ACADEMIA DE ȘTIINȚE SOCIALE Șl POLITICE A REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA E DIT U yo REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA IULIE ACADEMIA DE ȘTI1NTE SOCIALE SI POLITICE A REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA SECȚIA DE ISTORIE ȘI ARHEOLOGIE COMITETUL DE REDACȚIE ȘTEFAN ȘTEFĂNESCU (redactor șef), TON APOSTOL (redactor șef adjunct); NICH1TA ADĂNILOAIE, LUDOVIC DEMfiNY, GHEORGHE I. IONIȚĂ, VASILE LIVEANU, AUREL LOGHIN, DAMASCHIN MIOC, ȘTEFAN OLTEANU, POMPILIU TECDCR (membri). In țară revistele se pot procura prin poștă pe bază dț abonamente. Prețul unui abonament este de 180 lei. Cititorii din străinătate se pot abona prin „Rompresfilatelia”, Departamentul Export-import presă, P. O. Box 12 — 201, Telex 10 376 prsfi r — București, Calea Griviței Nr. 64 — 66. Manuscrisele, cărțile și revistele pentru schimb, precum și orice corespondență se vor trimite pe adresa Comitetului de redacție al revistei „Revista de Istorie”. Apare de 12 ori pe an. Adresa Redacției: 1. 0.72.41 TOM 38, nr. 7 Iulie 1985 । ----------- i i SUMAR ISTORIA ROMÂNIEI -CONSTANTIN C. PETOLESCU, Simbioză daco-romană și romanitate carpato-dună- reană .................................................................. 635 NICOLAE GRIGORAȘ, Formația, cultura și începutul domniei lui Petru Rareș . . . . 650 TUDOR MATEESCU, Bîlciurile din Dobrogea Înainte de 1877 ................ 659 PAUL CERNOVODEANU, Imaginea Angliei la călătorii români pină la 1860 (II) . . . 676 ÎN întîmpinarea celui de al xvi-lea congres internațional DE ȘTIINȚE ISTORICE EUGEN MEWES, Prolegomene la o istorie utilitară ...................................... 694 Metodele cantitative în istorie pe agenda unor reuniuni internaționale (V. Liceana) 709 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE .Sesiunea științifică națională cu tema „Lupta poporului român pentru unitate șl independență națională. Contribuția României la Înfrîngerea fascismului”; Sesiunea științifică a Facultății de istorie-filozofie, Institutului de istorie,,N. lorga” și Institutului de studii sud-est europene consacrată zilei de 9 mai (Ion Apostol) ; Consfătuirea redactorilor șefi ai revistelor de istorie din unele țări socialiste europene.................................................................................. 712 CARTEA ROMÂNEASCĂ ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE -* * * Călători străini despre Țările Române, voi. VII, volum îngrijit de Maria Holban (redactor responsabil), M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Edit. Științifică și enciclopedică, București, 1980, 623 p. (Paul Binder) .... 716 VENIAMIN CIOBANU, La granița a trei imperii, Edit. Junimea, Iași, 1985ș 203 p. (Tahsin Gemil)................................................... 718 ■GHEORGHE POPA, MARIA GEORGESCU, Documente pricind istoria orașului Alexandria 1883 - Lupu)............. 719 631 ANTONIUS FEKETE-NAGY, VICTOR KENEZ, LADISLAUS SOLYMOSI, GEISA ERSZEGI, Monumenta Busticorum in Hungaria Bebellium Anno MDXIV Akademiai Kiadd, Budapest, 1979 (Publicationes Archivi Nationalis Hungarici II, Fontes, 12), 728 p. + 38 planșe + 1 hartă) (Carol Vekoo)..................................... 720 IAKIM ZAPASKO, IAROSLAV ISAEVICI, Pamjatki kniikouogo nustetztva. Katalog starodrukin, nidanih na Ukraini (Monumentele artei cărților. Catalogul tipăriturilor vechi apărute In Ucraina), voi. I (1574—1700), Edit. ViSa skola de pe lingă Universitatea din Lvov, Lvov, 1981, 136 p. (Paul Mihail).............................. 724 EMANUELE GRECO, MARIO TORELLI, Stor ia dell’urbanistica. II mondo greco, Editori Laterza, Roma-Rari, 1983, 393 p. (Alexandru Madgearu) ................................ 727 www.dacoromanica.ro 632 TOME 38, no. 7 Juillet 1985 SOMMAIRE L’IIISTOIRE DES ROMÂNIE CONSTANTIN C. PETOLESCU, Symbiose daco-romaine et românite carpato-danu- bienne......................................................... 635 NICOLAE GRIGORAȘ, La formation, la culture et le dâbut du regne de Pietre Rareș 650 TUDOR MATEESCU, Les foires de Dobroudja avant 1877 ................. 659 PAUL CERNOVODEANU, L’image de l’Angleterre chez les voyageurs roumains jusqu’en 1860 (II)...................................................... 676 EN L’HONNEUE DU XVI-' CONGRES INTERNATIONAL DES SCIENCES IIISTORIQURS EUGEN MEWES, Prolăgomenes a â une histoire utilitaire................................. 694 Măthodes quantitatives dans l’histoire â 1’agenda de certaines r^unions internationales (V. Liveanu) ................................................................... 709 CHRONIQUE DE LA VIE SCIENTIFIQUE La session scientifique naționale sur le theme ,,La lutte du people roumain pour Tuni tă et l’indăpendance naționale. L’apport de la Roumanie ă la dâfaite du fascisme” ; La session scientifique de la Facultâ d’histoire-philosophie, de l’Institut d’histoire ,,N. lorga” et de l’Institut d’etudes sud-est europâennes consacrâe au 9 mai (Ion Apostol); La confârence des râdacteur en chef des revues d’histoire de certains pays socialistes europeens.............................................. 712 LE LIVRE ROUMAINS ET ENTRANGER D’HISTOIRE „ Călători străini despre Țările Române, (Impressions de voyageurs âtrangers sur les Pays Roumains), voi. VII, volume păru par les soins de Maria Holban (râdacteur responsable), M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Edit. Științifică și enciclopedică, București, 1980, 623 p. ( Paul Binder)........... 716 VENIAMIN CIOBANU, La granițe a trei imperii (A la frontiere de trois empires), Edit. Junimea,,Iași, 1985, 203 p. (Tahsin Gemil)............................................. 718 ■GHEORGHE POPA, MARIA GEORGESCU, Documente privind istoria orașului Alexan- dria 1883 — 1982, (DociliWIMycfliMflfiffiiinMWMffil/IOT la viile d’Alexandria, 1883 — 1982), București, 1984, 432 p. (Paula Lupu) .................................... 719 antonius fekete-nagy, victor kenEz, ladislaus solymosi, geisa ErSZEGI, Monumenta Rusticorum in Hungaria Rebellium Anno MDXIV Akademiai Kiadd, Budapest, 1979 (Publicationes Archivi NationaJis Hungarici II, Fontes, 12), 728 p. + 38 planches + 1 carte) (Carol Vekoo) ............. 720 IAKIM ZAPASKO, IAR0SLAV ISAEVICI, Pamjatki knikouomistetztva. Katalog staro- drukio, oidanih na Vkraini (Les mouuments de l’art des livres. Le catalogue des Mvres anciens parus en Ukraines, voi. I (1574—1700), Edit. Visa skola pr6s l’Universitâ de Lvov, Lvov, 1981, 136 p. (Paul Mihail)................. 724 EMANUELE GRECO, MARIO TORELLI, Storia de ll’urbanistica. 11 mondo greco, Editori Laterza, Roma-Bari, 1983, 393 p. (Alexandru Madgearu) .......... 727 www.dacaromanica.ro ISTORIA ROMÂNIEI SIMBIOZĂ DACO-ROMANĂ ȘI ROMANITATE CARPATO-DUNĂREANĂ CONSTANTIN C. PETOLESCU Continuitatea populației geto-dace în vatra ei carpato-dunăreană după cucerirea Daciei și transformarea ei în provincie1 este legată — și pînă la un moment ca problemă de cercetare științifică, se confundă — cu aceea a conviețuirii autohtonilor cu cuceritorii romanț (autorități, armată coloniști). Prima dintre problemele enunțate a fost subiect de dispută de două secole încoace ; fără a mai face istoricul ei,2 propunem să ne întoarcem direct la izvoarele antice care au stat la baza ideii extravagante a , exter- minării” dacilor de către împăratul Traian. Primul izvor este Criton, medic militar care l-a însoțit pe Traian în Dacia. El a întocmit o scriere referitoare la războaiele dacice, acum pier- dută. Unele informații, extrase mai tîrziu din opera acestuia, au ajuna pînă la noi, precum cele pe care le transcriem mai jos : loannes Lydus, De mag., 11,28 : „După ce a cucerit-o pentru prima oară și l-a învins pe Decebal, conducătorul geților, puternicul Traian a adus romanilor cinci milioane de livre de aur, o cantitate dublă de argint, în afară de cupe și lucruri [scumpe] depășind orice prețuire, apoi turme și arme și peste cinci sute de mii de bărbați cît se poate de potriviți pentru luptă, împreună cu armele lor, așa cum a afirmat Criton, care a luat parte la război”.3 Școlii la Icaromenipum de Lucian : Geții, un neam puternic — „care s-a ridicat împotriva romanilor și i-a umilit pînă la plătirea tributului, mai tîrziu, cînd aveau rege pe Decebal — a fost pînă într-atîta zdrobit de către Traian, încît tot neamul ajunsese la vreo patruzeci de bărbați, după cum povestește Criton în Getice”4. împăratul Iulian, Caesares, 22 (cuvîntarea lui Traian în fața zeilor)*, „Eu, Jupiter și zeilor, după ce am luat conducerea imperiului amorțit și descompus din cauza tiraniei care dăinuise mult la noi în țară„ și din cauza silniciei geților, singur am cutezat să merg împotriva neamurilor care lo- cuiesc dincolo de Istru și am nimicit neamul geților, care au fost mai răz- boinici decît oricare din oamenii care au trăit cîndva — și aceasta nu nu- mai datorită tăriei trupului, dar și pentru că îi convinsese să fie astfel slăvitul lor Zamolxis”8. Eutropius, VIU,6,2 (despre Hadrian) : „el a rechemat armatele din Asiria. . .A încercat să facă același lucru și în Dacia, dar l-au oprit de la aceasta prietenii săi, ca nu cumva să fie dați pe mîna barbarilor o mulțime de cetățeni romani; deoarece Traian ,după cucerirea Daciei, adusese mulțimi nesfîrșite de oameni din toată lumea romană pentru popularea orașelor și cultivarea ogoarelor; căci Dacia fusese secătuită de bărbați în urma lun- gului război al lui D^^^J 0 fuerat e&hausta) 3. • Primul din textele citate consemnează prăzile imense luate din Dacia și numărul mare de prizonieri de război, cifre pe care J. Carcopino, con- siderîndu-le exagerate, le-a redus printr-un calcul ingenios la 165 500 kg aur, 331 000 kg argint și 50 000 de prizonieri7. Demn de remarcat este că Lydus (după Criton) afirmă că prizonierii erau bărbați, ,,apți pentru luptă, împreună cu armele lor’’ — folosiți unii poate în luptele de gladiatori de la Eoma, alții înrolați îp. formațiuni auxiliare (ala I Ulpia Dacorum, cohors I Vipia Dacorum). Deosebit de drastică este afirmația medicului Criton (transmisă în scoliile la Lucian); anume că tot neamul geților ajunsese la 40 de bărbați, atît fusese de zdrobit de Traian8! Cifra este însă de la început suspectă tocmai prin exactitatea ei. Pe informația medicului-scriitor se bazează probabil și afirmația lui Eutropius că Dacia fusese secătuită de bărbați datorită îndelungatului război 9. în ceea ce privește pe împăratul Iulian, s-a subliniat de nenumăratele -ori că afirmația pe care o pune în gura lui Traian :„am nimicit neamul geților” are un caracter retoric40. Dar nu este vorba numai de aceasta. Unele izvoare istorice din secolul al XV-lea înregistrează confuzia între goți și geți11. Primul în ordine cronologică este Eusebius (a trăit între apro- ximativ 260—360), fost episcop al Caesareei din Palestina (începînd din ■anul 313); într-una din scrierile sale (Constantin către sacra adunare), se spune despre împăratul Decius că a căzut (anul 251) „conducînd mult lăudatele trupe ale romanilor ca să lupte împotriva geților”12. în Elogiul împăratului Constantin, întocmit de Iulian Filozoful, se arată : „Mama ta ... a fost mama nu a unuia, ci a multor împărați. Dintre aceștia, unul a ajutat pe tatăl tău în războiul împotriva tiranilor, altul învingînd cu armele pe geți, ne-a făcut rost de o pace trainică”13; referirea este la Con- stantin al II-lea (317—340), care a luat în 332 titlul de Gothicus 14. în aceste izvoare, confuzia ni se pare deliberată : pentru a aureola și mai mult fapz- tele casei domnitoare a lui Constantin cel Mare, prin transferarea victof■ Tiilor contra goților asupra unui popor (geții) despre care în altă scriere împăratul - scriitor amintit (Iulian) spune că „erau mai războinici decît -oricare dintre oamenii care au trăit cîndva” (Caesares, 22). Astfel, afir- mația pusă în gura lui Traian reflectă mai degrabă propaganda în jurul problemei gotice, preocuparea de a anihila primejdia reprezentată de acest popor. Eutropius, cel de-al treilea izvor citat, ne dă o știre de valoare deo- sebită pentru istoria Daciei romane : colonizarea a numeroase elemente civile sosite din toată lumea romană. Pentru acest istoric, care avea în față tabloul contemporan (a doua jumătate a secolului al ÎV-lea): decă- derea economică și urbanistică, precum și depopularea provinciilor ca urmare a epidemiilor și atacurilor barbare — nu exista însă decît o ex- plicație a proporțiilor neobișnuite ale acestei colonizări: un gol demogra- fic ca urmare a războaielor dacice, pe care totuși îl reducea doar la băr- bați (viri). în realitate, colonizarea se explică în primul rînd prin nevoia suplimentară de forțe de muncă, în condițiile unei valorificări superioare a bogățiilor provinciei15. Este de subliniat iarăși că alți doi istorici contemporani cu Eutro- pius, referindu-se la războaiele dacice, nu se exprimă nicidecum despre o „nimicire” a dacilor; astfel, la Aurelius Victor citimijjdoar domitis in provinciam Dacorum p^eatis^aîfr^^ijț^pita^j^ksaHwBtus Traianus Dacos sub rege Decibalo vicii et Daciam . . . provinciam fetit. Aceste texte ne aduc în minte o inscripție onorifică ridicată de senatul roman, la propunerea lui Traian, unui înalt personaj, probabil lui D. Terentius Scaurianus, pri- mul guvernator al Daciei, în care se spune că împăratul gentem Dacor (um) et regem Decebălum bello supervit18; în același fel se exprimă și o altă in- scripție din Forum Claudii: devictis Dacis17. în problema ce ne preocupă, nu trebuie însă uitat cel mai important monument referitor la războaiele dacice : Columna lui Traian18. Aceasta ne redă o serie de scene care pot fi cu toată certitudinea interpre- tate în favoarea continuității populației autohtone : grupuri de daci, cu nobilii lor, supunîndu-se lui Traian^19, alții cu tot avutul lor în mișcare — fie că se întorc la casele lor după încetarea războiului, fie că sînt așezați de autoritățile romane în alte locuri20. Nicăieri nu vedem soldați romani măcelărind populația civilă; mai mult, columna redă rezistența eroică a dacilor cu o admirație abia reținută21: nicăieri ura cuceritorului, a duru- lui Traian care se laudă în fața zeilor că ar fi nimicit pe geți! Pe de altă parte, se poate remarca faptul că pe Columna lui Marcus Aurelius — îm- păratul care a lăsat o unanimă impresie despre înaltele sale calități umane — sînt redate o serie de scene de o duritate care nu se întîlnește în cronica în piatră a războaielor dacice : execuții ale captivilor, incendierea sate- lor dușmane, uciderea fără milă a celor învinși22. Critica izvoarelor antice infirmă deci teza preconcepută a extermi- nării dacilor23,Pierderile în forțe umane (bărbați) în războaiele dacice au fost desigur considerabile, dar nu au fost de natură să compromită pro- gresul economico-social al provinciei abia create. îndată ce orice rezis- zență a învinșilor a devenit zadarnică, liniștea a revenit în Dacia, acum provincie a împăratului: Dacia August (i) Provincia, cum apare pe emi- siunile monetare ale lui Traian, reproducînd Dacia personificată pe stîncă (simbol al cununei de munți) alături de doi copii ținînd spic și strugure (referire la bogățiile agricole ale provinciei)24. în Dacia romană fiin- țează o mulțime de așezări — cele mai multe cu nume autohtone; unele sînt ridicate la treapta de orașe șub împăratul Hadrian, urmașul cuceri- torului Daciei: Drobeta, Napoca, Eomula (Malva). Mai mult, capitala provinciei, Colonia Dacica (Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica) își adaugă numele capitalei regilor daci: Sarmizegetusa — care se aflase la 30 km depărtare de ctitoria urbană a lui Traian.26. Adaosul este semnifi- cativ; populația autohtonă stătuse liniștită în anii 117—118, cînd sarmații (atît iazygii dinpuszta panonică, cît și roxolanii de la răsărit de Dacia) au fost în conflict militar cu Roma. Noua atitudine a lui Hadrian se reflectă și în emisiunile sale monetare — care simbolizează acordul populației de aici la apărarea Imperiului26. Mulți daci intră în legiunile și unitățile auxiliare — fiind trimiși, conform sistemului dislocării unităților mili- tare (practicat și în imperiile multinaționale moderne) pe alte frontire ale imperiului. Ni se pare semnificativ pentru atitudinea oficială față de popoarele aduse sub ascultarea Nomei a reproduce cîteva cuvinte din cu- vîntarea împăratului Claudius I în fața senatului, cînd propune să fie primiți în senat fruntașii cetățenilor din Gallia : „Eomulus, întemeieto- rul nostru, a fost de o înțelepciune fără seamăn cînd pe foarte multe po- poare le-a privit în aceeași zi ca pe vrăjmașii săi și apoi ca pe concetățenii săi”; discursul ne este păstrat de istoricul Tacitus (Anale, XI, 24), care și-a început redactarea acestei scrieri după anul 100. S-a qbiectat să geto-dacii nu sînt prezenți în inscripțiile provinciei- Dar autohtonii formau fără îndoială mașa populației rurale27, iar satul www.dacoromamca.ro 637 este în general rar-prezent în inscripții28 — și atunci fiind vorba de frun- tașii săi, coloniști și veterani. Această constatare mai veche trebuie completată cu observațiile cercetării actuale asupra onomasticii traco-dacice. Cum bine se știe, geto- dacii făceau parte din marele neam al tracilor; antroponimia tracă, destul de bogată și variată 29, prezintă în general uniformitate în întreg spațiul earpato-balcanic 30. Fără a se ține seama de această realitate, cele circa 60 de nume „trace” atestate de inscripțiile Daciei romane au fost atribuite de învățații moderni aproape exclusiv coloniștilor veniți de la sud de Dunăre 31. Mai recent, s-a introdus în circuitul științific denumirea, mai nuan- țată și corespunzînd mai bine realităților etnice din acest spațiu geografic, de nume ,,traco-moeso-dace”; se poate susține, fără teamă de greșeală, ■că din lotul de asemenea nume atestate de inscripțiile Daciei romane cel puțin o parte aparțin localnicilor geto-daci 3Z. în sprijinul acestei afirmații vine, indirect, și faptul că aceste nume nu sînt niciodată asociate cu închinări către divinități trace 33. Ele nu aparțin nici militarilor din cele trei ausoilia de traci staționate în Dacia (cohortele II Flavia Bessorum, I. Thracum sagittariorum și IV Thracum equilata) 34. Pe de altă parte, o serie de inscripții consemnează prezența geto- daeilor pe cuprinsul provinciei Moesia Inferior. Este de amintit astfel "binecunoscuta inscripție privind conflicuul de hotare dintre țăranii daci și civitas Ausdecensium, pe timpul lui Marcus Aurelius 3S. De asemenea, la Nicopolis-ad-Istrum apar, între membrii unui colegiu de închinători ai luiDionysos, Val(erius) [Buro] busta și Cresce(n)s Deceb(ali) 36; numele Dikâbalos apare și în alte trei inscripții grecești — de la Topraisar 37, Varna 38 și Tîrnovo 39. Tot din Moesia Inferior fuseseră probabil recrutați: Flavius Decebalus, veteran din legiunea I Italica (cu sediul la Novae)40, Valerius Marcus, militar din legiunea XI Claudia (cu sediul la Durosto- rum) — al cărui fiu se numea Valerius Decebalus 41; alt veteran, dintr-o inscripție de la Sacidava, era și el fiul lui Decebalus 42. Alți geto-daci pot Ii presupuși printre numeroșii purtători de nume tracice din această provincie43; de altfel, prezența lor în Moesia Inferior se confirmă și din punct de vedere arheologic44. Această constatare este deosebit de importantă, deoarece acest teritoriu, de substrat etnic daco-moesic4S, a făcut și el parte din spațiul de etnogeneză a românilor. Numeroase informații ne dau inscripțiile despre prezența dacilor în unitățile militare romane, staționate în diferite colțuri ale imperiului. Cele mai multe știri privesc unitățile auxiliare de daci46: astfel, de pe timpul lui Traian sînt atestate ala I Vipia Dacorum (în Cappado- cia) și cohors I Vipia Dacorum (în Syria); din timpul lui Hadrian, cohors I Aelia Dacorum (in Britannia); se mai cunosc cohortele II Aurelia Dacorum (Pannonia Superior) și II Augusta Dacorum milliaria equitata (Pannonia Inferior), precum și o cohors Vemina Dacorum milliaria (Moesia/ Inferior) (pe timpul lui Gordian al III-Iea; epitetul „geamăna” arată că s-a născut prin contopirea a două cohorte). în total, poate fi vorba de cel puțin 12 unități de daci (numărul de ordine I presupune cel puțin pe cel de II și invers). Multă vreme, aceste unități și-au împrospătat efectivele cu recruți din patria de origine47. Alți daci sînt atestați făcînd serviciul militar în legiuni. Astfel, pe timpul lui Hadrian, de la Napoca și teritoriul său se fac recrutări pentru legiunea III Augusta, al cărei sediu era la Lambaesis (Numidia) 48. Mai www.oacOTomamca.ro 638 menționăm prezența unui interprex Dacorum în legiunea I Adiutrix Antoniniana (primul sfert al secolului al IH-lea) de la Brigetio (Pannonia Superior)48 — recrutat desigur dintre dacii din provincia noastră, pentru a servi ca translator în raporturile cu dacii liberi (de la nord-vest de Dacia romană). Numeroase sînt știrile despre prezența dacilor la Eoma în garda imperială. Unii sînt menționați în cohortele pretoriene 50. Ei își indică originea după numele provinciei de unde vin (natus provicia Dacia, horiundus ex provincia Dacia) sau după cel al orașului-capitală a terito- riului din care au fost recrutati (Apulum, Dierna, Drobeta, Malva, Napoca, Sarmizegetusa); dar alții afirmă deschis că sînt de neam dac — natione Dacus : indicația ni se pare prea clară pentru a mai fi pusă la îndoială. Alte inscripții de la Eoma amintesc de militari recrutați din Dacia pentru garda imperială călare (eguites singulares)51. Cei mai mulți dintre ei afirmă că sînt natione Dacus; semnificativ este că într-o inscripție dedicată împăratului Septimiu Sever de cîțiva călăreți din gardă, apare și un Silvinius Decibălus52. Departe de a îi fost „secătuită de bărbați”, Dacia furniza recruți armatei romane și la începutul secolului al HI-lea53. După terminarea serviciului militar, unii reveneau probabil în patrie în calitate de cetă- țeni romani (cireș Romani), ei reprezentînd un factor activ în procesul de romanizare. Expunerea de pînă aici a avut ca scop să readucă în memorie date- le izvoarelor scrise — cele mai multe aceleași discutate de peste un secol, ^ar adesea răstălmăcite de istoricii mai vechi și mai noi. Adevărat este că cele mai multe se pretează la întrepretări echivoce. în schimb, există o categorie de izvoare — cele arheologice — infinit mai bogate ca infor- mație în ceea ce privește supraviețuirea populației autohtone și mai semnificative pentru problem^, simbiozei daco-romane. Este un tablou destul de complex, rezultat al investigațiilor arheologice-deopotrivă în așezările urbane, în castrele romane și în special în așezările rurale ale provinciei54. Criteriul general adoptat pentru identificarea pe cale arheologică a dacilor în epoca provinciei îl constituie persistența unor elemente de cultură materială și spirituală din vremea Daciei regale; el prezintă însă totodată dezavantajul de a ne lipsi de posibilitatea a recunoaște existența unor comunități de origine dacică în plin proces de romanizare. Statisticile întocmite de arheologi arată că pe teritoriul provinciei au ființat circa 300 de așezări rurale55 — ceea ce ne dă o imagine, fie și aproximativă, a situației demografice a Daciei romane. Investigarea lumii satelor — mult mai conservatoare, atît în ceea ce privește pe autoh- toni, cît și pe coloniști — prezintă un interes deosebit pentru problema simbiozei daco-romane; înțelegerea acestui fenomen comportă cele mai multe dificultăți, deoarece continuitatea autohtonilor a fost cu prisosință demonstrată de descoperirile arheologice. în cele ce urmează, vom urmări repartiția descoperirilor care reflectă aceste relații reciproce ; este evident deci că nu va fi o enumerare a tuturor descoperirilor privind continuitatea dacică în epoca romană. Se cunosc numeroase așezări rurale de epocă romană în care apar asociate elemente de civilizație (în special ceramică) romană cu cele dacice5B. Se pot cita, la sud de munți: Amărăști, Apele Vii, Castranova, Cîrcea-„Viaduct” (corn. Coșoveni), Leu și Locușteni (jud. Polj), Ocnița (Ocnele Mari) (jud. www.dacoromamca.ro 639 Vîlcea), Săcelu (jud. Gorj), Stoenești și Dobrun (jud. Olt), iar în Transil- vania : Boarta, Cașolț, Curciu (com. Dîrlos), Laslea, Ocna Sibiului, Roșia, Ruși, Sacadate, Slimnic, Șura Mică (jud. Sibiu), Cenade, Ciumbrud (Aiud), Ciunga (Ocna Mureș), Micoșlaca, Noșlac, Obreja, Rădești, Sebeș, și Spălnaca (jud. Alba), Feldioara, Gligorești, Sava, Sic (jud. Cluj), Cipău, Cristești, Gogan, Lechința de Mureș, Sf. Gheorghe (com. Iernut) (jud. Mureș), Filiaș, Medișoru Mare, Mugeni (jud. Harghita), Rîșnov și Vulcan jud. Brașov). Aproape că nu există vreo așezare dacică „pură”, în care să nu fi apărut materiale romane. Este o dovadă clară a conviețurii ele- mentului autohton dac cu coloniștii, fie că trăiesc în cadrul aceleiași comu- nității rurale, fie separat — dar împrumutînd reciproc elemente de cultură materială. Deocamdată, cel mai evident este împrumutul din partea autohtonilor, prin însușirea unor produse „de serie” (ceramică, piese de folosință personală etc.). Dacii apar cei mai conservatori în perpetuarea riturilor funerare de tradiție autohtonă (incinerația cu variantele ei de ritual). Este calea cea mai sigură de a-i identifica și a-i distinge de coloniștii care practică rituri funerare asemănătoare (cum este cazul necropolelor tumulare de incinerație de la Cașolț și Calbor aparținînd unor coloniști norico- pannonici, ori cele de la Zlatna și Ighiu ale unor coloniști dalmatini)57. Totuși și aici își fac loc elemente de civilizație (ceramică romană alături de cea dacică, fibule, uneori sticlărie etc. : Locusteni, Obreja, Soporu de Cîmpie, Spălnaca etc.) și chiar de tradiție romană („obolul lui Charon“, inexistent la geto-daci in perioada de dinainte de cucerirea romană)58. La Lechința de Mureș nu s-a găsit nici în morminte, nici pe suprafața necropolei, ceramică de factură dacică; totuși, se apreciază că necropola de aici aparținfi^^ dacilor, fiind dependentă de așezarea dacică din apro- piere, pentru aceasta pledînd și „analogia variantelor și amănuntelor rituale ale incinerației cu cele din cimitirele daco-romane de la Soporu de Cîmpie și Obreja, ambele din sec. II—III” 59. în acest caz, necropola de la Lechința este încă o dovadă a „contaminării” romanice a populației din așezarea civilă. în caz că totuși necropola aparține unei așezări a coloniștilor, încă neidentificată, înseamnă că o așezare de daci și alta de coloniști ființau una aproape de cealaltă, autohtonii fiind evident influen- țați de o serie de elemente ale civilizației materiale romane. Demnă de amintit este o statistică a repartizării materialului ceramic din necropola de la Obreja : olăria romană roșie este prezentă în 38 de morminte, cea romană cenușie de calitate superioară în 7, cea cenușie-negricioasă, zgrun- țuroasă în 120, în timp ce olăria dacică modelată grosolan și avînd orna- mente caracteristice (butoni, brîuri crestate sau alveolateqtc.) s-a descoperit numai în 12 morminte 60. De deosebit interes este însă și faptul că materiale arheologice de factură dacică au apărut în numeroase castre și în așezările civile ce s-au dezvoltat pe lingă ele; pînă acum se cunosc peste 20 de castre de trupe auxiliare de pe cuprinsul Daciei în care s-a descoperit olărie de factură dacică : Slăveni (jud. Olt), Sîmbotin și Stolniceni (jud. Vîlcea), Bumbești și Cătune (jud. Gorj), Drobeta (Turnu Severin), Pojejena, Vărădia și Mehadia (jud. Caraș-Severin), Orăștioara de Sus și Micia (jud. Hunedoara), Bologa și Gilău (jud. Cluj), Buciumi (jud. Sălaj), Orheiul Bistriței (jud. Bistrița-Năsăud), Brîncovenești și Sărățeni (jud. Mureș), Brețcu, Comalău și Olteni) (jud. Covasna), Rîșnov (jud. Brașov). „Avem și în aceste cazuri dovezi inatenal^toecte $e Prezen^a au^0^0' 640 nilor sub romani” 61, dar și a unei simbioze clare între trupa staționată în castru și comunitatea dacică din împrejurimi. Din punct de vedere al condiției sociale, fără îndoială că raportul era dezavantajos pentru autohtoni. Arheologic, este greu a întrevedea numai din această situație beneficiul pentru daci al raporturilor cu romanii; se subliniază astfel imitarea unor recipiente romane de către olarii daci62, dar se cunosc și numeroase alte cazuri cînd olarii romani au preluat unele motive de orna- ment tipic dacice (de exemplu brîul alveolar, pe care l-au aplicat pe vase romane provinciale). Asemenea produse au ajuns în castre fie cu ocazia lucrărilor de fortificații, fie prin folosirea unor produse ale băștinașilor locuind în apropiere (în territorium militare) de către soldații romani63; este posibil însă să fi ajuns și prin recruți daci încorporați în diferite unități auxiliare 64; în sfîrșit, se pot explica prin prezența în așezările civile de pe lîngă castre și în canabae a unor elemente autohtone (în special femei dace căsătorite cu soldați și veterani). Dacii sînt cunoscuți — prin aflarea aceleiași fosile directoare (cera- mica) — și în cadrul unor ferme agricole (yillae rusticae) de pe teritoriul provinciei, cum ar fi cele de la Aiud și Eahău (jud. Alba), Deva, Cinciș și Mănerău (jud. Hunedoara), Chinteni și Bădeni (jud. Cluj) 66. Fără îndoială însă că cei mai mulți continuau să trăiască în comunitățile lor rurale, răspîndite uniform pe întreg cuprinsul provinciei. Din păcate, gradul foarte înalt sau absolut de perisabilitate al majo- rității materialelor arheologice nu ne permitre a urmări mai amplu rapor- turile reciproce între autohtoni și coloniștii veniți din diferite părți ale Imperiului. Sîntem reduși astfel aproape exclusiv la analiza materialului arheologic de uz curent66 (îndeosebi ceramica și a unor elemente de viață spirituală (rituri funerare). în stadiul de față al cercetării ar fi important a urmări cum elementul autohton intră în contact cu cultura materială a cuceritorului, dar și în ce măsură viața sa cotidiană este stimulată de progresul net introdus de statul roman în raport cu perioada anterioară. Credem că descoperirile arheologice, deși nu pot încă răspunde mulțu- mitor la toate întrebările, sînt totuși elocvente pentiu existența unui dialog între cuceritori și cuceriți67. Detaliile ne scapă încă, dar cunoaștem consecințele unui secol și jumătate de dominație romană : după retra- gerea autorității romane din Dacia, nu numai că se constată o unitate deplină de cultură materială a populației daco-rcmane, dar aceasta este în măsură să propage romanitatea dincolo de granițele provinciei88. în orașe și în așezările romane organizate după sistemul roman (pagi, viei) trăiau coloniștii. Veniți ex loto Crbe Hcmană (Euticpius), ei își găseau un element de unitate în atașamentul ]or față de sistemul politic roman (care le asigura prosperitatea economică) și in folosirea limbii latine ca unic mijloc de comunicare — între ei și în relațiile cu autohtonii geto-daci. Este remarcabilă puritatea limbii inscripțiilor provinciei, ceea ce denotă progresele romanizării și dă măsura influenței pe care ea a exercitat-o asupra camenilor pământului în curs de asimilare. Limba (latină) a avut un rol deosebit de important în uniformizarea etnică pe cuprinsul Daciei într-un secol și jumătate de stăpînire politico- militară efectivă de către Imperiul roman. în difuzarea acesteia, două elemente au avut un rol precumpănitor : urbanismul și armata. Orașele au reprezentat focare active de romanizare. Numeroase așezări au purtat titlul de municipium (Drobeta, E emula, D ierna, Tibis- www.dacoromamca.ro 641 cum, Apulum, Ampelum, Potaissa, Napoca, Porolissum), primit de la împărații Hadrian, Marcus Aurelius și Septimiu Sever; unele au