academia DE ȘTIINȚE SOCIALE Șl POLITICE A REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA ISTORIE DIN SUMAR: 125 DE ANI DE l.A UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE TRĂSĂTURI DEFINITORII ALE ÎNCEPUTULUI PROCESULUI DE CON- STITUIRE A STATULUI ROMÂN MODERN DAN BERINDEI CONDIȚIA POLITICĂ A ȚĂRĂNIMII ÎN EPOCA UNIR1L, CONTRIBUȚIA EI LA CREAREA ROMÂNIEI^^EiEHNE (1859-1866^(1) U F ' IUI II CONTRIBUȚIA FONDATORIL OR ȘCOLII ROMÂNE DRI^TJÎt^PIRO- - PA GA NDA UNIONISTĂ (1857-1859) . J-.Sj .. j ■ 'jj, NICOLAE . IS AR ăkg$hâtSi la Structura popuuAjfiEi orașului,'bucurești în POtA UNHIII PRINCIPATELOR RELAȚ IILE TI&MĂNC - SlRBE inAM rif’z* ' IOAN CUZA T ■ < ■’tî ȘERBAN RĂDULESGU-ZONER ’T-; ÎA 'j.q IRINA GAVRILĂ «ADQMNIEI! LUI ALEXANDRU MEMORII, COFESPO^ENTV CRONICA VIEȚII ȘTlftiffr|q^ «’■ r , T',' r rÂiu L MIODBAG MILIN CARTEA ROMÂNEASCĂ ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE TOMUL 37 ■ ț Fi'. ' j:r ’ ’ 1984 ianuarie REPUBLICII SOCIALISTE ROMANIA ACADEMIA DE ȘTIINȚE SOCIALE ȘI POLITICE A REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA SECȚIA. DE ISTORIE ȘI ARHEOLOGIE COLEGIUL DE REDACȚIE ȘTEFAN ȘTEFĂNESCU (redactor șef), ION APOSTOL (redactor șef adjunct); NICHITA ADĂNILOAIE, LUDOVIC DEMfiNY, GHEORGHE I. IONIȚĂ, VASILE LIVEANU, AUREL LOGH1N, DAMASCHIN MIOC, ȘTEFAN OLTEANU, POMPILIU TEODOR (membri). Prețul unui abonament este de 180 lei. In țară abonamentele se primesc la oficiile poștale și difuzorii de presă din Întreprinderi și instituții. Cititorii din străinătate se pot abona adresindu-se la ILEXIM. Departamentul Export-Import presă P.O. Box 136—137. Telex 11226 — București, Str. 13 Decembrie nr. 3, 70116. Manuscrisele, cărțile și revistele pentru schimb precum și orice corespondență se vor trimite pe adresa Comitetului de redacție al revistei „REVISTA DE ISTORIE". Apare de 12 ori pe an. Adresa Redacției : B-dul Aviatorilor, nr. 1 Lruui nviaiuinut, au . x REVISTA “ISTORIE TOM 37, Nr. 1 ianuarie 1984 SUMAR 125 DE ANI DE LA UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE DAN BERINDEI, Trăsături definitorii ale începuturilor procesului de constituire a statului român modern................................................................ 3 GRIGORE CHIR IȚĂ, Condiția politică a țărănimii in epoca Unirii. Contribuția ci la crea- rea României moderne (1850 — 1866) (I)..................................... 13 NICOLAE ISAR, Contribuția fondatorilor Școlii române de drept la propaganda uni- onistă (1857—1859) ........................................................ 29 ȘERBAN Rz\.DULESCU-ZONER, IRINA GAVRILĂ, Cu privire la structura populației orașului București în epoca Unirii Principatelor .......................... 47 MIODRAG MILIN, Relațiile româno-sîrbe în timpul domniei lui Alexandru loan Cuza 63 MEMORII, CORESPONDENȚĂ, ÎNSEMNĂRI Un interviu cu domnitorul Alexandru loan Cuza (Valerill Stan) ........... 77 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE Tematica generală a celui de-al XVI-lea Congres internațional de științe istorice; Ședință de comunicări la Institutul de istorie ,,N. lorga” ; Călătorie de studii la Viena (Constantin Șerban)......................... 88 CARTEA ROMÂNEASCĂ ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE Conf. dr. IOAN SCURTU (coordonator), lect. dr. GHEORGHE Z. IONESCU, lect. dr. EUFROSINA POPESCU, asist, dr. DOINA SMÂRCEA, Istoria României intre anii 1918—1944. Culegere de documente, Edit. didactică și pedagogică, București, 1982, 344 p. (Cornelul Olani) ................................. 94 ION DUMITRIU-SNAGOV, Le Saint-Siege et la Roumanie moderne ISâO —1866, Roma, 1982, 658 p. (Dan Berindei)............................................ 95 VICTOR SPINEI, Moldova in secolele XI —XIV, Edit. științifică și enciclopedică, București, 1982, 383 p.-Ț 60 pl. (loan Aurel Pop) ..................... 99 BARBARA JELAVICH, History of the Balkans in Eightcenth and Nineteenth Centuries, voi. I, Cambridgc Univcrsity Press, 1983, 407 p. (Bcatrice Marincscu). 101 „Revista de Istoric”, Tom. 37, nr. 1, p. 1 — 104, 1984. www.dacoromanica.ro TOME 37, No. 1 janvier 1984 SOMMAIRE LE 125e ANN1VERSAIRE DE L’UNION DES PR1NCIPAUTES ROUMAINES DAN BERINDEI, Traits essentiels des commenccments du processus de constitution de l’Etat roumain moderne ................................................. 3 GRIGORE CHIRIȚĂ, La conditionpolitique de la paysanneric â l’^poque de 1’L’nion. Son apport ă la creation de la Roumanie moderne (1856 — 1866) (I)...... 13 NICOLAE ISAR, L’apport des fondateurs dc l’lScole roumaine dc droit â Ia propagande unioniste (1857 —1859) ................................................ 29 ȘERBAN RĂDULESCU-ZONER, IRINA GAVRILĂ,  propos dc la structure dc la population de Bucarest â l’epoque dc l’Union des Principautes ......... 47 MIODRAG MILIN, Les relations roumano-serbes sous le regne d’Alexandru loan Cuza 63 MEMOIRES, CORRESPONDANCE, NOTES Une intervicw avec le prince Alexandru loan Cuza (Valeriu Stan)... 77 CHR0N1QUEDE LAVIE SCIENTIFIQL’E La tbematique generale du XVIe Congrds internațional des Sciences historiqucs; Sean- ce dc communication â I’Institut d’histoire ,,N. lorga”; Voyagc d’etudcs ă Viennc (Constantin Șerban)........................ 88 LE LIVRE ROUMAIN ET ETRANGER D’HISTOIRE Maître de confercnccs dr. IOAN SCURTU (coordonateur), Icctcur dr. GHEORGHE Z. IONESCU, lecteur dr. EUFROSINA POPESCU.assistant dr. DOINA SMÂRCEA, Istoria României intre anii 1918—1914. Culegere de documente (L’histoirc de la Roumanie entre 1918 — 1944. Rccueil des documents), Editions didactiquc ct pGdagogiques, Bucarest, 1982, 344 p. (Corneliu Olaru) ........... 94 ION DUMITRIU-SNAGOV, Le Saint -Siege et la Roumanie moderne 1850—1866, Rome, 1982, 658 p. (Dan Berindei) ........................................... 95 VICTOR SPINEI, Moldova in secolele XI-XIV (La Moldavie anx XIe-XIVe si&lcs), Editions scicntifiqucs et cncyclopâdiqucs, Bucarest, 1982, 383 p. + 60 pl. (loan Aurel Pop) ..................................................... 99- BARBARA JELAVICH, History of the Balkans in Eighteenth and Nineteenth Centuries, voi. I, Cambridge Univcrsity Press, 1983, 407 p. (Beatrice Marinescu). 101 „Revista de istorie”, Tom. 37, nr. 1, p. 1 — 104, 1984. www.dacoromanica.ro 125 DE ANI DE LA UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE TRĂSĂTURI DEFINITORII ALE ÎNCEPUTURILOR PROCESULUI DE CONSTITUIRE A STATULUI ROMÂN MODERN DE DAN BERTNDEI Moment de însemnătate crucială în procesul de constituire a sta- tului român modern, Unirea Principatelor a inaugurat, ireversibil, isto- ria unui nou stat național european, pe temeiurile unei milenare reali- tăți etnice. Ea a concretizat un drum specific urmat de o națiune euro- peană pentru a-și făuri propriul stat1 și încadrarea făuririi României într-un proces european general și în parte similar. Nu întîmplățor, marele bărbat de stat Camillo Benso di Cavour avea să remarce similitudinea si paralelismul unor împliniri de năzuințe la români și la italieni, cînd, după dubla alegere a colonelului Alexandru loan Cuza, avea să scrie că „minunea” realizată de cei dintîi trebuia să se repete și pe malurile Bo- ului, evenimentul de la București fiind, de altfel, pentru el „triumful politicei Franței și Sardiniei în Orient”2 (în realitate, Unirea fusese înainte de toate triumfului dîrzeniei și inteligenței politice a românilor înșiși !) Dacă ziua de 24 ianuarie 1859 se înscrie în istoria națională a româ- nilor ca unul din momentele hotărîtoare ale devenirii lor, ea reprezintă deci totodată și o pagină a istoriei europene, un exemplu de realizare a unui stat național într-o perioadă în care state naționale au fost consti- tuite și de italieni și de germani. Neîndoielnic că năzuința spre unitate a fost comună, că la fiecare dintre aceste popoare, într-o etapă a evolu- ției lor, unificarea statală s-a impus ca o necesitate imperioasă. Căile și modalitățile de materializare ale ideii unificării statale au fost însă diferite, deși — ceea ce a fost cel mai important — pe harta Europei au apărut, în cursul a numai unui deceniu și a cîtorva ani, trei noi entități statale naționale : România, Italia și Germania. Acțiunea armată, acți- unea diplomatică, dar mai ales o stare de efervescență națională, par- ticiparea directă a națiunilor la atingerea obiectivelor în cauză, au carac- terizat procesele istorice desfășurate pe teritoriile statelor amintite. 1 Vezi ultima sinteză monografică și lista bibliografică ce-i este inclusă: Dan Berindei, Epoca Unirii, București, 1979. 2 II Carleggio Cavour-Nigra, dai 1858 al 1861, Bologna, 1927, voi. II, p. 4 „Revista de Istorie”, Tom. 37, nr. 1, p. 3 — 12, 1984. www.dacoromanica.ro 4 DAN BERINDEI 2 Dintre cele trei state naționale constituite în etapa 1859—1871,. singurul care s-a realizat pașnic, numai în temeiul acțiunii interne, a fost cel românesc. Este o trăsătură specifică ce merită a fi reținută. A existat și în Principate ideea unei acțiuni întemeiată pe un act de forță, dacă nu exterior, cel puțin interior, propunîndu-se ca actul dublei ale- geri să fie continuat prin actul deplinei unificări politico-administrative, fără a se aștepta un consimțămînt al puterilor garante, printr-o acțiune combinată a noului domnitor, a deputaților celor două Adunări și a for- țelor armate, orașul Focșani — ales și de puterile garante prin stipu- lațiile Convenției de la Paris ca oraș-simbol al unificării — urmînd a oferi cadrul necesar pentru noul act împlinit ce se preconiza3. Românii nu se găseau însă în situația italienilor sau a germanilor, mari națiuni ce-și puteau desfășura mai cu înlesnire acțiunile lor, deoarece ei erau supuși nu numai garanției puterilor, dar și amenințării latente a marilor imperii învecinate, ceea ce le stăvilea libertatea de mișcare într-o măsură evident mai mare decît a celor dinții națiuni amintite, deși și acestea și-au desfășurat acțiunile unificatoare sub presiune internațională, puterea lor de rezistență la aceasta fiind însă mai mare. în situația existentă,, pentru români s-a impus a se acționa hotărît dar prevăzător, evitîndu-se provocarea unor intervenții din afară. De aceea, proiectul forțării eve- nimentelor a fost considerat de noul domnitor și de sfetnicii săi apro- piați ca nepotrivit și chiar primejdios. înainte de a se acționa mai departe,, trebuia consolidat marele rezultat al dublei alegeri, Retrospectiv, după 125 de ani, trebuie recunoscută inteligența politică de care românii au dat dovadă în momentul făuririi statului lor național. Pe deoparte, a fost realizat, cu îndrăzneală, un act istoric de însemnătate majoră, dar, pe de alta, s-a știut a nu se depăși limitele posibilului acelui moment. A fost unit, în consecință, actul istoric reali- zat de români, cu o politică abilă pe plan extern a unui stat care încă nu era independent, dar care, din primul moment, a știut să impună partenerilor europeni, state deplin suverane, acceptarea succesivă a unor concesii care în sumă au însemnat realizarea obiectivului de eli- berare ce și-l fixase națiunea română. Dealtfel, întreaga istorie modernă a României a fost marcată de fapte împlinite, urmate apoi de etape în care acestea au fost recunoscute și duse mai departe. în 1859, în 18fi3, în 1877 și în 1881 au avut loc astfel de acte istorice, pe care marile puteri în ansamblu au trebuit să le accepte, demonstrîndu-se astfel nu numai justețea actelor în sine ci și cea a calculului politic al realizato- rilor lor. Ceea ce a dat forța necesară actului istoric de la 24 ianuarie 1859 — ca și, dealtfel, celorlalte acte istorice împlinite ceva mai sus amintite — a fost faptul că el a fost expresia voinței unei națiuni și că aceasta s-a mani- festat ca atare în sensul împlinirii acestui act. N-a fost vorba de acțiuni politice ale unor fruntași izolați de masa națiunii ori asumîndu-și funcțiuni ce nu le erau conferite de popor, ci Unirea a fost înfăptuită de adevărați purtători de cuvînt ai maselor, ai tuturor claselor și categoriilor sociale. Numai astfel pot fi explicate unanimitățile din Adunările ad-hoc în 1857 3 Vezi, între altele, în această privință, Dooumenle privind Unirea Principalelor, Bucu- rești, 1959, voi. II, p. 455 și urm. www.dacoramanica.ro 3 CONSTITUIREA STATULUI ROMAN MODERN 5 în favoarea programului unionist, ca și cele ale dublei alegeri, în 1859, a domnitorului Cuza. La rîndul lor, acești purtători de cuvînt au fost „legați” de dorința și voința maselor, au fost executanții voinței nați- unii dincolo chiar, în unele cazuri, de propriile lor înclinații, nevoiți fiind în aceste ultime cazuri a trece peste propriile lor limite și a acționa așa cum le-o cerea poporul român, exemplul cel mai concludent în această privință fiind votul unanim în favoarea lui Alexandru loan Cuza realizat la 24 ianuarie 1859 la București. Revoluția din 1848 demonstrase măsura implicării națiunii în evenimente. Starea de efervescență se menținuse și în etapa următoare, în ciuda măsurilor represive și a exilării fruntașilor revoluționari. Atunci cînd împrejurări externe favorabile din ultimii ani ai războiului Cri- meii indicaseră că problema românească era înscrisă pe ordinea de zi a dezbaterilor politico-diplomatice europene, constituirea unui stat națio- nal și modern al românilor devenise posibilă. încă din 1850 Bălcescu ceruse ca lozinca revoluționară Dreptate-Frăție să fie întregită prin cuvîntul Unitate11. Un an mai tîrziu, im tînăr discipol al lui Bălcescu scria : „Vorba unire e azi în toate inimile”4 5, iar Ion C. Brătianu considera în 1853 în studiul său Naționalitatea că ,,d-a face pe rumâni să-nțeleagă că d-a trăi ca nație este cea dinții condiție a unui popul și că, prin urmare, d-a-și apăra naționalitatea [citește : națiunea !—D.B.] contra celora cari au nele- giuirea d-a voi se-i lipsească de dînsa este nu numai un drept, ci o sfîntă datorie; crimă și sinucidere d-a nu o face”6. Ideea Unirii Principatelor, ca primă etapă pe drumul unificării statale depline a națiunii, a cuprins masele spre mijlocul deceniului urmă- tor revoluției. Dînd, glas convingerii conaționalilor săi, Mihail Kogăl- niceanu sintetiza în 1855 : „Unirea Principatelor este singurul mod în stare de a consolida naționalitatea românilor, de a le da demnitate, putere si mijloace pentru a împlini misia lor.. .”7, iar loan Bălăceanu, reîntors din exil la București, scria prietenului său Ion Ghica că „Unirea Princi- patelor este o dorință unanimă” și adăuga : ,,va fi foarte greu să se renunțe la ea fără vărsare de sînge”8. Anul 1857 avea să dezvăluie dimensiunile implicării naționale. Mișcarea unionistă a cuprins atunci într-o vastă rețea de acțiune patri- otică întreaga populație, toate clasele și categoriile sociale, pe săteni ca și pe orășeni. Hora Unirii a devenit cîntecul-simbol și masele au intrat pretutindeni în acțiune. încercarea de falsificare a alegerilor moldovene a primit o replică fără precedent, care a determinat puterile garante să anuleze elecțiunile inițiale9. Protestul a fost unanim și a fost concretizat în zeci și chiar sute de mii de semnături în ambele principate. Compo- ziția celor două Adunări ad-hoc a reflectat deplina biruință a mișcării 4 N. Bălcescu, Opere, ediție critică G. și Elena Zâne, București, 1982, voi. II, p. 112. 5 [Dimitrie Berindei], Trecutul și presenlul, in „Junimea română”, Paris, 1851, nr. 1. p. 4 — 5. 4 I. C. Brătianu, Naționalitatea, în „Republica română”, Bruxelles, 1853, nr. 2, p. 34. ’ „Steaua Dunării”, nr. 1 din 1 octombrie 1855. 8 Documente privind Unirea Principatelor, București, 1963, voi. III, p. 95. 0 Vezi asupra momentului decisiv al întrevederii de la Osborne, cînd Franța și Anglia s-au asociat în Cerința anulării alegerilor: Andrei Oțetea, L’accord d’Osl/orne (9 aout 1857), în „Revue Roumaine d’Histoire”, III (19B4), nr. 4, p. 677 — 696. www.dacoromanica.ro 6 DAN BERINDEI 4 pentru Unire, lucru evidențiat prin adoptarea la 7 și 9 octombrie la Bucu- rești și Iași a programului unionist, cele două voturi potrivnice din Adu- narea ad-hoc a Moldovei fiind lipsite de orice semnificație de masă. în schimb, poziția deputaților țărani, reprezentanți ai imensei majorități a locuitorilor celor două țări a fost pe deplin edificatoare în a demonstra pertinent adeziunea populară la cauza Unirii. „Noi dorim ca tot poporul român să se înfrățească și să trăiască în pace și în liniște pe pămîntul strămoșesc al României, pentru mărirea și fericirea neamului” au măr- turisit în jalba lor deputății pontași moldoveni la 26 octombrie/7 noiem- brie10, pentru ca o lună și jumătate mai tîrziu, deputății țărani munteni să proclame în adresa înaintată de ei Adunării de la București: „ca cetă- țeni țărani... dorim din tot sufletul nostru pacea, liniștea, buna înțele- gere, unirea și fericirea obștească a tutulor stărilor de rumâni”11. Deși voința unanimă a românilor a surprins și a impresionat, jocul de interese al marilor puteri garante a dus la compromisul din vara anu- lui 1858. Convenția de la Paris, act heteroclit și hibrid, cu elemente pozi- tive și negative înmănunchiate, n-a fost statutul fundamental pe care românii îl așteptau. Documentele ne relevă de aceea o firească decepție, dar și voința unanimă de a se rezista și de a se realiza programul nați- onal. „ Să presupunem însă că dorințele românilor au fost neascultate —scria Vasile Boerescu la 14/26 august 1858— Ce ne rămîne de a face? Să bles- temăm trecutul ca pe o fatalitate ? Să desperăm de viitor ca de o iluziune 1 Nici una nici alta...”. „De noi depinde a ști să menținem drepturile stră- bunilor noștri — adăuga el —, a ști să ne dăm cele mai bune legi, a întări ordinea noastră socială și morală, a ne pune pe adevăratul drum al pro- gresului; de noi depinde, în fine, a ști să ajungem la Unire, la acest drept al nostru, la această consecuință a autonomiei noastre, la realizarea aces- tei idei ce s-a împlîntat atît de tare în spiritul a tot ce e român”12. La rîndul său, C.D. Aricescu proclama în septembrie 1858 : „Români, des- chideți ochii și pătrundeți-vă de starea critică în care se află țara, cum și de răspunderea cea mare ce e asupră-vă : în mîna noastră stă soarta țărei, fericirea sau umilirea ei în ochii istoriei și ai Europei civilizate !”13. încă din timpul războiului Crimeii mișcarea pentru Unire acțio- nase într-un context general european și ținînd seama de aceasta. Impli- carea internațională fusese dată și de faptul că — din afară — exilații revoluționari de la 1848 se înscriseseră energic în lupta pentru făurirea statului național român și că ei fuseseră considerați de națiune ca legi- timii ei purtători de cuvînt peste hotare. „Astăzi conștiința noastră de român — scrisese unioniștilor moldoveni din Londra, Dimitrie Brătianu, la 11/23 iulie 1856 — ne zice că a sosit timpul să arătăm cine sîntem; toți populii și mai toate puterile ne invită la o mare manifestație națio- nală ; pe terenul legalității, dar, avem dritul și datoria, avem putința să îndrăznim tot... ”14. Prin memorii adresate guvernelor și oamenilor poli- 10 D. A. Sturdza și alții, Acle și documente relative la istoria renascerii României, București, 1896, voi. VI, partea I, p. 344 — 345. • 11 Documente privind Unirea Principatelor, București, 1961, voi. I, p. 657. 12 „Naționalul**, nr. 71, din 14 august 1858. 13 C.D. Aricescu. Prințul și Constituția, în „Românul”, nr. 73 din 15/27 septembrie 1858. 11 Oaspeților banchetului de la Copou, în „Steaua Dunării”, nr. 38 din 26 iunie 1856. www.dacoromanica.ro 5 CONSTITUIREA STATULUI ROMAN MODERN 7 tici, prin întrevederi cu personalități marcante, prin articole publicate în presă, foștii revoluționari de la 1848, cărora nu li se îngăduia încă reîntoarcerea în patrie, au știut nu numai să pledeze cauza Principatelor Române, ci și să facă din problema românească în ansamblul ei (inclu- zînd deci întreg teritoriul locuit de națiune) o problemă europeană. Impor- tant a fost și faptul că prin activitatea lor ei au făcut această problemă inteligibilă bărbaților de stat europeni — și ceea ce era esențial — opi- niei publice înaintate. Cînd în 1857 Adunările ad-hoc au dat expresie dorințelor dar și voinței românilor, ele și-au desfășurat lucrările în prezența Comisiei de informare a puterilor garante și aceasta din urmă și-a alcătuit raportul în primăvara anului 1858 în Principate, luînd în considerație rezoluțiile Adunărilor ad-hoc și opiniile exprimate în presa românească (mai ales de cea din Țara Românească, care în acel moment avea un spațiu de acțiune mai larg). Deși Convenția de la Paris n-a dat expresie decît într-o măsură destul de restrînsă cerințelor națiunii române, este totodată evident că acestea nu au fost necunoscute acelora cărora le revenea a decide asupra viitorului celor două țări. Mai mult decît atît, mișcarea unionistă a știut să se impună chiar și reprezentanților puterilor ostile soluției dorite de români și să-i facă, dacă nu să-i accepte obiectivele, cel puțin să-i recunoască forța. Rolul națiunii a fost însă esențial în rezolvarea nu numai a unei probleme de bază a românilor, dar și a unei probleme internaționale, în etapa finală a luptei pentru Unire. Stipulațiile electorale, anexate Con- venției de la Paris, încredințează de data aceasta dreptul de vot unei infime minorități privilegiate; nu mai era vorba de alegeri care înmă- nunchiaseră numai cu un an înainte întreaga națiune. Situația putea apare deznădăjduită, nefiind în cauză numai Unirea ca o ștergere de hotare unanim dorită, ci și constituirea statului modem, pe care ele- mentele reacționare nu-1 doreau decît în limitele unui statut fundamental care să le asigure în continuare dominația. Dar efervescența națiunii era atît de intensă, încît aceste stipulații electorale n-au putut opri accesul unei minorități înaintate în Adunarea electivă a Moldovei, iar la Bucu- rești, unde datorită sprijinului căimăcămiei în majoritate reacționară deputății legați de ideile progresului au rămas în minoritate, majoritatea reacționară a fost supusă prin intermediul maselor de orășeni și țărani presiunii poporului și a fost constrînsă a se încadra unei soluții accep- tabile acestuia din urmă. Nu cele cîteva mii de alegători au decis atunci și nici cei mai puțin de două sute deputății moldoveni sau munteni, ci sutele de mii de cetățeni ai celor două țări, care — slujitori ai ideilor uni- oniste și ale progresului — au fost cei care, prin voință și acțiune, au impus actul istoric din ianuarie 1859. însă și în soluția ingenioasă a dublei alegeri n-au fost depășite limitele posibilului și, mai mult decît atît, ale legalității internaționale, căci dubla alegere, de neconceput pentru alcă- tuitorii ei, nu fusese interzisă de Convenția de Ia Paris ! îndoita alegere a lui Alexandru loan Cuza a marcat izbînda ideilor unioniste, dar constituirea statului național a fost întregită după ce au fost obținute, în toamna 1859, recunoașterea faptului împlinit de către toate puterile și mai ales, aproape trei ani mai tîrziu, consensul acestora, www.dacoromanica.ro 8 DAN BERINDEI 6 în ceea ce a privit sancționarea unirii politico-administrative. Ca și în etapa precedentă și de data aceasta poziția angajată a națiunii a con- stituit temeiul noilor biruințe, argumentul hotărîtor în înfrîngerea osti- lității sau inerțiilor unora dintre marile puteri garante. Teama izbuc- nirii unui nou focar de frămîntări, și eventual, apoi, a unei reacții în lanț sud-est europene, în cazul neîmplinirii unanimului deziderat național al românilor, a reprezentat pîrghia decisivă în situația ce fusese creată. Pentru a evita crearea unei zone de agitație și frămîntare, marile puteri au preferat să dea curs cerințelor unanime ale unei națiuni și a nu se mai împotrivi inevitabilului. Unirea Principatelor n-a însemnat doar dispariția unui hotar deve- nit nefiresc între două dintre țările române, ci momentul de apariție pe harta Europei nu numai a unui stat național, ci și acela al unui stat modem. Vasile Mălinescu a dat expresie cu limpezime acestui deziderat al nați- unii române în discursul său din 29 octombrie/10 noiembrie 1857 ținut în fața Adunării ad-hoc a Moldovei. „Dorind a fi tari, spusese el, ați cerut Unirea cu frații munteni; dorind a avea o mai mare statornicie și orînduială mai bună, ați cerut un principe străin moștenitor; dorind ca legiuirea să fie potrivită trebuințelor și intereselor întregei nații, ați cerut ca legile să se facă de către o obștească Adunare. Atît încă nu-i destul. Trebuie să mergeți mai departe. Trebuie să dați viață noului stat român ce voiți a înființa. Iar viață atuncea îi veți da cînd veți primi principii mari și drepte la reorganizarea sa”15. La rîndul său, nou ales în Adunarea ad-hoc de la București, luînd locul lui Barbu Știrbei, fostul domnitor demi- sionat, deputatul Constantin Haralambie, el însuși purtător al ideilor de progres, a pledat și el energic pentru constituirea modernă a statului. ,,Timpii de concuiste brutale au încetat — declara el nutrind iluzii deșarte, dar și afirmînd năzuințe firești înaintate. Inteligența omului nu rnailîn- cezește în pasivitate și inerție. Astăzi cîmpul activității omenești este deschis numai la concuiste de arte, de știință, de industrie. Progresul și civilizarea sînt singure legi ce dirijă mersul omenirii. însă, spre a se realiza o adevărată unitate ce va da spiritului omenesc toată dezvoltarea posi- bilă, trebuiește ca toate societățile omenești să se conformeze la aceste legi în a lor organizare politică”16. înfăptuirea Unirii Principatelor a creat condiția de bază pentru un amplu și multilateral proces de reformă, atît de cuprinzător incit contemporanii l-au asemuit cu o „revoluție”17. N-a fost domeniu al vieții publice care să nu fie afectat; întreaga societate a fost cuprinsă într-un lanț de transformări și mutații18. Modernizarea a luat un ritm grăbit și astfel, de la constituirea sa, statul național a fost și un stat modern. Dealtfel, dezbaterile Adunării ad-hoc a Moldovei arătaseră în 1857 măsura în care dezideratul modernizării societății era generalizat19, întrucît, cu 16 D. A. Sturdza, și alții, op. cit., vok VI, partea I, p. 134. 16 Documente privind Unirea Principatelor .... voi. I, p. 654. 17 Vezi articolul Revoluția in România, în „Tribuna română”. Iași, nr. 8 din 7 Iunie 1859, p. 2. 18 Vezi Dan Berindei, Reformele din timpul domniei lui Alexandru loan Cuta, în „Studii și articole de istorie”, XVII (1972), p. 25 și urm. 19 Vezi Valerian Popovici, Probleme sociale in dezbaterile Divanului ad-hoc al Moldovei, în „Studii și cercetări științifice. Istorie”, Iași, X (1959), fasc. 1—2, p. 1 — 35. www.dacoromanica.ro •» 7 CONSTITUIREA STATULUI ROMAN MODERN 9 excepția spinoasei probleme agrare, toate rezoluțiile privind reorgani- zarea statului pe baze moderne întruniseră unanimitatea sau marea» majoritate a voturilor, deși marea proprietate deținuse aproape jumă- tate din mandate. După dubla alegere, întemeindu-se și pe stipulațiile Convenției de la Paris, înaintate în această privință, procesul de reformă s-a des- fășurat ireversibil și multilateral. Egalitatea în fața legii și a impozitelor, desființarea privilegiilor, îmbunătățirea și modernizarea aparatului judi- ciar, organizarea serviciilor de statistică, o nouă lege a recrutării prin care — cel puțin formal — obligațiile militare erau generalizate, reorganizarea serviciilor de lucrări publice, au reprezentat reforme adop- tate în prima parte a domniei lui Cuza. Eeforma fiscală a fost materia- lizată prin instituirea impozitului personal și a contribuției pentru dru- muri, generalizate asupra tuturor bărbaților majori, printr-o nouă lege a patentelor, prin instituirea impozitului funciar și prin alte măsuri care au făcut ca, la sfîrșitul anului 1861, în pragul deplinei unificări politico- administrative, Principatele Unite Eomâne să fie dotate cu un sistem fiscal modern. S-ar mai putea adăuga, în aceeași etapă, pe plan cultural, importanta inițiativă a guvernului moldovean al lui Mihail Kogălniceanu, care a instituit, în toamna anului 1860, prima Universitate a țării, cea. ieșeană. După realizarea unirii politico-administrative, reforma agrară și cea electorală n-au putut fi înfăptuite datorită înverșunatei opoziții a conservatorilor, dar, în schimb, în alte domenii procesul de reformă a continuat, Eeorganizarea departamentelor, legile pentru construirea căilor ferate, constituirea Consiliului superior al instrucțiunii Publice, un regula- ment de navigație, organizarea corpului inginerilor civili, reorganizarea Școlii de silvicultură și o serie de măsuri premergătoare unei secularizări a averilor mănăstirești au premers preluarea guvernării de către Mihail Kogălniceanu. Din ultimele luni ale anului 1863, odată cu formarea guver- nului de către marele bărbat de stat și istoric, s-a trecut apoi într-o etapă, decisivă a înfăptuirii reformelor menite a concretiza statul modern. Prin secularizare un sfert din teritoriul național a fost recuperat din mîini străine20, dar acest act de însemnătate majoră a fost urmat și de un șir de alte reforme. înființarea Școlii superioare de științe și a Școlii superioare de litere — amîndouă inițiativele premergînd crearea, la mai puțin de un an, a Universității bucureștene —, o nouă lege a pensiilor, crearea Curții de conturi, legea organizării armatei, legea contabilității, legea consiliilor județene, Codul penal și legea instrucțiunii publice, crearea Consiliului de Stat au fost concretizări ale guvernului Kogălniceanu pînă la 2/14 mai 1864 în cadrul procesului de modernizare a statului. în ultima etapă a domniei a lui Alexandru loan Cuza, între 2/14 mai 1864 și 11/23 februarie 1866, a putut avea loc reforma agrară, care a pus capăt dominației relațiilor feudale în agricultură și a înzestrat cu pămînt peste 400 000 familii de țărani21. Dar în aceeași vreme a fost introdusă o nouă. 20 Vezi C.C. Giurescu, Suprafața moșiilor mănăstirești secularizate la 1863, in „Studii",. XII (1939), nr. 2, p. 148-157. ' ' «'■' 21 N. Adăniloaie și Dan Berindei, Reforma agrară âîn 1864, București, 1967, p. 342 —344. www.dacoromanica.ro 10 DAN BERINDEI 8 lege electorală cu mult mai largă, a fost decretat Codul Civil, s-au afirmat drepturile autocefale ale bisericii române, a fost creată Universitatea Bucu- rești, au fost luate măsuri împotriva jurisdicției consulare și a fost adoptat sistemul metric, pentru a nu aminti decît unele noi acțiuni și măsuri care au întregit procesul de modernizare. Unirea Principatelor a reprezentat nu numai împlinirea unor nă- zuințe arzătoare limitate la cele două principate, ci realizarea ei a însemnat inaugurarea unui proces în lanț cu decisive consecințe pentru națiunea română, ceea ce a și explicat înverșunata opoziție a unor mari puteri, îngrijorate mai ales de urmările actului istoric pe care românii, prin forțe proprii și ingeniozitate unită cu îndrăzneală, l-au înfăptuit în ianuarie 1859. în locul a două principate a cărora „evoluție” putea fi controlată și stăvilită, noul stat național reprezenta o entitate capabilă, cum a și fost, a inaugura o eră de reforme și modernizare eliberată de controlul și stavilele marilor puteri. Totodată — ceea ce leza interesele imperiilor vecine — Unirea însemna inaugurarea unei noi etape de luptă spre deplină neatirnare și spre desăvîrșirea unificării. Aceasta era, dealtfel,și convingerea diploma- ților clarvăzători ai epocii. Baronul Nothomb, reprezentantul Belgiei la Berlin, comentase explicit și fără echivoc consecințele logice ale actului, de la 24 ianuarie 1859 : „Dubla alegere echivalează cu Unirea Principa- telor ; Unirea Principatelor înseamnă independența lor” 22. „Este evident — scria în luna mai 1861 Rechberg ministrul cîe Externe al Austriei habsburgice, combătînd proiectul unirii politico-administrative a Princi- patelor Unite — că Unirea nu trebuie decît să deschidă drum desăvîrșitei independențe a Daco-României” 23. Era o evoluție inevitabilă și domnia lui Cuza avea s-o concretizeze, afirmînd noul stat național român ca o entitate europeană de sine stătătoare și aflată, chiar și în ceea ce privea puterea suzerană, la un pas de desăvîrșita independență. Unirea a creat posibilitatea afirmării unei poziții externe noi, înte- meiată pe dîrzenie și destoinicie. Lucrurile n-au fost „forțate”, nu s-a mers dincolo de posibil, dar totodată noua poziție dobîndită a fost ferm apărată, fără nici un compromis, ci, dimpotrivă, lărgindu-se pas cu pas sfera cuceririlor. Consulului britanic „domnul Unirii” îi va putea declara cu fermitate în 1859 : ,, . . . dacă Turcia (citește : Imperiul otoman) își pierde vremea să vină cu forța în Țara Românească pentru a ne împiedica să ne manifestăm . .. mă voi plasa în fruntea poporului meu și dacă va trebui să cădem, eu voi fi primul care îmi voi oferi pieptul, dar va curge sînge” 2i. Era un limbaj nou, pe care de multă vreme nu-1 mai folosiseră conducătorii românilor și el reflecta noua situație internațională care se crease Principatelor Unite Române. Prin prganizarea modernă a statului, prin pregătirea armatei, prin ferma afirmare în domeniul relațiilor externe (deși statul național român continua a se afla sub suzeranitatea Porții otomane !), prin locul pe care și l-a dobîndit în lume, statul național român a fost curînd în situația ca neatîmarea sa deplină să fie virtual acceptată nu numai de opinia publică a epocii, dar și de concertul puterilor europene ca o inevitabilă apropiată împlinire. Nu întîmplător în 1866 într-o broșură a epocii seva putea scrie răspica^că „independența României 22 Independența României. Documente, București, 1977, voi. II, partea I, p. 16. 23 R. V. Bossy, L'Aulriche el les Principautes Unies, București, 1938, p. 317. 21 Independența României, Documente . .., voi. II, partea I, p. XII. www.dacoramanica.ro 9 CONSTITUIREA STATULUI ROMAN MODERN 11 este acum o chestiune înscrisă în dreptul public european și Europa trebuie să se pronunțe în această privință” Z5, iar, clarvăzător, Mihai Eminescu avea să arate următoarele în „Timpul”, la 19 februarie 1880, susținînd meritele unei epoci istorice : „Toate atributele unei neatîrnări reale s-au cîștigat de către Vodă Cuza, exceptînd firma acestei realități”, el adăugind, semnificativ, că : „întregului aparat al unei depline suveranități ... nu-i lipsea decît numele propriu, ce părea a lipsi din dicționarul apusului european”. Dar Unirea n-a fost doar preludiul independenței, ori mai bine zis o conditio sine qua non a dobîndirii ei, ci și prologul desăvîrșirii unității statale. în luna mai 1859, Anton von Prokesch-Osten, internunțiul Aus- triei habsburgice pe lîngă Poarta otomană, avea să semnaleze cu vădită îngrijorare intențiile lui Alexandru loan Cuza „de a sări în ajutorul româ- nilor din Transilvania, Bucovina și Banat”25 26, iar la începutul anului 1860, Karl von Eder, consulul general austriac la București, raporta la Viena. apariția unei hărți a Daciei cu frontierele depășind limitele dorite de Austria habsburgică27. Tot amintitul Prokesch-Osten avea să mărturisească lui Costache Negri că guvernul său nu avea „nici un interes să turbure pacea românilor noștri prin visuri daco-române”28. La rîndul său, Eder avea să semnaleze cu accentuată îngrijorare superiorilor săi că Alexandru loan Cuza „nădăjduia” că, în cazul unor împrejurări externe prielnice, „Ba- natul, Transilvania și Bucovina se vor uni cu Moldo-Valahia, formînd astfel un regat daco-român închis în frontierele sale naturale” Z9. Sprijin politic, strînsă conlucrare economică, legături culturale accentuate cu românii din afara granițelor noului stat au fost directa urmare a dublei alegeri și a constituirii statului național. Acesta a devenit statul-nucleu, Piemontul viitoarei depline unificări statale a românilor și în această perspectivă relația dintre 24 ianuarie 1859 și 1 decembrie 1918 este obiectivă și directă, „unirea cea mică” fiind preludiul necesar al „unirii celei mari”. La 125 de ani de la realizare, Unirea Principatelor se impune ca unul din momentele dominante ale istoriei naționale, „un moment de o deo- sebită însemnătate istorică”, care „a ridicat pe o treaptă superioară lupta de eliberare națională” și „a marcat intrarea țării noastre în noua etapă a. evoluției ei capitaliste”, cum i se definește însemnătatea în Programul Partidului. A fost neîndoielnic prima mare biruință a națiunii române, începutul drumului de succesive cuceriri și înfăptuiri care avea să conducă pe români, de atunci ,și pînă astăzi, pe calea ascendentă a devenirii și afir- mării lor istorice. 25 Le Panslauisme, le prince Couza, la Roumanie, la Russie, Paris, 1866, p. 45. 26 R. V. Bossy, op. cit., p. 237r238. 27, Ibidem, p. 164. 28 Ibidem, p. 166 — 167. 28 Ibidem, p. 364. www.dacoromanica.ro 14 GRIGORE CHIBIȚA 2 bat radical cursul istoriei românilor potrivit aspirațiilor și voinței lor. Este ceea ce încearcă să realizeze într-o formă sintetică studiul de față care se vrea circumscris efortului istoriografiei noastre de întocmire a unei ample monografii consacrate țărănimii de-a lungul întregii istorii a poporului nostru. El va fi întemeiat deopotrivă pe preluarea rezulta- telor valabile pe care le conține o impresionant de bogată și variată lite- ratură de specialitate, cărora li se vor adăuga informații documentare inedite ori mai puțin cunosdute menite a conferi noi semnificații proble- maticii luate în studiu. Integrată condiționărilor reciproce pe care le-au impus factorii obiectivi și subiectivi de natură economică, socială și poli- tică, expunerea va căuta să ofere într-o viziune unitară năzuințele și obi- ectivele luptei țărănimii, să pună în lumină ce a urmărit dar și ce a dobîn- dit ea în perioada renașterii României. i în momentul deschiderii congresului de pace de la Paris și inaugu- rării campaniei sistematice a românilor pentru Unire, legea fundamen- tală în vigoare, Regulamentul organic, nu acorda țărănimii din Țara Românească și Moldova sub nici o formă nici un drept politic, acestea fiind monopolizate de boierime. Era, prin urmare, în ființă un sistem politic de sorginte și esență feudală în care — cum se exprimase cu per- fectă îndreptățire o gazetă a timpului — „boierul este totul, orășanul nimic iar țăranul mai puțin decît nimic”2. Și aceasta în pofida faptului că țărănimea clăcașă și cea liberă formau aproape singura clasă socială producătoare de bunuri materiale, de munca acesteia depinzînd avuția și progresul societății românești. Ea constituia, totodată, sub raport nume- ric, partea cea mai numeroasă, majoritatea covîrșitoare, de aproape 90%, a poporului nostru, fiind așadar, cum bine scrisese A. D. Xenopol, „teme- lia materială a existenței poporului român și păstrătoarea neconștiută a comoarei sale intelectuale”3. Nesoluționînd problema Unirii Principatelor din cauza opoziției unor puteri ce contestau caracterul cu adevărat popular al dorinței româ- nilor, congresul a încorporat în hotărîrile sale ideia consultării lor spre a se ști dacă doreau sau nu să se unească. Or, cum această consultare nu se putea întemeia pe legile în vigoare din Principate, care excludeau de la viața politică majoritatea populației și, în plus, nici nu asigurau cele mai elementare drepturi cetățenești (de presă, întrunire etc.) a apărut de la sine problema stabilirii unor principii care să permită îndeplinirea hotărîrilor congresului. în acest scop, urmînd a fi convocată în fiecare Principat cîte o Adunare ad-hoc „compuse astfel încît să constituie repre- zentarea cea mai exactă a intereselor tuturor populațiilor privitoare la organizarea definitivă a Principatelor” 4, Poarta, împreună cu Puterile garante, trebuiau să se pună de acord asupra principiilor alegerii acestor' adunări și modului funcționării lor. 2 ,,Steaoa Dunării”, Iași, II (1856), p. 146 — 147. 3 A. D. Xenopol, Domnia lui Cuza Vodă, voi. I, Iași, 1903, p. 426. 4 Acte și documente relative la istoria renașterii României, voi. II, p. 1082. www.dacoromaiiica.ro TARANIMEA IN EPOCA UNIRII (1856—1866) (I) 15 Perspectiva ca țărănimea să capete drepturi electorale iar trimișii săi să ia loc pe băncile Adunărilor ad hoc spre a-i face cunoscute dorin- țele a nemulțumit și îngrijorat profund marea boierime conservatoare -care urmărea s-o mențină în afara frămîntărilor politice. în proiectele •de organizare a Adunării înaintate între aprilie—septembrie 1856 de unii reprezentanți ai boierimii — ca fostul domn Barbu Știrbei, N. Krețulescu, N. Rosetti-Roznovanu ș.a. — se căuta să se demonstreze că introducerea țăranilor în Adunări ,,ar fi o pură utopie”, ignoranța împiedicîndu-i de a gîndi5, că accesul lor la drepturi electorale ,,ar putea duce la consecințe funeste pentru Moldo-Valahia și chiar pentru țările limitrofe” 6; ei sperau că Austria nu va accepta ca țăranii să figureze în Adunări7. Luînd atitu- dine împotriva unor atari opinii, periodicul ieșean „Steaoa Dunării” se pronunța — în consens cu interesele poporului — ca în Adunări să fie reprezentați „de la cel dintîi proprietar pînă la cel din urmă țăran” 8. Conferința ambasadorilor Puterilor garante, convocată la Constan- tinopol în toamna anului 1856 spre a elabora firmanul pentru convocarea Adunărilor ad-hoc, pornind de la caracterul consultativ — plebiscitar al acestora, de la premisa că misiunea lor era de a exprima dorințe, de a semnala nevoi de împlinit și nu de a face legi9, a ajuns la concluzia că nu se puteau și nu trebuiau a fi îndepărtați din sînul lor tocmai reprezen- tanții clasei celei mai numeroase și care aveau cel mai mult de_ suferit de pe urma stării de lucruri în vigoare ce trebuia schimbată 10 11. în con- secință, s-a hotărît să se acorde țărănimii clăcașe un drept distinct de reprezentare : un deputat pe județ, ales prin vot indirect, la capătul a două trepte de votare succesive, la fel ca și micilor proprietari rurali (moș- nenii și răzeșii) u. Desigur, această hotărâre nu era dictată de vreun interes aparte față de țărănime și nici de concepții democratice ale principalelor case domnitoare din Europa față de aspirațiile și nevoile maselor populare, în realitate, prevederile adoptate, trebuind să corespundă scopului sta- bilit de congres, erau departe de a face o parte echitabilă tuturor claselor și a găsi posibilitatea unei tranzacții între opiniile extreme, așa cum pre- tindea Ed. Thouvenel12, deoarece clasele posedante dobîndiseră numeric majoritatea absolută în Adunări și astfel, cu voturile lor reunite, puteau respinge propunerile țărănimii13, așa cum, de altfel, s-a și întîmplat. Cu toate acestea nu trebuie desconsiderat faptul important că pentru prima dată în țara noastră țărănimea era chemată la o viață politică 6 Ibidem, voi. III, p. 436; vezi și voi. V, p. 946, 1015—1017. 6 Damian Hurezeanu, Mărturii documentare engleze nepublicate despre Unirea Principa- lelor Române, în „Revista arhivelor”, XII (1969), nr. 2, p. 248. 7 Al. Cretzianu, Din arhiva lui Dumitru Brătianu, București, 1934, voi. II, p. 142. 8 „Steaoa Dunării”, Iași, II (1856), p. 125—126. 9 în Conferință a prevalat opinia că boierimea fiind înclinată și interesată să disimuleze ade\ărata situație, cauzele mizeriei țărănimii, rostul deputaților acestei clase era de „martori intr-o anchetă”, de denu'nțători ai suferințelor îndurate și nu de membrii ai unei adunări legis- lative pentru care le lipseau și cultura și pregătirea. 19 Acte și documente, voi. III, p. 867 — 869. 11 Ibidem, p. 1012 — 1015. 12 Ibidem, p. 1015. 