ACADEMIA
DE ȘTIINTE
SOCIALE
ȘI POLITICE
A REPUBLICII
SOCIALISTE
ROMÂNIA

DIN SUMAR:

(ISTORIE ȘI CULTURĂ ' I I 1^

■. » '	r» t r\,k» nr’^/'.rTTT *t imUtt t r> j

■	-■•’* iuAl

i<’l , ii I	I{JZVAN THEODORESCU

(JARTEA I ȘI BIBLIOTECA, MIJLOACE DE CUNOAȘTERE1,H Ș’
r DEj APROPIERE ÎN ISTORIA RELAȚIILOR ROMÂNO-IRANCEZE If

। ii	■ I I ’ :	'	1

patria în gîndirearomânească din secolul al xviillea

<'	'i । -	:

i.	DESPRE INOVAȚIA'*; ARTISTICĂ MOLDOVENEASCĂ’ArVEAGULU
'XVII-LEA H ă- !'	. ■	.„"A 1T

r	ii- ui ."I.... 4	1 ► .	ț j < •... uj • '. f 1F.	li

'	, i| | .	..

STEREOTIPURI Șl IMAGINI NOÎ ÎN COMUNICAREA INTELECTUALĂ
Din secolul al xvhi-leă	[ j . i

I ' 1 7 I I '	' i. ALEXANDRU DUȚU

.	■	■ A ■. r	| ।

1 SITUAȚIA ȚĂRĂNIMII DIN SECOLUL ALl XIX-LEA REFLECTATĂ

| ÎN LITERATURA EPOCII , ' /	I	| 1 'l

|( ||	-..I li ii:.	PARASCHIVA| C1NCEA

I INTERFERENȚE CULTURALE ÎNTRE TRANSILVANI A ȘI SLOVACIA
, I(MIJLOCUL SECOLULUI AL XVIILLEA - PRIMELE DECENII lhALE
SECOLULUI AL XIX-LEA) /	,	: l| ’ II 'I

IAQOI3 MÂRZA
cunoaștere; I ș’i

NICOLAE LIL’

CARTEA ROMÂNEASCĂ''’ ;
ȘI STRĂINĂ. DE ISTORIE

VIEȚIJ ȘTIINȚIFICE

CRONICA

'	MARTIE

| REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA
ACADEMIA DE ȘTIINȚE SOCIALE ȘI POLITICE
A REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA

SECȚIA DE ISTORIE ȘI ARHEOLOGIE

COMITETUL DE REDACȚIE

ȘTEFAN ȘTEFĂNESCU, (redactor șef), ION APOSTOL (redactor
șef adjunct); NICHITA ADĂNILOAIE, LUDOVIC DEMfiNY,
GHEORGHE I. IONIȚĂ, VASILE LIVEANU, AUREL LOGIIIN,
DAMASCHIN MIOC, ȘTEFAN OLTEANU, POMPILIU TEODOR
(membri).

Prețul unui abonament este de 180 lei.

în țară abonamentele se primesc la oficiile poștale și difuzorii de
presă din Întreprinderi și instituții.

Cititorii din străinătate se pot abona adresindu-se la ROMPRES-
FILATELIA Departamentul Export-Import presă P. O. Box 12-201.
Telex 10376 prsii r — București, Calea Griviței nr. 64 — 66.

Manuscrisele, cărțile și revistele pentru
schimb precum și orice corespondență se
vor trimite pe adresa Comitetului dc
redacție al revistei „REVISTA DE
ISTORIE”. Apare dc 12 ori pc an.

Adresa Redacției.:

71247 — București, tel. 50.72.41
TOM. 38, Nr. 3
Martie 1985

SUMAR

ISTORIE ȘI CULTURĂ

ȘTEFAN LEăjNY, Patria in gîndirea românească din secolul al XVIII-lea. 229

RÂZVAN THEODORESCU, Dispre inovația artistică moldovenească a veacului al

XV II-lea........................................................ 243

ALEXANDRU DUȚU, Stereotipuri și imagini noi in comunicarea intelectuală din se-
colul al XVIII-lea............................................ 251

PaRASCHIVA CÂNCEA, Situația țărănimii din secolul al XlX-lea reflectată In lite-
ratura epocii. ............................................... 264

IACOB MÂRZA, Interferențe culturale intre Transilvania și Slovacia (mijlocul secolului
al XVIII-lea — primele decenii ale secolului al XlX-lea)...... 277

NICOLAE LIU, Cartea și biblioteca, mijloace de cunoaștere și de apropiere în istoria
relațiilor româno-franceze ................................... 284

CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE

Sesiunea științifică anuală a Muzeului de istorie națională și arheologie din Constanța
(Tahsin Gcmil); Cca de-a XVII-a Conferință națională a Cercurilor științifice
studențești (Gheorghe I. loniță)', Călătorie de documentare în U.R.S.S. (Marian
Stroia)............................................................ 302

CARTEA ROMÂNEASCĂ ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE

CĂTĂLINA VELCULESCU, Cărfi populare ți cultura românească, Edit. Mincrva, Bucu-
rești, 1984, 220 p. (Andrei Pippidi).......................... 306

, * * Octaoian Goga in corespondență, II, Ediție îngrijită de Mihai Bordeianu și Ștefan
Lemny, Edit. Minerva, București, 1983, 550 + VII p. (Tudor M. Rățoi) . . ■	308

ȘTEFAN BĂRSĂNESCU, Medalioane, Edit. Junimea, Iași, 1983, 170 p. (Gvidiu Borgan) 311

POMPILIU TEODOR, Interferențe iluministe europene, Edit. Dacia, Cluj-Napoea, 1984,
253 p. (lacob Mărza) .........................	311

*	* * Historical Compendium of European Universities Ripertoire historique des unioer-
site europtennes, Editfe par Lubor Jilck, Genfcvc, 1984, 348 p. (Damian Mure-
zeanu) ............................................................ 313

ERNESTO LA ORDEN MIRACLE, Arte e hisloria de Espafia en Inglatcrra, Grâficas
Căndor, S. A., Madrid, 1980, 190 p. (Eugen Denize)............ 314

„ * , „Das achtzchnte Jahrhundcrt. Mitteilungen der Osterreiehisehen Gcsellschaft
zur Erforschung des achtzehnten Jahrhunderts”, Viena, I (1983), 55 p. (Dan Be-
rindei ) . ................................................... 316

www.dacaromanica.ro
TOME 38, No. 3
Marș 1985

SOMMAIRE

HISTOIRE ET CULTURE

ȘTEFAN LEMNY, La patrie dans la pensie roumaine de XVIII6 siăcle............... 229

RĂZVAN THEODORESGU, Sur l’innovation artistique moldave du XVII6 siecle . .	243

ALEXANDRU DUȚU, SUr6otypes et images nouvelles dans la comunication intellec-
luelle au XVIII6 silele................................................... 254

PARASCHIVA CÂNCEA, La situation de la paysannerie du XIXe sifecle refletee dans
la litterature de l’epoque................................................ 264

IACOB MÂRZA, Intirfercnces culturelles entre la Transylvanie et la Slovaqule (mi-
lieu de XVIII6 sifecle — premiers dGcennies du XIXe siăcle) .............. 277

NICOLAE LIU, Le livre et la bibliothăque, moyen de connaissance et de rapprochement
dans l’histoire des relations franco-ronmaines ........................... 284

CHRONIQUE DE LA VIE SCIENTIFIQUE

La session scientifique annuelle du Mus6e d’histoire naționale et arch&ologie de Con-
stantza ( Tahsin Gentil); La XVIIe Confârence naționale des cercles scientifique
Gtudiantines (Gheorghe ]. lonilă); Voyage d’fetudes en U.R.S.S. (Marian Stroia) 302

LE LIVRE ROUMAIN ET

fiTRANGER D’HISTOIRE

CĂTĂLINA VELCULESCU, Cărfi populare și cultura românească (Livres populaires
et eulture roumaine), Editions Minerva, Bucarest. 1984, 220 p. (Andrei Pippidi) 306
, * * Octanian Goga in corespondență (La correspondance d’Octavian Goga). II, Edi-
tions păru par le soins de Mihai Bordeianu et Ștefan Lemny, Editions Minerva,	,

Bucarest. 1983, 550 4- VII p. (Tudor M. Rățoi)........................................ 308

ȘTEFAN BÂRSÂNESCU, Medalioane (Medalions), Editions Junimea, Jassy, 1983,
170 p. (Ovidiu Bozgan)................................................................ 311

POMPILIU TEODOR, Interferențe iluministe europene (Intirferences des Lumiferes euro-
pâennes), Editions Dacia. Cluj-Napoca, 1984, 253 p. (lacob Mârza)..................... 311

*	* , Hislorical Compendium of European Uninersities Ripirtoire historique des uni-
versites europâennes, EdiU par Lubor Jilek, Genfeve, 1984, 348 p. (Damian Hu-
rezeanu)....................................................................................  313

ERNESTO LA ORDEN MIRACLE, Arte e hisloria de Espana en Inglaterra, Grâficas
Cândor, S. A., Madrid, 1980, 190 p. (Eugen Denize).................................... 314

„ * , ,,Das achtzehnte Jahrhundert. Mitteilungcn der Osterreichischen Gessellschaft
zur Erforsghiing des achtzehnte Jahrhunderts”, Viena, I (1983), 55 p. (Dan
Berindei)............................................................................. 316

www.dacoromanica.ro

228
ISTORIE ȘI CULTURĂ

PATRIA ÎN GÎNDIREA ROMÂNEASCĂ
DIN SECOLUL AL XVIII-LEA

ȘTEFAN LEMNY

După cum s-a mai spus, ideile societății românești în epoca formării
națiunii române au fost generate „de procesul dezvoltării istorice, con-
tinuînd, firesc, un specific cu adînci rădăcini în tradiția autohtonă”, iar
ele „au obiectivat, au dat expresie, năzuințelor și nevoilor acestei socie-
tăți”1. Constatarea este valabilă și în ceea ce privește ideeâ de patrie.
Asemenea altor idei, ea n-ar putea să fie înțeleasă separat de mișcarea ideo-
logică autohtonă, o mișcare preponderent politică și militantă. Felul în
care ideea respectivă a cîștigat teren în conștiința vremii, fixîndu-și
treptat înțelesul modern, s-a dovedit simptomatic pentru explicarea inter-
dependențelor atît de puternice ce s-au manifestat între gîndire și exis-
tență, între nivelul conceptual și evenimentele economice, social-politice
și culturale ale societății.

Dramatismul situației politice din zonă în veacul XVIII, rapacita-
tea dominației otomane și succesivele amputări teritoriale au fost de na-
tură să intensifice acest proces, aducînd în prim plan cultivarea idealului
național, a sentimentelor patriotice, a binelui general. Propășirea socie-
tății românești depindea, indubitabil, de realizarea dezideratelor de ordin
național, și numai în acest context puteau fi soluționate și interesele par-
ticulare ale diferitelor clase și categorii sociale. Ideile despre patrie, ase-
menea întregii ideologii a vremii, au simțit presiunea acestor realități,
manifestîndu-se în raport de ele. Pornind de la această situație, unii au pus
sub semnul îndoielii orice idee de patriotism în epocă, precum Salaberry,
care constata în 1821 că „numele de patrie nu trezește nici un sentiment”
în rîndul locuitorilor români2. O atare impresie se întemeia însă, ca și în
alte situații, pe cunoașterea superficială a realităților românești, privite
prin prisma resentimentelor față de fanarioți și trecîndu-se cu vederea că,
într-o anumită măsură, ei s-au identificat cu interesele superioare ale țării3.
Faptul ținea la urma urmelor de natura firească a lucrurilor fiindcă, oricît
de multe interese de ordin personal au susținut, domnii fanarioți nu pu-
teau să-și îndeplinească „mandatul” încredințat de Poartă, ignorînd rea-
litățile interne și conjunctura politică internațională. Atunci cînd au vrut
să conducă după bunul lor plac, urmînd modelul cîrmuirii otomane, au
întîmpinat puternice adversități și numai politica de „conciliere” cu ele-
mentele autohtone ca și o subtilă diplomație le-au înlesnit opera de guver-
nare, o operă nu lipsită de reforme și realizări notabile. în sfîrșit, trecerea
domnilor fanarioți dintr-un principat în altul, înrudirile și asimilarea cu
pămîntenii i-au apropiat și mai mult pe unii dintre aceștia de cunoașterea
societății românești, a tradițiilor și aspirațiilor ei.

Recursul la ideea de patrie în actele elaborate din porunca lor răs-
pundea astfel unui deziderat ideologic bine determinat. La acest nivel,
patria exprima mn model de coeziune, întemeiat pe principii noi, de afec-
țiune, dar si de îndatoriri reciproce între toate elementele societății româ-
www.uacoromamca.ro

229
hești. în această formă, ideea nu era insă emanația exclusivă a gindirii
domnilor fanarioți, după cum se poate deduce din hrisovul lui Ștefan
Cantacuzino (4 martie 1714), cu referire la datoria domnilor „să păsto-
rească pre legea și pe dreptate și să chivernisească cu folosință de obște
pre toți cîți sînt supt stăpînirea și oblasliia lor, făcînd și lucrînd toate tre-
bile spre binele și sporiul norodului”4. Documentul arăta o concepție îna-
intată despre răspunderile și angajamentele noilor domni față de țările
pe care urmau să le chinuiască în împrejurări atît de complicate. Cît de
active erau preocupările în acest sens se înțelege din gândurile lui N.
Mavrocordat, înfățișate într-o scrisoaie din 1711, după ce încercarea
cantemiriană de luptă antiotomană eșuase lamentabil : ,,Ain pus picio-
rul în Moldova cea zguduită de grele suspine, stropind cu lacrimi pămîn-
tul ei [. . .]. Casele le-am văzut, pe unele lipsite de locuitori, pe altele nimi-
cite prin foc și prefăcute în cenușă; sfintele lăcașuri, cele mai multe din
temelie răsturnate și ajunse pradă turbării tătăiăști [. . .]. Cum crezi că
am fost atinși, prea sfințite părinte — scria el lui Hrisant Notara — prin-
tr-o așa de prea amară privire ? Pînă în fundul inimii am fost sfîșiați și
deodată scăldați în lacrimi; de mîhnire am fost rupți, pe de o parte com-
pătimind pe aceia ce, scăpînd din multele nenorociri, se tîrau afară din
casele lor [. . .]. Ne căiam pe noi înșine, proroeindu-ne inima chiar de la
început cîte greutăți aveam de întîmpinat”5.

„Patriotismul” învățatului principe nu era, desigur, străin de spi-
ritul milosteniei creștine care recomanda dragostea și întrajutorarea între
oameni. Pe acest fond s-au putut însă dezvolta ulterior concepțiile etatiste
care au stat la baza măsurilor reformatoare și legislative, stimulînd iniți-
ativele domnilor fanarioți prin organizarea administrativă, teritorială,
economică, instituțională a Principatelor. în raport cu vederile lor pri-
vind buna organizare a țării, domnii au invocat, indiferent de sincerita-
tea lor, și ideea de patrie, sugerînd astfel un angajament mai profund față
de societatea pe care o cîrmuiau. Asemenea convingeri, în consens cu spi-
ritul luminat al veacului, nutrea Matei Ghica în hrisovul său din 23 nov.
1754, arătînd că domnii sînt datori „a lua sama ca să afle și să găsească
chipuri de laudă și fericire, cu carele să aducă patria lor spre mai bună
stare și întemeiere, și pre supușii săi la fericire și odihnă”6. într-o formu-
lare asemănătoare, concepția o exprima și Scarlat Ghica (20 febr. 1760),
atunci cînd socotea că „deprindere veche este și foarte lăudabilă cînd un
domnitor însemnat sau din orice stare socială era, ar fi făcut vreun luciu
măreț și demn de amintire, fie spre onoarea patriei lui, fie spre binefacerea
neamului său”7. Spre ultimul sfert al veacului, ideea a cîștigat și mai
mult teren. Al.Ipsilanti făcea din ea un laimotiv al hrisoavelor sale, amin-
tind datoria domnilor, „ca unii ce sunt ca nișce păiânți ai patriei, a se
sili și a se nevoi, nu numai pentru ceea ce aduc folos la o parte, ci mai ales
pentru ceea ce s-ar cunoaște că este de obște folos norodului și de podoa-
bă și fală patriei”8. Exemplele s-ar putea înmulți, sugerînd o relație
altfel structurată între domnii fanarioți și țările pe care le cîrmuiau, iar
manifestarea ideii de patrie în această relație a reflectat mutațiile de
ordin mai general care au survenit în ierarhia de valori și idealuri ale epocii.
Faptul este cu atît mai notabil cu cît, în general vorbind, domnii fanarioți
nu puteau să aibă motive sentimentale pentru un autentic, sincer patri-
otism.

Legați mai curînd de spațiul lor de origine și de cultură, atunci
cînd nu erau victimele unui patriotism mercantil de tipul ubi bene ibi
www.dacoromamca.ro

230
patria, ei aveau totuși conștiința provizoratului care le marca domnia,
în acest fel evoca Salaberry patriotismul fanariotului din Principate ce
invoca patria, gîndindu-se obsesiv la patria grecească iar nu la aceea care
îi acordase ospitalitate9. Ceea ce nu înseamnă că invocînd patria în actele
românești, principii fanarioți adoptau o noțiune cu o acoperire afectivă
pentru alt spațiu. Prezența ei și în alte planuri ale culturii române din
secolul XVIII dovedea că ideea avea o audiență internă de care domnii
fanarioți au trebuit să țină seama. Ei n-au făcut decît să afirme ideea cu
mai multă vigoare, în intenția lor dea se integra—în anume limite, în
manifestările culturale autohtone și de a se raporta, în mod deschis, la
linia de evoluție a societății românești, de a cărei istorie și destin se legau
definitiv. Exprimată la acest nivel, ideea de patrie a dobindit posibili-
tatea de a fi mai lesne vehiculată, impunîndu-se aproape ,,oficial” în
gîndirea epocii.

Ideea o regăsim, concomitent, în anaforale, memorii și scrisori boie-
rești care se refereau la „patria comună”, sau la „viața îndureraților
compatrioți”, trădînd o atenție și o sensibilitate nouă față de interesele
generale ale țării. în evocarea închinată lui loan Cantacuzino, cu al cărui
sprijin bănesc a tipărit Alcătuirea înaurită (Iași, 1771), traducătorul,
Toma logofătul, arăta că acesta „a folosi patria sa cu totul să silește.,
cinste, nu miare patriei fierbinte o dorește”10, atrăgînd atenția asupra noi-
lor responsabilități și idealuri pe care boierimea dorea să le afirme. Ten-
dința era astfel în legătură nemijlocită cu spiritul vremii, unul ce pleda
pentru o sporită angajare patriotică de care boierimea nu s-a dovedit a fi
străină. Poziția sa înaintată în procesul transformărilor structurale ale
epocii, s-a concretizat și în proclamarea atașamentului față de patrie,
idee menită astfel să dezvolte solidaritățile din interiorul societății româ-
nești, în numele unui ideal mai generos, modern. Cu această intenție își
arătau boierii moldoveni „silința noastră cea către patrie” în anaforaua
prin care se plîngeau contra acelor „răi” și „nevăzuți” patrioți, împinși
de „duhul cel tulburătoriu a unor netrebnici” și de acel „cuget a nesupu-
nerii franțuzești” (29 mart. 1804)11. Munteanul Șerban Grădișteanu măr-
turisea, de asemenea (în 1811), în numele clasei sale, că „vărsare asupra
obștii avem, ca unii ce sîntem pămînteni [cu sensul de patrioți—n.n.]
dă un neam și ne doare inima pă unii de alții, măcar de veri ce treaptă va
fi”12. Un atare sentiment deriva din legături adinei, ilustrate în epoca
anterioară de atașamentul boierimii la „moșie” și, implicit, la țară, de
participarea activă la marile evenimente istorice. Veacul XVIII a sporit
această participare. Mai ales nevoia mior boieri de a-și părăsi moșiile,
în împrejurări dramatice, a sensibilizat conștiințele, determinînd o afec-
țiune de altă natură decît aceea de ordin material cu pămîutul pe care
ei îl doreau, îl visau, dar de care erau deposedați. Sentimentul și-a găsit
expresia într-o sintagmă, sub formă de stihuri, adesea reprodusă în tipă-
riturile românești din secolul XVIII ; „Precum cei străini doresc moșia
să-și vază/ Cînd sînt într-alte țări, de nu pot să șază”13. Testamentul lui
Gheorghe Lupașcu Hăjdău (7 nov. 1732) surprindea cel mai bine senti-
mentele patriotice ale exilatului pentru care țara era nu numai moșiile
pierdute, ci și „mormintele străbunilor noștri” ; „Să nu pierdem nădejdea
în Dumnezeu — scria acesta din Podolia — că ne va ierta și că scumpa
Moldovă mi va rămînea totdeauna supt picioare musulmane . . . Mă rog
lui Dumnezeu ca picioarele păgînilor să nu calce pe mormintele străbu-
nilor noștri și, dacă nT^^^ț^^^ț^i^Șilor miei oase să se odih-

231
nească în țara strămoșească”14. Gîndul pentru „nefericiți! noștri compa-
trioți”, mai mult decît „redobîndirea bunurilor și a căminelor” figura
apoi în motivația memoriului pe care boierii refugiați la Brașov îl adresau
țarului (18 iun. 1802), speriați de ravagiile făcute în țară de pasvangii15

Dar adevărata ecloziune a ideii de patrie s-a produs — fapt intere-
sant — la nivelul gindirii ecleziastice. De la evocarea patriei, încă din
ultimele decenii ale secolului XVII, în prefețele cărților românești, pînă
la proclamarea ei ca motiv mobilizant la acțiune, la începutul veacului
următor, biserica a contribuit într-o măsură însemnată la impunerea nou-
lui concept în „programul” cultural pe care și l-a asumat în epocă. Calea
n-a fost liniară, iar sinuozitățile ei au ieșit în evidență odată cu exprimarea
mai clară a crizei de conștiință ortodoxă proprie veacului, în care un ele-
ment l-a constituit și armonizarea ideii de patrie cu ideea purificării
prin ortodoxie. în spiritul monahismului tradițional, „lauda patriei și
blagorodia strămoșilor” erau socotite „proprietăți. . . streine și pe dina-
fară” ; „nu folosesc cu adevărat pre om — se spunea — nici slava, nici
vrednicia, nici bogăția, nici părinții, nici strămoșii, nici patria, decît
numai singură fapta cea bună și mai ales cugetarea cea măsurată”1®.

Depășirea contradicției, făcută cu convingerea că „unde nu-i patrie,
nu-i fericire”17 pe care avea s-o mărturisească apoi luminatul prelat Filaret
Scriban, reprezenta un adevărat fapt revoluționar în gîndirea epocii. Dar
înaintea rostirii sale ca atare, ideea fusese anticipată de evoluția patriei
în opera prelaților rîmniceni și moldoveni din secolul XVIII, în care
cărțile liturgice — destinate preoților de la orașe și sate, dar și mirenilor
— au avut o contribuție însemnată. însăși tipărirea lor „cătră pămîntul
... ce iaste uscat pentru lipsa cărților” era socotită un act folositor „cătră
a noastră patrie”, iar motivația autorilor conținea un substrat afectiv,
patriotic18. Manifestarea ideii de patrie în gîndirea ortodoxă a cunoscut,
prin urmare, forme variate, în consens cu tradițiile istorice, pe de o parte,
și rolul bisericii românești, pe de altă parte, în societatea și cultura vea-
cului XVIII. Ideea pravoslaviei rămînea mai departe, cum era de aștep-
tat, filonul călăuzitor al acestei gîndiri19, dar ea se raporta tot
mai mult la patrie, ca valoare morală și politică rezumată în pastorala
mitropolitului Gavril Callimachi în îndemnul „luptați pentru lege și pen-
tru patrie”11. îndemnul său nu se depărta de deviza tradițională pentru
„apărarea neamului creștin”, dar, salutînd biruințele armatelor rusești
împotriva „obștescului vrăjmaș” avea în atenție mai ales „liniștea, odihna
și pacinica petrecere a tuturor de obștire în vreme de război și celelalte
nenumărate faceri de bine, cu care s-au îndestulat de prisocit mai vîr-
tos patriia noastră”21. Noul ideal a pătruns astfel treptat în gîndirea pre-,
laților români. Episcopul Chesarie al Rîmnicului scria astfel despre mitro-
politul Grigorie al Țării Românești, că „patria sa să fălește Intre sine ca
întru o podoabă”, sau îl numea „rîvnitorul patriei”22. în Mineiul pe ianu-
arie 1779, același eărturar schița un elogiu al patriei de care se legau
speranțele regenerării în viitor : „Deci această lună a lui ianuarie pentru
obiceiul ce să păzește la începerea ei, iaste ca o planită care poartă în
sine pohvalele patriei noastre; iaste ca o planită întru care să văd pre an
odată razele patriei; iaste ca un sfeșnic carele și pus supt obroc prin crăpă-
turi și prin margini ivește lumina întru care să slăviia odată ceale vechi
veacuri ale patriei”23.

Ca și celelate niveluri ale gindirii, manifestarea ideii de patrie în
gîndirea religioasă s-a dxxnn~t7atrir> de natură să

232
exprime o sensibilă restructurare a conștiinței românești. Mitropolitul
Țării Românești, Dionisie Lupu, își încheia chiar „promisiunile date în
fața țării”, în 1820, cu asiguraiea că proiectele pe care le preconiza au
fost dictate de „amorul înnăscut către patrie”24, ceea ce arăta, încă o dată,
dacă nu valoarea obsesivă a idealului, semnificația sa în peisajul spiritual
al epocii.

Rezultatul cel mai însemnat al manifestării progresive a ideii de
patrie în conștiința românilor din veacul XVIII pînă la începutul secolului
XIX s-a concretizat în elaborarea treptată a unei concepții in acest sens.
Prezența noului ideal în gîndirea română nu a reprezentat astfel o simplă
,,inovație” de limbaj, ci o idee decurgînd din realitățile societății româ-
nești, din frămîntările ei spirituale, concentrate tot mai mult în jurul nevoii
de solidarizare și activare a energiilor. Fenomenul acesta a fost posibil
prin conlucrarea mai multor factori de cultuiă și gîndire politică, în
împrejurări istorice bine circumscrise, care au determinat, pe de o parte,
caracterul discontinuu și întâmplător al efortului de concepi ualizare a
ideii, pe de altă parte, formularea de înțelesuri și semnificații, adesea
disparate între ele. Definirea noului ideal patriotic în epoca care ne inte-
resează nu a avut, așadar, un caracter teoretic unitar și programatic. Ea
a constat mai întîi în impresii și reflecții de moment, situate în afara inte-
resului special pentru ideea în cauză. Lor li s-au adăugat în primele două
decenii ale veacului XIX cîteva tălmăciri din scrierile despre patrie din
literaturile străine, neoferind deci discuției o concepție originală, româ-
nească. Chiar și așa, prezența lor s-a dovedit interesantă pentru definirea
concepțiilor patriotice în epocă, cel puțin din două motive.

Ele au arătat mai întîi nevoia resimțită la un anumit nivel al soci-
etății românești de cunoaștere mai adîncă a unei idei pe care „milioane
de guri omenești” o rostesc — cum se spunea într-o asemenea tălmăcire —
„dar puțintele duhuri înțeleg adevărata știință a cuvîntului”25, iar faptul
exprima o etapă nouă în afirmarea idealului patriotic, caracterizată nu
numai prin enunțul său, ci și prin efortul de conceptualizare.

în al doilea rînd, tălmăcirile respective au pus și mai bine în evidență
nota specifică a efortului de cunoaștere și exprimare a stărilor patriotice
din epoca respectivă. Simpla parcurgere a textelor care au circulat în acest
sens arată în ce măsură au răspuns ele sau nu nevoii de definire a patriei,
în raport cu aspirațiile societății românești, dovedind că nu tălmăcirile
respective au cristalizat concepția românească în această materie. Manu-
scrisele de educație cetățenească din cuprinsul monarhiei habsburgice,
tălmăcite în limba română, au definit, cum s-a văzut, patria ca imperiu,
văzînd în respectarea legilor legătura cea mai de seamă cu supușii26. Cuge-
tările lui Oxenstiern, cu audiență în spațiul românesc, au stăruit,
de asemenea, asupra ideii de patriotism, dar dintr-o perspectivă exclusiv
pragmatică, neferindu-se să compare pe acela care își jertfea viața în folo-
sul patriei „cu boii și cu berbecii carii să jărtvesc pentru trebuința patrio-
ților săi”27. Modelele grecești s-au dovedit a fi mai apropiate de aspira-
țiile românilor, explicînd interesul de care ele s-au bucurat la noi și tra-
ducerea loi mai frecventă28. Dar ele au evocat mai ales o patrie imaginară,
desprinsă din idealul patriotic al antichității, sau o patrie identificată cu
statul „acelora ce să supun la aceeași stăpînire, ocîrmuire și legi”. în
afara acestor nuanțe, determinate de condițiile și aspirațiile proprii popoa-
relor cărora le erau destinate, scrierile amintite au arătat interes pentru
problematica unhersală^^ritAfe^fr^W08^3 fața de locul naș-

233
terii, îndatoririle cetățenești, natura binelui public ș.a., idei regăsibile
și în propriile eforturi de conceptualizare ale românilor. Din această
direcție se poate admite contribuția scrierilor amintite la întreținerea inte-
resului pentru definirea patriei. Dar lesursclo principale ale eforturilor do
conceptualizare s-au dovedit a fi de ordin intern, în consens cu mutațiile
ce au survenit în gîndirea și sensibilitatea oamenilor, sub impresia reali-
tăților social-politice ale epocii.

în toate mărturiile ce compun, în chip fragmentar, imaginea efer-
vescenței intelectuale stimulată de idealul patriotic, importantă nu ni se
pare originalitatea neapărată a enunțurilor, de vreme ce multe din ele
exprimă fondul de universalitate al patriotismului, ci semnificația lor
istorică în definirea noilor resorturi ale trăirilor colective, felul în care,
treptat, ele au definit o nouă fizionomie spirituală. Cîteva direcții s-au
cristalizat într-o atare direcție mai ales la sfîrșitul secolului XVIII și înce-
putul secolului XIX, probînd nivelul de evoluție al conștiinței naționale,
în care patriotismul a constituit o coordonată majoră, definitorie.

Cea dintîi direcție avea în vedere însăși valoarea afectivă a concep-
tului de patrie, capabil să genereze sentimente de rudenie între membrii
societății. în virtutea acestei legături, domnii au fost socotiți multă vreme
„părinții patriei”. Așa îi evoca, spre exemplu, un hrisov din 177629. Spre
o considerare asemănătoare a domnilor pleda, mai tîrziu, epistola epis-
copului Harion către Grigorie Ghica (7 sept. 1822), convins că „nu este
atît de mare lucru [...] a o cîrmui un norod, cît este a se face părintele
norodului30. Cu aceeași accepțiune, termenul dobîndise o întrebuințare
deosebită și în Transilvania unde nu numai împăratul era socotit „părin-
tele patriei”, ci chiar nobilimea meritorie31. Raportul de rudenie invocat
prin patrie căpăta și alte note ca în prefața scrisă dc arhimandritul Gri-
gorie la Triodul de la București (1798), care evoca „fiii patriei”. în fai-
mosul Prolog la primul spectacol de teatru românesc (1819), lancu Văcă-
rescu găsea potrivit să atragă atenția românilor că „O maică-patrie aveți,/
Un duh de frați vă poarte”. îndepărtarea domnilor fanarioți și numirea
domnilor pămînteni au făcut posibile noi relații între domni și „patrie”
în virtutea căreia ei erau socotiți, tot mai frecvent, „fiii patriei”. Cu acest
sentiment saluta Ionică Tăutu înscăunarea lui loniță Sandu Sturdza, bucu-
ros de a vedea „pre scaunul țării noastre șezînd un fiiu al patriei”. Gh.
Asachi saluta și el momentul în care „fiiul patriei fiva domn ș-al ci părinte”,
după cum Eufrosin Poteca, aflat atunci la Pisa, împărtășea același entu-
ziasm la gîndul că „ocîrmuirea politicească [a patriei] s-au încredințat
în niîinile fiilor săi”32. Sub formele de expresie amintite se contura astfel,
la un anume nivel al conștiinței românești, ideea patriei-mume, idee capa- •
bilă să ajungă în prim-planul sensibilității colective, unificînd spiritele
în jurul ei cu mai multă forță. Astfel exprimată, ea avea să străbată întreaga
epocă modernă pînă în veacul nostru, cu valoarea unei idei restructurate
a conștiințelor, solicitată mai ales în momentele de intensă vibrație nați-
onală.

în consens cu mutațiile în planul emoțional al ideii, s-au cristalizat
concepțiile despre datoria slujirii patriei. Ele au avut premise mai vechi33.
Veacul XVIII a adîncit meditația în acest sens, punîndu-o în legătură cu
imensul efort în slujba culturii, prin tipărirea de cărți folositoare neamu-
lui. „Eîvna și silința mea cea păntru binele, cinstea și folosul simpatrio-
ților și patriei” figurau astfel între motivele .invocate de Enache Văcă-
www.dacoromamca.ro

234
rescu în alcătuirea Gramaticei românești (1787)34. Grija tipografilor de la
Neamț pentru tipărirea cărților era, deopotrivă, apreciată ca fiind de
„mult folos sufletesc pricinuitoare patriei”35, după cum orice scriere
făcută „din sete de cultură” și dedicată pămîntului Moldovei, „uscat
pentru lipsa cărților”, era socotită un act „cătră a noastră patrie”35. Ion
Budai-Deleanu gîndea consensual cînd își scria Lexiconul, prin care închina
„neamului meu toată osteneala tinerețelor”37.

Asociată ideii de folos, s-a cristalizat ideea datoriei față de patrie.
Ea exprima o viziune fundamental nouă asupra structurii societății româ-
nești, întemeiată pe noi raporturi și responsabilități decît acelea tradiți-
onale. Patria implica în această viziune mai cu seamă o înaltă responsabi-
litate, care, fără a se substitui datoriei față de domnie, o submina totuși
indirect, prin puterea de seducție a noului ideal. O asemenea idee o găsim
clar formulată încă la mijlocul veacului în prefața unei Psaltiri (Iași, 1743)
cînd se amintea că „are datorie fieștecarele, veri cu ce mijloc ar putea, să
facă folos patriei lui, pentru căci ea îl priește și-l hrănește, ea îl cinstește
și-l păzește”38.

Ideea s-a bucurat de audiență. Ea a revenit în prefețele cărților
românești, în corespondență sau în actele oficiale, recomandînd o conduită
civică nouă. La începutul veacului XIX, invocarea datoriei patriotice s-a
dovedit tot mai insistentă. în acest sens pledau broșurile scrise „pentru
folosul școalelor românești” din monarhia habsburgică, arătînd că cetă-
țenii „cei adevărați sînt încă datori binele lor particular bunei stări a
patriei a-1 jertvi”39. O concepție asemănătoare a străbătut și gindirea româ-
nilor din Principate, preocupați obsesiv de destinul lor politic în cursul
evenimentelor dramatice din primele decenii ale veacului XIX. Chiar
în anii ocupației rusești (în 1810), Lupul Balș amintea Divanului Moldovei
că „fiecare patriot trebuie să-și servească patria în mod adevărat”, dezo-
lat la rindu-i că „nici o lege politică” nu-1 obliga pentru această datorie41.
Puțin mai tîrziu, pravilistul Andronache Donici preciza însă în prefața
la Adunarea cuprinzătoare de pravilele cărților împărătești (1814) că „a
sluji cineva patriei sale și a păzi dreptățile ei și a iubi pre patrioții săi este
una din datoriile cele neapărate”41. Memoriul unui boier muntean din
aceeași epocă împărtășea o convingere asemănătoare, subliniind datoria
ca „în tot chipul să slujim țării noastre”42. îndemnul a revenit și în alte
ocazii, mareînd ascensiunea noului ideal, funcția sa mobilizatoare.

Servirea patriei îndrepta implicit meditația spre ideea de sacrificiu
pe marginea căreia reflectase și Samuil Micu, preocupat într-un context
filosofic mai larg de problema conflictului moral dintre diferite „săvîr-
șiri” (perfecțiuni) posibile. „Adecă, patria, moșia și slobozenia a o ținea
este săvîrșire. Viața a o păzi și acasă cu muierea și cu pruncii a ședea în
pace sînt săvîrșiri. Ci se întîmplă vremi cînd patria și slobozenia nu să
poate ținea dc nu-ți vei băga și tu viața în primejdie și pîn la o vreme
sase turbure viața ta cea cu odihnă”. Rezolvarea conflictului iminent era
văzută prin subordonarea binelui individual celui general („de obște”):
„Adecă, ca să se ție patria și slobozenia, de multe ori trebuie ca binele
și folosul tuturor oamenilor să se împuțineze. Mulți bani fieștecine să dea,
viața să și-o arunce în primejdie; ziduri și sălașe se strică, se opresc tîr-
gurile, să răpesc averile și toate răutățile care le vedem că se fac cînd
este război trebuie a le păți, făr de care pacea și binele de obște nu pot fi”
(învățătura metafizicii )43.	,

www.dacoromamca.ro

235
în Principate, ideea jertfirii pentru binele țării, a morții pentru
patrie, a fost formulată pentru prima dată de E. Văcărescu44, găsindu-și
o largă difuzare în scrierile generației de la 1821. Revoluția a adus ideea
de sacrificiu pentru binele public pînă în planul faptei, cum o dovedea desti-
nul lui Tudor Vladimirescu, despre care versuri din epocă spuneau că „Viața
Iui n-o socotește Dragii patrii o jertfește/( ...)/ Numărînd drept datorie/
A muri cu bucurie, Pentru patrioți și frați”45. între planul gîndirii și
planul faptei, distanța nu era, astfel, mare.

în general, se poate observa că accentuarea contradicțiilor din inte-
riorul societății românești, ca urmare a crizei regimului fanariot, a avut
loc în, consens cu cristalizarea spiritului de regenerare națională din Prin-
cipate. în acest context se dezvolta în gîndirea românească a epocii o nouă
imagine a societății, clădită pe noile idealuri sociale și naționale. Era
firesc ca ele săadîncească meditația pe marginea unor noțiuni fundamen-
tale în restructurarea moderna a conștiințelor. Sub impulsul lor, noțiunea
de patrie a dobîndit o accepțiune socială mai largă, capabilă să cuprindă
„norodul” întreg.

Cunoscuta sintagma a lui Tudor Vladimirescu, potrivit căreia „pa-
tria să chiamă poporul, iar nu tagma jăfuitorilor”45 nu era însă singulară
în epocă și nici nu apăruse spontan. încă în 1802, planul lui D.Sturdza
atribuia patriei sensul de comunitate generală a locuitorilor, iar Șerban
Grădișteanu înțelegea prin ea „toată obștea, adecă toți pămîntenii”47.
Contemporan cu evenimentele Revoluției de la 1821, slugerul N.Greceanu
explica la rîndu-i că „glotișul tot, ce prin solinicie se află supuși la cei
puțini, aceia [.. .] sănt patrie”48, în timp ce într-un document al vremui
se adresa îndemnul „să fie drumul deschis tuturor patrioților, de orice
treaptă sau stare va fi”49.

Implicarea socială atît de largă sugerată de documentele vremii
a inspirat pînă acum rezerve. Se referă ca, într-adevăr, la întreg poporul
românesc, inclusiv țăranii, sau numai la boierimea de rînd și oamenii
liberi ?

Desigur, ele nu fac aluzii la schimbarea efectivă a raporturilor soci-
ale existente, la înlăturarea privilegiilor, la eliberarea celor dependenți,
astfel încît ei să poată să beneficieze de libertățile și dreptățile comune
ale neamului. Cu cît s-a arătat mai avansat, cu atît democratismul
micii boierimi a dat senzația pentru unii de a fi involuntar sau de a nu
rezulta dintr-un examen lucid al consecințelor, „ci dintr-o exaltare uma-
nitaristă”50.

Ceea ce interesează însă cu precădere în ideile enunțate în epoca >
respectivă este angajamentul patriotic pe care ele îl propagă. Textele din
Ardeal s au dovedit a fi mai clare în această privință. Ele aveau explicit
în vedere și pe acei care „nu au mijlociri”, precizîud, în legătură cu dato-
riile lor patriotice, că „destul iaste cind face fieștecarele cît poate” și ară-
tau apoi „în ce chip să probează, să îngrijește patria” : „prin neostenita
lucrare de pămînt”, „prin prisosită sămănare”, „prin păzire a cîmpurilor
de pagubă”, etc.51 E adevărat, realitățile sociale din Transilvania, unde
lipsea o nobilime română puternică așa cum era în Principate, au favo-
rizat o expresie democratică mai avansată. Și în acest caz însă, angaja-
mentele patriotice au fost străine de restructurarea relațiilor sociale. Ele
au propus, dimpotrivă, datoriile față de patrie în raport cu condiția soci-
ală a fiecărui membru al societății, iar datoriile vizau creșterea angaja-

www.dacoromanica.ro

236
mentelor ce decurgeau dm raporturile existente. în Principate, boierimea
mare și-a făcut un apanaj din privilegiile ei pentru îndeplinirea celor mai
însemnate funcții în stat și în acest sens evocase Lupu Bălș, cum s-a văzut
mai înainte, rostul unei „legi” care să statueze datoriile către patrie. Credem
însă că, sub raportul mesajului patriotic, textele invocau, priveau într-adevăr,
pe „toți locuitorii”, iar faptul nu exprima o lipsă de luciditate politică.
Transformările structurale parcurse de societatea românească reclamau,
dimpotrivă, revizuirea formelor de solidaritate între membrii colectivității,
clădirea lor pe principii noi, mobilizante. Indiferent de audiența pe care
noile idei o puteau provoca în structurile de jos ale societății,proclamarea
lor nu era lipsită de sens (dar și de consens) în raport cu problemele noi
ale dezvoltării sociale. Recursul la atari idei nu era, de altfel, în contra-
dicție cu ideologia socială a vremii, care proclama o ideală unire a „blago-
rodnicilor”. Un memoriu din epocă socotea că „întemeierea fericirii nea-
mului românesc nu spînzură numai în voința celor de treapta dintâi, ci să
găsește mai vârtos în unirea a tuturor compatrioților, întru o curățenie
a dragostii înfrățite și întru o deopotrivă cugetare de cele folositoare
obștii”62. Ideea răzbate și în alte memorii sub forma îndemnului la unire :
„Fiți dar uniți, într-o glăsuire și statornici întru toate, spre folosul patriei,
că voi sînteți patria”63.

Lărgirea înțelesului social-politic al patriei, mai ales în apelurile ano-
nime din anii 1821—1822, a impus astfel ideea despre „unirea neamului”,
în sensul de solidarizare a claselor sociale aparținînd aceleiași provincii
în vederea luptei pentru libertate națională și emancipare socială, ceea
ce pregătea, fie și în acest înțeles evoluția conceptului spre definirea unirii
românilor în diferitele provincii românești64. Tema unirii s-a democrati-
zat, criteriile sociale fiind înlocuite cu cele naționale, capabile să solida-
rizeze nu clasele, ci neamul. în acest fel s-au pronunțat scrierile epocii
ca Ipac pentru TJnire, îndemn la unire sau JlC'îmî de înfrățire a boierilor
de clasa a doua din Moldova, iar Naum Rîmniceanu considera că „unirea
spre folos obștesc”, făcută „de cei mai mulți, dacă nu de toți de obște”,
reprezintă „cea mai neobișnuită cetate a unui neam” (Cugetul adevăra-
tului român J55.

Regîndirea solidarităților din interiorul societății românești a deter -
minat cristalizarea unei concepții noi a patriei, mai nuanțată și mai clar
definită. La începutul veacului XIX, ea era „țara și pămîntul și limba de
care [cineva] s-a născut66. în tumultul anului 1821 se formula o idee nouă.
Patria era socotită, în continuare, pămîntul, dar „un pămînt pe carele toți
lăcuitorii se interarisesc a-1 păzi și nimeni nu va să-l părăsească”, adău-
gîndu-se apoi că „acest pămînt este o maică care își iubește pe toții fii,
care nu-i deosebește fără într-atîta încît ei vor să se deosibească”67.Idealul
comun, unic, capabil să solidarizeze spiritele, se detașează în chip evident
și el conferă consistență noii idei de patrie. Un apel, Pentru unire, îl accen-
tuează, arătînd că ,,nu să cheamă dar pămîntul patrie, ci petrecerea lor
politicească adică soțietatea celor ce locuiesc împreună”68.

Se poate astfel aprecia că, în raport cu veacul XVIII, împrejurările
din primele două decenii ale secolului XIX, au sporit considerabil fucția
patriei în impunerea unui nou model, modern, de solidaritate la nivelul
societății românești. Ilustrative în acest sens sînt actele testamentare și de
jurămînt care dovedesc că în gîndire se petrecuse o transformare și ea era
în spiritul afirmării noului ideal. în această privință există unele antece-
dente, ca în testamentul lui Gh.Lupașcu, Hăjdău, care, înaintea morții,
www.dacoromanica.ro

237
se gîndea la „scumpa Moldovă”, sperînd ca „măcar ale urmașilor miei oase
să se odihnească în țara strămoșească”59.

Dar raportarea la patii1 în momentele însemnate ale vieții a început
să se manifeste mai ales din deceniul al treilea al secolului XIX. în tes-
tamentul redactat pe la sfîrșitul lui ianuarie 1821, Petru Maior destina
o parte a averii pentru o bursă școlară, motivînd-o în legătură cu nevoia
de „a servi, în viitor, patria cu suflet și pricepere”60. în ceea ce privește
jurămîntul către patrie, el fusese statuat mai repede în provinciile româ-
nești de sub coroana habsburgică, avînd o semnificație prin excelență
politică, de recunoaștere a noii stăpîniri.

în Principatele române, însă, introducerea jurămîntului către patrie
pare a-și avea cea dintîi ilustrare în jurămîntul lui Tudor Vladimirescu
către boieri (23 martie 1821), astfel formulat : „unindu-mă, întru bune
cugetări, cu toți cei ce au cunoscut întru adevăr că voiesc binele și folosul
patriei, luînd desăvîrșite încredințări prin înscris și strașnic jurămînt pe
numele atotputernicului Dumnezeu, spre adeverirea și temeinica încre-
dințare a veri cărui patriot mă leg și eu din parte-mi cu glasul obștii noro-
dului printr-acest înscris al mieu”81. Documentul exprima astfel o stare
de spirit comună în epocă, care își găsea expresia și în cererile prezentate
Porții de deputății moldoveni, privind, între altele, introducerea jură-
mîntului către „împărăție și către patrie”62. Se înțelege astfel extinderea
întrebuințării formulei de jurămînt și acte personale, ca în plîngerea
către „milostivii boieri” ai Divanului (22 oct. 1821) a lui lanco Cananău
din Botoșani83.

Toate mărturiile amintite pînă aici sugerează rolul pe care patria
a început să-l aibă în gîndirea românilor, fără ca ea să ajungă o obsesie
a spiritelor, cum avea să devină în veacul XIX, odată cu dezvoltarea
ideii naționale. Pînă în acest moment, evoluția idealului s-a consumat
intr-un mod lent, nespectaculos, fără modificarea substanțială a locului
în ierarhia de valori a vremii. La începutul secolului XVIII, Antim Ivi-
reanul își motiva efortul cultural („cît am lucrat cu mîinile și cît am grăit
cu limba”) în legătură cu „slava lui Dumnezeu” cinstea domnului și folo-
sul țării84, afirmînd primatul vieții spirituale asupra puterii temporale
(și a idealului „patriotic”). Epoca ce a urmat, marcată de instalarea dom-
nilor fanarioți, nu a mai cunoscut, în general, posibilitatea unui atare
conflict, domnii îngrijindu-se, mai ales în Țara Românească de numirea
la mitropolia țării a unor oameni atașați curții și intereselor Fanarului85.
Cu toate acestea, ierarhia anterioară — una fundamentată și pe faptele
tradiției culturale românești — nu s-a modificat. La sfîrșitul veacului,
S.Micu o sugera din nou în Biblia de la Blaj (1795), invocînd „binele cel
de obște al bisericii și folosul neamului și al patriei”88. Tot peste munți,
Țichindeal vorbea de „folosul omenirei, patriei și nației sale”87 iar lanco
Cananău, în împrejurarea amintită mai sus. invoca numele „atotputer-
nicului Dumnezeu, a dreptului giudecării, în numele poruncilor Porții”
și „numele omenirei și a patriei”. Un text din 1822 arăta, de asemenea,
că „omul are trei datorii: către Dumnezeu, către părinți și către patria
sa”68. Ideea de patrie nu trecuse, așadar, în prim-planul vieții afective,
atașamentele de natură tradițională ex^rcitindu-și în continuare forța de
persuasiune morală. Dar patria a revenit tot mai frecvent în manifestările
gindirii românești, incitînd adesea meditația, stimuiînd efortul definirii ei.

