'■'fd? academia DE ȘTIINȚE SOCIALE Șl POLITICE A REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA Toi IM SUMAR: INVESTIGAREA ISTORIEI ROMÂNEȘTI UTILIZAREA DE CĂTRE PARTIDUL COMUNIST ROMÂN A MIJLOA- CELOR LEGALE DE PROPAGANDĂ PENTRU EDUCAREA ANTIFAS- CISTĂ A OPINIEI PUBLICE (1940-1944) ' [| |} : MlHAjț E. lONSBQU l’ ADVeSaRUL de PE ARCUL SUD-VEST1C AL OPERAȚIEI ROMÂNE DE acoperire din războiul antifascist (septembrie 1944) . , I' ; ■ ; ' Eugbn Bmict*. || || HI . PAGINI DE ISTORIE UNIVERSALĂ ASEDIUL VIENEI DIN 1G83 ȘI IMPLICAȚIILE SALE EUROPENE 1 ! ' 'I - ■ ' ' i Ntcmjlh C Nicolab Clichu ISTORIE Șl IDEOLOGIE GÎNDIREA frOLlplCĂ! A LUI SIMON BOLIVAR j1 ’j " 1 1 ' 1 CRONICA.VIEȚII ȘTIINȚIFICE .CARTEA ROMÂNEASCĂ ȘI STRĂINĂ ..''Hif ; 1 ; ;'l& ISTORIE 'i : J ÂeveM ‘REVISTELOR DE ISl|g|E Hvobn Denize TOMUL 36 1983 IULIE www.dacoromanica.ro EDITURA ACADEMIEI | REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA ACADEMIA DE ȘTIINȚE SOCIALE ȘI POLITICE A REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA SECȚIA DE ISTORIE ȘI ARHEOLOGIE COMITETUL DE REDACȚIE Ion Apostol (redactor responsabil adjunct), Nichita Adăniloaie, Ludovic Dem6ny, Gheorqhe I. Ioniță, Vasile Liveanu, Aurel Loohin, Damaschin Mioc, Ștefan Olteanu, Ștefan Ștefănescu, Pompiliu Teodor (membri). Prețul unui abonament este de 180 lei. In țară abonamentele se primesc la oficiile poștale și dlfuzorii din Întreprinderi și instituții. Cititorii din străinătate se pot abona adreslndu-se la ILEXIM Departamentul Export-Import presă, P.O. BOX 136—137 Telex 11226 —București, Str. 13 Decembrie nr. 3, 70116. Manuscrisele, cărțile ți revistele pentru schimb precum și orice corespondență se vor trimite pe adresa comitetului de redacție al revistei „REVISTA DE ISTORIE". Apare de 12 ori pe an. Adresa Redacției: 71247—București, tel. 50.72.41 ww^'.’dâeoromaBicâ.ro TOM 36, Nr. 7 iulie 1983 SUMAR INVESTIGAREA ISTORIEI ROMÂNEȘTI "MIHAIL E. IONESCU, Utilizarea de către Partidul Comunist Român a mijloacelor 1 gale de propagandă pentru educarea antifascistă a opiniei publice (1940 — 1944) 657 EUGEN BANTEA, Adversarul dc pe arcul sud-vestic al operației române de acoperire din războiul antifascist (septembrie 1941)........................................ 674 PAGINI DE ISTORIE UNIVERSALĂ NICOLAE CIA CHIR, Asediul Vienei din 1683 și implicațiile sale europene........... 695 ISTORIE Șl IDEOLOGIE EUGEN DENIZE, Gîndirea politică a lui Simon Bolivar............................... 709 PROBLEME ALE ISTORIOGRAFIEI CONTEMPORANE Istoria Dobrogci in uncie lucrări străine recente (VI) (Petre Diaconii)........... 723 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE Simpozionul consacrat celei de-a 90-a aniversări a făuririi partidului politic revoluționar al clasei muncitoare din România (Dan Pienaru) ; Faza republicană a celei dc a a Vil-a Olimpiade naționale de istorie (Gheorghe I. loniță); Ședință de comuni- cări la Institutul de istorie ,,N. lorga” cu tema „Descălecatul Moldovei” ; Adao- suri și Îndreptări la volumul al IV-lea din seria Fontes Hisloriae Daco-Romanae (Tudor Teoteoi) ; Cronica......................................................... 729 CARTEA ROMÂNEASCĂ Șl STRĂINĂ DE ISTORIE ■CORNELIA BODEA, VIRGIL CÂNDEA, Transylvania in the history of Romanians, New York, 1982, VI + 181 p. (Dan Berindei)........................................ 737 ION BULEI, Arcul așteptării, 1914, 1915, 1916, Edit. Eminescu, București, 1981, 326 p- (Aurel Cernea) ............................................................ 738 www.dacoromanica.ro 654 RADU ȘTEFAN CIOBANU, Pe urmele „stolnicului” Constantin Cantacuzino, Edit. Sport-Turism, București, 1982, 333 (—336) p. + 11 + pl. (Paul Cernovodeanu) 739 RELJA NOVAKOVlC, Gde se nalazila Srbija od VII do XII veka. Islorijsko-geografsko raz malranje. Problemi i znania (Serbia între secolele VII —XII. Privire istorico- geografică. Probleme și cunoștințe), Istorijski Institut u Beogradu, Narodna knjiga, Beograd, 1981, 415 p. (Miodrag Milin) ................. 741 INfiS MURAT,-Colbert, Fayard, Paris, 1980, 456 p. + 30 il. (Mihai Manea) .... 742 ♦ * ♦ Objets et methodes de l’histoire de la cullure, Volume publiă sous la direction de Jacques le Goff et Bela Kopeczi, Editions du CNRS-Akad&niai Kiadâ, Paris — Budapest, 1982, 248 p. (Carol Vekov).............................. 745 REVISTA REVISTELOR DE ISTORIE * * * „Cercetări istorice”, (serie nouă), XI, Muzeul de istorie al Moldovei, 1980, Iași, 758 p. (L. Eșanu)....................................................... 749 www.dacoromanica.ro RIE TOME 36, N° 7 Juillet 1983 SOMMAIRE L'INVESTIGATION DE L’HISTOIRE ROUMAINE AI1IIAIL E. IONESCU, L’utilisation par le Parti Communiste Roumain des moyens lăgaux dc propagande pour l’ăducation antifasciste de l’opinion publique (1940 — 1944)........................................................................... 657 EUGEN BANTEA, L’adversaire de l’arc sud-ouest de l’opăration roumaine de couver- ture dc la gucrre antifasciste (septembre 1944)................................. 674 PAGES D’HISTOIRE UNIVERSELLE iVICOLAE CfACHIR, Le sifege de Viennc dc 1683 ct ses implications europecnncs . . . 695 HISTOIRE ET IDtOLOGIE EUGEN DEN1ZE, La pensăc politique de Simon Bolixar............................... 709 problEmes DE L’HISTORIOGRAPHIE CONTEMPORAINE L’histoire de la Dobroudja dans divers ouvrages ătrangers receminent parus (VI) (Petre Diaconu )................................................................. 723 CHRONIQUE DE LA VIE SCIENTIFIQUE ILe symposium consacră au 90e anniversaire de la crăation du parti politique revolution- nairc de la classe o uvriere de Roumanie (Dan Pienaru) ; La phase republicaine de la VII’ Olympiade naționale d’histoire (Gheorghe I. lonifă) ; Seancc de Commu- nications ii l’Institut d’histoire ,,N. lorga” sur le theme „La fondation de la Moldavie” ; Ajouts et amendaments au IVe volume de la serie Fontes Hislonae Daco-Romanae (Tudor Teoleoi) ; Chroniquc............................ 729 LE LIVRE ROUMAIN ET ETRANGER D’HISTOIRE ■CORNELIA BODEA, VIRGIL CÂNDEA, Transyloania in the history of Romanians, New York, 1982, VI + 181 p. (Dan Berindei).......................... 737 www.dacoromanica.ro 49 656 ION BULEI, Arcul așteptării, 1914, 1915, 1916 (L’arc de l’attente, 1914-1915, 1916). Editions Eminescu, Bucarest, 1981, 326 p. (Aurel Cernea).......................... 738 RADU ȘTEFAN CIOBANU, Sur les traces du „stolnic” Constantin Cantacuzene, Edi- tions Sport-Tourisme, Bucarest, 1982, 333—(336)p.4-11 4-il. (PaulCernovodeanu) 739 RELJA NOVAKOVlC, Gde se nalazila Srbija od VII do XII veka, Istorijsko-geografsko raz matranje Problemi i znania (La Serbie entre les VIIe et XII® siăcles. Aperțu historique-găographique. Problămes et connaissances), Istorijski Institut a Beograd, Narodna knjiga, Beograd, 1981, 415 p. (Miodrag Milin).................... 741 1NES MURAT, Colbert, Fayard, Paris, 1980, 456 p. 4- 30 il. (Mihai Manea) ... . 742 ♦ * ♦ Objets et methodes de l’histoire de la culture, Volume publi6 sous la direction de Jacques le Goff et Bela Kopeczi, Editions de CNRS-Akadămiai Kiadâ, Paris — Budapest, 1982, 248 p. (Carol Vekoo).............................................. 745 LA REVUE DES REVUES D'HISTOIRE , * * „Cercetări istorice” (Recherches historiques), (nouvelle sărie), XI, Musee d’histoire de la Moldavie, 1980, Jassy, 758 p. (L. Eșanu) ................................... 749 www.dacaromanica.ro 1» . INVESTIGAREA ISTORIEI ROMÂNEȘTI UTILIZAREA DE CĂTRE PARTIDUL COMUNIST ROMÂN A MIJLOACELOR LEGALE DE PROPAGANDĂ PENTRU EDUCAREA ANTIFASCISTĂ A OPINIEI PUBLICE (1940 - 1944) DE MIHAIL E. IONESCU CARACTERISTICI ALE PROPAGANDEI OFICIALE IX TIMPUL DICTATURII ANTONESCIENE (6 SEPTEMBRIE 1940-AUGUST 1944) Schimbarea de regim intervenită în prima jumătate a lunii septem- brie 1940 în România — instaurarea dictaturii militaro-fasciste — a avut un impact profund asupra modalităților de desfășurare a propagandei oficiale. Chiar dacă o dictatură era înlocuită cu alta—cea regală de cea legionaro-antonesciană —, caracterul fățiș antidemocratic, naționalist, antisemit și proâxist al celei din urmă avea să imprime complexului propagandistic oficial al statului caracteristici nemaiîntîlnite pînă atunci în practica modelării opiniei publice în România. Noua schimbare politică din ianuarie 1941, marcată prin îndepărtarea legionarilor din guvern avea să ducă la înlăturarea ideologiei legionare și a mijloacelor ei de difuzare (manifestările de acest gen odată depistate vor fi aspru sancți- onate). Totuși caracteristicile propagandei oficiale în intervalul ianuarie 1941—august 1944 —așa cum vor.fi înfățișate mai jos — relevă o anumită continuitate. a) Dirijarea și controlul mijloacelor de influențare a opiniei publice se revendică drept cea mai de seamă trăsătură a propagandei oficiale în intervalul menționat. Continuînd o tendință apărută în anii anteriori — la 10 martie 1938 fusese înființată o „Direcțiune generală a Presei și Propa- gandei” pe lingă Președinția Consiliului de Miniștri1 — dirijismul propa- gandei a fost dus în acest interval la ultima extremitate. S-a urmărit cu perseverență inocularea în opinia publică — urmînd exemple „ilustre” ale perioadei, furnizate de Berlin și Roma — a acelor teme propagandis- tice convenabile regimului de dictatură aflat la putere, fiind reduse la ______ __________ l 1 „Monitoiul oficial”, partea I-a, anul CVI, nr. 58 din 11 martie 1938. Acestui organism de stat ii erau subordonate, potrivit decretului : Oficiul Național de Turism (înființat la 29 februarie 1936) ; Societatea de Difuziune radio-telefonică (înființată la 8 aprilie 1936); Serviciu] cinematografelor (Înființat la 31 decembrie 1937); Direcțiunea Presei de pe lingă Ministerul Afacerilor Externe (înființată la 4 noiembrie 1932) ; Societatea Orient-Radio (Rador) înființată la 24 martie 1936, .REVISTA DE ISTORIE”, tom. 36, nr. 7, p. 657 673, 1983 www.dacaromamca.ro 658 MIHAIL E. IONESCU 2 tăcere orice încercări de opoziție. Sancționarea abaterilor de la „normati- vele” de propagandă — care vor fi „livrate” mijloacelor propagandistice oficiale zilnic — va constitui un capitol din ce în ce mai consistent al activității serviciilor „Direcțiunii generale a Presei și Propagandei”, transformată pe parcurs în minister. Importanța cu totul deosebită a acestui sector de activitate statală este ilustrată și de faptul că ministeri- atul și l-a adjudecat, la 1 mai 1941, vicepreședintele Consiliului de Miniștri și omul nr. 2 al regimului, Mihai Antonescu 2. Primele măsuri inițiate de noul guvern în sensul controlării opiniei publice au fost luate în ședința de cabinet din 21 septembrie 1940 cînd s-a^ hotărît ca „opinia publică să fie prevenită despre marile probleme” iar „presa să nu mai atace cu violență de limbaj”. S-a mai preconizat ca „Toate problemele în legătură cu granițele noastre, cu drepturile noastre, cu aspirațiile poporului român nu vor fi abandonate ci tratate prin presă” 3. „Consecvent” acestei orientări, regimul legionaro-antonescian a suprimat numeroase ziare, cu prioritate cele taxate de ,,jidovești\, în limbile română, germană și maghiară4. în același timp s-au stabilit „normele” care trebuiau să ghideze autorizarea sau interzicerea cărților străine la intrarea în țară. Potrivit acestora, „Toate cărțile germane, editate în Germania după anul 1933 sînt libere fără restricțiuni”, iar cele al căror conținut era îndreptat „împotriva statului Național Legionar, a Mișcării Legionare și a conducătorilor ei”, „împotriva Axei” ori de „propagandă comunistă” erau strict prohibite5 6. Ulterior rebeliunii legionare, efortul de controlare a mijloacelor de propagandă aplicat de regimul antonescian a crescut în intensitate. La 20 februarie 1941 Ion Antonescu a dat un set de directive presei, radiodifuzi- unii și agenției telegrafice în al cărui preambul se afirma răspicat: „în statul autoritar al României, toate mijloacele de răspîndire a ideilor și știrilor sînt controlate și dirijate”. Acestea trebuiau să se conformeze unor directive de genul: „Cădem cu Germania sau învingem cu ea”; „Față de Ungaria vom păstra rezervă... vom restabili rece și obiectiv afirmațiile false pe socoteala noastră. Campaniile de presă pe această temă sînt oprite fiind socotite de agitații dăunătoare chiar dacă pornesc din sentimen- te îndreptățite”; „Față de Rusia Sovietică aceeași atitudine...”; „O critică ștințifică a bazelor șubrede pe care se așezase pacea de la 1918” etc. ®. Presei și radiodifuziunii, agenției române de presă li se dădeau zilnic normative referitoare la problemele interne și externe care trebuiau comentate sau relativ la cele a căror abordare era strict interzisă, orice abatere fiind sancționată în cazurile mai grave cu suprimarea ziarelor sau internarea în lagăr a ziariștilor în „culpă”. Erau prohibite la intrarea în țară cărțile străine — norme aplicate după iunie 1941 — cu conținut 2 în subordinea Ministerului Propagandei Naționale intrau 8 direcții : a Presei, Studii și Documentare, Propagandei, Turismului, Cinematografică, Publicității, Personalului și Contabi- lității. Ministerul avea un secretariat general și 2 servicii independente (Ospitalității și Radio- ascultare). Sub controlul său nemijlocit se găseau Societatea de radiodifuziune și agenția oficială de presă Rador— cf. Arhivele statului, București, fond Ministerul Propagandei Naționale—Presa internă/ în corttinuare fondul se citează abreviat MPN — PI/, dosar 385, f. 125. 3 Loc. cit., dosar 508, f. 18. * Ibidem, f. 37, 40, 45, 114, 137, 145. 6 Ibidem, f. 115. 6 loc. cit., dosar 541, f. dacnmmanica rn 3 PROPAGANDA ANTIFASCISTA P.C.R. (1940—1944) 659 binevoitor statelor ostile Axei, cele care militau „în favoarea menținerii în afara granițelor a unei populații sau teritoriu românesc, chiar acela care pentru moment se găsesc sub ocupație străină” sau care făceau propagandă „ungurească de orice fel” ori „pentru un grup sau partid politic în România afară de politica regimului actual”7. Pe aceste coordonate imprimate de autorități în direcția „stăpînirii” opiniei publice românești avea să evolueze întreaga propagandă oficială în intervalul avut în vedere, „formativele” zilnice au devenit practic o obligație căreia nici un mijloc propagandistic oficial nu i se putea sustrage, într-un raport-sinteză asupra activității desfășurate de „Direcția presei” —structura administrativă căreia îi revenea misiunea de control a presei dirijate — în' intervalul 6 septembrie 1940 — 15 august 1941 se specifica faptul că în politica internă presa internă a militat în prima fază (pînă la rebeliunea legionară — n.n.). pentru așezarea statului pe baze noi (citește legionare — n.n.)... iar în cea de-a doua fază (după rebeliune — n.n.) pentru desăvîrșirea unei solidarități și unități naționale și sociale a cărei zdruncinare s-a încercat în ianuarie 1941”8 *. Odată cu declanșarea războiului hitlerist antisovietic normativele au fost axate în politica internă pe închegarea unei unități morale a societății românești, iar în relațiile externe pe sublinierea „alinierii României lîngă puterile Axei”fl. „Normativele” zilnice impuse mijloacelor de propagandă oficială au fost modelate în funcție de evoluția situației interne și interna- ționale, potrivit modului de înțelegere a acesteia de către regimul de dictatură. b) Concertarea propagandei oficiale românești cu propaganda Berlinului se înfățișează ca o trăsătură permanentă a efortului regimului antonescian de înrîurire a opiniei publice. Potrivit unui protocol suplimentar secret la Pactul Tripartit, alinierea propagandei românești la cea a Berlinului constituia o obligație asumată de statul român a cărei îndeplinire Reichul a urmărit-o cu scrupulozitate în întreaga perioadă. Atașatul de presă al Germaniei la București comunica „măsuri de coordonare” care „să fie aduse la cunoștință presei române într-o formă corespunzătoare”10. La 19 februarie 1942 se comunica, pentru a da un exemplu, următoarea directivă de coordonare propagandistică: „a nu trata reproșurile și neîn- țelegerile care din cînd în cînd se ivesc prin presa și radio inamice între Anglia și Statele Unite, nici chiar prin aluziuni sau cînd valorificarea lor propagandistică ar părea firească”11. Berlinul nu se rezuma doar la impunerea directivelor de coordonare — acțiune care limita și ea atributele de suveranitate ale statului român — dar exercita și un control atent, o supraveghere drastică a propagandei oficiale românești. Cînd aceasta tindea să iasă din cadrul fixat la Berlin — un simptom sensibil al tendinței pe care, prin eforturi asidui și abile, foițele democratice, în frunte cu Partidul Comunist Român, căutau să o imprime în acest domeniu — protestele Reichului erau prompte. Două exemple: în februarie 1942 atașatul de presă german la București a comunicat 7 Loc. cit., dosar 508, f. 321. 8 Loc. cit., dosar 385, f. 73. 8 Ibidem, dosar 385, f. 75-76. 18 Loc. cit., closar 574, f. 19. 11 ibidem. www.dacoromanica.ro 660. MIHAIL E. IONESCU 4 Ministerului Propagandei Naționale faptul că articolele de fond din ziarul,,Curentul”, scrise de Pamfil Șeicaru, care „se refereau la ogranizarea Europei postbelice” și subliniau că „noua ordine nu va fi o ordine de cazarmă, că Germania n-are de gînd să facă pe jandarmul Europei” au produs la Berlin „prin conținut cît și prin nuanțele celor scrise... un efect neplăcut”12. Două luni mai tîrziu Legația germană cerea suprimarea revistelor de limbă germană din Eomânia „St Antoniusblatt” și „Sonn- tagsblatt” (care apăreau la București, avînd și o ediție la Timișoara) întrucit duceau „o propagandă îndreptată contra Germaniei național-socialiste”13. Tradiția democratică îndelungată a presei românești a fost un factor considerabil al diminuării — în pofida insistențelor oficialității — concertării propagandei românești cu cea hitleristă. Ea se împotrivea organic unei propagande care, potrivit definiției lui Goebbels, era „o artă a simplificării... a continuei repetiții,... a apelului la instincte, emoții, sentimente,... (arta) de a tace asupra lucrurilor incomode... de a minți credibil”14. Rezistența față de „modelarea” de către Berlin a opiniei publice românești a fost manifestată nu numai în evitarea directivelor propagandistice — posibilă într-o anumită măsură datorită prezenței unui important contingent de specialiști aflați sub influența forțelor democratice, în frunte cu P.C.R., în redacțiile ziarelor și revistelor și chiar în interiorul Ministerului Propagandei — dar și în cenzurarea unor materiale de propagandă destinate să răspundă imperativelor’ hitleriste. Eforturile unui Ilie Rădulescu, sau I. Popescu-Prundeni de la „Porunca Vremii”, Pamfil Șeicaru de la „Curentul” și alții — care se erijau în stegarii „direcției” hitleriste în propaganda românească, de a planta în opinia publică teme ca „imperialismul românesc”, antisemitismul exacer- bat, s-au izbit de cele mai multe ori de împotrivirea... cenzurii. O cenzură la care lucrau — cum vom vedea mai departe — ziariști democrați, cu, ferme convingeri în privința calităților opiniei publice românești, buni cunoscători ai sentimentelor de care15 aceasta era animată. c) Efortul de modelare a opiniei publice în sensul obiectivelor de poli- tică internă și externă ale regimului antonescian se detașează ca o trăsătură majoră a propagandei oficiale în intervalul septembrie 1940 — august 1944. în acest scop au fost editate special ziare și reviste ale Ministerului Propagandei Naționale îndatorate — se înțelege — cu respectarea strictă a „normativelor” oficiale, ca un auxiliar prețios al celorlalte mijloace propagandistice. înainte de iunie 1941 a fost editat „Cuvintul genera- 12 Ibidem, f. 20. în ianuarie 1942 Legația germană la București atrăgea atenția că „Gazeta Transilvaniei” „ar fi scris un articol împotriva d. von Ribbentrop” — Ibidem, f. 10. 13 Loc. cit., dosar 508, f. 287. 14 The Secret Conferences of dr. Goebbels. October 1939 — March 1943, Weidenfeld and Nicolson, London, 1967, p. XVII. ls în septembrie 1942 cenzura nu dădea „bun de imprimat” articolelor lui Ilie Rădulescu intitulate „Destine imperialiste” și „Solidaritatea europeană și dinamismul românesc” in care proclama „logica, îndreptățirea și porunca unui imperialism românesc, misiunea destinelor imperialiste ale neamului românesc” (cf. Arhivele Statului București, fond MPN-PI, dosarul nr. 917, p. 150). Tot cenzura oprea de la tipărire la 23 iunie 1944 un editorial al ziarului „Porunca Vremii”, intitulat „Radio-jurnalul ce hram poartă?” în care critita vehement că la posturile de radio românești „evenimentele sint înregistrate cu indiferență” și că „radiojurnalul se ferește ca de foc a pomeni o singură vorbă despre problema eyreiască” — Arh. St., fond MPN-PI, dosarul nr. 542, f. 103. www.dacoroiiiaiiica.ro 5 PROPAGANDA ANTIFASCISTA P.C.R. (1940—1944) 061 lului (ulterior mareșalului) către săteni” în 60-90 000 de exemplare, cu apariție săptămînală (afișe-sinteză ale acesteia — circa 40 000 exemplare . — erau afișate la toate primăriile rurale din țară), iar după această dată au apărut ziarele „Basarabia” și „Bucovina”, apoi „Soldatul” (120 000 exemplare lunar, avînd și ediții în limbile germană și italiană). De la 2 iulie 1941 a apărut săptămînalul „Transnistria”, iar de la 24 decembrie 1941 săptămînalul „Argeșul” (organ al județului „decretat” model); în mai 1942 a apărut gazeta „Pentru Jertfitori”, destinată invalizilor, văduvelor și orfanilor de război; „Sentinela”, destinată militarilor de pe front sau interior a atins, la un moment dat, 200 000 de exemplare săptămînal. Un spațiu însemnat a fost dedicat aplicării „normativelor” oficiale în . emisiunile radiofonice. în 1941, de exemplu s-au ținut la radio 500 de conferințe și 225 cronici, s-au jucat 192 de piese de teatru și scenarii pe teme sugerate de „normele” propagandei oficiale16. Direcția cinemato- tografică a realizat în același an, potrivit acelorași orientări, 70 jurnale de actualități și 12 documentare17. O activitate uriașă s-a desfășurat în domeniul cenzurării manuscriselor prezentate spre tipărire. în 1942, de pildă, din 1 481 lucrări prezentate, au fost aprobate 1 212, au fost cenzuiate 91, a aprobat 159 cu cenzuri și a dispus retragerea a 9 lucrări. între 6 septembrie 1940 și 1 august 1942 au fost citite de organele de cenzură 781 volume în limbi străine (cu subiecte politice, istorice sau beletristice) din care au fost publicate 230 lucrări18. O tot atît de intensă activitate s-a aplicat în domeniul „suprave- gherii emisiunilor clandestine” de radio, al spulberării zvonurilor (prin comunicate, lămuriri, campanii de presă), al bruierii posturilor de radio ilegale19. Iese din sfera de interes a acestui studiu relevarea temelor mari de propagandă pe care oficialitatea antonesciană le-a aplicat în efortul de modelare a opiniei publice în întreaga perioadă chestionată. Dar nu este lipsit de semnificație un exemplu cît de cît edificator din ziarul „Curentul” în intervalul 1 ianuarie — 30 iunie 1943. Interpretarea sumară a celor 267 editoriale ale celor 176 numere de ziar investigate, arată că 119 erau dedicate politicii interne, 103 celei externe, iar 45 unor probleme diverse, în domeniul politicii interne este vizibil efortul de diseminare a temelor privind necesitatea „unității poporului în jurul Conducătorului — de aici și apelul frecvent la punctul sensibil al opiniei publice pe care îl con- stituia sfîșierea Transilvaniei — în lupta împotriva Uniunii Sovietice reclamată, chipurile, de o așa-numită „misiune europeană” a României, pe care, totuși, opinia publică nu și-o putea însuși. în sfera relațiilor internaționale este vizibilă orientarea antisovietică — aproape jumătate din spațiul consumat — și „surdina” pusă orientării antiamericane sau antiengleze 20. d) Funcționarea oficială a unor mijloace de propagandă — presă, teatru — evreiești în România constituie un „caz ciudat” al peisajului propagandistic în Europa ocupată sau dominată de Germania nazistă. 16 Ibidem, f. 94. 17 Ibidem, f. 99. 18 Ibidem,,!. 86-88. 20 „Curentul’ ’,2iVanuaS¥W^ffiPWa^ca.ro 6G2 MIHAIL E. IONESCU 6 Atitudine contradictorie, cu crime și monstruozități antisemite, cu piecă- dere în Basarabia și teritoriul sovietic de la est de îfistru, dar și cu opuneri față de presiunile naziste, ceea ce a făcut din România o „insulă” ferită de holocaust, de distrugere totală a evreilor, pe harta europeană a „solu- ției finale”. Dimpotrivă, aici și atunci au găsit chiar adăpost evrei veniț.i din Polonia și Ungaria. în domeniul propagandei, orientarea regimului, cu deosebire în prima fază a exercitării puterii, pînă în ianuarie 1941, a fost net antisemită. La 6 septembrie 1940 a fost interzisă intrarea și răspîndirea în țară a oricăror publicații (ziare, reviste, broșuri) străine scrise în limbile ebrai că și idiș 21. Rînd pe rînd au fost suprimate ziarele evreiești și chiar și cele românești în redacția sau administrația cărora lucrau evrei. La 5 octombrie 1940 au fost suprimate — cu avizul Legației germane — ziarele „evreiești ce apar în limba germană la Timișoara”, „Nene Zeitung” și „Deutschenachrichten” 22. Ziarul „lașul” a fost supri- mat, la 5 octombrie 1940, de autoritățile legionare sub motivul că „are în redacția și administrația sa în majoritate evrei”, inclusiv comuniști (redactorii români G. Ivașcu, E. Camilar și A. Piru erau socotiți ca fiind „paravanul” adevăraților diriguitori ai ziarului)23. Consecvența acestei orientări reiese și din respingerea cererii adre- sate la 1 noiembrie 1940 de un grup de scriitori și ziariști evrei de a se aproba apariția cotidianului „Viața evreiască” 24. Campania ziarelor legionare sau cu redactori legionari a atins forme paroxistice în puținele luni ale guvernării Gărzii de Fier. „Porunca Vremii” într-un articol intitu- lat „în atențiunea Direcției Presei și Propagandei” — în care cerea supri- marea ziarului „Observatorul” din Botoșani (condus, se pretindea, de evrei) — exprima sintetic virulenta orientare antisemită a regimului: „O singură soluție se impune spre a ne salva : suprimarea tuturor ziarelor exploatate de evrei” 25. Această orientare — dar cu nuanțe care tindeau în fapt s-o anuleze — a fost continuată și după ianuarie 1941. Denunțurile referitoare la redac- țiile în care lucrau evrei declanșau discrete ori energice anchete polițienești al căror rezultat era pedepsirea respectivelor ziare „inculpate” 26. Virulența orientării antisemite a regimului a fost evident și puternic minată de tradițiile democratice ale presei românești, de caracterul de largă deschidere spre orizonturile culturii umaniste, de însăși psihologia opiniei publice, Nu mai puțin, nuanțele orientării antisemite erau guver- nate de fluiditatea evenimentelor politice și militare pe plan internațional, de anumite calcule de oportunitate ale unor lideri ai regimului antonescian. Indiferent de motive, potrivit unei note a Siguranței din 14 februarie 1942, apărea bilunar publicația „Renașterea noastră”, al cărei director era M. H. Bady (acesta respingea propunerea „Centralei evreilor din România” de a-și transforma publicația într-un oficios al acesteia) 27. 21 Arh. St., fond MPN-PI, dosarul nr. 503, f. 17. 22 Ibidem, f. 45. 22 Ibidem, f. 40. 24 Ibidem, f. 98. 26 „Porunca Vremii”, din 19 noiembrie 1940. 28 Arh. St., fond MPN-PI, dosar 530, f. 39, 147 — o specie a unui asemenea „denunț’» referitor la ziarul „Acțiunea” din Galați se dovedește, in aprilie 1942, doar In parte adevărat. 27 loc. cit., dosar 574, dacnromanica rn 7 PROPAGANDA ANTIFASCISTA P.C.R. (1940—1944) 663 Dar ceea ce a constituit „un fenomen social-cultural unic” 28 în Europa anilor 1941—1944 dominată de nazism a fost manifestarea cultu- rală evreiască în România. în București a funcționat teatrul evreiesc «Barașeum». Prima stagiune a acestuia a început în toamna anului 1941 — cu aprobarea oficialității puternic „sensibilizată” de romancierul Liviu Rebreanu — cu revista „Ce faci diseară?”, de netă orientare anti- rasială. în stagiunile următoare s-a realizat o marjă ridicată de colaborare a autorilor și compozitorilor evrei (N. Stroe, H. Mălineanu, Harry Negrin, Elly Roman, Aurel Felea etc.) cu creatori români (Vasile Vasilache, îficolae Kirculescu, C. Tănase) în alcătuirea spectacolelor. Teatrul a organizat și șezători literare pentru scriitori evrei de limbă română, unele dintre ele cu succes de public românesc și evreiesc deopotrivă 29. în pofida interdicției în vigoare oameni de artă și cultură de origine evreiască au colaborat — sub pseudonim — la ziare, reviste, teatre româ- nești, eludîndu-se astfel printr-un gest de solidaritate de breaslă dar și, in acele împrejuări, de comitere politică, măsurile care tindeau la fasciza- rea culturii autohtone. Exemplul cel mai notoriu în această privință îl constituie „cazul” Mihail Sebastian. Dramaturgul, de origine evreiască (Hechter), a reușit, pe fondul orientării democratice a „establishment- ului” cultural românesc să poată „pătrunde” pe scena teatrului „Alham- bra” din București cu piesa „Steaua fără nume”, care a cunoscut de la premieră, în martie 1944, un mare succes de public 30. Mai sus-menționatele trăsături principale ale propagandei oficiale în România în intervalul septembrie 1940 — august 1944 n-au fost selec- tate și înfățișate decît din necesitatea de a reliefa „fondul” pe care s-a putut aplica efortul Partidului Comunist Român, al celorlalte forțe politice democratice de a utiliza canalele propagandistice legale pentru înrîurirea în sens antinazist a opiniei publice. Se întrevăd astfel mai limpede obstaco- lele imense care au trebuit să fie surmontate pentru a împlini acest dezide- rat și se poate aprecia mai bine capacitatea organizatorică, abilitatea, eroismul activiștilor comuniști, ale oamenilor de cultură de convingeie democratică, fie ei afiliați sau nu vreunui partid politic. A „penetra” o propagandă dirijată și controlată — practic prin toate mijloacele aflate la dispoziția statului — atît de la București cît și de la Berlin, a efectua cu succes din interiorul ei o contrapropagandă eficientă în sens antifascist, a-i deturna directivele majore de propagandă spre domeniul deriziunii sînt realizări incontestabile ale partidului comunist și a altor forțe politice patriotice, succese covîrșitoare ale rezistenței antifasciste naționale. 28 Nicolae Minei, The Jeuiish Theatre «Barașeum • of Bucharesl in the years 1941 — 1943 in La propagande pendant la deuxiime guerre mondiale — Bucarest 11-12 aoât 1980, voi. 2, p. 176. 29 Maria Banuș,Sui camuflaj. Jurnalul 1943 —1944, Cartea românească, 1978, p. 185-186. 30 Pentru „dedesubturile” întregului episod, caracteristic pentru solidaritatea de breaslă și convingeri a celor implicați, vezi N. Carandino, De la o zi la alta, Cartea Românească, Bucu- rești, f. a., p. 277-278 ; cf. și N J0 664 MIHAIL E. IONESCU 8 ACȚIUNEA PARTIDULUI COMUNIST ROMÂN, A CELORLALTE FORȚE POLITICE DEMOCRATICE ÎN INTERIORUL PROPAGANDEI OFICIALE (6 SEPTEMBRIE 1940-23 AUGUST 1944) în acest complex propagandistic oficial, acțiunea Partidului Comunist Român, a celorlalte forțe politice democratice a tins să completeze, prin mijloace și procedee specifice, dinamica activitate desfășurată în domeniul propagandei antifasciste clandestine. îngemănarea acestor două direcții de acțiune în cîmpul propagandistic avea să aibă rezultate remarcabile în ceea ce privește sădirea în opinia publică a unor puternice sentimente și convingeri antinaziste și antidictatoriale, în canalizarea ei către punctul exploziv al revoltei și acțiunii pentru schimbare politico-socială. Care au fost factorii care au facilitat efortul partidului comunist de a utiliza, în scopul eliberării țării de sub dominația Germaniei naziste, mijloacele propagandistice legale? Mai întîi, de o însemnătate crucială s-a vădit a fi terenul fertil al tradiției democratice, antidictatoriale, antifasciste și antiimperialiste al opiniei publice românești. în întreaga perioadă interbelică acțiunea comu- nalilor, social-democraților, socialiștilor și demicraților radicali în dome- niul propagandei — cu deosebire în cîmpul publicisticii — închegase un „fond aperceptiv” ferm și durabil în mentalitatea colectivă românească, excepție făcînd grupările restrinse situate la extrema dreaptă social- politică a țării. Acest fond aperceptiv respingea organic efluviile propagan- distice fasciste, șoviniste, antisemite, dictatoriale sau totalitare, fiind receptiv și sensibil la tot ceea ce reclama imperativul consolidării indepen- denței și suveranității naționale — amenințate de puterile fasciste —, al evitării „provincializării” politice și culturale a țării — reclamat de fas- cism —, al dezvoltării democratice a structurilor socio-politice și econo- mice ale țării, antipod al dictaturii și totalitarismului. Cu deosebire în ultimul deceniu antebelic, partidul comunist, cele- lalte partide muncitorești și burghezo-democratice dezvoltase o presă legală pe care o conducea nemijlocit, care milita perseverent pentru conser- varea valorilor naționale fundamentale amenințate de fascism. Se consoli- dase astfel puternic în opinia publică o orientare pe care nimic nu avea să o mai schimbe. O bogată literatură istoriografică sau memorialistică permite aceste încheieri31. Reviste ca „Era nouă”, „Cuvîntul liber”, „Bluze albastre”, „Reporter”, „Dacia nouă”, „Korunk”, „Facla“, „Fapta”, „Cadran”, „Studentul român” și altele, conduse direct de partidul comunist au avut, din această perspectivă, un rol esențial prin rezultatele obținute, între acestea, se detașează și formarea unui important contingent de specialiști în propagandă — fie membri ai partidului comunist, fie simpa- tizanți — care vor continua să activeze și în perioada avută de noi în discuție în acest domeniu. 31 Bibliografia istorică a României, I, 1944-1969, București, Edit. Academiei, 1970, pozi- țiile 4704,4722, 4724, 4744, 4755,4756, 4763, 4772, 4775,4795, 5141, 5156, 5175, 6236, 5237etc.; IV, București, 1975 : pozițiile 5611, 5618, 5629, 5720, 5723, 5725, 5788, 5794, 6019, 6025, 6059, 6093 etc. ; V. București, 1980: pozițiile 6131. 6135. 6136, 6140, 6280,6301,6304,6305, 6401 etc. , www.dacaromamca.ro Ibidem, passim. 40 George Ivașcu, Propaganda by Legal Means in Romania of 1939 — 1945 years. In La propagande pendant la deuxibme guerre mondiale, v. II, p. 81. 41 Mircea Bălănescu, Quelques considerations sur la propagande du Parti Communtsle- Roumain pendant la deuxibme guerre mondiale, în La propagande pendant la deuxiime guerre mon- diale, voi. II, p. 76 : cî. și „Manuscriptum”, nr. 3, 1980, p. 135 și urm. 42 ArK st-fond MPN PI \¥ww.