C A D E M I A DE ȘTIINȚE SOCIALE ȘI POLITICE A REPUBLICII] SOCIALISTE ROMÂNIA DIN SUMAR: O ISTORIA ROMÂNIEI . 1 । I1 : । - I 1 II J i । ; । ,i VICTOB’Ă FORȚELOR REVOLUȚIONARE-DEMOCRATICE ÎN1 ALEGE-J RILE DIN NOIEMBRIE 1946 —MOMENT DECISIV ÎN LUPTA '(PENTRU TRAIAN.JJpREA 10 CUCERIREA DEPLINĂ A PUTERII aWP i'm INCIDENTUL DE LA I ANI NA ‘(lai ROM NO-TURCE . i I . I.,' 11 Tld li i -tr I I _ ’ I .1. - *•" li ' I l‘ I I STRUCTURĂRI ÎN | REGIMUL PROPRIETĂȚII OBȘTILOR SĂTEȘTI DIN ȚARA ROMÂNEASCĂ ÎN ADOUA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XVIt-lea ȘI LA ÎNCEPUTUL,rVEĂGULUI URMĂTOR ' j 1 > । | T h,'1 TșT" A' ' ' i ■ - ’ . t- 1 U i’|| llk uîl: । । J ' CU I PRIVIRE LA ÎNCEPUTURILE EVULUI MEDIU" ÎN 1STORLA ROilÂNEEl. (II) Premisele (procesului ide apariție ..ÂJ. relațiilor, .[feudale (secolele IV—Vilii) i'A-.-HJ | '] 11., ‘ ■*. ■; < 1 V . | ("7 • 1 ’ । i t I । ȘTEFAN OLTEANU , I 'I I I ' T IĂ । I J- ll ■ IMPLICAȚII DE ORDIN ISTORIC ALE UNOR SCfțIMBUHI LINGVISTICE ÎNTRE PROTO-ROMÂNI ȘI UNELE POPULAȚIUfSTRĂlNE CUl CARE PRIMII AU VENIT ÎN CONTACT ÎN E^STA DACIE ÎN PRIMUL MILENIU I AL EREI NOASTRE I |,raiiaL ? ' ,, f| > (I i" l I l| li' |gj^IRCHLIUȘTEFANESCU^RAGĂNEȘTI li'1 ISTORIEACNIVERSILĂ . ’jlj1 . ll SITUAȚIA INTERN»!DIN GERMANIA ÎN VARA AîiVLUî?1934 lîN NEA DIPLOMAȚIEI ROMÂNEȘTI Șl A S.U.A^ | |( " 5 l_ | ■’ 11 I I ( | । I I1 MEMORII, CORESPONDENȚĂ, ÎNSEMNĂRI CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE) ■. i . > i M ■ .EPISOD AL RELAȚIILOR • II 'll' E . .. ,-Q©NȘTANTLN .pahasghiv W • : I III, - ' .yiziu- ’ ||nicolae dascălu h CARTEA ROMÂNEASCĂ | CARTEA ROMANEASCA STRĂINĂ. DE ISTORIE *1986 OCTOMBRIE ’ EDlTfJW-4m9BWWM? REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA ACADEMIA DE ȘTIINȚE SOCIALE ȘI POLITICE A REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA SECȚIA DE ISTORIE ȘI ARHEOLOGIE COMITETUL DE REDACȚIE ȘTEFAN ȘTEFĂNESCU (redactor șef), ION APOSTOL (redactor șef ajduncl); NICHITA ADĂN1LOA1E, LUDOVIC DEMfiNY, GHEORGHE I. IONIȚĂ, VASILE LIVEANU, AUREL LOGHIN, DAMASCHIN MIOC, ȘTEFAN OLTEANU, POMPILIU TEODOR (membri). Prețul unul abonament este de 180 lei. In țară abonamentele se primesc Ia oficiile poștale și difuzorii de presă din întreprinderi șl Instituții. Cititorii din străinătate se pot abona adresindu-se la ROMPRES- FILATELIA Departamentul Export-Import-presă P.O. Box 12—201. Telex 10376 prsfi r—București, Calea Gris iței nr. 64—66. Manuscrisele, cărțile și revistele pentru schimb precum și orice corespondență se vor trimite pe adresa Comitetului de Redacție al revistei „REVISTA DE ISTORIE”. Apare de 12 ori pe an Adresa Redacției t wwwtdaoMKMimica.i'o 71247 — București, tel. 50.72.41. TOM 39, NR. 10 octombrie 1930 SUMAR ISTORIA ROMÂNIEI TRAIAN UDREA, Victoria forțelor revoluționare-democraticc in alegerile din noiembrie 1946 — moment decisiv în lupta pentru cucerirea dcplinăja puterii......... 933 CONSTANTIN PARASCHIV, Incidentul dc la lanina (1905) —un episod al rela- țiilor româno-turce....................................................... 947 CONSTANTIN BĂLAN, Structurări în regimul proprietății obștilor sătești din Țara Românească în a doua jumătate a secolului al XVII-lea și la începutul veacului următor................................................................... 962 ȘTEFAN OLTEANU, Cu privire la începuturile evului mediu in istoria României. (II) Premisele procesului de apariție a relațiilor feudale (secolele IV—VIII) . 982 VIRGILIU ȘTEFĂNESCU-DRĂGĂNEȘTI, Implicații de ordin istoric ale unor schim- buri lingvistice între proto-romăni și unele populații străine cu care primii au venit in contact tn fosta Dacie In primul mileniu al erei noa • tre............. 996 istorie universală "NICOLAE DASCĂLU, Situația internă din Germania in vara anului 1934 in viziunea diplomației românești și a S.U.A...................................... MEMORII, CORESPONDENȚĂ, ÎNSEMNĂRI Prezan — memorialistul (I) (Ion Pauelescu, Adrian Pandea, Eftimie Ardeleana) . . . . CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE "Sesiunea științifică anuală a Institutului de istorie ,,N. lorga” (.Mihai Oprilescu) ; Sesiu- nea științifică a Academiei ,,Ștefan Gheorghiu” 1 Contribuții privind istoria României și universale (Constantin Mocanii); Călătorie de studii in U.R.S.S. t Maneta ciiiper) wwwdacoromamca: m................. 929 CARTEA ROMÂNEASCĂ ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE PAUL PĂLTĂNEA, Viafa lui Costache Negri, Edit. Junimea, Iași, 1985, 279 p. + un arbore genealogic (Dan Berindei)...........................................1037 VALENTIN BORDA, Călători și exploratori români, Edit. Sport-Turism, București, 1985, 501 p. (Paul Cernovodeanu).................................................1038 * * * Szâkely Oklev61tăr (Diplomatariul secuiesc), seria nouă, voi. II, editat de Demăny Lajos și Pataki Jozsef, Edit. Kriterion, București, 1985, 440 p. (Șarolta Solcan) 1041 ISMET DERMAKU, Rilindja Kombetare Shqiptare dhe kolonite shqiptare te mergimit ne Rumâni dhe ne Bullgari (Renașterea Națională Albaneză în coloniile alba- nezilor emigrați în România și Bulgaria), PrishtinS, 1983, 458 p. (Gelcu Maksutovici) 1042 ARVO TERING, Album academicum der Universităt Dorpat (Tartu) 1632—1110, Tal- lin, „Valgus”, 1984, 526 p. (lacob Mârza)..................................1044 OLIVIER GRUSSI, La vie quotidienne des joueurs sous l’Ancien Regime â Paris et ă la Cour, Hachette, Paris, 1985, 257 p. (Mihai Manea)......................1045. www.dacorornanica.ro 930 TOME 39, N® 10 octobre 1986 S O MM AI RE L’HISTOIRE DE ROUMANIE TRAIAN UDREA, La victoire des forces revolutionnaires-ddmocratiques au cours des Uections de novembre 1946 — moment decișii dans la lutte pour la conquâte totale du pouvoir........................................................ 933 ★ CONSTANTIN PARASCHIV, L’incident de Janina (1905) — un episode des relations roumano-ottomanes................................................... 947 CONSTANTIN BĂLAN, Modifications structurelles dans le systdme de la propriete des communauUs villageoises de Valachie pendant la seconde moitie du XVII6 sidcle et au debut du siecle suivant................................ 962 ȘTEFAN OLTEANU, Ă propos des debuts du moyen-âge dans l’histoire de la Roumanie. (II) Les premisses du processus de l’apparition des relations feodaux (IV®—VIII® si^cles)........................................................... 982 VIRGILIU ȘTEFĂNESCU-DRĂGĂNEȘTI, Implications d’ordre historique de divers echanges linguistiques entre les proto-roumains et certaines populations etran- gdres avec lesquelles les premiers sont venusjen contact dans l’ancienne Dacie pendant le premier milienaire de notre âre............................... 996 HISTOIRE UNI VERSE LLE NICOLAE DASCĂLU, La situation interieure d’Allemagne â l’ete 1934 dans la Vision de la diplomație roumaine et des U.S.A...................................1008 MfiMOIRES, CORRESPONDANCE, NOTES Prezan—Ie memorialiste (I) (Ion Paoelescu, Adrian Pandea, Eftimie Ardeleana) . . . 1023 CHRONIQUE DE LA VIE SCIENTIFIQUE ■La session scientilique annuelle de l’Institut d’histoire ,,N. lorga” (Mihai Oprifescu) ; La session scientilique de l’Academie „Ștefan Gheorghiu” ; L’apport concemant l’histoire de Roumanie et universelle (Constantin Mocanu) ; Voyage d’6tudes en u.r.s.s. (Marieta cțywtv dacoiromanica m 1031 931 LE LIVRE ROUMAIN ET ETRANGER D’HISTOIRE PAUL PĂLTĂNEA, Viafa lui Costache Negri (La vie de Costake Negri), Edit. Junimea, Iași, 1985, 279 p. 4- un arbre genâalogique (Dan Berindei)................................1037 VALENTIN BORDA, Călători și exploratori români (Voyageurs et explorateurs rou- mains), Edit. Sport-Turism, București, 1985, 501 p. (Paul Cernovodeanu) . . . 1038 * * * Szâkely Okle^eltâr (La Diplomatique sicule), nouvelle serie, voi. II, 6dit6 par Demeny Lajos et Pataki J6zsef, Edit. Kriterion, București, 1985, 440 p. (Șarolla Solcan) .......................................................................1041 ISMET DERMAKU, Rilindja Kombetare bnqiptare dhekolonite shqiptare le m'ergimit ne Rumâni dhe ne Bullgari (La Renaissance Naționale Albanaise dans Ies colonies des Albanais âmigrâs en Roumanie et en Bulgarie), Prishtine, 1983, 458 p. (Gelcu Mak- sulouici).................................................................................1042 ARVO TERING, Album academicum der Uniuersităt Dorpat (Tartu) 1632 — 1710, Tallin, „Valgus”, 1984, 526 p. (lacob Mârza)......................................................1044 OLIVIER GRUSSI, La vie guotidienne des joueurs sous l’Ancien Regime ă Paris et ă la Cour, Hachette, Paris, 1985, 257 p. (Mihai Manea)....................................... 1045- www.dacoromanica.ro 932 IS TORIA ROMÂNIEI VICTORIA FORȚELOR REVOLUȚIONARE-DEMOCRATICE ÎN ALEGERILE DIN NOIEMBRIE 1946 - MOMENT DECISIV ÎN LUPTA PENTRU CUCERIREA DEPLINĂ A PUTERII TRAIAN UDREA Anul 1946 a fost dominat pe plan politic de campania electorală în vederea alegerilor parlamentare de la 19 noiembrie 1946. Organizarea primelor alegeri parlamentare după o pauză de peste 8 ani \ în noile condiții politico-diplomatice survenite în urma terminării celui de-al doilea război mondial și a importantelor mutații produse în starea de spirit, în raportul de forțe pe plan intern și internațional, avea să încheie perioada guvernărilor fără reprezentanță națională parlamentară și să permită noului guvern, ales prin voința națională, să semneze tra- tatul de pace cu Națiunile Unite ca reprezentant autorizat al poporului român. O deosebită importanță pentru pregătirea, organizarea campaniei electorale și rezultatul alegerilor a avut-o faptul că guvernul dr. Petru Groza, instalat prin voința forțelor revoluționar-democratice la 6 martie 1945 a rămas la putere, în pofida eforturilor reunite ale coroanei și ale forțelor reacționare interne și internaționale. în ciuda marilor greutăți economice, agravate de urmările secetei, de lipsa pentru păturile sărace ale populației a unor mărfuri și alimente de larg consum, bilanțrd general al primelor 9 luni de activitate a guvernului Groza apărea pozitiv, ca un prim și decisiv succes în direcția consolidării regimului democratic. Fără a fi putut birui inflația galopantă, obținînd doar primele rezul- tate parțiale în greaua bătălie a reconstrucției economice postbelice a țării, pozițiile guvernului Groza se prezentau la sfîrșitul anului 1945 întărite. în acest sens, rezultatele conferinței tripartite de la Moscova (16 — 26 decembrie 1945) au constituit o grea lovitură dată speranțelor reac- ționare din România de a reveni la putere cu ajutorul cercurilor imperialiste. Conferința miniștrilor de externe ai U.R.S.S., S.U.A. și Marii Britanii a căzut de acord în principiu cu menținerea și recunoașterea de către S.U.A. și Marea Britanie a guvernelor democratice din România și Bulgaria cu condiția introducerii simbolice în componența lor a unor delegați reprezentînd partidele burgheze aflate atunci în opoziție. Pentru a se aplica practic, pe teren, hotărîrile conferinței de la Mos- cova, în ajunul Anului Nou 1946, s-au deplasat la București A. I. Vîșinski, prim comisar adjunct al poporului pentru afacerile externe ale U.R.S.S., W. A. Harriman și A. K. Keer ambasadorii S.U.A., respectiv Marii Britanii la Moscova. www.dacoromanica.ro 933 „Guvernul nostru — afirma cu satisfacție dr. Petru Groza la 4 ianua- Tie 1946 — rămine în structura sa actuală și nu este vorba nici măcar de o remaniere, ci va fi numai o întregire cu cîte un delegat din partea celor două partide „istorice” 2. Ca urmare a consultărilor cu guvernul român și cu conducerile c elor două partide istorice, se ajunge la consensul de a fi numiți în funcția de miniștri de stat fără portofolii în guvernul Groza, Emil Hațieganu din par- tea P. N. Ț.-Maniu și Mihail Romniceanu din partea P. N. L.-Brătianu 3. La 8 ianuarie 1946, regele relua oficial legăturile cu guvernul Groza. întrunit în noua sa componență, guvernul Groza a discutat, în aceeași zi, într-o ședință extraordinară a Consiliului de miniștri, măsurile ce urmau a fi luate pentru aplicarea hotărîrilor de la Moscova.4 Deși, la îndemnul conducerii celor două partide „istorice”, Emil Hațieganu și M. Romniceanu vor încerca într-o serie de situații să joace un rol de cenzură a activității generale a guvernului Groza, în fapt, prezența lor în guvernul Groza, contestat și considerat nereprezentativ pînă în ianuarie 1946, departe de a fi însemnat un succes, marca o grea înfrângere și eșuarea netă a întregii politici desfășurate de cele două partide „istorice” în perioada martie—decembrie 1945 în scopul răsturnării guvernului G-roza.3 Pe plan constituțional, încetarea „grevei” regale 6 a avut ca rezultat •sancționarea de către suveran a tuturor decretelor legi adoptate și puse în ■aplicare provizorie prin jurnale ale Consiliului de miniștri în perioada 21 august 1945 — 7 ianuarie 1946. Pe plan diplomatic, rezultatul cel mai important al acordurilor sta- bilite la Moscova l-a constituit recunoașterea guvernului dr. Petru Groza (completat cu cei doi miniștri fără portofoliu reprezentînd P.N.Ț. -Maniu și P.N.L.-Brătianu) de către guvernele S.U.A. și Marii Britanii în urma unui schimb de note între cele trei guverne. La 5 februarie 1946, Burton Berry reprezentantul politic al S.U.A. în România și Le Rougetel reprezentantul politic al Marii Britanii remit Ministerului Afacerilor Externe note cu conținut similar prin care comunicau oficial că guvernele lor erau gata să recunoască guvernul român și să ia în considerație persoanele care vor fi indicate în vederea numirii mior reprezentanți diplomatici ai guvernului român la Washing- ton și Londra. La 7 februarie 1946, guvernul român, prin notele de răspuns adresate guvernelor S.U.A. și Marii Britanii și-a manifestat deplina satis- facție a reluării relațiilor diplomatice, fapt care favoriza dezvoltarea rapor- turilor roinâno-americane și româno-britanice și crea condiții prielnice participării României la discutarea proiectului tratatului de pace. 7 Prin recunoașterea și stabilirea relațiilor diplomatice normale cu toate cele 3 mari puteri, precum și cu o serie de alte țări,8 România ieșea parțial din izolarea internațională în care fusese menținută datorită domi- nației fascismului și urmărilor sale ; România făcea primii pași, cu încuviin- țarea guvernelor Națiunilor Unite, de desprindere din situația de stat învins, de afirmarea pe plan internațional și diplomatic a independenței și suvera- nității sale de stat și de pe aceste poziții ameliorate a abordat tratativele sale de încheiere a tratatului de pace cu grupul Națiunilor Unite. Consolidarea pozițiilor interne și internaționale și întărirea coeziunii echipei guvernamentale — ieșită învingătoare din disputa cu cercurile palatului — au permis guvernului să desfășoare o amplă activitate legisla- tivă, să adopte o serie de măsuri în scopul diminuării efectelor nefaste ale secetei și ale ritmului g^WțdâbdtMBÎlica.rO 934 Consiliul superior economic creat la sfîrșitul lunii noiembrie 1945, în fruntea căruia fusese desemnat secretarul general al C.C. al P.C.R. Gh. Gheorghiu-Dej, a elaborat un întreg program de readucere treptată a unor sectoare industriale cheie la un volum cit mai apropiat de capacitatea lor maximă de producție. Faptul că o serie de uzine și întreprinderi industriale din ramurile siderurgică, metalurgică, extractivă, transporturi, industrie ușoară se găseau sub controlul de stat (fie ca proprietate de stat, fie sub forma bunu- rilor confiscate de la firmele cu capital inamic, C.A.S.B.I.) au permis guver- nului, ca prin instituirea unor administratori și delegați desemnați de stat să poată învinge mai ușor sabotajul claselor exploatatoare 9. în 1946, se înregistrează astfel sporuri de producție la fontă, oțel (se pune între altele în funcțiune un furnal de 80 tone la Hunedoara) în construcția și reconstrucția unor utilaje, a unor mijloace de transport (în acest sens, se pot cita realizările uzinelor „Malaxa”, „Vulcan”, „Wolf”, „Cugir”, ale Atelierelor C.F.R., șantierelor navale etc.). Pe baza bumbacului impor- tat din U.R.S.S. și Turcia și ca urmare a luării unor măsuri energice de combatere a sabotajului patronilor, prin efortul muncitorimii, industria textilă înregistrează o puternică înviorare. Refacerea căilor ferate afectate de război era în linii mari încheiată. ★ Bătălia pentru victoria în alegeri va domina întreaga scenă a vieții politice a anului 1946, întrucît de soarta alegerilor depindea, menține- rea și dezvoltarea transformărilor revoluționar-democratice sau dimpotrivă revenirea la vechile rînduieli social-economice și politice antebelice. Cadrul politic, tactica de urmat, principiile de bază ale programului electoral cu care forțele revoluționar-democratice urmau să se prezinte în alegeri au fost dezbătute în plenara C.C. al P.C.R. din 25—28 ianuarie 1946. ■ „A cîștiga bătălia alegerilor înseamnă a hotărî definitiv cursul dezvol- tării democratice al țării noastre... aceste alegeri decid soarta democrației în țara noastră” 10. Dar, așa cum au subliniat o serie de vorbitori la plenară, sarcina centrală a P.C.R. era de a pregăti alegerile în așa fel ca ele să ducă la o victorie zdrobitoare a regimului democratic și la înfrîngerea definitivă a forțelor reacționare în aceste alegeri” u. P.C.R. își propunea să obțină în noul parlament o majoritate absolută pentru partidele și organizațiile revoluționar-democratice care să permită desfășurarea în ritm accelerat a procesului transformărilor revoluționar-democratice în România fără a putea fi stînjenite de opoziția forțelor reacționare din afara guvernului dar și de eventualele defecțiuni sau împotriviri din partea grupării liberale tătăresciene participantă la guvernare 12. în acest context și în această conjunctură, însăși bătălia pentru redresarea economică a țării, precum și pentru obținerea unui tratament cît mai favorabil la conferința de pace erau legate și se condiționau reciproc pe plan intern cu bătălia pentru cîștigarea alegerilor parlamentare. Pornind de la raportul și regruparea foițelor politice după 23 August 1944 și îndeosebi după 6 martie 1945, plenara a apreciat că principalul și cel mai redutabil adversar în campania electorală avea să fie P.N.Ț-Maniu și de âceea asupra acestuia trebuia îndreptat focul principal, că trebuiau depuse eforturi pentru ruperea din acest partid a tuturor aderenților care puteau fi cîștigați de partea forțelor democratice.13 P.C.R. a considerat că în'condițiile interne și fhtinînd seama de sarci- 935 nile viitoare de guvernare trebuia ca forțele politice participante la guver- nare să prezinte liste comune.14 La sfirșitul lunii ianuarie 1946, C.C. al P.C.E. a prezentat conducerii P.S.D. propunerea ca cele două partide să •se prezinte pe aceeași listă în alegerile viitoare reunite într-un bloc al partidelor democratice cu celelalte partide și organizații participante la guvern. Propunerea P.C.E. urmărea să determine revizuirea hotărîrii provi- zorii luată de conferința generală a P.S.D. din 1—3 decembrie 1945 dea participa singur la alegeri15. în ședința plenară a C.C. a P.S.D. din 9—10 februarie 1946, punctul central pe ordinea de zi a fost poziția P.S.D. față de propunerea P.C.E. ca toate forțele democratice participante la guvern să meargă în alegeri pe o listă comună. La sfirșitul ședinței, s-a adoptat cu majoritate de voturi (19 din 29) hotărîrea de principiu a Comitetului Central al P.S.D. de a se reveni asupra deciziei din 1—3 decembrie 1945, în sensul participării P.S.D. la alegeri împreună și pe aceeași listă cu celelalte forțe democratice.18 Această nouă hotărîre urma să fie supusă aprobării unui congres extra- ordinar P.S.D., care a fost convocat pentru data de 10 martie 1946. Des- fășurînd o activitate atentă și energică și beneficiind de prezența în guvern a unor membri ai săi (Șt. Voitec, Lothar Eădăceanu, Tudor lonescu) aripa de stingă din conducerea P.S.D. a reușit să asigure prezența în majoritate covîrșitoare pentru viitorul congres a unor delegați care spri- jineau necondiționat politica de F.U.M. și tactica participării la alegeri pe liste comune cu comuniștii și celelalte forțe democratice.17 în urma raportului prezentat de Ștefan Voitec, majoritatea delega- ților s-au pronunțat în favoarea listei unice 18. C. Titel Petrescu și adepții liniei sale de pactizare cu partidele burgheze reacționare, puși în netă infe- rioritate, n-au vrut să accepte înfrîngerea, au părăsit lucrările congresului și rîndurile P.S.D. constituindu-se în grupare separată sub denumire de partid social-democrat independent. „Congresul extraordinar al P.S.D. ținut în ziua de 10 martie 1946 — se arăta în rezoluția adoptată la închi- derea lucrărilor—a hotărît cu majoritate de voturi (232 voturi, fiind 29 contra, 60 abțineri), participarea, în viitoarele alegeri parlamentare, în cartel electoral cu partidele și organizațiile care au constituit, la 6 martie 1945, guvernul dr. Petru Groza”.19 Hotărîrea congresului extraordinar P.S.D. s-a bucurat de larga adeziune a organizațiilor partidului care au condamnat cu severitate acțiu- nea revizionistă a grupului C. Titel Petrescu-Anton Dimitriu.20 în ședința plenară din 13—14 februarie 1946, comitetul executiv al Frontului Plugarilor a decis în unanimitate acceptarea propunerii P.C.E. de participare în alegeri pe liste comune a tuturor forțelor politice ce intraseră în componența guvernului Groza la 6 martie 1945. 21 încă cu ocazia congresului extaordinar al Uniunii Patrioților din 10—12 ianuarie 1946, care decisese transformarea sa in partid național popu7ar 22, s-a adoptat hotărîrea de principiu ca noul partid să acționeze în fipnt comun cu celelalte forțe democratice (noua conducere a P.N.P. va dbnfirma în cursul lunii martie adeziunea sa pentru participare în ale- geri pe liste comune). în cursul lunii aprilie, aderă la ideea listelor comune atît Partidul Național Țărănesc-Anton Alexandrescu cît și Partidul Națio- nal Liberal - Gh. Tătărăscu. Prezentarea în alegeri pe o listă comună cu celelalte formațiuni guvernamentale a iscat o serie de frămîntări și discuții prelungite in cadrul P celelalte partide și 936 organizații democratice au înțeles să nu forțeze mîna partenerului lor de guvernămînt amînînd constituirea noii grupai i electorale pînă cînd curentul favorabil participării în alegeri alături de forțele revoluționar- democratice din sînul P.N.L.-Tătărăscu, a cîștigat de partea sa majori- tatea covîrșitoare a cadrelor de partid. Cînd, în sfîrșit, la 28 aprilie 1946 are loc ședința plenară extraordinară a C.C. al P.N.L. - Tătărăscu, rezo- luția participării în cartel electoral cu toate celelalte partide și organizații democratice guvernamentale a întrunit 102 voturi, față de 31 contra și 2 abțineri 23. în urma acestei rezoluții, s-a putut trece într-un ritm acce- lerat la definitivarea platformei-program a B.P.D. Odată realizat consen- sul tuturor partidelor participante la guvern de a se prezenta pe liste comune la viitoarele alegeri parlamentare, din inițiativa P.C.R., după o serie de convorbiri și dezbateri fructuoase, la 17 mai 1946 a avut loc consti- tuirea. Blocului Partidelor Democratice. în B.P.D. intrau : P.C.R., P.S.D., P.JST.L.-Tătărăscu, P.N.Ț.-A. Alexandrescu, Frontul Plugarilor, P.N.P., Confederația generală a muncii precum și numeroase organizații de masă profesionale, cultural-științifice, de femei, tineret etc. în comunicatul care anunța constituirea B.P.D. se arăta că parti- dele care alcătuiau Blocul Partidelor Democratice, își vor pune toate mijloacele în comun pentru cîștigarea victoriei în alegeri și pentru realiza- rea programului de guvernare cuprins în platforma-program.24 La 20 mai 1946, în urma discuțiilor purtate între formațiile consti- tuite în B.P.D., se dă publicității platforma-program a Blocului Partidelor Democratice care cuprindea obiectivele economice și social-politice care urmau să fie realizate după victoria în alegeri a B.P.D.25. „Partidele democratice, care'au alcătuit guvernul dr. Petru Groza, adus la cîrma țării prin voința liber exprimată de către masele populare — se arăta în preambulul Platformei program B.P.D. — conștiente de marea răspundere ce o au în fața poporului și viitorului țării au hotărît să reînno- iască acordul de colaborare, să constituie Blocul Partidelor Democratice și să se prezinte în alegerile generale pe o singură listă și cu un program co- mun, în vederea continuării și desăvîrșirii operei de refacere și democra- tizare a țării începute la 6 martie 1945” 26 Venind în întîmpinarea im or parteneri de coaliție (în primul rînd a tătărăscienilor) și a unei părți a opiniei publice, adeptă încă a formei de stat monarhice, în platforma B.P.D. figura „asigurarea regimului demo- cratic și a suveranității depline a statului român în cadrul monarhiei consti- tuționale”. Apreciind primele rezultate, întreaga legislație social-economică adoptată sau în curs de adoptare pînă la alegeri doar ca „începutul operei de refacere”, B.P.D. își manifestă hotărîrea de a-și concentra după alegeri „toate forțele în vederea refacerii țării și a ridicării bunei stări materiale a populației în primul rînd prin mărirea producției (subl. ns. — T.U.) atît în industrie cît și în agricultură”. Sub înrîurirea directă a tezelor Conferinței naționale a P.C.R. (semn al rolulului important jucat de reprezentanții P.C.R. în elaborarea proiec- tului și în definitivarea platformei program), capitolele privind politica socială, economică și financiară apreciau ca decisive pentru redresarea cît mai rapidă a situației economice mobilizarea resurselor interne (capa- citatea de producție, forța de muncă), iar în perspectivă valorificarea superioară a materiilor prime industriale existente în țară (petrolul, gazul metan, sarea, cărbunele, materiile prime din agricultură etc.). www.dacoromanica.ro 937 Ținînd seama de rolul de frunte pe care îl avea muncitorimea ma- nuală și intelectuală de toate categoriile în marea operă de refacere eco- nomică, de reconstrucție a țării și de consolidare a democrației, urmau să fie asigurate — se arăta în platformă — „condițiuni de dezvoltare cores- punzătoare, desăvîrșind în spirit democratic întreaga legislație a muncii, pentru muncitorii manuali și intelectuali”. Platforma-program B.P.D. prevedea că „gospodăria țărănească, avînd la bază proprietatea individuală asupra pămîntului va fi apărată și întărită. Se vor înmina titlurile de proprietate în timpul cel mai scurt noilor împroprietăriți”. Belevînd rolul deosebit de important pe care avea să-l aducă sporirea și diversificarea producției agricole pentru întreg procesul redresării eco- nomice a țării, pe lîngă o serie de măsuri pentru încurajarea producției agricole, Platforma-program a B.P.D. cuprindea și un șir de măsuri în sprijinul țărănimii. în acest scop, Platforma prevedea să se ia măsuri pentru a împiedica trecerea pămîntului din mîinile țăranilor muncitori în cele ale speculan- ților sau cămătarilor, distribuirea unor loturi de casă țăranilor săraci care nu fuseseră împroprietăriți, reglementarea taxelor de pășunat, fixarea unor impozite și taxe agricole progresive, prin favorizarea îndeosebi a gospodăriilor țărănești în suprafață de cel mult 3 ha. la șes sau 4 ha la munte. Se stabilea ca un principiu călăuzitor în politica economică de spri- jinire a țărănimii, luarea unor măsuri „pentru a se așeza o cumpănă dreaptă între prețurile agricole și prețurile mărfurilor industriale, apro- vizionînd țăranii prin cooperative cu unelte și produse industriale la pre- țurile oficiale și desfăcîndu-le produsele în condițiunile cele mai avanta- joase pentru ei”. Se prevedea, de asemenea atragerea meseriașilor, micilor industriași liber profesioniștilor, comercianților în opera de asanare economico-finan- ciară pentru asigurarea unor produse de larg consum în cantități sporite. Categoriile cele mai greu încercate de urmările războiului (invalizii, văduvele și orfanii de război și sinistrații) urmau a se bucura de o grijă specială din partea statului. Prin consens, s-a decis trecerea la o politică mai democratică în alcă- tuirea bugetului (sporirea cuantumului impozitului direct în totalul veni- turilor statului, introducerea sistemului impozitului pe venit progresiv, concomitent cu reducerea treptată a ponderii taxelor și impozitelor indi- recte). Se preconiza însănătoșirea finanțelor publice prin echilibrarea bugetului statului, ceea ce implica renunțarea la practica inflaționistă, a recurgerii la noi emisiuni financiare fără acoperire. Platforma B.P.D. stipula că se vor „lua toate măsurile pentru întărirea monedei naționale, pentru lichidarea treptată a inflației”. în ceea ce privește sistemul de finanțare a producției și circulația mărfurilor, al asigurării mijloacelor necesare refacerii și dezvoltării eco- nomiei naționale, însănătoșirii monedei naționale, Platforma prevedea etatizarea Băncii Naționale a României cu despăgubirea particularilor deținători de acțiuni. Această ultimă prevedere din programul economic al B.P.D. permitea guvernului să preia sub controlul său și să dirijeze conform politicii sale economice întreg procesul redresării economice' și financiare a țării, pregătea o serie de măsuri de îngrădire a tendințelor speculative ale cercurilor de afaceri capitaliste. www.dacoromanica.ro în domeniul învățămîntului, Platforma prevedea „asigurarea învăță- .mîntului, primar gratuit și obligatoriu, generalizarea pe tot cuprinsul țării a gimnaziului unic, cu gratuitate pentru toți elevii lipsiți de mijloace- materiale”. Pe linia democratizării învățămîntului de toate gradele se înscria „acordarea de înlesniri pentru studii secundare și universitare ele- mentelor înzestrate fii de muncitori, țărani, intelectuali, dar lipsite de mijloaec materiale, prin ajutoare, burse, cantine, cămine.” Perfectarea acordului tuturor partidelor și organizațiilor democra- tice, care constituiseră cabinetul dr. Petru Groza la 6 martie 1945 de a participa imite la viitoarele alegeri parlamentare a avut efecte pozitive și asupra continuității operei de guvernare. Pe plan extern, paralel cu restabilirea contactelor diplomatice și a relațiilor economice cu o serie de țări preocuparea principală a guvernului a fost elaborarea documentelor și apărarea intereselor României în fața conferințelor miniștrilor de externe convocate în cursul anului 1946 în vederea încheierii tratatului de pace, care avea să scoată țara de sub sta- tutul provizoriu al convenției de armistițiu și s-o înscrie cu drepturi egale în rîndul Națiunilor Unite. în prima fază a discuției proiectului de tratat de pace cu România, reprezentanții guvernului român nu au fost invitați să-și spună punctul lor de vedere 27. în ședința din 7 mai 1946 conferința miniștrilor de externe a marilor puteri aliate luînd în discuție problema frontierelor de stat ale României a declarat nul și neavenit dictatul de la Viena dînd astfel, o consfințire diplomatică actului bilateral româno-sovietic din martie 1945 de restabilire a frontierei româno-ungare existentă înainte de dictat. Totodată se confirmau modificările teritoriale intervenite între guvernele român și bulgar, român și sovietic în vara anului 1940. Problemele economice, în fapt problema fixării definitive a cuan- tumului total al despăgubirilor pe care România urma să le plătească țărilor învingătoare a constituit obiectivul fundamental al dezbaterilor celei de a doua conferințe de pace desfășurate tot la Paris între 29 iulie — 10 octombrie 1946 la nivelul miniștrilor de externe al marilor puteri aliate 28. Deși reprezentanții poporului român nu erau în continuare invitați să-și expună punctul lor de vedere, guvernul român folosind toate cana- lele și mijloacele diplomatice ce-i stăteau la dispoziție, a desfășurat o vie activitate de informare a opiniei publice internaționale, a guvernelor mari- lor puteri asupra poziției sale. Din însărcinarea guvernului român reprezentantul diplomatic al guvernului român la Londra, Richard Franasovici a alcătuit o comisie română de diplomați și experți sosiți din țară în vederea cunoașterii pre- liminare a clauzelor economice și politice, a expunerii oficioase a punctului de vedere românesc asupra problemelor dezbătute de conferința miniș- trilor de externe. La 31 iulie 1946, a fost făcut public textul proiectului Tratatului de pace cu România 29. în ciuda contribuției importante pe care România o adusese la înfrîngerea Germaniei hitleriste, la scurtarea războiului în Europa, o serie de clauze (în special economice) ale proiectului de Tratat erau mai reie decît cele convenite la 12 septembrie 1944, data semnării convenției de armistițiu. Preambulul proiectului de Tratat după ce arăta că ieșirea din războiul hitlerist și alăturarea ei războiului antihitlerist deschidea pergpec- www.dacoromaiiica.ro tiva încadrării României în concertul națiunilor unite, conținea o inad- vertență (se aprecia că participarea României la războiul antihitlerist începuse doar odată cu semnarea convenției de armistițiu, deci abia la 12 septembrie 1914) și două omisiuni deliberate : prima, nu se specifica că România se găsea în stare de război cu Ungaria încă de la începutul lunii septembrie 1944, iar a doua și cea mai gravă în consecințe nu se recunoștea statutul de cobeligeranță în care România se găsise de drept și de fapt din primul moment al întoarcerii armelor și al participării sale la războiul antihitlerist. Aceste „inadvertențe” și „omisiuni” ascundeau de fapt interesul marilor puteri aliate de a-și însuși fără nici o compensație, ca „pradă de război” totalitatea bunurilor și valorilor de orice fel ridicate de pe terito- riul României înainte de 12 septembrie 1944, precum și intenția acelorași mari puteri de a arunca în sarcina României pretenții economice sporite concomitent cu privarea României de la drepturile ce i se cuveneau de a fi. despăgubită fie și parțial de către Germania și Ungaria pentru daunele multiple provocate de aceste țări României. Situarea României în mod nedrept și nejustificat în categoria țărilor învinse dădea o notă agravantă majorității clauzelor politice și economice ale proiectului de tratat de pace supus spre dezbatere 30. în afara caracte- rului vexatoriu pe care-1 conțineau o serie de prevederi cuprinse în proiec- tul de tratat, menținerea lor în Tratatul de pace definitiv putea provoca și a provocat grave prejudicii de ordin economic-financiar, politic și mili- tar care în esență știrbeau parțial sau total pentru mulți ani drepturile de existență liberă și independență deplin suverană a statului român 31. în această categorie pot fi cuprinse practic despăgubirile duble sau chiar triple, prevederea aplicării unilaterale, în favoarea cetățenilor Națiunilor Unite, timp de 18 luni, a clauzei națiunii celei mai favorizate pe teritoriul României, continuarea menținerii unor trupe de ocupație în România și după încheierea tratatului de pace etc., cu toate implicațiile ce decurgeau din acestea. Începînd de la 11 august 1945, în urma invitației primite, o dele- gație guvernamentală condusă de vicepreședintele guvernului și ministrul Afacerilor externe, Gh. Tătărăscu va participa și își va expune punctul său de vedere la conferința de pace 31. în ciuda memoriilor delegației române, a biruit punctul de vedere și acordurile prestabilite între marile puteri. Memoriul și luările de cuvînt ale delegației române din 23 august 1946, 10 și 12 septembrie 1946 privind clauzele economice s-au izbit de asemenea de refuzul conferinței de a trata cu bunăvoință și justețe deside- ratele guvernului român. Bătălia grea desfășurată de delegația română, unele eșecuri suferite de ea la Conferința de pace au fost folosite de forțele reacționare din țară și străinătate ca mijloc de denigrare a activității guvernului Groza în ochii opiniei publice interne și internaționale. Delegația română s-a întors de la Paris la 13 octombrie 1946, în ajunul alegerilor parlamentare cu satisfacția redobîndirii definitive a nordului Transilvaniei, dar cu decepția nerecunoașterii cobeligeranței și celorlalte deziderate care, acceptate, ar fi ușurat în largă măsură dez- voltarea economică și politică independentă a țării. Modul demn și competent în care interesele României fuseseră apărute de delegația țării noastre la Conferința de pace au fost — în www.dacoromanica.ro 940 -ciuda campaniei de calomnii a reacțiunii — bine primite de opinia publică din țara noastră, întărind pozițiile și prestigiul politic al Blocului Parti- delor Democratice. Începînd cu anul 1946, dar mai ales după promulgarea la 13 iulie 1946 a noii legi electorale, pregătirile pentru alegerile parlamentare trec pe primul plan al vieții politice interne. Începînd cu „chemarea P.N.Ț.” către țară din iunie 1946 32, con- tinuînd cu intensa propagare a anticomunismului prin presă (în special prin „Țărănismul” și „Dreptatea”), principalul partid burghez de opo- ziție relua într-o combinare eteroclită fragmente din vechiul program de la Cîmpulung Muscel din 1935 cu noi teze privind crearea unui „stat țărănesc” care se dorea o cumpănă între „liberalismul” ■ haotic și „totali- tarismul” de stînga (ce ar fi condus la un control excesiv din partea sta- tului democratic în dauna proprietății private). în ceea ce privea adminis- trația de stat, P.N.Ț., preconiza deschis lichidarea regimului revoluționar democratic existent și revenirea la vechiul conținut al organelor locale de stat și în primul rînd a organelor de ordine și al armatei, din cadrul cărora în cazul victoriei P.N.Ț. în alegeri urmau a fi eliminate toate „elementele nepregătite, introduse prin călcarea legilor”. Lansîndu-și programul electoral tîrziu, în a doua jumătate a lunii octombrie 1946, P.X.L.-Brătianu se declara partizanul „armoniei sociale”, a conlucrării „frățești” dintre capital și muncă, dintre sat și oraș. Atît P.N.Ț.-Maniu cît și P.N.L.-Brătianu au folosit campania ■electorală ca un nou prilej de ațîțare a naționalismului și monarhismului •exacerbat, paralel cu apelul făcut marilor puteri occidentale de a interveni în afacerile interne ale României pentru restaurarea democrației burgheze antebelice 33. Fără a putea contrapune un program de transformări democratice, forțele reacționare s-au coalizat în ura lor împotriva guvernului democratic într-o critică neconstructivă a tuturor nerealizărilor și dificultăților eco- nomice și politice pe care le străbătea țara, pe care le prezentau ca insuccese ale guvernului Groza. Continuînd opera de guvernare, luînd măsuri de atenuare a urmărilor secetei și penurie! unor mărfuri și alimente de larg consum, guvernul Groza, B.P.D. au adoptat o linie democratică și realistă pornind de la premisa că la baza victoriei în alegeri trebuia să stea o vastă operă de lă- murire a maselor largi asupra sarcinilor de reconstrucție social-economică și politico-democratică ce aveau să stea în fața poporului român după încheierea tratatului de pace. La începutul lunii august 1946, Comitetul central electoral al B.P.D. trece la constituirea unor secțiuni de propagandă electorală, la alcătuirea unor echipe de agitatori, la organizarea unor caravane cultural artistice care străbat județele țării în scop de ridicare culturală și politică a maselor. Concomitent cu munca de îndrumare politică, conform hotărîrilor luate la conferința pe țară a comitetelor electorale B.P.D. din 24—25 septembrie 1946 31, se ia inițiativa distribuirii primelor titluri de proprie1 tate pentru terenurile dobîndite prin reforma agrară din 1945. Consiliul de miniștri a decis la începutul lunii octombrie 1946 crearea unei comisii internaționale'de urgență pentru ajutorarea prin toate mijloacele a re- giunii lovite de secetă (C.A.R.S.) 36. www.dacoromanica.ro 941 Prin consens, în cursul lunii octombrie, partidele și organizațiile constituite în B.P.D. stabilesc proporțiile și ordinea trecerii pe listă a candidaților fiecărui partid în parte (în principiu, principalele 4 partide guvernamentale P.C.R., P.S.D., Frontul Plugarilor și P.N.L.-Tătă- răscu) li s-au repartizat im număr egal de candidați; celorlalte organizații li s-au stabilit un număr de candidați cît mai apropiat de forța și influența, lor politică 36. Plecînd de la ideia continuității de guvernare, B.P.D. a dat campa- niei electorale un caracter net constructiv și mobilizator spre deosebire de forțele reacționare, care — părăsite în masă de foștii lor aderenți — recurg la tactica pregătirii unor provocări sîngeroase, a unor acte de sabortaj economice, a formării unor comandamente paramilitare cu caracter net antiguvernamental și contrarevoluționar 37. Printre regiunile în care forțele revoluționar-democratice au reușit să înfrîngă manevrele și acțiunile provocatoare ale reacțiunii și să asigure victoria în alegeri a B.P.D. s-au numărat Oltenia și Dobrogea. La înce- putul anului 1946 în funcție de secretar al regionalei P.C.E. Dobrogea a fost desemnat tovarășul Nicolae Ceaușescu membru al C.C. al P.C.R. în această funcție, tovarășul Nicolae Ceaușescu a imprimat activității poli- tice din regiune o linie fermă și eficientă atît în legătură cu problemele refacerii economice, aprovizionării populației cît și referitor la asigurarea unor condiții de muncă constructivă, pregătirii victoriei în alegeri a B.P.D. în regiune 38. în cadrul marii adunări populare de la 23 mai 1946, tovarășul Nicolae Ceaușescu a prezentat un larg expozeu asupra conținutului și obiectivelor platformei electorale a B.P.D. subliniind totodată realizările obținute pînă la acea dată de guvernul dr. Petru Groza 39. în vara anului 1946, tovarășul Nicolae Ceaușescu preia munca de secretar al regionalei P.C.B. Oltenia, fiind desemnat pe listele B.P.D. în județul Olt. în decursul cam- paniei electorale la Craiova, Caracal, Slatina, în numeroase alte localități în fruntea regionalei P.C.B., tovarășul Nicolae Ceaușescu a condus bătălia pentru cîștigarea alegerilor, pentru victoria zdrobitoare a B.P.D. în jude- țele Olteniei40. La începutul lunii noiembrie 1946, campania electorală trece pe primul plan al activității partidelor și organizațiilor B.P.D.; comandamen- tele electorale regionale, județene și locale B.P.D. scot din activitate și trimit pe teren zeci de mii de echipe de agitatori electorali care vizitează casă cu casă lămurind populația atît asupra tehnicii de votare cît și cu privire la importanța politică deosebită a votării și asigurării victoriei în alegeri a listelor Blocului Partidelor Democratice. Sesizate de numeroase note informative din surse diverse asupra intenției P.N.Ț.-Maniu de a organiza cu premeditare o serie de provocări pentru a se dovedi observatorilor străini presupusa lipsă de libertate a membrilor partidelor istorice, guvernul a luat măsuri severe de ordine și pază care să nu permită pătrunderea forțată a unor persoane străine în incinta centrelor de votare, distrugerea sediilor și urnelor de votare, în ciuda acestor măsuri speciale menite să asigure desfășurarea în deplină securitate a alegerilor, ziua de 19 noiembrie 1946 a fost pe alocuri martora unei suite de acțiuni provocatoare împinse uneori pînă la atentate cu arme de foc și grenade și comiterea unor crime barbare. în general, însă în majo- ritatea covîrșitoare a secțiilor de vot, votarea a decurs în perfectă ordine și într-o proporție nemaiîntîlnită în vechile legislaturi. Mobilizate de orga- www.dacoromanica.ro irizațiile democratice, în numeroase locuri grupuri de cetățeni au fost con- duși sau întîmpinați la vot de echipe de dansatori și cîntăreți dîndu-se un aspect sărbătoresc acestui important test al voinței populare. în ciuda speranțelor cercurilor reacționare că vor cîștiga detașat alegerile, rezultatul acestora a reprezentat în realitate o victorie decisivă a forțelor democratice și progresului : 6 934 588 votanți din totalul de 7 859 212 înscriși au votat în majoritate covîrșitoare pentru listele B.P.D.41. Cele 4 773 689 de voturi acordate listelor B.P.D. au permis trimiterea în parlamentul țării a 347 deputați B.P.D. Cu cele 568 862 voturi ale sale, Uniunea Populară Maghiară a obținut, la rîndul său, 29 de locuri în parlamentul țării42. Partidul Național Țărănesc-Maniu a obținut, 33 mandate (12% din voturi), iar P.N.L.-Brătianu doar 3, 7 mandate au fost atribuite unor peronalități de vază din lumea științelor -culturii și artei care au candidat ca independenți (G. Enescu, Gala Galac- tion etc.) ; Comitetul democrat evreesc a obținut 2 mandate43. Printre cei 67 de candidați comuniști, aleși deputați în noul parla- ment figura și cunoscutul militant P.C.R. Nicolae Ceaușescu44, 60 la sută din deputății comuniști suferiseră mai mult de 155 de ani de detenție după gratiile Doftanei și Jilavei; numeroși alții luptaseră cu arma în mină împotriva fascismului în Spania, în mișcarea de rezistență antifascistă din țară și străinătate pe frontul antihitlerist45. Atribuirea unui număr de 376 mandate din totalul de 414 reprezen- tanților Blocului Partidelor Democratice și U.P.M. a marcat înfrângerea -zdrobitoare a partidelor burgheze de opoziție. Decizia luată de conducerea celor două partide —care contestau valabilitatea rezultatelor alegerilor— ca deputății lor să boicoteze lucrările noului parlament au lipsit cla- sele exploatatoare de posibilitatea folosirii tribunei parlamentare pentru apărarea intereselor lor. Totodată, rezultatul alegerilor marca falimentul politic al diziden- ței social-democrate de dreapta, Partidul Social-Democrat Independent neobținînd nici un mandat. în ceea ce privea gruparea lupistă, desprinsă prea tîrziu din P.N.T., pentru a mai avea putința reînchegării fostului curent lupist de centru stînga, deși a reușit să obțină 2 mandate, nu va putea avea și juca — mai ales în urma decesului dr. N. D. Lupu — decît o prezență meteorică pe scena politică a țării. Victoria obținută de Blocul Partidelor Democratice în alegerile parlamentare din 1946 confirma „baza social-politică largă pe care se spri- jinea guvernul democratic, compromiterea și izolarea de mase a partidelor burgheze reacționare, care curând aveau să dispară din viața politică” 46. Noul guvern Groza rezultat din alegeri, deși avea la bază, aceiași grupare de forțe ca și primul guvern Groza, va reprezenta o etapă nouă, distinctă în istoria politică a țării. Făcînd această afirmație nu ne referim la sporirea numărului departamentelor aflate sub controlul direct al celor două partide muncitorești (de la 6 în vechiul cabinet, la 8 în cel nou, respectiv de la 4 subsecretariate de stat la 6) cît la conținutul și orientarea noului program de guvernare B.P.D., care — în pofida rămînerii în guvern a grupării liberale burgheze — se înscria prin prevederile sale esențiale, ca programul pregătirii condițiilor trecerii la revoluția socialistă. Etatizarea Băncii Naționale, înființarea și activitatea oficiilor indus- triale, adoptarea propunerilor P.C.R. din iunie 1947 de redresare economică, caracterul anticapitalist al stabilizării monetare din 15 august 1947, neu- www.dacoromanica.ro Q,7 tralizarea și apoi îndepărtarea din guvern a tătărăscienilor, înlăturarea definitiv din viața țării a principalelor partide și grupări burgheze, aboli- rea monarhiei și proclamarea republicii vor fi tot atîtea momente de bază ale- noii guvernări, dar și ale perioadei de trecere — în urma cuceririi depline- a puterii politice de către clasa muncitoare și aliații săi — la revoluția socialistă. Perioada 6 martie 1945 — noiembrie 1946, perioadă de acumu- lări revoluționare, de făurire și consolidare a puterii revoluționar-democra- tice a pregătit condițiile necesare ritmului alert, profund și ireversibil al transformărilor revoluționar-democratice ce vor avea loc în 1947. NO TE 1 C cnsultarea electorală din timpul dictaturii regale nu poate fi considerată ca Împlinind caracteristicile unei campanii și unor alegeri parlamentare normale, chiar în raport cu sistemul electoral ce funcționase în perioada interbelică (vezi Matei Dogan, Analiza statistică a „demo- crației parlamentare” din România, Edit. P.S.D., București, 1946). 2 Dr. Petru Groza, Articole, cuvintări, interviuri. Texte alese, 1973, p. 336. 8 loan Scurtu, Din viața politică a României (1026—1947). Studiu critic privind istoria partidului național țărănesc, Edit. științifică și enciclopedică, București, 1983, p. 522. 4 Gh. Țuțui, Gh. I. loniță, Anii tumultoși ai luptei pentru republică, Edit. militară, Bucu- rești, 1978, p. 66. 6 Ion Scurtu, op. cit., p. 522. 4 Gh. Țuțui, La position de la monarchie dans la vie politigue de la Roumanie, aout 1944— novembre 1946 în „Revue roumaine d’histoire”, nr. 6/1972, p. 965—966. 7 Arh. C.C. al P.C.R.,fond 103, dosar 8190/1946, f. 154—155 (textul comunicatului Preșe- dinției Consiliului de miniștri cu privire la restabilirea relațiilor diplomatice cu guvernele S.U.A și Marii Britanii); cf. Arh. M.A.E., fond E9, dosar XX, f. 177—179. 8 România va restabili relațiile diplomatice sau își va normaliza relațiile procedînd la, schimbul de reprezentanți politici cu Franța, Polonia, Cehoslovacia, Olanda, Norvegia. Belgia. Argentina, Iran, Turcia, Iugoslavia, Bulgaria, Italia, restabilind de asemenea consulate sau, reprezentanțe și în alte țări. 9 Maria Curteanu, Sectorul de stat în România anilor 1944—1947, Edit. Acad. R S.R., București, 1974, p. 107, 114—115. 10 Arh. C.C. al P.C.R., fond 1, dosar 397/1946, f. 10. 11 Ibidem, f. 14. 12 Ibidem, dosar. 6/1946 ; idem, fond 103, dosar 8994/946. 18 în această direcție, se produce la 25 ianuarie 1946 părăsirea P.N.Ț. —Maniu de către N. Lupu fost vice. președinte al acestui partid și președinte al organizației P.N.Ț. București. El va reînființa partidul Țărănesc Democrat care va juca un important rol în campania electorală de demascare a manevrelor și activității reacționare a fruntașilor P.N.Ț.-Maniu (vezi, Ion Scurtu, op. cit. p. 526). 14 Arh. C.C. al P.C.R., fond 1, dosar 397/46. 15 încă în interviul pe care C. Titel Petrescu îl acordase „Jurnalului de dimineață” din 25 noiembrie 1945 cu privire la alegeri, el anunțase intenția P.S.D. de a se prezenta singur în fața corpului electoral „Voim prin aceasta să asigurăm partidului independența sa, libertatea sa de mișcare”. Reieșea clar că, în fapt, C. Titel Petrescu urmărea desfacerea P.S.D. din F.U.M. și celelalte acorduri de colaborare ce funcționau înlăuntrul și în afara F.N.D.-ului și a guvernului Groza. Hotărîrea P.S.D. din decembrie 1945, adoptată la propunerea unor lideri de dreapta în frunte cu C. Titel Petrescu, a fost motivată prin dificultatea pe care o întîmpina guvernul Groza datorită nerecunoașterii sale de către guvernele american și britanic. P.S.D. intenționa, pentru cazul cînd această recunoaștere ar fi întîrziat pînă la alegerile parlamentare, să candideze singur și în caz de victorie să asigure menținerea la cîrma țării singur sau într-o coaliție de forțe — a P.S.D-ului. Prin recunoașterea între timp a guvernului Groza de către cele două guverne occidentale, a devenit posibilă rediscutarea și revizuirea hotărîrii adoptate de conferința gene- rală P.S.D. din 1—3 decembrie 1945. 14 Gh. Țuțui, Evoluția Partidului social-democrat din România de la frontul unic la par- tidul unic, Edit. Politică, București, 1979, p. 95, 104—105. 17 Arh. C.C. al P.C.R., fond 1, dosar 13/946, f. 12—94. 18 „Libertatea”, 13 martie 1945. 19 Gh. Țuțui, op. cit., p. 113-116. www.dacoromanica.ro 944 20 Luînd act de declarația scizionistă a liderilor social-democrați de dreapta, conducerea P.S.D. a decis la 17 martie 1946 excluderea acestora din rindurile partidului (vezi Gh. Țuțui, op. cit., p. 118—119). 21 „Frontul Plugarilor” 21 februarie 1946. 22 „România liberă” 11 ianuarie 1946. 23 „Drapelului” 30 aprilie 1946. 24 „Scinteia” 22 mai 1946. 25 Platforma program a B.P.D. (broșură), Edit. P.C.R., București, 26 p. 26 In continuarea citatelor vezi Platforma program a B.P.D. 27 Guvernul român a Înaintat totuși, In aprilie 1946 primei conferințe de pace (a miniștri- lor adjuncți de externe aliați), care și-a desfășurat lucrările între 20 aprilie — 16 mai 1946 la Paris, un memorand detaliat din care rezulta Împrejurările internaționale nefaste care determi- naseră mutilarea teritorială a țării In vara anului 1940 și apoi Împingerea ei In războiul hitle- rist. Se releva Însemnătatea deosebită a cotiturii de la 23 August 1944 și aportul important adus de România în ultima parte a războiului la Infrîngerea militară a Germaniei hitleriste. 28 Această conferință fusese precedată de ținerea între 16 iunie — 12 iulie 1946, a celei de a doua reuniuni a adjuncților miniștrilor de externe care au pregătit materialele conferinței miniștrilor de externe din iulie—octombrie 1946. 29 Vezi, Proiect de tratat de pace tntre Puterile aliate și România, Tip. „Universul” București, 1946. 30 Vezi pe larg, Ion Enescu, Politica externă a României in perioada 1944—1947, Edit. științifică și enciclopedică, București, 1979. 31 La 12 august 1946, guvernul român publica o declarație prin care își exprima pentru prima oară în public poziția sa față de proiectul tratatului de pace cu România. 32 De fapt, încercînd să devanseze declanșarea oficială a campaniei electorale fixată inițial pentru 2 iunie 1946, P.N.Ț. în replică la marea adunare populară ținută la Blaj, pe Cîm- pia Libertății sub auspiciile B.P.D., a organizat o manifestație cu caracter restrîns la Ateneu, prilej de agitație antigurvemamentală și antidemocratică. Incidentele provocate de reacțiune la Craiova, Arad și Cluj (manifestațiile șovine antiromânești de la Arad și Cluj, greva studen- țească de la Cluj, care prin implicațiile lor politice au determinat precizarea într-o plenară a C.C. al P.C.R. a poziției sale față de curentele șovine) anunțau în continuare intenția forțelor reacționare dc a provoca în cursul campaniei electorale o atmosferă de insecuritate și tensiune politică. 33 Pe larg, Mihai Fătu, Sftrșit fără glorie. Partidul național țărănesc-Maniu și Parti- dul național liberal-Brătianu în anii 1944 — 1947, Edit. științifică, București, 1972, p. 326 și următoarele. 34 Arh. C.C. al P.C.R., fond 1, dosar 207/1946 ; cu privire la campania electorală desfășu- rată de B.P.D., aceeași sursă, dosarele nr. 211, 220, 221, 222, 223, 224 și 225/946. 36 „Monitorul Oficial”, P. I-a, nr. 237 din 12 octombrie 1946. 33 Arh. C.C. al P.C.R., fond 1, dosar 220/946, f. 1—92 (vezi conferința pe țară a candida- ților B.P.D. din 24 octombrie 1946). 37 în urma unor circulare primite de la Secretariatul general al P.N.Ț., organizațiile locale trec la constituirea unor gărzi paramilitare care urmau să organizeze încă din seara de slmbătă 16 noiembrie pichete în jurul secțiilor de votare. Se recomanda de asemenea stabilirea „pînă în ziua alegerilor” a unor contacte directe cu comandanții gărzilor militare. „Siguranța alege- rilor— se preciza în aceste instrucțiuni —se face împreună și cu membrii sau gărzile partidului național liberal Brătianu și social-democrat Titel Petrescu cu care se va colabora sub comanda unică, tn mod local și frățesc, avînd aceleași interese" (subl. ns.). Faptul că din compunerea gărzilor se recomanda a face parte foști ofițeri și subofițeri „devotați curajoși și energici” denota inten- ția conducătorilor P.N.Ț. —Maniu de a face din aceste gărzi un instrument de intimidare a dușmanilor lor politici (Arh. C.C. al P.C.R. F. 1, dosar nr. 28/946, passim). 33 „Cuget liber”, 23 șl 24 martie 1946: cf. Ion Stoian, Județul Constanța în contextul istoriei patriei tn „Anale de istorie” nr. 5/1979, p. 60. 33 „Cuget liber”, 25 mai 1946. 40 Pe larg, despre aceasta, în ziarul „înainte” din lunile iulie—noiembrie 1946 ;cf. Romus Dima, Contribuții la studierea mișcării muncitorești din Oltenia. Edit „Scrisul românesc”, Craiova, 1977, p. 269—271 ; Elena A. Bărbulescu, Lupta maselor populare tn revoluția de eliberare socială și națională, antifascistă și antiimperialistă. Județele Olt și Romanați, 1944—1947, București, Edit. Politică, 1979, p. 135—141, 145, 153. 41 Participantă încă din 1934 la toate alianțele politice ale P.C.R. Uniunea Populară Maghiară (fostul Madosz) a prezentat totuși liste separate in alegeri pentru a obține un număr sporit de voturi în favoarea forțelor democrat-revoluțlonare în localitățile cu majoritate maghiară. După alegeri, deputății U.P.M. vor participa alături și împreună cu deputății B.P.D. la activi- tatea legislativă de continuare a procesului transformărilor revoluționare-democratice interne prevăzute în programul de guvernare B.P.D. „ . www.dacoromanica.ro ’ 42 La 13 februarie 1947, Uniunea Populară Maghiară aderă la Blocul Partidelor Democra- tice, un reprezentant al său intrind în guvern ca subsecretar de stat pentru Naționalități („Scin- teia”, 15 febr. 1947). 43 „Scinteia”, 23 noiembrie 1946; cf. „Monitorul oficial”. Partea IlI-a, 4—5—6 decem- brie 1946 (dezbaterile din cadrui primei ședințe de constituire a parlamentului). 44 „Scinteia”, 24 noiembrie 1946, p. 3. 43 Idem, 30 noiembrie 1946, p. 1—2. 