Sfera la care ea s-a manifestat s-a dovedit, de asemenea, a fi destul
de restrînsă. Ancheta noastră nu a nutut să avanseze în structurile de jos
www.dacoromanica.ro

238
ale societății, pină la nivelul țărănimii, după cum nu a putut să rețină
decît fragmentar, prin natura informației existente, manifestarea patri-
otismului la nivelul de „sus” al societății. Dar, cu toate aceste limite, la
care se mai pot adăuga suficiente rezerve de ordin metodologic, ideea de
patrie s-a dovedit o realitate nu numai în limbajul epocii, ci și în con-
știință. îndelungata manifestare a ideii de patrie în gîndirea românească
a reprezentat astfel o etapă necesară în vederea apropiatei ecloziuni patri-
otice din decenile premergătoare Revoluției de la 1848. Faptul prezintă
cu atît mai mult interes cu cît manifestarea ideii în cauză nu a avut un carac-
ter ihert, pasiv. Dimpotrivă, ea a traversat un proces de continuă mode-
lare și cristalizare într-un ritm propriu transformărilor structurale ale
epocii. Lent de-a lungul veacului XVIII, el s-a înviorat spre finele său
și în primele două decenii ale secolului XIX pentru a cunoaște o impre-
sionantă manifestare în deceniul trei, în cadrul nou creat de instaurarea
domniilor pămîntene. O dată cu acestea începea și critica „vechiului
regim”, acuzat între altele și pentru că „ne-au răcit dragostea patriei”69,
ceea ce sugera, în chip fals, impresia unei rupturi în afirmarea patriotis
mului.

în realitate, suflul național și patriotic s-a înfățișat în cursul acestei
perioade în chip unitar, ca parte componentă a climatului de idei proprii
revoluției de la 182170. „Momentul 1821” însemna „o descătușare” de
energii revoluționare, îndelung acumulate, a căror expresie s-a dovedit
posibilă mai ales în contextul noului regim politic. Manifestarea sa însă
a premers acestei date. Cînd, în 1821, Lazăr Asachi constata, în prefața
la Bordeiul indienesc că „vedem astăzi treziți și pe români, cu multe opin-
tele sîrguindu-se în toate trei țări” și cînd fiul său, vestitul cărturar, pre-
vestea într-un Sonet cum „în zare acum răsare dulcea zorelor scînteie/
Ce pe soarele vestește de la depărtate sfere” 71, revoluția încă nu
izbucnise și domnii fanarioți încă nu fuseseră înlăturați. Triumful noii
idei, destinul ei în societatea și gîndirea română avea resorturi mult mai
adînci, fiind motivate de o întreagă atmosferă mentală de transformări
cărora revoluția de la 1821 le-a dat un nou impuls. „Renașterea”
românilor, tema atît de răspîndită în iluminismul românesc, devenise
în noile împrejurări un factor restructurant al conștiințelor, mobili-
zînd la acțiune, la spirit de inițiativă și dăruire civică. Patria avea să
adauge sensuri tot mai adînci, numele ei provocînd o impresie sentimen-
tală puternică îndeosebi în creația lirică. lancu Văcărescu o evoca, scriind
Sfărtuiri patriotice, ca și Barbu Paris Mumuleanu (Plîngerea patriei),
Costache Conachi (Bintr-a dulcii patriei sînuri) sau Gh.Asachi (Către
patrie, Către neamul Moldaviei).

Mijloacele de difuzare a culturii (învățămîntul, teatrul, presa) ca
și cele dintîi manuale de educație patriotică (Manualul de patriotism),
tălmăcit și „adăugat” de lancu Nicola; Patria, patriotul și patriotismul de
Florian Aaron ș.a.) au extins mesajul patriotic în rîndul oamenilor, îmbogă-
țindu-1 cu noi înțelesuri. Dintre acestea cel mai însemnat s-a dovedit a fi
evoluția noțiunii de patrie spre cuprinderea întregului spațiu românesc,
înțeles pe care ea nu și La asociat în epoca anterioară decît în mod indirect și
ocazional. Patria fusese înțeleasă ca „țara și pămîntul și limba nașterii”72,
chiar dacă unitatea de neam, conceptualizată uneori și în plan politic, s-a do-
vedit o idee obișnuită. Ideea „patriei mari” era însă creația spiritului revo-
luționar din deceniile imediat premergătoare revoluției de la 1848. „Marele
total al patriei”, „patria întreagă” a lui C.Negri, România lui N.Bălcescu
www.dacoromamca.ro

239
și „patria comună” a lui V. Alecsandri au devenit obsesii ale ideologiei
naționale, exprimînd triumful ideii de patrie în gîndirea română.

Un atare moment n-ar putea fi însă explicat fără a ține seama de
premisele sale interne. Evoluția ideii de patrie în gîndirea românească a
secolului XVIII o dovedește. Parte a conștiinței naționale moderne, în
plin proces de cristalizare la finele veacului XVIII, ea precede și, în ace-
lași timp, determină însemnata emulație națională a spiritelor românești
din veacul următor, un veac marcat, ca și în restul Europei, de afirmarea
puternică a idealului național.

NO TE

1	Gh. Platon, Geneza revoluției române de la 1848. Introducere in istoria modernă a
României, Iași, 1980 p. 235.

2	Salaberry, Essais sur la Valachie et la Moldavie, thealre de l’insurrection dite Ypsilanti,
Paris, 1821, p. 52.

3	Gh. Platon, op. cit., p. 22.

4	N. lorga, Studii și documente cu privire la istoria românilor, III, București, 1901, p.
94.

6	N. lorga, Scrisori domnești, Vălenii de Munte, 1912, p. 171.

6	Th. Codrescu, Uricariul, II, Iași, 1852, p. 268 (se va cita mai departe: Uricariul).

7	Cf. Biserica ortodoxă română (In continuare: B. O. R.), XI, 1887, p. 343.

8	V. A. Urechia, Istoria românilor, I, București, 1891, p. 95. Alte idei In același sens
In Uricariul, III p. 1 și Valentin Georgescu, Ecouri literare clasice in cultura juridică a sec.
XVIII tn Țara Românească, In Studii clasice, IV, 1961, p. 341—347.

9	Salaberry, op. cit., p. 46—47.

10	I. Bianu, Nerva Hodoș, Bibliografia românească veche, II, București, 1903, p. 199
(mai departe: B. R. V.)

11	Uricariul, III, p. 58—64.

12	Ideile politice și iluminismul tn Principatele române, București, 1972, p. 165, nota
16 (abreviat In continuare: Ideile politice).

18	B. R. V., I, p. 484; II, p. 93, 113.

14	Archiva istorică a României, I, 1, 1864, p. 54.

18	Memoires et projets de reforme dans les Principautes Roumaines. 1769— 1821, București,
1970. p. 43.

16	C. Erbiceanu, Ctteva notițe asupra arhimandritului Sofronie Bărbosul..., in B. O. R.,
XXIII, 1899-1900, p. 538-539.

17	Idem, Viața și activitatea și scrierile P. S. Eilaret Scriban, In B. O. R., XVI, 1892 —
1893, p. 395.

18	Cf. Ilie Gheorghiță, Un veac de la moartea mitropolitului Veniamin Coslachi..., M-rea
Neamț, 1946, p. 149. în același sens, prefețele la Chiriacodromion, Neamț, 1810—1811, Tipi-
con, Iași, 1816.

19	Cf. prefața lui Grigorie la Triodul de la București, 1798, In care arăta că „lăcuitorii
rumlni (...) de clnd au priimit lumina dreptei credințe (...) s-au Îndeletnicit mai mult cătră
Întemeierea credinței in țara lor”, văzută ca un mijloc pentru „apărarea și Întărirea sfinte
creștinătăți” (B. R. V., II, p. 406).

20	Pastorală din 15 ianuarie 1770, cf. Ideile politice..., p. 165, nota 15.

31	B. R. V., II, p. 202.

22	Ibidem, nr. 395, 415.

28	Ibidem, p. 234.

24	B. O. R., XIII, 1889 -1890, p. 675.

28	Ms. rom., 1651 de la Biblioteca Academiei R. S. R., f. 45 v.

28	Datorințele subdafilor către monarhul lor... Buda, 1805; Datorințele supușilor..., Buda,
1806.

27	Cugetările sub titlul: Pentru dragostea patriei, In Ms. V-7, p. 5 — 6 nenum. și ms.
V-10, p. 12 — 15, ambele la B. C. U. din Iași, cf. Oxenstiem, Pensies, reflexions et maximes
morales, Paris, I, 1825, p. 13 — 14.

28	Ispită sau cercare pentru patriotism din 1822, cf. ms. rom., 1651, Biblioteca Academiei;
Manual de patriotism, Iași, 1829.

29	V. A. Urechea, op. cit., I, p. 95, nota 2.

www.dacoromanica.ro

240
80	C. D. Aricescu, Acte justificative la istoria revoluțiunii române de la 1821 Craiota,
1874, p. 18.

81	loan Molnar (Piuariu), Economia stupilor, Viena, 1785 (In dedica(ia către bai oh, so
cotit ca „un părinte al patriei")

82	Paul Cornea, Originile romantismului românesc, București, 1972, p. 212

88	Cf. studiul nostru. De la patriotismul medieval la patriotismul modern, in Anuarul
Institutului de istorie și arheologie „A. D. Xenopol" — lași, XXI, 1981, p 4o3 491

84	B. R. V., II, nr. 516.

88	Ibidem, III, p. 35.

88	Uie Gheorghiță, op. cit., p. 149.

87	Ion Budai-Deleanu, Scrieri lingvistice, București, 1970, p. 16a.

88	B. R. V., II, p. 78.

89	Cf. Datorințele subdajilor către monarhul lor... , p. 53.

40	R. Rosetti, Arhiva senatorilor din Chișinău, III, București, 1909, p 17a

41	A. Rădulescu, Juristul Andronache Donici, București, 1930, p 235

42	Mtmoires et projets de reforme..., p. 95.

48	Samuil Micu, Scrieri filozofice, București, 1966, p. 48.

44	Ideile politice..., p. 166.

46	Emil Vlrtosu, Versuri inedite despre 1821, In „Revista arhivelor”, III, 2, 1939, p.
341.

48	Documente privind istoria României. Răscoala din 1821, I, București, 19o9, p 258
259.

47	Ideile politice..., p. 165.

48	E. Vlrtosu, 1821. Date și fapte noi, București, 1832, p 210 — 212.

49	Paul Cornea, op. cit., p. 208.

80	Ibidem.

81	Datorințele subdaților..., p. 58. Cf. și articolul nostru, L’Rcole trans girai ne et l idte
de patrie, In „Revue roumaine d’Histoire”, nr. 2, 1984.

82	D. Prodan, Supplex libellus valachorum, București, 1967, p. 383—387.

88	1. C. Filitti, Frămintările politice și sociale din Principalele române..., București. 1932,
p. 113.

84	CI. Nicolae Isar, Contribuții privind ideologia social-politică din Principatele române
in prima jumătate a sec. XIX, teză de doctorat, București, 1973, p. 13 — 18.

88	Ideile politice..., p. 168.

88	Paul Mihail, Manuscrise românești din biblioteca Mitropoliei Moldovei In Mitropolia
Moldovei și Sucevei, LXI, 1975, nr. 1—2, p. 158.

87	Paul Cornea, op. cit., p. 213.

88	D. Prodan, op. cil., p. 385.

89	N. lorga. Studii și documente, XXIV, p. 87.

80	Petru Maior, Scrisori și documente inedite, ed. Nicolae Albu, București, 1968, p. 134.

81	E. Vlrtosu, Tudor Vladimirescu. Glose Fapte și documente noi (1821), București,
1927, p. 81.

82	A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Iraiană ed. III, f IX, p 129

88	N. lorga, op. cit., XXI, p. 365.

84	Autim Ivireanul, Predici, ed. G. Ștrempel, București, 1962, p. 296.

88	A. Duțu, Cărțile de înțelepciune in cultura română, București, 1972, p 84

88	B. R. V., II, p. 385.

87	Ibidem, p. 533.

88	E. Vlrtosu, 1821. Date și fapte noi..., p. 216.

89	Documente privind istoria României. Răscoala din 1821, V, București, 1962, p 531.

70	Gh. Platon, op. cit., p. 67.

71	B. R. V., III, p 384-385.

72	Paul Mihail, loc. cit.

LA PATELE DANS LA PENSIE EOUMAINE DU XVIIT SIECLE

Resumt

Loin d’etre totalement nouvelle, l’idee de la patrie a acquis au XVIII®
siecle une plus grande signification. L’^tude infirme ainsi les opinions de
plus vieille date qui contestaient le d^veloppement de cette id6e le sidcle
en question, un siecle marquâ par l’accentuation de la domination ottomane,

www.dacoromanica.ro

241
un domination realiste par l’interm^diaire des princes phanariotes.
Dans la manifestation de cette idee, on a eu en vue notamment quelques
niveaux. Le premier se r6f£re meme ă la pensee des princes phanariotes
qui ne pouvaient pas accomplir leur ,.mandat” confi6 pai' la Porte, sans
tenir compte des r6alit£s interieures. D’autres niveaux sont reprâsent6s
par la pensie des boyards et, respectivement, du clergd orthodoxe. Hs
tdmioignent de la manifestation ascendante de l’idee de la patrie dans
la conscience des Romnains du XVIII8 silele jusqu’â l’^laboration Pro-
gressive vers la fin de ce siecle et le debut du silele saivan t, d’une nou-
velle conception en ce sens. La pr6sence du nouvel id£al dans la pensie
roumaine n’a pas repr6sente, par consdquent, une simple „innovation”
de langage, mais une id6e qui decoule des râalitâs vivantes de la soci6te
roumaine, de ses tourments spirituels, concentr6s de plus en plus autour du
besoin de solidariser et ddvelopper les energies.

Bien qu’li n’efit pas un caractere thtkirique, unitaire et systematique,
l’effort de d&finir le nouvel id£al patriotique a enregistr6 de nouveaux
traits, temoignant d’une certaine restructuration de la conscience collec-
tive roumaine, sur d’autres bases que celles traditionnelles. La patrie,
en tant que symbole de la patente entre les membres de la soci£t6. la
patrie, en tant qu’impulsion pour accomplir les devoirs envers la societe
jusqu’âu sacrifice de soi—voilă quelques-uns des sens en continuelle
cristallisation, avec l’intention de recommander une nouvelle conduite
civique. Si l’on ajoute l’evolution du concept vers la „grande patrie”,
en englobant tous les habitants de l’espace roumain, nous avons des rai-
sons pom1 voit dans l’idee respective l’un des facteurs importants, trans-
formateurs de la conscience naționale. Le XVIII8 silele inscrit en ce
sens un moment particulier prouvd aussi par la nouvelle imagede la patrie
dans la pensie roumaine du temps.

www.dacoromanica.ro

242
DESPRE INOVAȚIA ARTISTICĂ MOLDOVENEASCĂ
A VEACULUI AL XVII-LEA

RĂZVAN THEODORESCU

Este veche de cel puțin un secol în cultura românească — dobîn-
dindu-și temeiuri teoretice asupra cărora s-au rostit nume de prim rang
— discuția asupra unui anume specific cultural echivalînd cu o identitate
anume a provinciilor istorice, îndeosebi a celor de la miazăzi și răsărit de
Carpați. Moldova și ideile liberale s-a numit un articol al lui Eminescu care
știm pînă unde și cum identifica conservatorismul politic1, „cu cultura
lui modernă și cu vederile lui exacte”2, cu provincia-i natală; „spiritul
revoluționar al Munteniei” și „spiritul inhibitiv al Moldovei” — cel dintî
implicînd „infiltrația grăbită a ideilor apusene”, cel de al doilea „cri-
ticism cultural” și „principiul selectării” — sînt sintagme cunoscute din
cea mai celebră carte a lui Ibrăileanu ; contemplativitatea moldovenească
corelată creației poetice și mobilitatea muntenească explicînd un anume
activism politico-economic sînt teme preferate ale lui Lovinescu în nu mai
puțin faimoasa Istorie a civilizației române moderne.

Ceea ce devine tot mai sigur astăzi — și ceea ce a fost presimțit de
unii istorici, critici și istorici literari sau istorici ai arhitecturii — e împre-
jurarea că dincolo de inefabilul mentalităților și psihologiilor colective,
al temperamentelor, al tradițiilor, al rădăcinilor de civilizație care pot da
chip unei identități regionale și unei identități naționale în scurgerea tim-
pului ; dincolo de mecanismul fragil și subtil al legăturilor dintre acestea
din urmă, istoricul faptului social, juridic, literar și, nu în ultimul rînd, al
celui artistic va găsi tot mereu punctul de pornire al unei hotărîte diferen-
țieri de culturi regionale sau „provinciale” în istoria civilizației noastre
mai ales odată cu veacul al XVII-lea. Situația este paradoxală doar apa-
rent, dacă ne vom aminti că acesta este și secolul adîncirii unității româ-
nești la nivelul cel mai înalt al politicii și la cel, cotidian, al limbii și al
folclorului. De fapt, efemera unitate politică de la 1600 avea să fie înlo-
cuită, peste trama firelor tot mai numeroase care legau pe români, prin
nu puține fluxuri și refluxuri ale ideii de unitate, prin tot atîtea inițiative
sau inhibiții regionale, nu lipsite de semnificații și urmări, întîlnindu-se
toate un veac și ceva mai tîrziu în geneza civilizației, a unei politici, a
unei psihologii românești efectiv moderne : de la un, s-a spus „transilvano-
centrism” politic al epocii dintre domnia lui Gabriel Bethlen și epoca
celor doi Gheorghe Râkoczi — convertit în epoca „Luminilor” într-un
militantism cultural panromânesc — , la un „tradiționalism muntenesc”
al primelor trei sferturi de veac XVII preschimbat în parțiala inovație
artistică cantacuzină și brîncovenească de la 1700 și, mai apoi, în savu-
roasa împletire de nou și vechi din registrul creației literare și plastice po-
pulare, din mentalitatea și comportamentul unei țărănimi și unei orășe-
nimi foarte active, pînă dincolo de 1800, ce explică atît de multe din radi-
calismul și revoluționarismul muntean al.secolului trecut; în fine, la o

www.dacoromamca.ro

2 — c. 1040

243
veritabilă „inovație moldovenească” vădită îndeosebi în prima jumătate
a aceluiași veac al XVII-lea pe planul artelor figurative, iar în ultimul
sfert al amintitului secol pe tărîmul creației literare, transformată în aris-
tocratismul cultural moldovenesc impregnat de cosmopolitism settecentesc
de la care nu a mai fost decît un pas pînă la ponderea intelectuală și la spi-
ritul critic al „Junimii”3.

Deosebiri de gusturi întru lectură — dovedite cu prisosință de mai
demult cercetatele liste de subscripții sau de orientările în materie de tra-
duceri —, deosebiri de scriitură literară distanța între Miron Costin
și Letopisețul cantacuzinesc, între Cantemir și Radu Popescu este notabilă—,
deosebiri în concepția juridică — modernitatea laică a Pravilei lui Vasile
I^upu față de tradiționalismul ecleziastic al pravilei lui Matei Basarab a
fost deja subliniată de specialiști —, diferențele între Moldova și Țara
Românească în cîmpul istoriei culturale nu pot fi nicicum neglijate, obîrșia
lor stînd în realități politice și sociale ale vremii ce inaugura veacul al •
XVII-lea.

Ultimii ani ai secolului precedent și primele decenii după 1600 ne
așează de fapt înaintea acestei împrejurări ce va fi proprie, în sfera artei,
primelor trei sferturi de secol XVII: este vorba de configurarea treptată
a unei „inovații moldovenești” și a unui „tradiționalism muntenesc”,
fațete diferite și complementare ale artei românești explicabile prin con-
diții ale politicii și prin orientări majore ale culturii. Așa, de pildă, am avut
prilejul să adîncesc cu alt prilej chipul în care proximitatea Poloniei,
ecourile ei în modul de viață al marii boierimi moldovenești au putut
deierminaîn primele decenii ale secolului al XVII-lea noutățile manie-
riste — mult timp socotite insolite și captivante bizarerii — din broderia
și arhitectura epocii Movileștilor4; vremelnica stăpînire a lui Mihai Viteazul,
alternările de voievozi între Iași și Bucmești, odată cu Radu Mihnea, au
contribui! în bună parte la receptarea pe sol moldovenesc a unor alte
noutăți, cele venite din arhitectura Munteniei învecinate, de pildă. în
același timp dramaticele împrejurări prin care a trecut Țara Românească
a doua zi după dispariția Viteazului, noua epopee militară în fruntea că-
reia a stat un Radu Șerban, apropierea geografică de imperiul otoman cp
tot ce decurgea de aici au frînat pentru un timp o reală activitate ctitori-
cească sau au condus — acolo unde și atunci cînd a fost posibilă o cît de
timidă activitate artistică — la o repetare aproape stereotipă a procedee-
lor constructive și decorative din veacul abia încheiat: de la reluarea
paramentului și a unui plan tradițional din secolul al XVI-lea, la primul
monument major al noului veac — biserica mănăstirii bucureștene a Sf.
Troițe (Radu Vodă) rezidită în 1615 —, la reluarea tipului de sculptură
funerară figurativă din secolul al XVI-lea în lespedea marelui stolnic Strqe
Buzescu de la Stănești și la reluarea unui tip de broderie liturgică — am
în vedere epitrahilul — din timpul lui Radu cel Mare și Neagoe Basarab
(cele de la mănăstirile Govora și Xenofon), în piesele de același tip din
primele decenii ale secolului al XVII-lea, din 1606 și 1608, cel al Simei,
văduva Buzescului abia amintit, și cel al lui Radii Șerban pentru mănăs-
tirea Mărgineni.

„Militantismul muntenesc” antiotoman ce a marcat de la Radu
Șerban la Mihnea al III-lea istoria Țării Românești și care însemna el
însuși un apel programatic la tradiția politică în condiții istorice schimbate;
cultivarea în timpul lui Matei Basarab, cu rosturi adînci ideologice reflec-
tate în cronici, în arhitectură, în pictura murală, în politica tiparului, a
celor două „mituri istoricfilL^^atuduLmuJiteam cel al „descălecatului”

244
lui Negru Vodă și cel al „noului Basarab” Neagoe din care descindea boie-
rul din Brîncoveni ca strănepot de soră, la a patra generație, au făcut ca
peisajul artistic al Țării Românești și cel al Moldovei să se afle în contrast.
Aceasta mai ales de-a lungul unei domnii nou-basarabești cu monumente
voievodale și boierești tradiționaliste, în numele unei mentalități muntene
aproape generalizate la nivel domnesc dar nu și ca urmare a unei eventuale
lipse de mijloace materiale, ci ca o amintire, aproape, a începuturilor
sobre și fără ostentație ale voievodatului din veacul „întemeierii de țară”
(iar atunci cînd elementul de inovație stilistică din arta Țării Românești
— circumscris strict mai ales în jurul unei aceleiași personalități, Udriște
Năsturel — aduce aici noutăți de tipul grupului de monumente funerare
sculptate de la Tîrgoviște și Arnota, legat de Renașterea tîrzie germană
și de barocul ardelean sau de tipul programului de arhitectură civilă de la
Hierăști, nu acestea deveneau dătătoare de măsură în epocă — într-un
proces exact invers, cum vom vedea, celui din Moldova —, ele rodind
abia cîteva decenii mau tîrziu, în sculptura în piatră și în arhitectura
civilă cantacuzinească și brîncovenească, la fel cum noutatea izolată
pe care a înfățișat-o în sfera instrucției școala din Tîrgoviște a lui Pante-
limon Ligaridis sub Matei Basarab avea să se lege în timp, chiar dacă
în alt spirit, abia de școala bucureșteană de la Sf.Sava, iarăși în epocă
brîncovenească)5. Acest contrast se înfățișează istoricului de artă, în cazul
Moldovei, cu limpezime în arhitectură, sculptură, broderie, din ultimii
ani ai secolului al XVI-lea încă, odată cu receptarea curioasă și înfrigu-
rată a sugestiilor și noutăților diverse venite practic din toate orizonturile :
în primul rînd noutăți de sorginte muntenească în plan, spațiu interior
și parament de arhitectură la Galata — ctitoria unui frate de voievod
muntean — și la Sucevița, la Aroneanu și la Hlincea — ultimele două
cu pridvorul muntenesc deschis, cu arcade pe stîlpi și pe coloane de cără-
midă, în cazul Hlincei și cu o „muntenizare” sporită în sensul dispariției
totale a gropniței moldovenești și a unei unificări depline a interiorului;
într-al doilea rînd, noutățile „manieriste internaționale” din acoperămîn-
tul de mormînt movilesc de la Sucevița din silueta și decorația Drago-
mirnei, corelate unui gust al Europei est-centrale și cu paralele într-un
manierism aulic din principatul transilvan către 1620—1630, inovații
care nu au însemnat decît niște exotisme pe care posteritatea imediată
le-a temperat în sens local, dovedind oricum alinierea Moldovei la nou-
tățile stilistice din acel ceas de început de secol XVII; într-al treilea rînd,
noutățile — mai puțin în sensul modei cît în cel al legăturii cu o arie pînă
atunci mai puțin frecventată—venite din arta iconarilor ruși despre care,
mai cu seamă, izvoarele scrise ne lasă să știm cîte ceva pentru epoca lui
Miron Barnovschi și Vasile Lupu; într-al patrulea rînd, noutățile din me-
diul islamic, întrevăzute timid în acoladele de la Sucevița, cu analogii
apropiate și recent remarcate în chioșcuri ale Seraiului Stambulului6 sau
deslușite în brîul canelat de deasupra soclului de la Aroneanu, noutăți
ale unui Orient cunoscut fie direct, prin relații cu imperiul otoman —
dintre cele ce au legat, de pildă, epoca de fast orientalizantă a „prefana-
riotului” Radu Mihnea, stăpînitor al unui palat în pămînt otoman, la
Silistra, cu singularul monument aproape musulman de la 1625 care este
Sf.Sava din Iași, de prima etapă, și ea orientalizantă, a domniei lui Vasile
Lupu, materializată mai ales către 1640 în ridicarea Trei Ierarhilor —, fie
pe calea mai ocolită a Poloniei, mult orientalizată și ea în vremea și în nume-
le „sarmatismului” nobiliar; în fine, într-al cincilea rînd, noutățile unui
;,prim baroc” clasicizant de sorginte italiană — pot preciza chiar, romană—,

www.oacoromamca.ro

245
cunoscut către 1650 pe aceeași filieră poloneză, cracoviană sau lioveană,
pe care am cercetat-o de curînd în legătură cu Golia și ca o ilustrare a
unor noutăți în materie de orientare politică pe eșichierul tot mai compli-
cat al Europei răsăritene între Stambul, regatul polono-lituan și imperiul
Habsburgilor. Contactele, succesive și neașteptat de original receptate,
ale Moldovei cu manierismul ce-și avea centrul în Fraga lui Eudolf al
II-lea în jur de 1600, apoi cele cu felurite spații ale barocului est-european
și occidental — cu Polonia, cu Ucraina mitropolitului Petru Movilă, cu
Transilvania principilor Bâkoczi, cu Italia din care porneau la Iași nume-
roși misionari iezuiți, minoriți conventuali și observanți, cu imperiul oto-
man în sfîrșit — au devansat în sfera artelor vizuale, a arhitecturii în pri-
mul rînd, experiențele înnoitoare, și ele doar aparent eclectice, adesea
de coloratură barocă și ele, din literatură, inaugurate mai ales odată cu
al treilea sfert de secol XVII prin cei doi Costinî, prin Dosoftei și prin
Cantemir. Ceea ce este specific Moldovei și ceea ce o deosebește o dată
mai mult, acum, de Țara Bomânească în materie de artă este faptul că,
rînd pe rînd, semnalatele noutăți și mai ales monumentele cu caracter de
excepție, ieșite din serie, au fost cele ce au dat tonul creației arhitectonice
din epocă. Căci este limpede că nu monumentele tradiționale — nici ele
lipsite de unele elemente noi, e drept — de tipul Bîrnovei lui Miron Bar-
novschi, al Solcăi lui Ștefan al II-lea Tomșa sau al unor ctitorii voievodale
și boierești mai modeste datate între 1630 și 1665, precum Buciuleștii
marelui logofăt Dumitrașco Ștefan, Șerbeștii lui Vasile Lupu, Bozienii
fratelui acestuia, marele paharnic Gheorghe Coci, Budeștii marelui vornic
Toma Cantacuzino, Pașcanii unui alt Cantacuzin moldovean, marele
vistiernic lordache—stăpîn și al înnoitoarelor case de aici, cu un foișor
bogat împodobit cu sculptură decorativă—, Sf. Gheorghe din Galați ctitorie a
unui Hagi Mihalache sînt cele care au putut fi în acel timp creatoare de direc-
ție stilistică notabilă—așa cum s-a întîmplat cu monumente muntene și oltene
contemporane, ale lui Matei Basarab și ale boierilor săi—ci, dimpotrivă,
Dragomirna lui Crimca poate fi recunoscută în unele aspecte de la Solea, bise-
rica de la Sf. Sava, simplificată, se regăsește la Buciulești și mai apoi la Șer-
bești, Bozieni, Budești, Pașcani și Galați7, biserica Trei Ierarhilor va fi regă-
sită, parțial, la Cetățuia și biserica Golia va fi autohtonizată pitoresc la Cașin.
Ele, monumentele noi, rupte de tradiția țării au fost în Moldova cele pre-
luate, trecute printr-un filtru simplificator, „clasicizant” aș spune, tradi-
țional și local, au format în cele din urmă, diverse, disparate, legate de
orizonturi stilistice felurite, peisajul totuși coerent și de o cuceritoare nou-
tate al artei unei întregi epoci mult mai apropiate, tocmai printr-o asemenea
diversitate, de timpurile moderne. De altminteri, în treacăt fie spus, dacă
pentru epoca lui Vasile Lupu, de pildă, cultivarea tradițiilor artistice-
medievale nu a lipsit — într-o anume, programatică, grijă a voievodului
pentru necropolele mușatine de la Putna și Probota, pentru monumentele
ștefanine de la Hîrlău, Vaslui, Bacău8, însuși planul tradițional al Trei
Ierarhilor indicînd o anume raportare la trecut în prima etapă a domniei—,
această cultivare „istoristă” a timpurilor medievale anterioare nu a fost
niciodată aici un capitol de mentalitate publică ca în Țara Bomânească sub
Matei Basarab, trecutul medieval neputînd fi în nici un fel pentru fiul
agăi Coci din Balcani o justificare sau un element de raportare, spre deo-
sebire de marele agă din Brîncoveni, vecinul și rivalul său politic, prin
atîtea fire legat de istoria voievodatului său. Se poate spune că, într-o
situație aparte în ‘cultura veche românească, cazul moldovenesc al seco-
lului al XVII-lea ilustreazăHjyțgiBBil^qiwimwnWHeiwlar pe acest meridian

246
— o va face la fel, în arta Țării Românești, în epoca brîncovenească, o
anume variantă ctitori ceașcă cantacuzină în jur de 1700 (am în minte
unele ctitorii ale marelui spătar Mihai) — relativitatea de gust proprie
acestui moment în întreaga Europă; o relativitate dintr-un veac baroc
ce transgresa normele fixe ale unei epoci clasice — în cazul românesc,
cu osebire în cel al Moldovei, cea a secolelor XV — XVI —, dar care este
sigur altceva decît așa-numitul „eclectism” ce împovărează înțelegerea fap-
telor, ca o etichetă grăbit și superficial așezată asupra unui fenomen artistic
viabil, dinamic care trebuie acum raportat la sfera mai largă a gustului
european al timpului și nu la aceea, devenită tot mai îngustă și în orice caz
neviabilă, a tradiției medievale. în numele acestei realități a fost posibil
ca fațadele Goliei, odoarele de argint de la Trei Ierarhi ornate cu masche-
roni și scoici, argintăriile liturgice făurite la Regensburg, sfeșnicele baroce
cu capete de îngeri venite de la Gdansk să coexiste perfect cu atîtea ele-
mente orientale, nu doar cu cele prea bine știute, de la Trei Ierarhi, dar și
cu cele de la portalurile Goliei, din broderii, din sculptura funerară.
Ne aflăm cu acest veac al XVII-lea moldovenesc în epoca în
care ctitorii, păturile înalte ale societății sînt atrase de noutatea
fundamentală â cărții. Ar merita de altfel să fie studiat cîndva —
așa cum s-a început pentru Țara Românească a epocii brîncovenești
—raportul fertil dintre cartea tipărită și artele vizuale în cazul epocii lui
Vasile Lupu și a urmașilor săi, amintindu-ne, de pildă, că un înalt pre-
lat catolic balcanic educat în Italia, franciscanul arhiepiscop de Marcia-
nopol, bosniacul Marco Bandini, putea judeca în 1646—1647 decorul
incizat pe banda cenușie de marmură cu vrejuri și mascheroni ce împăr-
țea în două fațadele bisericii ieșene a Trei Ierarhilor, drept un decor de
carte„per moduin coronidis”9, în timp ce la 1680 o Psaltire de-nțeles
a lui Dosoftei, tipărită la Iași, putea relua în gravura titlului de carte un
fronton de fereastră de la Golia10 (așa cum în cel de-al XVIII-lea secol deco-
rul baroc, iarăși cu măști, al bazelor unor coloane — încă inedite — de
la pridvorul bisericii Sf.Gheorghe din Iași va sta în raport direct și strîns
cu arta contemporană a tiparului). Ne găsim, de asemenea, în vremea în
care aceiași ctitori și aceleași pături cultivate gustă din plin tot ceea ce în
sfera artei — și un doar aici — ieșea din comun, tot ce era nemaivăzut,
straniu, exotic, aparent, fațade de arhitectură cu valoare retorică, verti-
calitate, spor de lumină în interiorul edificiilor de cult — amintesc des-
chiderile tot mai mari ale ferestrelor naosului și altarului, cazul Goliei fiind
cel mai elocvent desigur; era epoca gustului pentru contraste precum
acela, amintesc iarăși, dintre părțile decorate și nedecorate din interiorul
și de la exteriorul monumentului „ieșit din scară” care este încă prebaroca
Dragoinirnă socotită de mine, cu alt prilej, ca avînd elemente manieriste —,
a aplecării spre detalii cioplite cu virtuozitate în piatră, metal și lemn,
spre amănunte ale costumului de aparat din „portretele de familie” ctitori-
cești, ale unor Vasile Lupu și Gheorghe Duca, oglindind parcă gustul
similar al literaturii cronicărești a veacului pentru amănunte, adaosuri
și interpolări. Ne aflăm, de fapt, în vremea înclinării vădite spre tot ceea
ce ținea de sfera senzorialului, a tactilului —într-o epocă aproape modernă,
în care conta materialitatea lumii în primul rînd în vremea cînd precum-
pănesc stilistic, dînd nota dominantă, sculptura decorativă exterioară,
stucul aurit al icoanelor și frescelor, chenarele reliefate ale broderiilor
și lespezilor funerare, materialul somptuos al unor țesături ca „sera-
syr”-ul oriental cu aur cusut pe fond de aur, sporind materialitatea somp-
tuoasă a unor piese liturgice și costume de aparat. Este vremea în care

www.dacoromanica.ro

247
arhitectura moldovenească înregistrează exterioarele bogat reliefateprecum
cele de la Golia și, apoi, întreaga lor descendență stilistică cu fațadele „miș-
cate”, cu console, frontoane, cornișe, panouri decorative cu retrageri față
de planul zidului, arcuri în acoladă, cartușe adîncite, pilaștri etajați din-
tr-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea : va fi cazul bisericilor ieșene
de la Sf. Gheorghe — admirată de străini pentru noutatea ei stilistică,
pentru că era zidită „nach der neusten Bauartu—, Curelari, Sf. Teodori, cu
fațade corespondente unei mentalități baroce atentă la amănuntul frapant,
vădită și în lecturile, în traducerile moldovenești împrumutate și inspirate
din aria barocului vest-european, direct sau prin intermediare neo-grecești,
de romane baroce și alegorice din secolul al XVII-lea, Istoria lui Alțidalis
și a Zelindei a lui Voiture, Critil și Andronius după Baltasar Graciân sau
Aventurile lui Telemao, în tălmăcirile din Voltaire, din opere de istorie
europenă și americană ale lui Ludwig Albrecht Gebhard și William Robert-
son, lucrări pentru care Moldova avea să aibe, în secolul Luminilor, un
interes negăsit în acel timp în alte provincii românești12.

Această realitate cultural-artistică incontestabilă se explică, cred,
și prin mult mai marea permeabilitate a unei Moldove cu o puternică boie-
rime și cu o slabă bază socială a păturilor mijlocii, față de Occidentul cato-
lic cu întreaga-i cultură și structură țnentală (mai tîrziu prin permeabili-
tatea aristocrației moldovenești față de moda aceluiași Occident, fapt
consemnat direct, după mai bine de un veac, de un aristocrat francez,
contele de Rochechouart ce vedea faptul că în vremea sa, în jurul lui
1800, Iașii — „cette nouvelle Capoue” — urmau ultima modă a Parisului
și Vienei13). împrejurarea poate fi descifrată și printre rîndurile unui
Alemoriu anonim despre Moldova, datat către 1685, care — într-un
mediu traversat de emisari ai ordinelor ascultătoare de Roma, precum
acel Vito Piluzzi ce avea să publice tot atunci în Cetatea Eternă, în
limba română, un catehism bazat pe textul unui cardinal iezuit —
putea afirma, cu toată hiperbola implicată în asemenea tipuri de scrieri :
„Dintre toți schismaticii, cei mai bine dispuși față de religia catolică, și
mai înclinați spre conversiunea la sfînta credință, pot spune că sînt mol-
dovenii”, ei avînd un mod de viață și obiceiuri „aceleași ca ale catolicilor
și deosebite de ale turcilor și grecilor”14. Izvoare ale aceluiași veac, dato-
rate, așijderea, mediului misionar catolic — precum pagini ale arhiepisco-
pului de Sofia Bakgic15 — sublimaseră deja, cu cîțiva zeci de ani înainte,
această sporită contingență a păturii suprapuse de la răsărit de Carpați
cu civilizația latină a Apusului.

în același timp, sporită pare a fi fost, pentru o vreme măcar, și des-
chiderea curții princiare față de fastul oriental — sigur, și aproape para-
doxal, mai mare la Iași decît la București —, dacăjudecămșidupămonumen-,
te, și după descoperiri arheologice, și după mărturiile călătorilor. Strălu-
cirea aulică de origini turco-persane din secolul al XVII-lea, resimțită în
aceste părți ale Europei — într-o ideologie nobiliară cu atîtea conotații
exotice răsăritene precum „sarmatismul” polon sau „scitismul” și „hunis-
mul” maghiar ce ating apogeul către 1700 — a fost cu atît mai mult
receptată de curtea marilor evergheți cu veleități monarhice și sprijin
levantino-turcesc urcați în scaunul de la Iași, preluată și de fastuoasa modă
voievodală și boierească, supremul reper fiind, în acest sens și în aceste
părți de lume, chiar costumul sultanului de la Stambul. Arme de preț,
harnașamente și mătăsuri turcești, bijuterii rare, brocarturi, devin leit-
motive ale descrierilor de călătorie: călugărul Niccolb Barsi din Lucea
remarcă constant „turcismele” curții in epoca premergătoare lui Vasile

www.aacoroniamca.ro

248
Lupu18; splendoarea alaiului acestui cirmuitor cu nume de criptogramă
imperială, scăldat în aur și diamante, este evocată de magnatul ardelean
loan Kemeny17, de iezuitul ungur Paul Beke care știa că „foarte puțini
principi creștini” se pot compara cu,.luxul veșmintelor și măreția pompei”18,
de nobilul polon Stanislaw Oăwiecim, umblat la Paris și Constantinopol,
căruia i se părea că veșmînt ca al prințului avînd în relief „brodate în aur
flori înalte de un deget. . .n-ai putea vedea .. .nici la sultanul turc și nici
la vreun alt monarh”18; iar mai tîrziu diplomați francezi și italieni, De la
Croix20 și Giambattista Donado21, admiră în cuvinte apropiate fastul ce-1
înconjura pe celălat balcanic ajuns domn, rumeliotul Gheorghe Duca.

Fastul acesta transmis din epocă în epocă — din vremea lui Radu
Mihnea ce statuase o etichetă cu ecouri pînă în cronica lui Miron Costin,
în timpul lui Vasile Lupu ce avea drept model pe acest suveran sub care își
începuse cariera, mai apoi în epoca lui Duca pentru care Vasile Lupu deve-
nise, la rîndu-i, un model—este recunoscut în ceremonii, în costume, in
broderii liturgice, dar și, prin extensiune, în interioarele aulice. Corobo-
rarea mai multor tipuri de date poate duce la interesante încheieri privind
un același ansamblu monumental cu caracter de reprezentare precum palatul
domnesc din Iași, cel pe care Bandini îl putea descrie cu „pereții dinăuntru,
îmbrăcați în covoare, tapiserii, draperii de mătase strălucind de aur și
de argint”, înfățișînd „o maiestate oarecum regească a acestui principe”22,
text nu fără oarecari afinități cu celebrul pasaj costinian despre „hirea”
cea „împărătească” a fostului Coci Lupu. Nu numai că asemenea interi-
oare, prin luxul și rafinamentul lor, aparțineau unei existențe moderne în
cheie barocă, dar ele dovedeau și o sensibilitate acută la tot ce era inovație
decorativă. Mi se pare semnificativ în cel mai înalt grad, tocmai în sensul
alinierii rapide a gustului moldovenesc la noutățile zilei, faptul că în anii
’30 și ’40 ai veacului palatul ieșean era împodobit cu faianță turco-persană
de la Iznik și Kutahya — consunînd din plin cu ceea ce am socotit altă
dată drept etapa orientalizantă a artei vremii lui Vasile Lupu23 —, o cera-
mică decorativă strălucitoare, cu tonuri de albastru, verde și roșu pe fond alb;
în anii ’50 locul faianței microasiatice era luat de ceramica polono-lituană
răspunzînd unui gust orientat acum spre aria cultural-politică septentrio-
nală ; prin anii ’70 ai aceluiași veac exista deja, în unele săli, faianța albas-
tră din Țările de Jos, de vogă europeană, prin produsele ele la Delft sau
imitații ale ei, amintită în 1677 de către secretarul unei solii polone, Michal
Floryan Rzewuski, care străbătea aici „o odaie boltită cu ziduri acope-
rite cu pătrate mari albastre modelate în forma faianței olandeze”—într-o
epocă în care știm că mari dregători, între care filopolonul Miron Costin,
primeau în dar piese de orfăurărie ncerlandeză —, solul regal fiind mai
apoi „condus într-o altă odaie boltită, împodobită cu același fel de pătrate,
unde se afla un covor, formînd o draperie și o masă acoperită de asemenea
cu un covor”24, imagine care ne sugerează foarte precis aspectul unor
interioare regăsite în pictura Țărilor de Jos, a Germaniei sau a Poloniei
veacului al XVII-lea.

Noutățile din interioarele palatului ieșean adăposteau alte semne
noi ale veacului între care voi aminti aici doar serbările, punerile în scenă
cu rost artistic, din noile timpuri ce aduceau mai mult ca oricînd curtea
în centrul ceremonialului. Nu întîmplător, de acum datează informația
germanului Happelius despre nunta domnească a Măriei, fiica lui Vasile
Lupu, cu șeful calvinilor polonezi Janusz Radzrwill, despre armele și ceasor-
nicele artistic cizelate, mult gustate de epoca manierismului și a barocidui,
dar mai ales despre serbările ce reeditau, în haină orientalizantă, celebrele
www.dacoromanica.ro

249
„joyeusetâs” de Renaștere apuseană, presupunînd mari scenografii cu ani-
male exotice, simulări de bătălii, edificii, căci „fuseseră construite anume
diferite imitații de castele, palate și corăbii care erau luate cu asalt și
cucerite”26. Și tot aici se cuvine a aminti, într-un veac amator nu doar
de scenografii grandioase, ci și de scenografia măruntă care era macheta,
găsită, cu rosturi militare, către 1600 în părțile germano-helvete și către
1670 în Franța lui Louvois și Vauban, cel mai răsăritean caz, cunoscut
mie, de asemenea înjghebări artistice miniaturale : este cel istorisit de
Neculce în legătură cu „nemișul” din ținutul Hotinului, Grigore Cornescu,
care către 1672 a făcut, pentru Duca vodă și pentru „împărăția Turcului”,
„chip cetățîi Camenițăi de ciiară, cu toate tocmelele iei dinluntru și dena-
fară”, machetă admirată pentru „mărirea ei, ce iera din singură starea
locului, cu apă și cu stînci de piiatră împregiuriu”28; pentru cine a avut
prilejul să cerceteze mai îndeaproape, în muzee și colecții, machete de
cetăți din barocul european, „chipul.. .de ciiară” lucrat de acest moldo-
vean, ce va fi avut o anume faimă întru atari îndeletniciri, se înscrie lim-
pede într-o practică meșteșugărească nouă, tipică pentru secolul al
X VII-lea.

Gustul pentru tot ce era înnoitor în interioare a fost extins la apre-
cierea a tot ceea ce era artistic orînduit la exterior devenind, iarăși ca un
semn al timpurilor noi, un gust vădit pentru natură. Pentru o natură
treptat preschimbată într-un decor al arhitecturilor „rezidențiale” ale
timpului — găsite către 1700 mai ales în Țara Românească —, identificat
în Moldova către 1670 cînd, concomitent, în palatul din Iași exista „o
grădină între ziduri după moda italienească”27 — relatarea aparține unui
călător abia citat —, iar la curtea lui Antonie Ruset, în 1676, fiii lui
Miron Costin, într-un discurs meșteșugit adresat domnului în limba polonă
și cu titlu latinesc, „i-au oferit un (labirint) închinat în lauda numelui
său”28. Era un discurs care, presărat cu referiri livrești la antichitate —
într-o Moldovă de unde era cel ce tălmăcise din grecește textul Istoriilor
lui Herodot păstrat la mănăstirea Coșula29 — întovărășea, pe cît
se pare, o scenografică amenajare peisagistică a unei grădini, pe
care am interpretat-o ca o aluzie precisă la numele „floral” al neamului
Rusetesc a cărui stemă avea să fie tocmai un vas cu flori (figura deja în
secolul al XVII-lea deasupra ușii de intrare a casei conacului de la Pribești-
Vaslui în timpul ctitorului său, marele vornic lordache Ruset, cuscrul lui
Constantin Brîncoveanu)30.

Setea de noutate artistică a fost și cea care a creat, alături de modele
monarhice demne de urmat, modele artistice, într-un chip pe care Țara
Românească avea să-l cunoască mai ales într-un caz anume al veacului
al XVII-lea final, cel al lui Șerban Cantacuzino. Pentru Moldova două
pot fi socotite cele mai notabile exemple de transfer al unei idei de conti-
nuitate voievodală asupra unor monumente. Cel dintîi este cazul Goliei,
ctitoria lui Vasile și Ștefăniță Lupu; ea avea să fie aleasă de succesorul
imediat al „Lupului bei”, Gheorghe Ștefan, fostul mare logofăt devenit
uzurpator, drept model la ridicarea Cașinului în 1655. Voievodul
acesta, mort și el în exil, în lumea protestantă a Balticei, după ce stabilise
notabile legături europene din Stockholmul lui Carol al Xl-lea în Parisul
lui Ludovic al XlV-lea, avea să copieze în necropola sa din Moldova
de apus ultimul edificiu al lui Vasile Lupu; că în reluarea fața-
delor Goliei, mult simplificate la Cașin, Gheorghe Ștefan, boierul
lipsit de ascendență domnească voia să se arate la înălțimea celui
pe care-1 răsturnase faptul esta, cred, ușob de probat prin compararea
www.aăcOTamâmca.ro

250
celor două lăcașuri, conducînd la încheierea că unii dintre cei ce vor fi
■lucrat pe șantierul ieșean — sub privegherea unui meșter străin, cu sigu-
ranță — au mers și pe șantierul de la Cașin, transferînd într-un grai autoh-
ton inovațiile de la Golia ; în așa fel, adaug, încît Cașinul, cu aerul său
baroc autohtonizat, era nu doar întruparea plastică a unei continuități
politice, ci și semnul unei opțiuni culturale a unui mare boier ajuns
domn, înaintea călătoriilor sale spre Viena și ținuturile septentrionale.

