ACADEMIA DE științe SOCIALE Șl POLITICE A REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA DIN SUMAR: INVESTIGAREA istoriei românești ■ : 1 ' ; j ii . LUPTA POLITICĂ A SOCIALIȘTILOR ROMÂNI PENTRU CAUZA PRO GHESULUI GENERAL AL ȚĂRII (1900-1914) I j ii GEORGETA TUDOHAI^ EVOLUȚIA OBȘTILOR SĂTEȘTI DE ARENDARE ÎNTRE 1:907-19^ : GHEORGHE CRBTEâ LOCUL LUI CONSTANTIN AIA VROCORDAT ÎN ISTORIA ROMÂNILOR DINSECOLUL AL‘XVIII-LEA j MATEI D. VLAH 3 ISTORIE Șl IDEOLOGIE ARTĂ ȘI POLITICĂ ÎN ȚĂRILE ROMANE ÎN SECOLELE XV-XVII ' 1 RĂ2VAN THEODORESCL PROBLEME ALE ISTORIOGRAFIEI CONTEMPORANE | | MATEMATICA ȘI ISTORIA SOCIAL-EGONOMICĂ. ÎNCEPUTUL IMPACTU- LUI (I) CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE REVISTA REVISTELOR DE ISTORIE L JîLăJj.C: . r. :........ VASILE LIVfiANt Lartea ROMÂNEASCĂ ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE ... : ... U 1 .... U l j I- ' I i. TOMUL 37 1984 MARTI! I) EDITUl^^4W«»RWpa.ro REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA ACADEMIA DE ȘTIINȚE SOCIALE ȘI POLITICE A REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA SECȚIA DE ISTORIE ȘI ARHEOLOGIE COMITETUL DE REDACȚIE ȘTEFAN ȘTEFĂNESCU (redactor șef), ION APOSTOL (redactor șef adjunct); JNICHITA ADÂNILOAIE, LUDOVIC DEMENY, GHEORGHE I. IONIȚÂ, VASILE LIVEANU, AUREL LOGHIN, DAMASCHIN MIOC, ȘTEFAN OLTEANU, POMPILIU TEODOR (membri). Prețul unui abonament este de 180 lei. în țară abonamentele se primesc la oficiile poștale și dlfuzorii de presă din întreprinderi și instituții. Cititorii din străinătate se pot abona adreslndu-se la ILEXIM. Departamentul Export-Import-presă P.O. Box-136—137. Telex 11226 — București, Str. 13 Decembrie nr. 3, 70116. Manuscrisele, cărțile și revistele pentru schimb precum și orice corespondență se vor trimite pe adresa Comitetului de re'dacție âl revistei „REVISTA DE ISTORIE”. Apare de 12 ori pe an. Adresa Redacției : B-dul Aviatorilor, nr. 1 71247 — București, tel. 507241 www.dacoromanica.ro nSIORIE TOM 37, Nr. 3 Martie 1984 SUMAR INVESTIGAREA ISTORIEI ROMÂNEȘTI GEORGETA TL DORAN, Lupta politică a socialiștilor romăni pentru cauza progresu- lui general al țării (1900 — 1914)................................... 209 GHEORGHE CRISTEA, Evoluția obș.tilor sătești dc arendare intre 1907 — 1916. . . 226 MATEI D. VLAD, Locul lui Constantin Mavrocordat in istoria românilor din secolul al XVIII-lea......................................................... 241 ISTORIE ȘI IDEOLOGIE RĂZVAN Ti IEODORESCU, Artă și politică in Țările române in secolele XV —XVII 259 PROBLEME ALE ISTORIOGRAFIEI CONTEMPORANE Matematica și istoria social-economică. începutul impactului (I) (Vasile Liveanu) . . 269 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE Dezbaterea științifică: „Aspecte ale civilizației românești iu secolele XIII —XVH-lea” (Mircea D. Matei): Simpozionul de la Academia „Ștefan Ghcorghiu" dedicat făuririi statului național unitar român (Constantin Mocanii): Manifestări știin- țifice internaționale dc istorie (Mihail E. lonescu); Colocviul internațional „Re- lații habsburgo-otomanc in secolele XVI —XVIII” (Mihai Maxim); Cronica. . 279 CARTEA ROMÂNEASCĂ ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE SIMION RETEGAN, Conștiință și aefiune națională in satul românesc din Transilvania la mijlocul secolului al XlX-lea (1860 — 1867), Edit. Dacia, Cluj-Napoca, 1983, 214 p. (Daniela Bușă).................................................... 28 6 , • , Inscripțiile din Scylhia Minor, voi. I (Histria și împrejurimile), culese, traduse, Însoțite de comentarii și indici de D.M. Pippidi, Edit. Academiei R.S.R. Bucu- rești, 1983, 541 p. +94 planșe aparte (Constantin C. Petolescu)................ 287 ALEKSANDAR STIPCEVlC, Kultni simboli kod ilira, Sarajevo, 1981, 204 p. + 36pl. (Gelcu Maksulovici)....................................................... 290 , * , Historia del ejercilo espanol, tomo I Grăficas Beccfc, S.A. Madrid, 1981, 445 p. (Eugen Denize)........................................................... 292 REVISTA REVISTELOR DE ISTORIE , * , „Annalcs dc dămographie historiquc”, 1981, Paris, La Haye, New York, Mouton, 429 + CXXXII p. (Pienaru Nagy).................................... 294 „Revista de istoric’^, Tom. 37, nr. 3, p. 207—298, 1984 www.dacoromanica.ro | TOME 37, N° 3 Marș 1984 SOMMAIRE L’IN’VESTIGATION DE L’HISTOIRE ROUMAINE GEORGETA TUDORAN, La luttc politique des socialistcs roumains pour la causc du progres general du pays (1900 — 1914)........................... 209 GHEORGHE CRISTEz\, L’evolution des communautcs villagcoises d’affermagc entre 1907 et 1916......................................'................ 226 MATEI D. VLz\D, Le place dc Constantin Mavrocordat dans l’histoire de Roumains du XVIII6 siecle................................................... 241 HISTOIRE ET IDEOLOGIE RAZ VAN THEODORESCU, Art ct politique dans Ies Pays roumains aux XV6 — NVIIe sie- clt's.............................................................. 259 PROBLfiMES DE L’IHSTORIOGRAPHIE CONTEMPORAINE Lcs mathematiqucs et l’histoire socio-cconomiquc. Le debut dc l’impact (I) (Vasile Liveanu)........................................................... 269 CHRONIQUE DE LA VIE SCIENTIFIQUE Le debat scicntifique : „Aspccts dc la civilisation roumaine aux XIIIe— XVII6 sicclcs” (Mircea D. Matei); Le symposium dc l’Academic ,,Ștefan Ghcorghiu” dedife â l’edification dc l’Etat național unitairc roumain (Constantin Mocanu); Manifesta- tions scicntifiqucs intcmationalcs d’histoire (Mihail E. lonescn); Le Collo- quc internațional „Rapports entre l’Empire des Habsbourg ct l’Empire otto- man aux XVI6 —XVIII6 siecles” (Mihai Maxim)'. Chronique................... 279 LE LIVRE ROUMAIN ET fiTRANGER D’HISTOIRE S IM ION RETEGAN, Conștiință și acțiune națională in salul românesc din Transilva- nia la mijlocul secolului al XlX-lea (1860— 1S67) (Conscicncc et action naționale dans le village roumain dc Transylvanie au milieu du XIX6 siecle (1860 — 1867), Editions Dacia, Cluj-Napoca, 1983, 244 p. (Daniela Bușă)................. 286 t t Inscripțiile din Scythia Minor (Lcs inscriptions dc Scythia Minor), voi. I (His- tria și împrejurimile (L’Histria ct lcs cnvirons), rccucil, traduction, commen- taires et index dc D.M. Pippidi. Editions dc l’Academic dc la R.S. de Roumanie, București, 1983, 544 p. + 94 planchcs s6par6cs (Constantin C- Petolescu) . . . 287 ALEKSANDAR STIPCEVlC, Kultni simboli kod ilira, Sarajcvo, 1981, 204 p. 36 pl. (Gelcu Maksutovici)...................................................... 290 t t Historia del ejircito espanol, tomo I Grâficas Bccefe, S.A. Madrid, 1981, 445 p. (Eugen Denize)........................................................... 292 LE REVUE DES REVUES D’HISTOIRE , ♦ , „Annalcs dc demographie historiquc”, 1981, Paris, La Hayc, New York, Mou- ton, 429 + CXXXII p. (Pienaru Nagy) ...................................... . 294 „Revista de istoric”, Tom. 37, nr. 3, p. 207—298, 1984. www.dacoromanica.ro INVESTIGAREA ISTORIEI ROMÂNEȘTI LUPTA POLITICĂ A SOCIALIȘTILOR ROMÂNI PENTRU CAUZA PROGRESULUI GENERAL AL ȚĂRII (1900-1914) DE GEORGETA TUDORAN în perioada de început a secolului al XX-lea, partidul politic al clasei muncitoare din țara noastră a continuat să înscrie în programul său problema luptei politice, a confruntării sale, pe acest plan, cu parti- dele politice ale claselor dominante, în scopul apărării intereselor funda- mentale ale clasei muncitoare, ale celor mulți și oprimați, pentru mersul ascendent al României pe calea progresului general. Această orientare era cu atît mai demnă de remarcat cu cît în perioada respectivă se înre- gistraseră unele greutăți, prin abandonarea conducerii partidului de către unii fruntași socialiști, intelectuali, care participaseră la lupta poli- tică din secolul trecut și reprezentaseră partidul socialist în parlamentul țării. Dar, partidul socialist bazat „pe necesități simțite și îndrumate din capul locului de oameni serioși și întregi" — după cum se sublinia în „Revista ideii”, în anul 1901, — va desfășura în permanență lupta sa. „Politica și-o va face de sine, fără mezalianțe, și ra ieși la capăt cum se cuvine. E o minune asta. Minunea se va face"1. Din primul an al seco- lului, presa vremii scotea în evidență necesitatea continuei consolidări a partidului socialist, în pofida persistenței ideilor dăunătoare, confuze, ale celor care îl părăsiseră. Căci, în spiritul ideilor socialiste, trebuia să existe un partid. „Acest partid nu poate fi decît cel socialist" — menționa gazeta „Adevărul” — subliniind viitorul pe care îl avea de realizat. „E deci numai o chestiune de timp, și socialiștii români au priceput aceasta, de altmintrelea ca și cei francezi, germani etc., cînd n-au pus toată greutatea activității lor pe partea principială, ci pe cea practică . . . ”2. Această acti- vitate practică a partidului proletariatului din țara noastră s-a desfă- șurat pe un amplu plan politic, el reprezentînd interesele tuturor celor ce muncesc în orașe și în sate3. Căci — afirmau socialiștii — tuturor 1 „Revista ideii”, nr. 5, martie 1901, p. 6G. 1 „Adevărul” din 3 iunie 1901. 3 Vezi in acest sens: Ion Mamina: Partidul revoluționar —reprezentantul politic al iniei reselor clasei muncitoare, al maselor populare (1900—1914) In „Revista de istorie”, nr. 11/1979 p. 2097-2122. ,,Revista de istorie”. Tom. 37, nr. 3, p. 209 — 225, 1984 www.dacoromanica.ro 210 GEORGETA TUDORAN 2 categoriilor sociale asuprite de clasele dominante, trebuia să li se facă cunoscute „ideile care alcătuiesc temelia învățăturilor noastre”, să atragă în acțiunile lor politice și „țăranii, pe toți proletarii”, pentru realizarea practică a idealului socialist, deoarece nimic „nu-i anevoie” *. încă din primii ani ai apariției sale, gazeta „România muncitoare”, organul oficial de presă al socialiștilor, sublinia importanța luptei politice, menționînd că „atunci cînd proletariatul cere drepturi politice deopotrivă pentru toți, el reprezintă națiunea întreagă .. . acțiunea lui depășește frun- tariile propriei sale clase pentru a se confunda cu acelea ale marei majori- tăți a poporului românesc”4 5. Era menționată lucida înțelegere a sensului profund al idealului pentru care întreaga forță proletară își desfășura lupta socială și politică, viitorul, de fapt, al patriei. Pe bună dreptate, menționa C. Dobrogeanu-Gherea, rolul ce le revenea celor care munceau, pentru victoria luptei de clasă, „proletariatul, muncitorimea” rol pe care îl sublinia socialismul „trans- formarea societății capitaliste în cea socialistă și de a face ca această trans- formare să fie cît se poate mai armonică, mai rodnică”6. în acest sens era subliniată marea importanță a organizării și desfășurării luptei politice a partidului proletariatului, acea clasă socială capabilă „să-și ridice vocea în numele poporului întreg”. El putea fi mîndru de marea misiune ce-i revenea „misiune istorică și națională — după cum arăta Cr. Racovski — care va face dintr-însul factorul principal al progresului și al civilizațiunii în țara noastră”7. Activitatea socialiștilor de la începutul secolului al XX-lea era o continuare a tacticii de luptă pe care socialiștii o folosiseră cu succes în secolul trecut, și pe care acum o ridicaseră pe o treaptă supe- rioară, ținînd seama de marele rol ce le revenea, acela „de a duce lupta de clase pînă la ultimele sale consecințe și în toate domeniile vieții sociale și politice”8. Și nu putea fi asigurat succesul revoluției sociale fără conso- lidarea organizatorică a partidului, fără succesele sale pe tărîm politic — după cum cu justețe arăta M.Gh. Bujor9. Proletariatul din țara noastră, cu bogatele sale tradiții revoluționare, își înscria activitatea politică în cadrul luptei proletariatului internațional. Muncitorii din țările cele mai depărtate alcătuiau o singură clasă socială, care își desfășura lupta sub „stindardul roș al nevoilor sale și al idealului său” — după cum arăta M.Gh. Bujor. Muncitorii din Anglia, Scandinavia, Australia, Noua Zeelandă, Japonia, Argentina, „muncitorul din România ca și cel din Statele Unite, muncitorul de pretutindeni pășind peste granițele politice ale țării”10, țin- tește realizarea de fapt a unei lumi viitoare. Și această misiune îi revine, pe plan politic în primul rînd, partidului de clasă al proletariatului. Cre- dința nestrămutată și lucidă în posibilitatea înfăptuirii ideilor socialiste în țara noastră se desprinde din întreaga desfășurare a evenimentelor istorice, din lupta proletariatului din țara noastră. în această luptă pe 4 „Revista ideii”, nr. 9 din iulie 1901, p. 140. 6 „România muncitoare” din 5 martie 1905. 4 Idem din 27 martie 1905. ’ Idem din 5 martie 1905. 4 Idem din 27 martie 1905. ’ Idem din 22 (6) martie 1906. 10 Idem din 18 aprilie (mai) 1905. www.dacoromanica.ro 3 LUPTA SOCIALIȘTILOR ROMANI (1909—1914) 211 primul plan era plasată acțiunea politică — după cum menționa V. Brand, în articolul său intitulat simbolic Proletariatul și partidul politic u. Permanenta dezvoltare și consolidare organizatorică a partidului socialist se reflectă, astfel, în întreaga desfășurare a luptelor revoluțio- nare, în toate acțiunile de clasă desfășurate pe tărîmul economic, social, dar mai ales, politic. Semnificația acestei activități — era subliniată constant în presa vremii, în întrunirile muncitorești, în adunările populare. „Idealul nostru era fără îndoială : lupta politică alături de cea economică” se arăta în articolul intitulat Muncitorii și lupta politică și semnat de „Un tipograf socialist”. Prin această luptă, proletariatul își propunea să submineze, la început, apoi să înlăture societatea capitalistă, „intro- ducînd pe ruinele ei societatea cea nouă, a iubirii aproapelui, a frăției și dragostei, a binelui și frumosului — societatea socialistă”11 12 * 14. Acest țel final al luptei proletariatului trebuia să fie inclus permanent în programul de luptă al partidului iar pentru aceasta era necesară angajarea în luptă a tuturor celor care munceau. Și acest proces se putea realiza, ținînd seama de creșterea numărului proletariatului, odată cu dezvoltarea economică a țării, cu răspîndirea intensă a ideilor socialiste care pătrundeau tot mai mult în straturile adînci ale poporului ce suferea de pe urma exploa- tării. „Justificarea mișcării noastre este tocmai în desființarea acestei exploa- tări, în dezrobirea muncii și a muncitorului, ca să ajungă să fie el stăpîn și pe produsul muncii lui și pe persoana sa”is menționa gazeta „România muncitoare”. De aceea trebuia antrenat proletariatul în lupta politică căci nu luptau „numai pentru astăzi, ci luptăm pentru mîine, poimîine, pentru viitor”. în cadrul acestei acțiuni, socialiștii includeau sprijinul pe care trebuiau să-l acorde dezvoltării țării, progresului economic al între- gului popor deoarece, după opinia lor, interesele de clasă și metodele sale de luptă „concordă perfect cu dezvoltarea cea mai rațională a forțelor productive în folosul marii majorități a națiunii”1*. Ca răspuns la acuza- țiile pe care presa burgheză le aducea socialiștilor privind așa zisid lor „antipatriotism”, N.D. Cocea menționa, într-unul din articolele sale, falsa interpretare a evenimentelor, determinată de anumite interese precise de clasă. Căci cum puteau fi socotiți membrii guvernului care loveau în clasa muncitoare și în țărănime, și care pentru a se îmbogăți nu se sfiau să vîndă „și oamenii și cinste și convingeri”. Sentimentele muncitorilor socialiști nu erau antipatriotice atunci cînd protestau împo- triva măsurilor nedrepte — menționau ei — arătînd că această clasă socială, proletariatul „va ști odată să vă măture și să smulgă masca minci- noasă a poporanismului vostru, în numele și cu sprijinul muncitorimii pe care ați prigonit-o15”. Clasele dominante n-ar fi făcut această afirmație dacă „n-arfi uitat că sîntem cetățenii acestei țări, cu mai multe drepturi ... ”. • Atunci cînd criticau guvernul și măsurile sale sîngeroase din primă- vara anului 1907, socialiștii români și-au exercitat un drept legal — după cum arăta M.Gh. Bujor — „dreptul de a ne ocupa de afacerile țării în care 11 Idem din 26 (2) martie 1906. 12 „România muncitoare” din 25 noiembrie 1907. 12 Idem din 21—28 octombrie 1907. 14 „Viitorul social”, nr. 4, noiembrie 1907, p. 292. 16 „România muncitoare” din 7—11 octombrie 1907. www.dacoromanica.ro 212 GEORGETA TUDORAN 4 trăim". Ei deosebeau țara adevărată de modul cum o înțelegeau stăpîni- torii, acea țară formată din masa mare a poporului din care făceau și ei parte. „De țara care trebuie să fie a acestei mase ne interesăm și voim să o transformăm spre bine”18 sublinia cunoscutul militant. în cadrul luptei politice a partidului s-a înscris chiar și în acei ani acțiunea energică, susținută, pentru impunerea unor măsuri în vederea obținerii dreptului de a participa la lupta politică, prin acordarea drep- tului la votul universal. Exprimîndu-și opinia, într-un articol mai amplu, privind programul politic al partidului proletariatului, Cristian Racovski sublinia rolul ce-i revenea impunerii și obținerii drepturilor politice pentru masele largi, muncitoare. Pentru că — menționa el — „atît votul univer- sal, legislația directă a poporului, cît și toate revendicările noastre politice, au vădit scopul de a deschide proletariatului calea spre puterea politică"17, în vederea atît a îmbunătățirii soartei sale în acea perioadă, cît și pentru asigurarea viitorului luminos al societății. Tot el, în vara anului 1907, referindu-se la apropiata conferință socialistă, includea, printre proble- mele importante care se cereau discutate, și problema votului universal. Dacă pînă la acea dată se discutaseră problemele organizării, acum pro- punea să fie dezbătute mai intens noile revendicări politice care trebuiau incluse chiar în programul lor politic. „în primul loc este Votul universal și în al doilea chestia agrară"19 — sublinia eL Discuțiile purtate în cadrul conferințelor, a întrunirilor muncitorești au făcut ca această problemă să fie tot mai frecvent abordată și să capete semnificații majore. Dimitrie Marinescu se raliase și el, cu elanul care îl caracteriza, luptei pe acest tărîm politic. După părerea sa, „cea mai însemnată reformă ce se poate aduce populațiunii muncitoare de la sate și orașe, este votul universal pentru toți locuitorii țării"19 pentru că prin această participare la lupta politică să poată să-și consolideze poziția de clasă, să-și impună măsuri care să ducă la îmbunătățirea vieții lor. „Noi, ca muncitori, trebuie să luptăm pentru această reformă” — se arăta in articolul intitulat simbolic „în jurul votului universal” — chiar dacă „prin aceasta nu se vor înlătura piedicile ce întîmpinăm pentru a ne organiza” 20. O expresie elocventă a poziției de apărare a luptei politice o reprezintă modul în care gazeta „România muncitoare” anunța alegerea „tovarășului George Grigorovici” în parlamentul Austriei, atît ca pe un succes al socialiștilor în lupta par- lamentară, cît și pentru că era un deputat român socialist într-un parla- ment. Salutîndu-1, era menționat rolul ce-i revenea în această calitate, ca luptător „pentru nevoile poporului muncitor roman și de toate naționa- litățile din Bucovina"21. Chiar după desfășurarea campaniei electorale din anul 1907, socia- liștii din țara noastră subliniau în paginile presei lor, importanța acestei forme de acțiune pentru proletariat. Rezultatul cifric al alegerilor, modul în care se desfășoară, constituiau, după părerea lor, tot atîtea capete de acuzații la adresa claselor dominante. Desfășurarea evenimentelor 18 Idem din 15—22 iulie 1907. 17 „Viitorul social”, nr. 5 din decembrie 1907, p. 433. 18 „România muncitoare” din 10 — 17 iunie 1907. 19 „România muncitoare” din 2 — 9 septembrie 1907. -° Idem din 12 — 19 martie 1906. 21 Idem din 3 — 10 iunie 1907. www.dacoromanica.ro 5 LUPTA SOCIALIȘTILOR ROMANI (1900—1914) 213 demasca pe „făuritorii de Parlament-minciună” și fiind, totodată „cea inai strălucită îndreptățire a celor ce luptă pentru votul universal”22. Pe această linie se înscrie ampla campanie de demascare a măsurilor teroriste pe care autoritățile de stat le luau contra muncitorilor. „De cînd, ca muncitor, am început să-mi dau seama de ce înseamnă o lege, am obser- vat că autoritățile au fost totdeauna în afară de ele” — arăta I.C. Frimu în articole ca „Cerem legalitate” sau „Țara fără legi”. Elocvent este și apelul Cercului „România muncitoare”, adresat către „lucrători și țărani, către alegători și delegați”. Dezvăluind condițiile grele în care se zbătea, situația deosebit de dificilă a țărănimii, se sublinia că partidele burgheze nu erau preocupate de rezolvarea acestor probleme, nu se arătau inte- resate real de soluționarea nevoilor poporului. „Poporul nu va putea să vadă niciodată într-o Cameră actuală, oglindirea adevărată a intereselor sale. Camerele de astăzi sînt camerele celor bogați, nu camerele poporului român. Și cu atît mai adevărat e aceasta pentru Senat". Apelul, care chema pe muncitorii ce puteau participa la alegeri, să-și anuleze mandatele, în anul 1907, se încheia cu chemarea : „Semnul nostru de unire trebuie să fie : Trăiască Votul universal ! 23. Obținerea acestei reforme avea meni- rea să atragă în lupta politică întreaga țărănime, „factorul economic cel mai important din țară", care era necesar să devină un „influent factor politic în stat”. Lipsindu-i posibilitatea de a-și exprima altfel lipsurile, țărănimea nu s-a putut manifesta decît prin violență, în timpul răscoa- lelor — menționa presa socialistă. Iată de ce era necesară obținerea votu- lui universal care „va pune puterea politică în mîna acelora cărora, de drept, li se cuvine"2*. Atragerea țărănimii în lupta politică, alături de muncitori, era evocată, ca o necesitate imperioasă în numeroase articole. Alecu Constantinescu sublinia astfel în articolul său „Dușmanii votului universal”, necesitatea obținerii Legii votului universal căci — arăta el — „Votul universal e unicul mijloc de dezrobire politică a proletariatului de la țară în special", această categorie socială care, după răscoalele sale din anul 1907, a înțeles, ca și muncitorii din orașe, că „mîntuirea numai prin sine însuși"25 se va realiza. Chiar și în timpul desfășurării lucrărilor parlamentului, socialiștii au continuat să-și afirme poziția în vederea inițierii unei intense lupte politice. „Muncitorimea țărănească și orășănească — menționa M. Gh. Bujor în articolul său Discuția la mesaj — trebuie să tragă de aci învăță- minte adînci... Ea trebuie să pășească spre o acțiune proprie a ei”26, întreaga lor activitate reflecta importanța pe care o acordau acestui aspect al acțiunii lor constante, ținînd seama de întreaga evoluție, de pro- cesul complex de dezvoltare a țării. Căci socialiștii, menționau documentele vremii „luptă fără preget și cu toate sacrificiile... pentru apărarea drep- turilor și înălțarea acestui popor” 27. în anii următori, lupta pentru includerea partidului politic al clasei muncitoare în viața politică a înscris pagini importante. Cînd se anunța * * 34 * * 37 23 „România muncitoare” din 10 — 17 iunie 1907. 23 Idem din 20 — 27 mai 1907. 34 Idem din 4 — 11 noiembrie 1907. M Idem din 24 august 1908. 34 „România muncitoare” din 2—9 decembrie 1907. 37 „Calendarul muncii”, 1908, București, Cercul dc editură socialistă, 1907, p. 51. www.dacoromanica.ro 214 GEORGETA TUDORAN 6 convocarea conferinței Uniunii Socialiste, în ianuarie 1908, se sublinia rolul major ce revenea organizației politice „la strîngerea la un loca tuturor forțelor numerice, materiale și morale, de care poate dispune in prezent socialismul în România"... Prin această activitate intensă — arăta M. Gh. Bujor — „vom avea mîngîierea sufletească atît de rară, de a putea spune că ne-am făcut datoria" 2s. Și aceasta, pentru a putea ca proletaria- tul să-și trimită reprezentanții săi în forumul politic al țării, această clasă socială care era socotită — pe bună dreptate — „singura în stare să salveze țara... împreună cu țărănimea" 28 29. în privința tacticii pe care și-o însu- șiseră și în care credeau socialiștii, pentru acțiunea lor politică, aceasta era o expresie elocventă a maturității lor ideologice, a seriozității cu care urmăreau progresul general al țării. „Noi socialiștii — arăta Or. Eacovski — cerem votul universal pentru toți supușii statului român" 30, respectând crezul ideilor socialiste și neacceptând ideea conlucrării sau colaborării cu partidele politice ale claselor dominante". Eăspunzînd știrilor din presa vremii prin care se anunța intenția liberalilor de a modifica legea electorală pentru a introduce colegiul unic, socialiștii menționau că, pe lîngă faptul că nu cred în promisiunile burgheziei, ei nu vor admite „o reformă elec- torală care să nu aibă la bază principiul votului universal, direct, egal și secret" 31. în campania electorală din anul 1908 socialiștii din țara noastră și-au reafirmat poziția de reprezentanți ai clasei muncitoare, ai intereselor întregului popor, pentru integrarea proletariatului în viața politică a țării. Cu convingere, ei își defineau poziția lor de clasă, împotriva celor- lalte partide politice — conservator, național-liberal sau conservator- democrat — care urmăreau „sprijinul tuturor acelora care dispun de avere și influență politică, nicidecum însă și de opinia poporului român". Iată pentru ce, Cr. Eacovski sublinia importanța îmbunătățirii metodelor de organizare și educare socialistă a maselor muncitoare de la orașe și sate, „introducerea lor în lupta politică și electorală, obișnuirea lor de a face uz de presă, de întruniri, de meetinguri, de demonstrații pașnice. Oligarhia română trebuie să resimtă în sfîrșit că în țara aceasta există și altcineva decît regele Carol și cei 20—25 000 de alegători de colegiul I" 32. în timpul lucrărilor conferinței Uniunii Socialiste din Eomânia și a Comisiei Generale a Sindicatelor din 6—7 ianuarie 1908, această chestiune s-a aflat printre problemele discutate, precum și în moțiunile adoptate. în cadrul proiectului programului politic prezentat, pe primul punct se afla : „Votul universal, egal, direct și secret atât pentru Cameră, cît și pentru județe și comune, pentru toți supzișii statului român de la 20 de ani în sus, fără deosebire de sex și neam...” urmat de alte aspecte ale luptei politice pentru îmbunătățirea regimului de viață a celor ce muncesc. Printre moțiunile adoptate era și cea privind sarcina ce-i revenea Comitetului Central al organizației de a extinde campania acestei reforme.Muncitorii erau chemați să-și sporească, în același timp, exigența față de partidele 28 „România muncitoare” din 20 — 27 ianuarie 1908. 29 Idem din 13 — 20 aprilie 1908. 38 Idem din 6 — 13 ianuarie 1908. 31 Idem din 15 — 22 iunie 1908. 32 Idem din 22-29 iunie 1908. www.dacoromanica.ro 7 LUPTA SOCIALIȘTILOR ROMANI (1900—1914) 215 burgheze, să țină seama de „absoluta datorie de a se abține de la orice legături cu aceste partide" 33. Aceeași extindere a luptei politice s-a remarcat în cadrul campa- niei electorale, care s-a desfășurat în cursul acelui an. Gazeta „România muncitoare” publica chemări, adresate muncitorilor de către organizația lor politică, pentru a se înscrie în listele electorale, cu indicații precise, menite a determina cît mai mulți cetățeni să participe în cadrul acestei acțiuni. „înscrieți-vă”, „Deveniți alegători”, „Reguli pentru înscrierea în. listele electorale” 34 și altele, erau chemări ale comitetului electoral con- stituit, pentru mobilizarea maselor în cadrul acestei campanii, chiar dacă partidul încă nu-și depusese lista candidaților. în manifestul adresat muncitorilor de membrii Comitetului -Central al Uniunii Socialiste, se menționa importanța obținerii acestei revendicări, socotită una dintre „cele mai mari ale clasei muncitoare”, votul universal. Și nu puteau să nu-1 aibă muncitorii din România liberă ”cînd românii din Bucovina,de sub o stăpîn ire străină, au acest drept cetățenesc și cînd românii din statul ungar se vor bucura în curînd de același drept35 36. în interviul acordat presei socialiste, C. Dobrogeanu-Gherea, refe- rindu-se la momentele tulburărilor balcanice, menționa necesitatea des- fășurării acțiunii pentru această revendicare în orice împrejurare. „Ca socialist, cred că orice moment e potrivit...” —arătael — „Votul uni- versal trebuie să fie prima revendicare a proletariatului, căci fără dreptul cetățenesc, orice încercare de dezrobire economică va fi zădărnicită, va fi sfărîmată de oligarhia stăpînitoare”. Prin această cucerire politică, prin- cipiile socialismului vor pătrunde nu numai între muncitori, ci ,, în stra- turile profunde ale poporului” 3tt. Aceeași chemare o adresa și George Grigorovici în cuvîntul său, rostit la conferința social-democrată din Austria din 27 septembrie 1908; „Noi românii — arăta el — avem trista soartă de a fi sfîșiați în patru părți, sub patru stăpîniri...” 37 și dacă ei au obținut în Bucovina drepturi politice, vor reuși și cei din Ungaria, trebuie să reușească și cei din România liberă. în această perioadă se înscria în partidul proletariatului, deputatul socialist de mai tîrziu, Toma Dragu, care susținea în presa vremii chemarea la organizarea politică a proletariatului de care depindea „cucerirea votului universal și prin el, scuturarea jugului politicienilor și astfel emanciparea voastră desăvîrșită” 38. Pe aceeași linie se înscriu articolele, întrunirile muncitorești, con- ferințele prezentate în larga masă a muncitorilor. I.C. Frimu își încheia articolele cu chemarea la luptă „pentru dobîndirea dreptului de vot”. Ștefan Gheorghiu, la întrunirea muncitorilor din Ploiești, sublinia că muncitorii știu „că numai partidul de clasă al muncitorilor va fi în stare să smulgă din mîinile politicianismului hrăpăreț și legi economice mai bune, și legi politice mai drepte și marea reformă electorală a votului universal” iar 33 Documente din istoria mișcării muncitorești din România, 1900—1909, Edit. politică, București, 1975, p. 688, 689. 34 Vezi „România muncitoare” din 22—29 iunie 1903, 13 iunie, 21 august 1908. 35 Idem din 25 septembrie 1908. 36 „România muncitoare” din 19 octombrie 1908. 37 Ibidem. 38 Idem, din 9 octombrie 1908. www.dacoromanica.ro 216 GEORGETA TUDORAN 8 Alecu Constantinescu menționa în articolul său Vremuri noi, că nimic și nimeni nu putea opri „mersul vremii sau progresul ideilor 39 40. Pe bună dreptate sublinia N.D. Cocea că „patriotism adevărat, și înțelegere luminată a nevoilor țării nu va fi cu putință pînă ce proletariatul din România. . . nu va face să triumfe votul universal" Ei subliniau importanța majoră a succeselor pe care le înregistrau în cadrul frecventelor confruntări politice. Și erau convinși că o ascensiune a acestei acțiuni „va însemna un progres imens în redeșteptarea poporului român și în dezvoltarea mișcării socialiste și sindicale de la noi"41. în memoriul întocmit de conducerea politică a partidului, către Camera deputaților, era prezentată starea socială a poporului; printre probleme care cereau să fie analizate aflîndu-se „starea nenorocită a celor cinci milioane de țărani români". Problema unei acțiuni politice asidue a partidului clasei muncitoare a continuat să figureze în cadrul amplei lupte de clasă ce s-a desfășurat în anii următori. Se sublinia cu acuitate atragerea maselor largi munci- toare în ampla campanie politică, alături și în sprijinul partidului politic al proletariatului. Eeferindu-se la această activitate, cu prilejul alegerilor care aveau loc în Capitală, la începutul anului 1909, M. Gh. Bujor sublinia efbrtul pe care îl cerea acțiunea de dezvoltare a conștiinței cetățenești, politice, socialiste a maselor largi populare căci, emanciparea prole- tariatului „nu se poate închipui fără o conlucrare comună a tuturor forțelor 42. Adepți convinși ai angajării partidului în lupta politică, nume- roși fruntași socialiști se pronunțau deschis în acest sens. Lucrătorii din Ploiești erau chemați de Al. Dunăreanu să strîngă rîndurile în cadrul acestei acțiuni pentru ca „cu forțe unite, să intrăm în luptă cu dușmanul nostru, capitalul, și una cîte una, vom rupe din verigile lanțului ce astăzi ne încătușează43. Mișcarea practică comună pentru impunerea votului universal trebuia să nu înceteze, chiar dacă clasele dominante nu acceptau această cerere a proletariatului deși făgăduiau unele măsuri. „Poporul își va cuceri singur Votul universal, direct egal și secret, iar nu ciopîrțit și schilodit ca acela ce-l făgăduiți. ..” 44, sublinia Panait Istrati, pe atunci activist socialist la Brăila, promisiunile făcute de liberali. La o întrunire muncitorească din București, în noiembrie 1908, în cuvîntul lor, muncitori de diferite categorii, tîmplari, ceferiști, funcțio- nari comerciali alături de N.D. Cocea, au susținut ideea politică majoră a partidului socialist. în moțiunea adoptată, cei prezenți subliniau că cer „și declarăm că vom cere, pînă cauza noastră, care este cauza muncitori- mii agrare și industriale din țara întreagă va triumfa”, reforme și legiuiri muncitorești printre care pe prim plan se afla „votul universal, direct, egal și secret pentru toți locuitorii țării „căci numai dreptul de vot va da putința clasei muncitoare să-și facă legi prin ea și pentru ea” 45. Pentru aceasta proletariatul din întreaga țară era chemat să-și strîngă rîndurile 39 Idem din 28 septembrie, 16 octombrie, 29 octombrie 1908. 40 Idem din 16 octombrie 1908. 11 ,,Calendarul muncii” pe anul 1909. București, Cercul de editură socialistă, 1908, p. 8. 43 „România muncitoare” din 11 ianuarie 1909. 43 Idem din 22 februarie 1909. 44 Idem din 5 iulie 1909. 48 „România muncitoare” din 27 noiembrie 1908. www.dacoromanica.ro 5) LUPTA SOCIALIȘTILOR ROMANI (1900—1914) 217 — să-și unească forțele în această acțiune comună. Față de politica cla- selor dominante, socialiștii socoteau necesar să-și facă datoria pentru a clarifica toate categoriile muncitorești asupra necesității constituirii unui curent politic puternic, capabil să se opună — așa cum arăta Dimitrie Marinescu — „oricărui abuz și de cîte ori vor încerca ei să ne răpească drepturile prevăzute în Constituție, să înfruntăm toate piedicile... Prin aceasta vom dovedi că știm să fim cetățeni demni și curajoși” 46. întruniri erau organizate chiar și în unele sate, pentru atragerea țăranilor muncitori în lupta politică, alături de proletariat. Astfel, într-un articol publicat în gazeta „România muncitoare”, același Dimitrie Mari- nescu relata încercările guvernului liberal de a opri o campanie dusă dc socialiștii din județul Prahova. „Iată liberalismul și demagogismul d-lui Ionel Brătianu față de țărănime''47, își încheia el articolul. Desfășurarea continuă a luptei pentru unitatea întregului popor muncitor se desprinde din toate documentele vremii, din activitatea socialiștilor care menționau că „pentru țăran ca și pentru muncitorul de la orașe — scăparea de la piei re nu va fi găsită decît în sinul socialismului"... 48. Aceasta se desprinde din îndemnurile viguroase adresate muncitorilor în timpul campaniei elec- torale din acel an, 1909. Articole ca înscrieți-vă în listele electorale, Mun- citori, deveniți alegători!, Pentru înscrierea în listele electorale, precum și nord apel al partidului, chemau la luptă politică, la respectarea principii- lor socialiste. Revelator ne apare răspunsul pe care socialiștii l-au dat ziarului „Viitorul” care îi acuzaseră că ar fi sprijinit în alegeri partidul conservator democrat. „Votul muncitorilor înseamnă disprețul și dezapro- barea politicii liberale, — se arăta în articolul menționat — dar nicidecum aprobarea consercatorilor-democrați.. .Nu poate fi acuzat socialismul roman de încălcare de principii...” el „care răspundea totdeauna cu demnitate, dovedind astfel virtutea sa" 49. La alegerile din decembrie 1909 din Bucu- rești, socialiștii au adresat muncitorilor chemarea de a se abține de la vot. Explicația acestei atitudini de boicotare a scrutinului o dădea Gh. Bujor, în articolul său dedicat necesității activității politice — „în par- tidul politic al clasei muncitoare, în partidul socialist care va lua în mină apărarea fundamentală a muncitorimii și cea sudiară a tuturor celor nedreptățiți — în el își vor găsi adăpostul muncitorii cărora li s-ar inter- zice dreptul de asociație profesional precum și toți democrații sinceri” 50. Era un avertisment în legătură cu legile ce se pregăteau să fie adoptate, legi îndreptate împotriva mișcării muncitorești și socialiste, acuzată de o intensificare a luptei sale. Măsurilor draconice în practică li se răspundea cu hotărîre demnă, dezvăluindu-se astfel realul caracter politic al parti- dului proletariatului, al luptei sale. Căci — menționau ei — dacă existau în lume „oameni care să fie însuflețiți de un adevărat și puternic patrio- tism — apoi neapărat că aceștia sînt numai socialiștii... Patriotismul lor e ceva cu totul înalt și sublim și se concretizează perfect în jertfa și entuziasmul care-l depun pentru dreptatea și fericirea poporului" 51. Acest 46 Idem din 30 august 1909. 47 Idem din 7 iunie 1909. 48 Idem din 23 august 1909. 40 Idem din 31 decembrie 1909. 40 „România muncitoare” din 20 decembrie 1909. 41 Idem din 8 noiembrie 1909. www.dacoromanica.ro 218 GEORGETA TUDORAN 10 aspect al activității politice a partidului a fost menționat, în mod deosebit și la congresul care și-a desfășurat lucrările la începutul anului 1910. Deși nu a putut participa la aceste lucrări, Eacovski expediase din stră- inătate o scrisoare în care scotea în evidență același rol politic, — pe care îl socotea ca o sarcină națională ce-i revenea partidului socialist, reprezen- tantul real nu numai al proletariatului din satele și orașele țării, ci și al salariaților din comerț, transport, agricultură „adică și mica burghezie orășenească și sătească... întreaga națiune”52. în aceeași ordine a dez- baterilor, delegatul muncitorilor din Galați, Mișu lonescu, în raportul său, scotea în evidență necesitatea colaborării constante a organizațiilor de partid și profesionale, pentru stabilirea unor acțiuni politice unitare, întrucît toate organizațiile aveau aceeași credință în ideile socialiste, fără nici un fel de disensiune. Acțiunea politică întregește pc cea econo- mică“ — arăta el, referindu-se la caracterul luptei acestor organizații — „un partid politic, susținut de o puternică mișcare sindicală... va îndruma viața noastră politică și socială pe calea marilor reforme sociale” 53 *. întreaga orientare profund morală și matură se desprinde și din raportul prezentat de M. Gh. Bujor, privind programul partidului, misiunea ce-i revenea privind progresul țării, orientarea sa spre „civilizare și cultură”. Bolul partidului era, după părerea lui, „profund național”. Ei o făceau în interesul țării atunci cînd își propuneau să lupte pentru ca „poporul să fie bine situat materialicește și moralicește”. Căci acțiunea politică a socialiștilor români, prin partidul lor, menționa M. Gh. Bujor, se desfă- șoară „nu numai pentru realizarea intereselor unei clase, ci luptăm pentru țara întreagă, pentru întărirea națională" M. După anul 1910, lupta politică se extinde, căpătînd forme tot mai intense de desfășurare, incluzînd participarea la alegerile parlamentare, în țara noastră — menționau fruntașii socialiști —, proletariatul era grupat în partidul său de clasă „intru apărarea intereselor economice și sociale" dar că aceste interese nu puteau fi apărate decît prin încercarea de a cuceri și puterea politică, iar pînă atunci să impună punctul lor de vedere puterii politice existente „în orice chip, incit cuvintul lor să fie ținut în seamă”55. în articolul intitulat sugestiv „Pot intra socialiștii în guvern?”, Alecu Constantinescuîși exprima poziția sa față de atitudinea vechilor deputați socialiști din secolul trecut care au intrat în partidul liberal gîndind la posibilitatea democratizării liberalilor. „Transformarea societății actuale trebuie să fie nu opera indirectă sau jumătate directă a cîtorva individualități, altoite la partidele reacționarismului social- burghez, ci opera însăși a proletariatului ajuns la capacitatea integrală de a conduce o societate nouă.. .”56. Proletariatul era chemat să-și con- tinue lupta în cadrul partidului, în activitatea politică a acestuia: „să 52 Documente din istoria mișcării muncitorești din România, 1910—1915, Edit. politică, București, 1968, p. 116. 63 Loc. cit., p. 89 — 92. 64 Dezbaterile congresului de constituire a Partidului Social-Democrat și ale congresului sindical, finut în zilele de 31 ianuarie, 1 și 2 februarie 1910 Ia București, Cercul de editură socia- listă, București 1910, p. 11 — 19. BS „România muncitoare” din 24 martie 1910. M Idem din 8 aprilie 1910. www.dacoromanica.ro 11 LUPTA SOCIALIȘTILOR ROMANI (1900—1914) 219 întrebuințezi votul cum ți-o dicta partidul tău, partidul muncitorilor"57, menționa socialistul ieșean, Ottoi Călin. Se desprinde astfel unitatea în cadrul acțiunii politice a partidului proletariatului, reprezentarea și apărarea intereselor majore nu numai ale proletariatului ci ale tuturor claselor sociale asuprite, ale întregului popor. Un moment deosebit de important în lupta politică a partidului socialist l-a constituit perioada campaniei electorale din februarie 1911. Socialiștii își propuneau din nou candidați proprii pentru parlament, înțelegerea profundă a rolului ce-i revenea clasei muncitoare în evoluția generală a societății, respectarea programului partidului de clasă al pro- letariatului se desprinde cu pregnanță din atitudinea pe care au adoptat-o în cadrul acestei campanii electorale. Ei și-au menținut, în această etapă, opinia privind neadmiterea nici unei colaborări cu partidele claselor dominante, pentru impunerea punctului de vedere socialist, în confrun- tările politice care aveau loc. Dezvăluind colaborarea claselor dominante, această „dulce armonie între burghezie si moșierime, care generează o crîn- cenă exploatare a maselor muncitoare", programul electoral lansat de par- tidul proletariatului menționa din nou țelul pentru care lupta clasa muncitoare — prefacerea întregii societăți. Și pentru atingerea acestui ideal, se cereau impuse drepturi și largi libertăți maselor muncitoare de la orașe și sate. „Programul socialist — menționa I.C. Frimu — nu-i un program de alegeri, ci un program de adînci reforme sociale, de ordine și bunăstare pentru toți"58. în manifestul-program, publicat în gazeta partidului socialist, „România muncitoare”, se menționa importanța pe care o acorda acesta •campaniei electorale. El se prezenta ca o forță politică diametral opusă celorlalte partide politice, partidul proletariatului fiind de fapt „expresia intereselor și năzuințelor clasei muncitoare dar, în același timp reprezen- tantul cel mai conștient al intereselor generale ale națiunii. . .” 59. Iată pentru ce acest partid— se arăta în documentul menționat — adresa poporului chemarea de a lua el însuși în mîini, conducerea destinelor sale.___________ Au fost organizate întruniri în diferite orașe din țară, la care au vorbit fruntașii partidului. La marea întrunire care a avut loc în Capitală, In sala „Dacia”, în cuvîntul său, M. Gh. Bujor sublinia unitatea și con- tinuitatea acțiunii politice a partidului ce lega „firul revoluționar al acelor de la 1848 care au luptat pentru frăție, libertate și egalitate" 60 de lupta pe care o desfășura în acei ani. La adunările din Ploiești, Galați și alte orașe I.C. Frimu, Ștefan Gheorghiu, Alecu Constantinescu, N.D. Cocea, numeroși alți fruntași socialiști prezentau, în aceeași viziune, programul de luptă al partidului, chemînd masele largi la sprijinirea campaniei electorale. La aceste alegeri, Partidul Social Democrat din România și-a prezentat candidații săi : dr. C. Racovski, I.C. Frimu, Dimitrie Marinescu, Gheorghe Cristescu, Toma Dragii, M. Gh. Bujor, N.D. Cocea, Alecu 'Constantinescu. Manifestul electoral al partidului socialist afirma direct scopul pe care îl urmărea partidul, rolul ce-i revenea în viața politică a 57 Idem din 19 august 1910. ” „Facla” din 8 ianuarie 1911. 