46 Nicolae Ceaușescu, România pe drumul desăvirșirii construcției socialiste, voi. I, Edit. politică, București, 1968, p. 385. LA VICTOIRE DES FORCES REVOLUTIONNAIRES- dEmocratiques au cours des Flections de novembre 1946 - MOMENT DECISIF DANS LA LUTTE POUR LA CON QUfi TE TOTALE DU POUVOIR Resume L’annEe 1946 a EtE dominEe sur le plan politique en Roumanie par la campagne Electorale (la premiere apres la guerre) et par le rEsultat des Elections parlamentaires du 19 novembre 1946. Le fait que le gouvernement dr. Petru Groza, installE par la volontE des forces revolutionnaires — dEmocratiques, le 6 marș 1945, est demeurE au pouvoir en dEpit des efforts conjuguEs de la couronne et des forces reactionnaires intErieures et internationales de la remplacer a prEsentE une importance particuliere pour la prEparation des Elections, le climat dans lequel elles ce sont dEroulEs et le rEsultat meme de celles-ci. La campagne Electorale a engendrE des affrontements relativement nom- breux tant en ce qui concerne le coalition gouvernamentale — relative- ment surtout quant ă la dEcision que toutes les formations gouvernemen- tales figurent sur des listes communes de candidats — qu’au sein des par- tis rEactionnaires de l’opposition. Par suite du congres extraordinaire du P.S.D., l’aile droite anticom- muniste a EtE EcartEe du parti. Aussi, quelques leaders du groupement liberal — Tătărăscu — de gouvernement ont ils quittE ce groupement, revenant ă celui libEral de Brătianu. Du parti național paysan — Maniu s’est dEtachE l’ancien vice-prEsident de ce parti et prEsident de l’organi- sation du Parti National Paysan de Bucarest, dr. N. Lupu, de meme que l’ancienne section „ouvriere” ainsi que de nombreux autres groupements et organisations locales. Ă la veille des Elections, le parti libEral Brătianu groupait un nombre restreint d’adhErants. Le bloc des partis dEmocratiques (gouvemementaux) a obtenu la majoritE absolue des mandats parlementaires (347 sur 414). En outre, Ips 29 mandats obtenus par l’Union populaire hongroise, les 7 mandats d’indE- pendants (G. Enescu, Gala Galaction et autres) ainsi que les deux man- dats du ComitE dEmocratique juif appuyaient la politique de gouverne- ment Groza. L’opposition a obtenu : 33 mandats le Parti National Pay- san - Maniu; 3 mandats le Parti National LibEral-Brătianu; 2 mandats — le Parti Paysan DEmocratie - Lupu). La victoire Ecrasante des forces rEvolutionnaires — dEmocratiques au cours des Elections de novembre 1946 a permis le dEroulement ă un rythme rapide et irrEversible du processus des transformations rEvolu- tionnaires qui s’achevera dans une premiere Etape par la proclamation de la rEpublique populaire et la prise par la classe ouvriere et ses alliEs de tout le pouvoir politique^țyjfto4wfl^wnanica..rn 946 INCIDENTUL DE LA IANINA (1905) - UN EPISOD AL EELAȚIILOE EOMÂNO-TUECE CONSTANTIN PARASCHIV După ce în 1877 — 1878 România s-a găsit în război cu Imperiu Otoman, reușind să-și cîștige independența de stat, relațiile politico- diplomatice s-au îmbunătățit cu acest stat an de an, ajungînd a fi consi- derate ca un factor de stabilitate în această zonă atît de frămîntată a continentuluib Cu deosebire spre sfirșitul sec. al XlX-lea și începutul sec. XX importantele succese în consolidarea pe plan intern și extern obținute de statul român au trezit interesul Imperiului Otoman, pentru strîngerea relațiilor cu România, stat ce își afirma în toate ocaziile dorința de a menține pacea și statuquo-ul în Peninsula Balcanică. Stat mic, aflat la confluența intereselor marilor puteri vecine, România trebuia să ducă o abilă politică externă care să-i permită atît consolidarea poziției sale internaționale, cît și crearea premizelor în vederea desăvîșirii unității național-statale, în condițiile în care cca. jumătate din conaționalii săi se găseau încă sub stăpîniri străine. Atît opinia publică cît și marea majoritate a oamenilor politici din România, aveau privirile ațintite peste Carpați, unde cele peste trei milioane de români duceau o dîrză luptă de rezistență împotriva politicii de deznaționalizare și oprima- re socială, promovată de cercurile conducătoare austro-ungare2. Deși nu era situată în Balcani, România, stat dunărean cu ieșire la Marea Neagră, nu se putea dezinteresa de problemele sud-estului european și orientale, în general. După unirea Dobrogei și, mai ales, după construi- rea podului de la Cernavodă, statul român era interesat în libera circulație pe Marea Neagră și prin strîmtori, pentru dezvoltarea comerțului său. Cercurile guvernante române promovau o politică atentă în sud-estul Europei, acordînd importanță desfășurării evenimentelor legate de spinoasa „Problemă Orientală”. S-a mai adăugat însă un aspect. Odată cu constituirea statului român modern acesta a devenit, cum era și firesc, centrul spre care gravitau toate ramurile națiunii române, peste granițele impuse de vicisitudinile geo- politice. Către tînărul stat român, mai ales după ce acesta și-a cucerit independența, au alergat, spre a găsi sprijin și ajutor în menținerea națio- nalității lor, și aromânii din Imperiul Otoman.3 S-a ajuns astfel la situația ca, în raporturile cu Turcia, statul român să tindă a obține, pentru conațio- nalii săi din Imperiul Otoman, posibilitatea menținerii limbii și culturii lor naționale. Cu permisiunea autorităților otomane și cu sprijinul material al statului român au luat ființă școli în limba română în centrele mai populate din Macedonia. Guvernul otoman a acordat României dreptul de a numi revizori școlari și profesori pentru aceste școli, dintre creștinii aromâni supuși otomani. www.dacoromanica.ro 947 Toate aceste concesiuni fuseseră obținute printr-o îndelungată stă- ruință și în diverse împrejurări favorabile, însă guvernul român urmărea ca această stare de lucruri să fie consacrată printr-o iradea (decret) impe- rială care să recunoască oficial pe aromâni, egali în drepturi cu celelalte naționalități nemusulmane din imperiu. Deși era clar că România, fiind situată la multe sute de km. de Macedonia, nu putea duce o politică de alipire teritorială a populației aromâne și urmărea numai să sprijine libera dezvoltare în limba națională a acestora, totuși Patriarhia din Constantinopol, expresie a intereselor națiunii elene, se opunea recunoașterii aromânilor din Imperiul Otoman. Scopul său era ca, profitînd de faptul că aromânii erau de aceeași religie și depindeau de Patriarhie, să-i identifice națiunii elene, cunoscut fiind că mulți dintre ei, datorită unei politici dure, de persecutare a intereselor lor, erau nevoiți, în cele din urmă, a se declara greci. Nu trebuie să uităm că la începutul sec. al XX-lea poporul grec, ca și celelalte popoare din sud-estul Europei, se afla în plină luptă pentru desăvîrșirea unității națio- nal-statale și eliberarea teritoriilor cu aceeași populație de sub stăpînirea străină. Cum întinse zone geografice la limita dintre aceste popoare aveau o populație aparținînd la două sau chiar mai multe etnii, ivirea unor neîn- țelegeri sau conflicte în etapa istorică respectivă, cu greu s-ar fi putut preveni. Pe de altă parte, criza internă a Imperiului Otoman se accentua. în primăvara anului 1903 răscoala antiotomană din Macedonia era înăbușită în sînge de către armata turcă. Aceasta a oferit un nou prilej marilor puteri să intervină în treburile interne ale Imperiului Otoman, impunînd o forță militară a lor la Salonic, cu misiunea de a menține ordinea și a supraveghea introducerea programului de reforme, acceptat și de către autoritățile otomane.4 Deși Turcia era cunoscută ca o țară „imobilă”, totuși încercările de reformare a sistemului său intern și de aducere a sa pe calea modernizării au fost mai numeroase, în ultima sută de ani, decît în oricare stat al Europei5. Tulburările tot mai numeroase provocate în Macedonia au determinat guvernul român să trimită, la începutul anului 1903, o circulară către reprezentanții săi diplomatici din marile capitale ale Europei, prin care le cerea să aducă la cunoștința marilor puteri poziția României față de situația din Macedonia. în circulară se arăta că guvernul român nu se putea dezinteresa de problemele balcanice deoarece ele „interesează vii- torul unei populații numeroase de neam român și echilibrul politic în peninsulă”; de asemeni, se exprima opinia că dorința marilor puteri de a vedea îmbunătățită situația naționalităților din Turcia nu se putea măr- gini numai la raporturile dintre musulmani și creștini ci era necesar ca ea să „îmbrățișeze deopotrivă raporturile de egalitate ce trebuie să existe între diferitele naționalități creștine”6. Prin urmare, se impunea ca marile puteri cît și Turcia să admită dreptul aromânilor de a se situa pe picior de egalitate cu celelalte naționalități din Imperiul Otoman. Se pare că demersul guvernului român a fost primit cu înțelegere la Constantinopol căci, după cum arată Alexandru Em. Lahovary, reprezen- tantul României în capitala otomană, atît Tewfik Pașa, ministrul de externe, cît și Ferid Pașa, marele vizir, s-au arătat favorabili doleanțelor românești7. Pentru susținerea, organizarea și afirmarea comunităților aromânilor, mai ales în Epir, era nevoi^&ffi român. în acest «48 sens a depus stăruințe reprezentantul român la Constantinopol și nu fără ■oarecare încercări, din partea autorităților otomane, de a se tergiversa lucrurile, la începutul anului 1904 noul consulat a putut fi deschis la lanina. Prin decretul regal nr. 592 din 17 februarie 1904 Al. Pădeanu era numit consul al României în acel oraș, urmînd a-și începe misiunea la 1 martie 1904 8. Era nevoie de organizarea și afirmarea comunităților aro- mânilor deoarece, în conformitate cu acordul de la Miirszteg din 1903 9, reprezentanți ai marilor puteri urmau a prezenta un program de reforme privitor la situația diferitelor naționalități din Imperiul Otoman. Or, aromânii nu trebuiau să rămînă în afara drepturilor ce se așteptau prin aceste reforme. Intervențiile repetate ale reprezentantului român în capitala otomană nu au reușit să determine guvernul otoman să rezolve definitiv situația recunoașterii aromânilor. Totuși, la începutul lunii martie 1905, marele vizii’ dăduse dispoziții lui Hussein Hilmi Pașa, inspectorul general al reformelor în Macedonia, să pășească la recunoașterea comunităților aro- mânilor, numind muhtari (primari) dinți e ei și permițîndu-le să figureze ca delegați în consiliile provinciale 10. Și poate că recunoașterea oficială a aromânilor ar mai fi întîrziat încă multă vreme dacă un incident, calificat drept „grav” de către autoritățile de la București,nu ar fi intervenit la lanina: la 23 aprilie 1905 Osman Pașa, valiul din lanina, a dispus arestarea a doi revizori școlari aromâni. Trebuie menționat faptul că valiul din lanina nu văzuse cu ochi buni înființarea și activitatea consulatului român din acel oraș și căuta a-i împiedica buna sa funcționare. Osman Pașa se bucura de simpatia sulta- nului, fiind însă într-un ascuțit conflict cu marele vizir, Ferid Pașa ; „Fami- lia lui Ferid Pașa are proprietăți în vilaetul lanina, unde se bucură de o influență însemnată — scria ziarul „Frankfurtei’ Zeitung” — cu toate acestea Osman Pașa s-a grăbit imediat ce a fost numit la lanina să expul- zeze din vilaet pe Sureya Namyk bey, fratele marelui vizir”. în același articol se mai menționa că Osman Pașa „s-a dat de partea grecilor în mod demonstrativ; el e cunoscut în Grecia sub numele de Dimitri-pașa” u. Veniți de curînd în vilaetul lanina, în calitate de revizori ai școlilor române din Turcia, Nicolae Tacit și Andrei Balamace, aromâni supuși otomani, au fost convocați, la 20 aprilie 1905, de către locțiitorul directo- rului instrucțiunii publice al vilaetului care, din ordinul lui Osman Pașa, le-a pus în vedere ,, ... să nu ieșiți piin comune ca să revizuiți școlile românești, să nu veniți în contact cu comunitățile românești și să nu mai frecventați consulatul român”. Această dispoziție s-a luat deoarece — erau informați cei doi — ei nu au un ordin din partea Ministerului imperial al instrucțiunii publice pentru recunoașterea lor ca revizori ai școlilor române, iar ordinul ce-1 aveau din partea marelui vizir nu era suficient „deoarece acesta nu e competent în chestiuni școlare” 12. îndată după ce revizorii au adus la cunoștința lui Al. Pădeanu consulul român din lanina, cele de mai sus, acesta a avut o convorbire cu’ valiul care i-a confirmat spusele revizorilor și a mai adăugat că el nu recunoaște nici un drept nici consulatului român, nici României de a se amesteca în afacerile școlare sau să aibă vreo înrîurire asupra lor, deoarece atît școlile cît și profesorii și elevii sînt supuși otomani, iar cei doi revizori trebuie să asculte numai de ordinele sale, altfel își propune să-i pedepsească prin închis'oare sau expulzare. în zadar consulul român i-a amintit că ■școlile române din Turcia sîat întreținute de statul român cu acordul www.aacoromamca.ro 949 guvernului otoman, că cei doi revizori sînt persoane foarte fidele sultanului, recunoscuți ca revizori școlari prin ordinul viziral nr. 97 din 12 februarie 1905 și că recunoașterea lor în această calitate și de către Ministerul instrucțiunii publice al imperiului a fost deja obținută de legația română din Constantinopol, urmînd a sosi curînd prin poștă. Folosindu-se de un incident ce avusese tocmai atunci loc în comuna Băiasa, nu departe de lanina, unde grecii au încercat să-i împiedice pe aromâni de a-și ține serviciul religios în limba lor și, sub pretextul că cei doi revizori ar fi instigat pe aromânii din acea comună la dezordini, valiul a dispus, la 23 aprilie, arestarea acestora, deși ei nici nu fuseseră în locali- tatea menționată. Totodată au fost arestați George N. Gogu, profesor de limba turcă, și loan D. Manachia, maestru de desen la Școala comercială română din lanina, împreună cu alți șase fruntași aromâni din comuna Băiasa13. Informat de cele petrecute la lanina, Al. Em. Lahovary, reprezen- tantul României la Constantinopol, diplomat abil, bun cunoscător al situației din Imperiul Otoman, a protestat imediat pe lîngă marele vizir precum și la Ministerul Afacerilor Străine otoman pentru cele întîmplate la lanina, arătînd că, dacă lucrurile nu vor fi urgent îndreptate, el va fi nevoit să ceară guvernului de la București rechemarea sa. Totodată a semnalat Ministerului de externe de la București această atingere a pres- tigiului țării prin purtarea valiului de la lanina precum și faptul că dacă România nu va obține o imediată satisfacție de la guvernul otoman întreg prestigiul și acțiunea sa în susținerea intereselor aromânilor din Turcia se va nărui14. Tot el anunța telegrafic a doua zi, 26 aprilie/9 mai, pe gen. lacob Lahovary, ministrul afacerilor străine al României, că valiul nu vrea să țină seama de ordinele marelui vizir și propunea ca guvernul român să se adreseze celui german pentru a sprijini acțiunea reprezentantului român la Constantinopol15. Cum cei arestați nu au fost eliberați și valiul se menținea pe pozi- ția sa inițială, la 27 aprilie/10 mai, reprezentantul român în capitala otomană primea de la București o telegramă în care i se cerea să protes- teze energic la Poartă pentru cele întîmplate „să facă să se știe la Poartă că noi vom da acestui fapt urmările cele mai grave, dacă nu ni se va acorda completă satisfacție. Noi cerem : 1. punerea în libertate imediată a revi- zorilor arestați, 2. o despăgubire pentru pagubele ce ei le-au suferit prin faptul arestării lor; 3. scuzele valiului; 4. pentru a evita repetarea unor fapte asemănătoare, noi pretindem, de asemenea, ca o iradea imperială să regleze de o manieră definitivă situația aromânilor din Macedonia, recu- noscîndu-le aceleași drepturi de care se bucură celelalte naționalități din Imperiul Otoman 16. într-adevăr, a doua zi, 28 aprilie/11 mai, Al. Em. Lahovary a remis lui Tewfik Pașa, ministrul de externe al Turciei, o notă a guvernului român, conținînd cele patru puncte și încheierea că „Dacă Sublima Poartă nu va da României satisfacțiile aci enumerate, guvernul Majestății Sale Regale este decis a da incidentului de la lanina urmările cele mai grave” 17. Convins de dreptatea cauzei pe care o susținea, guvernul român și-a dat seama că dacă va reuși să atragă de partea sa unele dintre marile puteri europene va putea să obțină cîștig de cauză în această problemă. Incidentul de la lanina oferea un bun prilej reprezentanților României de a convinge pe reprezentanții marilor puteri de necesitatea de a se pune capăt tergiversărilor Porții, printr-o definitivă r.ezolvare a problemei recu- www.dacoromanica.ro 950 noașterii naționalității aromâne. Astfel că, în zilele următoare, o intensă ■corespondență diplomatică are loc între Ministerul Afacerilor Străine din București și legațiile României din Berlin, Viena, Petersburg, Roma și chiar Londra și Paris. Cel mai sensibil la solicitarea României s-a dovedit a fi fost Berlinul. La 28 aprilie/11 mai, AL Beldiman, ministrul român în capitala Germaniei telegrafia că, din nefericire, baronul Marschall, ambasadorul Germaniei la Constantinopol, lipsea de la postul său, dar că guvernul imperial german va sprijini demersurile României în capitala Imperiului Otoman „făcîndu-1 să înțeleagă pe Sultan că era în contra propriilor sale interese de a rupe relațiile cu singurul stat (din Balcani, n.n.) politicește sincer favorabil menținerii statuquo-ului”. în aceeași zi, de la Viena, reprezentantul României, Emil Ghika, informa că a fost primit de contele Goluchovski, ministrul de externe al dublei monarhii, căruia i-a expus problema, acesta promițîndu-i că va telegrafia „imediat” reprezentantului său la Constan- tinopol, baronul Calice, pentru a uza de influența sa personală la Poartă și ca decan al corpului diplomatic din Constantinopol „pentru ca cei doi inspectori școlari ai voștri să fie puși în libertate și pentru a sfătui Poarta de a acționa rapid pentru a nu compromite bunele raporturi pe care Turcia le întreține cu România” 18. Al. Em. Lahovary transmite însă, la 29 aprilie /12 mai, că a avut o întrevedere cu baronul Calice pe care La pus în curent cu întreaga problemă: „El mi s-a părut indiferent ca de obicei și mi-a zis că nu are instrucțiuni. în rest, el pleacă mîine în concediu pentru 15 zile” 19. De la Petersburg, reprezentantul României telegrafia, la 28 aprilie/11 mai, că ministrul de externe al Rusiei, Lamsdorff, căruia îi expusese diferendul la care se ajunsese cu Turcia, i-a promis că va telegrafia ambasadorului său pentru a insista la Poartă spre a se obține eliberarea persoanelor arestate „ca și pentru publicarea unei iradele recunoscînd naționalitatea română”. Se pare că răspunsurile primite și mai ales lipsa ambasadorului german de la postul său, cel în care își pusese mari speranțe, au determinat o anumită ezitare a lui lacob Lahovary, ministrul român de externe, căci la 1/14 mai el adresa o lungă telegramă vărului său, Al. Em. Lahovary, la Constantinopol, în care îi atrăgea atenția că „în acele momente” nu trebuie mers prea departe cu cererile față de Turcia. Guvernul român „după o matură chibzuință” a ajuns la concluzia că în acele împrejurări ruperea relațiilor cu Turcia nu ar fi indicată deoarece „este primejdios a sacrifica mult-puținul ce am dobîndit și a părăsi o acțiune care, cu toate greutățile și reaua voință a sultanului, totuși a progresat, pentru un viitor incert”. Totodată ruperea relațiilor cu Turcia ar fi însemnat „o schimbare radicală” a orientării politicii românești în Balcani, acțiune „care nu este nici pregătită nici studiată așa încît să-i putem prevede succesul”. Telegrama se încheia cu indicația ca, în cazul în care, cu tot sprijinul ambasadorilor la Constantinopol, nu s-ar ajunge la o soluționare a tuturor cererilor formulate de către guvernul român, Al. Em. Lahovary urma „să declarați Porții că nu sîntem mulțumiți și că nu ne vom consi- dera de azi înainte ca legați cu Poarta printr-o politică de amiciție. Că depindea de sultan ca această stare de nemulțumire latentă să sfîrșească spre a nu produce la un moment dat o încordare definitivă între noi și Turcia. Vom avea răbdare și vom (aștepta momentul priincios spre a arăta Turciei importanța amiciției noastre” 20. . v www.aacoromamca.ro 951 ( Mai aproape de locul disputei diplomatice, cu relații în rândurile corpului diplomatic din Constantinopol și chiar între înalții demnitari otomani, Al. Em. Lahovary, manifestîndu-și surprinderea la indicațiile de moderație venite de la București, era însă de părere că prestigiul țării a fost deja angajat în așa măsură încît „nu mai putem bate în retragere- fără să ne diminuăm noi înșine”. Trebuia insistat pe lîngă sultan precum și pentru angajarea sprijinului Germaniei „singura în poziție de a ne ajuta eficace astăzi, atît prin prestigiul său cît și prin situația personală a baro- nului Marschall pe lîngă sultan. Italia poate, de asemenea, să ne fie utilă”. El propunea ca guvernul român să stăruie în cererile formulate la Poartă în nota din 28 aprilie, să insiste la Berlin pentru deplin sprijin și să dea întregii acțiuni „un caracter de urgență justificat prin gravitatea inciden- tului” a. Se pare că în primele momente guvernul otoman, ocupat ca de obicei cu multiplele și complicatele sale probleme ce atingeau interese atît de diverse pe trei continente, nu a dat importanță incidentului de la lanina, aplicînd în consecință, vechea sa tactică de tergiversare a lucrurilor, în speranța aplanării lor de la sine. Apoi a încercat o manevră diplomatica în sensul de a transfera întreaga problemă la București, dînd instrucțiuni în acest sens lui Kiazim bey, reprezentantul otoman în România. Această, tactică fusese însă prevăzută de Al. Em. Lahovary care avertizase din vreme ministerul de externe din București, opinînd că trebuia să se mani- feste fermitate în raporturile cu reprezentantul Porții, căruia urma a i se transmite că diferendul se rezolvă la Constantinopol, acolo unde a fost creat22. Presiunile exercitate de guvermd român asupra lui Kiazim bey la București și la Constantinopol prin reprezentantul său, intervenția amba- sadorului german care se întorsese la postul său și, foarte probabil, și ale unora dintre ambasadorii marilor puteri la Constantinopol, în sprijinul cererilor României, încep să aibă urmări. La 3/16 mai Tewfik Pașa i-a făr- cut cunoscut lui Al. Em. Lahovary că au fost date dispoziții ferme pentru a se permite aromânilor din imperiu să uzeze de limba lor în școli și bise- rici și că valiul va explica consulului român din lanina motivele arestării celor doi revizori școlari. Evident că asemenea concesii „verbale” nu erau în măsură a satisface cererile guvernului român, drept urmare însărci- natul cu afaceri român transmite lui Tewfik Pașa că își menține integial punctul de vedere. O dată în plus s-a învederat poziția conducătorilor politicii externe austro-ungare care nu erau dispuși a sprijini interesele guvernului român la Constantinopol. A fost suficient să audă de minimele concesii făcute de Tewfik Pașa pentru ca baronul Calice să și informeze la Viena că inci- dentul româno-turc fusese închis. Drept urmare, Goluchovski transmitea felicitările sale lui Emil Ghika, reprezentantul român la Viena, pentr i succesul repurtat căci, adăuga el „punctul slab al problemei era că cei doi revizori sînt supuși turci și nu români” și din nou dădea sfaturi de moderație a acțiunii României la Constantinopol23. Informat de poziția Vienei, lacob Lahovary telegrafia în aceeași zi ministrtdui său în capitala dublei monarhii să transmită lui Goluchovski că incidentul era departe de a fi închis. Valiul de lanina a expulzat „mânu militari” din vilaetul său pe numiții revizori școlari și pe cei doi profesori ai școlii românești, ceea ce este un mod de a pune în libertate ce nu poate fi admis*. „Noi reclamăm libertatea absolută a revizorilor noștri de a exersa www.dacoromanica.ro mandatul lor la lanina, așa cum ei au fost autorizați de către marele vizir și de către Ministerul instrucțiunii publice otoman. Noi pretindem scu- zele valiului sau destituirea sa. Iar pentru ca astfel de incidente să nu se mai repete, guvernul român pretinde ca o iradea a sultanului să consacre •definitiv recunoașterea naționalității române în Turcia. Atîta vreme cît aceste cerințe nu vor fi satisfăcute noi nu acceptăm nici o soluție a conflic- tului și vom merge pînă la ruperea relațiilor diplomatice” 24. Cît privește faptul că cei doi revizori nu sînt cetățeni români, ministrul român la Viena trebuia să accentueze că ei sînt într-adevăr supuși otomani, dar totodată au fost numiți de către guvernul român și lecunoscuți oficial în calitatea lor de către guvernul otoman. Telegrame cu un conținut similar au fost trimise și reprezentanților români de la Berlin, Roma și Petersburg, pentru ca aceștia să informeze guvernele pe lîngă care erau acreditați. Este de semnalat poziția guvernului italian față de conflictul ro- mâno-otoman. Așa cum raporta ministrul român în Italia, Nicolae Eleva, consilierul legației, Duiliu Zamfirescu, (Eleva era imobilizat în pat, în urma unei operații ce suferise) a avut o întrevedere cu Tittoni, ministrul de externe, în cursul căreia i-a adus la cunoștință diferendul și a cerut sprijinul Italiei în această problemă, pentru că, a afirmat Zamfirescu, ,,dacă nu urmărim scopuri politice, avem dreptul, avem chiar datoria de a ne ocupa de dezvoltarea etnică a acestor latini din Peninsula Balca- nică ... Toate celelalte populațiuni tind a se alipi către cineva, bulgarii •către o Bulgarie mare, sîrbii către Serbia, grecii către regatul grec. Numai albanezii și cuțo-vlahii nu năzuiesc către nimeni, ci aspiră unii la o inde- pendență mai mult sau mai puțin probabilă, ceilalți la o cultură și o dez- voltare idealmente românească” 25. Ministrul de externe italian a apreciat justețea celor afirmate de consilieiul legației române și a adăugat că spri- jinul Italiei niciodată nu a lipsit României, angajîndu-se să dea instruc- țiuni corespunzătoare ambasadorului său la Constantinopol. Chiar a doua zi după vizita consilierului român la ministerul aface- rilor străine italian, ziarul II Messaggero publica o telegramă din Bucu- rești, în care se anunța că un ultimatum a fost prezentat de către guvernul român Porții otomane 26. Se pare că știrea respectivă îi fusese transmisă •chiar de la Ministerul de externe din Roma. într-o nouă discuție pe care Zamfirescu a avut-o, de data aceasta •cu subsecretarul de stat de la externe, Fusinato, acesta, manifestîndu-și acordul cu poziția ambasadorului italian la Constantinopol, care era de părere că guvernul român nu trebuia să renunțe la nici una din cererile sale, își arăta surprinderea față de poziția Vienei în această problemă căci — raporta consilierul român — „pare pentru dsa o enigmă și cuprinde o secretă părere de rău că, fiind dată pozițiunea României față cu puterile Triplei Alianțe, Austria ne părăsește la Constantinopol” 27. Întrucît și opinia publică italiană s-a arătat favorabilă cauzei românești, la 6/19 mai, deputatul Roberto Galii, fost subsecretar de stat în timpul guvernu- lui Crispi, a adresat o interpelare guvernului în parlamentul italian, între- bînd care este atitudinea acestuia față cu cererile României adresate Porții. Răspunzînd la această interpelare, subsecretarul de stat Fusinato a declarat că guvernul italian „acordă României sprijinul întregii sale influențe la Constantinopol”. Cu această ocazie, în Camera italiană s-a •exprimat, prin cuvinte entuziaste, simjjatia pentru națiunea română și guvernul său28. www-dacornmanica rr> 953 La Constantinopol, ambasadorul Germaniei, Marschall, continua, a face demersuri în sprijinul revendicărilor românești. în vederea audien- ței ce o stabilise la sultan pentru 6/19 mai, el se arăta optimist dar „cum cu turcii trebuie să te aștepți la orice” el întreba pe Ăl. Em. Lahovary- dacă guvernul român a fixat o dată pentru ultimatumul pe care inten- ționa să-l aducă la cunoștința Porții, căci altfel aceasta, după vechiul obicei, ar fi tărăgănat lucrurile fără sfîrșit. Reprezentantul român la Con- stantinopol era de părere ca această dată să fie fixată la 9/22 mai, pentru ca astfel să nu mai aibă loc obișnuita recepție pe care legația română tre- buia să o organizeze a doua zi. Căci, după ceremonialul în vigoare în acel moment la Constantinopol, sultanul, marele vizir și ministrul afacerilor externe aveau obiceiul, cu prilejul zilei naționale a statelor acreditate în capitala otomană, să trimită șefilor de misiuni felicitările lor, prin mijlo- cirea unor înalți demnitari și funcționari ai Palatului și Porții. Generalul lacob Lahovary era însă de părere ca această dată să fie fixată la 16/29 mai cînd, la Constanța, se inaugura un nou cablu telegrafic*, ocazie cu care, după cum deja îi transmisese lui Kiazim bey, sultanul și Turcia urma a fi cu totul omiși din protocol, dacă pînă atunci România nu va fi obținut satisfacerea cererilor adresate Porții. Cît privea recepția de la 10 mai, ministrul de externe îl autoriza pe Al. Em. Lahovary ca la acea dată să inchidă porțile legației, suspendînd orice manifestare 29. . Guvernul otoman încearcă a pune capăt diferendului făcînd noi propuneri atît prin Kiazim bey, cît și prin intermediul reprezentantului Rusiei la Constantinopol, Zinoviev. în principal noile propuneri constau în : 1. Valiul de Tanina, era însărcinat a asigura pe consulul României că nici Poarta nici el însuși nu au nici un fel de ostilitate față de guvernul român; 2. Poarta nu a contestat niciodată cuțo-vlahilor dreptul de a lua parte la alegerile de muhtari, dar ea nu poate constrînge satele cu popu- lație mixtă să-și aleagă funcționarii dintre cuțo-vlahi; 3. cuțo-vlahii au dobîndit deja dreptul de a avea școli și biserici în limba lor ; 4. inspectorii școlilor românești din Imperiul Otoman vor fi recunoscuți de autoritățile turcești 30. Ministrul de externe român găsește aceste propuneri nesatisfăcă- toare și, de acord cu guvernul său, fixează ca dată a ultimatumului 12/25 mai, anunțînd de acest lucru și cabinetele marilor puteri europene. Mai mult, însărcinează pe Al. Beldiman, ministiul român la Berlin, să întrebe ofi- cial cabinetul german dacă, în cazul ruperii relațiilor diplomatice cu Turcia, guvernul german putea prelua reprezentarea intereselor românești la Constantinopol. La 7/20 mai reprezentantul român la Petersbmg laporta că Lams- dorff, ministrul de externe al Rusiei, a dispus trimit ei ea unei a tieia tele- grame către Zinoviev la Constantinopol, în care îi cerea să continuie efor- turile în vederea rezolvării cererilor românești privind recunoașterea națio- nalității române din Imperiul Otoman 31. Două zile mai tîrziu, ministrul român la Londra transmitea că „este loc de a spera ajutorul guvernului englez pentru obținerea satisfacției la Constantinopol”, iar o telegramă ^semănătoare se primea și de la Paris 32. Incidentul româno-turc atinge punctul său maxim. La 9/22 mai, gen. lacob Lahovary făcea cunoscut lui Kiazim bey, printr-o telegramă, că guvernul român a fixat data de 12/25 mai pînă la care așteaptă răs- puns la nota adresată lui Tewfik Pașa. Nu a mai fost însă necesar a se aștepta acea dată deoarece în aceeași zi, 9/22 mai, Al. Em. Lahovary www.dacoromanica.ro 954 transmitea din capitala Imperiului Otoman că „dificultățile care au amenin- țat un moment de a tulbura relațiile de amiciție tradiționale dintre Turcia și România au fost în întregime aplanate, spre satisfacția celor două state” 33. într-adevăr, la 10/23 mai ziarele din Constantinopol publicau textul iradelei imperiale prin care se recunoștea naționalitatea română din Imperiul Otoman. Documentul prevedea ca și comunitățile românilor supuși otomani, pe temeiul drepturilor civile de care se bucurau și ceilalți supuși nemusul- mani, „să-și poată alege muhtari, în conformitate cu regulamentele în vigoare, așa cum e obiceiul pentru celelalte comunități; membrii români să fie primiți în consiliile administrative; autoritățile imperiale să înles- nească profesorilor numiți de aceste comunități inspectarea școlilor lor și îndeplinirea formalităților prevăzute de legile imperiului pentru deschi- derea de noi așezăminte școlare”. De asemenea, se prevedea libera folosire a limbii române în biserică și în școală. în această privință, o „teșcherea”, adresată în aceeași zi Patriarhului Ecumenic de către Ministerul de Jus- tiție și Culte al Imperiului, punea în vedere capului bisericii ca „fără a schimba nimic din dependența aromânilor față de Patriarhul Ecumenic, aceștia nu trebuie să mai fie împiedicați de a-și celebra slujba religioasă prin preoții lor proprii și în limba lor națională, nici de a se sluji deaceastă limbă în învățămînt” 34. Publicarea iradelei imperiale a stîrnit un viu entuziasm în rîndurile aromânilor. De asemenea, guvernul român, apreciind înțelegerea manifes- tată de guvernul otoman, îi transmitea mulțumirile sale pentru acest act și se angaja să stăruie continuu în prevederea unor măsuri menite a îmbu- nătăți situația musulmanilor din regatul român. Este de semnalat că una dintre urmările acestor măsuri a fost construirea frumoasei moschei •de la Constanța 35. în ședința corpurilor legiuitoare de la București, din 11/24 mai» s-a discutat problema incidentului de la lanina. Trebuie subliniat faptul că pînă la acea dată nici în parlament și nici în presa din țară diferendul româno-turc nu a fost dezbătut, el neieșind din cadrele strict diplomatice •, în ședința Adunării deputaților, lacob Lahovary, ministrul afacerilor străine, a făcut o scurtă informare asupra incidentului și a modului în care a fost rezolvat. Valiul din lanina a primit ordin imperial ca în ziua de 10 mai să meargă la consulatul român din lanina „să dea consulatului nostru explicațiuni asupra faptului întîmplat și să ceară uitarea inciden- tului”, revizorii școlari vor fi repatriați și reintegrați la lanina, unde vor funcționa, exercitîndu-și misiunea lor. Sultanul a dat o iradea prin care „cerințele regatului român, urmărite de 25 de ani, au fost realizate. Națio- nalitatea română este recunoscută în mod definitiv, cu toate drepturile civile, pe picior de egalitate cu toate naționalitățile creștine din Imperiul Otoman. Din această recunoaștere decurge pentru românii macedoneni dreptul egal de a uza de limba lor în biserici, de a avea școli române, de a se constitui în comunități, alegînd muhtari, de a avea reprezentanți în consiliile de administrație ale vilaetelor, de a numi revizori în școlile pe care le au, astfel toate drepturile la viața națională le sunt acum sancțio- nate prin, înalta iradea imperială” 36. Ion I. C. Brătianu, reprezentant al partidului liberal aflat în opoziție, a felicitat guvernul cowwuRitiaqcmrtmaiMflihitrtn care a acționat în rezol- 955 varea acestui incident diplomatic, manifestîndu-și satisfacția pentiu „lela- țiunile noastre amicale cu Imperiul turcesc pe care acest act le asigură și pentru marile interese care reclamă ca ele să fie din cele mai bune” 37. Cum era și firesc, ziarele de la București au reflectat pe laig acest eveniment diplomatic, subliniind bunele relații ce existau și trebuiau con- tinuate cu Imperiul Otoman. Opinia publică era informată de atitudinea marilor puteri față de interesele guvernului român în această problemă. Astfel, nu a trecut neobservată atitudinea Austro-Ungariei. Ziarul „Ade- vărul”, intr-un articol intitulat „Puterile și diferendul româno-turc”, scria că dubla monarhie ne-a dat un concurs „mai mult pasiv. Concui sul activ ni l-au dat Italia și Germania ai căror ambasadori au pus toată trecerea lor pentru ca dreptate să ni se facă. De la Austro-Ungaria însă am fi avut dreptul să ne așteptăm la mai mult decît a făcut această putere de fapt pentru noi” 38. De asemenea, ziare occidentale ca și din statele balcanice au repro- dus și consemnat, conform vederilor proprii, știri despre incidentul de la lanina. Astfel, ziarul german „National Zeitung” publica un articol în care sublinia importanța succesului obținut de guvernul român pentru conaționalii din Turcia : „Apărarea conaționalilor din Balcani este una din îndatoririle cele mai importante ale oricărui guvern român și astfel a și fost întotdeauna apreciată la București ... Funcționarii turci se vor răzgîndi pe viitor înainte de a-și exercita vexațiunile în contra unor comu- nități care se bucură de o protecțiune atît de puternică”. Autorul artico- lului nu uita să remarce, totodată, semnificația evenimentului pentru poziția României în Balcani: „Să sperăm că acest succes pacific al Româ- niei va servi de pildă și celorlalte naționalități din Balcani, care au cre- zut pînă acum că nu-și pot apăra interesele față de guvernul otoman alt- minterea decît prin vărsare de sînge și revoluțiuni. Bunul exemplu al României a dat deja în ultimele decenii în Balcani oarecare rezultate bune și de aceea sperăm că modul cum regatul a știut și de astă dată să-și apere demnitatea și interesele naționale, cu energie, fără demonstiațiuni inu- tile și provocațiuni imprudente, va servi ca exemplu și altora” 39. Ziaiul „Die Post” sublinia necesitatea celor două state, România și Turcia, de a trăi în cea mai perfectă armonie pentru echilibrul în Balcani: „Românis- mul are un interes primordial în menținerea statuquou-lui otoman în pârtea sud-estică a Europei de care depinde echilibrul puterilor în Balcani40, iar „Berliner neueste Nachrichten” remarca faptul că „Toate marile puteri, fără excepțiune, și mai ales Germania și Italia, au sprijinit cauza română ca fiind dreaptă și în interesul chiar al Turciei”41. Presa bulgărească era unanimă în a aprecia că România a știut să t își apere interesele și, făcînd o comparație între acțiunea guvernului român și politica bulgară, cerea ca guvernul de la Sofia să urmeze exemplul României. Astfel, „Vecema Posta” scria că „România obține în opt zile ceea ce noi am obținut în timpuri, după o luptă de cincizeci de ani cu mii de sacrificii”42, iar ziarul „Dnevnik”, criticînd politica principelui Ferdinand, nota : „Pe cînd noi am zăpăcit lumea cu zgomotul ce am făcut împrejurul nostru. România lucra liniștit dar sigur pentru ridicarea ei în toate direcțiunile” iar regele României „n-a avut nevoie de a se mișca din palatul său și să se tîrască prin curțile străine pentru a regula afaceri mari de stat. Exemplul României este foarte instructiv” 43. Sub titlul „Conflictul turco-român și importanța lui pentru noi” ziarul „Den”, rela- tînd succesul diplomatic obținut de guvernul român, arăta că Turcia www.dacoromanica.ro 956 mai totdeauna a cedat în fața marilor puteri „dar cînd a fost vorba de a se da satisfacțiune legală unei puteri mici și neînsemnate, Turcia s-a opus cu răutate avînd încrederea că nu se poate întrebuința forța în conți a ei. Conflictele Turciei cu Serbia, Grecia și Bulgaria s-au sfiișit întotdeauna liniștit și fără zgomot și totdeauna în detrimentul acestora din urmă”44. Mai interesantă încă apare poziția ziarului „Nov Veac”, organ oficios al guvernului bulgar, care, după ce aprecia obținerea drepturilor de către românii macedoneni, atrăgea aLenția marilor puteri că aceasta nu va contribui prea mult la îmbunătățirea soartei naționalității lomâne din Imperiul Otoman, deoarece o badea sau chiar un tratat valorează prea puțin în Turcia : „Dimpotrivă, aceste drepturi care i se dau acum (naționalității aromâne n.n.) pot servi la complicațiuni mai mari a lucru- rilor din Macedonia, căci prin ele se creează drepturi formale unei naționa- lități mai mult, care va lupta pentru drepturile ei acolo, și unui stat mai mult, care se va interesa și va cere îmbunătățirea stării conaționalilor săi în acea țară”45. La rîndul său, ziarul sîrb „Male Journal”, deplîngînd faptul că, deși a făcut numeroase sacrificii către Turcia și Austro-Ungaria, Serbia nu reușea să-și promoveze interesele sale naționale, cerea ca guvernul de la Belgrad să urmeze exemplul României: „România a dovedit cum tre- buie să se poarte cineva cu Turcia. Apoi dacă e vorba, noi avem mai multe mijloace ca să aprindem luleaua turcului decît România”46. Dacă aceasta era aprecierea generală a conflictului diplomatic ce avusese loc între București și Constantinopol, ziarele grecești au văzut în felul cum s-a încheiat diferendul româno-turc, în ciuda faptului că aro- mânii din Imperiul Otoman nu au solicitat și nu au obținut prin iradeaua sultanului nici un drept în detrimentul celorlalte naționalități din imperiu, o adevărată „vătămare” a drepturilor națiunii elene. Ziarul „Astry” în articolul „Satisfacerea românilor” își arăta adevăratele sentimente : „Să zicem că soluțiunea dată este neplăcută, dureroasă, vătămătoare pentru noi? O credem de prisos. Interesele grecești în Macedonia și Epir au pri- mit o nouă lovitură. Dar neavînd, pentru că nu ne-am îngrijit să avem, forța cerută pentru a impune Porții rezistența contra pretențiunilor con- strîngătoare ale statelor din Balcani, să ne înecăm durerea noastră și să ne mulțumim a tăcea”47. ★ în cele de mai sus am încercat să piezentăm antecedentele, condi- țiile în care s-a produs, modul de soluționare și ecoul în epocă al inciden- tului de la lanina. Deși diferendul româno-turc nu a luat amploare, fiind rezolvat relativ repede și exclusiv pe cale diplomatică, el își are se mnifi- cația sa atît pentru mai buna înțelegere a statutului internațional al României la acea dată, cît și a unor realități din sud-estul Europei, cu deosebire din Imperiul Otoman. La începutul sec. al XX-lea, România continua să mențină orien- tarea politicii sale externe către Puterile Centrale48. După cum se știe, punctul slab al acestei orientări îl constituia situația românilor din Tran- silvania, supuși Austro-Ungariei. Dacă în decursul ultimelor două decenii, cu toată solicitarea cercurilor conducătoare de la București, Germania nu a reușit să impună dublei monarhii o atitudine mai conciliantă față de românii ardeleni, cu prilejul incidentului de la lanina ea a căutat șă se arate plină de solicitudine față de interesele românești. Germania își urmă- rea propriile sale deziderate în,această regiune a continentului. Ea avea www.dacoromanica.ro 957 tot interesul ca între România și Turcia să se mențină relații amicale și ambele să graviteze către sfera Puterilor Centrale, căci drumul său către Orient trecea și prin București și prin Constantinopol. Pe de altă parte, cercurile conducătoare de la Berlin își dădeau seama de justețea cererilor guver- nului român precum și de faptul că Imperiul Otoman nu avea, în realitate, nimic de pierdut prin recunoașterea naționalității române din cuprinsul hotarelor sale. Nu a fost deci prea dificil ca, bazîndu-se pe poziția pe care o deținea la Constantinopol și pe influența personală pe care ambasadorul său o avea pe lîngă sultan, Germania să dea un sprijin eficient guvernului român în rezolvarea incidentului de la lanina. Totodată este de semnalat faptul că cercurile conducătoare de la București au știut să-și asigure sprijinul unor mari puteri ale Europei, fără de care credem puțin probabil ca demersul său diplomatic să fi ajuns la scopul propus. Imperiul Otoman se găsea în plină criză a sistemului său intern, îndelungata și despotica domnie a lui Abdul Hamid produsese mari nemul- țumiri în interior și dăduse loc unor tot mai numeroase și mai insistente intervenții ale marilor puteri în treburile interne ale Porții. Junii turci, cei care peste numai trei ani aveau să dezlănțuie revoluția pentru intro- ducerea constituției și modernizarea structurilor țării, erau indignați de ingerințele marilor puteri în afacerile imperiului49. Cu atît mai mult este de înțeles că intervenția României pentru conaționalii săi supuși oto- mani, stat ce pînă nu foarte demult fusese el însuși supus Porții, nu putea fi văzută cu ochi buni în Turcia. Pe de altă parte, este de înțeles că Imperiul Otoman, stat multinațional, era din principiu împotriva ridi- cării oricărei probleme naționale sau care ar fi putut duce la noi agitații pe această temă. Totuși este de reținut faptul că incidentul diplo- matic cu România nu a fost urmarea unui act al guvernului otoman, ci s-a născut din nerespectarea de către valiul din lanina a ordinelor marelui vizir în legătură tocmai cu situația aromânilor. Al. Em. Lahovary, minis- trul român la Constantinopol, cît și dirigenții politicii externe de la Bucu- rești și-au dat repede seama că atitudinea valiului Osman Pașa poate fi exploatată în interesul recunoașterii, de către Poartă, a naționalității aromâne din Imperiul Otoman. Iradeaua sultanului din mai 1905,. chiar dacă nu a fost urmată de o schimbare radicală a situației aromânilor supuși otomani, totuși a contribuit la definirea statutului lor în cadrul naționalităților nemusulmane din imperiu. Totodată, decretul imperial menționat se înscrie ca o contribuție, la acea dată, pe linia menținerii și dezvoltării bunelor relații dintre Turcia și România. Imperiul Otoman avea interes de a menține bune raporturi politice > cu România atît datorită loialității aromânilor cît și intențiilor Porții de a implica guvernul de la București în relațiile turco-bulgare. Considerăm că împrejurările incidentului de la lanina sînt semnifi- cative și dintr-un alt punct de vedere. Se cunoaște faptul că, odată cu accentuarea interesului manifestat de România, la începutul sec. XX, față de conaționalii săi de la sud de Dunăre, s-a încercat să se acrediteze ideea, mai ales în presa greacă, conform căreia acțiunea statului român ar fi fost determinată de către Austro-Ungaria care voia, în felul acesta, să abată atenția guvernului și a opiniei publice românești de la problema românilor ardeleni. Or, din desfășurarea evenimentelor s-a putut constata cu claritate că dubla monarhie nu a sprijinit eforturile guvernului român pentru a obține recunoașterea naționalității, române din Turcia. S-a www.aacoromamca.ro 958 dovedit astfel, o dată mai mult, inconsistența aserțiunii menționate. Dacă, opinia publică, oamenii politici, personalități ale vieții culturale și știin- țifice din România, în anumite limite chiar guvernul de la București, au luat atitudine, în diferite momente, împotriva politicii de deznaționali- zare pe care vecini mai puternici și mai amenințători decît Turcia o duceau împotriva elementului român supus lor — este suficient să amintim ecoul în România al mișcării și procesului memorandiștilor ardeleni — cu atît mai mult aceiași factori erau datori a se interesa de soarta românilor sud-dunăreni. Căci Imperiul Otoman era, din acest punct de vedere, mult mai tolerant. Desigur că și situația era diferită : aromânii găsindu-se la, sute de km. de granițele statului român, Poarta nu avea a se teme de dez- voltarea conștiinței naționale la supușii săi aromâni. Nu este lipsit de interes să arătăm că preocuparea manifestată în statul român față de românii sud-dunăreni era menită, în același timp, a menține mereu trează, conștiința opiniei publice interne, dar și externe, asupra faptului că guver- nul de la București se preocupa de toate ramurile neamului românesc, indiferent unde s-ar afla ele. Găsim această strategie exprimată expres în epocă : „ocupîndu-ne de soarta lor (a aromânilor n.n.) ni se oferea ocaziu- nea de a arăta românilor din Transilvania, din Bucovina și din Basarabia că gîndul nostru, în taină, mergea și spre dînșii” 50. Incidentul de la lanina ne oferă, totodată, imaginea eforturilor pe care, la acea vreme, un stat mic trebuia să le facă pentru promovarea intereselor sale. S-a văzut, și cu acest prilej, că un asemenea stat numai în măsura în care reușea să-și atragă sprijinul uneia sau al mai multor mari puteri avea motive să spere într-o soluționare pozitivă a demersului său. Se poate afirma, drept încheiere a rîndurilor de mai sus, că modul în care a fost rezolvat incidentul de la lanina, recunoașterea aromânilor din Imperiul Otoman și sprijinul de care guvernul român s-a bucurat din partea marilor puteri ale Europei în acele împrejurări au contribuit, fie- care în parte și toate la un loc, la creșterea prestigiului României pe plan extern, într-o perioadă de grupare a principalelor state ale continentului în cele două blocuri, ce se vor înfrunta în primul război mondial. NOTE 1 N. Ciachir, Contribuții la istoricul relațiilor româno-turce 1878—1914 în Buletin de sludi f și referate A.D.I.R-L, nr. 5(23). 1970. 2 Șt. Pascu, Făurirea statului național unitar român 1918, voi. I, Edit. Acad. București, 1983. 3 Pentru detalii privind românii sud-dunăreni vezi studiul lui Nicolae-Șerban Tanașoca Ia lucrarea George Murnu, Studii isioiice privitoare la trecutul românilor de peste Dunăre, Edit. Acad., București, 1984. 4 Jean-Paul Garnier, La fin de L’Empire Oltoman, Paris, 1973, p. 78—79. 6 Gabriel Ilanotaux, La Politique de l’equilibre 1907—1911, ed. a II a, Paris, 1912, p 136. * Al. Em. Lahovarv. Amintiri diplomatice (Constantinopol 1902—1906), București, 1935, p 29. \ Ibid., p. 32. 8 Arii. B.C.S., fond Saint Georges, Pachet CCXCVIII, dosar 2. 8 N. lorga, Istoria statelor balcanice in epoca modernă, Vălenii de Munte, 1913, p. 350. 10 Al. Em. Lahovary, op- cit., p. 52. ’1 „Frankfurter Zeitung” din 15/28 mai, 1905. 12 Arhiva Ministerului Afacerilor Externe (in continuare Arh. MAE), fond 71, voi. 53, f. 50. 13 Idem, f. 204; 333. 14 Idem, f. 5. « Idem, f. 21. 14 Idem, f; 26. 17 Idem, f. 35. 18 | Idem, f. 37. www.dacoromanica.ro 959 18 Idem, f. 41. 20 Idem, f. 76—77. 21 Idem, f. 78. 22 Idem, f. 79. 23 Idem, f. 146. ♦ într-adevăr, cei doi revizori au fost expulzați și debarcați la Corfu de unde au trebuit să plece la Brindisi, iar cei doi profesori au fost debarcați Ia Pireu, fără mijloace pecuniare și fără documente- 24 Arh. MAN., loc. cit., f. 125. 25 Idem, f. 163, 28 „II Messaggero”, din 2/15 mai 1905. 27 Arh. M.A.E., loc. cit., f. 165. 28 Idem, f. 173. * Este vorba de inaugurarea unui cablu telegrafic Constanța — Constantinopol, construit cu ajutorul Germaniei și care era menit a face concurență vechiului cablu englez Odesa — Con- stantinopol. 20 Arh. M.A.E., loc cit., fila 134—136. 30 Idem, f. 159. 31 Idem, f. 158. 32 Idem, f. 205 ; 263. 33 Idem, f. 215. 34 Al. Em. Lahovary, op. cit., p. 62. 35 Arh. M.A.E., loc. cit., f. 236. 36 Dezbaterile Adunării deputalilor, nr. 48 din 16 iunie 1905, p. 744. 37 Idem, p. 743. 38 „Adevărul” din 12/25 mai 1905. 39 „National Zeitung” din 11/24 mai 1905. 40 „Die Post” din 13/26 mai 1905. 41 „Berliner Neueste Nachrichten” din 13/26 mai 1905. 49 „Vccerna Posta” din 16/29 mai 1905. 43 „Dnevnik” din 15/28 mai 1905. 44 „Den” din 13 26 mai 1905. 43 „Nov Veac” din 16/29 mai 1905 46 „Male Journal” din 15/28 mai 1905. 47 „Asty” din 12/25 mai 1905. 43 Șb. Rădulescu-Zoner, România și Tripla Alianfă la incepatal sec. XX 1900—1914, București, 1977, p. 27—30. 49 Mauricc Baumont, L’Europe de 1900 â 1914, Paris, 1966, p. 129—130; vezi și Lion Lamouche, Qiiirnx ans d’histoire balcanique, 1904—1918, Paris, 1928, p. 65—66. 60 Mas Demeter Peyfuss, Die Aromânische Froge, Bfthlau, 1974, p. 85—95. 61 A). Em. Labovary, op. cit., p.28. L’INCIDENT DE JANIN A (1905) — UN ^PISODE DES EELATIONS EOUMANO-OTTOMANES Resume En meme temps avec la constitution de l’Etat roumain moderne, celui-ci est devenu, comme de juste, le centre vers lequel gravitaient toutes les branclies de la nation roumaine. C’est vers le jeune Etat rou- main que se sont orientes pour y trouver appui en vue de conserver leur naționalitd, aussi les Aroumains de l’Empire Ottoman. Par suite de longs efforts et grâce â des circonstances favorables le gouvernement de Bucarest avait râussi â obtenir de la part de celui ottoman une s6rie de concessions pour les Aroumains, dont la cr6ation, avec l’aide materielle de l’Etat roumain, d’ecoles dans les centres les plus peuplds des Aroumains ottomans. Dans le meme temps, le gouvernement ottoman a accordd ă> la Eoumanie le droit de nommer des r^viseurs sco- laires et des professeurs pour ces 6coles parmi les Aroumains sujets otto- www.dacoromanica.ro 960 mans. Mais ă part ces concessions, le gouvernement roumain desirait ă obtenir un document formei de la Sublime Porte, par lequel on reconnaisse aux Aroumains, officiellement, lAgalite de droits avec les autres nationa- lit6s non-musulmanes de l’Empire. Un acte abusif de l’administration ottomane — l’arrestation par le „vali” de Janina, en avril 1905 — offre au gouvernement de Bucarest la possibilite d’adopter une position ferme, demandant ă la Sublime Porte la remise en liberte des inculpes arret^s, ainsi que la publication d’un decret imperial par lequel les Aroumains de Turquie soienfr reconnus officiellement, en tant que garanție pour que de tels actes ne se repetent plus. La ferme action diplomatique du gouver- nement roumain, l’interet majeur manifeste par l’Empire ottoman pour le maintient des bons rapports avec la Eoumanie, 6tat qui se pronongait pour le statu-quo dans les Balkans ainsi que l’intervention de quelques representants des grandes puissances en faveur des doleances de la diplo- mație roumaine, tout ceci s’est solde par la publication le 9/22 mai 1905 du decret imperial par lequel on reconnaissait officiellement les Aroumains de l’Empire ottoman. Meme si le decret de mai 1905 n’a pas ete suivi d'un changement radical de la situation des Aroumains, il a contribui ă l’etablissement du statut de ceux-ci dans le cadre des nationalitâs nonmusulmanes de l’Empire. Dans le meme temps, cet acte s’inscrit comme une contribution, ă cette date-lă, au maintien et ă l’extension des bons rapports entre la Turquie et la Eoumanie. 3 _ C. 2562 www.dacoromaiiica.ro 961 STRUCTURĂRI ÎN REGIMUL PROPRIETĂȚII OBȘTILOR SĂTEȘTI DIN ȚARA ROMÂNEASCĂ ÎN A DOUA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XVII-LEA ȘI LA ÎNCEPUTUL VEACULUI URMĂTOR CONSTANTIN BĂLAN ISTORIOGRAFIE Problematica vieții agrare, situația țărănimii, raporturile ei cu cele- lalte clase și pătmi sociale au constituit, treptat, pornind din epoca mo- dernă și mai ales în cea contemporană, preocuparea multor cercetători, a căror investigații s-au oprit, în bună parte, la etapa de pînă la 1650 *. Implicate de însăși evoluția istoriografiei, de-a lungul procesului de dez- voltare a statului român modern, acestea, începînd chiar de la scrierile lui N. Bălcescu și M. Kogălniceanu, au lărgit continuu cadrul informației, al modului de abordare, de cunoaștere a realității lumii satelor. Dar, sub aspectul înțelegerii unor fenomene din viața țărănimii, ele reflectă în bună măsură insuficiența documentației și a unei metodologii de studiu 2, situa- ția obștilor megieșești, în perioada ce ne preocupă, ca și schimbările ce aveau loc în sfera proprietății moșneuești, în arealul românesc, acum, fiind lapidar înfățișată în lucrările elaborate în secolul trecut 3 și chiar în studii apărate după 1900. Dacă A. D. Xenopol s-a ocupat cu interes de starea economică a Țării Românești, în vremea de după domnia lui Matei Basarab și pînă la aceea a lui Constantin Brîncoveanu, cum încă nu o făcuse nici un istoric pînă atunci4, el nu va avea decît succinte referai la necontenita „absorbire a proprietății mici și libere de către cea mare și puternică” 6 Complexitatea problemelor agrare, dificultățile de viață — tot mai evidente — întîmpinate de țărănime către sfîrșitul sec. al XlX-lea și în epoca ce a urmat au condus, cum se cunoaște, la sporirea interesului cercetătorilor timpului, față de trecutul populației rurale. Este vremea în care și unii fruntași ai mișcării socialiste își vor concentra atenția asupra realităților de odinioară și de atunci a satelor. Chiar în anul întemeierii Partidului Social Democrat al Muncitorilor din România — 1893, și la scurt timp după ce C. Dobrogeanu-Gherea edi- tase broșura despre Concepția materialistă a istoriei6, pentru a face cunos- cută în cercuri mai largi teoria revoluționară, marxistă, despre lume și societate, despre rolul maselor, Ion Nădejde urmărea să dezvăluie căile pe care se constituise marea proprietate la noi, prin acapararea pămîn- tului megieșilor. Aceasta și explică plivirea sa de ansamblu, încă de la începutul studiului, asupra obștilor, cuin fusese și aceea de la Cîmpulun- gul Muscelului, ca și considerațiile lui relativ la procesul sărăcirii și căderii în dependență a numeroși locuitori ai satelor 7. 