ACADEMIA DE ȘTIINȚE SOCIALE Șl POLITICE A REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA REVISTA “ISTORIE DIN SUMAR: Istoria româniei i Ipolitica internă și externă a țărilor române în primei IN,18 beatrice'marinescu, valeriu st? TREI, DECENII ALE SECOLULUI AL XVII-LEA (I) | |h || | |] |( l| j, : i I , ji ! i i ,i j CONSTANTIN REZACHEVi ANGLIA și[ CONVENȚIA COMERCIÂLă! ROMÂNO-ENGLEZĂ blUȚ.Z l' DE IStOR 1985 lANUAfV J EDITU^A pre mulți <.greci> și-i cinstise și-i miluea; ci boiarii rumâni aceasta văzînd, nu le-au fost pe voe, precum de multe ori, la mulți domni, s-au făcut răzmiriță pentru răotatea grecilor” 21. Mișcările din deceniul al doilea al secolului al XVII-lea nu prezintă însă predominant caracterul unei lupte pentru putere între două partide boie- rești, de felul celor din a doua jumătate a veacului, ci materializează anta- gonismul între gruparea boierească antiotomană din vremea lui Mihai Viteazul și Radu Șerban și domnul trimis de Poartă cu favoriții săi. După dispariția lui Radu Șerban (1620), candidatul grupării antiotomane, aceasta se destramă și timp de aproape zece ani mișcările boierești încetează. SI TUAȚIA INTERNĂ A ȚĂRII ROMĂNEȘTI ÎN DECENIUL AL TREILEA Gavril Movilă (1618—1620) continuă pe plan intern politica lui Radu Mihnea și Alexandru Iliaș de răscumpărare a satelor domnești de către rumâni, realizînd din aceasta peste 160 000 de aspri. Legăturile cu Gabriel Bethlen au la bază tratatul din 25 aprilie/5 mai 1619, confirmat de principe două săptămîni mai tîrziu, care prevede ajutorul reciproc, inclusiv cel armat, împotriva oricărui dușman, în afară, se înțelege, a turcilor, învoirea pentru țăranii fugari în Transilvania de a se reîntoarce la casele 18 V. Motogna, Relațiunile dintre țările românești și Ardeal in veacul al XVII-lea, în Anuarul liceului „A. Murcșanu”, 1933 — 1934, Dej, 1935, p. 35 — 36. 19 Matei al Mirelor, op. cit., p. 349. 20 V. Motogna, op. cit., p. 40. 21 Radu Popescu, Istoriile domnilor Țării Românești, București, 1963, p. 85. www.dacoromanica.ro 11 POLITICA INTERNA ȘI EXTERNA A ȚARILOR ROMANE 15 lor, libertatea comerțului. „Confederația-’ încheiată cu Bethlen l-a deter- minat pe Gavril Movilă să se retragă în Transilvania (unde în 1622 s-a căsă- torit cu bogata văduvă Elisabeta Zolyomy, și unde, dealtfel, a închis ochii în 1635), la sosirea veștii de mazilire. între 1620—1626 Țara Românească și Moldova sînt conduse în fapt de Radu Mihnea. Ca domn al Țării Românești (1620—1623), el a fost nevoit să ia parte la campania sultanului Osman al II-lea împotriva polonilor, încheiată prin pacea de la Hotin (29 septembrie/9 octombrie 1621), la care, de altfel, a contribuit cu talentul său diplomatic. Un an mai tîrziu, la 6/16 mai 1622, încheie un tratat de întrajutorare reciprocă cu Gabriel Bethlen, iar după trecerea sa în Moldova (1623—1626), lasă la ■sud de Milcov pe fiul său, în vîrstă de 11—12 ani, Alexandru Coconul (1623—1627), sub tutela soției sale și a unor „boieri foartea credincioși, de căutau toate trebile domniei și ale țării, și toate judecățile era asupra lor”22, altfel spus, conduceau țara la îndrumarea lui Radu Mihnea. împotriva ■domnului nevîrstnic tutelat de boieri se ridică însă călărașii din mai multe garnizoane orășenești, în a doua jumătate a anului 1623, nemulțumiți de dările la care erau supuși, și un pretendent Paisie, altfel necunoscut, susținut de păturile de jos de peste Olt, ambele mișcări fiind înăbușite •de boieri. Dacă Radu Mihnea, care își zicea și Corvin, aluzie la tradiția căsă- toriei strămoșului său, Vlad Țepeș, cu o soră a lui Matias Corvin, pe care Miron Costin și inscripția portretului său de la biserica domnească din Tîrgoviște îl numesc „cel Mare”, a fost un erudit, trecut prin școlile de la Athos, Veneția și Padova, cunoscător al mai multor limbi orientale și apusene, un diplomat iscusit, care a mediat înțelegeri între turci și poloni sau între turci și ruși, astfel că țările creștine „mare folos avea de dînsul că-iferiia de multe primejdii” (Miron Costin)23, urmașii săi în scaunul Țării Românești, pînă la Matei Bararab — Alexandru Iliaș (1627 —1629), Leon Tomșa (1629 —1632) și Radu Hiaș (1632) —, nu s-au ridicat la înălțimea sa, obținînd domnia doar ca urmare a unor mari Sume de bani plătite la Poartă. Leon Tomșa care se pretindea fiul fostului domn moldovean Ștefan Tomșa II, înfruntă, din octombrie 1630 ostilitatea unei puternice grupări boierești nemulțumită de obligațiile fiscale la care o supune domnul pentru achitarea datoriilor contractate la Poartă în vederea dobîndirii domniei, gruparea definită nu după criteriul alianțelor externe, ca în vremea lui Mihai Viteazul și Radu Șerban, ci, începînd din deceniul al patrulea al veacului, după atitudinea față de „grecii” aduși de domni delaConstan- tinopol. Apartenența etnică n-avea dealtfel importanță, din gruparea „antigrecească” făcînd parte boierii greci împămînteniți, precum Con- stantin postelnicul Cantacuzino ; cel dintîi candidat la domnie al acestei grupări, Aslan vornicul, fiind el însuși grec după tată. Pentru atragerea membrilor acestei grupări, pribegi în Transilvania, unde obținuseră spri- jinul lui Gheorghe Râkdczi I și al unor nobili, Leon Tomșa, împreună cu sfatul marii adunări a țării, acordă hrisoavele din 15/25 iulie și 23 iulie/2 22 Istoria Țării Românești, ed. 1960, p. 94. 23 Miron Costin, Letopisețul Țării Moldovei, în Opere, București, 1958, p. 90—91. www.dacoramanica.ro 16 CONSTANTIN REZACHEVICI 12 august 1631, care hotărăsc scoaterea din țară a „grecilor striini” de tot felul (nu însă și a celor împămînteniți) care nu participă la „nevoia țerii”, scutirea de unelh dări—recent intioduse — și obligații a boierilor, mazililor, roșiilor, logofeților domnești și popilor, îndepărtarea călugărilor greci și abrogarea închinării mănăstirilor peste hotare etc; documente amintind prin unele trăsături — îndeosebi cele privind respectarea legalității și libertății individuale — „cărțile de libertăți” apusene. Avînd însă un scop conjunctura 1 limitat, aplicarea prevederilor acestor hrisoave nu a depășit însă domnia lui Leon Tomșa. Asigurîndu-și astfel sprijinul unor categorii în parte cu rosturi mili- tare, deși măsura îndepărtării grecilor, nici măcar a celor din divan, n-a fost respectată decît în mică măsură, Leon Tomșa a înfrînt pe pribegi la 23 august/2 septembrie 1631, la sud de București, determinîndu-i pe mulți să se întoarcă în țară. Un an mai tîrziu însă, urmașul său în scaun, hotărît de sultan, Radu Iliașt fiul lui Alexandru Iliaș, e învins lîngă Plumbuita (20/30—21/31 octombrie 1632) înainte de a apuca să domnească efectiv, de oastea lui Matei aga, care inaugura astfel, sub semnul biruinței, o domnie rodnică în înfăptuiri. 2. POLITICA DE ECHILIBRU A MOLDOVEI INTRE POLONIA ȘI IMPERIUL OTOMAN „EPOCA MOVILESTILOR”. IEREMIA MOVILĂ SI LUPTELE ÎNTRE URMAȘII SĂI LA DOMNIE Una din implicațiile războiului antiotoman al Ligii creștine (1592/1593 —1606) a constituit-o întărirea poziției Poloniei în limitele flexibile ale unei neutralități binevoitoare față de Imperiul otoman, iar ca urmare, pretențiile acesteia inițial de a înlocui, iar apoi-de a „colabora” cu Poarta în privința stăpînir ii țărilor române. Astfel, în toamna anului 1595 respingînd soluția unei domnii a lui Ștefan vodă Răzvan sub suzeranitatea principelui Sigis- mundBâthory, aliatul imperialilor, cancelarul și hatmanul polon Jan Za- moyski pătrunzîndcu oștile în Moldova, a numit la 25 august/4 septembrie „pe leremia Movilă (mai înainte mare vornic, care acum locuia de cîțiva ani în Polonia cu soția și copiii) în domnie”2*. Numirea acestui nepot de fiică al lui Petru Rareș prezenta pentru țară evidentul avantaj de a îndepărta pericolul transformării ei în pașalîc, hotărîtă de marele vizir la 4/14 mai 1595 ; însuși sangeacbeiul desemnat în fruntea viitorului pașalîc, Ahmed sangiacul de Tighina, recunoscînd că „a fost mulțumit de acest domn, leremia, deși singur se scria acum pașă al Moldovei”24 25. Totodată a fost oprită la Țuțora, în octom- brie 1595, oastea tătărască a marelui han, care năvălise pentru a impune pe noul pașă, înțelegerea dintre poloni și tătari încheindu-se cu ajutorul lui leremia. Drept urmare, domnia lui leremia Movilă (1595—1606) a fost întărită la 15/25 decembrie 1595 și de sultan; încă din septembrie nunțiul apostolic din Transilvania menționînd ca o stare de fapt că noul domn a fost proclamat „în numele sultanului, al regelui polon și al hanului tătar”26. La 15/25 martie 1597 regele polon a recunoscut caracterul viager și 24 I. Corfus, Jurnalul expediției polone in Moldova din 1-5.95, în „Revista Arhivelor”, XLVII (1970), nr. 2, p. 536. 25 Ibidem, p. 538. 26 Călători străini despre țările române. III, București, 1971, p. 478. www.dacoromanica.ro 13 POLITICA interna și externa a țarilor romane 17 ereditar al domniei lui Ieremia, iar prin tratatul turco-polon din 25 iulie/ 4 august 1598 acesta a obținut confiimarea de către sultan a domniei ereditare în familia sa, urmînd ca ,,eZ să fie voievodul vilaietului Moldovei în tot timpul vieții sale și voievodatul său să nu fie dat altcuiva, iar cînd va muri, să fie acordat fiului său"21, iar ulterior, fapt neobișnuit în acea vreme, sultanul i-a împrumutat la cererea sa, în iulie 1600, 40 000 de galbeni pentru plata oștilor. în același timp, înțelegerea turco-polonă lefeiitoaie la statutul noului domn al Moldovei a constituit pentru un deceniu și jumătate gaianția practică a respectării autonomiei țării de către ambele puteri. Totuși, pozi- ția lui Ieremia Movilă între poloni și turci a fost deosebită față de cea a lui Radu Șerban, începind din 1605, întie turci și impeiiab, deși ambii domnitori ai țărilor române au izbutit cu mijloace specifice să ducă o poli- tică de echilibru între marile puteri în interesul țărilor lor. Phin numeroase fire, stăpînirea de proprietăți, alianțe de familie, acordare de indigenate polone (în 1593 lui Ieremia Movilă, care a primit herbul familiei Zamoyski, în 1596 mitropolitului Gh. Movilă și lui Simion Movilă, precum și unor boieri credincioși sau îmudiți cu aceștia: Luca Stroici —1593, Simion Stroici — 1596, Nestor Ureche, Gh. Mauroti, hatmanul Orăș, Isac și Gheorghe Balica, Gheorghe Lozonschi —1607), Movileștii și boieiii din jurul lor care formau o adevărată grupare politică, erau legați de Polonia. Soluția alianțelor cu aceasta, ca o contrapondere la presiunile Imperiului otoman, domnul o considera unică, un sprijin impeiial eficient neputînd fi luat în considerare, căci, după cum afirma Ieremia : „aceste trei țări (române) sînt în pragul porții atît a tătarilor cît și a turcilor (și) aju- torul nemțesc e cu zăbava'26. Aparent, prin condițiile puse la urcarea în scaun și în anii următori, Zamoyski a impus lui Ieremia Movilă apropierea strînsă de Polonia, prin jurămînt de credință, prin plata unei sume bănești, trecînd drept „tribut”, întreținerea lefegiilor poloni din țară etc. La acestea se adăugau : trimiterea de reprezentanți în seim, numeroasele daruri și informații cu caracter politic adresate lui Zamoyski, care au făcut pe contemporani să considere că Ieremia nu mișcă un deget fără știrea polonilor. în realitate autonomia țării și autoritatea domnului nu au fost atinse : „Măria voastră — se adresa J.Zamoyski regelui în seimul din 1596 — are să-l apere, iar dînsul are să stăpînească totul"26. Iar încercarea marelui hatman și cancelar de a impune domnului în toamna anului 1600 noi condiții, care de data aceasta afectau statutul autonom al Moldovei, a fost respinsă de Ieremia. Domnul a cerut stăruitor restituirea cetății EEotin, a potolit acțiunile ostile ale lefe- giilor poloni neplătiți, a dobîndit din partea regelui aprobarea refacerii bise- ricii ortodoxe din Liov, iar achitarea datoriilor bănești față de Polonia a fost atît de rară, încît susținătorii săi poloni l-au acuzat de zgîrcenie. în schimb, la stăruințele lui Zamoyski, Ieremia a susținut între 1596 —1605 preten- țiile fratelui său Simion la domnia Țării Ecfinânești, împotriva lui Mihai * 20 27 M. A. Mchmed, Documente turcești privind istoria Uomâniei, I, București, 1976, p. 143. 28 A. Vcress, Documente, VII, p. 72. 20 I. Corfus, Intervenea polonă ir Mcldonu și consecințele ei asupra războiului lui Mihai Viteazul cu turcii, în ,,Re\ista dc Istoric”, XXVIII (1975), nr. 4, p. 531. www.dacoromamca.ro 2 — c. 2696 18 CONSTANTIN REZACHEVICI Viteazul și Eadu Șerban, care au dat naștere la campaniile de răspuns ale acestora. Aceasta nu înseamnă că în politica externă Ieremia Movilă n-a avut inițiative, încă înainte de 1603, cînd Polonia a fost nevoită să se mulțu- mească doar cu „protejarea” Moldovei. Astfel, el a susținut în toamna anului 1601 pe principele Sigismund Bâthory, iar ulterior a încercat să încheie înțelegeri cu G.Basta, comandantul trupelor imperiale din Tran- silvania, cu împăratul Eudolf II și chiar cu Eadu Șerban, domnul Țării Eomânești, care în 1602 urmărise să instaureze în Moldova pe pretenden- tul Marcu Cercel. Inițiativa lui Ieremia a jucat un rol însemnat și în deter- minarea marelui han, pornit în campanie spre cîmpul de luptă din Unga- ria, de a înlătura în drum pe Eadu Șerban, înlocuindu-1 cu Simion Movilă, încercare zădărnicită prin înfrîngerea de la Ogretin, și care nu s-a bucurat de aprobarea polonilor, ce se temeau în cazul unei izbînzi de accentuarea dependenței Movileștilor față de Poartă. La sfîrșitul lui iunie și începutul lui iulie 1605 are loc ultima încercare a lui Ieremia de a instaura în Țara Eomânească pe Simion Movilă, în alianță cu principele Ștefan Bocskay, la care se opun însă turcii, care încheiaseră pace cu Eadu Șerban, și la rîndul lor, se temeau de întărirea influenței polone în țările române. Dealtfel, Ieremia Movilă a profitat de rivalitatea turco-polonă, încă pașnică în această fază, pentru a-și întări poziția și a ușura pe plan eco- nomic sarcinile țării. Plata împrumutului de 40.000 de galbeni a fost amî- nată pînă la sfîrșitul domniei sale, iar în unii ani haraciul n-a fost achitat. Totodată, împotriva țăranilor răsculați în 1606, Ieremia n-a făcut apel la sprijinul polonilor sau al turcilor, ci la cel al lui Ștefan Bocskay, al cărui guvernator din Transilvania a trimis 6.000 delăncieri sub Gabriel Bethlen, -care au înăbușit răscoala. Pe plan intern, Ieremia Movilă a reprezentat interesele marii boie- rimi filopolone, atrase de practicile regimului nobiliar polon, zugrăvit în letopisețul său de Grigore Ureche, el însuși un urmaș direct al acestei boie- rimi, posesoare a unor întinse domenii și deținătoare a marilor dregătorii. Deși instalat de J.Zamoyski, el a fost însă ales de boierii amintiți, după obiceiul țării. „Multă vreme ne-am sfătuit asupra acestui lucru — afirmă marele hatman — apoi graba ne-a împins să li-l dăm, pentru a nu sta mai multă vreme fără domn”30. „Și au pus domn din partea sapre Ieremiia Movilă vodă cu alesul boierilor de țară” — mărturisește și Miron Costin31. Marii boierimi din gruparea Movileștilor i se adăugau boierii munteni pribegi, ostili lui Mihai Viteazul și Eadu Șerban, care se grupaseră în jurul lui Simion Movilă, afișînd cel puțin pînă în 1604, o orientare filopolonă, declarînd, la unison cu Ieremia, că : „nemții sînt departe și că n-ar putea să-i ocrotească, nici să-i apere”, în vreme ce „turcii ne sînt în spate”32. Eăzboiul, jafurile mercenarilor, flagelul ciumei, seceta din primii ani ai secolului al XVII-lea, cu consecințele lor : bejenirea locuitorilor, inten- sificarea procesului de vecinire a satelor etc., n-au ocolit Moldova, deși s-au manifestat într-o măsură mai mică decît în celelalte țări române. în 30 Ibidem, p. 530. 31 Miron Costin, op. cit., p. 44. 32 Hurmuzaki, Supl. I2, p. 489, nr.jCCLXV. . www.dacdromamca.ro 15 POLITICA INTERNA ȘI EXTERNA A ȚARILOR ROMANE 19 aceste condiții, Ieremia Movilă s-a dovedit un bun gospodar. A reparat cetăți și biserici, a restaurat Suceava, prefeiînd-o pînă pe la 1600 ca reședință domnească, a luat măsuri organizatorice în administrația centrală și locală, a impulsionat activitatea cancelariei domnești, a acordat o deo- sebită atenție activității juridice, însemnînd uneori cu mina sa, în româ- nește, pe poruncile de hotărnicii : „Cum veți afla, tot să se scrie, să li se facă dires, să nu se mai învăluiască"33. N-a neglijat nici activitatea ctito- ricească, mărturie ansamblul de la Sucevița, păstrînd în același timp legă- turile tradiționale cu Muntele Athos. Este semnificativ că mărturii dife- rite concordă în aprecierile asupra sa și a activității sale interne. Cioni- carul contemporan Șt.Szamoskozy notează că; „Ieremia vodă e om blînd, cuvios și drept. Vrea să i se dea știre de orice lucru mic s-ar întâmpla la curte sau în țară. Ușa lui stă deschisă tuturor . . . Nu pedepsește pe nimeni fără judecată, nu ucide, nu ia vitele și'avutul nimănui, fără pravilă"3*, pentru, ca în două jumătate a veacului, Miron Costin să consemneze că Ieremia vodă „era om întreg la toate, nerăpitor, nemîndru, nevărsător de sînge, blînd . . .”35. Ca și Radu Șerban în Țara Românească, Ieremia Movilă a asigurat stabilitatea internă, iar în vreme ce pe plan extern primul a dus o politică de echilibru între imperiali și turci, domnul Moldovei a asigurat, în alt chip și cu alte mijloace, echilibrul între poloni și turci, astfel că regele polon putea nota pe bună dreptate că Ieremia „pus în domnie cu vrerea și dorința locuitorilor de acolo a stat în domnie sub aripile ocrotirii noastre mai bine de zece ani în pace, purtîndu-se cu credință atît față de noi, cît și față de turci, așa că țara a rămas într-o pace mai adîncă decît mai înainte, ajungînd la stare bună, umplîndu-se de belșug, așa că am fost mulțumiți și noi cît și republica noastră"33. Moartea lui Ieremia Movilă (1606 iunie 30 'iulie 10) a prilejuit începutul luptelor pentru domnie între cele două ramuri ale Movileștilor. Nu numai acestea ci și marea boierime și chiar sprijinitorii poloni ai lor s-au divizat în grupări rivale. Inițial, Poarta a trimis steagul de domnie lui Constantin Movilă (1606 iunie 30/iulie 10 — circa iulie 10/20), fiul lui Ieremia Movilă, conform prevederilor tratatului din 1598 privind transmiterea ereditară a domniei urmașilor acestuia din uimă. Aceasta nu convenea însă majo- rității boierimii, potrivnică înlăturării principiului elegibilității, care foarte curînd a trecut în cea mai mare parte alături de Simion Movilă, vîrstnicul frate al lui Ieremia, și nici regelui polon, pentru care tînăiul de 13 ani nu părea capabil să mențină echilibrul fragil între Polonia și Poartă. Ținînd seama de promisiunile lui Simion și revenind la tradiționalul principiu „că voievodatul se dă cu consimțământul țării", în urma unor stăruitoare cereri ale boierimii, Poarta a acordat din nou domnia, la 25 iulie 4 august 1606, de data aceasta lui Simion Movilă (1606—1607). Cu asta însă lup- 33 Pc actul din 9 septembrie 1597 (Documente și însemnări românești clin sec. XV J> București, 1979, p. 200). 34 I. Crăciun, Cronicarul Szamoskozj și însemnările lui privitoare la români l':66 —16')8, Cluj, 1928, p. 179. 35 Miron Costin, op. cit., p. 64. . 315 A. Veress, Documente, VII, p. 217. Și la ’.iron Cc lin, loc. cil.: „în dzilele lui mare bixșiuguri și plină țara de toate”. www.dacoromanica.ro -20 CONSTANTIN REZACHEVICI 16 tele nu s-au sfîrșit, căci peste un an și două luni Simion murea, sub bănu- ieli de otravă : „pentrucă boierii din aceea țară nu-l iubeau, din pricina cruzimii sale"21, iar fiul său Mihail (Mihăilaș) (1607 septembrie — decem- brie) sprijinit de Poartă și de Radu Șerban, căruia urma să-i devină ginere, n-a izbutit să se mențină în scaun, fiind în cele din urmă înfrînt la Ștefă- • nești pe Prut (între 6/16 — 9/19 decembrie 1607) de vărul său Constantin Movilă, cîteva săptămîni mai tîrziu stingîndu-se din viață la Tîrgoviște, unde se refugiase. Instaurarea lui Constantin Movilă (1607 —1611) confirmat de Poartă în martie 1608, aflat inițial sub autoritatea mamei sale, energica Elisabeta care după moartea soțului ei semna actele externe : „din mila lui Dumnezeu doamnă și voievodeasă a Țării Moldovei" și susținut de influentele sale rudenii polone (familiile Potocki, Wiăniowiecki și Korecki), a însemnat o orientare mai accentuată a politicii externe a țării spre Polonia și în final chiar spre Imperiul habsburgic. Nu întîmplător în 1610, Abbas cel Mare, șahul Persiei, a trimis un sol la domnul Moldovei pentru a trata cu acesta modalitatea atacării turcilor în Dobrogea, promițînd ca în anul următor să trimită aici corăbii persane. Miron Costin afirmă chiar că tînăruldomn „n-au păzit datoriia sa deplin spre împărățiie"28, întîrziind încă din primul an plata tributului. Deși inițial inamic al lui Radu Șerban, care în 1607 susținuse la Poartă candidatura vărului său Gavril Movilă, un an mai tîrziu, față de presiunile principelui Gabriel Bâthory care urmărea subordonarea atît a Moldovei cît și a țării Românești, impunînd voievodatului Moldovei un „dar” (tribut) anual de 8.000 de florini, Constantin Movilă a luat legătura cu domnul Țării Românești, punînd bazele unei puternice alianțe între cele două țări române. Această alianță a stat la baza planului militar de acțiune al lui Radu Șerban, care în prima jumătate a anului 1611 s-a retras în Moldova, împotriva lui Gabriel Bâthory care invadase Țara Româ- nească. Ea a fost completată prin tratatele de la Roman și Iași, din 10/ 20 și 18/28 februarie 1611, încheiate respectiv de cei doi domni la nivel de egalitate cu reprezentantul regelui Matias II de Habsburg, care prevedeau condițiile concrete ale luptei comune împotriva principelui. Dacă la aces- tea adăugăm că în mai 1611 Radu Șerban a alungat din Țara Românească pe Radu Mihnea, numit de Poartă, iar apoi a zdrobit pe Gabriel Bâthory, deschizînd calea imperialilor în Transilvania, întreaga campanie fiind spri- jinită de Constantin Movilă, înțelegem de ce Imperiul otoman, cum subli- nia și cronicarul contemporan Matei al Mirelor, îndată după îndepărtarea lui Radu Șerban, în septembrie 1611, a hotărît mazilirea lui Constantin și înlocuirea sa cu Ștefan Tomșa II. Epoca celor aproape nouă decenii de relații pașnice între Poartă și Polonia se apropia de sfîrșit, și numirea noului domn, considerat credincios Porții, constituia, alături de instaurarea lui Radu Mihnea în Țara Românească, încă un indiciu că Imperiul otoman își revenise după îndelungatul război cu Liga creștină, și preluase iniția- tiva. Cu îndepărtarea lui Constantin Movilă s-a desfăcut, astfel, și ultima verigă din lanțul de rezistență antiotomană a țărilor române făurit în vre- mea lui Mihai Viteazul și Radu Șerban. 37 Raport venețian dc la Poartă, la N. lorga, ,,Doamna lui Ieremia Vodă”, in ,,Analele Academiei Române”, M. S. I., S. II, T. XXXII, 1910, p. .1032. 38 Miron Costin, op. cit., wW.dacaromanica.ro 17 POLITICA INTERNA ȘI EXTERNA A ȚARILOR ROMANE 21 ȘTEFAN TOMȘA II ȘI ÎNCERCĂRILE MOVILEȘTILOR DE A REDOBÎNDI DOMNIA MOLDOVEI Ștefan Tomșa II (1611 —1615) considerat fiul hatmanului Tomșa, rivalul la domnie al lui Despot vodă, deși n-a fost ales de boieri ci impus de la Constantinopol, cu ajutorul unei oști turco-tătaro-muntene numărînd 20 000 de oameni, n-a renunțat nici el, în interesul domniei și al țării, la politica de echilibru între cele două puteri, apelînd însă, spre deosebire de ultimii Movilești, mai cu seamă la sprijinul Porții. Vreme de aproape jumătate de ah, pînă la expediția lui Constantin Movilă pentru redobîn- direa scaunului domnesc, el a stăruit pentru stabilirea de relații bune cu Polonia, deschiderea drumurilor comerciale spre țările din jur și atragerea boierilor din gruparea Movileștilor tămași în Moldova, care în acest răs- timp n-au avut nimic de suferit. Eforturile sale au fost zădărnicite de Constantin Movilă, refugiat la Hotin și apoi în sudul Poloniei, și de boierii „care voiau să domnească în numele lui,,Si. Ei se bucurau de sprijinul politic și bănesc al regelui polon și al marelui hatman Stanisiaw Zolkiewski, cu a cărui poruncă Ștefan Potocki, cumnatul lui Constantin, recruta trupe la hotarul Moldovei, chemînd și pe Radu Șerban, aflat în pribegie în ținuturile împăratului creștin, să li se alăture, pentru alungarea turcilor din țările române. Dar în bătălia de la „Cornul lui Sas”, în lunca Prutului, între „Cornul lui Sas” la nord și Popricani lîngă Jijia la sud (1/11—3/13 iulie 1612), oastea lui Constantin Movilă a fost zdrobită, fostul domn ajuns prizonier al unui mîrzac tătar s-a înecat la trecerea Niprului la Oceacov, în drum spre Crimeea, iar Potocki a fost trimis de Ștefan Tomșa la Poartă. Rămășițele armatei învinse au fost urmărite spre Hotin, după care a urmat o expediție de răspuns a oștii lui Ștefan Tomșa și a aliaților săi tătari spre Polonia. Această demonstrație de forță a consolidat poziția lui Ștefan Tomșa, la 28 septem- brie/8 octombrie 1612 el încheind un tratat cu regele polon prin care regle- menta raporturile sale cu principalul sprijinitor al Movileștilor. De abia după bătălia de la „Cornul lui Sas”, o dată cu executarea ca ,,hicleni” a 32 de mari boieri „de casa Ieremiei vodă", în frunte cu logofătul Vasile Stroici, împreună cu slugile lor, prinși în luptă, atitudinea lui Ștefan Tomșa față de marea boierime în general s-a schimbat, astfel că treptat pînă și boierii „de casa lui . . . iară nice ei fără grijea morții nu era, ce îmbla în tot ceas, cum să dzice, cu dzilele amînă”i0. Consemnînd noua atitudine a voievodului, contemporanul Matei al Mirelor îl considera un „domn bun și înțelept . . ., bun mai ales pentru săraci, dar aspru către boieri, pentru că aceștia erau nedrepți către sărăcime. Ștefan însă știu să-i îmblînzească și să-i facă mici, tăind din ei, împilîndu-i, luîndu-le averile și despuindu-le casele ... în judecăți era nepărtinitor, dar era furios; așa însă, cum era, toți se temeau și tremurau de dînsul . . . ,”* 41. Sprijinul acordat de Ștefan Tomșa micii boierimi, tîrgoveților și țărăni- mii cu rosturi militare, din rîndul cărora și-a recrutat puternicul coip al dără- banilor (dorobanților) de țară, în paralel cu execuțiile cumplite din toamna 29 ÎVIatei al Mirelor, Istoria celor petrecute in Țara Românească, p. 339. 49 Miron Costin, op. cit., p. 61. 41 Matei al Mirclor Ww.dacbromanica.ro 22 CONSTANTIN REZACHEVICI 18 anului 1615, a circa 75 de boieri, și cu masivele confiscări de moșii ale bogaților sprijinitori ai Movileștilor, nu puteau rămîne însă fără urmări pe plan intern și extern. Dacă răscoala boierilor din octombrie 1615, care a atras inițial o parte a slujitorilor, a fost înfrîntă de Ștefan Tomșa cu aju- torul categoriilor sociale rămase credincioase, în lupta de la „Fîntîna lui Păcurar”, în marginea lașului (ante 10/20 octombrie 1615), după care a urmat un nou val, mai cumplit, de execuții și confiscări de proprietăți boie- rești, în schimb domnul n-a mai putut face față noii campanii pentru insta- urarea lui Alexandru Movilă, alt fiu al lui leiemia, piegătită în Polonia de doamna Elisabeta și de ginerii ei M.Wiăniowiecki și S.Korecki. Deși marele hatman Stanislaw Zolkiewski era în această perioadă potrivnic unei campanii în Moldova, pentru a nu irita Poarta, un raport olandez menționa aici încă din 1613 că în Polonia „sînt hotărîți să aducă o nouă mazilire a domnului Moldovei și că regele Poloniei își va menține pretenția de așezare a domnului (său) acolo . . . ”42. Înfrînt la Tătăreni- Tăutești (12/22 noiembrie 1615) și nevoit în cele din urmă să se retragă în Țara Românească, Ștefan Tomșa a fost înlocuit cu Alexandru Movilă (1615—1616). Dar tînărul domn, care prin orientarea politică externă pe care o reprezenta nu convenea Porții, nu s-a putut menține decît opt luni în scaun, nemulțumind pe turci cu atît mai mult cu cît se afla în relații cu Radu Șerban pe care, cu prilejul pătrunderii sale în Țara Românească în urmărirea lui Ștefan Tomșa, gruparea boierească antiotomană de aici, încă puternică, îi cerea să-l readucă ca domn. întreaga sa domnie a reprezentat un șir de lupte de hărțuială cu forțele lui Ștefan Tomșa sprijinit de Radu Mihnea, domnul Țării Românești, și de trupe turco-tătare, spre paguba și suferințele țării. Intervenția deschisă a Imperiului otoman, care prin numirea în Mol- dova a lui Radu Mihnea (1616 —1619) propunea o soluție de compromis, spre liniștirea boierilor moldoveni, dar și a Poloniei încă nedispusă la un nou război deschis cu Poarta, a avut drept urmare expediția turco-munteană din iulie 1616, condusă de Skender pașa și Radu Mihnea. După plecarea neașteptată a lefegiilor cazaci și trecerea paharnicului Costea Bucioc, comandantul oastei lui Alexandru Movilă, de partea noului domn și în condițiile întîrzierii ajutorului pe care-1 aducea Radu Șerban din ținutu- rile imperiale, bătălia de lîngă Drăcșani (23 iulie/2 august 1616) a dus la zdrobirea micii oștiri a lui Alexandru vodă și stingerea „casei” lui Ieremia Movilă. Văduva acestuia, doamna Elisabeta cu fiii săi Alexandru și Bogdan, capturați, au fost duși la Constantinopol, cei doi tineri turcindu-se pentru a-și salva viața. Nedezmințîndu-și faima de bun diplomat, Radu Mihnea s-a grăbit să răscumpere pe boierii Movileștilor prinși în luptă, atrăgîndu-i de partea sa, iar la 2/12 septembrie 1616, în urma tratativelor moldo-polone de la Bracha, a încheiat o înțelegere cu Polonia, „promițînd” să jure credință regelui, să mențină pacea între poloni, turci și tătari, să elibereze pe toți prinșii de la Drăcșani, determinînd și pe turci să adere la această înțelegere. Pe plan intern, pentru atragerea marii boierimi („boierii la mare cinste avem3) favorabile în general Movileștilor, i-a înapoiat acesteia, mai 42 N. lorga, op. cil., p. 1059. 42 Miron costin, oP. cu., p. ^ww.dacOromanica.ro 19 POLITICA INTERNA ȘI EXTERNA A ȚARILOR ROMANE 23 ales sub formă de danii, moșiile confiscate de Ștefan Tomșa, în alte cazuri impunînd însă răscumpărarea acestora, folosită ca izvor de venituri dom- nești. Fiscalitatea deosebit de apăsătoare aplicată de Eadu Mihnea odată cu sporirea numărului dregătorilor fiscali — în 1618 introduce „ughi de fum” (fumăritul) etc. — pentru întreținerea fastului „bizantin” al curții (fiind, așa cum spune Miron Costin : „Domniia Radului vodă celui Mare împărăției, nu domniei sămănătoare"**), pentru achitarea obligațiilor față de Poartă sau pentru sporirea veniturilor proprii, a provocat „mare pus- tiietatețărîi, care nu să va uita den pomenirea oamenilor în viei", astfel că „să pustiisă curtea (curtenii — n.a.) și țara"^. Drept urmare, între 1617 — 1619 au avut loc mai multe răscoale țărănești care au pus în pericol pe domn făcîndu-1 să ceară sprijinul turcilor și al lefegiilor unguri, iar în cele din urmă să solicite, sub pretext de boală, mazilirea la Constantinopol, cu atît mai mult cu cît se contura o nouă ciocnire turco-polonă. Conflictul militar turco-polon care a durat cu intermitențe pînă la pacea de la Karlowitz (1699), a izbucnit în 1617, după o lungă perioadă de pace, pricinuit de continuele atacuri căzăcești în ținuturile otomane, de năvălirile tătărești în cele polone, și ca urmare a încordării pricinuite de luptele pentru domnie în Moldova între candidați susținuți fiecare de una din cele două puteri. Tratatul de la larucha, mediat de Eadu Mihnea la 12/22 septembrie 1617, care urma expediției lui Skender pașa, însoțit de domnii și principele celor trei țări române, asupra cetății Eașcov pe Nistru, tratat prin care polonii pierdeau dreptul de a susține pe Movilești și pe Eadu Șerban, cum făcuseră în anul trecut, cedau Hotinul domnului Moldovei, obligîndu-se să oprească atacurile căzăcești, a rămas literă moartă. De altfel, tot atunci Eadu Mihnea a încheiat o înțelegere secretă cu polonii și un tratat de alianță cu Gabriel Bethlen (16/26 septembrie 1617). Aflînd de hotărîrea Porții de a-1 readuce în Țara Eomânească, Eadu Mihnea s-a adresat chiar consiliului secret al regelui habsburg al Ungariei, oferindu-se să reia legăturile cu Ungaria, argumentînd că turcilor li se plătește un „tribut onorific", doar pentru menținerea „amiciției și a vecinității"**. Demersul era influențat, desigur, de legăturile rivalului său, Eadu Șerban, cu imperialii, care susținuseră acțiunile acestuia din 1616 — 1618 împotriva domnilor numiți de Poartă în țările române. RĂSCOALA ANTIOTOMANĂ DIN 1620. ÎNCERCĂRILE DE REFORME ALE LUI MIRON BARNOVSCHI. Noul domn, Gaspar Grațiani (1619—1620), numit de Poartă deși n-avea legături cu țara și nu fusese nici el ales de boieri, n-a îndreptățit încrederea turcilor. „Iară cît s-au așezat la domniie, măcară că era de mare credință la împărățiie, îndată s-au așădzatu cu gîndul spre părți creștinești"*1. afirmă Miron Costin. în realitate, Grațiani era de mult timp în relații cu imperialii, care au jucat un rol însemnat în numirea sa în Moldova, favo- 44 Ibidem. 46 Ibidem, j>. 90. 48 Elfna Eftimescu, O relație a lui Radu Mihnea către Consiliul secret al regelui Ungariei din 1618, în „Arhivele Olteniei”, VII (1928), nr. 39 — 40, p. 414. 47 Miron Costin, op. cit., p. 66. , www.dacoromamca.ro 24 CONSTANTIN REZACHEVICI 20 rizîndu-i în ascuns încă din 1615, cu prilejul reînnoirii tratatului de la Zsitvatorok, la care a participat ca diplomat al Porții, susținînd în anul următor, la Constantinopol, interesele lui Radu Șerban, care pregătea cu sprijinul lui Matias de Habsburg campania pentru redobîndirea Țării Românești, în sfîrșit, alături de Radu Șerban și Nicolae Pătrașcu, luînd parte activă, deși în mare taină, în 1618, chiar în ajunul numirii în Mol- dova, la crearea la Viena a ordinului de cruciadă „Miliția Christiana”, menit a lupta pentru alungarea turcilor din Europa. Dînd curs deci unor planuri mai vechi, îndată după sosirea în Mol- dova, Gaspar Grațiani a intrat în relații cu Polonia, profițind chiar de misi- unea cu care-1 însărcinase Poarta de a mijloci în continuare înțelegerea între cele două puteri. Folosind mijloace violente — încercarea de otrăvire a marelui vornic Bucioc — sau pașnice — înapoind urmașilor boierimii filopolone a Movileștilor toate moșiile confiscate de Ștefan Tomșa și numai parțial restituite de Radu Mihnea —, el a încercat să atragă boierimea în realizarea planurilor sale antiotomane. Materializarea acestora a început în a doua jumătate a anului 1619, odată cu încercarea de creare a unei puternice armate de mercenari, din foștii oșteni ai lui Radu Șerban, sau din elemente chemate din Apus. Conflictul cu principele Gabriel Bethlen, ostil politicii antiotomane și mai ales unei alianțe polono-imperiale urmărite de Gaspar Grațiani, care a vădit la Poartă relațiile sale cu creștinii, acuzîndu-1 chiar că ar fi făcut parte din ordinul „Miliția Christiana”, i-au adus mazilirea (august 1620). în aceste condiții, Gaspar Grațiani declanșează răscoala antiotomană (cu atît mai mult cu cît încă din 1619 Skender pașa de Silistra răpise Moldovei un ținut de 25 de mile), trimițînd cereri de ajutor principilor Europei și papei. Cum în Europa Centrală se desfășura Războiul de 30 de ani, la acestea a răspuns numai Polonia, decisă dealtfel mai de mult să intervină, marele hatman S.Zolkiewski și hatmanul de cîmp Koniecpolski intrînd în Moldova la începutul lui septembrie 1620 și înaintînd pînă la Țuțora lingă Iași, după ce la apus de Soroca se uniseră cu oastea lui Gaspar Grațiani. După o rezistență fără sorți de izbîndă, în cursul aceleiași luni, în fața oștii turco-tătare conduse de Skender pașa, Devlet Giray, fratele hanului și Cantemir mîrza, comandantul tătarilor nogai, de două ori mai numeroasă, armata polonă a început retragerea sub protecția taberei mobile de care, după ce Skender pașa, instigat de Cantemir, a refuzat propunerile de pace. Dar la trecerea Nistrului s-a dezorganizat, căzînd pradă tătarilor lui Cantemir, însuși hatmanul Zolkiewski fiind ucis, iar alte căpetenii, între care și hatmanul de cîmp Koniecpolski, fiind prinse. Gaspar Grațiani părăsise tabăra de la Țuțora în noaptea de 20/21 septem- brie, fiind însă ucis peste puțin timp de boieri trădători la satul Braniștea, județul Bacău. Încercînd să profite de slăbiciunea Poloniei în vara și toamna anului următor sultanul Osman al II-lea, în vîrstă abia de 17 ani, a organizat o „expediție imperială”, cu întreaga putere a împărăției, „în nădejdea că pre lesne va putea să cuprindze den crăiia leșască o parte”™. Armata otomană 48 Ibidem, p. 76. www.dacoromanica.ro 21 POLITICA INTERNA ȘI EXTERNA A ȚARILOR ROMANE 25 a pornit de la Constantinopol la 11/21 mai și la 22 august/1 septembrie 1621 a ajuns la Hotin. Dar oastea polono-căzăcească condusă de marele hatman J.C.Chodkiewicz și Wladislaw, fiul regelui, în care se afla și preten- dentul Petru Movilă, fiul lui Simion Vodă, viitorul mitropolit al Kievului, bine aprovizionată și întărită la Hotin, a rezistat atacurilor turco-tătare (24 august/3 septembrie—19/29 septembrie 1621) lipsite de o conducere superioară experimentată, cu atît mai mult cu cît noul domn, Alexandru Iliaș (1620 —1621), numit de sultan în a doua jumătatea lui septembrie 1620, n-a putut lua măsurile necesare pentru asigurarea drumurilor și aprovizionarea în bune condiții a armatei otomane. în per- spectiva apropierii iernii și a unui echilibru de forțe, pacea mijlocită la cererea polonilor de Radu Mihnea, domnul Țării Românești care parti- cipase la campanie, s-a încheiat la Hotin, la 29 septembrie/9 octombrie 1621. Prevederile ei erau asemănătoare celei încheiate la larucha, Poarta obli- gîndu-se să nu pună vreodată pașă în Moldova, iar Polonia să nu se mai amestece în treburile celor trei țări române, rămase sub ascultarea sultanului, și să restituie Moldovei cetatea Hotin. La înapoiere, sultanul a luat cu sine pe Alexandru Iliaș, care lăsa amintirea unei domnii ,,/oarfe slabă și cu purtatul trebilor peste obiceiurile țărîi"m, numind în loc pentru a doua oară pe Ștefan Tomșa II (1621—1623). „Amu mai blînd Ștefan vodă, la a doua domniia sa"49 50, a revenit în unele cazuri asupra confiscărilor de sate boierești din prima domnie, întărindu-le urmașilor vechilor proprietari. în ciuda încercărilor sale de a se apropia de poloni și a eforturilor pentru deschiderea drumurilor comerciale, în perioada care a urmat încheierii păcii de la Hotin, ostilitatea Poloniei și uneltirile lui Radu Mihnea i-au adus însă mazilirea. Temutul inamic al Movileștilor, ajuns la vîrstă înaintată, s-a stins curînd după aceasta la Constantinopol. Ultima domnie a lui Radu Mihnea (1623—1626) care conducea în fapt și Țara Românească prin fiul său, Alexandru Coconul, dar și direct ca instanță juridică superioară, intitulîndu-se în actele externe „domn și voievod al Moldovei și Țării Românești", a stat sub semnul deplinei înțe- legeri cu boierimea, dregătorii trecînd dintr-o țară în alta în ambele sensuri. „Renumitul învățat", cum îl caracteriza Matei al Mirelor, care se pregătise la Veneția pentru o „administrație înțeleaptă"51, e prezentat și de Miron Costin de pe poziția marii boierimi legate de Movilești, drept : „deplin la toate și întreg la hire. Cuvântul ce-l grăia ca o pravilă era tuturora. . . ”52. Pe plan extern, reînnoind legăturile cu Gabriel Bethlen (1622) și folosind trecerea deosebită pe care o avea la Poartă pentru a sprijini pe plan diplo- matic puterile creștine vecine, „și la turci credință și la creștini laudă avea, că toate era cu înțelepciune legate"53. Din punct de vedere militar, oastea de țară, organizată pe princi- piul teritorial, continuă să facă față incursiunilor tătărăști, ca cea a hoar- dei lui Șahin Ghiray din 1624, cînd oștenii din trei ținuturi ale Țării de 49 Ibidem. 30 Ibidem, p. 85. 51 Matei al Mirelor, op. cit., p. 336. 52 Miron Costin, op. cit., p. 89. 