(îâc6njmanica.ro 11 PROPAGANDA ANTIFASCISTA P.CJt. (1940—1944) 667 O notă, a Siguranței generale din 22 iulie 1943 semnala faptul că în cercu- rile ziariștilor se vorbește de faptul că „momentan / Tudor Teodorescu / Braniște se abține de a scrie în presă” 43. Despre Franyo Zoltan se afirma într-un document oficial că „Este un comunist convins care n-a scris niciodată un articol împotriva lui Stalin, mărginindu-se a publica numai comunicatele Rador”. Ziarul pe care îl dirija cunoscutul intelectual maghiar traducător sensibil al poeziei românești „nu a scris și nu scrie nici un articol împotriva bolșevismului... în redacție și administrație lucrează comuniști notorii” 44. La 9 iunie 1942 „Porunca Vremii” ataca violent, sub semnătura lui Ilie Rădulescu, pe Mihail Sadoveanu, pe Dimitrie Guști, pe Victor Eftimiu și Emil Serghie, „acuzîndu-i” de orientare democratică45. Simptomatic este faptul că pentru publicarea pasajelor tăiate din articol de cenzură, ziarul a fost suspendat pe timp de două zile 46. Prin prezență activă sau prin absență, marile nume ale culturii române sînt în fapt „indicatorii” unei mult mai profunde realități: anga- jarea intelectualității românești pe baricada luptei pentru democrație, pentru independență și suveranitate națională 47. Au apărut în acest interval opere de căpătîi ale culturii naționale. George Călinescu a publi- cat în 1941 monumentala Istorie a literaturii române care imediat a devenit în presa de dreapta ținta unei adevărate campanii de presă demolatoare, în apărarea acestei creații de excepție s-au ridicat tinerii grupați în jurul revistei „Albatros” — socotită, mai apoi, comunistă, va fi interzisă — care au publicat pagini intitulate „Documente pro Călinescu”, Mihail Ralea, Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu, E. Lovinescu, Șerban Ciocu- lescu, Alex. Piru ș.a.48. Lucian Blaga a reunit în „Trilogia culturii” (1944) roadele meditațiilor sale asupra specificului etern românesc. M. Radu Paraschivescu în „Cîntice țigănești” (1941) a ridicat un protest implicit la tendința de contaminare fascistă a culturii române. Debuturile „genera- ției războiului” în proză și poezie au stat în general sub influențele lui Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu, G. Bacovia, iar, pe o altă scară, sub sugestiile avangardiste ale lui Miron Radu Paraschivescu, Gh. Dinu (Ștefan Roii) continuînd firesc contingentul generației anterioare : Mihai Beniuc, Eugen Jebeleanu, Cicerone Teodorescu ș.a.49. în acest mediu prielnic pentru propaganda antinazistă și demo- cratică s-a exercitat, utilizîndu-se canale oficiale, înrîurirea partidului comunist în opinia publică românească. Formele pe care le-a îmbrăcat au fost diverse. Poate cea mai frecventă a fost cea a cronicilor militare externe— cu deosebire la „Timpul” și „Ecoul”, datorate lui George Macovescu — 43 Loc. cit., dosar 542, f. 60. 44 Loc. cit., dosar 690, f. 18. 45 ,.Porunca Vremii”, din 9 iunie 1942. 49 Arh. St., fond MPN-PI, dosar 917, f. 79. 47 Gheorghc Zaharia, Nicolae Copoiu, Propaganda rezistentei ți a războiului antihitlerist in Jlomănia, in „Anale dc istoric”, nr. 2, 1980, p. 104. 48 Ileana Vrancea, Intre Aristarc și bietul loanide, Cartea Românească, București, 1978, p. 21 23. 49 Emil Mânu, Eseu despre generația războiului, f artea Românească, București, 1978, p s-n. www.dacoromamca.ro 668 MIHAIL E. IONESCU 12 prin intermediul cărora publicul era informat veridic asupra evenimentelor pe pe teatrele de luptă50. O altă formă eficace a fost utilizarea campaniilor de presă oficiale pentru a sublinia situația social-economică grea a maselor populai e. Un exemplu edificator îl constituie campania de presă împotriva speculei lansată de autorități în toamna anului 1941. Ea a prilejuit ziariștilor democrați scrierea unor articole în care era atacată indirect oficialitatea și se stigmatizau lipsurile de produse de primă necesitate. Inserarea — ori încercarea de a insera — știri în presa oficială despre agitațiile muncitorești din diverse centre industriale din țaiă a fost o altă formă de „penetrare” a propagandei oficiale. în lunile februarie și martie 1941, de exemplu, cenzura interzicea publicarea în ziarul „Universul” a unei corespondențe de la Tîrgoviște „în care se relevă că la întreprinderile industriale din județul Dîmbovița s-au ivit 6 conflicte de muncă” și suprima din articolul „Reorganizarea muncii” pasajul: „Muncitorii au continuat să citească catehismul lui Marx și să învețe testamentul lui EngeLs” 51. Neglijarea sau răstălmăcirea „normativelor” zilnice s-a manifestat permanent în cadrul presei oficiale, rezultat al alergiei organice a ziariști- lor de orientare democratică. Un referat al șefului Cenzurii militare din aprilie 1941 specifica, într-o sinteză asupra presei apărate în perioada anterioară, că „cu foarte rare excepțiuni acest normativ zilnic/ lămîne neluat în seamă” 52. „Scăpările” de tipar, „greșelile” de paginație, „neglijențele” t oițe sau nu au abundat în presa acelor ani. Caiacterul intenționat al unora nu poate fi pus la îndoială. în „Informația zilei” din 5 mai 1943, de pildă, sub articolul „Războiul total și poziția României”, în care se dădea un rezumat al unui discurs recent al lui M. von Killinger, a fost paginată vigneta oficială — destinată combaterii zvonurilor — „Dacă tăceai... înțelept rămînea’"53. Pentru această „greșeală” ziarul a fost suspendat 5 (cinci) zile54. în „Buletinul Presei străine” din 11 decembrie 1941, in rezumatul unui articol intitulat „România mareșalului Antonescu și opera de redresare a conducătorului”, publicat într-un ziar croat, se putea citi „încrederea României în victoria bolșevicilor nu a fost înșelată” in care absența unui singur cuvînt — victoria asupra bolșevicilor — schimba integral înțelesul55 56 *. în august 1941, Mihai Antonescu și-a manifestat deschis nemulțumirea pentru faptul că un schimb al său de scrisori cu ministrul de externe al Reichului, J. von Ribbentrop, a apărat în pagina 7-a a ziarului „Timpul” în loc de pagina întîia, potrivit dispozițiiloi (a hotărît, în consecință, destituirea funcționalului vinovat)5B. O formă abilă utilizată în domeniul nostru de referință a fost „lar- ghețea” practicată în domeniul traducerilor din literatura univeisală 50 Constantin Antip, Contribujii Ia istoria presei române, București, 1964, p. 159. S1 Idem, dosar 917, f. 5. 52 Ibidem, f. 15. 53 „Informația zilei”, nr. 482, din 5 mai 1943. M Arh. St., fond MPN-PI, dosar nr. 917, f. 256. 65 Loc. cit., dosar 508, f. 248 : Fraza nu a apărut in nici un ziar deoarece au fost sesizate toate la timp de cenzura militară. 56 Loc. cit., dosar 530, f. 216 — 218. Ziarele „Curentul”, „Capitala” și „Universul” publi- caseră scrisoarea lui Ribbentro^^>.1^£^mailiCa.rO 113 PROPAGANDA ANTIFASCISTA P.C.R. (1949—1944) GC<> și la pătrunderea și răspîndirea în țară a cărților străine (practic nesocoti- rea directivelor oficiale în acest domeniu). în plin război cu Națiunile Unite, în 1942, editura „Socec” publica traduceri din literaturile anglo- saxonă („Mama” de Pearl Buck, „Fructele niîniei” de John Steinbeck),; la editura „Frometeu” apărea romanul lui Eobert Graves „Eu, Claudius împărat” 67. în același an editura „Modernă” traducea romanul „Cristina” de Claude Houghton și-și propunea să tălmăcească o culegere din nuvelele lui Edgar Alan Poe, „Moby Dick” de H. Melville, „înfumuratul” de Jack London și să tipărească „Ciulinii Bărăganului” de Panait Istrati, Tot la această editură vor apare lucrări de Andre Gide și James Joyce (Ulysse)* 58 *. în domeniul cărților străine admise la difuzare în țară, un exem- plu concludent îl constituie „permisul de intrare” acordat romanului „Cuceritorii”, de Andre Malraux, în ianuarie 1942 89. Concomitent, erau publicate recenzii ale unor lucrări de istorie generală a statelor cu care- Komânia se afla în război, traduse în limba română. Pentru a oferi un exemplu, revista „Gîndul nostru” publica, în februarie 1942, o recenzie la Istoria Americii de James T. Adams care constituia un îndemn nedisimulat la lectură : „Numai citind această carte, numai cunoscînd viața Americiir cunoaștem un popor care prin atîtea încercări și zbuciumări și-a făurit un destin pe care și l-au regăsit puțini creatori de istorie” 60. în sfîrșit, fără a epuiza multitudinea de forme utilizate de partidul comunist, de celelalte forțe democratice antifasciste pentru a sădi în opinia publică, prin intermediul mijloacelor propagandei oficiale, sentimente și convingeri antifasciste și antitotalitare, mai semnalăm și schimbarea în mod abil a „destinației” unor publicații ale Ministerului Propagandei. Amintind de maî sus-pomenita tehnică „bumerang” în domeniul campa- niilor de presă oficiale, prin această formă se disemina profund în opinia publică, sub motivul oficial al „calmării” acesteia, o serie de știri, anecdote etc. cu circulație restrînsă. Un exemplu semnificativ îl constitue broșura „Maidanul flecarilor—Din operele nescrise ale maestrului Tranca-Fleanca", scrisă de Cicerone Theodorescu și difuzată masiv în 1942—1943. Atacînd „balivernele”, zvonurile și știrile false, „avalanșele de minciuni, ignominii și nevolnicii din anul trecut 1941/” broșura punea în mod abil în circulație de masă o serie de temeri, semne de întrebare, neliniști manifestate în opinia publică și chiar adevăruri de puțini știute : „Generalul Ciupercă n-a mai vrut să lupte peste Nistru. A avut o discuție violentă cu mareșa- lul” ; „Lipsesc alimentele nu din pricina greutăților de transport și a nevoilor războiului, ci pentru că le iau nemții” ; „Curînd frontul puteiilor Axei se va dezagrega” ; „Fiihrerul a cerut noi trupe române” ; „Germania va pierde războiul” etc. 61. Temele mari de propagandă pe care le-au propulsat în mijloacele propagandistice oficiale forțele politice democratice în frunte cu partidul comunist corespund în linii generale celor urmărite cu perseverență în întreaga activitate în acest domeniu desfășurată de rezistența românească. 67 „Rampa”, din 14 iunie 1942 ; „Arta nouă”, din 16 iunie 1942. 58 Arh. St., fond MPN-PI, dosar 614, f. 1-5. 69 Idem, dosar. 508, f. 246. 90 „GînduFnostru”, anul I, nr. 2-3 ianuarie —februarie 1942, f. 74—75. » Arh. st., fond vpxiwww. daxroromamca.ro 2 n. 1335 «70 MIHAIL E. IONESCU 14 și care au fost desprinse în istoriografia noastră ®2. Numai că, dat fiind specificul acțiunii de penetrare a propagandei oficiale — condițiile cenzurii vigilente a unui regim de dictatură totalitară — concretizarea acestor direcții de influențare a opiniei publice și-a avut, în acest caz, spre deosebire de mijloacele clandestine, o logică proprie. Evident că necesitatea alianței cu Națiunile Unite ori a întoarcerii armelor împotriva Germaniei hitleriste, pentru a da două exemple, nu se puteau propaga ex abrupto, ci trebuia făcută nuanțat, prin atacarea subtilă a unor teme de politică internațională la zi sau mai veche, prin informarea veridică a realităților politice și mili- tare etc. Astfel că, în funcție de împrejurări, propaganda pe canale oficiale desfășurată de P.C.R. a avut propria sa ierarhie de importanță tematică. Dar, și acesta este lucrul cardinal care o reliefează, și prin prisma activită- ții desfășurate în acest domeniu rolul esențial al partidului comu- nist în rezistența antifascistă din România, au fost concretizate toate marile direcții ale propagandei inițiate de P.C.R. în acea perioadă. Constant a fost în propaganda oficială protestul hotărît împotriva imperialismului hitlerist cotropitor, socotit responsabil pentru sfișierea teritorială a țării, pentru aventura militară în adîncimea teritoriului Uniunii Sovietice. Ziarul „Strălucitorul” din Constanța a fost suprimat în martie 1942 „pentru atitudinea politică, evident ostilă intereselor țării, prin aprecieri nepermise față de puterile Axei”, cum consemna referatul Cenzurii ®3. într-un raport al șefului Cenzurii militare din 4 aprilie 1941 se făcea o apreciere de ansamblu asupra presei românești, subliniindu-se că ,,în ce privește politica externă trebuie să remarc din capul locului că în cadrul actualelor alianțe ale României ziarele nu înțeleg care pot fi limitele firești de discuție” ®4. în septembrie 1943 cotidianul „Evenimentul” a publicat editorialul „Politica noastră externă”, făcînd im rechizitoriu voalat orientării oficiale spre alianța cu Germania ®5. Expresia cea mai notorie în acest cadru a fost publicarea pamfletu- lui lui Tudor Arghezi, „Baroane”, în ziarul „Informația zilei” din 30 sep- tembrie 1943. Acesta a corespuns pe deplin stării de spirit antihitleriste a întregului popor român și s-a bucurat de un uriaș ecou. Autorul rememora în 1964 : „Din zorii zilei rotativa trăgea zeci și sute de mii de exemplare din ziar. La prînz, un exemplar se vindea pe un pol. Mii și mii de copii dactilografiate dovedeau că articolul cristaliza așteptarea unanimă în toată țara. Tot cititorul, muncitorul, soldatul, ofițerul purta o copie în sîn” ®®. în afară de aceste cazuri — limită — depistate în stadiul actual al cercetării — orientarea antinazistă era vădită în prezentarea realistă a situației de pe fronturi (cu deosebire la „Timpul”) în refuzul de a „călca” pe urmele propagandei goebbelsiene, evident în ziarele vremii și chiar în interiorul... cenzurii. într-un articol intitulat „Date pentru o renaștere și culturii europene”, publicat la începutul anului 1942, Mihail Ralea se ridica cu fermitate și curaj împotriva cultului supraomului. El afirma că „Exagerînd valoarea acestuia / a omului / dintr-un romantism ultra- * * * * * •2 Gheorghe Zaharia, Nicolae Copoiu, ari. cit. 83 Arh. St., fond MPN-PI, dosar 622, f. 2. 84 Loc. cit., dosar 917, f. 15. 65 Loc. cit., dosar 774, f. 28. “ Sclnlcia din 22 ’ W^fdacoromanica.ro 15 PROPAGANDA ANTIFASCISTA P.C.R. (1940—1944) 671 individualist s-a ajuns la delirările sublime despre supra-om” 67. Cultului fascist al supraomului, al „trăirii eroice” (vivere pericolosamente) a vieții, militantul antifascist îi opune concepția echilibrată, rațională a societății armonioase : „Dar cel mai grav inconvenient al concepției eroice despre viață e că neglijează, lasă părăginit sufletul celor mulți, cultivînd numai spețe rare care, fatal, nu pot fi masive. Ea e o soluție pentru prea puțini. O societate nu poate trăi echilibrat atunci cînd e alcătuită ori din sfinți ori din brute” 68. Omnisciența „conducătorului”, a „fiihrerului”, derivată din sloganul fascist al „supra-omului”, determina remarci pline de ironie în presa timpului. în „Universul” din 19 mai 1942 a apărut articolul „Condi- ții de vremuri mari”, al cărui autor, în pofida discretei anchete a Siguran- ței, n-a putut fi depistat. în articol se face procesul „omni-competenței”, ironizîndu-se concepția că „oricine se pricepe la orice”, ținta antidictatori- ală fiind evidentă : „Nu e nici o rușine să nu te pricepi la toate, să nu faci nici un bine țării oricît de bine intenționat ai fi dacă te amesteci în toate- cînd ai putea fi de atît bun folos într-o singură direcție” (acest pasaj a fost cenzurat) 69. Afirmarea abilă a valorilor fundamentale ale democrației — prezen- tate ca singurele viabile în societate — a fost o altă direcție a „propagandei oficiale” rezistenței antinaziste. într-un articol intitulat „Prin libera- lism social la socialism liberal”, apărut în 1942, Constantin Suter sublinia neted că viabilitatea organizării sociale este dată de armonizarea tendințe- lor „cele mai adînci ale ființei umane, care sînt și rămîn « setea de libertate » și «nevoia de justiție socială»”. Libertatea va trebui să fie „respectul omului; libera determinare și exprimare a credințelor religioase și politice și libertatea gîndirii” 70. Pe aceeași linie a respectului datorat valorilor democratice se deta: șează atitudinea urmată în propaganda oficială față de așa-numita „pro- blemă evreiască”. Cenzura observa în aprilie 1941 că un ziar ca „Timpul” — în redacția căruia lucrau ziariști comuniști sau simpatizanți ori de orientare democratică — „formulează chiar critici” la atitudinea guvernu- lui în această „problemă” 71. O direcție majoră de acțiune în interiorul propagandei oficiale întreprinsă de partidul comunist, de celelalte forțe politice democratice a fost sublinierea caracterului nociv, antinațional al războiului în răsărit, în contextul afirmării neechivoce a necesității luptei pentru refacerea integri- tății teritoriale a patriei sfîșiate în august 1940 prin Dictatul de la Viena. „Gazeta Transilvaniei” din 14 septembrie 1941 publica articolul „România întregită” în care ținta antihitleristă era limpede. Criticîndu-se „propagan- da interesată care / stăruie.... că noi am avea revendicări teritoriale în adîncurile pămînturilor rusești”, se sublinia răspicat: „Dar drumurile" acestea îndepărtate n-au fost niciodată bătute de români; să le revendice,, de vor, cei ce au mai trecut pe ele și sînt în măsură să sufere de nostalgia- • •’ „Glndul nostru”, an 1, nr 2 — 3, din ianuarie—februarie 1942, p. 2. •® Ibidem, p. 3. •’ Arh. St., fond MPN-PI, dosar 917, f. 105. 70 „Glndul nostru”, nr. 2—3, ianuarie—februarie^ 1942, p. 51—52. 71 Arh. st., fond ^iPNWww.> 745- Piesele ope- rative menționate nu con(in ins^cSrenslOsRMWISPwflnJwB^ffli ale acestei grupări de trupe. 4)82 EUGEN BANTEA 9 La rîndul său, detașamentul de corp de armată avea în compunere trei mari unități, ulterior două, după cum se va vedea : 2a) Grupul de luptă Fischer („Kampfgruppe Fischer”), de la linia de despărțire cu divizia 1 munte pînă la Dunăre la confluența Timocului și apoi, în situația inițială, de-a lungul fluviului pînă unde e intersectat de frontiera româno-iugolsavă. Această parte de trupe constituia deci, cu aproximație, jumătatea sudică, porțiunea de la sud de Dunăre, a detașa- mentului de corp de armată. Spre a se sesiza statutul acestei componente -a dispozitivului german din estul Iugoslaviei este nevoie de a percepe •exact semnificația termenului „Kampfgruppe”. Lui, comandamentele germane îi subsumau diverse înjghebări, de regulă provizorii, de unități, subunități sau formațiuni de origini diferite, rupte de subordonarea lor •organică și asignate unor misiuni tactice. Ca echivalare cu entitățile organizatorice permanente, „grupurile de luptă” aveau nivel de divizie, brigadă ori regiment. Dacă crearea unor combinații organizatorice adhoc ■era un fapt întîlnit și în alte armate (la noi ele purtau, de obicei denumirea •de „detașamente” sau de „grupări tactice”), caracteristic practicii militare germane din acea etapă a războiului mondial era proliferarea lor, tendința de a face excepție din unitățile și marile unități clasice (regiment, brigadă, divizie, 0013) de armată) și de a transforma in regulă structurarea forțelor în „grupuri de luptă”, labile și proteice20. „Grupul de luptă Fischer” a luat și el ființă la începutul lui septem- brie, detașîndu-se de la cartierul comandamentului teatrului de război .Sudest un comandament de brigadă vacant, în frunte eu generalul-maior Fischer. Acesta a întrunit sub conducerea sa unitățile, subunitățile și formațiunile aflate anterior în zonă, ca și forțe nou împinse pentru a •constitui frontul spre est, în special regimentul 2 Brandenburg. Linia de •despărțire la dreapta a „Kampfgruppe Fischer” cea arătată pentru stînga diviziei 1 munte ; la stînga — Dunărea. Postul de comandă Po- zarevac (circa 50 km sudest Belgrad). înregistrările eșaloanelor superi- oare (cel de la Kovin și cel de la Belgrad) conțin uneori neclarități, suprapuneri și contradicții referitor la compunerea acestui grup de luptă. De altfel incongruența denumirii se vădește și prin faptul că grupul de luptă Fischer avea în subordine în principal grupuri de luptă, iar unele ■din acestea cuprindeau și ele grupuri de luptă — deci aceeași denumire acoperea trei nivele diferite. Îneereînd o recompunere, cu riscul apro- ximației, structura lui „Kampfgruppe Fischer” era aproximativ urmă- toarea : către finalul operației de acoperire o agregare în două mari sectoare : unul sudic, al cărui nucleu l-a constituit regimentul 2 Branden- burg (comandant — colonelul von Pfeiffer), cuprinzînd în general linia Timocului și apoi Dunărea pînă pe la Prahovo — localitate în Iugoslavia 20 Cf. Hillars Lagebesprechungen/sursa e citată în continuare prin sigla : HLB/, Deutsche Verlags-Anstalt, Stuttgart, 1962, p. 784. Totuși tendința editorului, Helmut Heiber, de a vedea In frecvența exagerată a folosirii acestor „Kampfgruppen” doar o eroare a șefilor militari germani nu este pe deplin fondată. în fapt regula ocolirii structurilor organizatorice mal stabile și efici- ente și recurgerea sistematică la entități improvizate, ca ,.grupurile de luptă", era o expresie a fenomenelor de criză a aparatului militar german, a imposibilității in care se aflau instanțele de ■conducere ale Wehrmachtului verificate de practica militară. 10 OPERAȚIA DE ACOPERIRE DIN RĂZBOIUL ANTIFASCIST 683 pe Dunăre, aproximativ de cealaltă parte a malului în fața comunei Izvoarele — Mehedinți; unul nordic (comandant, la început, maiorul de stat major Rehe), în ansamblu în bucla Dunării (în esență la Porțile de Fier) pînă în dreptul liniei frontului de pe malul nordic dintre trupele germane și cele române (care a evoluat în cursul operației de acoperire), întrucit forțele române au fost în contact îndeosebi cu componentele sectorului nordic, este interesant de reprodus alcătuirea sa mai de detaliu, în linii mari el era format: a) Dintr-un grup de luptă, comandat la început tot de maiorul Rehe 21, care la rîndul lui însuma pînă la vreo 15 elemente (două batalioane de intervenție, din care unul motorizat integral și unul parțial; batalionul 214 motorizat de pionieri de trecere fluvii; batalionul 563 de siguranță a teritoriului; batalionul 3 din regimentul 3 al corpului de apărare rus 22; un batalion de asalt motorizat; un batalion terestru de marinari; o baterie de artilerie motorizată provenită de la școala de mici comandanți din Niș -3; o companie de tancuri din batalionul 468 blindat cu misiune specială; un alt pluton blindat; un pluton motorizat de pionieri de asalt; un tren blindat; o coloană motorizată de transport unități de intervenție etc. Grupul Rehe avea postul de comandă la Kladovo (în bucla Dunării, vizavi de Turnu Severin). După cea mai amănunțită situație, el avea un efectiv de 2897 de militari (deci echivalent cam unei brigăzi), b) „Comandatura tactică Porțile de Fier” („Kampfko- mmandant Eisernes Tor” 24) — în fapt acoperind ceea ce în delimitările geografice poartă denumirea Cazane — constituită dintr-o componentă navală (8 nave de luptă plus 5 auxiliare); comandamentul siguranței Dunării; batalionul 923 de siguranță a teritoriului; divizionul 777 de artilerie antiaeriană ușoară; batalioanele 1 și 3 ale regimentului 2 al corpului de apărare rus 25 și totalizînd 1489 de militari. Comandant — locotenent-colonelul Honike. în afară de aceasta „Kampfgruppe Fischer’’ mai cuprindea diverse alte grupuri, comandaturi, subunități în adîncimea teritoriului atribuit. Prin recuparea masei de piese operative efectivele 21 Practica Welirmachtului (existentă, Îndeosebi inai de mult, și In alte armate) de a indica de regulă entitățile organizatorice prin numele comandantului lor creează dificultăți supli- mentare recompunerii istorice : la un moment dat acest maior de stat major, care In timpul in- surecției române organizase regruparea militarilor germani fugari din România pe la Porțile de Fier, a fost desărcinat de la comanda „grupului de luptă”, dar a rămas in fruntea sectorului nord, pe care uneori documentele il desemnează tot ca „grup de luptă”. Apoi maiorul de stat major Rehe a fost Înlocuit și din această ultimă calitate. Dar cînd, și după aceasta, jurnalele de război ori situațiile Întocmite de statele majore folosesc tot expresiile „grupul de luptă Rehe”. ori „grupul de luptă Schelling fost Rehe”, ori „grupul Rehe-Weyle”, ori altele de acest fel, e greu să se discearnă exact despre ce mai e vorba. 22 In zona teatrului de război Sudest se aflau o parte din marile unități și unitățile corn puse din emigranți ruși și cetățeni sovietici trecuți de partea Wehrmachtului hitlerist. 23 In diverse zone ocupate de Wehrmacht, Îndeosebi acolo unde existau și etnici germani, fuseseră create și școli militare de ofițeri și subofițeri, de perfecționare pentru diverse arme și specialități. Ca și altele, cea de la Niș (Iugoslavia) era nu numai ceea ce li arăta denumirea, ci și o puternică grupare de luptă, angajată mereu in confruntările și acțiunile care abundau încă din 1941 In spațiul respectiv datorită marii dezvoltări a rezistenței iugoslave (cf. : ASB652, cc. 955, 997 ; ASB115, cc.15, 35, 45, 64 etc.). 24 După procedeul valabil In Wehrmacht, multe instanțe de conducere aveau denumire» funcției șefului — deci in traducere literală aici „Comandant tactic Porțile de Fier”. -s cf. nota 22. www.dacoramanica.ro EUGEN BANTEA 11 <>84 totale ale grupării germane de la sud de Dunăre se pot estima la circa 8000. Așadar entitatea ar putea fi denumită drept de luptă divizionar — d£ altfel echivalarea ei oficială era făcută cu divizia 26 27 2B. 2b) Brigada 92 de grenadieri motorizată, dispusă în sudul Banatului (iugoslav întîi, apoi, în cursul pătrunderii spre est, în cel românesc), găsită în mare parte în zonă de eșalonul superior, terminîndu-și concen- trarea și intrată pe pachete în acțiune (din această cauză batalionul 1, angajat în sud, a fost cîteva zile subordonat „comandamentului special Bazing”). Linii de despărțire : la dreapta (cu „Kampfgruppe Fischer”) Dunărea ; la stingă Alibunar (inel.) — Vatin (excl.), ambele în Iugoslavia, — Cacova (inel.) — Steierdorf (inel.) — Baia de Aramă (inel.). Postul de comandă al brigăzii inițial la Biserica Albă (Bela Crkva — Iugoslavia), apoi deplasat la Oravița, mai departe la Tișovița (circa 30 km sud-vest Orșova). Nu există în piesele operative cifre ale efectivelor de ansamblu. Comandantul marii unități — colonelul von Hillebrand27. 2c) Grupul de luptă Behrends („Kampfgruppe Behrends”), desfă- șurat inițial în Banatul iugoslav, în zona Beeicherecul Mare. Linii de despărțire : spre dreapta cea din stînga brigăzii 92 moto- rizate ; spre stînga, prin deducție, linia de despărțire atît a „Comanda- mentului militar principal pentru Sudest”, cît și a teatrului de război Sudest. Dar, întrucît, așa cum se va arăta, această mare unitate nu era în măsură să asigure o joncțiune între două teatre de război, chiar între două grupuri de armate, piesele sale operative nu conțin o precizare a liniei de despărțire spre stînga pe teritoriul Bomâniei. Ea avea să-și cana- lizeze acțiunea pe axul Timișoara. Postul de comandă : Beeicherecul Mare, (Iugoslavia circa 45kmz sud-vest Jimbolia), apoi Nova Crnja (tot pe teritoriul iugoslav, circa 15 km sud-vest Jimbolia. Comandant, după cum arată numele grupării, gruppenfuhrerul SS (echivalent în trupele SS gradului de general de corp de armată, ori de general de divizie28) Hermann Behrends. Pe schițele eșalonului supe- rior grupul era reprezentat cu semnele convenționale ale unei divizii. Efectivele erau însă cam ale unei brigăzi — circa 200029. După 15 septembrie, prin aducerea încă a unei mari unități în zoni, Timișoara, grupul de luptă SS a fost scos din subordinea detașamentului de corp de armată, astfel îneît limita stingă a acestuia a devenit cea a brigăzii 92 motorizate30. 3) Divizia 4 SS de granadieri blindați „Poliția”, adusă și ea pe pa- chete de pe la 8-9 septembrie, a fost la început dispusă la dreapta grupu- lui de luptă SS, care i-a fost aproape imediat subordonat. 26 Cf. : GOB, C 19 : W.S.K. Davies, Germn Armtj Hanrlbook 1039 — 1943 /sursa e citată In continuare prin sigla ; GAH/, fan Allan, London, 1973, p. 29—30; ASB652, c. G89 ; ASB116, cc.98, 161, 202, 264, 266, 318, 340-312, 362, 401, 549, 973; ASB226, cc. 4, 5, 6, 8, 17, 40, 43, 57, 60, 78, 93, 100-103, 117, 215, 216, 217. 27 Cf. : ASB652, c. 689; ASB115, cc.35, 61, 63. 279; ASB116, cc.26-27, 176, 202, 362; ASB22G, cc, 4, 5, 56, 106, 208, 211. 28 Cf. : GAH, p. 143; COB, K32, 34. 29 Cf. : ASB226, cc. 4, 75, 76. 85-89, 133, 152, 202; ASBU6, c. 263. 30 Cf. : ASB652, c.689 ; ASB115, c. 119; ASB11.6, cc. 690, 780. www.dacoromamca.ro 12 OPERAȚIA DE ACOPERIRE DIN RĂZBOIUL. ANTIFASCIST 685' Concentrată în zona Vîrșeț (Iugoslavia — circa 75 km sud Timi- șoara) — Kikinda Mare (în Iugoslavia — circa 20 km vest Jimbolia), de unde elementele ei au fost împinse succesiv spre Timișoara, divizia a primit misiunea atît de a cuceri dinspre sud-vest și sud marele centru urban din vestul Eomâniei, cît și de a înainta impetuos pe la est de el, spie Lugoj-Făget. Potrivit tabelelor de organizare, marea unitate era compusă din regi- mentele 7 și 8 de grenadieri blindați, un regiment de artilerie, un batalion de -cercetare blindat, alte numeroase subunități de întărire, toate în între- gime motorizate, și, în adîncimea zonei sale, 5 batalioane de siguranță a teritoriului. După cum se va arăta în tratarea desfășurărilor intervenite, •divizia 4 88 a fost angajată în acțiunea împotriva trupelor române îna- inte de a-și fi putut concentra integral forțele și mijloacele. Diviziei, spre deosebire de grupul Behrends, i s-a fixat o linie de despărțire la ■dreapta, și anume : culoarul Carașului pînă la Carașova (circa 10 km sud Eeșița) — Teregova (circa 30 km sud Caransebeș). La stînga însă, ca și grupului Behrends, nu s-a indicat la început limita zonei de acțiune, însf, la un moment dat, i s a precizat un aliniament: Kikinda (inel.) — Becicherecul Mic (excl.) — Gîarmata (excl.). Schimbarea de articulare intervenită prin intrarea în dispozitiv (către 10—15 septembrie) a divi- ziei 4 SS de grenadieri blindați a constat în faptul că ea era direct subor- donată teatrului de război Sudest (grupul de armate F). Ca atare, linia de despărțire a diviziei cu brigada 92 motorizată a devenit și linia de despărțire cu comandamentul militar principal pentru Sudest, care și-a văzut astfel, cum s-a menționat, restrînsă la nord zona de acțiune, inter- sectînd aproximativ partea nordică a munților Semenic. La stînga divi- zia 4 SS a devenit, geografic, elementul de joncțiune al teatrului de răz- boi Sudest (respectiv grupul de armate F) cu teatrul de război din est (respectiv grupul de armate Ucraina de Sud). Postul de comandă al diviziei! SS a fost fixat la Supljaja (în Iugosla- via , circa 40 km sud Jimbolia, iar mai tîrziu, în timpul acțiunii, la Parța (14 km sud-vest Timișoara). Comandant al diviziei 4 SS — brigadefiihrerul (echivalent gradu- lui de general de brigadă ori general de divizie Schmedes31. III. CE REPREZENTAU FOIIȚELE GERMANE CONTRACARATE PRIN OPERAȚIA ROMÂNĂ DE ACOPERIRE? O sumară revenire asupra antecedentelor și trăsăturilor cîtorva din componentele dispozitivului creat de Wehrmacht împotriva Eomâniei dinspre sudvest și asupra unor particularități ale carierei unora din coman- danți este de natură să întregească imaginea anvergiu'ii operației române de acoperire din septembrie 1944. Făcînd aceasta, nu se mai urmărește ordinea însușirii precedente, ci criteriul cronologic al angajării în luptă. 31 Cf. ASB115, cc.45, 102, 106, 118, 119, 635 ; ASB116, cc.264, 276, 279, 302, 359, 360, 424, 416, 607, 615, 617-618, 632, 690, 795, 980, 1055, 1075; ASB226, cc.44, 158, 173; GOB, C9, F3, G7 ; Georg Tcssin. Verbânde und Truppen der deutschen Wehrmacht und Waffen SS im ZuKilen Weltkrieg 1949 —1345 (sursa e citată in continuare prin sigla: : VUT), Zweiter Bând, Veriag E. S. Mittler & Sohn G.țțffitfr275. 3 c. 1335 IO 686 EUGEN BANTEA 13 1) Căpetenia „comandamentului special” mandatat inițial să e\e cute „Wassernixe” și „Donauelfe”, generalul-maior Bazing, era coman- dantul geniului teatrului de război Sudest (grupul de armate F). Respec , tivul, pe lingă înalta calificare presupusă de grad, era posesorul unei, temeinice conoașteri în special a sectorului fluvial al vastei arii a coman- damentului german din Balcani. Reieșea aceasta și din statele de ser- viciu ale generalului: în aprilie 1941, cînd Wehrmachtul a pătiuns în Iugoslavia, Bazing, pe atunci colonel, a fost pus în fruntea unui fel de grup de comando cu pronunțat profil genistic, însărcinat să pună stăpî- nire prin surprindere pe instalațiile de navigație de la Porțile de Fier Cazane, înainte ca iugoslavii să le fi putut dezafecta ori distruge. Iată deci că subunitățile române aflate ori aduse spre Dunăre între frontiera convențională cu Iugoslavia și Porțile de Fier au avut inițial de combă- tut o grupare condusă de un adversar de marcă32. 2) Comandantul detașamentului de corp de aimată desfășurat de, pe cursul inferior al Timocului cam pîuă la Mureșul inferior, călare pe Dunăre, generalul de corp de armată Willi Schneckenburger, fusese timp îndelungat șeful Misiunii militare germane din Bulgaria, în care calita- te avusese în subordine trupele și oficiile Wehrmachtului dispuse în acea țară (foarte restrînse ca număr — vreo 7000), precum și școala de mici comandanți (Kampfschule) de la Niș (zonă aflată sub ocupație bulgară). Cînd Bulgaria, după terminarea victorioasă a insurecției române, s a desprins treptat din alianța activă cu Reichul hitlerist, proclamîndu-.și neutralitatea, șeful misiunii militare germane, ducînd concomitent per- tractări cu oficialitățile bulgare, și-a regrupat detașamentele și sen i- ciile risipite pe teritoriu și la 6 septembrie le-a pornit în marș, antrenînd și militarii Wehrmachtului fugiți din România, internați în parte în Bul- garia și care au putut evada în masă. Coloana comandată de generalul Schnechenburger a străbătut fără piedici teritoriul bulgar și la 7 septem brie a depășit frontiera cu Iugoslavia. Aceste facilități au favorizat pla- nurile strategice ale naziștilor pentru spațiul balcanic. Șeful militar în cauză a fost chemat la Belgrad, unde „Militârbefehlshaber Siidost” l-a mandatat să organizeze detașamentul de corp de armată menționat. Comandamentul acestei noi mari unități a fost constituit în mare parte tocmai din disponibilitățile de efective pe care a fost în situația să și le aducă intacte din Bulgaria33 * *. 3) Brigada 92 de grenadieri motorizată se bătuse pînă la insurecția română cu forțe iugoslave în ținuturi ale Bosniei — Herțegovinei. în noua situație strategică creată la sfîrșitul lui august 1944 în sudestul european, marea unitate a fost dezangajată și îndreptată urgent spre Belgrad, de unde a fost dirijată în continuare spre o zonă de desfășurare de lîngă frontiera română. Fapt semnificativ pentru tăria pe care o re- prezenta și „vizual” brigada pe de o parte, și, pe de altă parte, pentru procedeele psihologice la care se recurgea tot mai insistent în Wehrmacht ca să se palieze efectele negative ale crizei militare în care se afla Reichulr • 32 Cf. : ASB652, c. 991 ; ASB115, c. 37 ; ASB116, cc.14, 44 : Arhivele Statului București fond microfilme S.U.A., rola 92 (National Archives of the United States, Microcopy T501 Roii 273), cc. 12-13, 17-19, 187, 208, 273. 