13 O critică a dispozițiilor firmanului au întreprins atît V. Boerescu (ibidem, p. 341—350) cit și Ion G. Brătianu (ibidem, p. 164 — 177) care au relevat nedreapta împărțire a mandatelor de deputați între diverse clase și pături sociale, avînd în vedere numărul și componența acestora, precum și locul si rolul lor în societate, j • www.dacoromamca.ro 16 GRIGORE CHIRIȚA 4 activă, rezervîndu-i-se un rol însemnat atît în planul exprimării nevoilor societății cît și în acel al împlinirii lor. Și, desigur, nu erau puțini acei care — întocmai ca Șt. Golescu — așteptau cu nerăbdare și cu mulțumire- deschiderea Adunării ad hoc ca să vadă pe boieri „stînd cu opinca într-o- adunare <și) desbătînd interesele țării”14. în anii 1856—1857, pentru a doua oară după revoluția de la 1848T aceeași generație — reunind deci toate clasele și păturile sociale — a participat la o amplă mișcare de regenerare națională. Sigur, inițiativa și conducerea acesteia aparțineau boierilor liberali aflați în țară ori în emigrație, elementelor intelectuale orășenești care au făcut tot mai des și insistent apel la sprijinul maselor de săteni, pe de o parte, spre a con- tracara manevrele și a anihila eventuala opoziție a marii boierimi conser- vatoare iar, pe de altă parte, a-i conferi mișcării unioniste un caracter de masă, o aderență cu adevărat populară. Din primele momente, țără- nimea s-a declarat cu toată hotărîrea pentru înfăptuirea Unirii, de care lega desființarea clăcășiei și împroprietărirea, adică îmbunătățirea radicală a soartei avute pînă atunci. încă de prin februarie 1857 — după cum rezulta dintr-o corespondența publicată în foaia românească de la Brașov — în Moldova devenise foarte populară în lumea saltelor „Hora Unirii” a lui V. Alecsandri, țăranii nutrind convingerea că Unirea îi va scăpa „de boieresc și beilic” 15. Puțin timp mai tîrziu, la 25 martie/6 aprilie 1857, Gr. Serurie scria lui A. G. Golescu că la Giurgiu, după ce s-a explicat meseriașilor, comercianților și țăranilor programa națională, n-a fost din partea lor „decît un consimțămînt unanim la toată cuprinderea ei”. Mai mult chiar, țăranii „vin de prin sate... spre a se informa d-aici de adevăratul adevăr''1^. Este de reținut că această stare de spirit se genera- lizase în lumea satelor în pofida faptului că în programele unioniste adop- tate în martie 1857 de Comitetele Centrale ale Unirii de la București și Iași17 fuseseră incluse principiile sociale susținute de marea boierime conservatoare18, precum și a hotărârii Comitetului din București „de a 14 Cornelia C. Bodea, Introducere la Documente privind Unirea Principatelor, voi. III, Corespondență politică (1855 —1859), București 1963, p. XIV; vezi și Anastasie lordache, Găieș- tii. Loculși rolul lor in istoria României, București, 1979, p. 298 — 299. 15 „Gazeta Transilvaniei”, Brașov, XX (1857), p. 60. în iulie 1857 V. Place raporta Parisului că sute de țărani veniți din Bucovina pentru muncile sezoniere din agricultură spuneau țăranilor moldoveni că sosise timpul să ia în stăpînire pămînturile pe care le cultivau (Acte șî documente, voi. V, p. 154). 16 Documente privind Unirea Principatelor, voi. III, București, 1963, p. 227; vezi și N. Adăniloaie, Țărănimea și Unirea, în Studii privind Unirea Principatelor, București, 1960, p. 230-238. 17 Vasile Maciu, Organizarea mișcării pentru Unire in anii 1855 —1857 in Moldova și Țara Românească, in „Studii”, XII(1959), nr. 1, p. 43 — 76. 18 în programul partidei naționale din Țara Românească adoptat la adunarea din 3/15 martie 1857 între altele se acceptaseră și principiile: „respect la dreptul proprietății deoricc natură, egalitatea tuturor românilor înaintea legilor, libertatea individuală și a muncii țăranului” (Acte și documente, voi. IV, p. 50 — 51). Aceste principii, părîndu-le la mai mulți mari proprietari că,,nu sînt îndestul de înțelese”, la o a doua întrunire din 15 27 martie a Comitetului Central al Unirii s-au reformulat în sensul că „stăpîn este proprietarul pe pămîntul său, stăpîn este și țăranul pe brațele sale”, spre „mulțumirea unui mare număr de proprietari mari” (ibidem. p. 143). în apelul adresat locuitorilor la 19/31 martie 1857, în afara celor patru puncte din programul unionist, se mai stabilea; „Respectul absolut al proprietății de orice natură și libertatea absolută a muncii sătenilor, încetînd în viitor orice lege îndatoritoare pentru proprietari și locuitori și rămî- nînd drept baza daraverilor dintre ei buna învoială” (ibidem, p. 175). în programul unioniștilor www.dacoramanica.ro 5 ȚARANIMEA IN EPOCA UNIRII (1856—1866) (I) 17 nu se trimite prin sate programul spre a se iscăli de săteni și de a nu se face nici o propagare locuitorilor săteni”, temîndu-se să nu se aducă „tulburări” cauzei naționale19. La prima campanie electorală din epoca modernă a țării, țără- nimea a luat o parte deosebit de activă, în multe părți desemnarea dele- gaților de ocoale (plăși) ce aveau să aleagă pe deputatul de județ trans- formîndu-se într-o viguroasă manifestare a dorinței lor pentru unire și în favoarea transformărilor social-economice și politice20. Acest lucru a ieșit pregnant în relief mai întîi în Moldova, în iulie 1857, cînd delegați ai sătenilor s-au opus campaniei sistematice a autorităților centrale și locale de intimidare și persecutare a unioniștilor în scopul alcătuirii unei Adunări separatiste. Delegați ai sătenilor din districtele Botoșani, Eoman, Vaslui, Piatra Neamț, Bîrlad Tecuci21 au înaintat Comisiei euro- pene a Puterilor garante proteste împotriva modului cum s-au desfă- șurat alegerile, denunțînd cu curaj amestecul abuziv al autorităților locale, samavolniciile suferite din partea acestora. Este mai presus de- orice îndoială că comportarea țărănimii în timpul primelor alegeri, pro- testele trimise de ea au contribuit la demascarea manoperelor separa- tiste și la anularea simulacrului de alegeri care fusese, de altfel, boicotat pretutindeni și cu mare succes de unioniști. Iar faptul că la cea de a doua alegere nu au fost aleși deputați nici imul din cei desemnați anterior de- autorități, dă adevărata măsură a hotărîrii lor de a trimite în Adunare oameni care, cunoscîndu-le nevoile și suferințele, să le apare interesele- în Țara Românească, spre deosebire de Moldova, campania elec- torală nu s-a resimțit de pe urma amestecului autorităților. Ea a fost însă mult mai animată, între boierimea liberală și radicală (întărită cu emigrații reprimiți în vară pe pămîntul patriei) și boie- rimea conservatoare avînd loc o luptă electorală îndîrjită. în timp> ce liberalii căutau să se apropie de țărani spre a le îndruma acțiunea^ politică22, conservatorii făceau eforturi pentru a-i determina pe alegă- tori să ceară foștilor exilați declarații scrise că nu vor accepta o schim- din Moldova adoptat la 1/13 martie 1857 se releva dreptul „de a ne face noi singuri legi în pămîntul nostru”, fără a se arăta care erau reformele interne de înfăptuit și pe ce baze (ibidem, p. 41), exceptîndu-se, firește, cele patru dorințe fundamentale ale Unirii. 19 T. Sîrbu, Documente privitoare la activitatea comitetului unionist din Buzău (martie — septembrie 1857), în „Revista arhivelor”, II (1959), nr. 1, p. 113. 20 Știrea transmisă telegrafic de un trimis special al caimacamului la 25 iulie 1857 c& țăranii din ocolul Prutului, distr. Covurlui voiau „să vină la Galați ca să spună că și ei vreau Unirea” (Gh. Ungureanu, Țărănimea din Moldova și Unirea Țărilor Bomâne, în „Revista arhivelor”, II (1959), nr. 1, p. 127) reflecta o realitate de care reprezentantul Franței în Comisia europeană, Talleyrand, fusese adînc impresionat în călătoria efectuată în aprilie 1857 in Moldova, unde îi veniseră jn țntîmpinare de-a lungul drumului sate întregi pentru a exprima dorința lor de Unire (Acte și documente, voi. IV, p. 407 — 408). 21 Ibidem, voi. V, p. 260, 276, 372—373, 375 — 376, 426 — 427. Semnificativ din multiplei puncte de vedere este faptul că delegații din ținutul Roman (între care și viitorul deputat loan.' Levardă) au ales deputat pe țăranul catolic Rob lanos din Săbăoani, alegere anulată de isprav- nic pe motivul că acela era „de altă lege”; a fost apoi numit Vasile loan din Cordun care n-a primit („fiindcă nu m-am putut sfătui mai înainte cu confrații mei”), înaintînd și o protestație, Ibidem, p. 259, 334, 344). 22 C. Boliac cerea tinerilor luminați să ia sub ocrotirea lor pe viitorii deputați ai clăcașilor pentru a nu mai fi înșelați de proprietari ca la 1848 („Buciumul”, Paris, I (1857), p. 5). Tot atunci, în 1857, el publica la Paris cunoscuta poezie Clăcașul scrisă încă din 1851, în care „nu numai că gem toate suferințele țărănimii asuprite, dar se afirmă puternic și conștiința drepturi- lor ei” (Ovidiu Papadima, Cezar Boliac, București, 1Q66, p. 198; vezi si p. 179 —180). www.dacoromamca.ro 2 - c. 1753 18 GRIGORE CHIRIȚA 6 bare a legii rurale23. în această confruntare electorală, reprezentanți ai țărănimii s-au manifestat distinct, făcîndu-și auzit glasul. Astfel, în iulie 1857 C. Moglan din satul Grabicina, plaiul Slănic, jud. Buzău, într-o scrisoare tipărită în coloanele unui periodic, arată că a minarea și neîm- plinirea hotărîrilor tratatului de la Paris „pre cei mai mulți din norod i-a adus la desnădăjduire”. El cerea „să-mi dați o vie deslușire de cele ce sînt a să urma” pentru că „chinuirea norodului este mare și nesuferită” iar glasul muncitorilor țărani „este sugrumat de atîția ani”24. Ales depu- tat al clăcașilor, el le mulțumea public, încredințîndu-i că „după pute- rea-mi, voi sprijini cu statornicie și cu căldură duhul intereselor clasei noastre plugărești”25. în altă parte a țării, în jud. Olt, învățătorul sătesc Tănase Constantin care încă din 1856 făcea propagandă pentru Unire, bucurîndu-se de încrederea sătenilor, deși acuzat pe nedrept de plasto- grafie și tîrît prin judecăți două luni, a fost ales deputat iar mandatul său validat de Adunare în pofida manevrelor autorităților locale și a conservatorilor26. în ce-1 privește pe Mircea Mălăieru, ales deputat în județul Ilfov, acesta — potrivit unei mărturii contemporane — era atît de mult stimat de țărani încît „votul în favoarea sa a fost o adevărată aclamație”27. Apărîndu-și cu dîrzenie drepturile electorale, țărănimea clăcașă a respins presiunile și imixtiunile organelor administrative instigate și con- trolate de boierime, alegînd și trimițînd în Adunări oameni fermi, per- sonalități cunoscute încă din 1848, reprezentanți autentici ai lor ca moș loan Eoată, Tănase Constantin, Mircea Mălăieru, Simion Stanciu, Gh. Lupescu, C. Molgan ș.a.28 Adînc cunoscători ai cauzelor mizeriei și sufe- rințelor îndurate de țărănimea din rîndurile cărora făceau parte, aceștia s-au dovedit a fi hotărîți să utilizeze cadrul legal al Adunărilor nu numai pentru a afirma necesitatea Unirii Principatelor și modernizării noului stat, dar și a susține drepturile sătenilor, a obține o îmbunătățire radi- cală a soartei lor. Numeroase știri documentare relevă faptul că în vara anului 1857 țărănimea credea că sunase deja ceasul înlăturării asupririlor și nedreptă- ților de care suferise pînă atunci. E. Eosetti, exagerînd întrucîtva, con- semna — pe temeiul mărturiilor unor contemporani ai evenimentelor — că atunci se produsese „o schimbare uimitoare în mintea săteanului” în sensul convingerii că „puterea boierilor se sfîrșește”. Această schimbare era consecința directă a campaniei electorale, a chemării țărănilor la acțiune politică directă, cînd unii liberali, mai ales din rîndurile tinerilor intelectuali, adresîndu-li-se, le spuneau că „destul suferise țărănimea pînă atunci, că destul fusese călcată, că puterile cele mari hotărîseră că a sosit vremea să fie și țăranii oameni..., că vremea boierilor tre- 23 „L’fitoile du Danube”, Bruxelles, 1(1857), p. 264. 24 „Secolul”, București, an I, nr. 55, 22 iulie, 1857, p. 2. 25 Ibidem, nr. 72, 23 septembrie 1857, p. 3; T. Sirbu, op. cil., p. 113, 133; Acte și docu- mente, voi. V, p. 681. 26 Dan Berindei, Dale noi referitoare la Tănase Constantin, in voi. Omagiu lui P. Con- stant inescu-Iași. Cu prilejul împlinirii a 70 de ani, Edit. Academiei, București, 1965, p. 491— 196; Documente privind Unirea Principatelor, voi. I, București, 1961, p. 575 — 576, 596 — 599. 27 Acte și documente, voi. V, p. 658. 2S Istoria Parlamentului și a vieții parlamentare din Romănia plnă la IMS, București, 1983, p. 85 (autor al capitolului: 5^^s^t;(jr(jmanica>ro 7 Ț Ar ANIME A IN EPOCA UNIRII <1856—1866) (I) cuse, că de acum cu toții, boieri sau țărani, erau tot una, au să aibă ace- leași drepturi și că țăranii vor deveni stăpîni pe cîte o bucată de pămîn- turi”29. Revirimentul produs în atitudinea țăranilor este confirmat și de C.Basily, reprezentantul Rusiei în Comisia europeană. La 22 septem- brie/! octombire 1857 el raporta din Iași lui A.M. Gorceakov că, în ajunul deschiderii Adunării ad hoc, primind pe deputății țăranilor, îi sfătuise să dovedească înțelepciune și moderație în apărarea intereselor lor, dar că unii dintre aceștia, referindu-se la suferințele îndurate, i-au replicat : „mai curînd să murim decît să suferim ca în trecut”. în același raport Basily scria despre „primejdia care amenință toate averile provocată de agitația claselor inferioare”, în esență în acele momente nemaifiind. vorba doar de înlăturarea clăcii, ci „de dreptul pe care-1 cer cu insistență plugarii asupra pămînturilor senioriale”30. Toți deputății țărănimii clăcașe, ca și cei ai răzeșilor, moșnenilor, a altor mici proprietari, într-un cuget și o simțire cu reprezentanții celor- lalte clase sociale au votat cu însuflețire programul unionist în memo- rabilele ședințe din 7/19 și 9/21 octombrie 185731. După adoptarea acestor moțiuni de o excepțională însemnătate pentru crearea României moderne, ambele Adunări s-au aflat în fața celei de a doua părți a mandatului stabilit de congresul de la Paris și anume de a exprima opinii în privința revizuirii legilor în vigoare, reformării instituțiilor politice și renovării structurilor economice. în abordarea acestor probleme ce atingeau inte- rese majore ale tuturor claselor și păturilor sociale nu se ajunsese în tim- pul campaniei electorale la un punct de vedere comun nici în Moldova și nici în Țara Românească. Deși au urmărit obiective identice și anume : 1) afirmarea autonomiei noului stat în sensul că numai acesta putea modifica organizarea internă, 2) prevenirea agravării conflictelor sociale, mai ales din cauza chestiunii rurale,—totuși, Adunările au procedat diferit: în timp ce Adunarea Țării Românești s-a abținut să ia în dezbatere pro- blemele de organizare internă, Adunarea Moldovei, dimpotrivă, a întoc- mit, dezbătut și adoptat un cuprinzător program de reforme. în relație directă cu această tactică s-a aflat și problema rurală, discutarea situa- ției și a măsurilor de îmbunătățire a stării țăranilor. în Adunarea Țării Românești, din motivele arătate, problema rurală nu a fost adusă în discuție fățiș, ci pe o cale indirectă și din ini- țiativa deputaților țărănimii. în ședința din 1/13 noiembrie, cînd se dis- cuta proiectul „Actului dezvoltător” al votului din 9/21 octombrie, ajun- gîndu-se la punctul privind compunerea „pe baze largi” a viitoarei Adu- nări legislative, deputatul sătean Gh. Lupescu a prezentat un amenda- ment în care, constatîndu-se că „partea cea mai numeroasă a acestei țări” nu era reprezentată în Adunare, rămînînd plugari „fără drept și 29 Radu Rosettij Pentru ce s-au răsculat țăranii, București, 1907, p. 282 — 283. Vezi și D. Berindei, Lupta de clasă a țărănimii din Principate în perioada formării și organizării sta- tului național, în ,,Studia et acta musei «Nicolae Bălcescu 1970/1971, Bălcești pe Topolog, 1971, p. 86-87. 30 Vasile Maciu, Diplomatul C. Basily și Adunările ad hoc, in „Studii”, XXV (1972), nr. 3, p. 498 ; documentul a fost reprodus ca anexă a versiunii în 1. franceză a aceluiași studiu în „Associption Internationale d’Etudcs de Sud-Est Europăen. Bulletin”, Bucarest, XII (1974), nr. 1. p. 181. 31 Acte și documente, voi. VI, partea I, p. 65 —7Ș; ibidem, voi. VI, partea II, p. 29 — 46, www.dacoromamca.ro 20 GRIGORE CHIRIJA 8 fii vitregi în casa părintească”, se solicita ca pe viitor „să fie și săteanul cu drept de alegător și ales” iar Adunarea alcătuită din deputați „luați din toate stările de oameni ai țării”32. Deși Adunarea — după o dezba- tere încordată, în cursul căreia radicalii I.C. Brătianu și C.A. Rosetti au cerut deputaților săteni să-și retragă propunerea — a respins amen- damentul 33, totuși deputății săteni, impulsionați și de știrea prezen- tării la 9/21 noiembrie în Adunarea Moldovei a petiției deputaților pontași, s-au arătat deciși a găsi o cale pentru a face auzite în Adunare dorințele și revendicările țărănimii potrivit mandatului primit în timpul alegerilor. La o întrunire neoficială, pregătitoare a 52 deputați din 13/25 noiembrie, I.C. Brătianu — rectmoscînd că sătenii erau „preocupați mai cu seamă de îmbunătățirea soartei lor”— cerea să se asigure mai întîi „dreptul d-a ne face noi înșine legile noastre”, de a pune temeliile casei pentru că atunci „haraciiil, podvada și alte angarale cad de sine, cînd vom fi noi stăpîni în casa noastră și vom alege domni pe cine vom crede noi”34. Un deputat al sătenilor, I. Roibu, exprimîndu-și opinia că dacă legea electorală avea să fie făcută de străini atunci ei nu vor mai avea acces în Adunare, considera că „ar fi mai bine să ne arătăm acum păsurile ca frații săteni din Moldova”, părere îmbrățișată de toți reprezentanții țăra- nilor35. în consecință, în ședința Adunării din 7/19 decembrie Tănase Constantin a citit o petiție semnată de cei 16 deputați ai sătenilor. Fiind „credincioși și hotărîți înfățișători ai alegătorilor noștri”— cum singuri se caracterizau — ei subliniau că erau gata a jertfi „orice interes al nos- tru în parte pentru păstrarea în întregime a sfintelor drepturi strămo- șești ale țării noastre a tuturor”. Fără a mai arăta „durerosul șir de sugru- mătoare suferințe în care ne-am chinuit și ne chinuim”, ei atrăgeau aten- ția că toate legiuirile de pînă atunci „s-au făcut tot fără de noi și în paguba noastră”. Dacă „n-am deschis gura spre a arăta omorîtoarea noastră împilare” a fost pentru că n-au vrut să aibă înaintea ochilor decît „sufe- rințele țării întregi”. Tăcerea lor, hotărîrea de a nu intra în dezbaterea chestiunilor interne se datora numai dorinței ca „nu cumva să se vateme autonomia țării prin noi înșine”. De aceea își rezervau dreptul ca în viitoarea Adunare „să dăm de față toate greutățile la care legile acum în ființă ne-au împilat și să arătăm îndreptările ce trebuie să se facă”. Dacă însă „locul nostru, al românilor țărani plugari, ne-ar fi răpit în Adunările viitoare, noi, printr-aceasta, protestăm dinainte și facem cunos- cut de astăzi că orice legi s-ar face fără de noi vor fi privite de țară ca nedrepte și împilatoare și nu vor fi primite de noi decît impuse cu sila ca și Regulamentul Organic”36. Această petiție, care nu a fost luată în dezbatere, fiind doar inserată de procesul-verbal al ședinței37, nu con- 32 Ibidem, voi. VI, partea II, p. 84—85; vezi și N. Adăniloaie, Țărănimea și Unirea, în Studii privind Unirea Principatelor, p. 269 — 270. 33 Acte și documente, voi. VI, partea II, p. 103. 34 C. D. Aricescu, Memoriile mele (Arh. St. București, mss. nr. 807), I. 142—143. 35 Ibidem. 36 Documente privind Unirea Principalelor, voi. I, p. 657 — 659 unde se reproduce pentru prima dată textul original al acestei petiții, atribuită de editori lui Tănase Constantin, întcmein- du-se, probabil, pe faptul că el a citit-o. 3> Acte și documente voi 9 ȚĂRĂNIMEA 1N EPOCA UNIRII (1856—1866) (I) 21 ținea deci nimic referitor la modul cum credeau deputății sătenilor că trebuia reglementată problema rurală, ci doar dorința de a participa și ei la întocmirea viitoarelor legi în speranța îngrădirii asupririi și nedrep- tății. Demn de reținut este însă faptul că acest document reflectă de- opotrivă atît patriotismul deputaților țărani, grija salvgardării dreptu- rilor țării, cît și dorința lor nestrămutată de a-și spune cuvîntul atunci cînd avea să se hotărască soarta lor. Cu episodul prezentării acestei petiții se punea capăt oricărei încercări de a se aduce în dezbaterea Adunării chestiunea rurală38. în Adunarea ad hoc a Moldovei problema rurală a fost ridicată tot de reprezentanții țărănimii, la 9/21 noiembrie 1857 fiind citită peti- ția deputaților pontași intitulată în original „Propunere”. în numele locuitorilor pontași însumînd „douăsprezece sute de mii de suflete”, deputății arătau că „pînă în ziua de astăzi toate sarcenile cele mai grele numai asupra noastră au fost puse și noi mai nici de unele bunuri ale țării nu ne-am îndulcit”. După enumerarea birurilor și obligațiilor în muncă către proprietari, se arăta că „toată îmbelșugarea <țării> bra- țele și sapele noastre o aduc”, fără ca ei să aibă vreun beneficiu. Dim- potrivă, cînd au reclamat au fost mereu bătuți. Boierescul „s-a tot îngre- uiat”, încît „lucrăm de cum se iea omătul și pînă ce dă înghețul... și nu mai mîntuim”, holdele boierilor fiind „frumoase și mănoase” iar ogoa- rele „ne rămîn paragină”, iarna obligîndu-i nevoile și sărăcia să „răscum- părăm însuși munca noastră, ca să ne hrănim copiii cu dînsa”. Pînă atunci toate legile țării fuseseră făcute numai de boieri, ei, țăranii, „le-am urmat, deși greu și amar ne-au picat”. Fără a face „nici imputare, nici înfrun- tare nimărui” pentru tot ce a fost pînă atunci, deputății pontași țineau să adauge categoric cu un viu sentiment de patriotism: „Noi dorim ca tot poporul român să se înfrățească și să trăiască în pace și în liniște pe pămîntul strămoșesc al României, pentru mărirea și fericirea neamului”. Pentru ca pe viitor să nu mai existe neînțelegeri și nemulțumiri, ei cereau ca „pe lîngă cele mari dorinți care dinpreună cu celelalte trepte le-am arătat în Adunarea obștească a țării”, pe viitor „săteanul să fie și el pus în rîndul oamenilor”, desființîndu-se bătaia. Se cerea, de asemenea, ca să nu mai rămînă decît „un singur bir pe avere fie cui”, să se răscumpere boierescul „cu care sîntem împovărați către boierii de moșii”. Vroim — declarau ei patetic — „să scăpăm,... să ne răscumpărăm, să nu mai fim ai nimă- rui, să fim numai ai țărei și să avem și noi o țară”. Ei își întemeiau cere- rea pe dreptul moștenit de la străbuni de „a ne lucra pămîntul trebuitor pentru hrana noastră și a vitelor noastre fără să ne poată nimenea alunga de pe dînsul”. Să fie deci, conchideau deputății țărănimii clăcașe, o Adu- nare obștească unde „să avem și noi oamenii noștri, să se cearnă și să se desbată drepturile boierilor și drepturile noastre”. Textul original al propunerii, scris de mînă cu litere chirilice asemănătoare caracterelor de tipar, era „semnat” cu parafa (11) sau prin propria-i iscălitură (4) de cei 15 deputați ai țărănimii, avîndu-1 în‘ frunte pe loan Roată, reprezen- tantul clăcașilor din ținutul Putnei39. 38 Vezi și N. Adăniloaie, Dan Berindei, Reforma agrară din 1864, București, 1967, p. 82 — 83, 104-107. 39 Ion lonașcu, Textul original al petiției deputaților clăcași in Adunarea ad hoc a Moldovei tn 1851, în „Revista Muzeelor”, București, III (1966), nr. 3, p. 199—202. www.dacoromanica.ro 22 GRIGORE CHIRIȚA 10- Înfățișînd un tablou succint, aproape complet, al situației deose- bit de grele a țărănimii, „Propunerea”, descria — cum arăta în 1891 M. Kogălniceanu —„cu litere de foc suferințele seculare ale muncitorilor” fiind „una din pledoariile cele mai elocinte în favoarea țăranilor”40, Fără a contesta drepturile marilor proprietari, reprezentanții țărănimii- cereau pe un ton ferm să li se facă și lor dreptate pentru a deveni proprietari — prin despăgubire — pe locurile legiuite din moșiile boierești pe care le cultivaseră pînă atunci. Atît critica „amplă, violentă și energică a rela- țiilor agrare existente”41, cît și justificarea doleanțelor lor erau întru- totul veridice42. întemeiată pe o uimitor de adîncă înțelegere a realită- ților istorice, această „propunere”—pusă, se pare, pe hîrtie de N.Bosie43, dar fiind emanația integrală și exclusivă a inițiativei, gîndirii și atitu- dinii deputatilor pontași — se remarcă, deopotrivă, prin capacitatea cu totul ieșită din comun de a cuprinde în formulări lapidare, încărcate cu o mare forță expresivă, esențialul pentru înțelegerea situației țărănimii și fundamentarea justeței revendicărilor ei. Datată în original 26 octombrie/7 noiembrie — deci după adopta- rea ordinii de zi a propunerilor de reforme interne—petiția-propunere a deputaților pontași trebuie privită ca o luare de atitudine împotriva majorității deputaților aparținînd claselor dominante care lăsaseră cu bună știință la o parte din programul de reforme interne tocmai problema rurală, deși aceasta era, după Unire, chestiunea generală cea mai impor- tantă și mai acută. în acele zile, deputății sătenilor, profund iritați și nemulțumiți, dezamăgiți de comportarea unioniștilor44, văzîndu-se aproape izolați, s-au sfătuit (ei între ei, precum și cu alți țărani) asupra ceea ce aveau de făcut, așa cum mărturisea deputatul Pandelachi Croitoru că chemase la Iași delegați ai țăranilor „să mă sfătuiesc cu ei să nu gră- șăsc, să li dau lămurire despre cele ce s-au lucrat în Divan”45. în cursul unor astfel de consfătuiri, impunîndu-se ideia de a acționa fără întîr- ziere ca singura alternativă, s-a plămădit textul „propunerii” pe care C. Bolla și D. Eallet (ca secretari ai comitetului deputaților pontași pe lunile octombrie și noiembrie) refuzaseră s-o supună Adunării. O astfel de comportare făcuse să crească și mai mult nemulțumirile deputaților pontași, să se intensifice presiunile lor asupra Adunării pentru a lua în 40 M. Kogălniceanu, Opere, ediție comentată de N. Cartojan, Craiova, Scrisul Românesc,, p. 149. 41 N. Adăniloaie, Dan Berindei, op. cit., p. 83. 42 Radu Rosetti, op. cit., p. 288. 43 Ion lonașcu, op. cit., p. 198 a demonstrat acest lucru prin studierea grafiei documen- telor din dosarul Adunării ad-hoc. De altfel, este de adăugat la informațiile deja cunoscute că. nu numai în 1857, ci în toți anii Unirii el a fost și a rămas unul din cei mai devotați apără- tori ai țărănimii clăcașe. Așa, de pildă, în 1860 luase apărarea sătenilor asupriți de arendaș de pe moșia Ghermănești, ținutul Fălciu (Arh. St. București, Min. Int., Moldova, Div. Adm., dos 587/1860, f. 1—2). Peste trei ani, la 11 septembrie (st.n.) 1863 același N. Bosie îl felicita pe Cuza de ziua numelui urîndu-i „prelungirea anilor vieții și cu curajul < cu ) care ai făcut Unirea^ împroprietărește pe bîntuitul țăran cu votul universal” (Bibi, Academiei, Arh. Cuza, pach, XXXIII, f. 123). (Pentru depistarea documentelor din Arhiv^ Cuza Vodă am utilizat repertoriul acesteia întocmit de Constantin C. Giurescu, aflat la secția mss. a Bibi. Academiei). 44 în ședința Adunării din 3/15 decembrie 1857 M. Kogălniceanu, referindu-se la agitația ce cuprinsese pe țărani, releva că lor li se spunea că „nu sîntem în stare a face nimica pentru dînșii și că de două luni și jumătate nu-i purtăm decît cu vorbe” (Acte și documente, voi. VI, partea I, p. 413). 45 Documente privind Unirea Principatelor, voi. I, p. 252. www.dacoromanica.ro 11 ȚĂRĂNIMEA IN EPOCA UNIRII (1856—1866) (I) 23 discuție și problema rurală. Această situație era reflectată de organul de presă al liberalilor moldoveni care aprecia că Adunarea trebuia să discute chestiunea rurală deoarece Europa se interesa nu numai de cei 5 000 de boieri, ci și de situația celor cinci milioane de români46, și avută probabil în vedere de M. Kogălniceanu atunci cînd la 28 octombrie/ 9 noiembrie scria lui D. Brătianu că dacă Adunarea și-ar fi oprit lucrările după adoptarea programului unionist, atunci „am fi avut o revoluție de țărani”47. în lumina acestor considerente, momentul prezen- tării „propunerii” deputaților în Adunare, apare, prin el însuși, ca un rezultat și ca un succes politic al acțiunii stăruitoare a reprezentanților țărănimii. Interpretînd tendențios „propunerea” deputaților țărani ca intere- sînd doar clasa lor (cînd, în realitate, ea atingea un mare interes general care ar fi trebuit să figureze în fruntea programului de reforme) majo- ritatea deputaților Adunării a hotărît ca aceasta să fie luată în discuție după „ce se vor mîntui chestiunile de interes general”48. în fapt, boieri- mea conservatoare urmărea să cîștige timp pentru a pregăti contra-pro- puneri și a-și strînge rîndurile. Așa că, de abia la 18/30 decembrie 1857 a început în Adunare dezbaterea chestiunii rurale, prilejuind o amplă și îndîrjită confruntare, mai ales între opiniile deputaților pontași (cu toate că, în cursul discuțiilor, nici unul din ei nu a luat cuvîntul spre a și le susține) și cele ale marii boierimi conservatoare care, respingînd vehement ideia împroprietăririi prin despăgubire, se pronunța pentru abolirea boierescului și în favoarea principiului învoielilor „de bună voie”, proprietățile lor uimind a rămîne intangibile, degrevate de orice obligații49. între cele două tendințe s-au interpus — cu evidente intenții conciliatoriste — o sumă de alte propuneri. Supuse, a doua zi, votului, nici una din propuneri nu a întrunit majoritatea, urmînd (potrivit regula- mentului Adunării) ca toate să fie înaintate Comisiei europene50 * * * * * * * * * * *. Cu toate că în nici una din Adunări nu s-a ajuns — din motivele analizate — la adoptarea unei hotărîri în chestiunea rurală, dezbaterea acesteia nu a fost lipsită de însemnătate și nu a rămas fără urmări. Ea a contribuit la clarificarea pozițiilor principalelor clase și pături sociale, la punerea în evidență a concepțiilor oamenilor politici, la elucidarea unor aspecte fundamentale ale relațiilor agrare. Dacă toți deputății s-au pronunțat pentru desființarea clăcășiei, în schimb în problema : cui, sub ce formă și în ce proporții aparține pămîntul? a prilejuit cele mai înver- 46 „L’fitoile du Danube”, Bruxelles, 1(1857), p. 305. 47 Al. Cretzianu, Din arhiva lui D. Brătianu, vo). II, p. 215. 48 Acte și documente, voi. VI, partea I, p. 196. Această hotărire reflecta desigur și dorința unioniștilor ca să nu fie periclitată discutarea programului general de reforme și adoptarea lui cu o mare majoritate. 48 Luînd atitudine împotriva unor tendințe similare N. Bălcescu scrisese cu pătrundere in studiul său Reforma socială la români că a se declara „pe țăran liber în persoana lui și pe pro- prietar stăpin absolut pe tot domeniul ... ar fi a despuia pe țăran de toate drepturile sale, a-I declara proletar și cu dreptul d-a muri de foame unde va voi sau a primi condițiile cu care va binevoi proprietarul a-i da pămîntul, căci transacțiile nu pot fi libere cînd existența unuia e în mîinile celuilalt” (Opere, voi. I, Edit. Academiei, 1953, p. 285). Acest punct de vedere îl regăsim, într-o formă sau alta, ca leit-motiv în toată epoca premergătoare promulgării legii rurale, susținut de toți acei care sprijineau împroprietărirea țăranilor. 80 D&n Berindei, Problema agrară in dezbaterea Dioanurilor ad hoc și a Adunărilor Țării Românești (1857—1862), în „Studii”, XI (1958), nr. 1, p. 29 — 52; N, Adăniloaie, Țără nimea și Unirea, p. 259 — 266; N. Adăniloaie, Dan Berjndei, op. cit., p. 83 — 103. www.dacoromamca.ro 24 GRIGORE CHIRIȚA 12 sunate dezbateri publice ce avuseseră loc vreodată în societatea româ- nească. Și tot pentru prima dată a fost limpede formulat și temeinic argumentat principiul împroprietăririi prin despăgubire, principiu susținut de deputății pontași. Acesta a fost, de altfel, și primul motiv pentru care s-a stăruit mai mult asupra prezenței, atitudinii și contribuției țărănimii la lucrările Adunării ad hoc. Cel de al doilea motiv constă în faptul că, odată cu închiderea acestor adunări, se încheie propriu-zis și o etapă din istoria politică a țărănimii, în sensul participării directe, prin reprezentanții legitimi și autorizați în forul suprem de dezbatere și decizie a țării. Pentru că — după cum se va vedea în continuare — bazele impuse în 1858 pen- tru făurirea României moderne au fost considerabil îngustate, înlătu- rîndu-se țărănimea din sînul Adunărilor elective și legislative în pofida dorinței exprese a acesteia, formulată în cîteva rînduri, de a participa și ea la întocmirea și așezarea legilor țării. Începînd din 1858, timp de mai mulți ani, ea nu va mai exercita, așadar, o acțiune politică directă la nivelul luării hotărîrilor și transpunerii acestora în practică, ci mediată pe două căi principale : a) prin intermediul reprezentanților altor clase ori categorii nutrind aspirații sociale și promovînd interese naționale mai conforme cu ale țărănimii; b) prin presiunea indirectă, de jos în sus, a maselor sale, exercitată în variate modalități (toate formele luptei de clasă, participarea la manifestații etc.), în vederea soluționării chesti- unilor vitale (unirea, reforma agrară ș.a.) atît potrivit intereselor ei cit și ale țării. De altminteri, în deceniul premergător reformei agrare de la 1864? țărănimea a desfășurat o intensă și generalizată luptă împotriva jugului împovărător al relațiilor clăcășești, a exploatării ei de către pro- prietari și arendași, ridicîndu-se viguros în contra oricăror forme de asu- prire și oprimare, a practicilor abuzive ale aparatului de stat, așa cum rezultă din multitudinea de fapte și situații concrete cuprinse în lucrările și studiile apărute în ultimele decenii, citate pe parcursul acestui studiu. Atitudinea deputaților țărănimii în problema rurală din Adunările ad hoc, activitatea acestora caracterizată printr-o strînsă conlucrare cu masele din care făceau parte, au avut un ecou atît de profund în lumea satelor încît a neliniștit pe marii proprietari și arendași, a îngrijorat auto- ritățile locale și centrale. în acest context se înscriu interzicerea difu- zării la sate a buletinelor oficiale ale Adunării ad hoc a Moldovei (și nu este o întîmplare că în multe părți s-au găsit tocmai acel număr care con- ținea textul „propunerii” deputaților pontași, precum și copii făcute după aceasta61), persecuțiile la care au fost supuși doi dintre cei mai dîrzi și înțelepți reprezentanți ai clăcășimii: moș loan Roată (care, între altele, își exprimase în scris convingerea că într-o lună, două avea să cadă boie- rescul și va rămîne „omu < 1 > domnitor pi casa lui”)62 și Tănase Con- stantin63, acțiunea petiționară a lui C. Moglan care cerea cu fermitate 51 Gh. Ungureanu, op. cit., p. 127 — 130. 52 Dan Berindei, Cîteva știri noi cu privire la loan Boală, în „Studii și cercetări știin- țifice. Istorie”, Iași, IX (1958), fasc, 1—2, p. 152—153; Nichita AdănilOaie, loan Roată și reforma agrară din 1864, în voi. Omagiu lui P. Constantinescu-Iași cu prilejul împlinirii a 70 de ani, București, 1965, p. 513 — 525. 63 I. lonașcu, Tănase Constantin, un învățător înaintat la mijlocul veacului al XX-lea, în „Studii”, VI (1953), nr. 2, p. 177 — 191; Dan Berindei, Date noi referitoare la Tănase Con- stantin, în voi. Omagiu lui P. Constantinescu-Iași .. ., p. ț91 —496. www.dacoromanica.ro 13 ȚĂRĂNIMEA IN EPOCA UNIRII (1856—1866) (I) 25 ca pînă la împlinirea „dorințelor țării” și a „păsurilor clasei plugărești” să fie curmate abuzurile54. Prin lunile aprilie—mai 1858 în multe părți țărănimea refuza să mai lucreze pe moșiile boierilor în virtutea obliga- țiilor clăcășești, sperînd că „Bunaparte” (adică împăratul Napoleon al ÎH-lea) va' reglementa neîntîrziat dreptul lor la proprietate55. Aflată într-o vădită stare de agitație și frămîntare, țărănimea aștepta cu o mare nerăbdare — la fel ca și celelalte clase sociale — hotărîrile Puterilor garante. Acestea însă — cum bine se știe — nu au dat o satisfacție inte- grală dorințelor și voinței românilor. Convenția de la Paris din 7/19 august 1858, act hibrid, un amestec de unire și separatism, era o simbioză dăună- toare între stipulații progresiste și retrograde care, cînd nu se vor ani- hila reciproc, vor frîna considerabil procesul de unire și reorganizare a Principatelor. Este de reținut că nici una din cele două cerințe esențiale ale țărănimii formulate în Adunările ad hoc : participarea reprezentan- ților ei la Adunările ce aveau să elaboreze noua legislație și împroprie- tărirea prin despăgubire nu și-au găsit o reflectare corespunzătoare, poziția de clasă a monarhiilor absolutiste și constituționale impunîndu-se categoric în dauna celorlalte considerații. Stabilind pentru alegătorii viitoarelor Adunări elective și legisla- tive un cens deosebit de ridicat, un sistem electoral diferit de cel aplicat în 1857, Convenția a nesocotit cerința întemeierii forurilor legislative pe baza largă și cu reprezentarea tuturor intereselor societății, inclusiv a țărănimii. în acest fel, ea nu numai că a îngustat considerabil baza de susținere a realităților politico-statale ce aveau să se constituie, dar a creat, totodată, claselor avute — cu precădere marii boierimi — privile- giul politic de a domina și controla Adunarea, ele avînd astfel posibili- tatea legală de a se opune oricărei inițiative și tentative de reglemen- tare a chestiunii rurale, de îmbunătățire a situației țărănimii ce nu cores- pundea opiniilor și planurilor lor. Acest lucru s-a și întîmplat de mai multe ori în cursul anilor 1859—1864, cînd s-a observat limpede că pro- blema rurală nu putea fi soluționată decît prin extinderea bazelor elec- torale, prin anihilarea privilegiului politic acordat moșierimii. în privința chestiunii agrare, a restructurării raporturilor agrare» Convenția a inclus în art. 46 prevederea potrivit căreia „se va proceda fără întîrziere la revizuirea legii care reglementează raporturile proprie- tarilor de pămînt cu cultivatorii în vederea ameliorării stării țăranilor”56. Era constatat, în acești termeni, doar răul, fără a fi indicate și mijloacele de remediere a acestuia, guvernul francez abandonînd — desigur, sub presiunea altor puteri — opinia încorporată într-un proiect al său (din protocolul XIV) unde se prevăzuse eliberarea de clacă a țăranilor printr-o indemnizație și constituirea lor ca proprietari pe pămînturile avute în posesie. Dacă s-ar fi adoptat acea soluție, Convenția — după aprecierea 54 Sandu Tudor, Din frămintările țărănimii buzoiene in vremea Divanului ad hoc (1857), in „Studii și articole de istorie” X(1967), p. 195 — 201. 55 Do'cumenle privind Unirea Principatelor, voi. III. p. 381; vezi și p. 379. 56 Acte și documente, voi. VII, p. 313. www.dacoromanica.ro 26 GRIGORE CHIRIȚA 14 lui V. Place57 — s-ar fi inclus în întregime în acel singur paragraf, apli- carea acestuia întîmpinînd mai puține dificultăți58. Nu se poate spune în ce măsură aceste raționamente corespundeau sau nu realității, însă sigur rămîne faptul că Convenția, mărginindu-se doar la enunțarea ideii rezolvării chestiunii agrare fără a-i stabili căile și modalitățile, a întărit încrederea boierimii conservatoare în posibilitatea evitării reformei agrare, încurajîndu-i opoziția sistematică față de împroprietărirea sătenilor. în situația ce-i fusese creată prin Convenția de la Paris, țărănimii nu-i rămînea decît alternativa susținerii prin toate mijloacele și cu toată forța a Unirii Principatelor, de crearea noului stat ea legînd mari și îndrep- tățite speranțe. Pe această cale, înlăturată fiind Unirea sub un principe străin, un rol decisiv urma să-l aibă domnitorii care aveau să fie aleși la Iași și București de Adunările elective, deoarece aceștia trebuiau să contribuie hotărî tor la aplicarea reformelor prevăzute în Convenție. Din aceste motive țărănimii nu-i era indiferent cine va fi ales domn, aver- siunea față de foștii domnitori și beizadelele lor care patronaseră pînă atunci asuprirea și împilarea ei nefiind pentru nimeni o noutate. Tocmai de aceea, în ianuarie 1859, neputînd să-și spună direct cuvîntul în Adu- nările elective59, cînd i-a fost solicitat sprijinul de către unioniștii cu concepții radicale sau liberale acesta a venit prompt și masiv în favoarea unui domn nou. Alegerea col. Al. I. Cuza ca domn al Moldovei la 5/17 ianuarie 185960 a fost primită cu multă bucurie și entuziasm atît în Iași cît și prin districte de către întreaga populație. în capitala Moldovei manifestările de bucu- rie au ținut trei zile într-un „simțămînt unanim” căci — se scria într-o urare făcută Domnitorului — „ în mijlocul nostru se află și nobilul și țăranul și soldatul și cetățeanul, ca unii ce cu toții sîntem ieșiți din sinul poporului”61. Pentru ceea ce reprezenta noul domnitor în gîndurile țără- nimii și ce aștepta ea din partea acestuia, gestul primarului-sătean Toader Grumăzescu din satul Bădășani, în apropiere de Fălticeni, capătă valoa- rea de simbol: îndată după 24 ianuarie 1859 el a adunat tot satul la primărie și „în fața tuturor a scos biciul boieresc și l-a rupt în bucăți ca semn al libertăților ce urmau să vină”62. 57 Arh. St. București, microfilme Franța, r. 43, voi. 10, c. 261—262. 58 Un punct de vedere asemănător și în textul „special și confidențial” elaborat la 12 aprilie (st.n.) 1858 de reprezentanții Franței, Rusiei și Prusiei din Comisia europeană, menit a completa raportul acesteia, și în care se releva părerea că o soluție a problemei rurale „fie ea cea mai echitabilă, nu va fi acceptată progresiv decît dacă principiul care-i va servi de bază a obținut mai înainte sancțiunea Puterilor” (Acte și documente, voi. VII, p. 146). 59 într-o corespondență din București din 23 ianuarie/4 februarie 1859 adresată „Stelei Dunării” se scria că, in timpul alegerilor pentru Adunarea electivă, în mai multe locuri în reședințele de plăși „au venit deputațiuni de săteni, întrebînd, în naivitatea lor, cjnd au să numească și ei deputați pentru alegerea Domnului” (Acte și documente, voi. VIII, p. 580) M Pentru detalii vezi: A. D. Xenopol, Domnia lui Cuza Vodă, voi. I, p. 32 — 42; Con- stantin C. Giurcscu, Viațași opera lui Cuza Vodă, București, 1970, p. 46 — 51; N. Corivan, Cîteva precizări cu privire la alegerea lui Alexandru Cuza ca domn al Moldovei, în „Anuarul Institutului dc istorie și arheologie A.D. Xenopol”, Iași, IV (1967), p. 181 — 186; idem, Alegerea ca domn a lui Al. 1. Cuza, în voi. Cuza Vodă. In memoriam, Edit. Junimea, Iași, 1973, p. 101 — 110; Dan Berindei, Epoca Unirii, Edit. Academiei, 1979, p. 80 — 84. 61 Acte și documente, voi. VIII, p. 372. 62 Preot Uie Aniscscu, Țărani luptători pentru Unirea Țărilor Române și pentru libertate, în „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, XLIV (1968), nr. 1—2, p. 89—90. www.dacoromanica.ro 15 ȚĂRĂNIMEA IN EPOCA UNIRII (1856—1866) (I) 27 Se știe că în ianuarie 1859 ideia alegerii domnului Moldovei și în Țara Românească a cunoscut „o circulație intensificată”63, ea fiind menită a pune în concordanță printr-un fapt împlinit stipulațiile contradictorii ale Convenției cu dorința constantă de unire a românilor care — potrivit consulului L. Beclard.— „nu a găsit aici nici un opozant” pentru că „în Valahia toată lumea este unionistă”64 *. în înfăptuirea acestui obi- ectiv68 masele de țărani adunate de prin satele înconjurătoare Bucureștilor de către vechiul lor conducător M. Mălăeru au avut un rol foarte impor- tant, mai întîi în înlăturarea candidaturilor foștilor domnitori și, apoi, în susținerea alegerii domnitorului Moldovei. Presiunea formidabilă a celor cîteva zeci de mii de orășeni și țărani împotriva tuturor și a tot ce semni- fica vechiul regim (amintind, în multe privințe, de participarea la revolu- ția de la 1848), bine coordonată și dirijată de radicali, a conferit eveni- mentelor din 22—24 ianuarie/3—5 februarie 1859 o notă caracteristică. Înspăimîntînd moșierimea conservatoare66 aflată în majoritate în Adu- nare, masele au făcut posibil triumful principiului de unitate statală, pentru că — potrivit afirmației categorice a lui Ion Ghica — „numai silită de nevoie (Adunarea -n.n.) a ales nu pe Alecu Cuza, ci pe alesul Moldovei”67. La știrea alegerii domnitorului, țăranii, care de trei zile erau masați în jurul Mitropoliei, „lipsindu-se de hrană zile întregi în așteptarea reali- zării dorințelor nației, strigau acum din toată puterea energică a sufle- tului lor : Să trăiască Cuza ! Să trăiască Domnul nostru”68. Întîmpinată pretutindeni, pe întreg teritoriu străbun, cu un entuziasm nestăvilit, dubla alegere a domnitorului Cuza dădea făuritorilor acelui memorabil act convingerea profundă — mărturisită și de periodicul „Dîmbovița” — că „din înălțimea zilei de astăzi se vede marele viitor al țării”69. Iar Domni- torul însuși nu ezita, mai tîrziu, în ianuarie 1861, Să mărturisească: „m-am trezit pe negîndite în fruntea unei țări care privea înscăunarea mea ca pe un fel de triumf al ei însăși”70. Din primul moment el înțele- sese — cum rezultă din scrisoarea adresată lui C. Negri la 24 mai 1861 — că „dubla mea alegere semnifica pentru țară; Unirea și reforme, și că dacă eu am fost ales era pentru a pune în practică aceleași principii care 63 Dan Berindei, Epoca Unirii, p. 85. 64 Documente pripind Unirea Principatelor, voi. VI, București, 1980, p. 302. 66 Pentru desfășurarea concretă a evenimentelor a se vedea: A.D. Xenopol, Domnia lui Cuza Vodă, voi. I, p. 42 — 63; Istoria României, voi. IV, p. 304—313 (autor: Dan Berindei); Constantin C. Giurescu, Bucureștii și alegerea lui Alexandru loan Cuza, în Studii privind Unirea Principatelor, p. 317 — 386; idem, Viața și opera lui Cuza Vodă, București, 1970, p. 51 — 59; Dan Berindei, Frământări politice și sociale in jurul alegerii domnitorului Cuza în Țara Româ- nească, In „Studii”, VII(1955), nr. 2, p. 51—74; idem, Țărănimea munteană și evenimentele din 22—24 ianuarie 1SS9, în „Studii”, XVIII (1965), nr. 4, p. 871 — 878; idem, Epoca Unirii, p. 81 — 93. Anastasie lordache. op. cil., p. 327—340; Constantin Corbu, Rolul țărănimii în istoria României (sec. XIX) București, 1982, p. 272 — 280. 