ĂCADEMIAo DE ȘTIINȚE!! SOCIALE, Șl POLITICE A REPUBLICII’’ SOCIALISTE; RO MÂNIA N SU MAR'^W^W^f 1 : I I ÎN iNTlMPINAREA CELUI DE-AL XIII-LE A , | !, li, CONGRES AL PARTIDULUI! COMUNIST ROMÂN t- WtSOlJ i| | 11 । ■ ' ।1. '1 . ACTIVITATEA DESFĂȘURATĂ DE PARTIDUL COMUNIST I^PMĂn'iîN ETAPA ACTUALĂ PENTRU DEZVOLTAREA CONȘTIINȚEI [.SOCtALIS^Ș k maskt.ar si fosmarra omttt.ih moții । ! ,■ f ■ || ir l| GHEOR^HE tudor :l | || i ' 1 200 DE AN| DE LA RĂSCOALA, LUI, HOREA 1 1 1 RĂSCOADA ȚÂRĂNEASCĂ|iDIN 1784 - EXPRESIE A CONTRADICȚH1- LOR SOCIÂL-ECONOMICE DIN TRANSILVANIA!, ' I .1 ” : ■ -I j! " '•■■■! : , li I I NICOLAE EDROIC , fi1 j 1 f I ' . x ' ■ : -ivi: ACTIVITATEA DESFĂȘURATĂ DE PARTIDUL COMUNIST A MASELOR ȘI FORMAREA OMULUI NOU SE^IMITCAȚIA NAȚIONALĂ A RĂSCOALEI i&T HOREA, CLOȘCA Șl CRI ȘAN ?.! | | ■ r 1 ’ V ' . > | P J| ■ , ' - • ,j ' . j( , POMPILIU,TEODOR RĂSCOALA DE LA l|ș4 A ȚĂRANILOR DIN TRANSILVANIA TEXT POLITICO-DIPLOM ATIC ȘI ECOU EUROPEAN ' I h:fU’ U.!.’ l[ .. j| MARIAN STROIA PASCU LA 70'DE ÂN4 : J 4), l (I I v șteFan ștefAnescl H , I r.‘.y ,Ț1 i I j CARTEA ROMÂNEASCĂ I, ȘI ISTRĂINĂ DEl ISTORIE 1 'I ' < , ll I ACADEMICIAN PROFESOR । ȘTEFAN DEZBATERI I | || J CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICEI । TOMUL 37 EDiTiW'itorewHW0 REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA ; CON- OCTOMBRIE ACADEMIA DE ȘTIINȚE SOCIALE ȘI POLITICE A REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA SECȚIA DE ISTORIE ȘI ARHEOLOGIE COMITETUL DE REDACȚIE ȘTEFAN ȘTEFĂNESCU (redactor șef), ION APOSTOL (redac- tor șef adjunct) ; NICHITA ADĂNILOAIE, LUDOVIC DEAiENY, GHEORGHE I. IONIȚĂ, VASILE LIVEANU, AUREL LOGHIN, DAMASCHIN MIOC, ȘTEFAN OLTEANU, POMPILIU TEODOR (membri). Prețul unui abonament este dc 180 lei. In țară revistele se pot procura prin poștă pe bază de abonamente. Cititorii din străinătate se pot abona prin ROMPRESFILATELIA Departamentul Export-Import presă, P.O. BOX 12 — 201, Telex 10376, prsfi —r—București, Calea Griviței Nr 64 — 66 Manuscrisele, cărțile și revistele pentru schimb, precum și orice corespondență se vor trimite pe adresa Comitetului de redacție al revistei „REVISTA DE ISTORIE”. Apare de 12 ori pe an. Adresa Redacției! • 71247 - București, tel. 50.72.41 ISTORIE TOM 37. Nr. 10 octombrie 1984 SUMA R ÎX ÎXT1MPIXAREA CELUI DE-AL XIII-LEA COXGRES AL PARTIDULUI COUUXIST ROVIÂX GHEORGHE TUDOR, Activitatea desfășurată de Partidul Comunist Român in etapa actuală pentru dezvoltarea conștiinței socialiste a maselor și formarea omului nou.................................................................................. 941 200 DE AXI DE LA RĂSCOALA LUI HOREA NICOLAE EDROIU, Răscoala țărănească din 1784 — expresie a contradicțiilor so- cial-economice din Transilvania .................................................. 954 POMPILIU TEODOR, Semnificația națională a răscoalei lui Horea, Cloșca și Crișan . . 9G4 MARIAN STROIA, Răscoala de la 1784 a țăranilor din Transilvania; context politico- diplomatic și ecou european ...................................... 979 ȘTEFAN ȘTEFĂNESCU, Academician profesor Ștefan Pascu la 70 de ani .... 995 DEZBATERI Răscoale și războaie țărănești în Europa feudală (tipologie, programe, forțe motrice) 1004 •CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE „Tribuna” și aniversarea In 1884 a centenarului răscoalei lui Horea (Visarion Bealcon- schi); Reuniune pregătitoare în vederea celui de-al XVI-lea Congres Internațio- nal de Științe Istorice (Dan Berindei) ................................................1023 „Revista de istorie”, Tom 37, Nr. 10, P. 937-1040, 1984 www.dacoromanica.ro 938 CARTEA ROMÂNEASCĂ ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE t * * Izvoarele răscoalei lui Horea, sub redacția acad. prof. Ștefan Pascu, Se- ria A. Diplomataria, voi. I, Premisele răscoalei 1773 — 1784; voi. II, octombrie—decembrie 1784; seria B. Izvoare narative, voi. I, 1773 — 1785; voi. 11, 1780 - 1860, Edit. Academiei, București, 1982 - 1983, 549 + 339 + 4 89 + 472 p. (Constantin Șerban) ..................... 1027 DOINA NĂGLER, Catalogul transilvanicelor, voi. II (sec. XVIII), Sibiu, 1982, 325 p. (lacob Mărza)................................... 1031 FRAN£OIS FEJTO, Joseph II. un Habsbourg revolutionnaire, Edition corrigee et com- plătee, Librairie Acadămique Perrin, Paris, 1982, 383 p.+25 il.-J-l h. (Mihai .Manea)...........• ......................... 1033 M1LAN PODRIMAVSKY, Slovenska narodnă Strana v druhej polovici XIX storoiia (Partidul național slovac In a doua jumătate a sec. al XlX-lea), Veda, Vydavatelstvo slovenskej akadămie vied, Bratislava, 1983, 241 p. (Tr. lonescu-Nișcov ) ..............................1037 CONSTANTIN BUȘE, ZORIN ZAMFIR, ALEXANDRU VIANU, GHEORGHE BĂDESCU, Relații internaționale în acte și documente, voi. III (1945—1982), Edit. didactică și pedagogică, București, 1983, 357 p. (Nicolae Dascălu).1038 www.dacoromanica.ro TOME 37, N° 10 octobre 1984 S O M M A I R E EN L’HONNEUR DU XIII® CONGRftS DU PARTI COMMUNISTE ROUMAIN 'GHEORGHE TUDOR, L’activitâ deployee par le Parti Communiste Roumain â l’^tape actuelle potir le developpement de la conscience socialiste des masses et la formation de l’homme nouveau ............................................... 941 200 ANS DEPUIS LA REVOLTE DE HOREA NICOLAE EDROIU, La revolte paysanne de 1784 — expression des contradictions so- cio-6conomiques de la Transylvanie......................................... 954 POMPILIU TEODOR, La signification naționale de la revolte de Horea, Cloșca et Crișan..................................................................... 964 MARIAN STROIA, La revolte de 1784 des paysans de Transylvanie; contexte poli- tico-diplomatique et echo europeen......................................... 979 ★ ȘTEFAN ȘTEFĂNESCU, 70e anniversaire de l’Academicien professeur Ștefan Pascu 995 DEBATS .Râvottes et guerres paysannes en Europe feodale (typologie, programmes, forces mo- trices)......................................................................... 1004 CHRONIQUE DE LA VIE SCIENTIFIQUE „Tribuna” et l’anniversaire en 1884 du centenaire de la revolte de Horea (Visarion Bealcooschi); Reunion pr^paratoire en vue du XVIe Congres internațional des Sciences historiques (Dan Berindei)........................................1023 „Revista de Istorie”, Tom 37, nr. 10, p. 937—1040, 1984 www.dacoromanica.ro 940 LE LIVRE ROUMAIN ET IsTRANGER D’HISTOIRE * * * Izvoarele răscoalei lui Horea (Les sources de la revolte de Horea), edition l’acad. prof. Ștefan Pascu, S6rie A. Diplomataria, voi, I. Les premises de la re- volte 1773 — 1784; voi. II; octobre— decembre 1784; s6rie B. Sources nar- ratives, voi. I, 1773—1785 ; voi. II, 1780 — 1860, Edit. Academiei, București, 1982-1983, 549+339+489+472 p. (Constantin Șerban)..................................1027 DOINA NĂGLER, Catalogul transilvanicelor (Le catalogue des publications transyl- vaines), voi. II (XVIHe siecle), Sibiu, 1982 , 325 p. (lacob Mârza)................1031 FRANGOIS FEJT0, Joseph II, un Habsbourg revolutionnaire, Edition corrig^e et com- pl6tăe, Librairie Academique Perrin, Paris, 1982, 383 p.+ 25 il. +1 C. (Mihai Manea)............................................................................ 1033 MILAN PODRIMAVSKY, Slovenska nărodnâ Strana v druhej poloniei XIX storodia (Le parti național slovaque pendant la seconde moitiă du XIXe siecle), Veda, Vydava telstvo slovenskej akademie vied, Bratislava, 1983, 241 p. (Tr. lonescu-Nișcov).................................................................. 1037 CONSTANTIN BUȘE, ZORIN ZAMFIR, ALEXANDRU VIANU, GHEORGHE BĂDESCU, Relații internaționale în acte și documente (Relations intcrnationales reflătăes en actes et documents), voi. III (1945 —1982), Edit. didactică și peda- gogică, București, 1983, 357 p. (Nicolae Dascălu) .................................1038 www.dacoromanica.ro ÎN ÎNTÎMPINAREA CELUI DE-AL XIII-LEA CONGRES AL PARTIDULUI COMUNIST ROMÂN ACTIVITATEA DESFĂȘURATĂ DE PARTIDUL COMUNIST ROMÂN ÎN ETAPA ACTUALĂ PENTRU DEZVOLTAREA CONȘTIINȚEI SOCIALISTE A MASELOR ȘI FORMAREA OMULUI NOU DE GHEORGHE TUDOR în actuala etapă a edificării societății socialiste multilateral dezvol- tate în România — caracterizată printr-o creștere a complexității vieții economico-sociale, prin amplificarea obiectivelor și sarcinilor în toate dome- niile' de activitate — munca ideologică și politico-educativă pentiu for- marea omului nou, el însuși multilateral pregătit, cu o gîndiie avamată despre lume și societate, educat în spiritul patriotismului socialist, repre- zintă o necesitate obiectivă, o cerință a înaintării societății ncastre socia- liste pe făgașul progresului social. Așa cum sublinia secretarul general al partidului, tovarășul Nicolae Ceaușescu, caracterul obiectiv și necesar al acestui proces decurge din faptul că partidul a considerat și consideră că „menirea istorică a socialismului este nu numai a elibera omul de astprire și exploatare, de a asigura bunăstarea lui materială, ci de a făuri o civili- zație spirituală superioară, care nu se poate realiza decît prin formarea unui om nou, cu o înaltă conștiință și pregătire culturală și profesională, cu un profil moral-politic înaintat”1. Pornind de la acest comandament, P.C.R. a formulat în documen- tele sale programatice și unele principii fundamentale pe baza cărora se des- fășoară întreaga muncă de dezvoltare a conștiinței socialiste a maselor, de formare a omului nou. Pe primul plan se apreciază că activitatea ideolo- gică-educativă trebuie să fie pătrunsă de spiritul umanist al concepției noastre revoluționare, să pună în centrul ei omul. Se consideră că avînd un nivel politic și ideologic ridicat fiecare cetățean va acționa în mod con- știent pentru a contribui la progresul general al societății socialiste și comuniste, în cadrul căreia se vor asigura adevărata libertate și adevăratul umanism. 1 Nicolae Ceaușescu, România pe drumul construirii societății socialiste multilateral dez- voltate, vo). 6, Edit. politică, București, 1972, p. 628—629. „Revista de istorie”, Tom 37, Nr. 10, p. 941—953, 1984 www.dacoromaiiica.ro 942 GHEORGHS TUDOR 2 De asemenea, P.C.R. indică că întreaga activitate pojitico-ideologică să fie străbătută de spiritul noilor realități, să pornească de la condițiile actuale ale dezvoltării societății românești din care au dispărut clasele sociale antagoniste, punîndu-se astfel capăt exploatării, inegalităților de clasă, sociale și naționale. Din această perspectivă, activitatea ideologico- educativă, trebuie să promoveze ferm umanismul societății noastre, uma- nismul socialist, diametral opus așa-zisului umanism burghez bazat pe asuprire și exploatare, pe inegalitate și nedreptate socială. Contribuții importante a adus P.C.B., secretarul său general, tovarășul Nicolae Ceaușescu și în ceea ce privește definirea rolului de forță mo- trice pe care îl îndeplinește conștiința socialistă în asigurarea progresului soeietății românești, în făurirea omului nou, constructor conștient al soci- alismului și comunismului pe pămîntul țării noastre. Astfel, abordînd în mod creator raportul dintre existența socială și conștiința Socială, P.C.B. a criticat în documentele sale interpretarea fatalistă a tezei materialismu- lui istoric potrivit căreia conștiința socială rămîne în urma existenței soci- ale în orice condiții și în orice orînduire socială. Evoluția reală a întregii noastre societăți a demonstrat caracterul anacronic al acestei interpretări dogmatice care nu ține seama de natura și esența socialismului, de speci- ficul raportului dintre existența socială și conștiința socială. în aoest sens, tovarășul Nicolae Ceaușescu sublinia : „Adeseori defi- ciențele existente în activitatea noastră ideologică, politică și cultural-edu- cativă, fenomenele negative care apar în viața socială, în comportamentul unor oameni se încearcă a fi justificate prin teza despre rămînerea în urmă a conștiinței față de dezvoltarea vieții materiale A accepta asemenea jus- tificare pentru lipsurile noastre înseamnă a încuraja o atitudine pasivă, defetistă cu profunde repercusiuni negative asupra dezvoltării societății”2. Complexitatea întregii activități politico-ideologice, profundele sale implicații în întregul mecanism economico-social, în toate structurile societății fac necesară, mai mult ca în oricare alt domeniu, ca în activita- tea ideologică și de educație politică pentru dezvoltarea conștiinței socia- liste a maselor de oameni ai muncii și formarea omului nou, să se asigure o concepție clară, o îndrumare unitară și în același timp, o susținută acti- vitate practică de zi cu zi. Principalul rol în a se asigura conducerea și îndru- marea nemijlocită a întregii activități ideologice, teoretice, a întregii munci politice și cultural-educative îi revine Partidului Comunist Român. în acest sens, linia politică generală a partidului cuprinde nu numai obiecti- vele dezvoltării economico-sociale a țării, ci și sarcinile întregului front ideologic. în îndeplinirea sarcinilor în domeniul politico-ideologic și cultural educativ își aduc contribuția/ sub conducerea P.C.B., organizațiile de masă și obștești — sindicatele, organizațiile de tineret, de femei, uniunile de creație, Frontul Democrației și Unității Socialiste — școala de toate gradele, precum și o serie de instituții și organisme specializate cum sînt: Consiliul Culturii și Educației Socialiste, cabinetele pentru activitatea ideologică șipolitico-educativă, punctele de documentare politico-ideologică, 3 Nicolae Ceaușescu, România pe drumul construirii societății socialiste multilateral dez- voltate, voi. 6, p. 663— 664. j • www.dacoromanica.ro 3 ACTIVITATEA P.C.R. PENTRU DEZVOLTAREA. CONȘTIINȚEI SOCIALISTE 943 radio-ul și televiziunea, presa și publicațiile, teatrul și cinematograful, casele de cultură, căminele culturale, cluburile, bibliotecile ș.a. Consecvența cu care partidul nostru acționează pentru continua per- fecționare a activității politico-ideologice și cultural-educative în vederea dezvoltării conștiinței socialiste a maselor de oameni ai muncii, a făuririi omului nou este viu ilustrată de faptul că aceasta a format obiectul unor analize și dezbateri în cadrul unor înalte foruri de partid și de stat. Un exemplu concludent în această direcție ni-1 oferă și lucrările plenarei lăigite a C.C. al P.C.R. din iunie 1982 și al Conferinței Naționale a partidului din decembrie același an precum și al Consfătuirii pe problemele muncii organi- zatorice și politico-educative de la Mangalia din august 1983, în cadrul cărora s-a întreprins o amplă analiză asupra stadiului actual al edificării socialismului, a realizării Planului național unic de dezvoltare economico- socială, a programelor speciale și a măsurilor pentru îndeplinirea cu succes a cincinalului, ahotărîrilor Congresului al Xll-lea al partidului. Pornindu-se de la profundele transformări revoluționare care s-au produs în societa- tea românească, precum și de la marile schimbări sociale și naționale, ale raportului de forțe din viața internațională cu același prilej s-au dezbătut, pe larg și problemele teoretice, ideologice și ale muncii politice, educative de formare a omului nou, făuritor conștient al socialismului și comunismu- lui. în același timp, constatîndu-se o anumită rămînere în uimă a activi- tății teoretice, ideologice, politico-educative față de nivelul atins de for- țele de producție, de schimbările în structura socială și în relațiile de pro- ducție a fost adoptat și un amplu program de activitate, menit să ridice pe noi trepte calitative munca din acest important domeniu de activitate. în lumina acestui program un obiectiv fundamental al activității partidului nostru îl constituie desfășurarea pe baza materialismului dialectic și isto- ric a unei susținute activități pentru clarificarea diferitelor probleme teo- retice în raport cu stadiul de dezvoltare a societății noastre, piecum și cu situația mondială, cu transformările revoluționare ce au loc în lume, cu problemele noi care apar în epoca noastră. Pornind de la faptul că lupta dintre nou și vechi constituie și va constitui o legitate dialectică a dezvoltării, partidul se preocupă, în etapa actuală de înlăturarea pe calea activității ideologice a acelor teze și noți- uni care nu mai corespund noilor condiții istorice și sociale, pe baza studi- erii și înțelegerii fenomenelor noi, a noilor descoperiri ale științei și cunoaș- terii umane în general, promovînd consecvent tot ceea ce se impune ca o necesitate obiectivă, pentru progresul societății. Dezvăluind esența dialectică a acestui proces revoluționar, tovarășul Nicolae Ceaușescu arăta că : „nu de înnoire trebuie să ne temem, ci de stagnare în gîndire, de păstrarea formelor învechite ! Pericolul pentru socialism nu constă în căutarea noului, ci păstrarea vechiului !”3. Analiza pe aceste principii a fenomenelor și schimbărilor din socie- tatea socialistă românească, din lumea contemporană a permis abordarea novatoare de către partid, de către secretarul său general, tovarășul Nicolae Ceaușescu, a unor importante probleme teoretice și practice. Astfel, teme majore cum sînt : dialectica relației general-particular, obiec-1 3 Nicolae- CeaușescU, România pe drumul construirii societăfii socialiste multilateral dez- voltate, voi. 22, 1982, p. 199.. www.dacorornanica.ro 944 GHEORGHB TUDOR 4 tiv-subiectiv în viața socială, făurirea și dezvoltarea bazei tehnico-mate- riale a noii orînduiri, fizionomia structurii sociale și de clasă a României, amplificarea democrației socialiste; înlocuirea noțiunii de dictatură a proletariatului cu noțiunea de democrație muncitorească sau de statal democrației muncitorești revoluționare, funcțiile națiunii în epoca actuală și soluționarea problemei naționale în România, geneza și mecanismul con- tradicțiilor în socialism, dinamica și complexitatea constituirii conștiinței înaintate, procesele economico-sociale specifice contemporaneității și cerin- țele aplicării unor noi principii în relațiile dintre state ș.a. reprezintă con- tribuții de seamă la generalizarea teoretică a practicii sociale. în vederea accelerării mersului înainte a societății noastre cît și pen- tru a se putea studia, înțelege și sesiza la timp apariția contradicțiilor ce apar și a se acționa neîntîrziat pentru înlăturarea lor, în documentele par- tidului nostru se subliniază necesitatea de a se trece la elaborarea unui program amplu de activitate teoretică, ideologică, de analiză în spiritul concepției materialist dialectice a tuturor fenomenelor interne și interna- ționale. în acest scop se impune o preocupare mai sporită pentru studierea temeinică a schimburilor ce au loc în domeniul forțelor de producție și a relațiilor sociale, în fizionomia și structura claselor sociale, în raporturile dintre ele, în viața statului, a organizațiilor de masă și obștești, a structu- rilor democratice, cît și pentru aprofundarea fenomenelor care au loc pe plan internațional, a modificărilor în raportul de forțe pe plan mondial, a evoluției diferitelor curente politice, ideologice, a modificărilor în econo- mia mondială. Caracterul de proces istoric conștient al dezvoltării noii orînduiri face ca amploarea și ritmul progresului social să depindă într-o mare măsură de nivelul d1 cunoștințe politico-ideologice, științifice și culturale al mase- lor. în aceste condiții, apare cu atît mai firească stăruința cu care P.C.R. situează la loc de frunte îndatorirea fundamentală a fiecărui membru de partid, a tuturor cetățenilor țării de a-și ridica necontenit nivelul politic și ideologic, de a-și însuși concepția ideologică a partidului, materialismul dialectic și istoric, linia politică generală internă și externă, directivele și hotăvirile partidului. Pornind de la modul cum partidul concepe conducerea societății, nu de deasupra ei, prin simpla emitere de directive sau stabilirea de sarcini, ci prin integrarea organică în societate, prin contactul cît mai strîns cu mase- le, a apărut ca necesitate, în etapa actuală, ca și domeniul activității de propagandă, de educare revoluționară, patriotică a maselor, de însușire a politicii partidului să se înregistreze o nouă calitate. îndeplinirea acestui obiectiv a însemnat, înainte de toate, sporirea forței de convingere și de înrîurire, transformarea ideologiei noastre revoluționare intr-un puternic instrument de mobilizare și dinamizare ale energiilor creatoare ale celor ce muncesc. Corespunzător acestei orientări învățămîntul politico-ideo- logic, celelalte mijloace din sistemul de propagandă au urmărit ca însușirea aprofundată a politicii partidului să nu se mai limiteze la o simplă prezen- tare a documentelor de partid, la reproducerea mecanică a prevederilor acestora, ci s-a căutat să se explice, să se facă mai clar înțelese determină- rile diferitelor orientări, esența proceselor și fenomenelor ce au loc în etapa actuală, iar pe această bază să pună în lumină modalitățile practice de acțiune, îneît comuniștii,mai bine cum trebuie 5 ACTIVITATEA P.C.R. PENTRU DEZVOLTAREA CONȘTIINȚEI SOCIALISTE 945 să muncească, ce au de făcut Ia locul lor de muncă, cum să participe activ la întreaga viață socială a țării. Educarea oamenilor muncii în spiritul patriotismului, al devotamen- tului față de partid, patrie, față de cauza socialismului constituie un alt mijloc prin care P.C.R. acționează în vederea dezvoltării conștiinței soci- aliste a maselor, a formării omului nou. în concepția partidului nostiu, dragostea și devotamentul față de patrie sînt o expresie a conștiinței revo- luționare, comuniste ce caracterizează pe fiecaie mcmbiu al partidului, pe fiecare om al muncii, expresia îndatoririi de onoare a fkcăiui celățean față de glia strămoșească și față de noua societate. Sintetizînd creator sensu- rile profunde ale patriotismului socialist în noile condiții istorice, tovarășul Nicolae Ceaușescu evidenția faptul că : ,,A fi patriot înseamnă a fi oricînd gata să faci totul, mergînd pînă la supremul sacrificiu, pentru a apăra libertatea, independența și integritatea țării, pentru a salvgarda mărețele cuceriri revoluționare ale poporului. Patriotismul, dragostea și devotamentul față de țară sînt o expresie a conștiinței revoluționare, comuniste, expresia îndatoririi de onoare a fie- cărui comunist, a fiecărui om al muncii față de glia strămoșească și față de noua societate”4. Acționînd în spiritul acestor comandamente, organele și organiza- țiile de partid, factorii educaționali au pus un accent deosebit în activita- tea lor pe cunoașterea de către masele largi de oameni ai muncii a trecu- tului istoric, a luptelor și jertfelor pentru libertatea patriei, de cinstirea pildelor de înflăcărat patriotism pe care le-au dat înaintașii. în acest context se cuvin relevate puternicele influențe pe care le exercită asupra conști- inței patriotice a maselor populare evidențierea in întreaga ei amploare a marii epopei naționale a poporului român, a luptelor purtate și jertfelor date timp de milenii pentru apărarea ființei sale naționale, pentru libertatea și neatîrnarea țării, împotriva dominației și asupririi străine, pentru con- servarea limbii și civilizației spirituale proprii, pentru dezvoltarea națiunii noastre într-unstat unitar, a cărui înfăptuire a avut un rol hotărîtor în ac- celerarea progresului economic, social și cultural al țării, a luptei eroice a cla- sei muncitoare, a partidului comunist pentru eliberarea socială și națională, pentru edificarea noii orînduiri pe pămîntul patriei noastre. Prețuindu-se la cote înalte trecutul și istoria patriei, comuniștii și ceilalți oameni ai mun- cii sînt în aceeași măsură educați în spiritul dragostei față de socialism, de realizările remarcabile obținute de poporul nostru sub conducerea partidului în toate domeniile de activitate, față de umanismul nou, revo- luționar al orînduirii noastre în centrul căruia se află omul, demnitatea, bunăstarea și fericirea lui. ■ Politica națională, consecventă, revoluționară a Partidului Comunist Român, parte integrantă a revoluției și construcției societății socialiste constituie un alt domeniu important al activității P.C.R. de educare patri- otică a maselor de oameni ai muncii și prin aceasta, de dezvoltare a conști- inței lor socialiste. Argumente convingătoare în sprijinul acestei politici 1 Nicolae Ceaușescu, România re drumul construirii societății socialiste multilateral dez- voltate, voi. 13, 1977, p. 67- aftyww dacorrwnanicAm »46 GHEORGHB TUDOR 6 consecvente a partidului și statului nostru cu puternice rezonanțe asupra maselor de oameni ai muncii le constituie realizările obținute de poporul nostru în dezvoltarea impetuoasă a forțelor de producție pe întreg terito- riul țării, înfăptuirea industrializării, transformarea socialistă și moderni- zarea agriculturii, crearea unei puternice baze economice în toate regiu- nile, participarea oamenilor muncii la activitatea productivă, social-poli- tică. Influențe puternice exercită și succesele deosebite obținute de patria noastră în dezvoltarea culturii, învățămintului, pregătirii profesionale și științifice a tuturor oamenilor muncii, fără deosebire de naționalitate, avîndu-se în vedere faptul că toți sînt cetățeni ai Republicii Socialiste România, cu drepturi și obligații egale. Concomitent cu educarea oamenilor muncii din țara noastră în lu- mina generoaselor principii ale patriotismului P.C.R. se preocupă în ace- eași măsură de a cultiva în rîndul oamenilor muncii spiritul solidarității internaționale cu toate țările socialiste, partidele comuniste și muncito- rești, cu popoarele care luptă pentru dezvoltarea lor independentă, cu forțele progresiste, antiimperialiste de pretutindeni, pentru colaborarea cu toate statele lumii fără deosebire de orînduirea socială. în concepția P.C.R. principiile solidarității internaționale presupun participarea activă la soluționarea democratică, corespunzător intereselor fiecărui popor, a tuturor problemelor complexe ale lumii de astăzi, precum și întărirea solidarității militante cu toate forțele progresiste, antiimperia- liste. Un exemplu elocvent cu puternice rezonanțe în rîndul oamenilor mun- cii au reprezentat amplele acțiuni de masă pentru apărarea păcii, organizate la noi în țară, începînd cu anul 1981. Răspunzind unanim și cu însuflețire inițiativelor de pace lansate de tovarășul Nicolae Ceaușescu, oamenii mun- cii da pe tot întinsul țării, întregul nostru popor și-au afirmat în cadrai unor miri mitinguri, demonstrații, adunări populare, marșuri, voința și hotă- rîrea d" a acționa fer n, împreună cu toate popoarele, pentru oprirea cursei în ir mări lor, pentru trecerea la măsuri efective de dezarmare. Pe bună drep- tate, cercuri largi ale opiniei publice mondiale, presa din numeroase țări au apreciat că amplele manifestări pentru pace constituie un factor mobi- lizator pe plan intern ițional un exemplu și un îndemn la acțiune și pentru alte state și popoare. Un alt obiectiv important al activității de educare al oamenilor mun âi în spiritul patriotismului revoluționar și al solidarității internaționale îl constituie ampla activitate desfășurată de partidul nos- tru, în vederea combaterii ideologiei burgheze, a mentalităților retrograde, idealiste. Ținînd seama că în etapa actuală, pe plan internațional se mani- festă contradicții complexe, că omenirea are de rezolvat sarcini vitale, în documentele partidului nostru se subliniază necesitatea sporirii combati- vității și intransigenței ideologice față de orice manifestări ce vin în con- tradicție cu cerințele dezvoltării lumii contemporane. „Este necesar — sublinia tovarășul Nicolae Ceaușescu în raportul la Conferința Națională din decembrie 1982—să combatem cu hotărîre și să demascăm, toate men- talitățile retrograde, mistice, să desfășurăm o luptă ascuțită împotriva influențelor burgheze în conștiința și viața oamenilor, să luăm atitudine hotărîtă împotriva naționalismului, șovinismului, rasismului, antisemi- tismului, a oricăror încercări de învrăjbire și înjosire a omului, ca manifes- tări ale forțelor reacțion^^ț^^j^^j^rejurări internaționale, 7 ACTIVITATEA P.C.R. PENTRU DEZVOLTAREA CONȘTIINȚEI SOCIALISTE 947 apelează din nou la metodele și practicile vechi pentru a slăbi coeziunea și unitatea forțelor progresite, a maselor populare”5. Generalizarea în viața socială a principiilor eticii și echității socia- liste, pentru dezvoltarea relațiilor umane noi, de respect, stimă și întraju- torare între oameni, caracteristice societății socialiste și comuniste repre- zintă o altă direcție fundamentală a activității P.C.R. de dezvoltare a conștiinței socialiste, de făurire a omului nou. în spiritul acestei orientări a fost elaborat Codul principiilor și rcr- melor muncii și vieții comuniștilor, ale eticii și echității socialiste, care după ampla lui dezbatere, cu ^participarea întregului popor a fost adoptat de Congresul al XI-lea al P.C.R. ca parte integrantă a Programului parti- dului, îndrumar de conduită în activitatea politică și profesională, în viața de fiecare zi, pentru membrii de partid, pentru tineretul revoluționar, pen- tru toți oamenii muncii din patria noastră. Codul etic preia cele mai înalte trăsături morale, virtuțile dezvoltate de poporul nostru în decursul evolu- ției sale istorice, îmbogățindu-lepotrivit condițiilor și necesităților noi ale construirii socialismului și comunismului. De aceea, generalizarea principiilor eticii și echității socialiste nu reprezintă în etapa actuală un simplu deziderat, ci o necesitate obiectivă, o cerință legică a dezvoltării societății socialiste românești. Transpunerea în viață a principiilor eticii și echității socialiste — se arată în Codul etic — ,,va exercita o puternică influență asupra tuturor membrilor societății noas- tre, va duce la crearea unui nou umanism, care pune pe primul plan omul și, totodată, îmbină interesele particulare cu cele ale întregii societăți, asi- gură bunăstarea și fericirea fiecăruia, odată cu a întregului popor. Prin aceasta, omul se va ridica pe o treaptă superioară de cunoaștere, va putea participa cu adevărat conștient la activitatea poporului de făurire a pro- priului său viitor liber”6. înrădăcinarea în viața întregii societăți a eticii noi socialiste, este strîns determinată, în primul rînd, de ridicarea nivelului de conștiință al celor ce muncesc, prin cultivarea trăsăturilor morale înaintate, a atitu- dinii noi față de muncă, a responsabilității atît pentru propria muncă, cit și pentru munca celor din jur. Acționînd pe baza acestor considerente, partidul, statul nostru se îngrijesc să înconjoare cu toată stima și onoru- rile de care dispune societatea noastră pe cei ce se distirg în muncă și con- stituie exemple de atitudine socialistă față de muncă. Fruntașii în produc- ție, în muncă, se bucură, în general, de cinstea de-a face parte din forța politică conducătoare a societății noastre — Partidul Comunist Român, ei sînt reprezentanții de seamă ai societății în organele supreme și locale ale puterii de stat — ca deputați în Marea Adunare Națională, în consiliile populare — precum și în alte organisme ale vieții economice, sociale, cul- turale. Din rîndul fruntașilor în muncă, cei mai buni dintre cei mai buni sînt decorați cu ordine și medalii, în semn de prețuire din partea societății, iar colectivele care se evidențiază în muncă primesc, pentru rezultatele pe care le obțin, recompense materiale și morale, gratificați!, premii, ordine 5 Nicolae Ceaușescu, România pe drumul construirii societății socialiste multilateral dez- voltate, voi. 25, 1984, p. 49—50. 6 Codul principiilor și normelor muncii și vieții comuniștilor, ale eticii și echității socia- liste, Edit. politică, București WWtVrxj^pQrnTnanicam 948 GHEORGHH TUDOR 8 și medalii și alte stimulente. Concomitent au fost adoptate măsuri— inclu- siv de ordin legislativ —ca fiecare cetățean să depună o muncă socială uti- lă în domeniul producției materiale, în domeniul științei, culturii, în alte domenii de activitate necesare societății noastre combătîndu-se, în același timp tendințele de parazitism social și căpătuială, orice încercare de însu- șire prin necinste sau înșelăciune a roadelor muncii altora. în condițiile exigențelor impuse de actualul cincinal — al calității și eficienței — activitatea de educare a maselor în spiritul cultului muncii s-a concentrat spre antrenarea tuturor oamenilor muncii la creșterea pro- ducției și productivității muncii, la ridicarea eficienței economice și a cali- tății produselor, gospodărirea și valorificarea superioară a combustibililor, folosirea integrală a timpului de lucru și capacităților de producție, redu- cerea cheltuielilor materiale și de producție, a consumurilor de materii prime și materiale, promovarea și aplicarea noului, a cuceririlor științei și tehnicii contemporane, lărgirea orizontului profesional și politic al oame- nilor muncii. O puternică forță mobilizatoare în rîndulmaselor de oameni ai muncii o exercită și teza de o mare valoare practică cuprinsă în docu- mentele de partid a efortului propriu, ca factor care stă la baza tuturor suc- ceselor obținute în opera de edificare a noii societăți, a progresului neîn- trerupt al societății noastre pe multiple planuri. în acest sens, secretarul general al partidului, tovarășul Nicolae Ceaușescu afirma : „Nimic nu am primit din afară în mod gratuit, nimic nu a căzut din cer ! Stadiul la care am ajuns este expresia muncii eroice a poporului nostru, a hotărîrii și în- crederii cu care toți oamenii muncii urmează și înfăptuiesc neabătut poli- tica partidului, a tăriei și forței socialismului, a capacității noii orînduiri de a asigura întregii națiuni un nivel de civilizație materială și spirituală”7. în acțiunea sa de dezvoltare a conștiinței socialiste a maselor și for- mare a omului nou, P.C.R. acordă o atenție majoră activității de mobili- zare a oamenilor muncii în vederea dezvoltării și apărării proprietății soci- aliste — temelia orînduirii noastre noi, a bunăstării și fericirii poporului. Măsurile ce au fost adoptate pentru constituirea organelor de conducere colectivă, instituționalizarea adunării generale a oamenilor muncii și per- fecționarea conducerii și planificării economico-financiare, aplicarea prin- cipiilor autoconducerii și autogestiunii urmăresc, printre altele și gospodă- rirea cu maximum d» eficiență a avuției naționale. Un rol important în direcția formVii unji atitudini înaintate a oamenilor muncii în vederea întăririi și apărării proprietății socialiste revine adunărilor generale de par- tid, precum și ale organizațiilor de sindicat, U.T.C. ale membrilor coopera- tivelor agricole, adunărilor cetățenești pQ comune și cartiere, în cadrul căro- ra sînt popularizate faptele de dăruire și, uneori, chiar de eroism pe care le săvîrșesc numeroși oameni ai muncii în procesul de producție, în apă- rarea bunurilor obștești și personale și se ia atitudine fermă împotriva unor aspecte negative care lovesc în proprietatea socialistă. Un mare interes teoretic și practic în munca de educare a maselor în spiritul principiilor eticii și echității socialiste, a grijei pentru necon- tenita sporire a avuției naționale este determinat de ideile originale for- mulate de secretarul general al partidului privind perfecționarea relațiilor ’ Nicolac Ceaușescu, România pe drumul construirii societății socialiste multilateral dez- voltate, voi. 19, Edit. politică, ^W.dâ^rdni&ica.ro '9 ACTIVITATEA P.C.R. PENTRU DEZVOLTAREA CONȘTIINȚEI SOCIALISTE 949 «de producție socialiste, în ansamblu, a relațiilor de proprietate, în parti- cular. în acest context, se arată că în etapa actuală și la nivelul de dez- voltare atins de societatea noastră este greșit să se mai identifice proprie- tatea socială a întregului popor, cu proprietatea de stat, tot astfel cum este greșit a se atribui statului socialist rolul de proprietar, în sensul juridic al cuvîntului, în locul rolului său autentic de instrument al clasei muncitoare, al oamenilor muncii în desfășurarea organizată a procesului de dezvoltare economico-socială a țării. „Statul, ca reprezentant al între- gului popor, trebuie să exercite controlul și să vegheze ca proprietatea întregului popor să fie mai bine gospodărită, să nu fie risipită și să se dez- volte continuu, să asigure ca în toate unitățile să se înfăptuiască neabătut, în condiții cît mai bune, autoconducerea și autogestiunea, creșterea con- tinuă a eficienței economice”8. în contextul preocupărilor pentru perfecționarea relațiilor și prin- cipiilor de proprietate, pentru conștientizarea poziției oamenilor muncii ca proprietari ai mijloacelor de producție din anul 1983 s-a creat posibi- litatea ca toți cei ce muncesc să poată să participe direct, nemijlocit, cu o anumită sumă bănească la dezvoltarea mijloacelor de bază, a mijloacelor de producție și a primi, în mod corespunzător, un beneficiu suplimentar, în afara drepturilor generale în cadrul retribuției și participării la bene- ficiu. Așa cum arăta secretarul general al partidului, o asemenea regle- mentare întărește răspunderea oamenilor muncii, în calitate de proprie- tari, preocuparea pentru buna desfășurare a activității economice, pentru autoconducere și autogestiune. Cultivarea în gîndirea și comportarea oamenilor a unor convingeri materialist-științifice, educarea maselor în spiritul ateismului militant reprezintă un alt obiectiv important al activității politico-ideologice des- fășurate de partid, pentru dezvoltarea conștiinței socialiste, afirmarea poporului ca principalul făuritor al tuturor valorilor materiale și spirituale. în concepția P.C.E., procesul făuririi conștiinței socialiste și, impli- cit, eliberarea omului de influențele mistico-religioase se desfășoară trep- tat și pe măsură ce sînt create atît premisele obiective cît și cele subiective, în acest sens, un rol deosebit de important au măsurile de dezvoltare acce- lerată a forțelor de producție, de perfecționare a relațiilor de producție și a relațiilor sociale în totalitatea lor, de înlăturare treptată a deosebirilor esențiale dintre sat și oraș, dintre munca fizică și intelectuală, de genera- lizare a principiilor eticii și echității societății socialiste, de răspîndire largă a științei și culturii în mase ș.a. în spiritul concepției noastre revoluționare, P.C.R. a dat o soluție profund democratică problemei religioase în R.S.România. Apreciind că libertatea de a practica o credință religioasă sau alta, ca și libertatea de a fi ateu reprezintă un drept inalienabil al fiecărui cetățean, drept înscris în Constituție, partidul și statul nostru au creat cadrul adecvat de mani- festare a libertății de conștiință. Ca atare cultele religioase se bucură în țara noastră de deplină libertate, au asigurată funcționarea lor în cadrul respectării prevederii Constituției, a legilor statului și a normelor de con- viețuire socialistă. 8 Nicolae Ceausescu, România pe drumul construirii societății socialiste multilateral dez- voltate, voi 24, i983; p 3i. www.dacoromanica.ro 950 GHEORGHE TUDOR IO1 Opunîndu-se oricăror discriminări juridice și administrative față’ de concepțiile religioase, partidul nostru subliniază, totodată, că aceasta nu presupune coexistența ideologică dintre concepția sa revoluționară și con- cepțiile religioase. Dimpotrivă, așa cum sublinia secretarul general al par- tidului, tovarășul Nicolae Ceaușescu „Este necesar să fie combătute cu mai multă fermitate concepțiile mistice, înapoiate. Problema combaterii misti- cismului trebuie să facă parte din întreaga activitate politico-educativă a partidului, U.T.C.