăției românești. El ne-a scăpat de perzare în trecut, el ne reînvie în timpul de față, el ne va duce la bine și la mărire în viitor” 32 Aceste idei se vor regăsi și în jurămîntul depus la urcarea pe tronurile Moldovei și al Țării Românești, cînd — înlăturînd Regulamentul Organic ce conținea formula consacrată pentru asemenea ceremonii — se angajase să păzească „drepturile și interesele Principatelor- Unite”, să privegheze „la respectarea legilor pentru toți și în toate” și să nu aibă înaintea ochilor decît „binele și fericirea nației române” 33. Era în acest jurămînt, atît de diferit de cel înscris în legea țării în ființă, nu numai un semn al noilor realități politice înfăptuite printr-un îndrăzneț și decisiv fapt împlinit de către românii înșiși, ci și o manifestare concludentă a spiritului național care-i însuflețea. Pentru că, fără îndoială — cum sub- linia cu îndreptățire N. lorga — Cuza Vodă și-a dat seama încă din primele momente că în persoana sa „se încorporează nația, cu nevoile ei cele mai adinei și aspirările ei cel^q^î^ț^J^tfrffafmica rn ii Deosebit de puternic a fost ecoul evenimentelor din ianuarie 1859 în toate teritoriile românești aflate sub stăpîniri străine, pretutindeni românii văzînd în Unirea Principatelor un act de cea mai mare însemnătate pentru viitorul națiunii române. Solidaritatea lor activă, exprimată în variate forme, cu făuritorii evenimentelor de la Iași și București — pusă în lumină mai ales de istoriograiia ultimelor decenii — a depășit faza de adeziune firea, că li o cauză general românească, transformîndu-se într-o participare afectivă încărcată de multiple semnificații. în contopirea celor două Prin- cipate dunărene ci întrezăreau edificarea statului național de la cai e aștep- tau înțelegere și sprijin în lupta dusă pentru păstrarea ființei etnice. în unele mărturii ale epocii se meigea chiar mai departe, corelîndu-se Unirea de acțiunea pentru strîngeiea sub faldurile unui singur steag a tuturor teritoriilor străbune. Filoromânul G. Vegezzi — Ruscalla, prezentîndu-i lui Vasile Alecsandii felicităii la 13/25 februarie 1859 pentru actele săvîrșite; în țară, exprima dorința formării „unei Românii ne-trunchiate, ci avînd Bucovina, Transilvania și Banatul” 35 Concluzia—pusă în evidență de nenumărate fapte și mărturii istorice — nu poate fi decît una singură : niciodată pînă atunci, în ianuarie 1859, nu se manifestase atît de amplu și de viguros solidaritatea românilor oriunde ar fi viețuit. Era expresia con- știentă a faptului că, prin contribuția tuturor și sub privirile lor, se înfăp- tui» o operă istorică ce avea să le schimbe soarta de veacuri, să marcheze pentru totdeauna destinul națiunii române, îndreptînd-o pe calea împli- nirilor sale istorice. 2. DE LAțRE CUNOAȘTE REA DUBLEI ALEGERI LA UNIREA DEFINITIVĂ] Era în firea lucrurilor ca valul de irezistibil avînt național din ianua- rie 1859 sub presiunea căruia ambițiile personale și interesele de grup s-au convertit în marele și covîrșitorul interes al națiunii, domolindu-se treptat, clasele sociale, principalele curente și grupuri politice să reapară din nou divizate pe scena politică românească în funcție de diversitatea pozițiilor și interesele lor. Numai că, de astă dată nu era doar o simplă prelungire a atitudinilor anterioare, ci, într-o evidentă măsură, o adaptare a vechilor poziții la noua situație politică. Și deși s-a ajuns destul de repede la reiz- bucnirea conflictelor dintre fruntașii principalelor grupări politice, la reluarea vechilor recriminări prin violente polemici, mai ales în privința concepțiilor doctrinare, a căilor și mijloacelor de soluționare a marilor probleme interne, se stabilise totuși oarecum tacit o poziție comună în problemele apărării drepturilor națiunii, a promovării intereselor ei pe planul relațiilor internaționale. Reflectînd această realitate, în aprilie 1859 periodicul „Dîmbovița” scria fără echivoc : „înțelegem în privința chestiunilor sociale să fie opozițiuni și reacțiuni, este un lucru natural ce se întîmplă la toate națiunile; nu înțelegem însă reacționari în chestia de naționalitate. Aici reacționarii nu se pot numi altfel decît trădători” 36. Incontestabil rămîne faptul că și după 1859 — în pofida disensiunilor amintite — simțămintele românilor, corespunzînd programului național, au continuat să se exprime viguros și să se manifeste solidar. Se știe că încă din primele momente Poarta a reacționat prompt și vehement împotriva dublei alegeri a domnitorului Cuza, fiind susținută fățiș și fără rezerve de Austria și, la început, încurajată oarecum de Anglia care aprecia că spiritul care prezidase la încununarea ideii Unirii în ianuarie 1859 era periculos și, prm^Hpț^^șfltaiftfrrPentru că elv,înseamnă u independența” 37. împotriva acestor amenințări și pericole, cercurile poli- tice conducătoare românești au luat de la început o atitudine fermă în ■apărarea faptelor împlinite. Ele erau pregătite — cum raporta încă de la -30 ianuarie/11 februarie 1859 consulul englez din Iași — „să-și verse ultima picătură de sînge pentru autonomia sau independența lor”, în cugetele acestora neexistînd „vreo diferență între acești doi termeni” 38. Iar C. Ne- gri, trimis în fruntea unei deputațiuni la Constantinopol, răspunsese amba-i sadorilor Puterilor garante, care vruseseră să afle ce poziție avea să adopte Principatele dacă Al I. Cuza nu avea să fie recunoscut și domn al Munteniei, •că atunci el ar fi ales și a doua oară și „am alerga la alte mijloace pentru a mu rămîne gios și bagiocurit votul unui neam întreg” 39. însăși Domnitorul, cîteva săptămîni mai tîrziu, a declarat în cîteva rînduri că — în cazul unei •agresiuni armate asupra țării — „mă voi așeza în fruntea poporului meu .și, dacă va trebui să cădem, voi fi primul care-mi voi oferi pieptul” 4". Pozi- ția fermă a românilor în apărarea cu toate forțele și prin toate mijloacele a •ceea ce înfăptuiseră în ianuarie 1859, sprijinul acordat de unele state, îndeo- sebi de Franța, au dat roadele scontate: înlăturînd o eventuală acțiune abuzivă unilaterală a Porții, s-a menținut situația sub control, s-a introdus această problemă în dezbaterea unei conferințe internaționale a Puterilor garante care în final a recomandat Porții recunoașterea stării de fapt din Principate. La rîndul lor, publicațiile periodice ale vremii, reflectîrd voința maselor de Unire, de regenerare națională, au susținut cu călduiă și fără .rezerve atitudinea energică adoptată de oficialitățile române. Definitoriu din acest punct de vedere era un articol din martie 1859 al lui C. A. Eosetti în •care se afirma răspicat : „Pînă ce nu ne vom uni cu toții pe viață și pe moarte pe tărîmul naționalității, orice încercare de unire ar fi o ambiție sau o rătăcire”. Și aceasta pentru că „voim să fim și noi o nație, liberă și suverană la dînsa acasă”. Precizînd că „ideii de naționalitate supunem pe tcate celelalte” și că „pentru dînsa luptarăm și vom lupta subt toate formele cu oricine și contra oricui”, C. A. Eosetti mărturisea că „s-a încuibat în capul și în inimile românilor că au și dreptul și datoria și putința d-a fi și ei .,. o nație suverană pe acest tărîm ce este țara românilor”. Și pentru că de ^pretutindeni se exprima dorința „a ne pune și noi în stare de apărare astfel -cum s-au pus celelalte nații de puterea noastră”, el lansa un patetic apel la conlucrare între toate grupările politice în vederea apărării în comun a patriei, pentru întăiirea unității națiunii române 41. Peste cîteva luni, în condițiile izbucnirii războiului franco-sardo- austriac, acest îndemn s-a împlinit prin înființarea taberei militare de la Elorești, menită a apăra dubla alegere de o eventuală agresiune austro- turcă42, a contribui la unificarea forțelor militare ale Principatelor și a ^participa (dacă apăreau condiții prielnice) la acea conflagrație europeană în speranța ameliorării situației românilor din teritoriile subjugate de Austria 43. Descifrînd semnificațiile și obiectivele acelei tabere, „Dîmbovița” .■arăta la jumătatea lunii iulie 1859 că, spre deosebire de trecut, cînd se întruneau stindardele române — cîteodată chiar și acele ale principilor Transilvaniei — ca să apere în comun două țări creștine, în acele momente ele se uneau „pentru viitor, ca să apere națiunea româna". Concentrarea oștirii române constituia în sine un avertisment dat străinilor că „aceste țări nu yor fi totdeauna călcate fără să întîlnească pepturi de yiteji” 44. Este bine cunoscut din numeroase cercetări apărute de-a lungul .anilor modul cum ,s-a ajuns la recunoașterea de Qătre Puterile garante a www.dacoromanica.ro dublei alegeri a Domnitorului Cuza, tînăra diplomație românească — valo- rificând împrejurările internaționale favorabile — obținînd atunci un remarcabil succes cu consecințe decisive asupra viitoiului stat național. Dintre acestea, se cuvine a fi relevată doar constatarea esențială că Puterile garante, recunoscînd faptele împlinite în ianuarie 1859, au validat astfel într-un anume fel însuși principiul unității românilor din Principate, voința lor neclintită de a nu mai fi despărțiți ci de a se contopi spre a făuri propria- lor entitate național-statală. Atît muntenii cît și moldovenii, apar- ținînd unuia și aceluiași popor, considerau ca definitivă întrunirea, lor chiar din momentul proclamării Unirii în ianuarie 1859. într-o proclamație din 12/24 octombrie 1859 prin care era adusă la cunoștința țării recunoaș- terea sa, Cuza Vodă — privind retrospectiv asupra actelor guvernării sale — aprecia că încă „de la suirea noastră pe tronurile Moldovei și a Valahiei noi nu am mai cunoscut în aceste țări nici moldoveni, nici mun- teni, ci numai români”45. Iar faptul că la 21 septembrie/3 octombrie la Iași și la 26 septembrie /8 octombrie la București el primise firmanele de învestitură fără fastul de odinioară ci într-un cadru de o mare simplitate și în prezența unei asistențe foarte restrînse era menit a scoate și mai mult în evidență caracterul lor formal, punînd în lumină totodată adevărul că domnia sa începuse din momentul alegerii sale de către un întreg neam unit prin identitatea de aspirații și interese. Din chiar momentul alegerii sale ca domn, Cuza Vodă fusese conștient că principala îndatorire a sa și a generației în fruntea căreia îl plasase voința națiunii era de a realiza Unirea definitivă a românilor din cele două Principate și a înfăptui reforme modernizatoare în toate compartimentele societății, între aceste două laturi existînd un raport de complementaritate. Trebuia, prin urmare, să se acționeze în ambele sensuri pentru închegarea trainică a statului național întemeiat pe structuri burghezo-democratice, analoage celor existente în apusul Europei, care să contribuie la progresul și prosperitatea patriei. Dacă se are în vedere necesitatea inexorabilă a Unirii fără de care nu se putea fixa cadrul statal și nici pune în valoare posibilitățile existente de înfăptuire a reformelor, atunci apare întru totul îndreptățită atenția prioritară cu care în anii 1859—1862 s-a urmărit printr-o neslăbită energie și o rară perseverență acțiunea de contopire treptată a Moldovei și Munteniei, de recunoaștere a Unirii depline din partea Puterilor garante. Pentru atingerea acestui obiectiv Domnitorul Cuza, oamenii politici români aveau ca suport voința mereu reînnoită a poporului nosti u de a fi și a rămîne unit în cadrul uneia și aceleiași formațiuni statale. încă de la 17/29 mai 1859 — deci înainte de a fi primit învestitura — Cuza Vodă scrisese împăratului Napoleon al III-lea cu o adîncă convingere că „Unirea desăvîrșită, definitivă, este mai mult ca oricînd nevoia celor două Princi- pate. Această ideie — continua el — a pătruns atît de adînc în conștiința poporului român, încît el o privește ca pe cea dinții condiție a ființei sale” 46. Iar M. Kogălniceanu în programul guvernului său din 4/16 mai 1860, con- siderînd Unirea a fi cea dintîi problemă ce se cerea rezolvată, adăugase : „Dezvoltarea și întărirea naționalității române va fi țelul neadormitelor noastre străduințe, sufletul tuturor lucrărilor noastre, ca așa să avem nu numai a dori, dar și a dobîndi realizarea mîntuitorului princip : Unirea" 47. Idei programatice asemănătoare erau larg difuzate de publicațiile perio- dice. Așa, de pildă „Românul” în articolul cu titlul atît de semnificativ „Programa cea mare” punea în evidență nevoia Unirii depline ca dorință www.dacoromamca.ro 11 statornică a națiunii întregi care „voiește a ii întiunite toate păițile corpului ei spre a putea trăi în adevăr și merge înainte rpr e îndeplinirea destinărilor ei ”48. Toate aceste mărturii atestă puternicei^ aspirații unioniste, de făurirea și existența statului național legîndu-se mari și justificate speranțe. Acționînd în vederea desăvîrșirii programului unionist, Domnitorul Cuza, principalii săi colaboratori, sprijinindu-se pe țară, nu mai puteau Jrealiza un nou fapt împlinit similar celui din ianuarie 1859, pentru că ar1 ii fost, fără îndoială, o carență de tact Și o dovadă de puțină înțelepciune politică să nesocotească îndemnurile repetate Venite din partea tuturor Puterilor garante (inclusiv a Franței) dd respectare a Convenției de la Paris, împingînd în acest fel țara pe panta unor complicații inutile însă pline de primejdii. în consecință , s-a hotărît ca să se utilizeze mijloacele diplomatice, scontîndu-se pe înțelegerea arătată de unele jnari puteri favo- rabile Unirii. în acest scop, în iunie 1860 s-a întocmit un memoriu în care, după ce dubla alegere era prezentată ca expresia unei ample mișcări națio- nale care n-a putut fi ignorată de nici o adunare reprezentativă, se argu- menta necesitatea unificării celor două guverne și Adunări, precum și a revizuirii legii electorale pentru a se evita „o explozie violentă ”a spiritului național și, concomitent, pune în aplicare reformele preconizate de Conven- ție 49. în același timp, se dădeau asigurări că românii „nu gravitează către nici o putere străină; ei aspiră, înainte de toate, să rămînă români” ®°. Datorită situației internaționale nefavorabile, memoriul a iost înaintat Porții și Puterilor garante abia în decembrie 1860, adică după vizita Domni- tor ului Cuza la Constantinopol cînd Poarta, cercurile diplomatice de acolo dovediseră o atitudine plină de comprehesiune față de necesitățile Prin- cipatelor. Din acel moment au avut loc, pe diverse căi diplomatice, nenu- mărate discuții și tratative, culminînd în septembrie — octombrie 1861 cu conferința Puterilor garante de la Constantinopol care, în final, a defi- nitivat proiectul de firman privind Unirea deplină a Principatelor acor- dată însă numai pe durata domniei lui Cuza Vodă. Deși în cîteva rînduri, din diverse motive, Domnitorul fusese tentat (în paite și la sugestiilelui C. Negri51) să proclame el însuși deplina unificare -administrativă a țării, punînd în acest fel capăt tergiversărilor ce păreau fără de sfîrșit ale cercurilor diplomatice, el a preferat, totuși, să aștepte liotărîrea Puterilor garante pentiu ca acest nou act politic dorit de țară, care presupunea ignorarea unor stipulații importante ale Convenției de la Paris, să fie realizat cu consimțămîntul statelor europene și astfel înscris în dreptul public european. La 22 noiembrie/4 decembiie 1861 Poarta, dînd curs deciziei conferinței reprezentanților de la Constantinopol a Puterilor garante, a emis firmanul lefeiitor la unirea administrativă a Principatelor. Două săptămîni mii tîrziu, la 3/15 decembrie, deschizînd sesiunile celor două Adunări ale deputaților, domnitorul Cuza le-a anunțat în mesajul adresat că ^,după trei ani de silințe neîntrerupte ... Unirea este în fine dobîndită pentru noi”52, aceasta urmînd a fi — cum adăugase verbal în Adunarea Moldovei —> ,,așa precum România o va simți și o va dori” 53. într-o proclamație adresată națiunii române la 11/23 decembrie, adueîn- du-i-se la cunoștință că „Unirea este îndeplinită. Naționalitatea română este întemeiată”, Cuza Vodă menționa că acest fapt măreț, „dorit de generațiunile trecute, aclamat de corpurile legiuitoare, chemat cu căldură de noi ...” s-a înscris în datinile națiunilor, alesul ei de la 5 și 24 iam ație dîndu-i „b singură Românie” 54. Era, așadar, un alt moment înseninat în destinpl națiunii române, treeîndu-se de la unh ea personală a Principatelor întruchipată .în domnitq^^gfctfj|frtTOiT^â^c#iyă a acestora sub denumi- rea României, de atunci existînd de fapt statul național român avînd o structură închegată, unitară, adică un singur domn, un singur guvern, o singură structură închegată, unitară, adică un singur domn, un singur guvern, o singură Adunare și o singură Capitală. într-un cadru sărbătoresc, la 24 ianuarie 1862, s-a întrunit la Bucu- rești Adunarea legislativă cuprinzînd deputății fostelor Adunări ale Moldo- vei și Munteniei. în discursul rostit, domnitorul țării sublinia că ,,o viață nouă începe astăzi pentru România. Ea intră, în fine, pe calea caie o va conduce către împlinirea destinelor sale”. în același timp se releva căi numai Unirea putea „să asigure viitorul nostru și să ne permită a da țărei orga- nizarea ce o așteaptă de atîta timp”. Făcînd un insistent apel la depășirea^ desbinărilor din trecut, Domnitorul cerea conlucrarea tutui or foițelor în vederea consolidării Unirii, pentru dezvoltarea materială și morală a țării, fiindcă „România va fi de aici înainte una și nedespărțită” 55 Manifestațiile de bucurie ale întregului popor român, satisfacțiat acestuia pentru împlinirea unuia din obiectivele național-statale de cea. mai mare însemnătate, era — întocmai ca în ianuarie 1859 — în inimile și pe buzele tuturor. Noțiunile „România ! Unirea ! ” absoibeau — cum se scria într-o corespondență din București de la 18/31 decembrie apărută în „Wanderer” — atenția tuturor căci „oriunde ar merge cineva nu aude decît aceste cuvinte”s6. Adeziunea moldovenilor la unirea deplină și definitivă a Moldovei cu Muntenia rezultă, între altele, și din relatarea consulului rus de la Iași S. I. Popov potrivit căreia aceștia nu erau prea mulțumiți de recunoașterea temporară a Unirii cu Valahia deoarece — considerau ei — li se acorda vremelnic „ceea ce aceștia socotesc că este o necesitate absolută și indispensabilă existenței și prosperității lor” 57 ■ Publicațiile periodice din Principate au inclus în paginile lor nume- roase comentarii sublinierii însemnătății acestui moment de contopire a Munteniei cu Moldova cînd — cum scria „Românul” — cele două pro- vincii istorice” se vor pierde una într-alta și vor redeveni un singur trup numit Națiunea Română, o singură țară, Țara Românilor”. Și ziarul „Românul” continua în stilul său avîntat atît de caracteristic să expună în ce consta esența convingerilor sale naționale, modalitățile de împlinire a acestora : „Să ne contopim dar unii cu alții, să devenim un singur trup ș-un singur suflet, să dovedim foștilor moldoveni că nu ne-am cucerit unii pe alții, că nu a fost și este provincie mai mare și mai mică, ci o singură Românie ce este deopotrivă a tuturor”58. Considerînd că la 24 ianuarie 1862 „va începe pentru România o epocă noă de mărire și prosperitate”’ pentru că „Unirea este una din acele dorințe mari și adînci care a cuprins sufletul națiunii române și pentru a cărei împlinire de atîtea ori în trecutul nostru s-au făcut eroice încercări”, periodicul „Independența” aprecia și el cu justețe că Unirea administrativă, evenimentele acelor timpuri „strîng pentru veacuri într-o singură națiune pe fiii unei mume care au acelaș început, aceleași credințe, aceleași aspirații, aceiași misiune în viitor”.59 Fără a avea amploarea și însemnătatea ecoului evenimentelor din ianuarie 1859, realizarea Unirii depline a avut totuși un larg și semnificativ răsunet printre românii din teritoriile subjugate, în statul român care se înfiripa ei văzînd nu numai un centru de raliere a tuturor conaționalilor, calea sigură și eficientă de întărire și dezvoltare a națiunii române dar și un punct de sprijin, de împrospătare a energiilor în lupta grea dusă pentru păstrarea ființei lor etnice. Știrea proclamării Unirii definitive a Principatelor de către Domnitorul Cuza a provocat printre românii de la Brașov „o biffțyfr flfflRWĂfe ^rifafaprintre fruntașii aces- te tora intenția de a trimite în România o deputațiune care să exprime prîn> cipelui „mulțămirea lor pentru silința și neclintita sa statornicie Ia întemeie- rea tronului român” 80. Zilei de 24 ianuarie /5 februarie 1862 cînd la Bucu- rești s-au inaugurat lucrările primei Adunări Legislative a României i-a. consacrat „Concordia” din Pesta un comentariu în care scria : „Astăzi e- ziua cea mare în care poporul român dintre Dunăre, Nistru și Carpați îșî pune fundamentul neclintit regenerării sale politice”, din acele momente- „poporul ce constituie națiunea română în Orient” întroducîndu-SQ.Între- „națiunile chemate a lua parte la cursul destinelor umanității”. 41 'Ace- luiași memorabil eveniment i-a dedicat losif Vulcan poezia La Unirea Prin- cipatelor Române, străbătută de un vibrant patriotism, unde se arăta căi pentru națiunea română răsărise soarele fiindcă românii și-au întins fră- țește mîinile, poezie ce avea ca leit-motiv versul — îndemn : „Aduceți-vă aminte de frații depărtați ! ”8a. în sfîrșit, la o ceremonie organizată la Paris s-au strîns în jurul agentului diplomatic român mai mulți români din Principate, deputațiuni ale românilor din Transilvania, din Banat și din Bucovina, precum și ofițeri români ce frecventau școlile militare franceze 8S, reuniune menită așadar a pune în evidență unitatea de aspirații și de inte- rese general românești și a simboliza ceea ce trebuia negreșit să devină viitoarea Românie prin vrerea tuturor fiilor națiunii. îm anii următori, Unirea efectivă — privită, alături de autonomie, a fi expresia cea mai concentrată și mai reprezentativă a suveranității națio- nale în sensul dorințelor și drepturilor întregului popor — a căpătat indD rect o nouă confirmare internațională prin recunoașterea inclusă îa Actul adițional din 16/28 iunie 1864 al Convenției de la Paris, potrivit căreia „Principatele-Unite pot în viitor a modifica sau a schimba legile care privesc adminstrațiunea lor din lăuntru, cu concursul legal al tuturor puterilor stabilite și fără nici o inter vențiune”64, se înțelege cu respectarea riguroasă a statutului lor internațional. Această prevedere de o excepțio- nală însemnaătate, care întărea încă odată vechile drepturi de autonomie, a fost avută în vedere de forțele politice care, detronîndu-1 pe Domnitorul Cuza la 11/23 februarie 1866, au apreciat că țara se folosea de dreptul său: suveran spre a aduce modificările dorite în organizarea și în conducerea țării. Dar, înlăturîndu-1 din domnie pe alesul de la 5 și 24 ianuarie 1859, prin însuși acest fapt ele au readus în discuția Puterilor garante chestiunea perpetuării Unirii înfăptuită cu atîta trudă, deoarece ea fusese recunoscută numai pe durata domniei lui Cuza Vodă. Nu intră în rostul acestor pagini analiza cauzelor și împrejur ărilor care au dus la înlăturarea brutală de la conducerea statului a Domnitorului Cuza și la aducerea pe tron a principelui străin. Ceea ce trebuie însă reținut sînt două serii de considerente generale avînd fiecare o mare însemnătate^ în primul rînd, cercurile politice liberal-radicale și conservatoare care au. preluat cîrma statului au considerat că Unirea era o realitate politică defini- tivă, intrată ireversibil în firea lucrur ilor, ce nu mai trebuia sub nici o formă să constituie obiectul preocupărilor unor state sau a vreunui organism internațional, pentru apărarea ei punîndu-se în mișcare toate forțele și toate- mijloacele. Așa, de pildă, în memoriul prezentat Conferinței de la Paris.-, de delegații Principatelor, datat 3/15 aprilie 1866, se aprecia că Unirea. Principatelor” care se consolidează tot mai tare atît prin actele internațio- nale ce necontenit o afirmă, cît și prin foloasele diverse și multiple ce găsesc membri unei și aceleiași națiuni de a forma un singur corp”, ajun- sese a fi o „dogmă, o credință” ce nu se mai putea sfărîma 4B. Acest punct der vedere era îmbrățișat dey^MrpdatoOttMlîtaiOaJfOiDcipate, eît și din pro- 1 — •. 3731 JT vinciile subjugate66. Ei erau hotărîți în acele momente să apere unirea cu •orice preț și împotriva oricui. în „Românul ” din primăvara anului 1866 se scria, de pildă, că „muntenii, moldovenii, ardelenii, toți frații și iii ai uneia și aceleiași mame” care odinioară luptaseră ,,c-un eroism neegalat” la Racova și la Călugăreni, se vor lupta din nou „pentru srnta cauză ă Unirii și a Neatîrnării naționale” 67. în al doilea rînd, aducerea pe tronul țării a unui principe aparținînd uneia din familiile domnitoare ale Europei occidentale corespundea nu numai uneia dintre cerințele fițndamentale ale programului unionist adop- tat de Adunările ad boc, ci »— în ultimă instanță, avîndu-se în vedere experiența politică acumulată în timpul domniei, lui Cuza Vodă. — atît reconcilierii intereselor, forțelor politice interne, cît, mai aleș, întăriiii și consolidării țării pînă la punctul încît aceasta (cum bine sintetizase lițu Haiorescu o opinie unanim împărtășită) „să nu mai serve puterilor celor mari ale continentului drept simplu obiect de compensație pentru toate combinările lor teritoriale, ca un pămînt fără suflete, care s-ar fi putut nimici în independența sa și alpi cu o egală ușurință cînd de un stat, cînd de altul” 68. împlinirea acestui deziderat național nu era deci o dovadă a incapacității românilor de a se auto-guverna, ci un mijloc „pentru a pune ■capăt tuturor pretențiunilor, pentru a depărta toate ambițiunile, pentru a nu lăsa nici un pretest intervențiunii străine” 6B. în pofida manifestărilor clare și hotărîte ale tuturor românilor de preservare a Uniunii Principatelor, Conferința de la Paris a Puterilor garante, în hotărîrea din 21 aprilie/2 mai 1866, ignorînd proclamarea între timp de către țară, prin plebiscit, a principelui Carol de Hohenzol- lern, a cerut ca poporul român să se pronunțe prin reprezentanții săi legali, încă o dată, dacă dorea sau nu menținerea Unirii și, apoi, în funcție de decizia luată, să procedeze la alegerea Domnului (eventual, a Domnilor) numai dintre pămînteni 70. Adunarea Deputaților, întrunită la 28 aprilie/10 mai 1866 pentru a dezbate — după cum se menționa în mesajul de deschidere ce-i fusese prezentat de Locotenența Domnească — „chestiunile cele mai vitale pentru existența noastră politică și națională” 71, după o liberă și amplă dezbatere la care au luat parte numeroși deputați din ambele Principate 72, cu o impresionantă unanimitate de voturi (109 voturi au fost pentru, nici unul contra, iar cele 6 abțineri au avut în mod expres în vedere oportuni- tatea înscăunării dinastiei străine și nu perpetuarea Unirii) a hotărît men- ținerea Unirii Principatelor și proclamarea ca Domn, sub numele de Carol î, a principelui Carol de Hohenzollern 73. După venirea în țară a norrlui Domnitor și depunerea jurămîntului de credință la 10/22 mai, preluîndt astfel conducerea statului, noua situație politică a fost consacrată prin textul noii constituții din 1/13 iulie, elaborată din propria inițiativă și care, pe temeiul dreptului de autonomie al țării, n-a mai fost supusă aprobării nici Puterii suzerane și nici Puterilor garante. Introducînd, pentru prima oară într-un act fundamental oficial, denumirea de România, în primul articol al constituției se stabilea că „Principatele Unite Române constituie un singur stat indivizibil sub denumirea de România”74, fără a se face ■vreo mențiune privitoare la suzeranitatea Porții sau la drepturile pe care și le asumaseră Puterile garante prin tratatul de la Paris. Era, fără îndoială^ un energic act de autoritate care întărea suveranitatea națională și, în ace- lași timp, o afirmare fără echivoc o indestructibilei unități statale a româ-> nilor. în cele din urmă, după tratative anevoioase (în timpul cărora s-a simțit iarăși din plin Q1 Hl-lea), Poarta a 4? recunoscut la 11/23 octombrie 1866 pe Cai ol I ca Domnitor, conferindu-î ereditatea domniei 75. în acest fel, Unirea Principatelor pentru care pe* pai cursul unui deceniu românii acționaseiă cu o mare abnegație și o neslă- bită fermitate, era recunoscută ca un fapt desăvîrșit și ireversibil, fiind. insei i-ă ca atare în dreptul public european. Momentul, foaite impoitant, a. marcat în același timp deplina biruință a programului de unitate național- statală stabilit în Adunările ad boc. NOTE 1 Mihail Kogălniceanu, Texte social-politice alese, Edit. Politică, București, 1967, p. 288. 2 Programul Partidului Comunist Român de făurire a societății socialiste multilaterar dezvoltate și înaintare a României spre comunism Edit. Politică, București, 1975, p. 34. 3 Națiunea română. Geneză. Afirmare. Orizont contemporan, Edit. Științifică și Enciclo- pedică, București, 1984, p. 111 (autor : Damian Hurezeanu). 4 Ibidem, p. 381 (autor : Gh. Platon). B Vasile Alecsandri, Opere, voi. III. Poezii populare. Text stabilit de Georgeta Rădulescu— Dulgheru. Studiu introductiv, note și comentarii, variante de Gheorghe Vrabie. Edit, Academiei" R.S.R., București, 1978, p. 310. 6 „Românul”, București, IV, f. nr., 16 februarie 1860 , p. 146. (Articolul „Legalitarea”, datorat, se pare, lui G.A. Rosetti). 7 într-un memoriu din 1855 despre atitudinea Austriei în chestiunea Orientală, Ion C- Brătianu arăta că Însemnătatea românilor „rezultă nu numai din cauză că sunt un popor de zece pină la douăsprezece milioane de suflete, dar mai ales pentru că formează poporul cel mai omogen in limbă, In religiune, in tradițiuni și în aspirări”, România reconstituită fiind Dacia lui Traian, adică țara „care se cuprinde între Tisa, Nistru, Marea Neagră și Dunăre”, („Românul” IV, nr. 136, 15, 16 mai 1860, p. 407). în legătură cu aceste cerințe, publicistul S. Marc-Girardin scria în decembrie 1855 : „Mă îndoiesc numai că România să poată primi ăst viitor făcut gata din mânele diplomației occidentale.Popoarele iși fac viiitorul lor singure și prin propriile lor sforțe. Acela care așteaptă de la străin acest viitor, nu-1 au de loc” (Ibidem, nr. 133, 12 mai 1860, p. 397); Vezi și Unitatea națională a românilor în epoca modernă 1821—1918, Edit. Academiei R.S.R., București, 1985, p. 102—104 (autor al capitolului : An. lordache). 8 Leonid Boicu, Diplomația europeană și cauza română (1856—1859), Iași, Edit. Junimea, 1978, p. 7—91. într-o scriere oficioasă a guvernului francez din 1856 se dădea următoarea ripostă celor care contestau originea comună a moldovenilor și muntenilor, dorința lor de a se uni : „Moldova este o naționalitate? Valahia este o alta? Aceste două provincii sunt părți ale acelui- iași corp, națiunea română”. (Acte și documente relativ la istoria renașterii României, voi. III, p. 115). 8 „Secolul”, București, an I, nr. 47, 24 iunie 1857, p. 1. 10 Acte și documente ..., voi. VII, p. 167.. 11 N. lorga , Istoria românilor prin călători, ediția a Il-a, adăugită, voi. IV, București, 1929, p. 118. 12 Românii la 1859. Unirea Principatelor Române în conștiința europeană. Documente eteterne., voi. I, Edit. științifică și enciclopedică, București, 1984, p. 121. 13 Dan Berindei, Statul modern în viziunea făuritorilor Unirii Principatelor, in voi. Stat, societate, națiune, Cluj-Napoca, Edit. Dacia, 1982, p. 118—127. 14 Acte și documente ..., voi. V, p. 748. 18 „Românul”, IV, nr. 197, 15 iulie 1860, p. 594. Poetul G. Sion în „Schițe de suvenire” pupea următoarele cuvinte în gura unui boier-patriot care sintetizau de fapt gindurile nutrite de toți unioniștii : „în Convenție mai toate pot fi bune, numai să știm a le întoarce spre binele nostru. Cu principiile ce ni s-au dat, ne putem dezvolta și întări naționalitatea, pentru ca să putem la timp juca rolul nostru între alte popoare și a ne cere drepturile care credem că acuma nu ni s-au respectat” (Ibidem, II, nr. 95, 27 noiembrie/9 decembrie 1858, p. 276). 16 Acte și documente.. ., voi. VII, p. 341—342. 17 Ibidem, p. 318. Articolul „Mina de fier”. 18 „Românul”, II, nr. 84, 23 octombrie/4 noiembrie 1858, p. 334. 18 Acte și documente ..., voi. VII, p. 740. Referindu-se la punctele de vedere conținute- in profesiunea de credință a partidei naționale din Moldova, redacția „Dîmboviței”, condusă de poetul D. Bolintineanu, preciza : „Această profesie de credință respiră mai aceleași princip ce le propagă și cele trei foi politice de pe^^urilg Dtmbpvițeice cu Încredințare că nu a 19' 'fost pentru aceasta nici o înțelegere de mai nainte intru foile de dincoace de Milcov și Steaoa Dunării. Dar aceste foi, prin natura lucrurilor, prin principiile ce-i propagă, nu puteau face decit astfel". („Dîmbovița”, București, I, nr. 20, 17 decembrie 1858, p. 97). 40 „Românul”, III, n 6, 15/27 ianuarie 1859, p. 22. 41 Acte și documente ... voi. VIII, p. 381 — 382. 44 Aprecierea aparține lui Ion Ghica („Independența”, București, IV, nr. 16, 16 octombrie 1861, p. 50), 44 „Românul”, III, nr. 15, 5/17 februarie 1859, p. 58. 44 Ibidem, V. nr. 51—52, 21 februarie 1861, p. 123 (Articolul Partida națională tn .Divanul ad-hoc și Adunările elective de Ion C. Brătianu). 46 „Dîmbovița”, I, nr. 32, 28 ianuarie 1859, p. 125. 26 „Independența”, IV, nr. 16, 16 octombrie 1861, p. 50. 47 Acte și documente ..., voi. VIII, p. 750 44 Ibidem, p- 679—680. La 27 ianuarie (st. v.) 1859 S. Lambrino, administratorul distric- tului, Fălciu raporta autorităților superioare că toate clasele „pină și treptele cele mai de jos” 'își exprimau entuziasmul strigind neîncetat „Astăzi România și-a recăpătat drepturile [....] .Astăzi România a triumfat, frații de peste Milcov au Încoronat triumful” (Arh. St. București, M.A.I., Moldova, dosar 8 bis/1859, f. 88). 44 „Românul”, III, nr. 22, 21 februarie/5 martie 1859, p. 86. Un punct de vedere asemă- nător susținea la sfirșitul anului 1859 și Dim. Brătianu eind scria că la 24 ianuarie „am lucrat cu inima de român”, făcind ceea ce Europa „n-a putut nici ne da, nici ne lua, am făcut o Românie una și nedespărțită” (Ibidem, IV, f. nr., 8/20 februarie 1860, p. 118). Alte mărturii privind semnificația istorică a evenimentelor din ianuarie 1859 la Mircea Mușat, Ion Ardcleanu De la statut geto-dac la statul român unitar, București, Edit. Științifică și Enciclopedică, 1983, p. 286 — 290. 4° Acfe și documente ..., voi. VIII, p. 1004—1006. 31 Ibidem, p- 639. 44 Ibidem, p. 722. *4 Ibidem, p. 340 și 992—993. 34 N. lorga, Istoria românilor, voi. IX. Unificatorii, București, 1938, p. 358. *s Documente privind Unirea Principatelor, voi. III, p. 527. 44 „Dîmbovița”, I, nr. 54, 22 aprilie 1859, p. 213. 47 Documente privind Unirea Principatelor, voi. VII. Corespondență diplomatică engleză 4 1836—1859), București, 1984, p. 940. 44 Ibidem, p. 932. Telegrafiind, a doua zi după alegerea de la București, despre entuziasmul produs la Iași, același consul informa pe superiorii săi că jurnalele din Moldova scrisese că „dacă Poarta va Îndrăzni să refuze învestitura, românii ii vor respinge autoritatea și, de la primul la ultimul, iși vor apăra drepturile pină la capăt” (Românii la 1859 ..., p. 348). 44 Emil Boldan, Alexandru loan Cuza și Costache Negri. Corespondență. Text ales și sta- bilit, traducere, studiu introductiv și note de . .., București, Edit. Minerva, 1980, p. 10. El -adăugase cu o admirabilă demnitate patriotică : „o cerere atît de manifestă a unui neam Întreg mai mult trebuie a se ține In samă decit o Convenție făcută pentru noi dar fără noi” (ibidem). 44 Documente privind Unirea Principatelor, voi. VII, p. 955 ; vezi și p. XX. 41 „Românul”, III, nr. 29,10/22 martie 1859, p. 113. Articolul a fost reprodus in C. A. Ro- selti. Ginditorul, Omul, Studiu, antologie și note de Radu Pantazi, Edit. Politică, București, 1969, p. 273—275. 43 Recapitulind In 1860 principalele evenimente din 1859 G. Sion arăta că In vara acrlui an oamenii erau Ingrijorațica Austria și Turcia „să nu facă vreo invaziune subită și prin osurprin- ■•dere să desființez» faptul Împlinit al alegerilor de la 5—24 ianuarie” („Revista Carpaților”, I, nr. 1, 1860, p. 90). 44 Dare Berindei, Frămtntările grănicerilor și dorobanților tn Jurul formării taberei de la Floreșli (Vara anului 1859), In „Studii”, X (1957), nr. 3, p. 117. 44 „Dimbovița”, I, nr. 78, 15 iulie 1859, p. 316; sublinierile aparțin periodicului. 45 N. lorga, Apelul către Unire al lui Cuza Vodă la 1859 ; In „Academia Română. Memo- riile Secțiunii Istorice”, seria III, tom XII (1931), p. 92—92. Proclamația fusese redactată și contra-semnată de Vasile Alecsandri ca Ministru Secretar de Stat al Departamentului Trcbilor Străine al Țării Românești. 44 N. Corivan, Scopul misiunii secrete a lui Bălăceanu și atitudinea lui Napoleon al IlI-lea, 4n „Cercetări istorice”, Iași, VIII-IX (1932—1933), nr. 1, p. 12—44. 47 Apud Dan Berindei, Lupta diplomatică a Principatelor Unite pentru desăvtrșirea Unirii (24 ianuarie 1859— 24 ianuarie 1862) tn Studii privind Unirea Principatelor, Edit, Academiei, .București, 1960, p- 428. 48 „Românul”, IV, nr. 118, 29 aprilie 1860, p. 357. ii W A. D. Xenopol, Dotnnia lui Cuza Vodă, voi. I, Iași, 1903, p. 203—208 jDan Berindeî, loc. cu., p. 431. www.dacoronfianica.ro 20 50 Arh. St. București, microfilme Franța, rola 9, c. 91 v. ; Intre c. 86—92 se află textul memoriului Înaintat Franței. 61 încă de la 12/24 mai 1861 C. Negri sfătuise pe Cuza Vodă să proclame Unirea dacă nu rne va fi acordată, „căcinu există alt mijloc de a guverna și de a menține liniștea decit de asatis- face o dorință care astăzi este unanimă in Principate” (Em. Boldan, op. cit., p. 192). 63 Gtndirea social-politică despre Unire (1859), Edit. politică, București, 1966, p. 278. 53 „Românul”, V, nr. 341—342, 7—8 decembrie 1861, p. 1069. El ținuse și cu acest prilej să explice că ceruse Unirea deplină ,,bazindu-mă pe voturile dv .. și pentru ca să nu pun țara pe o cale periculoasă” (Ibidem). 51 Gtndirea social-politică despre Unire (1859), p. 279. 53 Ibidem, p. 282—283. Probabil la ultima propozițiune din discursul Domnitorului se referea corespondența din București de la 25 ianuarie/6 februarie apărută In ziarul austriac „Wandcrer”, atunci cînd informa cititorii că la sfirșitul cuvîntului său, cu fața Întoarsă către -tribuna unde se aflau reprezentanții puterilor străine, Cuza Vodă a spus : „România rămlne -pentru eternitate unită, nimeni nu se mai poate gindi s-o despartă iarăși’ („Românul”, VI, nr. 41, 10 februarie 1862, p. 122). 69 „Românul”, VI, nr. 5, 5 ianuarie 1862, p. 9. 57 Românii la 1859 .... voi. I, p. 563. însuși Domnitorul luase poziție Împotriva limitării recunoașterii Unirii depline doar la durata domniei sale, considerlnd pe bună dreptate că acea stipulație restrictivă impusă de Austria contribuia la menținerea nesiguranței politice, primej- •duindu-i viața (Dan Berindei, Lupta diplomatică pentru desăvtrșirea Unirii p. 447); vezi și Constantin C. Giurescu, Viața și opera lui Cuza Vodă, ed. a Il-a revăzută și adăugită, Bucu- rești, 1970, p. 112. 63 „Românul”, VI, nr. 6, 6 ianuarie 1862, p. 13. 59 „Independența”, București, IV, nr. 85—86, 10 ianuarie 1862, p. 255. Referindu-se la perspectivele pe care Unirea deplină le deschidea poporului român, periodicul invita Europa să constate că „Unirea este Implîntată tn inima fiecărui român”, că națiunea toată este cuprinsă de entuziasm cind pune cea dinții piatră a intemeirii naționalității sale și n-are decit o singură voce pentru a striga „să trăiască România una și nedespărțită” (ibidem). 60 „Românul”, V, nr. 364, 30 decembrie 1861, p. 1137. 61 ibidem, VI, nr. 36, 37 din 5,6 februarie 1862, p. 10 5. 68 Ibidem, nr. 40, 9 februarie 1862, p. 119. ” Ibidem, VI, nr. 38, 7 februarie 1862, p. 110. 61 Vasile M. Kogălniceanu, Acte relative la 2 mai 1864, București, 1894, p, 72, 1894, p. 72. în acceptarea temporară a Unirii de către Poartă și Puterile garante doar pe timpul vieții lui Cuza stă, tntr-o stranie dialectică paradoxală, atit tăria cit și slăbiciunea poziției sale : tăria, pentru că el singur și nimeni altcineva Întruchipa principiul Unirii care, trebuind a fi negreșit menținut și apărat de toate forțele politice naționale contribuia implicit la menținerea sa pe tron ; slăbiciunea — pentru că numai prin Înlăturarea lui din domnie se putea pune capăt stării de provizorat, deschizlndu-se astfel calea desăvirșirii programului unionist integral vizind unirea definitivă sub un principe străin. 65 D. A. Sturdza, însemnătatea europeană a realizării definitive a dorințelor rostite de Diva- nurile ad-hoc în 7/19 și 9/21 octombrie 1857, în „Analele Academiei Române. Memoriile Secțiu- nii Istorice”, seria II, t. XXXIV (1911—1912), București, 1912, p. 820. “ în „Concordia”, imediat după detronarea lui Cuza, se cerea liberalilor să aibă grijă .a purta „flamura națională înalt” pentru a nu-și atrage „blestemul posterității”, căci „Unirea Principatelor Române e mai adine înrădăcinată în inima poporului Întreg decît să mai sufere ruptura intentată de turcul șl dorită de una sau două puteri dușmane României” („Concordia, an VI, nr. 17—480, 27 februarie/11 marți 1866, p. 73). La rîndul său "Gazeta Transilvaniei” cerea-lntr-tin comentariu unirea în cuget a românilor din Principat pntru a putea face față tutu- ror dificultăților și a menține Unirea ("Gazta Transilvaniei” an XXIX, nr. 24, 11 aprilie/30 martie 1866, p. 96). ” „Românul”, X, 15 mai 1866, p. 282. Autorul articolului era G. Missail. 