33 Ibidem, p. 91. www.dacoromanica.ro 26 CONSTANTIN REZACHEVICI 22 Jos au lovit pe tătarii care se întorceau din Țara Românească, luîndu-le prada de război. Este interesant de observat că din vremea domniilor lui Radu Mihnea numirea de călărași, după exemplul muntean, începe să înlocuiască pe cea de străjeri în ținuturile de la hotarul de răsărit al Mol- dovei. Fiscalitatea rămîne la fel de apăsătoare ca în precedenta domnie, permițîndu-i să depună sume însemnate la Veneția și Roma. Cu moartea lui Radu Mihnea la 13/23 ianuarie 1626, pînă la insta- larea lui Vasile Lupu, tronul Moldovei revine din nou unor reprezentanți ai familiei Movileștilor : Miron Barnovschi și Moise Movilă, cu excepția efemerelor domnii ale lui Alexandru Coconul (1629—1630) și Alexandru Iliaș (1631-1633). Miron Barnovschi (1626—1629), fiul marelui postelnic Dumitru Barnovschi și al Elenei (Safta) Balica, care-și zicea Movilă ca nepot al unei surori a lui leremia Movilă, a cărui moșie Ustie din Polonia a cumpă- rat-o în 1628, stabilindu-și aici loc de refugiu, era spre deosebire de cei care-1 precedaseră în domnie, ales — la curtea domnească din Hîrlău — al boierimii de țară. Al boierimii Movileștilor cu care se înrudea prin multe fire și în beneficiul căreia a anulat în 1627 confiscările de moșii efectuate de Ștefan Tomșa după 1612, domnul însuși socotindu-se moștenitorul întinsului domeniu al lui Isac Balica. în favoarea boierimii de toate stările și a mănăstirilor, dar și al fiscului domnesc, „așezămîntul” elaborat în cadrul marii adunări a țării în ianuarie 1628 prevedea aducerea înapoi, fie și cu forța, a vecinilor fugiți de pe moșii după expediția sultanului Osman al II-lea (1621), ca și a celor care vor fugi după elaborarea așezămîntului, limitarea amestecului pîr- călabilor domnești pe moșiile boierești și mănăstirești și interzicerea altor dregători domnești de a folosi țiganii de pe moșiile amintite. Pentru orga- nizarea vieții clericale, sub influența mitropolitului Anastasie Crîmca, s-a dat un așezămînt special încă din 1626, completat în anul următor,] iar activitatea ctitoricească a domnului a fost dintre cele mai însemnate din prima jumătate a veacului al XVII-lea, mărturie stînd edificiile de la Iași, Bîrnova (între Iași și Vaslui), Hangul-Buhalnița și Toporăuți, zidurile de apărare de la Dragomirna și biserica restaurată a moldovenilor din Liov. încă din primul an de domnie, Miron Barnovschi a luat măsuri pri- vind reorganizarea curtenilor, recrutați din rîndurile boierimii mici și mij- locii, apăsați de dări în vremea domniei lui Radu Mihnea, hotărînd ca aceștia să plătească în loc de mai multe dăjdii, o singură dare : „numai la bir, o dată într-un an"'ji, totodată reașezîndu-i în „bresle” (ale curtenilor simpli, păhărniceilor, spătăreilor, vistierniceilor etc.). O atenție deosebită a acordat-o organizării cancelariei legată de activitatea sa legislativă, reflectată în hrisoave domnești și așezăminte. Tot în primul an de domnie — iar mai apoi în 1627 și 1629 — au fost luate măsuri în favoarea țăranilor fugiți îndeosebi peste hotare, orga- nizîndu-se slobozii, în care erau atrași locuitori din Țara Românească, astfel că încă din primul an de domnie „au venit fără zăbavă țara la hirea 51 Ibidem, p. 94. www.dacoromanica.ro 23 POLITICA INTERNA ȘI EXTERNA A ȚARILOR ROMANE 27 sa și pînă la anul s-au împlut de tot bivșugul și s-au împlut de oameni”55. Totodată, lingă Iași a fost organizat un nou tîrg (pe locul cartierului Nico- lina) : „tîrgul lui Barnovschi”, unde se țineau trei iarmaroace pe an, și un heleșteu : „iazul lui Barnovschi”. Fiind în relații bune atît cu Poarta și cu tătarii din Bugeac, cu al căror conducător, Cantemir pașa, avea relații strînse de prietenie, cît și cu Polonia (în septembrie 1626 s-a căsătorit cu sora nobilului Maximilian Przerebski, castelan de Sieradz, referendar al Coroanei și intendent al regelui), Miron Barnovschi a urmărit o politică externă de echilibru, binevoitoare în ascuns polonilor, după tradiția Movileștilor, îndepărtînd cu mijloace diplomatice încă din primul an de domnie pericolul unei năvăliri a tătarilor, care aducînd și un pretendent, se întorceau înfrînți dintr-o expediție în Polonia. în 1627 el a fost ca atare însărcinat oficial de Poartă cu medierea păcii între turci și poloni, cu obligația de a pedepsi pe oricine, chiar și pe ostașii otomani, care ar fi amenințat hotarul Poloniei, susținînd față de aceasta, în cadrul tratativelor, acceptarea unui nou han, Șahin Ghiray, „binevoitor față de el”, care ar fi oprit năvălirile tătărești în ambele țări. Astfel a fost înlăturat pericolul unui nou război turco-polon, Miron Barnovschi punîndu-se chezaș pentru promisiunile turcilor. Accentuarea apropierii sale față de Polonia, al cărui indigenat îl obținuse la 20 iulie 1628 — 20 februarie 1629, sprijinul acordat preten- dentului tătar Șahin Ghiray, refugiat în Polonia, împotriva ordinului Porții, neacceptarea pe lingă plata tributului a trimiterii a încă 40 de pungi de bani, dar mai cu seamă intrigile principelui Gabriel Bethlen la Poartă (care urmărea slăbirea Poloniei și a aliatului ei moldovean) și cele interne ale lui Lupu vistierul (viitorul domn Vasile Lupu) și ale altor boieri, care-1 acuzau de politică autoritară, i-au adus în cele din urmă mazilirea la începutul lui iulie 1629. înaintea aplicării acesteia s-a auto- exilat însă, în a doua jumătate a lunii august 1629, mai întîi la Hotin, apoi la Ustie în Polonia, din pricina creșterii mișcărilor țărănești și ale unor categorii militare, care vor continua și în anii următori. O încercare de reluare a domniei, la sfîrșitul lui martie 1630, împotriva lui Alexandru Coconul (1629—1630) a fost respinsă după lupta de la Toporăuți (la nord- est de Cernăuți), locul de origine al lui Barnovschi, de trupele conduse de hatmanul Lupu. Mazilirea lui Moise Movilă (1630—1631), suspectat la rîndul său, de relații prea strînse cu Polonia, și nemulțumirea boierimii favorabile Movileștilor, încă puternică, împotriva elementelor levantine și sud-dună- rene protejate de Alexandru Coconul și Alexandru Iliaș (1631—1633), care au preluat direct sau indirect conducerea țării (Constantin Batiște Veveli, Scarlat Saegiu, Bartolomeo Minetti, Curt Celebi, care în martie 1630, deși capuchehaie, apare în fruntea divanului lui Alexandru Coconul, Constantin Arseni etc.) au dat naștere unei mișcări boierești, asemănă- toare celei din Țara Eomânească și influențată de aceasta. Ea a fost însoțită în primăvara anului 1633 de o amplă răscoală populară pe care boierii nemulțumiți au căutat să o folosească în interesul lor, contribuind chiar, în măsura în care aceasta avea la vremea respectivă un element 55 Ibidem, p. 93. www.dacoromanica.ro 28 CONSTANTIN REZACHEVICI 24 antidomnesc, la declanșarea ei; răscoală care a dus la alungarea lui Ale- xandru Iliaș. „Vasile Lupu vornicul era cap tuturor lucrurilor acestora5B. Refuzînd domnia în condițiile („legăturile", pacta conventa) impuse de boieri, uneltind împotriva lui Miron Barnovschi, cu prilejul reluării de către acesta a dom- niei (1633 aprilie—iunie), fapt care a contribuit la executarea lui Barnovschi la Constantinopol (22 iunie/2 iulie 1633), în sfîrșit, scăpînd mîniei lui Moise Movilă (1633—1634), înștiințat despre uneltirile sale, după mazi- lirea acestuia în legătură cu poziția adoptată față de campania turcească în Polonia din 1634, Lupu vornicul obține la Poartă domnia, inaugurînd astfel și în Moldova perioada cunoscută sub numele de „epoca lui Matei Basarab .yi Vasile Lupu". LA POLITIQUE INTBRIEURE ET EXTfîRIEURE DES PAYS ROUMAINS PENDANT LES TROIS PREMIfiRES dRcennies DU XVir SlfiCLE (I) RESU.Mfi Partant du fait que l’histoire politique des pays roumains pendant les trois premieres dâcennies du XVIIe siecle, comprise entre les epoques d’apogâe „de Michel le Brave” et „de Matei Basarab” ont ete peu âtu- diâes par l’historiographie roumaine, le chapitre consacri ă cette periode par le volume V du trăite d1Histoire de la Roumanie, synthâtise les traits caracteristiques de la politique intârieure et extârieure des trois pays roumains : la Valachie, la Moldavie et la Transylvanie. La personnalitâ marquante du prince de Valachie, Radu Șerban, le digne successeur de Michel le Brave, domine la scene politique des pays roumains pendant la premiere decennie du XVIIe siecle, continuant ă maints âgards la politique de son illustre devancier. II s’est appuyâ sur le meme groupement de boyards, sur les memes relations avec l’etranger, a employâ le meme systeme militaire que Michel le Brave, a continue la participation ă la guerre de la Ligue chretienne (1592/1593—1606), organisant des cam- pagnes antiottomanes par-delă le Danube, ecrasant l’armâe du grand khan des Tatars et a vaincu deux princes de Transylvanie (Moîse Sze- kely et Gabriel Bâthory) pendant des batailles âclatantes. Dans le meme temps, Radu Șerban a agi ende nouvelles conditions, contribuant â assurer l’equilibre interieur du pays par de sages mesures de politique interieure, par la conclusion de la paix avec les Tatars et avec l’Empire ottoman (1601—1605) en des conditions avantageuses, par des traites—sur des bases d’egalitâ—avec de nombreux princes de Transylvanie (Etienne Bocskay, Sigismond Râkoezi et Gabriel Bâthory) et par l’etablissement de relations d’amitiâ avec les princes de Moldavie (Mihăilaș et Constantin Movilă). Dans les conditions de l’intensification de la pression ottomane apres 1611 et de l’anâantissement des essais de l’Empire des HabsboUrg 56 Ibidem, p. 98. www.dacoromanica.ro 25 POLITICA INTERNA ȘI EXTERNA A ȚARILOR ROMANE 2» de la Pologne d’assujettir les pays roumains, d’autres dirigeants de ces derniers, dont Radu Mihnea en Valachie, Ieremia Movilă et Miron Bar- novski en Moldavie ou Gabriel Bethlen en Transylvanie, se sont eforces ă partir de positions et par des moyens differents, mais b6n6ficiant des- avantages et des positions acquises par Michel le Brave et Radu Șerban,. d’assurer l’6quilibre interieur ndcessaire ă la refonte des principautes roumaines apres la devastatrice guerre fmtiottomane de 1592/1593— 1606. Les mesures d’ordre interieur et meme certaines reformes initi6es par les princes mentionnes ont consolida l’autorite prindere des trois pays roumains sans pouvoir eliminer au cas de la Valachie les complot» des boyards et meme les revoltes de la periode 1611—1618, visant la restauration au trone de Radu Șerbfin exile dans l’Empire des Habsbourg, ou les luttes pour le trâne opposant les membre de la familie Movilă et Ștefan Tomșa II, de 1612—1616. Une caractdistique importante de la periode en question est con- stituee egalement par les etroits liens entre tous les pays roumains, encadres dans un System e de traitâs de ,,conf6d6ration” bien represent6 pendant les trois premieres d6cennies du XVIIe siecle ce ă quoi s’ajoutent les passages relativement frequents de princes d’un pays roumain dans un autre, au sud et ă l’est des Carpates. Mentionnons aussi les mesures de politique extdieure des princes roumains, notamment celles de Radu Mihnea, poursuivant la realisation d’une politique exterieure d’âquilibre des principautes roumaines entre la Pologne et l’Empire ottoman et entre ce dernier et l’Empire des Habsbourg, equilibre rarement troubld serieusement (1620—1621), necessaire ă la stabilite des pays roumains aussi sur le plan exterieur. www.dacoromanica.ro ANGLIA ȘI CONVENȚIA COMERCIALĂ ROMÂNO-ENGLEZĂ DIN 1880 DE BEATRJCE MAR1NESCU, VALERIU STAN După unirea Moldovei și a Țării Românești în 1859, Principatele Unite Române, ulterior România, au folosit toate împrejurările ce li se ofereau pentru a-și consolida autonomia și a-și afirma o poziție indepen- dentă în relațiile internaționale, invocînd vechile tratate încheiate cu Imperiul otoman, puterea suzerană, precum și acordurile internaționale mai recente care le priveau, românii au căutat să asigure deplina emanci- pare politică a țării și, prin aceasta, să înlăture în mod efectiv suzerani- tatea turcească. Printre mijloacele folosite în acest scop se numără și încheierea unor convenții directe între România și alte state. Acordurile de acest fel ar fi constituit o dovadă a poziției independente deținută de statul român în afacerile internaționale. în timpul domniei lui Al.I.Cuza, ca și în perioada imediat urmă- toare, Principatele Unite au reușit, evitînd intermediul Porții, să încheie un număr de convenții de natură administrativă, privind comunicațiile telegrafice și poștale, desfășurarea acțiunilor judiciare, reglementarea navi- gației pe rîul Prut etc. cu statele vecine1. în general, aceste acorduri de natură locală și particulară nu au întîmpinat o opoziție prea mare din partea puterii suzerane. Nu la fel vor sta însă lucrurile și în ceea ce privește încheierea unor convenții comerciale cu alte state. Dreptul de a încheia convenții comerciale, contestat de Poartă, avea să constituie un principal punct de discuție intre guvernul român, pe de o parte, și Imperiul otoman, de cealaltă parte, care se bucura de sprijinul fățiș al unora dintre marile puteri, îndeosebi al Angliei. Dezvoltarea relațiilor comerciale cu diferite țări, datorită moderni- zării căilor de comunicație și a îmbunătățirii navigației la gurile Dunării, nu putea să rămînă fără influență asupra legăturilor de politică comercială. Avîntul economic era însă stînjenit de restricțiile ce le impuneau capitu- lațiile Turciei cu marile Puteri europene. Dacă în matei ie de export Româ- nia era liberă în acțiunile sale, nu aceeași situație exista în ceea ce privește tarifarea importului. în această privință orice încercare de emancipare 1 M. Mitilineu, Colecfiune de tratatele șt convenfiunite României cu puterile străine de la unul 1368 pină in zilele noastre, București, 1874, p. 110 și urm. Vezi și Ion lonașcu, Petre Bărbulescu, Gheorghe Gheorghe, Tratatele internaționale ale României 1354 — 1920. Texte rezumate, adnotări, bibliografie, București, 1975, p. 172—208. ,,Revista de istoric”, tom. 38, nr. 1, p. 30 — 42, 1985. www.dacoromanica.ro 2 CONVENȚIA. COMERCIALA ROMANO-ENGLEZA DIN 1880 31 era împiedicată de dispozițiile capitulațiilor, conform cărora România nu putea ridica tariful vamal peste procentul perceput de Turcia. înlăturarea acestui obstacol, resimțit de economia românească și greu de suportat date fiind aspirațiile de emancipare ale tînărului stat național român, va deveni obiectul unor aprige dispute diplomatice2. La statornicirea și menținerea acestei situații anacronice au contri- buit și interesele puterilor europene, care au ținut să înglobeze România în politica vamală turcească. Puterile garante, în special Anglia și Franța, erau interesate ca tratatele lor comerciale cu Imperiul otoman să fie apli- cate și Principatelor, întrucit prin intermediul lor puteau să-și exporte aici, plătind o taxă vamală mică — de 5 % ad valorem pînă în 1861 și de 8% după această dată — produsele lor industriale, export ce ar fi fost stînjenit dacă România, interesată să-și creeze o industrie proprie, ar fi obținut dreptul de a încheia tratate comerciale cu alte state. Pe de altă parte, prin recunoașterea unui asemenea drept, suzeranitatea Porții ar fi devenit fictivă, ceea ce ar fi favorizat desprinderea Principatelor de Impe- riul otoman, proces pe care puterile respective căutau să-l evite. De aceea,, prin Convenția de la Paris din 19 august 1858, se prevăzuse că „tratatele- internaționale ce vor fi încheiate de Curtea suzerană cu puterile străine se vor aplica și Principatelor în tot ceea ce nu va aduce atingere imuni- tăților lor”3. Această dependență politică tarifară față de Turcia va dura pînă la încheierea convenției comerciale cu Austro-Ungaria din 22 mai 18754 5, prin care s-a recunoscut în cele din urmă autonomia politico-comer- cială a României. Turcia a fost susținută în atitudinea ei de Anglia și Franța, în timp ce Austro-Ungaria, sprijinită de Germania și Rusia, se pronunța pentru reglementarea relațiilor sale comerciale direct cu România. Prima propunere pentru încheierea unei convenții comerciale directe cu statul român a fost aceea a Austro-Ungariei din anul 1871®. Propunerea a fost primită favorabil de statul român, fiind discutată cu ocazia vizitei domnitorului Carol I, însoțit de ministrul afacerilor străine V.Boerescu, la Viena în iunie 1873. Carol I a propus lui J.Andrassy, ministrul afacerilor externe al Imperiului habsburgic, încheierea unui tratat comercial cu Austro-Ungaria, care „ar avea pentru România o însemnătate politică,, fiindcă astfel s-ar accentua neatîrnarea țării”6. Aflînd despre discuțiile 2 Vezi V. Maciu, Acțiunea diplomatică a României pentru obținerea dreptului de a încheia: convenții comerciale (1813 —1875), în voi. De la Tudor Vladimirescu la răscoala din 1907, Scrisul Românesc, Craiova, 1973, p. 293 — 327. 3 D. A. Sturdza ș. a., Acte și documente privitoare la istoria renașterii României, voi. VII, București, 1892, p. 308. 4 Vezi în legătură cu această convenție C. I. Băicoianu, Istoria politicii noastre vamale și comerciale de la Regulamentul organic și pină în prezent, voi. I, partea I, București, 1904, p. 116 —152; Frederick Kellogg, Convenția comercială din 1875, un pas către independență? r în „Studii” (Revistă de istorie), tom. 25, 1972, nr. 5, p. 989 — 1003. 5 La 22 noiembrie 1871, P. P. Carp, agentul diplomatic al României la Viena, scria: „Baronul Gagern mi-a făcut propuneri asupra unui tratat de comerț, ce ar fi timpul potrivit să se încheie între cele două țări. Pentru a se evita ofensarea susceptibilităților Turciei, s-ar da acestui tratat titlul de convenție” (Arhiva M.A.E., fond Convențiuni, dosar 2, litera A, nr. lr f. 6-7). ’ Notes sur la vie du roi Charles de Roumanie par un temoin oculair’, voi. II, Bu cari st 1896, p. 157. www.dacoromanica.ro 32 BEATRICE MARINESCU, VALERIU STAN 3 duse la Viena în legătură cu încheierea unei convenții comerciale româno- austro-ungaie, pregătitoare a proclamării independenței României, Poarta otomană a trimis la 24 septembrie 1873 o circulară agenților săi din străinătate, declarînd că Principatele nu aveau dreptul să negocieze cu alte state și că se va opune „energic”. Turcia propunea guvernului român ca unică concesie dreptul de a fixa tarife deosebite pe care să le anexeze ca un fel de supliment la tratatele ei de comerț cu puterile stră- ine. După cum observa ministrul de externe român V.Boerescu, această concesie era departe de a constitui un pas pe calea emancipării, întrucît prin admiterea celor propuse se recunoștea implicit că toate convențiile și tratatele încheiate întie Imperiul otoman și celelalte puteri europene erau aplicabile și României7. în scopul de a exercita presiuni asupra puterilor pentru a începe negocieri reale, în țară se votează la 15 iunie 1874 legea vamală care urma să intre în vigoaie la 1 ianuarie 1875. Legea hotăra ca toate mărfurile, în afara de cele scutite, să fie impuse atît la intrarea cît și la ieșirea lor din țară la vămuire, după cum se va specifica într-un tarif general în baza căruia se va trata cu celelalte state. Contrar tarifăiii ad-valorem de pînă atunci, impusă de Poartă, legea prevedea că „mărfurile vor fi taxate după greutate și numai excepțional ad-valorem”8 9. Cu, acest prilej guver- nul român și-a manifestat deschis intenția de a încheia convenții comerci- ale, independent de Turcia, cu alte state. Legea vamală a fost urmată de legea tarifelor vamale°. Prin aplicarea ei, mărfurile provenite din țările care nu încheiaseră cu România con- venții comerciale erau supuse tarifului general, care prevedea taxe ce puteau merge pînă la 20%, guvernul român considerîndu-se liber de tratatele comerciale ale Porții. Legea era concepută astfel ca o armă economică pentru atingerea unui obiectiv politic. Principala putere preocupată de a bloca inițiativa României era Anglia. însușindu-și punctul de vedere al Porții, guvernul englez considera ca încheierea unor convenții comerciale proprpii contravenea poziției asigurată Principatelor prin tratatele internaționale, reprezentînd o încăl- care a drepturilor de suzeranitate ale sultanului. Totuși întrucît acordarea acestui drept nu implica vreun sacrificiu substanțial din partea Porții, Lord Derby, secretarul de stat la Foreign Office, era de părere, în iulie 1874, că nu era recomandabil ca Poarta „să se situeze în opoziție cu dorin- țele atît ale posesiunilor ei tributare cît și ale guvernelor german și austriac10. 7 R. Bossy, Politica externă a României intre anii 1873 — 1880, privită de la agenția diplomatică din Roma, București, 1928, p. 103, anexa X, V. Boerescu către C. Esarcu, 22 aprilie 1874. 8 C. I. Băicoianu, op. cit., p. 96. Legea avea să fie modificată și prezentată din nou Camerei la 25 februarie 1875 (Cf. „Monitorul oficial”, nr. 50, din 4 martie 1875). 9 Ibidem, p. 105 și urm. Tariful vamal a fost votat la 13 martie 1875, urmind ca la 1 iulie același an să intre In vigoare împreună cu legea vamală. în urma protestelor comercianților este revizuit. Votat de Corpurile legiuitoare in februarie 1876, el este promulgat la 16 martie și intră în vigoare la 1 iulie același an. 10 Arh. St. București, microfilme Anglia, rola 110; Public Record Office, Londra. Foreign Office 78, Turkey, voi. 2760, f. 77 —78 (in continuare P. R. O., Londra, F. O., 78...). www.dacoromanica.ro 4 CONVENȚIA COMERCIALĂ RQMĂNO-ENGLEZĂ DIN 1880 33 De altfel, între timp, guvernul austro-ungar, conștient că fără spri- jinul Angliei Turcia ar fi cedat mai ușor, făcuse demersuri pe lîngă cabi- netul de la Londra în scopul obținerii asentimentului Marii Britanii la negocierea unor tratate directe cu principatele vasale Porții. în iunie același an, ambasadorul Austro-Ungariei la Londra, Beust, transmisese lordului Derby intenția guvernului imperial de a începe tratative directe în materie de comerț cu România, relevînd necesitatea încheierii unor astfel de tratate și soliei tind sprijinul Angliei la Constau tinopol pentru recunoașterea dreptului atît al României cît și al Serbiei de a încheia con- venții comerciale. Acțiunea Austro-Ungariei, sprijinită de celelalte două puteri ale Nordului, Germania și Rusia, făcea din această chestiune o problemă internațională întrucît ea implica interpretarea tratatelor. în instrucțiunile adresate lui A.Buchanan, reprezentantul Angliei la Viena, Lord Derby, relatînd convorbirea avută cu Beust, arăta că Anglia nu se putea asocia la astfel de demersuri ce par a avea mai mult scopuri politice decît comerciale. După el, drepturile revendicate nu numai că nu erau recu- noscute, dar nici prevăzute în tratatele existente și deci era normal ca ele să fie contestate de guvernul otoman. Dar — adăuga secretarul de stat britanic — deoarece nu vedea cum concedarea acestor drepturi ar putea cauza Imperiului otoman un prejudiciu notabil, nu va face nici un demers din partea guvernului englez pentru a se opune acțiunii diplomatice care era propusă, lăsînd curs liber negocierilor cu Sublima Poartă11. Demersurile diplomatice ale Austro-Ungariei, Germaniei și Rusiei la Constantinopol s-au lovit jnsă de rezistența Turciei, susținută de Sir Henry Elliot, ambasadorul englez. Opoziția totuși pentru moment a An- gliei se explică și prin teama că, încheind o convenție cu România, Austro- Ungaria își consolida pozițiile economice la Dunăre, concurînd Marea Bri- tanie care de la 1850 începuse treptat să se infiltreze în această regiune bogată din sud-estul Europei12. în lupta dusă pe plan economic și diplo- matic, Anglia dorea să atragă Franța și Italia de partea ei, iar Elliot va folosi în acest scop toată dibăcia și energia sa13. în cursul unei convorbiri cu generalul loan Gr. Ghica, agentul României la Constantinopol, Sir Elliot calificase legea vamală ,,o sfidare plină de îngîmfare aruncată Europei”, pe care ar fi vrut să o rupă „filă cu filă”. Ambasadorul englez califica pretențiile României de a încheia tratate comerciale directe cu alte state drept ilegale. După el, asemenea tratate nu puteau infirma art.8 din Convenția de la Paris și nici anula clauzele tratatelor turco-europene care se aplicau și României sau inva- lida actul de Învestitură dat de Poartă domnitorului Carol în octombrie u D. A. Sturdza, Charles I-er roi de Roumanie. Chronique — Ades — Documenls, tome I-cr, Bucarest, 1899, p. 869—870. 12 Dacă pină la pacea de la Adrianopol Anglia abia intrase pe pia la celor două Principate, după 1829 ea devine o concurentă periculoasă pentru statele care precumpăneau in comerlul acestor țări, in special pentru Austria. Este revelator in acest sens un raport al consulului prusian Neugebauer din 1850, în care se arată că: „Comerțul englez copleșește toate porturile ■care i s-au deschis cu produsele fabricilor sale cu aburi și a pus cu totul stăpinire in timpul din urmă pe piețele Levantului” (Apud G. Zâne, Vn veac de luptă pentru cucerirea piefii românești, Iași, 1926, p. 49). 13 R. Bossy, op. cit., p. 106, anexa XIII; V. Boerescu către C. Esarcu, 30 octombrie 1874 3—c. 2696 www.dacoromanica.ro 3< BEATRICE MARINESCU, VALERIU STAN 5 186614. Tot ceea ce România putea să obțină, arăta Sir Elliot, era dreptul de a-și fixa tarifele vamale cu condiția să nu depășească pe cele turcești, în încheiere, Sir Elliot sublinia că „Anglia va rămîne inflexibilă și necru- țătoare” la mijloacele folosite de guvernul român pentru atingerea sco- pului, iar^dacă România sfida avertismentele date, Anglia va interveni pe lîngă guvernul otoman pentru a i se da „satisfacții depline și totale”15 16. Fără a se lăsa intimidat de tonul reprezentantului britanic, agentul român a răspuns plin de demnitate că, dacă Anglia refuză încheierea unei convenții cu România, guvernul român va fi silit să aplice mărfurilor engleze taxe vamale mai mari decît cele turcești. Cît privește apelurile la capitulațiile cu Poarta, ele vor întîmpina rezistența unui popor „tenace, dornic să-și păstreze autonomia” și decis să cadă pentru apărarea „dreptului său decît să-l abandoneze”18. Poarta otomană, încurajată de ambasadorul englez la Constantinopol, care se opunea aspirațiilor de independență completă a României, deși le considera firești17 a cerut prin reprezentantul său la Londra sprijinul guver- nului britanic. Ministrul de externe AarifiPașa, în depeșa din 16/28 octom- brie 1874 adresată lui Musurus, arăta că invocarea dreptului de a încheia- convenții comerciale directe de către România constituia o încălcare a Tratatului de la Paris și a dreptului de suzeranitate a Porții. Apelînd la sprijinul Angliei, Aarifi Pașa scria : „Vom fi recunoscători guvernului Majestății Sale Britanice dacă va vroi să se asocieze nouă și cabinetelor care n-au luat parte la cererea de a obține o soluție compatibilă cu starea de lucruri”18. Concomitent cu depeșa adresată ambasadorului de la Londra, ca răspuns la nota oficială identică din 22 octombrie a Austro-Ungariei, Germaniei și Rusiei prin care cele trei puteri își afirmau dreptul de a încheia convenții comerciale cu principatele vasale Porții, Aarifi Pașa trimitea o circulară reprezentanților Turciei la Viena, Berlin și Petersburg. în cir- culară se protesta împotriva cererii celor trei state de a încheia „aranja- mente directe și speciale de vamă, tarif și comerț” cu Principatele și a 14 Recunoașterea domnitorului Carol I de către Poartă avusese loc numai după ce acesta consimțisc să trimită la 8/20 octombrie 1866 marelui vizir o scrisoare in care se angaja să respecte drepturile de suzeranitate ale Sultanului asupra Principatelor Unite „in limitele fixate de capitulațiuni și tratatul de la Paris din 1856” și să nu nesocotească caracterul obligatoriu al tratatelor și convențiilor încheiate de Poartă cu puterile străine „in tot ce nu aduce atingere Principatelor-Unitc”, încheind numai „înțelegeri particulare și locale cu Puterile străine”, întrucit scrisoarea lui Carol nu era contrasemnată de nici unul din miniștri, ea nu angaja țara, neavind valoare din punctul de vedere al Constituției promulgate la 1/13 iulie același an. După cum declara I. Gr. Ghica lui Sir H. Elliot, scrisoarea respectivă trebuia privită ca „nulă și ne- avenită” (cf. Arh. St. București, microfilme Anglia, r. 110; P. R. O., Londra, F. O., 78 2760, f. 42-45). 15 R. V. Bossy, op. cit., p. 107. 16 Ibidem, p. 108. Cu prilejul unei alte Întrevederi, generalul lancu Ghica subliniase din nou hotărîrea guvernului român de a nu renunța la ceea ce considera un drept al său- „Noi vom încheia propriile noastre tratate, Poarta va protesta și cu aceasta se va pune capăt problemei” (cf. Arh. St. București, microfilme Anglia, rola 110; P. R. O., Londra, F. O. 78/2760, f. 152). 17 Arh. St. București, microfilme Anglia, rola 110; P. R. O., Londra, F. O., 78/2760, f. 157 — 157 v. 18 D. A. Sturdza, op. cil., p. 887 — 888, Aarifi Pașa, către Musurus, 16/28 octombrie 1874. www.dacoromanica.ro / 6 CONVENȚIA COMERCIALA ROMANO-ENGLEZA DIN 1880 3 5 asigurărilor date că aceste tranzacții nu aveau caracter politic și nu lezau legăturile de vasalitate ale Porții. Ministrul otoman cerea ambasadorilor săi să atragă atenția guvernelor celor trei puteri ale Nordului asupra peri- colului pe care-1 reprezenta pentru Turcia și tratatele internaționale în vigoare încheierea unor convenții comerciale cu România. El sublinia că repetarea unor astfel de acte de emancipare avea să depășească într-o zi puterile și să le pună în imposibilitate de a împiedica declararea independenței de stat a României19. La Londra, Lord Derby era de acord cu atitudinea lui Elliot în pro- blema „pretențiilor” României de a încheia tratate comerciale cu puterile străine, dezaprobînd în același timp încurajările date acesteia de Austro- Ungaria, Germania și Rusia. Realist, guvernul englez știa totuși că nu putea împiedica cele trei puteri ale Nordului să încheie tratate comerciale cu România. în instrucțiunile trimise lui Elliot la 30 septembrie 1874 se atrăgea atenția că, dacă puterile respective erau hotărîte să recunoască dreptul României de a încheia convenții comerciale, guvernul englez nu ar fi primit decît un sprijin limitat din partea Franței și Italiei în a rezista revendicărilor României. în aceste condiții, „atitudinea fermă pe care ne-am propus s-o adoptăm față de România ar putea fi pe atît de peri- culoasă pe cît de ineficientă”20. Situîndu-se însă pe poziția menținerii integrității Imperiului otoman, guvernul englez privea cu neliniște dorința de emancipare politică a României, considerînd necesar ca, paralel cu concesiile pe care Poarta le considera posibile, să se ridice „în același timp bariere puternice contra agitației în vederea independenței politice, atît de inoportun pusă în joc de prințul Carol și consilierii săi”21. Se pare că demersurile lui Sir Elliot pe lîngă ambasadorii Franței și Italiei au dat rezultate. La începutul lunii noiembrie 1874, cele trei puteri occidentale contestau guvernului român dreptul de a încheia tra- tate de comerț atît timp cît nu avea autorizația Porții22. Răspunzînd obi- ecțiilor acestor puteri V.Boerescu, în nota din 16/28 noiembrie adresată agenților români din străinătate, releva că însuși textul firmanului de Înves- titură dădea României dreptul să încheie convenții cu statele vecine, dacă ele nu erau de natură politică. La sfîrșitul anului 1874 activitatea diplomatică în legătură cu această chestiune se intensifica. La Constantinopol, ambasadorii Austro-Ungariei, Germaniei și Rusiei dădeau de înțeles Porții că, împotrivindu-se, riscă să se supună eșecului. 19 Ibidem, p. 888 — 890, Circulara lui Aarifi Pașa către reprezentanții Turciei la Peters- burg, Viena și Berlin, 16 28 octombrie 1874. 20 Arh. St. București, microfilme Anglia, rola 110; P. R. O., Londra, F. O. 78/2760, f. 190-192. 21 D. A. Sturdza, op. cit., p. 884 — 885, Depeșa Lordului Derby către Sir Elliot, 2/14 octombrie 1874. 22 Ibidem, p. 895. La încercările Lordului Odo Russell la Berlin dc a supune cancelariei germane motivele pentru care guvernul englez considera necesar să combată aspirațiile româ- nești,; s-a răspuns: „Este adevărat, aveți dreptate, dar ce vreți, dacă Rusia și Austria s-au situat pc această poziție, noi nu putem să nu le urmăm”. lar la Petresburg, Lord Loftus, care ducea aceeași politică ostilă pe lîngă guvernul rus, spunea agentului român: De ce atîta zgomot ? Faceți ca viceregele Egiptului, prin conciliere el obține tot ce vrea”. Ambasadorul englez uita însă că, spre deosebire de Egipt, care nu era decît o provincie a imperiului iar viceregele său un funcționar turc, România era un principat autonom al cărui statut juridic era reglementat prin tratate internaționale (Arh. l’JV" 9 1874>f- 3-4>- 36 BEATRICE MARINESCU, VALERIU STAN 7 Pentru soluționarea problemei s-a propus fie ca Poarta, printr-un firman, să acorde României dreptul de a încheia convenții comerciale, soluție avansată de Bismark și însușită de guvernul englez, fie ca, în cazul cînd guvernul român refuză, să se admită trimiterea unei circulare a Porții către marile puteri, prin care să li se permită acestora să încheie convenții cu Principatele Unite vasale Imperiului otoman23. După cum era de aștep- tat, ambele propuneri au fost respinse de România, deoarece, după cum arăta V.Boerescu într-o notă trimisă agentului român la Constantinopol: , ,Noi nu cerem nimic nimănui, noi nu vom revendica nici un drept pentru că le posedăm pe toate în principiu”24. Pe de altă parte, consulii generali ai Angliei și Franței la București trimiteau guvernelor lor rapoarte favorabile cauzei românești. Aceștia relevau hotărîrea guvernului român de a nu solicita Porții, ca o concesie, învoirea de a încheia tratate, sugerînd totodată guvernelor de la Londra și Paris să sprijine revendicările românești, spre a evita pierderea influ- enței și popularității de care cele două puteri se bucurau în România25. Atitudinea binevoitoare a consulilor englez și francez era remarcată și de domnitorul Carol. într-o scrisoare către tatăl său Carol Anton de Hohen- zollern, din 16/28 noiembrie 1874, acesta scria că : „Franța și Anglia mai ales au trimis oameni amabili și instruiți, care au călătorit deja de-a lun- gul țării și știu să judece cu inteligență iucrurile românești. Cei doi domni au pledat în rapoartele lor cauza convențiilor comerciale”26. Atmosfera diplomatică părea destul de încărcată datorită, pe de o parte, atitudinii ostile a Porții, iar pe de alta intrigilor lui Sir Elliot. Trebuia din partea guvernului român mult tact și prudență pentru a evita un conflict. Dreptul României de a încheia convenții comerciale cu alte state era privit în Anglia sub dublu aspect: politic și comercial. Sub aspect politic, după părerea oamenilor de stat britanici, chestiunea nu mai pre- zenta importanță în urma declarației celor trei puteri ale Nordului că vor respecta legăturile ce uneau Principatele de Puterea suzerană. Pe de altă parte, răspunsul „moderat” al Porții permitea să se întrevadă o rezol- vare satisfăcătoare a problemei. Totuși Anglia împărtășea opinia guver- nului otoman că Principatele nu aveau dreptul de a încheia convenții comerciale cu alte state. Lord Derby, într-o depeșă din 8 20 noiembrie 1874 adresată lui Sir H.Elliot, aducea în sprijinul acestei afirmații trata- tele încheiate între Rusia și Turcia în septembrie 1829 și ianuarie 1834r hatișeriful din 1834 și tratatul din 1838 dintre Poartă și marile puteri potrivit cărora comercianții străini care activau în Principate trebuiau să respecte tratate existente între Poartă și puterile ai căror supuși erau. El amintea în continuare art. 20 al tratatului de comerț încheiat între 23 Arh. St. București, microfilme Anglia, rola 110; P. R. O., Londra, F. O. 78/2760, f. 478-483, 495-496; rola 112; P. R. O., Londra F. O. 78 2761, f. 131-132 v„ 156-158 24 R. V. Rossy, op. cil., p. 17. 25 Arh. St. București, microfilme Anglia, rola 110; P. R. O. Londra, F. O. 78/2760, f. 274-278 v.; rola 112, P. R. O. Lcndra, F. O. 78 2761, f. 99-102, 140-142; ibidem, microfilme Franfa, rola 17; Ministere des Affaires Etrangeres, Archives diplomatiques, Corres- pondance politique des consuls, Turquie —Bucharest, voi. 38, f. 422 — 427. 20 d. a. sturdza, op. cii.,^^ dacoromâni ca ro 8 CONVENȚIA COMERCIALA ROMANO-ENGLEZA DIN 1880 37 Marea Britanie și Turcia la 29 aprilie 1861, care stipula valabilitatea lui în „toâte provinciile Imperiului otoman, adică în toate posesiunile Majes- tății Sale Sultanul, situate în Europa sau în Asia, în Egipt și în alte părți ale Africii aparținînd Sublimei Porți, în Serbia și în Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei”. Privind lucrurile sub aspect comercial, guvernul britanic recunoștea poziția „anormală” a Principatelor. „în timp ce Principatele au controlul propriului lor tarif — scria lord Derby în depeșa amintită — exercitarea acestui control este limitată de angajamentele luate de Poartă în virtutea tratatelor și a unei anumite categorii de drepturi”. Deși admitea starea „anormală” în care erau plasate Principatele Unite, totuși nu renunța să conceapă prosperitatea și dezvoltarea lor comercială în afara suzerani- tății Porții, deoarece, conchidea lord Derby, „sistemul actual dovedește că funcționarea lui n-a fost opresivă și că avantajul avut de Principate din unirea lor politică cu Imperiul otoman mai mult a compensat deza- vantajele sau inconvenientele rezultate din restricția independenței lor comerciale complete” 27. Austro-Ungaria a încheiat cu România o convenție comercială la 10/22 iunie 1875. Oamenii de stat britanici s-au arătat nemulțumiți de hotărîrea guvernului român de a nu ține seama de poziția Porții 28. Intra- rea în vigoare a convenției cu Austro-Ungaria indispunea guvernul britanic, deoarece nu putea beneficia de tariful redus acordat comercianților austro- ungari. Guvernul român propunea statelor care nu încheiaseră convenții comerciale cu România, inclusiv Angliei, redactarea unor declarații bila- terale provizorii, fără a renunța însă la intenția de a semna și cu aceste state tratate de comerț. La 28 octombrie 1875, C. Vivian, consulul general al Angliei la București, raporta Foreign Office-ului convorbirea avută cu domnitorul Carol, în cursul căreia acesta exprimase dorința guvernului român de a încheia un tratat comercial cu Anglia, cerîndu-i s-o sprijine pe lîngă guvernul său cu prilejul apropiatei vizite a consulului la Londra. Vivian relata cu acest prilej că, potrivit informațiilor furnizate de colegul său francez, Franța admitea în principiu pretenția guvernului român de a avea propriile sale acorduri comerciale cu puterile străine 29 *. Știrea era confirmată și de rapoartele lordului Lyons, ambasadorul Marii Britanii la Paiis. în cursul unei întrevederi pe care o avusese cu Decazes, ministrul afacerilor externe al Franței, acesta îi declarase că, deși era dispus să menajeze Poarta, trebuiau găsite totuși mijloace care să permită Franței să încheie acorduri comerciale cu România, nepntînd lăsa ca interesele franceze să fie sacrificate M. Pe de altă parte, în primăvara și vara anului 1876 Camerele de comerț din Bradford, Dundee, Manchester, Birmingham ș.a. au adresat Foreign Office-ului proteste arătind prejudiciile aduse de noul tarif vamal românesc comerțului anglo-român, ca urmare a refuzului guvernului britanic de a încheia o convenție comercială cu România 31. în urma presiunilor exerci- 27 Ibidem, p. 898 — 899, Depeșa Lordului Derby către Sir Elliot din 8/20 noiembrie 1874. 28 Ibidem, p. 959. 29 Ajrh. St. București, microfilme Anglia, rola 100; P. R. O. Londra, F. O. 78/2398, f. 267-268. 80 Ibidem, rola 113; P. R. O., Londra, F. O. 78/2761, f. 339 — 341. 31 Ibidem’ro,all3:Pw^.dâfiMnânibăifbf-0112116> 102> 164- 38 BEATRICE MARINESCU, VALERIU STAN 9 tate și temîndu-se ca produsele engleze să nu fie înlăturate de pe piața românească de cele austro-ungare, care beneficiau dc condiții avantajoase în urma convenției recent intrată în vigoare, încep negocierile dintre guvernul român și cel britanic, semnîndu-se la 30 noiembrie 1876 la Londra o declarație care prevedea aplicarea clauzei națiunii celei mai favorizate pe timp de nouă luni în relațiile comerciale dintre cele două țări 32, pînă la încheierea unei convenții definitive. Interesul scăzut pentru încheierea unei convenții comerciale mani- festat în acea vreme de guvernul britanic, care se mulțumise cu semnarea unei declarații provizorii și aceasta ca urmare a presiunilor exercitate de anumite case de comerț interesate în schimburile cu România, este în mare măsură explicat într-un document al consulatului Austro-Unga- riei la București. Referindu-se la situația economică a României, acesta arăta că, în general, „comerțul cerealelor române suferă o mare concurență pe piețele europene și mai cu seamă pe importanta piață a Angliei”. Situ- ația se datora concurenței cerealelor rusești care, în urma construirii căilor ferate din sudul Rusiei, invadaseră piețele Angliei și Franței, prin- cipalele consumatoare ale produselor românești. Pe de altă parte, exportul masiv al grînelor americane determinase scăderea prețurilor. Din datele statistice engleze, se sublinia în continuare în document, se putea constata că cerealele românești nu se mai bucurau de aceeași trecere pe piețele engleze ca în trecut. Dacă exportul românesc de grîu, porumb și orz în Anglia era în 1860 de 16 procente, în 1874 ajunsese la numai 1,4 procente. Astfel, exportul românesc de grîu, porumb și orz scăzuse în 1874 de la 5 milioane la 1 milion cuartere, în timp ce importul total al Angliei la aceleași produse s-a urcat în acel an de la 30 la 70 milioane cuartere. Cu scăderea importului de cereale românești în Anglia, conchidea docu- mentul respectiv, se micșora deopotrivă totalul de cereale exportate de România; în 1875 valoarea cerealelor românești nevîndute se ridica la suma de 80 milioane franci 33. Ziarul „Românul” arăta de asemenea pericolul reprezentat de concurența grînelor americane pentru cerealele românești, care determinase scăderea „într-un mod simțitor” a cererii „produselor noastre de către Englitera”. O cauză „care a contribuit a aduce acest rezultat păgubitoriu” pentru România era, după opinia zia- rului menționat, „ieftinirea transportului pe ocean” 34. 32 Declarația a fost semnată cu prilejul vizitei trimisului guvernului român I. Ghica in capitala britanică. Cu Germania, guvernul român Însărcinase pe Titu Maiorescu să negocieze încheierea unei convenții comerciale la 2 aprilie 1876, care se semnează in noiembrie 1877. Cu Rusia se încheiase de asemenea o convenție comercială și de navigație, a doua după cea cu Auslro-Ungaria, semnată la București, de I. Bălăceanu, ministrul afacerilor externe, și Ponton, agent și consul general al Rusiei, la 15/27 martie 1876 (vezi în legătură cu această convenție Barbara Jclavich, Russia and the Rumanian Commercial Convention of 1876, în „Rumanian Studies”, III, 1973 — 1975, f. 39—60). Guvernul francez dădea și el instrucțiuni ambasadorului său de la Constantinopol să ceară Porții consimțâmîntul pentru încheierea unei convenții, ceea ce avea să atragă protestul guvernului român, care arăta că Turcia nu era îndrituită să dea asemenea aprobări. La 16 noiembrie 1876 se semnează și cu Italia o declarație provizorie valabilă pînă la 12 mai 1877 și care avea să fie prelungită pină la 1 ianuarie 1878. 33 Documente prioind istoria României. Războiul pentru independență, voi. I, partea I, București, 1954, p. 347 — 350; Stăruințele României de a-și crea o industrie națională, în ,,Eco- nomia rurală”, București, 1876, iunie 25, p^l74. _. »■> „Românul” din 17 mai lW?^4C^QQOJffl^ai§ÎU;0și România”. 10 CONVENȚIA COMERCIALA ROMANO-ENGLEZA DIN 1880 39 în pofida acestei situații, interesul Angliei pentru menținerea des- facerii produselor sale pe piața românească avea s-o determine să încheie, în cele din urmă, convenția comercială eu Eomânia. între timp, guvernul britanic continua să ducă o politică duplicitară. El influențează negativ cabinetele de la Borna și Paris, determinîndu-le să refuze încheierea de convenții comerciale cu Eomânia, în ciuda avan- tajelor acordate de guvernul român. Cabinetul britanic obține de la cele două guverne solidarizarea lor în amînarea negocierilor pentru convenția co- mercială și cererea de a prelungi declarațiile provizorii3S. De fapt, Anglia su- geiase în octombrie 1877, prin agentul ei la București, col. Mansfield, ideea unei prelungiri a regimului vamal inaugurat prin declarațiile schimbate la Londra,' obiectînd că momentul n-ar fi favorabil pentru a negocia convențiunea de comerț cu guvernul român, Eomânia aflîndu-se în acel timp în război, și că timpul n-ar fi suficient pentru negocieri de acest fel pînă la 1 ianuarie 1878 3“. Eăspunzînd propunerii britanice, Kogălniceanu, ministrul afacerilor externe, în telegrama cifrată adresată lui Callimaki-Catargi, agentul Eomâniei la Paris, in mai 1878, îi cerea să comunice lordului Lyons pre- lungirea regimului provizoriu cu încă trei luni. în acest interval însă tre- buia să se numească negociatorii care să discute și să încheie convenția comercială pînă la 15 noiembrie, cînd aceasta urma a fi supusă Parlamen- tului spre ratificare. în caz contrar, sublinia ministrul român, de la 1 august 1878 se va aplica mărfurilor engleze tariful general 37. Kogălniceanu spera că în urma, intervențiilor continui ale agentului român pe lîngă lordul Lyons, cabinetul englez va fi convins că „prelungirea regimului provizoriu devenea imposibilă”, fiind cazul să se înceapă negocierea unei convenții 38. Intenția guvernului român de a aplica tariful general asupra măr- furilor engleze și franceze a produs nemulțumiri în cele două țări 39. Lord Lyons a calificat decizia guvernului român drept „un procedeu puțin amical” considerînd în mod nejustificat că prin aceasta Eomânia găsise 35 R. V. Bossy, Politica externăp. 158, anexa XLV, Kogălniceanu către Obedcnaru, gerantul agenției române din Roma, 8 XI, 1877. 36 Arh. St. București, microfilme Anglia, r. 115; P. R. O. Londra, F. O., 78/2764, f. 235-236. 37 Biblioteca Centrală de Stat, fond Brătianu, pach. LVII 3 j. Telegrama cifrată a lui NL Kogălniceanu către Callimaki - Catargi, 1 13 mai 1878. „In ce ne privește — se scria In telegramă — noi am cerut Camerelor prelungirea regimului provizoriu pentru trei luni; dacă în aceste trei luni sînt numiți negociatorii, noi ne asumăm răspunderea de a mai prelungi regimul pină la 15 noiembrie, spre a prezenta la această dată Camerelor convenția Încheiată; dacă insă în timpul primelor trei luni nu se va obține numirea negociatorilor, atunci ministerul nu va putea face altfel decît să aplice tariful la 1 august 1878”. La 29 aprilie Adunarea Deputaților și la 4 mai Senatul votează suspendarea punerii în aplicare a tarifului general român încă pe trei luni, adică pînă la 10 august, pentru produsele și fabricatele Angliei, Franței, Belgiei, Olandei și Serbiei (cf. „Monitorul oficial” nr. 103 din 22 mai 1878, p. 2783). 3S Ibidem. Vezi și Arh. St. București, microfilme Anglia, rola 114; P. R. O. Londra, F. O., 78/2764, f. 186; r. 115, p. R. O., Londra, F. O. 78 2764, f. 219. 