-ului, a organizațiilor noastre. în lupta împotriva con- cepțiilor înapoiate, a influențelor modului de viață burghez, a tot felul de manifestări retrograde, trebuie să acționeze munca politică, organiza- țiile obștești, opinia publică. Problema educației ateiste este o problemă, de lungă durată, care cere o activitate continuă, permanentă”9. Eăspunzînd acestor cerințe, sub directa îndrumare a organelor șii organizațiilor de partid s-au întreprins o serie de măsuri importante menite să contribuie la formarea conștiinței materialist-științifice a maselor, să le dezvolte convingeri ateiste ferme. în acest scop, ca urmare a hotărîrilor primului Congres al educației politice și a culturii socialiste, din 1976, în fiecare comună, municipiu și oraș au luat ființă comisii pentru răspîndirea. cunoștințelor științifice, care asigură coordonarea unitară a organismelor obștești și de stat cu atribuții în acest domeniu. Din inițiativa acestor comi- sii în întreaga țară se desfășoară, atît în cadrul căminelor culturale Ia sate,, cît și al caselor de cultură la orașe o intensă activitate de combatere a mis- ticismului, sub forma unor conferințe, simpozioane, expuneri, mese rotunde. De asemenea o puternică influență ateistă exercită asupra maselor de oameni ai muncii și diferitele genuri artistice și cultural-educative abordate în cadrul Festivalului național „Cîntarea Eomâniei” ca și operele de cul- tură și artă făurite de scriitori, pictori, sculptori și alți artiști profesioniști prin care se combat feluritele manifestări ale misticismului. Un rol important în dezvoltarea conștiinței socialiste a maselor, în. formarea omului nou, îl îndeplinesc învățămîntul, știința și cultura — fac- tori primordiali pentru piogresul întregii țăii, pentru făurirea societății socialiste multilateral dezvoltate. Astfel, datorită importantelor măsuri adoptate de Plenara C.C. al P.C.E. din aprilie 1968, precum și a Legii edu- cației și învățămîntului din decembrie 1978, școala românească a înregis- trat pași însemnați în dezvoltarea largă a instrucției publice, în pregătirea la un înalt nivel științific a întregului tineret. Este elocvent în acest sens, faptul că Eomânia a generalizat, începînd cu anul școlar 1974—1975, învă- țămîntul obligatoriu de 10 ani. S-a dezvoltat și perfecționat învățămîn- tul liceal și tehnic profesional. O puternică extindere a înregistrat și învă- țămîntul superior. în prezent, funcționează institute de învățămînt supe- rior în 19 orașe ale țării, față de numai patru în perioada antebelică fapt ce asigură nevoile de cadre pentru toate domeniile de activitate, .pregă- tindu-se în același timp, un număr de studenți străini, îndeosebi din țările în curs de dezvoltare. Datorită preocupărilor permanente manifestate de partid, învățămîntul a fost legat mai strîns cu practica. în același timp, a crescut preocuparea școlii pentru formarea concepției noi despre viață, și lume a tinerei generații, în educația comunistă a tineretului. Prin mij- 9 Nicolae Ceaușescu, România pe drumul construirii socielăfii socialiste multilateral dez- voltate, voi. 6, 1972, p. 244. www.dacOTomanica.ro 11 ACTIVITATEA P.C.R. PENTRU DEZVOLTAREA CONȘTIINȚEI SOCIALISTE 951 loacele specifice pe care le are la îndemînă școala a asigurat cunoașterea de către tînăra generație a strădaniilor poporului nostru pentru emanci- pare politică și economică, înțelegerea idealurilor și aspirațiilor sale, a luptei progresiste și revoluționare pentru eliberarea națională și socială, aprofundarea politicii P.C.E., a direcțiilor de dezvoltare a societății contem- porane. De asemenea, ea pregătește tineretul pentru a participa activ la munca eroică desfășurată de întregul popor pentru edificarea societății socialiste multilateral dezvoltate și totodată, pentru a duce mai departe această operă, pentru făurirea societății comuniste în România. O contribuție tot mai activă la întărirea continuă a forței economice a patriei, la dezvoltarea conștiinței socialiste o aduce și știința. Partidul Comunist Român concepe rolul științei ca parte componentă indisolubilă a procesului de edificare socialistă și comunistă a țării. în perioada de după Congresul al IX-lea cercetarea științifică s-a desfășurat planificat și a cunoscut un proces continuu de instituționalizare. Caracteristica activi- tății științifice din țara noastră este strînsa legătură cu practica, cu cerin- țele vieții sociale și ale progresului cunoașterii umane, evoluînd în două direcții principale : fundamentală urmărind progresul intrinsec al diferi- telor domenii științifice și aplicative, avînd drept scop rezolvarea prac- tică a unor probleme de producție. Desfășurarea cu succes a cercetării ști- ințifice este indisolubil legată și de intensa preocupare a partidului de a stimula și în acest sector important de activitate schimbul larg de opinii, confruntarea deschisă a punctelor de vedere, animată de spirit constructiv, și de deplină obiectivitate științifică. Merită, de asemenea, relevată și însem- nătatea relațiilor care s-au statornicit între oamenii de știință din țara noastră și cei de peste hotare, a colaborării cu savanții din țările socialiste și din alte țări. Alături de științele pozitive care sporesc potențialul de creație al omu- lui modern, o dezvoltare însemnată au cunoscut și științele sociale, care așa cum afirmă tovarășul Nicolae Ceaușescu ,,îi ajută pe oameni în cunoaș- terea și interpretarea lumii, în înțelegerea interdependenței dintre diferi- tele legi obiective care guvernează societatea, oferă răspuns întrebărilor cu privire la marile schimbări care au loc în dezvoltarea vieții sociale, atît în țara noastră, cît și în întreaga lume”10. De mare importanță în dezvoltarea științelor sociale, în sporirea influenței acestora asupra dezvoltării conștiinței oamenilor muncii, repre- zintă hotărîrea Congresului al XI-lea potrivit căreia Comitetul Central, organismele sale de specialitate conduc și îndrumă nemijlocit întreaga activitate ideologică, teoretică, munca politică și cultural-educativă, pre- cizîndu-se că științele sociale constituie parte integrantă a acestei activi- tăți. „Trebuie să lichidăm cu desăvîrșire — se arată în Raportul la Con- gres — mentalitatea anarhică, mic-burgheză, că problemele istoriei, ale diferitelor științe sociale sînt doar probleme de strictă specialitate. Acestea sînt probleme ale teoriei și ideologiei comuniste și de ele nu se pot ocupa decît acei care își însușesc și aplică ideologia și concepția comunistă despre lume”11. 10 Nicolae Ceaușescu, România pe drumul construirii societății socialiste multilateral dez- voltate, voi. 6, 1972, p. 191. 11 Nicolae Ceaușescu, socialiste multilateral dez- <952 GHEORGHB TUDOR IZ Stimulate de activitatea teoretică a partidului, științele sociale și-au adus aportul la îmbogățirea teoriei și practicii revoluționare supunînd unei profunde examinări principalele probleme ale activității interne și internaționale, corectîndu-se erori, înlăturîndu-se teze și aprecieri ce s-au dovedit neconforme cu adevărurile societății noastre, depășite de viață,, așezîndu-se pe principii științifice procesul de valorificare a moștenirii filozofice și culturale a trecutului. S-au elaborat soluții noi, adecvate noi- lor realități, care au deschis largi orizonturi și au generat ample perfecți- onări în viața politică, economică, socială, au contribuit la dezvoltarea conștiinței socialiste și oamenilor muncii, înțelegerea mai justă de către aceștia a politicii P.C.R., la combaterea unor mentalități învechite, retro- grade, la depistarea mai rapidă a noului și sporirea spiritului revoluționar m toate domeniile de activitate. în activitatea de dezvoltare a conștiinței socialiste a maselor, de- formare a omului nou răspunderi deosebite au revenit literaturii și artei, chemate să contribuie la afirmare, în forme specifice a concepției înaintate despre lume și viață. Manifestîndu-și liber talentul, folosind stiluri și mani- ere de creație variate, creatorii din domeniul literaturii, muzicii, artelor plastice, teatrului, cinematografiei au reușit să înfățișeze, cît mai fidel, în limbajul propriu, realizările, preocupările, aspirațiile, gîndirea și simțirea, maselor largi populare, i-au ajutat pe oameni să privească mereu înainte, le-au oferit o imagine înflăcărată a perspectivei istorice, au prefigurat schim- bările viitoare ale societății. Literatura și arta au militat, de asemenea, pentru solidaritatea între toate forțele revoluționare, progresiste din lume,, pentru idealurile de libertate socială și națională ale poporului, pentru colaborare și prietenie între toate națiunile. Concomitent cu preocuparea sa pentru dezvoltarea creației literar-artistice profesioniste, partidul a depus o activitate intensă pentru a asigura condiții cît mai bune pentru ca și masele populare să-și aducă aportul la dezvoltarea culturii naționale, la creația de artă, la sporirea valorilor spirituale ale societății socialiste, astfel încît civilizația comunistă să exprime plenar geniul artistic creator al poporului nostru’. Mijlocul principal prin care se înfăptuiește acest obiec- tiv îl constituie Festivalul național „Cîntarea României”, care împleteș- te în mod organic activitatea artistică, tehnico-științifieă și interpretativă cu munca creatoare în producție pentru realizarea marilor obiective ale dezvoltării patriei. Un rol de mare importanță în activitatea ideologică și politico-edu- cativă desfășurată de P.C.R. în vederea dezvoltării conștiinței socialiste a maselor, a formării omului nou Lau adus și îl aduc presa și radiotelevi- ziunea precum și celelalte mijloace de informare și comunicare în masă. Ele au contribuit într-o mare măsură la promovarea în rîndul maselor de oa- meni ai muncii a concepției înaintate despre lume și viață, la combate- rea concepțiilor străine, idealiste, retrograde, la răspîndirea cunoștințelor științifice despre natură și societate, militînd consecvent pentru cunoaș- terea, înțelegerea și înfăptuirea politicii interne și externe a partidului și statului. Firește că o operă de asemenea amploare cum este dezvoltarea con- științei socialiste, formarea omului nou nu este concepută de a fi înfăp- tuită numai de activiștii care lucrează în domeniul propagandei. Așa după cum se subliniază în documentele partidului, activitatea politico-ideolo- www.dacoromamca.ro 13 ACTIVITATEA P.C.R. PENTRU DEZVOLTAREA CONȘTIINȚEI SOCIALISTE 953 gică este o componentă esențială a conducerii ce către partid a societății m, prin urmare, trebuie să preocupe în cel mai înalt grad întregul partid,, activul și cadrele de bază ale partidului, în primul rînd organele conducă- toare, atît centrale, cît și locale. Pornind de la aceste comandamente întărirea rolului conducător al organelor și organizațiilor de partid în acest domeniu s-a concretizat în : conducerea nemijlocită a acestei activități sub multiplele sale forme; în orientarea ei spre sarcinile majore ale etapei actuale și preocuparea per- manentă de a o lega strîns de viață, de realitățile fiecărui loc de muncă, în imprimarea unui puternic spirit militant, combativ, în stimularea iniția- tivei tuturor factorilor investiți cu răspundere în munca educativă și an- trenarea lor, prin intermediul consiliilor de educație politică și de cultură socialistă, la o activitate tot mai bogată, mai diversă și mai convingătoare în rîndul tuturor păturilor și categoriilor sociale. De asemenea, o contri- buție însemnată au adus-o și comuniștii care au participat nemijlocit la activitatea politico-educativă, contribuind la cunoașterea, însușirea și aplicarea politicii partidului de către masele largi de oameni ai muncii. în acest fel, munca politico-educativă și-a sporit tot mai mult forța de influ- ențare și mobilizare a maselor în măreața operă de edificare a socialismului și comunismului în România. L’ACTIVITE DEPLOYEE PAR LE PARTI COMMUNISTE ROUMAIN Ă L’ETAPE ACTUELLE POUR LE DEVELOPPEMENT DE LA CONSCIENCE SOCIALISTE DES MASSES ET LA FORMATION DE L’HOMME NOUVEAU RESU.ME Au debut de Partide on presente l’attention accordee par le P.C.R_ ă l’activite ideologique, th&jrique et politico-educative en vue du d£ve- loppement de la conscience socialiste des masses et a la formation de l’hom- me nouveau—en tant que pârtie integrante du processus dAdification de la societe socialiste multilateralement developpee et de marche en avant de la Roumanie vers le communisme. On presente ensuite Ies objectifs fondamentaux de l’activite politico- ideologique ă l’etape actuelle ainsi que Ies voies et Ies methodes utilisâes en vue de leur accomplissement d^coulant des tâches fixees par le XII8- Congres du P.C.R. et la Confdence Naționale du parti de decembre 1982,. des decisions du plenum dargi du C.C. du P.C.R. du mois de juin de la meme annee et de la Conference sui- Ies problemes du travail organisationnel et politico-educatif d’aout 1983. On examine £galement Ies profondes mutations survenues a lAche- lon de la conscience sociale et politique de toutes Ies categories de citoyens de la patrie ainsi que Ies resultats obtenus en ce qui concerne la compre- hension scientifique des râalitâs de la socidA socialiste roumaine, I’dâva- tion du niveau de connaissances, l’extension de l’horizon culturel, en tant qu’dements fondamentaux de la formation de l’homme nouveau, bâtis- seur conscient de la nouvelle șpciete. www.oacoromanica.ro 2 - c. 2545 200 DE ANI DE LA RĂSCOALA LUI HOREA RĂSCOALA ȚĂRĂNEASCĂ DIN 1784 - EXPRESIE A CONTRADICȚIILOR SOCIAL-ECONOMICE DIN TRANSILVANIA DE NICOLAE EDROIU Cînd în urmă cu mai bine de un secol George Barițiu reflecta asupra ,,cauzelor pentru care au răsculat românii la an. 1784” și demonstra originea răscoalei lui Horea în sistemul iobăgiei și în abuzurile nobilimii maghiare din Transilvania1, istoriografia evenimentului realiza un însemnat pas înainte. Răspunzînd în acest fel unei istoriografii legată de inte- resele nobilimii maghiare din Transilvania, lucrării contelui Teleki Domo- kos în speță2, studiul lui G. Barițiu îndrepta cercetările asupra problema- ticii răscoalei țărănești înspre raporturile sociale existente în Principat, zugrăvind starea țărănimii române din acest timp, relevînd totodată pro- fundele contradicții social-economice care au generat marea răscoală. Cu puțin timp înainte își încheiase Alexandru Șterca-Șuluțiu lucrarea sa asupra răscoalei, întitulată Istoria Horii și a poporului românesc din Munții Apuseni ai Ardealului, rămasă pînă de curînd în manuscris, în care de la început se făcea aprecierea de față : „cauzele cele grozave și crude și nelegiuirile cele ce strigau — ca sîngele lui Avei — răsplătire în cer și nu să puteau mai mult suferi și prin care au silit și au provocat aristrocrația maghiară și domnii pămîntești pe români a să răscula asupra tiranilor săi asupritori, ca să scuture jugul servituții sale, cel tiran și nedrept” au stat la baza mișcării3. A urmat ampla demonstrație a lui Nicolae Densușianu în mono- grafia istorică a răscoalei publicată la centenarul ei4, răscoala țărănească din 1784 fiind așezată acum în șirul marilor ridicări sociale și naționale din trecutul nostru istoric, întreaga documentație istorică pe care se spri- jinea lucrarea argumentînd cauzele și sensurile sociale și naționale ale mișcării. 1 George Barițiu, Cauzele pentru care au răsculat românii la an. 1184, in „Transilvania”, V, 1872, nr. 7, p. 73-75. 2 Teleki Domokos, A Hora tămadâs torUnete, Pest, 1865, XI + 184 p. 3 Alexandru Șterca-Șuluțiu, Istoria Horii și a poporului românesc din Munții Apuseni ai Ardealului, în Izvoarele răscoalei lui Horea. Seria B. Izvoare narative. Voi. II. 1186— 1860, Edit. Academiei, București, 1983, p. 333. 4 Nic. Densușianu, Revoluțiunea lui Horea în Transilvania și Ungaria, 1184— 1185, Bu- curești, 1884, VI+ 523 p. „Revista de Istorie”, Tom î'W^VV^.)da<^M*OnîiâliclEÎ.’it) 2 RASCOALA ȚARANEASCA DIN 1784 955> O abordare materialist-istorică avea să consolideze asemenea încheieri și să afirme rolul maselor țărănești în istoria românească. David Prodan cobora pînă la mentalul țărănesc din vreme de răscoală atunci cînd își cantona cercetarea, cu jumătate de veac în urmă, la dimensiunea comi- tatelor Cluj și Turda5. Pentru ca același istoric român să ofere, în preajma bicentenarului răscoalei, o restituire ad integrum a unuia dintre cele mai pline de importanță momente din istoria națională, stăruind în deschidere asupra relativității iobăgiei ardelene6. înțelegerea răscoalei — a demonstrat fără posibilitate de tăgadă cercetarea istorică— nu mai poate fi satisfăcătoare fără cuprinderea dimen- siunilor iobăgiei transilvănene. O zugrăvire a acesteia, chiar și în linii foarte generale, conduce la concluzia firească asupra originilor răscoalei țăranilor români din Transilvania, la explicarea contradicțiilor sociale ale societății transilvănene și modalităților de acțiune a răsculaților pe teatrul evenimentelor, la pătrunderea punctelor acelui ultimat adresat nobilimii comitatului Hunedoara, în numele lui Horea, notificat la 11 noiembrie 1784, adevărat program al răscoalei, de un radicalism debor- dant7. ★ Iobăgia atinsese în Transilvania către mijlocul secolului al XVIII-lea dimensiuni greu de imaginat. Mai întîi legislația feudală, așa cum ea a. fost impusă de nobilimea maghiară în vremea Principatului după mij- locul secolului anterior, disprețuia țăranul aservit și îndeosebi pe cel român. Despuiat de drepturi, de libertăți, socotit doar „tolerat”, țăranul iobag român din Transilvania era „apreciat” doar pentru brațele lui de muncă8, prin care de fapt punea în valoare pămîntul, susținea nobilimea și edificiul statului. Cucerirea habsburgică la sfîrșitul secolului al XVII-lea și con- solidarea regimului austriac în Transilvania după înfrîngerea mișcării racoțiene n-a contrazis sistemul feudal-juridic al Principatului; prelu- îndu-1 pentru a-și atrage colaborarea nobilimii, i-a adăugat elemente noi,, care să concorde cu interesele noului regim și pe care să le sprijine. Poli- tica reformistă promovată de Curtea din Viena după mijlocul secolului al XVIII-lea, de împăratul losif al II-lea mai ales, urmărea consolidarea regimului austriac, centralizarea imperiului, asigurarea capacității de con- tribuabil producătorului direct, țăranului îndeosebi. întreținerea apa- ratului birocratic austriac și mai ales a armatei imperiale a solicitat Transilvaniei noi contribuții bănești în natură și în muncă, agravînd și mai mult situația țărănimii. 6 D. Prodan, Răscoala lui Horea in comitatele Cluj și Turcia, București —Cluj, 1938, 205 p. 6 Idem, Răscoala lui Horea, Voi. I—II, Edit. științifică și enciclopedică, București, 1979, 602 + 766 p.; ediție nouă, revăzută, 1984, 622 + 774 p. ’ Idem, L’ Ultimatum des pmjsans adresse â la noblesse dans l’insurrection de Horea, In ,.Revue Roumaine d’Histoire”, XVIII, 1979, nr. 4, p. 687—698. 8 Din istoria Transilvaniei, vo). I, ediția a IlI-a, Edit. Academiei, București, 1963, p 197-198 www.dacaramanica.ro •956 NICOLAE EDROIU în spatele legislației oficiale, apărată de nobilimea maghiară și recunoscută în cadrele ei generale de habsburgi, stătea realitatea apă- sătoare a iobăgiei transilvănene, agravată mult în secolul al XVIII-lea. Din punct de vedere juridic, țărănimea aservită din Transilvania era legată de glie (glebae adscripti), măsură luată de nobilime după înfrân- gerea războiului țărănesc din 1514 de sub conducerea lui Gheorghe Doja9. într-un răstimp istoric cum era cel al secolului al XVIII-lea, cu deschi- derile spre lumea modernă, în statele și provinciile din centrul Europei legătura de glie (Leibeigenschaft) se desființează, țăranul aservit repri- mind dreptul de strămutare de pe un domeniu feudal pe altul, de a-și testa bunurile etc10. Numai în Transilvania o asemenea măsură nu se poate aplica datorită conservatorismului nobilimii maghiare, care se opune măsurilor de ușurare a regimului șerbiei încercate de Curtea din Viena, de împăratul losif al II-lea îndeosebi. Reformismul iozefin urmărea, din rațiuni de stat, să înlăture abuzurile regimului nobiliar, să ușureze situa- ția țăranului aservit, pentru ca acesta să poată deveni un bun contri- buabil al statului. Interesele statului austriac se ciocneau aici de inte- resele și opoziția nobilimii maghiare, ceea ce duce nu la ușurarea situației țărănimii iobage, alcătuită în cea mai mare parte din români, ci la agra- varea ei. Juridic, țărănimea iobagă din Transilvania se găsea într-o stare foarte apăsătoare. încă în cursul celei de a doua călătorii, întreprinse în 1783 în Transilvania, convingîndu-se o dată mai mult de starea mize- rabilă în care se găseau supușii iobagi, este decis să insiste asupra publi- cării măsurii de desființare a șerbiei, adresîndu-se încă de la Sibiu can- celariei aulice pentru întocmirea textului patentei prin care să se înlăture „această înjosire la servitute și sclavie a omenirii”11. Răspunsul nobilimii maghiare din Transilvania prin intermediul chiar a menționatei cancelarii, în fruntea căreia se află contele Pălffy, a fost prompt : asemenea măsură nu e necesară, în Transilvania fiind multe particularități, unde se găseau iobagi ereditari și iobagi de liberă migrație (jeleri), unde în baza Tripartitum-ulm din 1517, „lege fundamen- tală a țării” argumenta nobilimea, cei care nu sînt nobili nu au drept de proprietate etc.12 Drept urmare, s-a dat ordinul imperial din iulie 1783, reținut de patenta imprimată la Sibiu în limba latină, cu data de 9 sep- tembrie același an, prin care se încerca limitarea abuzurilor nobilimii, fără a desființa șerbia (legarea de glie). Abia după înfrîngerea răscoalei lui Horea, în vara anului 1785, împăratul losif al II-lea va impune patenta imperială în acest sens13, sub impresia produsă de ampla mișcare țărănească, ca urmare directă a acesteia. Obligațiile țărănimii iobage față de stăpînul de pămînt au înregis- trat și ele o curbă ascendentă pînă la mijlocul veacului al XVIII-lea. Obligația în muncă, robota, ajunge acum la spectaculoasa dimensiune 9 Ibidem, p. 156. 10 Acad. D. Prodan, Desființarea șerbiei in Transilvania, în „Studii și materiale de isto- rie medie”, VII, 1974, p. 9 — 68. 11 Idem, Răscoala lui Horea, Voi. I, ediția 1984, p. 78. 12 Idem, Desființarea șerbiei in Transilvania, p. 33. 12 Ibidem, p. 36 și urm.^yyy ^^Qnrnmanicam 4 RĂSCOALA ȚĂRĂNEASCĂ DIN 1784 957 ■de 4 zile pe săptămînă cu brațele și 3 zile cu vitele, documente istorice din epocă edificîndu-ne asupra condițiilor deosebit de grele în care țăra- nul iobag era silit să presteze stăpînului feudal această obligație14. Creșterea dimensiunii rentei în muncă a fost în Transilvania, ca în întregul răsărit al Europei de altfel, rezultatul proceselor economico- sociale din această parte a continentului în cursul evului mediu. Atrasă mai tîrziu în producția pentru piață, în angrenajul relațiilor marfă-bani, economia agricolă de la noi, domeniul feudal în primul rînd, au fost soli- citate să producă mai mult. Cerința de bani a nobilimii a sporit și ea, cheltuielile stăpînilor de pămînt fiind mai mari odată cu adoptarea unui nou mod de trai, care de fapt a însemnat mutarea în oraș, unde se ridică adevărate palate nobiliare, precum și petrecerea unei părți a anului în străinătate, la Viena mai ales. în consecință, asistăm la fenomenul creșterii suprafeței agricole a domeniului nobiliar lucrată în regie proprie (alodiul, rezerva seniorială), de pe care întreaga producție agricolă rămîne în beneficiul stăpînului. Faptul a fost posibil prin extinderea rezervei feudalului în dauna sesiei țărănești, care se divide în mai multe rînduri și ca urmare a succesiunii din familia iobagului, ceea ce reducea dimensiunea productivă a gospodă- riei țărănești; în alt rînd, noile terenuri agricole obținute prin curături și asanări de comunitățile sătești sint răpite de stăpînii feudali, incluzîndu-le în alodiile lor. Această mărire a suprafeței rezervei senioriale a avut ca urmare o solicitare mai mare a obligației în muncă de către supușii iobagi, o evoluție inversă decît în feudalismul occidental a relației dintre cele trei forme ale rentei feudale : în natură, muncă și bani. Aici, în Transilvania, fără ca obligația în natură și bani să scadă — în cea din urmă variate alte obligații feudale fiind convertite treptat sau impuse altele noi direct în bani — obligația în muncă, robota, înregistrează o creștere spectaculoasă. Ea greva asupra iobagului, îngreuna mult starea gospodăriei și familiei lui, afectînd capacitatea lui de producție. Prestațiile în natură, cele stabilite după dimensiunea gospodăriei iobăgești, nu țineau, în alt rînd, nici ele evidența posibilităților anului agricol, a producției agricole ce varia de la un an la altul. Ele trebuiau împlinite fără nici un alt considerent și însoțite de fiecare dată de daruri. Acestea din urmă erau ocazionate și de unele sărbători și evenimente din familia stăpînului feudal. Prestațiile în natură puteau fi convertite în bani, dar prețurile nu erau considerate cele de pe piață, ci hotărîte de stăpîn, după bunul lui plac. Dijma, obligația obișnuită a țăranului aservit în cadrul raporturilor de tip feudal, a zecea parte din producția obținută de gospodăria iobagului, era percepută de multe ori global, pe sate, pentru a asigura răspunderea comunității întregi. Devine cu vremea tot mai împovărătoare, aparatul administrativ domenial pretîndu-se, în numele stăpînului feudal, la abu- zuri dintre cele mai extravagante, întotdeauna în dauna gospodăriei iobă- gești. Numeroasele plîngeri ale țărănimi, răspunsurile iobagilor la între- 14 Idem, Despre condițiile în care se făcea robota, în Studii și referate privind istoria României, Partea l-a, Edit. 841 — 857. 958 NICOLAE EDROIU 5 bările conscriptorilor urbariali, edifică asupra stărilor de lucuri de pe dome- niile nobiliare, luarea, cu timpul, a dijmei din orice se producea în gospodă- ria țăranului iobag. Cît privesc dările, din ocazionale devenite acum obligatorii, numă- rul și cantitatea lor fiind în permanentă creștere, ele grevau oneros asupra, unității productive iobăgești, fiind solicitate de stăpîn indiferent de situa- ția acesteia, de particularitatea anului agricol. Solicitate de curtea nobi- liară pentru consum propriu sau în vederea valorificării pe piață, dijmele și daturile constituiau un important mijloc de cîștig, de mărire a venitu- rilor stăpînului feudal. La acestea se adăugau interesele funcționarilor domeniali, a admi- nistratorilor, juzilor, arendașilor etc., în împrejurările extinderii apara- tului domenial, a goanei acestuia după cîștig. Cerința sporită de forță de muncă pentru alodiul domeniului feudal a marcat starea materială și deopotrivă situația juridică a țărănimii aser- vite din Transilvania, determinînnd goana nobilimii posesoare de domenii după brațe de muncă, reacția, conservatorismul acesteia la măsurile re- formiste preconizate de Curtea din Viena, care intenționa să desființeze servitutea personală, legătura de glie (șerbia). în acest context se mențin aici și monopolurile feudale (crîșmăritul, morăritul, din vămi etc.), nobilimea și regimul austriac restrîngînd tot mai mult și anulînd libertățile pe care țăranul aservit din Transilvania le-a mai avut pînă în secolul al XVIII-lea. Aceste monopoluri aduceau venituri în bani deloc neglijabile în beneficiul nobilimii și statului. Inovațiile ce se aduc în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea în materie de monopoluri senioriale au drept consecință limitarea și mai mult a capacității productive a gospodăriei iobăgești și de agonisire a mijloacelor de subzistență de către familia iobagului. Practic sînt re- strînse treptat și—în cele din urmă — anulate unele „libertăți economice”' ale țărănimii iobage, vechi privilegii ale țărănimii române îndeosebi, fapt ce înrăutățește și mai mult situația iobăgimii. Tentacule!® sistemului feu- dal, în loc să se restrîngă, cuprind acum noi zone, domenii de activitate,, consolidîndu-și poziția, controlînd mai strîns gospodăria iobăgească. Cucerirea Transilvaniei de către Imperiul habsburgic, consolidarea regimului austriac aici, a avut consecințe importante asupra situației economice a Principatului. Teritorii care pînă atunci au fost domenii princiare sau libere, sînt organizate în domenii camerale, ale statului, care depindeau direct de Curtea din Viena. Regiunile cu bogății ale subsolului sînt incorporate în domeniile miniere constituite de statul austriac, a căror exploatare este minuțios concepută și realizată. Astfel, în regiunea Munților Apuseni, organizarea domeniilor fis- cale ale Zlatnei și Băii de Arieș a avut drept consecință supravegherea, mai de aproape a așezărilor moțești, creșterea considerabilă a obligațiilor iobagilor fiscali, anularea treptată a unor libertăți ale satelor din Munți. Peste sistemul de obligații față de stăpînul domeniului, aici Erariul, veneau obligațiile față de stat, comitatele din vecinătate solicitînd și ele țăranul iobag din aceste părți ale Transilvaniei pentru prestarea unor obligații în contnl lor15. 16 16 Idem, Răscoala lui Hor^W3?T*^?fifl5Q5i^4Q^S®Ql22. RĂSCOALA ȚĂRĂNEASCĂ DIN 1784 959 « Toate acestea au dus la împovărarea situației din Munții Apuseni îndeosebi, la îngreunarea cu tot mai multe obligații a gospodăriei iobagu- lui cameral. Aparatul funcționăresc al domeniilor erariale solicita și el un șir de obligații, pretîndu-se la nenumărate abuzuri care stîrneau nemul- țumiri în rîndul locuitorilor. în deceniul premergător răscoalei se desfășoară în Munți procesul dintre iobagi și domeniu, cu repetate intervenții la Guberniu și Curtea din Viena a deputaților țărănești. Proces care se desfășoară pe fondul unei nemulțumiri generale, cu numeroase răbufniri violente chiar; reglemen- tările repetate ordonate de Viena, în încercarea de stabilire a raporturi- lor de aici, au dus la înăsprirea relațiilor dintre iobagi și domeniu, la stări tensionale care au alertat autoritățile domeniale, comitatense, guberniale etc. * Răscoala lui Horea cădea într-o structură socială complexă. Recen- sămintele ce se efectuează de acum înainte, începînd cu cel iozefin din anii 1785—1786, înregistrează în Transilvania proporția mare a nobilimii în raport cu numărul total al populației (4,4%), la care se adaugă numărul celor înnobilați în continuare de regimul austriac, în politica de răsplătire a colaboratorilor și atragere la interesele acestuia. Eliminînd din calcul zo- nele libere (așa numitul Pămînt regesc, teritoriul regimentelor de graniță) și luînd în discuție numai comitatele și scaunele transilvănene, proporția nobilimii depășește 8%, fiind cea mai numeroasă nobilime din Europa acelei vremi. în comitate numai, după cum observa acad. D. Prodan, do- mină marea nobilime, magnații, chiar dacă proporția acesteia este mai re- dusă16 ; marile domenii feudale însă solicitau mai mult pe țăranul iobag, datorită fărîmițării lui, la activități de cele mai multe ori la mare distanță de gospodăria iobagului. în alt rînd, capacitatea organizatorică, repre- sivă a marelui domeniu nobiliar era și ea mai mare. La celălalt pol al societății transilvănene se găsea țărănimea iobagă împreună cu jelerii, statisticile din a doua jumătate a secolului al XVIII- lea dînd proporția de 60 % pe întregul Principat, iar numai în comitate de 82 % a acesteia din totalul populației țării16 17. O stratificare socială deci, care polarizează contradicțiile, le detașează tranșant, așezînd față în față două tabere, adverse, ireductibile. Peste'contradicțiile sociale se suprapun cele naționale, rezultate din structura socială și demografic-națională a Transilvaniei. Conform con- scripției din anii 1760—1762, aprox. 66% din populația Transilvaniei era formată din români (2/3), pentru ca ungurii și secuii să reprezinte 21 %, iar sașii 11 %18. Cea mai mare parte a țărănimii iobage era formată de români, nobilimea fiind de origine maghiară sau maghiarizată, reprezentînd deci elementul asupritor. Cercul de contradicții sociale era aici identic cu cel al contradicțiilor naționale, de unde rezultă sensurile răscoalei din 1784. Căci, așa cum aprecia cu trei decenii în urmă istoricul maghiar I. Toth Zoltan, 16 Ibidem, p. 37 — 38. 17 Ibidem, 38. 18 Idem, Teoria imigrației românilor din Principatele Române in Transilvania in veacul al XVIII-lea, Sibiu, 1944, p. 19. , www.dacoromamca.ro 960 NICOLAE EDROIU 7 „după cum nobilul maghiar era întruchiparea feudalismului asupritor, tot astfel iobagul român, cu religia lui ortodoxă, fără de care nobilul nici el nu se putea închipui pe sine însuși, era întruchiparea celeilalte clase de bază a feudalismului, a țărănimii. Religia ortodoxă era religia țăranilor,, toate celelalte religii erau considerate ca religii ale domnilor. Condiția lor de țărani, romanitatea lor și religia lor ortodoxă, iată cei trei factori care s-au împletit în conștiința răsculaților, constituind un tot organic. Numai' așa pot fi înțelese obiectivele simple ale răscoalei. . . .”19. Pe terenul acestor contradicții sociale și naționale ale societății tran- silvănene se intensifică lupta socială a țărănimii iobage și a celorlalte cate- gorii sociale asuprite. Documentația istorică din regiunea Munților Apu- seni sau din teritoriile comitatense înregistrează variatele forme ale luptei, sociale a țărănimii, de la fuga de pe domeniu și pînă la răscoală. Supușii camerali de pe domeniile miniere din Munți fugeau înafară, în comitatele învecinate (Bihor, Sălaj, Cluj, Turda, Arad etc), acceptînd starea de jeleri pe domeniile nobiliare. în cazul unora era ținută, la locul de origine, evi- dența peregrinărilor din afară, solicitîndu-se în continuare obligațiile iobăgești. Țăranii iobagi din comitate fug de pe domeniile nobiliare în alte comitate, în zonele libere sau în orașe, foarte mulți în Țara Românească.. Contrar unor teorii interesate politic, avansate de unii istorici străini într-o anumită perioadă, curentul de trecere peste Carpați a fost preponderent, în acest veac, dinspre Transilvania spre celelate două țări românești,, spre Țara Românească îndeosebi, incit documentele de aici ale vremii folo- seau expresia Tota Transilvania ad nos venit20. Mișcarea petiționară, ca formă a luptei sociale, cunoaște și ea o inten- sificare acum, cu deosebire a țărănimii de pe domeniile camerale. în unele locuri izbucnesc răzvrătiri locale, revolte deschise împotriva stăpînilor' feudali, stîrnind îngrijorarea autorităților civile și militare. Un semn prevestitor al marii răscoale țărănești din 1784 a fost așa- numitul „tumult” de la Cîmpeni (24 mai 1782), el însuși precedat de miș- carea petiționară a locuitorilor din comunele de pe Arieș, Rîu Mare (Arieșu Mare), Rîu Mic (Arieșu Mic), Cîmpeni, Bistra, care se adresează autori- tăților domeniului fiscal al Zlatnei — de care aparțineau — ale comita- tului Albei, Guberniului Transilvaniei și în cele din urmă chiar Curții din Viena. Plîngeri după plîngeri ale țăranilor prezintă greutățile acestora,, silniciile de tot felul pe care funcționarii camerali și comitatenși le săvîr- șeau la adăpostul munților. Este contextul în care însuși Horea întreprinde călătoriile sale la Viena, în numele țăranilor din Munții Apuseni, în spe- ranța că plîngerile lor vor fi ascultate, necazurile lor înțelese și cererile lor rezolvate favorabil21. își puneau cu toții nădejdea, mai ales după călăto- riile lui losif al II-lea în Transilvania (în cea întreprinsă în anul 1773 pri- mind vreo 19.000 de astfel de plîngeri), în monarhul luminat,care săle 19 I. Toth Zoltan, Mișcările țărănești din Munții Apuseni pînă la 1848, Edit. Acade- miei, București, 1955, p. 157. 20 D. Prodan. Teoria imigrației românilor din Principatele .Române în veacul al XVUI-lea, p. 58-59. 21 Alexandru Neamțu, Date privind călătoriile lui Jlorea la Viena, în „Anuarul Institu- tului de istorie și arheologie 367. 8 RĂSCOALA ȚARANEASCA DIN 1784 961 ușureze situația, să stopeze abuzurile nobilimii și funcționarilor și să le restituie unele libertăți mai vechi22. Prima călătorie la Viena din 1779 este întreprinsă de Horea, Cloșca, Dumitru Todea Buta și Gavrilă Onu din Rîu Marp; cea de a doua în 1780 de Horea, Cloșca, Cristea Nicula și Gavrilă Onu, cea de a treia din 1782 de aceiași Horea și Cloșca, însoțiți de Simion Todea din Rîu Mare și Popa Dumitru din Certeje. Deputățiile țărănești făceau drumul din Munții Apu- seni ai Transilvaniei pînă la Viena, de fiecare dată pe jos, patru săptămîni la ducere și alte patru la întoarcere. Cererile satelor erau sintetizate într-o petiție comună și redactate după formulele diplomatice ale timpului de unii mici nobili sau funcționari din Abrud și Cîmpeni și chiar de la Viena, și date apoi Curții imperiale de Horea și însoțitorii săi. Primeau asigurări că cererile lor fi văzute cu atenție și instrucțiuni corespunzătoare vor fi trimise autorităților din Transilvania în cauza lor. Tumultul de la Cîmpeni din ziua tîrgului de primăvară a anului 1782, cu care prilej moții și-au afirmat drepturile mai vechi, peste care se introdusese între timp monopol fiscal arendat unor persoane străine, a fost urmat de un proces îndelungat în Munți, unii dintre țărani fiind condamnați la închisoare și pedepsiți; s-au pronunțat chiar pedepse cu moartea, strămutate apoi în închisoare pe viață. Cele patru comune de pe Arieș (Rîu Mare, Rîu Mic, Cîmpeni și Bistra) au fost obligate, drept despăgubire pentru cele întîmplate în ziua tîrgului, la plata unei sume care depășea cu mult paguba produsă. Sînt supravegheate satele, e urmă- rit insistent Horea, pe care autoritățile îl denumeau „famosus seductor”23. Agitațiile țărănești din vara anului 1784 prilejuite de conscripția militară a lărgit considerabil mișcarea țărănească, de la nivelul dome- niului fiscal-minier (cameral), unde s-a produs tumultul de la Cîmpeni, •ea trecînd la cel al domeniului nobiliar.Procesul din Munții Apuseni evolua simultan cu cel al țărănimii de pe domeniile stăpîndorde pămînt. Aici conscrierea ca soldat voluntar oferea țăranului iobag aservit și legat de domeniul pe care se născuse posibilitatea ieșirii din starea de depen- dență față de nobil. Ca și în cazul iobagului cameral, și aici, împăratul vienez era socotit un posibil „arbitru” în conflictul cu nobilimea și auto- ritățile de comitat, persoana de la care putea veni însăși salvarea țără- nimii aservite. De aceea, în numele împăratului se întreprindeau acțiuni; Horea, ca unul care fusese pentru a patra oară la Viena (toamna anului 1783— primăvara anului 1781), cînd însuși împăratul îl primise în audiență (1 aprilie 1784, cu care prilej înmînă petiția comună a 9 sate din Munți), era socotit, la rîndu-i, drept purtător al „poru ’cilor împărătești”. în spiritul iluminist al deceniului, losif al Il-lea devine în mentalitatea țărănească „preabunul împărat”. Răscoala vi izb icni p3 domeniile nobiliare și va cuprinde cu iuțeală și pe cele fiscale. Mișcarea țărănească se generalizează, în extensiunea ei va anihila orice formă de dependență aparținînd regimului vechi, ■feudal. Conducătorii înșiși, Horea în primul rînd, agită țărănimea fără 22 Conrad Heydendorff, Eine Selbstbiographie, in Izvoarele răscoalei lui Horea. Seria B. Izvoare narative. Voi. I. 1773— 1786, Edit. Academiei, București, 1983, p. 12. 