69 [Titu Maiorescu], Asupra broșurii Germania, Romănia și principele Carol de Hohen- zollern, Iași, 1875, p. 8. ” „Românul”, X, 16 martie 1866, p. 98—99. (Scrisoare din Paris, 13 martie, adresată de loan Lahovary și Eug. Stătescu unei publicații franceze). 70 D. A. Sturdza, Autoritatea faptului îndeplinit eșecutat tn 1866 de cei îndreptățiți, în Analele Academiei Române. Memoriile Secțiunii Istorice”, seria II, XXXIV (1911—1912), București, 1912, p. 943. 71 Ibidem, p. 945. Apreciind că Unirea a fost timp de secole aspirația principală a româ- nilor și, drept consecință, la începutul anului 1859 Principatele dovediseră „o unanimă Înfrățire, în dorința și în voința de a o realiza”, mesajul continua : „Unirea este astăzi un fapt puternic, intrat în dreptul ginților ; l-am susținut cu prețul a imense sacrificii și voim să-1 menținem neatins in viitor” (Ibidem, P. 945-^^ damrrwnanica rn 21 71 Gr. Chiriță, România și Conferința de la Paris. Februarie—iunie 1866, In „Revista de istorie”, 38, 1985, nr. 11, p. 1089—1090. 73 D. A. Sturdza, Autoritatea ..., p. 979—981. 74 Al. Pencovici, Dezbaterile Adunării Constituante din anul 1866 asupra constitufiuner legei electorale din România, București, 1883, p. 290. - 76 Textul scrisorilor schimbate intre marile vizir și domnitor, precum și a firmanului de Învestitură, In „Archives diplomatiques. Recueil de diplomație et d’histoire”, Paris, VII (1867)» t. I, p. 270—272 ; t. II, p. 693—696 ; vezi și Românii la 1859 ..., voi. I, p. 642—647. L’UNION DES PRiNCiPAUTF.S, L’fiDIFlCATlON DE L’ETAT MODERNE DANS LA PERSPECTIVE DU DEVELOPPEMENT DE LA NATION ROUMAINE (1856 -1866) (I) Resumâ Dans l’histoire de la Roumanie, l’Union des Principautâs constitue un moment de la plus haute portâe : premierement parce ce que celle-ci a permis l’accomplissement, dans une grande mesure, de tendances his- toriques sâculaires, d’aspirations ardentes ă la râalisation de l’unitâ âta- tique des Roumains, devenant ă son tour la prâmisse, l’âtape nâcessaire la conquete de l’indâpendance de l’Etat roumain et ă son parachevement par la grande Union de 1918; deuxiemement, parce que par une action. ânergique et un immense effort elle a changâ le cours et le rythme de 1’6vo- lution historique enregistrâe jusqu’alors, arrachent le peuple roumain â. l’autocratisme oriental, en râorganisant les cadres de sa vie suivant des ' structures bourgeoises-dâmocratiques d’apres le modele de l’Europe occi- dentale. La nation roumaine (devenue prâcis6ment alors une remarqua- ble force historique rânovatrice) a eu de la sorte la possibilitâ de dâfendre l’intâgritâ de sa terre ancestrale, d’assurer son libre dâveloppement dans cette zone de l’Europe. A travers large perspective, l’âtude prâsente (dans le premier para- graphe) des actions, idâes et apprâciations tir6es notamment de sources documentaires inâdites ou moins connues concernant la maniere dont on. a abouti en javier 1859 au triomphe de l’idâe de l’Union des Principau- tâs par la double 6lection du prince Al. I. Cuza. Dans le second paragra- phe, l’on a examinâ les puissantes actions dâployâes pour la reconnaissance de la double âlection et puis, en 1862, de l’union pleine et entiere des deux. des deux corps du pays, pour que, finalement, soient âvoquâes les causes et les circonstances de l’avenement au tron.e de la Roumanie, eh mai 1866, du prince Charles de Hohenzollern-Sigmaringen, acte politique de por- tâe majeure, ayant pour principal et immâdiat effet la reconnaissance par les grandes puissances europ6ennes de l’Union des Principautâs comme un fait perpetuei, parâchevâ et irrâversible, inscrit comme tel en octobre 1866. dans le droit publie europ6en. www.dacoromanica.ro 22 A. UBICINI ȘI dAUZA UNIRII PRINCIPATELOR NICOLAE ISAR Jean Henri-Abdolomyne Ubicuii s-a născut în Franța în localitatea Issoudun, K 28 octombrie 1818, într-o familie de origine italiană. îi) general, despre copilăria și tinerețea sa, despre studiile sale cunoaș- tem puține date. A urmat liceul la Versailles, apoi, un timp, cursurile unei școli superioare normale, voind a se dedica învățămîntului și funcționînd cîțiva ani, în tinerețe, ca profesor suplinitor într-un colegiu francez. Știm, upoi, că din motive familiale a părăsit învățămîntul, pentru a călători cîtva timp în străinătate, în Italia, patria sa de origine, în Grecia și Turcia, oprindu-se mai mult la Constantinopol1. Va fi fost adînc impre-1 sionat de aceste călătorii din urmă, problematicii lumii orientale și sud-est europene destinîndu-le apoi, de-a lungul vieții sale, principalele sale preocupări. Mai multe date avem despre el, începînd de la 1848, cînd ia contact cu tinerii revoluționari români, și invitat de unul dintre ei, de C. A. Eosetti, vine la București tocmai în cursul desfășurării revoluției. Această călă- torie la București în vara anului 1848 a fost decisivă pentru inițierea sa în istoria românilor, pentru înțelegerea aspirațiilor de unitate și inde- pendență națională, de progres social, ale poporului român. Punîndu-se în slujba cauzei revoluției române și bucurîndu-se de încrederea fruntașilor revoluționari români, el îndeplinește în vara anului 1848 o importantă misiune politico-diplomatică, din însărcinarea guver- nului provizoriu mergînd la sud de Dunăre, la Eusciuk, pentru a duce tratative cu turcii în vederea unui compromis, act realizat ulterior, prin autodizolvarea guvernului provizoriu și recunoașterea de către Suleiman- pașa a locotenenței domnești, constituită din cei trei cunoscuți fruntași xevoluționari. Va însoți apoi, în calitate de secretar de limbă franceză, dele- gația revoluționarilor români la Constantinopol, prin legăturile sale per- sonale cu alți compatrioți sau cu unele autorități turcești încercînd să-i, ajute pe revoluționarii români. Deși, cum se știe, ambasadorul francez la Constantinopol, generalul Aupick, personal dovedea o oarecare înțe- legere față de evenimentele din Principate, în acest sens luînd inițiativa trimiterii la București a unuia dintre colaboratorii săi, în vederea unei veridice informări2, totuși, și datorită poziției oficiale a guvernelor marilor puteri — inclusiv a celui francez — delegația revoluționarilor români nu -era recunoscută, Poarta fiind obligată, mai ales sub presiunile Eusiei țariste, să trimită la București un al doilea cbmisar, Fuad-pașa, cu dis- poziții severe de represiune. Detestînd intervenția militam străină împotriva revoluției române și resimțind adînc drama Revoluționarilor români, obligați Fă ia drumul ekilului, Ubictni va rămîne în strînsă legătură cu ei, sprijinind inițiativele lor, încurajînd speranțele lor de reizbucdire a revoluției, apoi de realizare, pe ocale sau alta, a ideahțh^^ național Din $3 toamna anului 1848, A. Ubicini participă activ la acțiunea propagandistică de informare corectă a opiniei publice și cercurilor politico-diplomatice occidentale asupra evenimentelor din Principate. Din colaborarea sa cu emigranții români de la Paris cu N. Bălcescu în primul rind, a ieșit și prima scriere a lui Ubicini asupra românilor, acel cunoscut Memoire jus- tificatif de la rtvolution roumaine, publicat în vara anului 1849, la Paris , și considerat pe bună dreptate, de unii exegeți, operă comună4, o lucrare de remarcabilă însemnătate, care, odată cu protestul împotriva intervenției militare străine, releva opiniei publice occidentale punctul de vedere al revoluționarilor asupra evenimentelor de la 1848 din Principate, ea exprima.. în mod convingător idealurile de libertate și dreptate urmărite de revoluție' și revoluționari. Asupra opiniilor sale privind desfășurarea și obiectivele revoluției române de la 1848, asupra participării sale la evenimente, va reve- ni Ubicini peste mai mulți ani, într-un serial de articole, publicat în gazeta franceză „Le siecle”, la sfirșitul anului 1857 și începutul anului 18585, în plină desfășurare a luptei pentru Unirea Principatelor. Angajat activ în anii care au urmat revoluției de la 1848 în acțiunea de propagandă menită să servească cauza eliberării și unității naționale a românilor, stabilind contacte cu diferite publicații franceze sau din alte țări occidentale, în vederea angajării lor pe linia aspirațiilor românești, consolidînd legăturile sale personale cu fruntașii emigrației române, extin- zînd contactele cu alți patrioți români și pe calea inițiativei sale de a întreține la Paris un mic pensionat, cu copii de români ®, A. Ubicini va fi unul din publiciștii francezi — prieteni ai românilor — care va întreține nestinsă flacăra ideilor de la 1848, pînă în anii luptei pentru Unirea Prin- cipatelor, subliniind prin scrierile și activitatea sa legătura firească dintre cele două mari evenimente. Cum am mai arătat, interesul publicistului francez pentru lumea orientală fusese incitat mai întîi, cu ani în urmă, de cală toride făcute, dar el s-a dezvoltat mai apoi în condițiile în care, în general, opinia publică occidentală se preocupă tot mai mult de o asemenea problematică, sub influența apropiatului conflict care se profila la orizont. ★ Prima dintre lucrările lui Ubicini privitoare la Turcia, Lettres sur la Turquie, publicată la Paris în 1851, cu o dedicație către ministrul de externe turc, Aafi-pașa 7, răspundea acestui interes crescînd al opiniei publice occidentale pentru evoluția problemei orientale. Constituită din articolele sale publicate, începînd din 1850, în „Moniteur universel”, această lucrare a avut un mare succes, făcînd obiectul analizelor în presa occidentală, în Anglia, Franța, Germania și Italia, datele celor 13 scrisori, din cîte se compunea lucrarea, intrînd în diferite enciclopedii de mare circulație, ca. de pildă, „Almanahul de Gotha”. Astfel se explică reeditarea, revăzută și- adăugită, a acestei lucrări, la numai doi ani, în 1853, în introducerea căreia autorul însuși, referindu-se la prima ediție, notează : „Cumpărate de miniș- trii Afacerilor străine, ai războiului, marinei, agriculturii și comerțului, Scrisorile despre Turcia au devenit un fel de ghid oficial pentru tot ce pri- vește statistica și starea prezentă a Imperiului Otoman” ’. Mai adăuga autorul, desigur, cu aceeași notă exagerată, cu scopuri publicitare, că lucrarea sa făcuse să se nască în țările occidentale un curent de opinie în favoarea Turci^^}^^rg|]jg^g^jlgcrare — așa cum va fi. 34 ■și cazul scrierilor următoare ale lui Ubicini — pleda pentru sprijinirea Turciei de către Occident în fața amenințării Imperiului țarist, că, în același timp, ea mărturisea indirect și compasiunea autorului pentru popoarele aliate sub dominație otomană, fără a dezvolta aici concepția, sa — proprie și altor publiciști din Occident — privind necesitatea schimbării orientării politicii otomane, în sensul colaborării cu aceste popoare, cu prețul accep- tării emancipării lor. în anul următor, Ubicini publică o altă lucrare, cu caracter documen- tar, abordînd „chestiunea locurilor sfinte”, ca parte a problemei orientale10, în care înserează și documente privind Principatele Eomâne u. Este semni- ticativ faptul că, deși o asemenea lucrare viza în mod direct numai într-o mică măsură Principatele Eomâne, incidența ei cu problematica cauzei române era sesizată de patrioții români. Așa ne explicăm traducerea ei la București, încă din anul apariției, de către Atanasie Pîcleanu12. Preocupările sale din acești ani privitoare la Turcia sînt încununate cu publicarea în 1855 a sintezei intitulată. La Turquie actuelle1S, lucrare de amplă informare asupra situației social-economice și politice din Impe- riul Otoman și sud-estul Europei. Cum se vede din „Introducerea” la această lucrare, la aceasta dată, Ubicini împărțea Imperiul Otoman în două cate- gorii de teritorii: „posesiuni imediate”, aflate sub directa stăpînire ? sul- tanului, și „posesiuni mediate sau tributare”, teritorii considerate ca făcînd parte din imperiu, dar administrate indirect; dintre acestea din urmă, unele, ca Serbia, Țara Eomânească și Moldova, erau conduse de domni indigeni, aveau o legislație proprie și o administrație internă independentă. Eaportîndu-se la situâția popoarelor din imperiu, el conchidea că „nici o parte din Europa nu se compune din elemente atît de diverse, de etero- gene, ca Imperiul Otoman. Acesta nu este o națiune, este o compoziție d.e națiuni” 14. în capitolul al Vll-lea al acestei lucrări, Ubicini se referă la evenimen- tele de la 1848 dJn Principatele Eomâne15, subliniind aspirațiile de emanci- pare națională ale poporului român, anticipînd în acest context reluarea preocupărilor sale speciale privind revoluția română de la 1848. Amintind aici de misiunea îndeplinită de el din însărcinarea guvernului revoluționar român, anume de a trata cu înaltul comisar al Porții, Suleiman-pașa, pre- cum și cu Omer-pașa, care conducea armata turcească de intervenție, staționată la sud de Dunăre, el dă o serie de amănunte asupra vieții celui din urmă, subliniind caracterul ingrat al misiunii sale și de care Omer însuși ar fi fost conștient16. în acest an, 1855, Ubicini inaugurează și seria lucrărilor sale privi- toare b români, în care el, în consens cu aspirațiile patrioților români, pledează cauza Unirii Principatelor. Este vorba de cunoscutul său studiu asupra poporului român, publicat în „Eevue de l’Orienr”, sub numele de Ballades et chants populaires de la Rou manie, publicat apoi și în broșură 17k Scrisă cu multă căldură, cu înțelegere pentru istoria și aspirațiile românilor, cum se știe, lucrarea era prilejuită de apariția în acest an a culegerii cu același titlu aparținînd lui Vasile Alecsandri. Partea întîia este de fapt o prezentare plină de simpatie și obiectivitate a istoriei românilor. Din originea romană și trecutul glorios al românilor, el deduce izvoarele doinelor, baladelor, obiceiurilor, cărora le conferă o mare prețuire. Succesiv, autorul se referă la latinitatea poporului român, la simbioza daco-română, la rezistența în fața migratorilor, la întemeierea statelor medievale și lupta lor eroică pentru neatîrnșre; amintește de capitulații, www.dacoromamca.ro 2* pe care turcii nu le vor respecta, se referă apoi la decăderea din epoca fana- riotilor și la pierderile teritoriale de la sfirșitul secolului al XVLLL-lea și începutul secolului al XlX-lea, pentru a puncta cîteva aspecte majore ale renașterii românești, începînd cu revoluția din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu, de cînd e vorba de ,,o eră și o politică nouă”18. în acest context, el relevă semnificația renașterii culturale românești, raportîndu-se la Eliade, acest „Corai al României”, după expresia lui10, la Gh. Asachi, N. Bălcescu, Vasile Alecsandri și alții. Citează în mod deosebit pe Bălcescu cu articolele publicate în „Magazin istoric pentru Dacia”- și în primul rînd Puterea armată și arta militară la români, tradus și în „Revue de l’Orient”, în 1846, precum și opera sa neterminată despre Mihai Viteazul, amintind că ultima oară îl întîlnise pe autorul ei la Constantino- pol, cu patru luni înainte de a muri. în ceea ce îl priveștepe V. Alecsandri,. amintește de culegerea sa Doine și lăcrămioare, tradusă în franceză la Paris, în 1852, de I. Voinescu II, precum și de aprecierile favorabile despre poe- ziile poetului român publicate în „Revue de l’Orient” sub semnătura lui A. Griin, relevînd aici meritele lui Alecsandri în a descoperi și pune în valoare doinele, cîntecele și poeziile populare românești20. La sfirșitul broșurii, ca o concluzie a analizelor sale, Ubicini scoate' în evidență ideea unității tuturor românilor, împărțiți de vitregia vremuri- lor în provincii diferite, precum și a necesității ca Occidentul să sprijine refacerea unității lor statale. „Ce rezistență — scrie el — nu ar opune invaziilor slavismului o masă compactă compusă din 8 milioane de oameni de aceeași limbă, dacă celalalte națiuni din Occident ar recunoaște deschid comunitatea de origine și interese care leagă destinul său de al lor ! ” 21. Este de fapt, aprecierea pe care Ubicini o va relua și dezvolta drept conclu- zie finală a lucrării din anul următor, cea mai importantă din cîte a scris, privind istoria românilor. ★ Este vroba de Provinces d'origine roumaine, constituind partea a doua a volumului intitulat Provinces danubiennes et roumaines, scris în colaborare cu un compatriot și apărut la Paris ia 1856 22. Aici, în Intro- ducere, el face o privire de ansamblu asupra situației Principatelor, refe- rindu-se la întindere, mediu geografic, populație, situația politică, clase sociale, guvern, administrație și instituții; se referă apoi, pe rînd, la istoria veche și medievală, la istoria „contemporană”, de după 1821. Subliniază ideea că toate provinciile românești fuseseră în vechime locuite de daci, relevînd vitejia acestora în luptele cu romanii. însă, sub- influența curentului latinist — influență pe care o găsim și în lucrările despre români ale altor publiciști francezi din epoca Unirii—, referindu-se la dispariția eroică a lui Decebal, el notează că, odată cu acesta, „dispăru un popor, care, prin curajul său, merita să trăiască” 23, Traian fiind obligat să „repopuleze” provincia cu coloniști romani. Retragerea aureliană este corect prezentată, subliniind că marea majoritate a populației romanice nu s-a retras la sud de Dunăre, în acest sens citîndu-1 masiv pe compatrio- tul său J. A. Vaillant21. Pentru conservarea caracterului latin al limbii și „neamestecul” cu popoarele barbare migratoare, în acest context, el citează, de asemenea, lucrarea lui M. Kogălniceanu 2S. Eforturile strămoșilor pentru a păstra „independența și libertatea”, precum și străvechea unitate, pri- mesc o grea lovitură, subliniază el, în jurul anului 1000, cînd Transilvania ar fi fost cucerită, după grele lupte, de către maghiari, de la această dată» www.dacoromamca.ro 26 inaugurîndu-se de către regii maghiari politica de desnaționalizare a româ- nilor ardeleni, în scopul consolidării acestei cuceriri2B. După ce se referă la întemeierea statelor de sine stătătoare românești și la primele confruntări armate cu turcii27, autorul pune problema vechi- lor capitulații, subliniind că din secolul al XVI-lea, odată cu începutul decăderii acestor state, suzeranitatea formală a Imperiului Otoman tindea a deveni o dominație efectivă. Pericolul este pentru moment înlăturat de Mihai Viteazul, căruia Ubicini îi închină im capitol. ,,E1 încearcă — scrie publicistul francez — să reunească într-un singur corp național pe toți locuitorii vechii Dacii”; el înțelesese „adevăratele interese ale provinciilor românești” 2S, dar împrejurările i-au fost cu totul nefavorabile. în acest context, Ubicini citează o apreciere a lui Engel, anume că dacă încercarea lui Mihai Viteazul ar fi reușit, altul ar fi fost destinul poporului român. Cu toată epopeea luiMihai Viteazul, secolul al XVII-lea, după opinia autorului, stă în bună parte sub semnul decăderii, domniile lui Matei Basarab, Mihnea al III-lea, Șerban Cantacuzino nereușind să curme această evoluție. Ca și în lucrările altor publiciști francezi, domnii fana- Tioți sînt prezentați negativ, ei fiind făcuți vinovați nu numai de fiscalita- tea excesivă, dar și de „desființarea libertății publice”. „înjosirea aristo- crației, mizeria poporului, pierderea independenței și scăderea caracterului național — scrie publicistul francez —, iată singurele rezultate ale admi- nistrației grecești în cele două provincii ale României” 2B. Cît privește reformele fanarioților, ele n-au avut efectul scontat, n-au avut alt rezultat „decît urcarea prețului firmanelor de învestitură cumpărate la Constan- tinopol de fanarioți ” 30. Interesante și în general corecte sînt aprecierile lui Ubicini asupra revoluției din 1821. Tudor Vladimirescu acceptă inițial o înțelegere cu eteriștii, cei din urmă nedezvăluindu-i în întregime scopurile lor; el credea că ridicarea grecilor poate servi propriul său scop : înlăturarea domnilor fanarioți și a colaboratorilor lor. Dar, pe măsura desfășurării evenimen- telor, cele două mișcări se afirmă cu totul în contradicție. „Vladimirescu se înrolase între eteriști; dar el se depărtă de ei din momentul în care văzu că scopurile lor nu coincideau deloc cu scopul patriotic pe care și-l propu- sese. Om din popor, el înțelesese primul, cu acest instinct popular care în mase ține loc științei și luminilor, că viitorul naționalității române nu se afla în Eteria grecească, ci în România însăși, mărginindu-se în limita strictă a vechilor tratate cu Poarta”. Asemenea idei, scrie el mai departe, vădit influențat de Bălcescu, „erau prea noi pentru a fi primite de prima dată de popor, dar revoluția nu pieri în întregime cu el. Ideea democratică implantată în 1821 în pămînt românesc germină și se împlini la 1848” S1. în maniera altor publiciști francezi din epocă, Ubicini caracterizează în mod pozitiv domniile pămîntene restabilite în urma revoluției, pentru ca apoi să se refere la momentele sau actele care au marcat ascensiunea Rusiei și pericolul substituirii protectoratului țarist dominației otomane : convenția de la Akermann, războiul ruso-turc din 1828—1829 și tratatul de la Adrianopol, Regulamentul organic. Pentru analiza celui din urmă, ca și pentru alte aspecte ale epocii, el folosește concluziile lui N. Bălcescu din Question dconomique des Principautes danubiennes. Folosind datele oferite de Bălcescu, precum și de o serie de publiciști francezi, Colson, Vaillant și alții, precum și impresiile sale personale, pe domnii regulamentari Ubicini îi caracterizează în general cu obiectivitate. Al. Ghica fusese, arată el, victima unei situații de excepție, prins între www.dac0romamca.ro 2T. dătoria patriotică, pe de o parte, și exigențele protectoratului țarist, pe de alta. M. Sturdza, domnul Moldovei, în schimb era un om de mare abilitate, care a putut să manevreze mai ușor, dînd prioritate atît intereselor puterii protectoare, cît și intereselor personale. Evident, referindu-se la domniile- regulamentare, un accent deosebit pune autorul pe mișcările premergătoare- revoluției, referindu-se mai ales la I. Cîmpineanu, precum și la mișcarea culturală din deceniile IV-V. Dar, așa cum am anticipat, Ubicini este în primul rînd un istoric și un cunoscător al revoluției de la 1848, pe care încearcă să o prezinte cu obiectivitate. Subliniază mai întîi caracterul nonviolent al revoluției,, instaurarea guvernului revoluționar și demisia domnitorului Gh. Bibescu desfășuTÎndu-se fără a se vărsa nici o picătură de sînge 32. Scoate în evi- dență neta deosebire de atitudine față de revoluție dintre Turcia și Rusia, primul comisar turc, Suleiman-pașa, trimis la București, fără consultarea- Rusiei, fiind pregătit să accepte un compromis, în timp ce al doilea comisar turc, Fuad-pașa, era trimis la București cu ordine severe de represiune,, numai la cererea expresă a Rusiei. Este scoasă în evidență, în acest con- text, tactica adoptată de majoritatea fruntașilor revoluționari, anume de- a evita cu orice preț conflictul cu Poarta, fie și cu mari compromisuri, pentru a lăsa deschisă posibilitatea unei colaborări cu ea în fața amenințării țariste. în analiza pe care Ubicini o face în această lucrare asupra evenimen-, telor de la 1848, el pune un accent deosebit pe rolul jucat de masele popu- lare, manifestat în mod pregnant cu prilejul celor două comploturi con- trarevoluționare sau cu prilejul intrării trupelor străine în țară» Sesiza- în acest sens limitele petiției de la Iași din martie 18ț48, care nu putea să cointereseze în mod direct masele, spre deosebire de programul revoluțio- narilor munteni, care „cointeresa la cauză toate clasele sociale”, pe toți „desmoșteniții vechiului regim” 33. El subliniază rolul important pe care îl avea în desfășurarea revoluției problema agrară, de rezolvarea ei în favoarea țărănimii depinzînd în bună măsură sprijinul acesteia. în spiritul lui N, Bălcescu, el scrie în acest sens : ,,S-a zis că această chestiune avea să piardă revoluția ; ea o salvă, dimpotrivă. Astăzi încă ea este cu adevărat unica chestiune socială, așa după cum în întregime chestiunea politică se află în unirea principatelor” 34. , Cu o asemenea apreciere încheia de fapt ȚJbicini prezentarea istoriei poporului român în lucrarea sa, fără a trata, cum ne-am fi putut aștepta; și evoluția situației Principatelor după 1848 pînă la zi, subînțelegând că o* atare evoluție și mai ales năzuințele românilor — la 1856 —, se puteauL degaja din chiar analiza trecutului istoric pînă a 1848. în ultimul capitol al lucrării, sub titlul Antichități, autorul face'o- prezentare a principalelor vestigii, cunoscute la acea dată, datînd din perioada veche și medievală, pentru a se opri apoi la etnografie și folclor. Este de remarcat și aici că prezentarea pe care el o face poporului român, se raportează în primul rînd la țărănime, despre care scrie cu multă căl- dură 3S, adăugind în final îndemnul său adresat străinilor, de a cunoaște mai bine acest popor, cu tradiții vechi, cu obiceiuri și folclor deosebit de interesante, purtînd amprenta străvechii lor origini să. De fapt, cum am observat, la situația din Principate de la 1856 — data scrierii se referă autorul în Introducere. Aici, el arată că teritoriul vechii Dacii se afla în mod nedrept împărțit și înglobat sub raport politic în teritoriul marilor puteri vecine. Pentru. Transilvania, el discută www.aacoromamca.ro 28 cifrele privind populația românească, după scrieiilelui De Gdrando, I.Ghicar J. A. Vaillant, subliniind caracterul majoritar al acestei populații pe teri- toriul Transilvaniei 37„ Referindu-se la lomânii din Țara Românească și Moldova, el citează aprecierea istoricului Lavallde privind situația lor deosebit de grea, sub povara vitregiei vremurilor 38, pentru a sublinia, după N. Bălcescu, ideea dispariției vechii boierimi, și a condamna boierimea con- temporană, acaparatoare a întregii puteri politice în virtutea dispozițiilor Regulamentului organic și beneficiar ă a exploatării nemiloase a țărănimii,, pe baza dispozițiilor aceluiași Regulament organic 39. în ce privește bur- ghezia, adică clasa de mijloc, ținea el să sublinieze, deși aceasta era slabă și pînă nu de mult nu reprezenta nimic în viața de ștat, cu toate piedicele care se aflaseră în calea dezvoltării ei, ea „a cîștigat o oarecare importanță politică după evenimentele de la 1848” 40. Cu asemenea idei, în deplină corespondență cu aspirațiile de unitate și independență, de progres social, ale popor ului român, lucrarea lui Ubicini la care ne-am referit, una dintre primele sinteze întreprinse în Franță și c.n care autorul pornea în elaborarea unei mari sinteze pentru colecția „His- toire Univer selle” 41, a stîrnit admirația prietenilor săi români și elogiul unor ziare din țară. „Telegraful Român” de la Sibiu, de pildă, în mai multe numere traduce sau comentează fragmente din lucrare42, autorul, nesem- nat, apreciind că Ubicini „a întrebuințat un mare număr de izvoare care pînă în timpul de față nu s-au luat în băgare de seamă” 43. Un alt ziar, de la Craiova, „Oltul”, publică textul tradus din ultimul capitol al lucrării44, forr te probabil autorul, nesemnat, fiird redactorul responsabil al publi- cației, Gh. Chițu. Ubicini este însă autor și al mai multor articole de presă datînd din intervalul premergător sau următor Congresului de pace de la Paris, și pe care presa din Principate le-a semnalat, le-a reprodus sau comentat, ca și în cazul articolelor din presa franceză sciise de alți publiciști francezi filo- români. Astfel, „Zimbrul”, din 11 iunie 1857, reproduce un articol publicat de Ubicini cu mai multe zile în urmă în ziarul parizian de mare tiraj, „La Presse”. în acest articol, publicistul francez comenta caracterul protecto- rat! lui țarist, pornind de la manifestul țarului din 19/31 iulie 1848 și răs- punsul dat acestuia de români. El contestă poziția diplomației țari«te față de Principate, faptul că aceasta considera existența lor politică numai in puterea tratatelor ruso-turce : „ea uită — scria Ubicini — că capitulațiile sînt anterioare tratatelor cu care ea caută a se îngîmfa”4S. Un alt articol al lui Ubicini, publicat în două numere ale ziarului „Le Pâys”, din Paris, era o replică la dispozițiile restrictive ale firrninului Porții pentru convocarea divanurilor adhoc, și ziarul „România” din 14 iunie 1857 comenta aceste articole și reproducea din ele pasagiile cele mâi importante46. Găsim reformulate în aceste articole opiniile lui Ubicini asupra claselor sociale din Principate, opinii sugerate mai întîi, cum am văzut, în Provinces d'origine roumaine. Prin urmare, despre marea boierime notează că ea este în cea mai mare parte decăzută, de origine străină, lipsită de patriotism și opresoare ; despre o altă categorie socială, clerul înalt, că, de asemenea, este înstrăinat de interesele poporului. Despre „patentări, comersanți, artizani, industri- ali”, în număr de 70 000 în Țara Românească și 50 000 în Moldova, notează că, împreună cu profesiunile libere și micii cultivatori, alcătuiau stai ea a treia, carQ, deși avea o poziție subalternă în stat, făcuse reale progrese după 1848, afirmîndu-și existența. Evident, se oprește și aici în mod deosebit la țărănime, clasa cea mai ne mărginim a con- 2» •stata aci — scrie el — că din o populațiune de 4 milioane de locuitori, principatele numără 3 200 000 de individe pre care-i apasă exclusiv greu- tatea impozitului și a serviciului militar, lipsiți de orice drept și de orice .garanție, pre cari abuzul, dacă nu fapta legii, îi pune la lucrarea pămîntului, și pre cari apăsări deosebite îi condamnă la mizeria cea mai spăimîntătoare, în ținutul cel mai roditor din Europa” 47. însă publicistul francez combate totodată aici părerea după care țăranul sărac, datorită situației sale grele, ar fi ajuns indiferent față de asuprirea străină. O asemenea indiferență nu-i este în natură, și în măsura în care există ea se datora exploatării de cîteva secole, exercitată atît de opresorul din afară cît și de cel intern. De aici decurgea necesitatea, arăta Ubicini, ca țăranul să fie emancipat, ■odată cu unirea celor două principate într-un singur stat trebuia să se rea- lizeze „reviziurea legilor care să dirijeze proprietatea și impozitul” 48. Pe bună dreptate, traducătorul extraselor din aceste articole, observa că autorul lor, A. Ubicini, devenise „familiar cu afacerile Principatelor”, că el „cunoaște mai bine decît oricine cît de generoase instincte se află în generațiunea actuală a Românilor de la Dunăre” 49. Aceleași articole ale lui Ubicini erau comentate și fragmentat traduse și de „L’Etoile du Danube”, rn două numere, din mai-iunie 1857 so. Este evident că interesul publicistului francez pentru istoria româ- nilor și pentru cauza Unirii Principatelor a fost mereu hrănit de raporturile întreținute de el cu o serie de fruntași ai revoluției române de la 1848, deveniți apoi fruntași ai mișcării unioniste. Specializat în problema orien- tală și devenit, din 1853, redactor șef al unei publicații axată pe o asemenea tematică, „Eevuedel’Orient”,înlinii mari, Ubicini era la curent cu proiec- tele revoluționarilor români de colaborare militară cu Poarta și insurecțio- nate a Principatelor, în condițiile declanșării războiului Crimeii, după cum cunoștea lucrările de propagandă ale acestora, pe unele dintre ele propu- nîndu-și să le semnaleze în paginile revistei sus-menționate sau în artico- lele sale publicate în diferite ziare franceze. Cînd, în septembrie 1853, lua conducerea amintitei reviste, într-o scrisoare adresată lui I. Ghicasl, rugîndu-1 să se îngrijească de recrutarea unor abonați pentru revistă, U asigura în același timp că paginile acesteia erau deschise românilor, amin- tindu-i în acest sens că ultima sa lucrare, Dernibre occupation52, avea să facă obiectul unui articol de fond întț'-urx,număr viitor. Din anul 1855, cum semnala și GLjBengescu,53 odată cu profilarea sfîrșitului războiului, acțiunea propagandistă a lui Ubicini, ca și a altor publiciști francezi, se intensifica în strînsă colaborare cu patrioții români. Cura aflăm dintr-o scrisoare adresată lui Vasile Alecsandri la sfîrșitul acestui an, Ubicini îl asigura pe poetul moldovean că, răspunzînd solicitu- dinii sale și a altor patrioți români, luase de fapt contactul cu un număr apreciabil de gazete din Occident , din Austria, Germania, Italia, Spania, Belgia, Danemarca, pentru a nu mai vorbi de gazetele franceze. „Noi avem deja, fără a mai socoti pe cele franceze”, îl informează el pe Ghica 54. între publicațiile contactate la care se referă, el amintește de „Journal de Francfort”, „Gazette Universelle Allemande”, „L’Opinion” (delaTurin), „Iberia” (laMadrid), „Tel6graphe” (la Bruxelles), precum și de mai cunos- cutele angajate în propaganda filo-românească, „La Presse” „Le Consti- tutionnel”, „L’Illustration”, „Le Journal des economistes” și altele. „Noi am făcut tot ce se poate în ce ne privește — scrie el. — Este rîndul vostru să faceți la fel, adică să ne trimiteți materiale și bani” SB. în același sens, nota Ubicini, se adresase printr-o,scrisoare și.lui Constantin Hurmuzaki. www.dacoromamca.ro 30 Desigur, Alecsandri era unul din cei care îi comunica lui Ubicini date și materiale pentru lucrările sale privitoare la români M. în afara corespon- denței lui Alecsandri67, semnificativă mai ales pentru geneza publicisticei lui Ubicini și a opiniilor sale este scrisoarea adresată lui Mihail Kogălni- ceanu, la Iași, la sfîrșitul acestui an, 1855, în care, între altele, îl anunța de încheierea redactării lucrării sale destinată istoriei românilor, Les Pro- vinces d'origine roumaine, la care ne-am referit mai sus. „Eu am terminat în această săptămînă istoria mea despre Principate, care nu este nimic altceva — scrie el, cu modestie — decît un rezumat și o continuare a isto- riei d-tale” 58. Dar, publicistul francez se declara nesatisfăcut de opera sa și își propunea încă de la această dată să o reia sub o formă nouă și sub un titlu, nou, Lettres sur les Principautes, pentru a continua modelul lucrării ante- rioare, Lettres sur la Turquie. Strînsese deja multe materiale, adaugă el, și urma ca odată cu trecerea la redactare să recurgă și la cunoștințele cores- pondentului moldovean. „Vă cer dinainte permisiunea, domnule, — i se adresează el lui Kogălniceanu — , de a vă consulta”. Pe de altă paite, mulțumindu-i corespondentului de la Iași pentru „periodicul trimis” 6B, convins cum era că posedă „spiritul unui român”, îl asigura pe Kogălni- ceanu că va învăța și limba română. „Socot să mă pun hotărît pe studiul ei”, scrie el, în acest sens avînd procurate deja o gramatică și un dicționar cu litere chirilice. Despre situația celor două principate dunărene, la sfîrșitul scrisorii adresată lui Kogălniceanu, el preciza, referindu-se la cercurile diplomatice occidentale : „Se vorbește mult de unirea lor; dar, din nefericire, chiar printre oamenii care sînt chemați eventual să o hotărască există o igno- ranță completă în această privință” Și el, Ubicini, la această dată, în perspectiva tratativelor de pace care aveau să urmeze, insistă asupra nece- sității solidarității dintre români. „Adevărații patrioți români — scrie el- cei care doresc binele și progresul patriei lor, fără considerații personale, trebuie să se înțeleagă odată pentru totdeauna și să ia măsurile lor” 60. De la sfîrșitul anului 1855 61, în orice caz, îl aflăm pe Ubicini angajat în noua etapă a acțiunii propagandistice desfășurată de exilații români în străinătate, în strînsă legătură cu cei din țară. Legăturile lui Ubicini cu fruntașii revoluționari în exil, nu numai cu cei amintiți, dar și cu alții, au fost durabile, cum vom vedea, contribuind, substanțial la angajarea publicistului francez în apărarea peste hotare a, cauzei Uniunii Principatelor. Din aceste legături se vor naște și preocupă- rile viitoare ale lui Ubicini pentru „biografiile” oamenilor de seamă ai generației de la 1848 și popularizarea lor în Occident62. în ianuarie 1856, — la o dată cînd, în așteptarea păcii, starea de ten; siune creștea — , A. Ubicini paiticipa la ceremonia înmormîntării lui I. Voinescu II, alături de exilații români, adresînd un cuvînt de despărțire» în numele prietenilor francezi ai defunctului, un cuvînt pe care „Steaua, Dunării” se grăbea să-l lepioducă în traduceie. Era un cuvînt în care Ubi- cini adresa cuvinte de îmbărbătare compatrioților dispăiutului și își afirma, din nou propriul crez în realizarea idealurilor de la 1848. Referindu-se la, patria defunctului, el mărturisea : „Am fost față la chinurile sale (ale patriei, n.n.); după ce am visat un moment triumful său, am numărat lacrimile și ranele sale ; însă totodată, am văzut cîtă energie, cîtă răbdare în. orice nevoie, cît devotament și mai cu samă cîtă credință are ea. Iată pen tru ce îndrăznesc a vă vorbi desnre,viitor aici în fața acestui mormînt63 ...” www.dacOTomamca.ro 31 Și publicistul francez, invocînd cu acest prilej și amintirea celuilalt mare •exfiat, decedat pe pămînt străin, Nicolae Bălcescu, exprimîndu-și con- vingerea în victoria finală a exilaților români, spunea : „Voinescule, Bălcescule, martirii unei sfinte cauze, mîngîieți-vă ! Timpurile suferințelor sînt către finitul lor; zile luminoase vor lumina preste patria voastră ( .. ) ” 84 La această dată, Ubicini, aflat la Paris, sprijinea ideea ca o part e dintre exilații aflați în Turcia să se deplaseze la Paris 6S, unde urmau să se desfășoare principalele tratative de pace și unde urma, deci, să fie cea inși importantă arenă de acțiune și de propagandă în favoarea cauzei Unitii. Totodată Ubicini era angajat direct în acțiunea politică 66 și propagandis- tică în favoarea cauzei române 67. Evident, în acest context, scrierile publicate de Ubicini, ca și de alți jurnaliști francezi, circulau printre românii exilați, întreținând speranțe și contribuind la călirea caracterelor. De la Paris, aceste scrieri luau drumul altoi locuri de exil, în primul rînd ale Constantinopolului 68. Ca și in cazul scrierilor altor publiciști francezi, ale lui Saint-Marc Girardin 69, E. Quinet, P, Bataillard și alții, lucrările lui Ubicini din anii 1856 1857, la care ne-am referit, ca și cele din anul următor, răspun- deau unor stringente necesități de ordin propagandistic, în directă legătură cu evenimentele politice la ordinea zilei. Acestei necesități a momentului îi răspundea și publicarea de către Ubicini, la sfîrșitul anului 1857 și începutul anului 1858, în „Le Siecle”, a seriei de articole relatînd amintirile sale pri- vind revoluția română de la 1848 70. Datele oferite de autor în aceste arti- cole, apărute sub titlul La Valachie en 1848 71, atrăgeau atenția opiniei publice asupra actualității programului revoluției de la 1848, asupra nece- sității sprijinitii de către Occident a idealurilor de unitate și independență națională ale românilor, de necesitatea statuării poziției juridice a viito- rului stat românesc în condițiile politice europene noi create de războiul C'rimeii și de Congresul de pace de la Paris. O ultimă lucrare de amploare a lui Ubicini, dinainte de mărețul act al Unirii, în care autorul pledează cartza română, apărută sub titlul La question des Principautâs ăevant VEurope 7Z, în 1858, la Paris, evident,răs- pundea de asemenea cerințelor stringente ale momentului istoric. „Aver- tismentul” cu cate se deschidea lucrat ea poartă data de 15 ianuarie 1858 și în el autorul precizează că se ocupă de problema Unirii Principatelor, din martie 1855, de la Conferința de la Viena, pînă la începutul anului 1858. „De trei ani — scrie Ubicini aici — , o mare cauză , o cauză de care pot •depinde viitorul și securitatea Europei, atîrnă de tribunalul marilor puteri. O anchetă s-a dispus, părțile interesate și-au făcut auzite dorințele lor. înainte ca instrucția să fie definitiv încheiată, am crezut că trebuie să pre- zentăm dosarul procesului, nu pentru a dicta, ci pentru a lumina hotărîrea judecătorilor” 73. Lucrarea aceasta se constituie într-o excelentă antologie de texte, cu scurte intercalări de comentarii, susținînd prezentarea evoluției problemei Unirii de la Conferința din Viena — cînd prima dată s-a pus problema într-o conferință europeană — și pînă ța începutul anului 1858, pînă în momentul în care — după ce Turcia încercase, prin mai multe circulare, să denatureze sensul rezoluțiilor Adunărilor ad-hoc—, problema Unirii urma să fie discutată de noua Conferință de la Paris, care avea să-și deschidă lucrările în mai. Urmînd modelul lucrărilor anterioare, cu titlu asemănător74, noua lucrare a lui Ubicini, pentru a arăta evoluția problemei unirii pe plan european, în succesiunea etapelor principale, și a scoate în evidență poziția www.oacoromanica.ro 32 divergentă a marilor puteri față de Unire, prezintă principalele documente politico-diplomatice elaborate în intervalul martie 1855-decembrie 1857. Astfel, între altele, sînt inserate aici: anexa protocolului nr. 3 al ședinței Conferinței de la Viena din 19 martie 1855, prevăzînd drepturile de auto- nomie ale Principatelor, în virtutea vechilor capitulații, precum și exclu- derea protectoratului unei singure puteri76; Memorandumul prezentat Conferinței de la Viena de reprezentantul Franței, baronul Bourqueney, în ședința din 26 martie 1855, propunînd unirea Principatelor 76 ; textul pro- tocolului Conferinței de la Constantinopol , cu data de 11 februarie 1856, prin care Turcia recunoștea formal dreptul de autonomie al Principatelor țînci rcînd însă să-1 anuleze în practică) 77; partea din Tratatul de la Paris cup, inzînd articolele 20—27 și 31, referitoare la Principate, hotărîndînlă- turarea protectoratului străin, garanția colectivă, autonomia,convocarea divanurilor ad-hoc și altele; protocoalele ședințelor Congresului, în- tre care al ședinței din 8 martie 1856,în care contele Walevski, ministrul de externe francez, a reînnoit propunerea de unire a Principatelor 78; fir- manul de convocare a Divanurilor ad-hoc; documente din țară privind alegerile pentru Divanuri; extrase din corespondența lui Ștefan Vogoride, abcstind falsificarea alegerilor din Moldova 79 ;acte ale Divanurilor ad-hoc ; in ,.Apendice”, ultimele circulare ale Porții, din octombrre-decembriel857, acuzînd ca ,.turbulente” Divamuile ad-hoc 80; în sfîrșit.textele vechilor capitulații încheiate cu Poarta 81, precum și mărturiile baronului Bois-le Comte 82, atest'nd dorința unanimă de unire a românilor, încă de la 1834. Din primele săptămîni de apariție,pentru serviciul pe care îl aducea •cauzei române, în ajunul așteptatei Conferințe de la Paris, o asemenea lucrare era primită cu entuziasm de partizanii Unirii 83, și combătută, din aceleași motive, de organele de presă care se făceau purtătoarele de cuvînt ale adversarilor Unirii84. ★ Așa cum se știe, însă, mult așteptata Conferință de la Paris, prin hotarîrile sale, a decepționat nu numai opinia publică românească, în mod unanim favorabilă Unirii, ci și pe numeroșii adepți de peste hotare ai cauzei unirii, și tot astfel, ca și în cazul altor publiciști francezi acțiunea •energică a poporului român însuși, carc ya realiza acest act de excepțională însemnătate, de la 24 ianuarie 1859, prin dubla alegere a lui Al. I. Cuza, în ciuda poziției rezer vate sau chiar potrivnice a unor puteri europene, nu avea decît să stîrnească admirația unui publicist ca Ubicini, cum am văzut aflat cu totul în deplină corespondență cu aspirațiile de emancipare politică și socială ale poporului român. Este important de subliniat că și după 24 ianuarie 1859, în timpul domniei lui Cuza, Ubicini a continuat să sprijine cu căldură mișcarea de renaștere politică și socială a poporului român. Cînd, în 1860 , V. Alecsandri, în calitate de ministru de externe al Țării Românești, crea în cadrul minis- terului său un birou special pentru presa străină, cel care era desemnat să îndeplinească în Franța funcțiile de corespondent al acestui serviciu nu era altul decît Ubicini85, pe care, altfel, cum am văzut, poetul îl cunoștea bine în persoană. Va continua să elaboreze scrieri despre români, abordînd dife- rite aspecte ale dezvoltării statului național român. în 1861, în „ Journal des 6conomistes” 86, comentează, după „Monitorul oficial”,bugetul de venituri Șî cheltuieli pe anul 1860 al noului stat român, iar în anul 1863 scrie „Introducerea” la cartea luiV. Alecsandri, Grammâire âelalangue www.dacaromanica.ro 3 — C, 2731 33 roumaine 87, în care reia preocupările sale mai vechi privind formarea- poporului român și caracterul limbii românej în 1866, cînd în urma abdicării lui Al. I. Cuza, din nouă se ajunsese- la o situație periculoasă pentru soarta Unirii, el publică o nouă lucrare* despre situația politică a statului român, solicitând sprijinul marilor puteri euiopene în sensul aspirațiilor românești de conservare a tînărului stat național român 88. Ca o recunoaștere a contribuției adusă de Ubicini la cauza Unirii Principatelor, la lupta de eliberare socială și națională a poporului român, în aprilie 1867 Parlamentul român îl omagia, acordîndu-i onorific cetă- țenia română89, așa cum ea era acordată și altor prieteni ai românilorr Edgar Quinet, J. A. Vaillant ș.a. Va mai avea prilejul ca, încă odată, în lucrările sale dedicate Turciei și problemei orientale, în anii 1875 — 1877 so, să-și pună condeiul în ser- viciul poporului român, sprijinind de data aceasta cauza independenței tînărului stat român, așa după cum în domeniul istoriei culturii românești va încerca să mai aducă unele contribuții, mai ales ca editor de izvoare81. De-a lungul ultimelor decenii de viață el continuase să întrețină legă- turi cu o serie de fruntași ai vieții publice și cultural-științifice din România, ca V. Alecsandri, M. Kogălniceanu, I. Ghica, I. Bălăceanu, Chr. Teii, G. Marian, J. Filipescu și, nu în ultimul rînd, istoricul A. D. Xenopol. Va muri la 27 octombrie 1884 la Vernon-sur-Brenne,lăsînd neterminat vechiul său proiect de elaborare a unei sinteze de istorie a românilor, din manuscrisele sale, o parte, privind istoria veche a românilor, fiind publi- cate după moartea sa °2. Cu moartea lui, cum scria A. D. Xenopol, românii pierdeau „pe unul din cei mai călduroși apărători ai intereselor lor în, apusul Europei” 93, care își adusese prin scrierile și faptele sale, mai ales în anii premergători Unirii Principatelor, o contribuție de seamă la lupta» de eliberare socială și națională a poporului român94. NOTE 1 Vezi G. Bengesco, Avant-propos la lucrarea lui A. Ubicini, Les orifjincs de l’histoire- roumaine, Paris, 1886, p. II-III (în continuare, G. Bengesco, Avant-piopos, p ... ). 