962 www.dacoromanica.ro Nu vom stărui aici asupra unor puncte de vedere sau informații comunicate de I. Nădejde, care trebuiesc supuse criticii, reflectînd, în parte, și stadiul investigațiilor, insuficiente în epocă pe acest tărîm, fapt învederat sub anumite aspecte și în lucrări elaborate în deceniile următoare de alți cercetători, deși ele se bazau pe o documentare mai largă, în ce privește evoluția proprietății țărănești. Avem în vedere studiile datorate lui A. V. Gîdei, R. Rosetti, I. N. Angelescu, Sebastian Radovici, G. Panu 8, în care datele despre problemele ce se circumscriu temei noastre sînt inci- dental sau uneori insuficient înfățișate9; de aceea nu le vom supune dis- cuției 10. Prin laborioasa activitate a lui N. lorga u, dar și prin lucrările publi- cate de C. Gimescu, I. C. Filitti12 și C. C. Giurescu13, cercetările de istorie a vieții agrare, despre trecutul țărănimii, aveau să se adîncească, ceea ce corespunde însăși orizontului istoriografiei românești din primele decenii ale veacului al XX-lea14. Distinsul savant, N. lorga, va aduce la lumină prin investigațiile sale și prețioase informații privind trecutul unor obștii de moșneni, sursele utilizate de el reflectînd evoluția acestora și în epoca ce ne preocupăls. C. Giurescu s-a oprit, printre altele, și asupra termenilor sub care apar citați în documente țăranii liberi (megieș, cneaz, judec, moșnean), explicîndu-i în direct raport cu proprietatea și poziția acestora față de obște16, probleme reluate apoi de C. C. Giurescu, istoricul susținînd însă, fără de temei — ca și înaintașul său — că toți deținătorii de pămînt erau numiți generic, boieri, deși purtau „o sumă de alte nume” 17. în studiile celor doi reputați specialiști s-a subliniat faptul că în a doua jumătate a sec. al XVII-lea, cei mai mulți săteni care fuseseră nevoiți să-și înstrăineze posesiunile erau țărani neaserviți; ei lucrau pe moșiile boierești și ale mănăstirilor18, fapt ce vădește schimbările petrecute în regimul proprietății megieșești. I. C. Filitti, reluînd discuția în legătură cu proprietarii solului, cu clasele sociale, deși și-a manifestat opoziția față de opiniile istoricilor care au susținut existența, din vechime, a obștilor țărănești, s-a referit totuși la indiviziunile sătești19. Bogatul material documentar utilizat de el pentru veacul al XVII-lea i-a dezvăluit procesul destrămării proprietății indivize, a înjghebării aceleia departajate față de obște, precum și unele transformări ce aveau loc în straturile sociale. De aceea s-a referit la „tra- gedia” petrecută în rîndul posesorilor de mici loturi de pămînt, aflați sub povara fiscalității și sub incidența creșterii fiefurilor boierimii20. Investigațiile întreprinse de Dinu C. Arion, specialist în domeniul instituțiilor și al vechiului drept românesc, îi dezvăluiau, pentru etapa de la 1650—1700, prezența acelei numeroase „clase” de „liberi neproprie- tari”, provenind din judecii și megieșii care își vînduseră ocinilea, vreme cînd se constituie un sistem al latifundiilor, ce a asigurat „predomi- nanța” cîtorva fruntași ai boierimii în viața satelor 22. Aprecieri cu privire la situația țărănimii sînt sugestiv redate și de Al. A. Vasilescu, în constatarea sa că în sec. al XVII-lea s-a desfășurat „actul cel mai trist”, din întreaga epopee a existenței ei 23. Informațiile, utilizate de cercetătorii trecutului lumii satelor, extrase din fonduri arhivistice, erau fundate și pe materiale documentare cuprinse în lucrări monografice localități și ținuturi 963 sau colecții de izvoare îngrijite de reputați cunoscători ca Al. Ștefulescu,. G. M. lonescu, Al. Poboran, Gh. Ghibănescu, I. Răuțescu, I. lonașcu și mulți alții2i, parte din ei călăuziți de practicile Școlii sociologice îndru- mate de Dimitrie Guști2S. Cu toate că datele introduse în circuitul de specialitate au sporit posibilitatea cunoașterii vieții țărănimii, a raporturilor populației rurale cu stăpînitorii de moșii, se cerea a fi adoptată o metodologie de cercetare care să permită adîncirea studiului proceselor complexe produse în struc- turile socio-economice, atît la sate cît și în orașe și tîrguri. Această perspectivă a fost deschisă istoricilor din țara noastră după înfăptuirea Revoluției de eliberare socială și națională antifascistă și antiimperialistă din August 1944, cînd noul front al istoriografiei româ- nești a început să se afirme de pe pozițiile învățăturii marxiste, a teoriei materialismului științific. O laborioasă muncă desfășurată de specialiști din institutele aflate sub egida Forului Academic, al Universităților, din alte instituții de învățămînt, din arhive și muzee avea să conducă la dezvoltarea cercetă- rilor întreprinse de înaintași încă cu mai bine de un secol. Pe baza studiilor valoroase ale Valeriei Costăchel26, ale lui P. P. Panaitescu 27 și A. Cazacu 2S, a experienței pozitive dobîndite de-a lungul anilor de istorici, a putut fi întocmită și prima sinteză despre Viața feu- dală în Țara Românească și Moldova (sec. XIV — XVII) 23, unde sînt reliefate nu numai cauzele deposedării țăranilor de pămînt de către boie- rime, ci și lupta lor în vederea apărării libertății și a ocinilor. Așa cum se desprinde din studiul citat, în epoca ce ne interesează, procesul dezagre- gării obștilor continuă, suprafețe întinse din terenurile megieșilor fiind încorporate în marile domenii boierești și mănăstirești, în devălmășii pătrunzînd adesea elemente străine, ceea ce explică reacția locuitorilor din așezările rurale neaservite pentru păstrarea pămîntului și autorității lor. Temeinicele lucrări editate apoi de P. P. Panaitescu, referitoare la Obștea țărănească 30 și de H. H. Stahl, despre satele devălmașe 31, au dat noi dimensiuni cercetării proceselor petrecute în structura și modul de organizare a acestora. Cu toate că informațiile utilizate de cei doi spe- cialiști pentru a doua jumătate a veacului al XVII-lea sînt restrînse doar la unele aspecte din viața obștilor, evoluția și dezagregarea lor este pri- vită în raport cu dezvoltai ea orașelor, a relației marfă — bani, în cadrul pieței. Apariția în ultimele decenii a altor însemnate studii fundamentate pe un bogat material, cum este și cel despre renta feudală, alcătuit de D. Mioc, H. Chircă și Șt. Ștefănescu 32, ca și observațiile comunicate de FI. Constantiniu și Ș. Papacostea 33 privind căderea în dependență a multor locuitori ai satelor, după 1660 și pînă către sfirșitul sec. al XVII- jea 34 au permis cunoașterea mai exactă a problematicii existenței unei însemnate părți a populației rurale. Ne referim cu deosebire la datele care dezvăluie schimbări în condițiile ei de trai, în ceea ce privește poziția socială jață de obștii a cnezilor fără ocină, adică a megieșilor obligați să-și vîndă pămîntul, care și-au păstrat însă libertatea, menționați în număr mai mare în sursele vremii, epocă în care unii dregători și slujitori domnești împo- vărați de greutăți și-au pierdut chiar statutul de oameni liberi.36 www.dacoromamca.ro 964 Este timpul în care pentru munci agricole, mai ales pe domeniile mănăstirilor, vor fi folosiți țăranii neaserviți, fără pămînt 36, ca urmare a structurărilor ce aveau loc în sinul comunităților sătești. Tot acum, sub povara fiscalității, aveau să fie utilizate — pe mai întinse coordonate teritoriale — în lumea satelor capitaluri bănești împrumutate de localnici nu numai de la negustori și cămătari, ci și de la boieri, mănăs- tiri, clerici, slujbași domnești ș.a., cum remarca Lia Lehr 37, factori al căror impact în plan social-economic este atestat în documentele epocii și sub aspectul creșterii raporturilor locuitorilor din mediul rural cu lumea orașelor și sporirea ritmului deplasării acestora și către centrele urbane 38. Perspectiva asupra vieții satelor din Țara Eomânească a fost între- gită și prin apariția lucrării de sinteză despre „slobozii”, a lui M. D. Vlad 39, a celor realizate de alți specialiști și anume de V. Mihordea40, de cei care au studiat problematica instituțiilor statului și ale vechiului drept româ- nesc, de Gh. Cronț,41 Valentin Georgescu, P. Strihan și O. Sachelarie42, ca și prin contribuțiile lui N. Stoicescu, privind organizarea armatei, a cetelor slujitor ești43. Anumite informații despre populația din așezările rurale din Mun- tenia și Oltenia au fost încorporate și în cercetările monografice consa- crate domniei unor voievozi44. Dacă în vechea istoriografie discuțiile purtate în legătură cu evolu- ția. obștilor megieșești în a doua jumătate a sec. al XVII-lea au avut un cadru restrîns, școala nouă de istorie a supus, treptat, analizei fenome- nele din sfera socialului și a economicului la sate, raporturile agrare, for- mele de rezistență și de luptă împotriva apăsării clasei stăpînitoare4S. Preocuparea manifestată în ultimele decenii de mulți cercetători față de trecutul așezărilor rurale, în ce privește transmiterea și înstrăi- narea pămîntului comunităților de țărani liberi au sporit posibilitatea studierii structurărilor produse în sînul acestora, pe coordonate teritoriale mai întinse, ceea ce face posibilă corelarea lor la evoluția societății româ- nești în ansamblul ei. Avem în special în vedere studiile lui N. I. Simache 46, Gh. Pîrnuță 47, I. I. Șucu, P. I. Tomescu și I. N. Popescu48, ale lui V. Cărăbiș49, la care pot fi alăturate și rezultate ale investigațiilor socio-etnografice cupiin- zînd un prețios material ce evidențiază în plan zonal transferul, în ritm alert, de posesiuni ale sătenilor mai puțin înstăriți, către cei ce dețineau dregătorii și slujbe sau averi, din interiorul sau din afara comunităților megieșești51. Alte note documentare și contribuții datorate unor cadre din învăță- mînt, muzee52, de la Arhiva centrală53 și de la cele județene54, de aseme- nea unor clerici ș.a., deși inegale în ceea ce privește modul de abordare sau conținutul, au adus la rîndul lor noi dovezi despre mobilitatea struc- turilor socio-economice din așezările existente atît în regiunea subcarpa- tică, cît și în aceea de cîmpie. O parte din cercetările la care ne-am referit mai sus s-au oprit și la unele aspecte din evoluția stăpînirii megieșești în zone viticole și pomi- cole ca în acelea din podgoriile Piteștilor, Tîrgoviștei sau din jud. Gorj, • Mehedinți55 ș.a., chiar și asupra posesiunilor moșnenești de la plai56. Un interes aparte îl suscită elaboratele ce fac dovada opoziției țără- nimii — sub diferite forme — împotriva tendințelor de cotropire a loturilor ei de pămînt de către stăpînitorii de moșii laici și clerici, cum este și acela alcătuit de I. lonașcu B7, ș.a. www.dacoromanica.ro 965 Dacă H. H. Stahl, care a urmărit să așeze pe temeiuri materialist- istorice investigarea problemelor fundamentale ale vieții și evoluției comunităților rurale neaservite, de la sud de Carpați, a stăruit asupra elementelor tipologice ale devălmășiilor — ce le definesc în timp — sub- liniind, și pentru epoca de după 1650 existența tipului evoluat de obște sătească „umblător pe bătrîni”, organizat pe cete de neamuri, coborî- toare din cîte un moș, stăpînind fiecare cîte o parte de hotar 88,P. P. Panai- tescu avea să se refere la schimbările produse în viața lor, la restrîngerea puterii și a drepturilor moșnenilor59, datorită unor multiple cauze ®°. Sînt cunoscute apoi sublinierile lui I. lonașcu despre situația pro- prietății megieșești, mai ales asupra procesului individualizării stăpînirii în cadrul obștilor, a pulverizării devălmășiilor în loturi, supuse presiunii exercitate de boierime, ceea ce a avut drept urmare lichidarea unor sate întregi de țărani neaserviți 61. Elaboratul sintetic al lui Șt. Ștefăneseu și D. Mioc, evidențiază pro- blematica complexă a existenței țărănimii în sec. al XVII-lea, fie oameni liberi stăpînitori de ocini sau cnezi fără pămînt și săteni dependenți, în contextul evoluției societății în epocă 82. Aceste lucrări, ca și alte valoroase contribuții63 stau mărturie efortului depus în ultimele decenii în istoriografia românească pentru inves- tigarea și cunoașterea trecutului lumii satelor. Ele au sporit posibilitatea prospectării mai în adîncime a proceselor soeio-economice, care dezvăluie caracteristicile evoluț’ri vieții popidației rurale și totodată transformările produse în structura obștilor moșnenești în a doua jumătate a sec. al XVII-lea și în primele decenii ale veacului următor. MUTAȚII PRODUSE ÎN SFERA PROPRIETĂȚII MEGIEȘEȘTI—ÎMPRE1URĂRI. CONDIȚII ȘI FACTORI —DIX AFARA EI —CARE LE-AU GENERAT Studiul evoluției comunităților sătești libere, a transmiterii proprie- tății către părtașii de moșie sau al transferului dreptului de stăpînire a pămîntului acestora către alți locuitori, străini și consecințele lor pentru viața obștilor, dezvăluie schimbările produse neîntrerupt în structurile celei mai însemnate pături ale populației rurale, țăranii moșneni. Existența în lumea satelor — de-a lungul vremilor — a univ număr însemnat de așezări de oameni liberi64 — parte din ei reușiseră să se răscumpere din dependența în care au căzut mai ales în timpul lui Mihai Viteazul65 și apoi, în domnia lui Matei Basarab 68 — a avut, cum se cunoaște, o semnificație deosebită pentru trecutul poporului nostru ®7. încercarea de a fixa coordonatele dezvoltării lor în perioada de după 1650 și pînă către sfirșitul domniei lui Constantin Brîncoveanu, mutațiile produse în sfera proprietății devălmașe, implică raportarea viețiii obștilor la cadrul general al evoluției societății, la problematica ființării statului, a instituțiilor sale, la procesul accentuat al dezvoltării orașelor ®8, al meșteșugurilor 89 și comerțului pe piața internă 70, la implicațiile politice ale vremii71 — care au avut grele urmări pentru masa cea mare a locui- torilor — țărănimea 72. Nu trebuie uitat faptul că după evenimentele petrecute în timpul răscoalei slujitorilor 73 și apoi în domnia lui Mihnea al III-lea Radu (1658— 1659) 74, cînd o parte dintre fruntașii clasei stăpînitoare și-au pierdut viața, boierimea — din a cărei rînduri aveau .să se ridice noi mari dregă- www.oacoromamca.ro 966 tori — s-a afirmat tot mai puternic, în pofida înfruntărilor dintre cele două facțiuni rivale a Leurdenilor-Bălenilor, cu Cantacuzinii 75. Mulți dintre ei au reușit, în special în vremea lui Șerban Cantacuzino și Constantin Brîncoveanu 76 să intre în stăpînirea unor întinse suprafețe de teren și din posesiunea obștilor, să înjghebeze domenii de proporții impresio- nante, pe lîngă moșiile constituite deja din epocile precedente. Ctitori de lăcașuri de cult, o parte dintre aceștia și-au înzestrat funda- țiile cu proprietăți desprinse adesea tot din pămîntul megieșilor, mănăsti- rile zidite în epocă, ca și cele înălțate odinioară, primind astfel în bună măsură loturile înstrăinate de țărani datorită sarcinilor fiscale apăsătoare și a altor obligații. Sub povara acestora, dar și a presiunii exercitate de domnie, de stăpînitorii de moșii laici și clerici, dregători, slujitori, fruntași ai negusto- rimii și meșteșugarilor, a deținătorilor de averi și capitaluri ș.a. — ca să ne referim aici numai la factori care au subminat din afară existența și autoritatea obștilor, sate întregi sau părți mari din posesiunile devălmă- șiilor aveau să fie desprinse din perimetrul lor. Preocuparea — în mai mare măsură acum — a deținătorilor de moșii de a organiza domeniile și pentru producția cerută de piață, a contribuit la sporirea circulației bănești — din ultimele decenii înainte de 1700 — cînd actele interne vădesc creșterea interesului și în mediul sătesc pentru activități economice destinate comerțului. Acestea au dat noi dimensiuni raportului populației rurale cu lumea orașelor, cale pe care s-au răspîndit însă și practicile cămătărești, a împrumutului de sume bănești, ce au agra- vat situația multor megieși, nevoiți să zălogească sau să-și vîndă în ruptu 77 pămîntul, practici adesea menționate în sursele timpului. Ele au slăbit coeziunea comunităților moșnenești. Fără a stărui aici asupra modului de organizare a obștilor moșne- nești în cea de a doua jumătate a sec. al XVII-lea, a tipologiei acestora 78, vom sublinia doar cele relevate de H. H. Stahl79, că în perioada amintită ele erau constituite, cu deosebire din cete de neamuri, structurate pe bătrîni sau moși, pe delnițe ®°, stăpînind funii de moșie 81, teie 82, părți de loc, ine- gale ca întindere, loturi individuale și posesiuni în comun, în hotarele devăl- mășiei. Dezvoltarea marilor domenii ale boierimii a avut consecințe grave pentru viața comunităților de țărani liberi. Pe lîngă moșiile unor descen- denți din vechi familii, ca acelea ale Buzeștilor 83, Brîncovenilor M, Canta- cuzinilor 85 ș.a., odată cu ascensiunea a noi dregători divaniți, aparținînd straturilor boierimii mici și mijlocii, cum au fost Bunea Grădișteanu vistie- nll M, Mareș Băjescu banul87, Radu Crețulescu logofătul88, Neagoe Săcu- iâriu banul89 și mulți alții", hotarele domeniilor lor aveau să se extindă în'bună parte în dauna pămîntului devălmășiilor. Sursele timpului evi- dențiază desfășurarea acestui proces în toate zonele țării, dezvăluind și împrejurările în care sătenii fuseseră obligați să se despartă de proprie- tățile lor, să renunțe chiar la libertate, uneori și după ce mai înainte reuși- seră să se elibereze din vecinie 91. Urmașii lui Pană Filipescu spătarul, Matei și Constantin căpitanul, dobîndeau spre pildă numai la Păpeni, ținutul lalomiței, în perioada de la 1666—1695, peste 1000 de stînjeni de moșie, plătiți cu cca 330 ughi92. în domeniul impresionant plin dimensiunile sale, al lui Tudoran Vlădescu clucerul din Aninoasa93, Muscel, erau încorporate și delnițe ale sătenilor din Brăduleț94, Argeș sau Cotești95, Muscel, zălogite și vîndute www.dacoromanica.ro 967 de megieși ca să plătească fie „datoria tuturor fraților” 98, fie „zahereaua Cameniței” 97 sau „birul cailor” 98 ș.a. dări ale celor fugiți; unii dintre aceștia, cum erau locuitorii din Slănic, de lîngă Urechești, ținutul Rîmni- cului Sărat, trecuseră chiar în Transilvania ". Accesul la dregătorii și slujbe a numeroși alți reprezentanți ai boie- rimii 10°, dezvoltarea unor noi structuri genealogice în rîndul clasei stăpî- nitoare și asigurarea astfel a transmiterii și creșterii proprietăților lor, a avut de asemenea consecințe pentru existența obștilor, documentele atestînd continuu procesul departajării unor loturi din pămîntul comuni- tăților rurale libere și încorporarea acestora în moșiile celor avuți. Dintre Corbeni, Dumitrașco paharnicul își va spori posesiunile do bîn- dind pe vreme „de sărăcie și de lipsă” 101, diferite terenuri ale megieșilor 102 și ca urmare a imposibilității lor de a restitui banii împrumutați de la amintitul dregător 10 3. în ceea ce-1 privește pe Cornea Brăiloiu banul1M, vom releva că el își dezvăluise — printre altele — și interesul ca la Novaci105, Gorj, sătenii să-i vîndă numai lui pămîntul106. Cum se cunoaște, în așezările moșnenești din zona subcarpatică, cu o mai puternică tradiție de existență și de organizare, procesul pătrunderii elementelor străine în pămîntul devălmășiilor, nu a cunoscut pînă către 1700, intensitatea vădită de sursele vremii, în părțile din spre cîmpie107. în șesul mănos din ținutul lalomiței, Mihai Cantaciizino spătarul 108, cumpătând o bună parte din terenurile megieșilor din Tătari 109, era inte- resat să acapareze și loturile de mai mică întindere, „partea de un om”, adică de 10 stînjeni sau loturi de doi sau chiar „de 3 oameni”, de cca 30 stînjeni, la Trănșani, în același ținut uo. Paralel cu constituirea sau dezvoltarea fiefurilor boierești din ulti- mele decenii ale sec. al XVII-lea se vor extinde și domeniile domnești, al lui Șerban Cantacuzino și în special acela al lui Constantin Brîncoveanu, care însuma peste 111 sate și moșii U1, alcătuit în mare măsură, încă din vremea cînd deținea diferite demnități în Divanul țăriiU2, și din care, 'ulterior, voievodul a dăruit o parte ctitoriilor sale113. Numai de la megieșii din Puțuri, Gioroc și Bratovoești, jud. Dolj, Brîncoveanu cumpărase peste 2500 stînjeni de loc și dreptul de folosință pentru cca 100 zile de la morile din apa Giorocului, în care investise 1300 ughiu4, sate oferite apoi monumentalei sale fundații de la Horez u 115, Acapararea de către domn și familia sa a multor loturi ale țăranilor este reflectată în zapisele acestora sau în hotărniciile, tot mai des între- prinse acum, și care dezvăluie procesul dezagregării comunităților sătești. La 1698 nov. 21, cînd i se confirma m-rii Horezu dreptul de stăpînire la • Puțuri, actul evidenția faptul că lăcașul deținea aici „3 părți” din hotarul satului și că locuitorilor le mai rămăsese doar „o parte”116. Mii de stînjeni de loc desprinși din perimetrul așezărilor rurale, neaser- vite. de la Scărișoara117, ținutul Romanaților, de la Sfințești118, jud. Olt, din Urzicuța 119, jud. Dolj — unele de mai mică întindere — sau de la Coteana 12°, jud. Olt, Ghidiciu 121, jud. Dolj, ș.a. au trecut în posesiunea domnului Țării Românești, a doamnei sale și a copiilor lor122. Proprietățile celor avuți erau atît de mari, în epocă, încît unii călă- tori străini au putut aprecia că moșiile din țară „sînt în întregime în mîi- nile domnului și boierilor”, restul locuitorilor, robi sau slugi, stînd „la porunca acestora”123. www.dacoromanica.ro 968 Este necesar să se țină seama și de faptul că nu numai voievozii statului muntean sau boierimea au dobîndit pămînt din cuprinsul satelor megieșești, ci și mănăstirile, episcopiile, mitropolia, care au primit și prin danii unele loturi din perimetrul acestora. în afara celor cca 80 de fundații monastice, mai importante, edifi- cate pînă la 1650 și care au dăinuit și în etapa următoare, alte peste 50 de noi lăcașuri chinoviale, de asemenea mai însemnate, clădite în aproape toate ținuturile țării, de reprezentanții diferitelor clase și pături sociale au putut înjgheba adesea, întinse proprietăți124. Moșii echivalînd cu suprafața a zeci de sate și părți din fondul funciar al așezărilor de țărani liberi, cumpărate de ctitorii edificiilor de cult erau trecute în stăpînirea mănăstirilor : Cotroceni125, zidită de Șerban Cantacuzino (în 1679—1680); Horezu126, clădită de Constantin Brînco- veanu (în 1690 — 1694); lăcașului de la Bîmnicu Sărat127, reconstruit de același voievod și de Mihai Cantacuzino spătarul (în 1690—1696); Schitului Golești128, înălțat de episcopul Grigorie al Buzăului (în 1676); a celui de la Aninoasa129, ținutul Muscelului, durat de Tudoran Vlădescu, clucerul (în 1677) ș.a. Unele din acestea erau cuprinse și în domeniile apar- ținînd vechilor zidiri monastice, cum erau acelea de la Tismana130 -r Sadova131 •, Slobozia lui lanache 132, ținutul lalomiței sau m-rea Cîmpu- lung 133 ș.a. Faptul că așezămintele de cultură eclesiastică se bucurau de privi- legii și danii din partea domniei134, că din ultimele decenii ale sec. al XVII-lea însuși clerul parohial avea să beneficieze în mai mare măsură de- unele scutiri față de dările obișnuite plătite de contribuabili135, a creat posibilitatea, cu deosebire pentru ctitoriile cu viață de obște, de a-și spori veniturile și pe această cale și proprietățile. Dimensiunile procesului Înstrăinării pămîntului țărănimii neaservica din comunitățile rurale, care fie și la o sumară încercare de evaluare vă- dește transferul a zeci de mii de stînjeni de loc din posesiunea comunităților sătești în stăpînirea domniei, a boierimii, mănăstirilor, nu pot fi stabilite dacă nu sînt corelate și cu structurările produse în sfera proprietății altor categorii ale populației active, în ascensiune, a slujbașilor și slujitorilor localnici, a unor neguțători și meseriași, a altor locuitori înstăriți din așezările rurale, tîrguri și orașe. în timp ce acapararea masivă de loturi ale țărănimii neaservite de către reprezentanții clasei stăpînitoare a dus la lichidarea totală sau par- țială a multor sate locuite de cetele megieșilor, prin pătrunderea treptată a unor elemente străine în pămîntul acestora, pe calea cumpărăturilor, a înfrățirilor, căsătoriei, a moștenirilor, daniilor ș.a. în viața obștilor aveau să se producă însemnate mutații. Dezvoltarea în special a aparatului administrativ fiscal136, a catego- riei dregătorilor organizați în cete slujitorești137, afirmarea totodată a unor logofeți 138, cluceri139, paharnici 14°, ca și a altora, din rîndul stolnicilor, comișilor, vistiernicilor ș.a., cu deosebire însă a comandanților de detașa- mente militare141 și chiar a subalternilor lor142, a avut un puternic impact asupra structurilor devălmășiilor, fapt evidențiat în bună măsură în zonele de margine ale țării. Vom releva spre exemplu, că Vasile căpitanul, care se intitula slugă credincioasă a spătarului Mihai Cantacuzino, a cumpărat de la 1685 — 1700, la Vîrteșcoiu, ținutul Bîmnicu Sărat, 46 pămînturi de cîte 24—30 pași fiecare, mai bine de 24 pogoane de teren — unele cu pomet, alte trei www.dacoromanica.ro 969 moșii, apoi patru locuri și încă opt răzoare de pămînt, două ogoare în cîmp, opt pogoane de vie și trei vii roditoare, case, crame, două mori, în apa Milcovului și cîțiva zeci de stînjeni de pădure143. Zapisele din 1694—1695, pun în evidență preocuparea sa de a alege și de a „împietri” cîteva din posesiunile dobîndite de la megieșii din Vîr- teșcoiu144. Pentru a stăvili eventualele încercări ale locuitorilor de a-și redo- bîndi pămîntul „cum le este lor năravul” —va menționa într-un zapis Vasile căpitanul, el avea să precizeze că a cumpărat cu bani toate locu- rile 145. Un alt exemplu — și acesta grăitor în privința dimensiunii proprie- tăților acumulate de marii căpitani de margine — îl oferă avuția lui Mănăilă Mărăcineanu146, care deținea moșii în cca 20 de localități din jud. Buzău, în ținutul Rîmnicu Sărat, al lalomiței ș.a., dintr-acestea, aproape 30 de loturi de teren aparținuseră megieșilor147. Consolidarea poziției materiale a multor căpitani, parte din ei au îndeplinit ulterior și funcții în Divanele domnești, este vădită în actele timpului în aproape toate zonele țării, unde aceștia au cumpărat pămînt și din hotarele așezărilor țărănimii neaservite. Acum se vor remarca, prin creșterea posesiunilor, și alte căpetenii ale cetelor slujitorești, mai ales dintre iuzbași148, documentele dezvăluind uneori împrejurările dramatice în care ei au intrat în stăpinirea pămîn- tului înstrăinat de locuitorii satelor149. Ca rezultat al procesului de dezvoltare a vieții economice, a mește- șugurilor și comerțului, a evoluției orașelor, a accentuării schimbului de produse pe piață, schimburi care cunosc un ritm mai viu dinspre sfîrșitul sec. al XVII-lea și în veacul următor, diferiți neguțători și meseriași vor fi preocupați să dobîndească pămînt din fondul funciar al comunităților de țărani liberi150. Un Statie cupețul zis și „Coardă”, obținuse 800 stînjeni de loc în moșia Șerbăneștilor de Răstoacă151, jud. Dîmbovița, la care, după mai bine de două decenii era nevoit să renunțe, pentru plata banilor împrumu- tați ,,ca să mă hrănesc cu negoțătoria”, cum preciza el152. Proca, negustorul din Tîrgoviște, va investi, pornind din 1660 și pînă după 1700, mai bine de 140 ughi în loturile de teren, siliști, curături, grădini, pămînturi în grind și în priboi, vaduri de moară ș.a. la Brănești, Șerbănești, jud. Dîmbovița și în alte sate, el cumpărînd și cca 20 de rumâni15 3. Interesat în comerțul cu vinuri, neguțătorul Antonie, cunoscut în zona Buzăului și sub apelativul „Burnaz”, fiul lui lane, avea să acapareze de la 1689—1709, peste 80 pogoane de vie164 în dealurile Verneștilor și Zoreștilor, cu mai bine de 60 stînjeni de loc la cîmp,155 cu case și vase pentru producția vinicolă, prețuite la cca 1000 taleri166, adică la aproxi- mativ 600 galbeni. Fiind „om strein”, el va folosi și calea înfrățirii cu posesori de pămînt și de saduri la Vemești, mijloc prin care a dobîndit 10 pogoane de vie 157_ Alte loturi producătoare din podgorii îi fuseseră vîndute și de locuitori siliți să plătească cisla stabilită pe siliști158 sau rămășițe de la bir1B9, neguțătorul dîndu-le acestora banii trebuitori pentru a scăpa de închisoare. Fără a ne mai opri și la alte exemple, care fac dovada transferului de proprietate din stăpinirea megieșilor în posesiunea neguțătorilor și www.dacoromanica.ro 970 meseriașilor, vom sublinia încă faptul că in ultimele decenii ale sec. al XVII-lea și apoi, printre cei ce au dobîndit pămînt în hotarele cetelor moș- nenești s-au numărat și clerici160, ei fiind acum în marea lor majoritate oameni liberi W1. Sursele vremii evidențiază chiar cazuri în care avuția preoților a atins dimensiuni deosebite. Un popa Lupu din Stîlpu, jud. Buzău, a obți- nut la Pîrscov, în același ținut, în urma căsătoriei și a cumpărăturilor efec- tuate aici de la 1680—1710, peste 60 de locuri ale megieșilor, din partea Tătulească și Românească ș.a., ca și de la săteni din Trestia, corn Cozieni, din județul amintit16 2. Evoluția societății românești din spațiul carpato-danubian, cu vădite tendințe și deschideri încă înainte de 1700 și mai ales din deceniile următoare, către o viață ce depășea treptat, tiparele lumii feudale, ascen- siunea unor noi categorii ale locuitorilor din orașe, tîrguri și sate, angre- narea lor în activități economice și de producție aducătoare de venituri, a sporit numărul acelora care au putut pătrunde — prin cumpărături și pe alte căi — în pămîntul obștilor. Supuse continuu presiunilor exercitate din afara lor, dar și sub im- pactul structurărilor produse în sinul comunităților de țărani liberi, o parte dintre acestea s-au dezagregat, altele și-au restrins treptat autori- tatea, odată cu micșorarea moșiilor pe care le dețineau. Procesul destrămării obștilor megieșești a cunoscut intensități diferite, fiind mai accentuat în zonele cu pămînt propice agriculturii, viticulturii și pomiculturii, morăritului, grădinilor, culturii plantelor teh- nice, de asemenea în așezările situate de-a lungul drumurilor de legătură cu vechile centre economice și căi de comerț și totodată în spațiile limi- trofe curților și marilor domenii boierești și mănăstirești. împrejurări diferite de viață social-economică și politică, petrecute la scara întregii țări sau în plan zonal, au înrîurit existența cetelor devăl- mașe din așezările rurale. O bună parte din megieșii ce posedau mici loturi de pămînt au fost siliți să le înstrăineze, căzînd — cum o atestă nu de puține ori documentele — în dependență, în timp ce, cca două treimi din masa de țărani care și-au pierdut ocinile au putut să-și păstreze con- diția de oameni liberi, trebuind să lucreze cu învoiala pe moșiile mănăsti- rești și boierești. Menținerea proprietății moșnenești, cu deosebire în așezări din zona subcarpatică, existența unui însemnat număr de cnezi fără pămînt, ca și eliberarea treptată a unor săteni căzuți în dependență în deceniile precedente, constituie aspecte fundamentale din evoluția populației rurale a Țării Românești în a doua jumătate a sec. al XVII-lea. De aceea, în cercetarea ce o întreprindem în continuare, vom urmări unele aspecte ce evidențiază structurările produse în viața satelor megieșești și sub impactul dezvoltării lor lăuntrice, împrejurările și factorii care au făcut posibilă dăinuirea proprietății cetelor moșnenești, de-a lungul vre- milor, semnificația existenței țărănimii libere, pentru istoria poporului nostru din perioada supusă discuțiilor. NO TE 1 Dat fiind faptul că documentele din a doua jumătate a sec. al XVII-lea au fost doar In parte editate. O amplă investigație stă Insă la baza studiului sintetic Înfățișat de Șt. Ștefănescu și D. Mioc, Țărănimea din Țara Românească și Moldova în veacul al XVII-lea, in ,,RI”, XXXII (1979), nr. 12, p. 2285- 2301. www.dacoromanica.ro q71 2 Să se vadă și unele observatii la Șt. Ștefănescu, Date cu privire la problema relațiilor feudale pe teritoriul Țării Românești tn istoriografia românească, în S. Ist.”, X (1957), nr. 1, p. 199—221; cf. și considerațiile lui FI. Constantinii!, Iobăgia in istoriografia românească, în ,,SMIM”, X (1983), p. 57—114; de asemenea, L. Boia, Problema agrară tn istoriografia româ- nească la începutul secolului al XX-lea. în , ,RI”, XXXV (1982), nr.2, p. 257—270. 8 Una dintre mai amplele cercetări relativ la Țăranul român, întreprinse de Gr.G.Toci- lescu, a rămas in manuscris la Bibi. Acad., ms. rom., 5163 (cf. și cele relevate de Gh. Geor- gescu-Buzău, Un studiu inedit de istorie socială al Iui Grigore Tocilescu : Țăranul român, tn ,,AUB”, Sr. Științ. Soc., Ist., XV (1966), p. 91—106 (cu deosebire p. 102). 4 Cf. A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, ed. I. Vlădescu, VIII, Buc., 1929, p. 144-170. 6 Ibidem, p. 170. Dar, despre Proprietatea mare și cea mică tn trecutul Țărilor Române, istoricul Xenopol avea să comunice rezultatele investigațiilor sale, ulterior, in „Viața românească” VIII (1913), voi. XXVIII, nr. 2, p. 161 192. 8 Cf. C. Dobrogcinu-Ghcrea, Concepția materialistă a istorici, Buc., 1892, în voi. C. Dobro- geanu-Gherea. Scrieri social politice, ed. de D. Hurezcanu, Buc., 1968, p. 167—171; pentru el cf. și Gh. I. loniță, C. Dobrogeana Gherea proeminent gindilor socialist al poporului nostru, în ,,RI”, XXXVII (1984), nr. 2, p. 185-189. 7 Cf. I. Nădejde, Formarea marei proprietăți la noi, publicat în revista îngrijită de C. Dobrogeanu-Gherea „Literatură și știință”, Buc., I (1893), p. 149—178, probleme asupra cărora I. Nădejde a revenit în anul următor pentru a sublinia și deosebirile sale de vederi față de afir- mațiile altor cercetători (cf. studiul learăși formarea marei proprietăți la noi, ibidem, II (1894), p. 29-58. 8 Unele observații pentru o parte din studiile autorilor citați, și la FL Constantiniu, art. cit., p. 87—95. Menționăm și contribuția lui A. V. Gîdei, Monografia comunei rurale Bra- gadiru-Bulgăr din Județul Ilfov, Plasa Sabaru, Buc., 1904. Pentru I. N. Angelescu semnalăm voi. Origina răzeșilor și moșnenilor. Caracterul codevălmășiei lor. Studii sociale, fasc., I, Pitești, 1909 ; pentru S. Radovici, Moșneni și răzeși. Origina și caracterele juridice ale proprietății lor. Studiu din vechiul drept românesc, Buc., 1909. 9 Ne referim spre pildă la unele aprecieri inexacte ale lui G. Panu, Cercetări asupra stărei țăranilor tn veacurile trecute, I, partea l-a, Buc., 1910, p. 23—24, unde consideră că procesul vinzării satelor libere trebuie așezat pe la sfîrșitul sec. al XVII 1 să se vadă și cele relevate de FI. Constantiniu, art. cit. 21 18 Aceste aspecte au fost în bună măsură relevate de Șt. Ștefănescu, ari. cil., p. 210— 4, și FI. Constantiniu, art. cit. 11 Avem în vedere nu numai studiile sale de caracter general, despre țărănime (cf. șl Șt. Ștefănescu, A'. lorga, Bistorien de la paysanerie roumaine, în voi. Nicolas lorga, l’homme et l’oeuvre. A l’occasion du centieme anniversaire de sa naissance, ed. de D. M. Pippidl, Buc., 1972, p. 283—301 ; să se vadă și Postfața la voi. N. lorga, Studii asupra evului mediu românesc, ed. de Ș. Papacostca, Buc., 1984, p. 406—408,) ci și numeroasele acte și regește tipărite în voi. Studii și documente, ca și în alte publicații, care evidențiază și structurările produse în viața obștilor moșnenești în a doua jumătate a sec. al XVII-lea. 12 Să se vadă și voi. I. C. Fililti, Opere alese, ed. de Georgeta Penelea, Buc., 1985 ; pentru el cf. și V. Al. Georgescu, O sută de ani de la nașterea lui I. C- Fililti, în ,,MSȘI”, Sr. IV-a, tom. IV (1979), Buc., 1981, p. 25—34 (mai ales p. 30 și urm.) 18 Aprecieri despre studiile istoricilor menționati șl la Șt. Ștefănescu, art. cit., în „S. Ist.”, X (1957), nr. 1, p. 214—218 ; de asemenea, la FI. Constantiniu, art. cit., p. 99—100 și 102-104. 14 Să se vadă și P. Teodor, Evoluția glndirii istorice românești, Cluj, 1970 ; cf. șl L. Boia, Evoluția istoriografiei române, Buc., 1976. 15 Cf. N. lorga, Din vieața moșnenilor vieri ai ținutului Scăuenilor fSăcuenilor], în „AAR”, MSI, Sr. Il-a, tom. XXXIV (1911), p. 66—69 și urm. ; idem, „Moștenii din Cremenari”, o contribuție la vechea viată a satelor muntene, ibidem, Sr. IlI-a, tom. XII (1932), p. 167—177; idem, Moștenii din Valea Vărbilăului și de pe Valea Buzăului, ibidem, p. 201—217. -1 8 Cf. voi. Studii de istorie socială. Vechimea rumâniei In Țara Românească și legătura lui Mihai Viteazul ... ed. a II a, de C. C. Giurescu, Buc., 1943, p. 217—218, 285—289, 293— 297 și urm,, p. 313—336 și 336—348. în legătură cu activitatea sa cf. și N. Stoicescu, Istoricul Constantin Giurescu (100 de ani de la naștere), în ,,RI”, XXVIII (1975), nr. 9, p. 1401—1412. 17 Cf. C. C. Giurescu, Cine era boier in trecut, în voi. Din trecut, Buc., [19421, partea a Il-a, p. 173—174 șl urm.; să se vadă și idem, Istoria românilor, III/l, Buc., 1942, și mai ales ibidem, 1II/2, Buc., 1946 — capitolele relativ la viața economică (p. 547—632) ; cel despre organi- zarea financiară (p. 633—714) șl partea consacrată claselor sociale (p. 715—738); idem, Evoluția țărănimii române în secolele XIII—XX, in „MSȘI”, Sr. IV-a, tom. I (1975—1976), Buc., 1978, ’p. 179—213. ' 18 Cf. mai ales C. Giurescu, ia vot. cit. Stulii de is'orie socială, p. 68—69. www.dacoromanica.ro 19 Cf. și voi. I. C. Fililli, Opere alese, p. 200—201. 20 Cf. idem, Clasele sociale în trecutul nostru, Buc., 1925, p. 8 și p. 9—10: de asemenea, Proprietatea solului In Principatele Române pină la 1864, in noi. cit., I. C. Filitti, Opere alese, p. 197—439 fmai ales p. 283). 21 Cf. D. G. Arion, Vlahii, clasa socială In voievodatele românești, Buc. 1944, p. 48. 22 Ibidem, p. 17. 23 Cf. Al. A. Vasilescu, Istoria clasei 'ărănești I (Pină la anul 1866), Tirgoviște, 1940, p. 12—13, lucrare in care sint reluate și unele din opiniile comunicate de N. lorga. 25 Cf. și referințele bibliografice la N. Stoicescu, Repertoriul bibliografic al monumentelor feudale din București, Buc., 1959 : idem, Bibliografia localităților și monumentelor feudale din Țara Românească, I — II, Buc., 1970 (= N. Stoicescu, Repertoriul; idem, Bibliografia). 26 Să se vadă Și Lucia Apolozan, Sale, orașe și regiuni cercetate de Institutul social român 1925—1945, Buc., 1945; referitor la îndrumătorul activității acestei școli, cf. și voi. Dimitrie Guști. Studii critice, coordonator, H. H. Stahl, Buc., 1980. 26 Ne vom referi mai ales la cel privitor la Dezagregarea obșlei sătești in Țările Române in Enul mediu. Săracii, in voi. Studii și referate privini istoria României, I, Buc., 1954, p. 753—799. 27 După editarea unor studii de istorie socială in voi. Interpretări românești. Studii de istorie economică și socială, Buc., 1947, p. 33—80 ; să se vadă și ibidem, p. 161—218, distinsul istoric s-a remarcat in deceniile următoare și prin publicarea citorva elaborate asupra vieții țărănimii în epoca medievală, la care ne vom referi in continuare. 28 Cf. pentru A. Cazacu și ceilalți cercetători amintiți mai inaine și cele relevate în Enci- clopedia istoriografiei românești, Buc.,1978 (= Enciclopedia). 29 Apărut la București, in 1957. 30 Cf. P. P. Panaitescu, Obștea țărănească in Țara Românească și Moldova. Orinduirea feudală, Buc., 1964 (= P. P. Panaitescu, Obștea). 31 Cf. H. H. Stahl. Contribuții la studiul saleloi devălmașe românești, I, Buc., 1958 ; ibidem, II Structura internă a satelor devălmașe libere, Buc., 1959 ; ibidem, III Procesul de aservire feu- dală a satelor devălmașe, Buc., 1965 (= H. H. Stahl, Contribuții). Referitor la acestea să se vadă și observațiile lui VI. Hanga, in „S. Ist.”, XIV (1961), nr. 3, p. 757—766 .și ale lui L. P. Marcu, ibidem, XIX (1966), nr. 1, p. 168—174. Relevăm și voi. lui H. H. Stahl, Les anciennes communautis vil lageoises roumaines— asservissement et penelralion capitaliste, București—Paris, 1969. 32 L’ivolutin de la rente feodale en Valachie et en Moldavie du XlV-e au XVIII-e siecles, în „NEH”, II (1960), p. 221—252 (pentru alte studii ale celor trei specialiști cf. și Enciclopedia, p. 95, 221—222 și 317—318. 33 Aspecte ale româniei In ultimele decenii ale veacului al XVII-lea, in ,,RA”, III (1960), nr. 2, p. 226—247; pentru alte lucrări privind viața agrară, editate de cei doi istorici cf. și Enciclopedia, p. 108 și 251. Remarcăm de asemenea rezultatele cercetărilor lui FI. Constantiniu, Țărănimea aservită din Țara Românească de la legătura lui Mihai Viteazul (1595) la reforma lui Constantin Mavrocordat (1746), in Științele sociale și politice din România, Progrese. Realizări, 1983, nr. 2, p. 10—14. 34 Poziția autorilor celor două studii in privința evoluției rumâniei in cea de a doua jumătate a sec. al XVII-lea este diferită ; in elaboratul asupra rentei feudale (art. cit., p. 246— 247), se apreciază că fenomenul veciniei nu este semnificativ acum, în raport cu etapa precedentă, In special cu aceea corespunzind domniei lui Mihai Viteazul. Din cercetarea întreprinsă de noi rezultă că, fără a atinge proporțiile căderii in dependență a țăranilor către sf. sec. al XVI-lea mulți locuitori apăsați de greutăți și-au pierdut libertatea in special după 1660, în perioadele de oaste și molimi, pină in ultimul deceniu al veac, al XVII-lea. 35 Cf. și referirile lui FI. Constantiniu și Ș. Papacostea, art. cit., p. 239—240 ; cf. apoi N. Stoicescu, Curteni și slujitori. Contribuții la istoria armatei române, Buc., 1968, p. 53. 38 Cf. D. Mioc, H. Chircă și Șt. Ștefănescu, art. cit., p. 245—247. 37 Cf. Lia Lehr, Camăla în Țara Românească pînă în secolul al XVIII-lea, în „S. Ist”., XXIII (1970), nr. 4, p. 697—700. 38 Cf. și unele informații privind viața satelor la D. Mioc, H. Chircă și Șt. Ștefănescu, art. cit., p. 246 ; să se vadă și Lia Lehr, Comerțul Țării Românești și Moldovei în a doua Jumă- tate a sec. al XVII-lea, în „S. Ist”., XXI (1968), nr. 1, p. 29—51; P. Cernovodeanu, Conierful Țărilor Române in secolul al XVIII-lea, în „RI”, XXXIII (1980), nr. 6, p. 1071—1098 ; să se vadă șl C. Șerban, Contribuții cu privire la problema pieții interne a Țării Românești și Moldovei în timpul feudalismului dezvoltat (secolele XV—XVIII), în „S. Ist.”, XVII (1964), nr. 1, p. 34:—44: pentru unele observații cf. și L. Ștefănescu, Despre economia bănească românească în sec. XVII—XVIII, în „MN”, Buc., II (1975), p. 423—425. 39 Cf. voi. Colonizarea rurală din Țara Românească și Moldova (secolele XV—XVIII), Buc., 1973. 40 Cf. mai ales lucrarea Maîtres du sol et paysans dans les Principaules Roumaines au XVIII-e sitele, Buc. 1971. Unele succinte referiri la aspecte ce se circumscriu preocupărilor www.dacoromanica.ro 973 noastre și la Ioana Constantinescu, nrendășia tn agricultura Țării Românești și a Moldovei pină la Regulamentul Organic, Buc., 1985, p. 9 și p. 28—29. 41 Instituții medievale românești. Înfrățirea de moșie. Jurătorii, Buc., 1969. 42 Cf. voi. Judecata domnească in Țara Românească și Moldova (1611—1831), I Organi- zarea judecătorească, Buc., 1979 și voi. II, Procedura de judecată, Buc., 1982 ; cf. și Enciclopedia, p. 114 și 151—152. 43 Cf. Enciclopedia, p. 305. 44 Cf. și N. Stoicescu, Matei Basarab (20 septembrie 1632— 9 aprilie 1654), Buc., 1982; M. M. Popescu și A. N. Beldeanu, Mihnea al III-lea (1658—1659), Buc., 1982; Al. Popescu, Șerban Cantacuzino, Buc., 1978; Șt. lonescu și P. I. Panait, Constantin vodă Brincoveanu— Viata, domnia, epoca, Buc., 1969. 46 Cf. Șt. Ștefănescu și D. Mioc, ari. cit. 46 Reliefind acapararea pămintului megieșesc (cf. N. I. Simache, Creșterea domeniului feudal în secolul al XVII-lea. Contribuți la monografia satului Coslegi din județul Prahova, in „Stud mater ”, Prahova, II (1962), p. 200—214; idem, Cotropirea păminturilor țăraniloi din Fulga, Ploiești, 1971 ; cf. și Enciclopedia, p. 297 ; alte lucrări au fost editate de N. Simache In colaborare G. M. Rîpeanu. 47 Cf. și Gh. Pirnuță, Rucăr, monografie sociologică, Buc., 1972; idem, Documente rucă- rene, in „Stud. corn.”, Muzeul Cimpulung, II (1982), p. 97—104. 48 Cf. voi. Comuna Mioarele. Monografie, Buc., 1976. 48 Cf. V. Cărăbiș, Sate de moșneni din Valea Jaleșului. Contribufii istorice, Craiova, 1976 ; idem, Documente de pe Valea Jaleșului, Tirgu Jiu, 1982; cf. pentru prima lucrare și observațiil lui FI. Constantiniu, în ,,SMIM”, IX (1978), p. 210—211. 60 Cum este cel îngrijit de Gh. lordache, Unitate și diversitate socio-etnografică, Craiova, 1977 — cu referire și la evoluția obștilor din așezările de pe Valea Oltețului, jud. Vîlcea și din ținutul Romanaților (jud. Olt). 51 Informații in legătură cu transferul de pămînt din sfera micii proprietăți a megieșilor, în aceea a deținătorilor de averi, sînt relevate atît în ediții de documente, cum este și voi. alcătuit de G. Potra, Tezaurul documentar al județului Dîmbovița (1418—1800), I, Tîrgoviște, 1972, p. 286—601 (= G. Potra, Tezaurul — Dimbovifa), cît și în alte studii și publicații de istorie locală, înfățișate în mod critic de N. Stoicescu, Lucrările de istorie locală din ultimele două decenii, in ,,RI”, XXXII (1978), nr. 3, p. 505—513; idem, Lucrări noi de istorie locală, ibidem. nr. 9, p. 1675—1683. 63 Un număr mare de note și studii au fost editate de cunoscuți specialiști și alți cercetă- tori și anume de A. Sacerdoțeanu, I. Chelcea, L. Ștefănescu, D. Bălașa, D. Stancu, C. Dinu, P. Bardașu, D. Șandru, M. G. Popescu, T. Negoescu, Cleopatra lonescu, S. Vătășescu, M. Gîlcă ș.a. in periodicele locale din București, Tîrgoviște, Craiova, Drobeta — Turnu Severin, Pitești, Buzău, Golești ș.a. centre (cf. și Bibliografia istorică a României, I (1944—1969); IV (1969— 1974); V (1974-1979); VI (1979-1984), Buc., 1970—1985 (cf. mai ales C. Istoria locală). 63 Să se vadă spre exemplu și Emilia Poștărița, Condica marei logofeții de toate cărțile lui Constantin Brincoveanu v.v. (1692—1113), Descrierea internă, II, în ,,RA”, LII (1975), nr. 1, p. 43-47. 54 Cum sînt spre exemplu și voi. Tezaur medieval vilcean. Catalogul documentelor de la Arhivele Stalului din Rtmnicu Vtlcea (1388—1115), ed. sub îndrumarea lui C. Tamaș, Buc., 1983 ; de asemenea, Comori arhivislice vtlcene. Catalogul documentelor de la Arhivele Statului din Rtmnicu Vilcea (1461—1800), ed. de C. Tamaș, I. Soare și Carmen Manea-Andreescu, Buc., 1985, p. 28-41. 55 Să se vadă mai ales voi. „Stud. corn. ist. etn.”, Golești, I (1974), p. 303—347 ; II (1978), p. 287—390 și III (1980), p. 229—358; în legătură cu probleme importante despre proprietatea viticolă cf. D. Mioc, Les vignobles au Mogen Âge en Valachie 1. Les formes de la propriiti viti- cole, în „RRH”, VI (1967), nr. 6, p. 865—866 și urm.; să se vadă în legătură cu alte cerce- tări ale sale și Enciclopedia, loc. cit. 66 Pentru jud. Dîmbovița, cf. și Gh. I. Mareș și D. Gh. Mareș, Din trecutul munților județului Dîmbovița, în „Bibi. Valachica”, VII (1975), p. 107—138 (mai ales p. 131—133). 67 Cf. studiul său, Din lupta țărănimii dimbovițene în secolele XVII—XX împotriva cotro- pirii feudale, în „Acta Valachica”, III (1972), p. 216 și urm., pentru perioada care ne interesează ; să se vadă și unele observații la N. Ștefănescu, Mișcări sociale din Județul Vilcea in secolul al XVII-lea, în „Stud. vllcene”, V (1982), p. 47—54. Alte cercetări au fost întreprinse de M. Mă- neanu (pentru jud. Mehedinți); de C. Dumitrescu și Florica Dumitrescu (pentru jud. Argeș și Vîlcea); de Sp. Cristocea (pentru Muscel și jud. Dîmbovița); de G. I. Mareș (pentru jud. Dîmbovița) ș.a. cf. și Bibliografia istorică a României, voi. cit. 88 Cf. H. H. Stahl, Contribuții , II, p. 105-108, 152-159, 227-231, 288-314. “ Cf. P. P. Panaitescu, Obștea, p. 209. 84 Ibidem, p. 235, 243 și urm. 81 Cf. I. lonașcu, ort. cit., p. 216. 974 www.dacoromanica.ro 82 Cf. Șt. Ștefănescu și D. Mioc, ari. cit., p. 2285—2286 și 2287—2291 și urm. 83 Cf. și observațiile lui FI. Constantiniu, in voi. cil., Științele sociale și politice din Româ- nia. Progrese. Realizări. 1983, nr. 2, p. 10—14. 84 Cf. și cele relevate de H. H. Stahl, Les anciennes communaules oillageoises roumaines- — asservissemenl el penetration capitaliste, p. 23, 85 Cf. FI. Constantiniu, loc. cit. 88 Să se vadă și cele relevate de N. Stoicescu, Matei Basarab (20 septembrie 1632 — 9 aprilie 1654), p. 57 și urm. 87 Pentru unele observații cf. și Șt. Ștefănescu și D. Mioc, ari. cil., p. 2287—2288. 83 Cf. și C. Șerban, Le role economique des villes roumaines aux XVII-e et XVIII-e siecles dans le contexte de leurs relations avec l’Europe du sud-est, în voi. La viile balkanique, XV-e — XlX-e sitcles, Sofia, 1970 [Studia Balkanica, III], p. 139—151; de asemenea, Lia Lehr, Aspecte urbanistice și forme de proprietate în orașele Moldovei și Țării Românești (secolele XVI — XVII), în „RI”, XXXIII (1980), nr. 1, p. 63-79 ; referitor la orașe să se vadă și referințele bibliogra- fice la P. Cernovodeanu și C. Rezachevici, Înfăptuiri și priorități in mcdievistica românească, ibidefn, nr. 7—8, p. 1281 — 1376. 89 în ce privește dezvoltarea lor cf. și Șt. Olteanu și C. Șerban, Meșteșugurile din Țara Românească și Moldova in Evul mediu, Buc., 1969 ; cf. și P. Cernovodeanu și C. Rezachevici, ari. cit. 70 Cf. Lia Lehr, art. cil., în ,,S. Ist.”, XXI (1968), nr. 1, p. 29—51 ; cf. și P. Cernovodeanu, ari. cit., în ,,RI”, XXXIII (1980), nr. 6, p. 1071—1098 ; pentru alte cercetări cf. și Bibliografia istorică a României, voi. cit. 71 Să se vadă mai ales T. Gemil, Țările Române in contextul politic internațional (1621— 1612), Buc., 1979, p. 150—212; cf. și M. Maxim, Le statut des Pags Roumains envers la Porte Ottomane aux XVI-e — XVIII-e. siecles, în „RRH”, XXIV (1985), nr. 1—2, p. 33 și urm., și p. 36 și urm. Cf. pentru unele observații și A. Pippidi, Tradiția politică bizantină în Țările Române în secolele XVI—XVIII, Buc., 1983. 72 Cf și observațiile lui D. Mioc, La repartition des charges fiscales et les poids de la f is- călite sur les differants groupes sociaux et economiques ăla fin du XVII-e siecle en Valachie, în voi. L’impâl dans le cadre de la viile et de l’Etat, [Bruxelles], 1966, p. 296— 316. 73 Cf. Lidia Demâny, L. Demâny și N. Stoicescu, Răscoala seimenilor sau răscoala populară1! 1655. Țara Românească, Buc., 1968. 74 Cf. M, M. Popescu și A. N. Beldeanu, op. cit. 75 Cf. Istoria României, II, Buc., 1962, p. 201. 78 O parte dintre aceștia erau înrudiți cu domnii aflați în scaunul țării cf. N. Stoicescu, Legăturile de rudenie dintre domni și marea boierime și importanța lor pentru istoria politică a Țării Românești și Moldovei (secolul XV— începutul secolului al XVIII-lea), în „Danubius”, Galați, V (1971), p. 127—130; cf. și idem, Dicționar al marilor dregători din Țara Românească și Moldova sec. XIV— XVII, Buc., 1971, p. 105—258 (= N. Stoicescu, Dicționar). 77 Să se vadă și V. Cărăbiș, Documente de pe Valea Jaleșului, p. 13—14, 146—147, 201. 78 Aceste problemele vom supune discuției într-un studiu pe care-1 vom comunica ulterior. 79 Cf. H. H. Stahl, Contribuții, II, p. 294-295. 80 Cf. și observațiile lui N. Stoicescu, Cum măsurau strămoșii. Metrologia medievală pe teritoriul României. Cu o introducere despre metrologia antică de Acad. Em. Condurachi, Buc., [1971], p. 102-105. 81 Cf. și H. H. Stahl, op. cit., p. 230. 82 Cf. V. Cărăbiș, „Teiul”, denumire de proprietate moșnenească, în ,,S. Ist”., XXIII (1970), nr. 5, p. 979—987. 83 Cf. și I. lonașcu, Documente inedite din perioada 1511— 1114, ibidem, VIII (1955), nr. 4, p. 104, cu referire la cele peste 130 de sate și moșii ale acestora. 84 Cf. și observațiile lui E. Stănescu, în studiul introductiv la voi. Cronicari munteni, I, ed. de M. Gregorian, Buc., 1961, p. XXXV, despre domeniul lui Preda Brlncoveanu marele ban, care totaliza cca 200 sate. 88 Cf. și N. lorga, Documente privitoare la familia Cantacuzino, Buc., 1902, cu referire la zecile de sate și moșii împărțite, după moartea postelnicului Constantin Cantacuzino, fiilor lui. 88 El deținea cca 25 de sate și părți de moșie în opt județe, cele mai multe— 15— în ținuturile de cimpie ale Teleormanului și Vlașcăi (cf. doc. din 1657 februarie, la Arh. St. Buc., Suluri, II, nr. 5). Dregătorul cheltuise 1.036.860 aspri și 112 unghi, echivalind cu cca 5400 gal- beni, în proprietatea sa — cum rezultă din actul citat — aflîndu-se 1800 stînjeni de moșie, alte 613 funii de loc, 60 de ogoare, 13 ocini, trei delnițe, un munte și 355 rumâni, între care se aflau și meseriași. 87 înrudit cu Cantacuzinii (cf. N. Stoicescu, Dicționar, p. 110—111). în afara terenurilor acaparate de la obștile megieșilor din ținutul Muscelului, unde-și avea curtea— el a cumpărat pămînt de la locuitorii din jud. Teleorman, Dîmbovița, Ilfov ș.a. Actul din 1662 mart. 26 se referă la 540 stînjeni deloc de la Ciol^ejUj 400 sthijeni la Uești, 1561a Zlătești, 171 la Slă- 975 veștii de Sus, jud. Teleorman, cu vad de moară, prețuite la 369 ughi (cf. Arh. St. Buc., Mitrop. Țării Rom., CXXTX/27 și ms. rom. 129, f. 25 v— 26). în anii următori, „toți moșteanii”" de la Ciolănești și Uești aveau să-i vindă posesiunile lor (cf. ibidem, GXXIX/34, actul din 1670 ian. 15). 88 Descendent și el din boierimea locală, dar aflat în legături de rudenie cu Cantacuzinii ș.a. fruntași ai clasei stăpinitoare (cf. și Notice geneallogigue sur Ia familie Kretzulesco — Bas- saraba, Napoli, [f.a],; cf. și N. Stoicescu, op. cit., p. 165—166). El a deținut peste 30 de sate și alte proprietăți, în bună parte tot în zone propice agriculturii, în tinutul Ilfovului, al Vlașcăi, dar și în cel al Muscelului, în Dîmbovița, Buzău ș.a. (cf. și I. C. Filitti. Arhiva Gheorghe Grigore Cantacuzino, Buc., 1919 (= I. C. Filitti, Arhiva) ; să se vadă și Arh. St. Buc., Ep. Buzău, X/31, 35, 37, 39, 132 a- b). 88 Pentru el cf. și N. Stoicescu, op. cit., p. 240— 241 ; Dregătorul deținea moșii în ținuturile Teleormanului, Dîmboviței, Ilfovului, Doljului ș.a. (cf. mai ales G. Potra, Tezaurul-Dîmbo- vița, p. 305, 307, 387, 395— 396 și 405—406; de asemenea, I. lonașcu, art. cit., în „Acta Valachica”, III (1972), p. 218; Gh. I. Mareș, Contribuții la cunoașterea luptei moșnenilor din Cucuteni — Dîmbovița pentru păstrarea moșiei, în „Documenta Valacbica”, VI (1974), p. 134—135; L. S. Vătășescu. Satul Dealu Mare. File de istorie medievală, în „Valachica”, XII— XIII (1980— 1981), p. 161. 80 Cf. și unele date la Șt. D. Grecianu, Genealogiile documentate ale familiilor boierești (Din scrierile inedite), ed de Paul Șt. Grecianu, I— II, Buc., 1913—1916; să se vadă și unele referințe bibliografice la N. Stoicescu, Dicționar. 81 Cum era situația locuitorilor din Rădulești, ținutul Ilfovului, căzuți iarăși în depen- dența lui Pană Mărgineanu-Filipescu, spătarul, „cînd foametea cea mare”, la 1661 (cf. N. lorga, voi. cit., p. 21—22 și 63). 82 Cf. doc. la Arh. St. Buc., ms. rom. 314, f. 242— 246 v. 83 Totalizind cca 40 sate și moșii, din care aproape 30 cumpărate de el, pe lîngă cele ce- le moștenise, în ținuturile Muscelului, Teleormanului, Argeșului, al Vlașcăi, Ilfovului, Rîmni- cuhii Sărat, Dîmboviței, unele stăpînite în întregime, altele parțial, cu 14 pogoane de vie, în dealurile Piteștilor și Urecheștilor, trei munți, șase roți de moară și zeci de țigani, cu 106- rumâni aflați numai în nouă din așezările dobîndite, prețuite la cca 4800 galbeni (cf. și doc. din 1684 mai 21, ibidem, Suluri, I, nr. 8, să se vadă și Șt. D. Grecianu, op. cit., I, p. 28—36; I. Răuțescu, Mănăstirea Aninoasa din județul Muscel, Cîmpulung, 1933). 84 Fosta așezare de la Brătienii de Jos, jud. Argeș (cf. actele din 1655—1676, la Arh. St. Buc., ms. rom. 137, f. 86, 222v, 228v, 229, 230, 233 — 234, 235, 236. 85 Aici, puternicul dregător acaparase 18 delnițe și jumătate, însumînd 156 de locuri de arătură— de-o zi, fiecare — terenuri de casă cu pivnițe, de asemenea 11 livezi, cinci vaduri de moară ș.a. (cf. doc. din 1686—1693, ibidem, Mitrop. Țării Rom., XCIV/39— 44, 46— 47, 49— 53, 55, 59—60, 62—67; cf. și ms. cit.,f. 119). 86 Cf. doc. de la 1655 dec. 7 (ibidem, ms. cit., f. 86). 87 Cf. ibidem, Mitrop. Țării Rom., XCIV/38—39, 41—42 și 53, doc. din 1686 ian. 19, iul. 29 și aug. 20. 88 Ibidem, XCIV/49, doc. din 1686 iul. 29. 88 La Urechești, Tudoran Vlădescu cumpărase de la megieși 200 de stînjeni de loc, iar la Slănic 804 stînjeni (cf. I. Răuțescu, op. cit., p. 62). 100 Cum erau: Mileștii, Leurdenii, Glogovenii, Pîrșcovenii, Urdărenii, Fărcășenii, Fili- șenii, Izvoranii, Bîrzeștii, Grădiștenii, Bădenii, Comănenii, Brătășenii, Sărăcineștii, Cioranii, Negoeștii, Brezoienii ș.a. (cf. și referințele bibliografice la N. Stoicescu, Dicționar; să se vadă și Maneta Adam, Lista unor dregători de categoria a doua în secolele XV— XVII (Țara Româ- enească), în „SMLM”, X (1978), 185—191 ; de asemenea, Theodora Rădulescu, Sfatul domnesc și alți mari dregători ai Țării Romănești din secolul al XVIII-lea. Liste cronologice și cursus honorum, I— IV, în „RA”, XLIX (1972), nr. 1—4). 101 Cf. doc. din 1675 mart. 6, în voi. Tezaur vilcean, p. 238. 102 De la 1672—1691, el cumpără numai la Vițichești, ținutul Muscelului 14 moșii și locuri, pentru care cheltuise mai bine de 800 ughi (cf. ibidem, p. 233, 238, 254, 257, 259, 262, 264, 266-269, 272-274, 276—277, 279, 280 — 281, 283, 287-288, 292, 296 și 298). 183 La 1683, unul din sătenii din Vițichești și-a zălogit pămîntul ca să poată plăti biru- rile cetașil or săi (ibidem, p. 268), iar doi ani mai tirziu, la 1685 mart. 6, vindea lotul de un moș pentru cei 200 de taleri (cca 135 galbeni), împrumutați de la paharnicul Dumitrașco Corbeanul (ibidem, p. 276.) 104 Care avea întinse moșii în jud. Gorj, Mehedinți, Argeș și în ținutul Vlașcăi ș.a. (cf. și Gh. Ghibănescu, Surete și izvoade (Documente slavo-romăne, din colecțiunea d-lui Alex. Ște- fulescu), VI, Iași, 1909, p. 133—138 ; cf. și referințele bibliografice la N. Stoicescu, op. cit., p. 121—122, cu deosebire studiile monografice ale lui Al. Ștefulescu pentru jud. Gorj și m-rea Tismana). www.dacOTomanica.ro 976 106 La Novaci, de la 1690—1700, el dobindise 11 loturi țărănești, din funiile Susenilor și Buicoilor, șase livezi, trei munți ș.a., plătite cu cca 500 galbeni (cf. și doc. la Arh. St. Buc., M-rea Horezu, LHI/29-38, 40—42 și 44). 106 Cf. actul din 1690 aug. 4 (ibidem, LIII/31). 107 Cf. și rezultatele Conscripției întreprinse la 1722, în timpul administrației austriace în Oltenia (să se vadă și H. H. Stahl, Les anciennes communautes villageoises roumaines — asser- vissement et penetralion capitaliste, loc. cit.) 108 Relevăm de exemplu, în legătură cu cumpărăturile de pămint efectuate de el, și cele rezultate din informația comunicată de N. I. Simache, art. cit., în „Stud. mater.”, Prahova, 11 (1969), p. 200—214, pentru Coslegi și Băbeni, unde de la 1675—1702, a acaparat peste 2000 de stînjeni de moșie, cu cca 250 ughi. Din datele de care dispunem pînă în prezent rezultă că Mihai Cantacuzino spătarul stăpînea peste 45 de sate și moșii, situate în 11 județe și anume în Prahova, Dîmbovița, Ialomița, Buzău, Teleorman, Gorj, dar și în ținuturile Ilfovului, Musce- lului, Rîmnicului Sărat, Săcuienilor, al Vlașcăi (cf. N. lorga, voi. cil.,; să se vadă și I. C. Filitti, Arhiva ; N. Ghinea, Așezări sătești din sec. XV—XIX pe teritoriul orașului București, în „București”, Mater. ist. muz.”, VII (1969), p. 248—249; Florența Ivaniuc; Contribuții documentare la o moșie ialomiteană în secolele XVII—XVIII: Lichireștii, în „Ialomița”, Slo- bozia, I (1977), p. 103-104). 109 Aici, 17 locuitori îi vindeau mai mult de 900 stînjeni de loc, cu peste 300 ughi (cf. I.. C Filitti, op. cit., p. 10—13). 110 Cf. doc. la Arh. St. Buc., M-rea Radu Vodă, IX/29— 47, 51 și 53. La Trănșani, marele dregător avea să cumpere și părți mai întinse de teren și de la locuitori din afara cetelor megie- șilor (cf. ibidem, 1X/53, actul din 1697 mai 15). Aici el intra în stăpînirea a 526 de stînjeni, din fondul funciar al obștei. 111 Cf. și Șt. lonescu și P. I. Panait, op. cit., p. 136—138: să se vadă în legătură cu preocuparea voievodului pentru a obține o producție cerealieră sporită, destinată și comerțului, în satele stăpînite de el și R. Șt. Ciobanu, Bolul cimpiei în concepția de cirmuire a țării de către Constantin Brincoveanu, în „Ialomița”, Mater. ist. agrară aRomâniei, 1(1983), p. 439 — 447. 112 Să se vadă S. Columbeanu, Grandes ezploatations domaniales en Valachie au XVIII-e siecle, Buc., 1974, p. 24, amintind că voievodul stăpînea atunci 82 sate și moșii, 31 vii și 5 munți. 113 Cf. și I. lonașcu, Contribuții la istoricul mănăstirii Hurez după documente inedite din Arhiva Eforiei Spitalelor civile, Buc., 1935, p. 9—13; cf. și referințele bibliografice la N. Stoi- cescu, Bibliografia, I— II. 114 Cf. și unele date la C. S. Nicolăescu-Plopșor și I. Șucu, Documente privitoare la moșiile Bratovoești, Gioroc și Puțuri din Dolj, în „Oltenia”, cartea a Il-a (1941), p. 16—41 ; să se vadă și Arh. St. Buc., M-rea Horezu, III/ll, 13—19, 21, 30, 32, 34—61, 63—67, 69—70, 73, 75- 77. 115 Ibidem, III/71. 118 Ibidem, III/82. 117 Cf. N. lorga, Studii și documente, V, Buc., 1903, p. 449—451, nr. 34—44. 118 Ibidem, p. 191, nr. 54. 119 Ibidem, p. 194—195. 120 Ibidem, p. 189—190, nr. 49— 52, unde este atestată vînzarea a peste 49 funii de moșie, totalizind cca 980 stînjeni, prețuiți la 270 ughi. 121 Fostul sat Clăbuceari. Cf. doc. la I. S. Mazilescu, Documente, în „Oltenia”, cartea a IlI-a (1943), p. 159—161. 122 Vom releva spre pildă faptul că ei posedau peste 355 pogoane de vie și alte cca 40 vii, ale căror dimensiuni nu sînt indicate în sursele timpului (să se vadă și voi. Documente privitoare la Constantin- vodă Brincoveanu, la domnia și sfirșitul lui, ed. de N. lorga, Buc. 1901, p. 153—170. Pentru alte informații referitoare la moșiile lor de la nord de Carpați ș.a. cf și I. Lupaș, Documente istorice privitoare la moșiile brincovenești din Transilvania și Oltenia 1654— 1823, Cluj, 1933, p. 4—5 -și 30—39; să se vadă și Sp. Cristocea, Două documente inedite din vremea Iui Antonie vodă din Popești privind domeniul familiei Brîncoveanu, în „Stud. corn.”, Muz. Pitești, III (1971), p. 233-234. 123 Cf. relația reverendului Edmund Chishall, din suita lordului Paget, care ne-a vizitat țara la 1702, în voi. Călători străini despre Țările Bomăne, VIII, Buc., 1983, p. 200. 124 Să se vadă spre exemplu și V. Cărăbiș, Domeniul mănăstiresc din județul Gorj in seco- lele XIV— XIX, în „MO”, XXVIII (1976), nr. 5-6, p. 432-437; cf. și S. Columbeanu, op. cit., p. 31—32. 