33 Cf. : ASB652, cc.996, 997, 998 ; ASB115, cc.6, 17, 44, 45, 62 ; ASB115, cc.6, 17, 14, 45, 62; ASB116, cc.192, 251, 258, 263 - 264, 265, 276. www.dacor(nnamca.ro 14 OPERAȚIA DE ACOPERIRE DIN RĂZBOIUL ANTIFASCIST 687 instanțele superioare au prescris ca trecerea lui 92 moto prin capitala iugoslavă ocupată să se facă cu un anume dichis : „Brigada 92 — dis- punea la 3 septembrie 1944 generalul de artilerie (adică de corp de arma- tă) Walter Warlimont, locțiitorul șefului statului major general din Comandamentul suprem al Wehrmachtului, într-o convorbire telefonică cu generalul-locotenent August Winter, șeful statului major al „Ober- befehlshaber Siidost” — trebuie pusă să mărșăluiască cît mai demon- strativ prin Belgrad. Șeful statului major /Winter : S-au și luat măsuri34. într-adevăr, motorizarea marii unități pare a fi avut o densitate crescută datorată, probabil, și faptului că ea fusese relativ recent, în iunie, desfășurată ca brigadă, dintr-un regiment cu același număr. în lip- sa unei situații globale a acestei categorii de material din înzestrare, pledează în acest sens cîteva fapte. Astfel la 25 septembrie, după trecerea trupelor germane la defensivă, detașamentul de corp de armată pres- cria brigăzii 92 : „Pozițiile lui I 92 vor fi menținute. Vehiculele bata- lionului vor fi redispuse înapoi la vest de bucla Dunării”35. Așadar, ca să se ia măsuri de acest gen, era în joc o cantitate considerabilă de mate- rial auto. Și asta doar la unul din batalioanele marii unități. O anumită imagine se capătă și prin comparație. Pe celălalt mal al Dunării, la Caza- ne (la Tekija), unde, după cum s-a văzut, erau dispuse unități ce nu pur- tau titulatura de motorizate, comandatura tactică avea numai ca parc de transport la dispoziție „48 de autocamioane = 42 tone total (în afară de acestea, 17 autoturisme, 4 dube radio, 8 motociclete și 7 autoblindate de cercetare)”* * 38. Comparația este utilă și dacă e proiectată asupra ad vei - sarului — trupele române, ale căror subunități din sud-vestul Banatului erau practic lipsite de orice motorizare. Așadar, se compensa prin marea mobilitate ceea ce eventual lipsea brigăzii în putere de foc (nu avea arti- leria terestră obișnuită a unei mari unități de infanterie) — dar și această «arență era relativă, dat fiind că subunitățile române din față nu aveau ■artileria organică. Totodată, însă, brigada 92 a căpătat considerabile întăriri. în piimul rînd, celor două batalioane proprii i s-a adăugat încă unul, anume un batalion de intervenție (Alarmbataillonj al Luftwaffei, comandat de ipaiorul Sonntag. Dacă prin unul două locuri din piesele operative această subunitate e calificată drept „slabă”, o analiză mai apropiată n i ratifică aprecierea (erori de acest gen se puteau datora fie necunoașterii sau unei prejudecăți, îndeosebi cînd era vorba de trupe nou venite în compunere, fie încercării de justificare a unor insuccese, cînd se raporta eșaloanelor superioare). Pe plan general, nu era totdeauna valabilă tendința de a se socoti că aceste „Alarmeinheiten” — unități de alarmă, de intervenție — repre- zentau elemente slab înarmate, cuprindeau exclusiv un personal de vîrstă înaintată, ori redus ca valoare militară din alte pricini. Dimpotrivă, în XUJlte cazuri (dar chiar de la caz la caz) acestea erau adevărate unități de șoc, puternic înarmate, în general adaptate misiunilor de tip „comando”, de unde și o mai restrînsă înzestrare cu armament greu în comparație 34 ASB116, c. 89. 33 ASB22G, c. 22. 38 ASB 116, c. 315. , www.dacoromamca.ro 688 EUGEN BANTEA 15 cu similarele etalon. De exemplu, în situația cuprinzînd ,,puzzle”-ul de unități și subunități ale „grupului Rehe” (cf. mai sus), spre deosebire de alte aprecieri, la care nu se ezita a se aplica calificativul „rău” (schlecht), despre cele două care intrau în categoria dată se glăsuia : „Batalionul 1 de intervenție (batalion de asalt moto), 3 companii, bun”, „batalionul 2 (moto- rizat parțial), 4 companii, bun” 37. Sau, într-o convorbire prin teleimpri- mator de la 19 septembrie 1944 dintre generalul-locotenent Winter și generalul-maior Schmidt — Richberg, șeful de stat major al grupului de armate E, superiorul de la Belgrad arăta că două divizii de linie (a 22-a infanterie și a 117-a de vînători), care urmau să fie retrase din Grecia si împinse spre nordul Balcanilor, „nu trebuie să fie reținute ca unități de intervenție sau folosite la lucrări” 38 *. Așadar, chiar mari unități compacte, cu înzestrare completă, puteau fi structurate în unități de intervenție, în raport de misiunile episodice. Există însă și mărturii directe care acoperă tăria unității de inter- venție afectate Brigăzii 92. Începînd cu sfirșitul. Cînd, după eșecul operației ofensive germane, brigada 92 motorizată a fost dezangajată din eșalonul 1, a încetat și afectarea unității de intervenție menționate. Cu acea ocazie KTB-ul detașamentului de corp de armată consemna : „De acord cu detașamentul de armată Felber, batalionul 1 de intervenție din Luftwaffe își va preda toate vehiculele auto spre înzestrare brigăzii 92 de grenadieri (moto)” 3B. Pentru ca parcul auto al marii unități (desigur micșorat datorită luptelor de cîteva săptămîni) sa necesite o completare pe seama unității ce ieșea din compunere, trebuie ca disponibilitățile de material moto ale ultimei să fi fost considerabile. Au rămas însă acte în care sînt stipulate efectivele si armamentul batalionului de intervenție, respectiv : 555 de militari (din care 12 ofițeri), 712 puști și carabine, 50 de pistoale-mitralieră, 46 de mitraliere și puști-mitraliere, 4 aruncătoare, 4 tunuri antitanc, 2 tunuri antiaeriene, și asta la 20 septembrie, deci după pierderile suferite în operație. Prin urmare efective supranumeraie (ceea ce era rar, pe atunci dacă un batalion german avea vreo 300 de militari se considera că e bine completat), iar puști mai mult decît una de militai’. în afară de aceasta, brigada în ansamblu avea o cantitate sub- stanțială de armament automat și greu: 249 de mitraliere și puști-mitia liere, 237 de pistoale-mitralieră, 15 aruncătoare de calibru mijlociu, 24 tunuri antitanc, 4 tunuri antiaeriene etc. în plus, marea imitate mai avea dat ca întărire un divizion de artilerie antiaeriană (12 piese calibru 88 mm), pentru care s-a precizat că e destinat luptei terestre, o baterie de munte de 75 mm și o companie de vînători de munte (a 7-a din regimentul 99 al diviziei 1 munte; diminuarea diviziei fusese interzisă prin ordine exprese, unica excepție fiind această subunitate ce avea să fie întrebuințată în pintenii muntoși din sudul Banatului, care surplombează Dunărea), alte subunități. 37 Ibid., c. 341. 38 Ibid., 764. 38 ASB226, c. 28. www.daconnnaiiica.ro 16 OPERAȚIA DE ACOPERIRE DIN RĂZBOIUL ANTIFASCIST 689 Suplimentarea considerabilă a forțelor și mijloacelor la dispoziția brigăzii 92 de grenadieri motorizată a făcut ca în mare parte din documen- tele ce îi înregistrau prestația ea să fie sistematică indicată prin numele „brigada 92 moto întărită” — „die verstărkte Gren. Brig. 92 (mot.)”. Această completare sporită și înzestrare abundentă cu uncie categorii de material a și fost unul din factorii ce au permis întinderea marii unități pe un front larg de circa 60 de kilometri, și încă în ofensivă. Totodată a fost semnificativă scoaterea și din eșalonul 1 la înce- putul lui octombrie 1944 : ea era transformată, după cum se arată textual, în „rezerva mobilă” ori „rezerva motorizată” a „Militârbefehlshaber Siidost” în șesul Tisei din sudul Banatului iugoslav, ceea ce atesta valoarea combativă, chiar după efortul ofensiv și defensiv din septembrie, care-i provocase diminuări — și asta cînd în față se inseraseră masiv un număr mare de divizii sovietice în frontul creat odată cu insurecția de români și menținut de ei în cursul operației de acoperire40. 4) Elementul de dispozitiv de la flancul stîng al detașamentului de corp de armată — „grupul de luptă Behrends” — era alcătuit din două batalioane de poliție SS (pe 4 companii), o companie detașată din armata de uscat, un escadron de poliție călare, compania 163 motorizată de transmisiuni poliție, o echipă de acțiunie SD (Sicherheitsdienst) cu o stație radio motorizată proprie. în ansamblu „grupul Behrends” apare articulat în două eșaloane — unul propriu-zis de luptă, altul de siguranță acesta avînd în compunere alte batalioane de poliție, companii SS și diverse formațiuni SS teritoriale, alcătuite mai ales din etnici germani nerecrutați în unitățile și marile unități SS de linie). Comandanții princi- palelor componente, în special ai celor două batalioane de poliție SS, erau ofițeri ai Wehnnachtului (maiorul Edelmann și, respectiv, căpitanul Gărtnerj. La subunitățile de siguranță predominau deținători ai rangu- rilor SS-iste. Principala întărire dată grupului de luptă SS a fost compania 2-a blindată din batalionul 202 blindat41 — 10 tancuri, a căror reparti- zare a fost disputată un timp cu brigada 92. într-o fază a cercetării istorice cînd documentele de arhivă germane erau în majoritate în S.U.A, editoriul și adnotatorul stenogramelor consfătuirilor zilnice de la Cartierul general al Fiihrerului, Helmut Heiber, punea la îndoială existența unui grup de luptă SS comandat de gruppentiihrerul Behrends și lansat în ofensivă împotriva armatei române. Astfel la consfătuirea din 17 septembrie, după ce ofițerul de la operații, expunînd situația, raporta: „Desfășurarea luptelor date pentru Timi- șoara : ... Grupul de luptă Behrends, care atacă dinspre nord-vest, a (pătruns) în oraș, dar a fost aruncat înapoi printr-un contraatac” — se dă o trimitere care glăsuiește : „Nu trebuie luat cu certitudine”. „Se poate 40 Pentru ansamblul relatărilor privind brigada 92 dc grenadieri motorizată cf. : ASB652, cc. 8, 9, 500, 922; ASB115, c. 635; ASB116, cc. 17, 26, 27, 68-69, 110, 153, 202, 263, 290, 341, 343, 401, 561, 764, 971, 980, 995 ; ASB226, cc. 28, 48, 57, 186, 187, 206, 207, 211, 216, 218, 221, 310, 318 ; VUT, Sechster Bând, Biblio Vcrlag, OsnabrUck, 1972, p. 121 -122. 41 în armata germană batalionul blindat independent era desemnat, ca în cavalerie și artilerie, cu denumirea de divizion (Abteilung). Ca și Înainte, penlru favorizarea fondului aper- ceptiv, am dat in traducere teiUiailBBUtlf1aCflMininfl5M11Cfl TO 6J0 EUGEN BANTEA 17 presupune că B., în calitate de comandant de rezervă al trupelor SS, cu o unitate de alarmă încropită din apartenență ai serviciilor SS, a parti- cipat la apărarea Serbiei și Banatului (iugoslav)”42. Dar pentru a fixa exact ce reprezenta prima grupare germană lansată asupra Timișoarei este necesar de precizat că denumirea „poliție” nu trebuie percepută în sensul generic, ci raportată în cunoștință de cauză la structura puterii armate a celui de-al treilea Reich. într-adevăr, unitățile militarizate de poliție nu erau nicidecum elemente de ordine publică, administrativă și nici măcar de represiune politică obișnuită etc., ci o forță militară în toată regula. îndeosebi în Iugoslavia dezvoltarea trupelor de poliție a fost determinată de amploarea crescîndă a rezistenței patriotice autohtone. Mai mult, pe nesimțite natura forțelor de acest gen s-a adaptat adversarului, caracterizat prin transformarea crescîndă a unei părți a formațiunilor și detașamentelor de partizani în unități și mari unități regulate. Ca atare, unitățile Wehrmachtului zise de poliție au ajuns să cuprindă structuri dotate cu armament variat, chiar dacă cel greu, artileria erau prezente în înzestrare în cantități mai reduse decît la unitățile de infanterie ori blindate etalon. în speță, batalioanele de poliție de campanie erau, de regulă, complet motorizate, aveau un efectiv de circa 550 de militari și erau înzestrate, pe lingă puști, cu mitraliere, tunuri antitanc și chiar autoblindate de transport și luptă43. Comandamentele române din zonă au fost îndeosebi sensibile la motorizarea accentuată a acestei grupări (pe care n-au indentificat-o ca atare, după cum se va arăta mai departe). Astfel încă la 27 august corpul 7 teritorial sesiza că în nordul Banatului iugoslav, pe direcția Timișoara, se concentra ceea ce se aprecia a fi un regiment motorizat cu 130 de vehicule și aproape 1300 de militari44 *. Totodată, însă, firește că apartenența la SS își punea amprenta asupra marii unități. Atrage astfel atenția existența în organică a acelui „Einsatzkommando” — denumirea echipelor SS folosite pentru execuții și alte atrocități. Această prezență vădea, desigur, și natura unor intenții nutrite pentru cazul în care Timișoara va fi fost cucerită. Dar semnificativă era și persoana comandantului gropului SS german: gruppenfiihrerul Hermann Behrends. Funcția sa la Belgrad, în momentul insurecției române, era de șef superior al SS și poliției din Serbia (Hbherer SS — und Polizeifiihrer Serbien). Poziția sa de acolo reiese și din faptul că era printre participanții la cele mai restrinse con- sfătuiri ale comandamentului superior al teatrului de război Sudest prezidate de mareșalul von Weichs, de exemplu cea din 5 septembrie. Polițist prin excelență, doctor în drept (ca mulți alți șefi ai SS), Hermann Behrends nu pare a fi avut, ca alți generali ai trupelor SS, o experiență militară de comandă propriu-zisă. Dar, după cum s-a menționat, el era flancat și de ofițeri de carieră, care dădeau unităților și subunităților din compunere calificarea militară necesară. 42 HLB, p. 654. 43 GOB, G7-G8. 44 Cf. Arhiva Ministerului Apărării Naționale /sursa e citată in continuare prin sigla : AMAN/, .ond 353. 18 OPERAȚIA DE ACOPERIRE DIN RĂZBOIUL ANTIFASCIST 691 Mai frapează și un alt aspect al carierei comandantului grupului de trupe al Wehrmachtului lansat în septembrie 1944 asupra Timișoarei: în anii de imediat după 1933 el funcționase în aparatul central al SS, în Reichssicherheitshauptamt — direcția generală a siguranței Reichului, anume în secțiunea sa numită Sicherheitsdienst (SD). în această calitate la începutul lui 1937 a jucat un rol de seamă în marea provocare de spionaj care a strecurat serviciilor sovietice acte ticluite din care reieșea că mareșalul Uniunii Sovietice Tuhacevski ar fi complotat, chipurile, în legătură cu generali germani împotriva conducerii politice a țării sale. Behrends, pe atunci Standartenfuhrer SS, similar gradului de colonel, a selecționat un gravor falsificator deținut, i-a conceput textul scrisorilor așa-zise ale mareșalului sovietic, care au fost executate și apoi manipulate conform planului special întocmit de conducerea SS... 45. 5) Divizia 4 SS a fost dezangajată din Grecia (partea de est, Tesalia) în timpul insurecției române și pornită prin sudul Iugoslaviei, spre a i se fixa la începutul lui septembrie noua misiune : împotriva armatei române, •spie Timișoara, unde a fost lansată treptat după 8—10 septembrie. Elucidarea naturii și posibilităților pe care le avea această mare unitate trebuie începută de la titulatura ei, pe care am menționat-o : die 4.SS „Polizei” Panzergrenadier Division. Interpretîndu-se sau tiaducmdu-se greșit cuvîntul „Polizei”, ori abrevierea sub care e deseori indicată în documentele epocii (4.SS-Pol.Pz.Gr.Div.), divizia a fost piezentată în unele lucrări — inclusiv în memoriile comandantului grupului de armate Ucraina de Sud — drept una de poliție. Dar, în "fapt, a 4-a SS nu era „de poliție” nici măcar în sensul limitat în care erau batalioanele grupului Behrends. Ea reprezenta o mare imitate de „grena- dieri blindați”, denumirea prin care în terminologia militară germană de atunci erau desemnate unitățile cuprinzînd o integrare de infanterie complet motorizată (ca pondere principală) cu tancuri. în plus, infanteria motorizată de acest gen avea în înzestrare nu numai vehicule de transport, ci unele care integrau funcția transportului cu cea a luptei, adică prima generație a mașinilor numite azi la noi transportoare blindate. Cu alte cuvinte, a 4-a SS era pe deplin ceea ce azi desemnăm drept mare unitate mecanizată. Atunci, de unde denumirea „Poliția”? Pur și simplu în virtutea istoricului formării diviziei. Anume ea s-a constituit — în 1939 — din polițiști voluntari, probabil printr-o operație psihologică, spre a demonstra opiniei publice, cu starea de spirit caracteristică începutului unui mare lăzboi, că nu toți polițiștii sînt niște ambuscați etc. Dar, întrucît structura diviziei, ca apartenență de „Waffen-SS”, era cea a unei mari unități regulate, doar cu îmbunătățirile ce erau la îndemîna atotputernicului ,,SS”, voluntarii nu vor fi fost încadrați în virtutea funcțiilor deținute în poliție, ci a gradelor și calificărilor avute în rezerva forțelor armate. De altfel, din 1939, în mod firesc, efectivele diviziei se schimbaseră aproape total, ea nu mai prea avea ceva din voluntarii inițiali, ci se com- 46 46 Pentru ansamblul relatărilor privind grupul de luptă SS Behrends cf. : ASB652, cc. 431, 689, 690; ASB115, cc. 24, 102, 118, 119, 138, 139, 150; ASB116, cc. 189, 279, 404, 491, 588, 617, 747, 756; ASB226, cc. 4, 6, 8, 61, 75, 82, 91, 133, 416; „Historia”, Librairie .lules Tallandier, Paris, no. 365, avril^^PdjgxMiamCa.rO 10 092 EUGEN BANTEA 19 pleta și structura după normele generale valabile pentru trupele „Waff- en-SS”. Marea unitate se numea deci „Poliția” așa eum una alcătuită inițial din cadre didactice s-ar fi numit „Școala” fără a fi școală militară. Așadar, divizia 4 SS de grenadieri blindați era o mare unitate meca- nizată clasică. Forța ei reieșea și din faptul că în vara lui 1944, cînd instan- țele de conducere ale Wehrmachtului își făceau calculele asupra dificultă- ților pe care le anticipau venind, divizia 4 SS era socotită, împreună cu alte 3-4 mari unități, ca făcînd parte din rezerva strategică de șoc a comanda- mentului german din Balcani46. 6) Regimentul 2 Brandenburg a fost implicat împotriva trupelor ro- mâne într-o fază tîrzie a acoperirii și doar parțial. El se afla în organica faimoasei divizii cu același nume (de fapt regimentele ei purtau numele marii unități), care își trăgea titulatura nu de la cunoscuta provincie germa- nă, ci de la localitatea Brandenburg de pe Havel, unde fusese format nucleul inițial al marii unități. Aceasta era destinată acțiunilor de comando și șoc și depindea direct de Abwehr, adică de departamentul de cercetare (spionaj și contraspionaj militar) și operații speciale al comandamentului suprem al Wehrmachtului. Cîteva luni în urmă subunități ale diviziei Bran- denburg formaseră elementul principal al forțelor ce fuseseră angajate într-o acțiune de anvergură — încercarea de a captura printr-o operație aeropurtată și terestră cartierului general al armatei naționale iugoslave, în frunte cu mareșalul Tito, după ce Abwehrul și alte organe de cercetare germane îi indentificascră localizarea. în august—septembrie 1944 divizia Brandenbuig nu opera întrunită, ci își avea unitățile (divizate chiar pe batalioane și companii) angajate în diverse focare de luptă, îndeosebi împotriva rezistenței iugoslave. Ca meca- nism de comandă, OKW (comandamentul suprem al Wehrmachtului), care amplasase divizia pe teatrul de război din Balcani, o pusele la dispoziția comandamentului strategic de acolo, iar acesta o putea întrebuința după cum credea de cuviință, evident eșalonul organic (Abwehrul din OKW) putînd să o scoată oricînd din subordonarea provizorie. Celelalte regimente Brandenburg (4 și 1) prezente în aria Balcanilor sau fuseseră sau urmau să fie implicate și ele în războiul contra României: regimentului 4 i se angajaseră o mare parte din subunități, ca trupe aero- purtate, în încercarea Berlinului de a înăbuși insurecția ; regimentul 1 Brandenburg avea să fie adus în Banat în primele zile ale lui octombrie 1944 și introdus în luptă în încercarea de a stăvili ofensiva forțelor sovietice și române începută practic imediat după succesul operației de acoperire. Regimentul 2 Brandenburg, complet motorizat ca și întreaga divizie, a fost, la începutul lui septembrie, dezangajat pe batalioane din luptele pe care le ducea împotriva iugoslavilor în Sangiac și Muntenegru și virat spre e->t, spre a fi introdus în front, așa cum s-a arătat, pe Timocul inferior, spre frontiera cu Bulgaria. Dar la un moment dat, către 18—20 septembrie, i-a fost desprins din organică batalionul 1 al unității, comandat de căpitanul 46 Cf. : ASB115, CC. 2, 3, 8 : ASB116, cc. 17, 22, 27, 29.48. 100, 151, 153. 154, 165; KTBOKW, IV, Erster Halbband, p. 815; GOB, C9, F3 : VUT, Zweitcr Bând, p. 275; GAII, ’ pp. 24, 40; Schmidt-Richberg, op. cit., p. 21, 40; Hans Gricssner, Vcrratcnc schlachten. Hols- ten Vcrlag, Ilamburg, 1956, p WWw.dacoromamca.ro 20 OPERAȚIA DE ACOPERIRE DIN RĂZBOIUL ANTIFASCIST 693 Steigl, și trecut peste Dunăre pe la Donji Milanovac (aproximativ vizavi de Șvinița) în Banatul românesc, ca să întărească ofensiva germană spre Orșova (operația denumită anterior „Donaulfe”). în piesele operative ale detașamentului de corp de armată nu se gă- sesc date complete asupra efectivelor și armamentului regimentului 2 Brandenburg. La 19 septembrie el avea 1436 de militari, fără a fi însă clar dacă cifra cuprindea și batalionul 1 detașat peste Dunăre în România. Cantitatea mare de vehicule moto ale unității rezultă și din următoarea prevedere a ordinului dat de „Gruppenkommando Schneckenburger” către ,, Kampfgruppe Fischer” prin care o parte a regimentului 2 Branden- burg trebuia să treacă în România: „Pe malul nordic al Dunării să se ia numai vehiculele necesare (camioane ușoare, autoturisme și motociclete)”. „Vehiculele moto netrecute peste fluviu să fie virate înapoi la Negotin” 47. însă această angajare a unui batalion din 2 Brandenburg a fost tardivă, între timp operația română de acoperire atingîndu-și țelul48. Chiar dacă comandamentele militare române parțial nu au sesizat exact denumirea, articularea și subordonarea organică a forțelor germane ce au lovit arcul sud-vestic al acoperirii, aceste minusuri au privit mai mult o latură formală, mai importantă pentru istoric decît pentru protagoniștii operațiilor, căci, în fond, cercetarea română a înregistrat destul de apropiat de realitate efectivele pe care forțele române le-au avut în față și înzestra- rea lor, mai ales în materie de motorizare. în acest fel, lipsa de date de amănunt asupra rangului și denumirii unităților și marilor unități adverse, necunoașterea unor verigi intermediare de comandă n-au jucat un rol esen- țial în desfășurarea evenimentelor. Dovadă — forțele române din Banat au fost în măsură, prin operația de acoperire, să facă să eșueze complet țelul strategic ce și l-a propus Wehrmachtul în septembrie 1944, ba chiar .și o mare parte a obiectivelor lui tactice. L’ADVERSAIRE DE L’ARC SUD-OUEST DE L’OP^RATION ROUMAINE DE COUVERTURE DE LA GUERRE ANTIFASCISTE (SEPTEMBRE 1944) RfiSUMfi La masse des documents de la Wehrmacht acquise en Roumanie ces deiniers temps permet de reconsid6rer la structure et les intentions des forces allemandes dont l’offensive de septembre 1944 a 6te conțiee par l’opâration de couverture de l’arm6e roumaine ce qui a valu ă cette deraiere de maintenir les chaînes des Alpes de Transylvanie et la portion meridionale des Carpates Occidentales ă l’abri de toute main mise de l’adversaire. 47 ASB226, c. 147. 48 Pentru ansamblul datelor referitoare la regimentul 2 Brandenburg și divizia organică cf. : ASB 115, cc. 44, 66, 68, 74 ; ASB116, cc. 14, 201, 264, 274, 278, 292, 304, 305, 358, 362, 404, 460, 485, 487'; ASB226, cc. 57, 100—101, 129, 147, 205 ; Lexikon des Zweiten Waltkrieijes, SUdwest Verlag, Mlinchen, G6. 694 EUGEN BANTEA 21 On a retenu ă part ce que l’on a appelâ l’arc sud-ouest parce que les troupes allemandes lancdes de cette direction (de la Yougoslavie occu- pee) etaient coiff^es par un autre commandement strategique que celui qui se trouvait depuis longtemps etabli en Roumanie et 6tait en train d’en etre deloge apres l’insurrection naționale roumaine d’aout 1944. C’est donc vers le Banat roumain et le d^fite d’importance strate- gique continentale des Portes de Fer-Cazane que se ruerent les unite» et grandes unites du groupe d’arm^es F, qui etait en meme temps comman- dement sup^rieur du Theâtre de guerre SudEst („oberbefehlshaber Siidost”). Celui-ci assigna le nouveau front de l’est (vers la Roumanie) ă un echelon assez insolite, le „Militârbefehlshaber Siidost” (approxima- tivement: commandement militaire principal pour le SudEst), dont le p. c. etait lui-aussi ă Belgrade. A son tour, ce dernier etait articula en deux grands elements : la 1 re division de montagne sur le Balkan Occidental et depuis la proximite des Portes de Fer, le detachement de corps d’arm^e commande par le general Willi Schneckenburger. Ce „Gruppenkommando”, dont les forces enjambaient le Danube et les competences s’etendaient jusqu’â la jon- ction avec la Heeresgruppe Siidukraine, etait structuri en : un „groupe de combat” de la valeur d’une division au sud du Danube; la 92e brigade de grenadiers motoriste dans la portion meridionale du Banat roumain; un „groupe de combat” des Waffen SS vers Timișoara. Au comble de l’offensive allemande, vu l’echec de la tentative de prendre le grand centre urbain de l’ouest de la Roumanie, y fut deployee la 4e di- vision SS mecanisme des SS, ă laquelle fut subordonne le groupe de com- bat SS. Mais cela engendra un remaniement de commandement, etant donne que la 4e SS etait directement sous les ordres de l’Oberbefehlsha- ber Siidost. Hormis les capacites et les antecedents de ces grandes unites de la Wehrmacht, les pieces op^rationnelles allemandes fournissent des nou- velles lumieres sur l’evolution de l’offensive, respectivement de l’opera- tion roumaine de couverture, qui le remporta. www.dacaromaiiica.ro PAGINI DE ISTORIE UNIVERSALA ASEDIUL VIENEI DIN 1683 ȘI IMPLICAȚIILE SALE EUROPENE DE NICOLAE CIACHIR Se împlinesc 300 de ani, de cînd oștile otomane, sub conducerea marelui vizir Kara Mustafa (Merzinfonlu), încercau să ia cu asalt Viena, capitala Imperiului habsburgic. Oare sultanul Mehmed IV (1648 — 1687), dorea să învie gloria marelui său înaintaș, Soliman Magnificul (1520 — 1566), care construise un edificiu măreț întins pe trei continente, de la Buda, pînă la fluviul Eufrat și din munții Atlas pînă în Caucaz și Iran ? Intrau atunci în componența Imperiului otoman: Cartagena, Mem- fis, Tyr,Ninive, Alexandria, Ierusalimul, Smyrna, Damasc, Atena, Sparta, Filipopoli, Adrianopol, Troia, Medina, Mecca etc., deci toate marile orașe ale antichității, numai Roma și Syracuza, rămînînd în afara orbi- tei sale1. Erau în stare otomanii să ocupe, să transforme în pașalîc și să mențină capitala Imperiului habsburgic? Pe ce mizau otomanii cînd au încercat în 1683, cucerirea Vienei ? Erau îmbătați de succesele repurtate împotriva Poloniei prin pacea de la Buczacz (octombrie 1672) și a armistițiului încheiat cu Rusia la Bacci- sarai (1681)?, Mizau pe fidelitatea celor trei principi români (Țara Româ- nească, Moldova, Transilvania) și a magnatului Thokoly, uns de către ei rege al Ungariei ? Erau siguri că hanul Crimeii, care avea probleme de rezolvat cu Rusia și Polonia, îi va urma cu credință în campania împo- triva Vienei, fără să ridice pretenții ? Popoarele balcanice, care se răscu- 1 Vezi pentru amănunte : Dimitrie Cantemir, Istoria creșterii și descreșterii Imperiului otoman <(trad. rom. de I. Hodosiu,) 2 voi., București, 1876 ; N. lorga, Geschichte des osmanischcn Hciches, voi. I — III, Gotha, 1908 —1909 ; A. Decei, Istoria Imperiului otoman, București, 1978 ; Mustafa Aii Mehmed, Istoria Turcilor, București, 1976 ; N. Ciachir, Soliman magnificul. Sul- tanul șî epoca sa, București, 1972 ; Joseph von Hammer-Purgstall, Histoire de l’Empire Ottoman depuis son origine jusqu’â nos jours, 5, voi., Paris, 1836; De la Jonquiăre, Histoire de l’Empire Ottoman depuis les origines jusgu'au trăite de Berlin, Paris, 1897; Lamouche (colonel), Histoire de la Turquie, Paris, 1934 ; Miller W., The history of the Ottoman Empire and the successors, Cx- ford-Cambridge, 1919, R. Mantran, Histoire de la Turguie, Paris, 1952; Novikov A. D., Isto’ia Tur/ii, 2 voi., Moscova, 1961 —1963 ; H. Inalcik, The Ottoman Empire. Classical Age. 1300 — 1600, New York —Washington, 1973 ; Stanford H. Shaw, History of the Ottoman Empire and Modern Turkey, 1280 — 1808, Cambridge University press, 1976; Suat Sinanoglu, Visage de la Turguie, Ankara, 1979; Ismail Hakki Uzuncarșili, Osmanii tarihi, voi. I—IV, Ankara, 1961 ; Kemal H. Karpat, Tiirk Demokrassi Tarihi, Istanbul, 1967; Enver Ziya Karal, Osmanii Tarihi, voi. V, Ankara, 1961. „REVISTA DE ISTORIE”, tom. T» f,96 NICOLAE CIACHIR 2 laseră de atitea ori și erau in spatele frontului tuvco-austriac ar fi rămas pasive? Dar ienicerii, spahii, feudalii otomani în general, erau dispuși să-și părăsească viața tihnită din garnizoane stabile și conace conforta- bile, pentru a participa într-o campanie care nu părea deloc ușoară ? De- altfel numai în perioada de 16 ani, adică de la asediul Vienei (1683) și pînă la încheierea tratativelor de pace de la Karlovitz (1699), s-au schim- bat 13 viziri și 4 sultani2. Chiar marele vizir, Kara Mustafa care ini- țiase asediul Vienei, din cauza insuccesului a fost ucis (25 decembrie 1683), iar sultanul, Mehmed al IV-lea, după o domnie de 39 ani (1648 — 1687), detronat. Restul marilor viziri, cu foarte mici excepții, au fost ori uciși de către trupele în subordine, ori maziliți, cu excepția lui Fazîl Mustafa Koprulii, și a lui Elmas Mehmed pașa, care au căzut pe cîmpul de luptă în 1691 și respectiv 1697. Se cuvine să mai facem o remarcă. S-a încetățenit ideea, că primul Koprulii, care devenise mare vizir în 1656, și care pornise să regenereze Imperiul, a reușit să mențină în familia sa, funcția de mare vizir, dorind prin ocuparea Vienei, să reînvie gloria de altă dată a otomanilor. Dar în peri- oada 1683 — 1699, din cei 13 mari viziri, 8 au fost turci, 3 albanezi, 1 bosniac, 1 abaza și doar unul singur Kiîpriîlu, iar cel care inițiase asediul Vienei, Kara Mustafa pașa, eia turc. Se cunoaște rezultatul campaniei inițiate de otomani în 1683 și rezultatele militare și politice din perioada 1683 — 1699. în legătură cu aceasta, unii istorici consideră că insucce- sul oștilor otomane sub zidurile Vienei (1683) ar fi fost semnalul decli- nului puterii otomane. în realitate, semnele decăderii Imperiului otoman preced insuccesele militare, lucru sesizat la vremea sa de Dimitrie Can- temir, în cunoscuta sa lucrare Istoria creșterii și descreșterii Imperiului otoman" 3. Ideea a fost formulată clar de Marx, acesta arătînd că ,,... nu există nici un temei pentru a afirma că decăderea Turciei a înce- put din momentul în care Sobieski a venit să dea ajutor capitalei Austriei. Cercetările întreprinse de Hammer dovedesc, fără putință de tăgadă, că organizarea Imperiului turcesc intrase încă de pe atunci în stare de descompunere și că de cîtva timp se observa că epoca de forță și măreție a otomanilor se apropie de sfirșitul ei” 4. Dealtfel, după Soliman Magni- ficul (mort în 1566), imperiul a intrat într-o fază staționară, și începe să cedeze pasul în fața progresului multilateral care se constată în Europa apuseană și centrală. Dacă Hammer socoate anul 1579 (moartea marelui vizir Sokollu), ca premisa descompunerii otomane, socotim că primele semne de decădere reversibilă, apar în jurul anului 1595, după cum socoate istoricul turc Yilmaz Oztuna : o mare criză economică, dezordinile din Anatolia, insuccesele războiului cu Imperiul german și mai ales anul Călugărenilor și al Giurgiului, semnificația excepțională a lui Mihai Viteazul5. 2 Mustafa Aii Mehmed, Istoria Turcilor, București, 1976 (vezi tabelul cronologic cu sul- tanii și marii viziri, p. 381 și urm.). 3 Traducere românească de I. Hodoș, 2 voi., București, 1876. 4 Marx-Engels, Opere, voi. X, București, 1961, p. 282. 5 Yilmaz Oztuna, Bașlangițindan Zamanimiza Kadar Tilrkiye Tarihi (Istoria Turciei de la începuturi pină In vremea noastră), voi. VIII, Istanbul, 1965, p. 53 și urm.; vezi și Aurel Dccei, Istoria Imperiului P- 228-229. 3 ASEDIUL VIENEI DIN 1683 697 în timp ce la mijlocul secolului al XVII-lea, revoluția instauia în Anglia orînduirea burgheză, în timp ce în Țările de Jos ea triumfase mai demult, iar capitalismul începea să se dezvolte tot mai puternic în cea mai mare parte a Europei, Imperiul otoman rămînea, în ciuda marii sale întinderi și a puterii sale politice, același stat medieval bazat pe un sis- tem feudalo-militar închistat, cu o economie naturală, cu o slabă produc- ție de mărfuri și cu un comerț dependent de capriciile marilor feudali6. Deși otomanii au excelat în arta războiului—arată istoricul Suat Sinan- oglu—semnele decăderii încep să se întrevadă vizibil în secolul al XVII-lea, în ciuda faptului că marele vizir Mehmet Kdpriilu, a semnat 30.000 de condamnări la moarte 7. Care era situația în general în Europa și dacă otomanii puteau miza pe divergențele între marile puteri? Este drept că Europa fusese sfîșiată de lupte, în timpul războiului de 30 de ani, dar pacea Westfalică, reducînd rolul Imperiului și Papali- tății 8, a adoptat un principiu de echilibru, care să se opună tendințelor de hegemonie din partea marilor puteri, care într-o serie de cazuri a func- ționat neeficient. Trecuseră 35 ani (1648 — 1683), îneît lănile războaieloi fuseseră vindecate, totuși Europa era frămîntată de o serie de contradic- ții pe care le putem grupa astfel: 1. în apus, războaiele Franței cu Spania, Olanda, Anglia și Austria pentru hegemonia continentală. 2. La nord încercarea Suediei de a-și impune hegemonia în bazinul baltic. 3. în centrul și sud-estul Europei, lupta între Imperiul otoman pe de o parte, Austria și Polonia pe de alta, de a cuceri noi poziții. 4. Pe mări și oceane, confruntarea dintre Anglia și Olanda, pentru supremație navală, unde Spania și Portugalia, joacă un rol tot mai palid. Pacea westfalică și tratatul Pirincilor (1659), asigurau Fianței o 1 oziție importantă în Euiopa, prin caie iuțeau la momentul oportun ■ă revedice și moștenirea spaniolă; iar tratatele de la Oliva (1660) și Copenhaga, îi asigurau alianța Suediei și Poloniei împotriva Imperiului habsburgic. Păcile încheiate la Ximegue (1678) deși restituiau Olandei, cuceririle făcute de Franța, prin teritoriile obținute de la spanioli (Fran- che-Comt^, Artois, părți din Flandra etc.), maicau apogeul puterii con- tinentale franceze. Se cuvine să precizăm: Franța care întreținuse rela- ții cordiale cu Imperiul otoman încă din timpul lui Francisc I, contem- poian cu Soliman Magnificul, continuate cu consecvență de către Riche- lieu și Mazarin, la un moment părea să-și schimbe optica; regele Ludovic XIV, este tentat să se abată de la această politică tradițională, îneît la 1661 trimite nave în apărarea Cretei, asediată de otomani, iar la 1664 un corp francez participă alături de habsburgi în bătălia de la St. Got- hard, monarhul proiectînd chiar o cruciadă antiotomană. După pacea de la Nimegue (1678), Ludovic XIV, anexează o serie de teritorii profitînd de faptul că Imperiul era amenințat cu invazia oto- 6 N. Ciachir, Soliman Magnificul. Sultanul si epoca sa, București, 1972, p. 179. 7 Suat Sinanoglu, Visage de la Turquie, Ankara, 1979. p. 102. 8 Jean Chagniot, Les temps modernes de 1661 ă 1183, Paris, 1973; R. Mousnier, Les XVI' el XVIIIe siecle, Paris, We, Paris, 1932; M. Venard, Les debuls du monde moderne 1967. 998 NICOLAE CIACHIR 4 mană, astfel incit localități din Flandra, din Luxemburg, Alsacia și Stress- bourgul, sînt alipite Franței. împotriva politicii agresive franceze, Olanda, Spania, Suedia și Casa de Austria se coalizează, însă, doar Spania începe ostilitățile militare (1683), dar suferă înfrîngeri, pierzînd întregul Luxemburg. împăratul care era și șeful casei de Habs: burg, n-are cam să intervină, deoarece era atacat de către otomani, caie înaintau spre Viena și amenințat și de marele ducat de Biandenbmg, ce-și mobilizase forțele, așteptînd un moment prielnic. însă revocarea, Edictului de la Nantes (1685) și persecutarea protestanților, îl face pe. Electorul de Brandenburg să renunțe la alianța lui Ludovic al XlV-le^ și să se alieze cu Habsburgii. Politica agresivă și de sfidare a lui Ludovic al XlV-lea, care atacase și Genova (mai 1684), va duce la încheierea „Li- gii de la Augsburg” (iulie 16b6), prin care Habsburgii reușesc să încheie o alianță secretă defensivă cu Spania, Suedia, Olanda, Savoia și o serie de principi germani și italieni, alianță care le va servi nu numai împotiha francezilor dar și împotriva otomanilor. Raporturile dintre Polonia, ca mare putere, și Imperiul otoman ca element de bază al sistemului euro- pean, au influențat efectiv relațiile internaționale pînă la stnșitul seco lului XVII, ambele state, din cauze diferite, dau semne de decădere încă de la sfîrșitul secolului XVI9. Deși banatul Crimeii recunoscuse încă din 1475 suzeianitatea oto- mană, afinitatea de limbă, religie, și tradiție istorică, îi conferea o siti a- ție privilegiată, în sensul că hanii nu plăteau tribut Porții, b< dimpotrivă erau beneficiarii unor subsidii pcimanente10. Dar chiar în asemenea condițiuni, mai ales în faza de decădere a Impeiiu- lui otoman, hanii tătari au manifestat o politică proprie, ajungindu-.se la conflicte armate între suzeran și vasal. Am făcut această precizare pentru a arăta că otomanii nu puteau conta cu certitudine pe ajutoidl banatului Crimeii, în campania începută în anul 1683, mai ales că hai ii tătari cochetau atît cu cazacii zaporojeni cît și cu Rusia, Polonia și ch ar cu Austria, cînd interesele o cereau. Desigur, cele trei țări române, jucau un rol important pentru ce - trul și sud-estul Europei, căci o ridicare de proporția celeia lui Mihai Viteazul, sau chiar mult mai modestă, ar fi provocat o lovitură puternică, spatelui trupelor turcești, care luptau în Ucraina, Polonia, Ungaria, sau Austria. Tahsin Gemil, analizînd numeroase izvoare turcești, ajunge la concluzia justă că „Poarta nu fusese niciodată interesată să izoleze cele trei țări române între ele, dar legătura organică pe care o constatase întie Moldova, Transilvania și Țara Românească ea înțelesese s-o suboido- neze liniei politicii sale europene. Un bloc al celor trei țări române, con- stituit însă sub asemenea auspicii, ar fi reprezentat desigur un element de însemnătate majoră în sistemul defensiv otoman din Europa” 11. Acest lucru, îl îngrijora în 1661, pe ambasadorul Veneției acreditat la Viena, 9 Tahsin Gemil, Țările Române in contextul politic internațional. 