28 Alexandru Neamțu, op. cit. , www.dacoromamca.ro 962 NICOLAE EDROIU 9 nici o discriminare, îndemnînd-o pretutindeni la nesupunere și revoltă fățișă. Mișcarea țărănească va izbucni violent la începutul lunii noiembrie 1784, ca urmare a unui i cident produs la Curechiu, lingă Brad, cînd juzi nobiliari au încercat să împiedice mulțimea de locuitori — țărani iobagi — din satele zărăndene cs se îndrepta, după adunarea țărănească de la Mesteacăn (31 octombrie 1784) spre Alba lulia, într-o ultimă încer- care de a deveni soldați și obține, în consecință, eliberarea. Marea răscoală țărănească din Transilvania de sub conducerea lui Horea va marca înce- putul ultimei etape a procesului de subminare a feudalismului, de destră- mare a ă echiului regim, prefațînd epoca revoluțiilor democratice din isto- ria modernă a României. Desfășurată în perioada de trecere de la feudalism la capitalism,, de la evul mediu la epoca modernă, într-un răstimp istoric cînd procesul de formare a națiunii române se găsea în stadiul final, răscoal lui Horea a avut și un aspect național. Coborînd încă o dată la cauzele care au generat-o, la analiza situației din perioada premergătoare anului 1784,. cercetătorii1 reține, alături de asuprirea soc>ală și pe cea națională la care erau supuși românii din Transilvania. Nobilimea era în cea mai mare parte a ei maghiară, țăranii iobagi de pe domeniile acesteia erau români, în condițiile în care românii formau populația majoritară a Transilvaniei. în alt rînd, răscoala țărănească a izbucnit și s-a desfășurat în zona Munților Apuseni, în comitatul Hunedoarei și Zărandului, în părțile învecinate cu acestea ale comitatelor Arad, Bihor, Cluj, Turda, Alba și Sibiu, într-o zonă masiv românească. Țăranii români răsculați vor pune problema desființării nobilimii în totalitatea ei, urmînd astfel, să dispară, asupritorul de clasă, reprezentat de nobilul maghiar care era de alt neam și de altă religie. împilarea socială și de neam la care au fost supuși românii transilvăneni de secole va determina acțiunile violente din cursul răscoa - lei, cînd țăranii vor ataca pe nobilii maghiari și castelele acestora, împăr- țind bunurile rezultate din propria lor muncă și incendiindu-le curțile. în planul afirmării conștiinței naționale românești, al radicalizării programului luptei politico-naționale a românilor din Transilvania, momen- tul răscoalei lui Horea se înscrie ca unul ce a marcat dezvoltarea ulterioară, a luptei românilor pentru eliberare socială ți deopotrivă națională. LA REVOLTE PAYSANNE DE 1784- EXPRESSION DES CONTRADICTIONS SOCIO-ECONOMIQUES DE LA TRANSYLVANIE RESUME La reprise de la problâmatiqtie des origines de Ia ie\olte de Horear des contradictions socio-economiques de la Transylvanie du XVIII® siecle, au moment ou s’achevent deu. siecles depuis l’dvdnement, est â meme de clarifier Ies causes sociales et nationales de celle-ci. L’exploitation du paysan assujetti par le maître de la terre, dans Ies zones qu l’on comp- tait des domaines nobiliaires, jdu du payșpn assujetti par l’Etat, dans- www.dacoromamca.ro 10 RĂSCOALĂ ȚĂRĂNEASCA DIN 1781 96 3 Ies domains fiscaux, a connu une ascension aggravante dans Ies decen- nies qui ont pr6cedes la revolte. Les renious des paysans dans leș Monts Apuseni, provoqu6s par l’annulation succesive des quelques vieilles liberteeș des habitants de cette zone conduiront â ce tumulte de mai 1782 de Cîmpeni et plus tard ă la revolte paysanne de l’automne 1784. Dans les autres zones, sur les domaines de la^noblesse, les obligations feodales en cer&des, en argent et en travail ont enregistr6 une croissance spectaculaire jusqu’â Fannie de la revolte, 1784, lorsque les paysans asservis de Tr *nsylvanie ont preferi se faire inscrire conime militaires, essayant ainsi d’âchapper â la servi tude. L’aspect național du mouvement est defini par le fait que la majorite des paysans asservis de la Transylvanie ont ete roumaine, et les nobles contre les quels ils se sont revolt&s ont ete d’origine magyare ou magyarises. www.dacoromanica.ro SEMNIFICAȚIA NAȚIONALĂ A RĂSCOALEI LUI HOREA, CLOȘCA ȘI CRIȘAN DE POMPILIU TEODOR Izbucnirea răscoalei lui Horea la sfîrșitul secolului al XVIII-lea,. în amurgul feudalității și în plină epocă de afirmare a lumii moderne,, a prilejuit în societatea Transilvaniei procese istorice de mare comple- xitate. Prin dimensiunile fenomenului și implicațiile lui în viața imperiului habsburgic, precum și datorită răsunetului european, răscoala țărănimii a fost încă din epocă un motiv de puternice controverse1. Confruntarea țărănimii în marea ei majoritate românească, cu o aristocrație și nobi- lime maghiară a fost de natură să învedereze alături de contradicțiile din sfera socialului și implicații puternice politice și naționale. Evoluția societății Transilvaniei la sfîrșitul secolului mărturisește afirmaiea trep- tată a unui nou tip de solidaritate, națională, care tinde să ia locul soli- darității feudale2. Procesul de elaborare a lumii moderne în spațiul central- sud—est european se învecinează, deci, cu evoluția tot mai accentuată spre național. 1. împrejurarea nu a fost lipsită de repercusiuni în planul dezba- terilor istoriografice care, încă din anii răscoalei, au evidențiat colora- tura ei națională. în acest sens accentele din memoriile redactate de nobilime și cele dinții scrieri istorice au atribuit lăscoalei un caracter național, socotind-o o vie expresie a națiunii române, „icoana” acesteia3. Raportate aceste aprecieri la evoluția de ansamblu a societății transil- vănene spre național, într-o epocă de criză a regimului de Stări, ele mărtu- riseau stadiul de afirmare a conștiinței naționale. Cu atît mai mult dez- voltarea istoriografiei romantice cu puternicul ei spirit național a influen- țat hotărîtor precizarea caracterului răscoalei. în acest sens întreaga isto- riografie romantică, de la Alexandru Sterca—Suluțiu, pe urmele lui Nicolae Bălcescu, pînă la Nicolae Densușianu și George Barițiu nu face decît să proclameze caracterul național al ridicării țărănimii române de 1 David Prodan, Răscoala lui Horea, Ediție nouă, revăzută, voi. II, Edit. științifică și enciclopedică, București, 1984, p. 222 — 345. 2 Pompiliu Teodor, Interferențe iluministe europene, Edit. Dacia, Cluj-Napoca, 1984,. p. 235-246. 3 Benkd Jozsef, Erdelyi olăh nemzet kepe, în Izvoarele Răscoalei lui Horea, Seria B,. Izvoare narative. Voi. I, 1773—1785. Sub redacție acad. prof. Ștefan Pascu. Publicat de Nicolae Edroiu, Ileana Bozac, Ladislau Gyimânt, Volker 'Wollmann, Alexandru Neamțu,. Costin Fencșan, Edit. Academiei, București, 1983, p. 397—409. „Revista de Istorie-, Tom 37, ^^.dâbor^l»a.rO SEMNIFICAȚIA NAȚIONALA A RĂSCOALEI LUI HOREA 965 la 1784. Dacă Nicolae Bălcescu o socotea în rîndul revoluților naționale4 *, Densușianu, în amurgul romantismului, afirmă în termeni fără echivoc caracterul ei național. „în scurt — scria istoricul — revoluțiunea de la 1784—1785 voia să distrugă sistemul politic al celor trei națiuni privi- legiate din Transilvania, și pe ruinele sale să întemeieze un sistem politic român”6. Considerînd răscoala în șirul luptelor de emancipare națională, în sensul mișcării politice și intelectuale ale românilor din Ardeal, Densu- șianu atribuie acțiunii țărănești un indubitabil caracter național. în vizi- unea lui socialul, reprezentînd efectul expansiunii politice a regatului maghiar, devine de fapt o urmare a cuceririi din afară. Iar în dreaptă consecință, ridicarea țărănimii îi apare o luptă „pentru libertate și națio- nalitate ; pmtru libertate din jugul sclaviei feudale și pentru naționali- tate în contra sclaviei politice”6. Interpretarea națională a răscoalei a pătruns și în istoriografie maghiară, în prelungirea viziunii nobiliaie, în lucrările unor istorici ca Teleki7 sau Szilăgyi. Chiar la acest ultim istoric, căruia îi datorăm o temeinică investigare a cauzelor răscoalei, fapta țără- nimii se confundă cu atitudinea neamului, astfel că răsculați și români devin sinonimi. Szilăgyi a dat o interpretare națională ultimatului de Ia Deva, socotit a fi conținut cererile națiunii române, fiind convins toto- dată despre existența unei conspirații a românilor, menită să înlăture națiunile politice și mai cu seamă nobilimea maghiară8. Caracterul național al răscoalei a fost reafirmat și de către A.D. Xenopol în sinteza lui istorică, în pagini care alătură indiscutabilului spirit critic viziunea încă rezistentă a romantismului. Potrivit interpre- tării istoricului cauzele răscoalei sînt deopotrivă sociale și politice, pentru a conchide însă în cele din urmă că Transilvania a fost „aprinsă de un război între două popoare, între asupritori și asupriți”9. El a considerat că ridicarea la luptă a țărănimii „era o revoluție socială”, dar în aceeași vreme avea și un caracter politic național10. Marele istorie subliniază dublul caracter al răscoalei pe care l-a explicat prin condițiile specifice ale Transilvaniei11. Istoriografia română și am putea să spunem că, în general, istoriografia a afirmat, pe urmele interpretării romantice, carac- terul național al răscoalei. Cu excepția lui N. lorga, care vedea în răscoală un tumullus rusticus12, istoricii, în majoritatea lor, au menținut la supra- fața interpretării caracterul național. El poate fi regăsit la loan Lupaș. printre factorii care au prezidat la geneza răscoalei13, în majoritatea scrie- rilor consacrate evenimentului. 4 Nicolae Bălcescu, Mișcarea românilor din Ardeal la 1848, în Nicolae Bălcescu, Opere II, .Editura Academiei București, 1982, p. 114. 6 Nicolae Densușianu, Revolufiunea lui Horia In Transilvania și Ungaria. 1784— 1785, Tipografia „Românul”, București, 1884, p. 4. 6 Ibidem, p. 5. ’ Teleki Doniokos, A Hâra timadăs tortinete, Pest, 1865, passim. 8 Szilăgyi Ferencz, A Hâra vilâg Erdelyben, Pest, 1871, p. 143. 8 A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, voi. X, Cartea Românească, București, 1930, p. 251. 10 Ibidem, p. 256. 11 Ibidem. 12 Nicolae lorga, Istoria românilor din Ardeal fi Ungaria, voi. II, Edit. Casei Scoalelor București, 1915, p. 44. 13 loan Lupaș, Răscoala făranilor din Transilvania la 1784, Tipografia Astra, Cluj,. 1934, p. 4. . www.dacoromanica.ro 966 POMPILIU TEODOR 3 Apariția lucrării profesorului David Prodan, Răscoala lui Horea în comitatele Cluj și Turda, aduce în ambianța istoriografiei românești o nouă viziune materialist-istorică, care accentuează caracteiul social al răscoalei. Pentru istoric mișcarea nu era „altceva decît o răscoală a iobă- gimii împotriva nobilimii în special și împotriva tuturor asupritorii lor ei în general, — pornită de români, fiindcă ei trăiau cele mai grele și inai "supărătoare variații ale vieții iobăgești”14. Istoricul a menționat partici- parea țăranilor maghiari la răscoală, în zonele de interferență, acolo unde satele românești se amestecau cu cele maghiare. El a acordat prioritate socialului, socotindu-1 hotărâtor în dețerrainațiile fenomenului. „Reali- tatea iobăgie! comune era, afirmă, el mult mai puternică, decît să se mai respecte, în asemenea momente, liniile de despărțire națională”15 *. După eliberare, istoriografia accentuează interpretarea socială a ră coalei, res- pingînd de plano interpretarea națională, cazul lui Gh. Georgescu — Buzău care anulează diferențierile de ordin politic și constituțional din istoria Transilvaniei, pentru a așeza pe același plan pe români alături de nați • unile constituționale18. Răscoala nu este decît o ridicare a iobăgimii în general împotriva nobilimii. Să remarcăm că în aceeași perioadă, I. Toth Zoltân, atent la nuanțele interpretării și mai cu seamă la realitățile isto- rice ale Transilvaniei observa și contradicțiile de ordin național care le dublau pe cele sociale. „După cum nobilul maghiar era întruchiparea feudalismului asupritor, tot astfel iobagul român, cu religia lui ortodoxă, fără de care nobilul nici nu se putea închipui pe sine însuși, era întruchi- parea celeilalte clase de bază a feudalismului, a țărănimii. Religia orto- doxă era religia țăranilor, toate celelalte religii erau considerate ca religii ale domnilor. Condiția lor de țărani, romanitatea lor și religia ortodoxă, iată cei trei factori care s-au împletit în conștiința răsculaților, consti- tuind un tot organic1’17. în sfîrșit, interpretarea caracterului răscoalei a suferit o modificare de optică în noile lucrări ale acad. David Prodan, publicate în ultimele două decenii. Esențializînd încheierile la care a ajuns în monografia pe care i-a dedicat-o și revenind asupra interpretării din 1938 a subliniat implicațiile ei naționale. A socotii răscoala și acum în fondul ei socială dar a remarcat implicații corespunzătoare uremii, complexității specifice momentului istoric, Transilvaniei. „Are adinei și inseparabile implicații naționale, se confundă în problematica poporului român din Transil- vania, de pretutindeni. Răscoala țintește la ridicarea întregii iobăgimi, dar în genere e făcută de iobagii români. O răscoală a românilor o soco- teau înainte de toate iobagii înșiși: simplificând, răscoala românilor se îndreaptă împotriva nobililor și ungurilor. Cele două noțiuni se confundă, se implică reciproc și cînd apar în lozinci singuratici”18. în concluzie n, considerat că istoric problema poporului român din Transilvania e una 14 David Prodan, Răscoala lui Horea in comitatele Cluj fi Turcia, București, 1938, p. 15. 16 Ibidem. 18 Gh. Georgescu-Buzău, Răscoala de la 17St a iobagilor din Transiloania, Edit. poli- tică, București, 1962, passim. 17 Tâth Zoltân, Mișcările țărănești din Muriții Apuseni ptnă la 1848, Edit. Academiei,, București, 1955. 18 David Prodau, Răscoala lui Hoijea, voi. II, p. .716. www.dacoromamca.ro 4 SEMNIFICAȚIA NAȚIONALA A RĂSCOALEI LUI HOREA 967 rji aceeași, nu însă modalitățile de rezolvare a ei. în timp ce intelectuali- tatea concepe lupta de la național, țărănimea încearcă rezolvarea de la social, întregind astfel programul națiunii cu dimensiunea lui socială19. Cu aceste încheieri interpretarea caracterului răscoalei își asociază noi repere, care orientează cercetarea spre semnificația faptelor în marginile posibilului. 2. interpretarea caracterului răscoalei lui Horea în mod necesar trebuie să aibă ca punct de plecare abandonarea apriorismului romantic în avantajul examinării surselor documentare și narative ce pot lumina înțelesul acțiunilor țărănești. Desigur abundența informațiilor reprezintă un incontestabil punct de sprijin, dacă ne gîndim la diversitatea acestora comparativ cu epocile precedente. în cazul însă al interesului nostru, încercarea de a descifra rostirea țărănească și sensul acțiunilor țărănești, cantitativul izvoarelor nu satisface decît parțial. încă Nicolae loiga atră- sese atenția asupra caracterului mediat al transmiterii faptelor conținute de documente, întotdeuna trecute prin optica acelora ce le-au redactat, „în această privință nu trebuie să ne înșele eîtuși de puțin anumite izvoare. Izvoarele sînt date totdeuna ca să fie interpretate, și prin urmare este o- greșală a le lua așa cum se prezintă, fără să se cerceteze starea de sprijin specială, de multe ori influențată de prejudecăți, a acelora care au redac- tat aceste izvoare”20. Or, în cazul răscoalei lui Horea documentele în majo- ritatea lor, provin din surse oficiale sau oricum din sfera reprezentanților regimului de Stări, astfel că numai aiareori sîntem în fața unor texte care să transmită autenticul mentalității sau gîndirii țărănești. Cu atît mai mult, prezintă dificultate încercarea de a surprinde manifestările conști- inței naționale pornind de la izvoarele pe care ni le oferă chiar un eveni- ment de amploarea răscoalei lui Horea. Ca atare, demersulnostru se îndrumă cu deosebire spre acele texte care au înregistrat afirmațiile țărănești în forma lor genuină sau atitudini numai atribuite, uneori, în chip exagerat, în primul rînd stau memoriile nobilimii care sînt ilustrative pentru vizi- unea acestei structuri sociale. Potrivit acestora răscoala este opera româ- nilor, rodul unei conspirații care și-a propus stingerea întregului neam unguresc și distrugerea nobilimii21. Nobilimea acuza grav preoțimea pen- tru incitarea plebei, socotind-o fermentul agitațiilor țărănești22. Lovită de țărănime, nobilimea dă expresie naționalismului feudal atunci cînd vedea în răscoală rodul firii înăscute a românilor23. Cauzele, în opinia- nobilimii sînt de căutat în ura neîmpăcată națională și religioasă a româ- nilor față de nobilime și întregul neam Unguresc. Nobilimea, așa cum scria acad. David Prodan a accentuat caracterul național al răscoalei, nesocotindu-i caracterul ei social. La nivelul imediat următor al scrierilor de conținut istoric, biblio- grafia răscoalei oferă din abundență numeroase referințe considerate în rîndul izvoarelor narative, memorii, autobiografii, jurnale, relatări, des- crieri, însemnări, istorii, etc. aparținînd desigur și acesteHTm" marea lor 19 20 21 22 29 Ibidem, p. 718. Nicolae lorga, loc. cit., p. 37. David Prodan, op. cit., voi. II, p. 320. Ibidem, p. 320—321. Ibidem. « . www.dacoromamca.ro •968 poMPiLiu teodor 5 majoritate acelorași reprezentanți ai regimului de Stări'-’’. Scrise sub imperiul evenimentelor, aceste prețioase surse pentru o istorie neeveni- mențială, aduc în lumină opiniile diferențiate ale Stărilor, nobilime, patri- ciatul săsesc și, desigur, atitudinile birocrației imperiale. A le vedea com- parativ, în ceea ce au ele mai reprezentativ despre răscoală este de covîr- șitoare însemnătate pentru interpretarea coloritului ei național. De remarcat că în totalitatea lor ele consideră răscoală ca românească, rodul conspi- rației românilor. „Astfel, în anul 1784, Horea și Cloșca împreună cu alți cîțiva conspiratori români în domeniul de sus al Zlatnei, pe lîngă voința «și gîndul lor, mai degrabă dintr-o scînteie, au declanșat incendiu în comi- tatul Alba Superioară...”25. „Conspirație țărănească și românească” o consideră și nobilimea maghiară în scrierile ce i le a consacrat28. Există însă și diferențe notabile, deoarece în timp ce reprezentanții Stării nobiliare, perpetuează viziunea plîngerilor nobilimii din cursul evenimentelor, scrierile aparținînd funcționărimii imperiale tratează feno- menul la nivelul unei tonalități atenuate, fără accente xenofobe. Din prima categorie, unul din jurnalele păstrate, exprimînd opinia curentă a nobilimii vizavi de români, amintea despre o adunare a soborului de la Blaj, convocată de episcopul Grigore Maier, la care au participat Horea și alți conducători ai țărănimii, în vederea declanșării răscoalei împo- triva stăpînilor de pămînt și maghiarilor27. „Este lucru de remarcat că mișcarea națiunii române a cuprins întreaga Transilvanie — scria autorul acestei descrieri — deoarece Horea prin emisarii săi, ținînd corespondență cu protopopii și preoții români, prin numeroasele sale scrisori trimise ca... la termenul respectiv, in întreaga țară, toți iobagii sau jelerii români să se răscoale și atacîndu-i pe stăpînii de pămînt, să-i omoare pe toți maghiarii28”. Încorporînd motivul complotului revoluționar, atît de răs- pîndit în secolul al XVIII-lea, fără acoperire în cazul de față, autorul jurnalului lasă să se întrevadă atmosfera de idei a timpului, în care națio- nalul își face treptat loc. Cea mai concludentă, poate, replică a regimului de Stări la răscoala țărănească o dă polihistorul Benko Jozsef în Icoana națiunii române din Transilvania. Este evident că proporțiile răscoalei au determinat această scriere dedicată națiunii române. Și în acest caz sînt interesante nu atît semnificațiile istorico-culturale, cît reacția la națiunea română în sine, expresie evidentă a naționalismului feudal. Autorul se referă constant la răscoala românească, ca îndreptată împotriva „nobi- lilor și maghiarilor”, la „stingerea focului românesc care se întinde cu iuțeală pentru mistuirea națiunii maghiare” sau la legea românească în care au fost botezați nobilii maghiari29. Cu atît mai interesantă apare în aceste istorii noua noțiune de nație. „Corifeul răscoalei a fost un oarecare român de nație cu numele Nicola Hora....”, care a „ațîțat neamul românesc împotriva stăpînilor de pămînt și împotriva tuturor ungurilor”30. 34 34 Izvoarele Răscoalei lui Horea. Seria B, Izvoare narative, voi. I—II, passim. 24 Ibidem, voi. I, p. 48. 28 Ibidem, p. 61. 27 Ibidem, p. 353. 28 Ibidem, p. 373-374. 2» Ibidem, p. 397-409. ibidem, voi. ii, p. 7fyvm.dacoromanica.ro O SEMNIFICAȚIA NAȚIONALA A RĂSCOALEI LUI HOREA 969 Ideea dominantă a acestor scrieri este fără îndoială aceea a unei Tăscoale românești, orientată împotriva nobilimii și maghiarilor în gene- ral. Desigur o idee care exagerează sensul luptei țărănimii, căreia îi atri- buie valori ce se dovedesc disproporționate față de intențiile țărănimii. Exagerată este deșigur ideea conspirației și mai cu seamă a colaborării dintre intelectualitatea românesacă și capii răscoalei. însemnat este, aici, însă, nu adevărul sau neadevărul, cît faptul că în epocă solidaritatea națională era considerată posibilă în mediul românesc. Mai mult, ni se pare că trebuie să relevăm această proiecție națională exagerată asupra răscoalei ca pornită de la reprezentanții regimului de Stări. în ordinea imediat următoare a opiniilor exprimate de reprezentanții regimului de Stări sînt de cel mai mare interes judecățile emise de cercurile sătești, de patricienii sași, în calitatea lor, unii de înalți funcționari ca Michael ■Conrad von Heydendorff, sau de intelectuali deveniți funcționari în cadrul birocrației iosefine. Dacă Heydendorff dă expresie indubitabilă resentimentului și prejudecăților specifice mentalității de Stare privile- giată31, Johann Friederich Seiwert încearcă să consemneze cu acurateța necesară faptele, desigur așa cum ele fuseseră comunicate la guberniu, fără însă ca să asocieze considerații personale ostile32. Aceeași tonalitate •o regăsim în relatările lui Ludovicus Siess care seriază faptele, fără prea multe intervenții personale33. Reprezentativă pentru punctul de vedere al birocrației iosefine este, fără îndoială, cronica lui lohann Theodor Her- mann, în care sînt detaliate, într-o manieră tipică raționalist-iluministă, cauzele ridicării țărănimii. Acest funcționar gubernial într-un veritabil text de critică ilumipistă la adresa iobăgiei, motivează, de fapt, răscoala țărănimii prin iobăgie și abqzuri34. Cronica la care ne referim se plasează la antipodul celor de expresie nobiliară, care stabiliseră o legătură între răscoală și caracterul națiunii române. împărtășind întru totul princi- piile reformismului iosefin, Hermann dezvăluie starea de asuprire îndurată de supușii domeniului minier și din comitate. El vede în răscoală efectul firesc al apăsării și abuzurilor, în ultimă analiză anacronismul dezvol-. tării sociale a Transilvaniei. între izvoarele narative există și alte exemple, revelatoare ca optică vizavi de țărănime, cazul unui ofițer Egermann, care în observațiile lui menționează cauzele sociale ale răscoalei românilor cît și pe cele naționale. „Atit domnul de pămînt cît și slujbașii comitatensi sînt maghiari și aceștia nu sînt binevoitori față de națiunea română, ei nu îi consideră pe țăranii români supuși ai stăpînului căruia, îi aparțin, ci îl socoteș^ c^ sclavi pro- prii”36. Concluzia lui este revelatoare”... și deoarece nici unul din nați- unea lor nu este luat în slujba comitatului — așa cum s-ar cuveni — bie- tul român nicidecum nu poate aștepta nici de la acest loc mult sprijin”38 Textul este revelator pentru vizippea unui ofițer care privind din unghiul unor experiențe din afară, situația socială și politică a românilor^ emite 31 Izvoarele răscoalei lui Horea. Seria B., Izvoare narative, voi. I, p. 37. 92 Ibidem, p. 208 și urm. 39 Ibidem, p. 297 și urm. 34 Ibidem, p. 448—458. 93 Ibidem, p. 324. 34 Ibidem. c. 2545 www.dacoromanica.ro 970 POMPUJU TEODOR 7 judecăți de valoare ce aruncă o lumină asupra inechităților naționale dintr-un secol ce începe să gîndească, în termenii acestui tip de solidaritate. Izvoarele narative aduc însă și alte fapte ce mărturisesc neliniștea- Stărilor privilegiate în fața dimensiunilor răscoalei românilor. Scrierile cu caracter istoric înregistrează pericolul reprezentat de decretarea, în spirit iosefin, a concivilității pentru români. „Nu este — scrie Heyden- dorff — intenția mea să judec potrivit legilor omeniei și ale patriei această hotărîre regească. Dar vremurile care vor veni vor dovedi urmașilor dacă primejdia care îngrijorează celelalte națiuni ale Transilvaniei pe pe urma acestui fapt se va împlini”37. Intrarea în scenă politică a problemei româ- nești în perioada reformismului, asaltul împotriva autonomiilor medie- vale, la care s-a asociat răscoala, a sensibilizat în termeni naționali pe reprezentanții regimului de Stări. Dovadă că în vremea răscoalei încep să circule idei despre constituirea unei Stări românești : „în primul rînd națiunea ungară, să fie sau total exterminată sau înrobită românilor, ori românii să fie primiți și socotiți ca a patra Stare, asemenea cu ungurii, secuii și sașii”38. Evident că atribuirea acestor idei țărănimii răsculate, programului țărănesc, nu se verifică și nici nu se pot presupune. Ceea, ce rămîne însă adevărat pe deplin este soluția problemei românești, gîn- dită pe seama românilor ca posibilă de reprezentanții oficialității și ai regimului de Stări. Această interpretare a sensului răscoalei nu este sin- gulară, ea intervine și într-o istorie intitulată semnificativ Despre nați- unea română. Revoluția lui Horea din 1784 și cauzele acesteia. Socotind scopul românilor răsculați desființarea națiunii maghiare, astfel ca „națiu- nea română să fie națiunea dominantă în țară”, precum și convertirea la legea ortodoxă considerată o trecere la națiunea română, aceasta exprimă clar sentimentul pe care îl trăiau națiunile dominante39. Teama de pătrun- derea românilor în viața constituțională, desigur un reflex al acțiunii politice românești din vremea lui Inochentie Micu sau a urmașului său Grigore Maier, face să circule și alte interpretări a sensului răscoalei lui Horea, dspre Horea ca restitutor Daciae. în scrierea lui lohann Seiwert se reproduce un text semnificativ din acest punct de vedere, potrivit căruia Horea a încercat să sugereze tovarășilor săi că „Transilvania sau Vechea Dacie ar fi o țară dăruită românilor încă de un vechi rege dac... ”40. Deși aceste idei contemporane răscoalei nu se adeveresc pe terenul faptelor riguros restituite, ele fac parte dintr-o altă istorie a fabulației secolului al XVIU-lea specifică unor atari momente, care vorbesc despre însemnă- tatea elementului românesc. Răscoala indubitabil a prilejuit, prin șocul provocat regimului de Stări, o meditație fără precedent despre români și rosturile lor posibile. Incontestabil că de la Mihai Viteazul, domnul unificator, niciodată reprezentanții sistemului de guvernămînt ardelean nu au înregistrat cu atîta simț politic problema românească. Pentru conturarea mai limpede a ideologiei țărănești, versurile contemporane de sorginte maghiară își au însemnătatea lor particulară. Nu pentrucă în registrul lor ideatic pot să fie depistate elemente noi în 87 Jbidem, p. 37. Jbidem, p. 300. 38 Jbidem, vo). II, p. 110—111. * jbidem, p. 237. www.dacoromanica.ro « SHMNTFjCAȚIA NAȚIONALA A RĂSCOALEI LUI HOREA 971 comparație cu ceea ce cunoaștem din sfera scrierilor menționate, ci pentru că în ele găsim o confirmare a motivelor viziunii maghiare despre răscoală închegată încă în timpul evenimentelor. Autorii versurilor menționate, cuprinse sub titlul Descriera primejdiei din Zarand41 sau Versuri jelui- toare despre soarta maghiarilor din părțile Crișului, din Abrud și Roșia Montană42, etc., mărturisesc același motive constante în scrierile repre- zentanților regimului de Stări. în această concepție a versificatorului ,„Horea pune să se adune românii furioși...” cărora li se adresează în formule evident naționale. „Națiunea mea dragă, tare te jeluiești. Pe .sub mîna domnilor de-abia te chinuiești... ”43. Pentru această categorie de izvoare răscoala țăranilor capătă un evident caracter național, de răs- coală împotriva maghiarilor, a unei țărănimi pătrunsă de sentimente antimaghiare. în aceste producții istorice versificate apar toate motivele din plîngerile nobilimii și în general al scrierilor cu caracter istoriografie. Desigur și în acest caz, accentele xenofobe, tenta deliberat națională, sint evidente, exagerate, prilejuite de șocul suferit de nobilime și orășe- nime, de funcționari, din partea unei țărănimi românești. Ele însă confirmă, odată mai mult, că opoziția antifeudală îmbrăca în munți, în condiții specifice o haină națională. Dar și aici nu „prelucrarea” în sine a atitu- dinilor țărănești este de luat în considerare tale quale, ci sensul lor care indică noile înțelesuri pe cale de a deveni naționale în mediul țărănesc. Versurile atestă, prin conținutul lor atribuirea unor idei naționale acți- unilor țărănești. Este însă tot atît de adevărat că răscoala a determinat catalizarea unor aspirații în devenire națională, și la membrii Stărilor privilegiate. Pentru deslușirea semnificației naționale a răscoalei nu poate lipsi din analiză examinarea textelor care ne așează în imediata apropiere a rostirii țărănești, a autenticului acesteia. Văzută întreaga problemă dinspre informația de factura aceleia analizate, procedura ni se pare unilaterală, deformantă chiar, în orice caz exagerată. De aceea socotim util să evocăm cîteva din aserțiunile țărănimii în forma în care ele ne-au fost transmise. Și în acest caz sîntem confruntați de texte transmise de actele oficiale, care însă uneori citează, chiar în românește, afirmațiile țărănimii. Există însă și unele texte ce pot fi considerate ca sigure în ■ceea ce privește rostirea gîndului țărănesc, de covîrșitoare însemnătate pentru precizarea caracterului răscoalei. Inventariate parțial de Nicolae Densușianu și prezentate sistematic de către ultima monografie, aceste texte merită să fie asociate cu precădere la orice interpretare a caracte- rului răscoalei. Oel mai important din textele interesînd cauzele răscoalei văzute în propria motivație țărănească este desigur aportul lui Piuariu Molnar, «ocotit de profesorul David Pro dan ca o „mărturie istorică a mobilelor văscoalei lor și a revendicărilor lor”44. Molnar înregistrînd în rostirea țără- 41 Bibi. Filialei din Cluj-Napoca a Acad. R.S.R., Mss. 116, Collectio minor manuscrip- torum historicarum C. J. Kemeny, t. XVI. f. 183 — 207. Mulțumim colegului L. Gy^mănt care ne-a pus la dispoziție transcrierile și traducerile versurilor. 42 Bibi. Szechenyi., Budapesta, Fol.Hung. 79, f. 79v—84r. 43 Ibideta, versurile 6 — 10. 44 David Prodan, Misiunea lui loan Piuariu-Molnar tn cursul răscoalei lui Horea (Tex- tul românesc al raportului), in „Apulura”. VII, 1968, p. 561. www.dacoromanica.ro 972 POMPUIU TEODOR 9 nimii revendicările ei, ne transmite formulele sub care țăranii designaseră, nobilimea. Reprezentanții țăranilor se referă la „nemeși”, dar și la „domnii ungurești”. Formulele cu care operează țărănimea sînt : „domnii țării Ardealului”, simplu „domnii”, „domnii ungurești”, „nemeșii”. Raportul conține însă și una din revendicările lor fundamentale : „De nu va vrea împăratul să fim cătane, noi și poroncii împărății sale vom fi supuși, numai iobaji să nu mai fim și să ne dea tisturi de nemți, de legea împă- ratului, numai să nu dea din unguri”45. Acestor informații li se asociază încă multe altele, care sînt transmise prin actele oficiale sau prin membri ai națiunilor privilegiate. Acestea vorbesc despre planul românilor iobagi de a-și omorî domnii și pe toți ungurii, pînă la unul46. Intr-un raport către contele Jankovich se spune că Horea a proclamat că pe el împăratul l-a încredințat să se îngrijească ca toți ungurii să fie omorîți și șterși de către neamul românesc47. Din ace- lași Zarand se afirmă că românii adunați la Mesteacăn s-au conjurat să. nimicească neamul unguresc și nobilimea48. Un izvor din Zlatna inserează, în cuvintele care le-ar fi rostit Horea „Fiii mei, îi poruncă de la împăratu să omorîți toți ungurii”49 *. Asemenea îndemnuri apar și în alte acte, cu deo- sebiri de formulare, dar păstrînd sensul esențial, reductibil la formula ungurii trebuie omorîți pînă la unul55. Ideea intervine și în alte medii decît cele strict țărănești, între soldații din granița militară, din care unul afirma că „Dumnezeu să ajute săracilor, că mult ne-au căznit ungurii și pe noi”51. Acestei atitudini ostile față de nobilime și maghiari în genere îi corespund afirmarea solidarității general românești. în mediul țărănesc prin preoțime încep să circule „știri” despre o posibilă intervenție din Țara Românească sau, pur și simplu, despre scrisori ale lui Horea menite să cheme pe românii din Țara Românească și Moldova în ajutorul celor din Ardeal52. Chiar dacă faptele relatate de izvoare nu s-au petrecut aievea sau au suferit o proprie interpretare țărănească, ele atestă, fără îndoială, existența unei solidarități de neam în societatea românească, care în împrejurările evenimentelor provocate de răscoală prinde contururi națio- nale. In cursul confruntărilor cu nobilimea și cu puterea constituită a regi- mului de Stări, țărănimea era firesc să se orienteze în condițiile represi- unilor nobiliare spre frații de același neam. în deceniul răscoalei intelec- tualitatea românească iluministă cristalizase, în termeni tot mai preci- zați, ideologia națională, cu istorismul ei clădit pe realitatea etnică a întregii națiuni. Nu este nici o mirare că tocmai preoțimea, trecută de acum prin școlile românești, este și ceea care colportează idei de factură națională. Astfel dintr-o parte sau din alta asupra răscoalei sînt proiectate înțelesuri naționale, care, pornite evident de la o realitate pe cale de afir- mare în secolul al XVIII-lea, cîștigă valori naționale. La opoziția nobil: u Ibidem, p. 265. 46 David Prodan, .Răscoala lui Horea, voi. I, p. 299. •’ Ibidem, p. 303. 48 Ibidem, p. 304. 48 Ibidem, p. 307. 60 Ibidem, p. 314. 61 Ibidem, voi. II, p. '219. 62 Ibldem' www.dacoramanica.ro 10 SEMNIFICAȚIA NAȚIONALA A RĂSCOALEI LUI HOREA 973 iobag, răscoala asociază contradicțiile de ordin național, domn ungur — țăran român. Violența confruntărilor și desigur a represiunilor au impus aceste motive naționale circulației europene. înscrierile răscoalei în opi- nia și istoria europeană va determina o meditație asupra condiției popo- rului român, asupra originilor sale, a marilor probleme ale națiunii. Eăscola a fost văzută ca o luptă de emancipare a națiunii, a autohto- nilor, iar pe Horea drept conducător conștient de unitatea și originile națiunii53. „Răscoala intră deci în istoria generală ca o luptă legitimă a poporului român în sensul propriilor aspirații, tălmăcite săltate la nivel apusean”54. 3. Răscoala, așa cum am văzut, a provocat în societatea Transil- vaniei efecte imediate în raporturile dintre clasele sociale, dintre iobă- gime și stăpînii de pămînt, dintre români și celelalte națiuni o exacerbare a „naționalismului feudal”, reacții la țărănime față de nobilimea maghiară, disensiuni între ortodocși și confesiunile neortodoxe. în aceeași vreme răscoala a prilejuit o criză acută în raporturile dintre Stările privilegiate și împărat, amenințînd să deterioreze compromisul dintre nobilime mai cu seamă și curtea vieneză. Dar mai presus de toate răscoala a reactivat problema românească, scoțînd-o la suprafața vieții politice, de astă dată prin mișcarea revoluționară a țărănimii. Dacă într-o perioadă precedentă lupta politică de emancipare națională, concepută de Inochentie Micu în termenii regimului de Stări și fără atingerea bazelor raporturilor sociale, se menținuse după 1744 la nivelul politicii reformiste, răscoala a pus sub semnul întrebării alcătuirea societății feudale. Programul cristalizat de țărănime și exprimat de-a lungul întregii mișcări în termenii soluțiilor antifeudale radicale, precum și lozincile naționale amenințau să deterio- reze ordinea statornicită în cadrul regimului de Stări. Deci răscoala a demonstrat că dincolo de asperitățile tradiționale dintre Curte și nobilime, de neînțelegerile dintre confesiuni, de contra- dicțiile dintre mișcarea politică a intelectualității române și Stări, principatul era măcinat de tare, abia relevate de evenimente. în fapt criza regimului de Stări era de acum dublată dc opozițiile naționale care vor străbate constant societatea transilvăneană. Răscoala aduce prin forța dezlănțuită a țărănimii definitiv problema românească în prim planul vieții politice. Se poate remarca că problema națională la sfîrșitul secolului al XVIII-lea și-a lărgit sfera prin intrarea în scenă a țărănimii care totdeodată a demonstrat realele dimensiuni ale problemei naționale românești. Țărănimea, în ultima analiză, a arătat aristocrației și nobili- mii, Stărilor, că o nouă epocă bate la porțile istoriei. în consecință ei „vor fi obligați să accepte politica de reforme și să discute situația româ- nilor. Chiar dacă soluțiile ei vor fi conservative și pornesc dinspre o plat- formă reacționară, nu e mai puțin adevărat că datorită răscoalei și mai apoi în urma impactului Revoluției franceze și a reluării luptelor politice în vremea mișcării Supplexului, ea a sesizat sensul unor evenimente care anunțau și în această parte a continentului o epocă de adînci mutații ideologice și politice. 63 Jbidem, p. 708. M Jbidem. www.dacoromanica.ro 974 POMPILIU TEODOR 11 Răscoala prin efectele ei a venit, pe de o parte să demsnstre inefi- ciența politicii despotismului luminat, iar pe de alta îndemnînd totuși la continuarea cursului reformator, la desființarea dependenței personale în Transilvania. Conducerii imperiului, mișcarea țărănimii i-a semnalat, odată mai mult, dimensiunile și gravitatea problemei românești. Intelec- tualității române, elitei, rămasă în afara participării la răscoală, nu însă neimplicată ca parte a națiunii, i-a învederat imensul potențial țărănesc. Traversînd politica de reacțiune feudală care s-a deslănțuit și împotriva intelectualității, a românilor în genere, elita conducătoare este confrun- tată de efectele politice ale naționalismului feudal. Deși epoca postiose- fină cu programul ei reformist decantat de valorile intransigenței doctri- nare și excesiv centralizatoare a trezit pentru moment noi nădejdi, com- promisul dintre imperiu și nobilime pune capăt pentru mult vreme acți- unii politice deschise a românilor. în contextul vremii lui Leopold al II-lea și în condițiile desfășurării Revoluției Franceze intelectualitatea se fixează in faza inițială a mișcării în sensul petiționalismului reformist, afirmînd necesitatea drepturilor constituționale. în atmosfera restituțiilor, de reflux politic, ce anunța o epocă de reacțiune, conducători politici ai româ- nilor se mențin în strictele limite ale revendicărilor politice. Ei continuă tradiția opțiunilor constituționale, lăsînd în afară socialul, problemele țărănimii. Respingerea revendicărilor primului Supplex a constituit un real șoc pentru elita conducătoare care își vedea năruite nădejdile în soluțiile absolutismului monarhic. Respingerea postulatelor mișcării naționale, orga- nizată în jurul Supplexului, s-a soldat însă cu o veritabilă mutație inter- venită în orientarea politică și ideologică a românilor. în perioada imediat următoare, în intervalul dintre primul și al doilea Supplex, se remarcă o evoluție semnificativă a oamenilor politici români spre țărănime, într-o vreme în care în dietă se dezbătea problema iobăgiei55. Combaterea note- lor critice ale lui Eder redactate pe marginea Supplexului, a fost un prilej de a evoca starea țărănimii, iobăgia românilor din comitate. Analiza socială întreprinsă în cel mai autentic spirit iluminist încerca să dovedească caracterul abuziv al iobăgiei și să arate posibilele căi de ameliorare a con- diției iobagului român. Combaterea dezvăluie o orientare spre examinarea condiției sociale a țărănimii, de critică la adresa feudalității. Al doilea Supplex se deschide problemelor țărănimii căreia i se atribuie un posibil rol politic în concordanță cu vîrsta revoluției democratice. în aceste împrejurări politice interne și internaționale, de expan- siune a Revoluției Franceze mișcările țărănimii iscate în jurul dezbaterilor dietale devin argumente în favoarea continuării cursului reformator și a ameliorării condiției țăranului55. Așa se explică că la 1 iulie 1792 cei doi episcopi români evocă „tulburările cele nou iscate” în urma respingerilor postulatelor naționale57. Aluziile erau transparente, ele se refereau la starea de nemulțumire care străbătuse în societatea românească la vestea refuzului recunoașterii politice a națiunii suplicante. în aceste împreju- 65 Pompiliu Teodor, op. cit., p. 174—200. •• Ibidem, p. 179—180. 