6’ „România muncitoare” din 3 februarie 1911. •• „România muncitoare” din 20 ianuarie 1911. www.dacoromaiiica.ro 220 GEORGETA TUDORAN 12 țării, ca reprezentant al proletariatului. Apelul era adresat celor mai largi categorii de oameni care munceau : „Către lucrătorii de toate cate- goriile, Către salariat ii și funcționarii statului, Către țărani, Către micii negustori, patroni și proprietari, Către alegători”, se analiza modul de viață al fiecărei categorii, se relevau conflictele politice dintre clasele sociale. Măsurile claselor dominante erau îndreptate împotriva prole- tariatului — se arăta în manifest — campania „de represiune a mișcării muncitorești de la orașe a fost vrednică pereche a represiunii sîngeroase a răscoalelor de la sate”. Iată de ce partidul politic al muncitorilor îi chema pe cei ce munceau să-i sprijine confruntarea politică în cadrul campaniei electorale. „Partidul social-democrat cere dar în primul rînd sprijinul și votul lucrătorilor și salariatilor, cere apoi sprijinul acelor elemente din mica, burghezie ale căror interese își găsesc eapresiunea în lupta proletariatului împotriva capitalismului... B1. Deși nu an obținut nici un loc de deputat, campania electorală pe ca>re o desfășurase partidul socialist în diversele orașe din țară, în pofida condițiilor materiale deosebit de grele, a deter- minat popularizarea acestui partid, realizarea scopului pe care îl urmărea, de propagandă mai intensă și lărgire a educației cetățenești a maselor largi ale poporului, „de demonstrația ne a unei idei și puteri noi care a răsă- rit pe orizontul României” ®2. Aceeași propagandă s-a realizat și în cadrul campaniei electorale ce s-a desfășurat de la 1 iulie la 3 octombrie 1911. S-a constituit un comitet electoral pentru București, format din Gheorghe Cristescu, Dimitrie Marinescu, Alexandru Pătruțescu și alții63. Nu putem să nu menționăm prezența activă în cadrul luptei politice din acei ani, a lui Ștefan Gheorghiu, semnalată frecvent în ampla campanie pe care partidul proletariatului o desfășura în diferite colțuri ale țării. Documentele vremii menționau larga sa participare la întrunirile munci- torești din Ploiești, T. Severin și în alte orașe, evidențiind pretutindeni, în cuvîntările sale, rolul politic ce-i revenea partidului în lupta pentru eliberarea socială a muncitorilor, pentru victoria socialismului M. La a întrunire pe care o prezida la Brăila, N.D. Cocea susținea în acest sens, conferința sa despre „Foloasele Partidului Social Democrat și ale miș- cării sindicale” 65, importanța acțiunilor politice, pentru asigurarea unui viitor luminos patriei. O participare intensă a desfășurat partidul socialist și în cadrul campaniei electorale care a avut loc în anul 1912. El și-a depus candi- dați!, de această dată, într-un număr mai mare de județe, obținînd un număr sporit de voturi. Au fost depuse liste la Brăila, Constanța, Covur- lui, Ilfov, Mehedinți, Prahova, Tulcea. Dezvăluind trăsăturile specifice ale poziției partidelor politice ale burgheziei, în cadrul luptelor electorale, fruntașii socialiști subliniau rolul ce revenea partidului proletariatului, misiunea pe care o aveau muncitorii în vederea sprijinirii luptei acestuia. Iată pentru ce, cetățenii erau chemați să privească cu luciditate deosebirea dintre programele politice ale diferitelor clase sociale, îndemnîndu-i pe 61 62 * * * * 61 Arhiva I.S.I.S.P., fond M.M., 1911, doc. 12. 62 „România muncitoare” din 24 februarie 1911. 83 Idem din 4 septembrie 1911. 61 „România muncitoare” din 22 iulie 1912. 66 Arhiva istorică centrală, București, fond Prefectura Poliției Capitalei, dosar 1/1911, f. 120. www.dacoromanica.ro 13 LUPTA SOCIALIȘTILOR ROMANI (1900—1914) 221 toți care „vor intr-adevăr regenerarea țării”, să voteze pentru listele electorale ale socialiștilor. Căci candidații socialiști urmăreau „să se lupte pentru cetățeni, cum au făcut pînă acum și în afară de Cameră” 66 — se arăta într-un articol-manifest publicat la Constanța. Prin accentuarea luptei sale politice, partidul socialist urmărea impunerea unui regim favorabil proletariatului, derogarea legilor anti- democratice adoptate de clasele dominante. „Legea Orleanu”, din decem- brie 1909, lege care era împotriva sindicatelor profesionale, a funcționarilor statului, județelor, comunelor și stabilimentelor publice, constituia o mărturie grăitoare a poziției partidelor burgheze care sub pretextul că încercau „o armonie stabilă” între capital și brațele de muncă, loveau de fapt în muncitorime, în drepturile ei. Legea pentru organizarea mese- riilor creditului și asigurărilor muncitorești, Legea Nenițescu, care intrase in discuții în anul 1911, nu putea să convingă pe reprezentanții munci- torilor că măsurile pe care le preconiza nu ar lovi în mișcarea revoluțio- nară a proletariatului. Ei cereau guvernului să dea publicității proiectul de lege, „să nu ne trezim prin surprindere, într-o zi că Parlamentul l-a și votat” °7. Desele întruniri muncitorești organizate atît în Capitală cît și în numeroase orașe din țară, scoteau în evidență punctul de vedere comun al întregului partid față de acțiunea sa în confruntările politice care aveau loc. Această acțiune a reușit să determine clasele dominante să țină seama de protestele partidului proletariatului în întreaga perioadă a discutării legii în Parlament. în tot cursul anului 1912, chiar și în cadrul lucrărilor congresului socialist din 29 iunie — 1 iulie 1912, s-a subliniat aspectul protestelor energice împotriva corpurilor legiuitoare, pentru impunerea acelor măsuri menite să determine îmbunătățirea condițiilor de muncă și de viață ale muncitorilor. în rapoartele prezentate la acest congres, intitulate Legea meseriilor de C. Popovici, Legea asigurărilor, de Ilie Moscovici, Votul universal, de Toma Dragu, se sublinia necesitatea desfășurării unei campanii intense pentru impunerea punctului de vedere al partidului socialist, pentru a se acorda „tuturor cetățenilor dreptul de a-și manifesta voința lor în controlul și conducerea treburilor politice”68, în acest sens, la chemarea Comitetului Executiv al partidului și a Comisiei Generale a Sindicatelor a fost semnat de numeroși muncitori, din toate categoriile sociale, din 31 localități din țară, memoriul care cuprindea de fapt, programul de acțiune politică imediată a partidului în privința legislației muncii: ocrotirea ucenicilor și organizarea învățămîntului pro- fesional, desființarea legii Orleanu și recunoașterea juridică a sindica- telor etc.69. Printre aceste probleme se înscrie îndemnul ce era adresat munci- torilor pentru a-și strînge rîndurile în jurul problemelor politice ale par- tidului lor de clasă, căci era clar că nu au nimic „de așteptat din partea nici unui partid, nici o îmbunătățire, ba din contră, rele cît mai multe... ”70. 88 „Deșteptarea Dobrogci” din 4 noiembire 1912. •’ „România muncitoare” din 8 septembrie 1911. 88 Documente din istoria mișcării muncitorești din România. 1910—1915, Edit. politică. București, 1968, p. 355, 357, 363. 88 Vezi mai pe larg, Ion Mamina, loc. cit., p. 2101, 2103. 70 „Izbinda” din 25 iulie 1910. www.dacoramanica.ro 222 GEORGETA TUDORAN 14 în presa socialistă se făcea o analiză profundă a conținutului de clasă al legilor pe care le impuneau clasele dominante. Era demascat astfel pînă și atentatul împotriva libertății meseriilor, în articolul intitulat sugestiv „Reacționarismul legii Nenițescu” 71, precum și caracterul acelei legi, „antieconomică și antisocială”. ,,D. Orleanu, lucrînd în numele reac- țiunii colectiviste, voia să desființeze dreptul la grevă...d. Nenițescu, care lucrează în numele reacțiunii albe, vrea să facă același lucru, dar pe o cale mai piezișă”, se arată în articolul semnat de „Un socialist” 72. „Nici clasele muncitorești, nici democrația românească nu o pot primi” — se sublinia în chemarea proletariatului la campania politică împotriva acestei legi, căci nu se putea „primi o lege care ne întoarce cu veacuri înapoi și care... încearcă să fure lucrătorilor dreptul lor cel mai însemnat.. Ampla acțiune politică a partidului se ridica, din an în an, pe trepte superioare, ea urmărind rezolvarea problemei sociale cît și transformarea întregii societăți. Alasele largi muncitoare erau mobilizate la luptă în vederea realizării dezideratelor politice ale întregului popor, care puteau fi înfăptuite alături de partidul proletariatului, acesta fiind chemat să înfăptuiască viitoarea revoluție socială 7S * *. Se preconizează că numai în cadrul societății viitoare muncitorul își va desfășura viața sa reală, va deveni nu numai „conștient de drepturile lui în fabrică și atelier”, ci își va însuși noile concepții, „noua morală a timpurilor noastre, unde științele și adevărul vor fi punctele de bază ale organizării societății omenești” 74. Pe linia acestei profunde maturizări politice a gîndirii reprezentan- ților partidului proletariatului, se înscrie modul de desfășurare a acțiunii lor politice. Iar progresele pe care această acțiuue le-a înregistrat, erau menționate frecvent de documentele vremii. Alecu Constantinescu subli- nia astfel personalitatea pe care o căpătase proletariatul, clasa socială de care „politicienii” nu puteau să nu țină seamă, fără să mai poată dispune de el „oricare demagog de tribună liberală sau conservatoare improvizată înainte de alegeri” 73. Toate organizațiile muncitorești, inclusiv orga- nizațiile de tineret și de femei, erau chemate, în continuare, să sprijine lupta politică a partidului, să militeze pentru impunerea și obținerea votului universal. Comisia votului universal, care fusese aleasă la congresul partidului și al Uniunii sindicale din 1912 și era formată din Ottoi Călin, I. Paltin și Dimitrie Alarinescu, desfășura aceeași campanie susținută în cadrul întrunirilor muncitorești din diferite orașe — București, Iași, Galați, Craiova, T. Severin, Bacău — folosind manifeste, conferințe, numeroase alte forme de propagandă. Cercurile tineretului socialist erau astfel chemate prin comunicatul publicat de gazeta „România munci- toare”, la 19 decembrie 1913, să dea tot sprijinul acțiunii pentru obținerea votului universal căci — se menționa în documentul amintit, — „tine- retul muncitoresc are cel mai mare interes a da tot sprijinul său oricărei acțiuni pornite de Partidul social-democrat...” 78. 71 „România muncitoare” din 25 decembrie 1911. 72 „Facla” din 19 noiembrie 1911, p. 388, 73 Idem, din 1 septembire 1912. 74 „Fier și metal” din 1 octombrie 1913. 75 „Tribuna transporturilor” din 1 iunie 1913. 78 Documente din istoria mișcării muncitorești din România. 1910—1915, Edit. politică. București, 1968, p. 667. www.dacoromanica.ro 15 LUPTA SOCIALIȘTILOR ROMANI (1900—1914) 223 Cu prilejul schimbării guvernului de sub președinția lui Titu Maio- rescu cu guvernul liberal al lui I.I.C. Brătianu, Comitetul Executiv al partidului proletariatului a lansat un comunicat, „Către cluburile, gru- pările social-democrate și tovarășii din țară” prin care își exprimau hotă- rîrea de a participa la alegerile care se pregăteau pentru „a putea să ne manifestăm principiile noastre, pentru a sili partidele de guvernămînt să-și schimbe atitudinea reacționară în chestia problemelor la ordinea zilei și, dacă va fi posibil, prin însăși prezența unuia sau mai multor repre- zentanți în parlament...”17. în cadrul campaniei electorale din anul 1914, partidul socialist a participat cu aceeași energie, lupta politică integrîndu-se în cadrul domi- nantelor dezbateri ale proiectelor de reformă ale Partidului liberal. S-a intensificat acțiunea de popularizare a programului politic al partidului prin organizarea, fie a unor campanii, în masa muncitorilor, fie a unor comitete electorale, în cadrul cluburilor muncitorești din diferite orașe. Socialiștii puneau cu acuitate problema antrenării, la o luptă politică activă, a tuturor organizațiilor muncitorești, a maselor largi ale prole- tariatului din orașe și sate 77 78. Printre numeroasele întruniri muncitorești care au fost organizate în acest sens se află și marea adunare, organizată la Iași, la 15 decembrie 1913, în sala „Caragiale” la care au participat numeroși delegați din București, Ploiești, Brăila, Piatra Neamț, Galați și Botoșani, care au luat cuvîntul — alături de cei din Iași — pentru a-și expune poziția față de dreptul ce se cuvine proletariatului de acor- dare a votului universal. Această adunare de la Iași — se menționa în raportul Comitetului Executiv prezentat în problema luptei politice a partidului, la congresul care a avut loc în aprilie 1914 la București — „a luat caracterul unei manifestații a întregii clase muncitoare din România” 79. Listele electorale ale socialiștilor, în timpul alegerilor din februarie 1914, cuprindea pe candidații proletariatului: Gheorghe Cristescu, Cr. Eacovski, Dimitrie Marinescu, M. Gh. Bujor, I.C. Frimu, C. Popovici, loan Bîrzan, pentru Colegiul al II-lea din Ilfov, Brăila, Constanța, Prohova, Covurlui, Mehedinți, Tulcea, reprezentanții acestui partid „al muncitorilor și țăranilor” 80. Un rol deosebit l-a avut presa socialistă, prin publicațiile care își închinau paginile acestui eveniment. Astfel, „Deșteptarea Prahovei”, apărea la 1 februarie 1914 și-și propunea să sus- țină campania electorală a partidului proletariatului. Manifeste ca „Cetă- țeni, alegători” sau „Clasele mijlocii față de alegerile de deputați la Cole- giul II de Prahova”, semnat Partidul social-democrat, erau adresate mun- citorilor de toate profesiile, meseriașilor, micilor patroni, micilor funcțio- nari, celor mai asuprite pături sociale, chemate să sprijine politica par- tidului ce le apăra interesele, care lupta pentru viitorul luminos al țării81. Tot pe această linie se înscrie și gazeta „Dunărea socialistă”, subintitulată „Foaie ocazională a Partidului Social-democrat” și care apărea la Tulcea. Principalul său obiectiv era tot propaganda electorală a partidului care își depusese candidatul și în acest oraș. în manifestul publicat erau subli- 77 Loc. rit., p. 548. 78 „România muncitoare” din 12 ianuarie 1914. 79 Documente ... 1910 —1915, p. 716. 80 „România muncitoare” din 19 ianuarie IM4. 81 „Deșteptarea Prahovei” din 1 februarie 1914. www.dacoromanica.ro 2 - c. 2053 224 GEORGETA TUDORAN 16 niate trăsăturile fundamentale ale țelului politic pe care își propunea să-1 Realizeze partidul de clasă al muncitorilor. Printre aceste probleme, pe prim plan era trecută problema agrară. Dacă între conservatori, conser- vatori-democrați și liberali existau unele neînțelegeri — se arăta în gazetă — aceasta nu-i putea împiedica să-și unească forțele atunci cînd era vorba de asuprirea poporului. Nu ele puteau realiza dorința maselor muncitoare ci numai „forța revoluționară a poporului”, chemată să impună reforme și legiuiri care să ducă la schimbarea radicală a stării maselor populare. Și pentru aceasta toți cei asupriți erau îndemnați să-și manifeste deplina încredere în Partidul Social Democrat „care ridică steagul votului universal”92. Lupta politică pe care partidul a organizat-o în această perioadă, era legată de ampla și susținuta campanie pe care o desfășura pe plan național și internațional, împotriva războiului imperialist, pentru men- ținerea solidarității internaționale în vederea impunerii păcii. Noul aspect al luptei partidului înscria astfel pagini memorabile în acțiunea ce se desfășura în întreaga țară in vederea mobilizării maselor în jurul forței sale politice. Conținutul profund al acțiunii politicii se desprinde din raportul Comitetului Executiv, prezentat de Cr. Eacovski la congresul al III-lea al partidului din aprilie 1914, intitulat sugestiv „Platforma electorală”. De această dată se propunea intensificarea acțiunilor pentru impunerea reformelor care să lovească în formele de manifestare anti- muncitorești ale partidelor politice ale claselor dominante : desființarea Senatului, judecători aleși, forma de stat să fie republicană. Partidului socialist — se arăta în documentul menționat — îi revenea misiunea de a strînge în jurul său cele mai largi mase muncitorești pentru a-și des- fășura lupta în vederea realizării țelului său final, chiar cu eforturi. Căci prefacerile „mari sociale nu se fac decît prin jertfe !”. „Proletariatul român, în aceste momente, e apărătorul țării întregi” 82 83 84, iată de ce trebuia mobi- lizat în jurul partidului. Ultima participare la alegerile electorale a partidului socialist din acea perioadă, a avut loc în mai 1914, în cadrul alegerilor pentru Con- stituantă. De data aceasta, numărul voturilor obținute a crescut substan- țial, dacă le comparăm cu cele obținute la prima participare, în 1911. Voturile acordate lui Gh. Cristescu au sporit de la 102 la 486, cele deținute de Dimitrie Marinescu de la 102 la 485, cele ale lui M. Gh. Bujor de la 95 la 190, Cr. Eacovski numai la Tulcea, obținînd un spor de la 178 de voturi în 1912, la 361. Acest aspect al campaniei politice pe care a desfășurat-o partidul proletariatului relevă semnificația amploarei pe care o înregistrase atît propaganda electorală cît și maturitatea ideologică a proletariatului din țara noastră, intensificarea bătăliilor de clasă, pătrunderea ideilor revo- luției în conștiința muncitorilor. „Năzuințele populare — arăta Cr. Eacov- ski într-o lucrare a sa din acei ani — nu pot fi îmbrăcate în haina unor legi prea strimte, căci popoarele au un mijloc de a sfîșia această haină și a se libera. Și acest mijloc e revoluția” 8i. Prin lupta pentru obținerea 82 „Dunărea socialistă” din 18 mai 1914. 83 „România muncitoare” din 10 aprilie 1914. 84 Cr. Racovski: Pentru votul universal, exproprierea totală, republică democratică, Bucu- rești, Cercul de editură socialistă, 1914, p. 8. www.dacoromanica.ro 17 LUPTA SOCIALIȘTILOR ROMANI (1900—1914) 223 Votului universal pentru participarea directă la viața politică a țării — arăta el — clasa muncitoare capătă conștiința propriei sale forțe atunci cînd prin „persoane dotate și puternice ca Ștefan Gheorghiu,... își dă seama de propria sa capacitate” 85 impunîndu-se cu hotărîre în cadrul amplei și dîrzei confruntări politice. Perioada următoare a mișcării muncitorești și socialiste din România, a înscris momente deosebit de grele în întreaga activitate a partidului. Au fost anii războiului, ai participării țării noastre la acest conflict, ani în care nu și-a mai putut desfășura lupta politică. întreaga desfășurare a acțiunii politice a partidului clasei muncitoare din țara noastră, din acea perioadă, a constituit o manifestare directă a marelui rol ce-i revenea clasei sociale înaintate, care era proletariatul, în cadrul amplului proces de transformare social-politică și economică a României. LA LUTTE POLITIQUE DES SOCIALISTES ROUMAINS POUR LA CAUSE DU PROGRES GENERAL DU PAYS (1900—1914) RESUMlS Le parti politique de la classe ouvriere de Roumanie a continui, au dâbut du XXe siecle, de diployer son ample action politique, de s’af- firmer dans la vie politique du pays, d’intensifier ses confrontations avec les partis des classes dominantes en vue de la difense des intirets majeurs du proletariat, de l’appui â l’ivolution ascendante du pays dans la voie de son progres fondamental. Cela ressort de toute l’activite deployee durimt cette pâriode, tour dans le cadre des reunions officielles du parti, dans les assemblies ouvrieres, dans les pages de la presse socialiste. Le parti socialiste luttait pour la participation des socialistes, en tant que reprisentants des larges catigories sociales de masses laborieuses, â la vie politique, car — â leur avis — ils avaient „le droit de nous occuper des affaires du pays dans lequels nous vivres”. Cet aspect des actions politiques des socialistes s’est inscrit dans les debats des congres du parti, dans le cadre des amples campagnes (îlectorales auxquelles ils ont par- ticipi, d’annee en annie, toujours plus activement, remportant des succes remarquables. Ils agissaient — comme il ressort des documenta de l’ipoque — „non seulement pour la realisation des intârets d’une classe, mais pour le pays tout entier, pour le renforcement național. Le dâroulement de la lutte politique du parti socialiste de cette piriode refletait son mfirissement iddologique, son action resolue dans les amples et directs affrontements politiques, manifestations prenantes du role majeur qui revenait au proletariat, la classe sociale la plus avancie, dans l’ample processus de transformation sociale, politique et economiquc de la Roumanie pour l’avenir radieux du pays. 86 86 „Viitorul social”, nr. 8—9 din martie 1914, p. 403, www.dacoromanica.ro EVOLUȚIA OBȘTILOR SĂTEȘTI DE ARENDARE ÎNTRE 1907-1916* DE GHEORGHE CRISTEA Numeroase date publicate (în primul rînd, relatări oficiale), precum și documente inedite (din arhivele statului) relevă însemnate rezultate obținute de obștile sătești de arendare a moșiilor statului, atît pe tărîmul organizatorico-economic, cît și pe cel al educării țărănimii în spiritul asocierii. Am selectat cîteva exemple — precizăm din nou că ne limităm doar la istoria acelei forme de cooperativă agricolă, obștea de arendare, a cărei principală preocupare era producția agricolă vegetală, pentru că era singura ce avea posibilități de progres, întrunind avantajele economice ale culturii pe mari suprafețe cu avantajele sociale ale micilor exploatări prin eliminarea arendașilor \ Potrivit datelor publicate de administratorul agronom al obștii „Comana” (județul Vlașca), sistemul de cultură din această obște (supra- fața moșiei: 2676 ha — 802,98 teren arabil, 650 pășuni și finețe, 107,84 pepinieră și grădini de zarzavat, 33 lucernieră și 1082,18 ha baltă cu stuf — arendate pe perioada 1904—1914, adică pe zece ani) era cel indivi- dual ; fiecare obștean avea partea sa, dar ținea seama de rotația culturilor. Sistemul convenea din toate punctele de vedere; obșteanul devenea stă- pîn pe lotul său pe toată durata arendării, deci avea posibilitatea să-l are cît de adînc, să-l gunoiască, iar de avantajele acestor îmbunătățiri să se folosească el însuși. Datorită faptului că hotarele dintre loturi erau atît de mici încît nici nu se deosebea un lot de altul, ci numai prin mușuroiul de la capul locului, nu existau pierderile de teren specifice culturii individuale pe mici parcele împrăștiate; împotriva celor obișnuiți a se deda la încălcări de hotare, obștea „Comana”, printr-o decizie apro- bată în unanimitate de adunarea generală, a hotărît: oricare membru va încălca hotarul vecinului va fi obligat să plătească îndoit arenda, iar în caz de recidivă, să fie exclus din obște 2. * Fragment din lucrarea Istoria cooperației agricole de producție din România, elaborată In cadrul planului de cercetare al Institutului de istorie „N. lorga”. 1 Vezi, Gheorghe Cristea, Amploarea mișcării cooperației agricole de producție după răs- coala din 1907, in „Revista de istorie”, nr. 9, 1983, p. 865. a D. G. Vasiliu, Monografia obștei de arendare a moșiei „Comana" din comuna Comana, județul Vlașca, București, 1912, p. 24, 27, 28. „Revista de istorie”. Tom. 37, nr. 3, p. 226—240, 1984 www.dacoramanica.ro 2 EVOLUȚIA OBȘTILOR SĂTEȘTI (1907—1916) 227 Cum moșia „Vatra Mănăstirii Comana”, proprietate a statului, avea o întindere mare, obștea era obligată prin contract, conform legii arendării moșiilor statului, să lase pătrimea de odihnă anual — așadar asolamentul trebuia adaptat după obligațiile contractului de arendare, după împrejurările locale, calitatea terenului, interesul propriu al obștii, influența ce ar exercita asupra obștenilor. în acest scop se aplică un aso- lament de trei ani: a) cereale de toamnă sau de primăvară ; 2) prășitoare ; 3) loc de odihnă (pîrloagă), care întotdeauna era înlocuit cu plante fura- jere — lucernă, sorg, mei, parîng. Deaorece se folosea sămînță nouă, uniformizată, selecționată și tratată, iar arăturile, însămînțările și recoltarea erau făcute la timp și în mai bune condițiuni, sub conducerea și îndrumarea administratorului agronom (obștea cumpărase o mașină de semănat în rînduri, cu care obștenii începuseră să se deprindă a semăna și ei; de asemenea cumpă- rase și 2 grape de fier, de care se serveau toți, pe rînd, fără nici o .plată), producția medie de grîu la hectar a sporit ajungînd la 28 hectolitri — în anul 1910, în unele locuri, producția a trecut de 35 hectolitri la ha; în ceea ce privește porumbul, producția medie a fost de 30 hectolitri la ha — în anul 1910 : 42 hl la hectar. Anual, din gara Comana se vor încărca 20—30 vagoane de grîu și tot atîtea de porumb, spre deosebire de altă- dată, înainte de înființarea obștii, cînd se încărcau doar 10 vagoane grîu și 10 vagoane porumb anual3. Rezultate însemnate s-au obținut nu numai în ce privește sporirea recoltelor, dar și în ridicarea economică și socială a obștenilor, în. com- parație cu perioada cînd țăranii lucrau moșia sub regimul învoielilor agricole 4. Un exemplu de bună organizare a muncii asociate îl constituie obștea sătească din comuna Maglavit—Dolj, care, la 12 august 1911, a arendat moșia cu același nume, proprietatea epitropiei bisericii Madona- Dudu din Craiova (pentru o perioadă de 5 ani; 23 aprilie 1912—23 aprilie 1917). Cele 4540 ha. erau astfel repartizate : 3723 ha teren cultivabil, calitatea I; 572 ha, din care 96 teren cultivabil calitatea a doua, iar 476 locuri inundabile servind în răstimpuri de pășune; 13 ha locuri de grădini; 230 ha bălți cu pește. Distribuirea loturilor — de 2, 3, 4, 5 și 6 ha — s-a făcut prin tragere la sorți, pe baza garanției depuse de fiecare, a vitelor de muncă, a brațelor de care dispunea; fiecare lot lua părți egale de grîu și de porumb — de asemenea, grîu și porumb se lua în cîte două locuri. Administrația a eliberat fiecărui asociat cîte un libret cu numărul partidei lui din registrele obștii; în libret erau tipărite statutele, contractul de arendare; de asemenea, se treceau banii depuși, numărul lotului, dacă pămîntul era sau nu îmbunătățit, unde era situat, plaiul, parcela. Așadar — o riguroasă evidență 5. Deosebit de interesantă apare și experiența asocierii în comuna Perișoru, județul Brăila. La 30 septembrie 1910, cînd s-a înființat obștea 1 Ibidem, p. 28—32. * Ibidem, p. 47-57, 59-65. 5 Vezi Maglao itu-Dolj. Moșia și sătenii, Studiu economic și social de Ștefan I. Goilav, administrator agronom al asociației de arendare „Maglavitu”, Pitești, 1912, p. 8 — 19. www.dacoromanica.ro 228 GHEORGHE CREȘTEA 3 sătească „Alexandru I. Cuza” 6 pentru a lua în arendă moșia Eforiei spi- talelor civile, ș-au înscris 330 locuitori din cele trei cătune : Perișoru, Plopu Nou și Oprișăneștii; cei din Berlescu (al patrulea cătun al comunei} s-au trecut în obștea „Tudor Vladimirescu” din comuna Filiu. Cu acest prilej s-au ivit o serie de dificultăți, deoarece, inițial, Eforia, proprietara moșiei, nu era dispusă să dea preferință obștii în acordarea contractului de arendă, iar petra a fi convinsă să respecte prevederile legii din 1900 a trebuit să intervină direct Casa centrală a băncilor populare și coope- rativelor sătești. Compararea sistemului de exploatare folosit de arendașul precedent cu cel adoptat de obște, precum și examinarea mijloacelor de lucru dove- desc spiritul întreprinzător și superioritatea obștii. Vechiul arendaș prac- tica un asolament de trei ani; 2/3 din suprafață le lucra în dijmă cu sătenii, cărora le da pămînt pentru cultura griului și orzului, în schimbul muncii unor suprafețe de grîu și de orz din regia sa — așadar sistemul muncii la tarla; arendașul își rezerva terenul de primă calitate (locuito- rilor li se dădeau locurile cele mai slabe și cînd acestea nu erau suficiente erau trimiși să solicite pămînt pe moșia vecină); pentru treimea cultivată, după sistemul „muncii la tarla”, arendașul se servea și de rașfeturile ilegale impuse locuitorilor. Odată intrați pe moșie ca arendași, sătenii constituiți în obște au trecut la o parcelare „în table’' de cîte 25 hectare, spre a se putea repartiza pămînt tuturor, ținînd seama de puterea de muncă a fiecăruia, dar și de capitalul subscris. La început, s-a păstrat principiul asolamentului de trei ani — deoarece munca la tarla a dispărut, el n-a mai fost însă grevat de separarea pămîntului de bună calitate în vederea rezervării lui pentru culturile „în regie”, ca pe timpul vechiului arendaș. Obștea și-a procurat mașini agricole (semănători, cositoare, trioare) în raport cu întinderea moșiei și nevoile locuitorilor, mașini care s-au adăugat inventarului propriu al obștenilor — în felul acesta s-a creat posibilitatea unei exploatări raționale. Chiar de la înființare, pentru a încuraja creșterea animalelor și pentru a îmbunătăți rasa acestora, obștea a procurat 8 armăsari de rasă Percheron, 7 tauri moldovenești, 30 berbeci și 458 oi merinos, mai mulți vieri York și Mangalița, puși la dispoziție în comună fără nici o plată — noțiunile de creștere, îngrijire și de asistență veterinară s-au dat, de ase- menea, de obște. Eezultatele administrării prin obște, după patru ani de activitate, s-au concretizat în perfecționarea metodelor de cultură a pămîntului, în dublarea numărului animalelor, în educarea agricolă a țăranilor7. Ce însenina de fapt superioritatea asocierii țăranilor și necesitatea constituirii lor în obște de arendare reiese deosebit de clar și din urmă- torul exemplu. Moșia Scorțara-Vechi sau Petreni (județul Brăila) — 319 ha teren inundabil și 146,40 ha Balta lanca și zona ei — fostă a Mitropoliei, a 6 Datele au fost culese de C. Filipescu în anul 1916, cu prilejul unei vaste anchete. Mate- rialul documentar s-a folosit abia în monografia publicată în 1943 (Obștea, satul și noul regim agrar). 7 C. Filipescu, Obștea, satul și noul regim agrar, p, 60—65. www.dacoromanica.ro 4 EVOLUȚIA OBȘTILOR .SĂTEȘTI (1907—1916) 229 fost arendată de Ministerul Agriculturii, Industriei, Comerțului și Dome- niilor lui Neagu I. Teodorescu, pe termen de zece ani (1903—1913), cu pre- țul de 2050 lui anual (1810 lei arenda, plus 240 lei accesorii); valoarea garanției — lei 1025 în numerar 8 *. Nu numai că arendașul nu va respecta condițiile prevăzute în contract (a rămas în urmă cu plata cîștiurilor, fără nici o autorizație a spart două hectare din islaz pe care le-a trans- format în teren de cultură, n-a întreținut stupi de albine) ®, dar el îi va exploata pe sătenii din Scorțaru-Vechi ,,într-un fel fără precedent de neomenos” : sprijinit de autoritățile comunale, a reușit prin metode ilegale — amenințări, intrigi, înșelăciuni — să ia în arendă singurul teren ce se folosea ca islaz pentru vitele locuitorilor; cu forța a pus stă- pînire pe loturile sătenilor cumpărate de la stat și și-a alcătuit astfel o adevărată moșie, cultivînd pe seama sa, în fiecare an, pînă la 500 pogoane de pămînt; cei care nu voiau a-i închiria locurile pe prețuri derizorii erau izgoniți cu vitele de pe pășune10 *. în urma acestor ilegalități, Ministerul Agriculturii a dispus rezi- lierea contractului și deposedarea imediată a arendașului (7 decembrie 1907) u. Moșia a fost arendată în 1908 și 1909 obștii „Furnica” din Scorțaru-Vechi (alcătuită din 140 „capi de familie”), dar numai pe cite un an — lui Neagu Teodorescu i se aprobase, totuși, arendarea pe o peri- oadă de zece ani. Și în alte privințe obștea era dezavantajată în com- parație cu vechiul arendaș. Acesta plătise 2050 lei anual (1810 lei arenda, plus 240 lei accesorii), iar obștea — 4000 lei (din care 3760 arendă, adică mai mult decît dublă). Cu toate acestea, obștea „Furnica” și-a achi- tat cîștiurile în mod regulat, uneori chiar anticipat12. Ea a reușit să dea sătenilor 1,5—2 pogoane islaz pentru fiecare vită și cu preț de 7 lei de vită mare, în timp ce în trecut, cînd arendaș era Neagu Teodorescu, se plătea 20 —26 lei vita și se repartiza doar un sfert de pogon de islaz pentru fiecare vită 13. în sfîrșit, prin decizia sa din 24 octombrie 1909, Minis- terul Agriculturii a aprobat asociației țărănești „Furnica” arendarea moșiei „Scorțaru-Vechi” pentru o perioadă de zece ani (1910—1920)14. Deși a avut de înfruntat numeroase dificultăți, datorită lipsei de experiență, inerentă oricărui început, conflictelor între unii obșteni „de rea-credință” și conducere, disensiunilor dintre mandatari și administra- torul agronom, totuși obștea „Viitorul de Aur” din comuna Vlăsinești- Sîrbi, județul Dorohoi, constituită la 19 martie 1905 pentru a lua în arendă moșia „Sîrbii” (3863,28 ha, din care 2844,68 pămînt arabil, restul — imașuri, finețe, bălți și stuf), prprietate a Eforiei „Sf. Spiridon”, a obținut rezultate din ce în ce mai bune pe durata celor trei perioade de contractare: 1907-1912; 1912-1917; 1917—1922. 8 Vezi Contractul de arendare nr. 35 din 15 iunie 1902, în Arh. St. București, Min. Agr. și Dom., Dir. Bunuri (inv. 470) — jud. Brăila, dosar 8/1902, f. 13, 34; v. și f. 73. ’ Ibidem, f. 70, 71, 80-83, 85. 10 Vezi Memoriul locuitorilor din comună către Ministerul Agriculturii (ibidem, f. 74, 92), adresa nr. 250/26 iunie 1907 a Băncii „Comoara” din Scorțaru-Vechi către același Minister (f. 75), raportul nr. 458/10 iulie 1907 al șefului Beg. IV silvică Buzău (f. 76) și raportul nr. 168/11 decembrie 1907 al inspectorului domenial C. Niculescu-Telega (f. 126 — 128). u Ibidem, f. 90, 108. 18 Ibidem, dosar 4/1909, f. 2. 18 Ibidem. 14 Ibidem, f. 9; vezi și contractul de arendare — f. 16, 57. www.dacoromanica.ro 230 GHEORGHE CRISTEA 5 De unde la început obștenii erau refractară cultivării griului, supra- fața însămînțată cu această plantă s-a mărit, pînă la urmă, de mai bine de patru ori. încă de pe cîmp, din lan, se selecționa griul cel mai bun pentru sămînță, iar aceasta, înainte de a fi îngropată în pămînt, era trie- rată, sulfatată. Semănatul se făcea cu mașinile în rînduri, iar treieratul numai cu propriile garnituri de treier ale obștii. Pentru vînzarea în comun, griul era curățat de fiecare obștean înainte de înmagazinare. La 30 aprilie 1916, de exemplu, obștea vînduse ,,în comun” 27,5 vagoane de grîu, 21 vagoane de orz și 16,5 vagoane de orzoaică; în magazie mai păstra încă 1,5 vagoane grîu ,,ca disponibil”. în obște se aplica un „asolament” de doi ani (orz, porumb) și unul de patru ani (porumb, orz, pîrloagă, grâu). Situația culturilor, la aceeași dată (30 aprilie 1916), era următoarea: grîu 620,36 hectare, orzoaică 755,46, ovăz 58,12, sfeclă de zahăr 75, porumb 835, pîrloagă 720 hectare; finețea și pășunea se întindeau pe o suprafață de 800 hectare. Pentru „trebuințele neapărate de hrană imediată” a animalelor obștenilor s-a înființat o lucernieră de 19 ha, „bine și frumos înerbată”. Cu un an înainte (așadar, 1915, an „prin excelență secetos”) s-a putut aprecia valoarea lucernei ca hrană verde. Unele rezultate s-au văzut și în creșterea vitelor — obștea și-a procu- rat 7 tauri reproducători. Oile „se iernau în asociație pe moșie”, iar pri- măvara „erau scoase la păscut” numai în ziua „fixată de administrație” 15. ★ Așa cum s-a amintit în cîteva rînduri pe parcursul acestei lucrări, obștile de arendare își au adevărata origine în înseși realitățile și aspira- țiile satului românesc. Dealtfel, ani de zile ele s-au întemeiat și s-au dez- voltat fără a apela la stat; atunci însă cînd țăranii au abordat exploa- tarea moșiilor mari, forțele proprii le-au fost insuficiente și s-au văzut siliți să solicite ajutorul acestuia. Experiența a numeroase obști sătești de arendare demonstrează că sprijinul și intervenția statului ar fi trebuit să se manifeste în favoarea intereselor țărănimii din obști, atît pentru a înlătura agresivitatea forțelor opuse din afară, cît și pentru a anihila rezis- tențele contrarii intereselor adevăratei țărănimi din însuși interiorul obștilor. Un număr de peste 120 locuitori din comuna Bordeiu-Verde, județul Brăila, cei din obște, ca și cei care nu erau în obște, cereau (august 1912) Ministerului Agriculturii și Domeniilor desființarea acesteia și rezilierea contractului de arendare a moșiei. Motivele invocate se bazau pe o serie de argumente. Membrii Consiliului de administrație al obștii „I.C. Bră- tianu”, constituită în toamna anului 1911, cînd a și luat în arendă moșia „Bordeiu-Verde” cu o suprafață de 7000 de hectare pămînt arabil, „nu lucrează în interesul asociației”, „sînt de rea-credință” și „fără pricepere” ; împreună cu notarul comunei, au acaparat cele mai bune locuri pentru ei și pentru rudele lor, multor săteni (40) nu le-au dat „nici cel puțin o palmă de pămînt de cultură” • „reprezentanții obștii” au făcut cheltuieli exa- gerate, pe care nu le pot justifica și care au ridicat foarte mult prețul ce trebuie să-l plătească obștenii pentru fiecare hectar (de la proprietar— lo * lo Arh. St. București, Centrocoop (inv. 689), dosar 1/1913, f. 18, 27, 31, 52, 114, 158, 196, 199, 229 - 230, 250 - 251, 295, 307, 318. www.dacoromanica.ro 6 EVOLUȚIA OBȘTILOR SĂTEȘTI (1907—1916) 231 Eforia Spitalelor Civile, București — pămîntul a fost luat cu 32,50 lei hectarul arendă pe fiecare an; la obște însă arenda revenea la 56 lei, așadar, locuitorii plăteau un plus de 23,50 lei pe an pentru fiecare hec- tar). în încheiere, solicitanții insistă ca odată desființată obștea, iar con- tractul de arendare reziliat, să li se dea moșia „în regie, la fiecare în parte”16. înființată în cursul lunii martie 1911, pentru a lua în arendă moșia statului „lezăreni”, județul Iași, obștea urmărea nu îmbunătățirea situa- ției „celor nevoiași” prin organizarea muncii într-o adevărată asociație, ci mai mult specularea pămîntului arendat. în satele de pe moșie existau 319 locuitori capi de familie, din care aproape 50% n-aveau pămînt, dar „obștea” s-a constituit numai din 29 membri, din care doar 8 n-aveau pămînt deloc, dar și din aceștia, unul era negustor, altul primar în comuna Uricani17. Deși existau condiții favorabile ca obștea din comuna Cremenari, județul Argeș, ce arendase moșia Cremenarii Flămînda cu vadul de trecere peste Olt (proprietate a statului, aparținuse „Schitului dintr-un lemn”), pe termen de șapte ani: 23 aprilie 1911 — 23 aprilie 1918 18, să pornească imediat și în mod temeinic la lucru și să progreseze permanent, calami- tățile naturale (inundarea zăvoaielor datorită revărsării apelor Oltului), precum și ilegalitățile mandatarilor (doi preoți și un învățător — acesta din urmă a dispărut luînd cu el și capitalul băncii)19, au împiedicat-o însă și ea n-a mai fost în stare încă din anul 1914 să administreze nici pășunatul poienilor, nici exploatarea podului de peste Olt, pe care le-a subarendat la șapte locuitori (cu șapte contracte), fiecare din aceștia în tovărășie cu alții2o. Cu sprijinul controlorului agronom P. Bădulescu și al judecătorului Ocolului rural Budești, s-a înființat, la 18 octombrie 1914, în comuna Luica (județul Ilfov), obștea de arendare „Avîntul săteanului” 21 (cu 209 membri), care va lua în arendă moșia Luiea-Cotroceanca, proprie- tate a statului, pe timp de cinci ani (23 aprilie 1915 — 23 aprilie 1920), cu arenda anuală de lei 8000, la care se adăugau 566 lei impozite 22. Pe lingă pămînt arabil și imaș, moșia avea și 50 ha, teren necultivabil (din care 47,50 ha gîrla de pescuit, iar restul stuf)23. Dar, după nici doi ani de activitate, mandatarii obștei — Tudor Licsandru (în același timp președintele consiliului de administrație), Ilie Radu și Ilie Păun (totodată primar al comunei)— au fost înlocuiți de adunarea generală (3 aprilie 1916), deoarece „și-au atras ura obștenilor”, care au hotărît să nu mai tolereze abuzurile și ilegalitățile săvîrșite de ei. Deși „cei mai cu dare de mînă din sat” („posedă cîte 20 de pogoane de pă'mînt, parte dintr-înșii și mai mult”), mandatarii s-au asigurat în primul rînd ei cu loturi, n-au voit „a ști de suferințele celor săraci” și au dat ,,la cei lipsiți” numai ce a mai rămas; alte abuzuri, în favoarea lor și 16 Arh. St. București, Min. Agric. și Dom., Dir. Bunuri (inv. 1163), dosar 49 1912, f. 79, 85. 17 Ibidem, Dir. proprietăți, Serv, arendări (inv. 637), dosar 1 1912 — jud. Iași, f. 5, 13, 23. u Ibidem, Dir. Bunuri (inv. 470) — jud Argeș, dosar 2 1910, f. 1, 31. 93. 10 Ibidem, f. 98-104, 116, 119, 133, 138. 20 Ibidem, f. 178, 182. 21 Arh. St. București, Ccntrocoop (inv. 689), dosar 3/1911, f. 10, 11. 28 Ibidem, f. 6, 7, 15, 16, 33. 88 Ibidem, f. 57. www.dacoromanica.ro 232 GHEORGHE CRISTEA 7 a rudelor lor, au săvîrșit și cu prilejul recoltării stufului și al vînzării griului Hotărîrea adunării generale a obștii de arendare, care a înlocuit pe mandatarii incorecti, a fost confirmată de Casa centrală a băncilor populare și a cooperativelor sătești 24 25. într-un proces-verbal, încheiat la 9 iunie 1914 de controlorul agro- nom Gh. Peclovici privind situația obștii „Săbăoanii”, înființată în 1906 pentru exploatarea pe zece ani a moșiei Luțea-Cordun din județul Roman, proprietate a Epitropiei ,,Sf. Spiridon” din Iași, se subliniază în mod deosebit : ,,La această obște [ . . . ] nu s-a introdus nici o îmbunătățire, nu s-a aplicat nici un asolament, și nici un alt progres pe tărîmul econo- mic nu se observă”26. Aproape aceeași concluzie, mult mai gravă însă, reiese și din raportul inspectorilor I.M. Dinculescu și T. lonescu-Pașcani : „rea administrație”, „nici o îmbunătățire în tehnica agricolă”, „nici un progres timp de cinci ani”, „voință rău îndrumată a obștenilor”, „înră- dăcinarea credinței că obștenii sînt stăpîni pe loturi și pot face ce vor”, „soldurile se întrebuințează în operațiuni streine de obște”, „prea mare nepăsare cu încasarea debitelor, o îngăduire fără rost deoarece obștenii produc recolte ușor comercializabile, cartofi, sfeclă”27. Aceste concluzii reflectau o tristă realitate. Dealtfel, la primăria comunei Săbăoani se va afișa citația 2983 din 7 octombrie 1915, de Corpul portăreilor din Roman, citație prin care epitropia proprietară („Sf. Spiridon” din Iași) intenta proces de rezilierea contractului de arendă cu data de 4 octombrie, pentru neplata arenzii pe anul în curs (1915), în valoare de 38 069,15 lei, plus dobînda din 1914 — lei 2260, 55, la care se adăuga și dobînda anului 1915 — lei 1133,10, în total : 41 462.80 lei. Avertismente privind rezilierea contractelor pentru nerespectarea obli- gațiilor fuseseră date și înainte28 29. Nesocotirea legii băncilor populare, a statutelor obștii de arendare și a dispozițiilor Casei centrale se îmbina cu înăbușirea oricărei încercări de a se da la lumină actele samavolnice ale administrației — unii obșteni au fost chiar excluși pentru că s-au ridicat împotriva unor asemenea acte. Abuzurile și ilegalitățile erau comise de Toma Spătarii — preșe- dinte, mandatar și casier al obștii de arendare, în același timp conducă- torul și casierul contabil al băncii populare, directorul școlii primare din comună, precum și de D.M. Robu — mandatar al obștii de arendare, membru în administrația băncii populare, „antreprenorul clădirilor de localuri de școală din județul Roman”, primar al comunei, amîudoi aco- periți de ceilalți membri din consiliul de administrație al obștii sătești2?. Intr-o scrisoare trimisă la 2 septembrie 1915 de Epitropia ctitori- cească a bisericii „Sfintu Gheorghe Nou din Craiova, către Ministerul Agriculturii și Domeniilor, sînt scoase la iveală ilegalitățile săvîrșite de mandatarii obștii Pielești, județul Dolj, înființată în anul 1910. Acești mandatari „au bază de la obște” — deși legea nu prevede aceasta — au 24 Ibidem, f. 46, 47, 50, 55, 58. 26 Ibidem, f. 59, 62. 20 Arh. St. București, Centrocoop (inv. 689), dosar 2 1914, f. 32. 27 Ibidem, f. 64. 28 Ibidem, f. 102, 109, 121, 126, 181. 29 Ibidem, 1. 