1621 — 1672, Bucureșli»- 1979, p. 7—8; vezi și loan Moga, Rivalitatea polono-austriacă și orientarea politică a țărilor ro- mâne la sfirșitul secolului XVII, Cluj, 1933. 10 Pentru epocă vezi Le Khanat de Crimee (dans les Archives du Musee du Palais de Top- kapij), Paris, 1978. 11 Tahsin Gemil, ȚdrileW- ASEDIUL VIENEI DIN 1M3 699 căci cele trei provincii românești, puteau forma un regat, sub autoritate otomană, care să le furnizeze acestora o puternică armată 12. ' Venirea în funcția de mare vizir, a lui Fazii Ahmed Kbprulii (1661), fiul marelui vizir Mehmed Kopriilu, a accentuat politica antihabsburgică otomană, care viza să reabiliteze gloria de altădată, cucerind în plus, în Europa, cele două mari capitale, Viena și apoi Roma, după cum afirmă istoricul turc Osman Turan 13 14. Tot atunci, eminentul jurist musulman, de origine albaneză, reprezentantul curentului reformator de pe timpul administrației marilor viziri Kopriilu, Koci bey, a sesizat racilele care subminau Imperiul, cerînd revenirea la vechile tradiții și virtuți stră- bune. Dealtfel, în ajunul campaniei împotriva Vienei, otomanii mai stă- pîneau încă un imens teritoriu în Asia-Anatolia, o parte a Transcauca- ziei, Siria, Palestina, Irakul, o mare parte din Arabia, Kurdistanul, în Africa—Egiptul, Tripolitania, Tunisul și Algeria (ultimele două teritorii vasale se bucurau de o largă autonomie), iar în Europa—întreaga Penin- sulă Balcanică (Grecia, Macedonia, Bulgaria, Serbia, Muntenegrul, Bo- snia, Herțegovina, Albania), o mare parte a Ungariei, o zonă din Slova- cia, Banatul, avînd sub suzeranitatea sa cele trei țări române, Hanatul C'rimeei, o serie de teritorii din sudul Rusiei și o serie de insule din care amintim în primul rînd Creta, Cipru, Rhodos. Operațiunile militare au început în 1662, în ciuda rugăminților banatului Crimeei, care era inte- lesat ca otomanii să-i oprească pe ruși în înaintarea lor spre sud, iar după insuccesul de la St. Gothard (1664), turcii simțindu-se insuficient pregătiți, consimt încheierea păcii, care va avea loc la Vâsvâr (1664) M. Trecerea oficială a cazacilor zaporojeni sub jurisdicție otomană (1668), terminarea îndelungatului război din Creta (1669) 15 și în special victoriile obținute împotriva Poloniei (ocuparea cetății Camenița în august 1672), au dus la încheierea păcii de la Buczacz (octombrie 1672), lavorabilă otomanilor. Condițiile păcii erau grele pentru polonezi: plata unui tribut de 22.000 ducați, pierderea Podoliei și recunoașterea suzerani- tății otomane în Ucraina 16. Totuși această victorie otomană, i-a lipsit de sprijinul polonezilor, cu care în trecut au colaborat blocîndu-i pe Habsburgi și Romanovi, primind o lovitură de grație din partea lui Jan Sobieski în 1683, căci asediul eșuat al Vienei, a însemnat începutul declinu- lui militar ireversibil al Imperiului otoman, în ciuda unor rare excepții. Această umilire, arată istoriografia poloneză, a scos din toropeală întreaga națiune, lăsînd la o parte disensiunile și punînd la punct o arma- tă a cărei conducere fusese preluată de Jan Sobieski. Polonezii redeschid operațiunile militare în 1673, repurtînd o victorie la Hotin, crescînd cu această ocazie popularitatea lui Sobieski, care este ales rege în 1674, 12 Hurmuzaki, Documente, IX —1, p. 185: vezi și Tahsin Gemil, op. cit., p. 187 13 Osman Turan, Tiirk cihan hâkimiyeti mefkiiresi larihi, 2 voi., Istanbul, 1969. 14 Jacques Droz, Histoire diplomatique de 19IS â 1919, Paris, 1972, p. 23. 10 Ismail Hanii Danișmend, leahii Osmanii Tarihi kronologisi, III, Istanbul, 1961, p. 437 — 438; vezi și Mustafa Aii Mehmed, Istoria turcilor, București, 1976, p. 231. ” A. Gieysztor, St. Kieniewicz, E. Rostvorowski, J. Tazbir, H. Wereszycki, Histoire de Poloqne, Warszawa, 1972, p, 274. « www.dacaromanica.ro 700 NICOLAE CIACHIR 0 căci tronul devenise vacant cu un an înainte în urma mort ii lui Mihail Wisniowiecki 17. Devenit rege Sobieski reia operațiunile militare, dar acestea sînt oprite la insistențele Franței (1676). Dealtfel, căsătorit cu o franțuzoaică, Mărie Casimire, marchiză d’Arquien, alegerea lui ca suveran al Poloniei a fost un succes al lui Ludovic XIV. în 1675, are loc o alianță secietă polono-franceză, prin care polonezii urmau să atace Brandenburgul sâu chiar și Austria, urmînd ca teritoriile ocupate prin pacea de la Buczacz de către turci să le fie restituite la insistențele Franței. în același timp mig- nații polonezi finanțați de Berlin și Viena, doreau să-l detroneze și să ofere coroana unui Habsburg. Diplomația papală, la insistențele căreia s-a raliat clerul polonez, dorea prelungirea conflictului polono-turc, deoarece în acest caz, otomanii n-ar fi îndrăznit să-i atace pe Hasburgi în Ungaiia> iar Austria ar fi continuat războiul împotriva Franței. Nobilimea nu sesiza interesele vitale pe care le avea de apărat statul polonez în bazinul Mării Baltice, fluturîndu-i-se de către Papalitate, rolul ce avea de jucat pentru apărarea cauzei creștinătății. în plus otomanii, în ciuda insisten- țelor franceze, nefiind dispuși să cedeze teritoriile cîștigate în 1672, pre- lungesc conflictul cu polonezii și astfel în această conjunctură Jan Sobi- eski în fruntea unei armate de 25.000 oameni, vine în ajutorai Vienei. După surse poloneze, Sobieski preia întreaga comandă a forțelor reunite polono-austro-germane (circa 70.000 oameni), unde victoria a fost decisă de către husarii săi, cu acțiunea conjugată a artileriei și infanteriei austro- germane. Europa întreagă a admirat curajul polonezilor și despresurarea Vienei, dar urmărirea inamicului a fost mai puțin reușită, polonezii su- ferind o înfrîngere la Parkany, unde regele era cît pe ce să-și piardă vii ța. Cedînd presiunii diplomației pontificale, intrând în „Liga Sfîntă” (1684), alături de Austria, Veneția și Borna, polonezii s-au angajat într-un război lung de uzură, împotriva otomanilor și tătarilor, in care roadele au revenit în special Austriei. în 1683 izvoarele turcești consemnează cifra enormă de 500.000 ostași pe care marele vizir a dizlocat-o pentru a cuceri Viena. Participau alături de maiele vizir 8 pașale, 10.000 de sangeacbey, tătarii hanatului Crimeii, trapele lui Thbkbly, proaspătul „rege” al Ungariei, Șerban Cantacuzin » cu 4000 de ostași și Gheorghe Duca, cu 2000. Trapele româneșf, au sosit în tabăra otomană la Alba regală 18 (Ungaria), iar asediul Vienei a început la 14 iulie 1683 19. ’ A. D. Xenopol, face precizarea, că la 17 iulie 1683, marele vizir își dispusese corturile în fața Vienei, avînd circa 200.000 de luptători 20. în schimb n-au putut să-i opună decît 22.000 de ostași adunați m giabă printre care erau circa 700 studenți. Garnizoana austriacă a pierdut 600b de oameni, din care unii au fost secerați de bolile ce izbucniseră în oiaș, iar alții de gloanțele otomanilor. în urma celor două puternice asalturi turcești între 4—6 septembrie 1683, se aștepta din clipă în clipă ca ase- diații să capituleze. 17 Ibidem, p. 274. 18 Stolnibelgrad (In sirbă), Szfckes-FeMrvâr (In maghiară), Stuhlweissenburg(!n germană) 19 C. C. Giurescu, Istoria Românițpr, voi. III, p. J, București, 1944, p. 160. -° A. D. Xenopol, Rncnrpști, 10*>0, p. 205—206 7 ASEDIUL VIENEI DIN 1683 7 01 Izvoarele contenrpoiane sînt unanime în a recunoaște că lomânii „au ținut în ascuns cu asediații, cu creștinii. Del Chiaro arată că „Șăiban Vodă încărca tunurile sale cu ghiulele de paie”, gest pe care împăiatul nu-1 uitase și îl reamintea, în febiuarie 1688, domnitoiului Țării Româ- nești că „auzise de mult frumoasele fapte ale Măriei Tale în vremea încunjurării Vienei” 21. Cronicarul Ion Neculce, după ce arată itinerariul pe care l-a urmat armata moldoveană, condusă de Duca Vodă, prin Țara Românească — Lugoș—Timișoara—Szolnok—Buda etc., cum turcii „tăbărîseră” asupra Vienei, cu forțe importante, în timp ce „împăratul nemțesc era cu oști atunce într-altă parte, de să se bată cu alți megieși ai săi, iar în Beci era numai un ghinăral, anume Sterimbeg, cu 25.000 de nemți” 22. Asediații, arată cronicarul „era în cumpănă de peire, neviindu-le agiutor nice de o parte, păn-ce au vinit Sobețchi, craiul leșesc, cu oaste și au bătut pe turci și au mîntuit cetatea Beciului de năvala turcilor” 23. Este îndeobște cunoscut rolul lui Sobieski la despresurarea Vienei,. dar ni se pare semnificativă remarca făcută de A. D. Xenopol, privind aportul românesc „Ajutorul dat de români nemților fusese ascuns și nu strălucia la lumina zilei ca acel adus de regele polon. Dacă însă el nu ai fi susținut în timpul asediului moralul încunjuraților, nu știm dacă regele Sobieski, ar fi avut ce despresura, atunci cînd tîrziu sosi cu armata”24. împăratul Leopold I (1657 — 1705), cît și diplomația austriacă au declanșat o vastă acțiune în vederea încheierii unor alianțe, benefici- ind de tot concursul Vaticanului. Astfel, a fost contracarată acțiunea Franței și încheiat un tratat de alianță ofensivă și defensivă cu Polonia (1 aprilie 1683). Tratatul prevedea ajutor militar recipioc, pe toată dura- ta războiului, împăratul să acționeze cu o armată de cel puțin 60.000 de oameni în Ungaria, iar regele Poloniei, cu 40.000 în Polonia și Ucraina, în plus urma să se acorde Poloniei un ajutor financiar de 1.200.000 de florini, urmînd ca cele două părți, să atragă în alianță și alte state 2S. în virtutea acestei alianțe, capitala Austriei aflată în mare pciicol, a fost salvată de trupele poloneze. în zilele ce-au premers unei capitu- lări iminente, a sosit Sobieski în fruntea unei cavalerii de circa 25.000 ostași, preluând comanda trupelor reunite, care erau de circa 70.000. Acest atac a izbit din afară pe otomani, care au fost nevoiți să-și părăsească pozițiile, iar amănuntele acestei acțiuni le găsim în scrisoarea lui Sobieski adresată soției sale. „Victoria—scria regele— a fost rapidă și neașteptată, îneît întrea- ga tabără, inclusiv artileria și celălalt armament a fost capturat. Numai colturile marelui vizir ocupau un spațiu egal cu al orașului Varșovia sau -1 Del Chiaro. Istoria delte moderne revoluzioni delta Valachia, Venezzia, 1718, p. 136 (i suoi canoni mai si sparavano con le palie). 22 Ion Neculce, Letopisețul Țării Moldovei și o Samă de Cuvinte, ed. lorgu Iordan, București, 1959, p. 72-73. 23 Ibidem, p. 73. 34 A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, VII, p. 207. 25 N. A. Salvandy, Histoire du roi Jean Sobieski el du royaume de Pologne, tom II, Paris,. 1863, p. 141 ; vezi și N. Ciachir, Gh. Bercan, Istoria diplomației europene în epoca modernă (156ti — „„ >. p. 313 ,1 u™. 4 c. 1335 702 NICOLAE CIACHIR 8 Lvov. Prada capturată era atît de numeroasă, încît chiar și cei din ora- șul asediat au venit să se înfrupte. Dealtfel, două nopți și o zi, fiecare a luat tot ce și-a poftit din tabăra dușmanului”26. Totuși regele polon este nevoit să recunoască curajul cu care au luptat otomanii:,,... dealtfel tur- cii fugind, se apărau cu înverșunare. In această privință, ei au realizat cea mai frumoasă retragere din lume” 27. în legătură cu vitejia turcilor, sîntem nevoiți să intercalăm un pasaj din Ion Neculce, care descriind ur- mărirea turcilor de către polonezi, pe Dunăre la sud de Buda, scrie: ,,... iar turcii s-au simțit și s-au întors înapoi și-au lovit pe Ieși, și leșii, fiind netocmiți, nu i-au putut sprejîni ș-au îndreptat înapoi a fugi. Atunce au perit feciorul hatmanului polnîe și alții mulți, și aproape era să piară și craiul Sobețchi. Numai nărocirea lui au fost că l-au tîmpinat niște pol- eruri de husari, de l-au mai rătuit, păn-au agiunsu și pedestrimea. Nemții dece iar i-au înfrînt pe turci, ș-au rămas izbînda la creștini, iar cu mare scădere oștii leșești” 28. Revenind la scrisoarea lui Sobieski, el face referiri că Viena ar fi putut să reziste încă maximum 5 zile, că toate trupele și-au făcut datoria deosebit de conștiincios, au fost mulți morți și răniți și s-a întîlnit cu Maxi- milian Emmanuel de Wittelsbach, Elector de Bavaria, cu prințul de Wal- deck, mareșal al Imperiului, cu prințul de Lorena, Carol Leopold Sixt, cu ducele elector de Saxa, Johann- Georg, cu Ernest Rudiger von Stah- remberg, comandantul orașului Viena și alte personalități politice și militare cu care a cooperat la înfrîngerea și urmărirea turcilor 29. Unii l-au acuzat pe marele vizir Kara Mustafa, că n-a dus asediul cu destulă energie, n-a vrut să facă pagube mai mari clădirilor și poduri- lor, deoarece avea de gînd să-și stabilească viitoarea reședință la Viena. Pașa de la Buda, nu l-a sprijinit cu eficacitate deoarece se temea că după cucerirea Vienei va scădea însemnătatea pașalîcului său 30. D. Cantemir consemna părerea care circula că din grandoarea de-al depăși pe Soliman Magnificul și de a lua cu orice preț Viena, Marele vizir n-a pregătit campania cu toată rigurozitatea, iar divergențele cu tătarii s-au manifestat din plin 31. Domnii români, — arată A. D. Xenopol — au fost tot timpul de partea creștinilor, dar n-au îndrăznit să treacă imediat după dezastrul de la Viena de partea lor, căci marele vizir, deși bătut, poseda încă o imensă armată. Șerban Cantacuzino pe locul unde a stat, a ridicat o mare cruce de lemn, pe care o inscripție latină amintește momentul cînd a fost nevoit să participe la îrnpresurarea cetății 32. Deși Duca-Vodă, cu sufletul era de partea creștinilor, înfrîngerea otomană din fața Vienei și fuga oștilor otomane s-au repercutat negativ asupra Moldovei și a domnitorului. Astfel, cazacii puseseră un hatman dintre ei și se închinaseră polonezilor, aliatul său, pașa de Bender, fusese 26 Lettres du roi de Pologne Jcan Sobieski ă la reine Mărie Casimire, publiees par N. A. de Salvandy, Paris, 1826. p. 59 — 60. 27 Ibidem, p. 61. ■w Ion Neculce, Letopisețul Țârii Moldovei .... p. 73. 29 Lettres du roi de Pologne . . p. 61 —68. 30 C. C. Giurescu. Istoria românilor, HI, p. I-a, p. 160. 31 D. Cantemir, op. cit., p. 474. 32 A. D. Xenopol, Istoria românilor, VII, p. 207 ; pentru inscripție vezi și Engel. Gcschielile der waiachey ..., p. 326. www nacornmani ca rn 9 ASEDIUL VIENEI DIN 1683 70i> bătut în fața cetății, tătarii retrăgîndu-se prin Moldova, au prădat-o cumplit și însuși domnitorul va fi luat prizonier de polonezi (1684) și își va pierde tronul 33. în orice caz, după înfrîngerea turcilor sub zidurile Vienei Austria a dezlănțuit o serie de acțiuni militare ofensive, dublate de o vastă campa- nie diplomatică pentru realizarea proiectelor sale de expansiune terito- rială în sud-estul Europei. Consecința va fi schimbarea radicală a rapor- tului de forțe în această parte a Europei, în detrimentul otomanilor. Polonia nefiind în stare să rivalizeze cu Suedia și Brandenburgul peutru hegemonie în Marea Baltică, profitînd de victoria de la Viena, va încerca să ajungă la Marea Neagră, să înglobeze Moldova și Țara Românească, ^au cel puțin să le atragă în sfera influenței sale 34. în ciuda rivalității austro-poloneze, pentru teritoriile pe care oto- manii începeau să le piardă, în martie 1684, delegații Poloniei, Austriei și Veneției, întrunindu-se la Linz, au alcătuit Liga sfîntă, îndreptată în exclusivitate împotriva Imperiului otoman. Alianța era pusă sub patro- najul Papei și nici una din părțile contractante nu puteau să încheie pace separată cu sultanul. în Ligă urmau să fie atrase Rusia și țările române,, sarcină revenită în mod special Poloniei, care în aprilie 1686, va semna la Moscova o pace perpetuă cu Rusia, cedînd țarului „pentru totdeauna drep- turile suverane asupra capitalei ucrainene, iar ortodocșilor din Polonia și Lituania libertatea cultului sub garanția statului moscovit” 3s *. Diplo- mația poloneză a încercat să atragă de partea Ligii și pe Mihail Apafi, principele Transilvaniei, însă acesta urmărea sub scutul suzeranității oto- mane să-și asigure succesiunea la tronul Principatului în familie, se temea de otomani, atîta timp cît stăpmeau cetățile Belgrad și Timișoara, dar în același timp intuia pericolul care se întrezărea din partea Austriei3C. Diplomația austriacă a căutat să elimine concurența Poloniei din Principatele dunărene, ale cărei intenții au fost dezvăluite în întregime după bătălia de la Iglo, cînd toată corespondența dintre Sobieski și Tho- kbly a căzut in mîinile împăratului 37. Ca să contrabalanseze ofensiva diplomației austriece, Sobieski a încercat să reia vechile legături cu Fran- ța, dar Ludovic al XlV-lea a evitat să-și asume vreun angajament față de Polonia 38. Pierderea Budei în septembrie 1686, sediul pașalîcului cu același, nume, care domina întreaga Ungarie centrală, răsăriteană și Slovacia și in special zdrobirea turcilor la Mohâcs (august 1687), s-au percutat pu- ternic asupra întregului edificiu otoman din această parte a Europei, cu 33 A. D. Xenopol, Istoria românilor . .VII, p. 261; vezi și N. lorga, Sobieski et les Roumains. 1683 — 1696, in ,,Rcv. Hist. Sud-Est”, X, (1933), p. 287 și unn. 34 Gh. Duzinchevici, Ceva nou asupra legăturilor lui Sobieski cu Moldova, București, 1937, p. 2—3; vezi și Virgil Zaborovschi, Politica externă a celor trei Principate, Țara Românească, Transilvania șt Moldova, de la asediul Vienei (1683), pină la moartea lui Șerban Cantacuzino si suirea pe tron a lui C-tin Brâncoveanu (1688), București, 1925. 33 C. Griinwald, Trois siccles de diplomație russe, Paris, 1945, p. 21. 38 N. Ciachir, Gh. Bercan, op. cit., p. 317 (mss); vezi și loan Lupaș, Sfîrșitul suveranități otomane și începutul regimului habsburgic In Transilvania, București, 1943, p. 5—7. 37 I. Moga, op. cit., p. 123 și urm. 38 Vezi pentru amănunte : Kurt Koehler, Die orientalische Politik Ludwigs XIV, Leipzig 1907: vezi și Germttine Lebel, La France et les Principautes Danubiennes, Paris, 1955: vezi și C. C. Giureseu, La politique des Grandes Puissances dqns le Sud-Est Europcen aux XVIII* et XVIII* siecles, In „Revue HWWW flflpțmMnmiffigOftnno. 6, 704 NICOLAE CIACHIR 10 consecințe deosebit de grave asupra întregii stăpîniri în peninsula Bal- canică. Pe bună dreptate istoricul turc Ebu-l-Faruk comenta aceste înfrîngeri militare care ,,... erau, de fapt, experiențe amare care consti- tuiau începuturile decăderii și nenorocirii căzute asupra statului” 39. Istoriografia iugoslavă arată că victoria din 1683, a umplut de bu- curie inimile creștinilor din Europa, iar lupta între Imperiul otoman și cel habsburgic, era de fapt lupta împotriva răsăritului islamic40. în înain- tarea Habsburgilor spre Balcani, aceștia s-au folosit de ajutorul eficace al republicii venețiene, care a atacat garnizoanele turcești din Moreea, din Dalmația și din zona litoralului muntenegrean. Habsburgii împingîndu-i spre sud pe otomani, au folosit sprijinul răsculaților croați, ai celor sîrbi, al uscocilor din Dalmația și a cetelor nu- meroase de haiduci din Slavonia, Bosnia și Herțegovina. Pînă în 1687, trupele austriece au ocupat întreaga Ungarie, Bacica și o mare parte din Slovenia. Populația musulmană părăsea în masă orașele din teritoriul respectiv, urmată de armată care se retrăgea în dezordine. Atunci, ieni- cerii din Belgrad s-au răsculat și au pornit spre Istanbul pentru a detrona sultanul, considerîndu-1 incapabil de a opri dezagregarea po- sesiunilor otomane din centrul și sud-estul Europei. Profitind de aceasta, austriecii ocupă cetatea Belgradului, partea nordică a Serbiei și pă- trund în Bosnia. Concomitent, forțele venețiene ocupă Dalmația nor- dică, fortificîndu-se spre sud la Herceg — Novi și Boka Kotor. în același timp, emisari venețieni îndemnau la răscoală pe cei din Her- țegovina, Muntenegru și Albania. însă înaintarea trupelor austriece spre sud după ocuparea Belgradului, îngrijorează Veneția, care își trimite un detașament la Cetinje și își impune guvernatorul său. Habsburgii, sub comanda lui Ludovic de Baden, ocupa Vidinul, Nișul, iar generalul său, Picolomini, pătrunde în Macedonia și ocupă Skoplje. Diplomația austri- acă a încercat să se f 1 sească de George Brankovki, care a făcut nume- roase servicii de ordin diplomatic domnilor români și în special princi- pelui Transilvaniei. Ca pretins ultim descendent al familiei domnitoare sîrbe prin patentă confirmată de către patriarhia ortodoxa de la Pec, el primește titlul de conte din partea împăratului și se proclamă „Despot al "uturor provinciilor ilire”. Populația slavă din zonă i se alătură, se cre- ează și o armată, a cărui nucleu era „miliția sîrbă”, formată dintr-un regi- ment care se împărțea în 10 companii. Habsburgii însă speriați de auto- ritatea tot mai mare de care începe să se bucure în Balcani George Bran- kovi<5 și mai ales de legăturile acestuia cu românii și Busia, îl înlătură41. Liu dorim să intrăm în amănunte, ci doar să consemnăm faptul că înfrîngerile otomane, au provocat o puternică ridicare în masă a balca- nicilor, dar acest război de uzură care a dispersat forțele austriece, ce erau nevoite să ducă concomitent operațiuni militare împotriva lui Ludovic al XlV-lea, au permis turcilor să reocupe unele teritorii. între timp, Șerban Cantacuzino, amina angajamentul formal de a se lega de au trieci din trei considerente : politica catolicizantă a Vienei; nesiguranța înfrîngerh definitive a Imperiului otoman ; atitudinea Vienei, 38 Istoria otomană, VII, Istanbul. 1911, p. 144 ; apud Mustafa Aii Mehmed, p. 232. 40 I. Bozii, S. Cirkovic, M. Ekmecii, VI. Dcdijcr, Istorija Jugoslavije, Beograd, 1973, p 1G2« P 164-ies www.dacaromanica.ro 11 ASEDIUL VIENEI DIN 1683 705 care revendica Țara Românească în virtutea faptului că fusese „provin- cie” a regatului maghiar42. Moartea subită a lui Șerban Cantacuzino (oct. 168S), a fost cea mai bună soluție a adversarilor unei politici filohabs- burgice. Alegerea lui Constantin Brîncoveanu, a nemulțumit în egală măsură atît curtea de la Viena cît și cea de la Versailles, ambele puteri urmărind interese proprii. Astfel, Ludovic al XlV-lea, prin intermediul ambasadorului său de la Poartă, de Girardin, dorea să-1 înscăuneze pe Thokbly, în vreme ce împăratul Leopold, urmărea să impună pe fiul dom- nitorului defunct, mai ales că mama nevîrstnicului principe era ,,o aprigă partizană a politicii germane”43. Diplomat prin excelență, noul domnitor român a fost nevoit să int nevreze între Istanbul și Viena, încît să adoarmă în primul rînd vigi- lența turcilor, dar fără să se angajeze prea mult față de imperiali44. în 1689 se retrage din calea armatei imperiale, chemînd în ajutor pe tătari. In anul următor, profitînd de faptul că turcii l-au însărcinat cu ridicarea lui Thokbly pe tronul Transilvaniei, Brâncoveanu pătrunde în țara vecină, în fruntea unei armate româno-turco-tătare, și-i zdrobește pe imperiali . Zărnesti (august 1690), Thokbly fiind încoronat ca principe al Tran- Mii aniei, dar pentru o scurtă perioadă. Brâncoveanu va fi nevoit să jiactice o politică abilă, în funcție de raportul de forțe militare, turcilor ferindu le mari sume de bani, iar imperialilor făcîndu-le diferite servicii de oi din diplomatic. Cu excepția cîtorva succese otomane (recuperarea Belgradului în 1690 și victoria de la Zărnești), campaniile împotriva Porții în perioada 1683 1699, au fost încununate de izbîndă, în schimb acțiunile militare ale Poloniei (în Ucraina și Moldova), au eșuat. Supărat, Sobieski, trans- mitea Austriei în mai 1693 un ultimatum, în care solicita alungarea tăt rilor din Bugeac și încorporarea Moldovei, altfel amenința cu ieșirea din Liga antiotomană45. Răspunsul a fost caustic, transmițîndu-i-se să-și sat''facă cele două dorințe cu arma în mînă 4e. în urma acestui răspuns, Sojieski s-a angajat în negocieri separate cu Poaita și la insistențele diplomației franceze și-a limitat pretențiile la retrocedarea Cameniței si Podolici și ocuparea Moldovei de nord47. Sultanul nu era dispus să accepte nici chiar aceste condiții moderate, raportate la efortul polon i epînd din 1683, atîta vreme cît Sobieski mai făcea parte din Ligă, în această conjunctură, habsburgii doreau o luptă decisivă cu otomanii care să ducă la terminarea războiului, mai ales că erau angajați în apus cu francezii, iar divergențele cu cei doi aliați, Polonia și Veneția, deveneau iot mai vizibile. Zdrobirea armatei turcești la Zenta (septembrie 1697), de către Eugeniu de Savoia (în tabăra otomană s-a aflat Dimitrie Cantemir), l-a J2 Istoria României, III, p. 202; vezi și N. Ciachir, Gh. Bercan, op. cit., p. 324; vezi și I. Radonic, Situația internațională a Principalului Țării Românești tn vremea lui Șerban Canla- amno (1078-1688), In Anal. Acad. Rom. Mem. Secț. ist. s. 2, t. XXXVI (1913-1914). 4J C. V. Obedeanu, Grecii în Țara Românească ... pină la 1111, București, 1900, p. 182. M Pentru amănunte, vezi Ștefan lonescu, Panait Panait, Constantin vodă Brâncoveanu, Viața. Domnia. Epoca, București, 1969; Ștefan lonescu, Epoca brâncoveană, Cluj-Napoca, 1981. 43 Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, V, p. 1, București, 1885, p. 423 — 421. Ibidem, p. 425 și urm. <’ N Ciachir, Gh Bcrca^^.te independența și libertatea”14. Dînd această proclamație, care în esență reprezintă un răspuns al fermității revoluționare în fața violenței contra- revoluționare, Bolivar urmărea atingerea cîtorva obiective, indispensa- bile obținerii victoriei, și anume : să facă imposibilă orice reconciliere cu inamicul, să atragă de partea revoluției pe acei compatrioți care mai oscilau încă sau erau de partea Spaniei, să contracareze acțiunea propa- gandistică a Spaniei, care căuta să impună opiniei publice internațio- nale ideea că atrocitățile din coloniile sale erau comise numai de ameri- cani și să realizeze unitatea de luptă a forțelor revoluționare nu numai la nivelul Venezuelei și al Noii Granade ci și la acela al întregii Americi spaniole. Realizarea, în linii mari, a acestor obiective la care s-au adăugat stabilirea unei adevărate democrații sociale în cadrul armatei15 și marele său talent militar, i-au permis lui Bolivar să obțină o victorie rapidă în campania din 1813 și să pună bazele celei de-a doua republici venezuele- ne. Dar și această a doua republică a fost la fel de efemeră ca prima, victoria repede obținută transformîndu-se la fel de repede într-o mare înfrîngere. Cauza înfrîngerii, inexplicabilă la prima vedere, a fost aceea • M 13 Sa Na, art. cit., p. 476. 14 S. Bolivar, Documenios, La Habana, 1964, p. 29, apud Sa Na, art. cit., p. 178. 5 Guillertno Moron, Historia de Venezuela, voi. V, Caracas, 1971, p. 175. www.dacoromanica.ro "14 EUGEN DENIZE 6 că Bolîvar, în ciuda marilor și numeroaselor sale victorii, a pierdut însă bătălia cea mai importantă, bătălia pentru atragerea maselor de partea revoluției. Înfrîngerea suferită de el pe acest plan a permis taberei reac- ționare să atragă de partea sa, printr-o propagandă demagogică abil dirijată, mase însemnate de sclavi, de indieni și de elaneros 16 care au con- tribuit factorul principal în înfrîngerea revoluției nu numai în Venezuela, ci și în Noua Granada. în același timp, înfrîngerea a contribuit al cris- talizarea definitivă, în concepția sa politică, a ideii că revoluția nu va putea fi niciodată victorioasă dacă masele populare nu se vor situa de partea ei. Obligat din nou să-și părăsească patria și să apuce dramul amar al exilului, Bolîvar se stabilește în Jamaica unde împrejurările vitrege îl obligă să ducă o viață plină de privațiuni materiale, dar nu-1 pot împie- dica să desfășoare o intensă activitate intelectuală, de analiză a cauzelor înfrîngerii și a măsurilor care se impuneau a fi adoptate pe vii- tor pentru victoria revoluției, precum și de propagandă, în vederea atra- gerii simpatiilor opiniei publice mondiale pentru cauza dreaptă a luptei hispanoamericanilor. Aici el elaborează cîteva dintre documentele poli- tice fundamentale ale sale, printre care cel mai celebra este așa-numita „scrisoare din Jamaica” pe care o adresează la G septembrie 1815 lui Henry Cullen17. Acest document conține, în rezumat, întreaga filozofie bolivariană în proiecțiile sale istorice sociologice și politice și a fost con- siderat, de mulți istorici sudamericani, ca avînd un caracter profetic datorită precizărilor pe care le conține despre evoluția viitoare- a națiu- nilor hispanoamericane. Dintre numeroasele idei pe care le conține scrisoarea ne va reține atenția, în contextul de față, acea care subliniază cu toată puterea nece- sitatea unității în luptă a tuturor forțelor patriotice, unitate imposibil de realizat fără atragerea maselor de partea revoluției prin măsuri con- crete și eficiente. Astfel, Bolîvar este ferm convins că „...poporal care își iubește independența o obține pînă la urmă...”18 dar, analizînd situația concretă a Americii spaniole arată că : „...ceea ce ne lipsește pentru a completa opera refacerii noastre este unirea...” și că „...această unire nu ne va veni de pe urma unor minunății dumnezeiești, ci ca urmare a unoi acțiuni pline de sensibilitate și a unor strădanii bine îndreptate”19. Aceste idei vor căpăta viață cu adevărat din momentul în care „Eliberatorul” va reveni pe pămîntul patriei și vor contribui decisiv la victoria finală împotriva Spaniei. în martie 1816, avînd ajutorul pus la dispoziție de tînăra republi- că haitiană, Bolîvar debarcă în Venezuela și reia lupta de eliberare națio- nală. Printre măsurile de maximă importanță adoptate în acest an s-a aflat și decretul de la 2 iunie prin care toți sclavii erau declarați liberi, în expunerea de molive care il însoțea se arătau următoarele :„Corisi- “ Locuitori din zonele de șes ale Venezuelei care trăiau In condiții, sociale și naturab, foarte grele. 17 Nicolâs E. Navarro, El deslinalario de la „Corla de Jamaica", in ,.Boletin de la Academia Nacional de la Historia”, t. XLVIII, 1965, nr. 191, p. 354. 18 S. Bolîvar, Ideas fundamentale!, p. 55. 19 Ibidem, p. 84. www.dacaromanica.ro 7 GtNDIREA POLITICA A LUI BOLIVAR 715 derînd că dreptatea, politica și patria reclamă imperios drepturile impres- criptibile ale naturii, am decretat libertatea absolută a sclavilor care au gemut sub jugul spaniol timp de trei secole”20. Articolele 1 și 3 pre- vedeau obligația tuturor celor eliberați de a se înrola în armata revolu- ționară, în caz contrar fiind pasibili de a-și pierde, ei și familiile lorr dreptul la libertate : „Noul cetățean care refuză să ia aimele pentru a-și îndeplini sacra datorie de a-și apăra libertatea, va rămîne supus servituții nu numai el, ci și copiii, soția și părinții lui”21. Bolfvar ajunge pstfel la concluzia că libertatea, ca drept natural al omului, nu poate ti dobîndită decît prin lupta unită a tuturor, fără excepție, astfel rămî- nînd doar o simplă himeră, frumoasă dar irealizabilă. La puțin timp de la eliberarea sclavilor, adresîndu-se printr-o proclamație locuitorilor din Caracas, el arată că :,,de acum înainte, în Venezuela nu va mai fi decît o singură categorie de oameni, toți vor fi cetățeni” 22. Deci, inde- pendența nu putea fi cucerită cu sclavi, libertatea națională fiind incom- patibilă cu sclavia din interior. Continuînd cu fermitate politica de atragere a maselor populare de partea revoluției, Bolivar a trecut la începutul anului 1817 la confis- carea păniînturilor și bunurilor spaniolilor, aristocrației și marilor lati- fundiari reacționari, cu scopul de a le împărți soldaților patrioți, foști- lor sclavi și țăranilor. La 10 octombrie această acțiune a căpătat și un su- port legal prin elaborarea unui decret cu privire la repartizarea bunuri- lor naționale, care prevedea, în esență, ca toate proprietățile confiscate de la spanioli sau de la dușmanii republicii să fie împărțite celor care lup- taseră, și mai luptau încă, în armatele republicane23. Aceste măsuri, adoptate în focul luptei revoluționare, au fost con- sfințite de congresul de la Angostura, care a aprobat decretele cu privire la abolirea sclaviei și la împărțirea pămînturilor confis- cate, precum și de constituția Marii Columbii, adoptată la Cucuta în 182124. Beneficiind de sprijinul decisiv al maselor, Bolivar a putut obține victoria definitivă împotriva spaniolilor în Venezuela și în Noua Gra- nada, pe care le-a unit într-o singură țară cu numele sugestiv de Marea Columbie și, mai mult decît atît, a continuat lupta revoluționară în Ecu- ador, Peni și Bolivia, pînă la zdiobirea tuturor forțelor spaniole. în Peiiîr el a continuat politica de satisfacere a unora dintre revendicările de bază ale maselor, considerîndu-i pe indigeni ca cei mai vechi și cei mai îndreptățiți stăpîni ai pămîntului. Decretele din 8 aprilie 1824 și 4 iulie 1825—ultimul emis la Cuzco îi declaiau pe incași proprietari ai pămîn- turilor pe care erau stabiliți și le lucrau 25. Poziția lui Bolivar în problema sclaviei și a drepturilor fundamentale ale poporului constituie o dovadă elocventă a maturității democratice a gindirii sale politice și îl situează, în ciuda unor inevitabile limite 20 G. Morân, op. cit., p. 185. 21 Ibidem. 22 Ibidem, p. 186. 23 Francisco Pividal, Bolivar : pensamiento precursor del anliimperialismo, La llabana. 1977, p. 100. 24 Sa Na, art. cit., p. 480. 