67 loan Lupaș, Misiunea episcopilor Gherasim Adamooici și loan Bob la Curtea din Yiena tn anul 1792, Sibiu, 1912, p. 34. www.dacoromanica.ro 12 SEMNIFICAȚIA NAȚIONALA a răscoalei lui horea 975- rari intelectualii angajați în mișcare și covîrșiți de valul resentimentelor față de națiunea română, se orientează de acum spre straturile țărănești ale societății, cu gîndul la potențarea mișcării politice. Ei dezvoltă în scrierile lor argumente în favoarea ameliorării statutului social al țărănimii române, pe care o integrează în conceptul de națiune română. Evident că răscoala lui Horea ale cărei proporții le observase din aproape o fac să dezvolte ideea pe care o formulaseră intelectualii încă la sfîrșitul răscoa- lei, de reglementare a obligațiilor iobăgești și de propagare a culturii în lumea satului românesc58. Ceea ce fusese exprimat de vicarul loan Popovici într-un moment de dificultate, după respingerea postulatelor mișcării naționale se va ampli- fica într-o orientare ce va cuprinde atît gîndirea socială românească, cît și mișcarea culturală. De-a lungul deceniilor următoâre noua sensibili- tate pentru social se asociază ca element complementar atitudinilor poli- tice, stimulînd activitatea culturală de factură ilumistă direcționată pre- cumpănitor spre lumea țărănească. Așa se face că protagoniștii scenei culturale românești exprimă mai limpede noul crez iluminist în raport cu societatea, cu lumea rurală. încă din primii ani ai deceniului zece, intelectualii adaugă la elementele de compasiune pentru soarta neamului românesc, o meditație semnificativă despre iobăgie considerată robie59, în epoca expansiunii ideilor revoluției democratice, răscoala lui Horea amintită de Samuil Micu, dar fără s-o aprobe, este justificată de istoric prin gravitatea iobăgiei, înfățișată ca „robie păgînească”80. Istoricii salută în operele lor desființarea dependenței personale și regretă că întreruperea firului procesului reformator nu a îngăduit „stricarea iobăgiei”. Privite din unghiul gîndirii iluministe contribuțiile de istorie socială românească se integrează orientării politice care încerca să restituie prin desființarea iobăgiei demnitatea umană a comunității rurale. Scriind de pe pozițiile iluminismului, intelectualitatea românească a încercat în noile condiții istorice să aducă prin noile sale soluții cul- turale ridicarea socială a țărănimii. Progresul societății românești, după experiența răscoalei, îl văd posibil prin ameliorarea condiției sociale. Așa se explică că un Supplex din 1804 acordă a atenție precumpănitoare stărilor sociale, „grutăților oamenilor de sub nemeși”, prilej pentru invocarea răscoalelor țărănești medievale alături de răscoala lui Horea81. Mișcarea revendicativă românească la începutul secolului al XlX-lea, cu experiența rolului deținut de marile mase în procesele revoluționare europene, în propria istorie trăită, cazul răscoalei lui Horea, nutresc de acum convingerea că țărănimea putea să confere mișcării de emancipare națională consistența socială necesară. Elementul nou pe care îl aduce gîndirea socială românească este accentuarea ideii posibilității izbucniri răscoalelor țărănești în condi- țiile în care reformele sociale nu vor aduce îndreptările necesare. Aluziile evidente la influența Revoluției Franceze și la necesitatea ușurării „acestui neam asuprit” erau de natură să convingă despre oportunitatea reformelor. 68 David Prodan, op. cit., voi. II, p. 341 — 343. 69 Samuil Micu, Scurtă cunoștință a istoriei românilor, București, 1963, p. 44. 90 Izvoarele răscoalei lui Horea. Seria B, Izvoare, narative, voi. I, p. “ David Prodan, Încă Cluj, 1970, p. 42. 976 POMPILIU TEODOR 13 Autorul actului exprimă clar posibilitatea izbucnirii nemulțumirilor, de astă dată cu argumente dinspre fenomenul revoluționar european și din sfera fondului doctrinar democratic, „Pentru că greutatea norodului, niciodată nu vestește bucurie. Dar ușurarea și dreptatea norodului este temeiul stăpînirii”62. Argumentul posibilității ridicării poporului la luptă avea însă și puternice temeiuri interne, răscoala lui Horea, pe care o invo- caseră autorii sau autorul actului din 1804. Pentru această turnură în gîndirea social-politică românească este relevantă observația celor doi episcopi români din 1792 cînd fac aluzie la posibila revoltă a poporului, „în astfel de împrejurări ne este teamă, prea Auguste principe, că nu ne vor fi de ajuns puterile noastre spre a putea opri de la orice exces, după cum ni s-a impus, sub proprie răspundere un popor atît de mare și răs- pîndit în toată provincia”63. Deși aceste idei nu depășesc limita soluțiilor reformiste, este totuși de observat că la începutul secolului al XlX-lea, în gîndirea generației, iluministe răscoalele țărănești, inclusiv răscoala lui Horea, începea să fie încadrată în argumentația politică. Este desigur un pas înainte spre integrarea răscoalei în patrimoniu] național, o primă breșă în gîndirea iluministă, reformistă. Deceniile ce urmează, sub influența romantismului și liberalismului timpuriu vor aduce argumentele necesare considerării răscoalei lui Horea în termeni naționali. Noul spirit democratic care își face loc treptat în gîndirea politică românească va argumenta istoric și ideologic semnificația națională a răscoalei lui Horea. Istoricii români sub semnul romantismului, aplecați asupra elementelor naționale din desfășurarea răscoalei vor sublinia, accentuînd, în opoziție cu istoriogra- fia Stărilor privilegiate, inegalitatea politică-constituțională, temeiurile istorice ale interpretării naționale a răscoalei. 4. Incursiunea în problematica națională a răscoalei învederează com- plexitatea și dificultatea unei atari cercetări. Este de remarcat faptul, nu lipsit de însemnătate, că textele de care dispune istoriografia nu repre- zintă, în pofida abundenței lor, mărturii sigure despre mentalitatea țără- nimii ca expresie a unui nou tip de solidaritate. Cele aduse la lumină de isto- riografie timp de un secol învederează hotărît evoluția spre conștiința de sine etnică a țărănimii, ostilitatea vizavi de o nobilime și în general de o oficialitate de alt neam. în mentalitatea țărănească asuprirea era exerci- tată de pobilime în primul rînd, astfel că nobilime și maghiar se confundă, dovadă convoiul semantic în care nobil sau domn se asociază cu cel ungur. Faptul ne apare firesc atîta vreme cit nobilimea alcătuia principala Staie privilegiată și era nu numai deținătoarea domeniilor feudale ci și a puterii administrativ-politică în regimul principatului. Privite astfel lucrurile dinspre țărănime putem să înțelegem moti- vația țărănească a resentimentelor ei vizavi de o nobilime de alt neam. Feuomenul trebuie privit însă și dinspre procesele ce le suferă nobilimea în societatea transilvăneană, Stările în ansamblul lor, care se metamcr- fdzează în sens național în secolul al XVIIÎ-lea. Nobilimea se colorează național, devine maghiară, căutînd solidarități în cadrul propriei comu-‘ nități naționale. Procesele petrecute în societatea transilvăneană sub impul- 62 Ibidem, p. 81. •2 I. Lupaș, Misiunea. /lwwvadaxx^(»nanica.ro 14 SEMNIFICAȚIA NAȚIONALĂ a răscoalei lui horea 977 șurile luminilor, dezvoltarea culturii naționale, lupta pentru limba națio- nală, dezvoltarea naționalismului feudal sporesc separațiile între iobagul român și nobilul maghiar. Procesului de disoluție a regimului de Stări îi corespunde firesc evoluția spre național. Ca atare Staiea încetînd să mai fie o alcătuire medievală, capătă esențial un conținut național. în aceste împrejurări țărănimea în timpul răscoalei s-a ridicat împotriva dublei asupriri, politice și sociale, exercitată de beneficiarii regimului, în mare majoritate nobilimea stăpînitoare a domeniilor; în epoca imediat următoare, a reacțiunii nobiliare îndreptate împotriva țărănimii și româ- nilor în întregul lor. Stările tind să confunde răscoala lui Horea cu răscoala națiunii române. în aceste condiții nobilimea mică și intelectualitatea românească în funcție de experiența răscoalei și a urmărilor ei se orien- tează prima spre propria ei națiune, a doua spre țărănime pe caie o inte- grează în noul concept de națiune modernă. La începutul secolului cele două sensuri a luptei de emancipare a națiunii române, politică și socială, tind să se apropie într-o unică problemă a națiunii române64. De-a lungul unui proces istoric care a durat mai bine de o jumătate de veac se pregă- tesc condițiile pentru considerarea în termeni naționali a răscoalei lui Horea. Cu alte cuvinte societatea românească în întregul ei realizează sensul național al răscoalei. în funcție de conținutul real al epocii răscoalei, istoriografia modernă este astăzi în măsură să sesizeze semnificația națio- nală a ridicării țărănești, în raport cu societatea secolului al XVIII-lea, cu efectele răscoalei în istoria socială a Transilvaniei și cu evoluția proce- sului de afirmare a națiunii moderne. Or, în acest proces fapta țărănimii române a îmbogățit conceptul de națiune română cu componenta lui socială. LA SIGNIFICATION NAȚIONALE DE LA REVOLTE DE HOREA CLOȘCA ET CRIȘAN RESUME L’etude se propose d’analyser Ies significations nationales de la revolte de Horea dans une Transylvanie ou l’on voyait s’affronter la masse des serfs d’origine roumaine et une noblesse hongroise. Partant des conclusions sur quelles a abouti l’historiographie au long de deuxcent ans, l’auteur a retenu ]a continuation, dans l’historiographie, de la vision naționale specifique aux historiens romantiques, conservee dans ses lignes essentielles, des A.D.Xenopol et loan Lupaș lesquels reprennent Ies theses de N. Densușianu. Dans l’historiographie de la revolte une place de premier plan est detenue par l’interpretation materialiste-historique de David Prodan qui, en 1938, dans l’ouvrage La r&colte de Horea dans Ies comitats de Cluj et Turda affirme le caractere social de la rdvolte. Pen- dant la păriode d’apres-guerre, l’historien associe a la vision ci-dessus une nouvelle interprdtation des idees politiques du siecle sous le signe de la Reforme et des Lumieres. En 1979 on publie la monographie La revolte de Horea, ou le național apparaît comme une expression de la masse 64 David Prodan, 978 POMPILIU TEODOR 15 majoritaire roumaine qui, par sa lutte, essaie de solutionner la question de la nation roumaine depuis ses basse. L’investigation proposâe par l’auteur a suivi la signification naționale de la râvolte ă la lumiere des râactions contemporaines exprimee par Ies mâmoires de la noblesse, dans Ies ecrits des reprâsentants du regime d’etats et la paysannerie roumaine. L’investigation a conclu que la noblesse a accentuâ le caractere național au detriment de celui social, confondant la râvolte ă la nation roumaine, la bureaucratie officielle s’appliquant soit ă consigner avec exactitude Ies rapports des comitats, etc., soit ă essayer d’expliquer Ies causse de la râvolte, parfois en des termes propres aux Lumieres. L’auteur a etudie encore deux categories de sources, des versions contemporaines, hostiles ă la revolte ou se font jour de puissants accents nationaux; Ies attitude de la paysannerie roumaine, la raison qui repon- dait aux aspirations de la revolte. II en a resultâ : 1) Les etats privilegies ont attribue un role essentiel, en forgant la note, aux manifestations nationales, la revolte devenant l’oeuvre de la nation; 2) Les attitudes des reprâsentats des Lumieres qui soulignent elles-aussi, certes, le carac- tere roumain et legitime de la revolte en rapport avec l’oppresion feodale, La paysannerie a motive la revolte par l’oppression feodale accablante, mais en meme temps cile a vu dans la noblesse une noblesse etrangere, hongroise, ce qui a imprime aux actions une nuance naționale. Enfin, l’auteur a interprete le caractere național de la revolte en tant qu’expression de l’oppression exercee par une noblesses etrangere, inaîtresse mais aussi băneficiaire du systeme politique d’âtats. Par con- sequent, on a releve egalement la reaction de la paysannerie au nationalisme feodal qui exprimait l’âvolution des âtats vers le național au XVIII8 siecle. Ainsi, la signification nationa’e de la revolte de Horea a ete le resultat d’une complexe evolution historique du XVIII8 siec’e vers le moderne et le național dans le cadre de laquelle l’evenement de 1784 a exprime l’attitude de la paysannerie envers le regime d’etats et la reac- tion de la noblesse ă la question roumaine. www.dacoromanica.ro RĂSCOALA DE LA 1784 A ȚĂRANILOR DIN TRANSILVANIA; CONTEXT POLITICO-DIPLOMATIC ȘI ECOU EUROPEAN DE MARIAN' STROIA Pentru istoria modernă în general, ultimul sfert al veacului al XVIII- lea1 capătă o semnificație aparte. O scurtă enumerare a momentelor de vîrf ale acestei perioade este, credem, suficient de sugestivă în acest sens. într-adevăr, acum se declanșează și totodată se încheie cu succes, războiul revoluționar pentru independență al coloniilor engleze din Ame- rica de Nord cu urmări asupra raportului de forțe european, izbucnește și se desfășoară marea revoluție burgheză din Franța, urmată apoi de începutul ascensiunii la putere a generalului Bonaparte, viitorul împărat al Franței. în răsăritul continentului european asistăm la declinul trep- tat al Imperiului otoman sub loviturile tot mai puternice ale Rusiei aflate- în expansiune; în fine, tot acum se înregistrează dispariția de pe harta politică a Europei a statului polonez, rezultat al creării unui vacuum de putere în această zonă și al tendințelor expansioniste ale puternicilor săi vecini. Sînt tot atîtea motive care justifică complexitatea deosebită a acestei perioade, care a atras de-a lungul timpului atenția și preocupările a numeroși istorici, juriști sau politologi. în ceea ce ne privește, scopul investigației noastre este ceva mai limitat; ea urmărește doar în datele sale esențiale, deceniul care a precedat răscoala lui Horea de la 1784, încercînd să descifreze, liniile majore de forță» ale contextului politic internațional dat. Așa cum o arată și titlul, în partea, a doua a studiului ne propunem o selectivă trecere în revistă a unor mărturii europene asupra răscoalei, punînd în evidență atit gradul lor de redare exactă a realității, cît și proporțiile deformatoare ale informației. în Europa centrală situația politică este caracterizată de opoziția ireconciliabilă dintre Rusia și Austria, al căror antagonism politico-mili- tar a determinat crearea unui anumit echilibru de forțe în această parte, a continentului. 1 Pentru cadrul general al perioadei ni se par mai utile de consultat, printre altele r A. Lavisse, E. Rambaud, Histoire generale du iveme siecle a nos jours, Paris, 1888, voi. VII —VIII; R. Mousnier, E. Labrousse, Le XVIIIeme siecle, P.U.F., Paris, 1967; Mathew Anderson, L’Europe au XVIIIeme siecle, 1968, Paris, Ren6 Remond, Inlroduclion dans l’his- toire de nolre lemps, I, Le XV!!!” siecle, Editions du Seuil, Paris, 1977, A. Fugier, La Re- nolulion el l’Empire napolconien, Paris, 1954. yww.dacoromanica.ro Revista de Istorie, Tom 37, Nr. 10, p. 979 — 994, 1984. 980 MARIAN STROIA 2 în apus, ciocnirea de forțe opunea iremediabil cele două eterne rivale (Anglia și Franța), confruntarea desfășurîndu-se acum pe un teren neutru, cel al Americii de Nord. Așa cum remarca R. Mousnier, ieșită victorioasă din confruntarea cu Anglia, la începutul deceniului 9, Franța „își restabilise creditul, prestigiul și asigura securitatea Europei2”. în răsăritul continentului, eșichierul politic opunea o Rusie aflată în plină expansiune politică și militară unui Imperiu otoman ce intrase treptat pe poarta unui iremediabil declin. Odată cu urcarea Eeaterinei Il-a pe tronul Rusiei (1762) politica externă a Imperiului țarilor a căpătat un dinamism deosebit. Unul din obiectivele importante ale orientării politice a ambițioasei țarine a fost obținerea ieșirii și accesului la Marea Neagră, pînă atunci aflată sub con- trolul deplin a otomanilor. Pentru a avea mînă liberă în problema poloneză și a obține neintervenția Austriei în sprijinul turcilor, ea încheie cu Prusia tratatul de alianță din 1764, care a jucat un rol important în relațiile internaționale din Europa răsăriteană 3. Asigurată din punct de vedere diplomatic, Rusia nu a ezitat de a interveni activ în Polonia, a cărei situație internă se deteriorase grav în urma încercării lui Stanislav Ponia- towski de a reforma constituția politică internă a acestei țări. Considerînd pătrunderea armatei ruse în Polonia ca o imixtiune în afacerile sale interne, Poarta, sfătuită și de ambasadorii Franței și Austriei, a cerut retragerea trupelor ruse din Polonia. La refuzul acesteia, ea a declarat război Rusiei la 6 octombrie 1768 4. După o confruntare îndelungată și epuizantă pentru ambele părți, Imperiul otoman, care a suferit o serie de severe înfrângeri în ultima sa parte, a fost constrâns să încheie pacea în condiții grele pentru el, la Kuciuk- Kainargi, în nord-estul Bulgariei în 10/21 iulie 1774 5. Marea majoritate a istoricilor consideră astăzi acest episod ca una din cele mai mari victorii diplomatice pentru Rusia, in acea epocă, ,,o pace glorioasă” (Isabel de Madar iaga), un „Carlowitz rus” (Barbara Jelavich) etc. Rumianțev însuși, în corespondența către țarină, menționa că a fost o pace obținută mânu militari și fără prea multe formalități diplomatice. La rîndul ei, conștientă de valoarea acestui acord, Esaterina Il-a îi răspundea la 2 R. Mousnier, E. Labroussc, op, cit., p. 229. 3 Istoria României, voi. III, Edit. Academiei RP.R., București, 1964, p. 477. 4 Stanford I. Shaw, Historg of the Ottoman Empire and Modern Tiirkey, voi. I, 1280 — 1808, Gambridgc Univcrsity, Press, 1976, p. 248. 5 în ceea cc-i privește pe istoricii sovietici, unul din specialiștii problemei consideră că „tratatul din 1774 a contribuit la crcștcrca pond'rci internaționale și a importanței Rusiei”, dind ca exemplu încheierea păcii de la Tcschcn (13 mai 1779) unde intervenția ei a fost extrem de eficientă (E. I. Drujinina, Kiueiuk-Kainardjiiskii mir. 1174 goda, Moskva, 1954, p. 335). Aceeași autoare sublinia că „această pace a asigurat dezvoltarea social-ccononiică a Rusiei, in special a zonelor ci sudice... a ușurat soarta popoarelor balcanice, contribuind la creșterea conștiinței lor naționale și la intensificarea luptei lor de eliberare” (Idem, 200 cetie Kiuciuk-Kainardjiiskogo mira, în „Etudcs Balcaniques”, 1975, nr. 2, p. 96). La rindul său I. S. Dostian, ajunge la concluzia că „din 1774 — momentul încheierii acestui acord — își mar- chează începuturile sale acest nod al contradicțiilor internaționale, cum a fost numită pro- blema orientală ” (cf. Znacenie Kinciuk-Kainardjiiskogo dogooora 1114 r. o. politikue Rossiina Ralkanah konfa XVIII; XXo. TH 3 CONTEXT POL.IT1CO-DIPLOMATIC ȘI ECOUL EUROPEAN AL RĂSCOALEI 981 1 august 1774, remarcînd : „cursul evenimentelor vor arăta ourînd foloasele 'Creseînde ale acestei păci în toată importanța lor 6. Care erau în esență principalele prevederi ale acestui act ? Ambele părți recunoșteau independența Crimeii, Rusia admițînd în plus să-l considere pe sultan drept conducător suprem religios al musulmanilor, cu titlul de calif. în schimbul acestei concesii, Imperiul rus urma să ocupe teritoriul dintre Bug și Nipru, ca și porturile Kinburn și Oceacov care controlau gurile Niprului, la vărsarea, acestuia în Marea Neagră. Rusia urma să evacueze Principatele române, ca și o serie de insule pe care le cucerise în Marea Egee 7. în compensație, sultanul Abdul Hamid I acor da Ecaterinei a Il-a dreptul de a construi și proteja o biserică ortodoxă la Constantinopol, fapț ce avea să fie interpretat ca semn al protecției ruse acordată crești- nilor din Imperiul otoman, precum și celor din Moldova și Țara Românească. Este de remarcat că de-a lungul a mai bine de un secol Rusia avea să utilizeze această prevedere drept bază juridică a justificării intervenției sale în treburile interne ale Imperiului Otoman. Rusia obținea de asemeni, prin prevederile tratatului privilegii comerciale extensive și, cel mai important — dreptul de liberă trecere pentru navele sale comerciale în Marea Neagră și chiar prin strîmtori. Aceasta marca, după cum remarcă istoricii problemei, prăbușirea secularei exclusivități maritime a turcilor în Marea Neagră 8. Din punct de vedere al compensațiilor financiare Turcia era supusă ]a plata unei despăgubiri de război de 7,5 milioane akgele (eșalonată pe o perioadă de 3 ani), oricum o povară apăsătoare pentru o vistierie, și așa secătuită, cum se găsea cea a Imperiului în acel moment9. O prevedere importantă sub raport diplomatic, cu repercusiuni ulterioare în istoria relațiilor politice ale țărilor române era aceea potrivit căreia Rusia primea dreptul de a avea consuli în orașele otomane. Preva- lîndu-se de acest drept, după o îndelungată luptă diplomatică, Rusia va reuși, în 1782, să-și instaleze primii reprezentanți diplomatici în țările române 10. 6 G. S. Grosul, Dunaiskie Kniajestva v politike Roșii 1774 — 1806. Izd. Știința, Kisinev, 1975, p. 68. 7 Vezi pentru textul tratatului G. Koradounghian, Recueil d’actes inlernationaux de l'Empire Ottoman, tom II, Leipzig, Neuchâtel, 1900 ; Ghenadie Petrcscu, Dim. A. Sturdza, și Dim. C. Sturdza, Acte și documente relative la istoria renașcerei României, voi. I, Tip. Carol Gobl, București, 1888, p. 125 — 139; ea și în monografia E. L. Drujinina, Kuciuk-Kainardjiiskii mir (1774) goda, Moskva, 1955, p. 349 — 360. 8 Barbara Jelavich, History of the Balkans. Eighteentli and Nineteenlh Centurii, Cam- bridge University Press, 1983, p. 69. 8 Stanford I. Shaw, op. cit., p. 250. V După Nicolae lorga, Ia 20 iunie 1780 Serghei Lasearov solicitase autorităților oto- mane acreditarea sa în calitate de „consul pentru Moldova, Muntenia și Basarabia” (Cf. Pre- față la voi. Rapoarte consulare prusiene din Iași și București, 1763—1814 (voi. X din Colecția Hurmuzaki), București, 1897, p. XVIII. Afirmația pare plauzibilă, căci patenta dc numire a lui Serghei Loșcarev (acesta e numele său exact) în calitate de „consul general in Moldova, Țara Românească și Basarabia”, emanată de la Colegiul de stat pentru Afaceri Externe al Rusiei și semnată de Nikita Panin și Ivan Osterman, datează din 10 februarie 1780 și este confirmată de împărăteasă 10 zile mai tirziu (Vezi Direcția Generală a Arhivelor Statului, fond Microfilme U.R.S.S., rola 91, c. 1344—1345). Această nouă sursă se corelează astfel în chip plauzibil cu data decembrie 1779, în genere utilizată pînă acum ca moment al înființării oficiale a consulatului rus in Plțjy^iy^E^IțțțUUrfMBJnMtMCrfierban, înființarea consulatelor ruse tn Moldova și Țara Românească, în SMIM, II, 1951 și Flurmuzaki (serie nouă), Ra- 982 marian stroia 4= în ceea ce privește situația Țărilor române, stipulațiile referitoare la ele erau conținute în art. XVI al tratatului. Printre prevederile acestui paragraf se înscriau amnistierea acelor români care luaseră parte la război alături de trupele rusești, libertatea exercitării cultului religios, scutirea- de achitarea dărilor restante din timpul războiului și suspendarea pe doi ani a plății haraciului, dreptul domnilor români de a avea însărcinați cu afaceri pe lingă Poartă, ca și dreptul de intervenție a Rusiei în favoarea țărilor române n. în ce măsură și cu cită rigurozitate au fost respectate de către turci prevederile referitoare la țările române12 o dovedesc cu prisosință nume- roasele acte ulterioare (hatișeriful din 1774, senedul din 1783, actele de privilegii din 1784,1791, 1792 ca și hatișeriful din 1802), care au căutat să pună capăt abuzurilor și arbitrariului autorităților otomane în Principate. Cît privește soarta Țărilor române, devenite teatru de operațiuni și supuse vicisitudinilor deselor războaie din această perioadă, deosebit de pertinente sînt aprecierile dintr-un recent studiu axat pe acest aspect : . judecate în ansamblu, războaiele ruso-austro-turce din secolul al XVIII-lea au influențat negativ dezvoltarea societății românești. Prin ocupațiile apăsătoare pe care le-au generat, prin dislocările de populație și cortegiul de ravagii pe care le-au antrenat, prin jafurile și siluirile ce- le-au însoțit, prin obligațiile împovărătoare ce le-au introdus, prin epide- miile pustiitoare pe care le-au declanșat, prin stagnarea generală pe care au provocat-o în toate domeniile de activitate, aceste războaie au stîn- jenit procesul de trecere de la feudalism la capitalism, ele au agravat dominațiile străine asupra teritoriului românesc și au avut drept conse- cință rășluiri teritoriale din aria locuită de români” 12.bls Puținele urmări cu adevărat pozitive sînt din păcate umbrite de cortegiul, așa cum s-a. văzut mai sus, mult mai numeros, al pagubelor și frînelor aduse dezvol- tării lor. poarte consulare ruse 1770— 1796 ), I, București, Edit. Academiei, 1962. p. 20). Avatarurile recunoașterii noului consul și a localității sale de reședință (in speță București), sint bine sur- prinse la V. A. Urechia, Istoria românilor, seria de volume pentru anii 1774—1786, tomul I, București, Carol G6bl, 1891, p. 181 — 187. Odată cu Înlocuirea la Constantinopol a contelui Staliiev cu noul ambasador Bulgakov, (mult mai energic), ca și a intervențiilor diplomatice franco-austriece (Saint-Priest și H. Rathkeal), In decembrie 1781 Loșcarev — primește be- râtul de învestitură și la 2 februarie 1782, pleacă spre postul său diplomatic fiind astfel pină In decembrie 1782, primul consul general rus In Țările Române. 11 D. A. Sturdza și C. Colescu-Vartic ș.a., op. cit., p. 131 — 133. 12 Evenimentul politic de la 1774 nu putea să scape atenției istoriografiei noastre mai- vechi și mai noi. Reflectat In sintezele lui V.A. Urechia, A.D.Xenopol, C. C. Giurescu, In cîtcva articole ale lui Nicolae lorga. El a format, după 1944, obiectul unor preocupări mai atente și mai ales, mai bine susținute de noi descoperiri de izvoare. Menționăm astfel voi. III al Isto- rici României, București, 1964, p. 481 ; Istoria poporului român (sub redacția A. Oțetea,- I. Nestor, I. Popescu-Puțuri, V. Maciu), București, 1970; Const. C. C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri pînă astăzi, București, 1975. Dintre studii trebuie amintite aici contribuțiile lui M. M. Alexandrescu-Bulgaru, Rolul hatișerifurilor,, de privilegii în limitarea obligatilor către Poartă In „Studii”, t. XI (1958), nr. 6 ; A. Vianu, Aplicarea tratatului de la Kuciuk Kainargi cu privire la Moldova și Țara Românească (1775 — 1783), In „Studii”, t. XIII (1960), nr. 5; Idem, Cu privire la hatișerifurile de privilegii acor- date Principatelor Române în anul 1774, in „Romanoslavica”, V, 1962; mai recent Gabriel Bădărău, Considerații privind raporturile româno-otomane intre 1774 și 1802 (I), în „Anuarul Institutului dc istorie și arheologie „A. D. Xenopol” t. XX (1983), p. 135—151). isbls Constantin Căzăniștean» i-fahnnidor juso-austro-lurce din secolul al XVIII-lea asupra fărilor 34, 1981, nr. 2, p. 269. 5 CONTEXT POLTTJCO-DIPLOMATIC ȘI ECOUL EUROPEAN AL RĂSCOALEI 983 în ceea ce privește Austria, cel puțin în acest moment, poziția sa față de situația creată a fost destul de ambiguă. Sub raport diplomatic ea constituia parte contractantă în tratatul încheiat cu otomanii în 1771, pe care nu-1 ratificase. Deși una din prevederi stipula intervenția în sprijinul aliatului în caz de război, Austria nu a sprijinit militar Imperiul în conflictul său cu Rusia. Pe de altă parte, nedorind o extindere prea mare a Rusiei în această parte a continentului, ea a mediat între cele două părți beligerante urmărind, desigur, să împiedice o prea masivă ■dezmembrare a Imperiului otoman. Ca urmare a acestei politici oscilante, Austria a fost și ea o beneficiară indirectă a tratatului amintit; în mai 1775, avînd consensul marilor puteri vecine și acceptul final al otomanilor, a anexat Bucovina 13, stră- vechi teritoriu romanesc, asupra căruia nu avea nici un drept, după cum nici Turcia dreptul de a-1 înstrăina. Toate protestele domnului Grigore al IlI-lea Ghica și ale boierilor moldoveni la Poartă împotriva acestei amputări teritoriale au fost fără rezultat. Și astfel în stăpînirea Austriei, care motiva această nouă anexiune prin necesitatea de a avea o legătură directă cu Galiția (anexată de la Polonia în 1772), a intrat un teritoriu de 10.000 km2 și 75.000 locuitori, cu 233 localități, inclusiv vechea capitală a țării Suceava. Avea să treacă aproape un secol și jumătate pînă cînd acest străvechi ținut românesc să reintre în chip firesc în trupul țării, ia 1918. După Kuciuk-Kainargi, în arena politică central și est-europeană sînt sesizabile o serie de tendințe manifeste din partea principalilor pro- motori. Pe de o parte, în ceea ce privește Austria asistăm la tentative de ameliorare a relațiilor cu Franța, în vederea creării unei contraponderi în fața amenințării potențiale prusiene. Acest din urmă aspect, al creș- terii tensiunii în relațiile pruso-austrice e vizibil mai ales în ultima parte a deceniului. în ceea ce privește Rusia aceasta e preocupată acum de chestiunea respectării de către turci a clauzelor amintitului tratat, și cu tot mai multă acuitate, de problema creșterii influenței sale în Crimeea 14, pro- fitând de stipulațiile care o avantajau în acest sens. în această politică, Ecaterina a-II-a este favorizată și de noul curs al diplomației franceze, 13 Vezi foarte semnificativ pentru poziția puterilor străine față de anexiune, N. lorga, Acte și fragmente referitoare la istoria românilor.. ., II, p. 113. Textul convenției in D.A. Sturdza, Ghenadie Petrescu și D. C. Sturdza, op. cit. în 1875, M. Kogălniceanu, unul dintre cei dinții istorici ai noștri care au descris acest tragic episod a publicat Raptul Bukovinei, dez- văluindu-i cauzele și contextul In care s-a produs. Amintim apoi pe A. D. Xenopol, Războaiele dintre ruși și turci și urmările lor asupra țărilor române, Iași, 1880; N. lorga, Histoire des Roumains de Bucovine â partir de l’annexion autrichienne (1775— 1914), Jassy, 1917, (cap. I); Mai recent semnalăm tratarea acestui aspect In monografia România in relațiile internațio- nale. 1699— 1939 (coord. : L. Boicu, V. Cristian, Gh. Platon), Edit. Junimea, Iași, 1980, p. 44 și mai detaliat la N. Adăniloaie, Despre suveranitatea otomană și nerespectarea de către Poartă la 2775 și 1812 a obligațiilor de apărare a teritoriului Țărilor române, în „Revista de istorie”, t. 35, 1982, n. 8, p. 950-955. 14 Cf. Tamara Stoilova, Za russko-turskite otnosenia sled voinata ot 1768— 1774, în „Isto- riceski pregled", 1982, nr. 1, p. 59 — 68; Alan Fisher, The Crimean Tatars. Stanford University, 1978, p. 220-238. www.dacoromanica.ro MARIAN STROIA 6 984 inițiat de Vergennes, care urmărea tot mai insistent o treptată dar efectivă apropiere de marea putere a nordului. O tentativă de reapropiere austro-franceză, este încercată și de losif al Il-lea în vara lui 1775, prin trimiterea la curtea fran- ceză a fratelui său Maximilian. Vizita acestuia se soldează fără un rezul- tat politic concret. O a doua tentativă, efectuată în anul următor, înre- gistrează la rîndu-i aceeași soartă. Alianța austro-franceză, propusă de emisarul austriac baronul Thugut lui Vergennes, cu vădită orientare antirusă .și evidentă direcție prootomană, nu convenea însă vederilor ministrului de externe francez, preocupat, după cum am văzut în acea perioadă, de ameliorare relațiilor țării sale cu Imperiul rus 1S. Nici călă- toria personală a lui losif al lî-lea în Franța, în 1777, cu aceleași obiective, deși a adus multă popularitate suveranului habsburg, nu s-a încheiat cu vreun rezultat politic mai palpabil. Ultimii ani ai deceniului marchează o relativă încordare a rela- țiilor internaționale ale vremii. în apusul continentului Anglia aflatăr și așa într-o situație dificilă în războiul cu statele americane (suferise infrîngerea de la Saratoga la 1777), primește o noua lovitură avînd acum în față o puternică coaliție, formată din coloniile americane, cărora li se alătură din 1778 Franța și ulterior Spania 16. în centrul Europei relațiile pruso-austriece și așa încordate, se deteriorează de această dată mult mai grav, ajungîndu-se la o confrun- tare directă în războiul pentru succesiunea la tronul Bavariei17. Urmă- rind să se ralieze politicii de creșteri teritoriale preconizată de Maria Tereza și de cancelarul conte Kaunitz, losif al II-lea a încercat în 1778- să profite de deschiderea succesiunii la tronul Bavariei în urma morții electorului Maximilian-Joseph și să adauge și acest teritoriu provinciilor ereditare ale Habsburgilor. El s-a izbit însă de opoziția fermă aluiFrederic al II-lea, care a declanșat operațiile militare, declarîndu-se în favoarea menținerii moștenitorilor legitimi. Austria nu a găsit în această spi- noasă problemă nici sprijinul Franței, care prin nota lui Vegennes din 5 februarie 1778 nu recunoștea formal pretențiile austriece asupra teritoriului bavarez. în ceea ce o privește pe Ecaterina a Il-a, aceasta recomandă Austriei să-și retragă pretențiile, amenințînd în caz contrar cu inter- venția armată. Nedorind totuși să se ajungă la o conflagrație de anver- gură, Ecaterina Il-a, de conivență cu cercurile conducătoare franceze,, înclină spre un compromis și consimte la proiectul propus de Vegennes — al unui tratat de pace între Prusia și Irpperiul austriac. încheierea convenției ruso-turce de la Ainali-Kavac, care lăsa Rusiei mîinile libere în centrul Europei, determină pe losif al II-lea și Kaunitz să cedeze. 15 Vezi in acest sens, E. Zollner, Histoire de l’Autriche, des origines ă nos jours, Paris,, 1966, p. 328—330; A. Lavisse, E. Rambaud, Histoire generale du JVtme siecle, ă nos jours, vo). VII, Paris, 1902, p. 570—571 ; Fr. Fejto, Joseph II, un Habsbourg revolutionnaire, Per- rin, 1982, p. 158-165. 16 N. Ciachir, Gh. Bercan, Diplomația europeană in epoca modernă, Edit. științifică și enciclopedică, București, 1984, p. 219. 17 Cf. Karl A. Royder, Maria Tereza, Prentice Hali Inc., Englewood Cliffs, N. I., 1973, p. 68—69; Const. Andreescu, La Francat lapolitiaue orientale de Catherine II (177 5—J792> in Melangcs de l'âcole roumain II, p. 123—130. 7 CONTEXT POLITICO-DIPLOMATIC Șl ECOUL EUROPEAN AL RĂSCOALEI 98> Acestea au fost deci împrejurările în care s-a parafat tratatul de la Teschen (13 mai 1779) — prin care Austria, Prusia și Saxonia erau compensate cu cîteva avantaje, dar Bavaria rămînea pe mai departe în stăpînirea electorului palatin. Tratatul avea să reprezinte unul din ultimele succese diplomatice pentru Franța. Principala beneficiară era Busia, ea devenind una din statele garante ale Imperiului german, reușind să impună beligeranților condițiile sale și cele franceze. Venirea anului 1780 marchează un moment de cotitură în raportu- rile internaționale din centrul și sud-ertul continentului: prin moartea Măriei Tereza, losif al II-lea devine singurul stăpînitor al Imperiului Habsburgie. Personalitate aparte a epocii luminilor, adept convins ai politicii despotismului luminat, el a încercat în plan intern punerea în prac- tică a principiilor acestei noi atitudini în raporturile statului cu supușii18. în această acțiune reformatoare se înscriu și încercările sale de a rezolva sau măcar atenua spinoasa problemă a iobăgiei. Tulburările din Ungaria din 1765 — 1766, faimoasele „răscoale ale foametei” din Slovacia și Boemia i-au întărit convingerea asupra necesității adoptării unor decizii adecvate. Astfel, prin patenta din 1 noiembrie 1781 (urmată de cea din 12 iulie 1782) se desființa serbia în Boemia și Moravia, respectiv Carintia, măsura extinzîndu-se la 20 decembrie 1782 în toate țările ereditare ale Imperiului19. Intenții similare manifesta losif II și față de Transilvania, însă opoziția înverșunată a nobilimii maghiare de aici și în chip logic și a auto- rităților administrației provinciale la aprobarea și aplicarea proiectului de reglementare urbarială, vor face ca abia după răscoală lui Horea măsura să poată fi legiferată într-un context în care amintirea recentelor eveni- mente și teama stîrnită de ele era mult prea proaspătă în mințile poten- taților din regiune. Politica externă a Imperiului Habsburgie, care pînă atunci fusese înriurită de abilitatea politică a cancelarului Kaunitz și de orientarea net antiprusiană a împărătesei, capătă din acest moment o nouă orientare 20. După o încercare, nereușită, de conciliere cu Frederic al II-lea, noul împărat habsburg, ajunse pînă la urmă, de conivență cu Kaunitz, la con- cluzia că singura soluție care se impunea era o apropiere și, respectiv, o alianță cu Busia, noua mare putere, aflată acum în plină expansiune spre sud. în acest context s-au desfășurat astfel convorbirile sale cu Eca- terina a Il-a (în mai 1780) la Moghilev (pe Nipru), în Ucraina. 18 Pentru acest aspect a se vedea mai pe larg la Fr. Fejto, op. cit.; R. W. Harris, Abso- lutism. and Enlightement, London, 1964; Fr. Bluche, Le despotisme eclaire, Paris, 1968; I. C. W. Blanning, Joseph 11 and Enlightened Despotism, London, 1970; Albert Soboul, Sur la fonrtion historique de l’absolutisme eclairee, în „Annales historique de la Revolution franțaise”, nr.238, 51e Annâe, Octobre-D^cembre 1979, p. 519—534; H. M. Scott, Whatever happened to the En- lighlened Despots‘1 în „Ilistory, The Journal of the Historical Association", voi. 68, number 223, June, 1983, p. 245—257. Vezi în literatura românească de specialitate A. Magyari, Unele considerații privind despotismul luminat în „Acta Universitatis Babeș-Bolyai", Historia, t. XXVIII, 1983, p.8-23. 19 David Prodan, Răscoala lui Horea, voi. I, București, 1976, p. 73—74. 20 Robert A. Kann, History of the Habsburg Empire (1536— 1918), Berkeley, 1974, P. 2io. www.dacorornanica.ro 4 — C. 2545 986 MARIAN STROIA 8 Ele au fost urmate de o călătorie a acestuia prin Rusia și o ședere la St. Petersburg. Ideea principală a întrevederii se întemeia pe princi- piul ca fiecare din părți să evite orice alianță unilaterală cu Poarta și să-și garanteze reciproc cuceririle făcute pe seama Imperiului otoman. Ca atare, înțelegerea de principiu cu losif II avea să fie confirmată ulte- rior de un tratat secret de alianță, încheiat un an mai tîrziu (mai 1781). Din discuțiile cu țarina, monarhul austriac și-a dat seama că in vederile acesteia, problemele orientale ocupau primul loc. De altfel, schim- bările pe care aceasta avea să le opereze în ierarhia politică nisă în 1781 aveau să reflecte, evident, această nouă opțiune politică. Astfel, în sep- tembrie 1781, Nikita Ivanovici Panin a fost înlocuit la conducerea cole- giului Afacerilor Străine cu vicecancelarul conte I.A. Osterman, în timp ce A.A. Bezborodko, pînă atunci simplu membru al Colegiului, a devenit efectiv principalul consilier al Ecaterinei II-a în problemele de politică externă 21. Aceasta însemna deja o prevalare a interesului pentru proble- mele expansiunii sudice, căci în timp ce Panin fusese adeptul politicii de hegemonie asupra Nordului, atît Osterman, cît mai ales Bezborodko erau partizanii noii orientări. în 1782, în condițiile înăspririi crizei Crimeii, Ecaterina a Il-a a încercat să vadă care ar fi fost reacția lui losif al II-lea la un posibil război cu Poarta otomană. Planul pe care, în scrisoarea sa din 10 septembrie 1782, țarina îl propusese noului său aliat consta în crearea din Moldova, Țara Românească și Basarabia, a unui stat tampon independent, sub nu- mele de „Dacia”, sub conducerea unui principe creștin. Rusia nu do- rea decît cîteva mici rectificări de frontieră, districtul Oceacov și cîteva insule în Marea Neagră; împăratul losif al II-lea putea să ocupe nordul Serbiei. Acesta era un „program minimal”, care putea fi realizat chiar fără război. Dacă, în schimb, Poarta nu arăta înțelegere pentru aceste revendicări, cele două state aliate urmau să elimine definitiv pe turci din Europa. Acesta era, în liniile sale mari celebrul plan așa-zis „dacic”, sau proiectul grec, cum a mai fost numit, elaborat de către Bezborodko și cneazul Grigori Potemkin și însușit fără rezerve de Ecaterina Il-a 22. De acord, în principiu, cu proiectul rus, suveranul austriac, care enumera în scrisoarea de răspuns propriile sale revendicări teritoriale (Hotinul, Vidinul, Belgradul, Istria și Dalmația (de la Veneția), era, îm- preună cu cancelarul Kaunitz, conștient și de consecințele care puteau decurge în cazul punerii sale în practică 23. Cursul evenimentelor și în special pacea de la Versailles, avea însă să ducă la căderea proiectului 21 Isabel de Madariaga, Rassia in the age of Catherine the Great, New Haven and Lon- don, Yale University Press, 1981, p. 377; D. L. Rassel, The Politics of Catherinian Russia. The Panin Party, New-Haven, 1975, p. 245 — 258. 