Cel de-al doilea este cazul Cetățuii care, se știe, treizeci de ani după
Trei Ierarhi — așezămîntul e înălțat între 1669 și 1672 — reedita, sim-
plificînd, ctitoria modelului voievodal care a fost, pentru Gheorghe Duca,
Vasile Lupu. între monumentele, mai curînd modeste, ale anilor ’60 — ’80 —
cînd balanța noutății stilistice începe să tragă hotărît în favoarea Țării
Românești unde domniile devin mai stabile —, Cetățuia este singurul
edificiu care putea simboliza o întreagă perioadă culturală, amintind —
prin ponderea elementului grecesc ce întovărășea pe unii domni țarigră-
deni și balcanici (Gheorghe Duca, Antonie Ruset, Dumitrașco Cantacu-
zino) — de anii ’20 —’30 ai aceluiași veac. Dacă pentru boierul de țară
Gheorghe Ștefan un mod de legitimare a uzurpării sale din 1653 se poate
descifra în replica pe care Cașinul o va da foarte curînd occidentalei Golia,
pentru levantinul Gheorghe Duca legitimarea ascensiunii vertiginoase
de la un rang social umil pînă la scaunul domnesc s-a materializat în acest
monument de elenizare aulică accentuată, cu o pictură orientată spre
Balcani, cu vastul tablou ctitoricesc de somptuoasă alcătuire amintind pe
cele ale Cantacuzinilor munteni atît de legați de neamul Duca, cu o arhi-
tectură ce descinde direct din Trei Ierarhi nu fără o interesantă și neob-
servată inovație cu consecințe estetice—, sigur ultima în acest veac de artă
moldovenească—, atunci cînd la brîul de piatră împletit de la exterior, cu-
prins între două benzi de ornamente sculptate, fondul cîndva incizat al ben-
zii de marmură așezate în același loc la Trei Ierarhi devine la Cetățuia o ade-
vărată broderie cu efect contrar celui din model : în timp ce la Trei Ierarhi
paramentul bogat sculptat era ritmat de fondul neted al benzii mediane,
la Cetățuia paramentul neted al bisericii este mai bine pus în evidență de
fondul bogat sculptat al biîului iarăși median. Și dacă reluarea la Cetățuia —
cu asemenea inovații, ca și cu multe simplificări formale a prototipului
prestigios care era prima mare ctitorie a lui Vasile Lupu este un fapt evi-
dent, voi reaminti și faptul, deosebit de semnificativ, că în paginile unei
cărți ieșite în 1682 din teascurile tiparniței grecești de la Cetățuia (anume
Întîmpinare fw contra primatului papei a lui Nectarie al Ierusalimului)
energicul ierarh ierosolimitan Dositei Notaras avea să compare pe stăpînul
Moldovei și al Ucrainei, pentru merite culturale eminente și în spiritul
encomiastic al vremii („preastrălucitului, preapiosului. preaseninului și
preagloriosului domn și principe”), cu Alexandru cel Mare, lui Vasile
Lupu, ilustrul predecesor venit tot dintr-un neam balcanic și obscur —
socotit „tatăl” lui Duca, se înțelege, în ipostaza de părinte spiritual, pro-
tector și model demn de urmat — revenindu-i, tot din pricini ținînd de
istoria culturală, apelativul de „nou Filip”31, regalul tată al marelui cuce-
ritor macedonean. Descendența arhitectonică stabilită de istoricii artei
este confirmată astfel de o altă descendență, așezată metaforic în plan
ideal de cărturarii celui de-al XVII-lea veac. Ai unui veac pentru care,
la cîțiva ani distanță numai sau la cîteva decenii uneori, în cîmpul artei,
o noutate .putea deveni o tradiție, iar numeroasele elemente noi asimilate
puteau deveni tot atîtea tradiții paralele și inconfundabile, dovezi ale
receptivei întîlniri a Moldovei cu tot ce fusese nou în juru-i. Iată de ce —

www.dacaromanica.ro

251
am mai scris-o și cu alt prilej32—socotesc că în diversitatea, derutantă
aproape, a artei moldovenești dintre 1600 și 1700 se poate desluși nu —așa
cum s a afirmat deseori și cum se mai crede pe alocuri — un semn de obosit
crepuscul medieval ci, dimpotrivă, un semn al febrilei încercări de captare
a semnalelor venite din acele arii cu care Moldova vremii a stat în a tîtea
legături ale politicii și ale culturii. Un semn al celui dintîi, de fapt, început
de mentalitate modernă.

NOTE

1	Opere, ed I. Crețu III, București, 1939, p. 438—444.

2	M. Eminescu, Demagogi, nu democrati, in același volum, p. 192.

3	R Theodorescu, Piatra Trei Ierarhilor sau despre o i posta.a a fastului In civilizația
româneasca, București, 1979, p. 8—9

4	Idem, Manierism și ,,pnm baroc ’ postbizanhn Intre Polonia și Statnbul: ca~ul moldav
(1600 — lb50), In „Studii și cercetări de rtona artei Sena arta plastica”, 28, 1981, p. 63 93.
Menționez ca unele pasaje ale acestui text, ca și altele extrase din studiul meu Gusturi și
atitudini baroce la români tn secolul al Wll-lea. Isote liminare, in „Studii și cercetări dc is-
toria artei’”..., 29, 1982, p.37 —46 și 30. 1983 p 3 — 11 se regăsesc In paginile de fața.

6	R. Theodorescu, Epoca lui Matei Pasarab, răscruce a vechii culturi românești, in „Re-
vista de istoric’, 12, 1982, p. 1330 1338

6	Este vorba de așa-numitul „chioșc al lui Murad ’ de la fopkapi Serai, datind din
1579 (Gyiath Aldin M. R. Ibrahim, Influente islamice in aria feudala româneasca, teza de doc-
torat, Facultatea de Istorie Filozofic din București, 1981).

7	Gr. loncscu, Istoria arhitecturii în România. II, București, 1965, p. 45—47.

8	A. Dobjanschi, V. Simion, Arta in epocalul Vasile Lupu, București, 1979, p. 36 — 38;
N. Stoicescu, Bibliografia localităților și monumentelor feudale dm România. II. Moldova, Cra-
iosa, 1971, p, 197, p. 408, nota 24

9	Călători străini despre țările române, \, București, 1973, p. 327.

19	I, Bianu, N Ilodoș, Bibliografia româneasca veche. 1508 —1830, I, București, 1903,
p. 227

11	Andreas M olf, Beitrage zu emer stalistisch-hisionschen Beschrcibung der t urstenthums
Moldau. I —II, Sibiu, 1805, p. 2o0

12	Al. Duțu, Cultura română tn civilizația europeană modernă, București, 1978, p. 167.

13	Souvemrs sur la Revoluhon, l’Empire et la Restauration par le general comite de Roche-
chouart, Paris, 1933, p 111—112

14	Calatori străini. , VII, București, 1980, p 395.

16	Calatori străini V, p 225

16	Ibidem, p. 78.

17	Ibidem, p. 137

18	Ibidem, p. 280.

19	Ibidem. p. 193

20	Călători străini , VII p. 263.

21	Ibidem, p 494

22	Călători străini. , V, p 328.

23	Manierism și „prim baroc’’ , p. 86.

’4	Călători străini. ., V II, p. 353

26	Călători străini . , 5, p 648

28	Ion Neculce, Opere Letopisețul Țării Moldovei și O samă de cuvinte, ed. G Ștrempel, •
București, 1982. p. 213.

27	Călători străini. , VII, Ioc. cit.

28	Miron Costin, Opere, ed. P P. Panaitescu, București, 1958, p. 328—329, p. 441—442.

29	Herodot. Traducere românească publicată după manuscriptul găsit tn mănăstirea
Coșula de N. lorga, Vălenii de Munte, 1909

30	R. Rosctti, Note genealogice și biografice despre familiile Buhuș și Roseth foști pro-
prietari ai moșiei Bohotinului, In „Analele Acad*nnei Române. Memoriile Secțiunii Istorice”,
s. II, t. XXVIII, 1905-1906, p. 477

31	I. Bianu, N. Hodoș, op. cit., p. 2o2 —254. Vezi și R Theodorescu, Histoire de l’art
hisloire des mentahtes. Quelques reflexions sur le cas roumatn (1600 — 1800), in „Revue Rou-
mainc d’Histoire, 4, 1983, p. 335 — 336; idem, Artă și politică in țările române tn secolele XV —
XIII, In „Revista de istorie”, 3, 1984, p. 265.

32	Artă și politica tn Moldova tn prima jumătate a secolului al XVII lea, tn „Anuarul
Institutului de istorie și arheologie” , A. D. JXenopol”, Iași, XIX, 1982, p. 43-50.

www.dacOTomanica.ro

252
SUB LTNNOVATION ARTIȘTI QUE MOLDAVE DU XVII8 SlfiCLE

JResume

Au. dela d’une unite culturelle roumaine prefigurant, â la fin du
Moyen Âge, une identit6 naționale, les historiens doivent tenir compte
de l’existence d’accents divers et de differentes nuances que les men-
talites etles sensibilites regionales ont imprime a l’evolution generale de
la eivilisation roumaine â partir surtout du XVII® siecle. Pou.r l’epoque
d’entre 1600 et 1700 le paysage culturel romnain s’est em’ichi de
l’existence parallele — en matiere artistique — d’un „traditionalisme
valaque’ ’ que le dernier quart de siecle changera en tant de nouveaut6s
culturelles â l’epoque des Cantacuzenes et de Brancovan, et d’une „inno-
vation moldave” evidente surtout pendant la premiere moitie du meme
XVII® siecle, pour les arts visuels, et au cours du dernier quart du siecle
pour la creation littâraire. Cette „innovation moldave” et ce „tradition-
nalisme valaque” des trois premiers quarts du XVII® siecle — visages
diffdrents et complementaires d’un art determine par les options politiques
et intellectuelles du temps — expliquent amplement certains aspects
regionaux de l’art romnain plus tardif, de „l’age des lumieres”. La rdception
de nouveautes diverses, successives ou bien concomitantes — nouveautds
valaques, manidristes „internationales”, russes, islamiques et baroques
italo-polonnaises — imprimerent â l’art moldave d’apres 1600 une phy-
sionomie particuliere. De telles nouveautâs aussi bien que les monuments
d’exception, hors sdrie — les eglises conventuelles de Dragomirna preș
de Suceava, de Saint-Sabbas, des Trois Hierarques et de Golia â Jassy —
ont imprime le ton, la direction principale aux autres monuments contem-
porains, furent imites âleur tour par bon nonibre d’eglises des princes, eve-
ques et nobles du pays (Solea, Buciulești, Cetățuia, Cașin). Ce fut lâ plie-
nomene tout â fait contraire a celui qui caractdrisait la Valachie durant
la periode comprise entre le regne de Micbel le Brave et celui de Șerban
Cantacuzene, lorsque la mode artistique etait donn6e par une tradition
medievale jalousement gardee dans les milieux de la com’ prindere, au
temps de Mathieu Basarab surtout.

Le cas moldave du XVII® siecle illustra â merveille — de meme
que plus tard en Valachie, autour de 1700, le cas des fondations pieuses
de Michel Cantacuzene — non pas un eclectisme appauvri, et sans ressour-
ces, mais plutot, et surtout, une relativite dc gout propre, en Europe, a
un siecle baroque par excellence. II traduisait ainsi une remarquable
ouverture vers tous les horizons stylistiques, vers l’Orient — qui donna
son faste remarque par les contemporains chez un Badou Mihnea, un Basile
Loupou, un Georges Douca, sa decoration somptueuse en pierre, en bois,
en fii d’or et d’argent, sa poterie dnaillee —, vers l’Occident âgalement
dont les mo des successives, les interieurs degants, les mises en scene baro-
ques furent connues par les princes et les nobles moldaves en contact avec
laPologne, l’Europe germanique, les Pays-Bas.

www.dacoromanica.ro

253
STEREOTIPURI ȘI IMAGINI NOI ÎN COMUNICAREA
INTELECTUALĂ DIN SECOLUL AL XVIII-LEA

ALEXANDRI' DUȚU

în decursul secolului 18, imaginea Europei a devenit tot mai cuprin-
zătoare și mai precisă în scrierile elaborate în diverse țări ale continentului.
Dar evoluția acestei imagini nu a depins numai de progresele cunoștințelor
geografice și politice sau de intensificarea comunicării; chiar dacă știrile
au fost mai abundente și mai exacte ca în trecut, ele au fost filtrate prin
clișeele mentale și stereotipurile care au întotdeauna viața lungă. Progre-
sul nu a fost linear, deoarece multe idei generoase au fost formulate în
secolele anterioare și apoi abandonate. în orice caz, pînă spre sfîrșitul
secolului ideile și imaginile nu s-au schimbat radical și de aceea putem să
facem o deosebire netă între prima parte a secolului, în care se manifestă
un interes crescînd față de cultura europeană, în ansamblul ei, atît în Sud-
Estul european, cît și în Occident și sfîrșitul secolului, cînd cultura euro-
peană începe să prindă contururi, ca o totalitate, ca o unitate în diver-
sitate.

în Evul Mediu, cultura bizantină s-a distanțat deliberat de Occi-
dentul considerat eretic, mai ales după marea schismă din 1054; apoi,
Renașterea occidentală a preluat o parte din cultura bizantină, dar nu și-a
propus să îmbrățișeze Sud-Estul european în lumea umanistă acceptîndu-i
personalitatea, ci prin convertire. Zonele europene au rămas distincte
și fericite în suficiența regionalismului lor pînă în secolul 18, cînd franceza
a devenit limbă internațională, iar cultura puternicului stat s-a impus
întregului continent; prin intermediul limbii franceze, o limbă vie față de
instrumentul tradițional de comunicare, latina, oamenii au început nu
numai să schimbe idei, dar și știri despre ei înșiși. Concomitent au apărut
primele preocupări de antropologie care au pătruns în particularitățile
manifestărilor intelectuale de pe continent. Constatarea diversității a
permis dezvoltarea factorilor și elementelor care puteau apropia popoarele.
„Ca într-o oglindă, scrie Eugenio Garin, în imaginile pe care europenii
și le fac despre alte popoare se reflectă însuși sufletul Europei iar în aceste ,
imagini se exprimă atît conștiința bună cît și cea rea a europenilor.. .”. ’
De aici, tensiunea dintre poziții contrarii : pe de o parte, concepția quattro-
centească despre demnitatea umană aceeași în toți; de cealaltă teza
aristotelică a sclavului prin fire ; pe de o parte, justificarea cuceririi impusă
de superioritatea cuceritorului, autorizat „moralmente” să domine; de
alta, revolta în numele unor drepturi înalte de libertate, de a opune rezis-
tență în însuși contextul european oricărei abuz și oricărei forme de tira-
nie. De o parte, celebrarea inocenței sălbaticului american sau a înțelep-
ciunii mandarinului chinez; de alta, osînda aruncată asupra barbariei
inumane a canibalilor americani sau asupra imobilității crude și corupte
a asiaticilor. în line, răsărind anevoie din acest conflict între concepțiile
care divid Europa, ideea unei pluralități de religii, de culturi, de civilizații,

www.dacoromamc^.ro

254
de scări de valori, a dreptului la rezistență, la libertate, la pace : alături
de modelele grec și roman, cele peruan, indian, chinez. într-o scriere despre
incași, din 1755, un spirit european, Francesco Algarotti va aminti de acei
oameni de cultură care nu prețuiau mai prejos pe chinezi decît pe vechii
greci și romani și compara civilizația incașilor cu a persanilor și a arabilor
în perioadele lor de înflorire1.

Ceea ce i-a apropiat pe europeni a fost atașamentul comun față de
moștenirea antichității; atît în occident, cît și în Sud-Estul european
prezența operelor lui Aristotel în școli, a lecției anticilor în pictură și sculp-
tură a apropiat treptat pe cei care trăiseră în cultura mediului lor provin-
cial sau regional. Modelul antic s-a perpetuat pînă tîrziu în secolul 19 :
între 1830—1842, Ludovic I al Bavariei a înălțat pe malul Dunării, nu
departe de Regensburg, o copie a Acropolei, „templul faimei germane”,
Walhalla, într-o perioadă în care neoclasicismul prevala în artele sud-est
europene. Impulsul decisiv spre cunoașterea reciprocă și descoperirea
asemănărilor și deosebirilor l-a dat Revoluția franceză care a deschis perspec-
tivele unei evaluări integrale a culturii continentului nostru. După o fază de
acumulări și ezitări s-a ajuns la perceperea în comun a valorilor culturale
elaborate pe întregul continent. Dar tot timpul a persistat întrebarea :
care' sînt limitele Europei?

Europa a fost intr-un fel văzută de oamenii politici șf intr-altfel
de oamenii de cultură ; marea masă a locuitorilor satelor europene, intrată
doar periodic în legătură cu știrile transmise prin reviste și foi volante,
a rămas atașată vechilor clișee. De fapt, înnoirea fondului de cunoștințe
a fost mai viguroasă în culturile în expansiune dezvoltate în societățile
de pe malul Atlanticului european și mai lentă în culturile de concentrare
din Sud-Estul Eur opean2; dar primenirea cunoștințelor nu a însemnat
întotdeauna mai multă înțelegere, așa cum aprofundarea naturii umane
nu a adus cu sine o cunoaștere a varietății ei. în linii mari, toate culturile
europene s-au definit pe sine prin, raportarea fie la o lume care se comporta
altfel și care alcătuia partea „barbară” a umanității, fie la datele acumu-
late de cărturarii care trăiseră în epoca formulării marilor adevăruri; de aici
insisțența cu care umaniștii occidentali au vorbit despre barbarii care se aflau
dincolo de limitele lumii civilizate, precum și tenacitatea cu care apărătorii
tradițiilor din Sud-Estul Europei s-au referit la demarcările făcute de
elini sau de Coran.

Dialogul cultural a fost favorizat de reculul puterii otomane. La
începutul secolului 18, frica de otomani se domolise și clopotele nu mai
sunau la amiază în tîrgurile germane, pentru a aminti de o primejdie con-
tinuă, ca pe vremea lui Carol Quintul. După eliberarea Vienei, în 1683
steagul luat din cortul marelui vizir a fost trimis papei Inocențiu al Xl-lea
și suspendat deasupra intrării principale în catedrala Sfîntul Petru din
Roina3; dar, concomitent, chipul otomanului înfrînt s-a instalat în fresce
și în arta statuară, ca acel turc care păzește cîțiva condamnați în grupul
statuar de pe podul Carol de la Praga, chip de comedie, devenit de îndată
celebru în orașul de aur4. „Turcismele” au pătruns în viața europenilor,
prin imitarea costumelor, a unor ceremonii sau obiceiuri : Maria Tereza
a pozat în diverse costumații pictorului elvețian Jean Etienne Liotard
care făcuse, mai înainte, portretul lui Constantin Mavrocordat, iar împre-
ună cu fiica,sa Mariana în costum turcesc5. în mediile guvernanților, inte-
resul față de imperiul otoman va crește continuu datorită „problemei
orientale”, cu o pondere tot iga^mare^în^golitica europeană, de-a lungul

255
secolului6. De fapt imaginea turcului este mai nuanțată în rapoartele
ambasadorilor sau a emisarilor cu obiective politice, decît în deciziile can-
celariilor imperiale. Atunci cînd vorbim despre Europa avem în față nu
numai națiunile care se afirmă treptat în secolele 17—18, dar și imperiile
care continuă politica lor de înglobare a întregului continent sub un singur
sceptru; paralel, oameni de cultură, ca Erasm, vorbesc despre „patrie”,
despre atașamentul față de cei care te înconjoară și de care răspunzi,
atunci cînd le conduci destinele, un atașament salvator, în gindirea mare-
lui umanist, deoarece ar putea trăi pofta cuceririlor și instaura pacea în
lume7. în cancelariile imperiale, lumea va avea, însă, alt chip. Astfel,
copiii Măriei Theresa învățau istorie și știință politică memorînd ilustrații
executate pe tăblițe, așa-numitele „Lehrtafeln”. Una dintre ele, comuni-
cată nouă de Osterreichische National-bibliothek, prezintă sus factorii
care susțin imperiul — puterea militară, concordia, sîrguința, pacea etc.;
apoi pe două rafturi cîteva state de pe continent, iar jos marile puteri:
monarhia austriacă, monarhia burbonică, adică Franța, imperiul otoman,
regatul Prusiei și monarhia britanică. Surprinde faptul că mingile de
pe rafturile de mai sus nu reprezintă decît cîteva state, acelea care intrau
în orbita intereselor habsburgice. Această viziune imperială ne explică
foarte clar cum înțelegea să stabilească relații politice și culturale cel care-și
însușea aceste cunoștințe, un moștenitor al tronului convins ca orice copil, că
poza pe care o privește redă adevărul gol goluț ; mai ales că viziunea aceasta,
intitulată Bilanx Austriaca, era dominată de două figuri de basm care dea-
supra construcției țineau în mîini două inscripții care proclamau „geniul
celor care stăpîneau” și „priceperea miniștrilor”8.

Mai rigide în aprecieri și mai puțin atente la schimbare, cercurile
oficiale otomane se considerau purtătoare a normelor perfecte și judecau
pe ceilalți în funcție de modul în care se încadrau sau nu în modelul de
cultură elaborat de societatea otomană. îmbinarea politicii de convertire
cu exclusivismul imperial întreținea un sentiment de superioritate față
de occidentali nu numai în rîndul guvernanților otomani, dar și al oame-
nilor de rînd. Exclusivismul era prezent, într-o formă mai atenuată, în
cercurile conducătoare din Fanarul grecesc, unde animozitatea față de
„latini” era încă puternică. Ca în orice societate „închisă”, sentimentul
superiorității compensa lipsa de comunicare intelectuală. Părțile europene
continua să fie denumite de către otomani „Eum-yli”, așa cum fuseseră
desemnate de strămoșii lor care intraseră în contact cu imperiul „roman”
de răsărit, imperiul bizantin9; în acea zonă, oamenii gîndeau și se compor-
tau altfel decît recomandau ulema-lele, gardienii normelor sacre islamice.
Ca și în imperiul bizantin, unde fuseseră făcute demarcări clare între sălba-
ticii care se comportau ca animalele, barbarii creștini și cei necreștini care ,
nu ajunseseră la superioritatea bizantină și ereticii care păreau cei mai
primejdioși, și în imperiul otoman deosebirile între cetățeanul imperiului
și străin apăreau pe nivelul consumației alimentare și al comportării sexelor,
cît și pe nivelul organizării religioase10. Chiar cei care erau familiarizați cu
demnitarii otomani, românii și ungurii, resimțeau intens aceste deosebiri.
Mikes Kelemen, care a însoțit pe Fransisc Rakoczi în exilul din Turcia,
nota în 1717 : „Adevărat este că turcilor le sîntem dragi, nu ducem lipsă
de nimic; nimeni nu suferă vreo vătămare, dar neamurilor străine le este
anevoie aici, neputînd lega cunoștințe și prieteșuguri de nici un fel”11.
La rîndul său, Dimitrie Cantemir, care a izbutit să pătrundă în intimitatea
dregătorilor otomani și să lege prietenii cu cîțiva viziri și gînditori, unii

www.dacoromamca.ro

256
dintre ei adevărați sceptici12 nu s-a putut împiedica să descrie lumea curții
ca o pantomimă cu măști baroce, iar sediul puterii imperiale ca un templu
al lăcomiei în Istoria imperiului otoman și in romanul satiric Istoria iero-
glifică. Deosebirile în mentalitate sint frapante : orice cititor al cronicilor
otomane este astăzi surprins de faptul că istoria are un singur sens, mereu
favorabil înaltei Porți și un caracter festiv, aerul de sărbătoare îmbrăți-
șînd' cele mai violente încleștări militare. Un cronicar poet ca Mehmed
Rașid, trecut prin funcții de seamă în imperiu și victimă a unor intrigi
meschine, nu se abate niciodată din stilul său ce învăluie în strălucire
cele mai sîngeroase ciocniri. Respingerea unui atac austriac asupra Orșovei,
în 1689, este descrisă ca m O mie și una de nopți: „Cu ajutorul lui Allah,
Zefirul cuceririi și victoriei suflînd din partea musulmanilor, iar vîntul
înfrîngerii suflînd în partea ghiaurilor demni de infern, cea mai mare parte
a oștirii îndemnate de diavol a pierit sub loviturile de tunuri și de puști” ;
în schimb, dezastrul de la Zenta este istorisit ca un moment de mult dorit
de vizirul Elmaș-Mehmed pașa pentru a dobîndi cununa de martir și fap-
tele „dușmanilor legii” sînt repede asezonate cu povestea unui personaj
care a apărut la Timișoara și a încărcat „toate cutiile de halva într-un
car cu boi”13.

îndoieli asupra superiorității modelului cultural otoman au început
să se instaleze în cercurile cărturarilor otomani după cei noii „romani”
s-au dovedit că dețin o forță superioară înaltei Porți. Prima măsură a
fost de a trimite observatori în țările occidentale; a doua, de a oferi un
mijloc de informare curentă cercurilor oficiale. Primul ambasador la Paris,
Mehmed effendi, nota în memoriile sale aceste impresii din 1720 : „Francii
nu se aseamănă turcilor, așa cum noaptea nu se aseamănă zilei. Cînd intrăm
într-o locuință, noi scoatem încălțămintea și ne descoperim capul; francul
face de-andoaselea. Noi lăsăm să ne crească barba și ne radem capul,
scriem de la dreapta la stînga și punem cuvertura sub masă; la creștini,
toate aceste obiceiuri sînt invers. Pe scurt, așează un franc cu capul în
jos și picioarele în sus și vei avea un turc”14. Misiunile în Europa nu au
avut, însă, continuitate. Cît despre proiectul unui periodic, el a fost făcut
de un raguzan Treleschi, fost în serviciul principelui Constantin Mavro-
cordat, oare a propus vizirului să publice o gazetă franceză sub titlul
„Evenimente istorice și politice din Europa”, dar propunerea a fost res-
pinsă sub motiv că subminează autoritatea sultanului15. Pentru același
motiv nu au putut lucra ateliere tipografice la sud de Dunăre.

Cu excepția atelierului organizat de transilvăneamd renegat Ibrahim
Muteferrika, în 1727 la Istanbul, alte tipografii nu au lucrat la sud de Du-
năre pînă spre sfîrșitul secolului. Oamenii de cultură din Sud-Estul euro-
pean nu aveau posibilitatea să-și imprime cărțile sau, mai mult, să ia parte
la dialogul internațional decît la București, Iași sau Cluj, unde cărțile
nu erau, totuși, tipărite în ritmul celor occidentale. Cărți grecești sau slave
mai apăreau în centre din diaspora care nu aveau întotdeauna contact
cu „realitățile de acasă”15. Legăturile dintre inletectuali porneau adesea
și se consolidau prin corespondență, dar în Sud-Estul europen poșta este
neregulată, iar suspiciunea autorităților apăsătoare. Puțini sînt cei care
ajung să fie cunoscuți peste hotare, caDimitrie Cantemir sau Nicolae Mavro-
cordat17. Cunoștințele occidentalilor despre principatele române nu sîntbo
gate și ele nu se precizează decît atunci cînd apare un interes deosebit,
precum existența unei mari biblioteci la București, o reformă despre care
principele însuși ține să vorbească cititorilor francezi sau cînd consemnă-
rile se datoresc unui călător inteligent care trece dincolo de cercul oficia-
www.dacoromamca.ro

257
Iilor și pătrunde în viața cotidiană a oamenilor18. Călători originari din
Sud-Estul european care să lase relatări despre drumurile lor de-a latul
continentului sînt prea puțini; lumea din aceste părți nu se destăinuie.

Nici cartea, nici periodicul, așa cum nici scrisorile și nici relatările
de călătorie nu redau un dialog; comunicarea nu pornește din două direcții
și nu se leagă între parteneri la fel de disponibili. De o parte, întîlnim un
cărturar român care ajunge la Padova și apoi întreține o amplă corespon-
dență cu cercurile diplomatice ale vremii, dar stolnicul Constantin Canta-
cuzino nu ne vorbește despre sine și nici nu ne dă prilejul să intrăm în inti-
mitatea curții românești, decît în prea mică măsură. De cealaltă parte,
îl întîlnim pe Leibniz care constată asemănări între aritmetica binară
și aritmetica chineză și cere să fie invitați cărturari chinezi în Europa19.
De o parte o lume care apare doar pe planul relațiilor oficiale și care vor-
bește prin texte „obiective”, precum istoria neamului sau cărțile sacre;
de alta, o lume care investighează mediul înconjurător și caută peste tot
și în toate domeniile surse noi de prosperitate, chiar dacă nu are timp să
aprofundeze consecințele descoperirilor asupra naturii umane. Deosebirea
este netă între culturile axate asupra unor adevăruri fundamentale —
culturile „de concentrare” — și culturile care deduc adevărurile din datele
experienței culese din diverse domenii — culturile „în expansiune” —. De
aici și rolul divers acordat artelor într-o parte șî într-alta a continentului :
în timp ce în culturile în expansiune ficțiunea face să coexiste realități
diferite pentru a oferi imaginea unei lumi în prefacere, în culturile de con-
centrare ficțiunea ilustrează permanența, adevărurile imuabile capabile
să asigure rezistența și un ideal comun, ca în pictura postbizantină.

Ceea ce a contribuit la extinderea investigațiilor intelectuale sau la
replierea lor a fost sprijinul sau interdicția venită din partea puteiii poli-
tice. în timp ce puterea politică din Anglia sau Fianța a înconjurat cer-
cetarea științifică de na tui ă să favorizeze expansiunea militaiă și econo-
mică a statului. Imperiul otoman a cenzurat discuțiile care puteau atenta
la autoritatea preceptelor pe care se întemeia autoritatea sultanului.
Pînă tîrziu în secolul 18, europenii au fost desemnați drept „infideli” și
tratați ca și cum superioritatea economică și militară a acelora nu ar fi
fost evidente. Intelectualii otomani preferau să facă apel la clișee consa-
crate chiar atunci cînd trebuiau să descrie moda din secolul 18 și se refereau
la ilustrații din secolul anterior. Neschimbarea prevala în judecăți și sin-
gurul șoc provocat de occident asupra mentalității cercurilor din serai se
va datora unui fenomen complet laic, deci neîncadrabil în schema veche —
revoluția franceză20.

Imaginile mentale au jucat im rol preponderent în condițiile unei
comunicări cu flux capiicios și adeseori întîmplătoare. Ceea ce constatăm ’
în cercurile politice otomane poate fi regăsit în mediile oiășenești sau țăiă-
nești occidentale, unde atitudinile s-au modificat lent, vechile animozi-
tăți ccdînd greu pasul în fața informațiilor curente; adversitatea față
de bizantinii „schismatici”, față de otomanii de altă lege, față de o zonă
încă misterioasă, atractivă uneori numai pentru că putea fi întrevăzută
prin intermediul clișeului familiar al „bunului sălbatec”21, nu a fost supusă
examenului critic decît după ce achizițiile orientaliștilor au pătruns în
rîndul opiniei publice. Progresele orientalisticii au fost remarcabile în pri-
ma parte a secolului 18, datorită unui Antonie Galland, Pătis de la Croix,
Barth^lemy d’Herbelot sau Dimitrie Cantemir,dar lucrările savante au
nevoie de timp pentru a ac^iona^acolective. Este sufi-

258
cient să amintim faptul că Istoria imperiului otoman a lui Cantemir a intrat
doar treptat în circuitul științific ; recenzat în Geimania și Franța, cartea
a fost elogiată de abatele Prevost și a inspirat citeva judecăți înnoitoare
ale lui Voltaire, dai' de-abia spie sfnșitul secolului Sir William Jones a
subliniat valoarea ei de excepție pentiu cunoașteiea recipiocă22.

Interesantă, în acest context, este discuția pe care a provocat-o
profesorul Hugh Trevor Roper la primul colocviu lomâno-britanic de la
Căciulați, din 1975. Ocupîndu-se de ecoul operei cantemiriene in Marea
Biitanie, distinsul profesor a apreciat că el a fost aproape nul, de vreme
ce nu întîlnise ecouri în scrierile oamenilor politici, ale diplomaților, ale
istoricilor. Cîteva referiri pline de laude în scrisorile trimise, în 1745, de
abatele Jean Beinard Le Blanc de la Londra prietenilor săi din Paris și
6 recenzie plină de venin la adresa traducătorului, Nicholas Tindal, apărută
în „Gnib Street Journal”, în aprilie 1735, au fost singurele ecouri culese
de Trevor Roper și ele i-au dezvăluit faptul că opeia a apărut ,,într-un
moment nefavorabil, într-o epocă de scepticism, de vulgarizare elegantă,
de cosmopolitism plin de suficiență, lipsită de receptivitate intelectuală
și de vigoare a gîndirii”. Exemplul dat de celebrul dr. Jonhson
este, într-adevăr, grăitor, deoarece, ocupîndu-se de istoria turcilor
a lui Richard Knolles, el scria, în „The Rambler” din 18 mai 1751,
că „nimic nu ar fi putut mai adînc scufunda în obscuritate pe
autor ca poporul îndepărtat și barbar a cărui istorie o relatează
el... Națiunea care a produs pe acest mare istoric privește cu îndu-
rerare modul în care și-a produs geniul în slujba unui subiect străin și nein
teresant, iar acest scriitor care și-ar fi putut cîștiga faima numelui său
dacă ar fi elaborat o istorie a țării sale, s-a expus primejdiei de a cădea
uitării relatînd întîmplări și revoluții pe care nimeni nu dorește să le știe”.
Dacă opera lui Cantemir a fost cercetată cum se cuvine de un Gibbon și
un William Jones, spre sfîrșitul secolului, conchidea Trevor Roper, aceasta
s-a datorat unei schimbări intervenite în studiul istoriei, ea însăși o con-
secință a „revoluției în gîndire” piovocată de opera lui Montesquieu pro-
fund ancorată în realitățile sociologice23. Explicația este demnă de a fi
reținută dar este desigur parțială, pentru că interesul față de Sud-Estul
european a crescut pe măsuiă ce a început să fie înregistrată varietatea
culturală a acestei zone, adică pe măsură ce ochiul observatorului a pă-
truns dincolo de cercul oficial și a perceput diferitele manifestări ale locu-
itorilor orașelor și ale satelor care treceau dincolo de activitățile prozaice,
în locul relatărilor care își propuneau să contribuie la o mai exactă cunoaș-
tere doar a capacității militare sau a resurselor economice ale imperiului
sau a descrierilor care utilizau terminologia antică sau bizantină au înce-
put să apară prezentări mai ample și mai aprofundate decît „istoriile ab-
surde și puerile” care-1 iritau pe Cantemir; de fapt, însăși denumirea de
peninsulă „balcanică” este o reminiscență a tatonărilor erudite din seco-
lele îndepărtate24.

După ce comunicarea s-a făcut în cadrul unei Europe a „culturii” sau
a „republicii literelor”, cum scria Erasm, în care se bucurau de prestigiu
clișeele mentale, o imagine mai realistă a continentului a prins contururi
din secolul 17 înainte25; în secolul 18 aceasta s-a precizat treptat mai ales
pe măsură ce filosoful a devenit conștient de datoriile sale față de socie-
tate2®. Dintre cei care au știut să privească, făiă prejudecăți, civilizația
otomană, un' loc aparte i se cuvine distinsei călătoare caie a fost Lady
Montague, sensibilă la curtenia întîlnită în baia tui ceașcă, unde nu a ob-
www.dacoromanica.ro

3 - c. 1040

259
serva t „nici unul din acele zîmbete disprețuitoare sau șoapte satirice care
nu lipsesc din adunările noastre atunci cînd cineva nu apare îmbrăcat
exact după modă”, fapt care o făcea să conchidă că „manierele umanită-
ții nu diferă atît de mult pe cît ar vrea să ne facă să credem autorii de
călătorii”27.

în același timp, însă, expansiunea economică și militară a statelor
occidentale a imprimat ideii de Europa formulată în aceste locuri o nuanță
dominatoare, de neturburată superioritate28. Noua lume a civilizației
exemplare, s-a definit pe sine în raport cu „barbarii” care au fost multă
vreme cei de altă lege; apoi, criteriile au început să se turbure, în timpul
războaielor religioase, cînd conceptul de barbar a desemnat în primul
rînd cruzime și cînd s-a constat că „barbarii” apăruseră în sînul aceleiași
societăți. Dar și în acest context „barbarul prin excelență” a rămas „tur-
cul”, în pamfletele din secolul 16, cînd se scria că noaptea Sfîntului Bar-
tolomeu a fost „o etapă spre turcizarea regatului” francez și că Henric
al IV-lea urmărește să conducă țara „ă la turque”2’. Cu un secol mai îna-
inte, Enea Silvio Piccolomini introdusese în curent adjectivul „european”
și în numele unei comunități de cultură ceruse lui Mahomed II să se con-
vertească și să intre în „civilizația creștină”80. Atît musulmanii, cît și „ere-
ticii” ortodocși reprezentau o altă lume pentru umaniști și oameni de cultură
occidentali pentru că se conduceau altfel, ignorau tehnicile ce asiguraseră un
avans economic Occidentului și nu aveau destule tipografii, de unde apre-
hensiunea că formau o lume a ignoranței. întemeiat pe carte, umanismul
nu a dialogat cu cultura orală pe care a considerat-o o formă „inferioară”
de activitate intelectuală. Sud-Estul European a apărut în ochii acestor
oameni ca o zonă „barbară”, mai ales datorită faptului că nu se bucura
de cuceririle Renașterii cu care se mîndreau ei și care formau apanajul
civilizației europene : imprimeriile, practica limbilor antice, academiile
și universitățile, arhitectura clasică și arta construcției navale și a navi-
gării31.

în asemenea condiții, reflectarea Sud-Estului european nu a fost
puternică în literaturile occidentale din secolele 15 —16 ; partea de con-
tinent dominată de otomani era privită fie ca teritoriu de cruciadă, ca în
Evul Mediu, fie ca un tărîm exotic. în cel mai important poem al Renaș-
terii, Lusiada, Camoes oferă cititorului, în Cîntul 9, o imagine a Europei
în cadrul căreia Balcanii sînt astfel descriși:

„între bătrlnul Istrn și strlmtoarea
Ce-i dete Hele numele-i prin moarte,
Stnt traci vlnjoși, frățini cu nenfricarea,
în patria iubita a lui Marte.

Rodope, Hemus, stau sub ascultarea
Urgiei otoman-n astă parte,
Ce și Bizanțu-1 are-n stăptnire . . .
Vai, Constantin, cumplită ptngărire!”

Dar la acest vaet, ce ne reamintește de reacția umanistă la știrea
căderii Constantinopolului, se adaugă în Cîntul VII, o asociere care ne
vorbește despre vechile animozități „latine” față de bizatini, atunci cînd
se cere vitejilor să pornească împotriva otomanilor :

„Acele noi și crude născociri
De moartc-aducătoarele-artilerii,
Din bizantine și turcești zidiri

260
Și mai tîrziu evocarea literară va îmbiățișa tărâmuri cu nume antic
sau acte senzaționale precum aluziile, mai frecvente la Tiansilvania, din
piesele lui Lope de Vega sau Shakespeare. Eegăsim aceste două dominante
.și în secolul 17. Astfel, în i omanul italian puțină atenție a fost acordată
realităților spațiale sau cronologice, geografia lui „giavitînd în jurul unor
spații de evaziune sau de posibilă înstrăinare de realitatea cotidiană”.
Atît La Taliclea de Ferrante Pallavicino, în care apare un principe din
Transilvania, cît și L'Orestille sauFnggitiva de Girolamo Brusoni, unde
vine vorba despre un rege din Dacia și de un război care are loc „înspre Dacia
și Panonia”, nu reflectă realități sud-est europene; cît despre celebra
jiiinea a lui Giovan Fiancesco Loredano — a cărui opeiă Zăbava fanta-
siei va hrăni barocul românesc în secolul următor —, ea aduce în scenă
niște traci, dar obiceiurile acestora „oscilează între cele ale barbarilor
antici și cele ale turcilor moderni”32. Cît despre senzațional, acesta îl face
pe Jeau de Prechac să scrie întie 1677 și 1688 nu mai puțin de cinci „nou-
velles” inspirate de înthnplările relatate de gazete, evocînd dispariția
tragică a vizirului Kara Mustafa sau aventurile lui Emeric Tekeli, aliatul
otomanilor împotriva habsburgilor; evenimentele sîngeroase care au dus
la înlocuirea lui Mahomet al IV-lea cu fratele său Soliman, relatate de
„Mercure galant” în mai multe numere din 1688, l-au inspirat pe Eustache
Le Noble care, în Abra-Mulâ ou VHistoire du ddthronement de Mahomet IV,
a adus la suprafață adevăratul resort al dramei — gelozia.. .33.

Presa a alimentat senzaționalul, în continuare, în secolul 18 ; a deve-
nit, însă, mai obiectivă și a ajuns să prezinte mai exact și mai autentic
evenimentele din impeiiul otoman, astfel că se poate vorbi despre o tre-
cere de la atitudinea de acerbă dușmănie la atitudinea de evidentă neu-
tralitate34. Dar aceasta nu înseamnă că informația a devenit mult mai
rapidă. Știrile care sînt inserate în „Gazette de France” continuă să par-
curgă un lung releu, astfel că evenimentul a avut timp să se transforme
în istorie; imperiul otoman nu intră în sfera imediatului. Sosirea sulta-
nului la Erzerum, la 12.6.1635 a fost comunicată din Istambul la 28.6.
știrea a ajuns la Veneția la 21.8 și a apărut în „Gazette”, la 15.9, adică
după 86 de zile; depunerea vizirului de la 16.5.1719, este comunicată din
Istanbul la 18.6r ajunge la Viena, la 26.7 și este făcută publică de „Gazette”
la 16.8, adică după trei luni; depunerea sultanului din 1.10.1730 este cu-
noscută la Moscova la 30.10 și apare în „Gazette” la 2.12, deci după 63
de zile38. Atitudinile mentale nu se modifică rapid în asemenea condiții
și atît cercurile guvernante, cît și locuitorii orașelor și satelor europene
continuă să privească Sud-Estul, această parte a continentului în care
este prezent imperiul otoman, drept o lume străină, drept o alteritate
care nu pare să aparțină Europei. între imagine și realități se menține
nn decalaj pe care spiritul filosofic nu reușește să-l acopere.

între evenimentele din Sud-Estul european și reflectarea lor în presa
occidentală, între cunoștințele occidentale despre cultura din acestă parte
a lumii și curentele noi apărute în literatura sau pictura practicată de
popoarele sud-est europene, între slaba difuzare a cărților apărute în tipo-
grafiile și atelierele sud'-est europene și „foamea de carte” stiăină din'
mediile cultivate din această parte a continentului, între direcțiile gîndirii
occidentale și cea sud-est europeană persistă deosebiri și distanțe care-și
află expresia^, în cele din urmă, în ezitările filosofilor occidentali de a în-
globa Sud-Estnl european într-o Europă a civilizației (de model occiden-
tal) precum si în intensa aspirație spre modernizarea civilizației din gîn-

www.daccaxnnamca.ro

261

4 — c. 1040
direa cărtuiarilor sud-est euiopeni. Despre aceste ezităii și aspirații ne
vorbesc studii recente privitoate la tendințele reflectate în pictuia româ-
nească, cuprinsul unor biblioteci balcanice, opinii ale unor stiăini despie
realitățile sud-est euiopene, mișcarea de idei din această pai te a continen-
tului38.

Toate aceste aspecte aduc în lumină un dialog al imaginilor clișee-
lor, stereotipurilor care, la rîndul lui, trebuie să devină obiect de studii
pentru a explica motivele pentru care Euiopa, model de civilizație și teri-
toriu al acțiunii culturale, a avut în secolul 18 frontiere încă neclare, unele
dintre ele prezente în gîndirea unor istorici sau a unor diplomați de azi.

NOTE

1	Eugenio Garin, Rinascile e riooluzioni. Movime.nti culturali dai XIV al XVIII secolo,
Bari, Laterza, 1975, p. 330, 332.

2	Despre expansiune și concentrare mai pe larg in cartea noastră Umaniștii români
și cultura europeană, Minerva, 1974.

5	Jean Delumeau, La peur en Occident, Fayard. 1978, p. 269.

4	Victor L. Tapiă, Baroque el classicisme, Pion, 1972, p. 339.

8	Vezi catalogul expoziției organizate in 1980 la Schonbrunn: iMaria Theresia und ihree
Zeii, nr. 15.05; comentarii la Charles Delsoye, A propos des exposilions Maiie Therise et Joseph
li ă Schânbrunn et â Melk, „Bulktin de la Classe des Lettres et des Sciences Morales et
Poliliques”, Bruxelles, 1980, p. 487—496.

6	Vezi Andrei Oțetea, Conlribution ă la Queslion d'Orieni; versiunea română publicată
in Scrieri istorice alese, Edit. Dacia, 1980.

7	Jacques Chomarat, Aspecls de la conscience europeenne chez Valla el Erasme in La
conscience europeenne au XVe et au XV 1‘ sieclr, Paris. Ecole normale superieure de JeUnes
f.lles, 1982, p. 71, 72.

8	Această Lehrtafel a făcui parte din expoziția Maria Theresia und Ibre Zeit.

9	Vezi Dimitrie Cantemir Hislorian of South East European and Oriental Civilizations,
p. 35-36.

10	Evelyne Patlagean, Byzance, le barbare, Thiretique et la toi unioerselle in Ni Juif ni
Grec, Paris — La Haye, 1978, p. 82—90.

11	Mikes Kelemen, Scrisori din Turcia, Edit. Kritirion, 1930, p. 19 — 20.

12	Ca Es’ad Efendi cu care discută despre preceptele coranice, vezi Dimitrie Cantemir
Hislorian. p. 69 — 70.

13	Vezi Cronici turcești privind Țările Române. Extrase publicate de Mustafa A. Mehmet,
Edit. Acad.. 1980, voi. III, p. 167, 196.

14	Citat de Bedrettin Tuncel, Transmulalion de la litleralure lurque au X1X‘ siecle el
ses rapporls auec les lettres occidentales, „Sjnthesis”, VI, 1979, p. 46. O traducere integrală
recent apărută: Mehmed Efendi, Le paradis des infideles. Un ambassadeur ottoman en France
sous la Rigence. Introduction et notes par Gilles Ve-insltin, Maspero. 1981.

15	Vezi Orban Kologlu, Le Ture dans la presse franfaise, Beyrouth, 1971, p. 95.

19	Amănunte in capitolul nostru din lucrarea colectivă România in Sud-Estul Europei,
Edit. Politică, 1979.	t

17	Vezi Paul Cernovodeanu, Demelre Cantemir im par ses conletnporains, ,’,Revue des
âtudes sud-est europăenncs”, 1973, 1, p. 637—656; Jaeqnes Bouchard. Les relations fpistolaires,
de Nicolas Muorocordatos aoec Jean Le Clerc et William Wake in NeoeXXtjvixdț SiacpwTisțiăț
Atena, 1980.

18	Vezi Andrei Pippidi. Hommes et idies du Sud-Esl europ^en ă l’aube de TAțje moderne,
Edit. Academiei-CNRS, 1980; Anne-Marie Cassoly, Aulour de Tinsertion dans le Mercure de
France de la Constilulion de Constantin Maorocordato, „Revue des t-ludes sud-est europâennes”,
1981, 4. în șirul călătoriilor din secolul 18 se distinge Jeremy Bentham care intllnește in
București cițiva glnditori iluminați (vezi E. D. Tappe, Bentham in Wallachiâ and Moldat’ia,
„The Slavonie Review”, 29, 1950, 72) sau un grup de trei intelectuali britanici care in 1794,
au fost găzdiuți de Ilinca, soția agăi Argintoianu (E. D. Tappe and Trevor J. Hope, A Cam-
brigde Don and his Companions in the Balkans, „Revue des âtudes sud-est europăennes”, 1980,
4, p. 591—616). Pentru călători, in general, vezi studiul lui Paul Cernovodeanu, Jmage de
l'autre: realites balkaniques et roumaines ă traoers les recits des voyageurs (trangers, in același
număr de revistă, p. 584 — 590.	,

www.dacoromamca.ro

262
18	Vezi F. Etiemble, L’Orienl philcsophique au XVIIIe si iele, Cours, neme pârtie,
Sorbonne, 1957 — 1958,

20	Vezi Bcrnard Lcwis, The Mustim Disconery of Europe, New York, 1982.

21	Vezi Andrei Pippidi, ool. cit. supra.

22	Vezi fragmentele reproduse iu capitolul X1IIItl1 Century Echoes din cartea Dimitrie
Cantemir Htstoricn of South East Luropean and Oriental Ctinlizalions.

23	Hugh Trevor Bopcr, Dimitrie Cantemir and England, text prezentat La primul co-
locviu de istorie româno-cnglez., Căciulați, 1975. Comentarii și in cartea noastra Romantan
Hutnanists and European Culture, p. 147 — 148.

24	Vezi Victor Papacoslea, Civilizația româneasca ți cinilizațio balcanică, p. 345 — 346
26 Arletle Jouanna, Jmages de l'Europe chez les historiens el les theoueiens de la sociele
en France au XV le siecle tn La consciencc europeenne, p. 205.

26	Vezi Ann Thomson, Le philosophe el la soci elf in Transactions of the Fifth Interna-
tional Congress on the Enlighlenment, 3, Oxford, 1981.

27	The Selectcd Lctters of Lady Mary Wortley Montagu, ediled by Robcrt Halsband,
Longman, 1970, p. 90, 97.

28	Vezi Jean CAard. L’Image dc l'Europe dans la litteratare cosmographique de la Renai-
ssance iii La conscience europeenne, p. 62.

28	Denis Crouzet, Sur le concept de barbarie au XVle siecle, in La conscience europeenne,
p. 103-126.

30	Jeannine Quillet, L’Furope „trois fois cornue” de Danie ă Nicolas de Cues in La
conscience europeenne, p. 341 342.

31	Maric-Louise Prins, Un des aspects de la naissance d’une conscience europeenne: la
Russie oue d’Europe occidentale au XVle siecle in La conscience europeenne, p. 323.

32	Alberto Tencnti, I Balcani nel romanzo italiano del Seicento iu Venezia, Halta, Un-
gheria frd Arcadia e IIluminism», Dudapest, Akademiai Kiado, 1982, p. 89—96. \ ezi și Andrei
Pippidi, Imagini spaniole ale Transilnaniei: Lope de Vegasi Duque de Estrada in Stal. Socie-
tate. Eajiune, Cluj-Napoca, Edit. Dacia, 1982, p. 173 — 186.

33	G. Dana Rouillard, French Prose Fiction and Currenl Turkish History, 1675 —1700,
In Proeeedings of the IXe Congress of the ICLA, Innsbruck, 1982, voi. 4, p. 57 — 62.

34	O. Kologlu, op. cit., p. 181—185.

36	Idem, ibidem, p. 138 — 139.

36	Vezi '„Revue des etudes sud-est europeennrs’’, 2/1983: Connaissances el rialites cul-
turelles au lSe siecle. De asemenea, studiul nostru Das Bild der Osterreicher und der Ttlrken
in der Rumănischcn Kullur am Ende des 17. Jahrhunderls, „Wiener Beitrâge zur Geschichte
der Neuzeit”, Wien, 1983, Bând 10, p. 44 — 53.