66 La 24 ianuarie 1859, Ion Ghica telegrafia lui M. Kogălniceanu că alegerea lui Cuza Vodă devenise „o necesitate” scăpindu-i „de măcel”, care, evident, nu-i putea amenința decît pe acei care s-ar fi împotrivit voinței orășenilor și țăranilor (Biblioteca Academiei, Arh. Cuza Vodă, pach. XLIX, f. 148 — 148 v). 67 G. Zâne, Studii, Edit. Eminescu, București, 1980, p. 169. 68 Acte și documente, voi. VIII, p. 689; vezi și Documente privind Unirea Principatelor, voi. III, p. 498. 89 Glndirea social-politică despre Unire (1859). Culegere, București, 1966, p. 252. '• Emil Boldan, Alexandru loan Cuza și Costache Negri. Corespondență. Text ales ți stabilit, traducere, studiu introductiv și note de . . ., Edit,Minerva, București, 1980, p. 452., www.dacoromamca.ro 28 GRIGORE CHIRIȚA 16 mi-au fost mereu cunoscute și care se găseau înscrise în Convenție” n. în aceste cuvinte se afla, deopotrivă, o profesiune de credință dar și, într-o formulare lapidară, un întreg program de edificare a României moderne. LA CONDITION POLITIQUE DE LA PAYSANNERIE  L’EPOQUE DE L’UNION. SON APPORT  LA CREATION DE LA ROUMANIE MODERNE (1856-1866) L’Etude s’appuie sur la mise en lumiere des resultats valables de la littErature de spEcialitE de plus vieille date et de nos jours, auxquels ont EtE intEgrEes de nombreuses informations documentaires inEdites ou moins connues. Dans un exposE synthEtique et unitaire, l’on examine la situation politique de la paysannerie, les aspirations et les objectifs de la lutte de celle-ci dans le contexte des efforts foumis par le peuple tout entier pour l’Union des PrincipautEs. On analyse tour ă tour le con- tenu et les significations de la campagne Electorale de 1’EtE 1857, Etant relevEe la participation des dEputEs de la paysannerie aux travaux des AssemblEes ad-hoc qui ont adoptE le programme unioniste et de moder- nisation du nouvel Etat, inclusivement en ce qui concerne la rEglemen- tation de la question agraire. On prEsente Egalement les dispositions contenues dans la Convention de Paris d’aout 1858 touchant — d’une maniere ou d’autre — les paysans, pour que dans la pârtie finale de la premiere de l’Etude soit insistE sur la contribution essentielle apportEe en janvier 1859 par les masses de paysans ăl’Election dans les deux Prin- cipautEs du meme prince, Alexandru loan Couza, moment qui a dEclenchE l’accomplissement de l’Union. 71 Arh. St. București, microfilme Fjanta, r. 265, voi. 349, c. 149. www.dacaramânica.ro CONTRIBUȚIA FONDATORILOR ȘCOLII ROMÂNE DE DREPT LA PROPAGANDA UNIONISTĂ (1857-1859) DE NICOLAE ISAR în lupta pentru Unirea Principatelor, ca și în alte momente de seamă ale istoriei moderne a României, școala și oamenii de școală și-au adus o importantă contribuție, care merită a fi subliniată întodeauna cu un sentiment de mîndrie. Pentru rolul important pe care cărturarii români în general l-au avut în lupta pentru făurirea statului național român, la jumătatea seco- lului trecut, este semnificativă poziția dascălilor Colegiului național de la „Sf. Sa va” din București, principalul focaf de cultură națională din epocă, din care, treptat, pînă la 1864, se pun bazele viitoarelor facultăți ale Universității bucureștene. în rîndurile corpului didactic de la „Sf. Sa va”, deosebit a fost aportul grupului profesorilor de specialitate ai Școlii de drept, desprinsă din cadrul colegiului1, devenită ulterior facul- tatea de drept a Universității din București. Primii doctori români în drept, cu studii la Paris, fiecare dintre ei, pe rînd, aflîndu-se la conducerea colegiului „Sf. Sa va” în perioada premergătoare Unirii Principatelor, iar ulterior, la conducerea facultății de drept și chiar a Universității — Constantin Bosianu, GeorgeCosta- foru, Vasile Boerescu — aveau în epocă prestigiul binemeritat al celor mai de seamă juriști, specialiști în principalele domenii ale dreptului, între altele, ale dreptului internațional. Aportul lor la lupta pentru Unirea Principatelor — manifestat în primul rînd prin publicistica lor social- politică din anii premergători acestui măreț act al istoriei naționale — trebuie considerat, credem, prin prisma prestigiului și a credibilității pe care numele lor le impuneau ziarelor pe care le-au redactat sau la care au colaborat, articolelor pe care le-au publicat în ele. Cele două ziare „România” și „Naționalul”, întemeiate și redac- tate în bună parte de C. Bosianu și V. Boerescu, precum și „Secolul” („Timpul”) la care a colaborat G. Costaforu, cum se știe, au fost unele 1 Vezi, intre altele, Istoria Universității din București, voi. I, Dc la începuturi pînă la 191S, sub. red. prof. I. lonașcu, Tipografia Universității, București, 1977; Dan Berindei, Invă- țămintul in anii Unirii țărilor române (1S56— 1S62) în „Revista dc pedagogie”, VIII, 1959. nr. 1, p. 76 — 92. „Revista de Istorie”, Tom. 37, nr. 1, p. 29 — 46, 1984. www.dacoromanica.ro 30 NICOLAE ISAR 2 •dintre cele mai de seamă organe de presă unioniste2, care s-au impus în primul rînd prin condeiul unor asemenea publiciști, care puneau în joc, atunci cînd scriau, — cînd exprimau anumite poziții în propaganda unionistă — reputația lor de oameni de știință, în general, și mai ales —ceea ce era foarte important pentru propaganda unionistă—competența lor profesională, strîns legată de problematica socio-politică și juridică a momentului istoric, a etapei istorice pe care o parcurgea poporul român în lupta pentru făurirea idealului de unitate națională. Desigur, în pagi- nile care urmează, referindu-se la concepțiile social-politice și economice ale celor trei reprezentanți de seamă ai dreptului românesc din epoca Unirii, avem în vedere mai ales concepțiile strîns legate de lupta lor pentru Unire, de convingerile lor unioniste din acești ani. ★ Activitatea publicistică a lui C. Bosianu, primul doctor în drept și profesor de drept de la „Sf. Sava”, din acest grup, în succesiunea susținerii doctoratelor și a angajării în cadrul colegiului, este legată în bună măsură de apariția ziarului „România”, începînd de la 2 aprilie 1857, la o dată cînd lupta internă pentru unire se organiza pe baza unui program unic 3. Ziarul, cu un nume semnificatif, reluînd ideea primului .ziar cu numele viitorului stat român, inițiat cu două decenii în urmă tot de dascălii de la ,,Sf. Sava”4, se angaja în acțiunea de popularizare și sprijinire a programului Comitetului Central al Unirii de la București, al cărui secretar era ales C. Bosianu. După ce în articolul-program al ziarului, în primul număr, nesem- nat, făcea apologia misiunii civilizațorii a ziarului modern5, tot aici, linia de conduită politică a ziarului era subliniată de C. Bosianu în articolul Tante molis erat romanam condere gentem (Atît era de greu de a înte- meia poporul roman). în „împrejurări de tranzițiune și de reformă, din care este să /se/ nască viitorul politic și social al națiunii noastre”, gazeta, scrie autorul, va păstra în toate o poziție de „nepărtinire” : „fără mînie «.supta trecutului, cu amorul și speranța în inimă de un viitor mai ferice, se va face apărătoarea bunului ori unde se va vedea”6. Este o conduită •de moderație și de obiectivitate, dar pusă în slujba luptei pentru reali- zarea idealului unității naționale, a procesului de „devenire” a națiunii, -căci, scrie autorul, „nimic nu este mai greu decît a se reclădi, ca să zic .așa, o națiune și a pune pacea și armonia între toate elementele ei”7. Pledoaria pentru unire a autorului, implicit a ziarului, ia forma ape- lului adresat cititorilor : „Români, sîntem toți născuți din aeeași mumă, toți deopotrivă avem trebuință de a avea o patrie, toți prin urmare tre- 2 Vezi Dan Berindei, Dezvoltarea presei bucureșlene în perioada formării statului național român, în „Studii”, XV, 1962, nr. 3, p. 666—684. 3 Vezi V. Maeiu, Organizarea mișcării pentru Unire in anii 1855 — 1857, in Moldova și Țara Românească, in „Studii”, XII, 1959, nr. 1. p. 43 — 76. 4 Vezi V. Netea, „România", primul cotidian al poporului român în „Studii”, XIX, 1966, nr. 1, p. 65 — 75. 5 Ziarul, care apare în două limbi, română și franceză, pe două rubrici, are ca subtitlu: Jurnal politic, comercial și literar, vezi an. I, 1857, nr. 1, din 2 aprilie, p. 1. • Cf. „România”, an. I, 1957, nr. 1, p. 1, articolul, cu titlul unui citat din Virgiliu: Tante molis erat romanam condere gentem. 7 Ibidem. - . www.dacoromanica.ro ȘCOALA ROMANA DE DREPT ȘI PROPAGANDA UNIONISTA 31 buie să fim uniți în binele și fericirea acestei patrii”8. Autorul face teoria misiunii generației Uniriij o misiune grea și cu mare responsabilitate, pentru că generațiile sînt unite unele cu altele, cea prezentă fiind moște- nitoarea celei trecute, dar și „tutorul căruia sînt încredințate interesele generațiunii viitoare”9. într-un articol de fond din nr. 3 al ziarului, C. Bosianu comentează pentru cititorii ziarului programa recentă adoptată de partida națională, cu cele patru puncte, combătînd critica adusă acestor puncte de adver- sarii Unirii, anume că ele ar încălca prevederile tratatului de la Paris. Toate aceste puncte, autonomia, unirea într-un singur stat, domn străin, guvern reprezentativ, demonstrează profesorul de drept de la „Sf. Sava”, erau pe deplin corespunzătoare vechilor drepturi ale românilor în rela- țiile cu Poarta, pe care Congresul de la Paris le recunoscuse, prin art. 22, 23 și 2410. într-un comentariu, din același număr al ziarului, C. Bosianu, pe de altă parte, combătea critica adusă de dușmanii Unirii acțiunilor unioniste, caracterizate de ei, prin intermediul unor ziare străine, ca dezor- dine și anarhie. Activitatea unioniștilor, în sensul exprimării dorinței de unire este legalizată de tratatul de pace de la Paris; „adunările dar ce se fac în țară — scrie el —, fiind conforme cu spiritul tratatului, uni- oniștii departe de a fi oameni de dezordine nu pot fi decît oameni care se supun la prescripțiunea legii”11. Trebuie subliniat că și în alte rînduri, C. Bosianu, cunoscător al limbilor moderne de circulație, va răspunde unor aprecieri răuvoitoare, mediate de ziarele străine, prin asemenea comentarii în „România” el aducînd un serviciu remarcabil propagandei unioniste. îritr-un alt număr al ziarului, aprecierii unui corespondent străin12 că lupta pentru unire ar constitui pentru viitor un izvor de tulburări pe plan intern și extern, el îi opunea convingerea că „nu putem după rațiunea firească preve- dea că unirea ar putea să aibă alte efecte decît întremarea și fericirea aces- tor două nenorocite țări”13. Ceva mai tîrziu, într-un alt comentariu, articol de fond din „România”, la aserțiunea dușmanilor Unirii că Princi- patele Române nu se bucură de drepturi politice, el răspunde trimițînd la publiciștii români și străini care demonstraseră cu toată evidența că vechile tratate încheiate cu Poarta își păstrau valoarea, „că românii sînt o națiune cu toate drepturile politice ce poate avea o națiune în vir- tutea suveranității sale”14. în același timp era necesar, scria el, ca marile puteri să asigure echilibrul european prin reconstituirea unui stat național român puternic la gurile Dunării. Cît despre dorința de unire, sublinia el, „o asemenea voință între români a ajuns a fi un sintiment de reli- 8 Ibidem, p. 2. 9 Ibidem. Tot aici, în nr. 1, N. T. Orășanu publică poezia cu același titlu, România, cu o fierbinte chemare la L’nire. 10 Cf. „România”, an I, 1857, nr. 3 din 16 aprilie, p. 9 — 10. 11 Ibidem, p. 10. 12 Este vorba dc articolul unui corespondent dc la Constantinopol, publicat în „Journal dc Frankfort”. 13 Cf/ „România”, an. I, 1857, nr. 6 din 20 aprilie, p. 21. 14 Cf. „România”, an. I, 1857, nr. 27 din 12 aprilie, p. 105. www.dacoromanica.ro 32 NICOLAE ISAR 4 giune politică, astfel că oarecari individe, cunoscuți sau bănuiți de adver- sari aceștii voințe naționale, nu sînt priviți decît ca niște renegați și instru- mente ale intrigilor străine”15. Urmărind cu atenție presa străină, O. Bosianu sesizează poziția 'Oscilantă a unora dintre marile puteri semnatare ale tratatului de la Paris. Astfel, intr-un. comentariu din 11 iunie, din același ziar, el combătea un articol din presa germană preluat de ziarul francez „Debats”, în care se vehicula ideea ce se făcea ecoul acestei poziții — și care avea să triumfe în cele din urmă — , anume de a se accepta numai o unire parțială a principatelor, o unire administrativă, iar nu politică, fiecare provincie urmînd a-și conserva personalitatea politică proprie de stat. Eespin- gînd o asemenea soluție, juristul-publicist scria : „O asemenea unitate chiar de s-ar fi propus, am fi respins-o ca una ce nu răspunde la trebuința și dorința tuturor Românilor, care voesc a fi membrii unui singur stat, precum sînt membri ai aceleiași familii: Românii uniți după origine, prin limbă, caracterul și obiceiurile lor, voiesc, repetăm, a fi uniți și în organizațiunea lor politică”16. Denunțînd reaua voință a unor adversari ai Unirii, afirmată în unele ziare străine, O. Bosianu se străduia să combată în același timp și scepticismul altora, părerea conform căreia românii nu ar fi avut puterea morală de a înfăptui și susține unirea țărilor lor. Unui asemenea scepti- -cism, el îi opune, cum face într-un articol de fond, din 21 mai 1857, ima- ginea mișcării de renaștere națională din ultimele decenii, a unui pro- gres remarcabil într-o scurtă perioadă istorică. „Cînd cineva va compara trecutul cu prezentul — scria el — va rămîne înminunat de progresul cel repede ce a făcut națiunea Română abia în cursul unei generațiuni; va rămînea încredințat că românii într-un spațiu de 30 de ani au făcut aceea ce alte națiuni nu au săvîrșit în secoli întregi”17. Fără îndoială, ca și în cazul altor publiciști angajați plenar în lupta pentru Unire, atenția lui C. Bosianu s-a îndeptat, în bună măsură, în ■direcția pregătirii opiniei publice pentru viitoarele alegeri ale divanu- Tilor ad-hoc, prevăzute de tratatul de la Paris. El a anticipat din vreme caracterul patriotic al viitoarelor divanuri, precum și al hotărîrilor pe care aveau să le ia. El constata într-un articol de fond, la 30 aprilie 1857, că asupra punctelor enunțate în programul partidei naționale, unirea deplină a celor două țări, domn străin și celelalte, „opinia națiunii este manifestă, generală, necontestată”, așa cum reieșea din acțiunea de pregătire a alegerilor pentru divanuri, care nu aveau să facă altceva decît să sancționeze această voință18. Neîndoindu-se de succesul unioniștilor, ca unul care era angajat efectiv în mișcarea unionistă și-i cunoștea secretele, punea accentul, cum făceau și alți fruntași ai mișcării, pe calitățile morale și responsabilitatea viitorilor deputați, cerînd alegătorilor, prin intermediul ziarului, să-și precizeze cu răspundere opțiunile, căutînd la aleșii lor spiritul patri- otic, „probitatea, capacitatea și credința politică”19. Intervenind 15 Ibidem, p. 106 — 107. 16 „România”, an. I, 1957, nr. 18 din 11 iunie, p. 69 — 70. 17 Cf. „România”, an. 1, 1857, nr. 19, din 21 iunie, p. 50. 18 Cf. „România”, an. I, 1857, nr. 7, din 30 aprilie, p. 25. 18 „România” an. I, 1857, nr. 11, din 14 mai, p. 41. www.dacoromanica.ro ȘCOALA ROMANA DE DREPT ȘI PROPAGANDA UNIONISTA 33 uneori în chestiuni de ordin juridic legate de interpretarea preve- derilor hatișerifului de convocare a divanurilor ad-hoc20, el a orientat publicistica sa în cursul acestei campanii pe linia unor probleme majore. Astfel, chemînd la unirea tuturor claselor și categoriilor sociale, sub steagul realizării dezideratului esențial, unirea politică a celor două pro- vincii, el ținea să expună, întp-un alt articol de fond din „Eomânia”, un punct de vedere pe care îl vor adopta cei mai mulți dintre fruntașii uni- ■oniști și care avea să triumfe, anume că în acea etapă a luptei pentru unire era necesar a se da o prioritate absolută problemelor de ordin poli- tic, apoi celor de ordjn social. rUnirea principatelor supt un principe strem, — scrie el, în acest sens, — este o chestiune politic^, chestiune națională, /.../; și prin urmare tpt adevăratul Român, de orice treaptă soțială ar ține, este dator a lua apărarea unirii țărilor, pentru că toți avem trebuința, mai îhainte de toate, de a avea o patrie în care să adăpos- tim persoanele și drepturile noastre, și să nu fim expuși a fi spulberați, •ca pînă acum, și noi și bunurile noastre de orice furtun^ politica care năvă- lește asupra noastră”21. Urmărind cu atenție desfășurarea luptei pentru unire în cealaltă provincie, în Moldova, cînd falsurile primelor alegeri care avuseseră loc aici fusese făcut cunoscut, el omagiază în paginile „României” elanul patriotic al moldovenilor, curajul cu care ei au dezvăluit Europei mane- vrele reacțiunii. „Toți românii — scria el cu acest prilej, la 2 august 1857 — ar trebui să mulțumim fraților noștri moldoveni că au știut a apără cauza comună cu atîta bărbăție și patriotism”22. Totodată, refe- rindu-se la conflictul izbucnit între marile puteri, în legătură cu acest fals, el își exprima speranța că acest conflict va fi aplanat, că el nu va compromite cauza unirii23. în ajunul alegerii oficiale a divanului în sprijinul celor patru can- didați ai Capitalei, propuși în sala Bosel, el adresa alegătorilor apelul la responsabilitate, pentrli alegerea unor „oameni puternici”, capabili să susțină o luptă grea, ca mandatari ai nației, pe baza programei naționale, cu cele patru puncte, care deveniseră o adevărată „profesiune de credință a publiculUi”24.Peste cîteva zile, la 13 sept., reînnoind acest apel către alegători, atrăgîndu-le atenția asupra caracterului istoric al momentului, asupra spiritului de sacrificiu pe care trebuiau să-1 aibă deputății, definea divanul ad-hoc ca „un loc de luptă între trecutul și viitorul națiunii”25. Lucrările divanului în legătură cu a căror desfășurare C. Bosianu va face, în ultimele numere ale ziarului, unele sugestii de ordin proce- dural28, se vor menține, într-adevăr, pe linia acestei conduite, sugerată, între alți fruntași unioniști, de O. Bosianu, ea fiind menită, cum se va și întîmpla, să asigure succesul cauzei. Cu încetarea ziarului „România”, 20 Vezi de pildă, comentariile sale asupra interpretării dispozițiilor hatișerifului privind .dreptul străinilor din Principate de a fi aleși și alegători, în nr. 4 din 19 aprilie, p. 13—14; nr. 9, .din 7 mai, p. 33—34. 21 „România” an. I, 1857, nr. 23 din 28 iunie, p. 89. 22 „România”, an. I, 1857, nr. 33 din 2 august, p. 129. 28 Ibidem, p. 130. 124 Cf. „România” an. I. 1857, nr. 35 din 10 sept. p. 137. 28 „Români?”, an. I, 1857, nr. 36 din 13 sept. p. 141; vezi și jir. 39 din 24 sept., p. 153, -unde revine asupra ideii priorității asigurării Unirii în raport cu problemele sociale. 28 Vezi și articolul de fond din nir41, p. 173—176. www.dacoromamca.ro n o. 1753 34 NICOLAE ISAR ff- la 25 octombrie 185727, după ce în prealabil se încercase o nouă formulă de organizare28, se încheia o etapă, deși scurtă, deosebit de importantă în publicistica dascălului de la „Sf. Sava”. Publicistica social-politică a lui George Costaforu, profesor de drept la „Sf. Sava”, colaboator al lui C. Bosianu și apoi al lui Vasile Boerescu, este legată în bună măsură de gazeta „Secolul” (apoi „Timpul”), la care a colaborat în cursul anului 1858. Aici a scris el o serie de articole, unele dintre ale adevărate eseuri de filosofie politico-juridică, pledînd cauza Unirii Principatelor, a progresului societății românești. în primul din seria acestor articole, semnificativ întitulat Națiunea și privilegiata, publicat în nr. din 28 februarie 1857 al ziarului „Secolul”, profesorul de drept de la „Sf. Sava” tratează o serie de noțiuni de drept implicate direct în lupta pentru unire. Legea mai întîi, scrie el, „este o regulă obștească impusă de legiuitor asupra tuturor deopotrivă”; cei care sînt mai presus de ea se numesc privilegiați și ei se separă automat de obște, de națiune. „Deci, — conchide el — lupta între națiune și pri- vilegiați este firească, pentru că aceștia sînt firești inemici ai binelui obștesc”29. Dar vorbind de privilegiați, autorul asigură pe cititorii gazetei că nu dorește să facă procesul boierilor mari, ci, dimpotrivă, îi cheamă pe aceștia să renunțe de bună voie la orice privilegii, pentru a „reintra în sînul națiunii din care au ieișit”. Scopul său este numai de a pune jn evidență „un principiu luminător al tuturor cugetelor”, anume definind națiunea. „Națiunea Cste puterea — scrie el, — națiunea este generali- tatea tuturor membrilor de care se compune neamul, împreunarea tutu- ror claselor, națiunea este totul. Privilegiații nu pot fi decîț în contra națiunei, afară de națiune”30. Un alt artiqoț a^. lui G- Costaforu, Ocaziunile zilei, scriș cu un remar- cabil talent, este îndreptat împotriva atacurilor „ascunse și infame” ale adversarilor progresului și unității naționale, împotriva autorilor de calomnii și acuzări nedrepte de tot felul31 * * * * *. La calomnia adresată unio- niștilor în numele marilor proprietari, că proclamînd libertatea indivi- 27 Cf. „România” an. I, 1857, nr. 48,ultimul, p. 189, unde se preciza că datorită defici- tului xie. JO 000 lei din ultimile 6 luni, datorat "numărului redus de abonați, gazeta înceta să apară pînă in momentul în care s-ar aduna cel puțin 1 200 deabonați ețarq să asigure cheltuielile minime de apariție. 28 Comitetul de redacție se reorganiza, din eljăcind parte, în afară dc C. Bosianu. Cezar Boîiac, C.Z. Crcțianu, ^fiîtiad Costicscu, A. Vernescu, toți colaboratori dc seamă ai gazetei (Cf. „România” nr. 44 din 11 oct., p. 173/. Ulterior aparc în atest Comitet șf G. Sion (nr. 16. p. 181). 29 Vezi G. Costaforu, Rațiunea și privilegiații, în „Țimpul”, Jurnal politic-comcrcial. an. I, 1857, nr. 21 din 22febr., p. 1 30 Ibidem. 31 Este evident că acest articol, bum rezultă din tonul său, vizează o serie dc atacuri personale, la o dată cînd profesorul de la „Sf. Sava” sc afla angajat plenar la acțiunea de orga- nizare a luptei pentru unire care se desfășura la București. Probabil că Cste vorba dc un atac la care totuși G. Costaforu a răspuns, ceva mai tîrziu, cînd la 10 iunie apare în „Secolul” scri- soarea sa prin care protestează împotriva unei corespondențe anonime dc la București, publicată în „Buciumul” de lă Paris, lă 17 martie 1857, în bare și celălalt doctor în drept aflat în țară, C. Boisianu, erau acuzați de a-si fi pus serviciile în slujba unor pretendenți dc domnie. www.dacoromanica.ro 7 ȘCOALA ROMANA DE DREPT ȘI PROPAGANDA UNIONISTA 35 duală și a muncii țăranului unioniștii ar voi să împingă libertatea celei din urmă pină „a îmbogăți pe țăran cu țarinile altuia”, Costaforu ripos- tează, dînd astfel anumite asigurări și moșierilor : „Noi nu sîntem jefu- itori” !. Dar ține să precizeze că manifestînd respect pentru orice fel de proprietate, „ar fi o crimă din cele mai grave și mai anti-sociale, de a nu respecta libertatea muncei țăranului care este încă o proprietate sacră”. Așadar, conchide el, „liber e proprietarul pe moșia sa, dar liber e și țăra- nul pe munca sa”32. Cum ușor se poate observa, este aici un enunț lim- pede al organizării de tip burghez a societății. într-un alt articol, un fel de apel, intitulat Domnilor proprietari!, publicat în mai multe numere ale „Secolului”, invitînd pe marii pro- prietari, cărora legea electorală le conferea un mare număr de locuri în divanurile ad-hoc, să acționeze cu responsabilitate pentru cauza unirii, fundamentează din nou trăinicia unirii și edificării statului național român pe principiul burghez al respectului pentru proprietate. „Pe cît proprietatea — scrie el — este respectată și asigurată înlăuntrul statului, pe atît și neamul întreg este respectat și asigurat în afară”33. Comen- tînd primul punct din cele patru ale partidei naționale, unirea princi- patelor într-un singur stat și sub un singur guvern, indica temeiurile adinei ale acestei cereri: „Pentru că sîntem frați de același sînge cu Mol- dovenii, pentru că avem aceleași obiceiuri, aceeași limbă, aceeași fizio- nomie, aceleași legi, aceleași datine și peste care d-opotrivă cu noi au trecut aceleași vifore de nenorociri”. Remarcînd tendințele de unitate din trecut și exprimîndu-și încrederea în realizarea acestui ideal, el adă- uga : „Vom dobîndi Unire fiindcă această ideie este atît de veche ca și neamul nostru, fiindcă uniți am fost la descălecarea Romanilor în acest pămînt, fiindcă și Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul au proiectat-o și ar fi pus-o în lucrare, dacă răsboaiele cu streinii și nenoricirea vremurilor de atunci n-ar fi stat împotrivă”34. Comentînd alte puncte ale programei, anume cererea de guvern constituțional reprezentativ, cu o singură adunare obștească, aleasă pe baze largi, juristul român sublinia că numai o asemenea formă de orga- nizare politică trebuia să asigure societatea că domnul ales se va supune legilor și nu va aluneca în despotism, că această formă de guvernare ,,este cea mai puternică chezășuire a liniștei din lăuntru a unui stat”; definind rolul puterilor de stat, el cerea ca adunarea obștească, menită în viitor să patroneze opera de reorganizare internă, trebuia să fie aleasă pe o bază electorală mai largă, excluzîndu-se predominanța marii boie- Timi35. Cerînd o acțiune unitară și responsabilă în fața Europei, adre- sîndu-se compatrioților săi, dascălul de la ,,Sf. Sa va” îi chema să nu piardă „marea ocazie” a istoriei: „națiile ca și oamenii au în viața lor un minut înalt. Să știm să ne folosim de dînsul. Prin suferințele trecu- tului am căpătat destulă învățătură și nu ne mai este iertat să ne înșelăm”36. * 38 82 Cf. G. Costaforu, Ocaziunile zilei, în „Secolul”, an. 1,1857, nr. 28 din 15 aprilie, p. 2 — 3. 88 Idem, Domnilor proprietari! în „Secolul” nr. 36 din 13 mai, p. 2. 88 Ibidem, p. 3. 88 Cf. „Secolul” an. I, 1857, nr. 42 din 6 iunie, p. 3 — 4. Vezi și nr. 41 din 3 iunie, p. 2 — 3. 38 Cf. „Secolul”, an. I, 1857, nr. 36, p. 2. www.dacoromanica.ro 36 NICOLAE ISAR 8 într-un alt articol, intitulat Interesul comun și personalitățile, pu- blicat în „Secolul” din 18 iulie 1857, refrindu-sb la aceleași calomnii și acuzații ale adversarilor unirii, denunțători nedrepți ai membrilot „par- tidului național”, G. Costaforu scotea în evidență avansul mișcării uni- oniste, în pofida detractorilor ei. „Ideile naționale scrie el — au mersi din ce în ce mai departe și cele patru puncte ale programului au devenit simbolul tendinței politice a întregului neam”37 38. în sfîrșit, G. Costaforu a ma’i publicat într-un alt nr. al ziarului. '„Secolul”, din 12 august 1857, un remarcabil articol, intitulat Iar Nați- unea a răspuns, sub forma unui răspuns la un imaginar proiect antiuni- onist conceput tot de el și publicat într-un număr anterior al aceluiași ziar38. Este un lung și interesant comentariu la programul partidului național, voind să-1 facă mai pe înțelesul compatrioților, să-l impună odată mai mult. „Ideea unirii a devenit atît de tare — scrie el»— îneît se soco- tește ca și realizată”39. 1 Alcătuiesc aceste articole publicate de G. Costaforu o mică cule- gere cu conținut socio-politic și juridic care, alături de o altă publicație a sa, apărută în anii 1857—72, „Magazin judecătoresc”, mărturisește angajarea sa fermă în propaganda unionistă, în strînsă legătură cu acti- vitatea lui politică propriu-zisă desfășurată în acești ani, o activitate remarcabilă, așa cum s-a demonstrat,40 semnificativă pentru poziția patrio- tică a oamenilor de școală români într un moment de mare însemnătate istorică. * Publicistica socialrpolitică a unui alt jurist de seamă al epocii, Vasile Boerescu, după revenirea sa în patrie, în toamna anului 1857, este legată în cea mai mare parte de ziarul „Naționalul”, apărut? din inițiativa și sub redacția sa, începînd cn data, de 5 dec. 1857. în prea- labil, proaspătul doctor în, drept deț Ja Paris, angajat odată cu revenirea, sa în patrie ca profesor de drept la colegiul „Sf. Sava”, la 19 octombrie ceruse autorităților aprobarea de a publica un ziar șub numele de „Buciu- mul”. Ziarul la care se gîpdea încă de la paris41 apare sub purnele de „Națio- nalul”, semnificativ prin chiar acest titlu pentru direcția sa .națională, pentru ideea în slujba căreia era pus : unitatea și independența națio- nală a românilor. Ziarul avea să joace noul dintre cele mai de seamă roluri în etapa finală a luptei pentru unirea principatelor și în primii ani ai dompiei lui A1.I. Cuza, în intervalul luptei pentru recunoașterea unirii.- Apare pînă la data de 11 mai 1861, la București, de două ori pe săptămînă, cu subtitlul „Jurnal politic-comercial”, iar apoi „Jurnal politic-comer- 37 Vezi G, Costaforu, Interesul comun și personalitățile, în „Secolul”, I, 1857, pr.54 din 18 iulie, p. 2. 38 Vezi nr. 56. — 39 Vezi G. Costaforu, Jar Națiunea a răspuns, în „Secolul”, I, 1857, p. 1. 40 Vezi V. Maciu, Participarea lui G. Costaforu la lupta pentru Unire, în „Studii”, 1965, tom. 18, nr. 1, p. 89 — 115, în care printre altele, se fac comentarii și asupra „Magazinului jude- cătoresc”. 41 Vezi Grigore Chirița, Periodicul bucureștean ,,Naționalul" (1857—1861) și problemele Transiloaniei, în „Studii”, t. 25, 1972, nr. 1, p. 84. www.dacoromanica.ro 9 ȘCOALA ROMANA DE DREPT ȘI PROPAGANDA UNIONISTA 37 cial și literar’1, avînd ca redactor-șef pe întemeietor pînă la 28 mai 1860, cînd V. Boerescu devenea unul dintre miniștrii domnitorului Cuza, dar rămînea uliul dintre principalii colaboratori ai ziarului. Rematcabilă rămîne contribuția ziarului la pregătirea Unirii Principatelor, el deve- nind, cum s-a scris, „unul dintre cele mai răspîndite și citite periodice”42, cU o largă difuziune, de la început, în alte provincii românești, în Tran- silvania în primul rînd43. Cele mai de seamă colaborări din intervalul premergător Unirii, pe teme social-politice, interesînd în mod prioritar propaganda unio- nistă, aparțin redâctorului-șef însuși.' Aici apar numeroase articole, unele în serial, adevărate studii cu caracter științific, care alcătuiesc o bună parte a operei socio-politice a dascălului-jurist de la „Sf. Sava”, care îmbogățesc cu mUlt lista lucrărilor sale, care se adaugă cărților sau bro- șurilor publicate ca atare de el. Ele interesează pe de o parte istoria doc- trinelor social-politice din România, redimensionînd contribuția lui Vasile Boerescu la dezvoltarea gîndirii social-politice românești din epoca Unirii, pe de alta, istoria modernă a românilor, în sensul sublinierii rolului de seamă pe care l-au avut în propaganda unionistă, în lupta pentru Unirea Principatelor, unii dintre cei mai de seamă juriști ai epocii, în același timp profesori la „Sf. Sava”, cum au fost și cei la care ne referim. în articolul-program din nr. 1, V. Boerescu, prezentînd programul „Naționalului”, scopul âcestuia de a se face ecou nu al unor interese restrînse, de persoane, de grup, de clase sau de partide, ci al intereselor generale, aparținînd națiunii însăși^ încerca să definească propria sa concepție în materie de jurnalistică; „Departe de orice spirit de partid sau de castă — scrie el —, fără a fi sistematic inimic nici unei stări soci- ale, organul nostru va căuta dimpreună cu ceilalți confrați ai săi a lumina și a prepara opiniunea publică asupra celor mai însemnate cestiuni ale zilei”44 45. Ziatul se bucură de la început de aprecierile lui C.A. ÎJosseti, dar la reproșul care pare a i se face totuși, în legătură cu un articol pu- blicat âici, în nt. 2j de E. Angelescu, despre burghezie, mulțumindu-i pen- tru felicitări, V, Boerescu ține să-l asigure pe Rosseti „că „Naționalul” n-are deloc cuget a deveni al burgheziei”, 'că „nu va deveni Orgahul nici unei clase, precum nici unei partide exclusive; el va continua ă apăra interesele politice naționale, precum și interesele sociale ale tuturor stă- rilor sociale de la noi”43. Cît privește discuțiile despre burghezie, la care participau și „Secolul”, „Concordia”, precum și ,,Românul”,( adaugă el, „ele fură logice și naturale”; „căci cum am aplica astăzi sistima re- prezentativă, atît reclamată de Adunarea ad-hoc, fără eSistințâ unei burghezii, adică a unei stări sociale de mijloc ? Credem dar că nu putem trece de novatori. Sîntem asemenea siguri că pe tărîmul național și româ- nesc, ne vom îhtîlni cu Românul, căci și Naționalul e rbmân, precum și Românul e Național”46-. 42 Ibidem. 43 La începutul lunii august 1858, ziarul avea deja 900 abonați, număr mare pentru acea epocă. Cf. ibidem, p. 95. ' 41 Cf. ,,Naționalul”, I, 1857, foaie volantă la nr. 1 din 5 dec. Vezi ș,i nr. 3, din 12 dec. p. 11, în care revine asupra programului ziarului. 45 Cf. „Naționalul”, I, 1858 nr. 8 din 2 ian., p. 29. 44 Ibidem www.dacoromanica.ro 38 NICOLAE ISAR 10 Cîteva dintre articolele lui V. Boerescu publicate în paginile ,,Națio- nalului”, cronologic alcătuind o primă serie, sînt o reluare a unora din analizele sale din lucrarea tratînd situația Principatelor Române după Congresul de pace de la Paris. în articolul intitulat Principatele subt puntul de vedere al echilibrului european, publicat în două numere ale ziarului, pornind de la ideile lui Grotius, el face o schiță a istoriei dreptului public internațional, pentru a sublinia însemnătatea Congresului de la Paris, care „produce acest mare efect în politică de a admite Principatele împre- ună cu Imperiul Otoman, a face parte din echilibrul european, altfel numit și dreptul public european”47. într-un alt articol intitulat Garan- ția europeană, el explică pe larg publicului cititor care este conținutul juridic al termenului, făcînd raportări la juriști de seamă ai epocii, pen- tru a sublinia, pe linia demonstrației făcută de el în lucrarea publicată anterior la Paris, La Roumanie apres le Țraite de Paris du 30 marș 1856, că drepturile românilor fața de Poartă nu sînt creația Congresului de pace de la Paris,ci rezultă din vechile capitulații. „Prin urmare — scrie el,—, aceste tractate sînt obiectul garanției; cînd Europa ne zice că garantează drepturile Principatelor, ea n-a putut vorbi de chiar drepturi pe care nu ni le-a dat, ci de drepturile ce rezultă pentru noi din tractatele ce avem încheiate cu înalta Poartă”48. Trebuie subliniat e& interesul cititorilor români pentru asemenea tematică, abordată de profesorul-jurist în lucrarea citată mai sus, era exprimat și în retipărirea ei, în traducere, la sfirșitul anului 185749. Ast- fel, Vasile Boerescu, în consens cu asemenea idei, va combate în „Națio- nalul”, de fiecare dată cu vigoare și talent, încercările adversarilor unirii, mediate de unele ziare străine, de a răstălmăci sensul hotărîrilor Con- gresului de la Paris privitoare la români și la doleanțele lor. într-un comen- tariu din 10 februarie 1858, criticînd afirmația unui ziar austriac pri- vind „apatia” care ar domni în Principate, la această dată, după închi- derea divanului ad-hoc, el scrie că unirea nu a rămas nicidecum o iluzie, aparținînd doar cîtorva entuziaști. Dimpotrivă ! „Toți românii cugetă la unire, adică toți românii au acest vis. Dar este ea numai un vis? Nu, căci ambasadorii marilor puteri, întruniți în Congresul de la Paris pentru a discuta această problemă nu doar au visat !”50 în paralel cu aceste preocupări ale profesorului-jurist, pe linia sublinierii poziției externe a Principatelor Române după Congresul de la Paris, strîns legate, cum am văzut, de lucrările sale anterioare publi- cate la Paris, se afirmă în paginile „Naționalului” interesul său pentru organizarea internă a Principatelor asupra căreia insistase mai puțin în aceste lucrări. în La Roumanie, la sfîrșit, se referise pe scurt, într-un spirit identic cu al revoluționarilor exilați, la „deosebitele reforme de introdus în Principate”, expunînd trei proiecte de reformă: privind armata, țărănimea și descentralizarea comunală51. în noile condiții de 47 Vezi V. Boerescu, Principatele subt puntul de oedere al echilibrului european, în „Națio- nalul” I, 1857, nr. 4, din 16 dec., p. 13. Vezi și partea a Il-a a articolului,. In „Național ui” I, 1857, nr. 5, din 19 dec. p. 18. 48 Vezi V. Boerescu, Garanția europeană, în „Naționalul", 1,1858, nr. 12, din 16 ian. p. 44. 48 Idem, România după tratatul de la Paris din 30 martie 1856, Paris, 1857, 159 p. 58 Cf. „Naționalul”, I, 1858, nr. 19 din 10 febr., p. 70 — 71. 81 Vezi România după tratatul de la Paris ..., p. 107—149. www.dacoromanica.ro 11 ȘCOALA ROMANA DE DREPT ȘI PROPAGANDA UNIONISTA 39 activitate din țară, diferite într-o oarecare măsură de cele de la Paris, și după încheierea lucrărilor divanului ad-hoc, Vasile Boerescu va com- pleta tabloul acestui sistem de reforme, insistînd mai ales asupra acelora care nu contraveneau flagrant acelui spirit menit să asigure solidari- tatea claselor sociale în vederea realizării dezideratului primordial : accep- tarea unirii de către marile puteri. Și analizele sale vor începe cu unul din punctele de organizare internă, care, inevitabil, avea să șadă și în atenția marilor puteri, de realizarea căruia în același timp depindea, în perspectivă, realizarea altor reforme social-politice, anume forma poli- tică de guvernare cea mai potrivită pentru români, după el și după întreaga generație de patrioți români, aceasta fiind ,,sistema reprezentativă”. Cu nr. 15 al „Naționalului” din 17 ian. 1858, el începe serialul purtînd acest titlu, serial care întrunit într-o culegere ar însuma o lucrare amplă de sine stătătoare, abordînd această temă într-un spirit științific, punînd în valoare o pregătiră juridică excepțională, o erudiție remarcabilă, o vizi- une înaintată asupra perspectivelor de dezvoltare a societății românești. în preambulul primului articol cu care începea serialul, redactorul șef al „Naționalului’1 își propune să demonstreze că sistema reprezentativă pentru care s-a declarat divanul ad-hoc „se poate prea bine aplica la noi, fiindcă există elementele din cari se poate forma”; el își propune să sublinieze „caracterul esențial” al guvernului reprezentativ, spre deosebire de celelalte : aristocratic, absolut și democratic. După el, „această formă de guvernămînt este cea mai nouă, cea mai progresivă și aceea care pre- dominează azi în Europa”; ea este adoptată de popoare „ca aceea ce le poate apropia mat bine de calea cea adevărată a modului de a se guverna societățile” 5â, făcînd în acest sens o interesantă incursiune istoricăs3. Scoțînd în evidență rolul jucat de burghezie în dezvoltarea țărilor occiden- talei el conchidea că și la noi r-t în acel moment istoric — burghezia era clasa „capabilă de a se bucura de egalitate politică, în care se poate prea bine afla elementele guvernului .reprezentativ’154, Subliniind trăsățurile distinctive ale unui guvern reprezentativ, el arată că scopul acestuia este „de a afla justiția, de a sc conduce după rațiune” j acest scop șe atinge, sqrie el, prin „exercițiul suveranității, adică voințpi și puberei colective”. SuyeranitatQ^ va fi mai rău sau mai bine exercitată, după cum puterile în ștat se echilibrează mai corect, suveranitatea rezultîndjnumai.din exer- cițiul lor comun” 55. Pledînd pentru principiul separării puterilor în stat, juristul român conferă reprezentantului puterii executive, fie rege, principe sau „oricum altfel”, datoria de â fi „un provocator moral al reformelor devenite nece- sarii, un amic al progresului^ un protector al celor suferinzi” 56. Cu deose- bită competență discută profesorul de drept penal de la „Sf. Saya” prin- cipiul independenței puterii judecătorești de celelalte puteri, caracteristică esențială a unui sistem politic reprezentativ sau constituțional57. 62 63 64 65 * * * 62 Cf. ^.Naționalul”, I, 1858, nr. 15 din 27 ian. p. 53. 63 Vezi și partea a Il-a a studiului in „Naționalul”, I, 1858, nr. 17, p. 61—62. 64 Vezi partea a III-a a studiului in nr. 19, p. 70. 65 Vezi partea a IV-a a studiului in nr. 21, p. 78. i6 Cf. V. Boerescu, Sistema reprezentativa, V, in „Naționalul”, I, 1858, nr. 23, p. 85 — 86. 47 Cf. Idem, Sistema reprezentativă, VI, in „Naționalul”, I, 1858, nr. 24, p. 89. www.dacoroinanica.ro 40 NICOLAE ISAR 12 Trecmd la principiile ce se aplică individului într-un sistem politic reprezentativ, subliniind că prin stabilirea acestui sistem, oriunde, „pri- vilegiul și exclusivismul au trebuit să înceteze”, V. Boerescu trece în revistă principalele drepturi și libertăți cetățenești, proprii democrației burgheze. Datoriile cetățenești, la fel ca și drepturile, sînt egale pentru toți membrii națiunii, arată el; deci, în primul rînd, „impozitele să nu fie sarcina numai a unei clase sociale” ci toți cetățenii „să contribuiască la tezaurul public, proporțional cu starea lor” ; armata, de asemenea, să fie recrutată din toate clasele sociale58. Semnificativ pentru concepția democratică a lui Vasile Boerescu, pentru sensul ideilor sale, este ultimul articol al acestui serial, în nare el își propune să răspundă obiecțiilor privind „aplicarea sistemului reprezen- tativ în țara noastră”. între altele, pentru a înlătura; obiecția că poporul. român nu ar fi pregătit pentru acest sistem politic, el arată că și în trecutul nostru istoric a funcționat legea progresului, care „e generală și caută să se aplice la toți populii” * 59. Este o lege a progresului treptat, căci, scrie el, — anticipînd concepția moderat-conservatoare în care avea să-și cir- cumscrie în viitor activitatea politică —, „în natura lucrurilor este că pro- gresul spre a fi solid cată să meargă treptat” . Studiul lui Vasile Boerescu la care ne-am referit a fost întîmpinat cu aprobare de „Românul”, prin pana lui C. A. Rosetti, adept și el, ca majoritatea patrioților români, al formulei monarhiei constituționale, ca formă de guvernămînt de domeniul posibilului în conjunctura dată, ca formă de tranziție spre „republica democratică’? în cazul multora dintre ei, ca Rosetti însuși sau G. Costaforu. în răspunsul său la recenzia lui Rosetti, V. Boerescu saluta întîlnirea pe acest teren cu fruntașul radical 6°. Acest serial se înscria, de fapt, într-un ansamblu de preocupări ale publi- cistului român pentru reorganizarea generală a statului român, pe plan soeial-politie, economic și cultural. Pe plan politieo-juridie, serialul este completat, într-un anumit punct al său, ceva mai tîrziu, cu un alt serial privind reformarea instituției avocaților 61. Pe plan economic, exegezele sale dih Sistema reprezentativă, pe linia sublinierii însemnătății burgheziei române, sînt completate cu seria de articole privind comerțul român și comerciahțiî. De fapt, încă din nr. 7 al „Naționalului”, de la sfîrșitul lunii decembrie 1857, proaspătul profesor de la „Sf. Sava” — pe lîngă altele, de drept comercial, o disciplină vacantă pînă la el 62 —, publica un articol de fond intitulat Despre comerțul român, pe care l-a transformat într-un adevărat serial, publicat în parte în paralel cu Sistema reprezentativă. Salutînd depășirea mentalității, tipic medie- vală, după care comerțul constituia o îndeletnicire demnă de dispreț, autorul pledează pentru luarea urgentelor măsuri în vederea dezvoltării acestuia, „prin instruOțiune, prin întinderea creditului, prin garanțiele 68 Ibidem, p. 90. 59 Cf. V. Boerescu, Sistema reprezentativă. VII, in „Naționalul1’, I, 1858, nr. 25 din 3 martie p. 93. 80 Cf. „Naționalul”, I, 1858, nr. 27 din 10 martie, p. 101. 61 Vezi V. Boerescu, A. vocații, în „Naționalul” I, 1858, nr. 69. 