ajuns chiar la rangul de colonia (Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa, Drobeta, Eomula-Malva, Apulum, Napoca, Potaissa). Numărul muni- cipiilor și coloniilor din Dacia este comparabil cu cel din Moesia și Pannonia, unde romanitatea avea o vechime de aproape un secol la data cuceririi Daciei. în provincia nord-dunăreană, cîteva orașe au primit chiar „dreptul italic” (ius Italicum), care nu a mai fost acordat niciunui oraș din pro- vinciile vecine. Fără a fi deținut din punct de vedere juridic statutul municipal, au existat în Dacia numeroase alte așezări evasi-urbane (Sucidava, Aquae, Germisara, Micia, Alburnus Maior etc.). Un rol important a avut în procesul de romanizare armata. în Dacia și-au avut garnizoana două legiuni (mai întîi legio XIII Gemina, iar de la Marcus Aurelius și V. Macedonica), precum și numeroase unități auxiliare. Prin eliberări succesive de veterani, care se stabileau în orașele și satele provinciei, romanizarea a făcut progrese. Unii daci, înrolați în unitățile din Dacia sau din alte provincii, reveneau după terminarea ser- viciului militar în mijlocul comunităților lor rurale, devenind factori activi în procesul de romanizare. Cu prestigiul ei (decurgînd din aceasta și o serie de avantaje de ordin social), cetățenia romană (civitas Romana) a reprezentat un stimulent în procesul de romanizare. Dar acestea sînt elemente de ordin subiectiv. Esențială în progresul romanizării a fost calitatea vieții romane : introducerea unor unelte de producție mai perfecționate, dezvoltarea unei producții de mărfuri locale și mai ales pătrunderea a numeroase produse realizate în mari officinae din imperiu, dezvoltarea unei bogate rețele de drumuri; toate acestea nu făceau decît să întărească prestigiul civilizației romane, deopotrivă în ochii populației autohtone și cei ai coloniștilor. Se poate spune că fac- torul economic a fost esențial în actul romanizării, în măsură să influen- țeze hotărîtor și viața celorlalți daci, necuprinși în granițele provinciei romane. Asupra dacilor liberi, influența romană a fost diferită, variind după epocă și situație geografică. Astfel, Muntenia a aparținut în întregime imperiului în primele două decenii ale secolului al II-lea, pe timpul domniei lui Traian ; pe timpul lui Antoninus Pius a fost probabil reanexată partea ei de vest (pînă la așa-zisul limes transalutanus). Descoperiri revelatoare de natură epigrafică (ștampile tegulare ale legiunii XI Claudia Antoniniana, datînd deci de la începutul secolului al III-lea) 89 în thermele castrului de la Pietroasele (jud. Buzău), aproape de curbura Carpaților, pun pro- blema dacă nu cumva Muntenia întreagă se afla iarăși, cel puțin în prima jumătate a secolului al III-lea, sub jurisdicția politică și autoritatea militară romană (în cazul de față, sub cea a guvernatorilor Moesiei Inferi- oare). în prima jumătate a secolului al III-lea, se dezvoltă în Muntenia o serie de așezări ale populației dacice (cum sînt cele de pe teritoriul orașului București, de la Mătăsaru și altele), puternic influențate de civilizația romană 70. Ne gîndim chiar — în afară de explicația coborîrii unor grupuri de daci din zona colinară și de munte — dacă nu este vorba și de o colo- nizare din inițiativa particulară, de caracter agricol, dinspre sud — între altele prin revenirea în Cîmpia romană a altor grupuri de geto-daci, urmași ai celor strămutați în Moesia (inferior) de către guvernatorii romani în secolul I e.n. (Sex. lulius Catus, Ti. Plautius Silvanus Aelianus). Este www.dacoromamca.ro semnificativ că numărul descoperirilor de obiecte romane din așezările dacice din Muntenia este întrucîtva comparabil cu cele din așezările autoh- tonilor din cuprinsul provinciei. Situația geografică a Munteniei nu putea lăsa nepăsătoare autori- tățile militare romane. Chiar dacă din motive tactice nu au anexat-o definitiv și nu au colonizat-o efectiv, ea prezenta interes strategic pentru apărarea provinciilor Dacia și Moesia Inferior. Era în interesul romanilor ca în acest teritoriu — care nu putea fi o terra deșerta — să trăiască o populație de autohtoni sedentari și nu de turbulenți călăreți de stepă. Stabilirea unor grupuri sarmatice, în special în partea de est a cîmpiei, nu poate data mai devreme de epoca războaielor purtate cu neamurile de la Dunăre de împăratul Marcus Aurelius. Fără îndoială însă că ridicarea sistemului defensiv transalutah — începînd probabil sub Antoninus Pius, cel mai tîrziu sub Commodus — , ca și atenția permanentă a romanilor asupra întregii Muntenii (vezi descoperirile de la Pietroasele) au anihilat din punct de vedere militar pe roxolanii pătrunși izolați în Cîmpia română71 în Moldova, situația a fost diferită 72. Partea ei de sud s-a aflat în cadrul teritorial-militar al Moesiei Inferioare. Pentru partea centrală și de nord, influențele trebuie privite gradat, pe măsura depărtării de limes-nl roman; ele au fost în primul rînd de natură economică. Situația este asemănătoare pentru dacii din nord și vest. Măsura influenței civili- zației romane ne este dată de descoperirile din așezarea de la Medieșu Aurit7S. Totodată, trebuie menționate contactele dintre dacii din pro- vincie și cei din afara ei, mai ales prin păstorii care își purtau turmele în zona pășunilor alpine de o parte și de alta a munților. De asemenea, este posibil ca în unele cazuri grupuri de daci mărginași să fi cerut auto- rităților romane permisiunea de a se așeza pe teritoriul provinciei (cum s-a întîmplat pe timpul împăratului Commodus)74. în anii 271—274, împăratul Aurelian renunța de drept a menține Dacia în sistemul administrativ și militar roman. Autoritățile și trupele retrase la sud de Dunăre au fost urmate desigur de toți cei cărora scutul Bornei le asigurase prosperitatea. Istoricul Eutropius (IX, 15, 1) afirmă că cetățenii romani au fost •evacuați din Dacia Traiană și așezați în cele două Dacii sud-dunărene — Bipensis și Meditarranea; el voia să arate astfel că prestigiul roman fusese salvat, nefiind lăsați cetățeni romani în voia barbarilor. Că afirmația lui Eutropius nu conține adevărul pe de-a-ntregul, este destul a aminti cunos- cutul pasaj din scrierea aceluiași istoric^ cum că prietenii îl sfătuiseră pe împăratul Hadrian să renunțe la gîndul de a părăsi Dacia, pentru a nu cădea mulți cetățeni romani în mîna barbarilor (ne multi cives Bomani barbarie traderentur •, VIII, 6, 2). Sîntem îndreptățiți să afirmăm că acest lucru (adică : lăsarea a numeroși cetățeni în mîna barbarilor) s-a petrecut cu ocazia abandonării Daciei; ne-o confirmă descoperirile arheologice, numismatice și chiar epigrafice. De altfel, daco-romanii neevacuați nu au rămas cu totul la voia barbarilor. Imperiul și-a asigurat permanent stăpînirea întregului mal de nord al fluviului; aici și-a păstrat o serie de „capete de pod”, cele mai importante fiind Drobeta și Sucidava. în momentele de expansiune din timpul tetrarhiei, dar îndeosebi pe timpul lui Constantin cel Mare, stăpîni- rea romană a redevenit efectivă pe o porțiune din sudul Daciei (Banat, Oltenia, Muntenia); 328) un nou pod 643 peste Dunăre, între Sucidava și Oescus, și s-a refăcut pe o porțiune încă necunoscută drumul ce ducea de la Sucidava la Eomula. Fără îndoială, continuitatea de viață și cultură materială pe teri- toriul Daciei76 a fost asigurată în primul rînd de populația dacică roma- nizată. Granițele provinciei Dacia nu împiedicaseră niciodată legăturile dintre daco-romani și dacii liberi. După desființarea acestora, numeroase grupuri de daci s-au așezat în fosta Dacie traiană. „Golul” demografic creat prin retragerea aureliană a fost umplut cu dacii „liberi”. în perioada de relativă liniște dintre epoca tetrarhiei și invazia hunilor, a avut loc chiar o creștere demografică — fapt ilustrat de mulțimea descoperirilor arheologice care umplu harta vechii Dacii. Arheologii constată o unifor- mizare treptată a culturii materiale, de puternică tradiție romanică. în secolul alIV-lea se dezvoltă pe un spațiu vast, în zona carpato-nord- pontică, o cultură materială cunoscută în literatura arheologică sub numele de Sîntana de Mureș — Cerneahov; cum s-a subliniat de diverși cerce- tători, primul nume indică aspectul vestic, dezvoltat pe cuprinsul Daciei, celălalt aspectul nord-pontic al acestei civilizații. Cu numeroase variante în aspectele ei regionale, această cultură conține un important și puternic element de unitate — componenta romanică. Aceasta este explicabilă prin stratul demografic roman în întreg spațiul acestei culturi: daco- român pe teritoriul Daciei, roman în general în ținuturile de la nordul gurilor Dunării și nord-pontice. în adevăr, se cunoaște din relatările istoricilor antici, că în urma numeroaselor expediții de jaf în imperiu, pe lîngă prăzi bogate, goții aduceau în teritoriile unde se așezaseră de curînd și numeroși prizonieri78; cifrele impresionante date de izvoare ne duc cu gîndul la proporțiile colonizării provinciei Dacia de către Traian. Printre aceștia erau și numeroși creștini, astfel încît biserica romană (profitînd desigur și de condițiile tratatelor dintre imperiu și goții deveniți federați) numește chiar episcopi ai Gothiei — ca Audius sau Ulfila. Cu aceasta, am atins punctul hotărîtor al întregii probleme a desă- vîrșirii romanizării: creștinismul. Numeroase descoperiri paleocreștine datează din secolele IV—V. Vechimea creștinismului daco-roman este confirmată de termenul basilica, păstrat în limba română pentru a desemna lăcașul de cult (biserică). Caracterul latin al creștinismului daco-romaneste dovedit de terminologia creștină din limba română. Chiar izvoarele scrise vorbesc despre viața și pătimirile (passiones) primilor martiri din Dacia. Progresele credinței creștine au dus la estomparea deosebirilor etnice; credința fiind un factor de unitate spirituală, ea a contribuit la închegarea unei unități de ordin lingvistic. în al treilea sfert al secolului al IV-lea, și-au făcut apariția în veci- nătatea Daciei neamurile de călăreți de stepă (hunii). Acum se constată' im fenomen interesant: agresivitatea unora dintre daci (în speță carpii), care se mai manifestase în cursul acestui secol (e drept, tot mai fără ecou, rolul lor militar în coaliția anti-romană fiind în scădere ), încetează defi- nitiv. în fața pericolului reprezentat de barbarii din stepe, deosebirile etnice trec pe plan secundar; toți (daco-romani, daci neromanizați, goți etc.) încep a privi la imperiu, tot mai mult, ca la un protector, semnificativ ni se pare că la războaiele de apărare contra hunilor, goții au avut im rol foarte important (vezi bătălia de la Cîmpiile Catalaunice, din 451). Ase- menea schimbare de concepție a grăbit și ea procesul de romanizare. în condițiile dominației hunice, alte contribuții demografice au putut veni și din sud, în primul rînd tot prin prizonieri de război și captivi. www.dacoromamca.ro 644 Astfel, după prăbușirea dominației bunice (îndată după mijlocul secolului al V-lea), romanitatea carpato-dunăreană intră într-o nouă fază : contactul cu slavii — care se răspîndeau lent, dar eficace, pe spații vaste, de la Vistula în vest pînă la Marea Egee în sud. Dar acesta dă nota intensității procesului de romanizare în Dacia; astfel, slavii au lăsat o serie de urme în toponimie și hidronimie, dar împrumuturile în limbă sînt minime la această epocă. Fără îndoială, dacă ar fi întîlnit o populație neomogenă (romanici, daci, goți etc.), slavii ar fi reușit s-o asimileze. Dimpotrivă, în Dacia, ca și în Grecia continentală, populația locală a asimilat etnic și cultural pe noii veniți. Evoluția complexă a romanității carpato-ponto-dunărene în secolele ce au urmat (VII—VIII) a dus la apariția în această parte a Europei a poporului român, proces paralel și în multe privințe asemănător cu cel al închegării celorlalte popoare romanice ”. NOTE 1 Pentru această problemă, vezi acum, cu toate datele și bibliografia anterioară: D. Protase, Autohtonii tn Dacia, I, București, 1980; vezi încă, L. Bârzu, Continuitatea creației materiale și spirituale a poporului român pe teritoriul foslei Dacii, București, 1979, p. 35-47. 2 Pentru aceasta, vezi D. Protase, op. cit., p. 5 și urm. 3 Vezi Izvoare privind istoria României (Fontes ad historiam Dacoromaniae pertinentes ), I, București, 1964, p. 507. 4 Ibidem; vezi și p. 615 cu nota 24. 6 Izvoarele istoriei României (Fontes historiae Dacoromanae), II, București, 1970, p. 29-31. 8 Ibidem, p. 37, ’ Dacia, I, 1924, p. 28-34. 8 Cum se arată în comentariul din Izvoare, I, p. 615, nota 24, știrea este total fante- zistă. Scolia respectivă este, de altfel, foarte tîrzie, ea datorindu-se patriarhului Arethas din Caesarea, care a trăit aproximativ între 860—932; de asemenea, manuscrisele păstrate sînt și mai tîrzii, de prin secolul al XlII-lea, Incit ar fi posibil să fie și o transcriere greșită a cifrei, în nota citată din Izvoare, I, se atrage atenția asupra unui pasaj din Geografia lui Strabo (VII, 3, 12): „Neamul geților, care se înălțase atît de mult sub Burebista, a decăzut [apoi] cu totul din pricina dezbinărilor lăuntrice și din pricina romanilor. Totuși, ei sînt încă în stare și astăzi să trimită la luptă patruzeci de mii de oameni”; dar Intr-un alt pasaj, știrea este meta- morfozată astfel: „Cît despre geți, și daci, după ce numărul lor crescuse neînchipuit de mult, într-atlt Incit puteau să trimită la luptă pină la două sute de mii de oame.ii, ei s-au Împuținat și au ajuns In zilelele noastre cam la vreo patruzeci de mii și slnt acum pe cale de a se supune românilor” (VII, 3, 13), Așadar, ca și In pasajele din opera lui Strabo (unde cifra transmisă face confuzie Intre militari și populația civilă), este posibil ca știrea din Geticele lui Criton să fi consemnat alte realități eventual numărul de familii de pileați care nu pieriseră In lupte. 8 Oricum, această știre nu pare să sprijine afirmația din introducerea la Criton, In Izvoare, I, p. 507, anume că fragmentele păstrate dovedesc valoarea acestei scrieri. Despre acest izvor, vezi I. I. Russu, Getica lui Statilius Crilo, In Studii clasice, XIV, 1972, p. 111—128. 10 Vezi iarăși discuția problemei, cu observații suplimentare, la D. Protase, Autohtonii tn Dacia, p. 13 și urm. 11 Despre această problemă, vezi Însemnările noastre din Thraco-Dacica, IV, 1983, p. 147-149. 12 Fontes, II, p. 17. 13 Fontes, II, p. 31. 14 R. Cagnat, Cours d'epigraphie latine4, Paris, 1914, p. 242. 15 C. C. Petolescu, Thraco-Dacica, II, 19^1, p. 221. 16 CIL, VI, 1444 ( = ILS, 1022; Annâe âpigraphique, 1969-1970, nr. 7); cf. I. Piso‘ In Tituli, 4, -1982, p. 395. 17 CIL, XII, 105 (=ILS, 289). www.dacoromanica.ro 645 18 Despre aceasta, vezi C. Daicoviciu — H. Daicoviciu, Columna lui Traian, București, 1966; vezi și D. Pretase, op. cit., p. 17 — 23 (pentru discuții și bibliografie). 19 Scena CXLI (numerotarea lui Cichorius). Vezi C. Daicoviciu — H. Daicoviciu, Columna, p. 35. 20 Scenele CLIV —CLV (Cichorius). Cf. C. Daicoviciu — H. Daicoviciu, loc. cit. Mutarea populației in alte zone, pentru a fi mai bine supravegheată de autoritățile militare și civile, dar mai ales pentru a-i utiliza forța de muncă, a fost sesizată arheologic; vezi D. Pro- tase, op. cit., p. 81—83, 125—126. 21 Vezi L. Rocchetti, în Enciclopedia dell’arte antica II, 1959, p. 759. 22 Vezi ibidem, p. 761, fig. 1000, 1010. 23 Pentru această problemă, vezi și remarcile lui Jan Trynkowski, Urmările demografice ale cuceririi Daciei de către romani, în Acta Musei Napocensis, XIII, 1976, p. 81—88. 24 I. Winkler, în Studii clasice, VII, 1965, p. 229. 25 C. Daicoviciu, în Real-Encyclopădie, Suppl. XIV, 1974, col. 610—655. 26 I. Winkler, loc, cit., p. 229—230. 27 Cf. Cassius Dio, Istoria romană, LXVIII, 14, 3: „Traian stabili în ea (Dacia) orașe- de coloniști” (Izvoare, I, p. 695). 28 Vezi I. Winkler, Procesul romanizării in lumina monumentelor epigrafice și sculpturale din așezările rurale ale provinciei Dacia, SCIVA, 25, 1974, 4, p. 497—513. 29 I. I. Russu, Limba traco-dacilor 2, București, 1967, p. 158—170. 39 Este suficient a aminti o serie de nume „regale" dacice, care se întîlnesc și la tracii sud- dunăreni: Daizus Comozoi (CIL, III. 14, 214,12), Dorpanas (IGB, II, 771) și Dyrpanais (IOSPE2, 1, 106, de la Olbia), Scoris (Scorinis) (N. Gostat, D. Clurea, Arh. Mold., VI, 1969, p. 113 = Annăe 6pigr., 1972, 523; N. Gostat, Dacia, N. S., XXIV, 1980, p. 314 și nota 62); de asemenea numele Pieporus. purtat de regele costobocilor (ramura nord-estică, cea mai îndepărtată, a dacilor), ca și cel al lui Naluporus (CIL, VI, 1801), conțin elementul por, intilnil într-o serie de nume trace sud-dunărene (I. I. Russu, op. cil., p. 167). 31 Opinie combătută de I. I. Russu, Anuarul Institutului de Studii Clasice (Cluj), IV, 1941—1943 (1944), p. 207—208 și C. Daicoviciu, La Iransulvanie dans l’antiquiti, București, 1945, p. 48—5G, nota 5, 32 I. I. Russu, loc. cit., p. 207—215 (vezi șl voi. V, 1944—1947 (1948), p. 287—289); idem, Acta Musei Napocensis, IV, 1967, p. 89—93. 33 Pentru repartizarea monumentelor Eroului trac în Dacia: C. C. Petolescu, SCIVA, 31, 1980, 4, p. 637-640. 34 Despre aceste unități; I. I. Russu, Acta Musei Nap., IV, p. 86—89 (cu bibliografie). Probabil că cei mai mulți dintre dimissi honesta missione ai acestor unități se întorceau în patria 1 or sud-dunăreană; așa se face că diplomele unor veterani traci (din alte unități decît cele men- ționate, dar aparținînd armatei Daciei romane: IDR, I, nr. 13, 14, 16, 20) au fost descoperite la sud de Dunăre. 35 CIL, III, 14 437,2; cf. G. C. Mateescu, BCMI, VIII, 1915, p. 38-42 și D. Tudor. AUB (istorie), 1956, p. 50—57 (completări). 36 CIL, III, 7437 (= 6150). 37 Inedită (Muzeul de istorie națională și arheologie, Constanța). 38 M. Mircev, Izvestija-Varna, 14, 1963, p. 51, nr. 8. 39 IGB, III, 709. 49 Violeta Bozilova, în Ades duVIIIe Congres internațional d’epigraphie grecque et latine, Constantza, 9—15 septembrie 1977, București—Paris, 1979, p. 336. 41 CIL, III, 7477. 42 C. Scorpan, Limes Scythiae. Topographical and stratigraphical Research on the late Roman Fortifications in the Loiver Danube (BAR, International Series, 88), Oxford, 1980, p. 212-213, nr. 3. 43 La populația getică locuind deja acest teritoriu, s-au adăugat cei 50 000 de geți stră- mutați de Aelius Catus la sud de Dunăre; „și acum ei locuiesc acolo, iar numele lor este moesi” (Strabo, VII, 3, 10). 44 M. Babeș, SCIV, 22, 1971, 1, p. 19—43 (permanența elementului autohton în Dobrogea de nord, de care se ocupă îndeosebi autorul studiului citat, este dovedită ș iepigrafic, prin in- scripția de la Topra'sar, citată mai sus, nota 37, precum și printr-o alta tîrzie, amintind un alt Decibalus, bis exarchus; vezi Em. Popescu, Inscripțiile grecești și latine din secolele IV—XIII descoperite în România, București, 1976, nr. 272, cu bibliografia anterioară), Ceramica geto- dacică apare și în alte localități ale Moesiei Inferioare, ca de exemplu în centrul roman pentru producerea ceramicii de la Pavlikeni (B. Sultov, Centre antique d'objets en ciramique, ghid, Sofia, 1977, fig. 2). 46 Gh. Ștefan, Dacia, N. S., XII, 1968, p. 347-354. 48 C. C. Petolescu, Revista de istorie, 33, 1980, 6, p. 1045—1052; I. I. Russu, geții In Imperiul roman (tn afara provinciei Dacia Traiana), București, 1980, p. 27—34. o. „ www.dacxiranianica.ro 046 n Astfel, Intr-o inscripție funerară de la Birdoswald (Camboglanna, Brltannia) apare un Decibaflus], iar la Aballava un anunie lulfius) Piu.. .tinus, cives Dacus (CIL, VII, 866 și 944); deși nu se face nici o mențiune în textul inscripției, este probabil că eram militari sau veterani din cohors I Aelia Dacorum care staționa în această localitate. 48 CIL, VIII, 18 085; cf. I. I. Russu, op. cit., p. 38—39. 40 Anne ăpigraphique, 1947, 35 și CIL, III, 10 988. Cf. I. I. Russu, în Anuarul Institu- tului de Istorie Națională, XI, 1946—1947, p. 403—412; idem, Daco-geții tn Imperiul roman, p. 44. 50 Toate inscripțiile se găsesc adunate în culegerea lui A. Dob<5, Inscriptiones extra fines Pannoniae Daciaeque repertae ad res earundem provinciarum pertinentes 4, Budapesta, 1975, nr. 606—623. Cf. G. G. Mateescu, Ephemeris Dacoromâna, I, 1923, p. 116—184; V. Chris- tescu, Istoria militară a Daciei romane, București, 1937, p. 223; C. C. Petolescu, loc. cit., p. 1055—1056; I. I. Russu, op. cit., p. 39—40. 51 Pentru inscripții, A. Dob6, op. cit., nr. 626 —639, Cf. M. P. Speidel, Die Eguites Singulares Augusti. Die Begleitruppe der romischen Kaiser des zweiten und dritten Jahrhunderts, Bonn, 1965 (passim); C. C. Petolescu, loc. cil., p. 1056; I. I. Russu, op. cit., p. 41—42. 52 A. Ferrura, Epigraphica, XIII, 1951, p. 138 — 141, nr. 118. 53 Cei mai mulți dintre pretorienii și eguites singulares originari din Dacia apar în inscripții din prima jumătate a secolului al IlI-lea. 64 Veri D. Pretase, Autohtonii tn Dacia, I, p. 164—165; „Elementul de continuitate sub romani, atîta cît se poate surprinde pe cale arheologică, se dovedește a fi satul, cu toate formele materializate ale vieții tradiționale, sărăcăcioase, dar intense și conservative. Ceea ce viața urbană a reușit să absoarbă din lumea satelor băștinașe este dificil astăzi de identificat și precizat, deoarece totul se ascunde sub haină și etichetă romană. Dar nu poate încăpea vreo îndoială că în orașele romane s-au asimilat în proporții mari, încă necunoscute, elemente autoh- tone din lumea satelor de pe teritoriul provinciei”. 65 D. Protase, op. cit., I, p. 34. 68 Ibidem, p. 42—76. 67 Ibidem, p. 133-134. 58 Ibidem, p. 85 și urm. 50 Ibidem, p, 106. s° Ibidem, p. 113. 61 Ibidem, p. 138. 62 Ibidem; vezi și p. 140. 83 M. Macrea, SCIV, II, 1951, p. 292-295. 84 C. Daicoviciu, în Istoria României (compendiu), București, 1969, p. 66; cf. D. Protase, Autohtonii, p. 152—153. 85 D. Protase, op. cit., p. 154—157. 88 Vezi în această privință, idem, op. cit., p. 157—165; vezi încă, ibidem, p. 165—167 (unelte de muncă), 167—169 (piese de podoabă), 169—170 (elemente de port). 87 în această privință, trebuie reamintit faptul bine cunoscut că dacii luaseră larg contact cu civilizația romană încă înainte de cucerire; vezi în această privință I. Glodariu, Relafii comerciale ale Daciei cu lumea elenistică și romană, Cluj-Napoca, 1974 și, recent, idem, L'intensite de l’influence romaine en Dacie pri-romaine, Thraco-Dacica, V, 1984, p. 150—155; L. Bârzu, op. cit., p. 15—34. Această realitate este de mare importanță în aprecierea atitudinii populației autohtone față de procesul de romanizare. Ideea unei perpetue rezistențe (M. Benabou, La resistance africaine ă la romanisation, Paris. 1976; opinii divergente în Assimilation et resistance ă la culture greco-romaine dans le monde ancicn. Travaux du VI Congres International d’tâtudes Classigues, publicatede D. M. Pippidi, București—Paris, 1974; cf. M. P. Speidel, Africa and Rome: continuous Resistance?, în The Proceeding of the African Classical Associations, 13, 1975, p. 36 —38), manifestată prin răscoale și alte forme de luptă contra opresiunii romane, nu se poate susține cu argumente demne de metodele de cercetare istorică modernă. Ea are — ca ți aceea a negării continuității populației autohtone — un substrat cu. totul străin spiritului științific. 88 Despre fenomenul romanizării, cu explicații și opinii inegale și chiar divergente, vezi: C. Daicoviciu, Apulum, VII/1, 1968, p. 261—271; Gh. Ștefan, Dacia. N. S., XII, 1968, p. 348 și urm; N. Gudea, Apulum, XIII, 1975, p. 95—109; H. Daicoviciu, în Dicționar de istorie veche a României, București, 1976; p. 509; L. Bârzu, op. cil., p. 48 și urm.; D. Protase, op. cit., p. 228—252; I. 1. Russu, Etnogeneza românilor, București, 1981, p. 190—195. 89 Vezi Gh. Diaconu, Revlst, 33, 1980, 6, p. 1063-1069. 70 Despre locul Munteniei în procesul de romanizare, vezi Gh. Bichir, Geto-dacii din Muntenia tn epoca romană, București, 1984 (vezi p. 106; „Toate aceste argumente concrete ne fac să susținem că în Muntenia procesul de romanizare s-a petrecut paralel cu cel din Dacia romană”). 71 Vezi Gh, Bichir, op. cit., p. 97—98 (cu bibliografia problemei). Www.dacoromamca.ro 647 72 Pentru aceasta, vezi S. Sanie, Civilizația romană la est de Carpafi și romanitatea pe teritoriul Moldovei (sec. II t. e. n.—III e. n.). Iași, 1981; I. loniță, Din istoria și civilizația dacilor liberi. Dacii în spațiul est-carpatic în secolele II— IV e. n., Iași, 1982 (recenzie: Gh. Bichir, Thraco-Dacica, V, 1984, p. 194—202). 73 S. Dumitrașcu, T. Bader, Așezarea dacilor liberi de la Medieșul Aurit, Satu Mare, 1967. 74 Dio Cassius, LXXII, 3, 3 (Izvoare, I, p. 705). 76 Pentru continuitatea populației autohtone pe teritoriul Daciei, Gh. Ștefan, Dacia, N. S., XII, 1968, p. 347—3540 peutru problemele de arheologie a acestei perioade, L. Bârzu, op. cit. (cu toată bibliografia). 76 Pentru această problemă, vezi N. Gostar, in Era socialistă, LIX, 6, 1979, p. 34—38; idem, în Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie „A. D. Xenopol”, Țași, XVII, 1980, p.l —9. 77 Pentru această problemă: Eugenia Zaharia, Populația românească în Transilvania în secolele VII —VIII (Cimitirul nr. 2 de la Eratei), București, 1977, p. 100—121; L. Bârzu, op. cit., p. 77—98. SYMBIOSE DACO-ROMALNE ET ROMÂNITE CARPATO- DANUBIENNE RE SUME Apres une pr^sentation critique des sources narratives de l’anti- quiiA (Criton, lulianus Apostata, Eutropius) concernant la population de la Dacie par suite de la conquetA roumaine, l’auteur de lAtude examine plus amplement deux autres cat^gories de sources, plus concluantes en ce qui concerne la continuii de la population autochtone : les inscrip- tions et les d^couvertes arch^ologiques. Le probleme touchant la continuii des G6to-Daces dans la province roumaine de la Dacie a pr^occupe de nombreux arch^ologues et historiens, 6tant d6montr6 de fagon convai- cante par les d^couvertes arch^ologiques des trois-quatre demiers d^cennies. L’auteur est pr6occup6 notamment de la symbiose daco-romaine (sur la base de lAtude des agglom^rations humains, camps fortifies, n^cropoles), ph^nomene ayant de profondes implications sur la confi- guration d^mographique de l’espece carpato-danubien. Ce contact durable entre les autochtones et l’616ment romain (colons et v6t6rans) a pr6c6d6 l’acte de la romanisation-ph^nomene complexe, impliquant l’assimilation du mode de vie roumain et de la langue latine, ayant comme principaux 616ments la colonisation, l’urbanisme, le systeme de communication et l’armde. La romanisation a port^ sur les territoires ayant appartenu ă la province romaine (l’Oltenie, le Banat, la Transylvanie, partiellement la Valachie; la Dobroudja a appartenu ă> la province de M6sie Inf^rieure). Mais le contact avec la civilisation roumaine a stimul^ 6galement l’âvo- lution des Gâto-Daces des territoires limitrophes de la province romaine (Valachie, Moldavie, Crișana et Maramureș). Apres l’abandon de la province, la românită carpato-danubienne a connu apparemment une diminution — comme suite de la retrăite d’une pârtie de la population latinophone (en premier lieu les autorit^s et l’aristocratie municipale) et de l’armâe au sud du Danube, ainsi que de l’infiltration, par groupes, sur le territoire de l’ancienne province de la population carpato-dacique. Mais ă partir du IVe siecle, simultan^ment ă lApoque de la nouvelle expansion militaire et du românisme initi6 par Constantin le Grand, la românite carpato-danubienne a acquis une nou- www.dacoromanica.ro 648 velle vigueur; ă cela a contribui amplement aussi la diffusion de la doc- trine chr^tienne en langue latine. C’est ainsi qu’aux Ve — VI® siecles, la romanisation a embrass6 tous les territoires habit^s par les gdto-daces depuis les temps les plus recules. L’dvolution complexe de la românite carpato-histro-pontique pen- dant les siecles suivants (VII® — VHP) a conduit ă l’apparition dans cette pârtie de l’Europe du peuple roumaine, processus parallele et en moint dgards similaire ă> celui de constitution des autres peuples d’ori- gine romaine. www.dacaromanica.ro FORMAȚIA, CULTURA ȘI ÎNCEPUTUL DOMNIEI LUI PETRU RAREȘ NICOLAE GRIGORAȘ La începutul anului 1527 sănătatea lui Ștefan al IV-lea cel Tînăr, era grav zdruncinată, din care cauză a și decedat la 14 ianuarie, după o domnie scurtă, ce a durat doar ceva mai mult de nouă ani. Decesul lui atît de timpuriu fiind în floarea vîrstei, i-a impresionat pe contemporani, dintre care unii au răspîndit zvonul că l-ar fi otrăvit soția sa. Astfel Grigore Ureche a notat după imul din izvoarele sale următoarele : „Scrie la un letopiseț moldovenesc, de zice că pre acesta Ștefan Vodă l-au otrăvit doamnă sa” x. Ștefan al IV-lea nu avea copii care să-i poată urma la domnie și de aceea elementele păturii conducătoare a statului și-au pus imediat problema succesorului la tronul țării. în acest sens avem următoarea relatare foarte interesantă a lui Gr. Ureche : „și fiindu Ștefan Vodă bolnav la Hotin, au lăsat cuvîntu, că de să va săvirși el să nu puie pre altul la domnie, ci pre Petru Măjariul, ce l-au poreclit Rareș, di pre numele muierii ce au fostu după alt bărbat ... Așa pre Pătru aflîndu-1 și adeve- rindu-1 că ieste din osul lui Ștefan Vodă, cu toții l-au ridicatu domn” 2. Alegereașiînscăunarealui PetruRareșs-a făcut în ziua de 20 ianuarie, deci după înmormîntarea lui Ștefan al IV-lea. Recomandarea făcută public de Ștefan al IV-lea ca Petru Rareș să fie ales domn în locul său indică relațiile bune și de rudenie care erau între ei 3, cum o demonstrează și lespedea funerară pe care unchiul a pus-o pe mormîntul nepotului4. Din izvoarele avute la dispoziție, Grigore Ureche s-a informat că boierii membri ai sfatului domnesc au cercetat cu grijă dacă acest Petru, mult mai în vîrstă decît domnul decedat, era un adevărat fiu al lui Ștefan cel Mare. Ei s-au consfătuit și au întrebat „unul de altul” și „aflatu-s-au unul de au mărturisit că au înțeles din rostul mitropolitului, carile s-au fost săvîrșit mai nainte de Ștefan Vodă”, că este cu adevărat fiu al aces- tuia, născut din legătura avută cu soția unui tîrgoveț din Hîrlău, numit Rareș 5. Mama lui Petru Rareș s-a numit Maria, cum este înscrisă în pomelnicul mănăstirii Bistrița ®. Probabil că Petru Rareș s-a născut în Hîrlău, iar mama sa a putut Ii cunoscută de Ștefan cel Mare în timpul în care a rezidat în acest oraș, deci în jurul anului 1486, cînd s-au terminat lucrările de construire a curții domnești de aici7. Se poate prin urmare susține că în anul 1527 cînd s-a urcat pe tronul Moldovei Petru Rareș putea să aibă în jur de patru- zeci de ani. Pornindu-se de la legenda consemnată de loan Neculce în ale sale „O samă de cuvinte” s-a discutat și admis de unii istorici că Petru Rareș a preluat negoțul cu pește practicat de soțul mamei sale. Acestei legende i s-a conferit de unii cercetători valoare de izvor, deși credem că nu era www.dacoromanica.ro 650 cazul8. Ea ne relatează următoarele : „Cînd au pus țara întăi domn pe Petru Vodă Rareș el nu era acasă, ce să tîmplasă cu măjile lui la Gălați, la pește. Și au triimis boierii și mitropolitul haine scumpe domnești și carătă domnească cu slujitori, unde l-ar întâmpina să-l aducă mai în grabă la scaon, să-l puie domn. Deci el întorcîndu-să de la Gălați au fost agiunsulaDacolina de au mas acolo cu dzece cară, cîte cu șase boi carul, pline cu pește. Și piste noapte au visat în vis precum dealul cel di cee parte de Bîrlad și dealul cel di-ncoace era de aur, cu dumbrăvi cu totul. Și tot sălta, giuca și să pleca, să închina lui Rareș. Și deșteptîndu-să din somn dimineața, au spuS visul argaților săi, celor ce era la cară. Iar argații au dzis : „Bun vis ai visat, giupîne, că