STEREOTYPES ET IMAGES NOUVELLES
DANS LA COMMUNICATION INTELLECTUELLE
AU xvnr SIECLE

Resumâ

Au XVIir siecle, l’image de l’Europe est devenue graduellement
plus complete et plus claire qu’au siecle precedent: de nouvelles images
ont ete elaborees par les savants et eerivains, mais les ster^otypes ont
continue de faire bonne fortune surtout dans les milieux associes au pou-
voir politique et dans les couches paysannes. Eclairantes, dans ce sens,
sont lei attitudes des gouvernants ottomans face aux 6tats occidentaux;
naais l’einpire n’a et6 pergu mieux que vers la fin du siecle, lorsque les voya-
geurs et les savants ont saisi la varietâ ctnique et culturelle de la zone
sud-est europ6ennri, pendant que l’esprit critique des lettrâs de cette zone,
comme Dimitrie Cantemir, detacbaient l’esprit de leurs compatriotes des
images traditionnelles, en l’orientant vers l’image fascinante de l’Europe
eclairee.

www.dacoromanica.ro

263
SITUAȚIA ȚĂRĂNIMII DIN SECOLUL AL XIX-LEA
REFLECTATĂ ÎN LITERATURA EPOCII

PARASCHIVA CÂNCEA

Contactul dintre producția literară și realitățile sociale ale unei
epoci poate da unei părți a literaturii valoare de izvor istoric, fapt con-
statat de unii istorici, printre care savantul N.Iorga în : Istoria universală
văzută prin literatură, Istoria literaturii românești în veacul al XlX-lea
și Bucureștii de acum un veac după romanul unui avocat.

în general, aspecte din viața țărănească, cuprinse în operele lite-
rare, nu redau ansamblul acesteia cu întreaga sa problematică, dar au
o mare diversitate și un puternic realism.

Nuvela Coliba Măriucăi de V.A. Urecliia, subintitulată „roman nați-
onal”, își fixează acțiunea aproximativ după 1840, la moșia vornicului
Gorjănilă, în ținutul Roman. Lucrarea cuprinde și mențiuni realiste asu-
pra situației țărănimii. Despre clacă autorul afirmă că este un „frumos
obicei. .. cînd se urmează numai între țărani; dărăpănător, de prisos,
cînd țăranii îl țin pentru folosul stăpînilor”1. în acțiunea nuvelei, cîțiva
săteni ciocnesc cîte o cană de vin în fața unei cîrciumioare, glumind dar
și discutînd despre noile porunci ale vătafului: unii sînt chemați la o clacă,
altul trebuie să aducă un car de lemne la curte, dar un vînt de nesupunere
străbate printre ei, pornit din ura față de vătaf și nedreptățile sale. Unul
dintre țărani spune altuia : „nu pot eu să mistuiesc bicele cele care o pus
să-mi dea căpcăunul cela de vătaf pentru că nu m-am putut duce la
secerat, că-mi trăgea de moarte copila Măriuca”. Apare vătaful, glumele
și dicuțiile încetează; el cere „un om la beilic”, dar nimeni nu vrea să se
ducă și el începe să injure și să lovească pe țărani. „Și cu toate acestea
— continuă autorul — brațele lor, din care numai două-trei erau dea-
juns ca să amestece cu pămîntul pe vătaf, erau ca legate la piept, pînă la
atît frica judecăților stăpînești îi oprea de a se apăra, pînă la atît servi-
tutea umilește și degradează”2. Totuși la porunca vătafului nu se supun
și cînd acesta se îndepărtează, în urma lui țăranii strigă: „Căpcăunule,
lua-te-ar dracu !,... Duce-1-ai învîrtindu-te ca ciocîrlia ! Să vii cînd
te-oi chema eu, călăule !. . . săte văd, cîndmi-oi vedea ceafa !. . . ” Iată deci,
reflectate în lucrarea lui V.A.Urechia, asupriri în lumea satelor și opoziție ’
țărănească față de ele.

Dintre operele anterioare anului 1848, poezia intitulată de Cezar
Bolliac Muncitorul se referă la țărănime nu la exploatați! din lumea ora-
șelor, cum s-ar putea presupune după titlu. Sînt reflectate aici speranțe
și încercări țărănești de a ușura oprimarea, devreme ce nu putea fi lichi-
dată, dar ele erau înăbușite; după ce este descrisă, din copilărie pînă la
maturitate, viața tristă a unui sărac din lumea satelor, poetul se oprea
la condițiile grele de muncă ale celui care era acum cap de familie, cu
mare dragoste de soția și fiica sa : „Munceam eu cît și patru și fără a face
gură”3. în poezia „Sila”, C. Bolliac descrie viața grea a unei tinere țărăn-
cuțe, copleșite de sărăcie, cu nevoi agravate de boală și neputința părin-
www.dacoromanica.ro

264
ților săi. Dorobanții pătrund în umilul bordei să iau și puținul încă exis-
tent acolo; fata cere îndurare. „Dar dorobanții țepeni tot sparg și tot
înjură/ Și avîntă și ia pîine și vinul și fiertura,/ Că-s oameni stăpînești.
El nu mai stă de vorbă cînd are biciu-n mînă. . .Cu el să nu glumești”4,
învățămintele revoluției dc la 1848, amare prin înăbușirea sa, se oglin-
deau în poezia lui Bolliac, scrisă în decembrie acel an la Brașov, Ciocoii
în revoluție; era prezentată comparativ atutudinea loială a țărănimii
în contradicție cu trădarea revoluției de către elemente burgheze cu pre-
tenții de nouă boierime. Situația grea) a țăranului, dorința sa de a rupe
lanțul social-economic care îl încătușa, se reflectau în poezia lui Cezar
Bolliac din deceniul al șaselea al secolului trecut, cu accente mai puter-
nice ca în perioada anterioară. Datînd din 1851, cînd emanciparea țără-
nimii nu se întrevedea, ca fapt legislativ, poezia Clăcașvl reflecta, cu
accente dramatice, situația, de atunci, a țărănimii: „Oh ! Legați pentru
vecie/ De pămîntul unde stăm/ Plătim vecinică chirie și pe apa care bem/
Nu avem nimic al nostru;/ Tot în preajmă e străin !/ Venim rup ți din
lucrul nostru/ Și dăm peste al luptei chin”5.

în Se naște sau se face omull, poetul își declară deschis, în piimuț
rînd preocuparea sa pentru situația a două categorii sociale, ambele
neemancipate încă, „Țiganul și clăcașul/ Au fost gindirea mea/ Stăpînul,
arendașul/ Și legea lor cea grea/ Muza mi-au pus în doliu”. Apoi ei arată,
de această dată, împletirea între prezența religiei și a clerului în viața
satelor și întreaga exploatare a țărănimii: „Căci popa e complice/ Al
vechii tiranii/ Și-oricîte va s-explice/ Ne înfundă în robii/; autorul demas-
că „Dijma, claca, birul greu/ Draci «îți fată tirania/ Cu voia lui dumnezeu”6.

în sceneta Proces general între două kordii și nație sau spoiții cu roșu
și spoiții cu alb, publicată în 18451, I.H.Kădulescu atingea diferite aspecte
din viața țărănimii, în acea epocă în care existau preocupări pentru modi-
ficarea, pe cule legislativă, a situației sale.

în acest Mister în două, acte — cum își denumea autorul lucrarea —
prin intermediul unor personagii alegorice, se întrevedeau : relația moșier-
țăran, demagogie politică față de țărănime, încercări ale avocaților de
a-1 induce în eroare pe țăran cînd se afla în fața organelor judiciare. Evi-
dent, autorul, idealizează în parte, situația. Dacă într-adevăr, ciocoii și
arendașii îi „pișcau” pe țărani, nici boierii nu erau străini de această multi-
seculară „pișcătură”, fiind aprigi apărători ai moșiilor lor, în epoca de
redactare și publicare a piesei. Persoane din diferite categorii sociale se
simțeau vizate prin publicarea „misterului” și cereau explicații autorului,
care accentua caracteristicile personagiilor sale — în sensul vizibil în
piesă — printr-un articol în Proprietarul român”, din 6 martie 18617.
Sceneta Un ajutor la timp, dramă într-un act și în versuri de G.Tăutu, Iași,
1863, cuprinde și elemente utopice — ca ideea soluționării problemelor
țărănești prin filantropia altor pături sociale — dar evocă și situația
grea a țărănimii înainte de reforma agrară din 1864. Sceneta este o ple-
doarie pentru înbunătățirea situației țărănimii și împroprietărirea sa, ceea
ce avea să se înfăptuiască curînd, fiind o preocupare majoră a factorilor
oficiali și particulari progresiști, în epoca în care se elabora și se publica
sceneta respectivă. Sub altă formă, tema era reluată de același autor și în.
aceeași epocă în Scene contemporane. Doi exploatatori ai țărănimii discută
indignați dispoziția de interzicere a bătăii iar unul dintre ei — Terinte —
se întreabă cum se va putea „Fără ca să bați românul să-ți vezi bine de
moșie1?/ Să-ți faci secera și coasa, păpușoii să-i prășești/ Să-ți cari carele

www.dacoromanica.ro

265
de lemne fără, ca să biciuiești?” Ei se acuză reciproc de a fi fost, în prin-
cipiu, de acord cu „constituția” fără a ști că, prin aceasta, relațiile lor cu
țăranii Se vot putea modifica, în parte. Intervine Costică, poet și element
social-politic progresist, care confirmă interzicerea bătăii, considerind-o
măsura binevenită pentru a ridica demnitatea poporului român „la treapta
strămoșească”. Referindu-se în special la țărănime, el continuă: „Căci
țăranul nostru are fire moale ca de ceară/ Și ne stă în mîna noastră sau
de a-1 face crudă fiară/ Sau din el cu ușurință să formăm un brav popor/
Un popor care să fie de dat pddă tuturor”. Din țărănimea română,
Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul au făcut eroi, iar regimurile social-po-
litice ulterioare i-au transformat pe țărani în „sclavi”. Cum Termte își
menține indignarea : „Auzi frate, lege dreaptă, să nu poți țăranul bate”,
Costică ii recită noua sa poezie, care începe cu strofa, pe care o atribuie
unui cor țărănesc: „Destulă vreme spre vecinicie S a scurs acuma s-a
strecurat/ De cînd noi gemem în iobăgie/ De cînd noi plingem neîn-
cetat” și îi demonstrează că emanciparea țărănimii este garanția progresu-
lui țării8.

în Ciocoii vechi și noi, Nicolae Fdimon se preocupă — după cum o
arată titlul însuși — de viața unora dintre exploatatorii țărănimii. Dar
descrierea relațiilor dintre cele două categorii sociale în opoziție dă pri-
lejul unor referiri la țărănime. în al doilea deceniu al secolului, trecut,
„ciocoiul nou” Dinu Păturică, într-un sat situat la „trei poștii” de Bucu-
rești, dorea să afle care sînt abuzurile arendașul moșiei respective, în
raporturile sale cu țăranii. Convocați de Păturică, prin isprăvnicei, țăranii
după ce „deteră mai întîi plocoanele. .. începură a se jălui care de care mai
mult și toți deodată”. Pentru început, toți afirmau că arendașul i a lăsat
„în sapă de lemn”. Unul se plîngea că arendașul i-a luat boii și vaca, altul
că, pentru un împrumut de două banițe mălai, muncește de trei ani și,
cînd credea că și-a lichidat datoria, arendașul i-a luat boii de la plug,
i a vîndut și l-a lăsat „sărac lipit”. Altuia i a necinstit fata „bătînd-o
pîna și-a ieșit din minți”, iar pe un altul l-a înjugat la carul cu lemne „cap-o
vită’’. în continuarea acestor jeluiri, un țăran afirma că arendașul l-a spin-
zurat cu capul în jos, l-a afumat cu ardei și l-a chinuit astfel pînă cînd nefe-
ricitul i-a dat răvaș că-i datorează treizeci de lei9.

Realismul social țărănesc se oglindește în romanele lui D. Bolintineanu
JHanoil și Elena, îndeosebi în al doilea dintre acestea. Romanul Elena se
referă la anul 1862, deci la epoca de desăvîrșire a unirii care era și aceea a
unor profunde transformări social-politice; faptul se reflectă în situația
țărănimii și în acele pasaje din roman referitoare la această pătură socială.
Țăranii înțeleg că pot ridica sus capul, încît, și în roman, o reprezentantă
a moșierimii afirmă că : „De cînd cu regimul de libertate, s-au obrăznicit’
și ei! nu poți să-i mai iei la lucru fără să le mai plătești.... și dacă pui să-i
bată, se laudă că o să se plîngă la cîrmuire !”10. Puritatea sufletească a
Măriei de la Brebu, refuzul ei de a servi de unealtă a unei răzbunări
meschine și neîntemeiate11 sînt o dovadă a onestității țărănimii. Deși
Elena o asigură că lucrurile se vor schimba în bine, Maria exprimă
dezamăgirea sa, reflectînd-o pe cea a majorității țărănimii din acea epocă:
„Nu se vor mai schimba, cuconiță ! Domnii se schimbă, cîrmuitorii se
schimba, subcîrmuitorii se schimbă; dar ursita noastră tot cea veche.
Se zice că împărații lumii au luat în mîinile lor ursita acestei țări, dar noi
nu vedem nici o schimbare în bine”12.

www.dacoromanica.ro

266
Din vasta operă literară a lui V.Alecsandri, îndeosebi teatrul reflectă,
cu realism, aspecte din situația țărănimii, în Boieri și ciocoi, autorul
precizează, din subtitlu, că acțiunea se petrece în anii 1840 — 1846,’ men-
țiune absentă în alte cazuri, Editînd o în 1874, D.Frunzescu menționa
valoarea de document istoric a piesei. Astfel în „Prefață din partea edi-
torului” se afirma că, în acea comedie, „autorul arată în culori vii starea
politică și socială a Moldovei între anii 1840 — 1848. Aceeași stare de lu-
cruri era pe atunci și în Valahia, căci aceste două țări surori au trecut
prin egale suferinți... ” Editorul sublinia că cei ce au cunoscut respectiva
epocă vor observa că autorul a descris-o „cu multă exactitate” incit „acea
stă operă va deveni în viitor un document prețios pentru studiul trecu
tului”13.

Printre puținele personage pozitive era răzeșul Arbore care vorbea
interlocui orilor săi din piesă (dar și publicului de atunci precum și nouă
cititorilor de astăzi) despre situația țărănimii din Arburem în conflict
cu moșierul — ciocoi denumit semnificativ Vulpe. De la primele replici,
Arbore aducea la cunoștință ascultătorilor că are „o gîlceavă co Vulpe
șireată pentru un petic de pămînt”14 și-l caracteriza apoi pe Vulpe „aprig,
hrăpitor, spaima răzeșilor”18. între timp, relatări despre abuzuri față de
țărănime se intercalau în lista de venituri a șătrarului Lipicescu, printre
care „jafuri făcute țăranilor ce aduc provianturi în oraș”16. Spre îndu-
rerarea sa, Arbore află, din gura agăi Neamuș, că a pierdut — alături
de țăranii din Arbureni — procesul pe care-1 aveau cu Vulpe, pentru pămîn
turile lor. Arbore este conștient că Lipicescu și Neamuș l-au susținut
pe ciocoi; el afirmă că Lipicescu ,,e bun de înfundat la ocnă, împreună
cu aga Neamuș care-au vîndut pe bieții răzeși lui Vulpe”. Răzeșul vede
că „au venit vremea să ne! apărăm dreptul cu parul” și lansează chemarea
de răscoală „La pari, români”17. îndemnul devine fapt: exploatatorii
țărănimii sînt în panică deoarece la Arbureni s-au răsculat țăranii și ală-
turi de ei unii tîrgoveți18. Arbore relatează „boierilor” cauzele răscoalei
și desfășurarea sa, conflict tipic între țărănime, pe de o parte, moșierimea
— îndeosebi cea nouă — pe de alta.

în Șoldan Viteazul, reprezentată pentru prima oară în 1850 m inter-
pretarea celebrului Matei Millo, întîlnim pe țăranul oștean care regreta
că a fost silit să părăsească satul lui drag — deși acolo, după cum spunea
el însuși, muncea mereil vara „la boieresc”. „M o luat bun teafăr din
sat—se plînge el—și m-o sucit și m-o schimonosit și mo tuns chilug,
de ar rîde chiar babele acum de mine.. .nu-mi era mai bine mie la țară?
la locșoru meu.. .”19 Instrucția e grea, dar cînd aude muzica militară, îl
„furnică prin inimă” și își arată hotărîrea ca, la nevoe, să apere țara cu
vitejie. în Sandu Napoilă, ultra-retrogradul reprezentată în 1862, îi
vedem pe țărani — în acea epocă imediat după unire cînd se încerca dimi-
nuarea, pe cale oficială, a abuzurilor față de țărănime și se pregătea refor-
ma agrară — mai hotărîți ca în trecut să nu se supună exploatării : „Mă
duela moșia mea la Țelinoasa—povestește Napoilă—și poruncesc țăranilor
să-mi facă o clacă de vreo cinci zile .. .Știți ce mi-au răspuns mojicii...
Mi-au răspuns că le grăesc vorbe de clacă.. .Ei! apoi să nu-i întinzi la
scară ? .. .Ian nu, că vine subprefectul și plătești ștraf”.

Succinte dar dense, cîteva referiri asupra autenticității vieții rurale,
zugrăvite de I. Creangă, ne scutește de sarcina dificilă de a separa
ficțiunea de realitate, asupra situației țărănimii, în opera marelui nostru
poveștitor,

www.dacoramanica.ro

267
în La vie et Voeuvre de Ion Creangă, Jean Boutiere afirmă că oamenii
de la țară ocupă locul cel mai important între personajele cuprinse în
opera lui Creangă, ei fiind țărani moldoveni atît prin firea lor glumeață
și limbajul lor bogat în expresii locale cît și prin felul lor de viață, cre-
dințele și superstițiile lor. Autorul observă că opera lui Creangă reflectă,
cu realism și autenticitate, ocupații casnice țărănești, folosirea unor
obiecte anume, obiceiuri de sărbătoare sau de înmormîntare. „Creangă,
s’est plus, en effet, — afirmă autorul — a depcindre les gens du peuple
aupres desquels il avait longtemps vdeu, et, avant de les faire revivre
dans les,,Souvenirs”, illes introduisit dansles cOntes. . .Cette coulenr locale
.. .donne aux „Povestiri” de Creangă un interet tont particulier”20.

Omagiul adus satului în general de Slavici străbate deseori opera sa.
în povestea Păcală în satul lui, autorul afirmă că „românul zice că nu e
nicăiri mai bine ca în satul lui21; și cum întoarcerea în sat e o revenire la
cumințenie, Păcală, după ce umblase „răzleț prin lume”, „se hotărî să se
facă și el om așezat, ca toți oamenii de treabă, să-și întemeieze casa lui,
să-și agonisească o moșioară.. ,22.

Lipsurile cumplite din lumea satelor erau redate în descrierea Sără-
cenilor, în care păstorea Popa Tanda. Revărsările continui deteriorau
recoltele, încît sătenii considerau că munca nu mai are rost, fiind infruc-
tuoasă. Urmarea era aceea eă în Sărăceni erau „ici casă, colo o casă...
tot una cîte una .. .gardurile sînt de prisos, fiindcă n-au ce îngrădi.. .Ar
fi prost lucru un horn în casă : fumul p.flă cale și prin acoperiș.. ,”23.
Descrierea este realistă, asemenea sate existau din nefericire în trecut.
Dar Slavici descria realist și activități economice productive din lumea
satelor. Procedeul și terminologia urzitului și țesutului pînzei în satele
ardelene din a doua jumătate a secolului trecut sînt descrise plastic și
amănunțit, în cadrul unor nuvele cu conținut general destinat unor sen-
timente omenești; deși foarte realist, elementul economic susmenționat
se încadrează totuși organic în ansamblul respectivelor nuvele idilice.
Sanda, personajul principal al nuvelei „Scormon”, gîndind mereu la dra-
gul ei plecat la oaste, urzește pînza, trecînd de nenumărate ori firul pe
„gardul de la portiță pînă la cotitura uliței.. .lîngă portiță e vîrtelnița,
cu jirebia de tort. Sanda ia capătul firului, îl sucește pe lîngă cel dintîi
par din gard, apoi merge lăsînd firul printre degete din par în par pînă
la stîlpul din cotitură; acolo succește firul încă odată și iarăși se întoarce
înapoi”. Vîrtelnița se rotește alene, dar uneori firele se încurcă; fata le
descurcă și iarăși începe drumul dus și întors de-a lungul gardului.
„Așa se urzește pînza — precizează autorul — și gardul e cel mai bun
urzitor; parii bătuți unul lîngă altul și legați între dînșii loc de șase
palme de la pămînt cu o împletitură de nuiele; lîngă gard locul e t
neted (probabil ca mișcarea susmenționată să se desfășoare nestingherită)
— dincolo grădina cu legume și cu flori.. ,”24

în nuvela „La crucea din sat”, autorul redă, în amănuni, țesutul
casnic : „... la Paști, Ileana trebuie să meargă cu mîneci nouă la bise-
rică *.. Are să fie o pînză ... ; fire subțirele puse în urzeală, des, unul
peste altul; iară năsădeala rară, fire groase, fir de fir ... Astă iarnă,
Bujor a făcut spata cum a fost dorit-o ea. Lucru greu, pentru că spata și
ițele sînt temelia războiului. Cînd ițele se încurcă sau se rupe vre-un
dinte la spată, cînd sînt groase și spata rară în dinți, pînza rămîne
plină de noduri, iară nodul din pînză nu-i chistea țesătoarei’T2S. Pfentru
munca agrară, autorul avea desigur o mare prețuire, de vreme de îi de-
dică largi pagini din opera sa^cu	autenticitate.

268
Preocuparea săteanului pentru starea recoltei se reflectă, de pildă în
La crucea din sat. Sătenii privesc cerul cu îngrijorare fiindcă nu a
plouat de mult timp și cei cîțiva nori care se zăresc îi îndeamnă la
diverse pronosticuri. Ei vorbesc apoi de starea recoltei și se sfătuiesc asu-
pra fertilității solului din diverse părți ale terenului agrar înconjurător;
între altele, se accentuează faptul că acolo unde s-a lucrat cu pricepere
și hărnicie, recolta e bogată. Suferințele celor doi îndrăgostiți din Pădu-
reanca se împletesc cu frămîntarea creată de pregătirea secerișului care,
în afara importanței sale economice, este „o sărbătoare”. Interesul popu-
lației rurale pentru acest eveniment este descris și subliniat de autor.
„Pădurenii”, populația din regiunile deluroase și sub montane, coboară
spre cîmpie spre a se angaja în munca secerișului. Posesorii de teren agrar
își trimit, la rîndul lor, emisari spre satele de „pădureni” spre a-și angaja
oameni de muncă, chiar din localitățile respective. Ei nu înțeleg să-și
vîndă, pe nimic, munca lor, se tocmesc cu chiaburii cîmpeni-și cu repre-
zentanții lor, amenință că vor trece spre Banat, dacă nu li se va oferi
prețul de zi muncă pe care îl cer. Nu se angajau personal ci cu grupul din
care făceau parte. „Voind a pleca la seceriș, ei se adună în cete de cîte
cinci pînă la o sută de inși. Fiecare dintre aceste cete are apoi un om al ei,
care se învoeste pentru ceata lui; oameni răzleți nu se găsesc, deoarece
pădureanul odată cu capul nu se desparte cu ceata din care a plecat...
Fieștecare ceată de cel puțin opt inși are cîte un cimpoieș ori lăutar și
cîte un băiat care poartă fedeleșul cu apă în urma secerătorilor”26. întâm-
plarea de dragoste nefericită se împletește continuu cu redarea fidelă,
realistă a secerișului pe care autorul o descrie, în desfășurarea, cu vădită
participare, ca și cînd el însuși ar fi fost uneori printre secerători (ceea ce
este dealtminteri foarte posibil): „cosașii mergeau înainte, pas cu pas
culcînd lanul greu în brazde lungi și groase și oprindu-se din cînd în cînd
ca să scoată cutea din teacă și să tragă cu ea de-a lungul coasei ce răsună
departe sub bătaia pietrii. în urma lor, fetele sprintene adună cu secera
harnică brazdele în mănunchi. Vin apoi flăcăii cu brațele vînjoase, întind
legătoarea, adună mănunchi pe ea și o strîng sub genunchele lor greu,
ca țeapăn să fie snopul. Tocmai la coadă sînt cimpoieșul, lăutarul, băieții
cu fedeleșul.. .”27. Pe măsură ce mecanizarea agriculturii se va extinde
pînă la generalizare, relatări ca cea de mai sus devin pagini valoroase
de istorie soeial-economică. Dar tabloul luminos al secerișului are, în des-
crierile lui Slavici, și pete întunecate: se petrec accidente de muncă cu
urmări tragice, cum e cel de la mașina de treirat, cu funcționare defec-
tuoasă28. Pe de altă parte, în aceeași nuvelă, sînt relatări despre camătă
în sate, întreprinsă de chiaburi.

în poezie și proză, scriitorii socialiști, colaboratori la „Contempo-
ranul”,descriau aspecte reale din viața țărănimii, în ultimele decenii
ale secolului XIX, cînd reforma agrară din 1861 se dovedea insuficientă
și dezvoltarea capitalismului în general își arăta efectele și în sate, prin
continua pauperizare a majorității țărănimii. Deși intitulată Proletarii
respectiva poezie a lui Traian Demetrescu se referea la „ale țărănimii
harnici muncitoarele noroade”. Cînd considera burghezia, nu moșierimea,
principalul exploatator al țărănimii, poetul se gîndea desigur la arendași,
dat fiind faptul că arendășia era un larg fenomen social-economic în ulti-
mele decenii ale secolului XIX, fenomen deosebit de păgubitor pentru
țărănime. De aci accentele patetice dar și îndemnul adresat exploataților
din sate de" a-și ridica frunțile spre dreptate. Imagini sumbre din lumea
satelor evocă poetul în Cătunul părăsit de locuitori, cu bordeiele dărîmate2*,
www.dacoromanica.ro

269
desigur nu bunăstarea a cauzat părăsirea Cătunului, chiar dacă poetul
nu ne-o spune.

Tristețe și o undă de umor se împletesc în poezia Ciobanii; ei stau
în jurul vetrei, afară e negură și burniță. ,Unul dintre ciobani îl îndeamnă
pe Miu să le cînte o doină din caval, dar lui nu-i „arde” de asta căci „el
'singur doar își știe halul.” Cum ceilalți insistă, el trebuie să mărturisească
faptul că nu mai are caval deoarece i „l-a frînt boierul pe spinare” ; s-a
răzbunat și el în tăcere, printr-o înjurătură pe care „i-a tras-o .. .îngînd”30.
Dar aceasta — se întrevede în versuri, fără o formulare anume — e revolta
mocnită a țăranului asuprit.

în Pe stradă, Ion Păun Pincio prezintă, pe de o parte, o paralelă
comparativă între opulența și desfrîul unor locuitori ai orașelor și între
viața chinuită din sate iar, pe de alta, bunul simț și modestia țăranului
care preferă situația lui de om sărac dar neîntinat de desfrîu. Abuzurile
din armată erau descrise în poezia Mtngiiere: doi tineri țărani au fost
maltratați, unuia i s-au rupt două coaste, altul a fost bătut pînă „țîșnea
sîngele pe gură” căci ,,să te-ucidă toți se îndură”, dar — îl consolează
unul pe celălalt — vor scăpa ei și-o să se întoarcă la fetele lor din sat 31.
Aceeași temă era cuprinsă în poezia lui Dumitru Theodor Neculuță Sor-
țarii. Deși nici acasă nu era un răsfățat: ,,Lăsat-ați greul grelei munci”,
e mare tristețe în sat, la plecarea flăcăilor în armată, pentru că se știe că :
„Acolo relele n-au vad / Acolo curg înjurături, / Bătăi și temniți și tor-
turi / Și chin cît nu mai poți să-nduri /”. Poezia reflectă și fenomenul
real al transformărilor negative în caracterul inițial blajin, al țăranului,
după ce a trecut prin armată — idee care se întîlnește și în proza lui Paul
Bujor — „Acolo în umbră și-n dispreț / îți moare orice gînd măreț / ...
Și-ți înrăește sufletul tău, / De te întorci la al tău cămin / Cu suflet crud,
yiclean și rău /32. Viața grea din armată e menționată și în poezia în
cătănie 33. Un caz special, dar nu singular, din viața țărănească se reflectă
în Prigonitul. Chinuit de exploatare și sărăcie, profund îndurerat dc
pierderea feciorilor săi în război, țăranul are un gest de revoltă și răzbunare :
„Ani întregi cu bici de foc / Te-a bătut boierul / Și de dînsul n-aveai loc /
Și-ntr-un ceas fără noroc / L-ai izbit cu fierul” 34. E condamnat și bruma
de bunuri care o avea „s-a dus în vînt”, iar soția lui a murit. După ani
de .detenție, e eliberat dar e flămînd, dezbrăcat, fără adăpost și viața sa
se desfășoară în condiții încă și mai grele decît în trecut. în Bordei și
mormînt e descris pasul trist și dureros al trecerii de la viața plină de
Jipsuri la moarte, al unei tinere țărănoi care vedea că își lasă în urmă,
singuri pe lume, copilașii iubiți. Dar mor ei întîi, slăbiți de înfometare și
înghețați, iar mama se prăbușește și ea moartă peste trupurile lor 35. în
proza Sofiei Nădejde, imagini diverse din viața de la țară evocă suferin-’
Jele țărănimii. De pildă, în Două mame, scriitoarea deplînge întristarea
unei tinere țărănoi pe care sărăcia o obligă să-și lase copilașul fără hrană
pentru a deveni doică într-o familie moșierească, în timp ce „cuconița” —
mama șe plimbă peste hotare 36. Dîrzenia unei sărmane mame țărănoi
care-și pierde copilul, din lipsuri și neputință de a lupta împotriva sără-
ciei, sînt deplînse de autoare m Schițe din viața de la țară 37. După cum am
menționat mai sus, Paul Bujor remarcă modificarea, în sens negativ,
a caracterului țărănesc, după trecerea prin armată. Acest aspect al vieții
țărănești este cuprins în nuvela Mi-a cîntat cucu-n față, alături de altele
ca opresiunea fiscală, inutilitatea, pentru țărănime, a autorităților ju-
dețene 3s. Victof Crăescpw^țty ^g^^^^^^^rcaleazăj nuve^e’
27:0
sale, două aspecte reale din lumea satelor, fără caracter general, dar cu
o certă existență locală : desconsiderarea de către săteni a unor repre-
zentanți ai clerului și viața țărănimii în satele de pescari. Despre părintele
Sofron — din nuvela Sosește — preoteasa însăși afirmă: „...tot satul
își bate joc de Sf.-ta” Sfl. Vechilul satului, amuzat de tembelismul și timi-
ditatea preotului, „dădea prietenește popei cu pumnul după cap”, com-
portare ireverențioasă cu atît mai mult cu cît se manifesta față de un mem-
bru al clerului. Pînă și diaconul — subaltern al preotului — nu-i da ascul-
tare ; cînd încercau să pescuiască, spre a pregăti o masă pentru arhiereul
care urma să sosească în sat, „diaconul neluînd nici într-o seamă sfatul
popei”, făcea ce-1 tăia capul. Atît diaconul cît și dascălul sînt mari amatori
de băutură și cîntece de petrecere. La rîndul său, lacom și imoral, arhiereul
mănîncă peste măsiu'ă și are, în absența popii, tentative amoroase cu
preoteasa, care, pe de altă parte, se „avea bine” din acest punct de vedere
cu notarul satului40. Nuvela Botezul, cu subtitlul Schiță din moravurile
clerului, cuprinde descrierea rapacității și imoralității unui preot și ale
dascălului său. Preotul are nefericita fantezie să boteze un copil în rîul
înghețat, dar îl scapă sub ghiață și e pedepsit cu închisoare la mănăstire.
In Cum a căpătat Sarichioiul vie este descris, în primul rînd, modul în care
era așteptată, cu nerăbdare, de pescarii din satul dobrogean Sarichioi,
încetarea unei îndelungate ploi pentru a se putea începe pescuitul. Cînd
ploaia încetează și cei tineri pornesc în larg, îl lasă în urmă, cu toate rugă-
mințile sale, pe bătrînul Sidor, altădată cel mai priceput și curajos pescar și
îndeosebi cel mai buncunoscător al locurilor în larg. In tristețea bătrînului,
de a-și fi pierdut trei feciori la pescuit, este evocată una dintre dramele obiș-
nuite ale vieții țăranilor pescari din satele dobrogene. Un alt obicei al
locului, desigur frecvent, este descris în aceeași nuvelă : în timpul furtunii,
cînd se înneacă un vas în larg, dar în relativă apropiere de țărm, țăranii
pescari ai locului au curajul și priceperea de a-i salva pe naufragiați —
acțiune în care, de această dată, bătrînul Sidor este rugat de săteni pentru
îndrumare, deoarece, deși are 80 ani, cunoaște, mai bine ca oricare, linia
de dirijare a luntrilor în larg — dar acțiunea lor nu e pur umanitară; cu
acest prilej, ei își însușesc și bunuri de pe vas care altfel s-ar pierde în mare.
Nuvela e destinată cazului special în care pe un vas franțuzesc erau în
deosebi flori, arbuști și viță de vie, la început disprețuită de localnici,
după ce fusese — în necunoștință de cauză — adusă la mal, apoi devenită
podoabă și izvor de prosperitate pentru săteni, mai mult decît pescuitul41.
Pentru salvarea oamenilor, pescarii cer uneori despăgubiri, dar nu acceptă
nimie pentru găzduirea, hrănirea și transportarea lor în porturi de largă
circulație ca Tulcea sau Sulina; ei consideră aceasta o îndatorire tradi-
țională de ospitalitate42.

în nuvelele lui Duiliu Zamfirescu, situația țărănimii este slab oglin-
dită, dar acest aspect social se reliefa cuprinzător în ciclul Comăneșteni-
lor, îndeosebi Viața la țară șî Tănase Scatiu. Părerea unei mari proprietare
rurale, Sașa Comăneșteanu, asupra motivelor pentru care uneori țăranul
face împrumuturi dar nu-și respectă obligațiile în muncă pentru restitui-
rea acestuia, era următoarea : „Mai întîi modul cum a fost tratat țăranul
pînă acuma : toți din toate părțile l-au mîncat și l-au înșelat cît au putut.
Arendașul, fie grec, fie bulgar, fie român, e același peste tot: el nu caută
decît să se îmbogățească.... Așa că boierul este socotit de țăran ca
dușmanul liii firesc. Mai pune opoziția naturală a intereselor : cînd se coace
grîul nostru, se coace și al lui și, cu toate că a primit bani ca să vie la sece- .

www.dacoromanica.ro

271
ral la cea dinții chemare, el se duce la griul lui. în fine, proporția dintre sol
și populație : noi n-avem decît 40 de indivizi pe kilometru pătrat, pe cînd
raportul firesc e de 70 . . . . Plugăria se întinde pe fiecare zi mai mult,
iar populația nu crește așa că același număr de brațe trebuie să producă
îndoit. . . Pentru a nu se expune cineva să piarză prea mult și spre a nu
jefui pe țăran, nu-i rămîne decît: pe de o parte să se poarte bine cu el, iar
pe de alta să aibă la îndemînă mașini și să știe să lucreze cu ele la nevoe” 43.
Cu excepția faptului că numai arendașul nu și proprietarul era considerat
■vinovat de asuprirea țăranului, opiniile erau corespunzătoare unei situații
economice reale iar constatarea necesității mecanizării agriculturii era înte-
meiată cu atît mai mult cu cît i se adăuga îndemnul ca moșierii să încerce
a dobîndi cunoștințe moderne de economie agrară. Dacă în această operă
literară, ca și în altele, relațiile țăranilor cu descendenți ai vechilor familii
boierești nu erau prezentate ca fiind de o aculă asprime, mult diferită era
zugrăvirea acestor relații între țărani și „ciocoi”, recent îmbogățiți, de ori-
gine obscură, de curînd posesori de mari proprietăți rurale — în cazul de
față Tănase Scatiu. Sub pretextul „apărării” averii statului, deci a unei
proprietăți de stat, pe care o avea în arendă, Tănase Scatiu încerca să depo-
sedeze de pămînturile lor pe țăranii învecinați, cum vor fi făcut desigur
in realitate — nu numai în literatură — numeroși moșieri, vechi sau noi,
și arendași. Cu o asemenea venală intenție, Tănase Scatiu chema în jude-
cată numeroși țărani. Neliniștiți de această perspectivă, neliniște creată
de neîncrederea în organele judiciare, pe care — dintr-o veche și tristă expe-
riență — le știau părtinitoare în folosul moșierilor, țăranii veneau, cu cita-
țiile in mînă, la Tănase Scatiu să-l anunțe, pe de o parte, că nu vor judecată,
fiindcă îi vor judeca „tot boierii”, pe de alta că nu vor permite să le fie
răpite pămînturile. Despre Scatiu se afirma, printre marii proprietari locali,
că „trăiește rău cu țăranii. îi jupoaie cu dobînzile și procesele”, ceea ce era,
in acea epocă o tristă realitate în lumea satelor, indiferent de numele exploa-
tatorului sau locul în care își exercita opresiunea asupra țărănimii. Dar
autorul lasă să se reflecte faptul că țărănimea nu-i iartă pe asupritorii săi;
sătenii au înțeles că trebuie să-și facă singuri dreptate. Ei l-au prins pe
Tănase Scatiu la moșia Ciulniței și „într-o clipă, îl făcură fărîme, fără sgo-
mot, fără vaiete. Ancheta judecătorească găsi în creierii lui turtiți, pietre,
cuie, o basma ruptă pe care furia poporului le adusese ca o apă mare” 44.
Autorul își încheie romanul prin ideea că pămîntul dă „nemurire, răsplată
și pedeapsă” 45. Sub titlul Păsurile unui american în România, N.Xenopol
expune călătoria imaginară a personajului, deasemeni imaginar, Mașter
Johnston Elackwurst în Moldova. Călătorul cunoaște — deci autorul expu-
ne aspecte din viața rurală și urbană a acestei provincii românești.
După numeroase peripeții, Johnston cunoaște cîteva familii ieșene; moșie-,
rul Alecu Corsinescu îl invită pe american la moșia sa, ceea ce prilejuiește
expunerea iinor aspecte din viața țărănimii. înainte însă de a ajunge la
moșie, călătorii se împotmolesc pe drumurile de țară cu totul neîngrijite
de autorități : americanul observă, intrînd într-un sat, „niște case sau mai
bine zicînd bordee proaste. . . cîteva care cu boi cărora le ieșeau ciola-
nele prin coaste”, încît călătorul străin „se miră de sărăcia care domnea
acolo”. în același timp vede și o parte din tratamentul aplicat țăranilor de
slugile boierești, deoarece „surugiul cuconului Alecu șterse un bici unui
țăran care nu se dăduse la timp într-o parte cu carul” 4fl. Nici la moșie, rela-
țiile dintre moșier și țăranii, care de astă dată nu erau străini întîlnițl pe
drum, ci asudau muncind din greu pe proprietatea sa, nu eraii mai bune.

www.dacoromanica.ro

272
Johnston, însoțit de slujitorul său cu care venise din America, iese din curtea
casei moșierului, pentru a face o plimbare prin sat și „ceea ce-1 lovi mai
cu seamă era aspectul general de sărăcie ce se înfățișa în toate părțile.
Casele erau rele și interiorul lor în starea cea mai primitivă. Țăranii nu
păreau de loc a fi bogați. . . Mai toți erau prost îmbrăcați și rupți și cu
căciule de oaie în timpul verii. Cea mai mare parte umblau desculți. Pe
ici pe colea de abia întîlneau cîte o femeie încălțată” 47. La marginea satu-
lui, americanii văd o cireadă de vite ,,într-o stare de plîns” și își comunicau,
între ei, părerea că rasa respectivă s-a degenerat, prin muncă necurmată,
încît va trebui o lungă perioadă de timp ca să se regenezere. Ei constată
că hrana principală a țăranului este mămăliga, că el mănîncă insuficiente
cantități de carne și, într-o nocivă compensație, consumă mult rachiu, de •
la cîrciumarul satului care era, în același timp, cămătarul locului. La primă-
rie, im țăran se judeca cu un proprietar pentru o sumă de bani pe care țăra-
nul ar fi primit-o, refuzînd apoi să execute munca respectivă. Țăranul nu
voia să recunoască primirea sumei, iar proprietarul îl amenința : „lasă bade
Gheorghe, mi-i cădea tu în palmă, ăi ține minte cîte zile ăi avea” 48. Munca
silită a țăranului prin dorobanți și tendința lui de a părăsi satul, cînd ajunge
la exasperare, erau de asemenea menționate 49. Pe de altă parte, america-
nul. avea să observe că biserica nu are o influență dominantă asupra gîn-
dirii țăranului iar respectul acestuia față de clerul sătesc era foarte îndo-
ielnic, deoarece preoții nu meritau un profund respect, nu aveau o atitu-
dine umanitară și morală, nu explicau țărănimii dogmele creștinismului,
pe care probabil nici ei nu le cunoșteau în esență. Ceea ce era însă dramatic
era faptul că „popa de asemenea joacă rolul de doctor prin cetiri din cărți
sfinte. . i. molitve și prin aducere de icoane”, tratament prin care țăranii
„mor cu sutele. . . mai cu seamă copii” 50. Eomanul lui N. Xenopol Brazi
și putregai are meritul de a cuprinde ecouri ale răscoalelor țărănești de la
sfîrșitul secolului trecutS1. Eomanul cuprinde însă și diverse alte amănunte,
ale vieții țărănești, care au precedat și explică răscoala, descrisă în lucrare,
și care se întîlneau în realitatea de zi cu zi din traiul acestei asuprite clase
sociale. După cum reiese din ansamblul lucrării, „brazii” erau țăranii, iar
„putregaiul”,, asupritorii lor;

Familia Negradi avea în proprietate moșia Luncești, pe valea Bis-
triței, capul familiei și adevăratul stăpîn al moșiei fiind Alecu Negradi.
Țăranii cunoșteau asprimea proprietarului și a slujitorilor săi: „Pe unde
trecea, țăranii își scoteau cu grabă căciulile și stăteau smirna pînă ce nu.
putea să-i mai vadă boierul, de care aveau o mare teamă” 52. Ei lucrau,
între altele, la descărcarea butucilor care veneau pe plute din partea mun-
toasă a moșiei; Negradi îi amenința continuu să lucreze eît mai repede, alt-
minteri „le sfărâmă ciolanele” și biciuia un țăran care se odihnea după
munca obositoare. Alții erau reținuți la primărie deoarece, după spusele
primarului, ar fi împrumutat bani, iar apoi refuzau să iasă la muncă ; țăranii
în cauză afirmau însă că, la porunca vechilului, au lucrat „la curte” pen-
tru banii împrumutați. Erau totuși obligați să se alăture celor care mun-
ceau la, descărcarea și tăierea butucilor de lemn. Pe de altă parte, notarul
și perceptorul încasau a doua oară im bir deja plătit. încercările țărani-
lor de a (țobîndi intervenția, respectiv sprijinul subprefectului pentru cur-
marea acestei ilegalități, rămîneau infructuoase, pretextul fiind acela că
„așa vrea guvernul” Agitația țărănimii se intensifica, deoarece „Negradi,
sub pretext ele datorii vechi, întrebuința toate brațele la ferestraele sale;
zilele de prestații pentru drumuri erau muncite, grație subprefectului, pe
www.dacoromanica.ro

27 a
moșia boierului; multe pămînturi de ale țăranilor rămaseră neluerate . .” 53
în sfîrșit, culmea abuzurilor față de țărani era intentarea de către Negradi
a unui proces de hotărnicie cu scopul de a le răpi cîteva sute de fălci de
pămînt. Judecătorii trebuiau să vină într-o constatare la fața locului, dar
subprefectul care cunoștea agitația țăranilor îl sfătuia pe moșier „s-o lase
mai domol cu procesul”. Tiran infatuat și inconștient de profunzimea aver-
siunii țărănești cu care era înconjurat, moșierul afirma că el nu se teme de
niște „mămăligari”. Mai aproape de realitate, subprefectul replica : „Mămă-
ligari și nu prea. . . blajini și pașnici, răbdători cînd îi tragi numai de
chică . . . dar ia să-i ajungă cuțitul la os și mai cu seamă să se atingă cineva
de pămîntul lor și să vezi cum mămăligarii devin fiare, mai rele decît lupii
și urșii din pădure” M. Moșierul desconsidera însă sfatul înțelept. La pro-
ces, care avea loc fără nici o șansă pentru săteni, avocatul lor trecea de
partea moșierului, sustrăgînd documentele doveditoare ale dreptului țăra-
nilor asupra pămîntului. Zadarnic afirmau țăranii că moșierul are atîta
drept asupra pămînturilor lor „cît asupra lunii și a stelelor”, documentele
le lipseau și el cîștiga procesul incit ei pierdeau pămînturile și plăteau chel-
tuielile de judecată, cum se va fi întîmplat desigur în numeioase cazuri
reale. Dar răzbunarea țărănească nu întîrzia să se manifeste. După pro-
ces, țăranii se răsculau, arzînd conacul și ucigînd pe moșier. în general asu-
pra țăranilor din partea deluroasă și muntoasă a moșiei Luncești, ca în
genere asupra sătenilor dinspre munte, scriitorul N. Xenopol, formulează
asemenea aprecieri : „La ei s-au păstrat mai bine decît oriunde vechile tra-
diții ; nenumărate legende se țin cu sfințenie din neam în neam și cele mai
frumoase cîntece de dor sau de vitejie la dînșii cată un adăpost împotriva
uitării. Ei sînt deștepți la minte, iscusiți în toate și în vinele lor bate, mai
tare decît oriunde, pulsul vieții românești” 55.

Așadar literatura secolului trecut reflectă : aspecte din munca țăra-
nului pe ogoare și în meșteșugurile casnice, traiul său greu cu lipsuri și sufe-
rințe, fiscalitate excesivă, camăta în sate, clerul sătesc imoral și, prin aceasta
lipsit de respectul țărănimii, autoritățile judiciare și avocații abuzivi și
incorecți în raporturile cu țărănimea, opoziția la clacă, înainte de emanci-
parea țărănimii, accentuarea opoziției sale la exploatare și nedreptate, pe
măsură ce, din epoca unirii, se elaborează și se aplică legi care limitează
abuzurile moșier imii, arendașilor și ale autorităților față de țărani; cum
aceste abuzuri nu sînt însă lichidate, literatura cuprinde și ecouri ale răs-
coalelor țărănești din ultimele decenii ale secolului trecut.

Dar literatura cuprinde nu numai referiri la viața țărănimii ci și a
altor clase și pături sociale ca : proletariatul, moșierimea, burghezia, inte-
lectualitatea, referiri pe care le vom prezenta cu viitoare prilejuri.

NOTE

1	Pionierii romanului românesc, Edit. pentru literatură, București, 1962, p. 99.

2	Ibidem. p. 103.

2	C. Bolliac, Opere voi. I, ed. Andrei Rusu, Edit. pentru literatură și artă, București,
1956, p. 212-213.

* Ibidem, p. 274-276.

6	Ibidem, p. 331-333.

8	Ibidem, p. 338.

7	Ibidem, p. 697 — 701.

8	G. Tăutu, Un ajutor la timp, Iași, 1863, p. 28 — 31 (Scene contimporane apare tn ace-
lași volum cu Un ajutor la timp sub același titlu general).

8	Nicolae Filimon, Ciocoii vechi și noi, Edit. pentru literatură, București, 1963, p 98.

www.dacaromanica.ro

274
10	D. Bolintineanu, M anoil-Elena, Edit. Minerva, București, 1971, p. 215,

11	Ibidem, p. 267-268.

12	Ibidem, p. 275-276.

13	\. Alecsandri, Boieri și ciocoi, București, 1874, (p. 5).

14	Ibidem, p. 22.

16	Ibidem, p. 31. Cu acest prilej, Arbdre prezintă stratificarea moșierimii și ciocoimii,
de diferite ranguri.

16	Ibidem, p. 43.

17	Ibidem, p. 133.

18	Ibidem, p. 154 — 155.

18	Idem, Teatru, voi. I, București, (f a.), p. 12.

20	Jean Boutiere, La vie et t’oeuvre de Ion Creangă, 1837—1889, Paris, 1930, p.’ 172 —
173.

21	loan Slavici, Proză, ed. D. Vatamaniuc, Edit. Cartea româneasca, București, 1979,
p. 112.

22	Ibidem.

23	Ibidem, p. 220.

24	Idem Nuvele, ed. Îngrijită de prof. N. Cartojan, Craiova, (f. a.), p. 43 — 44.

26	Idem, Proza, p. 248.

28	loan Slavici, Nuvele, Edit, Minerva, București, 1971, p. 248.