126 Cf. și cele relevate de D. Mioc, art. cit., în voi. L’impot dans le cadre de la viile et de l’Iitat, p. 310, nota, 17, și anume că m-rea Cotroceni deținea la începutul sec. al XVIII-lea, 20 de sate în șapte județe, 50 sălașe de țigani, vii, prăvălii și un han în București. 128 Cf. I. lonașcu, loc. cit. www.dacoromanica.ro 4 — c. 2582 977 137 Acesta deținea moșii in mai mult de 11 localități (să se vadă și N. Jantea, Ctitoriile brincovenești din orașul R. Sărat, în „îngerul”, Buzău, IX (193/), nr. 10 11, p. 618; cf. și T. G. Bulat, O ctitorie brincovenească închinată Sfintului Munte Sinai (Rimnicu Sărat) 1100, In ,,GB”, XXII (1963), nr. 11—12, p. 1036—1041 și 1041—1042. Numai de la locuitorii din Podgoria (fostul sat Jideni), de la Virteșcoi sau din Domirești, ținutul Rimnicu Sărat mănăstirea dobîndise 15 pogoane de vie roditoare, 52 pogoane locuri sterpe și paragină, 12 funii de loc, alte terenuri in cîmpul de sus și de jos, evaluate la 350 ughi (cf. Arh. St. Buc., M-rea Rimnicu Sărat, 11/15, 33, 53, 56, 59—60, 66, 71—72, 82—84 și 86—88; ibidem, III/61 și 73; ibidem, IX/19, —20, 22—39 și 41—50). 128 De la 1685—1692, locuitorii din Poenari, ținutul Muscelului, care se răscumpăraseră mai înainte de la Gavrilă spătarul, vindeau lăcașului 12 delnițe și jumătate de loc, cum se arată în actul din 1702 iun. 1 (cf. ibidem, M-rea Cimpulung, XXI/17 și ms. rom. 204, f. 235), unde se precizează că din cele 22 delnițe deținute de Schitul Golești, aici, cele indicate de noi proveneau de la „megieși moșneni” ; printre loturile instiăinate de ei erau ogoare în cîmp, finațuri, grădini și livezi (cf. ibidem, XXI/13—15, 20—21, 24, 27—30), unele vîndute pentru datoria „tuturor fraților”, cum avea să precizeze Grigorie, fiul lui Stoica Bumbul, care cedase mănăstirii „delnița cea mare cu locul uliței” (cf. ibidem, XXI/17 și ms. cil., f. 229 v). 129 Cf. trimiterile de mai sus, nota 93. 130 Vechea ctitorie dobîndea spre pildă la Groșani, jud. Gorj, 10 loturi de teren, plătite cu cca 90 ughi (cf. doc. din 1657—1701, la Arh. Sf. Buc., M-rea Tismana, XIII/22— 28, 30 33 ; cf. și Al. Ștefulescu, Minăstirea Tismana, Buc., 1909). La Ciurilești m-rea Tismana va ajunge să dețină jumătate din hotarul așezării, moșnenilor ne mai răminindu-le decît al șaselea pămînt din cealaltă jumătate de sat (cf. Al. Ștefulescu, op. cil., p. 382 — 383, actul din 1694 nov. 3). 131 Vom aminti că la Bîrca, sat ce-și răscumpărase libertatea, după ce ajunsese în depen- dență (cf. N. lorga, O moșie a lui Mihai Viteazul: Bîrca din Dolj, în voi. Studii și documente, XVI, Buc., 1909, p. 29—37 ; cf. și I. Donat, Satele lui Mihai Viteazul, în „SMIM”, IV (1960), p. 486), mănăstirea a intrat în posesiunea a cca. 740 stînjeni de moșie, din suprafața de 1246 stînjeni a hotarului moșnenilor (cf. actul din 1699 iun. 12, la Arh. St. Buc., ms. rom. 295, f. 82 ; cf. și ibidem, f. 66—67, 78—79 și 81). La Gaia, m-rea Sadova, dobindea de asemenea din pămintul megieșilor 600 stînjeni deloc (ibidem, f. 100—102). 132 La Ivăneșli, ținutul lalomiței, cumpărăturile de la țăranii moșneni și anume din fu- niile Jugurească, Drăghicească, Bizărnească ș.a. totalizau 361 stînjeni (cf. doc. din 1702 sept. 25, ibidem, ms. rom. 314, f. 318), în timp ce la Păpeni, din același ținut, m-rea Slobozia lui lanache ajungea în stăpînirea altor 249 stînjeni (cf. ms. cit., f. 247v.— 250). 133 Care și-a extins posesiunile și în detrimentul moșiilor unor cetași moșneni, la Bădeni, aici lăcașul dobîndind și unul din cei trei moși ai megieșilor, la Crețuleșli, pe Răstoaca, unde avea să dețină și 135 stînjeni de loc al sătenilor neaserviți, apoi la Cilcești, Stoeneșli ș.a.( cf. ibidem, ms. rom. 204, f. 24 v— 25, 160 v— 161, 165—168, 245—248, 261—261 v.) 134 Remarcăm spre exemplu că la 1678 ian. 18, Duca vodă scutea nouă schituri ale Epis- copiei de Buzău, de dijma de stupi, gorștină de oi, de vinărici, sărăcit ș.a. (cf. ibidem, D. I., CXXVI/173 și ms. rom. 111, f. 275-275 v). 136 Să se vadă și N. Stoicescu, Regimul fiscal al preoților din Țara Românească și Moldova pînă la Regulamentul Organic, în „BOR”, LXXXIX (1971), nr. 3—4, p. 337—341 ; cf. și actul din 1682 iun. 30, prin care Șerban Cantacuzino îi scutește pe preoți (la Arh. St. Buc., D. I., XCV/1 șims. rom. 111, f. 81. Cf. cu deosebire, cele stabilite de voievodul Grigore Ghica, și comu- nicate la 1673 mai 2 megieșilor din Loviștc, arătlnd nu numai imunltățile acordate clerului, ci și obligațiile pentru „poporul” din fiecare enorie ca să facă pentru slujitorii bisericii „clacă cu plugul o zi de toamnă, o zi de primăvară, o zi de coasă, o zi la seceră” ; sau să le dea cîte „un obroc de griu” sau „să-i plătească cu bani” (cf. ibidem, A.N., CCLXXXVIII/25). 133 Cf. și N. Stoicescu, Despre subalternii marilor dregători din Țara Românească și Mol- dova (sec. XV-mijlocul sec. XVIII), în „SMIM”, VI (1973) p. 61 — 90 ; cf. și Relația anonimă latină despre Țara Românească (înainte de august 1688), în voi. Călători străini despre Țările Române, VII, Buc., 1981, p. 450 și p. 454—456. 137 Să se vadă și N. Stoicescu, Curteni și slujitori. Contribuții la istoria armatei române, Buc., 1968 ; idem, Unele categorii de slujbași ai statelor feudale Țara Românească și Moldova, în „SAI”, XII (1968), p. 107-121. iss Să se vadă și unele informații la N. Bănică-Ologu, Rimniceni in slujba țârii. Logofeții, în,.Studii vîlcene”, V(1982),p. 44, 45 și 46 : de asemenea, D.Bălașa, Oameni și fapte din istoria localității Olăneșli, în „Buridava”, IV (1982), p. 101—108; unele date și la I. lonașcu, Despre logofătul Stoica Ludescu și paternitatea cronicii« Istoria Țării Românești », în „AU « C. I. Parhon »”, Sr. Șt. Soc., Ist., V (1956), p. 261—297. Relevăm de exemplu că un Radu Țigănescu logofătul acaparase la Liperești, jud. Ialomița, 1390 stînjeni din moșia megieșilor, cărora le mai rămăsese 309 stînjeni de loc (cf. hotamica din 1667 nov. 7, la Arh. St. Buc., m-rea Radu Vodă, XLII/ www.dacoromanica.ro 978 39—40). Pentru posesiunile lui Stanciu logofătul, la Vernești, cf. și I. lonașcu, Un fost metoh al Pantelimonului: Schitul Grăjdana (Buzău). Cu documente și regește, Buzău, 1936, p. 23, 29-30, 34—35, și 38). 139 Dacă ar fi să ne referim numai Ia avuția acumulată de Negoiță Cindescu clucerul, fiul lui Mihalcea vornicul din Pătîrlage, am releva că el a intrat în stăpînirea cîtorva mii de stlnjeni de loc, în zona Buzăului, Rîmnicului Sărat, Vlașcăi, Ilfovului ș.a. (cf. doc. la Arh. St, Buc., D. I., XXXIII/189 : CXVI/152 ; CXCVII/73 și 77 ; CCXCIV/7 ; CCXCIX/23, 26, 28, 29. 119 și 120; MCDXLI/153, acte din 1654—1659). 140 Duca cuparul, fratele marelui stolnic Pană Negoescu, acaparase numai la Bărcănești 947 stînjeni de la sătenii de acolo, în afară de alți 759 stlnjeni ce-i avea la Miroslăvești, Ruși, Pucheni, cu vad de moară și 16 pogoane de vie la Scăeni, ținutul Săcuienilor, și alte cinci la Cernătești, jud. Prahova (cf. informația documentară la L. Ștefănescu, Bate noi privind domeniul agricol feudal in Cîmpia Română, pe baza unor documente inedite din secolele XV— XVII, în voi. Ialomița. Materiale de istorie agrară a României, Slobozia, 1983, p. 511—512, notele 2—17 ; și Șt. D. Grecianu, op. cit., II, p. 224—225). 141 Amintim spre exemplu că Moise Mihălcescu-Cîndescu, căpitanul de roșii cumpărase numai la Bcșirafi, 500 stînjeni de moșie de la moșneni, cu 150 ughi (cf. doc. din 1657 mart. 18, la Arh. St. Buc., D. I., CCCLXV/1). Fiul său, Mihalcea Cîndescu și el căpitan, va continua să cumpere terenuri în satele Scăeni, Ulmetu, Bănulești (cf. I. C. Filitti, Arhiva, p. 159). lane marele căpitan ajungea la 1656—1658 în stăpînirea a 865 stînjeni de moșie la Obidiții de Jos, Măciuccști și Frăsinei, plătiți cu 142 ughi (cf. Arh. St. Buc., D. I., MLXXXV/110 — 114; ibidem, D. I., MCD/108, 110 și 112). 142 Avem de pildă, în vedere, pe Jipa Vemescu iuzbașa de roșii (1661—1672), ajuns apoi căpitan, care a cumpărat peste 25 pogoane de vie și alte locuri pentru casă, pivnițe, pomet etc. (cf. și I. lonașcu, Un fost metoh al Pantelimonului: Schitul Grăjdana (Buzău). Cu documente și regește, Buzău, 1936, p. 18— 31), unele provenind dc la slujitorii roșii fugiți de la bir (ibidem, p. 19-20). 143 Cf. doc. la Arh. St. Buc., M-rea Rîmnicu Sărat, 111/11—12, 16-19, 22, 30- 34, 37—38, 40—42, 44—50, 52—57. 144 Cf. ibidem, III/38, 41 și 47. 146 Chiar și pe ale finului său, hînsarul Sava, și ale fraților lui, care „mă ruga el să le cumpăr”, apreciind la 1705 mart. 19, la 23 de ani de la dobîndirea moșiei, că acesta era om rău și spurcat (ibidem, III/59). 146 Pentru el cf. și M. Iliescu, Mănăilă, căpitanul de Buzău, în „Mousaios”, III (1981), p. 77—82. 147 Să se vadă mai ales doc. de pe la 1690—1715, la Arh. St. Buc., Ep. Buzău, 1/ 39— 41 44 și 55; ibidem, XXI/10-11; ibidem, XXV/21-27 și 30; ibidem, XXXIII/37; ibidem LVII/5 și 16-17 ; ibidem, LX/1; ibidem, LXVI/4 : ibidem, LXIX/8 și 11 ; ibidem, LXX/4—7 ; ibidem, Mitrop. Țării Rom., LXXXVII/2 și ms, rom. 132, f. 221. 148 Ne referim și la Dragul și Toader, iuzbași din Păcleni (Pîclele), jud. Buzău, care au dobîndit pămînt la Horjenești, ținutul Rîmnicu Sărat, de la megieși, primul 240 stînjeni, cel de al doilea 400 stlnjeni și încă trei locuri (cf. ibidem, M-rea Rm. Sărat, X/4, 8—9, 11—12, 14—16 și 20-21. 149 Astfel, Toader iuzbașa, amintit mai înainte, cumpăra la 1674 mai 23, de la Dobra, femeia lui Șărban din Bicești, pămîntul acesteia, din ținutul Rîmnicu Sărat, la vreme de „foa- mete”, cînd „am văzut murătea”, preciza ea relevind că îi piereau copii (ibidem, X/9). 150 Cupețul Statie Nica, din București, intra în posesiunea a cîteva sute de stînjeni de moșie la Crețulești, ținutul Vlașcăi, pornind din 1673 iun. 3, megieșii arătînd că îi ajunsese vremea „de ne-au trebuit banii” (cf. ms. rom. 204, f. 161—163 v). Ulterior, la 1689 iul 20, el vindea m-rii Cîmpulung terenurile de la Crețulești, Frăsinei, Cornet și Vetrici și două roți de moară, cu 250 lei (adică cca 165 ughi)— cf. ibidem, ms. cit., f. 164—165. 161 Parte din aceștia cumpărați, parte dobîndiți prin căsătorie (cf. ibidem, f. 174 v — 178, doc. din. 1673 ian 1— 1686 iun. 9). 162 Cf. doc. din 1701 iun. 5 (ibidem, f. 178—179), pămîntul a ajuns apoi în stăpînirea lui Pătru Obedeanu marele căpitan. 183 Pentru el cf. și I. lonașcu, art. cit., în „Acta Valachica”, III (1972), p. 219— 222; să. se vadă și observațiile Luminiței Oproiu și M. Oproiu, Repertoriul negustorilor din orașul Tir- govișle tn secolul al XVII-lea, în „Valachica”, X—XI (1978—1979), p. 229; cf. apoi doc. la G. Potra, Tezaurul-Dimbovifa, p. 319, 321—323, 328— 329, 332, 334, 336— 338 și 339— 340; cf. și doc. la Arh. St. Buc., Mitrop. Țării Rom., XLV/28— 30 și 33; ibidem, CCCXIX/4 și 10 ; ibidem, ms. rom. 4.14, f. 319— 320; informația referitoare la rumânii săi și la FI. Constantiniu și Ș. Papacostea, art. cit., p. 234 nota 27. www.dacoromanica.ro n„Q 161 Și anume, 47 pogoane lucrate, 30 pogoane paragină, trei pogoane și jumătate țelină ■și alte vii. 155 Cf. Xrh. St. Buc., Ep. Buzău, XIX/2 ; ibidem, XXVI/50—51, 53—54, 56—57, 59, 61, 63—66, 82, 84: ibidem, XXVIII/2; ibidem, XXX/30, 36—37, 39—41, 44 și 46; cf. și ms,. rom. 171, f. 200 v— 201. 160 Suma cheltuielilor indicate numai parțial în actele timpului, totalizează 865 taleri (ibidem ). 157 Cf. doc. din 1691 oct. 19, 1694 sept. 10 și 1695 iun. 1 (ibidem, 'KXNII61 și ms. cit., f. 201 v— 202 ; ibidem, XXX/41 și 46 și ms. rom. 172, f. 416 și 462 v— 463. 158 Cf. doc. din 1692 oct. 25 (ibidem, XIX/2 și ms. cit., f. 549). 158 Cf. doc. din 1692 oct. 27 (ibidem, XXX/36 și ms. cit., f. 461 v). 168 Să se vadă și informația din Documente privind istoria României, Seria B. Țara Românească. Materiale din Arhive particulare. Documente in posesia lui Em. Crețulescu, în „SMIM”, V (1962), p. 635—639, acte transcrise și pregătite pentru tipar de. H. Chir că ; cf. și G. Potra, op. cit., p. 344—345, 365-366, 368—369, 376—377, 379, 406, 432-434; de ase- menea, V. Cărăbiș, Documente de pe Valea Jaleșului, p. 146—147, etc. 181 Cf. și D. Mioc, art. cil., p. 300 și 306, unde relevă și faptul că în domnia lui Constantin Brlncoveanu preoții de la sate plăteau doar 4,32% din totalul birurilor incasate de vistierie de la contribuabili. 102 Să se vadă și cele relevate de P. V. Năsturel, Neamul boierilor Pirșcoveni, în „LAR”, VIII (1904), p. 624—625 ; documentele utilizate de noi, la Arh. St. Buc., Ep. Buzău, XIV/36 ; ibidem, XLVIII/40, 42— 44, 46— 47, 49, 51— 52, 59, 61, 65, 68— 72, 74— 80, 86—91, 96, 98—101 103-109, 111—122, 124-125, 127-130, 141, 144- 146-149, 156 și ms. rom. 172, f. 36. MODIFICATIONS STRUCTURELLES DANS LE SYSTEMS DE LA propriEtE DES COMMUNAUTES VILLAGEOISES DE VALACHIE PENDANT LA SECONDE MOITlE DU XVIIe SlECLE ET AU DfiBUT DU SlECLE SUIVANT Resume L’etude releve les mutations intervenues dans la sphere de la pro- prietd de la paysannerie—non asservie—dans le cadre gdndral de l’dvolu- tion de la vie des habitants de Valachie, apres 1650 jusqu’en 1714—fin du regne de Constantin Brîncoveanu — en tenant compte des rdsultats remarquables obtenus dans le passe, mais sourtout par la nouvelle histo- riographie roumaine, aussi bien que des donnâes contenues dans des fonds d’archives importants. L’expârience et les informations accumuldes en partant des derits de N. Bălcescu, M. Kogălniceanu, A. D. Xenopol, A. V. Gâdei, R. Rosetti, G. Panu jusqu’aux âtudes de N. lorga, C. Giu- rescu, I. C. Filitti, C. C. Giurescu, V. Costăchel, P. P. Panaitescu, H. H. Stahl et autres, ont ouvert la voie de l’investigation, non seulement en ce qui concerne la vie de la paysannerie et les rapports agraires, mais aussi celle des communautds de paysans libres, l’dvolution et modifications structurelles intervenues dans le systeme de leur propridtd, dans les cdn- ditions de l’existence de la societd roumaine ă l’dpoque. Les contributions de ces dernieres ddcennies de la nouvelle Ecole d’histoire, ă savoir celles de Șt. Ștefănescu, D. Mioc, H. Chircă, El. Constantiniu, Ș. Papacostea, M. Vlad, V. Mfhordea et autres, les recherches de I. lonașcu, N. I. Simache, G. Pârnuță, I. I. Șucu et V. Cărăbiș ainsi que de tant d’autres ont 980 www.dacoromanica.ro permis de mieux comprendre Ies phenomenes sociaux et Ies aspects 6conomiques de la sphere des villages, Ies formes de resistance et de lutte de la paysannerie contre l’oppression exercee par Ies maîtres de domaines. Mais l’etude et la comprehension des processus complexes qui ont accen- tue la mobilite des structures socio-economique du monde feodal roumain et qui ont influe sur le rythme de desagregation de la propriete en co-indi- vision hnpliquent de rapporter la vie des communautes payssannes â la probUmatique meme de l’existence de l’Etat, de ses institutions, au pro- cessus de developpement des villes, des metiers et du commerce sur le marche intârieur, aux realites politiques de l’epoque, qui ont eu de lour- des consequences pour l’existence de la paysannerie. L’accaparement par l’autorite princiere, Ies grands boyards, Ies monasteres, Ies hauts dignitai- res et Ies employes princiers, par des negociants, artisans, usuriers mar- quants etc., par des habitants aises du milieu urbain et rural, de dizaines de milliers de „stînjeni” des domaines des „moșneni” (paysans libres proprietaires de petits lopins de terre) a conduit ă la diminution continue de la surface de terre possedee par la paysanerie libre, â la pulverisation de certaines communautes villageoises, â d’importantes modifications dans la vie des groupements de „megieși” (paysans libres), au develop- pement de nouvelles structures genâalogiques dans le monde des villages. Maintenant, plus de deux tiers de la masse de paysans qui ont perdu leur terre ont conserve cependant la condition d’hommes libres, etant oblig^s de travailler en vertu de contrats conclus â l’amiable avec Ies maîtres de la terre, ce qui a influe sur l’evolution des rapports agraires, notamment, vers la fin du XVII® siecle et dans l’epoque suivante. www.dacoromanica.ro 981 CU PRIVIRE LA ÎNCEPUTURILE EVULUI MEDIU ÎN ISTORIA ROMÂNIEI. (II) Premisele procesului de apariție a relațiilor feudale (secolele IV—VILI) ștefan olteanu încercarea de a desluși unele aspecte importante referitoare la struc>- tura societății de pe teritoriul patriei noastre și evoluția acesteia de-a lun- gul uneia dintre cele mai puțin cunoscute perioade istorice, secolele IV— XI, ar fi fost considerată cu un sfert de veac în urmă, în cel mai fericit caz temerară, o clarificare cît de cît în această privință fiind aproape impo- sibilă, datorită lipsei totale sau aproape totale a oricărei surse de infor- mare istorică. Cu toate că o asemenea problemă apărea imperios necesară pentru a se putea explica astfel geneza raporturilor feudale pe teritoriul României, ea a rămas pînă în etapa actuală la periferia cercetării din motivele arătate. Răspunsul la tema menționată va constitui un punct de plecare pentru viitoarea sinteză privind istoria României la începuturile evului mediu. De atunci însă lucrurile s-au schimbat. Acumularea unui bogat și variat material documentar prin multiplicarea posibilităților de informare (locul central ocupîndu-1 documentul arheologic), stabilirea autenticității unor izvoare scrise socotite pînă atunci lipsite de valoare științifică, precum și intrarea în circuitul de specialitate a altora noi, în condițiile unei noi modalități teoretice și metodologice de investigare istorică, permit și impun chiar, cercetări asupra structurilor social-economice și politice ale societății românești din perioada amintită constituite în imperative ale istoriografiei noastre contemporane. Cunoașterea procesului de cristalizare a raporturilor de aservire de caracter feudal pe teritoriul României, a ori- ginilor și evoluției lui de-a lungul secolelor pînă la maturizarea deplină se înscrie în cadrul acestor imperative actuale, studiul de față încercînd să răspundă, în limita posibilităților, unora dintre problemele ce-și așteaptă clarificările corespunzătoare. Cu toate dificultățile existente, izvorîte din caracterul ipotetic al unor afirmații sau incertitudinea altora, datorită. încă insuficienței materialului documentar de care dispunem, sursele de informare aflate la îndemînă, aplicarea în cercetare a metodologiei spe- cifice unor științe intersdisciplinare, cum ar fi sociologia istorică, permit abordarea unor aspecte social-economice din istoria secolelor IV—XI, fundamentale pentru înțelegerea proceselor amintite, atestarea proprietății private, funciare în special, fiind de centrală însemnătate; prezența ei stă, precum se știe, la baza inegalităților și diferențierilor sociale în epoca de tranziție de la antichitate la evul mediu, a constituirii celor două clase fun- damentale ale orînduirii feudale. Potrivit concepției materialist-dialectice, proprietatea privată funciară reprezintă principalul mijloc de producție www.dacoromanica.ro pe baza căruia s-a format întregul edificiu al orînduirii feudale, înzestrarea producătorului cu pămînt și cu alte mijloace de producție corespunzătoare alcătuind condiția esențială a procesului de apariție a relațiilor feudale. Progresul sensibil înregistrat de cercetarea arheologică în interpre- tarea de finețe a vestigiilor materiale a făcut posibil să se răspundă și unor probleme de ordin social printre care și celei referitoare la prezența pro- prietății private, a evoluției ei în cursul secolelor, fiind identificată prin atestarea familiei pereche (care presupune deja existența proprietății pri- vate), apărută în urma disoluției marii familii patriarhale și, odată cu ea, a fenomenelor care o însoțesc (de pildă, acumularea individuală de bunuri materiale); acest proces se reflectă cu destulă claritate în dimensiunile locuințelor și anexelor acestora din așezările cercetate, în modalitatea de dispunere în „cuiburi” a caselor, însoțite, de fiecare dată, de mijloace de producție (de pildă, unelte) și de construcții cu caracter economic (cup- toare casnice, de ceramică, de redus minereul, gropi-depozite de provizii și altele) situate în vatra satului, precum și în inventarul și modul de dispu- nere a decedaților în necropole. Analiza detaliată a tuturor acestor materiale documentare și consta- tări în teren, inclusiv a puținelor documente scrise de care dispunem, nu-și poate fundamenta concluziile sale privitoare la tipul de organizare socială a comunităților umane, fără a se raporta la criteriile sociologice de identificare a diferitelor forme de structură socială pe care societatea le-a cunoscut de-a lungul dezvoltării sale și care se pot regăsi, într-o măsură mai mare sau mai mică, în structura colectivităților agrare de pe teritoriul patriei noastre în secolele IV—XI, în transformările petrecute în sinul acesteia pînă la nivelul apariției relațiilor de aservire. Rezultatele obținute în urma unor îndelungate cercetări asupra evoluției procesului de organizare socială a comunităților agrare în general, din cele mai vechi timpuri1 atestă existența a două tipuri de formațiuni sociale : 1) tipul arhaic primar caracterizat prin rudenie de sînge a indivi- zilor comunității, proprietatea comună a bunurilor materiale (locuință comună, se muncește și se consumă în comun), prin lipsa claselor sociale; 2) tipul secundar caracterizat prin existența criteriului teritorial ca bază a formării comunității și deci, lipsa legăturii de sînge dintre toți membrii comunității, prin apariția proprietății private individuale (fiecare familie își cultivă terenul distribuit inițial periodic, casa și curtea constituind proprietatea privată a acesteia); munca și consumul se individualizează 2. Din punctul de vedere istoric, primul tip de formațiune corespunde obștii gentilice patriarhale, cel de-al doilea, obștii sătești teritoriale, tipul cel mai recent, constituit în urma unui îndelungat proces de teritorializare a comu- nităților tribale, de tranziție de la proprietatea comună la cea privată, de la formațiunea primară la cea secundară. în această ultimă formă, pro- prietatea privată asupra pămîntului se manifestă sub forma casei cu curtea aferentă „care se poate transforma într-o fortăreață unde se pre- gătește ofensiva împotriva pămîntului aflat în proprietate comună” 3. Astfel, fenomenul teritorializării comunității gentilice, disoluția marii familii patriarhale, apariția familiei pereche, a proprietății private, constituirea ca atare a comunităților agrare (a obștilor rurale), consecință directă a progresului continuu în domeniul tehnicilor de producție, al organizării producției materiale la nivelul realizării surplusului de produse, baza obiectivă a repartiției inegale4, reprezintă punctul de plecare al pro- cesului de apariție a inegalității și diferențierii sociale, fenomene care vor www.dacoromamca.ro 983 conduce la destrămarea devălmășiei obștești, la detașarea în cadrul comu- nităților a unor persoane care se vor suprapune colectivității prin obține- rea de munci gratuite și a unor părți din produsele realizate. Această sintetică prezentare rămîne, totuși, o schemă didactică, procesul teritorializării, formele pe care obștea rurală teritorială le îmbracă în evoluția ei îndelungată, fiind deosebit de complexe și complicate de la o zonă geografică la alta, adeseori forme de evoluție superioare coexistînd cu cele din etapa precedentă sau chiar cu destule reminiscențe ale comu- nității gentilice. Așa de pildă, disoluția organizării gentilice cunoaște mai întîi faza patronimici, adică a marii familii, sau grupei de familii înrudite cunoscute în documentele medievale sub denumirea de cete de neam, cărora li se repartizează pămîntul de către gintă. Acest pămînt este lucrat în comun de către membrii acestor familii, recolta se împarte egal între ei, iar consumul este comun. Această „individualizare” pe mari familii patronimice afectează și alte bunuri, inițial comune, precum vitele și altele. O nouă etapă în evoluția familiei patronimice o constituie apariția în cadrul marii familii a altor grupuri patronimice mai mici, proces care fărîmițează și individualizează mult comunitatea pînă la mica familie pereche. Ceea ce ne interesează în primul rînd, în lumina precizării transfor- mărilor care au loc în procesul organizării sociale, este atestarea comuni- tății agrare (obștea rurală) rezultată din disoluția organizării tribale. în limi generale, această formă de organizare socială se caracterizează prin constituirea satelor pe bază teritorială, prin stăpînirea în comun a pășu- nilor, apelor, islazului și pădurilor, deci proprietatea colectivă; întregul pămînt arabil constituia proprietatea obștească, fiecare familie, patroni- mică sau pereche, avînd dreptul de folosință individuală pe anumite loturi care se distribuiau periodic prin tragere la sorți; aceasta reprezenta pose- siunea funciară privată în cadrul obștii. Casa cu anexele și locul din jur formau „proprietatea” individuală a fiecărei familii. în cursul evoluției obștii rurale, unele dintre caracteristicile enumerate își modifică conți- nutul. Așa de pildă, periodicitatea distribuirii loturilor arabile dispare, posesiunea lor individuală permanentizîndu-se, devenind, cu vremea, pro- prietate familială cu dreptul de a dispune liber de ea. Aceasta constituie una dintre modificările interne fundamentale ale comunității rurale care concură direct la apariția raporturilor de aservire5. Analiza materialului documentar de care dispunem în etapa actuală a cercetării, raportată la schema, cu totul generală, a evoluției formelor de organizare socială a comunităților agrare de pe teritoriul României în secolele IV—XI, permite sesizarea a două mari etape de evoluție, cir- cumscrise, prima în cadrul secolelor IV—VIII, iar a doua în cadrul seco- lelor VIII—XI, deosebite între ele, ca structură socială, în principal, prin dimensiunile, în suprafață și în adîncime, ale proprietății private sub diferitele ei forme (inclusiv, și iu special, cea funciară). Privite prin această prismă, secolele IV—VIII reprezintă etapa de constituire a pre- miselor procesului de apariție a raporturilor de aservire, în timp ce secolele VIII — XI marchează etapa constituirii și afirmării marii proprietăți funciare, a claselor sociale fundamentale ale noii formațiuni sociale. ★ Premisele apariției relațiilor de aservire pe teritoriul carpato-danu- biano-pontic se circumscriu în cadrul procesului de gestație a unor noi structuri social-economice și politice care vor conduce în final la nașterea www.dacoromanica.ro unui nou tip de civilizație. Transformările care au avut loc s-au petrecut pe nesimțite, fără a fi consemnate în mod expres de istorie ; ele au afectat adîncurile societății noastre din secolele IV—XI, puțind fi sesizate prin analiza factorilor fundamentali implicați în asemenea prefaceri și aflați, de fapt, la originea lor : creșterea demografică și progresul tehnico-eco- nomic. Nu este în intenția noastră de a analiza aici pe larg evoluția acestor doi factori de-a lungul secolelor amintite; vom prezenta doar cîteva dintre cele mai importante aspecte privitoare la fenomenele demo-eco- nomice din secolele IV—VIII mai intîi, in măsură să evidențieze carac- terul de progres, în general, al societății noastre în raport cu situația din ■epoca precedentă, chiar dacă au existat unele perioade de temporizare a dezvoltării acesteia datorită vicisitudinilor istorice cunoscute6. Cercetările au demonstrat că dinamica demografică în cursul seco- lelor IV—VIII pe teritoriul României se prezintă în general ca o linie ascendentă, constatîndu-se sporuri demografice cauzate, în parte și de migrarea unor grupuri etnice distincte (de pildă, cele de la nivelul seco- lului IV și VI e.n. și chiar unele scăderi temporare (de pildă, în timpul impactului hunic8), care totuși, n-au produs modificări demografice structurale, potențialul demografic refăcîndu-se relativ rapid în perioada următoare. Principalele sfere ale economiei înregistrează și ele fenomene asemă- nătoare sub raport cantitativ și chiar calitativ. Așa, de pildă, în domeniul producției agrare, dacă luăm în considerație prezența cantitativă și frec- vența uneltelor agricole descoperite în așezările cercetate din perioada secolelor IV—VIII, constatăm existența unui număr important de ase- menea unelte (brăzdate de plug, coase, seceri, oticuri etc.). O sumară evi- dență a brăzdatelor de plug, de exemplu, desigur incompletă, arată un număr de peste 60 brăzdate descoperite în așezările cercetate pînă acum pe tot cuprinsul țării, alături de care cele peste 10 depozite de unelte agri- cole în general9 (dar și alte vestigii precum depozitele de cereale carboni- zate) indică dimensiunile îndeletnicirilor agrare ale populației autohtone din secolele IV—VIII10. Constatarea recentă pe baza cercetării tehnologiei brăzdatelor de plug descoperite, potrivit căreia, începînd din secolul al IV-lea utilizarea brăzdatului de plug de tip romanic, folosit în epoca pre- cedentă alături de cel de tip dacic, se generalizează în cadrul comuni- tăților datorită randamentului său economic superior, comparativ cu al celui dacic, merită atenție specială pentru consecințele economice și sociale pe care le poate antrena o asemenea realitate u. Valorificarea substanțelor minerale utile continuă și ea vechile tra- diții, punerea în valoare a mineralizațiilor, secundare în special, intensi- fieîndu-se după cum demonstrează vestigiile (cantități de zgură și mine- reu de fier, calcar și siliciu cu rol de fondant, cuptoare de redus etc.)'des- coperite în cele peste 50 localități în care s-a desfășurat în vremea amin- tită activitatea de exploatare a acestor rezerve miniere12. Din punctul de vedere al tehnicii de exploatare, se mențin unele maniere tehnologice-spe- cifice epocii dacice, precum folosirea tipului de cuptor de redus cu ds- chidere laterală 13. Economia de transformare este prezentă în tot cursul secolelor IV—VIII prinjtr-o serie de activități cu caracter meșteșugăresc, ceea ce demonstrează și în acest caz, o evidentă continuare a procesului de specia- lizare productivă, chiar dacă, în unele momente istorice, ea ar fi putut www.dacoromanica.ro 985 înregistra o anumită încetinire a ritmului de dezvoltare. Centrele de pro- ducție și atelierele meșteșugărești descoperite și cercetate, precum cele de la Drobeta — Turnu Severin, Tei, Soldat Gliivan (București), Dierna (Orșova), Șirna și Budureasca, jud. Prahova, Băleni - Români, jud. Dîmbovița, Telița, jud. Tulcea, Lozna - Străteni, jud. Botoșani, Dodești și Valea Seacă, jud. Vaslui, Botoșana, jud. Suceava, Bandu de Cîmpie și Felnac (Transilvania) etc. demonstrează, nu numai inexistența unei deprecieri a acestei activități, ci chiar și măsura dăinuirii proceselor teh- nologice tradiționale și nivelul diviziunii sociale a muncii în acea vreme 14 cu consecințele ei firești în domeniul realizării unui anumit surplus de produse menit a lua calea schimburilor economice. Realitățile demo-economice sumar prezentate evidențiază unele încheieri de majoră însemnătate pentru cunoașterea evoluției societății de pe teritoriul României în secolele IV—VIII. Ele demonstrează, în primul rînd, dăinuirea incontestabilă a comu- nităților rurale din epoca precedentă, cu vechile lor îndeletniciri de viață agrară și din domeniul economiei de transformare ale căror tehnologii tradiționale s-au conservat în pofida vicisitudinilor istorice. Utilizarea vechilor tehnici agrare și meșteșugărești, a celor din domeniul valorificării bogățiilor miniere, precum și constatarea unor noi progrese în această vreme, cum sînt, de pildă, impunerea și răspîndirea pe scară generală a brăzdarului cu manșon (tipul romanic), datorită randamentului eco- nomic, ridicat, comparativ cu cel existent anterior, atestarea pentru prima oară pe teritoriul nostru a unor unelte mai perfecționate, ca burghiul cu acțiune mecanică din mormîntul meșteșugarului de la Bandu de Cîmpie (chiar dacă acesta aparținea unui alt grup etnic, el poate fi considerat inte- grat în societatea autohtonă), infirmă teoria „catastrofică” a marilor migrații, populații în general nomade, al căror mod de existență consta în rațiunea menținerii populației locale și nicidecum distrugerea ei. Dacă ma- rile migrații au afectat temporar starea cantitativă a producției, vechile structuri ale populației locale au fost menținute, ele reprezentînd însăși modul de existență al acestor cavaleri ai stepelor15. ★ în această lumină, ceea ce se impune, este să încercăm să demon- străm, în continuare, prezența în cadrul societății carpato-danubiene din secolele TV—VIII, a unor categorii și forme sociale generate de structurile demo-economice, constituite în premise ale procesului de apariție a rapor- turilor de aservire. Avem în vedere, inegalitatea de avere dintre membrii unei comunități de muncă (în aparență inofensivă, ea întîlnindu-se în grade diferite în formațiuni sociale anterioare celei feudale), inegalitate generată de'dezvoltarea producției și care stă la baza întregului proces de diferen- țiere socială; esența acestuia o constituie, de fapt, poziția individului față de bunuri mobile cu regim de însușire privată și mai ales față de pămînt, acumularea treptată a acestora ducînd la subminarea egalității sociale, la apariția conflictelor de interese. Identificarea acestor categorii și! forme sociale pe teritoriul și în secolele amintite pe baza investigației arheologice, prin metodologia precizată mai sus, necesită unele referiri la perioada anterioară, în măsura în care rezultatele obținute pînă acum, în această privință, ne permit s-o facem. Cercetările mai vechi și mai recente au căutat să clarifice, pe baza textelor din unele izvoare literare, forma de organizare socială a geto- dacilor în perioada înfloririi civilizației acestora (secolele I î.e.n. — I e.n.). www.dacoromanica.ro 986 Deși textele analizate, cel al lui Horațiu și cel al lui Flavius, nu sînt •destul de clare (ele au fost interpretate în feluri diferite, fapt pentru care este necesară o traducere corectă a termenilor latini), credem că prezența obștii sătești teritoriale la geto-daci cu împărțirea periodică a loturilor arabile nu mai poate fi pusă la îndoială; continuau să persiste, însă, în același timp, numeroase element' din comunitatea gentilică, familii patro- nimice în număr destul de mine, ceea ce nu schimbă caracterul tipului general de organizare social-economică16. Prin cucerirea unei părți din Dacia de către romani, societatea daco-getă din teritoriul Daciei romane s-a găsit în fața noilor structuri social-politice sub incidența cărora vechea stare de lucruri trebuia să intre. Nu cunoaștem cu suficientă claritate pînă unde va fi mers în adîn- cime introducerea noilor reglementări social-juridice și care a fost soarta structurilor sociale tradiționale, în ce măsură redistribuirea proprietății conform normelor romane a afectat vechea organizare în obște a populației autohtone. Apariția villae-lor de tip roman (formă de proprietate, organi- zare și exploatare agricolă specifică lumii romane, inexistentă la geto-daci în epoca preromană)17 arăta că în Dacia romană se receptaseră unele forme noi de organizare socială, acolo unde condițiile au permis acest lucru. Paritatea acestora, însă (pînă acum se cunosc doar circa 50 ase- menea feime agricole)18 demonstrează că în cea mai mare parte a terito- riului, obștea sătească teritorială a continuat să existe în toată perioada stăpînirii romane19. Stăpînirea romană n-a putut desființa în întregime vechea stare de lucruri, mai cu seamă în mediul rural, unde s-a menți- nut organizarea socială bazată pe obștea sătească teritorială. Dealtfel, în condițiile social-economice existente, o atare desființare totală nu era posibilă 20. Dacă „rindeaua nivelatoare a stăpînirii romane” 21 a putut realiza ceva în această privință, aceasta se referă la dizolvarea mai profundă a raporturilor gentilice, acolo unde acestea continuau să existe, pentru a ceda locul familiei patronimice și individuale, după cum au demonstrat studiile recente efectuate pe baza rezultatelor cercetărilor arheologice din epoca geto-dacă și daco-romană 22. Așa, de pildă, analiza modului de dispunere a decedaților în necro- pole din secolele II—IV arată existența familiilor patronimice care-și rezervau anumite zone în cadrul necropolei, unde se înmormîntau mem- brii acestora alături de cei ai familiilor pereche. Planurile unor asemenea necropole cercetate arheologic, situate în teritorii supuse Romei (Transil- vania și Dobrogea), precum cele ale cimitirelor de la Soporu de Cîmpie 23, Obreja24, Bratei2a, Enisala 26 etc. atestă existența unor mari grupări de morminte, de circa 10—15 la un loc, dispuse în jurul unui spațiu central, de cele mai multe ori rămas liber (4 grupări la Soporu, Obreja și Enisala și 5 la Bratei); restul mormintelor, cele mai numeroase, apar singulare sau cîte 2—4 la un loc, ele aparținînd familiei pereche. Situația este asemă- nătoare cu cea întîlnită la dacii liberi; planurile necropolelor de la’Pădu- reni, Moldoveni-Gabăra, jud. Neamț sau Independența, Tîrgșor, Chilia și Olteni (Muntenia) evidențiază și ele prezența familiei "patro- nimice alături de mica familie pereche27. Considerațiile de mai sus se întregesc și se confirmă, totodată, prin constatările făcpte în urma cercetării dimensiunilor și modului de ampla- sare a locuințelor din așezările secolelor II—IV. -1 Examinînd mare parte dintre așezările cercetate, chiar dacă ele n-au fost săpate toate^^^ggg^^^jgjjggîj^aptiil că, în cea mai mare 987 parte, locuințele sînt de mici dimensiuni, suprafața lor variind între apro- ximativ, 7—8 și respectiv 20 m.p. Ele se grupează în cuiburi de cîte 2—4 locuințe la un loc, fiecare avînd propriile ei anexe : cuptoare casnice exte- rioare, gropi - depozite de provizii, unele dintre locuințe fiind dotate cu mijloace de producție, precum cuptoare de ars ceramica sau cuptoare de. redus minereul de fier, unelte de producție; este vorba, deci, de o indivi- dualizare a acestor complexe aparținînd fiecărei locuințe 28. în unele cazuri, însă, alături de aceste locuințe de mici dimensiuni, se întîlnesc și locuințe mari atingînd o suprafață între 30 și 50 m.p. în așe- zarea de la Mătăsaru, jud. Dîmbovița, de pildă, din cele aproape 40 lo- cuințe, 3 prezintă mari dimensiuni: bordeiul nr. 5 măsoară circa 45 m.p., iar locuințele nr. 5 și 6 circa 30 m.p. 29; la Poiana-Dulcești, în afara locuin- țelor de mici dimensiuni care formează majoritatea, două locuințe sînt de mari dimensiuni : 30 și respectiv 35 m.p. 30; tot așa în așezările de la Iași,. Botoșani 31 etc. Datele prezentate sînt, după părerea noastră, edificatoare în a con- chide că în secolele II—IV, atît în teritoriile supuse Romei, cît și în cele ale dacilor liberi structura socială de bază a comunităților rurale o consti- tuia obștea sătească teritorială în cadrul căreia mica familie pereche, pre- dominantă, coexista cu grupuri de familii patronimice (cete de neam) apă- rute în urma procesului de disoluție tribală. Dacă în cazul grupurilor de familii mai mari, înrudite, producția și consumul aveau în principiu caracter comunitar, în sistemul familiei pereche producția și consumul se individualizaseră în regim de efectuare și însușire privată a bunu- rilor materiale rezultate în baza dreptului de posesiune și folosință indivi- duală ; familia pereche devine astfel unitatea economică de bază a socie- tății vremii. Prezența proprietății private a constituit, la rîndul ei, cadrul social necesar acumulării de bunuri materiale, inegalității și diferențierii sociale în sinul comunităților. Este semnificativă în acest sens situația inventaru- lui locuințelor și necropolelor cercetate. r Deosebirile de avere, care exprimă deosebirile de condiție socială dintre gospodării sau dintre decedați, precum la Pădureui unde diferența inventarului de obiecte depuse în mormînt, constatată în cazul decedaților, mergînd de la morminte sărace lipsite de inventar aproape în întregime, pînă la morminte cu inventar foarte bogat, ilustrează din plin această inegalitate de avere și de poziție socială 32. Și în așezări se constată acest fenomen. Alături de locuințe, în general sărace în inventar și ca modalitate de construcție, se evidențiază unele prin arhitectura și inventarul lor (obiecte din metale prețioase) 33. _Un document scris, patristic, din anul 374 e.n., de o remarcabilă importanță pentru cunoașterea structurii sociale a comunităților sătești din nord-estul Munteniei din vremea indicată, precum și pentru cunoaș- terea procesului de diferențiere socială din cadrul comunității respective confirmă cele afirmate mai sus. Este vorba de scrisoarea unei comunități creștine din Dacia, adr esată comunității din Capadocia cu prilejul transpor- tării de pe teritoriul României a moaștelor martirului Sava, martirizat în anul 372 de către goți 34. Textul scrisorii evidențiază caracterul de comunitate rurală, de obște sătească teritorială al colectivității umane din așezarea în care s-au petrecut evenimentele relatate; obște sătească cu structura ei caracteris- tică ăcesui tip de organizare socială, cu instituțiile caracteristice, precum adunarea satului, sfatul ț '^^rilor (jui'ăiuîntul de 988 veritate caracteristic obștii teritorializate, nu cel de credulitate specific- obștii gentilice), solidaritatea membrilor comunității indiferent de convin- gerile lor religioase etc., instituții pe care le întîlnim, nealterate, în docu- mentele scrise medievale din țările române începînd din secolele XI-XII, de cînd datează primele documente de cancelarie medievală. Scrisoarea pune în evidență, cu destulă claritate, inegalitatea de avere din cadrul comunității sătești în care trăia Sava. La prima înfățișare a lui Sava în fața persecutorilor goți veniți în mijlocul adunării satului spre a-1 pedepsi pe Sava pentru apartenența sa la religia creștină, reprezentan- tul autorității gotice întreabă pe cei de față ce avere are Sava. Răspunsul acestora a fost că Sava n-are nici o avere în afară de hainele de pe el, în comparație, firește, cu alți săteni care posedau bunuri materiale, fapt care a dus la iertarea lui Sava substituită prin cuvintele trimisului got că un astfel de om fără avere „nu poate nici ajuta și nici vătăma”. în optica reprezentantului got, care era, de fapt, a vremii, averea privată era aso- ciată cu puterea socială, cu participarea, în funcție de avere, la dările față de stăpînirea politică; cel fără avere nu putea folosi cu ceva în această privință, el nu prezenta nici un pericol pentru goți. întrebarea persecuto- rului reflecta optica generală a vremii, fără a surprinde pe cineva, în baza realității existente, de diferențiere socială după avere a locuitorilor satului, cum au dovedit-o, de altfel, și cercetările arheologice. Diferențierea după avere consemnată de textul scrisorii și atestată de investigația arheologică apare drept consecință a caracterului privat al însușirii produsului realizat, fapt care presupune, în domeniul proprie- tății funciare, o posesiune poate chiar permanentă a loturilor agricole, deoarece numai într-o asemenea formă de organizare și exploatare eco- nomică este posibilă diferențierea după avere, incompatibilă cu principiul însușirii în mod egal a produselor care domină forma arhaică a comunității rurale cu împărțirea periodică și egală a loturilor agricole. Nu știm însă, în ce măsură, această permanentizare a posesiunii și a folosirii lotului agricol (sors numit în documentele scrise ulterioare, de limbă latină) putea fi compatibilă cu libera înstrăinare a acestui lot către alte persoane, încă din această vreme. Este de presupus însă că dacă aceste loturi (sor- tes) din cîmpul propriu-zis nu puteau fi încă înstrăinate, neavînd caracter de „proprietate” deplină, ereditară, anumite bucăți de loc din vatra sa- tului situate în imediata apropiere a casei de locuit, obținute prin desțe- lenire sau defrișare și folosite teren agricol puteau căpăta caracter de posesiune deplină și deci, puteau ii înstrăinate. Documentul din 374 pare a indica existența unei asemenea acțiuni de defrișare. în drumul lor către punctul de pe malul Buzăului unde urmau să-l înece pe Sava, prigo- nitorii l-au purtat pe acesta desculț prin locuri pline de cioturi fumegînde, fiind vorba, evident, de loturi curățate prin foc în vederea efectuării lucră- rilor agricole (evenimentele s-au petrecut pe la mijlocul lui aprilie, deci în plin sezon agricol). Este de presupus că nu obștea operase defrișarea, căci teren agrar obștesc era suficient, ci indivizi din cadrul obștii care urmau a intra m posesiunea privată a acestor noi loturi agrare folosite pentru vii, pentru plantarea pomilor roditori etc. Devenite ereditare asemenea loturi puteau fi lesne înstrăinate, în acest sector situîndu-se mai întîi originea procesului înstrăinării loturilor arabile, în favoarea unor persoane din cadrul obștii cu o situație materială consolidată în urma deținerii unei funcții social-admhiistrative în cadrul comunității, așa cum vom întîlni în etapa următoare; funcția socială este caracteristică etapei pregătitoare uzurpării pămîntului obștesc, și aservii ii membrilor obștii. www.dacaromanica.ro 989; Precum se cunoaște, între anii 271—275 a avut loc retragerea auto- rităților romane de pe teritoriul nord-danubian. Cîte privește populația daco-romană, s-a dovedit, prin numeroase cercetări din ultimele două decenii mai cu seamă, că aceasta a continuat să-și ducă viața după modul de trai tradițional, în condițiile declanșării marilor migrații. Ceea ce ne interesează din punctul de vedere al problemei abordate este în ce măsură în intervalul de timp dintre sec. IV și sec. VIII s-au produs modificări în structura socială a comunităților rurale teritoriale. Cum am amintit deja mai înainte, situația demo-economică din spațiul carpato-danubian a cunoscut în secolele IV—VIII o evoluție în general ascendentă, nu lipsită însă de unele temporizări datorate impac- tului migrator. Cît privește evoluția structurii sociale a comunităților agrare de pe teritoriul țării noastre, utilizarea acelorași criterii de sociologie rurală în interpretarea rezultatelor investigației arheologice este în măsură să surprindă eventualele prefaceri survenite în forma de organizare socială. Cercetarea locuințelor și anexelor acestora din așezările investi- gate pînă în prezent, destul de numeroase dealtfel, sub raportul dimensiu- nilor și al modului de amplasare în teren, demonstrează că în perioada anvisajată se generalizează tipul de locuință de mici dimensiuni aparți- nînd familiei pereche. Potrivit planurilor de amplasare a locuințelor în cadrul așezărilor cercetate, acestea se gupează în „cuiburi” de 2—4 locuințe la un loc corespunzlnd familiei-nucleu și familiilor-lăstar. în marea majori- tate a cazurilor cercetate, dimensiunile locuințelor se circumscriu intre 2,5 x 3 m și 4,10 x 4,50 m, deci între, aproximativ, 7 și 18 m2 suprafață, fenomenul de individualizare a anexelor și mijloacelor de producție (unelte agrare și meșteșugărești, cuptoare de uz casnic exterioare, de redus minereul și de olărie, gropi-depozite etc.) fiind deosebit de pregnant36. Unele mici grupuri de familii cu caracter patronimic par a se identifica în cazul așezării din secolul VI de la Soldat Ghivan de pe teritoriul Bucureș- tilor, unde s-au cercetat 3 grupuri de locuințe : unul de patru bordeie, celelalte două alcătuite din cîte trei locuințe. în fiecare grup există cîte o locuință de mai mari dimensiuni în jurul căreia sînt amplasate în cerc bordeiele mai mici 36. O situație asemănătoare se întîlnește și în așezările de la Bacău și Davideni, jud. Neamț, unde s-au descoperit cîte o locuință de mari dimensiuni (26,10 m2, și respectiv, 23,75 m2) amplasate în mijlo- cul celorlalte de mici dimensiuni 37. Din păcate, necropolele din această perioadă rămîn încă un dezide- rat al cercetării, pînă în prezent fiind investigate arheologic un număr destul de mic de cimitire. în două cazuri de cercetare integrală sau aproape integrală, necropolele de incinerație de la Vinețești-Vaslui și Bratei (cimi- tirul nr. 2), se remarcă dispunerea mormintelor în șiruri paralele sau gru- pate cîte 2—3 la un loc modalitate care îndreptățește aceeași concluzie : prezența familiei pereche de care se leagă nemijlocit prezența proprietă- ții private. De subliniat faptul că la Bratei, dacă în necropola din sec. IV se întîlnesc și unele grupuri aparținînd familiei patronimice, cimitirul din secolele VII—VIII aparținînd aceleiași populații sătești indică în totalitate familia pereche. în cazul în care cercetarea necropolei nu mai comportă rezerve în ceea ce privește dimensiunile acesteia, se poate apre- cia că fenomenul de disoluție a familiilor patronimice din secolul al IV-lea din așezarea de la Brațtfeiairi*» secolului al VUI-lea. 990 Cadrul social format, a cărei esență o constituia consolidarea pro- prietății private individuale (inclusiv a proprietății funciare sub forma posesiunilor din vatra satului rezultate din defrișare și desțelenire indivi- duale), amplificat de statutul politic impus de impactul marilor migrații, nu puteau să nu fecundeze elemente sociale noi care vor contribui din plin la fenomenul de clivare socială : este vorba de funcția socială îndepli- nită de unii dintre membrii comunității în rezolvarea problemelor obștești. Dacă în perioada daco-romană această funcție era îndeplinită de organul colectiv al obștii, de acel sfat al adunării ca în cazul comunității din nord-estul Munteniei la anul 37-4, în noile condiții din perioada ulterioară, această funcție socială se individualizează. Diferitele atribuții obștești, sociale, juridice, și militare chiar, inclusiv reglementarea raporturilor dintre comunitatea autohtonă și populațiile migratoare ca forță militară temporar dominantă, sînt încredințate spre rezolvare unora dintre membrii obștilor, acelor „mai mari ai satelor” (seniores villarum) din documentele latine ale slavilor apuseni identici cu jupanii (quos linqua sua supanos vocant) 39, care devin cu vremea „organe de dominație a societății”40. Este posibil ca unele locuințe din cadrul unor așezări, precum locuința din așezarea de secol VII de la Udești, jud. Suceava, deosebită de cele- lalte, atît prin sistemul de construcție (pare a fi fost etajată), cît și prin inventarul bogat și variat conținut (monede de aur), să fi aparținut aces- tor persoane care îndeplineau anumite funcții social-adniinistrative și militare din cadrul comunității rurale sau al uniunilor de obști. Cele 4 căpetenii din secolul al Vl-lea, de rezonanță slavă, menționate de izvoare scrise a fi existat în spațiul dintre Carpați și Dunăre, ar putea fi conside- rate ca aparținînd acestui nivel social-politica. Pe de altă parte, impactul migrator a provocat el însuși apariția fenomenului de dependență colectivă a unor comunități sătești față de autoritatea militar-politică migratoare, ca de pildă obștile din Banat aservite unor persoane din anturajul lui Attila42, după cum tot un gen de asemenea raporturi de dependență pot fi socotite și relațiile dintre auto- ritatea militară cu sediul în cetatea Turris și țăranii care locuiau pe pămîn- turile aferente fortificației, puse în valoare prin munca acestora43. Dacă aceasta putea fi evoluția stmcturilor în secolele IV—VIII pentru cea mai mare parte a țării, pe teritoriul Daciei romane rămas vreme mai--îndelungată în cadrul Imperiului, precum teritoriul Dobrogei, strtl’etura social-economică a comunităților umane înregistra o evoluție deosebită. Evoluția societății de aici intrată sub incidența reglementărilor Imperiului pînă în sec. VII a înregistrat unele progrese notabile, asemănă- toare celor din provinciile imperiale. Constituirea marilor domenii fun- ciare, a villae-lor, prezența instituției colonatului, a sistemului capitatio- iugatio, instituția patronatului, legarea de pămînt a celei mai mari părți a agricultorilor în domeniul agrar44, dezvoltarea producției meșteșugă- rești pînă la nivelul organizării profesionale în corporații sau colegii,, integrarea teritoriului dobrogean în schimbul de mărfuri provincial impe- rial, dezvoltarea economiei bănești, adîncirea procesului de diferențiere socială, așa cum se constată în materialul documentar scris și epigrafic indică direcția de evohiție a structurilor social-economice în concordanță cu ceea ce se petrecea în lumea provincială din cadrul Imperiului secolelor II—VI e.n. Această evoluție care ar fi putut duce la apariția raporturilor feudale pe calea sintezei, așa cum a avut loc în cadrul Imperiului bizantin și în alte părți, a fost însă întreruptă de marile migrații și de abandonarea www.dacoromanica.ro de către Imperiu a teritoriului dobrogean. Consecința imediată a fost des- compunerea treptată a marilor domenii funciare, dispariția sistemului de exploatare prin villae, consolidarea comunităților agrare și militar-agrare, reorganizarea din vremea lui Heraclius consfințind prezența obștii terito- riale ca formă generală de organizare social-economică. Sintetizind cele expuse mai sus, se poate afirma că prefacerile de structură socială evidențiate, precum generalizarea în cadrul obștii sătești teritoriale a familiei pereche ca rezultat al procesului de disoluție socială (cu reminiscențe ale familiei patronimice), afirmarea proprietății private individuale (inclusiv a celei funciare sub forma curții și a loturilor agrare rezultate din defrișare și desțelenire prin efort individual), a inegalității și diferențierii sociale, individualizarea funcției sociale și rolul ei în proce- sul diferențierii sociale, rolul factorului militar-politic în procesul de aser- vire colectivă a comunităților rurale autohtone, conferă perioadei seco- lelor IV—VIII din istoria poporului nostru caracterul de epocă novă, deosebită de cea precedentă prin constituirea premiselor procesului de apa- riție a raporturilor de aservire de esență feudală. NOTE 1 Kari Marx, Fr. Engels, Opere, voi. 19, București, 1964, p. 339 — 357, 418, 451, 434—435, 461 — 567; idem, Opere, voi. 21, București, 1965 (Originea familiei, a proprietății private și a statului) ; Henri H. Stahl, Contribuții la studiul satelor devălmașe românești, vot I, București, 1958; voi. II, București, 1959: voi. III, București, 1965; idem, Teorii și ipoteze privind sociologia orinduirii tributale. București, 1980; P. P. Panaitescu, Obștea țărănească în Țara Românească și Moldova. Ortnduirea feudală. București, 1964. 2 K. Marx, Fr. Engels, Opere, voi. 19, p. 357—359; voi. 19, p. 434; cf. Henri II. Stahl, Teorii si ipoteze ..., p. 68 — 69. 3 K. Marx, Fr. Engels, op. rit ,: cf. Henri H. Stahl, op. cit., p. 68. 4 V. I. Lcnin, Opere, voi. I, p. 137. 5 Raporturile dintre populația autohtonă și migratori evidențiază, pe de altă partc, con- tribuția factorului politic in cristalizarea noilor forme de organizare socială. 3 Atragem atenția asupra faptului că nu există un etalon al dezvoltării economice tn gene- ral (al forțelor de producție in special) specific pentru fiecare orinduirea socială. Pentru ca structura socială a unei comunități umane să Înregistreze prefaceri sensibile care să o diferențieze cit de cit de cca a epocii anterioare, este necesar ca baza economică să Înregistreze un progres cit de cit evident, comparativ cu situația din epoca precedentă. Numai astfel sc poate conferi epocii respective caracterul de epocă nouă. 7 Cartarea așezărilor de pe teritoriul de la est de Carpați arată un total de peste 200 așezări in secolele III—IV care se grupează in citeva concentrări demografice (Gheorghe Bichir, Cultura carpică, București, 1973, pl. 1 și 2 ; Ion loniță, Din istoria dacilor liberi, Iași, 1982, p. 59 și urm ; Dan Gh. Teodor, Teritoriul est-carpatic în secolele V—XI. Contribuții la problema formării poporului român, Iași, 1978. La sud de Carpați se Înregistrează prezența așezărilor din aceeași vreme in circa 120 puncte (Gheorghe Bichir, Dacii liberi din Muntenia și relațiile lor cu romanii, in „Thraco-Dacica”, tom. II, 1981, p. 75—76). Cit privește teritoriul Transil- vaniei, asemenea grupări demografice se constată in mai multe zone geografice (M. Rusu, Avars slavs, romanic population in the 6th — Sth centuries in Relations between ..., București, 1975, fig. 1); Maria Comșa, Directions et etapes de la penetration des slaves vers la Peninsule balkanique au VIe — Vlle sibcles avec un regard special sur le territoire de la Roumanie, in ,,Romanosiavica”, 1, Prilep, 1974, p. 9 și urm. 8 N. Zaharia, M. Petrcscu, Em. Zaharia, Așezări din Moldova de la paleolitic pină in secolul al XVIll-lea, București, 1970. ’ Corneliu Mărgărit Tătulea, Contribuții la cunoașterea tipologiei, evoluției și răspindirii brăzdarelor romane in Dacia (Depozitul de fiare de plug de la Ghidici-DolJ), in Oltenia, „Studii •și comunicări”, IV, Craiova, 1982, p. 65 și urm: Ștefan Olteanu, Societatea românească la cumpănă de milenii (secolele VIII—XI), București, 1983, p. 60 si urm ; V. Bauman, Cercetările www.dacoromamca.ro 992 arheologice din ferma romană de la Telifa, tn „Materiale”, Tulcea, 1980, p. 304 și urm.; Marla Comșa, Grădinăritul ..., în „Pontica”, XIII, 1980, p. 170; Gh. Popilian, M. Nica, C. Tătulea, Raport asupra cercetărilor arheologice de la Locusteni-Dolj, în „Materiale”, Tulcea, 1980, 256 si urni.; Gh. Popilian, M, Nica, Săpăturile arheologice de la Locusteni — ,,La Groapă”, în,.Mate- riale”, Brașov, 1983, p. 395 și urm. ; A. Ștefănescu, in „Cercetări arheologice în București”, voi. III, 1981 ; I. Miclea și R. Florescu, Strămoșii românilor, voi. II, nr. 715; Gh. Bichir, Cul- tura carpică, București, 1978, p. 45—46; idem, Gelo-dacii din Muntenia tn epoca romană, Bucu- rești, 1984, p. 20—21 ; Gh. Coman, Contribuții la cunoașterea vieții agrare din Moldova în perioada secolelor V—XII, in Ialomița, „Studii și comunicări de muzeologie, arheologie-istorie și etno- grafie”, Slobozia, voi. II; I. Mitrofan, villae rusticae în provincia Dacia, în,, în memoria Constan- tini Daicoviciu”, Cluj, 1974, p. 153 ; Mariana Marcu, Unele date privind practicarea meșteșugurilor tn așezările daco-romane din sud-estul Transilvaniei, în SCIVA, 1980, nr. 3, p. 365 și urm.; S. Dumitrașcu, în „Crisia”, II, p. 76; I. Glodariu, M. Câmpeanu, în SCIV, 1966, (17), p. 19 și urm. 10 Ca și în cazul evoluției demografice și in domeniul culturii plantelor cerealiere se Înre- gistrează o ușoară diminuare a uneltelor agricole tn perioada hunică. 