2, 9, 17-20, 23-25, 28-34, 47, 53-64, 75-87. www.dacoramanica.ro S EVOLUȚIA OBȘTILOR SĂTEȘTI (1907—1916) 233 muncit pămînt fără să dea nici un ban. Cu ajutorul lor, notarul comunei și agentul fiscal au beneficiat de pogoane de pămînt în mod gratuit50. Neîndeplinirea obligațiilor contractuale se datora unor cauze mul- tiple și se îmbina deseori cu încălcarea democrației cooperatiste. Obștea „Victoria” din comuna Independența, județul Covurlui, constituită la 21 martie 1909, a arendat moșia Vameș (1000 ha, din care 569 pămînt arabil și 413 imaș), proprietatea moștenitorilor colonel Teodor Șerbănescu, pe timp de zece ani (1909—1919)30 31. Deseori însă proprietarul moșiei, G.T. Șerbănescu, intervine la Casa centrală a Băncilor populare și a coo- perativelor sătești pentru a lua măsuri să i se plătească, la termenele stabilite, cîștiurile datorate de obște32. Nu rareori consiliul de adminis- trație se vede obligat a solicita sechestrarea recoltelor duse acasă de ob- șteni33. Datorită îndărătniciei locuitorilor în a-și plăti datoriile precum și neprevederii lor (chiar atunci cînd recoltele sînt bune, ele sînt vîndute toamna pe prețuri mici), membrii consiliului de administrație n-au evitat a face împrumuturi, unele din ele oneroase34. Această îndărătnicie în a-și plăti datoriile e justificată de unii membri ai obștei prin faptul că împru- muturile pe seama obștii sînt făcute fără aprobarea și chiar fără știrea adunării generale35; în general, situația gravă a obștii se datorește „relei chinuiri, nepriceperii conducătorilor și neregulilor săvîrșite de adminis- tratorul agronom, care a înlăturat pe toți oamenii vrednici”36. ★ In afară de eforturile necesare pentru a anihila tendințe centrifuge și rezistențe contrarii adevăiatelor interese ale țărănimii, ce se declanșau în interiorul asociației, obștea de arendare trebuia să facă față și forțelor potrivnice din afară, reprezentate nu rareori chiar de instituții de- binefa- cere, deși aparent atitudinea acestora se rezuma doar la o simplă neîncre- dere în posibilitățile obștii — neîncrederea se concretiza în refuzul de a-i arenda moșia. Din acest punct de vedere merită a fi subliniată comportarea Eforiei spitalelor civile din București, care „în tratativele cu obștile sătești” pre- tindea prețuri cu mult urcate peste arenda perioadei trecute, cînd moșiile erau date unor arendași particulari. Moșia „Vatra Schitului Tirgșorul— Strîmbeni” (576 ha teren cultivabil), din județul Prahova, de exemplu, a fost arendată pînă în anul 1913 (cînd a expirat contractul) unui particular, cu prețul de 17 872 lei, plus dările funciare. Obștea „Progresul” din comuna Tîrgșorul-Nou, constituită încă din anul 1911, s-a oferit să ia în arendă moșia oferind prețul de lei 24 000, plus toate dările. Eforia însă a cerut 39 000 lei, la care se adăugau dările, precum și 300 lei plata unui gardian — așadar, 30 Arh. St. București, Min. Agric. și Dom., Dir. Bunuri (inv. 1163), dosar 43/1915, f. 55. 31 Arh. St. București, Gentrocoop (inv. 689), dosar 1/1915, f. 138. 32 Ibidem, f. 13-14, 120, 151, 156, 157, 160, 161, 184, 187, 188. 33 Ibidem, f. 3, 63, 78, 79. 34 Ibidem, f. 1, 2. 33 Ibidenl, f. 108. 33 Ibidem, f. 71-73, 78, 79, 108, 124, 144, 116. www.dacOTomanica.ro 234 GHEORGHE CRISTEA 9 mai mult decît o arendă dublă față de aceea încasată pînă atunci de la arendașul particular — și n-a voit să reducă nimic din prețul pretins obștii sătești hotărînd, pentru anul 1913, exploatarea în regie a moșiei. Drept consecință a acestei hotărîri, obștea sătească s-a dizolvat37 (la 19 aprilie 1912). Pentru anul 1914, Eforia Spitalelor civile a decis ca moșia „Vatra Schitului Tîrgșorul”, precum și alte moșii (Sărasca — Matița, „Vatra Schitului Brebu” cu Podu Cheii și Piscul Leurzii și Slănic, golurile mun- ților Cazacu, Pietricica și Valea Bea, din județul Prahova) să fie arendate unor persoane particulare. Prin adresele din 16 decembrie 1913, din 8 și 28 ianuarie, și din 26 februarie 1914, ea solicită Ministerului Agriculturii și Domeniilor să dispună „îndeplinirea formalităților prevăzute de arti- colul 22 din legea arendării moșiilor la obști țărănești”, în urma cărora să fie autorizată a-și arenda arendașilor particulari moșiile amintite. De subliniat argumentele invocate : aceasta ar fi „singura cale pentru Eforie pentru realizarea venitului, față de imposibilitatea în care se găsește de a le arenda obștilor sau de a le căuta în regie” ; împrejurarea actuală „forțează Eforia să ceară autorizarea prevăzută de lege pentru arendarea acestor moșii la particulari, spre a nu se vedea expusă a pierde venitul lor pe anul curent, ceea ce ar îngreuia sarcina ce are, arenziile moșiilor fiind principalul venit pe care se bazează pentru a face față întreținerii bolnavilor în spitalele sale” 38. Consiliul superior al agriculturii (prin avizul semnat de P. Poni, Lt. col. Gîrlesteanu, I. Carabetescu, Dr. C'onst. Jornescu — în ședința din 1 martie 1914), „în temeiul celor prevăzute prin articolul 22 din legea din 1909, este de părere a nu se autoriza Eforia Spitalelor civile din Bucu- rești să arendeze moșia sa „Vatra Schitului Tirgșor” din județul Prahova la alte persoane decit la asociații țărănești”39. „Marea exigență” a Eforiei Spitalelor civile in fixarea prețului de arendare cerut de la obștile sătești, preț mult superior celui din peri- oada precedentă și pe care obștile nu-1 puteau plăti, >.-a dovedit și cu alte prilejuri, cînd Eforia insista să i se autorizeze „arendarea la persoane particulare”. Moșia Sărasca—Matița—Delnița a fost arendată pînă în anul 1913 unui particular cu prețul de 3800 lei, plus 600 lei plata pădurarilor și lei 594,83 fonciera și alte dări, total lei 4924,83. Obștea „Frăția”, con- stituită în comuna Păcureți în anul 1913, a oferit 5000 lei arendă, plus celelalte dări. Eforia a pretins însă 7000 lei, în afară de dările fiscale. Dar1 obștea n-a putut consimți la această urcare exagerată a prețului. Bineînțeles, Consiliul superior al agriculturii a fost de părere să i se res- pingă Eforiei autorizarea cerută pentru a arenda moșia unui particular 40. Moșia Slănicul a fost arendată pînă in anul 1912 unui particular cu prețul de 6000 lei anual. Dar obștenilor din comună li s-a pretins de Eforie 11 000 lei anual, plus dările, plus 300 lei plata unui gardian41. 37 Arh. St. Buc., Min. Agric. și Dom., Dir. Bunuri (inv. 1163), dosar 4 1912, f. 188,198- 38 Ibidem, f. 168, 180. 39 Ibidem, f. 188, 196. «• Ibidem, dosar 400912, f. 183-185, 197. 41 Ibidem, f. 191, 192; vezi și dosar 43/1915, f. 28, 29. www.dacoromanica.ro 10 EVOLUȚIA OBȘTILOR SĂTEȘTI (1907—1916) 235 O arendă inult superioară celei plătite de arendașul particular a fost fixată de Eforie și pentru moșia „Vatra Schitului Brebu”, pe care urma s-o arendeze obștea din comuna cu același nume42. Deși într-o adresă din 4 martie 1915, trimisă Ministerului Agricul- turii și Domeniilor, Eforia Spitalelor civile din București susținea că în comuna Călărașii Vechi „nu se poate constitui nici o obște” și cerea auto- rizarea să arendeze la particulari moșia Călărași-Lichirești (județul Ialo- mița), totuși, la 21 aprilie, același an, cei 661 membri ai obștii „Unirea”, „constituită în mod legal” în comuna Călărașii Vechi, arendaseră deja 4091 ha din amintita moșie43. Desigur, nu se poate face abstracție nici de tendința unor țărani organizați în obști de a oferi prețui i cît mai scăzute pe care Eforia să le accepte constrînsă de împrejurări : nu-și poate cultiva moșiile în regie, iar legea o oprește a arenda persoanelor particulare în condițiile cînd există posibilitatea arendării terenului unor asociații țărănești”44. Edificatoare în ceea ce plivește încercările de a eluda legea din aprilie 1909 este și atitudinea Eforiei bisericii Kretzulescu din București, în legătură cu problema arendării moșiei „Plăvicenii”, a cărei suprafață (peste 6000 ha) făcea parte din județele Romanați și Olt — pînă la urmă moșia va fi arendată nu obștilor sătești din comunele Grădinile (județul Romanați), Scărișoara și Beciu (județul Olt), ci unui particular45. Deseori clauzele cuprinse în „actele de fundațiune” (dispoziții tes- tamentare, de exemplu) ale unor așezăminte sînt folosite pentru a împie- dica arendarea moșiilor acestora către obștile sătești, deși suma oferită de obșteni este superioară celei oferite de persoanele particulare. Admi- nistrația Azilului Elena Oteteleșanu a scos la licitație arendarea moșiei Sinte.ști, județul Ilfov, proprietatea azilului. Locuitorii, constituiți în obște,’ au oferit 44 000 lei pe an, dar moșia a fost dată arendașului Moise loan, care nici nu luase parte la această licitație. Obștea s-a adresat jus- tiției cerînd anularea contractului încheiat cu arendașul Moise loan. Tribunalul Ilfov, prin sentința sa din 3 decembrie 1912, a respins acțiunea intentată de obște obligînd-o în plus „a plăti pîrîților suma de 200 lei cheltuieli de judecată”. Sentința a fost confirmată (20 martie 1913) și de Curtea de Apel din București46. Un alt exemplu semnificativ de încercare în a eluda prevederile legii din 10 aprilie 1909 îl constituie comportarea Epitropiei bisericii Donie din Focșani, care a respins oferta obștii din comuna Gulianca- R.Sărat privind arendarea moșiei Capoteasca47. Fără a respecta prevederile legii din 1909, care impune instituțiilor și așezămintelor să-și arendeze moșiile numai asociațiilor țărănești, iar 12 Ibidem, dosar 49/1912, f. 190, 194, 195. 13 Ibidem, f. 305, 307. In ceea ce privește atitudinea acestei Eforii, semnificativ este un tabel de moșiile din județele Ialomița, Argeș, Vilcca, Vlașca, Romanați, Ilfov, Prahova, Brăila, R. Sărat, Buzău etc., pentru care ea a cerut autorizația de a le arenda la particulari (ibidem, dosar 14/1918, f. 29-30). ** Vezi, de exemplu, cazul obștii „Frăția” din comuna Sfințești, județul Teleorman (Arh. St. București, Min. Agric. și Dom., Dir. Bunuri (inv. 1163), dosar 43/1915, f. 15, 16, 23. 15 Ibidem, Dir. Proprietății si exploatării moșiilor, Serviciul Arendări (inv. 637 — „Gene- rale”), dosar 1/1917, f. 37, 57, 76, 96, 104, 105, 116, 118, 122. «• Ibidem, Dir. Bunuri (inv. 1163), dosar 49/1912, f. 122, 137 — 146. 17 Ibidem, f. 253, 315. www.dacoromanica.ro 236 GHEORGHE CRTSTEA 11 atunci cînd n-ar izbuti prin bună învoială acest lucru, să le exploateze în regie, Epitropia bisericii Telești-Birnici, din comuna Somănești, judi - țul Gorj, și-a arendat moșia prin licitație preotului Nicolae C. Mischie, fratele unuia din epitropi și, în același timp, membru al obștii „Cuza Vodă” existentă în comună, pe care, prin intrigile sale, a încercat s-o desființeze. Consiliul superior al agriculturii, prin avizul său din 26 noiem- brie 191-1, n-a aprobat însă arendarea prin licitație și a propus ca moșia să fie dată în arendă obștii țărănești48. ★ Prin rezultatele obținute, obștile de arendare au lovit în primul rînd în interesele arendașilor — de aceea au și avut de înfruntat acțiunile acestora, deseori deosebit de violente. în urma intrigilor arendașilor, învățători din județul Eomanați sînt bătuți crunt p mtru activitatea lor în favoarea obștilor sătești de arendare. Pentru aceeași activitate este asasinat învățătorul din comuna Orleasca, județul Teleorman. Foștii arendași ai moșiei din comuna Vădăs- tiița, același județ, loviți în interesele lor prin formarea obștii, pun la cale și reușesc să asasineze, în seara zilei de 25 decembrie 1910, pe învă- țătorul Toma Eoșca. Urmează un lung proces, care mobilizează toate forțele oculte spre a înlătura complicitatea arendașilor. Cu acest prilej, Spiru C. Haret a ținut partea învățătorului49. Acțiunile dușmănoase pleacă însă uneori chiar de la autorități oficiale, de la membrii guvernului chiar — atunci cînd conservatorii sînt la putere. La simpla solicitare a unui mLit, Cabinetul de instrucție de pe lîngă Tribunalul Brăila, cu ordinul 2006/1912, dă dispoziții să se ridice toate registrele obștii din comuna Scorțaru, județul Brăila. Urmează dificile cercetări care stingheresc bunul mers al obștii, pun pe drumuri pe condu- cători și la cheltuieli inutile pe obșteni. Acolo unde luau în arendă moșii de la stat, județ și comună, obștile erau expuse să li se rezilieze contractul odată cu schimbarea guvernului. Obștii din Alexandria Teleorman, de exemplu, care avea contract de arendă cu primăria pe șapte ani, i se reziliază după trei, la schimbarea guvernului. Ministerul de Interne, cu ordinul nr. 20 237/1911, interzice obștilor de arendare să facă vreo opera- ție duminica, socotindu-le contraveniente la legea rcpaosului duminical. La rîndul său, Ministerul de Finanțe le impune la fel de fel dc taxe și tim- bre. Mai mult decît atît, secretarul general al Ministerului Agriculturii și Domeniilor, prin acuzațiile pe care le formulează, atacă însăși insti- tuția obștii de arendare. într-un interviu dat ziarului „Epoca” la 9 iunie 1912, el precizează clar de ce s-a adoptat „sistemul arendării individuale la țărani”, renunțîndu-se la „sistemul arendării moșiilor la obștile sătești” : acestea „au început să fie o pacoste pentru țărani. în capul obștilor .-e pune un agronom și cîțiva mai răsăriți dintre săteni, învățătorul este nelipsit, și aceștia speculează pe țărani’’50 (sublinierea noastră — Gh.C.). Aceste manifestări ostile reflectau tendința conservatorilor aflați la putere de a distruge obștile sătești de arendare. într-adevăr, se știe — " Ibidem, f. 287, 288, 313. 4(1 Mircea V. Piencscu, Cooperalia, București, 1945, p. 269. 50 Ibidem, p. 268-270. www.dacoromanica.ro 12 EVOLUȚIA OBȘTILOR SATDȘTI (1907—1916) 237 iar noi deja am subliniat acest lucru — că prin articolul I al legii pentru arendarea moșiilor statului din aprilie 1909 s-a stabilit obligația statului de a-și exploata moșiile numai arendîndu-le asociațiilor țărănești „legal- mente constituite” ori administrîndu-le în regie, iar prin articolul 14 din aceeași lege s-a prevăzut că atunci cînd statul nu-și va putea arenda moșii- le obștilor sătești, le va administra în regie. Printr-o decizie din 6 iulie 1911, Ion N. Lahovari, ministrul Agricul- turii și Domeniilor în guvernul conservator de nuanță junimistă, condus de P.P. Carp mai întîi, apoi de T. Maiorescu, a hotărît ca moșiile statului a căror perioadă de arendare expira la 23 aprilie 1912 să se caute în regie. Același lucru l-a hotăi'ît prin decizia din 9 martie 1912 pentru moșiile al căror contract expira la 23 aprilie 1913. Această preferință dată regiei vti fi motivată prin faptul că în felul acesta se înlesnea vînzarea în loturi51 : prin exploatarea anuală în loturi moșiile erau libere în fiecare an și Minis- terul Agriculturii și Domeniilor putea oricînd dispune de ele. în baza deciziilor de mai sus, s-a urmat în același fel pentru toate moșiile a căror perioadă de arendare expira pină în iunie 1916 — ca urinare, la această dată majoritatea moșiilor cu contractele expirate se căutau în regie și numai un număr mic s-au rearendat la obști52. Printr-o adresă din 2 aprilie 1916, Casa centrală a băncilor populare și a cooperativelor sătești intervine însă la Ministerul Agriculturii și Dome- niilor ,,ca toate bunurile de sub administrația acestui Minister, fie de crnip, fie de munte, fie de baltă, să se arendeze, acolo unde se pot înființa, exclusiv obștilor sătești”53. în urma acestei intervenții, Ministerul dă dispoziții privind respectarea prevederilor Legii pentru arendarea moșiilor statului la asociațiile țărănești54. La putere erau acum liberalii (Președin- tele Consiliului de miniștri — I.I.C. Brătianu, ministru al Agriculturii și Domeniilor — Al. Constantinescu). ★ în general se consideră, ca apogeu al obștilor sătești anul 1916, anul intrării .României în primul război mondial55. Și aceasta pentru că în acel moment exista cel mai mare număr de obști înregistrate, cu cei mai mulți obșteni, cu cea mai marc suprafață de pămînt arendată, pentru care se plătea cea mai mare arendă anuală ce se plătise vreodată’’^8. Amploarea (ca și geneza, dealtfel) mișcării obștilor sătești de aren- dare s-a datorat modului defectuos cum era repartizată proprietatea, £1 Legea din 18 martie 1912, pentru trecerea în proprietatea statului a moșiilor stăpinite de persoane juridice cu caracter de utilitate publică, stabilea condițiile in care toate moșiile, afară de păduri și munți, ale județelor, comunelor, Casei școalelor, Casei bisericii intrau în proprie- tatea Statului, precum și condițiile în care aceste moșii urmau să sc vindă în loturi, (mici și mari) cultivatorilor de pămînt (v. textul legii în „M. Oficial” nr. 18 (31) din 18 martie 1912, p. 13168-13173). 53 Vezi Referatul din 18 mai 1916 al Subdirecției exploatării moșiilor din Ministerul Agriculturii (Arh. St. București, Min. Agric. și Dom., Dir. Bunuri, inv. 473, Generale.Muntenia și Oltenia, dosar 3 1916, f. 5). 63 Ibidem, f. 1. 64 Ibidem, f. 1—4. 66 C. Filipescu, Obștea, satul și noul regim agrar, p. 158. 64 Vezi Gheorghe Cristea, Amploarea mișcării cooperației agricole de producție ..„Revista de istorie” nr. 9/1983, p. 876. www.dacoromanica.ro 238 GHEORGHE CRISTEA 13 agrară, precum și ravagiilor sistemului arendășesc, caracterizat prin epu- izarea forțelor productive ale pămîntului și adineirea exploatării țărăni- mii. Țăranii erau atrași în aceste asociații nu atît de foloasele cultivării în comun, cît mai ales de posibilitatea de a obține pămîntul de muncă ce le lipsea. Incontestabil, obștile se bazau pe factorul muncă, sub îndrumarea și conducerea agronomului (numit de Casa centrală, el avea o situație sigură și independentă față de asociație), se desfășura tocmai organizarea acestei munci ce devenea mai productivă, cu elemente ale cultivării în comun (tarlalizarea, de exemplu), metode agrotehnice înaintate (intio- ducerea asolainentului, rotației culturilor, folosirea mașinilor agricole și uneltelor perfecționate). în același timp, ob.ștenii înșiși își dădeau seama de sporirea capaci- tății lor de a organiza producția, creștea spiritul lor de solidaritate, încre- derea în propriile forțe și in democratismul noului organism agricol. Dacă în adunările generale nu exista, inițial, o participare suficient de activă, treptat s-a născut o conștiință a obștenilor privind egalitatea votului și egala îndreptățire la conducere a tuturor asociaților, tot mai des înregis- trîndu-se exercitarea dreptului de contestație a celor care constatau încăl- carea normelor statutare. Votul egal și dreptul de a fi ales pentiu fiecare însemnau o adevărată revoluție în tradiția satului românesc, constituind pentru acesta prima școală a democrației — egalitatea votului din dome- niul cooperației corespundea sufragiului universal din viața politică. Desigur, în mișcarea obștilor sătești de arendare a moșiilor au intervenit și interese înguste, de clasă — la început mai ales au existat obști unde mandatarii, eludînd statutul, au devenit ei înșiși arendași deghizați, uneori administrația s-a dovedit necinstită, iar alteori, din cauza pasiunilor subiective, neînțelegerilor dintre membri, obștile s-au dizolvat. Dar acestea au fost cazuri izolate, ce nu au atacat principiul obștii sătești, nici prestigiul și puterea sa de atracție față de țăranii care înțelegeau m mod instinctiv că această obște constituie mijlocul cel mai eficace pentru dizolvarea sistemului exploatării moșiilor (fie particulare, fie ale statului) prin arendași57. Intrarea României în război, în august 1916, a întrerupt ritmul ascendent al mișcării cooperației agricole de producție. Toate elementele active și capabile din obști — membri de rînd, conducători și specialiști, cei mai mulți aparținînd contingentelor tinere — au fost mobilizate. Suprafețele cultivate s-au restrîns foarte mult (în unele părți chiar cu totul) și din cauza lipsei vitelor de muncă rechiziționate, distrugerii semă- năturilor fie de armatele aliate (române și ruse), fie de cele invadatoare care aveau fortificații pe terenurile obștilor. Ocuparea Olteniei și Munte- niei de către trupele germane la cîteva luni numai după intrarea României în acțiune au redus aproape la zero activitatea obștilor care, în aceste 67 G. lonescu-Șișești, Politica agrară cu privire specială la România, București, (f.a.), p. 163 — 165, 175 — 178; A. G. Galan, Patruzeci ani de experiențe cooperative in România 1893 — 1934, București, 1935, (Extras din „Analele statistice și economice”, octombrie-decembrie 1934), p. 57 — 58; Eugen Pavlescu, Originile cooperației, București, 1931, p. 304; Mircea V. Picnescu, Cooperația, p. 302 — 303; Gheorghe Cristea, Idei asociaționiste In România. Forme de asociere ale țărănimii. Obștea sătească de arendare a pămintului (1864 —1901), in „Revista de istorie", nr.'2/1982, p. 247-248. www.dacoromanica.ro 14 EVOLUȚIA OBȘTILOR SĂTEȘTI (1907—1916) 239 regiuni, erau cele mai puternice din țară — inamicul ocupant a impus el însuși cultivarea anumitor plante într-o proporție exagerată (grîu, de exemplu), nesocotind interesele vitale ale obștilor, la care s-au adăugat devastările organizate din avutul acestora. Toate acestea și-au pus amprenta nu numai asupra activității, dar și asupra viitorului obștilor sătești de arendare58. Evenimentele ulterioare primului război mondial (printre ele, la loc de frunte, înlăturarea de fapt a cooperației agricole de producție de la însăși baza reformei agrare — aceasta grevată, la rîndul ei, și de alte imperfecțiuni — , inerția față de agravarea consecințelor negative ale pulverizării micii proprietăți în condițiile dăinuirii marii proprietăți și ale concurenței agriculturii din marile țări capitaliste, (în special din Statele Unite ale Americii etc.) vor urgenta declinul obștii sătești de arendare. Vasta și complexa experiență dobîndită de cooperația agricolă de producție, reprezentată de mișcarea obștilor sătești de arendare a moșiilor, mai ales în perioada 1907—1916, deși absolut necesară pentru reorgani- zarea agriculturii României pe noi baze, va rămîne, totuși, multă vreme, uitată în documentele de arhivă, atîtea cîte s-au mai păstrat. L’EVOLUTION DES COMMUNAUTES VILLAGEOISES D’AFFIRMAGE ENTRE 1907 ET 1916 RfiSUMfi S’appuyant sur de nombreux faits et donn^es, extraits pour la plu- part de documents in^dits des archives de l’Etat, l’auteur releve les resul- tats remarquables obtenus par les communaut^s villageoises d’affirmage des domaines, autant dans le domaine organisationnel-^conomique, que dans celui de IVducation de la paysannerie dans l’esprit de l’association. Toute une s£rie d’exemples viennent illustrer l’influence exerc^e par les communaut^s d’affermage sur les masses paysannes, leurs lacunes et erreurs, la lutte avec les forces contraires de l’ext^rieur et avec la r^sis- tance de celles de l’int^rieur; ^dificateurs ă cet ^gard sont les exemples des communaut^s villageoises de Vlăsinești — Sîrbi (district de Dorohoi), Scorțaru-Vechi et Bordei — Verde (Brăila), Luica (Ilfov), Săbăoani (Roman), Independența (Covurlui), Călărașii Vechi (Ialomița) etc. L’ampleur du mouvement des communaut^s villageoises d’affir- mage, dont l’apog^e atteignit au moment de l’entr4e de la Roumanie dans la premiere guerre mondiale, a dâ ă la maniere d^fectueuse de r^partition de la propridt6 agraire ainsi qu’aux ravages du systeme d’affer- 88 Vezi Arh. St. București, Centrocoop (inv. 689), dosar 1/1915, f. 173 — 175, 179— 180, 198—199; dosar 4/1918, f. 15; Arh. St. București, Min. Agriculturii și Domeniilor, Dir. bunuri (inv. 473), dosar 18/1914 — jud. Vlașca, f. 36—39; ibidem, (inv. 470), dosar 1/1916 — jud. Argeș, t. 50 — 53 ; 61; ibidem, Dir. proprietăți , Serv, arendări (inv. 637), dosar 5/1916 — jud. Ilfov, f. 14, 18; ibidem, dosar ÎM1916 — jud. Buzău, f. 6, Vezi și C. Filipescu, op. cit., p 174-175. www.aacoromanica.ro 3 - c. 3053 240 GHEORGHE CREȘTEA ÎS mage, caract6ris6 par l’epuisement des forces productives de la terre et l’intensification de l’exploitation de la paysannerie. Les membres de la communautes eux-memes se rendaient compte de l’accrolssement de leur capacit6 d’organiser la production, leur esprit de solidaritd ainsi que la confiance dans leurs propres forces et dans le caractere ddmocra- tique du nouvel organisme agricole augmentaient. L’entr6e de la Roumanie dans la premiere guerre mondiale, en aoilt 1916, a interrompu le rythme ascendant du mouvement de la coopâra- tion agricole de production et les 6v6nements ultârieurs ă, cette guerre) dont surtout les imperfections de la reforme agraire) acc616reront le dâclin de la communautd villageoise d’affermage. www.dacoromanica.ro LOCUL LUI CONSTANTIN MAVROCORDAT ÎN ISTORIA ROMÂNILOR DIN SECOLUL AL XVIII-lea DE MATEI D. VLAD în ultimul deceniu și jumătate s-au elaborat mai multe studii și cercetări cu caracter monografic privind perioada domniilor fanariote și ele reprezintă contribuții de certă valoare științifică la elucidarea unor aspecte de ordin economic, social, cultural și într-o oarecare măsură, și de ordin politic. Investigațiile respective s-au întreprins, așa cum era firesc, pornind de la criterii metodologice deosebite, în funcție de problema luată în studiu (economică, socială, demografică, culturală etc.). Pe lîngă rezultatele valoroase de care am vorbit mai sus, s-a ajuns cîteodată la aprecieri și concluzii diferite, uneori chiar contradictorii, nu numai în ceea ce privește caracterizarea în ansamblu a domniilor fanariote, dar și în cazul unor probleme care au făcut obiectul unor cercetări speciale și cît de cît similare sau tangente ca tematică. Nu mi-am propus în rîndurile de față să trec în revistă aprecierile și concluziile mai vechi sau mai noi care s-au emis în legătură cu așa-numita „epocă fanark>tă” (1711—1821). Ar fi o încercare prea cutezătoare și greu de realizat într-un studiu restrîns ca spațiu și care are drept scop principal de a fixa cîteva coordonate menite să contureze ceva mai clar, decît s-a făcut pînă acum, figura lui Constantin Mavrocordat în răstim- pul celor 10 (zece) domnii ale sale în Țara Românească și Moldova (1730 — 1769). Trebuie să subliniem însă că în considerațiile de față ne vom îndrepta atenția, în chip primordial, asupra rolului pe care principele „luminat” l-a avut sau nu în domeniul stimulării culturii (învățămîntului) și mai ales în cadrul luptei pe care poporul român o ducea în secolul al XVIII-lea pentru progres, independență și realizarea unității sale statale. Abordarea acestor probleme o considerăm nu numai necesară dar, într-un fel importantă și plina de semnificații, înscriindu-se pe linia unor cerințe majore ale cercetării istorice actuale. Avem în vedere fap- tul că aspectele asupra cărora vrem să stăruim aici, au intrat mai puțin în preocupările istoriografiei noastre, în raport, să spunem, cu cele privi- toare la cunoscutele reforme fiscale, sociale, administrative și juridice înfăptuite ori preconizate de Constantin Mavrocordat. Cu tot caracterul „Revista de istorie”, Tom. 37, nr. 3, p. 241 — 258, 1984. www.dacoromanica.ro 242 MATEI D. VLAD 2 lor limitat, aceste reforme au contribuit însă la ameliorarea situației existente în Principatele Eomâne de la sud și est de Carpați. Aplicarea acestor măsuri legislative, unele dintre ele cu rezultate puțin satisfăcătoare pentru marea masă a țăranilor contribuabili, au situat totuși pe Constantin Mavrocordat în fruntea principilor reforma- tori din secolul al XVIII-lea. El se înscrie în istoria acestui veac ca un promotor de seamă al piocesului de modernizare a vieții și a instituțiilor statale românești, deși multe dintre măsurile preconizate aveau să cadă cu timpul, în desuetudine. Deși reformele sociale înfăptuite de Constantin Mavrocordat, în 1746 și 1749, n-au fost în stare să ducă la rezultatele scontate de ocirmu- ire, nu trebuie totuși să uităm ideile care l-au animat pe domnitor atunci cînd a luat hotărîrea să treacă la abolirea servituții persoanale a țărani- lor din Țara Eomânească și Moldova. Biograful său principal, Petru Depasta, susține că domnitorul Mavrocordat dîndu-și seama că „cea mai mare parte din țărani trăiau în grea robie și erau lipsiți de libertatea naturală de la început, vodă și în această privire reclamînd dreptatea puse prețuri de răscumpărare, și se făcu mult costisitoarea eliberare a neamului din robia cea arbitrară"1 (s.n.). Pornind de la criteriile și considerațiile înfățișate mai sus, activi- tatea reformatoare a lui Constantin Mavrocordat trebuie deci evaluată pe toată întinderea ei (1730—1769) și numai în raport cu ceea cea rămas pozitiv ori negativ de pe urma guvernării sale în cele două țări române. Am comite însă o gravă eroare științifică dacă în aprecierile pe care le facem n-am ține seamă de toți factorii interni și externi care au dominat din punct de vedere economic, social, politic și cultural întreaga „epocă fanoriotă”. Un alt criteriu fundamental ce trebuie luat în considerare atunci cînd încercăm să determinăm cît mai corect rezultatele politicii de reforme a lui Constantin Mavrocordat, trebuie să fie analiza comparativă a tuturor actelor și inițiativelor sale în raport cu ceea ce au înfăptuit sau nu alți dom- nitori fanarioți care l-au precedat și succedat în scaunul de la Iași și București. Aceste elemente le-a avut, probabil, în vedere și N. lorga cînd a spus că atunci „cînd s-au deprins fanarioții cu țara, nu au fost nici mai buni, nici mai răi decît alții; deseori se întîmpla să fie chiar mai buni"2 (s.n.). La rîndul său, A.D. Xenopol ajungea la constatarea că „vom întîlni chiar printre fanarioți individualități însemnate și încercări de reforme, pe care nu le înfățișează domniile naționale” 3. O astfel de „individualitate” a fost, desigur, Constantin Mavrocordat care, în decursul celor peste 21 de ani de domnie, a avut nu numai răgazul dar și posi- bilitatea să cunoască destul de bine viața și realitățile societății românești din a doua treime a secolului al XVIII-lea. 1 Constantin Erbiceanu, Cronicarii greci care au scris despre români tn epoca fanariotă, București, 1888, p. 318. 2 N. lorga, Istoria literaturii românești. Introducere sintetică, Edit. Minerva, București, 1977, p. 147. 2 A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, voi. IX, Iași, 1896, p. 4; Cf. idem, Epoca fanariotilor (1111 —1821), Iași, 1892, p. 2. www.dacoromanica.ro 3 CONSTANTIN MAVROCORDAT ÎN ISTORIA ROMANILOR 243 După știrile furnizate de izvoarele contemporane, Constantin Mavro- cordat s-ar fi născut la Constantinopol, la 27 februarie 1711 4. Nașterea a avut loc cu aproapd șapte luni înainte ca tatăl său, Nicolae, să obțină firman de la Poarta otomană (26 septembrie 1711) prin care revenea pentru a doua oară în scaunul domnesc de la Iași, deschizînd astfel „epoca fanariotă” în țările române. Cronicarul Petru Depasta scrie că mama viitorului domn, Pulheria, era o femeie distinsă și „împodobită mai ales cu frumusețea onestităței”. Despre tatăl său, același biograf afirmă că era vestit „pentru ocupațiunile lit6rare și serioasă iubire de studii” și nu uită să adauge că „domnise peste fiecare provincie a Daciei”5 (s.n.). Fiind „crescut din cea mai fragedă tinerețe în Țara Românească” 6 7, la curtea domnească din București, în ambianța culturală și de studiu dată de lumea cărților aflate în biblioteca de faimă europeană a tatălui său, înzestrat cu însușiri intelectuale deosebite, tînărul Constantin a reușit să ajungă repede — după mărturia unui călător — un principe „foarte erudit, petrecindu-și toate orele libere din zi pi o mare parte din noapte în lectură continuă”1 (s.n.). Markos Antonios Katsaitis afirmă că Mavro- cordat „era neobosit în sîrguința lui de a învăța, punînd să i se citească cărți timp de șase și opt ore continue, atribuție care era încredințată cel mai des domnului Depasta” 8. Ion Neculce mărturisește și el că lui vodă „ii era dragă învățătura, corăspundeții din toati țările străine să aibă, pre silitor spre vești, ca să știi ce să faci printr-alte țări”9. Un rol hotărîtor în instruirea tînărului beizadea l-a avut, desigur, tatăl său Nicolae Mavrocordat. Acesta l-a crescut cu aleasă grijă, urmărindu-i îndeapropae pregătirea nu numai din punct de vedere cultural, dar și al conducerii statului. Căuta să-l deprindă — spune Petru Depasta — „cu osteneala” în „studierea științelor” și să-l introducă tot mai mult „în învățătura enciclopedică”. în aceeași măsură era interesat să-l inițieze în „ocupa- țiunile politice”, deoarece nădăjduia să-l lase „succesor la putere și dem- nitate”, fiind, dealtfel, convins că fiul său este predestinat să ajungă „diriguitor statului și popoarelor”10, previziune ce s-a adeverit parțial și a devenit realitate îndată după moartea tatălui său. Deși se afla în pragul adolescenței — în vîrstă de numai 19 ani — , Constantin Mavrocordat și-a inaugurat prima lui domnie (în septembrie 1730) în Țara Românească, fiind „ales în unanimitate — domn Valahiei * Emile Lcgrand, Genealogie des Maur acar data de Constantinopolc, Paris, 1900, p. 16; cf. Constantin Dapont^s, EpMmirides daees au chronique de la guerre de qitatre ans (1736 — 1739), cd. Emile Legrand, tome deuxiâme, Paris, 1881, p. XIX; după N. lorga (Istoria literaturii române tn secolul al XVIII-lea (1688 — 1821), voi. I, ed. Barbu Theodorescu, Edit. didactică și pedagogică, București, 1969, p. 378) Constantin Mavrocordat s-ar fi născut la 21 februarie 1711 ,,la trei ceasuri și jumătate din noapte”. 5 Constantin Erbiceanu, op. cit., p. 302. • Nicolae lorga, Istoria literaturii române in secolul al XVIII-lea (1688 — 1821), voi. I, ed. Barbu Theodorescu, Edit. didactică și pedagogică, București, 1969, p. 359. 7 Markos Antonios Katsaitis, Călătorie de la Constantinopol la Iași și de la Iași la Butureși tn anul 1742, ed. Elena Moisuc și Dumitru Limong, în voi. Saeculum, Edit. Juni- mea, Iași, 1971, p. 71, col. I-a. 8 Ibidem, p. 83, col. I-a. 9 Ion Ncculce, Letopisețul Țării Moldovei, ed. lorgu Iordan, E.S.P.L.A,, 1955, p. 356. 10 Constantin Erbiceanu, op. cit., p. 303. www.dacoromanica.ro 244 MATEI D. VLAD 4 (Daciei)”11 (s.n.). Ambasadorul Franței la Constantinopol, Villeneuve, i-a trimis lui Constantin Mavrocordat o scrisoare de simpatie, afirmind, între altele, că „Poarta a făcut dreptate” 12 numindu-1 succesorul tatălui său în scaunul domnesc de la București. Ultima domnie (a zecea) și-a petrecut-o în scaunul Moldovei (1769 iunie 18 — decembrie 4), după mai mult de 21 de ani de guvernare alternativă în cele două Principate Române. Pe lîngă dificultățile interne și externe, cauzate de boieri ori rivalii săi în lupta pentru scaun, la care se adaugă cele provenite din partea Porții Otomane, subliniem faptul că a treia domnie munteană a lui Constan- tin Mavrocordat, precum și ultima din Moldova au fost tulburate de izbucnirea a două războaie, cel ruso-austro-turc din 1735—1739 și cel ruso-turc din 1768—1774. Rezultatele finale ale celui de al doilea conflict, i-au rămas necunoscute lui Constantin Mavrocordat. Desfășurarea ope- rațiunilor pe cîmpul de luptă a făcut ca, în urma unei confruntări mili- tare dintre o unitate rusă și una otomană, ce a avut loc la Galați, în noiem- brie 1769, domnitorul să fie luat prizonier de „corpul volintirilor rusești”13 (s.n.). Cronicarul loan Canta afirmă că „dîndu volintirii preste dînsul l-au prinsu (5 nciemvrie), și aducîndu-1 cu toată cinstea lui la Iași, s-au bolnăvitu, și peste cîteva zile de moarte firească au muritu (4 dechemvrie 1769)”14. Sfirșitul domnitorului a fost grăbit, se pare, și ,,de o rană ce căpătase la Galați”15. A încetat din viață la vîrsta de 58 de ani, fiind înmormîntat ,,cu toată pompa cuvenită unui stăpînitor de țară”16, fapt confirmat de cronicarul Enache Kogălniceanu care scrie că „l-au îngro- patu cu mare cinste boierii în Iași, ca pe un domn”17 (s.n.) Influențat de ideile filosofice ale timpului, ale lui Voltaire și a altor enciclopediști, el însuși principe „luminat” și filantrop, Constantin Mavro- cordat, cunoscător adine al realităților românești, și-a dat seama de nece- sitatea reînnoirii multor instituții feudale, îndeosebi a celor care vizau sectoarele fundamentale ale statului. Aceste instituții deveniseră anacro- nice și nu mai erau apte să țină pasul cu exigențele impuse de transfor- mările obiective ce aveau loc în structura economică și socială a Princi- patelor Române de la mijlocul secolului al XVIII-lea. De aceea, așa cum just a remarcat A.D. Xenopcl, planul de reforme al lui Constantin Mavro- cordat, „oricît ar fi fost de greșit, tot era mai drept și mai echitabil decît starea îngrozitoare în care înnota societatea timpului”18 (s.n.). Prin refor- 11 Ibidem, p. 304. 13 Ion C. Filitti, Lettres et exlrails concernant les relations des Principautes roumaines avec la France (1728 — 1810), București, 1915, p. 5. 13 Dionisie Fotino, Istoria generală a Daciei sau a Transilvaniei, Țării Muntenești și a Moldovei, trad. de George Sion, tom. III, București, 1859, p. 119. 14 Spătarul loan Canta, Letopisețul Țării Moldovei de la a doua și ptnă la a patra domnie a lui Constantin Mavrocordat voievod, în Mihail Kogălniceanu, Cronicele României, ed. Il-a, tom. III, București, 1874, p. 193; cf. și Ilie Corfus, Însemnări de demult, Edit. „Junimea”, Iași, 1975, p. 73. 16 Dionisie Fotino, op. cit., p. 119. 16 Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, voi. III, partea I-a, București, 1942, p. 275. 17 Enache Kogălniceanu, Letopisețul Țării Moldovei de la domnia iniția și ptnă la a patra domnie a lui Constantin Mavrocordat voievod, In Mihail Kogălniceanu, Cronicele Româ- niei, ed. Il-a, voi. III, București, 1874, p. 264. 18 A. D. Xenopol, Epoca fanarioților (1111 — 1821), Iași, 1892, p. 118. www.dacoromanica.ro 5 CONSTANTIN MAVROCORDAT' ÎN ISTORIA ROMANILOR 245 mele întreprinse, Constantin Mavrocordat „făcu ca țara să ia o transfor- mare mai frumoasă”16 (s.n.) notează același Petru Depasta. Nu trebuie să uităm că aplicarea acestor reforme a avut loc într-o vreme — după cum se arată în Programul partidului — cînd „dominația străină a dus, totodată, la prelungirea în timp a orînduirii feudale, la întârzierea procesu- lui dezvoltării societății românești”19 20 (s.n.) sau, cum observa un vechi cercetător al perioadei fanariote, cînd „afacerile de interes național se dezbăteau și se hotărau fără noi”21 (s.n.). în această privință, este un merit deosebit al istoriografiei noastre de a fi arătat că neajunsurile de care au suferit țările române în răstimpul cuprins între 1711 —1821 nu s-au datorat întotdeauna incompetenței sau caracterului oamenilor, ci „datorită mai mult sistemului”22. Aprcciați din acest punct de vedere, întîlnim cîțiva domnitori fana- rioți, este adevărat, puțini la număr, care au fost, așa cum s-a spus, mai mult actorii unor roluri ingrate, decît autorii relelor abătute asupra Prin- cipatelor Eomâne. „Chiar dacă toți domnii fanarioți ar fi fost însuflețiți cu nobile gînduri — scrie A.D. Xenopol — , însă sistemul în care erau prinși îi silea să apuce pe căi reprobate poate de intima lor natură. Sis- temul era mai rău decît persoanele, și dacă turcii nu ar fi strîns de gît pe domni, mai mulți din ei nu ar fi gîtuit pe popor”23. Această constatare are o valoare cu totul deosebită atunci cînd punem în cumpănă întregul efort reformator al lui Constantin Mavrocordat. în nici un caz el nu a fost întotdeauna vinovat direct de situația și de scai ta pe care cele două țări române au trebuit să le împărtășească în anumite împrejurări, atit pe plan intern cît și în cadrul raporturilor lor cu Poarta Otomană sau cu alte state europene. Călătorul francez, Jean Glande Fla°hat, oprindu-se în anul 1740 la curtea domnească din București, ni-1 descrie pe Constantin Mavrocordat ca pe un „domn al unui popor numeros, considerîndu-se îndatorat să-i fie părinte și să lucreze solid la fericirea lui” („Souverain d’un peuple nombreux, il se croyait oblige d’en etre le pere, et de travail- ler solidement ă son bonheur”)24. Ca dovadă că domnitorul Constantin Mavrocordat este chiar „mai presus dc laudele ce i se pot aduce”, F’achat adaugă : „ar fi fost în stare să formeze și să execute proiectul care a fost așa de glorios pentru țarul Petru, dacă politica i-ar fi îngăduit să lipsească dintr-o țară unde e tributarul sultanului” („il eut 6t6 capable de former et d’ex^cuter le projet qui a ete si glorieux au czar Pierre, si la politique lui eut permis de s’absenter d’un pays ou il est tributaire du Grand-Soig- neur”)25. 19 Constantin Erbiceanu, op. cit., p. 315. 20 Programul Partidului Comunist Român de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintare a României spre comunism, Edit. politică, București, 1975, p. 29 — 30. 21 C. Erbiceanu, Atanasie Comnen Ipsilant și Chronicul său cu privire la români, Extras din „Analele Academiei Române”, Seria II, Tom. XXIII, Memoriile secțiunii istorice, București, 1900, p. 12. 22 A. D. Xenopol, Epoca fanariotilor (1711—1821), Iași 1892, p. 2. 28 A. D. Xenopol, op. cit. mai sus, p. 523; cf. idem, Istoria românilor din Dacia Tra- iană, voi. X, Iași, 1896, p. 86. 21 Constantin Dapontfes, Ephâmerides daces ou chronique de la guerre de gualre ans (1736 — 1739), ed. Emile Legrand, tome deuxiăme, Paris, 1881, p. LXIII; vezi și N. lorga, Știri nouă despre biblioteca Mavrocordaților și despre viața muntenească tn timpul lui Constantin Vodă Mavrocordtd, București, 1926, p. 19. 25 Constantin Dapontâs, op. cit., p. LXV; cf. și N. lorga, op. cit., p. 20. www.dacoromanica.ro 246 MATEI D. VLAD 6 Pe linia ideilor înfățișate mai sus, considerăm justă constatarea lui A.D. Xenopol cînd sublinia faptul că principele Constantin Mavro- cordat a fost ,,ca și tatăl său, o excepție (s.n.) în lungul șir de domnitori netrebnici ai țărilor române, ce se întâlnesc pe tronurile lor atît înainte cît și în decursul epocii fanariote”28. Biograful Petru Depasta notează că domnitorul prefera „mai mult de toate dreptatea cea mai curată ... și imparțialitatea"27 (s.n.). Știrile cuprinse în principalele izvoare externe concordă, de altfel, cu ceea ce au consemnat și cronicarii noștri. Așa, de pildă, Enache Kogălniceanu, care, în general, combate politica reforma- toare a principelui, se înțelege, prin prisma intereselor sale de clasă, scrie cu oarecare aversiune că în timpul lui Constantin Mavrocordat „ușile divanului erau deschise și multă vorbă cu prostimea avea, cît atîta le dăduse obraz, cit nu putea nimeni din boieri ca să zică măcar cît de puțin lucru vreunui țăran, că îndată striga la vodă, și pentru un lucru de nimica a unui țăran cît de prost, făcea pe un boier mare mascara și-l închidea"26, (s.n.). Indiferent de faptul că Enache Kogălniceanu aprobă sau nu planul de reforme al lui Constantin Mavrocordat, din portretul pe care i-1 face acestui „domn cu suflet nobil"29 (s.n.), cum l-a caracterizat N. lorga, se încheagă totuși, peste voința cronicarului, figura de principe ,,luminat” a lui Mavrocordat, hotărît să contribuie la înlăturarea abuzurilor și la ameliorarea situației celor de jos30. în acest sens, Ion Neculce, care l-a cunoscut bine pe domnitor cu prilejul primelor sale guvernări în Moldova, afirmă că „la divanuri . . . să ispite să să pui și împotriva boierilor, unde socote că giudecă strîmbu boierii"31 (s.n.). Spătarul loan Canta remarcă și el că Mavrocordat îi obișnuise în așa fel pe oameni, încît aceștia dacă socoteau judecata boierilor nedreaptă „veneau la divan cu mărturia boie- rilor, și însuși el cerceta mărturia ; și după cum socotia așa și hotăra"32 (s.n.). Concludentă în această privință este reacția domnitorului față de abuzu- rile comise de marele său vistier Teodor Paladi. Autorul anonim al Cronicii Ghiculeștilor a reținut acest episod și arată că voievodul Constantin Mavro- cordat cînd a aflat că prin satele dregătorului respectiv au fost găsiți oameni fără „peceți”, ,,1-a certat mult cu ocări și cu amenințări grozave, încît mulți au socotit că puțin timp va mai rămîne la vistierie”33. Pare, așadar, îndreptățită aprecierea lui A.D. Xenopol cînd scria că primii doi Mavrocordați au căutat „să-și întemeieze puterea pe poporul de jos în loc de acel nesigur și șovăitor al boierilor"34 . Un exemplu îl constituie — spune Xenopol — Constantin Mavrocordat „prin plănuitele sale reforme în favoarea țăranilor"33 (s.n.). Intr-adevăr, cum just s-a remarcat, „aboli- 36 A. D. Xenopol, Epoca fanarioților (1711— 1821), Iași, 1892, p. 119; idem, Istoria românilor din Dacia Traiană, voi. IX, Iași, 1896, p. 92. 