27	Ibidem, p. 269.

28	Ibidem, p. 288.

28	Din poezia „Contemporanului”, Edit. Îngrijită de Cornelia Mosora, Edit. Tineretului,
București, (1961), p. 141.

30	Traian Demetrescu, Scrieri alese, Edit. pentru literatură și artă, București, 1968,
p. 209.

31	Din poezia „Contemporanului”, p. 182.

33	Ibidem, p. 197.

33	Ibidem, p. 241.

34	Ibidem, p. 217.

36	Ibidem, p. 202-206.

38	Din proza „Contemporanului”, ed. Îngrijită de Nicolae Sorin, Edit. Tineretului, Bu-
curești, 1961, p. 88 — 95.

37	Ibidem, p. 95 — 108.

38	Ibidem. p. 156 — 186.

38	Victor Craescu, (St. Basarabeanu), Nuvele, voi. II, București, 1893, p. 13.

40	Ibidem, p. 10 — 57.

41	Ibidem, p. 131—172.

42	Ibidem, p. 160.

43	Duiliu Zamfircscu, Romanul Comăneșiilor, I, Viața la țară, ed. IV, Craiova, (f. a.),
p. 117-118.

44	Idem, Tănase Scatiu, II, Craiova, (f. a.), p. 176.

46	Ibidem, p. 177.

48	„Convorbiri literare”, nr. 12/XIII, din 1 martie, 1880 p. 474.

47	Ibidem, p. 476.

48	Ibidem, p. 477.

48	Ibidem, p. 480.

Ibidem, nr. 12 XIII din 1 martie 1880, p. 477 — 478.

61	Mariana Zamlirescu Rarincescu, Începuturile romanului românesc (Studiu introductiv
la romanul Viața la țara dc Duiliu Zamfirescu). ed. IV. Craiova, f. a., p. 19.

52	Nicolae Xcnopol, Brazi și putregai, ed. III, București, 1893, p. 11.

’3 Ibidem, p. 183.

54	Ibidem, p. 184.

°s	Ibidem, p. 4.

LA SITUATION DE LA PAYSANNEEIE DU XIX6 SIECLE
eeflEctEe DANS LA LITTEEATUEE DE L’EPOQUE

Rezume

L’imlirication de la littdrature et de la vie sociale d’une epoque est
un fait constate par de nombreux historiens, notamment par le savant
Nicolae lorga.

4 - c. 1040

www.dacaramanica.ro

27 5
Les ceuvres du XIX® silele des derivains V. A. Urechia, Cezar Bolliac,
I. H. Eădulescu, G. Tăutu, N. Filimon, D. Bolintineanu, V. Alecsandri,
I. Creangă, I. Slavici, Tr. Demetrescu, I. PăunPincio, D. Th. Neculuță, Sofia
Nădejde, Victor Crăescu, Duiliu Zamfirescu, N. Xenopol renferment pour
la meme 6poque des r6f6rences sur la paysannerie. La prose et la po6sie
du dernier siecle font dtat et parfois meme soulignent des aspects du tra-
vail du paysan sur les champs et des mâtiers reli6s ă 1’activitA domestique,
son existence extremement dure, la fiscalitd excessive et l’usure pratiquâe
ă la campagne, l’imoralitâ du clerg6 ce qui le rendait d6nu6 de tout respect
envers la paysannerie, les abus commis par des autoritAs judiciaires et de
avocats abusifs et incorrects dans les rapports avec la paysannerie, l’accen-
tuation de l’opposition de cette dernier ă l’exploitation et ă l’injustice pen-
dant les d6cennies suivantes. Ces r6fdrences concernant la situation de la
paysannerie conferent ă une cerțaine pârtie de la litterature la valeui de
document historique.

www.dacoromanica.ro
INTERFERENȚE CULTURALE ÎNTRE TRANSILVANIA ȘI
SLOVACIA (MIJLOCUL SECOLULUI AL XVIII-LEA -
PRIMELE DECENII ALE SECOLULUI AL XIX-LEA

IACOB MÂRZA

Transilvania a întreținut, de-a lungul secolelor, multiple legături (de
natură economică, politică și culturală) cu nenumărate țări din apusul,
răsăritul și centrul Europei. Un aspect interesant al acestei tematici1 se
conturează și din investigarea contactelor de factură culturală între româ-
nii transilvăneni și cercuri cărturărești din Slovacia între mijlocul secolu-
lui al NVIII-lea și primele decenii ale secolului următor. La baza unor ase-
menea legături s-au aflat relații de natură economică, detectabile încă
din secolul al XlII-lea 2.

Vom aborda, în cadrul cercetării actuale, pornind de la bibliografia
de specialitate 3 și de la rezultatele unor cercetări de arhivă, două aspecte
ale interferențelor culturale între Transilvania și Slovacia: studioși
români, bursieri ai Blajului, în centre universitare din Slovacia (mai ales
la Tyrnavia și Bratislava) și activitatea unor oameni de școală slovaci,
exercitată în Transilvania prin manuale.

Una din consecințele importante ale unirii românilor transilvăneni
cu biserica Romei (1698) a fost posibilitatea ca tineri învățăcei să-și poată
continua studiile la vestite școli din Europa (Roma, Viena, Tyrnavia ș. a.)4.
Acești tineri au putut lua contact, de pildă pe durata șederii lor în centre
universitare din Slovacia, cu ocazia cursurilor audiate, din discuțiile pur-
tate cu diferiți cărturari și, în fine, prin cărțile cumpărate, cu unele orien-
tări ale culturii europene în momentul respectiv.

O parte din studioși, care reprezentau centrul cărturăresc al Blaju-
lui, au beneficiat de Fundația Janyana5. Instituită de cardinalul Ladis-
lau Kolonits pentru 12 tineri greco-catolici, avînd o valoare de 26 000 flo-
rini, provenit i din moștenirea episcopului Francisc Jany de la Sirmium
(Bosnia) și din venituri proprii, această fundație a îndeplinit un rol deo
sebit de important în susținerea materială pe toată durata studiilor a nume-
roși viitori intelectuali, pe cînd s-au aflat la învățătură în Slovacia.

Literatura românească de specialitate și mai multe izvoare de arhivă
dovedesc că episcopii Blajului au militat pentru această politică culturală.
Ei au susținut moralicește și materialicește și au trimis în centre univer-
sitare din Slovacia tineri studioși români. în acest stadiu al cercetăiilor,
am depistat circa 20 tineri (Numărul lor trebuie să fi fost mult mai mare !),
reprezentanți ai eparhiei Blajului8. Ei s-au numărat printre auditorii cursu-
rilor de la Seminarium Sandi Adalberti (Tyrnavia), de la Domus Proba-
tionia de pe lingă colegiul din Trencin al ordinului iezuit sau la Seminarium
Generale de la Posonium (Bratislava).

Dintrp foștii studenți, trimiși în Slovacia, s-au recrutat viitoare per-
sonalități ale istoriei românilor ardeleni, lideri politici sau ecleziaști, chiar
profesori la unele instituții de învățămînț. Ne gîndim, în acest sens, la
www.dacoromanica.ro

277
Tnochentie Micu-Klein, loan Para, loan Bob, cunoscuți prin activitatea
lor politică și culturală în epoca investigată; Manase (Meletie) Neagoe,
Gheronte Cotorea, Silvestru Caliani, Leonte Moschonas, Gregoriu Ghc-
rasim Pop, George Bata, viitori profesori la școlile Blajului; căpitanul
loan Șincai, fratele istoricului Gheorghe Șincai, Nichifor Aron, Antonie
Aron, Petru Aron, Ludovic Getzi, loan Santa, Vasile Turcu, loan
Ighian, loan Erdeli, Vasile Koloși ș.a.

Cîteva informații asupra unor personalități, foști studioși care au
învățat și în Slovacia, sînt de natură să lumineze din anumite unghiuri
interferențe spirituale transilvano-slovace. Inochentie Micu-Klein a stu-
diat, începînd cu 1725—1726, teologia scolastică la Tyrnavia, fiind bursier
al fundației ianiene la seminarul Sf. Adalbert. La 20 decembrie 1726 este
primit novice la Tyrnavia, spre a fi trimis la Domus Probationis de pe lîngă
colegiul din Trenfiin. Era încă student, în anul al doilea (iulie 1729), cînd a
fost numit episcop 7. Despre loan Para (1744—1809), lider al vieții bise-
ricești (vicar al Rodnei), politice și culturale, implicat în unele acțiuni
petiționare ale românilor transilvăneni 8 deținem, deocamdată, doar o
mențiune în legătură cu studiile sale în Slovacia. în schimb, pentru un alt
studios — ne referim la loan Bob (1739 — 1830), mai tîrziu episcop 9,
sîntem în posesia unor interesante date. Din autobiografia sa 10, rezultă că a
fost trimis la studii, la Tyrnavia, de către vlădica Grigore Maior, împreună
cu Ladislau Getzi. A urmat cursurile între 1774—1777. Le-a întrerupt,
din cauza unei boli de plămîni, acolo contactate. Din știrile oferite, chiar dacă
sînt sumare, reținem o parte din cărturarii de la Tyrnavia, care au fost
profesori la colegiul Sf. Adalbert. Așadar, în perioada noviciatului lui I. Bob
funcționau : canonicul Filo, prefectul seminarului; viceprefectul Handerla ;
Paulus Kluk, prefect de studii; magistrul novicilor Paulus Rosos ; Fran-
ciscus Hubert, „professorus primarius”, Josephus Nagy, „professor
secundarius”; ,,controversista” Novata; Pelczer piaristul; scriptorul
Wisser; Joannes Lakics, canonic ; moralistul Berthodiu. După întrerupe-
rea studiilor, loan Bob s-a întors împreună cu Ladislaus Getzi și loannes
Santa prin Bratislava (unde au fost găzduiți la seminarul clericilor) în
Transilvania.

Din grupa foștilor bursieri români, care au studiat la Tyrnavia și
care, ulterior, au funcționat ca profesori la școlile Blajului enumerăm,
în acest context, pe Gheronte Cotorea, Silvestru Caliani și Gregoriu Ghe-
rasim Pop. Lui Gheronte Cotorea (1720—1775), figură activă a iluminis-
mului românesc din Transilvania, autor de lucrări istorice și filologice,
îi datorăm cîteva notițe, Hlatheseos practica 12 după cursurile audiate la
Tyrnavia în 1743. Printre cărțile care au aparținut profesorului blăjean
Silvestru Caliani, unele dintre ele achiziționate chiar de la Tyrnavia,
unde a și învățat la seminarul Sf. Adalbert, a fost depistată lucrarea
lui Fr. Borgias Keri, Imperatores orientis, Tymaviae, Typ. Acad. S. Jesu,
1744. Poartă ex-librisul „Sylvester Kalyani Monasterij Triados S. S.”13
Gregoriu Gherasim Pop (? — 1779), bursier român la același colegiu,
după terminarea studiilor, a fost trimis la Viena, ca reprezentant al epis-
copului Petru Pavel Aron, pentru rezolvarea de afaceri (procurarea
hîrtiei pe seama tipografiei și cumpărarea de pănură pentru hainele stu-
dioșilor de la Blaj)14.

în centre universitare din Slovacia, la Tyrnavia și, respectiv, la
Posonium, au învățat, pe lîngă studenții amintiți mai sus, și alți bursieri
ai Blajului. Menționăm, pentru început, pe loan Șincai, ulterior căpitan
în Regimentul al II-lea de grăniceri, angajat în lupta pentru emancipare
www.dacoromanica.ro

278
națională a românilor transilvăneni (1790 — 1791) 1S. A fost unul din
semnatarii petiției ofițerilor români, adresată în 1790 împăratului Leo-
pold al II-lea. „Joannes Sinkay capitaneus ex 2-da valacliica pedestris
Legione” s-a numărat printre auditorii cursurilor de drept la Tyrnavia,
în 1770. Prezența sa în orașul slovac este dovedită de notița „Joannes Sin-
kai de Eadem mp. Tyrnaviac Anno 1770 Juris Patriae primum annum
auditore” aplicată pe manuscrisul Problemata Feketiana. Anno 1770.
conscripta Tyrnaviae16.

Printre alumnii seminarului Sf. Adalbert din Tyrnavia a fost iden-
tificat, pentru anul 1737, și Petru Aron. Titulatura sa : „R.P. Petrus
Aron Nobili s Valaclius Transylvanus Bistr. ex comitatu Albensi, Semi-
nalii S. Adalbertus alumnus dioecesis Transylvaniae defendit universam”,
apare într-o interesantă lucrare pentru istoria culturală a Slovaciei : Fr.
Kazy, Ilistoria Universitatis Tyrnaviensis Societatis Jesu, Tyrnaviae,
L. Berger, 1737, f. 3 17. Aceluiași Petru Aron — să fie vorba de viitorul
fondator al școlilor de la Blaj ? — îi datorăm un ex-libris, pe o carte slovacă
veche : „Ex libris B.D. Petri Aaron”, Fr. Borg. Keri, Imperatores orientis,
Tyrnaviae, 1744 18. Probabil că volumul l-a achiziționat de la Tyrnavia,
în epoca studiilor la colegiul Sf. Adalbert.

Din aceeași familie de cărturari a Ai’oneștilor, originară din Bistra
Munților Apuseni, au mai învățat la Tyrnavia încă alți doi reprezentanți:
Nichifor Aron, care a studiat filosofia și teologia în jurul anului 1770 și
fratele său, Antonie Aron 19. Ambii intelectuali vor ocupa, după terminarea
studiilor, diferite funcții în rețeaua bisericească.

în urma unor cercetări de arhivă de dată recentă 20, au fost depistați
cinci bursieri blăjeni, ca auditori ai cursurilor de la seminarul Sf. Adalbert
din Tyrnavia și la „Seminarium Posoniense” în epoca investigată. Gre-
gorius Papp, auditor în anul al II-lea al cursului de teologie, relatează,
într-o scrisoare redactată la Tyrnavia în 23 septembrie 1802, către epis-
copul din Blaj despre studiile sale 21. Josephus Kiraiy, rectorul semina-
rului Sf. Adaibert, se adresează la 1 octombrie 1805 episcopului de la
Blaj, în legătură cu moartea studiosului Gregorius Boer 22. Același rector
înștiințează pe directorul școlilor din Blaj, prin scrisoarea din 28 august
1806; despre calificativele primite de studenții Basilius Tbrbk (Turcu)
și loannes Ipjan (Ighian) 23.

Comparativ cu numărul relativ ridicat al românilor din Transil-
vania, depistați printre auditorii de la colegiul Sf. Adalbert din Tyrnavia,
la „Seminarium Generale” din Posonium au fost identificați, în acest
stadiu al cercetării, doar patru studenli. Este vorba de Eliseu Novac
(? — 1812), loan Neagoe Junior (? — 1835), Joannes Erdeli și Basilius
Kollosy. Ei au activat în prima jumătate a secolului al XlX-lea, ca pro-
fesori la școlile românești din Transilvania sau în viața publică a Princi-
patului. Ne gîndim, în mod special, la Vasile Koloși, intelectual iluminist
cu preocupări cărturărești mai ales în domeniul lexicografiei21. Din Clavis
Classificatio, semnată de Andreas Szabo, rectorul seminarului din Brati-
slava, la 25—26 august 1799, rezultă că Joannes Erdeli și Basilius Koloși,
ca studenți în anul al III-lea la teologie, au fost apreciați de profesorii
slovaci prin calificative bune și foarte bune 2B.

Interferențele culturale între Transilvania și Slovacia prin inter-
mediul îuvățămîntului, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și
în primele decenii ale secolului al XlX-lea, mai înregistrează și un alt
aspect, interesant de relevat pentru cercetarea de față. Ne gîndim la
prezența și la activitatea unor oameni de școală slovaci prin origine,
www.dacoromanica.ro

279
influența exercitată de aceștia prin manuale, prezente în diferite medii
culturale și școlărești, în centrul cărturăresc al Blajului de pildă. Vom
aborda, în acest context, trei cazuri semnificative pentru subiectul inves-
tigat.

1)	Josephus Werner Verney (1785 1847) s a născut la Banskâ
Bystrica. După temeinice studii de factura umanistică, se va evidenția
în galeria oamenilor de școală (mai ales în prima jumătate a secolului
trecut) 26. J. Werner este autorul unor manuale de filozofie, logica și psiho-
logie, care s-au bucurat de audiența în epocă. Prin scrierile sale a fost
cunoscut, în Vormarz, și în mediul intelectual al Blajului. în speță, pro-
fesorul de filozofie de la liceul de aici, Simion Bărnuțiu a folosit manualul
lui J. Werner în redactarea propriilor lucrări de filozofie 27. în plus,
edițiile din 1835 și 1838 din Methaphysica seu gnoseologici aceluiași profe-
sor slovac, imprimate la Pesta în oficina lui J. Th. Trattner, au fost depis-
tate la îndemîna cîtorva tineri studioși români în prima jumătate a seco-
lului trecut28.

2)	Adamus Tomtsany (1755—1831), originar dm împrejurimile
orașului Nitra, este o cunoscuta personalitate a învățămîntului slovac,
cu o interesanta carieră didactica la Bratislava, Oradea, Pesta etc. A fost
apreciat, în special pentru manualul de fizică, și în medii școlărești din
Transilvania 29. Ne referim, în mod deosebit, la cele trei părți din Institu-
tioncs physicae, lucrare depistata și la Blaj în deceniile premergătoare
revoluției de la 1848—1849. Manualul de fizică al învățatului slovac
figurează, prin cele trei volume ale sale, în catalogul cărților profesorului
blăjean loan Lemeni 30. Aceasta ne-o dovedește un document din 1826.
Același autor a fost identificat tot la Blaj, în Consignația Instru mentor um
Physicorum Anno 1835 die 10a Septembris transpositorum, existent la
îndemîna profesorului de fizică Gheorghe Barițiu, în 1835 31.

Investigații de data recentă asupra audienței manualului de fizică
al lui A. Tomtsani în mediul școlăresc al Blajului s-au soldat cu rezultate
interesante. Astfel, partea a doua din Institutiones physicae, tipărită la
Pesta în 1823, poartă ex-libnsul „Simeonis Bărnuțiu”. îl datorăm, așadar,
profesorului de la liceul de aici, ulterior ideologul revoluției pașoptiste
din Transih ania. Același exemplar conține o listă cu 24 elevi — desigur
auditori ai cursurilor liceului din Blaj. Dintre semnatari remarcăm pe ele-
vul Aron Pumnulacestuia îi atribuim și însemnarea,, pro Usu Aronus
Pumne m. pr”32. însemnarea trebuie datată pentru prima jumătate a
secolului al XlX-lea, perioadă în care Aron Pumnul a învățat la Blaj.
Un alt exemplar din Institutiones physicae — părțile 1, 3 ale ediției din
1820, imprimate la Pesta — păstrează un ex-libris semnat de studiosul
român, care era, în jurul anului 1840, la Viena. Este vorba de „Joannis
Wancza m.pa. Theologi Viennensis 1843 33. în a doua jumătate a secolului
trecut, loan Vancea va deveni episcop al Blajului.

3)	Ambrus Adamus Hornyay (1791—1852) a fost pedagog cu rezul-
tate remarcabile, autoritate de necontestat în materie de matematică.
Născut la Tepla (Trencin), A. A. Hornyay a ajuns să predea istoria și
matematica la liceul regesc din Cluj, în prima jumătate a secolului al
XlX-lea. Acum îndeplinește și funcții administrative (rector, vicerector
ș.a.) 34. Manualele sale de matematică, dintre care Elementa matheseos
purae, părțile 1—2 și Compendium geometriae practicae, imprimate la
Claudiopolis între 1836—1838, au circulat în Transilvania. De pildă,
au fost întrebuințate chiar de profesorii și elevii liceului din Blaj. Astfel
profesorul Ștefan Moldovan propunea, în perioada anilor 1835—183 7,
www.dacoromanica.ro

280
matematica la liceu chiar după manualul cărturarului slovac, în urma
indicațiilor oficiale Venite din partea Guberniului transilvănean 3S. Nu-
mele aceluiași A. A. Hornyay este înregistrat în contextul mai amplu al
preocupăi'ilor autorităților școlare din Blaj, în anii premergători revolu-
ției, pentru procurarea de material didactic de la liceul regesc și tipografia
din Cluj 38.

Perioada studiilor efectuate de bursieri trimiși de la Blaj la Tyrnavia
sau Posonium, pe care am ilustrat-o mai sus cu cîteva aspecte, fără a
încerca o cercetare exhaustivă, impune anumite concluzii cu privire la
urmările spirituale fertile pentru activitatea ulterioară a tinerilor intelec-
tuali. Pregătirea școlară, pe care o bănuim temeinică, efectuată în Slovacia
de către bursierii Blajului, a fost fructificată, după întoarcerea lor în
Principat, în sfera activității politice, culturale și bisericești. în același
timp, nu trebuie să omitem domeniul învățămîntului, pe care mulți dintre
bursieri l-au onorat, în care și-au pus în aplicație o parte din cunoștințele
acumulate la Tyrnavia, Tren Cin și Posonium. De fapt, tinerii studioși
români, dintre care unii au devenit în deceniile următoare personalități
de prim rang în viața politică și națională a românilor ardeleni, vor răs-
punde, prin întreaga lor activitate, dezideratului cultural exprimat cu
clarviziune de Inochentie Micu-Klein conform căruia ,,(...) prin învă-
țătură se cîștigă înțelepciune și prin înțelepciune se dobîndește fericirea”.
De fapt, foștii studenți români, care au învățat și în Slovacia, vor face
parte, după cum reiese din istoria Transilvaniei la sfîrșitul secol ului al
XVIII-lea și în primele decenii ale secolului trecut, din categoria acelor
,,(...) oameni învățați și iubitori de binele de obște” 37.

Evident, nu trebuie să neglijăm nici aportul adus de unii intelec-
tuali slovaci în dezvoltarea literaturii didactice, mai ales că o parte din
manualele lor au fost folosite, după cum am văzut, și în mediul școlar
al Blajului în primele decenii ale secolului al XlX-lea.

Fenomenul interferențelor culturale între Transilvania și Slovacia
(de la mijlocul secolului al XVIII-lea pînă în primele decenii ale secolului
trecut) este, desigur, mult mai complex decît a încercat să oglindească
cercetarea de față 38. De altfel, ca toate fenomenele civilizației europene,
în acest cadru am abordat doar două aspecte. Complexitatea și varie-
1atea legăturilor culturale între Transilvania și Slovacia sînt mărturisite
și de prezența în biblioteci românești (colecții de instituții sau particulare)
a numeroase tipărituri slovace vechi, care au circulat cu beneficii pentru
lectori în diferite medii intelectuale. Spre aceeași ordine de idei converg
și raporturile corifeilor Școlii ardelene (Samuil Mi cu, Gheorghe Șincai
și Petru Maior) cu istoria și cultura slovacilor, relațiile lor cu diferite
personalități ale iluminismului și romantismului slovac 39.

Dacă în esența lor interferențele culturale între românii din Tran-
silvania și Slovacia în epoca Luminilor reprezintă o continuare pe alte
nivele a unor raporturi culturale, înregistrate încă din timpul activității
umanistului Nicolae Olahus, ele anunță de fapt temeinice relații de cola-
borare în epoca istoriei moderne 40.

NOTE

1	Pentru dialogul cultural româno-european, cf. Al. Duțu, Umaniștii români și cultura
europeană, Edit. Minerva, București, 1974; idem, Cultura română in civilizația europeană mo-
pernă, Edit. Minerva, București, 1978.

www.dacaromanica.ro

281
2	Vezi, dc pildă. M P Dan, Cehi slovaci și români In veacurile XIII —XVI, , Progresul”,
Sibiu, 1944, idem, Din relafttle comerciale ale Transilvaniei cu Slovacia in sec. XVI. Relațiile
eu Levata, in Studia Universitahs Babeș Bolyai Senes Historia, 1, 1969, p 17 — 28, Fr. Pali,
Comerțul Clujului cu orașele Slovaciei de astazi (1599 — 1637), Jn , Acta Musei Napocensis”,
XVI 1979, p 23j 249, S. Goldenberg, Transilvania și Slovacia: reiatii economice in secolele
XIV XVII In „Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie Cluj-Napoca”, XXII, 1979,
p 93 140

3	Din istoriografia problemei, la M. P. Dan, Cehi, slovaci și romăni.. , p. 1 —14.

4	D Popovici, La htteralure roumaine ă l’tpoque de Lumieres, Cartea româneasca din
Cluj, Sibiu, 1945, p 90 ș. u.; Istoria României, III, Edit. Acad, București, 1964, p. 492 —
498; D. Prodan, Supplex Libellus Valachorum ed. nouă, refăcută, Edit. științifică, București,
1967, p 133 136

6	tn legătură cu Fundaho Janyana (statutul juridic, scop, posibilități materiale), vezi:
Arh stat Fii jud Cluj Col doc. Blaj, doc nr. 344 (scrisoarea lui Joannes Baptista Hador,
redactată la Tvrnavia, 18, noiembrie 1760, către Petru Pavel Aron); Arh stat. Fii. jud. Alba.
Fond Mitropolia unita Blaj (mai departe, abreviat: Arh stat Blaj), Protocollum in quo ordtnes
episcopales ad clerum unifum dati continent, 1765 — 1771, f. 135 r 137 r.

Pentru aceeași problema, cf și N. Nilles, Simbolae ad illustrandum historiam ecclesiae
orienlahs in lerns cnrnnac S. Slcpham, II, Oeniponte, Fel. Rauch, 1885, p. 362-368; Aug.
Bunca, Episcopii Petru Paul Aron și Dtonisie Novacovici sau Istoria românilor transilvăneni
de la 1751 piua ta 1764, Blaj, Tip semin , 1902, p 3, 366: idem, Din istoria românilor. Epis-
copul loan Inorenfiu liletn (1<28 1751), Tip. semin., Blaj, 1909, p. 7; D Prodan, op. cit.,
p 227, I’r. Pali, Foiuia/ia școlara a lui Inochcntic Micu-Klein, In „Apulum”, XIX, 1981, p.
233.

6	Pe lingă bibliograha dc la nota precedenta vezi’ I Rațiu, Dăscălii noștri — Scurte
notițe din viafa șt activitatea lor literara — (1754 1848), Tip. semin., Blaj, 1908, p. VII; N.
Comșa, Dăscălit Blajului. Sena lor Monologică cu date bio-bibhografice, Tip. semin., Blaj, 1940,
p 18, 21, 22, 29, 42, 46, 51; N Albu, Istoria invătamintului românesc din Transilvania pina
la 1800, Edit. Lumina, Blaj, 1914, p. 119, 140, 178-179, 181, 183, 196.

7	Pentru perioada școlarității, cf. Fr. Pali, ait. cit., p. 229 238. în ceea ce privește
activitatea sa politica, vezi Aug. Bunea, Din istoria românilor. Episcopul loan Inocenfiu Klein
(1728 1751), passim, Istoria României, III, p. 492 514; D. Prodan, op. cit., p. 137 — 199.

8	D Prodan, op cit , passim, I. Lump"rdcan, Raporturile dintre pelifiile lui loan Para
și Supplex Libellus V alachorum, In „Studia Universiiatis Babeș-Bolyai Series Historia”, 1, 1979,
p 20 29

9	N Comșa Episcopul loan Bob, Blaj, 1944 (colecția „Oamenii Blajului” —3); Oct.
Bârlca, Ex historia romena: loannes Bob episcopus Fogarastensis (1783 — 1830), Frankfurt/
Main, s a

10	T. Cipariu, lele și fragmente, Tip. semin., Blaj, MDCCCLV, p. 26—27

11	Ibidem Vezi și Arh. stat. Blaj, Protocollum Episcopale 1769 —1775, f. 103 v — 104 r
(scrisoarea de la Blaj, 29 noiembrie 1773, către prefectul colegiului din Tyrnavia, In legătură
cu studioșii loan Bob și Ladislau Getzi).

12	Se pastreaza, sub cota ms. lat. 435, la Biblioteca Academiei. Filiala Cluj-Napoca.
Cf A Toth, Primele manuscrise matematice românești din Transilvania, Edit. Dacia, Cluj,
1971, p. 38, fig 30-32.

13	M. Tampa Roșu, Un cărturar blăjean din secolul al XVIII-lea: Silvestru Cahani, In
Biblioteca Centrală Universitară București — 75 de ani de activitate, București, 1971, p. 154;
Biblioteca Academici Filiala Cluj-Napoca, B 1102.

14	Aug. Bunea, Episcopii Petru Paul Aron și Dtonisie Novacovici..., p. 366, N. Comșa,
op cit , p 22.

15	M Tomuș, Gheorghe Șincai. Viața și opera, Edit. pt lit, Bucuiești, 196o, p. 15.

16	I E Naghiu, Catalogul manuscriselor latinești și in limbi moderne de la Biblioteca
Centrala dm Blaj, în „Hrisovul”, III, 1913, p. 37, nr. 18.

17	A. Veress, Bibliografia româno-ungară, I, Edit. Cartea românească, București, 1931,
p 192

18	Biblioteca Academiei Filiala Cluj-Napoca, B 8142.

19	A. Bunea Episcopii Petru Paul Aron șt Diânisie Novacovici ( ..), p. 3. Vezi și Arh.
stat Blaj, Protocollum Episcopale 1769 — 1775, f. 19 v (scrisoarea din Blaj, 13 mai 1770 către
prefectul seminarului Sf. Adalbert din Tyrnavia), f. 33 r (Blaj, 3 octombrie 1770). Ambele
scrisori se referă la studentul Nicephor Aron.

23	Arh. stat. Blaj. Doc. ncinv., 254 1799, f. 1 r — 2 v; 255 1799, f. r, 2 v; 547/1802,
f. 1 r 2 v; 569/1802, f. 1 r - v; 602 1805, f. 1 r - 2 v; 567/1806, f. 1 r - v.

21	Ibidem,	569 1802,	f	1	r	- i.

22	Ibidem,	602/1805,	f.	1	r	- 2 v.

23	Ibidejn,	567/1806,	f.	1	r	— v.

www.dacoromanica.ro

282
24	N. lorga, Istoria literaturii române in secolul al XVIII-lea (1688—1821). \ ol II
Epoca lui Petru Maior Excursiuni, ed. Îngrijită de B Theodorescu Edit. did și ped ,
București, 1969, p. 249, 251, 253, 257.

28	Arh. stat. Blaj. doc. neinv., 254 255/1799, f. 1 r 2 v.

26	C. von Wurzbach, Bibliographisches Lexikon des Kaiserthums Oesterreich, L\, Wien,
L. C. Zapianski, S. 98; Szinnyei J., Magyar ir6l: flete munkăi, XIV, Budapest, Hornjansky V ,
1914, c. 1136 1137; G Petrik, Bibliographia hangariae 1112 — 1860, III, Budapest, Aug.
Dobrowski, 1891, p 771.

27	P. Teodor, Noi precizări in legătură cu izvoarele lucrărilor barnufiene, în , Studia Em-
versitatis Babeș-Bolyai Series Historia”, 1, 1972, p. 33 38.

28	Biblioteca Academiei Filiala Cluj-Napoca, B 9509, B 9176 (Fondul I. Vancea).

28	Szinnyei J., op cit., XI\, c 268—269; G. Petrik, op. cit., III, p. 654—6oo.

30	I. Mârza, Contribuții la istoria culturii transilvănene in primele decenii ale secolului
al XlX-lea, in „Revista de istorie”, 32, 3, 1979, p 530, 534

31	Idem, Un inventar cu material didactic pentru liceul din Blaj (1835), ms

32	Biblioteca documentară „T. Cipariu” Blaj, nr inv 224.

33	Biblioteca Academiei Filiala Cluj Napoca, B 9283. tezi și exemplarul B 13446.

34	Szinnyei J., op. cit., IV, c 1108 — 1109.

36	N. Albu, Istoria școlilor românești din Transilvania intre 1800 1861, Edit. did. și
ped., București, 1971, p. 33; I. Mârza, Noi contribufii documentare la cunoașterea invătămlntului
din Transilvania in secolul al XlX-lea, în „Revista de istorie”, 29, 8, 1976, p. 1220 și n. 11.

36	I. Mârza, Venituri si cheltuieli pentru școlile din Blaj (1840 — 1848), în „Apulum”,
XIX, 1981, p. 275.

37	P. Teodor, Politica si cultura in secolul luminilor la românii transilvăneni în „Tran
silvania”, 9, 8, 1980, p. 56

38	Concluzii ale cercetărilor expuse la Sesiunea Continuitate, unitate si independenta in
istoria poporului român, organizată de Muzeul Unirii, Alba lulia, 1—2 decembrie 1981

39	Cf. I. Marza, Krllturne styky sedmohradskych Bumunov so Slovenskom v druhej polo
viei 18, a na zaiiatku 19. storoiia, în Historicky iasopis, Bratislava, 31, 6, 1983, p 917 926

40	M. Krajcovifi, Slovenskă politika v strednej Eurâpe 1890 — 1901 Spoluprăca Slovakov,
Bumunov a Srbov, Bratislava, 1971.

INTERFFRENCES CULTURELLES ENTRE LA TRANSYLVANIE
ET LA SLOVAQUIE (MILIEU DU XVIIP SIECLE
- PREMIERS DfiCENNIES DU XIX3 SlFCLE

Resum^

L’auteur de Partide cherche, en conimencant par les ecrits consa
eres au sujet et râvelant les r^sultats des investigations d’archrves, deux
aspects d’interferences culturelles entre la Transyhanie et la Slovaquie
(milieu du XVIII4™3 siecle — premieres decennie du XIX3me siecle).

II s’agit, plus precise meni, des etudes de jeunes boursiers du centre
intellectuel de Blaj, envoyes pour parachevei leurs etudes dans les villes
universitaires de Slovaquie (Trenfiin, Tyrnavia, Posonium). Pour le moment,
on a decouvert environ 20 6tudiants, nombre d’entre eux âtant devenus
pendant les decennies suivantes des personnalitâs de l’histoire des Rou
mains transylvains. En meme temps, l’on a enregistre la presence et la
circulation des manuels râdig^s par des lettres slovaques. Une pârtie en
a âtâ employâ au centre scolaire de Blaj dans les decennies qui ont prâ
cedâ la râvolution de 1848—1849.

Les aspects des interferences culturelles de l’dpoque soumise â
P6tu.de, considârees comme des phenomenes de civilisation europâenne,
sont situâs par l’auteur dans l’ensemble des relations culturelles entre les
Roumains de Transylvanie et la Slovaquie, en commenșant par la p6riode
d’activitâ de l’humaniste Nicolaus Olahus, ayant un role incontestable
dans l’organisation de l’enseignement slovaque, et finissant par l’âpoque
du dualisriie, quand les rapports de colaboration sur le plan politique et
culturel ont atteint l’apog6e.

www.dacoromanica.ro

283
CARTEA ȘI BIBLIOTECA,
MIJLOACE DE . CUNOAȘTERE ȘI DE APROPIERE

ÎN ISTORIA RELAȚIILOR ROMÂNO-FRANCEZE

NICOLAE LIU

înnoirea preocupărilor de istorie, de sociologie și știință literară
în Franța a determinat și noi investigații în domeniul comunicării prin lec-
tură, al posibilităților de dezvoltare în continuare a cărții pentru progre-
sul culturii1. într-un moment în care peste Ocean viitorul „Galaxiei
Gutenberg” era pus la îndoială.

S-a subliniat cu acest prilej, pe drept cuvînt, caracterul ambiguu
al termenului carte, care desemnează și obiectul, suportul material al
semnelor și conținutul intelectual transmis prin acestea. S-a spus totdeo-
dată despre carte, de data aceasta cu oarecare exagerare, că ea nu există
decît în „momentul în care semnificantul devine semnificat”, cu alte
cuvinte „decît în clipa în care începe să fie citită”2. Firește numai prin
lectură (directă sau indirectă), ea își poate îndeplini rolul de vehicul al
unui anume mesaj de la emițător la receptor, cu alte cuvinte dintre autor
și cititor. Dar cartea nu este un simplu transmițător, ci și un conservator
de cultură. Circuitul autor-cititor poate presupune un larg releu în timp
și spațiu. Stabilirea lui se face inițial cu ajutorul tipografului, editorului,
librarului. Intervine apoi anticarul și nu de puține ori bibliotecarul.

Habeat sua fata libelli, cărțile își au soarta lor, afirma un cunoscut
adagiu latin, exprimând un vechi adevăr. Unele, cele mai multe, dispar
fără urmă, chiar dacă au atras privirile în momentul apariției. Altele fac
epocă sau, deși neobservate la început, reapar luminînd în timp și spațiu.
Toate la un loc într-o bibliotecă pot constitui nu numai pietrele unui
monument de cultmă, dar și mărturia unui timp revolut, explicația unei
mentalități sau a unei comuniuni spirituale. De aceea socotim că scru-
tarea destinului lor istoric poate oferi date semnificative sau puțin puse
în valoare și o imagine de ansamblu convingătoare în legătură cu tre-
cutul raporturilor culturale româno-franceze.

Firește, faptul că aceste raporturi au în urmă o bogată tradiție nu
mai trebuie demonstrat. Chiar dacă momentul apariției cărții franceze
în țările române sau a cărții românești în Franța sînt încă dificil de fixat.

Cert este că ele încep să se precizeze din epoca Umanismului tîrziu
și a „Luminilor filosofiei’\ Deși n-a dispărut tradiționala căutare de
aliați sau prozeliți în luptele confesionale, activizată de concurența între
reformă și contrareformă și de eforturile iezuite pentru „unirea” cu Roma,-
cartea slujește tot mai mult înlăturării intoleranței religioase și progresu-,
lui spiritului laic. Legăturile diplomatice și interesele politice au facilitat nu.
odată calea legăturilor culturale. Astfel, dacă încercarea spătarului Nicolae
Milescu 3, aflat în Occident, de a interveni personal la Paris pe lîngă
Ludovic al XlV-lea în favoarea repunerii pe tron a fostului domn al Mol-

www.dacaromaiiica.ro

284
dovei Gheorghe Ștefan n-a reușit, cărturarul diplomat deschidea seria
publicațiilor românești tipărite în capitala Franței. El elaborase mai
întîi în grecește, apoi în latinește, la invitația prietenului său Arnault
de Pomponne, ambasadorul Franței la Stockholm, o sinteză anticalvină
de dogmatică ortodoxă, Enchiridion sive Stella orientalis occidentali splen-
dens, imprimată de mai multe ori începînd din 1669 în cadrul unei cule-
geri polemice janseniste de expuneri asupra credinței catolice i. Preocu-
părilor pedagogice ale spătarului, dar și pasiunii sale pentru jocul de cărți
de care vorbește cronicaruls, li s-a datorat introducerea predării ludice,
distractive, a elementelor de geografie politică la Kremlin și in familiile
înaltei aristocrații moscovite. El traducea în acest scop Jeu de la geo-
graphie de Jean Desmarets care propunea un joc de cărți special con-
fecționate, folosit la instruirea in copilărie a Regelui Soare 6. Dacă rezul-
tatele sau relatarea călătoriei primului român m China erau apreciate
și utilizate și de alți contemporani ca francezii Philippe d’Avril și Foy de
la Neuville 7, un manuscris al Descrierii Chinei se află azi la Biblioteca
Națională din Paris. în sfîrșit, spătarului i-ar aparține una dintre cele mai
vechi mențiuni ale „franțozilor” în limba română 9.

La rîndul său, Dimitrie Cantemir Se împrietenește în exilul său
constantinopolitan cu ambasadorul Franței Ferriol, care-1 salvează la
un moment dat de la moarte. Diplomatul francez va reproduce cuvintele
Cîntecului dervișilor, cules și transcris de principele moldovean, m albu-
mul său prin care făcea cunoscute în Occident tipuri și costume de dre-
gători de la Curtea Otomană 10. în schimb Dimitrie Cantemir se familia-
rizează cu limba franceză și cunoaște producții ale tiparului francez,
dintre care unele intră în propria sa bibliotecă. Menționăm astfel Tresoro
dvlla lingua italiana e greco volgare,... opera postuma dall padre Alessio
da Somavera...e possa in luce dall padre Tomasso da Parigi, amplu dic-
ționar italo-grec tipărit la Paris în 1709 de Michel Guignard. Exemplarul,
purtînd semnătura autografă „Io Dimitrii Cantemir Vvd”. se păstrează
astăzi la Biblioteca Centrală Universitară din Iași. Trei decenii mai tîrziu,
numit ambasador al Rusiei la Curtea Franței, Antioh, fiul lui Dimitrie
Cantemir va mijloci apariția în limba franceză a, istoriei Imperiului Otoman,
care cunoaște în 1743 două ediții11. Popularizata fragmentar cu trei ani
mai înainte de autorul lui Manon Lescaut, lucrarea își păstrează în lite-
rele franceze o autoritate mai mult decît seculară, de la Voltaire la Victor
Hugo 12.

Posesor al unei alese culturi, Constantin Brîncoveanu și-a propus
să redea prestigiul Țării Românești în spirit umanist, transformînd o
într-un centru principal de cultură din Europa Răsăriteană, care să pro
ducă o sinteză artistică nouă la limita Orientului cu Occidentul. Epoca
sa constructivă nu e străină de exemplul celei a lui Ludovic al XIY-lea,
cu care — toutes proportions gard&es — a fost comparată 1S.

în aceste condiții orașul București tinde să devină o nouă metro-
polă culturală pentru creștinătatea balcanică, reluînd cu mai multă liber-
tate moștenirea bizantină și iradiind pînă în Caucaz sau Orientul apropiat.
De aici activizarea și reorganizarea Academiei Domnești, cu aceeași limbă
de predare ca și Academia Patriarhiei de la Constantinopol, dar tutelată laic,
în 1707, răspunzînd solicitării lui Constantin Brîncoveanu, Hrisant Notara,
viitorul patriarh al Ierusalimului, întocmea un regulament rămas în
vigoare multă vreme, iar ceva mai tîrziu îl găsim insistînd pentru adău-
girea unei tipografii și a unei biblioteci14. Tînărul ierarh își continuase
www.dacoromanica.ro

285
studiile la Universitatea din Padova, alături de Eadu (Eăducanu), fiul
mai mic al stolnicului Constantin Cantacuzino, aflîndu-se împreună cu
acesta din urmă la Paris, începînd din primăvara lui 1700. Tot la Paris
Hrisant Notara va publica, în anul mort ii tragice a stolnicului C. Canta-
cuzino și a fiului său Ștefan ajuns domn, o carte de geografie dedicată
instruirii lui Scarlat, fiul noului domn al Țării Eomânești, Nicolae Mavro-
cordat.

Dragostea de carte a lui Constantin Brîncoveanu s-a manifestat
și prin înființarea bibliotecii de la Mînăstirea Horez, care trebuia să de-
vină în intențiile sale un important focar de cultură. Alegerea locului
era și o măsură de prevedere. în 1702 întemeierea ei ,,cu multă cheltuială”
era semnalată drept o mare realizare a domniei15. Printre prețioasele publi-
cații pe care le adăpostea se afla și seria aproape completă de ediții critice
bilingve greco-latine din Corpus Byzantinae historiae, concepută de eru-
ditul Philippe Labb£ și realizată sub îndrumarea nu mai puțin celebrului
Charles Du Cange, cu cheltuiala regalității franceze la Paris, în secolul
XVII16.

Dar figiu'a culturală cea mai importantă a epocii brîncovenești
a fost fără îndoială unchiul și sfetnicul de taină al domnului, stolnicul
Constantin Cantacuzino. S-a încercat recent reconstituirea bibliotecii
sale 17, apreciată de unul din cei mai de seamă cercetători ai ei, profesorul
Mario Euffini, drept „bibliotecă vie”, servind la introducerea de idei noi
umaniste în cultura timpului său, la promovarea „binefăcătorului contact
cu cultura occidentală” și în bună măsură la orientarea laică18. Printre
sutele de cărți cunoscute, imprimate și manuscrise, din domeniile istoriei,
geografiei, teologiei, lingvisticii, medicinii, științelor naturii, matematicii,
astrologiei sau astronomiei se aflau și tipărituri de la Paris, Lyon sau
Marsilia. Cităm astfel ediția bilingvă greco-latină loannis Cantacuzeni
ex Imperatoris Ilistoriarum Libri IV, în care textul grec fusese extras
dintr-un codice aflat în biblioteca lui Pierre Seigneur, cancelarul Franței,
iar traducerea se datora iezuitului Jacobus Pontanus, Paris, 1645. Pre-
zența ei era și un fel de atestare spirituală a legăturilor posesorului cu
imperialul strămoș bizantin. Dăruită lui Constantin Brîncoveanu, acesta
a integrat-o bibliotecii sale de la Mînăstirea Horez. Deși după puținele
cărți regăsite sau consemnate în epocă s-a conchis că geografia „este cea
mai săracă secțiune a bibliotecii” 19, preocupările în acest domeniu ale
proprietarului ei nu au încetat pînă la o vîrstă înaintată. Știm că printre
cărțile sale s-a aflat și lucrarea lui Michel Antoine Baudrand, Geograpbia
ordine litterarum disposita, Paris, 1681 — 1682, 2 voi., dedicată aprecia-
tului ministru al lui Ludovic al XlV-lea, Jean Baptiste Colbert. S-a regă-
sit la Biblioteca V.A. Urechia din Galați un atlas geografic general apar- '
ținînd stolnicului C. Cantacuzino și alcătuit din documente cartografice
disparate 20. Titlul italian, La guida del Mercurio Geografica per tutte le
parti del mondo, dalie stampe di Domenico di Bossi in Eoma alia Pace,
evocă pe acela aproape identic al voi. al II-lea dintr-o colecție de hărți
publicată la Eoma în 1691 —1692, de unde a fost extras de altfel conți-
nutul primei părți a atlasului stolnicului. S-ar putea ca acesta să fi fost
atlasul trimis la începutul lui 1694 de contele Luigi Ferdinando Marsigli,
fost general al Imperiului și comandant austriac în timpul luptelor pentru
Transilvania și Banat, prietenului și confratelui său întru preocupări
cartografice și erudite din Țara Eomânească21. Dar atlasul de lucru al
stolnicului Cantacuzino includea și hărți ulterioare italiene și franceze,

www.dacoromamca.ro

286
care se opresc la anul 1699. El va fi fost folosit între altele, la întocmirea de
către acesta a celei dinții hărți românești a Valahiei, tipărită la Padova
în 1700, sub îngrijirea lui loan Comnen, medicul lui Constantin Brînco-
veanu, și a lui Hrisant Notara care alcătuia și dedicația către domn,
ajutați poate de Radu Cantacuzino, într-un moment în care ultimii doi
se pregăteau de plecare la Paris 22, între hărțile franceze întocmite de
Du-Val ,,g6ographe ordinaire” al lui Ludovic al XlV-lea se aflau La France
en tonte son itendue sous le Roy Louis XIV, l’an 1692 și o hartă comună
a Principatelor Transilvaniei, Valahiei și Moldovei. E cert că o parte din
conținutul atlasului de lucru al stolnicului C. Cantacuzino a fost completat
cu sprijinul cardinalului Giovanni Francesco Albani, devenit papă la
1700 sub numele de Clement al Xl-lea și datorită recoltei occidentale cu
care fiul stolnicului revenea în țară, probabil în 1702.

O prezentare a teologilor, filozofilor și medicilor care au profesat
la Universitatea din Padova, Lyceum Patavinum, 1682, opera profeso-
rului francez de chirurgie Charles Patin, care căzut în disgrația lui Colbert
trebuise să părăsească Sorbona, atestă atașamentul constant al stolni-
cului față de instituția unde își făcuse el însuși studiile. Semne de lectură
atentă regăsim pe un exemplar din lucrarea Amicus medicorum de Johannes
Danivetus, Lyon, 1550, incluzînd și Astrologia lui Hippocrates. Dar în
biblioteca învățatului român figurează și combaterea astrologiei tradițio-
nale de către David Origanus în Astrologia naturalis sive tractatus de effec-
tibus astrorum, Marsilia, 1645, plecînd de la „vera Physica coelestis”.
Prezența operei filozofului francez Nicolas Malebranche, De inquierenda
veritate, Geneva, 1685, reprezenta omagiul unui tînăr cărturar brașovean,
iar lucrarea lui Jean Jacques Boissard, Panoniae historica chronologica,
Frankfurt, 1596, urmărind și istoria Transilvaniei pînă la Sigismund
Bathori, a fost răscumpărată în 1691 din prada transilvană a „mercena-
rilor lui Tokoly”, ca să folosim expresia lui X. lorga.

Se păstrează la Biblioteca Academiei R.S. România, azi cea mai
importantă deținătoare de cărți din biblioteca enciclopedică a umanis-
tului român, un exemplar cu ex-librisul său latin din Commentarii linguae
graecae, Basel, 1556, de Gabriel Bud6, primul mare filolog umanist fran-
cez, cu merite deosebite la înființarea de către regele Francisc I a cunos-
cutei instituții de învățămînt pariziene, College de France.

Cărțile străine identificate din biblioteca stolnicului erau redactate
în primul rînd în limbile clasice, apoi în limba italiană, idiomul însușit
la Padova și curent folosit în relațiile diplomatice ale Porții, N-a lipsit
însă nici tentativa de apropiere a limbii franceze, nici interesul pentru
cartea de limbă franceză. O demonstrează un Nuovo e ampio dittionario
di tre lingue, Frankfurt, 1674, alcătuit în italiană, franceză și germană
de Antonio Udino, secretar interpret al regelui Franței, o Scelta di lettere
italiane, spagnole e francese di diverși classici autori, Napoli, 1699, conți-
nînd în plus modele de corespondență oficială emanînd de la curte și
guvern, sau prezența unei biblii în limba franceză cu comentarii protes-
tante, apărută în Olanda la 1665, intrată în bibliotecă probabil în jurul
lui 1700.