2 Vezi N. Isar, Mărturii franceze privind revoluția de la 1848 in Țara Românească, In „Revista de istorie”, t. 36, nr. 5, 1983, p. 464—477. 3 Vezi (A. Ubicini), Memoire justificatif de la revolution roumaine du 11/23 juin 1848, (Paris), 1849, 66 p. 1 în ce privește discuția asupra paternității acestei lucrări, pe care nu este cazul să o abordăm aici, vezi notele lui G. Zâne, la operele lui N. Bălceseu : Opere, IV, Corespondență: ediție critică, Edit. Academiei R.S. România; Opere, II. Scrieri istorice, politice și economice. Edit. Academiei R.S. România, București, 1982, p. 223. 5 Vezi mai departe, notele 70 și 71. 6 Deschis în apartamentul său prin 1850, acest mic pensionat dura încă prin anii 1859— 1860, așa cum reiese din corespondențele întreținute de el cu părirnții diferiților elevi. Vezi G. Fotino, Din vremea renașterii naționale a Țării Românești. Boierii Golești. Scrisori adnotate și publicate de ..., București, t. III, 1939, p. 47 ; 66 ; precum și corespondența A. Ubicini — C.A. Steriadi, din anii 1859—1860, la Biblioteca Academiei R. S. România, Serv. Msse, Corespondență, jS 11 (1—3) C XIX. 7 Vezi A. Ubicini, Lettres sur la Turquie, Paris, 1851, 374 p. 8 Vezi A. Ubicini, Lettres sur la Turquie, ou Tableau statistique, administrații, militaire, commercial etc, de l’Europe Ottomane, Depuis le Khaticherif de Gulhană (1839), Il-ămc âditionr Paris, 1853, p, VIL 9 Ibidem, p. IX- 10 Vezi A. Ubicini, La question d’Orient devant l’Europe. Documents officiels, manifestes,, notes, firmans, cirCulaircs etc., depuis l’origin6 du differend, Question des Lieux-Saints par M.A.U., auteur des Lettres sur e l’Oricnt, Paris, 1854, 235 p. 34 11 Este vorba de corespondența diplomatică privind invazia de Ia această dată a Princi- patele Române de către trupele străine. Cf. Ibidem, p. 127-246. 12 Vezi Espunere a chestiei locurilor stnte și a causei acestei prigoniri, urmată de Documente ■oficiale, Manifeste, Note, Firmane, Circulare șcl. De la Începutul nențelegerii turco-ruse pînă la isbucnirea rcsbelului actual, Culegere de Atanasie Picleanu, după M. A. Ubicini. Librăria George loanid, Bucureșci, 1855, 196 p. Textul francez este tradus pină la p. 246, fără Apendice. 13 Vezi A. Ubicini, La Turquie actuelle, Hachette. Paris, 1 855. 474 p. 11 Ibidem, Introducere, p. VII. 16 Ibidem, p. 209—218. 16 Ibidem, p. 217—218. 17 Vezi A. Ubicini, Ballades et chants populaires de la Roumanie, (Principautis danubien- nes), extrait de la „Revue de l’Orient”, de l’Algerie ct de Colcnies, mai-oct. 1855, Paris, 1855, 30 p. 18 Ibidem, p. 11. 19 Ibidem, p. 14 Ibidem, p. 20. 21 Ibidem, p. 30. 22 Vezi M. Chopin, M. A. Ubicini, Piovinces danubiennes et roumaines, Paris, Firmin Didot Frdres, 6diteurs, 1856 : [partea l-a], Bosnie, Serbie, Herzegovine, Bulgarie, Slavonie, Illyre, Groatie, Dalmatie, Montenegro, Albanie, de Chopin, 494 pag. ; (partea a II-a), Provinces d’origine j-oumaine, Valachie, Moldavie, Bukovine, Transylvanie, Bessarabie, de A. Ubicini, 226 p. 23 Cf. A. Ubicini, Provinces d’origine roumaine, p. 20. '• i Ibidem, p. 23—24 ; după lucrarea lui J. A. Vaillant, La Românie, t. I, p. 31 și urm. 26 Ibidem, p. 23. 26 Ibidem, p. 25—26. 27 Ibidem, p. 26—46, de asemenea inspirate de Vaillant. 28 Ibidem, p. 73—74. 29 Ibidem, p. 97. 30 Ibidem. •31 Ibidem, p. 129. 32 Ibidem, p. 176. 33 Ibidem, p. 196. 34 Ibidem. 35 Ibidem, p. 204—206. 36 Ibidem, p. 217. 37 Ibidem, p. 3—4. 38 Ibidem, p. 9. 39 Ibidem, p. 11—14. 40 Ibidem, p. 14. 41 Cf- G. Bengesco, Avant-propos, p. X. 42 Vezi,,Telegraful Român”, 1856, nr. 95, 96, 99, de la p. 373, 377, 381, 393 — 394. 43 Ibidem, p. 373. 44 Vezi Despre antichitățile, monumentele, obiceiurile și costumele Românilor, de A. Ubicini, în „Oltul”, I, 1857, nr. 12—28. 45 Cf. „Zimbrul”, III, 1857, nr. 17 din 10 iunie, p. 465. 46 Vezi articolul Viitoarele adunări in Moldo-România, In „România”, I, 1857, nr. 19, ■din 14 iunie, p. 74—76. 47 Ibidem, p. 75. 48 Ibidem, p. 76. 49 Ibidem, p. 74. 60 Vezi A. Ubicini, Les futures assemblees moldo-valaques, in ,,L’Etoile du Danube”, nr. 38, din 28 mai 1857 și nr. 43 din 25 iunie 1857 ; textele au fost publicate și in colect a Acte și documente privind istoria renașterii României (A.D.I.R.R.), voi. IV, p. 967—978. „ 36 (6) 51 Cf- Biblioteca Academiei R. S. România Serv. Msse, Corespondență, S--------------. CDXXIII scrisoare din 1 septembrie 1853. 62 Vezi titlul Întreg, G. Ghenoi, Derniere occupation des Principautis danubiennes par, .la Russie, Paris, 1853. 83 Cf. G. Bengesco, Avant-propos, p. IX-X 54 Cf- Biblioteca Academiei R. S. România, Serv. Msse., Corespondență, S 123/DCQLII. 85 Ibidem. 86 Vezi, de pildă, scrisoarea lui V. Alecsandri, fără dată, pe care o putem plasa in orice ■caz în anii 185^—1855, în care poetul moldovean îi comunica că aștepta săi se aducă textul Regulamentului organic pentru a culege din el datele cerute privind obligațiile țăranilor către proprietari in Moldova > pină atunci poetul îi trimitea,.totuși, date privind eliberarea țăranilor www.oacoromamca.ro 35 < n rumânie sub Constantin Mavrocordat. Cf. Biblioteca Academiei R. S. România, Sen. Msse-,. Corespondență, S 50/LVIII. 47 Mai vezi, pentru acest moment istoric, și G. Cardaș, Scrisoarea autobiografică adresată- de V. Alecsandri filo-românului A. Ubicini tn preajma anului 1856, in „Floarea darurilor”, 1928,. iulie-decembrie, p. 74—77. 68 Cf. Biblioteca Academiei R. S. România, Sen. Msse, Corespondență, S 122/DCCLII. 09 Este vorba, probabil, de un exemplar al revistei „Steaua Dunării”. e0 Cf- Biblioteca Academiei R. S. România, Sen. Msse., Corespondență, S 122/DCCLII. 91 Vezi și G. Fotino, op. cil., t. I, p. 222. 99 Vezi In acest sens cercetarea lui O. Boitoș, Biografiile românești ale lui Ubicini, Cluj, 1932. 93 Vezi „Steaua Dunării”, II, 1856, nr. 8, din 26 ianuarie, p. 32. 94 Despre ceremonia inmormintării lui Voinescu II, cu participarea lui Ubicini, precum și a altor străini, Intre care marele istoric și om politic francez Hentri Martin, vezi și scrisoarea cu data de 17 ianuarie 1856, adresată de Ștefan C.Golescu lui Alex. G.Golescu-Negru, in G. Fotino, op. cit., voi. IV, p. 137. 96 Vezi in acest sens scrisoarea lui Alex. G. Golescu-Albu, de la Începutul lunii februarie 1856, adresată lui Golescu-Negru, la Constantinopol. Cf. Ibidem., p. 142. 99 La 7 februarie 1856, Ai.C • Golescu-Albu, adresindu-se lui Arăpilă, 11 informa despre discuțiile purtate de Ubicini cu un Înalt funcționar al ambasadei turcești de la Paris, pe tema unirii Principatelor. Cf. Ibidem, p> 138. 97 în scrisoarea cu data de 20 februarie 1856, adresată de Ștefan C- Golescu lui Arăpilă. găsim știrea că un memoriu, care urma să fie prezentat ambasadorilor occidentali, ieșit prea mare dm pana lui Paul Bataillard, urma să fie ajustat de Ubicini. Cf. Ibidem, p. 145. 88 Vezi, de pildă, scrisoarea lui Ștefan C. Golescu către Al G. Golescu-Arăpilă, cu data de 8 iulie 856, clnd celui din urmă i se comunica trimiterea unui număr de 14 exemplare din scrierile lui P. Bataillard, precum și a cărții lui Ubicini, probabil Prooinces d’origine roumaine, care, tn acest caz apăruse deja la această dată. Cf. Ibidem, p. 152. 99 Asupra acestuia, mai puțin studiat tn ipostaza de filo-român, vezi N. Isar, Saint-Marc Girardin și contribuția sa la lupta de eliberare națională a românilor, in „Revista de istorie”, t. 32, nr. 1, 1979, p. 111—128 70 Ele apar In „Le Sidcle” tn numerele din 17 și 19 decembrie 1857, din 24 ianuarie și 7 aprilie 1858, sub titlul, tntreg, La Valachie en 1848 soucenirs et episodes de ooijage. Vezi și precizrrea lui G. Bengesco, Aoanl-propos, p. XII. a în colecția Anul 1848 tn Principalele Române, voi. V, p. 787—819, ele sint reproduse sub titlul Trois mois en Valachie, textul fiind retipărit, tn traducere, peste citeva decenii, în „Convorbiri literare”, 1884, p. 213 și urm. 73 Vezi titlul tntreg, La question des Principaules deoant 'Europe, exposă sommaire des faits, accompagnă de la collection complete des documents officiels, notes et circulaires diplo- matiques, proeds-verbaux etc.; depuis les confărences de Vienne (1853) jusqu’â la cloture des- divans moldo-valaques (janvier 1858), avec une Căite des Principautăs, Paris, 1858, 412 p. 73 Ibidem, p. IV. 74 Vezi La question d’Orienl deoant l’Europe, lucrarea analizată mai sus. 76 Cf. A. Ubicini, Le question des Principaulis deoant l’Europe, p. 4—6, 79 Ibidem, p. 7—10. 77 Ibidem, p. 12—21. 79 Ibidem, p. 31 — 35. 79 Ibidem, p. 184—203. 89 Ibidem, p. 373—386. 81 Ibidem, p. 386— 403. 83 Ibidem, p. 404—408. 83 De la Nisa, unde se afla, I. Bălăceanu, adreslndu-se lui V. Alecsandri la 23 februarie- 1856, ii cerea să-i trimită fără tntîrziere noua lucrare a lui Ubicini. Cf. Documente pricind Unirea- Principalelor, voi. III, p. 357. 8 La Paris, tn „Courier de Paris”, cu prilejul apariției cărții lui Ubicini apar două articole. In care ideea Unirii era respinsă, gazeta unionistă „L’Etoile du Danube” In nr. 79, din 13 februarie- 1858, simțindu-se obligată să combată aserțiunile recenzentului francez. Cf- A.D.I.R.R., voi. VII, p. 61-66 88 Vezi C- Bodea, Din acțiunea de pregătire a Agendei diplomatice de la Paris. înființarea biroului de corespondență (1/13 ianuarie 1860) în „Studii. Revista de Istorie”, an. XII, 1960, nr. 6, p. 121—150. 88 Vezi A. Ubicini, Budgets de finances des Principautes-Unies de Moldaoie el de Valachie,. tn „Journal des ăconomistes’’, mai-iunie 1861, p. 71 — 79; p. 261 — 274. 87 Vezi M. Mircescu (Alecsandri), Grammaire de la langue roumaine, Paris, 1863, 176 p., cw Introducerea lui Ubicini, sub P- I—XXVI. 36 88 Vezi (A. Ubicini), Les^rincipautis-Unies devant la confirence. Marș 1866, Paris (1866), 48 p. 88 Cf. G. Bengesco, Avant-propos, p. XV. “Vezi A. Ubicini, Etat prisent de l’Empire Ottoman, Paris, 1876, 261 p.; Idem, La Cons- titution ottomane, Paris, 1877, aici, p. 21 — 22, aprobind poziția guvernului român de respingere a interpretării dată de guvernul turc poziției juridice a României; Idem, Musulmans et chretiens. La nouvelle constitution ottomane, iu „Revue de gâoghraphie”, t. II, iulie-dcc. 1877, p. 1 14. 81 Vezi A. Ubicini, Journal inedit d’un voyage. De Constantinopol ă Jassq capitale de la Moldavie. Dans l’hiver de 1783, par le comte d'Hauterioe, in „Revue de geograpbic”, t. II, 1877, p. 120—131 ; de asemenea, vezi Cătălina Velculescu, Ubicini și traducerea franceză a unei com- pilații de cronici moldovene, in „Revista de istorie și teorie literară”!. XVI, 1967, nr. 1, p. 141 — 147, in care autoarea comentează corespondența lui Ubicini cu C. A. Rosetti și Kogalnice'inu privind această Încercare a lui Ubicini, pornind de la documentele existente în Arhivele, Statului din București (Fondul Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice, dosar 438 1866, f. 370, 385, 497; dosar 449/1866. f. 343—344; dosar 656/1868, f. 2, 15—16, 19—31: dosar 2365/1873, f. 1, 3, 5, 10. 83 Vezi A. Ubicini, Les origines de l’histoire roumaine, Paris, 1886, ediție realizată de G. Bengescu după manuscrisele Sale. 83 Vezi recenzia lui A.D. Xenopol la lucrarea postumă indicată mai sus, hi „Voința națio- nală” din 8/20 februarie 1887, p. 1. 84 Vezi și necrologul din „Românul”, din 17 octombrie 1884, p. 930, in care, între altele, citim : „De la 1848 el n-a încetat d-a iubi țara ș-a lucra pentru dînsa. A vorbit necurmat despre dinsa ; și vocea lui era ascultată (...). Românii nu vor uita pe Ubicini și nu vor putea uita pe mult iubita sa familie”. A. UBICINI ET LA CAUSE DE L’UNION DES PRINCIP AUT1SS Resumd L’auteur de la presente etude fait ressortir de la longue activit6 d’Ubicini, mise au service des iddaux d’unite et d’ind6pendance naționale du peuple roumain, l’intervalle 1855—1859, soulignant l’importaiice de l’apport du publiciste franșais â Ja lutte pour l’Union des Principautes. On presente les 6crits concernant les Roumains publiSs par Ubicini durant cette p6riode et le contexte ou ils paraissent, la signification, les apprdciations et les conclusions de celpi-ci touchant les aspirations iouu maines d’dmancipation politique et sociale. On souligne, en outre, l’efficience de l’action, d’Ubicini vișant l’attraction de la presse occidentale â l’appui de la cause roumaine, de formation en France d’une opinion publique favo- rable aux aspirations roumains. L’auteur insiste particulierement sur les rapports d’Ubicini avec les revolutionnaires roumains de l’&nigration, avec des representants mar- quants de la g6n6ration de 1848, I. Ghica, V. Alecsandri, AI. Kogălniceami et autres, se rapportant en ce sens egalement & une s6rie de documents iuconnus. On retrouve les sources d’inspiration d’Ubicini, de ses opinions sur les Roumains,. affirme l’auteur, dans ces durables et amples rapports qui seront longtemps continuâs aussi ^pres l’accomplissement de l’Union des Principautes. L’activit6 ddployee par Ubicini â l’appui de l’Union des Principautes, son adhesion sincere aux aspirations des Roumains â l’unitd et â l’indâ- pendance naționale, au progres social-conclut l’auteur — situent le publi- ciste franșais parmi les amis les plus marquants du peuple roumains au milieu du siecle passA www.dacoromanica.ro 37 PARLAMENTUL ROMÂN ȘI PREGĂTIREA MARII UNIRI CONSTANTIN PARASCHIV La sfirșitul secolului al XlX-lea, rezolvarea problemei unității poli- tice a teritoriilor locuite de români devenise un deziderat al întregului po- por. Punerea bazelor statului român modern, prin Unirea Principatelor în 1859, și cucerirea independenței de stat în 1877—1878, a marcat o nouă etapă în mișcarea politică și națională a românilor pentru unitatea lor sta- tală. Ideea libertății și unității întregului popor român a cuprins gîndurile și voința națiunii, devenind forța motrice a istoriei poporului român în acea epocă. De o parte și de alta a Carpaților, oameni politici, scriitori și oameni de știință, presa și instituții de învățămînt și cultură, asociații și societăți patriotice întrețineau strînse relații peste granițele artificiale ce împărțeau națiunea română, duceau o hotărîtă acțiune împotriva asupririi naționale a fraților din teritoriile încă subjugate, pregăteau opinia publică românească pentru ca, în noile condiții internaționale ce se iveau la orizontul politicii vremii, să poată trece la înfăptuirea idealului național. în cadrul acestei acțiuni, o contribuție de primă importanță a adus-o parlamentul de la București. Instituția parlamentului la români, ca de altfel și la celelalte națiuni care au cunoscut o viață parlamentară în evoluția lor istorică, este legată de ascensiunea burgheziei către puterea politică, precum și de modernizarea statului și a vieții politice românești1. Mai ales după cucerirea independen- ței, statul român se angajase hotărît pe calea modernizării, a promovării idealurilor burghezo-democratice în această parte a continentului. Nu tre- buie uitat faptul că România a fost primul stat constituțional din Europa de sud-est și aceasta încă în perioada în care mai era sub suzeranitatea oto- mană. Viața parlamentară românească nu a fost lipsită de mari personali- tăți politice și oratorice. împărțite, de regulă, între cele două curente poli- tice ale vremii — liberal și conservator — avînd o formație, în marea majo- ritate a cazurilor, juridică, dar și o largă cultură desăvîrșită în universită- țile occidentului, aceste personalități au ridicat mult nivelul dezbaterilor în corpurile legiuitoare, regimul parlamentar român devenind comparabil, din numeroase puncte de vedere, cu sistemele parlamentare din țări avan- sate ale Europei. între oamenii politici care au ilustrat dezbaterile cor- purilor legiuitoare la sfirșitul secolului al XlX-lea și în primele două dece- nii ale secolului XX pot fi enumerați conservatorii P.P. Carp, Al. Lahovary, Al. Marghiloman, Nicolae Filipescu, Take lonescu, Titu Maiorescu, Barbu Delavrancea, precum și liberalii I.I.C. Brătianu, Mihai Fere- chide, G.G. Mîrzescu, C. Stere, V. Morțun, George Diamandi, I.G.Duca. Dintre cei aparținînd altor partide sau grupări politice trebuie amintit, în primul rînd, marele tribun care a fost Nicolae lorga. 38 www.dacoromanica.ro Cu toate limitele în ceea ce privește sistemul de reprezentare cît și ponderea sa în cadrul regimului politic al statului, parlamentul român a dezbătut și a participat direct, prin membrii săi, la toate marile momente și evenimente ale istoriei moderne a României, care au culminat cu apro- barea legilor unirii tuturor teritoriilor locuite de români, în sesiunea din anul 1919. ★ Deși România era legată de Puterile Centrale prin tratatul din 18832, opinia publică românească avea o atitudine net antiaustro-ungară, datorită asupririi naționale la care erau supuși românii transilvăneni și bucovineni. Această atitudine avea să cunoască forme tot mai accentuate ca urmarea creșterii mișcării de eliberare națională a românilor de peste Carpați, cît și a faptului că dubla monarhie, prin politica ei imperialistă în Balcani, contravenea intereselor politicii externe și siguranței naționale a statului român. Parlamentul de la București a reflectat în permanență această ati- tudine antiaustro-ungară, mai ales prin membrii partidelor și grupărilor aflate în opoziție. Sînt cunoscute, de pildă, viile discuții stîrnite în parla- mentul român de reprimarea memorandiștilor transilvăneni3. Prin cuvîntul lor, marea majoritate a membrilor corpurilor legiui- toare au adus o importantă contribuție la pregătirea condițiilor pentru re- orientarea politicii externe a țării, în conformitate cu necesitatea împlinirii idealului național. în acest sens, Nicolae lorga afirma în cadrul Adunării deputaților : „Cînd un stat este slab ca al nostru, cînd acest stat are duș- mani în vecinii săi, cînd acești vecini dețin teritorii locuite de români, teri- torii asupra cărora românii au drepturi istorice (...) ei bine, statul acesta nu mai poate să facă pe amorezul de inimă albastră zicînd : dragostea mea este fără sfîrșit” 4. în cadrul dezbaterilor din cele două corpuri legiuitoare, luările de poziție împotriva alianței cu Austro-Ungaria se înmulțesc la începutul vea- cului nostru. Deputați și senatori din partea opoziției supun unei critici ascuțite orientarea politicii externe a țării, faptul că această orientare avea un ecou nefavorabil în rîndurile românilor de peste Carpați. Sînt tot atîtea prilejuri de a se rosti în parlamentul de la București discursuri în care se demască politica de asuprire națională pe care cercurile maghiare o duceau împotriva românilor transilvăneni, se reliefau drepturile istorice ale acestora din urmă în Transilvania, aspirațiile lor către o viață național-statală împreună cu românii din statul independent. Vizitele întreprinse la București de unele personalități politice stră- ine, ca de pildă Paul Deschanel, fost președinte al Camerei franceze, Felix Roussel, primarul Parisului6, sau cea a Marelui duce Nicolae Mihailovici Romanov, unchiul țarului Rusiei, în cadrul încercărilor pe care Antanta le iniția pentru scoaterea României din orbita Puterilor Centrale, au prile- juit, de asemenea, numeroase intervenții și interpelări în parlament, în legătură cu necesitatea reorientării politicii externe a țării. în împrejurările create în sud-estul Europei prin criza bosniacă (1908—1909), dar mai ales în timpul războaielor balcanice din 1912—1913 s-a putut observa cu claritate că Austro-Ungaria nu numai că nu a sprijinit interesele diplomației românești, dar a fost chiar împotriva lor. Ca urmare, susținătorii necesității unei noi orientări în politica externă trec fățiș la atac prin presă, manifestatii publice sau de la tribuna corpurilor legiui- www.dacoromamca.ro 39 toare, împotriva alianței cu dubla monarhie. Aceasta cu atît mai mult cu cit guvernul ungar nu voia să acorde nici un fel de concesii românilor arde- leni, urmărind cu perseverență politica de maghiarizare. Astfel, deputatul I.C. Grădișteanu cerea ca guvernul român să ducă față de Austro-Ungaria o politică independentă, pusă numai în slujba intereselor românești: „A crede că se mai poate de acum încolo ca românii din regat, de dincoace de Predeal, să mai fie prieteni cu cei care ar urmări și de aici înainte sugru- marea etnică a românilor de dincolo de Predeal, aceasta este o utopie ! Este aproape de mintea omului că de azi înainte prietenia României cu Austro-Ungaria va fi în raport direct cu respectarea de către ea a intere- selor de existență și de dezvoltare a rasei românești din cuprinsul teritorii- lor ei” °. La începutul anului 1914 guvernul conservator este înlocuit cu un guvern liberal, condus de I.I.C. Brătianu. Noul guvern pune în dezbaterea corpurilor legiuitoare principiile celor două reforme pe care partidul liberal le trecui în programul său de guvernare7, reforma agrară și cea a sistemului electoral. Dezbaterile care au urmat s-au defășurat sub semnul implicațiilor acestor reforme asupra mișcării naționale pentru desăvîrșirea unității sta- tale. însăși realizarea celor două reforme era văzută ca parte componentă a procesului de pregătire a condițiilor în vederea desăvîrșirii unității. Depu- tatul liberal St. Meitani își încheia discursul său cu un apel către conser- vatori, cerîndu-le să conlucreze la realizarea reformelor :,,Gîndiți-vă, d-lor, la necesitatea cea mare care voiește ca acest popor să fie voios, să fie pre- gătit, să fie tare, să fie puternic în vederea izbîndirii problemei naționale a cărei deslegare fatalmente se va impune într-o zi” 8. Tot în cadrul ace- leiași discuții senatorul Leonte Moldoveanu, subliniind importanța statului român independent pentru românii din provinciile subjugate și, legat de aceasta, semnificația reformelor ce urmau a se vota, arăta : „La București, deci în țara românească, răsare soarele pentru întreg neamul nostru și, prin urmare, de aici trebuie să pornească razele speranței și de aici să vie nădejdea unui viitor mai bun pentru toți frații noștri. Cum are să nască această nădăjde de un viitor mai bun cînd țăranii noștri, cînd poporul de aici nu are o situațiune care să fie cel puțin rîvnită, fie de cei din Bucovina, fie de cei din Basarabia, fie de cei din Ardeal? ”9 Sînt cunoscute condițiile în care a izbucnit primul război mondial, precum și poziția de neutralitate proclamată de guvernul român10. La Consiliul de coroană din 21 iulie/3 august 1914, în cadrul căruia s-a stabi- lit atitudinea României în marea conflagrație care începuse, situația Transilvaniei, provincie românească subjugată de Austro-Ungaria, a fost menționată ca argument hotărîtor împotriva aplicării tratatului pe care România îl avea cu Puterile Centrale. Astfel, Al. Marghiloman ară- ta în cuvîntul său că dacă s-ar merge cu Austro-Ungaria, „am jigni adînc sentimentul național” u. Un alt reprezentant al partidului conservator, I. Lahovari, arăta că nu putem contribui cu sîngele soldaților noștri la mărirea Ungariei, cînd frații români din Transilvania suferă crunta lor asuprire : „Gîndiți-vă ce ar fi soarta noastră între o Ungarie atotputer- nică, persecutând și mai rău elementul românesc, la nord, o Serbie duș- mănoasă fiindcă am ajutat la sfîșierea ei, o Bulgarie întărită deAustria la sud și o Rusie cu o sută cinei zeci de milioane de slavi la răsărit”12. în ace- lași sens, I.I.C. Brătianu, șeful guvernului, în finalul discuției ținea să menționeze : „Chestiunea românilor din Ardeal domină întreaga situație, ca a fost pururea punctulv1,61116) Austro-Un- 40 garia a făcut totul ca să înăsprească pînă într-atîta lucrurile încît să rupă legătura sufletească a alianței. Soarta românilor de peste munți, idealul național al românismului sînt chestiuni pe care nici un guvern român nu le poate nesocoti” 18. Deși din punct de vedere politic și militar, în situația dată, poziția de neutralitate adoptată de România era nu numai justă dar și singura in- dicată, totuși la puțină vreme după stabilirea ei opinia publică, numeroși oameni politici, membri ai corpurilor legiuitoare au început, mai ales după primele succese militare ale Antantei, să ceară guvernului ieșirea din neu- tralitate și angajarea țării de partea Triplei înțelegeri, în scopul realizării idealului național. în toată perioada neutralității, I.I.C. Brătianu a dus intense tratative cu reprezentanții Antantei pentru pregătirea condițiilor intrării României în război14. Dată fiind poziția de neutralitate a statului român, precum și existența alianței cu Puterile Centrale, aceste tratative s-au dus în secret. Ele au fost extrem de anevoioase pentru că marile puteri antan- tiste, și în primul rînd Rusia, nu voiau să-și'ia angajamente ferme față de o țară mică, așa cum era România. Pe de altă parte, șeful guvernului ro- mân urmărea să obțină un document, semnat de reprezentanții Rusiei, Angliei și Franței, în care să se prevadă clar condițiile participării Româ- niei la război și în primul rînd recunoașterea dreptului statului român de a-și uni teritoriile locuite de români din cadrul Imperiului austro-ungar. Dar ceilalți oameni politici, membrii opoziției, cei care în fruntea opiniei publice organizau numeroase acțiuni pentru a determina intrarea Româ- niei în război de partea Antantei, necunoscînd tratativele pe care șeful gu- vernului le angajase, aduceau aspre învinuiri lui I.I.C. Brătianu, acuzîndu-1 de inactivitate și chiar de lipsă de patriotism. în aceste condiții15 se deschide sesiunea corpurilor legiuitoare 1914— 1915. Membrii corpurilor legiuitoare s-au ridicat în apărarea românilor ardeleni, denunțînd opiniei publice românești, ca și celei de peste hotare, accentuarea politicii de deznaționalizare dusă de autoritățile maghiare în Transilvania după începerea războiului, situația critică a poporului român de peste Carpați unde tineretul român era trimis sistematic în prima linie a frontului, iar împotriva familiilor celor plecați se luau tot felul de măsuri vexatorii. De la tribuna parlamentului, deputatul N. Eleva adresa guver- nului îndemnul de a veni în ajutorul românilor ardeleni : „. . . noi în România liberă nu trebuie un moment măcar să pierdem din minte care este astăzi soarta fraților, a celor care se găsesc în Transilvania, și vreți oare să așteptăm impasibili pînă ce vom vedea că se distruge și se sfărîmă în bucăți neamul nostru de acolo dacă ar fi numai pentru furia ce provoacă la tiran pericolul de a-i vedea alături de noi î ” 16, iar senatorul G.C. Dobrescu în- treba : ,,Vom rămîne oare încă mult timp nepăsători față de crimele și atro- citățile ce se comit în Ardeal și Bucovina față de elementul românesc î ” 17 Campania pentru intrarea României în război cunoaște un moment de vîrf, în primăvara anului 1915, prin organizarea unor mari întruniri patriotice în capitală și în principalele orașe ale țării, la care iau parte nu- meroși membri ai corpurilor legiuitoare. în septembrie, același an, forțele opoziției, care militau pentru intrarea imediată a României în război, s-au regrupat în cadrul unei noi formațiuni — Federația Unionistă18 — care avea scopul' de a determina guvernul să intre în acțiune. în conducerea Federației Unioniste au jnrialcorpurilor legiuitoare, senatori și deputați, precmn :\N7Til^escuȚT£^Tonescu, I.C. Grădișteanu, 0. Olănescu, C. Dissescu, CL Istrati, N. Xenopol,, Thoma lonescu. Preșe- dinte al Federației a fost ales N. Filipescu care, referindu-se la țelurile noii' formațiuni politice, a spus să nu fim covîrșiți decît de un singur gînd - înfăptuirea idealului național ! ... Să uităm toate și să nu voim decît una 5 Unirea cu Ardealul ! ” 19 Reprezentanții Federației Unioniste erau liotărîți să continue lupta( în parlament, odată cu deschiderea sesiunii 1915—191620. Astfel că această sesiuiîe a înregistrat citeva mari discursuri care au ridicat mult nivelul dez- baterilor, rămînînd, totodată, ca podele oratorice în analele parlamentului român. Primul dintre aceste discursuri a fost cel rostit de Leonte Moldovea,- nu. El a înfățișat situația românilor ardeleni, supuși asupririi naționale, a reliefat dorința unanimă a poporului român pentru unire și a adresat guver- nului îndemnul de a intra în război de partea Antantei : ,,0 dată trece no- rocul pe la noi; timp de o mie de ani nu ni s-a dat să-l avem. în ce constă norocul ? în această coincidență că gruparea de forțe în care se află Ăustro- Ungaria și de la care avem de revendicat, să fie cea mai slabă și, prin urmare, de la care să putem, zdrobind-o, să luăm ceea ce este al nostru, ceea ce este al neamului nostru românesc”21. De asemenea, deputatul Gr. Vericeanu solicita guvernului o declarație clară în politica externă :,,... viitorul neamului cere ca guvernul să arate hotărît că țara merge acolo unde de se- cole o mînă avântul și idealul său, cere ca să se știe în toate părțile și să se știe în mod statornic cum că această țară vrea hotărît unirea cu Ardealul”22. Tot în cursul acestei sesiuni, în ședința Camerei din data de 16 de- cembrie, deputatul Take lonescu a susținut unul dintre cele mai însem- nate și mai frumoase discursuri din lunga sa carieră politică, cel în care a vorbit despre „instinctul național”. El sfătuia guvernul român să urmeze instinctul neamului, „Această politică instinctivă nu este o amețeală, nu este o greșală, nu d-lor, ea este bazată pe un fapt primordial, tot atît de primordial ca și dreptul la viață. Fiecare popor are dreptul să-și trăiască viața lui, să și-o trăiască întreagă, cu toți ai lui, fiindcă humai așa poate și el să creeze o civilizațiune a lui, care să intre în armonia tuturor celorlalte civilizațiuni”. Situația românilor transilvăneni, spunea deputatul, năzu- ința realizării unirii cu frații de peste Carpați a fost în gîndul și fapta tutu- ror românilor :,,... de la dascălul de sat cu harta Daciei Traiane, cu nu- mărătoarea țărilor române stăpînite de alții, pînă la omul politic, toți — chiar în ziua în care iscăleam un tratat care ne lega de Austria —în su- fletul lor sta scris cu litere de foc „Ardealul” și unitatea națională”. Față de acest „instinct național”, Take lonescu atrăgea atenția guvernului asu- pra urmărilor dezastruoase pentru imaginea regatului în ochii românilor ardeleni, dacă nici în împrejurările favorabile de atunci, România nu in- tervenea pentru ei : „înțeleg, d-lor deputați, înțeleg, dacă urgia vremurilor să nu fi deschis niciodată nici o împrejurare în care noi să putem trece cu tricolorul peste Carpați, dar ca noi în fața împrejurării unice, ultime -L- alta cum s-ar mai putea să vină? — noi să stăm nemișcați? Am fi pier- duți pentru totdeauna în fața fraților noștri și am merita soarta noastră’? 23. Din partea majorității guvernamentale, G.G. Mîrzescu, vorbind în apărarea guvernului^ insista asupra faptului că acesta, avînd întreaga răs- pundere, nu poate angaja țara fără recunoașterea prealabilă a tuturor drep- turilor noastre istorice și fără pregătirea corespunzătoare a armatei, astfel încât acțÂmea să aibă sorți de izbîndă : „Idealul nostru este de a ridica pînă la libertatea și neațîrnarea noastră pe cei robiți puterilor străine, dar nu să> ne scplporim noi pînă la robtfrdpiffi difigriiâAgffiteafttțidoveanu îi răspunde z „Am prețuit în cuvîntarea d-lui Leonte Moldoveana sufletul curat al arde- leanului și m-au mișcat adînc lacrimile vărsate, de la această tribună, pe mormintele fraților noștri, morți pentru o cauză străină sufletelor lor ; dar în aceeași clipă m-am îngrozit la ideea că un pas greșit, o acțiune pripită ne-ar putea lipsi de acest singur loc liber al plîngerilor noastre” 24. Trebuie menționat faptul, semnificativ pentru starea de spirit a de- putaților și senatorilor, că luările de cuvînt ale puținilor susținători ai Pute- rilor Centrale au fost tot timpul și vehement întrerupte de reprezentanții Federației Unioniste. Erau apostrofați în legătuiă cu situația critică a ro- mânilor ardeleni, cu renunțarea la realizarea idealului național, erau acu- zați că se aliază cu forțele cele mai retrograde, cele care nesocotesc princi- piul naționalităților, principiu în baza căruia poporul român nădăjduia să-și vadă toate ramurile unite în cadrul aceluiași corp statal. Nu este mai puțin adevărat că și acești puțin susținători ai Puterilor Centrale a orbeau, mai ales, despre alianța cu Germania, ocolind în cuvîntul lor Austro-Ungaria, avînd chiar accente critice la adresa guvernanților austro-ungari. De exem- plu, deputatul C.C. Arion, cunoscut germanofil, afirma în ședința Camerei din 18 decembrie 1915 : „Ei bine, d-lor suferințele românilor de dincolo trebuie să fie sfinte pentru noi, și nu e nimeni, nu e român care să poată să subscrie la ingratitudinea de la Pesta față de durerile, de sacrificiile româ- nilor de acolo” 2S. La Senat se înregistrează aceeași atmosferă. N. Filipescu, în cadrul discursului său, prezenta starea în care se aflau românii ardeleni și bucovi- neni de la începutul războiului : „Satele sint pustii. Bărbații sint la război. Ei au fost recrutați peste regulă și peste rînd, altfel ca ungurii. Bătrînii și infirmii ce nu erau buni de combatanți au fost luați ca cărăuși. Femeile au fost duse la sapă de tranșee. Este depopulație sistematică (. . .) Băncile ro- mânești sînt sleite. S-au ridicat cu sila și banii lor și depozitele particulare pentru împrumuturile de război ale statului. Cu banii românești, cu sînge românesc se duce războiul contra cauzei românești. 600 000 de români, în- tr-o proporție pe care n-o găsim la celelalte naționalități, au fost luați la război (...). Toți aceștia au fost băgați în foc cu lozinca : „Să piară valahii”. Recrutați în mod excepțional ei sînt întotdeauna puși în prima linie de foc ” 26. Senatorul Thoma lonescu arăta că si guvernul și opoziția „toată suflarea românească” a înțeles neutralitatea adoptată la Consiliul de coroană ca o pregătire a acțiunii „îndreptată, bineînțeles, în singura direcție compatibilă cu aspirațiuni e noastre, adică către Tripla înțelegere” și sublinia un aspect care leliefează, o dată în plus, țelurile României în primul război mondial — de ăvirșiiea unității statale: „Deci- ziunea neutralității, care conducea fatal la acțiune în sensul voinței țarii, a fost luată în momentul chiar cînd se credea în victori pos’bila și chiar probabilă pentru unii, sigură pentru altii, a Austro-Ge‘maniei. Atît de tare era deci voința țării de a nu merge alături de acea tă co l’țiune încît a rezistat mirajului unei victorii rapide pe care contau atit Puterile Cen- trale” 27. în perioada neutralității au fost trimise, sen ioficial, delegații de par- lamentari români în țări neutre sau membre ale Antan ei, pentru a usține, cu tăria argumentelor istorice și etnodemografice, drepturile românilor în Transilvania și Bucovina și a informa opinia publica europeană, personali- tăți politice,'parlamentele și presa din țările respective despre situația cri- tică a românilor ardeleni și bucovineni, siliți să lupte într-un război care nu era al lor și în care, siligw^idacmrn^HriirJiiTTiima linie. 