cum om sosi la Iași și la Suceava, cum om vinde peștele tot”. Și au și îngiugat carăle dimi- neața, și au purces Petru-Vodă înaintea carălor. Și cînd s-au pogorît în vadul Dacolinii, l-au și întâmpinat gloata. Și au început a i să închina și a-1 îmbrăca cu haine domnești. Iar el au zîmbit a rîde și au dzîs că „de mult așteptam eu una ca aceasta să vie”. Și au purceȘ de acolo, argații lui au dzis : „dar noi ce-om face, doamne, cu-carăle cu pește”? Iar el au dzis : „Să hie carăle cu pește, cu boi cu tot, a voastre. Și veniți după mine să vă fac cărți de scuteală, să nu dați nemică în dzi- lele mele” 9. Dar aceasta este o legendă și nimic mai mult! Nu putem ști cît adevăr cuprinde ! Cel mult s-ar putea accepta că mama lui Petru Rareș era din Hîrlău și că el s-a născut în perioada de timp în care Ștefan cel Mare a construit curțile domnești de aici. Ce se poate spune despre formația și cultura lui Petru Rareș ? Pentru a se răspunde la o asemenea întrebare trebuie reamintite evenimentele legate de succesiunea la tronul Moldovei după moartea lui Ștefan cel Mare cînd, cu toată opoziția înaltului cler și a unui grup de boieri, tronul a fost preluat de Bogdan al III-lea. Pe lîngă acesta tronul a mai fost pretins de Ștefan Lăcustă ce se găsea ostatec la Constanti- nopol, de Petru Pribeagul aflat în Polonia și de un alt frate al lui Bogdan al EH-lea neindicat cu numele, care după noi a putut fi Petru Rareș 10, aflat în anul 1516 la Roma unde urma cursurile gimnaziului grecesc con- dus de un lanis Lascaris. Acest pretendent afirma că în urmă cu cîțiva ani fusese alungat din țară de către fratele său n. S-a afirmat însă, greșit credem, că acest pretendent a putut fi un frate al lui Ștefan Lăcustă, deci un nepot de fiu al lui Ștefan cel Mare12. Noi însă credem că era Petru Rareș, a cărui cultură, activitate diplomatică, sensibilitate artis- tică, ca și titlul de doctor ce i s-a atribuit de un călător străin în trecere prin Moldova, cu care a discutat, îl arată ca un om al Renașterii13, cum o dovedesc și operele de artă create în timpul cît a domnit. Despre cultura lui Petru Rareș și a consilierilor săi ne informează cărturarul lituanian Ivan Semenovici Peresvetov, care i-a și consemnat concepția despre atribuțiile și funcțiile domnești, dar și ale dregătorilor, în materie de apărare a țării, de justiție și administrație publică. Potrivit părerii lui Petru Rareș domnul trebuia să fie învestit cu dreptul de a con- duce nemijlocit trebile publice și să numească în funcțiile de stat oameni cu pregătire dar și cu purtări corespunzătoare care-s oricînd gata să apere interesele locuitorilor și teritoriul țării. Peresvetov a mai consemnat că Petru Rareș „era un filosof și un doctor înțelept". Față de această relatare a unui conțemporan, care a stat de vorbă cu Petru Rareș, credem că ar trebui să nu se mai acorde .crezare legendei în care se spune că a fost www.dacoromamca.ro 651 un negustor de pește sau chiar pescar. De asemenea credem că nu este nici o legătură între acest negoț, presupus a fi fost practicat de Petru Eareș și intervențiile lui pentru doi negustori de pește din Suceava, nedreptățiți de conducerea orașului Bistrița14, deoarece asemenea inter- venții domnitorii le făceau pentru orice negustor moldovean aflat în străinătate. De asemenea credem iarăși că nu poate exista nici o legătură între negoțul de pește pe care l-ar fi practicat Petru Eareș cu faptul că mama sa ar fi fost din neamul boierilor Cemătești, care dețineau m pro- prietate zona lacului Brateș, unde existau multe iezere și gîrle15. Nu se poate face nici o legătură între numele satului Măjești din ținutul Covurlui, cu neamul Măgești, care ar fi venit de la un proprietar numit majă — neamintit în nici un document, care să menționeze că se înrudea cu familia după mamă a lui Petru Eareș și care se putea ocupa ,,cu comer- cializarea peștelui” 16. Toate aceste presupuneri nu se bazează pe nici un izvor. Totodată apreciem că este foarte greu să se facă vreo legătură între presupusa ocupație de fost negustor de pește a lui Petru Eareș și cu faptul că în timpul rătăcirii lui prin munți, în septembrie 1538, ca să ajungă la Ciceu a fost „ospătat și ajutat de niște pescari, adică „felul în care a fost tratat, ajutorul pe care i l-au dat acești oameni se poate explica prin vechile lui legături cu pescarii, prin faptul că Petru Eareș se bucura de o deosebită prețuire în rîndul acestora “17. Pentru noi este mai sigur că Petru Eareș, recunoscut de Ștefan cel Mare ca fiu, a putut fi trimis mai întîi într-o mănăstire ca Putna sau Neamț, unde a primit învățătura de carte, ce se da obișnuit odraslelor domnești, după care nu este exclus ca tot marele său tată, pentru a-1 ține în afara luptelor pentru tron, ce puteau izbucni după moartea sa, să-1 fi trimis să-și continue învățătura în străinătate, chiar în Italia cu care Moldova avea legături strînse. De altfel din informațiile păstrate s-ar părea că Petru Eareș cunoștea limba latină pe care o și vorbea. Astfel în lucrarea lui Sarnicki (Descriptio veteris et novae Poloniae, Cra- covia 1585), se menționează că Petru Eareș ar fi spus următoarele : Aut tu Cameniec Chotinum Cameniciam deglutiet (Sau tu Cameniță vei înghiți Hotinul nostru sau Hotinul Camenița)18. Pentru demonstrarea nivelului cultural ridicat de la curtea domnească din Suceava în timpul primei domnii a lui Petru Eareș vine și informația dintre 1537—1538, care se referă la spectacole de teatru date în Suceava și chiar în alte cen- tre din Moldova19, care bineînțeles că nu puteau fi gustate de un fost negustor de pește. Nu ar fi exclus ca Ștefan cel Mare să-l fi trimis pe fiul său neligitim Petru ca ostatec la Poartă 20 împreună cu Ștefan Lăcustă, care-i era frate după tată, deoarece se știe că Petru Eareș cunoștea și limba turcă a. Din Constantinopol probabil că a plecat ceva mai tîrziu, înainte de moar- tea lui Bogdan al III-lea. S-ar părea că în timpul domniei lui Bogdan al III-lea, Petru Eareș nu a putut trăi în țară, dar a fost chemat de nepotul său, Ștefan cel Tînăr, care se resimțea din cauza unei boli, mai sigur după decesul fratelui său Petru întîmplat la 20 septembrie 1520 22. Este sigur că Petru Eareș și-a făcut relații și a fost apreciat de consi- lierii și colaboratorii nepotului său dovadă fiind faptul că l-au ales domn fără ca să-i facă opoziție. Toți consilierii și dregătorii lui Ștefan al IV-lea și mai ales marii dregători au acceptat sfatul tînărului domn, dat pe patul de moarte ca să-l aleagă domn pe unchiul său Petru 23. www.dacaramanica.ro 652 Pe lîngă Gr. Ureche și cronicarul muntean Radu Popescu a scris ■că după moartea lui Ștefan al IV-lea cel Tînăr boierii moldoveni, cau- tînd să aleagă domn o persoană din „sămînță domnească”, unul dintre ei a declarat că ,,a auzit din gura mitropolitului, ce se pristăvise mai îna- inte, că Petru Măjariul de la Hîrlău iaste fecior lui Ștefan Vodă“ 24. Nici unul din acești cronicari, deși Gr. Ureche avusese la dispoziție cel mai vechi și complet letopiseț moldovenesc, nu dă vreo relatare despre pretinsele preocupări de pescar sau negustor de pește ale lui Petru Rareș. Dovada culturii lui Petru Rareș, care depășea nivelul comun o o demonstrează și scrisorile trimise de el acestora, dar și celea șefilor de state cu care Moldova întreținea relații politice, dar și cele adresate conducerilor unor orașe din Transilvania25. Nu trebuie apoi uitat că apogeul creației artistice din Moldova, de influență renascen- teistă, care în pictură a întrecut tot ce se crease pînă la el, depășind ca realizare artistică chiar compoziții ale unor maeștri italieni, sînt picturile din bisericile construite între anii 1527—1538 26. în timpul discuțiilor pe care le-a avut cu Ivan Peresvetov, Petru Rareș s-a referit și la conducerea Imperiului bizantin al cărui trecut îl cu- noștea foarte bine, demonstrînd interlocutorului său, că acest stat s-a prăbușit din cauza incapacității, abuzurilor și corupției clasei conducă- toare, a judecătorilor care împărțeau dreptatea pentru bani și-și încălcau jurămintele, a dregătorilor publici ce se îmbogățeau exploatînd munca cla- selor de jos27. Din complexul său de manifestări Petru Rareș s-a impus ca un om al Renașterii, ca un „prinț luminat”, nu ca un negustor de pește. în toate împrejurările de politică internă în care a urmat drumul trasat de înain- tașii săi, dar mai ales în materie de politică externă s-a comportat cu multă îndrăzneală, dar nu cu destulă grijă, neobservînd cu atenția cuvenită situația politică generală, care să-1 poată duce la țelurile urmărite. Astfel, neconsiderînd — cum au făcut fratele și nepotul său — forța colosală a imperiului otoman, frămîntările interne din Imperiul romano-germanic, neînțelegerile și confruntările dintre statele Europei occidentale, oportu- nismul politic dubios, meschin, îngust și fără nici un orizont sau perspec- tivă al regelui Poloniei Sigismund I, soțul milanezei Bonna Sforza, a cărei fiică se va căsători cu loan Zapolya, primul rege al Ungariei, vasal Porții și ca atare în competiție cu Ferdinand de Habsburg și el încoronat rege al aceluiași regat, a fost pînă la urmă înfrânt și obligat să renunțe la planurile sale. Petru Rareș s-a urcat pe tronul Moldovei într-un context politic ex- trem de nefavorabil, de competiții, amenințări și tratative diplomatice dintre cele mai puternice state ale Europei contemporane, cărora Ștefan al IV-lea a știut să le facă față magistral. Se știe că urcarea pe tron a lui Petru Rareș, otomanii se aflau în plină expansiune spre centrul Eu- ropei, cu toate acestea și el, ca și înaintașii săi a urmărit să apere indepen- dența și integritatea teritorială a țării. Principalul exponent al luptei antiotomane era acum Ferdinand de Austria căruia Petru Rareș a încer- cat să i se alieze, în schimb Soliman al II-lea susținea pe loan Zapolya încercînd astfel să împiedice o uniune habsburgi-maghiară, care i-ar fi blocat planurile de înaintare spre centrul Europei. în politica internă, urmînd fidel poziția trasată de nepotul său, Petru Rareș s-a sprijinit pe cei mai mulți ,,,pe țară”, cu ajutorul cărora înaintașul său lichidase forța unei puternice boierimi turbulente. Cunoscînd această atitudine în politica internă a www.dacoromamca.ro 653 noului domn, un diplomat polon aflat în 1541 în trecere prin Moldova a observat că Petru Rareș îi,,apăra pe cei de jos”, adică pe țărani de abuzu- rile celor puternici. Acest diplomat a mai consemnat în raportul său că. „plebea” i-a trădat „pe cei mai mari” pentru Petru Rareș, revenit ca domn, fiindcă țărănimea forma puterea28, elementul principal al forței armate a Moldovei. Urmărind față de boierime o politică similară cu a înaintașilor săi, Petru Rareș a făcut foarte puține danii din proprietățile funciare confiscate de nepotul său și aflate la dispoziția domniei29. La urcarea pe tron a lui Rareș, cum a consemnat sasul Georg. Rei- cherstorffer, Moldova era o țară „îndeajuns de frumoasă, plină de orașe și felurite sate”30. Ca și Ștefan al IV-lea și Petru Rareș a acordat atenție deosebită relațiilor comerciale cu orașele transilvănene, invitînd pe negus- torii lor să vină fără teamă în Moldova31. încă de la începutul domniei, Petru Rareș a fost confruntat cu situația tulbure, nesigură, din Transilvania al cărei voievod loan Zapolya fusese ales la 10 noiembrie 1526 rege al Ungariei, care intrase astfel în conflict cu Ferdinand de Habsburg, susținut și el pentru aceeași coroană, în special de populația săsească din orașele transilvănene și de o parte a marii nobilimi maghiare. Pus în situația de a susține pe imul din cei doi „regi”, fostul domn al Moldovei, Ștefan al IV-lea cel tînăr, nu a avut posibilitatea să-și facă cunoscută atitudinea lui Laurentius Mislinger 32, trimisul lui Ferdinand de Habsburg, pentru că a decedat înainte ca acesta să fi ajuns în Moldova, din care cauză s-a și întors din drum, cel care de acum urma să se pronunțe fiind Petru Rareș. Laurentius Mislinger, infor- mat că în Moldova se urcase pe tron un alt domn, ca să-și poată îndeplini misiunea avea nevoie de noi instrucțiuni. Petru Rareș a fost recunoscut ca domn al Moldovei de loan Zapo- lya, de conducerea statului polon, care în această vreme era foarte îngri- jorată, chiar neliniștită de prăbușirea regatului maghiar și de moartea regelui Ludovic al II-lea. în scrisoarea prin care Petru Rareș a fost recu- noscut de poloni, ca domn al Moldovei, regele Sigismund I s-a referit și la Ștefan al IV-lea cel tînăr, care — după el — ca domn avusese o comportare nu numai necorespunzătoare ci chiar „obraznică”. Același rege a recunoscut că Petru Rareș avea drept la tronul Moldovei ca urmaș al lui Ștefan cel Mare și că spera să fie mai corespunzător de cît prede- cesorul său, care nu ar fi „fost bun de nimic”, ba mai mult încă, săvîr- șise „crime și tulburări” care puteau aduce țării mari „nenorociri” 33. Se înțelege că regele Sigismund I se referea la pedepsirea de către Ștefan al IV-lea a boierilor participanți la răscoala armată din toamna anului 1523, dintre care unii ca să scape de pedeapsă se refugiaseră în Polonia. Nu este sigur, nefiind atestată documentar, dacă alegerea ca domn a lui Petru Rareș a fost confirmată de Poarta otomană cum s-a presupus că s-a făcut la urcarea pe tron a lui Ștefan al IV-lea 34. De altfel la înscă- unarea lui Petru Rareș nu sînt indicații despre activitatea dușmănoasă a vreunor pretendenți, în afară poate de o posibilă încercare a lui Ștefan Lăcustă, aflat însă la Constantinopol și pe care turcii se pare că nu s-au gîndit să-l susțină. Un alt posibil pretendent a putut fi Petru Pribeagul, care trăia în Polonia, dar nici despre o încercare a acestuia nu sînt infor- mații. Aceasta fiind situația de la începutul domniei lui și Petru Rareș, el nu a trebuit să facă — cum s-a scris — nici un efort „considerabil" ca să reducă „posibilitățile de izbîndă ale pretendenților la domnie" 36. Moartea neașteptată a lui Ștefan al IV-lea și alegerea imediată ca domn a lui Petru Rareș nu a P0S1bih- 654 tate pribegilor din Polonia și Transilvania — cei din Țara Românească fuseseră făcuți inofensivi prin înțelegerea dintre Ștefan al IV-lea și Radu de la Afumați — să se înțeleagă și împreună să susțină un candidat cu șanse de a fi unanim recunoscut ca domn. S-ar părea că încă de la înce- putul domniei, urmărind să lichideze o eventuală opoziție boierească, similară cu cea care se organizase împotriva nepotului său Ștefan și care putea să-și manifeste opoziția împotriva sa, Petru Rareș a căutat să se împace cu unii dintre membrii ei. De aceea a eliberat din închisoare pe fostul logofăt Gavril Trotușan și apoi l-a inclus ca membru în sfatul domnesc, reușind totodată să readucă în țară pe unii pribegi, care par- ticipaseră la răscoala din septembrie 1523, Ca vistiernicul Dumșa, Dragotă Săcuianul și pe ginerele acestuia Glăvan 3B. Pentru iertarea unora dintre pribegi a intervenit și regele Poloniei. în acest sens e menționat Nicoară fiul lui Cosma Șarpe 37. „Țara” cum numeau cronicarii pe țărani a fost însă de partea lui Petru Rareș3S. Nici o informație internă contemporană sau de mai tîrziu și nici externă nu ne îngăduie să afirmăm că la alegerea și instalarea ca domn a lui Țetru Rareș ar fi avut vreun amestec Poarta otomană. Este exclus ehiar ca Petru Rareș să fi fost pus într-o asemenea situație și nu este de crezut ca el să fi cerut im asemenea sprijin mai ales că la Poartă se afla Ștefan, Lăcustă, cu drepturi mai mari la tronul țării. Petru Rareș; pentru a fi ales domn nu a avut nevoie de sprijinul Porții mai ales că toți factorii de decizie din țară au fost unanim de acord cu urcarea lui pe tron. Presupunerile nedocumentate ale unor istorici Care susțin că Petru Rareș ar fi fost primul voievod numit ca domn de suitan nu pot fi însușite 39. De asemenea nu se poate accepta afirmația că „împrejurările înscăunării lui Petru Rareș au facilitat ingerința otomană în problema succesiunii voie- vodale din Moldova și că a mai cat începutul pi-ocesului de instituire graduală a controlului Porții asupra Moldovei ”40. S-a mai discutat despre un așa-zis „element de alterare”, nepiecizîndu-^e insă, care a fost și ce a intervenit în raporturile osmane -moldovene ,.cu prilejul întronării «ale”41. Aceste afirmații neavind nici o bază documentară nu pot fi luate în consi- derație. Se știe însă că la alegeiea și instalaiea ca domn a lui Petru Rareș, Poarta nu a luat nici o atitudine — nefiind consemnată în nici un izvor, considerînd aceasta, ca și în cazul celorlalți domni înaintași, ca un eveni- ment de politică internă a Moldovei, care n-o privea, deși un cronicar turc, care nu știm în ce împrejurări l-a cunoscut pe noul domn, sau de unde și-a luat informațiile, a susținut că Petru Rareș era un „afurisit” cu „apucături rele” dispus să facă „pagube ținuturilor islamice”, ba mai mult încă se știe că încă din primele luni ale domniei, a inițiat tratative cu Polonia, care aveau ca scop principal îndepărtarea pericolului otoman, ce-1 preocupase îndeosebi și pe predecesorul său Ștefan al IV-lea cel Tînăr. La 15 februarie 1527 Petru Rareș a trimis la Cracovia o solie com- pusă din pîrcălabii de Hotin, Vlad și Mihul, probabil cunoscători ai limbii polone, și pe Onofrei Barbovschi portarul Sucevei. Solia a făcut cunoscut regelui Sigismund I evenimentul urcării pe tronul Moldovei a lui Petru Rareș și dorința lui de a discuta, completa și reînnoi vechile tratate de prietenie și într-ajutorare încheiate de toți înaintașii săi începînd cu Ștefan cel Mare42. Prevederile acestui nou tratat, încheiat după discuții îndelun- gate, de-abia la 13 decembrie 1527, nu se deosebeau cu nimic de cele anterioare'deoarece s-a ădmis de către ambele părți ca să fie între ele „alianță veșnică” și WVÎProc împotriva atacurilor 655 tătarilor. Conducerea statului polon trebuia să ia măsuri împotriva pre- tendentelor la tronul Moldovei și a boierilor pribegi aflați în conflict cu domnul. Petru Rareș urma să nu acorde nici un sprijin nobililor poloni ostili regelui. Dacă domnul Moldovei ca aliat ar fi participat personal la o campanie antiotomană, condusă de regii Ungariei și Poloniei, iar sultanul l-ar fi obligat să lupte alături de el, tratatul rămînea valabil. S-a mai prevăzut apoi libertatea comerțului dacă negustorii ambelor țări plăteau taxele vamale și dările obișnuite în centrele fixate. Dacă domnul ar fi fost înfrînt de turci sau de tătari avea asigurat dreptul de refugiu în Polonia și obligația regelui de a-1 ajuta să recucerească tronul, în același tratat s-a prevăzut procedura rezolvării litigiilor de graniță, care urmau să fie judecate de dregătorii moldoveni din Hotin și Cernăuți împreună cu cei poloni din Camenița și Halic43. Nu ni s-a păstrat nici un document intern de după 9 septembrie 1525 astfel că nu ne putem pronunța dacă Ștefan al IV-lea cel Tînăr a făcut vreo schimbare în sfatul domnesc pînă în ziua decesului său (14 ianua- rie 1527) și deci nu știm dacă Petru Eareș, încă de la începutul domniei a colaborat cu toți foștii consilieri și dregători ai înaintașului său. Potrivit ultimului document cunoscut de la Ștefan al IV-lea, care are data de 9 septembrie 1525, consiliul său era compus din următorii dregători: Hrană vornic, Negrilă, Grincovici, Talabă, Vlad pîrcălabi de Hotin,. Cîrje, Scripcă pîrcălab de Neamț, Grozav pîrcălab de Cetate Nouă (Roman), Onofrei Barbovschi portar de Suceava, Huru spătar, Toader vistier, Liciul postelnic, Felea ceașnic, Zbierea stolnic, Hîrșu comis și Toader logofăt44. în schimb, Petru Rareș, după documentul din 3 martie 1527, primul păstrat din cancelaria sa, sîntem informați că a avut colaborator principali la conducerea treburilor publice pe vornicul Hrană, Vlad și Mihul pîrcălabi de Hotin, Cîrje și Huru pîrcălabi de Neamț, Grozav și Danciu pîrcălabii de Cetatea Nouă (Roman), Onofrei Borbovschi portarul Sucevei, Drăghici spătar, Toader vistiernic, Liciul postelnic, Felea ceașnic, Zbierea, stolnic, loan comis și Toader mare logofăt45. Se constată deci că schimbările făcute în rîndul consilierilor dom- nești sînt prea puține și nu știm care dintre dregătorii noi apăruți în docu- mentul din 3 martie 1527 nu și-au început cariera tot sub Ștefan al IV-lea, adică între 9 septembrie 1525 și 14 ianuarie 1527. NOTE 1 Gr. Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, ed. a II-a revăzută de P. P. Panaitescu, București, 1958, p. 116. 3 Ibidem, p. 148. 3 N. lorga, Istoria Românilor, voi. IV, Cavalerii, București, 1937, p. 328. 4 Dimitrie Dan, Mănăstirea și comuna Putna, București, 1905, p. 36. B Gr. Ureche, op. cit., p. 147—148. 8 Damian P. Bogdan, Pomelnicul mănăstirii Bistrița, București, 1941, p. 234. ’ Repertoriul monumentelor și obiectelor de artă de la Ștefan cel Mare, Edit. Academiei, București, 1952, p. 294. 8 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria Românilor, București, 1976, p. 271; Vezi mai nou Ion Todirașcu, Prima domnie (1521 —1538). Înscăunarea, în voi. Petru Rareș, Edit. Academiei, 1978, p. 52 • Ion Neculce, Letopisețul Țării Moldovei și o seamă de cuvinte, ed. a II-a, revăzută de lorgu Iordan, București, 1959, p. 12—14. Vezi însă și Const. C. Giurescu, 'Valoarea istorică a tradițiilor consemnate de Ion Neculce, in ,,Studii de folclor și literatură București, 1967, p. 440. 10 N. Grigoraș, Moldova lui Ștefan cel Mare, Iași 1982, p. 276—277. www.dacoromamca.ro 656 11 N. lorga, Pretendentul lani, rege al Moldovei (1516—1521), In „Revista istorică”, an. I (1915), nr. 2, p. 25; Hurmuzaki, VIII, p. 49. 12 C Cihodaru, Pretendenți la tronul Moldovei intre anii 1504—1538 In „Anuarul Institu- tului de istorie și arheologie • A. D. Xenopol »” Iași, tom. XVI (1979), p. 543 și urm. 13 Călători străini in țările române, voi. I, București, 1968, p. 462. 14 Const. C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op-, cit., p. 272; Hurmuzaki XV1; p. 106. 15 Ion Todirașcu, op. cit., p. 52; De aceeași părere și Ștefan S. Gorovci, Petru Rareș (1527 —1538 ; 1541 —1546), Edit. militară, București, 1982, p. 14, nota 5. care acceptă părerea lui N. Beldiceanu că Petru Rareș înainte de domnie ar fi avut sarcina valorificării „pescăriilor coroanei”; Același în articolul intitulat Autorecenzie publicat în „Dialog”, organ al Consiliului U.A.S.C. din Universitatea „Al. I. Cuza”, an. XV, nr. 2—3, 1983, p. 14 afirmă în Cuvlntul tnainle, pe care-1 reproduce, fiindcă a fost suprimat de editură: „Dramatica frămîntare a pes- carului (subl. n.) devenit principe rămîne la fel de pasionantă...”. Ambele afirmații nu se bazează pe nici un izvor. 16 Ibidem. 17 Ibidem. 18 I. Minea, Vorba atribuite lui Petru Rartș, în „Cercetări istorice”, an. I (1925), p. 407. 19 Victor Eskenasy, Un nou izvor referitor la prima domnie a lui Petru Rareș, în „Studii „Revistă de Istorie”, nr. 1/1973, p. 141 —142. 20 N. Grigoraș, 450 de ani de la urcarea lui Petru Rareș pe tronul Moldovei 1527 —1538, 1541 — 1546, în „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, an LIII (1977). p. 361; Vezi însă I. Ursu, Petru Rareș, București, 1923, p. 6. 21 Delațiunea lui Paolo Givio despre aventurile domnului moldovenesc Petru Rareș, în „Arhiva istorică a României”, 11/1865, p. 40. 22 Gr. Ureche, op cit., p. 147. 23 Ibidem, p. 148. 24 Istoriile domnilor Țării Românești, ed. C. Grece, sau, București, 1963, p. 42. 25 N. lorga, Scrisori domnești, Vălenii d{e Munte, 1912, p. 42—60. 26 Petru Comarnescu, Îndreptar artistic al monumentelor din nordul Moldovei, f. a. și f. 1, p. 204, 444—340. 27 Călători străini, voi. I, p. 453—463. 28 Hurmuzaki, II 4, p. 278-279. 29 D.I.R.A. sec. XVI, voi. I, nr. 201 -292. 30 Călători străini in țările române, voi. I, p. 202. 31 Hurmuzaki, XVv p. 298. Pentru relațiile comerciale ale Moldovei cu Transilvania, în timpul domniei lui Petru Rareș, vezi C. Cihodaru, Politica internă, în voi. Petru Rareș, p. 67 și urm. 32 Horia I. Ursu, Moldova in contextul politic european (1517 — 1527), București, 1972, p. 125. 33 Hurmuzaki, II3, p. 600. 34 Demetrius Cantemir Moldaviae principes, Descriptio anliqui ct hodierne Moldaviae, București. 1973, p. 179. 35 C. Cihodaru, Politica internă, în voi. Petru Rareș, p. 59. 38 Ibidem; N. Grigoraș și I. Caproșu, Documente moldovenești inedite din sec. XVl—XVlI, în „Studii. Revistă de Istoric” , nr. 2/1968, p. 244—246. 37 Hurmuzaki, II3, p. 442. 38 Hurmuzaki, IIIj, p. 278—279. 39 Tahsin Gemil, In fața impactului otoman, în voi. Petru Rareș, p. 138 — 139. 40 Ibidem, p. 139. 41 Ibidem. 42 N. Grigoraș, Moldova lui Ștefan cel Mare, p. 260—261; Veniamin Ciobanu, Apărător al moștenirii lui Ștefan cel Mare, In voi. Petru Rareș p. 112. 43 N. Grigoraș, loc. cit. 44 D.I.R.A., sec. XVI, voi. I, nr. 200. 45 Ibidem, nr. 202. LA FOEMATION, LA CULTUEE ET LE DEBUT EEGNE DE PIERE EAEEȘ Râsume S’appuyont sur des sources contemporaines, l’auteur affiime le caractere erron6 de la tradition consignâe. pas le chroniqueur Ion Neculce concernant la pratiqu(l\^wWlCb©OKMHiairiC3ir© Par le futur prince Pierre 657 Rareș — legende â laquelle certains chercheurs ont confere la valeur de source — souligment en meme temps le niveau dlevd de la culture de l’dpoque aussi bien que du prince consideri en tant l’homme de la Renai- ssance. Analysant le contexte intdrieur et International de l’annee 1527, l’auteur soutient le role principal des facteurs d’ordre intdrieur dans la promotion de Pierre Rareș au trone de la Moldavie, repoussant les suppositions non documentees de certains historiens qui soutiennent que le voîdvode moldove aurait ete le premier prince nommd par le sultan. Nulle information d’ordre intdrieur et extdrieur, contemporain ou tardif ne permet d’affirmer qu’â l’dlection et â l’installation comme prince de Pierre Rareș la Porte Ottomane aurait en quelque implication. www.dacaramanica.ro BÎLCIURILE DIN DOBROGEA ÎNAINTE DE 1877 TUDOR MATEESGU Instituirea, în 1417, a stăpînirii otomane asupra Dobrogei, vechi pămînt românesc, a fost urmată, pentru un timp, de un regres economic, determinat, în primul rînd, de războaiele care au afectat această provincie în secolul al XV-lea1. La începutul veacului următor această situație era însă depășită, constatîndu-se o înviorare a vieții economice, atestată de schimburile comerciale care aveau loc în special în orașele dobrogene de la Dunăre2. în timpul domniei sultanului Soliman I (1520—1566), fiecare oraș din Dobrogea poseda un regulament vamal (kanunname), în care erau enumerate mărfurile, foarte variate, ce se aduceau fie din interiorul provinciei, fie din afară 3. Intensitatea schimburilor comerciale este atestată și de alte mărturii documentare din același secol. La Babadag, Mangalia și Bazargic (Hagioglu Pazari) se țineau atunci tîrguri săptămî- nale, care făceau din aceste orașe importante centre comerciale pentru întreaga provincie 4. Mai tîrziu, dezvoltarea agriculturii, dar și a unor meșteșuguri, a dus la apariția tîrgurilor periodice de durată mai mare, așa numitele bîlciuri5, asemănătoare celor din teritoriile românești de la stînga Dunării. în Dobrogea se folosea însă, de obicei termenul de panair, cuvînt grecesc preluat de turci de la bizantini (tc. panagir), însemnînd, la origine, „strîn- gerea lumii din toate părțile” 6. Acest termen, utilizat în unele locuri și astăzi de către românii dobrogeni, era echivalent cu „bîlci”, „iarmaroc”, ,,tîrg” sau „nedeie”, cu circulație largă pe întreaga arie românească7. Populația turcească a folosit însă și termenul de pazar (pronunțat uneori bazar), cuvînt de origine persană care avea înțelesul de „tîrg”, „piață” 8, dar care sub forma pazargic (tc. pazarcik) însemna de regulă „bîlci”. ★ Cel mai vechi și cel mai mare iarmaroc din Dobrogea se pare că a fost cel de la Carasu 9, oraș pe locul căruia s-a ridicat Medgidia de astăzi. Potrivit tradiției locale, acest iarmaroc a fost înființat în 1752 de către sultanul Mahmud I, care ar fi pus să se construiască pe dealul Panaghir din aproprierea orașului, numit astfel tocmai pentru faptul că bîlciul se ținea acolo, mai multe barăci, unde, o dată pe an, primăvara, se adunau negustori din provinciile Imperiului otoman, dar și din țările române 10. Vechimea acestui bîlci trebuie să fie însă mult mai mare, deoarece orașul este atestat documentar încă de la 1584 u, sub forma Karasu-pazarcigi12, nume care este incontestabil legat de existența unui tîrg periodic 13. în orice caz, prezența negustorilor din țările române în secolul al XVIII-lea la acest iarmaroc a fost o realitate. în cronica luiDumitrache Medelnicerul se arată Ca în timpul războiului ruso-turc din 1768—1774, trupele ruse, pentiu a înainta spreWWWtXj&GOftBnUttliOițllXMălăuze români de la stînga Dunării14, dovaCă a cunoașterii de către aceștia a drumurilor care duceau la bîlciul de acolo. Poziția orașului Carasu, era foarte favorabilă desfășurării unei astfel de activități comerciale, fiind plasat la încruc’șarea mai multor drumuri naturale ale Dobrogei15 și, în primul rînd, pe drumul principal care stră- bătea ca o axă provincia și care, pornind de la Constantinopol, ajungea la importantul vad de la Isaccea 16. Comunicațiile acestui oraș erau înles- nite și de navigabilitatea văii Carasu, pe malul căreia era așezat17, și care era legată atît cu Dunărea cît și cu Marea Neagră, cu aceasta din urmă printr-un canal artificial care ajungea la portul Caraharman18. Legătura cu marca s-a întrerupt spre sfîrșitul secolului al XVIII-lea, prin astuparea canalului19, dar cea cu fluviul s-a păstrat pînă tîrziu, cînd, la 1850 încă, așa cum constata Ion lone. cu de la Brad, vasele mici puteau stabili ,,o comunicație continuă între Dunăre și Carasu” w. Informații mai numeroase asupra bîlciului de la Carasu ne-au par- venit din prima jumătate a secolului al XlX-lea, cînd, datorită dezvol- tării economice aDobrogei, are loc o intensificare a schimburilor comerciale21. Situația este similară celei de la stînga Dunării, unde, în această perioadă, apare un mare număr de tîrguri și bîlciuri, atît în Țara Bomânească 22 și Moldova 23, cît și în Transilvania 24. O lovitură puternică primește însă acest iarmaroc prin distrugerea totală a orașului Carasu în timpul răz- boiului ruso-turc din 1828—1829 25. Deși orașul rămîne părăsit timp de mai bine de un sfert de veac 26, iarmarocul își continuă totuși existența, mai cu seamă ca locul unde se ținea, dealul Panair, se afla la 2 km. de Carasu, dincolo de lacul cu același nume 27. în această perioadă, el se ținea de două ori pe an, primăvara și toamna, și, de regulă, dura de fiecare dată oițe 15 zile 28. în jurnalul Lloyd-ului austriac („Journal des Oesterreichischen Lloyd” — 1843), vorbindu-se de navigația și comerțul porturilor Galați și Brăila în anul 1842, se arăta că mărfurile de manufactură și produ- sele de fabrică importate cu vapoarele din Austria și pe uscat din Tran- silvania fuseseră destinate, cu excepția unor neînsemnate cantități oprite pentru consumul local, tîrgurilor anuale de la Djuma, Uzundjova, Carasu și altele 29. Aceeași publicație, anul următor, consemna că, în 1843, cea mai mare circulație a mărfurilor de manufactură și a fabricatelor străine avusese loc la tîrgurile anuale din Turcia europeană, printre care și la cel de la Carasu, care se ținea de două ori pe an și care era mult frec- ventat de către negustorii din Brașov 30. La aceste bîlciuri se comercia- lizau, pe lîngă produse de manufactură, și articole de sticlărie și mercerie aduse de la Viena și Brașov 31. La 15 iunie 1844, se raporta de la Călărași că, la începutul acelei ' luni, „un vas plutitor” aparținind „ghecetarului” 32 schelei de acolo, pe cînd se întorcea „de la tîrgul Carasuii 33, ținutul Turchii unde fusese cu marfă neguțătorească”, a fost atacat și jefuit, în dreptul satului Oltia, de o ceată de tîlhari formată din 9 turci și 3 creștini, de fel din părției Vidinului, care se adăposteau într-un ostrov al Dunării. Intervin însă imediat jandarmii turci, anunțați de un negustor evreu pe care aceiași tîlhari „ceva mai înainte, îl jefuiseră dă 16.000 lei” 34. Este foarte pro- babil că și acest neguțător se întorcea tot de la Carasu, ori mergea la acel iarmaroc (ediția de primăvară) pentru a cumpăra diverse mărfuri. Ne este confirmată, odată mai mult, participarea la acest bîlci și a comer- cianților din Țara Româițyț^.