Parte din cărțile aparținînd stolnicului Constantin Cantacuzino
și familiei sale, între care și amintita ediție din Malebranche 23, precum
și parte din biblioteca brîncovenească de la Horez au fost incluse în compo-
nența uneia dintre cele mai vestite biblioteci europene din prima jumătate
a veacului al XVIII-lea, aceea a lui Nicolae și Constantin Mavrocordat.

www.dacaromanica.ro

6 — c. 1040

*287
Autorii francezi figurau în limbile latină, italiană și franceză. Pentru
educația primului său fiu, Scarlat, mort tînăr, N. Mavrocordat achizi-
ționase Storia di Teodorico il Grande, scritta per lo Delfino di Francia da
Monsignor Flessier, vescovo di Nîmes, Venezia, 1703 și Politique tirte
des propres paroles de l’Beri ture sainte, Bruxelles 1710, în care Bossuet
adresîndu-se aceluiași principe moștenitor argumenta monarhia absolută,
în biblioteca lui Nicolae lorga s-a aflat un volum din opera lui Boileau,
Paris, 1716, avînd aplicat pe legătura din marochin roșu, în foiță de aur,
stema Țării Românești și inițialele I.N.C.V., reprezentînd titulatura lui
Constantin Mavrocordat. Volumul fusese achiziționat la Constantinopol
în deceniul 3 al veacului trecut de comisul „cărvunar” Ionică Tăutu 24.

O caracteristică în ce privește îmbogățirea acestei biblioteci uma-
niste a reprezentat-o, pe lingă legătura fertilă cu piața de carte franceză,
schimbul cu Biblioteca Regală din Paris. în schimb cei doi domni nu
ezitau să concureze pentru achiziționarea de rarități orientale, cu papa-
litatea și reprezentanții regelui Franței. S-au păstrat cataloagele folosite
pentru completarea sistematică a bibliotecii, cu adnotări sau trimiteri
care oglindesc pregătirea bibliografică a primului domn fanariot. Din
timpul domniei acestuia în Țara Românească datează și cel mai vechi
ex-libris în limba franceză, cunoscut într-o bibliotecă românească, „Les
livres de Jean de Scarlatti”, mareînd apartenența cărții Les lettres de
M. F16chier, La Haye, 1712. loan Scarlat era cămărașul și ginerele lui
Nicolae Mavrocordat, el însuși „om învățat” și pasionat bibliofil.

Faima cîștigată prin relațiile de bibliotecă se răsfrînge și în ce pri-
vește cunoașterea și proiectarea politică și literară a operei lui N. Mavro-
cordat în Occident. Ca ultim argument pentru prezentarea elogioasă a
autorului recent apărutei cărți Despre datorii, publicația erudită „Giornali
de’letterati d’Italia” cita în 1721 un amplu fragment în original dintr-o
scrisoare trimisă din Paris de abatele Brignon „Bibliotecară) del Re Cris-
tianissimo ”, care cunoscuse romanul în manuscris GăXoOeov Ttapepya.26

Ceea ce interesează în primul rînd curtea regală și oamenii de știință
sau de cultură francezi în răsăritul Europei și în Levant sînt „les anti-
quit4s” și „les curiositâs orientales”, cu atît mai prețioase cu cît erau mai
rare. Amplificarea relațiilor Franței cu Imperiul otoman, datorită ro-
lului acordat de cătie politica lui Ludovic al XlV-lea diversiunii orientale
antihabsburgice 2‘, a stimulat și curiozitatea pentru cunoașterea culturii
și civilizației din această parte a continentului. S-a creat chiar o nouă
orientare în moda franceză, iar stilul Louis XIV implică în ultima fază
de dezvoltare elemente orientale. Nu întîmplător în Burghezul gentilom,
Moliere satiriza excesele unor asemenea aplecări. în aceste condiții amba-
sadorul și membrii misiunii științifice franceze la Constantinopol erau,
atrași în special de cartea manuscrisă din biblioteca Mavrocordaților.
După tratative lungi și anevoioase intrau în Biblioteca Regală, azi Bi-
blioteca Națională din Paris, pe lîngă copii după manuscrise grecești,
din biblioteca domnească a Mavrocordaților, selectate după un catalog
ad-hoc, pe lîngă un manuscris și tipărituri de N. Mavrocordat etc., și
„une histoire de Moldavie”, manuscris transpus în 1729 la Iași din „la
langue du pays”, în limba greacă, de Alexandru Amiras, din. ordinul dom-
nului Moldovei Grigore Ghica și dăruit prin fratele său, Alexandru Ghica,
dragomanul Porții28. La acesta s-a adăugat traducerea în limba franceză
a cronicii efectuată de N. G6nier în 1741 la Angora, Ankara de azi, din
însărcinarea lui Peyssonnel, consulul francez la Smirna. Dar abia 11 ani

www.dacaromanica.ro

288
mai târziu ele luau drumul Mediteranei spre Franța, Unde se despart28.
Primul in folio, pur tind pe foaia de titlu armele Moldovei și inițialele
domnești I.G.G.B., legat în piele gravată, și aurită, intra prin grija
abatelui Sallier, custode al Bibliotecii regale din Paris, direct în
circuitul public. Celălalt, Livre historique contenant Ies gouvernements
et Ies vies des prinoes de Moldavi e et des autres souverains des pays
circonvoisins ă cette principautâ, leurs contemporains, purtînd încrustate
pe legătură în foiță de aur flori de crin și inițialele LL, a intrat mai întîi
în Cabinetul de cărți al palatului de la Versailles, fiind trimis Bibliotecii
din Paris de abia în 1761.

Cartea manuscris în limba română cu cel mai vechi stagiu la Biblio-
thâque Naționale din Paris aparține tot secolului al XVIII-lea. Ea poartă
nr. 1 Manuscrits roumains, iar pe forzațul anterior data de 15 octombrie
1789. Sigiliul „Bibliothâsque Imperiale” te întîmpină de la prima filă. între
copertele originale de piele gravată se află un infolio atribuit de N. lorga
spătarului I. Canta, ca autor și compilator. Manuscrisul reprezenta de fapt
un miscelaneu de cronici moldovenești și alte piese istorice și literare
în care, s-au identificat în copie și fragmente din cronicile lui Miron Costin,
Nicolae Costin și Ion Neculce M.

Printre cărțile laice, profane, tipărite de mitropolitul Antim Ivi-
reanu, sau sub păstoria lui, s-au numărat și Pildele filosoficești apărute la
1713 în tălmăcirea sa din limba greacă, de sub teascurile tipografiei din
Tîrgoviște. Era vorba de fapt, așa cum au demonstrat cercetările 31,
de traducerea culegerii Maximes des Orientaux de Antoine Galland, prin
intermediul versiunii italiene a lui Del Ohiaro, secretarul lui Constantin
Brîncoveanu, tălmăcită și tipărită în limba greacă de cretanul Ion Avra-
mie, predicatorul Curții domnului român. Menționăm că, pe lîngă nume-
roase copii manuscrise, traducerea compilației orientalistului francez
va intra în conștiința publică odată mai mult prin culegerea de pilde mo-
rale publicată în 1826 la Buda de marele logofăt Dinicu Golescu, care
adaugă noi exemple tălmăcite prin intermediarul grec elaborat de
Alexandru Eacoviță, ginerele său, după „cartea franțozului” H. Lemaîre.

în acest interval de mai bine de o sută de ani se înscrie dominanta
intermediarului grec (cîte odată și italian) pentru cartea și cultura fran-
ceză. Dar tot acum se conturează și interesul tot mai susținut pentru
lectura în limba franceză. Se tipăresc gramatici și dicționare 3Z. Se citesc
în original clasici, dar și reprezentanți contemporani ai Luminilor.

Iluminismul românesc se circumscrie în general ultimelor trei dece-
nii ale veacului al XVTII-lea și primelor trei decenii din secolul trecut.
Deși a existat și o etapă pregătitoare în care, așa cum am subliniat noi
înșine în mai multe rînduri, poate fi încadrat și Dimitrie Cantemir, iar
fascinația „Luminilor filosofiei” n-a încetat la 1830. Operele lui Montes-
quieu, Voltaire, Eousseau, Marmontel, Condillac, ca să nu cităm decît
nume de rezonanță și de largă circulație, atrag după 1770 nu numai prin
voga lor în Europa luminată. Vechiul enciclopedism al hronografelor face
loc treptat celui al Enciclopediei lui Diderot și D’Alambert, de care nu
sînt străini nici înalțiprelați, precum Chesarie alEîmnicului, nici domnitori
ca Alexandru Ipsilanti, întemeietorul cursului de limbă franceză la Acade-
mia grecească de la Sf. Sava, care depun mari eforturi pentru a se afla
în posesia ei. Firește, atitudinea față de gîndirea iluministă franceză con-
tinuă să fie în genere puțin favorabilă dacă nu de-a dreptul ostilă în cer-
curile politice și mai ales bisericești ale vremii. De aceea, din Voltaire

www.dacoromanica.ro

289
se traduc în special opere istorice, ca Histoire âe Charles XII, care cunoaște
o primă versiune de sub pana arhimandritului moldovean Gherasim Clipa,
sau creații literare : romane, teatru etc. Iar primele versiuni românești
din opera patriarhului de la Ferney, deși realizate indirect din limba
franceză, reprezentau, ca și contemporanele lor grecești, pamflete politice
în favoarea politicii Ecaterinei a Il-a a Eusiei, elaborate în epoca trata-
tivelor ruso-turce de la Focșani 33.

Marea E evoluție Franceză sperie oficialitățile și spiritele timorate,
iar politica napoleoniană față de Poarta Otomană le face să oscileze și în
ce privește cartea franceză contemporană. Dar influența iluminismului
francez, a culturii franceze în general nu mai poate fi oprită. Fie că se
asociază spiritului revoluționar de la Mirabeau la Marat, fie că e înțe-
leasă numai reformist 3J.

Învățămîntul particular în sau și de limba franceză, predat adesea
de preceptori sau de profesori francezi, pătrunde de la Curtea domnească
și cele ale marii boierimi, prin straturile boierimii mijlocii, pînă la bur-
ghezia în formare, de obicei mici boieri, comercianți, meșteșugari înstăriți.
Contactul cu școala și cultura franceză interesează și dezvoltarea școlii
publice românești. Un rol tot mai important revine studiilor superioare
în Franța ale unor fii de boieri sau bursieri. Se formează treptat intelec-
tualitatea românească modernă, cu merite deosebite în vehicularea cărții
și culturii franceze. Se constituie mari biblioteci particulare ca aceea a
marelui comis loan sau lancu Balș, sau a fiilor marelui logofăt lordache
Eosetti Boznovanu (de la Stînca) 35 și a familiei Sturdza (de la Scheia
sau Miclăușani) 3B, cu predominarea cărții franceze. La completarea lor
contribuie călătoriile la Paris și legăturile cu comerțul de librărie autoh-
ton sau francez, direct sau prin intermediar.

Un interes deosebit din acest punct de vedere prezintă corespon-
dența purtată de Jean Denis Bărbie du Bocage cu loan Balș, în timpul
primului imperiu și al campaniilor napoleoniene 37. Cunoscutul geograf
și elenist francez fusese vizitat la Paris de tînărul ,,prieten al științelor”
din Iași în vara lui 1805, recomandat de „abatele Daniel”, care nu era
altul decît cunoscutul învățat grec filoromân Dimitrie Philippide. Fost
bibliotecar la Bibliotheque Naționale din Paris, Barbiâ du Bocage con-
tinua să întrețină legături utile în lumea bibliofililor și a comerțului cu
cartea. Ceea ce îi permitea să ofere informații în legătură cu marile lici-
tații, oscilațiile pieții, persoanele dispuse să vîndă sau posibilitatea com-
pletării unor colecții și să mijlocească achiziții valoroase. Deși ocupa
postul de geograf al Ministerului Eelațiilor Externe și ținea cursuri la
College de France, fiind ales în noiembrie 1806 membru al Institutului
Franței, omul de știință francez trecea prin greutăți pecuniare de ordin’
familiar și pretindea un comision de 10%. El recomanda corespondentului
său pe nou numitul consul general al Franței la Iași, Ch. Eeinhardt, ca
om politic, diplomat și vechi membru al Institutului cu care întreținea
raporturi amicale. Martin, consulul francez la Galați, apărea ca un prieten
comun, căruia Bărbie du Bocage îi trimitea prin I. Balș ultima sa lucrare,
traducerea memorialului de călătorie al lui Eichard Chandler în Grecia,
bogat adnotat. Printre valorile literare, științifice și bibliofile, a căror
achiziție era mijlocită de eruditul geograf francez, se numărau opt volume
din opera lui D’Alembert în curs de apariție, trei din operele lui Condillac
pentru completări, ediția /Scrisorilor d-nei de Sâvignâ din 1801 în zece
volume ,,cu portrete”, monumentalul Thesaurus graecae linguae de Henri

www.dacaromanica.ro

290
Etienne, imprimat la Paris în 1572, cerut în trei exemplare, dicționarul
greco-latin al lui Suidas, Mecanique celeste de Laplace,o ediție de luxdm
opera astronomică a abatelui de Lisle, un tratat de numismatică chineză
,,un peu cher, n’dtant qu’en papier velin”, dar și periodicele „Annales de
chimie” sau „M6moires de l’Institut de France”, sau Le bon jardinier
„dont vous avez besoin, pom* savoir quand vous devez planter les graiues”.
Dacă din ultima sa operă a trimis trei exemplare, pentru destinatarul
corespondenței, Daniel Philippide și consulul francez de la Galați, iar din
Examen des historiens d'Alexandre pentru primii doi, două volume bro-
șate din Buffon erau destinate unui alt amic comun, francezul Roubalet,
firește pentru că opera marelui naturalist francez se afla deja în biblioteca
lui I. Balș. Dar să dăm cuvîntul lui Bărbie du Bocage, pentru a descrie
tribulațiile transportului de cărți trimis în martie 1806 : „Trebuia să va
trimit aceste obiecte prin Frankfurt pe Main și prin Leipzig, dar teama de
a le vedea pierdute și rapiditatea succeselor noastre în Germania m-au
făcut să cred că voi putea în curînd să vi le trimit mai sigur chiar prin
A iena. în sfîrșit, îndată ce noi am devenit stăpînii acestui oraș, am scris
domnilor . . . pentru a ști dacă există siguranța necesară pentru a le
trimite ceva; mi-au răspuns că mă roagă să aștept pînă la jumătatea lui
februarie, pentru că navigația pe Dunăre nu va fi deschisă decît în această
epocă. Le-am trimis deci pentru dvs. o ladă conținînd cărți, pantofi,
ciorapi de mătase, mînuși și semințele, care a plecat din Paris la 10 martie.
Veți găsi în Henry Etienne nota cărților pe care le conține această ladă,
cu prețul lor de cumpărare și de legat, iar în cutia cu semințe notele pri-
vind pantofii, ciorapii, mînușile și semințele. Am mărit puțin numărul
pantofilor pe care mi i-ați cerut, fiindcă făcîndu-i la comandă i-am coman-
dat pentru anotimpul iernii și fiindcă nu se afla nici unul brodat în argint.
Văzînd că sezonul înainta și că nu veți primi aceste obiecte decît pentru
la vară, am crezut de datoria noastră să adăugăm cîteva perechi brodate
în argint, pentru acest anotimp”.

încă de la sfîrșitul secolului al XVIII-lea apar în Principate și bi-
blioteci de mari comercianți, ca aceea a lui Grigorie Anton Avramie, cu
centrul de afaceri în capitala Moldovei. în catalogul recent publicat al
bibliotecii sale din 1821 figurau și 31 de cărți în limba franceză, printre
care dicționare, gramatici, romane, o istorie mitologică, scrieri de Moliere
și la Rochefoucauld, dar și Elements de l'histoire generale moderne de Claude
Millot, Rethorique frangaise de Crevier sau Traitâ de giographie de Bouf-
fier, care va fi tradusă și în românește prin intermediar italian de Anfi-
lohie Hotiniul. Nu lipsea însă nici o „combatere” greacă in 4° a lui Voltaire 38.

Comerțul lui Grigorie Avramie, cu ramificații în Europa Centrală
și de Sud-Est, includea și cartea. Sînt cunoscuți de altfel și alți negustori
de diverse produse, aducători de cărți străine, mai ales franceze, atît
înainte, cît și după 1830.

Noile tipografii laice publică nu numai manuale pentru studiul
limbii franceze, dicționare și gramatici, dar și tot mai numeroase tradu-
ceri, mai ales din literatura franceză. Alături de traducători ca Alexandru
Beldiman, tipografi și editori ca I. Heliade Rădulescu și Gheorghe Asachi,
librari ca losif Romanov din „văpseaua roșie” a Bucureștilor, sau Dimitrie
Nica din Iași, se ocupă de popularizarea lor prin presă, cataloage sau
înștiințări volante. Pătrunderea neologismelor franceze în limba română
a fost facilitată de aceste traduceri.

www.oacoromamca.ro

291
Unele librării tipăresc cataloage speciale pentru cartea franceză
(Frederic Walbaum, sau C.A. Eosetti și Winterhalder din București,
Adolf Hennig sau F. Bell din Iași etc.). Pe lîngă ele s-au organizat adesea,
după model francez, cabinete de lectură, avînd și rol de biblioteci de
împrumut și interesînd în special cartea franceză în original sau traducere.
Stocurile de cărți constituite erau completate și împrospătate deobicei
periodic. Problema cea mai dificilă era pe lîngă transportul publicațiilor
sau satisfacerea gustului public, a nu contraria cenzura oficială. în acest
din urmă scop se întocmeau nu numai liste de cărți intrate în țară, dar și
adevărate cataloage pentru cărțile aflate în „dughiana” respectivă, ca
în cazul celui întocmit de proprietarii acesteia din Focșani, la 25 februarie
1848 39.

Cartea literară reprezenta în proporție de cel puțin 90%, obiectul
acestui comerț. Autorii francezi cei mai ceruți erau, așa cum demonstrează
cataloagele cabinetelor de lectură ale librăriilor C.A. Eosetti și Winter-
halder din București și F. Bell din Iași, la 1846, Honorâ de Balzac și
Alexandre Dumas, cu cîte 99 și 111 voi., respectiv 43 și 138 voi. fiecare.
Dar ei erau concurați îndeaproape de proza unor scriitori de duzină ca
Paul de Koch sau Fr6d6rich SouliA

Dacă frecventarea culturii grecești a facilitat în Principatele Eomâne
contactul cu cartea și cultura franceză, răspîndirea acestora din urmă
diminuează și înlătură treptat difuzarea cărții în limba greacă. Treptat
prioritatea cărții franceze devine necontestată în rolul de vehicul al cul-
turii europene. Nu întîmplător, în catalogul din 1836 al Bibliotecii Mitro-
poliei din București40, cărțile franceze, apoi italiene, precedau pe cele în
neogreacă. Faptul că limba franceză era principalul mijloc de comunicare
internațional al vremii, prestigiul literaturii și artei franceze, și nu mai
puțin moda de la Paris contribuie substanțial la aceasta în tot decursul
secolului al XlX-lea.

Dar Franța era în același timp și teatrul celor mai largi dezbateri
de idei, a celor mai ample și diverse experiențe politice. Spre Orașul Lu-
mină se îndreaptă privirile celor dornici de libertate și înnoiri social-po-
litice. Generațiile de la 1848 și 1859 s-au inspirat nu odată din aceste idei.
Numeroși oameni de carte și cultură francezi și-au dat sprijinul pentru
înfăptuirea unității naționale, vis de aur al poporului român. Era și mo-
mentul în care interesul pentru cauza română devenea internațional,
în aceste împrejurări presa franceză acordă o atenție puțin comună rea-
lităților românești și implicit culturii poporului român. La fel numeroasele
broșuri de propagandă politică publicate de emigrația română post-pa-
șopbistă sau de francezi filoromâni41.

Au apărut însă încă din 1839 și lucrări mai ample, solid documentate
și argumentate, prin care pentru prima dată poporul român era înfățișat
opiniei publice franceze în unitatea sa etno-geografică, socio-economică
și culturală, iar libertatea și unitatea sa nu numai ca înfăptuirea dreptății
istorice, în numele principiului naționalităților, dar și ca o necesitate euro-
peană. E suficient să cităm cărțile semnate de Fr. Colson, J.A. Vaillant
(care semnează și prima antologie literară română), Elias Eegnault, Jules
Michelet sau Edgar Quinet. Poeți români de prestigiu ca V. Alecsandri,
prin traducerea culegerii sale de poezii populare sau D. Bolintineanu,
prin poezia originală din Brises d’Orient, volum prefațat de cunoscutul
filolog francez Philardte Chasles, contribuie .activ la noul prestigiu al
www.dacaramanica.ro

292
statului român modern, precum și la aprecierea culturii și literaturii
române în Franța.

Tot în împrejurările luptei de la mijlocul veacului trecut pentru
afirmarea națională a poporului român, din efervescența pregătirii Eevo-
luției de la 1848, a luat ființă biblioteca Societății studenților români
din Paris, resuscitată după primul război mondial de Nicolae lorga, prin
înființarea bibliotecii Școlii române de la Fontenay aux Roses42. Azi
tradițiile unei biblioteci de carte românească din capitala Franței sînt
continuate de Institutul de limbă și literatură română, de sub direcția
profesorului sorbonard și cunoscutului cercetător al poeziei eminesciene,
Alain Guillermou, prin osîrdia și priceperea d-nei Laetiția Turdeanu-
Cartojan.

într-o comunicare pe care am prezentat-o anul trecut la cel de al
Vl-lea Congres internațional al Luminilor de la Bruxelles subliniam că
militantismul culturii române, trăsătură fundamentală, a corespuns unei
orientări de „lungă durată”, în sensul pe care Fernand Braudel îl dă
acestui concept, care poate fi detectată și în mentalitatea altor popoare
care au suferit vreme de secole dominația străină. Elementele acestui
militantism pot fi regăsite în toate etapele redeșteptării naționale, pînă
la constituirea statului național unitar. Nu e o întîmplare că prima formă
viguroasă de manifestare modernă a acestei orientări a reprezentat-o
mișcarea culturală a școlii Ardelene. Ea punea la baza luptei naționale,
în condițiile îndoitei stăpîniri străine, nobleță latină a originii poporului
român și a tradițiilor sale spirituale. Deși formați la școli iezuite și cu
privirile îndreptate mai ales spre Roma, corifeii curentului nu erau stră-
ini nici de autonomismul galican43, nici de iluminismul francez, e drept
prin intermediul moderator al iosefinismului. Petru Maior traducea, chiar
dacă prin intermediar italian, celebrul Telemah al lui Fenelon, și Samuil
Micu romanul B&lisaire, de Marmontel, iar Gheorghe Șincai scria o odă
pentru Napoleon în limba latină. Preocupările și reflexele franceze sînt
mai numeroase la I. Budai Deleanu. Firește latinitatea a reprezentat
încă din epoca umanismului românesc, și pentru românii din Principate,
o trăsătură de unire cu „francii”, „franțozii” sau francezii. Dar ea a fost
mai ales pusă în lumină de cărturarii români din Transilvania, chiar și
atunci cînd au activat în cele două principate sau în România, ca
A.T. Laurian, FI. Aaron, S. Bărnuțiu.

Reprezentant al școlii Ardelene din a doua generație, Gheorghe
Lazăr, întemeietorul învățămîntului de toate gradele în limba română
trecuse munții în Țara Românească și fiindcă îndrăznise să înfrunte re-
gimul lui Metternich, manifestîndu-și public simpatia pentru Franța
celor o sută de zile. O bună parte din biblioteca sa se află azi în colecțiile
Bibliotecii Academiei. între cărți : Exam&n du trăite de la liberte de penser,
Amsterdam, 1718, Le spectacle de la nature ou entretiens sur les particu-
larites de l’histoire naturelle, Paris, 1752, l'Lcole des moeurs, ou reflexions
morales et historiques sur les maximes de la sagesse de abatele Blanchard,
Lyon, 1790; ultimele două dedicate îndeosebi educației tineretului.

S-ar putea ca în biblioteca lui Gheorghe Lazăr să se fi aflat și una
dintre cele două ediții (1817, 1819) după Plutarhul nou al aceluiași Pierre
Blanchard, în versiunea lui Nicolae Nicolau, „român din Transilvania”,
cu o dedicație către episcopul Romanului. Erau prezente aici, după mo-
delul clasic, viețile paralele ale unor personalități moderne. La rîndul
www.dacoromamca.ro

293
său G. Pleșoianu, profesor de limba franceză la școala din Craiova, își
tipărea la Sibiu, în deceniul următor, primele manuale și traduceri44.

Cea mai importantă bibliotecă particulară românească din Tran-
silvania a fost fără îndoială biblioteca enciclopedică a lui Timotei Cipariu4B.
în ea se afla și cea de a doua scrisoare deschisă către losif al Ii-lea în
apărarea memoriei și obiectivelor răscoalei lui Horia, prezentată în raport
cu revoluția americană de către viitorul conducător girondin Brissot. Prin
cumpărarea unor colecții mai vechi valoroase, prin legături cu diverse
librării din țară și străinătate (se spune că și după moartea marelui bi-
bliofil, în septembrie 1887, poșta mai continua să aducă volumele coman-
date), biblioteca a ajuns să numere 6—7000 de volume, din care multe
cărți rare și prețioase. S-a observat că „scrierile istorice procurate în
pragul anului 1848 au fost alese aproape exclusiv din creația istoriogra-
filor francezi romantico-liberali” la care trebuie adăugate opere de Lam-
menais sau Louis Blanc. Apropierea lui Timotei Cipariu de romantism
poate fi apreciată și ținînd seama de achiziționarea imediat după apariție
a unor opere de Lamartine, B^ranger, Alfred de Musset, Eugene Sue sau
George Sand. Donații prețioase au fost făcute de Timotei Cipariu Biblio-
tecii Astrei din Sibiu și Bibliotecii Academiei Române, încă de la înființare.
După moartea sa cărțile și manuscrisele bibliotecii sale au îmbogățit
substanțial patrimoniul Bibliotecii Mitropoliei din Blaj, de unde au trecut,
după cel de al doilea război mondial, la Biblioteca Filialei Academiei
R.S. România din Cluj-Napoca. La circulația în Transilvania a cărții
franceze sau traduse din limba franceză au contribuit și raporturile inte-
lectuale sau legăturile interbibliotecare între cele două versante ale Car-
paților, în condițiile în care în Transilvania austro-ungară, cartea ger-
mană reprezenta principal vehicul de cultură universală. La întemeierea
primei biblioteci publice din Transilvania, deschisă în 1860 de Societatea
Muzeului Ardelean din Cluj, și-au dat obolul și mitropoliții Andrei Șaguna
și Alexandru Sterca Șuluțiu. După înființarea Universității în 1873,
Biblioteca trecea sub oblăduirea noului așezămînt maghiar de cultură4B.

în Principatele Române, problema înființării unor biblioteci publice,
de data aceasta cu caracter național românesc, s-a pus încă din 1828 47.
Zece ani mai tîrziu lua ființă Biblioteca Colegiului Național Sf. Sava la
București, iar în 1841 aceea a Academiei Mihăilene din Iași. Fondurile
acestor „biblioteci naționale” s-au constituit prin preluări, cumpărări
și donații. Preluînd ampla bibliotecă neorganizată a Mitropoliei din Bucu-
rești, pe baza amintitului catalog întocmit ad-hoc, și datorită în același
timp donațiilor, între care „numeroase cărți franțozești”, biblioteca de
la Sf. Sava număra la inaugurare peste 10 000 volume. Sala de lectură,
după cum informează presa vremii 48, s-a deschis la început numai pentru ’
„partea” franceză, singura pentru care cărțile fuseseră catalogate. în
sală se găseau la dispoziția publicului, gazete române și „franceze literare”.
Desprinsă prin Regulamentul bibliotecilor publice din 1864 de instituția
de învățămînt tutelară, ea funcționează ca Bibliotecă Centrală, calitate
în care primește între altele masivele și prețioasele fonduri de carte din
biblioteca cărturarului bucovinean C. Hurmuzaki. Fondurile Bibliotecii
Centrale din București au intrat în 1901, la propunerea lui Spiru Haret,
în colecțiile bibliotecii celui mai înalt așezămînt al țării,Academia Română,
această bibliotecă documentară și științifică preluînd astfel și unele funcții
de bibliotecă națională. De aici unele dublete sau triplete, nu odată pu-
blicații rare și prețioase, române, franceze și în alte limbi, și-au continuat

www.dacoromanica.ro

294
drumul prin donații sau schimb spre fondurile altor biblioteci, ca : Biblio-
teca Centrală din Iași, Biblioteca Colegiului din Craiova, sau Biblioteca
V.A. Urechia din Galați. Ultima avea ca fond de bază ampla donație a
istoricului și scriitorului V.A. Urechia, cu numeroase cărți în limba fran-
ceză.

întocmind primul Regulament despre organizația unei biblioteci pu-
blice, publicat în noiembrie 1840, Gheorghe Asachi prevedea, după „adu-
narea de uvrajuri clasice, elinești și latine”, o „alegere de cărți franțeze,
germane, italiene, rosicne, grecești moderne și moldo-române” și de peri-
odice „atingătoare de științe și arte”. Un an după apariția Regulamentu-
lui, semnat și de mitropolitul cărturar Veniamin Costache, avea loc des-
chiderea pentru public a Bibliotecii Academiei Mihăilene. Momentul
festiv fusese fixat inițial pentru luna mai. Dar un anunț al Epitropiei
învățăturilor publice avertizase că „deschiderea sălei de citit” se amînă
„nesosind încă transportul cărților [...] care de curînd s-au cumpărat
la Paris” 49. Tot în 1841 apărea, cu titlu și text francez și român, cata-
logul bibliotecii, întocmit de Dimitrie Guști, de fapt cel dintîi catalog
românesc de bibliotecă publică. Valoroase cărți franceze conținea donația
făcută în anul Unirii Principatelor de tînărul B.P. Hasdeu din biblioteca
familiei, înainte de a funcționa el însuși ca bibliotecar. Devenită din 1864
Bibliotecă Centrală, deci a doua instituție națională de acest gen din
România, apoi redevenită la începutul secolului nostru Bibliotecă Centrală
Universitară, calitate în care funcționează și azi, principala bibliotecă
din Iași va continua să dețină imul dintre importantele și mult solicitatele
fonduri de carte franceză.

O contribuție deosebită la facilitarea studiilor tineretului univer-
sitar revenea și nou înființatei biblioteci a Fundației Universitare Carol I,
azi Biblioteca Centrală Universitară din București. Se adaugă biblio-
tecile unor facultăți sau catedre. Un bogat fond de carte franceză poseda
Institutul Pompilian din București, cum dovedește catalogul din 1909.
în provincie, pe lîngă Biblioteca Fundației V.A. Urechia din Galați despre
care am mai amintit, se înscriu și alte două biblioteci publice importante:
cea a Fundației Al. și Aristia Aman din Craiova și Biblioteca populară
I.G. Bibicescu din Turnu Severin. în Transilvania, pe lîngă bibliotecile
particulare, cele aparținînd unor școli ca aceea de la Blaj și a unor asociații
ca aceea a Astrei din Sibiu, sau a Societății studenților români Petru
Maior continuă să reprezinte un factor important în difuzarea literaturii,
științei și ideologiei franceze. îmbogățirea acestora se făcea uneori cu
sprijin din țară 50.

Primind în jurul anului 1900, odată cu mutarea Academiei de la
Universitate într-un local propriu și după integrarea fondului Bibliotecii
Centrale din București, Biblioteca Academiei Române îndeplinește și
funcții de bibliotecă națională, ceea ce nu scade desigur întru nimic din
prestigiul și funcțiile sale de principală bibliotecă științifică a țării. „Bi-
blioteca Academiei — își amintea N. lorga — cu vechea ei sală de lucru
în etajul de jos al clădirii de la stradă, acolo unde e azi cancelaria, îmi
era de mare folos [... ] Lucram de zor prin odăița cu puțini cititori, în-
călzită de amețeai [...] Legătura așa de strînsă dintre tot ce am putut
face în atîția ani și acest binefăcător așezămînt, fără care, adecă fără
creatorul și conducătorul ei, mă întreb dacă s-ar mai fi putut face știință
românească, în istorie ca și în filologie, nu s-a rupt niciodată” 51. Condu-
cătorul și adevăratul organizator al Bibliotecii Academiei la care făcea
www.dacoromanica.ro

295
aluzie marele istoric era Ion Bianu. numit bibliotecar în 1879. Viitorul
profesor de literatură română de la Universitatea din București, obținuse
în 1881 o bursă în Italia și Franța in vederea specializării sale în filologie
romanică. Dar audientul cursurilor unor Ascoli și Gaston Paris a acordat
cea mai marc parte a timpului său cercetării marilor biblioteci „văzînd
cu jale cîte ne lipseau” S2. Pe urmele tradiției unor N. Bălcescu sau
A. Odobescu, el lucrează zilnic la Bibliotheque Naționale din Paris, frec-
ventînd și cursurile de la Ecole des Chartes, pentru pregătirea cadrelor
superioare în arhivistică. La inițiativa sa se va fi preconizat un nou cata-
log pe materii, după sistemul utilizat de J. Ch. Brunet în celebrul Manuel
du libraire et de Vamaieur des livres, deși pînă la urmă s-a recurs la alte
sisteme mai moderne. Și nu întîmplător catalogul cronologic de documente
va fi întocmit pe fișe mobile de tip Bonnange, folosite și azi.

O problemă esențială care s-a pus de la început organizatorilor Bi-
bliotecii Academiei a fost aceea a constituirii și îmbogățirii fondurilor
sale. S-au urmărit în acest scop trei căi principale : donații, cumpărări,
schimburi de publicații. Printre donatori s-au aflat și membri corespon-
denți sau onorari francezi ai Academiei Române, ca Emile Legrand,
Ldon de Rosny, Emile Picot, A. Ubicini, ultimul donînd testamentar
întreaga sa bibliotecă de peste o mie de volume. Prețioase tipărituri
franceze au îmbogățit colecțiile Bibliotecii Academiei și datorită dona-
țiilor românești, printre cele dinții numărîndu-se acelea ale lui Ion Ghica
și A. Odobescu.

Cumpărarea de publicații s-a făcut pe baza legăturdor cu librării
și case editoare din Paris, urmărindu-se bibliografia curentă, cataloagele
unor tîrguri de carte, li citații etc. O contribuție permanentă la orientarea
acestora au adus-o membrii de specialitate ai celor trei secțiuni ale Aca-
demiei.

O atenție deosebită s-a acordat relațiilor de schimb cu diverse in-
stituții sau societăți științifice și biblioteci din străinătate. Cel de al doilea
schimb al Academiei Române s-a făcut cu Societatea pentru studiul
limbilor romanice din Montpellier, la 1872, în urma propunerii președin-
telui acesteia, Achille Montei. Chiar în primul an după transformarea
Societății Academice în Academia Română, la 1879, aceasta stabilea
prin mijlocirea lui A. Odobescu relații de schimb cu Institutul Franței
(Academie des Inscription et Belles Lettres, Academie des Sciences,
Acaddmie des Sciences Morales et Politiques). în anii următori se adaugă
cele cu Institutul etnografic din Paris, Biroul meteorologic al Franței,
Acaddmie des Sciences d’Agriculture, Arts et Belles Lettres din Aix.
Pentru sporirea interesului partenerilor de schimb se trimiteau în 1883
copii fotografice după Codicele voronețean la Bibliotheque Naționale din
Paris și la British Museum. Tot în acelaș scop și pentru facilitarea schim-
bului s-au înființat depozite de publicații ale Academiei Române la anu-
mite librării din Paris și în alte centre europene B3.

La Paris, cartea românească devine cunoscută și apreciată și prm
colecțiile unor biblioteci publice, în primul rînd ale Bibliotecii Naționale,
și prin strădaniile unor bibliotecari, bibliografi și profesori. O contribuție
majoră a avut-o apariția lucrării lui George Bengescu, Bibliographie
franco-roumaine depuis le commencement du XfX-e si'ecle jusqu'ă nos
jours, care a cunoscut două ediții (Bruxelles, 1895 ; Paris, 1907). Repre-
zentând primul volum dintr-o lucrare plănuită în două volume, cartea
era consacrată scrierilor tipărite sau publicate în Franța, între 1801 —1906.

www.dacaromanica.ro

296
Autorul era bine cunoscut prin bibliografia lui Voltaire premiată de Aca-
demia Franceză. Nu mai puțin important a fost aportul istoricului și
bibliografului francez Emile Picot. Poposind o vreme la București și în
Transilvania prin natura funcțiilor sale politico-diplomatice, el a predat
pînă la primul război mondial cursul de limbă română la Ecole des lan-
gues orientales vivantes de pe lîngă Sorbona și a publicat la Paris o
serie de lucrări bibliografice și istorice despre români și cartea românească.
Tot lui i se datorează cea mâi importantă donație de carte românească
veche și nouă menită să umple numeroase lacune ale Bibliotecii Naționale
din Paris.

Participarea României la marile expoziții internaționale de la Paris
din 1889 și 1900 a însemnat și un succes al standului de carte românească.
Cu prilejul celei dintîi, „Calendarul ilustrat'bucureștean” primea medalia
de argint pentru prezentare grafică și artistică.

Scriitori români de limbă franceză ca Elena Văcărescu, Charles
Adolphe Cantacuzene, Ana Brancovan contesă de Noailles, Martha Bi-
bescu sau bilingvi ca Al. Macedonski, precum și scriitori francezi bilingvi
ca Antonin Roques, Fr6deric Dame au adus un aport prețios prin cărțile
lor la apropierea spirituală româno-franceză.

Au existat, trebuie să o spunem, pe lîngă momente și împrejurări
dificile, pentru difuzarea cărții franceze în România și unele carențe
calitative, ca un fel de rabat pentru gustul public, sau momente de supra-
abundență care au născut fricțiuni și proteste. Pe de altă parte, cartea
românească a rămas pînă la primul război mondial, cu toate eforturile,
prea puțin popularizată și cunoscută în Franța.

Dar din cele expuse reiese credem clar aportul pozitiv în ansamblu
al cărții și bibliotecii la cunoașterea și comprehensiunea reciprocă româno-
franceză. Ea a contribuit nu cu puțin la alianța din 1916 și la recunoaș-
terea de către Franța a drepturilor istorice românești, ceea ce a facilitat
înfăptuirea statului român național-unitar.

NOTE

1 Menționăm astfel, pentru a oferi numai cîteva exemple, Contribuțiile lui G. Bollcme,
A. Dupront, J. Ehrard, F. Furet, D. Roche, J. Roger, Livre et sociite dans la France du
XVIIle siecle, La Haye, 1965; H. J. Martin. Le livre et la civilisation âcrite; Idem, Livre,
pouvoirs et societe ă Paris au XVlIe siecle, Geneve, 1969; R. Mandrou, De la culture populairc
aux XVII* et XVIII* sieclcs, Paris, 1964; E. Flocon, L’univcrs des livres, Paris. 1961; G.
Picon, L'usage de la leclure, voi. I —II, Paris, 1961; J. Dumazcdier et J. Hasscnforder, Ele-
ments pour une sociologie cotnparee dc la production, dc la diffusion et de Tutilisation du livre,
Paris, 1963; R. Escarpit, La revolution du livre,' Paris, 1965; Idem. Sociologie de la litterature,
Paris, 1968; Lucicn Goldmann, La sociologie de la litterature; situation actuelle et problenus
de methode, „Revue internaționale des Sciences sociales”, 1967, nr. 4.

a Nicole Robinc, La lecture, In Robert Escarpit, Le litteraire et le social, Elcments pour
une sociologie de la litterature, Paris, 1970, p. 221.

8 Deși, așa cum observa recent Ștefan S. Gorovei In studiul său Nicolae (Milescu),
Spătarul, Contribuții biografice, „Anuarul Institutului dc istorie și arheologie A. D. Xenopol”,
Iași, XXI, 1984, p. 181—183, atlt marele cărturar moldovean, cit și contemporanii săi
n-au folosit pentru el numele de familie Milescu, intrat In circulație după moșia cumnatei sale
prin cronica lui Ion Neculce, acest nume este astăzi unanim utilizat in cultura română.

4 La perpetuite de la foy de l’cglise catholique touchant l’eucharistie, Paris, 1669, 1704,
1711, 1713. Tcitul cărturarului român a fost reprodus și intr-un volum din vasta culegere
Patrologiae cursus complectus, editat dc J. P. Mignt.

5 Ion Ncculcc, Cronica, ed. a IlI-a de Al. Pjocopovici, voi. I, Craiova, 1942, p. 34,
www.dacoromamca.ro

297
• Intitullndu-și traducerea Geografija — Jiosmographia — v vide holody kart, „Nicolae
Spătarul” a introdus și unele adaosuri erudite sau precizări specifice. Cf. Nicolae Milescu,
Antmologhia, Etica și originalele lor, ediție critică și studiu monografic de Pândele Olteanu,
București, 1982, p 55 și urm.

7	Cf. Phihppe d’Avril, Voyage en divers etats d’Europe et d’Asie, entrepns pour dtcou-
vnr un nouveau chemin â la Chine, Paris, 1692, p 337 și urm ; [Foy de la Neuville], Rela-
tion curieuse et nouvelle de Moscovie, contenant l’âtat prâsent de cet empire, Ies expeditions
des Moscovites en Crimâe, en 1689, Ies causes des demiârcs revolutions, leurs mocurs et leur
religion, le recit d’un voyage de Spatarus par terre ă la Chine, Paris, 1697, p. 206 — 231.

8	Ms. slav 35 de la Bibliotheque Naționale reprezintă o copie- elegant ornamentată,
realizată in 1685 pentru Învățatul suedez J. G. Sparwenfeldt, aflat pe atunci in Busia, după
manuscrisul pus la dispoziție de N. Milescu Cf. Constantin C Giurescu, Nicolae Milescu
Spătarul. Contribuție la opera sa literară, „[Analele] Academiei Române”, Memoriile, secțiunii
istorice, s. III, tom. VII, p. 232 — 239.

9	Cf. Virgil Cândea, Rațiunea dominanta, Contribuții la istoria umanismului românesc,
Cluj-Napoca, 1979, p. 222 și urm.

10	Recueil de cent estampes reprezentant differentes nations du Levant. Graves... en 1707
et 1708 par Ies ordres de M. de Ferriol, Paris, 1714

11	Histoirc de l’Empire Othoman. ou se voyent Ies causes de son agrandissement et de
sa dâcadcnce. Traduite en franțois par M. de Joncquiâres, Paris, 1743, a apărut intr-o ediție
in 4° in doua voi. și alta în 12° în 4 voi.

12	Cf. Nicolae Liu, Dimitrte Cantemir, pnnee philosophe de Moldavie. Echos europeens,
,,Dix-huitifeme sifecle”, Paris, XIII, 1983, p. 426 — 434.

13	N. lorga, Locul românilor In dezvoltarea vieții sufletești a popoarelor romanice, „Re-
vista istorică”, V, 1919, nr 6 — 7, p. 122; George Ivașcu, Istoria literaturii române, [voi.]
I, București, 1969, p. 222: Ștefan lonescu, Epoca brtncoveneasca, Dimensiuni politice, finalitate
culturală, Cluj-Napoca, 1981, p 236.

14	Organizarea celei din urmă era terminată In 1714 Cf. Hurmuzaki, Documente pri-
vitoare la istoria românilor, tom. XIV, partea I-a, p. 327 și urm. ; ibidem, partea a IlI-a, p.
77 și 413; Ștefan lonescu, Panait I. Panait, Constantin Vodă Brincoveanu, Viața, domnia, epoca,
București, 1969, p. 357 și urm.

16	Caracterizarea aparținea prefeței lui loan Comnen la Tîlcuirea celor patru Evanghelii,
ms. grec Închinat lui Constantin Brincoveanu și intrat după ocuparea Olteniei de către aus-
triaci in biblioteca lui Eugeniu de Savoia, marele general al imperiului, azi la Biblioteca na-
țională din Viena. Cf. N. lorga, Manuscripte din biblioteci străine relative la istoria românilor,
„Analele Academiei Române”, Memoriile secțiunii istorice, seria II, tom. XXI, 1898

18	Păstrarea „marei colecții de autori bizantini tipărită sub Ludovic al XlV-lea de Du
Cange”, între cărțile conservate la Minastirea Horez din „biblioteca Prințului”, era readusa
la cunoștiința publică de Alexandru Odobescu In „Revista română”, I, 1861, p. 657.

17	C. Dima-Drăgan, Biblioteca unui umanist român, Constantin Cantacuzino Stolnicul,
București, 1967, XIII — 407 p. Autorul pleacă de la catalogul bibliotecii Mlnăstirii Mărgineni,
publicat de N. lorga in prima ediție din Operele Stolnicului, București, 1901, și de la cer-
cetări proprii.

18	Mario Ruffini, Biblioteca Stolnicului Constantin Cantacuzino, București, 1973, p. 183.

19	Ibidem, p. 56.

20	Cf. Corneliu Dima Drăgan, Biblioteci umaniste românești, București, 1974, p 95 și
urm.

21	Scrisoarea de mulțumire a Stolnicului, din 4 martie 1694, a fost publicată de Ramiro
Ortiz, Per la storia de la cultura italiana in Rumania, București, 1916, p. 119 și urm.

22	Utilizată mai ales In lumea greacă, harta a fost micșorată la scara și reprodusă In
Istoria delle moderne rivoluzioni della Valachia de del Chiaro. Asupra ei s-a atras atenția oa-
menilor de știință din Occident de către geograful francez d’Anville, care o publică in „Recueil-
de l’Acadâmie dns inscriptions et de belles lettres”, Paris, 1771.

23	Ca și alte cărți de aceeași proveniență, opera lui Malebranche poartă ex-hbrisul stol-
nicului și cel al domnului fanariot.

24	Cf. N. lorga, Știri nouă despre biblioteca Mavrocordaților și despre viața muntenească
tn timpul lui Constantin Vodă Maorocordat, „Analele Academiei Române”, Memoriile sec-
țiunii istorice, s. III, tom. VI, 1926, p. 10 și urm.

25	Exemplarul se află azi, ca și cea mai mare parte din publicațiile păstrate in țara
din biblioteca Mavrocordaților tn colecțiile Bibliotecii Academiei R. S. România (I 12149)

28	Prezentarea a apărut datată 1719 in partea I-a, pe 1719—1720 din voi. III al publi-
cației venețiene, p. 511—518. Pentru roman, vezi și J. Bouchard „O ’EpavitrT7)<;”, Atena,1981.

27	O tratare nuanțată a Oscilațiilor acestei politici și a rezultatelor in ce privește ati-
tudinea Cabinetului de la Versaillcs față de Țările Române la Germaine Lebel, La France
et Ies Principautts danubiennes (du XV* sitele ăla chute de Napolton I-er). Paris, 1955, sub-
cap. La politique orientale de Louis XIV.	.

www.dacoromamca.ro

298
28	Amin doi erau verii lui Constantin Mavrocordat.

88	Cf. corespondența franceză publicată de V. Mihordea In anexa studiului său, Biblio
teca domnească a Mavrocordaților, contribuții la istoricul ei, „Analele Academici Ren âne”,
Memoriile secției istorice, s. III, tom. XXII, 1939 — 1940, p. 375—419. In scrisoarea din 24
ianuarie 1739 Peysonnel, consulul francez la Smirna, 11 numea pe Nicolae Mavrocordat: „Le
savant Maurocordato, autheur du trăită grec des Offices, connu d’ailleurs dans la republique
des lettres. Le fils de ce dernier est actuellement prince de Valachie, fort connu de M. l’abbâ
Sevin, avec lequel il est mâme en correspondance”.

80	Cf. N. lorga, Istoria literaturii românești, voi. II, ediția a Il-a revăzută și larg adău-
gită, București, 1926, p. 550. Vezi și C C. Giurescu, Les manuscrits roumains de la Biblio-
theque Naționale, „Revue historique”, Paris, III, 1925, nr. 1—3, p. 5 — 7.

81	Cf Al Duțu, Coordonate ale culturii românești tn secolul XVIII, București, 1968,
p 47.

82	Interesantă din acest punct de vedere este publicarea prin subscripție a Gramaticei
franceze In limba greacă a aromânului St Partzala din Clisura, apărută la Viena In 1814, cu
sprijinul lui Ion Vodă Caragea. Printre „prenumeranți” se aflau In afară de domn sau de
beizadea Costachi Caragea, consulul Franței Charles Ledoux, mitropolitul Țării Românești,
episcop! și arhierei, boieri mari sau mai mici. Intre care unii cu preocupări culturale ca Gh.
Slătineanu, Dinicu Golescu, N. Suțu, economistul și memorialistul de mai tlrziu, sau cu rol
politic de perspectivă ca marele cămăraș Alexandru Mavrocordat, viitorul conducător al gu-
vernului insurecțional grec și prieten al lui Byron sau foarte tlnărul Gheorghe Bibescu, viitorul
domn, profesori, dascăli, elevi, dar și negustori Cf. N. lorga. Relații culturale greco-române,
După cărțile bibliotecii din Ploiești, „Revista istorică”, V, 1919, nr. 4 — 5, p. 73—76.

88	Pentru traducerea acestor pamflete vezi și Ariadna Camariano, Spiritul revoluționar
francez și Voltaire in limba greacă și română, București, 1946, p. 131 și urm.

84	Vezi și Nicolae Liu, Ideeâ continuității și spiritul revoluționar francez în crearea mo-
delului de republică română, „Muzeul Național”, V, 1981, p. 218 și urm.

86	Cf. Cornelia Papacostea,. O bibliotecă din Moldova la începutul secolului al XlX-lea:
biblioteca di la Sllnca, „Studii și cercetări de bibliologie”, V, 1963, p. 215 — 220.

86	Vezi și Biblioteca domnului Dimitrie Sturdza de la Miclăușeni din județul Romanului,
București, 1885

87	Scrisorile au fost publicate după conceptele ulterior pierdute In anexa studiului lui
Constantin I Karadja, Un bibliophile moldave au debut du XIXe siecle, „Acadâmie Roumaine,
Bulletin de la section historique”, XXVIII, 1947, nr. 1. p. 14 — 25.