39 Acte și documente din corespodenta diplomatică a lui M. Kogălniceanu, publicate de V. Kogălniceanu, voi. I, București, 1893, p. 630. I. Ghica, aflîndu-se la Lcndra, relata lui Kogălniceanu că: „Nota trimisă colonelului Mansfield in legătură cu convenția ■sairală a făcut o foarte proastă impresie și se consideră chiar că este jignitoare în expresii”. www.dacoromanica.ro 40 BEATRICE MARINESCU, VALERIU STAN 11 un mijloc de conciliere cu Rusia40. Fața de situația creată, I. Bălăceanu, agentul României la Viena, într-o telegramă cifrată, cerea lui I.C. Brătianu să obțină de la Parlament prelungirea declarației provizorii pînă la sfîr- șitul anului, sperînd în acest fel să se evite ,,în acest moment indispunerea Franței și Angliei”, fără riscul compromiterii intereselor țării. Diplomatul român considera necesară trimiterea din nou a lui Callimaki-Catargi în misiune la Londra „unde se părea a fi în ajunul luării unei hotărîri poate definitive” 41. La comunicarea lui Callimaki-Catargi privind noua hotărîre a guvernului român în legătură cu data aplicării tarifului vamal, atitudinea lordului Lyons se schimbă, acesta declarînd că Anglia nu va face dificultăți pentru numirea unui negociator în vederea elaborării con- venției comerciale42. Ziarul „Românul” saluta noua politică amicală „a Angliei față de România” și arăta că relațiile cu Marea Britanie vor deveni și mai trainice o dată cu încheierea tratatului de comerț „care se tratează acum”. Româ- nia fiind o țară agricolă, sublinia periodicul respectiv, are tot interesul să dezvolte această ramură a economiei care să-i permită desfacerea pro- duselor sale pe piețele Europei și, în special, în Anglia. Referindu-se la mărfurile engleze, același ziar arăta necesitatea importării lor fără a se prejudicia interesele economice ale țării, enumerînd mașinile, îndeosebi cele agricole, produsele din fier, cărbunele de pămînt etc.43 Deși noul agent diplomatic și consul general al Angliei la București, W. White, primise încă din mai 1878 instrucțiuni „să intre imediat în negocieri comerciale cu guvernul român” 44, tergiversările au continuat în tot cursul anului 1879. Faptul s-a datorat refuzului Angliei de a recunoaște independența României înainte de a fi îndeplinite condițiile prevăzute de Tratatul de la Berlin. După cum se știe, independența Româ- niei a fost condiționată de punerea în practică a condiției stipulate în art. 44 privind naturalizarea evreilor. Marea Britanie, făcînd cauză comună cu Franța și Germania, dorea ca statul român să acorde mai întîi supuși- lor săi egalitate politică fără deosebire de religie. De aceea Anglia a aștep- tat revizuirea Constituției române în favoarea evreilor în 1879 și recu- noașterea independenței României pentru a semna tratatul45. în cursul tratativelor partea engleză a cerut, și în cele din urmă a obținut, o reducere a taxelor precum și o clasificare diferită pentru o serie de produse de bază în comerțul dintre cele două țări față de acelea 40 B. C. S., fond Brătianu, Pach, LVII 3 j. Callimaki - Catargi către Kogălniceanu, Paris, 4 mai 1878, telegramă cifrată. 41 Ibidem. I. Bălăceanu către I. C. Brătianu, Președintele Consiliului de Miniștrii Viena , 7 mai 1878, telegramă cifrată. 42 Ibidem. Callimaki-Catargi către M. Kogălniceanu, Paris, 16 mai 1878, telegramă cifrată. 43 ,,Românul”, 17 mai 1878, p. 466, articolul „Englitera și România”. 44 Arh. St. București, microfilme Anglia, rola 129; P. R. O. Londra, F. O. 104/18, f. 207, 233. Vezi și rola 115; P. R. O., Londra, F. O. 78 2832, f. 82. Telegrama Foreign Office-ului către W. White din 5 iunie 1878 prin care i se acordă depline împuterniciri de a negocia și semna convenția comercială. 45 se știe că practica Forreign Office-ului era, în acea epocă, de a nu încheia niciodată tratate — politice sau dc comerț — decît cu state pe deplin suverane. www.dacoromanica.ro 12 CONVENȚIA COMERCIALA ROMANO-ENGLEZA DIN 1880 41 prevăzute în tariful convențional46. în schimb, datorită opoziției ener- rice a guvernului român, a trebuit să renunțe la pretenția ca posesorii gnglezi de proprietăți rurale în România să fie scutiți de sarcinile ce le eeveneanu în această calitate, ei urmînd să fie asimilați cu autohtonii47. Recunoașterea de către Anglia a independenței României și stabi- lirea relațiilor diplomatice dintre cele două țări la 8/20 februarie 1880 au creat condiții favorabile încheierii tratativelor și semnăiii convenției, care a avut loc la București la 24 martie/5 aprilie același an. „Tratatul de comerț și navigație încheiat între România și Marea Britanie” 48 era semnat din partea engleză de W. White, ridicat cu puțin timp înainte la rangul de ministru plenipotențiar, iar din partea română de ministrul afacerilor externe V. Boerescu. Ratificările au fost schimbate la 30 iunie/ 12 iulie 1880, dată la care convenția a intrat în vigoare. Tratatul, valabil pe o durată de zece ani, asigura deplina libertate de comerț și navigație pentru supușii celor două părți contractante, întemeindu-se pe principiul tratamentului națiunii celei mai favorizate. Aceștia puteau dobîndi, po- seda și dispune de orice fel de proprietate pe care legile țării respective o aprobau pentru supușii oricărei națiuni străine. Clauzele convenției prevedeau pentru supușii celor două păi ți dreptul de a fi scutiți de orice funcție oficială obligatorie, judiciară, administrativă sau municipală. Ei se bucurau, de asemenea, de tratamentul națiunii celei mai favorizate în ceea ce privește dreptul de a sta înaintea tribunalelor, urmărirea și apărarea drepturilor lor. Se mai prevedea că fiecare din cele două părți contrac- tante puteau să numească consuli generali, consuli, viceconsuli și agenți consulari pentru a rezida în porturile și orașele teritoriilor celeilalte puteri. De menționat că stipulațiile convenției se extindeau și asupra coloniilor și posesiunilor britanice, cu excepția acelora din Africa de sud precum și, eventual, a altora care, în decurs de șase luni de la ratificare, aveau facultatea de a opta să nu fie cuprinse în prevederile tratatului. Fără a avea însemnătatea economică și politică a convenției cu Austro-Ungaria din 1875, tratatul comercial anglo-român, primul de acest fel din epoca modernă, era favorabil Angliei, permițînd o sporire a exportului de produse manufacturate engleze pe piața românească și investirea de noi capitaluri în România. Produsele românești, constînd în special din grîne, animale și produse animaliere, și alte materii prime găseau, la rîndul lor, în Marea Britanie o piață sigură de desfacere, Anglia deținînd în ultimele decenii ale secolului al XlX-lea primul loc în comerțul de export al României și pentru o scurtă perioadă — 1885-1889 — și în cel de import49. Alături de recunoașterea independenței României și stabilirea reprezentanțelor diplomatice la Londra și București, înche- 46 Este vorba de noul tarif elaborat in urma încheierii convenliei comerciale româno- austro-ungare din 1875, intrat in vigoare la 1 iunie 1878. 47 Arh. St. București, microfilme Anglia, rola 130; P. R. O. Londra, F. O. 104/19, f. 377, 392-394. 48 București, 1880, 12 p. Text paralel in limbile română și engleză. Vezi și Arh. St. București, .microfilme Anglia, rola 127; P. R. O. Londra, F. O. 104/15, f. 214 — 219. 49 Gh. Dobre, Structural and qualitative changes concerning the Brilish- F.omanian com- mercial relalions during the modern ancLcontemporaneOijs ages, in voi. Anglo-Romani an rclalions after is2i, iași, 1983, p. 1o0www.dacoroman1ca.ro 42 BEATRICE MARINESCU, VALERIU STAN 13 ierea convenției comerciale româno-engleze din 5 aprilie 1880 marcheaza intrarea relațiilor dintre România și Marea Britanie intr-un nou stadiu. L’ANGLETERRE ET LA CONVENTION COMMERCIALE ROUMANO-ANGLAISE DE 1880 RfiSUMfi L’^tude consacr^e aux rapports de politique commerciale roumano- britannique pendant la decennie prdcedant la guerre d’indâpendance et Ies ann^es immMiatement suivantes vise â relever Ies efforts de la Roumanie de reconquerir l’un de ses attributs de souverainet^ 6tatique, ă savoir le droit de conclure des conventions directes en matiere de commerce avec d’autres Etats, droit conteste par la Porte Ottomane — la puissance suzeraine — appuyAe notamment par l’Angleterre. L’opposition de la Grande-Bretagne â la reconnaissance d’un tel droit s’explique non seul- ement par la crainte que l’exportation des produits manufactures britan- niques sur le march^ roumain aurait pu etre p^riclite, l’Etat roumain pouvant adopter des tarifs douaniers plus 61ev6s pour favoriser le deve- loppement d’une industrie propre, mais aussi par celle que la suzerainetâ turque serait devenue dans ce cas fictive, ce qui aurait facilita le d6- tachement de la Roumanie de l’Empire ottoman, processus que la di- plomație anglaise cherchait â Aviter. En dApit de l’opposition de la Porte Ottomane, de l’Angleterre ainsi que, dans une mesure plus r^duite, de la France et de l’Italie, la Roumanie appuyAe par Ies trois puissances du Nord — l’Autriche-Hongrie, l’Allemagne et la Russie—reussissait â conclure le 10/22 juin 1875 la con- vention commerciale roumano-austro-hongroise suivie peu aprcs de celle roumano-russe du 15/27 marș 1876. Cela a contraint l’Angleterre â accep- ter, â son tour, la conclusion d’une „d^claration” commerciale provisoire pour une durde de neuf mois avec la Roumanie, en novembre 1876 et, ultdrieurement, aprcs la reconnaissance de 1’indApendance de l’Etat rou- main et l’6tablissement des relations diplomatiques roumano-britanni- ques au ddbut de Fannie 1880, d’un trăita commercial pour une dur^e de dix ans, signd â Bucarest la 24 mars/5 avril 1880, ce qui a marqud l’entr^e des rapports entre la Roumanie et la Grande-Bretagne dans une nouvelle 6tape. www.dacoromaiiica.ro ECOUL INTERNAȚIONAL AL IEȘIRII TEMPORARE A ROMÂNIEI DIN RĂZBOI (MAI 1918) DE ADRIAN STĂNESCU Participarea României la cea dinții conflagrație universală a fost determinată de necesitatea istorică a făuririi statului național unitar, care să adune între aceleași frontiere și sub același stindard tricolor pe românii de pretutindeni. Alăturîndu-se, după doi ani de neutralitate, coaliției alcătuite din Anglia, Franța, Italia și Rusia „care promiteau satisfacerea dezideratului unității noastre naționale” \ în scopul eliberării teritoriilor locuite de români aflate sub dominația monarhiei dualiste, România a purtat un război drept, just, național, așa cum au fost toate războaiele poporului nostru împotriva cotropitorilor1 2 — un pas important în procesul făuririi statului național unitar, realizat în 1918. Desfășurarea operațiunilor militare în campania anului 1916 a fost nefericită pentru armata română, obligată să lupte pe cel mai lung front din Europa, în condițiile nerespectării flagrante a obligațiilor asumate de către Antantă prin convenția militară, anexată tratatului de alianță din august 1916 3. Mărturiile timpului și aprecierile ulterioare sînt quasi unanime în a concluziona că România a fost lăsată practic singură în fața unui dușman infinit superior prin resurse tehnice, materiale și umane4 *. Retragerea în Moldova, refacerea armatei, bătăliile istorice din vara anului 1917 au fost momente epice, de cea mai autentică încărcătură națională, ca atare recunoscute și comentate de opinia publică internațională, de factorii 1 Nicolae Ceaușescu, România pe drumul desăvirșirii construcției socialiste, voi. 2, Edit. politică, București, 1968, p. 466. 2 Ion Popescu Puțuri, Pentru o cauză dreaptă. Intrarea României in răztoi in august 1916, (I), în „Anale de istorie”, XXIII, nr. 6/1977, p. 63. 3 Ambasadorul Franței în România, contele Sainl Aulaire remarca rcferindu-se la con- ținutul convenției militare că „toate aceste clauze, cu excepția celor ce impuneau României obligații, au fost violate”, cf. Pamfil Șeicaru, La Roumanie dans la Grande Guerre, Paris, 1968, p. 302. Convingerea multor observatori ai timpului era formată în sensul că „dușmanul învinsese nu numai prin superioritatea sa materială, ci și prin faptul că România fusese abandonată de ruși” — cf. M. Prâvost, Românii și Rușii, București, 1925, p. 11; vezi și Charles Stiânon, Le Mtjslere Roumain et la defection Russe, Paris, 1918, p. 207. 4 Vezi dezbaterile din cadrul ședințelor secrete ale Camerei Dcputaților Franței din 28 —30 noiembrie 1916 reproduse în „Anale de istorie” XXIV, nr. 2/1978, p. 133 — 163, după „Journal Officiel” din 10 noiembrie 1920. „Revista de istorie”, tom. 38, nr. 1, p. 43 — 58, 1985. www.dacoramanica.ro 44 ADRIAN STANESCU 2 politici decizionali ai țarilor aliate sau inamice 5. în acest sens vom aminti o scrisoare a premierului britanic Lloyd George către primul ministru român, în care se făceau observații extrem de elogioase la adresa vitejiei armatei române, subliniindu-se că efortul României nu va fi uitat de aliațifl. în același timp în imediata apropiere a României avea loc un eve- niment de cea mai mare însemnătate pentru istoria omenirii, cu puternice implicații asupra operațiunilor militare din Moldova, creind țării noastre o poziție cu totul aparte 6 7. în februarie 1917 în Rusia a izbucnit revoluția burghezo-democratică, urmată după cum se știe de triumful Marii Revo- luții Socialiste din Octombrie. Prima breșă în sistemul mondial capi- talist, precum și istoricul apel la pace fără anexiuni și despăgubiri de răz- boi lansat de guvernul sovietic au trezit în conștiința popoarelor mari speranțe în sfîrșitul hecatombei războiului, în înfăptuirea idealurilor de unitate națională și dreptate socială. Integrată în frontul oriental, de la Baltica pînă la Marea Neagră, izolată cu desăvîrșire de aliații apuseni, România trebuia — pentru a-și asigura supraviețuirea, să urmeze, de nevoie, noua orientare politică impri- mată de la Petrograd. Astfel, deși armata română nu a fost, niciodată pînă atunci mai puternică și mai animată de dorința de a lupta 8 pentru eliberarea țării, guvernul român a trebuit să accepte încheierea unui armistițiu ,,cu caracter exclusiv militar” 9, după semnarea celui de la Brest—Litowsk din 3 decembrie 1917 dintre Rusia Sovietică și Quadrupla Alianță. Situația României și armistițiul de la Focșani, încheiat la 9 decem- brie 1917, în condițiile în care reprezentanții oficiali ai Antantei la Iași socoteau „ca o datorie a recunoaște întinderea sacrificiilor poporului român și eroica lui armată” 10 11, s-au bucurat de un larg ecou peste hotare, fiind privite în general cu obiectivitate și sobrietate de aliații apuseni. Vorbind la 27 decembrie 1917 în Camera Deputaților de la Paris, ministrul de externe Stephan Pichon după ce afirma că „România a obținut de acord cu noi și prin noi concursul tuturor aliaților. Armistițiul n-a putut fi evitat cu toate sforțările noastre” u, reînnoia angajamentele luate față de aspirațiile noastre naționale, aducînd un vibrant omagiu jertfelor făcute de România. în același timp ziarul francez „Le Journal” își mani- festa convingerea că serviciile pe care România le-a adus cauzei comune nu vor rămîne fără recunoștință practică din partea aliaților12. Atitudinea cercurilor oficiale franceze era însă oscilantă, dată fiind deosebirea dintre declarațiile făcute de St. Pichon reprezentantului român V. Antonescu, cum că „Franța se simte mai solidară ca oricînd cu România ...” și 6 Arhiva Istorică Centrală, fond Casa Regală, dosar 78 1918, f. 1. 6 „Evenimentul”, XXV, nr. 273 din 11 ianuarie 1918 7 Titu Georgescu, Marile puteri și țările mici in contextul primului război mondial și al urmărilor sale imediate, In „Revista de istorie”, tom 29, nr. 7/1976, p. 985 8 Mircea Djuvara, La guerre iot mâine, 1916—1918, Nancy, 1919, p. 163 9 „Evenimentul”, XXV, nr. 242 din 29 noiembrie 1917 10 Ion I. C. Brătianu, Situația internațională a României, București, 1919, p. 15 11 „Mișcarea”, II, nr. 2 din 4 ianuarie 1918; vezi și România in primul război mondial, Edit. militară, București, 1979, p. 321 12 „Evenimentul”, XXV, nr. 244 din 1 decembrie 1917 www.dacoromaiiica.ro 3 ECOUL IEȘIRII ROMÂNIEI DIN RĂZBOI (MAI 1918) 45 cele ale președintelui de Consiliu, Georges Clemenceau, pentru care lupta trebuia continuată indiferent de situație13. în rîndul cercurilor guvernante din Marea Britanie „se înțelege situația noastră îngrozitoare și necesitatea inexorabilă de a încheia armis- tițiu” 14. Oficiosul „The Times” din 18 decembrie 1917, în cadrul unei pertinente analize a situației din Europa răsăriteană, după ce își exprima părerea că „aranjamentul românesc este mai curînd o măsură militară dictată de împrejurări”, conchidea : „moralul armatei este de nezdrun- cinat, dar nu se poate contesta că situația din țară este foarte critică. Armata română este ca o insulă într-un ocean. Nici una din țările beli- gerante nu a trebuit să treacă încă printr-o încercare atît de teribilă” 18. Ecoul armistițiului de pe frontul românesc a fost puternic și peste ocean. într-un articol intitulat Lupta României împotriva inamicului apărut în „New York Times” din 9 februarie 1918, după ce se analiza efortul României și loialitatea sa față de cauza aliată se aprecia că țara „este la limita rezistenței și a forțelor sale” 18. în mod oficial, Statele Unite ale Americii prin ambasadorul lor la Iași, asigurau guvernul român de angajamentul de a garanta integritatea teritorială a României17. Iar președintele W. Wilson, cu ocazia primirii scrisorilor de acreditare ale ambasadorului român dr. C. Angelescu, în ianuarie 1918, își exprima întreaga simpatie pentru eforturile eroice ale poporului român în lupta sa dreaptă pentru realizarea idealului național, împotriva unui dușman puternic și crud 18. Atitudinea aliaților însă, chiar plină de înțelegere, nu ajuta cu nimic România a cărei situație se agrava tot mai mult. Deși trupele nu trebuiau să efectueze mișcări masive sau manevre — conform clauzelor armistițiului, soldații ruși părăseau în număr mare frontul19, golurile lăsate fiind cu greu acoperite cu slabele rezerve române. în pofida imenselor greutăți în asi- gurarea echipamentului, a hranei chiar, a agravării situației economice a maselor din Moldova și din teritoriul ocupat20, ostașii dădeau dovadă de un moral foarte bun 21, fiind puternic animați de dorința eliberării țării aflate sub cisma ocupantului. Armistițiul nu era o soluție definitivă. Era un scurt răgaz înaintea momentului în care trebuia să se aleagă între continuarea luptei sau semnarea unei păci separate 22, iar agravarea la maximum a conjuncturii internaționale în care se găsea România 23 a 18 cf. Paul Oprescu, întreruperea operațiilor militare pe frontul românesc (noiembrie 1917 — martie 191S)și relațiile României cu aliații, în ,,Studii și materiale de istorie modernă”, voi. VI, București, 1979, p. 166 14 ibidem 16 C. Botoran, O. Matichescu, Documente străine despre lupta poporului român pentru făurirea statului național unitar, Edit. Dacia, Cluj-Napoca, 1980, doc. 67 (in continuare sursa se va cita prin: Documente străine) 18 ibidem, doc. 69 17 Arhiva Istorică Centrală, fond Casa Regală, dosar 76/1918, f. 2 18 Biblioteca Academiei, Arhiva dr. C. Angelescu, XIX varia 9 19 Ch. Stiânon, op. cit., p. 323. 20 Arhiva Istorică Centrală, fond Casa Regală, dosar 73/1917, f. 4 — 5; vezi și „Vestea”,, II nr. 169 din 2 martie 1918 21 Alexandru Averescu, Notițe zilnice din război (1916 — 191S), ed. a IlI-a, București ■f. a., p. 257 22 C. Xeni, Take lonescu, ed. a II-a, București, f. a., p. 348 28 Titu Georgescu, op. cit., in loc. cit.,p. 985 www.dacoromanica.ro 46 ADRIAN STANESCU 4 determinat o amplă dezbatere în cercurile guvernamentale, răspunzătoare de destinele țării 24 25 26. Euperea de către guvernul sovietic, la 26 ianuarie 1918, a relațiilor diplomatice cu guvernul de la Iași a desăvîrșit izolarea tragică a Eomâniei. Acesta a fost momentul ales de către puterile centrale pentru a obține ieșirea definitivă a Eomâniei din război. Pe fondul cam- paniei de presă desfășurate la Budapesta în favoarea impunerii unei „păci” care să „reprezinte victoria lor și trădarea Eomâniei” au ieșit la iveală puternicele contradicții existente între Germania și Austro- Ungaria, dintre cercurile, guvernante de la Viena și Budapesta, dintre Sofia și Viena și, într-o măsură mai puțin importantă dintre Bulgaria și Turcia 23. Situația internă a dublei monarhii, lipsa acută de alimente, intensificarea nemulțumirilor maselor populare, determinau pe conducă- torii politicii habsburgice să caute de urgență o reglementare pe frontul român, asigurînd în același timp nevoile presante de cereale resimțite de imperiu. Acesta a constituit cadrul în care s-au exercitat cunoscutele presiuni asupra Eomâniei în luna februarie 1918 27, care au determinat demisia guvernului „național” și chemarea la conducerea cabinetului a generalului Averescu. Greaua situație în care se găsea Eomânia preocupa opinia publică din țările aliate. în toate statele Antantei presa, cuvîntările oamenilor politici scoteau în evidență sacrificiile făcute de poporul român, cauza dreaptă pentru care lupta. în Statele Unite, după cum informa ministrul român de la Washington, opinia publică și personalitățile vieții politice priveau cu multă simpatie cauza poporului român. în multe orașe nord- americane au avut loc demonstrații în favoarea idealurilor românești, iar la Chicago mai multe mii de persoane s-au pronunțat pentru realizarea unității tuturor românilor 28. în timp însă ce numeroase ziare din S.U.A. publicau articole elogioase la adresa Eomâniei29, guvernul american, prin atașatul său militar de la Iași, încercînd să influențeze decizia guver- nului român, declara — avertisment care-și va vădi greutatea mai tîrziu la conferința de pace : „Si Vous faites maintenant une Paix, la Eoumanie ne sera pas du nombre dans la glorieuse compagnie des nations qui ayant tire l’Epee pour le Droit, continuerent opiniatrement jusqu’ă la fin”30. La Londra, premierul Lloyd George anunța în Camera Comunelor că Marea Britanie nu va precupeți eforturile pentru îndeplinirea aspira- țiilor naționale românești 31, iar o notă a agenției „Eeuter” afirma că „hotărîrile consiliului de coroană al Eomâniei, tinzînd spre acceptarea (cerințelor Puterilor centrale — n.n.) ținînd seama de circumstanțele 24 Nicolae lorga, Istoria românilor, voi. X, București, 1939, p. 392; C. Xcni, op. cit. p. 350 — 351 25 V. T. Cancicov, Jmpresiuni și păreri personale din timpul războiului României, voi. II, București, 1921, p. 317. 26 B. Auerbach, L’Autriche et la Hongrie pendant la guerre, Paris, 1925, p. 466 și urm. 27 Acte privitoare la istoria marelui război, publicate de N. lorga in „Revista istorică”, XVIII, nr. 7—9/1932; D. lancovici, La Paix de Bucaresi, Paris, 1918, p. 74; loan I.upaș, Istoria unirii românilor, București, 1937, p. 316 28 Biblioteca Academiei, Arhiva dr. C. Angelescu, XIX varia 9 29 „România”, II, nr. 343 din 15 februarie 1918 30 Muzeul Național de istorie al R. S. România, inventar nr. 64978 31 Biblioteca Academici, Arhiva loan Ursu, caiet 2, f. 2 www.dacoromanica.ro 5 ECOUL IEȘIRII ROMÂNIEI DIN RĂZBOI (MAI 1918) 47 de o gravitate fără precedent, au fost luate de perfect acord cu aliații, căci în pofida acestor grele încercări România va rămîne totdeauna fidelă Antantei” 32. Pe malurile Senei, cu ocazia primirii unei delegații parlamentare românești la Palais Bourbon (sediul Adunării Deputaților), la 24 ianuarie 1918, președintele Camerei Paul Deschanel declara : „Niciodată România nu a fost mai aproape de inima Franței; indiferent de desfășurarea luptei, Franța și România, unite prin comunitatea sacrificiului lor, vor fi două nedespărțite surori” 33. „Le Petit Journal” scria : „Situația României devine din ce în ce mai grea, iar regele Fredinand a trebuit, cu cuțitul la gît, să accepte noi tratative pentru reînoirea armistițiului și încheierea păcii” 34. Aceeași publicație pariziană își intitula editorialul din ziua următoare : „Victime de la Paix Russe, la Roumanie fait la Paix” pentru a continua pe un ton adecvat situației „România, atît de nobilă și lipsită de șansă și al cărei destin în această tragedie ne smulge lacrimi de durere ; România care, grație curajului său și ajutorului organizatoric a cîtorva ofițeri francezi, s-a refăcut după prima trădare rusă, va sucomba în urma celei de a doua. Ea se zbate fără speranță între lăcomia dezlănțuită a Germaniei, Austro-Ungariei și Bulgariei” 35 36. Marele și influentul cotidian „Le Temps” constata că „Puterile centrale au apelat rînd pe rînd la armis- tiții și ultimatumuri: armistiții pentru a avea timp să încercuiască Româ- nia și ultimatumuri pentru a o împinge spre capitulare. Astfel ele au par- venit să impună ca bază de negocieri cedarea întregii Dobroge și impor- tante „rectificări teritoriale” în profitul Austro-Ungariei” 38. Toate aceste manifestări de simpatie nu au folosit, și nici nu puteau, din păcate, să contribuie la ameliorarea situației României. Presiunile Germaniei la care se adăuga completa încercuire a Moldovei de către trupele puterilor centrale, au determinat guvernul român să se încline în fața forței. La 5 martie s-a semnat la Buftea tratatul preliminar de pace între România și Quadrupla Alianță 37. Prevederile acestuia erau extrem de grele, Româ- nia cedînd întreaga Dobroge precum și întinse teritorii muntoase de impor- 32 Ibidem, caiet 1, f. 46 33 Ibidem, caiet 2, f. 29—30 34 „Le Petit Journal” — 4 marș 1918 36 ibidem — 5 marș 1918 36 „Le Temps” — 5 marș 1918 37 Arhiva Istorică Centrală, fond Casa Regală, dosar 10/1918, f. 1: „Art. 1. România cedează puterilor aliate Dobrogea pînă la Dunăre. Puterile aliate vor amenaja pentru România un drum comercial pînă la Constanța, la mare. Art. 2. Se admite în principiu rectificări de frontieră a Austriei către România. Se admite în principiu stabilirea de raporturi economice conform stiuațiunii. Art. 3. România va demobiliza cel puțin 8 divizii din armata ei actuală; această demo- bilizare se va face în înțelegere cu Mackensen. Restul armatelor se vor demobiliza după În- cetarea războiului cu Rusia, răminind numai trupele necesare pentru paza frontierelor către Rusia. Art. 4. România se obligă să dea tot sprijinul posibil trecerii trupelor aliate prin Moldova și Basarabia spre Odcsa. Art. 5. România se obligă să liccnțieze pc toți ofițerii străini și inamici puterilor aliatei și a însoțitorilor lor. Puterile aliate le asigură trecerea. România se obligă a părăsi toate teri- toriile ocupate in Austro-Ungaria. Art. Final. Tratatul Aiepînd de la 5 martie crt. Se vor încheia tratate speciale cu ficcairputeremoaza acestui tratat încheiat la Buftea”. 48 ADRIAN STANESCU 6 tanță strategică și economică. Cu toate acestea, în optica unora din repre- zentanții germani, pacea preliminară de la Buftea nu era ceva de neîndurat. Din declarațiile lor, pacea ce urma să fie impusă Antantei trebuia să fie mult mai grea 38. Modul în care Quadrupla Alianță a înțeles să-și impună condițiile de „pace” în fața unui adversar aflat în imposibilitate de a replica, a constituit unul din motivele care au determinat Antanta să respingă toate tentativele de pace provenite din rîndul puterilor centrale. Vestea ieșirii României din război a avut o largă audiență în rindul opiniei publice internaționale care a condamnat unanim modul brutal în care Germania și aliații ei înțelegeau să-și impună dorințele în fața celui mai puțin puternic. în Statele Unite, piesa aprecia tratatul de la buftea echivalent cu nimicirea României, anexiunile impuse de puterile centrale nefiind nici măcar deghizate. „Public Ledger” din Philadelphia considera că „această pace nu e pace. Ea este un act făcut în scopul de a distruge independența unui stat suveran” 39. „New York Sun” sublinia că „tra- tatul impus României demonstrează că formula „fără anexiuni și despă- gubiri” este o farsă. Tratatul dovedește că rapacitatea, cruzimea și ambi- țiile mondiale constituie forțele dominante în imperiile centrale”40. Pentru „New York Times” din 15 martie 1918 „acceptarea păcii propuse (impuse—n.n.) de inamic înseamnă pur și simplu distrugerea României din punct de vedere politic, economic și strategic” 41. Peste cîteva zile, în paginile acestui important cotidian se putea citi: „România merită o simpatie absolută nu numai fiindcă a luptat pentru umanitate, dar și pentru că a fost victima aliaților ei. România a intrat în război în urma înțelegerii potrivit căreia armata generalului Sarrail urma să pornească imediat o ofensivă. Rezultă că numai trădarea a fost cea care a deter- minat înfrîngerea României” 42. Influentul ziar newyorkez concluziona, cu altă ocazie : „o astfel de pace nu va fi niciodată recunoscută de America și de aliații ei” 43. în mod oficial Departamentul de Stat declara la 15 martie că guvernul S.U.A. „înțelege împrejurările care au silit România să trateze cu puterile centrale”44. Simpatia cu care erau întîmpinate suferințele României în America nu puteau însă ușura situația, iar un ajutor material eficient era practic imposibil în condițiile din primăvara anului 1918. Cercuiile politice și opinia publică din capitala Marii Britanii se raliau opiniei primului ministru Lloyd George după care „România traversează o perioadă de încercări fără seamăn” 45 46. La 11 martie, răs- punzînd unei interpelări în forul legislativ britanic, ministrul de externe, lord Balfour declara : „guvernul nutrește cea mai vie simpatie față de 38 Alexandru Marghiloman, Note politice, voi. III, București, 1927, p. 435 39 „Mișcarea”, XII, nr. 49 din 2 martie 1918 49 Biblioteca Academiei, Arhiva loan Ursu, caiet 1, f. 52 41 Documente străine, doc. 75 42 ibidem, doc. 77 43 „România”, II, nr. 358 din 4 martie 1918 44 Cf. Boris Rangheț, Relațiile româno-americane in perioada primului război mondial, 1916 1920, Edit. Dacia, CIuj-NajB^^^țj^fananjca 46 Arhiva istorică Centrală, Microfilme Polonia, rola 16, c. 346 7 ECOUL IEȘIRII ROMÂNIEI DIN RĂZBOI (MAI 1918) 49 România, în noua situație în care se află. Va fi de datoria noastră și va constitui obiectul insistențelor pe care le vom depune spre a obține la conferința de pace o revizuire a grelelor condiții ce au fost impuse României”46. Iar cunoscutul om politic, viitor prim ministru, Bonar Law declara : „toată lumea mi se alătură în a exprima poporului și sol- daților români expresia celei mai profunde simpatii”47. Intelectualitatea britanică își regăsea sentimentele în cuvintele rectorului Colegiului regal din Londra care scria omologului său român, rectorul Universității din București : „Noi știm că cea mai tristă nevoie a putut să silească România să trateze cu dușmanul și nu o hotărîre dictată de forța majoră poate să șteargă amintirea luptei comune, pentru idealuri comune”48. în deplin consens cu realitatea, comentatorii de la „Times” din Londra sesizau faptul că „România este la discreția unui inamic lipsit de scrupule” 49, același ziar remarcînd cu altă ocazie că soarta țării noastre este „mai tristă și mai sensibilă chiar decît cea a Belgiei”. Oficiosul „Giornale d’Italia” își informa astfel cititorii în acele zile tragice : „sărmana Românie semnează pacea căci dușmanii i-au pus cuțitul la gît și ea nu se poate sustrage umilinței fără a risca să fie asa- sinată căci, din păcate, îi sînt tăiate toate căile de retragere” 50, în timp ce guvernanții italieni declarau că „Italia compătimește România și deploră imposibilitatea aliaților de a-i veni în ajutor”51. Cea mai clar exprimată opinie în favoarea țării noastre, a luptei și idealurilor poporului român, cele mai sincere sentimente de simpatie și compasiune față de tragedia românească s-au manifestat, firesc, pe malurile Senei. Dacă în rîndul cercurilor conducătoare, la Clemenceau mai ales erau lesne de observat „nemulțumiri, dar nu ostilitate”52, presa franceză în totalitatea ei comenta situația României cu înțele- gere și compasiune. Fulminantul articol al lui Gustave Herv^, intitulat: „România sugrumată”, publicat în „La Victoire”53, este revelator : „România n-a fost bătută de Germania, . . ., în timp ce nenorocita 46 Biblioteca Academiei, Arhna loan L’rsu, caiet 1, f. 52 47 „Le Temps” — 9 marș 1918 48 „Mișcarea”’, XII, nr. 70 din 27 martie 1918 49 Documente străine, doc. 80 — in articol se spuneau, printre altele: Adevărul este că România a trebuit să sature trei inamici flăminzi. Fiecare a avut Obiectivul său propriu, dar in fiecare caz rezultatul a fost același din punctul dc vedere al României — supunere la jugul german. Bulgarii erau dornici să-și realizeze idealul lor: „O Bulgarie Mare” prin anexarea Dobrogei. Austriecii, sub presiunea maghiară, au cerut cedarea trecătorilor de Carpați — condiție asupra căreia a făcut presiuni contele Czcrnin, care își amintea cu amărăciune hapul înghițit de la regele și guvernul României atunci cind țara a intrat in război. Germanii au fost hotărîți să pună mina pe bogatele terenuri petrolifere din România și să asigure Germaniei, pentru un timp nelimitat, griul românesc la un preț fixat de autoritățile germane. Ani de-a rindul a în- cercat Germania să capete controlul cîmpvrilcr petrolifere românești. Dacă încercările de co- rupție și oferta unui preț ridicat au eșuat, șansa războiului a asigurat acum succesul. Cîmpurile petrolifere au fost luate în mod oficial în stăpînire, pe calea unui monopol pe o durată de 99 ani. / .../. națiunea română urăște cu înterșunare tot ce c german. Așa izolată cum este acum România, ea așteaptă cu sufletul la gură victcria aliaților, nădăjduind că \ a fi ajutată să se elibereze dc sub dominația germană”. 50 „Le Temps” — 20 marș 1918 51 Paul Oprescu, op. cit., p. 178 “ !Kev’ictoire7” - 7 )y™4acoromamca.ro 4 c. 26£6 50 ADRIAN STANESCU 8 Românie, încrezătoare în cinstea prietenilor ei stătea rezemată de fron- tiera rusă, Ukraina pe la spate, îi aruncă lațul după gît și o sugrumă,... După Rusia a venit rîndul României să cunoască binefacerile păcii „fără anexiuni și despăgubiri” ale austro-germanilor. ... România a căzut în sclavie, dar sclavia ei nu va ține multă vreme ... România își va avea răzbunarea, sau vom fi căzuți cu toții în robie”. Sensul articolelor presei franceze este semnificativ exprimat prin cîteva titluri; astfel „L’Echo de Paris” își intitula comentariul: „Pace de răzbunare” ; „Le Figaro” : „România încercuită — Pacea odioasă” ; „Le Journal” : „România înconjurată semnează pacea printr-un crud sacrificiu”; „L’Homme Libre” : „înconjurată și trădată, România semnează pacea care-i smulge Dobrogea pînă la Dunăre, dar Aliații nu vor recunoaște decît tratatele semnate de ei”; „Excelsior” : „Cu cuțitul la gît, aliații noștri au fost forțați să semneze preliminariile de pace” M. Cuprinsul articolelor jurnalelor din capitala Franței este impresionant prin patetismul și compasiunea față de aliatul aflat în nenorocire. „Păs- trăm României — scria „L’Echo de Paris” — care a dovedit în iulie trecut energia și fidelitatea ei, toată dragostea noastră. Ea astăzi e în pu- terea inamicului, dar știe că libertatea ei e solidară cu libertățile noastre”* 55 *. Referindu-se la stipulațiile tratatului de la Buftea, „Le Matin” după ce comenta situația grea a României sublinia că „Legăturile de simpatie tradițională care ne leagă de România nu s-au rupt cu aceasta și trebuie să sperăm că viitorul ne va îngădui să le reluăm în chip tot așa de cordial ca și în trecut”58. Sub titlul „Sfîrșitul tragediei românești”, cunoscutul comentator Polybe scria în „Le Figaro” : „Nu pacea este impusă de Au- stro-Gernania țărilor învinse, ci capitularea.....Prin tratatul pe care l-a semnat cu cuțitul la gît, România este despărțită de mare, expusă primejdiei din partea Ungariei în Carpați și din partea Bulgariei la gurile Dunării, condamnată la o lungă ocupație militară. ... Ea devine din punct de vedere militar, politic, economic, vasală a Germaniei”57. „Con- dițiile păcii consacră, dezmembrarea acestei nefericite țări și o plasează sub tutela puterilor centrale.....Aliații, și în mod deosebit Franța nu pot uita legăturile care le-au unit cu România și vitezele eforturi făcute de armata română pentru cauza comună............De aceea, Aliații nu pot recunoaște pacea care este impusă României prin violență și care, cu sigu- ranță, va fi revizuită la reglementarea generală a situației”58, scria expri- mînd un sentiment unanim „Le Petit Journal”. Sensul prevederilor tra- tatului de la Buftea, avertismentul cuprins în articolele aceestui adevărat „dictat” nu a scăpat comentatorilor politici ai presei franceze. „Sperăm —se putea citi în gazetele pariziene — că soarta României va fi explicată maselor muncitoare și rurale din toate țările abate. Aceasta va constitui o lecție elocventă”59. 51 55 55 57 55 58 „România” II, nr. 352 din 26 februarie 1918 ibidem ibidem Documente străine, doc. 74 „Le Petit Journal” - Biblioteca Academiei, Arhiva loanUrsu, caie' 9 ECOUL IEȘIRII ROMÂNIEI DIN RĂZBOI (MAI 1918) 51 „Pacea dictată și nu negociată”60, era criticată cu aspiime și de orga- nul social-democrației austriece „Arbeiter Zeitung” de la Viena : „Ni s-a promis o pace fără anexiuni. însă pacea de la Buftea ne-a i elevat anexarea Dobrogei de către Bulgaria. Contele Czernin ne-a promis o pace fără opre- siuni politice sau economice. însă, România este constrînsă să renunțe la singurul său port maritim. . . . Tratatul de la Buftea nu este o pace de înțelegere și nu ne va asigura prietenia poporului român”61. Faptul este simptomatic pentru importantele deosebiri de vederi existente în interio- rul blocului puterilor centrale. Interesante sînt opiniile consemnate în țările neutre. „Journal de Geneve” spre exemplu, scria cu multă pertinență, în deplină concordanță cu realitatea : „Nu-i rămîne altceva României decît să plîngă căminele pier- dute și nouă decît să ne descoperim în fața doliului săi”62. Iar „Gazette de Lausanne” își exprima părerea că „tratatul „preliminar” de pace cu Româ- nia îi crează acesteia o situație intolerabilă. Sub imperiul necesității, s-ar putea ca România să semneze această pace mai devreme sau mai tîrziu, dar, este evidentă totodată lipsa de înțelegere a militariștilor și panger- maniștilor de la Berlin pentru a-și imagina că un astfel de act nu va lăsa în poporul român ranchiune eterne”63. Se poate observa, pe baza mărturiilor timpului, o quasi unanimă atitudine de respingere a modului brutal tîlhăresc în care au înțeles puteri- le Quadruplei Aliamțe să impună „pacea” de la Buftea. Toate vocile autorizate ale lumii civilizate, opinia publică internațională și-a manifestat indignarea față de prevederile cuprinse de preliminariile de la Buftea, în același timp, observatorii vieții internaționale sesizau faptul că numai izolarea, trădarea și neîndeplinirea obligațiilor asumate de către Antantă au adus România în pragul dezastrului, în pofida eroismului armatei române și a sacrificiilor întregului popor. Foarte important este, de ase- menea, faptul că Aliații se angajau să nu recunoască această „pace” și să acționeze pentru îndeplinirea idealurilor românești la Conferința gene- rală de pace. Situația României în noua conjunctură continua să rămînă deosebit de grea. La Buftea se încheiase pacea preliminară dar în termen de 14 zile trebuia semnat tratatul definitiv. Germanii accentuau presiunile în favoa- rea instaurării unui guvern condus de Alexandru Marghiolman64, în timp ce cabinetul existent se arăta reticent față de completa ruptură cu aliații apuseni. Generalul Averescu nu se mai bucura de încredere nici la Iași și nici la București65. Strîns legat de această situație și ca urmare a inge- rințelor puterilor centrale66, în fruntea guvernului a fost chemat Alexandru Marghiloman care, prezenta o serie de atuuri politice. încă din anii 1914 — 1916, în calitate de lider al Partidului conservator, Alexandru Marghiloman, după atitudinea declarată în favoarea neutralității susținută în Consiliul 00 Pamfil Șeicaru, op. cil., p. 398 61 „Le Temps” — 11 marș 1918 62 Documente străine, doc. 72 63 ibidem, doc. 73 64 A. Marghiloman, op. cil., p. 393 397 66 C. Kiri(escu, op. cil., Ț. 230 — 231 66 Otlokar Czernin, Im Wcllkri't’e, Berlin i nd Wicn, 1919, p. 360 www.dacoromaiiica.ro 52 ADRIAN STĂNESCU 10 «de coroană din 3 august 1914, s-a situat permanent pe poziția apropierii țării de Puterile centrale, cu precădere față de Germania*. Prin legăturile sale personale, prin atitudinea sa de un perfect oportunism politic, prin poziția sa favorabilă față de dinastie, Marghiloman apărea drept „omul •situației”, singurul care, eventual, ar fi putut să mai atenueze din cerințele pe care puterile centrale urmăreau să le impună prin tratatul definitiv de pace. Devenit la 19 martie 1918 președintele Consiluilui de miniștri, Al. Marghiloman avea de făcut față unei situații foarte complexe. Aparent, puterile centrale se prezentau unite în pretențiile lor și poziția României ■apărea ca lipsită de speranță ; însă în sînul Quadruplei Alianțe contradic- țiile de interese se manifestau cu putere. Germania, „atrasă de visul ori- ■ental”67. urmărea să păstreze linia Cernavodă—Constanța precum și gurile Dunării. Dorințele exagerate manifestate de Germania, care înțelegea să-și rezerve primatul dominației economice, au nemulțumit profund Austro-Ungaria care nu putea fi de acord cu o excesivă întărire a influenței Berlinului la București. Concomitent, unele din cerințele emise de poli- ticienii unguri, au fost respinse ca neconforme cu realitatea de conducerea de la Viena68. La 22 martie au reînceput la palatul Cotroceni din București tra- tativele în vederea încheierii păcii definitive. Pentru România, situația era fără ieșire; încercuită din toate părțile, avînd în față un inamic supe- rior numericește, comunicațiile cu aliații devenite imposibile, în fața țării noastre se profila ca o „necesitate ineluctabilă”69 încheierea păcii cu dușmanul. La situația disperată în care se găsea România, s-au adăugat în fața rezistenței unei părți a cercurilor conducătoare70 noi presiuni din partea puterilor centrale care plănuiau chiar să reînceapă operațiunile militare în cazul în care nu ar fi găsit imediată satisfacție la București și Iași71. în fața inevitabilului, guvernul român a trebuit să se încline. La 7 mai, la palatul Cotroceni s-a semnat tratatul de pace dintre România -și puterile centrale72. * Ema Nastovici, România și Puterile Centrale in anii 1914 — 1916, Edit. politică, Bucu- rești, 1979, p. 67 și urm.; C. Nuțu, România tn anii neutralității, 1914—1916, Edit. științifică, București, 1972, passim; România in primul război mondial, Edit. militară, București, 1979, p. 40 și urm. 67 N. Basilesco, La Roumanie dans la guerre et dans la paix, tome I, Paris, 1919, p. 334 68 Ferindu-se cu atenție, fiind vorba de materiale pentru uzul opiniei publice, să-și dez- văluie întreaga amplitudine a sentimentelor nutrite față de România, „Pester Llyod” de la Budapesta scria: „în ceea ce privește Austro-Ungaria și Germania ele n-au încheiat cu guvernul care a venit după Brătianu o pace sentimentală și nici nu e un motiv de a organiza solemnități de împăciuire. Fără răzbunare dar și fără încredere exagerată Monarhia a înfăptuit prin tra- tatul de pace un program de asigurări strategice și în general s-a preocupat în special de avan- tajele economice a căror importanță și valoare le va dovedi, desigur, viitorul” — „Mișcarea”, XII, nr. 102 din 5 mai 1918; vezi și O. Czernin, op. cit., p. 371 — pentru poziția cercurilor de la Bahlplatz. 69 G. D. Creanga, Les finances roumaines sous Ic regime de l’occupation et de la paix al- ilemande, tome II, Paris, 1919, p. 30. 