11 Ștefan Olteanu, op. cit., p. 59 și urm. 12 Lista localităților la Ștefan Olteanu, op. cit., p. 78 și urm., completată cu Mariana Marcu, op. cit., p. 365 șl urm.; Georgeta luga, Raport preliminar privind cercetarea arheologică de la Mesteacăn (Jud. Maramureș), in „Materiale” ; Oradea, 1979, p. 355 ; V. Bauman, Cercetări arheologice in zona Sarica-Niculițel, în „Materiale”, Oradea, 1973,p. 198—203; C. Rădulescu, M. Ion eseu, Descoperiri arheologice în raionul Giurgiu, în SCIV, 1954, nr. 1 —2;p. 326; M. Zaharia, M. Petrescu, Em. Zaharia, op. cit., p. 241 ; „Materiale”, IX, p. 249. 13 Șt. Olteanu, N. Neagu, D. Șeclăman, Tehnologia obținerii fierului din minereu și pro- blema continuității istorice pe teritoriul României în mileniul I e.n., în SCIVA, 1981, 2. 14 Ca și în cazurile anterioare, nu putem dezvolta aici detaliile privind procesul de specia- lizare în cadrul ramurilor meșteșugărești de bază, mulțumlndu-ne cu bibliografia problemei fel aceasta parțial): Adrian Bejan, Un atelier metalurgic din secolul al Vl-lea e.n. de la Drobeta- Turnu-Severin, în „Acta Mus. Nap”., 1976, XIII, p. 256 și urm.; V. Teodorescu, Centre mește- șugărești din secolele VțVI—VII e.n., în București, voi. IX, 1972, p. 73—100; A.Bodor, I. Wenkler, Un atelier de artizanat la Dierna (Orșova), în „Acta Mus. Nap.”, XVI, 1979 ; E. Bujor, Probleme ridicate de cercetările arheologice de la Orșova-Dierna, în „In memoria Constantini Daicoviciu”, Cluj, 1974, p. 61 ; Luciana Muscă, Tiberiu Muscă, Săpăturile arheologice de la Băleni- Români, Jud. Dîmbovița, In „Materiale”, Tulcea, 1980, p. 423 și urm.; Suzana Dolinescu- Ferehe, Așezări din secolele III și VI e.n. în sud-vestul Munteniei. Cercetările de la Dulceanca București, 1974, p. 108; V. Bauman, Cercetările arheologice din ferma romană de la Telița, în „Materiale”, Tulcea, 1980, p. 304 și urm.; V. Palade, în „Hierasus”, 1983; Dan Gh. Teodor, Civilizația romanică la est de Carpați în secolele V— VII e.n. Așezarea de la Botoșana — Suceava, lași, 1984, p. 57; Kovâcs Istvăn, A Mezbbandi ăsatăsok, în Dolgozatok, Cluj, 1913, 2, p. 165 și urm.; Fettich, în „Arch. Ilung”, 1, 1926, pis. 5; K. Horedt, Contribuții la istoria Transilvaniei în secolele IV—XIII, București, 1958, p. 70; Dan Gh. Teodor, Cercetări în așezarea din secolele Vil—Vili de la Lozna — Slrăleni, Jud. Botoșani, în „Materiale, Tulcea, 1980, p. 455 și urm.; Dan Gh. Teodor, Continuitatea populației autohtone la est de Carpați în secolele VI—XI e.n., Iași, 1984, p. 25; V. Culică, Fragmente de rame de plumb pentru oglinzi găsite la Ptrjoaia (corn. Ganlia, r. Adamclisi, reg. Dobrogea), în SCIV, 1966, 1, p. 189—194; K. Horedt, op. cit., p. 70; Z. Szekely, Săpăturile executate de Muzeul din Sf. Gheorghe (1967— 1970), în „Materiale”, X, p. 223; Gh. Coman, Rucsandra Alaiba, Săpăturile arheologice de la Gura Idrici-Vaslui, în „Materiale”, Tulcea, 1980, p. 45 și urm.; C. Preda, Tipar pentru bijuterii din secolul al Vl-lea e.n. descoperit la Olteni (r. Videle, reg. București), în SCIV, 1967, 3, p. 513 și urm.; M. Constantiniu, Elemente romano-bizantine în cultura materială a populației autohtone din partea centrală a Munteniei în secolele VI— VII e.n., în SCIV, 1966, 4, p. 665 și urm.; V. Palade, Atelierele pentru prelucrat piepteni din os din secolul al IV-lea e.n. de la Bîrlad — Valea Seacă, în „Arheologia Moldovei”, IV, 1966, p. 261 și urm.; E. Stoicovici, Atelier de sticlă rubin la Dierna (Orșova), în „Acta Mus. Nap.”, 1978. 15 Rente Doehaert, Le Hant moyen âge occidental, Nouvelle Clio, nr. 14, Paris, 1971, p. 152. Pentru supraviețuirea in Occident a instituțiilor romane în secolele V—VI vezi Histoire Universelle, tom. V, Paris, 1973, p. 90—96. 16 A. Bodor, Contribuții la problema agriculurii în Dacia înainte de cucerirea romană. Problema obștilor la daci, în SCIV, 1956, nr. 3—4, p. 263; I. H. Crișan, Burebista și epoca sa, București, 1977, p. 127 și urm. 17 D. Protase, Autohtoni în Dacia, voi. I, Dacia romană, București, 1980, p. 154—155. 18 Ibidem. 18 Se exceptează teritoriul Dobrogei unde stăpinirea romană a continuat mai multă vreme și unde se înregistrează modificări structurale importante în societatea vremii. 20 Referirea lui K. Marx la această imposibilitate în Capitalul, voi. III, partea a Hl-a, București, 1955, p. 751. www.dacoromanica.ro 5 — c. 2562 993 21 Fr. Engels, Originea familiei, a proprietății private și a statului, București, 1961, p. 148-149. 28 GGzâ Bâk6, Despre organizarea obștilor sătești ale epocii feudale timpurii din sud-estul României, in SC1VA, 1975, nr. 3, p. 371 și urm. ; idem, in SCIV, 1966, nr. 1, p. 35 și urm.; idem, in ,,Cumidava”, II, 1968, p. 27 și urm. 28 D. Protasc, Un cimitir dacic din epoca daco-romană la Soporu de Cîrnpie. Contribuții la problema continuității în Dacia, București, 1976, p. 76, pl. I. 24 D. Protasc, Așezarea și cimitirul daco-roman de la Obreja (Transilvania), in „Acta Musei Napocensis”, VIII, 1971, p. 155, pl. V. 26 Ligia Birzu, Continuitatea populației în Transilvania în secolele IV— V (cimitirul 1. de la Bratei), București, 1973, p. 10, pl. I. 26 M. Babeș, Necropola daco-romană de la Enisala, în SCIV, 1971, 1, p. 19 și urm, fig. 1 27 Gheorghe Bichir, Geto-dacii din Muntenia în epoca romană, București, 1984, p. 17, pl. VII; idem, Cultura carpică, București, 1973, p. 33; Bucur Mitrca și Constantin Preda, Necropole din secolul al IV-lea în Muntenia, București, 1966, fig. 153 și 172; Bak6 Geza, Autohtoni și migratori la Tîrgșor în secolul al Vl-lea, in SCIV, 1971, 1, fig. 1 și 6 (pentru situații similare la alte populații ale vremii vezi bibliografia dc la p. 75 76). 28 Acest lucru se constată in mai toate așezările cercetate (vezi nota următoare). 29 Gheorghe Bichir, Cultura Carpică, p. 19, 22 ; idem, Geto-dacii din Muntenia în epoca romană, p. 7, 9, pl. IV ; D. Protase, Problema continuității în Dacia tn lumina arheologiei și numismaticii, București, 1966, p. 106 ; Suzana Dolinescu-Fcrche, Așezări din secolele III și VI e.n. în sud-vestul Munteniei. Cercetările de la Dulceanca, București, 1974, fig. 108; etc. 30 Gheorghe Bichir, Cultura curpică, p. 19, 22. . 31 Ion loniță, Contribuții cu privire la cultura Sintana-Cerneahov pe teritoriul Republicii Socialiste Bomănia, in „Arheologia Moldovei”, V, 1966, p. 216. 32 Gheorghe Bichir, Cultura Carpică, p. 171—172. 33 SCIV, 1966, 4, p. 720; „Dacia”, 1968, XII, p. 435. 34 Documentul a fost analizat recent de Șt. Olteanu, Cu privire la structura socială a comunităților sătești dintre Carpați și Dunăre in secolul al IV-lea e.n. in „Revista de istorie” 1984, 4, p. 326 345. 38 Dan Gh. Teodor, Teritoriul est-carpatic in veacurile V XI e.n., Iași, 1978, p. 14, 72; idem, Civilizația romanică la est de Carpați în secolele V— VII e.n. Așezarea de la Botoșana- Suceava, București, 1984, fig. 2 ; Idem, Continuitatea populației autohtone la est de Carpați în secolele VI—XI e.n., Iași, 1984, p. 22, 71 — 72, 107; Ion Mitrca, Regiunea centrală a Moldovei dintre Carpați și Șiret în secolele VI—IX e.n., în „Carpica”, 1980, p. 66, pl. IV—V ; Suzana Dolinescu-Ferchc, Așezări din secolele III și VI e.n. în sud-estul Munteniei, Cercetările de la Dulceanca, București, 1974, p. 63, 93, 108. 36 Margareta Constantiniu și Suzana Dolinescu-Ferche, Contribuții la cunoașterea vea- cului VI e.n. pe teritoriul Bucureștilor, in „Cercetări arheologice în București” III, 1981, p. 94. 37 Ion Mitrca, op. cit., p. 66. 38 Dan Gh. Teodor, Teritoriul ..., p. 76; Eugenia Zaharia, Populația românească din Transilvania în secolele VII — VIII (cimitirul nr. 2 de la Bratei), București, 1977, p. 56, 90, 125, fig. 39. 39 O Kadlcc, O polityczym ustroju Slawian zu loszocza zachodnich przed X iviekiem, tn „Poczatki kultury slawianikicj”, Cracovia, 1912, p. 67. 40 Fr. Engels, Anti-Duhring, ed. IV, București, 1966, p. 198—199. 41 Fontes Historiae Daco-romaniae, II, p. 519, 541, 543. 42 Ibidem, II, p. 261. 43 Ibidem, II, p. 442—445. 44 Codex Jnstinianus, XII, 39, 40, 2; XI, 48, 19, 54; Al. Barnca, Viața economică tn Dobrogea în secolele IV—VII e.n. (rezumatul tezei de doctoral), București, 1983, p. 10 șl urm. 45 Al. Barnea, op. cit.; Ion Barnea^Dîn istoria Doprogei, II, p. 449. www.dacoromamca.ro ÂPROPOS DES D^BUTS DU MOYEN-ÂGE DANS L’HISTOIRE DE LA ROUMANIE. (II) Les premisses du processus de l’apparition des relations feodaux (IV® —VIII® siecles) Eesume Eti amlysatit les doanees archeologiques et historiques concernant la structure sociale des communautes humaines sur le territoire carpato- danubien des IVe—VIIIe siecles, cons6quence du developpement demo- economique, l’auteur constate que les IV® —VIII® siecles repr6sentent une etape nouvelle dans l’evolution de la societ6 rouniaine, qui differe sensi. blcment de celle de l’etapc precedente. L’etude des materiaux archeologiques surtout demontre l’evolu- tion de la structure sociale vers la gen6ralisation de la petite familie, de la propriete privee et des differenciationes sociales, comme des premisses du processus de l’apparition des relations feodales. www.dacoromanica.ro 995 IMPLICAȚII DE ORDIN ISTORIC ALE UNOR SCHIMBURI LINGVISTICE ÎNTRE PROTO-ROMÂNI ȘI UNELE POPULAȚII STRĂINE CU CARE PRIMII AU VENIT ÎN CONTACT ÎN FOSTA DACIE ÎN PRIMUL MILENIU AL EREI NOASTRE virgtliu ștefănescu-drăgănești În cadrul bogatului context al dovezilor de ordin istoric arheologic, epigrafic, toponimic și numismatic, atestînd continuitatea românilor în fosta Dacie romană , un loc important îl dețin și dovezile de ordin lingvistic la care se referă, în mod curent, lucrările de specialitate. La acestea din urmă considerăm însă că, pe lîngă cele existenie, sc mai pot adăuga și alte numeroase și totodată importante fapte de limbă, — chiar dacă unele ar putea apare numai ca ipoteze, deși sînt temeinic documentate, — pentru a fi analizate mai departe și mai în profunzime de istorici și filologi, întrucît pot constitui răspunsuri acelor străini care susțin că dovezile de ordin lingvistic ale continuității românilor nu sînt suficient fundamentate. Aceasta cu atît mai mult cu cît și în ultimii ani au apărut lucrări în unele țări străine în care se afirmă că nu există nici un fel de dovezi temeinice de ordin lingvistic ale continuității românilor *. Vom prezenta, prin urmare, o primă serie de asemenea materiale lingvistice furnizate de traducerea Bibliei din limba greacă în limba gotică efectuată de episcopul vizigot Wulfila, spre mijlocul secolului al IV-lea al erei noastre. Wulfila descindea după mamă dintr-o familie de sclavi greci, bunicii săi fiind capturați și aduși în Dacia, după afirmațiile istoricilor ecleziastici, în urma unei incursiuni a goților în Asia Mică în anul 267. Wulfila, care după tată era got, după cum îl arată și numele (= micul lup) a trăit între 311—382, propovăduind în Dacia între 341 — 348, murind apoi lîngă Nicopolc, în sudul Dunării unde se strămutase cu un mare număr de vizigoți creștini din cauza persecuțiilor regelui vizi- got Athanaric 2. El a tradus numai 90%din întreaga Biblie, istoricii arătînd că in- tenționat nu a tradus Cărțile Regilor din Vechiul Testament, nefiind deci vorba de o lucrare neterminată, ci considerată încheiată și prin urmare scrisă cu un timp oarecare înainte de moarte. Oricînd ar fi fost făcută traducerea ea nu a putut însă reflecta decît limba folosită de vizigoți și de Wulfila în epoca lui de maturitate, adică înainte de mijlocul 996 Importanța traducerii lui Wulfila constă în abundența elementelor de ordin lexical și gramatical de origine latină, în limba gotică, deși, din întreaga traducere nu s-a păstrat pînă astăzi decît 9% și anume cca trei pătrimi din Noul Testament și cîteva pagini din Vechiul Testament. Manuscrisul, o copie din secolul al V-lea, sc păstrează în Biblioteca Univer- sității din Upsala (Suedia). Toți lingviștii care au cercetat îndeaproape textul gotic printre care se numără și filologi de marc reputație : Antoine Meillet3, Sigmund Feist *, Joseph Wright5, Ernst Gamillscheg8, Fernand Mosse7, Max Herman Jellinek8, Piergiuseppe Scardigli9 etc. relevă existența unui bogat material lingvistic de origine latină în Biblia lui Wulfila, fără însă să se refere și la condițiile și locul unde ar fi putut avea loc împrumuturile respective. Numai lingvista italiană Vittoria Corazza10 care se ocupă, îndeaproape de împrumuturile latine în limba gotică, trage concluzia că unele cuvinte fiind cert preluate în secolele al III-lea și al IV-lea, împru- muturile nu au putut avea loc decît de la populația vorbind limba latină care se afla în Dacia în acea vreme, iar Piergiuseppe Scardigli consideră, că împrumuturile nu au putut avea loc decît în cadrul unei conviețuiri pașnice și îndelungate între vizigoți și o populație latinofonă, ceea ce nu s-a putut petrece decît în Dacia, cu atît mai mult cu cît vizigoții trec Dunărea în Peninsula Balcanică în anul 376, de unde în 410 invadează Italia. Existența împrumuturilor latine în limba gotică constituind o prubă evidentă a prezenței în fosta provincie romană a unei numeroase populații vorbind limba latină — bineînțeles latina vulgară cu unele particulari- tăți și influențe locale — elucidează problema așa-zisei părăsiri a Dacici de către populația daco-romană. Pentru a stabili și mai cu precizie acest lucru este însă necesar să procedăm și la o analiză lingvistică a textelor istoricilor latini Flavius Vopiscus și Eutropius, considerate de către unii ca afirmînd că Aurelian ar fi retras în sudul Dunării în anul 271 și populația civilă din Dacia odată cu armata și funcționarii. Istoriile respective nu conțin totuși nicăieri această afirmație cate- gorică, după cum se poate lesne constata dintr-o analiză atentă a textului. Interpretarea textelor s-a făcut de unii istorici în contradicție cu grama- tica limbii latine deoarece s-au tradus în limbile moderne, însoțite de articol definit, substantive care nu sînt însoțite de un asemenea articol în limba latină. Cum limbii latine îi lipsesc atît articolul definit cît și cel nedefinit, traducătorii textelor latine adaugă în foarte multe cazuri, la traducerea acestora în limbile respective, articolul definit, în mod arbi- trar, invocînd existența unui sens definit rczultînd din context, chiar cînd acest sens este mai mult decît discutabil. Astfel Flavius Vopiscus (sau cine se află dinapoia acestui nume, întrucît existența reală a unui autor numit astfel este contestată de unii istorici), scrie la sfîrșitul secolului al III-lea că Aurelian a nă^sit Dacia și a retras armata și oficialitățile, iar populația luată din Dacia a așezat-o în Moesia (prin urmare numai acea populație, pe care a luat-o din Dacia și nu toată populația). „Aurelian, după ce a retras armata și oficialitățile provinciale, a părăsit Dacia, iar acea populație pe care a luat-o din acea www.dacoromanica.ro 997 provincie a așezat-o în Moesia” u. Faptul că Vopiscus menționează mai întîi retragerea armatei și autorităților, folosind verbul subferro : sublata exercitu et provincia1 ibus și mai departe verbul abducere pentru aducerea din Dacia a unei părți a populației : abductos ex ea populos in Moesiam coUoiavit arată că el face o deosebire între cele două acțiuni de retragere deoarece armata și oficialitățile se retrag, în mod obligator, în asemenea împrejurări, în întregime, în timp ce desigur populația civilă din Dacia nu se găsea în aceeași situație, cu atît mai mult cu cît goții veneau ca aliați12. Astfel fiind, sensul restrictiv al textului nu justifică interpretarea că a retras toată populația. Dealtfel, în treacăt fie zis, Dacia Aureliană înființată în sudul Dunării avea o suprafață mult prea mică pentru a putea cuprinde toată populația din Dacia, iar Moesia nu era o regiune nelocuită în acea vreme, dimpotrivă13. în același timp, Aurelian fiind unul dintre împărații care i-au persecutat pe creștini, nu s-ar putea con- cepe ca daco-romanii creștini să fi trecut în sudul Dunării pentru a fi supuși persecuțiilor, mai cu seamă cînd foarte mulți coloniști veniseră în Dacia — o provincie periferică necontrolată de preoții religiei romanilor —- tocmai pentru a scăpa de persecuții. în ceea ce privește acum, textul istoriei lui Eutropius14, scrisă pro- babil în anul 369, acesta este chiar și mai categoric în sensul că atunci cînd vrea să fie precis autorul roman folosește adjectivele totus și omnis (=tot), cu funcția de articole definite. Astfel istoricul scrie : vaslato omni Illyrico et Afoesia însemnînd „deoarece Iliria și Moesiafuseseră devastate”, folosind adjectivul omni ca articol definit. în mod asemănător luliu Cezar scrie în De bello gallico : Galliu este oiniiis divisa in partes tres, însemnînd „Galia este împărțită în trei părți’ (omnis avînd și în acest caz numai funcția de articol definit). Mai departe textul lui Eutropius spune, — fără a se mai referi la armată și oficialități — : ,,iar pe acei romani pe care i-a adus din orașe și de pe ogoare din Dacia i-a așezat în mijlocul Moesiei” (abduetosque Romanos ex urbibus et agriș Daciae, in media Moesia collocavit). Nici în cazul cuvîntului „romani” și nici al cuvintelor „orașe” și „organe” Eutro- pins nu mai folosește adjectivul omnis (sau totus), sensul substantivelor tiind astfel partitiv. (Folosirea termenului romanos pentru locuitorii Daciei se datorează faptului că în urma edictului lui Caracalla, din anul 212, toți locuitorii oameni liberi din Imperiul roman devin cetățeni romani puțind spune civus Romanus sum.) în schimb, cînd într-o altă parte a istoriei sale Eutropius arată că Traian a adus „mulțimi nesfirșite de oameni” în Dacia, din Imperiul roman, istoricul folosește cuvintele ex toto orbe romano. E clar că toto are numai sensul de articol definit, fiindcă nu poate fi vorba de coloniști aduși, în afară de cei din Borna, Italia, Peninsula Balcanică și Asia Mică, în același timp și din celelalte provincii atît de îndepărtate cum erau Britania, Galia, Portugalia, Spania sau Africa de Nord etc. în mod asemă- nător, puțin mai departe, în același text cînd se afirmă că „Dacia fusese secătuită de bărbați din cauza războiului (viris fuerat exhausta) autorul nu mai precede cuvîntul viris dc omnis sau totus; nu putem așadar înțelege că „au fost uciși toți bărbații”, fiindcă fără a fi precedat de vreunul din cele două adjective sensul lui viris este partitiv. în lumina celor de mai sus dovezile de ordin lingvistic pe care le prezentăm mai departe, apa^^^i^^j^epU^înțeiyeiate, dar fac totodată 998 și mai precis sensul textelor celor doi istorici latini susmenționati — ară- tîhd’ că populația autohtonă a rămas, în cea mai mare parte pe loc. Părerea lui Vladimir Ibescu, de a se respinge textele ambigui și de a accepta numai pe acela al lui Jordanes (sec. aî Vl-lea), care pomenește numai de retragerea legiunilor, este, fără îndoială logică, dar nu va putea cîștiga acceptarea din partea acelora care contestă continuitatea românilor 13. Cum insă sensul substantivelor din textele istorice este partitiv și confirmat de existența împrumuturilor latine în gotică, problema apare bine lămurită. Să reținem dealtfel că și în prezent există limbi în care nu există articolele definit și nedefinit. Un astfel de exemplu îl constituie limba rusă, în care sintagma etakniga înseamnă și „aceasta este o carte” precum și „aceasta este cartea”, în funcție de contextul situațional în care este rostită. Dacia fiind ocupată fără lupte condițiile de conlocuire pașnică între cele două populații au contribuit la contacte lingvistice intense între locuitorii băștinași și noii veniți. Aceste contacte începuseră dealtfel încă și mai înainte de anii 271 —72 întrucît Trebonius Gallus cedase vizigoților, în 251 (sau 253) o regiune din nord-estul Daciei, cu care ocazie daco-romanii putuseră constata că se putea conviețui cu vizigoții fără să le fie amenințată existența. în privința comportării acestora din urmă în Dacia lingviștii Henry Bradley1B și Piergiuseppe Scardigli17 subliniază în mod deosebit condi- țiile de bună înțelegere și cooperare cu populația autohtonă, cel de-al doilea insistînd asupra reflectării situației sus-menționate în vocabularul latin împrumutat în limba gotică. Trecînd acum la o cercetare aprofundată a textului gotic constatăm următoarele : în primul rînd existența unui număr de cuvinte de origine latină mult mai mare decît cel menționat de autorii citați mai sus, ceea ce arată o influență mult mai puternică decît a fost considerată inițial. în al doilea rînd existența unor categorii de împrumuturi trecute cu vederea de cercetători, deși prezintă o deosebită importanță. Dăm acum cîteva exemple din diferitele categorii de latinisme : anakumbian = a sta culcat, arka = ladă, awo = bunică, karkara = închi- soare, katils = ceaun, lukarn = luminare, mes = masă, sakkus = pînză de sac, sigljan = a peeetului, wein = vin. în afară de cuvintele simple de felul celor de mai sus, o a doua cate- gorie de cuvinte o constituie derivați din rădăcini gotice cu ajutorul unor afixe latine. Astfel, dintre cuvintele formate cu ajutorai prefixului latin dis- putem cita : disdailian = a împărți, distahjan = a distruge, distairan = a rupe în bucăți, diswiss = descompunere etc. Derivate cu ajutorul sufixului latin -areis întîlnim cuvinte ca: bokareis (scrib, bucher), liuthareis = lăutar, cîntăreț, laisareis = învăță- tor etc. ., O a treia categorie o constituie cuvintele compuse dintr-un cuvînt gotic și unul latin, ca de exemplu Inkarna statha = sfeșnic, weinagards = vie, weina-iriu = viță de vie. în fine o a^patra categorie o constituie calcurile după cuvinte latine ca de exemplu armahairtei = îndurare (după misericordia), gud-hus = casa Domnului (casa domini) etc. www.dacoromanica.ro 999 Cuvintele din ultimele trei categorii au o semnificație deosebită împrumuturile apărînd în compuse lexicale de acest gen, dovedind exis- tența unor situații de conviețuire foarte apropiată ini re două populații vorbind limbi deosebite. Foarte importante, de asemenea, pentru dovedirea situației de mai sus sînt și împrumuturile gramaticale din latină în gotică, sistemul grama- tical al unei limbi rezistînd întotdeauna influențelor altor limbi și cedînd numai la presiuni lingvistice extrem de puternice, venind din partea unei comunități străine foarte numeroase. Astfel textul gotic conține un mare număr de construcții verbale perifrastice ca și în limba latină, formate cu ajutorul auxiliarului a fi și participiului prezent al verbului respectiv, constituind ceea ce se numește aspectul continuu al verbului din limba engleză contemporană. Dăm cîteva exemple dc asemenea construcții, care nu se găsesc în celelalte limbi ger- manice vechi : tcas laisands — el îi învăța ivas meriands — el predica Acuzativul cu infinitivul și acuzativul cu participiul, construcții carac- teristice limbii latine, se întîlnesc și în Biblia lui Wulfila, iar pasivul ana- litic nu este imposibil să fi fost o construcție preluată din latina vulgară din Dacia, întrucît în textul grecesc corespunzător, pasivul nu este format cu auxiliar. Foima sintetică veche indo-europeană, rar încă existentă în gotică apare ca fiind pe cale de dispariție 18. Astfel pentru ,,a fost bote- zat” în textul gotic găsim construcția : was daupiths. împrumuturile din latină au fost totodată înlesnite și de faptul că numărul mare de coloniști s-a datorat și foarte multor romani creștini veniți în Dacia pentru a scăpa de persecuțiile care erau foarte ciunte mai cu seamă la Roma și în Italia. Acești romani, oameni simpli și săraci, pașnici și sociabili, conform credinței lor, care nu veniseră în Dacia cu gîndul să asuprească și să jefuiască, au format ușor comunități daco-romane atrăgînd și la creștinism populația băștinașă, ceea ce explică relațiile de bună înțelegere și cooperare dintre romani și daci, romanizarea Daciei într-un timp relativ scurt și realizarea acelei stări înfloritoare economice care i-a cîștigat repede noii provincii numele de Dacia Felix. Totodată în cadrul schimburilor lingvistice la rîndul lor și daco- românii au împrumutat elemente lexicale și gramaticale din limba gotică ca de exemplu bucher (got. bokareis), leac (lekis), lăutar (liuthareis), hrană (hrains), razna (razn), sticlă (stikls), agati (gatauian), probabil a iubi (liuba) etc. ; iar ca elemente gramaticale : articolul în postpoziție (sunus sa liuba = fiul iubit), care există și în unele limbi scandinave; adjectivul posesiv cu substantive articulate (hlaif unsarana thana = pîinea noastră); viitorul cu a voi (wileina liban = vor trăi). Existența unor asemenea împrumuturi în limba romănă explică posibilitatea împrumutării și a altor cuvinte germanice din gotica de toate zilele, pe lîngă acelea existente în Biblia gotică. Totodată nu mai este necesar să explicăm originea cuvintelor germanice din categoria acelora de mai sus ca provenind din alte limbi cînd ele ne-au putut parveni direct din gotică, dovedind și în felul acesta continuitatea românilor. Ca o concluzie a celor arătate mai sus socotim utilă și următoarea observație : în referatul celor trei profesori universitari care — apreciind valoa- rea sa științifică — recomandă publicarea lucrării Le parole latine în gotică www.dacoromanica.ro 1000 aparținînd lui Vittoria Corazza, de către cunoscuta Instituție de Cultură Academia dei Lincei din Roma, se subliniază că lucrarea respectivă vine în sprijinul dovedirii continuității daco-romanilor în Dacia. Menționăm că printre autorii referatului figurează și profesorul G. Bonfante, lingvist de reputație mondială. Lingvistul italian Vittore Pisani apreciază și el foarte laudativ lucra- rea susmenționată, într-o recenzie din 1969 19. O altă serie de dovezi de ordin lingvistic privind continuitatea, o oferă mai tîrziu, o serie de împrumuturi din limba română aflate în limba ungară. în prealabil însă considerăm necesar să menționăm faptul că exis- tența în limba maghiară a cuvîntului olah însemnînd la început „roman, italian, român” și cu timpul și „francez, spaniol și romanic” în general, constituie de asemenia o dovadă a existenței românilor în Cîmpia Tisei și Transilvania la sosirea ungurilor în fosta Panonie romană, în anul 896. Cuvîntul olah este forma maghiarizată a vechiului cuvînt germanic walah derivat din rădăcina germanică wal - = străin, și însemnînd. la origine „roman, locuitor al imperiului roman” — căpătînd apoi, cu timpul și sensul de „român, italian, francez, valon, velș” (legat de numele locui- torilor numiți Welsh și al regiunii Wales (în vestul Angliei) — țara galilor, termenul însemnînd însă țara valahilor. Cuvîntul unguresc nu este împru- mutat din limba slavă deoarece vechiul slav vlahii nu putea deveni olah în maghiară pe cînd Walah devine olah. în limba ungară existînd foarte multe cuvinte începînd cu consoana v- aceasta s-ar fi păstrat, cu atît mai mult cu cît v- nu are cum să devină o- în această limbă. Semivocala. iv- în poziție inițială nefiind însă întîlnită în maghiară, diftongul wa- a devenit în mod normal o-. Ungurii, venind în contact cu italienii, de îndată ce s-au stabilit în Panonia, în primul rînd datorită repetatelor și sîngeroaselor lor incursiuni în scopul jefuirii Italiei de Nord, în prima jumătate a secolului al X-lea, au dat denumirea olah și italienilor, după ce o folosiseră, de la sosirea lor în Europa, pentru românii din Cîmpia Tisei și Transilvania, deoarece atît unii cît și alții erau pentru ei aceiași „romani”. în timpuri moderne, căutînd să facă o deosebire între români și celelalte popoare romanice au păstrat cuvîntul în forma olah numai pentru români, modificînd ortografia cuvîntului în forma olasz pentru italieni, francezi etc. Și astăzi, dealtfel, Italia este numită în mod curent Olaszorszăg (= țara valahilor) Nu se poate explica în nici un fel, dacă s-ar admite teoria că românii ar fi venit în Transilvania, din sudul Dunării, în secolul al XlII-lea, cum le-ar fi putut da ungurii numele de olahi, ca și italienilor, la mai bine de trei sute de ani după ce dăduseră acest nume locuitorilor Italiei, în secolul al X-lea ? Recunoscînd însă că atît românii cît și italienii erau descendenți ai romanilor le-au dat același nume și bineînțeles în acelaș timp, olah fiind astfel folosit și pentru românii din Transilvania, cînd au început să pătrundă și în această provincie. Existența românilor în Transilvania, în secolul al X-lea este astfel dovedită de însuși cuvîntul maghiar olah. Seria dovezilor de ordin lingvistic a continuității românilor se continuă și cu numeroasele împrumuturi din limba română în limba ungată în același secol al X-lea. Primul dintre acestea este toponimul Ardeal, veche denumire traco-’ celto-dacică, devenit Erdely în maghiară. i • www.dacoromanica.ro lobi Ardeal este un cuvînt de origine indo-europeană a cărui rădăcină ard- însemnînd „deal, munte, înălțime împădurită, podiș”, se întîlnește în sute de toponime, oronime și hidronime în tot arealul indo-european, în cuprinsul unui brîu lat începînd cu Iranul, traversînd Asia Mică, nordul Peninsulei Balcanice, Piomânia, Austria, Elveția, Germania Federală, Franța și sfîrșind cu Insulele Britanice, avînd totodată ramificații și spre Italia și Spania. Lingvistul Jos. Lad. Pic 20 arată că denumirea românească Ardeal este un termen de origine indo-europeană și că a fost împrumutat din limba română în limba maghiară unde apare sub forma Brdely, iar lin- gvistul german G. W. Leibniz 21, arată că termenul ardal însemnînd „regiu- ne”, este un cuvînt celtic și prin aceasta bine-înțeles, de origine indo-euro- peană. Dăm numai cîteva exemple de denumiri înrudite cu Ardeal, din vechiul spațiu indo-european : Ardal, Ardelen (Iran), Ardagan (Armenia), Ardos (Tur- cia), Ardă (Bulgaria), Arduba (Iugoslavia), Ardning (Austria), Ardea (Elveția), Ardennen, Ardă (Germania Federală), Ardennes (Belgia), Ardennes, Ardelles, Ardelu (Franța), Ardei (Italia), Ardara(Sardinia), Ardales (Spania), Arden, Ardlamont (Anglia), Ardal (Țara galilor), Ardeley, Ardare (Irlanda). în țara noastră există și în prezent următoarele nume de localități derivate din rădăcina ard- : Ard, Ardu, Ardan, Ardud, Ardusat, Ardeovar Arden, Ardeuani, Arduzel, Ardeluța, Ardealu, precum și Muntele Ardelele, lacul Ardeiul, și pîraele Ardeoanul și Ardeloaia. Toponimul Ardil apare menționat pentru prima oară într-un docu- ment în anul 960, ca nume al Transilvaniei, după cum arată Paul Tonciu- lescu 22 Literatura filologică occidentală este dealtfel unanimă în recunoaș- terea denumirilor geografice derivate din ard- ca fiind datorată celțiloi, identificînd astfel vastul areal dominat de aceștia în secolele premergă- toare erei noastre, areal care cuprindea Insulele Britanice, Belgia, Franța, Sudul Germaniei de Vest, Elveția, Panonia, Dacia și Nordul Peninsulei Balcanice 23. în secolele V—III î.e.n. celții extind dominația lor de scurtă durată și în Asia Mică, unde întemeiază statul Galatia. în cuprinsul țării noastre se găsesc și în prezent zeci de toponime derivate din numele triburilor celtice „galii” și „boii”, întărind astfel contextul indo-europeano-celto-dacic în Dacia pre-romană. Dintre acestea menționăm : patru localități Galați (din care trei în Ardeal, Galata, Galda, Galeș, Galica, Galița, Galeri, Gălășeni, Muntele Galii, muntele Piatra Galațiului și vîrful Galațul, Boia, Boian (lac și sat), Boina, Boinița, Boita, Boiu etc. M. Porțile de Pier este traducerea în limba noastră a numelui celtic Isarno dori, aflat și în Masivul Central în Franța. Subliniem totodată că in Țara galilor (Wales), locuită și astăzi de o populație celtică, toponimul ardal circulă în mod curent și în prezent în limba vorbită, însemnînd „regiune, district” și descriind ținuturile delu- roase și împădurite ale acelei regiuni. Faptul că în limba română cuvîntul apare în forma Ardeal, partea» finală a toponimului a fost fără îndoială influențată de terihenul deal legat de însuși sensul cuvîntului și apărînd în zeci de toponime din țara noastră. Argumentele clar doveditoare ale împrumutării cuvîntului Brdfl/y din limba română sînt însă acelea, furnizate de însăși dicționarele 25 și www.oacoromamca.ro 1002 gramaticile ungurești 26, din cercetarea cărora rezultă originea română a cuvîntului maghiar. Astfel, în primul rînd nici Erdely și nici erdo, însemnînd ,,pădure” și din care ar fi derivat numele Erdely nu apar în vocabularul de origine fino-ugrică (familia de limbi căreia în afară de limba maghiară îi aparțin și limbile estonă și finlandeză), ceea ce înseamnă că aceste două cuvinte sînt de origine străină în limba maghiară. în limba estonă cuvîntul de origine fino-ugrică însemnînd „pădure” este mets iar în finlandeză metsd. Limba ungară posedă, pe de altă parte un cuvînt vechi, de origine fino-ugrică : fa, însemnînd „lemn” care în cuvîntul compus facsoport (fa + csoport) înseamnă „grup, pîlc de pomi”. Corespunzător situațiilor de stepă de unde erau originari ungurii și potrivit și condițiilor din pusta Panoniei. Pentru pădurile imense ale Ardealului a fost însă nevoie de un cuvînt corespunzător noilor realități și, ca urmare, limba maghiară a derivat regresiv, prin reducerea lui l din Erdol (una din pronunțările cuvîn- tului maghiar care devenise, fără îndoială cea mai curentă) termenul erdo, căruia i-a dat sensul de „pădure” în general — înțelegînd,bineînțeles, că toponimul românesc înseamnă „regiune împădurită”. O dovadă în acest sens o constituie denumirea Erdelorszăga (= țara Ardealului) în care Erdel este considerat ca un nume propriu și nu un substantiv comun avînd sensul „ținut păduros” cum ar fi fost logic, dacă ar fi fost derivat din erdo. Cuvîntul Erdely apare ortografiat în peste patruzeci de feluri în vechile documente ungurești, arătînd astfel fluctuațiile unui împrumut pînă la fixarea pronunțării și ortografierii lui definitive (de ex. ErdeueluT Erdewelu, Erdelw, Erdel, Erdeel, Erdelorszaga (Țara Ardealului), Erdol, etCi), iar pînă la anul 1390 cuvîntul maghiar nu are terminația -y, care începe să fie adăugată aproximativ numai în jurul acelei date, ceea ce dovedește de asemenea originea română a cuvîntului maghiar. în ceea ce privește pronunțarea lui Erdely, în cuvintele vechi împru- mutate de limba maghiară din alte limbi în care există vocala a în cuvîn- tul împrumutat, această vocală se transformă în e în cuvîntul devenit unguresc. De ex. cuvîntul latin ager (= ogor) devine în maghiară eger, numele latin Andreas devine Endre, denumirea latină Agaeum mare (Marea Egee) devine Egei-lenger, numele grecesc Alele devine Elek, Achil- leus- devine Ehellos, cuvîntul vechi românesc sânt — sînt (azi sfînt-, — în limbile romanice : saint (franceză), santa (italiană), santo (portugheză), santo (spaniolă)) devine în maghiară szent (pronunțat sent), agriș apare în forma egres etc. în mod asemănător Ardal/Ardeal devine în maghiară Erdel (cu diferitele sale variante) așa cum apare toponimul în vechile documente ungurești. în conformitate cu gramaticile ungurești, dealtfel, nici -l și nici -ly im sînt sufixe cu ajutorul cărora se derivă substantive din alte substan- tive în limba maghiară. Prin urmare, Erdely nu este derivat din erdo, situația fiind exact inversă, erdb provenind din erdol, după cum am arătat. Litera -y adăugată cuvîntului originar este totodată numai o pro- blemă de grafie, Erdely fiind de multă vreme pronunțat erdei — termi- nația fiind adăugată denumirii pentru a indica palatalizarea și pierderea consoanei -l. în același timp adăugarea lui -y a putut fi făcută pentru adu- www.dacoromamca.ro 1003 cerea cuvintului pe aceeași linie cu alte substantive avînd aceasta termi- nație sau cu cuvinte care au ortografii și pronunțări asemănătoare ca de exemplu neologismul kiraly (== rege), pronunțat kirai etc. în lumina celor de mai sus originea romanească a cuvintului maghiar Erdăly apare mai mult decît evidentă și explică totodată de ce Ardeal, termenul strămoșesc din epocile pre-dacică, dacică și daco-romană, este atît de înrădăcinat în conștiința poporului român, după cum arată dealt- fel și jocul regional Ardeleana. Poate tot această conștiință ne ajută să înțelegem și de ce Mihai Viteazul s-a intitulat „Domn al Țării Românești, al Ardealului și al Mol- dovei”. Din punct de vedere al importanței istorice denumirea Erdely din limba maghiară confirmă prezența românilor în Cîmpia Tisei și Ardeal la sfîrșitul secolului al IX-lea cînd s-au stabilit ungurii în fosta Panonie romană. Deosebit de convingătoare pentru dovedirea continuității românilor apar însă o serie de împrumuturi lexicale în limba maghiară — aparținînd unei categorii aparte — care au avut loc, m mod indiscutabil, în decursul secolului al X-lea. Este vorba de termenii maghiari însemnînd : Crăciun, colindă, creș- tin, sfînt, Bobotează. Denumirea Crăciun nu se mai întîlnește, în afară de limba maghiară (unde apare în forma Karaczony) la nici unul dintre popoarele învecinate cu țara noastră și nici la popoarele romanice, slave sau germanice. Origi- nea latină a cuvintului a fost demonstrată de lingviștii noștri reput'ați explicația cea mai evidentă pornind de la cuvîntul latin creatio (acuz, creatione(m) = naștere), forma actuală corespunzînd unei evoluții fone- tice normale în limba română (cf. rogatio-rogatione (m) = rugăciune etc.) Împrumutînd forma veche românească cratione) cracion cuvîntul a devenit — prin inserarea lui a între c și r, maghiara veche nepermițind grupul cr---kaiaczon {oz fiind reprezentarea grafică a lui ci din limba română), căruia i s-a adăugat apoi terminația maghiară -y caracteristică multor substantive, după cum s-a procedat și în cazul lui Erdel-Erdely, termenul devenind astfel karaczony (pronunțat caracioni). Cuvîntul kolinda este recunoscut și de dicționarele maghiare ca împrumutat din limba română {colindă fiind termenul latin calendae). în limba bulgară koleda înseamnă Crăciun, împrumutat tot din limba română. Termenul szent {= sfînt) este la rîndul său cuvîntul vechi românesc sânt, păstrat și astăzi în denumiri ca Sînta Maria, Sînt Ilie etc. Szent nu poate proveni din cuvîntul slav svet, fiindcă nu se poatq explica nici pierderea lui v f) și nici inserarea lui n în cuvîntul maghiar, în limba română cuvîntul actual sfînt a rezultat, în limba bisericească — adică limba slavonă în care s-a oficiat în biserici pînă în secolul al XVII-lea — din contaminarea lui sînt cu cuvîntul slav pronunțat sfet. în cuvîntul maghiar, după cum am arătat mai sus, vocala e repre- zintă tratarea obișnuită a vocalei a dintr-o serie întreagă de împrumuturi vechi în limba maghiară. Cuvîntul maghiar keresztâny (= creștin) derivă din cuvîntul româ- nesc creștin printr-o transformare analogă cu aceea a cuvintului Crăciun, adică inserarea, de data aceasta, a vocalei e, din cuvîntul românesc între consoanele k și r, și repetarea lui e în a treia silabă, conform legii armoniei www.dacoromanica.ro 1004 vocalice din limba maghiară. Adăugarea lui -y final este în conformitate cu procedeul obișnuit în limba ungară în cazul a numeroase substantive, așa !după cum s-a arătat mai sus. ‘ . Cuvîntul maghiar nu a putut proveni din vreunul din cuvintele slave hristiianin (bulgară), hriscanin (sîrbo-croată), chrzesciianin (polonă), care au o silabă în plus : -in, vocala i (în primele două) și consoana ini- țială h---existentă și în cuvinte maghiare și prin urmare neavînd de ce să fie schimbată (Icrescsfan din cehă și hristiianskii din nisă sînt prea depărtate în formă pentru a mai fi luate în considerare. Printre cuvintele din categoria celor de mai sus se situează și ter- menul Vizkeresztelni (= Bobotează) care nu este altceva decît traducerea cuvîntului românesc Bobotează, derivat din apă + a boteza (în latină baptisare), — în limba ungară viz însemnînd „apă”, iar kerestelni „a boteza”. Dovada împrumutării termenului din limba română o oferă nu. numai formarea lui în sensul arătat mai sus, dar mai cu seamă faptul că în lumea inițial catolică, de care au ținut și toți ungurii pînă la Reformă, sărbătorii Bobotezei îi corespunde Epiphania, care are o semnificație cu totul diferită. Este totodată necesar să ne referim și la existența unui extins, con- text social în legătură cu viața religioasă, care a favorizat împrumuturile lexicale de mai sus. Astfel pe lîngă terminologia indicată există și o serie de practici religioase adoptate de unguri, tot de la români, ca de exemplu popularita- tea- apostolului Andrei sau a Sf. Dumitru, căsătoria preoților (interzisă de Roma după secolul al Xll-lea), numărul de patru posturi pe an în timp ce la catolicii apuseni sînt numai trei etc. 27. Importanța istorică a împrumutării în limba maghiară a terme- nilor la care ne-am referit mai sus este că aceștia au fost preluați de limba maghiară cu mult înainte de anul 1000. Întrucît ungurii au adoptat în mod oficial și general religia creștină romano-catolică în anul 1001, după această dată autoritățile lor bisericești nu ar mai fi putut permite împrumutarea unor termeni religioși de la româ- nii greco-ortodocși, cu atît mai mult cu cît cele două biserici erau în conflict deschis, care a dus curînd la Marea Schismă din anul 1054, în urma căreia toți creștinii care țineau de Constantinopole au fost declarați eretici de biserica romano-catolică, ceea ce excludea posibilitatea oricăror împrumu- turi, de termeni și practici religioase de la românii ortodocși. Termenii de mai sus erau însă atît de înrădăcinați în limba ungară încit autoritățile bisericești romano-catolice nu i-au mai putut înlocui cu Christi Natalis, Epiphania etc., ceea ce dovedește împrumutarea lor cu mult înainte de anul 1000 și explică păstrarea lor în maghiară și pînă în prezent. împrumuturile lexicale și preluarea practicilor religioase de la români dovedesc, în lumina celor de mai sus, prezența indiscutabilă a românilor în Cîmpia Tisei și Ardeal la venirea ungurilor în Europa centrală, la sfîr- șitul secolulului al IX-lea. în același timp o preluare a termenilor românești în «ecolul al XIII lea renunțîndu-se la cei romano-catolici după folosirea lor timp de mai bine www.daccffomanica.ro 1005 de două sute de ani, conform susținerii că românii ar fi venit în nordul Dunării și Ardeal abia atunci, nici nu mai necesită să fie combătută. Ceea ce însă este necesar să subliniem este că la început relațiile dintre români și unguri au fost de conlocuire pașnică și că românii au contribuit în mod categoric la creștinarea ungurilor. Cu timpul însă deosebirile de ordin religios au condus și ele la relațiile de asuprire și exploatare a populației românești de către clasa feudală maghiară. NO TE 1 Arpad Balog, Hisloirc demythifiee de la Roumanie, Paris, 1979, p. 38; Andr£ du Nay, Origins of the Romanian Nation and language, în volumul Transylvania, and the theory of Daco-Roman-Rumanian continuity, publicat In S.U.A., fără indicarea localității, în 1980, p. 64-65. 2 Fernand Mosse, Manuel de la langue golique, Paris, 1956, p. 25—27; Joscph Wright, Grammar of the Golhic Language, Oxford, 1968, p. 194—195. 3 Antoine Meillet, Caracleres generaux des langues germaniques, Paris, 1924. 4 Sigmund Feist, Elymologisches Worterbuch des golischen Sprache, Hallc (Salle), 1923. 6 Joseph Wright, op. cit., passim. c Ernst Gamillschcg, Romania Germanica. Sprach — und Siedlungsgcsschichte der Germanen auf dcm Boden des alten Romerreichs, Bând I, Berlin und Lcipzig, 1934. 7 Fernand Moss6, op. cit., passim. 8 Mas Herman Jellinck, Geschichte der golischen Sprache, Berlin, 192Q, passim. 9 Piergiuseppe Scardigli, Lingua e storia dei goți, Firenze, 1964. 10 Vittoria Corazza, Un’allra prova delle continuila Daco-romana: Le parole* latine in Ulfila, Miinchen, 1968; Le parole latine in gotica, Academia Nazionale dei Lincei, Roma, 1969. 11 V. și G. Popa-Lisseanu, Introducerea la Izvoarele Istoriei Românilor, voi. IX, Viața împăratului Aureliau, București, 1936. 12 C. C. Giurescu, Elementul daco-român în spațiul carpalo-danubian, tn secolele IIL— XIII, București, 1970, p. 9. Nicolae Stoicescu, Continuitatea românilor, București, 1980, p-123. 13 Radu Vulpe, Considerații istorice .. . citat de Nicolae Stoicescu, op. cit., p. 117. 14 Eutropius, Breniarium rerum romanorum, In Istoria romană a lui Eutropius, traducere de G. Popa-Lisseanu, București, 1916. 15 Vladimir Ilicscu, Părăsirea Daciei în lumina izvoarelor literare, In „Studii și Cercetări de Istorie Veche”, tomul 22, nr. 3, anul 1971, p. 425 și 442 ; și Evocalis exindc legionibus. Zu Jord. Rom. 227, tn „Studii Clasice”, XIV, 1972, p. 149 — 160. 16 Henry Bradiey, The Sloriy of the Goths, New York, 1896, passim. 17 Piergiuseppe Scardigli, op. cit., passim. 18 E. Prokosch, A Comparative Germanic Grammar, Baltimore, 1938, p. 219. 19 în revista „Paideia” anno XXIV, nr. 3—6, Maggio-Dicebre 1969, Italia (f. localitate) (Comunicată de cercetătorul Radu Slăvoacă). 20 Jos. Ladislau Pic, Zur rumanisch-ungarischen Streitfrage, Leipzig, 1886, passim. 91 Gottfried Wilhelm Leibniz, Collectanea Etymologica, Hanovra, 1717, passim. 23 Paul Tonciulescu, Ardeal, cuvint și pămînt românesc, in „Licăriri In spațiul mioritic”, Antologia Cenaclului „Scrisul românesc” București, 1985, p. 140— 149. 23 Wilhelm Obermuller, Deutsch-Kaltisches Geschichtlich — Geographisches Worlerbuch, Berlin, 1972, passim ; William Watson, The Hislory of the Celtic Place-names in Scolland, Edin- burgh and London, 1926, passim. 24 V. și Clonaru Constantin, Toponimia celtică, dovadă a continuității tn Dacia, In „Știință și Tehnică”, Voi. XXXI, Seria Il-a, nr. 5/1980, p. 33. 25 Zoltan Gombacz 6s Janos Melich, Magyar Etymologiai Szotar, I. Kotet, Budapest, 1914—1930; Lajos Kiss, Foldraj’zi nevek etimologiai szotara, Budapest, 1978; Gyorgy Lako, A magyar szăkeszlcl finnugor elemei etimblogiai szotar, Budapest, 1967. 38 Zoltan Banhidi et al., Learn Hungarian, Budapest, 1966; lozsef Tompa, Vngarische Grammatik, Budapest, 1972. 27 Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980. www.dacoromanica.ro 1006 IMPLICATIONS D’ORDRE HISTORIQUE DE DIVERS fiCHANGES LINGVIȘTI QUES ENTRE LES PROTO-ROUMAINS ET CERTAINES POPULATIONS fiTRANGÎIRES AVEC LESQUELLES LES PREMIERS SONT VENUS EN CONTACT DANS L’ANCIENNE DACIE PENDANT LE PREMIER MILL15NAIRE DE NOTRE Î)RE Resume Parmi les preuves d’ordre linguistique de la continuit6 des Daco-Rou- mains en Dacie, particulierement importantes en sont celles contenues dans la Biblie gothique de Wulfila (IVe siecle de notre ere). Le grand nombre de latinismes constates dans la langue gotique de meme que les elements germaniques du roumain temoignent de la pr&ence d’une nom- breuse population daco-romaine qui est demeuree en Dacie apres la re- trăite des legions et de l’administration romaines en 271. La prSsence des latinismes dans le gotique clarifie cgalement le sens des textes des historiens Eutropius et Flavius Vopisens. Dans le latin n’existant pas l’article defini, le sens des noms est partitif, de sorte que les textes font 6tat seulement de la retrăite d’une pârtie de la population. Un autre terme linguistique qui vient â l’appui de la tliese ci-dessus est le mot olah du hongrois, par lequel sont designes les Roumains. Le fait que les Hongrois ont atribui la meme denomination aux Italiens pendant le Xe siecle, prouve que pour eux les Roumains habitant la plaine de la Tisza et la Transyl- vanie ainsi que les Italiens 6taiens les memes descendants des Roumains (le germanique walah (roumain) olah. Ardeal est un vieux mot d’origine indo-europ6enne-celto-dacique (significant „r6gion d’hauteurs bois^es”) empruntS par le hongrois et transforme par celui-ci en Brdely, confor- m&nent aux regles phonologiques et grammaticales de cette Jangue. Les termes hongrois : Crăciun (Noel), colindă (cantique), sfînt (saint), creștin (chrStien) et Bobotează (Epiphanie), etant empruntes du roumain, •en meme temps avec une s6rie de pratiques religieuses greco-orthodoxes n’ont pu l’etre qu’avant 1001, lorsque les Hongrois adoptent le christia- nisme de rite romano-catholique. www.dacoromaiiica.ro 1007 ISTORIE UNIVERSALĂ SITUAȚIA INTERNĂ DIN GERMANIA ÎN VARA ANULUI 1934 ÎN VIZIUNEA DIPLOMAȚIEI ROMÂNEȘTI SI A S.U.A. NICOLAE DASGĂLU Pentru evoluția internă a Germaniei naziste 30 iunie 1934 marchează fără îndoială o cotitură. Prin asasinate legalizate s-a lichidat orice opoziție nu numai din cadrul S. A.-ului ci și din alte cercuri politice. Hitler a rezol- vat și problema raporturilor cu Eeichsvehrul nemulțumit de pretențiile șefilor Detașamentelor de asalt de a fi „nervul” forțelor armate. Semnifi- cația evenimentului a fost chiar mai profundă pentru însăși natura regi- mului : dintr-o poziție secundară S. S. a trecut pe primul plan, cu un rol mereu sporit, ajungînd la a imprima celui de-al Treilea Reich caracterul unui stat polițist. Așadar, „Noaptea cuțitelor lungi” (denumirea codifi- cată a operației executată de forțele din S.S.) a lichidat pentru multă vreme opoziția cercurilor politice interne, a consolidat în ultimă instanță regimul nazist, a relevat pregnant străinătății adevărata față a guver- nului Hitler. Justificarea oficială a „băii de sînge” de la sfîrșitul lui iunie-începu- tul lui iulie 1934 a fost necesitatea reprimării unui puci pregătit și condus de Rohm, șeful de stat major al S. A. în fapt chiar din acele zile o parte din cercurile politice și diplomatice din Germania au intuit că a fost vorba doar de o acțiune de represalii interne, pregătită de Goring și Himmler, în vederea stăvilirii ascensiunii S.A.-ului. Generalii din Reichswehr au sprijinit din umbră acțiunea din doiința de a vedea anihilată „concu- rența” Detașamentelor de asalt. Pe acest fundal au fost însă lichidați și mulți inamici politici ai regimului sau personali ai celor care au condus represaliile. Aceasta este sinteza reconstituirii făcute „Nopții cuțitelor lungi” de către diverși istorici a căror număr relativ mare nu face decît să con- firme importanța deosebită, pe plan intern, a evenimentului. Să mențio- năm, în trecere, cele mai importante asemenea lucrări. Cele cîteva decla- rații oficiale legate de 30 iunie 1934 au fost publicate imediat în buletinul Partidului național-socialist1. Interesant de relevat că exact în 1934 au fost publicate și memoriile personajului central al evenimentului în cauză, respectiv Ernst Rohm. Evident că nu există nimic care să evidențieze organizarea unui puci. în schimb lucrarea lui Otto Strasser, fratele fai- mosului dizident nazist Gregor Strasser, asasinat la 30 iunie, cuprinde unele detalii interesante z. Titlul cărții este cît se poate de semnificativ : Die deutsche Bartholomausnacht. Prima lucrare de ansamblu, mai amplă, deși evident documentată, a apărut în 1939 sub semnătura lui Jean Franțois 3. După 1945 apar lucrări științifice bazate pe cunoașterea arhivelor germane sărace totuși în informații, actele de bază fiind distruse: cea a lui Heinrich Bennecke, privind rolul Reichswehrului4; a lui Martin Grass5 și desigur cea amplă a lui Max Gallo ®. Evident că eve- www.dacoromanica.ro 1008 nimentul este înregistrat și în lucrările consacrate istoriei Germaniei naziste 7 și chiar în volume privind evoluția lumii în perioada interbelică sau în secolul XX 8. în ce ne privește dorim a analiza puciul Rohm din afară, așadar un punct de vedere inedit. Este vorba de optica unor martori oculari ai aeelor zile, respectiv membrii serviciului diplomatic român și american acreditați în al Treilea Reich sau în alte țări, cei din urmă dîndu-ne infor- mații legate de ecourile evenimentului în statele respective. Documente ale unor servicii diplomatice au fost deja publicate, dar nu au fost încă valo- rificate în studii speciale9. Sursele diplomatice americane, inedite în marea lor majoritate10, ca și a celor românești, necunoscute în totalitate, ne permit a completa informațiile deja aflate în circuitul științific și a rea- liza totodată o comparație. Pe de altă parte, sursele investigate de noi aduc elemente inedite în ce privește două aspecte : 1) atmosfera din zilele eve- nimentului în diverse orașe germane și 2) ecouri ale „Nopții cuțitelor lungi” în 16 state ale lumii (Anglia, Austria, Cehoslovacia, Elveția, Franța, Grecia, Italia, Iugoslavia, Mexic, Olanda, Polonia, Spania, S.U.A., Suedia, U.R.S.S. și Vatican). Așadar, studiul de față reconstituie „Noaptea cuțitelor lungi” dintr-un punct de vedere inedit și completează tabloul deja cunoscut cu dțite noi. în mod concret, vom urmări originile, desfășurarea, ecourile internaționale și efectele interne ale evenimentului, așa cum au fost înre- gistrate de diplomați români sau americani. Sursele cercetate concordă în a releva originile așa-numituhii „puci al lui Rohm” ca derivînd din dificultățile economice. Acestea au dat naș- tere unei crize politice cu efecte adînci chiar în rîndurile partidului nazist. Profunzimea crizei este pe deplin relevată de faptul că și Reischswehrul a fost direct implicat. Așa cum foarte bine relevă documentele diplomatice cercetate contradicțiile ivite în cadrul mișcării naziste între S.A. și Goring- Himmler, care l-au luat ca arbitru pe Hitler ale cărui poziții erau direct amenințate de conflictul S A.-Reichswehr, aceste contradicții așadar, au degenerat într-un masacra. • Multe din rapoartele și telegramele ministrului român la Berlin datînd de la sfîrșitul anului 1933 relevau asperitățile vieții politice a cehii de-al Treilea Reich. O sinteză a ministerului de externe, elaborată în baza acestor surse, sublinia două aspecte importante. Pe de o parte, efec- tele psihologice deosebite ale reînarmării febrile, care contribuia la creș- terea încrederii în forțele naționale și sporea capacitatea lor de adaptare la exigențele regimului ”... suportînd cu stoicism suferințele și dezilu- ziile ce se abat asupra lor în cascadă” u. Pe de altă parte, se constata existența” ... unor grave controverse între conducători. Există riva- lități formate din invidie de o parte și din dispreț, de altă între Reichswehr și formațiunile paramilitare”12. • • Situația s-a perpetuat și chiar s-a agravat la începutul anului 1934. în acest context, fără îndoială că măsurile administrative, vizînd unifica- rea, și centralizarea absolută a aparatului de stat au fost concepute și pentru a permite controlul sporit al regimului asupra întregului teritoriu naționalI3. în pofida unor asemenea măsuri nemulțumirile se exprimau tot mai fățiș. Măsurile contra șomajului nu dădeau integral rezultatele scontate iar problemele religioase încă mai generau proteste. în fapt poli- tica. externă /pasivă era dublată pe plan intern de reînarmarea intensivă, aceștia fiind principalii parametri ai orientării cabinetului nazist14.. 6 — c. 2562 www.dacoromanica.ro 1009 Diplomații americani schițau un tablou similar, fapt cu totul logic, într-un lung raport din 24 martie 1934 consulul general al S.U. A. la Berlin sublinia, de exemplu, dificultățile economice care generau și nemulțumiri în rîndul Secțiunilor de asalt. Mulți din membrii acestora considerau a avea suficiente merite pentru a fi promovați, ceea ce era imposibil deoa- rece toate posturile de comandă erau deja ocupate15. Pe de altă parte, nu puțini membri S.A. considerau că „revoluția trebuia să meargă înain- te”. Presiunea exercitată de jos a făcut ca mulți dintre liderii naziști să se teamă că vor pierde influența și pozițiile pe care le dețineau16. Agitațiile membrilor detașamentelor de asalt luau amploare și adesea îmbrăcau forma unor conflicte cu membrii S. S -ului. într-un raport din mai 1931 Coinnen constată că situația creată a ajuns în mod evident a fi preocuparea de capătîi a liderilor național-socialiști. Diplomatul român constată și el că din cauza numărului mere și a compoziției etero- gene detașamentele de asalt erau deja nefolosibile. După acțiunile agitate care au precedat și au urmat preluării puterii mulți din S. A. erau plicti- siți de inactivitatea care a urmat. De aici au apărut acte de insubordonare, cîrteli și chiar acte de tîlhărie. Circula chiar și în lumea diplomatică zvo- nul că Hitler s-ar fi decis a acorda un lung concediu detașamentelor de asalt, la rechemare efectivele urmînd a fi reduse. Se mai afirma că Rohm, șeful statului major general, se opunea unei asemenea intenții care echivala cu diminuarea poziției saleI7. Ambasadorul american la Berlin, Dodd, menționa și crearea unei stări de tensiune între S. A. și organizația foștilor combatanți, Stalhelm ls. Un prim semn al sîngeroaselor evenimente care vor urma putea fi chiar adoptarea unei noi reglementări penale pentru crimele de trădare și dezer- tare, a delictelor politice ostile regimului în general19. Informația privind demobilizarea S.A. prin formula concediului se confirma la începutul lunii iunie 1934. Printr-un ordin al lui Hitler marea majoritate a efectivelor S.A. au primit un concediu. Ca urmare, Rohm S-a declarat bolnav și a obținut de la șeful partidului un concediu medical20. Dodd informa și el Departamentul de stat cu privire la conce- diul formațiunilor paramilitare ale partidului și accentua intensitatea zvonurilor privind dizolvarea unor unități în perioada ce va urma 21. Pe acest fundal intervine un fapt caie fără îndoială, că a precipitat evenimentele : la 17 iunie 1934 baronul von Papen, vicecancelar, rostește la Universitatea din Marburg un discurs în care aduce unele critici poli- ticii interne a cabinetului nazist. în fapt era un avertisment voalat al cercurilor marilor industriași și proprietari funciari, pe care von Papen le reprezenta, cu privire la pericolul continuării „revoluției” de către unele cercuri din S.A. 22 în opinia lui Comnen, respectivul discurs exprima pe deplin nemulțumirile unor cercuri influente. Von Papen se considera un element hotărîtor în preluarea puterii de către naziști și ca urmare revendica rolul de mentor intelectual al noului regim. De aici și avertis- mentele din discursul indicat 23. Pentru ministrul român la Berlin, situația internă a Germaniei la •sfirșitul lui iunie 1934 se caracteriza prin contradicția dintre liniștea apa- rentă, de suprafață, și ciocnirea de interese diametral opuse din străfun- duri, interese ... „cari se cer ori împăciuite ori reduse la tăcere” M. Comnen mai indica prezența unui alt element de maximă importanță : Reichswehrul. Generalii germani se considerau amenințați de proiectele lui Rohm de a face din cele peste două milioane de membri ai S.A. osa- , _ www.dacoromanica.ro tura forțelor armate, ceea ce presupunea trecerea elementelor de carieră pe planul doi. Evident că asemenea intenție neliniștea profund comanda armatei care și-a exprimat în diverse rînduri nemulțumir ea în fața liderilor naziști, inclusiv a lui Hitler 25. Acestea sînt originile „Nopții cuțitelor lungi” în lumina documen- telor diplomatice românești și americane cercetate. în liniile generale, tabloul este corect. Lipsesc însă cîteva detalii de maximă importanță relevate apoi de istorici : discuțiile lui Hitler cu șefii forțelor armate pe bordul crucișătorului „Deutschland”, la 11 aprilie 1934, cu care ocazie liderul nazist a promis a suprima pretențiile lui Rohm în schimbul spriji- nului acordat de generali în condițiile în care moartea președintelui Hin- denburg era așteptată. La o conferință din 16 mai 1934 Blomberg, minis- trul de război, Fritsch, comandantul-șef al trupelor terestre și Raeder, comandantul-șef al Marinei, au explicat generalilor prezenți conținutul pactului de pe „Deutschland” și au obținut asentimentul deplin al celor prezenți. Era desigur necunoscută diplomaților acreditați în Reich și acțiunea tenace a lui Gbring și Himmler de a-1 convinge pe Hitler de imi- nența unei lovituri de stat proiectate de Rohm. De altfel la începutul lui iunie Hitler a avut cu Rohm o lungă discuție secretă, de peste cinci ore, în care s-a încercat clarificarea lucrurilor. Despre această întrevedere va exista doar mărturia lui Hitler în Reichstag inclusă în discursul ce a urmat epurării. Detalii nu se vor cunoaște probabil niciodată deoarece documen- tele lipsesc cu desăvîrșire. Ca și în cazul incendierii Reichstagului, toate actele compromițătoare au fost distruse, se paie din ordinul lui Gbring. Diplomații străini nu mai știau că înainte de a pleca în concediu, la Wiessee, o mică stațiune balneară de lîngă Miinchen, Rohm l-a invitat pe Hitler a-1 vizita la 30 iunie pentru o conferință cu șefii S.A.