^ținrnnfianica rr> «60 în jurnalul Lloyd-ului austriac pe 1847 se arăta că în anul pre- cedent, 1846, din cantitatea totală a mărfurilor importate la Rușciuc doar un sfert rămăsese în localitate, restul fiind trimis o parte în ținut, o parte la tîrgurile anuale, „importante” de la Djuma, Uzundjova și Oarasu 35. Aceeași constatare se făcea, pentru anul 1847, într-un raport al consulului austriac de la Galați, Chr. ilhelm Huber, adăugîndu-se că mărfurile respective constau în articole de manufactură și fabricate din Austria și unele state germane, precum și produse brașovene. De la aceste bîlciuri, mărfurile respective erau răspîndite, prin comerțul cu amănuntul, în toată Turcia europeană 36. Același consul raporta că la tîrgul de la Carasu din iunie 1848 avuseseră loc tranzacții în valoare de 3 pînă la 4 milioane de piaștri. La acest iarmaroc, ca și la celelalte, amin- tite mai sus, se adunau locuitori din Rumelia, Albania și Macedonia pentru a valorifica produsele proprii (mătase, lînă, cordovan, cai, bovine, oi) în schimbul mărfurilor de manufactură, galanterie, marochinărie și sticlărie, precum și substanțe de colorat 37. în raportul misiunii franceze Sabatier-Desaint, care a străbătut Dobrogea în vara anului 1848, este pomenit și bîlciul de la Carasu (deci tot ediția de primăvară), despre care se spune că era vestit mai ales prin negoțul de cai 38. Pentru anul 1849 avem mai multe informații despre bîlciul de la Carasu. într-un raport al consulatului austriac de la Galați se arăta că la acest tîrg, ca și la cel de la Djuma, produsele germane găsiseră în ultima vreme un debușeu avantajos, în special coloranții, armele, obiec- tele de aur și argint, produsele din piele și oțel și postavul. Valoarea tranzacțiilor la aceste două bîlciuri se ridicase probabil, în anul 1849, la 50 de milioane de piaștri turcești39. Aceeași sumă este dată și într-un articol din 2 februarie 1850, publicat în periodicul vienez „Austria”, unde sînt repetate și mărfurile germane care erau comercializate acolo, în plus, se spune că și importul fabricatelor engleze și franceze luase de mai mulți ani un avînt serios la cele două tîrguri. Se preciza, totodată, că iarmarocul de la Carasu se ținea de două ori pe an (la jumătatea lui iunie și la sfîrșitul lui septembrie) și că dura de obicei o săptămînă40. Datele privind valoarea tranzacțiilor și felul mărfurilor sînt repetate într-un alt articol, publicat, în 1850, în același periodic41. Informații de mare valoare asupra panairului de la Carasu, ca și asupra celorlalte bîlciuri din Dobrogea, ne-au rămas de la Ion lonescu de la Brad, cu prilejul cercetărilor pe care le-a întreprins în această pro- vincie la 1850. într-o scrisoare adresată atunci lui Ion Ghica, reputatul agronom anunța că va trimite la Constantinopol un articol intitulat Les foires de la Dobroudja42, care urma să devină un capitol al cărții sale, apărută curînd după aceea, în cursul aceluiași an. în lucrarea respectivă nu este reprodus însă un astfel de articol43, pe care, foarte probabil, autorul, din păcate, nu l-a mai scris44. După aprecierea lui Ion lonescu de la Brad, iarmarocul care se ținea atunci de două ori pe an la Carasu era cel mai important bîlci al Dobrogei4S. Cel care avea loc primăvara se deschidea la începutul lunii iunie46 și vestitul agronom român și-a dorit foarte mult să-l viziteze 47. Acolo a fost găzduit, timp de mai multe zile, în „ceadîrul” (cortul) lui Han Mîrza48, conducătorul unui grup autonom de tătari stabiliți de curînd în centrul Dobrogei49, venit desigur la panair pentru a-și vinde produsele vitelor și pămînturilor sale 50 și pentru a se aproviziona cu dife- rite mărfuri. Noaptea erau aduși să cîpte lăutari români și Ion lonescu www.dacoromamca.ro 661 de la Brad a avut prilejul să asculte „mai ales cîntecul Jîianului”51. Bîlciul era frecventat apoi de un mare număr de mocani52, aflați cu vitele la pășunat în Dobrogea. Uneori acest panair se prelungea mai mult de două săptămîni, cît dura de obicei, ca, de pildă, în acel an, cînd, așa cu rezultă din scrisorile reputatului agronom către Ion Ghica, ediția de primăvară (singura de altfel pe care a vizitat-o) a început la 2 iunie (stil nou), iar la 1 iulie încă nu se încheiase 53. După 1850, știrile despre bîlciul de la Carasu devin și mai bogate. Consulatul austriac de la Rusciuc făcea cunoscut că, în anii 1851 și 1852, ambele tîrguri, de Djuma și de la Carasu, au putut fi organizate M. în anul 1851 se raporta că, pentru economia Transilvaniei, de o importanță deosebită erau tranzacțiile pe care le efectuau negustorii brașoveni în porturile de la Dunărea de Jos și în marile tîrguri anuale din provin- ciile europene ale Imperiului otoman, printre care se număra și cel de la CarasuB5. într-un alt raport de la Rusciuc se arăta că o mare înrîu- rire asupra comerțului de acolo o avea apropierea de iarmarocul de la Carasu, la care erau trimise mai multe încărcături de mărfuri de origine austriacă, venite în acest port dunărean66. La sfîrșitul lui iulie 1852, același consulat anunța că rezultatele tîrgului de curînd încheiat de la Carasu nu erau deloc favorabile57, evi- dent pentru comerțul austriac. într-un articol special, publicat, în noiem- brie 1852, în periodicul „Austria”, intitulat „Tîrgul de la Carasu”, ediția de toamnă a acestui bîlci, încheiată de curînd, prezenta însă o situație cu totul diferită. Se considera chiar că, pentru fabricatele aus- triece, el fusese mai favorabil decît cel de la Uzundjova. La început, localnicii îl frecventaseră mai puțin, deoarece fuseseră ocupați cu muncile cîmpului, dar prelungirea tîrgului la 14 zile făcuse posibil ca afacerile să se poată desfășura foarte bine. Dorința de a cumpăra fusese influen- țată mai ales de vestea unei scăderi iminente a valorii monedei, fiecare căutînd atunci să-și convertească banii în mărfuri. Rezerva de produse austriece de la Rușciuc fusese adusă repede exclusiv la Carasu, trans- portul făcîndu-se pe Dunăre cu caicele, avînd un tonaj de 18—20.000 de ocale. Aceste transporturi costaseră de două ori mai puțin decît utili- zarea vaselor cu aburi, dar se socotea că pierderea de timp îi va deter- mina pe negustori să apeleze în viitor la vapoare 58. Dintre produsele importate, pe primul loc se aflaseră, ca și la Uzundjova, materialele de bumbac englezești colorate și înflorate, firele și așa numitele pînzeturi americane, care începuseră să înlocuiască la localnici pînza de in. Cantitatea nu prea însemnată a acestor mărfuri făcuse ca cererea să fie foarte mare. Veneau la rînd basmalele pentru femei, în parte produse elvețiene, șalurile și materialele de mătase obiș- nuite.Panglicile indigene frumoase pentru cap lipsiseră cu totul, dar acest articol, care se lucra în capitală (Constantinopol), din cauza prețului ridicat era accesibil numai celor înstăriți și, de aceea, nu era considerat propriu-zis o marfă de tîrg. Mătăsurile frumoase lipsiseră de asemenea -cu totul, dar, în cantitate redusă, se găsiseră văluri din bumbac și lînă, folosite de femeile musulmane. Desfacerea tuturor acestor articole, „en gros” era apreciată la 1 milion de piaștri, iar „en detail” la 700.000 — S00.000 de piaștri69. Mărfurile din Austria și din Germania se găsiseră din belșug și se bucuraseră de un bun debnsuLL. aflase postavul, foarte 062 căutat fiind cel de calitate mijlocie, de culoare închisă, produs saxon care se distingea prin rezistență și preț coborît. Postavurile grosolane și cele foarte bune proveneau de la Viena. Desfacerea acestor postavuri se ridicase la 3—400.000 de piaștri. O vînzare bună avuseseră și demico- tonurile saxone, mai ales sorturile mijlocii, al căror preț se ridicase la 100 de parale cotul sau 12—13 creițari. Dintre pînzeturile austriece, cel mai căutat fusese sortul ordinar, folosit ca acoperămînt pentru cap de către țăranii din Dobrogea (evident, cei de religie mahomedană), vîndut cu 20 de piaștri duzina. Pînza roșie de la Viena, colorată natural, unul dintre materialele îndrăgite pentru rochii de către tărăncile localnice, avusese de asemenea căutare, tranzacția ridicîndu-se la 20.000 de piaștri, în total, desfacerea acestor mărfuri din Austria era estimată la aproxi- mativ 80.000 de piaștri. Sticlăria de calitate superioară cunoscuse o slabă vînzare, fiind socotită de poporul care obișnuia să se adune la Carasu drept un articol de lux. Produsele din fier se găsiseră numai în cantitate redusă, totuși cererea fusese satisfăcută. Cele din oțel lipsiseră cu totul, deși cumpărători s-ar fi aflat, deoarece desfacerea proastă (în anii pre- cedenți, desigur) îi descurajase pe negustori. O comandă din ce în ce mai mare obținuseră hainele bărbătești confecționate la Viena, a căror vînzare părea să aibă însă succes „mai mult în prăvălii decît în șandra- malele din tîrg” 80. în articol se subliniază că o mențiune specială meritau așa numi- tele mărfuri brașovene, care constau, în cea mai mare parte, în pînză de in, pături, împletituri și obiecte de lemn. „De un lung șir de ani”, ținuturile acelea era aprovizionate cu astfel de articole din Transilvania și negustorii cei mai bătrîni nu-și aminteau de vreo schimbare sau vreo perfecționare a acestor produse. Faptul că ele găseau totuși desfacere și că aceasta crescuse chiar de cîțiva ani, sta în strînsă legătură cu treapta de dezvoltare la care se afla cumpărătorul. Prosperitatea materială a localnicilor, dobîndită în ultimele decenii, sporise posibilitățile de cum- părare și adusese după sine o creștere a cererii. De aceea înclinația spre lux în ceea ce privea îmbrăcămintea se extinsese și la obiectele gospodă- rești. Transilvănenii, dacă nu voiau să-și piardă piața trebuiau să țină însă pasul cu rafinarea gustului clienților și să îmbunătățească forma și ornamentele mărfurilor pe care le produceau. Cîteva articole brașovene fuseseră deja înlocuite pe piața locală, ca, de pildă, sticlăria obișnuită, care, din cauza simplității, nu mai putea atrage nici o preferință. La fel se întîmplase și cu cingătorile de lînă, care începuseră să fie aduse din regiunile păduroase ale Balcanilor, concurînd pe cele transilvănene 81. Dintre produsele industriei din Transilvania care găseau o bună desfacere la tîrgul de la Carasu erau mai ales țesăturile de cînepă pentru confecționarea pînzelor de corabie, a sacilor și a altor ambalaje. Ele se vindeau în bucăți de 40 — 80 de coți cu cîte 30—40 de parale; laediția din toamna anului 1852, deverul se ridicse la 30—40.000 de piaștri. Frînghii și otgoane, ca și diferite alte împletituri mai mici sau mai mari, se vînduseră cam 50.000 de bucăți, pe care se încasaseră 30.000 de piaștri. Urmau apoi cuferele de lemn pictate pentru păstrarea hainelor, a lenje- riei și a altor asemenea (lăzile de Brașov !), al căror preț era, în medie, de 150 de piaștri, 6 bucăți și a căror vmzare se ridicase, în total la 10.000 de piaștri. Costul transportului acestor articole de la Brașov la locul de depozitare fusese de 4 florini și 40 de creițari pentru cîte 120 de ocale. Păturile se vîn^lffiffi ce^e cu 45 Și 663 cele mai mari cu 80 de piaștri, încasîndu-se în total pentru c-le 20.000 de piaștri. Postavul obișnuit, gri și albastru, lat de 1 1 2 coți, avusese prețul de 14—15 piaștri cotul, aducînd un dever de 25.000 de piaștri. Printre articolele de importanță mai mică fuseseră : ploști, pipe, țevi de pipe, hîrtie obișnuită, pălării din postav alb ordinar, site, pături și căpes- tre pentru cai, apoi cămăși și pantaloni din pînză ordinară. Aceste măr- furi, oferite spre vînzare în 8 barăci, fuseseră desfăcute, în cea mai mare parte ,,en gros”, la suma totală de 180.000 de piaștri, din care trei pătrimi plătiți în numerar, iar restul creditat pentru trei luni62. La tîrgul de la Carasu din toamna anului 1852 se vînduseră însă și produse de proveniență locală. Dintre acestea, o bună desfacere cunos- cuseră îndeosebi hainele țărănești confecționate din aba ordinară, ca și unele obiecte obișnuite din lemn și din fier. Piața de vite fusese asigurată din belșug cu boi și cu cai, iar cu pieile se făcuseră afaceri dintre cele mai bune. Tranzacția totală a acestor mărfuri se ridicase la 4—5 milioane de piaștri, din care aproximativ o pătrime se plătiseiă cu bani peșin, restul dîndu-se pe credit, cu scadență de un sfert, o jumătate sau chiar un an întreg 63. în finalul articolului se dădea lista monedelor folosite la acest bîlci și echivalența lor în piaștri: ducații rotunzi imperiali-60 p., talerii-25 p., collonato-26 p., „Kreuzthaler”-28 p., „Jirmilik”-23 p., imperiali rusești- 105 p., rublele-20 p., mahmudia-100 p., lira sterlină-130 p.M. în ansamblu articolul publicat în periodicul „Austria”- dedicat special tîrgului de la Carasu, ne oferă, prin bogăția și precizia datelor, o imagine sugestivă a acestui panair, care chiar dacă n-a cunoscut în fiecare an și la fiecare ediție asemenea dimensiuni ca în toamna anului 1852, rămîne de o covîr- șitoare importanță pentru economia Dobrogei din acea vreme. într-un raport consular austriac de la Rusciuc din iulie 1853, referitor la comerțul „Bulgariei” în anul 1852, se arată că mărfurile brașovene aduse prin Țara Românească la dreapta Dunării erau îndreptate, în bună parte spre interior în special în perioada tîrgului de la Carasu. Se aprecia că Dobrogea cucerise din nou în acel an prosperitatea. Bogăția ei consta mai ales în creșterea vitelor, încît putea oferi din belșug articolele atît de cerute la export ca grăsime, lînă și pieie5. Despre tîrgul de la Carasu din toamna anului 1852 aminteau și doi mocani veniți din Dobrogea la stînga Dunării la începutul lunii octombrie acel an. Niculaie Șchiopu din Săliște arăta că fusese la „pana- ghir” 66, iar Ion sin Drago mir din Galeșu stabilise să se întîlnească acolo cu un armean din Mangalia, de la care avea de luat „niște parale” 67. Deși nu se specifică locul acestui bîlci, este vorba, în mod sigur, de cel de la Carasu, a cărui ediție de toamnă avea loc, așa cum am văzut, în luna septembrie. într-un alt articol publicat în periodicul „Austria”, în 1853, se vorbește de locul situat pe drumul dintre Cernavoda și Constanța, o „mare piață”, unde anual se țin tîrguri importante care, de regulă, sînt foarte frecventate ®8. Informația se referă, desigur, la bîlciul de la Carasu. La 9 iunie 1853, consulatul austriac de la Rusciuc raporta însă că, din cauza „relațiilor politice”, nici tîrgul de la Carasu nu va mai avea loc. Autoritățile otomane nu anunțaseră nimic în legătură cu acest fapt, ceea ce a făcut ca mai mulți negustori din Rusciuc și din alte părți să se deplaseze ca de obicei la locul bîlciului. Ei l-au găsit însă ocupat de militari turci, care i-jjfflafrifîîiBSiBqjMfoCu mărfurile M. Această 664 situație era determinată, evident, de evenimentele care au precedat izbucnirea războiului Crimeii. Nu știm dacă măcar s-a putut ține ediția de toamnă a acestui tîrg pe anul 1853 70, dar pentru anul următor există mai multe informații generale asupra lui, sintetizate după rapoartele consulatului austriac de la Eușciuc. Datele, care se referă desigur și la anii precedenți, pe lingă unele lucruri deja cunoscute, aduc și elemente noi, multe deosebit de interesante. Astfel, se spune că negustorii din Vidin frecventau tîrgurile de la Djuma și Carasu, unde mergeau în special cu tutun 71. O mică parte din mărfurile importate la Vidin ajungea de asemenea la Carasu 72. Se menționează și aici că unele din mărfurile comercializate la acest bilei proveneau din Austria 73. în continuare, se spune despre Carasu că a fost cîndva o așezare care încetase să existe de mai mulți ani, dar denumirea ei fusese trans- misă ținutului înconjurător. Acolo se ținea, de două ori pe an, la 20 iunie și 25 septembrie, un tîrg deosebit de important pentru întreaga regiune. El venea totuși, ca însemnătate comercială, după cel de la Djuma, aducînd numai a patra parte din suma de bani rezultată din tranzacțiile care aveau loc la acesta. La Carasu se adunau negustori din diferite ținuturi. Deoarece bîlciul se ținea sub cerul liber, se ridicaseră barăci cu aproximativ 500 de prăvălii și toate afacerile erau duse la bun sfîrșit în 5 zile. Mărfurile oferite spre vânzare erau aceleași ca la Djuma, cu excepția obiectelor de necesitate secundară, ca articole de lux, sticlărie și altele. Dintre prăvălii, cam 30 erau pentru produse din lînă, altele, mai numeroase, pentru stămburi și altele, mai puține, pentru mărfuri brașovene și fierărie. De o bună desfacere, între articolele din lînă, se bucura postavul austriac venit prin Eușciuc, mai ales cel de calitate mijlocie, de 3—4 florini cotul. Produsele brașovene constau în special în obiecte de lemn, cămăși ordinare, pălării, cisme etc. Eusia era pre- zentă cu fier neprelucrat, oferind spre vînzare sorturi bune și ieftine. în schimb, se aduceau mai puține articole prelucrate din fier și cele mai multe erau de proveniență austriacă. Se comercializau și mărfuri colo- niale, cea mai mare parte, ,,en detail”; doar 60—70 de negustori vin- deau aceste produse ,,en gros” 74 Transportul mărfurilor pentru tîrgul de la Carasu se realiza de la Eușciuc la Cernavoda (Bogazkoy) cu vapoarele, pentru o taxă de 7 1/2 piaștri. Eeducerea la jumătate a costului acestui mod de transport îl făcea preferabil celui cu caicele, care aveau un tonaj de numai 18—20.000 de ocale. De la Cernavoda la Carasu transportul se realiza cu carele, un •car (araba) avînd nevoie, pînă la locul tîrgului, de 8—9 ceasuri, contra unui cost de 20 de piaștri. La fața locului însă, din pricina depărtării de la care trebuiau aduse toate alimentele, viața era deosebit de scumpă și, în plus, șederea în acel ținut mlăștinos era dăunătoare sănătății Ca și la tîrgul de la Djuma, la Carasu se plătea puțin cu bani peșin, ceea ce era, pentru ambele locuri, o sursă de certuri din cauza nerespectării termenelor fixe de plată. Pe lîngă afacerile obișnuite, la cele două bîl- •ciuri exista și cîte un mic tîrg de vite 75. în 1854 este aproape sigur că ediția de primăvară a tîrgului de la Carasu nu s-a putut ține, datorită luptelor purtate pe teritoriul Dobrogei în cursul războiului Crimeii. în vară, ciocniri între trupele hanului Mîrza (Mursa Bey) și cele ruse au avut loc chiar la Carasu76. Există însă știri si- gure despre realizarea ediției de toamnă. într-un articol publicat în,,Gazette www.dacaromanica.ro 4 - c. 1346 665. autrichienne” în februarie 1855, utilizat de Camille Allard, se arată că negustorii veniți la briciul de la Carasu (evident, în toamna anului prece- dent), au rămas uimiți găsind acolo un nou oraș, numit Medgidia77. Este vorba de refacerea orașului distrus la 1829, la care participau îndeosebi coloniști tătari veniți din Crimeia, și căruia i se atribuia o nouă denumire (tc. Mecidiyye), în cinstea sultanului Abdul-Medjid. Construcția noului oraș a continuat și în anii următori78, ceea ce a dus de bună seamă, la spo- rirea însemnătății tîrgului care se ținea acolo. La 1855, medicul francez Camille Allard, pomenit mai sus, parti- cipant la construirea șoselei Easova-Constanța, considera iarmarocul de la Carasu ca fiind cel mai important din toată Dobrogea79; era frecven- tat de negustori veniți din diverse țări ale Europei și îndeosebi din Ger- mania80. Este amintit tot cam atunci, și de A. Papadopulo Vretos, con- sul al Greciei la Varna, arătînd însă, probabil dintr-o confuzie, că avea loc în cursul lunii iulie81. în aceeași perioadă, într-o lucrare franceză de informare se vorbește de asemenea de bîlciul de la Carasu, desemnat în continuare, un timp, cu vechiul nume, fiind socotit printre cele mai cunos- cute tîrguri din părțile europene ale Imperiului otoman82. Alte știri despre acest panair ne-au rămas de la naturalistul german Wutzer, care a străbătut Dobrogea la scurt timp după terminarea răz- boiului Crimeii. El scria despre Carasu, care se afla în plin proces de re- clădire, avînd atunci circa 100 de case locuite, că era cunoscut „mai ales printr-un mare tîrg” ce se ținea acolo de două ori pe an, cel din toamnă deschizîndu-se la începutul lunii octombrie. La acest bîlci participau „de obicei mai mult de 10.000 de negustori”, veniți din Smirna, Adrianopol și din alte locuri83. La 11 noiembrie 1857, consulul Prusiei la Eușciuc, Kalisch, raporta că în timpul tîrgului de la Carasu (ediția de toamnă), mudirul din Mangalia, Murad Bey, a încercat să intre în stăpînirea unei fete creștine însoțite de părinții ei. Cum însă i s-a opus rezistență, a trimis oameni înarmați cu iatagane pentru prinderea fetei. Deși aceasta a rămas nevătămată, mai mulți apărători au suferit răni serioase. Autoritățile otomane s-au pus în mișcare numai în urma denunțului unui rănit, Omer Subasî84 (subași = jandarm turc). Informații despre bîlciul de la Carasu sînt cuprinse și în rapoartele lui C. Tedeschi, consulul Belgiei la Varna. La 9 august 1858 el arăta că mărfurile importate de Imperiul otoman din Germania, țesături diferite, sticlărie, unelte agricole etc., erau transportate pe Dunăre pînă la Șiștov, Eușciuc și Silistra, iar de acolo pe uscat la orașele și iarmaroacele din in- terior, printre acestea numărîndu-se și cel de la Carasu85. La 10 aprilie 1860 el raporta că, anul precedent, mărfurile aduse pe Marea Neagră, nu mai fuseseră trimise la Carasu, unde se ținea un tîrg de două ori pe an, prin portul Varna ca pînă atunci, ci prin Constanța (Kustendj ), carâ dispunea de mijloace proprii de transport și care se afla mult mai aproape de acest panair86, Același lucru s-a întîmplat și în anul 1860, după cum scria E. Tedeschi într-un alt raport, la 29 aprilie 1861, fapt care a dus la diminuarea afacerilor portului Varna87. Acest consul constata, de asemenea, că la Medgidia, „sat” situat la mijlocul căii ferate dintre Cernavoda și Constanța, exista deja „un mic comerț de import”88. Construirea acestei căi ferate, terminată la 4 octombrie 1860 89, a contribuit incontestabil la dezvoltarea atît a noului oraș90 cît și a vechiului bîlci.91. O contribuție în acest sens a avut-o și fap- tul că, în 1864, Medgidia devine reședința unei cazale (tc. kaza), odată cu www.dacoromanica.ro J666 reorganizarea administrativă a Dobrogei92. De altfel, economia provine ciei cunoaște o înviorare după războiul Crimeii, ceea ce a influențat de- sigur favorabil asupra comerțului desfășirat în cadrul tîrgurilor periodice Pentru ultimii ani ai stăpînirii otomane, informații deosebit de in- teresante asupra panairului de la Carasu (Medgidia) ne-a lăsat baronul d’Hogguer care a cunoscut îndeaproape realitățile Dobrogei. El ne spune ■că autoritățile otomane construiseră pe o colină, în fața orașului, la o dis- tanță de aproximativ o milă, un număr însemnat de magazine, dispuse în formă de pătrat deschis, un soi de bazar. Ele serveau tîrgului care se ținea acolo de două ori po an, primăvara și toamna, și care dura de fie- care dată 15 zile. La acest bîlci veneau negustori și țărani chiar din țări îndepărtate. îii epocile lui, comercianții cumpărau cerealele și lîna vii- toarei recolte, dînd sătenilor sume de bani cu anticipație și fixînd pre- țurile eventuale. Un mare număr de negustori străini desfăceau produse ale industriei europene, ca încălțăminte, îmbrăcăminte, pînzeturi, postavuri etc., alături de acestea fiind prezente covoare, obiecte din piele și alte mărfuri de origine orientală. Tranzacțiile comerciale care se încheiau erau considerabile, ceea ce făcea ca tribunalele de comerț de la Tulcea și ■Constanța (Kustendje) să-și mute sediul la Medgidia pe durata celor două ediții ale tîrgului. Cifra la care se ridicau aceste tranzacții era însă impo- sibil de reconstituit, deoarece documentele create de cele două tribunale au fost evacuate, odată cu arhivele administrației otomane93, la părăsirea Dobrogei, în anul 187794. Localnicii au păstrat, multă vreme amintirea bîlciului care se ținea la Carasu (Medgidia) înainte de 1877. Cunoscutul colecționar de artă K. H. Zambaccian, originar din Constanța, consemna, după amintirile sale și ale familiei, mai multe aspecte ale activităților desfășurate în cadrul acestui panair. Pe lîngă abundența mărfurilor și numărul mare al negus- torilor veniți și din alte țări, el vorbește de divertismentele care erau ne- lipsite și pe care, de altfel, trebuie să le considerăm, în mod obligatoriu, prezente la orice tîrg periodic de o anumită amploare, chiar dacă docu- mentele oficiale le ignoră. Astfel erau „distracții berechet, circuri, mena- jerii, scamatorii, teatre de karaghioz (marionete), lupte de pehlivani (atle- ți), apoi panorame, hale de tir, fotografi, jocuri de noroc, loterii etc., în afară de tripouri și nenumărate spelunci cu dansuri”, unde se produceau femei „venite din toate colțurile orientului”. Medgidia, își cîștigase de aceea o reputație de „batakhane” (loc de perdiție)95. După reintegrarea Dobrogei la România, tîrgul de la Medgidia a continuat să se țină, tot de două ori pe an96, în același loc, unde se mai păstrau încă barăcile ridicate în timpul stăpînirii otomane97. Cadrul general al economiei românești, în formele modeme pe care le-a cunoscut după obținerea independenței, nu mai făcea însă necesară amploarea cunoscută pînă atunci de activitățile din cadrul acestui bîlci, ceea ce a dus treptat, în mod firesc, la decăderea lui. înainte de 1877 el a jucat însă, mult timp, un rol ocnsiderabil în economia Dobrogei, situîndu-se pe primul loc între tîrgurile periodice ale acestei provincii. ★ Al doilea panair al Dobrogei, după cel de la Carasu, în ordinea importanței", a fost, în timpul stăpînirii otomane, cel de la Bazargic. Acest iarmaroc are, credem, de asemenea, o mare vechime, denumirea www.oacoromamca.ro 667 și chiar apariția orașului fiind, foarte probabil, legate direct de existența^ lui. Se ținea tot de doua ori pe an, primăvara la sfîrșitul lui aprilie și începutul lui mai, apoi în cursul toamnei". într-o lucrare germană de informare, apărută în 1834, se spunea despre Bazargic că era „un oraș- mic, remarcabil datorită poziției și comerțului său” 10°. Ca și Carasu, el se afla pe drumul principal al Dobrogei, situație care influența și în. acest caz favorabil dezvoltarea activităților din cadrul tîrgului periodic de acolo. Ediția sa de primăvară era numită și „tîrgul de Paști” 101, oscilînd probabil după data la care cădea această sărbătoare. La 6 mai 1839,. mocanul Toader Fîntînă din Poiana trecea prin vama Călărași cu 5 clo- pote pentru vite și 600 de fluiere 102. Aceste articole, îndeosebi fluierele,, făceau parte dintre mărfurile specifice bîlciurilor, iar data respectivă și faptul că drumul cel mai scurt spre Bazargic era pe la vadul Călărași- Silistra demonstrează că &e erau destinate iarmarocului care se ținea în acel oraș. Peste 10 zile, la 16 mai, negustorul Gheorghe Dima din București trecea în Dobrogea, pe la aceeași vamă, pe lîngă alte produse,. 