83 Vezi, între altele, Istoria universității din București, ed. cit., p. 103. www.dacoromanica.ro 13 ȘCOALA ROMANA DE DREPT ȘI PROPAGANDA UNIONISTA 41 legale” 6?. Dorind, a, se face util în mod concret comercianților, în numerele ulterioare, la rubrica cu acest titlu din ziar, el va trata diverse probleme de organizare a comerțului, interesînd pe comercianți cu deosebire®4. Preocupările lui V. Boerescu pentru viitoarele reforme interne — începînd cu aceea pe (jare o socotea de bază, a sistemei „reprezentative”, aceasta constituind și una dintre hotărîrile divanurilor ad-hoc —, nu puteau să nu îl ducă pe jurist la elaborări teoretice de un interes mai general, privind sensul acestor reforme. într-un remarcabil articol, intitulat chiar Viitoarele reforme, el pune importante probleme de filo- sof ie a istoriei în legătură cu aceste reforme. Mai întîi, subliniază o cerință fundamentală pentru orice adevărată reformă : aceea de a fi opera însăși a națiunii. „Numai atunci instituțiunea devine durabilă și va produce un fruct real, — scrie el — cînd se va identifica cu națiunea, cînd va trece ,în obiceiurile ei” * * 65. în sensul acestei definiții, el dă exemplu Regulamen- tul Organic, care, deși cuprindea „multe lucruri bune și juste”, nu s-a putut identifica cu națiunea română, „a produs un efect atît de slab”, cea mai mare parte a dispozițiilor din el, rămînînd „ca o literă moartă” 66. O importantă reformă internă de care el se ocupă, căreia îi dedică un serial de articole, este aceea a reformei instrucției publice. Dar a anti- cipat de la început, în legătură cu însăși această reformă, însemnătatea pe care o au în concepția sa o altă categorie de reforme decît cele admini- strative și civile, anume reformele morale. Este neîndoielnic că publicis- tica social-politică a lui Vasile Boerescu, ca și întreaga lui activitate patrio- tică din anii luptei pentru formarea și edificarea statului național român, sînt legate de această latură moralizatoare a preocupărilor sale. Așa cum avea să scrie, într-un comentariu de la sfirșitul lunii iulie 1858, aceste reforme își propuneau „a reforma individul, a inspira morala, a îndrepta moravurile, a biciui viciurile” 67. Emanciparea morală a individului con- stituia, adăuga el, condiția fără de care națiunea nu se putea pune „pe adevăratul drum al progresului”. în regenerarea morală a națiunii, ca și în renașterea națională în general, în concepția lui V. Boerescu, ca și în cazul altor gînditori și pa- trioți ai epocii, un rol important, esențial, în sensul asigurării viitorului, trebuia să-l aibă tineretul. Junimea, scrie el, constituia „sănătatea națiu- nei” 68. însemnătatea pe care el o conferă reformelor din domeniul instruc- ției publice, cărora le va consacra un serial în paginile „Naționalului” își are explicația, fără îndoială, și în această latură moralizatoare a preo- cupărilor sale, legate de rolul junimii în epocă, precum și, în general, cu preocupările lui de dascăl, de om de școală. Citind numele lui Leibnitz, Locke, Rousseau și Kant, el subliniază, în spiritul tradiției iluminismului, 83 Vezi V. Boerescu, Despre comerciul român, în „Naționalul”, I, 1857, nr. 7 din 26 dec. p. 25. Partea a Il-a și a IlI-a în nr. 70 din 11 aug., p. 275 — 276 și nr. 72, din 18 aug. p. 284 — 285. 81 Vezi „Naționalul”, I, 1858, nr. 9, p. 33; nr. 14, p. 53; nr. 21, p. 80; nr. 22, p. 83; nr. 26, p. 97—98;nr> 29, p. 109; precum și nr. 65, p. 256; nr. 100, p. 395. 88 Cf. V. Boerescu, Viitoarele reforme, in „Naționalul”, I, 1858, nr. 36 din 14 aprilie, p. 137. 88 Jbidem. 87 Cf. „Naționalul”, I, 1858, nr. 64 din 21 iulie, p. 251. 88 Vezi V. Boerescu, Junimea română, în „Naționalul”, I, 1858, nr. 32, din 31 martie, p. 121. , www.dacoromamca.ro 42 NICOLAE ISAR 14 rolul primordial al școlii în dezvoltarea societății românești, insistînd asupra relației instrucție-educație, asupra interdependenței acestor doi factori 69. Făcînd un scurt istoric al învățămîntului național, de la Gh. Lazăr pînă în zilele sale, și scoțînd în evidență progresul realizat, el deduce că este încă „mult de făcut pentru viitor” 70. Deosebit de prețioase sînt în acest context aprecierile sale privind însemnătatea instrucțiunii primare, aceasta fiind „condițiunea necesară a progresului și prosperității unei națiuni” 71. Spirit critic, el notează însă că „din nefericire, astă instruc- țiune s-a neglijat prea mult”. Propune, așadar, o reorganizare generală a învățămîntului la sate, în sensul unei reforme imediate, cu mijloacele dis- ponibile de atunci, și alta de viitor, completă, în contextul reformei între- gului învățămînt72. în afara serialului privind instrucțiunea publică, care, strîns la un loc, ar putea alcătui o lucrare de sine stătătoare, V. Boerescu a abordat în „Naționalul” și problematica altor reforme interne, în strînsă legătură cu așteptatele hotăriri ale Conferinței de la Paris, apoi în raport cu textul Convenției de la Paris. Jurist ca formație, spirit practic, Vasile Boerescu a conferit poziției marilor puteri în „problema românească” însemnătatea care i se cuvenea, și în cursul lucrărilor Conferinței de la Paris, în legă- tură cu presupunerile care se făceau pe marginea dezbaterilor, el și-a exprimat în paginile „Naționalului”, în spiritul poziției tuturor patrio- ților români, speranța că viitoarele decizii ale Conferinței vor satisface cererile divanului ad-hoc,vor sancționa hotărîrile lor, așa cum indica și sensul tratatului de la Paris. Dar unele rezerve a avut în această privință, din vreme, atunci cînd, de pildă, la 5 mai 1858, nota că „diplomația prac- tică nu are niște legi fixe”, sfătuind pe cititori să aștepte în liniște și ordine sfirșitul Conferinței73. într-un moment în care hotărîrile Conferinței erau cunoscute neo- ficial, în „Naționalul” din 14 august, printr-un remarcabil comentariu, V. Boerescu făcea o apreciere de sinteză asupra trecutului istoric și înda- toririlor prezentului, abordînd o temă pe care o relua în numeroase alte articole. Trecutul mai îndepărtat fusese — scrie el — „un lung șir de lupte, de suferințe, de încercări și tentațiuni dificili și spinoși”, cel mai apropiat, mai ales după 1830, „o aspirațiune continuă la recîștigarea drepturilor noastre autonomice”, o perioadă în care românii „se luptară pentru limbă, literatură, politică, spre a-și pune națiunea pe drumul legalității și justi- ției”74. Cu un ton patetic, rar întîlnit în scrierile sale, el încheia articolul cu un îndemn la redeșteptare națională, la patriotism, la unitate națio- nală, la concentrarea energiilor în vederea unei acțiuni comune : „toți să ne dăm mîna, toți să facem un corp, toți să știm că trebuie să rupem cu trecutul periciunei, și să ne animăm la o viață nouă și durabilă ; viața 69 Idem, Reform-le. Instrucțiunea publică, I, in „Naționalul” nr. 17 din 17 aprilie, p. 140. 70 Ibidem, p. 141. 71 Vezi partea a Il-a în „Naționalul”, I, 1858, nr. 38 din 21 aprilie, p. 146. 72 Cf. partea a III-a, nr. 41, p. 157 — 158. Următoarele părți, IV-IX, în nr. 45 p. 173 — 174; nr. 47, p. 181-182; nr. 49, p. 189-191; nr. 51, p. 200-201; nr. 52, p. 204-205; nr. 54 p. 211-212. 73 Cf. „Naționalul”, I, nr. 42, 5 mai 1858, p. 161. 74 Cf. „Naționalul”, I, 1858, nr. 71 din 14 aug. p. 280. www.dacaramanica.ro 15 ȘCOALA ROMANA DE DREPT ȘI PROPAGANDA UNIONISTA 43 patriotismului, a moralei, a demnității!” 75 76. Era această cale din urmă, mai arătase el, calea care avea să ne asigure în viitor și sprijinul Europei civilizate, respectarea garanției dată de ea existenței noastre politice. Dezvoltînd tema acestui comentariu, o lună mai tîrziu, V. Boerescu publică un excelent articol-eseu, intitulat semnificativ Trecutul și prezen- tul^, care amintește de un articol cu un titlu apropiat, publicat cu ani în urmă și presupus inițial a fi aparținut lui N. Bălcescu 77. în spiritul chemării la patriotism și unitate națională adresată con- temporanilor, în acest moment următor Convenției de la Paris, care marca o nouă etapă în lupta pentru Unire — o etapă în care decisive erau voința și hotărîrea de acțiune a poporului român însuși, în care acesta își lua, cum se spune, soarta în propriile sale mîini —, V. Boerescu pledează pen- tru o revigorare a mișcării unioniste, pentru o adaptare rapidă la noua situa- ție politică printr-o mai clară edificare a programului de luptă al „parti- dei naționale” în direcția obiectivului major : asigurarea ca rezultat al noilor alegeri, pe baza prevederilor Convenției, a unor adunări elective competente și responsabile, care să asigure succesul mișcării unioniste. în articolul Partidele, pornind de la premiza că existența unor partide diferite bazate pe „convicțiune și conștiință” este legitimă, salută ten- dința, observată și în străinătate de adversarii Unirii, spre o regrupare a majorității spiritelor, a tuturor grupărilor politice într-o partidă națio- nală, care urmărea „progresul și dreptatea, drepturile neprescriptibile cari rezultă din autonomia noastră, demnitatea națională, dărîmarea privilegiilor, egalitatea de drepturi și datorii etc.”78. în același timp, critică pe cei care, organizați în „fracțiuni” mai degrabă decît în partide, acționează nu în numele unor principii, al unor interese generale, ci al unor interese personale. El îndeamnă la solidaritate națională și responsa- bilitate, dar în același timp la disciplină. „Să procedăm — se adresează el viitorilor alegători — cu ordine, cu pace, și să depărtăm de la noi orice idee de dezordine sau de manifestări zgomotoase. Să avem o singură țintă, aceea de a trimite în Cameră oameni morali, independinți și cu un adevărat patriotism”79. în acțiunea propagandistică a lui V. Boerescu și a „Naționalului”, din toamna anului 1858, un loc important l-a ocupat seria articolelor menite să explice cititorilor conținutul prevederilor Conferinței de la Paris, să formuleze în același timp o serie de critici, de ordin formal sau prin- cipial, pe marginea textului acestui act politic. Spre deosebire de alte serii de articole ale sale, aceasta 80 va fi antologată de autor și publicată 76 Ibidem. 76 Vezi V. Boerescu, Trecutul și prezentul, in „Naționalul”, I, 1858, nr. 80 din 15 sept, p. 316; o parte a sa a fost publicată în antologia Gindirea social-politică despre Unire, Editura politică, București, 1966, p. 200 — 201. 77 Pentru această discuție vezi C. Bodea, Din activitatea revoluționară a „Junimii române” de la Paris intre 1851-1853, în „Studii”, XIV, 1961, nr. 5. p. 1173-1174. 78 Cf. V. Boerescu, Partidele , în „Naționalul”, I, 1858, nr. 77 din 4 sept. p. 303. 78 Ibidem, p. 304. 88 Seria articolelor începe la data de 29 sept., sfîrșind cu al 10-lea număr, Ia 6 noiem- brie; totodată, V. Boerescu publică în ziar, în paralel, începînd de la 19 oct. și terminînd la 20 nov., textele Convenției și protocoalelor Conferinței de la Paris, ulterior integrate și ele în volumul separat, după comentariile sale. www.dacoromanica.ro 44 NICOLAE ISAR 16 aparte, servind și în această formă mișcării pentru unire.Recunoscători puterilor semnatare pentru „tot binele ce se vede în ConVențiune”, pentru recunoașterea tratatelor încheiate cu Poarta, pentru „începutul de unire între ambele Principate”, pentru forma regimului constituțional, pentru „dărîmarea privilegiilor”, egalitatea înaintea legilor și celelalte, în același timp, scrie el, nu ne-am temut de a arăta „inconvenientele legii electo- rale” și nu ne vom teme de a arăta și „oarecare nedomiriri și dificultăți” din textul Convenției. între altele, referitor la titlul de „Principatele Unite”, dat de Convenție, el constată că acestă era rezultatul dezacor- dului dintre marile puteri și semnifica o „semi-unire”, „o unire reală pînă la un punct, însă nu completă, ci începută”. Urma, scrie el mai departe, ca românii „prin o purtare cu tact și prudență să o poată complec- ta”81 82. Cele mai multe din observațiile expertului în drept internațional, care era Vasile Boerescu, priveau articolele referitoare la raporturile cu Poarta. Recunoscînd ca partea cea mai importantă a Convenției tocmai recunoașterea capitulațiilor prin art. 2, autorul constată o serie de formu- lări de ordin echivoc sau contrazicînd principiul proclamat83 *. în afara articolelor din această serie, menite să explice pentru cititorii „Naționa- lului” conținutul prevederilor Convenției de Ia Paris și, în raport de ele, să-i pregătească pentru noile alegeri de adunări elective, V. Boerescu a mai publicat în paginile ziarului alte cîteva articole, remarcabile pentru ideologia social-politică a profesorului jurist de la „Sf. Sava”, pentru rolul său în lupta pentru Unirea Principatelor în această etapă decisivă M. în ajunul alegerilor pentru adunările elective, în articolul intitulat Cre- dința noastră, el afirma, cum indică titlul, o profesie de credință, progra- mul său și al ziarului, în conjunctura dată. ,(Convenția de la 19 August — scrie el — este singura noastră programă, singura busolă a conduitei noas- tre. A voi să trecem peste dînsa este a cădea în ilegalitate, a încerca im- posibilul, a ne expune la eventualități grave” 85 86. într-un alt articol semnificativ intitulat Legalitatea, el amplifică demonstrarea punctului de vedere după care partizanii progresului tre- buie să transforme Convenția de la Paris, deci actul marilor puteri garante, într-o platformă de luptă împotriva dușmanilor din afară, în primul rînd, a reacțiunii interne, în al doilea rînd. A fi în, legalitate, explică el, însem- nează a urma Convenția, „dorind stabilitatea, pacea și buna ordine”, excluzînd pretextul unor intervenții din afară. Dar legalitatea, așezarea pe temeiurile Convenției de la Paris, menționează juristul român, nu în- semnează „indiferința în fața unei violații, nici tăcerea apatică, nici des- tinderea progresului, nici întunericul neștiinței, nici amorțeala neactivi- tății”. Dimpotrivă, „prin legalitate înțelegem lumina ce se face prin o critică independintă și nepasionată, apărarea demnă, șnergică, dar paci- 81 Vezi V. Boerescu, Esplicarea Convențiunei relativă la organizarea PrincipalelorRomăne București, Tipografia Jurnalului „Naționalul”, 1858, 90 + 23 + 88 p. 82 Ibidem, p. 7. 83 Ibidem, p.-17 și urm. ' ' 81 Vezi Apostol Stan, Vasile' Boierescu, Edit. științifică, București, 1974 p.14 —27, de asemenea, pentru activitatea anterioară revenirii de la studii, yezi, Cornelia Bodea, Clleva ecouri ale propagandei unioniste din apus intre 1856tț- 1857, în Omagiu lui Pi.Constantinescu-Iași, București, 1965, p. 497 — 503. 86 Vezi V. Boerescu, Credința noastră, în „Naționalul”, T>, 1858; nft 92 diri 26 oct. p. 363. www.dacoromanica.ro J7 ȘCOALA ROMANA DE DREPT ȘI PROPAGANDA UNIONISTA 45 fică! a drepturilor- noastre, discuțiunea libera și convenabilă, un progres moderat și pacific, binefacerile științei și adevărului” * 87 88. într-un alt remarcabil articol, Starea de față, V. Boerescu enunță întregul program al mișcării naționale în direcția reformelor politice și economice, într-un moment cînd a face aceste reforme însemna, cum scrie pl, „a transforma în tptul” vechea organizație 87. Pe plan politic, spre 4eosebire de trecut, autonomia urma să deyină o realitațe, „iar nu literă moarta”;, un gjivern „liber și independent prin acțiunea șa1} trebuia să pună capăt influențelor externe. Pe pl^n social, reformele proiectate, în primiri rînd, desființarea privilegiilor, urmau să ducă la ^țtă fSpcietate decît cea împarțița in două ;,țabere inamice” ca în trecuț, o societate noua în carp „să echilibrăm toate interesele”,, în care să ,se instaureze „înfrățirea, unirșa, armonia, fot ce constituie puterea unui corp omogen” 88. în aqeasta pouă societate, drepturile ca și datoriile vor fi egale, la recru- tare, la biruri, 1^ împărțirea funcțiilor in stat; principiul egalității urma șă deyină rpal, spera juristul ^omăn. Totodată, toațe măsurile pentru prosperitatea comprțuluj și induștției, a transporturilor, a lucrărilor edili- tare, yor putea țleveni fapîe, în prezența unui guvern „liber în acțiunea sa” și a unui sistem de control a bugetelor,. în timpul campaniei pentru alegerile adunărilor elective, juristul român și-a pus serviciile în sprijinul acestei campanii, prin presă, prin cuvînt sau la tribunal, acționînd pentru aplicarea și interpretarea corectă a dispozițiilor legii electorale. Începînd de la data de 7 dec. 1858, întreb rubrică specială care va dura pînă la data dublei alegeri a lui Alexandru loan Cuza și intitulată Timpul reclamațiilor, un fel de serial, el va comen- ta în „Naționalul” reclamațiile cetățenilor trecuți în listele de alegători sau în contra acelor trecuți pe nedrept în aceste liste. Adesea, ca jurist, va discuta aici detalii procedurale legate de aceste reclamații, cerînd tri- bunalelor probitate și imparțialitate în rezolvarea acestora 89. îi va fi fost dat lui Vasile Boerescu și „Naționalului” său să salute cu entuziasm dubla alegere a lui Alexandru loan Cuza într-un remarcabil articol, Alesul românilor90 și, ulterior, să-și pună serviciile în slujba noului domn91, în importante domenii ale edificării statului național român. Toți cei trei profesori de drept de la „Sf. Sava”, la care ne-am re- ferit, prin publicistica și activitatea lor și-au adus un aport de seamă — care merită să fie din plin relevat — la lupta pentru Unirea Principatelor, la cauza progresului politic și social al poporului român în a doua jumătate a secolului al XlX-lea. 88 Vezi V. Boerescu, Legalitatea, in „Naționalul”, I, 1858, nr. 99 din 20 nov., p. 987. 87 Idem, Starea de față, în „Naționalul”, I, 1858, nr. 100 din 23 nov., p. 392. 88 Ibidem. 88 Idem, Timpul reclamațiilor, in „Naționalul”, II, 1858, nr. 1, din 7 dec. p. 1 — 2; nr. 2 din 11 dec. p. 5 — 6. 80 Idem, Alesul românilor, in „Naționalul”, II, 1859, din 1 febr. p. 62. 81 Vezi, în acest sens, 46 ȘCOALA ROMANA de drept și propaganda unionista 18 L’APPORT DES FONDATEURS DE L’ISCOLE ROUMAINE DE DROIT Ă LA PROPAGANDE UNIONISTE (1857-1859) RESUME Se referau! â la tradition patriotique de l’^cole roumaine, l’auteur releve le role important joue dans la propagande unioniste par les grands juristes de l’dpoque, fondateurs de l’ecole roumaine de droit de Bucarest: Constantin Bosianu, Gheorghe Costaforu, Vasile Boerescu. On analyse en premier lieu nombre de leurs articles — dont certains en seriels, r£prd- sentant de v^ritables 6tudes — parus dans des journaux qu’ils ont dirigds ou auxquels ils ont collabore, tels „România”, „Naționalul” et „Timpul”, etant mise en relief la valeur de ceux-ci, l’importance qu’ils pr^sentent en tant que pârtie historique de leur ceuvre socio-politique et juridique. Dans le meme temps on souligne le role de ces contributions dans la presse unioniste, vu la reputation des auteurs en tant qu’hommes de Science sp^cialistes dans des domaines directement impliques dans la probl^ma- tique de la lutte pour l’Union des Principaut^s Roumains (entre autres, specialistes du domaine du droit public et internațional). www.dacoromanica.ro CU PPIVIEE LA STRUCTURA POPULAȚIEI ORAȘULUI BUCUREȘTI ÎN EPOCA UNIRII PRINCIPATELOR DE ȘERBAN RÂDULESCU-ZONER și IRINA GAVRIL Recensămmtul efectuat „în iarna anului 1860”,1 curînd după înfiin- țarea unui oficiu modern de statistică de către Dionisie Pop Marțian, ne dă posibilitatea de a reconstitui parțial structura populației orașului București din perioada realizării, într-o primă etapă, a statului național unitar român. Faptul că menționatul recensămînt a avut loc după aproxi- mativ un an de la Unirea Principatelor 2 nu modifică concluziile noastre deoarece procesele de natalitate, mortalitate, imigrație și emigrație din cursul a numai 12 luni, nu puteau schimba decît într-o măsură neglija- bilă, situația existentă în ianuarie 1859. Prin urmare contăm, din acest punct de vedere, pe un coeficient redus de eroare în rezultatele calculelor, efectuate cu scopul cunoașterii populației bucureștene din rîndul căreia s-au constituit, cu precădere 3, acele „mulțimi” ce au jucat un rol hotă- rîtor în alegerea lui Alexandru loan Cuza ca domn al Principatelor Unite. Putem dimensiona astfel raportul de forțe sociale din acel moment și trage totodată concluzii asupra gradului de dezvoltare economică a ora- șului București cînd acesta urma să devină capitala României. Faptul că rezultatele anchetei noastre nu permit totuși, conform celor menționate mai sus, o reconstituire perfectă a structurii populației bucureștene din anul 1859 se datorește unor carențe, de natură obiectivă și subiectivă, ale recensămîntului la care ne referim. Recenzorii au întîm- pinat în unele cazuri dificultăți privind stabilirea precisă a profesiunii celor recenzați, deoarece societatea românească de la începutul celei de a doua jumătăți a secolului al XlX-lea se afla într-o fază de tranziție, sub aspect socio-economic, încît diviziunea socială a muncii, proprie noului mod de producție capitalist era departe de a se fi încheiat. Majoritatea așa-numitelor „fabrici” erau de fapt fie ateliere de cooperație capitalistă 1 „Analele statistice pentru cunoștința părții muntcne din România” (in continuare : „Analele statistice”) IV, nr. 13 — 16, 1863, p. 1. A nu sc face confuzie cu datele statistice ale „Recensămîntului stabilimentelor industriale” (1863), care n-au fost folosite in acest studiu. 2 Primele rezultate an fost publicate in „Analele statistice”, I, nr. 2, 1860, p. 40 — 109. 3 Bucnreștenilor li s-au alăturat mii de țărani, veniți mai ales din satele apropiate: vezi Dan Berindei, Epoca Unirii, Edit. Academiei R.S. România, București, 1969, p. 86; de ase- menea Constantin C. Giurescu Bucureștii și alegerea lui Alexandru loan Cuza, Edit. Acade- miei, București, 1960, p. 379 și 384. ,,Revista de istorie”, Tom. 37, nr.l, p. 47 — 62. 1984. www.dacoromanica.ro 48 ȘERBAN RADULESCU-ZONER, IRINA GAVRTLA 2 simplă, fie manufacturi4, numeroși meseriași aveau prăvălii pentru desfa- cerea propriilor produse sau le vindeau în calitate de negustori ambulanți,, diverși „liber profesioniști” sau funcționari, mai ales în posturi de condu- cere, erau în primul rînd mari latifundiaris, etc. „în starea în care ne aflăm. [...], din cauză că sîntem la începutul diviziunii lucrului, rezultă și greutatea operațiunii ce voim a întreprinde fiindcă mulțime de economi, au două sau trei ocupațiuni și trebuie o deosebită cercetare pentru a dis- tinge care este ocupațiunea principală”, au ținut să sublinieze, într-un scurt comentariu, realizatorii recensămîntului, adăugind că, „pentru a. face un econom să nu figureze cu mai multe ocupațiuni în același timp„ fiecare s-a pus în categoria ocupațiunii sale principale în care, adică, spri- jinește mai mult existența economică a lui și a familiei sale” 6. Alte dificultăți, întîmpinate de astă dată de noi în interpretarea, rezultatelor respectivului recensămînt, se datoresc concepției inițiatorilor- de atunci al acestuia asupra modului de clasificare a locuitorilor recenzați în funcție de profesia fiecăruia. Conform instrucțiunilor din 1859 „privi- toare la receniunea generală a Țării Românești”, instrucțiuni semnate de- ministrul de interne, Nicolae Crețulescu, și de șeful oficiului de statistică, Dionisie Pop Marțian, toți locuitorii ce nu erau „fabricanți”, meseriașii și comercianți precum și angajații acestora, lucrători în „fabrici”, calfe, ucenici și servitori au fost considerați a face parte dintr-o singură categorie- sub denumirea de „populație agricolă și a profesiunilor libere” 7. La acea- stă categorie, la care fusese, ca atare, înregistrată o populație foarte- eterogenă, după cum se va putea constata în cele ce urmează, s-au indicat separat capii de familie, membrii de familie, indiferent de vîrsta și starea civilă a acestora cu condiția de a fi fost în întreținerea respectivului cap, de familie, precum și numărul de servitori angajați. La fel s-a procedat și cu înregistrarea „fabricanților”, meseriașilor și negustorilor, adăugîn- du-se, în primul caz, o rubrică cu cifra de lucrători angajați în fabrici iar, în al doilea caz, cîte o rubrică cu numărul calfelor și al ucenicilor 8. Prin urmare, la populația din menționata categorie precum și la „fabricanți”, meșteșugari și negustori patroni au fost înregistrați separat capii și mem- brii de familie pe cînd la lucrători, calfe, ucenici și servitori a fost indicat doar numărul celor angajați, ei fiind considerați capi și membri unici de familie9, indiferent de vîrsta și starea lor civilă. Rezultă că cei, puțini" la număr, aflați în întreținerea celor angajați în fabrici, ateliere și prăvă- lii, etc., dacă aveau domiciliul în București10, au fost înregistrați în rubrica „populația agricolă și a profesiunilor libere”, odată ce în această categorie- 4 Dan Berindei, op. cit., p. 121, 128 —129. 6 „Analele statistice”, IV, nr. 13 — 16, 1863, p. 1. 6 Ibidem. 7 Instrucțiuni priuitoare ta recensiunea generală a Țării Românești, București, 1859,. p. 14. 8 Ibidem, p. 16 — 29. 9 Ibidem. 10 Ucenicii (copii), calfele, servitorii și puținii lucrători din fabrici (296 suflete) erair în majoritate imigranți de la țară, unde își aveau familia, veniți în oraș pentru a-și cîștiga existența, din care cauză considerăm că puțini dintre aceștia aveau membri de familie de întreținut în București. Aceștia din urmă (soții, frați și surori, dacă nu aveau la rîndul lor o slujbă, apoi bătrînii, copii legitimi și nelegitimi) au fost înregistrați conform celor menționate: mai sus. www.dacoromanica.ro 3 POPULAȚIA ORAȘULUI BUCUREȘTI TN EPOCA UNIRII 49- nu fuseseră încadrați doar cei legați, sub o formă sau alta de producția agricolă (proprietari, arendași, muncitori agricoli, clăcași) și „liber profe- sioniști1’, inclusiv funcționarii de tot felul? ci și diverși locuitori fără ocu- pație, oameni scăpătați, cerșetori. Tabelul nr. 1 Repartizarea locuitorilor în cele 5 sectoare (,,văpsele”) ale Bucureștilor Sectorul- -— („vopseaua”) . Suprafața - (km2) Nr. locuitori Densitatea populației % din totalul populației oraș Roșu 1,156 18304 15833,9 suflete/km2 15,03 Galben 4,038 25428 6257,1 suflete/km2 20,88 Verde 7,627 32752 4294,2 suflete/km2 26,90 Albastru 5,939 19792 3332,5 suflete/km2 16,25 Negru 3,688 25458 6902,9 suflete/km2 20,94 Total 22,448 121734 în ciuda acestor impreciziuni și deficiențe pe care, în parte, am încercat să le corectăm, datele statistice ale recensămîntului din 1860 și rezultatele prelucrării lor ne oferă, după cum am subliniat mai sus, informații interesante și suficient de concludente asupra structurii populației bucureștene din „epoca Unirii”. în momentul încheierii operației de recenzare a populației, Bucureștii ar fi avut 121.734 suflete (65.041 bărbați și 56.693 femei) ce reprezentau 5,07% din numărul de locuitori ai Tării Românești (2.400.921) și 3,15% din cei al Principatelor Unite (3.864.838) u. Populația orașului era răspîndită pe o suprafață de 22,448 km2,, avînd prin urmare o densitate medie de 5.422 suflete/km212. Bucureștii erau, la mare distanță față de celelalte așezări citadine ale țării, cel mai populat oraș, Iașii, a doua capitală a Principatelor Unite,, respectiv a Moldovei, aveau doar 65.745 locuitori iar cifrele populației, diferitelor orașe reședință de județ, cu unele excepții (Ploiești = 26.468; Craiova = 21 521; Brăila = 15.769 ; Botoșani = 27.147 ; Galați =26.050),. nu depășeau valoarea de 15.000 suflete. Dealtfel, în unele județe orașele-re- ședință aveau numai cîteva mii de locuitori13. Aceste cifre indică locul pe care Bucureștii îl ocupau la acea vreme în domeniul producției industriale și meșteșugărești cît și al circulației, mărfurilor, ceea ce a determinat Comisia Centrală a Principatelor Unite- de a alege principalul oraș al Țării Românești drept capitală a statului național român14, odată cu deplina sa unificare administrativă, procla- mată solemn la 24 ianuarie 1862. 11 „Analele statistice”, I, nr. 2, 1860, p. 109; vezi și L. Colescu, Population de Ier Roumanie, Berlin, 1903, p. 10. 12 întocmit de noi după „Plan der Stadt Bukarest auf Grundlage einer ălteren okono- mischen Aufnahme, reambuliert von Friedrich Jung, k.k. Hauptmann, 1856 (scara 1/5760,. 1 Wiener Zoii = 80 Klafter). „Planul Jung”, care se poate vedea numai la Muzeul de istorie- a Municipiului București, a fost utilizat de Primăria Capitalei, pentru necesitățile edilitare și urbanistice, pînă în 1893: vezi Ana Toșa-Turdeanu, Orașul București in cartografie pină la sflrșitul șecolului al XlX-lea, în „Materiale de istorie și muzeografie”, I, 1963, p. 24. 13 Cf. M. Dinescu, Fii neamului de la 1859 la 1915, Iași, 1920, p. 56 — 57, și 30—35- 14 Dan Berindei, op. cit., p. 99. www.dacoromanica.ro 4 — c. 1753 50 ȘERBAN RADULESCU-ZONER, IRINA GAVRILA 4 Tabelul Structura populației orașului București Sector (văpsea) Populația agricolă și a profesiunilor libere Meseriași Capi de familie Membrii familie Total 1 Servitori Capi de familie Membrii familie Total Calfe Ucenici 1 Servitori Roșu- 1664- 3260 4924 2189 931 2080 3011 1114 860 - 310 Galben 3698 8058 11756 3457 1465 3668 5133 508 324 64 Verde 3354 11541 14895 2248 2394 6690 9084 631 507 416 Albastru 4885 9068 13953 1113 633 1585 2218 107 121 41 Negru 3565 8496 12061 886 1385 3699 5084 372 426 63 Total 17166 40423 57589 9893 6808 17722 24530 2732 2238 894 17 Realizat conform datelor extrase din „Analele statistice", I, nr. 2, 1860, f. 40 — 109. noi cu date statistice provenite din aceeași sursă sau cu cifre rezultate din prelucrarea lor. în pledoaria sa pentru stabilirea capitalei României la București, discurs pronunțat în fața Comisiei Centrale la 1 octombrie 1859, Mihail Kogălniceanu a susținut, printre altele, că acest oraș, aproape de Dunăre, ,,de arterul principal al comerciului, al bogăției Principatelor Unite”, avea, spre deosebire de vechea capitală a Moldovei, ,,o populațiune nu- meroasă, compactă și eminamente românească”, elementul predominant constituindu-1 ,,starea de mijloc” 15. Aceste aprecieri ale lui Mihail Kogălniceanu capătă o expresie con- cretă, cu anumite nuanțe, în cifrele recensămîntului la care ne referim15bis. Tabelul nr. 2 cuprinde rezultatele centralizate ale recensămîntului, locuitorii Bucureștilor fiind clasificați în funcție de profesia capilor de familie, conform amintitelor instrucțiuni ale lui Nicolae Kretzulescu și Dionisie Pop Marțian. Tabelul nr. 3 exprimă reprezentarea procentuală, pe întreaga suprafață a orașului și în cadrul fiecărui sector, a populației bucureștene, la unele categorii de profesii. După cum rezultă din tabelul nr. 3, ceva mai mult de o cincime din numărul locuitorilor orașului București făceau parte din familii de meseriași iar 14,07% din rîndul celor de comercianți, pe cînd așa-numiții fabricanți, împreună cu membrii familiilor lor, nu reprezentau decît 0,23%. Spre deosebire de profesiile menționate, valorile din rubrica „populația agricolă și a profesiunilor libere” a aceluiași tabel nu sînt concludente deoarece recenzorii au înscris la această categorie, după cum am menționat, o populație foarte eterogenă, ceea ce rezultă din tabe- lul nr. 4. 15 Protocoalele Comisiunii Centrale a Principatelor Unite, protocolul LXIV, ședința din 1 oct, 1859, cf. istoria orașului București, red. resp. Florian Georgescu, Muzeul de istorie a orașului București, 1965, p. 292. isbis Vezi în această problemă și articolul lui Radu I. Vasile, Urbanizare și urbanismln Romănia. Structuri socio-profesionale in orașele din Muntenia (1863), în ,,Revista de istorie’’, tom., 36, 1983, nr. 8, p. 824—846. www.dacoromanica.ro 5 POPULAȚIA ORAȘULUI BUCUREȘTI ÎN EPOCA UNIRII 51 nr. 2 în funcție de profesia capilor de familie17 Fabricanți Comercianți Total suflete Capi de familie 1 Membrii familie Total Lucră- tori ajutoare Servitori Capi dc familie Membri familie Total Calfe Ucenici Servitori 1 8 8 8 997 2274 3271 1223 473 913 18304 48 123 171 174 76 822 1965 2787 373 200 405 25428 11 36 47 49 11 1042 3025 4065 40 63 694 32752 15 36 51 54 48 501 1249 1750 53 35 248 19792 3 7 10 11 51 1380 3865 5245 413 129 707 25458 78 209 287 296 186 4742 12378 17120 2102 900 2967 121734 Următoarele tabele, in cazul in care nu este făcută o mențiune specială, au fost întocmite de Cifrele din tabelul nr. 4 au fost publicate în 1863 cu mențiunea că exprimă ,,împărțirea populațiunii astfel cum s-a aflat în iama anului 1860” 18, reprezentând, ca atare, unele rezultate ale recensămîntului la care ne referim. în aceeași notă explicativă se mai sublinia că „afară de ocupațiunile specificate”, „s-au mai găsit și altele, dar neînsemnătatea lor și micul lor număr nu le-a dat dreptul la o mențiune în coloane”. Datorită acestui procedeu și a unor adausuri efectuate ulterior, apar mici necon- cordanțe între cifrele date publicității imediat după încheierea lucrării de recenzare a locuitorilor, la începutul anului 1860 (prin prelucrarea Tabelul nr. 3 Reprezentarea procentuală a populației la unele categorii de profesii (capi și membri de familie) Sector (vopsea) Populație agricolă și a profesiunilor libere Meseriași Fabricanți Comercianți Nr. abso- lut % 1 % 2 Nr. abso- lut % 1 % 2 Nr. abso- lut % 1 % 2 Nr. abso- lut % 1 Roșu 4924 26,90 8,55 3011 16,44 12,27 8 0,04 2,79 3271 17,87 li Galben 11756 46,23 20,42 5133 20,18 20,92 171 0,67 59,58 2787 10,96 li Verde 14895 45,51 25,86 9048 27,73 37,04 46 0,14 16,37 4067 12,35 2: Albastru 13953 70,49 24,82 2218 11,20 9,05 51 0,25 17,78 1750 8,84 k Negru Total suflete % din totalul populației 12061 57589 47,37 47,30 20,95 5084 24530 19,97 20,16 20,72 10 287 0,03 0,23 3,48 5245 17120 1 20,60 1,07 3( = procent din totalul populației pe sector %2 — procent din totalul pe categorii de profesii in întregul oraș cărora am întocmit tabelul nr. 3), și cele publicate în 1863, printre care și cele cuprinse în tabelul nr. 4. Diferențele care rezultă influențează însă într-o măsură neglijabilă concluziile de mai jos, la care am ajuns prin coroborarea datelor statistice cuprinse în tabelele 3 și 4. 1# Analele statistice, IV, nr. 13 — 16, 1863, p,. 1. www.dacoromamca.ro 52 ȘERBAN RADULESCU-ZONER, IRINA GAVRILA 6 Prin separarea diferitelor ocupații ale locuitorilor incluse de către recenzorii din 1860 în rubrica „populației agricole și a profesiunilor libere” și introducerea respectivelor cifre în calcul, alături de~cele menționate mai sus privind numărul locuitorilor din rîndul familiilor de meseriași, fabricanți și comercianți, constatăm că populația orașului București, în funcție de profesia capilor de familie, avea structura redată parțial în cifrele procentuale ale tabelului nr. 5. Din motivele menționate mai sus, nu am incluș în tabelele nr. 3 și 5 cifre procentuale corespunzătoare numărului de lucrători în „fabrici”, calfe, ucenici și servitori. Un raport mult mai concludent, între diferitele forțe sociale din București, poate fi stabilit luînd în calcul doar numărul capilor de familie din categoriile de locuitori cuprinse în tabelul nr. 2, parțial din tabelul nr. 4 și numărul de lucrători, calfe, ucenici și servitori, angajați, asimilați capi de familie, în lumina instrucțiunilor lui N. Kretzulescu și D. Pop Marțian. Qifrele tabelelor nr. 6 și 7 conturează stadiul din 1860 a procesului de transformare a structurii societății bucureștene în cadrul trecerii de la feudalism la capitalism. Constatăm că, în sectorul producției de mărfuri, elementul prepon- derent îl constituiau meșteșugarii ce reprezentau 13,34% din totalul capilor de familie recenzați. Marea majoritate a acestora nu foldsâa muncă sala- riată sau avea un număr foarte redus de angajați. Din cei 6 808 meseriași capi de familie (circa o treime din meșteșugarii Tării Românești18, 93,1 % lucrau cu mai puțin de 4 angajați și 6,52% cu cel mult 8 oameni19. După cum rezultă din tabelele mai sus menționate, proporția calfelor (5,35% din totalul capilor de familie recenzați în București) era mai mare decît a ucenicilor (4,38%), raportul calfe-meseriași și ucenici-meseriași fiind în medie de 0,40 și respectiv 0,32. Aceste ultime cifre ar fi fost și mai reduse dacă nu ar fi fost înregistrați și 17 meseriași care lucrau cu mai mult de 8 angajați și 8 patroni cu peste 12 lucrători fiecare. Ei erau de fapt proprietarii a unor manufacturi sau ateliere de cooperație capi- talistă simplă și nu se deosebeau, ca atare, de unii din cei 78 capi de familie, înregistrați în București drept așa-numiți fabricanți. Conform amintitelor instrucțiuni de efectuare a recensămîntului, recenzorii au considerat fabrici stabilimentele „în care lucrează materii crude cu instrumente sau mașini mișcate cu puteri de-ale naturii, cum focul, apa, vîntul ș.a. sau în lipsa lor de o cantitate mai mare de puteri omenești sau de puteri animale”. Numărul de lucrători dintr-unele „fabrici” era mai mic decît cel folosit de meseriașii de clasa I, odată ce cifra medie de muncitori la un fabricant era de 3,79. în „văpseaua jroșie” fusese recenzat, de exemplu, 18 Dan Berindei, Qrqșu{ București, reședință și capitală, a Țării Bojnhieșli (țl 59 —1862), București, 1863, p. 165. 19 Vezi în continuare tabelul nr. ll._ . www.dacoromamca.ro 7 POPULAȚIA ORAȘULUI BUCUREȘTI ÎN EPOCA UNIRII 53 Tabelul nr. 4 Populația agricolă și a profesiunilor libere20 Profesia Capi de familie Membrii de familie Total Funcționari publici saiariați și onorifici 1435 4796 "6231 Servitori comunali 2202 4230 6432 Profesori și învățători publici și particulari 448 1629 2077 Preoți mireni 351 1077 1428 Călugări ( 54 — 54 Călugărițe 82 — 82 Oameni de litere, șcrlitori, jurna- liști, etc. 18 28 46 Avocați 137 350 487 Medici 82 213 295 Chirurgi 12 37 49 Moașe 46 41 87 Spițeri 20 75 95 Arhitecți 64 181 245 Pictori sau zugravi 201 398 599 Muzicanți sau actori 201 462 663 Oameni ce trăiesc din venit pro- priu, fără ocupație 1558 3589 5147 Oameni scăpătați sau cerșetori 1408 2420 3828 Oameni ce n-au venituri nici ocu- pație 922 1167 2089 Agricultori. Proprietari de bunuri funciare în circ. în care domi- ciliază 408 1254 1662 Clăcaș! și muncitori de pămînt 317 1163 1480 Arendași sau îngrijitori de pă- mînt 134 351 485 Muncitori zilieri 7012 15882 , 22894- Grădinari 45 168 222 20 „Anale statistice”; IV nr. 13 — 16, 1863, p. 8. www.dacoromanica.ro 54 ȘERBAN RADULESCU-ZONER, IRINA GAVRILA 8 Tabelul nr. 5 Capi și membrii de familie pe categorii de profesii —procent din populația orașului București Categorii de profesii Capi și membri de familie Categorii de profesii Capi și membrii de familie Meseriași 20,15 Arendași 0,39 Fabricanți 0,23 Clăcași și munci- tori agricoli 1,21 Comercianți 14,06 Muncitori zilieri 18,80 Funcționari și liberi profe- sioniști 10,45 Servitori comunali 5,28 Oameni ce trăiau din venit propriu, fără ocupație 4,22 Oameni fără venit și ocupație 1,71 Agricultori. Proprietari de bunuri funciare in București 1,36 Oameni scăpătați sau cerșetori 3,09 Tabelul nr. 6 Numărul capilor de familie din orașul București clasificați in funcție de profesia acestora Categorii de profesii Număr capi de familie % din totalul capilor de fa- milie din oraș Meseriași 6808 13,34 Fabricanți 78 0,15 Comercianți 4742 9,29 Funcționari și liber profesio- niști 3151 6,17 Oameni ce trăiesc din venit propriu, fără ocupație 1558 3,05 Agricultori, proprietari de bu- nuri funciare in București 408 0,79 Grădinari 54 0,10 Arendași 134 0,26 Lucrători în fabrici 296 0,58 Calfe la meseriași 2732 5,35 _ Ucenici la meseriași 2238 4,38 _ Calfe la comercianți 2102 4,12 _ Ucenici la comercianți 900 1,76 Servitori comunali 2202 4,31 Servitori 13940 27,33 Clăcași și lucrători agricoli 317 0,62 Muncitori zilieri 7012 13,74 _ Oameni fără venit și ocupație 922 1,80 Oameni scăpătați sau cerșetori 1408 2,76 _ Total , www.oacorc 51002 >mamca.n ) 9 POPULAȚIA ORAȘULUI BUCUREȘTI IN EPOCA UNIRII 55 Tabelul nr. 1 Raport angajați — patroni Raport intre : „Văpseaua” (sector) Raport pe oraș Roșu Galben Verde Alb Negru Lucrători-f abricanți 8 3,62 4,45 3.60 3,66 3,79 Calfe-meseriași 1,19 0,34 0,26 0,16 0,26 0,40 Ucenici-meseriași 0,92 0,22 0,21 0,19 0,30 0,32 Calfe-comercianți 1,22 0,45 0,03 0,10 0,29 0,44 Ucenici-comercianți 0,47 0,24 0,06 0,06 0,09 0,18 un fabricant ce avea angajați 8 lucrători. Aceste cifre cărora li se adaugă cea de 0,58% lucrători21 din totalul capilor de familie recenzați în București dau o expresie cantitativă procesului existent, dar încă lent în perioada Unirii Principatelor, de formare a proletariatului industrial. Același ritm se constată, în mod inerent, și în cazul formării burghe- ziei industriale. Din cei 78 „fabricanți”, doar șapte aveau ,,un capital de fond” de peste 5.000 galbeni, niciunul nedepășind însă suma de 10 000 galbeni. Majoritatea, anume 57 fabricanți, era posesoare a unui capital ce varia între 2 500 și 5 000 galbeni22. Repercutarea într-o mai mare măsură a relațiilor de producție capi- taliste existente, de astă dată din afara orașului, asupra structurii populației bucureștene este exprimată de cifra ridicată a muncitorilor zilieri, aceștia reprezentînd 13,34% din totalul capilor de familie recenzați în București (împreună cu membrii de familie constituind 18,80% din cei 121.734 locui- tori ai orașului). Aceștia constituiau o populație sătească de imigrație, determinată de a părăsi satele datorită ruinării ei în contextul dezvoltării agriculturii cu caracter comercial23. Este important de remarcat că, în județul Ilfov, 70% din acești „muncitori cu plata pe zi” se aflau în București24. Conform aprecierii recenzorilor, menționații muncitori zilieri din capitala Țării Românești ar fi continuat să lucreze în agricultură 25. Din tabelele nr. 5 și 6 constatăm că unii bucureșteni, într-un număr redus, erau încă legați în mod nemijlocit de producția agricolă din oraș, căci 0,79% din capii de familie recenzați erau proprietari de bunuri fun- ciare în raza domiciliului lor iar 0,62 % erau clăcași. Dar aceste cifre ne fac cu atît mai mult să ne îndoim că cei 7 012 muncitori zilieri (13,34%) ar fi lucrat exclusiv pe suprafața întinselor grădini de legume, vii și livezi din București sau chiar pe cele din împrejurimi, redate de asemenea în 21 Din cei 296 lucrători recenzați, doar 24 erau femei și numai 17 angajați erau copii sub vîrsta de 15 ani (13 băieți și 4 fete). 22 „Analele statistice”, I, nr. 2, 1860, p. 80 — 81. 23 N.N. Constantinescu, Din istoricul formării și dezvoltării clasei jnuncitoare din Pomă- nia ptnă la primul război mondial, Edit. politică, București, 1959, p. 130. 24 Ibidem, p. 129. 25 Aceeași părere la N. N. Constantinescu, op. cit., p. 128. www.dacoromanica.ro ' 56 ȘERBAN RADULESCU-ZONER, IRINA GAVRILA 10 planul din anul 1856 al orașului, dar aflate în afara limitelor de atunci ale acestuia. După părerea noastră, cel piițin unii din acești muncitori zilieri erau angajați temporar și în alte sectoare de activitate, ca lucrători necalificați. în ceea ce privește populația de negustori, situația era oarecum asemănătoare cu cea întîlnită în rîndul meseriașilor. Comercianții 2®, mai puțin numeroși decît meșteșugarii, reprezentînd 9,29% din totalul capilor delamilie (împreunămcu membrii de familie alcătuind 14,05% din întreaga populație, în comparație cu meseriașii care reprezentau, în acest caz, ^0,15%) erau în majoritate (2 288 capi de familie), respectiv 46,98%, fie proprietari de „prăvălioare mai mici” avînd doar cîte o calfă, fie negustori ambulanți (comercianți de clasa IV) iar 43,18% (2 048 capi de familie) fuseseră înregistrați în clasa a III-a, reprezentînd pătura mijlocie a> negustorilor. în clasa II au fost recenzați doar 272 capi de familie, res- pectiv 15,61% iar în prima clasă numai 134, adică 2,82%, aceștia fiind „bancherii și comisionarii care fac totul deodată, comerț cu ridicata și în afară din țară” 26 27. După cum rezultă din tabelul nr. 6, numărul calfelor și al ucenicilor din acest sector reprezenta doar 4,12% și respectiv 1,76% din totalul capilor de familie recenzați în București, deoarece și cifra comercianților patroni era mai mică decît ce a meseriașilor. Constatăm însă că negustorii aveau cu mult mai puțini ucenici decît meseriașii, în medie 0,18 la un comerciant, pe cînd în cazul calfelor raportul de 0,44 era ceva mai ridicat decît în atelierele meșteșugărești. Din rîndul celor 1 558 rentieri, reprezentînd 3,05% din capii de familie înregistrați în întregul oraș, făceau parte, în primul rînd, marii moșieri, dar nu numai aceștia, ci toți cei cărora le reveneau un venit fără a avea o profesie. în ceea ce privește funcționarii și liberii profe- sioniști, cifra reală a acestora trebuie să fi fost oricum mai mică, decît cea indicată în tabelul nr. 6 pe baza căreia a fost calculată proporția de 6,17%, deoarece printre cei înregistrați la menționata categorie se numă- rau și „funcționarii onorifici” ce făceau parte cu precădere din rîndul moșierilor (fosta boierime) încadrați în recensămînt într-o altă categorie. Numărul foarte mare de servitori casnici, anume 13 940 constituind 27,33% din suma capilor de familie recenzați în oraș, este foarte semni- ficativ căci dimensionează existența la București, în acea vreme, a unui mod de viață încă tradițional în primul rînd al celor din clasele sociale dominante, cît și nivelul mediu de trai în cadrul fiecărei pături sociale^ după cum rezultă din tabelul nr. 8. în sfîrșit, cifra de 1,80% capi de familie fără venit și ocupație șl cu atît mai mult, cea de 2,76% capi de familie cerșetori exprimă propor- ția de așa-numiți „lumpenproletari”, proveniți din rîndul țăranilor ce emigraseră de la sate, din motivele menționate în paginile precedente, 26 Circa un sfert din corpul negustoresc muntean a fost recenzat în București, cf. Dan Berindei, Orașul București .... p. 170. 