-ului. Un alt fapt extrem de semnificativ necunoscut contemporanilor a fost vizita lui Hitler la reședința președintelui Hindenburg la 21 iunie. Cu acest prilej bătrînul feldmareșal i-a declarat cancelarului că va institui starea de ase- diu și va acorda armatei controlul situației din țară dacă starea de tensiune existentă nu va fi înlăturată de către cabinet. în sfîrșit, la 25 iunie forțele terestre au fost puse în stare de alarmă de către generalul von Fritsch, iar la 28 iunie Rohm a fost expulzat din Liga ofițerilor germani. Poziția ar- matei a fost de altfel clar exprimată de ministrul von Blomberg într-un articol din 29 iunie publicat în oficiosul nazist „Vblkischer Beobachter”. Autorul afirma fără ocolișuri că armata va sta alături de Hitler. Toate aceste detalii completează imaginea schițată anterior, imagine formată de oficiile diplomatice indicate. Chiar dacă nu cunoșteau asemenea detalii semnificative, diplomații în cauză nu au fost surprinși de epurările din 30 iunie. în schimb au fost șocați, ca toți ceilalți contemporani de altfel, de caracterul sîngeros al operațiunii. Primele știri au fost transmise la București și la Washington chiar în ziua de 30 iunie. în baza unor fapte vizibile și a unor informații prove- nind din diverse surse, Comnen anunța începutul unor arestări masive și a unor execuții în rîndul membrilor 8. A. Declarația oficială publicată imediat cu privire la existența unui puci condus de Rohm a fost însă luată de ministrul român drept bună, represaliile dezlănțuite fiind considerate ca o urmare a descoperirii complotului26. La rîndu-i, Dodd preciza că Hitler și Gbbbels acționau la Miinchen iar Gbring și Himmler la Berlin. Mulți din comandanții S. A. arestați au fost executați imediat. Această .soartă au avut-o însă și elemente din afara detașamentelor de asalt. Astfel, www.dacoromanica.ro ion s-a, știut imediat de împușcarea generalului Schleicher. Departamentul de stat era informat și de proclamația lui Hitler către S. A. în care se cerea supunere absolută față de noul șef de stat major, Liitze. Despre soarta lui Eohm încă nu se știa nimic, menționa Dodd 27. Dar la 2 mlie Dodd anunța că Eohm era mort, sinucis probabil. Totodată se rezuma conținutul declarației oficiale din aceași zi privind evenimentele : s-a pus capăt unui puci organizat de Eohm care încerca a obține o poziție dominantă pentru a-1 înlătura apoi pe Hitler 28. Tot din 2 iulie datează și primul raport românesc mai amplu. Docu- mentul trecea în revistă evenimentele din 30 iunie — 2 iulie, accentuînd brutalitatea extraordinară a represiunii. Comnen declara că nu era surprins de evenimente, criza fiind așteptată. Eapoartele sale anterioare confirmau pe deplin această declarație. Autorul afirma însă eronat că unități din S.A. s-au răzvrătit ca urmare a aflării intenției de demobilizare. Pentru diplomatul român executarea lui Schleicher apărea într-o lumină tulbure iar uciderea unora dintre colaboratorii lui von Papen cu totul inexplica- bilă. Necunoscînd multe detalii, diplomatul român nu putea ajunge decît la. concluzia că o serie de contradicții stranii caracterizau complotul de la Miinchen 29. „Toate aceste împrejurări dau de gîndit, sublinia Comnen. Nu te poți împiedica de a face o apropiere între toată această tenebroasă afa- cere și incendiul Eeichstagului” 30. în fapt explicația profundă, reală, a evenimentelor nu lipsea din raportul citat : aflat într-o situație dificilă, regimul nazist nu putea fi salvat decît printr-o lovitură de forță dată rapid împotriva tuturor adversarilor deodată 31. Mulți dintre aceștia au fost lichidați, dintre cei mai de seamă doar von Papen fiind salvat prin intervenția personală a președintelui Hindenburg 32. Pentru Comnen executarea a 55 persoane, așa cum indica Wilhelm- strasse într-o declarație, nu era justificată deoarece ... „operația de la 30 iunie este în realitate preventivă iar nu represivă”33. Ori tocmai aceasta era, semnificația „Nopții cuțitelor lungi”, pe deplin intuită de diplomatul român. Dodd analiza desfășurarea evenimentelor într-un lung raport (25 file) din 7 iulie 1934. El sintetiza toate informațiile culese pînă atunci și indica numele unora din cei executați, între aceștia aflîndu-se și generalul von Schleicher, Gregor Strasser, dr. Clausner ș.a. Conform declarației ulterioare a lui Hitler, toate execuțiile au încetat în seara zilei de 1 iulie34. Diplomatul american încerca o analiză a cauzelor evenimentului apreciat în acel moment, ca și în cazul lui Comnen, ca „o încercare eșuată de revoltă”. Dodd considera că tendințele radicale ale lui Eohm ca și încercarea lui von Papen de a-și extinde influența au generat criza 35. Opinia publică germană era terorizată. Presa, aflată integral sub controlul regimului, a publicat doar articole în care-și exprima satisfacția pentru reprimarea puciului. Iar dintre ecourile externe au fost preluate doar comentariile favorabile 38. Cifra celor asasinați putea fi cunoscută cu extremă greutate și chiar o evaluare aproximativă era dificilă. în opinia ambasadorului Statelor Unite toate elementele de dreapta sau de stingă de oarecare prestigiu, adversare ale regimului, au fost lichidate. Von Papen a demisionat din poștul de vice-cancelar. Wilhelmstrasse a negat oficial aluzia lui Hitler că o putere străină (Franța) ar fi fost implicată în complot. Hindenburg, deja foarte senil, nu a reacționat de fel. Ulterior s-a aflat însă că președin- 1012 www.dacoromanica.ro tele l-a felicitat pe Hitler pentru acțiunea lui „curajoasă”. Doar foarte puțini intelectuali au criticat cu multă precauțiune „spiritul medieval” în care liderul nazist a acționat37. Un raport al Serviciului de informații al Marinei S.U.A. făcea aceeași încercare sortită eșecului de a stabili cifra exactă a asasinatelor. Se pornea de la aprecierea că în „weekendul sîngeros” au fost executați mult mai mulți decît cei 77 recunoscuți de oficiali. Oricum din totalul real se cunoștea cu precizie numele a 25 de personalități: Rohm și adjunc- tanții săi Heins, Schmidt și contele Spreti; Gregor Strasser, dizidentul nazist; dr. Clausnei1, liderul Partidului acțiunii catolice; generalul Schlei- cher și soția; baronul von Bosse și Edgar Joung, colaboratorii lui von Papen; baronul von Kahr, fostul prim-ministru al Bavariei în timpul ten- tativei de puci a naziștilor din 1923 ; generalul von Lossow, comandantul Reichswehrului din Bavaria în același an 1923 ș.a. 38 Rapoarte ale consulilor americani din Miinchen, Breslau, Koln, Dresda și Leipzig înregistreazti atmosfera locală din acele zile. La primele vești opinia publică din Bavaria a fost favorabilă lui Hitler dînd crezare anunțului privind existența unui complot. Ulterior, cînd a început a se afla că nu a existat nici un complot și s-a aflat numele unora din cei executați, reacția a fost contrară. Se blama modul sumar al execuțiilor, fără nici o judecată. După unele informații ale consulului ame- rican, la .Miinchen au fost împușcați Rohm, alți 7 comandanți din S.A. precum și 12 persoane din opoziție. Cercurile conservatoare din Miinchen apreciau la 400 cifra celor executați și la 1.600 cifra celor arestați atunci în Bavaria 39. Cercurile catolice bavareze considerau că Hitler a pierdut mult din prestigiul de pînă atunci după 30 iunie dar că a cîștigat fără îndoială la nivelul puterii politice. „Oamenii — se sublinia într-un raport consular american — sînt în general șocați și îngroziți”. Mulți erau nemulțumiți de evenimente dar erau nevoiți a păstra o atitudine rezervată40. Consulul din Breslau consemna un fapt semnificativ pentru atmo- sfera acelor zile : poliția locală a fost inundată cu denunțuri anonime privind participarea unor persoane la complot. A fost necesar un anunț oficial în presă asupra necesității de a semna denunțurile și a le însoți de probe 41. în urma unor investigații discrete, consulul american din Koln a constatat că în oraș nu a fost executată nici o persoană. Ca urmare opinia publică locală păstra calmul. Exista însă un puternic curent de dezaprobare pentru metodele arbitrare folosite de Hitler42. La Dresda se știa de arestarea a 24 de persoane între care și ministrul-prezident von Killinger43. într-un raport ulterior același consul din Dresda anunța că în întreaga Saxonie au fost executate 4 persoane (ofițeri din S.A.). Acțiu- nea în sine a alimentat însă resentimetele antinaziste dar frica împiedica libera exprimare a gîndurilor44. Consulul american la Leipzig, Ralph C. Busser, se afla în după- amiaza zilei de 30 iunie în vizită în micul orășel thuringian Friedricliroda. Tocmai atunci sosiseră știrile privind executarea lui Rohm și a altor lideri din S.A., știri primite cu calm. Doar vestea asasinării lui von Schleicher și a soției a produs emoție. Populația din zona Leipzig era nemulțumită de abuzurile celor din Detașamentele de asalt înainte de 30 iunie. De aici: și reacția de satisfacție la vestea epurărilor. Dar după 1 iulie, pe fundalul lipsei unor informații ffiffifo.rtaroflft^ailri^frrftrestări și execuții masive 1013 au risipit orice optimism. La Leipzig au fost arestați doar doi ofițeri infe- riori din S.A., ulterior eliberați și ei. în districtul consular a fost executat doar șeful poliției din Magdeburg4S. Prin prisma informațiilor culese de serviciile diplomatice ale Româ- niei și Statelor Unite reiese că „Noaptea cuțitelor lungi” a fost o vastă acțiune de represiune. Au fost arestați numeroși inamici declarați ai regimului și o parte din ei, fără a se putea aprecia numărul exact, au fost imediat împușcați. Acțiunea a avut loc mai ales la Miinchen și Berlin, în celelalte mari orașe germane epurarea a atins proporții reduse. Acțiu- nea a fost condusă de Hitler, Gbring și Gbbbels. Interesant de menționat că numele lui Himmler nu prea apare deși se indică rolul important al S.S.-ului. Deși eveniment cu semnificație și cu efecte de moment interne, 30 iunie 1934 a avut largi ecouri internaționale. Așa cum am precizat ante- rior, sursele investigate ne permit a consemna reacții din 16 state ale lumii. Adăugăm la acestea unele ecouri în România, așa cum ele s-au reflectat în presă. Publicațiile periodice din Anglia au criticat cu severitate metodele folosite de Hitler pentru reprimarea „puciului” lui Rblim. „Morning Post”, „News Chronicle” sau „Daily Herald” comentau știrile pornind de la aprecierea lor ca asasinate politice. De obicei circumspect în analiza unor evenimente interne ale altor state, „Times”, în articolul Metode medievale vorbea de renașterea epocii Războiului rozelor și a intrigilor sîngeroase din vremea lui Richard al III-lea 46. Discursul justificativ al lui Hitler, rostit la 13 iulie a fost defavorabil primit de către ziarele engleze. în acest context, „London Times” și „London Telegraph” din 16 iulie criticau sever regimul nazist și pe Hitler personal47. Ministrul României la Londra aprecia că ,, ... cercurile ofi- ciale și opiniunea britanică sunt îngrozite de evenimentele din Germa- nia ”48. Chiar oameni politici moderați, cu tendințe filogermane, ca sir Austin Chamberalin, au blamat în declarații publice represiunea sîngeroasă la care au recurs liderii naziști49. Iată și un ecou din Imperiul britanic. în îndepărtata Indie presa a publicat o serie de comentarii despre „puciul” Rohm. Dar reacția a fost neuniformă în blamarea metodelor de reprhnare 50. Nici la 2 iulie 1934 în Austria nu se știa prea bine ce se întîmplă în țara vecină. Din zvonurile care circulau și care au fost înregistrate și de ministrul american, evenimentele care aveau loc în Germania însem- nau o consolidare a poziției lui Hitler 61. Grație controlului nazist asupra mijloacelor de informare, nimic precis nu a ajuns la Viena nici în zilele următoare. Se vorbea doar de executarea sumară a unor lideri din S.A. și a generalului von Schleicher. Guvernul austriac a ordonat întărirea pazei la frontiera cu Reichul pentru a preveni treceri clandestine. Se zvo- nea despre arestări și în rîndul Legiunii austriece S. A. dislocată în Bavaria. în același timp acțiunile teroriste ale naziștilor austrieci au încetat tem- porar. Presa austriacă a comentat calm, cu rezerve, evenimentele din Reich 52. Comunicatul oficial german din 2 iulie a fost primit cu rezerve de către austrieci. Cercurile oficiale de la Viena apreciau că în fapt a avut loc o lovitură organizată de Hitler, Gbring și Gbbbels pentru salvarea poziției lor. Reichswehrul a âprobat tacit operația fiind favorabil unui regim conservator63. , www.dacoromamca.ro 1014 într-o conversație din 27 iunie 1934 cu însărcinatul cu afaceri al S.U.A. în Cehoslovacia Benes declara că Germania trecea printr-o gravă criză economică și politică care putea amenința autoritatea lui Hitler 54. La 4 iulie același diplomat american anunța că cercurile cehoslovace vedeau în evenimentele din 30 iunie efectul logic al agravării situației interne. Hitler trebuia să acționeze dacă dorea să se mențină la putere. Severitatea deosebită a acțiunii a surprins cu totul opinia publică cehoslo- vacă. Guvernul a cerut însă Parlamentului și presei să se abțină de la comentarii care ar putea afecta relațiile bilaterale55. De altfel, la 2 iulie încă Beneă a declarat în Parlament că evenimentele din Germania sînt de natură pur internă și că e de datoria Cehoslovaciei de a rămîne un observator „obiectiv și prudent” 56. Conform indicațiilor guvernamentale, comentariile presei cehoslovace au fost foarte rezervate57. Cercurile cehoslovace au ajuns ulterior la convingerea că existența unui complot nu a fost solid argumentată. Ca urmare seria de asasinate nu avea o justificare legală58. Chiar și așa, comentarea discursului lui Hitler din 13 iulie s-a făcut în termeni prudenți59. Să precizăm și faptul că un diplo- mat cehoslovac acreditat la Berlin considera că 30 iunie a însemnat un mare succes personal pentru Gbring 80. în Elveția, sîngeroasele evenimente din Reich au dat naștere la ,, ... emoțiune și indignare”. Presa elvețiană a fost plină de comentarii pe această temă. De la linia de blamare a metodelor folosite au făcut excepție doar unele ziare de limbă germană. Pentru un diplomat român acreditat în Franța ... „presa franceză, uimită, imperfect informată, are reflexe ciudate, afirmații pripite, pro- feții de care ar fi imprudent a se ține seama” 62. Ministrul american la Paris nota și el că presa făcea speculații. Cum prima impresie în Franța a fost că va urma o revoluție în Germania, trupele din marile garnizoanei au fost consemnate în cazărmi, în așteptare 63. Evenimentele din Germania nu au surprins opinia publică din Grecia unde se pronosticase că va avea loc o criză. Presa a publicat largi comentarii pe această temă, criticînd recurgerea la asasinate de către autorități84. „Impresiunile provocate la Roma de evenimentele din Germania sînt net pesimiste în cercurile politice căci presa s-a abținut de la orice comen- tarii”, preciza ministrul României în Italia85. Ambasadorul american putea constata din diverse surse că cercurile ofiteiale italiene priveau favo- rabil situația din Germania. Se exprima chiar speranța că în contextul creat Reichul se va abține de la a mai amenința Austria. Totuși diplomatul american considera că la întîlnirea de la Veneția de la jumătatea lui iunie Hitler și Mussolini au căzut de acord în problema austriacă ®8. Suvich a declarat personal ministrului american că respinge metodele folosite de Hitler cu atît mai mult cu cît cunoștea personal pe cîțiva din cei executați și care nu erau în măsură de a participa la un complot87. Opinia publică din Iugoslavia nu a părut prea surprinsă de eveni- mentele din Germania. Comentariile presei au fost moderate 88. Ecourrile ,/Nopții cuțitelor lungi” în Mexic au fost indirecte. Presa mexicană a criticat referirile generalului american Hugh S. Johnson la situația din Mexic ca fiind comparabilă cu cea din Germania la 30 iunie 193489. Președintele Consiliului de miniștri al Olandei a declarat că eveni- mentele din Germania erau de așteptat. Presa olandeză a comentat pe larg evenimentul, condamnînd metodele naziste70. Colonelul Beck, minis- www.aacoromamca.ro 1015 trul de externe al Poloniei a rostit la 5 iulie un discurs prin care a cerut presei a adopta un ton moderat față de „a doua revoluție” din Germania. Cercurile oficiale polone se temeau de căderea guvernului Hitler și înlocui- rea lui cu unul comunist sau de extremă dreapta. Guvernul polon dorea fără îndoială a păstra avantajele acordului cu Germania din 26 ianuarie 1934. Comentariile periodicelor poloneze au fost într-adevăr reținute71. Consulul american la Danzig consemna că pe plan local nu au avut loc incidente la 30 iunie. Cu toate acestea'unități S.S. au fost scoase în stradă, gata de acțiune. A. Foster, șeful organizației naziste din oraș a trimis lui Hitler o telegramă de felicitare pentru realizarea epurării72. încă în mai 1934 ministrul României la Washington, Davilla, declara consilierului economic Feis că guvernul german se afla în preajma unor mari dificultăți care vor duce la o criză politică profundă 73. Așa cum se știe, estimarea a fost corectă : a urmat 30 iunie 1934. Presa din România a acordat evenimentului un spațiu larg. Cum în anul 1934 în țară erau editate peste 2200 de ziare și reviste 74, ar fi extrem de dificil a face o analiză completă. Putem ajunge însă la concluzii sugestive prin menționarea comentariilor principalelor periodice politice de diverse tendințe. Evident că întinderea și valoarea aprecierilor diferea de la un ziar la altul. „Universul” (independent) s-a limitat la a relua știri transmise de diverse agenții. „Dimineața” și „Adevărul” (independente, cu orientare democratică) au condamnat deschis represiunea. „Dreptatea”(oficiosul P.N.Ț.) a acordat un spațiu redus situației din Reich. Dintre comentarii menționăm articolul lui Mihai D. Ralea, Priveliști germane, în care autorul formula și o serie de concluzii de ordin general privind soarta regimurilor de dictatură în istorie75. Atitudinea „Viitorului” (oficiosul bătrînilor liberali) a fost confuză : comentariile au fost puține iar cele existente nerealiste, ca de pildă articolul: Va ji înlăturat președintele Hindenburg și înlocuit prin domnul Hitler1! Organele de presă centrale ale altor partide politice au comentat mai pe larg situația din Reich. Astfel, „îndreptarea” (Partidul poporului), „Pămîntul Nostru” (Uniunea agrară), „Epoca” (Partidul conservator) sau „Neamul Românesc” (Partidul național democrat) au publicat în edițiile de la începutul lunii iulie 1934 lungi coloane cu știri și comentarii în care criticau represiunea sîngeroasă care a făcut și multe victime nevi- novate. Ziarul „Facla” (socialist) a apărut cu mari titluri sugestive: Sîngeroase mișcări revoluționare în Germania; La Berlin, în Silezia, în Bavaria, sîngele curge; Ion Vinea, Nazional pederastria hitleristă în ago- nie ; N. Carandino, Culise teutone; N. Davidescu, Disecție în demența germană 77. Ziarul social-democrat de limbă germană, „Vorwarts” aprecia că era vorba de un act de teroare al S.S.-ului și poliției contra S.A.ulpi care supăra. Se accentua ca bătător la ochi rolul neutru al Reichswehrului78. Atacuri severe la adresa Germaniei naziste au fost lansate și cu acest prilej de presa evreiască din România în frunte cu „Neamul Evreesc”, „Renașterea Noastră” lansa de altfel la începutul lui august 1934 .im apel către toți evreii români de a boicota Reichul economic și cultura!79, Chiar ziarul independent de dreapta, „Curentul” a criticat metodele fqlo? site de Hitler în articole ca : Sîngeroasa înăbușire a răscoalei batalioanelor de asalt', Turburările continuă în Germania; D. Hitler și servitutea intere- sului; Însîngerarea cămășilor cafenii; Insurecția parazitară', Reflux în patria sincopei; Controversele represiunii, ș.a. 80 www.dacoromaiiica.ro 1016 re Presa extremei-dreapta românești a adoptat o atitudine extrem de interesantă : într-un spațiu extrem de redus a justificat acțiunea lui Hitler iar în lungi coloane a criticat vehement ziarele românești care au blamat represiunea. „Apărarea Națională” (oficiosul L.A.N.C.) sau „Țara Noastră” (Partidul Național Creștin) au publicat materiale semnificative pentru tendința menționată. Și în rîndul periodicelor de limbă germană s-a înregistrat o orientare diferită, în funcție de profil. Oficiosul minori- tății ruse din România, „Nașa Red” a adoptat linia blamării represiunii. Așadar, presa din Romania a comentat evenimentele din Germania în funcție evident de orientarea ideologică. „Curentul” a fost acela care a publicat cele mai numeroase comentarii. Nu au lipsit confuziile, din cauza informației incomplete, dar cu puține excepții, ziarele din România au condamnat metodele la care a recurs Hitler. în Suedia „vestea tragicelor evenimente petrecute în Germania acum o săptămînă a avut un răsunet puternic”, nota ministrul român81. Presa suedeză a exprimat în unanimitate nemulțumirea față de metodele utilizate de Hitler. S-a exprimat și opinia că în acest fel „nazismul a fost distrus în Suedia” și că Hitler a făcut Scandinavia mai sigură ca niciodată pentru democrație. 82 Masacrul din Germania a avut ecouri negative și în Spania. Ziarele locale au criticat metodele naziste de guvernare și au respins justificările aduse de Hitler la 13 iulie ca fiind neconvingătoare. Periodicele din Statele Unite ale Americii au atacat violent regimul nazist și pe liderii mișcării național-socialiste care recurgeau la asasinate pentru a se menține la putere. La 12 iulie generalul Johnson, directorul programului N.I.R.A. (National Industrial Recovery Act) a rostit un discurs public în care a folosit termeni violenți, la adresa Germaniei. Pentru aceasta însărcinatul cu afaceri german la Washington a înaintat un protest oficial. Luînd nota de aceasta, Huli a declarat că Jolmsoa a făcut declarația ca simplu cetățean și nu în calitatea oficială pe care o avea M. Această poziție a fost exprimată și în scris, fiind sancționată și de președintele Roosevelt85. Ca urmare, presa germană a atacat în termeni violenți declarația generalului american 88. în U.R.S.S. presa a subliniat că 30 iunie nu era decit o expresie a luptei între diverse fracțiuni naziste. Evenimentul era evaluat ca un aport la scăderea prestigiului regimului în afara frontierelor. „Pravda” din 1 iulie sublinia că Hitler a lichidat partizanii „revoluției a doua” dar cu toate acestea perspectivele fazei în care intra regimul erau sumbre. Era clar că lupta de clasă s-a înăsprit în Reich și că sfirșitul nazismului era aproape, încheia „Pravda”. Ambasadorul S.U.A. la Moscova aprecia că tonul presei sovietice era de satisfacție pentru dificultățile regimului nazist87. Pentru Vatican evenimentele din 30 iunie au avut un efect politic negativ : au împiedicat ratificarea Acordului din 29 iunie încheiat între Comitetul episcopilor germani și reprezentanții Papei cu privire la apli- carea art. 31 din Concordat. Cauza directă : cel puțin doi dintre liderii catolici de vază „s-au sinucis” iar un altul a fost împușcat pentru „Încer- care de fugă de sub escortă”88. Reiese foarte clar din precizările anterioare că opinia publică, for- țele democratice, alte curente, cu excepția celor de extremă-dreapta, din multe state ale lumii au condamnat mai mult sau mai puțin deschis asasi- natele de la 30 iunie 1934. www.dacoromanica.ro 1017 Declarațiile justificative ale diverșilor lideri naziști au fost primite- în afara țării cu toate rezeivele. Această atitudine s-a adoptat față de dis- cursurile rostite de : Hess, la Konigsberg la 8 iulie; de Goring, la 10 iulie, la radio; de Hitler, la 13 iulie, în Reichstag. Ministrul român la Berlin aprecia că această cuvîntare ... „lasă în întregime deschisă pentru istorie răspunderea sîngeroasei represiuni” 89. Ambasadorul american sublinia și el caracterul justificativ al discursului care constituia o acuzație unila- terală, cei vinovați neputîndu-se apăra, care nu aducea nici o probă mate- rială. „Asemenea omisiuni — sublinia Dodd — evident că au generat îndoieli și suspiciuni asupra naturii reale a presupusului complot și a iden- tificării persoanelor implicate” ". Efectele interne, multiple, ale masacrului din 30 iunie au fost con- semnate în multe din documentele cercetate. Un martor ocular al acelor zile, colonelul american H. Rogers Wintrop evidenția accentuarea groa- zei în rîndurile tuturor păturilor sociale și scăderea prestigiului lui Hitler. „Un lucru este sigm1, aprecia autorul scrisorii, aureola a căzut de pe capul lui Hitler. Misticul mișcării naziste, care a sedus un timp chiar păturile- de sus, a dispărut definitiv”91. Serviciile diplomatice românești sau americane mai evidențiau alte cîteva efecte ale „Nopții cuțitelor lungi: 1) scăderea rolului S.A. și creș- terea influenței S.S.-ului; 2) consolidarea legăturilor lui Hitler cu Reichs- wehrul; 3) consolidarea poziției liderilor naziști, a regimului în sine prin, înlăturarea aproape completă a opoziției și 4) scăderea prestigiului nazis- mului pe plan extern. Efectul cel mai grav al epurării din 30 iunie a fost fără îndoială sprijinul acordat de generali lui Hitler la moartea președintelui Hinden- burg. Imediat după decesul acestuia (2 august 1934) Hitler a preluat fără opoziție și funcțiile de președinte al Reichului și pe aceea de comandant suprem. Militarii vor depune de acum jurămîntul de credință față de Hitler personal și nu față de republică92. Teroarea din iunie nu a fost încă uitată : la plebiscitul din august 1934 89,9 % din germani au fost de acord cu cumu- larea tutm’or funcțiilor de conducere din stat de către Adolf Hitler 93. Urmările acestui act vor fi catastrofale nu numai pentru Germania ci și pentru lumea întreagă. Analiza întreprinsă reconstituie „Noaptea cuțitelor lungi” într-o nouă viziune, acea a diplomaților străini acreditați la Berlin. Tabloul de ansamblu creionat astfel corespunde în esență cu imaginea din lucrările științifice bazate pe sursele directe existente. Mai mult, așa cum subliniam la început, sînt aduse elemente noi în ce privește situația locală sau ecou- rile internaționale. în acest fel putem constata exactitatea multora din informațiile culese de serviciul diplomatic al S.U.A. sau al României. Relevăm totodată valoarea complementară a celor două surse utilizate. Prin prisma acestora 30 iunie 1934 apare ca un eveniment complex, cu rădăcini adînci, în același timp cu implicații grave pentru istoria geimană și chiar și pentru cea universală. Consolidarea regimului nazist după iunie 1934 a făcut pe deplin posibilă orientarea intensivă spre realizarea politicii externe agresive ce avea să ducă la declanșarea marii conflagrații. Epilogul „Nopții cuțitelor lungi1' avea să fie sciisîn mai 1957, prin procesul de la Miinchen al supraviețuit orilor celor care au organizat masa- crul. Prin condamnarea celor care au îndeplinit asasinatele din iunie 1934 se consuma ultimul act al unuia din cele mai sîngeroase evenimente din istoria germană, adevărată variantă a Nopții Sfîntului Bartholomeu. www.dacoromanica.ro 1018 în epocă presa din diverse țări a comentat desigur situația din ■Germania din vara anului 1934. Dar periodicele de orientare democratică au fost singurele care au analizat critic evenimentele și au subliniat perico- lul prezentat de regimul nazist pentru viitorul poporului german ca și pentru pacea europeană. Pentru această poziție realistă un model poate fi •considerat a fi atitudinea ziarului bucureștean „Cuvîntul Liber”. în •acest sens sînt ilustrative comentariile inserate în ediția din 7 iulie 1934 a menționatului ziar: articolul Sîngele Rinului, semnat de Gh. Dinu și mai ales cel semnat de Tudor Teodorescu-Braniște care considera că „răfuiala” din Germania nu făcea decît să pună în adevărata lumină esența doctrinei fasciste95. NOTE 1 Nationalsozialistische Partei-Korespondenz, folge 151, 30. Juni 1934, blatt 1 — 2, p. 2—5 ; Ibidem, folge 162, p, 1 — 2 ; In parte apar și în volumul J, Noakes, Documents on Nazism, 1919-1945, Cape, London, 1974, p. 208-221. 2 Ernst Rohm, Die Geschichte eines hocherroters, Verlag Fritz, Berlin, 1934, 367 p. ; Die memoiren des Stabschef Rohm, Uranus Verlag, Saarbruken, 1934, 203 p. ; Otto Strasser, Die deutsche Bartholomausnacht, Zurich, 1935. 3 Jean Francois, L’affaire Riihm-Hitler, Gallimard, Paris, 1939, 244 p. 4 Heinrich Bennecke, Die Reichswehr und der Rohm Putsch, Gunther Olzag Verlag, Wien, Munchen, 1964, 93 p. ; vezi și : Klaus-Jurgen Muller, Reichsivehrund Rbhmaffaire. Aus d. Aklen el. Wehrkeriskommandcs (Bayer, VII), in , .Militargeschichte Mitteilungen”, Freibourg, I, 1968, p. 107—144; Benoist-Mechin, Histoire de l’armee allemande, voi. III, A. Michel, Paris, 1964, p, 169-206. 6 Karl Martin Grass, Edgar Jung, Papenkreis und Rbhmkrise, 1933—1934, Eidingen, Heidelberg, 1966, p. 91-292. 6 Max Gallo, Le nuit des long couteaux, Laffont, Paris, 1970, 348 p. ; vezi și : Hermann Mau, Die Ziveite Reoolution . Der 30. Juni 1934, in „Vierteljahrshefte fur Zeitgeschichte”, 1953, April, p. 119-137. ’ De exemplu : H. S. Hegner, Die deutsche Reichkanzlei, 1933—1945. Aufang und Endes des Drilten Reiches, Societar Verlag, Frankfurt, 1959, p. 170—191 ; E. Eliot Baraculo Wheaton, Prelude to Calamity. The Nazi Revolution, 1933—1935, Doubleday, New York, 1968, p. 435—445 ; Enzo Collotti, Germania nazistă, Edit. științifică, București, 1969, p. 92—99 : William L. Shirer, The Rise and Fall of the Third Reich, Fawcett Publications, New York, 1962, p. 297—314. 8 Se pot cita: Q. Howe, The World betiveen the IVar.s-, voi. II, Simon and Schuster, New York, 1953, p. 538—544; Raymond Cartier, Le monde l'entre deux guerres, 1919—1939, Larousse, Paris, 1974, p. 259—261 ; Prunell’s History of the XXth Century, voi. V, Purnell, New York, 1971, p. 1340-1345. 9 Spre exemplu Documents diplomatiques francais, 1932—1939, I, serie, voi. VI, Impri- mi er ie Naționale, Paris, 1972, doc. nr. 1, 10, 14, 53, 86, 111, 124 ș.a. 10 Foreign Relations of the U.S.A., 1934, voi. I, G.P.O., Washington, 1952, p. 132 — 146. 11 Arhiva Ministerului Afacerilor Externe al României (mai departe Arh. M.A.E.), fond 71, Germania, voi. 38, f. 1 — 4, Direcția afacerilor politice, divizia II, Secția Europei centrale, BuleUnul nr. 1, 15 ianuarie 1934, Situafia internă in Germania. 12 Ibidem, f. 6. 13 Arh. M.A.E., fond 71, Germania, voi. 38, f. 37—41, Legația României, Berlin, 3 fe- bruarie 1934, raportul nr, 378, Comnen ; vezi și : Ibidem, f. 52—55, Direcția afacerilor politice, -divizia II, Secția Europei Centrale, Buletinul nr. 3, 15 februarie 1934, Unificarea Reichului. 14 Ibidem, f. 97—115, Legația României, Berlin, 28 martie 1934, raportul nr. 1070, Com- nen. 16 National Archives of the U.S.A., Washington D.C., (mai departe National Archives), State Department diplomatic papers, record, group 59, American Consul general, Berlin, March 24, 1934, R. H. Geist, 12 f. ; (cota 862.00/3418); Ibidem, Berlin, April 13, 1934, Geist, 10 f. (862.00/3420). 16 Ibidem, Berlin, April 27, 1934, 9 f,, R. H. Geist (862.00/3422). 17 Arh. M.A.E., fond 71, Germania, voi. 38, f. 153—154, Legația României, Berlin, 18 'mai 1934, raport nr. 1616, Comnen. 18 National Archives, State Department diplomatic papers, U.S.A, Embassj, Berlin, May 29, 1934, report nr. 880, f. 2-3, Dodd (862.00/3268). www.dacoromanica.ro 1019 19 Ibidem, American consulat, Leipzig, May 22, 1934, 74 f., Busser (862.00/3272.) 20 Arh. M.A.E., fond 71, Germania, voi. 38, f. 172, Legația României, Berlin, 10 iunie,. 1934, telegrama nr. 1906, Comnen. 21 National Archives, State Department diplomatic papers, U.S.A. Embassy, Berlin, June 20, 1934. report nr. 942, 7 f., Dodd (862.00/3282). 22 Arh. M.A.E., fond 71, Germania, voi. 38, f. 174—176, Legația României, Berlin, 20' iunie 1934. telegrama nr. 2007, Comnen ; National Archives, State Department, diplomatic papers, U.S.A. Embassy, Berlin, June 26, 1934, 16 f., Dodd (862.00/3296). -3 Arh. M.A.E., fond 71 Germania, voi. 38, f. 193—202, Legația României, Berlin, 26 iunie 1934, raport nr. 2069, Comnen. 24 Ibidem, f. 193. 25 Ibidem, f. 178—181, Legația României, Berlin, 24 iunie 1934, raport nr. 2044, Comnen. -6 Ibidem, voi. 39, f. 1 — 2, Legația României, Berlin, 30 iunie 1934, telegrama nr. 2106, Comnen. 27 National Archives, Navy Department, Office of Naval Intelligence, (O.N.I.), record group 38, Berlin, July 2, 1934, Military attache report nr. 13557, Hitler’s New Orders to the S.A., 2, f., J. Crocket (C-10-M/15 209 M). 28 Idem, State Department diplomatic papers, U.S.A. Embassy, Berlin, July 2, 1934, telegramme nr. 126, 3 f., Dodd (862.00/3286). 29 Arh. M.A.E., fond 71, Germania, voi. 39, f. 4—61, Legația României, Berlin, 2 iulie- 1934, raport nr. 2110, Comnen. 30 Ibidem, f. 10. 31 Ibidem, f. 11. 32 Ibidem, f. 36, Legația României, Berlin, 4 iulie 1934, telegrama nr. 2143, Comnen. 33 Ibidem, f. 49, Legația României, Berlin, 5 iulie 1934, telegrama nr. 2140, Comnen. 34 National Archives, State Department diplomatic papers, U.S.A. Embassy, Berlin,. July 7, 1934, report nr. 1000, f. 1 — 6 (862.00/3311). 33 Ibidem, f. 7. 36 Ibidem, f. 9-12. 37 Ibidem, U.S.A. Embassv, Berlin. Julv 5, 1934, telegramme no. 128, Dodd (862.00/ 3293). 38 Idem, O.N.I., Naval attache’s report blank, from Z, Berlin, 18 July 1934, serial nr. 326, Casualities of 30 June 1934, C. H. Keppler (C—10—M/15209—M). 39 Idem, State Department diplomatic papers, American Consulat, Miinchen, July 20, 1934, report nr. 158, 28 f., Charles M. Hathaway (862.00/3362). 40 Ibidem, Miinchen, July 18, 1934, report nr. 157, 7 f., Charles M. Hathaway (862.00/ 3353). 41 Ibidem, American Consulat, Breslau, July 19, 1934, report nr. 20,2 f., W. W. Heard, consul (862.00/3351). 42 Ibidem, American Consulat. Kbln, July 21, 1934, report nr. 800, 3 f., B. F. Yost (862.00/3350). 43 Ibidem, American Consulat. Dresden, Julv 16, 1934, report nr. 624, A. T. Haeberle (862.00/3354). 44 Ibidem, Dresden, July 21, 1934, report nr. 625, 5 f., A. T. Haeberle (862.00/3352). 45 Ibidem, American Consulat, Leipzig, Julv 19, 1934, report, 11 f., Ralph C. Busser (862.00/3355). 43 Ibidem, U.S.A. Embassv, London, Julv 2, 1934, telegramme nr. 811, Atherton (862.00/ 3317). 47 Idem, O.N.I., Naval attache’s report blank, from Z, Berlin, 18 July 1934, serial nr. 328, f. 1, Reaction to Hitler’s Speech before the Reichstag on July 13, C. H. Keppler (C—10—M/ 15209-M). 48 Arh. M.A.E., fond 71. Germania, voi. 39, f. 28, Legația României, Londra, 3 iulie 1934, telegrama nr. 1771, Laptew. 49 Ibidem, f. 54—58, Legația României, Londra, 6 iulie 1934, raport nr. 1790, G. Con- stantin eseu. 80 National Archives, State Department diplomatic papers, American consulat, Calcutta, July 16, 1934, report nr. 742, 11 f., G. Keith (862.00/3334). 81 Ibidem, U.S.A. Legation, Vienne, Julv 2, 1934, telegramme nr. 77, 1 f., Messersmith (862.00/3285). 82 Ibidem, U.S.A. Legation, Vienne, July 3, 1934, report nr. 41, 8 f., Messersmith (862.00/3316). 83 Ibidem, U.S.A. Legation, Vienne. Julv 5, 1934, report, 8 f., Messersmith, (862.00/ 3424). 84 Ibidem, U.S.A. Legation, Prague, June 27, 1934, report nr. 229, 3 f., J. W. Benton (862.00/3306). www.dacoromanica.ro 1020 66 Ibidem, Prague, July 4, 1934, telegramme nr. 38, 2 f., Benton (862.00/3290). '' 66 Ibidem, Prague, July 5, 1934, report nr. 236, 6 f„ Benton (862.00/3313). 67 Ibidem, Prague, July 6. 1934, report nr. 237, 3 f., Benton (862.00/3314). 68 Ibidem, Prague, July 19, 1934, telegramme nr. 249, Benton (862.00/2236). 89 Ibidem, Prague, July 19, 1934, telegramme nr. 251, 3 f., Benton (862.00/3337). 80 Arh. M.A.E., fond 71, Germania, voi. 39, f. 16, Legația României, Praga, 2 iulie 1934, telegrama nr. 1246, Mitilineu. 81 Ibidem, f. 38—48, Legația României, Berna, 5 iulie 1934, raportul nr. 1303, Boereseu. 82 Ibidem, f. 18—26, Legația României, Paris, 3 iulie 1934, raport nr. 210, indescifrabil. 83 National Archives, State Department diplomatic papers, U.S.A. Embassy, Paris, July 3, 1934, telegramme nr. 507, 2 f., Mariner (862.00/3291). 88 Arh.M.A.E., fond 71, Germania, voi. 39, f. 64—70, Legația României, Atena, 7 iulie 1934, raport nr. 1842, Langa-Rășcanu. 85 Ibidem, f. 32—33, Legația României, Roma, 4 iulie 1934, telegrama nr. 1631, Lugo- șianu. 88 National Archives, State Department diplomatic papers. U.S.A. Embassy, Rome, July 5, 1934, report nr. 603, 11 f., Long (862.00/3308). 87 Ibidem, Rome, July 17, 1934, telegramme nr. 147, 3 f., Long (862.00/3309). 88 Arh. A.M.A.E., fond 71, Germania, voi. 39, f. 108—109, Legația României, Belgrad, raport nr. 1744, E. Papiniu. 89 National Archives, State Department diplomatic papers, U.S.A. Embassy, Mexico, July 17, 1934, report nr. 1597, 4 f., J. Daniels (862.00/3322). 70 Arh. M.A.E., fond 71, Germania, voi. 39, f. 14—15, Legația României, Haga, 2 iulie 1934, telegrama nr. 768, t ișoianu. 71 National Archives, State Department diplomatic papers, U.S.A. Legation Varsaw, July 9, 1934, report nr. 345, 9 f.. Cudahy (862.00/3327). 72 Ibidem, American Consulat, Danzig, July 6, 1934, report nr. 451, 4 f., John H. Bruins, consul (862.00/3325). 73 Ibidem, State Department, Division of Eastern European Affairs, 2 f., May 24, 1934, H. Feis, economic adsiser (862.00/3266). 78 Nicolae Dascălu. Evoluția statistică a presei tn România interbelică, în „Revista de istorie”, 1981, nr. 7, p. 1263—1264. 76 „Dreptatea”, 1934, 4 iulie, nr. 2033, p. 1. 78 „Viitorul”. 1934. 4 iulie, nr. 7935, p. 6. 77 „Facla”, 1934, numerele din 2, 4 si 5 iulie. 78 „Vorwarts”, 1934, numerele din 6 si 7 iulie. 78 „Renașterea Noastră”, 1934, nr. 454, 4 august, p. 4; Ibidem, nr. 452, 6 iulie p. 4 (art. Ilitlerismul a intrat in descompunere). 89 „Curentul”, 1934, numerele din 2, 3, 4. 5, 6, 7 și 9 iulie. 81 Arh. M.A.E., fond 71. Germania, voi. 39, f. 76—77, Legația României, Oslo, 7 iulie 1934, raportul nr. 1J2, Jurașcu. 82 National Archhes, O.N.I., Naval atache’s report blanck, 18 July 1934, f. 1, citat. 83 Ibidem. 88 Idem, State Department diplomatic papers, State Department, Memorandum July 13, 1934, 3 f„ C. Huli (862.00/3303). 85 Ibidem, C. Huli to F. D. Roosevelt, July 14, 1934, 3 f. (862.00/3304/A). 88 Ibidem. U.S.A. Embassv, Berlin, Julv 24, 1934, report nr. 1068, 2 f., Dodd (862.900/ 3339). 87 Ibidem, U.S.A. Embassy, Moscow, Julv 5, 1934, report nr. 84, 4 f., W. C. Bullitt (862.00/ 3310). 88 Ibidem, O.N.I.. Naval attache’s report blank, Berlin, 18 July 1934, f. 1, citat. 89 Arh. M.A.E., fond 71, Germania, voi. 39, f. 92—93, Legația României, Berlin, 14 iulie 1934, telegrama nr. 2239, Comnen. 90 National Archives, State Departmei.t diplomatic papers, U.S.A. Embassy, Berlin, July 24, 1934, report nr. 1072, f. 4, Dodd (862.00/3343). 91 Idem, War Department, Military Intelligence Division, Memorandum for the asistant Chief of Staff, C-2, July 31, 1934, f. 1, (nesemnat) (2657-182/2). 92 Idem, State Department diplomatic papers, U.S.A. Embassy, Berlin, August 2, 1934, telegramme nr. 160, 2 f. Dodd (862.001/58/37); Ibidem, Berlin, August 13, 1934, report nr. 1153, 9 f., Dodd (862.001/H/58/57). 93 Ibidem, Berlin, August 21, 1934, report nr. 1192, 16, f., J. C. White (862.00/3385). 98 ,,Cuvintul,Liber” tn apărarea independenței și integrității României, ediție îngrijită de Ion Ardeleanu, Editura Eminescu, 1982, p. 213—216. 98 Ibidem, p. 216—223, T^^TMKlm|^scmjBran^ij|e^^^^ji^a pederaștilor. 1021 LA SITUATION INTERIEURE D’ALLEMAGNE  L’^Tfî 1934 DANS LA VISION DE LA DIPLOMAȚIE ROUMAINE ET DES U.S.A. ReSiimS Au mois de juni 1934 en Allemagne a eu lieu le „putch Rohm.” qui a conduit au declenchement d’une ample opdration visant â liquider de l’opposition au regime nazi. L’operation realiser par le S.S., notament contre le S.A., mais aussi contre d’autres elements de l’opposition, a ete denommee la „Nuit des couteaux longs”. Les diplomates roumains. et americains accredites en Allemagne ont suivi avec un interet pleinement justific l’^volution des evenements et consignâ dans de nombreux docu- ments leurs constatations. S’appuyant precisement sur ces sources la presente dtude reconsti- tue les origines, le deroulement et les implications de la „Nuits des cou- teaux longs” dans une nouvelle Vision, â savoir celle des diplomates etran- geres, â savoir rouraains et americains. Ces constatations repondent pres- que dans leur enseinble au deroulement reel de l’dvdnement, dont le film est complete par des images in^dits concernant la situation de diverses rdgions de province du Reich. L’analyse effectuee est venue completei' les informations sui1 la „Nuit des couteaux longs”, confirmant le caractere realiste des observations faites par les diplomates roumains ou americains. www.dacoromanica.ro 1022 MEMORII, CORESPONDENȚĂ, ÎNSEMNĂRI PREZAN - MEMORIALISTUL (I) Domină, in genere, impresia că despre primul război mondial și despre participarea Româ- niei la marile bătălii militare și diplomatice pe care el le-a declanșat — o participare legitimă, determinată de cerința de a împlini marile noastre idealuri naționale — s-a spus cam tot ce se putea spune. în orice eaz, documente capitale care să răstoarne sau să întărească concluziile formulate de istorici nu erau de așteptat să mai apară. Și totuși . . . Care nu ne-a fost surpriza și satisfacția cînd am descoperit in Arhiva Ministerului Apărării Naționale un „Dosar albastru” ale cărui taine le vom dezvălui aeum tuturor celor interesați I Surpriză pentru că poartă grafia și semnătura de mare prestigiu ale mareșalului Constantin Prezan. Spre deo- sebire de mareșalul Alexandru Averescu, celălalt personaj-cheie al ierarhiei militare din 1916 — 1918, și de alți atiția partieipanți la război, care și-au publicat memoriile, Prezan nu și-a încre- dințat tiparului amintirile sale. Din aeest motiv, el a rămas unul din cei mai tăcuți protagoniști români ai marii conflagrații, întregind prin discreția sa atmosfera de mister ce se menține în jurul unor importante și adeseori, controversate decizii militare luate de conducerea armatei române in anii războiului. Pentru început, credem eă se impun eîtcva precizări relativ la personalitatea mareșalului Constantin Prezan și la eartea de vizită a „Dosarului albastru”. Născut la 27 ianuarie 1861, în localitatea Butimanu din fosta plasă Buftea, Prezan a deprins meseria armelor la București — Șeoala de Ofițeri de Infanterie și Cavalerie și Șeoala Specială de Artilerie și Geniu absol- vite in 1880 și, respectiv, 1883 — și in Franța, unde, in 1886, termina cursurile prestigioasei Școli de Aplicație de Artilerie și Geniu de la Fontainebleau. Specializat in arma geniului, Prezan a contribuit în primii săi ani de carieră, la desăvișirea lucrărilor de construcție a „Cetății București”. Sublocotenent in 1880, maior în 1892, el era în 1896 loeotenent-eolonel de un an eind a fost ehemat în statul major al prințului Ferdinand. Dineolo de particula de „adjutant”, pe care de aeum încolo o va adăuga gradului, Prezan a reușit să sc impună atenției viitorului suve- ran al României, ceea ee se pare că a avut o influență hotăritoare pentru rolul pe eare l-a jueat în anii războiului mondial. General de brigadă in 1907, de divizie in 1914, el a deținut în anii 1907—1914 comanda Diviziilor 3 și 7 Infanterie și, apoi, a Corpurilor 3 și 4 Armată. La declanșarea războiului de întregire națională, a comandat Armata de Nord eare opera la aripa dreaptă a dispoziții ului ofensiv din Transilvania. Iniția], aeest grup a împins spre valea Mureșului trupele de la aripa stingă a Armatei 1 austro-ungare. Ulterior Armata de Nord a fost nevoită de evoluția situației de ansamblu pe frontul românesc să se replieze pe cres- tele Carpaților. în ultimele Juni ale anului 1916, armata comandată de Prezan a rezistat eu succes tentativelor inamice de a penetra la est de munți in special in zona de mare importanță strategică a văii Oituzului. De asemenea, Prezan a comandat Grupul de armate al Armatei 1 și al Grupului Apărării Dunării (cunoscut și sub denumirea de „Grupul de armate general Prezan”) în bătălia Bucureștilor (16 29 noiembrie —20 noiembrie 3 decembrie 1916), eea mai de scamă confruntare armată a anului 1916 pe frontul dintre Carpați și Dunăre. După această bătălie, pierdută în momentul in eare diviziile române se aflau la un pas de un sueces de răsu- net, Prezan a primit înalta funcție de șef al Marelui Cartier Genera] român la 5/18 decembrie 1916. Ascensiunea sa era pusă pe seama încrederii de care se bucura din partea regelui, a primului ministru I. I. C. Brătianu și a generalului Berthclot, șeful Misiunii militare franceze trimise în țara noastră. Exiși a totuși o mare dificultate pentru generalul Prezan în exercitarea noii sale funeții: nu lucrase niciodată la Marele Stat Major ! Din aeest motiv temerile sale nu au fost miei, după eum mărturisește și in memoriu: „în ziua de 4 decembrie (stil vechi — n.n.) 1916, pe cînd mă găseam în plină retragere, după luptele din jurul Bueureștiului, sint ehe- mat la Marele Cartier General, la Bîrlad. Prezentîndu-mă regelui a doua zi de dimineață, îmi propune postul de șef de stat major al Marelui Cartier General. Deși onoarea era mare, m-am opus insă la acceptare mai bine de o jumătate de oră, nu pentru că fugeam de răspundere sau că nu aș fi avut încredere in virtuțile soldatului nostru, pe care le constatasem admirabile de eind începuse războiul dar pentru că, în conștiința mea, nu aveam convingerea că voi putea răspunde chemării de înaltă încredere in acele momente dezesperate, neavînd siguranța absolută eă ofițerii de stat major de Ja Marele Cartier Genera] imi vor da tot concursul lor, deoarece nu lucrasem niciodată în timp de pace la Marele Stat Major și aveam teama să nu fiu consi- to.i«. v„.u« ■„ V^.dacoromanicaro 1023 în ochii multora Prezan a fost contraponderea aleasă de Brătianu pentru arogantul și incomodul general Alexandru Averescu, pe care opinia publică și o mare parte a specialiștilor tl considerau cel mai capabil comandant român. De altfel, din acest moment animozitățile și ■ciocnirile mai vechi intre Prezan și Averescu s-au transformat intr-un duel in toată regula, duel purtat atît în timpul războiului cit și, așa cum vom vedea, mulți ani după aceea. Din noua sa poziție, Prezan a coordonat activitatea de elaborare a planului campaniei anului 1917, sprijinind ideea declanșării unor acțiuni hotărlte de lovire a grupurilor de armate „Arhiducele losef” și „Feldmareșal von Mackensen”, materializată în bătăliile de la Mărăști, Mără- șești și Oituz încheiate cu strălucite biruințe românești. în timpul tratativelor de la Focșani și al preliminariilor „păcii” de la București, Prezan a deținut comanda întregii armate române datorită unui artificiu de natură politică și diplomatică prin care se urmărea neimplicarea suve- ranului român. După ce România a fost obligată să semneze înrobitorul tratat de pace cu Ger- mania și aliații ei, Prezan a trecut în rezervă și s-a retras la moșia sa de la Schinetea. După a doua mobilizare a armatei române in octombrie 1918, a fost rechemat în cadrele active și numit In fruntea Statului Major General, funcție în care s-a aflat pină în primăvara anului 1920, cînd a trecut definitiv în rezervă. în acest răstimp a contribuit la elaborarea planurilor de operații și la susținerea campaniei din anul 1919 prin care armata română, înfringînd rezistența armatei ungare, a înlăturat și ultimele obstacole puse în calea aplicării istoricelor hotăriri luate la Alba lulia la 1 decembrie 1918. în tot războiul a fost însoțit de un ofițer pe care îl apreciază în memoriu „de o remarcabilă valoare militară, (...) energie și cu multă prevedere” 2. Era vii- torul mareșal I. Antonescu care, ca Șef al Biroului operații, a fost prezent alături de Prezan Incepînd de la Armata de Nord și terminind la Marele Cartier General. Păstrind proporțiile, Prezan și Antonescu au alcătuit varianta românească a celebrului cuplu Hindenburg-Ludendorff. După 1920, timp de zece ani nu s-a mai auzit aproape nimic despre generalul Prezan, pînă In 1930, cind el a revenit pentru scurt timp în centrul atenției opiniei publice. Se aventura pentru prima oară în viața politică a țării atunci cind proaspăt întronatul rege Carol al II-lea i-a încredințat mandatul pentru alcătuirea unui guvern pe care suveranul îl dorea deasupra partidelor. Nicolae lorga, care avansase această propunere, își susține astfel opțiunea în „Doi ani de restaurație”, creionînd un portret frumos, chiar dacă ușor idealizat, al lui Prezan : „Se dovedise nesimțitor la curentele populare care avuseră atîta influență asupra celuilalt mare gene- ral al războiului, Averescu. Acțiunea sa de străbatere în Ardeal fusese eficace și se menținuse și după catastrofa din Muntenia. Ajuns conducător al defensivei din Moldova, arătase singe rece, dreaptă măsură, atita optimism cît trebuie pentru a domina dezorientarea și demorali- zarea și pentru a fi oricind gata de hotăririle reparatoare ale revanșei. Ieșise complet curat, numai cu moșioara sa din Roman (Schinetea — n.n.), dintr-o situație, în care atiția au făcut avere. întors la București, trăise absolut retras, străin de orice intrigă și rebel la orice îndemn care ar fi vrut să-l întrebuințeze. Avea o singură dorință : de a putea să reorganizeze fără servi- tuți de partid armata pe care o condusese cu atîta demnitate. [... ] Propus regent 3 la locul vacant in care clubul național-țărănesc [...] izbuti a așeza pe [...] Constantin Sărățeanu, generalul nu arătase graba de a primi și, cind mașina majoritară a Parlamentului l-a înlăturat, n-a dovedit prin nimic, deși se pare că se așteptase, de la recunoștința națională, la alt rezultat, nici cea mai mică părere de rău”4. Tentativa lui Prezan de a alcătui un guvern a eșuat în scurt timp, ea fiind lipsită de la început de orice sorți de izbîndă datorită refuzului principalelor partide politice de a-i oferi colaborarea. înfrint în ambițiile sale politice, Prezan va fi privit probabil ca o reparație învestirea, tot în 1930, cu înaltul grad de mareșal, alături de Averescu, ireductibilul său adversar. Pină la moarte — la 27 august 1943 — mareșalul Prezan, în ciuda unei sinecure (consilier al coroanei) deținute in timpul dictaturii regale, va trăi In același cvasi-anoni- mat în care se retrăsese după 1920. Mai mult: nevrind parcă să rupă un fel de , ,pact al tăcerii”, despre care vom mai aven prilejul să vorbim, mareșalul nu a întreprins nimic public pentru a dezvălui punctul său de vedere asupra evenimentelor la care a luat parte în timpul războiului de întregire națională. în aceste condiții interesul și atenția cu care am cercetat „Dosarul albastru” au fost cu atit inai mari. Pentru a risipi orice îndoială, vom spune din capul locului că nu există nici un temei să punem sub semnul întrebării autenticitatea lui. Piesa principală a dosarului — memoriul intitulat „Fapte petrecute în marele nostru război pentru care nu există acte" — este alcătuită din 23 pagini acoperite de caligrafia îngrijită a mareșalului și adnotate cu meticulozitate în dreptul fiecărei ștersături: „șters de mine. Gl. Prezan”. De altfel, pentru autenticitatea aparte- nenței memoriului pledează și rezoluțiile și adnotările făcute in original pe acest memoriu de binccunoscuți generali ai armatei române — N. Samsonovici, Gr. Costandache, I. Ant onescu — precum și ștampila aplicată fiecărei pagini de Serviciul istoric al Marelui Stat Major, organism in păstrarea căruia s-a aflat dosarul. în afara memoriului, dosarul mai conține două scrisori adresate de Prezan generalului N. Samsonovici, o scrisoare a generalului rus Șcerbacev, destinată lui Prezan, citeva articole decupate din presa vremii și un set de copii de pe documente operative din timpul războiului adnotate de mareșal în 1931. www.dacoromanica.ro 1024 Cronologic, constituirea acestui dosar a început în ianuarie 1930, cînd memoriul amintit mai sus a intrat în posesia Serviciului istoric al M. St.M., și a hat sfîrșit în 1936 cînd a fost îndosariată ultima scrisoare a mareșalului. Care a fost totuși motivul pentru care Prezan s-a hotărlt să facă unele destăinuiri ? Răspunsul este cît se poate de simplu. Incepînd de la sfirșitul deceniului trei, Serviciul istoric al SI.St.M. a declanșat o ampli acțiune de depistare și centralizare a documentelor de arhivă referitoare la participarea armatei române la primul război mondial. Au fost solicitate documente de la unitățile militare partici- pante la război dar și de la diverse persoane care au deținut funcții de conducere în Ierarhia' militară, știut fiind faptul că, potrivit unei practici curente în epocă, fiecare ofițer își alcătuia din ciornele, copiile și, uneori, originalele documentelor pe care le semna un fel de arhivă personală. în acest fel a fost alcătuită arhiva Serviciului istoric al M. St.M. care a servit la Întocmirea lucrării .România tn războiul mondial. 