50 de pălării, 100 ocale de pastramă și -200 de fluiere103. _____într-un articol, amintit mai sus, publicat în 1844 în „Journal des- Oesterreichischen Lloyd” privind comerțul regiunilor din părțile nocd- estice ale Peninsulei Balcanice pe anul 1843, se arată că cele mai impor- tante tîrguri periodice de acolo erau cele de la Uzundjova, Djuma, Bazar- gic și Carasu, ultimele trei fiind mult frecventate de către negustorii din Brașov104. Prezența brașovenilor la aceste bîlciuri, inclusiv la cel de la Bazargic, este semnalată și într-un raport consular austriac din 185110S. Ion lonescu de la Brad, încă de la începutul călătoriei sale pe melea- gurile dobrogene, își exprima, într-o scrisoare către Ion Ghica, dorința de a merge la iarmarocul de la Bazargic pentru a căpăta „o idee de pro- ducția și comerțul Dobrogei”108. El reușește să-l viziteze la începutul' lunii mai 1850 107, cînd a putut constata că, la acest bîlci, veneau „oamenii, din toate părțile Dobrogei cu producturile lor, precum și mocanii”108. Peste cîțiva ani, acest panair este pomenit și de A. Papadopoulo Vretos consulul Greciei la Vama, care ne spune, de asemenea, că se ținea de două ori pe an109. E. Tedeschi, consulul Belgiei în același port al Mării Negre, într-un raport din 9 august 1858, îl includea între tîrgurile perio- dice de seamă ale acelei zone balcanice, la care erau aduse și mărfuri din Germania110. Călătorul austriac Kanitz, care a străbătut Dobrogea și Bulgaria în ultimele două decenii ale stăpînirii otomane, ne-a lăsat mai multe informații valoroase despre bîlciul de la Bazargic. El menționează că acest panair se ținea într-un loc special amenajat, în imediata apropiere a orașului, înconjurat cu im zid mare de piatră, unde se construiseră dughene, hanuri, clădiri pentru poliție și pentru tribunalul comercial și chiar o moscheie. Locul era foarte animat în vremea tîrgului, dar după terminare, rămînea pustiu m. Din datele recensămîntului oficial otoman, organizat de Midhat Pașa, guvernatorul Bulgariei de nord-est și al Dobro- gei, între 1866—1873, rezultă că iarmarocul de la Bazargic atrăgea atunci întreaga populație a regiunii înconjurătoare112. Pe timpul desfășurării lui funcționau mai multe cofetării, ceea ce se datora numărului mare al populației musulmane din oraș și ținut113. Numărul mare de muzi- canți care existau atunci în Bazargic poate.fi atribuit și el bîlciuluiU4, www.daooixniiamca.ro 668 deoarece se produceau îndeosebi în timpul celor două ediții ale acestuia, Alt tîrg anual, important pentru întreaga Dobroge, pomenit de asemenea de Ion lonescu de la Brad, se ținea în luna iunie la Balcic, tot în afara orașului, pe o cîmpie situată nu departe de reședința aianului115. Papadopoulo Vretos nota că acolo își mutau activitatea, în momentul deschiderii iarmarocului, toți micii negustori și chiar unii meșteșugari din oraș 116. însemnătatea acestui panair, evidentă spre mijlocul secolului al XlX-lea, este legată, fără îndoială, de dezvoltarea portului Balcic, ridicat brusc după 1839, odată cu decretarea liberului export al cerealelor și devenit curînd cel mai de seamă debușeu maritim al Dobrogei de sud U7. în afara acestor iarmaroace mari, au existat în Dobrogea și tîrguri anuale de importanță locală, cu o durată mai scurtă, de obicei de o singură zi. Așa a fost cel de la Turc-Șmil, un sat de lîngă Turtucaia, numit de regulă de către români Simila. Este pomenit, prin deceniul al 6-lea al secolului al XlX-lea, în lucrarea amintită a lui Ed. Salvador, care-1 include între „cele mai cunoscute” bîlciuri din nord-estul Peninsulei Balcanice, alături de cele de la Djuma și Carasu U8. Este desigur o exagerare. F. Kanitz, care s-a aflat o dată, în luna mai, la Turk-Esmil, chiar în ziua cînd se ținea acolo „un mic tîrg”, îl descrie cu multe amănunte. Pe un loc înverzit, probabil o poiană, se adunaseră țărani din satele vecine și negustori de la Turtucaia și Eușciuc. O mulțime amestecată se învîrtea printre tarabe și corturi. Era „o adevărată sărbătoare populară”, cu nelipsiții scamatori, acrobați, dansatori, muzicanți, cu locuri unde se desfăceau articole ali- mentare și băuturi. Pe aria rezervată vînzării vitelor, lui Kamitz i-a fost ușor să remarce că „oile cele mai frumoase” aparțineau românilor din Transilvania care veneau în fiecare an pe pășunile întinse ale satelor din cazaua Turtucaia119, Un tîrg anual de o singură zi era și cel de la Niculițel, despre care Ion lonescu de la Brad spune că avea loc la 2 mai, cînd românii din satele din jur se adunau la un izvor cu curs intermitent, a cărui apă era consi- derată ca tămăduitoare. Era un „panairi” care atrăgea „multă lume” 12°, Altul se ținea în apropiere, la Mănăstirea Cocoșu, în ziua de 15 august. Mai tîrziu, după reintegrarea Dobrogei la Eomânia, se știa că acest bîlci aducea însemnate venituri mănăstiriila. Alt mic iarmaroc avea loc, se pare de cîtgva ori pe an, la Pazarlia (azi Tîrgușor, jud. Constanța), unde veneau și negustori din Transilvania, de la care se aprovizionau mocanii aflați în Dobrogea, mai ales cu obiecte de îmbrăcăminte122. De altfel acest sat, atestat documentar încă din secolul al XVI-lea, la 1543 și 1584, .pînd apare, în Zwa-ua Hîrșova, sub pumele de Pazarli sau Pazarlik&y 123, ește arătat prin însăși denumirea sa ca loc de tîrg 121 Mici bîlciuri se pare că au fost de asemenea la Casimcea și la Babadag 12S, fără să posedăm însă informații precise asupra lor. Așa cum se știa mai tîrziu, la aceste tîrguri anuale din nordul Dobrogei veneau, în mod frecvent, și locuitori ai orașului Brăila126. f Alte bîleiurî' și-au întrerupt mai demult existența127, neajungînd pînă în 'mpineritul reintegrării provinciei pontice la Eomânia. Amintirea lor s-a păstrat însă în toponimie prin nume topice ca „Movila Panair” din apropierea Satului Sarai128, care nu trebuie confundată cu „Dealul Panair” de lîngă Medgidia, sau „Măgura Drăgaicii”, aflată la 2 km. nord de satul Mîrleanu (azi Dunăreni, jud. Constanța) și „Movila Drăgaicii” (3 km. nord de Topalu)129. Ultimele două sînt legate, incontestabil, ca șl cele similâre de la’stn^yț^flâWw'nn^ftțtî^itlpCare se t'lliea> la fel ca cel 669 Line cunoscut de la Buzău, în ziua de Drăgaică (24 iunie)131. Apropierea de Dunăre a acestor puncte geografice (1 — 1,5 km.)132 arată totodată că bîlciurile respective, ca și altele din Dobrogea probabil, serveau nu numai ca locuri de schimb, ci și ca prilejuri de întîlnire și petrecere între românii dobrogeni și cei de la stînga fluviului, avînd același rol ca „tîrgurile de două țării’ dintre Țara Românească și Transilvania și dintre Țara Româ- nească și Moldova133. * Instituirea cordonului de carantină la Dunăre după tratatul de la Adrianopol, măsură absolut necesară pentru apărarea sănătății locui- torilor celor două principate, a redus însă foarte mult aceste schimburi și întîlniri. în Regulamentul pentru funcționarea carantinelor, elaborat în 1831, se prevedeau totuși în acest sens, unele posibilități: „Pentru a înlesni tranzacțiunile țăranilor români cu locuitorii de pe malul drept al Dunărei, se vor fixa 2 zile pe săptămînă de liberă circulație, în care țăranii români vor putea trece dincolo ca să vîndă produsele lor” 134. Totodată, din aceleași motive sanitare, era îngrădită și venirea locuitorilor de la dreapta Dunării, așadar și din Dobrogea, la bîlciurile din Țara Românească și Moldova135. Se stabilea ca aceștia să poată par- ticipa numai la tîrgurile săptăminale și bîlciurile organizate în locuri împrejmuite și rezervate în acest scop pe lîngă unele carantine138. în martie 1830, Divanul Săvirșitor al Țării Românești poruncea „a să publi- carisi către toți locuitori dă orice treaptă din principat” care erau acele „oboară de schimburi pă marginea Dunării”. Pentru dobrogeni erau înființate astfel de tîrguri la Galați, Brăila, Piua Petrii, Călărași și Oltenița137. Ne este atestată, în 1836, participarea unor negustori din Măcin la bîlciurile de la Galați și Brăila138. Cele mai importante au fost însă tîrgurile de la Călărași (Vadu Silistrii) și Oltenița139. S-a încercat totuși să se creeze și alte iarmaroace de acest fel. La 9 mai 1839, boierul loan C. Roset se adresa Vorniciei din Lăuntru cu rugămintea de a se aproba ca pe moșia sa Roseți de pe malul Borcei, unde se țineau „cîteva bîlciuri peste an și tîrg pe toată săptămînă”, să se dea voie „neguțitorilor și lăcuitorilor după malul drept al Dunării ca la zilele de bilciuri să poată veni pe apă cu convoi, aducînd tot felul de măr- furi ce vor fi avînd spre vînzare, iar mai vîrtos cherestele, lemne de rotării, pluguri, vase de pămînt și altile aseminea, dă care lăcuitorii după malul sting al Dunării sînt lipsiți” M°. Cererea nu s-a aprobat din cauza epide- miei de ciumă cate bîntuia atunci la Silistra dar știrea este interesantă, pentru cunoașterea produselor ce erau aduse de obicei la aceste tîrguri de către neguțătorii, meșteșugarii și țăranii dobrogeni. * In concluzie, trebuie relevat faptul că bîlciurile au jucat un rol de mare însemnătateîn viața economică a Dobrogei, îndeosebi în ultimele decenii ale stăpînirii otomane, cînd se accentuiază procesul destrămării relațiilor feudale. Ele serveau, în primul rînd, pentru desfacerea produselor meșteșugărești sau de fabrică, unele aduse, așa cum am văzut, din țări îndepărtate ale Europei. Aprovizionarea populației provinciei cu astfel de mărfuri se realiza, în cea mai mare parte, în cadrul acestor tîrguri periodice importanța lor fiind sporită în acest sens și de slaba dezvoltare www.dacoromamca.ro 1 670 a industriei Dobrogei. Se valorificau totodată și unele produse agricole locale, în special cele provenite din sectorul zootehnic143 .■ cai, vite comute mari și oi1^. Nu lipsea, desigur, nici peștele1^®, una dintre bogățiile de seamă ale Dobrogei. în afară de aceasta, bîlciurile dobrogene, și mai ales cel de la Carasu, prin atragerea locuitorilor de la stingă Dunării, au con- tribuit, în mare măsură, la stingerea legăturilor între provincia pontică și celelalte teritorii românești. NOTE 1 Pentru situația generală a Dobrogei in secolul al XV-lea, vezi Îndeosebi C. Brătescu, Dobrogea la 1444. Lupta de la Vama, in „Arhiva Dobrogei”, I (1919), nr. 2, p. 96—115. 1 Irăne Beldiceanu-Steinherr, Nicoară Beldiceanu, Acte du rigne de Selim I concernani quelques ichelles danubicnnes de Valachie, de Bulgarie et de Dobroudja, In „Sudost-Forschungen" XXIII, Munchen, 1964, p. 91—115; Bistra Țvetkova, Regimul schimbului economic dintre teritoriile de la nord și sud de Dunăre în secolul al XVl-lea, In Relații romăno-bulgare de-a lungul veacurilor (sec. XII—XIX). Studii, voi. I, București, 1971, p. 136—138. 3 Hadiye Tunțer, Osmanii Imperaioruluțjunda toprak hukuku, orari kanunlari ve kanun ațiklamalarl (Dreptulpămîntului, legile proprietății și comentariile legilor In Imperiul otoman), Ankara, 1962, p. 210—219. 4 Halii Inalțik, Dobroudja, în Encyclopcdie de l’Islam, nouvelle £dition, vol.’II, Leyda- Paris. 1963, p. 628. 5 Pentru deosebirea dintre bîlciuri și tîrgurile săptămînale vezi Dumitru D. Rusu, înfiin- țarea iarmaroacelor si tirgurilor săplămtnale în Moldova in perioada regulamentară (1832 —1858) în „Analele științifice ale Universității s Al. I. Cuza » din Iași”, Istorie, XVII (1971), nr. 2, p. 234, nota 4. 6 N. lorga, Din trecutul istoric al orașului Brăila, Brăila, 1926, p. 24. 7 Georgeta Penelea, Les foires de la Valachie pendant la periode 1774 —1848, Bucarest, 1973, p. 9-10. 8 Lazăr Șăineanu, Influența orientală asupra limbii și culturii române, voi. II, București, 1900, p. 287. 8 M. D. lonescu, [- Dobrogeanu], Dobrogea în pragul veacului al XX-lea, București, 1904, p. 454, 903. 10 ibidem, p. 903. 11 O așezare umană a existat însă în acele locuri mai demult. O dovadă în acest sens o constituie descoperirea unei monede de la Mircea cel Bătrîn pe teritoriul de azi al orașului Medgidia. (Gh. Papuc, Cîteva monede feudale din Țara Românească și Moldova descoperite în Dobrogea, în „Pontica”, III, Constanța, 1970, p. 392—393). 13 M. Tayyib Gfikbilgin, Rumeli' de Yiiruklcr, Tatarlar ve Evlâd-i (Turcii nomazi, tătarii și „copiii cuceritorilor” în Rumelia), Istambul, 1957, p. 126. 13 Compară cu denumirea completă a orașului Bazargic (Haci Aii O9lu Pazarci&i), pro- venind delabîlciul analog care se ținea acolo și care este atestată de asemenea din secolul al XVI-lea. (Hadiye Tunfer, op. cit., p. 219). 14 Istoria evenimentelor din Orient cu referință la principalele Moldova și Valahia din anii 1769 —1774; scrisă dc biv vel stol. Dumitrache și editală după copia lui Nicolai Piteșteanul din anii 1782 de V. A. Urechia, în „Analele Academiei Române. Memoriile Secțiunii istorice seria II, tom. X (1889), p. 443. 16 M. D. lonescu-Dobrogeanu, op. cit., p. 903. 16 Pentru acest drum vezi îndeosebi C. Brătescu, Populația Dobrogei, în Dobrogea, Cincizeci de ani de viață românească, București, 1928, p. 225. 17 M. D. lonescu-Dobrogeanu, op. cit., p. 903. 18 Tudor Mateescu, Din geografia istorică a Dobrogei — canalul I.aman. în „Revista Arhivelor”, anul LII (1975), voi. XXXVII, nr. 1, p. 36-40. 18 Ibidem, p, 41. 20 I. lonescu [de la Brad], Excursion agricole dans la plaine de la Dobrodja, Constanti- nopole, 1850, p. 38—39. 21 La dezvoltarea schimburilor comerciale și, în general, a economiei Dobrogei, a con- tribuit foarte mult și ridicarea interdicției asupra exportului de grîne din Imperiul otoman, consfințită prin hatișeriful de la Giilhane (3 noiembrie 1839), care, printre altele, prevedea și desființarea monopolurilor statului. (Gabriel Effendi Noradounghian, Recueil d’actes inierna- Honaux dc 1‘Empire ottoman, voi. II, Paris, 1900, p. 288). www.dacaromanica.ro 671 22 Georgeta Penelea, Les foires de la Valachie. . ., p. 60—72; M. D. Ciucă, Vn perilipsis al btlciurilor și ttrgurilor din Țara Românească (1828), In „Revista Arhivelor”, XIII (1969), nr. 2, p. 271 —280; Vaslle Cărăbiș, Btlcturile și tirgurile din Oltenia tn secolul al XlX-lea, In „Historica”, II, Craiova, 1971, p. 143—152, “Dumitru D. Rusu, op. cit., p. 233—244. 24 Hilde Mureșan, Cu privire la comerțul local tn Transilvania tn a doua jumătate a seco- lului al XlX-lea, In „Anuarul Institutului de istorie și arheologie Cluj”, XV (1972), p. 327—328. 88 C. Allard, Souvenirs d’Orient. La Bulgarie orientale, Paris, 1864, p. 118. Vezi și marea hartă statistică rusă din 1835, unde așezarea Carasu apare ca nelocuită. (Biblioteca Academiei Republicii Socialiste România, Hărți, III. 461). 28 La 1850, Ion lonescu de la Brad arăta că orașul Carasu „n’existe plus que de nom”. (Op. cit., p. 18), Aceeași constatare, folosind o expresie similară, o făcea, peste 5 ani, medicul francez Camille Allard. (Mission midicale dans la Tartarie-Dobroutcha, Paris, 1857, p. 8). 27 M. D. lonescu-Dobrogeanu, op, cit., p. 694. 28 Ibidem, p. 903. 22 N. V. Michoff, Beitrăge zur Handlsgeschichte Bulgariens, voi. II, partea l-a, Sofia, 1943, p. 44. 20 Ibidem, p, 71 —72. 21 Ibidem, p. 77. 22 Cuvtntul vine de la „ghecet” (tc. gețid = trecere). „Ghecetarul” era „contracciul” care avea In arendă de la stat trecerea peste Dunăre a persoanelor, mărfurilor și vitelor cu vasele numite „caice” și „poduri umblătoare”. Vezi Tudor Mateescu, Știri noi despre prezența mocani- lor tn Dobrogea tn timpul stăpînirii otomane, [I], In „Revista Arhivelor”, anul XLVIII (1971), voi. XXXIII, nr. 3, p. 405. 28 în mod obișnuit, orașul Carasu era numit de către românii dobrogeni, ca și de către cei de la stingă Dunării, Carasuia. 24 Tudor Mateescu, Documente privind istoria Dobrogei (1830 —1877), volum întocmit de.. ., București, 1975, p. 122. 35 N. V. Michoff, Beitrăge.. ., voi. II, partea l-a, p. 99. 28 Ibidem, p. 183. 27 Ibidem, p. 201, 28 Al. Ungureanu, O misiune franceză în Țara Românească, Moldova și Dobrogea în anul 1818, în „Revista Arhivelor”, XII(1969), nr. 1, p. 86. 32 N. V. Michoff, Beitrăge..., voi. II, partea l-a, p. 210. 40 Ibidem, p. 214-215. 41 Ibidem, p. 218. 42 Victor Slăvescu, Corespondența între Ion lonescu de la Brad și Ion Ghica, 1846—1874, publicată de..., București, 1943, p. 108. 48 Urma să fie trimis după articolul Les debouches de la Dobrodja sur le Danube, care se numără printre capitolele lucrării, dar care este succedat de Projet sur les voies de communi- cation de la Dobrodja et d’une pârtie de la Bulgari e. 44 Victor Slăvescu, op, cit., p. 103, nota 4. (Părerea aceasta, foarte verosimilă, aparține editorului scrisorilor). 48 I. lonescu de la Brad, op. cit., p, 39. 48 Victor Slăvescu, op. cit., p. 57. 47 Ibidem, p. 57, 66, 74, 88, 108, 111. 48 Ibidem, p. 109, 127. 49 Ibidem, p. 54—55, 127—128; I. lonescu, dela Brad, op. cit., p. 13; Camille Allard, Mission medicale..., p. 58; idem, Souvenirs d’Orient. La Dobroutcha, Paris, 1859, p. 37. 50 Han Mlrza, după cum se exprima chiar Ion lonescu de la Brad, era „om bogat, cu turme, și herghelii”, iar la Ceatalorman (azi Pantelimonu de Sus, jud. Constanța), poseda un „ciflic”. (Victor Slăvescu, op. cit., p. 54, 119, 127). 51 Ibidem, p. 127. 52 Ibidem, p. 57, 66, 74. 53 Ibidem, p. 57, 109. 54 N. V. Michoff, Beitrăge-.., voi. II, partea l-a, p. 423. "Ibidem, p. 227. "Ibidem, p. 237. "Ibidem, p. 238. "Ibidem, p. 271. 52 Ibidem, 80 Ibidem, p. 272. 81 Ibidem, p. 272-273. 82 Ibidem, p. 273. _ www.dacaromamca.ro 672 83 Ibidem. ** Ibidem. * Ibidem, p. 363'—364. 44 Tu dor, Mateescu, Documente privind istor ia Dobrogei..p. 175. 67 Ibidem, p. 176. 48 N. V. Michoff, Beitrâge..., voi. II, partea l-a, p. 366. 88 Ibidem, p. 319. 70 într-o lucrare germană de informare apărută In 1856, sint reproduse Întocmai datele din articolul analizat mai sus, „Tlrgul de la Carasu”, publicat in 1852 in periodicul „Austria” Referirea In bloc a acestor date, cărora nici măcar nu li se indică sursa, la anul 1853 nu poate corespunde In nici un caz realității. (Fr. W. von Rec'en, Die TOrkei und Griechenland in ihrer Entwicklungs—Ftihigkeit. Dine geschichtlich-stotistische Skizze, Frankfurt am Main, 1856, p. 167 și urm.). 71 N. V. Michoff, Beitrâge..., voi. II, partea l-a, p. 394. 72 Ibidem, p. 397. 73 Ibidem, p. 418. 74 Ibidem, p. 424 —425. 78 Ibidem, p. 425. 74 Hr. Hristov, V. Paskaleva, Documenti za bălgarskata istorlja iz germanski arhivt, 182! — 1877 (Documente din arhivele germane privind istoria Bulgariei, 1828—1877), Sofia, 1963, p. 213. 77 C. Al lard, La Bulgarie orientale.. ., p. 118. 78 Hr. Hristov, V. Paskaleva, op. cit., p. 300. 72 Camille Allard, Mission midicale.. ., p. 9. 80 Idem, La Dobroutcha, p. 57. 81 A. Papadopoulo Vretos, La Bulgarie ancienne et moderne sous le rapport geographique, historique, archiologique, statistique et commercial, Saint-Pelersbourg, 1856, p. 166. 82 Ed. Salvador, Histcire commerciale, politique et diplomatique des echelles du Levant, l’Orient, Marstille et la MMterranee, ed. II, Paris, 1857, p. 468. 83 C. W. Wutzer, Beise in den Orient Europa's und ttnen Theil Weslasien’s, voi. I, Elberfeld, 1860, p. 251. 84 Hr. Hristov, V. Paskaleva, op. cit., p. 391. 86 N. V. Michoff, Contribution i l’histoire du commerce bulgare (Documents officiels et rapports consulaires), I, Rapports consulaires belges, Sofia, 1941, p. 8—9. 86 Ibidem, p. 19. 87 Ibidem, p. 22. 88 Ibidem, p. 19. 88 B. C. Collas, La Turquie en 1861, Paris, 1861, p. 208. 80 Mai tirziu, un bun cunoscător al Dobrogei aprecia că „orașul Medgidia iși datorează existența drumului de fier de la Dunăre la Marea Neagră” (Baron d‘Hogguer, Renseignemenis sur la Dobrodja. Son Hat actuel, ses ressources et son avenir, Bucaiest, 1879, p. 41). 81 Despre această influență pozitivă a căii ferate Cernavoda —Constanța asupra bllciului de la Carasu vezi B. C. Collas, op. cit., p. 208. 82 Halii Inalțik, op. cit., p. 628. 43 Despre această evacuare vezi Tudor Mateescu, Arhivele din Dobrogea tn timpul stăpt- nirii otomane, in „Revista Arhivelor”, anul LI(1974), voi. XXXVI, nr. 1—2, p. 232. 84 Baron d’Hogguer, op. cit., p. 41 —42. 48 K. H. Zambaccian, Gelal Bey. Scene din viafa dobrogeană de altădată, in „Universul literar”, 21 ianuarie 1939, p. 3. 84 M. D. lonescu-Dobrogeanu. op. cit., p. 903. 87 Ibidem, p. 501. 88 Clnd, la 1850, Ion lonescu de la Brad, vorbind despre Carasu, 11 arăta ca „al doilea centru de schimb unde se țin, de două ori pe an, două dintre cele mai importante bîlciuri ale Dobrogei” (op. cit., p. 39), el avea desigur, ca termen ce comparație, panairul de la Bazargic, a cărui ediție de primăvară se desfășura cu cel puțin o lună mal de vreme. Aprecierea nu se referea la ordinea importanței, ci la cea cronologică. 88 Victor Slăvescu, op, cit., p. 52, 65; I. lonescu de la Brad, op. cit., p. 18. 100 Hausbuch des geographischen Wissens. Eine systematische Encyclopădie der Erdkunde ftlr die Bediirfnisse der Gebildeten jedes Standes, voi. I, Giins, 1834, p. 594. 101 N. V. Michoff, Beitrâge.. ., voi. II, partea l-a, p. 72. ,M Arh. St. Buc., fond Vlsteria Țării Romăreșli, dosar 43/1838, f, 259—260. ios Ibidem, f. 260, 279. io* N. V. Michoff, Beitrâge..., voi. II, partea l-a, p. 72. ros jbie/em, p. 227. io» Victor Slăvescu, op. cit., p. 52. www.dacaromanica.ro 673 107 Ibidem, p. 52, 65. 108 Ibidem, p. 52. 108 A. Papadopoulo Vretos, op. cit., p. 166. 110 N. V. Mlchoff, Coniri bulion..., p. 9. 111 F. Kanitz, La Bulgarie danubienne et le Balkan. tltudes de voyages (1860 —1880), Paris, 1882, p. 486—487. 112 Nicolaj Todorov, The Balkan town in the second half of the 19th cenlurg, tn „fitudes balkaniques”, IX, Sofia, 1969, nr. 5, p. 43. 118 Ibidem, p. 45. 118 Ibidem, p. 43. 116 Victor Slăvescu, op. cit., p. 54,; A. Papadopoulo Vretos, op. cit., p. 197. 118 A. Papadopoulo Vretos, op. cit., p. 197. 117 Ibidem, p. 196; I. lonescu de la Brad, op. cit., p. 25—29; A. Ubicini, Lettres sur la Turquie ou tableau statistique, religieux, politique, administratif, militaire, commercial, etc. de l’Empire ottoman. Depuis le Xhali-Cherif de Gulkhani (1830), voi. I, Paris, 1853, p. 424 ; A. Viquesnel, Voiage dans la Turquie d’Eurooe- Description physique et giologique de la Thrace. voi. II, Paris, 1868, p. 265; F. Kanitz, op. cit., p. 178. 118 Ed. Salvador, op. cit., p. 468. 110 F. Kanitz, op. cit., p. 542. 120 Victor Slăvescu, op. cit., p. 105, 107; I. lonescu de la Brad, op. cit., p. 72. 121 Grigore Gr. Dănescu, Dicționarul geografic, statistic și istoric al județului Tulcea, București, 1896, p. 160. 138 D. Șandru, Mocanii in Dobrogea, Bucqrești, 1946, p. 63. 123 M. Tayyib Gbkbilgin, op. cit., p. 127, 223. 124 D. Șandru, op. cit., p. 63, In notă. 123 Ibidem, p. 63—64. 128 N. lorga, op. cit., p. 24. 127 Interesant ni se pare și faptul că. In recensămtntul otoman din 1866 —1873, amintit mal sus, sint Înregistrați la Silistra și 4 „organizatori de bilciuri”. (Nicolaj Todorov, op. cit., p. 44). 128 M. D. lonescu-Dobrogeinu, op. cit., p. 185; Const. C. Giurescu, Știri despre populația românească a Dobrogei tn hărți medieoale și moderne, [Constanța], [1966] p. 44 ,nota 146, p. 62. 128 Marele dicționar geografic al României, voi. III, București, 1900, p. 231; Const. C. Giurescu, op., cit., p. 44. 120 Marele dicționar geografic..., voi. III, p. 230—231. 181 Const. C. Giurescu, op. cit., p. 44. 132 Marele dicționar geografic.voi. III, p. 231. 138 Const. C. Giurescu, op. cit., p. 44. 184 Ion I. Nistor, Ravagiile epidemiilor de ciumă și holeră și instituirea cordonului caran- tinal la Dunăre, in „Analele Academiei Române, Memoriile Secțiunii istorice”, seria III, tom XXVII (1944-1945), p. 390. 188 Despre participarea românilor dobrogeni la tirgurile periodice de la stingă Dunării, vezi N. lorga, op. cit., p. 24. La 1828, numai In județul Ialomița erau 22 de bilciuri, multe dintre ele fiind destinate, cu siguranță, schimburilor comerciale cu • locuitorii Dobrogei, (M. D. Ciucă, op. cit., p. 274). Este vorba deci de frecventarea reciprocă a iarmaroacelor orga- nizate de o parte și de alta a Dunării. 138 Ion I. Nistor, op. cit., p. 390; Georgeta Penelea, Organizarea caranlinelor in epoca regulamentară, In „Studia Universitatis Babeș-Bolyai”, series Historia, XIV (1969), fasc. 1, p. 38. 187 Arh. St. Buc., fond Departamentul Spătăriei, doc. 983. 138 Ibidem, fond Vornicia din Launtru, dosar 721/1836, f. 1, 4, 7. 189 Georgeta Penelea, Organizarea carantinelor..., p. 38. 149 Arh. St. Buc., fond Vornicia din Lăuntru, dosar 2099/1839, f. 1 —2. 141 Ibidem. f. 4. 142 Despre importanța economică a bllciurilor, In general, vezi Georgeta Penelea, Les foires de la Valachie. ■., p. 14—24, 171, 173. 143 Această preponderență sg datora, In primul rlnd, faptului că, In timpul stăplnirii otomane, principala ramură a economiei Dobrogei a fost creșterea animalelor, Vezi, In acest sens, constatările pe care le făcea, la 1850, Ion lonescu de la Brad. (Victor Slăvescu, op. cit. p. 79, 93, 114). 144 A. Papadopoulo Vretos, TO 674 145 Pe la 1858, unul dintre constructorii liniei ferate Cernavoda —Constanța, scriind despre „colonia” de „cazaci” dintr-un sat de lîngă lacul Siuit-Ghiol (este vorba, fără Îndoială, de lipovenii de la Caracoium, azi Năvodari), arăta că munca lor de tot anul era pescuitul, iar pentru pește, sărat și uscat la soare, „o piață disponibilă se găsea Ia toate tîrgurile”, unde era cumpărat Îndeosebi de către creștini. (Herry C. Earlely, Ecluctn ib.e Danube and Elack See or fine years in Bulgaria, London, 1876, p. 133 — 134. LES EOIEES DE EOBEODDJA A VÂNT 1877 Hesume Sons la domination ottomane, dans la vie âconomique deDobroudja un râie particulier ont jouâ les foires pâriodiques dâsignâes notamment par le terme panair, d’origine byzantine, ayant une large circulation dans l’Empire ottoman. Pendant la premiere moitiâ du XlX-e siecle elles gagnent en empleur et deviennent plus nombreuses, parallelement aux progres enregistrâs dans la vie âconomique de la province comprise entre le Danube et la mer Noire. Dans leur cadre âtaient commercialisâs autant les produits locaux (surtout le bâtail) que des marchandises industrielles provenant d’autres pays. La foire la plus importante a 6t6 celle de Carasu (aujourd’hui Medgidia) qui avait lieu deux fois par an et qui a connu un âpanouissement notable, determine dans une grande mesure par les conditions gâographiques favorables. Ces formes d’âchange commercial ont constitui en meme temps une occasion de contact entre les Roumains de Dobroudja et ceux vivant dans les contrâes sises sur la rive gauche du Danube, contribuant au resserrement des rapports de la province pontique avec les autres teritoires roumains. www.dacoromanica.ro IMAGINEA ANGLIEI LA CĂLĂTOEII EOMÂNI PÎNĂ LA 1860. (II) PAUL CERNOVODEANU O altă fațetă a realităților prezentate de Anglia primelor decenii ale secolului al XlX-lea surprinsă de călătorii români se referă la învățămînt, cultură și organizarea școlilor. Cum era și firesc, primul care s-a interesat de acest subiect a fost Petrache Poenaru, viitorul profesor și organizator al școlii superioare de la Sf. Sava. Astfel în scrisoarea sa din 27 octombrie 1831 învățatul român preciza că „în Anglia școlile publice de înalte științe nu sînt așa de numeroase ca în Franța sau Germania — dar în schimb șco- lile de instrucție primară sînt mult mai răspîndite aici decît în orice țară, cu excepția, poate a Austriei. Cîteva din aceste școli sînt susținute de gu- vern, dar majoritatea lor este înființată și întreținută de societăți de bine- facere ; în aceste școli tineretul de ambe sexe, nu numai că primește gra- tuit instrucțiunea, dar este în plus găzduit, hrănit și îmbrăcat pe socoteala societății. N-am văzut vreun sat, peste tot unde am călătorit în Anglia,fără să nu aibă vreo școală numită „Charity School supported by voluntary con- tribution’ ’ și apoi în orașe sînt o mulțime de asociații literare, științifice și industriale care încurajează științele, artele și meseriile”. în privința fon- durilor pentru instituțiile de caritate, ele erau procurate prin colecte în bi- serici sau prin spectacole de amatori, sau tombole, însuși Poenaru contri- buind cu o liră sterlină la o astfel de serbare cîmpenească organizată în sprijinul unui pensionat de fete sărace din Londra58. în 1851 boierul ano- nim moldovean vizitează faimosul colegiu de la Eton din Buckingham- shire, pe Tamisa, ce găzduia 640 de elevi și o frumoasă bibliotecă în mai multe odăi59. Profesorul transilvan August Treboniu Laurian s-a deplasat în septembrie 1855 la Oxford unde a descoperit în faimoasa bibliotecă bo- dleyană (The Bodleyan Library) cel mai vechi manuscris moldovenesc cu miniatnri cunoscut pînă astăzi anume „Tetraevanghelul” scris și împodo- bit de monahul Gavril, fiul lui Uric, la 1429 în mănăstirea Neamțului pen- tru Alexandru vodă cel bun al Moldovei și soția sa doamna Marina; tot- odată „cunoștința” pe care a făcut-o dascălul nostru „cu profesorii din acea Universitate minunată în felul său” a fost „de mare interes” pentru dînsul. La întoarcerea spre Londra, Laurian a vizitat și colegiul de la Win- dsor, de unde a cules „multe notițe” și și-a făcut „multe însemnări”80. La scurtă vreme după aceea, tot în toamna anului 1855, apreciatul jurist și patriot bucovinean Constantin Hurmuzaki (1811—1869) a întreprins și el o călătorie la Oxford, unde în afara „Tetraevanghelului” mai sus men- ționat, a avut norocul să găsească un exemplar din vechea lucrare a lui Ei- chard Hakluyt, The Principal Navigations, Voyages, Traffiques and Dis- coveries of the English Nation (London, 1599) conținînd privilegiul acordat de Petru vodă Șchiopul al Moldovei comercianților din Compania Levan- tului la 1588. Descoperirea a strîrnit destulă vîlvă find exploatată apoi din www.dacoromanica.ro 676 punct de vedere politic în lupta dusă de patrioții din țara noastră pentru re- cunoașterea pe plan internațional a autonomiei Principatelor și a dreptu- lui lor la Unire într-un singur stat61. Alte știri culese de călătorii români în Anglia privesc organizarea me- dicală și asistența sanitară în spitalele din Londra și împrejurimi. în 1841, ■doctorul moldovean Gheorghe Cuciureanu (1814—1886) a întreprins o că- lătorie științifică în Apusul Europei, avînd drept scop printre altele și do- cumentarea pentru proiectarea și construirea unui spital central la Iași, după cele mai moderne condiții ale higienei. Doctorul Cuciureanu a vizi- tat în capitala Marii Britanii 11 unități spitalicești, anume St. Bartholo- mew’s Hospital, St. Thomas Hospital, Guy Hospital, London Hospital, St. George Hospital, University College Hospital, The Royal Westmin- ster Opthalmic Hospital, General Lying-in Hospital (așezămîntul pentru lehuze), Bethlem Royal Hospital din Greenwich pentru invalizi și în sf îrșit, în apropiere Seamens Hospital, un spital plutitor pentru marinari, instalat în mijlocul Tamisei pe vechea corabie de linie „Dreadnought”. Pentru fie- care din aceste instituții medicul român a întocmit un scurt istoric, indi- ■cînd specificul bolilor tratate acolo, numărul paturilor, al bolnavilor inter- nați sau flotanți, al vindecărilor și deceselor, bugetul spitalelor, precum și societățile de binefacere cărora le erau afiliate, atunci cînd se prezenta ca- zul ; Cuciureanu n-a uitat să menționeze pentru fiecare spital în parte nu- mele medicului care l-a întîmpinat, l-a condus și i-a dat lămuririle necesare62 exprimîndu-și gratitudinea mai tîrziu prin recomandarea lor în 1842 spre a fi numiți membri onorifici ai Societății medico-naturaliste din Iași, în- ființată cu zece ani înainte de inimosul doctor lacob Czihac63. O anumită curiozitate pentru instituțiile spitalicești din Anglia a ma- nifestat și boierul moldovean lorgu la 1846. Astfel el a remarcat spitalul invalizilor de marină de la Greenwich, departe de Londra de șapte mile, unde erau primiți pînă la 1400 „soldați neputincioși și stricați în războaie” împreună cu familiile lor, pe socoteala statului, apoi „Casa săracilor” unde erau primiți oamenii „care n-au închipuiri traiului vieții”, lucrînd fiecare ce se pricepea, dînd două părți din cîștig azilului iar ultima păstrîndu-și-o pentru sine. La „Institutul orbilor” (The Royal Westminster Ophtalmic Hospital) călătorul a văzut „o cuhnie (bucătărie = n.n.) de fier cu mașină la care un singur om în douăzeci de minute pregătește orice bucate pentru treiezeci de persoane”; spitalul „nebunilor”— pentru alienații mintal—avea odăi căptușite cu plută pentru cei aflați în crize grave, boierul nostru amin- tind că trecînd prin acele odăi a fost atacat de doi nebuni furioși pentru că purta barbă și mustăți. în sfîrșit el mai menționează și „spitalul nemțesc”, la o depărtare de două ceasuri de Londra, „care spital este făcut de o soci- etate în care bolnavii sunt tare bine căutați, odăile foarte curate, mobilate și tapisarisite, pînă și pe cuhnie simt tapiserii pe jos puse; bolnavii care vor avea odăile lor deosebit sunt datori a plăti patru șilingi pe zi, însă sunt foarte bine slujiți, socotindu-se în această plată, odaia, slujba, mîncarea și doftoriile”64. Cele două spitale de la Greenwich și de pe Tamisa au fost vizitate în 1851 și de boierul moldovean anonim și anume „Royal Hospital” pentru invalizi, foarte curat „cu feredeu(baie = n.n.) de trup și picioare, lucrîndu-se bucătăria și copt pine cu mașina de vapor” și „Seamen Hospital” instalat pe o corabie unde „sînt bolnavii matrozi iarăși pe Tamiza”.65 O deosebită pondere — cum era și firesc — o deține în relatările că- lătorilor români descrierea orașelor vizitate — în special a Londrei — cu aspectele editilitare variate (iluminat, payaj, tunele sub Tamisa etc.), cu www.dacaromamca.ro 677 parcurile și grădinile ornamentale, în sfîrșit cu înșirarea monumentelor, palatelor și muzeelor vizitate. Astfel încă de la 1831 Petrache Poenaru admira la Londra „magnifi- cele poduri (de pe Tamisa) a căror construcție este în același timp gigan- tică și elegantă, străzile frumoase a căror curățenie constituie o binefacere pentru salubritatea aerului ce se respiră aici”. A găsit foarte plăcute și fo- lositoare piețele publice” (squares = n.n.) înconjurate cu atîta regulari- tate și frumusețe pe margini de locuințe și plantate^ la mijloc cu cîte o mică grădină, ce oferă un loc de plimbare, umbră și aer proaspăt. Poenaru a fost impresionat și de modul de iluminare a străzilor și clădirilor cu gaz : „în Anglia acest mod de iluminare este general, în toate orașele acestui re- gat, prăvăliile și manufacturile sînt iluminate cu gaz extras din cărbune de pămînt”, aflat din abundență în minele de pe cuprinsul țării06. La fel și Ion Câmpineanu scria din Londra în 1838 că „am văzut lampele cu huile (com- bustibil inferior folosit la gazul de iluminat = n.n.). Sînt dă minune — cînd însă ar fi mijlocu ca să să poată curăți dă fum, căci cu toate că lampa e fă- cută cu chipu dă să stinge feștila în bec, dar tot ese cîte puțin fum. Și aceas- tă necuviință dă s-ar ridica ar putea sluji prea bine pentru ulițe și intrările caselor . . .”67. Ion Codru Drăgușanu nota și el în 1840 că „mai înainte de toate în Londin te surprinde lumea cea multă . . . , apoi-ți cade în ochi cură- țenia cea exemplară a stradelor . . . toate largi, drepte și mai ales cele prin- cipale pardosite cu popi de lemn sau numai macademisate (pietruite) . . . Această cetate e o lume întreagă, cuprinzînd mai două miliuni de locuitori. Den an în an întinzîndu-se Londinul au cuprins propietăți private peste o distanță cît țara Oltului la noi. . . Nici o cetate nu posedă atîtea plațe ca Londinul și mai toate sunt patrunghiulare, de unde și numele lor de „squ- are”. Toate-s prevăzute cu ceva monumente, bine că nu toate grandioase, însă în genere cu grădine de flori, verdeață și arbori în mijloc . . . Sînt în Londin și grădine, ba pot zice, cîmpii publice, atît de mari, unde e numai pajiște verde, arbori înalți, tufoși și ape curginți (= curgătoare) sau lacuri limpezi ca cristalul. Numai rar se află trapeze (= straturi) de flori. Ase- menea locuri publice spre desfătarea poporului sunt: Eegent’s, Green, Hyde și Saint-James Parc. . . Duminica și sărbătoarea se preumblă publicul urban, altmintre numai străinii și aristocrația”. Codru Drăgușanu mai adaugă apoi că „în fine vizitai tunelul supt Tamisa, una din minunile lumei, ce întrece pre cele mai lăudate ale antichității. După ce cetatea Londinului s-au lățit tare către gura Tamisei, fu lipse de comunicațiunea stabilă, între ambele rîpe ale estui fluviu și neputîndu-se face pod den cauză ca să nu se împiedice nă(v)ilor intrarea în portul Londinului, așa- numitele London Dock, se decise o societate a construi un drum pre supt apă, lucru ce efeptui un franc anume Brunnel68. E un gang cu două arcade“8’ La Londra în 1846 boierul moldovean lorgu vede și el acest „tunel pe sub Tamisa lung de 56 pași și lat de 12 pași în care se află cîteva prăvă- lioare de mărunțișuri”, apoi „grădina crăiesei Victoria” de lîngă palatul Buckingham, Hyde Park și Green Park și altele pe unde se plimbă publi- cul pe jos, călare și cu trăsurile; în Eegent’s Park e încîntat de mulțimea florilor. Admiră statuia generalului Arthur Wellington, învingătorul lui Napoleon, ridicată chiar în fața palatului unde a locuit70 și pe aceea a ami- ralului Horatio Nelson, înălțată pe o coloană de piatră în piața Trafalgar. După ce face unele considerații asupra climei londoneze, orașul fiind învă- luit într-o ceață deasă în lunile de iarnă iar vara fiind scurtă și ploioasă, călătorul mărturisește că „orașul este foarte mare că te pierzi în el, casele www.dacaromanica.ro 678 sunt negre din cauza fumului și ceței, acoperite cu un fel de olane late și negre; numărul trăsurilor de toate categoriile se ridică la șaizeci de mii“ 71. Căpitanul Alexandru Christofi (1821—1897 ?), participant la revolu- ția de la 1848 și exilat peste hotare, a vizitat Londra, în 1850, însoțit de colonelul Nicolae Pleșoianu și generalul Christian Teii, destăinuind în bio- grafia sa că a văzut timp de 10 zile ceea ce n-ar fi putut face-o singur, nici în 6 luni. El descria cu unele exagerări, însă : „Am văzut acolo minunile artei. Tunelul de sub Tamisa, scobori 99 de trepte, cu două despărțituri, luminat electric( !), drum de fer( !) și trotuar pentru pietoni. Atunci Lon- dra era populată cu 5 milioane ( !) locuitori, cît toată Țara Românească. Acum se mai face alt tunel pe sub Tamisa pentru înlesnirea comunicației72- Dupe Tamisa toate casele pe jumătate se văd înegrite de atmosfera (=cea- ța) care este jos”73. Tot în 1850, la 17 iunie, lancu Alecsandri scria și el din Londra că a vizitat tunelul de sub Tamisa „care are 1200 picioare lungime și ca să ajungi într-insul, trebuie să scobori pînă în fundul pămîntului”. Cu privire la capitala Angliei, el revenea cu precizări la 26 iulie reamintind că „orașul avea o populație de peste două milioane de locuitori, . . o suprafață de 18 mile pătrate cu o circonferință de 30,12 000 străzi, ulițe . . . 