25 Angel Francisco Brice, Bolivar, libertador y estadista, Caracas, 1953, p. 274—275 ; liorel Sârbii, Revoluția hispanoamericană București, 1970, p. 323. www.dacoromamca.ro 718 EUGEN DENIZE 8 izvorîte din poziția sa de clasă, în rîndul oamenilor politici cu ideile cele mai avansate din epocă. Începînd mai ales din 1819, preocupările politice ale lui Bolivar s-au îndreptat către punerea bazelor unui regim republican și democratic puternic. El urmărea să apere interesele burgheziei progresiste, comer- ciale și proprietare de pămînt dar, în același timp, să satisfacă într-o anumită măsură și principalele revendicări populare, ceea ce constituie esența ideologiei sale democratice. Simultan cu declanșarea luptei împotriva dominației spaniole a apărut și necesitatea imperioasă de a se realiza cadrul constituțional capabil să asigure stabilitatea internă și externă a tinerelor state născute pe ruinele fostului imperiu colonial. Această necesitate istorică s-a reflec- tat de la început în gîndirea politică a lui Bolivar și a devenit una din principalele sale preocupări pînă la sfîrșitul vieții. Ideile sale în acest domeniu, la fel ca și în celelalte, au fost influențate de foimația sa inte- lectuală, de propria experiență politică și revoluționară, de modelele oferite de alte state pe care el a încercat să le adapteze condițiilor con- crete ale Americii Latine. Aflat într-o luptă peimanentă între tradițiile politice ale aristo- crației creole și teoriile enciclopediste ale vremii, el a încercat să pună de acord ideile republicane cu acelea ale unui regim centralizat. Din momentul începerii luptei revoluționare, Bolivar s-a pronunțat cu toată hotărîrea, atît în articolul publicat în ziarul englez „Morning Chronicle” în 1810, cît și în discursul rostit la 4 iulie 1811 în fața Socie- tății Patriotice, pentru ruperea oricăror legături cu Spania și proclamarea independenței, situîndu-se astfel, implicit, pe poziții republicane deoarece lupta se dădea împotriva monarhiei spaniole și nu putea fi cîștigată re- curgîndu-se la o formă monarhică de guvernare internă, gata oricînd să ajungă la un compromis dăunător intereselor revoluției. Pe această po- ziție el se va afla în permanență, respingînd mereu orice tentativă de in- staurare a unei monarhii, chiar atunci cînd coroana îi va fi oferită lui. în scrisoarea din Jamaica el arată că proiectul instaurării unei monarhii în America „fără să fie folositor, este, în același timp, imposibil,, 20, iar în discursul rostit la 15 februarie 1819 în fața congresului de la Angos- tura subliniază cu toată tăria că: „Un guvern republican a fost, este și trebuie să fie cel al Venezuelei... ,, 26 27. în 1826, atunci cind puterea și prestigiul său ajunseseră la apogeu dar, în același timp, începuseră să se manifeste tot mai puternic și factorii care vor duce la prăbușirea operei sale interne, Bolivar, refuzînd să abandoneze principiile republicane și democratice cărora le închinase întreaga viață, a respins, plin de demni- tate, ofertele insistente ale generalului Păez de a deveni rege. într-o scri- soare pe care i-o adresează la 6 martie el îi spune: „Nu sînt Napoleon și nici nu vreau să fiu; nu vreau să-l imit pe Cezar și cu atît mai puțin pe Iturbide. Asemenea exemple îmi par nedemne de gloria mea. Titlul de Eli- berator este superior tuturor titlurilor care ar putea să flateze orgoliul uman și nu pot să-l degradez... Republica a dus țara la glorie și pros- 26 S. Bolivar, Jdeas fundamenlales, p. '73. 27 Ibidem, p. 105. - . www.dacoromamca.ro 9 GÎNDIREA POLITICĂ A LUI BOL1VAR 717 peritate, i-a dat legi și libertăți... Columbia n-a fost niciodată regat. Un tron înspăimîntă atît prin grandoarea cît și prin strălucirea sa; egali- tatea va dispare și columbienii își vor pierde drepturile, căci se va naște o nouă aristocrație” 28 29. Fiind un adept convins al sistemului republican, Bolivar considera că acesta trebuie să aibă un caracter democratic și centralizat, singurul în stare să asigure stabilitatea internă și externă a tinerilor state hispano- americane. Experiența tristă a primei republici venezuelene, l-a convins definitiv că sistemul federal adoptat de aceasta a fost cauza principală a înfrîngerii. în manifesul de la Cartagena el arată că : „Sistemul federal, chiar dacă este cel mai perfect și în stare să asigure fericirea omenească în societate, este, cu toate acestea, cel mai opus intereselor statelor noas- tre în proces de formare» și se întreabă în mod justificat: ,,... care țară din lume, oricît de civilizată și de republicană ar fi ea, ar putea, în prezen- ța unor grupări interne și a unui război din afară, să se conducă după un guvern atît de complicat și de șubred cum este cel federal” Z9. Combătînd cu fermitate federalismul, el arată că orice formă de guvernare, indife- rent de natura ei, nu poate fi viabilă dacă nu răspunde condițiilor con- crete din țara în care se aplică, iar aceste condiții, în împrejurările istorice de atunci, impuneau adoptarea unui sistem puternic, centralizat: ,,... sînt de credință că atîta vreme cît nu vom centraliza guvernele noastre americane, dușmanii vor trage cele mai depline foloase”30. Cauza principală care impunea adoptarea acestui sistem era, în concepția sa, incapacitatea locuitorilor Americii spaniole de a susține un regim absolut democratic, incapacitate care era rezultatul ignoranței perpetuate timp de mai bine de trei secole de dominație spaniolă: „în general vorbind, concetățenii noștri n-au încă aptitudinea de a-și exer- cita singuri și fără îngrădire drepturile lor; aceasta pentru că le lipsesc virtuțile politice care-1 caracterizează pe adevăratul republican • virtuți care nu se dobîndesc sub guverne absolute care nu recunosc drepturile și datoriile cetățeanului,,31. Astfel, pentru Bolivar democrația era posi- bilă și de dorit, la fel ca și participarea maselor la conducere, dar în cadrul unor limite bine stabilite care, în ultimă instanță, apărau interesele cla- sei sociale din care și el făcea parte. Influențat de concepțiile iluministe, el considera că lărgirea democrației și obținerea fericirii generale nu se pot realiza decît treptat, pe măsură ce masele vor fi scoase din starea lor de ignoranță și vor deveni capabile să aprecieze și să folosească institm țiile democratice. Concepția sa democratică, mai limitată la începuturile activității sale revoluționate, va cunoaște, așa cum vom vedea, o perma- nentă lărgire dar nu va putea să depășească limitele impuse de condiția sa de clasă și de momentul istoric în care a trăit. Apreciind-o în cadrul acestor limite, putem afirma cu toată convingerea că Bolivar a fost un mare democrat și un prieten sincer al poporului. în celebra scrisoare din Jamaica concepția sa despre forma de orga- nizare internă a statului se lărgește, pe lîngă ideile expuse deja în mani- 28 G. Lafond, G. Tarsane, Bolinar et la liberalion de l’Amerique da Sud, Paris, 1931. p. 311, apud V. Sârbu, op. cil., p. 319. 29 S. Boli,var, Ideas fundamenlales, p. 39—40. 20 Ibidem, p. 41. 31 Ibidem, p. 39—40. , www.dacoromamca.ro 5 — c. 1335 718 EUGEN DENIZE 10 festuldela Cartagena el oferind un model, foarte general, al unei posibile constituții a viitorului stat Columbia, pe care îl vedea format prin unirea Venezuelei cu Noua Granada. Inspirîndu-se din constituția engleză, Boli- var considera că „Guvernul său îl va putea imita pe cel englez, cu deo- sebirea că în loc de un rege va fi o putere executivă electivă, cel mult pe viață, dar niciodată ereditară, dacă vrea să fie republică; o cameră sau senat legislativ ereditar care în vremurile de furtuni politice să se așeze între valurile populare și fulgerele cîrmuirii și un corp legislativ, liber ales, fără alte restricții decît cele ale Camerei Inferioare din Anglia” s2. Ideea principală care se desprinde din acest sumar proiect este aceea de a se evita, cu orice preț, atît tirania cît și anarhia care îl înspăimîntau cel mai mult pe Eliberator. De aceea, principalul element al guvernării urma să fie senatul ereditar, care trebuia să oprească abuzurile guvernanților dar și posibile asalturi ale celor guvernați și să păstreze întotdeauna o linie de mijloc. Ideile republicane, și democratice ale lui Bolivar au cunoscut maxi- ma lor dezvoltare în intervalul 1819 — 1826, cînd el a elaborat proiectele de constituție pentru Venezuela și Bolivia pe care a și reușit, parțial, să le pună în aplicare. în discursul de la Angostura, din 1819, Bolivar arată că „Sistemul de cîrmuire cel mai perfect est cel care produce cea mai mare fericire po- sibilă, nivelul cel mai înalt de siguranță socială și de stabilitate politică” și de aceea bazele republicii venezuelene trebuie să fie: ,,... suveranita- tea poporului, despărțirea puterilor, libertatea civilă, proscrierea sclaviei, abolirea monarhiei și a privilegiilor ” 32 33 34. Proiectul de constituție prezentat la congres stabilea că drepturile fundamentale ale omului sînt”... liber- tatea, securitatea, proprietatea și egalitatea... ” și că ,,... fericirea gene- rală, care este obiectivul societății, consta în exercitarea acestor drepturi” M. Garantarea dreptului de proprietate anula, practic, toate celelalte drep- turi și libertăți și înlocuia puterea aristocrației ereditare cu puterea aris- tocrației banului, dar progresul consta, în primul rînd, prin trecerea care se făcea de la principiile feudale la cele capitaliste și, mai mult decît atît, chiar acest drept de proprietate era limitat de o prevedere constituțio- nală care arăta că : „Proprietatea este dreptul de a se bucura și dispune în mod liber de bunurile și de rezultatul muncii" 35 (subl. n.). Bineînțeles că în realitate lucrurile au stat cu totul altfel. Proiectul de constituție prezentat la Angostura și susținut de Bolivar în discursul său, prevedea separarea puterilor în stat în felul urmă- tor : puterea legislativă era exercitată de un congres bicameral format din camera reprezentanților, aleasă de cetățenii cu drept de vot o dată la patru ani, și din senat care avea un caracter ereditar, alegerea inițială trebuind să fie făcută la Angostura. Senatul constituia, în concepția lui Bolivar, principalul element al sistemului de guvernare, în discurs arătîndu-se că el: „... va fi principala temelie a puterii legislative și în consecință va 32 Ibidem, p. 78. 33 Ibidem, p. 104—105. 34 Proyecto de constitutiva presentando por El Libertador el congreso de Angostura, In „Boletfn de la Academia Nacional de la Historia”, t. LII, nr. 205, 1960, p. 123. “ ibidem, p. 124. www.rfacorofnanica.ro 11 G1NDIREA POLITICA A LUI BOLtVAR 719 fi temelia oricărei cîrmuiri” 38. Puterea executivă aparținea unui preșe- dinte, ales de cetățeni pentru un mandat de șase ani, iar puterea judecă- torească înaltei Curți de Justiție. Pe lingă aceste puteri tradiționale se prevedea introducerea unei a patra, puterea morală, care aparținea unui Areopag compus din două camere și care trebuia să vegheze la morali- tatea cetățenilor și la educarea tinerelor generații* 37 38. Principala limită a acestui proiect de constituție o constituia sis- temul electoral care îi împărțea pe cetățeni în pasivi și activi, după cri- terii de avere, ceea ce oprea participarea la viața politică a majorității populației țării. Aceasta se explică prin neîncrederea pe care Bolîvar o manifesta, încă, față de capacitățile civice ale concetățenilor săi și prin teama ca ei să nu fie manevrați de diferite grupuri ostile intereselor republicane. Din acest proiect de constituție congresul de la Angostura a respins senatul ereditar, puterea morală, considerată ca avînd un caracter inchi- zitorial și a redus mandatul prezidențial de la șase la patru ani38, iar congresul de la Ciîcuta, din august 1821, care a aprobat aceeași consti- tuție pentru Marea Columbie, a redus durata de funcționare a senatului la 8 ani 39. Un pas important în privința democratizării ideilor lui Bolîvar referitoare la forma de organizare a statului și la participarea maselor la viața politică l-a constituit proiectul de constituție elaborat pentru Bolivia și însoțit de mesajul pe care l-a adresat la 25 mai 1826 congresu- lui constituant al acestei țări. în acest proiect sînt reluate, în mare parte, prevederile constituției adoptate la Angostura dar apar și cîteva modi- ficări importante: puterea executivă aparține unui președinte ales pe viață care își desemnează succesorul în persoana vicepreședintelui și care devine elementul principal, de stabilitate, al întregului sistem de gu- vernare 40, puterea legislativă devine tricamerală (camera tribunilor, senatul și camera cenzorilor) 41 și modificarea cea mai importantă, se pro- pune acceptarea unei a cincea puteri, puterea electorală. Aceasta era al- cătuită din colegiile electorale din fiecare provincie formate din electori, aleși cîte unul la zece cetățeni și avînd dreptul de~ a apăra interesele ale- gătorilor și de a demasca orice încălcare a legii. în același timp sistemul electoral cunoaște o importantă lărgire, cel puțin teoretic, în sensul că dreptul de vot nu mai este condiționat de avere ci de posedarea unor anu- mite capacități intelectuale: „Nu se cer decît capacități, nu este obliga- torie posedarea de bunuri pentru reprezentarea înaltei funcțiuni de Suve- ran (subl. n.) trebuie însă să știe să-și scrie votul, să-și semneze numele și să citească legile. Trebuie să profeseze o știință sau o meserie care să-i asigure o întreținere cinstită. Nu i se pun alte opreliști decît cea a crimei sau a lenei și a ignoranței absolute. Știința și cinste și nu bani, aceasta 38 S. Bolîvar, Ideas fundamentales, p. 111. 37 El Poder Moral propuesto per El Libertador al Congreso de Angostura, tn „Boletin de la Academia Nacional de la Historia”, t. LII, nr. 205, 1969, p. 141—146. 38 Luis Beltrân Guerrero, El Congreso de Angostura, tn „Boletin de la Academia Nacio- nal de la Historia”, t. LII, nr. 205, 1969, p. 14. 38 Esteban Roldan Oliarte, Bolîvar entre dos Amtricas. 1830 — 1930, San Jos6, 1930, p. 130. 40 S. Bolîvar, Ideas fundamentales, p. 139. 81 Ibidem, p. 136—137. t ' www.dacaromamca.ro 720 EUGEN DENIZE 12 este exercitarea puterii publice”.42 Aceste cuvinte, credem noi, exprimă cel mai bine esența democratică a gîndirii politice bolivariene. Mai depar- te el nu putea să meargă, pentru că epoca istorică în care a trăit nu-i permitea acest lucru. Nici măcar aceste idei nu au devenit toate reali- tate deoarece hotărîrile finale ale congresului bolivian le-au restrîns con- siderabil. Ultimul aspect al gîndirii politice bolivariene, dar nu și cel mai pu- țin important, care ne va reține atenția, este cel referitor la concepțiile de politică internațională. Politica externă promovată de Bolivar a avut ca obiectiv, esențial și permanent, obținerea independenței și găsirea acelor modalități capabile să asigure pe plan internațional menținerea acesteia. Din această perspectivă toate acțiunile sale au vizat, pe de o parte, zdrobirea definitivă a tuturor forțelor spaniole din America, iar pe de altă parte, realizarea unei coeziuni cît mai puternice cu putință a tinerelor republici liispanoamericane care să le pună la adăpost de orice agresiune venită din exterior. Gîndirea și acțiunea sa au încercat să rea- lizeze unitatea hispanoamericană avînd la bază nevoile comune și intere- sele generale care, fără a micșora idealurile naționale ale noilor state, să le confere un sens mai larg și mai fecund de universalitate și umanism. Imediat după declanșarea revoluției, în articolul pe care l-a publi- cat în „Morning Chronicle,, din Londra, Bolivar arăta că revoluționarii venezueleni nu vor uita,,. . să cheme toate popoarele Americii ca să se unească într-o confederație. . ” 43, formulînd astfel, pentru prima dată necesitatea realizării unei confederații a statelor liispanoamericane. Aceas- tă idee este reluată în manifestul de la Cartagena, din 1812, dar ceva mai vag și restrînsă doar la unitatea dintre Noua Granadă și Venezuela44. Victoriile strălucite obținute în campania din 1813, la care a contribuit si ajutorul Noii Granade, îl conving, încă o dată, că singura cale de urmat era aceea a unității liispanoamericane. Iată ce spune el într-o informare adresată din Caracas guvernului Noii Granade:,,... sînt convins că nu- mai o intimă și frățească uniune între fiii Lumii Noi, și o inalterabilă ar- monie în acțiunile guvernelor respective, va putea să-i facă de neînvins pentru dușmanii noștri și demni de respect pentru celelalte națiuni”.45 46 După înfrângerea celei de-a doua republici venezuelene și a revo- luției din Noua Granadă, continuînd să fie convins de necesitatea imi- tații, el nu mai crede însă în posibilitatea realizării ei în practică deoarece ,,.. climatele îndepărtate, situațiile diferite, interesele opuse, firile deo- sebite despart America” 4®. Ideea realizării confederației liispanoamericane este reluată cu toa- tă puterea în 1822, după ce Venezuela și Noua Granadă au fost definitiv eliberate și s-au unit într-un singur stat, Marea Columbie. într-o scrisoa- re adresată la 9 ianuarie lui San Martin, celălalt mare erou al independen- ței sudamericane, Bolivar arată că„... Ziua cea mare a Americii nu a sosit. I-am alungat pe opresorii noștri, le-am distrus legile tiranice și am pus bazele instituțiilor legitime; dar, mai trebuie încă realizat fundamen- 42 Ibidem, p. 135. 43 R. G. Hoyos, ari. cil., p. 244. 44 S. Bolivar, Ideas fundamentalei, p. 48. 46 E. R. Oliarte, op. cil., p. 178. 46 S. Bolivar, Ideas 13 GINDIREA POLITICA A LUI BOLIVAR 721 tril pactului social care trebuie să formeze din această lume o Națiune de Republici...”47. în același an el trimite misiuni diplomatice în Peru, Rio de la Plata, Mexic și Guatemala cu scopul de a realiza uniuni parți- ale pe baza cărora să fie posibilă construirea uniunii generale. Succesul acestor misiuni a fost destul de important, reușindu-se încheierea unor tratate de uniune, ligă și confederație perpetuă cu Peni, eliberat parțial de San Martin, în 1822, cu Mexicul, în 1823 și cu Guatemala (America ■Centrală), în 1825. Avînd această bază solidă, Bolivar face pasul decisiv și, la 7 decem- brie 1824, trimite din Lima o circulară către principalele guverne hispano- americane, invitîndu-le să-și trimită plenipotențiarii la un congres care să pună bazele confederației hispanoamericane și oferind ca loc de ■desfășu- rare istmul Panamâ. în circulară se arăta că: „După cincisprezece ani de sacrificii consacrate libertății Americii pentru a obține sistemul de garan- ții care, în pace și război, să fie scutul noului nostru destin, a sosit timpul •ca interesele și relațiile care unesc între ele republicile americane, foste colonii spaniole, să aibă o bază fundamentală care să eternizeze, dacă este posibil, existența acestor guverne ”48. Prin convocarea congresului de la Panamâ (22 iunie — 15 iulie 1826), el a urmărit să grupeze națiunile hispanoamericane născute din lupta pentru independență, pentru a le apăra de orice intenție sau acți- une agresivă din partea marilor puteri. Din această uniune erau excluse, în ciuda invitațiilor de a participa la Congres, Brazilia imperială, consi- derată ca o posibilă bază de atac pentru Sfînta Alianță și Statele Unite care prin „doctrina Monroe” începuseră deja să se erijeze în „protectoa- re” ale întregului continent american. Față de marele vecin din nord, Bo- livar a manifestat o permanentă neîncredere, generată de acțiunile diplo- mației americane care urmărea să profite de situația Americii Latine pen- tru a se substitui, treptat, Spaniei. Această neîncredere reiese cu toată puterea dintr-o scrisoare adresată lui Patrick Campbell, în 1829, în care se spune că : „Statele Unite par destinate de providență pentru a acoperi America de mizerie în numele libertății”49. Congresul de la Panamâ, în ciuda eșecului său final, a fost un răs- puns latinoamerican la „doctrina Monroe” și s-a deosebit esențial de pan- americanismul promovat de Statele Unite. în acest sens gindirea lui Bolivar a avut o tendință netă anticolonialistă și antiimperialistă,exer- citînd o influență durabilă asupra ideilor social-politice latinoamericane. Dîndu-și seama, chiar înainte de începerea lucrărilor congresului, ■că eșecul va fi inevitabil, Bolivar a încercat să restrîngă pentru moment, aria unității hispanoamericane și a lansat ideea formării unei federații andine la care să participe doar acele state pe care le eliberase el50. Dar și acest proiect a eșuat la fel ca celelalte. Cauzele acestor insuccese repetate au fost moștenirea teritorială a viceregatelor și constituirea de națiuni independente care, în America spaniolă, s-au acomodat cu schema teritorială a vechiului regim, fărîmi- 47 Cartas de Bolivar al General San Martin, în „Boletin de Historia y Antiguedades”, voi. LIII, 1966, nr. 618, 620. p. 340-341. 48 S. Bolivar, Escritos politicas, p. 143. 48 F. Pidival, op. cil., p. 148. 50 S. Bolivar, Escritos politicos, p. 147 — 151, 153—155. www.dacoromanica.ro 722 EUGEN DENIZE 14 țînd-o chiar și pe aceasta. Pe de altă parte lipsa unui program sau a unei idei comune care ar fi menținut unită o națiune hispanoamericană se explică prin faptul că independența nu s-a realizat ca un moment culmi- nant al unui proces de maturizare națională, ci ca o condiție pentru atin- gerea obiectivelor care interesau direct grupul social dominant, adică oli- garhia creolă. în această situație, încercările lui Bolivar nu au fost decît o generoasă utopie permanent zdrobită de realitatea implacabilă. în ansamblu, se poate spune că Bolivar a avut o concepție burghezo- democratică, bazată pe ideile iluministe ale drepturilor omului și a egali- tății în societate. Ea a corespuns aspirațiilor noilor forțe burgheze și ten- dinței de dezvoltare capitaliste. O parte din ideile sale au prins viață și au influențat mersul revoluției și evoluției ulterioară a națiunilor latino- americane. Altele, datorită faptului că feudalismul nu a fost eliminat total din America Latină o dată cu dominația străină, nu s-au putut mate- rializa. Astfel, ansamblul ideilor politice ale „Eliberatorului” nu s-a putut concretiza decît parțial și trunchiat. Majoritatea acțiunilor sale s-au bu- curat de sprijinul maselor populare datorită faptului că ideile promovate de el reprezentau tendința dezvoltării istorice, reprezentau nu numai interesele burgheziei ci și pe acelea ale întregului popor. Bolîvar a pus interesele poporului mai presus decît propria viață, prin aceasta puțind fi considerat pe drept cuvînt fondator al republicanismului și al democra- ției latinoamericane, un strălucit revoluționar burghezo-democrat. LA PENSEE POLITIQUE DE SIM6N BOLÎVAR RfiSUMfi L’auteur de la pr^sente etude fait ressortir les principales lignes directrices de la pensee politique bolivarienne, autant sous l’aspect de leur genese que sous celui de la permanente ^volution qu’elles ont connue. Dans la premiere pârtie on examine les facteurs, objectifs et subjectiL,. qui ont permis ă Simon Bolîvar de comprendre la n^cessite de la lutte pour l’independance des colonies espagnoles d’Anierique et du fait que la victoire dans cette lutte ne pouvait etre obtenue que dans les conditions d’un puissant appui populaire. La seconde pârtie de l’etude contient les idees fondamentales formulees par Bolîvar au sujet de l’organisation interieure des jeunes Etats latino-americains et aux positions qu’ils de- vaient adopter dans le cadre des rapports internationaux. L’auteur conclut que par sa pensee et action, Bolîvar s’est situe sur les positions des forces sociales et politiques qui reprcsentaient le pro- gres historique ă son âpoque, a dâfendu et promu les int^rets des masses populaires tant que lui ont permis les limites de l’^poque et de la classe; dont il faisait pârtie, qu’il a 6td un fervent adepte des institutiones demo- cratiques, ayant promu, sur le plan de la politique extârieure, dans un esprit de suite, la nâcessite de l’unite des Etats hispano-am^ricains en tant qu’unique modalite de r^sister aux pressions et aux ingerences, facile ă prevoir, qu’allaient exercer les grandes puissances. Toutes ces idees, de meme que toute sa vie dâdiâe ă la liberte et ă l’independance, ont fait en sorte qu „El Libertador” devienne pour les generations suivantes un veritable symbole de ces nobles valeurs nou seulement ă l’echelon du continent americain, mais aussi ă celui de toute l’humanit6. t www.dacoromanica.ro PROBLEME ALE ISTORIOGRAFIEI CONTEMPORANE ISTORIA DOBROGEI ÎN UNELE LUCRĂRI STRĂINE RECENTE (VI) Este bine cunoscută atenția pe care o acordă cercetătorii bulgari orașelor și cetăților •din veacurile de mijloc. Dc aceea nu-i de mirare că la Sofia a apărut un nou tom rezervat de data aceasta „orașelor și cetălilor de la Dunăre și Mare Neagră”1. De mirare este Insă că autorii tomului, referindu-se la unele așezări fortificate de pe teritoriul țării noastre, le consi-> •deră pe toate, dar absolut pe toate, ca fiind zidiri de-ale bulgarilor. '■ Cum se încearcă a fi demonstrat faptul, cititorul o va afla din exemplele pe care le vom dă. După opinia distinsului cercetător de la Vama —Al. Kuzev— Intre fortificațiile bulgă- rești de la Dunărea de Jos figurează și cea de la Păcuiul lui Soare (jud. Constanța). Dovada ar constitui-o, susține la p. 197 colegul nostru varniot, „planul amenajarea, construcția zidu- rilor. semnele protobulgare (sic) de pe blocuri”, care *-toate la un loc— ar arăta că ămintita •cetate „a fost construită In sec. IX” și că ea nu este altceva decît „«palatul măreț > de pe Dunăre al hanului Ormutag”, palat consemnat —după cum se știe — într-o inscripție găsită la Timovo 2. Lăsînd la o parte apropierile care se fac, în chip nefericit, între obiectiv militar(de genul cetății de la Păcuiul lui Soare) și un așezămlnt eininamente civil (cum este « palatul măreț » rrl lui Omurtag) 3, vom atrage luarea aminte că „argumentele” invocate de Al. Kuzev sînt neavenite, iar aceasta pentru următoarele motive : planul cetății de la Păcuiul lui Soare nu se aseamănă Cu niciunul dintre planurile cetăților bulgărești (Pliska, Țar Krum, Preslav); de- alfiriinteri, planul unei fortificații nu oferă, prin el însuși, un criteriu de deslușire a etnicității celor care au construit-o 4 5. Același lucru se poate spune și despre sistemul constructiv, care-i la fel, peste tot, unde se întindea odinioară civilizația romano-bizantină. Cel ce-și închipuie că-n aceste vremuri una este tehnica de construcție bulgărească și alta cea bizantină greșește, fără doar și poate. .• , ’ Vorbind despre așa-zisele „semne protobulgare” de pe unele blocuri de piatră de la Păcuiul lui .-Soare lui Al. Kuzev i-a scăpat din vedere că sistemul aplicării acestora este dc tradiție ronană6 * 8, după cum tot de tradiție romană sînt și semnificațiile majorității semnelor săpate pe blocurile fie de la Păcuiul lui Soare, fie de la Pliska ori Preslav °. Dar asupra acestei ches- tiuni vom reveni ceva mai la vale. Se știe că cetatea din insula Păcuiul lui Soare avea un caracter naval ’. Pornind de aici, AI. Kuzev ajunge la încheierea că ea era o bază navală a flotei bulgărești R. într-o atare situație .-• ' 1 Bulgarski srednovekovni gradove i kreposli. Ton?. I. Gradove i kreposti po Dunao ii •Cernomore (Orașe și cetăți medievale bulgărești. Tomul I. Orașe și cetăți la Dunăre și Marea.- Neagră), Sofia, 1981. (Sub redacția lui Al. Kuzev și Vasil Ghiuzelev. Au mai colaborat R. Rașev, D. Ovcearov, E. Todorova, Bojidar Dimitrov) 2 Bulgarski srednovekovni gradove, p. 197 — 198. 8 Asupra nepotrivitei omologări între „palatul măreț” al lui Omurtag și cetatea de la Păcuiul lui Soare, vezi Petre Diaconu, în „Revista de Istorie, 34, 9, 1981, p. 1749. 4 Vezi, infra, p. 6. 5 Vezi, infra, p. 5. 6 Cu excepția citorva semne, toate celelalte care se găsesc incizate pe fețele blocurilor •de piatră sau pe pereții carierelor (și aici avem in vedere cariera de cretă dc la Basarabi) apar încă din epoca romană. Avem in vedere crucile de toate felurile pătrate, cu sau fără diagonale, •cercuri, semne albetiîorme, crucea gammata etc. etc. ’’ Petre Diaconu, în Păcuiul lui Soare, I, București, 1972, p. 23 — 25. 8 Bălgarski srednovekovni gradove, p. 198. .REVISTA DE ISTORIE”, Tom. 36, tir. 7, p. 723-728, 1983 www.dacaromanica.ro 724 PROBLEME ALE ISTORIOGRAFIEI CONTEMPORANE 2 cercetătorul de la Vama ar fi trebuit, pe de o parte să ne arate cum un • palat măreț'9 poa<« fi tn același timp și bază navală, iar pe de altă parte să nc ofere fie și numai o singură flntlnu literară In care este vorba despre o flotă militară bulgărească In timpul țaratului de la PlisKa- Preslav10. Evident, o astfel de știre nu există. Atunci? Atunci, de la sine Înțeles că bulgarii primului lor țarat, nebeneficiind de o flotă militară, nu aveau nevoie de baze navale In felul celeia de la Păcuiul lui Soare. Dar in legătură cu cetatea din insula Păcuiul lui Soare mai este ceva. Ea a fost ridi- cată — și faptu-i definitiv dovedit — de către bizantini la sfirșitul sec. X11. In consecință, pe cei temei se poate susține că această cetate ar fi tot una cu „mărețul palat” al lui Omurtag. zidit către mijlocul sec. IX? Desigur pe niciunul. Ca atare, orice discuție despre caracterul bulgăresc al fortăreței de la Păcuiul lui Soare devine inutilă. Socotind, la un moment dat, că a rezolvat toate problemele legate de amintita cetate, colegului nostru bulgar nu i-a mai rămas altceva decît să vadă care a fost in vechime numele fortificației. Drept urmare, D-sa ne Încredințează că ea se numea Mundraga 12 (p. 128). Cititorul avi- zat știe insă că Mundraga era numele cetății in care s-a refugiat țarul Simion din calea maghia- rilor in 985, și că, de regulă, ea este identificată cu Madara, localitate situată in zona dintre Pliska și Preslav. De aceea ne-am fi așteptat ca Al. Kuzev, Înainte de a Împodobi cetatea de la Păcuiul lui Soare cu un nume pe care nu l-a purtat niciodată, să fi arătat netemeinicia tezelor privitoare la omologarea Mundragăi cu Madara 13. Nefăclnd-o, identificarea propusă de D-sa rămlne o simplă ipoteză cu caracter strict personal. Altădată, plecind de la interpretarea, neinspirată, a unor hărți medievale, Al. Kuzev opinează că cetatea in cauză s-ar fi numit in veacurile XI1 —XV Pecui sau Pacui ca apoi să con- cludă cum că numele actual Păcuiul lui Soare ar veni de la expresia slavo-bulgară, CJitHMeB ne«. ceea ce vrea să Însemne in românește „arșița soarelui” 14 (p. 200). E limpede că rostul originalei interpretări a hărților țintește combatera, pe căi indirecte, a părerii noastre, potrivit căreia cetatea se numea — in antichitatea medievală — Vicina16. Puțină atenție insă in studierea documentelor cartografice pe care le-a avut la dispoziție, l-ar fi condus pe colegul nostru bulgar la constatarea că prin pecui sau pacui era indicată o insulă și nu o cetate16. Cit privește bizara etimologie a Păcuiului lui Soare, ea nu-și găsește nici o justificare de vreme ce pecui, pacui. vine de la latinescul pecuniumK, iar Soare este un atroponim de cea mai autentică sorginte românească18. După cum se știe, la 3 km. sud de Cernavodă, pe locul anticului Axiopolis, se păstrează și azi ruinele a trei cetăți, dispuse ,,ln lanț” pe platforme cu Înălțimi diferite1*. Despre cetatea situată pe platoul cel mai Înalt — cetatea nr. 3, cum i-am zice noi — Al. Kuzev susține că a fost construită clndva In sec. IX—X, de către bulgari (p. 202). Preo- pinentul nostru se Întemeiază pe următoarele trei „argumente” : 1. Caracterul bulgăresc alforti * Cititorul a reținut, credem, că Al. Kuzev a identificat ruinele cetății de la Păcuiul lui Soare cu „palatul măreț” al lui Omurtag. 10 Vezi, In privința aceasta, Petre Diaconu, In Revista de istorie, 29, 1976, 6, p. 939 și. in special, nota 33. 11 Idem, Păcuiul lui Soare, I, p. 23, nota 1. Idem, „Revista de Istorie”, 29, 1976, 6, p. 935 —945 și, In special, p. 941, unde se arată că la Păcuiul lui Soare nu există urme de viețuire databile in veacul IX. 12 Bălgarski srednovekocni gradovi, p. 198. 13 Primul care a propus o astfel de identificare a fost K. Skorpil In „Byzantinoslavica” IV, 1932, 1, p. 127-128. 14 Bulgarski srednovekonni gradoae, p, 200. In fapt, aici Al. Kuzev reproduce opinia tei V. Besevliev in M.P.K., 4, Sofia, 1974, p. 3. 16 Petre Diaconu, Păcuiul lui Soare — Vicina, In „Byzantina”, 8, Thessalonique, 1976. p. 409-447. 13 Vezi, la Petre Diaconu, Iarăși despre localizarea Vicinei, In „Revista de Istorie,”' 34, 1981, 12, p. 2315. 17 Ibidem, p. 2316. 18 Este posibil ca această insulă să fi aparținut clndva in sec. XVIII sau XIX unui anume Soare. Dealtminteri și astăzi mai există In corn. Ostrov, și la Galița, din apropierea Păcuiului lui Soare, familii care poartă porecla de Soare. 19 Tabula Imperii Romani L. 35, București, 1969, p. 24, toată bibliografia sub voce Axiopolis. www.dacaromanica.ro 3 PROBLEME ALE ISTORIOGRAFIEI CONTEMPORANE 725 ficației a fost determinat de Însuși R. Netzhammer, care ar fi declarat Încă din 1918, că ea, ceta- tea nr. 3 de la Axiopolis, „tntr-adevăr (s.n.) a fost construită de bulgari” 20; 2. In perimetrul cetății s-a găsit o ceramică tipică sec. IX —X, constlnd din vase dintr-o pastă nisipoasă, deco- rate cu linii incizate orizontal și din ulcioare amforoidale, acoperite cu un smalț galben-verzui. Această ceramică este caracteristică — susține Al. Kuzev — „culturii materiale bulgărești din sec. IX —X de la Pliska și Preslavul Mare” (p. 202), de unde și concluzia că cetatea nr. 3 de la Axiopolis trebuie să fi fost neapărat bulgărească; 3. Pe fețele unor blocuri de piatră din poarta nordică a cetății există săpate cîteva cruci „asemănătoare celor scrijelate pe pereții minăstirii rupestre vechi bulgărești (s.n.) din satul Murfatlar (citește Basarabi) de lingă Constan- ța” 2l. In alte vorbe, Al. Kuzev vine să acrediteze ideea că și cetatea nr. 3 de la Axiopolis este bulgărească de vreme ce crucile din poarta ei de nord sint identice cu crucile din așezămintul „vechi bulgăresc” de la Basarabi. Ca să ne dăm seama de inanitatea demonstrației colegului nostru bulgar ne vom opri pe scurt asupra fiecăruia dintre „argumentele” sale. 1. R. Netzhammer nu s-a exprimat nici- clnd In felul Închipuit de Al. Kuzev. Savantul german, nefiind arheolog și, ca atare, nefiind edificat asupra modalității Încadrărilor cronologice, a emis o simplă opinie pe care, Insă, a Înțeles din prudență științifică, să o Însoțească nu cu locuțiunea adverbială Intr-adevăr, ci cu adjectivul probabil (wahrscheinlich) 22; 2. Al doilea ,.argument” cade de la sine pentru simplul motiv că sintem In vremurile cind ceramica nu ne poate oferi, prin ea Însăși, criteriile determinării cutărei sau cutărei entități etnice. Și fiindcă a venit vorba despre ceramica de tip Dridu, fiindcă la ea se referă Al. Kuzev cind Întrebuințează expresia de ceramică veche bulgărească, vom atrage luarea aminte și aici 23 că aceasta Își trage originea din ceramica provincial romană grefată pe tradiția ceramicii Slntana de Mureș. Oricum, In formele sale pe deplin constituite, ceramica de tip Dridu nu definește etni- citatea vreunei comunități omenești ci gradul ei de dezvoltare social economică. Intr-o atare situație determinarea caracterului bulgăresc al cetății nr. 3 de la Axiopolis, In temeiul ceramicii, devine o operație fără rost. 3. Același lucru se poate spune și despre cel de-al treilea „argument”. Lăslnd la o parte afirmația gratuită despre caracterul bulgăresc al așeză- mîntului mlnăstiresc de la Basarabi24, sintem la rlndu-ne Îndreptățiți să Întrebăm : In ce parte a lumii incizarea pe piatră a unor cruci (și forma lor) poate fi legată de etnicitatea cutărei sau cutărei entități omenești? Obiceiul scrijelării crucilor pe blocurile de piatră se practica Încă din epoca romană tlrzie. Asemenea cruci se Intllnesc pină și pe fețele (Înguste) ale blocurilor de calcar din curtina nordică de lingă poarta de vest a cetății Tropaeum Traiani Dincolo de acesta, Insă, cind vorbim de cetatea nr. 3 de la Axiopolis, mai intervin două fapte, rămase necunoscute lui Al. Kuzev și anume : ea nu este opera bulgarilor din sec. IX—X ci a romanilor din sec. IV. Cetatea a suferit și cîteva refaceri dintre care una In sec. VI, iar alta — datorită bizantinilor — la sfîrșitul sec. X 23. Acesta a fost primul fapt. AI doilea fapt constă din realitatea că viețuirea din cuprinsul amintitei cetăți, după ce a Încetat clndva la Începutul sec. VII, n-a mai fost reluată decît la sfîrșitul veacului X, odată cu reinstaurarea admi- nistraței bizantine In fosta provincie Scythia Minor. In continuare, Al. Kuzev vrea să ne convingă cum că și așezarea fortificată din epoca feudală timpurie de la Capidava, situată pe malul drept al Istrului, cam la jumătatea distanței Intre Cernavodă și Hlrșova, este tot bulgărească 2’. După opinia d-sale zidul, din pietre legate cu pămînt, care calchează, in cea mai mare parte, traseul zidului de incintă din epoca romană datează din sec. IX și, deci, nu putea fi ridicat decît de bulgari. Locuințele și .. .