88	Cf. Mihail Caratașu, Catalogul bibliotecii unui mare negustor din veacul al XVIII-lea
Grigore Anton Avramic, „Studii și cercetări de bibliologie”, XII, 1972, p. 189 — 206.

88	Textul a fost reprodus In Radu Rosetti, Despre cenzura în Moldova, II, „Analele Aca-
demiei Române”, Memoriile secțiunii istorice, sena II, tom. XXIX, 1907, p. 68—73.

40	Catalogul se păstrează azi In colecțiile Cabinetului de manuscrise al Bibliotecii Aca-
demiei R. S. România (ms. rom. 2653).

41	Dintre lucrările dedicate acestor mărturii amintim: Titu Georgescu, Mărturii fran-
ceze despre 1848 in Țările Române, București, 1968; Nicolae Liu, La Râvolution de 1848 et
les rapports intellectuels franco-roumains, „Revue roumaines d’histoire”, XXIII, 1984, nr. 2,
p 129 — 143; Cornelia Bodea, Lupta pentru Unire a revoluționarilor exilați, In voi. Studii pri-
vind Unirea Principatelor, București, 1960, p. 125 — 166; D. Suciu, Ecouri ale situației politice
românești tn publicistica franceză 1856 —1859, „Acta Musei Napocensis’, Cluj, VII, 1970, p.
621 —632; Gh. Platon, Ecoul internațional al Unirii Principatelor Române, In Cuza Vodă. In
memoriam, Iași, 1973, p. 147 — 234.

42	Biblioteca a avut ca fond de bază o colecție de cărți a bibliotecarului Scarlat
Virnav, fiind completată mai ales prin donații din țară, dar și de la prietenii francezi sau
chiar de la unele instituții publice din Franța. Au fost regăsite în fondurile de publicații ale
Bibliotecii Centrale de stat cca. 300 volume din vechea Bibliotecă Română din Paris, printre
care lecții ale lui Jules Michelet la Collâge de France, un Apel au Congris en faveur des Rou-
mains, de Edmomd Textier, și La Roumaie renaissante de Sâbastien Rhăal, ambele apărute
in focul luptei pentru Unirea Principatelor, alte lucrări social-politice, lucrări ale clasicilor
literaturii ca Racine sau J. J. Rousseau. Dintre cărțile rătăcite în alte colecții au fost regă-
site recent două la Biblioteca Academiei. Cf. Ionel Hozoc, Contribuție la cunoașterea fondului
de cărți al Bibliotecii Române de la Paris, 1846, „Studia et acta Musei Nicolae Bălcescu”, V —
VI, 1979, p. 279-284.

48	Cf.- Pompiliu Teodor, Ecouri janseniste și galicane in cultura românească, in voi. In-
terferențe iluministe europene, Cluj-Napoca, 1984, p. 83 — 98.

44	Cf. Prefața Elenei Dunăreanu la bibliografia Cartea românească sibiană (1544 —
1918), semnată împreună cu Aurelia Popa, și apărută sub auspiciile Bibliotecii Astra, Sibiu,
1979, p 7 și urm.	_

www.oacoromamca.ro

•299
48	Un studiu pertinent și cuprinzător in cartea prof. Zsiginond Jako, Bibliophilon tran-
silvan, București, 1978, p. 310-^361.

48	Ion I. Nistor, .Dezvoltarea bibliotecilor noastre publice, „Analele Academiei Romă ne",
Memoriile secțiunii istorice, seria III. tom. 29, p. 14 și urm.

47	Posibilitățile de informare ale unei biblioteci ca aceea Înființată la 1830 In cadrul
Societății medico-naturaliste din Iași erau In general reduse la membrii acesteia, chiar dacă
Își propun să fie deschise mai larg, pentru a suplini lipsa bibliotecii publiee. Pentru cărțile
franceze din această bibliotecă vezi și Paul Opreșcu, înființarea și dezvoltarea bibliotecilor pu-
blice românești in epoca Regulamentului organic, „Studii și cercetări de bibliologie”, I, 1955,
p. 53 și urm.

48	„România”, II, 1838, nr. 133, p. 529 - 530.

48	„Albina românească”,- XII, 1841, p. 111.

80 Vezi și Andrei Radu, Cultura franceză la românii din Transilvania pină la Unire,
Cluj-Napoca, 1982, p. 202 — 204;

61 N. lorga, O viață de om așa cum a fost, voi. I, București, 1934, p. 274 și urm.

82 I. Bianu, Visuri, gînduri și planuri dinainte cu o jumătate de secol pentru organizarea
bibliotecilor, arhivelor și muzeelor țării, „Revista arhivelor”, V, 1928—29, p. 268.

88 Vezi și Biblioteca Academiei Republicii Socialiste România, 1867 — 1967, Cartea Cen-
tenarului, București, 1968, passim; Dan Berindei, Societatea Academică Română (1867 —1878),
„Studii”, XIX, 1966, nr. 6, p. 1085; idem,. Academia Română tn anii 1879 — 1918, în Studii
si materiale de istorie modernă, voi. V, 1975, p 265 269.

LE LIVRE ET LA BIBLIOTHEQUE, MOYEN DE CONNAIS-
SANCE ET DE RAPPROCHEMENT DANS L’HISTOIRE

DES BELATIONS FRANCO-ROUMAINES

Resumb

Dans l’esprit du renouvellement conteinporain de l’interet pour
l’^tude historique et sociologique du livre et de la lecture, l’auteur 6claire
le trajet des rapports culturelles franco-roumains pendant trois siecles,
Ces rapports ont commenc^ se pr^ciser dans l’^poque pr^paratoire
des Lumieres, celle de l’bumanisme tardif, et ont âtâ li^s souvent avec
des pr^occupations politiques et diplomatiques. Bien que la traditionnelle
recherche des alli^s et des pros&ytes dans les luttes confessionnelles n’a
pas dispăru, le livre serve plutot ă ^carter l’intol^rance et au progres de
l’esprit laique. R^v^lateures pour l’esprit de l’epoque sont les pr^occu-
pations pour le livre, la langue et la culture franșaise des grânds dignitaires
comme Nicolas Milesco, le Spatarus, et Constantin Cantacuzene, le Stolnic,
et des princes r^gnants, comme Dimitrie Cantemir, Constantin Brancovan,
Nicolas et Constantin Maurocordato. Â son tour le Spatarus ouvrit en
1669 la s6rie des publications roumaines imprim^es en France.

En promovant d’une part, l’ouverture vers l’Europe, d’autre part
l’affirmation moderne de la nation roumaine, la fin du XVIII® silele et
notamment la premiere moitrâ du siecle suivant ont represent^ une 6poque
decisive pour les relations franco-roumaines par le livre et la bibliothdque.
Â leurs ^largissement et approfpndissement ont contribui tant les contacts
directs par les voyages, la pr^sence franpaise dans les Pays Roumains et
celle des jeunnes roumains aux ^tudes en France, que l’interet provoqu6
par les nouvelles id^es socio-politiques, scientifiques et artistiques ou par
l’attraction exercâe par la crâation litt^raire franșaise, toujours plus fr6-
quemment traduite, donc toujours plus populaire. Le livre et la biblio-
theque franșaise ont facilita aussi les contacts avec la Science et la culture
universelle.

www.dacaromanica.ro

300
Dans la deuxteme moitiâ du siăcle passâ et au commencement de
notre silele, le livre frangais doit se disputer le lecteur avec l’expansion de
la presse, celle du livre roumain ou en d’autres langues, mais il devient
toujours plus largement connu par la multiplication des moyens de diffu-
sion et par la propagation de la langue frangaise. Paimi ces moyens l’au-
teur insiste sur l’apport de la Bibliotheque de l’Acadâmie et des biblio-
theques centrales de Bucarest et de Jassy, sans oublier Ies autres biblio-
thâques. En ce qui concerne l’enrichissement des bibliotheques roumaines
privâes ou publiques, onprend le contact avec des bibliothâquaires, anti-
quaires et libraires frangais, on consulte Ies catalogues des maisons d’âdi-
tion, des foires du livre ou de licitation, on procede aux âchanges des pu-
blications.

Ainsi le livre et la bibliotheque ont contribui en permanence ă
familiariser le peuple roumain avec l’image de la France et la culture
frangaise.

En France, notamment Ies efforts de la gâneration de 1848 ont con-
tribui ă la connaissance du visage de la Roumanie et de la culture roumaine.

La Bibliotheque de la Sociite des âtudiants roumains de Paris, Ies
grands souteneurs frangais de la regăniration roumaine pendant la lutte
pour l’imancipati on et l’union des Principautis, la Bibliotheque Naționale
et la Sorbonne, quelques libraires, typographes et âditeurs frangais, la
prisence roumaine aux manifestations internationales ou la publication
d’une bibliographie franco-roumaine ont joui un râie important a la con-
naissance du livre roumain. On doit ajouter Ies oeuvres des icrivains
roumains en frangais, celles des icrivains et publicistes frangais qui ont
ecrit en roumain et en Roumanie, ou celles des irudits et savants roumains,
qui ont mis leurs compâtence et leur intelligence au service de la France.

Par tous ces moyens, le livre et la bibliotheque, dans le cadre le plus
large des relations spirituelles, ont donnâleur apport prâcieux a la com-
munitâ des aspirations et ă l’alliance franco-roumaine pendant la Pre-
miere Guerre Mondiale, en vue de la constitution de l’Etat național uni-
taire roumain.

www.dacoromamca.ro
CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE

»	t	9

SESIUNEA ȘTIINȚIFICĂ ANUALĂ A MUZEULUI DE ISTORIE
NAȚIONALĂ ȘI ARHEOLOGIE DIN CONSTANȚA

Așteptată cu îndreptățit temei —ca una din cele mai prestigioase manifestări științifice
tradiționale ale istoriografiei noastre, sesiunea din 1981 a Muzeului de istorie națională și arheolo-
gie din Constanța s-a desfășurat intre 26 și 28 noiembrie. Tema acestei ediții a sesiunii Cer-
cetări arheologice și istorice recente tn spațiul carpalo-danubiano-ponlic a oferit cadrul generos
pentru o fructuoasă și autentică dezbatere științifică la nivel național. în cele' peste o sută
dc comunicări prezentate, de reputați cercetători și dc tineri aflați pe făgașul afirmării știin-
țifice, au fost relevate o multitudine de aspecte și clemente noi, carc, in ansamblu, au pus
mai pregnant în evidență legăturile istorice ale Dobrogei cu întregul spațiu românesc.

După Cuvlntul de salut, adresat participanților de Elena Borodi, secretar al Comitetului
județean Constanța al P.C.R., directorul instituției organizatoare, prof. dr. Adrian Rădulescu,
a prezentat Darea de seamă asupra activității muzeului in perioada noiembrie 19S3 — noiembrie
1984. Apoi, în aceeași ședință plenară, au fost audiate următoarele comunicări științifice:
prof.dr.doc.D.Berciu, Tradiții și preocupări actuale in tracologia românească; prof. M. Guboglu,
Românii tn bătălia de la Varna (1444); prof.dr.P.I.Panait, General și particular in geneza ora-
șelor dunărene; g-ral mr.(r) E. Ban tea, O fațetă a dificultăților conlucrării cu comandamentele
străine tn războiul întregirii naționale; contra-amiral Gh. Anghelescu, Dezvoltarea tnvățămintului
superior de marină in epoca Ceaușescu; prof.dr.N.Dunăre, Vetre elnoculturale de continuitate
tn Dobrogea; conf.C.Mocanu, Cu privire la raportul dintre istoria locală și istoria națională. Con-
tribuții la teoria tratării unitare a istoriei poporului român.

Lucrările sesiunii s-au desfășurat în continuare pe șase secții: I Arheologia comunei
primitive, II Civilizația traco-geto-dacică, III Arheologia greco-romană și romano-bizanlină,
IV Arheologia și istoria evului mediu, V Istorie modernă și contemporană, VI .Muzeografie, me-
morialistică, etnografie, artă.

Comunicările prezentate au îmbrățișat un evantai problematic deosebit de larg, fiind
susținute, în cea mai mare parte a lor, de material documentar inedit sau pnțin cunoscut.

în prima secție au fost puse in lumină atît caracteristici ale culturilor primitive de pc
teritoriul Dobrogei (G.Caraîvan, Al.Păuncscu, E.Mihail, P.IIașotti), cit și interferențele cul-
turale din întregul spațiu românesc (Fl.Mogoșanu. Z.Kalinan, Gh.Lazarovici, M. Șimon, D.Po-
povici, M.Ncagu, V.Chirică, R.Popovici).

Comunicările audiate în secția a doua au relevat noi elemente materiale din civilizația
traco-geto-dacilor (C.Kacso, I.Chicidcanu, M.Brudiu, S.Morintz, N.Harțuche, M.Irimia, I.Mitrea,
N.Mirițoiu, V.Căpitanu), precum și interesante considerații privind cronologia cetăților getice
(E.Moscalu), premisele constituirii statului antic în Dacia (A.Spiridon), identificarea lui Oroles
cu Rolles (V.Lica) sau raportul dintre geto-daci și „criza pontică” (C.Matei).

Date fiind dimensiunile romanității din spațiul carpato-danubiano-pontic, secția a
treia a întrunit un număr deosebit de mare dc comunicări. Autorii au adus contribuții pre-
țioase, de natură să reliefeze mai bine complexul proces al romanizării geto-dacilor. Marea
majoritate a comunicărilor a fost susținută pc baza probelor de cultură materială obținute
din recente săpături arheologice; au fost însă avansate și noi sugestii dc interpretare a cu-
noscutelor texte ale istoricilor antici și bizantini referitoare la formarea poporului român (D.
Slușanski, I.Micu, M.Zahariade, E.Cizek, N.Frecca ș.a.).

în secția a patra au fost comunicate rezultate ale ultimelor săpături arheologice de la
Nufăru (jud. Tulcea) (Gh.M.Adameșteanu) și dc la Păcuiul Iui Soare (A.Panaitescu, S.Baraschi,
Th. Papasima), ca și încheierile la care s-a ajuns în urma analizei comparative a unora din
ueprezentările rupestre dc Ia Basarabi (C.Crăciunoiu) sau prin adincirea investigațiilor privind
rnele din vechile descoperiri materiale izolate din Dobrogea (I.Barnea, M.Comșa, C.Chiriac,
G. Custurea). De asemenea, s-a căutat să se răspundă afirmativ la întrebarea dacă Mircea
cel Bătrîn a bătut monede în Dobrogea (P.Diaconu) și să se revizuiască cronologia luptelor
româno-otomanc de la sflrșitul sec. XIV (T.Gemil). în alte comunicări au fost valorificate noi
informații referitoare la: campania militară a lui Vlad Țepcș în Dobrogea (R.St.Ciobanu), gar-
nizoana otomană din cetatea Giurgiului (Anca R.Popescu), istoria Dobrogei din sec. XVIII —
XIX (V.Veliman), practicarea albinăritului în Muntenia (C.Ionescu), construcțiile edilitare și
militare din vremea lui Petru Cercel (G.Mihăilescu, E.Fruchte). Totodată, au fost aduse con-
tribuții la cunoașterea geografiei istorice a Dobrogei medievale și moderne (A.Ghiață), la pre-

www.dacoromanica.ro

302
cizarea statutului internațional al Moldovei In sec. XVI (Ven. Ciobanu), la dezvăluirea sub-
stratului istoric al unui vechi cîntcc popular din Dobrogea (A.Pippidi). în sfirșit, In aceeași
secție, s-a atras din nou atenția asupra valorii istorice a lucrării lui Fr.Griselini (N.G.Mun-
teanu)și au fost făcute considerații pe marginea unei matrițe sigilare inedite reprezentlnd stema
Corvineștiior (M.Grigoruță).

Comunicările prezentate în secția a cincea s-au referit la: aspecte din situația economică
a Dobrogei (A. Murat, M. Guboglu) și din viața spirituală a românilor dobrogeni plnă la 1877
(T. Mateescu, Gh. Dumitrașcu), diverse laturi ale regimului Dobrogei în perioada imediat
următoare instaurării administrației românești (G. Lungu, A. Pop, M. Vicol, C. Scafeș), pre-
zența elementului turc tn Dobrogea (M. Luca), antrenarea acestei provincii în procesul larg
de dezvoltare modernă a României (M. Badea, G. Tudoran, C. Șerban, V. Șerban, M. Bălă-
bănescu), participarea României la războaiele balcanice (D. Preda), rezistența românească
împotriva ocupanților in timpul primului război mondial (A. Stănescu, H. Rabinovici), locul
Dobrogei în viața economică și politică a țării în perioada interbelică (M. Drugă, S. Lascu,
V. Ciorbea), aspecte din luptele antihitleriste desfășurate pe teritoriul Dobrogei (P. Zaharia,
N. Petrescu, D. Rădulescu), dezvoltarea impetuoasă a Dobrogei în anii socialismului (N.Ursu,
Th. Marinescu). De asemenea, au fost arătate noi aspecte ale relațiilor româno-germane (M.
Retegan, 1. Talpeș), precum și laturi mai puțin cunoscute ale personalității lui N. lorga (M.
Suciu, L. Deaconu). Cum era și firesc, problematica dezvoltării marinei românești a stat în
atenția mai multor autori de comunicări (G. Boranda, I. Raicu, O. Tudora, I. Bitoleanu, C.
Greavu, C. Atanasiu, N. Petrescu).

în ultima secție, rezervată muzeografiei, memorialisticii, etnografiei și artei, au fost
prezentate comunicări privind: valoarea pieselor muzeistice în desfășurarea procesului edu-
cativ (A. Stănescu, M. Dumitrescu, Ana Maria Diana, I. Opriș, L. Ștefănescu, D. Mîndru,
S. Rusu, A. Fărcașu), dezvoltarea muzeografiei românești (Gh. 3ulei, G. Nițulescu, D. Andro-
nachej A. Duțu), etnografia balcanică și dobrogeană (L. Marcu, I. Pitrescp, M. Magiru), va-
loarea artistică a țesăturilor dobrogene (A. Meter), și a bijuteriilor tătărești din Dobrogea (D.
Păuleanu), precum și a picturii țărănești pe sticlă din colecția Muzeului de artă din Constanța
(A.. Bărbulescu) și a ceramicii orientale din colecțiile particulare bucureștene (I. Beldescu),
în cadrul sesiunii au fost organizate vizite la Muzeul marinei române și la Muzeul de
artă din Constanța, prilejuri ce au oferit participanților posibilitatea de a cunoaște îndeaproape
noua structură modernă a primei instituții și de a aprecia cu satisfacție bogăția și valoarea
colecțiilor din cea de-a doua.

în ședința plenară de închidere a lucrărilor sesiunii, directorul Muzeului de istorie na-
țională și arheologie din Constanța, prof.dr.A. Rădulescu, a evidențiat valoarea contribuțiilor
științifice ale tuturor participanților, subliniind însemnătatea lor pentru cunoașterea aprofun-
dată a trecutului Dobrogei, parte integrantă a istoriei naționale. în numele participanților,
pruf.M. Guboglu a mulțumit călduros gazdelor pentru condițiile optime create atît pentru
desfășurarea lucrărilor sesiunii, cît și pentru înlesnirea apropierii și dialogului direct dintre
participanți, veniți de pe tot cuprinsul țării.

Tahsin Gemil

PTC A DE-A XVII-a CONFERINȚĂ NAȚIONALĂ A CERCURILOR
ȘTIINȚIFICE STUDENȚEȘTI

în cadrul secției de istorie a Conferinței Naționale a cercurilor științifice studențești —
ale cărui lucrări s-au desfășurat în localul facultății de istorie-filozofie București, între 30 no-
iembrie—2 decembrie 1984 — au fost prezentate 74 de comunicări asupra unor probleme de
istorie românească și universală, vizînd toate epocile istorice.

Biroul secției, care a avut misiunea de a se pronunța în legătură cu valoarea lucrărilor
prezentate și de a conferi premiile puse în concurs, a fost alcătuit din: prof.univ.dr. Gh.I.
loniță, decanul facultății de istorie-filosofie din București — președinte; prof. univ. dr. Radu
Manolescu; prof. univ. dr. Pompiliu Teodor, conf. univ. dr. Ilie Puia; conf. univ. dr. Dumitru
Pretase; conf. univ. dr. Vasile Rusu; lect. dr. Mihai lacobcscu; lect. dr. Elena Ostoici; lect.
dr. Maria Totu; dr. Emil Poenaru; Livia Periș, studentă la Universitatea din Cluj-Napoca
și Nevian Tunăreanu, student la Universitatea București (secretar).

La capătul unor lucrări foarte interesante, desfășurate în cadrul Conferinței Naționale
a cercurilor științifice studențești, lucrări ce au demonstrat temeinica pregătire a schimbului
de mîine al profesorilor și cercetătorilor științifici ai istoriei patriei și universale, biroul sec-
ției de istorie a conferit următoarele premii:

www.dacoromanica.ro

7 - c.KHO

303
—	Premiul I al M.E.I. și U.A.S.C.R. studentei Raluca Prioteasa, anul IV, Universi-
tatea București, pentru lucrarea Transilvăneni tn activitatea publicistică revoluționară de presă
tn Țara Românească, tn timpul revoluției de la 1848, cond. științific: lect, univ. dr. Maria Tutu;

—	Premiul 1 al M.E.I. și U.A.S.C.R. studentului Ovidiu Ghitta, anul IV, Universitatea
Cluj-Napoca, pentru lucrarea Aspecte ale mentalului colectiv maramureșan, cond. științific: prof.
Univ. dr. Pompiliu Teodor.

—	Premiul al 11-lea al AI.E.L și U.A.S.C.R. studentului N. Tomcscu-Stachic, anul IV,
Universitatea Iași, pentru lucrarea Situația Africii tn secolul al XIX-lea. Considerații istorio-
grafice, cond. științific; conf. univ. dr. Aurel Filimon.

— Premiul al 11-lea al M.E.I. și U.A.S.C.R. studentului Bogdan Murgescu, anul III,
Universitatea București pentru lucrarea Imaginea terțului; cîteva considerații tn legătură cu o
tipăritură germană puțin cunoscută despre statutul țărilor romăne față de Poartă In a doua ju-
mătate a veacului al XVII-lea, cond. științific: lect. univ. dr. M. Maxim.

— Premiul al 111-Iea al M.E.I. și U. l.S.C.R. studentului Ovidiu Pecican, anul IV, Uni-
versitatea Cluj-Napoca pentru lucrarea Contribuția lui B. P. Hașdeu la publicarea documentelor
slavo-române, cond. științific: prof. univ. dr. Pompiliu Teodor.

— Premiul al III-Iea al M.E.I. șl U. I.S.C.R. studentului Hiigel Peter, anul IV, Univer-
sitatea Cluj-Napoca pentru lucrarea Considerații privind faza de pămint a castrelor din Dacia
Porolissensis, cond. științific: lect. Dan Isac.

Mențiuni acordate dc M.E.I. și U.A.S.C.R. au fost conferite următorilor studenți:

— Roxana Dobrescu, anul IV, Universitatea București: Fenomenul nv>nadic și reflec-
tarea sa tn ceramica attică a sec. al V-lea t.e.n., cond. științific: cercetător științific dr. Petre
Alexandrescu.

— Anca Drăgoi, anul III, Institutul politehnic Timișoara: Istoria României oglindită
tn scrierile lui M. Eminescu, cond. științific: lect. univ. dr. Elena Ostoici.

— Li viu Mitache, anul III, Universitatea București: Imaginea românească a frontierei
româno-otomane tn secolele XV —XVII, cond. științific: lect. univ. dr. M. Maxim.

— Diana Prăvăliei, anul II, Universitatea București: Participarea activă a tovarășului
Nicolae Ceaușescu la organizarea și desfășurarea mișcării antifasciste din România, cond. știin-
țific: prof. univ. dr. Gh. I. loniță.

— Clara Jakd, anul IV, Universitatea Cluj-Napoca: Biblioteca Universității medievale
din Cluj (sec. al XVI-lea), cond. științific: conf. univ. dr. A. Csetri.

— Nevian Tunăreanu, anul I\, Universitatea București; Caracterul popular al mișcării
pentru unire a românilor tn revoluția de la 1848, cond. științific: lect. univ. dr. Maria Totu.

Cu același prilej au fost acordate și următoarele premii speciale :

—	Premiul I al Societății de Științe Istorice din R. S. România: Valentin Stan, absol-
vent 1984, Universitatea București: Africa franceză 1958 — 1969. Opțiunile independenței, oond.
științific: conf. univ. dr. Gh. N. Căzan;

—	Premiul al II-lea al S.S.I.: Livia Periș, anul IV, Universitatea Cluj-Napoca: Cerce-
tări etno-arheologiee și elemente de arhitectură pastorală în Munții Banatului, cond. științific:
| prof. univ. dr. Hadrlan Daicoviciu |;

—	Premiul al III-Iea al S.S.I.: Emilia Ion, anul IV, Universitatea București: Daci
și geți la Nordul Dunării tn secolul al XlII-lea. Terminologie arhaizantă și realități etnice, cond.
științific: lect. univ. dr. Stelian Brezcanu;

— Mențiune a S.S.I.: Daniela Ciobanu, anul III, A.S.E. — București: Aspecte demo-
grafice și economice ale Dobrogei intre 1818—1914, cond. științific: conf. univ. dr. Ilie Puia.

—	Premiul special al C.U.A.S.C. București: Elena Binuț, anul III, Universitatea Bucu-
rești: Istorie tumultoasă tn contemporaneitatea României Socialiste în anul celui de-al XlII-lea
Congres al Partidului Comunist Român, cond. științific: prof. univ. dr. Gh. I. loniță;

—	Premiul special al C.U.A.S.C. București: Eduard Nemeth, anul IV, Universitatea ’
Cluj-Napoca: Cohors I Britannica în Dacia, cond. științific; lect. Dan Isac;

—	Premiul special al facultății de istorie-filozofie din București: I. N. Mărgan, anul
II, Institutul dc subingincri Baia Mare: Lupta maramureșenilor împotriva Dictatului de la Viena,
cond. științific: lect. Li viu Bozgan;

—	Premiul special al Institutului de istorie „N. lorga”: Livia Sicoe, anul IV, Univer-
sitatea Cluj-Napoca: Situația economică a muncitorilor din bazinul minier Zlalna tn deceniile
III —IV, cond. științific: conf. univ. dr. M. Știrban;

—	Premiul special al Institutului de istorie și arheologic din Cluj-Napooa: Vasile Docea,
anul III, Universitatea Iași: Răsunetul european al răscoalei lui Horea, cond. științific: conf.
univ. dr. Vasile Rusu;

—	Premiul special al Institutului de istorie „N. lorga”: Gheorghe Toduț, anul III’
Universitatea Cluj-Napoca: Apostol Mânu — un negustor tn slujba lui Constantin Brîncoveanu’
cond. științific: asist, univ. loan Aurel Pop;

www.dacoromamca.ro

304
—	Premiul special al Institutului de arheologie din București: Oana Nautn, ahul IV,
Universitatea București: Imaginea monarhului tn ideologia epocii elenistice, cond. științific:
lect. univ. dr. Zoe Petre;

—	Premiul special al catedrei de istoria României de la Universitatea București: Aurel
Moraru și Radu Cîndea, anul IV, Universitatea Brașov: Aspecte inedite ale acțiunilor unită-
ților militare și gărzilor patriotice din Brașov tn zilele de 24 — 28 august 1944, cond. științific:
dr. Emil Poenaru;

—	Premiul-special al-catedrei de istorie de la Universitatea din Cluj-Napoca: Nelu
Zugravu, anul III, Universitatea Iași: Marte, zeul suprem al dacilor?, cond. științific; lect.
univ. dr. M. Dinu;

—	Premiul special al catedrei de istorie universală de la Universitatea București: Maria
Cochină, anul IV, Universitatea București: Ultimele zile ale Republicii a IlI-a tn Franța în
lumina unor izvoare, cond. științific: prof. univ. dr. Zorin Zamfir.

în ansamblul său, intîlnirea de la București a celor mai buni din cei mal buni studeriți
cercetători in domeniul istoriei s-a constituit intr-un succes de seamă, intr-o reală promisiune
pentru viitorul sigur al istoriografiei din România Socialistă.

Gheorghe I. loniță

CĂLĂTORIE DE DOCUMENTARE N U.R.S.S.

în perioada 23 noiembrie —7 decembrie 1984, in cadrul schimburilor științifice bila-
terale dintre Academia de Științe Sociale și Politice a R. S. România și Academia de Științe
a U.R.S.S., am efectuat un stagiu de documentare de două săptămini, in Uniunea Sovie-
tică. Călătoria dc studii a fost prilejuită de necesitatea completării informației științifice la
tema de plan Statutul politic internațional al Principatelor Române (1114 — 1812).

Răstimpul destul de scurt al intervalului petrecut in U.R.S.S. a fost folosit pentru efec-
tuarea de investigații documentare la Biblioteca Publică de stat „V. I. Lenin” și la Institutul
de informație științifică in Științele sociale (INION) din Moscova, de pe lingă Academia de
Științe a U.R.S.S.

Cu acest prilej am depistat interesante date și referiri la țările române in perioada ul-
timului sfert al secolului XVIII tn corespondența dintre Ecaterina Il-a și comandanții mili-
tari ruși din epoca amintită (Rumianțev, Kamenski, Suvorov) la ponderea și rolul jucat de
Moldova și Țara Românească in ansamblul relațiilor dintre cele trei mari puteri vecine (Im-
periul otoman, Imperiul țarist, Austria Habsburgilor).

Alte interesante mărturii au reieșit din despuierea periodicelor ruse ale vremii, în bi-
bliotecile amintite, consultind colecția pe 1790 și 1791 a gazetelor „Politiceskii Jurnal” (Mos-
cova) și „Istoriceskii magazin” (Petersburg), unde apar scurte mențiuni (pînă în prezent ine-
dite), privind situația Țărilor române, în timpul războiului austro-ruso-turc (1787 — 1792).

In cursul stagiului am avut o întrevedere cu directorul adjunct al Institutului de sla-
vistică și Balcanistică al Academiei de Științe a U.R.S.S. V. Vinogradov, cu care prilej mi-au
fost date utile indicații dc orientare în istoriografia temei -menționate și a avut loc un schimb
de păreri asupra lucrărilor realizate pe această temă, în cele două țări.

Pentru cititorul român este interesant de cunoscut faptul că la Institutul de informa-
tică in științe sociale, din Moscova, există un cabinet special de lectură consacrat țărilor so-
cialiste, fondul de carte la raftul liber consacrat istoriei României fiind bine reprezentat. De
asemenea partenerul sovietic dispune de colecția la zi a principalelor noastre reviste de spe-
cialitate din domeniul ideologic: „Era socialistă”, „Revista de istorie”, „Anale de istorie”,
„Revue roumaine d’histoire”.

Pentru oaspeții străini, Academia de Științe a U.R.S.S. a organizat în ziua de 2 de-
cembrie 1984, o vizită de documentare la Muzeul „Andrei Rubliov”, din marginea orașului
Moscova, unde se păstrează mărturii ale vechii picturi ruse din sec. XV—XVII.

în ansamblu, stagiul de documentare petrecut in U.R.S.S. s-a dovedit a fi util în
ceea ce privește completarea informației documentare la tema de plan a subsemnatului. O
investigație de mai lungă durată în bibliotecile și arhivele sovietice poate prilejui noi și in-
teresante mărturii asupra trecutului istoric românesc, în special în epoca de puternice trans-
formări socio-politice, de la sfîrșitul sec. al XVIII-lea și Începutul celui următor.

Marian Strota

www.dacaromaiiica.ro

,305
CARTEA ROMÂNEASCĂ SI STRĂINĂ DE ISTORIE

9

CĂTĂLINA VELCULESCU, Cărți populare șî cultură românească, Edit.
Minerva, București, 1984, 220 p.

Cine mai citește astăzi ..cărțile populare”? Interesul cititorilor față de edițiile Esopici
și Alexăndriei in B.P.T. nu se poate compara cu cel din trecut. După Încercările lui M. Sado-
veanu, Ion Pillat și Emanoil Buctța, de a le prelungi viața, ele au trecut în domeniul celor
intangibile ca și atitea obiecte de care e plin Muzeul Satului. Totuși, Cătălina Vekukscu nu
se Îndoiește de rolul lor „decisiv... In formarea culturii noastre moderne” (p. £2). Este, pină
Ia urmă, ceea ce rămine de demon'-trat cu alt prilej, fiindcă de cultură modernă e vorba
numai In partea a doua a acestei cărți și doar pînă către 18C0. Nici nu se poate spune că
subiectul cărții ar fi numai cultura populară, dacă prin aceasta s-ar Înțelege, ca de obicei,
cultura neoficială, a claselor „subordonate”, cum Ic numea Gramsci. Autoarea citează pe
Neagoe Basarab sau pe Dimitrie Cantemir, deși rangul social și erudiția acestor martori 11
pun mult mai presus de contemporanii lor. Totuși, pină la Începutul secolului al XlX-lea,
cultura aristocratică și cea populară erau consubstanțiale și incomplet diferențiate. Dacă ar
mai exista vreun dubiu In această privință, merită să adăugăm incă un exemplu pe lingă
acelea spicuite de Cătălina Velculescu: In biblioteca unui mitropolit din veacul al XVIII-lea
— unul din cei mai invățați, de altfel, se găseau, laolaltă cu Diogene Laertios și Plutarh,
Divanul lui Cantemir, o „carte cu istorii ale țării scrisă cu mina. Isop grecesc, 1 cărticică
Isop scris cu mina grecește” și „cartea Sindipa scrisă cu mina” (C. N. Mateescu, însemnări
din condica de casă a mitropolitului Neofit 1 Cretanul, 773S—7754,. „Miron Costin”, III, 1,
ianuarie 1915, p. 12 14). între prejudecățile Secolului Luminilor rămine și aceea de a con-
sidera alfabetizarea ca semn al stratificării sociale. Eaptul că o minoritate citea și scria, pe
cind majoritatea nu era capabilă nici de una, nici de alta, este un adevăr banal, dar obser-
vațiile Cătălinei Velculescu cu privire la raportul dintre „mentalitate rurală și cultură
scrisă In .limba română”, bazate pe Însemnările unor „copiști și cititori despre ei inșiși”, se
opun adesea ideilor preconcepute. De fapt, nu-i de mirare ca, in lumea satelor românești,
In care știutorii de carte erau rari, manuscrisul sau „bucoavna” tipărită să fi fost Înconju-
rate de iubirea sfioasă pe care o dovedesc notițele cărora autoarea a știut să le recunoască
valoarea. Deși comparația cu Europa occidentală, unde analfabetismul era In rapidă retragere,
este prezentă din cind in cind in paginile acestui volum, lucrarea lui Peter Burke, Popular
Culture in Early Modern Europe citată In bibliografie, nu pare a fi de mare folos pentru
situația cercetată de Cătălina Velculescu. Metoda cea mai adecvată este Încă cea din
eruditele studii ale lui N. Cartojan, fondatorul unei școli de specialiști ajunsă la a doua
generație și manifestind pină acum o impresionantă fidelitate fată de acest exemplu. Suges-
tiile In același sens au fost Insă și mai timpurii. De aceea, nu credem a greși prea mult vă-
zind In cartea pe care ne-a oferit-o Cătălina Velculescu — și vom spune Îndată cit de
prețios este darul — o analiză de tipul celei practicate de Charles V. Langlois, unul din
maeștrii criticii istorice din pragul veacului nostru, in La connaissance de la nature et au mon-
de au Moyen Age, d’apris quelques icrils franqais â l’usage des laîcs (Paris, 1911). într-o mă-
sură. Cărți .populare și cultură românească Îndeplinește chiar un rost echivalent cu cel al cer-
cetării învățatului francez.

Dar autoarea Îmbogățește cu tenacitate pasionată argumentarea unei teze, anume că ’
„pentru copiști, ca și pentru zugravii pe sticlă, cultura bizantină nu reprezenta doar o listă
de titluri lipsite de viață, ci o modalitate de comportare Însușită temeinic și mereu pusă In
concordanță cu Împrejurările concrete ale istoriei” (p. 100). Aici se găsește originalitatea de-
mersului autoarei față de pozitivismul lui Cartojan sau al dascălilor acestuia, care nu erau
prea departe, ei inșiși, de a alcătui „liste de titluri lipsite de viață”. Că interpretarea cea mai
nouă este, In acest caz, și cea mai Inderptățită nu ne putem nicidecum indoi. De bună seamă,
trebuie o „forma mentis” specială pentru a aprecia „pildele” și a le citi ca pe o producție
literară, Insă numai făcind sacrificiul de a transgresa limitele educației noastre ni se dezvă-
luie universul imaginar al oamenilor despre care Cătălina Velculescu a scrii ca și cum le-ar
fi împărtășit neliniștile ori nădejdile. Astfel, autoarea a urmărit ipoteza unor legături, incă
greu de precizat, intre Gesta Romanorum și literatura bizantino-slavă de exemplu, a căutat
un izvor comun versiunilor occidentale și românești ale parabolei „rîvnitorului la mere”, pe
care o cunoștea și Miron Costin, sau s-a oprit Îndelung la seminficația inorogului pentru ro-
mânii care țineau un condei in mină. Paginile consacrate acestui animal fantastic sint repro-
duse după „Revista de istorie	ijf\T capitolul despre reflectarea

306
mentalității .rurale In textele copiate de cărturarii satelor sau ilustrate de zugravi a fost pu-
blicat In Jimba engleza în „Revue des etudes sud-est europeennes”, XVIII, 4, 1980.

Concluziile Cătălinei Velculescu In legătură cu circulația Fiziologului confirmă
marea popularitate a acestei scrieri. Bestiariile medievale din Occident ii datoreaza
ceâ mai mare parte din substanța lor ca, de pildă, acela al lui Philippe de Thaon, din se-
colul al Xll-lea, pe care Langlois 11 rezumă și-l comentează în lucrarea amintită (cf. para-
grafele despre vulpe, pupăză și potîrniche). „Manguran” (p. 182) este mandragora, mătrăgună.
„Gadină” nu înseamnă reptilă (p. 8, 116), ci monstru, fiară, căci elefantul nu e o reptilă și,
totuși, citim: „pilul iaste o gadină mare” (p. 182). De asemenea, în textul editat dc Margareta
Mociorniță, în „Cercetări literare”, I, 1934, p. 92, lupul este descris ca „gadină râ și strică-
toare”, Iar în varianta reținută de Cătălina Velculescu (p. 185) ca „o hiiară hrapi-
toare”, Pasajele reproduse în anexă din Fiziologul copiat de Serafim monahul la Bistrița la
începutul veacului al XVIII-lea conțin două indicații că traducerea s-ar fi făcut după un
original latin: substantivul „materiia”, neologism iar la acea dată, și verbul „a zăcea” („voi
zăcea cu tine”) care, aici, are sensul de relație sexuală, ca în limba latină. \ cesiunea latină
a Fiziologului datează din secolul al V-lca și a stat la baza tuturor formelor sale din litera-
turile apusene. Fără să fie pe deplin concludente, căci, la rigoare aceleași cuvinte ar putea
proveni dintr-un intermediar italian, aceste indicii ar fi meritat semnalate, întrucît ele exclud
posibilitatea unei tălmăciri din slavonă sau greacă. In investigațiilc-i răbdătoare în jurul uni-
cornului, autoarea a descoperit și ciudatul fragment De lauda monoțerolis, desprins dintr-o
vestită operă de erudiție barocă și tradus în românește la Rimnic, pe la 1777, de un cola-
borator al episcopului Chesarie, pe numele Său Anatolie. Autoritatea științifică al cărei nume
a autohtonizat: „popa Curhier” nu e alta decît Athanasius Kircher (1601 1680), naturalist,
orientalist și teo/of, care identificase „coarnele de inorog” cu colții de narval. De astă dată,
se poate afirma cu certitudine că textul românesc a fost tradus direct după 1Wundus subler-
raneus, carte de geologie a savantului iezuit. Deși o notă prudentă evocă un eventual inter-
mediar în al'ă limbă, numai în latinește întllnim forma de genitiv singular pe care tradu-
cătorul, neînțelegind-o, a transcris-o întocmai („monocerolis”). Alteori, el a rezumat capitole
alese din acleași masiv in-folio tipărit la Amsterdam. Remarcabil este că, în legătură cu dinții
de narval, Kircher citează mărturia unui danez, contele de Ahlcfcld, care călătorise în Groen-
landa, fiind trimis „cum expeditionem” (tradus „cu oaste”): pagina e reprodusă în întregime,
fiindcă traducătorul a crezut că era vorba de „Dachi” și de „craiul Dachiei”, subiect care-i
interesa pe cărturarii de la Rîmnic, în funte cu Chesarie. Manuscrisul (nr. 1267 de la Biblio-
teca Academiei) este un miscelaneu în care, printre altele a fost copiată în 1774, desigur
pentru tipar, o Cosmografie. Aceasta a fost identificată de N. A. Ursu cu Le relazioni uni-
versali de Giovanni Botero, deși n-are nici o legătură cu lucrarea geografului italian. Ar putea
fi — o verificare este imposibilă, pentru moment, — acel text rusesc editat de curînd de Peter
Kosta, Eine Russische Kosmographie, 11 Jhrh., Munchcn, 1982. Ajungem și la personajele
Istorici ieroglifice, între care inorogul își are locul cunoscut (cf. articolele Cătălinei Velculescu
In „Synthesis”, 6, 1979, și în „Revue des âtudes sud-est europăennes”, XVIII, 1,
1980). Sursele n-ar trebui căutate atit de departe, în cărțile populare din Occidentul me-
dieval. Am sugera ca origine mai probabilă a informației lui Cantemir în domeniul științelor
naturii opera medicului și botanistului italian Ulisse Aldrovandi (1522 — 1607), care se refera
la slralocamil („struțocămila”). O cercetare asemănătoare, luînd în considerație circulația căr-
ților populare în Țara-Românesacă la începutul secolului al XVI-lea, culege ecouri din Alexăn-
dria și din Varlaam și loasaf în Învățăturile lui Neagoe Basarah. Ultima din cele două cărți
s-a bucurat, se știe, de o imensă popularitate, ajungînd să fie citită pînă în Filipine, unde un
misionar spaniol a tipărit în 1712 traducerea sa in limha tagalog (v. Jean Smet, S. J., Le
■ roman de Barlaam et Josaphat. Recherches sur la tradition manuscrite latine et frangaise,
Louvain, 1949, îndeosebi p. 120 — 132 despre soarta textului în literaturile romanice). La do-
sarul chestiunii s-ar mai putea adăuga ingenioasele observații ale lui Pavel Chihaia, Romanul
„Varlaam și^Ioasaf” in epoca voievodului Neagoe Basarab, despre călugărirea a doi dregători
dintre care unul ar fi fost postelnicul Vladislav, devenit apoi mitropolit în 1535 sub numele
de Varlaam, și despre legăturile lor cu Neagoe, care le-a adresat cu acest prilej o solemnă ex-
hortație, adevărată introducere în viața spirituală, destinată să dăinuie în textul chiar al În-
vățăturilor. De un interes încă mai mare, desigur, este faptul, de care nu s-a ținut seama
pînă acum, că Gavriil Protul era el însuși un artist. O inserpiție din 1526 arată că „s-a zu-
grăvit de către Gavriil Protul și Gherasim și Mcrcurie” paraclisul Prodromului de la Protaton
G. Millet, J. Pargoire, L. Petit, Recueil des inscriplions chretiennes de l’Athos, I, Paris, 1904,
nr. 7). Avem așadar o dovadă că mediul cărturarilor și acel al zugravilor nu erau cîtuși de
puțin izolate. In extraordinara frescă de la Sf. Nicolae Anapafsas, la Meteore, pictată in
1527 de Teofan Cretanul, cu fiii săi Neofit și Simion, alături dc sfinții reprezentați ca la Argeș
(lacov Persul, Dimitrie, cei doi Teodori și Mcrcurie), se văd animalele Fiziologului (elefant
dragon, leu vultur, cămilă). în fața peisajului edenic pe care călugării-pictori l-au populat cu
o fantastica zoologie, cineva e adus să reflecteze la relația dintre erminii și cărțile populare,

www.dacoromanica.ro

307
după cum cazul contemporan al Protului, cronicar ți om politic, totodată hagiograf, teolog
și meșter zugrav, arată că ideologia epocii, exprimată in variate forme, era una și aceeași.
După cum Cătălina Velculcscu nu uită să releve, cultura sau arta nu constituiau
tncă preocupări specializate, profesionale (de aici și greutatea dc a găsi o definiție pentru
intelectualul medieval). Autoarea amintește cuvintele cioplitorului In lemn care se improvi-
zează miniaturist in 1762: „am făcut această puțintică minune, fiind ostenit de bardă”. Ar
fi putut cita și pe „Voicu hoțu” care, in 1834, copia și ilustra cu desenele sale un manuscris
cu conținut religios „In cea părăsită ocnă ot Telega, la mare Întuneric și in multă gălăgie și
strimtorarc” (G. Ștrempel, Catalogul manuscriselor românești, II, București, 1983, p.225)
Antonachi Berheceanu sin loan Cruceseu, copistul unui miscelaneu care include Fiziologul,
era in 1777 ciubucciu in casa stolnicului Manolachi Brincoveanu — deci, un „ciocoi” — dar
trebuie spus că va ajunge, după douăzeci de ani, logofăt dc taină și unul din ctitorii bisericii
Sf. Visarion din București. în cursul acestei cărți care, sub aparențele ei modeste, se va im-
pune tot mai mult, cu vremea, ca cea mai competentă și clară tratare a subiectului, preci-
zările mărunte sint numeroase. Ele Înseamnă tot atîtea descoperiri, nu intimplătoarc, ci răs-
plătind o muncă plină de oslrdie. Epoca al cărei contur se deslușește, datorită silințelor au-
toarei, mai bine a fost una de declin politic, dar acesta nu reprezintă oricind, obligatoriu,
un regres cultural. Este meritul Cătălinei Velculescu de a-i fi restituit acestei pe-
rioade unitatea sa interioară. Tradiția e neîntreruptă, pentru a relua un exemplu, din această
carte, de la Dosoftei la Veniamin Costachi, patronul ediției de la Neamț a Proloagelor. To-
tuși, situația pe care o constatăm nu-i lipsită dc un implicit dramatism. Bizanțul fusese ucis
Înainte de a afla că nu există inorogi. Moștenind un fond de cunoștințe și idei coagulat de-
finitiv, culturile care i-au succedat celei bizantine in această regiune au descoperit încet și
prin strădaniile lor proprii ceea ce Occidentul, de care ele erau izolate, nu Intirziase să știe,
cu mult Înaintea lor. De aceea, un detaliu cum ar fi faptul că Anatolie dc la Rimnic il citea
pe Athanasius Kircher după un secol — pe vremea lui Lavoisicr și Laplacc — arc o semni-
ficație simbolică. în ce măsură tradiția continuă dincolo dc pragul anilor 1830 nu c tot atit
de limpede, cu toate că, la această Întrebare, autoarea nu șovăie să răspundă afirmativ. Altfel,
cum ar fi rămas Erotocritul așa de apreciat de cititori pînă tîrziu, spre 1848? Dar popula-
ritatea sa in rîndul micii burghezii arată cit de conservator era gustul acestei categorii so-
ciale. O sociologic a publicului, pe baza listelor de prenumeranți, deschide perspective inte-
resante, mai cu seamă fiind încercată, cu colaborarea lui Victor George Velculcscu, prin apli-
carea informaticii. Inițiative de a utiliza calculatorul pentru analiza unor serii dc informații
au apărut intre noi acum cel mult 15 ani și au dat de fiecare dată rezultate excelente, chiar
dacă semnele unui convertiri la noua metodă sint incă puține la număr Recursul la statis-
tică in istoria literară românească a fost Încercat pentru prima oară de prof. Paul Cornea
(vezi articolul Traduceri și traducători în prima jumătate a secolului al XlX-lea, in volumul
De la Alecsandrescu la Eminescu, 1966). Concluziile cercetătii cu privire la prenumeranții
dintre 1815 șl 1853 au putut fi citite în „Revue des âtudes sud-est europâennes”, ■ XII, 2,
1974, și XIII, 4, 1975, și tn „Synthesis”, 2, 1975. Ele se regăsesc, parțial, și aici.

împărțirea „obrazelor ajutătoare”, cum erau cltcodată numiți prenumeranții, in gru-
puri (persoane cu ranguri, negustori și meseriași, funcționari, armată, public feminin) ur-
mează criterii bine stabilite și permite o sugestivă configurare a Înclinațiilor intelectuale in
raport cu stratificarea socială. Delimitările regionale par mai nesigure: Muntenia ar fi să aca-
pareze 68 % din literatură, dar și 72 % din cărțile ecleziastice (de altminteri, se poate obiecta
că repararea acestora de domeniul filosofici, pedagogiei și moralei nu e pe de-a Întregul va-
labilă). Cită vreme nu știm care au fost cele 39 de titluri reținute pentru anchetă și unde
s-au tipărit acele cărți, apar și alte semne de Întrebare. Despre ce armată poate fi vorba (p.
142) înainte de 1820? Oricum, istoriografia literară va trebui să Înregistreze aceste contribuții,
a căror finețe de analiză și prudență in apropierea de marile probleme nu se dezmint nicio-
dată. Fără ostentație, adunind intr-un mănunchi studiile sale din ultimii zece ani, Cătălina
Velculescu a reușit să prezinte intr-o lumină nouă documente pe care istoricii români
ai culturii și ai mentalităților nu le priviseră incă, după cum spune chiar autoarea, „cu atenția
mereu trează față de amănuntul revelator”. Ei nu pot să nu fie tot atlt de sensibili la exem-
plul de seriozitate și disciplină pe care această carte 11 dă la fiecare pagină.