37 Constantin Erbiceanu, Cronicarii greci care au scris despre români în epoca fanariotă, București, 1888, p. 317. 38 Enaehe Kogălniceanu, op. cit., p. 203. 33 N. lorga, Sfaturi pe întuneric, ed. Valeriu Râpeanu și Sanda Râpeanu, Edit. mili- tară, București, 1976, p. 150. 30 G. G. Ursu, Memorialistica In opera cronicarilor, Edit. Minerva, București, 1972, p. 227. 31 Ion Neculce, op. cit., p. 352. 33 Spătarul Ion Canta, op. cit., p. 183. 33 Cronica Ghiculeștilor (Istoria Moldovei tntre anii 1695 —1754), ed. Nestor Camariano și Ariadna Camariano-Cioran, Edit. Academiei, București, 1965, p. 565 și 567. 34 A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, voi. X, Iași, 1896, p. 94 — 95. *• Ibidem, p. 95. www.dacoromanica.ro 7 CONSTANTIN MAVROCORDAT ÎN ISTORIA ROMANILOR 247 rea șerbiei în Țara Românească la 1746 și în Moldova la 1749 de către Constantin Mavrocordat a fost o premieră de valoare pentru Europa Centrală, răsăriteană și de sud-est, premieră al cărei răsunet putea fi mai mare dacă n-ar fi intervenit poate grija domnitorului că acțiunea, foarte modernă, putea să irite prea mult pe feudalii absoluți de la Stambul”30 (s.n.). Aces- te reforme s-au integrat însă în mod firesc și logic în ansamblul transfor- mărilor economice și sociale ce aveau loc în secolul al XVIII-lea în tot continentul european, proces care nu putea rămîne fără ecouri în țările locuite de români. ★ Pe plan cultural, Constantin Mavrocordat se înscrie în rîndul acelor domnitori de excepție, cum remarca A.D. Xenopol, care au contribuit la orientarea spiritului românilor spre civilizația Europei occidentale * * * * 37. El a avut, totodată, un rol important ,,în cultivarea învățăturii umanis- te” făcînd ,,să apară în Geția imaginea ... iscusinței antice”38. în răs- timpul celor zece domnii ale sale, limba română n-a încetat nici un moment de a sluji drept organ de rostire în biserică, în administrație, în justiție și chiar ca mijloc de exprimare a celor mai alese și înalte gînduii ale popo- rului nostru. Constantin Mavrocordat se numără printre puținii domni- tori fanarioți care a înființat și susținut tipografii și a obligat clerul anal- fabet să învețe carte românească. în prefața Evangheliei tipărită la Eîmnic în anul 1746, episcopul Climent aduce elogii meritate lui Constantin Mavrocordat pentru că a depus multă „sîrguială și nevoință ... ca să crească și să se lățească cuvîntul sfintei scripturi nu numai în țara Măriei Tale, ci în toate țările și ținuturile ce vorbesc în limba românească, poruncind a să scrie și a să tipări multe feluri de cărți spre folosul a tot sufletul creș- tinesc"39 (s.n.). Dealtfel, în timpul guvernării sale alternative, circula- ția cărților și manuscriselor dintr-o țară românească în alta este un feno- men obișnuit și frecvent. Este și acesta — cum s-a afirmat — ,,un alt argument că românii căutau fără deosebire, din cele mai vechi timpuri, hrană sufletească pe tot teritoriul locuit de români, înainte de unirea politică”40 . Astfel, într-o însemnare din luna mai 1733 se face mențiunea despre Codicele Voronețian ce ,,a fost scris pe rumânie ... în zilele lui Constantin voievod, vl’et 7241 [1733]”41. Pe un alt manuscris întîlnim precizarea că un fragment de teologie polemică „s-au tălmăcit din limba leșească pre limba rumânească ... în zilele măriei sale preaînălțatului domn loan Costandin Nicolae voievod ... la anul 1742”42 43. Concludentă 88 losif Constantin Drăgan, Idealuri și destine. Eseu asupra evoluției conștiinței euro- pene, Edit. „Cartea Românească”, București, 1977, p. 201; cf. și Florin Constantiniu, Refor- mele lui Constantin Mavrocordat tn Moldova și Țara Românească, In „Studii și articole de istorie”, voi. XX, Bucureșt, 1972, p. 34. 37 A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, voi. XI, Iași, 1896, p. 36 — 38. 88 Const. Erbiceanu, Cronicarii greci care au scris despre români în epoca fanariotă, București, 1888, p. 319. 88 loan Bianu și Ncrva Hodoș, Bibliografia românească veche, tom. II (1716 — 1808), București, 1910, p. 89—90. 40 Dr. Antonie Plămădeală, Clerioi ortodocși ctitori de limbă și cultură românească, București, 1977, p. 41. 41 Gabriel Ștrempel, Catalogul manuscriselor românești, Edit. științifică și enciclopedică, București, 1978, p. 114. 43 Ibidem, p. 31. , . www.dacoromamca.ro 248 MATEI D. VLAD 8 în această privință este și relatarea lui Enache Kogălniceanu din care aflăm că domnitorul Constantin Mavrocordat, aflat la a doua sa guver- nare în Moldova" (1741 septembrie — 1743 iulie 20), „poruncit-au de au adus și cărți pe înțeles din Țara Românească, căci în Moldova nu se afla Evanghelii, Apostoli și Liturghii", hotărînd ca „acele cărți să le citească pe înțeles pe la biserici" 43 (s.n.), adică cărți de cult în limba română. Este ceea ce remarca P.S. Aurelianu, cu peste un secol în urmă, și anume că „principele Constantin Mavrocordat introduse limba română în bise- rică” 44. Prin unitatea limbii din cărțile bisericești, s-a răspîndit — așa cum s-a spus — „aceeași vorbire între toți românii și s-a contribuit mult la conservarea unității neamului nostru”45 * 47. Este semnificativ faptul că brașoveanul Dimitrie Eustatievici, dascăl la școala românească din Șcheii Brașovului, alcătuiește în anul 1757 Gramatica românească, prima gramatică a limbii române, la solicitarea lui Constantin Mavrocordat, aflat atunci la a cincea sa domnie munteană (1756 februarie 8 — 1758 august)48 49. într-o însemnare existentă pe un manuscris, ce poartă data de 1 septembrie 1757, un anonim aținut să noteze că „Gramatica româ- nească afierothisită [dedicată] preablagocestivului, prealuminatului și preaînălțatului domn și oblăduitor a toată Ungrovlahia, domnului, Io Cos- tandin Nicolae voevod acum întîi izvodită prin Dimitrie Eustathiev Brașo- veanul"^. Markos Antonios Katsaitis, cu prilejul menționatei călătorii făcute la Iași în anul 1742, afirmă că domnitorul era un adept convins al cul- tivării oricărei limbi materne. La întîlnirea avută cu vodă, povestește Katsaitis, vorbindu-i în limba italiană, Mavrocordat „m-a întrerupt, spunîndu-mi : de ce fiind grec, nu mă folosesc de limba maternă"*8 (s.n.). De la aceleași convingeri pornea, desigur, domnitorul atunci cînd dădea porunci strașnice unor slujbași ai săi, atrăgîndu-le atenția ca în cores- pondența cu el să folosească numai limba română. Este cunoscut repro- șul tăios pe care-1 face Constantin Mavrocordat unui funcționar mol- dovean care se „învrednicise” să-i scrie în grecește : „Carte ce mi-ai tri- mis am loat și cele scrisă am vădzut; dar pentru ce ne scrii grecești? Au aștepți să-ți dăm noi logofăt să scrie româneaște? Să-ți cauți logofețăl, să ne scrii rumâneaști ! Să nu ne mai scrii grecește !”4B (s.n.) Aceasta arată nu numai preocuparea domnitorului pentru folosirea limbii române în admi- nistrație, justiție și biserică50, ci și faptul că el însuși era un bun cunos- cător al limbii țării, după cum la fel de bine știa și tatăl său Nicolae Mavro- cordat. Avea mare dreptate N. lorga să afirme că „este o legendă ridiculă”, 43 Enache Kogălniceanu, op. cit., p. 203; cf. și Istoria României, voi. III, Edit. Aca- demiei, București, 1964, p. 533. 44 P. S. Aurelianu, Schițe asupra stării economice a României tn secolul al XVlII-lea, tn „Analele Academiei Române”, seria Il-a, Tom. III, Secțiunea Il-a, Memorii, București, 1882, p. 91; cf. și Istoria României, voi. III, Edit. Academiei, București, 1964, p. 525. 45 C. Erbiceanu, Priviri istorice și literare asupra epocei fanariote, București, 1901, p. 108. 44 N. lorga, Istoria bisericii românești și a vieții religioase a românilor, Vălenii de Munte, 1900, p. 141. 47 Gabriel Ștrempel, Catalogul manuscriselor românești, Edit. științificii și enciclopedică, București, 1978, p. 146. 43 Markos Antonios Katsaitis, op. cit., p. 70, col. I-a. 49 N. lorga, Studii și documente cu privire la istoria românilor, voi. VI, București, p. 290; idem, Istoria românilor prin călători, ed. Il-a, voi. II, București, 1928, p. 92. 80 Cf. Istoria României, voi. III, Edit. Academiei, București, 1964, p. 525. www.dacoromanica.ro U CONSTANTIN MAVROCORDAT ÎN ISTORIA ROMANILOR 249 atunci cînd combatea pe acei istorici care susțineau că „fanarioții nu știau limba românească”51. Despre Constantin Mavrocordat, călătorul grec Katsaitis spune că, pe lîngă limbile : greacă, turcă, latină, italiană și franceză, el vorbea bine „moldoveana și valaha, acestea din urma fiind de fapt, una și aceeași limbă”52 (s.n.). Dealtfel, renumita Condică de hotă- rîri a lui Constantin Mavrocordat, este scrisă — cum sublinia N. lorga — ^,în românește, într-o excelentă limbă; nici un singur act grecesc” 53 (s.n.) Constantin Mavrocordat s-a remarcat și prin interesul arătat învă- țămîntului, aducînd reale îmbunătățiri școlilor superioare din București și Iași 54, precum și din alte centre urbane și localități din Principatele Române. în răstimpul celei de a doua domnii în Moldova (1741 septem- brie—1743 iulie 20) el „au mai făcut școli de învățătură și latinești” 55 (s.n.) insistînd pentru predarea limbii latine în cadrul Academiei de la Iași, limbă care a fost studiată cu întreruperi din cauza lipsei de profesori. El încurajează dezvoltarea învățămîntului nu numai în limbi străine, dar și în limba națională a românilor56. Ion Neculce îl admiră, între altele, deoarece „au dat știre tuturor mazililor în toată țara ca să-ș aducă copiii la învățătură la școală, ca să învețe orice limbă le-ar fi voia, pentru ca să se afle oameni învățați și în pămîntul nostru al Moldovei” 57 (s.n.). Dealtfel, prin hrisovul din anul 1741, el a decis ca la mitropolie, la episcopii și la toate mănăstirile „să fie dascăli și copii la învățătură fieștecare după putința sa” 58. Cu șapte ani mai înainte, Constantin Mavrocordat dăduse hrisovul din 20 februarie 1734 prin care poruncea mitropolitului Moldovei că trebuie să urmărească îndeaproape modul cum dascălii își fac datoria față de elevii lor59. După opinia exprimată de Ariadna Camariano-Cioran, domnitorul ar fi avut în vedere și „un ajutor care consta în hrană sau îmbrăcăminte pentru elevii săraci”50 (s.n.), care frecventau școala. De asemenea, prin actul din 3 iunie 1746, Constantin Mavrocordat hotărăște 76, p. 222. . www.dacoromamca.ro 4-e. 2053 252 MATEI D. VLAD 12 mînd în fel și chip pe sărmanele raiale” 75. Se poate constata din exemplele menționate pînă aici, că, chiar în condițiile impuse și creiate de desfășu- rarea operațiunilor militare din timpul războiului ruso-austro-turc din 1735—1739, Constantin Mavrocordat se ridicase împotriva acelor dregă- tori otomani care prin „tiranii și persecuții fac ca raialele din satele de pe drum să se împrăștie și să se risipească” 76. Firmanul din 17 martie 1737 constituie și el o dovadă că „voievodul Țării Românești, voievodul Constantin" protestase pe lîngă sultanul Mahmud I ca „nimeni altul să nu se amestece, în nici un fel" 77 (s.n.). Neiespectarea prevederilor stabilite de Mahmud I, prin firmanul din 3—12 martie 1737, a provocat o nouă intervenție a lui Constantin Mavrocordat, fapt care l-a determinat pe sultan să emită la 21—30 mai 1737 un nou ordin împotriva acelor dregători turci, care, deși nu aveau „seneduri în legătură cu Țara Românească”, continuau totuși „să treacă peste fluviul Dunărea”, persecutînd „în fel și chip pe sărmanii locuitori ai Țării Românești, prin cerere de cai de poștă”. Sultanul recunoaște că domnitorul îl rugase să intervină din nou și să împiedice cu desăvîrșire „trecerea în Țara Românească a dacilor și celorlalte cete de ostași, ei să fie opriți și îndepărtați cu porunci drastice" 78 79 (s.n.). Apărarea autonomiei interne a țării explică, dealtfel, și reacția lui Constantin Mavrocordat față de abuzurile comise de negustorii turci, cunoscuți sub numele de lăzi (originari din Asia Mică). în timpul celei de a doua domnii în Mol- dova (1741 septembrie — 1743 iulie 20), el a reușit să obțină aprobarea, sultanului Mahmud I ca toți negustorii „lăzi” să fie „alungați din tot Principatul, desființîndu-li-se totodată și piețele neguțătorești și bîlciurile ba chiar li se dărîmară cu totul și locuințele lor" 19. (s.n.). Ingerințele dregătorilor turci în treburi care prejudiciau autonomia țării, au provocat de fiecare dată reacția domnitorului. Astfel, din textul firmanului din 19—28 septembrie 1744, luăm cunoștință despre împo- trivirea lui Constantin Mavrocordat față de acei musulmani care „au la hotarul Țării Românești și ciftlicuri [moșii — n.n.] și herghelii de cai și țin acolo stupii lor, obținînd astfel foarte multe cîștiguri" 80 (s.n.). Pe bună dreptate, Constantin Mavrocordat considera o asemenea situație o încălcare flagrantă a autonomiei țării și insista că toți aceștia trebuie „să-și dea zeciuielile și dările lor către voievodul" 81 Țării Românești. Toate aceste proteste lasă să se întrevadă faptul că apărarea autonomiei și integrității teritoriale nu a fost ceva „incidental” în politica lui Constantin Mavrocordat, ci a constituit una din caracteristicile și preocupările sale permanente. Circa un deceniu și jumătate mai tîrziu de la alungarea negustorilor lăzi din țară, autoritățile turcești de la Constantinopol înre- gistraseră o nouă intervenție a sa pe lîngă sultanul Mustafa al III-lea, care a fost uevoit să emită firmanul din 12—21 august 1761. Din con- 75 Ibidem, p. 225. 76 Ibidem. 77 Ibidem, p. 226. 78 Ibidem, p. 231. 79 Constantin Erbiceanu, Cronicarii greci care au scris despre români in epoca fanariotă, București, 1888, p. 316. 80 Mustafa A. Mehmed, op. cil., p. 244. 81 Ibidem, p. 245. , www.dacoromamca.ro 13 CONSTANTIN MAVROCORDAT 1N ISTORIA ROMANILOR 253 textul acestei porunci ne putem ușor da seama că domnitorul ceruse sultanului „să fie împiedicați și îndepărtați de tot cei care ară și seamănă cu forța pe pămîntul Țării Românești și Olteniei, iar cei care îndrăznesc să sămrșească fapte care tulbură bunul nizam [așezămînt — n.n.] stabilit să fie izgoniți și scoși din Țara Românească prin mijlocirea căpeteniilor lor” 82 (s‘.n Protestul energic al lui Constantin Mavrocordat n-a rămas fără ecou în cercurile de decizie de la Contantinopol. O dovadă concretă în acest sens o constituie faptul că, în luna următoare, sultanul Mustafa al III-lea a fost nevoit să recunoască, prin firmanul din 1—10 septembrie 1761, că „Țara Românească, de la cucerirea împăraților și pînă acuma, a fost înregistrată separat și este interzisă călcarea ei cu piciorul, iar. . . tributul pe care trebuie să-l achite este mînuit și procurat și plătit de voie- vozi” 82 83 (s.n.). Din acest punct de vedere, Constantin Mavrocordat a urmat linia politică a domnitorilor pămînteni care — după expresia lui Dimi- trie Cantemir — „afară de Dumnezeu și de sabia lor nu recunoșteau pe nimeni mai puternic în țara lor" 84 (s.n.). în orice caz, politica sa nu are nimic de-a face — cum s-a afirmat — cu „tradiția statului otoman însuși, care proclama ocrotirea raialelor drept unul din obiectivele sale de căpe- tenie” 85. Dimpotrivă, Constantin Mavrocordat, atent la toate schimbările politice și militare care aveau loc pe plan european, mutații determinate și de așa-numita „Chestiune orientală”, s-a străduit ca Tara Românească și Moldova să-și păstreze autonomia și ființa lor statală, lăsată de prede- cesorii din secolul al XVII-lea. Pe această linie, se poate afirma că el este un succesor al politicii trasate de Constantin Brîncoveanu și Dimi- trie Cantemir. Printr-o politică dibace și flexibilă, care să nu lezeze prea mult interesele Porții, Mavrocordat a știut să se folosească de contradic- țiile existente între Turcia, Rusia și Austria, și să păstreze acea autonomie despre care tot Dimitrie Cantemir spunea că „aceste a noastre două țări, . . .măcar că supuse și ascultătoare sînt tiraniei turcești, însă nici stăpi- nirea, nici slobozenia jos și-au lăsat”. Și continuă marele cărturar enci- clopedist și om politic că Principatele Române „deși groazei lumii împă- răției turcului, bani de a da obligate sînt, însă bisericile, legea, județele, obiceiele nesmintite și nebetegite și le-au păzit” 86. Caracteristică și concludentă pentru stabilirea strategiei politice a lui Constantin Mavrocordat este și atitudinea adoptată de el cu prilejul războaielor ruso-austro-turce, ale căror operațiuni militare s-au desfă- șurat, în parte, chiar pe teritoriul românesc. Astfel, în timpul conflictului militar din anii 1735—1739, domnitorul Constantin Mavrocordat, cuprins „de mînie și supărare, — notează Petru Depasta — s-a dus drept la rîul Dunărea, pe lingă țărmurile căreia așezîndu-se în corturi, își strîngea ar- mată, adunînd luptători, cînd chiar în scurt și formîndu-și armia cu chel- 82 Ibidem, p. 272. 83 Ibidem, p. 275. 84 Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Edit. Academiei, București, 1973, p. 123. 88 Florin Constantiniu, Pentru o tipologie a „despotismului luminat”: exemplul româ- nesc, în „Analele Universității București”, Istorie, XXIX (1980), p. 64. 88 Dimitrie Cantemir, Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, ed. G. Tocilescu, București, 1901, p. 105 — 106. www.dacoromaiiica.ro 254 MATEI D. VLAD 14 tuielile sale și cu cea sosită de la împărăție” 87 (s.n.) a reușit să evite ocu- parea Bucureștilor de către armata austriacă. El a avut, de asemenea, un merit deosebit în ceea ce privește rein- tegrarea Olteniei în hotarele Țării Românești. în acest scop, în timpul și după încheierea păcii de la Belgrad (1739), „Constantin vodă— scrie Dionisie Fotino — mai adăugind 100 mii lei pe lîngă tributul țării, mai dînd apoi și daruri la turci, a izbutit a încorpora iarăși Banatul [Oltenia — n.n.] cu Țara Românească, rînduind ban pe Matei Cantacuzino” 88. Opt ani mai tîrziu, în 1747, Constantin Mavrocordat, aflat la a patra domnie munteană, se opune din răsputeri lui Grigore al II-lea Ghica, care urmărea să obțină Oltenia pentru sine, drept compensație pentru serviciile diplomatice aduse Porții otomane îu timpul războiului din 1735—1739. Constantin Mavrocordat — scrie Atanasie Comnen Ipsilant — ,,s-a opus la această separare a Valahiei în două” 89 (s.n.). în această privință, mi se pare îndreptățită aprecierea lui A.D. Xenopol, referitoare la unii domni fanarioți, și ea s-ar potrivi în primul rînd lui Constantin Mavrocordat, că,, ar fi fost chiar cu totul afară din cale, ca niște oameni străini de firea și de religia turcilor, al căror stat pierise zdrobit sub lovi- turile otomanilor, să fi fost niște sinceri apărători ai intereselor lor” 90. O poziție similară a adoptat Constantin Mavrocordat și cu prilejul domniilor sale în Moldova. Astfel, pentru a ne opri la un singur exemplu, precizăm că în răstimpul dintre 1741—1743, cînd se afla pentru a doua oară în scaunul de la Iași, el a reacționat vehement împotriva acelor feudali polonezi care „sărind preste șanțurile de hotar, înălcau țara trecînd preste margini”. Pentru reglementarea litigiilor de graniță, domnitorul a cerut instituirea unei comisii mixte, cu delegați aparținînd ambelor părți interesate. Urmărind îndeaproape lucrările comisiei, el a dat dovadă de multă intransigență „respingînd atacul” și revendicînd — după măr- turia lui Petru Depasta — „prerogativele Principatului” 91(s.n.). Ca ur- mare a acestei intervenții, în anul 1742, Constantin Mavrocordat își exercita „pe deplin suveranitatea asupra țării sale”, refuzînd „autorită- ților poloneze urmărirea pe teritoriul Moldovei a unor răufăcători”, pre- cizînd că acesta este unul din atributele fundamentale ale domnitorului moldovean.92 87 Constantin Erbiceanu, Cronicarii greci care au scris despre români tn epoca fanariotă, București, 1888, p. 309; Cronicarii turci Mehmed Subhi și Izzi Sulciman Efendi scriu, de asemenea, că domnitorul Constantin Mavrocordat a participat alături de Deli Regeb ,,ca să-i scoată pe afurisiții austrieci de la hotarul pe unde pătrunseseră” și că „in timpul expedi- țiilor împotriva Austriei, ... aflindu-sc ca voievod, serviciile lui făcute cu sinceritate, precum și faptele lui pricepute fuseseră apreciate” (Cf. Mustafa A. Mehmet, Cronici turcești privind Țările Române (sfirșitul sec. XVI — începutul sec. XIX), Edit. Academiei, București, 1980, p. 258 și respectiv p. 277). 88 Dionisie Fotino, op. cit., p. 85. 89 C. Erbiceanu, Atanasie Comnen Ipsilant și Chronicul său cu privire la români, Extras din „Analele Academiei Române”, Seria Il-a, Tom. XXIII, Memoriiîe secțiunii istorice, Bucu- rești, 1900, p. 15. 90 A. D. Xenopol, Epoca fanarioților (1711 — 1821), Iași, 1892, p. 72. 91 C. Erbiceanu, Cronicarii greci care au scris despre români tn epoca fanariotă, Bucu- rești, 1888, p. 16. 9! Cf. Veniamin Ciobanu, Relațiile politice româno-polone Intre 1699 și 1848, Edit. Academiei, București, 1980, p. 69. www.dacoromanica.ro 15 CONSTANTIN MAVROCORDAT ÎN ISTORIA ROMANILOR 255 Indiferent că s-a aflat în scaunul princiar de la București sau Iași, Constantin Mavrocordat a fost, în general, animat de aceleași idei de politică internă și externă, ca și cînd ar fi domnit peste un singur popor și o singură țară românească. La aceasta a contribuit, desigur, nu numai cunoștințele sale privitoare la istoria unitară a românilor, ci și domniile sale alternative în cele două Principate dunărene. Un asemenea transfer de autoritate politică supremă dintr-o țară în alta, de cele mai multe ori împotriva voinței lui, a dat posibilitatea lui Constantin Mavrocordat să cunoască mai bine năzuințele poporului nostru în lupta pentru progres, independență și unitate statală. De toate acestea, domnitorul și-a dat, probabil, seama încă din anul 1733 cînd a fost mutat din Tara Românească în Moldova, luînd aici locul vărului său Grigore al II-lea Ghica care nu o dată a uneltit împotriva sa la Constantinopol. Întrucît în 1733, schim- barea s-a făcut prin bună înțelegere, fără ca cei doi veri să-și poarte ură unul față de celălalt, întîlnirea lor a fost marcată de prezența — spune Ion Neculce — „a mulți oameni den Țara Românească și din Moldova strînși la Milcov" 93 (s.n.). Aici, la Focșani „s-au împreonat domnii amindoi” și „a doa ~i au mersu și unul la altul, de-au vorovit ce le-au trebuit de toate" (s.n.) M. Episodul respectiv a fost consemnat și de autorul anonim al Cronicii Glnculeștilor care relatează că „Domnii au stat două zile la Focșani. în prima zi s-a dus Constantin vodă la Grigorie vodă de s-au întîlnit, arătînd amîndoi dragoste frățească între ei. A doua zi a venit și Grigorie vodă la Constantin vodă de s-au întîlnit din nou. în același fel s-au întîlnit și doamnele” * 9S. Aceleași mobiluri l-au îndemnat pe Con- stantin Mavrocordat să lase, zece ani mai tîrziu, în scaunul de la Iași pe fratele său loan (1743—1747), el revenind pentru a patra oară la con- ducerea Țării Românești (1744—1748). „Au socotit — scrie cronicarul — că de cît să încapă alți străini la domnia Moldovei, mai bine să arate drum fratelui măriei sale, lui loan Mavrocordat” 96. Din nefericire, acesta nu s-a ridicat nici pe departe la înălțimea politicii reformatoare a fratelui său Constantin. Dimpotrivă, s-a comportat ca un domnitor abuziv, căruia îi plăcea tot timpul să petreacă „cu mese mari,. . . cu veselii și cu jocuri”, în cele din urmă, loan Mavrocordat a fost mazilit, sfîrșind „în grea sără- cie .. . la Țarigrad” 97. Revenind la Constantin Mavrocordat subliniem că, deși de alt neam față de cel peste care a trebuit să guverneze mai mult de 21 de ani, el s-a apropiat totuși de poporul român, i-a înțeles o parte din aspi- rații, îndeosebi cele care vizau îmbunătățirea soartei țăranilor dependenți și modernizarea instituțiilor statale. Conștient fiind de existența unității de neam și de limbă a locuitorilor ce trăiau la sud și la est de Carpați, Constantin Mavrocordat și-a dat seama că trebuie să „reorganizeze în același spirit instituțiile fiscale, sociale, administrative și judiciare ale ” Ion Neculce, op. cit., p. 347. M Jbidem, p. 349. 96 Cronica Ghiculeștilor (Istoria Moldovei intre anii 1695 —1754), ed. Nestor Camariano și Ariadna Camariano-Cioran, Edit. Academiei, București, 1965, p. 351. ** Enache Kogălniceanu, op. cit., p. 205. w Spătarul loan Canta, op. cil., p. 185. . www.dacoromamca.ro 256 MATEI D. VLAD 16 celor două țări”. Aceasta a determinat pe istoricul care a formulat o ase- menea constatare, să-l considere „cea mai remarcabilă personalitate din galeria domnilor fanarioți” 98. Indirect, reformele lui Mavrocordat au contribuit, intr-adevăr, nu numai la pregătirea procesului de unificare administrativă și insti- tuțională a celor două Principate Române, ci și la dezvoltarea limbii, a unității culturale și politice a românilor. Și aceasta într-o perioadă cînd în sinul clasei dominante de la noi, se manifestau puternice tendințe de „înstrăinare” față de cultura autohtonă. De aceea, sc impune de la sine sublinierea faptului că în multe din cărțile religioase, ieșite de sub teascu- rile principalelor tipografii românești, unele apărute chiar cu sprijinul domnitorului, se întîlnesc stemele unite ale Țării Românești și Moldovei. Astfel, în Antologii ionul tipărit la București, în anul 1736, apare stema unită a celor două țări, cu inițialele lui Constantin Mavrocordat, însoțită de stihurile : ,.Doao chipuri cu steme cc-n pecete s-au însemnată, Domnului Constandinu Nicolae s-au încrcdințatu. Buurulu domnu alu Moldovei că au fostu îlu arată, Corbulu iar alu Țării Românești într-aciastă dată”99. Invocări sau apariții similare, cu stemele unite și inițialele domni- torului, se mai întîlnesc în Liturghiile tipărite la București în 1741 100 și 1747 101, într-o Evanghellie102, Apostol103 * și Liturghie1M, toate trei scoase în tipografia de la Rîmnic în anii 1746—1747, precum și în Molit- vei nicul tipărit la Buzău, în 1747105 *. Asocierea celor două steme, în cărțile menționate, nu era desigur întîmplătoare dacă ne gîndim la ideile ce ani- mau poporul nostru spre mijlocul veacului al XVIII-lea. De aceste idei, nu putea fi străin nici Constantin Mavrocordat cu preocupări referi- toare la „începuturile istoriei românilor” 108 sau care îi cerea, în 1757, lui Dimitrie Eustatievici să-i alcătuiască prima gramatică, a limbii române 107. Lunga și agitata domnie a lui Constantin Mavrocordat a fost, fără îndoială, presărată și de multe episoade negative care umbresc eforturile sale pentru modernizarea și reînnoirea societății românești. Dar, în pofida aspectelor negative, politica sa reformatoare trebuie evaluată, așa cum spuneam la început, numai în contextul epocii respective, în raport de existența tuturor factorilor interni și externi de care el a trebuit să țină 98 Ș. Papacostea, Regimul fanariot în Moldovași Țara Românească, în Istoria poporului român, sub redacția acad. Andrei Oțetea, Edit. științifică, București, 1970, p. 185. 99 loan Bianu și Ncrva Hodoș, op. cit., p. 50. 109 Ibidem, p. 55. 191 Ibidem, p. 98 — 99. 192 Ibidem, p. 88. 193 Ibidem, p. 94. 191 Ibidem, p. 99. 195 Ibidem, p. 100. 198 Johânn Filstich, Încercarea de istorie românească, ed. Adolf Armbruster, Edit. ști- ințifică și cnqiclopedică, București, 1979, p. 14 și 18. 19’ Gablficl Strcinpel, op. cit., p. 146. . www.dacoromamca.ro 17 CONSTANTIN MAVROCORDAT ÎN ISTORIA ROMANILOR 257 seama. Se înțelege, toți acești factori au îm-îurit într-un sens sau altul, multe dintre măsurile preconizate ori înfăptuite de domnitor în Țara Românească și Moldova. Nu trebuie să pierdem din vedere că împreju- rările externe au jucat atunci un rol, poate, mai însemnat decît cele interne, într-adevăr, domniile sale s-au desfășurat într-o perioadă extrem de grea pentru poporul nostru, cînd asupra teritoriului românesc se încrucișau cu putere și în chip primejdios — cum se arată în Programul partidului — interesele „marilor imperii vecine, otoman, habsburgic, țarist ... care prin războaie și biruri au secătuit, veacuri de-a rîndul, avuția țărilor româ- nești'1'’ 108 (s.n.). In acest context, considerăm că au multă dreptate acei istorici care au văzut în Constantin Mavrocordat ,,un om mai luminat, mai cult și mai progresist în comparație cu majoritatea contemporanilor săi” 109 110 111. în nici un caz nu se poate însă admite teza că reformele sale trebuiau să răspundă ,,în primul rînd exigențelor Porții” uo sau că „beneficiarul principal al acestor măsuri era Imperiul otoman” 1U. Este o teză infir- mată de izvoare și de realitatea vremii. De aceea, în concluzie, ne aso- ciem opiniei, formulate cu peste zece ani în urmă, în care se arăta că chiar dacă ,,din nefericire, realizările n-au corespuns întotdeauna inten- țiilor lui Constantin Mavrocordat, el rămîne totuși una din figurile cele mai însemnate ale epocii fanariote, atrăgînd asupra lui și atenția cercu- rilor din apusul Europei” 112. Dealtfel, acesta a fost și motivul principal care ne-a îndemnat să întreprindem analiza de față ce s-a dorit a fi, înainte de toate, o încercare de reconsiderare istorică, pentru a sugera că principelui „luminat” Constantin Mavrocordat i se cuvine un loc aparte in zbuciumata istorie a românilor din secolul al XVIII-lea. LA PLACE DE CONSTANTIN MAVROCORDAT DANS L’HISTOIRE DES ROUMAINS DU XVHU SIECLE RlSSUME Constantin Mavrocordato a regne effectivement 21 ans (de plus long des regnes phanariotes) divises en dix regnes successifs : six en Valachie (entre 1730 et 1763) et quatre en Moldavie (entre 1733 et 1769). Possedant une vaste culture, le jeune prince a ete profondement influence par les idees philosophiques de l’epoque, notamment de Vol- 108 Programul Partidului Comunist Român de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintare a României spre comunism, Edit. politică, București, 1975, p. 29. 109 Ștefan Pascu, Epoca medie (feudală), in Istoria României (Compendiu), Edit. didac- tică și pedagogică, București, 1969, p. 240. 110 Florin Constantiniu, Pentru o tipologie a ,,despotismului luminat”: exemplul româ- nesc, In „Analele Universității București”, Istoric, XXIX (1980), p. 66. 111 Idem, Reformele lui Constantin Mavrocordat in Moldova și Țara Românească, în „Studii și articole de istorie”, voi. XX, București, 1972, p. 35. 112 Constantin C. Giurescu și Dinu C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri și pină astăzi, Edit. Albatros, București, 1971, p. 456. www.dacoromanica.ro 258 MATEI D. VLAD 18 taires et d’autres encyclopedistes europeens. H s’est rendu compte notam- ment de la nâcessite de renouvellement des institutions feodales ana- chroniques, surtout de celles visant les secteurs fondamentaux de l’Etat. Bien qu’il ait regne tantot en Valachie, tantot en Moldavie, Constantin Mavrocordato a ete anime des memes idees de politique interieure et exteri- eure comme s’il avait regne sur un seul peuple etun seul pays. Le fait est illus- tre par la rdorganisation dans le meme esprit des institutions fiscales, socia- les, administratives et juridiques des deux pays, ainsi que par la reunion des armoiries des deux principautâs sur les documents emis ă son âpoque. II a appuye en meme temps l'edition de livres dans la langue naționale du peuple, conscient que cela servait les interets des Roumains de partout. Sur le plan exterieur, bien qu’en suivant, en gdneral, la ligne poli- tique de l’empire ottoinan, en tant que prince „eclair^” il a compris qu’il ne devait pas donner cours toujours aux ordres abusifs des dignitaires turcs. II a su meme rnettre â profit avec habilite et flexibilite diplomatique toutes les contradictions existant entre les grandes empires voisins du temps et defendre l’autonomie des Principaut<âs Roumaines. Tenant compte de toutes les idees qui ont guid6 le prince Con- stantin Mavrocordato dans sa politique reformatrice, l’auteur considere que dans l’histoire agitee des Roumains du XVIIIe siecle il lui revient de plein droit une place tonte speciale. www.dacoromanica.ro ISTORIE ȘI IDEOLOGIE ARTĂ ȘI POLITICĂ ÎN ȚĂRILE ROMÂNE ÎN SECOLELE XV—XVII DE RĂZVAN THEODORESCU Modul în care evoluția unei epoci istorice, trăsăturile sale majore pot fi înțelese prin mijlocirea fenomenului artistic — a celui cultural, în genere — constituie de mult timp pentru istoriografia românească o preocupare ce prenumără înaintași iluștri. Este firesc ca pentru istoricul de artă — care rămîne în fond un istoric cu preocupări multiple, ce nu trebuie să ignore nimic din domeniul evenimentelor politice, al ideologiei, literaturii, spiritualității — să devină un teritoriu de cercetări predilecte epoca de maximă însemnătate care a fost, în spațiul carpato-danubiano- pontie, cea a secolelor XV—XVII, vreme de înflorire medievală și de îndepărtate geneze ale timpurilor moderne, de constituire a unei estetici, a unei „forma mentis” românești în sfera civilizației. Prin mijlocirea artei — a arhitecturii, a sculpturii în lemn și piatră, a picturii murale și de manuscrise, a broderiei liturgice —, prin limbajui specific al unor programe artistice proprii epocii, al unoi1 monumente repre- zentative, cîteva trăsături particulare ale istoriei politice românești pot fi, adesea, mai bine luminate decît printr-o pagină de cronică, printr-un document intern sau extern al cancelariei voievodale. Rîndurile ce ur- mează au tocmai menirea de a scoate în evidență cîteva cîștiguri ale cercetării recente pe marginea raportului dintre artistic și politic în spa- țiul românesc al celor trei veacuri dintre 1400 și 1700. întîlnim ilustrat acest raport atît de rodnic — ca și pe alte meridiane ale Europei răsări- tene și est-centrale — în cîteva sfere bine precizate ale vieții și mentali- tății istorice medievale și premoderne. îl regăsim de la o anumită atitu- dine militantă a românilor aflați în luptă pentru păstrarea independenței, mai apoi a autonomiei lor statale în fața pericolului otoman, pînă la coro- larul spiritual al acestei atitudini care a fost permanenta sprijinire și ajutorare a unor întinse zone ale Răsăritului ortodox de către voievozii români; de la evidențierea unei continuități a ideii dinastice pînă la iden- tificarea unor modele de cîrmuire în ideologia românească a timpului; în sfîrșit, de la sublinierea unității spirituale impresionante a pămîntului locuit de români pînă la indicarea unui specific cultural anume al marilor provincii istorice, conturat și prin consonanțele felurite ale civilizației românești cu stilurile europene postbizantine și postrenascentiste, influen- «• „Revista de istorie”, Tom. 37, nr. 3, p. 259 — 268, 1984. www.dacoromanica.ro 260 RĂZVAN theodorescu 2 țațe și de unele opțiuni politice, într-o Europă în care, politic și economic, românii se implicau tot mai mult la sfîrșitul evului mediu. 1. Este știut faptul că după dramaticul moment al cuceririi turcești a Constantinopolului — cu ecouri imediate în conștiința publică a Occi- dentului ce făurea planuri de „cruciadă tîrzie” și, mai ales, în Eăsăritul european, în Eusia și în Balcani —, singurele acțiuni antiturcești efective s-au datorat, în secolul al XV-lea, unor conducători români : este vorba de voievodul Transilvaniei, devenit regent al Ungariei, lancu de Hune- doara, de voievodul Țării Eomânești, Vlad Țepeș, în sfîrșit, de voievodul Moldovei, Ștefan cel Mare. Acțiunile politico-militare ale românilor împo- triva Semilunci s-au tradus și într-un caracter „militant” al culturii și al artei românești medievale, descifrat în primul rînd în pictura murală a secolelor XV și XVI din acel voievodat românesc ce s-a aflat în fruntea luptei pentru independență, anume din Moldova. După încercarea zadarnică de a aduna într-o vastă cruciadă pe toți potrivnicii noului stat de cucerire al lui Mahomed al II-lea — de la papii din Eoma și dogii Veneției, la regii Ungariei și Poloniei și la îndepăr- tatul cîrmuitor al Persiei —, Ștefan cel Mare, „athleta Christi” și simbolic continuator al operei basileilor, singurul suveran european ce înfruntase cu succes oștile otomane in deceniile ce au urmat căderii Bizanțului, era silit în 1487 să încheie cu turcii o pace ce respecta neatîrnarea țării sale. O pace care, trebuie adăugat de îndată, nu părea de loc să fi înde- părtat însă din planurile voievodului Moldovei ideea cruciadei antioto- mane de vreme ce chiar în același an, în pronaosul micii biserici de la Pătrăuți, din împrejurimile Sucevei, era zugrăvită pe toată lățimea unui zid o scenă admirabilă prin eleganță și foarte grăitoare prin conținut : ea reprezintă o solemnă ceată de călăreți, de fapt o simbolică procesiune de personaje sacre întovărășind pe împăratul Constantin cel Mare și ilustrînd o legendă legată de viața acestui întemeietor al Constantinopo- lului, „orașul imperial” ce trebuia acum recucerit. Evocare în 1487, la Pătrăuți, într-o biserică cu hramul, și el semnificativ, al Sf. Cruci, a primului împărat creștin și a patronului de ciuciadă — pretutindeni în Europa medievală — care a fost Constantin cel Mare \ consuna perfect, dealt- minteri, cu atmosfera cruciată a epocii ștefaniene, în care era copiat, în sbornice de la Putna, „Panegiricul” aceluiași Constantin, scris cu un veac înainte, la sud de Dunăre, de către Eftimie din Tîrnovo 1 2. Eezistența antiotomană ale cărei reflexe aveau să fie regăsite în secolele XVT — XVII și în alte spații sud-est europene — în operele unor eminenți scriitori din Croația și Dalmația, de pildă 3 — avea să rămînă un leit-motiv al civilizației medievale româneși, cu ecouri în cronici dar și în unele domenii ale artelor figurative. Este, de pildă, cazul reprezentării 1 Studiul din 1931 al lui A. Grabar, Les Croisades de I’Europe orientale dans l’arl, retipărit în L’arl de la fin de l'Antiquile el du Moyen Age, I, Paris, 1968, p. 169 — 175; mai recent R. Theodorescu, Arezzo și Pălrăuti, în Istoria văzută de aproape, București, 1980, p. 80-82. 2 G. Mihăilă, Tradiția literară constanliniană de la Eusebiu al Cezareei la Nichifor Calist Xanlhopulos, Eftimie al Timonei și domnii țărilor române, în Cultură și literatură română veche tn context european, București, 1979, p. 260 — 263. 3 M. B. Petrovich, The Croatian Humanisls and the Olloman Perii, în „Balkan Stu- dies”, 20, 1979, p. 257-273. www.dacoromanica.ro 3 ARTA ȘI POLITICA ÎN ȚĂRILE ROMANE 261 dușmanilor islamici, turci și tătari (alături de unii neortodocși, armeni, evrei, „latini”), în monumentala scenă a „Judecății de Apoi” din pictura exterioară moldovenească a epocii lui Petru Rareș și a urmașilor săi imediați (Voroneț, 1547); este, nu mai puțin, cazul foarte elocvent al ansam- blului figurativ și epigrafic constituit de lespedea funerară, din pronaosul bisericii mănăstirii Argeșului, a voievodului Țării Românești Radu de la Afumați (1529), reprezentat ca un călăreț purtînd buzdugan pornit împotri- va „agareenilor”—a turcilor, deci—în douăzeci de războaie ce sint narate de lunga inscripție ce-i însoțește imaginea sculptată 4 * (grăitor este și faptul că în descendența acestui tip iconografic de lespede figurativă, în arta muntenească a secolului al XVI-lea și a începutului de secol XVII, vom regăsi alte piese similare legate, de asemenea, de personaje ce s-au ilustrat în lupta pentru apărarea independenței țării, precum aceea a marelui stolnic Stroe Buzescu, boier și căpitan al lui Mihai Viteazul, reprezentat pe lespedea sa funerară de la Stănești, din 1602, în luptă cu hanul tătar). 2. Căderea Bizanțului și cucerirea turcească a Peninsulei Balcanice în secolul al XV-lea au făcut să dispară definitiv tradiționala politică de patronaj a suveranilor de aici asupra spiritualității ortodoxe, politică ilustrată cîndva prin ctitorirea unor lăcașuri de cult și ajutorarea aces- tora cu odoare, mari sume de bani și bunuri de tot felul. Iată de ce, într-a doua jumătate a secolului al XV-lea și mai ales după 1500, tot mai mulți ierarhi și călugări străini — sîrbi, greci, dar și de alte neamuri — vin la nord de Dunăre, in țările române, la inițiativa lor sau a voievozilor din secolele XVI—XVII, primind ajutoare pe care înaintașii lor le căpă- taseră altădată din Constantinopol, din Bulgaria Asenizilor și din Serbia Nemanizilor. Faptul era posibil in primul rînd grație împrejurării că — aidoma marilor cneji și apoi a țarilor de la Moscova, alături de care erau singurii chinuitori ai Răsăritului european ce-și păstraseră demnitatea suverană și statutul de independență sau autonomie în epoca Turcocra- ției — domnii români au fost inițiatorii unei opere de patronaj cultural, deci și artistic, de dimensiuni geografice și de însemnătate morală și mate- rială foarte vaste, ce prelungea în timp și spațiu opera similară a dispă- ruților împărați și dregători bizantini, a țarilor, cnejilor și despoților bulgari și sîrbi. Ne referim, s-a înțeles desigur, la patronarea ortodoxiei sud-est europene și orientale de către voievozii români, din secolul al XlV-lea începînd — prin munteanul Vladislav I, ctitor și protector al mănăstirii Cutlumuz de la Muntele Athos —, continuînd în secolul al XV-lea cu Ștefan cel Mare și Vlad Călugărul — sprijinitori la mănăstirile athonite Zograf și Vatopedi — , în secolul al XVI-lea cu Neagoe Basarab, „noul Solomon” — ctitor și donator la Meteore în Grecia, la Constantinopol, Sinai și Ierusalim — , în secolul al XVII-lea cu Vasile Lupu „noul lusti- nian” — protector și arbitru al patriarhalelor orientale de la Constan- tinopol și Ierusalim, dar și al comunității ortodoxe de la Lvov — , sau cu Constantin Brâncoveanu, „noul Constantin”, sprijinitor al bisericilor 1 N. lorga, Inscripții din bisericile României, I, 1905, p. 148 — 150; vezi și R. Theodorescu, Războaiele voievodului, tn volumul cilat, p. 95 — 97.. www.dacoromamca.ro 262 rAzvan THEODORESCU 4 din Sinai, Antiohia, Alexandria și Alep, acolo unde ajung cărți liturgice greco-arabe tipărite la București și Snagov în primii ani de după 17005. Era, acest patronaj cultural-artistic românesc, o acțiune politică în primul rînd. El se putea desluși în ridicarea unor lăcașuri de cult orto- doxe în Balcani, ca și în ajutorarea materială continuă a unor comunități din întregul Levant mediteranean, fiind o parte a acelui „Bizanț după Bizanț” pe care Nicolae lorga l-a intuit magistral și care însemna oare- cum și preluarea vechiului patronaj de natură imperială din sfera bizan- tino-balcanică de către voievozii români de la Argeș, Suceava și Tîrgoviște, de la București și Iași, ca și de negustorii greci din diaspora venețiană și, mai apoi, de către țarii moscoviți. 