79 A. Marghiloman, op. cit., p. 446 71 Arhiva Istorică Centrală, Xerografii. Viena, pac. LV, f. 796 72 Actele tratatului de pace de la București, 24 aprilie/ 7 mai 1918, f. 1. f. a. www.dacoromanica.ro 11 ECOUL IEȘIRII ROMÂNIEI DIN RĂZBOI (MAI 1918) 53 Prevederile tratatului de pace impuneau țării condiții extrem de grele, aduceau Eomânia în pragul robiei, rezervîndu-i un statut de semi- colonie a puterilor „învingătoare”73. Pacea nedreaptă impusă Eomâniei de către dușman a fost primită de toți românii, fără deosebire de clasă soci- ală, cu sentimente de ură și ostilitate. într-un manifest intitulat „Către clasa muncitoare de la sate și orașe”, semnat de „Federația maximalistă din Eomânia”, din mai 1918, se spunea : „Muncitorimea socialistă română a dorit o pace democratică fără anexiuni teritoriale și despăgubiri de răz- boi. Brutala ipocrizie a militarismului german a ieșit la iveală acum, cu ocazia încheierii acestei păci. . . . Noi nu putem aproba o pace cu anexiuni și despăgubiri de război, pentru că aceasta înseamnă robirea poporului român. O astfel de pace poartă într-însa germenul unor noi conflicte, unor războaie de care popoarele sînt sătule”74. Iar ziarul „Eomânia Nouă” scria : „Sînt tari tunurile nemțești dar mai tare e sufletul nostru și cre- dința noastră. Pacea nedreaptă de astăzi va fi începutul unui război nou, pe care-1 duce întreg neamul românesc pînă la învingerea deplină”75. Eăsunetul internațional al păcii de la București a fost pe măsura acestui act politic ce dezmembra o țară și reducea un întreg popor la sta- diul de sclavie. Cu toată evidența acestei situații în rîndul conducătorilor puterilor centrale, altele erau opiniile. Astfel, ministrul de externe al Ger- maniei, von Kuhlmann declara la 18 mai 1918 : „Noi sperăm că această pace nu răspunde numai intereselor politice și economice ale aliaților, ci ea va permite, deasemenea, Eomâniei să se redreseze și să se refacă de rănile ce i le-a pricinuit războiul. . . . Eomânia trebuie să se considere fericită, fiind tratată amical, în timp ce pentru aliații săi condițiile vor fi mai grele”78. Pline de interes sînt dezbaterile referitoare la pacea de la București, ce au avut loc în Eeichstagul de la Berlin. Astfel, în timp ce pentru deputatul Centrului, Groeber „achizițiile teritoriale ale Austro- Ungariei care s-au făcut în scopul evitării unor noi agresiuni, nu pot fi numite anexiuni”, iar deputatul conservator Westarp le considera „o pedeapsă pentru trădarea Eomânei”, reprezentantul socialist Ledebour afirma : „tratatul nu constituie o pace fără anexiuni, o pace de conciliere, căci el asigură achiziții teritoriale Austro-Ungariei. în Dobrogea trebuia organizat un plebiscit”77. Ministrul de externe al dublei monarhii — în timpul tratativelor de pace — contele Czernin afirma, în cadrul unui expozeu ținut în fața consiliului comunal din Viena, în decembrie 1918, după prăbușirea Imperiului habsburgic : „micile rectificări de graniță pe care le căpătăm nu sînt anexiuni”, dar, constata cu luciditate demnitarul austriac „orice legături de prietenie erau imposibile cu o Eomânie jefuită atît de perfect din punct de vedere economic”78. 73 Vezi analiza, la Vintilă Brătianu, Pacea de robire, București, 1919, pass 74 Documente din istoria Partidului Comunist din România, 1917—1922, ed. a Il-a, ESPLP, București, 1956, voi. I, p. 51—52 76 Ion Popescu-Puțuri, op. cit., p. 10 76 C. Minesco, L’Action diplomatique de la Roumanie pendant la guerre, Paris, 1922, p. 76-77 77 Biblioteca Academiei, Arhiva loan Ursu, caiet 1, f. 143 — 144 7S Mirfiea Djuvara, op. cit., p. 251 www.dacaromanica.ro 54 ADRIAN STANESCU 12 Tonul presei din țările Quadiuplei Alianțe nu este unitar. Nota dominantă este, firesc, de satisfacție mai ales față de prevederile teritoriale. Nu puține sînt nici articolele care consideră pacea de la București drept prea blîndă față de „trădarea” din august 1916. Oficiosul „Norddeutsche Allgemeine Zeitung” nota cu mult cinism : „România încheie pace în aceeași formă de stat în care a intrat în război. Germania și puterile aliate au salutat și favorizat pacea română.” ; se înșela însă cînd considera că „odată cu trecerea României în sistemul sta- telor Europei Centrale marea și importanta problemă a definitivei liniști în Balcani a intrat pe calea rezolvării”79. în timp ce „Taeglische Rundschau” manifesta aceleași iluzii, că „s-a făcut începutul rezolvării chestiunilor balcanice în sensul puterilor centrale”, comentatorul ziarului clerical „Kreuzzeitung” manifesta multă nemulțumire cînd scria — în totală contradicție cu realitatea — „nu numai că n-am obținut despăgubirile de război ce se puteau obține față de bogățiile naturale ale țării, dar nici cu convențiunile economice n-am obținut avantaje ce se aflau în sfera posibilului”80. Foarte evidente apar contradicțiile dintre interesele Ger- maniei și cele ale Austro-Ungariei referitoare la România, în comentariul cotidianului berlinez „Deutsche Tageszeitung ’ care-și informa cititorii în felul următor : „regiunile anexate de Austria cuprind păduri ce au o valoare de cel puțin trei miliarde mărci, precum și foarte bogate resurse petroliere. . . . chiar dacă nominal Austria renunță la despăgubiri de răz- boi, prin aceste rectificări (anexiuni — n.n.) ea își asigură o prețioasă despăgubire al cărei venit (din petrol—n.n.) va crește constant”81. Iar bavarezul „Miinchner Neuste Nachrichten”82 scria cu surprinzătoare sinceritate: „Dacă România nu a fost impusă la indemnizații de război, dacă i s-a lăsat un domeniu care să-i permită să facă figură de stat — in- dependent — aceasta, pentru a obliga această țară să asigure Germaniei avantajele economice de care are nevoie”. Existau însă și voci lucide în corul presei germane. Astfel, „Leip- ziger Volkszeitung”, de orientare social-democratică, lansa un veritabil avertisment : „Aceasta este o pace obținută prin violență; tratatul cu- prinde anexiuni deschis declarate, despăgubiri de război deghizate care, în realitate nu sînt plătite în lichidități ci prin exigențe economice care sînt mai aspre pentru România decît simple indemnizații de război”83. Tonul presei austro-ungare era plin de satisfacție, cu precădere la Budapesta unde, „Pester Lloyd” își exprima convingerea că în viitor România va fi obligată „să caute tot mai mult ajutorul nostru și să ne solicite bunăvoința”, în timp ce pentru „Budapesti Hirlap” important era faptul că tratatul făcea „extrem de dificil în viitor un atac perfid cum a fost ultimul atac al României”84. La Viena sentimentele erau contradic- torii ; pe de o parte „Wiener Abendpost” își exprima părerea că „Austro-Ungaria în unire cu aliații ei a rămas însuflețită în tot timpul tratativelor de pace 79 Biblioteca Academiei, Arhiva loan Ursu, caiet 1, f. 104 80 „Steagul”, IV, nr. 4 din 11 mai 1918 81 Biblioteca Academiei, Arhiva loan Ursu, caiet 1, f. 105 82 Arhiva Istorică Centrală, fond Casa Regală, dosar 90/1918, f. 49 83 Biblioteca Academiei, Arhiva loan Ursu, caiet 1, f. 104 84 Mircea Djuvara, op. dit. 4. 251—252 www.dacoromanica.ro 13 ECOUL IEȘIRII ROMÂNIEI DIN RĂZBOI (MAI 1918) 55 de același spirit de moderațiune înțeleaptă. . . . Dispozițiile tratatului din București arată aceasta în fața întregii lumi, căci condițiile de pace cruță adversarul bătut”85, în timp ce „Nene Freie Presse”, criticînd tra- tatul de pace, estima că trebuiau impuse despăgubiri de război și sugera malițios că principala profitoare a noii situații era Ungaria86. Cotidianul sociaî-democrat „Arbeiter Zeitung” sesiza însă faptul că „tratate ca cele de la Brest Litowsk și București nu fac decît să crească ura omenirii împo- triva celor ce le-au smuls prin forță”87. Organele de informare ale opiniei publice din țările neutre, din Elveția mai ales, au sesizat cu precizie semnificația păcii de la București. Pentru „Gazette de Lausanne”, ,,e cert că România a fost trădată. Nenorocită Românie ! Ea a băutpaharul amărăciunii pînăla fund”88. Influentul „Jour- nal de Geneve” nota cu sobrietatea-i cunoscută : „Semnificația acestei păci pentru Europa poate fi cu ușurință rezumată în două cuvinte : mai întîi falimentul dreptului și apoi, crearea Europei Centrale (sub egida Austro-Germaniei—n.n.)”89 *. într-un alt articol, din 12 mai, și întitulat „România în servitute”, același cotidian scria : „abandonată, România, rămasă la dispoziția unor dușmani urîți de popor, traversă zile crîncene. . . . Situația internă a României este negația însăși a oricărei indepen- dențe”®0. Prevederile tratatului de pace de la București și-au găsit cum era firesc, un larg ecou în țările Antantei. într-o telegramă adresată șefului statului român de regele Alexandru al Greciei se exprima în acele momente grele „întreaga simpatie a mea și a poporului elen pentru dum- neavoastră și națiunea română”91. Deși ieșirea României din război con- stituia o lovitură serioasă pentru ansamblul strategiei Antantei, cercurile guvernante abate și-au manifestat înțelegerea pentru situația fără ieșire în care se găsea țara noastră. Astfel, în nota de răspuns a miniștrilor Antan- tei la notificarea guvernului Marghiloman privind încheierea păcii, se spunea : „în ceea ce privește condițiile păcii asupra căreia ne-ați notificat, cei patru miniștri subsemnați, lăsînd guvernelor lor dreptul de a formula cu mai multă precizie punctul lor de vedere, se simt obligați să declare- chiar din acest moment că ei consideră ca nule și neavenite toate stipulațiile acestei păci, care ar fi contrare principiilor, a căror valoare a silit Antanta să pună mîna pe arme, contrare drepturilor și intereselor puterilor pe care le reprezentăm”92. La 16 mai, o nouă notă a minișrilor Antantei acreditați la Iași93, sublinia o serie de aspecte care decurgeau din tratatul de pace : „Deși refuză să recunoască existența despăgubirilor de război, germanii pun în sarcina românilor întreținerea trupelor de ocupație și altele. Con- dițiile de monopol în profitul Germaniei a exploatării și vinderii petrolului, 85 „Steagul”, IV, nr. 4 din 11 mai 1918 86 Biblioteca Academiei Arhiva loan Ursu, caiet 1, f. 104 87 Arhiva Istorică Centrală, fond Casa Regală, dosar 90/1918, f. 80 88 „Steagul”, IV, nr. 16 din 24 mai 1918 88 Mircea Djuvara, op. cit., p. 252 80 Documente străine, doc. 83 81 Arhiva Istorică Centrală, fond Casa Regală, dosar 83/1918, f. 1. 82 cl Boris Rangheț, anina rn 88 Arhiva Istorică Centrală, Microfilme Franța, rola 90, c. 143 — 144 56 ADRIAN STĂNESCU 14 ca și a exploatării cerealelor, reprezintă odată în plus indemnizații de răz- boi”. Nota reprezentanților Antantei concluziona : „tratatul impus Româ- niei constituie cea mai cinică dezmințire pe care faptele Germaniei au dat-o declarațiilor sale. El face din România o ocnă în care întreaga popu- lație este condamnată să muncească pentru dușman”. în Statele Unite ale Amerieii opinia publică a înfierat cu indignare tratatul de pace de la București, felul în care o țară mică era tratată de o coaliție puternică. Pentru „Evening Star” din 12 mai, „s-a sfîrșit cu independența României, ...,ea este legată de mîini și de picioare de către Germania” 94. Jefuirea bogățiilor naturale românești atrăgeau aten- ția comentatorilor de la „New York Times”, care scriau la 25 mai 1918 : „avantajele economice obținute de Germania prin tratatul de pace cu Româ- nia sînt echivalente cu o despăgubire de război din partea acestei națiuni”95, în preajma prăbușirii Germaniei încă nu erau stinse ecourile actului de felonie comis la 7 mai.La 3 noiembrie,,New York Timea” scria : „aceas- tă pace aruncă multă lumină asupra principiilor morale și politice ale celor ce huzuresc în lumea interlopă. Kuhlmann și Czernin au predat Munții Carpați Ungariei, care, prin această „rectificare de frontieră”, a adus sub stăpînirea ei aproximativ un sfert de milion de români în plus. Germania n-a cerut teritorii; ea a fost satisfăcută cu stăpînirea absolută a vieții economice a României” ". în capitala S.U.A., „Washington Post” scria referindu-se la clauzele păcii de la București: „România devine proprietate germană. Poporul ei este supus gîrbaciului german; pămîntul ei trebuie să producă alimente pentru Germania; cîmpurile ei petrolifere și apele sale vor sluji comerțului german și căile ferate urmează să treacă sub control german, împreună cu portul Constanța și gurile Dunării” 97. Pe malurile Tamisei, la Londra, „Times” analizînd relația dintre clauzele teritoriale și cele economice ale tratatului de pace ajungea la concluzia că „rectificarea de graniță cerută de puterile centrale a dat prilej austriecilor să jefuiască România de altă sursă a bogățiilor ei natu- rale. în conformitate cu harta trasată, întregul lanț al Carpaților urmează să fie cedat Imperiului austro-ungar” 9S. Imediat după încheierea războ- iului o lucrare oficială publicată sub auspiciile guvernului britanic scria, referindu-se la problema aici dezbătută: „condițiunile acestui tratat erau de o extremă asprime. Germania tindea la o completă desființare a sta- tului român și la obținerea pentru ea și aliații săi a unei stăpîniri complete a industriilor române importante, precum și a porturilor și a comunica- țiilor via Dunăre” ". în Eranța, prevederile tratatului impus României la București au fost primite cu firească indignare. Deplîngînd soarta aliatului din ră- sărit, presa, oamenii politici francezi subliniau obligația, nu numai morală 84 8 86 87 88 * * * 84 Documente străine, doc. 82 8S ibidem, doc. 86 86 ibidem, doc. 106 87 ibidem, doc. 87 88 ibidem, doc. 94 98 col. Radu Rosetti, K.r/rn.se dm enfl/ez^ji-Mniru q servi la istoria războiului reiniregirei neamului, f. 1., f. a., 4he year 1918, London, 1919, p. 28). 15 ECOUL IEȘIRII ROMÂNIEI DIN RĂZBOI (MAI 1918) 57 a Antantei de a acționa în scopul împlinirii idealurilor pentru care Eomânia intrase în război. La scurt timp după ce s-au cunoscut la Paris clauzele tratatului de pace, „Le Temps” scria : „teritoriul național este mutilat. Armata nu mai are efective, nici material de luptă. Dunărea este încre- dințată Austro-Ungariei. Ocupația dușmană continuă fără să se știe cînd se va încheia” 10°. Peste o lună, marele și influentul cotidian parizian își continua analiza : „Eomânia a pierdut în jur de 26.000 km2 și mai mult de 800.000 locuitori. Aceasta pentru formula „făiă anexiuni”. Cît despre formula „fără despăgubiri”, aceasta nu este mai puțin mincinoasă. Puterile Centrale rezervîndu-și dreptul de a lua tot petrolul pe care îl vor putea extrage și toate cerealele de care vor declara că au nevoie — fără a ține seama de necesitățile însăși ale țării” 100 101. „L’Information” de la Paris scria lapidar că „Eomânia este sclava economică a Germaniei” pentru a avertiza însă că „pacea de la București nu este decît un incident pro- vizoriu al conflictului care pune puterile centrale încontra tuturor forțelor dreptului din universul civilizat” 102. O patetică luare de poziție împreună cu un cald apel la ajutorarea Eomâniei este publicată de „Journal des Debats” din 8 octombrie : „Dacă Eomânia, încercuită din toate părțile s-a plecat în fața Germaniei înaintea încheierii păcii generale, a făcut-o pentru a salva materialul de război, armata și guvernul național și să-și prezerve astfel viitorul apropiat. Ea a acționat cu înțelepciune. Dacă guvernul său și resturile armatei s-ar fi refugiat în Ukraina, ea ar fi fost dezarmată. Ea nu avea ca Serbia nici măcar posibilitatea exodului pe mare. Ea ar fi făcut jocul Austro-Ungariei care ar fi înlăturat dinastia domnitoare, ocupat Moldova și Basarabia și scurtat frontul oriental. Poate capitularea Bulgariei nu s-ar fi produs. Să fim deci recunoscători și fideli față de un popor care așteaptă cu nerăbdare și în mijlocul mize- riilor fără nume momentul să se elibereze” 103. Apare clar, fără umbră de îndoială marele ecou de care s-au bucurat în rîndul opiniei publice internaționale succesivele acte cu caracter de dictat imperialist în urma cărora Eomânia a fost nevoită să iasă temporar din război în prima parte a anului 1918. Caracteristica materialelor din presă, a luărilor de cuvînt a oamenilor politici, a rapoartelor diplomatice o constituie permanenta simpatie de care s-a bucurat Eomânia, înțele- gerea faptului că nu exista altă soluție, sprijinul declarat pentru reali- zarea idealului său național. Impunerea păcii imperialiste de la București nu a însemnat însă sfîrșitul eforturilor poporului român pentru realizarea unității naționale. Lupta maselor populare împotriva regimului de ocupație, menținut în pofida încheierii păcii, s-a dezvoltat în forme din cele mai variate104. Emigrația română aflată în țările Antantei, cu precădere la Paris, a des- fășurat o amplă campanie de propagandă în favoarea cauzei naționale, denunțînd permanent odiosul regim de ocupație și pacea impusă cu tunul 100 „Le Temps” - 10 mai 1918 101 „Documente străine”, doc. 90 102 Arhiva Istorică Centrală, fond Casa Regală, dosar 90 1918, f. 46 103 C. Minesco, op. cit., p. 78 104 A. Deac, I. Toacă, Lupta poporului român împotriva cotropitorilor, 1916—1918, Edit. militară, București, 1978, p. 275 și urm. www.dacoromaiiica.ro 58 ADRIAN STANESCU 1& de Germania și aliații ei105. Lupta necurmată a poporului român ca și înfrângerile suferite de Puterile Centrale pe cîmpul de luptă, au făcut curînd inoperante prevederile păcii de la București — neratificată de altfel de șeful statului, în pofida presiunilor externe și ale guvernului con- servator. Actul nedrept impus la Buftea — București a fost cu claritate infirmat de istorie, de voința poporului român care, în condițiile favora- bile create în toamna anului 1918, a înfăptuit în mod democratic, revo- luționar — peste capul marilor puteri, statul național unitar, prin actele plebiscitare de la 28 noiembrie și 1 decembrie106. Recunoașterea internațională, oficializată la Versailles și Trianon nu a făcut decît să ratifice, să consfințească formal starea de fapt creată ca urmare a luptei întregului popor pentru realizarea unității naționale românești. L’ECHO INTERNATIONAL DE LA SORTIE TEMPORAIRE DE LA ROUMANIE DE LA GUERRE (MAI 1918) RESUMfî En analysant au d£but de l’âtude la situation dramatique qui acca- blait la Roumanie â la fin de l’annee 1917 — isolement militaire complet, effondrement de l’allie qu’elle avait eu jusqu’alors, sup6rioritâ strategique de l’ennemi — l’auteur prâsente amplement par le suite l’âcho interna- țional de la tragedie roumaine dont la reception a varie selon les interets des gazettes respectives, des personnalitâs politiques qui y exprimaient leurs opinions. Tandis que les pays de l’Entente ont prodigul leurs mani- festations de sympatie, les Puissances Centrales exprimaient la necessite de punir la Roumanie pour sa „trahison” de 1916. L’auteur analyse aussi le processus de la conclusion de la paix imperialiste de Buftea—Bucarest, consid6rant, â son avis, que les conditions de celle-ci ont renforce la deci- sion de l’Entente de lutter jusqu’â la soumission des Puissances Centrales et plus sp^cialement de l’Allemegne. L’ătude releve l’heroisme de la lutte menee par le peuple roumain pour l’accomplissement de son idâal mille- naire — l’unite naționale — et son âcho dans le monde entier. 105 spre exemplu vezi, O. Talrali, Propaganda românească in străinătate, Craiova, 1920, passini 106 M. Mușat, I. Ardeleanu, Marea l'niredin 1918 și confirmarea ei pe plan internațional, in voi. Independența României, Edit. Academiei, București, 1977, p. 400 și urm. www.dacoramanica.ro ÎN ÎNTÎMPINAREA CELUI DE-AL XVLLEA CONGRES • INTERNAȚIONAL DE ȘTIINȚE ISTORICE ASPECTE IDEOLOGICE, REALITĂȚI MATERIALE ÎN SECOLUL AL XVI-LEA EUROPEAN DE FLORENTINA CĂZAN Apariția Reformei, în secolul al XVI-lea în Germania, se înscrie printre fenomenele importante care au marcat trecerea de la evul-mediu la epoca modernă. Reforma a fost prima bătălie împotriva feudalismului și nu o protectoare energică a unor spirite înapoiate — cum spunea Nietzsche — nesătule încă de ideile evului mediu \ Deși a pornit ca o mișcare religioasă, Reforma a fost ideologia burgheziei timpurii, a clasei în ascen- siune, purtătoare de progres și de aceea Engels o numea prima revoluție burgheză, o revoluție cu adevărat europeană1 2. Noua clasă în pragul secolului XVI lupta să-și clădească un edificiu social-politic propriu care să-i permită să se afirme și să-și desfășoare forțele în toată plenitudinea lor, în conformitate cu interesele ei economice și politice și cu dezvoltarea intelectuală a epocii. Căușele Reformei. Acumulările realizate de-a lungul veacurilor, pe plan tehnic și cultural, creiaseră o nouă mentalitate și o altă morali- tate ce se loveau de modul de a gîndi învechit, născut în condițiile de viață ale feudalismului. Omul simțea nevoia să se miște neîngrădit de prejudecăți, neamenințat de structuri social-politice și practici rămase dintr-o lume care trăia într-un cadru mai restrîns, ierarhizat conform unor cerințe ale timpului trecut. Burghezul avea de apărat alte idealuri decît feudalul. Ceea ce altădată fusese ridicat la rangul de virtute, acum era socotit un viciu. De pildă, pentru feudalitate, războiul și vitejia repre- zentaseră tot evul mediu un titlu de glorie. Pentru burghezie prima sen- timentul siguranței, idealul ei consta într-o viață liniștită și confortabilă, pentru a se putea bucura de rodul muncii, lucru ce se reflecta în modul de a-și construi casele, de a le împodobi și mobila, complet diferit de cel al construcțiilor de tip medieval concepute mai mult ca adăpost și loc de apărare. Ferestrele largi ale locuințelor burgheze, prin care inunda lumina, balcoanele, mobilierul ușor și elegant, creiau o ambianță tihnită, degajau o atmosferă de pace. Războiul era privit ca o plagă, cu atît mai 1 A. Oțetea, Reforma și Contrareforma, București, 1948, p. 36; idem, Renașterea și Reforma, București, 1968, p. 249 — 251; A. Meuscl, Thomas Muntzer und seine Zeii, Berlin, 1952, p. 39-41. 2 K. IVfarx, F. Engels, Opere, voi. 21, București, 1965, p. 400. „Revista de istorie”, tom. 38, ^8C^Qțj|^niCa.rO 60 FLORENTINA CĂZAN 2 mult, cu cît, dezvoltarea tehnicii și tacticii militare în secolele XIV—XVI accentuaseră caracterul său distrugător. Autoritatea de stat trebuia să asigure securitatea supușilor, activitățile comerciale neputînd prospera atît timp cît domnea nesiguranța. Se dorea o umanitate mai blîndă, în care omul să se poată mișca în voie, stabilind raporturi noi cu semenii săi. Relația om-existență era altfel înțeleasă acum. Ideea de solidaritate, a răspunderii colective pe care se bazaseră structurile sociale în tot evul mediu, devenise incomodă într-o societate în care individualismul burghez își făcuse apariția. Fidelitatea, onoarea sînt înlocuite cu abilitatea, viclenia; genero- zitatea și larghețea, privite și ele multe secole ca o virtute, au fost înlo- cuite de un spirit de economie ce atingea uneori avariția. Burghezul avea nevoie de capital, dorea să întreacă în lux pe feudal, iar pentru aceasta avea nevoie de bani. Ceea ce era vechi nu mai era bun, ceea ce era nou nu se bucura de o recunoaștere generală. Ba mai mult, se creiase o confu- zie în sistemul de ierarhii și valori ce amenința cu o criză morală dintre cele mai grave. Pentru restabilirea ordinei și echilibrului era nevoie ca prin- cipiile și normele de viață corespunzătoare epocii să se impună cu fermi- tate. Mentalitatea nouă despre relațiile dintre oameni nu se putea însă impune fără ajutorul unei instituții care să dispună de forță morală și mijloace de a le propaga. Școala umanistă făcuse mult în acest sens, dar ea prezenta neajunsul de a se adresa unei elite intelectuale. Formarea umanistă a omului cerea timp și bani pentru studiu, presupunea comuni- carea prin intermediul limbii latine, o limbă moartă 3. Apoi nu trebuie uitat faptul că umanismul era o cultură esențială estetică, iar cultura estetică exagerată, înseamnă o îndepărtare de la lumea reală4. Eleganța exprimării și a argumentării nu erau pe înțelesul omului obișnuit și făcea imposibilă o combatere a societății în forme violente, de aceea burghezii de rînd, masele populare, în căutarea unei căi care să le asigure realizarea aspirațiilor, s-au adresat bisericii. Religia era „singura expresie populară posibilă a tendințelor generale ale epocii” s 6. Ea era mai apropiată de sufletul omului simplu, argumentele ei erau ascultate și înțelese mai mult decît cea mai bună lucrare umanistă. O problemă morală era mai întîi o problemă de conștiință. Gîndirea religioasă făcea ca distincția sacru- profan să nu fie prea clară 8. Moral era ceea ce se credea a fi pe placul lui Dumnezeu, de aceea tot evul mediu ideologia societății, în mare parte a Europei, fusese reprezentată de biserica catolică. Ea consfințise institu- țiile feudale înconjurîndu-le cu aureola consacrării divine. Dar tocmai de aceea, ea era legată de structurile rurale, depășite de evoluția generală 7. Ideologia feudală și odată cu ea învățătura bisericii catolice se cereau schimbate. înainte ca feudalismul laic să poată fi atacat trebuia distrusă această organizație sacră a feudalismului8, dar singura motivație accep- tată atunci, erau argumentele religioase. Astfel a apărut o nouă religie- 3 A. Oțetea, op. cit., p. 210. 4 E. Durkheim, Evoluția pedagogiei in Franța, București, 1972, p. 185. 5 K. Marx, F. Engels, op. cit., p. 401. 6 J. Dclumeau, Naissance el affirmation de la Reforme^, Paris, 1965, p. 564. ’ ibidem, p. 258. www dacnromanica rn 8 K. STarx, F. Engels, Despre religie,~Edit. politică, București, 1963, p. 259. 3 ASPECTE) IDEOLOGICE ȘI MATERIALE 1N SEC. XVI 61 ideologie, Reforma. Inițiatorul ei a fost Martin Luther8 9, profesor la uni- versitatea din Wittenberg. Format la școala umanistă din Erfurt, M. Luther a avut meritul de a găsi limbajul potrivit pentru a face cunoscut poporului ceea ce uma- nismul erudit deja exprimase. Chiar dacă supărător de brutal, cind Luther spunea „papistul este măgar” 10 11 pentru popor era infinit mai clar decît toate dezbaterile teologice umaniste. Reforma nu se opune Renașterii, cele două fenomene se află într-O' strînsă conexiune. Umaniști de renume ca : Desiderius Erasmus, Johannes Reuchlin, Ulrich von Hutten, Johannes Cochlaeus, Wilibald, Pirckheimer, Philip Melanchton au atacat înaintea lui Luther biserica catolică, arătînd că este departe de a fi un exemplu demn de urmat și că, dimpotrivă, ea încătușa spiritele ce voiau să-și ia zborul. Prin scrierile lor ei au pregătit marea bătălie ce se anunța. La început, umaniștii au mers alături, chiar dacă metodele folosite și soluțiile adoptate nu au fost aceleași. Cînd Luther a avut curajul să rupă cu biserica catolică (1520) în sînul umaniștilor s-a produs o sciziune, din rîndurile lor desprinzîndu-se reformații. Umanis- mul a criticat societatea, Reforma a încercat să o și schimbe, de aceea» Reforma și nu umanismul a fost prima revoluție în Europa, în ciuda învelișului religios menținut. Feudalismul, însă, nu putea fi negat fără a se oferi alte forme de viață. Astfel a apărut „întoarcerea la antichitate”, o antichitate mult idealizată ce respingea evul mediu ca pe un abis,10 bis și în care umaniștii căutau, pe lingă un model, rădăcini pentru noua societate, în antichitate aflînd argumente teoretice și juridice ce puteau fi adaptate noilor situații social-economice. „întoarcerea la antichitate” răspundea și unei nevoi de echilibru, dat fiind că „epoca de aur” continua să se creadă a fi fost în trecut, dar se cerea un trecut atît de îndepărtat, încît să nu poată acționa asupra forțelor de curînd apărute împiedicîndu-le ascensiunea. Era acțiu- nea legii „negării negației”, negația ca unitate a continuității și discon- tinuității, ca trecere de la vechi la nou în procesul dezvoltării. Burghezia nega feudalitatea, tocmai pentru că aceasta, la rîndul ei, îi negase un statut privilegiat în societate u. Dar civilizația urbană romană era neînțeleasă de meșteșugarul și negustorul german din secolul XVI, de aceea, pentru Luther întoarcerea la antichitate a însemnat revenirea la scrierile lui Augustin, la creștinismul primitiv și la Biblie 12. Biserica catolică în vre- mea lui Luther era cel mai puternic feudal, ea se identificase tot evul mediu cu feudalitatea de aceea nu în sînul ei putea burghezia să găsească soluții pentru înlăturarea vechii ordini. Se cerea o religie mai conformă cu 8 Născut la Eisleben în 1483, cuprins de criza morală a secolului M. Luther în 1505 s-a călugărit intrînd în ordinul augustin —celebru pentru severitatea disciplinei și pregătirea intelec- tuală ce o dădea membrilor lui—unde spera să-și găsească liniștei sufletească. Rezultatul a fost contrar. A murit în orașul natal în 1546; vezi R. Fricdenthal, Luther sein Leben tind seine Zeii, Mtinchen, 1967. 10 Martin Luther Studienausgabe, hrsg. von. K. G. Steck, Frankfurt am Main, 1970, p. 215. iobis j-j Zimmennann, Veacul întunecat, Edit. științifică și enciclopedică, București, 1983, p. 10 11 F. ,Căzan, Atitudinea umaniștilor germani fală de Reformă, în ,,Analele Universității București", Istorie, 1979, p. 1—2. 12 W. Durant, Las Zeiialter des* Reformat ion, în col. The storij of ciinlizalion, voi. 7, New York, 1957, rd. gcrni:in;WKW.waC£ffPIEfcanilCatirO 62 FLORENTINA CAZAN 4 dezvoltarea intelectuală a secolului XVI, căci catolicismul apărea încărcat de superstiții și credințe învechite spiritului burghez. Burghezul aspira spre o religie mai umană. El nu se putea desprinde de pămînt pentru a pluti în sferele cerești. Misticismul feudal era depășit. Sub influența Renașterii, religia apărea mai puțin o pregătire pentru viața viitoare și mai mult o doctrină morală în vederea realizării individului pe pămînt. Atacul împotriva religiei oficiale a fost ușurat de însăși biserica catolică. Aceasta, în deruta generală, ajunsese o instituție coruptă, avidă, dornică de gîlceavă, cum nu fusese vreodată. Procese ca cel al savantului J. Reuchlin (1512)13, sau al croitorului londonez Hunne (1512) erau cunoscute de toată lumea și dezaprobate14. Clerul înalt, stăpînitor de mari domenii, se întrecea în lux cu seniorii laici mărind redevențele, introdu- cînd taxe noi. Ceea ce revolta era nu atît existența unui senior hrăpăreț în plus, ci faptul că, prin conduita sa, clerul consfințea o situație mai generală, incorectitudinea în loc să fie înfierată de biserică era practicată de ea. Funcțiile ecleziastice au fost acaparate de nobili, pe care nu-i inte- resau problemele religioase, nu știau să oficieze slujba, continuau să ducă o viață de laici, instalîndu-și menajul în episcopii și chiar mănăstiri. își recunoșteau public bastarzii și îi înzestrau cu bunurile bisericii, care erau lăsate uneori moștenire chiar unor fete sau copii nevîrstnici15 16 *, deși era limpede că ei nu puteau îndeplini funcțiile ecleziastice. Ce urmare putea să aibă o astfel de practică se vede din faptul că celebrul duelist din seco- lul XVI, Bussy d’Ambroise, devine, la un moment dat, abate de Bour- gueil. Alteori funcțiile erau cumpărate cu bani, ajungîndu-se la un cumul de funcții nepermis. Un scandal de acest fel a izbucnit în anul 1514 cînd Albert de Brandenburg, arhiepiscop de Magdeburg și Hamerstadt a mai plătit curiei papale 10.000 ducați pentru a primi și arhiepiscopia de Mainz. Papalitatea, însăși, decade și aceasta într-o perioadă cînd statele centra- lizate se afirmau, cînd pretențiile de universalitate ale Romei nu mai corespundeau cu realitățile politice. Pontifii devin adevărați principi italieni. Ei se folosesc de scaunul apostolic pentru a asigura interesele familiilor lor. Purtarea unui Alexandru al Vl-lea Borgia era socotită de netolerat, iar în ceea ce-1 privește pe luliu al II-lea, cu toată popu- laritatea lui, lumea a privit cu uimire cum un conducător spiritual cu casca pe cap și arma în mînă merge să lupte personal împotriva statului rival — Bolonia. Scandalizat Erasmus se întreba: Cum poate cel ce rostește zilnic cuvintele „pace vouă”, cu aceeași mînă să țină crucea și sabia 18. Vinderea 13 Acuzat de a fi fost împotriva arderii cărților ebraice a fost citat în fața tribunalului arhiepiscopal din Koln. 14 Lui Hunne îi murise în 1511 un copil. Rectorul parohiei a cerut cearceaful de pe patul copilului ca obligație de înmormîntare. Hunne a refuzat, fapt pentru care în 1512 i s-a intentat proces de erezie, a fost închis, iar mai tirziu asasinat în celula sa. 15 H. Pirenne, A. histonj of Europe, New York, 1958, p. 271—275. 'ese, traducere, studiu ititro- 16 Erasmus din Rotterdam—g ductiv și note, I. Stoian, București. 5 ASPECTE IDEOLOGICE ȘI MATERIALE IN SEC. XVI 63 indulgențelor17 în Germania, din porunca papei Leonal X-lea, a fost ultima picătură adăugată șirului de nemulțumiri, iar moartea aceluiași pontif, în urma unui banchet, a fost privită de mulți ca o pedeapsă divină. Reforma luterană. Dacă Reforma a apărut în Germania și nu în altă parte, aceasta se explică prin faptul că revoluția izbucnește nu acolo unde formele capitaliste sînt cele mai dezvoltate, ci unde contradicțiile sociale sînt cele mai puternice, or, Germania, la începutul secolului XVI-lea, dacă nu era țara cea mai înaintată din lume, în schimb, nicăieri în Europa contradicțiile nu erau atît de acute18. Masele populare, plebea orășenească și țărănimea, sufereau de pe urma dependenței lor economice sau personale față de aristocrația urbană și feudali; burghezia înstărită se afla în contradicție cu nobilimea care amenința securitatea în stat — Germania fiind la acea dată fărîmițată din punct de vedere politic — și de la care voia să smulgă privilegiile economice. Nobilimea însăși se prezenta scindată; laicii erau împotriva ecleziasticilor, clerul împotriva laicilor, mica nobilime refuza dependența față de marea nobilime, cerînd „imediatizarea” adică să țină, prin inter- mediul vasalității, direct de împărat. Cavalerii, veșnic îndatorați, se temeau, mai ales, ca domeniile lor să nu fie cotropite de marii feudali și astfel să aibă soarta nobilimii mijlocii care în Germania era pe cale de dispariție. De aceea, în timpul Reformei, ei au fost alături de burghezie, la fel clerul mic a cărui situație materială se apropia de a orășanului sau a țăranului. Nici principii nu erau atașați în întregime vechilor structuri. Ei întreză- reau posibilitatea unei centralizări a statului în folosul lor, și nu al împă- ratului, și doreau o biserică proprie ca instrument sigur de guvernare, în acest punct ei se întîlneau cu burghezia care și ea năzuia spre o biserică proprie. Astfel, în condițiile unei nemulțumiri multiple și complexe, s-a ajuns ca lupta împotriva bisericii tradiționale să apară tuturor ca singura modalitate de a uni intr-un efort comun categoriile sociale cu interese atît de variate. Atacul a fost provocat de vinderea indulgențelor în Germania în anul 1517 de către călugărul Tetzel, trimisul papei Leon al X-lea. M. Luther, în semn de protest, a afișat 95 de teze în limba latină pe ușa bisericii castelului din Wittenberg. în ele protesta împotriva calității papei de a ierta credincioșilor păcatele. Spirit practic, Luther se întreba : dacă papa poate ierta păcatele pe bani, de ce nu o face gratis, doar puterea de a dezlega pe pămînt nu a cumpărat-o ? 19. Tezele au fost citite de puțini și încă de mai puțini înțelese. M. Luther nu era încă reformator, abia în focul luptei el și-a dat seama de ce anume avea nevoie burghezia. Tezele constituie, însă, punctul de plecare al Reformei pentru că ele puneau în discuție problema mîntuirii, baza teoretică a noii ideologii. După profesorul de la Wittenberg „omul se mîntuie prin credință”. O idee religioasă, întîlnită și la unii umaniști (ex. : Erasmus din Rotterdam) 17 Bilete pentru iertarea păcatelor. 18 S. M. Stăm, Ce a fost in realitate Reforma din Germania, „Probleme de istorie”, nr. 2, 1958, p. 106-107. 19 V. H. H. Green, Luther and the Reformation, Oxford, 1974, p. 53 — 55; ven și Die 95 Thesen Mtulin Lt.thers, hrg. von I. Ludolphy, Berlin, 1976. www.dacoromaiiica.ro 64 FLORENTINA CAZAN 6 cu implicații considerabile pe plan social. Ea a însemnat o introducere în religie a idealului umanist de emancipare a individului. Ce anume mai mult putea atunci să-l ridice pe om decît dreptul și posibilitatea ce i se rezervau de a comunica direct cu Dumnezeu, fără intermediul cuiva, fie preot sau papă? în același timp, mîntuirea prin credință era un răspuns la problema obsedantă a păcatului care nu odată în evul mediu îngrădise spiritul de inițiativă și de întreprindere, împinsese spre ascetism. Oamenii au fost cuprinși de un sentiment de ușurare, de eliberare. ,.M-am simțit renăscut” — scria Luther tatălui său — „conștiința mea este liberă, nu mai sînt o creatură a papei 1” 20 și cîți odată cu el nu au avut aceeași tră- ire? în locul Dumnezeului sever, imagine a lumii aspre feudale, burghezul plăsmuia acum un Dumnezeu blînd, îngăduitor, gata să ierte pe cel ce se căia, așa cum însăși umanitatea se dorea mai blîndă. Mîntuirea prin credință a năruit edificiul ecleziastic și odată cu el ierarhia feudală. Papa nu mai era omnipotent și nici măcar necesar, întreg universalismul unei puteri, ce se clădise de-a lungul unui mileniu, dispărea. Singura autoritate în biserică era cuvîntul lui Dumnezeu înscris în Biblie. Scriptura devine cartea de căpătîi a credinciosului de aceea a fost tradusă în limba germană. Primul tiraj de 600 exemplare, vîndut imediat, căruia i-a urmat la scurt timp și alte ediții, dovedește cît de setoasă era lumea de a cunoaște adevărul. Practicile exterioare, atît de numeroase și fastuoase în biserica ca- tolică, au fost desființate, ca fiind inutile mîntuirii. Religia se interiori- zează și individualizează și odată cu aceasta omul a căpătat o libertate de mișcare și de acțiune mai mare, s-a rupt de colectivitatea de care bise- rica catolică îl ținea legat. A nu se mai duce regulat la biserică nu mai era un păcat, credinciosul se putea ruga oriunde. Se realiza astfel dezi- deratul burgheziei de a nu mai depinde de biserică 21. Consecința era și sub raport material. Ierarhia ecleziastică desfiin- țată, preotul înlocuit de pastor, un simplu și modest funcționar, cultul sfinților și al icoanelor abolit, monahismul negat ca fiind contrar naturii umane, averile bisericilor secularizate, ceremoniile în bună parte înlătu- rate, toate acestea au dus la o biserică puțin costisitoare, sobrietatea impunîndu-se ca un model de viață, conform cu principiile de economie ale burgheziei. Haina neagră, austeră a pastorului va fi îmbrăcămintea de sărbătoare a credinciosului. Odată cultul sfinților desființat, numărul sărbătorilor religioase a fost considerabil redus, s-a realizat o economie de timp necesară unor activități laborioase. Principiile dogmei evanghelice — cum s-a numit învățătura lui Luther — au fost înscrise în două dintre lucrările sale: Despre libertatea creștinului și Despre captivitatea babilonică a bisericii. Atacurilor repetate, papa a răspuns, mai întîi, încercînd prin emi- sarii săi, Cajetano și Eck, să liniștească spiritele. Nereușind, în anul 1520, Luther a fost excomunicat apoi citat în fața unei diete imperiale la Worms (1521) pentru a fi judecat. Dieta a fost prezidată de însuși împăratul 20 E. Booth, Luther 1483 1546, Paris, 1934, p. 157. 21 L. Stern, Martin Luther und Philip Melanchlon, „Wissenschaftlichen Zeitschrift der Martin Luther Universităt Halle-Wittenberg”, 1952/53, H. 6, p. 54. www.dacoromanica.ro 7 ASPECTE IDEOLOGICE $1 MATERIALE 1N SEC. XVI 65 Carol Quintul. Dar Luther, sprijinit de principi, nu a revocat nimic din cele afirmate, fapt pentru care a fost declarat eretic. Dacă reformatorul german a scăpat cu viață, aceasta s-a datorat simpatiei poporului și prin- cipilor, care își dădeau seama că nu este în interesul lor ca împăratul să colaboreze nestingherit cu papa 22. De aceea ei l-au răpit pe Luther și l-au ascuns în castelul Wartburg. Papa nu a îndrăznit să-l urmărească pe Luther ca altădată pe Hus. Astfel că în 1530 biserica luterană era deja constituită, organizarea ei fiind înscrisă în actul numit „Confesiunea de la Augsburg”. De la amvon M. Luther a predicat noua învățătură, în catedrala din Wittenberg folosindu-se prima dată limba germană în oficierea slujbei. Astfel, reformatorul german dădea prestigiu limbii germane, singura limbă în care se putea înțelege populația Landurilor. Pentru el nu exista o limbă „sacră” universală, după cum nu admitea o singură biserică ecu- menică. Așa cum nu putea crede în cultul sfinților Luther nu admitea nici că Dumnezeu s-ar fi rugat numai pentru Petru, sau că a avut prefe- rință pentru o limbă oarecare 23 24. Se vede logica unei gîndiri care lăsa să răzbată idei progresiste. Pentru Luther limba era un instrument important de educare a copiilor și tinerilor, de aceea în școli, trebuia să se predea în limba maternă. începutul secolului XVI însemnase pentru Germania și o activitate de reformare a învățămîntului. învățați de renume ca : Beatus Rhenanus, Jakob Wimpfeling, Anton Kress, Johannes Cochlaeus inițiaseră predarea cunoștințelor pe baze noi umaniste, în cadrul cărora latina ocupa primul loc, iar timpul de studiu era îndelung și sever controlat. Practic un elev trebuia să învețe toată ziua, amenințat cu pedeapsa și disprețul colegilor. Bun pedagog, M. Luther pornea de la constatarea că tineretul, prin natura sa, are multă energie, o înclinație firească spre veselie și zburdăl- nicii. Atunci — se întreba el — de ce să nu se creeze școli unde copiii să poată învăța în joacă, bucurîndu-se? „Școala noastră acum nu mai este un iad și un purgatoriu” M. Copiii să deprindă a vorbi limbi străine, să cunoască istorie, literatură, matematică, dar să învețe și jocul de cărți, cîntecele la modă, dansul. Profesorul, ajuns la vîrsta maturității, regreta că nu a avut timp să se dedice lecturii unor poeți și istorici pentru că „a trebuit să citesc tipăriturile blestemate, religioase, pe filosofi și pe sofiști, toate acestea cu prețul a multă trudă și părere de rău .. . Acum este o altă lume, care merge pe alt drum. Părerea mea este că băieții să fie lăsați o oră sau două pe zi să meargă la o asemenea școală, iar restul timpului să lucreze acasă, să învețe o muncă manuală, după cum ar avea dorință, căci amîndouă activitățile merg împreună” 2S. O educație asemă nătoare primeau fetele. Era un învățămînt practic, accesibil omului de rînd, dezvolta vioiciunea și inteligența la copil, nu supunerea față de o autoritate. Cunoașterea istoriei avea rostul de a forma sentimentul patrio- tic, pentru ca tinerii să fie utili societății. Spiritul de ordine li se creia 22 G. Zschăbitz, Martin Luther, Grosse und Grenzy, 1, Teii, Berlin, 1967, p. 134 — 135 23 Martin Luther Studienausgabe, p. 195. 24 Martin Luther Studienausgabe, p. 201. 25 Ibidem, p. 201-202. j ___• — www.dacoromamca.ro 5-0. 2696 66 FLORENTINA CĂZAN 8 prin muncă, principala virtute, și prin lectura catehismului. Din rîndul acestora aveau să se ridice învățați (doctori) în stare să conducă pe alții, să ocupe slujbe în stat, căci Reforma viza deopotrivă statul și guver- narea. Nimeni nu trebuie să creadă „că singTira nașterea făcea pe domni și regi” 26. Negarea universalismului papal a dat o grea lovitură conceptului medieval de respublica christiana, potrivit căruia țările catolice fuseseră privite ca făcînd parte din corpus christianum, dirijat de la Roma. Parti- cularismul burghez făcea ca pe plan politic să se afirme tot mai mult statele naționale. Imperiul creștin, întruchipat de Germania nu mai rezista, însăși autoritatea imperială Luther punînd-o sub semnul întrebării. El a negat principiul grației divine în guvernare, a protestat împotriva tira- niei pe care biserica nu avea dreptul să o justifice. Conform concepției luterane toți oamenii erau „geistlichen Standes” și deci ei știau singuri ce este bine și ce este rău 27. Cerea înlăturarea arbitrajului politic medieval, a metodelor religioase de constrîngere (de pildă excomunicarea). împru- mutînd idealurile renascentiste, guvernarea o concepea ca pe o artă ce se învăța. Cu o îndrăzneală ce friza trufia profesorul de la Wittenberg declara: „eu doctorul Luther sînt mai învățat decît împăratul și mai priceput în problemele vieții de toate zilele” 28, iar pe suveranul pontif îl numea regele șobolanilor” 29 *. Autoritatea de stat o concepea mai ales ca instrument represiv și polițienesc împotriva răufăcătorilor. Deși la baza definirii atribuțiilor de stat se afla libertatea de conștiință, Luther nu admitea liberul arbitru. Ordinea trebuia menținută cu ajutorul legii umane. Pentru aceasta sta- tele urmau să aibă o armată proprie națională, necesară atît pentru men- ținerea păcii interne, cît și pentru alungarea dușmanilor. La acea dată Europa era amenințată de expansiune otomană. M. Luther, la fel ca alți umaniști (Ulrich von Hutten, Erasmus), a negat cruciatele caformă de luptă cu un adversar de o altă credință, socotind că războiul este o treabă a principilor și nu a bisericii. El a demascat falsitatea propagandei reli- gioase în jurul războaielor cu turcii. Pornind de la ideea „mîntuirii prin credință”, marele reformator arăta încă o dată ineficacitatea unor prac- tici exterioare, inventate de biserica catolică — în cazul de față crucia- tele — pentru ceea ce se credea a fi „mîntuirea sufletului” so. Noutatea doctrinei luterane, în materie de guvernare, constă în faptul că pentru prima dată s-a făcut o distincție netă între cele două autorități: lumea materială și lumea spirituală, suveranilor cerîndu-li-se o neutralitate absolută în materie de religie. în fapt, Reforma a pus la dispoziția principilor o nouă instituție, biserica luterană — care după dieta de la Speyer (1530) s-a numit protestantă — o biserică națională subordonată puterii laice. Dar tocmai în aceasta consta elementul de pro- gres 31. 