1916—1919 ce se dorea a fi un istoric oficial al participării armatei noastre la prima conflagrație mondială. Operă de dimensiuni impresio- nante, lucrarea amintită nu a fost din păcate finalizată, cele patru volume apărute în inter- valul 1934—1946 neacoperind decît perioada cuprinsă între 14/27 august — 20 noiembrie/3' decembrie 1916. Mai mult ca sigur, Prezan a fost solicitat, și el, să contribuie la întregirea fondului documentar necesar întocmirii acestui istoric și a considerat de datoria lui să alcătu- iască memoriul evocat. Nu e nevoie să faci un efort prea mare de imaginație pentru a înțelege însemnătatea ce o acorda mareșalul dezvăluirilor sale. Etica profesională ne obligă să spunem că parte din memoriul său a fost folosit de autorii istoricului oficial: cititorului atent nu i-a scă- pat faptul că în capitolul referitor la consiliul de război ce a avut loc la Periș la 2/15 septem- brie 1916, la notele de subsol este citat așa-numitul „Dosar confidențial al generalului Prezan”6. Acesta este „Dosarul albastru” I Am preferat această denumire pentru că, nu-i așa, caracterul său „confidențial” va fi destrămat în cele ce urmează. Satisfacția pe care am încercat-o, răsfoind filele acestui dosar, în care sînt cuprinse eveni- mente întîmplate In 1916—1919, s-a datorat convingerii pe care ne-o formăm, pe măsură ce- înaintăm în lectură că, deși peste aceste note au trecut aproape 60 de ani, ele și-au păstrat în multe privințe nealterat interesul. Chiar dacă nu pot sluji pentru a elucida total anumite- dedesubturi ale vieții politice și militare — cum credea cel ce le-a scris — au încă facultatea de a întregi șl lumina anumite file incluse în voluminosul documentar al primului război mondial. Ceea ce nu-i deloc puțin. Vrînd,. nevrlnd, Prezan a intrat și el în categoria celor ce și-au scris memoriile de război șl asemenea lor n-a făcut rabat de la regula de aur a acestui gen de literatură : a-ți justifica pro- priile decizii și a le incrimina pe cele ale adversarilor. Cu alte cuvinte, sub declarata sau tacita Intenție de obiectivitate, să-i oferi cititorului acea parte din adevăr care te plasează în cea mai favorabilă postură. Dar pentru a vedea avatarurile memorialisticii de război să facem loc'unui : J[mic Îndreptar pentru uzul[ memoriei f Memorialistica autohtonă închinată primului război mondial constituie filonul cel mar bogat ce alimentează acest gen la noi, gen deosebit de gustat de public pentru presupusa lui veridicitate, virtute de la care abdică însă adesea, el cel dintti. Încercînd să clasăm după criterii stabilite ad-hoc lucrările atît de diverse ca factură, ca intenție și ca stil, ce abordează acest subiect, am ajuns la următoarele disocieri care nu sînt, bineînțeles, obligatorii pentru nimeni. O primă și foarte importantă categorie o constituie mărturiile celor care, participlnd în calitate de combatanți sau fiind martori la operațiuni militare și la celelalte încercări din epocă, au traversat o experiență umană unică pe care au încercat s-o transfigureze literar și să-i con- fere calitatea unor documente de viață de o autenticitate absolută. O carte trăită6 se numește- volumul pe care l-a publicat Al. Bădăuță și pe care exigentul om de cultură care a fost Al. Philippide o recomandă în acești termeni ce ne scutesc de alte comentarii: „...Este o evocare a războiului 1916—1918 cu ajutorul unui șir de tablouri de o mare- pătrundere realistă...”7. Pe realismul frust, la care fantezia n-avea rost să mai adauge- ceva, s-a bizuit șl Zaharia Stancu în memorabilul său Joc cu moartea. După noi, cea mai remar- cabilă realizare în această privință o constituie însă Ultima noapte de dragoste, prima noapte de război, datorată lui Camil Petrescu, roman pătruns de mult în conștiința publică datorită și celor două ecranizări de care s-a bucurat, deși nici una nu s-a situat la nivelul așteptărilor. Ceea ce- conferă cărții o forță puțin comună sînt înfrigurarea cu care autorul și-a transcris emoțiile și surescitarea din timpul luptelor, detaliile de o mare exactitate pe care le-a surprins un spirit critic aflat mereu de veghe, faptul că nu-și arogă rolul de judecător ci narează faptele aproape ca și cum I s-ar fi întimplat altcuiva. A doua' categorie a lucrărilor memorialistice care îmbrățișează primul război mondial o formează însemnările autobiografice ale unor personalități ce s-au ilustrat pe alte tărîmur» decît cel literar dar care au ținut să lase, urmașilor lor o amintire cu privire la acești ani crin- www.aacoromamca.ro 7 — c. 2562 1025 ■ceni. Cărțile semnate de doi lingviști de mare reputate — lorgu lordan și Sextil Pușcariu —vin să Întărească afirmația noastră. Primul autor aflat în pragul consacrării în acea perioadă, a fost surprins la Iași de exodul populației din teritoriul ocupat de nemți și ne-a descris cu o mare bogăție de culori nenorocirile prin care a trecut neamul românesc, dar care, deși l-au mar- cat profund, nu l-au făcut să-și piardă proverbialul său umor. Mai găsea in sine puterea de a face haz de necaz : „Vai Sarrail, Sarrail, Sarrail ! Noi ne batem și tu staiI” Cît despre cel de-al doilea, bucovinean de obîrșie, el a fost surprins de evenimente în Austro-Ungaria și a avut prilejul să cunoască, să spunem așa, reversul medaliei. în orice caz, el ne-a înfățișat spiritul belicos care pusese stăpinire pe capetele infierbîntate din monarhia bicefală. O a treia categorie cuprinde lucrările cu caracter preponderent politic. Excelează in această privință Nicolae lorga care, prin notele zilnice publicate in ziarele ce-i aparțineau sau ■care-i solicitau colaborarea, ne redă cu o mare veracitate fluxul și refluxul stării de spirit publice. Director de conștiință, cunoscut și recunoscut, n-a obosit in efortul de a împrăștia defetismul, de a găsi chiar și în cele mai grele împrejurări accentul necesar pentru a readuce in rindul poporu- lui român încrederea in forțele sale, în victoria cauzei drepte pe care o slujea. Ieșite la iveală mai de curind, notele lui I. Gh. Duca surprind prin exactitatea informațiilor și prin priceperea de a sugera scene mari, de un dramatism conținut, cum este aceea de la Sinaia pe care evoluează Consiliul de coroană convocat in august 1914 pentru a decide beligeranța sau neutralitatea. O a patra categorie ne este dată de memorialele referitoare la culisele vieții politice și militare. Așa cum era de așteptat, aportul cel mai important la conturarea acestui capitol l-au adus două femei celebre: Sabinna Cantacuzino și Martha Bibescu. Cea dinții era sora primului ministru român I. I. C. Brătianu și se manifesta ca o antantistă înfocată. Cealaltă descindea din două familii de domnitori, avea legături in toate cercurile înalte și, lucru ciudat, trecea drept o germanofilă. Abia mult mai tîrziu, a ieșit la lumină adevărul că fațada pe. care o arbora era doar de conveniență și avea darul de a-i acoperi acțiunile puse pe de-a-ntregul în slujba aliatilor. Fiind înzestrată cu un viguros talent literar, în special cu capacitatea de a cre- iona din cîteva linii chipurile celor cu care venea în contact, prințesa Bibescu a sfirșit prin a-și eclipsa rivala. O a cincea categorie —și cea mai importantă din punctul de vedere care ne interesează — o alcătuiesc lucrările de natură strict militară. S-a spus, uneori cu dreptate, de cele mai multe ori cu ironie, că fiecare comandant demn de acest nume este sau ține să treacă și drept literat. S-a subliniat, de asemenea, de astădată cu oarecare compasiune, că mulți comandanți, neizbutind din felurite cauze să se impună cu sabia, pe cîmpul de luptă, încearcă să-și ia revanșa cu condeiul pe întinderea albă, fără tranșee și combatanți, a hîrtiei. Vestită a rămas în această direcție tentativa nu mai puțin vestitului prinț german von Biilow. Fiind un excelent povestitor, el a compus pentru posteritate o ver- siune cu totul fantezistă a evenimentelor în care fusese implicat, nararea faptelor și com- binarea lor avînd drept scop, evident, să-l prezinte Intr-o lumină cu totul și cu totul favorabilă. Luînd cunoștință de această încercare, ex-împăratul Wilhelm al II-lea, a pronunțat o singură propoziție: „Nu mi-aș fi putut închipui vreodată ca unui mort să-i fie cu putință să se mai și sinucidă 1” 8 Sec și caustic. Și pe deasupra extrem de elocvent. Puși astfel tn gardă, am fi îndemnați să nu acordăm prea mult credit nici lui Erich Ludendorff, alter ego-ul lui Hindenburg și stat-majoristul său perpetuu în ultima fază a primei mari conflagrații a secolului nostru. Neamț prob, chiar dacă depășit de mersul istoriei, Luden- dorff nu mutilează însă adevărul. El poate fi grăitor chiar atunci cînd recurge la jumătăți de mărturisiri. Dăm un singur exemplu însă foarte ilustrativ. Unui om care ajunsese la un moment dat să domine un imperiu ce pretindea supremația absolută în lume, unui ofițer care dispunea după bunul său plac de cea mai temută mașină de război a timpului nu-i vine la îndemînă să recunoască realitatea amară că în vara anului 1917, mica Românie, cu armata ci, care fusese bătută dar nu distrusă, și care, renăscută ca prin miracol într-o singură iarnă, i-a dejucat soco- telile împiedicîndu-1 să pună mina pe teritoriul rămas neocupat și să ajungă, cum plănuia, dintr-un singur salt la grînarele Ucrainei. Și atunci recurge la subterfugii. Despre Infrîngerea de la Mărăști recunoaște cu jumătate de gură că a fost pentru inamic, adică pentru noi, „un succes local”, iar în legătură cuMărășeștii ii scapă printre dinți că rezistența românilor s-a dovedit a fi atît de îndirjită Incit într-o singură zi s-au înregistrat din partea lor zeci de contraatacuri. Mai mult nici nu-î putem pretinde. UN MAREȘAL ARUNCĂ MĂNUȘA... La noi, cel mai de seamă memorialist, referitor la primul război mondial, a fost fără doar și poate, mareșalul Alexandru Averescu, căruia, prin forța împrejurărilor, i-a revenit, în epocă, un rol de prim plan atit pe cîmpul de luptă cît și la masa tratativelor. Cîteva cuvinte despre personaj. S-a născut în anul 1859— anul primei noastre Uniri — la Izmail, în sudul Moldovei. Provenea dintr-o familie de condiție foarte modestă ceea ce n-a rămas fără urmări asupra www.dacoromanica.ro 1026 •caracterului său. Mai exact, in absența unor rubedenii simandicoase și a unor protectori sus- puși, viitorul mareșal a învățat de timpuriu că trebuia să se bazeze numai pe posibilitățile proprii, fapt care l-a format ca pe un tînăr extrem de sîrguincios, de o tenacitate ieșită din comun. Era elev in al doilea an la „Școala de arte și meserii” cînd a izbucnit războiul pentru doljîn- direa deplinei noastre neatirnări de stat. Deși nu avea decît 18 ani, a făcut imposibilul pentru a fi primit voluntar, și, obținînd rapid integrarea în armata operativă, s-a distins ca un comba- tant cu certe calități, fiind promovat la o vîrstă foarte fragedă la gradul de sergent. Crescuse înalt, dar nu și viguros, și tocmai șubrezenia sănătății era să-l îndepărteze de cariera armelor. Trecut temporar în rîndul milițiilor, el a fost reprimit sub drapel și trimis să se pregătească la Școala divizionară de la Mînăstirea Dealu. Proverbiala lui înverșunare cu sine și-a spus, pînă la urmă, cuvîntul. A înaintat rapid în grad, devenind sublocotenent în 1881, căpitan în 1889 și general de brigadă în 1906, în jurul marilor răscoale țărănești. Ascensiunea impresionantă în ierarhia mili- tară l-a apropiat, firesc, de protipendada societății timpului, dar această lume atît de închisă i-a refuzat accesul privindu-1 adesea ca pe un parvenit. Amintirea obîrșiei umile, pc de o parte, vexațiunile repetate la care l-au supus cei ce dispuneau de bani și de putere, pe de altă parte, i-au creat o psihologie complicată și contradictorie. S-a format ca un om care-și cunoștea valoarea dar care vedea peste tot numai intrigi și cabale. Militarul din el întrunea în cel mai înalt grad calitățile unui comandant cu simțul dato- riei și al onoarei naționale și care, în plus, își însușise, printr-o instrucție continuă, toate acele calități care-1 făceau de neînlocuit în conducerea cu sînge rece a trupelor și în declanșarea unor operațiuni de anvergură. In schimb, politicianul s-a dovedit adeseori mediocru și chiar detestabil, gesturile lui teatral-dcmagogicc alternind cu acțiuni de mină forte de cea mai odioasă factură, în rezumai, poseda arma de a se impune și a impune, era arogant, orgolios, îl rodea o ambiție fără margini, se credea predestinat și nu de puține ori suferea ca un copil de mania persecuției. Deși lipsit de șansă — ca întreaga armată română — în prima parte a războiului cind a avut, totuși, o sclipire de mare strateg, a avansat în primele rînduri pe măsură ce luptele s-au prelungit pentru a cunoaște momentul deplinei consacrări odată cu bătălia de la Mărăști pe care a conceput-o și a cîștigat-o în chip magistral. Tentat tot mai mult să-și valorifice pc plan politic imensa popularitate pe care o acumu- lase ca soldat, a acceptat să conducă delegația care a semnat Pacea de la Buftea, iar ulterior n-a ezitat să-și formeze un partid propriu — Liga Poporului transformată în Partidul Poporului — formațiune de tristă amintire care promitea fiecăruia ceea ce ar fi dorit să aibă — țăra- nilor pămînt, muncitorilor garantarea locurilor de muncă, industriașilor încurajarea capita- lului național — dar care n-a reușit decît să sfîrșească în deriziune, demagogia socială pe care o practica rămînind un sumbru capitol al vieții noastre politice interbelice. Nu putem să nu menționăm, fie și în treacăt, că această formațiune, care astăzi ne apare așa- cum a fost, adică o efemeridă politică, a putut, totuși, să deruteze, prin agitația pe care o întreținea, mișcarea muncitorească și s-o antreneze în greva politică din 1918. Toți liderii fostului partid socialist au negat vehement că i-ar fi urmat exemplul subliniind, mai ales prin Gheorghe Cristescu, că inițiativa de a boicota alegerile de atunci le-ar fi aparținut. Dar tîrziu, către amurgul vieții, într-o ședință a Parlamentului, mareșalul a povestit cu lux de amănunte cum s-a întîlnit cu Ilie Moscovici, cum a pus la calc această conduită comună și cum se așteptau ca ea să le aducă puterea. Chiar dacă poltronul politic își dădea și de această dată arama pe față, ceva, ceva trebuia să fi fost. Adus la putere în condițiile tulburi de după război, Averescu s-a dovedit incapabil să domine scena politică și, manevrat din culise de liberali, și-a irosit curînd imensul prestigiu pe care și-1 cîștigase pe front. Acest eșec răsunător, la care s-au adăugat, și altele, i-au accentuat umoarea neagră, l-au înăcrit, i-au amplificat ranchiuna. încă in plină euforie, șef de partid și politician providențial, cum se credea, a început, prin 1920, să-și publice Notițele zilnice de război— 1916— 1918 în ziarul „îndreptarea”. Voia, probabil să-și intimideze și să-și țină la respect adversarii căci îi avea la mină cu multe piese care nu-i plasau în cea mai favorabilă postură. Dar după cum însuși mărturisește, după clteva foiletoane apărute, dezvăluirile pe care le aducea au declanșat un scandal public de nede- scris, cei încriminați neezitînd să aducă chestiunea în dezbaterea Camerei. Din motive tactice, publicarea Notițelor a încetat8. Abia în 1935, cu trei ani înainte ca ilustrul personaj să închidă ochii pentru totdeauna, însemnările sale au putut vedea integral lumina tiparului. Sînt două volume destul de modeste, ca dimensiuni, dar de o densitate excepțională, împreună alcătuiesc ceea ce am putea numi fără ezitare— un recital Averescu. Lectorul de astăzi, desprins de contextul în care s-au născut Notițețe, este fascinat mai întîi de spiritul polemic, mușcător și caustic în care au fost concepute. în toate direcțiile zboară săgeți muiate în venin și în otravă. Chipuri din care anumiți ccntcn pereni își făcuseră icoane sînt demitizate fără milă, aduse în lumina revelatoare a reflectoarelor. Despre regele Ferdinand, de pildă, căruia trubadurii monarhiei ii cintau în chip și fel osanale, memorialistul se exprimă la- pidar și sugestiv că, între alte slăbiciuni, o avea ^i pe aceea dc a se crede „un foarte înzes- www.dacoromanica.ro 1027 trat conducător de oștire’’10. Ceea ce, binențeles, nu era. în viitoarea evenimentelor, cind totul se clătina In jur, i-a fost dat să cunoască întreaga familie regală, așa cum se înfățișa în toată trista ei realitate. Condeiul său tăia în carne vie. Regina Maria, căreia toată lumea îi făcea temenele, ii apare ca o femeie angajată în intrigi și dispute sterile care au sfirșit prin a o isteriza „Am avut o lungă audiență la Regină. Foarte grațioasă cu mine, și-a deschis inima ... mi-a spus că a lucrat continuu din răsputere și cind pregătea lucrurile Intr-o direcție și părea sigura de rege interveneau alții și schimbau totul. Atunci valurile criticilor sau ale nemulțumirilor ajungeau pînă la dinsa și avea sentimentul că nu poate găsi scăparea decit în sinucidere”11. Se știe că nu acesta a fost, pînă la urmă, antidotul la care a recurs ci altul mult mai potrivit cu tempe- ramentul și cu înclinațiile ei. Opinia publică a fost profund zguduită aflînd că în chiar momen- tele cind făcea asemenea confidențe își aranja deplasări convenabile pe front, urmate de distrac- țiile dezmățate de tipul celor care au avut loc la Coțofcnești și care au rămas de pomină. Dar lamentările pe tema că nu mai putea domina situația de la Curte, unde toți trăgeau sfori și-și întindeau unul altuia capcane slnt prin ele însele grăitoare, desemnlnd un mediu profund viciat. Experimentatul militar care a fost Averescu s-a trezit deseori confruntat cu diletan- tismul veleitar al prințului moștenitor— viitorul rege Carol al II-lea. Bineînțeles că nu scapă prilejul de a ni-1 descrie în toată splendida lui nulitate. Așa este momentul în care, în preajma unei contraofensive proiectate pe direcția Qîmpulung Muscel, alteța sa apare pentru a se ames- teca în treburile de comandă și a solicita dislocarea unor unități și dirijarea lor pe alte teatre de luptă13. De o inepție absolută se dovedește prințul și cu prilejul proiectatei bătălii de pe Neajlov care ar fi avut menirea să evite ocuparea de către inamic a Capitalei. în consecință trebuie să-i dăm crezare mareșalului că a rămas înmărmurit cînd, spre sfîrșitul anului 1917, s-a pomenit convocat la Iași pentru a participa la o ceremonie absurdă. Dar să-1 ascultăm : „La ora 12 sintem convocați la Palatul Regal și acolo generalul Prezan face un discurs bizar, fn numele Armatei, oferă prințului Carol Ordinul Mihai Viteazul drept răsplată pentru vitejia arătată în cursul bătăliei de la Mărășești. Prin curajoasa prezență a Prințului între soldați, trupele au t'ost îmbărbătate așa Incit se poate spune că s-a clștigat acea bătălie mul- țumită Prințului”13. După redarea incredibilei alocuțiuni, urmează comentariul propriu-zis care nu e mai puțin elocvent: „Acest act săvirșit în numele Armatei este lipsit de cea mai mică urmă de realitate și seriozitate”14. Așa și era. Pus pe răfuieli, arțăgos, Averescu își ia în răspăr camarazii de arme, pe cei de un rang cu el, ca și pe subordonați, de-a valma. Pe un general, Anastasiade15, trimis să apere Dunărea și să împiedice debarcarea trupelor germano-austriece și bulgaro-turce îl denunță ca panicard și găgăuță. Pe generalul Iliescu16, aflat în fruntea Marelui Cartier General în prima parte a campaniei, nu ezită să-1 facă răspunzător de toate măsurile incoerente care s-au inițiat și de toate dezastrele pe care le-au determinat și care au culminat cu rușinea de la Turtucaia. în ciuda admirației pe care i-a stîrnit-o Divizia 15, unitatea care, după ce a apărat cu succes Oituzul, a fost trimisă să redreseze situația din Dobrogea, nu se poate abține și îl mustră șl pe comandantul ei, generalul Eremia Grigorescu17 pentru că „făcea strategie înaltă în loc să execute ordinele mele”18. S-ar putea deduce că înalta strategie era doar de competența sa exclusivă. Subiectivismul cras și egolatru 11 duce șl la afirmații care au jignit pur și simplu spiritul public. Averescu este unul dintre puținii autori care și-au luat curajul de a nega însemnătatea bătăliei de la Mărășești pe care nici măcar nu a considerat-o bătălie și a calificat-o, veninos, ca pe o luptă oarecare, afirmind, în dezacord cu faptele, că nici nu am cîștigat-o. Dar obiectul nemărturisit al întregului său demers nu-1 reprezintă, cum s-ar putea crede, doar retușarea post-factum a cursului sinuos al evoluției noastre în primul război și impune- rea propriului monument la care posteritatea ar fi trebuit să se închine cu evlavie și recunoș- tință. Odată cu aceasta, ceea ce urmărește el este discreditarea totală a aceluia în care toată viața a văzut un rival și care a fost mareșalul Constantin Prezan. A devenit se pare o lege ca personalitățile militare aparținind uneia șl aceleiași armate să se suporte greu unele pe altele, să-și nege reciproc meritele, să-și comenteze malițios ero- rile reale sau imaginare. îndirjirea de care dă dovadă însă mareșalul Averescu depășește orice limită. Utilizlnd toată gama posibilităților sale de expresie — și trebuie să recunoaștem că era destul de largă — el încearcă să-și compromită colegul și să ne convingă că, dacă nu a fost cumva un impostor, în orice caz se găsea foarte aproape de această condiție. O primă întîlnire, să-i spunem de lucru, a celor doi protagoniști a avut loc în prima parte a campaniei din 1916 și ea s-a produs la Pcriș unde se instalase Marele Cartier Gene- ral. Era după începerea ofensivei noastre peste munți și după reculul dobrogean. Se căutau cu înfrigurare soluții. Chemați în audiență, generalii Averescu, Prezan și Culcer, considerați, cum și erau, ca avind in cel mai înalt grad capacitatea de a găsi soluții, au început prin a se urmări și a se studia reciproc cu scopul mai mult de a se înfunda unul pe altul. Ave- rescu notează spumegind de indignare: „în cursul zilei, Consiliul de război la Marele Cartier. Idei bizare. Mai cu seamă a fost pentru mine o mare surprindere generalul Prezan, comandantul www.dacoromanica.ro 1028 Armatei de Nord, care a înotat o oră întreagă în teorii, voind să explice cum se întocmește •un plan de operații”10. Cu alte cuvinte, țara arde și baba ... Adept convins al schimbării direcției de ofensivă de la nord spre sud, Averescu a propus atunci săi se dea forțe necesare pentru a iniția operația de la Flămînda. Vom vedea că pe mareșalul Prezan eșecul acestei contramăsuri, care realmente putea să echilibreze situația pe frontul din sud, în loc să-1 mîhnească aproape i-a produs satisfacție. Ceea ce demonstrează că nici unul nu înțelegea să rămînă dator. Dar să nu anticipăm. Să reluăm mai depare filele „Dosarului Prezan” în versiunea pe care încearcă s-o acrediteze Averescu. „Din rapoartele ce am primit — scrie el la 1/13 noiem- brie 1916 —și din expunerea sa verbală, ar trebui să conchid că retragerea Armatei de Nord, (pe care o comanda Prezan — n.n.) s-a făcut de bună Voie și că situația din armată este exce- lentă. Din examinarea mișcărilor executate și din unele fraze scăpate pe ici pe colo rezultă însă că retragerea a fost dacă nu impusă dc inamic, dar desigur datorită sentimentului de temere. Pe cit s-a mers de încet înainte, cînd nu erau greutăți în față, pe atît de repede s-a mers înapoi îndată ce au apărut greutățile”20. Fricțiunile au continuat și acuzele s-au înmulțit. Orice aluzie elogioasă la adresa armatei comandate de Prezan il făcea să explodeze. „Primesc un ordin prin care mi se impută că nu am constituit o rezervă a armatei, așa cum s-a ordonat acum cîtva timp. Măsura nu s-a observat și executat decît la Armata de Nord. Iar se dă Armata de Nord ca model”31. în decembrie 1916, generalul Prezan a fost numit în fruntea Marelui Cartier General. Era o lovitură pentru Averescu care, așa cum mărturisește și in Notițe ..., cu puțin timp Înainte își crease iluzii cu privire la dobîndirea acestui post. Din acest moment sentințele relative la Prezan capătă mai multă consistență și aciditate: „Chiar și acuma, cînd apa a trecut și de gît, se numește șef de stat major al armatei, un ofițer merituos în arma geniului, dar care nu a servit măcar o zi in statul major !” 23. Mai tirziu, nu-și face scrupule să invoce cu răutate un vestit cancan al lumii mondene, legătura adversarului său cu regina Maria: „Este un prizonier moral pe cît se spune al abilului Brătianu și un pro- dus fericit al vreunei fericiri trecute” 23. Iritarea ajunge la culme atunci cînd, Întors de la Petrograd, primul ministru a adus cu sine două cruci Sfintu Gheorghe pentru șefii militari care s-au distins în lunile anterioare. „Una a fost dată generalului Prezan și alta generalului Grigorescu”— scrie înciudat Averescu. Apoi adăugind în bătaie de joc: „Eroii noștri”24. Apărute intr-un moment în care viața noastră politică era marcată de puternice pre- siuni, însemnările mareșalului octogenar au avut efectul unei bombe. în rindul cercurilor conducătoare, impresia generală care s-a creat a fost aceea că, înlăturat sistematic de la putere pe măsură ce gloria de altădată nu-i mai putea sluji drept gaj și capital politic, Averescu încerca, dacă nu să-și ia o iluzorie revanșă, măcar să-i discrediteze definitiv pe adversarii săi. „Mai întii o nețărmurită indignare și revoltă m-au cuprins. Am citit lucrarea fără întrerupere și, ajungînd la ultima filă, am pus mina pe condei și am conceput textul copertei acestei bro- muri” scria un comentator. Iar termenii la care se referea erau următorii: „Venin. Meschi- nărie. Senilitate”25. Totul se miza pe o singură carte. Ultragiind pe mai marii zilei, mare- -șalul trebuia, la rtndul lui, stigmatizat. Ceea ce ne interesează pe noi nu este insă acest aspect al disputei, oricit ar părea de tentant. Ceea ce ne preocupă, descoperind in arhive memoriul Întocmit de Prezan este să stabilim in ce măsură faptele pe care ni le relevează pot clarifica și pînă la ce punct anume aspectele controversate ale participării noastre la primul război mondial. Ion Pavelescu, Adrian Pandea, Eftimie Ardeleana NO TE 1 Arhiva Ministerului Apărării Naționale (mai departe se va folosi sigla Arh. M..Ap.N.),. fond 948/52, dosar 212, f. 7. 2 Ibidem, f. 24. 8 în 1929 Prezan a candidat la postul din regență devenit vacant prin moartea lui Gh. Buzdugan. luliu Maniu a reușit insă să-l impună pe C. Sărățeanu. Vezi amănunte în loan Scurtu, Din viața politică a României (1926—1947), Edit. Științifică și enciclopedică, București, 1983, p. 157-159. 4 Nicolae lorga, O viață de om așa cum a fost, Edit. Minerva, București, 1984, p. 683. 5 Marele Stat Major — Serviciul Istoric, România în războiul mondial 1916—1919 (mai departe se va cita România în războiul mondial), voi. II, București, 1936, p. 13. 8 Alexandru Bădăuță, O carte trăită, Edit. Albatros, 1977. 7 Ibidem. 8 Alexandru Averescu^^16—1919). București, 1937, p. 8. 1029 8 Ibidem, p. 7. 10 Ibidem. Ferdinand I (1865—1927), rege al României (1914—1927). Conform tradiției din epoca a absolvit cursurile unei școli militare (Kassel — 1886). Evoluția sa in ierarhia mili- tară a fost următoarea : sublocotenent (1886), locotenent (1889), maior (1893), colonel (1895), general de brigadă (1898). general de diviziei (1904), general de corp de armată (1911). în anii 1911 — 1913 a fost inspector general al armatei, iar în 1913 comandant șef al armatei pe timpul participării acesteia la al 2-lea Război balcanic. Din 14/27 august 1916 și pînă la încheierea Războiului de întregire națională a fost comandantul suprem al armatei. 11 Ibidem. p. 260. 12 Carol al II-lea a avut grade și funcții în armată română: sublocotenent (1909), loco- tenent (1912), căpitan (1914), maior (1916), locotenent-colonel (1917), colonel (1919), general de brigadă și contraamiral (1921), general de divizie și viceamiral (1923), mareșal (1930); în timpul Războiului de întregire națională a „comandat” Regimentul 1 Vînători de Munte. 13 Investigind, din ordin, meritele avute de Carol al II-lea în timpul operațiilor din 1916— 1917, Serviciul Istoric al M.St.M. s-a adresat în 1933 Direcției Personalului din ministerul de resort pentru a afla motivele invocate în înaltul decret din 1917 de acordare a ordinului „Mihai Viteazul”. Răspunsul? „în înaltul decret nu se arată motivele decorării”. Arh. M.Ap.N., fond 948/52, dosar 891, f. 9. 11 Al. Averescu, op. cit., p. 218—219. 18 Anastasiade Constantin, (1861 — 1939) general de brigadă (1916). La începutul războiului a comandat Divizia 16 Infanterie (august—octombrie 1916) și apoi pentru scurt timp Divizia 4 Infanterie (octombrie — noiembrie 1916). La sfîrșitul lui 1916 a fost trecut în rezervă. 16 Iliescu Dumitru, (1865—1941?) generalde brigadă. A fost subșef al Marelui Cartier General (august—decembrie 1916), deținlnd practic șefia acestui important organism de conducere deoarece titularul postului general de divizie Zottu Vasile — bolnav, dar mai ales acuzat de colaborare cu inamicul — nu a exercitat nici o zi această funcție. Și după moartea lui Zottu la începutul lui octombrie 1916, generalul Iliescu a rămas tot subșef al Marelui Cartier General pînă în decembrie 1916 cind a survenit numirea lui Prezan. 17 Grigorescu Eremia (născut in 1863), general de divizie (1917) și apoi, general de corp de armată (1919). în timpul Războiului de întregire națională a comandat Divizia 15 Infanterie (1916—1917), Corpurile 4 și 6 Armată (1917). A preluat comanda Armatei 1 în timpul bătăliei de la Mărășești (6—19 august 1917), obținind o strălucită victorie. A fost ministru de război în guvernul generalului C. Coandă (octombrie — noiembrie 1918). A murit la 21 iulie 1919. 18 Alexandru Averescu, op. cit., p. 117. 18 Ibidem, p. 18. 20 Ibidem, p. 52. 21 Ibidem, p. 81. 22 Ibidem, p. 112. 23 Ibidem, p. 219. 24 Ibidem, p. 142. 28 George G. Coandă, Recenzia Notițelor zilnice din Război ale mareșalului Averescu, București, 1937. www.dacoromanica.ro 1030 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE SESIUNEA ȘTIINȚIFICĂ ANUALĂ A INSTITUTULUI DE ISTOEIE „N. IOEGA” în zilele de 17—18 iunie 1986 a avut loc sesiunea științifică anuală de comunicări a Insti- tutului de istoric ,,N. lorga” organizată sub egida Academiei de științe sociale și politice și a Universității din București. Au participat membrii Institutului, cadre didactice ale Facultății -de istorie-filosofie, cercetători de la alte institute, studenți. Prof. univ. dr. Ștefan Ștefănescu, directorul Institutului a relevat in Cuvîntul de des- chidere că anul acesta au fost și vor fi marcate aniversarea a 65 de ani de la făurirea Partidului Comunist Român, 50 de ani de la procesul de la Brașov al militanților comuniști și antifas- ciști, 600 de ani de la urcarea pe tronul Țării Românești alui Mircea cel Bătrîn, 2500 de ani de la primele lupte ale poporului geto-dac pentru libertate și independență menționind cunos- cuta apreciere a lui Herodot că ,,geții sînt cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci”. S-a împlinit anul acesa la 5 iunie, 115 ani de la nașterea marelui cărturar Nicolae lorga în a căror așezăminte ne desfășuram activitatea. Această sesiune constituie și un bilanț care marchează o valorizare a potențialului știin- țific al Institutului nostru și în același timp un omagiu adus evenimentelor aniversare «menționate. Cerințele care s-au pus în fața noastră sintetizate in trei cuvinte : competență, calitate, -spirit revoluționar vor fi îndeplinite exemplar prin comunicările pe care cercetătorii le vor pre- zenta. Au fost prezentate comunicările Partidul politic al clasei muncitoare în sistemul institu- țiilor poltice ale societății românești (1893—1918—1921) — dr. Alexandru Porțeanu, cercetător .șt. pr. a cărei formă dezvoltată s-a publicat în nr. 4/1986 la „Revistei de istorie”. în continuare dr. Ion M. Oprea cercetător șt. pr. in comunicarea Contextul internațional -al procesului luptătorilor comuniști și antifasciști dc la Brașov a înfățișat cadrul politic interna- țional în care a avut loc procesul intentat in mai—iunie 1936 unui grup de tineri antifasciști In frunte cu tinărul revoluționar Nicolae Ceaușescu, caracterizat pe plan european prin ascen- siunea fascismuluiși totodată prin dezvoltarea în rindurile popoarelor a unei puternice mișcări antifasciste și antirăzboinice acestea pe fondul unei crize a sistemului parlamentar burghez. Virgil Ciociltan, cercetător șt. în comunicarea Observații referitoare la români în cronica molarului anonim al regelui Bela a făcut o serie de clarificări de ordin filologic și istoric referi- toare la cele două secvențe în care sînt pomeniți românii in cunoscuta cronică : în Panonia înainte de descălecatul maghiar Blachii ac paslores Romanorum și în Transilvania anterior xolonizării maghiare Gelou quidam Blacus. în comunicarea Țara Românească și criza de structură a Imperiului Otoman 1402—1413 dr. Șerban Papacostea cercetător șt. pr. a analizat în lumina unor noi izvoare rolul lui Mircea -cel Bătrîn în evenimentele din sud-estul Europei după înfringerea turcilor la Ankara (1402) și, respectiv, participarea marelui voievod la bătălia de la Nicopol (1396). Comunicarea MU sau adevăr? Pe marginea unor însemnări din secolul al XVIII-lea refe- ritoare la Mircea cel Bătrîn expusă, în continuare, de Marieta Chiper cercetător șt. s-a publicat în nr. 7/1986 al „Revistei de istorie”. Concentrindu-și atenția asupra unui text aparținind unor misionari franciscani Angelo Petricca Sonimo și Francisco «\utonio da San Felice, neinclus în seria Călători străini despre țările române, dr. Ștefan Andreescu, redactor la „Revue Roumain d’Histoire” în comunicarea O relație italiană dc călători in Țara Românească și Moldova în anii 1632—1633 a adus noi măr- turii despre atmosfera de la curțile domnești din București și Iași în preajma și în timpul izbuc- nirii cunoscutelor mișcări antigrecești care au marcat începutul „epocii lui Matei Basarab și Vasile Lupu”. Relatarea celor doi călători italieni arată și ea ca multe alte relatări comunitatea de limbă a celor două țări române. în comunicarea Structuri sociale oglindite in protocoalele scaunului Odorhei (scc. XVI) Maria-Kinga Tiidos, istoric a urmărit evoluția raportului dintre diferite pături sociale secuiești după înăbușirea răscoalei din 1562 cind secuii de rind devin iobagi ai principelui. Folosind metodele statisticii istorice, recurgîud la analiza mentalității colective autoarea a evidențiat pe baza protocoalelor de judecată dintre 1569 — 1597 ce cuprind un număr de 4000 de familii din aproximativ 120 de localități procesul de aservire al populației secuiești în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. www.dacoromanica.ro 1031 ,,Capitulațiile” Transilvaniei de la jumătatea secolului al XVII-lea comunicarea susți- nută de dr. Tahsin Gemil, cercetător șt. introduce în circuitul istoriografiei românești un număr de 10 documente din arhivele turcești atestlnd modificări ale raporturilor dintre Transilvania și Poarta Otomană în timpul principelui Acațiu Barcsai (1658—1660), documente care deși publicate de I. H. Uzunțarșili rămăseseră necunoscute specialiștilor noștri. Carol Vekov, cercetător șt. în comunicarea intitulată Orașe, tîrguri și congregațiile gene- rale din Transilvania a urmărit locul ținerii congregațiilor generale și al dietelor în secolele XV-XVI din punctul de vedere al procesului de dezvoltare al orașelor și tîrgurilor. Statistica autorului prezintă un interes aparte ea relevînd rolul tîrgurilor de pe teritoriul comitatelor, ponderea lor precumpănitoare în alegerea locului desfășurării congregațiilor. în comunicarea Individ și societate în Evul mediu occidental — concepție filozofică și aplicații pedagogice Ileana Căzan-Neagu istoric, a evidențiat modul în care individul era pregătit pentru a se integra în societate în conformitate cu concepțiile filozofice și pedagogice ale timpului. Reliefînd concepția filozofică ce vedea în om-ființă rațională apogeu] creației, autoarea arată că dincolo de interpretarea idealistă a genezei în gîndirea medievală occidentală se întîl- nesc elemente ce premerg cu secole umanismul politic renascentist și chiar ideologia luminilor. Mărturii noi privind poziția Franței față de Principatele române în perioada premergătoare păcii de la București (1812) au fost înfățișate participanților la sesiune în comunicarea lui Marian Stroia, istoric. Pe baza unui document inedit, din 1810, autorul pune în lumină atitudinea de dezinteres față de situația Principatelor și drepturile lor, caracteristică diploma- ției napoleoniene din acei ani. Editoare a unui volum de documente consacrat familiei Moruzi dr. Georgeta Penelea cercetător șt. pr. în comunicarea Arhiva Moruzi: cuprins și însemnătate a relevat auditoriuului o serie de valoroase știri istorice din cuprinsul acestei arhive aparținînd unei familii grecești renumite al cărui destin a fost strins legat de istoria Țărilor Române. în cuprinsul comunicării sale Cîteva opinii privind schimburile comerciale ale României în ultimul sfert al veacului al XlX-lea Daniela Bușă, istoric a analizat poziția unor economiști și oameni politici români privind importanța comerțului exterior, politica comercială și tarifară românească, tratatele și convențiile comerciale încheiate de România. Ideologia comerțului exterior a constituit o parte integrată a ansamblului gîndirii economice, în strînsă legătură cu activitatea de organizare a statului modem român independent. Presa ca izvor este subiectul abordat de Eugen Denize, istoric în comunicarea Presa românească despre războiul hispano-american (1898). Presa din țara noastră a prezentat în pagi- nile sale atît cauzele, desfășurarea, consecințele, mai ales pentru Spania a scurtului conflict armat dinl898. Este evidentă atitudinea presei a opiniei publice românești față de situația generală precară a Spaniei în timpul acestui război care a marcat sfîrșitul imperiului său colonial. Direcțiile politicii externe românești față de țările din sud-estul Europei au fost eviden- țiate în comunicarea Politica externă a României în sud-estul Europei la începutul secolului XX susținută de dr. Beatrice Marinescu, cercetător șt. în această perioadă, arată autoarea, România a dus o activă politică externă pentru apărarea intereselor ei politice și naționale în această zonă. Această politică a fost susținută de o colaborare abilă cu marile puteri interesate în această parte a continentului european, cele grupate în Tripla Alianță sau Rusia cu scopul menținerii echilibrului internațional și a atenuării contradicțiilor existente între statele balcanice. Raporturile dintre monarhie și partidele politice în primii doi ani după restaurație 1930— 1932 au fost trecute în revistă în comunicarea susținută de Mihai Oprițescu, redactor la „Revista de istorie”. A fost evidențiat modul în care regele Carol profitînd de disensiunile dintre princi- palele partide politice burgheze a reușit treptat să se impună pe scena politică românească și să declanșeze acele abile manevre de distrugere a sistemului politic parlamentar. în comunicarea Atitudini ale naționalității germane din România față de revizionismul maghiar înainte și după Dictatul de la Viena dr. loan Chiper, cercetător șt. pr. pe baza unor documente inedite din arhivele germane a relevat că majoritatea populației germane din Româ- nia nu a sprijinit revizionismul maghiar în ciuda unor acte de intimidare la care a fost supusă și a regimului de teroare și maghiarizare instaurat după septembrie 1940 din nord-vestul Româ- niei. O demonstrează, a subliniat autorul și expertiza elaborată la cererea autorităților germane de "Wilhelm Czell la Albumul asupra Transilvaniei apărut sub egida Societății maghiare de istorie la 1 august 1940. Ultimele două comunicări ale sesiunii s-au referit la relațiile româno-americane în anii ultimului război mondial. în prima dintre ele Relații româno-americane în vara anului 1911. Xoi mărturii, Andrei Busuioceanu, istoric pe baza unor documente recent publicate în S.U.A. (discuția și schimbul de note între însărcinatul cu afaceri române în S.U.A., Brutus Coste și secretarul de stat, Cordell Huli) a prezentat date noi privind atitudinea guvernului american față de statutul teritorial al României și față de guvernul de la București în vara anului 1941. www.dacoromanica.ro 1032 La rîndul său dr. Ion Stanciu, cercetător șt. în comunicarea Explicații, acțiuni și reacții tn jurul unei tentative a fostului rege Carol al II-lea de a reveni pe scena politică în anii 1942— 1943 pe baza unor documente inedite din arhivele americane a urmărit eforturile depuse de fostul monarh român de a forma un guvern român In exil în anul 1942. în ciuda unui larg inte- res, poziția adoptată de guvernele american și britanic precum și a mișcărilor cunoscute sub numele de „Free Romanians” a fost aceea de a nu recunoaște guvernul ce încerca să-l constituie Carol în toamna anului 1942 reflectînd in fond neîncrederea guvernelor respective în posibili- tatea ca fostul rege să mai poată juca un rol politic activ fapt ce a dus în 1943 la eșecul întregii acțiuni. în încheierea sesiunii a luat cuvintul prof. univ. dr. Ștefan Ștefănescu, care a arătat că comunicările prezentate sînt eșantioane ale lucrărilor din planul de cercetare al Institutului și ele dovedesc necesitatea de a lărgi cadrul documentației, de a elucida sub multiple aspecte problematica abordată. Cele mai multe dintre lucrări au reînnoit documentația, au adus elemente noi, netratate în istoriografie. Au fost făcute eforturi meritorii de a Încadra fenomenul româ- nesc în contextul universal. S-a subliniat în același context varietatea tematică și din punct de vedere structural al comunicărilor prezentate. Rezultatele sesiunii au demonstrat că există un potențial științific cu care ne putem mîndri și un climat de muncă corespunzător, de responsabilitate și exigență care impun în prim planul activității profesionale, valorile autentice. Mihai Oprițescu SESIUNEA ȘTIINȚIFICĂ A ACADEMIEI „ȘTEFAN GHEORGHIU” : CONTRIBUȚII PRIVIND ISTORIA ROMÂNIEI ȘI UNIVERSALE în zilele de 15—17 aprilie 1986 a avut loc Sesiunea științifică a Academiei „Ștefan Gheorgiriu” la care au fost prezentate și dezbătute rezultatele cercetării științifice din anul care a trecut și s-au desprins concluzii pentru viitor. Sesiunea s-a desfășurat In ședință plenară de deschidere, ședințe pe secțiuni și ședința plenară de Închidere. Secțiunile au fost constituite pe următoarele domenii principale : Știinte politice, Științe economice, Munca de partid, filo- sofie, sociologie, știința conducerii, Istoria României și universală. în prima ședință plenară, după cuvintul rostit de prof. univ. dr. Dumitru Ghișe, prorector al Academiei, a fost— în cinstea celei de-a 65-a aniversări a partidului— prezentată comuni- carea : Făurirea Partidului Comunist Romăn — etapă nouă, superioară în mișcarea revoluționară și democratică din România ; autorul ei, prof. univ. dr. Nicolae Petreanu, a reliefat, mai întîi, rădăcinile istorice ale partidului comunist, originarea sa în Începuturile mișcării muncitorești organizate și conștientizate politico-ideologic, în crearea primului partid muncitoresc social- democrat din 1893. Apoi, a explicat modalitatea de realizare a partidului comunist în România, și anume prin transformarea partidului existent— partidul socialist—în partid comunist. E ceea ce a determinat o etapă nouă, superioaiă în mișcarea revoluționară și demociatică din țara noastră ; în continuare, autorul a subliniat importanța partidului comunist, atestată prin faptele revoluționare, de edificare a societății socialiste. în aceeași ședință plenară au mai fost prezentate cinci comunicări pe diferite teme ale teoriei despre partid, filosofiei, sociologiei, economiei, ideologiei. La secțiunea de Istoria României și universală au participat membrii catedrei, precum și cercetători de la Institutul de studii istorice și social-politice de pe lingă C.C. al P.C.R., Institutul de istorie „Nicolae lorga”, Centrul de teorie și istorie militară, profesori de la Universitatea din București și Academia Militară. Comunicările au fost următoarele: Armata geto-dacică; structuri și concepții de luptă — Gheorghe Tudor, Centrul de teorie și istorie militară ; Noi considerații privitoare la „capitulații” — Mihai Maxim, Universitatea din București; Tudor Vladimirescu și Gheorghe Lazăr; Onisifor Ghibu inedit —, Gheorghe Iscru, Universitatea din București; Contribuții românești la civilizația universală în epoca modernă,— Stelian Popescu, Academia „Ștefan Gheorghiu”; Importanța programului „Ce vor socialiștii români?” — Natalia Tampa, Institutul de studii istorice și social- politice; Raporturile dintre Europa și lumea extraeuropeană, la sfîrșitul epocii moderne — Mircea Popa, Universitatea din București; Contribuția cadielor didactice de la Universitatea din București ța obținerea Independenței României—Ion Șendrulescu, Universitatea din București; Tiu-tucaia — 1916. Concluzii și învățăminte de ordin politico-m Hilar — Costică Prodan, Centrul de teorie și istorie militară; Acțiuni diplomatico-militare inițiate de conducerea de stat a României în primă- www.dacoromanica.ro 1033 vara anului 1917 pentru apărarea și întregirea neamului— Vladimir Zodian, Academia Militară; Idealurile sociale și naționale ale poporului, la temelia făuririi Partidului Comunist Român — Georgeta Tudoran, Institutul de studii istorice și social-politice ; Împrejurările istorice ale creării .Partidului Comunist Chinez-Ana Budura, Institutul de studi istorice și social-politice ; Proble- me ale teoriei și practicii revoluționare în dezbaterile Plenarei C.C. al P.C.R. din iulie 1925— Emil Bădulescu, Academia Militară; Sergiu Voinescu. Primul diplomat român în Statele Unite — Ion Stanciu, Institutul de istorie „Nicolae lorga” ; Considerații privind viața electorală din România în perioada 1918— 1940 — loan Scurtu, Universitatea din București; Evoluția regi- mului juridic al capitalului străin în România interbelică— loan Coman, Academia „Ștefan 'Gheorghiu"; Statutul minorităților naționale din România. 1918— 1940 — Nicolae Dascălu, Institutul de istorie „Nicolae lorga” ; Reuniunile internaționale pentru pace din anii 1933— 1939 și participarea reprezentanților forțețor revoluționare, democratice din România— Gheorghe Sbârnă, Academia „Ștefan Gheorghiu”; Poziții ostile revizionismului teritorial exprimate în rîndurile naționaliăților conlocuitoare din România în anii interbelici— Gheorghe I. loniță, Univer- sitatea din București ; Contribuția revistei „Korunk” la promovarea ideologiei marxiste în perioada Interbelică—Șteîania Mhăilescu, Institutul de studii istorice și social-politice; împrejurările în care a avui loc retragerea autorităților poloneze pe teritoriul României la începutul celui de-al doilea război mondial— Milică Moldoveanu, Institutul de studii istorice și social-politice: Sprijinul acordat de armata română militarilor polonezi refugiafi pe teritoriul țării noastre în septembrie 1939— Otu Petre, Academia Militară; Surse noi despre situația internațională a României în ■anii 1939— 1944 — loan Qhiper, Florin Constantiniu, Institutul de istorie „Nicolae lorga”; Tentative și negocieri privind aderarea României la coaliția antifascistă (1943— 1944)— Ștefan Lache, Academia „Ștefan Gheorghiu”; Radiopropaganda britanică în România în 1944— Mihai Retegan, Centrul de teorie și istorie militară ; Alianță și discordie în relațiile Anlonescu — Hiller — Ion Spălățelu, Academia „Ștefan Gheorghiu” ; Potențialul militar al României în războiul antihitlerist — Alexandru Duțu, Centrul de teorie și istorie militară ; 23 August 1944 — început de eră nouă în istoria României; considerații din unghiul de vedere ale periodizării generale — Constantin Mocanu, Academia „Ștefan Gheorghiu”. La discuții au participat (in ordinea primei înscrieri la cuvînt): Ion Șendrulescu, Emil Bădulescu, Mircea Popa, Ștefan Lache, Milică Moldoveanu, Constantin Mocanu, Stelian Popescu, Gheorghe Sbârnă, loan Coman, Florin Constantiniu, Mihai Retegan, Ion Spălățelu, Gheorghe Iscru, Nicolae Petreanu. Observăm că aria tematică a fost cuprinzătoare, a vizat toate marile epoci ale istoriei României; cele mai numeroase teme, s-au referit însă la istoria modernă și contemporană. Unele In formulă mai concretă, altele în manieră mai generalizatoare — comunicările și dezbaterile au integrat organic documentele de partid, s-au orientat după concepția partidului nostru comu- nist despre cunoașterea trecutului istoric. A fost reliefată contribuția tovarășului Nicolae Ceaușescu, secretarul general al Partidului Comunist Român, la definirea în orizont mai larg a atribuțiilor științei istorice, a rolului ei în educarea patriotică, revoluționară a maselor de oameni ai muncii, contribuția istoriei la soluționarea complexelor probleme ale con- temporaneității. Au fost aduse informații și puncte de vedere noi, izvorîte din cercetările mai recente a „fondurilor documentare — din arhive interne și străine — , dar, în același timp, au fost fructifi- cate rezultate mai noi din literatura românească de specialitate. Unele comunicări s-au înte- meiat pe documente cunoscute, însă, „recitirea” lor a condus în multe situații la semnificative nuanțări în explicația istorică, social-politică. Au fost scoase în evidență unele dintre marile permanențe ale istoriei poporului român: apărarea pămîntului strămoșesc, salvgardarea și păstrarea organizării statale, stăvilirea ori înlăturarea oricărei dominații străine, asigurarea pro- gresului istoric, contribuția la civilizația universală, la promovarea păcii și înțelegerii între popoare. Potrivit cu adevărul istoric, în comunicări și discuții s-a luat poziție, în mod ferm, .argumentat, față de punctele de vedere eronate, falsificatoare, vehiculate de unii istorici de peste graniță, au fost afirmate pozițiile principiale ale partidului nostru în aceste probleme, înfățișate interpretările mai noi ale istoriografiei românești. Organizată în primăvara în care am sărbătorit împlinirea celor 65 de ani de la făurirea Partidului Comunist Român, sesiunea noastră, în afară de comunicarea prezentată în ședința plenară, a inclus și în ședința secției o comunicare, pe această temă, iai în dezbateri au fost ana- lizate împrejurările generale în care s-a realizat transformarea partidului socialist în partid comunist, a fost evidențiată justețea concepției cu privire la faptul că P.C.R. își are începuturile In mișcarea muncitorească revoluționară care în ultimul deceniu al secolului trecut a evoluat pînă la constituirea — în 1893— a partidului politic propriu ; a fost exemplificată poziția par- tidului în mai multe momente istorice deosebite de după 1921 și pînă în 1944. De asemenea, sesiunea avînd loc în anul 1986, care a fost proclamat „Anul internațional al păcii”, în comuni- cări și dezbateri a fost evidențiată contribuția poporului român la promovarea păcii, referiri mai directe făcîndu-se la perioada „interbelică” ; în discuții s-a insistat pe învățămintele care se •desprind pentru prezent în bogata experiență istorică pe direcția colaborării, înțelegerii și păcii. 1034 www.dacoromanica.ro Din comunicarea despre semnificația lui 23 August 1944, și, in ansamblu, din toată desfă- șurarea lucrărilor Secțiunii de istorie a rezultat limpede că istoria anilor revoluției și construc- ției socialiste, istoria prezentului nostru, fac parte organică, firească, din istoria generală a poporului român, care, tocmai prin istoria social-umană recentă și care se Înfăptuiește in continuu, se ridică pe o nouă treaptă, superioară. în fine, din Întreaga sesiune s-a înțeles că in cercetarea științifică, precum și In predarea istorici, pe toate treptele învățămintului, este necesar să se dea mai mare atenție relevării semni- ficațiilor politico-ideologice ale fenomenelor istorice, să se urmărească mai insistent învățămin- tele care derivă din experiența istorică, să se amplifice și mai mult preocuparea față de istoria contemporană, românească și universală, de felul in care se realizează progresul istoric și se Înfăptuiește moment de moment istoria nouă. Constantin Mocanu CĂLĂTORIE DE STUDII ÎN U.R.S.S. în perioada 20 iunie — 11 iulie 1986 am efectuat, pe baza acordului de colaborare inter- academică, o călătorie de studii în U.R.S.S. Călătoria a avut drept scop lărgirea bazei de docu- mentare pentru cunoașterea istorici relațiilor culturale româno-ruse in ultima parte a evului mediu, depistarea unor noi surse istorice externe privind istoria culturii românești. Durata sta- giului a impus concentrarea investigațiilor mai ales asupra circulației cărții vechi românești in Rusia. în acest sens, am ceicetat, conform programului, în biblioteci din Moscova și Leningrad. Am avut, de asemenea, corn orbiri cu unii cercetători și cu specialiști sovietici de la aceste biblio- teci. La Moscova am cercetat in Biblioteca de stat „V. I. Lenin”, la Biblioteca Muzeului istoric dc stat, la biblioteca Institutului de informare științifică în științele sociale. Imensa bibliotecă de stat „V. I. Lenin” cuprinde — printre cele 32 milioane de exemplare depozitate, redactate în 247 limbi — și un bogat fond de carte rară rusă și străină, inclusiv tipărituri slavo-române și române. în cadrul studiului in această bibliotecă vizind tema in ansamblul ei, am investigat și fondul de carte rară unde, fără a avea posibilitatea de a încheia cercetările, am depistat peste 50 de cărți tipărite in spațiul românesc între anii 1508 și 1830. între tipăriturile cele mai valoroase din secolele XVI—XVII se află exemplare din: Lituighier (Tirgoviste, 1508), Apostol (Tîrgoviște, 1547), Tetracvanghelieru] (Bălgrad, 1552), Euang! elier lomânesc (Brașov, 1561) Evanghelice slavon (Brașov, 1562), Dosoftei, Viola Sfinților (Iași, 1582—86); Biblia lui Șerban Cantacuzino (București, 1688), în bibliotecă se păstrează și numeroase cărți românești din secolul al XVIII-lea. în cadrul stagiului dc documentare petrecut la Moscova am cercetat de asemenea, în Biblioteca Muzeului istoric de stat în care am depistat — și am consultat în cea mai mare parte a lor —peste 40 de tipărituri slavo-române și române editate intre începutul sec. XVI și începutul sec. al XlX-lea. între acestea se află exemplare din : Minei (Sebeș, 1580), Cartea românească de invălâlura (Iași, 1643), Biblia lui Șerban Cantacuzino (București, 1688) precum și alte cărți ieșite din tipografiile de la Tirgoviște. Brașov, București, Iași, Euzău, Rîmnic, Govora, Cimpulung ș.a. In Leningrad, unde m-am aflat între 2— 9 iulie a.c., am studiat la Biblioteca dc stat „M. E. Saltîkov-Scedrin” și mai ales la Biblioteca Academici de Științe a U.R.S.S. în această din urină bibliotecă am cercetat, dc asemenea, mai multe tipărituri românești, din sec. XVI—XVIII. între acestea: Triod, 1580. Psaltire, Iași, 1680, Psaltire București, 1694, Octoih, Tîrgoviste, 1712, Gramatică slavonească, Ep. Rîmnic. 1755 ș.a. Timpul efectiv de studiu de care am dispus nu a permis o cercetare exhaustivă cu privire la cartea românească veche în biblio- tecile mai sus menționate. După cum este insa știut, cartea rară românească mai veche — Îndeosebi din sec. XVI — păstrată în aceste biblioteci este, in bună măsură, cunoscută din investi- gațiile anterioare ale altor cercetători din țara noastră, in special a celor întreprinse de Ludovic Demenv. Pe de altă parte, există încă citeva mari biblioteci în Moscova și Leningrad — Biblio- teca publică de stat a RSFSR din Moscova (la care solicitasem accesul, dar care era închisă pentru renovare), bibliotecile unor aihive istorice din Moscova și Leningrad — ca și biblioteci din alte orașe din Uniunea Sovietică in care se conserva importante fonduri de carte rară și în care există cu certitudine și carte veche românească. Exemplarele dc carte românească veche consultate in cursul cercetărilor din bibliotecile din Moscova și Leningrad cuprind nume- roase însemnări în limba româna — în majoritate — slavonă, greacă, rusă ș.a. Ele indică pose- siunea, dania, reprezintă pomelnice, încercări de condei, comentarii la text ctc. Există desigur și însemnări insolite între care, de exemplu, parada poliglotă a lui Matei Herescu care consemna, în 1715 in numai puțin franceză, slavă și latină) 1035 posesiunea sa asupra unui exemplar din Psaltirea tipărită la București, In 1694. Dintre rezul- țațele cercetării semnalăm și depistarea unui exemplar din Biblia lui Șerban Gantacuzind care ■a aparținut lui Constantin Gantemir (fiul lui Antioh Gantemir și nepot al lui Dimitrie Gantemir) •după cum aflăm dintr-o însemnare mai largă, cu un emoționant mesaj patriotic. Este de remar- cat că, în general, după ieșirea din spațiul românesc, numărul însemnărilor pe carte se reduce •substanțial, iar însemnările se limitează aproape exclusiv la indicarea posesorilor. Unele cărți nu conțin deloc însemnări, altele nu mai cuprind însemnări după ieșirea din țară. în general, după ieșirea din spațiul românesc, cărțile circulă mai puțin sau încetează să mai circule, ele devenind bunuri ale unor biblioteci particulare (contele F. A. Tolstov, I. N. Tarski, contele A. Uvarov, A. P. Saltîcov ș.a.) sau alte altor biblioteci (biblioteca sinodală etc.). Judecind, în general, după o serie de elemente, între care un loc esențial este ocupat de însemnări, se poate aprecia că probabil cea mai mare parte a cărților consultate au fost scoase în afara spațiului românesc începind cu ultimele decenii ale secolului al XVIH-lea, în contextul confruntărilor militare străine de pe teritoriul românesc sau în alte împrejurări. în cursul călătoriei de studii am fost primită de conducerea Institutului de slavistică și balcanistică (V. N. Vinogradov) și am avut convorbiri in legătură cu tema sau cu rezol- varea unor probleme organizatorice cu S. Vasiliev, secretarul științific, G. G. Litavrin, șeful sectorului de istorie medie, l.idia Semeonova, Tatiana Pokivailova, Mărgări taErescenko și A. I. Rogov. ^De asemenea, am avut convorbiri de specialitate și am rezolvat unele probleme organi- zatorice legate de accesul la cartea rară și în bibliotecile în care mi-am desfășurat activitatea. Mariela Chiper ■ www.dacoromanica.ro 1036 CARTEA jROMÂXEASCĂ ȘI STRĂIjNĂ DE ISTORIE PAUL PĂLTĂNEA, Viața lui Costache Negri, Edit. Junimea, Iași, 1985, 279 p. 4-un arbore genealogic. Printre făuritorii României moderne Costache Negri a ocupat un loc aparte. Patriotismul și dezinteresul său, dăruirea și refuzul de a ocupa demaități il singularizează. Nu este poate intimplător faptul că atit contemporanii săi cit și posteritatea i-au rezervat lui Negri o prețuire deosebită. Daspr el s-au scris și cărți >i studii — unele dintre acestea, in ultima perioadă, fiind datorate chiar autorului prezentei biografi, lui Paul Păltănea — dar este pentru intiia oară cînd un autor competent a dat întreaga mi.u.