27 Vezi în continuare tabelul nr. 12. înregistrarea comercianților într-una din cele- 4 clase s-a făcut in conformitate cu „Instrucțiunile privitoare la recensiunea generală a Țării Românești”, p. 23. Potrivit acestora „de clasa a II-a țin comercianții care negustoresc cu ridicata și măruntul numai întru țară și speculanții cu grînele și productele țării pe la schele și punturi” iar din clasa a III fac parte cei „care vînd numai cu totul, cu ocaua sau cu bucata”, www.dacoromanica.ro 11 POPULAȚIA ORAȘULUI BUCUREȘTI ÎN EPOCA UNIRII 57 Tabelul nr. 8 Raport între numărul de servitori casnici și numărul celor cărora li se prestau servicii Categorii de profesii a celor ce angajau Raport Nr. servitori la un cap de familie Categorii de profesii a celor ce se angajau Raport Nr, servitori la un cap de familie Fabricanți 2,38 Grădinari 0,79 Meseriași 0,13 • Clăcași 0,006 ■Comercianți Funcționari și liberi 0,62 Servitor^ țomunali 0,11 profesioniști •Oameni cel trăiesc din ve- î,23 Muncilori cu plata pe zi Oameni scăpătați 0,11 nit propriu, fără ocu- pație Proprietari de bunuri 2,62 șl cerșetori Oameni fără ocupație 0,16 funciare în București Arendași 0,25 1,97 și venit 0,23 •dar mai ales din cel al robilor eliberați în 1855. Aproximativ o treime din suma, celor recenzați în comunele, urbane ale Țării Românești, la men- ționata categorie, se aflau la București 28< După cum rezultă diri cifrele aceluiași recensămînt, majoritatea covîrșitoare a locuitorilor orașului București era alcătuită, conform termi- nologiei vremii, din „păminteAi”. Totuși proporția Supușilor străini, la anumite categorii de profesii^ nu e cîtuși de puțin neglijabilă. în tabelul nr. 9 S6 observă că cele mai mari proporții de supuși străini erau în sectorul producției de mărftiri industriale, atît în rîndul deținătorilor de mijloace de producție cît și printre cei ce-și vindeau forța de muncă. în primul caz această situație, s-a datorat, pe de o parte, bogățiilor țării încă neex- ploatate ce atrăgeam odată cu dezvoltarea noului mod de producție, pe mulți deținători străini de capital iar, pe de altă parte, insuficientei acumulări primitive interne de capital29j în al doilea caz, explicația constă în lipsa, la acea vreine, de brațe de mutică calificată în țară, fapt semnalat, printre alții, chiar de Dionisie Pop Marțian, principalul reali- zator al recensămîntului la care ne referim 30. Din acest Ultim punct de vedere, sînt grăitoare cifrele procentuale ridicate de calfe (27,26%) și lucrători (23,31%) aflați sub protecția unor state străine, mai ales dacă le comparăm cu procentul mult mai scăzut al supușilor străini din rîndul ucenicilor (15,86%). în ceea ce privește deținătorii mijloacelor de producție, cifrele procentuale ale supușilor străini și mai ales ale sudiților pămînteni, adică ale băștinașilor care prin abuz au reușit să treacă sub protecția vreunuia dintre consulate pentru a beneficia de capitulați! și a se sustrage astfel dărilor către stat, sînt mult mai ridicate în rîndul proprietarilor de stabilimente industriale decît în •cel al meseriașilor. în sfîrșit foarte semnificativ este faptul că, din cei 28 Cf. N.N. Constantineșcu, op. cit., p. 126. 28 Ibidem, p. 139. 20 ,.Analele statistice”, IV, nr. 13 — 16, 1863, p. 5; vezi și Dan Berindei, Epoca Unirii, p. 121. www.dacoromanica.ro 58 ȘERBAN RADULESCU-ZONER, IRINA GAVRILA 12 1156 meseriași supuși străini, 1106 31 adică 95,67% se aflau sub protecția austriacă. Este foarte probabil că o parte dintre aceștia să fi fost români, emigranți din Transilvania. Tot din tabelul nr. 9 constatăm că procentul supușilor străini este simțitor mai scăzut, doar 17,33%, în rîndul comercianților față de cel din cadrul tuturor categoriilor deja menționate, excepție făcînd ucenicii de pe lîngă meseriași. Și în acest caz majoritatea supușilor străini, dar într-o proporție mai mică, se afla sub protecția consulatului Austriei: 380 capi de familie 32 adică 46,22%. Proporția sudiților pămînteni printre eomer- cianți este cu aproape două procente mai mare decît la meseriași. Această diferență este- explicabilă și în același timp semnificativă dacă ținem seama că cifra procentuală a comercianților de clasa I (2,82%) este de aproxi- mativ opt ori mai mare decît cea a meseriașilor din primele două categorii luate la un loc (0,35%), adică a celor care aveau în ateliere cel puțin 8 (categoria II) și chiar peste 12 angajați (categoria I). în sfîrșit, ca și în ca- drul sectorului producției meșteșugărești, procentul supușilor străini din comerț era mai mare în rîndul calfelor decît în cel al patronilor. în acest ultim caz diferența era chiar-de 7 procente. Proporția de pămînteni, pe ansamblul capilor de familie recenzați în București, la începutul anului 1860, a fost mărită simțitor datorită celor înregistrați ca făcînd parte din „populația agricolă și a profesiunilor libere” (88,79%). Cum nici moșierii nicj cei mai mulți dintre funcționari și, cu atît mai puțin, numeroșii imigranți de la sate, înregistrați de către recenzori ca muncitori zilieri, pu erau supuși străini, rezultă că cei aflați sub protecție străină (11,21%), printre capji de familie din cadrul cate-- goriei la care ne ^referim, au fost cu precădere Jiber profesioniști și arem dași33. Totalul capilor de familie supuși străini, recenzați la București în I86O1, nu poate fi calculat deoarece, datorită unei deficiențe a recensămîn- tului, nu e cunoscută protecția a 9903 servitori casnici, respectiv a anga- jat ilor la cei ce făceâu parte din categoria denumită „populație agricolă și a profesiunilor libere”. Am ajuns, ca atare, doar la rezultatul că 31,35% din cei 4037 servitori casnici, angajați la fabricanți, meșteșugari și comer- cianți, erau supuși străini. Tinînd seama de situația semnalată deja la alte categorii, e probabil ca și în cazul servitorilor casnici aflați sub pro- tecție străină majoritatea să fi fost constituită din supuși austrieci, prin- tre care mulți români transilvăneni. Eăspîndirea populației pe întinderea orașului n-a fost desigur uni- formă, așezarea locuitorilor în diverse cartiere fiind determinată, pe de o parte, de starea materială a capilor de familie, uneori de profesia acestora, iar, pe de altă parte, de gradul de urbanizare a celor cinci sectoare („văp- sele”) ale Bucureștilor. între structura socială a populației fiecărui sector 31 „Analele statistice”, I, nr. 1860, p. 66 — 67. Pelocul II se aflati 219 capi ăe familie sub protecția Prusiei iar pe al III-lea 94 supuși greci. 32 Ibidem, p. 94 — 95. Pe locurile II— III se aflau 164 supuși eleni și 86 capi de familie sub protecție rusă. 33 Din datele statistice păstrate, nu se poate stabili numărul supușilor străini la fiecare profesie din cadrul respectivei categorii eterogene de locuitori. www.dacaromanica.ro 13 POPULAȚIA ORAȘULUI BUCUREȘTI ÎN EPOCA UNIRII 59 Tabelul nr. 9 Clasificarea capilor de familie după categorii de profesii și protecție statală Categorii de profesii Păminteni Păminteni sudiți Supuși străini Nr. abso- lut % 1 % 2 Nr. abso- lut % 1 % 2 Nr. abso- lut % 1 % 2 Populația agricolă și a profesiilor libere 15242 88,79 29,88 . 1924 11,20 3,77 Fabricanți 53 67,94 0,10 5 6,41 0,009 20 25,64 0,03 Ajutoare și lucrători in fa- brici 227 76,68 0,44 69 23,31 0,13 Meseriași 5005 73,51 9,81 147 2,15 0,28 1656 24,32 3,24 Calfe la meseriași 1987 72,73 — — — — 745 27,26 — Ucenici la meseriași 1883 84,13 — — — — 355 15,86 — Comercianți 3717 78,38 7,28 203 4,28 0,39 822 17,33 1,61 Calfe la comercianți 1590 75,64 — — — — 512 24,35 — Ucenici la comercianți 782 86,88 — — — — 118 13,11 — % < 1 _ procent din totalul capilor de familie Înregistrați la categoria dc profesia respectivă. 7> 2 — procent din totalul capilor de familie recenzați in București și gradul de urbanizare a acestuia a existat dealtfel o strînsă interdepen- dență. Totodată gradul de urbanizare a influențat inerent densitatea populației. Conform cifrelor din tabelul nr. 1, populația cea mai densă era în „văpseaua roșie”, ce constituia centrul orașului, cu numărul cel mai mare de clădiri avînd mai multe caturi, cu puține spații verzi și terenuri virane, cu numeroase prăvălii și ateliere meșteșugărești. Constatăm totodată că, în cartierele din nordul („văpseaua galbenă”) și nord-estul („văpseaua neagră”) Bucureștilor, densitatea populației era mai mare decît în părțile de sud, sud-est și sud-vest, adică în „văpseaua albastră” și „văpseaua verde”, unde se aflau zone cu vii, grădini de zarzavaturi și livezi. După cum am menționat, între cele 5 „văpsele” ale Bucureștilor n-au existat doar diferențe semnificative sub aspectul densității populației, ci și sub cel al răspîndirii diferitelor categorii de locuitori în oraș, în funcție de profesia capilor de familie recenzați, ceea ce conturează în ultima ins- tanță structura socială în cadrul fiecărui sector. Pe baza datelor statis- tice din tabelele 30—12 putem să ne facem o asemenea imagine. Din cifrele cuprinse în tabelele nr. 10 și 11 rezultă că cei mai mulți meseriași erau grupați în „văpseaua verde” pe locul al doilea plasîndu-se, sub acest aspect, sectorul galben, urmat cu o mică diferență de cel negru. „Văpseaua galbenă” depășește pe cea neagră mai ales în ceea ce privește cifra proprietarilor de ateliere cu 5—8 angajați (vezi tabelul nr. 11). www.dacoromanica.ro 60 ȘERBAN RADULESCU-ZONER, IRINA GAVRILA 14 Tabelul nr. 10 Repartiția capilor de familie în sectoarele („văpselele”) Bucureștilor Categorii de profesii Nr. Sectorul Roșu Galben Verde Albastru Negru Populația agricolă și a prafesiunilot-libere Nr. Densitate - 0/ ♦ /o 1664 1439,44 9,70 3698 915r79 21,54 3354 • 439-r75 19,54 4885 -822,52 28,46 3565 966,64 20,76 Meseriași Nr. Densitate O/0* 931 805,36 13,68 1465 362,80 21,51 2394 313,88 35,17 633 106,58 9,29 1385 1 375,54 20,35 Fabricanți Nr. Densitate %* 1 0,86 1,28 48 11,88 61,54 11 1,44 14,10 15 2,52 19,24 3 0,81 3,84 Comercianți Nr. Densitate 0/ ♦ /o 997 862,45 21,03 822 203,56 17,34 1042 136,51 21,97 501 84,35 10,56 1380 374,18 29,10 Calfe și ucenici la meseriași Nr. Densitate %* 1974 1707,6 39,71 832 206 16,75 1138 149,2 22,90 228 38,39 4,58 798 216,37 16,06 Calfe și ucenici în comerț Nr. Densitate %* 1696 1467,1 56,49 573 141,9 19,09 103 13,5 3,43 88 14,81 2,93 542 146,96 18,06 Lucrători în fabrici Nr. Densitate %* 8 6,9 2,70 174 43 58,78 49 6,42 16,55 54 9,09 18,25 11 2,98 3,72 Servitori casnici Nr. Densitate %* 3412 2951,5 24,48 4002 991 28,70 3369 441,72 24,17 1450 244,14 10,40 1707 462,85 12,25 * % — procent dîn numărul capilor de familie recenzați la aceeași categorie de pro- fesie în întregul orgș. ț < Tabelul nr. Clasificarea meseriașilor Jn funcție, de nr. de angajați Sector 0-4 angăjați 5-8 angajați 9-12 angajați Peste 12 angajați Nr. abs. 0/ ♦ /o Nr. abs. %* Nr. abs. °/o* Nr. abs. %* . Roșu 873 12,82 48 0,70 6 0,08 4 0^05 Galben 1367 20,07 94 1,38 2 0,02 2 0,02 Verde 2142 31,46 245 3,59 6 0,08 1 0,014 Albastru 599 8,79 33 0,48 1 0,014 Negru 1358 19,94 24 0,35 2 0,02 1 i । 0,014 * Procent calculat din numărul total de meseriași pe oraș. în centrul orașului se aflau doar 13,68% din totalul meseriașilor re- cenzați la București, în schimb acesta deținea locul I în privința propor- ției proprietarilor de mari ateliere, precum și a calfelor și ucenicilor. în www.dacOTomanica.ro 15 POPULAȚIA. ORAȘULUI BUCUREȘTI IN EPOCA UNIRII 61 sectorul albastru meseriașii erau cel mai puțin numeroși și foloseau în cea mai mică măsură munca salariată. 1 •' în ceea ce privește așezarea' „fabricanților”, cu numărul lucrăto- rilor angajați, cifrele din tabelul nr. 10 sînt suficient de concludente încît comentarea respectivelor date statistice nu mai este necesară. După cum rezultă din același tabel, cei mai mulți dintre comercianți erau stabiliți în „văpseaua neagră”, respectiv 29,10% din totalul capilor de familie recenzați la această categorie. Pe locul'al doilea se plasa, cu 21,97%, „văpseaua verde” iar pe al treilea sectorul central (roșu) al ora- șului, cu 21,03%. Dar personalul angajat la comercianți reprezenta,’ în „văpseaua roșie”, 56,49% din totalul calfelor și ucenicilor recenzați în București la această, categorie, pe cînd în „văpseaua neagră” doar 18,06% iar în cea verde numai 3,43%. Aceste diferența Se datoresc faptului că în centrul orașului precum și în sectorul galben erau condentrațî comercian- ții din clasa I și II pe cînd în ^văpseaua neagră”, „verde” și „albastră” predominau cei din clasele III și IV (vezî tabelul nr. 12). Cifrele din tabelul nr. 10, referitoare la așa-numita pbpulație agri- colă și a profesiunilor libere^ sînt mai puțin Concludente deoarece, din lipsă de date statistice, nu putem recurge, după cum am procedat în pagi- nile precedente, la o clasificare mai precisă a capilor de familie, înfuhcțib Țabelul nr. 12 împărțirea comercianților pe clase feectot J Clasa I I H III iV ' Nr. abs %* Nr. abs. %* Nr. abs %* Nr. abs %* Roșu 113 2,38 {42 2,99 276 5,82 466 9,82 Galben 5 0,10 50 - 1,05 430 9,48 ' >317 > 6,68 Verde 4 0,08 22 0,46 638 13,45 378 7,97 Albastru — — 24 0,50 458 9,65 19 0,40 Negnț 13 0,02 34, 0,71 J 226 4,76 1108 23,36 * Procent calculat diij totalul negustorilor pe oraș. de profesia acestora. I)in Cohffuntăfea datelor statistice cuprinse în men- ționatul tabel și diri cercetarea planului orașului, realizat eu puțin mai înainte de efectuarea recensămîntului w, se poate ajunge totuși la unele concluzii asupra „populației agricole și a profesiunilor libere” din cîteva sectoare ale Bucureștilor. r Constatăm dă în „Văpseaua roșie” se aflau doar 9,70% din capii de familie recenzați la oraș la respectiva categorie, Ținînd seama de ampla- sarea acestui sfector și de faptul că el constituia totodată centrul politic- administrativ al Bucureștilor, apreciem că cei 1664 capi de familie înre- gistrați erau fie rentieri, fie înalți funcționari și liber profesioniști, apar- ținînd claselor dominante, în primul rînd fostei boierimi. Un indicm îl constituie numeroșii servitori casnici pe care aceștia îi pveau angajați: 2189 din cei ,3412 recenzați în acest sector.’ în rîndul claselor dominant^ se înscriu, în parte', și cei 3698 capi de familie (21,54% din suma pe oraș) aparținînd „populației agricole și a profesiunilor libere” din ?,văpseaua M Vezi nota nr. 12. www.dacoromanica.ro ȘERBAN RADULESCU-ZONER, IRITiA GAVRILA 1 6 galbenă”. Aceștia aveau angajați 3698 servitori din totalul celor 4002 recenzați în raza acestui sector. în schimb în „văpseaua neagră”, din 1707 servitori, doar 886 erau angajați la 3565 capi de familie din categoria mai sus menționată, îneît considerăm că cea mai mare parte a acestora apar- țineau păturilor sociale nevoiașe, fără a se putea face însă o altă precizare, în sfîrșit, numeroasa „populație agricolă și a profesiunilor libere” din ,,văpseaua albastră”, 4885 capi de familie, adică 28,46%, (locul I) din totalul pe oraș, cu puțini servitori (1113 angajați), erau alcătuită, proba- bil, în majoritate din muncitori zilieri, clăcași, grădinari dar și dintr-un număr redus de proprietari de pămînt în raza domiciliului lor. Am ajuns la această concluzie deoarece în zonele periferice ale (acestui sector se aflau întinse grădini de zarzavaturi, vii și livezi. Aceeași caracteristică o aveau și periferiile „văpselei verzi”, totuși numărul relativ mare de servitori angajați la capii de familie din categoria „populației agricole și a profe-, siunilor libere” (3354 la 2248 : vezi tabelul nr. 2) în respectivul sector, îngreunează lansarea unqr ipoteze de natura celor de mai sus. Din datele statistice, ce au făcut obiectul acestei analize, și care aparțin unui recensămînt efectuat în perioada de trecere a societății româ- nești de la feudalism la capitalism, rezultă că elementele tradiționale aveau încă o mare pondere în structura populației bucureștene din „epoca Uni- rii”. Viitoarele mutații în structurile social-economice ale țării, deter- minate de Unirea Principatelor, de aplicarea cunoscutelor reforme din timpul domniei lui Alexandru loan Cuza și, cu atît mai mult,, dobîndirea independenței statului vor avea consecințe majore în privința componen- ței populației orașului București, ce devenise, încă la 24 ianuarie 1862, capitala României. A PROPOS DE LA STRUCTURE DE LA POPULATION DE BUCAREST  L’EPOQUE DE L’UNION DES PRINCIPAUTES RESUMfi Sur la base des donnees statistiques du recensement effectud en Valachie „â l’hiver 1860” on examine certains aspect de la structure de la population de Bucarest pendant une periode particulierement importante de l’histoire du peuple roumain, ă savoir celle de l’Union des Principau- tes. La structure de la population (pour toute la superficie de la viile ainsi que dans le cadre de ehaque secteur de celle-ci en fonction de la profes- sion des chefsde familie, le rapport entre le nombre des employes (appren- tis dans Ies ateliers artisanaux et danș le commerce, ouvriers dans Ies entreprises industrielles, domestiques) et Ies patrons, ainsi que la propor- tion entre Ies autochtones et Ies ressortissants etrangers en ce qui concerne Ies diverses categories d’habitants sont presentes dans Ies nombreux tab- leaux de l’etude. Les donnees statistiques de la p6riode de passage du feodalisme au capitalisme demontrant que la repartition des classes et categories sociales dans le cadre de la soci6t6 bucarestoise s’approchait ă ,,1’epoque de l’Union” plutot des structures traditionnelles que de celles modemes. Le taux des nouvelles structures augmentera constamment par suite de l’Union des Principautes et de l’application des rdformes d’Alexandre loan Cuza et d’autant plus aprfes la conquete de l’inddpen- dance de la Roumanie. www.dacoromanica.ro RELAȚIILE ROMÂNO-SÎRBE ÎN TIMPUL DOMNIEI LUI ALEXANDRU IOAN CUZA DE MIODRAG MILIN Premise. Pe calea procesului edificării instituțional-statale, țările române și Serbia au înregistrat momente de evoluție similară \ După perioade de letargie politică (anii ocupației militare străine și ai reacției conservatoare 2 post-pașoptiste în Principatele Române și perioada „constituționalilor” din Serbia mediocrului Alexandru Kara- djordjevid), urmează o epoca de autentică creație în domeniul politicii na- ționale. Ea a scos în evidență similitudinea aspirațiilor și a intereselor politice ale celor două state. Este epoca ale cărei momente de vîrf au fost realizările lui Alexandru loan Cuza și Mihail Obrenovid ; fepocă a cărei finalizare a reprezentat-o cucerirea independenței naționale a celor două state sud-est europene. Desemnarea candidaturii lui Alexandru loan Cuza * *(la 3 ianuarie 1859) 3 pentru alegerea domnului în Moldova, în condițiile protecției dolec- tive a celor șapte puteri europene, oferea un prilej extrem de favorabil4 înfăptuirii aspirațiilor unioniste. J în momentele cînd se înfaptuia actul dublei alegeri a domnului Cuza și unirea a început sa devină fapt împlinit, șosea la Bțicureștip delegație din partea Adunării Naționale a Serbiei, pentru a-1 rephema pe exilatul principe Milo.? Obrenovic. Revenit la tron în aceste împrejurări, nu întîmplător, Miloă Obrer novid a fost primul șef de stat care a salutat și recunoscut dubla alegere a lui Alesandrp loan Cuza e. 1 « * * • Acle și documente relative la istoria renaseerei României, publica te de Glwnadie Petrescu, Dimitric A. Sturdza și Pimitrie C. Sturdza, voi. I, BucurcScir 1888, p. 299 — 300 (Pacea de la București, 28 mai 1812); p. 314 — 318 (Convenția de la Akkcrman, 7 octombrie 1826); p. 321 și 326 — 328 (Tratafu) de pace de la Adrianopol, 14 septembrie 1829), 2 » , Acte și documente ..., voi. I, p. 358 — 359 (Convenția de la Balta-Limah, 1 mai 1849), Pate interesante asupra prezenței trupelor străine in Țara Românească, în luna sep- tembrie 1848, oferă informațiile dc la agenția Serbiei din București (Arhiv Srbije, Beograd, fond Srpska Aycncija u Bukurestu, 1848, nr. 115, f. 1, 1 verso). 3 Biblioteca Academici RSR, București, M-sse, Arhiva Alexandru loan Cuza, voi. XLVI, f. 1. 4 Bcrindei, D., Epoca Unirii, Edit. Academici, București, 1979, p. 38. t s Arhiva Ministerului Afacerilor Externe al R.S.R., București, voi. 277—Serbia, f. 23. • Ciachir, N., România și popoarele balcanice, 1856 — 1815, in „Revista Română de Studii Internaționale" (RRSI), VI, 1, 1972, p. 131. „Revista de istorie”, Tom. 37, nr. 1, p. 63—76, 1984. www.dacaromanica.ro «4 MIODRAG MILIN 2 Din partea Adunării Naționale a Serbiei s-a redactat o adresă (21 februarie 1859) 7 care în termeni deosebit de cordiali mulțumea oficiali- tăților române pentru binevoitoarea primire și ospitalitatea pămîntului românesc, de care au avut parte demnitarii sosiți în întâmpinarea reche- matului cneaz. Cuvintele măgulitoare la adresa oficialităților și a ,.gene- rosului popor român,”, sugerau implicit recunoștința pentru ospitalitatea românească, constituind și o prpmisiune fermă spre o mai mare apropiere în relațiile viitoare dintre Cele două state. Pentru început, la sugestia Serbiei, Consiliul pe Miniștri al Princi- patelor Unite a decis să însărcineze Ministerul Afacerilor Externe, spre a negocia cu reprezentantul agenției acestei țări de la București o conven- ție de împiedicare a dezertărilor 8 *; s-au oferit în consecință, asigurări asu- pra dorințelor guvernului român „de a se pune în relațiile și legămintele -cele mai intime cu guvernul și nația serbiană” ®. Se pare însă, că efectiv n-a fost timp pentru o fructuoasă colaborare între principii (Duza și Milos, căci la scurtă vreme, octogenarul cneaz al Serbiei a încetat din viață. Evenimentul, relatat în adresa Agenției Serbiei (din 15 septembrie 1860) către Ministerul Afacerilor Externe al Principatelor Unite10 11, s-a petrecut „ieri, la 8 ore dimineața”. în pomenita adresă se făcea cunoscut faptul că „s-a aclamat imediatmente principele succeSor Mihail Obreno- vi6 III, domn și ștăpînitorul Serbiei, căruia Senatul (i-) a prezentat o .adresă de demisiune și căruia armata țării (i-)a depus jurămînt de fide- litate”.- Se exprima în încheiere dorința guvernului sîrb și a principelui succesor „de-a rămîne în relațiuneș, fraternă și în buna înțelegere” cu Principatele Unite. în scrisoarea cauzată de evenimentul survenit, ațlresată agenției sîrbești din partea guvernului Principatelor Unite n, șu exprimă „adînca părere de rău” pentru această pierdere; se șublinia apoj, că principele dis- părut, în tot cursul domniei, a fost animat de dorjnț^ ,,d-a conserva cele mai bune 'raporturi și o perfectă bună înțelegere între guvernele ambelor țări limitrofe”. Iar felicitarea poporului sîrb pentru succesiunea cneazului Mihail, este cea mai bună dovadă a receptării ei deosebit de favorabile în Principatele Unite. Era în fond, o formă de exprimare a deplinului abord ciî factorii politici din Serbia, care au optat pentru continuitate politică; în conse- cință, din partea guvernului român n-a întârziat „aceeași dorință d-a con- strânge legăturile de bună vecinătate și perfectă înțelegere la orice caz... ”12. Cneazul Mihail Obrenovid, încă de la început și-a manifestat inten- țiile de a promova o politică mai energică față de turci. Astfel, cu prilejul beratului de învestitură, s-a operat o schimbare premeditată a ceremo- nialului. Dacă în ocazii anterioare, ceremonialul învestirii se ținea în cîmp 7 Arh. MAE, voi. 277 — Serbia, f. 24, 24 verso; 25. 8 Arhiv Srbije, Beograd, Loc. cit., 1861, F II, f. 16 (Datarea documentului: Iași, 13 iunie 1860). 8 Ibidem. 10 Arh. MAE, voi. 277 — Serbia, f, 27, 27 verso. 11 Ibidem, f. 28, 28 verso (Datarea documentului: București, 16 septembrie 1860). 14 Ibidem, f. 28 verso. www.dacoromanica.ro .3 RELAȚIILE ROMANO-SÎRBE ÎN TIMPUL DOMNIEI LUI CUZA 65 deschis,cu participarea masivă a populației și a oștirii, noul șef al statului a ținut sa subestimeze valoarea simbolică a acestui act; intenționat s-a lăsat așteptat de către demnitarii otomani, primind beratul la conac, fără «obișnuitele îmbrățișări cu emisarul Porții. S-a mărginit să declare că ,,va domni ca un vasal loial ăl sultanului dar și ca apărător al drepturilor și instituțiilor Serbiei13. La 11/23 decembrie 1861, Ministerul Afacerilor Externe al Princi- patelor Unite înștiința agenția Serbiei de la București14, asupra procla- mației domnitorului către națiune, prin care se vestea unirea definitivă a Principatelor15. Cneazul Mihail Obrenovic, consecvent ideilor șale, a sa- lutat acest act politic. Principele Cuza, în răspunsul său de la debutul anului 1862 16, își -exprima bucuria și totodată satisfacția încercată la primirea „mesajului ■amical” adresat cu ocazia unirii definitive a Principatelor Române. Dom- nitorul, în numele său și-al României, oferea asigurări „d’une parfaite r^ciprocite de bons sentiments” ; în privința legăturii care unește cele ■două țări, Cuza își exprima speranța că ea poate fi consolidată, ară tind că va face tot posibilul în acest sens; afirmații dovedite eu prisosință, în .toamna aceleiași an, cu ocazia tranzitului armelor sîrbești. Efectele politice ale tranzitării armelor sîrbești. Principatele Române și Serbia aveau un statut similar față de Poartă și totuși Serbia era într-un grad niai accentuat de subordonare17 18 ; în principalele obiective militare, inclusiv în cetatea Belgradului, existau încă garnizoane otomane, fapt ce a, generat un întreg șir de incidente. în anul 1862, acestea au culminat Reprezentanțele ..., voi. I, p. 139. t0 Ibidem, p. 143. Vezi și: Ciachir, N., România in sud-estul Europei ... p. 69. S1 Florescu, G. G., Op. cit. 52 Arhiv Srbije, Beograd, Loc. cit., 1861, F II, f. 16. www.dacoramanica.ro 70 MIODRAG MILIN 8 rința guvernului român ,,de-a se pune în relațiile și legămintele cele mai intime cu guvernul și nația serbiană”, dar împrejurările nu au permis finalizarea acordului. Sub semnul identității de opinie și de acțiune. Ca urmare a excelen- telor relații politice, acum s-au urgentat formalitățile de realizare a con- venției de extrădare reciprocă a criminalilor și a dezertorilor de rind. La 5/17 mai 1863, Constantin Magazinovid, agentul de la București era auto- rizat de către cneazul Mihail Obrenovid și președintele Consiliului de Miniș- tri al Serbiei, Ilija Garaăanin, de a încheia împreună cu reprezentanții guvernului român sus-numita convenție53. Convenția româno-sîrbă de extrădare a criminalilor și a dezertorilor a fost încheiată la București, la 4/16 iunie 1863 Din partea autorităților de la Belgrad, se promitea recu- noașterea și executarea fidelă a prevederilor semnate de reprezentantul Serbiei, urmînd ratificarea actului la termen. Edificatoare asupra importanței acestor inițiative diplomatice reci- proce este reacția înregistrată la Poartă. în a doua jumătate a anului 1863 constatăm o înăsprire a raporturilor dintre puterea suzerană și cele două principate vecine. La Constantinopol, ambasadorul britanic constata cu îngrijorare încheierea convenției pentru extrădarea dezertorilor în momentul cînd principele Cuza s-a pus în fruntea armatei — acte consi- derate drept pregătiri de război, în spatele cărora se bănuia existența unui tratat între cei doi principi, îndreptat contra autorității Porții Otomane Turcia nu a fost consultată sub nici o formă și aprecia aceste inițiative diplomatice drept încălcare a atribuțiilor sale de putere suzerană. Se con- sidera că relațiile stabilite între Principatele Unite și Serbia ,,nu urmăresc altceva decît pregătirea separării principatelor tributare” 58. Deși se poate afirma cu certitudine că nu fusese încheiat un tratat propriu-zis, totuși în acele momente legăturile reciproce au fost „extra- ordinar de strinse” * 87, agențiile diplomatice reprezentînd instrumente de bază pentru orientarea politică „în. scopul de a goli în mod progresiv de conținut suzeranitatea otomană”Ss. în decembrie 1863, agentul țării noastre la Belgrad afirma cu temei că ,pn caz de legitimă apărare, concursul Serbiei ne este asigurat” 59. La manevrele trupelor române din toamna anului 1863, Serbia a fost reprezentată de către colonelul Milivoj Petrovid Blaznavac și căpitanul Nikifor Jovanovid. Cei doi ofițeri au folosit prilejul pentru a înmîna dom- nitorului român o pușcă fabricată în arsenalul de la Kragujevac. Domnul 63 Idem, Xoc. cil., 1863, F I, 73 a, f. 3 — 3 verso. M Idem, Loc., cit., 1870, F I, r. 23, f. 4. 63 Arh MAE, voi. 278-Serbia, f. 37; Correspondance diplomalique roumaine sous le roi Charles 1-er (1866—1880), publicată de Nicolae lorga, ed. a Il-a, Bucarest, 1938, nr, 3, p. 4; * ♦ + , Reprezentanțele . . ., voi. I, p. 143. 89 Arh. MAE, voi. 278-Serbia, f. 23 verso: Correspondance diplomalique roumaine . .., nr. 7, p. 7; Florescu, G.G., Agențiile diplomatice de la București și Belgrad .... în ,, Romano- slavica”. XI, 1965, p. 130, 87 lorga, N., Politica externă a regelui Carol I. Lecții ținute la Universitatea din București, ed. a Il-a, București, 1923, p. 22. 68 Vezi nota 50. 59 Correspondance diplomalique roumaine ..., nr. 6, p. 6 — 7. www.dacoromanica.ro 9 RELAȚIILE ROMANO-SÎRBE IN TIMPUL DOMNIEI LUI CUZA 71 Cuza i-a primit cu toate onorurile cuvenite, avîndu-i ca invitați la un prînz de gală, la care a fost prezent și agentul Magazinovic, oferindu-le la despărțire daruri60. La 5/17 octombrie 1863 domnul României i-a adresat o scrisoare cneazului, mulțumindu-i atît pentru misiunea ofițerilor cît și pentru arma dăruită 81. Agenția română din Belgrad va transmite cu conștiinciozitate ecoul vizitei sîrbești în Principatele Unite cît și informații privind ambianța politică din capitala Serbiei82. Cneazul și-a exprimat satisfacția față de primirea de care au avut parte ofițerii sîrbi la București. în urma reîntoar- cerii, colonelul Blaznavac a efectuat o vizită la agenția română, exprimîn- du-se că a fost primit întru totul frățește. Ofițerul sîrb a părut satisfăcut de instruirea, organizarea și starea trupelor române. Impresia generală sugerată era că trupele propriu-zise sînt deasupra corpului ofițeresc. Se oferă și dezvăluiri asupra dispoziției corpului consular de la Belgrad ; repre- zentanții Franței și Italiei erau deosebit de favorabili Serbiei, atitudine binevoitoare dovedind și consulii Rusiei și Prusiei, De ziua aniversării numelui împăratului Napoleon al III-lea s-a iscat un incident franco-turc, avînd drept obiect statutul politic al Serbiei. S-a toastat din partea prim- ministrului Garasanin în sănătatea împăratului, consulul Franței răspun- zînd prin toast în cinstea cneazului Mihail Obrenovic. Reprezentantul Porții a apreciat aceasta drept ofensă, neputînd admite „que le vassal passât avant le Suzerain”. Politica urmată de guvernul sîrb se aprecia a fi în întregime irațională;63 astfel se explicau știrile alarmante 64 difuzate de diplomația engleză cu referire la preparativele de război ale Serbiei, această țară fiind considerată vașt ursenal, înglobînd un considerabil ma- terial de război, cu oști capabile de â intra în acțiune în cel mai scurt timp (24 de ore). Starea de spirit era de exaltare, la Belgrad Se credea65 că și în Româ- nia se făceau înrolări, iar țara ar fi dispusă de la o zi la alta de acțiune. Mai mult, în primăvara anului 1864 se zvonea66 că la agenția din Belgrad se distribuiau bani și pașapoarte pentru cei ce ar fi dispuși să plece în România ca să se înroleze. Speranțele sînt alături de România, populari- tatea lui Alexandru loan Cuza în Serbia era imensă67, iar guvernul aces- tei țări era dispus „să primească drept călăuză guvernul român’’.68 Din partea guvernului român se cer informații68 la agenția Serbiei de la București, asupra negocierilor acestei țări cu Poarta — privind dreptul de reprezentare la convenția telegrafică de la Paris. în conse- 60 Bossy, R. V. , Op. cil., p. 15. 61 Bibi. Acad. RSR, Loc. cit., voi. IV, f. 161. Documentul se găsește reprodus în: BoSsy, R. V., Op. cit., anexa 11, p. 31—32. 62 Arh. MAE, voi. 278 — Serbia, f. 12 —15; documentul se află rezumatîn Correspondance diplomatique roumaine . .., nr. 5, p. 4 — 6. 63 Arh. MAE, voi. 278-Serbia. f. 14. 64 Jbidem, f. 23 — 23 verso; 37. 65 Ibidem, f. 27 — 28. Corresp. dipl.nr. 7 — 10, p. 7 — 8. 66 Ibidem. 67 Ibidem. •8 Arh. MAE, voi. 278— Serbia, f. 13. în document se subliniază „identitatea pozițiilor Serbiei și României.”; lorga, N., Politica externă a regelui Carol 1 ..., p. 22. 68 Arh. MAE, voi. 278 — Serbia, f. 50; în deplină concordanță de idei este și raportul agen- tului T. Cajlimachi de la Belgrad (11 mart. 1865):. Le Gouvernement Serbe dâsire suivre sa mtme voie que le Gouvernement Roumain et agir â pcu pareillement.” (Bibi. Acad. RSR, Loc. cit., XIV, f. 537.) www.dacoromanica.ro 72 miodrag milin 10 cință, reprezentantii României și Serbiei au refuzat Să participe în cadrul delegației otomane, aderînd la 17 mai 1865 direct, 70 prin proprii reprezen- tanți la această convenție telegrafică internațională. Convenția telegrafică bilaterală, încheiată la București în 18/30 decembrie 1865 și semnată din partea Serbiei de agentul Kosta Magazi- novi6, a fost legată de convenția de la Paris ; se preciza că noua convenție telegrafică româno-sîrbă Va intra în vigoare odată cu convenția telegrafică internațională, anulîndu-se Vechea, încheiată tot la București, deodată cu acordul bilateral de extrădate (4/16 iunie 1863). Sub semnul identității de vederi71 s-a încadrat și vizita în Serbia a locotenent-colonelului de artilerie Herckt (iulie 1865); ofițerul român se găsea pentru a doua oară în calitate oficială în această țară, venind să înmîneze cneazului primele arme realizate în arsenalul de la București. Cneazul Mihail folosește prilejul de a-i adresa felicitări domnului Cuza pentru aceste noi realizări ale României, dovadă a inițiativei și a perse- verentelor eforturi realizate spre atingerea țelului propus.72. Ofițerul român a vizitat în continuare arsenalul de la Kragujevac, avînd cuvinte de apreciere desprfe tirul armelor realizate acolo.73 Schimbările din. 1866. Reluarea dialogului. Cit de strînse erau relațiile româno-sîrbe în aceste vremuri, ne-o probează poate cel mai bine modul cum a fost receptată la Belgrad vestea abdicării lui Alexandru loan Cuza. Din rapoartele girantului agenției românești74 aflăm că schim- barea produsă în România „este departe de a fi populară”; în Serbia „Cuza este considerat ca un martir”. Limbajul presei oficiale era acum puțin agreabil. în pchii opiniei publice dăinuia un singur criteriu ; prieten rămînea cel despre care se consideră că va fi alături de sîrbi în războiul cu turcii; cel pe care nu se mai putea conta, încetează de a mai fi apreciat.75 în dimineața zilei de 13 februarie 1866, agentul Teodor Callimachi, rudă a fostului domnitor și devotat persoanei sale,76 luînd cunoștință de noua situație politică din România, și-a manifestat dezaprobarea fățișă, demisionînd pe loc.77 70 Florescu, G.G., Op cil., p. 133—134, > * * , Reprezentanțele. .... voL I, p. 144; Un strălucit precedent în această privință l-a reprezentat Conferința telegrafică internațională de la Timișoara, din primăvara anului 1860. La această conferință, delegatul Principatelor Unite pro- punea încheierea convenției pe picior de egalitate cu reprezentanții puterilor participante, Aus- tria șl Imperiul Otoman. Delegatul Serbiei s-a raliat întru totul propunerii românești. Identi- tatea punctelor de vedere român și sirb mergea chiar pină la exercitarea presiunii comune, prin amenințarea cu întreruperea liniilor telegrafice Occident-Orient, care străbăteau cele două prin- cipate. (Popovici, Victoria, Cojocaru, I., Un exemplu de colaborare bilaterală, acum un veac, în „Revista Arhivelor”, anul XLVII, voi XXXlț/2, 1970, p. 610 — 642.) 71 Corresp. dipl. . . ., nr, 12, p. 9. 72 Bibi. Acad. RSR, Loc. cil., voi. XIV. f. 575 — 576. Scrisoare a cneazului Mihail Obretio- vic către principele domnitor al României, Alexandru loan Cuza, din 13/25 iulie 1865. Documen- tul se află publicat în, Bossy, R. V. Op. cit., anexa 39, p. 55—56. 73 Coresp. dipl. . . ., nr. 27, p. 14. 74 Arh. MAE, voi. 278—Serbia, f. 66 verso—67. Raportul diplomatic din 22 febr. 1866 al girantului agenției de la Belgrad, V. Prohaska, către guvernul român. Vezi un scurt rezumat în, Corresp. dipl. .. ., nr. 18, p. 10 — 11. 75 tbidenr, Callimanu, G. T., Op. cil., p. 41 („Așa in Serbia este simpatia mai înainte de toate, cu cei ce suferă și au suferit tot de aceleași rele”.). 78 Vitcu, D., Op. cit., p, 232. 77 Arh. MAE, voi. 278—Serbia, f. 61«verso. • wWw.dacoromamca.ro 11 RELAȚIILE ROMÂNO-SIRBE IN TIMPUL DOMNIEI LUI CUZA 73 Treptat însă, șocul a fost depășit și s-au depus strădanii pentru relua- rea activității diplomatice normale.. La cîteva zile după „revoluția” de palat, a urmat o notă oficială (din 19 februarie 1866)78 către guvernul sîrb, în care se încerca justifica-s rea actului comis, în speranța că circumstanțele nu vor impieta asupra stadiului relațiilor politice reciproce. Sd pomenea comunitatea intere^ selor, care face ca evenimentele petrecute într-una din cele două țări să nu poată fi trecute cu indiferență în cealaltă ; în aceeași dorință, a conser- vării legăturilor existente între celei două țări, este desemnat agent al Principatelor Unite pe lîngă guvernul sîrb, Apostol Mănescu. Noul agent a redactat un raport detaliat79 în care vorbește de inciden-i tele de la agenție, dintre predecesorul săli și girant. Teodor Callimachi, cuzist devotat, prin calitățile sale personale cît și prin generozitatea fos- tului principe și-a creat prietenii între demnitarii sîrbi și-n> rîndul corpului consular, influențînd opinia publică în speranța revenirii lui Cuza. Fap- tul a contribuit la îngreunarea situației agenției românești și maltratarea girantului acestuia, Venceslas Prohaska, care a aderat la noua stare de fapt. Venirea lui Apostol Mănescu la Belgrad debutează promițător. El mărturisea după 18 zile80 că nu se mai simțea străin, fiind tratat ca un vechi prieten. Ministrul afacerilor externe al Serbiei, GaraSanin, îl vedea întotdeauna cu plăcere, beneficiind în mai multe ocazii de atenția și chiar delicatețea „rară la un popor dur și militar”^ în schimb, se pare că nu se bucura de prea multă simpatie din partea guvernului român, care păstra față de el o tăcere îngrijorătoare81. Speranțele bune erau împărtășite și în scrisoarea privată a lui Jovan Marinovid, președinte al Senatului, către Ion Ghica,82 potentatul zilei, președinte al Consiliului de Miniști și ministru al afacerilor externe. Se confirma numirea lui Mănescu în postul de agent al Principatelor Unite^ demnitarul sîrb precizînd că se urmăreau cu atenția cea mai cordială eve- nimentele desfășurate in România, „întreprinderea patriotică” e apre- ciată ca succes, urîndu-i-se deplina reușită ,,nu numai ca buni frați și vecini, dar asemenea ca buni sîrbi. 1. ”. Se promitea în încheiere, că sin- gură calitatea de .reprezentant al Principatelor Unite, dincolo de însuși- rile personale ale agentului, îii va asigura în. Serbia cea mat bună primire. După așezarea principelui Carol, la 25 mai 1866 este trimis în misi- une oficială la Belgrad Dimitrie Brătianu.83 De remarcat faptul că această a fost cea dintîi misiune diplomatică în sprijinul noii cîimuiri. Bolul său era „să sondeze terenul, să accentueze dispozițiile de prietenie' cu vecina României și să ceară praf și muniții. Pimitrie Brătianu se- găsea în Serbia în momentele cînd turcii amenințau cu invadarea României, situația principelui străin nefiind încă consolidată. Din dispoziția cneazului Mihail și a, ministrului său Gara- 78 Ibidem, f. 65 — 65 verso. 79 Ibidem, f. 73—74. Raport diplomatic Aiîi 16/28 martie 1866. 80 Ibidem, f. 71 — 71 verso. Raport diplomatic din 15727 martie 1866. Vezi un ymrt rezu- mat în, Corresp. dipl. . ■., nr. 19, p. 1^. 81 Ibidem. 33 82 Bibi. Acad. RSR, M-sse, fond Ion GhiM, dota S -1-. ‘ DC XVIII 83 lorga, N., Op. cit., p. 43 — 44. _ . www.dacoromamca.ro 74 MIODRAG MILIN 12 ăanin s-a declarat oficial, că în cazul invadării de către Turcia a teritoriu- lui românesc, Serbia nu putea rămîne indiferentă iar guvernul nu-și asuma răspunderea asupra agitațiilor care puteau cuprinde țara.84 85 Toate apa- rențele sugerează că această energică atitudine a Serbiei nu se datorează atît simpatiei pentru dinastia străină din România, cît de teama de a se pierde prin invazia otomană cel mai de nădejde aliat în lupta antioto- mană, pentru independență și unitatea națională. Nu trec decît cîteva luni și remarcăm un nou agent al României la Belgrad, în persoana lui I.A. Cantacuzino.83 Acesta sîrguincios, tele- grafia la 19 sept./l oct. 1866 Ministerului Afacerilor Externe de la Bucu- rești86, faptul că a fost în mod confidențial înștiințat la Belgrad asupra recunoașterii principelui Carol. De acum datează și instrucțiunile oficiale către agentul Principatelor Unite la Belgrad,87 ce consemnează debutul unei noi etape în relațiile politice româno-sîrbe. Firea prudentă, teama de panslavism a principelui Carol88 l-au reținut de a se angaja într-o alianță mult dorită de sîrbi cît și de greci. I.A. Cantacuzino era în ochii oficialitățiloi' omul potrivit89 de a pune în aplicare această nouă orientare, definită prin sus-numitele in- strucțiuni diplomatice; se pretindea reprezentantului acreditat la Belgrad de a promova și întreține relații ,,sur le piedd’une 6troite intimit^” între guvernul român și cel sîrb. Agentul trebuia însă să se abțină de la orice „imixiune ostilă’’ — indicație ce viza preîntîmpinarea unor atitudini voluntare, de tipul celei a cuzistului Teodor Callimachi. Se cerea un studiu aprofundat al vieții politice interne a Serbiei, în vederea cunoaș- terii tendințelor și perspectivelor grupărilor politice din această țară. Agentul trebuia, de asemenea, să informeze și cu privire la natura și trăi- nicia relațiilor cneazului cu puterile europene. în sarcina sa intra și întoc- mirea unei expuneri cu privire, la înzestrarea armată a Serbiei — orga- nizarea armatei, armamentului în dotare; de asemenea i se cerea un memoriu cu privire la situația financiar-economică și administrativă a principatului de Teședință. Atribuție prioritară era și cea de a stărui pe lîngă guvernul sîrbesc asupra modului și a mijloacelor de a se organiza un serviciu poștal regulat între cele două țări, prin orașele porturi Turnu Severin și Kladovo. Agentul urma să studieze în mod special căile de sti- mulare a exportului de sare gemă din România către Serbia, în vederea eliminării concurenței austriece. Întrucît răscoala antiotomană din Creta (izbucnită la începutul lui septembrie 1866) a influențat opinia publică greacă, cu larg ecou pînă-n Serbia și Muntenegru, pentru agent era de maximă importanță să fie informat cu regularitate și exactitate asupra tendințelor manifestate în aceste țări. Sînt de dorit informațiiîn ce măsură guvernul sîrb și cel muntenegrean se găseau efectiv implicate 84 Bibi. Acad. RSR, M-sse, Ms. 604, f. 81 verso; Corresp. dipt.nr. 33, p. 17; vezi și nota 83. 85 Informații mai detaliate asupra persoanei titularilor agenției române de la Belgrad vezi in, * * * , Reprezentanțele .. ,r voi. I, p. 148. 88 Bibi. Acad. RSR, M-sse, Ms. 604, f. 10. 87 Ibidem, f. 3 — 5 verso; document nedatat, databil septembrie/octombrie 1866. 88 lorga, N., Op. cit., p. 60; Stan, A., Grupări și curente politice in România intre unire și independență (1859 — 1811), Edit. științifică și enciclopedică, București, 1979, p. 372 — 373. 88 Nu întîmplător, agentul României de la Belgrad devine la 1868 agent la Petersburg (lorga, N., Op. cit., p. 59). , . www.dacoromamca.ro 13 RELAȚIILE ROMANO-SÎRBE ÎN TIMPUL DOMNIEI LUI CUZA 75 în „vasta conspirație” antiotomană ? și — de ce natură urmează a fi concursul lor la insurecție? Intuindu-se posibilitatea demersului în vede- rea încheierii unei alianțe româno-sîrbe, agentul era atenționat de a adopta, o „rezervă prudentă”, cu obiecțiunea lipsei de instrucțiuni pre- cise pentru o asemenea situație. Explicația acestei poziții rezervate tre- buia să fie faptul că România traversa o „revoluție” ( = venirea dinastiei străine) și că pentru români „mișcarea orientală a izbucnit prea devreme”. Pretextîndu-se necesitatea „reculegerii” și a organizării înaintea unor acțiuni de asemenea importanță, se indica agentului de a supune guver- nului său toate ofertele ce i se vor face, lăsîndu-i acestuia aprecierea opor- tunității lor.90 Conformîndu-se strictelor indicații, LA. Cantacuzino a transmis la București copia scrisorii cneazului Mihail către marele vizir Aii pașa (din 17/29 octombrie 1866) ;91 concepută în atmosfera de revoltă ce cuprin- sese Peninsula Balcanică, solicita cedarea către Serbia a fortărețelor de pe Sava și Dunăre care reprezentau, în viziunea domnitorului sîrb, surse permanente de tulburări între țara sa și imperiu. Prin urmare, de la București se recomanda prudență, în ciuda fap- tului că se profila amenințătoare perspectiva războiului, în vederea căruia făcea cneazul intense pregătiri. Din limbajul rapoartelor rezulta, după aprecierea lui Nicolae lorga, „înalta idee ... despre absoluta unitate morală, despre completa solidaritate a Serbiei lui Mihail Obrenovic”.92 Armata sa, deși mică prin numărul soldaților permanenți, era de temut prin desăvîrșita organizare a milițiilor naționale și destul de buna înzes- trare, „sîrbii trăind absolut numai pentru această politică de revendi- cați! naționale”.93 Politica aceasta energică, „cu desăvîrșire națională”, a folosit însă și României, silindu-i pe turci „să devie cu mult mai conci- lianți în ce ne privește”.94 La 22 februarie/6 martie 1867 agentul român informa95 că a fost în principiu decisă problema evacuării fortărețelor turcești din Serbia deși nu se cunoșteau încă condițiile Porții, în așteptarea acestora, guvernul avînd națiunea alături, stătea ferm pe poziții, pregătindu-se asiduu pentru1 eventualitatea războiului; dacă răspunsul la cererile exprimate ar întîr- zia prea mult, conflictul armat nu se mai putea evita. în. eventualitatea aceasta,, aprecia agentul nostru, înainte de scurgerea a șase săptămîni lupta va începe. Precizînd că s-a limitat tot timpul la cadrul generalităților, fără a sugera ceva concret guvernului pe lingă care se afla acreditat, I.A. CantacuzinO' își permitea totuși o sugestie pe lîngă principele domnitor Carol; luînd în considerare necesitatea ca interesul și datoria României să fie alături de populațiile creștine din Orient, el sugera șefului statului roman ideea de a se face o declarație de solidaritate prin intermediul agentului nostru de la Constantinopol; aceasta, în analogie cp cea efec- 80 81 82 83 84 * * 80 Vezi nota 87; vezi și Ciachir, N., Opt cit., p. 90 — 91. 