26 27 26 29 30 istorie”, 31 Text redat în G. Zschăbitz, op. cit., p. 190 — 191. • W. Lenk, Die Reformation, im zeitgenossischen Dialog, Berlin, 1968, p. 27. Martin Luther Studienausgabe, p. 240. Jo. Coclcus, Von der Heiligen Mess n. Priesler.. .nepaginat. FI. Cazan, Concepția politică a reformatorului german Martin Luther, „Revista de nr. 5, 1977, p. 907. E. Lâonard, Histoire iTflF1961, p, 68, 80. 9 ASPECTE! IDEOLOGICE ȘI MATERIALE IN SEC. XVI 67 în rest, masele populare nu aveau alt rol decît să urmeze cu supunere autoritatea laică. Și prin aceasta, primul reformator german a rămas un burghez moderat, plin de ezitări, ros de nesiguranță, dar mai ales speriat de ideea unui război intern, care după părerea lui nu putea aduce nimic bun Germaniei. Așa se face că între 1520—1525 M. Luther a fost un adevărat luptător, pentru ca după aceea, cînd țăranii s-au ridicat, el să se alăture principilor, oferindu-le Reforma „căci ea vă ajută să mențineți autoritatea i oastră ce se clatină”. Reforma, după ce dăduse o ideologie burgheziei în dezvoltare, s-a oprit din drumul ei revoluționar, fapt ce a făcut ca țărănimea să-și făurească propria ei reformă. Rejorma lui Thomas jUiintzcr. Thoinas Miintzer32 (sau Miinzer) nu a fost un discipol sau un continuator al lui Luther, ideologia sa își are rădăcini proprii; aceasta nu înseamnă că învățătura lui Luther nu l-a influențat. Th. Miintzer a pornit de la același concept de „mîntuire prin credință” și de la autoritatea Bibliei, însă doctrina lui Luther era pentru el „o teologie fără popor și împotriva poporului”, o religie a pasi- vității 33. Preot modest, predicînd în sate, Thomas Miintzer a înțeles nevoile maselor rurale, mult sărăcite în Germania unde șerbia era încă puternică. Reforma lui a dat țărănimii o ideologie în stare să-i susțină lupta împotriva feudalității. Spre deosebire de Martin Luther, Thomas Miintzer nu făcea distincție între lumea materială și cea spirituală, pentru el exista o singură ordine. Cea din timpul lui nu era dreaptă și deci ea trebuia înlăturată și înlocuită cu alta conformă cuvîntului lui Dumnezeu, care, după el, putea fi cunoscut din Biblie. De aceea noua societate ce aveau s-o făurească o numea „împărăția lui Dumnezeu pe pămînt” sau „Uniunea creștină”. Luther recursese la Biblie pentru menținerea ordinei existente, în timp ce Miintzer o invoca pentru a îndemna poporul la luptă33bis. Asistăm la o radicalizare a Reformei al cărui conținut social-pc- liticăafost exprimat în Scrisoarea program. în preambulul documentului este enunțată cauza principală a răz- vrătirii țăranilor. „Pentru că pînă acum multe greutăți au fost impuse omului simplu și sărac de la orașe și de la sate ... de către domnii clerici și laici și de către oamenii lor, pentru care ei nu au mișcat nici un deget ca să suporte și ei o parte din ele. Rezultă din toate acestea că astfel de greutăți nu se mai pot tolera și îndura, dacă omul simplu și sărac nu vrea să devină el și copiii lui cerșetori” 34. Scopul „Uniunii creștine” era răsturnarea orînduirii feudale și înființarea unei societăți egalitare, bazată pe comunitatea de bunuri, în care puterea executivă (dreptul săbiei) să se afle în mîna poporului. Erau idei avansate, dar exprimarea lor într-o formă religioasă a dus la 32 cea. 1490 — 1525. Preot din Zwickau, născut la Stolberg. A studiat la universitățile din Leipzig și Frankfurt pe Oder. Vezi A. Armbruster, Personalitatea lui Th. Miinzer și L. Deminy, Th. Miintzer și războiul țărănesc german din 1525, in „Revista de istorie”, 1975 nr. 8. 33 M. Stcinmetz, Thomas Miintzer in der Forschung der Gegenwart, „Zeitschrift filr Geschichtswissenschaft”, nr. 6, 1976, p. 674, 679—680. 33 bis Hans-Jiirgen Goertz „Lebendiges Wort” und „lotes Ding”. Zum Schriftoerstăndnis Th. Miinzer im Prager Manifest In „Archiv filr Rcformationsgcschicbte”, 1976, voi. 67, p. 153 34 Document redat in A. Meusel, op. cit., p. 228. www.dacorornanica.ro 68 FLORENTINA CAZAN 10 unele greșeli inerente. în primul rînd se preconiza înfăptuirea unei noi ordini sociale și politice, prin întoarcerea înapoi, modelul adoptat fiind creștinismul primitiv. Apoi era recomandată înțelegerea între clase pentru a se evita, pe cît posibil, vărsarea de sînge. Nobilii erau chemați să intre de bună voie în „Uniunea creștină”, în timp ce țăranii refractari erau trimiși, împreună cu familiile, la dușmani, sau amenințati cu izolarea prin excomunicare. Acest lucru a făcut ca mulți țărani să se întoarcă spre luteranism și să sufere influența revoluției burgheze 3S. Capii răzvrătiților nu au înțeles că nobilii nu vor renunța la privi- legiile lor, sau dacă ar fi făcut-o constrînși, pentru a-și salva castelele altfel amenințate cu dărîmarea, ei ar fi subminat uniunea din interior. Nu au înțeles nici că pe țăranul, legat de secole de gospodăria lui, nu-1 atrăgea perspectiva unei societăți comunitare, marea majoritate se anga- jase în luptă tocmai minați de dorința de a păstra mica proprietate ame- nințată de numeroase dări. Era prematur să se vorbească de o societate comunitară, iar țăranul nu putea să impună progresul el nefiind legat de forțele noi de producție. Clasa progresistă era atunci în Germania burghezia, nu se putea sări peste o etapă socială, și ei îi va reveni rolul să ducă la capăt revoluția începută de Luther. Pentru aceasta era nevoie de alte etape care să impună o radicalizare a Reformei. Zivinglianismul. O primă etapă a reprezentat-o mișcarea inițiată de Huldreich Zwingli, un preot din Ziîrich (1484—1531). Condițiile specifice ale Elveției formată în secolul XV din 13 cantoane unite într-o confederație, au făcut ca aici Reforma, pe lîngă caracterul social-economic, să capete aspectul unei lupte de autonomie față de Impe- riul german. Opoziția față de biserica catolică însemna rezistență față de Habsburgi. Atacul împotriva bisericii catolice Zwingli îl începe în luna martie a anului 1522, pentru ca un an mai tîrziu, în 1523, la fel ca și Luther să expună un număr de teze (67) prin care susținea comunicarea directă dintre Dumnezeu și creștin. în lucrarea O scurtă introducere creștină 36, ideile luterane erau reluate în întregime. Dogme și practici justificate prin tradiție ca : autoritatea pontifului roman, celibatul sacerdotal, harul preoților au fost desființate. Mai categoric decît Luther, reformatorul elvețian a mers mai departe în promovarea unei biserici simple. Litur- ghia, păstrată de Luther, mai mult din teama de a nu șoca decît din cre- dința în eficacitatea ei, Zwingli a înlăturat-o și o dată cu ea și altarul și orga necesare cultului liturgic. Cultul s-a redus la o simplă lectură a Bibliei urmată de predică într-o biserică în care, în afara de masa pastorului și de băncile credincioșilor nu se afla nimic. Egalitarismul spiritual, Zwingli l-a tradus printr-un drept al tuturor credincioșilor nu numai la mîntuire, ci și la libertatea juridică, fapt ce a făcut ca la Reformă să adere un număr de țărani, dornici să desființeze șerbia cu tot lanțul ei de obligații, îngră- diri și privațiuni. Ideea a fost îmbrățișată de burghezie, deoarece ea avea 3S Die Refortnalion in Deutschland, Materialen zur Geschichte dcr frOhbur<,erlichen Fteno- lution, Wittenbirg, 1967, p. 6b. 36 A. N. S. Lane, Calvin’s sources... in „Archiv fiir Reformationsgischichte”, 1976, voi. 67, p. 253. . www.dacoromamca.ro 11 ASPECTE IDEOLOGICE ȘI MATERIALE IN SEC. XVI 6» interesul să. pătrundă și în agricultură relații noi, și astfel în 1528, după unele ezitări și împotriviri, zwinglianismul a triumfat în Elveția 37. Prin sobrietatea impusă, plină de răceală, potrivită cu tempera- mentul burghezului din secolul XVI, reforma zwingliană a făcut trecerea între luteranism și calvinism, ideologia burgheziei dezvoltate și deci cea mai radicală. Calvinismul. Noul curent a apărut tot în Elveția, la Basel și Geneva. Ca și în cazurile precedente, numele îi vine de la inițiatorul noului cult protestant Jean Calvin (1509—1564). Francez de origine, născut la Noyon (Picardia) într-o familie de burghezi, Jean Calvin a făcut studii umaniste la Paris, apoi la Orleans și Bourges, ocazie cu care a venit în contact și cu unele idei luterane. Ajuns la o concepție proprie, el a fost nevoit să părăsească Franța, unde familia sa avea numeroși dușmani în rîndul clerului, și s-a refugiat la Basel. Aici, în cursul anului 1536, și-a elaborat lucrarea Așesămîntul religiei creștine în care doctrina luterană apărea completată cu ideea predestinării 38. După Calvin credința era un dar de la Dumnezeu. Cine se bucura de grația divină și cine nu, era un lucru hotărît dinainte și din totdeauna. Nimic, nici păcatul repetat, nici efortul pentru o viață virtuoasă nu putea să schimbe voința divină. Această dogmă a avut implicații social-econo- mice deosebit de importante. Ea anula ideea de egalitate dintre oameni, fie ea și spirituală, prezentă în catolicism și păstrată de luteranism a des- tinului comun al tuturor oamenilor. Justifica acumularea de capital, încuraja spiritul de inițiativă deoarece cel căruia îi prosperau afacerile era un indiciu că se află în grația divină, după cum nereușita era o dovadă a damnării cerești. Dar cum nimeni nu știa dinainte în ce categorie se află, era dator să încerce. Din dogma predestinării decurgea și un alt aspect, anume resemnarea în fața eșecului, adormirea luptei de clasă; ce rost avea să te răzvrătești împotriva a ceea ce îți era scris ? Dar pentru a nu aluneca spre fatalism și descurajare calvinismul recomanda credin- cioșilor o viață laborioasă, singura în stare să atenueze predestinarea. Disgratia putea fi compensată prin prețuirea căpătată prin muncă și cumpătare. Moralitatea în învățătura calvină apare deosebit de austeră și severă. Un program de viață regulat pînă la rigiditate, sărbători puține, dansul, muzica profană interzise duminica, îmbrăcăminte simplă, fără podoabe, mîncarea cumpătată, toate acestea au făcut ca spiritul de eco- nomie, atît de necesar acumulării de capital, să atingă culmea. Camăta, condamnată de dogma catolică, a fost justificată cu ajutorul textului biblic. Este un exemplu cum o practică ce nu se potrivea economiei feudale fusese interzisă de biserică, pentru ca acum, în alte condiții, tot prin bise- rică, să-și găsească cîmp liber de acțiune și o justificare morală. împrumu- tul în cadrul relațiilor capitaliste putea fi fructificat și deci era corect ca la restituirea lui să i se adauge o sumă de bani. Dictonul feudal „banii nu fac pui” nu i se mai potrivea. 37 H. Jlauscr, A. Rcnaudct. La Renaissance el la Reforme, col. Peuples et civilisa'.ions, voi. VIII, Paris, 1929, p. 195 — 196. 38 H. Hauscr, A. Renaudet, op- cil., p. 242 si yrm. www.dacoromamca.ro 70 FLORENTINA CAZAN 12 Ordinea și disciplina erau urmărite cu severitate, de aceea libertatea de conștiință nu era admisă. Cu timpul calvinismul devine tot atît de netolerant ca și biserica catolică. Cine combătea cultul calvin sau i se împo- trivea era trimis la moarte. Medicul Michel Șervet (descoperitorul circu- lației sîngelui) a sfîrșit în 1553 ars pe rug de către calvini. Jean Calvin a fost în egală măsură preocupat de viața politică și după 1541 a fost conducătorul republicii teocratice de la Geneva. Radicalismul reformei calvine a făcut ca ea să se răspîndească în nordul Europei, în Țările de Jos și în Anglia, unde burghezia era mult mai dezvoltată decît în Germania. în Anglia, spre deosebire de continent, calvinismul va căpăta o altă formă de exprimare, dînd naștere unei noi reforme. Anglican ismid. în Anglia terenul pentru o reformă a fost îndelung pregătit. Începînd cu Wicliff și curentul lollard, ideile reformatoare nu s-au stins niciodată, în această țară, ele au supraviețuit pînă în secolul al XVI-lea influențând chiar Reforma din Germania. Reforma în Anglia a fost rezultatul evoluției proprii social-politice de aici. Ea s-a născut din conflictul dintre biserică și stat început odată cu centralizarea și dezvoltarea unor forțe noi sociale. Lupta a izbucnit în vremea lui Hernie I, a fost reluată cu mai multă energie de Henric al II-lea, o regăsim apoi, sub domnia lui loan Fără Țară și a succesorului Henric al IIT-lea 39. Toate aceste momente de criză au avut drept urmare creșterea treptată a unei atitudini anticlericale și a unui curent favorabil impunerii statului asupra bisericii. Chiar printre prelați mulți considerau — mai ales după mutarea scaunului papal la Avignon — că mai întîi sînt englezi și apoi supuși ai pontifului, iar în regele Angliei vedeau pe adevăratul lor stăpîn de la care primeau pămînturi și privilegii. Regalitatea încura- jată, a promulgat în cursul secolului al XlV-lea Statutele de Freimunire (1351, 1353, 1365, 1393) cu scopul de a micșora autoritatea papală în Anglia; prin statute se răpea pontifilor dreptul de a dispune, după plac, de scaunele episcopale vacante. Condițiile politice ale secolului al XVI-lea au permis lui Henric al VIH-lea să dea o nouă interpretare actului din anul 1393 și anume : tribunalele ecleziastice au fost asimilate unor curți străine și deci fără valoare în Anglia. Cu toate acestea, autoritatea regală față de biserică rămînea limitată, iar politica propapală, dusă de primul ministru Wolsey în perioada 1510—1525 a înlesnit chiar un ascendent al Romei asupra puterii laice, fapt ce nu putea fi multă vreme tolerat. Monarhia absolută respingea un amestec din afară în treburile interne ale statului. Pretențiile de universalitate ale Romei și abuzurile ce decur- geau dintr-o atare politică au creat și în Anglia un viu protest în rîndurile reprezentanților burgheziei, cărora dogma catolică le apărea încărcată de credințe învechite, neconforme cu mentalitatea individului din secolul al XVI-lea, iar marile averi ale bisericii le trezeau pofta unei reîmpărțiri a proprietății. Umaniști ca J. Colet și W. Tyndale au netezit terenul 39 A. I. Dickcns, The english Refor/nation, London and Glasgow, 1964, p. 97—98' și urm. www.dacoromanica.ro 13 ASPECTE! IDEOLOGICE ȘI MATERIALE IN SEC. XVI 71 în vederea unei schimbări de ideologie, iar ideile luterane după 1526 pă- trund în Anglia ^°. Specific pentru Reforma din Anglia, însă, este caracterul ei politic. Reforma a fost făcută de sus în jos, din inițiativa regelui pentru a avea în mîinile sale biserica, ea fiind în secolul al XVI-lea o instituție puternică și necesară în guvernare. Ruptura lui Henric al VIII-lea de Roma s-a produs și dintr-un motiv subiectiv; dorința regelui de a divorța de prima soție, Caterina de Aragon, cerere ce-i fusese respinsă din motive politice, de către papa Clement al VII-lea. Dar scandalul provocat de divorțul regelui este un factor cu totul secundar. Reforma în Anglia, ca pretutindeni în Europa, a fost impusă de necesitatea istorică, iar regele nu a îndeplinit decît funcția de forță motrică prin care ea s-a realizat. în crearea bisericii anglicane Henric al VIII-lea s-a folosit de Thomas Cromwell, succesorul lui Wolsey, un excelent executant. în 1531 Cromwell l-a proclamat pe rege „protector și șef suprem al bisericii din Anglia.” în 1532 s-a interzis episcopilor să plătească papei anatele și redevențele obișnuite, iar orice apel la Roma, a fost declarat o încălcare a statutelor de preamunire, pasibilă de pedeapsă. Riposta papei Clement al VII-lea ocupat cu războaiele italiene — a venit abia după trei ani, cînd Henric al VIII-lea a fost excomunicat (1534). Drept răspuns, regele a convocat parlamentul și i-a impus votarea Actului de Supremație prin care regele Angliei era proclamat „șef suprem pe pămînt”. Deocamdată formele de cult catolic se mențineau, la fel ierarhia și disciplina ecleziastică, biserica anglicană bazîndu-se pe episcopat. Reforma pentru început stabilea doar unele măsuri cu caracter administrativ, menite să întărească autoritatea regală. Astfel, a avut loc o secularizare a averilor bisericii, cunoscută sub numele de „marele jaf”, între 1536 și 1539 aproape 1000 de mînăstiri fiind închise, bunurile lor confiscate și împărțite gentrylor. Desăvîrșirea Reformei s-a făcut în vremea succesorilor lui Henric al VIII-lea, Eduard al Vl-lea (1547—1553) și Elisabeta I (1558—1603), de data aceasta schimbîndu-se și cultul, biserica anglicană adoptînd dogma calvină, mai conformă cu interesele unei burghezii dezvoltate. Grija prin- cipală a fost de a se uniformiza cultul și de a se împiedica nașterea unor secte, ca reflectare a concepției diferitelor pături sociale, aflate în opoziție față de elementele conducătoare în stat. în acest sens au fost emise actele The order of communion (1548), The act of uniformity (1549) și s-a instituit lectura obligatorie a cărții de rugăciuni Prayerbook, de fapt niște predici cu caracter de lege avînd rostul de a insufla supușilor credința față de rege și respectarea ordinei existente. Astfel într-unul din paragrafele cărții se spunea: „Maiestatea sa regele are puterea supremă în împărăți a Angliei ...” 40 41 . . . „ toate bunurile în cer, pe pămînt și apă sînt în cea ma i perfectă ordine .. . unii sînt săraci, alții sînt bogați, unii regi și principi, alții în subordine și supuși . .. De aceea făceți-vă datoria rugîndu-vă pentru 40 G. R. Elton, Beformation Europe, 1517—1559, London, and Glasgow, 1963, p. 123 41 TheGood old Cause, extracts from contemporary sources, editcd by Gh. Hill and E. Teii, London, 1952, p. 165. www.dacoromanica.ro 72 FLORENTINA CAZAN -V “ ' 14 menținerea acestei ordini dumnezeiești . . . ” 42 Actul de supremație din 1559 a dat o nouă confirmare ordinei pe care regalitatea voia să o impună. Felul cum a fost concepută și aplicată Reforma în Anglia a făcut ca masele populare să se țină departe de ea, iar în unele regiuni chiar să i se împotrivească. Urmările Reformei. Reforma s-a răspîndit și în alte țări, mai ales după dieta de la Worms cînd mulți luterani, de teama persecuțiilor, au emigrat în Franța, Țările de Jos, Anglia, Danemarca, Suedia, peste tot răspîndind ideile noi reformatoare și făcînd adepți. în Franța, terenul pentru o Reformă a fost pregătit de grupul uma- nist de la Meaux condus de Guillaume Briconnet și Lefevre d’Etaples. Luteranii s-au stabilit în sud unde unii preoți și călugări au aderat la Reformă și au propagat-o în orașe printre meșteșugari. Principalul centru al efervescenței religioase în Franța, în această perioadă de început, a fost Lyonul. Centru comercial, aproape de frontieră, el era deschis străinilor, în plus beneficia de numeroase imprimerii, fapt ce a făcut ca multe din scrierile reformațiilor să vadă lumina zilei. Propaganda luterană s-a desfășurat între anii 1520—1534, printre adepții și predicatorii înflăcărați numărîndu-se savantul umanist de origine picardă, Louis de Berquin. După 1534 a început o a doua etapă a Reformei sub acțiunea calvinistă. în această fază Reforma nu s-a adresat unei clase anume și de ea s-au folosit acele elemente mai degrabă reac- ționare care aveau nevoie de un suport ideologic împotriva regalității atașată religiei catolice. în Franța, spre deosebire de Germania, autoritatea centrală, de la Filip al IV-lea și pînă la Francisc I, se eliberase treptat de dominația temporală a papilor, făcînd din biserica catolică o biserică galicană, națio- nală. în 1498 Sorbona declarase autoritatea principilor deasupra conci- liului universal, pe care aveau dreptul să-l convoace, iar în 1516, prin tratatul de la Bologna, Francisc I obținuse dreptul de a hotărî în proble- mele bisericii franceze. Era rezultatul formării statului centralizat național și al instituirii monarhiei absolute, singura formă de guvernămînt în stare să apere în acel moment interesele burgheziei. De aceea, nordul Franței, spre care gravitau acum forțele noi economice a fost atașat regalității și a rămas departe de Reformă. Cît privește țărănimea, ea nici nu a cunos- cut-o. în Țările de Jos, Reforma a înscris tot două etape: 1519—1550» perioada luterană. în declanșarea opoziției religioase un rol important l-au jucat călugării augustini din Anvers, confrații lui Luther; după 1550 a început etapa calvină și această Reformă a triumfat ca ideologie în lupta angajată de burghezie, nobilime și popor împotriva feudalismului și Habsburgilor catolici spanioli. Suedia a adoptat ca religie de stat luteranismul în urma unei diete întrunită la Vesterăs (1527). Ideile au fost propagate de doi frați, Olaf și Lars Peterson, discipoli ai lui M. Luther și studenți la Wittenberg cînd acesta își afișase tezele. în ce privește Danemarca ideile luterane au pă- truns datorită activității lui Johann Tausen și au sfîrșit prin a da și aici 42 Ibidem. www.dacoromanica.ro 15 ASPECTE IDEOLOGICE ȘI MATERIALE tN SEC. XVI 73 o religie de stat în același timp cu Suedia (1527—1539). Din Danemarca luteranismul s-a extins și impus și în Norvegia și Islanda, țări ce depin- deau atunci de regatul danez. Părțile sudice ale Europei, Italia și Peninsula Iberică, chiar dacă au cunoscut Eeforma, ea nu s-a bucurat de o bază socială largă și de aceea nu a rezistat atacurilor bisericii catolice. Motivele au fost variate : fie un atașament puternic față de biserica catolică, de pildă Italia unde papa- litatea și Roma exercitaseră dintotdeauna o influență mai mare asupra maselor, fie o slabă dezvoltare a burgheziei sau un fond de superstiții accentuat pînă la exaltare, ca de pildă Spania. Reconquista și formarea statului centralizat spaniol se făcuse în numele religiei catolice, era greu ca acum să o nege. Ea reprezenta o tradiție de guvernare necesară proas- pătului stat. Dacă Reforma a creat nuclee de protestanți și în alte țări ca : Cehia, Ungaria, Polonia, aceasta a fost urmarea mai mult a unor factori politici, de aceea, Reforma nu a reușit în aceste teritorii să schimbe total organi- zarea bisericească. Excepție fac centrele săsești din Transilvania care, erau legate economic de orașele germane, iar ideile reformatoare au cir- culat odată cu mărfurile. Dar Reforma nu s-a răspîndit fără a fi provocat dispute aprige pe plan ideologic 43 conflicte puternice între clase și între țări. Este de ajuns să menționăm înfruntarea dintre M. Luther și J. Cochlaeus, Războ- iul cavalerilor și principilor (1522), Războiul țărănesc german (1525), ostilitățile ligii protestante de la Schmalkalden cu împăratul (1531), războaiele religioase din Franța (1562—1598), răscoalele din Yorkshire și Kent (1550—1551), Revoluția din Țările de Jos (1564—1579), conflic- tele din cadrul Războiului de 30 de ani. Măsurile luate în cadrul Conți areformei ca : reorganizarea inchi- ziției, placardele de persecuție, indexul cărților interzise, organizarea unui nou ordin religios în scopuri propagandistice — ordinul iezuit (1540) — nu au putut nici ele stăvili Reforma. Cu prețul unor jertfe omenești de neînchipuit (numai în Țările de Jos au fost 100.000 de persoane arse pe rug), Reforma a triumfat peste tot unde interesele burgheziei și ale sta- tului au cerut-o. ASPECTS IDEOLOGIQUES, RSALITES MATERIELLES PENDANT LE XVIe SIECLE EUROPEEN RESUME Les idees religieuses du XVIe siecle, connues sous le nom de Reforme et ayant pour principal but la suppression de l’Eglise catholique et l’insti- tution d’un nouveau culte ont constitue beaucoup plus qu’une nouvelle religion mise au service d’une classe, elles ont et6 l’ideologiememe de classes qui luttaient pour acquerir une position dominante dans la soci6t6 et surtout pour donner une justification aux formes de vie qui prenaient corps dans les conditions de nouvelles structures socio-econcmiques. 43 FI. Cazan, Atilirdir.ea umaniștilor germani fufă de Reformă, in op. cit., p. 86—97- www.dacaramamca.ro 74 FLORENTINA CAZAN 16 La necessite de l’existence d’une eglise s’explique par la force morale qu’avait cette institution depuis des siecles, par les moyens dont elle disposait dans l’affirmation d’un idâal. La vieille Eglise, soit l’Eglise catholique signifiait la puissance spirituelle et temporaire relevant des structures du systeme feodal. En pleine Rennaissance, l’humanisme n’avait pu creer une ideo- logie propre ăi entraîner les masses populaires, car l’emploi d’une langue Strângere, le latin, la culture beaucoup trop raffinee que l’on s’appliquait promouvoir, le modele choisi, l’antiquitâ classique, âtaient loin d’etre pleinement accessibles aux simples gens. La religion âtait la seule expres- sion populaire des tendances gânârales de l’âpoque. La pensâe laique se frayait difficilement la voie dans un monde ă mentalitâ religieuse et la raison ne suffisait pour ni promouvoir des idâes nouvelles, ni pour maîtriser les tendances â l’affranchaissement qui menaijaient de glisser vers le li- bertinage et le dâsâquilibre moral. Mais la Reforme a rendu, sous une forme religieuse, l’ideal humaniste et, ce qui plus est, a fixe des normes de vie nouvelles et un modele â la portee de tous. Comme dans toute periode cruciale de l’humanite, le nouveau et l’ancien ont coexistă et se scnt repoussâs mutuellement et la conception concernant la vie qui en a resultâ a constitue le fruit de cette lutte. Les changements de mentalite, lefait d’avoir ete retrouves dans une expres- sion religieuse constituent le noyau de cet article de synthese. On examine la decadence de l’âthique mâdiâvale qui avait inscrit des vertus telles l’hâroîsme, l’aventure, la loyaute, l’honneur, la generosite, la largesse, la solidarite et on releve comment on leur oppose des principes de vie comme le dâsir de confort, l’habiletâ, la ruse, l’individualisme, l’esprit d’âconomie etc. avec les consequences sociales et politiques natu- relles. Mais comme le nouveau etait interprâte par chaque couche sociale â sa maniere, la Reforme a engendre une sârie d’id6ologies religieuses plus au moins conformes ă la re aii te, dont certaines frisant l’utopie. En gâneral, la Râforme demeure, cependant, un phenomene pro- gresiste dans l’histoire, une râvolution sur le plan des mentali te, ayant des effets considârables dans la sphere materielle et non point comme une manifestation d’esprits râtrogrades. www.dacoromanica.ro COLOCVIUL COMISIEI INTERNAȚIONALE DE ISTORIA MIȘCĂRILOR, SOCIALE ȘI A STRUCTURILOR SOCIALE între 1—3 iunie 1981 s-a desfășurat în localitatea balneo-climaterică de pe coasta mării Tireniene, Vietri sul Mare, lingă Salerno, colocviul internațional organizat de Comisia inter- națională de istoria mișcărilor sociale și a structurilor sociale (CIHMSSS) afiliată la Comitetul internațional de științe istorice, avlnd ca temă „L’Innovation technologique faeteur de changement. Resistence ou adaptation, reflet des mentalites". Lucrările acestei manifestații științifice dc înalt nivel s-au ținut în sala Congreselor (prevăzută cu echipament audio-vizual) la hotelul Lloyd’s Baia din Vietri sul Mare, în prezența unor importante personalități științifice internaționale și anume: prof. Zourab E. Guelevka, delegat al Organizației Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO), Prof. Fr. Lebrun, delegat al Centrului Național de Cercetări Științifice din Paris (CNRS), profesorii Werner Conze, Domenico Demarco, Jacques Droz președinți ai C.I.H.M.S.S.S., doamna Denise Fauvel-Rouif secretar general al C.I.H.M.S.S.S. prof. G. Buonocuore, rectorul Universității din Salerno, prof. Anna dell’Orefice, decanul Facultății de Științe economic? de pe lingă Universitatea din Salerno, precum și a unor specialiști din trei continente (Europa, Africa, America) după cum urmează: Helene d’Almeida Topor, Monique Lakroum, Mamadou Diouf (Africa occidentală francofonă), Jean Pierre Chreticn, Cirhagarhula Bashizi (Africa orientală și centrală), Klaus Tcnfelde, Irmgard Steinisch (R. F. Germania), Ginette Kurgan-van Hcntenryk (Belgia), Stanley Ryerson, Jean Clau de Guedon (Canada)r Henrik Fode (Danemarca), Joel Colton, Stuart Bruchey (Statele Unite), Timo Myllyntaus (Finlanda), Franțois Caron, R. P. Paul Droulers, Catherine Fourniau- Poujol, Denise Eeckaute (Franța), Indra Deva (India), Domenico Demarco, (Italia), G. Caye- tano Reyes (Mexic), Constantin Șerban, Victoria Șerban (România), Jean Marc Bamlct (Elveția). Jiri Koralka (R. S. Cehoslovacia), Giilten Kazgan, Haydar Kazgan (Turcia), Iuri Poliakov (U.R.S.S.). La ședința inaugurală din 1 iunie cuvîntul de deschidere a fost rostit de prof. J. Droz care a trecut mai întii în revistă etapele principale ale organizării acestui colocviu de la sta- bilirea temei la București, în vara anului 1980 la al XV-lea Congres mondial de științe istorice pînă la elaborarea rapoartelor naționale menite să ilustreze modul cum inovația tehnologică din secolele XVIII —XX a acționat auspra dezvoltării societății umane, rapoarte care au fost distribuite participanților la colocviu înainte de ținerea acestuia prin grija secretariatului C.I.H.M.S.S.S. Apoi vorbitorul a salutat pe participanți în numele organizatorilor colocviului, în continuare a luat cuvîntul prof. G. Buonocuore, care a salutat pe participanți din partca cadrelor didactice de la Universitatea din Salerno subliniind totodată nu numai importanța temei aflată în discuție dar și nivelul înalt al rapoartelor naționale alcătuite de raportori. Domnia sa a apreciat aceste rapoarte ca fiind o importantă contribuție științifică pentru lucrările viitorului congres mondial de științe istorice ce sc va ține în 1985 la Stuttgart. în cadrul aceleiași ședințe inaugurale prof. Zourab E. Guelevka a relevat faptul că tema aflată în discuția participanților la colocviu a fost inclusă în programul de manifestări L’.N.E.S.C.O. datorită importanței pe care o are aceasta în etapa actuală a dezvoltării societății umane. Totodată vorbitorul a asigurat asistența de sprijinul pc care-1 va acorda U.N.E.S.C.O. pentru publicarea intr-un volum atit a rapoartelor naționale, a discuțiilor angajate pe marginea lor cît și a raportului general întocmit de un grup restrîns de spcciaiști în numele C.I.H.M.S.S.S. ce va fi prezentat anul viitor la Stuttgart. Potrivit aprecierilor domniei sale „inovația tehnologică” este un fenomen istoric care străbate toate timpurile de dezvoltare ale umanității din antichitate pînă în zilele noastre. La rîndul său prof. Franțois Lebrun a remarcat faptul că tema colocviului se mai află și în atenția specialiștilor care-și desfășoară activitatea la C.N.R.S. și care sînt pe punctul de a elabora studii aprofundate în această direcție. Cît privește prof. Domenico Demarco a expus în alocuțiunea sa < „Revista de istorie”, tom 38, nr. 1, p. 75—78, 1985 www.dacoromanica.ro 76 AL XVI-LEA CONGRES INTERNAȚIONAL DE ȘTIINȚE ISTORICE 2 uncie aspecte de interes general ale temei colocviului atrăgind atenția în special asupra marilor implicații pe care această temă le are asupra procesului cunoașterii întregului nostru sistem economic. în continuare vorbitorul a precizat faptul că tema se pretează a fi cercetată de spe- cialiști avind cele mai diverse preocupări de ex. istorici, economiști, sociologi, psihologi, lingviști, deoarece fenomenul in cauză a cunoscut manifestări în toate ramurile de producție și s-a re- flectat în toate actele de politică internă și externă ale guvernelor tuturor statelor. încheindu-se seria alocuțiunilor prof. J. Droz a mulțumit tuturor care au luat cuvîntul, celor care au răspuns invitației de a fi prezenți la colocviu, precum și celor care au contribuit la asigurarea condițiilor optime materiale pentru desfășurarea acestei manifestări științifice de i mportantă internațională. în cursul aceleiași zile s-au Început discuțiile pe marginea următoarelor rapoarte naționale: Jean Pierre Chretien (Franța), Economie coloniale, agronomie et paysannerie en Afrique noire (XIX XX siecles); Hclene d’Almcida Topor (Franța), Dti manoeuore au mccanicien: qualifica- lion ou specialisation de la main d’ceuore dans les chemins de fer en Afrique occidentale (1853 —1900); Karl Oberman (R. D. Germană), Technological innooations in Germany in the 19th Century; Irmgard Stcinisch (R. F. Germania), Technological Change and Social Adju- slment in the Germany Mining and Steel Industries (19 th and 20 ih Cenluries); Ginette Kurgan-van Ilentcnryk, Jean Stcngers (Belgia), L’ Innooation technologique facteur de change- ment, resistence ou adaplation, rcflel des menialiies (XIX —XX siecles); Cecilia Maria West- phalen, Altiva Pilatti Balhana (Brazilia), Tcchnologiques en Brlsil; Virginia Pascaleva, Liben Berov, Mito Isusos (Bulgaria), Du progres technique en Bulgarie depuis le XVIII-e siecle jusqu’ă nos jours; Stanley Ryerson, Jean Claude Guedon (Canada), Technological innooation, cultures and contestation; Henrik Fode (Danemarca), Technology and Society Changing Denmark 1870— 1900 ; Joel Colton Stuart Bruchey (Statele Unite), Technology, Economy and Society: The American Experience; Timo Myllyntaus (Finlanda), The Introduction of Hydraulic Turbines 1840— 1940; Franțois Caron (Franța), L’ Innooation technologique facteur de changemenf. Resis- tence ou adaplation reflei des mentalites (XlX-e—XX-e siecles; Indra Deva (India), Technological Innooation and Peasant Society: Pallerns of Adaplation and Neto Possibililies; Anna dell’Orefice (Italia), Progres technologique et agilations ouorieres dans l’induslrie papetiere en Italie(XIX — XX stâcles); Yukihiko Kiyokawa (Japonia), Transplanlalion of the European faclory System and adaptations in Japan; The Experience of the Tamioka Model Eilature; Thierry Linck (Mexic), Changcments tcchnologiques et choix de Socieie. La Motorisation de l’agriculture pluoiale; Constantin Șerban (România), L’Innooalion technologique en Roumanie aux XIX et XX-e siecles et ses implicalions socio-cconcmiques; Jean Marc Borrelct (Elveția), Les resistences ăl'innooalion dans l’induslrie horologere des Monlacnes netlchaleloircs ă la fin du XlX-e siecles; Jiri Koralka (R- S. Cehoslovacia), Prolesting Technological Innooation: Machine — Breaking in the Bohemian and Moraoian Textile and Glass Industries in the 19 ih. Century; Giiltcn Kazgan, Haydar Kazgan (Turcia), L’eoolulion des teci nolocies intreduites dans l’agriculture tuique de la reoolulion inclustriclle a nos jours; M. Polyakov, V. Kornakovsky (URSS), Tl e influence of Modern techno- logy of the socio-cullural derelopment o/ ihe Worhing Yculh in the VLSS (during the 1930 s); Denise Eeckaute (Franța), Mutalions sccio-eccncmiques cn Siberie arce le Transsiberien; Catherine Foumiau-Poujol (Franța), L’Introduction du chemin de fer au Turkeslan entre 1880 el 1911 reflei des menialiies et conseqi er.ces; Doinenico Dcmarco (Italia), L’Eoclution technique et ses repercusions economique s el sccialcs dans l’induslrie sidcrurgique europecnne dc 1952 ă 1961. Aceste discuții s-au desfășurat în cadrul a trei ccmisii, fiecare din ele avînd un anumit profil in sensul că in prima s-a acordat atenție aspectelor economice, in a doua aspectelor sociale, iar in a treia aspectelor culturale. Lucrările primei comisii au fest ccr.duse de prof. Tr. Caron de la Universitatea din Paris IV, care a prezentat un bilanț al aspectelor economice așa cum sint reflectate in rapoartele naționale. Din expunerea sa a mai rezultat că perioada preferată a fi cercetată de raportori a fost secolul al XlX-lea și începutul secolului XX, pină la primul sau pînă la al doilea război mondial. Din aceste motive a observat vorbitorul prezentarea perioadei de după 1945 a fost prea succint tratată. De asemenea s-a arătat că din rapoartele naționale se degajă concluzia că tehnologia occidentală c'in secolul XIX a acoperit necesarul de mașini pentru industria țărilor mici aflate pe drumul industrializării. Cît privește poziția forței de muncă față de elementul de inovație tehnologică se constată de cele mai multe ori o adaptare fără rezerve d.oarece pe această calc societatea era împinsă pe calea progresului. Totuși au fost și cazuri în secolul al XlX-let. cînd muncitorii au opus rezistență dar numai cînd interesele lor personale — datorită abuzurilor săvîrșite de patroni— au fost profund afectate de ex. prin sporirea zilei de muncă, prin aplicarea amenzilor, prin neglijarea asigurării protecției muncitorilor față de mașinile care le primejduiau viața. Tarticipanții care au luat cuvîntul sui scos în evidență faptul că adoptarea noii tehnologii a afectat toate ramurile de proCțyțjțtțjyțiflftCMyinCTMMHyflțTțh (agricultura, industria, tran- AL XVT-LEA CONGRES INTERNAȚIONAL DE ȘTIINȚE ISTORICE 77 sporturile, dar și serviciile publice, sistemul bancar etc. De asemenea s-a relevat faptul că expli- carea cauzelor crizelor economice ca urmare a introducerii noii tehnologii este numai aparentă deoarece fenomenul este mult mai complex, in fine s-a afirmat că introducerea noii tehnologii în țările avansate a avut urmări cu totul diferite de cele constatate în cazul țărilor mai puțin dez- voltate sau subdezvoltate. Lucrările comisiei a doua au fost conduse de prof. Ginette Kuragn-van Hentenryk de la Universitatea liberă din Bruxelles care a prezentat de asemenea un raport menit să arate aspectele sociale ale inovației tehnologice și rolul statului în recrutarea forței de muncă. Din expunerea reeșit că inovația tehnologică a afectat profund calificarea tradițională a muncitorilor în unele cazuri ajungîndu se pînă la distrugerea ei, că a contribuit în majoritatea cazurilor la degradarea acestei calificări prin angajarea în întreprinderi a femeilor și copiilor (mai prost retribuiți) că a afectat chiar stabilitatea muncitorilor pe locul dc muncă prin folosirea cît mai frecventă a sistemului de concediere care a generat șomajul. în fine s-a relevat faptul că în contextul agra- vării condițiilor de muncă ale muncitorilor, prin frustarca fățișă de retribuția reală, a apărut nevoia autoapărării colective față de noua tehnologie și mai ales față de patroni, mai întîi prin crearea asociațiilor profesionale de tipul sindicatelor pe ramură și apoi a partidelor muncitorești. Pe marginea acestui raport participanții care au luat cuvîntul au scos în evidență rolul pe care l-a avut statul în diferite țări atît pentru recrutarea forței de muncă cît mai ales în reglementarea prin acte legislative a raporturilor dintre patroni și forța de muncă. în general această regle- mentare a cunoscut particularități de la țară la țară dar în problema apărării intereselor patronilor și mai ales a investițiilor acestora măsurile luate au fost similare. Totodată s-a remarcat faptul că adoptarea noii tehnologii în lumea rurală s-a lovit deseori de incapacitatea acesteia de a se adapta la nou; în schimb în lumea rurală avea să se producă o nouă stratificare care reflecta în secolul al XIX pătrunderea capitalismului la sate. Cum era și firesc la discuții a fost relevat că în multe țări guvernele au comis greșeli grave atît în adaptarea noii tehnologii cît și mai ales la reglementarea raporturilor dintre muncitori și patroni aflați pe poziții opuse. în fine a fost semnalat faptul că multe guverne au introdus noua tehnologie mai mult pentru interese naționale decît pentru interesele populației. Cît privește lucrările comisiei a treia, ele au fost conduse de prof. Indra Deva de la Univer" sitatea Ravishankar (India) a care a prezentat un raport privind factorii culturali și psihologici hotărîtori în procesul de rezistență sau adaptare la inovația tehnologică. Raportul a pornit de la ideea că introducerea inovației tehnologice a avut profunde urmări asupra instituțiilor și culturii nu numai statelor importatoare de tehnologie nouă ci și a statelor care o exportau și că în cursul acestui proces istoric societatea umană a avut nevoie de un anumit timp pentru adaptare care adesea a atins durata unei generații. De altfel în acest interval de timp, atît în lumea urbană cît și în cea rurală a fost nevoie de renunțarea la anumite tradiții, obiceiuri, preocupări, la anumite mentalități care au împiedicat un timp adaptarea noului fără anumite rezerve. S-a constatat de asemenea căîn unele state mai puțin dezvoltate muncitorii au avut nevoie de o pregătire psihică în prealabil menită să le explice avantajele la care se puteau aștepta instituția familială prin introducerea inovației tehnologice, mai ales că în lumea rurală acest fenomen a provocat o dezră- dăcinare a mîinii de lucru țărănești care s-a îndreptat către centrele urbane. Autorul a insistat apoi asupra modificărilor pe care inovația tehnologică le-a provocat asupra modului de viață al muncitorilor din orașe și sate, asupra mentalității lor, asupra formelor de expresie artistică dc ex. în muzică și poezie, prin care în special țăranii au oglindit viața lor desfășurată în procesul muncii. în acest sens cercetările sociologice au introdus in circuitul științific numeroase materiale menite să arate cum a reacționat lumea rurală și sub ce formă în cazul introducerii inovației tehnologice. Participanții la discuție au relevat faptul că aspectele culturale ale inovației tehno- logice au cunoscut cele mai diverse forme, cind a fost cazul să fie analizate la fiecare popor în parte și mai ales cind era vorba de țărănime, care a manifestat un timp mai îndelungat de re- țineic la adaptarea noii tehnologii in comparație cu orășenii (muncitorii din orașe). Din această cauză formele de rezistență la noua tehnologie au fost mult mai rare, și în unele cazuri au lipsit, ceea ce nu este cazul cînd ne referim la muncitorii din orașe. Ședința de închidere a lucrărilor colocviului a avut loc în după amiaza zilei de 3 iunie. Cu acest prilej a luat cuvîntul prof. Zourab E. Guelevka (UNESCO) care a analizat rezultatele celor trei zile de discuții pe tema fixată în prealabil de C.I.H.M.S.S.S. Domnia sa a apreciat avantajul pe care l-au avut participanții de a efectua o cercetare internațională pe o anumită temă de interes general cu atitea inplicații în viața cotidiană în trecut și în prezent. Dc asemenea s-a relevat că cercetători de diferite specialități (istorici, economiști, psihologi, etnografi, lingviști etc.) au efectuat un schimb util de idei în cazul temei pusă în discuție in timpul căruia s-au propus soluții menite să prezinte acest fenomen istoric ca un element de progres și care în zilele noastre este de cea mai mare actualitate în condițiile folosirii energiei nucleare ca forță de energie, în procesul de producție, al exploziei demografice, al perspectivelor nu tocmai bune. www.dacoromanica.ro 78 AL XVI-LEA CONGRES INTERNAȚIONAL DE ȘTIINȚE ISTORICE 4 ale reducerii posibilităților de hrană ale populației Terrei, al interesului manifestat de toate statele pentru aflarea celei mai avansate tehnologii și a unor noi surse de energie in afara celor tradi- ționale, ale condițiilor transferului de tehnologie din țările industrializate spre țările in curs de dezvoltare. în continuare d-na Denise Fauvel-Rouif din partea C.I.H.M.S.S.S. și prof. Anna dell’Orefice din partea Universității din Salemo au exprimat mulțumirile lor participanților pentru reușita lucrărilor acestui colocviu și au adus mulțumirile lor autorităților internaționale și din Italia pentru asigurarea condițiilor optime pentru desfășurarea acestei manifestări știin- țifice, de mare importanță, pentru științele istorice și economice. în ziua de 4 iunie participanții la colocviu au afectuat o excursie de documentare cu auto- carul pe coasta amalfitană mai întii la Amalfi, oraș unde in secolele IX —XI a fost capitala primei republici italiene in evul mediu, care in acea vreme a restabilit relațiile comerciale între Occident și Orient. în orașul natal al lui Flavio Gioia inventatorul busolei (1302) au fost vizitate mai multe monumente istorice și de artă și anume: Domul, construcție în stil romano-bizantin, cu elemente orientale și baroce, mînăstirea Paradisul construită în secolul XIII în stil arab, Muzeul civic, unde se păstrează un “xemplar din „Tavola amalfitana”, un cod care cuprinde legile maritime și civile (sec. XIII) ale fostei republici, numeroase instrumente de navigație din evul mediu și din epoca modernă, costume dc epocă folosite anual la sfîrșitul lunii iunie cu prilejul serbărilor intitulate „Regata vechii republici maritime”, precum și 14 pînze pictate de Domenico Morclli (1826 1801) reproduse în mozaic pe frontonul Domului, Arsenalul, fostul șantier naval din evul mediu unde se păstrează azi machetele unor vase amalfitane, genoveze, venețiene și pisane. De la Amalfi s-a mers în aceiași zi la Ravello, oraș din evul mediu unde au fost vizitate citeva monumente istorice și de artă de valoare internațională, ca de ex. Domul, construcție din secolul XI în stil roman și gotic cu un campanii din secolul XII, palatul Rufolo, construit In stil maur în secolul XIII, unde compozitorul german Richard Wagner a compus în 1882 opera „Parsifal”, Villa Cimbrone cu renumitele sale grădini suspendate, temple în stil doric, cu terasa Belvedere, împodobită cu statui din marmoră și bronz reprezentînd personagii din mitologia greacă și romană. A doua zi la 5 iunie în cadrul altei execursii a fost vizitate orașul Pompei, care în anul 73 e. n. a fost acoperit de lava vulcanului Vezuviu de lingă Neapole. La Pompei unde săpăturile pentru înlăturarea cenușei vulcanice au început încă din 1748 și continuă și azi dînd la iveală noi sectoare ale fostului oraș antic au fost vizitate străzile și casele, instituțiile scoase la lumină mai ales în ultimii ani, ca de ex. Amfiteatrul, Marca Peleslrâ, Termele Slabi ane, Forul, Basilica, templele lui Apollo, Jupiler, Venera, villa Misterelor, precum și via Abondanza cu vilele Giulia Felice, Loreius Tiburtinus, Pilario Ceriale, dar și Cazarma gladiatorilor, și Scola armalurarum. în aceste locuri au fost remarcate vasele de ceramică de uz casnic, cuptoarele pentru pline, rîșnițele de cereale, uneltele de metal, picturile în culori pe pereții interiori ai caselor, afișele electorale de pe pereții exteriori, în fine mulajele corpurilor victimelor catastrofei cauzate de erupția vulcanului Vezuviu. Ținînd seama de toate acestea consider că participarea la lucrările acestui colocviu a reprezentat un foarte util mijloc de contribuție la cercetarea istorică internațională și de informare științifică. Constantin Șerban www.dacoromanica.ro REUNIUNEA BIROULUI COMISIEI INTERNATIONALE DE ISTORIOGRAFIE înființată cu ocazia celui de-al XV-lea Congres internațional de științe istorice desfășurat la București in august 1980, Comisia internațională de istoriografie desfășoară de cîțiva ani o bogată activitate, concretizată printre altele în editarea unei Reviste internaționale la Milano, și prin organizarea unui congres, care s-a bucurat de un d osebit succes, la Vontpellier, in iulie 1983. Ultima întrunire a biroului Comisiei a avut loc la Londra în zi’ele ce 13 14 iulie 1984, fiind găzduită de Institutul istoric german din capitala Marii Britanii, al cărui director, Wolfgang Mommsen, este și secretar general al Comisiei. Au parlicipat 6 din cei 7 membri ai biroului: Charles-Oii vier Carbonel] (Franța), președinte; Lucian Boia (România), vicepreședinte; Ceorg G. Iggers (S.U.A.), vicepreședinte; Wolfg"ng Mommsen (R.F. G.), secretar general; Bianca Valota (Italia), secretar; Hans Schleier (R.D. G.). secretar. Ordinea de zi a cuprins două probleme esențiale: participare! Comisiei la al XVI-lca Congres internațional de științe istorice de la Stuttgart in august 1985 și stabilirea sumarului următoarelor numere ale Recistci internaționale de istoriografie. în ce pricește Congresul de la Stuttgart, în cadrul căruia Comisia își ca desfășura propriul său colocviu, pe parcursul a două zile, s-a definitivat programul acestuia, acat pe tema Istorie narativă — istorie structurală: trecut, prezent, perspective. Din partea română, Lucian Boia va acea o intervenție pric itoarc la Narațiune și structură în istoriografia secolului al XVIII-lea. Pe de altă parte, sumarul revistei, al cărui număr 4 a apărut recent, a fost prccizst pînă la nr. 8, care va apare la sfîrșitul anului 1985. Cu același prilej, ca și cu ocazia unor întrec ederi cu specialiștii in probleme de istoriografie aflați la Paris, care au urmat reuniunii < c la Londra, am dcfiniticat și un alt proiect, aflat acum într-o fază acansată de elaborare, anume editarea unui Dicționar universal al marilor istorici (Grea! Historians. An International Diciioncry) la editura Greenccood Press din Statele Unite. Acest dicționar, primul de acest gen, pc care îl ccnduc în calitate de editor șef, reunește cîteva zeci de specialiști din numeroase țări și ca prezenta în articolele sale contribuția unui număr de 7 -800 istorici preeminenți din Antichitate pînă în prezent, apartinînd tuturor culturilor lumii. Lucian Boia „Revista de istorie”, tom. 33 n”. 