43 Este de remarcat, de asemenea, conștiința marii majorități a oame- nilor politici români, mărturisită în cadrul dezbaterilor corpurilor legiuitoare că, m împrejurările create de războiul mondial, idealul național al ro- mânilor depășise stadiul de proiect de viitor, intrînd în cel al realizării prac- tice, imediate. Această credință se împletea cu cea a necesității inexorabile a marilor jeitfe și sacrificii pe care întreg poporul român urma a le face, pen- tru atingerea scopului propus. Vara nului 1916 marchează o nouă recrudescență a acțiunilor or- ganizate de F jderația Unionistă, pentru părăsirea neutralității, precum și insistente intervenții ale puterilor Antantei pentru atragerea Eomâniei in război. Sînt cunoscute împrejurările în care reprezentanții acestor state la Bucureș i au adresat lui Brătianu un adevărat ultimatum „acum ori niciodată”, declarîndu-i expres că dacă Eomânia nu înțelegea să părăsească neutralitatea ea nu va mai avea putința să-și vadă reunificate teritoriile din Austro-Ungaria cu sprijinul aliaților. în urma unor îndelungate și anevoioase tratatn e, guvernul român a încheiat, la 4 august 1916, un tratat cu puterile Antantei care recunoșteau și garantau drepturile Eomâniei asu- pra Ardealului, Banatului, Crișanei, Maramureșului și Bucovinei. Astfel, arăta I.G. Duca, I.I.C. Brătianu „reușise să consfințească printr-un act internațional, purtînd iscăliturile celor mai mari puteri din Europa, drep- turile seculare ale neamului românesc asupra tuturor ținuturilor locuite de români din monarhia habsburgică. Orice s-ar fi întîmplat, învingători sau învinși, era prima dată în istoria neamului nostru cînd aceste revendi- cări ni se recunoșteau în chip formal” 2S. în aceste împrejurări are loc, la 14 august 1916, Consiliul de coroană de la Cotroceni în care, ca și la cel de la Sinaia din 1914, s-a demonstrat că idealul unirii Transilvaniei și a Bucovinei a fost problema centrală care a decis acțiunea Eomâniei. Aceasta reiese, fără putință de tăgadă, și din fap- tul că Eomânia declara război numai Austro-Ungariei și nu tuturor ina- micilor Antantei. Sînt bine cunoscute împrejurările din toamna anului 1916 : ofen- siva armatei române peste Carpați, neîndeplinirea de către aliați a angaja- mentelor asumate față de Eomânia, ocuparea de către trupele Puterilor Centrale a unei părți a țării și retragerea guvernului și a armatei române la Iași29. Aici se deschidea, la 9 decembrie 1916, în localul Teatrului Național, sesiunea 1916—1917 a corpurilor legiuitoare. Guvernul, de acord și cu regele Ferdinand, a urmărit ca sesiunea parlamentului să se desfă- șoare cu același ceremonial ca și la București. Se intenționa a se da impre- sia, în interior, dar mai ales în afara țării, că Eomânia, conservîndu-și in- stituțiile de stat și bazîndu-se pe armată, al cărei moral era ridicat, era hotărîtă să ducă lupta pînă la capăt, alături de aliați. Trebuie subliniat de la început rolul cu totul remarcabil pe care dez- baterile parlamentare de la Iași, discursurile rostite de la tribuna corpurilor legiuitoare, le-au avut în acea vreme de restriște, pentru îmbărbătarea opi- niei publice, pentru menținerea încrederii în victoria finală, în dreptatea cauzei poporului român. Din acest punct de vedere, trei au fost, în principal, discursurile care s-au impus atenției contemporanilor și anume cele rostite de Nicolae lorga, I.I. C. Brătianu și Take lonescu. La 14 decembrie 1916, în condițiile refugiului în Moldova, cu țara pe jumătate invadată de armatele inamice, marele istoric Nicolae lorga chema, de la tribuna parlamentului, ponorul româp la rezistența împotriva co- tropitorilor, la luptă pefflfWVfeOaiXJKSffl^ic&jrOcare intrase în război : 44 unitatea statului național. Discursul Său constituie, totodată, un aspru re- chizitoriu împotriva celor ce au dezlănțuit războiul, împotriva asupritori- lor românilor ardeleni : „S-au strecurat pe lume multe cuceriri, dar nic - una n-a îndrăznit să pornească fără să aibă conștiința că servește un drept și că urmărește lidicarea omenirii. Să pleci însă de acasă, tulburind lumea întreagă, ca să ai o mai mare parte la prada materială a pămîntului, să nu te mulțumești cu aceasta cînd arunci zeci de milioane de tineri nevinovați, pl 'r i «de bunătate, de iubire, de energie în sufletul lor, înti-un mormmt pe caie toată mizerabila presă de justificare, care ar urma după război, nu va fi in stare să-1 închidă, să culegi tot ce omenirea are mai abject ca ongme, mai «degradant ca vicii, mai rapace și mai călcător de orice simțiri omenești, pentru a le arunca pe acest bun pămînt ospitalier, care a fost jumătate de mie de ani zid de apărare pentru creștinătate și cultură apăiate cu tiupuii .românești pînă astăzi, este unul din acele acte de nebunie istoncă de pe care cea mai rafinată filosofie politică nu poate curăța pecetea de sînge în- chegat a crimei neispășite”. Deputatul își mărturisea încrederea în victoria finală, cea care avea să ducă la realizarea idealului național și, în scopul îmbărbătării opiniei publice, recurgea la învățămintele istoriei. Altfel, evoca situația deosebit de grea în care s-a aflat voievodul Petru Raieș care, atacat de turci, tătari și poloni, nu-și pierde speranța în victoria cauzei drepte pentru care lupta : „în colțul acesta unde ne-am strîns, să păstiăm cu scumpătate sămînța de credință și vom vedea și noi la rîndul nostiu dis- părînd negura stăpînirii și vom putea zice ca Petru Rareș, fiul lui Ștefan cel Mare că „vom fi iarăși ce am fost, și mai mult decît atît” 3o. Impresia produsă în Camera deputaților de cuvîntul lui lorga a fost copleșitoare. Primul ministru, I.I.C. Brătianu, a propus, în entuziasmul general, publicarea și afișarea discursului lui N. lorga în toate localită- țile țării, precum și difuzarea lui printre soldații aflați pe front. La rîndul său, I.G. Duca nota :,,... în acele clipe lorga a reușit să întrupeze gîndul și simțirea unui întreg neam crunt lovit de soartă” 31. Șeful guvernului, în discursul său, vorbind despre politica externă dusă de România pînă la izbucnirea războiului, sublinia faptul că, înche- ind tratatul cu Puterile Centrale „. . . credeam totodată că prin alianța noastră vor înceta persecuțiunile contra fraților noștri din Ungaria. Nă- dejdea noastră a fost zadarnică”. Dovedind o profundă cunoaștere a realităților epocii sale și o pro- nunțată viziune istorică, Brătianu arăta că nu trebuie admis ca, prin per- petuarea acelei înjghebări, care era Austro-Ungaria, un nou proces, ca cel al Turciei, să rămînă deschis pen ru alte zeci de ani in mijlocul Europei: „A suferit lumea întreigă mai bine de un secol, a tră t Europa în incer- titudinea zilei de mîine din pricina Gestiunii orientale, pentru că un bolnav eia la una din extremitățile ei, care contamina viața sănătoasă a întregii Europe. Astăzi, cînd procesul Turciei este aproape terminat, nu este posibil ca conștiința oamenilor, care înțeleg interesele propriilor lor state și al vieții civilizate întregi, să admită, după asemenea jertfe sîngeroase, să dăinuiască în mijlocul Europei de mîine un nou bolnav, care din nou și de rîndul acesta chiar în centrul Europei să contamineze pentru o nouă perioadă is- torică viața și dezvoltarea acestei Europe”. De aceea, șeful guvernului eia convins că revendicările statului român, în conflagrația care se desfășma, coincideau nu numai cu aspirațiile seculare ale românilor de pretutindeni, dar și cu un major interes european. I.I.C. Biătianu ținea să sublinieze jși cu acest prilej în Jrecunoașterii, de către 45 marile puteri ale Antantei, a drepturilor românilor la deplină unitate sta- tală : „Oricare ar fi bazele dureroase ale zilei de azi, cînd asemenea idea- luri sînt consacrate de opinia lumii și recunoscute, ele nu pot să ajungă la» alt rezultat ultim, decît la triumful lor” 32. Cel de al treilea mare discurs a fost rostit de Take lonescu care, în. pasaje de înaltă elocință și vibrante sentimente umanitare, descria suferin- țele popoarelor Belgiei, Serbiei, Franței, Italiei. De asemenea, își manifesta ferma convingere că jertfele pe care întreg poporul român și le-a impus în acest război nu vor fi zadarnice, conchizînd că România era datoare oricum să intre în acest război: „Trebuie să spunem țării că nu e nici un preț, dar nici unul, chiar dacă ar fi pribegia totală, chiar dacă ar fi ruina generală, o astfel de distrugere încît să nu ne rămînă doar pămîntul negru, care să. nu fie un preț prea mic pentru ceea ce are să ne dea România Mare. Va fi o minune care nu s-a întîmplat încă cu nici unul din popoarele care au lup- tat pentru unitatea lor națională, ca s-o fi dobîndit dintr-o singură sfor- țare” 33. în primăvara anului 1917 realizarea reformelor, agrară și electorală^ devenise o necesitate imediată. Pregătirea ofensivei din vara ce urma nu era de conceput fără ca soldații-țărani să știe că vor beneficia de împroprie- tărire. Șeful guvernului, I.I.C. Brătianu, nu uita să arate în cadrul corpu- rilor legiuitoare că atît sufragiul universal cît și principiul exproprierii erau cerute nu numai de „spiritul vremii”, dar și de viitoarea întindere a sta- tului român dincolo de Carpați34. Se avea în vedere, totodată, și ecoul pe care aceste reforme urmau a-1 determina în opinia publică externă, în acest sens, Barbu Delavrancea arăta : „Noi vrem să închidem gura, dușmanilor din țară și din jurul țării. Noi vrem să nu se mai șoptească ro- mânilor din țările supuse «Priviți la frații voștri, țărani din România li- beră : ei pămînt nu au, ei libertate nu au, ei drepturi nu au, ei vot nu au. Nu vedeți că ei stau mai rău. decît voi? » ” 35 în dezbaterea reformelor în corpurile legiuitoare aproape că nu ă fost orator care să nu se raporteze la situația și interesele românilor din provinciile încă subjugate, și în primul rînd ale celor din Transilvania. Sintetizînd spiritul în care s-a desfășurat dezbaterea reformelor, Take lonescu conchidea : „Noi legiferăm astăzi pentru România mică, dar legi- ferăm cu ochii la România de mîine” 36. Manifestare directă a sentimentelor membrilor corpurilor legiuitoare, ca de altfel ale întregii opinii publice românești, primirea ce s-a făcut, în iunie 1917, celor dintîi unități de voluntari ardeleni, formate din prizonierii din Rusia, s-a transformat într-o adevărată sărbătoare a populației lașu- lu’, simbolizînd și anticipînd marea unire care avea să se împlinească la 1 decembrie, amil următor. Istoricul ș‘ deputatul Nicolae lorga arăta în ședința Camerei, de a doua zi după primirea voluntarilor ardeleni, că nu era mtîmplator faptul ea ardelenii au venit la statuia lui Cuza, deși în Iași erau patru statui — Miron Cosrin, Gh. Asachi, Ștefan cel Mare și Cuza — ei au mers „după instinct” și s-au prins în jurul statuii lui Cuza „și prin mîinile care întindeau hora unirii celei noi în mijlocul acestui bătrîn Iași, fără îndoială că a trecut același fior de conștiință” 37. Anul 1918 este anul Marii Uniri ; la 1 decembrie Transilvania unin- du-se cu România se desăvîrșea unitatea statului român33. Momentul de- săvîrșirii unității statale din 1918 este, pe drept cuvînt, considerat de istorio- grafia noastră ca unul dintre cele ^ajjm^or^n^ evenimente din întreaga. 4b istorie â românilor. El a însemnat nu numai realizarea visului secular al poporului de la Dunăre și Carpați, dar a constituit, totodată, fundamentul evoluției ulterioare a națiunii române. , Deși încă din noiembrie 1918 s-a emis decretul-lege privind reforma -electorală, datorită situației internaționale — tratatele de pace încă nu erau semnate — primul parlament, ales în baza votului universal, s-a putut deschide abia în toamna anului următor39. La 20 noiembrie 1919 în impu- nătorul edificiu al Ateneului român, într-o atmosferă de mare entuziasm, regele Ferdinand adresa tradiționalul „Bine ați venit 1” deputaților și sena- torilor din Vechiul Regat, Basarabia, Bucovina, Ardeal, Maramureș, Cri- șana și Banat, membri ai primului parlament al României întregite. în acele împrejurări, exprimîndu-și bucuria de a vedea unite cele 17 milioane de români, Teodor Mihali, unul dintre fruntașii românilor ardeleni, ales vice-președinte al Senatului, își manifesta marea satisfacție pentru că și transilvănenii aveau posibilitatea, pentru întîia oară, „să venim și noi cei subjugați de mii de ani să gustăm libertatea adevărată în mijlocul d-voas- tră și împreună cu d-voastră”. Asigura, totodată, că în întreaga activitate legislativă care va urma se va ține seama de faptul că în România întregită trăiesc și locuitori „de altă rasă și religie” și declara că „principiile expri- mate în Marea Adunare Națională de la Alba lulia de libertate, frățietate și de egalitate vor fi păstrate și aplicate cu sfințenie pentru toți locuitorii țării acesteia de orice religiune ar fi ei” 40. în același sens, mitropolitul pri- mat Miron Cristea afirma : „Și cred că tălmăcesc sentimentele românilor de pretutindeni, și îndeosebi ale membrilor acestui înalt corp legiuitor, cînd declar că să fie siguri frații maghiari, care au să trăiască în granițele României Mari, că noi nu o să-i persecutăm nicicînd și nu o să le facem răul pe care l-am suferit de la ei. Noi vom respecta dragostea lor către rasa ma- ghiară, vom sprijini năzuințele lor culturale, vom da respectul și toleranța cea mai largă față de credința lor, vom respecta datinile și obiceiurile lor și toate năzuințele lor juste de înaintare, cu o singură condiție : să se iden- tifice cu interesele și aspirațiunile noastre” 41. Momentul cel mai însemnat al activității primului parlament al României întregite l-a constituit votarea, prin aclamație, într-o atmosferă de un deosebit entuziasm, a legilor unirii, pecetluindu-se astfel, prin voința reprezentanților întregii națiuni române, ca și a celor ai naționalităților conlocuitoare prezenți în Cameră și Senat, istoricele acte săvîrșite de po- porul român în anul 1918. Se poate aprecia, în finalul acestor pagini, că parlamentul de la Bucu- rești, instituție centrală a sistemului politic al României, a adus o substan- țială contribuție, la sfirșitul secolului al XlX-lea și în primele două decenii ale secolului al XX-lea, la susținerea luptei de emancipare națională a ro- mânilor ce se aflau încă sub dominație străină, la pregătirea opiniei publice românești în vederea desăvirșirii unității național-statale a tuturor româ- nilor. vo t * *1 Jsloria liartu’neiiailui și a vîețit parlamentari din RoniUid pînă [a 3018, 'BÎieilrt'șii 1983. s f 2 Gh. 'N. Cazan, Sp. Rădulescu-Zoner, România și Tfipla .Alianjă, Bucurțșli» ^97Șj, . 3 A. Biinea, Susținătorii probleme} transilvane în parlamentul Romțtniei, lȘ92-r,:9u\ jîii ^.Sitidia Um'v. Bdbb^-Bolvai. IIistoriac’\ Fascicola J, 1971. f ‘ www.dacoromamca.ro 4 Dezbaterile Adunării Deputatilor (tn continuare D.A.D.), nr. 8 din 28 noiembrie 1909, p. 37. * C. Bacalbașa, Bucureștii de altădată, ed. a H-a, București, 1935, voi. IV, p. 74—76 : V. Vesa, Romănia și Franța la începutul secolului al XX-lea, 1900—1916, Cluj-Napoca, 1975- * D.A.D., nr. 12 din 1 ianuarie 1914, p. 138. ’ C. Argetoianu, Pentru cei de mtine. Amintiri din vremea celor de ieri In Arh. C.C. al P.C.R., fond 104, dos. 8586, fila 17. 8 D.A.D., nr. 21 din 18 martie 1914, p. 204. • Dezbaterile Senatului (in continuare D.S.), nr. 21 din 27 martie 1914, p. 233. 18 Romănia tn primul război mondial, București, 1979. 11 I. G. Duca, Amintiri politice, Miinchen, 1980, voi. I, p. 55. 18 Ibid. ; vezi și R. Seișanu, Take lonescu, București, 1930, p. 243—246. 13 I. G. Duca, op. cit., p. 58— 59 ; vezi și Romănia în primul război mondial, p. 39. 18 A. lordache, Încheierea acordului româno-rus din 18 sept.11 oct, 1914 In „Revista de istorie” tom 29 (1976), nr. 1 ; Romănia tn primul război mondial, p. 114—129. 18 Referitor la atmosfera generală, pentru întreaga perioadă a neutralității, vezi I. Bulei, Arcul așteptării 1914—1915—1916, București, 1981. 18 D.A.D., nr. 8 din 6 decembrie 1914, p. 37. 17 D.S., nr. 5 diu 2 decembrie 1914, p. 15. 18 O, Ghibu, Amintiri despre oameni pe care i-am cunoscut, Cluj, 1924, p. 174: O. C. Tăslăoanu, Sub flamurile naționale. Note și documente din războiul de întregire a neamului vol.I, Sighișpara, 1935, p. 49—50. 18 „Viitorul” din 19 septembrie 1915. 80 Al. Marghiloman, Note politice, București, 1927, voi. I, p. 547—548; vezi, și I. G. Duca, op. cit., voi. I, p. 209. 81 D.A.D., nr. 12 din 13 decembrie 1915, p. 35. 88 Idem, nr. 13 din 15 decembrie 1915, p. 48. 88 Idem, nr. 17 din 19 decembrie 1915, p. 92—96. 84 Idem, nr. 19 din 22 decembrie 1915, p. 119. 88 Idem, p. 124. 86 D.S., nr. 7 din 8 decembrie 1915, p. 30. 87 Idem, nr. 8 din 10 decembrie 1915, p. 39. 88 I. G. Duca, Op. cit,, voi. I, p. 255. 88 România tn primul război mondial, p. 137—236. 30 D.A.D., nr. 6 din 11 februarie 1917, p. 37—39. 81 J. G. Duca, op. cit., voi. II, p. 102. . 88 D.A.D., nr. 6 din 11 februarie 1917, p. 42. 83 Idem, p. 44. 84 Pascal Toncescu, Un an de pribegie. Decembrie 1916. Decembrie 1911, Odesa, 1917, p. 26-27. • 38 D.A.D., nr. 54 din 3 aprilie 1918, p. 588. 38 Idem, nr. 58 din 13 aprilie 1918, p. 622. 87 Idem, nr. 55 din 5 aprilie 1918, p. 594 ; vezi și N. lorga, Memorii, voi. I, p. 34. 88 M, Mușat, I. Ardeleanu, Viața politică in Romănia 1918—1921, București, 1976, p . 7-60. 88 I. Scurtu, Alegerea primului parlament al României întregite (nov. 1919 ) in 60 de ani de la făurirea statului național unitar român, București, 1978. 40 D.S., nr. 6 din 4 decembrie 1919, p. 46. 41 Idem, nr, 36 din 6 martie 1920,p. 394. LE PARLEMENT ROUMAIN ET LA PREPARATION DE LA GRANDE UNION Rteumt A la fin du XlX-e silele et pendant les deux premierea dâcennies du XX-e, le Parlement roumain, institution centrale du sy steme politique de Boumanie, 6tait devenue une vâritable tribune d’afârmation desdroits des Boumains habitant les territorires soumis ă la, domination strângere. Les membres des corps 16^sla^s^agMd^laMBan^ience du fait qu’jt l’Etat 48 roumain inddpendant il revenait la responsabilii^ pour le sort du peuple roumain tout entier, ont contribui largement ă prdparer les condiționa requises pour la rdorientation de la politique ext^rieure de l’Etat roumain, relevant que l’idâal național — l’union aux freres d’au-delă. des Carpates — ne pourra etre rdalisâ tant que l’Etat roumain se trouvait du cote des Puia- sances Centrales. Dans de nombreux discours ou interpellations prononcds du haut de la tribune du Paralment, les senateurs et les ddputds se levaient coqtre la politique d’opression naționale menâe par les milieux politiques hongiois contre les Eoumains de Transylvanie, soulignaient les aspirations de ces derniers ă> une vie naționale — dtatique aux c6t4s des Eoumains de l’Etat indâpendant. Tant par la publication dans le cadre du moniteur Officiel que par le large dcho dans la presse de l’dpoque, les ddbats parlamentaires sont devenus durant la pâriode mentionnde, un important moyen d’education et de dâveloppement et la conscience naționale, de prâparation de l’opi- nion publique roumaine en vue de la lutte pour le parachevement de l’unitâ nationale-âtatique de tous les Eoumains, objectif râalisâ le 1®' decembre 1918. www.dacoromanica.ro * — c. JtTȘL DIN LUPTA PENTRU UNITATEA ROMÂÎfILOR ALEXANDRU F. QINU Curentul favorabil desăvîrșirii procesului de unificare a tuturor pro- ■vinciilor românești, cu puternice tradiții în trecutul de luptă al Olteniei, s-a dezvoltat neîncetat, căpătînd noi valențe, îndeosebi, la sfirșitul seco- lului al XlX-lea și începutul secolului al XX-lea. , în contextul luptei pentru unire, societățile cultural-patriotice au apărat cu consecvență și tărie cauza românilor de peste munți, remarcîn- du-se ,,Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor”, înființată în 1890 la București1 ca o reacție la politica de oprimare a luptei fraților de peste munți de către autoritățile austro-ungare. Scopul societății de la început declarat „a fost și este a deveni una din cetățuele de apărare a naționalității noastre” 2, de „conservare și apă- rare a culturii naționalității noastre în punctele ei amenințate cu dezna- ționalizarea”3, apreciindu-se că „pentru a pune stavilă suferințelor ce în- dură românii din Transilvania este nevoie să arătăm Europei pericolul ce se creează afirmînd solidaritatea ce unește pe toți românii” 4. Idealurile promovate de Ligă au cuprins foarte rapid pături largi de oameni ai muncii din toate colțurile țării, Oltenia oferind terenul fertil dez- voltării sentimentelor patriotice, idealurilor de unitate și independență națională, mărturiile vremii fiind elocvente în acest sens. „în românul li- ber s-a manifestat sentimentul datoriei către frații săi de același sînge, în cel împilat s-a născut speranța ușurării, în toți a crescut conștiința vita- lității poporului nostru și a solidarității naționale — menționează opiniile vremii — Acest avînt patriotic a cuprins toate spiritele și un număr în- semnat de orașe din țară, precum Tr. Severin, Pitești, Craiova, Tîrgoviște, Slatina, Ploiești. . . s-au grăbit a înființa secțiuni ale Ligii și actualmente caută a se pune în legătură cu secțiunea centrală din București” s. Crearea de noi secții ale „Ligii Culturale” a fost „alimentată de noi volnicii ale adversarilor noștri, sprijinită — așa cum rețin mărturiile con- temporanilor — de presă „care a provocat în întreaga țară ,,manifestați uni frumoase pentru ideea Ligei” ®. în județul Dolj, ca urmare a faptului că „idealul măreț al Ligei și scopul pentru care ea luptă străbat tot mai adînc în straturile societății craiovene”, se crează, în 1891, secție a Ligii culturale sub președenția pro- fesorului Petre Chițu7, în același an, la 1 martie, institutorii, profesorii și învățătorii vîlceni, alături de meseriași și funcționari, hotărăsc înfiin- țarea secției locale a Ligii sub președenția profesorului de muzică M. Răuțu.8 La Turnu Severin „această secțiune datează din ianuarie 1891, avînd 95 de membri înscriși”9, „cauza românismului și a fraților subjugați”, cum atestă documentele vremii „cîștigă tot mai multe simpatii”, fapt con- cretizat în crearea la a Ligii la Drăgășani, 50 avînd ca președinte pe inginerul Petre Lazăr10, cauza pentru care lupta» Liga determinînd crearea în 1892 de noi secții la Tg. Jiu, în frunte cu pro- fesorul luliu Moisil, precum și la Caracal11. în perioada următoare, „Opera începută. . . numai de o mină de români — Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor — dar îm- brățișată în urmă de toată țara. . . a făcut ca nu numai orașele, care ca centruri mai mari de populațiune trebuiau neapărat să aibă cîte o secțiu- ne a ligei, dar chiar orașele mici pînă și comunele rurale au început a înființa cîte o secțiune a ligei” 12, expresie a unanimității de voință a tuturor ro- mânilor de a reuni toate teritoriile românești în același corp statal. Ca urmare a chemărilor lansate de asociațiile corpului didactic, foar- te mulți învățători și profesori se înscriu în ligă, exemplul lor fiind urmat de ceilalți intelectuali, de meseriași, comercianți, țărani13, în același timp fiind create o serie de secții ale Ligii la Calafat, Băilești, Plenița, Cetate, Poiana Mare, Filiași, Grindeni, Zăval, Catane, Mîrșani (Dolj)14, Strehaia (Mehedinți), Ocnele Mari, Lăpușata (Vîlcea)15, iar în 3 iulie 1893 de la Co- rabia (Romanați) se cer „Diplome de admitere, după care vom proceda la formarea Comitetului secțiunei conform statutelor16 ”, secții ce au func- ționat „regulat și continuu” pentru „a da concursul ideii pentru care au fost înființate” 17. Ca o recunoaștere a atașamentului oltenilor față de cauza promovată- de Ligă, la cel de-al treilea Congres ținut la București în zilele de 16, 17 și 18 mai 1892, se hotărește „în interesul unor acțiuni energice prin împărțirea muncii, care totodată va crește în mod vădit mijloacele financiare ale Ligii”, crearea „în afară de secțiunea centrală a Bucureștiului care este și va rămîne capul Ligii și reședința Comitetului Executiv, pentru româ- nii de dincolo deMilcovșiOlt”, aîncă,,douăsubcentrurila Iași și Craiova”18.. Se propunea, de asemenea, ca din Comitetul Central Executiv să facă parte și cîte un membru din Iași și Craiova pentru „a fi mai bine reprezentate interesele acestor secțiuni” 19. Atașamentul oltenilor față de ideile promovate de Ligă este ilustrat și de numărul membrilor înscriși în chiar primul an al înființării secțiilor pe aceste meleaguri : la Craiova 22320, pentru ca intr-un an deși „secțiunea noastră a progresat încet, dar a progresat”, numărul membrilor ajunge la 35321, iar la Turnu Severin și-au dat adeziunea la statutele Ligii, încă din 1891, un număr de 98 de cetățeni proveniți din cele mai diverse cate- gorii sociale22. Din documentele vremii rezultă că secțiunile Ligii culturale din Ol- tenia s-au manifestat activ în lupta pentru desăvîrșirea unității naționale „cauza românismului și a fraților noștri subjugați” ciștigînd „tot mai multe simpatii” 23, nec sitatea reorganizării Europei Orientale „pe basele celei mai complete autonomii a popoarelor din această parte a continentului” 4 fiind formulată tot mai insistent odată cu îndemnul de a se intensifica „legăturile firești dintre diferitele provincii locuite de romani, împărțite în mod nefn'esc de împrejurările vitrege ale veacurilor trecute, pentru rea- lizarea unității naționale” 2S. Pe această linie, de menționat sprijinul m terial acordat de locuitorii Olteniei luptei duse de forțele de peste munți și atitudinea hotărîta împo- triva tuturor măsurilor represive luate de autoritățile austro-ungare. în acest scop „pentru triumful românismului, pentru autonomie și libertatea românilor de dincolo de munți” 26, au fost strînse fonduri pen- tru sprijinirea materială fiilor romane din Tran- silvania. Secția Craiova a"Ei^'aî?^Ta^Tl!rovmții bănești organelor de presă „Gazeta Transilvaniei’’ (Brașov), „Tribuna” și „Românul” (Arad), „Țara noastră” și „Luceafărul” (Sibiu), „Drapelul” (Lugoj), „Libertatea” și „Cosînzeana” (Orăștie)27 etc. în același scop, în perioada septembrie 1892— aprilie 1893, a fost expediată de la Craiova suma de 3041,45 lei, ajutor pentru bănățeni 28, iar de la Turnu Severin 7158,70 lei, bani pro- ven’ți din ofrande și 4630,70 lei colectați cu ocazia serbărilor date29. ’ Grija pentru cultivarea sentimentelor de solidaritate și unitate na- țională, de conservare a limbii și culturii românești areprezentat o constan- tă a luptei duse de locuitorii Olteniei, fapt concretizat în sprijinul material acordat in construirea de școli românești în Transilvania la loța și Lapoșu unguresc, Velișoara, precum și la Coșova și Heredești, ambele din Banat30. Numeroși refugiați din Transilvania au fost primiți cu multă căldură în Oltenia, în fiecare reședință de județ și localitate mai însemnată, stabi- lindu-se numeroși profesori, învățători, juriști, ziariști, oameni ai literelor etc. în județul Vîlcea s-au stabilit români transilvani în comuna Călinești 9, în Malaia 8, în Voineasa 23, Brezoiu 219, iar în întreg județul, în 1910, existau 875 de refugiați ardeleni31, remarcîndu-se prin activitatea desfă- șurată Radu Tempea și Corneliu P. Păcurariu, în plasa Oltul de Jos (Ro- manați) se găseau în 1915, 19 transilvăneni, iar în județul Dolj, în plasa Balta-Verde și comunele Bîrca, Giubega, Gîngiova, Segarcea, Secuiu, Vela, Brabova, Filiași și Craiova desfășurau o susținută activitate învățătorul Traian Criveanu, studenții Traian Hălmăgeanu și Alexandru lacobescu32, profesorii Gh. Fontanin, Mihail Străjanu, I. Faur, I. Bombocilă, Sabin Pamfiliu, Nicu Dascălu, Valerian, Mircea Aurelian, Ștefan Velovan33. La Turnu Severin, Axente Aurel, Bodin Ștefan, Bogdan Iordan, și Gheorghe Condrea, la Tîrgu Jiu Ștefan Bombacu și luliu Moisil34. Ei au .fost sprijiniți moral și material, organizîndu-se acțiuni comune pentru mobilizarea tuturor forțelor în vederea realizării unității politice a tuturor provinciilor românești. în aceeași perioadă de timp, realizarea unei depline unități de acțiune a fost posibilă și prin trecerea a numeroși olteni în Transilvania. „Trecînd Carpații — evidențiază documentele vremii — fie la Sibiu, fie la Cluj, lup- tînd cu jandarmii unguri ca să aducem înfășurat la piept, pe la Turnu Roșu, scumpul nostru tricolor spre a-1 dărui ca simbol . . sau stînd de vorbă cu poetul Ardealului, tînărul cu ochi albaștri și păr bălai, Octavian Goga. . . noi cei de la Craiova străbăteam astfel Carpații, ducînd odată cu poezia romantică a sufletelor noastre, dorul de libertate și o nespusă dragoste de frate ce nu se poate uita niciodată” 35, în timp ce profesorul transilvănean Mihail Strajanu mărturisea, într-o scrisoare adresată lui Gheorghe Bari- țiu, că la Craiova au loc ample acțiuni în rîndul cetățenilor „atît transil- văneni cît și indigeni” pentru „a se interesa mai mult de soarta fraților de peste Carpați căci numai o strînsă legătură între noi ne poate garanta un viitor luminat” 38. Militînd pentru desăvîrșirea unității naționale, locuitorii Olteniei au luat atitudine hotărîtă împotriva persecuțiilor la care erau supuși frații de peste munți. în 14 iunie 1892, Comitetul secțiunii Craiova „a convocat o adunare pentru a protesta contra sălbăticiilor ungurești de la Turda, Șimleul Silvaniei și din alte locuri, față de membrii deputațiunei românești care fuseseră la împăratul Austriei cu un memoriu” 37. Aceeași atitudinehotărîtă aluat Liga culturală secția Craiova față de procesul intentat de către autoritățile maghiare la Satu Mare împotriva a 35 săteni români din {țnfțțffamotivul „că și-au apărat cu <52 vrednicie limba strămoșească”, afirmîndu-se hotărîrea de luptă „pentru un viitor mai bun” 38. în 26 octombrie 1908, la Craiova a avut loc un mare miting de pro- test față de măsurile represive luate de autoritățile maghiare în Transil- vania, subliniindu-se cu tărie că „Idealul nostru național este unirea poli- tică a tuturor românilor”, cerîndu-se autorităților să ia măsuri hotărîte și „să țină seama de dorințele poporului și să schimbe politica externă cu un minut mai înainte pentru ca să nu fie silit să-și schimbe politica externă după cum în 1907 a fost silit de popor să-și schimbe politica internă” 39. Ziarul „Ecoul Presei,”, demascînd cenzurarea presei române din Tran- silvania, menționa că „acolo amenzile curg ca și lunile de închisoare, zia- vele române răsuflă greu sub povara zecilor de mii de coroane de amenzi, acolo pentu a lupta trebuie fonduri, căci oameni de jertfă sunt. Țăranii români care cu o putere de sacrificiu fără pereche s-au pus înainte în lup- ~tă pentru cauza neamului sunt copleșiți de procese de contravenție și amen- _zi” 40, iar „Democrația”, manifestînd aceeași îngrijorare față de politica de deznaționalizare practicată de autoritățile maghiare, consemna că „fra- ții noștri de dincolo sunt prigoniți din ce în ce mai tare. . . , tunete și trăs- nete au fost aruncate asupra românilor” 41. Acțiuni hotărîte de protest au fost organizate în toate orașele Olte- niei. Astfel, la aflarea știrii că ziarul „Românul” din Arad a fost suspendat, acțiunile craiovenilor „pentru a dezrobi pe toți românii de sub dominați- unea mai mult ca tiranică a Austro-Ungariei sînt tot mai hotărîte” 42, -afirmîndu-se încrederea că ziarul „Românul” care piere astăzi sugrumat de cenzură. . . va reînvia mai frumos și mai mîndru în România Mare” 43. Presa din Oltenia, apreciind „dificultățile enorme cu care au să lupte aceste ziare sub jugul despotismului maghiar, „și avînd în vedere „că aces- te ziare luptă pentru drepturile la viață ale limbii și naționalității noastre”, subliniază, în repetate rînduri, „că este o datorie patriotică pentru fie-1 care român a sprijini în marginile puterii sale aceste ziare” 44. în același timp, presa din Oltenia lua atitudine împotriva scrierilor tendențioase care denaturau adevărul istoric. în acest sens, ziarul „Cala- fatul” ia atitudine față de scrierile istoricilor maghiari, subliniind câ „Po- porul românesc din Ardeal și de pretutindeni face astăzi istorie... ce nu mai poate fi răstălmăcită pentru scopuri nemărturisite” 45. Aniversarea unor momente semnificative din lupta poporului român oferea, de asemenea, cele mai prielnice ocazii pentru afirmarea solidarității și conștiinței unității naționale. Asemenea sărbători, afirma un profesor •craiovean, „nu semnificau numai o aniversare”, ele erau „simbolul unității desăvîrșite, căci împlinirea idealului politic al generației de la 1848 și 1859 ■evocă un altul mai măreț” 46 iar secția Mehedinți a „Ligii culturale” „a decis să organizeze serbări populare”, solicitînd cetățenilor „a onora și încuraja cu prezența aceste serbări de un caracter pur național” 47. în cadrul mitingului național de la București din 21 septembrie 1897, în numele vîlcenilor, președintele secției Drăgășani a Ligii a declarat ade- ziunea „la toate ideile și propunerile Ligii”, afirmînd, în continuare, că „nici morți nu vom părăsi aceste idei moștenite de la strămoșii noștri, căci Români suntem în putere și Românul în veci nu piere, căci Românul arh 7 vieți”, 48 reprezentantul secției Craiova subliniind, cu același prilej, că doljenii sînt „din suflet și în plină conștiință alături de acei Români, care vor protesta în fața lurniiwwiMdMfiymntmitMji^rii sistemului de maghia- rizare și de prigonire menținut și înăsprit de guvernul unguresc, în contra fraților noștri”49, exprimîndu-se credința „că Românii vor trebui să biru- iască, mai cu seamă dacă toți vor da mina și vor proceda în comun acord” M- în chemarea Ligii culturale adresată craiovenilor dea participa la a- 50-a aniversare a zilei de 3/15 mai 1848, zi în care „pe Cîmpul Libertății do la Blajiu s-a proclamat independența neamului românesc de peste munți”61. Se cerea a nu se uita „că asupra noastră români liberi în țară liberă, sînt îndreptate privirile tuturor fraților care gem sub jugul străin. Numai luînd parte la durerile și bucuriile lor, simțind cu ei, vom proba lumii că suntem conștienți de înalta noastră misiune”62. Cu acest prilej, președintele sec- ției locale a Ligii, profesorul Petre Chițu arăta că „unitatea culturii, uni- tatea limbii, comunitatea aspirațiilor va duce vrînd ne vrînd la comuni- tatea existenței noastre ca nație, ca neam, distinct în idealul raselor care- ne înconjoară” 63. Cortegiul format din elevii școlilor și numeroși cetățeni craioveni a parcurs principalele străzi ale orașului, cîntînd „Tricolorul”^ „Deșteaptă-te române”, „Frați români”, iar, în final, s-a mai înmînat participanților o broșură despre însemnătatea zilei de 3/15 mai 1848 scrisă» de profesorul M. Strajan” 64. Aniversarea Unirii Principatelor Române a prilejuit, de asemenea,, momente de intensificare a luptei pentru desăvîrșirea unității naționale. La împlinirea, în 1898, a 40 de ani de la unirea Moldovei cu Țara Româ- nească, secția Craiova a Ligii a organizat „o grandioasă reprezentațiune- dată în Teatrul Național din localitate” K, iar semicentenarul aceluiași eveniment a fost marcat cu un fast deosebit în toată Oltenia. în adunări entuziaste, profesorii, prin cuvîntul lor, au evocat mărețul eveniment66, în- demnînd cetățenii „să strîngă rîndurile. . . la luptă aprigă, căci e vorba de propria lor existență” 67. în cadrul acestor manifestări erau evocate- marile personalități din istoria poporului nostru, pornindu-se de la ideea că „tăria neamurilor stă în recunoștința pe care o au și o arată pentru cei ce au trăit luptînd și muncind pentru apărarea și conservarea lor”, per- manența poporului nostru în vatra sa de formare fiind determinată și de- faptul „că la vremuri grele a avut totdeauna oameni de seamă, voevozi străluciți care au știut să o apere, și din fericire e mare numărul acelora care au rămas și vor rămîne strălucind ca stelele pe orizontul trecutului nostru istoric” 68. Ca o recunoaștere a aportului pe care l-a adus secția Craiova a Ligii în promovarea ideii de unitate națională i s-a încredințat organizarea, în 21—22 mai 1911, a Congresului pe țară al Ligii69. Cu acest prilej a fost lan- sat un „Apel către Cetățenii Craiovei ! ” în care subliniindu-se importanța evenimentului, se cerea craiovenilor „să dați din inimă concursul vostru Comitetului Ligii Culturale pentru reușita deplină a acestui Congres cui-" tural” 60. Comitetul de organizare, alcătuit din 133 de membri, bucurîn- du-se de adeziunea largă și sprijinul total al locuitorilor Craiovei, a stabi- lit în cele mai mici amănunte, întregul program de desfășurare, ceea ce „a atras mulțumirile și aprecierile conducerii centrale a Ligii”, a tuturor participanților61. La primirea delegaților au participat membrii din conducerea Ligii, în frunte cu noul său președinte Nicolae Romanescu și „un cortegiu impunător”. S-au rostit cuvinte de bun venit, iar ,,în avîntul mulțimii” s-a cîntat „Deșteaptă-te române” 62. Problema centrală a Congresului a constituit-o dezbaterea temei •. „Situația politică a românilor dejpeste munți,” și „Raportul anual al Ligii”, prezentat de marele Congresului s-au bucu- 54 rat de un deplin succes, prin măsurile organizatorice, luările de poziții și propunerile făcute, craiovenii aducîndu-și o contribuție hotărîtoare la, reușita lucrărilor, fapt remarcat astfel de Nicolae lorga : „Trebuie să se mulțumească în chipul cel mai călduros craiovenilor care nu pumai că au știut să primească demn pe reprezentanții celor treizeci și patru de sec-r țiuni adunați cu atîtea osteneli din tot cuprinsul țării în orașul lor asupra •căruia plutesc mari și curate tradiții, dar că înțeleg pe deplin adevărata misiune a Ligii” ®3. în continuare, Liga Qulturală desfășoară o susținută activitate, propaganda prin conferințe, șezătorile culturale, serbării^ cîm- penești au reprezentat tot atîtea prilejuri de „întărire a legăturilor între frații rășlețiți”, urmînd ca la momentul potrivit ,?pă proclame necesitateă unității politice” 84. Țelul făuririi unității naționale devine tot mai pregnant în activitatea „Ligii pentru unitatea culturală a tuturor românilor”, transformată prin ho- tărîrea Congresului extraordinar din 14 decembrie 1914 în „Liga pentru uni- tatea politică a tuturdr românilor”65, hotărîre în care sc menționa că „unita- tea culturală fără unitatea politică nu are nici o chezășie. Pentru păstrarea unității culturale ni se impune și unitatea politică”, concluzionîndu-se că „nu din coincidență, nici din bunătatea altora va ieși România cea Mare”, ci din „nevoia unei acțiuni imediate pentru dezrobirea ținuturilor româ- nești din Austro-Ungaria” 66. Toate acțiunile inițiate de secțiile Ligii din Oltenia erau subordonate ideii că „unirea politică a Românilor de un neam și o lege cu noi. . .trebuie să fie un fapt împlinit, peste puțin timp”, exprimîndu-se necesitatea că „ceea nu s-a putut înfăptui pe deplin la 1599 de către Mihai Viteazul, să înfăp- tuim noi, cei de azi” 67. Aceleași sentimente au călăuzii și adunarea organizată în 1915 de către secția Mehedinți a Ligii, cu participarea unor delegați din întreaga Oltenie. Cu această ocazie, Barbu Ștefănescu Delavrancea, delegat al Co- mitetului Executiv Central al Ligii, a declarat: „Pe noi ne-a așezat fata- litatea istorică la gurile fluviului celui mai mare din Europa, lăsînd la o parte pe cel din Rusia. Țară bogată și minunat de frumoasă, pusă la răs- pîntea tuturor invaziilor barbare. La noi și de noi s-au spart năvălirile goți- lor, ostrogoților, slavilor, turcilor și tătarilor și, cînd am fost prididiți ne-am tras spre poalele munților. Cei de dincolo au făcut la fel. Această consta- tare nu e o figură retorică, ci un adevăr istoric, învăluind un adevăr etnic. Pe linia munților găsiți inima cea mai românească, limba cea mai curată, tradițiile cele mai vechi, cel mai puternic instinct de neam. Și nu e de mi- rare ca d-voastră, cei de la munte și de la periferie. . ., să suferiți mai mult de suferința tuturor. De aceea se cuvine să punem capăt durerilor noastre, să fim stăpîni de o parte și de alta a Carpaților, să ne întregim, ai noștri să fie Carpații cu toate ramificațiile lor, să ne simțim un popor, ca să putem lucra în tihnă, cu demnitatea care se cuvine unui neam stăpîn pe destinele sale” 6S. Exprimînd năzuințele poporului român, țelul luptei desfășurate, în cadrul altei adunări populare organizate la Turnu Severin, Vasile Luca- ciu, veșnic luptător pentru libertate și unitate națională, arăta : „Noi nu voim subjugare, ci voim libertate; nu voim asuprirea altor țări și altor popoare, voim dezrobirea neamului românesc. Noi nu voim încălcarea altor teritorii ce nu ne aparțin, voim numai asigurarea drepturilor noastre naționale, de veacuri răpite ^u nedreptul” ®9. ( • încrederea și "Lotărîrea oltenilor pentru* desăvîrșirea unității națio- nale a fost puternic ilus^B^y4tofft^fi^MtfA libertatea”, evidențiind, apropierea momentului Unirii, scria : „în sfîrșit, a sosit ora răsplatei din urmă, ca popoarele ce compun statul vecin austro-ungar și pentru a căror desnaționalizare de secole ei se luptă, să se scuture odată pentru totdea- una de jugul asupritor al habsburgilor, acest ancronism și monstruozitate politică a secolului al XX-lea, ca astfel să se alipească de naționalitățile din care fac parte. Iar România . . are de revendicat pe frații din Tran- silvania al căror glas plîngător din fundul temnițelor deși în număr aproape de 5 milioane, începuse a nu mai fi auzit” 70. Exprimînd aceleași sentimente, un alt ziar susținea în paginile sale- ,,asigurarea progresului general al patriei și realizarea tuturor aspirațiilor ei” și cerea mehedințenilor ca uniți „într-un singur gînd și voință să sus- ținem că : tot pămîntul românesc trebuie să fie al românilor” 71. în același timp, gîndul romanațenilor „se înălța. . . către patria noastră, pe care o dorim din tot sufletul mereu fericită și mare”, fiind exprimată, totodată, hotărîrea de a se trece „piscul Carpaților ca să ne împlinim visul de unire. . căci a te jertfi pentru binele și fericirea Patriei este mai mult decît frumos,, este sublim” 72. La rîndul ei, presa vîlceană, subliniind legitimitatea desăvîrșirii uni- tății naționale, arăta că „realizarea visului nostru secular de reîntregire a neamului” este „singura garanție reală a putinței noastre de dezvoltare- națională în viitor” 73. înfăptuită la 1 decembrie 1918, ca rezultat al voinței și luptei între- gului nostru popor, Unirea Transilvaniei cu România a fost primită cu en- tuziasm de către toți locuitorii Olteniei. Ziarul craiovean „Viața Nouă” declara cu acest prilej : „Trăim momentele cele mai mari și mai înălțătoare din istorie. . . iar Neamul Românesc. . . are nevoie în aceste clipe decisive de toată tăria, de toată credința și înțelepciunea geniului său pentru a-și reîntregi mădularele risipite într-un tot sănătos și armonic și a reclama apoi locul de cinste ce i se cuveni în sinul lumei celei noi” 74. Vizînd și pre- faceri social-economice, ziarul menționat arăta că „în granițele României celei Mari, noi vrem mai presus de toate o Românie nouă, o viață nouă” 75. Ziarul „Ecoul” din Caracal, informîndu-și cititorii despre realizarea Unirii arăta : „Comitetul Național din Transilvania. . . a hotărît cu una- nimitate de voturi realipirea Transilvaniei la Patria mamă. . . și astfel ne-a învrednicit să vedem idealul nostru îndeplinit și să sărbătorim cel mai mare fapt înscris în istoria acestei țări, întregirea neamului” 76. „Gazeta poporului” din Gorj își informa cititorii despre marele act înfăptuit la 1 decembrie în cuvintele : „Astăzi crainicul vremii, crainicul dreptăței, sună cîntînd voios, din pisc în pisc, pe crestele însorite ale Car- paților, amintind popoarelor mari și mici ale lumei că s-a înfăptuit- România Mare, așa cum au cîntat-o mamele copiilor din leagăn, așa cum au sădit-o dascălii noștri în sufletul și știința noastră, așa cum ni-au șoptit-o cu glasul tremurînd, de atîtea ori, bătrînii ce-și văd azi împlinit visul, o clipă înainte de a muri” 77, iar „Alarma Mehedințului” aprecia ziua de 1 decembrie „de o măreție covîrșitoare pentru toată suflarea românească”, zi în care „jugul milenar de robie și umilință sălbatică s-a rupt. . . Lanțu- rile ferecate ale sclaviei s-au desfăcut și pe locul lor tricolorul falnic va ci- catriza rănile ce au supurat atîtea veacuri” 78. Sentimentele de satisfacție supremă și de îndatorire care le reveneau oltenilor sînt redate și de ziarul „România Mare”. „Astăzi — scria ziarul — cînd după atîta sînge glorios curs, cînd reînvierea gloriei și vitejiei stră- moșești urmărește de aw^.d^foffiMâWruJui’mfîind liber la 56 .mina zilei pe toate locurile românești, datori sîntem ca pe monumentele eroilor noștri să depunem jurămîntul nostru de credință românească, de cinstire patriotică” 79. Unirea Transilvaniei cu România a însemnat o victorie strălucită a mișcării de eliberare națională a națiunii române, izbîndă ținută de întregul nostru popor, în cadrul căreia, așa cum evidențiază documentele, locuitorii Olteniei au jucat un rol activ. NOTE 1 A se vedea In detaliu : Vasile Netea, C, Gh. Marinescu, Liga culturală și Unirea Transilvaniei cu România, Edit. Junimea, Iași, 1978. 