22 Vezi pentru detalii loan I. Nistor, Restaurarea Daciei in sintezele diplomației europene, in „Analele Academiei Române”, Seria IlI-a, t. XXI (1939), p. 337—355; * * * ARNETH (Alfred von) ed., Joseph II und Katharina Don Russland, ihr. Briefwechsel, Wien, W. Brau- miiller, 1869; Fr. Fejto, op. cit., p. 267—270; L. Boicu, Considcrations sur la genese de la ,,ques- tion roumaine” en tant que probleme internațional, în „Revue roumain d’histoire”, t. XIV (1975), 1, p. 9 — 14; G. S. Grosul, Doi. cit., p. 72—73. 23 în acest sens revelatoare este scrisoarea sa din 7 decembrie 1782 către ambasadorul austriac la Paris Mercy d’Argenteau (cf. Correspondance secrite du Comte de Mercy-Argenleau aoec Vempereur Joseph II et le prince de Kaunitz, Paris, 1889, voi. I, p. 143), (in continuare Merțy d’Argenteau, Cor"sP°J^^.da voi. II, p. 5. 31 Pentru cunoașterea ecoului internațional al mișcării, fundamentală rămine pinăln mo- mentul de față, monografia lui Nicolae Edroiu, Răsunetul european al răscoalei lui Horea, Edit. Dacia, Cluj-Napoca, 1976. Se adaugă aici Miliail Dan, Ecoul european al răscoalei populare con- duse de Horea, Cloșca și Crișan în Lucrările științifice, Seria B. (Istorie). Institutul Pedagogic Oradea, 1969, p. 263 — 275 ; M. Sânzianu, Revoluția lui Horea in rapoartele ambasadorilor regelui Sardiniei, în voi. în amintirea lui Constantin Giurescu, București, 1944, p. 473 — 482 ; Al. Ciorănescu, Documente privitoare la istoria românilor culese din archivele din Simancas, Bucu- rești, 1940; Ștefan Pascu, Știri noi privitoare la revoluția lui Horia în „Anuarul Institutului de istoric națională”, IX, 1943—1944, p. 356 — 403; C. Șerban, Știri despre răscoala lui Horea tntr-un ziar spaniol, în „Revista de istorie”, t. 27, 1974, nr. 10; Ileana Bozac, Semnificația europeană a răscoalei lui Horea în comentariul lui W.L.Wekhrlin, în „Anuarul Institutului de istorie și arheologie”, 17, Cluj, 1974, p. 237 — 246. Camil Mureșan, Răscoala lui Horea in co- respondența diplomatică ^istoria, XXV 11 CONTEXT POLmCO-DIPLOMATIC ȘI ECOUL EUROPEAN AL RĂSCOALEI 989 mai dura încă o săptămînă, iar sosirea la extremitățile continentului (Suedia, Rusia, Portugalia sau Anglia), prin canale diplomatice sau presă, contribuia la deformarea, exagerarea, alteori la amplificarea lor. Nu trebuie să ne mai mire, așadar, că știrea despre declanșarea răscoalei era cunoscută la Lisabona la sfîrșitul lunii noiembrie 1784 iar cea despre executarea conducătorilor răscoalei ajungea la Paris abia la 5 aprilie 1784. în ansamblu, pentru acest aspect al studiului nostru am selecționat cu precădere informațiile furnizate de rapoartele diplomatice ale amba- sadorilor diverselor puteri din capitala austriacă sau cele difuzate prin organele de presă ale vremii, evident subiective unele din ele, în primul rînd datorită poziției celor care le scriau, în al doilea rînd datorită orien- tării periodicului respectiv. în ceea ce privește sursele de informare ale diplomaților acreditați la Viena, Camil Mureșan presupune, cu justețe, că ele erau cam aceleași : știrile constau în indiscreții ale demnitarilor de la curte și ale slujbași- lor de cancelarie și în zvonuri colportate prin capitala Imperiului 32. Pentru o mai bună sistematizare a materialului, ni s-a părut oportună o firească grupare a mărturiilor pe probleme : cauzele răscoalei, desfă- șurarea și înăbușirea ei, conducătorii și soarta lor. Acad. David Prodan remarca pe bună dreptate că în ce privește cauzele, acestea, în genere sînt căutate în „domnii pămîntești, în dregăto- rimea lor, în asuprire, în abuzuri, în servitute, în sarcinile fiscale, în dorința de libertate, indiferent dacă atitudinea e favorabilă, neutră sau ostilă răscoalei” 33 34. Din acest punct de vedere marea majoritate a rapoartelor diplomatice pun accentul, fie pe exploatarea nobiliară , fie pe dorința țăranilor de a se înrola în regimentele de graniță și a fi astfel supuși doar împăratului. în fond ambele explicații corelate corespunzînd adevărului. Aflat, evident mult mai aproape de teatrul evenimentelor decît colegii săi de la Viena, consulul Rusiei la București, în raportul său din h noiem- brie 1784 informa autoritățile țariste asupra faptului că „poporul s-a ridicat, în acele locuri... (Transilvania) împotriva nobililor, dorind să se elibereze de sub puterea lor și să aparțină de acumînainte însușiîmpă- ratului...” M. La rîndul său, raportul întocmit la 17 decembrie 1784, de ambasa- dorul spaniol la Viena, Domingo de Iriarte, consemna superiorului său ierarhic, ministrul de externe, marchizul de Floridablanca știrea că răs- coala, după informațiile sale era îndreptată împotriva nobilimii (sesizînd foarte nuanțat prin formula „nu împotriva împăratului”, credința naivă a maselor în „bunul” împărat); la 26 ianuarie 1785 el adăuga că preten- țiile lor sînt acelea de a fi soldați de margine (în regimentele grănicerești — n.n.), cunoscînd avantajele care decurgeau de aici 35. O opinie oarecum asemănătoare, întîlnim în consemnările avocatu- lui Boss i, ambasadorul regelui Sardiniei, către ministrul lui Victor Amedeu 32 Camil Mureșan, ari. cit., p. 15. 33 D. Prodan, op. cit., voi. II, p. 659. 34 Hurmuzaki, Documente (serie nouă). Rapoarte consulare ruse (1770 — 1796), Edit. Aca- demiei, București, 1962, p. 298. ,___ 33 Al. Ciorănescu, doc. c(/WWWiUaOOT0inani©&.lW:CI.V III, p. 335. 990 MARIAN STROIA 12 al IlI-lea, contele de Hauteville. „Scopul răsculaților este — reda el la 15 noiembrie 1784 — după cum se spune (sursa, așadar, un zvon — n.n.) să fie puși în situația de grăniceri; să nu asculte decît de colonelul lor sau de împărat, fără a depinde nici de nobili, nici de autoritățile comitatului” 36. Ceva mai amănunțită este relatarea pe care o transmite ambasadorul venețian Sebastian Foscarini către dogele Veneției despre evenimentele din Transilvania. Pe lîngă detaliatele știri despre activitatea răsculaților, el menționa în raportul său, datat „Schbnbrunn 27 noiembrie 1784”, patenta recent promulgată de împărat pentru Boemia șiMoravia” 37 (e vorba de abolirea iobăgiei în aceste provincii în 1781 — n.n.). Cam pe aceeași linie se înscrie și concluzia care se degajă din depeșa de la 17 noiembrie’ 1784 a ambasadorului britanic la Viena, sir Robert Murray Keith. Cauza răscoalei rezidă — după el — în convingerea țăra- nilor că stăpînii lor nemijlociți le sînt tirani și asupritori. Ei (țăranii — n.n.) doresc să fie eliberați de sub dependența nobililor și să fie așezați pe aceeași treaptă cu locuitorii de la hotarele turcești care trăiesc sub un regim militar 38 *. O interpretare ceva mai îndepărtată de realitate o întîlnim — în această problemă — la agentul diplomatic portughez Agosti no Meri către ministrul portughez al relațiilor străine. Cauza — susține diplomatul portughez fiind o lege a împăratului (losif II — n.n.) care dă libertate țăranilor de a plăti corvoada în produse sau bani (?) la cei care sînt supuși și interpretarea arbitrară de către ei a acestei dispoziții3B. Nu lipsite de interes ca sursă de informare sînt și ziarele vremii, cu mențiunea că veștile înserate în periodicele europene trebuie privite cu circumspecția de rigoare, date fiind modul de transmitere al știrilor de care aminteam anterior. „Toți acești oameni, dintr-un neam deosebit de frumos, puternic și prolific, care nu-și ascund sîngele roman, tînjesc sub crunta oprimare a blestematului sistem feudal (care în Transilvania nu a fost încă moderat și făcut suportabil ca în Ungaria) și de pe urma nesiguranței și a brutalităților care decurg din el” — scria la sfîrșitul anului 1784, în numărul său „Politisches Journal” din Hamburg. Sim- patia ziarului față de situația și cauza țăranilor români răsculați, sînt aici mai mult decît evidente 40. Extrem de concise se arată a fi „Gazete de Pays-Bas” din Bru- xelles, editată de I.V.Berghen și respectiv „Gazette de France” organ politic al regalității franceze. „Românii s-au răsculat împotriva domnilor lordepămînt” își informează amîndouă cititorii, cea dintîi la 13 decembrie, iar a doua la 17 decembrie 1784, operînd amîndouă cu o sursă identică, după cum o reflectă izbitoarea similitudine a formulării41. Concluzia 38 M. Sânzianu, op. cit., p. 476. 37 Hurmuzaki, IX, p. Il-a, p. 133. 38 Public Record Office, London, Foreign Office, fond 7, dosar 9, nr. 11 (cf. Camil Mureșan, art. cit., p. 16). 33 Arh. St. București, fond microfilme Portugalia, rola 12, c. 535. Aducem pe această cale mulțumirile noastre lui Eugen Denize pentru sprijinul acordat la descifrarea acestui izvor. 40 „Politische Journal" din Hamburg. Horea a hotărtt să-i elibereze pe ai lui, in „Maga- zin istoric”, VIU, nr. 5(86) 1974. Trad. aparține Georgetei Bolomey, Vezi și N. Edroiu, op. cit., p. 79. , « N. Edroiu, op. cit., tigTOiny^ 1 B. F. Porșnev, Feodalizm i narodnîie massi, Edit. „Nauka”, Moscova, 1964, p. 289. 2 R, Mandrou, Classes et luttes de classes en France au debut du XVIIe sitele, Paris, 1965. . r ■ 3 Antoni Maczak, La paysannerie et les luttes de classes, în „Acta Poloniae Historica”, 16, 1967, p. 146. , www.dacoromamca.ro 1012 DEZBATERI taneitate-conștiință dc clasă, aproape toți autorii au fost inclinați să considere spontaneitatea în chip negativ, ca pe o limită obiectivă a luptei țărănimii. Spontaneitatea Însemna pornire dezordonată, lipsă de coerență, predominarea stihiei asupra ordinei, a izbucnirilorpasionale asu- pra spiritului constructiv, rațional. în ultima vreme cercetătorii și-au pus întrebarea : e sufi- cient să se analizeze și să se aprecieze acest aspect, intrinsec mișcărilor țărănești, numai in raport cu fenomenele luptei revoluționare ce apar la alt nivel al istoriei: conștiință de clasă matură și forme organizate de luptă, reflex al conștiinței materializate politic In partide bur- gheze sau muncitorești? Dincolo de acest raport, în ce termeni se află spontaneitatea cu dez- voltarea Însăși a mișcării țărănești, cu fenomenul ca atare al luptei țărănimii? La această1 chestiune cercetătoarea Z.K. lanel subliniază că spontaneitatea este forma de trecere a nemul- țumirii sociale in acțiune socială4 *. Stihia este Însoțitorul inevitabil al mișcărilor țărănești dc masă pe toată întinderea și durata acestora. Rolul ei nu este insă identic in toate fazele mișcă- rilor. în perioada de ascensiune a valului revoluționar spontaneitatea joacă rol detonator și stimulator al răscoalelor. Ea aprinde și Înflăcărează acțiunea, este Însăși izvorul ei de creștere. Spontaneitatea este semnul pătrunderii in mase a mișcării, al Implîntări rădăcinilor sale In adîn- curile straturilor societății, a disponibilului de energie revoluționară a unei răscoale6. Pe valul' acestei descărcări vijelioase de energie se nasc și se dezvoltă formele de organizare ale răscoa- leor (atîtea cîte se pot observa în fiecare caz in parte), așa cum sint constituirea de deta- șamente, fixarea obiectivelor de acțiune, desemnarea unor observatori pentru a furniza date- despre adversar, trimiterea unor agitatori în zonele încă nerăsculate etc. Spontaneitatea, în cazul luptei țărănimii, implică de fapt raportul dintre violența acțiunii și conștientizarea țelu- rilor acesteia. Capul de afiș al acuzațiilor exponenților claselor dominante la adresa răscoalelor, și nu odată reproșul venit din partea unor ideologi socialiști, a fost că tocmai tensiunea acți- unii țărănești ar fi indiciul lipsei ei de sens, de finalitate rațională. în felul acesta, erau inves- tite cu raționalitate, moderația, înscrierea acțiunii în termenii unor raporturi ,,suportabile”- pentru adversarii de clasă, în timp ce deslănțuirea năvalnică, tinzind să măture totul în calea sa, să distrugă din temelii stavilele sociale care țineau țărănimea încătușată, era văzută ca o forță oarbă, distructivă. Fenomenul a apărut cu maximă evidență în timpul marii răscoale din 1907. Foarte adesea comentariile din presă pe marginea evenimentelor din Muntenia și Oltenia, atunci cînd acțiunea țărănimii a atins maximum de intensitate țineau să releve că aceasta nu mai era de fapt o luptă, ci o pornire distrugătoare, ajunsă la paroxism. Dacă răs- coala in Moldova putea fi judecată în termenii unei lupte, cea din Muntenia și Oltenia era, după aceste comentarii, doar o dezlănțuire de furie și violență. Sub această formă se aduce de fapt un omagiu hotăririi și energiei revoluționare a țărănimii. Fiindcă problema nu consta în a introduce un factor de temperare a luptei, prin conștientizarea acesteia, ci de a păstra și amplifica mișcarea și eficiența ei. în acest spirit s-a pronunțat Lenin, atît în legătură cu mișcările țărănești din Rusia, în perioada 1905—1907, cît chiar și cu răscoala țăranilor români din 1907. Știm că la Congresul socialist internațional de la Stuttgart, din vara anului 1907, unde s-a adoptat o rezoluție specială asupra evenimentelor revoluționare din România, Lenin a căutat, printr-un amendament, să dea textului o redactare care să însemne aprobarea spi- ritului revoluționar al luptei țărănimii6. în datele spontane ale răscoalelor și în încărcătura ten- sională care le este caracteristică, se implică un fenomen de rezistență și de autoapărare. Oricît ar fi mișcarea de năvalnică și oricît de energic și de hotărîtor arfi momentul declanșator, acestea nu izvorăsc numaidecit dintr-un spirit ofensiv și din apetența pentru atac a adversarului. Este mai mult o descărcare de energie generată de povara unor greutăți și suferințe silnic zăgăzuite. Este punctul de fierbere al nevoilor, prea mult indurate, și ținute prea mult sub presiune. Dar această stare de autoapărare, cu caracter colectiv, această reacție elementară a comuni- tății sătești, continuu opresate, se convertește,prin dialectica raporturilor sociale, într-o forță de atac împotriva opresorilor, într-un teribil avertisment, pe care țăranii îl dau acestora. Iar violența reacțiunii nobiliare și a forțelor statului ca purtător (sau girant) al structurilor date, arată cît de exact înțeleg, cei amenințați, interesele lor de corp, după cum înțeleg și semnifica- ția energiilor latente depozitate în adîncurile masei țărănești. Furia răzbunării împotriva țără- nimii luptătoare atinge, în cele mai multe răscoale, cote paroxistice. Descifrăm aci și mindria contrariată a nobilului (sau moșierului) care pune între el și țăran o distanță enormă, și teama reală, viscerală uneori, de puterea răzbunării țărănești, și hotărirea de a recomprima starea de 4 Z. K. lanel, Fenomen stihiinosli i povslanceskaia organizația massooth doijenii feodalno- krepostniceskoi Fossii, în „Istoria SSSR”, nr. 5, 1982, p. 89. 8 Ibidem, p. 91. 6 Vezi V. I. Lenin, Opere complete, voi. 16, Edit. .politică, București, 1963, p. 495. www.dacoromanica.ro 10 DEZBATERII 1013 nemulțumire a țărănimii, a restabili ordinea la nivelul antericr răsccalei. Feudalului sau moșie- rului nu li trebuie orice fel de țăran ; ei vor ca acesta să fie ,,ca înainte”. Dar logica faptelor este ireversibilă ; experiența unei mari mișcări sociale nu poate fi ștearsă. Urmele ei se Întipă- resc pentru totdeauna pe fața istoriei. Spiritul nobiliar și moșieresc este insă prin excelență unul conservator. De aceea, de foarte multe ori măsurile luate după răscoale sint mai de- grabă restrictive, de întărire a ordinii existente, și de accentuare a opresiunii țărănimii. O dată cu progresele spiritului liberal (și Intr-un anumit sens chiar absolutismul luminat este o formă de manifestare a acestuia), prevalează însă tendințe spre reforme — este drept în- tr-un proces sinuos și contradictoriu —deși măsurile de reprimare violentă iși păstrează viru- lența. In cazul răscoalei din 1907 spiritul conservator se încarnează, de pildă, In cunoscuta for- mulă a lui Carp : „întii represiune, apoi vom aviza”, pe cîr.d spiritul liberal curcaște o mare diversitate de manifestări, de la măsurile de reforme preconizate de Partidul Național Liberal, la mișcarea de idei întreținute de intelectuali, de unele grupări dcmccratice sau de curente ideologice și social-politice ca poporanismul. S-a discutat mult despre ,,m cnarhisfrul” răs- coalelor țărănești, despre credința țărănimii că purtătorii autorității supreme ie încu\i.nțcază acțiunea, iar uneori că mișcarea e pornită chiar dintr-un ,,ordin” al ..împăratului”, al ,.țaru- lui”, al ,,regelui” etc. Căpeteniile răscoalelor au folosit nu odată stratagema „ordinului” sau a „poruncii” monarhului în declanșarea sau dezvoltarea acțiunilor țărănimii. Este aci o problemă de mentalitate socială despre care s-ar putea glosa îndelung. Țăra- nul timpurilor trecute nu-și putea închipui „nedrept” pe purtătorul autorității supreme ; prin- cipiu] ordinei lumești trebuia să fie similar celei cerești ; o ordine lipsită de raționalitate, de logică și coerență e un non sens, „Logosul” presupune echilibru, armonie și frumusețe interi- oară. Dacă condiția țărănimii contrasta așa de izbitor cu ideea de „ordine”, aceasta se datora numai nobilimii sau moșierilor. Monarhul se afla deasupra contirgențclcr care provccau starea dată a țăranilor. De aceea el trebuia să contribuie la restabilirea „ordinei” primordiale, și deci să susțină țărănimea in lupta ei împotriva celor care deviascră și denaturaseră adevăratul sens al lucrurilor. (Cit de mult puteau să coste uneori pe țărani iluziile monarhice, o vădește clar maniera în care a fost înăbușită răscoala condusă de Vat Tyler in Anglia). In conexiune cu cele amintite, dar ca moment distinct, este și faptul că „n enaihiimul” țărănimii a apărut și din nevoia de legitimare a luptei sale. Răsculindu-se, țăranii se ridicau împotriva rinduielilor existente; ei negau violent condiția lor de viață și raporturile in care se aflau. Or, cine altci- neva decît monarhul, deținătorul puterii supreme, putea să sancționeze mișcarea, să-i dea un sens justificativ, să-i convertească valoarea din negativă (in raport cu condițiile statorni- cite) în pozitivă. Și dacă monarhul era prin definiție purtătorul unei ordini superioare, răs- coala tindea, după credința țăranilor, spre instituirea aceluiași obiectiv. Este, deci, o convergen- ță între principiul monarhic și cel al răscoalei. Evident, o convergență la nivelul mentalității țărănimii, una dintre iluzionările naive ale acesteia, dar care se convertește, prin chiar forma ei simplă și elementară, intr-o sursă mobilizatoare, vie și puternică, in factor de coagulare a forțelor țărănimii. Și mai există încă un aspect, deloc neglijabil: iluzia monarhică acționează ca moment compensatoriu pentru slăbiciunile răscoalelor ; ea alătură forței răsculaților cea mai însemnată forță păminteană, aceea a monarhului, a omului cu puteri discreționare. Putea să existe un aliat mai prețios, in vremea de cumpănă a răscoalelor, decît un asemenea om al cărui spirit planează îngăduitor asupra țăranilor, a supușilor săi credincioși? Dezbrăcate de iluzia monarhică, răscoalele ar rămîne mai neputincioase in fața adversarilor, mai penetra- bile la loviturile lor. De regulă conducătorii răscoalelor mențin și încurajează asemenea iluzii (așa cum a fă- cut Horea la 1784) sau chiar se aureolează ei cu atribute monarhice. Cît de departe pot merge asemenea atribuiri ne relevă evenimentele anului 1821, cind Tudor Vladimirescu devine pe nesimțite, în ochii maselor, „Domnul Tudor”. Aci nu discutăm măsura in care Tudor însuși se visa domn. Importantă este reacția mentală a celor de jos față de autoritatea lui Tudor, o reacție care învederează cu claritate puternicul filon țărănesc al revoluției condusă de Vladimirescu. Și pe programele răscoalelor iluziile iși pun din plin pecetea. Vrem să spunem că ele nu reflectă in mod adecvat conținutul obiectiv al luptei și că nu pot fi luate drept criterii pentru definirea acesteia. Sint fie prea generale, uneori orientate spre stările revolute, alteori imprecizia cerințelor de ordin general alternează cu revendicări mărunte de ordin concret, specifice unei situații date. Relativ puține sînt cazurile, ca programul formulat la Hunedoara la 12 noiembrie 1784 în timpul răscoalei conduse de Hțrea, program atît de precis conturat, www.dacoromamca.ro 1014 DEZBATE1RI 11 atît de coerent, și bine articulat 7. în genere cererile țăranilor sînt mai mărunte, mai naive, mai lipsite de perspectivă istorică decit conținutul obiectiv al luptei lor. Țăranii își dădeau seama că sînt exploatați și asupriți și se credeau Îndreptățiți să lupte Împotriva asupririi, dar nu deslușeau condițiile economice și politice in care pvea loc această exploatare și, mai ales, care ar fi evoluția ulterioară a relațiilor sociale, in eventualitatea victoriei. Forța răscoalei con- stă în ceea ce neagă, nu in ceea ce prospectează pețitru viitor. Răsculații sint preocupați în primul rind de înfăptuirea actului creatpr pe care-1 presupune orice insurecție revoluționară, ca punct de pornire, anume doborirea și înlăturarea dușmanului, înfăptuite cu metodele ce de- curg din ansamblul condițiilor materiale ale (jlaselpr in luptă. în mai toate răscoalele își fac apariția, intr-un fel sau altul, ideile egalitariste..Egali turismul este fornia de negare cea mai categorică și mai radicală a inegalității și inechităților sopial-economice și politice care generau o răscoală sau alta. Este și modul ideal de așezare a raporturilor intre oameni, după spiritul și aspirația micului produeător. Subiectiv, țărănimea se lăsa prinsă in mrejele iluziei că lichi- dând proprietatea feudală, sau marea proprietate moșierească, ea va pune bazele unei mici gospodării în care unirea individuală a forței de muncă cu mijloacele de producție ar exclude posibilitatea nașterii și dezvoltării unor raporturi antagonice. S-ar instaura, astfel, o ordine conformă cu însăși natura umană, cu atributele sale firești. Desigur, conținutul ideii egalitariste nu este același pe toate palierele dezvoltării istorice. Pentru răscoalele țărănești dincolo de pragul feudalismului, acele răscoale care au loc în condițiile evoluției capitaliste a societăților, dar grevate de puternice infiltrații semifeudale, așa cum au fost răscoalele țărănești din Româ- nia la sfirșitul secolului al XlX-lea și începutul secolului al XX-lea, sau mișcările țărănești din timpul revoluției din 1905 — 1907 in Rusia, conținutul economic al ideii egalității micilor producători este în fond burghez. Ideea egalității era văzută de Lenin ca expresia cea mai categorică și mai consecventă a sarcinilor burghezo-democratice. „Ideea egalității — continua Lenin — este expresia cea mai completă a luptei împotriva tuturor rămășițelor feudalismului, lupta pentru o dezvoltare cit mai largă și mai pură a producției de mărfuri” 8. Prin însăși natura lor, răscoalele țărănești sint fenomene cu durată nu prea întinsă. Faptul că au existat și mișcări de mare durată — favorizate de circumstanțe istorice și geografice speciale — nu contrazice, credem, ideea pe care ținem s-o dezvoltăm ; observăm în treacăt că și aceste mișcări acuză evidente elemente de discontinuitate și intermitențe. Dar esențial este că descărcarea explozivă a energiilor revoluționare ale țărănilor nu se află in raport proporțional cu du- rata. Trebuie să ținem seama, in această ordine de idei, că spontaneitatea îmbracă, in diferite faze ale mișcării, ipostaze diferite. Am menționat rolul detonator și stimulator al sponteneității în faza incipientă și ascensivă; o dată șocul primei lovituri consumat, și mai ales odată cu apariția semnelor depresive, spontaneitatea concură la dezagregarea răscoalelor, semănînd descurajare, retragere precipitată, fărămițarea mișcării in mici pîraie izolate ce se topesc cu vremea, și, pe ansamblu, slăbirea puterii de. rezistență a insurgenților. Răscoalele nu se sting, însă, niciodată de la sine și nu-și datorează pieirea exclusiv propriilor slăbiciuni. Ele sint înăbușite în confruntări deseori aprige cu adversarii de clasă și'cu mașina de stat opresoare. Și așa, răscoalele se înscriu ca fenomene remarcabile ale istoriei țărănimii și ale tradițiilor re- voluționare ale maselor, constituind, peste vremuri, mărturii de neșters ale năzuințelor ță- rănimii spre libertate, dreptate socială, spre alt orizont de viață. Nicolae Stoicescu : Prima problemă de care mă voi ocupa este aceea a terminologiei utilizată de diverși autori, terminologie foarte diferită, care arată că noțiunile de mișcare, răzvrătire, răscoală, război țărănesc și revoluție nu sint folosite cu același înțeles de toți cer- cetătorii care se ocupă de această problemă. Voi începe cu mișcările locale, denumite în chip diferit: Răzvrătirea țăranilor din Dobra („Sargetia”, 1972) : Mișcări țărănești pe domeniile Beiuș, Vașcău („Crisia”, 1979); Răscoala țăranilor din Saschiz („Acta Musei Napocensis”, 1974); Răscoala țăranilor români din Avrig („Transilvania”, 1973, nr. 9) etc. Se înțelege că termenii corect utilizați în aceste titluri sînt răzvrătire și mișcare, deoarece răscoala are un caracter mai larg, nu local. Răscoala este un protest violent, o luptă colectivă și fățișă a celor asupriți împotriva exploatatorilor, o ridicare la arme a clasei sau claselor exploatate împotriva clasei dominante; ea presupune o arie geografică largă și participarea masivă la luptă a cla- sei exploatate. De aceea mi se pare că nu este bine să se spună răscoala populară a lui Doja sau a lui Horea, populară fiind aici in plus și inutil, deoarece răscoala implică participare largă, 7 Vezi D. Prodan, Răscoala lui Horea, voi. I, Edit. științifică și enciclopedică, București, 1979, p. 422-427. * V. I. Lenin, Forța și slăbiciunea revoluției ruse in Opere complete, voi. 15, Edit. poli- tică, București, 1963, p. 231. ^^QQrnmanica rn 12 DEZBATURI 1015 populară. Cînd lupta țăranilor este armată și organizată, se ajunge Ia confruntări cu oastea clasei dominante, a statului, răscoala se transformă in război țărănesc (bellum rusticorum), cum a fost cel din 1514, condus de G. Doja sau răscoala din 1437—1438 in ultima sa parte. în evul mediu nu se poate vorbi decit despre răscoale ca forma cca mai înaltă a luptei de clasă.' Se cunosc discuțiile destul de aprinse privind caracterul și denumirea răscoalei conduse de Tudor Vladimirescu, pe care unii istorici au numit-o răscoală, alții mișcare revoluționară, revoluție sau chiar revoluție națională și socială (Vezi Dan Berindei, Cu privire la caracte- rul mișcării revoluționare din 1821, în , .Studii și articole de istorie”, 1972; idem, Revoluția din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu, in „Revista de istorie”, 1980 sau A. Deac, Revo- luția națională și socială de la 1821 — început al epocii moderne in istoria României, în „Anale de istorie”, 1976, nr. 5—6). Se știe că, după K. Marx, revoluția duce la înlocuirea orînduirii existente cu o alta nouă și izbucnește cînd forțele de producție intră în contradicție cu rela- țiile de producție. Putem deci vorbi de revoluție la 1848. O altă problemă este aceea a ca- uzelor răscoalelor. Cauza generală este exploatarea la care este supusă o clasă din partea al- teia. întrucit exploatarea este continuă, ca și starea de nemulțumire a celor exploatați, tre- buie să intervină un element nou, o sarcină suplimentară care să ducă la agravarea stării existente și să constituie picătura care umple paharul sau „incidentul declanșator” (cum l-a numit Florin Constantiniu), care face ca starea de nemulțumire să izbucnească cu violență. De pildă, răscoala țăranilor englezi din 1381, condusă de Wat Tyler, a izbucnit în urrra unei noi capitații, necesară pentru continuarea războiului cu Franța, așa cum răscoala din 1437—1438 s-a declanșat după ce episcopul Gheorghe Lepcș a cerut plata dărilor față de biserica cato- lică intr-o monedă nouă, mai puternică. Izbucnirea răscoalei este ușurată de criza politică a clasei conducătoare. Jacqueria a izbucnit după infringerile suferite la Crecy și Poiticrs de no- bilimea franceză, așa eum, după căderea Bastiliei, mulțimea s-a convins că auloriîatca supre- mă e slabă iar mitul puterii ei ș-a destrămat. Pentru istoria pcporului nostru aș cita cazul răscoalei din Țara Românească din 1655, cînd — după izbucnirea răscoalei slujitorilor — țără- nimea s-a răsculat și ea. știind că domnia nu mai dispunea de forța necesară pentru reprima- rea ei. Tot astfel, la 1765, cînd a izbucnit așa numita răscoală a rufeturilcr (breslelor) d'n Bucu- rești, cînd tot norodul blestema pe Ștefan Racoviță, domnul mazilii, il înjura și dădea in careta lui cu tină și cu balegă ; dacă domnul ar fi venit atunci de la Poartă, aceeași mul- țime l-ar fi aclamat cu speranța că va fi un domn bun. Problema următoare este aceea pri- vind organizarea și desfășurarea răscoalelor. Principala slăbiciune a răscoalelor a fost impo- sibilitatea sau greutatea organizării; întrucit țărănimea trăia izolat, in condițiile economiei naturale, lupta ei era fărimițată în acțiuni locale care urmăreau distrugerea dușmanuiui ime- diat (vezi cazul răscoalei din 1907). Uneori se ajunge la organizare cu conducători aleși (ca la Bobîlna) ; rareori răscoala este organizată de la început ca in cazul celei din 1514, condusă de G. Doja. oștean de profesie. O altă cauză de slăbiciune este inferioritatea de dotare ; oastea clasei dominante, bine înzestrată cu arme și tehnică de luptă, iese biruitoare in luptele finale pentru că avea mai multă experiență in purtarea războaielor. Diferențierile sociale existente între participanții la răscoală făceau ca răsculații să nu poată realiza un program comun de revendicări; structurii puternic diferențiate a societății feudale ii corespundea o varietate de țeluri pe care și le propun răsculații, care nu pot realiza un program unitar. Un rol important revenea conducătorilor, pe care poporul îi investea uneori cu puteri supranaturale. Se știe, de pildă, că Ivan Nenada.(Țarul Negru), conducătorul răscoalei din'1562, se considera trimi- sul lui Dumnezeu, avînd o pată neagră pe trup. Conducătorii aveau un rol hotăritor in biru- ința sau eșecul răscoalelor. De pildă, în Moldova nu a izbucnit o răscoală a slujitorilor similară cu cea din Țara Românească deoarece au fost uciși conducătorii: ,->Și aceea au fost potolitul aceli zarve a săimenilor că, cum au înțeles că le-au pierit capetelei în loc au purces spre fugă”, spune Miron Costin. Legală de precedenta este problema programelor, a ideologiei lăs- coalelor, problemă foarte importantă. Fiind spontane, răscoalele nu pot avea un program dinainte stabilit. Răscoalele medievale in general nu-și pun in program înlocuirea orînduirii existente cu alta nouă, pentru că răsculații nu cunosc alta mai bună (de aici și întoarcerea lor spre trecut). Ei cer în cel mai bun caz : limitarea exploatării, suprimarea relațiilor feudale și, în cele mai radicale programe, desființarea nobilimii. Programele diferă de la epocă la epocă, de la țară la țară, nu există un singur program ; uneori chiar în cursul aceleiași răscoale sau aceluiași război țărănesc sînt mai multe programe. Cele 12 articole formulate de aripa mo- derată la începutul războiului țărănesc german diferă de „scrisoarea program”, formulată sub inspirația lui Thomas Munzer, care cere reforme radicale. Față de asemenea programe radicale, care urmăreau desființarea șerbiei, programele răscoalelor țărănimii române și ma- ghiare din Transilvania sint mai moderate. La Bobilna se invocă vremea „vechilor libertăți, date și dăruite de primii regi ai Ungariei”. Programele devin mai radicale spre sfîrșitul epocii feudale. D.e pildă, prin ultimatumul adwsat nobilimii 1£ 11 nov. 1784, răsculații din Transil- www.oacoromanica.ro 1016 DEZBATERI 13 vania au cerut desființarea nobilimii ca clasă și împărțirea pămînturilor la poporul de rind. în ideologia răscoalelor țărănești sint și unele puncte comune. De pildă, răsculații cred că domnul sau Împăratul este bun dar nobilii sau boierii din anturajul său îl opresc să facă bine. Această concepție are la bază ideea monarhiei de drept divin. După cum spunea Grigore Ureche, „pre cel mare Dumnezeu l-au lăsat, și giudețul lui cel ceresc lui pre pămînt l-au dai”, iar Miron Gostin : „domnul, ori bun, ori rău, de la Dumnezeu este”, pentru că ,,nu-i nici o putere fără de la Dumnezeu dată”. Domnul fiind reprezentantul divinității, trebuia să fie în chip firesc bun. De aceea înțelegerile dintre nobili și răsculați la 1437 se încheie sub rezerva ratificării lor de către rege, de aceea Horea vine în numele împăratului și cu aprobarea împă- ratului șă răscoale pe țărani, iar aceștia ard casele nobililor strigind „Vivat Maria Tereza” Legată de prima, este o anumită Înclinare spre întoarcerea în trecut, cînd situația țărănimii era mai bună. în timpul Jacqueriei țăranii francezi doreau reînvierea vremurilor „bunului rege sflntul Ludovic”, așa cum la Bobilna răsculații invocau vechile liber- tăți date de regii Ungariei în „cartea sfintului rege Ștefan și a urmașilor săi, în care se cuprind libertățile și legile”. O altă trăsătură comună a răscoalelor țărănești este ar- derea actelor de proprietate, răsculații crezînd că in acest fel se desființează „dreptul” pro- prietarilor de a-i exploata ; așa au făcut țăranii francezi la 1358, cei englezi la 1381, țăranii germani la 1524—1525, răsculații din Rusia la 1606, precum la fel au procedat răsculații din Transilvania la 1437 și 1514 sau țăranii din Țara Românească la 1655. De pildă, se spune într-un document muntean că „pre vremea cînd s-au fost rădicatu slujitorii asupra domniei și boiarilor țărăi” (la 1655), rumânii mănăstirii Arnota din Dobriceni și Bărbătești- Vilcea „au luat toate cărțile ( = hrisoavele) mănăstirii de toate moșiele, și de rumâni și de țigani” (Arh. St. Buc., m-rea Arnota, 1/10). Legată atît de program, cît și de desfășurarea răscoalelor, este problema alianței țărănimii cu alte clase și categorii sociale. într-un trecut nu Prea îndepărtat se susținea că răscoalele eșuau intrucit nu exista încă clasa muncitoare, sin- gura în stare să organizeze și să conducă lupta țărănimii. O altă cauză invocată era „tră- darea” răscoalei de către alte categorii sociale, în deosebi mica nobilime, aliată temporar cu ță- rănimea. Adevărul e că țărănimea nu putea conduce singură lupta tuturor păturilor asuprite împotriva dominației nobilimii, astfel îneît avea nevoie uneori de aliați și de conducători din alte categorii sociale. Alianța cea mai firească era aceea dintre țărănime și orășenimea săracă. Dar cum la noi nu exista o orășenime prea puternică, cu excepția Transilvaniei, orășenimea nu a jucat un rol prea important. întrucit orășenimea avea alte revendicări, reușea cu greu să se înțeleagă cu țărănimea pentru un program de luptă comun. De altfel, în Apusul Euro- pei, ca și în Transilvania (mai tirziu și în Țara Românească și Moldova) se produc și mișcări orășenești separate (răzvrătirea plebei din Sibiu la 1556). în evul mediu românesc țărăni- mea a fost utilizată uneori în interesul clasei boierești, care știa să profite de starea de nemulțu- mire a acesteia. De pildă, în timpul mișcării din Moldova din 1633 „era cap tuturor lucruri- lor” Lupu vornicul (viitorul domn Vasile Lupu): după ce l-au izgonit pe Alexandru Vodă Iliaș, boierii cu greu au putut opri „desfrînată prostimea”, cum spune Miron Costin. O pro- blemă care merită atenția noastră este aceea a deosebirilor dintre Transilvania și țările ro- mâne extracarpatice, unde nu se produc răscoale de mare amploare ca în Transilvania. Prima cauză este aceea că țărănimea română din Transilvania trăia în condiții mult mai grele decit aceea din Țara Românească și Moldova. De aceea — după cum arăta David Prodan, Teoria imigrației românilor din Principatele Române în Transilvania în veacul al XVIII-lea, Sibiu, 1944 — imigrația avea o singură direcție. Țărănimea iobagă din Transilvania era obligată după 1514 la o zi de robotă pe săptămină ; dieta din 1714 a hotărît patru zile pe săptămînă pen- tru iobag și trei zile pentru jeler, deci 208 zile pe an pentru iobag. Certa puncta din 1769 menține patru zile pe săptămină pentru iobagul cu brațele și trei zile pentru cel cu vitele. Prin abuz, iobagii erau obligați să muncească toată săptămină, uneori și sărbătorile, după cum se plîng țăranii de pe domeniile Teleki din Făgăraș la 1726 (vezi pe larg N. Stoicescu, Unitatea românilor in evul mediu, București, 1983, p. 52—56). Pe lingă robota mult mai grea, pămin- tul era mai puțin și de calitate mai proastă pentru iobagi, stăpînii aveau mai multe drepturi asupra iobagilor (inclusiv pe acela de a-i ucide), iar la obligațiile față de stăpînii feudali se adă- ugau cele față de stat și față de armata austriacă (in secolul al XVIII-lea). La exploatarea socială se adaugă apoi persecuția confesională, îndreptată împotriva celor care refuzau să treacă Ia unire. De aceea, in cererea adresată împărătesei Maria Tereza la 1759, românii arătau că, dacă nu încetează persecuțiile la care erau supuși, se vor refugia peste munți „unde vom putea Să ne ținem legea (=credința) și să avem pămint ca să trăim”. Țărănimea avea o situație mai ușoară In Țara Românească și Moldova, unde exista și o numeroasă țărănime liberă șî unde vecinia sau rumânia a fost desființată în 1746 și 1749. Aici țăranul nu putea fi ucis de stăninul feudal, iar obligațiile mici: dijma din produse și 12 zile 14 DEZBATERI 1017 de clacă pe an in secolul al XVIII-lea (și acestea adesea neexecutate). Țăranii aveau apoi po- sibilitatea de a se muta pe alte moșii, unde găseau condiții de viață mai bune. In Țara Româ- nească și Moldova — in deosebi in secolul al XVIII-lea — mai gravă a fost exploatarea fis- cală. Dar, așa cum spunea David Prodan,,,fiscalitatea, dacă e mai grea în Țările Române, e compensată pe deplin prin lipsa altor sarcini”. Aș mai semnala apoi starea de resemnare, de supunere la poruncile celor puternici, caracteristică poporului român in trecut. O ultimă problemă este aceea a importanței fi urmărilor răscoalelor. In trecut se afirma că ele au Zgu- duit orînduirea feudală, deși aceasta continua să existe, mai puternică incă. Este meritul lui Mihai Berza de a fi arătat că răscoalele au avut un efect negativ asupra țărănimii, că urmă- rile lor s-au răsfrint Împotriva clasei care ie-a întreprins, prin înăsprirea exploatării feudale (să amintim de ,,iobăgia veșnică” dc după 1514) (M. Berza, Răscoalele in evul mediu. Conside- rații generale in lumina tezelor marxism-leninismului, in ,.Studii”, 1958, nr. 4, p. 79 — 93. Vezi și Ștefan Ștefănescu, Formele, evoluția și ideologia mișcărilor țărănești pe teritoriul României, in Studii și materiale privitoare la trecutul istoric al județului Prahova, II, 1969, p. 31 — 40). Poate din această pricină țăranii români preferau alte forme ale luptei de clasă, mai puțin violente, care duceau la îngrădirea exploatării, de pildă, fuga de pe moșie, care determina pe proprietari să respecte, .obiceiul” și să nu ceară mai mult de la țăranii aserviți decit prevedea acesta. în concluzie, consider că problema răscoalelor țărănești în evul mediu este o pro- blemă deosebit de complexă, care prezintă unele trăsături generale de tipologie, ideologie, programe etc., dar și unele trăsături particulare, unele pentru Transilvania și in parte altele pentru Țara Românească și Moldova. De aceea, cred că — păstrînd măsura și evitind cu grijă exagerările din anii 50 — cercetarea problemei merită a fi reluată. ★ Constantin Rezachevici: în legătură cu mișcările și răscoalele din țările române în evul mediu aș sublinia mai intii faptul că ele nu trebuie incadrate in scheme șablon, create mai cu seamă după modele occidentale. Realitățile românești, îndeosebi la sud și est de Car- pați, nu îngăduie judecarea acestora in lumina schemelor teoretice amintite. în Țara Româ- nească și Moldova nu putem vorbi nici măcar de răscoale preponderent țărănești. Răscoalele și mișcările de tot felul au aici trăsături politico-sociale, și multe din ele fiind îndreptate îm- potriva unui domn sau altul, coalizează la un moment dat și pentru o anumită perioadă clase și categorii sociale diferite : boieri, slujitori, țărani, tîrgoveți etc. Astfel trebuie să fi fost în Moldova acea răscoală din 1606 împotriva lui Ieremia Movilă (,,lumullus contra Jeremiam vaivodam”) înăbușită cu ajutorul trupelor transilvane conduse de Gabriel Bethlen, trimise de Ștefan Bocskay1. cea din 1615 îndreptată împotriva lui Ștefan Tomșa II, sau cea din 1633 care a dus la alungarea lui Alexandru Iliaș. In toate acțiunile de acest fel, cu însemnate urmări, ducind uneori chiar la înlăturarea domnitorului, boierimea răsculată căuta să-și atragă sprijinul „slujitorilor” (oșteni recrutați dintre țărani și tirgoveți) și chiar al ță- ranilor, și nu izbutea decit atunci cind obținea ajutorul acestora. într-o etapă următoare însă, participarea masivă a elementelor rurale și urbane, schimba caracterul mișcării, depășind obiectivele propuse de boierii conducători, și in punind pe prim plan revendicări sociale. Erau atacate atunci casele și averile boierilor, mai întii ale celor din tabăra adversă, apoi fără deosebire ale stăpinilor feudali, mișcarea căpătind un pronunțat caracter popular. Menționăm însă, cu această ocazie, că nu toate acțiunile de acest fel, consemnate de documente, aveau fără deosebire, un caracter social, antifeudal, cum s-a crezut multă vreme, referitor la pră- darea averilor unor boieri de către haiduci și panduri, la începutul secolului al XVII-lea2. în aceste ultime cazuri avem de-a face cu obișnuitele jafuri al unor categorii militare străine. Referindu-ne la veacul al XVII-lea, ilustrativ în această privință, putem vorbi de o di- namică a mișcărilor sociale, îmbinind forme care judecate separat par incompatibile : de la complotul boieresc la răscoala populară cu caracter antifeudal. Spre exemplu, în Țara Ro- mânească, în prima jumătate a secolului amintit, în măsura în care nu erau înăbușite într-o anume etapă, mișcările politico-sociale treceau prin faza dc complot boieresc împotriva dom- nului respectiv (complotul așa zis ,,al lui Bărcan stolnicul” pentru readucerea în scaun al lui Radu Șerban, înăbușit în decembrie 1611 de Radu Mihnea), de complot boieresc urmat de atra- geiea categoiiilor militare : roșii și slujitorii (cel din 1617, reprimat de Alexandru Iliaș, după trădarea lui de către lefegii sud-dunăreni din garda domnească) și al altor pături ale populației (acțiunea boierilor munteni din octombrie 1630), de răscoală a boierimii cu ajutor din afară 1 W. Bethlen, Historia de rebus Transsilvanicis, VI, Sibiu, 1793, p. 396 — 397. 