1, p. — 7 9, 1985 . www.dacoromanica.ro DOCUMENTAR DIN RELAȚIILE ȚĂRII HAȚEGULUI CU ȚARA ROMÂNEASCĂ ÎN VEACUL AL XV-LEA SI LA ÎNCEPUTUL VEACULUI AL XVI-LEA » DE IOAN AUREL POP Evul mediu, în ciuda mobilității scăzute, privite adesea ca un clișeu- cadru de către istoric, a favorizat și ocrotit chiar în unele momente raporturile interumane. Izvoarele istorice, prin specificul lor, nu redau decît relațiile oficiale, publice dintre persoane sau comunități și trec sub tăcere contactele interindividuale sau interconmunitare, care aveau uneori aspect cotidian, neapărînd ca demne de consemnare în acte. Cu toate acestea, chiar documentele de epocă, ce trunchiază realitatea prin conținut, formă și numărul lor mic ajuns pînă la noi, evidențiază indirect unele ra- porturi între oameni, bazate nu numai pe realități politice impuse de forță, ci și pe comuniunea spirituală, etnică, lingvistică și geografică. Este cazul celor trei Țări Române în evul mediu, deci și al situației particulare a legă- turilor dintre o parte bine circumscrisă a Transilvaniei—Țara Hațegului— și Țara Românească. Aceste legături s-au axat — chiar și atunci cînd apar ca accidentale și nesemnificative în acte — pe structura unică de civilizație, prezentă de o parte și de alta a Carpaților, pe unitatea etnică— lingvistică tradițională, dublată mai apoi de conștiința de neam, pe apropierea geografică etc. E drept că, mai ales din veacurile XV—XVI, își fac loc și deosebiri între cele două zone ale teritoriului românesc : Țara HațegTilui organizată ca district (deci cu o individualitate recunoscută de oficialitate) al comitatului Hunedoarei e tot mai strîns integrată în voie- vodat și în regatul Ungariei; elita de origine cnezială românească, spre a supraviețui din punct de vedere economico-social și politic, se vede obligată treptat să renunțe la limba proprie și la confesiunea ortodoxă și să se încadreze cît mai bine în structurile feudale de model apusean, impuse de noii stăpîni ai țării. Totuși, veacul XV și începutul celui de-al XVI-lea secol păstrează încă puternic în multe privințe ecoul organizării comune a teritoriilor românești din sudul Transilvaniei și nordul Țării Românești, ecou care răzbate încă din veacul al XlII-lea în Diploma cavalerilor ioaniți1 și în documentele despre confruntarea dintre Ladislau al IV-lea, 1 Documenta Romaniae Historica, D. Relații între Țările Române, voi. I, Edit. Academiei, București, 1977, p. 22, 25, nr. 10 (în continuare D.H.H.). ,,Revista de istorie”, tom 38, nr. 1, p. 80 — 85, 1985. www.dacoromanica.ro DOCUMENTAR 81 regele Ungariei, și Litovoi, voievodul românilor 2. Țara Litua, atît la 1247 cît și la 1277, pare să fi cuprins între hotarele sale o mare parte a Olteniei, dar și Țara Hațegului cu lesnicioasa punte de legătură pe Valea Jiului, După 1330 mai ales, asemenea unitate politică se va fi frînt, în condițiile afirmării independenței Țării Românești, fapt care nu i-a împiedicat pe regii Ungariei să se considere multă vreme suzerani de ivire ai voievozilor sud carpatici. Asemenea pretenții ca și pericolul turcesc, deși nefaste pentru români, au încurajat uneori, alături de alți factori de conținut, raporturile interromânești. De exemplu, în 10 iulie 1424, la Buda, Sigismund de Luxemburg dăruiește secuiului Ladislau zis Forro posesiunea românească Hopîrta (qvandam possesionem Valachalem Hoporthon nominatam), din comitatul Alba, ca răsplată pentru serviciile aduse de acesta în luptele contra turcilor sub comanda voievodului Transilvaniei, Nicolae de Cliaak, și alături de voievodul Dan al Țării Românești. Una din aceste lupte a fost chiar lîngă/ cetatea Hațegului. în virtutea vechii pretenții, regele maghiar numește teritoriul sud carpatic „Țara noastră Românească” (ad partes nosiras Transalpinas )3. La fel numește regele /naghiar Țara Românească și jntr-un document din 1433, dat în Siena la 24 februarie, prin care locuitorii din Cluj și Bistrița sînt obligați să ajute cu bani și alte bunuri pe cei din scaunele săsești, care cheltuiau mari sume pentru iscoadele trimise la sud de Carpați și chiar în Turcia, cu scopul cunoașterii intențiilor otomanilor de a veni sau nu cu oaste în Transilvania. în document se precizează că iscoadele întreținute de cele șapte scaune săsești veghează mai ales pe drumurile din munții cuprinși între Țara Făgărașului și dis- trictul Hațegului, pe unde ar putea veni turcii 4. Existența unor asemenea iscoade și în Țara Hațegului era într-a,devăr justificată, deoarece, după cum se știe, în 1420, oștile turcești au păstrunș în Transilvania dinspre Banat (prin Poarta de Fier a Transilvaniei) și au susținut lupta cu oastea voievodului Nicolae dc Cliaak lîngă cetatea Hațeg5. La fel avea să se în- tîmple și în 1438 : turcii pătrund în Transilvania tot prin Poarta de Fier, pradă mare parte din Țața Hațegului, inclusiv curțile și pămînturile Cîn- deștilor 6. îți tabăra sultanului se afla ca vasal și voievodul muntean Vlad Dracul, care, dacă n-a putut face nimic pentru hațegani, a intervenit în schimb pentru ușurarea captivității unor locuitori aj Sebeșului, duși, în parte, în Țara Românească 7. Dar pomenirea Hațegului în corelație cu teritoriile extracarpatice nu se face numai în context belicos. Chiar și în acești ani zbuciumați (după 14Ș6), nobilul țomân Lațcu Cîndea, pîrcălabul cetății Hațeg, apare ca generos donator, ferecînd cu argint aurit un tetra- evangheliar (37 x25 cm), redactat de Gavriil Uric între 6 aprilie 1433 și 3 februarie 1436, pentțu mănăstirea Neamțului8. 2 Jbidem, p. 30 — 35, nr. 13, 14. ? Barabâs S., Szekely okleveltăr, 'țol. VIII. Budapesta, 1934, p. 48 50. Documentul a fost recent publicat și în D.R.H. I, p. 225 227, nr. 140. 1 D.R.H., D, I, p. 300 - 303, nr. 205. 6 V. Pervain, Lupta ant.iotomană a lăzilor române in anii 1419 14Z0r în „Anuarul Insti- tutului de istorie și arheologie Cluj-Napoca”, 1976, XIX, p. 75 —77f 8 Barabâs, S., Szeki Teleki csalăd okleveltăra, voi. II (1438 — 1526), Budapesta, 1895, p. 4. ' 2 Fr. Pali, Știri noi despre expedițiile turcești din Transilvania in 1438, în „Anuarul Insti- tutului de istorie din Cluj”, 1958—1959, I—II, p. 18 — 19. 8 V. Vătășianu, Istoria artei feudale românești, voi. 1, București, 1956, p. 457 și 460 (fig. 438). . www.dacoromamca.ro 6 C. 2696 82 DOCUMENTAR 3 Raporturile interromânești s-au întărit și mai mult în epoca lui lancu de Hunedoara. La 4 decembrie 1447, în Tîrgoviște, în vremea intervenției din anii 1447—1448 în Țara Românească, fostul voievod al Transilvaniei emite un document în care se întitulează „guvernator al regatului Ungariei și, din mila lui Dumnezeu, voievod al Țării Românești’’. Prin acest docu- ment dat la Tîrgoviște, lancu de Hunedoara răsplătește pentru credin- cioase slujbe pe Petru, fiul lui Stroie de Ponor și pe frații săi după tată Șerban și Hălmagiu, precum și pe Stroie, fiul lui Nicolae și pe Ștefan, fiul lui Stanciu de Ponor, dăruindu-le o treime din moșia Ponor, deținută și anterior de beneficiarii daniei, dar după dreptul sau obiceiul cnezial (more keneziatus), la care se adaugă a treia parte din moșia Ohaba, spre a le stăpîni după tipicul nobililor regatului. înaltului emitent de origine română al actului și beneficiarilor români hațegani li se adaugă oameni de mărturie (în vederea introducerii în stăpînire de către capitlul din Alba lulia) tot români localnici, anume Radu sau Bucur de Pui ori Mihai de Rîușor 9. Plângerea hotarelor politice rigide și artificiale, favorizată de unitatea de neam, a fost evidențiată clar în vremea lui lancu de Hune- doara. Drumurile peste Carpați, în ambele sensuri, erau dese și rodnice, hotarul impus de oficialitate rămînînd multă vreme incert și schimbător sau pur și simplu ignorat. Treceau pe potecile muntelui boieri și cnezi, nobili de origine cnezială și preoți, oameni liberi de rînd sau iobagi. Așa, de pildă, într-un act emis la Bîrcea în septembrie 1481, castelanii cetății Hunedoara și juzii nobililor din comitatul omonim consemnează plîngerea lui Ladislau Arca de Densuș contra nobilului Danciul de Sălaș, ai cărui doi iobagi numiți Dan și Roman, după ce au jefuit patru sesii ale reclamantului, au fugit noaptea pe ascuns în Țara Românească (ad partes Transalpinas) ; paguba pricinuită lui Arca e apreciată de acesta la 100 de florini sau taleri10 11. Dar însuși acest Ladislau Arca, revoltat pentru prejudiciile aduse și pentru fuga făptașilor în Țara Românească era, după tată, de origine sud carpatică. într-adevăr, un document din 24 octombrie 1493 (și apoi altele) consemnează căsătoria, probabil pe la jumă- tatea veacului XV, a nobilei doamne Neacșa (fiica lui loan, fiul lui Ștoian de Densuș), de sorginte cnezială hațegană, cu un anume Arca, prezentat ca „om român” (Valachus homo), străin de Transilvania și fără proprie- tate (advena et impossessionatus) u. Deși s-a afirmat — e drept, fără argumente convingătoare — că acest Arca ar veni din Banat12, după mărturiile documentare și onomastice, ne apare certă originea olteană a sa 13. De astfel, tradiția acestor căsătorii care ignorau granița politică pare destul de îndelungată și statornică din moment ce la 1536 nobila româncă Veronica urmașa lui Arca și a Neacșei din Densuș, devine soția 9 Arh. Naț. Magh., Dl. 29793. Publicat cel mai recent în D, I, p. 394 396, nr. 286. 10 Arh. Naț. Slovace, Bratislava, fond. Rcvay, arh. fam. Kendcffy, fasc. 87, fasc. V nr. 13. Copie microfcto la Arh. Statului București, microfilme, rola 25 Cehoslovacia. 11 Idem, doc. nr. 16 și 21. 12 Csânki, T)., Magyarorszăg tiirtenelmi foldrajza a llunyadiak korăban, voi. y, Budapesta, 1913, p. 151, 209-210. 13 N. A. Constantinescu, Dicționar onomastic românesc. Edit. Academiei, București, 1963, p. 182. « www.dacoromamca.ro 4 DOCUMENTAR 83 unui Drăghici din Țara Românească (consortis zparsatk Dragych Trans- alpinensis) Ciudatul termen zparsath nu are sens înaintea numelui propriu respectiv, decît dacă-1 socotim o coruptelă de scrib de la cuvîntul spătar. în acest caz, credem că este vorba despre spătarul Drăghici din Mărgineni, membru al sfatului domnesc, despre care se știe că a avut o fiică numită Frujina14 15 16 17 1B. Or, actul din 1536 vorbește tocmai despre o fată (a Veronicăi și a lui Drăghici Transalpinul) cu acest nume (puelle Ewfro- sine ). La 1481 semnalaserăm trecerea a doi iobagi români hațegani în Țara Românească J iată că în 1504 ce consemnează permisiunea, acordată de regele Vladislav lui Mihail Cîndea de Rîu de Mori, de a aduce 12 cor- turi de țigani de la sud de Carpați în Transilvania (. . .ut ipse de partibus regni noștri Transalpinis, pharaones sive ciganos cum duodecim teritoriis seu solitis eorum habitacionibus ad bona et possessiones suas in partibus regni noștri Transsilvanis ... J și de a-i așeza ca iobagi pe moșiile sale18. Același personaj din familia Cîndeștilor de Rîu de Mori posedă pămînturi mărginite direct, pe culmile munților, cu Țara Românească. Astfel, în 1501, capitlul din Alba lulia, face introducerea lui Mihail Cîndea în stă- pînirea posesiunilor Pterela, Malee, Rotond, Mwrysoivar (Murișoara) și Nyakmezeu. La hotărnicire sînt prezenți și vecinii, toți cu nume semni- ficative pentru acest început de veac XVI : Nandra de Pui, Stanciul de Mățești, Dan și Mihăilă tot de Mățești, Dumitru Kopaz de Vad, Cîndea de Unciuc și Mihăilă Roman de Peșteana. Toți aceștia stau mărturie pentru fixarea hotarului și spun reprezentanților oficialității laice și ecleziastice numele de locuri în limba lor românească, după cum se remarcă și în document (,,suis vocabulis nominatos”) nume pe care haina latină a actului de cancelarie nu le poate altera prea mult. Apare astfel un rîu numit Valea Căprișoarei (Kapryswarpathaka fluvius) sau un munte zis Vulcan—Vîlcan (~Wolkanhawasa alpem) de-a lungul acestui hotar care merge „usque ad terminos metales parcium Transalpinarum ...” 17. Tot despre hotar, dar la nivel mai înalt și bilateral, este vorba într-un document emis de Neagoe Basarab, la Tîrgoviște, în 9 iunie 1520 18. Actul evidențiază o înțelegere între domnul muntean și loan Zapolya, înțelegere în care se fixează prima oară (din cîte cunoaștem pînă acum) limita exactă dintre Țara Românească și Transilvania, în partea de vest de Olt, pe culmea munților. Din partea transilvăneană au fost prezenți atunci la hotare în munți „neamișii Hațegului”, adică lanoș Cîndreș, Cîndea Lațcu, Sără- cin Freanți, Mujina, Petru, Miclăuș, lacov, Stanciul, lancul din localită- țile Răchitova, Zlaști, Tuștea, Rîu Bărbat, Mățești și Sătcel. Din partea Țării Românești s-au înfățișat boierii Stanciul banul, Neagoe spătar cu fratele lui Radu, apoi Stanciul postelnic din Crasna, Radul logofăt din 14 Bibi. Battliyaneum, Alba lulia, V, nr. 19. 15 N. Stoiccscu, Dicționar al marilor dregători din Țara Românească și Moldova— sec. XIV — XVII, Edit. enciclopedică română, București, 1971, p. 56—57. 16 Hurmuzaki-Densușianu, Documente privitoare la istoria românilor, Voi. II, partea a 2-a, București, 1891, p. 530, nr. 428. 17 Arh. Na|. Magii. Dl. 46550, fotocopie la Bibi. Academiei Cluj-Napoca. 18 Hurmuzaki-Densușianu, op. cit., II 3, p. 375 — 379. www.dacoromanica.ro 84 DOCUMENTAR 5* Bărășfi, Albul iiostelmc cu fiul său Stoica din Românești, Dan jșostelnip, Socol logofăt) din Baia și Bran postelnic din Rolqvrad. Martorii acestui, act sînt cei mai de seaJmă dregători ai Țării Românești: Preda, marș ban al Craiovei, Calotă, mare vdrnic, Horvat, mare logofăt, Dumitru, mare vistier^ Radw, mare spătar, Drăghici, mare paharnic, Hamza, mare cornis/ Jitiian, mare stolnic și Bădica mare postelnic. Actul precizează clar scopul întîlnirii de la hotare < ,([. u] Și s-au adunat cu toții Ja câmpul Jiului, la Merișor, și au ținut sfat cu credință și cu mare blestem au legat ca în veci în aceste două țări certuri și răzmeriță șpu tîlhării sau hoții șșiu ja- furi să nu să facă, qi să fie mare pace și frăție [,., ] Și care pm va afla, pe datornicul său să i §ă facă lege și judecată dreaptă [.. , ] Și pentru oi, undp se vor afla, sau la munte șau la orice loc ar fi să Ji se ia darea după dreptate și după obicei și după lege și nici o altă asuprire să nu aibă”. Urmează apoi „fixarea hotarelor” de la apa Oltului pînă la Rîșava (Orșova). Pomenirea datornicilor pribegiți de o parte sau alta a Carpaților ca și libertatea oieritului sînt dovezi ale strînsețor raporturi dintre cele două ținuțuri. Astfel de legături s-au concretizat și ip seria de documente emis pentru familia Bpda din Galații Hațegului de voievozii Țării Românești19 20 Asemenea raporturi strînse vor fi existat desigur și pe plan biseri- cesc. Preoții hațegani erau cu toții proprietari de pămînturi și aveau ori gine cnezială. Putem presupune încă de la începutul veacului XV u patronaj spiritual statornic exercitat dq mănăstirile din nordul Oltenie (mai ales de Tismana) asupra Țării Hațegului. Seria de documente emise de Sigismund de Luxemburg și de lancu de Hunedoara stă mărturie în acest sens. Astfel, în 1418, regele Ungariei acordă călugărilor de la Vodița drept de liberă trecere prin țara sa, poruncind supușilor săi să nu-i tulbure în nici un fel, ci să-i ajute a*. Porunca se repetă în 1419 și-i privește atît pe călugării de la Vodița, cît și pe cei de la Tismana ; acestora li se întărește dreptul de a-și păstra legea și credința veche, precum și dreptul de stăpînire în chip de ocină și uric asupra moșiei Bistrița și a tuturor celorlalte posesiuni 21. La 1428, același Sigismund de Luxemburg reîntărește mănăstirile Vodița și Tismana toate daniile și privilegiile ante- rioare, enumerînd numele ștatelor stăpînite și repetînd formula deja con- sacrată ; „Aceasta fiecărpia spun, și celor de acum și celor de apoi, cine vor fi slugile mele și după noi și în yeci, să nu aibă voie nimeni să-i împie- dice, nici pe omul lor [al mănăstirilor pomenite — n.n.], nici marfa și ce cumpără și ce vînd și pe uscat și pe apă și pe oriunde umblă oamenii lor cu marfa ^or, în nici un loc [din Ungaria — n.n.] să nu plăteastă vama, ci să umble slobod” 22 23. Atît întărirea vechilor drepturi de stăpînire cît și libertatea de mișcare în cuprinsul Țării Ungurești a acestor călugări de la Tismana și Vodița sînt reafirmate de lancu de Hunedoara la 1444 2L în temeiul vechilor legături și bazat pe aceste generoase privilegii va ti venit în Țara Hațegului și călugărul Nicodim de la Tismana, întemeind 19 Bojthe 0., Hunyadmegye sztrigymelleki reszenek es nemeș esalădainak tartinele, lekin- lettel a birtokniszoni/okra, Budapesta, 1891, p. 120. 20 D.R.H., D. voi. I, p. 204-205, nr. 125. 21 Ibidem, p. 210-212, nr. 129. 22 Jbidem , p. 266—268, nr. 169, 23 Ibidem, p. 384-387, nr. 276. www.dacoromanica.ro 6 DOCUMENTAR 85 în veacul XV mănăstirea Prislopului din hotarul satului Silvașul de Sus 24. De asemenea, continuînd, probabil, veche tradiție în acest sens, la 1553, pleca de la Peșteana Hațegului spre Țara Românească preotul loan, cu scopul de a fi sfințit episcop 25. Raporturile interromânești în această zonă, în veacul XV și la începutul veacului XVI, sînt? țmternide și stabile. In ciuda irâpunerii în Transilvania^ a rîndnielilon feudale de tip apusean, Țara Hațegului își păstrează o individualitate aparte: cnezimea, chiar înnobilată, se menține mult timp ca o pătură socială distinctă, compactă, cu instituții proprii (ca acea univerșitas keneziorum), cu forța necesară de a para imix- tiunile nobililor din alte părți ale regatului maghiar. Iobăgia, așa cum era reglementată în actele oficiale ale statului, se va impune greu în Țara Hațegului, unde existau forme specifice de aservire a țăranilor, apropiate dacă nu identice cu cele de la sud și est de Caipați. Chiar dacă in veacu- rile XV —XVI formele de aservire feudală apusene se impun toț mai serios, fondul raporturilor feudale rămîne îri parte tributar vechil tradiții panromânești. Obligațiile în natură ale iobagului (daturile), obligațiile acestuia în muncă (slujbele), prezența constanță în Hațeg cincizecîmii oilor apropie relativ situația de aici de dea din Făgăraș și, desigur, din Țara Româneasca, fără a se putea însă minimaliza liniile particulariza- toare 26. Semnificativă este în această vreme și jorma mentis, spirituali- tatea lumii românești hațegane. Este o lume cnezială care-și gîndește încă raporturile de stăpînire după ius valaehicum (mai ales după varianta feudală a acestui drept — ius knezialechiar dacă asemenea drept deve- nise cu mult înainte inoperant; este o lume care mai scrie cu chirilice, care-și pictează bisericile în maniera bizantină sud-carpatică și-și botează copiii cu nume dă ctitori de țară și de domni și domnițe : Basarab, Bogdan, Dan, Vlad, Petriț, Vlaicu, Mușat, Stanca, Milița, Neacșa, Anca etc. O astfel de Ancă, de pildă (Anca Sărăein din Sălașu de Sus), la 1512, posedă prețioase bunuri, moștenite de la părinți (casete de aur și argint, veșminte scumpe, laice și preoțești, bijuterii etc.) și alcătuite după manieră bizantină (more greco) ca și cele ale boierilor munteni 27. Astfel de structuri sociale și astfel de realități spirituale nu s-ar fi putut conserva în Hațeg atîta vreme dacă nu ar fi fost întreținute raporturile statornice cu Țara Românească. Grevate pe aceeași structură de civilizație, relațiile între sudul Transilvaniei și Țara Românească, au ținut vie în mințile oamenilor convingerea unității de neam în evul mediu, a originii comune și a vechimii de locuire pe acest pămînt. 24 D. Simonescu, Croniei si povestiri romanești ber'sîpcate, Edit. Academici, București, 1967, p. 74-75. 25 Șt. Mctcș, Istoria Birericii și a vieții religioaie d romândor din Ardeal și Ungaria, Arad, 1918, p. 71. 28 Pentru specificul iobăgiei, cczi D. Prodan, Iobăgia in Transilvania in becolul al XVI-lea, voi. I —III, Edit. Academici, București, 1967 — 1968. 87 Barabâs, A’., Meggericsei Jănos kolozsi fbesperes, în „Erdăly Jlu'eum", 1907, 24, p. 129-130. www.dacoromanica.ro RĂSCOALA GRĂNICERILOR ȘI ȚĂRANILOR DIN OLTENIA ÎN ANII 1853—1854 DE CORNELIU LUNGU, PAUL BARBU Avîntul revoluționar al maselor populare românești, care în anul 1848 a atins cote din cele mai înalte, a fost potolit, dar nu stins, prin intervenția brutală a armatelor străine. Anii care s-au scurs ulterior au însemnat pentru Principatele Române un șir neîntrerupt de frământări sociale. Caracterizînd situația existentă în perioada ce a urmat după revoluția de la 1848, fostul domnitor Gh. Bibescu era nevoit să recunoască în decembrie 1858, într-o scrisoare adresată caimacamului loan Mânu, că țara se afla ,,în necontenită răscoală de zece ani” x. Această afirmație, pe lîngă recunoașterea unei realități obiective vine în sprijinul ideii avan- sate de istoricul Gh. D. Iscru, care în cîteva studii de referință demon- strează că amplul proces revoluționar, în cadrul căruia se delimitează și revoluția de la 1848, și-a continuat evoluția legică fiind marcat de mai multe etape și momente revoluționare 1 2 de intensități diferite. în cadrul acestui proces revoluționar un moment important îl con- stituie și mișcările sociale din Oltenia care au culminat cu răscoala grăni- cerilor și țăranilor, desfășurată în iarna anilor 1853—1854 3. Cercetările efectuate de noi în Arhivele Statului din București și Craiova au scos la iveală valoroase informații care vin să întregească și să prezinte într-o nouă lumină datele cunoscute pînă în prezent despre evenimentele ce fac obiectul acestui studiu. După înăbușirea revoluției de la 1848, masele populare văzîndu-și speranțele neîmplinite au acționat dîrz în numele ideilor sădite în con- știința lor, acestea constituind un puternic și permanent catalizator 1 G. S. Mano, Documente din secolele XVI-lea — XlX-lea privitoare la familia Mano> București, 1907, p. 638. 2 Gh. D. Iscru, Observații metodologice privind periodizarea generală a istoriei României cu refeiire specială la perioada de trecere de la feudalism la capitalism, în „Revista de filozofie”, tom. XXII, nr. 6, 1975: idem, Contribuții privind formarea modului de producție capitalist in țările române, in „Anuarul Institutului dc istoric și arheologie z\. D. Xcncpol” tom XV, 1975, p. 100. 3 Referitor la această răscoală vezi: V. Dumitrcseu, Un episod din timpul războiului din anii 1853—1854, sau revolta Scurtulcscului, T. Scverin, 1878: Istoria României, voi. IV, Edit. Academiei, 1962, p. 2.38—242; Apostol Stan. Constantin Vlăduț, Gheorghe Magheru, Edit. științifică, București, 1969, p. 183—203; L. Boicu, Austria și Principalele Romane in vremea războiului Crinvii (1853 — 1856), Edit. Academiei, București, 1972, p. 125 — 154; Constantin Corbu, Țărănim-a din România in perioada 1848 — 1864, Edit. științifică, București, 1973, p. 164 — 170; Idem. Rolul țărănimii in istoria României — sec. XIX, Edit. științifică și enci- clopedică, București, 1982, p. 251 — 255. „Revi'ta de istoric”, tom. 38, Nr. 1, p. 86 — 93, 1985 www.dacoromamca.ro 2 DOCUMENTAR 87 pentru acțiunile desfășurate; mai cu seamă că focul ideologiei pașoptiste era menținut viu de propaganda revoluționarilor exilați care păstrau legătura cu țara. Redeschiderea problemei orientale a fost considerată o ocazie favo- rabilă pentru impulsionarea mișcării revoluționare românești, fapt pentru care, la începutul războiului ruso-turc din anii 1853—1856, patrioții români exilați s-au îndreptat spre granița danubiană a Țării Românști și capitala Imperiului otoman cu intenția de a lua parte la operațiunile militare și a organiza insurecționarea Olteniei în scopul declanșării unei noi revoluții burghezo-democratice, cu aceleași obiective ca în 1848. La începutul osti- lităților, guvernul otoman fiind în mare derută și incapabil să găsească sin- gur cele mai corespunzătoare posibilități de a duce un război victorios con- tra Rusiei țariste, planul emigranților români de a participa la luptă a fost primit cu interes de unele oficialități otomane. în cele din urmă, însă, atît Poarta,cît și Austria, s-au opus intențiilor exilaților români de a pro- duce o ridicare generală la luptă în vederea „reeditării” revoluției de la 1848, ceea ce nu a împiedicat masele populare să treacă la acțiune și să declanșeze puternica răscoală din iarna anilor 1853—1854. Răscoala a fost precedată de energice frămîptări țărănești, care, în toamna anului 1853 s-au intensificat, în unele județe oltene, cum a fost de pildă Doljul, generalizîndu-se nesupunerea țărănimii la efectuarea muncilor agricole pe moșiile marilor proprietari și ale arendașilor. în acest sens, este concludent ordinul circular transmis la 22 octombrie 1853 subcîrmuitorilor de plăși de către Cîrmuirea județului Dolj, în care se preciza că „cei mai mulți proprietari și arendași din cuprinsul acestui județ” au reclamat pe țărani pentru că s-au „îndărătnicit cu totul de a-și face munca cîmpenească”, ceea ce le-a pricinuit „simțitoare pagubă”4. Drept urmare, autoritățile ordonau subcîrmuitorilor de plăși să intervină „prin tot felul de mijloace” spre a-i deteimina pe țărani „a munci fiecare ca pînă acum” ca „să-și facă semănăturile de toamnă cu îndestulare” 5. Date fiind condițiile speciale în care se desfășurau, acțiunile țăra- nilor aveau implicații mult mai complexe, determinate de faptul că loveau nu numai în interesele proprietarilor și arendașilor, dar și în cele ale arma- telor de ocupație, care-și vedeau periclitată aprovizionarea cu produsele agricole necesare întreținerii trupelor. Fiind precedată de o puternică revoltă a dorobanților olteni, răscoala grănicerilor și țăranilor din iarna anilor 1853—1854, deși parțială și preJ matură, a reușit să antreneze o serie de sate din Oltenia, și chiar din Mun- tenia, situate mai ales pe linia Dunării. Ea S-a manifestat ca o mișcare cu caracter social și național, fiind îndreptată atît împotriva păturilor privilegiate, cît și a trupelor străine, a căror prezență în principate a con- tribuit la agravarea situației poporului. Planul răscoalei a fost elaborat de Gh.Scurtulescu, fost deputat al clăcașilor mehedințeni în Comisia proprietății la 1848, și de fiul său 4 Arh. St. Craiova, fond Prefectura județului Dolj, dosar 34 1853, f. 160. 5 Ibidem. www.dacaramanica.ro 88 DOCUMENTAR 3 Pirvu Pirvulescu, caporal de grăniceri, ambii menținînd o strînsă legătură cu revoluționarii aflați în exil ?. Răscoala a fost declanșată la începutul lunii decembrie 1853, acțiu- nile grănicerilor și țăranilor îndreptîndu-se, în inod deosebit, împotriva proprietarilor și arendașilor, a oamenilor din slujba lor, precum și a repre- zentanților autorităților, mulți dintre ei fiind sechestrați și duși la Calafat sau Vidin, unde au fost întemnițați. Locuințele sau conacele marilor pro- prietari, ca dealtfel și ale arendașilor, au fost jefuite, dărîmate sau incen-( diate, o parte însemnată a bunurilor fiind însușită de răsculați. Pe alocuri țăranii au devenit adevărați stăpîni ai moșiilor abandonate de proprie- tarii și arendașii refugiați, iar în majoritatea cazurilor obligațiile către proprietate au rămas neachitate. Referitor la data exactă a declanșării răscoalei, In lucrarea citată, V. Dumitrescu, dispunînd de o sursă documentară limitată, ce a constat dintr-un memoriu al secretarului punctului de graniță Gruia, martor ocular la evenimente care fac obiectul analizei noastre — afirmă că răs- coala a izbucnit lă 5 decembrie 1853 în satul mehedințean Gruia, de unde s-a extins în statele Salcia, Pătulele, Cușmir și alte localități din Mehedinți, răsculații devastînd mai multe conace din plășile Cîmpul și Blahnița 6 7. Izvoarele de arhivă atestă, însă, că răscoala s-a declanșat din satul Salcia și bu toate că nu este precizată data, se poate afirma că, evenimentele au început cu cîteva zile mai înainte, fapt ce reiese din analiza informațiilor oferite de documentele cercetate. Ancheta judiciară întreprinsă în 1856, cu prilejul proceselor intentate răsculaților de pro- prietari și arendași în scopul obținerii unor eventuale despăgubiri, a evi- dențiat că ridicarea la luptă a început în satul Salcia, extinzîndu-se apoi și în alte sate mehedințene de margine. în acest senȘ, concludentă este afirmația procurorului județului Meh°dinți dare arăta, în fața instanței, că : „Prin cuprinderea acestei practici [judiciare] și din exacta cercetare ce am făcut cu mergerea mea în acele mai multe sate [răsculate], am dovedit că exaltația de care este vorba s-a început mai întîi de către locuitorii și grănicerii satului Salcia, cu ridicarea arendașului și a slugilor lui de i-au dus la Calafat și cînd au și jefuit conacele arendașului și d-lui Constantin Cazan, tot din acel sat și d-lui Dumitru Gheorghiu, arendașul moșiei [. .. ] ce este alături cu Salcia, s-au molipsit mai multe sate, dintre care locuitorii satului Gîrla Mare” 8. într-adevăr, imediat după cei din Salcia, mai precis la 4 decem- brie 1853, s-au, răsculat țăranii și grănicerii din Gîrla Mare. în 1855, Cos- tache Otețelișanu, proprietarul moșiei Gîrla Mare și arendașul moșief Gîrla Mică, se plîngea autorităților, acuzînd țăranii chiriași fie pe moșia sa „pentru pagubile ce s-ar fi făcut la 4 deceipbrie 1853 pentru spargerea cașei ja ace^, jnoșie, ce au urțnaț-o tîlhărește cu arme, luîndu-i îngrijitorul de l-au dus la Calafat, la turci, au luat tot ce au avut în casă, în prăvălie, de la han, fînuri, dobitoace. ț>ani, zaptisind și toată moșia pe socoteala lot, nevrînd să-și îndeplinească nibi condițiile depuse la Casa Sfatului 6 V. Dumitrescu, Op. cit., p. 19. 7 Ibidem, p. 24 26, 33. s Arh. st. Buc., fond Miniwwwidacoroniaiiica..rois’Gf 113- 4 DOCUMENTAR 89 pentru datoriile proprietății”^ Acțiunea țăranilor din, Gîrla Mare a fost pornită în momentul în care unul dintre arendașii moșiei Pătulele s-a deplasat împreună cu subcîrmuitorii plășilor Cîmpu și Blahnița spre a constata pagubele provocate prin tăierea pădurii moșiei de către săteni, nemulțumirea tuturor locuitorilor manifestîndu-se prin izgonirea repre- zentanților autorității asupra cărora s-au tras, chiar focuri de armă. După această intervenție energică-, țăranii s-aui întors in sat, au înconjurat curtea proprietarului, unde au găsit doar pe epistatul Nicolae Diculescu, pe care l-au ridicat și l-au dus la Calafat-9 10 11. Aproape în același timp s-au răzvrătit și țăranii din Gîrla Mică, dărîmînd conacul, spărgînd magaziile proprietății din care și-au însușit toate produsele și refuzînd „să-i facă arendașului semănăturile”, conform contractului de învoialău. în seara zilei de 5 decembrie 1853, grănicerii și țăranii din Gîrla Mare, Gîrla Mică, Pristolu și Gruia, conduși de Gheorghe Scurtulescu Iși fiul său, Pîrvu, din satul Pristolul, precum și de alți conducători ai răsculaților considerați de autorități drept „cei mai txaltați” 12, au atacat locuința unuia dintre arendașii moșiei Pătulele, care locuia în satul Gruia. Răsculații au înconjurat clădirea și au tras „mereu, pînă la ziuă” cu armele asupra locuinței arendașului, căpeteniile lor cerîndu-i acestuia și celor care îl însoțeau să se predea. în aceste condiții — după cum avea să recunoască mai tîrziu, cu prilejul anchetei, însuși arendașul — „văzînd că nimeni nu vine în ajutor și noi orice împotrivire am fi făcut, tot erau în pericol de a ne pierde viața, am fost siliți de ne-am lăsat în voința lor și ei numaidecît ne-au pus în două trăsuri și escortați de 11 grăniceri ne-au pornit la Calafat” 13. Cu toate că cei arestați erau sub pază, în mo- mentul în care au trecut prin satul Salcia, arendașul și ceilalți oameni ai săi au fost atacați de localnici, între care se aflau pînă și femei, toți fiind înarmați cu „topoare, ciomege și arme” 14, fapt ce dovedește că revolta țăranilor nu se potolea odată cu alungarea de pe moșii a celor vinovați de situația lor. în același timp, faptele dovedesc că, și în cazul răscoalelor ce fac obiectul Studiului nostru, poate fi evidențiată solida- ritatea celor ridicați la luptă, această unitate de acțiune fiind una din caracteristicile tuturor mișcărilor sociale desfășurate de-a lungul seco- lelor de țărănimea română. Amploarea și intensitatea răscoalei demonstrate atît de aria ei largă și participarea numeroasă a țăranilor, cît și de efectele acțiunilor întreprinse, pot fi ilustrate prin intermediul documentelor de arhivă, în acest sens semnificativ fiind raportul comandantului punctului de gră- niceri Gruia, care arăta inspectorului cordonului Dunării că atunci cînd s-au răsculat grănicerii pichetele au rămas pustii, iar cancelaria punctului a trebuit să fie transportată la Balta Verde15. 9 Ibidem, dosar 1288/1855, f. 1. 10 Ibidem, dosar 483 1856, f. 104, 113j 11 Ibidem, dosar 1288 1855, f. 1. 12 Ibidem, dosar 483/1856, f. 31. 13 Ibidem, f. 79. 14 Jțjidem. t 15 Art. St. Buc., fond Ministerul de război, Inspectoratul de grăniceri, dosar 507 1854, f. 1. www.dacoromanica.ro * 90 DOCUMENTAR 5 La fel de edificatoare sînt și documentele rezultate în urma pro- ceselor intentate mai tîrziu țăranilor, acestea dovedind că în timpul evenimentelor răsculații au atacat chiar și sediile autorităților de plasă, realitate recunoscută de grănicerii din satul Pătulele, care în timpul anchetei ulterioare afirmau că : „văzînd pe Scurtulescu și tovarășii lor în capul a patru-cinci sute de grăniceri și locuitori din satele grănicere viind în satul lor . . . atît le-au trebuit și lăcuitorilor satului nostru că.. . s-au sculat și au mers la curtea arendașului ... cînd tot atunci au călcat și tachtul subcîrmuirii”16 plășii Cîmpului. Demn de remarcat este și faptul că, uneori, ca și în timpul revoluției de la 1848, la acțiunile întreprinse de țăranii răsculați au aderat și alte categorii sau pături sociale, între acestea figurînd și preoții care au con- tribuit la mobilizarea sătenilor. Așa au procedat, de pildă, preoții Marin din satul Pătulele, Dinu din satul Pristolul, Enache din satul Izvoarele, care, după aprecierea unor comandanți ai trupelor țariste de ocupație, au avut ,,o urîtă purtare .. . răzvrătind pe locuitori” 17. în unele sate din Mehedinți răsculații au avut o poziție deschisă chiar și împotriva trupelor ocupante, astfel procedînd țăranii din Izvoarele, care au refuzat să pres- teze transporturile necesare armatei cantonate în zonă18. Ca urmare a mișcărilor desfășurate în județul Mehedinți, circa 13 proprietari și arendași, însoțiți de oamenii aflați în slujba lor, au fost sechestrați și transportați la Calafat sub acuzația de a fi „ciocoi împotri- vitori fericirii locuitorilor”19. După ce au stat sub supravegherea comandan- tului otoman de la Calafat, aceștia au fost transportați la Vidin, unde cei mai mulți au rămas „la închisoare timp de 14 zile” 20 21. Unul dintre arestați, Nicolae Diculescu, epistatul moșiei Gîrla Mare, a fost menținut în detenție, la Vidin, o perioadă de 4 luni a, iar postelnicul Matei, la două luni după părăsirea aceleiași închisori, a decedat din cauza lovitu- rilor „ce-i făcuseră grănicerii” 22. Răscoala a cuprins și sate de pe marginea Dunării, din alte județe ale Olteniei. Bunăoară, țăranii din Ciuperceni, plasa Cîmpul, județul Dolj, au atacat conacul moșiei arendate lui lancu Coandă, provocînd pagube și împrejurimilor conacului 23, materialele sus- trase găsindu-se la un număr de 51 săteni. Pentru a priva trupele țariste de produsele necesare hranei, țăranii din Ciuperceni au ridicat vitele, porumbul și griul ce le aparțineau, atît lor, cît și arendașului, și le-au trecut în ostrovul Calafatului. Produsele din pătulele de rezervă, în cea mai mare parte, au luat aceeași destinație, iar cantitatea ce n-a putut fi ridicată a fost împrăștiată pe cîmp. Ca urmare, cinovnicul atașat pe lîngă armata rusă, raporta Cîrmuirii de Dolj că „îp Ciuperceni nu a găsit nimic” 24. 10 Ibidem, f. 95. 17 Arh. St. Craiova, fond Prefectura județului Dolj, dosar 41/1854, f. 321,322,370, 371. 18 Arh. St. Buc., Colecția microfilme, Franța, rola 5, c. 4—5. 19 Idem, fond Ministerul Justiției, Penale, dosar 483/1856, f. 31. 29 Ibidem. ( 21 Ibidem, f. 16. 22 Ibidem, f. 79. 22 Arh. St. Craiova. fond Prefectura județului Dolj, dosar 39/1854, f. 462 463. 84 Ibidem, dosar 41 1854, f. 518. www.dacoromanica.ro 6 DOCUMENTAR 91 între satele doljene răsculate, menționate de documentele de arhivă, mai figurează Moțăței și Fîntîna Banului, 25 26 unde, arendașul — după cum constata subcîrmuitoiul plășii Cîmpul în timpul anchetei — ,,la cea dinții ivire a evenimentelor, văzîndu-se amenințat de împrejurări neașteptate, au fugit de la moșie, lăsînd toate veniturile ce putea să adune în voia și în mîna chiriașilor, care .... au întrebuințat venitul moșiei” 2S. Pînă în luna iunie a anului 1854, din cauza „împrejurărilor vremii”, aren- dașul n-a îndrăznit să se reîntoarcă la moșie” 27 28. Nici reprezentanții autorităților sătești nu au scăpat de amenințarea răsculaților, fapt dovedit atît de cazul lui Dumitru Mateescu, funcționar la sfatul sătesc din Cetate, care a fost nevoit să-și părăsească locuința retrăgîndu-se în satul Risipiți2a, cît și de evenimentele petrecute în satul Braniște (județul Dolj), unde au sosit 80 de grăniceri care l-au ridicat pe pomojnicul subcîrmuirii locale trecîndu-1 peste Dunăre 29. Evenimentele desfășurate în iarna anilor 1853 — 1854, prin propor- țiile atinse, la un moment dat, au ridicat probleme deosebite autorităților care au fost nevoite să aplice măsuri dintre cele mai drastice în vederea evitării extinderii spiritului revoluționar de la 1848. Tocmai de aceea, pentru reprimarea răscoalei s-a recurs, mai întîi, la sprijinul trupelor țariste și, apoi, la serviciile colonelului contrarevoluționar loan Solomon căruia i s-au pus la dispoziție detașamente de cazaci și i s-a dat împuter- nicirea de a acționa fără cruțare. La sfîrșitul lunii decembrie 1853 coman- danții punctelor de graniță raportau inspectorului cordonului Dunării despre dezarmarea grănicerilor răsculați. Cu toate acestea, așa cum reiese dintr-un raport din 28 decembrie, al comandantului punctului Gruia, „pichetele erau pustii” în continuare, iar satele „încă nepotolite”. 