2 „Liga română”, an IV, nr. 24, 13 iunie 1899, p. 371. 3 Ion Lupulescu. Raportul general despre activitatea Comitetului Central al Ligei pentru ■unitatea culturală a Românilor, București, Lito-Tipografia „Carol Gobl”, 1892, p. 3. 4 C. Gh. Marinescu, Pagini din activitatea Ligii culturale pentru desăvirșirec. unității de stat a României, in „Studii și materiale”, Istorie, Suceava, 2, 1971, p. 52. 5 Ion Lupulescu, op. cit., p. 29. 6 Ibidem. 1 Biblioteca Academiei R.S.R., fond Manuscrise românești, manuscris nr. 2185/1893, Liga Culturală, f. 377. 8 Vezi pentru detaliu : Veronica Tomaș, Contribuția Ligii culturale din Rtmnicu Vilcea la desăvirșirea unității poporului român, in „Studii Vllcene”, Rîmnicu Vilcea, 1971, p. 35-38. ’ Biblioteca Academiei R.S.R., fond Manuscrise românești, manuscris nr. 2185/1893, .Liga culturală, f. 393. 10 Ibidem. 11 Ibidem. 12 Ibidem, f. 357. 13 „Buletinul Ligii Culturale”, Secția Craiova, an I, nr. 4, 15iunie 1911, p. 7—10. 14 Arh. Școlii generale Zăval, jud. Dolj, dosar Societatea culturală „Ion Creangă”/l906, T. 1, „Buletinul Ligii Culturale”, Secția Craiova, an III, nr. 8, 1913, p. 7. 15 Biblioteca Academiei R.S.R., fond Manuscrise românești, manuscris nr. 2186/1893, Liga Culturală, f. 378 ; „Liga română”, an II, nr. 15, 13 aprilie 1897, p. 236. 18 Ibidem. 17 Ibidem. 18 Biblioteca Academiei R.S.R., fond Manuscrise românești, manuscris nr. 2185/1893, Liga Culturală, f. 142—143. 18 Ibidem. 20 Ibidem, f. f. 303-308. 21 Ibidem. 22 Ibidem, manuscris nr. 2186, f. 417- 23 Ibidem, manuscris nr. 2185/, f. 377. 24 „Oltenia”, Craiova, 12 septembrie 1874. 25 Ibidem, 22 noiembrie 1874- 28 „Carpați”, Craiova, 26 mai 1884. 27 Arh. st. filiala Craiova, fond „Liga Culturală”, Registrul de Încasări și plăți pe anii 1904—1916, f.f. 4—26- 28 Biblioteca Academiei R.S.R., fond Manuscrise românești, manuscris nr. 2185/1893, Liga culturală, f. 142—143. 29 Ibidem. 38 Arh, st. filiala Craiova, fond „Liga culturală”, Registru de Încasări și plăți pe anii 1904-1916, ff. 23-50. 81 Arh. st. filiala Rlmnicu Vilcea, fond Pref. Vilcea, dosar 61/1916, nenumerotat. 32 Ibidem : Vezi și luliu Moisil, Românii ardeleni din vechiul regat și activitatea lor ptnă la războiul întregirii neamului, București, 1929. 33 Ibidem : „Curierul Olteniei”, Craiova, an XXXIX, ur. 1638, 27 septembrie 1931. 34 Ibidem. 35 „Curierul Olteniei”, Craiova, nr. 1638 din 27 septembrie 1931. 38 I. M. Nedea, Din legăturile craiovenilor cu Gheorghe Barițiu, tn „Arhivele Olteniei”, nr. 107-112, 1940, p. 290. wwwdacnrnmanica rn . 57 87 Biblioteca Academiei R.S.R., fond „Manuscrise românești”, dos 2185/1893, Liga culturală, f. 142—143. 88 „Buletinul Ligii culturale”, secția Craiova, an IV, nr. 11, 1914. 38 „Democrația”, Craiova, an I, 5 noiembrie 1908. 40 „Ecoul Presei”, Craiova, an II, nr. 6, 15 decembrie 1908. 41 „Democrația”, Craiova, an I, 17 mai 1908. 42 „Timpul”, Craiova, an V, nr. 1, 12 martie 1916. 43 „Protestarea”, Craiova, an II, nr. 33, 6 martie 1916 ; „Ramuri”, an I, nr. 4, 1916- 44 „Liga Română”, an IV, nr. 3, 17 ianuarie 1899, p. 49. 46 „Revista culturală”, Craiova, an III, nr, 1—2, 1 noiembrie 1909. 48 „Patriă”, Craiova, 6 februarie 1906. 47 Biblioteca Academiei R.S.R., fond Manuscrise Românești, manuscris nr. 2186/1893 48 „Liga Română”, an II, nr. 40, 12 octombrie 1897, p. 606. 48 Ibidem, an. II, nr. 38, 28 septembrie 1897, p. 503- 88 Ibidem, an II, nr. 2, 12 ianuarie 1897, p. 34. 61 „Voința poporului”, Craiova, an IV, nr. 126, 4 mai 1898- 82 Arh. st. filiala Craiova, fond Madona-Dudu, dosar 11/1898, f. 10- 88 „Liga Română”, an III, nr. 5, 1 februarie 1898, p. 630. 84 Arh. st. filiala Craiova, fond Madona-Dudu, dosar 11/1898, f. 10. 88 „Liga Română”, an IV, nr. 5, 31 ianuarie 1899, p. 77. 88 „Democrația”, Craiova, 20 februarie 1909. 87 „Revista Culturală”, Craiova, an III, nr. 1—2, 1 noiembrie 1909. 88 Arh. st. filiala Craiova, fond Madona-Dudu, dosar 11/1898, p. 11. 88 „Buletinul Ligii culturale”, secția Craiova, an I, nr. 3, 20 mai 1911- 80 Ibidem. 81 Ibidem. 82 „Doljul” din 11—12 mai 1912- 83 „Buletinul Ligii culturale”, secția Craiova, an I, nr. 3, 20 mai 1911. 84 „Statutele 'Ligii pentru unitatea culturală a tuturor românilor” Noua Tipografie Populară, București, 1893, p. 26. 88 „L’niversul”, an XXXII, nr. 346, 16 decembrie 1914. 88 „Adevărul”, an XXVII, nr. 9984, 26 decembrie 1914. 87 „Buletinul Ligii Culturale”, Secția Craiova, an IV, nr. 11, 1 decembrie 1914. 88 „Informații pentru membrii Ligii”, an III, nr. 8, mai 1915. 88 Ibidem. 70 „Libertatea”, Craiova, an II, nr. 40, 6 decembrie 1914- 71 „Voința”, Turnu Severin, an I, nr. 1, 10 martie 1916- 72 „Conservatorul”, Caracal, an II, nr. 13, 10 mai 1914. 73 „Democrația Vilcei”, an I, nr. 1, 22 noiembrie 1918. 74 „Viața Nouă”, Craiova, an I, nr. 5, 18 decembrie 1918. 78 Ibidem. 78 „Ecoul”, Caracal, an I, nr. 5, 13(26) noiembrie 1918. 77 „Gazeta Poporului din Gorj”, Tîrgu Jiu, an I, nr. 2, 2 decembrie 1918. 78 „Alarma Mehediuțiului”, Turnu Severin, an II, nr. 3, 19 noiembrie (2 decembrie) 1918. 78 „Democrația Olteană”, Craiova, an I, nr. 2, Craiova, 15 aprilie 1919. ASPECTS DE LA LUTTE POUE L’UXITE DES EOUMAJNS L’dtude pidsente Papport des habitants des contrdes d’Oltdnie ă> la lutte pour l’accomplissement de l’unitd pleine et entiere des Eoumains â> la fin du XIX® siecle et au ddbut du XXtoe. En s’appuyant sur les infor- mations d’archives, l’auteur analyse l’activitd des secționa d’Oltdnie de la „Ligue Culturelle” qui, depuis leur constitution, se sont manifestdes activement pour la ca^s^dul’nnitd naționale. 58 Les habiraMS des ces contrâes — releve l’auteur de l’dtude — ont appuyâ sur les plâns moral et materiei la lutte de leursfreres d’au-delades montagnes, leur ont accordâ asile lorsque, pers^cutâs par les autoritâs hon- groises, certains d’entre aux se sont râfugies dans la patrie-mere. La presse et les râunions publiques ont jouâ un role important dans la dânonciation des abus et actions arbitraires auxquelles âtaient soumis les Roumains de Transylvanie, de meme que dans le maintien en âveil de la conscience naționale par la c^lebration de moments importante de la lutte naționale roumaine. En conclusion, on prâsente des âchos qui se sont fait jours dans la presse d’Oltenie ă propos du grandiose acte du lor decembre 1918. www.dacaromaiiica.ro ISTORIE UNIVERSALĂ CONFLICTUL PENTRU SUCCESIUNEA LA TRONUL AUSTRIEI (1741 - 1748). IMPLICAȚII DIPLOMATICE ȘI MILITARE ’ MIHAI MANEA Epocă de profunde transformări în plan economic, social-politic șf cultural, Secolul Luminilor a fost martorul unor sîngeroase conflicte inter- naționale, expresie a luptei pentru dominație economică și supremație politică. „Rivalitatea colonială între Franța și Anglia , între Anglia și Spania, eforturile pentru a domina drumurile comerciale din Mediterana și Baltica, iată ce era esențial atunci”x. Totodată, interesele dinastice au marcat la fel de pregnant, ca și în secolele precedente, cursul vieții inter- naționale. „Principiul dinastic este cel mai important și decisiv ..., deoarece- el stă la baza a numeroase alianțe” 2. Tratatele de la Utrecht (1713) și Radstadt (1714) 3 au pus capăt pentru scurt timp, luptei duse împotriva tendințelor de hegemonie promovate de către Franța. In 1714, principala, beneficiară a contextului politico-diplomatic instaurat în Europa a fost Anglia. Dar ca urmare a activității diplomatice, abil conduse de către cardinalul Fleury, influența franceză în Europa s-a refăcut în deceniul al treilea al secolului al XVIII-lea. Regele Prusiei, Frederic al II-lea declara : „După pacea de la Viena4, Franța era arbitrul Europei”5. Puternice contradicții au continuat însă să se afirme în Europa®. Anglia condusă de dinastia de Hanovra era îngrijorată de eventualitatea pierderii influenței sale în Europa în favoarea Franței7. Spania viza refa- cerea stăpînirii sale în Italia, alungarea Habsburgilor austrieci din aceste zone și cerea recunoașterea domniei Burbonilor spanioli la Neapole 8. Sar- dinia, recunoscută ca regat prin tratatul de la Utrecht, se preocupa de întărirea poziției sale în nordul Italiei, prin anexarea ducatului de Milano ®. Situația din statele germane era complicată, deoarece ele „au devenit brusc, începînd din 1740, locul unei astfel de înfruntări a puterilor, așa cum Europa nu mai cunoscuse de la tratatul de la Utrecht10. Franțar dușmana tradițională a casei de Habsburg a întreținut anarhia politică în Germania, încurajînd orice putere europeană care s-ar fi opus planurilor austriece11. Ministerul de externe francez cerea ambasadorului său la Viena „să prevină unirea principilor germani într-unul și același corp, care- ar putea deveni de fapt formidabil în fața celorlalte puteri ale Europei”12. Politica franceză a fost apreciată de către Bavaria și Saxonia, tot mal nemulțumite de preponderența casei de Habsburg în Imperiul German. „Franța a continuat să joace în politica germană un rol foarte important,, pornind de la puterea sa militară, resursele financiare și prestigiul său cultural ... Ea a reușit treptat, ... de o manieră aproape imperceptibilă, să opereze o rectificare a frontierei sale răsăritene și pentru prima dată în istoria sa, a reușit să stabilească o frontieră geografică așa de clară între teritoriile germane și cele franceze”13. în această conjunctură internațională, www.dacoromanica.ro 60 în perioada 1735—1740, conform părerii istoricului francez Pietre Mnretr s-au manifestat trei tendințe principale : 1) evoluția hotărîtă a Angliei către un conflict cu Spania; 2) afirmarea Prusiei, după suirea pe tron a lui Frederic al H-lea; 3) orientarea diplomației franceze către alianțe și soluții diplomatice contrare rolului de mediator, ce îi era recunoscut de= întreaga Europă14. Tendințele trebuie analizate, deoarece ele explică situația în care se afla Europa în 1740. Criza din relațiile anglo-spaniole din 1738 și-a avut originea în vasta contrabandă engleză, ce s-a desfășurat în coloniile spaniole din America de Sud, profitînd de dreptul vasului de permisiune, clauză, prevăzută în tratatul de la Utrecht. Ea a fost inițiată de compania brita- nică South Sea Company, cu concursul negustorilor din Londra și BristoL De fapt, Anglia avînd o economie de tip capitalist, cea mai dezvoltată dm Europa secolului al XVIII-lea, s-a orientat către preluarea piețelor de desfacere și a surselor de materii prime, de pe continentul sud-americanr aflate în posesia unei puteri în plină decădere, Spania15. Devenise cunoscut cazul corsarului Jenkins, care făcîndu-se purtătorul de cuvînt al unor grupă- ri ale burgheziei engleze, profund nemulțumite de politica nehotărîtă a cabinetului Walpole, spunea : „îmi recomand sufletul meu lui Dumnezeu, iar răzbunarea mea țării mele”16. La 14 ianuarie 1739, Anglia și Spania au semnat convenția de la Par do17, prin care cea din urmă s-a angajat să recompenseze Anglia pentru pierderile suferite de negustorii săi, cu suma de 95 000 livre18. Deși tratatul a fost considerat de către cabinetul Walpole o victorie diplomatică18, opoziția parlmentară și-a intensificat atacurile contra politicii guvernamentale. William Pitt declara : „Interesele negus- torilor noștri, vocea Angliei îi condamnă” ?0. Politica lui Jose Patino de întărire a controlului pe coastele sud-americane a determinat creșterea numărului de incidente, încît la 17 octombrie 1739, Anglia a declarat război Spaniei, iar flota britanică condusă de amiraul Vernon a blocat și atacat în America de Sud, Porto-Bello, Chagres, La Guayra și Cartagena 21. După declararea ostilităților, cabinetul britanic a promovat o politică, circumspectă, căci Walpole credea că „datorită pactului de familie între Burbonii francezi și cei spanioli un război cu Spania va însemna, mai devreme sau mai tîrziu, un război cu Franța” 22. Franța nu a putut- rămîne indiferentă în fața conflictului anglo-spaniol, ca urmare a relațiilor de rudenie ce uneau curțile de la Versailles și Madrid. La Veisaillles, a început să se discute intens despre proiecte de alianță cu Spania. La 2 mai 1740, marchizul d’Argenson scria : „Vom vedea dacă englezii ne s'nt duș- mani așa de mari după cum se pretinde. Dar, este de crezut că dar‘ă vom întreprinde vreun act contra Angliei, ea nu va fi slabă și fără putere” 23. La 15 octombrie 1740, Versaillesul a ordonat flotei franceze să pro- tejeze coloniile spaniole contra Angliei. încă din august, același an, Franța a trimis două escadre navale, conduse de D’Antin și respectiv, La Roche-' Allard, care urmau să acționeze în Marea Caraibilor și Indiile de Vest24. Drept răspuns, cabinetul britanic a recurs la politica sa tradițională, de a „închiria” alianța unor state pe continentul european, care să rețină atenția francezilor. Walpole a căutat să refacă vechea alianță general-europeană îndreptată contra Franței și Spaniei. Demersurile diplomației britanice la Haga, Viena, Stockholm și Petersburg au eșuat însă, ca urmare a lipsei de influență a lui Walpole în Europa și a indiferenței Olandei și Habsbur- gilor25. Domnia lui Frederic al II-lea a consacrat Prusia în rîndul statelor cu o influență deosebită în Europa, și în special în Germania. După expresia www.oacoromamca.ro 61 lui Goethe, Frederic al II-lea a fost „steaua polară în jurul căreia gravitau Germania, Europa și lumea întreagă” 21i. Avînd o armată numeroasă și bine echipată, teritoriul dezvoltat economic și întărit militar, o diplomație agresivă, statul prusian a devenit la începutul secolului al XVHI-lea cel mai redutabil adversar al Habsburgilor, în lupta pentru o poziție dominantă în cadrul Imperiului german. La curtea de la Versailles s-a afirmat, în ciuda unei politici externe prudente promovate de cardinalul Fleury 27, o gru- pare politică de orientare antiaustriacă, condusă de mareșalul Belle—Isle, și sprijinită de Blondei, reprezentantul francez la curtea electorului de Palatin, Fenelon, ministru la Haga și Mirepoix, ambasador la Viena. Sub influența sa, s-au elaborat după 1738, în cercurile oficiale franceze nume- roase proiecte privind organizarea Germaniei sub egida Franței28. Ezită- rile lui Fleury au ușurat ascensiunea acestei grupări, mai ales după ce Parisul a admis că problema demnității imperiale în Germania era deo- sebită de cea a recunoașterii Sancțiunii Pragmatice. La 20 octombrie 1740 a survenit moartea împăratului Austriei, Carol al Vl-lea. Eeliefînd situația Europei la sfîrșitul anului 1740, Frede- ric al II-lea îi scria lui Voltaire : „Acest deces deranjează proiectele mele . . . și cred că prin luna iunie vom avea nevoie de mai mult praf de pușcă, de soldați, decît de balet și de teatru” 29. La rîndul său, Voltaire remarca: „Dacă moartea regelui Poloniei a cauzat o mare modificare, cea a lui Carol al Vl-lea a antrenat veritabile revoluții” 30. Regele Spaniei Filip alV-lea îi declara ambasadorului francez la Madrid : „Trebuie profitat de un astfel de mare eveniment pentru ca spaniolii să intre fără întîrziere în Italia, iar francezii să cuprindă Țările de Jos” 81. în fața Europei s-a pus problema recunoașterii succesiunii Măriei Tereza S2, fiica lui Carol al Vl-lea, la tronul Austriei, prevedere întărită prin Sancțiunea Pragmatică 33. în 1703, Leo- pold I a emis Pactum Mutae Cessionis et Succesionis, prin care s-a întărit dreptul de succesiune la tronul Austriei pe linie masculină. S-a preconizat că doar în lipsa unui moștenitor pe linie masculină, tronul să treacă fiicelor fiului său, losif. De asemenea, s-a accentuat pe necesitatea menținerii unitare (Inăivisibiliter ct Inseparabiliter), a provinciilor monarhiei hab- «burgice 34. în 1710, losif a declarat că coroana imperială urma să revină fratelui său Carol, în detrimentul propriilor săi fii, ce nu-și puteau recăpăta drepturile decît dacă Carol nu lăsa un moștenitor de sex masculin 35. Ori Carolnu a avut decît o fiică, Maria Tereza, născută în 1717, căreia dorea să-i lase tronul. De aceea, a emis Sancțiunea Pragmatică, care prevedea : „După moartea Maiestății sale Imperiale fără un moștenitor masculin, statele sale vor trece în întregime fratelui său și vor rămîne nedespărțite în proprietatea Imperiului, pentru a trece în descendența sa masculină, și înlăturând ceea ce Dumnezeu vrea să evite, la ficele sale din căsătoria legi- timă în conformitate cu ordinea și dreptul de primogenitură. în cazul stingerii descendenței masculine și feminine a Maiestății sale Imperiale, toate statele și teritoriile ereditare vor trece la Doamnele fiice lăsate de împăratul losif I, •de fericită amintire ... și în sfîrșit, în caz de stingere a liniei Caroline și liniei Josefine, surorilor Majestății sale Imperiale și tuturor ramurilor casei Arhiducale” 38. Carol al Vl-lea și-a dedicat întrega domnie efortului de a face recunos- cut actul în Europa, de a limita tendințele centrifugale, care animau dife- rite părți ale Imperiului și pentru a menține pacea și unitatea sa 37. S-a dorit, de asemenea, menținerea coroanei imperiale germane în cadrul casei de Habsburg și neutralizarea unor agresori potențiali. în instrucțiunile www.dacoromamca.ro -62 trimise de la Viena ambasadelor austriece în străinătate se sublinia : „Maie- statea sa cere aprobarea Pragmaticei nu pentru o oarecare mărire a Casei Arhiducale, ci pentru menținerea integrală a teritoriilor Arhiducale, ere- ditare și a statelor, pe care Providența le-a încredințat” 38. Intre 1732—1735 aproape întregul Imperiu German, Franța, Danemarca, Anglia și Olanda au recunoscut actul, ce consfințea voința lui Carol al VT-lea. în 1740, spre surprinderea Europei, Carol Albert de Wittelsbach, electorul Bavariei, a refuzat și a ridicat pretenții la coroana imperială. El a declarat nulă și neavenită, renunțarea formală de către soția sa, Maria Amelia de Habsburg, fiica lui losif I, cu privire la drepturile asupra coroanei impe- riale 39. El a fost încurajat în atitudinea sa de politica Franței, care deși garantase Sancțiunea în 1738, putea oricînd să pună în aplicare prevederile convenției secrete din 1714 cu Bavaria, prin care se angaja să-i susțină candidatura, în cazul vacanței tronului imperial. Alături de electorul Bava- riei au candidat la tronul imperial german Filip al V-lea, regele Spaniei, Carol Emanuel al III-lea, regele Sardiniei, August al IlI-lea, electorul Saxoniei și rege al Poloniei și Frederic al II-lea, regele Prusiei40. La 20’ octombrie 1740, Sardinia a cerut Franței să-i apere drepturile în fața celor- lalți pretendenți41. S-a pregătit astfel un nou conflict internațional de mari proporții, denumit un nou război de treizeci de ani42. în Germania, Italia,. Țările de Jos și zona Balticii, „toate problemele ce opuseseră statele euro- pene între 1688 și 1740, erau din nou dezbătute și alianțele ce alcătuiau statutul european din 1714, bazat pe preponderență engleză erau distruse.43 Indiferent de denumirea pe care a purtat-o : P&zboivX Sancțiunii Pragmatice, Războaiele sileziene, Războiul urechii lui Jenkins, Războiul regelui Geor- ge acest conflict început în Germania urma să rezolve două probleme, și anume : rivalitatea anglo-franceză în lupta pentru preponderență în Europa, posesiuni coloniale și putere maritimă și duelul austro-prusian pen- tru dominație în Germania 4S”. în Silezia și Boemia a fost prima ciocnire, între Habsburgi și Hohenzollerni pentru conducerea Germaniei; pe Rin a fost o repetiție a succesiunii spaniole ; în Italia, o repetiție a succesiunii poloneze ; în colonii, o nouă fază a luptei anglo-franceze pentru supremație colonială”48. Primul pas în acest conflict l-a făcut Prusia 47. în decembrie 1740 mareșalul Gotter a solicitat o audiență la Hofburg, unde i-a decla- rat soțului Măriei Tereza, Francisc de Lorena : „Văzînd situația statelor sale, suveranul meu fiind expus la mari primejdii, speră că drept preț; al alianței sale, Regina îi va oferi ducatul de Silezia. Nimeni nu este mai hotărît decît regele meu. Va trebui să intre în Silezia și o va face... Și dacă nu este imediat asigurat de cedarea acestei provincii, ... trupele și aurul său vor fi puse în serviciul electorului Bavariei”43. Acțiunea prusiană a fost pregătită minuțios și a început cînd cercurile oficiale de la Berlin s-au convins că Austria era izolată. Rusia, trecea prntr-o criză internă, Anglia era preocupată de războiul cu Spania și problemele extraeuropene, iar Franța susținea cauza Burbonilor spanioli. Cucerirea Sileziei a asigurat Prusiei un teritoriu bogat în resurse de minereu de fier în centrul Europei și a des- chis o mare amenințare pentru electorul de Saxonia, care a fost despăr- țit de teritoriile sale poloneze 49. în Europa, acțiunea prusiană a produs o mare surpriză. „Curtea de la Viena s-a văzut atacată de un prinț, de la care nu se putea aștepta că dispune de atîța forță, pentru a întreprinde o acțiune așa de dificilă” 50. Frederic al II-lea scria : „Motive serioase mă îndeamnă să dau la începutul domniei mele semne de posibilitatea condueă- *63: lorilor militari să se acopere de glorie și să fac ca națiunea noastră să fie respectată în Europa” S1. La Londra, campania din Silezia a fost consi- derată o veritabilă lovitură de teatru. încă la 6 decembrie 1740, amba- sadorul britanic la Berlin, Dickens comunica Londrei: „Acest prinț nu doar declară că se va amesteca în succesiunea austriacă, dar își pregă- tește planurile de invazie ale unei părți din aceasta” 52. în schimb, cabi- netul francez a socotit-o o simplă acțiune izolată a regelui Prusiei, în înțe- legere cu Austria, pentru ca Berlinul să fie recompensat în ceea ce pri- vește demnitatea imperială printr-o cedare teritorială. Franța a fost pusă în fața unei grele dileme : ori să accepte războiul cu Anglia, dar avînd pe continent pacea asigurată cu Austria, ori să continue în Germania, politica tratatelor westfalice îndreptate contra Habsburgilor 53. Invazia prusiană l-a determinat pe cardinalul Fleury, să declare la 25 ianuarie 1741 la Issy : „Garanția pe care Ludovic al XV-lea a dat-o zisului împărat cu privire la Pragmatică. . . nu-1 angaja cu nimic. . . ; mai mult, zisul împărat nu a înțeles prevederea principală a acestui tratat, prin care . . . . , . se oferea Franței garanția imperiului prin tratatul de al Viena” M. La 22 august 1741, ambasadorul francez pe lîngă dieta imperială de la Frankfurt transmitea alarmat la Paris : „Atașamentul este general pentru casa de Austria. . . Este imposibil să prevedem măsurile care s-au luat, în această țară contra Franței. . . Marea majoritate cred că vom părăsi Philisburgul. . . , dar cel mai îndărătnici sînt convinși, că dacă regele nu întreprinde nimic față de imperiu . . . nu va putea profita de slăbiciunea sa” M. în aceiași lună, marchizul d’Argenson scria, că sco- purile politicii cardinalului Fleury în Germania erau „de a alunga noua casă de Austria din Germania și a o îndrepta spre Ungaria; noi devenim astfel distribuitorii statelor printr-o nouă împărțire . . . Vom obține ceda- Tea Lorenei în favoarea noastră și a celor Două Sicilii pentru ramura spa- niolă” 50. La 18 mai 1741, ca urmare a eforturilor diplomației franceze, s-a încheiat tratatul de la Nymphenburg între Franța, Bavaria, Saxonia, Spania și Prusia 57. Aliații s-au obligat să susțină candidatura electo- rului Bavariei la tronul imperial, să nu recunoască Sancțiunea Pragmatică .și să-și împarta posesiunile austriece. Franța a pregătit o serie de diver- siuni pentru a desăvîrși izolarea politico-militară a Austriei. Rusia era reținută de posibilitatea unui atac suedez, Țările de Jos amenințate de o invazie franceză, iar Hanovra, amenințată de vecinii săi, electorii de Pala- tin și Colonia, amîndoi în serviciul Franței. Maria Tereza nu a putut conta decît pe sprijinul Angliei și pe slăbiciunea coaliției ce se formase împotriva ei. Deși la un pas de dezastru, curtea de la Viena nu a acceptat pierderea Sileziei. Primul însărcinat austriac cu afaceri externe, Le Dran, declara corpului diplomatic : „Niciodată ... regina nu va consimți să cedeze vreo parte din teritoriile sale ereditare ... Mai bine turcii înaintea Vienei, mai bine Țările de Jos Franței, nu importă ce cesiune făcută Bavariei ..., decît abandonarea Sileziei ... Simpla abandonare a unei părți din teritoriu ar putea aduce un astfel de prejudiciu Pragmaticei, încît puterile garante s-ar găsi în mod automat eliberate de dorința lor” 58. La fel se exprima și însuși Maria Tereza : „Moștenirile pe care Părinții mi le-au lăsat, nu le voi îm- părți. Mai bine moartea, dacă va fi nevoie, dar nu dezonoarea” 59. în aprilie 1741, Frederic al ILlea a înfrînt trupele austriece conduse de Neipperg la Mollwitz ®°. O armată franco-bavareză condusă de Belle- Isle a coborîtpe valea Jlim^rii1741, la Linz, electorul ■64 Bavariei a devenit și arhiduce de Austria. Acțiunea lui Belle-Isle a vizat însă Fraga, de unde se putea realiza o mai bună cooperare cu prusienii din Silezia. La 25 noiembrie 1741, electorul de Bavaria a fost încoronat rege al Boemiei, ceea ce i-a permis să dețină și coroana imperială. Dieta de la Frankfurt l-a proclamat împărat sub numele de Carol al VII-lea61, decla- rînd detronați pe succesorii lui Rudolf de Habsburg. Alegerea sa a demon- strat creșterea influenței franceze în Germania, 82 ceea ce a determinat numeroase nemulțumiri. Încercînd să salveze Imperiul Maria Tereza a nego- ciat, din mai 1741 cu dieta Ungariei un ajutor militar și financiar. La 11 septembrie 1741 ea declara în fața dietei: „Situația noastră este așa de gravă, încît nu o putem ascunde statelor noastre. Existența rega- tului Ungariei, a Coroanei sfinte, a persoanei noastre ... este în joc. Aban- donată de toți, nu mai avem alt sprijin decît în loialitatea tradițională a ungurilor. Venim să ne încredințăm noi și copii noștri fidelității voastre. Pericolul de astăzi nu admite întîrzierea în luarea de măsuri. Avem ferma convingere că statele pe care le ajutăm cu acte și sfaturi vor da dovadă de loialitatea pe care o doresc mereu” 63. Autorul unei broșuri apărută la Londra în 1741 afirma : „Dacă vreodată vreo invazie a fost nedreaptă, așa este și aceasta ... ; și este în interesul Germaniei, ca și al întregii Europe să folosească toate forțele lor, pentru a opri o astfel de invazie nemai- auzită ... De aceea, Regina Ungariei și Boemiei speră ... într-un sprijin puternic al acelor prinți și state care au garantat Pragmatica”. 84 în mai 1741, Maria Tereza a fost încoronată ca regină a Ungariei la Press- burg, iar ulterior Janos Palfy a comunicat curții de la Viena, că dieta maghiară era gata să-i acorde un ajutor de 60000 de soldați. Aceștia, comandați de mareșalul Khevenhuller urmau să cucerească Austria supe- rioară, să debușeze în Bavaria, în timp ce mareșalul Lobkowitz, trebuia ca pornind de la Pilisen să taie liniile de comunicație între francezii din Bavaria și cei din Boemia. La Londra înspăimîntat de victoriile franceze, cabinetul Walpole, a cerut amiralului Vemon să trimită o parte din escadra sa în apele metropolei. în 1742, Walpole a fost înfrînt în alegerile parlamentare și a demisionat. S-a format un nou guvern condus de lordul Carteret,85 fost ambasador la Stockholm și cunoscut prin politica sa profund antifranceză. El a denunțat convenția de neutralitate franco-hanovriană din septembrie 1741, a reînnoit alianța cu Austria și a acordat numeroase subvenții Hano- vrei. S-a format o armată condusă de ducele de Cumberland88, fiul regelui George al II-lea al Angliei, care trebuia să lupte pe continent pentru a face respectată Sancțiunea Pragmatică. în 1742 situația s-a îmbunătățit în favoarea Austriei. Preocupat de campania din Boemia, eletorul Bavariei a lăsat puține forțe pentru a-și apăra propriile teritorii, ceea ce a permis lui Khevenhuller să elibereze Linzul, să invadeze Bavaria și să ocupe Miinchenul.Carol-Albert s-a refu- giat la Frankfurt și abia la 17 mai, la Czazau 87, prusienii l-au oprit pe prințul de Lorena din drumul său spre Praga. Prelungirea ostilităților l-a convins pe Frederic al II-lea, că de la Versailles nu se putea aștepta decît la asigurări formale, cu privire la menținerea Sileziei, încît la 9 octombrie 1741, el a semnat cu Austria im armistițiu secret la Klein-Schellendorf 88, prin care austriecii au evacuat Silezia, iar Frederic s-a declarat neutru. Trupele austriece rămase disponibile în urma acestui acord, s-au întors împotriva francezilor din Boemia. La 27 iunie 1742, după mari eforturi depuse de diplomația britanică, Austria și Prusia au semnat pacea de la Berlin 89. A luat sfîrșit diplomația britanică a 5 — c. 2731 65 obținut primul mare succes în Europa după 1714. La 18 noiembrie 1742, Carteret a reușit să determine Prusia, să semneze tratatul de alianță defensivă de la Westminster, prin care a sperat să-l atragă pe Frederic al II-lea de partea sa 71. Pe mare, desfășurarea operațiilor militare nu a mulțumit cabinetul britanic. Amiralul Norris nu a reușit să oprească un lung convoi spaniol, ce se întorcea din America de Sud, iar Haddock nu a putut să se opună vaselor spaniole, care protejate de escadrele fran- ceze transportau întăriri în Italia. în Europa centrală, ofensiva austriacă l-a silit pe Belle-Isle să înceapă la 16 decembrie 1742 retragerea din Praga, sfătuindu-l pe noul împărat german să poarte tratative cu curtea de la Viena 72. La începutul lui 1743, Maria Tereza controla solid Boemia, Austria, Ungaria și amenința Bavaria. Înfrîngerile suferite au determinat curtea de la Versailles să adreseze încă în iunie 1742, o scrisoare mareșalului Koeg- niseck, în care se scuza că susținuse Bavaria. Singurul răspuns al Vienei a fost însă publicarea scrisorii în ziarele din Olanda, gest cu grave consecințe pentru pozițiile franceze în Germania de nord. Mai mult, la Londra s-a sperat în posibilitatea formării unei ligi protestante în Germania ca un prim pas către reconstituirea marii alianțe continentale din 1701, îndreptată contra Franței. La conferința de la Hanau din 1743, prințul de Hessa a primit instrucțiuni precise să încerce o mediație între Carol al VH-lea și Maria Tereza, pe baza unor concesii reciproce 73. în mai 1743, Olanda s-a declarat de acord să furnizeze trupe inar micilor Franței, iar la Londra, lordul Stairs a propus dezmembrarea Fran- ței. Sardinia, tot mai neliniștită cu proiectele spaniole susținute la Versail- les, a trecut și ea de partea Austriei. La 13 septembrie 1743, s-au puș bazele unei largi coaliții antifranceze prin tratatul de la Worms 74, S-a prevăzut ca Austria să renunțe la pretențiile sale în nordul Italiei, iar Sardinia s-a obligat să recunoască și să garanteze Sancțiunea Pragmatică. Emile Bour- geois este de părere, că prin aceasta, de fapt, a reînceput sub alt nume, răz- boiul de moștenire la tronul Spaniei.75 în consecință, luptele s-au extins în Flandra, Renania și nordul Italiei. La 27 iulie 1743 la Dettingen-am- Main, în Franconia inferioară, prințul de Cumberland a provocat france- zilor o groaznică înfrîngere, silindu-i să evacueze Bavaria și să se stabi- lească în Alsacia și pe Rin. Drept rezultat, majoritatea principilor germani s-au coalizat contra Franței. Rusia a anunțat că era gata să trimită un corp expediționar în ajutorul Austriei7B. După pacea de la Abo cu Suedia din 1743, Rusia a înlăturat pe pretendentul francez la tronul Suediei, prințul de Danemarca și odată cu el, proiectul scandinav al Franței de a uni Danemarca și Suedia într-un bloc puternic în nordul. Europei îndreptat împotriva Rusiei. Noul raport de forțe a impus cu necesitate întărirea relațiilor franco- spaniole, încît în octombrie 1743, Franța și Spania au semnat tratatul de la Fontainbleau sau al doilea Pact de Familie 77. Franța s-a obligat să declare război Sardiniei și să trimită trupe în nordul Italiei, unde împreună cu cele spaniole au format corpurile de galispani. Don Carlos urma să-și păstreze tronul la Neapole, iar Spaniei i s-a promis ajutor în recucerirea insulei Minorca și a Gibraltarului. Franța a pregătit o expediție de diversiune în Anglia, sprijinind ambițiile ultimului reprezentant al dinastiei Stuart, Carol Eduard, de a ajunge rege.781 Mareșalul de Noailles s-a opus acestui proiect, deoarece el ar fi determinat o reacție violentă a Olandei și a prin- cipilor protestanți germani. în planurile franceze hotărîtoare a fost consi- derată expediția din ȚăriWU^AyMwmnanâda.srfri atenția Europei ambi- 66 țiile Franței și a îndîrjit și mai mult Anglia. în primăvara lui 1744, Mauriciu de Saxa conducînd corpul principal expediționar francez a atacat pe direcția Bruxelles, cucerind rapid Menin, Fumes și Ypres. Pe Mediterana, însă o flotă franco-spaniolă nu a putut acosta la Genova, ca urmare a rezistenței englezilor, iar în zona Milanului, forțele napolitane au fost silite să se retragă. O escadră britanică controla apele Mării Ligurice, silind întăririle spaniole să treacă prin sudul Franței și apoi peste Alpi în Italia 79. Don Felipe, infantele Spaniei a cucerit Chambery, capitala Savoiei pe care a deținut-o pînă la sfîrșitul războiului. Profitînd de prezența austriecilor la Rin, unde amenințau Strasbour- gul, Frcderic al II-lea a reintrat în luptă în vara lui 1744 80, după ce cu un an înainte, Voltaire încercase în zadar să-1 determine să treacă la acțiune. La 5 iulie 1744 contele de Rottenburg a semnat din partea Prusiei alianța cu Franța, cunoscută și sub numele de Uniunea de la Frankfurt 81, la care au aderat apoi, electorul de Palatin și landgraful de Hessa. Intrînd în luptă, prusienii au înaintat în Boemia prin Dresda, ceea ce a nemulțumit pe electorul de Saxonia. Praga a capitulat, iar drumul spre Viena a fost deschis, ceea ce a silit-o pe Maria Tereza să-i ceară prințului Carol de Lorena să se întoarcă din Alsacia în ajutorul Vienei. Venirea iernii și faptul că austriecii evitau o bătălie decisivă, l-au făcut pe Frederic de odată ajuns sub zidurile Vienei să oprească ostilitățile. Situația politico-militară a deter- minat importante reorientări în politica cabinetelor europene. La Londra, cabinetul Carteret, acuzat că duce o politică de inspirație hanovariană a fost înlocuit cu cel condus de lordul Harrington. La conducerea ministe- rului de externe francez a fost numit marchizul d’Argenson 82. El a fost adeptul sistemului de echilibru al puterilor în Europa, organizat sub egida Franței, ce urma să aibă rolul de mediator în problemele continentale. Sistemul se putea realiza doar în anumite condiții: a) crearea unei Ger- manii sub egida Prusiei și îndreptată, evident, contra Austriei; b) for- marea unei federații de state libere în Italia cu concursul Sardiniei și a unei ligi baltice sub egida Suediei, opusă Angliei8S. în 1744, d’Argenson scria despre politica externă franceză și scopurile sale : „Noi am dorit rui- narea casei de Austria. . . Pacea devine acum principalul nostru obec- tiv. Să ne întărim forțele noastre. . ., să facem în așa fel, încît inamicii noștri să ne recunoască redutabili în apărarea” M. în Italia ocuparea Savoiei de către francezi88, l-a silit pe regele Sardiniei să ceară suspendarea osti- lităților și doar o masivă intervenție austriacă în cîmpia Fadului a împie- dicat defecțiunile Sardiniei89. La 20 ianuarie 1745, a murit Carol al VTI-lea, iar succesorul său la tronul electoral al Bavariei, Maximilian losif, mult prea tînăr pentru a purta coroana imperială, a capitulat la 22 aprilie 1745 prin tratatul de la Fussen87. Bavaria a recunoscut Sancțiunea Pragmatică și supremația Austriei în Germania meridională și s-a obligat să rupă alianța cu Franța și Prusia. în 1745, după ce a suferit înfrîngerile de la rîul Lohr Hohenfriedberg și Kesseldorf88, amenințată și de Anglia că nu va primi subsidii, Austria a acceptat conferința depacedelaHanovra88. în Țările de Jos, trupele franceze au repurtat o mare victorie la Fontenoy ®°, ultima victorie militară de prestigiu a Vechiului Regim din Franța. Voltaire remarca: „Această acțiune a decis soarta războiului, apregătit cucerirea Țări- lor de Jos” M. Deși victorios, marchizul d’Argenson a făcut propuneri de pace, trimițînd la Haga pe abatele de la Viile. Marele pensionar * al Olandei, van der Heim, a propus, o ffiaritime europene. După 67 discuții anevoioase, la 25 decembrie 1745, Austria și Prusia au semnat, prin mediația ambasadorului britanic, Thomas liobinson, pacea de la Dresda 92, care a recunoscut celei din uimă Silezia și comitetul Glatz. în același an, la Culloden, a eșuat lamentabil ultima încercare a lui Carol Eduard de a ocupa tronul Angliei cu ajutorul francez. în tot acest răstimp în colonii, pe mări și pe oceane, escadrele engleze, franceze și spaniole s-au înfruntat permanent93. în America de Nord, insula Royal a fost singurul teatru de război. încercările guvernatorului francez, De Beauharnais de a apăra Louisbourgul și capul Breton, poziții strategice, au eșuat în iulie 1745, cînd portul a capitulat asediat de o escadră britanică M. în India, marchizul Dupleix șiLaBourbonnais au asediat Madrasul. în 1746, amiralul englez Boscawen a început asediul Pondicheryului, care s-a prelungit pînă la închierea păcii în 1748 B6. La 9 mai 1746, marchizul d’Argenson a adresat părților beligerante o notă în 23 de puncte, în care a propus încheiera păcii. Nota diplomatică a cerut recunoașterea Sancțiunii Pragmatice, a Măriei Țereza ca împără- teasă a Austriei, crearea în Italia, între Sardinia și Neapole, a unui echilibru de forțe și stabilirea neutralității Olandei. De fapt, tratative secrete în vederea încheierii păcii au începui încă în 1746, la Breda, unde Anglia a fost reprezentată de lordul Sandwich și la Lisabona, unde lordul Kenne a negociat88 cu contele de Sotomayor, ambasadorul spaniol la curtea lusitană. Spania nu a dorit însă să sacrifice interesele infanților sau să capituleze în fața Angliei în problema coloniilor. Ea a fost încurajată în atitudinea sa de noul șef al diplomației portugheze, Jose de Carvayal, 87 partizanul con- vins al unei neutralități absolute în Peninsula Iberică. Mutate la Londra, tratativele s-au izbit permanent de problema Gibraltarului88 și a coloniilor, cabinetul britanic înțelegînd, că subapreciase politica Madridului. Înfrîn- gerea prințului de Lorena la Racoux la 11 octombrie 1746, a transformat Franța în stăpînul absolut al Țărilor de Jos austriece. în aprilie 1747, Franța a declarat război Olandei, iar Mauriciu de Saxa a invadat-o amenințînd cu dictarea păcii la Haga și Amsterdam, după ce la 2 iulie 1747, prințul de Cumberland a suferit înfrîngerea la Lawfeld, sub zidurile Maestrichtu- lui, iar fortăreața Berg-op-Zoom a capitulat. Perspectiva dominației fran- ceze asupra Olandei a înspăimîntat Anglia încît la 5 decembrie 1747, Pitt scria lui Newcastle : ,,Această țară și Europa vor fi neliniștite fără o pace sigură, și de durată” 88. Lordul Bedford îi declara șefului delegației engleze la tratativele de la Aachen : „Nu mai trebuie pierdut nici im moment pentru a termina războiul” 1M. Deși a dorit continuarea războiului, pentru a obține garanții suficiente cu privire la menținerea Sileziei, Prusia a fost nevoită să recunoască că „epuizarea finanțelor a cerut cu insistență încheierea păcii, ce era opera umanității și nu a necesității” 101. La lucrările Congresului de pace de la Aix-la-Chapelle (Aachen),102 au luat parte Franța, Anglia, Olanda, Spania, Austria, Prusia, Sardinia, Franța a fost reprezentată de contele Saint Severin și de La Porte du Theil, Spania de contele de Sotomayor, iar Austria de contele Kaunitz-Eittberg103. Austria a tratat singură cu Franța, căreia i-a oferit pacea sub garanția menținerii Parmei și a Piacenzei de către infantele Spaniei, Don Felipe. în schimb, Franței i s-a cerut să renunțe» la garanțiile date Prusiei pentru menținerea Sileziei. Austria s-a obligat, de asemenea să ofere Franței, Fur- nes, dacă Londra ar fi cerut insistent distrugerea fortificațiilor de la Dun- kerque. Concesiile au intervenit, după ce în cercurile oficiale de la Viena s-a afirmat tot mai mult părerea, că viitorul aliat al Austriei urma să fie www.dacoromamca.ro -«8 Franța, în condițiile în care Anglia se orienta vizibil spre îmbunătățirea relațiilor cu Prusia. Poziția Franței la tratative a fost cît se poate de șubredă. Voltaire scria : „I s-a părut . . . mai util Curții Franței să se gîndească la bunăstarea aliaților săi, decît să obțină două, trei orașe din Flandra, care fuseseră un obiect continuu de dispută” 104. Și tot el continua : „Franța era epuizată pentru o cauză care îi era străină și pentru un război. . . între- prins prin ambiția personală a mareșalului de Belle-Isle, în care nu avea nimic de cîștigat, ci mai mult de pierdut” 105. Problemele legate de pre- zența forțelor franceze în Flandra au fost de asemenea mult discutate. în 1748, Mauriciu de Saxa într-o scrisoare trimisă lui Maurepas îi atrăgea aten- ția, că : „nu facem un lucru rău. . . preluînd o provincie ca aceasta, care ne oferă porturi bune, milioane de locuitori și o barieră impenetrabilă și de siguranță. . . Văd că regele Prusiei a cuprins Silezia și o păstrează și ... doresc ca noi să facem același lucra”108. Spania a cerat insistent insula Minorca, Gibraltaral și recunoașterea stăpînirii sale în Italia. La 28 octombrie 1748 s-a semnat tratatul de pace 107. Articolul XXI a prevăzut garanția puterilor semnatare față de Sancțiunea Pragmatica și implicit, a recunoscut-o pe Maria Tereza ca împărăteasă a Austriei. Prusia a preluat Silezia și comitatul Glatz. Austria a acceptat pierderea Parmei și Piacenzei în favoarea lui Don Felipe și a cîtova teritorii din nordul Italiei în favoarea Sardiniei, care primea Novara, Nisa și Savoia. Astfel, pacea de la Aachen a realizat reîmpărțirea sferelor de influență în Italia, între Habsburgii austrieci și Bourbonii spanioli. Anglia și-a întărit dominația asupra insulei Minorca și i s-a garantat dreptul de a face comerț timp de patra ani cu coloniile spaniole din America de Sud. Clauzele tratatului de la Viena din 1738, care asigurau Franței moștenirea Lorenei, au fost reîn- noite. Franța a fost silită să distrugă fortificațiile de la Dunkerque, a recu- noscut dinastia de Hanovra drept unica dinastie domnitoare în Anglia și a renunțat la toate cuceririle sale în Țările de Jos. Pacea încheiată a întărit și mai mult puterea Prusiei în Imperiul German, dar a nemulțumit profund Austria. Frederic al H-lea scria în 1752 : “Austria nu a uitat Silezia" (subl.ns.) și adăuga, că: „MariaTereza va fi gata să atace, îndată ce problemele sale interne se vor rezolva”.108 La Aachen, diplomații nu au reușit să rezolve nici conflictul maritim și colo- nial dintre Anglia și Franța. Perioada care a urmat după 1748, a acentuat și mai mult contradicțiile între statele europene, care și-au pregătit forțele pentru un nou conflict. „Începînd de acum rivalitatea între Prusia și Austria a părut să devină problema esențială ,.., dacă pînă atunci în Europa occidentală, domina antagonismul esențial franco-britanic”109. Conflictul din 1741 — 1748 a generat importante transformări în sistemul relațiilor internaționale. El a pus bazele apropierii între Austria și Franța, Anglia și Prusia și a determinat slăbirea legăturilor între Franța și Spania uo. „Răsturnarea” alianțelor după 1748 1U, a pregătit condițiile izbucnirii unor noi conflicte politico-militare de anvergură, cu toate con- secințele inerente lor. NOTE 1 Victor-L. Tapid, Le dix-huitiime sitele 1714 — 1789, Hatier, Paris, 1945, p. 239. * Reni Remond, Introduetion ă l'hisțoire de notre tenyjs, voi. I, L’Ancien Rigime ei la Rtvo- luiion 1750—1815, Senil, Paris, www.daixjraniaiiica.ro 09 8 Vezi Actes, mimoires et autres pieces authenthigues concernanl la paix d’Utrecht, depuis l’annie 1706 Jusqu’a present, 6 voi., A Utrecht, 1715; Christophe Guillaume Koch, Abrigi de l’histoire destraitis de paix entre les puissances de l’Europe depuis la paix de Westphalie, 1.1, Basle, Chez J. Decker, 1796, p. 250—368 ; Ch. Giraud, Le Trăite d’Utrecht ou de la renonciation des Bourbons de France au trone d’Espagne, Paris, 1847. 