3. Ca pretutindeni în Europa, în evul mediu sau la începutul epocii modeme, și în țările române afirmarea unei poziții sociale eminente, a unei autorități dobîndite mai ales de către domni ce nu aveau legături directe cu dinastiile voievodale ale Țării Românești și Moldovei — Basa- rabii și Mușatinii — , dar care pe plan intern și internațional marcaseră cîrmuiri de autoritate monarhică și de patronaj asupra întregii ortodoxii supuse turcilor s-a făcut în secolele XVI și XVII prin afirmarea necon- tenită a unei legături cu tradiția si a unei idei dinastice. Această afirmare, devenită un autentic program politic, s-a reflectat mai cu seamă în cro- nici, dar nu a lipsit nici din arhitectura sau din pictura românească a abia amintitelor secole 6. Vom constata, în acest sens, că și în țările române apartenența la vechile neamuri domnești a constituit, în ultimele veacuri ale evului mediu, temeiul firesc al aspirației către scaunul domnesc. Din acest motiv aproape fiecare dintre noii veniți în fruntea ierarhiei feudale românești, aproape fiecare dintre începătorii de noi dinastii mai durabile sau mai efemere, va asocia reușita sa politică prin dobîndirea tronului, cu afirmarea unei obîrșii voievodale. Era o afirmare, uneori sonoră — ca în cazul unor Neagoe Basarab, Șerban Cantacuzino și Constantin Brânco- veanu în Țara Românească — , a unei coborîri din neamul domnesc ce dăduse atîția înaintași de faimă și a cănii noblețe era și mai mult sporită de aura „genezelor”, de urcarea în timp pînă în veacul al XlV-lea, cel al „întemeietorilor de țară”. Se poate remarca faptul că de cele mai multe ori pretențiile genea- logice de acest tip se făceau evidente exact în epoca în care, prin actul ctitoririi unuia sau mai multor monumente de excepție, foarte semnifi- cative — prin planul de arhitectură adoptat sau prin decorația pictată sau sculptată — pentru o anume legătură cu tradiția, respectivul ctitor voievodal vroia să marcheze descinderea sa dintr-un neam ce dăduse țării ctitorii similare, ca și întemeierea unei noi dinastii care prin noută- țile ce le aducea în sfera culturală, în cea artistică în primul rînd, bine- merita admirația contemporanilor 7. La începutul secolului al XVLlea, în cazul lui Neagoe, „noul Basarab” format de marii boieri Craiovești, această mentalitate este perfect vizi- 6 Pentru acest aspect idem, Cițiva „oameni noi”, ctitori medievali, in Itinerarii medie- vale, București, 1979, p. 75 — 77 (cu bibliografia chestiunii din care, în primul rind, N. lorga, Byzance apres Byzance, ed. a Il-a (A.I.E.S.E.E.), București, 1971 și M. Beza, Urme româ- nești în Băsăritul ortodox, ed. a Il-a, București, 1937. • R. Theodorescu, op. cit., p. 53 — 65. 7 Ibidem, p. 63. www.dacoromanica.ro 5 ARTA ȘI POLITICA IN ȚĂRILE ROMANE 263 bilă încă de la debutul domniei, în 1512. Legătura sa voită cu dinastia „istorică” a Țării Românești se făcea exact în măsura în care domnul începea, foarte curînd după urcarea sa în scaun, monumentul de anver- gură sud-est europeană care a fost biserica mănăstirii Argeșului încheiată în 1517, lingă vechea reședință de secol XIV a Basarabilor. Edificiul, se știe, constituia o replică fidelă — în piatră de talie, cu bogatul și somp- tuosul său decor de origine islamică cioplit pe fațade — a unei alte biserici mănăstirești, cea de la Dealu, așezată lîngă o altă reședință voievodală, Tîrgoviștea, și înălțată cu mai puțin de două decenii înainte, în 1500, de către voievodul Radu cel Mare. Mai mult, în pronaosul noii biserici a lui Neagoe Basarab aveau să fie zugrăviți „programatic”, la același început de secol XVI, primii voievozi ai Țării Românești, „vechii Basarabi”, și tot în acest spațiu arhitectonic aveau să se îngroape, ca într-o nouă necropolă voievodală, membrii familiei „noului Basarab”, rațiune pentru care această parte a lăcașului avea să fie concepută într-o dezvoltare spațială neobișnuită prin supralărgirea pronaosului și dispunerea aici a unor coloane 8. Această concepție de arhitectură va fi copiată ulterior în cazuri cu substrat ideologic similar. în veacul al XVII-lea cînd, din diferite motive, odată cu domnia lui Matei Basarab mai ales, posteritatea voievodului Neagoe și cea a ctitoriei sale argeșene vor deveni puncte de referință, meșteri constructori diferiți vor prelua și prelucra planul bisericii de la Curtea de Argeș exact pentru acei ctitori ce aveau să urmărească, de la începutul domniilor lor încă, afirmarea unei descendențe din vechea dinastie medievală sau sublinierea faptului că o nouă dinastie — de ei întemeiată — era pe cale să se impună : așa s-au petrecut lucrurile la București cu biserica mitropoliei ce a început să fie construită după 1654 de către Constantin Șerban — descendent al unui domn muntean de la începutului secolului al XVII-lea —, apoi cu biserica mănăstirii Cotro- ceni (1679) a lui Șerban vodă Cantacuzino — urmaș, deopotrivă, al unei familii constantinopolitane și al unor domni și boieri din Țara Româ- nească —, iar la Hurezi cu biserica principală a așezămîntului monastic de aici, ridicată după 1690 de Constantin Brâncoveanu, și el urmaș al Craioveștilor, Basarabilor și Cantacuzinilor pictați ca „strămoși” în vastele tablouri ctitoricești din pronaos9 (acestea erau înrudite stilistic și, mai ales, ideologic cu portretele de grup ale Cantacuzinilor munteni zugrăvite de Pîrvu Mutu la Filipeștii de Pădure și Măgureni tot în ultimul deceniu al secolului al XVII-lea). Așa cum la începutul secolului al XVI-lea, în Țara Românească, domnia lui Neagoe Basarab înregistrase o spectaculoasă transpunere în arhitectură a ideii dinastice, la sfirșitul aceluiași veac, în Moldova, pictura murală a unui lăcaș de mari dimensiuni — biserica mănăstirii Sucevița — avea să fie martora unei identice ilustrări de ideologie princiară cu substrat genealogic. împrejurarea că Movileștii — care au fost socotiți mult timp drept primii mari boieri ajunși în scaunul domnesc al Moldovei, în 1595, prin Ieremia vodă — erau, pe cît se pare, descendenți direcți pe linie B E. Lăzărcscu, Biserica mănăstirii Argeșului, București, 1967, p. 24 — 25; idem, O icoană puțin cunoscută din secolul al XVI-lea și problema pronaosului bisericii mănăstirii Argeș, In ,,Studii și cercetări de istoria artei. Seria artă plastică” = ,,SCIA”, 2, 1967, p. 187 — 199. • R. Theodorescu, op. cit., p. 58 — 59; cf. E. Lăzărcscu, Biserica...^ p. 41. www.dacoromanica.ro 264 rAzvan theodorescu 6 maternă din mușatinul Petru Eareș este aceea care explică faptul că cti- toria și necropola lor de la Sucevița a fost — după o întrerupere de cîteva decenii în cursul celei de a doua jumătăți a secolului al XVI-lea — unicul lăcaș religios moldovenesc pe ale cănii fațade reapăruse, pentru ultima oară în istoria ei, vestita pictură exterioară ce decorase tocmai princi- palele ctitorii (Probota, Suceava, Moldovița, Humor, Arbore) ale timpului lui Petru Eareș, bunicul prezumtiv al fraților Ieremia, Simion și Gheorghe Movilă. Acest fapt artistic, mult timp neexplicat, capătă astfel o sem- nificație neașteptată, devenind ilustrarea subtilă a unei filiații domnești prin mijlocirea unei filiații artistice : căci exact în anii în care unele iz- voare scrise afirmau explicit descendența lui Ieremia Movilă din voievozii mușatini, nepoții de fiică ai lui Petru Eareș și strănepoții lui Ștefan cel Mare înălțau o ctitorie ce începea să fie tot mai des menționată după 1586 și al cărei exterior neobișnuit de amplu trebuia să atragă cel dintîi privirea, amintind instantaneu, ca un act genealogic sui-generis, de ctitoriile domnești ale Moldovei din prima jumătate a secolului al XVI-lea.10 11 4. Atît afirmarea legăturii cu tradiția cît și aceea a unei continuități de idee dinastică au determinat în țările române, în aceeași perioadă a secolelor XVI-XVII, căutarea și identificarea unor modele politice ante- rioare, glorificate din diferite rațiuni asupra cărora nu este locul a insista aici. Plin de interes pentru istorici este însă fenomenul convertirii modelului politic într-un model cultural-artistic, descifrabil în preluarea — cu scopuri ideologice precise ținînd de legitimarea unei anumite atitudini monarhice, a unui anume program de domnie—a unor tipuri de monumente ce avu- seseră o semnificație sau o strălucire deosebită în epoca de glorie a mode- lului politic copiat. Un caz grăitor, dar mai puțin cunoscut, este acela înregistrat în istoria principatului Transilvaniei dintr-a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Ne aflăm într-o epocă de accentuată criză politică și confesio- nală marcată de domnia tînărului principe loan al II-lea Sigismund, pro- tectorul plin de toleranță al antitrinitarienilor și al unor umaniști veniți la curtea sa din Alba lulia din diferite colțuri ale Europei, mai ales din Italia (energica mamă și regentă a suveranului, Isabela, fiică a regelui Sigismund I al Poloniei și a Bonei Sforza ducînd — alturi de fiul ei — o politică de patronare a unor cercuri umaniste, amintind îndeaproape de mecenatul peninsular al epocii). Trecînd peste unele aspecte recent cercetate ale raportului artei cu Eeforma la curtea din Alba lulia a lui loan al II-lea Sigismund n, vom aminti doar faptul că idealul monarhic al doctrinarilor și al cronicarilor acestei curți a fost, într-a doua jumătate a secolului al XVI-lea, epoca — mai veche cu un secol—a Huniazilor și a lui Matei Corvin. Această situație s-a reflectat cu neobișnuită pregnanță într-o realitate artistică în primul rînd, investită, e drept, cu sens simbolic : într-al treilea sfert al secolului al XVI-lea, pentru mormîntul Isabelei — moartă în 1559 —, ca și pentru 10 R. Theodorescu, op. cit., p. 55 — 56 cu bibliografia (vezi, mai ales, studiul lui I. Miclescu-Prăjescu, Neu> Data Regarding the installation of Movilă Princes, in „The Slavonie and East-European Review”, 115, 1971, p. 214 — 234). 11 R. Theodorescu, Gravură de carte și sculptură funerară in Transilvania epocii Refor- mei, comunicare la a Il-a Sesiune a Comitetului Național Român de Istoria Artei, București, 21 februarie 1983. www.dacoramanica.ro 7 ARTA ȘI POLITICA IN ȚĂRILE ROMANE 265 cel al lui loan Sigismund — mort în 1571—a fost reluat un tip de monu- ment funerar antichizant, cu unele sugestii gotice încă, anume sarcofagul cu gisant la partea superioară, tip ieșit deja din uz la acea vreme pe plan european dar întîlnit, în chiar catedrala din Alba lulia, la alte două monu- mente similare, anterioare cu aproape un secol, pe care cele două exemplare de veac XVI le-au copiat în ceea ce privește concepția. Este vorba de două monumente funerare, cioplite probabil către 1480—1490 la porunca lui Matei Corvin, pentru rudele sale cele mai apropiate, cel dintîi fiind sarcofagul presupus a fi aparținut lui Ladislau de Hunedoara, fiul mai mare al lui lancu, cel de-al doilea fiind sarcofagul lui lancu de Hunedoara el însuși, piesă funerară decorată cu un relief narînd luptele voievodului transilvan cu turcii în prima parte a secolului al XV-lea (la sarcofagul de secol XVI al lui loan Sigismund concepția plastică este schimbată, în locul reliefului modelat în spirit italian quattrocentist apărînd acum un relief plat, pictural, înfățișînd asedierea unei cetăți, subiect curent și în gravura Renașterii tîrzii). Un al doilea caz de model politic devenit model cultural-artistic poate fi localizat în Moldova secolului al XVII-lea în persoana lui Vasile Lupu. Dacă cMe sigur că acest voievod de origine balcanică a imitat în bună parte el însuși, în prima jumătate a secolului amintit — de la cere- monialul aulic la unele aspecte ctitoricești — cîrmuirea levantinizatului voievod care fusese Radu Mihnea, Vasile Lupu a devenit la rîndul său, după cum o mărturisesc și textele de epocă, un model demn de urmat, într-a doua jumătate a secolului al XVII-lea, deopotrivă pentru rivalul și urmașul său imediat, reprezentantul boierimii de țară, care a fost Gheor- ghe Ștefan, ca și pentru celălalt sud-dunărean ajuns în scaunul de la Iași care a fost Gheorghe Duca 12 * * *. Pentru cel dintîi, fost mare logofăt al lui Vasile Lupu, devenit voievod în urma victoriei asupra domnului său și a aliaților cazaci, ctitoria-i din Moldova de vest, de la Cașin — înălțată în 1655 — 1656, curînd după uzurparea tronului domnesc—a însemnat o repli- că autohtonizată și plină de pitoresc, dar nu mai puțin o replică cu valoare simbolică, dată elegantului monument baroc, cu atîtea sugestii italo-polo- ne, care era biserica mănăstirii Golia ridicată către 1650 de „Lupu bei” în capitala țării, la Iași; la fel, pentru Duca, fostul mare cămăraș și slu- jitor „în casă” al lui Vasile Lupu, ridicarea, începînd din 1669, a bisericii mănăstirii Cetățuia, focar de cultură grecească în Moldova timpului, trebuia să constituie o altă replică, mult mai modestă dar nu lipsită de unele noutăți stilistice în decorul sculptat și pictat, a fastuoasei biserici- necropolă a aceluiași Vasile Lupu, biserica mănăstirii Trei Ierarhi, înăl- țată tot la Iași cu exact trei decenii înainte, în 1639 (nu mai puțin, în texte tipărite la Cetățuia în această vreme, descendența spirituală a lui Gheorghe Duca din modelul Vasile Lupu eia, metaforic, afumată). 5. Un deosebit interes în ceea ce privește ilustrarea raportului din- tre artă și politică îl prezintă, în secolele XVI—XVII mai cu seamă, înrîurirea opțiunii politico-culturale asupra opțiunii artistice, atunci cînd 12 Idem, Gusturi și atitudini baroce la români în secolul al XVII-lea. Note liminare, în „SOIA”, 29, 1982, p. 43, nota 33; ibidem (II), în ,,SCIA”, 30, 1983, p. 7, nota 25; vezi idem, Despre inovația artistică moldovenească a veacului al XVII-lea, Comunicare la I Sesiune a Comitetului Național Român de Istoria Artei, București, 10 martie 1982. www.dacoromanica.ro 266 razvan theodorescu 8 ctitori sau grupuri de ctitori, domni și boieri, materializează în monu- mentul de artă orientarea lor către unul sau altul dintre principalele centre europene ale timpului. Dacă tot mai mult, îndeosebi după 1600, se constată în arta românească o consonanță precisă cu principalele stiluri ale continentului — anume manierismul și barocul secolului al XVII-lea, cu izvoare felurite regăsite în Italia și Polonia, la Stambul, Kiev și Moscova, îmbrăcînd în cazul românesc o haină locală, specifică, plină de interes în cîmpul istoriei culturii — , diversificarea, nuanțarea peisajului politic est-european, schimbat uneori de la deceniu la deceniu, au operat modificări substan- țiale în jocul alianțelor politice ale voievozilor Moldovei și Țării Românești sau ale principilor Transilvaniei aflați în mijlocul rivalităților Poloniei, Habsburgilor, Veneției și Imperiului Otcman. Sinteza artistică moldovenească a celei de a doua jumătăți a seco- lului al XV-lea în care, alături de bogatul fond local, se pot recunoaște elementele bizantine paleologe și cele occidentale gotice — de la arhitec- tura ctitoriilor epocii lui Ștefan cel Mare (Bălinești ante 1493, Neamț, 1497) la decorația unor manuscrise (tetraevanghelul de la Humor, 1473) sau a unor broderii (epitaful Măriei de Mangop, 1477) — fusese mai puțin expresia unor opțiuni politice, cît mai ales cea a unui sincretism estetic ajuns într-o vîrstă clasică, într-o zonă de interferențe ale Răsăritului cu Apusul; la fel, receptarea morfologică a Renașterii în lumea orașelor și a curților episcopale sau princiare transilvane din secolele XV—XVI — receptare ajunsă uneori la o sinteză originală, inconfundabilă, precum aceea a unor forme toscane și lombarde cu elemente gotice tîrzii (capela Lâzo de la Alba-Iulia, 1512)13 — se integra mai curînd unui fenomen de difuziune europeană a unor aspecte figurative ale epocii umanismului la nord de Alpi. Una dintre noutățile pe care le aduce cu sine secolul al XVII-lea constă tocmai în reflectarea fidelă a unor orientări politice în formele de artă adoptate. Grăitor, de pildă, este cazul Moldovei unde primul deceniu de după 1600 va fi dominat, la nivel aulic, de elemente manie- riste de sorginte polonă recunoscute fie într-o broderie funerară de la Sucevița (cea a lui Ieremia vodă, 1606), fie în arhitectura și sculptura bisericii mănăstirii Dragomirna (ante 1609), într-o epocă de alianțe poli- tice statornice ale Movileștilor cu Republica nobiliară a regilor de la Var- șovia 14; la fel, în anii ’30 ai secolului al XVII-lea legăturile lui Vasile Lupu cu curtea otomană a lui Murad al IV-lea explică în bună parte puternicul gust orientalizant al primei părți a domniei voievodului de la Iași și decorul fabulos, cu motive islamice, al fațadelor bisericii Trei Ierarhi; după cum tendințele aceluiași voievod de apropiere politică de regatul polono-lituan după 1645 explică în cea mai mare parte celălalt aspect, occidentalizant, al aceleiași domnii, ilustrat de formele barocului 18 18 V. Vătășianu, Istoria artei feudale In țările române, București, 1959, p. 559; J. Bia- lostocki, The Art of the Eenaissance in Eastern Europe. Hungary, Bohemia, Poland, New York, 1976, p. 33. M R. Theodorescu, Manierism și „prim baroc" postbizantin tntre Polonia și Stambul: cazul moldav (1600—1650), în „SCIA”, 28, 1981, p. 70.-79. www.dacoromamca.ro 9 ARTA ȘI POLITICA ÎN ȚĂRILE ROMANE 267 italian venite prin filieră poloneză și descifrate în modenatura fațadelor bisericii mănăstirii Golia din Iași15. Explicații similare se pot propune în legătură cu caracterul singular al cîtorva ctitorii reprezentative din secolul al XVII-lea in Țara Româ- nească : ne referim la cele ale boierului cărturar Udriște Năsturel, la cele ale Cantacuzinilor — familiarizați în egală măsură cu arta orientală și cu mediul de cultură veneto-padovan—, la cele ale lui Constantin Brân- coveanu ce și-a împrumutat numele unui stil românesc care sintetiza întreaga tradiție artistică locală a veacului cu unele forme ale barocului constantinopolitan, transilvan și nord-italian. Venind de la nivelul opțiunilor politice pe plan internațional la cel al relațiilor permanente întreținute între ele de țările române în cursul aceleiași perioade, vom remarca în final că arta a reflectat fidel apropierea crescîndă dintre românii de o parte și de alta a Carpaților. Această apro- piere — realizată mai ales în timpul luptelor antiotomane la nivelul cla- selor feudale, dar permanentă la nivelul folcloric și eu străvechi origini — și-a avut o oglindire plină de interes în monumentele cnejilor români din Transilvania și Banat, prin receptarea unor sugestii bizantine venite de la sud de Carpați, sau în arta ctitoriilor domnești și boierești din Moldova și Țara Românească unde nu au lipsit sugestii ale goticului provincial transilvan. însă mai ales odată cu a doua jumătate a secolului al XVI-lea și cu epopeea militară din timpul lui Mihai Viteazul, primul unificator al românilor, unitatea spirituală a pămintului românesc, evidentă în limbă, în literatură, în obiceiuri, în folclor, devine ușor de descifrat și prin mijlocirea artei. Elementele moldovenești ale unor ctitorii bucureș- tene (biserica Curtea Veche, circa 1550), „muntenismele” unor ctitorii ieșene (Galata 1583, Aroneanu 1594), ecourile „Renașterii înflorate” ardelene din secolul al XVII-lea în arhitectura și sculptura Țării Româ- nești din epoca Cantacuzinilor și a lui Brâncoveanu 16, în fine, răspîn- dir’ea impresionantă a decorației brâncovenești pînă in inima Transilva- niei, în Bihor, în Maramureș, în Banat, la nivelul artei populare a seco- lului al XVIII-lea 17 18, stau toate mărturie în acest sens. După cum în cadrul larg al acestei unități artistice românești din pragul epocii moderne, iconografia unor picturi murale țărănești de tradiție brâncovenească în Mehedinți, în Gorj, în Vîlcea, în Buzău, sau unele imagini ale icoane- lor și gravurilor populare din Transilvania nu au fost lipsite nici ele de conotații sociale și politice. Ele explică în bună parte mentalitatea prere- voluționară a epocii din junii lui 1800 18, ca o nouă dovadă a legăturii dintre politic și artistic ce caracterizase altădată cele mai rodnice momen- te ale culturii vechi românești. 15 Ibidem, p. 85 — 92; idem, Artă și politică in Moldova tn prima jumătate a secolului al XVII-lea, in „Anuarul Institutului dc istoric și arheologie ‘A. D. Xenopol’”, Iași, XIX, 1982, p. 43 - 50. 18 Gh. Sebcstycn, V. Sebestyân, Arhitectura Renașterii in Transilvania, București, 1963, p. 68-70, p. 72-77. 17 M. Porumb, Contribuții privind pictura românească din Transilvania in secolul al XVIII-lea, Comunicare la I Sesiune a Comitetului Național ..., 10 martie 1982. 18 R. Theodorescu, Histoire de l’art — histoire des mcntalites. Quelques reflexions sur le cos roumain (1600—1800), in „Revue Roumaine d’Histoire”, 4, 1983, p. 331 — 341. www.dacoromanica.ro 268 RAZVAN theodorescu 10 ART ET POLITIQUE DANS LES PAYS ROUMAINS AUX XVe — XVII6 SlfiCLES RESUME Pai1 le truchement de l’art— l’architecture, la sculptare en bois et en pierre, la peinture murale et des manuscrits, la broderie liturgique —, par le langage des formes propres â certains monuments hautement repre- sentatifs, â certains progrannnes artistiques, on peut mieux dclairer, parfois, certains traits dominants d’une histoire politique. De l’histoire politique roumaine dans l’occurrence et l’auteur s’arrete justement sur quelques elements issus de la recherclic quant aux rapports entre l’art et la politique de 1400 â 1700, 6poque medievale encore mais aussi bien 6poque d’un lointain debut de modernite, long espace chronologique oh naquit une „forma mentis” roumaine annongant la mentalite et la sen- sibilite modernes de ce meridien. Cinq sont les points qui intdressent en tout premier lieu cette etude : le caractere „militant" del'art roumain medieval, l’atmosphere de croisade tardive telle qu’elle est dechiffree dans la peinture murale du XV°siecle en Moldavie ou bien dans la sculpture fun^raire valaque du siecle suivant; 2) le patronage des voîvodes roumains sur Vorthodoxie sud-est europeenne et orientale en tant qu’heritage des empereurs byzantins et des souverains balkaniques d’avant 1450, signe ^galcment d’une inde- pendance, voire d’une autonomie politique et Spirituelle qu’ils partage- aient dans l’Orient europeen, au temps de la Turcocratie, avec seuls les souverains moscovites; 3) Vaffirmation ininterrompue d'un rapport avec la tradition et d'une id&e dynastiqne, signe d’une autorit^ monarchique et d’un programme politique refletes par les chroniques et par l’art prin- cier, par l’architecture du XVIIe siecle en Valachie surtout, oii les reperes, les genealogies et les descendances typologiques allaient de pair avec les modeles et les genealogies princieres effectives ou bien fictives (ce fut le cas de la post6rite d’une eglise conventuelle fameuse, celle d’Argeș du prince Neagoe; 4) la conversion du modele politique en modele culturel- artistique, telle qu’elle fut connue en Transylvanie au XVI0 siecle â l’6po- que des Zâpolya dont les modeles d’autoritd monarchique furent les membres de la familie des Corvin du siecle precedent (aux dchos signifi- catifs dans la sculpture des gisants d’Alba lulia) ou bien que la Moldavie du XVIIe siecle illustra â l’epoque des princes Vasile Lupu, Gheorghe Ștefan et Gheorghe Duca; 5) l'influenCe de l'option politique-culturelle sur l'option artistique, lorsque les fondateurs, nobles ou princes r^gnants, matfhialisaient dans les monuments d’art leurs penchants politiques vers l’un ou l’autre des centres europeens du temps (le cas moldave du XVIIe siecle est particulierement interessant toujours, notamment celui de la cour princiere de Jassy). www.dacoromanica.ro PROBLEME ALE ISTORIOGRAFIEI CONTEMPORANE MATEMATICA ȘI ISTORIA SOCIAL-ECONOMICĂ. ÎNCEPUTUL IMPACTULUI (I) Studiul de fată Își propune să Schițeze principalele domenii și direcții In care s-au dez- voltat contactele dintre matematică și istoria social-cconomică pină la jumătatea deceniului trecut. Expunerea noastră nu se referă la lucrări apărute după 1975, nu pentru că acest an ar delimita in mod categoric două epoci diferite in evoluția contactelor carc ne interesează, ci pur și simplu pentru că înmulțirea in diverse țări a aplicațiilor matematicii la istorie îngreu- iază prezentarea lor intr-un articol de revistă. — carc oricum s-a întins prea mult. Sfirșitul deceniului opt și începutul deceniului nouă marchează in orice caz recunoașterea dreptului de cetate in istoriografie al aplicațiilor matematicii — drept consfințit prin înfiin- țarea unor comisii istorice naționale și a unor asociații istorice cu deschidere internațională (Social Science History Association in S.U.A., Quantum in R.F.G.) și mai ales prin constitui- rea din inițiativa României la Congresul Internațional dc Științe Istorice de la București (august 1980) a Comisiei Internaționale pentru Aplicarea Metodelor Cantitative in Istoric. Este necesară o precizare. Istoria a studiat din totdeauna unele fapte caractcrizabile prin numere. Date despre numărul armatelor, despre numărul populației, despre suprafața unor teritorii sau despre distanțele intre anumite puncte geografice, date statistice, economice, demo- grafice ș.a. s-au intilnit din totdeauna în scrierile istorice. Datele statistice s-au bucurat de o niare atenție, dc pildă, din partea lui N. Bălccscu, ctitor al istoriografiei roniâne moderne1 A.D. Xenopol, N.lorga, I. Bogdan. V.A. Urechia, C. Giurescu. I. Bogdan — pentru -i aminti doar pe aceștia dintre istoricii roinâni carc au publi- cat diverse izvoare conținind date numerice. Odată cu dezvoltarea in secolul XIX a metodelor criticii istorice s-a dezvoltat și critica informațiilor numerice aflate în diverse izvoare istorice. Este celebră in acest sens istoria mili- tară a lui 11. Dcibruck in care au fost puse in lumină marile exagerări comise în sursele antice și medievale atunci clnd se indică numărul dc luptători ai diverselor armate2 3. Examinarea cri- tică a informațiilor numerice din izvoarele istorice mai vechi și mai noi a dus la evidențierea a numeroase crori ale acestui gen de informații mai ales a celor provenite din epoca medie- vală - dar și la corectarea unor crori de acest fel și la evidențierea unor izvoare istorice inclusiv medievale conținind date cifrice demne dc incredere “. Prin prezentarea și — mai ales din seco- lul XIX — critica informațiilor numerice, istoria a avut din totdeauna unele contacte cu mate- matica, ceea ce l-a făcut pe marcle istoric francez G. I.efcbvre să consemneze o banalitate totuși semnificativă : „pentru a tc ocupa de istoric trebuie să știi să numeri”. Dar nu astfel dc contacte, reduse de obicei la nivelul unor operații matematice elementare (cclc patru operații aritmetice, calcularea unor medii și proporții, așezarea unor informații numerice in tabele, grafice — sau hărți) și carc nu constituiau rezultatul unui efort sistematic, sînt cele carc se au în vcderc astăzi atunci clnd se discută despre raporturile dintre matematică și istorie. încă în secolul XIX odată eu dezvoltarea instituțiilor și publicațiilor statistice pe de o parte și cu dezvoltarea generală a științelor, inclusiv a celor sociale, pe dc altă parte, oameni de știință și filozofi dinire cci mai prestigioși au exprimat ideea că matematica și datele statis- 1 Cf. D. Hașigan, Statistica in operele lui Nicolae Bâlcescu în Din istoria statisticii românești, Culegere de articole, București, 1969, p. 59 — 70. 3 H. G. Dcibruck, Geschichte der Kriegskunsl im Bahmen der politichen Geschichte voi. 1-6, Berlin, 1900-1937. 8 Cf. R. Delort, Introduction aux Sciences auxiliaires dc l'hisloire, Paris 1969, p. 55 și urm. „Revista de istoric”. Tom. 37, nr. 3, p. 269—278, 1984. www.dacoromanica.ro 270 PROBLEME ALE ISTORIOGRAFIEI CONTEMPORANE 2 tiee ar putea fi utilizate pentru descoperirea legilor dezvoltării sociale. După Vasile Conta, de exemplu ,,statistica ne procură dovezile cele mai puternice despre existența fatalității (adică a determinismului așa cum il concepea filozoful român V.L.) in domeniul fenomenelor sociale” *. Legile fenomenelor sociale considera Vasie Conta, „sint exacte și inflexibile”, raportul intre o forță sau inrăurirc din domeniul fenomenelor sociale și efectul ei fiind „tetdeauna matema- ticcștc fix”4 5 * 7. „Cind intr-un viitor Îndepărtat — scria el — statistica va avea informații nume- roase și exacte asupra tuturor cauzelor exterioare carc cxcrcitează oarecare inriurire asupra societății, atunci, după calcule (subliniat dc V.L.) și incercări repetate, sc va putea ține scama in rezultatele generale, dc efectele particulare ale fiecărei inrăuriri" Conta vedea in istoric și statistică izvoarele fundamentale pentru cunoașterea faptelor sociale dar făcea totodată o importantă distincție intre ele. După părerea lui, statistica „ne arată mai cu scamă legătura dintre faptele ce coexistă în unitatea dc timp” iar istoria „pe lîngă aceasta, ne arată îndeosebi legătura dc cauză și efect sau legătura dc euoluțiune ori meta- morfozare ce există intre faptele sociale ce sc succedcază în curgerea vremii” ’. în succesiunea faptelor istorice sc manifestă, dc asemenea, după părerea filozofului nostru, anumite legi 8 *. Se poate obiecta azi lui Vasile Conta că Însăși statistica prezintă serii de date succesive care pot îmbrățișa lungi perioade dc timp. Este demn dc reținut insă că potrivit lui Vasile Conta istoria, ocupîndu-se și dc faptele statistice, acordă o atenție deosebită fenomenelor nestatisticc. De aici, concluzia implicită că istoria, trebuind să utilizeze statistica și calculul pentru a dez- vălui legi sociale și relații matematice intre fenomenele sociale, nu se reduce la statistică și matematică, ci are dc cercetat o bogată realitate, un bogat cîmp dc fenomene nestatistice, cu ajutorul altor metode decit cele matematice. Vasile Conta nu este singurul carc tn trecut, în țara noastră, a insistat asupra impor- tanței matematicii pentru științele sociale. Spiru Ilarct în a sa Mecanică socială, a încercat să aplice aparatul matematic al mecanicii raționale la cercetarea fenomenelor sociale’. Meto- dologia concretă propusă de Spiru Ilaret nu a fost adoptată dc cercetătorii din domeniul știin- țelor sociale (in afara unor excepții)10. Conceptele și ideile cărora Spiru Harct a căutat să Ic dea o expresie matematică, cît și aparatul matematic folosit dc el nu erau adecvate nece- sităților unei sociologii științifice. Ideea dc a introduce precizia și rigoarea matematică In studiul fenomenelor sociale, apreciată dc unii chiar la apariția lucrării11, îl situează însă pc matematicianul nostru printre precursorii unui curent, carc în alte forme și cu un alt arsenal ideologic, științific și tehnic se afirmă puternic in zilele noastre. Problema aplicării matematicii în științele sociale l-a preocupat și pc Karl Marx. Așa cum consemna ginerele și tovarășul lui dc idei și acțiune Paul Lafarguc, Marx „regăsea in matematicile superioare mișcarea dialectică sub forma ei oca mai logică și mai simplă in ace- lași timp. După el, o știință nu era cu adevărat dezvoltată dcclt atunci cînd putea folosi matematicile”12. Reiese din această observație că Marx nu punea pseudo-problcma reducerii științelor la matematică, ci problema reală a utilizării matematicii în științe. în acest spirit el era convins că în cazul existenței unor informații adecvate de istoric economică s-ar putea stabili matematic legile crizelor economice 13. 4 Vasile Conta, Scrieri filozofice alese. Ediție îngrijită dc N. Gogoncață, București 1975, p. 5. 5 Ibidem, p. 8. • Ibidem. De notat că importanța statisticii pentru relevarea legilor sociale a fost sesi- zată Încă dc statisticianul A. Quetclct in Sur l’homme el le dcveloppement de ses facultes ou essai de physique sociale, Paris, 1835 și dc istoricul H. T. Bucklc in Ilislorg of Civilisalion in England, voi. I, London. 1857, Vasile Conta i-a cunoscut, firește, dar ideile sale asupra rolului statisticii și matematicii in descoperirea legilor sociale poartă amprenta proprii lui concepții asupra legilor sociale și determinismului în general. 7 Ibidem, p. 3. 8 Ibidem, p. 5. ’ Spiru Haret, Mecanique sociale, Paris-Bucarcst, 1910. 10 Al. Alexandrescu, Originile civilizației, București, 1930. Vezi și N. Ghiulea, Meca- nica și matematica in științele sociale „Seminarul dc sociologie și etică”, Iași, 1914. 11 Opinii asupra cărții sînt republicate în notele anexate la traducerea românească a lucrării (Spiru Harct, Mecanica socială, Studiu introductiv și note dc Leon Topa, București, 1909, p. 226-258). 12 P. Lafarguc, Karl Marx (Amintiri personale) în Karl Marx. Scrieri alese, voi. I, București, 1945, p. 98. 13 Vezi scrisoarea sa din 11 mai 1873, în Karl Marx, Fr. Engels, Opere voi. 13, Bucu- rești, 1975, p. 79. www.dacoromanica.ro 3 PROBLEME ALE ISTORIOGRAFIEI CONTEMPORANE 271 In Capitalul se întîlnesc tn fapt modele matematice ale unora din raporturile societății capitaliste. Este semnificativ că E. Aveling — unul din primii marxiști englezi (devenit ginere al lui Marx) pornind de la aprecierea că Marx a ridicat economia politică la un nivel care permite exprimarea ei în termeni matematici a scris o introducere pentru studenți In teoria economică marxistă, In care abundă formulele și tabelele matematice14 *. Unele modele mate- matice ale relațiilor economice, — schemele reproducției expuse de Marx și Lenin — au format obiectul unor lucrări speciale ale cunoscutului statistician și economist V.S. Nemcinov. Desigur, economia politică nu se confundă cu cercetarea istorică — dar istoria folosește și legile descoperite de economia politică, cărora Marx considera că li se poate da o exprimare matematică. De altfel, curentul spre cuantificare și utilizarea sistematică a matematicii care a pătruns azi în mai toate ramurile cercetării istorice a pornit din domeniile legate de istoria economică. Căci fenomenele economice sint fenomene de masă care încă din forma lor „naturală" imediat sesizabilă în izvoare, se prezintă ca fenomene numărabile și măsurabile16. Una din primele discipline istorice în care s-a manifestat preocuparea pentru studiul cantitativ a fost numismatica. Pină în a doua jumătate a secolului trecut, marea majoritate a numismaților erau preocupați de identificarea, localizarea, datarea și clasificarea monedelor în funcție de aspectul lor, de descifrarea inscripțiilor și emblemelor, de calitățile artistice ale monedelor. F. llultsch, Th. Mommsen, G. Brandis au introdus în numismatică o nouă optică, cea metrologică, cantitativă, caracterizată prin descrierea și clasificarea monedelor în funcție de greutatea și dimensiunile lor, de componența aliajului, prin preocuparea față de raportul valoric intre diversele monede 14. Noua tendință a fost susținută și strălucit ilustrată de numis- matul român Mihail Suțu (1841 — 1933), care a contribuit la răsplndirea in numismatică a preo- cupărilor pentru măsurare și calcul. Tocmai pe măsurare și calcul și-a întemeiat M. Suțu ideea originală că moneda bătută a fost precedată dc moneda-greutate — bucăți de metal a căror greutate era măsurată cu unități de măsură care aveau la bază greutatea semințelor diverselor cereale 17. Un alt domeniu în care preocupările de cercetare cantitativă ș-au manifestat mai de timpuriu a fost cel al istoriei prețurilor. în ultimul deceniu al secolului trecut a. apărut lucrarea lui Georg Wiebe 18 și a început să apară lucrarea in șapte volume a lui Georges d’Avcnel 19, care au devenit foarte cunoscute. Fluctuațiile de prețuri provocate de urmările economice ale primului război mondial, de criza economică din 1929—1933 au stimulat apariția unor lucrări earc și-au propus să sta- bilească serii de date statistice cu privire la evoluția pe perioade îndelungate a prețurilor (sau a prețurilor și salariilor, sau a prețurilor și altor indicatori economici). Este suficient, in acest sens, să amintim de lucrările lui Simiand, Labrousse, Abcl 20, Elsas 21, Beveridge 22, care au 14 E, Aveling, The Sludenl’s Marx, London, 1891. Citat la Chusichi Tzusuki, Eleanor Marx 1855—1898. A Socialist Tragedy, Oxford, 1907. p. 251. 16 Firește, cercetarea cantitativă a caracterizat din totdeauna astfel de discipline ca cronologia istorică (vez capitolele cu bibliografic consacrate acesteia în L’histoire et ses metho- des. Sons la direction de Ch. Samaran. Paris, 1961, p. 37 — 51 și B. Schneider Einfiihrung in die neuere Geschichte, Sluttgart, 1974, p. 107 — 116) și metrologia istorică. Aceste discipline au insă mai curind un caracter tehnic auxiliar. 16 Th. Mommsen, Geschichte des Rbmischen Munzuiessens, Berlin, 1860; Cf. articolul Numismatica in Sovetscaia istoriceskaia ențiklopedia, voi. 10, Moskva, 1967. 17 M. Suțu, Syslemes monetaires primilifs dc la Asie Mineure el de la Grece și Elalons pondiraux primilifs et lingots monetaires în „Revista de Istorie, Arheologie și Filologie”, I, 1883, p. 214-241 și II, 1885 nr. 2, p. 401-463. 18 G. Wiebe, Zur Geschichte der Preisrevolutions des XVI-und XVIII Jahrhunderts, Leipzig, 1895. 18 G. d’Avenel, Histoire economiquc de la propriele, des salaires, des denrees el de tous les prix en general. Depuis Ton 1200 jusqu’en l'an 1800, Paris, 7 vohimes'1894 —1926. 20 F. Simiand, Le salaire, l’ivolutions sociale et la monnaie, '3 voi. Paris, 1932 C. E. Labrousse, Esquisse du mouvennenl des prix et des reoenus en France au XVIII-e siecle, tome I. Les prix Paris, 1933, W. Abel, Agrarkrisen und Agrarkonjunktur in Mittelcuropa vom 13 bis zum 19. Jahrhundefl, 1935. 21 M. Elsas, Umriss einer Gesichte der Preise und Lohne in Deutschland, voi. I, II A, II B, Leiden, 1936 — 1949. M.Lucrarea lui W. Beveridge, Prices and Wageș in England from the XVII Century tp the XIX,, voi. I, Mercantile Eve, London, 1939, a fost începută fa) 1923 și apoi integrată în ansamblul de studii inițiat de comitetul internațional amintit în text, al cărui președinte a deveniț Beveridge. (I prezzi in Europa dai XIII secolo a oggi. Saggi di storia di prezzi, raccolti e presentati da Rugiero Romano, Torino, 1967, p. 511). ■’ ’’ www.dacoromaiiica.ro 6-c. 3058 272 PROBLEME ALE ISTORIOGRAFIEI CONTEMPORANE 4 dat un puternic impuls istoriei prețurilor. Inccpind din 1928 și pină in ajunul ultimului război mondial cind s-au epuizat fondurile acordate dc fundația Rockcfcller — a activat un „Comitet International pentru istoria preturilor” care a stimulat studiile dc acest fel dintr-un număr de țări 23. In al patrulea și al cincilea deceniu al secolului nostru se Înregistrează o efloresccnță a studiilor dc istoric a prețurilor ; studii fundamentale, extrase din principalele lucrări din această perioadă și o bibliografic a realizărilor perioadei sc găsesc in cunoscuta culegere editată dc R. Romano, deja citată. Ajunși cu expunerea noastră aici, considerăm necesar să ne oprim asupra unei ătări dc lucruri carc contribuie după părerea noastră, la înțelegerea căilor de pătrundere ale matematicii In istoric. Avem in vedere uimătoarcic. Istoricii marxiști au considerat totdeauna că pasul principal pe calea transformării istorici in știință a fost realizat prin descoperirea teoriei mate- rialismului istoric și că dezvoltarea cercetărilor istorice în lumina acestei teorii este o condiție a dezvoltării istoriei ca știință. în mod firesc, istoricii marxiști in străduința dc a valorifica toate informațiile privitoare la problemele abordate, au folosit in studiile lor izvoare statistice. Amintim, de pildă, in acest sens lucrările lui Lucrcțiu Pătrășcanu, carc abundă in materiale statistice 24. Do asemenea, lucrările dc istoric modernă și contemporană publicate in țara noastră în deceniul al șaselea cuprind firește, frecvente referiri la surse statistice. Istoricii marxiști au fost preocupați și de stringerea datelor numerice izolate, răspindite in izvoare, și dc cuantificarea datelor pe carc izvoarele nu le conțin in formă nemijlocit numerică. Imediat după înființarea Institutului de Istorie care azi poartă numele lui N. lorga. de pildă, s-a Înființat un colectiv dc istorie a pre- țurilor care, în forme diferite, și-a desfășurat mulți ani activitatea asupra căruia vom reveni mai jos. Din motive diverse, materialele acumulate au fost doar în mică măsură valorificate, cele publicate dovedindu-și utilitatea și interesul 2S 26. Pășind pc calea atit de dificilă a cuantificării informațiilor nenumerice din sursele medie- vale românești, Barbu Cimpina a publicat in 1956 cunoscuta lui statistică a beneficiarilor pri- vilegiilor acordate dc cancelaria domnească a Moldovei in secolul al XV-lea aa. Modul de alcă- tuire a statisticii lui Barbu Cimpina a intimpinat critica lui C. Cibodaru 27, dar metoda însăși a cuantificării informațiilor nenumerice din sursele medievale românești a fost utilizată în continuare în lucrări ale lui Mihail Borza 28, D. Mioc 29 și ale altora. Cuantificarea informațiilor nenumerice din izvoarele medievale românești s-a practicat, in deceniul șase în lucrări de mică întindere ale lui Donat și altora 30 și a luat o amploare neobișnuită mai inainte în marca monografic a lui H.H. Stahl despre satele devăhnașc 31. După 1960, folosirea largă a datelor statistice și in general a datelor numerice caracterizează numeroase lucrări dc istoric social- economică ale lui L. Boicu, I. Corfus, P. Cernovodeanu, S. Columbeanu, FI. Constantiniu, L. Demcny, V. Liveanu, R. Manolcscu, M. Maxim, E. Ncgruzzi, Ș. Papacostca, Ș. Ștcfănescu, 23 Ibidem. -* L. Pătrășcanu, Problemele de bază ale României, București, 1944; Idem, Sub trei dictaturi. București, 1944; Idem, Un neac de frăminlări sociale, București, 1915. 25 R. Cămărășcscu, C. Fotino. Din istoria prețurilor. Evoluția prețurilor cailor In Țara Românească (secolele XVI —XVIII in Studii și materiale dc istorie medic, voi. VI, București. 1973, p. 225 — 241). D. Mioc, Prețul vinului, in Țara Românească in secolele XVII —XVIII în Sub semnul lui Clio Omagiu acad. Ștefan Pascu, Cluj. p. 122 — 125. Ioana Constantincscu, Din istoria prețurilor in Țara Românească in secolul al XVIII-lca (pină la 1775) in „Revista de Istorie”, 29 (1976) nr. 12, p. 1 927-1 941. 26 Cf. B. Cimpina, Cercetări cu privire la baza socială a puterii lui Ștefan cel Mare în Studii cu privire la Ștefan cel Mare, București, 1956, p. 15. 22. 27 Studii și ccrcclări științifice. Istoric, an 7(1956) nr. 1, p. 169 — 182. 28 M. Bcrza, Haraciul Moldovei și Țării Românești In sec. XV— XIX, tn Studii și materiale dc istorie medic, 11,(1957). p. 7—15; Idem Variațiile exploatării Țării Românești dc călrc Poarla Otomană in sec. XVI — XV111 in XI, „Studii”, 1958, nr. 2, p. 59 — 71. 29 D. Mioc, Cuantumul birului pe gospodăria țărănească In Țara Românească In secolul al XVl-lca in Studii și materiale de istorie medie, V (1962), p. 151 — 174 (acest studiu face parte dintr-o cercetare mai largă concepută in deceniul anterior). 30 I. Donat, Așezările omenești din Țara Românească in secolele XIV XVI, in „Stu- dii” IX (1956) nr. 6, p. 75—96; Maria Turbatu, Rolul meșteșugurilor de la sale in dezvoltarea producției de mărfuri tn prima jumătate a secolului al XVlI-lca in Țara Românească, în „Studii” VIII (1955) nr. 3, p. 49-64. 31 H. H. Stahl, Contribuții la studiul satelor devălmașe românești, voi. I—III, București, 1958 -1965. www.dacoromanica.ro 5 PROBLEME ALE ISTORIOGRAFIEI CONTEMPORANE 273 L. Vaida. Folosirea datelor statistice și în general numerice a fost o practică obișnuită și tn lucră- rile istorice publicate în celelalte țări socialiste 32. Dar istoricii marxiști, considcrind că problema transfoi mării istorici în știință s-a rezol- vat prin adoptarea teoriei materialismului istoric vedeau (și văd) în ccicctarea cantitativă doar una din multiplele direcții ale dezvoltării științei istorice. Spre deosebire de aceștia, cercetătorii nemarxiști care considerau posibilă și necesară transformarea istorici în știință exactă, iși concentrau cercetările nu in domeniul teoriei, ei în cel al metodologici. Metodele cantitative le-au apărut acestor cercetători drept mijlocul eaie oferă istorici posibilitatea dezvoltării ea știință exactă și ca urmare cercetarea cantitativă, iar apoi utilizarea tehnicii electronice de calcul le-au apărut drept domeniu privilegiat, central, al studiilor istorice. în primii ani dc după al doilea război mondial, in țările occidentale cercetările de isto- rie cantitativă s-au dezvoltat și in direcția elaborării unor serii de date pc perioade foarte lungi, — date clasificate și grupate potrivit categoriilor elaborate dc așa numita „contabilitate națio- nală”, disciplină în care lucrează și cercetători marxiști. Impulsul în această direcție a venit, se pare, din partea economiștilor — și anume a economiștilor interesați în cunoașterea facto- rilor extraceonomici care influențează activitatea economică 33. Simon Kuznets, un economist stabilit în S.U.A., care s-a ocupat dc stabilirea unor lungi serii de date grupate in lumina „contabilității naționale” 34 * 36 a inițiat adoptarea în 1950 dc către Asociația Internațională pentru Cercetarea Venitului și Avuției a unui program pentru stabi- lirea și analiza evoluției venitului național, avuției naționale și componentelor lor în țări pentru care există date adecvate pentru cel puțin jumătate dc secol r6. Din inițiativa aceluiași economist Consiliul de Cercetări in Științele Sociale a creat un fond pentru finanțarea cercetărilor privi- toare la dezvoltarea economică a diferitelor țări în secolele XIX și XX33. Astfel de lucrări au fost publicate în deceniul 6 și începutul deceniului 7 in S.U.A., Franța, Anglia, B.F. Ger- mania, Danemarca ș.a. 37 38 Deosebit de activă s-a dovedit echipa franceză condusă dc J. Marc- zewski și din earc mai făceau partc T. Markovitch, J.C. Toutain, L. Fontvicillc (acesta din urmă marxist), care au publicat studii conținind serii dc date cifrate privind produsul indus- triei și agriculturii, evoluția venitului național, a bugetului național, a populației, transportu- rilor în Franța pe perioada dc 120 260 dc ani, intre 1700—1970 as. Marczewski a publicat și o serie dc lucrări programatice 39 in care direcția dc cercetare reprezentată dc el, bazată de aplicarea contabilității naționale, a fost denumită, „istorie canti- tativă”. Această denumire care putea da impresia — contrazisă de conținutul însuși al lucră- rilor — că poate exista o istorie pur cantitativă, a provocat riposta unor istorici francezi dc diverse orientări (P. Chaunu, J. Villar). Polemica nu a împiedicat insă dezvoltarea direcției 32 Asupra utilizării, statisticii in istoriografia rusă și sovietică de pînă în 1960 vezi E. D. Grajdaninov Istoriko-statisticeskie issledovanija v russkoi dorcvolucionnoi i sovelskoi istoriografii (kratkii ocerk) in Malemaliceskie mclodt v issloriceskih issledovanHah, Moskva, 1972, p. 208 și urm. Pentru direcțiile folosirii datelor cantitative in istoriografia economică sovietică dinaintea deceniului al șaselea putem cita ca ilustrare cunoscuta Istoria economiei naționale a URSS, în trei voi. dc P. J. Lcascenko, a cărei a patra ediție din 1956 a fost tradusă și in limba română. 