200 000 case și clădiri publice și unde în afara a două sau trei mii de omnibuse erau folosite ca mijloace de transport cîteva sute de vase cu aburi și pen- tru unele locuri chiar drumurile de fier. în general orașul Londra este mai bine construit decît Parisul și străzile sînt mai curate. “ Deplasîndu-seapoi pînă în Scoția, lancu Alescandri a vizitat Edinburgh „unul din orașele cele mai interesante ce pot fi întîlnite prin contrastul existînd între partea veche și cea nouă a așezării”. Cea dinții era construită ca în Evul Mediu, străbă- tută de faimoasa stradă Canongate, devenită celebră printr-unul din ro- manele lui Walter Scott. Strada se întindea între palatul de la Holyrood al foștilor regi ai Scoției și pînă la o veche fortăreață, aflată în stare de pa- ragină, așezată pe o colină mai înaltă. Această parte a orașului era străbă- tută de ulițe strimte, întortochiate și sărăcăcioase pe care circulau oameni săraci și descuți, îmbrăcați numai în zdrențe. „Dar dacă vechiul oraș este murdar și rău clădit, cel nou de care nu este despărțit decît printr-un șanț este curat și bine construit. . . Edinburgh se află situat într-una din pozi- țiile cele mai romantice : apropierea sa de mare și colinele înalte pe care se află înălțat, îi făuresc un aspect pitoresc. Pe una din coline numită Calton Hill, locuitorii au dorit să făurească un templu care să semene cu Parteno- nul, pe care nu l-au terminat, însă; în schimb au găsit mijlocul de a ridica mai multe monumente ridicate în memoria lui Nelson și a altor cîțiva oa- meni celebri ai Scoției”. Călătorul mai vizitează în trecere — pe urmele eroilor din lumea romanelor lui Walter Scott — cîteva așezări pitorești ea Trossachs, așezat între lacurile Katrine și Achray și Inversnaid, se plimbă pe lacul Lhomond și trece grăbit prin Glasgow — în drum spre Liverpool—fără a descrie orașul ci a aminti doar de prezența unei fru- moase catedrale pe care a vizitat-o74. Un an mai tîrziu, boierul anonim moldovean ce a călătorit doar la Londra în prima săptămînă a lunii iulie 1851 a remarcat și dînsul frumu- sețea parcurilor — în special al celui de la „Rișmond” < Richmond > avind „o vie cu un butuc ce are 1500 de struguri . .. groasă cît piciorul viții de mare” — , fiind impresionat și de măreția pieței Trafalgar și de ingeniozitatea tehnică a tunelului „dedesubtul Tamisei, adînc de 1200 de pași șilung de 500 de pași, lucrat foarte minunat” la „Grinace” < Green- wich >’75. în schiml^yl^^Lj^g^țft)“ displace acest tunel în 4 - e. 1346 679 1852, deși admite că este „o minune a dibăciei omenești”, lipsindu-i însă „folosul și frumusețea”. După opinia sa „un pod făcut omenește peste- Tamisa ar fi fost mai folositor decît acel gîrliciu sub apă prin care nu pot trece decît pedeștrii și încă cu greutatea înseninătoare de a urca și de a scoborî o scară ca de la al șaselea cat”. Admiră însă aspectul general pre- zentat de orașul presărat cu parcuri încîntătoare și străzi îngrijite. Cartie- rul din jurul parcului regal de la Saint James „are o înfățișare foarte frumoasă; casele, deși mici, sînt cît se poate de curate; păcat că ceața înegrește cărămizile netencuite! Ulițele sînt largi, piețele dese și toate sădite la mijloc cu pomi și verdeață”. Apoi Odobescu descrie cu încîntare „parcul St. James, imul din cele mai mici din Londra” dar „unul din. cele mai frumoase; un mare heleșteu cu multe întorsături, se întinde la mijloc; într-însul se scaldă și bălăcesc cîrduri de gîște, rațe, lebede și felu- rimi de păsări de apă. împrejur e un mic deal acoperit cu o frumoasă verdeață și umbrit ici și colo de dumbrăvioare; mieișori ... pasc acolo și se îngrașă cu iarba crăiască .. . Ori și cum parcul englezesc, de nu e- făcut cu măreața măestrie a grădinăriei franceze, are o înfățișare plăcută și te strămută în sînul simplei și frumoasei naturi” 76. La fel și Vasile Alecsandri, revenit în Anglia în cursul anului 1860, se arată și dînsul încîn- tat de frumusețea parcurilor londoneze. Despre „Hyde Park”, spune că „întins cît o moșie și verde ca smaraldul era plin de echipajuri strălucite cu cîte doi sau patru cai, înhămați ă la Daumont, cu cîte imul sau doi lachei purtînd peruci pudrate”. Pe aleia Amazoanelor „cele mai frumoase fiice ale Engliterii, pe caii cei mai frumoși de- călărie trec în zbor ca niște visuri grațioase” lăsînd pe bieții pietoni „într-un extaz destul de comic, în prezența acelui vîrtej fermecător de grații, de tinerețe și de eleganță”. Despre „Bișmond” < Richmond > Alecsandri mărturisește că era „Un rai de verdeață ! Parcul său e vestit între cele mai minunate din lume, însă ce mi-au plăcut și mai mult decît parcul, este amfiteatrul de culmi coro- nate cu case de țară ce se ridică pe malul Tamisei. Acele case numite cott- age” avdău „o arhitectură variată și elegantă” alcătuind „un tablou încîn- tător”. Grădinile lor se coborau „pînă în apă cu buchete de copaci, ctl straturi de flori și cu verzi covoare de gazon frumos ca o catifea. Mulțime de luntrișoare înguste pluteau pe oglinda Tamisei . .. încîntînd privirile”, în sfîrșit, poetul a mai vizitat „în treacăt” și „grădina botanică numită Kew, unde sînt de admirat un turn chinezesc și mai multe sere de fier și de cristal. în una din aceste revăzui vestita plantă tropicală Victoria 77 a cărei frunze sînt largi și rotunde ca niște mari tipsii” ; cînd îmbobocește primește „vizita întregii populații din Londra” 78. Din relatările călătorilor români care au vizitat orașele engleze, în special Londra, un loc important îl ocupă, desigur, descrierea monu- mentelor istorice și a muzeelor vizitate, deținînd un loc de seamă în istoria civilizației acestei țări. Dintre monumentele londoneze de o deosebită apreciere s-au bucurat, în primul rînd, Tumul Londrei (The Tower), abația — catedrală de la Westminster, Parlamentul din palatul alăturat, cate- drala St. Paul, palatele regale St. James și Buckingham, precum și Windsor și Hampton Court din apropierea Capitalei, Muzeul Britanic (British Museum), Muzeul figurilor de ceară, ca și Grădina zoologică (Zoological Garden) ș.a. Ion Codru Drăgușanu socotea în 1840 „beserica catedrală Sîntu- -Paul79 ... în forma besericei Sîntu-Petru den Vatican, deși mai mică cu mult, iară afară de monumentele profane, în întru e puțin decorată” ®°. www.dacoromanica.ro 680 La fel și în 1846 boierul moldovean lorgu considera catedrala St. Paul ca cea mai mare biserică din Londra, foarte asemănătoare Sfîntului Petru din Eoma, însă foarte săracă în podoabe și plătindu-se pentru vizitarea ei. Același călător vizitează și vestitul Turn al Londrei unde se păstrau tot felul de arme vechi și noi luate de englezi de la diferite popoare cu care s-au aflat în război iar la subsolul clădirei era depus tezaurul Marii Britanii printre care și coroana reginei Victoria, valorînd trei milioane £ Biserica Westminster82 o găsește „plină de mormînturi, unele făcute de bronz și parmaclîcuri <= grilaje) prin prejurul lor tot de bronz”, unde „sînt îngropați craii, prinții, mareșalii, milorzii și toți aceia mai mari, însemnați și bogați oameni ai Engliterei”. în palatul Parlamentului de la Westminster 83 vede Camera de Sus sau a Lorzilor cu trei tronuri în fund destinate reginei Victoria, prințului consort și prințului moștenitor Eduard. Mai jos de aceste tronuri se află „im divan fără spate” îmbrăcat cu postav roșu pe care ședea primul ministru iar ceilalți miniștri în băncile din fața acestui divan. în apropiere se afla biroul secretarului premierului • iar mai jos mai multe rînduri de ,,banguri”<= bănci) unde stăteau milorzii și cei mai de seamă ascultători. Salonul era înconjurat de o galerie unde puteau asista la dezbateri diferiți reprezentanți ai nobilimei și auditori străini pe bază de invitații. în Camera de jos sau a Comunelor, mai modes- tă, destinată membrilor Parlamentului, se putea intra dar tot „cu bilet de voie” M. în schimb lancu Alecsandri a descris suficient de amănunțit vestitele monumente ale Londrei, începînd cu faimosul Turn, cea mai veche construcție a orașului, ridicată în parte încă din vremea regelui Wilhelm I Cuceritorul în 1078, slujind tot odată și ca închisoare de stat unde și-au sfîrșit zilele prin asasinate (cum a fost cazul copiilor lui Eduard al IV-lea, Eduard al V-lea și fratele său Eichard duce le York, uciși de unchiul lor Eichard al III-lea în 1483) sau execuții : Anne Boleyn (1536) și Catherine Howard (1542), două din soțiile regelui Henric al VlII-lea, lady Jane Grey (1554), pretendentă la tron, Eobert Devereux, conte de Essex (1601), imul din favoriții reginei Elisabeta a l-a, sau cunoscutul corsar și călător în jurul lumii Sir Walter Ealeigh (1618), condamnat la moarte de regele lacob I Stauart85 ș.a. în celebra abație de la Westminster-înălțată pe fundații din sec1 IX—în timpul domniei lui Henric al Hl-lea (1216—1272) în amintirea regelui saxon Eduard Confesorul (1042—1066), lancu Alecsandri a admi- rat în primul rînd cele 9 capele funerare din care cea mai frumoasă i s-a părut cea aparținînd lui Henric al Vll-lea clădită între 1509—1513, unde este înmormîntată și regina Elisabeta a l-a (1603). Devenind din 1725 capelă a ordinului cavalerilor Băii (Order of the Bath), ea era străjuită de banierele multicolore ale membrilor acestui corp cavaleresc. Călătorul român a admirat și „colțul poeților” (Poets’Corner) unde s-a recules citind epitafele dedicate celor mai prestigioase figuri literare ale Angliei ca William Shakespeare (1616), John Milton (1674), Thomas Gray (1771) sau Oliver Goldsmith (1774). Apoi el a descris clădirea Parlamentului, construită în stil gotic, a cărui refacere — după incendiul din 1834— s-a ridicat la suma de 800 000 £ . A fost impresionat, în special, de caracterul somptuos prezentat de Camera Lorzilor. Din vechiul palat de la Whitehall, în fața căruia a fost decapitat regele Carol I Stuart (1649), n-a mai văzut decît o capelă veche, încadrată într-o construcție mai recentă iar palatul de la Buckingham nu l-a impresionat de loc, ca și cel de la St. James, reamintindu-i casa părintească din îndepărtata Moldovă, avînd doar www.dacoromamca.ro 681 trei caturi în plus. Și pentru catedrala St. Paul are o admirație rezervată, fiind mai mult impresionat de monumentalitatea ei imitată după catedrala San Pietro din Roma, de 500 picioare lungime și 404 înălțime, iar faimoasa ei cupolă nu l-a entuziasmat nici ea prea mult89. Boierul anonim moldovean din 1851 a trecut prin „piața Trafalgar”, cu multe statui de bronz, a vizitat la rîndul său Parlamentul și abația- catedrală de la WeStminster „unde se încoronează craii” și se află mormin- tele multor regi și oameni însemnați ai Angliei. A trecut apoi și pe la Casino, „o sală cu trei policandre mari de mare frumosețe” și,,dîndo foarte mare ... lumină”, unde „joacă cine vrea din noblesă”, unde a întîlnit și femei foarte frumoase și „destul de galant îmbrăcate”. în Tumul Londrei „unde sînt toate armăturile Angliei” călătorul a fost impresionat în deosebi de camera giuvaierurilor, unde erau păstrate coroane prețioase și cea a reginei Victoria, prețuită la peste 300 000 £ adică 3 milioane de lei87. în 1852 Alexandru Odobescu, după ce aruncă o privire grăbită asupra palatelor St. James și Whitehall, stăruie mai mult asupra abației- catedrală de la Westminster „admirînd pe din afară arhitectura sa gotică” și „de ornamentație mai simetrică și mai regulată ... Pe dinlăuntru, (catedrala) este expresia împietrită a Engliterei întregi. în numeroasele sale capele, se cetește pe morminte toată istoria acestei țări, începînd de la vechiul crai Eduard Spoveditorul pînă în zilele noastre de industrie și diplomație. Orice om însemnat ieșit din nația engleză își are acolo un monument; fieșce glorie a Engliterei e tipărită pe zidurile acestui minunat Pantheon, care-ți dă o idee într-adevăr măreață despre puterea morală a nației ce poartă astfel de cult marilor săi oameni”. Admiră apoi „după podul Westminster, palatul Parlamentului, nouă zidire de arhitectură venețiană întinsă și încă albă, care-și scaldă poalele în apele negricioase ale Tamisei și al cărui turn pătrat stă acoperit de ceață și fum”. Vizitînd apoi Turnul Londrei, Odobescu remarcă acolo „armurile de fier ale vechi- lor viteji, rămășițe bogate a veacurilor trecute”, ferestrele chiliilor în care au fost uciși copiii lui Eduard al IV-lea și regina Anne Boleyn și atmosfera ce o degajă întreaga cetățuie cu „o înfățișare războinică, țepene ziduri de piatră, poduri cu lanțuri, oști sub arme; slujitorii ce te îndrumă prin săli, port încă vechiul costum al slujitorilor curții engleze și tot acest aparat slujește a păstra rămășițele strămoșești și cununa cu embleme crăiești”. în sfîrșit amintește și de catedrala Sf. Paul „de un stil modern ce aduce cu Sf. Petru din Roma și cu Panteonul din Paris; are negreșit o măreață înfățișare dar goliciunea unui templu protestant nu se cam potrivește cu acei pereți întinși, cu acele înalte coloane, care ar cere o bogăție mai mare în decorație” 88. în afara Londrei, drumeții români au admirat cîteva monumente aflate în apropierea Capitalei, în comitate mai îndepărtate sau chiar în Scoția. Astfel încă din 1843, Ion Codru Drăgușanu, în calitate de secretar al prințului rus Vladimir Ivanovici Bariatinski, l-a însoțit într-o vizită făcută rudei acestuia, John Dutton, conte de Sherborne, la castelul său Badminton din comitatul Gloucester, din apropierea orașului Bath. Pere- grinul transilvan mărturisește că într-adevăr „castelul lordului e unul din cele mai pompoase în Anglia, cuprinzînd 32 de apartamente de gală, fiecare cu 4 odăi, toate divers mobilate, zugrăvite și tapisate, în atîte culori și nuanțe, cu sumtuozitate estremă ... în parteriul palatului se află șalele de ospăț ordinare, bucătăriile, magazinele de toată specia. în planul prim apartamintele de locuința țentru membrii familiei 682 și oaspeți, iară deasupra, în planul secund, locuințele servitorilor”. s-a crucit de numărul lor, „cu toții peste două sute”, în afară, de grădinari, grăjdari ș.a. numai pentru o familie compusă din șapte membri. „Lîngă castel” peregrinul admiră „un parc minunat cu trei despărțăminte, cuprin- zînd cîteva miliare anglice pătrate”, cu „arbori tufoși, pajiște verde ca catifeaua, trapeze <= straturi) de flori și ape curginte” de mare efect. Apoi „boschete dese, alee” cu „paseri cîntătoare, cu iepuri ... turme de cerbi și căprioare de tot blînde ...” în drumul de întoarcere spre Londra, I. Codru Drăgușanu vizitează și „Windsor Castle”, reședința suveranilor Angliei89, unde are norocul să întîlnească pe regina Victoria, cu soțul ei prințul consort Albert, ieșind la primbare cu oaspeții lor, ducele de Nemours, fiul regelui Franței Ludovic Filip, cu ducesa. înlăuntrul palatului, peregrinul a văzut „o sală de lungime straordinară” dar mai puțin pompoasă ca la Versailles, unde „în fund e tronul sub un baldachin pre o estradă și numai două șire de scaun pre de lături, fiecare cu marca anglă zugrăvită pre reazim”. El mai admiră și „un tabel memorabile” care reprezenta pe membrii congresului de la Viena din 1815 apoi portre- tele tuturor suveranilor din acel timp și capela curții, fiind însă fermecat și de „parcul cel mare lîngă castelul acesta, care e cel mai mare în lume, cuprinzînd 3800 de acri”, prin care curge rîul Virginia, zburdă turme de căprioare, de iepuri și brebi „cu totul blînzi” 90. Căpitanul Christofi a vizitat și el — în treacăt — în 1850 castelul de la Windsor „locuința de vară a reginei”, unde a văuzt „între alte curiozități im mic castel pe dina- fară tencuit cu pietri de cremenă” 91. Palatul regal de la „Vindzoru” a fost văzut și de boierul moldovean anonim din 1851 care a remarcat „sala lui Velington <= Wellington), unde simt tablourile tuturor împăraților, crailor, ducilor, feldmareșalilor și a tuturor miniștrilor de la bătălia < = din timpul bătăliei) avută la Waterloo cu Napoleon” 92. în cele din urmă și Odobescu trece un an mai tîrziu pe la Windsor, „palatul în care crăiasa petrece o mare parte din an; zidirea e veche dar preînnoită, ce se înalță pe un deal de unde se Rărește foarte departe și care e înconjurat de grădini Apartamentele crăiești sunt .. . mobilate cu mult lux. Capela e minunată, saloanele de primire și de bal sînt strălucitoare. Sălile de arme pline de unelte prețioase și frumos așezate. Galeriile de tablouri, bogate (și pline mai ales de tablouri de VanDyck), odaia de mîncare de o lungime nespusă”. Tot Odobescu mai vizitează și „castelul crăiesc numit Hampton Court” ®3, la o depărtare de două ore de Londra. „Acest castel zidit de vechiul crai Enric al VlH-lea, care a omorît șapte ( !) neveste și a introdus legea protes- tantă în Englitera, e făcut de cărămidă, dar cu mult gust; deocamdată interiorul e ocupat de o mare și prețioasă colecție de tablouri ... cu cîteva capete de operă. Grădina din împrejur e mică, dar parcul ce-o împresoară e întins și plin de cerbi, pe care îi vînează prințul Albert”. Mai remarcă un havuz, un labirint adică „o cale rătăcită cu care se veselesc numeroși vizitatori ai acestui palat”, o oranjerie de 12 portocali și via crăiesei, o adevărată curiozitate alcătuită dintr-o singură viță „adevărat monstru” ce „dă, se zice, pînă la șase mii de ciorchini de struguri pe an” M. în centrul Angliei, lancu Alecsandri a ajuns în 1850 pînă la castelul Chatsworth, aparținînd ducelui de Devonshire, în apropiere de Matlock în comitatul Derby, splendid prin construcția sa elegantă, camerele somp- tuoase încărcate de colecții de tablouri frumoase, alcătuind una din cele mai strălucite reședințe particulare din Anglia; în orașul York, a fost impresionat de celebra catedrală (Minster) considerată cel mai auten- www.dacoromamca.ro 683; tic monument de artă gotică din țară, fermecîndu-1 prin proporțiile gra- țioase, sculpturile și vitraliile sale 95. Din Scoția același călător a reținut castelul de la Abbotsford al lui Sir Walter Scott (1771—1832), în fața căruia se înălța statuia celebrului romancier apoi castelul de la Holyrood al reginei Maria Stuart și casa faimosului predicator presbiterian James Knox (c. 1505—1572) de pe Canongate din Edinburgh ®6. în ceea ce privește muzeele, galeriile de artă, colecțiile de curiozi- tăți și grădina zoologică din capitala Angliei, călătorii români au acordat precăderea cuvenită celebrului British Museum 97. Peregrinul transilvan vede în colecțiile Muzeului Britanic „o comoară de trunchi de statui den Egipt, den Grecia, den Italia și den ambele Indiile, multe rarități, toate frumos ordinate după țări și epoci ..., straordinari mi se părură scheletele petrificate de animale antedeluviane : mastodonți, mamuți și ichtiosauri, apoi în curte un schelet de chit naturale, lung cît o naie < = navă) monstru- oasă, ale cărei oase par a fi bîrne de brad învechite”. I. Codru Drăgușanu s-a repezit și pînă la Zoological Garden98 „unde e menajeria de fiare den toată creațiunea, cea mai avută în toată Europa”, văzînd elefanți, girafe, bivoli99 etc. în schimb preferințele boierului moldovean lorgu, după ce a văzut și el în 1846 la „Zoological Garten” ( !) „animale din Europa, Asia, Africa, America, Australia”, s-au îndreptat către salonul particular „înființat de o doamnă numită Dușan” 100 unde se află imitațiile de ceară „a celor mai însemnate persoane din Englitera” 101. lancu Alec- sandri acordă și dînsul toată atenția Muzeului britanic „consacrat istoriei naturale, mineralogiei și antichităților egiptene, grecești, romane și bri- tanice”. Mai posedă și o sală etnografică de mare interes, similară celei văzute la Muzeul marinei de la Louvre. Călătorul admiră celebrele frize ale Partenonului de pe Acropole din Atena, dar condamnă gestul lordului Elgin de a le fi răpit tezaurului cultural al Greciei; a fost impresionat și de baso-reliefurile ce decorau faimosul mausoleu din Halicamas, atri- buite în parte și lui Praxiteles, precum și cele ce împodobeau templul lui Appolo din Figalia (Arcadia). Nu a găsit mai prejos nici antichitățile asiriene, legate în special de personalitatea regelui Nimrod. Totodată nu uită să adaoge că Muzeul britanic posedă deasemenea și o foarte bogată bibliotecă. După părerea sa „acest monument păcătuiește prin a fi prea încărcat cu tot felul de lucruri”; altfel, îl considera, pentru antichitățile sale „muzeul cel mai considerabil din Europa”. în schimb i-a displăcut „Academia de belle arte” ( !) 102, un muzeu care după părerea sa pripită, neconținînd „decît trei sau patru tablouri bune nu contează; clădirea, însă e destul de frumoasă, ca toate noile construcții din Londra, concepută în stil grec : un centru și două aripi cu colonade. Academia de belle arte este situată la extremitatea unei vaste și frumoase pieți numite Trafalgar Square în centrul căreia se înalță coloana lui Nelson, așezată între două fintîni”103. Odobescu rămîne și el uimit de „adunarea unor lucruri așa de deosebite în Muzeul britanic : cabinet de istorie naturală, muzeu de antichități și bibliotecă ... Cabi- netul de istorie naturală ... este întins și bogat; cel de sculpturi are o înfățișare deosebită ... acolo sălile sînt pline de mari monumente întregi păstrate fără de reparație în starea în care s-au găsit, dar acele spărturi(!) sunt de un preț nestemat, căci port un mare interes istoric — Săpăturile Partenonului, zdrobiturile de statui ale lui Fidias, cer o pană mai tare decît a mea pentru a spune ce adîncă mărime e ascunsă sub cel mai mic creț al marmorii roase de vremi,... ” Și în.mod reprobator adaugă: www.dacoroinanica.ro 684 „Grecia are mai mult a se plînge de jafurile Engliterii decît oricare altă țară. Englezii i-au răpit din sînu-i monumente pe care era scrisă nemuri- rea ei”. Odobescu a trecut și prin Trafalgar Square, zărind „coloana învingătorului și martiriului din Trafalgar” și s-a dus să viziteze galeriile de pictură (Picture’s gallery). Este mică, alcătuită din vreo patru săli, însă unde „un iubitor al frumuseții are acolo cu ce să se adape” ; a admirat „mai multe tablouri de Murillo, cîteva de Rembrandt, multe de Poussin, cîteva de Rubens și deosebite alte tablouri minunate. Rubens mi-a făcut acolo o impresie mult mai plăcută decît în Louvre. Galeria numită „du Luxembourg” e foarte frumoasă ca execuție, ca colorit”, regretînd că n-a avut destul timp să vadă și tablouri din școala engleză, în special ale umoristului William Hogarth. Călătorul român, împins de curiozitate, nu s-a abătut de a cerceta și colecția „în care se văd mai multe sute de per- sonaje vestite, oameni, crai, autori, artiști, actori, uriași și toți aceștia făcuți de ceară cu cea mai mare măestrie și îmbrăcați cu costumele lor respective”. în colecția doamnei Tussaud „pe lîngă figurile de ceară am mai văzut și alte curiozități precum reprezentația unei ghilotine în timpul revoluției franceze, precum <și) cămașa ce purta Enric al IV-lea, ■craiul Franței, în minutul cînd a fost înjunghiat; caleașca lui N apoleon pe care au prins-o englezii la Waterloo, cișmele ce purta el în Rusia, patul pe care a murit la Longwood în insula Sf. Elena; triste rămășițe ale unei mărimi așa de strălucite”. în sfîrșit Odobescu a petrecut o dimineață întreagă și în „Zoological Garden” „în care se află o colecție de dobitoace vii ... mai mare decît grădina plantelor din Paris ... și ținută de o companie particulară” 104. Călătorii români ce s-au perindat prin Londra n-au rămas insensibili și atracțiilor prezentate de viața artistică a Capitalei, iar majoritatea serilor și-au petrecut-o prin teatrele, sălile de concert și opera de acolo. Astfel încă din 1827 comercianții Zenovie Hagi Constandin Pop și Gh. Șina au frecventat celebrul „Theatre Royal Drury Lane” de pe Catherine Street din Covent Garden, unde au asistat la reprezentarea piesei „King Lear” de Shakespeare, cu faimosul actor Edmond Kean (1787—1833)în rolul titular, s-au dus la concertul de piano forte, flaut și vioară oferit de C. Taylor în „Argyl Rooms” și la reprezentația dată de Filippo Pistrucci în „Aristodemo”, tragedie de Vincenzo Monti (1754 — —1828), la „King’s Theatre — Great Concert Room” iar în orașul Bath, la „Theatre Royal”, s-au delectat vizionînd spectacolele de comedie „Sweethearts and Wives” (Iubite și soții) de Liston și „John Bull” 105. Peregrinul transilvan mergînd însă, în 1840 la „Royal Opera House” din Covent Garden, admira doar sala „cît se poate de splendidă”, dar opera „în limba anglă” nu i-a plăcut, sunetele aspre ale limbii engleze zgîriindu-i urechile. A manifestat repulsie și mai mare pentru o manifes- tație sportivă de la „Box hali”, unde „o specie de gladiatori angli se luptă cu pumnul față-n față ... Anglilor le place astfel de luptă barbară și bat den mîni, ba încă se rămășesc < = pun rămășag) pentru luptătorii de predilecțiune”. Mai mult a fost interesat de „The Royal-Polytechnic- Institution”, un „locale unde se fac experimente fizico-chimice și meca- nice înaintea publicului spectator, producîndu-se fulger și trăznet aieve” 10®. în 1851 boierul anonim moldovean merge la „Teatrul italian, numit și Teatru Crăiesii” (Queens Theatre) de pe Shatesbury Avenue, „cu șase rânduri de loji”, unde „aude pe vestita cîntăreață M-me Sontag”, în .