4 Pacea de la Viena din 1735 a pus capăt războiului de succesiune la tronul Poloniei (1733— 1736); vezi pe larg P. Massuet, Istoria della guerra presente che conliene guanlo i accorso di piu importante in Italia, neu Reno, in Polonia e nella maggior parte delle corle di Europa, in Luca, 1736 ; P. Boye, Un roi de Pologne, Slanislas Leszczyncki el le troisieme trăite de Vienne, Nancy, 1898 ; Richard Lodge, English Neulrality in the War of Polish Succesion, in „Transactions of Royal His- torlcal Society”, nr. 4, 14(1931), p. 141—173 ; L. Sutton, The King’s Honor and the King’s Car- dinal, The War of the Polish Succesion, Lexington, 1981 ; Textul tratatului de pace In Wenck, Codex juris gentium recentissimi 1735—1772, voi. I, Leipzig, 1781, p. 2—216. 6 Frederic II, Mimoires de, . , icrits en franțais par lui-meme, publiâs par E. Bouta- ric et E. Champardon, voi. I, Pion, Paris, 1866, p. 24. ’ Michel Denis, Noel Blayau, Le XVIII-e sticle, Armând Colin, Paris, 1970, p. 138—165 ; vezi și Jean Rousset, Les interels presens des puissances de l’Europe fondez sur les Iraites conclus depuis la paix d’Utrecht inclusivement et sur les preuves de leurs pretentions particulieres, 2 voi,. A. la Haye, 1733—1735 ; Duc de Broglie, Politique de tous le cabinets de l’Europe pendant les reg- nes de Louis XV el Louis XVI, 2 voi., Paris, 1793 ; G. Livet, L’Equilibre europiean de la fin du XV-e siicle ă la fin du XVIII—ime siecle, Paris, 1976. 7 Vezi și D. B. Horn, Great Britain and Europe in the IS-th Century, Oxford, 1967 ; Richard Lodge, The Continental Policy of Great Britain, 1710—1760, in „History”, 16, 1931/1932 p. 298—304 ; P. Langford, Modern British Foreign Policy, The IS-th Century 1688—1815, London, 1976; Gottfried Niedhart, Hăndel und Krieg in der britischcn Weltpolitik 1738—1765, Miin- chen, 1979. 8 R. de Courcy, L’Espagne apris les traitis d’Utrecht, Paris, 1891. 9 Vezi Franco Valsecchi, II problema italiano nella politica europea del secolo XVIII, da Utrecht ad Aquisgrana 1713—1718, Milano, 1951 ; Idem, Das Haus Savoyen in der europăischen Politik des 18, Jahrhundert, Wien, 1963. 10 Histoire des relations internationales, publice sous la direction de P. Renouvin, t. III, Les temps modernes, par Gaston Zeller, Paris 1955, p. 198. 11 Vezi și Gaston Zeller, La France et l’Allemagne depuis dix siecles, Paris 1932 ; A. Aur- bach, La France et le Saint Empire romain germanique depuis la paip de Westfalie jusqu’a la Revo- lution franțaise, Paris, 1912. 12 R. R. Palmer, J. Coulton, A History of Modern World, New York, 1978, p. 259 ; vezi și Recueil des Instructions donnies aux ambassadeurs de France en Aulriche, publice par A. Sorel, Paris, 1884. 18 M. Anderson, L’Europe au XVIII-ime sticle, Sirey, Paris, 1968, p. 204—205- 14 Gf- Pierre Muret, La preponderence anglaise (1713— 1763), Paris, 1937, p. 205; vezi și Max Braubach, Versatlles und Wien von Ludwig XIV bis Kaunilz , Die Vorstadien der diploma- tischen Revolution in 18. Jahrhundert, Bonn, 1954. 18 A. Aiton, The Asiento Treaty, în „The Hispanic-American Historical Review”, t. VIII, 1928, p. 167 și urm; vezi Jeronimo Becker y Gonzales, Espana y Inglaterra, sus relaciones politi- cos desde las paces de Utrecht, Madrid, 1907 ; R. Pares, War and Ttade tn the Wesf Indies 1739— 1763, Oxford, 1936. 18 Emile Bourgeois, Manuel hislorique de politique clrangire, t. I, Paris, 1911, p. 310 ; vezi și H. W. V. Temperley, The causes of the War of Jenkins Ear, în „The Transactions of Royal Historical Society”, 3-rd series, 3,1909; G- M. Andrews, Anglo-french commercial rivalry 1700— — 1715, în „American Historical Review”, t. XX, 1915, p. 539—556 ; 761 — 789. 17 Textul în Wenck, Codex iuris gentium ..., voi. I, p. 293 ; Del Cantillo, Tratados de pax y de commeicio que han. hecho con las potemias estrangeras los monarcos espaniolas aesde el ano 1700 hasta el dta, Madrid, 1843, p. 338. 18 Jacques Droz, Histoire diplomatique de l’Euiope de 1618 ă 1919, Dalloz, Paris,1972, p. 100. 19 Vezi și Memoirs on the life and administration of Sir Robert Walpole, 2 voi., London, 1798; Basil Williams, The Whig Supremacy 1711—1760, Oxford, 1949 ; J. H. Plumb, Sir Robert Walpole, 2 voi., London, 1956—1960. 29 Emile Burgeois, op. cit., p. 211. 21 M. Sautai, Les priliminaires de guerre de la Succesion d’Aulriche, Voi. 1, Paris, 1907, p. 360 ; Paul Vaucher, Robert Walpole et la polillique de Fleury (1731— 1712), Paris, 1925, p. 228— -288. 22 Maurice Ashley, A history of Europe 1618—1815, Prentice-Hall, Englewood Cliffs 1973, p. 141. 28 Mimoires et Journal inidit du marquis d’Argenspn, ministre des Affatres ilrctngires sous Louis XV, t. II, Chez P. JanetWWWLUaÂOTfffliaillCa.rO 70 24 Walter Dorn, Compelilion for Empire 1740—1763, Harper and Row, New York, 1965, p. 130. 25 Basil Williams, The foreign of England under 'Walpole, în „English Ilistorical Review”, t. XV (1900), p. 251-276 ; 479-494 ; t. XVI (1901), p. 67-83 ; vezi și Paul Vaucher, op. cit. 26 Leo Gershoy, L’Europe des princes eclaires (1763—1789), Fayard, Paris, 1966, p. 17 ; vezi pe larg Ch. E. Broicher, Der Aufsleig der preussischen machl von 1713 in seiner Auswir- kung auf des europeische Slaalensystern, Kâln, 1955. 27 Vezi Le Duc de Broglie, Histoire de la polilique exterieuie de Louis XV, 1714—1756, Paris, 1899 ; A. Baudrillat, Philippe V, Louis XV et le Cardinal Fleury, Paris, 1901; A. McCan- dess Wilson, French policy during the adminislralion of Cardinal Fleury, Gambridge 1936 ; Ștefan Skalweit, Frankreich und Friedrich derGrosse, Bonn, 1952. 28 Walter Dom. op. cil., p. 141 — 147. 28 C- Stryenski, Le dix-huilieme siecle, Hachette, Paris, 1920 , p. 125. 20 Voltaire, Precis du siecle de Louis XV el Histoire du Parlemenl de Paris, Paris, 1808, p. 49 ; idem, Oeuvres complets, t. XXXIII, Annales de TEmpire, p. II, Paris, 1825, p. 362. 81 Pierre Rain, La diplomație francaise d’Henri IV â Vergennes, vol.L, Paris, 1945, p. 187. 82 Vezi pe larg Alfred von Arneth, Geschichle Maria Theresia’s, 3 voi., Wien, 1863—1879 ; Maria Theresia, Konigin von Ungarn und Boehmen, Kaiserin von Osterreich, Briefe und Akten- stiicke tn Auswahl, Darmstadt, 1968; Karl A. Roider Jr., Maria Theresa, Prentice Hali, New Jersey, 1973. 38 Textul integral in Jean Rousset, op. cil., voi. II, p. 431 — 442 ; vezi și A. Fournier, Zur Entstheungsgeschichle der Pragmatischen Sanklion Kaiser Karls VI, tn „Historische Zeitschrift” t. XXXVIII, 1877, p. 16—47; Adam Wolf, Hans von Zwiedineck-Siidenhorst, Osterreich unler Mana Theresia, Joseph II und Leopold II (1740— 1792), Berlin, 1884, p. 20—21 ; A. F. Pribram, Oslereichtsche Slaalsverlrage, England, voi. I, Wien, 1907, p. 499 ; Edmund Bernatzik, Die Osler- reichischen Verfassungsgesetse mii Erlăulerungen, Wien, 1911 ; E. Csekey, A. Pragmatica Sanclio Erdelyben, Kvar, 1915 ; W. Schussler, Der Verfasungsproblem im Habsburgerreich, Wien, 1918 ; J. Redlich, Das oslerreichische Slaals—und Reichsproblem, Leipzig, 1920; Karl A. Roider Jr., The Pragmatic Sanclion, in „Austrian History Yearbook”, voi. VI, 1972, p. 153—158. 34 Erich ZOllner, Histoiie de l’Aulriche des origines â nos Jours, Horvath, Paris, 1965, p. 255. 35 Vezi și Charles Ingrao, In Ouest and Crisis, Emperor Joseph I and the Hapsburg Monar- chy, Purdue University, 1979. 86 Victor-L. Tapi6, L’Europe de Mărie Therese. Du baroque aux lumieres, Fayard, Paris, 1973, p. 31-32. 37 Vezi pe larg C- de Coeckelberghe, Histoire de l’Empire d’Aulriche depuis le lemps le plus recules Jttsqu’ă nos jours, t. VI, Wien, 1847—1851 ; A. Beer, Zur Geschichle der Polilik Karl VI, in „Historiche Zeitschrift”, t. LV (1886), p. 1—70; O. Redlich, Das Werden einer Gross- machl, Osterreich 1700—1740, Wien, 1942; H. Hantsch, Reichsvizerkanzler Friedrich Karl Graf von Schornborn 1674—1746, Einige Kapilel zur polilischen Geschichle Kaiser losef I and Karls VI, Augsburg, 1929. 38 Emile Bourgeois, op. cil., p. 310 ; vezi și Robert A. Kann, Friedrich A. Prinz, Deul- schland und Osterreich. Ein Bilalerales Geschichlsbuch, Wien, 1968. 89 Erich ZSlner, op. cil., p. 283. 49 Vezi și P. Koser, Der Zerfall der Koalilion von 1741 gegen Maria Theresia, Berlin, 1914. 41 Vezi D. Garutti, Sloria del regno di Carlo Emanuelle III, Torino, 1859. '■ a Gf. Emile Bourgeois, op. cil., p. 310. 48 Pierre Muret, op. cit., p. 397. 44 Vezi pe larg J. F. de Spor, Mimoire pour servit â l’htslotre de l’Europe depuis 1740 jus- qu’a la patx generale stgnee ă Aix-la-Chapelle, t. I, Amsterdam, 1742 ; Die Kiiege Fnedrichs des Grossen, 6 voi., Berlin, 1890—1896 ; Die Kriege unler der Regieiung der Kaiserin KOnigin Maria Theresia, 9 voi., Wien, 1896—1914 ; Oslerreichische Erbfolgekrleg, 9 voi., Wien, 1896—1914 ; Olaf Groehler, Die Kriege Friedrichs II, Militărverlag, Berlin, 1966, p. 23—69. 45 Victor L. Tapi6, Le XVIII-eme secle, p. 239. 48 Victor S. Mamatey, Rise of the Habsbourg Empire, 1526—1815, Hoit, Rinehart and Winston, New York, 1971, p. 105. 47 Vezi și M. Sau tai, Les debuls de la guerre de Succeston d’Aulriche, Paris, 1910; Richard Lodge, Sludies in the 18-lh Cenluty Diplomacy 1740— 1748, London, 1930. 48 A. Mahan, Mărie Therese d’Aulriche (1717— 1780), Payot, Paris, 1930, p. 97; vezi și C- Grtinhagen, Geschichte des erslen schlesischen Krieges, 2 voi., Gotha, 1881 ; E. Satow, The Silesian Loan and Frederick the Greal, Oxford, 1915 ; H. W. Buchsel, Oberschlesian in Brennpunkl der Grossen Polilik, 1740— 1742, in „Forschungen zur brandernburgisch—preusischen Geschichte”, 51,1939, p. 83-102. 49 Adam Wolf, Hans von Zwiedeneck-Suddnhorst, op. cil., p. 30 ; Olaf Groehler, op. c.t., p. 26—28 ; Vezi și V. von Eckstadt, Die geheimnisse des sachsischen Cabinets 1745— 1756, Stut- gart’ 1866 www.dacoromanica.ro TI M Frederic II, Htstoire de mort temps, voi. I, Mercure de France, Paris, 1935, p. 31. 61 Ibidem, ed. 1879, p. 212 ; vezi și Oncken, Das Zeitalter I'riedrichs des Grossen, voi. I, Berlin, 1895, p. 304. 62 Manfred Schlenke, England und das friedrizianische Preussen mo 1763. Eln Beitrag zum verhaltnis von. Poltlik und Sffenllicher Metnung im England des 18. Jahrhundert, Verlag Karl Albert, MUnchen, 1963, p. 106. 63 A. de Broglie, Le cardinal Fleury el la Pragmaligue Senclion, in „Revue historique”, 1, 1928, p. 257—281 ; idem, Frederic II el Louis XV d’apres des documents nouveauv 1712— 1744, 2 voi., Paris, 1884. 64 Frederic II, Memotres de ..., voi. I, p. 90. 36 A. de Broglie, Frederic II et Mărie Therese d’apres des documents nouveaux 1740— 1742, t. II, Paris, 1884, p. 350. 68 Mcmoires ... du marguis d’Argenson, t. II, p. 382. 87 Textul in Del Cantillo, op. cit., p. 346 ; vezi și T. Karg-Bebenburg, Nochmals der Nym- phenburger Vertrag, in „Historische Zeitschrift, 128, 1923. 68 Victor- L. Tapie, L’Europe au Mane Therese, p. 48—49. 58 William G. McGill, Mana Theresa, Twayne Publishers, New York, 1972, p. 31; Thomas Carlyle, Hislorg of Friedneh the Seeond, called Fredeiick theGreal, voi. IV. New York, f. a, p. 175. 80 Planul bătăliei și situația raportului de forțe in Olaf Groehler, op. cit., p. 30 — 31. Nr. crt. Țara Efective Efective Număr Total efective infanterie cavalerie tunuri combatanti V. Prusia 18800 4600 53 23400 2. Austria 9800 6800 19 16600 81 Vezi pe larg K. T. Aon Ileigel, Dei bsterreichische Erbfolgeslreil und die Kaiserwahl Karls VII, Nordlingen, 1877 ; Fritz Wagner, Kaiscr Karl VII una aie gossen Machle 1740— 1745, Stoccarda, lf,38. 83 R. B. Mouat, A hislorg of European Diplomacg 1451—1789, Archon Books, New York 1971, p. 231; vezi și raportul prințului Eminanuel de Croy, in Grouchy, L’Ambassade du Marechal de Belle-Isle â Francorl en 1742, in „Revue d’histoire diplomatique”, t. VIII, 1894, p. 595. 83 Cointe de Villerment, Mărie Therese d’Autriche (1717— 1780), voi I, Desclâe de Brau- wer, Paris, 1895, p. 72 ; William McGill, op. cit., p. 38 ; William Coxe, Hislorg of the House of Austria, voi. III, London, 1880, p. 269—270; Henry Marczali, Vilam el Sanquinem in „Histo- rische Zeitschrift”, 117, 1917, p. 412 și urm. 84 A defence of the Bighl of the House of Austria Against the Unjusl claims of the King of Piussia, London, 1741, p. 72, apud Manfred Schlenke, op. cil-, p. 127. 85 Vezi pe larg A. Ballantyne, Lord Carierei, A poliheal biographg 1690— 1763, London, 1887; Basil Williams, Carteret and Newcastle, A contrast in eonlemporaries, Cambridge, 1943. 88 Vezi și Even Charteris, William Augustus, Duke of Cumberland, London, 1913. 87 Raportul de forțe în Olaf Groehler, op. cil., p. 41. Nr. crt. Țara Efective Efective Număr Total efectiv __________________infanterie______________________cavalerie________tunuri_________combatanți 1 Prusia 18400 9600 82 28000 2 Austria 16500 11500 40 28000 88 Textul in A. de Broglie, Frederie II et Mane Therese ..., Anexă, p. 356—359. 88 Textul in Le comte de Garden, Hisloire generale des trailes de paix et autres transactions principales entre toules les puissances de l’Europe depuis la paix de Weslphalie, t. III, Amyot Paris, f. a., p. 268—280 ; Jacques Droz, op, cit., p. 104. 70 Jacques Droz, op. cit., p. 104. 71 Jacques Droz, op. cit., p. 105. 72 Memoriul lui Belle-Isle către Ludovic al XV-lea, cu privire la operațiile militare in Ger- mania Intre 1741 — 1742 in A. de Broglie, Frederic II el Mărie Therese ..., p. 395—411. 73 Richard Lodge, The Hanau conlroversg and the fall of Carteret, în „English Hlstorical Review”, t. XXXVIII, 1923, p. 509-531. 74 Textul in Wenck, op. cit., p. 677; Le comte de Garden, op. cit., p. 293 — 297. 78 Cf. Emile Bourgeois, op. cit., p. 316. 78 Corpul expediționar rus a fost format abia in 1746, și a fost rechemat Înainte de a ajunge la frontiera cu Polonia ; vezi pe larg P. Karge, Die russisch-bsterreichische Allianz von 1746, GSttingen, 1887. 77 Textul in Le comte de Garden, op. cil., p. 297—300 ; vezi și Soulange-Bodin, La diplo- mație de Louis XV et le Pacte de familie, Paris, 1894 ; Jacques Droz, op. cit., p. 33—34. 78 William Egerton, Projels d’invasion francatse en Angleterre, în „Revue contemporaine” janvier-făvrier 1867, p. 11 și el ^es Jaco^les> Pi0Jet 72 debarquement en Anglelerre de 1743 1744, Paris, 1901 ; L. Dumont-Vilden, Charles Edouatd, le dcrnier des Stuarls, Paris, 1931 ; B. Lcnman, 7 he Jacobite Risingain Uri tain 1689 1746, London, 1980. 78 Vezi și C.B. de Vesme, La politica mediierranea inglese nelle relazione degli inviati a Londra 1741—1148, Torino, 1952. 80 Planul operațiilor militare în Olaf Groehler, op. cit., p. 48 ; vezi pe larg G. Sapper, Beilrage zur Geschichte der preussischen Politik und Strategie im Jahre 1744, Marburg, 1891. 81 Textul în Le comte de Garden, op. cit., p. 508—511. 83 Vezi pe larg Ed. Prăvost, Le marquis d’Argenson el le Ministere des Affaircs Elrangtrcs (1774—1747), Paris, 1880, A. de Broglie, Maurice dc Sare el le marquis d’Argenson (1746—1747), 2 voi., Paris, 1891 ; P. Zabala y Lera, El marquis de Argenson g el Paclode familia de 1743, Madrid, 1928. 83 Cf. Memoirc', ... d’i marquis d’Argenson, t. III, p. 26 : 77. 84 Ibidem, p. 14— 15. 88 Vezi și S. W. Wilkinson, The defence of Piednvnt, Oxford, 1927. 88 Vezi pe larg William McGU, The Uools of Policy, Kaunitz, Italg and the Nelherlands 1742—1746, l.i „Central European Ilistorj” , nr. 1, p. II, June 1968, p. 131—149. 87 Textul in Wenck, op. cit., voi. II, Leipzig, 1788, p. 183 ; vezi și G. Preuss, Der Friede von Fussen, Wien, 1894. 88 Vezi Olaf Groeliler, op. cil., p. 59—68. 88 E. Borkovsky, Die englische Friedensvermilllung im Jahre 1745, Berlin, 1884. 80 O descriere a bătăliei în Du Ranquel et Teilhard de Chardin, Aux armes du roi, Paris, 1929, p. 115—119; vezi șl H. Pichat, La Campagne du marechal de Saxe dans les Flandres, De Fonlenoy ă la prise de Bruxelles, Paris, 1909 ; H. F. Skrlne, Fonlenoy and Greal Britain’s share in țvar of Austria Succesion, Cambridge, 1906. 81 Voltaire, Precis de sitele de Louis XV .. ,,p. 108. * Șeful puterii executive în Olanda. 82 Vezi și R. Becker, Der Dresdcner Friede und die Politiks Brtlhls, Leipzig, 190^. 88 Walter Dorn, op. cit., p. 164—173 ; vezi pe larg Parkman, A half cenlury of conflict 1700—1748, London, 1892 ; G. Lacour-Gayet, La marine militaire de la France sous le regne de Louis X V, Paris, 1902 ; H. W. Richmond, The navy in the war of 1739—1748, 3 voi., Cambridge, 1930. 84 Vezi și Windsor, The struggle in America bciiveen England and France 1679—1763, London, 1895 ; McLennan, Louisbourq from ils foundation lo iis fall, London, 1918. 85 Vezi și JulianKonson, Les Francaises dans l’înde, Duphixet La Bourdonnais, Paris, 1894. 88 Ibidem. 87 Vezi și Didier Ozanam, La diplomacia de Fernando VI, Coruspondencia enlre Carvayal y Huescar 1746—1749, Madrid, 1975. 88 Vezi și Stetsons Conn, Gibrallar în British diplomacy in the 18-lh cenlury, New Haven, 1942. 88 R. B. Mowat, op. cit. p. 233. 100 Pierre Muret, op. cit., p. 436. 101 Frederic II, Mtmoires de ..., voi. I, p. 373. 102 Vezi și A. Beer, Zur Geschichte des Friedens von Aachen im Jahre 1748, în „ArChiv filr Osterreichische Geschichte”, 47,1871 ; A. de Broglie, Lapaix d’ Aix-la-Chapelle, 1748, Paris, 1891. •»°3 Vezi pe larg Georg Kuntzel, Fiirsl Kaunilz-Bittberg als Slaatsmann, Frankfurl, 1923 ; Alexander Novotny, Staalskanzler Kaunitz als geislige Personlichkeit, Wien, 1947 ; William McGill, Wenzel Anton von Kaunitz and the Congress of Aix-la-Chapelle, 1748 în ,,Duquesne Review”, Fall, 1969, p. 154—167. 104 Voltaire, Precis de sitele de Loius XV ..., p. 199. 108 Pierre Rain, op. cit., voi, T, p. 194; vezi și discuția din Jacques Droz, op. cit., p. 111-112. 108 A de Broglie, La Paix d’Aix-la-Chapelle ... , p. 170—171. 187 Textul în Wenck, op. cit., voi. II, p. 333—404 ; Cantillo, op. cit., p. 385 ; Le comte Garden, op. cit., p. 372—379; British and Foreign State Papers, voi. IV. London, 1816—1817, p. 82. 108 Das Politische Testament Frieilrichs des Grossen von 1752, ed. Klntzelund Maas, Berlin, 1920, p.55 ; The Habsburg und Hohenzollern dynasties in the 17-th and 18-th cenluries, ed. by C.A. Macartney, Harper and Row, New York, 1970, p. 335. 108 Erich Zollner, op. cit.,p. 280. 110 Jacques Droz, op. cit.,p. 112. 111 Vezi pe larg R. Waddington, Louis XV et le renversement des alliances, Preliminaires de la guerre de sept ans (1754—1756), Paris, 1896; Jakob Strieder, Kritische Forschungen zur Osterreichlschen Politik vom Aachen Frieden bis zum Beginn des Siebenjahrigen Kriegen, Leipzig, 1906, O. K. Ebbecke, Frankreichs Politik gegeniiber dem deutschen Reiche in den Jahren 1748— — 1756, Freiburg, 1931 ; H. Butterfield, The Reconslruction of an Historical Epizode, The History of the Enquiry inlo the Origine 73 LE CONFLIT POUR LA SUCCESSION AU TRONE DE L’AUTRICHE (1741 1748). IMPLICATIONS DIPLOMATIQUES ET MILITAIRES H^sume La guerre a continue de reprâsenter au XVIII8 siecle, denoummâ le Siecle de la Raison ou des Lumieres le principal moyen de solution des conțiits dynastiques, âconomiques oupolitiques entre les grandes puissances europâennes. La fin de la lutte pour la succession au trone de l’Espagne a d6termin6 la manifestation latente de puissantes contradictions entre la France, l’Angleterre, l’Espagne et l’Autriche. L’affirmation de la Prusse en Europe, pendant la periode du regne de Fr6d6ric II de Hohenzollern (1740—1786) et la politique des Habsbourg visant ă dâtenir â, tout prix la couroune imperiale, ont soulignâ une lutte soutenue pour l’influence dans l’Empire allemand. La premiere 6tape de la lutte a revetu la forme du eonflit pour la succesion au trâne de l’Autriche. S’appuyant sur un riche matâriel documentaire, l’auteur insiste sur les implications diplomatiques et militaires de ce eonflit. L’ânergie et la persdvdrance de Mărie Thărese, son activite diplomatique particulierement habile ont sauv6 la monarchie des Habsbourg d’une grande coalition euro- p6enne. Les hostilitâs ont eu un large champ de dâroulement: la Flandre, la zone du Rhin, le sud des Pays-Bas, de nord de l’Italie, le sud de l’Alle- magne, l’Amârique du nord, l’Inde, la M6diterran6e, l’Ocâan Atlantique. Ainsi, d’un eonflit interallemand comme suite des systemes d’alliances, l’on a abouti ă> une guerre europâenne, graves consâquences, qui a fait rebondir de nombreuses disputes territoriales et politiques. La fermetâ avec laquelle a lutt6 la Prusse pour conquerir et maintenir la Silâsie a ouvert un foyer de conflits en Europe centrale. La paix d’Aachen a repr6sent6 un court „armistice” visant ă> renforcer les forces militaires, reconstituer les alliances politiques pour dâclenchement ăvident de nouveaux conflits. www.dacoromanica.ro DOCUMENTAR UN PROIECT ENGLEZ DE ORGANIZARE A PRINCIPATELOR [DIN TIMPUL CONFERINȚEI DE LA PARIS (1858) VALERIU STAN Unirea Principatelor, lupta pentru ciearea statului modern a implicat nu numai eforturile poporului român de a-și realiza unitatea națională, dar a antrenat de o parte sau alta și marile puteri europene, devenite garante ale autonomiei celor două țări române prin hotărîrea Congresului de la Paris din 1856. înscriindu-se în procesul mai amplu de formare a statelor națio- nale modeme din Europa, constituirea statului român a căpătat dimensiu- pile unși probleme europene care a preocupat în mațe măsură cercurile politice și diplomatice ale continentului. Unul din aspectele interesului stîrnit de chestiunea Principatelor, care demonstrează importanța rolului politic al celor două țări române în această parte a Europei, îl constituie apariția a numeroase memorii, conținînd planuri de reforme, și proiecte de reorganizare elaborate atît de personalități politice românești cît și de străini, aceștia din urmă mai mult sau mai puțin în curent cu nevoile reale ale celor două țări. O primă constatare care se impune în legătură cu aceste proiecte de înnoire constituțională, ce se întind în timp pe întreaga perioadă cuprinsă între ievoluția de la 1848 și Unirea Principatelor, este aceea că numărul lor crește simțitor în preajma și în timpul dezbaterilor Congresului de la Paris din 1856, cînd s-a luat în discuție problema Principatelor române, hotă- rîndu-se convocarea unor adunări speciale sau divanuri ad-hoc pentru a exprima dorințele românilor în ceea ce privește forma de organizare poli- tică, și în 1858, în momentul convorbirilor diplomatice care au dus la Convenția de la Paris, noua lege fundamentală acordată românilor. în ceea ce privește proiectele semnate de străini, trebuie spus că, dintre jboate cele șapte mari puteri, acelea care au acordat cel mai mare interes chestiunii reorganizării celor două țări române au fost Franța și Anglia, numărul scrie- rilor de acest gen elaborate de diplomația franceză sau britanică depășind simțitor pe acela aparținînd celorlalte puteri. Unele din aceste proiecte sînt de mult cunoscute, fiind publicate în diverse culegeri de documente sau lucrări speciale, îndeosebi în importanta colecție de Acte și documente privi- toare la istoria renașterii României, voi. I—X (București, 1889—1909), patronată de D. A. Sturdza, Ghenadie Petrescu și D. C. Sturdza-Șcheanu. Altele sînt încă inedite sau nu le cunoaștem decît indirect prin sumarele mențiuni făcute asupra lor în unele lucrări istorice. Printre acestea se înscrie și puțin cunoscutul „Memorandum privitor la viitoarea organizară a Principatelor”, alcătuit de lordul Cowley, delegatul Marii Britanii la Conferința de la Paris dinWW^jdaflrtrfmMMncairprezpntării de față1. 75 Trebuie precizat mai întîi că memorandumul respectiv este al doilea proiect de organizare a Principatelor române elaborat de diplomatul bri- tanic 2. La 31 decembrie 1855, Cowley, ambasadorul Angliei la Paris, prezen- tase confidențial guvernului francez un proiect de organizare a Principate- lor al cărui prim punct prevedea separarea lor. Proiectul, conceput în spiritul politicii orientale a Marii Britanii, sintetizată în formula menținerii integrității Imperiului otoman, mai propunea ca domnitorii să fie autoh- toni, ca Regulamentele organice să fie înlocuite prin o nouă constituție acordată de sultan, dar cu concursul aliaților și care să fie întemeiată pe vechile capitulații existente între Poartă și Principate. El se încheia cu propunerea unei garanții europene, menită să asigure securitatea Impe- riului otoman și a provinciilor române 3. Spre deosebire de acest proiect, aparținînd unei prime faze în care chestiunea Unirii Principatelor fusese abia menționată în cursul conferinței de la Viena din martie-iunie 1855, fără să se încerce o mai amplă discuție asupra realizării ei, memorandumul din 1858 era elaborat într-un context istoric cu mult deosebit de acela existent la sfîrșitul anului 1855. Nu numai că garanția colectivă fusese instituită asu- pra celor două țări române prin tratatul de la Paris din 1856, dar, între timp, Adunările ad-hoc din Principate exprimaseră în mod cvasiunanim și hotărit dorința românilor de unire, de care diplomația marilor puteri, inclusiv cea britanică, nu putea să nu țină seama. Este cunoscut totodată faptul că prin acordul de la Osborne din 9 august 1857, încheiat între Franța și Anglia, se convenise ca cele două puteri să se înțeleagă între ele în privința organizării definitive a Princi- patelor române înainte de conferința de la Paris, luînd ca bază principiul unei largi uniuni administrative 4. Dar, în timp ce guvernul francez conce- pea această unire administrativă numai ca „preludiul unei uniri complete”5, după cum rezultă dintr-o scrisoare a lui Walewski, ministrul de externe al Franței, către Bourqueney, ambasadorul fiancez la Viena, din aceeași zi, Franța nerenunțînd din programul său unionist decît la chestiunea prințului străin, guvernul britanic vedea în organizarea identică a insti- tuțiilor celor două țări soluția menită să înlocuiască unirea politică deplină. într-adevăr, diplomația engleză văzînd în unirea Principatelor un prim pas spre dezmembrarea Imperiului otoman și o posibilă întărire a influ- enței franceze în sud-estul Europei, încetase începînd cu a doua jumătate a anului 1856 să mai sprijine această idee, așa cum o făcuse în timpul Congresului de pace de la Paris, trecînd de partea puterilor antiunioniste, Turcia și Austria. Ea găsise un „expedient dibaci” la chestiunea Unirii, confoim căruia uima să se constituie din cele două principate o federație pentru toate chestiunile de interes comun, menținîndu-se însă domnitori și' guverne separate 6. în ciuda obiecțiilor pe care le-a întîmpinșit inițial acea stă soluție 7, ea va sta în perioada următoare, îndeosebi după înțelegerea de la Osborne din august 1857, la baza politicii Angliei față de Principate, reprezentind modul în care această putere concepea reorganizarea celor două țări române 8. Memorandumul prezentat de lordul Cowley Conferinței de la Paris din vara anului 1858 este edificator în această privință. Documentul aflat în original și în copie în arhivele britanice, 9 a fost întocmit — după cum rezultă din însemnarea aflată pe original și din depeșa prin care a fost comu- nicat ministrului de externe lordul Malmesbury — la 14 iunie, la cererea lui Walewski, în urma unei^a^ț^dtoâimrntaiflBa ambasadorul britanic cu 76 acesta. Precizarea nu este?lipsită de importanți, la 14 iunie lucrurile confe- rinței afîîndu-se în plina desfășurare. J)upă cum se știe, Conferința de Ja Paris menită să stabilească viitoa- rea organizare a; Principatelor, și-a inaugurat dezbaterile la 22 mai 1858 (st.n.)i prin prezentarea de țătre reprezentanții rparilor puteri a punctului de vedere al guvernului lor asupra unirii. în intervenția sa Cowley, repre- zentantul britanic, a admis că populația din Principate dorea unirea, dar a pretins că aceasta nu corespundea scopului urmărit de congreș. El a propus ca conferința să găsească un compromis, care să satisfacă aspira,-, țiile Principatelor și, in același timp, să „salvgardeze drepturile legitime ale puterii suzerane”. Soluția pe care el o avansa era menținerea separației celor dquă țări șiînfăptuirea unei „asimilări a instituțiilor administrative”, soluția prin cșre; -h credea el — un acord putea fi realizat, dacă toate păr- țile ar fi dat dovadă de spirit de conciliere.10 Apelul delegatului britanic la conciliere, la tranzacții care să impace dorințele românilor eu cele ale puterii suzerane nu a rămas fără ecou. Reprezentantul Franței Walewski, deși în ședința din 22 mai a pledat pentru unire sub un prinț străin, a depus la 5 iunie în conferință un proiect de organizare a Principatelor, acceptat ca bază de discuții, care prevedea menținerea garanției colective^ a mariloy puterij denumirea de „Provinciile sau Principatele Unite’?> alegere^ pe, viață a domnitorului în fiecare principat, instituirea unfei Comisii Centrale a celor; două țări și a unei curți de justiție comune, organizarea identică sub acclaș steag a oștirilor celor două țări, care la nevoie se puteau' uni șpre a forma o singură armatăX1. Evident, proiectul lui Walewski releva o regresiune în politica Franței față de Principate. Pornită pe calea com- promisului pentru ă ajunge la un acord cu puterile antiunioniste, ea încerca totuși o formulă de organizare cît mai apropiată posibil de unire, de unde includerea în proie ct a citorva instituții comune pentru oele două Principate. Dezbaterile în jurul proiectului francez au fost foarte aprige, recurgîndu-se adesea la amenințări cu ruperea negocierilor și retragerea din conferință. 13 Proiectul lui Walewski nefiind pe placul Austriei și Tur- ciei/ delegații celor două puteri s-au opus la orice măsuti în favoarea Princi- patelor. în ceea Ce-1 privește pe Cowley, deși guvernul englez își modificase între timp atitudinea față de unire, acesta era convins că o poziție rigidă a Angliei cu privire la chestiunea Principatelor ar fi putut duce la o înrău- tățire a relațiilor cU Franța, iar ruperea negocierilor de la PariS ar fi nemul- țumit opinia publică britanică. De aceea, guvernul britanic, reprezentat de Cowley, a decis să adopte o atitudine mai conciliantă față de Franță, spre a evita astfel „blamul” poporului englez 13. ’ Proiectul delegatului britanic, elaborat la, 14 Iunie, la cererea lui Walewski^ reflectă Șr el această tendință. El trebuia să servească la punerea de acord a punctelor* de vedere ale celor două puteri la problema Princip ■patelar, așa cum se stabilise prin înțelegerea de la Ofeborne, de care guver- nul francez, în pofida apropierii sale tot mai evidente de Rusia, se simțea legat. La această concluzie duce și constatarea că 6 variantă inițială a proiectului lui Walewski fusese comunicată ^guvernului britanic încă din ianuarie 1858w, desigur în același scop al stabilirii unei înțelegeri comune în problema Principatelor înainte de începerea conferinței Pe de altăjjarte, față de opoziția Austriei la proiectul francez, proiefe-s tul lordului Cowley trebuia, prin prevederile sale/ să fie destul de moderat .pentru a obține cbnsimțăiffiffi^ delegatul britanic 7T {•.•xumîndu-și în acest fel rolul de mediator între puterile favorabile unirii și cele antiunioniste. Ca și proiectul lui Walewski, memorandumul lui Cowley se baza pe principiul sepatațieS politice a țărilor române, prevăzînd însă și instituții identice și unele comune pentru Moldova și Țara Românească. Conform, ăeeKtttia trebuia ăă dxiste b singura lege fundamentală pentru ambele Prin- c’patb, fiecare păstrîhdu-și însă administrația proprie. Puterea executivă era încredințată în fiecare principat cîtd unui domnitor ales pe viață Sau cu drept1 de Succesiutie ereditară, care guverna cu ajutorul miniștrilor responsabili numiți de el. în deea ce privește puterea legislativă, aceasta apârținda Adunării, dare Vota bugetul și legile locale, prevăzîndu-se însă Crearea unui Consiliu de Stat, ca un al doileă feofcp legislativ, în fîecard din cele două principate. Compus dintr-un număr variabil de membri, apar- ținînd păturilor suprapuse, acesta urma să joace un rol de mediator între Adunare și domnitor^ la alegerea căruia participa dealtfel, și să constituie totodată tribunalul înaintea căruia urmau să fie judecați miniștrii băii alți funcționari îrlalți acuzați de corupție. în afara legii organice comune, proiectul prevedea ca Principatele să aibă în comun sistemul fiscal și vamal, drumurile, căile ferate, telegra- ful, poștele etc. De asemenea, se prevedea înființarea unui Comitet central, cu sediul la Focșani, format dintr-un număr egal de moldoveni și munteni. Misiunea Comitetului central — care a primit mai tîrziu numele de Comisia centrală era mărginită la un Simplu rol de supraveghere, iar funcționarea sa era greoaie. Spre deosebire dd planul lui Walewski, proiectul delegatului britanic nu abordează chestiunea denumirii oficiale a noului stat și nici aceea a raporturilor sale cu Poarta otomană. Omisiunea se explică, probabil, prin faptul că la 14 iunie, cînd era alcătuit, aceste probleme fuseseră deja regie1-1 mentate de conferință. Prezentat delegațiilor celorlalte puteri, proiectul de organizare a Prin- cipatelor alcătuit de lordul ,Cowley era respins în ședința din 19 iunie ca fiincț prea complicat, deși se afirma că fusese aȘcCeptat de Napoleon III ¥. Din cele relatate de autorul său, el căpătase, asentimentul reprezentantului Porții otomane, Fuad-pașa, și mai mulți delegați fuseseră consultați la pr egătirea lui, dar în cele din urmă^,foarte mari obiecții fură ridicate împo- triva adoptării lui”17. într-adevăr^ sistemul de organizare constituțional instituit prin acest proiect era nu numai inadecvat, dar prezenta și o serie de lacune. Astfel, de exemplu, proiectul nu specifica modalitatea de alegere a domnului și nici din cine să fie compusă Adunarea legislativă a fiecărui principat. De asemenea nu se precizau atribuțiile puterii, executive și nici nu se amintea riimic despre puterea judecătorească, organizarea militară, drepturile și libertățile cetățenești etc. Proiectul avea însă și unele prevederi pozitive, eum era aceea a posibilității alegerii domnitorului cu drept de succesiune ereditară18, ceeaț ce ar fi asigurat o stabilitate politică mai mare, punînd chpăt luptelor interne pentrp domnie. în ceea ce privește problema unicii, este de observat că, deși se urmărea menținerea separației celor două țări, instituirea unui sistem comun într-o serie de domenii, dar mai ales crearea Comisiei centrale, constituiau premise favorabile care ar fi putut duce cu timpul la pregătirea unificării politice a Principatelor române. Deși departe de a corespunde aspirațiilor de unitate ale poporului român, proiectul lordului Cowlay este important pentru că reflecță atitudinea Angliei față de Unire, atitudine caracterizată printr-un www.dacoromamca.ro 78 accentuat spirit de compromis, menit să ducă la destinderea relațiilor cu Franța și, în acelaș i timp, să salvgardeze interesele sale politice și economice în sud-estul Europei19. El ne arată pînă unde era dispus guvernul englez să meargă cu concesiile în scopul nu al realizării unității politice a celor două țări, ci al îndepărtării ei. De aceea, prin prevederile sale, proiectul "britanic este mai aproape de separație decît de unire. Deși neacceptat de conferință ca bază de discuții, proiectul lordului Cowley nu a fost lipsit de urmări, îndeosebi în ceea ce privește impactul său asupra atitudinii delegatului Franței Walewski. în ședința din 3 iulie acesta a prezentat proiectul său amendat, astfel încît să corespundă vederilor colegului său englez și, Eventual, să determine diplomația austriacă să capituleze 20. Așa se. explică? asemănarea dintre stipulațiile înscrise în actul final al conferinței referitoare la Comisia centrală și acelea existente în proiectul britanic, ca și golirea de conținut a acestei instituții menite să joace un rol important în unificarea celor două țări, Memorandumul lordului Cowley este totodată ultimul proiect de organizare constituțională a Principatelor din perioada care se încheie cu elaborarea Convenției de la Paris din 7/19 august 1858, act marcat la rîndul său de un puternic spirit de compromis prin care se urmărea împăcarea dorințelor populației din Principate cu interesele maiilor puteri și care nu dădea Unirea, ci numai unele șanse a căror izbîndă avea să depindă de români. no f E 1 Proiectul 1 fost identificat dc noi în cursul unui stagiu dc documentare tn arhivele bri- tanice, pornind de la indicațiile oferite de lucrarea istoricului T. W. Riker, Cum s-a înfăptuit .România, Studiul unei probleme internaționale, J856—1866, [București, 1944]. * Tlenry Bichard Charles Wellcsley, primul conte (earl) Cowley (1804— 1884),-a fost amba- sador al Marii Britanii la Paris, tntre anii 1852—1867, tn care calitate, Împreună cu lordul Claren- •don, a rcprezen~ prtoighe; legilor — legelor; urît — urât; ajutor — a ’utoiu (fiind posibil ca diferențele să fi fost numai tatre grafii). , www.dacaromamca.ro 85 domnului, șl că textul treceai, deopoțrivă, peste suzeranitatea sultanului, peste Regulamentul orgăuiC Și peste însăși Convenția. 