(iarăși) ceramica de la Capidava, crede același cerce- tător, ar fi elemente de cultură materială specifică „centrelor vechi bulgărești” de genul Pliskăi, 20 Bălgarski srednovekovni gradove, p. 202. 21 Ibidem. 22 R. Netzhammer, Die christlichen Altertiimer, București, 1918, p. 125. 23 Asupra problematicii ceramicii de tip Dridu, vezi Petre Diaconu, In Păcuiul lui Soare, I, p. 121-129. 24 Asupra acestei chestiuni vezi Petre Diaconu, In „Revista de Istorie”, 33, 1980, 4, p. 767-771. 26 Gh. Papuc, Tropaeum Traiani 1978. Sectorul Poarta de vest, In „Materiale și cerce- tări arheologice”, Oradea, 1979, p. 187, jos. 23 I. Barnea, Din Istoria Dobrogei, III, 1971, p. 80, 116, Își Însușește datarea propusă de R. Netzhammer și p. 110, unde oscilează Intre reparația cetății și construirea ei de către loan Tzimiskes. 22 Bălgarski srednovekovni gradove, p. 201 —203. www.dacoromanica.ro 726 PROElLEME ALE ISTORIOGRAFIEI CONTEMPORANĂ 4 din nord-estul Bulgariei s8. în sfirșlt, confbrm părerii lui Al. Kuzev, descoperirea unui vas cir1 un semn reprodueind forma literei Y mărginită de o partb și de alta de clte o hastă. ar constitui • a treia dovadă pentru carabtferul bulgăresc al amintitei fortificații Ce-i drept, Al. Kuzev' a ajuns la asemenea încheieri tfizuindu-se, In parte, pe înexperiehța 3a unor cercetători, sau pe interpretarea inexactă a documentelor arheologice de către alți cercetători 28 29 30 31. în realitate, zidul din pietre legate cu pămint de la Capidava datează dc la finele seco- lului al X-lea32. El suprapune Stratul de nivelare al ruinelor romane și tomano-bizantine, ope- • rație Începută și dusă la bun sfirșit de oștile constantinopolitane, imediat după înfrlngerea dru- • jinelor lui Sviatoslav, în 971, Ia Dorostolon (Silistra) 33. Locuințele corespunzlnd acestei faze' sint Încăperi cu ziduri din pietre legate cu ciamur amenajate la suprafața solului. Ele constituie, de fapt, cazarma garnizoanei bizantine instalate aici (ca și in alte locuri de pe malul drept al fluviului) 34 de către loan Tzimiskes, Înainte de a se Întoarce In capitala Imperiului. Dealtfel, populației slavo-bulgare Ii era necunoscut, In aceste vremuri, tipul de locuință amenajată la suprafața solului. Lăsind la o parte leitmotivui „originii bulgărești a ceramicii” 35, vom atrage atenția că semnul Y răspîndit In sec. IX —X, nu este caracteristic bulgarilor sau altei populații, ci' unei anumite zone geografice, In cazul de față regiunii romanizate de la nord și de la sud de: Dunărea inferioară. Astfel, admițind că semnul respectiv este propriu protobulgarilor — așa cum susțin unii colegi din țara vecină — ar fi trebuit ca el să se găsească — ceea ce nu se in- ’ timplă — și în regiunile azovo-caucaziene, de unde a venit tribul lui Asparuch și, de ce nu, ’ chiar și in ținuturile Bulgariei Mari de pc Volga mijlocie. în fapt, semnul |Y| are o semnificație' religioasă 36 37 38. Există vreo dovadă In această privință? Da, există ! Semnul, despre care-i vorba, se intîlnește și pe pereții așezămintului minăstiresc de la Basarabi. Or, e limpede că toate sem- nele și reprezentările (antropd și zoomorfe) de la Basarabi, indiferent de aspectul lor exterior, au o semnificație religioasă creștină. Iată, așadar, cum se prezintă situația exactă a Capidavci. Din exemplele date, cititorul a putut să-și dea seama, credem, care-i mecanismul pus In mișcare de Al. Kuzev pentru a dovedi caracterul bulgăresc al unor cetăți construite, in realitate, de romani sau de bizantini. Aceeași metodă este folosită și In demonstrarea „originii bulgărești” a așezărilor fortificate de la Hirșova și Isaccea. în privința aceasta, Al. Kuzev a mers atit de departe, incit la un moment dat Încearcă să ne convingă cum că pină și fortificația de la Giurgiu, despre care toată lumea știe că a fost ridicată de Mircea cel Bătrin, este, nici mai mult nici mai puțin, opera bulgarilor. Dovada e căutată într-o știre din tratatul de pace, din 20 aug. 1503, dintre Baiazid al II-lea, sultanul turcilor și Vladislav al II-lea regele maghiarilor, știre referitoare la pămintul (arului Șișman, adică Bulgaria, tn care se află și cetățile Oreahova, Nicopol Giurgiu și Ruse 3T. De aici, isto- ricul din țara vecină conchide, fără nici un fel de rezerve, că cetatea Giurgiu — aflindu-se Intr-un teritoriu bulgăresc — nu putea fi construită decît de bulgari. Că Giurgiu nu s-a aflat niciodată sub stăpinire bulgărească, accasta-i un fapt. Dar, mai există unul și anume că In timpul dominației otomane, Ruse, era numit din clnd in cind și Giurgiu. Dacă Al. Kuzev ar fi ținut seama de această realitate, cunoscută D-sale 39, ar fi Înțeles și pricina confuziei din tratatul de pace citat mai sus. Oricum ar fi, colegul nostru bulgar a pus în cazul de față, din motive lesne de Înțeles, temei mai mare pe o știre eronată marcată la peste o sută de ani de la prăbușirea țaratului lui 28 Ibidem, p. 203. 29 Istoricii și arheologii bulgari Socotesc că acest semn este caracteristic numai bulgarilor. 30 De pildă, R. Florescu, Dale noi de la Capidaaa. în legătură cu cultura materială a zonei Dunărei de Jos tn perioada anterioară campaniei lui loan Tzimiskes, in „Apulum”, VI, 1967, p. 266, socotește, in chip greșit, că zidul de incintă din pietre legate cu pămint de la Capi- dava este din secolul IX. 31 Maria Comșa, Die bulgarische Herrschafl nordlich der Donau wăhrend des IX und X Jh. im Lichte der archăologischen Forschungen, tn „Dacia” IV, 1960, p. 400, socbate pe nedrept că semnul Y mărginit de două haste este caracteristic bulgarilor. 32 Petre Diaconu, Les Petchenigues au Bas-Danube, București, 1978, p. 28. 33 Ibidem, p. 27. 34 Ibidem, p. 28, pentru situația de la Dinogetia-Garvăn. 35 „Argumentul” ceramicii va fi folosit de Al. Kuzev in toate situațiile. 38 El reprezintă, probabil, scena răstignirii lui lisus Christos. Vezi D. Krăndjalov, tu, Acta Universitatis Palackianae Olomucensis, Historica, IV, Praga, 1963, p. 142. 37 Hurmuzaki, Documente, II, 1, p. 21. 38 Bulgarski 5 PROBLEME ALE ISTORIOGRAFIEI CONTEMPORANE 727 Șisman decit pe o informație literară autentică consemnată la cca 50 de ani de la data zidirii cetății Giurgiului. Informația la care ne referim o datorăm lui Walerand de Wavrin și ea pri- vește mărturisirea lui Vlad Dracul făcută cardinalului Jean de Wavrin că nu există piatră din cetatea Giurgiului care să nu-l fi costat pe Mircea cel Bătrin cite un drob de sare 38 39. Evident, așa trebuie să se fi petrecut laptele. Vlad Dracul nu putea să-i inșire lui Jean de Wavrin neadevăruri despre o cetate pe care și unul și celălalt o aveau sub ochi, iar aceasta la aproximativ jumătate de secol de la construirea ei. Cine urmărește cu luare aminte datele tehnice privitoare la fortificațiile din Muntenia ți Dobrogea va constata că unele sint circulare, iar altele, pătrate, dreptunghiulare ori poligo- nale. Nu puține sint cetățile cu o formă neregulată. In afară de aceasta zidurile unora-s mai groase, ale altora mai puțin groase. La ridicarea lor s-a folosit fie mortarul, fie pămîntul, ca legătură a pietrelor. Unele ziduri au in substrucție pari (de stejar) altele n-au. lată deci, că aici, la Dunărea de Jos, sîntem in fața unei multitudini de planuri și tehnici de construcție a fortificațiilor, fiecare dintre ele datorlndu-se epocii cînd au fost durate, mește- rilor care le-au zidit, materialului de construcție avut la dispoziție, naturii terenului unde au fost amplasate etc. etc. Aceeași este situația și in Bulgaria. Intr-o atare Împrejurare, devine cel puțin ciudată tendința lui Al. Kuzev de a defini planuri fi tehnică de construcție tipice banatului de la Pliska, ca apoi in virtutea lor să vorbească despre caracterul bulgăresc al unor cetăți de la noi, con- struite in realitate, de romani, bizantini, iar în cazul Giurgiului, de români. Mai mult, din felul in care Al. Kuzev și-a redactat partea din volum rezultă, in chip indirect, că bizantinii din sec. X —XI n-au construit nimic in Dobrogea și nici măcar la Drista, capitala provinciei Paradounavon. Oprindu-nc aici cu considerațiile pe marginea contribuțiilor lui Al. Kuzev se cuvine totuși să subliniem că observațiile noastre nu au cum impieta părțile reușite ale tomului. Aceasta constă din Înregistrarea unei bogate bibliografii, descrierea amănunțită și corectă a situațiilor interne punerea in ecuație a unor probleme de etimologie etc. Cititorului nu-i va scăpa, desigur, nici varietatea și frumusețea ilustrației care Însoțește textul lui Al. Kuzev. După cum se știe comerțul genovez s-a bucurat de mare vogă in Dobrogea secolelor XIII—XV. El s-a desfășurat, cu deosebire, in orașele Vicina (sec. XIII—XIV), Chilia și Licos- toma (sec. XIV—XV). Din motive pe care cititorul singur și le va desluși — și aceste localități au intrat in vederile alcătuitorilor volumului Bulgarski srednovekovni gradove. Sarcina de atrata problematica celor trei orașe și-a asumat-o talentata cercetătoare sofiotă Elisaveta Todorova40. Vorbind insă despre Vicina, D-sa socoate că localizarea acestui vestit centru urban la Păcuiul lui Soare nu poate fi acceptată in pofida precizării din portulanul Hamilton (anul 1296) cum că de la gurile Dunării, mai exact, dc la Aspera și pină la Vicina sint, pe firul apei, in sus, 200 de mile41 *, ceea ce echivalează cu distanța actuală de circa 350 km dc la gurile flu- viului pină la Păcuiul lui Soare. Refuzul Elisavetei Todorova este plantat pe următoarele 3 obiecții: 1. Nu se știe cit măsura mila pisană folosită in portulanul Hamilton ; 2. Nu se știe precis unde se afla brațul Aspera al Dunării; 3. Nu se știe cum au fost făcute măsurătorile pe firul apelor curgătoare Ne grăbim să adăugăm că aceste obiecții nu-și găsesc justificarea de vreme ce : 1. Mila folo- sită in portulanul Hamilton — pentru porturile din bazinul Mării Negre — era mila genoveză care măsura ceva peste 1700 m ; 2. Brațul Aspera se afla intre brațele Sf. Gheorghe și Sulina asa cum se precizează In portulanul Hamilton și este certificat in cele mai vechi hărți medie- vale, (vezi hărțile lui Pietre Visconti 43 și Marino Sanudo44); 3. Măsurătorile pe cursul apelor curgătoare s-au făcut pleclndu-se de la media rezultată din timpul de navigație in susul și in josul apei verificată apoi cu mersul pe uscat de-a lungul malurilor. 38 Walerand de Wavrin, La campagne des croisis sur le Danube (1445), Ed. N. lorga, Paris, 1927, p. 75-76. 40 Bulgarski srednovekovni gradove, p. 217—243. 41 B. Motzo, 11 compaso di navigare, in „Annale della Facolta di Lettere e di Filosofia” della Universita di Cagliari, 8, 1947, p. 130—131. 43 E. Todorova, Bălgarski srednovekovni gradove, p. 220, adaugă cum că : „materialele arheologice dar și alți clțiva factori exclud in mod categoric localizarea Vicinei in această insulă” (Păcuiul lui Soare n.n.). Nu știm la ce „alți clțiva factori” se referă distinsa cercetătoare bul- gară, dar „materialele arheologice” impun „in mod categoric” localizarea Vicinei la Păcuiul lui Soare. Vezi, In această privință, articolul nostru Păcuiul lui Soare — Vicina, citat supra. nota 15. 43 Vezi G. Brătianu, Rccherchcs sur Vicina et Cetatea Albă, București, 1935, pl. IV. 44 Slaveanski răkopisi ... ot Vatikanska bibliotcka ... Sofia, 1978, pl. LIV (sub redacția lui Iv. Dujcev și .1. Roeskard) www.dacoromanica.ro 728 PROBLEME ALE ISTORIOGRAFIEI CONTEMPORANE 6 în continuare, Elisaveta Todorova nu vrea să admită originea veche românească a to- ponimului Vicina pentru simplul motiv că numele respectiv apare in izvoarele bizantine sub forma Ditzina sau Bitzina45 46. Se știe insă că schimbarea literei inițiale cu o altă literă (Ditzina in loc de Vicina) este un fenomen curent in practica Înregistrării numelor de localități și ape, mai ales in epoca medievală. Și astăzi unii pronunță Mesembria iar alții Nesembăr, fără ca aceasta să însemne că sintem In fața a două localități diferite. Cit privește forma Bitzina ea nu trebuia invocată pentrucă aici este vorba de transliterarea exactă a numelui Vicina. ' Orice ar crede Elisaveta Todorova numele Vicina (Vecina) este de evidentă origine româ- nească. Cu ani in urmă distinsa cercetătoare bulgară opinia, desigur, greșit, că Vicina trebuie să se fi aflat la Cernavoda, Capidava, sau Hirșova M. Azi, renunțind la propriile-i propuneri de localizare, D-sa se mulțumește doar cu afirmația că „Vicina se afla la Dunărea de Jos” 47. Important este insă altceva. E. Todorova recunoaște existența la Vicina a unei mitropolii bizan- tine. Oricine știe că o mitropolie bizantină nu putea ființa intr-un teritoriu aparținînd celui de-al doilea țarat bulgar. în consecință, admițlnd că Vicina se găsea In Dobrogea, ipso fado trebuie să admită că această regiune se afla, In veacurile XIII—XIV (cit timp a funcționat mitropolia Vicinei) sub jurisdicția Imperiului constantinopolitan48 49. în pofida acestei realități, evidente pentru toată lumea, E. Todorova continuă să creadă că teritoriul păstorit de întlistătătorul Mitropoliei Vicinei (adică Dobrogea) a rămas tot timpul in granițele țaratului de Tirnovo. Apoi, ca să ne convingă de „adevărul” spuselor d-sale, aduce drept argument situația Vamei. Și acolo a existat o mitropolie bizantină, ne informează E. Todorova, dar, cu toate acestea, orașul a fost stăpinit de bulgari incepind Încă din anul 1201. Desigur, colegei noastre sofiote li scapă din vedere că la Vama intre 1201 și circa 1320 nu a existat nici o mitropolie bizantină și că reînființarea acesteia, la Începutul celei dc-a treia decade a veacului al XlV-lea a fost posibilă numai după ce orașul a ieșit din granițele statului bulgar. Străduindu-se cu tot dinadinsul ca să ne convingă de „adevărul” stăpinirii bulgărești asupra Dobrogei, In sec. XIV — și cu asta am Învederat, credem, interesul Elisavetei Todorova pentru Vicina. Chilia și Licostoma — cercetătoarea de la Sofia apelează pină și la notațiile de pe marginea hărții fraților Pizzigani cum că „Imperiul lui Usbech Începe din provincia Bul- garia și orașul Vicina”4’. Dacă E. Todorova admitea că Vicina se afla, acolo unde s-a aflat, adică la Păcuiul lui Soare, in imediata apropiere a frontierei răsăritene a Bulgariei medievale, ar fi înțeles, poate, de ce autorul notațiilor de pe harta citată se exprima In felul in care s-a exprimat. Dar această chestiune noi am dezbătut-o pe larg Intr-o altă lucrare și de aceea o lăsăm acum de o parte. Dincolo de obiecțiile formulate de noi și de cele clteva erori din informația istorică5* trebuie să recunoaștem că datele și considerațiile Elisavetei Todorova asupra importanței economice a Vicinei sint bineînțeles pline de conținut. Același lucru se poate spune și despre datele privitoare la Kilia și Licostoma. Pdre Diaconu 45 Bulgarski srednovekoimi gradove, p. 220. 48 E. Todorova, Mo re aboul Vicina and the West Black Sea Coasl, „Etudes balcaniques”, XIV, 2, 1978, p. 124-138. 47 BUlgarski srednovekovni gradove, p. 226. 48 Vezi, tn aceasta privință și Al. Kuzev, ,,Zur Lokalisierung des Sladl Vicina, In „Etudes balkaniques”, XIII, 3, 1977, p. 123, unde scrie : „ ... dass suddlich von Vicina, d.h. der Donau, Bulgarien begann”. 49 E. Todorova tn Bulgarski srednovekooni gradove, p. 227, comite In privința aceasta două erori : 1. Dă o traducere greșită, oarecum, a textului; 2. Socoate că acest text se Intllnește ,,In toate aceste hărți” pe care le enumeră la p. 226—227. 60 E. Todorova, op. cit., p. 226 scrie că „din mărturiile lui Abulfeda și Ibn Batutah reiese că Vicina prin 1332 a fost un oraș bizantin”. Această frază conține dintr-odată mai multe erori. Abulfeda Își scrie opera in 1331 și nu In 1332. în cartea sa nu se pomenește de orașul Vicina. Acolo e vorba de orașul Isaccea „pays de Vlaques en dependence de Constantinople”. Ibn Batu- tah vorbește de un oraș Fenicah, pe care unii specialiști 11 identifică cu Vicina. www.dacaromaiiica.ro CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE SIMPOZIONUL CONSACRAT CELEI DE-A 90-A ANIVERSĂRI A FĂURIRII PARTIDULUI POLITIC REVOLUȚIONAR AL CLASEI MUNCITOARE DIN ROMÂNIA In ziua de 4 aprilie 1983 s-a desfășurat in Institutul de istorie ,,N. lorga”, un simpozion științific cu participarea cercetătorilor și cadrelor didactice din institut, Facultatea de istorie- filozofie a Universității din București și Centrul de istorie și teorie militară, consacrat împlinirii a nouă decenii de crearea partidului politic revoluționar al clasei muncitoare din România. In cuvlntul de deschidere prof. dr. Ștefan Ștefănescu, directorul Institutului de istorie ,,N. lorga”, s-a referit asupra semnificației istorice a apariției tn viața social-politică a partidului, clasei muncitoare, propunlnd participanților la simpozion reconstituirea pe baza plusului de informație a condițiilor de făurire a partidului, a locului și rolului acestuia In societatea românească. In comunicarea intitulată Pregătirea și făurirea partidului politic al clasei muncitoare din România (martie —aprilie 1893), dr. Mircea losa, cercetător principal la Institutul de istorie „N. lorga” s-a ocupat de modul cum s-a plămădit și constituit, ca o clasă de sine stătătoare, proletariatul român, de proveniența acestuia, în imensa lui majoritate din rîndurile țărănimii, de etapele parcurse plnă la organizarea Iui în partid politic, analizlnd pe larg rolul propagandei socialiste în cristalizarea ideilor politice socialiste și în pregătirea făuririi partidului. Marcînd istoricul eveniment, vorbitorul a relevat însemnătatea partidului politic al clasei muncitoare în transformarea revoluționară a societății românești și în ridicarea ei pe noi trepte de progres ți civilizație. Dr. Alexandru Porțeanu, cercetător principal Ia Institutul de istorie „N. lorga”, în comu- nicarea Însemnătatea mișcării muncitorești, socialiste, a partidului politic al clasei muncitoare tn viața social-politică a poporului român (sfîrșitul sec. XIX — începutul sec. XX), a insistat asupra încadrării organice a istoriei partidului politic al clasei muncitoare în ansamblul istoriei patriei, relevlnd rolul de seamă al noului partid în istoria modernă a partidelor politice din România, a luptelor revoluționare ale proletariatului în ansamblul istoriei politice și instituționale a României modeme, precum și misiunea sa istorică de a anticipa încă în condiții timpurii viitorul socialist al patriei. Comunicarea a stăruit asupra caracterului creator, original al ideologiei partidului și al ideii că istoria lui încorporează și contribuția luptelor muncitorești, a for- melor de organizare ale proletariatului din provinciile care s-au unit cu țara în 1918, echivalente celor din vechea Românie; mișcarea muncitorească și partidul ei reprezintă astfel un factor de continuitate și unitate în istoria unitară a poporului român așa cum o demonstrează cu. pregnanță momentul istoric din 1918. Col. dr. Vasile Alexandrescu de la Centrul de istorie și teorie militară în comunicarea Problemele militare tn programele și practica revoluționară a primului partid politic a clasei mun- citoare din România, a prezentat poziția clasei muncitoare, care era identică cu interesele poporu- lui, în problematica militară a epocii, subliniind atitudinea proletariatului față de războiul de jaf și cucerire în raport cu războiul de eliberare și independență și congruența deplină dintre patriotism și socialism; în concepția primului partid al clasei muncitoare existența armatei era determinată de existența relațiilor capitaliste, revendicîndu-se în permanență renunțarea la utilizarea armatei ca instrument represiv și superioritatea concepției poporului înarmat față de oștirea permanentă (programul din 1910); Socialiștii români nu doreau slăbirea potenția- lului de apărare al țării — așa cum erau acuzați pe nedrept — ci întărirea ei prin crearea forței poporului înarmat și modernizarea armatei prin dotarea cu armament perfecționat și creșterea gradului de cultură al ostașilor. Col. Stanislav Emanoil de Ia Centrul de istorie și teorie militară în comunicarea Apărarea patriei tn concepția P.C.R. a urmărit evoluția doctrinei de apărare în gîndirea comuniștilor e ..REVISTA DE ISTORIE”, Tom. 36, nr. 7, p. 739-736, 1983 www.dacoromamca.ro 730 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE 2 români lupta pentru atragerea soldatilor și democratizarea armatei și apariția ideii luptei Între- gului popor; Autorul a reliefat că In anii construirii societății socialiste s-au produs transformări importante in concepția P.C.R. privind apărarea patriei, deși in primii ani ai acestei perioade au existat și unele influențe dogmatice, nefondate științific referitoare la inexistența unei con- cepții militare românești și dreptul la strategie numai pentru concepția statelor mari. După 1965 in climatul de efervescență creatoare s-a elaborat o nouă doctrină militară, națională, de- fensivă, realist ancorată tn posibilitățile țării noastre, In care accentul este pus pe participarea Întregului popor la apărare, pe unitatea dintre armată și popor. In Încheiere a fost subliniată această unitate de monolit a cărei garanție supremă o constituie conducerea exercitată de P.C.R., Îndrumarea realistă, Înțeleaptă a secretarului general al partidului, președintele Republicii, comandantul suprem al Forțelor Armate române, tovarășul Nicolae Ceaușescu. Prof. univ. dr. Gh. loniță de la Facultatea de istorie-filosofie, Universitatea din București In comunicarea : Rolul și locul partidului nostru tn societatea românească la cea de a 90-a aniver- sare a Congresului din martie—aprilie 1893, a prezentat identitatea și unitatea dintre partid și popor, etapele și aspectele calitativ definitorii ale evoluției partidului unic al clasei muncitoare In cei 90 de ani de activitate. Autorul a subliniat importanța excepțională a anilor de după al IX-lea Congres al P.C.R., partidul devenind centrul vital al Întregii vieți social-politice și eco- nomice din România, contribuția fundamentală a secretarului general al partidului tovarășul Nicolae Ceaușescu in politica internă și externă, la Înnoirea și dinamizarea permanentă a prac- ticii și gîndirii revoluționare din patria noastră. In Încheierea lucrărilor, prof. dr. Ștefan Ștefănescu a relevat importanța omagială a manifestării, nivelul științific, sobrietatea, precizia și Încărcătura de informație a comunicărilor prezentate. Dan Pi nani FAZA REPUBLICANĂ A CELEI DE-A VII-A OLIMPIADE NAȚIONALE DE ISTORIE După ce la Suceava, Alba lulia, Focșani, Deva, Tirgu Mureș, și Zalău au fost organizate anterioarele ediții ale Olimpiadei naționale de istorie, anul acesta, in perioada 18 — 23 aprilie, s-a desfășurat, la Tirgoviște, faza finală a Olimpiadei, organizată de Ministerul Educației și Invățămlntului și Inspectoratul școlar al județului Dîmbovița, C.C. al U.T.C., Consiliul Național al Organizației Pionierilor (C.N.O.P.) și Societatea de științe istorice din R. S. România. Au participat ciștigătorii tuturor concursurilor județene și al municipiului București, elevi excep- țional pregătiți in domeniul istoriei. Timp de o săptămină, județul Dîmbovița a devenit astfel gazda extrem de primitoare a acestor mesageri din toate-părțile țării pentru a se Întrece Intr-o competiție a celor mai tineri cititori și excelenți cunoscători de istorie. Comisia Centrală de organizare a fazei pe țară a Olimpiadei a fost alcătuită din : Președinte : prof. univ. dr. Gh. I. loniță, Universitatea din București; vicepreședinte : prof. Trifan Cărăușu, inspector principal de specialitate, in M.E.I.; secretar: prof. dr. Gh. T. lonescu, inspector școlar, jud. Dîmbovița; membri : prof. univ. dr. Gh. Platon, Universitatea ,,A1. I. Cuza” — Iași; prof. univ. dr. Pompiliu Teodor, Universitatea „Babeș-Bolyai” — Cluj- Napoca”^ lector univ. Ion Șendrulescu, secretar al Societății de științe istorice din R. S. Româ- nia ; asist, univ. Vasile Păsăilă, reprezentantul C.C. al U.T.C. ; prof. Mihai Dabici, reprezentantul C.N.O.P., prof. Teodora Iliescu, Liceul de matematică-fizică „Nicolae Bălcescu” — București; prof. Dumitru Birjac, inspector școlar, jud. Sălaj,; prof. Mărgărit Niculescu, Liceul pedagogic din Cîmpulung Muscel, jud. Argeș ; prof. Mihai Vitcu, Liceul agroindustrial Fălticeni, jud. Su- ceava; prof. Dumitru Ciută, Liceul Național, Iași; prof. Radu Ștefan, inspector școlar, jud. Vrancea; prof. Maria Săndulescu, Școala nr. 3 Moreni, jud. Dîmbovița, prof. Gh, Catană, Liceul „lenăchiță Văcărescu”, Tirgoviște, jud. Dîmbovița, prof. Cecilia Dobindă, director al Liceului industrial nr. 4 Tirgoviște, jud. Dîmbovița ; prof. Ion Gava, inspector școlar, jud. Vilcea, prof. Laurențiu Răhăianu, Liceul de filologie-istorie „Octavian Goga” Sibiu; prof. Ion Palașcă, inspector școlar, jud. Mehedinți. Pe plan județean a activat de ase.n ■T'a un comandament de organizare a Olimpiadei condus de Chiru Gica, secretar al Comitetului județean Dîmbovița al P.C.R. încă in prima zi a sosirii in locaUtate. particinanții la Olimpiadă au fost invitați la un tur al Tirgoviștei. La MănăstiMKWWkțJțGfirtHUaUlwflsIjOliu Teodor, a făcut In fața ele- >3 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE 731 vilor o emoționantă evocare a personalității lui Mihai Viteazul. în cursul după amiezii zilei de 18 aprilie au avut loc întîlniri ale elevilor, pe clasa, cu autori ai manualelor de istorie și cu membri ai Comisiei Centrale de organizare a Olimpiadei; intilniri in cadrul cărora au fost depis- tate o seric de probleme fundamentale ale istoriei României. Festivitatea de deschidere a Olimpiadei naționale de istoric a avut loc, în dimineața 'zilei de 19 aprilie, în monumentala Casă de cultură a sindicatelor din Tîrgoviște. După cuvîntul de deschidere rostit de tovarășa Chiru Gica, membru al C.C. al P.C.R., secretar al Comitetului județean Dîmbovița al P.C.R., in cadrul festivității a luat cuvîntul tova- rășul Florea Ristache, membru al C.C. al P.C.R., priin-secretar al Comitetului județean Dîmbo- vița al P.C.R., președintele Comitetului Executiv al Consiliului Popular județean Dîmbovița, ' care, după ce a adresat un călduros bun venit olimpicilor, a înfățișat pe larg trecutul, prezentul și perspectivele dezvoltării pe meleagurile dimbovițene. în continuare a luat cuvintul prof. univ. dr. Gh. P. Apostol director adjunct în Ministerul Educației și învățăinintului care s-a referit pe larg la rolul și locul Olimpiadelor de istoric in activitatea generată de instruire și educare pe care o desfășurăm in rîndurile elevilor. Un accent deosebit a fost pus în continuare, pe rolul științelor sociale, in general și al istoriei, în special, în întărirea sentimentelor revoluționare, patriotice ale tineretului in perioada actuală, in confor- mitate cu spiritul documentelor Plenarei lărgite a C.C. al P.C.R. din 1—2 iunie 1982 și ale Conferinței Naționale a partidului din 16—18 decembrie 1982, cu chemările ce ne sînt sistematic adresate de tovarășul Nicolae Ceaușescu, secretarul general al partidului, Președintele României Socialiste. Luind cuvintul, prof. univ. dr. Gh. I. loniță — președintele Comisiei Centrale de organiza- re a Olimpiadei s-a referit pe larg la experiența obținută pină in prezent la anterioarele ediții ale Olimpiadelor naționale de istorie și la semnificațiile majore ale actualei ediții care s-a desfășu- rat in contextul sărbătoririi a 90 de ani de la formarea partidului politic revoluționar al clasei muncitoare din România. în mod deosebit vorbitorul s-a referit apoi la locul partidului nostru in actuala etapă a făuririi societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintării Romăliiei spre comunism. Din partea elevilor dîmbovițeni, gazde ale Olimpiadei naționale de istorie, a luat cuvintul Alecu Livia de la Liceul „lenăchiță Văcărescu” din Tîrgoviște care a salutat — in cuvinte emoționante pe cei prezenți la festivitate și la Olimpiadă. Un emoționant salut au adresat apoi celor prezenți pionierii dimbovițeni. A urmat un foarte frumos program artistic prezentat de formațiile școlare din județ laureate in cadrul Festivalului Național „Cintarca României”. în dimineața zilei de 20 aprilie s-a desfășurat concursul Comisia centrală de organizare stabilind următoarele subiecte pentru lucrarea scrisă : Clasa a VIII-a : Dacia șt marile civilizații ale antichității; legăturile cu grecii, scitii, perșii, celfii; Clasa a IX-a: Unitate Și independentă in istoria modernă a României (1821— 1878) ; Clasa a X-o : Partidul Comunist Român — exponentul intereselor vitale ale poporului in perioada 1921 1939 ; Clasa a Xl-a : Traco-daco-geții și cultura lor materială și spirituală (pină la cucerirea romană) ; Clasa a XII-a : Transformări democratice și revoluționare in România in perioada 23 august 1914 — 30 Decembrie 1947. Zilele de 21 și 22 aprilie au fost consacrate de organizatori vizitării cu toți participanții la Olimpiadă a unor locuri istorice și obiective economice și social-culturale dimbovițene situate pe următoarele trasee : Tîrgoviște—taberele de pe Valea lalomiței—Pucioasa-Tîrgoviște-Găești- Potlogi (Palatul brincovenesc) — Nucet-Tirgoviște. Ocazii minunate pentru ca fiecare partici- pant să-și reprezinte cuprinzător istoria mai veche și mai nouă a acestor meleaguri, să cunoască frumusețile naturale și hărnicia oamenilor din județul Dîmbovița. în mod deosebit dorim să subliniem inițiativa editării — în timpul Olimpiadei de istorie de la Tîrgoviște de către gazde a ziarului „Chindia ’83” în care au fost publicate exclusiv materiale consacrate acestui eveniment, inclusiv lista premianților. în dimineața zilei de 23 aprilie a avut loc festivitatea de închidere a Olimpiadei Naționa’e de istorie de la Tîrgoviște in cadrul căreia au fost premiați cei mai merituoși elevi participant . Festivitatea a fost deschisă dc Victor Ivașcu, Inspectorul general al județului Dîmbovița. A luat apoi cuvîntul prof. Marin Iliescu, director în M.E.I., care a prezentat concluziile ministerului asupra desfășurării Olimpiadei de istoric. Concluziile Comisiei Centrale de organizare au fost prezentate de prof. univ. dr. Gh. I. loniță care a subliniat in mod deosebit valoarea participării majorității covirșitoare a olimpicilor la această nouă ediție, valoare ce constă in faptul că 176 din 416 participanți (adică 42,30 %) au fost premiați. www.dacaromanica.ro 732 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE 4 In continuare au fost premiali următorii elevi : CLASA A VlII-a PREM1ULI alM.E.l. (un loc fntr-o tabară de vară), PREMIUL I al S.S.I., Maraloi Gabricla, Constanța; PREMIUL M.E.I. (un loc fntr-o tabără de vară), PREMIUL I al S.S.I., Cuțarov Violeta, Școala generală nr. 201, București; PREMIUL M.E.I. (un loc fntr-o tabără de vară), PREMIUL C.N.O.P., BerteaCarmen, Școala generală nr. 116, București; PREMIUL 11 alC.N.O.P., Angheloiu Anca, Școala generală nr. 10 Pitești, jud. Argeș; PREMIUL SPECIAL al Consiliului Județean al pionierilor Dîmbovița, Femea Simona, Școala generală nr. 2 Satu Mare (jud. Satu Mare); PREMIUL SPECIAL ai Inspectoratului școlar județean Timiș, Szabo Magda, Școala generală nr. 6 Găești, jud. Dîmbovița; PREMIUL SPECIAL acordat de Licenl de filologie istorie „Zoia Kosmodemianskaia”, București, Constantin Cristina, Școala generală nr. 38 Constanța ; PREMIUL 111 al C.N.O.P., PREMIUL SPECIAL al Facultății de istorie-filosofie din București, Motrescu Mihuț, Liceul Național Iași; PREMIUL SPECIAL al Consiliului municipal Tîrgoviște al organizației pionierilor, Dumitrache Gabriela, Școala generală nr. 10 Pitești. MENȚIUNI: Grapă Denisa — Vrancea; Constantinescu Violeta — București; Jecan Bianca — București; Tudorică Florin — București; Vrabie Cătălin — Vrancea; Pilșu Nico- leta — Timiș; Ecobici Gabriela — Timiș ; Szabo Gabriel — București; Peri Daniela — Timiș; Temișan Bianca — Dolj; Grigoraș luliana — Galați; Olaru Viorica — Galați; Manta Sorin — Galați; Naca Constantin — Prahova ; Ghiță Marius — Maramureș; Craioveanu Camelia — Mehe- dinți; Gălbenuș Diana — Dîmbovița; Vereș Elena — Sălaj; Nistor Mihaela — Sibiu; Ivancu Marius — Gorj; Berinda Codruța — Cluj; Nicolae Florinei — Brăila ; Kovrig Leontina — Bistrița. CLASA A IX-a Premiul I. Premiul M.E.I. (nn Ioc fntr-o tabără de vară), PREMIUL SPECIAL al Comi- tetului județean Dîmbovița ai U.T.C., Andrei Jean, Liceul de matcmatică-fizică Caransebeș, județul Caraș-Severin ; PREMIUL M.E.I. (un loc fntr-o tabără de vară), PREMIUL SPECIAL al Inspectoratului școlar Județean Dîmbovița, Giuga Mihaela, Liceul „Mihai Eminescu” Boto- șani, județul Botoșani — PREMIUL M.E.L (un loc Intr-o tabără de vară), PREMIUL SPECIAL „Porolissum” — Sălaj, Popescu Romeo, Liceul „Nicolae Bălcescu” Craiova, județul Dolj, PREMIUL 11. PREMIUL SPECIAL al Institutnlni de stndii Istorice și social-politice de pe lingă C.C. al P.C.R., PREMIUL SPECIAL acordat de filiala S.S.l. Rni. Vileea, Axinte Adrian Gheorghe, Liceul de filologie-istorie”, Zoia Kosmodemianskaia” București — PREMIUL SPECIAL al Institutului de stndii istorice și social-politice de pe lingă C.C. al P.C.R., PREMIUL SPECIAL acordat de Inspectoratul școlar județean Ialomița, Buruiană Lina, Liceul „Mihai Eminescu”, Iași, județul Iași - PREMIUL 111, PREMIUL SPECIAL al C.C. al U.T.C. Anghel Lcnuța, Liceul sanitar Iași, județul Iași — PREMIUL SPECIAL al Comitetului județean Dîmbovița al U.T.C., Rotaru Sorin, Liceul „Cuza Vodă” Huși, județul Vaslui — PREMIUL SPECIAL al Comitetului județean Dîmbovița al U.T.C., Dobre Marinela, Liceul industrial Fetești, județul Ialomița PREMIUL SPECIAL al Comitetului județean Dîmbovița al U..T.C., Negoiță Ruxandra, Liceul de filologie istorie „Zoia Kosmodemianskaia” București — PREMIUL SPECIAL al Institutului de studii istorice și social politice al C.C. al P.C.R., PREMIUL SPECIAL al Liceului ,,Ienăchiță Văcărescn” Tîrgoviște, PREMIUL SPECIAL al Casei științei și tehnicii pentru tineret Tîrgoviște, Remeș Alin, Liceul de matematică-fizică Zalău, județul Zalău — PREMIUL SPECIAL acordat de Editura politică, Tudosachi Elisabeta, Liceul „Mihai Eminescu” Buzău, județul Buzău — PREMIUL SPECIAL al revistei „Magazin istoric”, Marcău Ghizela, Liceul dc filologie-istorie din Oradea, județul Bihor — UN ABONAMENT al revistei „Magazin istoric”, Gonțan Gabriela, Liceul de filologie-istorie din Craiova județul Dolj — MENȚIUNI: Ilie Gheorghe, Liceul indus- trial nr. 2 Balș, județul Olt, PREMIUL SPECIAL al Inspectoratului școlar al județului Dîmbovița — Tănăsescu Mihaela, Liceul economic Tîrgoviște, județul Dîmbovița, PREMIUL SPECIAL al catedrei d„- istorie a României de la Universitatea „Al. 1. Cuza” din lași; Pintescu Florin — Maramureș; Petroșel Nicolae — Buzău; Lung Ecaterina — București; Goga Mircea — Alba; Sufletu Adriana — Hunedoara ; Bleoancă Dumitru — Mehedinți; Barbu Miruna — București; Melnic Sorin — Ialomița ; Chiriță Ileana — București; Buducea Gabriela — Prahova; Cristea Cristian — Cluj; Mangu Sorin — Hunedoara; Er-uță Ioana — Neamț; Coloeriu Ionel — Harghita; Tiu Radu — Iași; Suciu Horațiu — Mureș; Stoian Elena — Olt; Stoica Lucian — Mureș; Găurean Adina — Bistrița ; Macarie Liana — Alba ; Luca Carmen — Arad ; Roman Irina — Bacău; Buzuleac Costică — Suceava; Costescu Caria — Caraș Severin; Sorostineanu vaieriu - sibiu. www.dacoromanicajo ■5 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE 733 CLASA A X-a PREMIUL I - PREMIUL M.E.T. (un loc Intr-o tabără de vară), PREMIUL I al S.S.I., PREMIUL SPECIAL „Porolisum” Sălaj, PREMIUL SPECIAL al Inspectoratului școlar jndețean ♦ăwaș Severin și Cercniui de istorie „Tibiscum” pentru cei mai bun participant la Olimpiadă «Hn Județul Dîmbovița, Popescu Ion, Liceul „lenăchiță