81 Bibi. Acad. RȘR, M-sse, Ms. f. 6 — 6 verso. 82 lorga, N., Op. cit., p. 94. 83 Ibidem, p. 51. 84 Ibidem, p. 45. 86 Bibi. Acad. RSR, M-sse, Ms.tllOî, t. 80—82^ wWw.dacoromamca.ro 76 MIODRAG MILIN- 14 tuatăzde agentul sirb, în timpul misiunii lui D. Brătianu, atunci cînd turcii amenințau eu forțarea Dunării și invadarea teritoriului românesc. Deși o asemenea declarație nu s-a consemnat, deja în cursul anului 1867 semnalăm timide inițiative românești în vederea strîngerii legături- lor cu sîrbii. ★ Apropierea româno-sîrbă, care se întrevedea deja în debutul dom- niei lui Alexandru loan Cuza și-n perioada scurtei reveniri ce a precedat moartea bătrînului cneaz Miloă, a fost consființită în anii de creatoare realizări ale domnului Unirii și ale luminatului cneaz Mihail Obrenovid. Această prietenie, temeinic consolidată de cele două ilustre figuri ale sud-estului european, va constitui un criteriu referențial în relațiile reciproce, dovedindu-și trăinicia, peste trecerea faptelor, a oamenilor și a vremii. LES RELATIONS ROUMANO-SERBES SOUS LE RfiGNE DE ALEXANDRU IOAN CUZA RfiSUMEi L’objet de la presente etude est constitue par l’histoire politique des deux Etats voisins sud-est europâens dans la 7-e dâcennie du XlX-e siecle. II s’agit de l’dpoque ou deux illustres personnalitâs se sont affir- m6es, les princes-r^gnants Alexandru loan Cuza dans les Principaut6s Unies—Roumanie et Mihail Obrenovic en Serbie. Râgnant â un moment politique ou des buts similaires animaient leurs pays, ă savoir obtenir l’ind^pendance et râaliser l’unitâ naționale d’Etat, les deux princes ont senti objectivement le besion de collaborer afin de râaliser leurs aspirations communes. La presente 6tude, relevant les pr6mises historiques du rapproche- ment roumano-serbe, examine les effets politique de certaines actions d’in- t6ret râciproque, tels le transit des armes de Serbie sur le territoire de la Roumanie. Un important pas en avant a âte repr6sent6 par la constitution des agences diplomatiques modernes de Bucarest et de Belgrade (1863), instru- mente efficaces pour la promotion de la politique commune antiotomane. La situation objective similaire, stimulâe par la similitude ou meme par l’identitâ d’opinion des deux princes, contribuera ă une collaboration fructueuse, ă une parfaite concordance dans l’espoir d’atteindre le but revA Les liens existant entre la Roumanie et la Serbie sont devenus si stables qu’ils resisteront avec succâs au choc energistrâ par la Roumanie en 1866 par le changement de Cuza; aussi l’6poque de Cuza et du prince Mihail se constitue-t-elle dans un heureux critere de râfârence concemant les relations (yougoslaves). MEMORII, CORESPONDENȚĂ, ÎNSEMNĂRI UN INTERVIU CU DOMNITORUL ALEXANDRU IOAN CUZA Cercetările sistematice și laborioase întreprinse, mai ales în ultimele decenii, in arhivele de peste hotare, din inițiativa și sub îndrumarea Direcției Generale a Arhivelor Statului, au dus la o substanțială sporire a surselor documentare privind istoria României, inclusiv pentru epoci relative bine cunoscute cum este aceea a Unirii Principatelor și domniei lui Alexandru loan Cuza. Dintre aceste foarte prețioase surse, se remarcă, prin valoarea și ineditul lor, documentele diplomatice provenind de la consulatele generale ale Angliei în cele două țări române. Ele conțin numeroase informații ce aruncă lumini noi asupra unor fapte și evenimente din Principate la mijlocul veacului trecut, oferind, totodată, posibilitatea, unei mai bune cunoașteri a poziției Marii Britanii față de lupta poporului român pentru înfăptuirea unității sale statale. Corelate cu izvoarele interne, rapoartele consulilor englezi acreditați în Principate contribuie la o mai profundă înțelegere a procesului de formare a României moderne 1 2. Din mulțimea acestor rapoarte — aflate în microfilm la Arhivele Statului București — am ales spre publicare un document de un gen oarecum aparte. Este vorba de răspunsurile dom- nitorului Al. I. Cuza la întrebările puse de consulul englez de la Iași, Henry A. Churchill-, în martie 1861, de fapt un adevărat interviu politic, mai puțin uzitat în practica diplomatică a secolului al XlX-lea. întrebările abordează chestiuni dintre cele mai diverse, cum sînt, de exem- plu, relațiile dintre Principatele Unite și Poarta otomană, situația averilor mănăstirești închinate Locurilor Sfinte, unirea deplină politico-administrativă, atitudinea față de mișcările de eli- berare națională a popoarelor vecine, prințul străin etc., dar care constituiau principalele pro- bleme cu care era confruntat tînărul stat național român la începuturile existenței sale. în ceea ce privește răspunsurile domnitorului, ele relevă, in general, fermitatea și curajul cu care Al. I. Cuza s-a străduit să apere drepturile țării, refuzul său de a abdica în cea mai mică măsură de la demnitate, faptul că domnul a știut — după expresia lui D. Bolintineanu — să arate con- sulilor străini ,,o frunte ridicată” 3. Astfel, de exemplu, afirmindu-și dorința de a respecta suze- ranitatea Porții in măsura în care aceasta era confințită prin tratatele internaționale în vigoare — în speță Tratatul și Convenția de la Paris — Cuza nu ezita totodată să facă cunoscut interlocu- torului său că era hotărtt să se opună unei sporiri a acestei suzeranități în detrimentul autono- miei Principatelor, neputînd admite obligații ce decurgeau din raporturile Imperiului otoman cu alte puteri sau acreditarea unui agent turc, care să se amestece cu treburile interne ale țării. De aceeași fermitate dă dovadă domnitorul și în ceea ce privește afirmarea dorinței țării de unire deplină. Ca și cu alte prilejuri *, el declară și de această dată, fără echivoc, că Principa- tele Unite doresc unirea politico-administrativă, că aceasta nu putea fi decît definitivă și că 1 Menționăm că un volum de documente diplomatice engleze privitoare la Unirea Prin- cipatelor, elaborat de Institutul de istorie „N. lorga” în colaborare cu D.G.A.S., se află în curs de editare. 2 Numit consul la sfîrșitul anului 1858, după decesul predecesorului său Samuel Gardner. Asupra atitudinii favorabile a lui Churchill față de alegerea lui Cuza, a cărei recunoaștere a sprijinit-o, precum și asupra raporturilor cordiale care s-au stabilit între el și domn, vezi Bea- trice Marinescu, Poziția Angliei față de dubla alegere a domnitorului Cuza și față de unirea politico- administrativă a Principatelor române (1859 — 1861), în „Studii și materiale de istorie modernă”, voi. V, Edit. Academiei R.S.R., București, 1975, p. 73 și urm. 3 D. Bolintineanu, Viața lui Cuza Vodă, memoriu istoric, ed. a V-a, București, 1873, p. 77. * In august același an, Al. I. Cuza, declara consulului general al Austriei la București, baronul Eder: , ,Ne trebuie Unirea; dacă nu ne vor acorda-o puterile, vom fi siliți să ne-o dobîn- dim singuri” (Cf. R. V. Bossy, L’Autriche et le Principautes Vnies. București, 1938, p. 326—327). „Revista de istorie”, Tom. 37, wwy^dftc®Fpmanica.ro 78 MEMORII, CORESPONDENȚA, ÎNSEMNĂRI 2 dacă Poarta și marile puteri refuzau s-o acorde, o va înfăptui el însuși, punînd puterile garante fn fața unui fapt împlinit. în legătură cu răspunsurile la unele întrebări, se impun cîteva precizări. O primă consta- tare este aceea că ele nu oglindesc adevărata gindire a domnitorului, pe care o cunoaștem din alte documente. Dimpotrivă, ele aveau menirea de a ascunde intențiile reale ale lui Cuza și de a liniști temerile consulului englez și, implicit, ale guvernului pe care acesta îl reprezenta, în chestiuni în care Anglia era direct interesată. Faptul nu trebuie să surprindă. Cunoscînd ostilitatea Marii Britaniifață de orice măsură care ar fi dus la slăbirea sau dezmembrarea Imperiului otoman, din. menținerea integrității căruia cabinetul de la Londra făcuse punctul cardinal al politicii sale în Orient, Al. I. Cuza era nevoit să dea dovadă de o deosebită prudență în răspunsurile sale. De- altfel, chiar dacă nu ar fi cunoscut atitudinea filo-turcăa Angliei, întrebările puse dc consulul en- glez erau de natură să înlăture orice dubiu. De aceea, domnul nu putea recunoaște deschis că prin desăvîrșirea unirii suzeranitatea Porții ar fi fost diminuată, ceea ce ar fi favorizat desprinderea în viitor de Imperiul otoman și dobîndirea deplinei independențe. Că Al. I. Cuza avea in vedere- și o astfel de eventualitate reiese cu claritate din scrisoarea trimisă la 13/25 aprilie 1859 lui V. Alecsandri, ministrul dc externe al Moldovei, aflat in misiune în diferite capitale euro- pene, în care domnitorul dezvăluia principalele țeluri ce ii vor călăuzi domnia: „ca român simt nevoia să înalț țara mea în ochii națiunilor și în propria ei stimă; ca principe sint convins dc necesitatea de a acționa cu vigoare și hotărît să trag pentru fericirea și independenta (subl. n.)> poporului meu tot folosul posibil din evenimentele ce se pregătesc” s. Din același motiv, dc prudență, domnul se vede nevoit să nege și șprijinul acordat revolu- ționarilor unguri împotriva Austriei, care a mers pină la încheierea unor convenții formale de alianță, precum și intenția sa de „a prejudeca” chestiunea averilor mănăstirești închinate; evi- dent, în martie 1861, momentul pentru rezolvarea acestei spinoase probleme prin secularizare, așa cum o dorea Al. I. Cuza și întreaga țară, nu sosise încă. O oarecare nedumerire ridică răspunsurile legate de chestiunea prințului străin. Nu intenționăm să reluăm aici semnificația și implicațiile acestui principiu politic 6 7, sancționat in 1857 de Adunările ad-hoc ca dorință națională, dar respins de puterile europene. Menționăm numai că, în accepția contemporanilor, Cuza Vodă primise nu o coroană, ci un mandat imperativ, sar- cina sa fiind aceea de a înfăptui unirea și de a pregăti terenul în vederea instaurării in România a unei dinastii străine stabile. Domnitorul însuși era conștient de caracterul tranzitoriu al dom- niei sale și, in nota adresată puterilor garante a doua zi după alegerea din Țara Românească, se arăta gata să se retragă în viața privată, dacă marile puteri ar fi consimțit să acorde țării un. principe străin Faptul că, după numai doi ani. Al. I. Cuza declara consulului englez de la Iași că nu-și asumase nici un angajament în această privință și că românii nu mai doreau principele străin, reflectă, credem, nu o renunțare la convingeri pe care însuși le împărtășea, ci mai degrabă, dorința de a risipi îngrijorarea Angliei, pentru care prințul străin era sinonim cu indepen- dența, precum și intenția de a nu renunța la tron înainte de a înfăptui unirea deplină și marile reforme de care domnia sa își va lega numele. In sfîrșit, o ultimă precizare în legătură cu promisiunea dpmnitoțului de a sprijini Poarta otomană în menținerea liniștei la sudul Dunării, în condițiile în care trupele oțomane ar fi fpst angajate în potolirea tulburărilor ivite în alte părți ale imperiului. Observăm că această promi- siune Al. L Cuza o condiționează, pe de o parte, de posibilitatea de a.justifica conduita sa în fața, țării, iar pe de alta, de un consens al puterilor europene de a veni în ajutorul Turciei in astfel, de situații, consens imposibil de obținut datorită contradicțiilor existente între aceste puteri. Astfel îneît promisiunea condiționată a domnului echivalează dc fapt cu un refuz deghizat. Că Al. I, Cuza nu intenționa de fel să se facă instrumentul politicii represive a Porții, rezultă cu prisosință din sprijinul moral și material pe care l-a acordat în tot timpul domniei sale mișcărilor de eliberare națională ale popoarelor balcanice, sprijin ce decurgea din scopul comun urmărit eliberarea de sub dominația otomană și constituirea statelor naționale independente8. 5 R. V. Bossy, Agenția diplomatică a României in Paris și legăturile politice franco- române sub Cuza Vodă, București, 1931, p. 166. 6 Vezi în această privință, Paul Henry, L’abdicatign du prince Cuza et l’avcnement de la dgnastie de Hohenzollern au trone de Roumanie, Paris, 1930, p. 33—42; Grigore Chiriță, Preludiile și cauzele detronării lui Cuza Vodă, in „Revista de istorie”, XXIX, 1976, nr. 3, p. 350 — 355;. Dan Berindei, Les antecedents de l’abdication du prince Cuza, în „Revue Roumaine d’Histoire”, XVIII, 1979, nr. 4, p. 785-802. 7 D. A. Sturdza și alții, Acte și documente relative la istoria rcnascerei României, voi. VIII„ București, 1900, p. 640. 8 Vezi L. Boicu, Cuza Vodă față de Lupta popoarelor, pentru emancipare națională, în vol_ Cuza Vodă in memoriam, Edit. JuWWWtM&GGiEOBtlIillCaQrO -3 MEMORII, CORESPONDENȚA, ÎNSEMNĂRI 79 Prin ceea ce spun, dar și prin ceea ce trec sub tăcere sau ocolesc, răspunsurile lui Al, I. Cuza la Întrebările consulului englez evidențiază o dată mai mult înaltul său patriotism, concepțiile sale politice înaintate, tactul și abilitatea sa diplomatică, hotărîrea fermă de a apăra autonomia și drepturile Principatelor Unite față de orice ingerință străină. Valeriu Stan Private, Secret and Confidențial Questions relating to the Principalities put to Prince Couza by Consul General Churchill în Mărcii 1861. Obserualion. These questions were translated to Prince Couza and His Highness’ replies in French are here tranScribed as they were written down at the time. 1. Is Prince Couza fully aware of his position with regard to Turkey, namely that he is bound to conduct himself in accordance with the treaties and protocols betwccn the Great Po- wers and Turkey under the authority of which he rules? — Oui; j’irai infime plus loin et je dirai que si les traites n’existaient pas je conside- rerais de mes intfirfits et de ceux des Principautfis d’&tablir des rapports de bonne harmonie avec la Porte. 2. Is Prince Couza (and by this is undcrstood the Principalities likewise) disposed to conformhimself to the lawful cominands of the Sultan? — Aux demandes prevues par la Convention? Ccrtainenient, cela ne petit pas avoir tine ombre de doute. ; 3. Is Prince Couza's Government disposed to recognize the obligations incumbent upon it under the provisions of the Protocol XIII of the Confcrence of Paris (upon which point the French and British Governmertts are agreed)? — Cela est une question tres grave. Grave potir les interfits materiels des Principautes. Ce n’est pas une question politique. Vous avez vu que nouș nous sonnnes conformes ă la premiere clătise du protocole XIII en nomniant nos Commissaires. Mais ceci est purement et simplement une question Russe. Dans cette question le sol de la Roumanie entre en jeu et il ne s’agit ni plus ni moins que d’un tiers du pays. Cest l’fitablissement de l’eta't dansl’etat. Je fais deux categories distinctes des biens des couvents Grecs: les proprietes par donat ion et les proprietes achetees par les Egumfines. De ces derniers il ne peut nficessairement pas fitre question puisque il y a des lois dans le pays qui regissent ces cas auxquelles les Egumenes susdits doivent se confonner. Quant â la premifire catfigorie nous sommes prfits ă les acheter s’il est necessaire pour les faire rentrer dans la ligne des proprietes ordinaires. Voila pourquoi nous ne sommes pas disposes â nommer nos arbitres. L’Europe pourra toujours passer outre si elle n’aprouve pas cette attitude, On proefidera alors â la nomination d’un surarbitre conformement ă la Convention. Ce surarbi- tre sera nommfipar i’Europe et nous serons obliges d’accepter ce qu’il decidera. Je ue veux pas engager le pays par anctine promesse â ce sujet. Cest une question vitale potir le pays et si j’etais pousse au pied de mur jc n’aurais autre chose â faire qtt’ă me referer au pays, c’est-a-dire aux Chambres. i. Is Prince Couza’s Government disposed to abstain, pending the settlement of the question mentioned in the preceding question in accordance with the provisions of tbe Confe- renees of Paris, from any proceedings which might evince a disposition on their part to prejudge the question at issue? — Nous ne prendrons pas l’initiative, mais nous protesterions devant I’Europe. This answer not being quite to the point the Prince was asked a seeond time whether his Government was inclined to prejudge the question at issue as Mr. Kogalnitchano, his Mol- davian head minister, had evinced an inclination to do last year. To this Prince Couza replied: — Non, Mon gouvernement n’est pas dispose ă prejuger la question par des actes sem- blables ă celui qu’avait part Mr. Kogalnitchano. Je considfire que Mr. Kogalnitchano a etfi trop loin. S. Does Prince Couza fully understaud that he will Obtain nothing from England eXcept it be done throughthe Porte? —j Je coniprends ceci fort bien. PreuVes les dfimarches que j’ai faites dernieremeht vis-ă- vis de la Porte, fl. Is Prince douza aware that he has many enemies in the country ever ready to advisa. him to do what is calculated to ruin him and the Principalities? www.dacoromamca.ro 80 MEMORII, CORESPONDENȚA, ÎNSEMNĂRI < — Le preuve de ce que le Prince sait ceci est dans sa conduite, pnisque a su râsister ă tous les avis que lui ont 6te donnees par ces messieurs quc le Prince lui-meme connait mieux que tont autre. 7. Does Prince Couza fully appreciate the conviction cntertained by Her Majesty’s Govern- ment that any serious troubles in the Principalities, disastrous in other respects, will tend to- overthrow the Prince and perhaps deprive the Principalities of the rights and privilegcs of seif' goverment on which the Moldo-Wallachians so justly set a great value? — C’est ma conviction intime. Soulignez, je vous prie, le mot intime. Du rest vous trou- verez ces sentiments exposes dans ina d^peche du. 6 Janvier â Mr. N£gri que vous avez dfk voir publie, 8. If so, does Prince Couza understand that he should follow the advice of England and» by his conduct with regard to Turkcy givc a decided expression to his Policy? — Je l’ai prouve. Jc me șuis soumis â tout ce que la Convention a stipuIA Vous avczi vu que je me suis rendu â Constantinople, et vous pouvez du reste jugcr dc ma conduite par ma. lettre du 6. Janvier. 9. If so, is thePrince disposed to consider the Policy and the wishes ol the Porteregardingj foreign relations as his own? — Je ne connais pas la politique de la Porte; je ne puis donc pas me prononcer lâ-dcssus, mais je me considere comme un Prince avec des obligations et des conditions d’un droit public- Diplomatiquement je n’ai pas de voix et je ne puis donc pas avoir une Politique. Mon role, cehia tracă par la Convention, n’exige pas et ne permet pas ă ce que jc m’occupe de relations inter- nationales de la Porte, non plus pourrais-je âtre appelă ă entrer en lutte avec qui que ce soit en consequence de ces relations bonnes ou mauvaises. Le seul article de la Convention qui trăite sur ce sujet definit dans quel cas je devrai en appeler â la Porte pour la dăfence du Pays. Ainsi, par exemple, si les Principautes ătaient jamais menacăes. je devrai, selon les stipulations dc la Convention, me concerter avec la Porte sur les moyens â prendre pour un coup, qui serait portă- au pays. Voila tout. C’est le seul cas que la Convention prăvoit, dans lequel une iigne de conduite est specialement indiquee. 10. Is Prince Couza disposed to discourage Hungarian Intrigucs in tbe Principalities^ — Qu’est ce que j’ai de commun avec les Hongrois? C’est me sugerer par deș questious- de cette nature des idăes qui je n’ai pas. 11. What are the latest measures taken by -the Prince's Government to discourage Hungarian intrigues? — Nous le renvoyons hors du pays. Aussitât que le Danube sera d^geli, ils partiront, S’ils sont entres dans le pays â qui la faute? Pourquoi les Autrichiensn’ontpas pris chez eux des- mesures pour les empecher d’y arriver? Maintenent, du reste, l’Autriche parait disposee â for- tifier ses foTtresses frontieres telles que Orșova, Tămesvar, Comorn et la surveillance sur la, frontiere est plus grande. 12, Does Prince Couza aim at the Political power of an independent Prince and if not what proofs can he give of this?' — Quelles preuves voulez vous que je vous donnc de ce quc je ne reve nullcmcnt â un. pouvoir Politique souverain? Les Puissances garantes sont lâ, il me semble, pour «mpecher toute- idăe de cette nature, și elle a jamais e^istâe de sc răaliser. Les Puissances peuvent rqșter rassurăes tpieje ne sortirai, moi, jamais, des termes dc la Convention, tant qu’elle feste cit- vigueur. 13. Isit certain that the Principalities deșire the union? Ils le desirent tous, et les recentes adresses des Chambrfes moldo-valaques eri font foi. ! I here remarked to the Prince that everybody in the Principalities did not wish the union. That many Boyards in Moldavia did not because they see in the unioti dnder a native Prince a mere annexation of MoldaVia to Wallachia. That the Wallachians rriight be tnorc irfclined to- the union because the Capital would naturally be Bucharfst and the next Prince after His Highness would be mostlikely one of their own people. To this Prince Couza observed that thert were certainly some Boyards who did not wish the union because they wished to see perpetuated a state of disorder approaching to anarchy out of which some personal advantage might accruc for themselves, but thatbeyond this no one Wished to see that Country remain in itS present condition. He further stated that he did not agree with me in thinking the Wallachians would choose a Wallachian after him, no nor even a Foreign Prince „which notion” said he, ,,is fast, loosing ground in Wallachia”. www.dacoromanica.ro 5 MEMORII, CORESPONDENȚA, ÎNSEMNĂRI 8X 14, Would the Moldo-Wallachians, if called upon tojnorrow to express their wishes as. regards the election of one or two native Princes, decide upon one or two? — Prince Couza laughed at this question and said that I was putting to hijn most difficult question to reply to as neither he nor anybody else could say what would happen on the- morrow, but that he believed that if the Porte were to graut the union everybody would be- satisfied with one Prince and never think of two again. 15. Can it be said that by the union of the two Principalities the „suzeraintd” of the- Porte becomes weakened? — On the contrary, observed the Prince, the „suzerainte” of the Porte would be strengh— tened in my opinion for this reason that in their present condition Moldavia has hitherto been> subjected more or less to the influence of Russia and Wallachia to that of Austria, and by a- fusion neither of those Powers would henceforward be able to exercise any preponderating influ-- ence over them, because those Powers would necessarily counteract each others influence ani by this means the Principalities would be less likely to be distracted ftom their lawftfl allegience to the Porte from whose views we have nothing to fear because we are guaranteed from any sort of interference both by the Great Powers themselves and by the Porte’s own weakeness.. 16. Is it likely that the union once granted would be perpetuai? — Ddcidement perpetuai. 17. Is it likely that a legislative and admiliistrative Union once granted, it would lead to the election of a Foreign Prince? — Non, mes convictions intimes sont qu’ils ne voudraient pas d’un Priftce ătranger. Ce- qui a fait naitre l’id£e du Prince Etranger dans Ies Principautes est le n&potisme qui existait avant mon dlection et duquel le pays desirait se soustraire. Par mon dlection l’ordre des choses. a totalement changg, et on ne pense plus au Prince Etranger maintenant. 18. Is iț likely that a Foreign Prince would lead to separation from Turkey? — N6cessairement un Prince Etranger ne voudrait jamais accepter le vașsajage de- la Porte. 19. Once that separation accomplished would not the supremacy of Russia be once more- reestablished over the Principalities? — Je crois que oui. 20. Is it true that Erince Couza pledged hiinself to his electors to resign in favour of ai Foreign Prince? — Jamais. Apres mon felectiop comme vous savez j’ai 6crit une lettre au Ministre Secre— taire d’etat de Sa Majeșt6 la Reine que Mr. Alexandri fut charge de remettre touchant cette question — la question de mon abdication — mais je n’ai jamais, ni avant, nj pendant, ni apres. mon ălection fait ancune promesse de la sorte. Vous connaissez tous ces messieurs qui, â Ele- phant (Museum), tomberent d’accord sur mon Election la nuit du 4/16 Janvier; demandez leur- si j’ai jamais pris aucun engagement â cet effet. 21. If he did abdicate, would it not be in favour of a Foreign Prince? — Je suis contre l’idde du Prince Etranger, et je crois que la plupart de mes anuiens. amis politiques sont aussi contre. 22. Would the MoldoAVallachians be satisfied with a legislative and administrative- union under a native Prince? — C’est mon opinion intime. Tis n’auraient pas Ies tirraillements qu’ils ont aujourd’hui.. 23. What would be the result if the Porte did not grant the concessions required by the Principalities? — Le r^sultat serait que je d£clarerai l’union moi-mdme ou que je d^poserai mon man- dat ; parceque je ne pourrais pas aller de l’avant. C’est impossible. 24. What would be the objeot of the Moldo-Wallachians in wishing to obtain al legis- lative and administrative union? — Centralisation. Les filiăres interminables de la Convention disparaîtraient. L’amour- propre de la nation serait satisfait. L’influence strângere disparaitrait. Les intrigues interieures, auSsi. Enfin ceci est developpfe assez longuement dans mon m£moire qui vous a 4t6 remis et qui a aussi 6t6 remis ă Son Excellence l’Ambassadeur par Mr. N6gri. 25. What is Prince Couza’s opinion regarding the institution of a Senate ?’ a www.dacoromaiiica.ro 82 MEMORII, CORESPONDENȚA, ÎNSEMNĂRI 6 — Je regards un Senat, dans lequel seraietit rSunis Ies grands propri&taires des deux Prin- cipautăs, comme indispensable, parcequ’il formerait un juste milieu entre le chef de l’itat et le peuple. Du reste nous n’avons qu’â jeter Ies yeux vers l’Angleterre pour nous convaincre de la uecessită dans un pays constitutionel d’une haute chambre et d’un basse chambre. 26. If the Porte were to grant the concessions required, would Prince Cotiza pledge him- self not to abdicate? — Positivement. II n’y a pas d’engagement entre moi et personne. 27. If the Porte were to grant this union, would the Prince object to the presence of a Turkish agent in the Principalities? — Certes, si c’etait un agent comme vous, pour soigner Ies interĂts materiels des sujets turcs dans Ies Principautes, je n’aurais aucune objection, mais je ne pourrais jamais accepter un Commissaire pour s’ingerer dans Ies affaires du pays. Cela serait contre la Convention. 28. Would Prince Couza agree to make some regulations as to the connection to be esta- blished between the Moldo-Wallachian agents sent to Europe and the Ottoman Embassies in the Capitals of Europe? — Oui; je ne demande pas mieux que de faire soutenir mes agents par Ies Ambassades Ottomanes dans Ies differentes Capitales de l’Europe. Ces agents seraient des agents officieux ă moi. Ils seraient recconus par l’entremise de la Porte. Je m’adresserais â la Porte ă cet effet et je ne ferais aucune difficulte pour agreer une attention courtoise de la part de la Porte pour qu’elle demande aux Puissances des Ies reconnaître. 29. Would Prince Couza pledge himself to assit the Porte iu subduing hcr refractory populations, if unfortunately it happened that such a step were required of him? — Je serais toujours preț â le faire pourvu que je pus justifier ma conduite vis-ă-vis du pays. Ainsi lorsque, par exemple, l’Europe se concertait pour aller au secours du Sultan pour châtier Ies Druses fanatiques qui s’etaient dâchairfes contre Ies chrfctiens de la Syrie, j’aurais volontiers pretS mon secours â la Porte pour tenir en ordre Ies Bulgares le cas âcheant s’ils avaient voulu profiter de l’absence des troupes turques qui etaient allees en Syrie pour defendre Ies chretiens pour se soulever. Par le terme „justifier" j’entends c’est cela que j’entends et ce serait toujours ă moi de juger si je pourrais envoyer mon contingent pour soutenir 1’autoritS de la Porte ou non. Je ne suis pas temi de le faire. 30. Looking in fine at the general nature of things is it likely that the Principalities would ever willingly sacrifice their present comparative independence by any rashness or folly? — Je ne crois pas. (Ar h. St. Buc,, microfilme Anglia, rola 350; Public Record Office London, Foreign Office, General Correspondence, F.O. 195/vol. 684, f. 86 — 97 v.). Privat, Secret și Confidențial. întrebări privitoare la Principate puse Prințului Cuza de Consulul General [Henry A.] Churchill in martie 1861. Observație. Aceste Întrebări au fost traduse Prințului Cuza iar răspunsurile înălțimii Sale in franceză sînt transcrise așa cum au fost ele notate în acel moment. 1. Este Prințul Cuza pe deplin conștient de poziția sa față de Turcia, anume că el este obligat să se comporte potrivit tratatelor și protocoalelor dintre Marile Puteri și Poartă, sub autoritatea cărora el cirmuiește? [Răspuns] — Da, voi merge chiar mai departe și voi spune că dacă aceste tratate nu existau, aș fi considerat că era în interesul meu și al Principatelor să slabitesc raporturi de bună înțelegere cu Poarta. 2. Este Prințul Cuza (și prin aceașta se înțelege de asemenea Principatele) dispus să se conformeze poruncilor legale ale Sultanului? [Răspuns] — Cererilor prevăzute de Convenție? Desigur, în această privință nu poate exista nici o îndoială. www.dacoromanica.ro 7 MEMORII, CORESPONDENȚA, ÎNSEMNĂRI 8S 3. Este guvernul Prințului Cuza dispus să recunoască obligațiile ce-i revin potrivit pre- vederilor Protocolului al XlII-lea al Conferinței de la Paris9 (punct asupra căruia guvernele- francez și britanic sînt de acord)? [Răspuns] — Aceasta este o chestiune foarte gravă. Gravă pentru interesele materiale- ale Principatelor. Nu este vorba de o chestiune politică. Ați văzut că noi ne-am conformat primei clauze a protocolului XIII numind comisarii noștri, dar aceasta este pur și simplu o chestiune rusă. în această chestiune teritoriul României intră în joc și nu este vorba nici mai mult, nicf mai puțin decît de o treime a țării. înseamnă stabilirea unui stat în stat. Eu deosebesc două, categorii distincte de bunuri ale mănăstirilor grecești: proprietăți prin donație și proprietăți, cumpărate de egumeni. Despre acestea din urină nu se pune în mod necesar problema, deoarece' există legi in țară care reglementează aceste cazuri și cărora egumenii susziși trebuie să se conformeze. Cît despre prima categorie noi sintem gata să le cumpărăm, dacă este necesar,, pentru a le face să reintre în categoria proprietăților obișnuite. Iată pentru ce noi nu sîntem. dispuși să numim arbitrii noștri. Europa va putea însă să treacă peste aceasta, dacă ea nu va aproba atitudinea noastră. Se va proceda atunci la numirea unui superarbitru conform Con- venției. Acest superarbitru va fi numit de Europa și noi vom fi obligați să acceptăm ceea oe el va decide. Eu nu vreau să angajez țara prin nici o promisiune în această privință. Este o ches- tiune vitală pentru țară și, dacă voi fi constrîns, nu voi avea altceva) de făeut decit să apelez, la țară, adică la Cameră. 4. Este guvernul Prințului Cuza dispus să se abțină — în timpul reglementării ches- tiunii menționate în precedenta întrebare în concordanță cu prevederile Conferinței de la Paris — de la orice acțiuni care ar putea arăta o predispoziție din partea sa de a prejudeea chestiunea, în litigiu? [Răspuns] — Noi nu vom lua inițiativa, dar vom protesta în fața Europei. Acest răspuns nefiind cu totul la obiect, Prințul a fost întrebat a doua oară dacă guver- nul său era înclinat să prejudece chestiunea in litigiu așa cum dl. Kogălniceanu, primul său. ministru moldovean, se arătase dispus să o facă cu un an în urmă 10. La aceasta Prințul Cuza a replicat: — Nu. Guvernul meu nu este dispus să prejudece chestiunea prin acte asemănătoare- aceluia înfăptuit de dl. Kăgălniceanu. Consider că dl. Kogălniceanu a mers prea departe. 5. înțelege Prințul Cuza pe deplin că nu va obține nimic de la Anglia, decît ceea ce i se- va acorda prin intermediul Porții? [Răspuns] — înțeleg aceasta foarte bine. Dovadă demersurile pe care le-am întreprins, recent pe lîngă Poartă. 6. Este Prințul Cuza conștient că are mulți dușmani în țară, întotdeauna gata să-l sfă- tuiască să întreprindă acțiuni menite să ducă la prăbușirea lui și a Principatelor? [Răspuns] — Proba că Prințul cunoaște aceasta se află în conduita sa, deoarece el ă știut să reziste tuturor sfaturilor care i-au fost date de acești domni, pe care Prințul îi cunoaște- el însuși mai bine decît oricine altul, 7. Apreciază Prințul Cuza întru totul convingerea intreținută de Guvernul Maiestății Sale [Britanice] că orice tulburări serioase în Principate, dezastruoase în alte privințe, vor avea ca efect să răstoarne pe Prinț și să lipsească poate Principatele de drepturile și privilegiile de-, autoconducere cărora moldo-valahii le acordă pe drept cuvînt o mare valoare? 9 Protocolul menționat prevedea că pentru a se da o soluție echitabilă diferendului exis- tent între guvernele Principatelor și clerul grec în chestiunea bunurilor mănăstirilor închinate,- părțile interesate erau invitate să se înțeleagă între ele în descurs de un an. Dacă în acest răstimp- nu se ajungea la un compromis, conflictul urma să fie rezolvat pe cale de arbitraj. în cazul că arbitrii numiți de cele două părți nureușeau să se înțeleagă se apela Ia un superarbitru, desemnat, in ultimă instanță, de Poartă de comun acord cu puterile garante (cf. Acte și documente relative- la istoria renascerei României, voi. VII, București, 1892-, p. 288). 10 Aluzie la măsurile luate în timpul guvernării lui M. Kogălniceanu în Moldova (30 aprilie 1860 — 17 ianuarie 1861) de a face să se respecte interesele statului român de către egu- menii greci. între care și secularizarea unor schituri și mănăstiri. www.dacoromanica.ro 84 MEMORII, CORESPONDENȚA, ÎNSEMNĂRI 8 [Răspuns] — Este convingerea mea intimă. Sublimați, vă rog, cuvîntul intimă. în rest, veți găsi aceste sentimente expuse in depeșa mea din 6 ianuarie [1861] către dl. Negri ll, pe care ar trebui s-o vedeți [intrucit a fost] publicată. 8. Dacă este așa, înțelege Prințul Cuza să urmeze sfatul Angliei și prin conduita sa față de Turcia să dea o expresie decisă politicii sale? [Răspuns]-----Am dovedit-o. M-am supus la tot ceea ce Convenția a stipulat. Ați văzut că m-am dus la Constantinopol și. dealtfel, puteți să judecați conduita mea prin scrisoarea din 6 ianuarie. 9. Dacă așa stau lucrurile, este Prințul dispus să considere politica și dorințele Porții refe- ritoare la relațiile internaționale ca fiind ale sale proprii? [Răspuns] — Nu cunosc politica Porții; nu pot deci să mă pronunț în această privință, dar mă consider un Prinț cu obligații și condiții de natura dreptului public. Din punct de vedere diplomatic nu am vederi și deci nu pot să am o politică. Rolul meu, trasat prin Convenție, nu cere și nu-mi permite să mă ocup de relațiile internaționale ale Porții, cu atît mai puțin pot fi chemat să intru în luptă cu cineva ca urmare a acestor relații, bune sau rele. Singurul articol al Convenției [de la Paris] care tratează despre acest subiect definește în ce caz va trebui să apelez la Poartă pentru apărarea țării. Astfel, de exemplu, dacă Principatele ar fi vreodată ame- nințate, va trebui, potrivit stipulațiilor Convenției, să mă înțeleg cu Poarta asupra mijloacelor de adoptat pentru a para lovitura ce va fi adusă țării. Iată totul. Este singurul caz pe care Convenția îl prevede, în care o linie de conduită este in mod special indicată. 10. Este Prințul Cuza dispus să descurajeze intrigile ungurești în Principate? 12 13 * [Răspuns] — Ce am eu în comun cu ungurii? înseamnă să-mi sugerați prin întrebări de această natură idei pe care nu le am. 11. Care sînt ultimele măsuri luate de guvernul Prințului pentru a descuraja intrigile ungurești?. [Răspuns] — Noi ii vom trimite [pe unguri] peste graniță. îndată ce Dunărea se va des- gheța, ei vor pleca. Dacă ei au intrat în țară, a cui este vina? De ce austriecii n-au luat măsuri pentru a-i împiedica să vină aici? De altfel acum Austria pare dispusă să-și întărească punctele sale fortificate de la frontieră, ca cele de la Orșova, Timișoara, Comorn, iar supravegherea pe graniță este mai mare. 12. Urmărește prințul Cuza [să obțină] puterea politică a unui prinț independent și dacă nu, ce dovezi poate să aducă în această privință? [Răspuns] — Ce dovezi doriți să vă dau că nu urmăresc deloc o putere politică suve- rană? Puterile garante există, mi se pare, tocmai pentru a împiedica orice idee de această natură— dacă ea a existat vreodată — să se realizeze. Puterile pot fi sigure că eu nu voi ieși niciodată din prevederile Convenției, atît timp cit ea rămîne în vigoare. 13. E sigur că Principatele doresc Unirea? [Răspuns] — Ele o doresc desigur și recentele adrese ale Camerelor munteană și moldo- veana, o dovedescls. 11 Vezi depeșa respectivă, referitoare la conduita prudentă și moderată pe care domni- torul înțelegea s-o urmeze atît în problema recunoașterii unirii depline, cit și cu prilejul inciden- tului armelor sarde, în Alexandru loan Cuza și Costache Kegri. Corespondență. Text ales și stabilit, traducere, studiu introductiv și note de Emil Boldan, Edit. Minerva, București, 1980, p. 447—455. Depeșa, cu data menționată, a fost publicată în traducere și în presa vremii (Cf. „Unirea", (București), an III, 1861, nr. 2 din 21 febr. p. 7). 12 Aluzie la pregătirile făcute de revoluționarii unguri pe teritoriul Principatelor Unite, cu știrea și consimțămintul tacit al domnitorului, în vederea atacării Austriei. Evident, consulul englez nu cunoștea tratativele secrete ce avuseseră loc între Al. I. Cuza și conducerea emigrației revoluționare maghiare, soldate cu încheierea unor convenții de alianță, de unde posibilitatea pentru domn de a nega sprijinul acordat revoluționarilor unguri. Pentru relațiile cu revoluțio- narii maghiari vezi V. A. Urechia, L’alliance des Roumains et des Hongrois en 1859 contre l'Au- triche. Documents inedits. București, 1894; Dan Berindei, Mihail Kogălniceanu, prim-minis- tru al Moldovei, și emigrația maghiară (1860 — 1861) în „Stndii și materiale de istorie modernă”, II, București, 1960, p. 223—241; L. Boicu, op. cit., p. 247 — 250. 13 Se referă la moțiunea votată de Adunarea electivă a Moldovei la 27 martie/8 aprilie 1861, prin care se cerea întrunirea la București a celor două adunări în scopul discutării în comun a problemei agrare (cf. Dezbaterile Adunării elective din Moldova, sesiunea 1860—1861, ședința din 27 martie 1861, p. 2—16), moțiune adoptată și de Adunarea Țării Românești (cf. /.Monitorul oficial al Țării Românești”, supliment la nr. 95 din 20 mai 1861, p. 1—8). Se credea că, odată întrunite, cele două adună^j^i v MEMORII, CORESPONDENȚA, ÎNSEMNĂRI 85 ,Aici am atras atenția prințului că nu toată lumea în Principate dorește unirea. Că mulți boieri în Moldova nu o doresc, deoarece ei văd în unirea sub un prinț autohton doar o anexare a Moldovei la Țara Românească. Că muntenii ar putea fi înclinați spre unire, deoarece capitala va fi în mod firesc Bucureștiul, iar următorul domnitor după înălțimea Sa ar putea fi cel mai pro- babil un muntean. La acestea prințul Cuza a observat că existau desigur cițiva boieri care nu doreau unirea, deoarece ei voiau să vadă perpetuată o stare de dezordine apropiată de anarhie, din care să poată obține unele avantaje personale pentru ei, dar că dincolo de aceasta nimeni nu dorea să-și vadă țara rămînînd în situația prezentă. El a mai declarat că nu era de acord cu mine gindind că muntenii vor alege un [domnitor] muntean după el. Nu, nici chiar un prinț străin, „care noțiune, a spus el, este foarte răspîndită în Muntenia”. 14. Dacă moldo-valahii ar fi chemați mîine să-și exprime dorința lor în ceea ce privește alegerea unui prinț pămîntean, ar alege ei unul sau doi domnitori? [Răspuns] — Prințul Cuza a rîs la aceasta și a zis că 1 s-a pus cea mai dificilă întrebare, căci nici el nici altcineva n-ar putea preciza ce se va intîmpla mîine; dar că el crede că dacă Poarta urma să acorde unirea, toți ar fi satisfăcuți cu un singur domnitor și nu s-ar mai gîndi niciodată din nou la doi [domni], 15. Se poate oare spune că prin unirea celor două Principate „suzeranitatea” Porții arslăbi? [Răspuns] Dimpotrivă, a observat Prințul, „suzeranitatea” Porții ar fi întărită, după părerea mea, pentru motivul că în starea lor actuală Moldova a fost pînă acum mai mult sau mai puțin supusă influenței Rusiei, iar Muntenia aceleia a Austriei; și prin unire nici una din aceste puteri nu va mai fi capabilă de acum înainte să exercite vreo influență preponderentă asupra lor, deoarece acele puteri se vor contracara în mod necesar una pe alta și prin aceasta Principatele vor fi probabil mai puțin sustrase înrîuririi legale a Porții, de care noi nu avem a ne teme, deoarece sîntem garantați împotriva oricărui amestec atît de către marile puteri, cît și de slăbiciunea proprie a Porții. 16. Este probabil că unirea, o dată recunoscută, va fi perpetuă? [Răspuns] — Hotărît perpetuă. 17. Este posibil ca unirea legislativă și administrativă, o dată recunoscută, să fie urmată de alegerea unui prinț străin? [Răspuns!] — Nu. Convingerile mele intime sînt că românii nu vor un prinț străin. Ceea ce a făcut să se nască ideea unui prinț străin în Principate este nepotismul care exista înainte de alegerea mea șl de care țara dorea să scape. Prin alegerea mea situația s-a schimbat total și acum nu se mai gîndește la prințul străin. 18. Este posibil ca un prinț străin să ducă la separarea de Turcia? [Răspuns] — în mod necesar un prinț străin nu va vroi niciodată să accepte vasali- tatea Porții. 19. O dată ce separația [de Imperiul otoman] va fi înfăptuită, oare nu s-ar restabili încă o dată supremația Rusiei asupra Principatelor? M. [Răspuns] — Cred că da. 20. Este adevărat că prințul Cuza s-a angajat față de alegătorii săi că se va retrage în favoarea unui prinț străin? [Răspuns] — Niciodată. După alegerea mea, cum știți, am scris o scrisoare ministrului secretar de stat al Maiestății Sale Regina pe care domnul Alecsandri a fost Însărcinat să o remită14 15, atingînd această chestiune — chestiunea abdicării mele — dar eu niciodată, nici înainte, nici în timpul, nici după alegerea mea n-am făcut nici o promisiune de acest fel. Cunoașteți pe toți cei 14 Teama că Principatele, o dată detașate de Imperiul otoman, ar putea cădea din nou sub influența Rusiei țariste, constituia unul din principalele motive pentru care Anglia se opunea aspirațiilor statului național român spre independență. 15 Se referă la misiunea lui V. Alecsandri la Paris, Londra și Turin din primăvara anului 1859 în vederea obținerii recunoașterii dublei alegeri de către puterile garante. în timpul șederii la Londra, diplomatul român a conferit cu lordul Malmesbury, secretarul de stat la Foreign Office, căruia i-a remis o scrisoare din partea domnitoxrului Cuza. Vezi V. Alecsandri, Călă- torii. Misiuni diplomatice, ediție comentată de Al. Marcu, Scrisul Românesc, Craiova, (1931), p. 196-214. www.dacoromanica.ro 86 MEMORII, CORESPONDENȚA, ÎNSEMNĂRI 1CP care la Elefant (Muzeu) au căzut de acord asupra alegerii mele in noaptea de 4 16 ianuarie)* 17 18., întrebați-i dacă mi-am luat vreodată față de ei vreun angajament in această privință. 