Andrei Pippidi

* * * Ootavian Goga în corespondență, II, Ediție îngrijită de Mihai
Bordeianu și Ștefan Lemny, Edit. Minerva, București, 1983,550+VII p.

In prestigioasa colecție de documente literare a Editurii Minerva, după începutul
făcut in 1975 u a fost editat un nou și foarte prețios volum din corespondența poetului „pă-
timirii noastre”, Octavian Goga, prin grija, cercetătorilor ieșeni Mihai Bordeianu și Ștefan
www.dacoromamca.ro

308
Lemny. Aflate la B.C.U. „Mihai Eminescu” din Iași, documentele de față au fost achizi-
ționate de la profesorul Dan Smântânescu, care le-a descoperit la Brașov Intre cele două
războaie mondiale. Editorii presupun că ele pot reprezenta o parte din arhiva revistei „Lu-
ceafărul”, pierdută de Oct. C. Tăslăuanu In Împrejurările primului război, ceea ce este posibil
Intructt setul propus, tn ansamblu, arc ca limită superioară anul 1914, excepție făctnd doar
o scrisoare din 1928 a poetului către dr, C. Angelcscu. Astfel stind lucrurile, intre atributele
noului volum, de menționat, mai tntii, este surplusul considerabil dc informație adus la cu-
noașterea unor fragmente din biografia poetului, ceea mai bine puse tn lumină din 1975 În-
coace (inceputurile activității literare, anii de studii și dc proiecte pentru viitor, relațiile cu
familia, eforturile de formare a unei cariere, afinitățile politice și culturale ctc.), precum și
la cunoașterea mai nuanțată a luptei naționale dusă de românii din monarhia bicefală in cele
două decenii anterioare marii uniri din 1918. Acestui din urmă aspect i sc subordonează chiar o
bună parte din corespondența purtată tntre Goga și familie, care, adăugată scrisorilor foarte va-
riate ca stil, mentalitate, temperament, formație, mediu social, studii sau funcții, primite de
poet de la reprezentanți de.frunte ai vieții culturale și politice românești de dincolo și din-
coace de Carpați (Titu Maiorcscu, C. Stere, Ilarie Chendi, Oct. C. Tăslăuanu, Sextil Pușcariu,
loan Lupaș. Ghiță Popp, Vasile Goldiș, Gh. Vâlsan, Ion Lapedatu, Teodor Mihali, I. Sterca-
Suluțiu, luliu Maniu și alții) Îngăduie reconstituirea unei atmosfire și completarea unui tablou,
amîndouă specifice intervalului decisiv din preziua edificării unității național-statale a ro-
mânilor. Pe acest fundal, ce interesează tn egală măsură cercetarea istorică și istoria literară,
se proiectează personalitatea unui Octavian Goga lînăr, aflat în cea, mai rodnică etapă a vieții
sale, un Goga lucid, dinamic, intransigent și, cu toate că ușor contradictoriu, generos și de-
plin dăruit cauzei luptei de emancipare națională a fraților săi oprimați. Mai mult probabil
decît din oricare alte documente, acest portret al poetului din corespondența purtată cu Ilarie
Chendi; corespondență despre care sc poate spune, In acord cu editorii, că este o autentică
strategie de luptă politică și culturală cu adinei inserții în întreg universul goghian, Inceplnd,
cu viața socială, politică, artistică și culturală a Transilvaniei timpului și termintnd cu viața
lui personală.

Din cele 68 de scrisori schimbate în mod egal dc cei doi, dc la sfirșitul lui 1907 și
pîna la finele lui 1912, îl aflăm pc Goga — omul politic, gazetarul și scriitorul. Poetul re-
dacta și conducea acum revista culturală și națională „Țara noastră”, dc notorietate rezona-
bilă în Transilvania și chiar In Vechiul Regat, pe care dc la 1 ianuarie 1908 o va scoate de
sub patronajul ASTREI, comunicîndu-i lui Chendi intenția sa ca din organ săptăminal s-o
facă treptat zilnică și să-i confere un profil politic-cullural, dincolo de marginile satului. Această
revistă l-a transferat tot mai mult pc Goga pe terenul luptei politice, unde Chendi dorea să-l
știe prezent mai mult chiar dccit tn literatură, cel puțin pentru clțiVa ani, aprcciindu-i cali-
tățile indiscutabile de spiritus rector în gazetărie, pe cele de polemist și îndrumător, probate,
de altfel, și la „Luceafărul”. Iată de ce, fostul apropiat al lui lorga l-a și ajutat consistent
în scoaterea revistei, în special cu „materie scrisă”, cu sfaturi, cu atît mai mult cu cit Chendi
împărtășea dorința prietenului său de a avea o gazetă zilnică intruclt, spunea ci. Întotdeauna
locul unde sc scrie și se gindește bine este un centru dc greutate, polarizator. Tot Chendi a
contribuit și la popularizarea și „desfacerea” revistei In Vechiul Regat, problematica de aici
fiind cuprinsă la rubrica „România”, pc care Goga o dorea susținută dc cei „din țară”. „Țara
Noastră” a fost revista care i-a adus poetului o sumedenie dc procese de presă din partea
autorităților maghiare, toate terminate cu recluziunea din închisoarea dc la Seghedin. De
asemenea, după desprinderea definitivă a grupului dc la „Luceafărul” dc sub tutela sămănă-
torismului și după apropierea de „Viața Românească”, revista a participat și ea, Intre altele,
la disputa cu N. lorga. Relativ la aceasta, corespondența dintre Goga și Chendi ilustrează că
cei doi, dincolo dc cuvintele tari scăpate adesea în focul polemicii, nu-i contestau lui lorga
locul de prim ordin în cultura și știința istorică românească, unde voiau să-l afle continuu pre-
zent din nevoia firească de cît mai multe autorități culturale naționale, ei erau iritați de
alunecarea savantului spre politică, unde, spunea Chendi, lorga era „prea lipsit” „dc simțul

realității” pentru a putea fi folositor. Menajamentele lui Ionel Brătianu și ale lui C. Stere cu
privire la manifestările sale politice nu puteau fi decît de circumstanță. „Țara Noastră” oferă,
totodată, indicii și în privința felului în care fusese receptat In Transilvania ecoul puterni-
celor framîntări sociale din 1907 din România. Referitor la aceasta, In februarie 1908 Goga

îi scria lui Chendi că ar dori un articol de fond pentru revistă „în care să voibim de la noi
despre reformele din țară (poetul avea, evident, in vedere noile legiuiri liberare In domeniul
agrar, ca o consecință a răscoalei — n.n.), despre mișcările mai noi ale partidului liberal,
despre democratizarea acestuia. Aș vrea, din acest articol să iasă la iveală personalitățile
Brătienilor și Stcre-Radovici”. In final, poetul stăruia ca articolul — care a și apărut de altfel

nesemnat — dincblo de aprobarea pentru noul curs, să opereze și necesara delimitare conform

căreia ei, ardelenii, prin fire și origine, „se apropiau mai mult de democratismul sincer

al

prietenilor țărănimii”.

www.dacoromanica.ro

309
Un capitol distinct, ca problematică, in corespondența dintre Goga și Chendi și nu
numai In aceasta, vizează situația politică din Transilvania și In special pe Cea din conducerea
mișcării naționale românești. Pentru cei doi era deosebit de evidentă necesitatea unor idei
clare, obligatoriu răspindite printr-un organ dc presă, idei care să călăuzească întreaga miș-
care șl, dacă ar fi fost posibil, să realizeze o unitate dc acțiune bazată pe un program di-
namic. Această concepție se va concretiza, cum se cunoaște, In programul „tinerilor oțcliți
de la revista „Tribuna” din Arad și ca își avea originea In neîncrederea tinerilor față dc ac-
tivitatea deputaților din parlamentul de la Pesta 2. în acest sens, de pildă, Chendi li scria
lui Goga Încă din septembrie 1907 că dintre deputați el nu conta dcclt pe I. Maniu și A.
Vlad, pe care li cunoștea, ca foști colegi dc școală; Vaida era „om dc inimă, dar fanfaron”.
Pentru organizarea luptei naționale ar fi fost de bun augur ca Goga să se Împrietenească
cu ei, să devină coproprietar pe „Lupta” — organul P.N.R. dc la Pesta — și cu timpul să ia
el direcțiunea. Un plan care a eșuat, ca și acela de a face din „Țara Noastră” purtătorul
general de cuvint, mihnindu-1 mult pe Chendi, care ii reproșa prietenului său intr-o scrisoare
din august 1911 insuficienta stăruință in pertractările cu deputății in problema gazetei. Ori-
cum, insă curentul s-a impus, prin activitatea din jurul „Tribunei”, avindu-i ca principali
exponenți pe Goga și Chendi. O bună parte din corespondența cuprinsă in volum demon-
strează măsura importantă in care aproape toți factorii politici și culturali ce se socoteau răs-
punzători pentru emanciparea românilor transilvăneni s-au exprimat intr-un fel sau altul față
de noua tendință. Concomitent, corespondența conține noi știri cu privire la complexitatea pro-
cesului de clarificare programatică, cu meandrele și obstacolele sale, cum au fost, dc pildă,
demisia poetului din comitetul executiv al P.N.R. in 1910 sau conflictul lui cu Vaida, in le-
gătură cu care in volum se pot afla scrisori inedite din cercul familiei Goga, dar și din afară,
ce probează netemeinicia acuzației dc trădare a P.N.R. adusă dc Vaida. Informații noi din
acest punct dc vedere există și relativ la intervenția lui C. Stere in Ardeal pentru Împăcarea
celor doi, evidențiind diplomația doctrinarului poporanismului — apropiat, de altfel, lui Goga
prin ideologie literară, prin stima deosebită ce o nutrea la adresa acestuia, socotit încă din
1907 cind Maiorescu l-a Înregistrat favorabil ca exemplu pentru ilustrarea idealurilor popo-
ranismului — fruntașul liberal mărturisind poetului că el a venit la Arad ca Stere și dorea
să plece ca Șărcălcanu și cerîndu-i imperios să se abțină de la orice gest ce ar fi prejudiciat
cauza generală3. împăcarea s-a finalizat, se știe, in martie 1912 și volumul supus atenției
aduce dovezi atestind decepția multor apropiați ai lui Goga asupra felului in care sftrșea
„Tribuna”, ceea ce dă expresie vigoare! curentului impus dc ca (vezi scrisorile de la Ghiță
Popp, D Benea și alții). Ghiță Popp, viitorul funtaș național-țărănist se simțea dator să co-
munice poetului, la 5 martie 1912, părerea sa deloc echivocă in această privință arătind:
„Mișcarea noastră ori n-a avut nici un scop, și atunci intr-adevăr ar fi timpul să ne Împă-
căm, adică să ne supunem, ori a avut un scop, cum cred, bine precizat, reformarea vieții
noastre publice prin primenirea celor ce-i stau in frunte și atunci nu poate fi vorba dc pace
pină cind nu vom triumfa, fie și peste zece ani”. Ar mai fi de adăugat, intr-o selecție evident
foarte succintă și subiectivă, informațiile relative la relațiile și atitudinile poetului față dc
fruntași ai P.N.R. (Maniu, Mihali, Goldiș și alții), față de revista „Luceafărul” și directorul
acesteia Oct. C. Tăslăuanu, informațiile referitoare la episoade din relațiile conducerii politice
transilvănene cu autoritățile maghiare (tratativele din 1913, etc.) pe care Goga le-a inter-
pretat potrivit opțiunilor sale politice, sau scrisorile de o notă aparte, provenind dc la istoricul
britanic R. W. Seton Watson, apropiat al familiei poetului și al românilor și din care se des-
prinde o scrisoare din 2 dec. 1912, optimistă asupra perspectivelor de stabilitate in Europa,
insă neconfirmată, din păcate, ca rațiune istorică raportată la rațiunile politice care vor de-
clanșa prima conflagrație mondială.

Rezultă, in acest chip, la sfirșit, imaginea unui prețios instrument de lucru, publicat
in maniera scrupuloasă dar adecvată a documentelor literare, pentru care meritul revine in
Întregime editorilor, un instrument dotat cu toate accesoriile necesare și a cărui apariție in
anul celei de-a 65-a aniversări a edificării statului național unitar român este concomitent
un omagiu și o reușită. în egală măsură meritul revine Editurii Mincrva care poate găsi in
volumul supus atenției un nou imbold intru continuarea publicării documentelor literare dc
marcat interes istoriografie.

Tudor M. Răfai

NOTE

1 Octauian Goga tn corespondentă, Ediție Îngrijită de Daniela Poenaru, Prefață V, Netea,
Edit. Minerva, București 1975.

2 în 1910 Goga va candida totuși pentru mandatul de deputat in circumscripția Chișinău
Criș fiind infrint prin ingerințele administrației, experiență in urma căreia a rezultat piesa
Domnul notar (16 feb. 1914 — premieră bucureșteană).

www.dacoromanica.ro

310
3 In treacat fie spus, mult mai ttrziu, Stere a găsit, evident inexact, tn intervenția
in Ardeal argumentul pentru a justifica Întreruperea exprimării poziției sale la apariția Neo-
iobâgiei lui Glierea (Vezi Z. Ornea, Poporanismul, Edit. Mincrva, București 1972, p. 136).

ȘTEFAN BÂESĂNESCU Medalioane, Edit. Junimea, Iași, 1983, 170 p.

„De-a lungul istorici, popoare și oameni s-au străduit să descopere modele de viață și
de cultură după carc să-și organizeze propria lor existență și dezvoltare”. Este direcția pentru
care pledează in integralitatea sa acest text dc exemplaritate românească. Lucrarea se dis-
tinge sensibil dc implicația restrictivă a dicționarului fără a ieși dc sub incidența virtuală a
riscurilor criticii (unele voci ar putea ridica întrebări asupra absenței filozofilor Dan Bădărău
și Alexandru Claudian frecvent prezinți in „Ethos”). In schimb sc eludează magistral peri-
colul atomizării prin articularea viguroasă intr-un model etic, a conștiințelor creatoare dc
nou și necesar. Accentul confcsiv, memorialistic sc echilibrează cu expunerea sistematică a
concepțiilor profesate in operele lui Spiru Haret, A. D. Xenopol, N. lorga, G. Ibrăileanu,
Petre Bogdan, Dimitric Guști, O. Ghibu, Petre Andrei, Athanasic Joja. Nidobindind statutul
de restituire sentimentală in contextul unei literaturi în esență informativ-formativă, lucrarea
iși găsește afinități, nu și filiații, cu volumele lui L. Kalustian. Informația livrească, docu-
mentară, retrăiește în notele trcmolate ale nostalgiei, afectate deseori dc tonul angajant al ple-
doariei. 35 dc personalități românești se deschid receptării contemporane prin perspectiva
axiologică, amendată de remarcabila intuiție a factorilor de durată și dc valorificare. In rc-
ceptacolul valorizator al autorului sc regăsesc oamenii școlii, istorici, filozofi, sociologi, filologi,
juriști, literați și oameni dc știință reuniți sub emblematica demofiliei, umanismului, cultului
pentru națiune. Noul sc interferează constant cu notorietatea și cu dezvăluirea potențialității
umane. lar calitatea dc contribuție la 35 viitoare monografii impun cercetării un traseu care
intersectează acest text definit dc religiozitatea și ordonatele critice ale aceluiași moment cru-
cial: structurarea societății românești.

Selecția concepțiilor pedagogice declarate explicit sau implicit in opera celor analizați
duce către un sumuin al specificului pedagogic românesc In carc capătă relief notațiile asupra
progresismului intrinsec și asupra actualității. I. Simioncscu și I. Rădulescu-Pogoncanu susțin
educația permanentă, Spiru Haret, Petre Bogdan, G. I. Parhon (publică in 1909 primul tratat
de endocrinologie din lume), I. Borcca (creatorul stațiunii occanografice dc la Agigea), Ha-
ralamb Vasiliu (militant pentru o agricultură științifică In România, primul decan in 1933,
al Facultății dc științe agricole din Iași), Ștefan Procopiu (autorul primului curs românesc dc
electricitate și magnetism in 1929), Octav Mayer etc, vedeau in științele exacte corolarul pro-
gresului. Impresionează expunerea precisă și metodică a sistemelor sociologice elaborate de
Dimitric Guști (creatorul Institutului Social Român — 1921) și dc Petre Andrei. Erudiția
autorului transparc din paginile dense consacrate lui N. lorga extrăgindu-sc din imensa sa
operă direcțiile pc carc sc desfășura travaliul dc rescricrc globală a trecutului românesc, cit
și componentele sistemului său dc filozofic a istorici. Pagini benefice sub raportul valorificării
esențializate slut dedicate lui G. ibrăileanu, Onisifor Ghibu, Alexandru Philippidc (caracte-
rizat ca un „om dc Renaștere”), I. Rădulescu-Pogoncanu (restauratorul lui Vasile Conta, in
care Înclinăm să vedem pc precursorul lui Spiru Haret, in domeniul reformării Invățămhitului),
Octav Botez, C. Kirițescu (remarcabil Îndemnul autorului dc a se publica un volum din operele
celui care a scris Istoria războiului pentru reîntregirea României văzută ca ,,o operă de edu-
cație patriotică”), Traian Bratu (filologul, victimă legionarismului), C. Fedehș (organizatorul
primului laborator dc psihologic experimentală), Mihai Ralca, N. Bagdasar, Gheorghe I. Bră-
tianu (acela care pune bazele unei istorii a Mării Negre, adăugăm, Înainte dc întreprinderea
revoluționară a lui Fcmand Braudel din 1949). Limpiditatea paradigmatică a lucrării iși ra-
cordează spiritul dialectic Ia Înaltul umanism al autorului, carc de la tribuna idealului moral,
decantat, educă.

Ovidiu Bozgan

POMPILIU TEODOE, Interferențe iluministe europene, Cluj-Napoca, Edit.
Dacia, 1984, 253 p.

Bio-bibliografia profesorului P. Teodor de la L’nivcrsitatea din Cluj-Napoca Înregistrează,
pe linia unor vechi și constante preocupări dc cercetare ale iluminismului românesc și a co-
nexiunilor sale cu fenomenul european, un nou volum. De fapt, profesorul clujean nc-a obiș-
niut ca, periodic, să-și expună opiniile asupra Luminilor românești in context european. Să
ne gindim la două cazuri, ilustrative după opinia jioastră: Fragmentarium iluminist, alcătuit
www.dacoromamca.ro

311
tn 1972 tn colaborare cu D. Ghișe și la The Enlightenment and Roumanian Socieiy, editat
tn 1980.

Recentul volum, care tnmănunchiază lo articole și studii, unele inedite, altele tn reluare,
sc deschide cu expozeul Stadiul actual al cercetărilor iluministe (pp 5 — 17) Interprettnd cu
aplicație ți sistem o variată bibliografie românească și străină, P. Teodor distinge orientările
principale in problemele fundamentale ale iluminismului, prin investigații substanțiale asupra
lucrărilor lui P. Hazard, E. Cassirer, P. Gay, Fr. Venturi, Fr. Valjavec, Ed. Winter, P. Cbaunu
ș.a. în aceeași ordine de idei se tnscriu interpretările asupra istoriografiei naționale, unde sint
punctate cu temeinice și Îndreptățite propuneri pentru cercetarea istoriei culturale cantitative
și pentru istoria mentalităților, contribuțiile lui D. Popovici, L Blaga, D. Prodan, Al. Duțu,
I. Lungu, Ș. Papacostea, FI. Gonstantiniu, A Marino, A. Pippidi în legătură directă cu ex-
pozeul dc mai sus se Înscrie studiul Nicolae lorga și epoca luminilor (pp. 18—24). Stntem in
fața unui demers semnificativ ca orientare asupra temei, prin care istoriografia româneasca
se Îmbogățește cu noi și temeinice jaloane asupra clasicismului, iluminismului și preroman-
tismului, pornind de la judecățile de valoare ale lui N. lorga. Na este pentru prima dată,
cind P. Teodor se pronunță asupra preiluminismului românesc, fenomen detectabil in socie-
tatea Țărilor Române la sfîrșitul ultimului deceniu al secolului al XVII-lea. Modificarea opticii
istorice, cercetările interdisciplinare asupra fenomenelor culturale In epoca de tranziție către
secolul al XVIII-lca, mai ales investigarea operei lui D. Cantemir, abordarea cărților de Înțe-
lepciune in epoca brincovencască, sublinierea dialogului dintre tradiție și inovație, prospec-
țiunea fenomenelor religioase etc. au dus la conturarea unor imagini asupra „crizei conștiinței”
in societatea românească. Profesorul P. Teodor dezbate aceste probleme in două dense studii:
Interferențe ale preiluminismului în cultura română (in care subliniază, printre altele, contri-
buția originală a lui L. Blaga asupra fenomenului) și Dimitrie Cantemir șt preiluminismul
sud-est european (pp. 25—71). Cel care parcurge volumul profesorului clujean beneficiază de
lectura a două valoroase articole. Sint, de fapt, rezultatele a două moderne cercetări: Din
istoriografia Contrareformei: Historia relalio Unionis valachicae (pp. 72—82), in care se ana-
lizează, din punct dc vedere național și european, lucrarea lui A. Freyberger, redactată in spi-
ritul barocului și Ecouri janseniste și galicane in cultura românească (pp. 83—98), in care au-
torul surprinde similitudini cu ideile reformei catolice, cu ideile jansenismului și galicanismului
european in lucrările unor cărturari români. După cum se știe, o parte din preocupările știin-
țifice ale lui P. Teodor au fost dedicate vieții, activității și operei cărturarului iluminist S.
Micu. I-a consacrat, sc știe, și o interesantă teză de doctorât asupra operei sale istorice. Trei
din studiile incluse in prezentul volum sc Înscriu pe coordonatele acelorași investigații. Ne re-
ferim la Traducerile și prelucrările lui Samuil Micu din opera lut Claude Fleurg (pp. 105 — 118);
Samuil Micu: traduceri și prelucrări filosofice (pp. 119—131); Samuil Micu: orizont istorio-
grafie european (pp. 132—143). Răsfoind in continuare volumul Interferențe iluministe europene,
ne rețin atenția trei studii, remarcabile prin viziunea modernă asupra temelor și prin jaloanele
pe care ic trasează pentru eventuale investigații. Ne gindim Ia: Gheorghe Șincat: erudiție și
istoric (pp. 144—154), in care se pledează pentru sublinierea adevăratului aport al lui Gh.
Șincai la evoluția istoriografiei românești, stabilirea izvoarelor și modelelor folosite de el din
istoriografia secolului al XVIII-lea; Spiritul revoluției americane, J. P. Brissot și răscoala lui
Horea (pp. 156—173), o modernă investigare a răscoalei lui Horea și a Însemnătății sale pe
plan european, pornind dc la ideologia revoluției americane și de la pledoaria lui Brissot
asupra evenimentelor din 1784 — 1785, in. direcția despotismului luminat și a imaginii monar-
hului desăvlrșit, cu referințe directe la losif al II-lea; Opțiuni sociale tn mișcarea politică româ-
nească din Transilvania in epoca revoluției democratice (pp. 174 — 200), abordare, pe linia unor
noi considerații și interpretări, a modificărilor de orientare și de acțiune ale liderilor politicii
români in timpul mișcării Supplcx Libellus Valachorum, de la preponderența dezideratelor
politice la cele sociale pe seama țărănimii.

Finalul volumului este marcat de doua interesante articole, care se înscriu tn șirul cor®
tribuțiilor fundamentale la abordarea unor aspecte puțin cercetate ale Luminilor românești.
Practic, este vorba de Iluminismul politic românesc (pp. 201—234), investigație reprezentativă
pentru opiniile moderne ale autorului tn ceea ce privește conexiunile iluminismului cu miș-
carea politică și culturală românească din anii 1790 — 1792, 1792 — 1821, vocabularul politic
Întrebuințat cu ocazia redactării diferitelor petiții, memorii și lucrări istorice și filologice Pe
aceleași coordonate se ins cri’ și ultimul studiu Solidarități moderne in societatea secolului al
XVIII-lea românesc (pp. 235—246), tn care stnt surprinse semnificative mutații de la soli
daritatea din cadrul sistemului „națiunilor” politice la conștiința intereselor politice și na-
ționale. în fond, elita românească ecleziastică, mica nobilime, țărănimea libera Înregistrează
In activitatea lor o surprinzătoare mobilitate, care converge spre evidente interese naționale.
Privit in ansamblu, volumul Interferențe iluministe europene se impune atenției specialiștilor
prin noutatea m’todci de abordare a iluminismului românesc in raport direct cu fenomenul
european, prin conținutul interesant al temelor investigate și, in fine, prin limbajul elevat
utilizat Nu trebuie să uităm, in aceeași ordine de idei, .perspectivele pe care le deschide
www.dacaromanica.ro

312
autorul prin cercetarea de față asupra multor aspecte ale iluminismului românesc. Pentru
toate acestea culegerea dc studii a profesorului P. Teodor ne apare ca un travaliu reprezentativ
tn stadiul actual al cercetărilor iluministe românești.

lacob Mâr za

* * * Historical Compendium of European Universities, Repertoire historique
des universitâs europeennes, Edite par Lubor Jilek, Geneve 1984,
348 p.

Conferința Rectorilor Universităților Europene, intrată în nomenclatorul organismelor
internaționale sub denumirea prescurtată C.R.E. a decis, nu de mult, Întocmirea unei istorii
a acestor universități tn contextul evolutiv al societății. Lucrarea e concepută ca o operă de
amplă cooperare internațională pe suportul unor cercetări pregătitoare cu caracter special.
Prima dintre aceste explorări este volumul pe care-1 prezentăm, apărut cu ocazia aniversării
a 25 dc ani de la constituirea C.R.E. Despre istoria universitară în plan național sau regional,
și cu atît mai mult despre istoria unor universități, luate în parte, s-a scris mult și nu odată
temeinic. Demersul pe care-1 inițiază C.R.E. se distinge însă prin amploare, prin viziunea care-1
prezidează și prin globalitate. Prin viziune, întrucit își propune programatic să articuleze is-
toria universităților cu viața societății, să integreze mișcarea intelectuală a centrelor univer-
sitare în fluxurile devenirii istorice, și prin globalitate, întrucit tinde să înfățișeze fenomenul
universitar pe întreg spațiul european și chiar dincolo de hotarele sale. Aceste însemne dis-
tinctive sînt relevabile și la nivelul volumului de față. Regăsim în el cronologia dezvoltării
instituționale cu circa 600 dc stabilimente universitare din Europa, cu indicații anume asupra
facultăților și catedrelor aferente. Intr-o modalitate figurată cartea s-ar putea numi Cetățile uni-
versitare de-a lungul a șapte secole. Amploarea spațio-temporală a tabloului dezvoltării organismelor
universitare europene fac din repertoriul istoric dc față un excelent instrument dc informare,
un ghid introductiv interesant și instructiv.. Pentru rcliazarca lui, Secretariatul dc la Geneva
al C.R.E., prin Andris Barbian, în calitate dc secretar general, și Alison Browning, ca secretar
general adjunct, Împreună cu Comitetul editorial și cu Lubor Jilek, coordonatorul acestui
Historical Compendium, au cooperat cu peste 30 dc instituții și specialiști dc prestigiu din di-
ferite țări europene. Contribuția referitoare la țara noastră a fost asigurată de profesorul Ștefan
Ștefănescu, membru corespondent al Academici Române. Repertoriul este întocmit cu minuție,
cu grija pentru- calitatea-informării și .cu finețe profesională. Dincolo de datele concrete, atît
de expresive prin ele însele, alcătuitorii au ținut să sugereze o imagine, „să pună în pagină”
informațiile de natură cronologică prin lămuriri și explicații dc ordin general care înlesnesc
lectura și întregesc structura volumului. Volumul cuprinde, astfel, un Cuvint înainte, o In-
troducere generală, cu mențiuni atît asupra profilului lucrării cît și a fenomenului universitar
’de-a lungul timpului, o listă a abrevierilor utilizate și alta a autorilor care au contribuit la
întocmirea volumului, scurte introduceri istorice privind dezvoltarea vieții universitare in
țările europene, repertoriul propiu-zis al universităților, o anexă și un indice geografic. Cartea
de față relevă încă oadată cît de puternic răsfrînge viața universitară devenirea socială și, în
același timp, cît de adine este implicat fenomenul universitar în configurarea acestei deveniri,
în istoria universităților recunoaștem o parte, o foarte însemnată parte, a dezvoltării inte-
lectuale europene și în același timp un ferment activ, prin ideile pe care le vehiculează și
prin oamenii ci — corpul studențesc și cel profesoral, al dezvoltării și al transformărilor so-
ciale. în fond a reface traiectoria dezvoltării vieții universitare înseamnă a dezvălui nu numai
procesul evoluției intelectuale a societății, dar și coordonatele valorice ale acesteia, reprezen-
tările dc ordin etic și moral, a lumina procese semnificative din sfera vieții materiale și nu mai
puțin orizontul și viziunea politică precumpănitoare care au modelat structurile și sfera dc
interese culturale și științifice ale universității. Universitățile au captat din plin semnele vremii
frămintările, stările de spirit, necesitățile și tendințele evolutive ale societății și, în același timp,
au trintis spre societate pulsația permanentă a gindurilor și clanurilor care le-au inspirat, a
crezurilor care le-au călăuzit. Zestrea spirituală, tradiția disciplinării gîndirii, experimentele
inițiate și capacitatea de reacție a lumii universitare la meandrele evoluției societății și la
seismele realității sociale formează un capitol semnificativ al istoriei popoarelor moderne eu-
ropene. Elemente interesante ale îngemănării universității cu societatea conțin mai ales scurtele
note asupra evoluției învățăinintului universitar pe țări (în total sînt dc 30 asemenea note).

Este demn de reținut sincronismul transformărilor vieții universitare în secolul
al XVIII-lea și amploarea prefacerilor din această epocă. Neîndoios opera dc modernizare
suferită de viața Universitară in acest secol reflectă elocvent procesul trecerii societății in epoca
modernă, ruptura cu sistemul dc valori și cu viziunea „vechiului regim”. în curentul înnoitor
care a plămădit o cu totul altă lume și civilizație se antrenează astfel și viața universitară
www.dacoromanica.ro

313
care doblndește un nou orizont, capătă noi structuri organizatorice, e animată de noi curente
de idei, își lărgește sfera de preocupări științifice, fapt Învederat de diversificarea facultăților
și a catedrelor. Stntem Înclinați să credem că pentru a Înțelege Întreaga amplitudine trans-
formatoare a iluminismului trebuie sa valorificăm mai temeinic prefacerile pe care le suferă
universitatea In secolul al XVIII-lea și la Începutul secolului al XlX-lea Deși succinte, aceste
note istorice sugerează apoi restructurările fundamentale ale vieții universitare din a doua
jumătate a secolului al XlX-lea, odată cu marile prefaceri In baza tehnică-materială a socie-
tății, In dezvoltarea forțelor de producție, cu străpungerile deschizătoare de noi orizonturi in
domeniul științelor, in special a celor exacte. într-o carte de referință — Era revoluțiilor (The
Affe of Revolution. Europe 1189 —1848), E. J. Hobsbaișm amintea că la jumătatea secolului
al XlX-lea numărul studenților din Europa nu trecea de 50. 000. Cifra vorbește limpede des-
pre condiția intelectuala a Europei acelei vremi, este suficient să ne gîndim la milioanele
de studenți care populează astăzi facultățile și auditorhle universităților spre a Întrezări me-
tamorfozele existenței sociale europene. Dar In cadrul acestor metamorfoze domeniul inte-
lectual este probabil direcția cea mai dinamică și mai caracteristică a dezvoltării societății
In ultimul secol și jumătate, reflectat și de serioasa creștere numerică a populației univer-
sitare. Există In volumul de fața suficiente referințe despre procesele integratoare ale vieții
și preocupărilor universitare in acord cu universalismul și unitatea cunoașterii umane, ca și
despre funcția și modelele naționale ale universităților, despre momentele nodale din viața
unor instituții universitare celebre, despre procesele de centralizare și de descentralizare In
evoluția Invățamintului universitar, etc. Pentru a sugera Însăși ideea de universitate, spiritul
și sensul acesteia, editorii au ales drept simbol (emblemă a volumului) o cochilie „Cochilia
și universitatea — scriu ei lata apropierea a doua arhitecturi unde asistăm la elaborarea
lentă a unor structuri admirabile. Așa cum cochilia susține viața care se cuibărește In ea,
tot astfel universitatea se constituie in structura purtătoare a oamenilor și ideilor care au
construit Europa”. Este nu numai o formula metaforică de mare efect, dar și o idee pro-
fundă, plină de adevăr. Adevăr pe carc 1 susține și caută să-l argumenteze și acest Repertoriu-
cronica atit de bogat in informații, dc instructiv și de interesant prin diversitatea datelor,
prin asocierile pe care le stimulează și le inspiră. Neîndoios, apariția Repertoriului se con-
stituie și ca un Îndemn și o Încurajare la marea lucrare plănuită de C.R.E., Istoria univer-
sităților europene in contextul evolutiv al societății.

Damian Hurezeanu

EENESTO LA OEDEN MIEACLE, Arte e historia de Espana eh Inglaterra,
Grâficas Condor, S.A., Madrid, 1980, 190 p.

Lucrarea pe care o supunem atenției cititorilor In rlndunle ce urmează reprezintă o
reușită Încercare de punere in evidență a unora dintre principalele aspecte care, de-a lungul
istoriei, au contribuit la conturarea unei imagini din ce în ce mai veridice despre Spania și
spiritualitatea ei in cultura și conștiința locuitorilor insulei britanice. Deși titlul cărții ne anun-
ță că vor fi abordate doar aspectele legate de artă și istorie, structura internă a ei, care cu-
prinde trei părți principale, lărgește orizontul problematicii cu Încă un aspect foarte impor-
tant, acela al legăturilor religioase anglo-spaniole, legături care In perioada evului mediu au
reflectat apropierea sau confruntarea in plan ideologic dintre cele două țări. în prima parte
a lucrării, intitulată Călătorii și meditații (pp. 15—86) autorul se oprește mai mult asupra mo-
numentelor de artă spaniolă aflate In Anglia, dar abordează și clteva aspecte ale relațiilor
istorice anglo-spaniole. Astfel, primul loc care-i reține atenția este palatul In stil neoclasic
al ducelui de Wellington, Apsley House din Londra, asemuit cu muzeul Prado din Madrid
datorită celor 165 de pinze provenite din Spania care pot fi admirate aici. între acestea se
află opere de o inestimabilă valoare artistică semnate de mari pictori spanioli cum ar fi
Valâzquez, Murillo, Coello, Ribera, Goya, precum și de maeștri ai penelului flamanzi și ita-
lieni ca Vermcer, Van Dyck, Breughel cel Bătrîn, Rubens, Correggio etc. Cum se explică insă
prezența acestor opere aici și nu la Prado? Prin ocupația napoleoniană din 1808 — 1813 care
a Însemnat pentru poporul spaniol un lung coretgiu de suferința și distrugeri, risipirea, prin-
tre altele, a unor mari valori artistice și culturale. Cele 165 de tablouri au fost, pur și simplu,
furate din Palatul Regal de regele Jos6 Bonaparte In momentele precipitatei sale retrageri
din Madrid, dar ca urmare a infrlngerii de la Vitoria (21 iunie 1813) au fost capturate de
Învingător, adică de generalul duce de Wellington.

Apsley House are Insă și o rezonanță istorică pentru spaniolii care o vizitează, deoa-
rece aici, pe lingă numeroasele tablouri despre care s-a vorbit, a avut loc și o memorabilă
Intilnire, la 17 iulie 1810, intre marele erou al luptei de eliberare a popoarelor hispanoame-
ricane, Simân Bolivar, care se afla la Londra In calitate de reprezentant al primului guvern
www.dacaromanica.ro

314
independent al Venezuelei, și marchizul de Wellesley, fratele Învingătorului de la Waterloo
în continuare, autorul urmărește prezența in Anglia și a altor opere de artă spaniole, con-
statind răspîndirea masivă a pinzelor lui Murillo. Astfel, pe lingă Apsley House, creațiile acestui
mare pictor mai pot fi admirate și-la National Gallery din Londra, la Dullwich, in Colecția
Wallace, la Longford Castle, la Woburn Abbey, la palatele regale Windsor și Hampton Court
Operele sale din Anglia, la fel ca Întreaga sa creație, demonstrează cu toată puterea faptul
că Murillo, deși nu a părăsit niciodată Sevilla și nu a pictat pentru capetele Încoronate, a
fost totuși un pictor universal, care a creat pentru Întreaga umanitate.

Tot in Anglia, in reședința de la Luton Hoo, aproape de autostrada care leagă Coventry
de Birmingham, se află un superb tablou lnfățișlndu-1 pe Sf. Mihail, pictat pe la 1480 de Bar-
tolomă Bermejo, tablou care a aparținut plnă In 1864 bisericii din Tous, de lingă Valencia.
Pierderea acestei opere a fost doar parțial compensată pentru Spania de faptul că astfel a
putut fi identificat autorul ei. în schimb, o altă operă de artă, lemnăria sculptată a corului
de la King’s College din Cambridge, făcută pe .la 1535, a rămas anonimă, autorul formullnd
ipoteza că ea ar putea fi creația unui spaniol de origine flamandă, Filip de Vigamy, care a
preferat insă să rămină anonim datorită incordărn politice dintre cele două țări existente
in acel moment.

Există insă	și opere de artă care,	prin	subiectul lor,	amintesc unele momente impor-
tante din istoria relațiilor anglo-spaniole.	Astfel, in castelul	Warwick se află un tablou, rea-
lizat de Moroni in	1560, tnfățișindu-1 pe	Don	Beltrăn de la	Cueva, cel de-al treilea duce de

Albuquerque, care	in 1544, Împreună cu	alți	450 de cavaleri spanioli, s-a Înrolat ca voluntar

in armata engleză și a participat la cucerirea orașului Boulogne sur Mer. La Woburn Abbey
se află un tablou infățișlnd pe Maria Tudor și Filip al Il-lea, cea de-a doua pereche regală
anglo-spaniolă din secolul al XVI-lea, la fel de nefericită ca și prima din cauza absenței unui
moștenitor al tronului, și tot aici se află tabloul intitulat „Armada Portrait”, care in planul
apropiat o are pe Elisabeta I, iar tn cel Îndepărtat corăbiile spaniole ale Invincibilei Ar-
made distruse de furtună și de marinarii englezi in 1588. în fine două para\ane chinezești
care se află la Ham House din Londra, aduse din Filipine, amintesc de ocuparea și jefuirea
Manilei de către englezi in anii 1762-1764, iar tabloul lui Rigaud de la Muzeul Maritim din
Greenwich, tablou care-1 Înfățișează pe celebrul amiral Horace Nelson, amintește de luptele
anglo-spaniole desfășurate In Nicaragua In 1780.

în partea a doua a lucrării, intitulată Drumul (ui Santiago tn Anglia (pp. 87 — 118)
autorul Încearcă să surprindă felul In care s-a reflectat și importanța pe care a căpătat-o cul-
tul Sf lacob, patronul religios al Spaniei, in Anglia. Mai mult decît atlt, investigațiile sale
urmăresc participarea englezilor și scoțienilor la pelerinajele care aveau drept obiectiv Com-
postela și astfel se conturează și un Început al imaginii pe care Spania a putut-o avea des-
pre Anglia.

în ce privește răsunetul pe care cultul lui Santiago l-a avut In Anglia, el a fost deo-
sebit de puternic pînă la mujlocul secolului al XVI-lea clnd reforma anglicană a rupt această
țară de biserica romano-catolică. Printre dovezile care susțin această afirmație autorul amin-
tește răspîndirea deosebită a denumirii de Saint James, folosită și In titulatura curții regale
engleee, deoarece palatul Tudorilor fusese Inalțat pe locul unei leprozerii care era patronată
de apostolul Santiago, existența unei prime mențiuni despre Santiago ca apostol al Spaniei
la Aldhelm, abate de Malmesbury și episcop de Sherbone, care la sfirșitul secolului al VH-lea
și Începutul celui următor li dedică un poem latin in care afirmă despre el că a fost „Primus
hispanas convertit dogmate gentes”, afirmație intllnită și la Beda Venerabilul, precum și des-
coperirea In satul Stoke Orchard a unor picturi murale Infățișlnd scene din viața lui Santiago
inspirate din Legenda de Aur și Codicele Calixtia.

Participarea masivă a englezilor la pelerinajele spre Compostela (2990 de pelerini In
1434 și 2100 In 1445) a fost, consideră autorul, una din principalele cauze ale prosperității
medievale a portului Bristol, cea mai importantă poartă de ieșire a pelerinilor care se În-
dreptau spre Spania. De la acești pelerini s-au păstrat trei itinerarii complete, din epoci di-
ferite, și anume unul anonim de la 1425, al doilea scris de William Wey In 1456 și ultimul
aparținind lui Andrew Boorde, episcop de Chichester, care a vizitat Compostela In 1534. Dacă
primele două slnt favorabile Spaniei și locului de pelerinaj, ultimul, scris Intr-o epocă In care
cultul relicvelor aproape că dispăruse, nu Intllnește aici decît motive de critică și de dezi-
luzie. De la mijlocul secolului al XVI-lea pelerinajele britanice la Compostela Încetează total,
mai mult decît atlt, Francis Drake devastează In 1589 portul La Coruna și a fost foarte
aproape de a ataca și Compostela. După mai multe secole de tăcere, la începutul secolului
al XlX-lea britanicii reapar la „mormlntul” apostolului spaniol, dar acum opiniile lor slnt
foarte critice, lucrări ca cele ale lui Richard Ford și George Borrow afirmlnd că Întreaga tra-
diție compostelană este falsă și că a fost inventată pentru a servi In lupta Împotriva ma-
urilor.	'

Din păcate, In această parte, la fel ca și In ultima, intitulată Pe urmele Caterinei de
Aragon (pp. 119 — 176), autorul nu adlncește analiza istorică a cauzelor care au impus re-
www.dacoromanica.ro

315
forma anglicană, carc au desprins Anglia de biserica romano-catolică și au marcat începutul
rivalității seculare anglo-spaniole. Fără acepstă analiză nu poate fi Înțeleasă istoria relațiilor
anglo-spaniole, mai ales cotitura importantă care s-a produs in secolul al XVI-lea, cînd ali-
anța dintre cele două țări atinge punctul culminant, dar In același timp apare și o Înver-
șunată rivalitate pentru dominația mărilor și oceanelor, pentru Împărțirea coloniilor și a sfe-
relor de influență. Din această cauză, autorul deși se oprește pe larg asupra căsătoriei dintre
Henric al VIII-lea și Caterina de Aragon nu reușește să depășească simpla descriere a eve-
nimentelor, este adevărat, cu mult talent literar, și consideră că eșecul acestei alianțe dinas-
tice s-ar fi datorat numai lipsei unui moștenitor masculin al tronului și instabilității psihice
tot mai pronunțate dc carc a dat dovadă regele In ultima parte a domniei sale.

în ciuda acestor scăpări, lucrarea lui La Orden Miracle este vaolroasă prin aceea că
aduce o contribuție importantă la mai buna cunoaștere a relațiilor anglo-spaniole in evul me-
diu și epoca modernă, sub aspect artistic și istoric, și prin faptul că problematica pe care
o aduce tn discuție, departe de a fi epuizată, trezește interesul cititorilor și incită pe specia-
liști la aprofundarea cercetărilor in această direcție

Eugen Denize

* * * „Bas achtzehnte Jahrhundert. Mitteilungen der Osterreichischeri
Gesellschaft zur Erforschung des achtzehnten Jahrhunderts”, Viena,
1(1983), 55 p.

Cel dinții volum deși de proporții r la tiv reslrlnse — al unei noi publicații periodice
științifice austriece Înfățișează, după un Cuvint înainte al conf. dr. Moritz Csâky de la Uni-
versitatea Viena privind nou creata — din 1982 — Societate austriacă pentru studiul secolului
al XVIII-lea, Statutele și lista membrilor inițiali, cinci contribuții ale unor specialiști ai do-,
meniului: Helmut Watzlawick,’ Izvoare austriece privind revoluția geneveză din anul 179Ș; Eli-
sabeth Kovâcs, Noi aspecte și cercetări privind călătoria lui Pius VI la Viena; Gernot Kocher,
Despre funcția legislativă in secolul XVIII; Theophil Antonicek, Muzică și istorie (după mo-
delul secolului al XVIII-lea in Austria); Ilildegard Kremers, Analiza critică a izvoarelor a
gindirii economice a lui Joseph von Sonnenfels. Intermediere și acomodare. După cum se poate
constata evantaiul problematic abordat in noua publicație respectiv de noua societate —
este larg și variat. Deși Austria — tn accepția ei politico-geografică din secolul al XVIII-lea
— constituie neîndoielnic elementul dominant al studiilor cuprinse In volum, regăsim și unele
aspecte de un interes european, mai ales privind Elveția și Italia. Promițător, volumul cel
dinții al noii publicații austriece, ca și activitatea Însăși a societății, îndeamnă la urmările și
în viitor și deschide perspectivele unei direcții de cercetare in mod cert de tot interesul,
mai ales dacă avem in vedere că in imperiul Austriei din veacul al XVIII-lea erau cuprinse
și Întinse teritorii românești.

Dan Berindei

www.dacaromanica.ro
„REVISTA DE ISTORIE” publică In prima parte studii, note și comunicări
originale, de nivel științific superior, din domeniul istoriei vechi, medii, moderne
Și contemporane a României și universale. în partea a doua a revistei, de in-
formare științifică, sumarul este completat cu rubricile: Probleme ale istorio-
grafiei contemporane, Cronica vieții științifice, Cartea românească și străină
de istorie, in care se publică materiale privitoare la manifestări științifice din
țară și străinătate și sînt prezentate cele mai recente lucrări și reviste de spe-
cialitate apărute în țară și peste hotare

NOTA CĂTRE AUTORI

Autorii sînt rugați să trimită studiile, notele și comunicările, precum și
materialele ce se încadrează în celelalte rubrici, dactilografiate la două rinduri,
trimiterile infrapaginate fiind numerotate în continuare. De asemenea, docu-
mentele vor fi dactilografiate, iar pentru cele în limbi străine se va anexa tra-
ducerea. Ilustrațiile vor fi plasate la sfîrșitul textului.

Numele autorilor va fi precedat de inițială, titlurile revistelor citate
în bibliografie vor fi prescurtate conform uzanțelor internaționale.

Responsabilitatea asupra conținutului materialelor revine în exclusixitate
autorilor. Manuscrisele nepublicate nu se restituie.

Corespondența privind manuscrisele, schimbul de publicații se va tri-
mite pe adresa Comitetului de Redacție, B-dul Aviatorilor nr. 1 București —
71247.

BEVISTE PUBLICATE ÎN EDITUBA
ACADEMIEI REPUBLICII SOCIALISTE BOMÂNIA

•	REVISTA DE ISTORIE

•	REVUE ROUMAINE D’HISTOIRE

•	STUDII SI CERCETĂRI DE ISTORIE VECHE ȘI ARHEOLOGIE

•	DACIA, REVUE D’ARCHEOLOGIE ET D’HISTOIRE ANCIENNE

•	REVUE DES ETUDES SUD-EST fiUROPfiENNES

•	STUDII SI CERCETĂRI DE ISTORIA ARTEI

-	SERIA ARTĂ PLASTICĂ

-	SERIA TEATRU-MUZICĂ-CINEMATOGRAFIE

• 'REVUE ROUMAINE D’HISTOIRE DE L’ART

- SERIE BEAUX-ARTS
DIN SUMARUL NUMERELOR VIITOARE

Formația, cultura și începutul domniei lui Petru Rareș.

Reevaluarea concepției despre om, natură și societate în evul mediu.

Imaginea Spaniei în cultura medievală românească.

Radu Mihnea Corvin domn al Moldovei și Țării Românești.

Pretendentul Negru „Vodă”, fiul lui „Rasarab voevod” (1633 — 1644).

Relațiile lui Francisc al II-lea Rakoczi cu Spania.

înființarea consulatelor franceze în țările române și impactul asupra spi-
ritului public românesc.

Poziția Marii Rritanii la Congresul de pace de Ia Viena (1814—1815).

Trăsături liberale ale revoluției române de la 1848.

Politica economică a Partidului Național Liberal în deceniul de după cuce-
rirea independenței.

Oameni de știință în viața politică a României.

Aspecte ale genezei „noului activism” al popoarelor asuprite din Ungaria
(1900—1905).

România și țările balcanice în perioada 1900 — 1911.

Considerații privind social-democrația germană 1869 — 1914.

„Noaptea cuțitelor lungi” în viziunea diplomației românești și americane.

Relațiile culturale dintre România și Marea Dritanie (1929 — 1939).

Curente social-economice românești în perioada interbelică: doctrina
^economică a țărănismului.

Aspecte ale procesului de creare a Frontului Național Unit Antijaponez
al poporului chinez.

Contribuția Americii Latine la victoria Națiunilor Unite în cel de-al doilea
război mondial.

Partidul Comunist Român — forța politică mobilizatoare a întregului
popor la lupta împotriva ocupanților hitleristo-horthysti pentru obținerea
victoriei finale asupra fascismului.

HM ISSO567—G30

I* P. Informația c.

1040

Lei 15