4, Adunarea Electivă a Țării Românești nu a fost preocupată, înainte de alegerea domnului, nici ele jurămîntul lui, niefin general de regulamentul ei de juncțîpoare. Pp cale telegrafică, ea comunică domnului, aflat la Iași, mțm,ii:ea sa, după care, a doua zi de la alegere, domnul exprimă acceptarea tronului, jar Adunarea roagă pe domn să bineyoiască, „pînă la îpdeplinirea tuturor formelor, a lua dispoziții pentru cîrmuirea trejilor Principatului5. Această adresă subînțelege concepția acesteia că domnul a Intrat deja în funcție, ceea ce âf prma fiind o simplă formalitate. laț dispozițiile domnului date de la Iași —] constituirea guvernului Țării Românești 0, ordinul de zi către armata acesteia î și scoaterea din funcție a capuchehaiei Țării Românești de la Cpnstantinopol8 — pune în practică această concepție. Mai mult, din apeea ^Programă întocmită de către Consiliul Administrativ Extraordinar pentru solemnitatea primirii Măriei șale Alexandru loan I, domnulPrinclpateloț-UniteMoldavia și Valahia în București, publicată în 8 (15) februarie 1859” 9, care țiu are în vedere vreun jurămînț al domnului în aceea zi, și din faptul că armata Țării Românești a depus jurămîntul către noul domn la 27 ianuarie (8 februarie ) 1859 10, deci înainte ca domnul însuși să depună vreun jurămînț ca domn al Țării Românești, rezultă ehiar concepția că domnul nu mai are nevoie să depună un nou jurămînț,j/jel depus în fața Adunării Elective dini Iași, în care se făcea referire, după^cum s-a arătat) la întreaga națiune română, fiind suficient, cu alte cuvinte că alegerea din București ratifica alegerea din Iași a unui unic domn român, asemenea și jurămîntul lui. Dealtfel, nu u fost singura situație în care una sau alta dintre cele două adunări elective se comporta ca adunare cu competență general româ- nească, în subînțelegerea unui mandat de reprezentare din partea celeilalte, astfel eînd una sau alta dintre ele a acordat, între 1859 și 1862, cetățenia română, fără a avea nevoie de ratificarea celeilalte. Desigur, un asemenea 'sistem bicefalic a putut funcționa numai sub condițiă, subînțeleasă, că nu există o contradicție între voința uneia sau a celeilalte dintre adunări. Sîntem desigun în prezența unui fenomen juridic de drept public rar posibil, ripostă la artificialitatea împărțirii aceleiași națiuni între două state. 5. Cu toate âcestea, dorrinitorul a depus im jurămînț și în Țara Româ- nească, la sosirea sa în București, la 8 (20) februarie 1859. E foarte poșibil ca inițiativa jurămîntului să o fi avut însuși domnul, ca ea să fi reprezentat punctul de vedere moldovenesc (amintesc că atunci Kogălniceanu se afla în București), caz în care ne-am afla în fața unei mani- festări de curtoazie moldovenească similară celei de aceeași calitate din interpretarea muntenească menționată. Cert e că în acel moment Adunarea Electivă nu avea un regulament și că, punîndu-se problema regulamentului în ședința ce a precedat pe * Ședința ÎV a Adunării Elective a Țării Românești, 25 ian, 1859, anexele 1—5, în : M. of. nr. 10, 2 febr. 159, p. 37—38 (Acte .. p. 633). 8 Naționalul, supl. la nr. 14, 25 ian, 1859, act inclus în ședința V a aceleași adunări, 26 ian. 1859, anexul 1, în : M. of., nr. 10,2 febr. 1859, p. 38 (Acte p. 543). 7 M. of. nr. 9, 29 ian. 1859, p. 33 (Acte ..., p. 662). 8 Ibid., nr. 11, 6 febr. 1859, p. 41 (Acte ..., p. 714). • Anunțătorul român, nr. 10, 4 febr. 1859 (după Acte ..., p. 841—842). 10 lbid ’nr- 9>31 ian-^W^?&6âijomdi£fiâă.ro 86 aceea în care a jyfdst imit demnul, ședința din 6 ț!8) f^biuarie^ nn se primește propunerea deputatului C. iosianu ca, în mod provizoriu, țluț lipsă de timp, sa se adopte Regulamentul Xdușiării ^Elective a Mpldovei ci principiul ca, daca, pîna stj va discuta? și se vpotdrî Regulamentul din lăuntru al Camerip], să va înfățișa^ vreo pricină care va fi socotită uigentă, atunci mai întîi sa pe supue la cercetarea Camerifi] chestia urgenței^ care, ațrobîndu-se, apoi Camer^ să intre în cercetarea fondului, și aceasta otarîre va avea valoare numai perțtru un, termen de cinsprezece zile”u, termen în care intra Iji ceremonia primirii domnului. 1 bricum, discuțiile nu’ 's-au consemnat, hotărirea tefelui de-aî doilea jurămînt, mărturie expresă a principiului egalității princi- patelor, respectiv adunărilor lot, și a independenței dtritre ele de piiiă atunci, a reprezentat, în ultimă instanță, hn acord între Adunarea din București și domnul din Iași. Și nu e nici o îndoială că' această hotărîre a avut în vedere și aprecierea internaționala asupra vala- bilității celei de-a doua alegeri, parte din puterile semnatare ale Tratatului de la Paris — potrivnice voinței națiunii române — punînd accentul pe xistența celor două principate ca entități deosebite. Potrivit relatării procesului-verbal al ședinței, începută la ora 1430, domnul ,,s-a suit la biurou și, cu mîna pe Evanghelie, pronunță în fața Adunărei următorul jurămînt; „Jur în numele Sfintei Treimi și în fața Țării, că voi păzi cu sfințenie drepturile și interesele Principatelor-Unite, că în toată domnia mea voi priveghea la respectarea legilor pentru, toți și în toate, și nu voi avea înaintea ochilor mei decît binele și fericirea nației române. Așea Dumnezeu și compatrioții mei să-mi fie întru ajutor”. Jurămîntul, spune în continuare procesul-verbal al ședinței, e primit de adunare „cu mare entuziasm mulțumire și recunoștință” 11 12. Așadar nici aci nu e vorba de actualizarea formulei prescrise de Regu- lamentul organic, ci de aceeași formulare ca în Moldova, cu deosebirea că : 1) în loc de termenul „Patria”, voit vag, s-a folosit acum termenul precis „Principatele-Unite”; 2) că nu se mai face referire la Convenția de la Paris (nou pas către proclamarea independenței) și 3) că pasajul „uitînd toată prigonirea și toată ura, iubind deopotrivă pe cei ce m-au iubit și pre cei ce m-au urît lipsește, fiind nepotrivit într-o țară în care dom- nul nu trăise, unde nu fusese prigonit și nu se putuse face pînă atunci nici iubit și nici urît; lipsă care rămînea potrivită și pentru jurămîntul unui viitor domn străin, și, apoi, ereditar13. 11 Ședința VIII a aceleiași adunări, 6 febr. 1859, tn : M. of., nr. 15, 19 febr. 1859, p. 58 (Acte ... , p. 859 și 862). 12 Ședința IX a aceleiași adunări, 8 febr. 1859, ibid, p. 59 (Acte ..., p. 880.) 13 De observat totuși că din formula jurămintului din Iași s-au scos unele idei generale, obligația de a domni ca domn constituțional, de a trata pe concetățeni tn med egal și intenția de a-iiubi. Și că, in ipoteza unui domn ales dintre cetățeni, obligația de Înlăturare a resentimentelor răminea de asemenea valabilă. www.dacoromanica.ro 87 Interpretez acest jurămînt, în care nu s-a menționat nimic speciîi Valahiei și în care nu s-a adăugat nimic pesie formula celui din Moldova, ca fiind prima unificare a legislației celor două principate, și anume prin extinderea legislației moldovenești în Țara Românească. Depunerea jura mîntului marchează momentul din care Alexandru loan I intră în funcțiunea de domn al României și totodată momentul în care, prin persoana lui, s concretizează conceptul de „cetățean român”. O proelamație a domnulu contrasemnată de membrii guvernului Țării Românești va preciza, pen- tru Țara Românească, și obligația acestuia de a domni ca domn co nstitu- țional, omisă țârn jurămînt. După cum se știe, acest jurămînt nu s-a mai repetat în istoria Româ- niei. Alte evenimente vor impune noi schimbări în formula jurămîntului, principial constantă, schimbări a căror cercetare nu ar fi lipsită, în conti- nuare, de interes14. 11 La primul articol di i s rie (R v. Ist., 37, nr. 2, febr. 1984), Ia p. 176 (r. 1 de jos) — 177 r. 1 de sus, în loc de „votarea cereri’d" a se trece, In listă, pe Alexandru loan Cuza, depusă” se va cili nformarea ci s-a trecut, pe listă, colonelul Alexandru loan Cuza, făcută” ; iar la p. 184 (r. 3de jos), |n loc dc ,,la dfesunion qui triompha” se va citi ,,1’union qui triompha sur la desunion”. www.dacaromanica.ro S8 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE „ZILELE ACADEMICE ISTORICE” CONSACRATE ÎMPLINIRII A 125 DE ANI DE LA ÎNTEMEIEREA ASTREI Orașul de pe malurile Gibinului Sibiu a găzduit in perioada 29—31 augnat 1986 „Zilele academice istorice”, consacrate Împlinirii a 125 de ani de la Întemeierea Asociației Transilvane pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român — Astra, organizate de Academia R.S.R. — seaia de științe istorice și Societatea de științe filologice din R.S.R. — filiala Sibiu avînd sprijinul unor instituții culturale județene. Programul manifestărilor a debutat cu sesiunea de comunicări științific (in plen) In ■sala Casei de cultură a sindicatelor, avînd ca temă 1,125 de ani de la Înființarea Asociațiunii Astra” in 29 și 30 august 1986. După cuvlntul de salut adresat participanților de prof. Grigore Beldean ■—• secretar a -Comitetului Județean Sibiu al P.C.R., a fost prezentată comunicarea De la Societatea Filozofească a Neamului Romanesc la Asociafiunea Astra de către acad. Radu Voinea — președintele Acade- miei R.S.R., In cadrul căreia s-au amintit societățile cu caracter științific constituite intre 1795—- 1861 șf aactivitatea lor („Societatea Medicilor și Naturaliștilor”, „Frăția”, „Societatea literală a Românilor”, „Ateneul Român”, „Societatea studenților români la Paris”) societăți care au -premers infințarea Astrei. Acad. Cristofor Simionescu —- vicepreședinte al Academiei R.S.R. In comunicarea Astra și România a reliefat sprijinul acordat Astrei de personalități ale vieții științifice din celelalte provincii românești: Al ev. Odobescu, M. Kogălniceanu, G. Murgoci, N. lorga, loan Ghica, Sextil Pușcariu, loan Bianu, Grigore Naum ș.a. în comunicarea Matematică românească de la Gh. Lazăr la Traion Lalescu— acad. Calus lacob —a, insistat asupra rolului uriaș pe care l-a avut marele apostol al Neamului Românesc și continuatorii lui : Spiru Haret, David Emanuel, Gb. Țițeica, Traian Lalescul la Întemeierea Învățămîntului superior In limba română și deșteptarea conștiinței poporului, n lupta pentru ■drepturile lui firești șt pentru unitatea tuturor celor de aceiași limbă. Documentată șl interesantă a fost comunicarea Ctitori și ctitorii ale Astrei susținută de dr. Antonie Plămădeală, care s-a referit la activitatea unor artiști de bază : loan Cavaler de Pușcariu, Andrei Șaguna, Octavian ■Goga cit și ctitoriile lor: biblioteca, despărțăminte, muzeu, bănci, societăți de asigurare, case naționale, școala civilă de fete, reviste, anale, diferite publicații. Acad. Ștefan Pascu—-președintele secției istorice a Academiei R.S.R. — a prezentat comunicarea Rolul nafional-cultural al Astrei, Asociațiunea fiind „moștenitoarea idealurilor lui Avram lancu și a duhului de la Alba lulia” esența revoluționară a ei fiind democratismul și larga ei cuprindere înoate dom miile de activitate ale poporului român „naționalul și culturalul, Intr-un echilibru armonios, au fost coloana vertebrală, de la Înființare și pină la stingerea ei oficială, Astra puțind ficonsiderată ca „mama acțiunilor culturale românești”. Dr. Alexandru Dobre, în comunicarea intitulată Astra și Societatea academică română s-a ocupat de influența Astre în organizerea Societății academice române, viitoarea Academie Română, de forțele intelectuale ale celor 2asocietăți (din rtndul astriștilor se vor lansa viitori membri ai academiei) care cultivau istoria națională și conștiința națională In rindul maselor largi populare. Lucrările sesiunii comemorative a continuat pe secțiuni: istorie, filologie, științele naturii— artă. Printre cele peste 20 comunicări susținute in secțiunea istorie merită să fie menționate următoarele: Construirea și organizarea Asociației Transilvănene realizare programatică a generației revulționare de la ISIS (Go’iiel Lungu — Sibiu) Acțiunile social-politice ale românilor transil- văneni oglindite in documentele Astrei (Nicolae Nistor — Sibiu), Astra și sașii in perioada inte-t- beiică Vasile Giobanu —■ Sibiu), Astra și țara Sălajului (Vasile Rusu — Sibiu) Ecouri bucovinene ale Astrei (Georg-Munteanu — București), Astra și militantismul lui G. Barițiu (Marin Aiftincă— Pu i rești), Activitatea protoțărănistă a Astrei (VisVan Goia—-Cluj), Timotei Cipariu și Astra (dr. Liviu Botezan-Gluj) Onisifor Ghibu și Aștri (dr. Nicolae Jurca — Bia?ov), C nt-zrari moldo- veni membri ai Astrei (Vasile Ursan —Sibiu), Contribuția Astrei la unitatea spi.t i lă a tuturor românilor (drt Constantin Voicu-Sib u). La sfirș tul lucrărilor — In plen și li ‘ -țiuni — în după amiaza zilei de 30 august s-a organizat o excursie documentară la Rășinari (la asa paetului Octavian Goga). www dacnrnm ani ca ro 89 Duminecă, 31 august ,,Zilele academice istorice^ au fost găzduite de comuna Siliște — perla Mărginimii Sibiului —unde Astra a avut unul din cele mai puternice despărțăminte. Primirea oaspeților a fost festivă : la intrare in comună călărași frumos invesnilntați In portul mărginean, tn fața primăriei au fost tnttnipinați dc „Reuniunea de clntări” locală cu cin tecul „Omagiu dc Nic. Suciu, actualul dirijor de cor. in sala festivă a primăriei Împodobită sărbătorește (fostă „Casa națională" care a fost Întemeiată de Astra) s-au desfășurat lucrările unui simpozion consacrat aniversării Astrei. In cuvlntul său primarul comunei : Toma Lupaș— a făcut o emoționantă prezentare a.Săliștci — remarcabilul său trecut, impunătoarea sd prezență tn viața de azi a județului și luminoasele sale perspective dc viitor. Prof. dr. Victor Grecu tn comunicarea Lupta Astrei pentru afirmarea idealurilor unității naționale s-a referit la obstacolele puse tn calea acțiunilor Astrei de către stăpînirea habsb-irgică din Ardeal și modul dc Înlăturare a lor de astriști deoarece „Astra Însăși era expresia unității naționale". Comuncarca Geneza Astrei susținută de acad Ștefan Pascu a evocat figurile istorice de la Îndepărtați In timp, cnezi Dumitru și Ctndea, la cci 12 președinți ai Astrei pină la profesorii aca- demicieni loan Lupaș, D. D. Roșea, O. Ghibu, oameni al căror nume stau scrise cu glorioase slove- In cartea de aur a isoriei. Acad. Radu Voinea a rostit cuvtntul de Încheiere a „Zilelor academice istorice” arăttnd că excelentele comunicări (peste 55) au readus in lumină idealurile acestei Asociațiunl carc prin dreagostea și respectul față de popor și libertate, prin preocuparea față de progres, se dovedesc a fi constante ale sufletului românesc. După simpozion a urmat un program artiste dat de „Reuniunea de Clntări", vizitarea expoziției culturii săliștenc și vernisarea ediției a Vl-a a „Taberei naționale, dc sculptură monu- mentală tn lemn” dc la Poiana Soarelui — Santa. Această manifestare a cinstit lupta pentru păs- trarea și Înălțarea conștiinței naționale, prin care s-a realizat solidaritatea poporului român asuprit, carc l-a dus la libertatea și unirea dc care ne bucurăm astăzi. loan Florea SESIUNEA DE COMUNICĂRI ȘTIINȚIFICE, ,,MARINA ÎN ISTORIA MULTIMILENARA A POPORULUI ROMÂN. TRADIȚIE, CONTINUITATE ȘI DEZVOLTARE” Sub acest generic in zilele dc 2—4 octombrie 1986, s-a desfășurat la Muzeul Marinei Române- din Constanța o prestigioasă manifestare științifică, dedicată cunoașterii istoriei Marinei Națio- nale. Lucrările sesiunii s-au desfășurat pc tot parcursul celor trei zile în plen, in prezența unu» numeros public format din cercetători, muzeografi, cadre didactice, ofițeri diu Marina Militară, De asemenea s-a remarcat ca un fapt Îmbucurător participarea a peste 40 dc specialiști din nume- roase centre din țară, București, Brașov, Sibiu, Galați, Turnu-Măgurelc, Drobcta-Turnu Severin, Călărași, ceea cc confirmă interesul din cc tn ce mai mare trezit de problemele istoriei marinei in cercetarea actuală. Lucrările sesiunii au fost deschise prin salutul adresat participanților de căpitan de rangul I Gheorghe Gioenaru, din partea Consiliului Politic al Marinei Militare, susținîndu-se în continuare următoarele comunicări: Raporturile grecilor cu băștinașii In lumina săpăturilor de la Albești, jud Constanța — dr. Adrian V. Rădulcscu ; Descoperiri tegulare privind prezența Legiunii a V a Macedonica la Sucidaoa (Izvoarele) — dr. Mihai Irimia ; Organizarea hotarului dunărean In perioada mijlocie a Imperiului bizantin — dr. Radu Florcscu ; Șantiere constructoare de naoe pe Dunărea româneasca i/i evul mediu— dr. Panait I. Panait; Circulația monetară tn secolele XIV— XV la Dunărea de Jos. — Gabriel Custurea ; Documente turcești referitoare la porturi dobrogene— dr. Tahsin Getnil; Notele de drum ale unui român străbătind apele Medileranei la mijlocul seco- lului ol XVII-lea— dr. Constantin Șerban ; Navigația pe Dunăre tn relatărileunorcălători străini (sfirșitul secolului al XVIII-lea— începutul secolului al XlX-lea) — Mariana Mihăilcscu ; Dobro- gea tn izvoare cartografice mai puțin cunoscute. — Ion Ciortan ; Up conflict de muncă tn portul Galați, tn prima jumătate a secolului al XlX-lea — Marfeta Guziec ; Colonel Constantin Petrescu— primul comandant al Flotilei muntenești și comandant al Flotilei Principatelor Unite — Georgeta Boroandă ; Note despre portul Galați și navigația pe Dunăre tn a doua jumătate a secolului at XlX-lea. — Paul Păltănea ; Asistența medicală a marinarilor tn portul Sulina, In perioada 1860— 1811 — dr. Gabriel Comănescu ; Înființarea porlullii Tr. Măgurele', primele măsuri de organizarea a activității comerciale și de navigație — Gheorghe Popa ; Convenții comerciale ale României cu țările din sud-eslul Europei Intre 1818—1900 — Daniela Bușe; Despre portul Con- stanța — marină și mgrinari tn perioada ISIS—1880 —. dr. Gheorghe Dumitrașcu ; O invenție www.dacoromanica.ro 90 românească la 1880 — proiectul de submarin al lui Traian Theodorescu— Aurora Naimșn ; Prezente românești tn istoria navigației: Centenarul uniți experiment — Cornelia Nlcul seu ; Contribuția Școlii de infanterie la pregătirea ofițerilor de marină — sfîrșitul secolului al XțX-lea— It. fcol. Paul Abrudan ; Comerțul exterior al României prin portul Conslanfa la sfîrșitul secolului pf XÎX-lea și începutul secolului al XX-tea. — dr. Mircea losa ; Navigația tn sectorul Cataractelor și al Porților de Ficrln anii 1899—1929: accidente și incidente de navigație — Nicolae Chipurici; Contribuția marinei la sprijinirea luptelor armatei române In Dobrogea, 1916—. Cpt. Eftimir Ardeleanu ; Operafia de la Flămânda— Col. Nicolae Ciobanu ; Vedetele fluviale ge siguranța in războiul de reîntregirea neamului (1916—1918} — Cpt. R. I. Traian Șchiopa j Contribuții docu'- mentare privind modernizarea portului Călărași — Petre Vlădila ; Documente privind înființarea Întreprinderii de Construcții Navale Constanță — Stoica Lascu ; 1 nzeslrarea Marinei Mihture Române— 1918—1933. Proiecte și realizări — cpt. Dan Rădulescu ; Contribuția ofițerilor ae marină la dezvoltarea armei (1930—1940) — Mariana Păvăloiu ; România și interesele strategice ale Marilor Puteri la Marea Neagră tn ajunul celui de-al doilea război mondial — Dr. loan Chiper; Date privind activitatea desfășurată de Comandamentul Portului și Zonei Constanța tn perioada 194Q—1945 — It. major Marius1 Giurgiu ; Date asupra instrucției unităților de pe litoral In inter- valul 1941—1944 — Luminița Giurgiu ; Activitatea navei puilor de mine ,,Amiral Murgescu" ju anii 1941—1944 — col. Ion Tudor ; Acțiunile de luptă ale Flotilei Fluviale Române (1'941—1944)— Cpt. R. I. Ion Raicu ; Documente referitoare la unele aspecte economice romăno-germane în timpul cciui de-al doilea război mondial, tn portul Constanța — Ion Munteanu ; Marina Militară Română in operațiunile de dragaj la mare — Carmen Atanasiu ; Inlerdisciplinarilate în istoria artei militare navale — Cpt. R. II Emilian Munteanu ; In prima parte a cele? de-a treia zi de desfășurare a sesiunii au fost prezentate materiale care prin conținutul lor au venit să sublinieze, odată in plus, momente cu o semnificație deose- bită ale istoriei naționale, evenimente omagiate in cursul anului 1986, de Întreaga țară : Rezis- tența împotriva expansiunii persane la Dunărea de Jos (514 î.e.n.)— prima atestare documentară a sluptei strămoșilor noștri pentru libertate și independență — Corne] Greavu ; Nave la Dunăre și Mare tn primul război daco-roman — Cristian Matei; Mircea cel Marc și Dobrogea — dr. Radu Ștefan Ciobanu ; Voievodul Mirceamare domn și singur stăpinitor” între Carpați, Dunăre și Marea cea Mare — lolanda Țighiliu j Marea în titulatura unor domni români. Tradiții și rea- lități (observații pemarginea unor documente, cronici și însemnări) — Marieta Chiper. Prestigioasa manifestare organizată de Muzeul Marinei LBmâne, s-a Încheiat !ntr-o plă- cută notă de lirism cu care artiști plastici și muzeografi de la Muzeul Literaturii Române au știut să-și Învăluie expunerile fără a diminua de altfel cu nimic din valoarea științifică a acestor i ; Un călător romantic privește Dunărea: Bartlett — Radu lonescu ; Marina în creația arti.- tilor de la Studioul de Arte Plastice al Armatei — Silvan lonescu ; Marea — orizont spațial emi- nescian— Mnrthn Popovici; Călătorie sadoveniană tn împărăția apelor — Radu Bțgdasar; .,,Însemnări din viața marinarilor" de Jean Bart (subiecte și proiecte pentru^ schițe și nuvele) — Ileana Ene. După discuțiile angajate pe marginea comunicărilor, concluziile acestei sesiuni au fost trase de directorul Muzeului Marinei Române, Cpt. R. I. Petrescu Nicolae. Ele au fost de natură să remarce reușita acestei manifestări științifice in care autorii comunicărilor au prezentat rezul- tate valoroase ale cercetărilor Întreprinse Întregind cu date inedite imaginea unui capitol de istorie aflat mai puțin in atenție pînă acum. Tematica vastă a reuniunii, In cadrul căreia s-au pus In circui- tul științific noi date privind istoricul marinei românești, ilustrația bogată folosită de conferențiari (diapozitive, fotografii, lucrări imprimate) au avut menirea de a trezi un interes sporit iubitorilor de istorie și tuturor celor interesați in cunoașterea evoluției istoriei navigației și litoralului româ- nesc. Carmen Atanasiu CEA DE-A XV-A SE SIUNE’A CERC ULUI DE STUDII PENTRU ISTORIA RELAȚIILOR CULTURALE DIN CENTRUL ȘI RĂSĂRITUL EUROPEI între 3 și 6 septembrie 1986 s-a desfășurat la Bad Homorrg cea de-a XV-a sesiune a Cercului de studii pentru istoria relațiilor culturale din centrul șl răsăritul Europei, carc-și are sediul la Liineburg, In Republica Federală Germania. Sesiunea a avut loc sub auspiciile mate- riale ale fundației Werner-Reimers. La lucrări au participat un număr de 22 de specialiști din următoarele șase țări: Austria, Poton^ BjELG^RJ^XL^-România și Statele Unite. Dezbaterea 91 a fost duși In jurul a 15 rapoarte consacrate problemelor „formării moderne” a maselor 1b perioada Luminilor și In prima jumâtate a secolului al XlX-lea. In rapoarte aiccentul a căzut firesc — dată fiind componenta națională majoritară a participanților — pe lumea germană (inclusiv Austria), problematică la care au răspuns direct sflu Indirect cel mai mare număr dintre laportori; s-au adăugat Insă trei rapoarte privind Polonia, trei Rusia, unul Boemia (prezentat de austriaca Anna Drabck) și unul România (al subsemnatului)- A existat și tendința, In unele rapoarte, de a se trata global, gcncralizant, tema in dezbatere. Rot fi semnalate in această privință raportul profesorului american Marc Hacff referitor la poziția statului (respectiv : a statelor 1) in problemele ,,luminării ” poporului, cel al lui Mnnfred Agethen privind poziția francmasoneriei europene față dc aceste probleme, cel al lui Holger Bbning privind literatura văzută ca instrument al „formării ” maselor. Toate aceste rapoarte au depășit „granițele naționale”. Mai trebuie subliniat faptul că și discuțiile cc au avut loc au oferit un larg teren comparațiilor și generalizărilor. Trei rapoarte au fost consacrate exclusiv lumii germane, ccl al profesorului Haruld Wit- tbăft referitor la aspectele materiale ale luminării poporului prin școlile prusiene clin secolul al XVIII-lea, deosebit de interesante fiind datele referitoare la ÎȚivățămintul organizat pe lingă nnillățile militare, cel al lui Reinhard Siegert privind acțiuni dc ajutorare socială lu epoca I.umini- lw și oel al lui Reiner Elkar referitor la formarea și educarea meșteșugarilor. Tot acestui grup ptnte fi alăturat și raportul privind progresele lirnljii naționale in Boemia — aparținind Austriei— ca limbă dc invățămint in perioada Luminilor. Rapoartele asupra Rusiei au pus și ele unele pwlcme interesante : planul de educare a poporului supus de Philipp Hcinrich Dilthey Împără- tesei Caterina II, propagarea pe calc literară a ideilor luminării poporului, preceptorul in vechea Rusie. In privința Poloniei rapoartele a,u ridicat dc asemenea teme importante : ecoul european al activității Comisiei poloneze de educație din secolul XVIII, locul culturii literare în școlile poloneze, invățămlntul parohial in viziunea Comisiei dc educație. Raportul referitor la educația sanitară In țările baltice in perioada Luminilor a adus și el In discuție probleme interesante. In sfirșit, in raportul Probleme ale,,formarii moderne" și ale educației poporului la români am căutat să evidențiez diferitele aspecte ale proceselor analizate în curs de un veac (de la mijlocul secolului al XVIII-lea la mijlocul secolului al XlX-lea), să scot in relief strînscle legături inter-românești^ circulația cc a avut loc pe plan cultural, a manuscriselor, cărților și mai ales a purtătorilor de cultură dintr-o țară românească In alta. In ansamblu, rapoartele înfățișate In cadrul sesiunii, răspunzind unei tematici comune, au reușit să redea Viață unor procese istorice esențiale, privind formarea omului modem in Europa centru, dc sud-est și dc est. De un marcant interes au fost luările la cuvînt la fiecare dintre rapoarte (numai la raportul românesc au fost cinci luări de cuvint 1) și mai ales discuția finală care a durat vreo două ceasuri și care a îngăduit, cu contribuția activă a majorității participanților Ia sesiune, tragerea unor concluzii generalizante. în cadrul acestor discuții au fost dezbătute pro- blema limbii, a limbilor naționale și a celor de circulație universală, chestiunea modernizării limbilor, problema tipăriturilor legate de acțiunea de luminare a poporului (inclusiv caracterele naționale și cele generale, universale ale acestora), corelările dintre confesiuni și „formarea modernă” a maselor, specificitățile naționale și caracteristicile generale ale procesului „luminării” popoarelor. Deși a lucrat cu un număr relativ redus de participanți, sesiunea Cercului de studii de la Liincburg s-a dovedit rodnică și deosebit de utilă. A fost nu numai un prilej de informare reciprocă, ci mai ales acela de a se trage unele concluzii comune proceselor istorice analizate. Dan Perinde . www.dacoromanica.ro CARTEA ROMÂNEASCĂ ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE ARTHUR BALIGOT DE BEYNE, Corespondență cu Alexandru loan Cuzti și Costache Negri, Studiu introductiv, selectarea și traducerea texte- lor, note, comentarii și indice de Emil Boldan, Edit. Junimea Iași, 1986, XXXVI +403 p. + il. Emil Boldan a Îngrijit publicarea operelor lui Costache Negri, ca și a corespondenței acestuia cu domnitorul „Unirii”1. De data aceasta, ne oferă Intr-un elegant volum corespondența dintre Baligot de Beyne și domnitorul Cuza și cea dintre șeful cabinetului princiar și Costache Negri. Este vorba de 123 scrisori, culese cu atenție și migală, traduse cu simț artistic dar și cu exactitate și oferite astfel specialiștilor și unui public mai larg. Figura centrală a volumului este Arthur Baligot de Beyne, unul dintre francezii filoro- mâni care a sprijinit procesul de făurire a României moderne. Din 1846 și pină la moarte, In 1884, Baligot de Beyne și-a ales România ca o a doua patrie și a slujit-o cu un real devotament. Ziarist de vocație, dar și intr-o vreme in serviciul diplomatic francez, de Beyne mtpuia cu abilitate nu numai limba sa maternă — limba diplomatică a epocii I — dar mai ales avea măestria cuvln- tului potrivit, tactul politic al Întocmirii nu numai a unor inteligente și angajate articole in presă, dar și a unor documente politico-diplomatice. Sprijinind pe Vasile Alecsandri In anii 1848—1849 hi campania dusă In presa franceză In favoarea cauzei românești, strămutlndu-se apoi la Con- stantinopol unde a Înființat ziarul „La Presse d’Orient” — devenit mai apoi „Le Courrier d’Orient” — periodic situat pe poziții potrivnice semioficiosului „Le Journal de Constan- tmopole”, susținlnd, între altele, in continuare cauza românească, Baligot de Beyne a știut tot- odată să[se afirme in cercurile politice și diplomatice ale capitalei Imperiului Otoman. Alecsandri și Negri au văzut In el pe cel care trebuia să-1 ajute pe domnitorul Cuza și pe ei Înșiși tn desfă- șurarea activității diplomatice a tlnărului stat național român și l-au recomandat ca atare principelui. Utilizat Încă din 1860 de către domnitor, Baligot de Beyne acționează apoi alături dc Negri și de Alecsandri, la Constantinopol și la Paris, In cursul anului 1861, pentru obținerea recunoaș- terii din partea puterilor europene a Unirii politico-administrative a Principatelor. în 1862, In iulie, Baligot de Beyne devine șeful cabinetului domnesc, secundantul domnitorului in ceea ce privea desfășurarea politicii externe. Au urmat aproape patru ani deosebit de importanți In acti- vitatea sa, ctnd el a dat intr-adevăr măsura capacității sale, dar și a atașamentului și dăruirii sale față de România și viitorul ei. Clnd Alexandru loan Cuza a fost Înlăturat de la domnie, Baligot de Beyne i-a rămas mai departe In preajmă, cu persoana sa ori cel puțin cu neîncetatul concurs ; chiar puțin Înaintea morții domnitorului, el i-a Întocmit o scrisoare de condoleanțe pe care acesta urma s-o adreseze fostei Impărătese a Franței In urma decesului lui Napoleon III. El a conti- nuat și după dispariția lui Cuza să fie sfătuitorul Doamnei Elena și să poarte grija celor doi fii adoptați de către domnitor. Alecsandri, bunul său prieten, a ținut să-i alcătuiască și să-i publice un medalion, la cîteva zile după moartea Iul Baligot de Beyne, pe care poetul 11 califica „unul dintre aceia care au lucrat cel mai mult In favoarea regenerării noastre”. Scrisorile cuprinse in volum aparțin in mod aproape exclusiv anilor 1861—1865, excep- tind un număr de trei scrisori dattnd din 1860,1867 și 1873. Ele contribuie la o mal bună cunoaș- tere a Întregii țesături problematice a epocii constituirii statului național. Problematica externă este cea dominantă, dar nici chestiunile de natură internă nu sint ocolite in această corespondență. Prin intermediul ei, refleclndu-se opiniile a trei personalități cu rol dominant in procesul făuraii României, sintem puși in fața realităților concrete, ale complicațiilor, nenumăratelor greutăți, dar și a biruințelor repetate. Bogat documentată este acțiunea Întreprinsă pentru a transforma uniunea personală intr-o unire definitivă și ireversibilă Numeroase sint și scrisorile din perioada loviturii de stat de Ia 2/14 mai 1864 șl din ultima perioadă a domniei lui Alexandru loan €uza. Prezentă este și problema mănăstirilor Închinate ; problemele economice — Împrumuturile, dru- murile și căile ferate — sint și ele Incluse in aria de preocupări a celor trei, după cum nu lipsesc nici chestiunile privind politica internă. Stăruitoare este insă mal ales activitatea de politică externă desfășurată pentru a afirma ttnărul stat național ca o entitate europeană. Atlt Baligot de Beyne, cit și Negri au avut, de altfel, nu numai arta tratativelor, a negocierilor destoinice, ci șl talentul de a relata cuceritor acțiunile concrete de ei Întreprinse, mersul convorbirilor cu intor- lecuitorii lor, abila pledoarie tn favoarea cauzei pe care o slujeau cu abnegație. www.dacoromanica.ro 93 Completlnd munca sa interioară, Emil Boldan care stăruise pină In prezent mai ales asupra personalității lui Costache Negri, dă la iveală materiale Întregitoare pentru cunoașterea vieții ți acțiunilor trimisului Principatelor Unite la Constantinopol, dar și o bogată bază informativă relativă la Baligot dc Bcyne și activitatea sa in serviciul tinărului stat național român. Editorul volumului face acest lucru cu grijă, lucru vădit In calitatea traducerilor și In notele explicative care însoțesc documentele. De asemenea, trebuie să semnalăm studiul introductiv, indicele și ilustrațiile volumului. Este insă de regretat că documentele n-au fost precedate de rezumate sau că o listă a rezumatelor nu figurează in volum, ceea ce ar fi Înlesnit consultarea sa. Mai trebuie făcut o observație referitoare la datarea scrisorilor, impunlndu-se in această privință a se face unele îndreptări. La scrisorile care poartă o singură dată calendaristică, aceasta a fost conside- ri tă In general de editor de a fi pe stilul vechi, chiar atunci clnd scrisoarea era datată la Paris (aș remarca că In general și scrisorile din Constantinopol erau datate in epocă de emitenți pc stilul nou, ca in Occident). Dincolo de aceste observații, volumul realizat este neîndoielnic la nivelul cerut unei lucrări dc acest fel și lui Emil Boldan i se cuvin mulțumiri și felicitări pentru munca sa plină de abnegație și dăruire spre a pune intr-o largă circulație o corespondență prețioasă, dc altfel pină astăzi In bună măsură inedită. Dan Berindei NO TE 1 Costache Negri, Scrieri, București, 1966, voi. I-II; Costache Negri, Scrieri social-poli- ttce, București, 1978 ; Alexandru loan Cuza și Costache Negri: Corespondență, București, 1980. KEITH HITCHINS, The Idea of Nation. The Romanians of Transylvania 1691—1849, Edit. științifică și enciclopedică, București, 1985, 221 p. in Editura Științifică și Enciclopedică a apărut recent lucrarea monografică a cunoscutului istoric american Keith Hitchins, Ideea de nafiune. Românii din Transilvania, 1691— 1849, care încununează o serie dc articole și studii referitoare la istoria modernă a Transilvaniei, scrise dc autor In ultimele două decenii. Bazat pe o vastă documentație edită și inedită română, maghiară și germană, autorul face o analiză obiectivă a dezvoltării ideii de națiune la românii din Transil- vania ți, indirect, prezintă lupta dc eliberare dusă și intre anii 1691 — 1849, In această provincie românească, dc poporul român. Ca și In lucrările sale anterioare, autorul evidențiază asuprirea socială și națională la care erau supuși românii de către nobilimea maghiară, patriciatul săsesc și monarhia habsburgică. Lucrarea nu constituie o istorie generală a mișcării de eliberare națională a românilor din Transilvania in secolul al XVIII-lea și prima jumătate a secolului al XlX-lea, ci o relatare logică a modului cum a evoluat conceptul de națiune — de la ceea ce poate fi numit conșliinlă etnică spontană, prezentă dc secole In rindurilc maselor largi românești—acumulhid treptat noi clemente și ajungind, In ajunul revoluției de la 1848, la apariția conceptului modern de națiune, testimoniu al maturizării ideologiei naționale românești din Transilvania. în concepția autorului, revoluția română de la 1848 a fost momentul corolar care a vădit că sensul modem al noțiunii dc națiune a depășit cercul cltorva sute de intelectuali și a pătruns In sinul maselor largi populare, al miloanelor de țărani români, devenind astfel un termen fundamental al ideologiei naționale a românilor din Transilvania. Un merit deosebit al lucrării 11 constituie faptul că analiza procesu- lui de dezvoltare a ideii de națiune la români se face prin prisma civilizației poporului român (limbă, credință, folclor, istorie, literatură) și a religiei (tn sensul cultural cel mai larg al noțiunii), acest din urmă element fiind considerat ca vital In creșterea conștiinței de sine a românilor in secolul al XVIII-lea, iar in prima jumătate a secolului al XlX-lea ideea seculară de națiune a ieșit la suprafață, căpătlnd toate atributele modeme ale termenului. în procesul de modernizare a conceptului de națiune, o primă etapă a constituit-o prima pătrime a secolului al XVIII-lea, eind, datorită unirii, in 1699, a bisericii ortodoxe cu cea catolică, românii au Început să acționeze — folosindu-se de dreptul legal asigurat de diplomele imperiale dinl699 și 1701 — ca o entitate politică distinctă națională Împotriva legilor care le negau drep- turile politice. „Cererile politice ale Românilor Uniți, ridicate în anii 1730 — remarcă autorul — erau bazate la Început pe promisiunile de egalitate cu cele trei națiuni, care le permiteau să spargă monopolul exercitat de nobili (unguri), germani și secui... Ei legau achiziția drepturilor politice de aderarea la unire” (p. 35). Iar mai departe, ajunge la concluzia că „Intelectualitatea unită a devenit purtătoarea noii idei de națiune”. Ei folcseau termenul de națiune pentru a se descrie www.dacoromanica.ro 94 pe ei Înșiși, dar „națio valachica” avea implicații diferite, de exemplu, națio hungarica. Pentru, maghiari (și germani), ideea de națiune avea două sensuri — In primă instanță, legal și politic și numai In subsidiar etnic. Pentru elita unită Insă era in primul rind un concept etnic. Clnd vorbeau de na/iunea valahă, Înțelegeau frecvent poporul român ca un Întreg și nu ca o mică elită privilegiată (p- 36). Pleclnd de la aceste realități, clerul — și ortodox și unit — adaugă In deceniile următoare, prin reprezentanții săi (Ion Inochentie Micu, Sofronie din Cioara, Visarion Sarai), ca urmare a acțiunilor lor și ale intelectualității clerico-laice a românilor transilvăneni, noi elemente, menit? a defini mai bine termenul de națiune. In prima jumătate a secolului al XVIII-lea, biserica greco-catolică a supraviețuit in lupta cu biserica ortodoxă numai datorită sprijinului acordat de Curtea de la Viena. Din această luptă cil caracter religios, a ieșit întărită ideea de națiune română. Intelectualii celor două biserici, dar mai ales cei uniți, au dezvoltat conceptul de națiune al episcopului Ion Inochentie Micu, exprimat de acesta In petițiile sale adresate Cart** de la Viena, dtndu-i o coerență și „punfnd fundațiile ideologiei modeme naționale” (p. 81). O altă etapă distinctă a clarificării ideii de națiune este cuprinsă Intre anii 1770—1825, con- siderată de autor a fi epoca iluminismului românesc. Lucrarea evidențiază faptul că, In această derioadă, intelectualii români „erau receptivi la ideile iluminismului, In special de modri ■. aus- triac. Punlnd mare importanță pe educație și pe folosirea rațiunii pentru rezolvarea problemelor umane, ei erau neobișnuit de optimiști In legătură cu viitorul. Caracteristica acestei generații a fost pragmatismul. Membrii ei erau puțin Înclinați către speculațiile abstracte, dar erau In schimbu preocupați de problemele imediate ale societății românești : emanciparea politică, invățămlntu și situația țărănimii. Productivitatea lor vastă—istorii, gramatici, tratate teologice și filozofice, predici și manuale școlare, erau elaborate spre a promova „bunăstarea generală”. Aceste preo- cupări sugerează o altă trăsătură semnificativă a societății românești : laicizarea păturii inte- lectuale, proces ce era în plină desfășurare, in pofida faptului că majoritatea m“mbrilor ei erau încă preoți. In sflrșit, diverselor activități și preocupărilor enciclopedic* ale acestora, un singur element le dă coeziune și direcție : ideea de națiune, pe care ei Înșiși au inz-*st'at-o ca o fundamen- tare istorică și lingvistică modernă” (p. 94). In această perioadă, principalele evenimente care au dus la capăt cristalizarea conceptului de națiune au fost răscoala lui Horea (1784) și mișcarea Supplexului (1791). Analizind implicațiile, obiectivele, consecințele răscoalei, autorul citează cuvintele lui losif al II-lea : „Supușii valahi, In afară de orice îndoială cei mai vechi și mai numeroși locuitori ai Transilvaniei, sint copleșiți cu nedreptăți fie de unguri, fie de germani și viața lor este atît de vrednică de milă, Incit este uimitor că n-au fugit cu toții”, (p. 105 ). De asemenea, semnalează criza de conștiință provocată intelec- tualilor vremii de acest eveniment, deși unele obiective ale lui „nu aveau nici o legătură cu pro- gramul intelectualilor. Ele erau mai degrabă o expresie spontană a conștiinței populare” (p. 125). Și am adăuga : a conștiinței maselor largi care Împletită cu concepțiile ginditorilor romani, tin- deau să devină doctrină națională. Mișcarea din 1791 — 1792 a Supplexului, constituind un pas înainte față de toate mișcările similare anterioare, a fost și un impact pozitiv asupra evoluției conceptului de națiune, Intrucit, relevă autorul, sintetizînd : „Autorii lui Supplex Libellus Valacliorum,... cercau drepturi pentru toți românii, fără deosebire dc religie și ei prezentau cererile lor ca din partca întregii națiuni române, uniți și ortodocși Împreună. Ei recunoșteau ca membri ai națiunii orice persoană cu statut nobil sau inferior care își recunoștea aceeași origine etnică și vorbea aceeași limbă” (p. 130). Acest salt calitativ in teoretizarea ideii de națiune a fost determinat, desigur, și de ecoul pc care l-a avut răscoala lui Horea in viața spirituală a românilor din Transilvania. în lucrare se evidențiază , de asemenea, faptul că perioada anilor 1825—1848 a consti- tuit epoca de maturizare a gindirii românești în legătură cu definirea ideii de națiune. în această perioadă, caracterizată printr-un contact mai strîns al intelectualilor români cu gindirca progre- sistă europeană și mai ales cu curentele romantice și liberale din secolul al XlX-lea, conducătorii politici ai poporului român din Transilvania au reușit să transforme comunitatea culturală româ- nească Intr-o națiune matură politicește și să introducă, în același timp spiritualitatea româ- nească In sfera largilor curente europene ale vieții economice și sociale. Ea iși trăgea seva din spiritualitatea ortodoxă și bizantină, din complexul social și politic transilvănean, puternic influ- ențat de principatele românești Moldova și Muntenia. Ridicată pe asemenea fundamente solide, generația de la 1848 i-a putut asigura mișcării naționale românești, în ajunul izbucnirii revoluției, un program național cuprinzător, exprimînd dorințele vitale ale românilor. Iată ce constată autorul lucrării în această privință : „O nouă viziune despre națiune a devenit astfel dominantă In gindirea și aspirațiile generației românilor de la 1848. Națiunea era definită nu prin religie, ci prin limbă și istorie și ea îmbrățișa în cele din urmă pe toți românii, fără deosebire de clasă sau de confesiune. Deși progresul națiunii a devenit obiectivul energiilor lor, intelectu- alii români nu au încetat să se simtă ei înșiși parte a Europei. Influențați de moștenirea iluminis- mului și de curentele romantice și liberale ale noului secol, ei nu au văzut nici o contradicție între înfăptuirea țelurilor lor naționale și sentimentul de frăție cu toate popoarele Europei. Ei încă mai gindeau progresul nu în termenii comunităților etnice izolate, ci ca pe o înaintare generală pe calea propășirii umanității. Astfel de idealuri aveau săJie sever testate dc revoluție", (p. 168). www.dacoromamca.ro 95 Revoluția de la 1848, constată autorul, a pus na ți ținea română In situația de a-și promova ^aspirațiile de libertate socială și națională. Programele votate de națiunea română In. cursul eve- srlmentelor șl, mai cu seamă, programul hi 16 puncte de la Blaj, au reprezentat un manifest caracteristic pentru intelectualii de la 1848, din centrul Europei. Acest program era, după opinia autorului, „cea mai cuprinzătoare și mai viguroasă declarație despre aspirațiile românilor, făcută pină la acea dată și, prin elementele sale esențiale, asigura mișcării naționale un program pentru următoarea jumătate a secolului.” (p. 190). Deși și-a văzut Înșelate așteptările din partea atit a liberalilor unguri, cit și a dinastiei hebsburglce, iar națiunea română s-a văzut sub aceeași tiranie ca mai înainte, mișcarea revo- luționară românească dc eliberare națională nu a dezarmat, „din contră, ideea de națiune a ieșit ia suprafață din recentul conflict ca forța spirituală dominantă tn rîndurile intelectualilor români, avtnd un loc de frunte pină la unirea Transilvaniei cu regatul român In 1918 [...]