21. Dacă ați abdica, ați face aceasta in favoarea unui prinț străin? [Răspuns] — Sint contra ideii unui prinț străin și cred că cea mai mare parte a vechilor mei prieteni politici sînt de asemenea contra. 22. Ar fi moldo-valahii satisfăcuți cu o unire legislativă și administrativă sub un domni- tor pămintean? [Răspuns] — Este opinia mea intimă. Ei n-ar mai avea neplăcerile pe carq le întîmpină» astăzi. 23. Ce se va intimpla dacă Poarta nu acordă concesiile cerute de Principate? [Răspuns] — Rezultatul va fi că voi declara eu însumi unirea sau îmi voi depune man- datul, pentru că nu voi mai putea merge înainte. Este imposibil. 24. Care este obiectivul urmări^ de moldo-valahi în dorința de a obține o unire legisla- tivă și administrativă? [Răspuns] — Centralizarea. Filierele interminabile ale Convenției vor dispărea. Amonit propriu al națiunii va fi satisfăcut. Influența străină va lua sfîrșit. Intrigile interne de asemenea, în fine, toate acestea sînt dezvoltate destul de larg m memoriul meu 17, care v-a fost remis și care a fost de asemenea remis Excelenței Sale ambasadorul Marii Britanii la Constantinopol de- dl. Negri. 25. Care este opinia prințului Cuza în ceea ce privește înființarea unui Senat? [Răspuns] — Consider un Senat, în care să fie reuniți marii proprietari ai celor donai Principate, indispensabil, pentru că el va menține o linie de mijloc între șeful statului și popor 18. Dealtfel, n-avem decît să privim la Anglia pentru a ne convinge de necesitatea într-o țară con- stituțională a unei camere superioare și a unei camere inferioare. 26. Dacă Poarta ar urma să acorde concesiile cerute, garantează Prințul Cuza că nu vai abdica? [Răspuns] — în mod sigur. Nu există nici un angajament între mine și altcineva. 27. Dacă Poarta ar urma să acorde unirea, va obiecta prințul față de prezența unuii agent turc in Principate? [Răspuns] — Desigur. Dacă ar fi un agent ca dumneavoastră, pentru a se îngriji de, inte- resele materiale ale supușilor turci în Principate, n-aș avea nici o obiecție, dar nu voi putea» niciodată să accept un comisar care să se amestece în afacerile [interne ale] țării. Aceasta ar fi contra Convenției. 28. Ar consimți prințul Cuza că reglementeze într-un fel legătura ce ar urma să Se sta- bilească între agenții moldo-valahi trimiși în Europa și Ambasadele otomane din capitalele ciiropene? [Răspuns] — Da; nu cer nimic altceva decît ca Ambasadele otomane în diferită capitale1 ale Europei să susțină agenții mei. Acești agenți vor fi, după părerea mea, agenți oficioși. Ei vor fi.recunoscuți prin intermediul Porții. Mă voi adresa Porții în această privință și nu voi face nici o dificultate spre a obține o atenție plină de curtoazie din partea Porții pentru ca ea să. ceară puterilor să-i recunoască. i_______________ 18 Aluzie la întrunirea deputaților Partidei naționale care a avut loc în seara zilei de 3—4/15—16 ianuarie 1859 la locuința lui Costache Rolla, aflată în localul Cabinetului de istorie naturală din Iași, lingă sala numită pe atunci la „Elefant” în care s-a hotărît susținerea can- didaturii lui Cuza la tronul Moldovei. 17 Este vorba de memoriul trimis în iunie 1860 lui C. Negri la Constantinopol spre a fi adus la cunoștință Porții și ambasadorilor puterilor garante, prin care domnitorul solicita modi- ficarea prevederilor Convenției de la Paris in sensul înfăptuirii unirii politico-administrative și lărgirii bazei electorale. Memoriul a fost publicat în Archioes diplomatiques (Paris), 1866, voi. II, p. 179—188, precum și în presa vremii (Cf. „Viitorul” (Iași), I, 1861, nr. 53 din 5 iulie, care-1* reproduce după „Unjrea”). , ' 18 în privința modului în care Al I. Cuza concepea instituția Senatului vezi Istoria parla- mentului și a oieiii parlamentare în România pînă Ia 1918, Edit. Academiei R.S.R., București,. 1983, p. 124-126,137-138. www.dacoromanica.ro 11 MEMORII, CORESPONDENȚA, ÎNSEMNĂRI 87 29. Ar fi dispus Prințul Cuza să sprijine Poarta în potolirea populațiilor ei refractare, dacă din nefericire s-ar întîmpla ca un astfel de lucru să-i fie cerut? [Răspuns] — Voi fi întotdeauna gata să o fac în măsura în care voi putea să justific con- duita mea in fața țării. Astfel, cind, de exemplu, Europa se va pune de acord pentru a veni în ajutorul sultanului pentru a pedepsi pe druzii fanatici care s-au dezlănțuit contra creștinilor din Siria, voi aduce bucuros ajutorul meu Porții pentru a ține la respect pe bulgari în cazul în care ei ar profita de absența trupelor turcești, ce ar fi trimise în Siria pentru a apăra pe creștini, ca să se răscoale. Prin termenul „justificat” înțeleg tocmai acest lucru și îmi va reveni întotdeauna mie să judec dacă voi putea sau nu să-mi trimit contingentul pentru a susține autoritatea Porții. Nu sint obligat s-o fac. 30. Privind, în fine, la aspectul general al lucrurilor este posibil ca Principatele să-și sacrifice vreodată de bună voie prezenta lor independență printr-o imprudență sau nebunie? 19 [Răspuns] — Nu cred. 1» Aluzie la eventualitatea proclamării deplinei independențe. www.dacoromaiiica.ro CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE TEMATICA GEAERATĂ A CELUI DE-AL XVI-LEA CONGRES INTERNAȚIONAL DE ȘTIINȚE ISTORICE Cel de-al XVI-lea Congres Internațional de Științe Istorice se va desfășura la Stuttgart între 25 august și 1 septembrie 1985. Publicăm mai jos programul științific al Congresului: Mari teme 1. Oceanul Indian; moderator: S. Chandra (India) 2. Imaginea celuilalt: străini, minoritari, marginali; moderator: Hdlene Ahrweiler (Franța> 3. Rezistența contra fascismului, nazismului și militarismului japonez; moderatori: F. Bădaridai (Franța) și M. Kropilak (Cehoslovacia) Metodologie 1. Arheologie și istorie; moderator: S. de Laet (Belgia) 2. Film și istorie; moderator: K. Fledelius (Danemarca) 3. Max \Veber și metodologia istoriei; moderator: J. Kocka (R.F.G.) Secția cronologică Antichitate 1. Fenomenul urban și nașterea civilizațiilor antice; moderator; Emil Condurachi (România)* 2. Stat și religie în societățile vechi; moderatori: G.M. Bongarde-Levine și Y. S. Golubtzova (U.R.S.S.) 3. Munți, fluvii, deșerturi, păduri: bariere ori linii de convergență? animator: J.F. Bergier- (Elveția) Eoni Mediu 1. Mișcări populare, mișcări religioase în Evul Mediu; moderator: R. Manselli (Italia) 2. Putere și autoritate în Evul Mediu; moderator: J. Gaudemet (Franța) 3. Munți, fluvii, deșerturi, păduri: bariere ori linii de convergență? moderator: J. F. Bergier (Elveția) Perioada modernă 1. Reformele religioase în Europa secolului XVI: bilanț și perspective în cercetare ; moderator" S. Imsen (Norvegia) 2. Cultura elitelor și cultura maselor începînd din secolul XVIII; moderator: E. della Torre Villar (Mexic) 3. „Micile state” în fața schimbărilor culturale, politice și economice (din 1750 și pînă în 1914)- moderator: D. Kosâry (Ungaria) 4. Monarhie absolută în Europa și Asia; moderator: H. Nurul (India) 5. Parlamente și partide politice înainte de 1914; moderator: G.A. Ritter (R.F.G.) 6. Rolul religiilor în Africa; moderator: Th. Biittner (R.D.G.) Perioada contemporană 1. Noile dimensiuni ale diplomației începînd din 1914: structură, salvgardarea păcii și tehnici R. Poidevin (Franța) ,,Revista de istorie”, Tom. 37, nr. l?_p. 88—93,1984. www.dacoromanica.ro ~2 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE 89 "2. Cultura elitelor și cultura maselor Incepînd din secolul XVIII; moderator; E. de la Torre Villar (Mexic) ’ 3. Ocupație și șomaj după Keynes; moderator: F. Baltzarek (Austria) -4. Motorizarea circulației rutiere și efectele ei: 1885—1985; moderator: T.C. Barker (Anglia) 5. Cetățeni și administrația publică; moderatori: V.Z. Drobijev și G. A. Trukan (U.R.S.S) ■€. Partide politice, opinie publică și problema Securității naționale începind cu 1945; moderator: N. Todorov (Bulgaria) > "7 . Schimbarea socială în țările în curs de dezvoltare; moderator: D. Demarco (Italia) Mese rotunde 1. Cercetarea comportamentului istoric și o antropologie întemeiată pe izvoare istorice; mode- rator; A. Nitschke (R.F. G.) "2 . Impactul cultural și psihologic asupra societăților indigene al experiențelor făcute în vremea regimului colonial, în timpul perioadei moderne; moderator: N. Canny (Irlanda) 3. Ecologie, științe naturale, științe umane; moderator: R. Noel (Belgia) 4. Femeile și mișcarea pentru pace în timpul erei nucleare; moderator: R.R. Pierson (Canada) -5. Problemele care se pun îți general editorilor de reviste istoricei moderator: D.R. Hopkins (Anglia) ■6. Metodologia publicațiilor de surse istorice în perioada veacurilor XIX—XX; moderator: Ferenc Glatz (Ungaria) 7. Imaginea Asiei în gîndirea modernă a Europei; moderator: H. Kotani (Japonia) 3. Familia în istorie; moderator: H. Norman și J. Rogers (Suedia) Tot în timpul Congresului își vor desfășura activitatea organismele interne ori afiliate jpe lingă Comitetul Internațional de Științe Istorice. ȘEDINȚĂ DE COMUNICĂRI LA INSTITUTUL DE ISTORIE „N. IORGA” In ziua de 3 octombrie 1983, in cadrul ședințelor lunare de comunicări ale Institutului de Istorie „Nicolae lorga”, dr. Ștefan Andreescu a prezentat comunicarea Matei Basarab și Vasile Lupu: un nou izvor. In primă parte a comunicării, pe temeiul datelor oferite de raportul inedit ■din 23 august 1647 al ambasadorului venețian Giovanni Tiepolo, care timp de doi ani a acționat pe lingă curtea regală din Varșovia pentru a determina Polonia să atace Imperiul otoman și să ajute în acest mod Veneția, ale cărei forțe erau greu încercate în Mediterana orientală și în Dalmația la începutul războiului Candiei, autorul a reluat discuția in jurul implicării Moldovei. Țării Românești și Transilvaniei in proiectul de cruciadă al regelui Vladislav IV, din anii 1645—1647. In acest document, deosebit de interesante sint profilele politice ale domnilor români Matei Basarab și Vasile Lupu, schițate de Tiepolo cu ajutorul opiniilor înregistrate -de el în antu- rajul regelui polon sau chiar în cursul discuțiilor purtate cu însuși regele. în partea a doua a comunicării au fost făcute unele considerații asupra finalității politice a mișcării culturale patronate de Petru Movilă, mitropolitul Kievului, care a pregătit, de fapt aderarea rapidă a lumii românești la liga catolică antiotomană amintită. Astfel, între altele, autorul a arătat că solicitarea lui Matei Basarab din ianuarie 1644, transmisă la Roma, de a i se trimite o copie după așa-numitul Simbol atanasian nu constituie altceva decît un ecou al celebrei Mărturisiri orotodoxe a lui Petru Movilă, din 1642. Pasajul în cauză din acest text fun- damental a fost interpretat la curtea domnească a Țării Românești ca fiind apt să înlăture ■unul din punctele majore de divergență dintre Biserica ortodoxă și cea catolică, iar mărturiile culturale de tot felul din perioada următoare atestă o voință fermă, la nivelul aulic, de asimilare directă și de integrare in demersul spiritual european. La discuții au participat Nicolae Stoicescu, Răzvan Theodorescu, Andrei Pippidi, C. Reza- chevici, Constantin Șerban. CĂLĂTORIE DE STUDII LA VIENA Ca invita), al prpf. univ. Felix Czeike, directorul Arhivelor orașului și landului Viena. am efectuat intre Ș —16 septembrie 1983 o călătorie de studii in capitala Austriei, pentru a par- ticipa la manifestările stiinti^e^^le^nte^^^ăr^toriraț^aniversării despresurării Vienei de 90 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE 3 către trupele polono-austriece conduse de Jan III Sobieski, regele Poloniei, asediată în urmă cu trei secole (14 iulie—12 septembrie) de trupele otomane conduse de marele vizir Kara Mustafa. Acest eveniment istoric de importanță europeană a constituit o preocupare deosebită pentru autoritățile austriece încă de la sfirșitul anului 1979 cînd a fost constituit un comitet intitulat „300 de ani de la depresurarea Vienei de către regele Jan III Sobiescki” alcătuit din 200 perso- nalități marcante ale vieții publice științifice, economice și culturale prezidat de prof. dr. Theodor Kanizer, secretarul Asociației austro-polonc, din prezidiul de onoare făcînd parte: cardinalul dr. Franz KSnig, arhiepiscop al Vienei, dr. Fred Sinowatz, ministru federal pentru. învățămînt și artă, Leopold Gratz, guvernator și primar al Vienei, consilier principal. Siegfried Ludwig guver- nator al Austriei inferioare, dr. Herta Firnberg, ministru federal pentru știință și cercetare, dr. Franciszek Adamkie-wicz, ambasadorul Republicii Populare Polone, Theodor Kery, guver- nator în Burgenland, Joseph Krainer, guvernator în Stiria. Pînă în 1983 s-au desfășurat numeroase sesiuni științifice, colocvii, simpozioane privind acest eveniment din care menționăm ciclul dc conferințe organizat de Asociația austro-polonă în 1982 cu participarea a 14 specialiști (istorici, istorici de artă, economiști) din Austria, Bulgaria, Polonia, Turcia, Ungaria, S.U.A.; deasemenea colocviul internațional organizat între 24—25 noiemb. 1982 la Viena de către Institutul bulgar de cercetări din Viena și Institutul austriac de studii privind estul și sud-estul Europei, unde au prezentat comunicări 11 specialiști din Austria, Bulgaria, Iugoslavia, Polonia, Olanda, R.F.G., colocviul avînd ca temă: Asediul Vienei de către turci in 1683 și influența lui asupra dezvoltării popoarelor balcanice din punct de vedere politic, cultural și spiritual. De asemenea la Istanbul s-a desfășurat în primăvara anului 1983 un colocviu internațional cu tema: Austria și Turcia-originea unei prietenii”, organizat de Insti- tutul austriac de cultură din Istambul. în perioada cît m-am aflat la Viena a avut loc între 8 și 9 septembrie un important simpozion internațional cn tema Cantacuzino. Românii apărători ai Europei organizat de societă- țile culturale „Unirea, prietenii României în Austria din Viena și „Ovidiu” din Toronto (Canada). Lucrările acestei manifestări științifice s-au deschis într-un cadru solemn în ziua de 8 sept, la Altes Rathaus în Baroksaal, în prezența unui mare număr de oameni de știință, artă și cultură români, care trăiesc în diferite țări din Europa (Italia, R.F.G., Spania, Grecia, Franța, Anglia, Suedia, Portugalia, Iugoslavia, Austria, Belgia, Elveția, Olanda) și în America (Canada, Statele Unite, Argentina). Cuvîntul inaugural a fost rostit pe rînd de ing. Augustin Ograjensek, vice- președintele societății „Unirea, prietenii României în Austria”, Mihail Steriadi președintele simpozionului, C. Dima-Drăgan, secretarul simpozionului după care au rostit cuvinte de salut din partea d-nei Eliza Pietri, A. Armbruster, Josif Constantin Drăgan, Mihail Steriadi, A. Ograjensek. în după amiaza aceleiași zile precum și in ziua turnătoare lucrările simpozionului s-au desfășurat pe patru secții și anume 1. Secția Istorie; II. secția Limbă și literatură; III. secția Știință și artă; IV. Secția Viața religioasă, in cadrul cărora au fost expuse aproape 50 de comu- nicări; Așa de ex. la Secția de istorie an fost prezentate următoarele comunicări: prof. dr. losif Constantin Drăgan, Românii apărători ai civilizației europene-, dr. A. Armbruster, Implicații transilvane ale asediului Vienei; prof. Angela Comnene, Contributions historiques heraldiques: Quelques aspects moins connu de l’utilisation de l’Aigle Bicephale dans les armoires des Comnenes et des Cantacnzene (II —XX siecles) ;proi. Ana Maria Diaconescu de Rios, Vlad Țepeș-interesanlă personalitate istorică intr-o scurtă domnie; prof. dr. Demetrous Dvoicenko de Markov, Gheorghe Duca hospodar of Moldavia and hetman of the Vkraine, 1678 — 1684; dr. Smaranda Economu-Vlahu, Șerban Cantacuzino-om de cultură; prof. dr. Florentina Fredet; Sources concernant l’histoire des Roumains dans les collections frangaises; dr. Radu Toma, România și unele aspecte ale sistemului defensiv vest-european; prof. dr. C. Michael-Titus, Europe in Romania; prof. dr. N. Nagy-Tala- vera, Românii-apărători ai Europei; Ilie Alexe, Lupta antiotomană a poporului român sub con- ducerea lui Alihai Viteazul; prof. dr. Makso Peloza, Istoria istroromânilor; prof. dr. Daniel Silva Perdigao, Romanii și portughezii, două extreme ale latinității de pavăză expansiunii musulmane in Europa medievală; prof. dr. George Purcariu, Războiul pentru independența României dirt anul 1877; prof. dr. Milan Vanku, Nicolae Titulescu-apărător al păcii tnire cele două războaie mon- diale; ing. Augustin Ograjensek, Urme și semne românești la Viena. La celelalte trei secții au fost expuse respectiv 13 comunicări la secția de Limbă și literatură, și cîte 10 la Secția de știință și Artă și la secția Viața religioasă. în comunicările prezentate au fost abordate probleme ca: originea, unitatea și continui- tatea poporului român în spațiul carpato-danubiano-pontic, formarea limbii și a poporului român precum și a națiunii române, lupta pentru independență și unitate dusă de poporul român în evul mediu și în epoca modernă. Au fost apoi evocate cu acest prilej figurile unor mari conducă- tori ai poporului român în evul mediu și in epoca modernă ca Mircea ccl Bătrîn, Vlad Țepeș^ www.dacoromanica.ro •4 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE 91 Ștefan ccl Mare, îancu de Hunedoara, Mihai Viteazul, Șerban Cantacuzino, Gheorghe Duca, •Constantin Brîncoveanu, Dimitrie Cantemir, ale unor mari cronicari Grigore Ureche, Miron Costin, Gheorghe Brancovici, Ion Neculce, ale unor scriitori români dc renume mondial (Mihail Eminescu) -ale unor oameni politici din epoca interbelică (Nicolae Titulescu) ale unor savanți (N. Paulescu). De asemenea a fost scoasă în evidență contribuția culturii românești la dezvoltarea culturii și •civilizației universale în toate epocile istorice, s-a subliniat aportul poporului român de-a-lungul •secolelor la apărarea civilizației europene și la îmbogățirea patrimoniului artistic, științific și cultural universal. Totodată s-a elogiat linia politicii externe actuale a statului român, a președintelui Nicolae Ceaușescu pentru menținerea păcii în lume și pentru reducerea încordării internaționale. Merită să fie menționat în acelaș timp înaltul nivel științific al lucrărilor prezen- tate care au avut la bază de cele mai multe ori o documentare inedită. Una din aceste lucrări, cea susținută de FI. Fredet a avut calitatea de a introduce în circuitul științific actual a noi ■date privind pe români în evul mediu și în epoca modernă pe baza cercetărilor efectuate în biblio- tecile din arhivele din Franța, cea aparținînd Anei Maria Diaconescu de Rios a pus într-o nouă lumină personalitatea lui Vlad Țepeș, cea a lui A. Ograjensek a scos în evidență activitatea poli- tică, științifică, artistică și culturală a unor personalități românești în capitala Austriei în secolul trecut, a lui Ilie Alexe a subliniat aportul lui Mihai Viteazul nu numai la redobîndirea independenței poporului român dat și a slăbirii presiunii otomane asupra altor state europene la vremea sa, în fine aceea a lui Milan Vanku a reușit să evidențieze influența gîndirii politice a lui Nicolae Titulescu asupra vieții politice europene în epoca interbelică. în ziua de 10 septembrie s-a desfășurat solemnitatea dezvelirii bustului lui Șerban Can- tacuzino, domnul Țării Românești (1678 — 1688), în fața micii capele de pe dealul de la Schon- brunn care în urmă cu 300 ani adăpostea crucea de lemn ridicată de fostul domn pe locul unde s-a aflat tabăra acestuia. După cum se știe crucea originală a dispărut în 1876 dar o alta a fost ridicată prin grija Patriarhiei române la 26 noiembrie 1961. Ceremonia dezvelirii bustului s-a făcut în prezența membrilor Asociației Culturale Internaționale a Etniei Române (ACIER) care s-a constituit la Viena la 9 septembrie 1983 precum și din reprezentanți ai autorităților austriece locale. In cuvîntările rostite a fost evocată personalitatea de excepție a lui Șerban Cantacuzino, fostul domn român, care în timpul asediului Vienei din vara anului 1683 a contribuit prin activi- tatea sa politică, diplomatică și militară la sporirea capacității de apărare a orașului asediat și la slăbirea presiunii otomane împotriva asediaților. De asemenea s-a evidențiat în general contribuția poporului român de-a-lungul vremii la apărarea celorlalte popoare de pe continentul nostru în lupta contra cotropirii străine și In special la politica de pace promovată de statul român în frunte cu tovarășul Nicolae Ceaușescu, președintele României socialiste. La această ceremonie prof. Mihail Steriadi președintele ACIER a adresat un vibrant apel românilor de pretutindeni la unitate și acțiune ca în țara unde locuiesc să contribuie fiecare pe mai departe la afirmarea spiritualității românești și la menținerea păcii în lumea întreagă. în ceea ce privește bustul din bronz dezvelit, acesta purta următoarea inscripție. Ser- vanus Cantacuzenus Valachiac Transalpinae Princeps 1678 — 1688; dedesupt aflindu-se vulturul bicefal, stema Cantacuzinilor. Dc ambele părți ale soclului pe care se afla bustul sînt deasemenca inscripții una în limba română: și anume „Ridicat de obștea română din Austria în anul 1983 spre cinstirea domnitorului român Șerban Cantacuzino care a adus o contribuție • mp.»-.antă la despresurarea Vienei dc trupele otomane în anul 1683”, dedesupt un medalion cu textul „Daco- romania vitae culturacque Europae defensoris”, alături portretele în bazorclief ale lui Mircea cel Bătrin, Iancu de Hunedoara, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Șerban Cantacuzino. Pe altă latură inscripția dc mai înainte în limba germană: Zu Ehrcn des rumănischen Fursten Șerban Cantacuzino, der im Jahrc 1683 einem Bedeutenden Beitrag zum Entsatz Wiens von den osma- nischcn Trnppen Tcistete, errichtet im Jahre 1983 Von der rumănischen Gemeinschaft in Oeș- țcrrcich. Dedesupt un medalion care reprezenta pe Șerban Cantacuzino călare cu textul „Valachiae Transalpinae Princeps, Wien 1683 — 1983”. în seara zile de 12 sept, s-a desfășurat în clădirea primăriei din Viena (Ratliaus) ședința festivă de închidere a serbărilor organizate de Comitetul „300 de ani de la despresurarea Vienei dc către regele Jan IU Sobieski”. Festivitatea a avut loc în sala Stemelor — Wappensaal — în prezența conducerii acestui comitet, a membrilor senatului primăriei din Viena, a președintelui Asociației culturale polono-austriace, a unor delegați din Polonia, Belgia, România, R.F.G., Ungaria , Bulgaria. Cuvîntul de deschidere a fost rostit de dl. Leopold Gratz, guvernatorul și primarul orașului Viena, carc și-a exprimat satisfacția pentru reușita desfășurării programului Întocmit de Comitetul de sărbătorire a tricentenarului despresurării Vienei de asediul trupelor otomane. A urmat apoi la cuvînt dl. Franz Mrkvicka, președintele comitetului orășenesc de cultură din Viena carc a elogiat valoarea documentară a expozițiilor organizate și a sesiunilor științifice ținute» cu acest prilej. în continuare s-a dat cuvîntul reprezentantului delegației polone invitată de sărbătorirea acestui eveniment epocal din istoria Europei dc la sfirșitul seco- www.dacoromanica.ro 92 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE 5 lului al XVII-lea care a subliniat unitatea de acțiune realizată în urmă cu trei secole de unele popoare europene in frunte cu Polonia și Austria in lupta contra cotropirii străine. A urmat apoi un program artistic susținut de ansamblul de cîntece și dansuri din Cracovia care a interpretat mai întli piese de muzică populară polonă și austriacă apoi piese de muzică clasică din reper- toriul compozitorilor W. A. Mozart și L. v. Beethowen. în cursul acestei ședințe festive primarul orașului Viena a înmînat unora din cei de față medalii jubiliare. La rîndul ei delegația polonă a oferit primăriei orașului Viena albume și un colan din bronz cu medalii menite să amintească de alianța austro-polonă din 1683 contra otomanilor. Sărbătorirea tricentcnarului despresurării Vienei asediată de otomani a mai fost însoțită și de alte manifestări artistice după cum urmează: în zile de 11 și 12 sept, comitetul ,,300 de ani de la despresurarea Vienei de către regele Jan III Sobieski” a patronat trei importante conr certe. Primul desfășurat la 11 sept. în marea sală de la Konzerthaus în prezența dr. Rudolf Kirschleger, președintele Austriei care a rostit un cuvînt de salut pentru oaspeți după care a fost citită, de către actorul Edd. Stavjanik, scrisoarea țrimisă de Jan III Sobieski, regele Poloniei Soției sale în seara zilei de 12 sept. 1683 după victoria epocală contra otomanilor la Viena. A urmat apoi un program artistic susținut de orchestra filarmonică din Cracovia condusă de diri- jorul T. Strugal, în program aflindu-se piese de Franz Schubert, K. Paderewski și Frederic Chopin. Al doilea concert s-a desfășurat la 12 sept, in piața Josef II lîngă Hofburg în prezența lui Fr. Mrkwicke, președintele Comitetului orășenesc de cultură din Viena, concert susținut de fanfara batalionului de gardă din Viena. Al treilea concert s-a desfășurat în aceiași zi dar la Augustinerkirche și a fost susținut dc Corul băieților din Viena și Orchestra de cameră a Filar- monicii din Poznan, în program aflîndu-se o piesă de K. Wysocki. în cursul scurtei călătorii de studii la Viena am reușit totuși să efectuez unele cercetări în bibliotecile și arhivele locale pentru a scoate la iveală materiale documentare relativ la istoria poporului român. La Oesterreichische National bibliothek la colecția de hărți am găsit o hartă (Landkarte von Sudeuropa mit den Karten von Afrika und Asien, din, 1654, în care sînt incluse și țările române cu aproape 30 de topice (ape, orașe, tîrguri, cetăți); la Oesterreichische! Kriegsarchiv, la colecția de stampe se află un plan italian al asediului Vienei din 1683 în culori deLeandre Anguissola în care sînt menționați și românii; la Histarisches Museum der Sfadt Wieni se află un plan turcesc în culori (verde și maro) al Vienei asediată de marele vizir Kara Mustafa, cu indicarea și a trupelor din țările române, o scrisoare autografă a marelui dragoman Alexandru Mavrocordat din 1683 din lagărul otoman prin care confirma efectuarea unor rechiziții pehtru armata otomană la Heeresgeschichtes Museum la secția de stampe, diverse gravuri mai puțin cunoscute în JEțomânia relativ Ia asediul Oradiei din 11 oct. 1691, la intrarea prințului de Coburg în București în 1789 însoțită de o vedere generală asupra orașului de Johann Martin Will (1727— 1806) și a aîta de Ph. Joseph Till din 1790, la Înfrîngerea otomanilor de către austrieci la mînăstirea Sinaia la 24 martie 1788 de un gravor anonim, la Adjud la 4 oct. 1788 de Cristian von Mechel (1737 — 1817) și de Karl Schutz, la Galați la 1 mai 1789 de un gravor anonim, Ja Curtea de Argeș la 24 august 1789 de Johann Martin Will. La secția de hărți esțe o hartă a Ungariei de la sfirșitul secolului al XVII-lea de ing. G. Fischer cuprinzînd și țările româpe qu aproape 20 de topice, (ape, orașe tîrguri cetăți). > în cele două săptămâni cît am stat la Viena am avut prilejul Să cunosc locurile marcate prin plăci memoriale care amintesc sub diferite forme confruntarea militară cu răsunet euro- pean dintre austrieci și otomani sub zidurile orașului în urmă cu trei secole: case din secolul hl XVII-lea care au fost bombardate de otoman), bastioane din vechea incintă de fortificație care au'fost minate de asediatori, obeliscuri care marchează locul taberei vrăjmașe (de exemplu șanțurile de luptă) locul de concentrare al armatei polono-austriace (Kahlemberg) conduse de Jan III Sobieski de unde a fost atacată la 12 septembrie 1683 tabăra otomană. •' în timpul călătoriei de studii la Viena am vizitat și cîteva muzee șî monumente istorice și de artă, case memoriale după cum urmează Muzeul de istorie a orașului Viena (Historisches. Museum der Stadt Wien) unde s-a aflat o expoziție cu tema: Die Turken von Wien. Europa und die Entscheidung an der Donau 1683” în care au fost prezentate în 28 săli (parter și etaj) mate- riale documentare nu numai din colecțiile muzeului dar și din altele în Viena, în Austria (Graz, Salzburg) dar și alte țări europene (Turcia, Polonia, Ungaria, Italia, Cehoslovacia, Franța, Anglia, Irlanda). Tematica expoziției a prezentat războaiele antiotomane începînd cu sec. XV (asediul Constantinopolului) și încheind cu sec. XVIII. Exponatele au constat din gravuri, picturi, desene/ planuri, hărți, documente, manuscrise, arme și costume de epocă, carfe auilu1- tratîn mod deosebit primul asediu al Vienei din 1529 și cel de al doilea din 1683. De asemenea se mai aflau uniforme militare, harnașament, echipament, armament, muniție otomane și austriace, steaguri și drapele, corturi, obiecte de preț capturate de la otomani, Multe din momentele asediului și despresurării Vienei în 1683 erau prezentate la 8 interesante diorame. In sălile expo- ziției funcționau fără întrerupere 4 televizoare care prezentau filme documentare celor privind www.dacoromanica.ro CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE 93 acest eveniment. La etaj în cele 10 săli materialele expuse ilustrau viața cotidiană din Austria și Turcia in secolele XVII și XVIII (mobilier, ceramică, țesături, obiecte de uz casnic, îmbrăcă- minte, tablouri. Alt Muzeu a fost Muzeul ds istorie a artei (Kunsthistorisches Museum), cunoscut în lumea întreagă prin colecțiile sale foarte rare. La parter am vizionat colecțiile privind arta egipteană, asiro-chaldeeană, persană, greacă, romană ilustrată prin obiecte de lemn, de os, de metal (bronz, fier, aur, argint) țesături, sculpturi, picturi, mozaicuri, monede la> secția de artă medievală s-an aflat în general obiecte din regiunile aflate în trecut sub stăpînirea Habsburgilor cele mai multe fiind tezaure, ne vom referi la cele din Transilvania. în sala 17 se află tezaurul de la Șimleul Silvaniei în două vitrină datat sec. V ca fiind germanice, în sala 18 tezaurul de la Sînnicolaul Mare în trei vitrine datat sec, IX ca fiind bulgare, tot aici în tezaurul din argint de la Cuciurul mare datat sec. VII ca fiind bizantin dar la niciunul nu se menționa că aceste tezaure provin din România, din Transilvania.în sala 19 și 20 de asemenea sînt expuse tezaure din Austria aparținînd împăraților din Casa de Habsburg (coroanele, sceptrele, Săbiile, costumele de încoronare), precum și leagănul ducelui de Reichstadt, La etaj au fost vizitate colecțiile de artă aparținînd școlilor de pictură europene din sec. XVI—XVII) (italiană, franceză, germană, olandeză, flamandă, spaniolă). Un alt muzeu vizitat a fost cel de istorie militară (Heeresgeschicht- liches Museum), unde era deschisă expoziția cu tema : Die Turkenkriege in den Schausammlungen des Museums). Aici erau prezentata în 10 săli manechine îmbrăcate cu uniforme militare turcești și austriece, alături de alte materiale ca de ex. echipament, armament, muniție, corturi tablouri, gravuri, picturi, planuri, stampe, hărți, manuscrise, documente; acestea ilustrau îh general războaiele duse de Austria contra otomanilor în secolele XVI —XVIII. Multa din scenele de bătălie erau ilustrate prin picturile lui Peter Snayen (1592 — 1667). Multe din gravuri reflec- tau momente din războaiele austro-ungare desfășurate pe teritoriul țărilor române în secolul al XVIII-lea. în scurtul răgaz petrecut la Viena au mai fost vizitate! Palatul Schonăntnn, reședința împăraților de Habsburg încă din secolul al XVI-lea; Rathaiis, construcție în stil neogotic din anii 1882 — 1883; Stafansdom. monument istoric și de artă din secolul al XII-lea în stil romanic si gotic; Kapuzinerkirche, monument istoric și de artă din secolul al XVII-lea necropola împă- raților casei de Habsburg, Casele memoriale L. v. Beethoven (din Molkerbastei) și W. A. Mozart (din Schullergasse 8). Călătoria de studii efectuată la Viena Cu prilejul manifestărilor științifice consacrate ani- versării tricentenarului despresurării Vienei de Jan III Sobieski, regele Poloniei, realizată cu sprijinul prof. univ. Felix Czeike, directorul Arhivelor orașului și Landului Viena, care ne-a creat cele mai bune condiții de sejur în capitala Austriei, se înscrie ca un prilej cît se poate de bine venit pentru a lua lin contact direct cu unele documente aflate în arhive și biblioteci de un real interes pentru istoria poporului nostru, pentru a cunoaște vechi monumente istorice și de artă de valoare europeană, de a efectua uri schimb de păreri în problema privirid istoria relațiilor austro-române în evul mediu și în epoca modernă, cu colegii de la arhivele statului din Viena și de la Institutele de specialitate din cadrul Universității vieneze. Constantin Șerban www.dacoromanica.ro CARTEA ROMÂNEASCĂ ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE Conf. dr. IOAN SCURTU (coordonator), lect. dr. GHEORGHE Z. IO- NESCU, lect. dr. EUFROSINA POPESCU, asist. DOINA SMÂR- CEA, Istoria României între anii 1918—1944. Culegere de documente, Edit. didactică și pedagogică, București, 1982, 344 p. Perioadei cuprinsă intre Marea Unire din 1918 și începerea, în august 1944, a ^evoluției de eliberare națională și socială îi este consa- crată una dintre cele mai ample culegeri de documente dintre cele publicate în ultimii ani. Culegerea este rezultatul unui efort susținut pe care il face colectivul Catedrei de istorie a României de la Facultatea de istorie-filozofie a Universității din București pentru a pune la îndemina viitorilor profesori de istorie, materialele necesare pregătirii de specialitate. După cum se constată, rezultatul acestei munci de selecție și valorificare a imensului material documentar al perioadei permite tuturor celor interesați să cunoască, din sursă documentară directă, istoria patriei în peri- oada menționată. Iar între aceștia se găsesc, practic, toți studenții țării, care studiază disciplina Probleme fundamentale ale istoriei României. Precedate de un amplu,.Cuvînt înainte’1— al cărui autor este coordonatorul lucrării, conf. univ, dr. loan Scurtu — cele 211 docu- mente selecționate de către autori, sînt gru- pate în șase capitole (I. Noul cadru de dez- voltare a României după Marea Unire națio- nală din 1918; II. Evoluția vieții economice și sociale; III. Viața politică internă; IV. Politica externă; V. Insurecția națională armată anti- fascistă și antiimperialistă din august 1914 — — început al revoluției de eliberare națională și socială; VI. Anexe), într-o selecție repre- zentativă pentru cuprinderea unei game foarte largi de aspecte ale vieții interne și ale politicii externe a României în perioada 1918-1944. „Cuvîntul înainte”, se constituie într-un adevărat studiu de sinteză a istoriei epocii, de descifrare detaliată pînă la amănuntul semni- ficativ al problemelor perioadei. Abordarea- larg problematică, unitară, a vieții poporului român, a ansamblului măsurilor legislative, administrative, economice și politice, prezen- tarea amplă a pozițiilor principalelor forțe politice ale țării — prin programele partidelor și presa timpului —, utilizarea largă a surselor directe pentru datele statistice ș.a. arată depășirea definitivă a mai vechii tratări seg- mențiale, și unilaterale, întregul documentar relevă ceea ce, cu dreptate, subliniază coordo- natorul lucrării și anume faptul că „încheierea procesului de formare a statului național unitar român a marcat o etapă nouă în evo- luția națiunii noastre, în afirmarea României pe arena internațională. Marea Unire a ridicat pe o treaptă superioară comunitatea stator- nicită de-a lungul veacurilor între toate provinciile românești, a realizat cadrul națio- nal și economico-social pentru dezvoltarea mai rapidă a forțelor de producție a însemnat înmănuncherea în granițele aceluiași stat a energiilor și capacităților creatoare ale întregului popor, unirea pe scară națională a mișcării muncitorești revoluționare, a tuturor forțelor înaintate ale societății” (p. 4). Deosebit de important pentru realizarea dezideratului prezentării istoriei așa cum a fost, este reproducerea documentelor in forma integrală fără omisiuni care să conducă la alterarea conținutului și sensului lor real. Necesara critică științifică de pe pozițiile stadiului actual al cercetării istorice se face prin numeroasele note critice, comentarii și sublinieri, de o evideptă valoare în economia Întregului material. Cei familiarizați cu problemele istoriei contemporane a României vor remarca, cu satisfacție, că între documentele cuprinse în volum nu lipsește nici unul dintre cele cu adevărat fundamentale. Sugestii mai pot fi făcute, desigur, — chiar autorii invită la propunerea unor completări pentru o ulte- rioară ediție — dar sugestiile sînt de resortul spcialiștilor în istoria contemporană a Româ- niei. Cît privește uzul didactic, prezentarea acestui tablou Integral și veridic al istoriei contemporane, cel mai autentic posibil întrucit ne stau la indemînă mărturiile originale ale timpului, reușita este deplină. Primul capitol prezintă nouț cadru politic, juridic și economic în care se dezvoltă România după înfăptuirea deplinei unități naționale în 1918, începînd chiar cu actele fundamentale prin care românii din Bucovina Transilvania, Maramureș. Crișana și Banat și-au exprimat voința imprescriptibilă de a se „Revista dc istorie", Tom. 37, nr. 1, p. 94 — 103, 1984. www.dacoromanica.ro 2 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 95 uni în cadrul propriului stat național, unitar și independent România. Marea unire a fost recunoscută priu tratatele internaționale, lucru ce reiese cu toată claritatea din însăși succe- siunea evenimentelor, reglementarea situației internaționale după prima mare configurație mondială conseinnînd în plan juridic acțiunea de autodeterminare a întregului popor român. Voința de progres social — de asemenea expri- mată cu făuritorii României unite — își găsește cadrul prin legile de reformă electorală, a exproprierii și reformei agrare, prin constituirea sistemului democrației burgheze parlamen- tare a României întregite — sistem definit de Constituția din 1923 — prin unificarea monetară, administrativă, organizarea eco- nomiei, a învățămîntului. Evoluția vieții sociale și economice în România între 1918 și 1944 este ilustrată printr-o suită dc diverse documente (acte legislative, articole semnificative din presa vremii, rapoarte administrative). Greutățile inerente anilor dc după război, ampla mani- festare a proletariatului pentru susținerea propriilor revendicări — și ca expresie a acestei lupte recunoașterea de către guver- nanți a necesității constituirii cadrului de organizare profesională, pe fondul unor con- tradicții sociale inerente orinduirii burgheze dovedesc, din partea ansamblului claselor și păturilor sociale ale societății românești manifestarea responsabilă față dc destinele statului unitar recent făurit. Urmările nefaste ale crizei economice mondiale, pericolul grav care amenința în această împrejurare inde- pendența economică a țării, lupta hotărîtă a întregului proletariat român in anii 1929 — 1933 sînt pe larg prezentate într-o suită dc documente, între care unele cu o tulbură- toare forță dc sugestie. Nu lipsește prezen- tarea măsurilor luate de guvernanți, prin cele mai semnificative .Iccrctc-lcgi ale anilor respectivi, în, timpul dictaturii regale, apoi al dictaturii antoncscicne. Un masiv capitol, al treilea, cuprinde docu- mente referitoare la viața politică internă, a partidelor ca și mutațiile sistemului politic pină in 1944. Sesizăm amploarea fenomenului politic românesc, diversitatea organizațiilor politice in condițiile libertății dc expresie instituite in sistemul democrației burgheze avansate ce se manifestă în România pînă în 1938; păstrarea, mult restrînsă, a trăsă- turilor regimului parlamentar pînă în 1940; consecințele, pe plan politic, ale instituirii regimului antonescian. Un capitol, la fel de amplu ca și precedentul, este cel consacrat politicii externe a României, vizînd apărarea statu-quo-ului teritorial, larga conlucrare cu toate statele din zonă ca și în. planul internațional mai larg pentru promo- varea securității și păcii. Este știut faptul că, în 1940, izolarea pe plan internațional a României a dus la gravele amputări terito- riale ale țării, aruncarea acesteia în orbita hitlerismului, ocuparea militară de către Germania nazistă și forțarea participării, împotriva voinței poporului român, la un război care, dus dincolo de hotarele statului român, nu avea nici o legătură cu interesele sale și punea în pericol existența statului și poporului român. Ultimul capitol este consacrat consti- tuirii largii coaliții de forțe naționale, patriotice dinamizată dc inițiatorul insurecției, Partidul Comunist Român. Victoria insurecției națio- nale armate, antifasciste și antiimperialiste a deschis drum larg afirmării pe arena politică a țării a forțelor progresiste ale societății româ- nești, a deschis calea prefacerilor revoluționare profunde din viața social-politică înscriind România pe drumul socialismului. Ultima parte, anexa, cuprinde o serie de statistici evidențiind aspecte ale dinamis- mului vieții economice, a dezvoltării industri- ale, a producției agricole, balanța comercială a țării, bugetul, unele aspecte sociale, precum și lista guvernelor României între decem- brie 1918—august 1944. Volumul materializează cu succes intenția autorilor de a oferi imaginea cuprinzătoare, obiectivă și unitară a principalelor coordonate ale istorici României în perioada pc care au aVut-o în atenție. Nu putem încheia fără a adăuga cuvîntul nostru dc prețuire, adresat Editurii didactice și pedagogice pentru străduința depusă în introducerea în circuitul editorial al docu- mentelor istoriei noastre. Porneliil Olarii ION DUMITRIU-SNAGOV, Le Saint-Siege et la Roumanie moderne, 1850—1866, Roma, 1982, 658 p. Sub auspiciile Universității Gregoricne din Roma, în cadrul prestigioasei colecții Miscellanea Historiae Pontificiae a apărut recent un masiv volum datorat lui I. Dumitriu- Snagov. în volum înregistrăm o amplă biblio- c__ __ ... www.dacoromanica.ro grafic (XXIII p.), un vast studiu (230 p.) și o anexă cuprinzînd 150 de documente. Lucrarea este însoțită de indici de documente, de per- soane și de denumiri geografice, instituții și periodice, ea însumînd în ansamblu 658 p. •96 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 3 Propunîndu-și a înfățișa poziția Vatica- nului față de problema constituirii statului național român, lucrarea aduce în circuitul științific un număr de documente importante. ,,Pe linia sa politică, care urmărea să apere ■drepturile poporului creștin și libertatea cre- dinței — arată autorul în cuvîntul său înainte — Sfîntul Scaun a acționat cu perseverență in favoarea emancipării poporului român, ■chiar dacă se exercitau uneori presiuni asupra sa în favoarea altor forțe 5). Ceea ce, neîn- doielnic, autorul reușește să demonstreze este interesul arătat de Vatican față de problema românească, ca și încercarea atragerii româ- nilor prin dezvoltarea „entității” greco-cato- lice, care urmează a folosi de model sau mag- net; mai reiese și deschiderea inversă a auto- rităților statului național român, care acor- dînd prioritate ortodoxiei nu înțeleg însă, mai ales în cadrele unui stat modern, să nu utilizeze posibilitatea apropierii de Sfîntul Scaun, din motive mai mult politice și naționale decît religioase. Primul capitol — Problema- română în politica Sftnlului Scaun— prezintă problema •orientală, urmărindu-se însă în primul Tind situația românilor și lupta lor pentru crearea •statului român modern, în contextul acțiunilor Bisericii, sublmiindu-se, intre altele, conver- gențele pe plan național ale greco-catolicilor și ortodocșilor din Transilvania, unde se înfruntă presiunile maghiare și politica inte- resată a Austriei. De asemenea, este semnalat interesul pe care Pius IX îl nutrea față de Orient și Biserica orientală și se prezintă situa- ția Principatelor române după 1829, avindu-se in vedere situația Bisericii, dar și mișcarea Înnoitoare românească cu largi implicații în Europa, atît înainte cît și după revoluția ■din 1848. Constituirea arhiepiscopiei greco- •catolice din Transilvania în anii preccdînd Unirea Principatelor este considerată de autor „o primă formă a unui Piemont român” (p. 27). Sint semnalate și acțiunile in Principate ale ■emigrațiilor revoluționare polonă și maghiară (dar Czartoryski nu era nn „colaborator” al lui Nicolae Golescu și al lui Ion Ghica — p. 28—, ci mai exact el colabora cu emigra- ția revoluționară română) și sint prezentate .