-ă a pasibilului in Încercarea de a reconstitui viața și activitatea lui Negri. Marcind tot ceea ce a găsit la alții, Paul Păltănea a recurs totodată — și bogatul subsol al lucrării demonstrează acest lucru cu prisosință —la o bogată Informație inedită, culeasă cu străduința unui benedictin din variate fonduri arhivistice. Cartea abundă în detalii și precizie, iar Negri ne apare într-o plenară reconstituire, în realele dimensiuni ale perso- nalității. Originile sale (urmărite plnă la Mavrodi Apostol la mijlocul veacului al XVII-lea), activi- tatea și faptele înaintașilor săi, mai ales aparținind generațiilor imediat anterioare lui, copilăria lui Costache Negri, orfan de copil (căci și-a pierdut tatăl in 1823, cind avea 11 ani) pot fi regă- site în capitolul Străbunii și părinții, pentru ca, in cel următor, Anii tinereții, să putem urmări pe Negri învățind și călătorind, intr-atita incit a stirnit îngrijorările tutorelui și tatălui său vitreg Costache Conachi 1 Este de apreciat că nu se „idealizează” tinerețea uneori mai frămintată a lui Negri și că Paul Păltănea demonstrează (cum am făcut-o și eu însumi într-un studiu aflat sub tipar) că de mulți evocata întîlnire dintre Negri și Saint-Marc Girardin n-a putut avea loc la Iași în 1836 (p. 38). în capitolul Scriitorul autorul subliniază cu temei că Negri „nu a avut nici un fel de veleități literare” (p. 47) șl că el „nu s-a considerat niciodată un scriitor” (p. 58) 1 in schimb, Paul Păltănea evidențiază aspectele literare ale corespondenței, pe drept cuvînt „mai expresivă” și în „caracterizarea lui Negri” (p. 59). Odată cu cel de-al cincilea deceniu al secolului al XlX-lea, Costache Negri a intrat hotărît în rindul luptătorilor pentru România ce trebuia să fie. Sugestiv, capitolul este intitulat în slujba reooluției șl în el Negri este urmărit timp de aproape un deceniu, in perioada anterioară revoluției, in vremea acesteia și în exilul postrevoluționar. Vestitele adunări de la Minjina, amiciția cu Bălcescu, călătoriile occidentale ale lui Negri în 1847 și 1848, subscrierea de către ei a „Prințipiilor noastre pentru reformarea patriei”, șederea în Bucovina și apoi exilul la Paris și la Constantinopol sînt relatate succesiv evidențiind nu numai personalitatea lui Negri ci și întregul moment ardent al etapei studiate, în capitolul Funcții și misiuni diplomatice tn domnia lui Grigore Gnica, Negri este înfățișat în anii reîntoarcerii sale în patrie, cînd a ocupat funcții publice de înaltă responsabilitate, postul- cheie de pircălab al Galaților (1850—1853), iar apoi — după o pauză — cel de șef al Departa- mentului Lucrărilor publice (1854—1856). Misiunea sa la Viena în timpul Conferinței reprezen- tanților puterilor europene și apoi cea de la Constantinopol, cînd a fost angaiat în complicate negocieri în problema bunurilor mănăstirilor închinate sînt, de asemenea, expuse în acest capitol, în cel următor, „Unirea numai Unirea”, este prezentat rolul important pe care Negri l-a avut tn anii 1856—1858, cind el s-a aflat situat în primele rînduri ale mișcării unioniste, ca membru al Comitetului central al unioniștilor, in acțiuni menite a paraliza uneltirile separatiste ale cai- macamului Vogoridi — cumnatul său l—și în cadrul Adunării ad hoc al cărei vicepreședinte a fost desemnat. Importantă este și partea din capitol consacrată candidaturii lui Negri la domnie, dorită nu de el, ci de un însemnat grup dintre luptătorii pentru Unire șl progres. Neîn- doielnic că unul dintre cele mai de seamă capitole ale cărții este cel intitulat Agentul țării la Constantinopol în care este înfățișată activitatea lui Negri ca reprezentant al Principatelor Unite în capitala Imperiului otoman. Obținerea recunoașterii dublei alegeri a lui Alexandru loan Cuza, cea a unificării politico-administrative a Principatelor, problema pașapoartelor românești, cea a hotarului dunărean româno-otoman, vizitele la Constantinopol ale domnitorului — în 1860 șl, 1864—, complicațiile diplomatice provocate de transporturi de arme—în 1860 șl 1862—, ori problema bunurilor mănăstirilor închinate au reprezentat principalele direcții de acțiune ale lui Negri în timpul a șapte ani de dăruire pe tărim diplomatic către patria și națiunea sa. Odată cu înlăturarea lui Alexandru loan Cuza, Negri s-a retras din viața publică, ca un nou Cincin- natus, în modesta sa locuință de la Tirgu Ocna. în La Tlrgu Ocna autorul ne înfățișează acest ultim deceniu de viață al unui patriot, care și-a încheiat cu modestia care i-a caracterizat întreaga viață o existență dedicată patriei sale. . www.dacoromamca.ro 1037 Paul Păltănea a realizat cea mai de seamă biografie consacrată lui Costache Negri, cea mai documentată și, pină astăzi, cea mai competentă. în același timp, lectura volumului este edificatoare in a demonstra, odată mai mult, locul real pc care Negri l-a ocupat in mișcarea de renaștere națională a românilori acum un veac și mai bine și autorului trebuie săi se mulțumească: pentru efortul său în a ne înfățișa personalitatea unui mare înaintaș. Dan Berindei VALENTIN BORDA, Călători șt exploratori români, Edit. Sport-Turism, București, 1985^’ 501 p. După cum se știe imagologia ca ramură distinctă a istoriei mentalităților, a literaturii și filosofiei în genere, și-a dobîndit relativ recent locul aparte pe care îl merită prin valoarea ei caracteristică. „Imaginea celuilalt”, adică ce spun străinii despre tine și poporul tău, ce gindești tu, la rîndul tău, despre dinșii, constituie o reflectare „instantanee” a unor realități observate direct și interpretate potrivit concepției, puterii de percepție și gradului de cultură ce caracte- rizează pe fiecare peregrin. Călătorii, martori „sui generis” ai trecutului—dar și ai prezentului — atunci cînd nu recurg la clișee stereotipe, imitîndu-se și inspirîndu-se unul de la altul, au atras, încă de la sfîrșitul veacului trecut, atenția istoricilor și literaților spre a surprinde prin sponta- neitatea relatărilor lor, mentalitatea unei epoci, realitatea ei intimă, evocind stări de lucruri, oameni, fapte și idei, neexprimat atît de concret in alt gen de izvoare scrise. De aceea, înce- pind cam de acum vreo sută de ani, cărturarii au început să se aplece cu migală asupra mărtu- riilor lăsate de călători, jurnale, însemnări de drum, notițe etc. asupra cutărci sau cutărei țări, continent sau lumii întregi, stringindu-le cu grijă în corpusuri și colecții, ca un tezaur pre- țios, spre a reconstitui istoria și civilizația unui popor sau a unui grup de popoare în diferite perioade istorice, din antichitate și pină in prezent. Nicolaelorga a acordat, de pildă, mare preț mărturiilor călătorilor străini pentru a înjgheba din mozaicul unor astfel de relatări dispa- rate o istorie a românilor iar mai tirziu alți oameni de cultură i-au urmat pilda. Dar tot atît de valoros și important pentru noi este să știm nu numai cum ne-au privit și judecat alții, dar cum i-am înțeles, la rîndul nostru, pe străini, prin ce părți ale lumii au peregrinat drumeții români, ce contribuție au adus ei la tezaurul de cunoștințe acumulat asupra unor regiuni mai puțin cunoscute ale globului, sau, tot atît de interesant, să culegem impresiile lor turistice asupra unor țări și metropole, cu vechi tradiții de civilizație. Din acest punct de vedere s-au făcut unele încercări meritorii încă din perioada interbelică, datorate nu numai lui N. lorga — inițiator și aici ca în atîtea domenii — dar și altor cercetări din rîndul cărora merită să relevăm în primul rind numele lui Teodor Onisor și George Potra. în anii din urmă s-au aplecat cu acuratetă asupra acestui subiect V. Hilt, H. Zalis, Val. Tebeica, Zaharia Sângiorzan și Mircea Anghelescu. Iată acum și pe omul de cultură Valentin Borda, care s-a arătat pasionat, la rindul său, de acest captivant subiect în două interesante eseuri (Călătorie prin vreme, București, Edit. Sport-Turism, 1979 ; Hronic pe glob, București, Edit. Albatros, 1983), făurind un foarte prețios instrument de lucru și anume o antologie sau un prim „dicționar” științific al celor mai însemnați drumeți români, peregrinînd prin țară sau peste hotare, de-a lungul timpurilor”. Lucrarea alcătuită de V. Borda constituie un adevărat îndreptar pentru toți cei ce vor să cunoas- că aportul adus de călătorii noștri nu numai la acoperirea unor „pete albe” dc pe geografia pla- netei, dar si varietatea itinerariilor, impresiile culese din țările, regiunile și orașele străbătute. Practic, nu există colț al globului care să nu fi fost călcat vreodată de un picior românesc. In lucrarea sa, ce nu are un caracter arid — deși întrunește toate calitățile reclamate dc rigorile unei tratări științifice, inclusiv bibliografia respectivă — V. Borda nu folosește de loc un stil sec de dicționar enciclopedic, ci dimpotrivă scrie în mod atractiv, instruind și suscitînd interesul cititorului în același timp. După cum precizează autorul, „antologia” sa este, firește, selectivă, deoarece pretenția de exhaustivitate depășește puterile unui singur om. Dar selecția lui V. Borda este judicios alcătuită ; el nu lasă la o parte personalitățile marcante, dar — cind se prezintă cazul —nu neglijează nici vreun peregrin mai obscui, dar care a avut și el un merit în literatura noastră prin însemnările sale de drumeție, oricît ar fi fost ele de modeste. Am putea împărți — dintr-un punct de vedere — călătorii români, selectați de autor sub forma unor micro-bio- bibliografii, în două mari categorii: în primul rînd cei care au colindat țara și au descris frumuse- țile patriei, aducindu-și prinosul lor la cunoașterea României „pitorești” ; apoi numărul însemnat de drumeți peste hotare, care au cutreierat prin toate părțile lumii. Din prima categorie nu putem să nu relevăm numele folcloristului Anton Pann, al poetului și fabulistului Grigore Alexandrescu, al istoricului și publicistului Constantin Aricescu, al literatului revoluționar Cezar Bolliac, al colonelului publicist Dimitrie Papazoglu, al geografilor loan Rusu, George Vâlsan, Ion Conea și Vintilă Mihăilescu, al turiștilor Emilian Cristea și Miahi Haret, al țăranului bîrsan de ispravă, www.dacoromamca.ro 1038 loan Turcu, un adevărat „Badea-Cirțan” al plaiurilor natale, al tipografului Vasile Teodorescu, al medicului Vasile Voiculescu și în sfîrșit al scriitorilor Calistrat Hogaș, Gheorghe Siort, loan Slavici, Nestor Urechea și, bine înțeles, acel al „clasicului” Alexandru Vlahuță. în mod inspirat V. Borda a trecut pe toți aceștia și pe alții, in rîndul amatorilor de drumeție și care, în fierbin- tea lor dragoste pentru pămintul strămoșesc, au zugrăvit frumusețile patriei, îndemnînd astfel si pe cititorii de astăzi să-i străbată eolțuiile atît de fermecătoare, in lung și în lat. Apoi autorul ne inițiază in lungul șir al celor care au străbătut — de mai bine de cinci veacuri — toate col- țurile pămintului. Deși „explozia” drumeților peste hotare se produce de abea la începutul vea- cului trecut, nu puțini au fost aceia care au peregrinat in lume și mai înainte. Astfel un Grigore Țambiac, cleric și dascăl, a participat la conciliul de la Konstanz (Elveția) în 1418, un călugăr Mardarie a drumețit pe la Muntele Alhos, prin Palestina și nordul Africii în veacul al XVI-lea, cărturari ca Nicolae Olahus sau mai tîrziu stolnicul Constantin Cantacuzino au cutreerat prin centrul și occidentul Europei, un învățat ca spătarul Nicolae Milescu a ajuns pînă în îndepărtata Chină, marele savant Dimitrie Cantemir a locuit și a studiat pe malurile Bosforului, a trăit și a călătorit in Rusia și in părțile Caucazului, preotul transilvan Samuilă Dămian a încercat pe la 1748 să facă înconjurul lumii, ajungind, însă, în mod sigur pînă în Lumea Nouă, un boier învă- țat ca lenăchiță Văcărescu a călătorit pină la Viena, în 1782, iar un alt reprezentant al proti- pendadei, Barbu Știrbei, este, poate primul român care a urmat o cură la faimoasa stațiune termală Karlsbad (astăzi Karlovv Vary) in Boemia la 1796. Urmează apoi seria călătorilor epocii „romantice”, ai căror deschizători au fost, fără îndoială, marii logofeți Constantin Dudescu (intre 1800 și 1815) și Dinicu Golescu. autor al unor prețioase „însemnări” de călătorie în 1824— 1826 prin centrul și apusul Europei, urmați, la mare distanță de doi anonimi boieri moldoveni (1846 și 1851), peregrini pină în insulara Anglie. V. Borda a trecut, apoi, cu drept cuvînt, printre călători și pe reprezentanții de frunte ai revoluției pașoptiste și ai generației Unirii, mergtnd prin străinătăți în misiuni diplomatice și politice (ca N. Bălcescu, M. Kogălniceanu, Ion Ghica, Alecu Russo, I. H. Rădulescu, D. Brătianu, D. Bolintineanu ș.a.) ca și unele din marile personalități ale trecutului nostru, scriitori, savanți, oameni politici (Inocențiu Micu-Klein, Petru Maior, Gh. Șincai. V. Alecsandri, Al. Odobescu, M. Eminescu, Titu Maiorcscu, Al. Mace- donski, Duiliu Zamfirescu, A. D. Xenopol, N. lorga, V. Pîrvan, O Goga, Liviu Rebreanu, George Topirceanu, Ion Pillat, N. Titulescu, Dimitrie Guști etc.). N-au fost lăsate de-o parte nici personalitățile contemporane din rîndul cărora autorul a selectat pe Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Mihail Sadovecnu, Constantin Brincuși, Tudor Vianu, Mihai Ralea, George Călinescu, •Camil Petrcscu, Petre Comarnescu. George Oprescu, Henri Coandă, Const. C. Giurescu etc. Este foarte instructiv să știi că mari figuri ale Panteonului culturii și istoriei românești ca M. Eminescu, N. lorga, C. Brâncuși, și atlția alții au fost și pasionați călători, lăsînd note și Însemnări, iar uneori lucrări, de un deosebit interes asupra drumețiilor lor. Tot atît de intere- sant este că cunoaștem și peregrinările artiștilor noștrii, constituind adesea subiectele lor de inspirație, ca de pildă la Th. Aman, Gh. Tattarescu, Nicolae Grigorescu și Nicolae Tonitza. Un alt grup aparte, selectat de autor, l-au constituit și ofițerii voluntari sau tn misiune coman- dată ori medici militari afectați în armate străine și luind parte la campanii însemnate : în Rusia (la 1708, Sandu Colțea, sub Carol al XH-lea al Suediei), Crimeea și Lombardia (în 1854— 1855) și 1859 in armata franceză (Constantin Pruncu), Mexic (in 1862, 1865 și 1867 în corpul «xpediționar francez și austriac, Aristide larca, Ion Arsenie, Hilarie Mitrea) sau S.U.A. (în răz- boiul civil din 1861—1865 în armata nordistă, George Pomuț, Nicolae Dunca, Eugen Ghica ■Comănești și Emanoil Boteanu). Printre drumeții care au înfăptuit călătorii în scopuri „util- tare” peste hotare (la studii, participări la reuniuni internaționale, tn interes profesional etc ) V. Borda a enumerat pe faimosul negustor Zenovie Hagi Constantin Pop (tn 1826—1827), pe economiștii Ion lonescu de la Brad (1846, 1848—1852, 1862, etc ) și Petre S. Aurelian (1856, 1860, 1867 etc ), pe arheologul Grigore Tocilescu, pe istoricul V. A. Urechia, pe inginerul Con- stantin Chiru, pe geografii Ludovic Mrazec, Simion Mehedinți, George Murgoci-Munteanu, pe filozoful Ion Petrovici ș.a. Pitorescul și ineditul lucrării lui V Borda îl alcătuiește și grupul de românce ce au pregrinat prin lume, tnregistrînd în unele cazuri pentru noi, chiar „recorduri” în materie. Astfel dacă Dora d’Istria (Elena Ghica a fost cea de a treia femeie din lume, care a escaladat Alpii (1855), tn schimb Bucura Dumbravă (Fany Seculici) a vizitat Egiptul șl India (1925—1926), iar Otilia Marchiș-Boloni a ajuns, mai înainte, chiar pînă în Extremul Orient (1901—1903). „Smara” (Smaranda Gheorghiu) a peregrinat prin toată Europa (și chiar in Scandinavia, la latitudini polare (1905)) ca și Elena Văcărescu, mare patrioată și bună cunos- cătoare a continentului nostru. în sfîrșit, două figuri contrastante : Cora Irineu, ce a drumețit numai prin țară și Martha Bibescu, femeie de cultură și neîntrecută călătoare de-a lungul Europei, în Asia, Africa și America. Cele mai compacte grupe selectate de autor le-au constituit, bine Înțeles, cel al exploratorilor și navigatorilor originari din țara noastră, precum și cel al drumeților propriu-ziși („globe-trotters), călătorind din plăcerea de a cutreiera lumea și dornici a se instrui. Din prima categorie este cazul să amintim pe filosoful orientalist Săndor Kdrosi Csoma (în India și Tibet, intre 1819—1842), pe medicii și farmaciștii Johann Martin Honigberger (Orientul Mijlociu, India, 1 Mijlociu, Egipt, Sudan, 1844— 10'39 1861), Dimitrie și Nicolae Ghica-Comănești (Somalia, S.U.A., Canada), Ion L. Cătină (Africa), Hilarie Mitrea (Indonezia), luliu Popper (America de Sud), Gregoriu Ștefănescu (Europa, S.U.A.), Emil Racoviță (Antarctica), ing. Bazil Assan (inconiurul lumii), Mihai Tican-Rumano (Africa), Valentin George Bibescu (Europa, Asia, Africa) și mulți alții. în sfîrșit printre drumeții „obiș- nuiți”, autorul a menționat pe cărturarul Teodor Burada, pe ofițerul Eugen Alcaz, pe publi- cistul Ion Codru Drăgușanu, pe sportivii Dan Dumitru, Constantin Cantilli, Odon Jăkabos, George Moceanu, pe inginerul de mine Radu Porumbaru (ce a escaladat virful cel mai inalt al Alpilor, Mont Blanc, In 1877), pe medicul losif Francisc Reiner, pe pitorescul Badea-Cârțan și „omologul” său, țăranul sibian Emanoil Lacu, călător in Balcani, Italia, Siria, Egipt, Yemen, Abisinia și Sudan (intre 1897 și 1909), pe ziaristul și scriitorul Mihail Negru, pe chimistul Con- stantin Istrati, pe zoologul și oceanograful Eugen Pora etc. în sfirșit printr-un exces de scru- pulozitate care-i face cinste, V. Borda a mai adăugat într-o postfață a lucrării sale și numele a încă unui număr apreciabil de călători din țara noastră drumețind peste hotare, începînd cu anticul monah și scriitor teolog loan Cassian (cca. 360 — cca. 400) și Încheind cu marele compo- zitor George Enescu, pe care — din lipsă de spațiu — n-a putut să-i mai includă in antologia sa. Firește că într-o astfel de lucrare de proporții atît de vaste să se fi strecurat omisiuni și chiar erori. Nu ne vom apleca decît asupra unora din ele, în speranța că ele vor fi necesare autorului spre a-și revizui materialul în scopul reeditării „antologiei” sale într-o formă sporită șî îmbună- tățită. Astfel dacă ne referim la călătorii din epocile mai vechi, dorim să precizăm că Petru Cercel a Întreprins în primăvara anului 1580 o călătorie și la Londra la curtea reginei Elisabeta I-a, urmat la 1591 de pretendenții loan Bogdan presupus frate al lui loan vodă cel viteaz și Intre 1600—1601 și 1607 de Ștefan Bogdan, faimosul principe aventurier, fiul domnului Moldovei lancu Sasul, peregrin și prin Polonia, Austria, Veneția, Germania și Imperiul otoman (Intre 1590—1611). Insulele britanice au mai fost vizitate și de polcovnicul Constantin Nacul (1666), trimisul lui Gheorghe vodă Ștefan, poetul și lexicograful bănățean Mihail Halici (In 1694 și 1712) și de iluministul Paul lorgovici (1764—1818), ce a călătorit și in Franța (In 1793)L în sfirșit din rlndul călătorilor români peste hotare trebuie renunțat la așa-zisul boier „Romani” din secolul al XVIII-lea, de fapt erou de roman, Întrupat din fantezia pastorului german Johann Friedrich Mayer din Kupferzell 1 2. în privința spătarului Milescu, este necesar ca autorul să revi- zuiască biografia sa — alcătuită după lucrări mai vechi — In care s-au strecurat erori; cărturarul român a fost mutilat sub Ștefăniță Lupu — așa după cum a afirmat cu multă dreptate cronica- rul Ion Neculce — și departe de a fi uneltit împotriva lui Diaș al III-lea Alexandru, domnul Moldovei (1666—1668), a fost dimpotrivă un protejat al său pe care l-a Însoțit In pribegia lui la Constantinopol unde 11 intîlnim In 1668—1669 3. Printre româncele călătorind de timpuriu peste hotare s-ar impune menționarea doamnei Chiajna, Însoțind pe drumurile pribegiei In Orientul otoman pe fiul ei Petru cel tlnăr, pe Elisabeta Movilă, văduva lui Ieremia vodă, pe postelni- ceasa Elina Cantacuzino, duclndu-se in pelerinaj la Ierusalim (1681) ș.a. De asemenea din rlndul revoluționarilor pașoptiști exilați peste hotare ne surprinde faptul că n-au fost amintiți generalul Gheorghe Magheru, peregrinind Intre 1848—1857 prin Austria, Italia și Imperiul otoman, copiii săi Alexandrina (In Austria și Franța), Gheorghe G. (Ghiță) Magheru (pribeag In Franța, Austria și Imperiul otoman) ca și nepotul de frate al generalului, Ion (Nițu) Magheru, exilat la Brusa apoi la Constantinopol și Russe 4 * *. Printre pictorii pașoptiști și-ar fi găsit locul și loan Negulici și Barbu Iscovescu (răposați la Brusa In 1851 și respectiv 1854), iar printre militarii voluntari In armatele străine, Titus Dunca luptind alături de Garibaldi, ș.a. Dar nu este cazul să insistăm mai mult in această privință B. Așa după cum a mărturisit Însăși autorul „cartea sa se vrea ... o carte deschisă, mereu și mereu In măsură să fie completată și Îmbunătățită”. Dar prin stră- dania, scrupulozitatea și rigoarea științifică de care a dat dovadă, Valentin Borda poate să nutrească de pe acum legitima satisfacție de a fi pus la Indemlna specialiștilor și publicului larg cititor o lucrare utilă, care să-i Îndemne la drumeție pe cărările patriei dar totodată și la meditație, apreciind ponderea pe care a avut-o elementul românesc In descrierea și cunoașterea planetei noastre. Sperăm Intr-o reeditare a ei Intr-o formă cît mai completă. NOTE 1 Vezi menționarea lor In studiul meu Imaginea Angliei la călătorii români la 1860(1) In „Revista de istorie”, 38 (1985), nr. 5, p. 472 și 482, n. 8—12 și 16. 2 Amănunte In lucrarea Iui D. C. Amzăr, Der walachische Fremdenroman Johann Friedrich Mayers. Ein Beitrag zur Kenntnis der deutschen Rumănen bildes im 18 Jahrhundert, Wiesbaden, 1961, X + 164 p. 3 Vezi mai recent Ștefan S. Gorovei, Nicolae (Milescu) spătarul. Contribuții biografice In „Anuarul Institutului de istorie și arheologie „A. D. Xenopol”, XXI (1984), p. 170—192. 4 Pentru detalii vezi P. Cernovodeanu și M. Ștefan, Pe urmele Magherilor, București, 1983, passim. , . www.dacoromamca.ro 1040 8 Foarte utilă este consultarea — așa cum am mai avut prilejul s-o afirm — a biografiei alcătuită de Cornelia Bodea, Călătorii din România tn țări străine in Bibliografia istorică a României, voi. II, Secolul XIX, tom. I, Cadrul general. Țara și locuitorii, București, 1972, p. 449—460. Paul CernoDodeanu * * , Szekely Okleueltăr (Diplomatariul secuiesc), seria nouă, voi. II .editat de Demen ajos și Pataki Jozsef, Edit. Kriterion, București, 1985, 440 p. Prin efortul comun al cunoscuților istorici L. Demeny și J. Pataki la sfirșitul anului 1985 a apărut al doilea volum din Szekely Okleoeltăr (Diplomatariul secuiesc). Acesta reprezintă con- tinuarea noii serii de documente secuiești, care a debutat cu doi ani în urmă și cuprinde documente din anii 1591—1597. Sint publicate protocoalele Scaunului de judecată din Odorheiu Secuiesc. Volumul, riguros realizat, dispune de un bogat aparat critic, note critice la textul documentelor, la sfirșitul fiecărui protocol, indice de nume, locuri și materii, care însumează 81 de pagini. Editorii și-au anunțat intenția de a completa analiza critică prin publicarea în volu- mul următor al textului latin și a explicațiilor necesare pentru înțelegerea procedurii judecăto- rești de la sfirșitul secolului al XVI-lea din Scaunul Odorhei. Protocoalele de judecată sint izvoare prețioase pentru cunoașterea multiplelor aspecte legate de viața socială — obiceiuri, relații dintre membrii societății — economică, de familie. Parcurgerea documentelor cuprinse în acest volum dezvăluie o lume deosebit de complexă și de frămîntată. Numărul celor impli- cați în procese, ca acuzatori, acuzați, martori etc. este de 2202 persoane, aparținînd diferitelor categorii sociale de la nobili la iobagi și orășeni. Majoritatea, peste 60%, din procese reflectă lupta pentru apărarea drepturilor și a pămintului. De altfel a fost perioada cea mai frămîntată din Istoria secuimii datorită tendințelor autorității centrale de răpire a drepturilor lor seculare. Acest lucru a generat o puternică rezistență, care a mers pînă la conflicte violente și în 1595— 1596 la marea răscoală. Nu există referiri la acest important eveniment, dar confruntările directe, violente în rezolvarea problemelor privind drepturile erau deosebit de frecvente. La concluzii asemănătoare -duce și evoluția numerică a proceselor ; astfel, după ce în 1592 a fost numărul cel mai mare de judecăți, peste 30%,în anul următor scade simțitor la 5%, pentru ca în 1595—1597 să crească -continuu, cifra atingînd 56 pentru 1597 ceea ce reprezenta 20,1%. Din punct de vedere tematic procesele pot fi clasificate în : a) procese pentru pămînt, păduri, pășuni și recolte luate în mod -abuziv b) pentru respectarea drepturilor c) conflicte între membrii comunității care merg de la insulte la bătăi și crime d) probleme de familie. Procesele pentru pămînt ridică probleme deose- bit de variate adesea îmbinindu-se cu lupta pentru apărarea drepturilor tradiționale. De asemenea la Merești (Almăș) se respecta obiceiul străvechi conform căruia o moștenire se transmitea celor aflați pe aceeași treaptă socială, în cazul inexistenței urmașilor direcți, astfel apărindu-se pămînturile comunității de tendințele nobililor de a acapara loturile țărănești. Pe lîngă ogorul propriu-zis, foarte frecvent pămîntul desțelenit a constituit obiectul disputei. <13 orice teren ce aparținea sătenilor și acesta era împărțit dar adesea nu se înțelegeau la divi- zare sau se repeta împărțirea, ca la Murgeni (Bogoz), fapt ce genera noi nemulțumiri. în afara -proceselor pentru pămînt arabil frecvente erau judecățile pentru lunci, finețe și păduri. Dispu- tele pentru finețe și animale care au păscut pe loturile vecine ocupă un loc aparte. Adesea animalele erau gonite, confiscate, tăiate, bătute. Uneori înainte de a ajunge în fața tribuna- nelor cele două părți se luau la bătaie, ca în cazul lui Simâ Jânos și Miklos Jânos din Cristuru Secuiesc (Szekelykeresztur) sau sînt torturate slugile care vin să-i alunge, ca Nethufi Jânos din Bulgăreni (Bogârfalva). Pășunile și dreptul de pămînt constituie și subiectul unui mare proces între satele Dealu (Oroszhegy) și Fincel (Fancsal). Cu acest prilej au depus mărturie 95 și 167 de persoane din satele din jur. Problema pămintului revine și în cazul zălogirilor, a che- zășiilor, în relațiile vînzare-cumpărare sau schimb. De asemenea lotul de pămînt și produsele sale le găsim și în conflictele generate de recoltarea unor cereale (grîu, ovăz) și a finului de pe loturile reclamanților. Din documentele volumului de față se desprinde ideea că pămîntul era în centrul atenției satului, familiei și era bunul cel mai rîvnit, din această cauză, cel mai amenințat de a fi pierdut, dar care, în același timp, era apărat in modul cel mai hotărit. Proce- sele pentru apărarea drepturilor nu se rezumau doar la cele pentru obținerea lotului cuvenit din pămîntul comunității. Acestea erau îndreptate și împotriva abuzurilor celor ce arestau fără judecată sau rețineau ca prizonieri și confiscau bunuri. Nu întotdeauna documentele ne dau informații despre situația socială a celor afectați. •Cu toate acestea prezintă un deosebit interes cele patru procese din 1594— 1595, in care sint impli- cați iobagi fugiți și iobagi ai principelui amenințați să fie transformați în iobagi senioriali de Barabâs Antal și de Szentkirâlyi Gyorgy. Merită să fie remarcat și documentul 253 din 23 mai 1592 în care este cuprins procesul lui Bakâ Istvăn din Atid (Etâd) care cheltuise pe Dementer Istvân din Inlăceni (linlaka) 143 forinți și 95 denari pentru ca acesta să-i procure titlul de primpil, ceea ce reflectă dorința de eliberare a iobagilor secui. www.dacoromamca.ro 8 — c 2562 1041 • Lumea satelor secuiești era o lume complexă in care unii cu greu se luptau să-și mențină libertatea în timp ce altii erau capabili să plătească sume deosebit dc mari pentru a se eli- bera. In acest context se conturează un grup de documente din toată perioada cu referiri la cei ce nu își plăteau impozitele către sat. în schimbul sumelor respective in două cazuri sc renunță la vite iar gospodăria lui Chenker Mihâly din Telcac (Telekfalva) era folosită de Sekes Jănos deoarece acesta din urmă plătea dările. în asemenea situații deosebit de contrastante au apărut alte fenomene în relațiile interumane ca împrumutul, chezășia și zălogirile. în general se împrumutau produse : grîu, vin. lină, haine dar și hani. Din cele patru cazuri cînd s-au dat bani (documentele 342, 295, 383, 467) în două situații banii erau dați cu un anumit scop pentru ca reclamantul să mearg,. la tîrg iar altă dată erau pentru un negustor pentru a face comerț. Era normal ca într-o societate cu atîtea nemulțumiri relațiile interumane să fie caracte- rizate printr-o stare de tensiune. Au fost dese procesele In care părțile ajung în fața instanței datorită certurilor, injuriilor, calomniilor și amenințărilor. Aceste atitudini adesea se transformă în conflicte violente. Procesele determinate de bătăi pornesc din neînțelegeri dintre vecini, dar unele reflectă și relațiile sociale ale epocii. Mărturiile volumului, prin caracterul și tematica lor reflectă o viață socială bogată în evenimente, in frămîntări. Acasă secuii duceau o neobosită luptă pentru păstrarea libertăților și respectarea tradițiilor, care se îmbina cu obligația de a fi neinfricați militari in oastea principelui Transilvaniei. Aceste aspecte și-au pus profund amprenta asupra relațiilor de familie. Lupta pentru pămînt, garanția libertății, a guvernat un număr mare de procese pentru împărțirea moștenirilor între frați. Satul secuiesc la sfirșitul secolului al XVI-lea ne apare astfel ca o microcomunitatc cu o viață zbuciumată, atit pe plan social, economic, cit și în cadrul familial. Zbuciumul era amplificat de stratificarea socială accentuată în cursul secolului al XVI-lea. Din punct de vedere social cei implicați in procese se împart în oameni liberi si aserviți. La rindul lor aceste categorii prezintă o mare diversificare. Oamenii liberi care reprezintă 76.6°O din totalul celor amintiți in calitate de părți, martori, judecători prezintă următoarea structură : 1026 in cazul cărora nu se menționează nimic, dar reiese din context că sint liberi și luptă pentru apărarea drepturilor lor, primpilii 193, nobili 117, dra- banți 106 care la rindul lor se împart în ,.drabanți” (78), drabanții principelui (16) și drabanți roșii (12), slugi 47, judecători 43, juzi 26, jeleri 18. La aceștia se adaugă un grup eterogen format din 86 de persoane de la păstori la preoți, dieci și căpitan in cazul cărora cunoaștem exact ocupația sau funcția. Populația aservită la rindul ci cuprinde două categorii : iobagi senioriali in număr de 317 și iobagii principelui 196. Prin urmare iobagii aflați in posesia parti- cularilor reprezintă 61,79% din cei veniți in fata instanțelor de judecată. Douăsprezece procese redate in documentele nr. 221, 237, 257. 352, 357. 376, 377, 382, 396, 415, 425 și 435 cuprind și virsta celor interogați. Numărul lor este dc 349 și aparțin tuturor claselor și categoriilor sociale și ambelor sexe. Limitele de virstă la bărbați erau de 18 — 100 dc ani, ambele aparținînd iobagilor și întîlnite în procesul dintre satele Deahi și Finccl. La cele 29 de femei limitele de virstă erau 20—70 de ani. Virsta medie a martorilor era de 41,9 ani. Pentru grupul celor 29 de femei virsta medie este mai mică : 38.3 ani. iar pentru bărbați 42,2 ani. întimplarea face ca în documentele păstrate din peiioada reflectată în volum să nu poată fi extrase prea multe date cu privire la familie. Doar două procese pentru moștenite (doc. nr. 246 și 251) cuprind reconstituiri genealogice. în ambele cazuri, ca de altfel in multe altele, se dezvăluie existența unor familii cu mai mulți copii (minimum 2—3). într-un spirit de probitate științifică, cercetătorii Demâny Lajos și Pataki Jozscf au continuat cu acest volum publicarea protocoalelor de judecată la sfirșitul secolului al XVI-lea. Lucrul apărea ca o necesitate fn condi- țiile In care acest tip de surse istoiice, atit dc bogate în informații, fusese anterior neglijat. Faptul că cei doi autori s-au străduit să redea documentele într-o formă cit mai apropiată de original are o valoare deosebită pentru o mai bună cunoaștere a obiceiurilor, tradițiilor, menta- lităților vremii, precum și pentru lingvistul doritor să studieze dialectul din zona Ordoheiului Secuiesc și prin prisma ’.uilegăturile interumane și interculturalc din zonă și din spațiul mai larg. Protocoalele scaunelor de judecată, alături de alte documente, constituie mărturii prețioase pentru înțelegerea raporturilor socio-economicc si a evoluției lor în diferite momente ale isto- riei Transilvaniei. Șarolta Solcan ISMET JDERII \KU, Rilindja Kombelare Shqiplare dhe kolonite shqiplare te mergimit ne Rumâni dhe ne Bullgari (Renașterea Națională Albaneză în coloniile albanezilor emigrați în România și Bulgaria), Prishtine, 1983, 458 p. . Despre mișcarea de Renaștere Națională Albaneză s-au publicat numeroase studii și monografii, cu deosebire în ultimele patru decenii, atît în istoriografia albaneză contemporană» www.dacoromaiiica.ro 1042 ■cît și în străinătate. în cadrul cercetărilor leferitoaie la istoria popoarelor clin sud-estul Europei, această interesantă perioadă din istoria Albaniei s-a bucurat de o mare atenție și din partea cercetătorilor români1. Majoritatea lucrărilor apărute în țara noastră au reliefat difeiite aspecte ale renașterii albaneze legate de sprijinul acordat de poporul român societăților culturale albaneze ce au funcționat pe teritoriul ospitalierei noastre patrii în a doua jumătate a secolului al XlX-lea și Începutul secolului al XX-lea, de solidaritatea românilor cu cauza independenței naționale a Albaniei, dar pină acum n-a apărut o monografie a emigrației albaneze în România. Cu mai multe decenii In urmă au existat cîteva Încercări, limitate la perioade restrânse. Cercetătorului iugoslav Isrnet Dermaku ii revine marele merit de a fi strins in decursul mai multor ani de cercetare in arhive, bogate surse de informare ce i-au pennis alcătuirea unei interesante cărți, tn care, analizind desfășurarea renașterii naționale albaneze arată pe larg contribuția eniigran- ților albanezi din România și Bulgaria, realizind in ultimă instanță adevarate monografii asupra coloniilor albaneze din aceste țări. Referitor la cea din România realizează o excelentă sinteză a informațiilor cunoscute din cele mai vechi timpuri pină în prezent. încă din prefața cărții, autorul ne avertizează asupra surselor de documentare, citind în prim plan diferite arhive din țara noastră, la care adaugă cele mai reprezentative lucrări ale istoricilor români, afirmînd că „prietenia albanezo-română se bazează pe simbioza strămoșilor iliro-traco-daci”, că ea s-a dezvoltat permanent datorită apropierii felului de viață, obiceiurilor asemănătoare, caldei ospitalități a poporului român. Albanezii au venit în țările române cu deosebire din secolul al XVII-lea, autorul citind un document al lui Simion Movilă, datat 1 mai 1602 (7110) dat in Tirgoviște, prin care albanezii stabiliți in satul Gălinești, județul Prahova, sint scutiți de taxe. (In explicația dată fotocopiei după textul documentului autorul dă greșit anul 1610). în aceiași ordine de idei semnalăm faptul că albanezii veniți de la sud de Dunăre, din satul Cerveni Vodă, ia care se r‘feră și documentul de la Simion Movilă, au primit îngăduința să se așeze aici mai Înainte încă din anul 1595, cirrd au trecut Dunărea în jur de 15.000 de suflete, ,, . . . cu femei și copii, cu toată averea lor și cu vitele, ca să locuiască mtr-acea Țară Românească” (Eudoxiu Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, voi. XII, 37, nr. 85). în continuare, autorul aduce tn discuție și interpretează cu discernănrînt documente ale secolului al XlX-lea, cu deosebire din a doua jumătate, subliniind amploarea pe care a luat-o mișcarea culturală a albanezilor ce se stabiliseră pe teritoriile României și Bulgariei după 1878, pentru a milita și pentru cucerirea mdependenței de stat, si desigur ajutorul substanțial primit din partea românilor. Interesant este faptul că, cu cit evoluează cercetarea trecutului istoric al poporului albanez, și am în vedere, in prim plan rezultatele deosebite ale istoriografiei albaneze contemporane, se relevează ideea că mișcările de renaștere națională au apărut cam în aceeași perioadă pentru toate popoarele din spațiul geografic al Balcanilor, cu multe trăsături comune, ci numai in evoluția lor au intervenit o serie de factori care au grăbit sau încetinit mersul și mai ales finalitatea acestora. în acest sens, lucrarea cercetătorului Ismet Dermaku aduce multe date interesante relevind faptul că și mișcarea de renaștere națională albaneză are antecedente mai vechi decit anii 1821 sau 1844 (apariția unui abecedai in limba albaneză, editat in țara noas- tră de Naum Panaiot Vechilharxi) ; că ea a fost puternic influențată de mediul revoluționar românesc in mare măsură pe tot cuprinsul secolului al XlX-lea. Este regretabil doar faptul că in privința caracterizării unor evenimente politice românești din această perioadă, autorul folo- sește scrieri mai vechi, iar in redarea numelor românești transcrierea fonetică in limba albaneză prezintă multe greșeli, uneori ducind chiar la deformarea citirii lor. Concluziile lucrării sint per- tinente, la obiect, autorul aducind mulțumiri pentru ajutorul primit in cercetarea documentelor aflate in arhivele din țara noastră, apreciind în mod deosebit lucrările istoricilor români pe această temă, cu bogate citate din ele, iar in partea finală subliniază nu numai aportul mișcării de renaș- tere albaneză din România la cucerirea independenței de stat a Albaniei de la 28 Noiembrie 1912, ci și ajutorul autorităților române in sprijinirea și recunoașterea Înfăptuirii acestui mare act politic ce a pus bazele unui nou stat independent in Balcani. Avind in vedere lucrările apărute in R.P.S. Albania, în țaia noastră și in alte țări, privind mișcarea de renaștere națională albaneză, cartea de față este prima care prezintă aproape in mod exhaustiv documentele referi- toare la activitatea emigranților albanezi din România și Bulgaria, a societăților culturale ce au funcționat pe teritoriile acestor țări și a rolului lor in cucerirea independenței de stat a Albaniei. Din punct de vedere al prezenței documentelor, cu greu se mai poate adăuga ceva nou, dar din punct de vedere al interpretării și modului de folosire desigur că rămin încă multe probleme de elucidat, mai ales dacă avem in vedere conjunctura în care au fost ele elaborate. Numeroasele ilustrații, bogata bibliografie citată, indicele de nume, rezumatele in limbile albaneză, șirbă, engleză, ușurează foarte mult lectura și Înțelegerea materialelor prezente în această carte de excepție ce aduce o importantă contribuție la cunoașterea unei glorioase perioade din istoria poporului albanez, petioadă cu largi legături in întregul spațiu sud-est european. . Gelcu Maksuloirici www.dacoromamca.ro 1043 NOTĂ 1 în acest sens, a se vedea studiile : Cătălina Vătășescu,Activitatea intelectuală și culturală a albanezilor din România (1844—1912), în Intelectuali din Balcani în România (sec. XVII— XIX), Edit. Academiei, 1984, pp. 163—197; Nicolae Ciachir, Istoria modernă a Albaniei, Cen- trul de multiplicare al Universității București, 1974 ; Gelcu Maksutovici, capitolul Albania, în Afirmarea statelor naționale independente unitare din centrul și sud-estul Europei (1821—1923), Edit. Academiei, 1979, pp. 129—144; N. Ciachir, G. Maksutovici, Unele aspecte privind condi- țiile create pe teritoriul României mișcării culturale albaneze la sfîrșitul secolului al XlX-lea — începutul secolului al XX-lea, în „Revista Arhivelor”, anul X, nr. 1, 1967, pp. 103—110 și altele. ARVO TER1NG, Album academicum der Universităl Dorpat (Tartu) 1632— 1710, lallin, „Valgus”, 1984, 526 p. jTartu, oraș situat în vestul L’.R.S.S. (R. S. S. Fstcră). ;n portrr.t centru industrial și cultural, este cunoscut în istoria învățămîntului superior european prin activitatea Universi- tății, așa-zisa „Academia Gustaviana”, înființată în deceniul 4 al secolului al XVII-lea. Pe linia unor cercetări sistematice și de durată asupra istoriei invățâmintului superior din Estonia se înscrie actuala lucrare a lui Arvo Tering, Album academicum der Universităt Borpau (Tartu) 1632— 1710, a cărei importanță științifică depășește, datorită consecințelor activității „Acade- miei Gustaviana”, cu mult granițele istoriei Estoniei. De fapt, nu este pentru prima dată cînd Arvo Tering cercetează istoricul instituției de învățămînt superior înființată în 1630. Valoroasă rămlne, printre alte contribuții, investigația asupra Protocolului Consisloriului Universității Dorpat f 1632— 1634). Era, de fapt, o etapă pregătitoare pentru actuala lucrare, editată sub egida Bibliotecii Universității din Tartu (Publicaliones Bitliotl.ecae Universilalis I.ilterarum Tartuensis, V). Concepută și redactată după un judicios plan de cercetare, lucrarea lui Arvo Tering structurată pe cinci mari secțiuni se impune atenției istoricilor învățămîntului din secolele XVII—XVIII, prin metoda de investigație in care s-a acordat atenție cercetărilor cantitative asupra studenților, pornind dc la prețioasele informatii din protocoale2, cît și prin rezultatele obținute. în fond, autorul restituie circuitului științific european— lucrarea fiind tipărită în limba germană— un moment semnificativ din istoria învățămîntului superior, „Academia Gustaviana” fiind interpretată nu numai ca o instituție de invățămînt în sine, care a contribuit la formarea mai multor generații dc intelectuali, ci și ca un nucleu generator al unui anumit climat cultura], care a influențat diferite compartimente ale științei și culturii în Țările Baltice. Lucrarea debutează cu un incitant Cuv!nl înainte (p. 5—16), în care autorul atrage atenția asupra importanței documentare a izvoarelor folosite. Totodată, își expune metoda de lucru și obiectivele urmărite la secțiunea Biogiaphica, unde a prezentat date despre 1705 studenți, înscriși la cursurile Universității între anii 1632— 1710 : a) Numele ; b) Datele limită ale vieții 1 c) Țara de origine sau localitatea de naștere : d) Profesia și data marții tatălui; e) Studiul înainte și după Universitatea din Dorpat ', f) Evoluția ulterioară a profesiei: g) Relații cu cîțiva piofesori de la Universitatea din Dorpat. Prin studiul introductiv Studenția la Universitatea Dorpat (Tartu) în secolul al XVII-lea și la începutul secolului al XVIII-lea (p. 17—37) Arvo Tering ne resti- tuie un interesant capitol din istoria culturală a Estoniei și a interferențelor sale cu diferite zone geografice. Extrem de interesantă este problematica originii geografice a studenților, care dovedește aria foarte variată din care se recrutau auditoiii la cursurile Univeisității. Să reținem,, în acest context, prezența la Universitatea Dorpat (Tartu) și a 10 studenți din Transilvania, aspect asupra căruia vom reveni. Strîns legat de studiul introductiv a fost concepută secțiunea intitulată Nivelul educației provinciei și „peregrinatio academica" (p. 38—57). Este remarcabilă, în 'această parte a lucrării, surprinderea de către autor a unor interferențe culturale generate de istoria Universității din Dorpat cu centre școlare de renume din părțile Suediei, Finlandei și Germaniei. Mai multe tabele, judicios alcătuite, oglindesc grăitor aspecte din „peregrinatio aca- demica”, etapă culturală care a îndeplinit un iol important în evoluția ulterioară a intelectuali- lor formați la Dorpat. Originea socială a studenților (p. 58— 70) și Participarea studenților la învă- fămint (p. 70—86) rămîn, prin forma de redactare și mai ales prin conținut, două din cele mai consistente secțiuni ale lucrării lui Arvo Tering. Dacă investigațiile asupra originii sociale a stu- denților, care se înscriu pe linia unor demersuri moderne, s-au finalizat cu interesante rezultate în ceea ce privește prezența la Universitate a unor variate categorii și grupări sociale (de la nobili și preoți pînă la orășeni și țărani), aceasta explică în bună măsură opțiunile politice și cul- turale de mai tîrziu ale foștilor studenți. Capitolul al IV-lea surprinde, în ansamblu, implicarea studenților în procesul de învățămînt. în cadrul problematicii investigate apar informații inte- resante despre: numărul studenților; vîrsta: durata studiilor; bursierii; conținutul învățămîn- tului ; promoțiile de magiștrii etc. Cariera ulterioară a studioșilor de la Universitatea Dorpat, de- www.dacaramanica.ro 1044 fapt capitolul al V-Iea al volumului (p. 87— 124), abordează contribuția Universității la formarea unei pleiade de intelectuali începînd cu mijlocul secolului al XVII-lea, a cărei activitate s-a prelungit, după cum dovedește autorul, pînă în epoca Luminilor. Foștii auditori ai Universității din Dorpat au devenit: profesori, învățători, preoți, juriști, medici, ofițeri etc. în legătură di- rectă cu acest capitol se înscriu paginile in care Arvo Tering cercetează, pornind de la istorio- grafia existentă și valorificind diferite izvoare inedite, contribuția studenților de la „Academia Gustaviana” la dezvoltarea științei și culturii în Estonia și Letonia, stabilind și influențele acti- vității lor asupra evoluției unor popoare învecinate. în acest cadru al cercetării autorul amin- tește de Georgius Soterius, viitorul istoric transilvănean, îrmatriculat la Universitatea din Dorpat în 1697 (p. 124). Textul propriu-zis al lucrării lui Arvo Tering, în care baza documentară cea mai solidă o constituie secțiunea Biographica la cei 1705 studenți (p. 132— 396), este prevăzut cu o listă de prescurtări (p. 128 —131), cu o impresionantă bibliografie — izvoare inedite, edite și literatura de specialitate — (p. 397—416) și, în sfîrșit, cu registru de persoane și de localități (p. 417-524). Parcurgerea atentă a materialului informațional oferit cu generozitate de Album acade- micum der Vniversitât Dorpat (Tartu) 1632— 1710 s-a soldat cu depistarea a 10 studenți tran- silvăneni, prin care se înscrie o pagină mai puțin cunoscută din istoria învățămîntului superior din Transilvania secolului al XVII-les 3. Prezența studenților transilvăneni la „Academia Gustaviana” este o dovadă concludentă a efortului constant al culturii noastre de integrare, cu ajutorul învățămîntului, în circuitul de valori al continentului eurepeen. Iată lista lor, în care apar, printre altele, localitatea de baștină și data la care au fost înmatriculați : 1) Matthias Vermerus, Moșna (jud. Sibiu), 11 martie 1636, nr. 180, p. 160. 2) Alexius Johannes Czeckelius (Creckelius), Nochrich (jud. Sibiu), 11 martie 1636, nr. 182, p. 160. 3) Michael Hochenius (Hacchenius), 29 octombrie 1638, nr. 317, p. 183. 4) Martinus Bertleffius, Moșna (jud. Sibiu), 15 septembrie 1692, nr. 1296, p. 327. 5) Johannes Golnerus (Gollner), Sibiu, 13 septembrie 1694, nr. 1338, p. 334. 6) Georgius Soterius, Sibiu — Bunești (jud. Brașov), 2 ianuarie 1697, nr. 1426, p. 350. 7) Johannes Wellmannus, Bistrița, 11 noiembrie 1697, nr. 1455, p. 355. 8) Johannes Gohl, Rupea (jud. Brașov), 21 august 1700, nr. 1544, p. 369. 9) Michael (Herman) Stadter (Hermanstadter), 19 decembrie 1702, nr. 1585, p. 376. 10) Johannes Klein, Brașov, 2 ianuarie 1710, nr. 1704, p. 396. . Concluzia autorului asupra importanței culturale a Universității din Dorpat este clară și convingătoare: studenții de la „Academia Gustaviana” și-au adus contribuția, înainte de toate, la dezvoltarea diferitelor domenii ale științei și culturii din Estonia și Letonia, în funcție de specificul ocupației lor și în directă concordanță cu dezvoltarea istorică a acestor țări (p. 125— 127). Căci prin structura organizatorică, prin conținutul învățămîntului și, mai ales, datorită generațiilor de intelectuali formate, Universitatea din Dorpat a reprezentat între anii 1630—1710 o interesantă etapă în istoria învățămîntului superior eston, raportabilă la instituții similare de pe continent, îndeplinind rolul unei adevărate Alma Moter, care a coordonat pentru o anumită perioadă d e timp legăturile culturale intre popoarele baltice și germanice. NO TE 1 lacob Mărza, Prezentare- Tartu Vlikbli (Academia [Gustaviana) senati protocollid I 16321—1634. Konsistoriums Protokolle der Vniversitât Dorpat (Academia Gustaviana), Tartu, 1978, 143 p., în „Apulum”, t. XVII, 1979, p. 707—708. * Pentru importanța documentară a cataloagelor — protocoalelor — izvoare prețioase în cercetarea istoriei învățămîntului, vezi Willem Frijhoff, Dominique Julia, Pcole et societe dans la France d’ancien rigime. Quatre exemples Auch, Avallon, Condom et Gisors, Armând Colin, Paris, 1975, p. 7. 8 Istoria tnvăfămintului din România. Voi. I (de la originiptnă la 1821), Edit. didactică, și pedagogică, București, 1983, p. 152—156. lacob Mărza OLIVIER GRUSSI, La vie quotidienne des joueurs sous l’Ancien Rtgime ă Paris et â la Cour, Hachette, Paris, 1985, 257 p. Recent afirmat în știința istorică franceză Oliver Grussi îmbogățește colecția binecunos- cută „La vie quotidienne”, publicind o lucrare puțin obișnuită prin conținut și modalitate de abordare. Statutul jocului de noroc și societate, condiția socială a partenerilor, semnificația sa, www.aacoromamca.ro 1045 poziția autorităților față de un fenomen istoric component al vieții de toate zilele, iată ce-I preocupă pe Grussi. Strict reglementat și supravegheat, „jocul de bani ..cărți ruletă” (p. 8— 9) și pasiunea pentru el s-a impus in Întreaga Franță a Vechiului Regim, căci francezii au pariat pe orice; jocul cu mingea, partida de biliard, cursele și luptele de animale, evenimentele politice și fapte meteorologice. S-a jucat enorm in stabilimente special desemnate sau clandestine, la particulari, in taverne și chiar in stradă. La Bordeaux In secolul al XVIII-lea au fost identificate 200 localuri de joc. Ele au fost favorizate cu precădere in stațiunile balneare și in marile orașe cu ocazia unor sărbători populare și religioase. în capitolul I, Avânt de se lancer dans le jeu, (p. 11— 17) autorul ne introduce în lumea jocului, apreciind-o drept „un excelent remediu pentru spirit in caz de oboseală sau o gravă preocupare” (p. 11). Poziția oficială a statului în conformi- tate cu preceptele bisericii catolice și scrierile filozofilor a fost expusă de Delamare in Traiti de la police in 4 volume apărută la Paris între 1705—1738. Din punct de vedere politic, deoarece jocul a fost „una din rarele subiecte de consens în regat” (p. 13), puterea centrală a încercat să controleze și să canalizeze pasiunea parizienilor pentru joc. Totuși caietele de doleanțe-ale Sta- telor Generale din 1560, 1578. 1588 și 1789 au solicitat desființarea jocurilor. Grussi distinge între jocul de noroc și cel de comerț. între 1660— 1789 la Paris și la Gurtea Regală sînt amintite 64 jocuri, In care plata pariurilor și a ciștigurilor, ce nu depășeau 115 livre zilnic s-au efectuat In livre, soli și ludovici. Tipurile de așezăminte gazdă a jocurilor sînt analizate de istoricul francez in capitolul II, Les Maisons de jeu tolerees, (p. 21—37) și respectiv III, Les Maisons de jeu clandestines (p. 39—60). Unitățile autorizate au fost „Academiile de Joc", în număr de cîteva zeci la Paris și dependente de Locotenenta Generală a Poliției Capitalei, „Casele de joc” din cartierele Palais-Royal, Temple și Arsenal, locuite de aristocrație și „.stabilimentele de joc”, autorizate de rege in stăpinirea cîtorva persoane. în 1716 Francisc Rackozi al Il-ea, fost principe al Transilvaniei, refugiat la Paris a inaugurat „L’Hâtel de Transylvanie” \ Celebre localuri au adăpostit și Hfitel de Gesvres, Hfitel de Soissons și reședințele diplomaților Imperiului Romano- German, Sardiniei, Genovei și Veneției acreditați în Franța. Programul de funcționare al „instituțiilor” conduse de „mailre paumier", (p. 23) a fost stabilit în detaliu, ca și numărul meselor de joc și al partenerilor. Dorința proprietarilor de a obține cit mai mari profituri a generat incidente notabile, Încăierări, furturi, dueluri 2 la Hâtel de G&svres, Radzwill și Soissons. „A juca și a privi jocul nu erau incompatibile” (p. 27). Unii s-au mulțumit să privească o partidă, dar majoritatea au fost tentați să joace. Jocurile de noroc au fost încorporate abia în 1770 cu precizarea clară a naturii lor. Grussi se oprește și asupra originii sociale a jucătorilor. Ei nu au fost ..nici femeile, nici minorii cărora intrarea la academii și celelalte așezăminte le era interzisă, ci mulți trișori profesioniști și o clientelă in ansamblu modestă” (p. 29), compusă din negustori, meșteșugari înstăriți, membrii ai Parlamentului, servitorii unor mari familii aristo- cratice. Aparatul funcționăresc însărcinat cu conducerea localurilor a fost Întocmit din „fenan- ciers” (p. 31) sau membrii „corporației jucătorilor cu mingea” (p. 31) și „gargons ae jeu” recru- tați de primii. Nu toți slujbașii afectați desfășurării jocurilor an acționat bine și de aceea denun- țurile, reclamațiile și conflictele s-au ținut lanț. La intrarea clienților în unități se plătea o taxă și se percepea un procentaj corespunzător jocului. „Academiile” au întreținut bune relații cu băncile, astfel încît banii nu au circulat între parteneri, ci ajungeau în seifurile bancherilor. La jumătatea secolului al XVIII-lea numărul spațiilor clandestine de joc a urcat vertiginos la 2— 300 doar la Paris. Deținătorii lor — după o statistică a poliției 4 prinți, 4 ducese, 10 marchizi, 7 conți, 3 baroni (p. 48), s-au îngrijit să scape atenției poliției pe diferite căi organizind în paralel spectacole muzicale și jocuri oficiale. Circa 9/10 din acestea au sălășluit jocuri de noroc. Tîrgui- torii lor s-au inrolat din familii nobiliare) precum : Conti-Villars, Bouillon, Soubise, Luxemburg, din tinerii ofițeri și uneori chiar preoți. Numărul jucătorilor a variat în funcție de concurență și acțiunile represive ale poliției. A impresionat și sumele mari pierdute cîte 3— 400- ludovici Intr-o ședință (cf. p. 47). Capitolul IV, Le Jeu ă la Cour, (p. 61— 83) vizează indirect viața curții regale. La Versailles și mai ales la Marly și Trianon, dar și la Fontainebleau, Saint- Germain, Gompiăgne, Choisy, Chambord s-a jucat masiv în special din timpul domniei lui Ludo- vic al XlV-lea și pînă în zilele Măriei Antoinette. Distracția jocului a chemat la solidaritatea curții și a distras nobilimea de la alte ocupații conferind primeia o aureolă imensă. Departe de ochiul poliției nu au lipsit scandalurile, trișatul, escrocheriile și pierderile financiare. La 16 ianuarie 1677 Regele Soare a pierdut 550.000 livre. La 5 septembrie 1716 ducesa de Berry a lăsat ambasadorului Portugaliei 1.800.000 livre (p. 80— 81). Acestea au secătuit rezervele mone- tare ale țării. Autorul a aflat în capitolul V, Autres refuges du jeu, (p. 85— 102) multe alte loca- șuri de joc. Aristocrația l-a practicat acasă. Pentru ceilalți „este mister, căci poliția și contempo- ranii s-au dezinteresat de problemă” (p. 85). O simplă vizită la parizianul mijlociu a constituit prilejul unei partide, în care sumele irosite au oscilat între 2— 3 scuzi și 100 ludovici. Partidele s-au făcut și in cabareturi, cafenele, marile tîrguri și piețe, pe stradă, dc-a lungul chciurilor Senei, în hoteluri și închisori. Radiografia autorului cu privire la coechipierii de joc țintește capi- tolul VI, La Population Joiisuse (p. 103—121) și respectiv VII, Les Fripons (p. 123—146). Cei mai numeroși jucători au provenit din mediul aristocrației, armatei, magistraților și clerului. Jocurile de comerț s-au răspindit și în rindul femeilor, o minoritate însă în rîndul jucătorilor. www.dacoromanica.ro 1046 Motivația clicnților este întrevăzută de Grussi în timpul de care aceștia au dispus, ambiția și vanitatea personală, educația vlăstarelor din „lumea bună”, viața mondenă. Categoria trișo- rilor sau „les fripons” a alcătuit un grup masiv care deși neomogen au transmis „o profesiune” (p. 125). Cei mai mulți anonimi, lucrînd la domiciliu sau în „stabilimentele de joc” au fost tole- rați pentru că au mărit veniturile tutelarilor de locale. Trișorii s-au statoinicit ierarhic în ceea ce izvoarele memorialistice menționau drept Ligne dc l’Industi ie sau Oidie des Giecs (p. 134). Următoarele capitole— VIII, Le Jcu et sen corlege des malheurs (p. 147— 170), IX, La Police des Jeux en action (p. 171—191), X, Châtiments, (p. 193—200) și XI, Efficacitâ de la Poli- tique Repressive (p. 201—218) investighează consecințele pasiunii pentru joc. Reușita fiind o excepție (cf. p. 153), jocurile au avut ca adjuvant o groază de nenorociri, ca : scandaluri poli- tice, dueluri tragice, sinucideri, destabilizarea familiei, crime din răzbunare pentru pierderile suferite, ruina unor nobili, neglijarea studiilor și a pregătirii profesionale, respingerea frumo- sului. Lupta contra efectelor jocurilor a fost dirijată de poliție, și mai precis de un ofițer, ce s-a servit de unii spioni (mouches), comisari și forțele de ordine. El a fost direct subordonat Locote- nentului General al Poliției din Paris. Vasta problematică a trișorilor era dezbătută de una din cele nouă Camere de justiție de la Châtclet. ( ontravenienții au fost pasibili de amenzi, exil și ani de închisoare. îndeletnicirea represivă a fost însă departe de perfecțiune. Incompetența și suspiciunea personalului, pedepsele preconizate au atenuat însă finalitatea sa. Mai mult.Grussr este de părere că „jocul putea ... să fie considerat ca un element de dezordine și de dereglare necesar echilibrului unei societăți a stărilor și a ordinii prea bine stabilite și poate Statul prefera să păstreze această supapă de siguranță relativă hinc controlată . . . ’, (p. 216—217). în Conclu- sions (p. 219—223) autorul sesizează decăderea lentă a jocurilor in perioada Revoluției și apoi în secolul al XlX-lea cu un scurt intermezzo sub Directorat și Consulat. în încheiere lucrarea cuprinde note (p. 225—243) și o bibliografie foarte bogată (p. 245—254), în care se remarcă memorii, jurnale de călătorie, corespondență, acte oficiale, cărți juridice, materiale inedite din arhivele de la Biblioteca Națională și a Arsenalului. Deși aria geografică cercetată putea fi extinsă la întreg arealul Franței, considerăm volumul prezentat ca bine închegat, cu o solidă hază docu- mentară inedită, punînd in lumină o cale originală de a pătrunde psihologia și mentalitatea francezului din epoca Vechiului Regim. NOTE 1 Vezi pe larg Leo Mouton. L’Hotel dc Transylvanie, Paris, 1907. 2 Vezi și M. Cuenin, Le Duel sous L’Ancien Regime, Paris, 1982; Michael R. Weisser, Crime and Punishment in Early Modern Europe. London, 1979. Mihai Manea www.dacoromanica.ro 1047 „REVISTA DE ISTORIE” publică la prima parte studii, note ș.i comunicări originale, de nivel științific superior, din domeniul istoriei vechi, medii,-modeme și contemporane a României și universale. In partea a doua a re vis te de infor- mare științifică, sumarul este completat cu rubi'cile : Probleme ale istoriografiei contemporane, Cronica vieții științifice, Cartea românească și străină de istorie, in care se publică materiale privitoare la manife lări științifice din țară și din străinătate și sint prezentate cele mai recente lucră i și reviste de specialitate apă- rute in țară și peste hotare. NOTĂ CĂTRE .AUTORI Autorii sint rugați să trimită studiile, notele șl comunicările precum șl materialele ce se Încadrează în celelalte rubrici, dactilografiate la două rinduri, trimiterile infrapaginate fiind numerotate în continuare. De asemenea, documentele vor fi dactilografiate, iar pentru cele în limbi străine se va anexa traducerea. Ilustrațiile vor fi plasate la sfirșitul textului. Numele autorilor va fi precedat de inițială, titlu- rile revistelor citate în bibliografie vor fi prescurtate conform uzanțelor interna- ționale. Responsabilitatea asupra conținutului materialelor revine în' exclusivitate auto- rilor. Manuscrisele nepublicate nu se restituie. Corespondența privind manuscrisele, schimbul de publicații se vă trimite pe adresa Comitetului de Redacție, B-dul Aviatorilor nr . 1 București — 71247. REVISTE PUBLICATE ÎN EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA • REVISTA DE ISTORIE • REVUE ROUMAINE D’HISTOIRE • STUDII ȘI CERCETĂRI DE ISTORIE VECHE ȘI ARHEOLOGIE • DACIA, REVUE D’ARCH&OLOGIE ET D’HISTOIRE ANCIENNE • REVUE DES fîTUDES SUD-EST EUROPfiENNES • STUDII ȘI CERCETĂRI DE ISTORIA ARTEI — SERIA ARTĂ PLASTICĂ — SERIA TEATRU-MUZICĂ-CINEMATO GRAFIE • REVUE ROUMAINE D’HISTOIRE DE L’ART — SfiRIE BEAUX-ARTS — SfiRIE THlSÂTRE-MUSIQUE-CINfiMA www.dacaramanica.ro DIN SUMARUL NUMERELOR VIITOARE Homânii în cronica notarului anonim al regelui Bela. Orașele în Europa apuseană în Evul Mediu timpuriu. Un cod agrar românesc din secolul al XV-lea. Regimul politieo-economie al gurilor Dunării în secolul al XV-lea. Țările române la începutul secolului al XVII-lea. Economia țărilor române în secolul al XVII-lea. Conflictul pentru succesiunea la tronul Austriei 1741 — 1748. Implicații diplomatice și militare. Înființarea consulatelor franceze în Țările române și impactul asupra spi- ritului românesc. Călători români în S.U.A. în secolul al XlX-lea. Calculatorul electronic și informații numerice. Despre evoluția clasei marilor proprietari funciari In România (1857—1918). Un proiect englez de organizare a Principatelor din timpul Conferinței de la Paris (1858). Armata și societatea românească 1859—1877. Viața socială a Spaniei în presa românească pînă la primul război mondial. Oamenii de știință șl viața politică a României. Aspecte ale genezei „noului activism” al popoarelor din Ungaria (1900-1905). România și țările balcanice în perioada 1900—1911. Considerații privind social-democrația germană 1869 — 1914. România și criza renană (martie 1936). Relațiile culturale dintre România și Marea Rritanie (1929—1939). Aspecte ale procesului de creare a Frontului Național Unit Antijaponez al poporului chinez. RĂI ISSO 567-630 Sfl tSU I. P. Informația c. 25B2 wwvjr4wțomanica.ro Lei 15