2 DI R., B, XVII—1, BucureștL 1951, p. III.. www.dacoromamca.ro 6 - c. 2545 1018 DEZBATHR.I 15 și atragerea categoriilor militare din [ară (cea condusă de Lupu Mehedințeanu în 1618, care a dus la alungarea lui Alexandru Iliaș). Ne mai fiind înăbușită, această din urmă acțiune s-a transformat prin atrageiea maselor la luptă împotriva domnului alungat și a boierilor săi, în- tr-o răscoală populară cu caracter antifeudal, astfel încît chiar ambasadorul francez la Constan- tinopol constata la 6 iulie 1618 că : ,,Ridicarea Țării Românești nu este decît ridicarea poporului oprimat” 3. Cu tot caracterul antifeudal imprimat de componenta populară a răscoalei, ca expre- sie a unor revendicări imediate, răsculații din orice clasă sau categorie socială ar fi făcut par- te, nu-și propuneau înlăturarea domniei, ci înlocuirea unui anume domnitor cu altul (între 1611—1618 cea a lui Radu Mihnea și Alexandru Iliaș cu Radu Șerban; la 1655 cea a lui Constantin Șerban cu Hrizea din Bogdănei etc.). în legătură cu veacul al XVII-lea este demn de amintit că acum, mai precis între 1653 — 1655, au loc cele mai puternice răscoale din Țara Românească și Moldova, din întreaga orînduire feudală. Este vorba de răscoala „slujitorilor” (oștenilor) de tot felul, cu bună pregătire mili- tară, de unde și caracterul dur al confruntărilor, slujitori recrutați din rîndul țăranilor și oră- șenilor, avînd revendicări specifice (legate de plata lefilor, de desființarea unor corpuri etc.), dar și generale, ale clasei și păturilor sociale din care continuau să facă parte, ceea ce de alt- fel explică adeziunea la răscoalele lor a unei bune părți a populației. Și in cadrul acestor răscoale „militare” întilnim o structurare a obiectivelor, uneori slujitorii ridicîndu-se doar îm- potriva unor înalți dregători de la curte, singuri sau împreună cu alte categorii populare (la 1616 și 1653 în Țara Românească), împotriva unor comandanți ai lor (dorobanții din Țara Româpească la 1637), a unor categorii de mercenari străini (la 1654 în Moldova), sau a dom- nului și a boierilor din conducerea țării (la 1623, 1653, 1655 în Țara Românească). în sfîrșit, aș vrea să mai ridic o problemă de ordin metodologic : cea a tratării răscoalelor țărănești din evul mediu în cadrul istoriografiei militare românești, tendință actuală. Nu este vorba de studierea unor aspecte militare ale răscoalelor, ci de încadrarea acestora ca atare în istoria militară a vremii. în realitate, răscoalele aparțin istorici sociale și nu celei militare, care se referă la oaste ca instituție statală și unde pot fi plasate, datorită specificului lor, doar răscoalele categoriilor militare, și apoi nu e limpede de ce această încadrare a răscoalelor ță- rănești în istoria militară românească se referă doar la epoca medievală, și în nici un caz la cea modernă ! Căci pînă acum deși din punct de vedere metodologic nu trebuie făcută nici o deosebire între cele două epoci, nu am auzit ca răscoalele țărănești din 1888 și 1907 să fi fost tratate în cadrul istoriei militare moderne a României. Radu Lunfju : Izbucnită la cumpăna dintre două epoci, Marea răscoală din Transilvania condusă de Horea se revendică drept cea mai amplă ridicare țărănească din Europa de est și sud-est de la sfîrșitul secolului al XVIII-lea. Studierea fiecărui detaliu privind desfășurarea evenimentelor de la sfîrșitul anului 1784 din Munții Apuseni, întreprindere științifică a cărei răspundere și-a asumat-o cu atîta perti- nență acad. David Prodan, a pus în lumină totalitatea aspectelor legate de o insurecție popu- lară de asemenea amploare și cu profunde semnificații, a evidențiat trăsăturile unei răscoale țărănești care o circumscriu arhetipului, dar o diferențiază în același timp. Credem că și sub aspect militar Răscoala lui Horea oferă suficiente motive pentru o tratare nuanțată, care să evalueze ceea ce o apropie și o diferențiază de alte mișcări țărănești. S-a relevat, în cursul discuțiilor caracterul de discontinuitate și de spontaneitate al mișcărilor țărănești, trăsătură pe care o regăsim și la Răscoala lui Horea. într-adevăr, acți- unile militare purtate atunci nu s-au desfășurat în sensul unui front constituit, ci au purtat amprenta unor atacuri fulger în focalizare de centre, declanșate pe fondul unei anumite acalmii punctate de ruperi de ritm, de reunirea și dispersarea rapidă a trupelor de răsculați in funcție de necesitățile momentului. Spontaneitatea, care implică imprevizibilul dar și promptitudinea, este reliefată prin propagarea rapidă a răscoalei într-o zonă, Munții Apuseni, unde interesele reclamau solidaritate, însă a impus o mare autonomie și inițiativă îh acțiunile comandanților locali. în vederea realizării strategiei politico-militare, controlul Munților Apuseni vizînd în- fringerea rezistenței nobiliare cu scopul desființării iobăgiei, Horea a reușit să mobilizeze im- portante contingente țărănești, caracterizate printr-o mare omogenitate socială (aproape ex- clusiv iobagi români). întreg teritoriul insurecțional a fost împărțit in circumscripții admi- nistra ti v-militare. Peste cete și în satele răsculate Horea și „locotenenții” săi, Grișan și Cloșca, au numit căpitani și căprari fideli, în vederea comandării și coordonării in operații. Maairiais- 8 Hurmuzaki’ SupL ‘WtfMoWWca.ro 16 DEZBATERI 1019 mul, trăsătură specifică majorității răscoalelor țărănești, a Îmbrăcat forma unei leialități mani- feste față de Habsburgi, urmărindu-se, de fapt, înlăturarea posibilității dispersării forțelor pe mai multe fronturi. în prima parte a răscoalei (nov. 1784) acțiunile militare au avut un caracter ofensiv, purtînd amprenta operațiilor desfășurate în zonă de munte : ocuparea înălțimilor și văilor (Arieș, Ampoi, Mureș), luarea cu asalt a castelelor, tîrgurilor și orașelor (Deva, Abrud, Cîm- peni ș.a.). S-a mizat pe surprinderea in permanență a inamicului, pe deplasarea rapidă in vederea asigurării superiorității numerice în ciocnirile cu cetele nobiliare. Se poate spune că fără intervenția trupelor imperiale răsculații nu ar fi avut adversari locali. în cea de a doua parte a răscoalei (dec. 1784) s-a avut în vedere organizarea unei apă- rări în cerc în Munții Abrudului și în Zarand, în condițiile superiorității armatei regulate impe- riale. Horea și-a concentrat forțele in 4 mari tabere (Albac și Lupșa pe Arieș, Mogoș pe Stremț, Brad în Zarand). Zona controlată de răsculați a fost întărită prin fortificarea accesului la principalele căi de acees cu baraje de pietre și lemne și cu șanțuri de apărațe. Un ingenios sis- tem de informare-alarmare folosea mesageri orali, focuri aprinse noaptea pe înălțimi, tul- nice. S-a urmărit evitarea confruntării decisive cu inamicul, uzarea lui printr-un îndelungat război de partiaanat rural. în acest scop au fost utilizate manevrele scurte și rapide, ambus- cadele, luptele de hărțuire. Dintre personalitățile mișcării, marcantă rămîne cea eponimă. Horea este purtătorul mesajului teoretic, charismatic al răscoalei. Deși nu a acționat decît în munți, pe care nu-i părăsește nici un moment, raza sa de acțiune a cuprins toată alia răscoalei : direct prin legă- turile cu celelelalte centre ale răscoalei, indirect prin prestigiul de care se bucura. „Arta con- ducerii Horea o suplinește cu instinctul conducerii” (D. Prodan). Crișan este întruchiparea personajului de acțiune. Este cea mai energică prezență mili- tai ă a răscoalei. Cloșca a fost mina dreaptă a lui Horea, cel mai fidel executant al programului poli- tico-militar conceput de Horea. în concluzie, din punct de vedere militar Răscoala lui Horea se individualizează prin- tr-o pregătire prealabilă, prin formularea unui program de acțiune, prin existența unui nu- cleu de forțe militare și a unei structuri de conducere constituite, prin păstrarea unei baze de operații stabile, prin organizarea unei administrații proprii. Emil Lazea : Răscoalele populare, precum și toate celelalte forme de luptă și de lezis- tență antifeudală a țărănimii constituie un capitol luminos și totodată o parte integrantă și insepaiabilă din istoria poporului român. Rolul hotărîtor al maselor populare în istoiie se re- levă'cu aceeași pregnanță și pe tărimul luptelor sociale, ca și pe tărimul producției de bunuri materiale sau pe cel al apărării țării etc. Fără cunoașterea temeinică a specificului și a multi- tudinii formelor de rezistență și de luptă împotriva exploatării feudale nu se poate desluși climatul real in care s-au desfășurat relațiile sociale în cadrul formației feudale, și tot astfel, fără cunoașterea raportului real de forțe dintre exploatați și exploatatori, precum și a condi- țiilor concrete în care au avut loc acțiunile antifeudale dintr-o etapă istorică sau alta nu pot fi definite nici obiectivele spre care tindea și pe care le putea obține țărănimea într-un moment sau altul, după cum nu pot fi înțelese nici cauzele pentru care țărănimea aservită nu s-a pu- tut izbăvi, timp de veacuri, numai cu forțele sale proprii, de exploatarea feudală. Istoriografia mai veche și-a oprit atenția, în cel mai bun caz, numai asupra marilor răscoale țărănești din evul mediu, dar chiar și cu privire la acestea, întrucît era vorba de fenomene istorice mai rare, s-a considerat greșit că izbucnirea lor ar fi fost doar accidentală și deci evitabilă. Este însă suficient să urmărim, de exemplu, istoria Transilvaniei pentru a ve- dea că rezistența și acțiunile cu caracter antifeudal ale țărănimii localnice nu s-au redus cîtuși de puțin numai la cele citeva mari răscoale populare (din 1437, 1514, 1784 etc.), ci au fost mult mai numeroase și mai diversificate. în același timp, se poate constata că rezis- tența și luptele antifeudale n-au fost doar niște acțiuni sporadice și intimplătoare, ci au făcut parte dintre fenomenele istorice legice și cu caracter permanent, așa cum a fost și exploata- rea feudală care le-a provocat. încă de la Începuturile sale, procesul de extindere și de consolidare a raporturilor feu- dale a fost departe de a se desfășura într-un climat idilic și de armonie socială. Întrucît ge- neza feudalismului a fost invariabil însoțită de transformări social-economice profunde și în- cărcate de grele consecințe pentru viața obștiilor de țărani liberi, pentru că ele s-au soldat cu deposedarea acestora de pămînt, adică de principalul mijloc de producție din acel timp, precum și cu aservirea lor personală față de stăpînii feudali de pămînt, cu exploatarea lor mereu cres- cîndă, iar mai tirziu chiar și cu legarea lor de glie, era pe deplin firesc și inevitabil ca și ță- www.dacoromanica.ro 1020 DEZBATERI 17 rănimea aservită să riposteze printr-o rezistență neîncetată și printr-o luptă dusă cu toate mij- loacele individuale și colective de care putea dispune la un moment dat sau altul. Datorită caracterului profund antagonic al raporturilor dintre țărănimea aservită și stăptnii feudali de pămînt eia cu totul exclusă orice altă posibilitate de schimbare a esenței acdstor raporturi pe alte căi decit prin luptă și prin transformări radicale in baza și In supra- structura societății, care trebuiau să ducă la schimbarea formațiunii social-economice perimate cu alta superioară. Dar rezultatul, atît vremelnic, cit și final al oricărei lupte este Întotdeauna condiționat de raportul real de forțe dintre taberele care se confruntă. Tocmai pe acest tărîm s-au făcut insă puternic resimțite o seamă de particularități care și-au lăsat amprenta și care au influențat pentru mult timp raporturile dintre stăpinii feudali de pămînt și țărăni- mea aservită și au condiționat atît modalitățile de împotrivire, cît și rezultatele vremelnice ale luptelor antifeudale țărănești. Nu există nipi un dubiu că atît prin numărul său covirșitor (peste 90% din totalul populației), cit și prin rolul său hotăritor în procesul dc producție a bunurilor materiale, țără- nimea constituie în evul mediu clasa de bază a societății. Dar în pofida acestui lucru, țărăni- mea se afla pe ultima treaptă in ierarhia societății feudale atît în privința situației social-juri- dice a masei membrilor săi, cit și în privința stării lor materiale. Este de prisos să mai intrăm in detalii pentru a demonstra că puterea economică — unul din factorii hotăritori pentru deznodămintul oricărei confruntări — nu se afla în mîinile țărănimii aservite, ci în miinile nobililor, a bisericii și a statului feudal. Tot astfel se afla in mîinile clasei feudale atit puterea militară, cit și întreaga forță de constrîngere și repre- siune. în timp cc baza și suprastructura formației feudale ii ofereau clasei stăpînitoare pu- ternice mijloace de dominare și instrumente eficace de constrîngere economică și extraecono- mică a țărănimii aservite, aceasta din urmă mai era net dezavantajată și de condițiile sale specifice dc muncă și de trai. Locuind in sate relativ mărunte și izolate unele de altele și în- delctnicindu-se cu ocupații agricole a căror practicare nu era condiționată de o cooperare largă și susținută nici măcar între satele aceluiași domeniu feudal, țăranii nu puteau constitui in con- dițiile respective o forță socială strîns unită în orice împrejurări și puternică pe măsura numă- rului lor. în condițiile istorice de atunci, țărănimea nu putea fi, în pofida numărului său, dccit ccl mult o clasă în sine, iar nu o clasă pentru sine. Printre factorii care au influențat și au diminuat puterea de rezistență și de luptă a ță- rănimii a fost și faptul că, deși numeroasă, țărănimea era departe dc a constitui o clasă so- cială omogenă și unitară. între păturile sale cele mai de jos, compuse din robi, slugi, jeleri ctc. și păturile sale cclc mii dc sus, reprezentate îndeosebi de țărănimea liberă, existau deo- sebiri esențiale nu numai de statut social-jutidic și de stare materială, ci și în privința gradu- lui dc exploatare a lor de către feudalitate. De aici a decurs în mod inevitabil și lipsa unei perfecte identități în privința intereselor de apărat sau de revendicat de la clasa domi- nantă. Cu forțele sale potențiale dispersate intr-un noian de sate, dar mai ales divizate și în interior într-o serie întreagă de pături și de categorii care aveau situații și obligații diferite, țărănimea n-a putut lua practic inițiativa unei contraofensive generale împotriva forțelor feu- dale, ci s-a aflat mai mult în defensivă, ripostînd cel mii adesea prin acțiuni individuale dc sustragere la unele dări sau obligații, prin fuga dc pe o moșie pe alta, prin pustiirea unor sate sau prin împotrivirea unor colectivități mai restrinse și numai în cazuri excepționale prin ample și viguroase ridicări de mase. în confruntarea sa cu forțele feudale, țărănimea aservită n-a putut beneficia, îndeosebi în perioadele cristalizării și consolidării raporturilor feudale, de un sprijin substanțial și deci- siv nici din partea altor categorii sociale de producători de bunuri materiale, pentru că atît numărul meșteșugarilor de la orașe, cit și ccl al lucrătorilor mineri era relativ redus, iar starea lor social-juridică și materială cia ceva mai bună decit a masei țăranilor dependenți. Deoarece luptele sociale nu se desfășoară niciodată pe un teren abstract, în afara unor realități istorice concrete și nici după stări subiective, țelurile sau obiectivele realiste ale aces- tora nu pot fi dccit în concordanță cu întregul proces de dezvoltare a societății și a forțelor sale de producție. De aceea, oricît dc acut și de neîmpăcat ar fi fost antagonismul dintre feuda- litate și țărănimea aservită, aceasta din urmă nu-și putea fixa alte obiective în desfășurarea luptei sale antifeudale decît acelea pe care le putea rezolva în etapa istorică dată. Altfel spus, în perioadele genezei și consolidării feudalismului, țărănimea nu și-a putut propune decît li- mitarea exploatării feudale și abia în perioada destrămării feudalismului abolirea acesteia. Ncfiind însă purtătoarea unui nou mod de producție, țărănimea nu s-a putut elibera de ser- vituțiilc feudale nici chiar în faza dc destrămrre a feudalismului numai cu forțele sale pro- prii, ci numai în alianță cu nojțj^^i^. oermenii capitalismului. JS DEZBATERI 1021 Constantin Bălan: Discuțiile consacrate răscoalelor din Evul Mediu, abordate sub aspect teoretic, metodologic și al realităților existente în cele trei state românești au pus în lumină similitudinile, dar mai ales formele specifice de luptă ale țărănimii, ale altor pături și categorii sociale supuse apăsării regimului boieresc. Mărturii documentare — cum s-a relevat în referatul lui N. Stoicescu — evidențiază diversitatea căilor prin care populația din mediul rural sau urban a reacționat față de abu- zurile stăpînitorilor de moșii laici și clerici, pină la ridicarea de mare amplitudine — a răscoalei din Țara Românească, de la 1655. Atunci, domnia a fost silită să accepte temporar, hotărî- rile impuse de slujitorii și țăranii revoltați. Sînt semnificative în acest sens cele relevate •chiar de Constantin Șerban, în actul din 1656 februarie 25, privind încălcarea de către Milco roșu a dispoziției voievodului, in vederea dovedirii prin forță a stăplnirii sale peste moșiile •de la Iași și Tomești, atestată cu „șasă oameni-cofași de-ai lui”, cum va menționa princi- pele muntean, precizînd în continuare că acesta ,,Făcutu-ș-au și cartea domnii mele”1. Ridicarea la luptă a slujitorilor în 1655 a constituit un puternic suport nu numai pentru satele căzute în dependența boierimii sau a mănăstirilor și care au încercat atunci să se „ju- decească”, ci chiar pentru țiganii robi. Astfel, o poruncă a lui Constantin Șerban — din 1657 aprilie 16, adresată cămărașilor de la Ocnele Mari consemnează faptul că țiganii, tăietori de sare de aici, nu vor să-și plătească dăjdiile datorate m-rii Cozia, amenințîndu-i pe călugări cu bătaia. Informat de cele petrecute, domnul stabilea ca în cazul nesupunerii acestora să fie tri- mis un om al stăpînirii, care să le taie urechile 2. Cauze multiple de natură social-economică și implicații ale vieții politice, care au influ- ențat evoluția traiului populației din Țările Române în sec. XVII —XVIII — amintite și de N. Stoicescu, explică cu limpezime de ce țărănimea și alți locuitori de la sud de Carpați și-au manifestat împotrivirea față de nedreptățile celor ce-i apăsau, și pe alte căi, decît răs- coala. Referindu-ne spre exemplu la forma des menționată de izvoarele istorice, ca mijloc de luptă a stătenilor, tîrgoveților sau orășenilor — fuga — ni se pare a fi interesantă relația soliei lui Apafy Gyorgy, de la 16 octombrie 1629, care observa că „Țara Românească” se pustiește din „pricina dării celei mari” puse de Leon Tomșa, îneît, pentru a găsi caii de poștă trebuitori călătoriei sale, cei ce-1 însoțeau au vrut „să prindă la ham și caii cerșeto- rilor” din București3. Existența în veacul al XVII-lea și în secolul următor a unui puternic aparat adminis- trativ-fiscal, de pază și ordine în slujba domniei, ca și transformările petrecute neîncetat în structura claselor, păturilor și a diferitelor categorii sociale, în condițiile accentuării domina- ției otomane, a sporirii considerabile a sarcinilor față de vistierie și cămara domnească, au condus la desfășurarea pe scară tot mai largă a formelor de rezistență adecvate posibilității de ripostă a celor împovărați. Avem în vedere nesupunerea și fuga contribuabililor de la obliga- țiile la care erau impuși. Un document mai decurînd editat, din 1688 februarie 26 — ce se înscrie dealtfel într-o suită de acte cu conținut asemănător, surprinde tocmai împrejurările în care mai mulți roșii — curteni decăzuți4 5 din pricina impunerii excesive la dări, fug de la moșiile lor din Bădeni, j. Buzău — în domnia lui Gheorghe Duca, cetașii acestora vlnzîndu-le ocinile puternicului dregă- tor Barbu Bădeanu fost mare paharnic, pentru a acoperi plata haraciului6. Atunci cînd pe baza informațiilor din sursele medievale vor fi înregistrate toate formele de protest, de opoziție și de luptă ale locuitorilor apăsați de numeroase greutăți, se va creea 1 Cf. Condica m-rii Morunglavu, ms. rom. 5722, de la Bibi. Acad. f. 29 v-30. Pentru alte informații documentare ce amintesc de lupta sătenilor preocupați să se emancipeze de rumânie în timpul răscoalei slujitorilor cf. și Lidia Demăny, L. Demăny, N. Stoicescu, Răs- coala seimenilor sau răscoală populară? 1655, București, 1968, p. 79. 2 Cf. Tezaur medieval vîlcean. Catalogul documentelor de la Arhivele Statului din Rimnicu Vilcea (1388—1715), București, 1983, p. 193, nr. 549. 3 Cf. A. Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei și Țării Româ- nești. Acte și scrisori (1614—1636 ), București, 1937, p. 297 ; să se vadă și P. Cernovodeanu și N. Vătămanu, Considerații asupra,, Calicilor” bucureșleni în veacul al XVII-lea și al XVIII- lea. Cîteva identificări topografice legate de așezările lor, în ,,Mater. de ist. și muzeografie” București, III (1965), p. 25. 4 Cf. N. Stoicescu, Curteni și slujitori. Contribuții la istoria armatei române, București, 1968, p. 30 și urm. 5 Cf. Mariana Neguț, Un document inedit de la Șerban Canlacuzino—1682, in „Mousaios”, Stud. și cercet. de ist. p. 34-38 și urm. 1022 DEZBATERI 19 posibilitatea cunoașterii dimensiunilor impresionante ale frămiptărilor sociale. Ele ne vor ajuta să înțelegem mai bine însăși tendințele de dezvoltare ale societății in perioada trecerii treptate dc la Evul dc mijloc către epoca modernă. Mihai Manea : Apreciez dezbaterea de față, dat fiind utilitatea sa pentru sesizarea ca- racterului complex al mișcărilor țărănești. Totodată, îmi permit să fac cîteva remarci. Societatea feudală a fost prin excelență rurală, țăranul și gospodăria sa jucînd rolul eco- nomic principal. în cadrul activității productive s-au statuat relații speciale, între partenerii sociali aflați pe poziții antagoniste. Procesul de consolidare a marii proprietăți funciare s-a repercutat negativ la nivelul agentului de producție, determinînd înrăutățirea situației sale. Credem că structura social-economică extrem de variată a satului medieval, despre care avem- puține izvoare proprii, mai ales că s-a reflectat în cultura populară orală, a generat puternice contradicții, de multe ori greu vizibile chiar și pentru un avizat. Evul Mediu a fost dominat de permanența mișcării maselor populare și în caic țără- nimea s-a manifestat ca o forță de șoc, un puternic factor de progres social. Registrul mișcări- lor piotestatare ale țărănimii a fost extrem de variat, și anume: nesupunerea la plata rede- vențelor, încălcarea monopolurilor senioriale, uciderea slujitorilor de pe domenii, fuga țărani- lor. Răscoala a constituit forma supremă a luptei de clasă, fiind rezultatul acumulării unor contradicții multă vreme laten.e. Produs specific al societății feudale aceste răbufniri violente, se explică prin acțiunea resorturilor interne ale edificiului social feudal, prin tensiunea obliga- torie intre țărănime și nobilime, ce ia forme paroxistice. Răscoala a constituit momentul în. care țărănimea a declarat depășite în general stările dc fapt ale societății medievale. Deși: în general succesiunea fazelor sale a fost aceiași, luind forma unui model: Acutizarea contradicțiilor — Cauza imediată — Factorul declanșator — Izbucnirea — Extinderea — Ciocniri militare — Infringerea și reprimarea, răscoala a purtat pecetea parti- cularităților locale sociale, economice și politice a gradului de dezvoltare a structurii societății feudale și a accentuării contradicțiilor. Aș dori să subliniez în acest cadru, și semnificația legendei „Monarhului cel Bun”, cul- tivată cu asiduitate de propaganda oficială (de exemplu, în epoca modernă losif al II-lea în Imperiul Habsburgic). Ignoranța populației rurale a facilitat receptarea ideii, confoim căreia, monarhul nu avea cunoștință de abuzurile exploatării țărănimii, dar ele odată aduse la cunoș- tința sa, urmau să fie eradicate. Marile răscoale și cu precădere războaiele țărănești au tins să stringă prin revendicări sub stindardul lor, numeroase categorii și pături sociale — țărănimea liberă, sărăcimea orașelor, lucrătorii din ateliere și mine. Ele au îmbogățit volumul revendi- cărilor și au consolidat militar rindurile răsculaților. Aria desfășurării răscoalelor a fost foarte largă : în vestul Europei, Franța, Anglia, Spa- nia, Flandra, in sud, Italia, în centru Germania, Boemia, Polonia, în est, Țările Române,- Rusia, Imperiul otoman. Importante răscoale s-au desfășurat și în spațiul extraeuropean : Asia și America, despre care avem însă puține știri. Imaginii europene a răscoalelor medie- vale, se impune să-i integrăm în mod organic și mișcările țărănești din spațiul românesc, care au contribuit la accelerarea procesului istoric din aceste zone. Sub veșmintul formulelor stereotipe, dominante pentru o perioadă în istoriografia problemei, finalitatea răscoalelor țărănești a fost interpretată deficitar. Poziția obiectivă a țărănimii, de a nu fi purtătorul unui nou mod de producție, s-a reflectat în registrul progra- matic al mișcărilor, care în locul viziunii de perspectivă, a solicitat în general reîntoarcerea la epoca „libertăților dc aur”. Sintem de părere că rolul important al răscoalelor țărănești a con- stat în a demonstra limitele societății medievale, de a-i scoate la iveală punctele slabe. Rezis- tența îndelungată la exploatare a măcinat baza regimului feudal, acccntuind criza sa internă.. www.dacoromanica.ro CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE „TRIBUNA” ȘI ANIVERSAREA ÎN 1884 A CENTENARULUI RĂSCOALEI LUI HOREA Anul 1884 se remarcă printr-o intensitate deosebită a mișcării naționale a românilor din Transilvania împotriva politicii de deznaționalizare promovată de cercurile conducătoare ma- ghiare. Este apoi anul aniversării centenarului revoluției lui Horea, prilej de aducere aminte a veacului de suferință îndurată de poporul român din Transilvania și în același timp de hotă- rire de a-i pune capăt prin intensificarea luptei pentru libertate și unitate națională a tuturor românilor. în slujba acestui ideal își desfășoară activitatea ziarul „Tlibuna” înființat în luna aprilie 1884 la Sibiu, care-și va cinsti cu prisosință numele prin apărarea cu îndăzneală și cu- raj a cauzei naționale a românilor din Transilvania într-o perioadă cînd cercurile conducătoare maghiare își intensifică politica de deznaționalizare. Prin programul său, prin articolele pu- blicate, „Tribuna” s-a orientat de la început spre masele populare, în special spre țărănime, reușind să realizeze mult dorita apropiere dintre popor și conducerea Partidului Național Român, avînd un rol important în lupta pentru realizarea idealului de libertate națională și unitate a poporului român, inaugurînd epoca de înflorire a ziaristicii românești ardelene care va milita pentru desăvîrșirea unității politice și de stat a națiunii române. Solidaritatea mase- lor țărănești cu lupta burgheziei române pentru drepturile naționale s-a manifestat în mod deosebit cu ocazia alegerii de delegați la Conferința națională a Partidului Național Român din iunie 1884. La Conferința națională a Partidului Național Român din 1884 sînt reînnoite hotărîrile Conferinței din 1881 și anume ; activitate parlamentară pentru românii din Banat și Ungaria, pasivitate pentru cei din Transilvania, față de parlamentul de la Budapesta, dar, ,,in toate celelalte împrejurări lupta cea mai energică și mai curajoasă pentru sprijinirea și apă- rarea drepturilor naționale și pozitive ce se cuvin națiunii române” L Pentru obținerea de drep- turi naționale, burghezia română continuă să facă apel la sprijinul opiniei publice pe calea memoriilor. De aceea din septembrie 1884 problema întocmirii unui nou memoriu „curat po- litic” a fost mereu la ordinea zilei, în conferințele partidului, în presă, în discuții publice și particulare 2 și care va fi reflectată în paginile „Tribunei”. Printre preocupările de seamă ale „Tribunei” se înscrie inițiativa consemnării aniversative sau comemorative aunormomente sau personalități de seamă care au marcat istoria românească, pentru a reîmprospăta în memorie principalele momente ale luptei românilor pentru dreptate socială și națională. Aniversarea centenarului revoluției lui Horea a prilejuit rememorarea evenimentelor din toamna anului 1784 care au dus la ridicarea țărănimii la luptă pentru dreptate socială. „Tribuna” condamnă măsurile luate de guvernul maghiar de a opri serbarea aniversării revoluției lui Horea care „pune oamenii săi să pindească după români și să miroase nu au cumva de gind să se întru- nească spre a serba, n-are încredere nici chiar în cel mai credincios aderent și îl poftește să calce legea sa ungurească și să nu întrunească un congres bisericesc, pentru ca întrunirea să nu cadă în acelaș timp, în care s-ar cuveni ca și românii să serbeze aniversarea răscoalei lui Horea” 3. Acum un veac, în 1884, erau încă vii în amintirea generației de atunci evenimentele legate de revoluția lui Horea, care, așa cum consemna „Tribuna”, erau dureroase pentru ro- mânii din Transilvania 4. Numele lui Horea constituia simbolul redeșteptării naționale a româ- nilor. 1 T. V. Păcățian, Cartea de aur, VII. p. 43. 2 Ștefan Pascu, Marea Adunare Națională de la Alba lulia, Cluj, 1968, p. 15. 3 „Tribuna”, anul 1, 1884, 24c oct./5 nov. nr. 155, p. 617. 4 „Tribuna”, anul, 1, 24 oct./ 5 nov. 1884 „Revista de istorie”, tom 37, nr. 10, p. 1023 — 1026, 1984 www.dacoroniamca.ro 1024 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE 2' în citeva numere consecutive ziarul,,Tribuna’’ publică articole in care se rememoreazăi evenimentele petrecute cu un veac în urmă5, luind atitudine împotriva articolelor publicate in ziarul ,,Pester Lloyd”, organul cercurilor guvernamentale din Ungaria și in „Kolozsvari’ Kozlony” 6, scrise de pe poziția clasei dominante maghiare în care se denaturează cauzele și desfășurarea răscoalei lui Horea, și subliniind faptul ca aspirațiile spre dreptate socială și asupririle îndurate de țărani din partea nobilimii au fost cauza legitimă a răscoalei. în numă- rul său 155 din 24 oct./5 nov. 1884, ,,Tribuna” la rubrica „Revista revistelor” publică în în- tregime articolul din „Pester Lloyd” privind cauzele și desfășurarea răscoalei lui Horea. Deși; scris de pe poziția clasei dominante maghiare, in articolul publicat de oficiosul cercurilor guver- namentale se recunoaște faptul că,,răscoala lui Horea nu-și găsește seamănul decît în războa- iele sclavilor”. în continuare in articol se arată că „din scinteile de nemulțumire care ’le-a' aruncat Conscripțiunea militară in mijlocul poporului român, pină atunci pașnic, s-a dez- voltat un incendiu care amenința de a pune întregul ducat al Transilvaniei in flăcări și care s-a lățit pină spre Buda și Pojon”. Oficiosul cercurilor guvernamentale maghiare constată că' „asupririle suferite de țărani din partea nobilimii a fost cauza legitimă a răscoalei, iar îngă- duința împăratului losif al II-lea a făcut izbucnirea răscoalei și pustiirile ei cu putință” 7. Ziarul pestan exprimind punctul de vedere al cercurilor guvernamentale maghiare, în articolul publicat trece cu vederea nemulțumirile care domneau in rindul românilor ca urmare a po- liticii de deznaționalizare promovată de cercurile conducătoare maghiare și care au dus la in- tensificarea mișcării naționale și sociale considerind că „amenințătoarele elemente de vrajbă' și de nedreptate care au fost active la 1784, au dispărut in 1884. în Ardeal ca-n Ungaria, plu- garul liber șade in averea sa liberă, nu este principe atît de temut ca să-1 poată supăra. Ace- leași legi le garantează românilor aceleași drepturi politice și ii însărcinează cu aceleași datorii ca pe maghiari nobili ori burghezi”. „Tribuna” a luat atitudine împotriva politicii promovate de cercurile conducătoare maghiare care căutau să ascundă nemulțumirile ce existau in rîndul1 naționalităților împotriva politicii de deznaționalizare. „Noi sîntem de altă părere — scria „Tribuna” in nr. 154 din 23 oct/4 nov. 1884 — noi sîntem nemulțumiți—.............dar sîn— tem nemulțumiți și că sin tem, aceasta e singurul lucru important, de care atît tronul cît și ma- ghiarii trebuie să țină seama. Voiesc ori nu cercurile guvernamentale să recunoască existența acestei nemulțumiri, ea există și crește din zi in zi și noi înșine sîntem in prima linie cei com- petenți de a se pronunța asupra ei. în încheiere trage concluzia „Există multă nemulțumire in Ungaria pentru că este multă nedreptate” 8 *. Tribuna aduce la cunoștința cititorilor săi arti- colul publicat de ziarul „Kolozsvâri Kozlony” care exprima punctul de vedere a claselor do- minante maghiare. Ziarul clujan este silit să recunoască că „revoluțiunea lui Horea s-a întîm- plat cu 5 ani înainte de marea revoluție franceză”, iar „Tribuna” subliniază că „o mină de oameni de viță latină au fost prin urmare cei dinții care încep lupta pentru ușurarea sorții țăranului, conducătorii lor au fost oameni fără știință de carte. După 5 ani începe revoluția. franceză”8. în Transilvania și Ungaria autoritățile maghiare au luat măsuri severe pentru a împiedeca aniversarea centenarului revoluției lui Horea și ca urmare a acestui fapt nu s-au putut organiza manifestările prilejuite de aniversarea revoluției. Au fost luate măsuri pen- tru a opri orice adunări, întruniri care ar constitui un prilej pentru comemorarea centena- rului revoluției lui Horea. „Tribuna” in nr. 158 din 27 oct./8 nov. 1884 în articolul cu titlu) „O spaimă din senin” informează cititorii despre activitatea societății literare române din Budapesta „Petru Maior” care ține instruiri, organizează serate literare la care ea parte mi- cul public român din Budapesta. Astfel la 8 noiembrie era programată o astfel de ședință publică. Cercurile conducătorilor maghiari, scrie „Tribuna”, care văd pretutindeni umbrele lui Horea, Cloșca și Crișan, au fost cuprinse de spaimă, deoarece considerau că această întru- nire ar constitui un prilej pentru comemorarea centenarului revoluției, iar în cercurile univer- sitare s-a pornit o mișcare pentru a împiedeca această serbare. „Tribuna” reamintește despre marea serbare de la Putna organizată in 1871 întru amintirea memoriei lui Ștefan cel Mare.. Proiectul acestei serbări naționale a fost întocmit de studenții români de la Universitatea din Viena, unde s-a alăctuit un comitet central care lucra în înțelegere cu alte comitete locale formate la Paris, Berlin, Liege, Zurich, Iași, București, Cernăuți. Serbarea de la Putna s-a transformat intr-o mare manifestare națională la care au luat parte peste 4000 de români 5 „Tribuna”, anul 1,1884, din 23 oct/4 nov nr. 154 ; 24 oct/5 nov, nr. 155 ; 25 oct/6 nov nr. 156 ; 26 oct/7 nov nr. 157 ; 27 oct/8 nov nr. 158. 6 „Tribuna”, anul I, 1884 din 27 oct/8 nov nr. 158. 7 „Tribuna”, anul I. 1884 din 25 oct/6 nov. nr 156. 8 „Tribuna”, anul I 23 oct/4 nov 1884 nr. 154. 