33 J. Marczewski, Inlroduction â l’histoire quantitative, Găncvc, 1965, p. 37 — 38. 34 S. Kuznets, Modern Economic Growth: Rate, Slructure, and Spread, 2 voi, New York, 1941. 36 J. Marczewski, Quanlitalive Ilistory în Journal of Contemporary Ilistory, III, (1968), nr. 2, p. 4. Lucrările lui Kuznets și altor economiști care încă înaintea celui de-al doilea război mondial au alcătuit, pc baza contabilității naționale scrii dc date referitoare la lungi perioade istorice trecute sint indicate In lucrarea citată în nota precedentă. 33 J. Marczewski, Quantilalive Ilistory ... p. 18. 37 S. Kuznets, Quantilatine Aspects of Economic Groivlh în Economic Developments and Cultural Change 1956 — ian. 1963; Phyllis Deanc, VV. A. Colc Brilish Economic Groiolh 1688 — 1959, Cambridgc, 1962; B. R. Mitchcll, Ph. Deanc Abstract of Brilish Ilistorical Slatislics Cambridge, 1962; VV. G. Iloffmann, II. J. Muller Das Deutsche Volkscinkommen, 1851 — 1957, Tiibingen, 1959. 38 O listă a publicațiilor acestei echipe este dată în prefața lui J. Marczewski la lucra- rea lui Louis Fontvieille, Eaolution et croissance de l’Etat Franțais: 1815 — 1969 Paris, 1969 (tn Cahiers de l’I.S.M.E.A. Seric A. F. Economie et sociătă, nr. 14) p. III —IV. 39 J. Marczewski, Histoire quantitative, buls et methodes Cahiers de 1’I.S.M.E.A., scrie A.F.» no. 1, juillct 1961, Buls el methodes de l’histoire quantitalive Cahiers, Vilfredo Parcto, 1964 și lucră- rile citate în notele precedente. www.dacoromanica.ro 274 Probleme ale istoriografiei contemporane 6 de cercetare denumită de J. Marczcwski „istoric cantitativă” și carc reprezintă doar una din căile de pătrundere a cuantificării in istoric, fără pretenția de reducere a istoriei la cantitativ. Spre sfirșitul deceniului al șaselea al secolului nostru a apărut In Statele Unite un curent denumit „noua istorie economică”, „cliomctria” sau „istorie economctrică”. Inițiatorii acestui curent sint considerați a fi Alfred Conrad și John Mcycr 4°. în deceniul al șaselea adepții acestei orientări se adunau anual intr-un seminar în cadrul Universității din Purduc 40 41. După cum arată și ultima denumire amintită mai sus este vorba dc orientarea spre aplicarea eco- nometriei— deci a unui dezvoltat aparat matematic—la cercetarea istoriei economice. în eeonometrie se manifestă o orientare marxistă precum și orientări nemarxiste, carc sc reflectă toate și firesc pentru SUA, mai ales ultimele, în orientarea diverșilor „cliomctricicni”. Dar doi din cei mai cunoseuți reprezentanți ai „cliometrici” — Robert Fogel și Albcrt Fishlow con- sideră că direcțiile dc dezvoltare și contribuțiile noului eurent au fost determinate dc un interes foarte puternic pentru problemele dezvoltării42. Cliometricicnii s-au interesat de ratelc mai curind decit dc nivelul creșterii economice, de agregatele economice decit dc persoane, de pro- ducție (eficiență, productivitate tehnică, politică de investiții), mai curind decit dc distribuție. Apoi, ci s-au interesat dc Statele Unite. Natura problemelor carc ii preocupau i-au determinat să sc concentreze mai Intii asupra economici Statelor Unite in secolul XIX — abordind abia mai tirziu problemele altor secole și țări. Fogels și Fishlow apreciază eă eforturile cliometricienilor dc stringere a datelor se disting de cele din trecut prin două caracteristici, legate de rolul central acordat teoriei. Categoriile economice — venit național, capital etc — sint definite de modele economice ale 'producției și venitului și pe aecastă bază sc stabilește cc date trebuie gcncratc adică strinse din sursele primare și prelucrate pentru a construi seriile carc să reficctc evoluția diverșilor indicatori necesari cercetărilor de istorie economică. în al doilea rind, din cauză că astfel de date nu sint nemijlocit furnizate dc izvoare, cliometricienii recurg la reconstituirea datelor, prin aplicarea la informațiile limitate existente, a relațiilor teoretice (formulate dc eeonometrie). în legătură cu aceasta sc folosesc pc larg metodele statisticii matematice, respectiv ale inferenței statistice, și in special așa numitele ecuații dc regresic. Problema pc carc au abordat-o la inceput cliometricicnii și dc carc se ocupă intens și astăzi este cea a economici sclavagiste existente în S.U.A. pină in 1865. Conrad și Meycr, Înte- meietorii cliometrici, ca și I-iobert Fogel și Stanlex Engcrman 43 și alții dintre cci mai cunoseuți dintre reprezentanți ai ei, consideră că in momentul izbucnirii războiului civil din SUA sclavia cra un sistem economic viabil, mai eficient decit sistemul bazat pe forța de muncă liberă. Des- ființarea sclaviei, susțin ei, s-a datorat unor factori morali și politici. Eugene D. Gcnovesc 44 * reprezentant al orientării marxiste in cliometrie, consideră că economia sclavagistă împiedică dezvoltarea pieței pentru produsele industriale și deci a industriei, constituia o frină în calea dezvoltării economice generale. O altă temă a cărei abordare de către cliomctricicni a trezit puternice ecouri, nu puține critice, este aceea a rolului construcției dc căi ferate in dezvoltarea economică a Statelor Unite in secolul trecut46, R. Fishlow recunoaște un rol important căilor ferate în dezvoltarea econo- 40 Cei doi autori au publicat in colaborare două studii: Economic Thcory, Stalistical Inference and Economic History in Journal of Economic History 64 (deeember 1957) și The Economics of Slanery in the AnteBellum South in Journal of Polilical Economy 66 (april 1958). în 1961 ei și-au reunit mai multe lucrări in volumul The Economics of Slavcry and Othcr Essays in Eeonometrie History, Chicago, 1964. Semnalăm că in antologia citată mai jos, R. Fogel și S. Engerman includ în curentul „noii istorii economice” și studiul lui E. Cary Brown, Eiscal Policy in the thirties. A reapraisal" publicat in The American Economic Heuietv, 46 (deccmber 1956). 41 J. Marczcwski, Quantitalive History . . . p. 180, R. Fogel The nciv economic history: its findinys and melhods, in „The Economic History Rcview”, 19 (1966) p. 612. 48 R. Fogel, A. Fishlow, Quantitatioe Economic History: An inlerim evaluation past trends and present lendencics' in „The Journal of Economic History”, 31, martie 1971, p. 15 și urm. 43 R. Fogel, S. Engcrman, Time on the Cross: The Economics of American, Negro Slavery, Litlle, Brown, 1974 și The relative Efficicncy of Slaocry; A comparison of Northern and Southern Agriculltire in 1860 in „Explorations in Economic History” 8 (1971) p. 353 — 368. 44 E. Genovesc, The Polilical Economy of Slaoery, New York, 1965. 44 R. Fogel, Hailroads and American Economic Grouilh: Essays in Eeonometrie History Haitimore Hopkins, 196*4; A. Fishlow, American Railroads: The Transformalion of the Anttcbel- lum Economy Cambridge, 19*65. www.dacoromaiiica.ro probleme ALE ISTORIOGRAFIEI CONTEMPORANE 275 mică dinainte de 1860 a Statelor Unite. R. Fogel apreciază că rolul construcției căilor ferate in ansamblul secolului XIX a fost in realitate mult mai mic decît cel atribuit pînă la el. Dezvol- tind raționamentul contrafactual a cărui importanță, dacă este corect, aplicat, nu poate fi con- testată, R. Fogel a calculat care ar fi fost efcetelc economice dacă, in loc să sț pornească la cons- trucția căilor ferate, în SUA s-ar fi continuat doar să sc dezvolte vechea rețea dc canale și dru- muri ; el ajunge la concluzia că in comparație cu această ultimă perspectivă, prin construcția căi- lor ferate s-a realizat în anul 1890 o economisire socială egală cu numai 1,8% din produsul națio- nal brut (gross național product — în înțelesul statisticilor țărilor capitaliste); în 1830— 1890 construcția căilor ferate ar fi contribuit cu 10% din creșterea medie anuală a eficienței econo- mice. Fără a nc însuși conceptele utilizate în amintita lucrare și fără a considera pe deplin justi- ficate toate calculele ci, considerăm întemeiată ideea clîometricicnilor că dezvoltarea economică nu poate fi atribuită cu preponderență unei singure ramuri a tehnicii (în cazul nostru căilor ferate) fiind legală de un larg ansamblu dc progrese în cele mai diferite ramuri ale tehnicii. Nu pulem să prezentăm aici mai pe larg numeroasele lucrări ale, cliometricienilor care au făcut obiectul unor „bilanțuri” și studii documentare publicate în revista de specialitate din țări străine 46 și dc la noi 47. — ca și în reviste străine de mare tiraj („Nouvel Observateur”, „Expres”). Menționăm publicarea a două antologii cuprinzind texte din diverse lucrări ale cliome- tricienilor 48 și considerăm că titlurile secțiunilor uneia din acestea (este vorba de culegerea întocmită dc Fogel și Ehgcrman) ilustrează principalele domenii abordate de „cliometricicni” : tipurile de creștere economică; repartiția beneficiilor creșterii; explicarea expansiunii indus- triale, difuzarea noii tehnologii; investițiile în educație — mărimea și semnificația lor; piața capitalurilor; sclavia și războiul civil; imigrarea, urbanizarea și mișcarea spre vest; efectele politicii monetare și fiscale. Așa cum se vede din enumerarea dc mai sus, cliometria se caracte- rizează nu atît prin noutatea temelor tratate, cît prin noutatea metodei de tratare, bazate pe aplicarea econometriei la istorie. în afara istorici economice, un alt domeniu al istoriei în care „materia de studiu” se prezintă în chip „natural”, nemijlocit, sub formă numerică este istoria demografică. Utilizarea dalelor demografice a caracterizat dintotdeauna istoriografia. în a doua jumătate a secolului XIX odată cu dezvoltarea recensămintelor populației și a științei demo- grafice s-a accentuat preocuparea sistematică pentru istoria populației, manifestată hi diverse lucrări ca de pildă cele ale lui Bcloch și Levasseur49. între cele două războaie mondiale studiile demografice s-au dezvoltat — amintim lucra- rea cercetătorului sovietic Urbanis despre populația Europei 50 și a cercetătorului polonez Krzys- wicki despre demografia societății primitive 81. Epoca de după ccl de-al doilea război mondial, atît de preocupată dc problema creșterii populației, a cunoscut o puternică dezvoltare a demo- grafiei istorice concretizată printre altele în ample istorii ale populației mondiale și ale popula- ției în diverse țări și continente 82. Pentru demografia istorică din ultimele decenii este caracteristic efortul de reconstituire a evoluției concrete a „microunităților” demografice, — in primul rînd a familiilor și satelor, orașelor apoi a comitetelor, județelor, provinciilor pentru ca plecînd dc la aceste reconstituiri de amănunt să sc poată reconstitui tabloul dc ansamblu al populației țărilor și continentelor. Demografia contemporană nu se mulțumește cu stabilirea numărului și densității populației, a numărului migranților; ca caută să descopere carc au fost în trecut indicii mortalității, nata- 40 M. Lcvy — Lc Boycr, New Economic History în „Annalles Economics Societâs, Civili- sations”. 47 V. Liveanu, „Cliometria” sau „noua istorie economică” în „Istoric-Arheologie Revista dc referate și recenzii și sinteze” X (1973) nr. 1 p. 71 — 97. 48 The New Economic History. Editcd by R. Andrcano, New York, 1970 și The Reinter- pretation of American Economic History R. Fogel, S. Engcrman editors New York 1971. 49 K. I. Bcloch, Die Bevolkerung griechisch-romischen Welt, Leipzig, 1886; Idem Bevol- kerungsgesichte Italiens, 3 voi, Bcrlin-Leipzig, 1937 — 1961.; E. Levasseur, La population fran- gaise: histoire de la population avani 1789, 3 voi., Paris 1889 — 1892. De observat că Beloch tindea să subevalueze numărul populației în lumea antică. 50 B. T. Urbanis, Rost naseleniia v Europe, Moscova, 1941. 81 L. Krzyswicki, Primitive society and its vital statistics, Posnan, 1934. 82 A. Chevaliăr, L’histoire des populations aux epoques anterieurs ă la statistique, Paris, 1950: J.S. Russel, Late ancient and medieval population, Philadelphia, 1958; M. Reinhard, A. Armengaud, Histoire generale de la population mondiale, Paris, 1961; A. G. Rașin Naselenie Rossii za 100 let (1811—1913), Moskva, 1956; V. M. Kabuzan, Narodonaselenie Roșii v XVIII v.-i pol. XIX v.v. Moskva, 1963. www.dacoromanica.ro 276 PROBLEME ALE ISTORIOGRAFIEI CONTEMPORANE 8 lității, fertilității, durata medie dc viață, piramida virstclor, media vîrstei dc căsătorie la bărbați și femei, proporția necăsătoriților, divorțaților, văduvelor. Se caută a se constitui pentru perioa- de cit mai lungi scrii de date cu privire la toate aceste probleme. O bibliografic a lucrărilor publicate in problemele de istoric a populației nu am putea da aici. O scurtă trecere in revistă a surselor, metodelor și problemelor tratate de demografia istorică in zilele noastre o face B. Schneider in lucrarea deja citată5’. S-au publicat antologii cuprinzind texte importante din lucrările dc demografie istorică și bibliografii 53 54. Considerăm insă util să amintim lucrările fundamentale de introducere in metodologia demografiei istorice ale lui Louis Henry, Marcel Fleury, Boger Molls, P. Guillaumc, J. Poussou55 * *. In demografia istorică, tot așa ca In alte discipline, se manifestă atit orientarea marxis- tă66, cit și orientările nemarxiste. Preocupările dc demografic istorică marxistă s-au dezvoltat și In țara noastră. Menționăm suita de studii ale lui Ștefan Ștefănescu publicate inccpind din 1967 și reunite apoi in volum — in care sint abordate o seamă dc probleme fundamentale ale istorici populației țării noastre și sînt menționate principalele realizări ale demografici istorice românești67. La Cluj lucrează un colectiv condus dc profesorul Ș. Pascu, care a dat in 1972 volumul Populație ți societate. De factorii care au influențat evoluția demografică a Țării Românești in secolul XVII s-a ocupat Lia Lehr58 *. O temă dc predilecție a demografiei istorice românești au constituit-o migrațiilc și coloni- zările”. Orientarea spre metode cantitative, studiul evoluției așezărilor omenești ca și spre metode cantitative în toponimic, ca mijloc de studiere a istoriei populației este reprezentată dc Ion Donat. Pentru o informare mai cuprinzătoare asupra realizărilor demografiei istorice românești tri- mitem la „Orientarea bibliografică” din volumul citat al lui Ș. Ștefănescu (p. 161—171). Pe lingă economie și demografic, tncă un domeniu tn care materia dc studiu se prezintă tn mod nemijlocit sub forma unor serii cifrate este — pentru țările cu regim parlamentar — acela al istoriei electorale. încă tn 1904, istoricul american Frcderick J. Turner a subliniat că 53 B. Schneider, Einfăhrung in die neuerc Geschichte . . p. 99 —10G. El deosebește in istoria demografică contemporană metoda reconstrucției familiilor dezvoltată de L. Henry și M. Fleury, de metoda analizei globale, dezvoltată tn Anglia, unde nu există izvoarele adecvate pentru aplicarea primei metode (Ibidem p. 102) în realitate, credem, nu există tnsă o dihotomizare Intre cele două metode tntrucit scopul tuturor metodelor dc demografie istorică este stabilirea indicilor demografiei globali — iar acolo unde nu se poate reconstitui evolu- ția familiilor se încearcă reconstituirea altor microunități demografice (tn Anglia sate). 54 Philip M. Hauser, D. D. Duncan editors The Studg of Population An Inventory and Appraisal, Chicago, 1952; D. V. Glass și D. E. C. Evcrslcy editors Population in History, Chicago, 1965; E. A. Wrigley An Introduction to English H istoricul Demography London, 1966. Vezi și listele de lucrări de demografie istorică citate la K. Arnold Geschichtsu’issenschafl und eleklronische Datenverarbeitung, p. 117 — 119 și E. Pitz articolul citat, p. 9 — 10. 55 R. Molls, Introduction ă la demographie historique des villes d’Europe du XlV-e au XVlII-e siecle, 3 voi. Louvain, 1954 — 1956; M. Fleury et L. Henry, Des registres paroissiaux ă l’histoire de la population: manucl de depouillement et d’exploitation de l'etat civil ancien, Paris, 1956; L. Henry. Manuel de demographie historique, Genăve, 1967; L. Henry, Lețons d’ana- lyse demographique, Paris, 1960 (curs universitar); V. I. Kozlov, Dinamika cislennosti narodou. Metodologhiia issledovaniia i osnovnic faktort, Moscova, 1969; P. Guillaumc, J. P. Poussou, Demographie historique, Paris, 1970; L. Henry, Nouveau manuel de depouillement et d'exploita- tion de l’etat civil ancien, Paris, 1965. 66 Dintre cercetătorii marxiști din țările occidentale amintim pe J. Dupâquicr, coautor alături de M. Reinhard și A. Armengaud a noii ediții din 1968 a istoriei demografice mondiale. 67 Șt. Ștefănescu, Demografia, dimensiune a istoriei, Cluj, 1974. 58 Lia Lehr. Factori determinanti In evoluția demografică a Țării Românești în secolul al XVIII-lea în Studii și materiale de istorie mede, VII, (1974), p. 161—205. 68 Dintre volumele apărute Intre 1970 — 1975 amintim: Ștefan Meteș Emigrări româ- nești din Transilvania In secolele XIII —XIX. Cercetări de demografie istorică, București, 1971 (o nouă ediție in 1972); A. Țintă, Colonizări habsburgice tn Banat 1116 — 1140, Timișoara, 1972; Matei Vlad, Colonizarea rurală tn Țara Românească și Moldova secolele XV—XVIII, București, 1973; L. Roman, Evoluția numerică a populafiei din România și migra[ia externă (1739 — 1831) tn Studii și articole de istorie, XXII (1973), p. 15 — 24. www.dacoromamca.ro <) PROBLEME ALE ISTORIOGRAFIEI CONTEMPORANE 277 ,,metoda statislicianului ca și cea a criticului izvoarelor este absolut esențială” 66 De fapt, încă din 1894 el a promovat metodele cantitative in istoriografia americană, dar in primul rind sub forma hărților statistice. Turnee și elevii lui reprezentau pe hartă distribuția voturilor diver- selor comitate (sau a reprezentanților diferitelor regiuni) și apoi reprezenta pe hartă distribuția tipurilor de sol, a grupurilor etnice, a diferitor variabile economice și sociale, pentru a explica repartiția geografică a voturilor M. Pe de altă parte, ineă din 1897, Orin Libby, elevul lui Turnee a utilizat tehnica analizei cantitative a voturilor tn organele legislative 60 61 62 63 64. în primele două decenii ale secolului nostru tehnica hărților statistice a fost larg răs- pîndită hi istoriografia americană. După 1920, interesul pentru cuantificarea tn istoriografia americană s-a redus mult. în al patrulea deceniu, metodele cantitative inspirate de Tumer mai erau utilizate in special de cercetătorii care se ocupau de istoria agriculturii 03 — domeniu pentiu care interesul tn S.U.A. era în acea perioadă în declin. Menționăm că și în țara noastră au apărut în 1947 unele studii de analiză cantitativă a alegerilor și activității parlamentare, autorul unuia din ele Matei Dogan dobîndind reputația internațională în această materie. Tot in țara noastră, in domeniul istoriei politice, Mircea Malița a aplicat noi metode, matematice, bazate pe rezultate ale unor discipline matematice recent apărute — cercetarea operațională, teoria deciziei, teoria jocurilor04. Pe plan internațional, dezvoltarea cercetărilor de istorie economică și demografică orien- tate, spre construirea unor serii de date numerice pentru perioade lungi a impulsionat efortul pentru construirea unor serii de date asemănătoare în alte domenii ale istoriei. Am vorbit des- pre metoda ,,reconstituirii familiilor” în demografia istorică Această metodă constă în aceea că, pe baza datelor necantitative din registrele parohiale în care se înregistrează nașterile, căsăto- riile etc. se rcconstituia evoluția familiilor și apoi se numără membrii lor, se calculează numărul populației, natalitatea, mortalitatea etc. Deci informațiile necantitative, care în izvoare nu apar sub formă de date numerice, sînt cuantificate spre a se obține dale numerice. Tendința spre cuantificare a pătruns și în alte domenii ale cercetării istorice. în domeniul istorici culturii, de exemplu, în Franța pe baza listelor de cărți apărute în diverse perioade, s-a pășit la alcătuirea de serii de date numerice pe perioade lungi, cu privire la numărul cărților publicate, în diferitele domenii, în diversele orașe, la diverși editori. Se stabilesc date cu privire la tirajul cărților și prețul lor, cu privire la listele de abonați etc. S-a pornit deci la alcătuirea unei statistici istorice a cărții °5 * 67 68. Tot In Franța pornindu-se de la registrele bisericești, s-au alcă- tuit scrii de date privind irecvența populației la ceremoniile religioase de-a lungul unor perioade de decenii — ceea ce înlesnește studiu] evoluției mentalităților60. S-a dezvoltat astfel așa-mimita „istorie serială religioasă Cuantificarea a pătruns și în istoria politică. S-a dezvoltat astfel așa numita „biografie colectivă”. în Anglia de exemplu Nainier — rcluînd de fapt o metodă promovată de Turner — a inițiat cercetări în vederea stabilirii, pentru fiecare membru al parlamentului englez din secolul al 17-lea. a originii sociale, a școlilor absolvite, a legăturilor familiare etc., datele fiind utilizate apoi pentru caracterizarea cantitativă a componenței parlamentului britanic68. S-a dezvoltat 60 Citat la Ch. Dollar. R. Jensen, Historian’s guide Io statistic Quantitatii’e analysis and historical rescarch, New York, ... 1971, p. 3. 61 Ibidem p. 4. 02 Ibidem p. 5. 63 Ibidem. 64 M. Malița, A model of Michael the Brave’s decision in 1595 în „Mathematies in the Archaeological and Historical Sciences”, edited for the Royal Society and the Romanian Academy by F. R. Ilodson, D. G. Kendalland, I. Tăutu, Edinburg, 1971, p. 516 — 523; M. Malița Teoria .și practica negocierilor, București, 1972, p. 206 — 214. 65 Cătălina Vclculescu, Victor George Velculescu Livres roumains ă listes de souscriplenrs Premiere moitie du XlX-siecle II e pârtie RESE E XIII 1975 nr. 4; p. 533 — 518. R. Esti- vals, Le depot legal soits l’Ancien Regime de 1513 ă 1591, Paris, 1961; F. Furct, Livre ct societc dans la France du XVIII* sieclc, Paris, 1965. 60 Vezi problematica și lucrările prezentate dc P. Chaunu în articolul Une histoirc rcligieuse scricllc. A propos de la diocese de la Rochelle (1648— 1124) et sur quelques exemples normands in „Revue d’histoire moderne ct contcinporainc”, XI (1965) janvicr —marș 1965 p. 5 și urm. Articolul subliniază influența metodelor dc „sociologie a practicii religioase” expuse și utilizate încă din 1931 — 1935 de Gabriel Lc Bras. 67 P. Chaunu, L’histoire serielle Bilan et perspectioes în „Revue historique”, 494 avril — juin 1978, p. 29 și urm. 68 LevVis Namier, The structure of Politics at the Accession of Georges III, voi. I—II, London, 1929. www.dacoromaiiica.ro 278 PROBLEME ALE ISTORIOGRAFIEI CONTEMPORANE 10 așa-numita, cercetare cantitativă „a elitelor” (de fapt a claselor dominante), a conducătorilor politici și a funcționarilor de stat din diverse țări. Aplicarea metodelor cantitative a dus la dezvoltarea In S.U.A. a așa numitei „noua istorie politică” In care predomină metodele cantitative. Nu numai că se strîng informații can- titative asupra rezultatelor alegerilor din diverși ani și regiuni, asupra voturilor din Congres, asupra membrilor organelor legislative — dar se caută a se determina factorii sociali, economici, etnici, culturali, care au determinat rezultatele alegerilor, voturile din Congres, grupările pe partide ș.a. Pentru stabilirea factorilor determinanți ai unor evenimente politice se recurge la procedee ale statisticii matematice : așa-numita scală Gutman, calcularea coeficienților de corelație și în general la așa numita analiză multivariată Direcțiile de cercetare menționate pină acum au stimulat valorificarea unei imense mase de izvoare de la registre parohiale la cadastre, de la liste fiscale la anchetele cele mai diverse din diverse epoci. Apar inclusiv in țara noastră lucrări dedicate în mod special izvoarelor istoriei cantitative* 70. Lucrările de introducere in metodologia istorică se ocupă dc valorifi- carea izvoarelor de istorie cantitativă 71. Vasile Lioeanu 89 Cu tot interesul pc care această orientare il reprezintă pentru pătrunderea matematicii în istoria — nu insistăm aici asupra noii istorii politice pentru că obiectul studiului nostru îl constituie istoria social-economică. Semnalăm studiul lui Allan G. Boguc United States : The „New" Political Hislory în „Journal of Contemporary History”, III (januar 1968) p. 5 și urm. retipărit cu unele modificări în R. Swierenga editor Qauntification in American Hislory Theory and Research, New York, 1970. p. 36 — 52, care prezintă pe larg acest curent. O bibliografie a lucrărilor în care se reflectă acest curent la Ch. Dollar și R. Jensen op. cit., p. 270 — 283. Cf. V. Liveanu Metode matematice, calculatoare electronice, teorie istorică în „Istorie — Arheologie Revista dc referate și recenzii”, VIII (1971) p. 573 și urm. 70 B. Gilles Les sources statistiques de l’histoire de France des enquîtes du XVII-e siicle ă 1870, Paris, 1964; E. Pitz Entstehung und Umfang statistischer Quellen in der Dorindustriellen Zeit în „Historische Zeitschrift” 223, Heft 1, august 1976, p. 1—39 cu o bogată bibliografie; Din istoria statisticii românești. Culegere de articole București, 1969. ’i Cf. L’histoire et ses milhodes, Paris, 1960, și R. Delort, Introduction aux Sciences auxiliaires de l’histoire, . .. www.dacoromanica.ro CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE DEZBATEREA ȘTIINȚIFICĂ CU TEMA „ASPECTE ALE CIVILIZAȚIEI ROMÂNEȘTI ÎN SECOLELE XIII-XVII” In zilele de 6—8 decembrie 1983, a avut loc, la Suceava, dezbaterea științifică cu tema „Aspecte ale civilizației românești in secolele XIII —XVII”. Organizată de Institutul de arhe- ologie din București, sub patronajul Academiei de științe sociale și politice a R.S. România și al Consiliului Culturii și Educației Socialiste, dezbaterea s-a bucurat de colaborarea foarte competentă a unor specialiști aparținind următoarelor institute și instituții: Institutul de arhe- ologie București, Institutul de istorie „N. lorga” — București, Institutul de istoria artei — București, Consiliul Culturii și Educației socialiste, Muzeul Banatului — Timișoara, Institutul de istorie și arheologie „A. D. Xenopol” — Iași, Muzeul Brukenthal din Sibiu, Muzeul „Delta Dunării” — Tulcea, Muzeul județean — Suceava și Radio-televiziunea română. Dezbaterea a fost axată pe cinci probleme mari ale istoriei medievale a poporului român, și anume : civilizația satului medieval, civilizația urbană, arhitectura laică și religioasă, ideo- logia și concepțiile politice ale epocii, reflectate in artă și in scrierile istorice, și, in sfirșit, rolul cărții și al tipăriturilor românești in afirmarea ideii de unitate a românilor. Ideea de bază, reflectată de totalitatea rapoartelor prezentate in cadrul dezbaterii, ca și de discuțiile purtate pe marginea acestora a fost aceea a unității culturii și civilizației româ- nești din evul mediu, in ciuda realității pe care a reprezentat-o, din punct de vedere politic, existența celor trei state feudale de-sine-stătătoare in cadrul cărora poporul român și-a desfă- șurat existența In vremea arătată : Transilvania, Țara Românească și Moldova. Deși condițiile istorice in care poporul român și-a format cultura și civilizația care i-au fost proprii în evul mediu și prin carc s-a particularizat în această parte a continentului nu au fost identice — ele fiind influențate dc acțiunea unor factori politici externi importanți (imperiul bizantin, domi- nația și stăpînirea maghiară, dominația mongolă și amenințarea otomană), rădăcinile comune ale civilizației românești au fost factorul determinant al acestei unități. în plus, maturizarea, pe o anumită treaptă istorică, a conștiinței unității sale (origine, limbă, tradiții etc.) a constituit un alt factor esențial, care a contribuit la consolidarea aceleiași unități culturale și de civili- zație a poporului român în evul mediu. Desigur, această unitate trebuie înțeleasă ca o trăsătură de ansamblu a civilizației româ- nești medievale, ea ncexcluzind existența unor particularități regionale, acestea nefiind altceva decît rodul unor experiențe proprii ale românilor din interiorul sau din exteriorul arcului car- patic, experiențe căpătate in urma contactelor acestora cu anume arii culturale mai largi din teritoriile aflate in jurul țărilor românești. Importanța deosebită a acestei dezbateri, în raport cu celelalte trei care au precedat-o (Tirgu Mureș — 1980, Băile Herculanc — 1981, Drobeta-Turnu Severin — 1982), a constat. Intre altele, în faptul că a acordat o atenție mult sporită analizei realităților românești din evul mediu în comparație cu civilizația popoarelor europene contemporane — și mai ales cu civilizația popoarelor din regiunile imediat înconjurătoare — atrăgîndu-se atenția asupra faptului că trebuie neîntîrziat înlăturată eroarea metodologică dc a se căuta comparații cu regiuni foarte îndepărtate, locuitorii cărora s-au dezvoltat și au trăit în condiții istorice cu totul deosebite de cele în care s-a format și s-a dezvoltat poporul român. Procedîndu-se ca pînă acum, nu numai că se ajunge la încheieri nevalabile în legătură cu locul pe care l-a ocupat civilizația românească a evului mediu în Europa, dar, prin compararea acestei civilizații cu modelul, pe care mulți istorici 11 consideră, încă, „clasic”, al civilizației Europei occidentale, se favorizează, în mod implicit, cultivarea concepției eronate a acestor istorici potrivit căreia, în evul mediu, românii au avut o civilizație inferioară. în mod special, a fost analizată civilizația urbană medievală românească, contestată de unii specialiști străini tocmai datorită comparației nejustificate (și, în orice caz, eronată „Revista de istorie”. Tom. 37, nr. 3, p. 279—285, 1984. www.dacoromanica.ro 280 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE 2 din punct de vedere metodologic) cu același „model” considerat „clasic”, pe care îl constituie civilizația urbană a Europei centrale sau occidentale. Evidențiindu-sc că o astfel de comparație nu ține seama de împrejurările istorice concrete in care s-a format și s-a dezvoltat civilizația urbană a românilor în evul mediu, discuțiile au atras atenția asupra faptului că dacă se reduce totul la constatarea existenței sau inexistenței construcțiilor de piatră sau monumentale In orașe, la existența sau inexistența libertăților comunale ale orașelor sau, eventual, la prezența sau absența fortificațiilor de piatră ale orașelor, o astfel de abordare a problemei nu poate con- duce la încheieri viabile. A te mulțumi să constați, put și simplu, de pildă, că civilizația 'urbană românească medi- evală se constituie sensibil mai tirziu decît în Europa occidentală, sau că in Țara Românească și Moldova nu a funcționat regimul libertăților comunale ale orașelor, fără considerarea Împre- jurărilor care au condus la această intîrziere și ncglijind realitatea concretă în care s-a desfă- șurat întreaga existență a poporului român în evul mediu — dominată de lupta împotriva peri- colului otoman și pentru apărarea însăși ființei poporului român — echivalează cu o tratare aistorică a unor procese și fenomene, ceea ce nu se poate solda decit cu concluzii eronate. In consecință, în cadrul dezbaterilor s-a subliniat necesitatea efectuării unei analize aprofundate a vieții economice, sociale și culturale a orașelor medievale din Țara Românească și Moldova, cu scopul desprinderii particularităților acesteia, în funcție, mai ales, de evoluția regimului politic al celor două țări românești și de organizarea luptei antiotomane, cu specifi- cul ei dintr-un moment sau altul. în cCea ce privește inexistența regimului libertăților comunale în orașele de la sud și est dc Carpați, în cadrul dezbaterii s-a supus unei analize atente opinia că. în condițiile subordonării tuturor resurselor materiale și umane ale celor două țări, organizării luptei antiotomane, autoritatea centrală din Țara Românească și din Moldova nă putea îngădui existența unor forțe politice (între care și comunitățile urbane) care să iasă de sub autoritatea domniei, producînd eventuale defecțiuni in lupta antiotomană. De o atenție specială s-a bucurat, în cadrul dezbaterii, problema raportului dintre forti- ficațiile orășenești și cetățile domnești, evidențiindu-se faptul că. in organizarea luptelor pentru apărarea independenței Țării Românești și a Moldovei, rolul principal l-au avut cetățile dom- nești (de piatră sau de pămînt și lemn), fortificațiilor orașelor rcvenindu-le un rol cu totul minor, ceea ce, iar, constituie una din particularitățile civilizației medievale românești. în plus, în același context a fost analizată și problema arhitecturii civile a orașelor medievale din cele două țări, preferința pentru construcțiile de lemn nefiind semnul unei pretinse înapoieri a ora- șelor acestora, in raport cu orașele central — și vesteurojiene, ci doar expresia înțelegerii tim- purii de către locuitorii acestor orașe a faptului că in condițiile amenințărilor permanente la care erau supuși mai ales din partea invadatorilor otomani, necesitatea refacerii rapide a con- strucțiilor distruse cu prilejul fiecărui atac impunea utilizarea generalizată a lemnului ca mate- rial de construcție, fără să mai vorbim de alte avantaje pe care le ofereau, in condițiile de climă ale zonei, construcțiile de lemn. ★ De o analiză la fel dc atentă și competentă s-au bucurat problemele legate direct de domeniul artei, culturii și ideologici secolelor XV—XVII din țările române. Evidențiind strînsa legătură dintre realitățile politice ale vremii și expresia cultural-artistică pe care au căpătat-o acestea in efortul de a se utiliza toate mijloacele pentru educarea continuă a spiritului de rezis- tență antiotomană al poporului, discuțiile au subliniat, în același timp, și necesitatea studierii mai aprofundate a evoluției concepțiilor clasei dominante despre putere și despre organizarea luptei pentru 5 independență și pentru existența de-sine-stătătoarc a țărilor române. O condiție esențială pentru mai buna înțelegere a acestor realități ale perioadei aflate în discuție, după cum s-a vădit in cadrul dezbaterilor, este aceea a raportării continui a evolu- ției acestor concepții și acțiuni la evoluția și consolidarea ideii unității poporului român in rîn- durile clasei dominante, cit și, mai ales, in rîndul maselor populare. în acest context, analiza rolului jucat de tipăriturile românești in pătrunderea in adincime a ideii unității de limbă și cultură a poporului român a căpătat o importanță deosebită, prin aceasta conturindu-s e și mai bine ideea de bază a întregei dezbateri științifice, și anume ideea unității civilizației și cul- turii românești în evul mediu. ★ Dezbaterea științifică de la Suceava a evidențiat caracterul pozitiv al inițiativei orga- nizării unor discuții periodice în legătură cu teme precis delimitate și bine conturate, cronolo- gic și tematic, din istoria poporului nostru. îu mod specia), din această dezbatere s-a desprins concluzia că. încă in viitorul apropiat, poate chiar in cursul anului 1984, este necesară organi- zarea unei dezbateri rezervată exclusiv orașului medieval românesc, în cadrul acestei dezbateri, www.dacoromanica.ro 3 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE 281 care trebuie să fie, obligatoriu, de caracter multidisciplinar, vor trebui analizate, in lumina celor mai noi cuceriri ale cercetării românești și străine, probleme dintre cele mai importante, cum ar fi: procesul formării orașelor medievale românești (prin raportarea continuă la procesul similar desfășurat pe plan european), viața economică și tabloul social al orașelor medievale românești, regimul juridic și limitele autonomiei acestor orașe, particularitățile urbanismului medieval la români, viața culturală și artistică a orașelor medievale românești, rolul lor mili- tar și politic etc. în al doilea rind, s-a desprins utilitatea organizării și unei alte dezbateri, cu tema „Țările române in secolul al XVII-lea”, dezbatere in cadrul căreia accentul să cadă pe problemele vieții culturale românești, proiectată pc fundul realităților politice ale secolului respectiv și al restruc- turărilor de ordin economic și social petrecute tn aceeași vreme. ★ Dată fiind importanța conținutului dezbaterilor de la Suceava, cu tema „Aspecte ale civilizației românești in secolele XIII —XVII”, s-a considerat oportună publicarea tuturor rapoartelor prezentate in cadrul ei, Muzeul județean Suceava propunind publicarea rapoarte- lor in numărul următor al Anuarului muzeului din Suceava. Mircea D. Matei SIMPOZIONUL DE LA ACADEMIA „ȘTEFAN GHEOEGHIU” DEDICAT FĂUEIEII STATULUI NAȚIONAL UNITAE EOMÂN în ziua de 23 noiembrie 1983 la Academia „Ștefan Gheorghiu” a fost organizat un sim- pozion consacrat Împlinirii a 65 de ani de la realizarea statului național unitar român, eveni- ment de profundă semnificație in istoria generală a patriei noastre. Tradițiile Îndelungate ale luptei pentru independență și unitate național-statală, împrejurările concrete in care s-a Înfăp- tuit in 1918 Unirea, importanța ei deosebită pentru progresul istoric, precum și felul cum acest remarcabil eveniment a fost și este reflectat in literatura social-politică, română și de pe plan internațional, au fost evocate și examinate in comunicările : prof. univ. dr. Ion Spălățelu, Fău- rirea statului nafional unitar — operă a întregului popor; prof. univ. dr. Nicolae Petreanu, Miș- carea muncitorească și socialistă — importantă forjă pentru împlinirea aspirațiilor de unitate ale poporului român : dr. Elena Florea. Națiunea română — constituirea și evoluția ci; prof. univ. dr. Ladislau Lorinz, Drepturile și libertățile naționalităților conlocuitoare tn cadrul statului nafional unitar român; prof. univ. dr. Constantin Vlad și conf. univ. Constantin Mocanu, Aspi- rația milenară spre unitate bazată pe comunitatea de origină și combaterea unor pseudoteorii stră- ine. Simpozionul a fost pregătit dc Catedra de istorie a României, Împreună cu Institutul de științe politice și studiere a problemei naționale. Au participat activiști de partid, profesori, cer- cetători științifici, studenți și cursanți ai Academiei „Ștefan Gheorghiu”. C. Mocanu MANIFESTĂEI ȘTIINȚIFICE INTEENAȚIONALE DE ISTOEIE Desfășurate anual incepînd din 1977, reuniunile științifice ale programului științific internațional ,,Război și societate in Europa centrală și de est 1740—1920”, organizat de colegiul „Brooklyn” din New York, au prilejuit, Întotdeauna, dezbaterea unor problematici majore ale raportului armată-societate in această parte a continentului. Bucurindu-se de participarea unor personalități recunoscute pe plan internațional in domeniul de referință, conferințele anuale au explorat spații mai puțin ,,umblate”de cercetarea istoriografică, abordînd din unghiu- ri noi diverse fațete ale raportului dintre structurile sociale și politice și domeniul militar. Rezul- tatele obținute au fost Înmănuncheate in volume de sine stătătoare (publicate și difuzate de Columbia University Press), care pun la indemina publicului cititor de limbă engleză din Întrea- ga lume date și interpretări esențiale privind evoluția istorică a popoarelor din centrul și sud- cstul Europei. Un asemenea volum, recent apărut, intitulat VFar, Revolution and Societg in Roma- www.dacaromanica.ro 282 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE 4 nia. The Road lo Indcpendence (Război, revoluție și societate în România. Calea spre indepen- dență), sub coordonarea gencralului-maior dr. Ilie Ceaușescu, difuzat de aceeași prestigioasă casă editorială din New York, reprezintă, în fapt, o sinteză remarcabilă a istorici militare a românilor, a luptei lor neînduplecate pentru libertate și unitate statală. In toamna acestui an, în cadrul programului științific Sus-aminlit s-au desfășurat două conferințe internaționale. Întîia a avut loc la Varna în intervalul 19 — 22 septembrie 1983 cu tema: „Societățile balcanice în război și revoluție, 1870—1879”. în cadrul acestei reuniuni științifice au susținut comunicări academicieni, profesori universitari, cercetători științifici din R.P. Bulgaria, Franța, U.R.S.S., S.U.A., Grecia, R.S.F. Iugoslavia, R.F. Germania, R.P. Ungară, R.S. Cehoslovacă și R.S. România. Delegația de istorici români a prezentat următoarele comunicări : „Armata română tn războiul de independență din 16 77 — 1878: organizare, comandament, strategie" (gene- ral-locotenent dr. Ilie Ceaușescu); „Societatea românească și potențialul ei militar: 1856—1879” (dr. Mircca Mușat); „România în războiul de independență: sprijinul acordat de românii din teritoriile aflate sub dominație străină” (colonel dr. Florian Tucă); „înzestrare, logistică și perfor- manțe ale armatei române în războiul de independență din 1877—1878” (maior dr. Mihail E. lonescu); „Solidaritatea poporului român cu lupta de eliberare națională din sud-eslul Europei: 1875— 1878” (căpitan Alexandru Duțu); „România de la San-Ștefano la Berlin" (colonel Con- stantin Căzănișteanu) și „Factorul politic și militar tn războiul de independență al României” (dr. Florin Constantiniu). Întîlnirca științifică de la Varna a prilejuit un fructuos schimb de opinii, în cursul dezbaterilor istoricii români reliefind lupta pentru independență și unitate purtată de poporul nostru în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, sprijinul multilateral acordat de România efortului dc eliberare a popoarelor balcanice. Discuțiile au scos în evidență rolul remarcabil jucat de România și armata română în războiul antiotoman desfășurat în 1877 — 1878 în Peninsula Balcanică, contribuția deosebit de prețioasă la obținerea victoriei. Istoricii români au argumentat faptul că societatea românească la 1877 s-a manifestat unanimă în reclamarea și afirmarea răspicată a independenței absolute a țării, intrarea armatei române, în război avind consecințe hotăritoare asupra desfășurării și deznodămîntului victorios al operațiilor militare împotriva Imperiului otoman. Au fost subliniate caracteristicile notabile ale organismului ostășesc românesc la 1877—1878, calitățile de organizare, dotare și logistice pe