. Para- doxal, intelectualii români au ieșit din revoluție cu Încredere sporită In capacitatea lor de a-și conduce propriile lor afaceri; gobernul românesc a demonstrat, spre satisfacția lor cel puțin, capa- citatea de autoconducere. Lucrurile au mers destul de bine In cursul celor citeva luni, pentru a-i convinge că națiunea lor poate realiza progrese reale numai dacă va fi liberă să-și determine propriul ei viitor sub conducătorii săi proprii. Spre a-și realiza aceste țeluri, ei s-au distanțat de preocupările de principii abstracte pină la problemele organizării politice și ale dezvoltării eco- nomice, chestiuni care au absorbit din ce In ce mai mult energiile lor, pină In 1918” - greșului social și economic. Teodor Popescu www.dacaromaiiica.ro 94 VALERIU VELIMAN, Relațiile româno-otomane (1711—1821). Documente turcești, Direcția Generală a Arhivelor Statului diii R. S. România* București, 1984, 795 p. +.30 fotocopii. Pentru studiul relațiilor româno-otomane, relații de cea mai mare importanță pentru evul mediu românesc, publicarea izvoarelor narative și de cancelarie turcești reprezintă o necesitate de prim ordin. In acest sens, se cunosc deja contribuțiile turcologilor Mihail Guboglu1, Mustafa A. Mehmet * și Mihai Maxim8, care au captat atenția cercetătorilor români și străini, prin infor- mațiile, de cele mai multe Ori inedite, puse la dispoziție. Interesul devine și mai mare acum, cind avem de-a face cu un impunător volum de docu- mente turcești (260 la număr.), inedite tn cea mai mare parte, care vine să ilustreze o epocă și un regim politic puțin cunoscute și, deci, controversate, anume perioada ,,domniilor fanariote”. Este vorba de volumul Relațiile româno-otomane (1711—1821). Documente turcești, alcătuit de cunoscutubspecialist in turcologie Valeriu Veliman ♦, care valorifică in folosul istoriografiei româ- nești și străine o parte din microfilmele și xerografiile realizate de neobositul prof. Mihail Gubogln tn marile arhive din Istanbul și Sofia și aduse de acesta la Direcția Generală a Arhivelor Statului. Volumul se deschide printr-o Introducere (p. 5—30) in care, după >,cîteva considerații asupra relațiilor româno-otomane” (p. 7—10), autorul atrage atenția asupra problemelor la care răspund documentele In, ansamblu, subliniindu-le pe cele de o importanță deosebită (p. 11—30). în Nota asupra ediției (p. 31 — 34), V. Veliman precizează tipurile de documente cuprinse tn volum, din care majoritatea sînt „copii de firmane adresate domnilor Țării Românești și Mol- dovei, precum și autorităților otomane din vecinătatea Principatelor” (p. 31), proveniența lor (cde mai multe din Arhiva Președinției Consiliului de Miniștri din Istanbul), metoda de lucru folosită (reproducerea integrală, cu cîteva excepții, a documentelor în limba turcă și tn româ- nește, urmate de note explicative). în afara transliterației documentelor în alfabetul turc modem, specialiștii turcologi străini beneficiază de un rezumat al introducerii și o listă a documentelor In limba franceză (p. 35—71). Munca cu volumul este ușurată de un masiv Glosar explicativ al termenilor otomani (p. 761—778) și un Indice toponimic și antroponimic (p. 779—795), lipsind însă unul tematic. La fel de bine venite pentru cercetătorii tiircologi sînt cele 30 de fotocopii care îndheie tomul. Documentele cuprinse în volum ilustrează o gamă largă de aspecte legate de evoluția relațiilor româno-otomane în secolul al XVIII-lea și începutul secolului al XlX-lea. De impor- tanță decisivă sînt cele care confirmă, încă o dată, că „principiul autonomiei politice reprezintă, și in perioada 1711 — 1821, fundamentul raporturilor dintre Principatele Române și Poarta Oto- mană” (p. 12 — 13). Această autonomie însemna traducerea în practică a „protecției” pe care Imperiul otoman, conform dreptului islamic al popoarelor, era obligat să o acorde vieții, liber- tății, bunurilor, religiei și entității statale a nemusulmanilor care acceptau supremația Islamului (suzeranitatea otomană) și, implicit, plata tributului (cizyesau haraț). Apărarea și ocrotireaȚărilor Române de către sultan presupunea, în primul rînd, respectarea integrității teritoriale a aces ora Astfel, într-un document din 1744 se spunea că : . . . asupra hotarelor și granițelor distincte și stabilite ale principatului Țării Românești,. . . nu trebuia să se Intîmple vreun amestec și vreo- încălcare din partea altora ...” (doc. 110; vezi și doc. 16). Se avea în vedee îngrădi- rea silniciilor de tot felul (doc. 56, 57, 67, 74,117,118,121,133,140,145, 148, 148 etc.) comise în special, de dregătorii otomani din localitățile învecinate cu Dunărea și sesizate cu promptitu- dine de reprezentanții locuitorilor celor două Principate (voievozi, boieri, clerici) prin nenumă- rate arzuri și arzmahzaruri trimise la Poartă (p. 13). Pornind de la premisa că teritoriul Țării Românești și Moldovei este „separat la cancelarie, scutit de a fi călcat cu piciorul și liber în toate privințele” (expresie foarte des întîlnită în documentele turcești din secolul alXVIII-lea6 — p. 13 și doc. 93, 104, 107, 117, 118, 121, 127, 130, 141, 210), sultanul Mahmud I (1730-1754) reamintește dregătorilor otomani, în 1745, că ,,atît asupra pămîntului său (al Țării Românești — f. P.), cît și asupra supușilor și dărilor lui, nu trebuia să se întîmple vreun fel de amestec și atac Ijn partea marilor viziri și a generoșilor mirmirani și a sangeaebeilor și a oamenilor și a mutesel- ftmilor lor. . . ” (doc. nr. 112). Jar nu numai față de abuzurile musulmanilor trebuia să se manifeste „paza și apărarea” sal- ariilor otomani, ci și față de „vicleniile și pagubele” statelor creștine cărora le-ar fi căzut pradă Principatele Române. în acest sens, Mustafa al III-lea (1757—1774) eraoonștient că trebuia să păstreze intacte Țările Române, pe care „(le-am) moștenit de la măreții m a strămoși” (doc. 167) : „nici o palmă din pămîntul lor și nici un individ dintre supușii lor nu vor rămine (în doc. 164 „s nu treacă”) în mîna vrăjmașului” (în special Rusia și Austria). Sultanii otomani nu au fost în staresă se achite, în practică, de această obligație („dorința arzătoare” —spuneau ei), înființind tn 1713, ei înșiși, „raiaua” Hotinului, contrar vechilor „capitulați!” (p. 27, doc. 34), iar apoi consimțind, la cedări teritoriale în favoarea Austriei (în 1718 Banatul și. Oltenia — pentru reve- nirea Olteniei la Țara Românească, în 1739, vezi doe. 83 și 84 ; în 1775—1776 Bucovina și unele modificări ale hotarului cu Țara Românească — doc f 3, 2C6) și Rusiei (in 1812 teritoriul dinire Prut și Nistru-doc. 239, 240vg^^^^g^|nanțJca rf> 97 Protecția Vieții, libertății și bunurilor tributarilor (harațgunar), categorie din care făceau parte și locuitorii Principatelor Române, se traducea prin interdicția de a lua „in robie pe supu- șii, plătitori de glzie, ai principatelor menționate, și să le prade și să le jefuiască bunurile și lucrurile. . . ” (doc. 30, 117 etc.)’. Numai cind, pactizlnd cu dușmanii credinței și statului (in secolul al XVIII-lea austriecii sau rușii), „protejații” Imperiului otoman „au stricat legămintul și și-au dat in vileag răzvrătirea”, era Îngăduit, prin fefoa-ua țeyh-at-lslam", să se facă expediție asupra sus-pomeniților ” (p. 14 și doc. 24) și, in consecință, „eopiii și cei din familiile răufăcăto- rilor. . . să fie luați in robie și captivitate” (doc. 164) și să li se jefuiască „bunurile și lucrurile și animalele'* (doc. 168). Cind Încălcarea legămlntului (ahd) venea din partea voievodului, tră- darea fiind „evidentă” pentru Poarta otomană (cazul lui Constantin Brlncoveanu, in 1714— doc. 11 sau a) lui Grigore Callimachi, in 1769— doc. 162), mazilirea acestuia—se spune Intr-un document in 1769 — „Înseamnă a face Întocmai război sfint” (doc. 162). Și aceasta in virtutea caracterului contractual al „diplomelor de Învestitură” (berat), care se mai acordau și in secolul XVIII la numirea și confirmarea domnilor și care ne amintesc de berat-ul din 1577 și „semnul im- perial” (nișan-i hilmâyăn) din 1585 atribuite lui Milinea al II-lea 8 (p. 15 și doc. 22,174, 217). în legătură cu aceasta se consemnează in unele documente și „vechiul obicei” ce consta în achitarea unei sume de bani, „cu numele de bani de cucă” In Țara Românească (doc. 69) și de „prețul caftanului” in Moldova (doc. 151), „atunci cînd se Încredințează și se confirmă domnia”. O serie de documente ne oferă date cu privire la prerogativele domniei, care derivau, de altfel, din statutul de autonomie juridică și administrativă de care se bucurau Principatele Române (p. 14 și doc. 38, 44, 49, 52, 104, 112 etc.). în schimbul „protecției” la care se obliga statul otoman, „supușii” nemusulmani din Țara Românească și Moldova trebuiau să plătească, conform dreptului islamic, cizye, care, spre deosebire de teritoriile administrate direct de Poartă (doc. 34,111) „se percepe și se stringe prin mijlocirea voievozilor” (doc. 140), răminind ceea ce a fost „de demult”, un „tribut colectiv” •. Cum „achitarea la timp, a obligațiilor materiale și bănești față de Poartă” (p. 14) era una din obligațiile fundamentale ale voievodului numit în funcție, și cum Îndeplinirea ei depin- dea de starea materială a contribuabililor10, sultanii otomani acordau domnia, de regulă pe trei ani, „cu condiția” ca cei numiți să dovedească „atenție atît față de ocrotirea supușilor ... de tiranii și asupreli, cit și față de rtnduiala și prosperitatea principatului” (doc. 120). Un număr mare de documente ilustrează modalitățile de plată ale cizyei (doc. 51, 149, 181 etc.), evoluția cuantumului acesteia, ca „principală obligație bănească” (p. 17—21 și doc. 90, 102, 140, 147 etc.) și a celorlalte obligații bănești (p. 21 și doc. 23 47, 50, 90), scuti- rile de dări ca „mijloc politic folosit de Poartă” pentru a atrage de partea ei pe locuitorii Prin- cipatelor (p. 21 și doc. 35, 39, 50,162,167, 210, 230), așa-numitul,, monopol turcesc” (p. 22—24 și (doc. 54, 72, 73, 75, 190, 196, 220, 221, 232 etc.), care deriva din interdicția ordonată de sul- tanii otomani privind „ducerea și vinzarea unor zaherele și animale în statele creștine” (doc. 150), In special grîu, cai, oi, vite, interdicție anulată doar cind, prin comerțul Principatelor cu alte- țări, nu s-ar fi înregistrat „nici o pagubă” In aprovizionarea Porții (doc. 75, 122, 150,249). De ase- menea, volumul oferă destule date privitoare la regimul negustorilor otomani în Principate (doc. 67, 128, 174, 187 și p. 23). Din unele documente se pot desprinde aspecte referitoare la situația social-economică din Țările Române în secolul al XVIII-lea (p. 25—26 și doc. 114, 124, 126, 151 etc.), la mișcările demografice din zonă (p. 25 și 6, 18, 31, 123, 142 etc.), la reacția românilor față de conflictele armate dintre cele trei mari imperii vecine (p. 24 și doc. 24, 27, 48, 167 etc.) sau la revoluția lui Tudor Vladimirescu (p. 30 și doc. 256—259). Dc o însemnătate deosebită sint cele circa 28 de documente care ne oferă informații pre- țioase despre reprezentanții permanenți ai domnilor români la Poartă, capuchehaiele (doc. 61, 97,114,151,179,212, 242 etc.). Prin includerea lor în volum, Valeriu Veliman a lărgit considerabil posibilitatea realizării unui studiu privitor la modul de organizare, statutul juridic, funcțiile etc. .misiunilor permanente” ale Țărilor Române la Istanbul u. în finalul acestor aprecieri, ținem să subliniem, încă o dată, contribuția decisivă pe care acest volum o aduce la formarea unei imagini mai nuanțate asupra relațiilor economice, fiscale, politice, militare, diplomatice româno-otomane în secolul al XVIII-lea și începutul secolului al XlX-lea. Revine specialiștilor sarcina de a valorifica bogata zestre documentară pe care Valeriu Veliman o pune, acum, în circulația științifică. NO TE 1 Cronici turcești privind Țările Romane. Extrase. Voi. I (sec. XV — mijlocul sec. XVII)> volum întocmit In colaborare cu M. Mehmet, Edit. AcademieiJRSR, București, 1966 ; M. Gubo- www.aacoromamca.ro 98 glu, Crestomație turcă. Izvoare narative privind istoria Europei orientale și centrale (1263—1683), Universitatea din București, 1977; M. Guboglu, Cronici turcești privind Țările Române. Extrase Voi. II (sec. XVII-tnceputul see. XVIII), Edit. Academiei RSR, București, 1974. 8 A colaborat la elaborarea primului volum din Cronici turcești; M. A. Mehmet, Cronici turcești privind Țările Române. Extrase. Voi. III (sftrșitul sec. XVI — începutul sec. XIX), Edit. Academiei RSR, București, 1980 ; M. A. Mehmet, Documente turcești privind istoria României, voi. I (1455—1774), Editura Academiei RSR, București, 1976 și voi. II (1774—1791), Editura Academiei RSR, București, 1983. ’ Mihai Maxim, Culegere de texte otomane. Fase. I. Izvoare documentare și Juridice (sec. XV—XX). Centrul de multiplicare al Universității din București, 1974. 4 Dintre alte contribuții istoriografice amintim : Vaka-yi Eflâk (Evenimentele din Țara Românească, recte Moldova), in voi. „Saeculum”, Edit. Junimea, Iași, 1977, p. 1—48; (Cerce- tări in arhivele din Turcia, in „Revista Arhivelor”, nr. 4/1976 ; Noi documente turcești privind evenimentele din 1821 —1822,- in ”RA”, nr. 1/1981; Citeva considerații privind haraciul Moldovei la mijlocul secolului al XVI-lea, in „Anuarul Institutului de-istorie și arheologie A. D. Xenopol”, Iași, XIX, 1982. s Primul document in care am intilnit această formulă, folosită cu sensul de imunitate, este o scrisoare a sultanului Ahmed al III-lea, din 20 octombrie 1705 (Tahsin Gemil, Relațiile Țărilor Române cu Poarca otomană in documente turcești, 1601—1112, București, 1984, doc. 221). 6 Vezi Nichita Adăniloaic, Despre suzeranitatea otomană și nerespectarea de către Poartă — la 1115 și 1812 — a obligațiilor de apărare a teritoriului țărilor române, in „Revista de istorie”, nr.8/1982, p. 950-955. 7 Aceeași regulă o găsim tn scrisoarea Împărătească a lui Selim II către hanul Crimeei, din 28 iulie 1574 (M. Maxim, Culegere de texte otomane, doc. 10). 8 Ibidem, doc. 14 și T. Gemil, Documente turcești inedite (sftrșitul sec. XVI și XVII), in „Revista Arhivelor”, nr. 3/1981, p. 353—356. • Vezi H. Inalcik, art. Djizya, in Enciclopedie de l’Islam, nouvcllc edition, B. Lewis, Ch. Pellat, J. Schacht, Paris, Leyda, 1954—in curs de apariție, voi. II, 577—578. 10 Ocrotirea contribuabilului, ca „obligație fundamentală a statului musulman”, este subliniată și de T. Gemil in introducerea la volumul de documente turcești citat la nota 5. 11 Deși nu folosesc, aproape deloc, izvoarele otomane, rămin și astăzi nedepășite studiile istoricilor : loan D. Condurachi, Soli și agenți ai domnilor Moldovei (a Poartă tn secolul al XII- lea, Tipografia „Cultura”, București, 1920 ; G. Muller, Die Turkenherrschațt in Siebenburgen. Ver- fassungsrechtliches Verhâltnis Siebenburgens zur Pforte, 1541—1688, Sibiu, 1923 ; Aurel H. Goli- mas, Despre capuchehăile Moldovei și poruncile Porții către Moldova pină la 1829. Contribuții la cunoașterea raporturilor de drept dintre Moldova și turci. Teză de doctorat, Iași, 1943. Viorel Panaite HAEALD HEPPNEE,r(5sieîTeicZi und die Donaufiirstentumer 1774 — 1812. Ein Beitrag zur habsburgischen Sudosteuropapolitik, Graz, 1984, VH + 240 p. Institut făr Geschichte de pe lingă Universitatea din Graz editează—cu Începere din 1972, prin a sa Abteilung fur sădosteuropăische Geschichte — colecția „Zur Runde Siidostcuropas”, sub conducerea prof. univ. dr. Ferdinand Hauptmann. Dintre lucrările apărute pină acum cer- cetătorii români se vor arăta, desigur, interesați de K. Kaser, Handbuch der Regierung en Siidosl- curopas (1833—1980), I—III, 1981—1984, precum și de cartea carc face obiectul acestor rin duri. Autorul acesteia, conf. univ. dr. H. Heppner, a mai scris tn probleme austro-române1, pen- tru ca de data aceasta să-și trateze tema pe mult mai ample registre. Introducerea (p. 1—4) explică rostul cărții și scopul său : a se concentra asupra interpre- tării șl analizării problematicii politicii orientale habsburgice tn perioada notată tn titlu, asupra concepției ce se afla la baza ei (p. 2). Cap. I (p. 5—27) se ocupă de o perioadă inițială a contactelor Austriei cu Principatele Dunărene : problemele apărute după ocuparea succesivă de către imperiali a Crișanei, Maramu- reșului și Transilvaniei (in timpul războiului încheiat tn 1699), apoi a Banatului și a teritoriului de azi al Olteniei (in următoarea conflagrație cu Poarta, terminată tn 1718), precum și după Înapo- ierea către Muntenia a celor 5 județe de peste Olt (prin pacea din 1739); cauzele politicii de extin- dere teritorială și asigurare a intereselor economice, promovată de cabinetul vienez, confruntă- rile și contactele sale cu cel de la Petersburg; Principatele In timpul și imediat după războiul www.dacoromamca.ro 99 ruso-turc din 1768—1774, la sfirșitul său Austria obținlnd Bucovina 2; interesele economice ale Imperiului dincoace de Carpați In 1769—1776; geneza unei reprezentanțe consulare austriece In Țara Românească și Moldova. Asupra emigrărilor in Nooaja Serhija (Rusia; p. 7) diu eonfi- ninl militar tisa-maramnreș, in 1751—1752, se puteau găsi date prețioase in literatura româ- nească *. Cap. II (p. 28— 52) tratează evoluția Agenției imperiale in Principate, de la creare și pină la 1813: activitatea lui Ignaz St. Raicewich/Rajdevid (1782—1786); acțiunile pe vremea lui Franz Leopold. baton Metzburg și a interimatului, intervenit ca urmare a războiului ruso-austro- turc din 1787—1792 (anii 1786—1793); perioada interbelică 1793—1806 (Michael Merkelius la București, Johann Timoni la lași, precum și Giuseppe Manzoli la Galați. In calitate de Însărcinat cu interese consulare). Activitatea devine mai bogată și personalul mai numeros In anii 1806—1813, pe vremea ocupației militare țariste a Țării Românești și Moldovei (pină In 1812) și imediat după aceea : Joseph von Hammer la Iași In 1806 — 1807, postul răminind apoi vacant pină ce, In 1811,11 ocupă Joseph von Raab (sint numiți mai mulți „Starosten” * In Moldova — la Galați același Manzoli; din 1811 sint staroști și la Bacău, Fălticeni și Focșani) ; Ignaz von Brenner la București (1806—1810), apoi Franz Fleischhakl (reprezentanți ai Agenției In interiorul Țării Românești sint stabiliți din 1806 la Craiova, iar din 1812 la Clmpina). Se prezintă principalele probleme ale Agențiilor, precum și importanța acestora pentru politica sud-est-europeană a Imperiului. Cap. III(p. 53—79) este dedicat politicii vieneze în problema orientală In anii 1782—1791. Diplomația cezaro-crăiască are acum alte posibilități, datorită existenței consulatului In Prin- cipate ; el este utilizat și pentru dezvoltarea activității comerciale. Prin tratatul austro-rus din 1781, Viena accepta prevederile păcii din 1774 de la Kiițuk Kaynarța, iar Petersburgul garanta tratatul din 1718 de la Passarowitz/ Poiarevac, ceea ce teoretic dădea Austriei posibilitatea să pretindă din nou Serbia de Nord și județele muntene de dincolo de Olt, pierdute la 1739. Cores- pondența din 1782 dintre Joseph II și Ecaterina II s-a purtat și asupra proiectului țarinei de creare a „regatului dacic”, dependent de Rusia (ideea apăruse și In timpul războiului precedent al acesteia cu Turcia ; ea va fi pusă In circulație și în 1789) 5. împărțirea Imperiului otoman era acceptată de Împărat, care revendica Insă fosta Osterreichische Wallachey, teritoriul de pe ambele maluri ale Dunării Intre Belgrad și Nicopole, Hotinul, Serbia, Bosnia, Herțegovina, Istria vene- țiană și Dalmația. în timpul războiului din 1787—1792, trupele curții din Viena ocupă teritoriul Țării Românești (dar nu și basul Brăilei), precum și pe cel al Moldovei dintre Carpați și Șiret, dincolo de acest din urmă rlu instaurtndu-se administrația militară țaristă ; nădăjduind acaparări la Dunăre, cele două cabinete ar dori aplicarea principiului „uti possidetis”, căzut In desue- tudine prin tratatele de pace de la Sivătov și Iași. Cap. IV (p. 80 — 107) se concentrează asupra perioadei 1791—1806. împărțirea Poloniei a fost urmată de o emigrare de aici In Moldova, ceea ce a preocupat pe imperiali pină la Încheie- rea păcii de la Campoformio (octombrie 1797). Activitatea lui Pazvandoglu de la Vidin, dc ase- menea o problemă a diplomației austriece, este investigată pe perioada 1795—1803. Prima răs- coală slrbă, declanșată la 1804, a introdus importante elemente noi în peisajul politic. în aceste circumstanțe, se întreprind totuși diverse acțiuni de intensificare a relațiilor economice ale Imperiului austriac cu Principatele extracarpatice. Autorul abordează și trei aspecte demoisto- rice : transhumanța transilvăneană In aceste Principate, transmigrhția ardeleană definitivă din- coace de munți, precum și problema sudiților austrieci de aici; o mai amplă consultare a biblio- grafiei românești a problemelor li va permite, fără Îndoială, autorului tratarea lor mai pe larg», mai profund, mai nuanțat. La cauzele refugierii atitor oameni de dincolo de Carpați, evidențiate In surse diplomatice din 1804—1805 (p. 105 : ncrezolvarea problemei agrare, ceea ce aduce pe țărani pînă la foamete; dificultățile utilizării capacității profesionale, pc măsura apreciabilului potențial artizanal al Transilvaniei și Bucovinei; povara serviciului militar In regimentele de graniță; dările grele și rechlzițiile de război; condiții de viață mal favorabile în Principatele vecine), sint de adăugat și altele, dacă analiza nu se oprește la un moment anumit, ci are In vedere procesul istoric. Este deci de luat In considerare ansamblul situației sociale din Transilvania : marea proprietate feudală și regimul iobăgiel (masa țăranilor aserviți erau români), menținerea de către autorități a multor vecin practici opresive și după instaurarea dominației habsburgice la sfirșitul veacului al XVII-lca, persecuțiile antf-ortodoxe (formă a asupririi naționale) după constituirea bisericii greco-catolfce, formarea conștiinței naționale și lupta pentru făurirea națiunii române (factor esențial de po- tențare a legăturilor multiseculare între provinciile noastre) etc *. Se crede că în anii 1804—1805 ar fi avut loc apogeul venirilor din Transilvania în Țara Românească (p. 105), cînd de fapt (In timpul celui dc-al doilea exod din mileniul nostru, în perioada 1761—183J)el s-a petrecut In anii 1761 1787’. www.dacoronianica.ro ■10« Cap. V (p. 108—157) are In vedere perioada războiului ruso-turc din 1806—1812.. Seprezintă punctul de-vedere al Vienti In legătură cudeclanșareancertuia, precum și consecințele pentru politica externă imperială ale ocupării Principatelor Dunărene de către trupele țariste. Austria se teme (raport din 25 noiembrie 1806) că armata rusă va trece prin Serbia In Dalmația, ceea ce-i va aduce ralierea sud-slavilor și extinderea stăptnirii de la malurile Nistrului și pină la Adriatica: ar rezulta astfel Încercuirea și blocarea acțiunilor monarhiei habsburgice. Implicarea Franței napoleoniene in Europa centrală și estică o include și in disputa .asupra Principatelor dintre Rusia și Turcia ; la Tilsit (iulie 1807), Napoleon — deși refuză recunoașterea oficială a ocupării rusești a Principatelor — neoficial oferă' totuși țarului perspectiva dobindirii lor. Rapoarte din ianuarie și iunie 1811 ale lui Fleischhakl exprimă temeri asupra situației viitoare a sudiților cezaro-crăiești din Țara Românească și Moldova, In legătură, cu „RuBischen Militar Conscription oder Rekrutenaushebung” (p. 145). Analiza originilor acestei catagrafii8 a arătat insă că ideea — curent susținută de unii contemporani și istorici —, după care lucrarea s-ar fi efectuat pentru nevoile organelor străine de ocupație, deși realistă, este insă insuficientă, căci desfășurarea recensămlntului și rezultatele sale materializează nu numai .raporturile dintre autoritățile militare țariste și reprezentanții claselor conducătoare din Princi- pate, ci ansamblul contradicțiilor interne și externe ale societății românești a timpului, in con- dițiile războiului dintre marile puteri limitrofe și ale ocupației. Pacea dc la București (mai 1812), inter alia, făcea tncă o dată ca prețul infrlngerii Porții să fie un Întins teritoriu românesc ; politica ■externă a Austriei trebuia să țină seama de schimbările intervenitejatunci In sud-estul Europei, ca și de desfășurarea evenimentelor ulterioare — Infringerea armatelor napoleoniene In Rusia și desfășurările ce au succedat-o. Concluzia (p. 158—163), notele tuturor capitolelor (p. 164—204), lista surselor, inedite și publicate, ca și a literaturii precedente utilizate (p. 205— 232), precum și un index antroponimic Încheie o frumoasă sinteză, pe o temă complexă. Dr. H. Heppner utilizează o foarte bogată infor- mație, In care un rol important se acordă surselor diplomatice de la Haus1-, Hof- und Staatsarchio Wien, Staatskanzlei, precum și celor din colecția Hurmuzaki; autorul stăpinoște insă și multe alte izvoare, precum și o impresionantă bibliografie, mai ales In germană și română, dar și in engleză, franceză, italiană, rusă și sirbo-croată. Spirit ordonat, metodic — așa cum li stă bine istoricului (a se vedea p. 6—8, 74 sqq., 145—146, 150—152 et pass.) —, el Își domină materia, pe care o structurează sistematic. Se dovedește partizan al noului curent, tot mai larg răspindit in ultimii ani in istoriografia multor țări europene, de folosire a grafiei toponimice locale : ortografiază dec i Iași, Botoșani, Brăila, Orșova, Sviătov, Kiițiik Kaynarca etc. > ' Efectutnd o investigație dc ținută, autorul formulează adesea observații judicioase, nu o dată pătrunzătoare, așa cum este aceasta spre pildă : intervenția Austriei in treburile sud-est- europene nu se datora numai conjuncturii externe, ci și structurii interne a monarhiei, conglo- merat de țări, popoare și comunități religioase, supuse unui regim centralizat și absolutist (p. 6— 7). Ori această analiză; tn 1788—1789, trupele cezaro-crăiești ocupă teritorii de dincoace de munți nu numai din motive militare, ci mai ales politice, ținind de situația generală a Imperiului^ de relațiile sale cu Rusia și de intențiile față de Principatele Înseși (p. 73— 79) ș.a. Se subliniază — ori de clte ori o declarație in acest sens este găsită in rapoartele consulare plecate de la Bncurești și Iași spre Viena sau in alte surse contemporane — simpatia unor factori1 locali față de Imperiu (p. 71, 78,188—189 (n. 10/ ș.a.); se crede că asemenea afirmații ar fi exprimat o părere de largă răsptndire tn Țara Românească și Moldova, acordindu-se credit chiar și afirmației din raportul de la 4 decembrie 1808 al lui Brenner, după care aici oamenii ar dori „să trăiască sub bllndul scep- tru al Austriei” (p. 131). Că tn popor exista via dorință a Înlăturării ocupației militare străine, existente în acel moment in Principate, este in afară de oriefe dubiu, dar tot atlt de neîndoielnic este și faptul că oamenii cu răspundere pentru soarta țării intenționau a găsi sprijinul Austriei pentru a restabili situația Principatelor. Numeroase acțiuni ale oamenilor politici de aici, Între- prinse In a doua jumătate a veacului al XVIII-lea și in primele decenii ale celuiurmător, demon- strează tocmai nu intenția de a transforma ținuturile de la est și sud de munți in provincii ale altui stat, ci dorința fermă, de largă audiență, de a le consolida autonomia, treaptă necesară pe drumul spre unire și independență. O vie simpatie a românilor in realitate a existat de-a lungul vremurilor, dar ea s-a mani- festat pe alte coordonate. O mărturisește politica lui Șerban vodă Cantacuzino după 1683, cind nădăjduia la sprijinul austriac pentru lichidarea dominației otomane. O arată anii de studii la Viena ai atitor români: istorici, specialiști in diferite domenii ale științelor naturii, literațl, muzi- cieni ș.a.m.d. O dovedește simpatia noastră dintotdeauna față de tradițiile Înaintate ale poporului austriac etc. Și Pice oersa: vienezul Anton Kurz â desfășurat o bogată activitate progresistă, revo- luționară in Transilvania la mijlocul secolului al XlX-lea, manifestlnd o vie simpatie pentru români *; mari istorici ai Imperiului (Fr. Miklosich, K. Jireăek etc .) au scris de-atitea ori despre noi, tn spiritul adevărului ș.a. Caftea la care ne referim aici are marele merit de a face foarte sensibilă grava conjunc- tură internațională tn care s-au găsit provinciile noastre, supuse rășluirilor și amenințate chiar cu lichidarea ființei statale 157 etc.). Dacă iu scenă marile 101 puteri sint aduse cu pricepere de către autor, cu interesele și dorințele lor de expansiune, un per- sonaj esențial se vede insă rar, iar fără el piesa nu se poate realmente pricepe : amnijmit națiunea română. Or, la drepl vorbind : repetai ele Încercări din secolulal XVIIl-ka ale cabinetului vienez, de a Împiedica Întărirea legăturilor dinlre provinciile rc*nâncști supuic monarhiei pe dc-o parte și oele de dincoace de Carpați pe de alia, s-au dovedit neputincioase in fața forței irczistibilea tendințelor legitime ale istoriei : marile acțiuni populare (17f4, 1821, 1848), chiar dacă pentru moment tnfrlntc, Jn perspectiva istoriei te vor dovedi vii toiicatc, vreau :ă spun — cu urmări benefice In evoluția societății rcmâr.ești; cind perioada s.udiată c'c autor se Încheie, ia sfirșit și procesul acaparărilor teritoriale pe seama păminturilcr r www.dacaromamca.ro J05 nimic importanța reală a materialului ilustrativ, care no slujește la Înțelegerea problemelor parti- culare legate de evoluția și transformarea Însemnelor heraldice sub imperiul exigențelor sociale, politice, estetice și de exprimare ; sint analizate1 In aceleași mod originile și caracteristicile bla- zoanelor de familie, ca mijloc de relevare a poziției juridice și sociale a deținătorului in calitate dc posesor al Unul feud sau al unei demnități civice, politice* militare sau'ecleziastice (cap Vl-iVHI). In capitolele ce urmează se arată modul in care heraldica devine o formă dc exprimarea, unei tntregi Societăți, ea fiind folosită in egală măsură dc comune, corporații, confrerii, ordine religioase, ordine cavalerești, instituții dc binefacere, spitale, universități etc. Tot în acest con- text se discreditează ideea potrivit căreia blazonul ar fi fost apanajul excldsiv al nobilimii și se demonstrează că el devine simbolul unei demnități dc funcție, laică sau ecleziastică. Atribuirea blazonului in secolele XIV— XV era dc fapt consfințirea drepturilor și privilegiilor aferente func- ției cu care era ins estită o persoană. Exercitarea acest or privilegii se făcea nu in virtutea nașterii ci a unui drept dobtndit prin merite deosebite (cap. X—XII), dar nu este mai puțin adevărat că ftțncțfa inr obțlș și in această călită c cc-1 cțe o indepl nea pr mea blazonul. Paralel cu studiul problemele prezentate este aprofundat și studiu^l stindardelor și al ■diverselor tipuri do steaguri, ca însemne ale enti ătii statale ș| cor.ui ale. în acc’ași timp se observă cum pe măsură ce o grupare socială, politică, religioasă Sad profesională Capătă conștiința de sine și dorința dc afirmare autonomă iși constituie drept simbol un steag sau stindard propriu. Interesante sint din acest punct dc vedere aspectele tratate in capitolele VIII—XI, legale de steagurile senioriei și ale statelor italiene. Două detalii necunoscute sii t prezentare in legătură cu steagurile distinctive ale grupărilor etnice ce formau Ordinul Cavalerilor loaniți, din Malta, în timp ce Franța șl Spania avea steaguri pentru reprezentanții fiecărei provincii, respectlndu-se încă separatismul regional^ acolo unde existau eforturi notabile pentru centralizare poli! hă, gtu- parer etnică ce provenea din Italia, deși cu numeroși membrii veniți din toate colțurile : Piemont, SicilH. Florența, Veneția, Roma, Milano, abordează un singur steag, pe tare scria Italia. Faptul care impresionează este tocmai simplitatea acestui prim simbol al sentimentului de unitate națională, de comunitate dc limbă, vizibil Încă din secolul al XV-lea. Cel de-al doilea aspect nou amintit de autori este cel al apariției tricolorului italian ta steag al armaleipicmonteze în timpul asediului Cetăților Messina, Gaeto și Civitella delTronto (aflate sub stăpinirea bourbonilor). Nu lipsit dc importanță apare, in lucrarea impresionant de vastă, capitolul dedicat inter- pretării figurilor mitologice și ccl despre simbolistica ebraică. Giacomo Bascape demonstrează că heraldica nu este proprie in Evul Mediu numai creștinilor și că In ciuda restricțiilor și normelor rigide ce Închideau drumul spre orice carieră publică sau civică evreilor, nu puțini au fost cei ce au primit de la Împărați, principi sau papi funcții oficiale (cap. XIII— XIV). în capitolele XV—XXI Marccllo del Piazzo elaborează un adevărat tratat tehnic de heraldică, tn caro sc stabilesc termenii și vocabularul specific. Astfel se completează fericit prima parte, aduclndu-se precizările tehnice indispensabile, intr-o manieră clară, concisă, ușor dc înțe- les prin desene și exemplificări. Este prezentat modul în care se alcătuiește un scut, curii sc Împarte acesta, cum se timbrează, ce-figuri apar în interior sau pc margini. Detaliile figurate nu apar în cazul dc față doar ca simple curiozități, ci demonstrează ideea prin care ornamentele scutului, cu însemnele de familie sau funcție, sînt un document dc prima mină pentru reconsti- tuirea ambianței vieții politice, administrative și ecleziastice putînd Soluționa probleme istorice deosebite (cap. XIX). O noutate absolută o aduc capitolele despre herald’ca napoleoniană tnltalia, capitole ce se constituie ca o adevărată dizertație, foarte bine documentată, asupra stemelor, însemnelor și blazoanelor principalelor state napoleoniene în Italia (Regatul Italiei, Neapolelui, Sicilia, Etruria) și ale marilor posesiuni imperiale : Piemont, Liguria, Roma. Alia dc ilustrare sc lărgește cu actele de Înnobilare date de Napoleon, cu diplomele de infi:nțare ale unor noi ordine ecvestre. Analizlnd aceste aspecte se poate spune că inovațiile aduse do heraldica napoleoniană nu pot fi ușor înțelese și elucidate fără cunoașterea, noilor instituții create. între inovațiile amin- tite se distinge t,cartierul francez”, pătrat aflat în partea superioară a scutului, dreaptă sau stingă, ce atestă apartenența la coroana imperială. La acesta sc adaugă însemnele referitoare la funcțiile militare, administrative, de curte sau ecleziastice ale titularului, funcții și privilegii ce puteau fi personale sau ereditare. Documentația bogată trece în revistă majoritatea titlurilor acordate de Napoleon pentru regatele Italiei, pentru teritoriile anexate statului francez, ca și pentru regiunile concesionate suveranilor impuși de noua dominație. în această foarte inte- resantă parte a lucrării sc aduc și precizări originale asupra evoluției unor ordine și decorații in Italia : „Coroana de Fier” instituită de ștăpînirea franceză Iși cont inuă existența și după Resta- urație, devenind sub Victor Emanuel ai II-lea în 1868, ordinul „Coroana Italiei”. în încheiere putem conchide că vasta operă datorată lui Giacomo Bascapă și lui Marccllo del Piazzo se con- stituie ca un instrument de lucru de primă valoare ce vine în sprijinul specialistului. Totodată ca se recomandă a fi și o lucrare de largă circulație la tndemina tuturor doritorilor de a Cunoașl e tainele heraldicii, pentru a-i pătrunde sensul. Ileana Căzan Neagu www.dacaromanica.ro 106 „REVISTA DE ISTORIE” publică tn prima parte studii, note și comunicări originale, de nivel științific superior, din domeniul istoriei vechi, medii, moderne și contemporane a României și universale. în partea a doua a revistei, de informare științifică, sumarul este completat cu rubricile: Probleme ale istoriografiei contemporane. Cronica vieții științifice, Cartea românească și străină de istorie, In care se publică materiale privitoare la manifestări științifice din țară și străinătate și sînt prezentate cele mai recente lucrări și reviste de specialitate apărute în țară și peste hotare. NOTĂ CĂTRE AUTORI Autorii sint rugați să trimită studiile, notele și comunicările, precum și materialele ce se Încadrează In celelalte rubrici, dactilografiate la două rtnduri, trimiterile infrapaginale fiind numerotate In continuare. De asemenea, documentele vor fi dactilografiate, iar pentru cele In limbi străine se va anexa traducerea. Ilus- trațiile vor fi plasate la sfirșitul textului. Numele autorilor va fi "precedat de inițială, titlurile revistelor citate In bibliografie vor fi prescurtate conform uzanțelor internaționale. Responsabilitatea asupra conținutului materialelor revine In exclusivitate autorilor. Manuscrisele nepublicate nu se restituie. Corespondența privind manuscrisele, schimbul de publicații se va trimite pe adresa Comitetului de Redacție, B-dul Aviatorilor, nr. 1, București — 71247. REVISTE PUBLICATE ÎN EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA • REVISTA DE ISTORIE • REVUE ROUMAINE D’HlSTOlRE • STUDII ȘI CERCETĂRI DE ISTORIE VECHE ȘI ARHEOLOGIE • DACIA, REVUE D’ARCHEOLOGIE ET D’HlSTOlRE ANCIENNE • REVUE DES ETUDES SUD-EST EUROPEENNES • STUDII ȘI CERCETĂRI DE ISTORIA ARTEI - SERIA ARTĂ PLASTICĂ - SERIA TEATRU-MUZICĂ-CINEMATOGRAFIE • REVUE ROUMAINE D’HlSTOlRE DE L’ART 2 ■?ȘI = 1.; ‘ț'jg. DIN SUMARUL NUMERELOR VIITOARE dHK Românii în cronica notarului anonim al regelui Bela. Orașele în Europa apuseană în Evul Mediu timpuriu. Un cod agrar românesc din secolul al XV-lea. Regimul politico-economic al gurilor Dunării în secolul al XV-lea. Țările române la începutul secolului al XVII-lea. Economia țărilor române în secolul al XVII-lea. Elemente ala burgheziei incipiente în societatea fanariotă. înființarea consulatelor franceze în țările române și impactul asupra spiritului românesc. Călători români în S.U.A. în secolul al XlX-lea. Contribuții la studiul politicii lordului Palmerstou în Europa (1830—1848). Calculatorul electronic și informații numerice. Despre evoluția clasei marilor proprietari funciari în România (1857—1918). Armata și societatea românească 1859 — 1877. Viața socială a Spaniei în presa românească pînă la primul război mondial. Oamenii de știință și viața politică a României. Aspecte ale genezei „noului aetivism” al popoarelor din Ungaria (1900 — 1905). România și țările balcanice în perioada 1900—1911. Considerații privind social-democrația germană 1869 — 1914. România și criza renană (martie 1936). Relațiile culturale dintre România și Marea Britanie (1929 — 1939). Aspecte ale procesului de creare a Frontului Național Unit Antijaponez al poporului chinez. HM ISSO 567-630 I. P. Informația o. 1791 WWW. ro Lei 15