8 „Tribuna”, anul I, 25 oct/6 nov 1884 nr. 156» www.dacoromamca.ro 3 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE 1025 veniți din toate provinciile locuite de români. Erau arcuri de triumf, lampioane in tricolor na- țional, steaguri sute și sute. Românii s-au Închinat la mormîntul marelui voievod, au cintat imnurile lui Vasile Alecsandri, au ținut discursurile naționale. Această serbare s-a desfășurat sub ochii poliției austriece, scrie,,Tribuna”, iar măsurile luate n-au putut împiedeca desfășura- rea ei. Cuprinși de spaimă, cercurile conducătoare maghiare pentru a împiedeca împrospătarea in memoria poporului român a evenimentelor petrecute cu un veac în urmă au luat măsuri pentru a opri orice manifestare legată de comemorarea centenarului revoluției lui Horea. Aceste manifestări au fost organizate în România de către emigranții români din Transilvania. „Tribuna” își informează cititorii despre manifestările organizate la București, Iași, Galați, Craiova și în alte orașe prilejuite de centenarul revoluției lui Horea, precum și presiunile exercitate de cercurile monarhiei dualiste, asupra guvernului român de a opri aceste serbări. „înțelegem dar că pe susținătorii actualei stări de lucruri din Ungaria îi su- pără această manifestațiune. Organele de publicitate maghiare au și manifestat această su- părare și au stăruit cu tot dinadinsul ca guvernul român să oprească serbarea, scrie „Tribuna”, însă in țară curentul antimaghiar e atît de puternic incit nici chiar domnul Brătianu n-a cre- zut de cuviință să oprească serbarea celebrată ca manifestațiune a acestui curent tocmai acum in ajunul alegerilor”10. Cotidianul Sibian subliniază că „Nota supărătoare a acestei serbări este de a face ca lumea să știe că români din țările supuse coroanei ungare sint nemul- țumiți cu situația lor ce li s-a creat după instaurarea regimului dualist11. Aceste serbări au fost și o manifestare îndreptată contra acestui regim de oprimare națională. De 16 ani de zile pribegesc in Remania tinerii cărora aici, in țara lor li se face viața insuportabilă, iar numărul lor a sporit la mai multe mii. scria „Tribuna”. Nu se știa cu toate aceste în cercuri largi că există in România o armată de emigranți politici, acum se știe aceasta pretutindenea, aceștia nu și-au părăsit țara, familii prietenii din copilărie, fiindcă le mergea prea bine și fiindcă 1-i se făcuse in țara lor viața insuportabilă12. Aniversarea in 1884 a revoluției lui Horea a rea- dus in memoria generației de atunci evenimentele petrecute cu un veac in urmă consti- tuind în același timp un prijej de cinstirea memoriei lui Horea devenit simbolul redeșteptării naționale a românilor in lupta lor împotriva unui regim de oprimare națională. Scurgerea timpului n-a așternut uitare asupra evenimentelor din toamna anului 1784 care au rămas me- morabile in istoria poporului român, numele lui Horea, Cloșca și Crișan intrind de, mult in panteonul eroilor neamului identificindu-se cu aspirațiile și lupta poporului pentru dreptate și libertate socială și națională. Horea a scris prin fapta sa „drepturile națiunii române și programa politică și socială a revoluțiilor viitoare” afirma Nicolae Bălcescu. Și intr-adevăr, de atunci mereu vie pilda lui Horea a constituit un far călăuzitor și un îndemn la luptă pentru drepturile națiunii române, iar toate revoluțiile, de atunci din 1784 și pînă la revoluția de eliberare socială și națională, antifascistă și antiimperialistă din vara anului 1944 au înscris în programele lor aspirațiile și idealurile de libertate socială și națională pentru care a luptat și s-a jertfit Horca. Cinstind memoria înaintașilor și jertfele lor in lupta pentru dreptate socială și națională, tovarășul Nicolae Ceaușescu în Cuvintarea rostită la Marea adunare populară din Munici- piul Alba lulia cu prilejul vizitei de lucru în județul Alba în iulie 1984 arăta :,,... cu 200 de ani în urmă a avut loc marea răscoală țărănească — dar și răscoală națională — a lui Horea, Cloșca și Crișan care a demonstrat forța și hotărîrea de luptă a țărănimii împotriva stăpinirii grofilor, precum și unirea iobagilor în lupta pentru independența națională. Ei, ca și atîția alții au plătit cu viața, au fost trași pe roată, dar idealurile de dreptate socială și națională nu au putut fi niciodată înnăbușite în sînge de nici un fel de roți din lume! Roata istoriei a mers întotdeauna înainte. Triumful libertății sociale și naționale s-a realizat cu jertfe mari — dar s-a realizat ! Iată de ce cinstim întotdeauna pe înaintașii noștri care și-au dat chiar viața, pentru ca poporul nostru să se dezvolte, pentru formarea națiunii române”13. Visarion Bealcoaschi 10 „Tribuna”, nr. 157 din 26 oct./7 nov. 1884. 11 „Tribuna” anul I, 157 din 26 oct./7 nov. 12 Ibidem. 13 Nicolae Ceaușescu, Cuvinlare la marea adunare populară din Municipiul Alba liiliar c’in 5 iulie 1984, în „Scînteia” din 6 iulie 1984 p. 3. . www.dacoromamca.ro 1026 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE 4 REUNIUNE PREGĂTITOARE ÎN VEDEREA CELUI DE-AL XVI-LEA CONGRES INTERNAȚIONAL DE ȘTIINȚE ISTORICE între 13 și 15 mai 1984 a avut loc la Budapesta, în urma invitației lansate de acad. Domkos Kosâry, animatorul temei, o reuniune pregătitoare a raportorilor desemnați de Biroul Comitetului Internațional de Științe Istorice la tema Micile state în confruntare cu mutațiile politice, economice și culturale. Sec. XVIII —1914 din cadrul secției Cronologice a celui de-al XVI-lea Congres Internațional de Științe Istorice care urmează să se desfășoare in vara viitoare la Stuttgart. La reuniune au participat reprezentanții Elveției, Olandei, României și Ungariei, neputînd insă răspunde invitației raportorii din Coreea de Sud, Finlanda și Italia. în cadrul unor fructuoase ședințe de lucru, raportorii prezenți — Eva Balăsz, Dan Berindei, Cornelia Bodea, Hans Ulrich Jost, Tamsen — împreună cu animatorul temei și cu un grup de istorici specialiști ai epocii respective din țara gazdă au dezbătut problematic tema în cauză, raportorii prezentînd în rezumat conținutul viitoarelor lor elaborate. Discuția a con- tribuit neîndoielnic la clarificări, evidențiindu-se principalele probleme care vor fi abordate la Stuttgart (influența poziției geografice asupra evoluției micilor state; funcțiile economice in- ternaționale ale statelor mici; relațiile dintre micile state și marile puteri; statele mici in ca- drul marilor conflicte; procesele de unificare și rolul de magnet al unor mici state; moderni- zarea politică; modernizarea culturală etc.) Animatorul și-a manifestat intenția de ase în- griji — eventual cu sprijinul U.N.E.SC.O. — de a edita, înainte de Congres, un volum con- ținînd rapoartele temei. A fost decis ca raportorilor neparticipanți la reuniune să li se co- munice de către animator conținutul dezbaterii de la Budapesta. Reuniunea s-a dovedit utilă și ea va ajuta la buna întocmire a rapoartelor și la desfășurarea echilibrată a reuniunii din cadrul congresului din august 1985, Van Berindei www.dacoromanica.ro CARTEA ROMÂNEASCĂ ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE Izvoarele răscoalei lui Horea, sub redacția acad. prof. Ștefan Pascu, seria. A. Diplomataria, voi. I, Premisele răscoalei 1773—1784; voi. II, octombrie—decembrie 1784; seria B. Izvoare narative, voi. I, 1773 — 1785; voi. II, 1780—1860, Edit. Academiei, București, 1982 — 1983, 549+339+489+472 p. în urmă cu mai bine de un deceniu a fost luată o lăudabilă inițiativă pentru elaborarea unui Corpus de izvoare privind răscoala ță- ranilor din Transilvania din 1784 condusă Horia, Cloșca și Crișan sau răscoala lui Horea, cum mai este cunoscută în istoriografie, in vederea intimpinării aniversării celui de-al doilea centenar de cind a avut loc aceasta. în acest scop a fost constituit un colectiv de specialiști din Institutul de istorie și arheolo- gie Cluj-Napoca dar și din alte instituții cu profil de cercetare, ca dc exemplu Filiala Ar- hivelor Statului din Cluj-Napoca, catedra de isterie de la Universitatea „Babeș-Bolyai” din acelaș oraș, — sub directa îndrumare a acad. prof. Ștefan Pascu — a cărei activitate asiduă, efectuată in biblioteci și arhive din țară și de peste hotare (Budapesta, Viena) a și inceput să-și dea roadele mult așteptate, în ultimii doi ani făcindu-și apariția primele patru din cele 14 volume proiectate. După cum sc știe acest Corpus a fost conceput în două serii și anume : seria A, intitulată Di- plomataria cu 9 volume, de documente aflate în fondurile Tczaurariatului minier al Tran- silvaniei, ale Oficiului minier superior Zlatna, ale Comitatelor transilvane, ale Arhivei gu- berniului Transilvaniei, ale Arhivei de război austriace, ale Arhivei comisiei dc anchetă prezidată de contele Jankovich care vor ilus- tra faza pregătitoare și desfășurarea răscoa- lei și scria B, intitulată Izvoarele narative (Fontes narrativae), cu 5 volume, care vor cuprinde nu numai izvoarele narative con- temporane și de mai tirziu, aflate în manus- cris sau publicate între 1784—1860 ci și alt- fel dc izvoare cum ar fi broșuri ocazionale, ziarele contemporane care au relatat despre răscoală creațiile folclorice și cele artistice (stampe, gravuri, tablouri) menite să oglin- dească evenimentele revoluționare din 1784 din Transilvania ale căror ecouri, potrivit ultimilor cercetări au depășit cu mult hotarele bătrinului continent european. în cele ce urmează vom analiza conținutul celor două volume din fiecare serie apărute pînă acum, în scopul de a semnala, a scoate în evidență și a sublinia aportul pe care aceste izvoare istorice — publicate pentru prima dată pe baze științifice — il aduc la cunoașterea în mod aprofundat a uneia din cele mai mari răscoale țărănești din evul mediu din țara noastră. Primul volum din seria A cuprinde 329 documente privind deceniul premergă- tor izbucnirii răscoalei (ianuarie 1773 — sep- tembrie 1784). Ele ilustrează condițiile ex- trem de grele în care trăiau și-și desfășurau activitatea țăranii iobagi și ai fiscului din Transilvania, pe atunci aflată sub stăpînirea Habsburgilor. Aceste documente scrise în- limbile latină, germană, maghiară și română mărturisesc prin intermediul diferiților emi- tenți (instituții, orășeni, țărani) nu numai grelele sarcini fiscale ale țăranilor față de stat și cele datorate stăpînilor dc pămînt dar și abuzurile săvîrșitc dc funcționarii locali. Zeci de astfel de documente reflectă atît suferințele de neimaginat îndurate de- țăranii de pe domeniul Zlatnci (de Sus de Mijloc și de Jos) cît și sporirea continuă a obligațiilor lor față de stat și nobilime. Alte zeci de astfel de documente reflectă sancți- unile aplicate țăranilor iobagi — mergîndu-se deseori pînă la bătaie — celor care se încu- metaseră să înainteze petiții de protest au- torităților pentru a dezvălui abuzurile săvîr- șite de funcționarii statului. Tot atît de in- teresante și valoroase sînt și acele documente prin care se arată modul cum — în ultimă instanță — au reacționat țăranii iobagi asu- priți și supuși unor hotărîri arbitrare din partea stăpînilor de pămînt și a autorităților (de exemplu sporirea dărilor în bani, a ro- botei) și anume prin fuga de pe moșie, prin a se sustrage de la recrutare, prin a se răfui cu gornicii și cu juzii sătești aflați în slujba exploatatorilor lor, prin a se constitui în cete de haiduci pentru a-și face singuri dreptate, . de exemplu cei care acționau în anii 1782 în zona Baia de Criș-Brad (doc. 83). ,Revista de istorie”, Tom 37, Nr. 10, p. 1027 — 1040, 1984 www.dacoromanica.ro 1028 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRAJNA DE ISTORIE 2 Documentele publicate în acest volum mai au meritul de a ne informa cu privire la condițiile în care au fost încălcate vechile drepturi ale moților de exemplu cel de tirg săptămînal și anual, de clrciumărit și de măcelărit acordate de stat unor persoane par- ticulare precum și la tumultul de la Cîmpeni din 24 mai 1784. Această confruntare dintre țărani și arendași a reprezentat în contextul luptei țăranilor iobagi împotriva exploatării, un moment de cotitură menit să le dezvăluie calea ce o aveau de urmat pentru redobîn- direa libertăților și drepturilor lor încălcate in mod samavolnic de către reprezentanții clasei dominante din Transilvania. De altfel conflictul dintre țărani și autoritățile austri- ace avea să se continue ulterior și sub alte forme pînă la izbucnirea răscoalei din 1784. în documentele din anii premergători răs- coalei apare destul de frecvent numele lui Horea, pe atunci purtătorul de cuvînt al maselor țărănești asuprite în fața Curții din Viena; de aceea el este numit în documente și „primarius e deputatis Viennam” (doc. 91). în acest sens menționăm Protocolul (Proto- collum) anchetei întreprinse de un consilier tezaurarial și un jude minier în legătură cu înaintarea unui memoriu colectiv împăratu- lui, de către satele de pe domeniul Zlatnei, anchetă care pe de o parte a reconstituit itinerariul acestui memoriu iar pe de alta a confirmat temeinicia afirmațiilor din memoriu cu privire la abuzurile săvîrșite de juzii no- biliari față de țăranii iobagi și fiscali (doc. 58). Aceleași documente confirmă faptul că din 1782 Horea a fost considerat printre capii agitațiilor țărănești în deceniul premer- gător izbucnirii răscoalei (doc. 92). Drept urmare el a fost urmărit pas cu pas de autori- tăți încă de atunci în drumul său spre capi- tala Imperiului austriac, unde a înaintat noi memorii către împărat în numele țăranilor (doc. 96, 105, 163, 170, 230, 231) cît și după întoarcerea sa de la Viena, pe timpul cînd i-a pregătit pe țărani pentru răscoala cea mare (doc. 184). Tot în acest volum sînt cuprinse numeroase petiții, pe care țăranii iobagi și fiscali le-au adresat autorităților și împăratului Josef al II-lea pentru a denunța exploatarea la care erau supuși, petiții sem- nate deseori de sute de țărani (doc. 245, 261), drept urmare a sporirii taxelor urba- riale (doc. 285). în fine sînt incluse în volum și acele documente în legătură cu adeziunea țăranilor la decretul imperial privind efectu- area conscripției militare în urma căreia aceș- tia scăpau pe vecie de iobăgie (doc. 318—322, 328) dar și cele privind intenția de a emigra a țăranilor iobagi în același scop (doc. 329). Al doilea volum cuprinde 334 documente, din perioada 14 octombrie—31 decembrie 1784, provenite din fondurile Oficiului minier su- perior Zlatna și al Tezaurariatului minier al Transilvaniei. Știrile pe care le conțin se re- feră în special la izbucnirea, desfășurarea și sfirșitul răscoalei. Așa de exemplu în docu- mente este relatată adunarea de la Mesteacăn din 31 octombrie (doc. 5). uciderea celor doi șolgăbirăi la Curechi (doc. 10). începutul răs- coalei la Curechi în comitatul Zlatna (doc. 8), in fruntea căreia de la început s-a aflat Nicula Ursu zis Horea, numit în documente cînd ,,Hauptanfiihren” (doc. 8, 9, 102), cînd „Hauptrădelsfuhrcr (doc. 231), „rebelium ductor” (doc. 309). Se reletează apoi cum răsculații au început să atace curțile nobili- are, casele șpanilor și să distrugă bunurile materiale ale acestoia. Intersant este faptul că documentele subliniază că răsculații acțio- nau în „numele împăratului” (doc. 23). Două rapoarte mai ample aparținînd unor funcțio- nari, și scrise la Sibiu cuprind știri privind luptele înverșunate dintre răsculați și autori- tățile locale (doc. 64, 65). Alte zeci de docu- mente relatează apoi despre măsurile luate de autorități pentru înăbușirea răscoalei, întinsă din comitatul Zarandului în comita- tele vecine : Hunedoara, Alba, etc., prin tri- miterea de trupe de infanterie, cavalerie (hu- sari) și artilerie (doc. 8, 9, 10, 16, 21, 26, 30, 45, 48, 49, 52, 53, etc). Pentru aceasta co- mandamentul general militar al Transilvani- ei n-a ezitat să trimită contra răsculaților unități din regimentul român de grăniceri din zona Hațeg (doc. 44, 54, 55, 89), amănunt mai puțin cunoscut pînă acum. în documentele din al doilea volum se precizează că lupta dezlănțuită de țăranii io- bagi pentru recîștigarea libertăților și drep- turilor lor, a fost considerată drept răscoală „Aufstand” (doc. 8, 18, 19, 31, 41, 140, 163, 273) sau răscoală țărănească „Bauern-auf- stand”, „Bauern-Aufruhr” (doc. 14, 22, 25, 33, 34, 47, 89, 139, 158, 311), sau rebeliune (doc. 40), sau tumult țărănesc „Rusticanae tuinultum” (doc. 201), sau tulburare „Un- ruhe” (doc. 266), după cum țăranii răsculați sînt menționați cu termeni de „plebi insur- genți” (doc. 27), insurgenți (doc. 35), rebeli (doc. 48, 65), „tumultuanten” (doc. 37, 46, 61, 84, 99, 233, 258, 260, 299). Pe măsură ce sînt parcurse documentele se mai poate sta- bili și numărul răsculaților, de exemplu se afirmă că satele Curechi și Criscior au fost atacate de „peste 5000” răsculați (doc. 8, 17, 18, 20), că cei care au atacat orașul Abrud ar fi fost în număr de „aproape 4000” (doc. 57), iar cei care au ocupat satul Bucea erau 2000 răsculați (doc. 83). Aceste documente indică nu numărul total al răsculaților din Transil- vania ci numai pe cei dintr-o anumită zonă care au acționat separat. Deosebit de intere- sante sînt și acele documente care permit citi- torului să stabilească nu numai programul răscoalei—inexistent la începutul acesteia — dar și elaborarea acestuia pe măsură ce www.dacoromanica.ro 3 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 1029 lupta țăranilor lua amploare și cuprindea o arie geografică cit mai Întinsă. După cum se știe acest program a fost făcut cunoscut în mod public abia la 11 noiembrie, in șase puncte, in timpul asediului Devei, ir» numele lui Horea prin doi trimiși de-ai săi (deputa- tos), ultimatum care prevedea : desființarea clasei nobilimii, expropierea acesteia de bu- nurile funciare, egalitatea nobilimii cu țără- nimea în fața legii din punct de vedere fiscal, repartizarea pămlnturilor alodiale și nobili- are celor ce le munceau adică țăranilor prin grija imperială (doc. 67, In 1. latină). Pe lingă aceste documente mai sînt multe altele care conțin ample date privind : des- fășurarea răscoalei în diferite comitate ale Transilvaniei pe o perioadă mai lungă de timp (cîteva zile, o săptămlnă) (doc. 99, 109), luptele locale dintre răsculați și armată (doc. 118, 119), concentrarea de trupe austriace aduse din interiorul imperiului, sosirea comi- sarilor imperiali în Transilvania pentru a des- chide o anchetă menită să stabilească cauzele răscoalei (doc. 134). Multe alte documente relatează despre încheierea armistițiilor între răsculați și autoritățile militare, care aveau să determine în final înăbușirea răscoalei (doc. 76, 132, 138, 192, 205, 212, 217, 238, 242), rolul nefast pe care 1-a avut loan Piuariu Molnar în încheierea armistițiilor (doc. 136). Tot atît de interesante sînt și acele documente relativ la măsurile luate de autorități pentru prinderea lui Horea și Cloșca, în speranța că lipsiți de conducătorii lor răsculații vor înceta mai ușor lupta lor (doc. 75, 78, 92, 99, 127, 131, 133, 206, 258), la măsurile luate împotriva răsculaților că- zuți prizonieri, ca de exemplu darea lor în judecată pentru a fi pedepsiți (doc. 98, 209), la activitatea politico-administrativă a lui Horea în regiunile aflate sub controlul răscu- laților (doc. 110) de exemplu numirea de juzi și jurați sătești, la marea popularitate de care se bucura Horea în rîndul răsculaților (doc. 110), la scrisoarea trimisă de Horea episcopului Ghedeon Nichitici (doc. 173). Un interes deosebit prezintă documentele care conțin numele conducătorilor răscula- ților. în acest sens în volum au fost incluse două liste, prima din 26 noiembrie 1784 cu peste 70 de nume, cei menționați fiind de pe domeniul Zlatnei de sus (doc. 174), a doua din 6 decembrie acelaș an cu 144 nume, cei în cauză provenind din aceiași regiune (doc. 269). Pe baza documentelor din acest volum cititorul mai poate afla cînd a reînceput răs- coala după expirarea armistițiilor (doc. 175, 200, 205, 210, 211, 219, 224), cum în acest timp a fost dezorganizată administrația lo- cală din cauza răscoalei (de exemplu în pri- vința aprovizionării cu alimente a populației, expedierea aurului extras din mine, care au __________ _________________ ___,_____ - -______,__ fost pregătirile armatei pentru ^yițyțțte^țțț^WnilIMMliQț|.l'|t0ninistratia din Transilvania, cu răsculații din primele zile ale lui decembrie 1784 (doc. 241, 243, 244-245, 247,252, 255), ce efect a avut publicarea patentei imperiale privind acordarea amnistiei generale pen- tru răsculați (doc. 248, 256). Important este faptul că din această perioadă, de la sfîrșitul răscoalei, s-a păstrat un raport al Tezauraria- tului minier al Transilvaniei adresat Camerei aulice în care sînt menționate unele cauze principale ale răscoalei și anume : revocarea conscriției militare, sporirea contribuției și a taxei urbariale încă din 1775 (doc. 270). De a- semenea din documente rezultă măsurile luate de autorități după înfringerea răscu- laților în lupta de la Mihăileni și anume obli- gativitatea predării armelor de foc de către răsculați, urmărirea pentru prinderea lui Horea și a altor principali conducători ai răs- coalei, confiscarea bunurilor luate de răscu- lați de la curțile nobiliare, distrugerea case- lor răsculaților, instalarea de trupe in satele din zona răscoalei (doc. 271, 275, 299, 302, 306, 324 — 326). în contextul acestor măsuri nu este lipsit de interes nici raportul comisa- rului gubernial Mihail von Bruckenthal care la 18 decembrie 1784 propunea forurilor su- perioare dislocarea de trupe în zonele afec- tate de răscoală, anularea ținerii de tirguri săptămînale și anuale, concentrarea satelor risipite (doc. 295, 299, 320). în acelaș scop memoriul conducerii Oficiului minier superior Zlatna adresat Camerii aulice propunea unele măsuri pentru remedierea situației ță- ranilor iobagi și fiscali (doc. 331), care de fapt era un program de măsuri menit nu atît să ușureze viața țărănimii din Transilvania cît mai ales să întărească regimul feudal din această provincie a Curții din Viena. Cît privește cele două volume de izvoare nara- tive în primul au fost incluse 18 (I XVIII) relatări sub forma unor memorii, amintiri, descrieri, însemnări, povestiri cu caracter de anale redactate in limbile germană, latină și maghiară, fie de unii contemporani cu răs- coala, care în acea vreme ocupau diferite funcții administrative, de exemplu funcțio- nari guberniali, militari de profesie, clerici, etc. (I, III —XVIII), fie de unii care au trăit mai tîrziu în secolul al XlX-lea (II). Despre deosebita lor valoare se poate spune mai întîi că 2/3 din ele (II—IV, VI VIII, X, XII, XV, XVII, XVIII) văd pentru prima dată lumina tiparului într-o formă științifică, restul fiind publicate pînă acum parțial sau integral în diferite periodice sau culegeri de studii; cit privește conținutul lor de multe ori el completează în mod armonios știrile obținute din documente sau altfel de izvoare, în afară de aceasta însă ne permitem să atra- gem atenția asupra folosirii lor de către spe- cialiști în sensul că trebuie ținută seama de locul p,e care autorul respectiv l-a ocupat 1030 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 4 aflată sub stăpînirea Habsburgilor. Așa de exemplu, relatarea aparținind lui Michael Conrad von Heydendorff, notar al scaunului Mediaș și mai tirziu consilier gubernial este redactată prin optica intereselor patriciatu- lui săsesc din Brașov (1), deoarece din lec- tura ei rezultă că autorul deși înțelegea sta- rea grea a țărănimii iobage și fiscale din Transilvania și cunoștea modul cum nobili- mea căuta să se folosească de munca acesteia pe pămînturile ei, totuși acesta găsește ca firească exploatarea marei mase a țărănimii de către stăpinii lor feudali. Tot așa in rela- tarea lui Joseph Lamasch paroh al bisericii catolice din Săcarîmb se constată că autorul ei îi consideră pe țăranii răsculați drept niște „conspiratori” și dușmani ai ordinei feudale din vremea sa. Este drept că printre autorii acestor relatări se întîlnesc și unii care în- cearcă să fie cît mai obiectivi în prezentarea evenimentelor revoluționare din toamna anu- lui 1784 din Transilvania în sensul că privesc cu o oarecare simpatie răscoala iobagilor îm- potriva stăpînilor de pămînt și chiar apre- ciază ca pe deplin justificate revendicările răsculaților ca de exemplu, Ignatz von Eger- mann (X), Johann Theodor Hermann (XVIII). Nu acelaș lucru se poate spune des- pre poziția unui ofițer anonim din armata austriacă, care în descrierea sa nu vrea să recunoască drepturile legitime ale răsculați- lor de a redeveni oameni liberi (XII). Cum era și firesc alte relatări aparținind unor nobili sau înalți funcționari din administrația din Transilvania ca Joseph Bcnko, Gyorgy Ret- tegi, L. Siess, Ferenc Gvulai, Johann Friede- rich Seiwert (V, VIII, IX, XI, XIII, XVI) se caracterizează prin lipsa de obiectivitate și mai ales prin ura pe care o manifestă față de țăranii răsculați, care „îndrăzniseră” cu arma în mină să lupte pentru a-și recăpăta vechile lor drepturi la o viață mai bună. O altă ca- racteristică a acestor izvoare narative constă în faptul că unele din ele cuprind date foarte sumare (II, III, IV, X, XII, XIV, XVI) deși știrile pe care le cuprind sînt valoroase in comparație cu altele mult mai ample redate în forme diferite, fie de autobiografie (I), fie de însemnări zilnice (IV), fie de conspect (VI) etc. Dintre acestea din urmă cel mai interesant ni se pare a fi jurnalul lui Johann Friederich Seiwert (VIII) prezentat sub forma unui jurnal neobișnuit, care conține, spre deosebire de toate izvoarele narative din acest volum, rezumatele tuturor rapoartelor sosite la Sibiu la cancelaria guvernatorului Transil- vaniei, contele Samuel von Bruckenthal al cărui bibliotecar a fost. Din această cauză notele sale redate pe zile, timp de peste două luni (2 noiembrie 1784—7 ianuarie 1785) cu- prind fragmente ample din actele oficiale cu privire la răscoală (rapoarte, tive, comunicate militare, decrete, scrisori ale înalților clerici, rescripte imperiale); printre acestea este menționat și ultimatum- ul de la Deva în șase puncte (p. 222) existent dealtfel și în alt izvor narativ (VII). Acelaș caracter îl are și conținutul relată- rii aparținind lui Ludovic Siess și Johann Michael Schenk (IX), în paginile căreia se întîlnește de asemenea textul integral (în limba germană) al aceluiaș ultimatum, dar și o variantă a acestuia (p. 277, 300—301) (vezi și textul maghiar al ultimatumului XI). In fine se mai poate face o observație și anu- me că în unele relatări din volumul de față se pot urmări mai bine pregătirile armatei austriace și ale nobilimii (XIII, XVII) pen- tru înăbușirea în sînge a răscoalei; în altele se pot stabili fie cauzele izbucnirii răscoalei (XVIII), fie măsurile preconizate pentru îm- bunătățirea situației țăranilor răsculați bine- înțeles fără ca aceștia să fie eliberați din io- băgie (X). Volumul al doilea de izvoare narative cu- prinde 19 de astfel de relatări redactate, spre deosebire de primul, nu numai în limbile ma- ghiară, germană și latină dar și în limba ro- mână aparținind unor contemporani, în cea mai mare măsură, care în timpul răscoalei au ocupat diferite funcții în administrația Tran- silvaniei (I- III, V, X, XII, XIII) sau făceau parte din rîndul nobilimii, al orășenimii sau al clerului (IV, VI, VII, X). Totuși o bună partfe din aceste relatări au fost scrise și la cîteva decenii de la înăbușirea răscoalei, în prima jumătate a secolului al XlX-lea, în timpul și după revoluția română din 1848 — 1849, de aceia care, in anumite împreju- rări, au avut acces la documentele privind această răscoală (IX, XI). Autorii marei majorități a acestor izvoare narative sînt de națiune maghiară și ger- mană ; alături de acestea sînt și unele care aparțin unor români : istorici ca Samuel Micu (VIII), și preoți ca de exemplu lona Monorai, Nicolae Stoica de Hațeg, Alex. Sterca-Suluțiu (X, XIV, XIX). în general în aceste relatări se surprind evenimentele dispuse fie cronologic, fie pe paragrafe, pe zile, săptămîni și luni, însoțite de unele amănunte privind devastările pro- vocate de răsculați. Printre ele se distinge una cu un pronunțat caracter literar și anume aceia aparținind Barbarei Gdttfy (XIII). Ca și în cazul documentelor și în izvoarele narative se constată o discordanță între autori pri- vind terminologia adoptată pentru aprecierea evenimentelor revoluționare din Transilvania din 1784. Unii din ei se pronunță pentru ter- menul de răscoală „Rebellion, Unruhen, Auf- fiihr, Aufiirung, Seditionis, Rebelie, Insurec- tiou” (IV, VI, VII, IX, X, XVIII) în primul volum și I, II, VII, XI, XIV, XV, XVII, XVIII în al doilea volum). Din cînd în cînd 5 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 1031 se mai folosește și termenul de răzmiriță (VI) și chiar de revoluție (IV, X, XVI, XIX) în al doilea volum). De asemenea în cazul relatări- lor cuprinse în al doilea volum se constată lipsa de unitate în aprecierile făcute de autori privind caracterul răscoalei. Așa de exemplu unii manifestă ostilitate față de țăranii răscu- lați, de exemplu G.M.G. Hermann (I) care reproduce și o amplă listă de 61 curți nobiliare devastate în timpul răscoalei, Samuel de Balia, care intitulează relatarea sa „cum au prădat românii satul...”, S. Cseke, S. V. Bajesdi, B. Gotffy, etc. (III, V, XII, XIII). In alte relatări autorii lor încearcă să fie cit mai obiectivi în prezentarea evenimentelor ca de ex. Samuel Micu, J. S. Schaser, G. Szanto, J. M. Felmer, M. Jankovitz (VII, VIII, IX, XI). în fine sînt și unii care arată o deplină înțelegere pentru cauza răsculaților, ca de exemplu A. Kurz, I. Martin, I. Monorai (X, XVI, XVII). Cea mai interesantă prin conți- nutul ei și mai ales prin sistematizarea mate- rialului documentar foarte variat, prezentat sub forma unei adevărate monografii aparține lui Alex. Sterca-Suluțiu, care reușește să reconstituie cu o deosebită grije adevărul cu privire la cauzele izbucnirii acestei răs- coale precum și asupra desfășurării ei (XIX), în marea lor majoritate aceste relatări re- produc cele șase puncte ale Ultimatumului de la Deva, dar nu chiar aidoma ci sub forma mai multor variante (VII, VIII, IX, XI din primul volum și I, II, IX, XI din al doilea); conținutul lor însă în linii generale cores- punde cu cel aflat în documentele vremii. De- sigur că se mai pot face și alte observații asu- pra conținutului acestor patru volume ale Corpusului apărute pînă acum menite să scoată în evidență și să sublinieze valoarea lor pentru cunoașterea uneia din cele mai mari și mai importante răscoale țărănești din evul mediu din țara noastră. Vom încheia cu o remarcă ce după părerea noastră afectează caracterul unitar al Corpusului. Ne referim la faptul că specialiștii care colaborează la re- dactarea Corpusului au tradus la seria A numai documentele în limba maghiară (mai puțin accesibilă) și au lăsat netraduse pe cele redactate în limbile latină și germană. în schimb la seria B, toate fără excepție relată- rile scrise în limbile latină, germană și ma- ghiară au fost traduse. Oare acest procedeu nu afectează caracterul unitar al Corpusului? De asemenea la fiecare volum din ambele serii materialele ău fost numerotate pe fiecare vo- lum separat. Oare n-ar fi fost mai bine ca numerotarea documentelor la volumul II să se facă în contiuare mai ales că proveneau din aceleași fonduri? Același lucru credem că se putea proceda cu numerotarea izvoarelor na- rative, de ex. la voi. I : I —XVIII, la voi. II: XIX-XXXVII. în concluzie apreciem ca unul care îm- preună cu regretatul istoric Gh. Georgescu Buzău am publicat în urmă cu un deceniu o monografie privind răscoala țăranilor din Transilvania din 1784 condusă de Horia, Cloșca și Crișan. că volumele din acest Corpus de izvoare apărute pînă acum, vor fi de un real folos nu numai pentru specialiști dar și pentru profesori și studenți care se vor apleca asupra lor pentru a studia în cadrul unor noi lucrări, fie sub forma unor monografii, fie a unor.studii și articole noi aspecte ale acestui eveniment epocal din trecutul de luptă al poporului nostru pentru libertate socială și națională, care împreună cu alte evenimente a avut un rol precumpănitor pentru trecerea de la epoca medie la cea^modernă. Constantin Șerban DOINA NÂGLER, Catalogul transilvanicelor, voi. II (sec. XVIII), Sibiu, 1982, 325 p. în colecția Biblioteca Muzeului Brukenthal a apărut al doilea volum din Catalogul transil- oanicelor. Plasindu-se pe linia vechilor și con- stantelor preocupări de valorificare a patrimo- niului de carte românească și străină veche1, actualul catalog cuprinde descrierea a 1140 titluri transilvanice din secolul al XVIII-lea, 1 Amintim, de exemplu, V. Jugăreanu, Catalogul colecției de incunabule, Sibiu MCMLXIX; C-tin Pascu, Cartea românească veche în biblioteca Muzeului Brukenthal, Si- în „Revista c biu, 1976. www.dacoroina&ica.ro existente în biblioteca Muzeului Brukenthal din Sibiu. Constituind a doua mare etapă în cercetarea și valorificarea transilvanicelor din colecția sus-amintită 3, travaliul lui D. Năgler abordează de data aceasta producția de carte a secolului Luminilor. Este formată din ope- rele cărturarilor transilvăneni redactate și ti- părite în țară sau în afara granițelor ei, din lucrările meșterilor tipografi editate în dife- rite centre intelectuale ale Europei, și din 3 Vezi prezentarea volumului I din catalog " de istorie”, 29, 6, 1976, p. 968 — 1032 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 6 lucrările unor intelectuali străini despre Transilvania și locuitorii săi (indiferent dc locul de tipărire). Heflectind nivelul bibliolo- gici românești și ținind scama de stadiul cer- cetării cărții vechi in Europa, volumul al 11-lea al transilvanicelor se bazează, ca și primul volum de altfel, pe criteriul cronologic. Uebutind cu un judicios Cuvint înainte (p. 7 8), actuala lucrare, care oglindește expe- riența autoarei în domeniul muncii cu cartea de patrimoniu, deține drept parte esențială secțiunea intitulată Descrierea cărților (p. 9 298). Acum sint descrise, după principiile deja cunoscute și aplicate in volumul intîi, 1140 titluri de transilvanice, deci cu 612 ti- tluri mai mult dccit in primul volum. Numă- rul mare al lotului dc transilvanice cercetate și publicate acum reflectă, pe dc o parte, ni- velul ridicat al producției dc carte transilvă- neană in secolul al XVIII-lea, epocă in care se înregistrează un avint al literaturii de orien- tare științifică, și, pe de altă parte, sugerează bogăția și importanța colecției dc carte de la biblioteca Muzeului Brukcnthal. Personali- tatea unei cărți vechi, in cazul de față făcind partc din categoria transilvanicelor, este conturată in mod convingător dc D. Năgler, prin urmărirea și relevarea unor elemente specifice fiecărui volum. Autoarea abordează, pc lingă numele autorului, titlul lucrării, lo~ calitatea, tipograful, anul imprimării și forma- tul, bibliografia (instrumentele de identificare), aspectul grafic, paginația, proveniența, însem- nările de proprietate, legătura, cota (sub care poate fi solicitată lucrarea respectivă) și ob- servații (în anumite cazuri). Cele 1140 transil- vanice, incluse in actualul catalog, atrag aten- ția in primul rind specialiștilor români, fiindcă aceste tipărituri reprezintă în fond parte in- tegrantă din cultura Transilvaniei în secolul al XVIII-lea. Interesul cercetătorilor noștri se îndreaptă spre lucrări imprimate în ofici- nele tipografice dc la Aiud, Alba lulia, Bis- trița, Brașov, Cluj, Mediaș, Oradea, Sibiu, Șumuleu Cine, Tg. Mureș, dar și spre transil- vanice imprimate în centre tipografice euro- pene. N'c gîndim, in acest sens, Ia : Altdorf, Amsterdam, Banskâ Stiavnica, Bautzen, Bra- tislava, Bratislava & KoSice, Buda, Buda & Kosice, Coburg, Dinkclsbiihl-Leipzig, Dresda, Erfurt, Erlangen, Frankfurt/Odcr, Goțha, Gottingcn & Lemgo, Halle, Hclmstcdt, Leyden, Mcisscn-Dresda, Munster, Niirnbcrg, Oppenhcim, Raab, Trnava, Tii- bingen, Utrecht, Viena și Wittenberg. Volu- mul al II-lea din Catalogul transilvanicelor beneficiază dc mai multe categorii de indice, care permit cercetătorului să parcurgă rapid și eficient lucrarea. Reținem, așadar: Indicele autorilor (p. 307—311); Indicele titlurilor (p. 312 — 324); Indicele localităților (p. 325 — 326). Se impune, prin metoda sistematică de alcătuire, Indicele centrelor de tipar și al tipografilor (p. 299—306). Nu este prezent, ca la primul volum, Indicele proprietarilor de cărfi. Lipsește, dc asemenea, materialul ilus- trativ. Forma dc redactare și, mai ales, conținu- tul catalogului transilvanicelor, alcătuit cu aplicație și sistem dc D. Năgler, sînt din mai multe puncte dc vedere folositoare cercetăto- rilor. Ne vom referi, în acest context, doar la un singur aspect : notițele de proprietate de pe unele exemplare din transilvanicele seco- lului al XVIII-lea. într-o epocă în care cir- culația cărților înregistrează o netăgăduită ascensiune, și aceasta în detrimentul comuni- cării cu ajutorul oralității, tipăriturile, de- parte de-a fi fost simple „vechituri”, au Înde- plinit rolul unor mijloace prin care s-au răs- pîndit ideile noi ale veacului 3. Transilvani- cele, conservate acum la biblioteca Muzeului Brukenthal din Sibiu, au răspîndit în mediile cărturărești prin care au circulat ideile perene ale unei culturi europene în plină epocă de înnoire spirituală. Este suficient să răsfoim catalogul D. Năgler și vom intilni suficiente cazuri. lacob Mărza 3 Cf., de pildă, sugestiile de cercetare ale lui Fr. Furet, Histoire du livre dans la societe moderne; recherches, methodes, problematique, în „Revue roumaine d’histoire”, IX, 3, 1970. Vezi, totodată, Livre et societi dans la France duXVIII-eme siecle. Sous la direction de Franțois Furet, I —II, Paris, La Haye, Mouton&Co., MCMLIV ; Buch und Verlags- wesen im 18. und 19. Jahrhundert. Beitrăge zur Geschichte der Kommunikation im Mit- tel-und Osteuropa (Studicn zur Geschichte der Kulturbezichungcn im Mittel-und Osteuropa Bând IV). Herausgegeben von Hcrbert G- Gopfcrt, Gcrhard Kozielek und Reinhard Wittmaun. Rcdaktion Heinz Ischrcyt, Ber- n0#iailLl$a;EQh Camen, 1977. CARTEA ROMANEASCA ȘI STRAtNA DE ISTORIE 1033 FRANQOIS FEJTO, Joseph II, Un Habsbourg revolutionnaire, Edition corrigee et completee, Librairie Academique Perrin, Paris, 1982, 383 p. +25 il. +1 h. Figură reprezentativă pentru epoca Des- potismului sau Absolutismului luminat1, losif al II-lea a oferit imaginea suveranului neînțeles de către contemporani, a monarhu- lui reformelor eșuate, dar și a „Bunului îm- părat", martor neputincios al mersului îna- inte al istoriei. Fidel apărător și continuator al tradiției 1-Iabsburgilor, fiul Mariei Tereza de Austria și al lui Francisc de Lorena și cu precădere domnia sa, au constituit tema unei vaste istoriografii 2. Prin grija renumitei edituri pariziene Perrin, a văzut lumina tipa- rului o nouă ediție adăugită a biografiei în- chinate lui losif al II-lea de către istoricul francez de origine maghiară Franțois Fejto. Lucrarea nu este o istoric completă a domniei împăratului romano-german, ci se vrea o con- tribuție la mai buna cunoaștere a fenomenu- lui despotismului luminat. Ea cuprinde o 1 Vezi pe larg R.-W.Harris, Absolutism and Enlightenmenl, London, 1964; Walter Dorn, Competition for Empire 1140— 1163, New York, 1965; Ingrid Mittenzwei, Ober das Problem des aufgeklărten Absolutismus, in „Zeitschrift fiir Geschichtwissenschaft”, XVIII Jhrg., Hcft 9, 1970, p. 1162-1172; Andrei Magyari, Unele considerații privind Absolutismul luminat, in „Studia Universita- tis Babeș-Bolyai, Historia”, XXVIII, 1983, p. 8 — 23; H. M. Scott, Whatever happened to the Enlightened Despots? in „History, The Journal of the Historical Association”, voi. 68, nr. 223, June 1983, p. 245-257. 2 Adam Wandruszka, Die Historiographie der theresianisch-josephinischen Reformzeit in Ungarn und Osterreich unter Maria Theresia und Joseph 11, Neue Aspekte in werhaltnis der beiden Lănder, Wien, 1982, p. 13 — 27; vezi și F. X. Huber, Geschichte Kaiser Josephs’ II romischen Kaysers und Kbnigs von Ungarn, 2 voi., Wien, 1792; C. Pagenel, Histoire de Joseph II, empereur d'Allemagne, Paris, 1843; Paul von Mitrofanov, Joseph II, Seine Poli- tische und Kulturelle Tătigkeit, 2 voi., Wien, Leipzig, 1910; Paul Muller, Der aufgeklârte Absolutismus in Osterreich, in „Bulletin of the International Committee of Historical Sci- ences” (in continuare „Bulletin of I.C.H.S.”), voi. IX, Pt. 1, nr. 34, March 1937, p. 22-37 ; Franco Valsechi, L'Absolutismo illuminato nel Europa. L’opera riformatrice di Mar ia Teresia e di Giuseppe II, Milano, 1952; T. C. W. Blanning, Joseph II and Englightened Despo- tism, London, 1970; Derek Beales, The false Joseph II, în „Historical Journal", nr. 18, 1975, p. 467 — 495. pagină de istorie a mpnarhiei austriece, sub doi titani reformatori — Maria Tereza și losif al II-lea. Joseph-Bencdict-August-Jo- hann-Anton-Michael-Adam, sau losif al 11-lea s-a născut la 13 martie 1741, in perioada des- fășurării războiului pentru succesiunea Ia tronul Austriei 3. Credem că autorul exage- rează importanța acestui eveniment, pentru mersul operațiilor militare. „N'aștcrca lui losif, loialismul Ungariei și faptul că Turcia, dușmanul tradițional al Austriei și-a menți- nut neutralitatea, in ciuda tuturor presiunilor puterilor coalizate, a asigurat menținerea mo- narhiei" (p. 29). Educația aleasă primită de viitorul monarh, este urmărită în amănunt de Fejto, pe baza literaturii memorialistice a epocii și a corespondenței diplomatice. Maria Tereza a dorit să-i insufle ura față dc Prusia, „să facă din... (el un soldat, unul mai bun decit tatăl său..., pentru ca el să recucerească mai tirziu Silezia" (p. 43—44). Dar, adept fervent al filozofiei iluministe, Josif a studiat și admirat opera reformatoare a Hohenzollernilor din Prusia, și mai ales a lui Fredcric al Il-lea. N'u intimplător, in 1765 cancelarul Anton Wenzel von Kaunitz i-a reproșat apropierea excesivă de modelul pru- sac. Numit in 1765 coregent al Imperiului, moștenitorul tronului imperial a participat la acțiunile reformatoare ale mamei sale, și deși nu întotdeauna de acord cu ea, s-a alineat „unui utilitarism de stat, pragmatic și doc- trina], in domeniul administrativ” (p. 54). Din 1780, ascedind la funcția supremă, a încercat să ducă mai departe și chiar să depă- șească cadrul reformelor tereziene. Deși au- torul trece in revistă principalele reforme în- făptuite intre anii 1780—1790, el nu sesizează esența și semnificația lozefinismului4, in ca- 3 Vezi și studiul nostru Războiul pentru Succesiunea la tronul Austriei (1141—1143). Implicații diplomatice și militare (in curs de apariție). 