care le-a relevat participarea sa la lupte, eroismul și vitejia ostașilor, capacitatea corpului dc comandă dc a con- cepe și conduce independent operații militare de marc anvergură. Cea de a doua conferință a avut loc la Bellagio (Italia) în intervalul 26 septembrie — 1 octombrie 1983. Istorici din Austria, Canada Grecia, Iugoslavia, Polonia, Ungaria, S.U.A. și România au discutat probleme legate de primul război mondial, de lupta popoarelor din centrul și sud-estul Europei pentru întemeierea sau desăvirșirea statelor naționale, de cauzele și deru- larea procesului de dezintegrare a monarhiei austro-ungare. Delegații români au prezentat următoarele comunicări : „Capacitatea de luptă a armatei române in primul război mondial” (general-locotcneut dr. Ilie Ceaușescu); „România — frontul intern: 1914—1918” (dr. Florin Constantiniu); „Presa românească in 1918 — indicator al orientării unanime a opiniei publice către unitate statală” (maior dr. Mihail E. lonescu); „România și aliații săi tn primul război mondial” (colonel dr. Vasile Mocanu) ; ” Lupta românilor afla ți pe teritoriul Italiei In anii primu- lui război mondial pentru realizarea Marii Uniri din 1918” (dr. Ion Ardeleanu); „Caracterul popular al rezistenței românești in timpul primului război mondial” (maior dr. loan Talpeș). în cadrul dezbaterilor, delegații români au reliefat însemnătatea Marii Uniri din 1918 in istoria națională, caracterul ci legic, justețea participării României la primul război mondial și rolul determinant al maselor populare in înfăptuirea unității naționale consacrată la 1 Decem- brie 1918. Totodată, au fost evidențiate eforturile istoriografiei românești legate de aniversarea a 65 de ani de la făurirea statului național unitar, prezentarea realistă, obiectivă și completă a împrejurărilor în care a avut loc acest mare eveniment. S-au subliniat, argumentat și con- form adevărului istoric, adeziunea unanimă a națiunii române la actele plebiscitare, care au culminat cu Marea Adunare Națională de la Alba lulia, rolul hotărîtor al luptei de autodeter- minare a maselor largi populare în făurirea statului național unitar. Delegații români au scos în relief, totodată, participînd la discuții sau răspunzînd la întrebări, adeziunea naționalităților conlocuitoare la actul de la 1 Decembrie 1918, atitudinea militarilor români din armata austro-ungară, cooperarea politică dintre români, cehi și slovaci în ajunul și în cursul primului război mondial. Concomitent, istoricii români au relevat coeziunea frontului intern în România în cursul primului război mondial, impactul presiunii crcscîndc a opiniei publice asupra opțiunii guvernului din vara anului 1916, unanimitatea de voință și acțiune a națiunii în războiul drept angajat pentru eliberarea provinciilor strămoșești aflate sub dominația străină. „România — patria tuturor românilor” a fost în acei ani un obiectiv care a însuflețit întreaga națiune, oriunde s-ar fi aflat fiii ei, fiind atins prin străduința și jertcfcle uriașe ale poporului. Tratatele www.dacaramanica.ro 5 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE 283 încheiate după primul război mondial n-au făcut altceva decît să consfințească un fapt Împlinit, realizarea statului național unitar român. A fost stabilită, in cursul reuniunilor de la Vama și Bellagio, tematica conferințelor vii- toare din cadru] programului științific internațional sub girul căruia au avut loc cele două întilniri. Reuniunea finală va avea loc in septembrie 1984 la București, prefigurîndu-se un bilanț fructuos al cercetărilor pe profil intreprinse pînă acum. Mihail E. lonescu COLOCVIUL INTERNATIONAL RELAȚII HABSBURGO-OTOMANE ÎN SECOLELE XVI-XVIII în suita numeroaselor manifestări cultural-științifice ce au avut loc în perioada aprilie — octombrie 1983 în Austria, cu prilejul triccntenarului despresurării Vienei, s-a inscris și colocviul internațional pe tema Relații habsburgo-otomane in secolele XVI-XVIII, organizat de către Institutul de orientalistică a) Universității din Viena (cu sprijinul financiar al Ministerului federal pentru Știință și Cercetare), sub patronajul Comitetului internațional dc studii pre- otoinanc și otomane (ClLPO). Au participat istorici-turcologi din 16 țări; Austria, Turcia, S.U.A., Anglia, Franța, R.F. Germania, Olanda, Italia, Cehoslovacia, Polonia, România, Iugoslavia, Bulgaria, Ungaria, R.D. Germană și Liban. Dc remarcat că, alături de nume mari ale turcologiei mondiale (Halii Inalcik, Robert Mantran, Zygniunt Abrahamowicz, Gyorg Hazai, Ernst Werncr, Avdo Succska, Irene Melikoff, Adnan Erzi, Rodcric Davison, Geza Feher, Andrcas Tictze, Anton C. Schacnd- linger ș.a.), au fost prezenți și numeroși reprezentanți ai generației de mijloc și tinere — schimbul dc mîinc al „veteranilor”. Din țara noastră au participat, cu comunicări și intervenții, M. M. Alcxandrescu-Dersca Bulgaru și Mihai Maxim; de asemenea, a fost prezentată in colocviu și o comunicare aCristinci Fencșan, care nu s-a putut deplasa la Viena. Președintele Comitetului dc organizare a fost cunoscutul osmanist, prof. Andrcas Tictzc, șeful secției de turcologic din cadrul Institutului vicnez dc orientalistică, ajutat de colaboratorul său apropiat, prof. Anton C. Schacndlingcr, care au făcut cu deosebită amabilitate, tact și competență oficiile de gazdă. In ciuda delimitării prealabile a temei, atît in ce privește conținutul, cit și din punct de vedere cronologic, în realitate au fost prezentate în colocviu și numeroase comunicări ce au depășit aceste repere, în specia) dc către istoricii americani, care au venit cu cea mai nume- roasă delegație. Trebuie, totodată, remarcat că, deși prilejuit dc tricentenarul despresurării Vicnci, colocviu], în fapt, nu s-a ocupat dc istoria asediului Vienei, nu numai pentru că în gene- ral evenimentul este cunoscut (și piața vicncză a fost literalmente invadată de o avalanșă de noi lucrări pc această temă, ilustrată, dealtfel, și dc către aproape 10 expoziții speciale deschise in această perioadă aniversativă), dar, mai ales, pentru că s-a dorit să sc facă din lucrările co- locviului un nou prilej pentru stringerea legăturilor dc prietenie, înțelegere și conlucrare fră- țească între cercetătorii din diverse țări ale lumii. Dc aici și ponderea deosebită acordată de participanți nu momentelor dc confruntare politico-militară, ci legăturilor comerciale și artis- tice dintre Imperiul otoman și cel habsburgic, contactelor dintre cultura orientală și cea a Europei. Din punctul de vedere al acestui obiectiv major urmărit, sc poate, spune încă de pc acum, fără teamă dc a greși, că această reuniune științifică a însemnat o deplină reușită. Din punct de vedere strict științific, a noutăților documentare și interpretative aduse dc colocviu, este dificil în momentul dc față să facem o apreciere corectă și globală: ar fi tre- buit să fim prezenți la toate comunicările (or, s-au desfășurat și ședințe paralele) și să avem în față textul integral și definitiv al tuturor acestor comunicări. Acest lucru nu va fi, desigur, posibil decît odată cu publicarea actelor colocviului, intr-un volum special, sub îngrijirea pro- fesorului A. Tictzc. Pînă atunci, deci, doar uncie impresii pe viu și aprecieri provizorii. O scrie de comunicări au fost consacrate izvoarelor otomane din arhivele europene : Colin C. Heywood (Londra); Xole on an Arabic Turkish land rcqister (hudud defteri) in the Bavarian State Library; Hans Gcorg Majcr (Mtinchen), Ein Defter des Divan-i Hiimayun in Wien: das Șikăyet Defteri des Jahres 1675; Aldo Gallotta (Neapole), Some Ottoman documents of the Venice State Archive concerniny Habsburg-Ottoman relations. însemnătatea condicelor (defter) otomane, ca izvor fundamental pentru studiul realităților otomane a fost unanim recunoscută și s-a vorbit chiar de o nouă știință auxiliară a osmanisticii: defterologie. Alt set de comunicări a fost dedicat traducerilor: Jean-Louis Bacqui-Grammont (Paris), Sur deux lettres de Ferdinand Itr â Ibrâhim Pașa ; Barbara Flemming (Leidcn), Aus der Werkstatt der Cbersetzer (17. Jahrhundert); Hans Jiirgen Kornrumpf (Mainz), Zu den amtlichen Cberset- zungen der bosniaschen Landesregierung aus dem Osmanischen. S-a remarcat existența unor www.dacoromanica.ro 284 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE 6 diferențe, c adevărat care nu afectează conținutul Însuși al documentului, intre varianta turco- osmană și cca europeană: bunăoară, in corespondența lui Ferdinand cu marele vizir Ibrahim Pașa, In variantele turcești, destinate marelui vizir, și prin el, sultanului Silleyman, se folosea un ton mai umil și un stil mai puțin pretențios, față de variantele in limba latină, destinate Împăratului Garol Quintul, unde, dimpotrivă, Ferdinand căuta să se plaseze pc picior de egali- tate cu suveranul otoman, sc autointitula „rege al Ungariei” etc. E interesant de semnalat și folosirea limbii bosniece in corespondența lui Ferdinand cu Poarta. Intervențiile unor specialiști recunoscuți pentru preocupările lor de istoria limbii turco-osmane, ca profesorii Anton Schaend- linger și Gy. Hazai, au relevat interesul tot mai mare care sc acordă in ultima vreme studiilor dc acest gen, mergind pină la elaborarea unor teze de doctorat la universitățile din Viena, Buda- pesta și Freiburg. Problemele evoluției interne a statului otoman in perioada declinului au făcut obiectul mai multor comunicări, in special ale turcologilor americani: Ernst Wcrner (Leipzig), Zu einigen Fragen der Krisenerschcinungen im Osmanenreich des 17. Jahrhunderts; A. Abou El-Hadj (Long Bcach), The Nature of the Ottoman State in the Latter Part of the 17 th Century; Avigdor Lcvy (Brandcis Univ.), The Ottoman Style of Government: 16 th—18 th Centuries ; G. Max Kortepeter New York Univ.), The Complex System of Ottoman Political Legitimacy; Carter V. Findley (Golumbus, Ohio), Economic Bases of Revolulion and Repression in the Late Ottoman Empire. Cu deosebire s-au relevat schimbările profunde, structurale și cele la nivelul organelor de decizie otomane din perioada declinului, s-au evidențiat primele opțiuni ale unor cărturari și oameni de stat otomani (ca Na’ima și Sari Mchmed Pașa) pentru „forme preliminare (incipiente) ale regimului monarhici constituționale” și s-au arătat, pe bază de noi date de arhivă, prelucrate statistic, cauze adinei, dc ordin economic, care aveau să ducă la revoluția junilor turci. In temeiul unor noi cercetări in arhivele turcești au fost Înfățișate aspecte privind sistemul de apro- vizionare a armatei otomane (Caroline Finkcl — Londra, The Provisioning of the Ottoman Army during the Campaigns of 1593—1606: Insighls from Ottoman Archives ) și starea flotei otomane in Mcditcrana de est după Lcpanto (Ronald C- Jennings-Indiana Univ., Navies, Tradc, Smugg- ling and Piracy in the Eastern Medilerranean: Cyprus, 1571—1640). Relațiile internaționale, in special raporturile diplomatice habsburgice-otomane, au con- stituit tema unor comunicări ale turcologilor: Susan A. Skilliter (Gambridge), The last days of the Imperial Ambassador von Preyner (died Istanbul, August 1583); Jan Nicderkorn (Viena), Das Tiirkenproblem in der inlernalionalen Polilik tvăhrend des „Langen Tiirkenkrieges" 1593— 1606; Al. de Groote (Leiden), Dutch Alcdiation betivecn Sultan and Emperor, 1682—1699; Halii Inalcik (Chicago), Ottoman Northern Front, 1684 —1700; Abou Nohra (Beirut), L’Autriche et Liban au XIXe siecle; Roderic H. Davison (Washington), Vienna as a Major Ottoman Diplo- matic Post in the 19 th Century. Ideea de bază a comunicării profesorului II. Inalcik, „decanul actual al studiilor otomane” (sosit, din păcate, abia in ultima zi la colocviu), a fost aceea că statul cel mai ciștigat in Europa dc est după asediul eșuat al Vicnci a fost Rusia, care, in schimbul aderării la Sacra Liga a obținut din partea Poloniei recunoașterea definitivă a drep- turilor asupra Ucrainei, in speranța, deșartă, a obținerii unei compensații prin anexarea Moldovei. De asemenea, hanatul Crimeii, care pină atunci Încasase sub diferite forme un fel de tribut de la Rusia, s-a văzut izolat și expus atacurilor armatelor rusești (in 1689 iși face apariția prima armată rusească in fața Crimeii), armate care, cu un armament, o instrucție și un sistem de apro- vizionare complet modernizate (in special de la Petru I), aveau să anihileze calitățile celebrei călărimi tătare de tip medieval și să pregătească condițiile pentru anexarea Crimeii. Marele turcolog a tras atenția asupra necesității cunoașterii și folosirii mai aprofundate a izvoarelor turco-tătarc (sugerind și traducerea Istoriei lui Silahdar, izvor de bază pentru epoca in discuție, intr-o limbă occidentală), precum și a celor rusești, relevind, totodată, nevoia imperioasă a prezentării problematicii otomane și est-europene in strinsă conexiune cu aceea a lumii vest- europene (el Însuși făcind o strălucită demonstrație pentru anii 1684 — 1700), in caz contrar riscind să răminem Intr-un cadru local, Îngust, eu o imagine fragmentară, chiar denaturată, însemnătatea dc ansamblu, funcțiile și personalul ambasadei otomane din Viena, inființatăla 1797, au fot puse in lumină dc excelenta comunicare a profesorului R. Davison, care a prezentat, in anexă, și o listă a ambasadorilor otomani din capitala austriacă (principalul canal dc infor- mare și comunicare al Porții cu Europa) in intervalul 1797—1919, pe baza datelor extrase din marile arhive diplomatice al Europei. în această listă găsim și nume care interesează istoria românească: un loan Mavrogheni, un Kostaki Musurus Bcy, un Aleko Pașa Vogoridcs și alții. Am remarcat pentru istoria românească și comunicarea, mai sus-amintită, a profesorului libanez Nohra, care in partea introductivă s-a oprit asupra statutului specific de autonomie de care s-a bucurat emiratul libanez, in special in secolele XVI—XVII, față de Imperiul otoman. Or, așa cum arătam și in intervenția mea, e interesant de observat că in zonele „fierbinți”, de mare Însemnătate strategică (Balcanii, Orientul Apropiat și Mijlociu, Transcaucazia), aflate la www.dacoromanica.ro 7 CRONICA VIEȚI) ȘTIINȚIFICE 285 confluența de interese ale marilor puteri limitrofe, acestea nu și-au putut împărți total, prin ane- xare, țările de aici, ci au trebuit să recunoască și existența unor organisme autonome (Țările Române în Sud-cstul european, Libanul în Orientul Apropiat, principatele georgiene in Caucaz), ca state-tampon intre marile puteri. De aici, necesitatea întreprinderii unor studii comparative, carc ar pune mai bine in lumină, dintr-o perspectivă mai largă, similitudinile, ca și deosebi- rile dc statut ale acestor entități autonome. Aspecte ale relațiilor comerciale habsburgo-otonianc in secolele XVIII —XIX au fost prezentate de către turcologii Manfred Sauer (Viena), liber Ortayli (Ankara) și Donald Qua- tacrt (Houston, Texas), dar spațiul nu nc îngăduie să stăruim asupra lor. Imaginea pc care turcii o aveau despre lumea europeană (prin intermediul austriecilor), așa cum rezulta ea din minia- turile otomane, a constituit obiectul comunicărilor istoricilor dc artă Găza Fcher (Budapesta), Goniil Oncy (Izmir) și Gilnscl Renda (Ankara), în timp ce imaginea inversă (Bas Turkenbild in der Kultur der Ilabsburger-monarchie zmischcn dem 16. und 18 Jahrhunderl) a preocupat pc Maximiiian Grotllaus (Viena). O suită dc comunicări a fost consacrată prezenței otomane in Sud-estul și estul Europei, rclevindu-se aspirațiile de libertate ale popoarelor din teritoriile anexate de otomani : este cazul comunicărilor privind Serbia (Avdo Sudeska —Sarajevo, Vanco Boikov—Skopje, Olga Zirojcvic— Belgrad, Rhoads Murplicy—Columbia Univ.), Bulgaria (Sneâka PanoVa—Institutul bulgar de cercetări istoriec din Viena, loanna Spisarcvska—Sofia), Ungaria (Fcrencz Szakâly — Budapesta), Podolia (Zyginunt Abrahamowicz—Cracovia), Slovacia (Vojtech Ropcan —Bratislava). Trei comunicări românești (in ordine cronologică: Mihai Maxim, Les Patjs Roumains el Ies relalions Habsburg-ottomanes dans la secondc rnoitie du XVJe siecle; Cristina Fcneșan, Die Bemiihungen Siebenbiirgens als Friedensnermilller zwischcn Habsburg und der Pforle in der Zeii 1606 1627 și M.M. Alexandrcscu—Dcrsca Bulgaru, Relalions entre Habsbourgs et Ot/omans, 1661 1683) au fost prezentate separat, făcîndu-se astfel și aici ca și pc hărțile din expozițiile amenajate cu prilejul triccntcnarului — distincția cuvenită intre regimul de provincie și ccl de state tributare (Vassalen Slaalen). S-au evidențiat, în temeiul unor noi documente de arhivă, în special turcești, impactul relațiilor habsburgo-otomanc asupra poziției internaționale a Țărilor Române, rolul acestora dc state-tampon și uncori dc intermediari in relațiile dintre cele două mari puteri — Imperiul otoman și ccl habsburgic, eforturile perseverente, sub diverse forme, de conservare a statutului de autonomie statală și dc reeîștigare a independenței naționale, acțiunile solidare de luptă ale Moldovei, Țării Românești și Transilvaniei, ca, dc pildă, la sfîr- șitul secolului al XVI-lea, sub conducerea lui Mihai Viteazul. Ca expresie a atenției acordate acestei importante reuniuni științifice, participanții la colocviu au fost primiți dc către președintele Austriei, dr. Rudolf Rirschiager, dc către primarul Vienei, Franz Mrkvicka, și dc către ambasadorul turc la Viena, Ecmel Barutfu. La sfirșitul coloc- viului, gazdele au organizat o frumoasă excursie în împrejurimile Vienei. pină la Perchtolsdorf, unde a fost vizitată o interesantă expoziție cu titlul Ce-a rămas de la turc^ (influența turcească în muzica, poezia, artele frumoase, moda, flora Austriei). Următorul colocviu (al Vl-lea) al Comitetului internațional dc studii prcotomanc și oto- mane, prezidat de prof. Robcrt Mantran (Aix-cn-Provcncc), va fi organizat de către Middle East Centre (Faculty of Oriental Studies) dc la Universitatea din Cambridge (3 — 7 iulie 1984) și va fi axat pc două teme : 1. Imperiul otoman : imaginea proprie și imaginea celor din afară; 2. Utilizarea documentelor otomane in cercetările curente. Mihai Maxim CRONICA în ziua dc 27 decembrie 1983 in fala comisiei dc doctorat a Institutului dc studii istorice și social-politice de pe lingă C.C. al P.C.R. a avut loc susținerea publică o. tezei de doctorat Lupta de rezistență anlijaponeză a poporului chinez (1931—1345) elaborată dc Ana Budura. Lucrarea cuprinde următoarele capitole : Cap. I „Scurtă privire istorică asupra politicii dc expansiune a Japoniei in China (1894—1931) ; Cap. II „Lupta dc rezistență antijaponeză a poporului chinez între anii 1931 și 1937 : Cap. III „Războiul dc rezistență al poporului chinez împotriva agresiunii japoneze (iulie 1937 septembrie 1945) ; Cap. IV „Rezistența chineză în opinia publică din România”. în afara acestor capitole lucrarea mai cuprinde „Introducere” ; „Surse bibliografice”. Comisia de doctorat a fost alcătuită din dr. Gheorghe Zaharia, director științific adjunct al Institutului dc studii istoricp și social-politice de pc lingă C.C. al P.C.R., președinte ; dr. Gheorghe Une, conducător științific ; prof. univ. dr. Gheorghe I. loniță, prof. univ. dr. Zorin Zamfir, dr. Nicolae Copoiu, membri. în unanimitate comisia a acordat Anei Budura titlul științific de doctor tn istorie. www.dacoromanica.ro CARTEA ROMÂNEASCĂ ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE SIMION EETEGAN, Conștiință și acțiune națională în satul românesc din Transilvania la mjilocul secolului al XlX-lea (1860—1867). Edit. Dacia, Cluj-Napoca, 1983, 244 p. Mișcarea națională a românilor din Tran- silvania manifestată cu putere în tot cursul secolului al XlX-lea a căpătat noi dimensiuni în timpul revoluției de la 1848 cind alături dc intelectuali și burghezie, s-a înregistrat o masivă participare a țărănimii. In anii liberalismului austriac țărănimea română dovedind maturitate și combativi- tate, a demonstrat că participarea sa la cauza națională devenise un lucru pe deplin cîș- tigat. în acest context istoric se încadrează și tematica volumului de documente întocmit de Simion Retegan, care își propune să ne prezinte perioada anilor 1860—1867, cînd satul românesc se dăruiește cu toată ființa mișcării naționale, inițiind acțiuni ce denotă o înaltă conștiință de neam. Selectate dintr-un număr mult mai vast, ■cele 124 de acte politice (108 inedite și 16 publicate în ziarele vremii), pornesc, așa cum arată și autorul în Cuvint introductiv „exclusiv și nemijlocit din modestele can- celarii sătești, purtînd fiecare semnăturile fruntașilor comunităților rurale...” (p. 8), fiind redactate, cu excepția a două, în limba română. Antologia menționată este rodul unei cercetări minuțioase și îndelungate între- prinse în Arhiva Guberniului Transilvaniei (fond presidial și fond general), Arhiva Dietei 1863—1864, Arhiva Cancelariei aulice de la Viena, Arhivele comitatelor : Turda, Alba de jos, Solnocul Interior, Hunedoara și Arad, Arhivele Magistratelor Sibiu și Brașov, Arhiva scaunului Miercurea, Arhiva Mitro- poliei Blaj, Arhiva Consistoriului ortodox Sibiu, Arhiva episcopiei Gherla și Arhivele person. le : Alexandru Papiu Ilarian, George Barițiu, Alexandru Sterca Șuluțiu, Andrei Șaguna. Pentru o mai exactă reflectare a modului cum țărănimea înțelegea națiunea și pro- blemele ei, autorul a considerat oportună ■ excluderea actelor provenite din afara satelor, rapoartelor autorităților locale, a celor cu o problematică școlară, a celor legate de solu- ționarea unor litigii privind pămîntul, pădurile, pășunile, în general a actelor administrative cu excepția a cltorva acte urbariale cu o evidentă tentă națională. Au fost incluse texte care afirmind pe un ton vehement dreptul comunităților de a-și alege liber dregători proprii, ating problema autonomiei sătești. Prezentate cronologic și numerotate cu cifre romane, documentele sînt însoțite de scurte regește, note explicative privind numele actual al localităților, persoane mai puțin cunoscute, noțiuni sau termeni mai puțin uzitați în prezent, trimiteri la alte documente din volum, traducerea unor pasaje ce apar in alte limbi, indicația exactă a locului unde se păstrează actele sau a sursei lor de pro- veniență. în redarea textelor s-a respectat locul și formele lor autentice de datare fiind repro- duse și adresele care in multe cazuri rezumau conținutul actelor. Nu s-au operat modifi- cări, dar in cazul documentelor semnate de foarte mulți săteni s-a indicat numai numărul și calitatea lor. Conținutul actelor este foarte variat; protocoale prin care satele declară pe un ton fără echivoc că limba română este singura lor limbă oficială (doc. X, XI, XIII, XVI, XXX, XXXI, XLI). Cel mai elocvent exemplu este aici cel al satului Zărnești, care a hotărît ca ,,de azi înainte, începînd, să se elaboreze numai în limba noastră românească și toate hirtiile ce vor veni de la Pretură și alte oficii publice în limbi străine (...) să nu se pri- mească deloc ci, fără aminare să le trimită îndărăt...” (doc. V). Apar, de asemenea, cereri privind numirea de funcționari români în special juzi (doc. CIX, XLIV), împuter- niciri acordate delegațiilor naționale la Viena (doc. XXXIII), contracte prin care satele se obligă să sprijine „Astra” cu bani sau bucate (doc. XXXVIII, XLV —XLVII), proteste împotriva nobilimii sau patriciatului ce reîn- ființaseră vechile instituții comitatense și .„Revista de istorie”, Tom. 37, nr. 3, p. 286 — 296, 1984. www.dacaromanica.ro 2 CARTEA ROMANEASCA ȘI 3TRAINA DE I St ORIE 287 scăunalc (doc. XVIII, XX, XXIII), scrisori adresate capilor bisericii In carc li se solicitau sfaturi privind problem? națională (doc. XVII), adrese ale unor sate din scaune ce remit acte redactate in limba germană, reclamagii individuale și colective adresate comisiilor electorale in 1863, cereri adresate dietei. Evenimentul remarcabil al acestei peri- oade l-au constituit alegerile pentru dieta dc la Sibiu cc s-au bucurat de o largă participare țărănească, ilustrată de numeroase documente. Țărănimea s-a manifestat activă încă din perioada publicării listelor electorale cind foarte mulți români omiși, Își reclamau dreptul la vot (doc. LXV, LXVII, LXIX, LXXII- LXXIV, LVII —LIX, LX, LXI, LXII, LXIII, LXIV. în timpul alegerilor s-au Înregistrat proteste împotriva încercărilor de a scinda votul românilor după modul diferit dc pronunție al aceluiași candidat (doc. LXXV, LXXVI, LXXVIII, LXXIX- LXXXI). Votul țărănimii care în final a contribuit la succesul electoral, din anul 1863, soldat cu existența unei diete românești a Transil- vaniei, reliefează înalta sa conștiință națio- nală, interesul tot mai crescind al satului pentru viața politică. Activă in timpul sesiunii legislative din 1864, țărănimea, cum era și firesc, a întlmpinat cu ostilitate pactul dua- list. La sfirșit, volumul recenzat cuprinde o listă a documentelor (p. 237—238), un indice și citeva ilustrații cuprinzînd aspecte din Transilvania anilor 1860—1867. Rezultat al unei riguroase munci știin- țifice, culegerea de documente, întocmită cu acribie de Simion Retegan, își atinge scopul propus, dc a ne prezenta „conținutul, direc- țiile, modalitățile de desfășurare ale acțiu- nilor politice românești” (p. 10), constituind totodată un util instrument de lucru, atît pentru specialiști, cît și pentru toți cei preo- cupați dc istoria modernă a patriei. Daniela Bușă Inscripțiile din Scythia Minor, voi. I (Histria și împrejurimile), culese traduse, însoțite de comentarii și indici de D. M. Pippidi, București, 1983, 544 p. + 94 planșe aparte Publicarea izvoarelor scrise este indispen- sabilă studiului istoriei patriei. Este drept că pentru epoca veche, știrile scrise sint com- pletate, dacă nu cumva sînt suplinite in întregime (Îndeosebi pentru perioada pre- istorică), cu descoperirile arheologice. Dar este evident pentru oricine că o singură dovadă scrisă, precisă, este mai convingătoare decit încheierile cele mai bine argumentate ale unei cercetări arheologice. De aceea, pentru cei cc trudesc spre cunoașterea istoriei vechi a României, edi- tarea izvoarelor reprezintă o activitate de primă importanță, care face de acum posibilă trecerea la lucrări dc sinteză dc mai marc amploare. Aș aminti aici seria de monografii publicate în colecția Biblioteca de arheologie, din care pînă acum au apărut nu mai puțin de 40 de volume, precum și cele două colecții de izvoare scrise: una intitulată Izvoare privind istoria României, din care au apărut pină acum 4 volume, cealaltă Inscripțiile antice din Dacia și Scythia Minor, care for- mează obiectul acestei prezentări. Dacă datele cuprinse în izvoarele literare sînt practic epuizate — ele fiind cunoscute în amănunțime, șansele de noi descoperiri fiind minime în acest domeniuizvoarele epi- grafice sînt în schimb, cel puțin pentru încă o lungă perioadă de timp, inepuizabile. De asemene?, descoperirile epigrafice crează posi- bilitatea adincirii analizei izvoarelor scrise și arheologice, contribuind la mai buna cunoaștere a istoriei noastre vechi și aducind, nu o dată, date de primă importanță asupra istorici antichității greco-romanc și a celei roman o-bizantine. Publicarea inscripțiilor cunoaște o vcchc tradiție în istoriografia românească. De la umaniștii transilvăneni din secolele XVI — XVII (Mezerzius, Zamosius ctc.) și istoricii cărturari Miron Costin și Dimitrie Cantemir la istoriografia din epoca romantismului revoluționar din secolul trecut (August Tre- boniu Laurian, Timotci Cipariu, Cezar Bolliac și alții), epigrafia a străbătut o perioadă de pionierat, nu o dată presărată dc erori, dar aducind servicii inestimabile progresului cer- cetării istorice. Epigrafia a devenit o disciplină operând după criteriile riguroase ale științei abia înccpînd cu Gr. Tocilescu (1850—1909), profesor la Universitatea din București și director al Muzeului Național dc Antichități. El a publicat un număr important de inscripții grecești și latine din Dobrogea și Dacia, îndeo- sebi în revista Archaeologisch-epigraphische Mittheilungen ce apărea la Viena. De aici, ele au fost preluate în impozanta culegere Corpus Inscripționam Latinarum, care și-a www.dacoromanica.ro 288 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 3 Început apariția în 1873 In două părți, sub conducerea marelui istoric și epigrafist Theo- dor Mommsen (1817 — 1903); la acestea s-au adăugat in 1902 alte două „fascicule” de proporții tot atît dc impunătoare. Un loc important în studiile epigrafiee din țara noastră deține Vasile Părvan (1882— 1927), cunoscut îndeobște prin inonuinentala sa operă Getica (1926), dar care a consacrat o parte din eforturile sale studiilor de epi- grafie ; se pot aminti în acest sens Știri nonă (lin Dacia Malvensis (1912) și voi. IV și VII din monografia cetății Histria, unde a ini- țiat săpături incepind din anul 1914. După dispariția prematură și pînă azi regretată de acei dintre elevii săi care au mai rămas printre noi, diferite instituții academice din țară (precum Muzeul Național dc Antichități sau Institutul de Studii Clasice din Cluj) și muzee regionale au continuat publicarea unor loturi mai mari sau mai mici de inscripții descoperite in diferite locuri ale pămintului românesc. Multe dintre ele au fost inserate, indată după descoperire, in buletinul periodic Annee epigraphique publicat dc revista pari- siană Revue archiologique. Astfel incit, răspindirea prin diverse publi- cații dc specialitate, unele tot mai rare și greu accesibile, ea și editarea in condiții nu totdeauna satisfăcătoare (din punct dc vedere științific, dar și grafic) a făcut ca folosirea izvoarelor epigrafiee să devină tot mai difi- cilă chiar pentru specialiști. Dc aceea, odată cu crearea Institutului dc Arheologie din București in 1956, s-a hotărit constituirea a două colective de epigrafiști, la București și Chij-Napoca, avind misiunea de a publica pe criterii modeme inscripțiile antiee (gre- cești și latine) din Dacia și Dobrogea (Seythia Minor). După aproape două deecnii de studii, revizuiri și publicări de noi documente, nu in puține cazuri de o valoare deosebită, republicarea izvoarelor epigrafiee a debutat in 1975 prin colecția Inscripțiile antice din Dacia și Seythia Minor, sub redacția prof. D.M. Pippidi și I.I. Russu ; pină acum au apărut deja 7 volume, cel puțin tot atitea aflindu-se pc mesele dc lucru ale epigrafiș- tilor. Apariția primelor volume este legată de pregătirea celui de-al VH-lea Congres inter- național de epigrafic greacă și latină, desfă- șurat la Constanța în septembrie 1974; acesta a reunit invățați din toată lumea, care au putut lua astfel cunoștință de acti- vitatea epigrafică din țara noastră. Colecția apare în două scrii. Din prima, Inscripțiile Daciei romane, au apărut pină acum mai multe volume : I, 1975 — diplo- mele militare și tăblițele Cerate (sub redacția lui I.I. Russu); II, 1976 — inscripțiile din Oltenia și Muntenia (dc Gr. Florescu și auto- rul acestor rînduri); III (partea 1), 1976 — Inscripțiile din Banat (sub redacția lui I.I. Russu): III (partea 2), 1980 — Inscripțiile de la Ulpia Traiana Sarmizcgetusa (sub redacția lui I.I. Russu). Seria a doua, Inscrip- țiile din Seythia Minor, a fost concepută in cinei volume, precum urmează : 1, Inscripțiile dc la Histria și împrejurimile sale : 11, Inscrip- țiile dc la Tomis: III, Inscripțiile de la Galla- tis ; IV, Inscripțiile din zona Tropacum Tra- iani — Axiopolis; V, Inscripțiile cuprinse in zona dintre Capidava și gurile Dunării. Gruparea s-a făcut astfel, incit primele trei volume să cuprindă inscripțiile din cetățile grecești de pe țărmul mării și din apropierea lor, clc fiind din punct de vedere cronologic cele mai vechi, dar și cele mai numeroase și deosebit dc valoroase; celelalte două— inscripțiile de pc frontiera dunăreană a impe- riului (limes), pină la punctul de intilnire cu teritoriile orașelor pontice. în funcție dc dificultățile dc realizare a volumelor, apariția lor nu a urinat înșiruirea de mai sus, astfel incit au văzut pină acum lumina tiparului doar volumele I (1983) și V (1980), celelalte trei fiind in stadiu avansat dc pregătire. Deosebit dc aceste scrii, dar in cadrul acele- iași colecții, Em. Popcscu a publicat în 1976 Inscripțiile grecești și latine din secolele IV— XIII descoperite in România. Cea mai recentă apariție din seria Inscrip- țiile din Seythia Minor (voi. 1, 1983), cuprin- zind inscripțiile de la Histria și din împre- jurimile acesteia, se datorează lui D.M. Pippidi, adine cunoscător al istorici anti- chității grcco-romane, profesor la Universi- tatea din București și pină nu dc mult direc- tor al Institutului de Arheologic. Pregătirea volumului cu inscripțiile histrienc a fost pre- cedată dc numeroase studii, dc ansamblu sau de detaliu, din care se pot aminti aici Contribuții la istoria veche a României (două ediții, 1958 și 1967), Epigraphische Beitrăge zur Geschichte Histrias in hellenislischer und rbmischer Zeii (Berlin, 1962), Studii de istorie a religiilor antice (1969), I Greci nel Basso Danubio (Milano, 1971), Scythica Minora. Recherches sur les colonies grecques du lilloral roumain de la Mer Noire (București —Amster- dam, 1975). Publicarea inscripțiilor his- tricnc aduce o nouă contribuție la opera învățatului, reprezentind chiar in ochii săi încununarea activității de o viață consacrată științei și invățămintuhii universitar. Volumul (544 pag.) însumează un număr dc 430 dc inscripții grecești și latine, însoțite dc o ilustrație bogată, constind din desene (publicate în text) și fotografii (grupate în 94 dc planșe aparte). După cuvîntul intro- ductiv al autorului, în carc se expune stadiul publicării inscripțiilor antice din țara noastră, urmează prezentarea cadrului geografic, pre- cum și a cadrului istoric al desfășurării vieții www.dacoromanica.ro 4 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ Dfl ISTORIE 289 cetății Întemeiate de milcsicni pe malul lacului Sinoc. Sint prezentate apoi Mărturii literare antice despre Histria și teritoriul său (extrase din scriitori antici: Herodol, Diodor din Sicilia, Appian, Dio Cassius, Strabo, Pliniu ccl Jinăr etc.). Dc asemenea, sub titlul Pro- sopografii, sint grupați, pe două pagini, străinii stabiliți vremelnic sau statornic la Histria, precum și numele histrionilor ates- tați In orașe de la Marca Neagră sau din sudul egcic și mediteranean (ea monumentul celor doi histrioni, tată și fiu, aflat acum in muzeul din Pireu). Corpus-ul propriu-zis cuprinde două părți ; inscripții de la Histria (323 de piese, eelc mai numeroase și importante); inscripții din Împrejurimile Histriei (54 piese): cîteva frag- mente diverse. Publicarea fiecărei inscripții cuprinde, conform criteriilor stabilite pentru întreaga colecție, date tehnice, bibliografic, textul inscripției (in limba greacă sau latină) Însoțit dc traducerea românească, comenta- riu—cpigrafic, istoric și onomastic, după caz. Inscripțiile dc la Histria sint grupate Intr-o anumită ordine: dccrctc ale sfatului și adunării poporului; decretc ale unor aso- ciații sau triburi; decretc ale unor cetăți străine in cinstea histrionilor; scrisori și hotăriri ale unor guvernatori romani; dedi- cații ale sfatului și poporului histrian ; dedi- cații ale asociațiilor și triburilor; dedicații ale unor preoți, magistrați și persoane particu- lare ; inscripții pc clădiri; inscripții pc baze dc statui și alte monumente onorifice ; liste dc nume ; pietre de mormlnt; miliarii și diplome militare. Multe din aceste inscripții aduc știri unice, fără de care destule pagini din istoria noastră veche ar cămine nescrise. Astfel este decretul (descoperit In 1959) in cinstea solilor trimiși la Zalmodegikos, căpetenie getică din Dobrogea (secolul III l.c.n.). Și mai impor- tant este decretul sfatului și adunării histrio- nilor în cinstea lui Agathoclcs fiul lui Anti- philos, în caro ni se relatează misiunea aces- tuia pe lingă regele get Rhemaxos, probabil stăpinind in stingă Dunării, numit în inscripții drept protector al cetăților grecești (în text, în traducerea prof. D.M. Pippidi: „orașele grecești dc sub oblăduirea regelui Rhemaxos”). Acest rege, ca și fiul său Phradmon sînt necunoscuți altfel și este greu de spus ce am ști fără această inscripție despre forma- țiunile politice getice de după Dromichaites. în această inscripție, Dobrogea antică poartă denumirea de Scylhia, astfel avînd a fi denu- mită și provincia creată de împăratul Dio- clcțian (sfirșitul secolului al III-lea e.n.); în istoriografia modernă, ea poartă numele Scgthia Minor, spre a o deosebi de „Scythia Mare” nord-pontică. Dc asemenea, și decretul în cinstea lui Aristagoras, fiul lui Apatourios, datind de la mijlocul secolului I î.e.n. (două fragmente descoperite de Gr. Tocilescu și V. Pârvan), reluat și interpretat cu mai bine dc 25 de ani in urmă dc D.M. Pippidi, este un document de marc valoare istorică, ilustrind. alături de decretul cetățenilor din Dionysopolis in cinstea lui Acornion, relațiile dintre Bure- bista și cetățile pontice. Ele se adaugă pagi- nilor scrise dc geograful Strabo și comple- tează istoria geto-daeilor în vremea celui mai mare rege al lor. Contribuții esențiale la istoria veche a României aduce epigrafia și pentru perioada de după intrarea Dobrogei sub dominația Romei. Aș aminti aici doar Hotărnicia consu- larului Laberius Maximus, a cărei importanță depășește istoria Dobrogei, prin contribuțiile inedite la istoria Imperiului roman, sau cele privind organizarea comunității cetăților pon- tice (koinon) cuprinzind șase, apoi cinei orașe (Hexapolis, respectiv Pentapolis). Deosebit interes prezintă alte decrete, precum ccl pentru Diogenes al lui Diogenes (secolul III î.e.n.), binefăcător al cetății in moment dc restriște; interesantă este men- țiunea că personajul onorat a Închinat un templu muzelor (Mouseion), stirnind entu- ziasmul lui V. Pârvan, care vedea in acesta „o universitate și o academie, in Înțelesul actual al acestor cuvinte”. Dc asemenea, merită ccl puțin o mențiune mai multe in- scripții din secolele II—III e.n., atcstlnd existența unor hymnodoi, „cintători dc im- nuri”, și prin urmare preocupări iu cetatea histricnilor pentru o viață muzicală fie și cu ocazia unor sărbători precum cele in cinstea lui Dionysos. Inscripțiile rețin nu o dată momente dramatice din viața cetății; iar una, atestind refacerea, pc timpul lui Gor- dian al III-lea, unei construcții ruinate de vechime, pune chiar la îndoială știrea din Historia Augusta potrivit căreia Histria ar fi fost distrusă dc goți in anul 238. Inscripțiile strlnsc in volum ne prezintă și alte aspecte ale istorici Histriei, precum ra- porturile dintre cetate și alte orașe grecești, dintre cetate și autoritățile imperiale, orga- nizarea teritoriului. Asupra acestui din urmă aspect, o serie dc date găsim și in partea a doua a corpus-ului (p. 437 și urm.), care cuprinde nu moi puțin de 54 de inscripții, cele mai multe in limba latină. Ele ne fac cunoscute mai multe sate (viei), purtind numele întemeietorilor (vicus Quintionis, vi- cus Secundini, vicus Celeris), precum și altele cu nume gcto-dacic (Arcidava, Bute- ridava). Ele erau locuite de cetățeni romani (cives Romani), trăind alături de autohtoni sau alți coloniști (Lai, Bessi consistentes). Deosebit de interesante sint inscripțiile ates- www.dacoromanica.ro 290 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DD ISTORIE 5 tind hotărnicia făcută din ordinul guverna- torului provinciei Intre o proprietară dc pămlnturi, Messia Pudentilla, și uicani iBute- ridavenses, ca și plîngerea locuitorilor din Chora Dagei, datind din anul 160, eontra vexațiunilor la care sînt supuși („Noi, locuind și avîndu-ne așezarea în preajma drumului public, sintem împovărați de sarcinile și corvezile la care sîntem obligați a face față” : ei își exprimă speranța — de altfel nedez- mințită, eum reiese din partea finală a in- scripției — că li sc va face dreptate, „ca să putem rămîne în satul nostru și să nu fim nevoiți să pribegim pe alte meleaguri”). Șirul exemplelor ar putea continua încă, dar cititorii le vor descoperi și singuri. Deoa- rece, deși volumul este adresat cu precădere lumii savante, conținind texte dificile de înțeles chiar pentru specialiști, însoțirea inscripțiilor de traduceri într-o limbă elegantă și aleasă amintind pe traducătorul Poeticelor lui Aristotel, precum și comentariile bogate, unele adevărate studii independente, ușu- rează consultarea cărții deopotrivă de către istoric și cititorul de rînd. Utilizarea acestui corpus este facilitată și de indicii bogați și sistematici, cuprinzînd : nume de persoane în texte grecești; nume de persoane în texte latine ; nume romane sau de origine romană în texte grecești: nume trace, microasiaticc, iraniene și altele; denumiri geografice; regi și căpetenii traco-geto-dace; împărați ro- mani și familiile lor; Imperiul roman: admi- nistrație, demnitari civili și militari, trupe, oșteni, flotă ; orașe grecești : instituții, magis- traturi, onoruri și privilegii; viața religioasă; termeni și expresii notabile; începuturi de inscripții versificate. Indicii reprezintă astfet o sistematizare a principalelor probleme și date ale eorpus-ului de inscripții istricne, facil ițind cercetarea deopotrivă pentru spe- cialiștii în epigrafie și istorici in general. Volumul I din Inscripțiile din Scythicr Minor reprezintă o contribuție, după păre- rea noastră cea mai de scamă din cele aduse- pină acum, la istoria Histrici; este momentul a aminti aici că sub îngrijirea prof. D.M. Pippidi se publică scria de monografii Histria, ajunsă la al șaselea volum. Dar, totodată, acest corpus prezintă contribuții de valoare unică la istoria veche a României : în egală măsură la istoria cetăților pontice, a societății geto-dace Înainte de cucerirea romană și la istoria Mocsici Inferioare în epoca principa- tului. Ca la fiecare apariție a uncia din cărțile sau studiile prof. D.M. Pippidi, istoricii ii sint recunoscători, iar pentru mulți, mai tineri sau deja la maturitate tn munca de cercetare, profesorul este un exemplu de erudiție, sacrificiu și onestitate științifică- Constantin C. Petolescu ALEKSANDAR STIPCEVlO, Kultni simboli boii ilira (Simbolurile- religioase ale ilirilor), Sarajevo, 1981, 204 p. și 36 de planșe cu ilustrații Bine cunoscutul ilirolog iugoslav Alek- sandar Stipcevici după publicarea, în urmă cu aproape două decenii, a interesantei monografii Ilirii, tradusă în mai multe limbi străine, în care aducea in discuție toate urmele materiale ale populațiilor ilire, cu o serioasă fundamentare asupra condițiilor social-eco- nomice și politice, geografice, demografice, folosind cele mai importante descoperiri arheologice și scrieri, completează această lucrare printr-o valoroasă sinteză, in cea mai mare parte inedită, asupra vieții spirituale a ilirilor cu ajutorul simbolurilor religioase autohtone sau ale popoarelor cu care au venit în contact. Cartea de față a apărut sub egida Acade- miei de științe și arte din Bosnia și Herțe- govina, în colecția „Publicații speciale” de sub conducerea acad. Alojz Benac, în care se scot cele mai valoroase cercetări științifice din toate domeniile. în seria studiilor balca- nice poartă numărul 10. Exigența acestei colecții este o bună carte de vizită pentru orice lucrare de știință publicată de Academia din Bosnia—Hcrțegovina și pentru membrii ce nu-i aparțin, prof. Alcksandar Stipăeviei făcind parte din Academia de la Zagreb. După o scurtă prezentare a procesului etnic de formare a lumii ilire, reconstituită și prin elementele de suprastructură cunoscute din scrierile antichității grecești și romane, autorul se oprește indelung asupra semnifi- caților simbolurilor religioase ale ilirilor din cele mai vechi timpuri pină la dispariția de pe scena istoriei. Simbolurile din primul capitol sint împărțite după caracterul și valoarea intrinsecă în 8 grupe mari. în prima grupă sint tratate figurile și motivele geometrice