Văcărescu” Tlrgoviște, județul Dîmbo- vița — PREMIUL II, PREMIUL M.E.I., (un loe Intr-o tabără de vară), PREMIUL II al S.S.I., Proca Mihaela, Liceul pedagogic din Ctmpulung Muscel, județul Argeș — PREMIUL M.E.I., (un loe intr-o tabără de vară) PREMIUL II al S.S.I., Chiroiu Germina, Liceul de filologie istorie ,,Zoia Kosmodemianskaia”, București — PREMIUL 11 al S.S.L, Stoleru Gheorghe, Liceul agroindustrial Fălticeni, județul Suceava, PREMIUL 111. PREMIUL III ai S.S.L, Năstase luliana, Liceul „lenăchiță Văcărescu”, Tlrgoviște, județul Dîmbovița — PREMIUL SPECIAL al C.C. al U.T.C., Poganu Remus, Liceul industrial nr. 3 Drobeta Tr. Severin, județul Mehedinți — PREMIUL SPECIAL al S.S.L, Midan Anca Liceul „Mihai Viteazul”, Ploiești; județul Prahova — PREMIUL SPECIAL al Comitetului municipal Tlrgoviște al U.T.C., Mureșan Maricta, Școala generală nr. 2 Ocna Mureș, Județul Alba — PREMIUL SPECIAL ai Institutului de studii istorice și social politice de pe lingă C.C. al P.C.R., PREMIUL SPECIAL ai S.S.L, filiala lași, Rusu Con- stantin, Liceul „Al. I. Cuza” Focșani, județul Vrancea, — PREMIUL SPECIAL al S.S.L, filiala iași, mențiune acordată de filiala S.S.L Vrancea, Ștefan Doina, Liceul „Nicolae Bălcescu” Cra- iova, județul Dolj — PREMIUL SPECIAL ai Institutului de studii istorice și social-politice de pe lingă C.C. ai P.C.R., Băncilă Violeta, Liceul pedagogic din Brașov — PREMIUL SPECIAL al Cercului științific „Nicolae Bălcescu” al Facultății de istorie filosofic din Cluj Napoca, Coșo- vanu Cornel, Liceul industrial „Spiru Haret” București — PREMIUL SPECIAL ai institutului de istorie și arheologie din Cluj-Napoca, Moarcoașe Ioana, Liceul economic din Rm. Vilcea, județul Vilcea — MENȚIUNI: PREMIUL SPECIAL ai facultății de istorie fiiosofie a Universității „AL 1. Cuza” iași, Neagu Mihaela, Liceul agroindustrial Slobozia, județul Ialomița; Beciu Camelia — București; Radu Cristian — București; Mițu Luminița — Călărași; Spirea Mariana — Argeș; State Radu — Sălaj; Rădulescu Marius — Dîmbovița ; Murea Carmen — Buzău ; Papici Lucian — Alba; lușca Remus — Arad; Mareș Mariana — Brașov; Damian Marioara — Caraș Severin; Ciocoiu Cristina — Bacău; Chițu Liliana — Brașov; Brad Elena — Vaslui; Fetcu Petruța — București; Stoica George — Brăila; Velea Ana — Teleorman; Szabo Viorica — Sălaj; Niță Danielescu Daniel — Neamț; Pricop Laurențiu — Neamț; Dragomir Daniela — Timiș; Momaiț Benone — Vaslui; Roșu Ani Mărie — Neamț ; Băluțoiu Lidia — Dolj; Bocancea Cristian — Iași; lovan Simona — Gorj; Coman Maria — Giurgiu ; Pop Nadina — Cluj; Olteanu Lăcrămioara — Galați; Mihuț Dana — Cluj; Sandru Elena Constanța ; Dinu Ștefania — Giurgiu; Vladovici Andina — Constanța; Lupu Mihaela — Ialomița; Stăncscu George — Constanța; Lazăr Daniel — Iași; Tonica Ion — Satu Mare; Radu Niculina — Vrancea; Ciucur Petru /Vrad ; Ifrim Caria — Suceava. CLASA A Xl-a PREM IUL 1. PREMIUL M.E. 1. (un Ioc intr-o tabără de vară), PREMIUL 1 al S.S. 1., Meiroșu Mihai, Liceul Industrial „Nicolae lorga” — Vălenii de Munte — Jud. Prahova — PREMIUL 11. PREMIUL M.E.L (un loc Intr-o tabără de vară), PREMIUL 11 al S.S.L, Cocirlea Rodica, Liceul Pedagogic Cimpulung — Jud. Argeș — PREMIUL 111 al S.S.L, Motoșcă Florentina, Liceul Industrial nr. 5 Tulcea — jud. Tulcea — MENȚIUNI. PREMIUL SPECIAL al catedrei de istorie a Universității „Babeș Bolyai” din Cluj Napoca, Niculescu Mihaela Liceul Industrial nr. 6, Tg. Jiu Jud. Gorj — PREMIUL SPECIAL al Comisiei Județene Diiubotița a Sindicatu- lui îinățăinint, Olaru Vastiana, Liceul „Traian” — Drobeta Tr. Severin, jud. Mehedinți. PRE- MIUL M.E.L (un loc Intr-o tabără de vară), Epure Jenica Liceul de filologie-istorie Cimpulung- Muscel — jud. Argeș. PREMIUL M.E.L (un loc Intr-o tabără de vară), Gorea Viorel, Liceul ,,A1. Papiu Ilarian’, Tg. Mureș, jud. Mureș. PREMIUL SPECIAL al filialei S.S.L Tlrgoviște. Tifrea Mcenția, Liceul industrial nr. 1 Sighișoara, Jud. Mureș. PREMIUL SPECIAL al S.S.L Tlrgoviște, Hedeș loan, Liceul „Ady-Șincai” Cluj-Napoca. PREMIUL SPECIAL al Liceului ,, lenăchiță Văcărescu” Tlrgoviște, Dima Octavia, Liceul de filologie istorie Craiova. PREMIUL SPECIAL al Liceului economie din Tlrgoviște, Ciucur Cornelia, Liceul Pedagogic din Sibiu — Jud. Sibiu ; Vasile Silvia — Prahova ; Boc Emil — Cluj; Manea Nadia — Dîmbovița : Prisneală Ioana — Giurgiu ; Tuchiluș Mariana — Vrancea; Nistor Carmen — București; Neagu Doru — Galați; Dulfu Nicoleta — Satu Mare; Biriș Sorin — Caraș-Severin; Florea Gelu — Cluj ; Zamfir Nicușoara — Ialomița; Tiplea Ion — Maramureș; Mihaly Reca — Covasna; Maghiu Maria — Sălaj; _ . www.dacoromamca.ro S - c. 1335 -.734 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE fr CLASA A XH-a PREMIUL 1. PREMIUL M.E.l. (un loc într-o tabără de vară), PREMIUL lalS.S.l., Voicu- leszu. Camelia-Ileana, Liceul de filologie-istorie Oradea, jud. Bihor •—PREMIUL M.E.l. (jnu )oe intr-o tabără de vară), PREMIUL SPECIAL al Institutului de Istorie „Nicolae lorga”, PRE' AI IUL SPECIAL al Casei personalului didactic din Tirgoviște, Mitroi Elena, Liceul de filologie- istorie Craiova jud. Dolj — PREMIUL 11. PREMIUL M.E.l. (un loc Intr-o tabără de tară), Pll£- M1UL 11 al S.S. 1. Negru Gabriela, Liceul de filologie-istorie nr. 1 București — PREMIUL ,11). PREMIUL 111 al S.S.I., Palincaș Nona, Liceul industrial nr. 9, Baia Mare, jud. Maramureș.rr PREMIUL SPECIAL AL C.C. al U.T.C., Gășlariu Doina, Liceul pedagogic Botoșani jud. Bot,— șani; PREMIUL SPECIAL al C.C. al U.T.C., Alecu Livia, Liceul „lenăchiță Văcărescu” Tirgovișlg, jud. Dimbovița; PREMIUL SPECIAL al catedrei de Istoria României de la Unit ersitatea din București, Adam Mihaela, Liceul „M. Eminescu” Iași — PREMIUL SPECIAL al Liceului Peda- gogic din Cimpuiung Muscel, Badea Ioana, Liceul de filologie-istorie Craiova, jud. Dolj — PRE- MIUL SPECIAL al Institutului de istorie și arheologie ,,A. D. Xenopol” — Iași, Țibulcă Adela, Liceul „Spiru Haret” Tulcea - jud. Tulcea : —MENȚIUNI: PREMIUL SPECIAL al Casei Personalului Didactic din Tlrgoviște, Ghirea M., Liceul de filologie-istorie nr. 1, București; Vomir Marilena — Cluj; Popa Anișoara — Ialomița; Groza Tudorina — Iași; Porumb Mari- lena — Sălaj ; Capotă Carmen — Vaslui; Ivan Claudia — Prahova; Neamțu Eugenia — Har- ghita; Dumitru Marilena — Dimbovița; Irimia Mihaela — Suceava; Popa Elena — Dolj.; .Bologa Marcel — Sălaj; Vladu Maria — Sibiu ; Corduneanu Elena — Neamț ; Cazan Daniela — Vrancea : Intr-o atmosferă de deplin entuziasm al participantilor la Olimpiadă a fost apoi adoptat tex- tul unei telegrame adresate conducerii partidului și statului nostru, tovarășului Nicolae Ceaușescu, secretar general al partidului, Președintele României Socialiste. In telegramă se subliniază - „întruniți laTirgoviște in zilele de 18—23 aprilie 1983, in faza republicană a Olimpiadei școlare de Istoria României, elevii și profesorii participanți — reprezentind toate județele țării și municipiul București — Își exprimă marea lor bucurie dea vă putea adresa un respectuos omagiu și de a se angaja să militeze cu toate forțele pentru Înfăptuirea neabătută a mărețului program de muncă și de luptă pe care l-ați Înfățișat și-1 Înfățișați, sistematic tinerei generații,. Omagiul înalt pe care vi-1 adresăm este strlns legat cu respectul nostru profund față de partidul revoluționar căruia li sinteți remarcabil conducător, partid carc-și aniversează 90 de ani de la constituirea sa in 1893. Participanți! la Olimpiada națională de istorie au avut fericita posibilitate dc a cunoaște- pe aceste străvechi meleaguri dimbovițenc, puternic Încărcate dc istorie, alături de impresionam tele monumente ale trecutului, strălucirea istoriei zilelor noastre, vibrația muncii și \icțu oamenilor de azi, participanți activi la măreața operă de edificare a societății socialiste mult - lateral dezvoltate și de Înaintare a României spre comunism. Condițiile minunate care nc-au fost asigurate pentru a ne putea do\edi temeinic a cunoștințelor in domeniul istorici unice și unitare a României constituie Încă a dovadă a atenției cu care conducerea partidului și statului nostru, Dumneavoastră personal, mult iubite și stimate tovarășe secretar general Nicolae Ceaușescu, vă preocupați de creșterea tinerei generații dc constructori ai orinduirii socialiste multilateral dezvoltate și comuniste pe pămintul României- Rezultatele foarte bune, cu care s-a incheiat faza pc țară a Olimpiadei de istorie, se constituie într-un inalt omagiu adus de noi trecutului istoric și prezentului revoluționar al poporu- lui nostru. Ne angajăm să ducem cu noi in județele și In școlile in care ne formăm, suflul înnoitor al evocării continue a marilor tradiții ale luptei pentru progres social, independentă și un viitor luminos, tradiții care au fost remarcabil esocatc dc noi, aici, la Tirgoviște, in intre, activitate pe care am desfășurat-o. Noi, elevii și profesorii participanți la Olimpiada națională de istoric de la Tirgovișt , sintem pe deplin conștienți de îndatoririle cuprinse in îndemnurile pc carc Dumneavoastră, m repetate rinduri, le-ați adresat școlii și tineretului de a cinsti trecutul de luptă și jertfe uriașe al tuturor acelora care au apărat ființa națională a poporului, au ținut sus steagul luptei pentru libertate și neatirnare, pentru dreptate națională și socială. Vom face totul pentru a ne pregăti temeinic și în viitor astfel Incit noi Înșine să devenim, capabili să sădim in conștiința oamenilor sentimentul răspunderii față de moștenirea înaintașilor, botărlrea nestrămutată de a duce mai departe, în noile condiții istorice, făclia progresului și civilizației pe pămintul României. Exprimindu-ne Încă odată marea satisfacție de a ne fi numărat printre participanții la faza finală a Olimpiadei naționale de istorie de la Tirgoviște și mulțumindu-vă cu recunoștință pentru condițiile de învățătură și de viață pe care ni le creați cu dragoste părintească, vă rugăm să primiți din partea noastră cele mai ur®r* sănătate, putere de 7 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE 735 muncă și deplin succes In conducerea destinelor României Socialiste, pe calea larg deschisă spre făurirea societății multilateral dezvoltate și înaintarea spre comunism”. •' • Astfel s-a încheiat — In primăvara însorită a acestui an — Olimpiada Națională de istoric dc la Tirgoviște, această strălucitoare sărbătoare a istoriei și a tinerilor istorici, organizată ye meleagurile dimbovițene. Cei care au participat la ea, elevi și profesori, cu satisfacția misiunii îndeplinite, au pornit spre județele lor, spre școlile lor, cu hotărirea de a-și multiplica eforturile pentru asigurarea unei și mai temeinice pregătiri, capabilă să ducă la cote și mai înalte valoarea prfezentării elevilor la noua ediție a Olimpiadei Naționale de istorie ce se va desfășura, in anul 3984 intr-un alt județ al țării, care urmează a fi stabilit de factorii organizatori. Gheorghe I. lonifă ȘEDINȚĂ DE COMUNICĂRI LA INSTITUTUL DE ISTORIE „N. IORGA” CU TEMA „DESCĂLECATUL MOLDOVEI” In ziua dc 28 aprilie 1983, în cadrul ședințelor de comunicări științifice ale Institutului dț Istorie „N. lorga”, Ștefan S. Gorovei de la Institutul de Istorie și Arheologie „A. D. Xeno- pol” din Iași a prezentat comunicarea „Descălecatul" Moldovei. Pe baza unei analize minuțioase a surselor documentare și narative, autorul a înregistrat toate înțelesurile pc care termenul •de „descălecat” le-a avut in vedere limba românească, subliniind polisemantismul amintitului termen și sensul utilizării sale in relatarea procesului dc constituire a statului feudal al Moldovei, în cursul discuțiilor, la care au participat Nicolae Stoicescu, Sergiu losipescu, Șerban Papacostea, A’ladimir Iliescu, Constantin Rezachevici și Ștefan Andreescu, a fost relevată valoarea contri- buției adusă de această comunicare atit la o mai aprofundată cunoaștere a lexicului medieval românesc, îndeosebi a semanticii sale, cit și a chipului în care formarea statului feudal moldo- vean a fost percepută de oamenii evului mediu românesc. în încheierea dezbaterii lor, prof.-univ. dr. Ștefan Ștefănescu, directorul Institutului ,,N. lorga”, a tras concluziile, punînd în lumină însemnătatea temei abordate în comunicare, rigoarea analizei surselor și valoarea încheierilor, desprinse de autor; vorbitorul a stăruit de asemenea asupra necesității continuării și lărgirii sferei de investigație a terminologiei medievale românești. ADAOSURI ȘI ÎNDREPTĂRI LA VOLUMUL AL IV-LEA DIN SERIA FONTES HISTORIAE DACO-ROMANAE Continuare a celor trei volume publicate in anii 1964, 1970 și 1975, al IV-lea volum din seria Fontes Historiae Daco-Romanae a apărut de curînd la Editura Academiei. El încheie, in linii generale, efortul dc publicare’a izvoarelor bizantine privitoare la istoria românilor, conți- nind texte narative și acte dc cancelarie din perioada cuprinsă între veacurile al IV-lea și al XV-lea inclusiv. Ponderea mare a actelor de cancelarie constituie o notă specifică a acestui volum prin raportare la cele anterioare, fapt care ar fi îndreptățit pe deplin gruparea textelor în- două categorii : Scriptores și Diplomata et acta. Cît despre valoarea informațiilor transmise dc către aceste texte — dintre care unele s-au aflat pină in prezent foarte puțin sau chiar deloc in circuitul nostru istoriografie — nu este cazul să stăruim noi aici și nici nu ne-am propus acest lucru. Recenzenții volumului îl vor putea faefe mai bine și, desigur, cu mai multă detașare și obiectivitate decît poate avea un autor al cărții. Considerăm tle altfel că dovada cea mai bună a valorii acestor informații o va reprezenta. folosirea lor dc către istoriografie în mod curent, dar în același timp cu justă măsură și cu-.- spif-itul științific absolut necesar. Din dorința de a servi cît mai bine această cauză, rîndurile de față atrag atenția asupra unor inadvertențe strecurate fie în text, fie în note (la paginile 115, 231 și 327), în partea ■ redactată de subsemnatul, earc-și asumă întreaga răspundere pentru comiterea lor, urmărind . totodată a le corecta cît mai curînd cu putință- , ’ 1. La pagina 115, documentul nr. 4 din „Acta varia” reprezintă un fragment din chryso- bulul acordat de Andronic al II-lea mănăstirii Lykousada în anul 1289. După toponimele Vfahocatnna și Gorianc, menționate spre sfirșitul fragmentului reprodus de noi, inventarul bunurilor confirmate mănăstirii continuă astfel (redăm aici numai traducerea românească a’> textului grec publicat de-Miklosich și Miiller „Acta et diplomata Graeca medii âevi", voi. V, i Viena, 1887,(5. 255): ț,iar la lacul Ezeros două bărci pescărești cu doi' pescari; metohul cinstit cu numele Sfîntuhii mare mucenic Dimitrie /și/ situat în thema Vounaina, împreună CU: www.dacaromanica.ro 736 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE S parecii, cu viile și cu locurile de morărit de acolo ; precum și satul Magoula dc la locul lui Halryiy- ros, de asemenea numiții Simisarați împreună cu pămîntul levahaților și taronaților dc acolo1’. Alături de toponimul Vlahocatuna, referirea la „țămintul taronaților” este deosebit de impor- tantă, mai cu seamă dacă o punem in legătură cu Taronas, personaj istoric pentru care cititorului român ii stau la indemină informații suplimentare și bibliografic în „Fontes Flistoriae DaQo- Romanae", voi. III, p. 443, și voi. IV, p. 83 și 87. 2. La pagina 231, nota 60 trebuie completată cu citarea lucrării lui Radu Popa, Țwqt Maramureșului tn veacul al XlV-lea, Editura Academiei, București, 1970, p. 252 și urm. îiitrț altele, din această carte ne însușim Intru totul identificarea toponimului Artountin (din textul actului patriarhal acordat în august 1391 ctitoriei maramureșene a fraților Dragoș și Balița) cu Ardud, nu cuArva (=Sinnicoară), așa cum apare în traducerea noastră, care s-a lăsat aici influențată de interpretarea lui Nicolae lorga. 3. La pagina 327, nota 10, „Leon împăratul" căruia i se atribuie depunerea, In biserica de la Vlacherjie, a relicvei menționate de către text, nu putea fi Leon al IlI-lea (717—741), împărat iconoclast, adversar al cultului relicvelor, ci omonimul său din veacul al V-lea, Leon I (457—474). Aducerea relicvei la Vlacherne este menționată In mai multe texte bizantine (cf. N. Nilles,. Kalendarium manuale utriusque ecclesiae orientalii et occidentalii, I, Oeniponte ( Innsbruck), 1896, p. 201 ; M. Jugie In „Echos d’Orient”, XVI /1913, p. 308 ; J. Ebersolt, Sanctuaires de By:ance, Paris, 1921, p. 45—46). Alte texte atestă purtarea relicvei (numite cmophoron, onw- phorion sau maphorion) In timpul campaniilor militare de către unii împărați (v. Alexiada, ed.’B. Leib, voi. II, Paris, 1967, p. 98) sau in cadrul unor procesiuni din capitala bizantină (cf. J. B. Bury, A History of the Eastern Roman Empire. From the Fall of Irene to the Accession of Basil 1. (A. D. 802—867), Londra, 1912, p. 95 și 420). Tudor Teoteoi CRONICA In ziua de 5 martie 1983 in fața comisiei de doctorat a Institutului de istoric și arheo'os- gie din Cluj-Napoca a avut loc susținerea publică a tezei de doctorat Relațiile țărilor rom-' ne (Transilvania) cu Imperiul Otoman la începutul secolului al XVII-lea 1601—1630, elaborată de Cristina Feneșan. Lucrarea cuprinde următoarele capitole : Cap. I: Izvoarele și istoriografia problemei" ; Cap. II „Situația Țărilor române și a Imperiului otoman la începutul secolului al XVII-lea" ; Cap. III „Rivalitatea osmano-habsburgică pentru stăpînirea Transilvaniei” ; Cap. IV „Relațiile Transilvaniei cu Imperiul otoman la Începutul secolului al XVII-lea”. în afara acestor capitole lucrarea mai cuprinde : „Cuvînt Înainte” ;,,Concluzii” ; „Biblio- grafie”. Comisia de doctorat a fost alătuită din prof. univ.dr. Camil Mureșan, decanul facultăt'u de istorie-filozofie a Universității din Cluj-Napoca, președinte ; acad. Ștefan Pascu, conducător științific ; prof. univ. dr. Radu Manolescu, conf. univ. dr. Nicolae Edroiu, conf. univ. dr. Samuel Goldenberg, membri. în unanimitate comisia de doctorat a acordat Cristinei Feneșan titlul științific de doctor 1 n istorie. In ziua de 12 martie 1983 In fața comisiei de doctorat a Institutului de arheologie d'u București a avut loc susținerea publică a tezei de doctorat Porturi dobrogene de pe Dunăre in secolele XI —XIV elaborată de Silvia Baraschi. Lucrarea cuprinde următoarele capitole -. Cap. I „Introducere” ; Cap. II „Istoricul proble- mei ” ; Cap. III „Surse de informare asupra porturilor dunărene”. A. „Izvoare scrise privind așezările de pe malul drept al Dunării in secolele XI-XIV”. B. „Izvoare arheologice” ; Cap. IV „Aspecte ale vieții urbane dunărene”, A. „Incinta”; B. „Date topografice”; C. „Populația orașelor” ; D. „Activități economice” ; E. „Organizarea administrativ-teritorială” ; F. Organiza- rea ecleziastică’; G. „Coloniile genoveze” ; Cap. V : „încheiere”. In afara acestor capitole lucrarea mai cuprinde „Bibliografie selectivă” și „Anexe”. Comisia de doctorat a fost alcătuită din dr. Constantin Preda, directorul Institutului de arheologie din București, președinte ; prof. univ. dr. Ștefan Ștefănescu, conducător științific ; prof. univ. dr. Radu Manolescu, dr. Petre Diaconu, dr. Răzvan Theodorescu, membri. In unanimitate comisia de doctorat a acordat Silnici Baraschi titlul științific de doctor In istorie. www.dacaromanica.ro CARTEA ROMÂNEASCĂ ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE COENELIA BODEA și VIEGIL GÂNDEA, Transylvania in the his- tory of the Homanians, New York, 1982, VI-J-181 p. In cadrul seiiei de monografii esteuropene Îngrijită de profesorul Stephen Fischer- Galați, doi specialiști români de Înaltă valoare au realizat o lucrare destinată cu prioritate cititorului străin, dar care este și de un neîn- doielnic folos nu numai cititorilor, ci și spe- cialiștilor români. Scrisă cu multă claritate, la obiect, cu acribie și întemeiere științifică, această sintetică reabordare a problemelor Transilvaniei — după ce acum un număr de ani profesorul C.C. Giurescu realizase o lucrare cu un profil In parte asemănător — repre- zintă un succes al autorilor, dar și al isto- riografiei noastre. Scrisă sine ira, lucrarea se vrea In primul rînd a lămuri și a clarifica, a înlătura neștiință și prejudecăți, a da ima- ginea reală a unor dimensiuni istorice. Lucru- rile sînt expuse firesc și ele „curg” tocmai datorită faptului că autorii au un nivel știin- țific de înaltă ținută, ceea ce i-a ajutat să construiască simplu, dar trainic o lucrare care nu va putea fi ocolită de oricare cerce- tător onest al istoriei României și al locului pe care Transilvania 11 ocupă tn istoria nați- onală. De la Început realitatea contemporană a așa-zisei probleme transilvane este definită cifric : România are tn cuprinsul ei 88,14 % români, 7,9 % maghiari, 1,6 % germani și 2,36 % alte naționalități, precizindu-se că, alături de românii autohtoni, naționalitățile conlocuitoare sint istoricește prezente cel mai devreme din secolul XI. Transilvania este tratată în capitolele succesive nu izolat, ci in contextul dezvoltării istorice a po- porului român: geto-dacii, daco-romanii și românii și rolul pe care Transilvania l-a avut tn perioadele îndepărtate ale antichi- tății și ale Evului mediu timpuriu, semna- lindu-se menționarea prezenței românilor în izvoarele bizantine, armenești, germane, ruse și chiar maghiare pentru perioada ante- rioară pătrunderii ungurilor in această țară a românilor, procesul gradual șl complicat de cucerire a Transilvaniei de către regatul maghiar, venirea și colonizarea secuilor și sașilor (utilă ar fi fost și semnalarea tre- cătoarei prezențe a cavalerilor teutoni) șii mai ales faptul că Transilvania și-a păstrat, un statut de sine stătător, sub o formă sau alta, față de Ungaria și că economicește s-a orientat spre est și sud de Carpați, sint numai, unele din problemele analizate in primele trei capitole. Lucrarea răȘpunde și la între- barea, esențială, a treptatei lipsiri de drepturi, a românilor, autohtoni și majoritari, mai ales din momentul constituirii statelor româ- nești muntean și moldovean. Transilvania după căderea regatului Unga- riei^ unirea ei cu Țara Românească și Moldova, în 1600 sub Mihai Viteazul — prilej de a șe evidenția atit unitatea teritoriului românesc, cit și alte tentative unificatoare —, urmările cuceririi ei de către Habsburgi sînt de ase- menea tratate, înainte de a se aborda pro- blemele demografice prin apelul ce se face atit la călătorii și martorii străini, cit și la recensăminte și statistice ale ultimelor veacuri,, evidențiindu-se pc bază de izvoare con- stanta majoritate românească. Rezistența românilor, răscoala din 1784, SupplexLibel- lus Valachorum și perioada de trezire națio- nală premergătoare revoluției din 1848 șii mai ales aceasta insăși sint abordate in capi- tole mai extinse sau mai scurte, toate scrise tn aceeași manieră, cu întemeiere științifică, și claritate în expunere. Preludiile compro- misului dualist — mai multă atenție ar fii fost bine a se acorda sublinierii importanței diete de la Sibiu din 1863—1864 și lucrărilor- ei —, pactul din 1867, politica de maghia- rizare și discriminările naționale și dimen- siunile ei astăzi neimaginabile — tocmai cînd asupra României se aruncă învinuiri nedrepte I —, ca și lupta de rezistență a româ- nilor sint și ele tratate pentru a se consacra apoi capitole unirii Transilvaniei cu România- —operă a românilor, salutată de sași ca și de șvabi — și urmările ei. Interesante și semnificative sint datele referitoare la drepturile asigurate naționali- tăților după 1918 și concretizind progresele economico-sociale Înregistrate în Transil- vania unită cu România. Politica revizionistă „REVISTA DE ISTORIE”, Tom 36, nr. 7, p. 737 - 748, 1983 www.dacoromanica.ro 738 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 2 a guvernelor maghiare interbelice, dictatul de la Viena și urmările sale tragice pentru români (dar și pentru 150 000 de evrei care au pierit in Transilvania de Nord ocupată de regimul horthyst) și in sfîrșit eliberarea Nordului Transilvaniei constituie obiectul de atenție al altei părți a lucrării. Ultimele două capitole expun concret drepturile asigu- rate naționalităților conlocuitoare in Republica Socialistă România și politica culturală de ocrotire a vieții lor spirituale. Lucrarea mai cuprinde ilustrații, hărți, interesante anexe (semnalăm, intre altele, integrala publicare a vestitei scrieri consacrate de Brissot in 1785 răscoalei transilvane din 1784) și indici care înlesnesc consultarea ei. Cornelia Bodea și Virgil Cândea au săvirșit un act de restituire și au realizat totodată o importantă acțiune de clarificare care nu Va rămine fără ecou in cercurile istoriografice ale lumii. Dan Berindei ION" BULEI, Arcul așteptării, 1914, 1915, 1916, Edit. Eminescu, București, 1981, 326 p. Lucrarea datorată tinăruhii cercetător Ion Bulei — specialist iu istoria modernă a României, are un pronunțat caracter de cronică și document istoric, de redescoperire critică a unor valori de mare circulație pentru istoria noastră națională. Amintim dealtfel că autorul nu se găsește la prima tentativă de acest fel. publicind o lucrare asemănătoare in 1978 *. Bazindu-și temeinic travaliul științific pe principiile materialismului istoric, autorul reușește să ne ofere o minuțioasă reconsti- tuire a perioadei cuprinsă cronologic intre asasinatul de la Sarajevo și declanșarea ofensivei Brusilov, cu implicații politice și militare importante, care vor precipita in mare măsură evenimentele din România pe făgașul unei rezolvări pe calea armelor, a dezideratului de veacuri al poporului român. Anglo-francezii sperau că această ofensivă să aibă un efect salutar, pentru a angaja România, încă ezitantă, alături de Antantă. Perioada prezentată de autor este aceea in care ambele tabere beligerante exercitau puternice presiuni asupra României, de a se alătura uneia sau alteia. in preajma izbucnirii primei conflagrații mondiale, dezvoltarea economică și politică a României, creșterea conștiinței naționale a poporului român și intensificarea fără pr 'cedent a luptei de eliberare națională a românilor din teritoriile aflate sub dominație străină, au ridicat in fața națiunii necesitatea inexorabilă a realizării unirii tuturor acestor provincii românești intr-un singur stat nați- onal. La izbucnirea războiului statul român aflat la interferența de interes1 a marilor puteri, a fost nevoit să țină seama de com- plexitatea împrejurărilor create și in funcție de acestea să acționeze concomitent cu asi- * 191(1. Zile de vară. Edit. Einines'u, București, 1978. gurarea independenței, suveranității și inte- grității sale, și in direcția realizării aspira- țiilor de veacuri ale poporului român — desă- virșirea statului național unitar. Cu pregnanță se desprinde din lucrare ideea că opinia publică românească, indiferent de orientările politice ale vremii, năzuia fierbinte spre realizarea desăvirșirii unității statului național, dar modalitatea, căile și formele de realizare difereau de la grupare la grupare, de la o personalitate la alta. Covirșitoarea majoritate a opiniei publice românești era dominată de ostilitatea față de politica discriminatoare a Austro-Ungariei. Astfel din lectura lucrării rezultă că in perioada prezentată s -au conturat in principal trei cu-ente distincte; curentul antantofil, in frunte cu N. Filipescu, N. lorga, O. Goga și alții, care militau pentru eliberarea terito- riilor românești aflate sub dominație austro- ungară, curent dominant pe parcursul celor doi ani de neutralitate și care a exercitat o presiune puternică asupra gux ernului pentru a declara imediat război Puterilor Centrale. Împotriva intrării României in război de partea Antantei se pronunța o minoritate de oameni politici partizani ai Puterilor Centrale; Al. Marghiloman, Al. Beldinian, C. Stere și 'litu Maiorescu. Autorul relevă că clasa muncitoare, mișcarea socialistă au adoptat incă de la început o poziție dc demas- care a războiului de jaf și cotropire, pornit de marile puteri imperialiste. Cit privește poziția României, ele se pronunțau pentru neutralitate, considerind iu acel moment că nu prin participarea la război se xa putea realiza dezideratul național. Reiese cu preg- nanță faptul că in perioada anilor 1914 1916, politica de neutralitate sinceră și definitivă a fost linia oficială de conduită a întregii mișcări muncitorești din România și aceasta izvora din analiza condițiilor concrete create României prin izbucnirea războiului impe- www.dacoromatoica.ro <3 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 739- Demne de remarcat sint obiectivitatea și discernămintul științific al autorului in selectarea acelor evenimente care evidențiază .activitatea guvernului român, in acea peri- oadă, relevindu-se politica circumspectă a lui I.I.C. Brătianu, rolul avut de premierul român in această perioadă. Cu toate că repre- zenta interesele burgheziei in ascensiune, primul ministru al României dc atunci, intr-un moment de răscruce al istoriei noastre, a dat glas năzuințelor, corespunzind intere- selor celor mai adinei ale poporului, spre făurirea statului național unitar. Interesantă este ideea că indată după Consiliul de Coroană de la Sinaia cuvintul palatului n-a mai influențat politica externă a țării. La cest consiliu dc coroană România a hotărit să rămină neutră, in ciuda vechilor tratate secrete Încheiate cu Germania și Austro-Ungaria. Autorul menționează că presiunile diplomatice asupra României din partea marilor puteri imperialiste ale ambelor tabere au cunoscut de-a lungul celor doi ani de neutralitate momente de acalmie sau de intensitate, in funcție de desfășurarea eve- nimentelor pe fronturile de luptă. Ele au devenit tot mai stăruitoare pe măsură ce devenea limpede că războiul va fi de durată că atragerea României cu însemnatele ei resurse materiale (griu și petrol) și potențial uman, putea înclina balanța spre victorie. Paralel cu tratativele diplomatice auto- ritățile române continuau și pregătirile mili- tare necesare efortului pe care-1 prevedeau in vederea realizării unității naționale, prin numeroase comenzi militare in străinătate (p. 210). Ion Bulei schițează cadrul social-cconomic in care s-a desfășurat Întregul complex de fenomene și împrejurări politice din acea perioadă a tratativelor și confruntărilor .pe anticipau încheierea unor acorduri militare și politice cu puterile Antantei, care recu- noșteau legitimitatea realizării dezideratului secular al poporului român — desăvirșirca statului național unitar. Se subliniază faptul că infringerile suferite dc Rusia țaristă pe frontul oriental au influențat in mare măsură tratativele Antantei cu guvernul român. In volum se consideră pe bună dreptate că încheierea convenției secrete româno-ruse la 1 octombrie 1914 reprezintă un succes diplo- matic al României, căreia în schimbul neu- tralității favorabile i se recunoșteau drep- turile ci asupra teritoriilor din monarhia Austro-ungară locuite de români, ca și dreptul de a-și, alege singură momentul intrării in război pentru obținerea lor. Se relevă totodată contribuția Ligii cul- turale, care in anii neutralității, a fost una dintre principalele forțe mobilizatoare ale conștiinței naționale, ca inițiind numeroase mitinguri și acțiuni la carc au participat mii de oameni aparținind tuturor categoriilor sociale, pentru a grăbi intrarea României in războiul pentru eliberarea fraților asupriți- Foarte multe secții ale acesteia în întrunirile pe care le țineau cereau „imediata ocupare a Ardealului și Bucovinei (...) pentru min- tuirea lor, ca și pentru păstrarea indepen- denței noastre” (p. 113). Stilul plăcut, alert, dă lucrării, de evi- dentă ținută științifică, un caracter accesibil. Împreună cu monografia de care amin- team, consacrată numai verii 1916, Arcul așteptării schițează cu măiestrie tabloul politic al unei epoci de maximă importanță pentru istoria modernă a poporului român. Aurel Cernea BADU ȘTEFAN" CIOBAN’U, Pe urmele stolnicului Constantin Cantacu- zino, Edit. Sport-Turism, București, 1982, 333 [—336] p.-f-ll.+pL Cunoscutul cercetător dr. Radu Ștefan-Cio- banu a realizat o interesantă frescă a figurii și activității multilaterale a învățatului și însemnatului dregător muntean, stolnicul Constantin Cantacuzino, axată In contextul vieții politice și culturale a Țării Românești de la cumpăna secolelor XVII—XVIII. Ea se încadrează perfect în tematica colec- ției „Pe urmele...” inițiată de Editura Sport—Turism in scopul popularizării unor mari figuri din trecutul neamului. Făcind apel la o vastă documentație, în parte inedită, bogat ilustrată prin stampe de epocă, hărți și imagini ale unor monumente reprezenta- tive, explicată prin tabele scrisă intr-un stil vioi, plăcut, accesibil maselor largi ale publicului cititor, monografia auto- rului constituie o certă reușită. Dr. Radu-Ștefan Ciobanu, după un erudit excurs in trecutul familiei Cantacuzino, cu aspirații imperiale moștenite din tradiția originii ei („Un neam la răspintia gindurilor și vremurilor”)1, tratează cu mult discer- 1 Astăzi este dovedită netemeinicia tradi- ției scoboririi Cantacuzinilor din împărații bizantini, dar așa cum a subliniat autorul cărții, important este modul în care gindeau reprezentanții acestei familii in sec. XVII, com- portamentul și mentalitatea lor intreținincb v^^p.â^dt,offiăiiîfiâtiibăra originii imperialc (p-27> 710 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 4 nămlnt diferitele etape ale vieții zbuciumate a stolnicului Cantacuzino, integrate organic in cursul firesc al istoriei țării. De un real interes se dovedesc și capitolele dedicate pregătirii intelectuale și vastei culturi enci- clopedice a stolnicului, unul din cei mai luminați reprezentanți ai umanismului româ- nesc („Cărturarul”, „Omul politic”). Unele afirmații greșite, puse In circulație in mod imprudent In decursul ultimului deceniu de alți cercetători prea entuziaști In studierea activității stolnicului (pretinsele călătorii in Franța și Anglia, imaginarul doctorat de la Universitatea din Louvain ș.a.) au fost corectate cu sagacitate de autorul prezentei lucrări care a restabilit adevărul („Alteiti- nerarii europene”, „Doctor tn științe?”). Sînt examinate, rind pe rind, rivna stolni- cului de a-și făuri o bibliotecă atotcuprin- zătoare, instalată la Mărgineni, dragostea sa pentru geografie și cartografie, interesul manifestat pentru medicină și astrologie, dar mai ales aplecarea lui către istoria și trecutul neamului, arătindu-se convins de latinitatea, continuitatea și unitatea româ- nilor trăind pe teritoriul Daciei antice, Intr-una din operele sale intitulată atit de caracteristic, Jstoria Țării Românești Intru care să cuprinde numele ei cel dinții și cine au fost lăcuilorii ei atunci. O viziune tot atit de interesantă este. proiectată de dr. R. Șt. Ciobanu și asupra neobositei activități politice și diplomatice a stolnicului, adevărat factotum al politicii externe a Țării Românești timp de mai bine de un pătrar de veac. El a fost consilierul cel mai ascultat de trei domnitori care s-au perindat In scaunul de la București, Șcrban Cantacuzino, frate, Constantin Brâncoveanu, nepot și Ștefan Cantacuzino, fiu, ridicind arta diplomației românești și organizarea aparatului de stat la culmi nebănuite. Tot- odată ctitor de monumente (cel mai vestit fiind cel de la Afumați Ilfov) și iubitor dc frumos, stolnicul a Încurajat artele, a trăit într-un mediu rafinat și artistic. A fost in corespondență cu iuvățați (L.F. Marsigli), oameni de stat (cancelarii Rusiei), diploma ți (ambasadorii marilor puteri creștine la Poartă), mal ți ierarhi (patriarhii Ierusalimului) și monarhi din aproape Întreaga Europă (țarul Rusiei, principii Transilvaniei ș.a.) și mai ales s-a făcut ascultat la Înalta Poartă, unde se inodau atîtea intrigi cu privire la soarta țărilor române. Dr. R.