„Căsătoria'lui Figaro”. strălucita operă comică a lui Mozart după piesa www.dacoromamca.ro 685 lui Beaumarchais, fiind încîntat și de „baleturi minunate” cu 120 fete, comparate prin tinerețea și frumusețea lor cu niște zîne. Vizitează și pavilionul londonez de spectacole „The Colosseum”, din Eegent’s Park, cu multe lucruri minunate „nepovestite de frumuseță și iscodirea lor, cum și o grădină tot acolo, de plante și flori, acoperită în sticlă peste tot” 107. Tot la „Teatrul crăiesei, unde se joacă ... opera italiană”, Odo- bescu a asistat la „Don Giovanni” de Mozart și la un balet, precum și la „Profetul”, operă a lui Giacomo Meyerber (1791—1864), după libretul scriitorului Eugene Scribe (1791—1861), unde a fost însă dezamăgit de soliști, soprana Giulia Guși și cîntărețul Giuseppe Mario, altădată adevărați virtuoși dar acum intrați în declin. Mult mai mult s-a complăcut călătorul nostru la „Colosseum”, unde a petrecut o seară foarte plăcută, plătind 5 șilingi, într-un „palat încîntător”. A admirat o panoramă cu diferite „tablouri de mărime naturală” printre care vederi ale fostului palat de cleștar ce a găzduit expoziția din 1851. A străbătut apoi o sală unde se făcea un concert „care n-ar fi stricat să fi fost mai bun”; s-a desfătat apoi printr-alte săli, pătrunzînd dintr-una „de stil mauresc, plină de flori exotice, de papagali pestriți, de fîntîni maestre, de arabes- curi cu vii culori” într-alta cu „un peisaj elvețian”; însfîrșit mergîncL într-o direcție diferită a intrat într-o odăiță unde printr-o mișcare mecar- nică a fost înălțat într-un chioșc de unde a avut împrejur „priveliștea Parisului, luminat de lună”, unde iluzia era deplină, putînd urmări cu ochii „linia bulevardelor”, însemnînd „ulița și chiar casa în care locuiau Astfel am petrecut vreo trei ceasuri — își încheie Odobescu entuziasta descriere — admirînd cu încetul și cu de-a mănuntul” cele însemnate „repede aici și trecînd dintr-o mirare într-alta” 108. în privința moravurilor, și felului de trai al englezilor — diferențiați pe categorii sociale — călătorii români, în măsura în care le-a fost posibil și au putut constata unele aspecte mai caracteristice n-au pregetat să le comunice prin scrierile lor. Astfel, aproape în majoritate, ei au fost uimiți de conformismul puritan impus de autoritățile laice și eclesiastice care obligau poporul să respecte, cu un bigotism extrem, sărbătoarea duminicii, în care era interzisă ori și ce activitate în afara frecventării bisericii și lecturii Bibliei acasă în familie. Pentru aristocrați existau însă derogări, părăsind orașul realmente pustiu și neinteresant și refugiin- du-se la reședințele de pe moșiile lor unde organizau vînători sau alte distracții. Mulți dintre călători i-au imitat, plecînd din Londra aflată în letargie și făceau plimbări prin parcurile și castelele dimprejurul Capi- talei. Dar să-i lăsăm să povestească pe călători ei înșiși. Astfel I. Codru Drăgușanu mărturisește în 1840 că „serviciul divin la beserică ține săr- bătoarea pînă la 11 ore ante-merediane. în acest timp nimănui e iertat a deschide uși sau ferestre la magazine (boite), ba nici la case private și toată cetatea pare a fi cufundată în reculegeri și devoțiune ... Acest lucru contrastă foarte cu datinile noastre și mai ales cu ale catolicilor .. . •Protestanții în genere, dară anglii în specie sînt mult mai rigizi în cele denafară ale religiunii ca ortodocșii. Ei cred mai puțin, dară fac mai mult pentru demnitatea cultului ... în Londin nu se lucră dumineca ... chiar și la întreprinderile statului”. De curiozitate peregrinul nostru a asistat la o slujbă duminicală oficiată la biserica St. Martin-in-the-Fields din St. Martin’s Place, plictisindu-se peste măsură de lungimea ei și mai ales de predica soporifică a pastorului într-o limbă pe care nu o înțelegea, distrîndu-se a număra de la galerie cheliile pleșuvilor din asistență109. www.dacoromamca.ro 686 Boierul lorgu scria și dînsul la 1846 că „Duminicile și sărbătorile nu-i slobod de ocîrmuire a fi nici un soiu de petrecere, sau teatru, bal, atît publice cît și particulamice, vreo dugheană deschisă, decît numai acele ... care vînd lucruri de ale mîncării, nici țigări nu poți trage pe uliță, pînă și ușile de pe la case particulamice trebuie să fie închise”; negustorii ce ar încălca dispozițiile sînt amendați de poliție și chiar arestați uo. lancu Alecsandri relata, din Londra la 1850 că „există o zi pe săptămînă în care .. . străzile sînt absolut lăsate în părăsire : această zi este Duminica, englezii negîndindu-se la altceva — adaugă cu ironie — decît a-și purifica sufletele. Toată lumea ... se duce, deci, la biserică duminicile? Nu știu. De ceea ce sînt sigur, însă, este faptul că în zilele de sărbătoare Anglia arată în general ca un cimitir în care de abea vezi cîte un suflet planurile sint reorganizate, iar elementele componente sint întregite, retușate sau nuanțate. Cu alte cuvinte, Ven. Ciobanu a rescris lucrarea, de la început pînă la sfîrșit, avînd în vedere atît acumulările înregistrate între timp, cît și conținutul cărții sale precedente. La granița a trei imperii este alcătuită dintr-o scurtă Introducere și trei capitole consis- tente, la care se adaugă rezumate în limbile franceză și germană, precum și un binevenit Indice de nume. în primul capitol, intitulat sugestiv Marea nedreptate, este reluată discuția științifică privind circumstanțele și implicațiile politice ale ocupării nordului Moldovei de către habsburgi. Autorul adtncește și lărgește analiza problemei, dezvăluind dimensiunile ei internaționale și na- ționale. Răpirea Bucovinei a reprezentat un caz tipic de politică anexionistă bazată pe forță www.dacoromanica.ro 718 •și arbitrar, promovată de marile puteri aflate atunci in plină ascensiune. Actul a stat în strlnsă legătură cu chestiunea împărțirii Poloniei și cu atitudinea curții de la Viena față de românii din Transilvania. Autorul reia în acest sens ipoteza mai veche potrivit căreia acest rapt teritorial -în dauna Moldovei a fost motivat nu atît de mobiluri economico-strategice, cit de cele politice, în acest act, vădit injust, habsburgii au căutat să implice și Rusia, pentru a o împiedica astfel să susțină, fie și indirect, opoziția românească față de politica imperială de unire forțată a bisericii ortodoxe din Transilvania cu Roma. Dar, contrar așteptărilor Vienei, această mare nedreptate •fiind resimțită cu durere în întreg spațiul românesc, a contribuit la dezvoltarea conștiinței na- ționale a tuturor românilor și, în perspectiva timpului, la pregătirea și desăvîrșirea Marii Uniri din 1918. în cel de al doilea capitol, intitulat Sfidtnd primejdiile, autorul realizează veritabile tablo- uri de viață cotidiană, temă atît de interesantă și, ca atare, atît de mult practicată în străină- tate și, din păcate, încă atît de puțin tratată la noi. Dată fiind poziția sa, situată la confluența .hotarelor a trei imperii vecine și la întretăierea a numeroase drumuri internaționale, capitala Moldovei a cunoscut în acea vreme o viață plină de culoare și mișcare, dar și de dramatism. Invazii armate, conferințe internaționale, calamități naturale, serbări și legături galante, între- vederi secrete, abuzuri consulare, spionaj și contraspionaj ș. a. sînt înfățișate de autor ca într-o -scenă în care prim-planurile se schimbă necontenit, pe fundalul — la început doar conturat, apoi tot mai bine luminat — crescîndei opoziții autohtone împotriva tuturor uneltirilor, planurilor și acțiunilor care ignorau dorința românească de emancipare și propășire. Această voință a con- stituit de fapt și forța care a conferit eficiență rezistenței lașilor în fața vicisitudinilor acelor vremuri. Procesul dc transformări înnoitoare din societatea românească reprezintă obiectul ulti- mului capitol al cărții, intitulat Intenții și realizări. Autorul înregistrează penetrația și efectele ideilor progresiste, îndeosebi de sorginte franceză, în lumea pestriță a lașilor. Boieri luminați și străini liberali au contribuit, prin concepțiile și proiectele lor, nu numai la „accelerarea procesului de clarificare a pozițiilor păturilor sociale angajate în lupta împotriva regimului turco-fanariot .perimat”, ci și la cultivarea aspirațiilor de aliniere la mutațiile structurale ce aveau loc atunci în multe părți ale Europei. Datorită condițiilor concrete existente, foarte puține din intenții au devenit realizări durabile. Ele s-au integrat însă, ca elemente semnificative, în procesul larg al transformărilor novatoare de mental, contribuind la sădirea și dezvoltarea conștiinței naționale românești. Demersul științific întreprins de Ven. Ciobanu este atît de închegat și atît de clar, încît formularea unor încheieri cu caracter general ar fi fost, într-adevăr, inutilă. Cartea, în întregimea ■ei, pune în evidență cu tărie concluzia esențială că menținerea neîntreruptă a ființei politice și dezvoltarea conștiinței naționale ale românilor în acele vremuri de grea cumpănă s-au datorat in primul rind străduințelor lor proprii, rolului de factor politic activ pe care au știut ei să-l joace in apărarea și afirmarea intereselor lor fundamentale. Tahsin Gemil ■GHEOBGHE POPA, MARIA GEOBGESCU, Documente privind istoria orașului Alexandria. 1883—1982, București, 1984, 432 p. Recentul volum apărut sub egida Direcției Generale a Arhivelor Statului și Filiala Arhi- velor Statului județul Teleorman, rod al muncii pasionate desfășurate de Gheorghe Popa și Maria Georgescu, Documente privind istoria orașului Alexandria. 1833—1982, vine să îmbogă- țească zestrea colecțiilor de documente publicate cu atîta perseverență și pricepere de D.G.A.S. Încadrîndu-se într-un amplu plan de valorificare a fondurilor arhivelor prin publicarea cule- gerilor de documente, care, Intr-adevăr, constituie „adevărate pietre de temelie pe care se înalță edificiul lucrărilor de interpretare” — cum bine se subliniază în prefață — volumul care face obiectul acestei sumare prezentări constituie o reușită deplină a arhiviștilor teleormăneni, cu atît mai mult cu cît este vorba, după cîte cunoaștem, de prima lucrare de acest gen elaborată de Filiala din Alexandria a Arhivelor Statului. Volumul cuprinde 331 documente din perioada 1833—1982. Dintre acestea, nu mai puțin de 291 văd pentru prima dată lumina tiparului, fapt ce nu-i poate lăsa desigur, indiferenți pe spe- cialiști — cărora în primul rînd le este adresat — , dar nici pe ceilalți iubitori ai istoriei acestor meleaguri. Un alt merit al autorilor este acela că ei nu s-au mulțumit doar cu cercetarea fondu- lilor aflate la Filiala Arhivelor Statului a județului Teleorman și arhivele unor instituții, între- prinderi și organizații locale, ci au depistat documente referitoare la istoria orașului Alexandria păstrate la D.G.A.S. și alte filiale ale Arhivelor Statului (muncipiul București și județul Dîm- bovița). www.dacoromanica.ro 719 înainte de a trece la prezentarea documentelor nu putem să nu subliniem Introducerea (p. 7—17) semnată de Gheorghe Popa, care, in numai cîteva pagini, reușește să demonstreze, cu argumente științifice, că vatra orașului, Înființat abia la 1835, a fost locuită neîntrerupt Încă din paleolitic! Un prim grupaj de 69 documente prezintă evoluția orașului pînă la preajma revoluției de la 1848, dintre care menționăm: tabelul cu străzile din Alexandria și motivarea numelor date (doc. 6), situația sanitară In primii ani ai existenței orașului, construcțiile edilitare, lupta alexan- drenilor pentru apărarea drepturilor lor, hrisovul emis de Alexandru Ghica privind întemeierea orașului Alexandria (doc. 37), statutul de organizare și conviețuire a locuitorilor orașului Ale- xandria ((doc. 39), înființarea de școli publice etc. în continuare sînt prezentate o serie de documente care înfățișează participarea entu- ziastă a locuitorilor orașului la marile evenimente de la mijlocul secolului trecut: revoluția de la 1848, Unirea Principatelor și Războiul de Independență. Alte documente prezintă dezvoltarea orașului în ultimul pătrar al secolului al XlX-lea și primii cincisprezece ani ai celui următor. Sînt reliefate progresele deosebite, tntregistrate în domeniul edilitar: sistematizarea orașului, extinderea grădinii publice, asfaltarea străzilor și trotuarelor, construcții de noi localuri de școli (numai în anii 1896—1897) s-au ridicat patru școli primare și un atelier, construcția unei săli de spectacole, a unei uzine electrice, a catedralei pictată de marele artist Ștefan Luchian. Numeroase documente înfățișează interesul pe care-1 prezenta pentru locuitorii orașului Alexandria soarta fraților lor aflați sub stăpiniri străine, ei ridieîndu-și de nenumărate ori glasul împotriva persecuțiilor la care erau supuși transilvănenii de către autoritățile maghiare. Demne de semnalat sînt și documentele care prezintă începuturile mișcării sindicaliste și socialiste din localitate sau cel ce informează despre tipărirea a trei ziare — „Spre ideal”, „Glasul săteanului” și „îndreptarea” — în primăvara anului 1907, care, prin faptul că se adresau în mod expres țărănimii, nu au fost străine de amploarea răscoalei țăranilor din Teleorman. Cîteva documente din perioada primului război mondial prezintă măsurile punitive luate împotriva locuitorilor de autoritățile militare de ocupație, în mod deosebit remareîndu-se raportul Primăriei Alexandria, înaintat la 25 ianuarie 1919 Ministerului de Interne în care e descrisă ocuparea orașului și pagubele provocate de invadatori (doc. 216). Un alt grupaj de 64 documente înfățișează dezvoltarea orașului în perioada 1919 — 1944. Acestea oferă prețioase informații referitoare la reforma agrară din 1921, construcția unui teatru și a unui aeroport, dezvoltarea social-economică (doc. 268), manifestațiile organizate în 1935 cu prilejul sărbătoririi centenarului înființării orașului (doc. 248, 262, 253 și 256) la care a fost invitat să participe și ilustrul istoric Nicolae lorga. Un document impresionant prin tragismul său este raportul Primăriei Alexandria înaintat Ministerului Sănătății „în numele orașului cel mai lovit de tuberculoză” (doc. 254). Un ultim grupaj de 47 documente prezintă amploarea dezvoltării orașului Alexandria în anii puterii populare. Dintre acestea ținem să semnalăm tabelul cu întreprinderile naționalizate din orașul Alexandria (doc. 305), informarea întocmită de întreprinderea de gospodărire oră- șenească privind realizările edilitare în anii regimului democrat-popular (doc. 323), analiza făcută de Secția raională de recrutare și repartizare a forțelor de muncă din care rezultă nevoia dezvoltării industriei în orașul Alexandria (doc. 324) și expunerea de motive la proiectul planului de dezvoltare economico-socială a orașului Alexandria pe anul 1975 (doc. 330). în încheiere, nu putem să nu subliniem rigurozitatea științifică dovedită de autori la selectarea și publicarea acestor documente, precum și la întocmirea glosarului și indicelui general. Dacă la acestea mai adăugăm calitatea facsimilelor și fotografiilor, alături de excelentele condiții grafice în care a apărut lucrarea, considerăm că acest volum de documente constituie un util instrument de lucru. Paula Lupu AYTONIUS FEKETE-NAGY, VICTOB KENEZ, LADISLAUS SOLYMOSI, GEISA EESZEGI, Monumenta Rusticorum in Hun- garia Rebellium Anno MDXIV, Akademiai Kiadd, Budapest, 1979 (Publicationes Archivi Nationalis Hungarici II, Fontes, 12), 728 p. + 38 planșe + 1 hartă). Așteptată de multă vreme de specialiști, apariția Diplomatariatului privind războiul țărănesc din 1514, condus de Gheorghe Doja *, constituie un eveniment editorial de o deo- sebită însemnătate. El completează în mod fericit baza informațională a monografiei de reale www.dacoromanica.ro 720 ■calități dedicată războiului țărănesc semnată de Barta Gâbora, ale cărei trimiteri se fac la ■documentele cuprinse In M.R.H.R. Ambele volume — monografia și diplomatariul — consti- tuie un pios omagiu al posterității evenimentului de mare răsunet din 1514, dar totodată -și activității de cercetare asidue a regretatului istoric Antal Fekete Nagy, ale cărui manus- crise s-au aflat la baza ambelor lucrări. Aduse la zi, elaborate la nivelul exigențelor istorio- grafiei contemporane, cele două volume constituie lucrări fundamentale și de nelipsit, de acum încolo pentru istorici. MRHR se remarcă prin două calități fundamentale care li conferă o semnificație aparte t el dorește să fie un corpus integral al actelor și documentelor — nu și al izvoarelor narative — privind războiul țărănesc cunoscute pină in momentul editării, totodată editorii s-au străduit să alcătuiască o ediție deosebită a izvoarelor documentare din epoca feudală. Lista impresionantă a arhivelor și bibliotecilor dintr-o serie de țări ale Europei in care se păstrează originalele pieselor •cuprinseîn M.R.H.R., respecțivlistapublicațiilor in care au apărut o parte dintre documente, pre- cum și modalitatea lor de publicare exemplară stau mărturie a uriașului volum de muncă Înma- gazinat în acest diplomatariu. Prin redactarea în limba latină nu numai a introducerii, dar și al Întregului aparat critic al anexelor, el este accesibil tuturor medieviștilor. Interesul față de MRHR este potențat de faptul că războiul țărănesc condus de Gheroghe Doja — în virtutea ariei sale de desfășurare — privește deopotrivă istoria Ungariei, României, Cehoslovaciei și Iugoslaviei, fiind un episod comun al istoriei și al luptei duse împotriva exploatării și a nedreptății sociale. Preocuparea de a realiza un corpus cit mai cuprinzător al actelor și documentelor privind războiul țărănesc din 1514 s-a concretizat în publicarea a 425 de documente plus unul în anexă — •o mărturie timpurie, din 1507, despre Gheorghe Doja. Din totalul de 426 de documente 270 — adică peste jumătate — sînt inedite. Dintre acestea 58 erau cunoscute doar din regește sau .publicări fragmentare, 212 fiind inedite, necunoscute pină acum specialiștilor. în timp, izvoa- rele cuprinse în MRHR acoperă perioada dintre 17 iunie 1513 și 20 februarie 1548. Dacă primele documente privesc numirea cardinalului Tamâs Bakocz în funcție de legat papal „a latere”), însărcinat cu organizarea cruciadei împotriva turcilor, majoritatea documentelor privesc desfă- •șurarea propriu-zisă și urmările războiului țărănesc. Ultimele piese conțin referiri tirzii la eveni- mentele din 1514, fiind declarațiile unor martori care în depozițiile lor folosesc drept terminus post quem momentul războiului țărănesc. Grosul documentelor este, desigur, din anul 1514 (211), urmat de încă 3 — 6 ani din care s-a păstrat un număr mai însemnat de documente privi- toare la războiul țărănesc din 1514 (47 din 1515, 38 din 1516, 20 din 1517, 20 din 1519, 29 din 1520), pentru ca să scadă la cîteva, apoi doar la cite un document anual în deceniul al 4-lea al •sec. al XVI-lea. Prin caracterul său voit cît mai exhaustiv MRHR oferă o imagine complexă, foarte de- taliată, chiar, în care aspecte generale și particulare ale evenimentelor din 1514, reflectarea lor la nivelul diferitelor secțiuni ale societății se îmbină într-un tot unitar, într-o largă frescă a războiului țărănesc, conturînd, de fapt, întreaga problematică legată de ea. Deciziile și măsurile forurilor de competență, cît și scrisorile particulare care relatează cele întimplate permit urmă- rirea pas cu pas — uneori asemenea unor rapoarte zilnice — evoluția evenimentelor și a reacțiilor pe care le provocau aidoma unui scenariu ce cuprinde indicațiile regizorale de rigoare cele mai amănunțite. Multitudinea de aspecte pe care ni le relatează piesele volumului permit pătrun- derea în miezul problemelor și totodată, surprinderea unor aspecte lăuntrice sau chiar mai puțin •evidente. Diplomatariul cuprinde izvoare interne și externe, fie oficiale, fie neoficiale (particulare), •emise, deci, de o instituție sau de o persoană care ocupa o anume funcție în sistemul institu- țional feudal, respectiv de o persoană particulară. Acest fapt explică nu numai numărul mare •de pieSte din MRHR, dar și multitudinea lor ca gen diplomatic. Deși, indiscutabil, marea majori- •tate a pieselor o constituie documentele și actele oficiale, pe lingă ele întilnim, însă și izvoare de genul registrelor sau protocoalelor locurilor de adeverire, liste sau registre de socoteli, con- scripții, audieri și depoziții ale martorilor sau participanților la evenimente, formulare de cance- larie etc. Printre izvoarele redactate de particulari găsim piese aparținînd genului epistolar, •scrisori și relatări dintre cele mai variate, comentarii, cronologii, însemnări în cărți etc. După emitenți în MRHR ocupă un loc important documentele regale, căci alături de Bakdcz, regele se va situa în centrul evenimentelor. Cele 80 de documente emise de cancelaria lui Vladislau al II-lea și cele 59 emise de aceea a lui Ludovic al II-lea (de la regele loan al II-lea Zăpolya s-au păstrat două documente) oglindesc măsurile generale și speciale luate de suveran ipentru pornirea armatei, cruciate, iar apoi pentru zăgăzuirea revoltei. Din documente reiese că au fost folosite toate mijloacele posibile, o gamă foarte largă de măsuri — de la promisiuni și chiar rugăminți, pînă la măsuri și decizii drastice or împăciuitoare, sau acte de recompensare -care satisfăceau pornirile hrăpărețe ale nobilelor care chiar în situația cu totul specială doreau •să se achite sau să se răzbune în temeiul unei „datorii morale:” sau să se răzbune pentru faptele personale, cu atît mai mult, cu cit în acea perioadă separarea și controlul puterilor în stat încă nu se realizase. Alături de rege printre „acționari” se perindă toți demnitarii superiori ai țării — palatinul, judele curții regal ^^m^ie^^^jil.^efalt^jnranatului, voievodul și vicevoievodul 721 Transilvaniei ca și alți reprezentanți ai păturilor superioare. Alături de aceștia, acționlnd îr> virtutea aceluiași spirit de autoapărare, intră în acțiune comitatele și orașele regatului în frunte cu aparatul lor de conducere, castelani și pîrcălabi, comandanți ai forțelor nobiliare (de ex. Johannes Laaskody de Zygeth summus capitaneus, Benedictus Zekel de Hwzth ac Dan de Wan- chaffalwa capitanei comitatuS terre Marosiensis (!) — adică Maramorosiensis). Primatul Un- gariei, cardinalul Tamâs Bakăcz emite sau figurează într-o serie de documente privind procla- marea și organizarea armatei cruciate, iar apoi revocarea cruciadei și elaborarea măsurilor de reprimare a răscoalei. Rolul și atitudinea structurilor și instituțiilor bisericești — nu însă și a majorității clerului, mai ales inferior, care lupta în rindurile răsculaților — se reflectă în actele emise de episcopi, conventuri, prepoziți, canonici, plebani, or în cele ale vicarului custodie franciscane sau chiar a unor simpli călugări. Este evidentă atitudinea lor și atunci cînd li întîlnim în listele nobililor înarmați, or a acelora care au suferit pierderi în cursul războiului țărănesc. Semnificative sînt și relatările unor diplomați italieni sau alte personalități, mai multi sau mai puțin marcante din alte țări, care au trăit în acea perioadă în preajma curții regale, ori a răsculaților. Mirarea și groaza, uluirea sau resemnarea răzbate din scrisorile unor particulari sau a unor oameni simpli. în actele „oficiale” obligativitatea executării ordinele se îmbină cu un fior de teamă sau chiar de expectativă, în unele cazuri reacția acelora care în ciuda poziției sociale cu greu cîștigate nu-și pot uita confrații de odinioară, justețea doleanțelor lor. Deși- puțlne ca număr față de totalul de documente din MRHR, un loc deosebit ocupă cele 4 docu mente care provin de la răsculați, constituind izvoare de o seosebită importanță prin faptul că reflectă nemijlocit, chiar dacă fragmentar, mentalitatea și ideile răsculaților. Descoperirea și valorificarea complexă a unui formular de cancelarie franciscan de către jenii Sziics 8 și intro- ducerea acelor documente în MRHR, aruncă o imagine cu totul nouă asupra rolului pe care l-a avut ordinul franciscan prin intermediul mănăstirilor și a membrilor lor, în pregătirea, procla- marea și organizarea cruciadei, apoi a desfășurării ulterioare a evenimentelor în fundamentarea ideologică a răscoalei. în acest sens este semnificativ rolul guardianului franciscan de la Oradea, cît și al acesluia din Orăștie. Desigur vor mai apare noi documente referitoare la războiul țără- nesc, fapt care, însă, nu va schimba în asență valoarea și importanța fundamentală a MRHR. în virtutea principiilor care au stat în fața editorilor MRHR este prima și, desigur, cea mai completă colecție de izvoare documentare privind desfășurarea și urmările războiului țărănesc în Transilvania, Banat, Partlum și Maramureș. Numeric circa o treime —140 de docu- mente — privesc în mod direct teritoriul României. Dintre ele au fost cunoscute pînă acum doar 40. Restul se publică pentru prima oară (Dintre cele ce privesc voievodatul Transilvaniei sînt inedite 31 de documente, iar din cele ce vizează restul teritoriilor — 69). Ținînd însă cont de actele care privesc desfășurarea generală a războiuui țărănesc și înfrîngerea lui, precum și de cele referitoare la persoana, faptele și sfîrșitul lui Gheorghe Doja, originar din Secuime, numărul și proporția documentelor care interesează istoriografia română este cu mult mai mare. Pe lîngă informațiile mai bogate despre luptele purtate de oastea lui Doja (în comitatele Arad, Zărand, Cenad, Timiș) și despre cetele conduse de Măszâros (în părțile Bihorului, Chioarului, Clujului> sau de Albert Nagy, Jânos Nagy ori Jănos Szăkely în voievodatul Transilvaniei), găsim știri noi și relativ multe cu privire la alte regiuni (comitatele Alba, Hunedoara, Maramureș, Satu Mare, Ugocca etc.), fiind consemnate pe lîngă acțiunile diverse ale răsculaților, uneori și numele conducătorilor lor. Documentele privitoare la participarea românilor la evenimentele din 1514 dovedesc ridicarea și lupta lor împotriva asupririi și nedreptății alături de ceilalți locuitori ar țării. în virtutea acelorași realități sociale, reacția nu putea fi decît unitară, căci conviețuirea seculară și soarta comună a impus în mod logic ridicarea la luptă a tuturor celor asupriți. Din comitatele Timiș și Zărand pînă în Maramureș și Transilvania propriu-zisă răscoala poartă amprenta acelorași trăsături, fie că este vorba de acțiunile țăranilor, fie de cele ale nobililor. La români se remarcă însă viața comunitară puternică, atît în cadrul ridicării iobagilor lui Gheorghe de Brandenburg în părțile Hunedoarei (doc. 385, 285) cît și în frămîntările micii nobilimi. Fără de a avea spațiu suficient pentru a trece în revistă toate mențiunile șl Informațiil din volum care privesc în mod direct pe români, ne rezumăm la punctarea doar a cîtorva, spre a ' semnala importanța deosebită a acestui diplomatariu pentru istoria României. Astfel, este bine- cunoscut că evenimentele din 1514 au servit drept pretext unor nobili de a se răzbuna pe alți* din aceeași tagmă acaparîndu-le proprietățile. Un conflict tipic de acest gen, este cel dintre marcgraful Gheorghe de Brandenburg — moștenitorul posesiunilor familiale ale lui Matia Corvinul în comitatele Arad, Zărand, Hunedoara (marele domeniu al cetății) și voievodul Tran- silvaniei, loan Zâpolya (doc. 205), ori loan Ravazdy (doc. 205) sau alte conflicte ca de exemplu cel dintre locuitorii orașului Brașov și Prejmer pe de o parte de Pâl Băl di de Budila pe de alta (doc. 240). Fenomenul de acaparare a unor noi proprietăți sub pretextul participării la războiul țărănesc, îl exemplifică încercările întreprinse de marele camerier al Camerei și cornițele sării, ’ Gabriel Perănyi (doc. 154, 177), de Nicolaus Barillovici de Gorița (doc. 187, 215, 251, 252) san de către Ștefan Verbficzy (doc. 197, 269) în vederea deposedării unor nobilimaramureșeni. Acestor acțiuni vădit dușmănoase și denigratoare li s-au opus prin protest cei interesați (printre alții Petrus de Zlathyna, Johannes de Waynak, Johannes de Crychffalwa,respectiv, Lazarus www.dacoromanica.ro 722 Feyr și Jacobus Merche in numele nobililor români), cu ocazia Încercării de a fi introduși respec- tivii in proprietățile donate de rege. Este semnificativ pentru atmosfera și zvonurile care circulau tn legătură cu inițiatorul cruciadei, raportul conventului de la Cluj-Mănăștur despre faptul că la Încercarea de a-i introduce pe Bakâcz în posesiunea domeniului Hunedoara, zălogită lui in schimbul datoriilor lui Gheorghe de Brandenburg, castelanul cetății Hunedoara, Petru Patâcsi se opune sub pretextul că primatul fiind vinovat de cele intimplate ar fi fost proscris de către •dieta țării (doc. 223). Din alte piese se evidențiază măsurile militare Întreprinse de nobili — de exemplu loan Drâgffy — de a înăbuși răscoala (doc. 119) sau aspecte economice ale măsurilor întreprinse de membrii clasei exploatatoare, de ex. de către episcopul Transilvaniei, Ferenc Vârdai, (doc. 28, 235, 237, 244, 381). La 11 mai, acesta cere provizoriului său să-i trimită de urgență 1000 de florini, sau „chiar mai puțin” (doc. 28). în șirul documentelor inedite pină la apariția MRHR se remarcă și acela din care rezultă că martorul căderii cetăților Lipova și Șoimuș, Mathias Ktinisch, cunoscut și din alte piese ale diplomatariului, fiind găsit vinovat este destituit din preceptoratul unei biserici din Gy6r(doc. 182). Sînt demne de menționat două date referitoare la Moldova. Una (doc. 202), cuprinsă de fapt in hotăririle dietei de la Buda din 19 noiembrie 1514, consemnează că mulți răsculați s-au refugiat peste hotare, printre altele in Moldova. Iar in alta este o scrisoare a lui Bakâcz, adresindu-se unui cardinal, se referă la situația politică de atunci a Moldovei. însemnările cronologice dintr-un registru brașovean (doc. 238), cuprind, pe lingă menționarea lui Gheorghe Doja, cîteva date prețioase cu privire la istoria Țării Românești și a Moldovei. Se cuvin a mai fi remarcate cîteva piese inedite iar altele •edite de la Începutul MRHR, privind numirea lui Bakâcz, legat papal. Importanța lor constă nu numai in clarificarea rolului papei și a curiei papale în pregătirea curciadei antiotomane, dar și in aceea că din ele rezultă clar că se preconiza ca din aria de acțiune (jurisdicție) a legatului papal să facă parte și Țara Românească (doc. 2, 7, 19, 22, 166), fapt ce ridică odată mai mult problema ecoului și a semnificației războiului țărănesc în Țara Românească. Pe lingă volumul informațional deosebit de bogat al actelor și documentelor cuprinse in MRHR, merită o atenție cu totul deosebită modalitatea de editare a lor. Scopul pe care și l-au propus editorii — și pe care l-au expus Încă în 1972 cu ocazia publicării unui grupaj din docu- mentele privind anul 15144 — credem că l-au atins cu prisosință. Aplicarea consecventă și riguroasă a unor principii care satisfac cele mai înalte exigențe ale criticii textuale permit utili- zarea pieselor din volum nu numai ca izvoare propriu-zise privitoare la războiul țărănesc, dar totodată, și ca mărturii ale practicii scrisului medieval, inclusiv al sistemului instituțional in care au luat naștere. Regestele și descrierea arheografică foarte amănunțită a fiecărui docu- ment in parte, permit utilizarea, verificarea și confruntarea lor, respectiv a informațiilor cuprinse, în ciuda unor greutăți — fiind nevoiți în unele cazuri să folosească doar fotocopii, nu și origi- nalele — editorii au reușit să realizeze o ediție foarte îngrijită a textelor și să corecteze greșelile din edițiile anterioare sau chiar cele din documentele Însăși. Publicarea exemplară a actelor, permite, astfel, nu numai stabilirea precisă a textului propriu-zis al documentului, dar uneori și deosebirile pe care le prezintă fiecare variantă in parte sau — în cazul în care s-au păstrat conceptele — chiar fazele de redactare a documentelor. Editarea în prealabil a variantelor păs- trate și folosirea sistemului notelor de subsol ce indică la nivelul cuvintelor deosebirile de la o variantă al alta, eventualelele formulări greșite din izvoare, modificări, esențiale uneori, a tex- tului de la destinatar la altul, toate ajută la pătrunderea în tainele redactării documentelor res- pective. Urmărirea caracteristicilor interne ale documentelor este facilitată prin folosirea unui întreg sistem de mijloace tipografice deosebit de utile. Valorificarea cu randament maxim a pieselor cuprinse în volum este asigurat printr-o serie de anexe care ușurează obținerea unor anumite informații sau urmărirea anumitor aspecte legate de războiul țărănesc din 1514 fie în sens restrîns, fie într-un sens mai larg coroborat cu lista izvoarelor cuprinse în volum. Urmărirea sincronică și sinoptică a evenimentelor după arii și zone geografice, este asigurat de un indice cronologic de la 5 mai 1513, pînă la 3 aprilie 1535 — care însumează în ordinea lor cronologică toate datele, respectiv acțiunile sau actele, •care sînt menționate în documente. Indicele de nume proprii (toponimice, hidronimice și nume de persoane) cuprinde în cele 58 de pagini, peste 300 de termeni ce privesc istoria României, numărul lor real — avînd în vedere frecvența lor în documente — fiind în realitate mult mai mare. Toponimele sau hidronimele pot fi regăsite, fie sub forma lor din epoca respectivă, fie în forma lor actuală, așezările ce au avut vreun rol în cursul evenimentelor din 1514 figurînd și în harta anexă la volum. Trimiterile din indicele de nume proprii se fac la numărul de ordine al documentului și doar în cazurile cînd textul depășește cîteva pagini, se recurge și la indicarea paginii. în cazul numelor de persoane se menționează statutul social—rangul sau funcția — persoanei respective cumulativ, dar totuși în succesiune cronologică. Nobilii sau persoanele cu două sau trei nume figurează la prenumele lor; personalitățile istorice figurează în dreptul numelui încetățenit în istoriografie, iar nobilii avînd prenumele nobilar format din toponimicul ce desemna posesia lor familiară, figurează în dreptul acestuia. Deținătorii unor funcții civile sau ecleziastice legate de o anumită unitate teritorial-adeministrativă (comitat, oraș sau dieceză), figurează la toponi-- micul respe'ctiv. Sub toponimicul acesta întîlnim deci tot personalul legat de unitatea teritoria - www.dacoromanica.ro 723 administrativă respectivă, instituțiile politico-administrative, juridice, economice, sociale șr cultural-bisericești. Tot aici tntllnim și persoanele care — prin proprietățile lor sau legăturile de- altă natură — erau legați de acest toponimic și prenumele lor. Indicele de cuvinte cehești, germane, italiene și ungurești, servesc deopotrivă atlt istoricilor, cît și lingviștilor, după cum in- dicele termenilor latini — cel mai întins de altfel — pe lîngă aceste calități prezintă și un alt avantaj, anume consemnarea și a unor grupuri de cuvinte sau expresii din limba latină a can- celariilor, constituind prin cele 44 pagini ale sale un adevărat dicționar al practicii scrisului în limba latină. Acestui aparat auxiliar foarte utili se mai adaugă cîteva anexe — fotocopii — pentru cei interesați a cunoaște bine mediul instituțional în care s-au născut documente, anume practica scrisului din cadrul acestora, respectiv sigiliile folosite de acestea. Sînt reproduse astfel sub formă de fotocopii din 56 de documente fragmente tipice, mai ales în ceea ce privește caracteristicile externe ale documentelor. Fără să schimbe în esență, valoarea științifică a diplomatariului, se cuvine să atragem atenția asupra cîtorva scăpări de factură bibliografică, privind descrierea arheografică a unor documente. Probabil datorită întîrzierii apariției MRHR — 197S, în loc de 1972, anul comemo- rării a 500 de ani de la nașterea lui Gheorghe Doja — a trecut neobservat faptul că patru docu- mente incluse în volum (nr. 63, 65, 70, 96), inedite în momentul pregătirii corpusului, au fost publicate între zimp de Costin Feneșan6. Printre documentele publicate de Feneșan, se află și cel din 3 iunie 1514, emis la Caransebeș de voievodul loan Zâpolya, care în virtutea con- textului istoric în care a fost emis, chiar dacă nu conține referiri expressis verbis, la evenimen- tele în curs — se referă la convocarea congregației celor trei stări ale Transilvaniei — poate fi pus în legătură cu pericolul extinderii și pătrunderii răscoalei în \oievodat, prin urmare trebuia să fie inclus în MRHR. Totodată, ținem să semnalăm că alte patru documente cuprinse în volum, păstrate în Staatsarchiv din Niirnberg, au fost publicate în 1964 în revista „Studii” . în lista arhivelor cercetate — probabil dintr-o scăpare — Arhivele Statului din Arad — Archivum Comitatus Orodiensis — este echivalat în mod greșit cu Arhivele Statului din județul Oradea. Din cele expuse, rezultă cu prisosință calitățile diplomatarului privind războiul țărănesc din 1514. Numărul foarte mare de documente inedite care au lărgit sensibil baza informațională a acestui eveniment, cit și aparatul critic complex, face din MRHR un instrument de lucru de nelipsit pentru cei care cercetează războiul țărănesc condus de Gheorghe Doja. Pentru aceste considerente, cît și pentru multitudinea de date noi scoase la iveală privind istoria României, MRHR este demnă de toată atenția medieviștilor noștri. Carol Vekov NOTE 1 în continuare MRHR. 8 Barta Găbor, Fekete Nagy Antal, Paraszthâboră 1514—ben (Război țărănesc în 1514), Budapest, 1973. 