30 Menținerea unei asemenea situații se explică, în primul rînd, prin inten- sitatea acțiunilor întreprinse de țărani, la care se adaugă faptul — demon- strat de același document — că unii grăniceri, evitînd, măsurile represive, reușiseră să treacă Dunărea, unde încercau să se reorganizeze pentru a continua lupta 31. Dealtfel, întreaga operațiune de reprimare a răscoalei s-a desfășurat deosebit de greu, deoarece, în majoritatea cazurilor, ca de exemplu în satul Izvoarele, unde s-a deplasat însuși colonelul I. Solomon însoțit de 200 cazaci, țăranii nu s-au lăsat intimidați de prezența armatei, a cărei intervenție a generat „o luptă sîngeroasă”, în urma căreia „s-au masa- crat femei și copii, dar avantajul a rămas de partea țăranilor cărora li s-au adăugat grănicerii” 32. Evenimente asemănătoare s-au petrecut în alte două sate mehedințene care au fost supuse unui atac susținut, încît n-a scăpat „nici copilașul în fașe” 33, colonelul I. Solomon comandînd 25 Ibidem, f. 385. 26 Ibidem, f. 738, 7-17. 27 Ibidem, f. 463, 468. 28 Ibidem, f. 12. 29 Ibidem, f. 209. 30 Arh. St. Buc., fond Ministerul de război, Inspectoratul de grăniceri, dosar 507/1854, f.l. 31 Ibidem. 32 Ijdem, Colecția microfilme Franța, rola 5, c. 4—5. 33 Ion Heliade Rădulescu, Scrisori din exil, cu note de N. B. Locusteanu, București, 1893, p. 331. www.dacoromanica.ro 92 DOCUMENTAR 7 un dorp militar dotat ou două tunuri 34. Intervenția brutală a armatei ba determinat pe însuși domnitorul Barbu Șthbei să constate că I. Solomon a manifestat o atitudine ,1,violentă și inumană față de locuitori” 35 36. Cu prilejul operațiunilor de reprimare, în rindul răsculațilot au fost efdbtuate mai multe arestări. între 7 decembrie 1853 și 4 ianuarie 1854, autoritățile administrative românești și cele militari rusești au arestat în Oltenia 45 de conducători ai răscoalei, acuzați de „pricini politice”, fiind apoi depuși la închisoarea CraJiova 3fl. Ultetior, la aceeași închisoare aii mai fost trimiși alți cinci răsculați (din satele Poiana și Bechet — jude- țul Dolj, Potelu și Vădăsttița — județul Romanați) 37 38 39. Măsuri similare âu fost liiate și împotriva unor căpetenii ale grănicerilor care erau depuși la arestul „obahtului rusesc” din Craiova 3a. în cele din urțnă, grănicerii arestați -au fost trimiși la București, judecați de o comisie ostășească și condamnați la „mutică silnică pe viață” 3a, după retragerea ărmatei țariste din principate fiind grațiați 40. Inițial, țăranii lăsculafi aflati în închisoarea (jraiovei, după ce au primit cîte „15 lovituri de nuiele”, au fost eliberați. La scurt timp, însă, ca urmare a cererii comandanților tiupelor de ocupație din Oltenia, căpe- tehiile țăranilor și grănicerilor răsculați împreună cu familiile și avutul lor au fost strămutate, fîxîndu-li-se domiciliu forțat în satele din jurul Craiovei, unde li s-a impus o severă supraveghere din partea autorităților sătești 41. Familiile respective au revenit la casele lor după ce autoritățile județului Dolj au părăsit Craiova, spre sfîrșitul lunii apriliq 1854, odată cu retragerea trupelor țariste din Oltenia 42. Ulterior, la începutul anului 1856, în urma reclamațiilor formulate de mai mulți proprietari și arendași care cereau șă fie despăgubiți pentru pagubele provocate în timpul răsqoalei, au fost arestați din nou și trimiși în instanță, Pirvu Pîrvulete, Gh. Sultan și Matei Eni din Gîrla Mică, Alexandru Negrea, Ilie Marinaș, Dinu Radu Sfeti și Vasile Guran din Gîrla Mare, considerați drept principalii conducători ai țăranilor răsculați. Propesul a fost deschis la Tribunalul județului Mehedinți, arestați! stînd la temnița de aici patru luni, după care au fost trimiși la închisoarea Qrșio^ei, procesul continuînd să se judece la Curtea de Apel. Cei șcflați îp detenție au rămas aici pînă la 18 ianuarie 1859, deci timp de patru ani, după carp s-a pronunțat sentința, conform căreia urmau să fie „apă- rați de o 'ice penalitate și slobozi în ale lor”, deoarece „după începerea păcii s-au dat amnistie pentru toate greșelile sau faptele oamenilor” 43. Deși înăbușită, răscoala grănicerilor și țăranilor din iarna anilor 1853 t—1854, a fost continuată prin acțiunile care au luat amploare, îndeo- sebi, după retragerea trupelor țariste dincolo de Olt, cînd țăranii și gră- 3i Nicolae lorga, Corespondenta lui Ș’irbei Volă, voi. I, București, 1904, p. 511. 36 Ibidem. 38 Arh. St. Craiova, fond Prefectura județului Dolj, dosar 41/1854, f. 20° — 201. 37 Ibid-m, f. 708. 38 Ibidem, dosar 13 1854, f. 20, 21, 24. 39 Ibidem, f. 24, 3S, 41. 40 Arh. St. Buc., fond Min'sterul Justiției, Penale, dosar 182 1854, f. 3. 41 Arh. St. Craiova, fond Prefectura județului Dolj, dosar 41/1854, f. 201, 235 236. 48 Ibidem, dosar 13 1851, 1. 118. 43 Idem, fond Curtea de -2; 255 -256. DOCUtylENTAR 93 nicerii s-au constituit în cete înarmate, atacînd proprietarii și arendașii, căi ora le-au luat bunurile44. Starea de nemulțumire ce s-a menținut în rîndul maselor este suges- tiv demonstrată într-o scrisoare din 8/20 aprilie 1854 adresată surorii sale, Alexandrina de Gheorghe Gh. Magheru, fiul generalului Magheru, în care se menționa că țăranii și grănicerii, mai cu seamă cei care se retră- seseră peste Dunăre, unde se aflau exilații, ,,s-au dus să se facă haiduci, căci altă speranță nu jle-aj mai rămas”45. înscrișă în complexa luptă de clasă a maselor populare împotriva asupririi, răscoala grănicerilor și țăranilor din iarna anilor 1853 —1854 a constituit un moment de seamă în cadrul procesului secular de afirmare a țărănimii ,,ca o clasă socială revoluționară”, ca „cea mai importantă forță socială a progresului” 46, după cum se afirmă în Programul Partidu- lui Comunist Român de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintare a României spre comunism. 44 46 46 României Idem, fond Prefectura județului Dolj, dosar 1 1854, f.l. Idem, fond Gheorghe Magheru, LXI bis 52. Programul PCR de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintare a spre comunism, CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE MANIFESTĂRI ȘTIINȚIFICE CONSACRATE ANIVERSĂRII BICENTENARULUI MARII RĂSCOALE POPULARE CONDUSĂ DE HOREA, CLOȘCA ȘI CRIȘAN In ziua de 26 octombrie 1984, la București a avut loc sesiunea științifică națională ,,Răscoala din 1784 — expresie a dezvoltării conștiinței naționale a poporului român, a luptei sale pentru dreptate socială și eliberare națională”. Au participat academicieni, oameni de știință, artă și cultură, generali și ofițeri superiori, cadre didactice și studenți. în cadrul sesiunii au fost prezentate comunicările: Concepția tovarășului Nicolae Ceaușescu cu privire la rolul țărănimii ca forță de bază in lupta poporului român pentru păstrarea și afirmarea fiinfei naționale și apărarea gliei strămoșești, pentru dreptate socială, unitate și independență de stat, dc acad. Ștefan Pascu, președintele Secției de științe istorice a Academiei Republicii Socialiste România; Marea răscoală a țărănimii române sub conducerea lui Horea, Cloșcași Crișan—expresie a dezvoltării istorice unitare a poporului român, a afirmării conștiinței naționale, a dreptului său istoric de a fi stăpin în propria sa (ară de prof. univ. dr. Ștefan Ștefănescu, președintele Secției de istorie și arheologie a Academiei de Științe Sociale și Politice, directorul Institutului de istorie „N. lorga”; Caracterul popular social și național al programului de luptă revoluționară al marii răscoale din 1184; efectul ei asupra dezvoltării ulterioare a societății românești de general-locotenent dr. Ilie Ceaușescu, adjunct al ministrului apărării naționale, președintele Comisiei române de istoric militară; Dimensiunea europeană și ecoul internațional al marii răscoale populare conduse de Horea, Cloșca și Crișan de prof. univ. dr. Vasile Cristian, decanul Facultății de istorie- filozofie a Universității „Al. I. Cuza” din Iași; Partidul Comunist Român — continuatorul tradițiilor revoluționare de luptă ale țărănimii pentru apărarea unității și integrității patriei, pentru transformarea revoluționară a societății românești de Ion Popescu-Puțuri, directorul Institutului dc studii istorice și social-politicc de pe lingă C. C. al P. C. R.; Politica Partidului Comunist Român privind dezvoltarea și modernizarea forțelor de producție temelie a întăririi unității și coezi- unii întregului popor, a omogenizării societății noastre socialiste de prof. univ. dr. Dumitru Ghișe, directorul Editurii Politice. Sesiunea a evidențiat in mod pregnant că în lumina documentelor partidului nostru a tezelor și orientărilor de excepțională însemnătate cuprinse în opera tovarășului Nicolae Ceaușescu, privind elaborarea istoriei unitare a poporului român, studierea și valorificarea minunatelor tradiții de luptă multimilenară pentru libertate, unitate și neatir- nare, pentru dreptul de a fi stăpin in vatra strămoșească, istoria a căpătat dimensiuni noi, ceea ce a făcut și face din această știință fundamentul oricărei activități ideologice, teoretice și politico-educative. în sesiune s-a reliefat că marea bătălie revoluționară a țărănimii române din Transilvania de acum două secole a marcat o etapă importantă in lupta românilor pentru cucerirea drepturilor istorice sociale și naționale, a deschis seria revoluțiilor viitoare care au marcat etapa realizării României moderne, Ea a transmis peste veacuri viguroasele tradiții revoluționare ale țărănimii, care, preluate și dezvoltate de clasa muncitoare, de toate forțele progresiste ale națiunii, au de- terminat un puternic flux revoluționar ce a culminat cu reveluția dc eliberare socială și națională, antifascistă și antiimperialistă — actul unirii energiilor creatoare ale întregului popor român, angajat cu toată ființa sa în făurirea celei mai drepte și mai luminoase societăți, societatea socialistă. într-o atmosferă de puternic entuziasm, participanții la sesiune au adoptat textul unei telegrame adresate C.C. al P.C.R., tovarășului Nicolae Ceaușescu, secretar general al Partidului Comunist Român, președintele Republicii Socialiste România. „Revista de istorie”, tom 38, nr. 1, p. 94 — 97, 1985. , www.dacoromamca.ro 2 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE 95 * Cu acest prilej a fost deschisă expoziția „Răscoala din 1784 In conștiința poporului român’ ’, organizată de Muzeul de istorie al Republicii Socialiste România și Muzeul de istorie a Partidului Comunist, a mișcării revoluționare și democratic: din România. Fotografii, date sintetice, obiecte sugerînd evenimentul de acum 200 de ani ilustrează convingător rolul istoric al țărănimii In dezvoltarea poporului român, cauzele, desfășurarea, urmările și ecoul internațional al marii răscoale populare din 1784. Tradiția răscoalei în lupta revoluționară a Partidului Comunist Român, a forțelor patriotice pentru apărarea libertăților democratice,, a păcii și suveranității naționale, înfăptuirea idealurilor acesteia în România socialistă, in Epoca Ceaușescu, epoca cea mai înfloritoare din istoria țării, sînt idei majore ce structurează, de asemenea, expoziția. La festivitatea de deschidere au luat parte oameni ai muncii din Capitală, activiști de partid și de stat, oameni de știință, artă și cultură, studenți și militari. ★ în ziua de 31 octombrie 1984, la București, sub egida Secției de Științe istorice a Acade - miei Republicii Socialiste România s-a desfășurat programul „Zilele academice istorice”, consacrat împlinirii a 200 de ani de la marea răscoală din 1784. Cuvîntul de deschidere a aparținut acad. Ștefan Pascu, președintele Secției de științe istorice a Academiei R.S.R. în continuare s-au prezentat următoarele comunicări: Revoluția populară de sub conducerea lui Horea, Cloșca și Crișan — importanța ei In istoria poporului român de acad. Ștefan Pascu: Transilvania și con- știința națională românească in secolul al XVIII-lea de prof. univ. Gh. Platon; Organizarea oștirii lui Horea de colonel Gheorghe Tudor; Rolul mișcării lui Horea in procesul de modernizare a societății și a închegării națiunii române de prof. univ. dr. Vasile Curticăpeanu; Personalitatea lui Horea in conștiința populară de Alexandru Dobre; Revoluția lui Horea reflectată in literatura română de Maria Platon. Cu același prilej a avut loc un moment editorial cu care ocazie au fost prezentate publicului cele mai recente apariții ale Editurii Academiei și Editurii Militare, consacrate evenimentului aniversat, iar în sala de expoziții a Bibliotecii Academiei R.S.R. a avut loc vernisajul unei expoziții omagiale cu tematici adecvată momentului 1781. ★ în zilele de 26 și 27 octombrie 1984, la Deva și Brad a avut loc simpozionul științific „200 de ani de la răscoala țăranilor condusă de Horea, Cloșca și Crișan” organizată de Consiliul de educație politică și cultură socialistă al jud. Hunedoara, Comitetul de cultură și educație socialistă al jud. Hunedoara și de Muzeul județean Hunedoara —Deva. în ședința plenară, desfășurată în ziua de 27 octombrie 1984, în orașul Brad au fost prezentate următoarele comunicări: Marea răscoală a lui Horea, Cloșca și Crișan, moment im- portant in lupta poporului român pentru dreptate socială și libertatee națională; Istoria prezentă a jud. Hunedoara in anul Congresului al XlII-lea al Partidului Comunist Român, de Radu Bălan, prim secretar al Comitetului județean Hunedoara al P.C.R.; însemnătatea istorică a revoluției populare conduse de Horea de acad. Ștefan Pascu; Transilvania și conștiința națională românească in secolul al XVIII-lea de dr. Gheorghe Platon (Iași); Semnificația națională a răscoalei lui Horea de dr. Pompiliu Teodor (Cluj-Napoca); Zarandul — principalul focar al răscoalei țăranilor români conduși de Horea, Cloșca și Crișan de loachim Lazăr (Deva): Dimensiunea europeană a mișcării revoluționare conduse de Horea la 1784 de dr. Gheorghe Zaharia (București); Ecoul revoluției conduse de Horeain 1784, in Portugalia, după documente inedite de dr. Constantin Șerban (București); Monumente și alte însemne memoriale dedicate revoluției românilor din Transilvania din 1784 și iluștrilor săi conducători de dr. Florian Tucă (București); Adunarea țărănească de la Mesteacăn-Brad, jud. Hunedoara (3 octombrie 1784) de dr. Nicolae Edroiu (Cluj-Napoca). în secțiunea l-a, „Răscoala lui Horea în documentele vremii” au fost prezentate urmă- toarele comunicări: Un document privind cauzele emigrărilor din Țara Hațegului tn preajma răscoalei lui Horea (1772) de Vasile lonaș (Deva); Conscripția militară din vara anului 1784, prolog al răscoalei lui Horea (august—octombrie 1784) de Mihai Cerghedean (Deva); Drumul zărăndean al răscoalei lui Horea de loan Domșa (Arad); Atacul asupra Devei — moment culminant al revoluției populare conduse de Horeâ de Ion Frățilă (Deva); Execuțiile de la Deva din 8—9 noiembrie 1784 de Olimpia Palamariu (Deva); Documente bihorene inedite cu privire la răscoală lui Horea de Gheorghe Gorun (Oradea) însemnările unui medic din Orăștie din timpul și despre răscoala lui Horea de Egon Dorner (Cluj-Napoca); Căpitanii răscoalei din 1784 — 1785 la Alba lulia de dr. Gheorghe Anghel (Alba lulia): Ancheta desfășurată la Baia Mare (ianuarie —martie 1785) privind actele de solidaritate cu cauza răscoalei lui Horea de Viorica Ursu, loan Sabău (Baia Mare); Aspecte ale rolului cămătăriei in pauperizarea gospodăriilor iobăgeșli din Transilvania in anii imediat următori răscoalei lui Horea (1784 —1785) de dr. Liviu Botezan (Cluj-Napoca); www.dacoromanica.ro 05 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE 3 Conlnbulii privind bibliografia răst oalei lui Horea dr dr. Li viu Vrsuțiu, Maria Ursuțiu (Cluj- Napoca). Secțiunea h Il-a, „Răscoala condusă de Horea, Qloșcp și Crișan oglindită în literatură publicistică și artă” â grupat următoarele comunicări: însemnări manuscrise de pe cărți românești vechi referitoare la Hoțea și Avram lancu de Maria Basarab (Deva): Răscoala lui Horea in lumina cronicelor in versuri cbnlemporane de dr. Ladislau Gyemant (Cluj-Napocal; Noi cercetări privind ecoul răscoalei țărănești din 1784 in presa europeană (Anglia, Germania, Cehia) <țe dr. Eugen Gliick (Arad); Ideile revoluționare ale lui Horea, Cloșca și Crișan in scrierile lui Samuil Micu. George Șincai, Petru Maior și loap Molnar Piuariu de Titus Furdui (Cluj-Napoea); Mărturii cu privire la elaborarea lucrării „Revoluțiunea lui Horea” oglindită in corespondența dintre Nicolae Densușitmu și l-rancisc Hossu-Login (1S79 1S97) de Stclian Mândruț (Cluj-Napoea); Portretul lui Horea in literatura contemporană de Horia Stanca (București); Horea in dramaturgia contem- porană dc Mihai David (Brad); Monumente istorice care evocă răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan de Ioana Cristachc-Panait (București); Mărturii iconografice ale răscoalei lui Horea la Brașov de Luana Popa (Brașov); C leva aspecte particulare privind revoluția de la 1784 de Constantin Tănăsescu (Deva); Răsunetul răscoalei lui Horea in Banal de dr. Dan Popescu (Lugoj); Carac- terul răscoalei lui Horea. Prolog de manifestare a conștiinței naționale a românilor transilvani de Mircea Ghtrman (Brașov). Cu același prilej a fost lansat volumul Revoluția populară de sub conducerea lui Horea de acad. Ștefan Pascu și a fost emisă o medalie jubiliară consacrată evenimentului aniversat. Participanților li s-a organizat o excursie documentară pe traseul evenimentelor de acum 200 de ani. Manifestarea s-a constituit ca un veritabil omagiu adus luptei de acum două secole a înaintașilor pentru libertate ți o viață mai bună și mai dreaptă. Marian Stroia CONFERINȚELE INTERNAȚIONALE „RĂZBOI ȘI SOCIETATE ÎN EUROPA CENTRALĂ ȘI DE EST 1740—1920” DE LA BELGRAD ȘI BUCUREȘTI Ultimele două conferințe din cadrul amplului program dc cercetare „Război și societate în Europa centrală și dc est în perioada 1740 —1820” —inițiat și patronat de Brooklyn College din New York (pr< ședințe Robert Hess), au avut loc la Belgrad și București. în capitali Iugoslaviei, lucrările conferinței s-au desfășurat în gilele de 19 — 21 septembrie 1984, cu sprijinul Facultății dc filosofic, al Institutului de istoric și al Institutului de studii balcanice din Belgrad ; tema conferinței a fost: Europa cenlral-răsărileană în perioada războaielor balcanice 1912 1913. După ședința de deschidere, in cadrul căreia a fost audiată comunicarea prof. Mihailo Vojvodic, Serbia și războiul din 1912. Aspecte politice și diplomatice au urmat trei cicluri dc comunicări axate pe temele: Societățile balcanice; Forțele armate și operațiile militare; Economia statdor balcanice. Dintre cele aproape 30 de comunicări prezentate semnalăm: D. Djor- djevid (S.U.A.), Societatea slrbă în anii 1912—1913; Milorad Ekmedic (Iugoslavia), Războaiele balcanice și schimbările sociale in Rosnia și Herțegovina; Samuel R. Williamson (S.U.A.), Dimensiunea militară a relațiilor dintre Habsburgi și Romanovi in, timpul războaielor balcanice; Margot Ilcgcmann (R.D.G.), Politica imperialismului german față de România in anii 1912— 1913; Constantin Vacalopoulos (Grecia), Condițiile economice și sociale din Macedonia in ajunul răz- boaielor balcanice. Delegația română, alcătuită din maior dr, Mihail E. lonescu și dr. FI. Qonstantiniu, a prezentat următoarele patru comunicări; general-locotenept dr. Ilic Ceaușescu, Societatea ro- mânească in ajunul constituirii stalului național unitar; colonel Constantin Căzănișteanu, Poten- țialul militar al României in anii 1900- 1914; maior dr. Mihail E. lonescu, Economia româ- nească și sistemul militar național in anii 1900—1914 și dr. FI, Constantin iu, Interesele gconomice și politice ale, marilor puteri in timpul războaielor balcanice. Grație unei foarte bune organizări -t în care contribuția proL Dragan Zivojinovid a fost hoțărîtoarc Conferința a oferit un cadru adecvat unor vii și fructuoase discuții, care au apro- fundat raporturile dintre societățile sud-est europene, structurile lor militare și eforturile de constițujre sap, dqsăvirșire a statelor naționale. Mai mult decît la conferințele precedente, o www.dacaromanica.ro 4 PțONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE !}7 atenție decsebită a fost acordată desfășurării operațiunilor militare, mai ahs in timpul primului război balcanic, fără insă ca autorii comunicărilor să alunece in descriptivismul fastidios al luptelor și bătăliilor. Conferința de la Belgrad a rekvat incă o dată că istoria militară cîștigă in înțelegere prin permanenta ei coroborare1 cu istoria ansamblului societății. în zilele de 23 — 25 septembrie 1984 s-au desfășurat la București lucrările" conf rinței-bilanț a programului „Război și societate în Europa centrală și de est in perioada 17z0 —1920”, Cole- giului Brooklyn asociindu-i-se aici Comisia română de istorie n ilitară, prezidată de gcntralul- locotcncnt dr. IFc Ceaușescu. în cadrul primei ședințe plenare au lest prezentate comunicările: gencral-colonel dr. Constantin Olteajw, Rolul țărănimii in lăzbtivt pentru ipc’eptpdenfa României 1877 — 1878: gcneral-locotcnent dr. Ilie Ceaușescu, Societatea românească in fota realizării unui obiectiv vital■— dobindirca independentei; 'peeifr Christoph Kimmich (S.U.A.), Societatea din centrul și estul Europei fată de cea vest-europeană (1740 — 1920) ; prof. Andrâ Corvisier (Franța), Armata rusă văzută de ofițeri francezi in secolul al XV 411-lea. Lucrările conferinței s-au desfășurat apoi în cadrul a patru secțiuni: Război și societate in Europa centrală și de est. Froi tul intern (1740r~ 1920) î Societatea cential ~t și est-europee na și războiul. Probleme militare (1740— 1929) ; Războiul și vicia culturală in Eiicfa centrală și de est (1740— 1920) ; Țăranii sub arme in țzuropa centrală și de est (1740—il920) în care au fost prezentate circa 30 de comunicări. Cum lesne se poate constata, conferința de la București a avut drept obiectiv desprin- derea unor concluzii la capătul unei prin e etape a programului care analizează relația dintre societate și fenomenul militar in aria și perioada amintite mai sus. Comisia .română de istorie militară a asigurat o excelenta organizare, 1 țogiată de toți participanții, ceea ața permis anga- jarea unui dialog pe cît dc însuflețit pe atit de1 fecund intre paiticipanți, Cpnia unanim împărtă- șită a fost că structurile militare și războiul trebuie investigate in cel mai amplu context socio- politic, în absența căruia, istoricul este redus la un cverimențial narativ, dar nu explicativ. în cadrul conferinței a avut loc de1 asemenea, cu prilejul împlinirii a 200 de ani de la marca răscoală populară, condusă dc Horea, Cloșca și Crișan, q sesiune omagială cu participare internațională, în cadrul cărcia au fost audiate comunicări ale istoricilor din România, S-V-A. și Italia, prințrc care: gcncral-colorel dr. Constantin Clteauu, Țărănimea -Ț factor de bază in luptele poporului român pentru libertate, unitate și independentă națională; general-locotencnt dr. Ilie Ceaușescu, Revoluția condusă de Horea — etapă hotăritoare in lupta de eliberare socială și națională ; prof. univ. dr. doc. Mihne a Ghe orșhiu, Rei olufia cela 1784in creația literară șj artistică ; dr. Gheorghe Zaharia, Dimensiunea europeană' a revoluției lui Horea; prof. Radu Florescu. (S.U.A.), Ecoul revoluției lui Horea in lumea occidentală; losif Constantin Drăgan (Italia), Revo lujia condusă de Horea in contextul istorici r< mâneșli; acad. Ștefan Pascu, Oastea lub Horea-: structuri tradiționale — obiectire revoluționare. Conferința de1 la București a fost un excelent prilej de contacte și schimburi de opinii intre istorici din Bulgaria, Danemarca, Franță, Iugoslavia, Polonia, România, S.U.A. și Ungaria, în cadrul ci a fost adoptat un Apel adresat colegilor istorici din toate țările, în care, se spune, printre altele?,,. . . sîntein pe deplin convinși dc necesitatea de a contribui, pe măsura posibilită- ților noastre, la promovare a nobilelor principii ale păcii și concordiei intre toate națiunile lumii”. El prin Ț-onstantiniu, www.dacoromanica.ro CARTEA ROMÂNEASCĂ ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE ȘTEFAN S. GOEOVEI, Petru Bmf (1527-1533, 1541-1546), Edit. militară, București, 1982, 230 p. Această nouă apariție în cadrul popularei colecții „Domnitori și voievozi”, ilustrează de la sine marele interes de care se bucură în istoriografia noastră personalitatea celui din urmă dintre Mușatinii de seamă. Ne exprimăm satisfacția că volumul apărut poartă semnă- tura unuia dintre cei mai cunoscuți și avizați medieviști al noștri, Ștefan S. Gorovei, care s-a aplecat cu respect și dragoste asupra perso- nalității lui Rareș, dar în limitele aceleiași depline obiectivități științifice și profunde seriozități ce caracterizează totdeauna lucră- rile istoricului ieșean. După ce în Cuvint înainte (p. 5—8) sînt reliefate calitățile și realismul politic al domni- torului, „demn urmaș al lui Ștefan cel Mare și un precursor al lui Mihai Viteazul” (p. 7), în capitolul I „De mult așteptam eu una ca aceasta...” (p. 9—56) sînt descrise condițiile nefavorabile ale începutului domniei lui Petru Rareș: instabilitatea domniei, slăbiciunea ei față de marea boierime, accentuarea procesu- lui de aservire a țărănimii, iar pe plan extern prăbușirea regatului Ungariei în mlaștinile de la Mohâcs (1526), fapt care a modificat substanțial raporturile de forțe din zonă. în continuare, autorul analizează cu minuțiozi- tate originea și viața domnitorului înainte de anul 1527, respingtnd ipoteza, lui I. Ursu, conform căreia viitorul domn și-ar fi petrecut tinerețea la Istanbul, ca și pe cea a lui A. D. Xenopol, care l-a crezut pribeag în străinătate. Fiind ales de sfatul domnesc, Petru Rareș l-a păstrat aproape neschimbat și nu a conti- nuat represaliile lui Ștefăniță, dorind să fie „un pacificator al țării” (p. 8). Desigur, pentru acel început de domnie din vremuri tulburi, păstrarea aproape neschimbată a componenței sfatului domnesc a fost un act pozitiv, asigurînd o continuitate în politica țării. Credem însă că după consolidarea pozi- ției domnului acest fapt a reprezentat o lipsă de prudență, cu repercusiuni grave, în ra- porturile cu marea boierime. Grosul oștirii era alcătuit din rîndurile micilor proprietari și nu de puține ori, dintre aceștia se înălțau și marii demnitari. Orașele în care „majoritatea era tot populația româ- nească” (p. 34) au cunoscut o epocă de avînt, crescînd producția meșteșugărească, intensîfi- cîndu-se comerțul, atît cel exterior, cît și cel de tranzit. Oastea Moldovei a înregistrat efectivul cel mai mare atins vreodată, în 1538 numărînd 70 000 de oameni. Mateiaș vistierul declara în anul 1536 solului lui Carol Quintul că voie- vodul poate chiar să adune 60 000 pînă la 80 000 de ostași1 în cazul unei campanii antiotomane (p. 39), deși, poate, cifrele res- pective trebuiesc privite cu rezerva necesară, cum o face și autorul. Unii cronicari străini — Martin Bielski, Verâncsics — considerau că moldovenii din „oastea cea mare” nu aveau o pregătire militară specială, desigur în com- parație cu cea a curtenilor sau mercenarilor, minunîndu-se de priceperea și dîrzenia lor. Explicația rezidă în faptul că încă de pe vremea lui Ștefan cel Mare „oastea cea mare” era periodic convocată, instruită și sever inspectată de domnitor însuși 2. Pentru a obține unghiul nord-estic al Transilvaniei, bogat în aur și argint (minele Rodnei), Petru Rareș a dus tratative cu cei doi regi ai Ungariei, Zâpolya și Ferdinand de Habsburg. între timp domnitorul făcuse „o demonstrație de forță care să justifice condi- țiile pe care avea să le pună în cursul tratati- velor. De aceea, în balanța lor, Rareș și-a aruncat spada” (p. 56). 1 Este demnă de remarcat mărturia croni- carilor otomani Solakzade Mehmed Hemdedi și Miineggimbași care estimează la 80 000 efec- tivul oastei Moldovei din anul 1538. Vezi Tarih, p. 150 și respectiv Sahaif Ul-ahbar, p. 235, în Mihail Guboglu, Cronici turcești privind țările române. Extrase. Voi. II. Sec. XVII — începutul sec. XVIII, Edit. Acade- miei, București, 1974. 2 Vezi informațiile lui Dlugosz în: Florea Stănculescu, Adina Berciu-Drăghicescu, Istoria medie a României (secolele IX—XVI). Culegere de documente, Tip. Univ. București, 1981, p. 170. „Revista de istorie", tom 38, Nr. 1, p. 98 —1Q9, 1985. www.dacoromanica.ro 2 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 99 Capitolul al II-lea intitulat De la Feldioara la Oberlyn (p. 57 — 100) Începe prin descrierea campaniei din ianuarie — februarie 1529, decisă dc domnitor, notează autorul, ca urmare a expediției otomane condusă de Suleyman Legiuitorul în, Ungaria, care va alunga pe Habsburgi din Buda. La Feldioara, oastea ferdinandistă a fost pusă pe fugă și întreaga ei artilerie capturată de vornicul Grozav (22 iunie 1529). După această strălucită vic- torie, secuii și nobilii români din Transilvania au părăsit pe Habsburgi, iar Ciceul a primit pircălab moldovean. După o nouă expi diție — de data aceasta condusă de domnitorul Însuși — Brașovul a recunoscut ca rege pe Zăpolya, dar în fapt „trece sub protecția domnitorului Moldovei” (nov. 1529), Petru Rareș primind și omagiul Sighișoarei. După moartea doamnei Maria, îngropată la Putna (iunie 1529), domnitorul s-a recăsătorit cu prințesa sîrbă Elena-Ecaterina Brancovici, ce se tragea din voievozii țarilor Nemanizi, și avea întinse și importante legături de rudenie în nobilimea din centrul și răsăritul Europei. Prin căsătoria cu domnița Ana, domnitorul muntean Vlad înecatul (1530—1532) a devenit ginerele lui Petru Rareș, astfel că, remarcă autorul, domnul Moldovei căpătase o conside- rabilă influență asupra întregului teritoriu locuit dc români. Intervenit îhtr-un moment de consolidare internă și de succese militare și diplomatice, conflictul domnitorului cu Polonia ,,a contri- buit într-o largă măsură la deteriorarea poziției sale externe” (p. 79), și, am adăuga noi, a favorizat opoziția boierească. în lupta hotări- toare dc la Obcrtyn, armata condusă dc Petru Rareș a fost înfrintă. Cauzele, arată autorul, au fost oboseala trupelor după un marș forțat de o săptămină, manevrele greșite ale > domnitorului, folosirea archcbuzelor de către polonezi, bine protejați de o tabără înconjurată cu șanțuri și cu care legate între ele. Cu siguranță eficiența archebuzierilor și a cavaleriei grele poloneze ar fi fost serios com- promisă de puternica artilerie moldovenească, dacă aceasta ar fi fost folosită cu pricepere. Capitolul III (p. 101—139), Sugestiv inti- tulat „A'u-mi voi cruța nici viața. ..”, continuă descrierea spinoaselor relații moldo-polone, în care ciocnirile, victorioase pentru domnilor, se succed tratativelor. în anul 1533 solii polonezi au repurtat un succes important, încheind un tratat de pace cu sultanul. Atit Polonia cit și Poarta aveau în vedere conflicte iminente, cu Rusia (1534) și respectiv Iranul (oct. 1533),'iar în Europa centrală intcresdc lor coincideau, fiipd contrare I labsbiirgilo", fapt, ppn-șe, subapreciat de >iom.aacoroniâmc!âf.r& Tratativele cu Ferdinand au fost finalizate în aprilie 1535, cînd Rareș i-a acceptat suze- ranitatea, iar în luna mai cele trei țări române au semnat un „tratat defensiv de colaborare aițtiotomană” (p. 117). întors din campania iraniană (ian. 1536), sultanul i-a cerut domnitorului să dea oșteni pentru expediția Împotriva Habsburgilor, promițindu-i iertare pentru „episodul Gritti” și aprobarea sa in revendicarea Pocuției, dar Rareș a refuzat. Regele Sigismund al Poloniei, după terminarea războiului moscovit (1534 — 1537) a început pregătirile pentru atacarea Moldovei. Motivarea politicii externe a domnitorului este sugestiv făcută de autor la sfîrșitul capi- tolului al III-lea: ,,ca și Mihai, Petru Rareș nu a avut de ales decît intre sultan și împărat. Alegerea a fost, în ambele cazuri aceeași: suveranitatea țării sale” (p. 139). Capitolul IV „Pe un drum neumblat și aspru...” (p. 140 — 178) tratează tragice evenimente, in care Moldova a constituit ținta expediției sultanului, căruia „unii dintre boieri i se adresaseră chiar, in ascuns, comunicindu-i nemulțumirile lor” (p. 142). Contradicția intre caracterul autorilor al domniei și marea boierime, care urmărea deținerea rolului politic hotărîtor in stat, a izbucnit tocmai atunci cînd toată țara ar fi trebuit să fie unită in jurul domnitorului. Un edificator exemplu al situației create pe melea- gurile noastre — uciderea lui Radu de la Afumați (ian. 1529), care dusese o politică net antiotomană — nu a fost luat drept aver- tisment de Rareș și, spre deosebire de părintele său, el a fost părăsit de boieri in momentul agresiunii otomane. Pentru a opri armatele poloneze, domni- torul a fost nevoit să renunțe la Pocuția. Un prim val tătărăsc a fost infrînt la Ștefăncști, insă un grup de mari boieri a luat legătura cu Sokollu Mehmed Pașa, viitorul mare vizir, sirb de origine, „înrudit cu soția lui Rareș” (p. 151). La Iași s-a făcut joncțiunea otoma- mlor cu forțele tătărești 3 * 5. Domnitorul, urmă- rit cu indirjire de oponenții săi, a reușit cu greu să se refugieze la Ciceu. Moldova a pierdut Bugcacul și Tighina, iar Ștefan Lăcustă a fost impus la tronul țării de către sultan. Se inaugurează o nouă etapă în raporturile dintre Moldova și Imperiul otoman, caracterizată prin creșterea treptată a presiunii otomane pe 3 Credem că efectivul de 150 000 al oastei tătarc indicat dc Vcrâncsics este exagerat, măi aproape de adevăr fiind numărul de 50.000 notat da cronicarii otomani Solakzadc 5 thnied țlemdedi și Muneggimbași, în Mihail cit, p. 150, respectiv p. 253. 100 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 3 multiple planuri ți avlnd că rezultat pierderea independenței ie jure a țării 4. Autorii! arată că Rareș, pentiu a-și re- dobindi tronul, nu aVeâ altă alternativă decît împăcarea cu sultanul. Se pare că doamna Elena ar fi trimis lui Siileyman Legiuitorul o scrisoare în acest sens. Campania diplomatică dusă la Poartă, personalitatea sa excepțională și darurile prițiciare făcute au netezit calea lui Rareș către recăpătarea tronului, el dînd dovadă de o calitate ce nu i se bănuise pînă atunci: răbdarea, Acordarea tronului lui Rareș în anul 1541, atrage atenția autorul, nu trebuie înțeleasă ca un act dc „milă” (p. 177), e-țcplicația, fund ppcesitatea unui domn capabil în Moldova,, care, să, „instaureze ordinea” și în Transilvania, Zâpoțyg murind intre timp «(iuliej 1540), Capitolul V, „După atita trudă a sa..." (p. 179—230) menționează atacarea terito- riilor otomane de către Ștefan Lăcustă, care in decembrie 1540 a fost omorît de boieri. urmat domnia efemeră a lui Alexandru Cornea, care a fost executat de Rareș pentru îndrăzneala sa, în ianuarie 1541 Petru Rareș a primft însemnele domniei consimțind mări- rirea haraciuluț fie la 10000 la 12 000 de galbeni (<țe fapt 15 000 de galbeni din anul financiar 1 mai 1,541,/! mai 1542) 6. în a doua sa domnie, subliniază autorul, domnitorul j.are aceleași dorințe și năzuințe”, dar manifestă f.mai multă prudență” (p. 188) mai ales că Habsburgii nu au putut împiedica _J_______L 4 Cf. Mihai Mâxim, Regimul economic al dominației otoma'ne in Moldova și Țara Româ- nească in a doua jumătate a secolului al XVl-lea, în „Revista de istorie”, tom 32, 9/1979, p. 1732. 6 Ibidem, p. 1739. crearea pașalîcului de Buda, iar polonezii i-au transmis „doar cîtevâ promisiuni neangajante, refuzindu-i ajutorul material’’ (p. 191). în țară Rareș a reintrodus prestigiul domniei, trădătorii au fost executați, iar pe plan extern domnitorul a întreprins o nouă expe- diție în Transilvania (iunie), capturînd pe locotenentul regal Mailath. Consecvent în planurile sale de recîștigare a independenței 'țării, domnitorul a încheiat O alianță antiotoihahă cu prințul elector de Brandenburg, căruia î-a împrumutat suma uriașă de 500 000 de florini pentru pregătiri de război, Pentru a recăpăta posesiunile de la vest de Carpați Și pentru a sprijini oștile ger- mane, Rareș a intrat ditl noii îri Transilvania (oct. 1542). Campania ti fost; „măi mult o demonstrație de forță” (p. 210), căci germanii s-au retras din Ungaria, O nouă alianță dinastică a fost încheiată cu domnul Țării Românești (iunie 1546) prin căsătoria domniței Chiajna cu Mircea Ciobauuh Oștean temut, caracter voluntar „om politic al Renașterii” (p. 227), ctitor de cultură, iubitor de strălucire, iată numai cîteva apre- cieri ale autorului asupra completei perso- nalități a domnitorului care uși-a găsit odihnă veșnică in frumoasa și eleganta ctitorie de la Probota” (p. 217). Cartea se impune publicului larg și specia- liștilor prin ansamblul documentării, profun- zimea analizei, reliefarea luptei poporului nostru pentru independență avințl drept con- ducător o personalitate de excepției, ce a rămas vie în conștiința românească. La toate acestea se adaugă alegerea cu iscusință a unor texte din izvoare și un stil clar și atractiv, ce dă farmec acestei lucrări. Mircea Soreanu Șzekely Oklev&iâr (Diplomatarul secuiesc), seria nouă, voi. I, editat de Demeny Lajos și Pataki Jozsef, București, Edit. Kriterion, 1983, 396 p. De-a lungul evului mediu secuimea a avut o situație specială in Transilvania. S-a men- ținut ca un grup compact în care țărănimea liberă era numeroasă și păstrătoare a unor vechi tradiții care au conferit organizării ei militare, administrativ-teritoriale și judecă- torești trăsături specifice. în același timp, datorită poziției geografice și a rolului jucat în sistemul defensiv al Transilvaniei, secuimea a fost permanent in contact cu românii din Moldova și Țara Românească, luptînd adesea împreună cu aceștia împotriva pericolului otoman. Așa se justifică interesul pentru cu- noașterea Societății secuiești, ma din secolul trecut. Pentru a face accesibile cercetătorilor documentele referitoare la istoria secuilor, în 1872 s-a început editarea seriei vechi a colecției de izvoare „Szâkely Okle- văltâr”, activitate care a continuat pînă în 1934 și s-a materializat prin opt volume. în condițiile dezvoltării științei istoriei, Demeny Lajos și Pataki Jăzsef, medieviști de mare valoare, au inițiat reeditarea izvoarelor isto- rice secuiești în spiritul orientărilor noi. Ca urmare, și-au propus întocmirea unui corpus dc documente in care alături de izvoarele inedite să fie reproduse in extenso cele nesatisfâcă- cele tipărite în condiții 4 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE! 101 corespunzătoare și aflate in colecții accesibile să fie rezumate și Însoțite de aparatul critic necesar. Deoarece numărul de documente este foarte mare și acestea cuprind referiri la multiple aspecte ale vieții economico-sociale, politice și culturale, realizatorii seriei noi își propun gruparea actelor pe anumite pro- bleme cum ar fi dezvoltarea socială, ocupații, urbanizarea, relații eultuiale etc. Seria nouă a colecției de izvoare se deschide cu editarea protocoalelor de judecată din Scaunul Odorhei, din a doua jumătate a seco- lului al XVI-lea. Deși oferă bogate informații despre viața cotidiană — relațiile dintre oa- meni, relațiile din cadrul .familiei , despre mentalitatea medievală, publicarea acestui tip de documente a fost anterior neglijată. De aceea, s-a preconizat editarea lor în primele trei sau patru volume ale colecției. în primul volum au fost incluse protocoa- lele scaunelor de judecată, audierea dc martori, sentințe dc judecată, apeluri la forurile jude- cătorești superioare, însemnări privind anga- jarea de avocați, perceperea amenzilor din scaunul Odorhei, între anii 1569 — 1591. Din punct de vedere cronologic, majoritatea inform mațiilor provin din anii 1589—1591, perioadă din care ș-au păstrat 192 din cele 204 cuprinse în prezentul volum. Parcurgînd protocoalele de judecata ni se dezvăluie o societate deosebit de complexa, frămîntată de o Sumedenie de probleme, intre care un loc central îl ocupă lupta pentru păstrarea libertății sociale și a pămîntului. în acest sens, semnificati'.e sînt procesele lui Deâk lamâs din Gsehetfalva (Gehețcl, jud. Harghita) și al lui 1-azakas Lukâcs din bzckelykeresztăr (Cristuru Secuiesc, jud. Har- ghita), amenințați cu aservirea, frecvente sint procesele pentru respectarea dreptului de folosință a pădurii, pășunilor, pentru per- ceperea corectă a impozitelor și respectarea dreptului de folosire a pămîntului satului (nyilfold). în majoritatea cazurilor, procesele erau deschise individual, dar au fost și situații, ca în Pâlfalva (Păuleni, jud. Harghita) in 1585, cînd sătenii l-au dat în judecată pe Korosi Mihâly pentru încălcarea drepturilor lor. în aceeași categorie trebuie incluse și docu- mentele referitoare la situația țăranilor aserviți. Pe lingă faptul că li se încălca dreptul de folo- sire a pămîntului, s-au întilnit cazuri cînd au fost răpiți, bătuți și uciși, ca de exemplu păs- torul român Czoka Bokor din Dobăfalva (Do- beni, jud. Harghita). Un număr mare de protocoale ale scaunelor de judecată conțin relatări de la procese pentru moșteniri. Acestea pot fi importante surse pentru reconstituirea structurii familiei la secuii în marea lor majoritate, documentele au din evul mediu, pentrn^^q^țagn^mfmfaBttTn în limba maghiară, conform ocazii erau implicați și 'menționați toți mem- brii familiei. Din cauza sărăciei și a lipsurilor îndurate, oamenii solicitau împrumuturi in bani și grine, în schimbul căiora își zălogeau loturile sau prestau diferite munci. Sărăcia i-a deter- minat pe unii la âcțiuni extreme, ca furtul sau fuga din sat. Așa se explică de ce erau furați porci, vite și oi, iar în cazul jefuirii unei case erau luate slănina, griul, lemnele și finul. O singură dată se menționează și furarea ba- nilor. De aici se constată sărăcia generală a maselor populare, lipsa de bani, hrană și lemne. Subiectul altor procese a fost apărarea demnității în fața celora care prin insulte, injurii și bătaie urmăreau intimidarea consă- tenilor ori supușilor lor. Așa, de exemplu, Gelerd Antal din Almâs (Merești, jud. Har- ghita) a fost bătut pentru a fi izgonit de peț lotul său. L’ncoii neînțelegerile și abuzurile aveau consecințe dramatice, încheindu-sc cu moartea uneia din parți. Documentele păstrează amin- tirea dițeritelor situații, dc la moartea acci- dentală a lui \ arga Tamas la răpirea și uciderea lui Czoka Bokor. Prin problematica lor, protocoalele de judecată cuprinse în acest prim volum al colecției „Szekely Okievtitâr ’ oferă imaginea unei comunități confruntate cu o serie întreagă de dificultăți care o determină să-și apere drepturile, bunurile și demnitatea în fața legii. Secuimea din a doua jumătate a secolului al XVI-lea — de după răscoala din 1562 trăia in sărăcie și mereu amenințată Cu pier- derea libertăților tradiționale. Această stare de tensiune a determinat-o să caute diverse forme de rezistență. Sub aspectul studierii populației, protocoa. lele de judecată permit cunoașterea mai apro- fundată a structurii societății, a mentalității și comportamentelor. în acest sens se disting două categorii de documente : a) procesele in care este implicat tot satul. Cu acest prilej au fost menționați toți sau aproape toți bărbații maturi, indicindu-se virsta și starea socio-juridică a lor, ceea ce oferă date noi despre structura pe vîrste și cea socială in mediul rural la siirșitul secolului al XVI-lea in zona locuită de secui; b) procesele de moș- tenire, cu ocazia cărora adesea se reconstituie arborele genealogic pînă cu trei-patru generații în urmă, de unde se pot trage concluzii .refe- ritoare la structura familiei secuiești, la rela- țiile dintre membrii ei. I e baza acestor docu- mente se conturează imaginea unei familii nu prea numeroase — pînă la șase membri dar stabilă, un singur act relatînd despre destrămarea unei familii (documentul 180), și solidară. Remarcabilă este grija comunității pentru orfani și văduve de război. 