cu valoare de simbol, pornind de la spirale — motiv foarte vechi în această parte a Europei, foarte frecvent în epoca metalelor în toate regiunile ilire — , găsite in urne funerare și pe fragmente arhi- tectonice provenite din sanctuarul preistoric Nesazio din Istria, cu semnificații ale labi- rintului sau simbolului solar, motivul dublei www.dacoromanica.ro € CARTEA ROMÂNEASCĂ ȘI STRAJN t>H ISTORIE 291 spirale frecvent pc pămînturilc ilire legat dc arborelc vieții, linia in zig-zag, ondulată etc. Din a doua grupă fac partc reprezentările în cerc, crucea ganimala — aparținind unui simbol religios ce exista înainte dc formarca lumii ilirice, dar cea mai marc parte prove- nind din perioada secolului V î.c.n. cînd teri- toriile ilirc aveau și multe influențe elenis- tice —, simboluri solarc In formă de ,,S” și dc cruce, reprezentări grafice și plastice ale unor animale, în special cerbi, pasărea acva- tică — foarte cunoscută și în alte regiuni ale lumii antice și ca de origine preilirică — ilus- trată minunat cu carul votiv tras de o pasărc acvatică găsit in localitatea Dupljaia in Serbia, figurine jumătate pasăre, jumătate pește ce unesc 2 simboluri religioase. O altă rcprczcntarc interesantă este cea provenită dc la Magdalenska Gora in Slovenia, dintr-o necropolă iliră, pe o centură de bronz apă- rînd figura unei păsări ce ține în cioc un șarpe. Este vorba dc cunoscutul motiv al luptei dintre bine și rău, reprezentat de sim- bolul solar pasărea și al infernului —șarpele. Din partca centrală a lumii ilire provine carul dc bronz cu simbolul solar, tras dc 4 păsări acvatice. Alte reprezentări sint întilnitc în inciziile pc obiecte dc ecramică și metal, cu semnul „X”. Din a IlI-a grupă, simbolul principal este dat de reprezentarea șarpelui, foartc des in arta iliră, cu multiple semnifi- cații in credințele populare. Șarpele aparc ca protector la prora și pupa navelor ilire, in apărarca luptătorilor etc. Printre multiplele semnificații este și aceea dc protector al caselor în regiunile ilirc meridionale (Albania, Muntencgru, Hcrțcgovina), ale cărei repre- zentări se păstrează și astăzi. Motivul șarpelui aparc atît in materiale arheologice cit și in cele etnografice. Un alt animal este calul, găsit în regiunile ilirc de nord ca influență a popoarelor nomade infiltrate în această parte a Europei. Din aceeași grupă mai semnalăm semnificațiile date dc reprezentarea cîinelui, cocoșului, delfinului. In grupa a B-a sint cuprinse ritualurile funerare, iar in cea de-a V-a sînt redate pe larg reprezen- tările zcițci-iuamă, cultul fecundității, al fertilității ctc. A Vl-a grupă aparține ani- malelor fantastice, toate dc inspirație ele- nistică și orientală. In grupa a A Il-a sint cuprinse amuletele create de iliri pentru a sc apăra dc forțele răului. în locuințele și mor- mintele ilire s-au găsit numeroase obiecte purtate dc iliri pentru a Ic purta noroc sau a fi protejați împotriva dcochiului și a altor forțe malefice. In ultima grupă sint cuprinse reprezentările dc pc metale prețioase, monede, numere ctc. în capitolul al II-lea sint tratate simbo- lurile religioase în funcție dc obiecte, regiuni și mai ales de influențele provenite dc la alte popoare. Bun cunoscător al lumii, ilire autorul știe să descifreze cu precizie mate- matică simbolurile dc origine prcilirică, schimbările provenite în decursul secolelor in unele reprezentări, influențele celorlalte popoare începind cu lumea cgco-crctană, redatc pe diferite perioade. Cu venirea indo- europenilor, care după părerea lui Alek- sandar Stipcevici coincide cu procesul etno- genezei ilirc in partca occidentală a peninsulei Balcanice, sint date cele mai reprezentative ilustrații dc pc materialele arheologice cunos- cute pină in prezent, folosind o vastă biblio- grafic de specialitate din toate timpurile scrisului. Foartc interesante concluziile auto- rului legate dc influențele elementului traco- cimcrian a cărui prezență este semnalată în părțile nordiec și orientale ale teritoriului ilir din a Il-a jumătate a secolului al VlII-lca î.c.n., precum și cele referitoare la civiliza- țiile clcnicc. Multe date noi sint aduse în explicarea grupului dc simboluri ilirc din Slovenia și Croația occidentală, carc, după părerea autorului sînt de origine italică. Un alt grup dc simboluri religioase este legat de invazia cciților. Dar. pe bună dreptate, un loc cu totul special este atribuit romanilor. Cu venirea lor s-au produs schimbări profunde în toate domeniile vieții ilire. Sint analizate elementele dc sincretism religios, descrise stele funcrarc indigene unde apar nume de divinități femenine ce dezvăluie cultul zeiței- maină, materiale despre cultul calului cc trădează credințe prcromanc etc. In capitolul al III-lca sînt analizate cle- mentele dc supraviețuire a simbolismului iliric in societățile balcanice posterioare căderii Imperiului roman. Multe animale și reprezen- tări specific ilirc sc rcîntîincsc și după dispariția ilirilor dc pe scena istorici. Șarpele, calul, crucea grammata, pasărea lacustră și altele au rezistat peste secole cu toate mutațiile istorice și schim- bările etnice (și chiar religioase), conservîndu-se în unele zone pînă în zilele dc azi patrimoniul spiritual al anticilor iliri. Semnificativ pentru distribuția geografică este faptul că în partca meridională domină simbolul șarpelui, în timp ce in nord rolul principal este rezervat păsării acvatice. Acest ultim capitol al cărții sc con- stituie într-o adevărată concluzie asupra isto- riei spirituale a ilirilor cu supraviețuirea unor reprezentări in aproape toată aria peninsulei Balcanice. Valoarea și semnificația acestor simboluri religioase in civilizația iliră con- stituie o contribuție dc mare însemnătate în istoria universală a spațiului sud-est euro- pean. Gartca cercetătorului iugoslav Alcksandar Stipăevici pune in evidență un vast material arheologic, interpretat in mod științific de un bun cunoscător al istoriei ilire, adăugind www.dacoromanica.ro 292 CARTEA ROMANEASCĂ ȘI STRĂINĂ DD ISTORIE 7 informațiilor dc pînă acum multe elemente inedite, deosebit de valoroase în înțelegerea spiritualității vechilor locuitori ai peninsulei Balcanice in zona ei occidentală. Bogata ilustrație expusă pc 36 dc planșe întregește în mod fericit textul suculent și cursiv al acestei importante cărți. Gelcu Maksulovici * * Historia del ejercito espanol, tomo I, Grâficas Becefe, S.A., Madrid, 1981, 445 p. Volumul carc ne reține atenția în rîndurile de față a fost elaborat dc un colectiv de isto- rici militari, coordonat de colonelul Jos6 Marfa Girate Cărdoba, și este primul dintr-o scrie dc șapte volume care-și propun să stu- dieze istoria armatei spaniole dc la începuturi și pină în zilele noastre. In prefața la acest volum, carc cuprinde perioada dc la primele mențiuni arheologice și documentare pînă la invazia musulmană dc la începutul seco- lului al VlII-lea, autorii își propun să cerce- teze istoria armatei spaniole punînd la bază faptele legate de ea, organizarea și evoluția ei ca instituție, relația inseparabilă dintre nivelul de dezvoltare al societății și formele de organizare militară. De la început trebuie să spunem că volu- mul dc muncă necesar pentru elaborarea unei astfel de lucrări a fost imens, numărul izvoarelor greco-latine și vizigote carc au trebuit parcurse a fost foarte mare, dar reu- șita pe care o reprezintă lucrarea încununează cu un binemeritat succes efortul depus dc autori. Structura lucrării cuprinde patru părți principale, împărțite la rîndul lor în mai multe capitole și subcapitole. Prima parte, intitulată Războinicii primitivi (p. 29 — 79), conține patru capitole în care se prezintă, pc scurt, evoluția structurilor etnice din Peninsula Iberică, dezvoltarea societății din epoca de piatră și pină la contactul cu civi- lizațiile greacă și cartagincză și, pc această bază, evoluția armelor folosite, formele dc organizare și metodele de luptă adoptate. Autorii insistă asupra principalelor populații din Peninsulă: iberii, cclții și celtibcrii, popor rezultat din osmoza etnică a celor- lalte două. Societatea, la toate aceste populații, a avut un pronunțat caracter războinic, armele folosite fiind spada, lancea, securea dc aruncat, praștia, scutul, casca, uneori platoșa, dar armele cele mai caracteristice, In special pentru iberi și celtiberi, au fost falcala, o sabie scurtă, curbă și cu nervuri, și caetra, un mic scut rotund. Dc asemenea, trebuie remarcat faptul că celtibcrii foloseau foarte tar arcul cu săgeți, dar, îh schimb, în secolul al IV-lea î.e.n. au inventat potcoava, ceea ce a mărit eficacitatea cavaleriei. Baza armatei la aceste populați i o con stituia infanteria, cavaleria rcprezentînd doar 20—25 % din efectivele totale și de multe ori descălecind și luptind tot ca infanterie. /tutorii consideră că pină la venirea cartaginezilor nu poate fi vorba dc o tactică hispană de luptă și că, datorită instinctului de conservare, sc căuta provocarea pagubelor cele mai mari adversarului, dar cu riscul cel mai inie posibil. Aceasta a făcut ca războaiele iberilor și celtiberilor să se caracterizeze prin atacuri foarte rapide, urmate dc retrageri la fel de rapide, adică printr-o permanentă luptă de gherilă, ceea cc, considerăm noi, reprezintă totuși o tactică de luptă, chiar foarte eficientă, cc a străbătut secolele și a căpătat o largă răspindire. Rcfcrindu-sc la această modalitate dc luptă, autorii deși afirmă că majoritatea grupărilor dc gherilă erau formate din nemul- țumiți, dezmoșteniți și ruinați, neagă totuși caracterul dc clasă al luptei lor, afirmație cu carc nu putem fi de acord deoarece aceste grupări au existat cu mult înainte dc apariția amenințărilor externe și au fost rezultatul diferențierilor sociale tot mai pronunțate. Partea a doua a lucrării, Spania pre- romană (p. 83 117), cuprinde două capitole și se referă la legăturile populațiilor iberice cu grecii, cartaginezii și romanii. Contactul cu grecii a fost destul dc redus sub aspect militar, în schimb ccl cu cartaginezii a fost mult mai intens și mai dc durată, caracteri- zindu-sc atit prin colaborare, cit și prin con- fruntare. Astfel, hispanii au fost nucleul armatei mercenare cartagineze folosite în primul război punic (264 — 242 î.e.n.), și au constituit permanent o treime din armata cu carc Hanibal a atacat Italia în cel dc-al doilea război punic (218 — 201 î.e.n.). In același timp, ci s-au opus însă și dominației cartagineze, prima armată hispanică orga- nizată fiind cea condusă dc Istolacio și Indor- tes, două căpetenii cclte, carc între 240 și 229 î.e.n. l-au înfruntat pe Hamilcar Barcas. Spre sfirșitul secolului III l.e.u. mercenarii hispani apar și în armatele romane și tot acum izvoarele menționează și prima căpetenie hispană carc s-a opus acestora. Indibil, ______ conducătorul ilergeților. www.dacoromanica.ro 8 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ dd istorie 293 Lupta împotriva Romei (p. 121 — 265) este titlul celei de-a treia părți in care sc analizează rezistența indirjită a populațiilor iberice Împotriva expansiunii romane. Sint tratate pe larg războaiele lui Viriato (155— 138 i.c.n.) războaiele numantinc (153 — 151 i.c.n. și 143 — 133 i.c.n.) și cele conduse de Sertorius (83 — 73 i.e.n.). Despre Viriato, căpetenia lusitanilor, auto- rii ne spun că a fost unul dintre croii populari universali carc a reușit să adune forțele Îm- prăștiate ale țării sale pentru a lupta Împo- triva hegemoniei romane. El a fost primul luptător hispanic carc a trecut dincolo de simpla manevră a loviturii prin surprindere și a ambuscadei; principalele caracteristici ale tacticii sale fiind rapiditatea și surpriza, atacurile dispersate sau concentrice, retrage- rile false. Războaiele numantinc, care și-au luat numele dc la celebra cetate Numancia, s-au caracterizat printr-o indirjire extremă, ex- presie a xnarii dorințe dc libertate a cclti- berilor, iar cele conduse de Quintus Sertorius, fostul partizan al lui Marius, au marcat o îmbinare intre tactica romană și cca iberică, fiind preferate atacurile pe aripi, atacurile prin surprindere și ambuscadele. Ultima rezistență intilnită de romani in Peninsula Iberică a fost cea opusă de can- tabri și asturi, intre 29 și 19 i.e.n., Infrin- gcrca ci insemnind pacificarea deplină a Hispanici romane. Armata romană, devenită armată de ocupație, a fost unul din factorii dc cea mai niare importanță in procesul dc romanizare. Permanent s-au aflat in Hispania intre 3 și 6 legiuni romanc, iar din rlndurile populației locale au fost recrutate peste 100 de unități auxiliare, cohorte și ale, cu un efectiv dc 40 — 50 000 dc luptători, unități care vor fi răs- pindite in intreg imperiul, uncie dintre ele ajunglnd și in Dacia noastră. Ultima partc a lucrării, Spania vizigotă (p. 269 — 386), abordează problematica mili- tară legată de evoluția regalității vizigote și a societății feudale timpurii in Peninsula Iberică. Pătrunși in Spania Încă din 415 c.n. vizigoț ii se stabilesc masiv aici abia spre sfirșitul secolului al V-lca și Începutul celui următor datorită presiunii exercitate de franci. Organizarea lor militară s-a inspirat după sistemul roman tirziu, ca urmare a influenței pe carc au suportat-o in lunga perioadă cit au fost federați in serviciul Imperiului. Armata hispano-vizigotă cra formată din două categorii dc luptători : permanenți, dc profesie, și recrutați ocazional. Hispano- romanii au pătruns foarte de timpuriu in rindurilc ci, deoarece serviciul militar vizigot cra obligatoriu, la început numai pentru oame- nii liberi, iar după rcformelc regelui Wamba și pentru cei neliberi. în timpul domniei lui Reccsvint (653 — 672) separarea funcțiilor civile dc cele militare dispare, administrația sc militarizează total, funcționarii civili sint inlocuiți de cei militari. Momentele dc virf ale artci militare vizi- gote sc plasează In timpul domniilor lui Leo- vigild (568 — 586) și Wamba (672 — 680), ultimul fiind și un marc legislator militar carc. a inccrcat să consolideze armata vizi- gotă, fără a rcuși însă datorită procesului de feudalizare tot mai accentuat carc favo- riza tendințele centrifugale ale nobilimii. Acest proces a fost și principala cauză pentru carc armata vizigotă, superioară numeric, a fost înfrlntă in iulie 711, la Guadalcte, dc musulmanii lui Ibn el Tariq. Această ultimă partc a lucrării nc-a pro- vocat o singură nedumerire referitoare la afirmațiile pe carc Ic fac autorii în legătură cu potențialul demografic al Peninsulei Ibe- rice intre secolele VI și VIII c.n. Astfel, la pagina 289 ni se spune că populația totală ar fi de 4 000 000 de hispano-roinani și 200 000 dc vizigoți, dar la pagina 322 aflăm că ar fi 9 000 000 de hispano-romani și 300 000 dc vizigoți, pentru ca la pagina 373 să se revi- nă la cifrele inițiale. Considerăm că această evidentă contradicție este rezultatul unei erori de tipar, pe parcursul lecturii putîndu-sc constata și numeroase altele dc aceeași natură, ceea cc constituie principala scădere a lucră- rii, erata anexată la sfirșit adncind doar foarte puține Îndreptări. în ansamblu putem conchide că primul volum din Historia del ejcrcito espanol iși Îndeplinește principalul obiectiv pe carc și l-a propus, acela dc. a oferi o imagine dc largă cuprindere asupra evoluției artci militare în Peninsula Iberică dc la cele dinții mențiuni existente in acest sens și pină la începutul secolului al VIII-lea. Eugen Denize www.dacorornanica.ro REVISTA REVISTELOR DE ISTORIE „Annales de demographie historique”, 1981. Paris, La Haye, New York, Mouton, 429 + CXXXII p. Volumul „Analelor de demografie isto- rică” pc anul 1981, elaborat sub Îngrijirea fostului director al laboratorului de Demografie istorică Jean-Noel Biraben, cuprinde cinci părți distincte: 1) Demographie historique et condition feminine, 2) Demographie me- dievale, 3) Document s, 4) Comptes rendus, 5) Bibliographie. Valoarea anuarului este relevată de stu- diile incluse în primele două părți, carc ocupă 2/3 din structura volumului. Cele 21 de studii din prima parte, încadrate în trei teme : a. La mortalite diffărentielle des femmes, b. Le choix du conjoint. c. La femme seule, au constituit în majoritate tema colocviului internațional despre Rolul statului și imaginea femeii de la Malhcr din decembrie 1979. în alocuțiunea de deschidere intitulată Quel- ques reflections pour l'elude de la condition feminine (p. 9—21), Martine Segalen subli- niind importanța temei cercetate pentru societatea contemporană, studiază în comu- nicarea sa trei direcții a. femeia Ia muncă; b. ambivalența imaginii feminine; c. aportul demografiei istorice în studiul condiției femeii, în prima direcție se constată că în societă- țile preindustriale se observă o intensă inte- grare a femeii în muncă vis-ă-vis de procesul de industrializare masivă care nu a modificat această schemă. în societatea veacului al XlX-lea atitudinea față de munca feminină se aseamănă cu aceea care preleva în socie- tățile agricole. Tabu-ul muncii feminine în sînul citorva categorii sociale pare a fi un fenomen de origine recentă, relația dintre munca și statutul femeilor nefiind nici sim- plă și nici mecanică, variind după zone geo- grafice și societăți. în privința imaginii feminine se arată că în permanență este ambi- valență și dificil dc analizat deoarece sursele primare — In special proverbele — sînt am- bigui deși imaginea generală ar fi că femeia este temătoare atît în mod individual cît și ca grup social. Aportul demografiei istorice în anali- zarea condiției feminine nu se limitează la răsturnarea unor vechi imagini precon- cepute ci relevă aspectele esențiale ale con- diției feminine și servește ca metodă de control pentru testarea ipotezelor hazardate. Prezentarea primei teme, carc cuprinde un grupaj de 8 comunicări, a fost realizată de Alain Bideau de la Universitatea Lyonll, prin analizarea supramortalitălii feminine (p. 21—29) care a fost una din constantele evolulici demografice europene a secolului al XlX-lea, constatată prin analize canti- tative din secolul al XVIII-lea pînă la începu- tul secolului al XX-lca. Supramortalitatea feminină nu se datorează decît in mică măsură gravidității și nașterilor, deoarace această situație e caracteristică tinerelor fete înainte de virsta nubilă. Se observă o mai accentuată receptivitate a fetelor la maladii contagioase ca variola și tuberculoza. A. Bideau conchide considerînd cauzele de natură sociale mai importante decit cele biologice, în determi- narea unei expuneri la risc mai mari pentru femei. în studiul La mortalite maternelle autre fois: un etude comparee (de la France de l’ouest a l’Vlah) (p. 31 — 48), realizat de un grup de profesori de la Școala de înalte Studii în Științe Sociale și Universitatea din Utah : J. P. Bardot, K. A. Lynch, G. P. Mineau, M. Hainsworth, M. Skolnick, prin cercetarea comparativă a două zone geografice îndepăr- tate se ajunge la concluzia nouă că mortali- tatea maternală — datorată cu precădere unor riscuri infecțioase — a influențat in mod esențial supramortalitatea feminină în perioada anterioară lui Pasteur; ulterior incidența mortalității maternale asupra supra- inortalității feminine a scăzut; studiul rămine important prin anularea calculelor anterioare, alarmante, bazate pe eșantioane restrinse sau pe supraestimarca numărului mediu de copii pe cămin sau femeie. A. Bideau este prezent și prin comunicarea Accouchement ,,naturel” et accouchemet a „haut risque”. Deux aspects de la mortalite maternelle et infantile (Châtellenie de Thoissey- en Dombes 1660 1814) (p. 49-66), ce analizează indicele mortalității femeilor gra- vide, mai puțin studiat în comparație cu decesele legate de naștere — deși și acestea „R cvista de istorie”, Tom. 37, nr. 3, p. 294 — 298, 1984. www.dacoromanica.ro 2 REVISTA REVISTELOR DE ISTORIE 295 sînt dificil dc urmărit datorită lipsei unei serii dc avorturi spontane sau gravidității eronate și frecvenței reale a născuților morți — care sint evaluate Ia 3 — 5 % din totalul nașterilor. In satul Mogncncims, în inter- valul 1660—1814, femeile sint responsabile pentru 11 % din întreruperile dc sarcină — ceea ce a atenuat indicele dc mortalitate a gravidelor — care este dc cca. 2,35% pentru întreaga perioadă. Sc observă o diminuare progresivă a mortalității odată cu ameliorarea asistenței sanitare astfel incit, în orașul înve- cinat dc Thoisscy nu s-a constatat nici un deces printre gravidele înstărite, moșite dc un medie sau chirurg. Riscul este mai marc la prima naștere și crește în mod egal eu vîrsta. In studiul lui Roger Finlay dc la Univer- sitatea din Manchcstcr, Differential chilă mortalitțl in pre-induslrial England; the example of Cartmel, Cumbria, 1600—1750 (p. 67—80), sc încearcă stabilirea tabelelor cu speranța dc viață pentru subgrupe din inte- riorul unei singure parohii (Cartmel) ajun- gîndu-se la concluzii diferite de cercetările anterioare care utilizau tabele din parohii diferite și din grupări sociale ncomogenc. In această zonă indicele dc mortalitate infantilă la băieți și fet» variază puțin — ca și în vestul țării — dar aici speranța dc viață este mai ridicată deoarece populația este mai dispersată. Diferența dc mortalitate dintre copiii celor înstăriți și ai celor săraci este mai marc decît între sexe. In articolul La surmortalite dea femmes mariecs en age de procrlation •_ un indice de la condilion feminine au XIXe siecle (p. 81 — 87), profesorul Artliur E. linhof dc la Universitatea din Berlin, prezintă rezultatele unei cercetări asupra a patru comune ger- mane. Supramortalitatca femeilor măritate la vîrsta procrccrii este o realitate pînă in perioada interbelică, situație care se datorează nu numai — cum dc obicei sc explica —. urmărilor nașterii, ci în primul rind supra- solicitării dc către societate a tinerelor mame. Alfred Perrenoud de la Universitatea din Genova, în comunicarea : Surmortalite femi- nine el condilion de la femmc (XVIIe— XIXe). Une oerification cmpirique (p. 89 — 104), por- nind de la studiile lui Dominique Tabulin (La surmortalite feminine en Europe a liant 1900, în „Population", 1978, nr. 1, p. 121 — 148) și A. Imhof (studiul anterior), pc baza statisticilor genoveze încearcă să verifice ipoteza că supramortalitatca feminină la dife- rite vlrstc este legată dc agravarea condiției femeii, începînd cu veacul al XVIII-lea. Pc ansamblul populației evoluția tinde spre o diminuare a mortalității la vîrsta de pro- creere și o agravare relativă la vîrstele între 10 și 50 dc ani. Analiza mortalității infantile datorată unor infecții contractate de mame demonstrează slaba dezvoltare a obstetricii In secolul al XlX-lea. Dacă procentajul femei- lor decedate In urma unei nașteri se reduce, cel care tinde permanent să scadă este fecun- ditatea, proporția dc decese în raport cu nașterile rămînînd în mod sensibil aceleași: 15 la 1000, variind puțin într-un mediu social sau altul: speranța dc viață la naștere, presu- punînd că factorul dc mortalitate este elimi- nat, era în secolul al XVIII-lea dc 36,3 ani. In studiul La surmortalite des petites fillcs en Ilelgique aux XIXC et debut du XX1 siecle (p. 105 — 117) dc Michel Poulain și D. Tabutin dc la Universitatea Catolică din Louvain, plccind de la ipoteza încă plauzi- bilă că din punct dc vedere fiziologic orga- nismul feminin este mai rezistent decît cel masculin și nu există a priori motive biolo- gice sau genetice pentru această supramor- talitatc feminină prin maladii infecțioase, constată totuși că supramortalitatca la tine- rele fete este incontestabilă în Belgia Ia mijlocul secolului al XlX-lea. Dc la vîrsta de im an mortalitatea fetelor devine superioară celei a băieților și acest fenomen sc accentu- ează cu vîrsta : 20 % Ia 5—10 ani; 51 % la 10—15 ani; 38 % la 15 — 20 ani (in acest interval scade). Pentru explicarea acestui fenomen trebuiesc observații nu numai prin factorii medicali, boli ca : variola, tuse con- vulsivă, pneumonia, tuberculoza (a cărui mortalitate la fete c dublă față de băieți) ci și prin factorii socio-cconomici, norme culturale, rolul alimentației, instrucției, mun- cii, condițiile dc habilarc, etc. Richard Wall dc la Grupul Cambridge pentru Istoria Populației și Structurii Soci- ale, în studiul Inferring differential neglect of females from mortalily data (p. 119 — 139), analizează statutul inferior al fetei în raport cu cel al băiatului in Anglia preindustrială și în secolul al XlX-lea, cînd această atitu- dine diferențiată era considerată ca o negli- jență conștientă sau inconștientă, decît un infanticid deliberat. Studiile anterioare refe- ritoare la acest subiect păcătuiesc printr-un prea marc grad dc generalizare, deoarece diferențele dc mortalitate dintre sexe variază dc la o comunitate la alta. Autorul, studiind factorii care pot antrena o mortalitate dife- rențiată, constată că cea mai marc mortali- tate diferențială în Anglia preindustrială cuprinde mai puțin sexele, comparativ cu compartimentele demografice ale orașelor și satelor, primele fiind mult mai afectate decît așezările rurale. A doua temă: Alegerea solului, ' este deschisă prin raportul prezentat dc Jcan. Mărie Gouesse la colocviul organizat dc Societatea de Demografic Istorică, Paris,. 1 decembrie 19.79 (p.- 141 — 153). Raportul www.dacoromanica.ro 296 REVISTA REVISTELOR DE ISTORIE 3 are meritul de a fi mai degrabă un studiu complementar decît o sinteză, in care autoa- rea propune studierea a trei categorii de con- strîngeri impuse femeilor: a) legi și norme ca monogamia, prohibirea mariajului mixt și a incestului; b) constringerile rezultate din, structura populației: dezechilibrul efecti- velor de băieți și fete de măritat; c) con- stringeri carc țin de exercitarea voinței părin- ților sau determinate de modele sociale diferite. V/ladimir Berelowitch in Le choix du conjoint en Russie o la fin du XIX1, sitele (population russe) (p. 155—167) analizează subiectul folosind sursele etnografice, singu- rele mărturii pentru lumea satelor in care predominai: normele impuse de biserica ortodoxă care manifesta suspiciune față de căsătoria consanguină și in special față de recăsătorie (in secolul al XVIII-lea legea ortodoxă autoriza numai două reeăsătoriri, a doua fiind permisă numai in condiția ca in primele două să nu fi avut loc nașteri): totuși acestea erau numeroase 22,9 °o în 1867 și 19,2 % in 1885. Virsta minimă legată de căsătorie era de 16 ani pentru fete și 18 ani pentru băieți in 1830, iar virsta maximă, teoretică, era de 60 de ani (această regulă a fost mai puțin aplicată). înainte dc anul amintit, virsta minimă era de 13 și respectiv 15 ani. Această tendință dc căsătorie la vîrstc fragede s-a menținut incă in 1910, cind 30,8% din bărbați și 22,9% din femei se căsătoreau Înainte dc 20 de ani. Au existat și excepții in special in nord (Arhanghelsk) unde femeile sc măritau între 25 și 28 de ani. în general alegerea soțului era realizată dc talăl fetei — care deseori Îndeplinea dorința fetei — însă aria de alegere era redusă datorită unor constringeri geografice, de rudenie, de vîrstă și presiunile familiei; numeroase exemple demonstrează că autonomia de alegere era mai mare decît se crede de obicei. în studiul Le choix du conjoint â Vcr- sailles (1114- 1836) (p. 169-186), Janine Combes-Monier dc la Universitatea Paris XIII, încearcă să lămurească problema moda- lității in care revoluția franceză a antrenat modificări In condiția feminină, observabile la nivelul alegerii soțului. Locul experimen- tului este orașul Versailles care a fost afectat în mod deosebit de revoluție. Pentru, a se ajunge la o concluzie, două tipuri de informații sint puse in paralel : succesiunea căsătoriilor celebrate aici in perioada observată și analiza cuplurilor constituite în 1792 carc au locuit în oraș. Se observă că circuitul matrimonial versaillais nu a suferit transformări durabile in timpul revoluției : indicele de căsătorie și recăsătorirc menținlndu-sc constant iar alegerea soțului a continuat să opereze după aceleași criterii fixate de tradiția culturală; se mențin aceleași diferențe de virstă intre soți, vîrstele de căsătorie fiind Întotdeauna respectate- Autoarea arată că migrația spre orașe a diminuat influența rudelor — deși legăturile de singe sînt importante — și a amplificat in alegere rolul vecinătății, care stă la ba.-a sociabilității urbane. Deci ase- menea factori demografici par să fie mai importanți decit evenimentele politice in schimbarea modelului cultural al căsătoriei. Picrrc Pousot de la Universitatea Lyon II in Voisine, marions-nous! Le choix du conjoint dans une comnuinaute bocagere ( Rome- nay, en Bressc) (p. 189—193), studiază căsă- toriile din interiorul unei comunități rurale dispersată in numeroase cătune in pădurișul bressan în intervalul de la sfirșitul secolului al XVII-lea pină la Începutul secolului al XlX-lea. Circa 25 % din căsătorii aveau loc intre locuitorii aceluiași cătun in secolele XVII și XVIII, procentul ereseînd In mod surprinzător în secolul a) XlX-lea plnă la 33%, cînd de fapt ne așteptam la expansiunea ariei de alegere matrimonială. Autorul ex- plică acest paradox aparent prin persistența izolării enclavei Bresse și dezvoltarea ei demografică. în articolul intitulat Marriage, mobilitg and domestic service (p. 195—205), Penelope AVilcox dc la Colegiul Birkbeck al Universi- tății din Londra ne propune analizarea ser- viciului domestic, ce constituia una din ocupațiile curente pentru tinerele englezoaice in secolul al XlX-ca, și consecințele ci asupra căsătoriei. Utilizind registrele dc căsătorie civilă de la Cambridgc dintre anii 1847 - 1901 P. Vi'ilcox ajunge la următoarele con- cluzii : 1) pentru tinerele din aceeași categorie socială serviciul domestic nu asigură o mobi- litate socială ascendentă — dimpotrivă ele contractau căsătorii in categorii sociale infe- rioare lor; 2) între 1817 și 1870 tinerele ser- vitoare se măritau mai tlrziu decit celelalte femei care lucrau iar intre 1871—1901 situa- ția se inversează; 3) cea mai puternică influ- ență asupra virstei de căsătorie nu o are originea socială sau alegerea soțului ci pro- fesiunea. La a treia temă : Femeia singură, raportul a fost prezentat de Antoinette Fauve Chamoux de la Laboratorul de Demografie Istorică din Paris (p. 208 — 213). Importanța demo- grafică și socială a celibatarelor, văduvelor, abandonatelor sau a celor divorțate trăind cu sau fără copii este neglijată, deși ele sint adeseori majoritare devansind prin greu- tatea lor demografică femeile măritate. Această situație se datorează indicelui de masculinitate, existlnd in permanență un dezechilibru intre efectivele masculine și feminine, in special in orașe (o singură excep- ție notabilă: Koma in veacul al XVIII-lea, www.dacoromanica.ro 4 REVISTA REVISTELOR DE ISTORIE 297 dar și aici apare tendința dc estompare ia sfîrșitul secolului). în mod cert, acest deze- chilibru urban a fost accentuat in toate tim- purile deoarece orașul constituie o piață pen- tru munca feminină domestică; un exemplu : in orașele din Anglia in secolul al XVIII-lea mai mult dc 30% din femeile intre 15 — 45 ani sint servitoare casnice. Patricc Bourdelais, de la Centrul Național dc Cercetări Științifice, in J.e poids demogra- phigue des femrncs seules en France (Deuxieme moilie du XlXe siecle) (p. 215 — 227), analizind modelul demografie francez a alcătuit o piramidă a virstclor pe sexe, stare matrimo- nială și zone geografice pe baza rccensăinin- tclor din 1851 și 1897. în repartizarea pe virste atrage atenția diferența dintre solitu- dinea masculină și cea feminină, cele mai numeroase femei solitare sint in grupul cclor intre 35 și 44 dc ani și numărul !or crește după virsia dc 50 dc ani (32%), atin- gind mai mult dc 70% după 70 dc ani. După 50 dc ani — solitudinea este cu precădere feminină — cuprinzînd o femeie din două și numai un bărbat din patru. Din punet de vedere demografic bazinul parizian se deta- șează printr-o slabă proporție de bărbați și femei celibatare sau văduve. Sc constată că un mare număr dc celibatari dc ambele sexe, se inlilncsc In cadrul acelorași depar- tamente; văduvii și văduvele fiind in mod particular numeroși la nord și vest dc Masivi; Centrali (în Vendeea), cea mai marc pro- porție de femei singure intilnindu-se in Bre- tania, Cotentin și in zona Pirincilor Occi- dentali. Articolul lui Midiei Cartier, La fcmnie seule en Chine (p. 229—233), nu este propriu- zis un studiu dc demografie istorică ci mai curind un ansamblu dc reflecții asupra sta- tutului femeii in China. Acest statut analizat dc autor fără sprijinul unor studii temeinice, carc dealtfel, lipsesc din literatura dc spe- cialitate, parc să cuprindă un paradox. Conform obiceiului și dreptului tradițional, femeia răminc o eternă minoră, aflindu-se toată viața sub tutela tatălui, soțului sau eventual al fiului. în realitate, deși femeile nu participă la muncile agricole, acestora li sc asigură o anumită autonomie economică sub forma unor loturi dc pămint (această formă de distribuție datează înainte dc 780), fie prin libera utilizare a dotei. O estimare cantitativă a femeilor solitare este dificil dc realizat, dar In mod sigur femoincnul nu este rarisim. Studiu) La condition feminine dans une slruclure d’assistance a Rome, aspects demo- graphiques el sociaux (p. 235 — 250), elaborat dc F. Gemini și E. Sonnino, cuprinde două părți distincte: prima parte se referă Ia apariția și dezvoltarea, de la fondarea sa în 1672 pină la mijlocul secolului al XVIII-lea, a celei mai mari pensiuni feminine din Roma: pensiunea Divina Providență. Scopul unor asemenea instituții era atenuarea mizeriei și a prostituției (în Roma pontificală în 1684 existau 718 prostituate adică circa 1.4% din populația dc sex feminin) cît și acumularea dc bogății. A doua partc mai apropiată dc demografie istorică analizează dinamica și structura intrărilor și plecărilor din pensiune, indicindu-se virsta la intrare și icșire, ca- uzele plecărilor (cele mai multe din plecări se datorează nu reîntoarcerii în familie și căsătoriei ci instalarea in emirul altor familii). Tamara K. llarcvcn și Louisc A. Tilly in articolul Solitari) ivomen and family media- tion in America and French textile cities (p. 253 — 270), compară diferitele modele ale situației femeii in familiile din două orașe tcxtiliste, dc la începutul secolului a) XX-lca, Manchcstcr (New Hampshirc) și Roubaix (in nordul Franței). în cele două așezări urbane amintite, forma normală pentru marca majoritate a femeilor cra familia sau un substitut al acesteia. In primul oraș sint mult mai puține femei solitare sau in fruntea propriei lor gospodării (cămin). Tinerele carc-și părăseau locul natal venind la Manchester, trăiau in pensiuni sau ca simple locatare, in timp cc la Roubaix erau cu precădere servitoare. Această ultimă activitate cuprin- dea mai multe femei în etate dccit tinere. In cele două orașe forma cea mai obișnuită dc cămin avind in frunte o femeie, era aceea a femeilor trăind împreună cu copiii lor necăsătoriți. Această strategie familială — care permitea femeilor în etate să continue să fie in fruntea căminelor lor — avea ca primă consecință nepărăsirea dc căire tinerele fete a căminului, iar cînd această strategie eșua, femeia in virstă. era mult mai capabilă să trăiască solitară. .Marie-Theresc Lorcin. de la Universitatea Lyon II. în Veuve noble et neuoe paysanne en Lyonnaid d’apres les testamcnls des X l Ve et XVcsieelcs (p. 273 — 287), analizează 784 dc testamente ale țăranilor. 246 ale nobililor și 452 ale locuitorilor din Lyon. Se constată eă la nobili văduvia evoluează puțin, bunu- rile proprii și viagere asigurind văduvei un belșug suficient in condițiile unui declin demografic relativ și al creșterii dotei, văduva solitară fiind independentă din punct de vedere economic. în căminele țăranilor și meșteșugarilor rurali, unde numărul gurilor dc hrănit a crescut considerabil mai repede decît veniturile in cursul secolului al XV-lea iar dotele erau reduse și se recuperau în detri- mentul urmașilor, puține văduve trăiau ono- rabil, primind alimente din afara căminului. în articolul Celibat et sernice feminins dans la Florcnee du XVe siecle (p. 289 — 301), Christiane Klapish Zuber dc la Centrul de Cercetări Istorice, studiază pe baza arhivelor www.dacoromanica.ro 298 REJVISTA REVISTELOR DE ISTORIE 5 florentine rolul acestei instituții în absorbirea excedentului de tinere nubile, care datorită raportului numeric intre sexe și a condițiilor de căsătorie nu aveau evoluția normală a unei femei : soție și mamă. Marele reflux demografic și dezechilibrul dintre sexe (118.9% din 1427; 123,8% în 1458; 126,7% în 1480), au afectat aria și evoluția solitudinei feminine. Deși sint foarte laconice in ceea ce privește starea civilă și condiția juridică a femeilor, documentele florentine relevă că serviciul do- mestic recruta din rindurile femeilor in virstă și în general mai multe văduve dccit celi- batare. După 1501) serviciul feminin suportă presiunea demografică a bărbaților, redu- cîndu-se in acest mod posibilitatea pentru tinere de a-și constitui o dotă și dc a-și găsi astfel un soț sau ca văduvele să scape dc mizerie. Richard Wall în studiul IVoman alone in english society (p. 303—316). cc încheie a treia temă, urmărește să pună in valoare diferențele dintre condiția și statutul femeii in Anglia preindustrială și cea din deceniul trecut, comparativ cu celelalte țări europene. Ca indice al acestor comparații se utilizează proporția de gospodării conduse de femei și proporția de femei în etate, aflate în fruntea unui menaj. Se pot desprinde două concluzii; prima că există o mică diferență de frecvență intre Anglia contemporană și cea din epoca preindustrială, de femei celibatare sau văduve aflate in fruntea unui menaj; și a doua că între țările europene ale anilor ’70 există mari diferențe : Anglia și Suedia cu o situație mai deosebită, Germania Federală cu o proporție mult mai ridicată decit cea a Franței și a Belgiei. in partea a doua a volumului la capitolul de Demografie medievală, este cuprins un interesant studiu, realizat de Jean Louis Biget și Jean Tricard, intitulat Livres de raison et demographie familiale en Limousin au XVC siecle (p. 321 —363). Deși documentele fiscale și testamentele sînt izvoare de prima mină pentru cercetările demografice, totuși rareori, ne permit definirea unor parametri esen- țiali ca virsta mariajului, lungimea perioadei dintre nașteri, fecunditatea, durata uniunilor conjugale sau diverse aspecte ale mortalității, ceea ce i-a determinat pe cei doi cercetători să utilizeze cărțile dc judecată care oferă știri detaliate asupra acestor puncte. Analizind evoluția demografică a familiilor Benoist din Limousin, se constată că acestea se caracterizează printr-o fecunditate excep- țională determinată de : căsătoria bărbaților și femeilor la o virstă favorabilă (18 23 ani), recăsătorirea rapidă a văduvilor și perioade reduse între nașteri. Totuși, aceste familii prolifice nu sint numeroase. Cauzele se dato- rează ridicatei mortalități infantile și juve- nile, modalității de alăptare, lipsei dc igi- enă. tratamentului preferențial față dc copii și epidemiilor. Autorii ajung la concluzia că spre sfirșitul evului mediu Limousin a fost un rezervor demografic esențial. în partea a treia : Documente, sint cuprinse două studii referitoare la primele recen- săminte din Senegal (p. 367 386) și epide- miile dc ciumă din Egipt (p. 387—404). Ultimul elaborat de Boaz Shoshon este o completare cu datări preeisc din cronici arabc, edite si inedite, la lucrarea lui M.W. Dols, The Black Dealh in the Middle East, Princcton, 1977 și poate oferi date celor interesați in evoluția axei comerciale care lega in evul mediu Egiptul dc bazinul pontic; ravagiile provocate de ciumă numai intrc 1353—1514 (deci in preziua cuceririi otomane) fiind atestate 73 dc epidemii — erau probabil compensate dc aducerea din centrele comerciale ale .Mării Negre a zeci de mii dc sclavi. Volumul sc Încheie printr-o rubrică dc Dări de seamă și o utilă Bibliografie, mult mai stufoasă decit cele anterioare, fiind indexate și studiile din zone, care pentru demografii occidentali continuă să fie o terrae incognito; sint semnalate peste 30 de cărți sau articole semnate dc români, mult mai bine prezenți aici decit istoricii vecini. Nagy Picnaru www.dacoromanica.ro „REVISTA DE ISTORIE” publică la prima parte studii, note și comunicări originale, de nivel științific superior, din domeniul istoriei vechi, medii, moderne șl contemporane a României și universale. în partea a doua a revistei, de infor- mare științifică, sumarul este completat cu rubricile : Probleme ale istoriografiei contemporane, Cronica vieții științifice. Cartea românească și străină de istorie, in care se publică materiale privitoare la manifestări științifice din țară și străină- tate și sint prezentate cele mai recente lucrări și reviste de specialitate apărute in țară și peste hotare. NOTĂ CĂTRE AUTORI Autorii sint rugați să trimită studiile, notele și comunicările, precum și materialele ce se Încadrează in celelalte rubrici, dactilografiate la două rtn- duri, trimiterile infrapaginale fiind numerotate tn continuare. De asemenea, docu- mentele vor fi dactilografiate iar pentru cele tn limbi străine se va anexa tra- ducerea. Ilustrațiile vor fi plasate la sftrșitul textului. Numele autorilor va fi precedat de inițială, titlurile revistelor citate in bibliografie vor fi prescurtate conform uzanțelor internaționale. Responsabilitatea asupra conținutului materialelor revine în exclusivitate autorilor. Manuscrisele nepublicate nu se restituie. Corespondența privind manuscrisele, schimbul de publicații se va trimite pe adresa Comitetului de redacție, B-dul Aviatorilor, nr. 1, București — 71247. REVISTE PUBLICATE ÎN EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA • REVISTA DE ISTORIE • REVUE ROUMAINE D’HISTOIRE • STUDII ȘI CERCETĂRI DE ISTORIE VECHE ȘI ARHEOLOGIE • DACIA, REVUE D’ARCH£OLOGIE ET D’HISTOIRE ANCIENNE • REVUE DES £TUDES SUD-EST EUROP£ENNES • STUDII ȘI CERCETĂRI DE ISTORIA ARTEI - SERIA ARTA PLASTICĂ - SERIA TEATRU —MUZICĂ —CINEMATOGRAFIE 9,REVUE ROUMAINE D’HISTOIRE DE L’ART - s£rie beaux-arts - s£rie th£âtre-musique-cin£ma www.dacoromamca.ro DIN SUMARUL NUMERELOR VIITOARE Cu privire la structura socială a comunităților sătești dintre Carpați și Dunăre în secolul al IV-lea e.n. Formația, cultura și începutul domniei lui Petru Bareș. Pretendentul Neagu „Vodă”, fiul Iui „Basarab voevod” (1633—1644). Instituția agiei în Țara Românească. Relațiile lui Francise al II-lea Rakăczi cu Spania. Belațiile comerciale româno-spaniole pînă la pacea de la Adrianopole (1829). Manualele școlare din epoca pașoptistă în slujba idealurilor naționale româ- nești. Poziția Marii Britanii la Congresul de pace de la Viena (1814—1815). Mărturii documentare privind elaborarea unor proiecte ale canalului Dunăre- Marea Neagră. Conferința colonială de la Berlin (1884—1885). Aspecte ale genezei „noului activism” al popoarelor asuprite din Ungaria (1900-1905). România și țările balcanice în perioada 1900 — 1911. Considerații privind social-demoerația germană 1869 — 1914. Ecoul internațional al ieșirii României din război (mai 1918). „Noaptea cuțitelor lungi” în viziunea diplomației românești și americane. Relațiile culturale dintre România și Marea Britanie (1929 — 1939). Tendințe în structura economiilor naționale ale sud-estului european între cele două războaie mondiale. Curente social-eeonomiee românești în perioada interbelică: doctrina eco- nomică a țărănismului. Evoluția structurii sociale a României în etapa actuală și procesul omogeni- zării sociale. Afirmarea Partidului Comunist Român în mișcarea comunistă și internațio- nală în perioada postbelică. RM ISSN 0567-6304 iâJ I. P. Jnf-'.rmațla c. 2053 wwwidacaromanica.ro 43 856 |