împrejurările declanșării și desfășurării răz- boiului Crimeii, ca și consecințele pentru rom- mâni ale conflagrației în timpul căreia pro- blema românească se afirmă pregnant. Trecind la analiza poziției Vaticanului în perioada următoare revoluției din 1848, I. Dumitriu-Snagov subliniază interesul deo- sebit pe care Pius IX l-a avut față de creștinii din Imperiul otoman și gîndul său ca prin „uniții” români să realizeze atragerea orto- docșilor spre catolicism, remarcindu-se în mod just că „populațiile non-catolice inserate în mozaicul imperiului habsburgic vedeau in unirea cu Roma, care favori^j^^y)• I»tegrarea comerțului Prin- emancipare politică, posibilitatea de a-și apăra patrimoniul etnic”. Prezentind orga- nizarea confesiunilor creștine din țările ro- mâne, autorul relevă Contribuția unor clerici la mișcarea de emancipare românească, ca și — din nou— conlucrarea politică și națională a ortodocșilor cu greco-catolicii. Menționînd rolul pe care unii emigrați revoluționari polo- nezi sau ruși l-au avut în încurajarea unui curs spre unirea cu Roma, I. Dumitriu-Snagov semnalează importanța enciclicii papale din 6 ianuarie 1848 In Suprema Petri 'Sede în ceea ce privește „creștinii Orientului”, enciclică care a provocat irițarea înaltelor cercuri cle- ricale ortodoxe. Un subcapitol este consacrat problemei catolicilor din Țara Românească. Moldova și Transilvania, releVindu-se, între altele, și un interesant document din 17 ianuarie 1851 în care nunțiul papal de la Viena releva dorința primatului catolic al Ungariei de a-și subordona episcopia de Nicopole, a cărei titular era administratorul apostolic al Țării Românești (p. 45), dorință respinsă de Vatican. Parsi, devenit din 1847 episcop de Nicopole, a dezvoltat învățămîntul catolic bucureștean, patronînd și organizînd apoi în 1859 Asociația tinerilor lucrători catolici, tot la București, dar fiind supus neîncetatelor imixtiuni ale agenților consulari austrieci; în același timp, episcopul De Stefano din Mol- dova, unde numărul credincioșilor catolici era mai mare (dih pricina existenței ciangăîlor) s-a dovedit eficient în administrarea bisericii, el Sprijinind, Ia un 'moment dat și acțiunea pentru Unirea Principatelor și ieșind pentru aceasta de sub subordonarea agenților con- sulari austrieci. In Transilvania, ierarhia cato- lică și gteco-catolică a suferit unele modificări după și în parte ca urmare a revoluției. în 1850, Alexandru Sterca-Șuluțiu a fost de- semnat că episcop la Blaj, cu un an înaintea desemnării lui Ludovic Haynaldca episcop- coadjutor al catolicilor din Transilvania. O interesantă statistică inedită oferă un tablou al repartiției in 1851 a confesiunilor transil- vane (p. 67). Deosebit de importantă a fost desemnarea lui Șuluțiu în 1854 ca arhiepiscop și mitropolit, ca și instituirea episcopiilor greco-catolice de Gherla și Lugoj, subordonate mitropolitului, autorul subliniind pe drept cuvînt orientarea națională a înaltului dem- nitar al bisericii unite românești. Nu putem fi însă de acord cu teza autorului referitoare la „paralelismul aparent cu procesul de Unificare al Italiei” al procesului de făurire a României moderne (p. 9) și nu Credem că creatorii români ai statului modern erau mai religioși ca cei italieni (p. 11). Colecția Anul 1848 in Principatele Române numără șase și nu patru volume (p. 10), iar revoluția din 1821 n-a „remis puterea prinților autoh- toni români”, ci aceasta a fost o urmare a 4 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINA DE ISTORIE 97 cipatelor ,,în sferele europene” a fost o con- secință a tratatului de la Adrianopol din 1829 și lucrul ar fi trebuit să fie menționat (p. 13) Nu Școala Transilvană a fost „întărită” de episcopul Inochentie Micu (p. 14), ci dim- potrivă acesta, prin acțiunile lui, a pregătit afirmarea curentului sus-amintit; iar libera- lismul și socialismul premarxist au fost difu- zate nu numai prin personalități de talia lui Lamennais, dar și prin influența exercitată de laicii Fourier, Saint Simon sau Proudhon (p, 15). Conferința de la Londra prin care Greciei i s-a recunoscut statutul de independen- ță n-a fost „un prim pas” pentru a ușura infil- trarea „puternică” a Rusiei în Principatele Române, ci acesta 1 a reprezentat tratatul din 1829 (p. 16). Franz losef a „acordat” abo- lirea iobăgiei, dar în fapt ea fusese abolită de revoluție (p. 19). Războiul încheiat în 1856 n-a fost doar un război ruso-turc, ci unul în care au fost implicate și Anglia, Franța și Sardinia (p. 19). Regulamentele Crganice n-au fost „adevărate constituții”, ci doar statute fundamentale (p. 21); iar Kotzebue n-a fost consul austriac (p. 49). în cel de-al doilea capitol — Constituirea României moderne o necesitate istorică — se prezintă poziția Sfîntului Scaun față de pro- blema românească în timpul războiului Cri- meii, autorul relevînd că în ciuda orientării în general reacționare a Vaticanului în peri- oada dată, oficiosul Său „II Giornale di Roma” a înțeles să ia apărarea încă din 1855 a cauzei Principatelor. Interesante sînt extrasele din oficiosul papal, reproduse în volum, inclusiv elogiile la adresa lui Grigore Ghica (p. 86 — 87) și susținerea abolirii protectoratului țarist, într-un subcapitol este analizat „epilogul tratatului de Ia Paris”, relevîndu-se intensi- tatea mișcării pentru Unirea Principatelor și concursul dat acesteia și de cler, ca și poziția favorabilă autonomiei Principatelor adoptată de Sfintul Scaun și chiar susținerea de către el a mișcării unioniste (vezi p. 101). Autorul analizează poziția de sprijinire a mișcării unioniste de către episcopul catolic din Mol- dova, unde s-a pus cu prilejul dezbaterilor Adunării ad hoc și problema statutului cato- licilor; de asemenea, sînt prezentate pozițiile confesiunilor din Țara Românească față de Unire, semnalindu-se, între altele, și apariția curentului modernist in sînul comunității evreești muntene. Dezbaterii problemelor Bisericii în Adunarea ad hoc îi sînt consacrate un subcapitol, interesante fiind ecoul acestor discuții în ,,I1 Giornale di Roma”. Subcapitolul următor este dedicat situației greco-catolicilor din Transilvania aflați în impact cu autorită- țile eclesiastice catolice austriece și maghiare. Pius IX apare ca apărător al lor în străduințele depuse de el pentru conservarea ritului orien- tal, el dînd curs favorabil intervenții’or mitro- politului Șuhițiu. Poziția Sfîntului Scaun nu este însă pe placul autorităților eclesiastice din imperiu, care se tem de apropierea dintre greco-catolici și ortodocși și de efectele „orto- doxe” ale Unirii Principatelor. Misiunea nunțiului De Luca în Transilvania, în 1858, ca și vizita apostolică în Moldova a provincia- lului Tomassi și amplele lor rapoarte, repro- duse de autor în anexă, sînt comentate și în studiu. Autorul mai stăruie cu cîteva intere- sânte pagini asupra Asociației tinerilor lucră- tori catolici din București, pentru a încheia capitolul evocînd realizarea Unirii și mai ales, ceea ce este nou și important, ecoul ei în „II Giornale di Roma”. Nu există însă o „Moldawische Zeitung”, ci este evident vorba de „Gazeta de Moldavia” (p. 84), iar în iulie 1857 nu Grigore Ghica a înlocuit pe Barbu Știrbei, ci Alexandru Ghica, numit caimacam (p. 96,101 nota 89 și p. 109)”, este, de asemenea, exagerat, dată fiind pro- porția reală, a se scrie că în 1856—1857 trăiau în Moldova „un mare număr de români catolici de rit latin” (p. 104). în ultimul capitol al studiului — Era con- solidării — autorul începe prin a prezenta ecourile inițial ostile din „Civiltâ Cattolice”, periodic roman iezuit, privind lupta români- lor — care s-ar fi numărat, printre „popoarele semibarbare” — pentru a crea statul lor modern, evidențiind apoi schimbarea de poziție din primăvara anului 1859, cînd în ace- lași periodic a fost publicatun amplu articol— în patru părți — al clericului losif Brunengo în care nu numai s-a recunoscut formarea statului național român, dar au și fost adresate urări românilor pentru un viitor fericit, evocîndu-se totodată greaua lor istorie, ca și latinitatea și unitatea lor. în articol Brunengo învinuia patriarhia constantinopolitană de a fi „încorporat” Biserica din țările române, descria ca dezastruoase ocupațiile țariste și chiar saluta lupta revoluționarilor emigrați românii Noua Românie era prezentată ca o necesitate istorică. Autorul remarcă însă, îndrituit, în comentariul său, că Brunengo nădăjduia într-o „reintegrare religioasă a României în Biserica catolică”. Un subcapitol este consacrat episcopului catolic Haynald al Transilvaniei, străduințelor sale pentru a obține „înălțarea” episcopiei sale spre a nu rămîne „inferior” lui Șuluțiu, străduințe concretizate în amplul document supus de el lui Pius IX la 22 mai 1859, pe care I. Du- mitriu-Snagov îl analizează și din care reținem mai ales dorința episcopului de a-și vedea ridicat scaunul la nivel arhiepiscopal. în memoriul său Haynald semnala din punctul său de vedere primejdiile „naționalismului valah” și primejdia pe care o reprezenta pentru catolicism Biserica ortodoxă din Principate. în continuare, autorul dedică un tervenții’or mitro- subcapitol consolidării Unirii, Este relevată www.dacoromanica.ro 98 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 5 problema unității și solidarității națiunii române în ansamblul ci, sînt semnalate, fără a fi însă analizate, mutațiile social—eco- nomice, se acordă o importanță-oarecum exagerată— proiectului de Constituție din 1859 și se insistă asupra problemelor eclcsias- tice ale tînărului stat modern, aducîndu-se învinuiri acestuia privind acțiunile sale față de Biserica ortodoxă și cea catolică fără a se căuta să se explice suficient de ce s-a ajuns la situațiile semnalate. Interesante sînt stră- duințele repetate ale domnitorului Cuza pen- tru a încheia un concordat cu Roma, opus Austriei și menit totodată a evidenția sta- tutul internațional de sine stătător al Româ- niei. Un ultim subcapitol este intitulat Bise- rica și dreptul la unitate națională, în care sînt urmărite acțiunile încadrate mișcării naționale a românilor transilvani, ale ortodocșilor și greco-catolicilor, scmnalîndu-se ■ „neîncrede- rea” și „iritarea” provocate la Viena și Roma de poziția mitropolitului Șuluțiu, accentuate în 1861 prin apropierea ce a avut loc între Șaguna și Șuluțiu și care a dus chiar la învi- nuirea de „communicatio in divinis cum haereticis et schismaticis” 1 Haynald a avut însă și el greutăți, intrînd în conflict cu Viena și fiind constrîns la demisie în 1863, deși apoi, tn 1867, a devenit mitropolit de Calocsa și în 1879 cardinal. Dar suprimarea provinciei eclesiastice greco-catolice de Făgăraș și Alba lulia n-a fost susținută de Roma după moartea mitropolitului Șuluțiu, cardinalul secretar al Congregației De Propaganda Fi de opunîndu-se ferm în această privință. Foarte pe scurt sînt trecuți în revistă ultimii ani de domnie al lui Alexandru loan Cuza, insistîndu-se asupra politicii și măsurilor sale privind Biserica, inclusiv ale noilor strădanii, prin episcopul Pluym, pentru a sc încheia concordatul cu Sfintul Scaun. Capitolul se încheie prin cîteva pagini p-ivind complicatele relații confesionale ale domnitorului Carol cu Biserica catolică. In Concluzii autorul evidențiază încă odată politica de apropiere față de creștinii oriintali a papei Pius IX, ca și apărarea de „desnaționalizare” a Bisericii greco-catolice transilvane de către papă, secretariatul său de stat și congregația De Propaganda Fide, relevîndu-se, de asemenea, odată mai mult, în încheiere, dorința lui Pius IX de a face din „catolicismul românesc un model de com- portare a Curiei față dc orientali”, deci, am spune, un instrument de atracție. Și în ultimul capitol se impun unele retușuri: lancu de Hunedoara a murit în 1456, deci nu putea fi îngropat la Alba lulia în 1453 (p. 174); autonomia Principatelor nu trebuia „cîștigată” după Unire, deoarece ea fusese categoric reafirmată prin tratatul și prin Convenția de la Paris în 1856 și 1858 (p. 190); explicarea „complotului” din aprilie 1859 împotriva domnitorului C^^^^®OTOmanica.rO punde celor relatate în documentele citate (p. 192); unirea administrativă n-a fost pro- clamată în vara 1860, ci în decembrie 1861 — ianuarie 1862 (p. 193); amendamentul citat a fi din 1858, datează în fapt din decembrie 1857 (p. 197); prin secularizare n-a fost recu- perată o cincime din teritoriul național, ci, cum se arată în alt loc, circa un sfert (p. 197); loan Alecsandri a fost numit agent la Paris, nu la Constantinopol (p. 201); din context ar putea reieși că după Unire existau la Paris „unioniști exilați” (p. 204); programul de la 1848 n-a prevăzut desemnarea unui prinț străin (p. 224, 225). Cele 150 de documente din anexă sînt de valoare inegală, unele extrem de importante (doc. 2, 6, 7, 9, 21, 27, 30, 32, 38, 41, 46, 47, 49, 51, 52, 53, 54, 79, 90, 95, 100, 101, 103, 111, 114, 115, 131 și 142), altele sînt însă mărunte; documentul 40 (p. 321—326) este publicat în Acte și documente relative la isto- ria renașterii României, voi. VI partea I. în general, documentele sînt precedate de rezumate, dar uneori prezența acestora nu se constată. Studiul este scris alert în limba franceză, dar se pot constata și unele deficiențe stilistice („une âconomie dâchaînâe” — p. 11;” fini- rent en des positions râactionnaires” — p. 193; „se montra trăs empressâ pour toutes les actions diplomatiques” — p. 201;” l’inten- tion de Cuza ne fut pourtant eliminee” —p. 203; „entraîna parfois l’Eglise dans la grande varitti de ses inlMis dans les diffârcnts pavs” — p. 228 etc.). Utilizarea alternativă a calendarelor iulian și gregorian duce la unele confuzii; la p. 193, de exemplu, se invocă ziua de 24 ianuarie 1859 — de fapt, 24 ian./5 febr. — și cea de 3 februarie 1862 —de fapt 22 ian./3 febr. 18621 Bibliografia este bogată, dar inegală. Efortul autorului merită însă elogii. Prin cercetările sale a adus în circulația științifică o serie de surse istorice noi, care contribuie la mai buna înțelegere a unor aspecte ale isto- riei României — dar și ale Istoriei generale — de la mijlocul veacului trecut. Studiul său, deși nu comportă o construcție deplin echili- brată, ridică, de asemenea, o problematică interesantă chiar și atunci cînd nu toate „încheierile” sale sînt de acceptat. I. Dumi- triu-Snagov a abordat un domeniu nou, a pus în circulație noi izvoare din atît de impor- tantele și încă atît de puțin cunoscutele de istoriografia noastră arhive ale Vaticanului, a publicat cartea sa într-o colecție presti- gioasă, după ce Universitatea Gregoriană i-a acordat titlul științific pe care lucrarea tre- buia să i-1 asigure și pentru toate acestea i se cuvin laude și evidențierea neîndoielnicelor și laborioaselor sale strădanii. Dan Berindei 6 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 99 VICTOE SPINEI, Moldova în secolele XI—XIV, Edit. științifică și enciclopedică, București, 1982, 383 p. + 60 pl. Cartea lui Victor Spinei, intitulată Mol- dova In secolele XI—XIV reprezintă un eveniment marcant în peisajul istoriografiei actuale, constituind deopotrivă un moment de continuitate, dar și de discontinuitate între lucrările de medievistică. Aceasta deoarece valoroase contribuții anterioare au mai avut în atenție spațiul est carpatic românesc în primele veacuri ale evului mediu, dar, de obicei, sub aspecte parțiale și particulare, netratînd niciodată subiectul în integrali- tatea sa. Dc asemenea, modul de abordare complex și interdisciplinar conferă lucrării o înaltă ținută științifică și o așază, ca metodă, în contextul celor mai moderne direcții istoriografice contemporane. Afirmăm aceasta gîndindu-ne la valorificarea plenară și coroborată a mărturiilor arheologice cu cele documentare și narative, a izvoarelor epigra- fice cu cele numismatice, cartografice sau de artă medievală. în această cuprindere, accentul pus dc cercetător pe științele (meto- dele) auxiliare ale istoriei, dublat de cunoaș- terea limbilor de cultură ale vremii sau a unor limbi moderne de circulație au asigurat accesul direct la surse, Ia lucrări de speciali- tate, rcinterpretarea nnor opinii și formularea altora, cu titlu de certitudine sau de ipoteză. Din acest punct de vedere, desigur nceludînd particularitățile dc rigoare, lucrarea lui Vic- tor Spinei se înscrie în seria fertilă inaugurată acum aproape un deceniu și jumătate de Radu Popa, cu monografia Țara Maramure- șului In veacul al XlV-lea. încadrat sub aspect economic în perioada de formare a relațiilor feudale, materialul faptic al lucrării, după o introducere, care tratează izvoarele, istoriografia problemei și denumirea spațiului est-carpatic în izvoare, este compartimentat, mai ales după criterii politice. E drept că, înainte de a intra concret în subiect, autorul argumentează și explică titlul cărții, ca și efortul depus spre docu- ■jnentare. Sub aspect geografic, aflăm că s-a avut în vedere „teritoriul locuit de români cuprins între Carpații Orientali, Nistru, Dunăre și Marca Neagră, circumscris de la mijlocul secolului al XlV-lea dc hotarele statului feudal Moldova” (p. 13), iar din punct dc vedere cronologic, dacă limita supe- rioară la care se oprește cercetarea marchează întemeierea statului moldovenesc independent, limita de început, ncmaibeneficiind de o sem- nificație politică, reprezintă momentul celor mai vechi mențiuni documentare scrise cunos- cute asupra românilor de la răsărit de Carpați. să sublinieze diversitatea în și prin unitate. www.dacoromanica.ro După introducere, trei mari secțiuni atrag de la început atenția în economia lucrări: Teritoriul Moldovei din secolul al Xl-lea ptnă la marea invazie mongolă din 1241 — 1242, Teritoriul Moldovei de la marea invazie mon- golă din 1241 — 1242 plnă la întemeierea statului de-sine-stătător și întemeiera sta- tului românesc de-sine-stătător de la răsărit de Car pății Orientali. în analiza mărturiilor trecutului se remarcă revalorificarea izvoarelor narative, inclusiv a celor orientale, a izvoare- lor beletristice, cu precădere a celor nordice și a altor izvoare scrise, confruntate însă mereu și pentru prima oară temeinic cu dovezile arheologice. Bazat pe propriile cer- cetări de arheologie medievală (dc la Băi- ceni, Hudum, Brășăuți, Birlad, Bârlălești etc.) — începute sub semnul de marcă al prestigioasei școli fondate de savantul Ion Nestor — pe rezultatele muncii unor confrați din țară, dar și pe partea care i-a fost accesibilă din lucrările arheologice apărute în R.S.S. Moldovenească, autorul mărturisește scopul final de a formula concluziile de ordin istoric, în subcapitolul despre terminologia sub care era cunoscută Moldova, la începutul evului mediu, se conchide ca, începînd din veacul XIII, sub diferite variante fonetice, spațiul est carpatic va fi denominat aproape unanim, implicit sau explicit, ca țară a Vlahilor, avind același sens cu denumirea de țara românească dată de localnici și reflectînd existența certă a unei formațiuni politice a populației autohtone neolatine. Autorul argumentează convingător că cealaltă denu- mire a țării respective, aceea de Moldova, nu provine de la un etnonim și că a fost inițial un termen strict de cancelarie, care, trecînd în vocabularul cotidian al populației româ- nești, nu a marcat niciodată vreo deosebire ctno-culturală sau lingvistică între zona est carpatică și celelalte regiuni ale spațiului carpato-dauubiano-pontic, ci a servit doar necesității obiective de a distinge organis- mele statale feudale ale românilor. Din această perspectivă, concluziile prezentei lucrări sînt identice cu acelea exprimate de un alt reputat cercetător ieșean, Nicolae Grigoraș, în cartea Țara Românească a Moldovei plnă la Ștefan cel Mare (1359-1457) și evident, de mulți alți specialiști români și străini. Astfel privind lucrurile, sc înțelege mai clar de ce în fiecare secțiune a cărții specificul cercetării a impus mereu autorului să integreze istoria spațiu- lui carpato-nistrian-pontic în istoria generală a românilor, să compare datele, să facă analogii, 100 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 7 In ambianța celui de-al Xl-lea secol mergînd pină aproape de jumătatea celui următor, cercetătorul nu uită să contureze destul de insistent cadrul internațional al problemei, incidența ținuturilor de la Dunărea de jos cu statele feudale vecine (Bizanțul, cnezatele de Halici și Kiev, regatul maghiar) sau, mai exact, tendințele expansioniste și războinice ale acestora din urmă asupra unei zone neorganizate însă temeinic sub aspect politic-statal. Apar ca semnificative, în lumina îndelungatului impact cu mongolii (pece- negi, cumani, uzi, tatari), tendințele misi- onare ale catolicismului patronat politic de regatul Ungariei, tendințe care, în zelul lor „apostolic” îi cuprindeau și, deci, îi relevau documentar și pe „schismatici”, adică pe români. în asemenea împrejurări, se sublini- ază în lucrare importanța unui document de la 1234, emis de papa Grigore al IX-lea, în care înaltul pontif pomenește cu regret des- pre existența spre exteriorul curburii Carpa- ților (adică în sud-vestul Moldovei) a unor „pseudoepiscopi” — ceea ce înseamnă arhi- erei ortodocși — care, în loc să fie stîrpiți și înglobați de catolici, îi atrăgeau la ortodo- xie și pe unguri și sași. Faptul, foarte semni- ficativ, ne amintește de unul asemănător, petrecut în Transilvania și Banat la inter- val de cea. două secole, în 1428, cînd regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, con- firmînd vechile privilegii ale mănăstirilor franciscane din Caransebeș, Orșova și Hațeg, interzice preoților ortodocși, sub pedeapsa pierderii tuturor bunurilor, să-i boteze pe catolici. Ambele relatări dovedesc unitatea de structură a civilizației românești, deose- bita capacitate a acesteia de a anula și asi- mila elementele alogene, care aveau ele insele sarcini misionare, de anihilare a autohtonilor sub aspect confesional și, mai apoi, etnic. în astfel de împrejurări, în care noii veniți înșiși se vedeau amenințați de convertire și de integrare în masa civilizației românești, corelate cu amintirea vlahilor — volohilor în alte izvoare scrise ale vremii, autorului nu-i este greu să infirme însă o dată vechile aser- țiuni despre o Moldovă privită ca „terra deșerta”. Prin analiza termenului dc vlah, în lu- crare se impune o nouă concluzie deosebit de importantă, anume că în primul sfert al mile- niului I nomenclatura românilor dintre Car- pați și Nistru este identică, se suprapune cu cea a românilor din celelalte provincii carpato-dunărene, precum și din Balcani, faptul dovedind că popoarele europene con- siderau masa romanității orientale unitară din punct de vedere etnic și lingvistic (desi- gur autorul a exclus din discuție poporul dalmat). Această concluzie este întărită prin cercetarea izvoarelor arheologice a cultu- rilor Răducăneni și Dridu, a vieții economice, a organizării social-politice și confesionale, politice a.populației locale de o parte și de alta www.dacoromamca.ro toate mărturiile rclevînd clar unitatea de structură etno-lingvistică a civilizației dez- voltate în spațiul carpato-danubiano-pontic- nistrian. Interesante lămuriri și puncte de vedere proprii aduce autorul și în uncie probleme de detaliu. Astfel, sînt analizate, cu toată sără- cia izvoarelor, raporturile autohtonilor est- carpatici cu populațiile nomade turanice, concluzia fiind aceea, în ciuda unor opinii formulate cam pripit în ultima vreme, că local- nicii români și-au păstrat propriul sistem economic, că plata unui „tribut" de către aceștia către stăpînii migratori vremelnici nu a afectat major modul de producție din obște și nu a putut duce la „relații de producție tributale” în societatea băștinașă. Opinii deo- sebite, greu dc argumentat infailibil, dar și de combătut categoric, a formulat autorul și în legătură cu etnia nonromâncască (poate turanică) a bcrladnicilor și brodnicilor. Marca invazie mongolă este privită global, cu specială referire la urmăririle sale politice în spațiul dintre Carpați și Nistru, dar și la alte probleme adiacente; este considerată, problematică identitatea între Miscclau și Seneslau, formulată de unii istorici; se opi- niază că acei canesi pomeniți de Rogerius nu erau cnezi români, ci demnitari mongoli; de asemenea, pe lingă urmările negative incontestabile, se apreciază pertinent că invazia și așezarea mongolilor în răsăritul Europei an stopat, pentru mai multe decenii politica ofensivă a Ungariei în teritoriile extracarpaticc (p. 166); este combătută cu argumente puternice părerea lui Gh. Brătianu și a altor istorici conform căreia, pe la înce- putul secolului al XlV-lca, cu încuviințarea hanului tătar, autoritatea bulgară s-ar fi întins și în regiunea dintre gurile Dunării și Nistru (p. 172 — 174). Odată cu regresul Hoardei de Aur, autorul urmărește ascensiunea Unga- riei angevine. impulsionate de papalitate cu scopul expansiunii catolicismului și reflexul acestei expansiuni în condițiile externe ale întemeierii statelor feudale românești, cu precădere ale formării Moldovei. Pc plan intern, se urmărește iarăși prin critica izvoa- relor scrise, a celor arheologice (cercetările de la Hlincea, Lunca, Rădăuți, Zvorîștea, Bîrlad, cele din R.S.S. Moldovenească — Or- heiul Vechi, Costești, Hansca, Lozova-Stră- șeni, sau cele din R.S.S. Ucraineană — Hotin ctc.) prezența masivă și statornică a populației românești între jumătatea secolului al XHI-lca și jumătatea celui următor. Pe baza urmelor arheologice, lingvistice (rotacismul maramu- reșan se întîlnește și în Moldova pînă în seco- lele XVII-XVIIH), toponimice (satele cu nume Ungureni de la răsărit de Carpați) autorul pune în lumină nivelul identic sau apropiat al dezvoltării economice și social- 8 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 101 a Carpaților, unitatea deplină a civilizației românești, caducitatea ideii tendențioase, fanteziste, a unei migrații a românilor dela sud și est de Carpați spre Transilvania după anul 1000. Sc constată, documentat și logic pentru secolele XII-XIV, predominarea popu- lației românești în interfluviul Prut — Nistru, eu excepția stepei Bugeacului (un argument solid este marele depozit de unelte agricole de la Orheiul Vechi — p. 201 — 205). Geneza orașelor medievale în Moldova (Baia, Șiret, Suceava, Rădăuți, Orheiul Vechi, Costești, Cetatea Albă etc.) este un aspect al cărții care vine să întregească tabloul societății est-car- paticc din prima treime a mileniului al doilea. Spre finalul penultimului mare capitol al lucrării, autorul subliniază concluzia dovedită tot mai consistent în anii din urmă, anume că geneza relațiilor feudale în spațiul românesc arc la bază un îndelungat proces intern pe- trecut în cadrul obștilor sătești. Aceasta, desigur, fără minimalizarea influențelor externe și fără ca specificul feudalismului românesc să nu mai permită integrarea acestuia în caracteristicile generale ale orînduirii feudale privite în ansamblu. Ultima parte a cărții se ocupă dc întemeie- rea statului românesc moldovean de-sinc- stătător și evidențiază cîteva puncte dc vedere proprii, originale, unele dintre ele nccesitînd încă noi cercetări spre a fi confirmate. Astfel, autorul optează cu îndreptățire asupra anului 1345 ca dată a expediției lui Andrei Lâckfi în Moldova împotriva tătarilor, apreciind (contrar opiniilor lui B. P. Hașdcu, C.C. Giu- rescu, N. Grigoraș ș.a.) că la ea nu au participat români din Țara Românească, fiind prezenți In schimb români maramureșeni. în legătură cu luptele din 1352 dintre tătari și ,,proslăvi” ajutați de maghiari, autorul respinge iden- tificarea acestor „proslăvi” (identificare făcută de B. P. Hașdcu, Șt. Gorovci ș.a.) cu românii. Prin reinterpretarea izvoarelor se stabilește că „descălecatul” lui Dragoș va fi avut loc (după mărturia celor mai multe letopisețe) în anul 1359, înainte dc acest act admițîndu-se existența la est de Carpați a încă doi voievozi, anume Ștefan și Petru. „Descălecatul” lui Bogdan și izgonirea armatei angevinc sînt evenimente plasate de autor în anii 1363 și, respectiv, 1364, cea din urmă dată mareînd (în opinia autorului) constituirea statului românesc de-sine-stătător al Moldovei p. 316). Față de regiul de socoteli de la Caffa, din care reputatul istoric Șerban Papacostea a dedus cu argumente foarte solide existența la 1386 în sudul Moldovei a unui voievod Costea — Constantin (care domnea în paralel cu Petru Mușat), Victor Spinei opiniază, deocamdată fără a convinge suficient, pentru identificarea acelui Constantin cu un demnitar al lui Petru Mușat, cercetătorul ieșean socotind că la 1386 Moldova era reunită sub aspect politic-statal (p. 329—330). Chiar dacă prin aceste din urmă conside- rații, unele cu titlu mărturisit de Ipoteză, autorul a depășit sensibil cadrul temporal fixat inițial, lucrarea se impune printr-o remarcabilă unitate, prin echilibru în abor- darea diverselor componente ale vieții trecute, prin excelenta integrare a materialului arheo- logic în rîndul celorlalte mărturii ale memo- riei colective. înalta ținută științifică a cărții, tipărite în condiții grafice deosebite de Editura știin- țifică și enciclopedică (direct prin grija redac- torului Marcel Popa), este susținută și printr- un bogat aparat critic, printr-un indice ono- mastic și toponimic, prin 58 de figuri (desene, fotografii, hărți), la care se adaugă un consis- tent rezumat francez alcătuit de Mihaela Spinei. în final, apreciind împlinirea desăvîrșită a scopului propus în lucrare, nu ne rămîne decît să subscriem, cu îndemnuri calde spre lectură și meditație, la concluzia de tulburător adevăr exprimată de autor: „Deși ambianța politică în carc a evoluat societatea românească din spațiul carpato-nistrian n-a fost comună tuturor ținuturilor nord-dunărenc, interfe- rențele continue cu celelalte regiuni locuite de români au menținut nealterată în decursul secolelor unitatea lingvistică și de cultură materială și spirituală a poporului român. Datorită acestei unități, istoria populației românești dc la răsărit de arcul carpatic se inserează organic istoriei generale a poporu- lui român”. loan Aurel Pop BARBARA JELAVICH, Tlistory of the Balkans Eighteenth and Nineteenth Centuries, voi. I, Cambridge University Press, 1983, 407 p. Barbara Jclavich, profesoară de istorie la Indiana University, cu sediul central la Bloomington, o binecunoscută specialistă îi istoriei sud-estului european, a îmbogățit prin lucrarea de față literatura de specialitate referitoare la Peninsula Balcanică, oferind publicului larg și în special publicului american, o sinteză accesibilă a istoriei popoarelor din această zonă: primul volum prezentat în rîndurile de mai jos, îmbrățișează sec. al www.dacoromanica.ro 102 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 9 XVIII-lca și al XlX-lea, iar cel de al doilea, care urmează să apară, va duce istoria acestei arii pînă în zilele noastre (1980). Ampla lucrare privește istoria popoarelor a cinci state balcanice — Albania, Bulgaria, Grecia, România și Iugoslavia — de-a lungul a două secole, țări care în această perioadă au fost fie sub dominația habsburgică, fie otomană. Trebuie să menționăm faptul că deși România nu face parte din punct de vedere geografic din regiunea cercetată1, prin legă- turile sale economice, politice și culturale cu popoarele balcanice propriu-zisc, ca se include printre țările a căror istorie con- stituie subiectul acestei cărți. Deși popoarele din Peninsula Balcanică au avut un rol impor- tant în istorie, mai ales în secolul al XlX-lea, totuși fele au constituit un subiect mai puțin studiat de specialiștii istoriografiei americane în comparație cu zonele centrale și vestice ale Europei. După cum remarcă și autoarea în prefață, necunoașterea exactă a faptelor și evenimentelor petrecute în sud-estul Europei de un istoric din afara zonei s-a datorat greutăților generate de multitudinea limbilor și a alfabetelor în care au fost redactate docu- mentele, diversitatea stilurilor cronologice (iulian, gregorian, musulman) și de spațiul cu totul restrîns rezervat în marile lucrări de sinteză europeană și universală acestei părți a continentului nostru. Scopul urmărit dc Barbara Jclavich a fost să prezinte un tablou cît mai real, bazat pe cercetări recente, monografii și lucrări de sinteză asupra dezvoltării Peninsulei Balcanice. Idcca princială ce străbate primul volum a fost de a înfățișa cu exactitate modul cum popoarele mai sus menționate au reușit să se emancipeze de sub dominația celor două imperii —otoman și habsburgic — și să se con- stituie în state naționale dc-sine-stătătoarc, ca după aceea să se angajeze pc linia modernizării lor pe plan social-economic și cultural. Autoa- rea a luat ca punct de plecare pacea de la Karlovitz din 1699, care dădea transcrierea diplomatică a primelor eșecuri ale Porții otomane în Europa, și pînă la semnarea înțelegerii din 1897 dintre Austro-Ungaria și Rusia în problema sud-estului european, propunîndu-și să introducă pc cititorul obiș- nuit ca și pe specialist în zbuciumata istoric a statelor balcanice. Geografie așezată la linia de întretăiere dintre Europa, Africa și Asia, Peninsula balcanică, în diferite perioade istorice, a constituit linia de demarcație dintre imperiile roman și bizantin, dintre mahomedanism și creștinism, dintre Orient și Occident. 1 C. G. Ciurescu, Probleme controversate tn istoriografia română, București, 1977 capi- tolul „România stat al ariei balcanicei”, 76-79. Zonă de interferență a presiunilor interne și a influențelor din afară, fiecare stat și-a avut forma proprie de dezvoltare economică, socială, culturală, ceea ce oferă largi posibi- lități dc investigație științifică. De remarcat faptul că autoarea s-a călăuzit de-a lungul întregii lucrări dc principiul metodologic al permanentei integrări a istoriei arici bal- canice în contextul de istoric europeană. în introducere se face o descriere geografică a regiunii și o prezentare sumară a evoluției istorice a popoarelor balcanice din cele mai vechi timpuri pînă la căderea lor sub domina- ția otomană, în scopul familiarizării citito- rului cu evenimentele ce urmează a fi tratate in cele două mari diviziuni ale volumului; prima parte se referă la secolul al XVIII-lea, iar a doua la secolul al XlX-lea. în cele trei capitole ale primei secțiuni Barbara Jclavich relevă poziția ocupată dc popoarele balcanice în societatea celor două mari imperii; otoman și habsburgic. Deoarece majoritatea țărilor balcanice au trăit sub control otoman pînă la sfirșitul secolului al XlX-lea și începutul secolului al XX-lea (oct. 1908 — independența Bulgariei, noiembrie 1912 a Albaniei) s-a considerat necesar să se trateze în primul capitol insti- tuțiile musulmane și ale popoarelor subjugate ca și declinul acestor instituții în secolul al XVIII-lca. De asemenea este foarte bine ana- lizat rolul marilor puteri în sud-estul Europei și evenimentele ce au avut loc în provinciile și statele autonome ca și în capitala otomană, avîndu-se în vedere că perioada pusă în dis- cuție a marcat accelerarea dezintegrării interne de la centru și dc intervenție străină crcs- cîndă în afacerile țărilor din zona studiată. Totodată se subliniază creșterea puterii locale în organizarea politică a statului. Toate acestea formează fundalul, din care avea să se detașeze principalele clemente ale mișcă- rilor revoluționare din secolul următor. Problemele tratate în primele subdiviziuni ale acestui capitol: Creștinii in Balcani sub dominația otomană privesc în ansamblu toate popoarele balcanice (organizarea, admi- nistrația locală, marile războaie ale secolului al XVIII-lca), ca, după aceea să se treacă la studierea în detaliu a istorici fiecărui popor în parte aflat direct sub dominația otomană (grecii, albanezii, muntenegrenii, sîrbii, bul- garii) și a regiunilor autonome: Dubrovnik, Moldova și Țara Românească. Următorul capitol este consacrat regiunilor intrate sub stăpînirea guvernului habsburgic, printre care și Transilvania, atenția autoarei îndreptîndu-se cu precădere asupra politicii de reforme a Curții din Viena, ce a culminat cu domnia lui losif al II-lea. în cadrul prezen- tării ioscfinismului, Barbara Jclavich discută de asemenea pe, larg, reformele din Transilva- www.dacoromanica.ro 10 CARTEA ROMANEASCA ȘI 3TRAINA DE ISTORIE 103 nia, și în acest context subliniază importanța răscoalei lui Horia, Cloșca și Crișan. Ea arată corect că „programul lor era extrem dc radical pentru acel timp; el cerea nu numai abolirea șerbiei și instaurarea egalității sociale dar și împărțirea domeniilor” (p. 158). în chip de concluzie la această primă parte a cărții, autoarea schițează o comparație între dominația otomană și cea habsburgică. Cea dc a doua parte a cărții tratează pro- fundul curent de emancipare socială și națio- nală care a străbătut naționalitățile din Peninsula Balcanică, curent ce a declanșat revoluții sociale și naționale, ca și războaie de eliberare, independență și unificare, altfel spus, mutații în urma cărora s-au constituit statele independente ale Greciei, Muntenegru- lui, Serbiei și României; în timp cc popoarele albanez și bulgar au făcut pași importanți în direcția statului național neatîrnat. Se cuvine relevat efortul statornic al autoarei de a urmări într-o viziune conjugată dezvol- tarea societăților autohtone, imixtiunea marilor puteri în această zonă și sinteza cul- turală realizată în cadrul procesului de moder- nizare a structurii lor locale între străvechile tradiții băștinașe și înrîuririle venite din restul continentului, mai ales din Europa Occidentală. Ceea ce se desprinde cu limpe- zime din această parte a cărții este cursul ascendent al istoriei popoarelor balcanice călăuzite, fără excepție, de idealul realizării statelor naționale independente. într-o lucrare de sinteză, principala difi- cultate este aceea a delimitării perimetrului problematic. Barbara Jclavich a știut să o învingă, spre binele cărții și folosul cititorului ei. Lungul șir de contribuții, unele din ele în colaborare cu Charles Jelavicha, carc a precedat acest volum, i-au asigurat o perfectă stăpînire a problemei complexe a istoriei bal- canice în secolele XVIII și XIX, a izvoarelor documentare și narative și a lucrărilor de refe- rință din literatura de specialitate. Pe această bază de informație autoarea și-a întemeiat o viziune cuprinzătoare a fenomenului istoric din Peninsula Balcanică, punînd la îndemîna specialiștilor și a marelui public elementele fundamentale de cunoaștere și de înțelegere ale unui trecut deopotrivă de bogat în eveni- mente și vicisitudini. în istoriografia ameri- cană — și nu numai ea — sinteza Barbarei Jelavich îndeplinește dubla funcție de bilanț al cercetărilor de balcanistică și in același timp dc indicator al direcțiilor dc desfășurare a viitoarelor investigații. E de la sine înțeles că într-o lucrare de asemenea proporții nu toate punctele dc vedere ale autoarei pot întîlni adeziuni unanime. în ce ne privește avem unele rezerve în legătură cu anumite formu- lări sau interpretări din istoria poporului român. Așa de pildă, ni s-a părut excesivă prudența autoarei în legătură cu continuitatea elementului daco-roman la nord de Dunăre după retragerea aureliană (271/275). Barbara Jelavich consideră că destinul istoric al acestor daco-romani este subiect de controversă (p. 9) și atribuie în exclusivitate istoriografiei românești relevarea continuității daco-romane apoi române în spațiul carpato-dunărean (p. 21). în realitate, orice cercetător obiectiv recunoaște temeinicia argumentelor adunate în lungul ultimului secol de istoriografia româ- nă pentru a dovedi lipsa de temei a teoriei vidului de populație românească la nord de Dunăre în perioada mi grației popoarelor. Că autoarea este însă mult mai aproape de punctul de vedere românesc o dovedește și afirmația ci — deși atenuată de un inutil „probabil” că în perioada cuceririi de către regatul ungar, Transilvania avea o populație majoritară românească (p. 20). Nu este con- formă cu realitatea opinia autoarei că economia Moldovei și Țării Românești în secolul XVIII era întemeiată preponderent pe creșterea animalelor (p. 100 și 108) și că producția de cereale a devenit preponderentă abia din a doua jumătate a secolului al XlX-lea (p. 100). în fond , creșterea vitelor a fost doar izvor de venit (vitele erau mai ușor comercializate decît grîncle) și nu principala îndeletnicire a locuitorilor, care a rămas statornic, agricul- tura. în sfîrșit, nu se poate afirma că ieșirea de sub dominația otomană a românilor s-a datorat mai ales „unor dibace negocieri diplomatice” (p. 377). în realitate, acțiunea diplomatică a fost dublată, după cum bine se știe, de una militară în anii 1877 — 1878. Scrisă cu onestitate intelectuală și în spi- ritul tratării obiective, a evenimentelor isto- rice, primul volum din istoria popoarelor balcanice, a Barbarei Jelavich constituie o contribuție valoroasă, care va aduce servicii istoriografiei și face deci să fie așteptat cu nerebădare cel de al Il-lea volum. Bealrice Marinescu * Jelavich Charles, and Barbara Jelavich, The Balkans, Englewood Cliffs, N. J. Prentice-Hall. 1965; idem, The Balkans in Transition; Essatjs on the Development of Balkans Life and Politics stnce Eighteenth Cen- tura, Archon Books, 1974. www.dacoromanica.ro ,,REVISTA DE ISTORIE ” publică în prima parte studii, note și comunicări ori- ginale, de nivel științific superior, din domeniul istoriei vechi, medii, moderne și contemporane a României și universale. în partea a doua a revistei, de informare științifică, sumarul este completat cu rubricile: Probleme ale istoriografiei con- temporane, Cronica vieții științifice, Cartea românească și străină de istorie, în care se publică materiale privitoare la manifestări științifice din țară și străinătate și sînt prezentate cele mai recente lucrări și reviste de specialitate apărute în țară și peste hotare. NOTĂ CĂTRE AUTORI Autorii sînt rugați să trimită studiile, notele și comunicările precum și mate- rialele ce se încadrează în celelalte rubrici, dactilografiate la două rînduri, trimi- terile infrapaginale fiind numerotate în continuare. De asemenea, documentele vor fi dactilografiate, iar pentru cele în limbi străine se va anexa traducerea. Ilus- trațiile vor fi plasate la sfirșitul textului. Numele autorilor va fi precedat de inițială, titlurile revistelor citate în bilio- grafie vor fi prescurtate conform uzanțelor internaționale. Responsabilitatea asupra conținutului materialelor revine în exclusivitate autorilor. Manuscrisele nepublicate nu se restituie. Corespondența privind manuscrisele, schimbul de publicații se vor trimite pe adresa Comitetului de redacție, B-dul Aviatorilor, nr. 1, București — 71247. REVISTE PUBLICATE ÎN EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA • REVISTA DE ISTORIE • REVUE ROUMAINE D’HISTOIRE • STUDII ȘI CERCETĂRI DE ISTORIE VECHE ȘI ARHEOLOGIE • DACIA. REVUE D’ARCHEOLOGIE ET D’HISTOIRE ANCIENNE • REVUE DES ETUDES SUD-EST-EUROPEENES • STUDII ȘI CERCETĂRI DE ISTORIA ARTEI — SERIA ARTA PLASTICĂ - SERIA TEATRU-MUZICĂ-CINEMATO GRAFIE • REVUE ROUMAINE D’HISTOIRE DE L’ART J- sEria beaux-arts - sErie thEâtre-musique-cinEma www.dacoromanica.ro DIN SUMARUL NUMERELOR VIITOARE Sinteza daco-romană. Cn privire la structura socială a comunităților sătești dintre Carpați și Dunăre în secolul al IV-lea e.n. Formația, cultura și începutul domniei lui Petru Rareș. Instituția agiei în Țara Românească. De la conștiința unității de neam la conștiința națională. Artă și politică în Țările române în secolele XV — XVII. Relațiile comerciale române-spaniole pînă la pacea de la Adrianopole (1829). Manualele școlare din epoca pașoptistă în slujba idealurilor naționale româ- nești. Poziția Marii Britanii la Congresul de pace de la Viena (1814 — 1815). Conferința colonială de la Berlin (1884—1885). Aspecte ale genezei „noului activism” al popoarelor asuprite din Ungaria (1900-1905). România și țările balcanice în perioada 1900—1911. Considerații privind soeial-democrația germană (1869 — 1914). Ecoul iuternațioual al ieșirii României din război (mai 1918). „Noaptea cuțitelor lungi” în viziunea diplomației românești și americane. Tendințe în structura economiilor naționale ale sud-estului european între cele două războaie mondiale. Curente social-econoinice românești în perioada interbelică : doctrina eco- nomică a țărănismului. Evoluția structurii sociale a României în etapa actuală și procesul omogeni- zării sociale. Matematica și istoria social-economică. începutul impactului. HM ISSN 0567-6304 I. P. Informația c. 1753 WWW amca.ro Lei 15