102 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 5 mărturiilor, ccca ce le conferă o valoare de- osebită ca sursepentru studierea limbii maghiare medievale, a graiului din Scaunul Odorhei la sfirșitul secolului al XVI-lea. Documentele cuprinse in acest volum au fost editate in mod științific, fiecare fiind transcris ad litteram și însoțit de aparatul critic corespunzător. în final, un indice de nume și locuri complet și un indice tematic deosebit de complex însoțesc actele, oferind un prețios ajutor cercetătorilor. Primul volum al seriei noi a colecției de izvoare „Szâkely Oklevfltâr ’ reflectă stră- duința editorilor de a realiza un diplomatar al documentelor secuiești în cel mai riguros spirit științific, pentru a face accesibile actele necesare studierii societății secuiești de la sfirșitul secolului al XVI-lea. Șarolfa Solcan KEITH HITCHINS, Studies on JRomanian National Consciousness, New York, Roma, Nagard Publisher, 1983, 259 p. Numele lui Keith Hitchins este bine cu- noscut de multă vreme istoricilor români. Contribuțiile sale privind istoria mișcării de emancipare a românilor transilvăneni — dintre care unele au fost traduse în limba română și tipărite in țara noastră 1 — se înscriu într-o direcție de cercetare tot mai puternic afirmată în istoriografia americană și care numără printre inițiatorii ei pe des citatul T. W. Ri- ker2. Volumul care face obiectul acestei prezentări reunește 12 studii care, cu excepția celui intitulat Intelectualii români din Tran- silvania : Occidentul și conștiința națională 1830 1848, publicat acum pentru întîia oară, au văzut lumina tiparului în diverse periodice precum : „Slavonie and East Euro- pean Rcview”, „Slavic Review”, „East Euro- pean Quaterly”, „Stidost-Forschungen”, „Re- vue des Etudes Sud-Est EuropCennes”, „Re- vue Roumaine d’Histoire” etc., precum și în volume colective de studii consacrate României sau Europei central-răsăritene tipărite în S.U.A. Perfect familiarizat cu istoria Transilva- niei, istoricul american și-a consacrat cea mai mare parte a studiilor incluse în volumul de față eforturilor de eliberare națională a ro- mânilor transilvăneni, luptei lor pentru unirea cu frații de peste munți. Doar ultimul studiu este consacrat perioadei interbelice și privește rolul re\istei „Gîndirea” în promovarea con- științei naționale. Limita cronologică de început a acestor cercetări o constituie secolul al XVIII-lea. în chip firesc atenția autorului s-a îndreptat asupra activității lui Inochentie Micu, cel 1 K. Hitchins, Studii privind istoria mo- dernă a Transilvaniei, Cluj, 1970; Idem, Cul- tură și naționalitate in Transilvania, Cluj, 1972. 2 Acad. A. Oțetea, Un specialist american tn istoria modernă a Transilvaniei, în „Studii. Revistă de istorie”, t. 25 (1972), nr. 4, p« 823. intelectualilor transilvăneni în perioada 1830 — Www.dacoromamca.ro care a desch's lupta pentru egalitatea în drep- turi a românilor cu celelalte „națiuni” politice din Transilvania. Hitchins subliniază corect că angajamentul lui Inochentie Micu față de unirea cu Roma, „era condiționat de îndepli- nirea revendicărilor sale politice” (p. 12). El atrage atenția asupra semnificației pe care a căpătat-o în gîndirea lui Micu conceptul dc națiune. După cum se știe, în gîndirea medieva- lă, națio includea doar pătura privilegiată a unei comunități etnice. Dacă în memoriile sale din anii 1743 — 1744 Micu utilizează ter- menul de națio cînd se referă la cei care accep- taseră unirea cu Roma, cel mai adesea însă, conceptul de națiune se confundă cu întreaga comunitate etnică românească, a cărei vechime, caracter majoritar și maximă contribuție — în raport cu celelalte „națiuni” din Transilvania — la întreținerea aparatului de stat, prin plata dărilor o subliniază pe cit de des, pe atît de viguros. în concepția sa „baza comunități °ra etnică și nu religioasă” (p. 13). fapt ilustrat de sinodul de la Blaj convocat la 6 iulie 1744, la care au participat deopotrivă ortodocși și uniți. Ur interes deosebit prezintă studiul său consacrat operei lui Samuil Micu Klein în cadrul luminismului românesc din Transil- vania (tipărit și în Cultură și naționalitate, ed. cit., p. 7 —29). Pentru autor luminismul a însemnat un punct de cotitură în istoria românilor transilvăneni. Samuil Klein a făcut un pas mai departe pe drumul deschis de Ino- chentie Micu : pentru el națiunea română nu mai este o realitate etnică limitată la interiorul arcului carpatic, ci ea trece dincolo de fron- tierele Transilvaniei și cuprinde întreg spațiul carpato-dunărean pe deasupra fragmentării sale politice. După studiul Cultul saciu al nafionalitătii ; intelectualii români și biserica din Transilvania 1834—1869, urmează textul inedit, semnalat deja, privind influența occidentală asupra 6 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 103 1848. Intelectualii selectați de autor in cuprinsul acestui studiu sint Timotei Cipariu, Simeon Bărnuțiu, August Treboniu-Laurian, loan Rusu, George Barițiu, losif Many, Aron Pumnul, Avram lancu și Alexandru Papiu- Ilarian. Așa cum remarcă pe drept autorul, acești intelectuali, deși au contribuit la pătrun- derea ideilor luministe, romantice și liberale din gîndirea occidentală, nu au fost niciodată occidentalizați in înțelesul unei totale integrări a gindirii și acțiuni lor în categoriile enumerate mai sus. Hitchins ii consideră drept „prag- matici” care au selectat, indiferent de țara de origine și de perioada de timp, teoriile și informațiile care păreau cele mai potrivite propriei lor situații. Criteriile lor de selecție au fost conștiința națională, angajamentul la bunăstarea generală’ (p. 93). După un scurt articol privind pe Avram lancu și revelația europeană din 1848, urmează un amplu studiu privind activitatea lui Andreiu Șaguna în decada imediat următoare revoluției din 1848, care la data publicării lui (1966) a constituit o cercetare preliminară în vederea elaborării marii monografii dedicată acestui luptător pentru cauza națională a ro- mânilor transilvăneni. Aceleiași preocupări ii aparține și paralela dintre Andreiu Șaguna și losif Rajaciă, patriarhul sîrb de la Carlowitz. Următoarele două studii privesc lupta de emancipare a românilor transilvăneni în pe- rioada pregătirii și realizării compromisului austro-ungar (1865 — 1869) și în momentul des- fășurării congresului naționalităților din mo- narhia austro-ungară (1895). De un interes deosebit prin bogatul ma- terial inedit este studiul consacrat atitudinii socialiștilor români față de problema națională în Ungaria în anii 1903 — 1913. Dacă încheierea sa potrivit căreia sprijinul acordat de socialiștii români unirii Transilvaniei cu România s-a dovedit decisiv pentru că „prin acest act ei au refuzat să izoleze socialismul de cele mai profunde aspirații ale poporului lor” (p. 204), este corectă, afirmația sa privind caracterul rigid al internaționalismului promovat de P.C.R. în perioada interbelică păcătuiește prin ignorarea condițiilor create de imixtiunea Internaționalei a IlI-a în definirea poziției comuniștilor români în problema națională. Același viu interes îl prezintă și studiul Socia- liștii români și Republica Sovietică Ungară. Autorul a perceput corect că marea majoritate a socialiștilor români a înțeles că „socialismul putea să se dezvolte în chipul cel mai eficace in cadrul statului național” (p. 226). întemeiată mai ales pe cunoașterea celor mai noi rezultate ale școlii românești de istorie, ca și pe utilizarea unor surse inedite, studiile reunite în volumul lui Keith Hitchins relevă continuitatea luptei românilor transilvăneni, populația autohtonă și majoritară din inte- riorul arcului carpatic pentru emancipare și unitate națională. Tipărindu-le in limba engleză, Editura Nagard a avut o inițiativă ce nu poate fi lăudată îndeajuns, întrucît asigură difuzarea într-o limbă de largă circu- lație a unor adevăruri fundamentale ale istoriei românești contestate dfe cei care sînt potrivnici adevărului istoric. Andrei Busuioceanu Preussische Reforme n — Wirkungen Todestages des Freiherrn vom und Grenzen. Aus Anlass des 150. und zum Stein, Berlin, 1982, 167 p. împlinirea a 150 de ani de la moartea lui Stein, reformatorul Prusiei începutului vea- cului al XlX-lea, a prilejuit editarea unui volum miscelaneu de către Academia de Științe din R. D. Germană. Volumul debu- tează prin studiul lui Helmut Bock, contribuție majoră a volumului: Karl Freiherr vom und zum Stein. Obiective sociale și naționale ale guvernului său de reformă în epoca sistemului hegemonie napoleonian. „Politica înnoitoare burghez-eliberatoare a lui Stein — conchide Bock — a provocat în rîndurile poporului o activă participare la destinele națiunii. Ea a trezit forța afirmării de sine naționale, istoric necesară, deoarece nu doar în Anglia, în Statele Unite ale Americii și în Franța, ci și în Germania trebuia să se constituie politic o națiune. Reformatorul Stein a acționat de aceea pentru un progres care, prin fixarea unor țeluri obiective și de perspectivă în vederea constituirii unui stat național burghez, slujea independența națională”. Ernst Engelberg și-a intitulat contribuția — de fapt cea dinții participare la discutarea studiului lui Bock — Dimensiunile istorice ale reformei prusiene in epoca revoluției sociale (1789 — 1871), el ocupîndu-se de reformele prusiene din 1807—1813 și de caracterul lor. Engelberg evidențiază însemnătatea edictului din 1807 pentru înlăturarea „paravanelor” dintre clase, deschizîndu-se o perioadă în care s-a putut trece de la imobilismul de clasă al feudalismului la „clasele mobile ale capitalismului”. Istori- ricul demonstrează că „revoluția de sus” a fost de fapt impusă printr-o stare revoluționară „de jos”. Mărturia invocată a tlnărului, în www.dacoromanica.ro 104 cartea Romaneasca și străină de istorie 7 acea vreme, Leopold von Gerlach pentru caracterizarea celor trei curente ale volun- tarilor războiului din 1813 — aristocrații, democrații și anarhiștii'”— este deosebit de interesantă. Waltcr Schmidt prezintă com- petent in Contribuția sa aprecierile lui Marx și ale lui Engles asupra locului istoric al rer formelor din Prusia, istoricul urmărind ecoul evolutiv al acestora la clasicii materialismului dialectic și istoric. Contribuția lui Heinrich Scheel este polemică la adresa unor teze ale cohtribuției majore a volumului, în problema ,,revoluției de sus” și a dimensiunilor și con- consecințclor istorice ale reformelor dm 1807 1813. Reinhard Briibl și-a intitulat studiul său Stein — reformatorul militar, evi- dențiind contribuția lui Stein la o accentuare a relației popor-armată. Hartmvt Harnisch și-a consacrat studiul lui Stein ca „reformator agrar” și politicii agrare a bărbatului de stat prusian, arătind că Stein n-a realizat o re- formă agrară in sens capitalist, dar că in schimb el a pregătit și a deschis drumul pentru o astfel de reformă. Klaus Vetter analizează in contribuția pozițiile nuanțate ale unei părți a nobilimii din Prusia față de reformele primelor două decenii ale secolului al XlX-lea. Johannes Irmscher se ocupă în studiul său de unele aspecte ale neoumanismului în perioada reformelor prusiene, furnizind Ihteresante detalii asupra învățămîntului din epocă — universitar și „gimnazial”. Hans-Georg Werner consacră contribuția sa ecoului pe care Stein și era reformelor l-au avut asupra Viziu- nii poetice a lumii la Ludwig Achim von Arnim, iar Hermann KleAner dedică pe a sa temei Filozofia dreptului a lui Hegel intre reoolufie și reformă. Un interesant studiu e^te și cel al lui Eckbard Muller-Mertehs consacrat creării seriei Monumenta Gcrmaniae Historica de către Stein. Wolfgang D. Fritz dă detalii în articohil său privind împrejurările care au dus Ia ridicarea statuii lui Stein în Berlin, într-o scurtă contribuție, Helmut Blcîber discută problema influenței revoluției franceze, cea a poziției nuanțate a nobilimii față de transformarea stăpinilor feudali în moșieri capitaliști. Interesantul și utilul volum se încheie cu un Cuvinl al lui Helmut Bock. Culegerea în ansamblu, prin paralele istorice pe care le oferă, conține sugestii depășind în importanță cadrul istoriei germane și înscriin- du-se problematic într-un cadru comparatistic european, prezentînd întreg interesul și pentru cercetătorii proceselor istorice care au stat la temeiul statului român modern. Dan Berindei JEAN-CHRISTIAN PEUTFILS, La vie quotiăienne des communaxitis utopistes au XlX-e siecle, Haehette, Paris, 1982, 319 p. Ocupînd un loc distinct în evoluția gindirii social-politice a proletariatului, teoria socia- ■ lismului utopic corespunde „preistoriei” miș- cării muncitorești. Primele experiențe de tip utopic nu au reținut atenția cercetării istorice decît într-o mică măsură. Politolog de formație, publicist prolific, Jean-Christian Pctitfils 1 surprinde în lucrarea sa, aspecte puțin cu- noscute din istoria comunităților de inspirație utopică. Autorul declară că nu a urmărit să întocmească o istorie detailată a acestora, nici un eseu privind ideile dezvotate în cadrul lor. Utopiile anterioare secolului al XLX-lea au evocat „epoca de aur a comunismului primitiv”, opusă celei contemporane, martora unor contradicții violente, rezultat a revoluției industriale. Astfel, „...utopia a părăsit sfera abstracției și a intrat în politică...” (p. 10). S-a afirmat o nouă generație de gindi- -1 Principalele sale lucrări sînt: La trie quotidienn,e ă Răsti fie du Moyen Âge & fa Reoolulion, Haehette, Paris, 1975; La, droite, en France de 17S9 ă nos jours, PUF, Paris, 1976; Lei Socialismes utopiqueS, PUF, Paris, 4977; Le Gaullisme, PUF, Pări<4981. tori utopici, care au tins către valorificarea în practică a proiectelor lor. Conform opiniei autorului, ei au fost exponenții unui socialism „experimental”, „pacifist și nonviolent”, care a respins revolu/ia și reforma. Greșeala funda- mentală a acestor ginditori a fost că „au crezut in bunătatea originală a omului, în posibilitățile sale nesfirșite de perfec- ționare. . . ” (p. 10), Pe parcursul celor trei capitole din partea tntiia — Colonii comuniste și socialiste, în- cercări fourierisle, Comunilăfi anarhiste, Petit- fils punctează cronologic principalele concepții utopice și „experiențele” în care ele s-au materializat. Comunitățile „socialiste și comu- niste” au fost expresia unei „organizări biro- cratice avansate și a voinței de repartiție egalitară a bunuiilor și produselor” (cf. p. 15). Proprietar al filaturii de la New Lanark, Robert Owen a gindit și a încercat să aplice un proiect propriu de organizare comunitară-r New Harmwjy Jțn Indiana (S.U.A.). a dprțt să fondeze „o copiunitate de egalitate perfectă, . . .pe bază dș independență mentală” (p.21). Deși a inițiat numCrbase reformă economice, politice, administrative, juridice, gravele probleme financiare au determinat eșdeul www.dacoromanica.ro 8 CARTEA ROMÂNEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 105 acestei acțiuni. Gîndirea industriașului scoțian a catalizat „mișcarea comunitară americană” cu numeroase ramificații în stațele New York, Ohio, Pennsylvania, Indiana, Tennessețe^ în Insulele Britanice^ influența gindirii lui Owen a fost extrem de fecundă, generînd așezările de la Orbinston (Scoția) Ralahine (Irlanda) Queenswood (Hampshire). Sub impactul ideilor sale, s-a afirmat Etienne Cabet, „teoreticianul intransigent al unui comunism integral” (p, 24). El a imaginat „un comunism de cazarmă”, fără nici o libertate individuală, în care oamenii apar, precum niște marionete docile îm miinile unei birocrații omniprezente, a cărui unic scop este să impună ■uniformitate” (p. 25). Din lucrările sale, transpare pacifis- mul virulent și tenta religioasă și sentimen- tală. Primele „experiențe’1, inspirate din gîn- direa lui, denumite și icariene s-au desfășurat în sudul Statelor Unite — Texas, Mississippi, Illinois, Ele au fost cele mai rezistente (1848 — 1895), atingînd „recordul absolut de longevitate al utopiilor socialiste” (p. 28). Prestigiul de carc s-a bucurat mișcarea icariană este demonstrat și de prezența unui birou de legătură al său în capitala Franței, închis în 1863. Petitfils include în rîndul comunităților socialist-utopice, și pe cele întemeiate dc unele secte religioase lipsite de importanță din Anglia, Rusia, Germania, S.U.A. în America dc Sud, Paraguayul a oferit condiții prielnice întemeierii unor forme comunitare, în 1893[ la Villa Rica, australianul William Lane a inaugurat ,, Paradisul muncitorilor" sau ,,Asociația coloniei cooperatiste din Noua Australie”. Aici s-a identificat „un socialism foarte simplu, foarte pragmatic, foarte anglo- saxon, care nu se interesează de ideologie și se rezumă la un sistem cooperatist și colecti- vist, in carc puterea publică joacă un rol reglator” (p. 35). Cercctind „experiențele” de inspirație fourieristă, Petitfils caracterizează pe Charles Fourier, drept cel mai tumultuos, cel mai fascinant și, fără îndoială, cel mai „nebun” dintre ginditorii utopici din secolul al XlX-lea” (p. 37), Creatorul teoriei lumii armoniei, a propus falansterul drept celulă economică de bază a societății viitoare, „Comunitate agri- colă și manufacturieră” (p. 41). O întreagă pleiadă de intelectuali au sprijinit ulterior ideile sale. De remarcat este că autorul lucrării amintește printre inițiativele de tip fourierist, falansterul de la Scăieni. „Cît despre; Fourier, el s-a interesaț qîtva ti mp de un proiecț de falanster în România, la Scăicni. care a bene- ficiat dc un început, grație acțiunii studen- tului valah (sub. ns). Teodor Mehtupciu Diamant’’ (p. 45.) Moartea lui Fourier, în 1837 a deschis și criza gindirii sale. S-au afirmat numeroase grupuri rivale, — cel de la Paris, condus de Victot din provincie, și cel condus de Jean-Bcnoît Mure, care au reclamat conducerea mișcării. Curentul fourierist s-a impus în gîndirea s ocialist-utopică din Statele Unite, unde a apărut fourierismul american. Acest curent „amesteca temele școlii francele și elementele extrem de disparate, prezente in cultura americană, precum: spiritul vechilor secte religioase de inspirație biblică,. ,. reformismul pedagogic la lui Pestalozzi și Fellenberg și amintirile încă recente ale owenenismului” (p. 48). Dominat de caracterul său eclectic, curentul american a avut străluciți teoreticieni în persoana lui Albert Brisbane, Parke Godwin și Horace Greeley. Petitfils remarcă și numărul mare de comunități anarhiste în Franța, Italia, Germania, Anglia, America de Sud. „Experiențele” inițiate pe baza principiilor teoriei lui Bakunin, s-au intensificat după marele val de atentate, la sfirșitul secolului trecut și începutul secolului nostru. Partea a doua a lucrării prezintă viața de toate zilele în aceste comunități, mai mult sau mai puțin stabile. Autorul reconstituie cu răbdare, evoluția lor, de la alcătuirea proiec- tului inițial și pînă la dispariția sa. Capitolul Proiectul analizează începuturile „experien- țelor”. La originea majorității lor covîrșitoare s-a aflat o lucrare descriind un proiect utopic sau un manifest, publicat în organele de presă ale mișcării tutelare. „Problema esențială nu era atît aceea de a recruta voluntari, cît de a strînge banii necesari achiziționării unui teren și primelor cheltuieli...” (p. 63). De obicei, fondurile financiare s-au constituit prin subscripții publice sau donații ale simpati- zanților mișcării fondatoare. Susținerea finan- ciară a provenit și din partea a numeroși indu- striași, bancheri, financiari și chiar oficialități. Pe baza unor fonduri arhivistice, parțial inedite, Petitfs distinge propuneri și sugestii privind viitoarea organizare a comunității. Respectind cu scrupulozitate legalitatea burgheză, organizatorii lor au pregătit amă- nunțit plecarea voluntarilor. S-au constituit asociații, societăți sau companii dc colonizare, care și-au expus scopurile, deschis sau disi- mulat, în funcție de conjunctura politică. Statutele lor au cuprins în detaliu condițiile, de deplasare. Extrem de captivante sînt capitolele al II-lea și al III-lea, Drumul spre Utopie și respectiv, Instalarea, care au fost alcătuite în mare parte, pe baza literaturii memorialistice a epoci). Alegerea locului dc amplasare a coloniei a fost, de cele mai multe ori „rodul hazardului, al unui concurs de împrejurări, oferta făcută de un prieten generos, atracția pentru un loc Sau pentru urt peisaj” (p. 85). Odată grupul de voluntari constituit, se organizau ceremonii de des- părțire, în care abundau toasturile și discufsu- Cor^a^t»r1artțWTiiilaftft^.1jr^ylrprinde 8rclt'le condiții de 106 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 9 deplasare peste Oceanul Atlantic ale ,.pionie- rilor cunoașterii”. Zonele de „colonizare”, au părut cu totul străine europenilor. Clima umedă și nesănătoasă, vecinătatea unor triburi de băștinași, lipsa legăturilor sigure cu restul lumii civilizate, au marcat profund sufletește pe locuitorii așezărilor de inspirație utopică. în genera] „primele zile se desfă- șurau in improvizații, deoarece călătorii desco- pereau cu mare uimire, că in ciuda planurilor de toate felurile, comisiilor de organizare. .., nimic nu s-a întreprins pentru a se prevede viața lor obișnuită” (p. 113). Problemele de ordin practic — aprovizionarea, Salubritatea, condițiile de locuit au preocupat pe noii veniți In continentul „imaginarului”. Conversațiile „erau destinate, fără Îndoială, cunoașterii identității (celor — M. M.), care veniseră să se așeze cu atita încredere în acel loc rău și părăsit” (p. 117). Clădiri în ruină, minăstiri dezafectate, ferme sau foste stabilimente agricole au servit drept adăpost inițial colo- niștilor. Apoi, au început să se construiască case mici, cu unul sau două etaje, din lemn și rareori din piatră sau cărămidă, purtind pecetea stilului arhitectonic al zonei din care proveneau. Astfel „cu dirzenie, anumite comu- nități au reușit să-și creeze un cadru de viață relativ agreabil” (p. 124). în capitolul al IV-lea, Populația, autorul se oprește asupra structurii socio-profesionale a „întreprinderii”. Identificarea cu precizie a locuitorilor din așezări, este foarte dificilă, deoarece materialele arhivistice sînt foarte rare. Au dominat țăranii și lucrătorii agricoli, meșteșugarii, atît de crunt loviți de dezvoltarea marii industrii, intelectualii, unii renumiți, ca de exemplu: Margaret Fuller, Charles Dana, Daniel Hawthorn în S.U.A. Frecvența sosirilor și plecărilor coloniștilor a generat o fluctuație, care a agravat situația lor economică. Organi- zarea vieții interne și administrației, care a variat uimitor în cadrul comunităților este prezentată în următorul capitol al V-lea, Direcfie și Administrație. Alternanța între sistemul centralizat și descentralizat a fost completată de o birocrație funcționărească eligibilă. Repartiția sarcinilor a fost de natură să ignore calitățile personale ale membrilor, aleși nu de puține ori, la întimplare. Petitfils aderă la ideea incompatibilității monedei cu regimul economic corespunzător egalita- rismului social. „Banul devine repede obiectul unui cult tinzind spre individualism...” (p. 171). Aspecte surprinzătoare ale vieții de toate zilele, reies din capitolul al Vl-lca, Zilele obișnuite. Munca in agricultură a dominat viața coloniștilor, intr-o perioadă in care problema alimentației a fost crucială. Activi- tățile industriale au depășit foarte rar nivelul micilor ateliere meșteșugărești, „intr-un Dar mplte din www.dacoromanica.ro sistem egalitarist cea mai mică diferență,... crea imediat numeroase nemulțumiri. Este ceea ce s-a întîmplat... cu delicata problemă a vestimentației...” (p. 180). încercarea de a impune veșminte model și de a interzice accesoriile — bijuterii, dantele, mătăsuri a avut slabi sorți de izbîndă. Petitfils insistă și asupra petrecerii timpului liber, care a îmbrăcat forme variate, precum1, discuții colective, lectură, concerte de muzică reli- gioasă. Locului și rolului femeii în cadrul comunității îi este dedicat, capitolul al VH-lea, Femeia și Familia. într-o formă de organizare social-umană particulară, femeii, acuzate de „individualism și spirit rău...”(p. 196), i-a lipsit conștiința apartenenței la colectivitate. Problema emancipării politice a femeii mult dezbătută, nu a fost acceptată de gînditorii utopici. Structura familiei europene s-a men- ținut, fiind respinse adulterul și divorțul. Ultimele trei capitole, al VUI-lea, Reacții externe, al IX-lea, Certuri și Schisme și res- pectiv, al X-lea, Destrămarea comunităților se constituie ca o argumentație relativ solidă a autorului, în explicarea cauzelor dispariției „experiențelor” socialiștilor utopici. Definind Utopia „un ideal de perfecțiune, un proiect politic global, destinat să înlocuiască societă- țile existente” (p. 212), Petitfils sublini- ază confruntarea aprigă între teoreticieni și adopțiilor. ,,în locul unei emulații. . ., asistăm la o aprigă ostilitate intre grupurile rivale” (p. 216). Confruntarea, deseori violent-polc- mică a înrăutățit situația comunităților. La aceasta au concurat și neîncrederea autorită- ților publice, presiunile și intervențiile organe- lor de represiune. Chiar in interiorul acestor oscilații efemere, au izbucnit grave divergențe. în orinduirea bazată pe proprietatea privată, sentimentul individual și egoist a semănat „neîncrederea cu care coloniștii mențineau proprietatea colectivă” (p. 227). Diferențele sociale și de clasă, deși au fost abolite s-au menținut multă vreme, întreținind distinctă conștiința apartenenței la un grup sau altul social. Autorul, nu amintește insă nimic despre cauzele economice profunde, despre gradul de dezvoltare și organizare politico-profesională a clasei muncitoare. în capitolul rezervat concluziilor, Utopii de ieri și de astăzi, printr-o analiză sirict politică, Petitfils regăsește idea- lul utopic al secolului trecut în ideologia Franței di la Vichy (1940 — 1942) și în mișcare hippy din Franța, S.U.A., R.F. Germania în deceniul șapte al secolului nostru. Lucrarea este completată în mod fericit de o listă detaliată (p. 297 — 307) a 137 de comunități inspirate de glndirea socialismului utopic, intre 1825 și 1914 și o bogată biblio- grafie, din care nu lipsesc materialele inedite. explicațiile autorului sint 10 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 107 generale și limitate. De semnalat și apelul redus la lucrările clasicilor marxismului (p. 41, 213). în pofida unor asemenea obser- vații, valoarea lucrării este remarcabilă. în cuvinte simple ne apare o cronică a speran- țelor celor mulți, Intr-o lume mai bună și mai dreaptă. Mihai Manea * * * Formaciân Tiistorico-social de Caracas, 1981, 215 p. Rezultat al unor Îndelungate și minuțioase investigații efectuate de un grup de cercetători coordonat de German Carrera Damas, de la Centrul de Studii ale Dezvoltării din Caracas lucrarea, pe care ne-am luat permisiunea să o supunem atenției cititorilor, reprezintă o nouă și interesantă modalitate de abordare a istoriei Venezuelei care păstrează doar strictul necesar din factologic și cronologie, iar pe de altă parte, Încearcă să extragă esența feno- menelor și proceselor istorice. Obiectivul pe care și-1 propun autorii este acela de a furniza o interpretare a evoluției socioistorice a Venezuelei într-o perspectivă globală și integrală, atit In sensul procesului istoric global, cit și In sensul caracterului specific al realității venezuelene. Dar investi- gația nu se limitează doar la Încercarea de a crea o imagine cit mai exactă asupra trecutului, ci vizează și elaborarea unui diagnostic al realității prezente și, eventual, sugerarea unor modalități care să permită depășirea feno- menelor de criză cu care este confruntată societatea venezueleană. Lucrarea este împărțită în trei părți principale care corespund celor trei faze funda- mentale pe care autorii le disting în evoluția istorică a Venezuelei. Astfel, primul capitol, redactat de Manuel Beroes și intitulat Structurarea nucleelor prime și primare de implantare (pp. 13—42) cuprinde problematica primei faze, aceea a procesului de relaționare inițială hispană cu zone ale teri- toriului venezuelean, pînă la structurarea nucleelor prime și primare de implantare. Această relaționare inițială hispano-indi- genă, adică stabilirea primelor așezări de colo- niști spanioli în Venezuela, s-a realizat in trei zone și în trei intervale de timp și anume, în La Asuncidn (Mărgărită) 1498—1520, în Coro 1498 — 1544 și în Gumanâ 1498—1570. în privința Venezuelei autorul consideră că trăsătura fundamentală de dezvoltare a rela- ționării inițiale a fost predominarea — la început absolută (1498 — 1520) și apoi ceva mai limitată (1520 — 1560) — a activității comercial-spoliative față de cea care viza stabilirea permanentă a unor grupuri iberice. Activitatea comercial-spoliativă, practicată de negustorii care aveau baza de pornire in Spania și nu în America, a provocat distru- Venezuela, Ediciones de la Biblioteca, gerea sistematică a resurselor naturale în general și a celor de interes economic in parti- cular, scăderea accentuată a populației indi- gene, dar și rezistența activă și continuă a diferitelor formațiuni socioistorice indigene în fața încercărilor spaniole de ocupare efec- tivă a teritoriului, ceea ce a ridicat obstacole greu de învins in calea acțiunii orientate către o stabilire permanentă în aceste zone. în ciuda acestor greutăți și după mai multe eșecuri inițiale, în 1524 se reușește prima implantare durabilă, primul nucleu primar din Venezuela, satul La Asuncidn din insula Mărgărită, a cărui existență a fost strins legată de exploatarea perlelor din zona Cubagua. Puțin mai tîrziu, în 1527, Juan de Ampies din Santo Domingo fondează așezarea de la Coro, iar in anii 1562 și 1569 au loc pri- mele încercări reușite de acest fel și in regiunea Gumanâ. Trăsătura generală a tuturor acestor nuclee primare a fost debilitatea lor structu- rală și stabilitatea precară. Economia lor avea un caracter de subzistență, se baza pe mijloace de producție rudimentare și pe un sistem de relații de producție specifice, caracterizate prin servitutea personală și chiar sclavia indigenilor. La nivel social grupul hispanic devine dominant, dar și el cunoaște diferen- țieri importante, iar la nivel juridico-politic se formează o structură de putere care are în centru pe conducătorul (caudillo) grupului inițial de colonizare. în sfîrșit, pe plan ideo- logic se constată o creștere a conștiinței pro- priilor interese ale spaniolilor din nuclee în raport cu interesele coroanei și prezența unei exigente conștiințe religioase, creștinarea indi- genilor fiind o formulă de justificare pentru supunerea și exploatarea acestora. Al doilea capitol al lucrării elaborat de Josefina Rfos de Hernândez și intitulat Procesul de formare și criza formafiunii sociale venezuelene (np, 43—T18) aduce in discuție principalele aspecte ale celei de-a doua faze din istoria Venezuelei, fază care, după părerea autoarei, se întinde din ultimele decenii ale secolului al XVI-lea pînă în primele două ale Secolului al XX-lea și cuprinde două stadii principale de evoluție. Primul stadiu, denumit de structurare a formațiunii sociale venezuelene se caracterjr www.dacoromanica.ro 108 CARTEA ROMANEASCA SI STRĂINĂ DE ISTORIE lll zează prin formarea propriu-zisă a societății, vcnezuelene in cadrul unui proces de dczvol-| tare a nucleelor primare de implantare, proces ce se desfășoară pe două axe principale de integrare crcscindă, una pe verticală, de structurare socială și alta pe orizontală, de expansiune in teritoriu. Acest proces, care din punct dc vedere cronologic se încheie pe la 1770 1780, g marcat o dezvoltare economică lentă, consolidarea legăturilor coloniale cu metropola, dar și stabilirea unor relații tot mai strinsc cu alte zone de dezvoltare capitalistă din Europa (Anglia, Olanda Franța) care puteaiu suplini incapacitatea economiei spa- niole;. în același timp sistemul de producție bazat pe sclavie și peonaj a constituit una din principalele frîne in calea dezvoltării de an- samblu a societății vcnezuelene și a provocat numeroase contradicții sociale între clasa dominantă (mari proprietari de" pămint, ne- gustori, cămătari creoli) și clasele exploatate (peoni indigeni, sclavi), între diferitele sec- toare ale clasei dominante și intre clasa domi- nantă loqală și reprezentanții metropolei. Cel dc-al doileii stadiu al acestei faze se caracterizează printr-un proces dialectic de criză și consolidare a formațiunii sotiale venczuelene, momehtele culminante ale crizei fiind războiul de independență din 1811—1825 și războiul federal desfășurat in deceniul al șaptelea al Secolului trebut. Autoarea în- cearcă, și reușește in mare măsură, să argu- menteze ideca că evoluția socioistorică a Vcnczuclci, pină Ih primele decade ale seco- lului al XX-lea, s-a desfășurat avînd la bază continuitatea modelelor dc funcționare con- figurate in cursul procesului dc structurare a acestei formațiuni sociale și că eforturile întreprinse, mai ales după 1870, într-un con- text de articulare crescîndă cu focarele de dezvoltare capitalistă din lume, au contribuit la consolidarea acestor modele, chiar și atunci cînd în interiorul său au apărut anumite elemente dc schimbare, care vor începe însă să opereze plenar numai odată cu modificarea caracterului relației cu amintitele focare, Acccptind argumentele și concluziile aces- tui capitol, nu putem fi, totuși, de acord cu o anumită tendință pe care o manifestă autoarea de a minimaliza importanța războiului de independență împotriva dominației spaniole, eveniment care, deși nu a schimbat structurile dc bază al- societății venezuelene, a fost expresia unor importante acumulări canti- tative și a dus la înlăturarea unuia din prin- cipalele obstacole care stăteau îri calea dez- voltării ei, Ultimul capitol al lucrării, iptitulat Procesul de structurare capitalistă a formațiunii sociale venezuelene (pp. 119—195) și redactat dc Lourdcs Fierro Bustillos și Yoston Ferrigni, venezucleană. Pentru ei, proletariatul venezue- www.dacoromanica.ro tratpază aspectele celei de-a treia faze din istoria acestei țări, caracterizată prin dezyol- tarca impetuoasă a capitalismului. în această perioadă, care se iptinde cro7 nologic, de la 1920 pină în zilele noastre, au loc importante schimbări calitative ale trăsă- turilor structurale esențiale care au caracteri- zat societatea vcnezueleană pînă la începutul secolului al XX-lea și se constată o dezvoltare rapidă a caracteristicilor fundamentale ale producției și organizării capitaliste. Burghezia și proletariatul devin principalele clase ale organizării sociale. Această evoluție, desfă- șurată in ritm ălcrt, a fost ddtelminată de o schimbare importantă în relațiile Venczuelei cu sistehiul mondial capitalist, Schimbare care a fost declanșată de dezvoltarea extracției petrolului și care a însemnat o masivă pătrun- dere a capitalului internațional în econdmia vencz'jcleană, unde acesta iși creează propriile sale condiții de reproducere. Cele mai importante fenbmtne econămidc care se constată în această fază sînt extraeția petrolului și începutul industrializării, mai ales după 1950, dar autorii arată, pe bună dreptate, că aparatul productiv venezuclcart, deși diversificat, a fost rezultatul unul trafis- plant de forme dc producție proprii puterilor capitaliste, ceea ce a făcut că el să fie subor- donat intereselor capitalului străin, iar o parte importantă a excedentelor economice să se scurgă afară din țară. Singura clasă care a profitat dc pe ufma pătrunderii capitalului străin a fost burghezia, care a rcuȘit să acumuleze importante capi- taluri și să-și consolideze dorriinațiă asupra societății. în același timp însă, ca o consecință a hoilor activități industriale și a lărgirii sferei serviciilor s-a dezvoltat munca salariată și, deci, proletariatul, și a apărut o importantă pătură mijlocie, care tinde tot mai mult să capcte caracteristicile unei clase sociale. Cla'a dominantă a găsit in consolidarea structurilor statale și în intervenția statului jn economie instrumente puternice care i-au favorizat dezvoltarea. Expresia politică a dominației economice și sociale a burgheziei a fost instaurarea unui regim democratic repre- zentativ, cu o putere executivă hipertrofică. Extinderea și complexitatea aparatului de dominație ideologică, mai ales sistemul edu- cațional și mijloacele de comunicare in masă, dezvoltarea aparatului militar și represiv și politica populistă, care pretindp că apără ^interesele întregului popor, au fost și sint căile cele mai utilizate de burghezie pentru asigurarea funcționării iptregului Șistem. Din. păcate, in ciuda acestei analize lucide a realităților venczuelene, autoriț minimali- zează nepermis de mult rolul și importanța ■politică a clasei muncitoarei în societatea 12 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 109 lean, deși s-a dezvoltat din punctul de vedere al participării sale la procesul de producție, tnu a cunoscut o maturizare ideologică impor- antă care să favorizeze lupta de clasă. Prizo- nier al conștiinței burgheze în cadrul unui sistem care blochează lupta de conținut pro- letar și care canalizează mobilizarea sa politică spre realizarea unui proiect național in care sint angajate toate componentele societății, acțiunea sa politică este subordonată conținu- turilor ideologice ale clasei dominante. Aceste afirmații vin însă într-o categorică contradicție cu realitatea concret-istorică din Venezuela, realitate care în deceniile o și 6 ale secolului nostru a însemnat instaurarea unui regim politic de dictatură militară, iar după 1960 revenirea la un regim democratic reprezentativ, dar cu un executiv foarte puternic și cu un aparat militar și represiv în continuă creștere, care anulează aproape în totalitate caracterul democratic, după cum însăși autorii o afirmă. Apare, logic, întrebarea împotriva cui a fost și este obligată burghezia să adopte astfel de măsuri forte, iar răspunsul nu poate fi decît unul singur, împotriva mase- lor populare în rîndul cărora, indiscutabil, rolul principal revine clasei muncitoare și partidului său politic. Din păcate autorii nu oferă nici un răspuns la această întrebare și lasă, astfel, problema nerezolvată din punctul nostru de vedere. Cu toate minusurile care le pot fi imputate ' autorii sînt eonștienți de faptul că Venezuela este confruntată cu grave probleme, care, consideră ei în mod just, vor putea fi rezolvate numai prin instaurarea unor noi relații inter- naționale, precum și prin transformarea trăsă- turilor fundamentale ale economiei venezue- lene actuale. Fără a formula nici un fel de sugestii în legătură cu prefacerile necesare pe plan intern, ei consideră însă că schimbarea rapidă a poziției internaționale a Venezuelei se va putea produce numai printr-o strîngere a relațiilor cu celelalte țări în curs de dezvol- tare și prin realizarea unei noi ordini economice internaționale. In ansamblu, putem spune că lucrarea grupului de cercetători de la Centrul de Studii ale Dezvoltării din Caracas reprezintă, în ciuda lipsurilor semnalate, o îndrăzneață tentativă de abordare dintr-un nou unghi de vedere și folosind o nouă metodologie de lucru a istoriei Venezuelei, tentativă care în- seamnă depășirea istoriografiei tradiționale, bazată pe factologic, și trecerea la o istorio- grafie problematizată, care se străduiește să aducă pe primul plan mai puțin evenimentele în sine, cit esența și semnificația lor profundă, în aceasta constă, credem noi, principalul merit al lucrării analizate. Eugen Denize www.dacoromanica.ro www.dacoromanica.ro „REVISTA DE ISTORIE” publică în prima parte studii, note și comunicări, originale, de nivel științific superior, din domeniul istoriei vechi, medii, moderne și contemporane a României și universale. în partea a doua a revistei, de informare științifică, sumarul este completat cu rubricile: Probleme ale istoriografiei con- temporane, Cronica vieții științifice, Cartea românească și străină de istorie, In care se publică materiale privitoare la manifestări științifice din țară și străină- tate și sint prezentate cele mai recente lucrări și reviste de specialitate apărute in țară și peste hotare. NOTĂ CĂTRE AUTORI Autorii sint rugați să trimită studiile, notele și comunicările, precum și materialele ce se încadrează în celelalte rubrici, dactilografiate la două rînduri, trimiterile infrapaginale fiind numerotate în continuare. De asemenea, documentele vor fi dactilografiate, iar pentru cele în limbi străine se va anexa traducerea, ilus- trațiile vor fi plasate la sfîrșitul textului. Numele autorilor va fi precedat de inițială, titlurile revistelor citate în bibliografie vor fi prescurtate conform uzanțelor internaționale. Responsabilitatea asupra conținutului materialelor revine în exclusivitate autorilor. Manuscrisele nepublicate nu se restituie. Corespondența privind manuscrisele, schimbul de publicații se vor trimite pe adresa Comitetului de redacție, B-dul Aviatorilor, nr. 1, București — 71247. www.dacoromanica.ro REVISTE PUBLICATE ÎN EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA • REVISTA DE ISTORIE. • REVUE ROUMAINE D’HISTOIRE • STUDII ȘI CERCETĂRI DE ISTORIE VECHE ȘI ARHEOLOGIE • DACIA. REVUE D’ARCHEOLOGIE ET D’HISTOIRE ANCIENNE • REVUE DES ETUDES SUD-EST-EUROPEENNES • STUDII ȘI CERCETĂRI DE ISTORIA ARTEI SERIA ^.RTA PLASTICĂ SERIA TEATRU ^MUZK^ —CINEMATOGRAFIE • RȘyUE ROUMAINE D’HISTOIRE DE L’ART SERIE BEAUN ARTS SERIE THEÂTRE MUSIQVE CINEMA www.dacoromanica.ro DIN SUMARUL NUMERELOR VIITOARE Formația, cultura și începutul domniei lui Petru Rareș. Reevaluarea concepției despre ^m, natură și societate în evul mediu. Imaginea Spaniei in cultura medievală românească. Pretendentul Neagru „Vodă”, fiul lui „Rasarab voevod” (1633 — 1644), Instituția agiei în Țara Românească. Relațiile lui Franeisc al II-lea Rakoczi cu Spania. Ideea de patrie în cultura medievală românească. înființarea consulatelor franceze în țările române și impactul asupra spi- ritului public românesc. Poziția Marii Rritanii la Congresul de pace de la Viena (1814 — 1815). Mișcări demografice, între Dobrogea și Țara Românească în perioada războiului Crimeii. Conferința colonială de la Rerlin (1884—1885). Reflectarea vieții sociale în literatura secolului al XlX-lea. Aspecte ale genezei „noului aetivism” al popoarelor asuprite din Ungaria (1900-1905). România și țările balcanice în perioada 1900—1911. Considerații privind social-demoerația germană 1869 — 1914. „Noaptea cuțitelor lungi” în viziunea diplomației românești și americane. Relațiile culturale dintre România și Marea Hritanie (1929—1939). Curente social-economice românești în perioada interbelică: doctrina economică a țărănismului. Aspecte ale procesului de creare a Frontului Național Unit Antijaponez al poporului chinez. Partidul Comunist Român — forța politică mobilizatoare a întregului popor la lupta împotriva ocupanților hitleristo-horthyști pentru obținerea victoriei finale asupra fascismului. RM 1SS 0567-630 I- P. Informația c. 2696 WWW. amca.ro Lei 15