3 Sziics Jenii, Aferences obszervancia es az 1514, ivi paraszthâboră Egy kodex tanăsâgcr (Franciscanii observanți și războiul țărănesc din 1514. Mărturiile unui codice) lu „Leveltâri Kozlemânyek" 43 (1972), nr. 2 p. 213 și de același autor, Dâzra paraszhaborăjânah ideolâ- giaja (Ideologia războiului țărănesc ale lui Dăzsa), în „Nemzet es tortânelem” (Națiune și istorie), Budapesta, 1974, p. 601—668. * iSrszegi Gâza, Kenez Gyozo, Solzmosi Lâszlâ, Az 1514 — es magyarorsrăgi parasz- thâborăra vonatkozâ forrâsok a Zichy—Csalăd levelhârâbâl (Izvoarele din arhiva familiei Zichy privind războiul țărănesc din 1514), în „Szâzadok", 1972, nr. 4—5, p. 1013—1042. 5 C. Feneșan, Participarea Brașovului la tnăbușiiea răscoalei fărănești din 1514 in Tran- silvania, în „Anuarul Institutului de istorie și arheologie din Chij-Napcca, 1976 (XIX), p. 283—290. (texte 287-290). IAKIMZAPASKO, IAEOSLAVISAEVICI, Pamjatkiknizkovogo mistetztvcc Eatalog staroărukiv, vidanih, na Ucraini (Monumentele artei cărților. Catalogul tipăriturilor vechi, apărute în Ucraina), voi. I (1574— 1700), Lvov, Edit. „Visa ăkola” de pe lîngă Universitatea din Lvov,. 1981, 136 p. Prezentul catalog exhaustiv al cărților apărute în centrele care se află astăzi pe teri- toriul R.S.S. Ucrainene este un instrument de lucru de primă importanță pentru toți cer- cetătorii culturii vechi. Autorii, vădind o certă erudiție, ce răzbătea și din lucrările lor ante- www.dacaramanica.ro 724 rioare, au pornit de la o concepție metodologică asemănătoare celei care stă la baza Biblio- grafiei vechi românești. Volumul conține evidența tuturor tipăriturilor din perioada 1574 (data tipăririi primei cărți, un Apostol) și pină la sfirșitul anului 1700, tn total 762 de titluri, în limbile slavă bisericească, ucraineană, greacă, latină, polonă, armeană, ebraică, cehă și română. Ordinea prezentării este cea cronologică. în cadrul articolului Închinat fiecărei tipă- rituri se dau informații complete, după ultimele norme bibliologice. Consemnăm un interes deosebit al autorilor pentru descrierea grafică a tipăriturii, prin Înregistrarea tuturor deta- liilor tehnice și a ilustrației. Se dau informații despre gravuri, frontispicii, inițiale și finaluri, este identificat, pe cit posibil, gravorul și tipograful. Paragraful ultim din prezentare cuprinde identificarea depozitelor din Europa In care se păstrează exemplare din tipăritura respectivă și este citată bibliografia lucrărilor care au analizat cartea. în acea perioadă au funcționat 34 de tipografii, din care 9 tipografii In Lvov, iar din totalul de 34, 25 de tipografii au fost răspîndite In 17 localități. Numai In perioada 1574 — 1648 au fost tipărite 12.700 foi. Cele mai importante tipografii din Ucraina au fost cele ale „Frațimii Stavropighiale" a Adormirii din Lvov (dintre anii 1591—1788) și cea a Lavrei Pecerska din Kiev (din perioada 1616 pînă în sec. al XlX-lea). Cea mai veche tipografie a fost a lui Ivan Feodorov, cel care la 1574—1576 a tipărit la Lvov Apostolul și apoi un Abecedar. între 1578—1612 a funcționat la Ostrog o tipografie a principilor de acolo. Alte tipografii au activat la Streatm lîngă Rogatin și la Krilos lîngă Halici, ca și cea a luiFeodor și Ghedeon Bălăbăni (1604 — 1606). La Lvov a funcționat și tipografia lui Mihail Sliozka (1638—1667), la Kiev și tipografia lui Timofei Verbițchi (1624—1628), care a fost continuată de Spiridon Soboli (1628 — 1630), iar la Uniev, tipografia Mănăstirii Adormirea (între 1648 — 1770). Numărul cărților tipărite la Lavra Pecerska din Kiev se ridică la 196 de ediții, a ti- pografiei „Frățimii Stavropighiale11 din Lvov la 87 de ediții, a tipografiei Mănăstirea Ador- mirea din Uniev la 32 de ediții. Unul dintre cei mai talentați tipografi a fost Mihail Sliozka, care își tăia singur li- terele, era și legător al cărților și tot el le și difuza. în afară de ediții în limba ucraineană, M. Sliozka a tipărit cărți în limbile latină și polonă, în total 53 de ediții. Bogata orna- mentație artistică a edițiilor lui M. Sliozka au un caracter original și paginația este realizată cu măestrie. Maeștrii din Streatin au împodobit cărțile pe care le tipăreau în limba ucraineană cu ornamente de mare artă, în care s-au integrat organic elemente ale Renașterii care au că- pătat în acea perioadă o largă răspîndire in Ucraina, alături de elemente din creația popu- lară ucraineană. Stilul frontispiciilor și al inițialelor s-a schimbat radical. Este caracteristic faptul, așa după cum reiese din prezentul catalog, că tipografiile din Ucraina peregrinau, funcționînd în diferite centre. Abia de la mijlocul sec. al XVII-lea s-au întărit tipografiile mănăstirești, care și-au înmulțit producția, în scopul luptei împotriva propagandei catolice. Tematica tipăriturilor cuprinde: astrologii, hagiografii, literatură antică 'tradusă, lite- ratură patristică, bucoavne, gramatici, compoziții dramatice pe teme istorice și publicații de documente — într-un total de 34 de titluri. Ele sînt depășite doar de panegirice în 139 de ediții; de opere polemice și epistole în 50 de ediții. Cazanii au apărut într-un număr de 29 ediții, retorici, dicționare și dispute-teze în 17 ediții, 8 titluri de scrieri filosofice iar cărți pe teme juridice, calendare, catehisme, programe de expoziții în cîte 7 titluri și lucrări peda- gogice — 6 titluri. De remarcat interesul în epocă pentru tematica istorică, de învățături morale, juridice, panegirice, dar și pentru opere polemice. Toate edițiile au fost ornamentate în total de către 79 da gravori dintre care Ilie a lucrat 61 de plăci, Nicodin Zubrițkii 14, Gheorghe Ierodiacon 15 plăci, Pamvo Berînda 3 plăci și cu inițialele Tt sînt 21 de plăci. Dintre toate gravurile se evidențiază cele ale lui Ilie, iar cea mai împodobită carte este Patericul apărut la Lavra Pecerska din Kiev la 1661. ■Cartea era destinată lecturii în grup, de aceea gravorul a reprezentat imagini cu scene din viața eroului povestirii, Pe lingă scenele de grup sînt introduse multe elemente decorative, dar și elemente realiste din mediul înconjurător. Sînt reproduse scene de muncă cu unel- tele corespunzătoare, săpatul pămlntului, copierea cărților, coptul plinii ș.a. Maniera gra- vurilor din această tipăritură este asemănătoare celor occidentale din sec. al XV-lea. Orna- mentarea paginii de titlu cu gravuri care încadrează titlul este total diferită de ornamentarea manuscriselor și ajunge la apogeu în tipăriturile ucrainene din sec. al. XVII-lea. în total, în sec. XVI —XVII-lea au fost folosite aprox. 2400 de plăci de ornamente și ilustrații. Con- siderăm că dintre ele o grupă reprezentativă o constituie gravurile Acatistelor, din mai multe ediții succesive de format mic, cu scene de cult iar o altă grupă ar forma-o edițiile Pate- ricului, de format mare, ilustrate cu scene cu conținut istoric și realist. Autorii, dovedind o foarte bogată documentare, și descoperind și exemplare unice care se afiă tn arhive, au explicat motivul pentru care cea dinții tipografie a fost întemeiată Ia Lvov, mare centru pom^«WW.^IqfifHManMiMfla?.racolo populația a luat parte activă 725 la lupta împotriva ofensivei feudalilor la drepturile orășenilor, Împotriva propagandei cato- licilor și pentru dezvoltarea și afirmarea culturii ucrainene, a creat premisele favorabile creării tipografiei. Ivan Feodorov, primul tipograf, a fost ajutat bănește de către negustori luminați și de către reprezentanți ai clerului, și de aceea In prima carte tipărită, Apostolul din 1574 — 1576, este gravată stema orașului Lvov alături de stema personală a tipografului. Cărțile au fost tipărite cu caractere chirilice, apoi cu cele latine, mai ales textele în limba polonă. A funcționat, de asemenea, și o tipografie in limba armeană, care a tipărit o psaltire In 1616 și un Molitvelnic, 1649. Pentru cultura românească sint deosebit de interesante informațiile care se dau despre legătura dintre tipografia de la Kiev și cea din Moscova, consecutive unirii Ucrainei cu Rusia in 1654. Ca urmare, Mitropolia Kievului trece de sub jurisdicția Patriarhiei de Constanti- nopol sub jurisdicția Moscovei, la 1686. Datorită acestui fapt, Patriarhia Moscovei cerea introducerea tn tipăriturile Lavrei de la Kiev a numelor „marilor autocrați și țari”. Petru Movilă a intenționat să tipărească o nouă ediție a Bibliei, pentru care gravorul Ilie a realizat 400 de gravuri pentru ilustrarea ei, dar tipărirea nu s-a mai efectuat. Catalogul pe care 11 prezentăm conține informații noi privitoare la activitatea cărtu- rărească a marelui Petru Movilă, român ajuns Mitropolit al Kievului. Tipărituri Încă ne- cunoscute In literatura românească de specialitate, completări la unele tipărituri semnalate anterior și adausuri la ediții cunoscute sînt citeva dintre datele pe care le pune la îndemînă cercetătorilor inventarierea completă a publicațiilor ieșite din teascurile kievene sau leowene. Activitatea anterioară numirii ca Mitropolit al lui Petru Movilă îi aduc din partea conducerii Tipografiei de la Kiev un Euforion. tipărit chiar In ziua instalării sale. Prezentăm o clasificare a tipăriturilor care au legătură cu Petru Movilă, așa după cum reiese din prezentul catalog: 1. Scrieri proprii — a) Predici: catalog nr. 230, Krest Hrista Spasitelja... Kiev, Tip. Lavrei, nu mai devreme de 1 iunie 1632 (conține predica rostită In Lavra Pecerska din Kiev In Duminica Crucii); cat. nr. 344, Mowa duhovna... Kiev, Tip. Lavrei, 1645 (conține predica la căsătoria lui Janusz Radziwil cu Maria, fiica voievodului Vasile Lupu). b) înainte cuvîntări: catalog nr. 188. Nomocanon, 1629; cat. nr. 252, Anthologion, 1636; cat. nr. 256, Evanghelie învățătoare, 1637; cat. nr. 273, Slujebnic (care poartă și auto- graful lui Petru Movilă), 1639; cat. nr. 282, Triod, 1640; cat. nr. 354, Trebnic, 1646. c) Versuri închinate la stema Movileștilor: cat. nr. 270, Apostol, Tip. M. Sliozka, Lvov, 1639 și cat. nr. 354, Trebnic, Tip. Lavra, Kiev, 1646. Și multe alte tipărituri conțin gravuri cu stema lui Petru Movilă, cf. cat. nr. 228, Evharistion, Tip. Lavrei, Kiev, 1632; cat. nr. 235 Eufonia, Tip. Lavrei, Kiev, 1633; cat. nr. 250, Patericon, Tip. Lavrei, 1635; cat. nr. 251, Acatistul Adormirii, Tip. Lavrei, Kiev, 1636; cat. nr. 324, Psaltire, Tip. Lavrei, Kiev, 1643 — 1644. Și alte exemplare identificate poartă autograful lui Petru Movilă, cf. cat. nr. 323, Ocțoih, Tip. Frățimii, Lvov, 1643. 2. Scrieri In colaborare, toate reprezentînd „mărturisiri de credință’ aprobate de Si- nodul de la Iași, 1642. Petru Movilă a editat patru ediții, sub formă de catehism prescurtat, despre articolele credinței: cat. nr. 333 și nr. 334 Săbranie korotkoe ... Tip. Lavrei, 1645 In limba ucraineană și cat. nr. 345 și nr. 346, Zebranie krătkiey ... Tip. Lavrei, Kiev, 1645, în.limba polpnă. O altă ediție, din 1646, a apărut la Tip. lui Arsenie Zeliborskij, In Lvov, cat. nr. 350, Zobranie korotkoe... Lui Petru Movilă li este atribuită o scriere Lithos abo kamien z procy... Tip. Lavrei, Kiev, 1644, 424 p. In care se dau răspunsuri la atacurile catolicilor referitoare la dogmatica și ritualurile bisericii ortodoxe. 3. Scrieri ale altora dedicate lui Petru Movilă; majoritatea sint texte de proslăvire a activității sale: cat. nr. 228, Evharistirion abo vdjacnost'... Petru Moghile, 1632, este un text alcătuit de către 22 de studenți; cat. nr. 235, Evfoniia veselobrmjacaja... 1633, a fost al- cătuită de către tipografii Lavrei; cat. nr. 240, Mncmosyne slaivy prac u trudow. ■ ■ 1633, pa- negiric In limba polonă, In cinstea Întemeietorului Colegiului din Kiev, versurile îi sînt de-< dicate de către 11 studenți. Panegiricul lui Joseph Kalimon a fost alcătuit în limba latină, cat. nr. 292, Sol post occasum oricns... 1641, cu ocazia vizitei pe care a făcut-o Petru Movilă Colegiului kievean. Și Theodor Baiewski îi dedică versuri la stema sa în limba latină și polonă. Textul prozei începe cu adresarea ; Felix cometa post natalem diem... Petre Mobila (Cat. nr. 337, Sandi Petri metropolitae Kijovensis thaumaturgi Rossiae... Petrus Mobila ... patroni sui iconistnus, 1645). Petru Movilă moare la 1 ianuarie 1647. Joseph Kalimon, student la filosofie, alcătuiește un text în versuri, panegiric Iui Petru Movilă, cu explicația emble- melor legate dc înhumarea aceluia și tipărește cartea la 9 martie 1647 (cat. nr. 366, Zal po- noiviony po pogrzebie... Piatra Mohily, 23 foi). Ar fi deosebit de prețios șj pentru cultura românească veche cunoașterea integrală a textului acestor panegirice. Sînt înregistrate în catalog și cele două tipărituri în limba română apărute la tipo- grafia Mănăstirii Adormirea din Uniev, Acatistul, 1673 și Psaltirea tn versuri, 1673 a Mitro- politului Dosoftei al Moldovei w^JacarQmanicajo 726 Autorii și-au extins cercetările și la arhive și, astfel, au dat la iveală o versiune necu- noscută incă a versurilor pe care tipografii de la Pecerska Lavra le-au alcătuit cu prilejul vizitei la Kiev a voievodului Moldovei Moise Movilă, aprox. la 1633 (cat. nr. 241, Slowaz typographiey Pieczarskiey zebrane...) Cercetarea unui număr sporit de exemplare din aceeași ediție a scos la iveală faptul că părți din tiraj erau dedicateunor personalități diferite, d. ex.: cat. nr. 302, Penticostar, Tip. M. Sliozka, Lvov, 1642 este dedicat lui Petru Movilă, lui Adam Kisel’, voievodului Țării Românești Matei Basarab și voievodului Moldovei .Vasile Lupu. în literatura de spe- cialitate românească este cunoscută numai dedicația către Matei Basarab. Folosim acest prilej pentru a semnala dedicația către Vasile Lupu, necunoscută Încă. Un alt exemplu il furnizează Odoihul apărut in Tip. Frățimii, Lvov, 1630 (cat. nr. 205). Tipograful A. Skol’skij dedică părți din tiraj lui Alexandru Balaban, Caterina Jarmo- linska, Mitropolitului Petru Movilă, voievozilor Moldovei Miron Barnovski și Moise Movilă de altfel diferă și ca paginație, unele exemplare au 272 p., altele 352 p. Sperăm să fie Înre- gistrate în literatura românească de specialitate aceste două semnalări ale noastre, care do- vedesc prestigiul voievozilor români și interesul lor pentru susținerea tiparului. Catalogul este un model de artă tipografică; bogat ilustrat cu gravuri, fiecare articol este Însoțit de reproducerea foilor de titlu, și pagini semnificative din cărțile descrise, multe In culori. Observăm totuși că s-au strecurat cîteva neconcordanțe: la numerotarea gravurilor tipografia a așezat nr. 228 in loc de nr. 234, nr. 234 In loc de 235 și nr. 235 In loc de 228. Așteptăm cu deosebit interes apariția voi. al II-lea, din care partea I (1701 —1744} a fost dealtfel anunțată că va vedea lumina tiparului In cursul acestui an. Paul Mihail EMANUELE GEECO, MAEIO TOEELLI, Storia dell'urbanistica. II mondo greco, Editori Laterza, Eoma-Bari, 1983, 393 p. După cum spunea undeva reputatul specialist în arhitectură greacă Roland Martin, structura arhitecturală a orașelor grecești reflectă structura lor politică. O istorie a structu- rilor urbanistice grecești este deci, prin ea Însăși, o perspectivă ce depășește aspectele teh- nice, arhitecturale. Este și cazul acestei cărți de sinteză. Se precizează astfel In introducere că urbanistica se interesează și de componentele ideologice, sociologice și economice, amin- - tindu-se, totodată, că demersul antropologic a demonstrat că orice societate își are propria • organizare și reprezentare a spațiului. în continuare, sînt trecute In revistă „studiile moderne ! de urbanistică greacă”. Primele lucrări au apărut in prima jumătate a sec. XX, fiind sem- nate de F. Haverfield, A. von Gerkan, P. Lavedan, J. Hugueney; ele subliniază importanța trecerii de la orașul neregulat la cel planificat geometric, In sec. V. O etapă fundamentală In istoria acestor studii a marcat-o opera sus-amintitului savant R. Martin, care publică, între altele, L'urbanisme dans la Grece antique în 1956, în același an în care apărea o altă lucrare de mare însemnătate — cea a lui F. Castagnoli despre planul lui Hippodamos. Sint menționate contribuțiile semnate de J. P. Vernant, P. Vidal-Naquet, M. Detienne, P. Lâvâque, ca și ciclul de studii inițiate de urbanistul grec Doxiadis, începînd cu cel semnat de A. Toynbee. Este evident că In aceste rinduri nu am făcut decît o sumară selecție a biblio- grafiei problemei, prezentate critic în cartea celor doi autori. Primul capitol (p. 37 — 63) se ocupă de „L’etâ micenea”, acea „vîrstă a eroilor” pre- zentată în mentalitatea epocii arhaice și clasice, prin legendele și monumentele ce se rapor- tează la ea. în jurul mormintelor vechilor eroi se dezvoltă agerele orașelor; tradițiile reli- gioase miceniene condiționează viitoarea dezvoltare urbană prin transformarea vechilor locuri de cult în centre religioase ale polis-ului sau în sanctuare extramurane. După o suc- cintă prezentare a structurilor economico-sociale miceniene, sint descrise marile palate minoice (Cnossos, Phaistos, Mallia) și apoi miceniene (Pilos, Tyrint). Se arată că structurile așezării de tip micenian reflectă starea de fapt politică, în sensul că In jurul palatului se polarizează ‘diferite clădiri legate într-o măsură sau alta de activitatea palațială. Gradul de apropiere de punctul central indică și nivelul pe scara socială al proprietarilor clădirilor respective. Așa-numitul „Dark Age” al istoriei grecești din sec. XI —IX î.e.n, este tratat în cel de-al doilea capitol, „La nascita della polis” (p. 65—93). Pe lingă schițarea cadrului istoric general, autorii menționează că procesul de apariție a polisului își are originile în epoca Protogeometrică (sec. X), în ariile în care se dezvoltă această cultură, adică în Attica, Argos, Corint, Eubeea, lonia. Procesul este reflectat de episoade ale poemelor homerice. Este însă greu de fixat un moment pentru care putem vorbi de nașterea polisului. Datele arheologice nu ne pot oferi un astfel de terminus post quem, deoarece procesul de constituire nu a fost www.dacoromamca.ro 727 doar unul de natură doar materială, ci și spirituală, evoluția urbanistică fiind legată și de ideologia religioasă și de aspectele ei politice. Astfel, cultul mormintelor de heroi are un sen- sibil impact asupra structurării vieții citadine. Rezultat al acumulărilor și transformărilor de natură social-economică ale începutului epocii arhaice, polisul s-a format, desigur, și ca un element de apărare și agresiune — ceea ce este specific Îndeosebi pentru lonia. în capitolul al treilea (p. 95—148) sint descrise „Le cittâ della Grecia arcaica". După •o prezentare a unor orașe din Grecia insulară (Creta, Thera, Eubeea, Thasos), se trece la •ceea ce constituie și in domeniul urbanisticii un caz aberant — Sparta. Ea este un caz aparte atit datorită lipsei fortificațiilor, cit și datorită organizării neobișnuite a spațiuluil ei, ora- șul fiind de fapt un complex de patru mari Sate. Se remarcă, de asemenea, puținele date •(am putea spune ... laconice) de natură arhitectonică rămase de la Sparta. O chestiune impor- tantă tratată In acest capitol este cea legată de structura arhitectonică a Atenei. Asupra originii orașului, Tucidide transmite că el s-a format prin sinecism, adică prin fuziunea mai multor așezări. Evoluția sa a fost cea a unui oraș haotic, neplanificat, idee exprimată chiar de către antici. A. Toynbee spunea undeva că in acest domeniu al urbanisticii, Atena a ră- mas cu mult In urma cetăților ioniene. Sint discutate probleme legate de existența unor ziduri de incintă in epoca lui Pisistrate, ca și de existența concomitentă a două agore in •cursul sec. VI — una in cartierul Kerameikos, iar alta la poalele Acropolei. Aceste două agore ar indica de fapt intilnirea a două concepții politice, care dau spațiului public o anu- mită ambiguitate. Dintre orașele de pe coasta Asiei Mici este tratată aici Smirna, despre care s-a spus că este primul oraș planificat ortogonal (in sec. VII), după un model oriental. Dar regularitatea sa a fost obținută printr-o aliniere progresivă a clădirilor, ea nerezultlnd dintr-un plan preconceput. Este inutilă căutarea unor anticipări ale planificării regulate In Orient sau in altă parte. După un excurs istoric asupra tiraniei (bazat pe lucrările lui Claude Mosfe), lucrarea abordează problema impactului acestei forme de conducere asupra urbanis- ticii secolului VI. în general, au existat trei tipuri de construcții ridicate din Inițiativa tira- nilor: apeducte, lucrări portuare, edificii publice (in special temple) — tntllnite la Megara, Atena, Samos, etc. De fapt, se poate spune că realizările monumentale ale arhitecturii ate- niene incep In epoca lui Pisistrate și a urmașilor săi. Pe de altă parte, s-a observat că in- tervenția tiranilor in urbanistică nu a fost una planificatoare, nu a introdus norme de sis- tematizare, deși despre Hippias se spune că a Întocmit o lege împotriva celor care cons- truiau ocupind spațiul stradal. Efectul urbanistic al situației politice a sec. VI a fost dez- voltarea agorei ca spațiu civic și centru (geometric și politic) al orașului, spațiu clar delimi- tat și circumscris (cum subliniau P. lAvâque și P. Vidal-Naquet). Un însemnat domeniu de studiu în urbanistică este oferit de „Le cittâ greche colo- niali" (cap. IV, p. 149 — 232), a căror specificitate rezidă în faptul că, spre deosebire de metropole, ele au fost așezări cu o structură regulată. Nu vom insista aici asupra aspectelor legate de condițiile istorice șl cauzele colonizării, amintite în carte. Nc vom opri doar asupra observației că de cele mai multe ori există un decalaj între data întemeierii așezării și mo- mentul întocmirii planificării urbanistice, decalaj care pare a fi în general de două-trei ge- nerații. Căci există o diferențiere între împărțirea inițială a pămintului, făcută la fondare, și sistematizarea ulterioară. De asemenea, nu se mai poate vorbi astăzi de o contemporanei- tate între conceperea planului urban și împărțirea teritoriului rural. în cadrul capitolului sînt descrise cu preponderență coloniile italice, dar sînt prezentate și coloniile nord-africane, precum și cele pontice, între care Histria, în privința căreia bibliografia și tratarea ar fi pu- tut fi mai amplă (este citată numai o comunicare a acad. E. Condurachi la Taranto, dar nu și volumele seriei Histria). Credem că miezul cărții 11 constituie capitolul al V-lea: „Prassl urbanistica e teoria nel V e nel IV secolo a.C.: il pensicro utopistico di Ippodamo ad Aristotele" (p. 233—250). Figura lui Hippodamos milesianul aparține atît gindirii filosofice cit și activității practice. Autorii prezintă ipotezele legate de data întocmirii planului Pireului (in timpul lui Temls- tocle sau în cel al lui Pericle ?), înclinlnd către „cronologia joasă”. Roland Martin arăta ra- portul care există Intre gîndirea lui speculativă în domeniul urbanistic și filosofia școlii din Milet, care ar putea fi caracterizată prin „funcționalism” Sistemul hippodamic este riguros, geometric, conceput ca o distribuție funcțională a ariilor Intr-o tablă de șah, fără axe stra- dale principale. Marea noutate adusă de Hippodamos a fost și capacitatea de a concepe unitar și de la început schema urbană, rezervînd spații pentru viitor, nelăslnd nimic la întlmplare. în „Politica" Aristotel expune și doctrina politică a cetății ideale hippodamice, cu o struc- tură tripartită; o utopie în care Zoe Petre (într-un articol în „Studii clasice" 1970, citat de autori) vede dorința de a imagina o cetate a democrației totale; un model însă imper- fect, deoarece duce tn cele din urmă la o dominație a grupului războinicilor, fapt pentru .care Aristotel critică acest proiect. Următorul capitol se ocupă de „Le cittâ greche nell”etâ classica (p. 251—311,) epoca In care elaborarea formei urbane ajunge la cel mai înalt nivel de desăvlrșire. Planul orto- gonal hippodamic este aplicat tn ^jWfa^jr~rt5ea unor oraî® distruse, .cit 728 și in ridicarea de noi cartiere. Desigur că primul oraș tratat este Miletul refăcut după 479 după un plan de perspectivă, care totuși nu-i aparține lui Hippodamos, după cum arată cercetările. Celălalt important oraș planificat este, cum se știe, Pireul, a cărui situație antică e de fapt aproape necunoscută, fiind complet suprapus de orașul modern; se poate recons- titui Insă rețeaua stradală. în cursul sec. V, principiile sistematizării ortogonale pătrund In diferite orașe grecești, Intre care se pot menționa Olint, Thurior, Heracleea, Naxos, Rhodos. O caracteristică a sec. IV este evoluția structurilor defensive ale orașului, construindu-se fortificații și în teritoriu. O altă transformare în chora o consituie apariția unor ferme, ceea ce a dus la o creștere a populației ce locuia efectiv acolo. Ultimul capitol, al șaptelea, tratează „La cittă elenistica” (p. 331—373). Intercultura- litatea greco-orientală ce a urmat cuceririlor lui Alexandru și-a pus amprenta și pe structurile urbane. Factura regatelor elenistice, includerea atîtor barbari în grecitate erau factori incom- patibili cu organizarea de tipul polisului clasic. Orașul se transformă deoarece în aceste state a avut loc un amestec al modului de producție sclavagist (al polisului) și cel tributal, întemeiat pe comunități sătești și pe autoritatea despotică. Orașul este acum centrat în ju- rul palatului instalat pe akropole. Spre deosebire de epoca anterioară, în elenism nu există un model standard de oraș; structurile arhitectonice legate de viața politică sau asociativă nu sînt invariabil prezente. Totuși, ceva general există, și anume folosirea planului hippo- damic, ca și dispunerea teatroidă, acolo unde este cazul. Funcționalitatea agorei se trans- formă, ea pierzîndu-și rolul politic, în detrimentul celui comercial. Gimnaziul devine și el un loc mai ales de discuții intelectuale. Sincretismul religios, impactul cultelor orientale se reflectă și în plan urbanistic; sanctuarele acestora sînt plasate de obicei în arii marginale. Sînt prezentate în lucrare orașele Pergam, Antiochia, Seleucia, Assos, Laodiceea, Damasc, Dura Europos, etc. Cartea se încheie cu considerații asupra difuziunii în spațiu a orașului elenistic și a supraviețuirii sale în epoca romană. Alexandru Madgeant www.dacaromanica.ro 729 „REVISTA DE ISTORIE” publică in prima parte studii, note și comunicări originale, de nivel științific superior, din domeniul istoriei vechi, medii, moderne și contemporane a României și universale. în partea a doua a revistei, de informare științifică, sumarul este completat cu rubricile: Probleme ale istoriografiei con- temporane, Cronica vieții științifice, Cartea românească și străină de istorie, in care se publică materiale privitoare la manifestări științifice din țară și străină- tate și sint prezentate cele mai recente lucrări și reviste de specialitate apărute In țară și peste hotare. NOTĂ CĂTRE AUTORI Autorii sint rugați să trimită studiile, notele și comunicările, precum și materialele ce se Încadrează In celelalte rubrici, dactilografiate la două rinduri, trimiterile infrapaginale fiind numerotate in continuare. De asemenea, documen- tele vor fi dactilografiate, iar pentru cele In limbi străine se va anexa traducerea, ilustrațiile vor fi plasate la sfirșitul textului. Numele autorilor va fi precedat de inițială, titlurile revistelor citate tn biblio- grafie vor fi prescurtate conform uzanțelor internaționale. Responsabilitatea asupra conținutului materialelor revine In exclusivitate autorilor. Manuscrisele nepublicate nu se restituie. Corespondența privind manuscrisele, schimbul de publicații se vor trimite pe adresa Comitetului de redacție, B-dul Aviatorilor, nr 1, București — 71247. I1FVISTE PUBLICATE IX EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA • REVISTA DE ISTORIE • REVUE ROUMAINE D’HISTOIRE • STUDII ȘI CERCETĂRI DE ISTORIE VECHE SI ARHEOLOGIE • DACIA. REVUE D’ARCHEOLOGIE ET D’HISTOIRE ANCIENNE • REVUE DES ETUDES SUD-EST-EUROPEENNES • STUDII ȘI CERCETĂRI DE ISTORIA ARTEI - SERIA ARTA PLASTICĂ - SERIA TEATRU —MUZICĂ—CINEMATOGRAFIE • REVUE ROUMAINE D'HISTOIRE DE L’ART ' - SERIE rn - SERIE DIN SUMARUL NUMERELOR VIITOARE Sarmații și relațiile lor cu geto-dacii Reevaluarea concepției despre om, natură și societate în evul mediu. Politica osmană față de gurile Dunării în secolul XV. Radu Mihnea Corvin domn al Moldovei și Țării Românești. Pretendentul Neagu „Vodă”, îiul lui „Rasarab voevod” (1633 — 1644). Relațiile lui Francisc al II-lea Rakoczi eu Spania. înființarea consulatelor franceze în țările române și impactul asupra spiritulu public românesc. Poziția Marii Rritanii la Congresul de pace de la Viena (1814 — 1815). Trăsături liberale ale revoluției române de la 1848. Politica economică a Partidului Național Liberal în deceniul de după cucerirea independenței. Oameni de știință în viața politică a României. Aspecte ale genezei „noului activism” al popoarelor asuprite din Ungaria (1900-1905). România și țările balcanice în perioada 1900—1911. Considerații privind soeial-demoerația germană 1869 — 1914. „Noaptea cuțitelor lungi” în viziunea diplomației românești și americane. Relațiile culturale dintre România și Marea Rritanie (1929 — 1939). Curente social-eeonomiee românești în perioada interbelică: doctrina eco- nomică a țărănismului. Aspecte ale procesului de creare a Frontului Național Unit Antijaponez al poporului chinez. Locarno 1925 : o încercare de consolidare a securității în Europa. Istoricul Cartei Națiunilor Unite. a BM ISSO 567 - 630 WWW. ca.ro I. P. Informația c. 1346 Lei 15