4 Dumitru Almaș, Despotismul luminat, In „Studii și articole de istorie”, XIX, 1972, p. 47; Maurice Ashley, A History of Europe 1648— 1315, Englewood-Cliffs, Prentice Hali Inc., 1973, p. 113 — 114 ; Robert A. Kann, A History of the Habsburg Empire 1526— 1918, Berkeiey, University of California Press, 1974, p. 183 — 187; vezi și Fritz Valjavec, Der Josephinismus. Zur geistigen Entwicklung Os- terreiches im 18 und 19 Jahrhundert, Miin- chen, Wien, 1944 ; F. Maas, Der Josephinis- mus, Quelen zu seiner Geschichte in Osterreich, 1150— 1860, 5 voi., Miinchen, Wien, 1951 — www.dacoromanica.ro 7-c. 2545 1034 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 8 drul despotismului luminat. Sin tem de părere, că în mare măsură domeniul economic este neglijat. Face excepție, investigația cu pri- vire la problema agrară. Promovind o politică mercantilistă, „Bunul împărat" a incurajat deschiderea de manufacturi în diferite zone ale imperiului, a desființat unele monopoluri, care grevau dezvoltarea economiei, a impul- sionat comerțul intern și extern. Preocuparea sa deosebită pentru situația țărănimii, nece- sitatea definirii statutului său politico-juridic în noile condiții de dezvoltare soeial-econo- mică, a fost impusă de faptul, că cea mai nu- meroasă clasă socială, trebuia protejată, ea fiind „baza și cea mai mare forță in stat" (p. 144). Măsurile legislative din 1765, 1771, 1773, 1776 și 17855, cu referire la provinciile impe- riului. au acreditat in rindtlrilc țărănimii, fi- gura „Bunului împărat", care a sperat să-i ajute pe cei nevoiași, dar nobilimea s-a opus. Imaginea a fost transmisă Europei prin lu- crarea lui dc Lanjuinais." Doar riposta fe- roce și violentă a autorităților imperiale, se- condate de marea nobilime, in cazul mișcă- rilor sociale țărănești din Silezia, Croația, Boemia. Transilvania, au spulberat această iluzie. în scrisorile către fratele său Lcopold, mare duce de Toscana, losif denumea pe țărani „mizerabili scelerați” și „canalii". El „nu era nici de partea nobililor, nici de cea a țăranilor; el era de partea partidului Statului, rare in concepția absolutismului luminat, cerea îmbunătățirea condiției țăranilor și re- glementarea puterii nobiliare, dar care vedea inamicul în țăranul răsculat, în aceiași măsu- ră, ca și in nobilul ostil reformelor” (subl. ns.) (p. 150). Cu toate că, conform opiniei împăra- tului, măsurile în favoarea țărănimii, vizau „suprimarea abuzurilor..., fără lezarea inte- reselor marilor proprietari” (p. 154), ele au fost încălcate sau eludate pe diferite căi, toc- mai de către cei, ce trebuiau să le aplice — nobilimea, in special, cea maghiară, posesoa- rea unor vaste privilegii. Fejto se oprește asu- pra răscoalei țărănești din 1784 In Transilva- nia, condusă de Horea, Cloșca și Crișan7. 5 Vezi pc larg E. M. Link, The Emancipa- -------- tion of the Auslrian peasant 1740 — 1108, New York, 1949 ; AV. E. AVright, Serf, Seigneur and Sot'creign, Agrarian Reform in the eightcenth- tenturg Bohemia, Minneapolis, 1966. 11 Pompiliu Teodor, Interferențe iluministe europene, Edit. Dacia, Cluj-Napoca, 1984, p. 160; vezi și Jean Denis de Lanjuinais, Le Monarque accompli, ou Prodigcs de bonte, de savoir et de sagesse qui font l'eloge de S. -AI. Joseph II, Laussane, 1774. 7 Vezi pe larg documentata lucrare a acad. David Prodan. Răscoala lui Horea, 2 voi., București, Edit. științifică și enciclopedică, 1979 și remarcile interesante ale prof. dr. Căutînd să o explice, autorul scrie : ,,Nu era oare revolta țăranilor transilvăneni, care a izbucnit spre sfirșitul lui 1784, sub conducerea lui Pugaciov românul Transilvăneanul Hor/e/a, justificarea Împăratului și condamnarea no- bilimii maghiare?” (subl. ns.) (p. 296). Con- diția dificilă a țăranilor și in general a popula- ției românești din Transilvania, este sur- prinsă veridic cu ajutorul memoriilor unor funcționari ai administrației imperiale și a corespondenței intre losif și Lcopold 8. Fejto remarcă in mod just și accentuează „mizeria și exploatarea... iobagilor in cea mai mare parte de naționalitate română” (subl. ns.) (p. 296). Sînt amintite vizitele lui Horea la Viena In 1780 și 1783, unde a revendicat re- glementarea statutului țărănimii. Părerea autorului este că, după reîntoarcerea din ul- tima călătorie la Viena, Horea a fost arestat și ulterior a evadat, „a intrat în legătură cu domnul Moldovei; el a cerut chiar și ajutorul Turcilor și a organizat în 1784, cu ocazia unei conscripții o mișcare revoluționară printre țărani” (subl. ns) (p. 301). Nobilimea maghia- ră a imputat izbucnirea răscoalei împăratului și a cerut adoptarea de măsuri de reprimare. Fejto insistă eronat asupra componentei re- ligioase a mișcării sociale. El arată că in zona Abrudului, răsculații au silit populația, și anume 65 catolici, 468 calviniști, 41 luterani, 548 socieni, să se convertească la religia orto- doxă. 11 persoane au refuzat și au fost masa- crate ! (cf. p. 301, subsol, nota 1). Fără să menționeze ultimatumul de la Deva, adresat nobilimii de către țăranji răsculați, dc fapt programul răscoalei, Fejto punctează obiecti- vele mișcării. Horea, căruia i se atribuie rolul determinant in izbucnirea acțiunii țărănești, „...cerea nobililor transilvăneni să renunțe la funcțiile lor în favoarea funcționarilor im- periali, la privilegiile lor și să plătească impo- zite..., cum dorea împăratul” (p. 301). Nu se pomenește nimic despre aria dc răspîndirc a răscoalei, poziția păturilor asuprite din ca- drul celorlalte naționalități, luptele cu armata imperială. De semnalat și faptul că autorul nu folosește nici o lucrare de specialitate din Ștefan Știfănescu în 1184 : Răscoală sau Re- voluție in „Revista de istorie”, tom. 34, nr. 7, iulie 1981, p. 1359—1361; Octavian Beur L’empereur Joseph II et 10 revolte de Horia, Sibiu, 1944 ; Gheorghe Bartoș, Răscoala lui Horea, Bibliografie, București, 1976; Nicolae Edroiu, Răsunetul european al răscoalei lui' Horea, Cluj-N'apoca, 1976; Pompiliu Teodor, Spiritul Revoluției Americane, J. P. Brissof- și Răscoala lui Horea, in op. cit., p. 156—173. 8 Vezi și Herbcrt A. Kann, op. cit., p. 200 — 205; Henry Marczaly, Hungary in the _ ,___ etghteenth centuri], Cambridge, 1910. www.dacoromanica.ro 9 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 1035 istoriografia românească. Considerînd pe losif al II-lea și mai ales pe Horea, culpabili de declanșarea mișcării sociale, Fejto declară că : „Dacă împăratul nu ar fi publicat ordonanța sa, a cărei existență — in ciuda ignoranței iobagilor și a tuturor precauțiilor luate de no- bilime — a ajuns la urechile țăranilor, Hor/e/a nu ar fi ajuns niciodată la ideea de a incita pe tovarășii săi de nenorocire să ia armele” (subl. ns.) (p. 303). Interesul pentru o politică stric- tă de economii financiare, a dominat activi- tatea reformatoare a Împăratului în dome- niul economic. încă in 1764, i s-a oferit pri- lejul de a Întreprinde o reformă a curții im- periale. Astfel, el a redus personalul de servi- ciu și de pază, a suprimat numeroase funcții și cheltuieli inutile, iar ulterior a simplificat eticheta. Necesitatea creșterii veniturilor di- recte și a egalității în domeniul impunerii fis- cale, a solicitat realizarea unui cadastru (1786—1789), în scopul valorificării superioa- re a potențialului contribuțiilor. în 1786, rezervele monetare ale monarhiei însumau 88 milioane de guldeni. Convins pe deplin de im- portanța consolidării statului, singurul instru- ment capabil să asigure bunăstarea supușilor, impăratul a profesat o concepție etatistă dusă pină la extrem, și în care suveranul era pri- mul slujitor al statului9. „Sistemul de guver- nare al lui losif al II-lea reprezenta un ames- tec de birocratism, spirit militar, absolutism și liberalism, și in care guvernarea nu era un privilegiu, ci o necesitate” (p. 221). Deși mo- narhia prezenta un Înalt grad de eterogeni- tate, el a dorit să facă din ea o mare putere în Europa. Totodată losif și-a manifestat atașa- mentul, pentru „patriotismul imperial..., dragostea de imperiu, cultul fervent al inte- reselor ansamblului monarhiei” (subl. ns.) (p. 91). A făcut-o In numele menținerii uni- tare a tuturor provinciilor imperiului, ani- mate deseori de tendințe centrifuge. Politica sa a fost „de a Întări acest stat. .., ca instru- ment al luptei duse de guvernul central contra particularismului aristocratic” (p. 235). losif s-a visat „arhitectul” unui stat puternic, in- compatibil cu privilegiile clasei feudale din provincii, supus voinței suveranului, înzes- trat cu efective militare considerabile și bine antrenate, favorizat de dezvoltarea econo- miei, o administrație simplă și rațională, dar eficace și o creștere a populației, prin imigrare și practica toleranței religioase. împăratul a avut un cult deosebit al Statului (cf. p. 232), a cărui unitate a fost o condiție esențială, pentru afirmarea Rațiunii de Stat. Dacă Maria Tereza și Kaunitz au centralizat la maximum administrația centrală și provinci- ală, losif, continuînd politica de moderni- zare, s-a pronunțat pentru simplificarea sa, prin împărțirea atribuțiilor intre Lănder-uri 9 Dumitru Almaș, op. in cadrul unui Directoriu, ce urma să coordo- neze afacerile interne și externe ale imperiu- lui, restringerea prerogativelor Consiliului de Stat, crearea unui minister de finanțe, intro- ducerea limbii germane în justiție și adminis- trație. Viena a fost proclamată capitala unică a imperiului, împărțit în 13 guvernăminte san cercuri, conduse de căpitani (Kreishaupt- manni). Politica imperială de centralizare s-a bazat insă, pe „o burghezie slabă numeric, in- telectual și economic” (p. 157). S-a adăugat, opoziția virulentă a cercurilor nobilimii din provincii, care treptat, dar tot mai clar au modificat dispozițiile autorității centrale, „împăratul ordona cu entuziasm, iar funcțio- narii tradiționaliști dădeau ascultare opozi- ției” (p. 240). Rezistența cea mai puternică a provenit din partea claselor dominante din Ungaria10. Propunîndu-și ..........să asocieze... interesele Ungariei „istorice” cu cele ale sta- tului in ansamblu, să ridice Ungaria, să o modernizeze, să o facă prosperă. . .” (p. 235), losif al Il-lea a atacat privilegiile economice și politice ale grofilor maghiari. întrucit, mo- dernizarea, sau mai bine spus centralizarea, semnifica implicit atingeri aduse statutului teoretic particular al Ungariei in imperiu, deposedarea de o serie de avantaje, nobilimea maghiară' a fost cel mai Înverșunat dușman al „reformatorului” losif, pe care in cele din urmă l-a silit la sfirșitul domniei, să renunțe la unele dintre inițiativele sale. Fejto con- chide că „independența Ungariei feudale tri- umfa asupra eforturilor de centralizare ale împăratului” (p. 369). O politică externă, activă, trebuia susținută de o forță militară, capabilă să impună Europei punctul de ve- dere al Vienei. Greu afectată de războiul pentru succesiunea la tronul Austriei și cel de Șapte ani, armata habsburgică s-a refăcut prin măsurile lui losif. Conscripția a fost introdusă pe întreg teritoriul imperiului. în 1786, pentru cheltuielile militare era alocată suma de 30 milioane de guldeni. Rezultatele au fost însă mediocre, Îndeosebi deoarece corpul ofițerilor de geniu și parcul de artilerie nu a răspuns solicitărilor. Autorul se ocupă și 10 T. Barâth, L’Absolutisme eclaire en Hongrie (1761 — 1795), în „Bulletin of I.C.H.S.”, voi. IX, Pt. 1, nr. 34, March 1937, p. 22 — 37; K. Benda, L'îzre du Joseplunisme en Hongrie, in „Annales Historiques de la R£volution Franțaise”, Avril-Juin 1973, p. 197 — 218 ; Philip J. Adler, Serbs, Magyars and ,,Staatsinteresse” in Eighteenth-Century Aus- tria, A Study in the Historg of the Habsburg Administration, in „Austrian History Year- book”, voi. XII-XIII, Pt. 1, 1976-1977, p. 116 — 147; vezi și Les Lumieres en Hongrie. en Eurppe Centrale el en Europe Orientale, 3 ^www.dacoromamcasro 1971-1977. 1036 CARTEA ROMANKASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 10 de reforma religioasă ”, pe care suveranul a preconizat-o. Spre deosebire de mama sa, care a sprijinit orientarea catolicismului tra- dițional și in speță a Contrareformei, ,,Bunul impărat” influențat de galicanism și tezele ini Febronius a întrevăzut in instituția Bisericii, un corp de funcționari ai statului, instru- ment docil de centralizare in mina suveranu- lui. Din această perspectivă, poate fi inter- pretat edictul de toleranță religioasă (Tole- ranzedikt), din 13 septembrie 1781, care a sta- bilit egalitatea în drepturi a tuturor supușilor imperiului, indiferent de confesiune. Stabilind și in viața religioasă o atmosferă dc simpli- tate, spirit de economie, Josif a recomandat suveranului pontif ......modestie și blindețe evanghelică” (p. 254). în același sens, a des- ființat peste 350 așezăminte religioase și o serie de ordine călugărești, precum eremitii, franciscanii, capucinii, a secularizat jumătate din numărul total al mănăstirilor, a interzis procesiunile și pelerinajele religioase, a retras autorităților eclesiastice dreptul de cenzură, a alungat pe iezuiți și a îngrădit, prin Ratio h'ducationis (1773), amestecul clerului in pro- cesul instrucției și educației. Umilindu-se in fața împăratului, dar sperind să-1 convingă să-și modifice unele idei, in 1782, papa Pius al Vl-lea a vizitat Viena, insă fără succes. Fejto trece cu multă ușurință peste aspectele vieții cul- turale, extrem de variate și complexe, in func- ție de particularismcle locale, pe care monar- hul s-a străduit să le depășească, fără mult spor. In politica externă11 12, acțiunile împăratu- lui au avut drept rezultat, după expresia lui Fejto, ..creșterea puterii prusiene și ruse” (p. 279). Partizan al colaborării cu Rusia, Josif a continuat politica de expansiune a Habs- burgilor in zona Dunării de Jos, in centrul și sud-estul Europei, in 1772, la prima împărțire a Poloniei, a ocupat Galiția și a vrut să con- vingă Berlinul să abandoneze Silezia, in schimbul unei compensații în Țările de Jos sau Bavaria, și a unei substanțiale partici- pări prusiene la masacrarea Poloniei. Același țel l-a urmărit și în războiul pentru succesi- unea la tronul Bavariei (1778— 1779), înche- iat cu pacea de la Tcschen, care a mărit enorm influența țaristă in centrul continentului. Zo- 11 Dumitru Almaș, op. cit., p. 47; Robert A. Kann, op. cit., p. 187—192; Andrei Mag- yari, op. cit., p. 22; vezi și H. Schitter, Pius VI tind Joseph II, VVien, 1894 ; Eduard Win- ter, Der Josephinismus, Die Gcschichte des osterreichen Reformkatholizismiis 1740— 1848, Berlin, 1962; Paul B. Bernard, Joseph II and the Jews, The Origins of the Toleration Patent of 178'1, in „Austrian History Yearbook”, voi. IV V, 1968 1969, p. 101-119; idem, Je- suits and Jacobins, Enlightened Despotism in Austria, Urbana, 1971. 12 Robert A. Kann, op. cit nele de nord-vest ale imperiului au fost grav tulburate intre 1787—1789 de mișcările revo- luționare din 'țările de Jos austriece13 14, care s-au repercutat și asupra relațiilor cu Franța, în Peninsula Balcanică, apropierea, nu lip- sită de contradicții, intre Rusia și Austria, s-a concretizat in planul ,,Regatului Daciei”, stat-tampon independent, organizat sub egida primeia, cu acordul celei de a doua. Pe ruinele Imperiului Otoman, urma să se formeze „Im- periul Bizantin”, condus de marele duce Constantin, fiul Ecaterinci a Il-a. în schimb, losif al II-lea a cerut nordul Serbiei, Hotinul, Istria, Dalmația, Moreea și insulele Creta și Cipru H. Amestecat în războiul ruso-turc din 1787—1792, in care a cucerit cu multă greu- tate Belgradul in octombrie 1789, monarhul a revendicat întreaga Serbie, Moldova și Țara Românească (cf. p. 328), cerind istoricului ma- ghiar Georgy Pray, să redacteze un memoriu in care să afle argumente, chipurile istorice, ale pretențiilor sale. Studiul cauzelor eșecului reformelor iozefine, prilejuiește autorului re- flexii interesante. Accentul cade mai mult pe trăsăturile de caracter ale suveranului. „Gre- șeala capitală a împăratului a fost că a dus frontal o politică externă ambițioasă și (a întreprins — M.M.) transformări politice „profunde” (p. 372). Urmărind „destinul tra- gic” al împăratului, călătoriile sale în străină- tate (Germania, Italia, Franța, Rusia, Tran- silvania), poziția sa față de principalele eve- nimente politice și militare, la care a fost con- temporan, motivația reală a insuccesului io- zefinismului — caracterul parțial al reforme- lor, particularismele de ordin economic, so- cial, cultural, religios, lingvistic, opoziția ma- rii nobilimi, anchilozarea aparatului adminis- trativ și altele, rămine in umbră. Purtind pe- cetea limitelor inerente ale Despotismului luminat, losif al Il-lea nu a urmărit crearea unei societăți de tip nou, ci perfecționarea celei feudale și adaptarea sa la noile condiții. Lucrarea este completată cu un material ilustrativ extrem de bogat și o bibliografie- selectivă care cuprinde memorii, corespon- dențe, lucrări generale și speciale. Se adaugă ținuta grafică excepțională. Cultivînd genul biografiei istorice, apropiată de cea roman- țată, dar scrisă cu probitate și obiectivitate științifică, Franțois Fejto își înscrie cu cinste numele, printre colaboratorii de seamă ai colecției editurii Perrin. Mihai Manea 13 Vezi și Comte dc Trautmansdorf, Frag- ments pour scruir 1'histoire des evenements'qui se sont passces aux Pays-Bas depuis la fin de 1787 jusqu’en 1789, Amsterdam, 1792; H. Borel, La politique de Joseph II aux Pays- Bas, în „Bulletin of I.C.H.S.”, voi. IX, Pt. 1, nr. 34, March 1937, p. 43 — 47. 14 Pentru detalii vezi B. P. Dațiuk, Istoria ., p. 156—470. S.S.S.Jă, Moskva, 1960, p. 113 și urm. www.dacoromamba.ro 11 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 1037 MILAN PODRIMAVSKY, Slovenskă nârodnâ Strana v druhej polovici XIX. storoîiia (Partidul național slovac in a doua jumătate a sec. al XlX-lea), Veda, Vydavatelstvo slovenskej akademie vied, Bra- tislava, 1983, 241 p. Iată o monografic despre istoria compli- cată a unui partid politic, carc a înfruntat eu abilitate inccrcărilc stăpinirii maghiare de a innăbuși orice tendință spre libertate a po- porului slovac. Nu numai cele opt veacuri de dominație străină, dar mai ales mișcarea de clibcrarc națională carc, intrînd in a doua jumătate a secolului trecut, intr-o fază deci- sivă, dinamizează voința popoarelor de a de- veni stăpinc pe dctincle lor. Se înțelege, că luptele slovacilor, ca și ale românilor din Transilvania, nu pot fi separate de evenimen- tele similare care aveau loc, in această peri- oadă, in sinul popoarelor din Europa de sud- est. De o parte, imperiul otoman, de cea- laltă eterogenitate etnică a împărăției habs- burgice. Spre deosebire de ritmul și avîntul mișcărilor de clibcrare națională din Balcani, în viața politică a Ungariei intervine in 1867 așa-zisul Ausglcich, care ascute și mai mult, pe parcurs, contradicțiile dintre naționalită- țile minoritare și dominația bicefală a impe- riului. în urma acestui fapt, sporește și mai mult platforma etnică a unui imperiu, a cărui structură socială venea in conflict cu noile idealuri și postulate ale popoarelor supuse. In această privință, autorul afirmă că parti- dul național a fost in perioada cercetată pur- tătorul revendicărilor sociale din Slovacia. El reprezenta forța motrice care, pc de o parte, se împotrivea măsurilor sistematice dc desnaționalizare, preconizate de clasa con- ducătoare maghiară, iar pe de alta, de- punea eforturi pentru instaurarea unor prin- cipii și valori burghczo-democratice in viața publică, fisurată încă dc reziduuri feudale. E dc la sine înțeles, că nu era ușor dc a duce la îndeplinire astfel dc sarcini, in condițiile unei stăpîniri oligarhice, carc nu cruța nici un fel dc măsură, menită nu numai să potolească, ci să stirpească din germene orice mișcare cu caracter revoluționar. Pentru a defini rolul și căile urmate de partidul național, autorul iși împarte lucrarea in cinci capitole. în primul rind, se subliniază trăsăturile caracteristice ale mișcării de eli- berare, in rindurilc căreia erau angajate ele- mente din mica burghezie și parțial din bur- ghezia mijlocie, pc măsură ce interesele aces- teia deveneau beneficiare de pe urma acțiu- nilor politice. Capitolul II, tratează despre apariția și începuturile activității partidului, între 1860—1884. Autorul situează ființarea acestui organism politic imediat după Diplo- ma din Octombrie 1860 și se maturizează în anii de după Compromisul din put, s-a manifestat ca o simplă gruparc poli- tică și abia după 1870 capătă înfățișarea unui partid. Interesante sint și etapele formative ale partidului național, mai ales pe linia ela- borării programului politic, trasat inițial dc „Memorandul” din iunie 1861, cu toate că, pînă la urmă, n-a izbutit să dea viață tuturor postulatele* preluate din acest document, înepind din 1884, Partidul Național Slovac iși schimbă tactica, situîndu-se pc o poziție de rezistență față dc alegerile parlamentare din Ungaria. S-a adoptat așa-zisa tactică a pasi- vității, cum de altfel într-o poziție asemănă- toare se găseau românii și sirbii din Ungaria. Tocmai capitolul următor (al III-lea) c închinat acestei situații, care a paralizat in bună partc eforturile spre afirmarc ale parti- dului. însă chcmarca la pasivitate n-a găsit ecoul scontat. Evenimentele s-au desfășurat aidoma ca in ccrcurilc partidului național din Transilvania. în urma luării acestei atitu- dini, vecină cu apatia, sc desinează in rindu- rile partidului două curente. Unii fruntași politici susțineau cu tărie ideea abținerii de la orice activitate parlamentară, deci pasivi- tatea, alții pledau pentru activism. Autorul critică această ncparticiparc la alegeri, pe motivul că partidul renunța astfel dc bună voie Ia mijloacele parlamentare utile pentru activitatea politică. Lipsa dc unitate, in ccca ce privește această formă dc protest — cum s-a intîmplat parțial și la românii de peste munți — n-a dat roadele așteptate, deși partidul național n-a participat la nici una din alegerile pentru parlamentul maghiar pină la finele secolului (1884, 1887, 1892, 1896). în această etapă, de care se ocupă ca- pitolul IV (1892 — 94), se fac diferite încercări pentru ieșirea din starea de imobilitate poli- tică a partidului. Unii dintre fruntașii poli- tici pledau pentru realizarea unei coaliții mai largi, împreună cu românii ardeleni și sirbii. în acest sens, cu citcva zile Înainte de alege- rile din iunie 1892, conducerea partidului intră in legătură cu românii ardeleni. Pe la mijlocul acestui an, sc ajunge la concluzia că a sosit timpul — luind ca exemplu acțiunile românilor din mai și iunie 1892 — să se rea- lizeze in mișcarea națională slovacă o acțiune de mari proporții. însă, disensiunile conti- nuă. în timp ce activiștii preconizau partici- parea la viața politică, la alegeri și trimiterea dc deputați în parlament ceilalți, pasiviștii, susțineau că, din motive de politică internă, alianța cu sîrbii și românii nu putea constitui națională mișcarea ca 1038 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 12 slovacă să iasă din această criză politică. Dimpotrivă, dificultățile sporesc. în noiem- brie 1894, din rindurilc mișcării catolice din Ungaria, aflată in opoziție, apare un nou par- tid politic dc nuanță clericală. La început, a trezit speranța unei colaborări, insă din mo- tive lesne dc înțeles, a fost numai o iluzie. Noul partid rccrutcază adepți chiar din sinul mișcării naționale slovace și, desigur, nu fără succes. Pe dc altă parte, noul guvern Banffy intensifică măsurile de asuprire împotriva naționalităților. Acest fapt reactualizează necesitatea colaborării intre slovaci, români și sîrbi. Sub semnul unei solidarități, care, pînă la urmă, avea să sc destrame, arc loc în martie 1895 o conferință la București, apoi a doua în iulie la Kovi Sad, iar în august același an, un congres la Budapesta. Cu acel prilej, s-a redactat, un Program comun, pe carc autorul îl comentează pe larg în lucrarea ■dc față. Se pare că solidaritatea cclor trei par- tide naționale (slovac, roman și sirb) afi- șată cu convingere dc unii fruntași politici n-a dat roadele așteptate. Și astfel, în ultimii ani din această perioadă (1898 1901) sc produce o diferențiere socială (cap. V), carc a înlesnit trecerca societății slovace spre alte forme și valori politice. în ultimul deceniu, apare proletariatul slovac și odată cu el miș- carea social-dcmocrată. Crește conștiința de clasă și revendicările capătă acum un alt timbru social. Procesul de diferențiere sc adinceștc in așa măsură incit programul burgheziei nu izbutește să adumbrească dife- rențele dintre clasele și grupele sociale. în același timp, partidul național depune pe mai departe eforturi pentru a întări rolul burgheziei, însă fără succes. Nemaiputin- du-sc sprijini pe o rețea largă de instituții cu profil și structuri diferite, partidul național slovac își pulverizează din ce in ce mai mult activitatea politică (capitolul V). Deși scrisă în spirit critic, totuși, autorul pendulează între activitatea partidului național și diferi- tele dificultăți ce-i stau în cale. El urmărește istoria acestui organism politic cu toate mean- drele prin carc a trecut, spre a traducc in viață un program de revendicări sociale. Nu izbutește in întregime și evenimentele poli- •tice se precipită cu transformări ireversibile către începutul noului veac. Prin disocierile și comentariile faptelor istorice, efectuate cu disccrnămint și competență, Podrim a vsk£ ne oferă de fapt o istoric a vieții politice din Slovacia în a doua jumătate a secolului tre- cut. O lucrare bine scrisă și convingătoare. Stilul judicios și logic, însă prea multe neolo- gisme. Expunerea c însoțită de două rezu- mate, unul în limba rusă, altul in germană Un indice onomastic și o bogată bibliografic sporesc valoarea științifică a acestei lucrări. Tr. lonescu-Xișcov CONSTANTIN BUȘE, ZORIN ZAMFIR, ALEXANDRU VIANU. GHEORGHE BĂDESCU, Relații internaționale în acte și docila mente, voi. III, (1945—1982), Edit. didactică și pedagogică, Bucu- rești, 1983, 357 p. Cel de-al treilea volum dc Relații interna- ționale in acte si documente, continuind în chip firesc pc cele anterioare, abordează pe- rioada 1945 1982. Autorii și-au propus a acoperi momentele cele mai semnificative ale relațiilor internaționale din perioada dată, extrem dc complexă prin diversitatea și am- ploarea problemelor ridicate (p. 3). între elementele definitorii ale perioadei postbe- lice pe prim plan se situează formarea statelor socialiste și destrămarea sistemului colonial. „Complexitatea relațiilor internaționale, apre- ciază autorii, constă in alternarea perioadelor de criză cu cele dc destindere, în frecventa conflictelor și războaielor locale concomitent cu reglementarea unor chestiuni litigioase pe calea tratativelor, în crearea și existența blo- rizare generală a lumii contemporane făcută •curilor și alianțelor militare cu mișcarea mon- de președintele Republicii Socialiste România dială pentru pace și dezarmare, cu impună- tovarășul Nicolae Ccaușescu (p. 6 — 8). Do- toarea mișcare a țărilor nealinîW^/wi)^țțiMMMTWIMMlltțifl.lT0isidcrate de antori ca definitorii țări in curs de dezvoltare” (p. 3). Situația actuală din relațiile internaționale, eviden- țiază autorii, impune ca o necesitate strin- gentă ca la baza relațiilor dintre toate statele să stea principiile respectării independențef și suveranității naționale, neamestecului în treburile interne, renunțării la folosirea forței sau la amenințarea cu forța, colaborării și cooperării reciproc avantajoase. Ori aplicarea acestor principii înseamnă democratizarea re- lațiilor internaționale, edificarea unei lumi mai drepte și mai bune cu participarea tutu- ror statelor lumii, indiferent de mărime (p. 4). Succinta dar sugestiva apreciere a relațiilor internaționale postbelice făcută dc autori in cuvint înainte este întregită de o caracte- 13 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 1039 pentru relațiile internaționale din epoca dată, sint așezate in ordine cronologică in cadrul a 12 mari tenie. Acestea, in opinia noastră re- flectă cit se poate dc bine caracteristicile și tendințele dc bază ale raporturilor dintre state in epoca dc după al doilea război mon- dial. Este vorba, in fapt, de următoarele teme : Reglementarea raporturilor cu statele în- vinse în al doilea război mondial. Problema germană; Relațiile cu Japonia; Războiul rece; Tratate, înțelegeri, alianțe militare bi și multilaterale; Decolonizarea; Problema In- dochinei; Criza din Orientul Apropiat și Mij- lociu ; Problema palestiniană; Organizații economice regionale; Relații interamericane; Conferința pentru securitate și cooperare în Europa ; Mișcarea țărilor nealiniate; Pentru o nouă ordine economică internațională; Lupta împotriva subdezvoltării; Problema dezarmării și Mișcarea pentru pace. Așa cum era dc așteptat, dată fiind limita de început a volumului, respectiv terminarea celui de-al doilea război mondial, prima grupă tematică de documente se referă la reglementarea pă- cii (p. 9—42). în acest sens autorii au selectat principalele tratate încheiate cu state învinse, cele mai multe documente datind din 1947. Acte ultcrioa re reflectă reglementarea cunos- cută pentru problema germană și pentru re- lațiile cu Japonia. Ca și pentru celelalte grupe tematice din volum, tratatele și celelalte do- cumente din această primă categoric sint pre- cedate de o scurtă notă carc arată condițiile în carc au fost elaborate și obiectivele urmă- rite. Urmează apoi textul restrins, cu princi- palele prevederi doar, fapt pe deplin justifi- cabil datorită limitelor dc spațiu. Pentru a ilustra sensurile și ponderea răz- boiului rece pentru relațiile internaționale postbelice, autorii s-au oprit la un șir de acor- duri, tratate, declarații sau alte acte sugestive în acest sens (p. 47—80). Astfel, Intre altele, smt reproduse părțile esențiale din Tratatul Atlanticului dc Nord, din 2 aprilie 1949, Tra- tatul de apărare colectivă a Asiei dc Sud-cst, din 8 septembrie, 1954, Carta Pacificului, Pactul de la Bagdad, din 24 februarie 1955 și Tratatul de prietenie colaborare și asistență mutuală dc la Varșovia, din 14 mai 1955. Amplu reflectat în volum este unul din pro- cesele majore ale epocii contemporane : deco- lonizarea (p. 81—112). O scrie de documente reflectă prăbușirea imperiilor coloniale olan- dez, francez, englez și portughez și formarea unor state independente ca Indonezia, Egipt etc. Nu lipsește desigur nici Declarația Adu- nării generale a O.N.U. privind acordarea independenței țărilor și popoarelor coloniale. Pe de altă parte acest capitol ilustrează efor- turile în vederea combaterii politicii neocolo- nialiste a foștilor stăpîni. Rezoluția Conferin- ței țărilor asiatice de la Delhi, din 10 aprilie 1955, Comunicatul final al Conferinței de la Bandung, din 24 aprilie 1955, Rezoluția Con- ferinței afro-asiatică de la Cairo, cu privire la imperialism din 1 ianuarie 1958 sau Carta Organizației Unității Africane, din mai 1963 sint piese reprezentative în a ilustra eforturile de unire a noilor state independente. Decolo- nizarea nu s-a realizat in toate cazurile pc cale pașnică. Situația din Indochina ilustrează pe deplin acest fapt și relevă implicațiile grave pe carc le poate avea ncrcspectarca dreptu- rilor popoarelor la o viață liberă și indepen- dentă (p. 112 123). Dar dacă problema Viet- namului a fost just soluționată, chiar cu pre- țul unor sacrificii enorme, cea a poporului palestinian nu a găsit încă rezolvarea necesară. Criza din Orientul Apropiat și Mijlociu ce a generat unul din focarele dc tensiune este su- gestiv ilustrată prin citcva documente (p. 123— 135). între acestea se numără și Carta națională a Palestinei, Declarația sovîeto- americană în problema Orientului Mijlociu (New York, 1 octombrie 1977) și Tratatul de pace intre Republica Arabia Egipt și Statul Israel (Washington, 26 martic 1979). Chesti- unile economice au o maximă pondcrc pentru cursul relațiilor internaționale postbelice. Ele- mentul nou, comparativ cu situația din peri- oada interbelică, este crearea a numeroa'e organisme și alianțe regionale cu caracter eco- nomic (p. 135—167). După citcva fonnuk ex- perimentale, Europa Occidentală fondează Piața comună (1957), țările socialiste euro- pene pun bazele Consiliului Economic de Ajutor Reciproc (1959) iar statele din Ame- rica Centrală și Latină fondează alte aseme- nea asociații (Asociația latino-amcricană a comerțului liber sau Societatea Andină de dezvoltare). Ca și în perioada dintre cele două războaie mondiale statele americane aveau o activitate proprie m cadrul Organizației Sta- telor Americane (p. 167— 196). Statutul aces- teia a trebuit însă să fie revizuit ca urmare a modificării conjuncturii după 1945. Diverse declarații și rezoluții reflectă principalele direcții de acțiune ale acestui organism regi- onal. Unul dintre evenimentele dc maximă importanță pentru viața continentului nos- tru a fost fără îndoială Conferința pentru se- ■ curitate și cooperare in Europa carc și-a găsit locul cuvenit în economia volumului (p. 196 — 252). Actul final al Conferinței cît și o sea- mă de documente carc reflectă poziția Româ- niei socialiste relevă dimensiunea reală a aces- tui eveniment. Mișcarea țărilor nealiniate (p. 252 — 272) s-a vădit a fi una din forțele reale ale uniunii contemporane în direcția menținerii păcii și a democratizării relațiilor internaționale. Diverse documente reunite in paragraful special privind această chestiune ilustrează rezultatele celor cinci conferințe ale nealiniaților care au avut loc între 1962 — 1976. Eforturile de creare a unei noi ordini economice internaționale și de li- www.dacoromanica.ro 1040 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORJE 14 chidare a subdezvoltării sint ilustrate prin citeva documente semnificative (p. 271 278). Problema dezarmării este o altă cliesti- une de maxim interes pentru lumea contem- porană ce ocupă locul cuvenit în economia lu- crării (p. 278 344). Toate rezultatele mai importante din acest domeniu vital, așa cum ele sînt consemnate in documente, sint incluse în volumul de fată. Așa de pildă, Tratatul Antarctic (1959), Tratatul pentru interzicerea ■experiențelor cu armele nucleare în atmos- feră, spațiul extraatniosferic și sub apă (1963), Tratatul cu privire la neproliferarea armelor nucleare (1968), Tratatul dintre Uniunea Re- publicilor Sovietice Socialiste și Statele Unite ale Americii cu privire la unele măsuri în do- meniul limitării armamentului strategic ofen- siv (1972) sau Apelul poporului român adresat sesiunii speciale a O.N.U. consacrată dezar- mării sînt accesibile eelor interesați in pagi- nile lucrării. Mișcarea pentru pace, ca una din forțele în continuă creștere a lumii con- temporane, este reprezentată prin citeva piese semnificative : Manifestul Congresului ■Mondial al Partizanilor Păcii (aprilie 1949), unele documente ale sesiunii de la Stoekholm a Consiliului Mondial al Păcii (1959) precum și Declarația cu privire la promovarea in rin- durile tineretului a idealurilor de paee, res- pect rceiproc și înțelegere intre popoare (1965). Volumul de față a reușit intr-adevăr a ilustra caracteristicile și tendințele majore ale rela- țiilor internaționale din anii 1945—1982. Selectarea pieselor reprezentative nu a fost desigur o muneă ușoară in avalanșa dc docu- mente de tot felul. Așa cum volumul se pre- zintă cititorilor interesați, este o oglindă rea- listă, convingătoare a ceea ce s-a inthnplat in relațiile contemporane dintre state și o des- chidere sugestivă asupra tendințelor din eta- pele următoare. Poziția României în toate problemele abordate esteelar și pregnant ilus- trată. Modul de prezentare al documentelor face din volum un util instrument de lucru, pe măsura experienței remarcabile a colecti- vului de autori. Epuizarea edițiilor volume- lor anterioare, dovadă a interesului generat de valoarea lor științifică, sugerează ca necesară o reeditare a întregii serii. Nicolae Dascălii www.dacoromanica.ro „REVISTA DE ISTORIE” publică in prima parte studii, note și comunicări originale, de nivel științific superior, din domeniul istoriei vechi, medii, moderne și contemporane a României și universale. în partea a doua a revistei, de in- formare științifică, sumarul este completat eu rubricile : Probleme ale istorio- grafiei contemporane, Cronica vieții științifice, Cartea românească și străină de istoric, In care se publică materiale privitoare la manifestări științifice din țară și străinătate și sint prezentate cele mai recente lucrări și reviste de spe- cialitate apărute în țară și peste hotare. NOTA CĂTRE AUTORI Autorii sînt rugați să trimită studiile, notele și comunicările, precum și materialele ce se Încadrează in celelalte rubrici, dactilografiate la două rinduri, trimiterile infrapaginalc fiind numerotate în continuare. Dc asemema, docu- mentele vor fi dactilografiate, iar pentru cele în limbi străine se va anexa tradu- cerea. Ilustrațiile vor fi plasate la sfirșitul textului. Numele autorilor va fi precedat dc inițială, titlurile revistelor citate In bibliografie vor fi prescurtate conform uzanțelor internaționale. Retponsabilitatea asupra conținutului materialelor revine în exclusivi- tate autorilor. Manuscrisele ncpublicatc nu sc restituie. Corespondența privind manuscrisele, schimbul dc publicații sc vor tri- mite pc adresa Comitetului de redacție, B-dul Aviatorilor, nr. 1, București — 71247. REVISTE PUBLICATE ÎN EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA • REVISTA DE ISTORIE • REVUE ROUMAINE D’HISTOIRE • STUDII ȘI CERCETĂRI DE ISTORIE VECHE ȘI ARHEOLOGIE • DACIA. REVUE D’ARCHfiOLOGlE ET D’HISTOIRE ANCIENNE • REVUE DES fiTUDES SUD-EST-EUROpEeNNES • STUDII ȘI CERCETĂRI DE ISTORIA ARTEI - SERIA ARTĂ PLASTICĂ - SERIA TEATRU-MUZICĂ-CINEMATOGRAFIE • REVUE ROUMAINE D’HISTOIRE DE L’ART - SfiRIE BEAUX-ARTS - SERIE THEAtRE-MUSIQUE-CINEMA www.dacaramanica.ro DIN SUMARUL NUMERELOR VIITOARE Formația, cultura și începutul domniei lui Petru Rareș. Pretendentul Neagu „Vodă”, fiul lui „Basarab voevod” (1633—1644). Instituția agiei în Țara Românească. Relațiile lui Franeise al II-lea Rakoczi cu Spania. înființarea consulatelor franceze în țările române și impactul asupra spiri- tului public românesc. Manualele școlare din epoca pașoptistă în slujba idealurilor naționale românești. Poziția Marii Britanii la Congresul de pace de la Viena (1814—1815). Mișcări demografice între Dobrogea și Țara Românească în perioada răz- boiului Crimeii. Conferința colonială de la Berlin (1884—1885). Aspecte ale genezei „noului activism” ai popoarelor asuprite din Ungaria (1900-1905). România și țările balcanice în perioada 1900—1911. Considerații privind social-demoerația germană 1869—1914. Ecoul internațional al ieșirii României din război (mai 1918). România și condițiile financiare internaționale după primul război mondial (1919-1929). „Noaptea cuțitelor lungi” în viziunea diplomației românești și americane. Relațiile culturale dintre România și Marea Britanie (1929—1939). Curente soeial-eeonomice românești în perioada interbelică: doctrina eco- nomică a țărănismului. Aspecte ale procesului de creare a Frontului național unit antijaponez al poporului chinez. Afirmarea Partidului Comunist Român în mișcarea comunistă și muncito- rească internațională în perioada postbelică. HM ISS0S67—630 WWW, ca.ro I.P. „Informația” - c. 2545 Lei 15