Șt. Ciobanu a știut să reliefeze In mod echilibrat meritele și scăderile stolnicului, umbrele și luminile, avintul și limitele sale, creionind un portret viu, reușit, real, al fascinantei personalități care a dominat timp de atîtea decenii scena vieții politice și culturale a principatului mu ntpnn în rUfugiil_AjdtpUfri-griiJuil wy^.t!actoromanira.ro epocii lumiuilor, al cărui premergător a fost in mod incontestabil. Tragicul sfirșit al eroului, pierit in catastrofa care a cauzat deopotrivă pierderea Cantacuzinilor și a Brâncovenilor, este descris in mod emoționant; moartea sa nevrednică in temnițele Stăm - Pulului a contrastat puternic cu splendoarea unei vieți dedicate științei și culturii și dorinței de a asigura ncatirnarea neamului românesc asuprit de prigonitorii străini. Autorul completează viziunea făurită asupra stolnicului prin relevarea unor mărturii contemporane (de la Giovanni del Monte, loan Cariofil, loan Molibdos Comnen, George Brancovici, Hrisant Notara, baronul Ștefan de Vargyas, Constantin Dapontes ș.a.), asupra personalității sale, precum și aprecierile istoriografiei ulterioare (Nicolae lorga, Con- stantin Giurescu, Nicolae Cartojan etc.). O bibliografie judicios selectată și alte anexe utile (Letopisețul principalelor evenimente din epoca și viața stolnicului, Drumurile sale europene și călătoriile prin țară etc.), completează această izbutită monografie. Observațiile ridicate de lectura acestei lucrări sint puține și de amănunt. Astfel la p. 44—45 unde autorul schi- țează Împrejurările Înscăunării lui Matei Basarab, noi cercetări Întreprinse recent au relevat eroarea menționată In „Letopisețul Canlacuzinesc” cu privire la data bătăliei de la Plumbuita-Dudești pe apa Colentinei susținută victorios de voievod Împotriva rivalului său Radu lliaș, sprijinit de Poartă, precum și faptul că această ciocnire s-a des- fășurat timp de două zile consecutiv (stmbătă 20 și duminică 21 octombrie 1632), nu 25—26 cum s-a afirmat greșit pină in prezent. In privința urmelor lăsate In literatura romantică a veacului al XlX-lea de amin- tirea Cantacuzinilor — deoarece autorul face unele incursiuni și In acest domeniu țin să mai semnalez și două drame versificate nerelevate In lucrare aparținind poetului Dimitrie Bolintineanu și anume Postelnicul Constantin Cantacuzino, dramă In trei acte în versuri, scoasă la București, in 1868, de sub teascurile Tipografiei Naționale și Brâncovenii și Cantacuzinii, dramă In versuri apărută tot la București in același an și la aceeași tipografie. In sfirșit doresc să mai corectez o mică eroare srecurată la p. 175 privind numele dregătorului Preda Prooroceanu (nu Proo- rocescu 1), scoboritor din neamul boierilor din Prooroci, Înrudiți cu Brâncovenii. In legendele însoțind ilustrația atit de bogată și sugestivă a cărții s-au strecurat, Insă din nefericire, unele erori supărătoare, de care trebuie socotită răspunzătoare mai mult tehno-redacția Editurii decit autorul, de ilustrații Intre p. 192 193. 5 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 741 figurează sub fotografia scrisorii stolnicului către lord Paget din 8 dec. 1694 legenda greșită: scrisoare către loan Cariofil din 12 mai 1692. De asemenea sub portretul lui Petru cel Mare din tipăritura lui Alexandru Helladius, este trecut numele lui Helladlus. Tot așa sub portretul lui Luigl Ferdinando Marsigli se află scris numele lui Dimitrie Cantemir. La fotografia de la p. 256 In legendă apare trecut greșit numele soției lui Alexan- dru Mavrocordat Exaporitul care a fost Sultana Hrisoscoleu, nu Elina. Totodată clișeele de la p. 128 și 192, Infățiștnd sigiliul inelar al soției stolnicului, Safta și schița asediului cetății Petrovaradin din 1694, au fost inversate. In pofida unor asemenea scăpări și a altor mărunte erori de tipar, lucrarea lui Radu Șt. Ciobanu se Înscrie, totuși, ca o realizare meritorie a istoriografiei noastre In domeniul popularizării, puntnd la Inde- mina publicului cititor cele mai recente și mai corecte date și interpretări despre stol- nicul Cantacuzino, Încadrate foarte exact In mediul contemporan al acestei ilustre perso- nalități din trecutul patriei. Paul Cernovodeanu RELJA KOVAKOVlC, Gde se nalazila Srbija od VII do XII veka (Is- torijsko-geografsko razmatranje) Problemi i znavja (Serbia între secolele VII—XII. Privire istorico-geografică. Probleme și cunoș- tințe), Istorijski Institut u Beogradu, Narodna knjiga, Beograd, 1981, 415 p. regiunea Salonicului și chiar In Peloponez. De reținut faptul că autorul in discuție acordă doar o importanță secundară ramurii slavilor de răsărit (anzii și sclavinii, angrenați sub presiune avară și bulgară) In procesul de slavizare al Peninsulei Balcanice. Continuindu-și cercetarea de la aceste premise, R. Novakovid consacră cea de-a doua sinteză Începuturilor vieții politice la sirbi; pe baza aceleiași metode de investigare critică a izvoarelor și a celor mai semnifi- cative înfăptuiri istoriograficc, iși concen- trează Întreaga strădanie in a localiza nucleul constitutiv al statului feudal timpuriu sirb. Eliberindu-se de prejudecata istorio- grafiei tradiționale ce considera sinonimi termenii Serbia — RaJka (Ras, Rascia), in strădania de a fixa Începuturile statului sirb pe valea rlului Ibar (afluent al Moravei de vest), autorul In discuție operează o recon- siderare a izvoarelor istoriei Serbiei și In principal a informațiilor furnizate de Con- stantin Porfirogenetul. in concordanță cu acestea, ținuturile primordiale ale slrbilor balcanici apar cele de pe litoralul adriatic, la sud-est de pămln- turile croate, iar pe de altă parte, la nord de thema bizantină Durres. Pe acest spațiu litoral, izvoarele pomenesc ținuturile Diocleea, Travunija, Zahumlje, Paganija, care toate spre interior, se Învecinează cu Serbia. De asemenea, populația amintitelor ținuturi o constituie, conform izvorului bizantin, „ace- iași sirbi’’; cu o excepție, Diocleea, despre ai cărei locuitori nu sint precizări. După minuțioase coroborări ale informa- țiilor din cele mai diverse surse, R. Novakovid De la Început considerăm necesară pre- cizarea să sus-numita lucrare constituie de fapt a Il-a parte din complexa investigație realizată de autor, cu scopul de a stabili, prmtr-o severă critică a izvoarelor și a reali- zărilor istoriografiei, originile Îndepărtate ale slrbilor și croaților, căile de migrare spre Peninsula Balcanică, Împrejurările colonizării lor și constituirea nucleului organizării feudal- statale la sirbi. In consecință, considerăm utilă și aminti- rea părții de Început a acestei fundamentale realizări privind Începuturile istoriei slavilor sudici, intitulată Odakle su Srbi doili na Balkansko poluoslrvo (Istorijsko-geografsko razmatranje) (De unde au venit sirbii tn Peninsula Balcanică — Privire istorico-geo- grafică), Istorijski Institut u Beogradu, Narodna knjiga, Beograd, 1978, 415 p. în urma unor investigațiuni de extremă rigu- rozitate critică, R. Novakovid In această primă sinteză, ajunge la concluzia că slrbii si croații fac parte din masa slavă central- europcană, localizată intre Elba (cu afluentul Saale) și Vistula, deci din marca ramură a venzilor. Slrbii prebalcanici, parte integrantă a slavilor polabici, sint localizați In spațiul dintre Elba și Saale iar croații mai spre est, intre Odra și Visla. Din aceste regiuni, pe la mijlocul secolului al Vl-lea a Început migrarea spre sud a celor două grupuri slave. Croații au coborit prin Panonia de vest tn spațiul dintre Drava și Sava, atin- glnd și coasta Adriaticii, unde s-au Instă- pinit uzurplnd autoritatea avară. Slrbii, angrenind și alte grupe slave Învecinate, au cobârlt prin Boemia, atingind țărmul nord- ,__________________________________________________________ adriatic, dc-a lungul căruia ^^y^^ țfaftCT’ffttlftffigiîllItCTupună că aceste ținuturi lito- CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE & .^2 rale, cu precădere Zahuinljc (intre valea *Ncretvei și Dubrovnik) și Travunija (intre orașele Dubrovnik și Kotor) sint de fapt nucleul celei mai vechi Serbii; Serbie ce se va extinde treptat Insă constant spre est, fngloblnd ținutul Diocleea (din secolul al X-lea cu sinonimul Zeta, viitorul Muntenegru) și-n cele din urmă ținutul periferic RaJka. Odată cu extinderea statului in valea Moravei și a Vardarului, RaSka Începe să crească in semnificație, mutindu-se aici, din secolul al XII-lea centrul statului feudal sirb. Autorul formulează interesante concluzii in legătură cu preponderența termenului etnic (sirb — Serbia) asupra celui ce desem- nează criterii geografice (Zahumlje, Zeta, Raska, Bosnia etc.) fapt ce denotă că masa slavă, balcanică nu era compactă, procesul de sirbizare evoluind pe măsura extinderii și a consolidării instituțional-statale. .. ; Sinteza in discuție, dincolo de semnificația sa prin așezarea unei solid argumentate < și (deocamdată !) convingătoare opinii cu pri- vire la problema majoră a originilor vieții statale a slavilor de sud, este in aceeași măsură, o bine argumentată și temeinica contribuție privind cunoașterea istoriei spa- țiului mai larg, balcanic și sud-est european,, in zorii evului mediu. Miodrag MU in USTfiS MURAT, Colbert, Fayard, Paris, 1980, 456 p. + 30 il. Deși pentru o lungă perioadă de timp, genul biografiei istorice a fost respins de noua generație de istorici, el continuă să ocupe un loc important in rindul publicațiilor istoriografiei contemporane1. Colecția de istorie a editurii pariziene Fayard a Închinat lucrări vieții și activității unor cunoscute personalități, precum L'lise, Dagobert, Filip cel Frumos, Carol Temerarul, Richard al III-lea, Ludovic al Xl-lea, Lorenzo Magnificul, Caterina de Medicis, Francisc I, Ludovic al XIII-lea, Napoleon. Relativ recent, InSs Murat și-a Înscris numele printre colabora- torii acestei colecții publicind o nouă lucrare despre Colbert2, foarte apreciată de critica franceză de specialitate 3. Autorul și-a propus să urmărească ascen- siunea politică a lui Colbert, de la statutul de om de încredere al cardinalului Mazarin la 1 Vezi o interesantă discuție pe tema bio- grafiei istorice, la care au luat parte Georges Dethan, Rene Pillorget, Sergio Romano in „Revue d’histoire diplomatique”. Quatrc-vingt seizieme annee, 1, 1982, p. 5—68. 2 Dintre lucrările cele mai importante cu privire la Colbert amintim : Pierre Clement, Histoire de la vie el de l’administration de Colbert, controleur general des finances. . ., Paris, 1846 ; Comte de Cosnac, Mazarin el Colbert, Paris, 1892 ; P. Boissonnade, Colbert, le triomphe de l’etatisme; la fondation de la supremație industrielle en Frave; le dictature du travail, Paris, 1970 ; D. Dessert et J. L. Journet, Le lobbg Colbert in „Annales E.S.C.’’ 1975, p. 1303-1336 ; K. L. Malettke, Jean- Baptisle Colbert, Aufstieg im Dienste des Konigs, Gottingen, 1977. 3 Vezi comentariul lui Andre Zysberg in „Nouvelles Litteraires”, 60p Annee, N. 2825 Du 25 fevrier au 4 marș 1982. cel de colaborator principal al Regelui Soare. Descendentă din familia lui Colbert, Murat folosește un bogat fond arhivistic, In parte inedit, ca de pildă corespondența lui Mazarin și Fouquet, scrisorile lui Ludovic al XlV-lea adresate lui Colbert și memoriile adresate lui Seignelay. In prima parte a lucrării, Ascensiunea, autorul supune unei analize amănunțite ori- ginile sociale și etnice ale familiei lui Colbert. La sfîrșitul secolului al XV-lea, strămoșii lui Colbert sint menționați ca proprietari ai unor cariere de piatră de construcție la Reims4. Influența lor a crescut In condițiile in care orașul s-a afirmat ca un important centru al schimburilor comerciale intre Europa de Nord și cea de Sud, pe drumul ce lega Flandra de Italia. Astfel Oudard I (1520 — 1573), a fost un reprezentant tipic al burghe- ziei In formare. El a Întemeiat o Întreprindere comercială care acționa in zona Lyon, Dijon, Paris, Amiens, Troyes, controlind Întregul comerț intre Champagnc și Flandra. La 29 august 1619 s-a născut la Reims, Jcan- Baptiste Colbert. Conjunctura economică nefavorabilă de la Începutul secolului al XVII-lea, l-a determinat pe tatăl său, Nicolas să se mute la Paris In 1629, unde s-a angajat In afaceri financiare de marc anver- gură. Copilăria viitorului om politic este tn general puțin cunoscută. Se pare că a Învățat mai Intii la colegiul iezuit de la Reims, pe care l-a părăsit in 1634 pentru a lucra la Lyon, la bancherul Mascramy. Apoi, venit la Paris, l-a ajutat pe tatăl său In afacerile financiare. In 1640, tatăl său i-a cumpărat funcția de comisar al războiului, care i-a 4 Vezi pe larg Jean-Louis Bourgeon, Les Colbert avani Colbert. Destin d’une familie □x. « marchgnde, Paris, 1973. www.dacoromanica.ro 7 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 743 oferit prilejul de-a vizita deseori Franța, de a rhspecta trupele din garnizoane și Înzestrarea Mr tehnică. Astfel, autorul declară ...Colbert a'ales Statul. Grație lui, familia sa, va cunoaște 0 nouă formă de putere, cea politică...” Gș. 22). în 1648 cu ajutorul rudei sale Michel Le Tellier, a devenit consilier de stat, afirmindu-se ’iri rindul inalților funcționari. în perioada Frondelor (1648 — 1652), Colbert a menținut legătura Intre curtea regală, mereu silită să se refugieze la Blois, sau Saint-Germain și Le Tellier care conducea operațiunile militare, în august 1650, ciștigind încrederea lui Maza- rin, viitorul ministru a devenit administrato- rul averii personale a cardinalului. „...A recuperat obiectele furate, a refăcut parțial colecțiile de artă ..., a făcut plasamente sigure...” (p. 35). Autorul cercetează scrisorile adresate de Colbert lui Mazarin, modul lor de redactare, ortografia și constată: . Iată deci, rolurile împărțite. Mazarin, afacerile de stat, Colbert interesele particu- lare .. ” (p. 40). O politică financiară abilă ■și, echilibrată a avut drept rezultat obținerea E ’ ISTORIE 747’ cnță nemijlocită a etnologiei, dar nu numai din' această cauză lărgirea conceptului dc cultură se realizează prin integrarea așa- mîniitei culturi materiale, după cum o lărgire sensibilă se preconizează și in direcția culturii spirituale care cuprinde un domeniu făarte “Vast, depășind cu mult limitele con- ceptului de cultură de factură ideologică. Lărgirea domeniului culturii sc realizează sub multiple aspecte și sub acțiunea unor multiple considerente. Astfel, tntrucît In ffcCare societate coexistă mai multe culturi, caY6 sînt proprii unor anumite pături sau gtffpuri sociale, istoria culturii trebuie să abdrdeze fiecare dintre aceste culturi și nu dodr cultura oficială, dominantă după cum este’ denumită și virtutea raporturilor sale cu jnfterca. In acest sens Gcorges Duby a sub- lirfiat caracterul conflictual ce există între aceste culturi, adică între cultura dominantă și'celelalte culturi. După cum istoria culturii nu se poate mărgini doar la prezentarea culturii dominante, cu atît mai puțin se poate mulțumi cu prezentarea exclusivă doar a realizărilor de vîrf ale acestei culturi. Ea trebuie să abordeze deci totalitatea culturilor și totalitatea valorilor culturale care coexistă în societate, întrucit ele se intercondiționează și se influențează reciproc. Restringerea conceptului de cultură doar la fenomenul ideologic ar permite prezentarea în fapt doar a culturii dominante, cultura unei infime minorități din societate, nu și a majorității — creatoare și ea la rîndu-i de valori culturale, dar de factură diferită. Față de cultura scrisă, cuprinzind în esență doar domeniul de investigare clasic al istoriei culturii — istoria literaturii, muzicii, a artelor plastice, a învățămîntului, filozofiei, religiei etc. — care în mare corespund și ele cu cultura dominantă, se impune includerea in aria cercetării culturii a marii majorități, a maselor, chiar dacă ea nu face parte din așa numita cultură scrisă. Prin urmare inve- stigarea istoriei culturii va trebui să cuprindă și alte forme de manifestare — realizare a culturii, cum ar fi producțiunile orale înce- pind cu folclorul sau obiceiurile cutumiare și pină chiar la cele din domeniul gesturilor, care suplinesc respectiv îndeplinesc rolul pe care îl are cultura scrisă pentru păturile culte. Din accepțiunea largă și diversificată a conceptului de cultură respectiv de istorie a culturii și în virtutea raporturilor și inter- condiționărilor deosebit de complexe existen- te între principalele domenii autonome de cercetare ale istoriei — istoria economică, istoria socială etc. — pe de o patre, pe de alta între diferitele elemente constitutive ale lor se evidențiază o concluzie deosebit de arătat că utilizarea dogmatică și vulgară a semnificativă a colocviului : nci^WIW.U&COFGffifBMOS'.rO^ bază și suprastructură, dării • pitiri și interdisciplinare a istoriei ' culturii, necesitatea atragerii unei serii întregi' de științe, mai precis integrarea metodelor' lor arsenalului metodologic âl istoriei culturii' în vederea surprinderii integrale a fenome- nului cultural. în pofida tradiției, dar și a posibilităților diferite ale istoriografiei celor două țări,’ pornind de la considerente și fundamentări' teoretice parțial diferite, fără însă de a ignora' pe cele ale partenerilor, rapoartele și discu- țiile au demonstrat convergența concepțiilor1 în ceea ce privește noțiunea de istorie a culturii și au reușit să formuleze aprecieri și puncte de vedere foarte asemănătoare asupra obiectului, dar și asupra metodelor de cercetare a istoriei culturii. în acest sens se remarcă atenția și totodată importanța' deosebită acordată ponderii factorilor eco- nomici și sociali în ceea ce privește dezvolta- rea culturii. O trăsătură constantă și definitorie a( dezbaterilor teoretice privind, istoria culturii care la rindu-i a contribuit la succesul științific al colocviului a fost preocuparea pentru precizarea și clarificarea conținutului a o serie de concepte fundamentale folosite de istoria culturii (cultura materială, cultura spirituală, bază și suprastructură, mod de viață etc.). Totodată s-a propus introduce- rea și utilizarea unor noi concepte pentru facilitarea activității de cercetare. Astfel, Georges Duby a pledat pentru utilizarea conceptului de formațiune culturală pentru desemnarea tuturor culturilor existente la un anumit moment într-o societate. Jacques le Goff a atras atenția asupra necesității reinterpretării conceptului de document- monument, respectiv introducerea și utili- zarea unor concepte diversificate asupra timpului (timpuri sociale, timp repetițional, timp evenimențial etc.). Preocuparea pentru elaborarea unui mo- del operațional și dinamic al istoriei culturii s-a concretizat nu numai în ceea ce privește conținutul de largă accepțiune a culturii, dar și in modalitatea de a privi raporturile de interdependență dintre diferiți factori interni sau externi ai culturii. Subliniind pericolul pe care îl reprezintă pentru cercetare, absolutizarea rolului anumitor factori, de exemplu al celui economic sau social or al celui ideologic s-a arătat că relațiile dintre acești factori nu sint simple relații de cauză și efect, ci raporturi de determinare cu valoare reciprocă, fapt care exclude posibi- litatea unei ierarhizări categorice și exclusi- viste odată pentru totdeauna a unor factori în detrimentul altora. în acest sens s-a 748 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 12 străină de însăși accepțiunea In care ele au fost folosite de clasici, dar și de alți filozofi marxiști de seamă poate contribui și ca la deformarea imaginii asupra fenomenelor istorice, inclusiv cele ale istorici culturii. Ponderea și atenția deosebită acordată viziunii de ansamblu asupra istorici culturii, dovedește odată mai mult rolul definitoriu al modelului și concepției generale formulate asupra acestor domenii și în ceea cc privește stabilirea și definirea metodelor de investigare pe carc le solicită acestea. O atare abordare complexă, implielnd o investigare inter și pluridisciplinară pe multiple planuri, vizind nu numai la nivelul istoriei culturii, dar și la nivelul istorici Iu general, necesitatea unei abordări integrale a fenomenului istoric in multitudinea mani- festărilor și conexiunilor ei face plauzibilă dezideratul lui Jacques le Goff pentru reali- zarea unei istorii globale, a unei istorii totale, constituirea de fapt a unei noi științe istorice, pe măsura acestei sarcini, denumită antro- pologie istorică. (La Science hislorique pourrait donc eoaluer vers une structure concentrique qui, autour d’un noyau dur, l’histoire icono- mique et sociale, se developperuit en histoire culturelle et s’epanouirait en anlhropologie hislorique). Apariția volumului L’objet el niHhodes de l’histoire de la culture este fără doar și poate un eveniment științific de deosebită importanță. Rezultatele concrete, dar și cele de perspectivă, oglindite in volum, contura- rea domeniului istorici culturii și a metodelor ci, dar mai ales viziunea complexă asupra istoriei culturii și a istoriei in general, impli- cind și o seric de alte științe, in primul rind „umaniste”, oferă in continuare un punct dc plecare, o bază dc discuție pentru specia- liști și cercetători din alte țări. Prin natura conținutului acestui volum el se recomandă a fi citit de toți acei care dintr-un punct de vedere sau altul sint vizați și interesați iu cercetarea fenomenului istoric, respectiv al celui cultural sub cele mai variate aspeete de manifestare. Carol Vekou www.dacoromanica.ro REVISTA REVISTELOR DE ISTORIE * * * „Cercetări istorice” (serie nouă), (XI), Muzeul de istorie al Moldovei, Iași, 1980, 758 p. în istoriografia ieșeană, ca și in cea națio- nală dealtfel, revista „Cercetări istorice” este purtătoarea unei frumoase tradiții. Apărută la Iași in anul 1925, din inițiativa lui llie Aținea, însemnătatea ci in perime- trul istoriografie românesc a fost relevată doar in citc\a ocazii. Tot cc s-a publicat in revista „Cercetări istorice” pină la încetarea din viață a lui llie Miilea, survenită la 20 februarie 1943, a completat cunoștințele dc istoric ale vremii, re\ista devenind o imagine exactă a activi- tății pe linie istoriografică din întreaga Mol- dovă. în paginile revistei s-au făcut critici obiective, pline dc conținut, aprecieri com- petente a principalelor lucrări istorice apă- rute, rclcvindu-sc, in mod deosebit, contribu- țiile remarcabile la dezvoltarea acestei științe. în lașul marilor prefaceri, din anii de după instaurarea republicii, o bună bucată dc timp, In condițiile existenței altor publicații*, tra- diția revistei fondată dc Ilic Minca a fost o vreme uitată. Este un merit incontestabil al Muzeu- lui dc istoric a Moldovei și a cercetătorilor ieșeni dc la Sectorul din lași al ISISP, care, printr-o strădanie comună și bucurindu-se de sprijinul deplin al organelor locale dc partid și dc stat, au reușit in anul 1970 să reia seria nouă a publicației cu titlul avut de revista lui Ilic Minca. Hotărirca comună a fost dc a sc continua in noile condiții istorice frumoasa tradiție a revistei „dc pc treptele social-politice superioare ale con- temporaneității”. Putem aprecia, după cclc 11 numere, care au apărut pină acum, că culegerea edi- tată dc Muzeul dc Istoric a Moldovei a publi- cat valoroase studii dc istoric și muzeogra- fie, situind preocupările școlii istorice ieșe- ♦ Institutul de istorie și arbcologie „A. D. Xenopol” edita In 1964, „Anuarul”, din anul 1961 culegerea „Arheologia Moldovei”, iar Facultatea de istorie a Universității „Al. I. Cuza” publica in acești ani „Analele știin- țifice ale Univ. „Al. I. Cuza”, „scria Istoric”. ne care, dc-a lungul anilor, a Înscris pagini deosebite in istoria științei românești, la cote mereu mai Înalte. Dacă urmărim direcțiile principale ale „Cercetărilor istorice” din ultimul deceniu, vom constata o reconsiderare a istoriei con- temporane și, In special, a mișcării revolu- ționare și democratice, interesul sporit pen- tru rezultatele săpăturilor arheologice, ce au fost efectuate în acești ani și, hi sfirșit, preocuparea majoră pentru problemele de muzeografic, rccunosctndn-sc in toate aces- tea rolul informativ și formativ al revistei, menirea ci de a face educație științifică și patriotică diverselor categorii dc cititori, în toate domeniile menționate, „Cercetă- ri istorice” au pus in circuitul științific, In decursul deceniului eare a trecut, un marc volum de apreciate contribuții ce au intrat in fondul dc bază al istoriografiei naționale. Credem că titulatura rubricii „Istorie”, adoptată in numărul XI, este cea mai potri- vită pentru conținutul materialelor ce Ic cuprinde. Formularea din numerele prece- dente și anume „Istorie politică și social- economică” lasă loc la o nedumerire legată dc prezența In cadrul acestei rubrici și a diver- selor teme dc istorie culturală (istoria artei, istoria Invățămlntului, istoriografie etc.). Revista și-a asigurat concursul unor istorici cu o solidă reputație prin rezultatele pc care le-au obținut dc-a lungul anilor. Este dc asemenea meritoriu faptul că a oglindit in paginile sale și strădaniile unor tineri, care și-au putut valorifica propriile lor cercetări, sti- mulind in felul acesta o activitate carc nu poate fi desprinsă dc obiectivele muzeografici actuale. Ajungind la acest punct și apreciind efortu- rile cc s-au făcut in deceniul parcurs, reco- mandăm colectivului de redacție să evite pe viitor prezența aceluiași autor cu două materiale de bază in același număr. Nu este firesc să se procedeze astfel in condițiile cind sint destul de mulți cei ce doresc să fie prezenți in paginile revistei. Ne oprim In continuare, asupra ultimu- lui număr (XI/1980), fiindcă este cu adevă- rREMSTA DE ISTORIE”, Tom. 36.y^Hf.țfaCWOHiailiCaJO 7 - c. 1335 •75 0 REVISTA REVISTELOR DE ISTORIE .2 rat ilustrativ pentru potențialul și tendințe- le actuale ale publicației, fiind, după părerea noastră, cel inai reprezentativ din cele ce au fost încredințate tiparului în cei 12 ani parcurși de la reapariția „Cercetărilor istorice”. Considerăm că titlurile rubricilor acestui ultim număr pot rămine ca definitive, ele exprimind ccl mai adecvat, cel mai la obiect conținutul materialelor ce-1 cuprind. în formularea actuală, ele nu mai lasă loc la nici un echivoc sau posibile interpretări. Conținutul rubricii de „Istorie” este foarte bogat ilustrat fiind fără îndoială axa -de susținere a numărului jubiliar al revis- tei. Pe lingă articolele de istorie veche și medie, ca și de medalistică, semnate de ■C. Iconomu, S. Haimovici, A. Nițu, M. Vasilescu, N. Grigoraș, Șt- S. Gorovei, F. L’rsu, V. L. Ciofu. Gh. Platon a Încredin- țat revistei articolul Moldova in perioada 1828 1848 — Considerații generale (p. 343 — 356), reprezentind textul pregătit dc autor pentru volumul VI din Tratatul dc Istoric a României. Cunoscut pentru deosebita sa putere dc pătrundere analitică, autorul ne relevă clementele fundamentale ale ocupației și administrației ruse între anii 1828 1834. în direcția aceasta el menționează: „Interesul Rusiei cerea menținerea Impe- riului otoman in starea in carc sc afla, fapt cc-i îngăduia amestecul și intervenții conti- nue ; constituirea unor state independente pe ruinele Imperiului ar fi stinjenit-o puter- nic m acțiunile sale economice și politice, în acest sens, așa cum mărturisea Nesselrode, ocuparea celor două principate n-ar fi adus nici un folos real. Noi, acum, sublinia diplomatul, fără a întreține trupe acolo, putem dispune dc acele provincii în timp •de pace, ca și în timp de război” (p. 344 — 3,15). Ca o completare (tematic vorbind), am putea socoti articolul lui Valcrian L. Ciofu Domnia lui Mihail Gr. Shirdza ilustrată in medalii (p. 357—363). Gh. Sibechi ne prezintă și in acest număr ■o scrie dc biografii pașoptiste, din care amintim pe Gr. Cuza, Costache Rola, Ecaterina Hamov (p. 365—377). Aceluiași moment important al istorici noastre de la mijlocul secolului trecut li este consacrat și documentatul articol semnat de V. Cristian Argumentul istoric tn revoluția română de la 1848 (p. 379-395). Legată de aceeași problematică pașop- tistă, este și evocarea semnată de Gh. Sibechi intitulată ,,Otelul" Sânt Petersburg •elin lași (p. 397—402). într-un număr limitat •de pagini, autorul a reușit să ne dea o docu- mentată și sugestivă imagine a ceea ce și-a propus. Problemelor de istorie a culturii Ic sint consacrate .articolul lui P. Leu Primirea lui S- FI. Marian tn Academia Româna (p. 421 — 428), cel semnat dc K. Miriam și L. Eșanu, Congresul mondial al scriitorilor anlifascișli(Paris,21 — 25 iunie 1935)(p. 551 — 559), ca și cel al lui C. Merișca, intitulat Biblioteca miclăușeană (p. 617—620). Deși diferite ca proporții, structură și epoci analizate, prin tema lor generală, ele dovedesc preocuparea colectivului de redacție ca această problematică să-și găseas- că locul meritat în paginile revistei. Asupra elaboratului articol al lui St. Lemny, Cercetări istorice ... Studiu de indice (p. 621 — 667), considerăm că el contri-1 buic în inod fericit la cunoașterea, de către cititori, a trecutului unei prestigioase reviste dc istorie, purtătoare a unor frumoase tra- diții. O suită de 7 materiale ale rubricii de „Istoric” nc prezintă aportul lașului și rolul reprezentanților săi (in diverse ipostaze) la unele momente hotărîtoare ale istoriei' moderne și contemporane a țării. I. Saizu publică articolul Poziția socia- liștilor ieșeni [ață de problematica economica a României moderne (p. 403 111). Articolul lui N. Ciudin, Unele date pri- vind participarea țăranilor din zona Țuțora — Iași la răscoala din 1901 (p. 429—136) folo- sește literatura cunoscută In analiza evenimen- telor din marca răscoală dc la 1907. Elemen- tul mai deosebit 11 constituie includerea mărturiilor bătrinilor satului Înregistra te >■ probabil, pc bandă magnetică, căci este indicată de citeva ori ca sursă de informare „fonoteca școlii Țuțora, comuna Țuțora, județul Iași” (p. 130, 433, 134)*. Obiecțiile ce le avem referitoare la acest articol sint : a) autorul ar fi trebuit să sc limiteze la elementele petrecute in comuna Țuțora —’ Iași. „Combinarea” acestora cu cele intim- plalc in Moldova, referirile la Muntenia și Oltenia, aspectele carc privesc răscoala din * Procedeul trebuie folosit cu circumspecții mai ales In lucrările cu caracter științific, în cazul la care ne referim, discuția cu sătenii din comună — menționează autorul — a avut loc la 10 iunie 1979 (p. 430). Trecuseră 72 dc ani de la evenimentele din 1907. Sc naște o Întrebare : cit temei putem pune, intr-o aseme- nea situație, pe spusele unor oameni trecuți dc 80 de ani? Referindu-sc la cei cu care a stat de vorbă, N. Ciudin menționează pe Gh. A. Hariton, in virstă dc 79 de ani, Gr. Plugaru, in virstă de 87 de ani și C. Gogol, in virstă de 98 dc ani (p. 433). www.dacaromanica.ro 3 REVISTA REVISTELOR DE ISTORIE 751 Întreaga tară nu fac decît să producă un amalgam din care cu greu mai poți găsi firul principal; b) o totală inconsecvență și lipsă de unitate In ceea ce privește folosirea aparatu- lui critic* ; c) la pag. 434, unde este dat in anexă documentul care trebuie să stea la baza articolului, aflăm că : ,,1) Numirea moșiei este Țuțora Cristești; 2) Numele și prenu- mele proprietarului sau arendașului carc cultivă moșia : M.L. Negruți și A. Blumcn- îtld”. La pag. 429 autorul menționează „că pe moșia Țuțora Cristești, proprietatea lui Mihai) D. Sturdza, arendași erau Adolf Blumenfeld, și căpitanul M. L. Ncgruzi”. La pag. 433, aflăm următoarele : „Curtea și hambarele de pe moșia Holboca, proprietatea lui Mihail D. Sturdza, au fost complet devastate. Uneltele agricole de pe moșia Roseni și Golăești, arendate d-lui Avram Solomon, au fost devastate’’. Ne exprimăm Încrederea că viitoarele cercetări ale lui N. Ciudin vor lămuri pe cititor și asupra celor Intlmplate cu M. L. Negruți, care in documentul de la p. 434 este indicat ca prim arendaș, iar la p. 429, autorul articolului II meționează ca al doilea. Acesta a „dispărut”, din articol, nemai- fiind deloc menționat, dar totuși ce s-a Intimplat la 1907 cu el? Cercetarea obligă și la găsirea unui răspuns pentru o problemă enunțată. I. Agrigoroaie Împreună cu G. Calcan și M. Strugariu, In articolul Rezistența română din 1917 reflectată tn presa dm orașul Iași (p. 437 — 446), ne prezintă modul cum presa poate reflecta un eveni- n ent major, fiind folosită ca principal izvor istoric. Fără Îndoială că posibilitatea de a confrunta, dc a verifica informațiile și comentariile presei cu cele din surse de primă mină (in special cele arhivistice), oferă mai multe garanții dc autenticitate. Totuși, ideea ca atare ni se pare interesantă și dealtfel ca este intrată in practica curentă a istoriografiei noastre actuale. Un studiu deosebit dc bogat in informa- ții, o contribuție notabilă la tema abordată, II reprezintă materialul semnat de A. Ka- rețchi și D. Șandru : Iașii în lupta pentru consolidarea și apărarea unității, a inde- pendenței și suveranității tn perioada inter- * Comitetul de redacție al revistei trebuie să impună autorilor adoptarea unui sistem unitar și științific in folosirea aparatului critic. Actuala formulă „fiecare cum știe cum crede”, este de neadmis. WWW. belică (p. 447—479)*. Prin multitudinea faptelor reliefate, el poate constitui un prețios ajutor In multe articole cu subiect adiacent. Foarte interesant ca problematică este articolul Rodicăi Radu, Probleme politice și culturale tn dezbaterea intelectualității ieșene „tn anii imediat următori primului război mondial" (p. 503 — 512). Bine orientat și scris cu o deosebită vervă, el reprezintă o oglindă a poziției progresiste a intelec- tualității ieșene (a celei mai mari și Însem- nate părți a ei) in tumultuoșii ani postbelici**. Pe linia unor mai vechi preocupări, Valeriu Florin Dobrinescu ne relevă cu forța de convingere a faptelor, importante acțiuni ale luptei antifasciste desfășurate in deceniul al IV-lea de tineretul universitat ieșean. Titlul articolului său este Din activi- tatea antifascistă a studenților ieșeni 1933 — 1939 (p. 561 — 571). Problemelor dc istorie economică le sînt consacrate un număr dc articole, semna- te de I. Agrigoroaie, Curente și tendințe in gîndirea economică românească din peri- oada interbelică (p. 481 — 489), Gh. Buzatu, Partidele politice burgheze și politica econo- mică românească după desăoîrșirea unității naționale 19ÎS —1928 (p. 491 — 501), I. Saizu și C. Botez, Teoretizări interbelice cu privire la valorificarea rațională a patrimoniului silvic național (p. 533 — 549) și Constantin Botez, Din istoricul pădurii românești, II. Coordonate bibliografice, (p. 577 — 592). ♦ Nu prea înțelegem cum anume a fost „pus in pagină”, din punct de vedere cronologic, acest articol. Astfel dc la p. 447 la 462, cele relatate se referă la anii 1932—1939. De la p. 463 la începutul p. 465 luăm cunoștință de elemente petrecute în anii imediat urmă- tori primului război mondial (1919—1921). La p. 465—466 autorii se referă, in premieră, la readucerea rămășițelor pămîntești ale lui Dimitric Cantcmir în țară din Uniunea Sovietică în anul 1935. La p. 466, la p. 473, aflăm fapte legate de deceniul 1918—1928- In sfirșit, între p. 473 și 479 nc sînt relatate chestiuni privitoare la anii 1932—1944. Concluzia : îmbinarea criteriului cronologic cu cel tematic rămine de multe ori doar un dezi derat. ♦* Facem totuși citeva observații necsen- țiale : pentru prezența lui P. Constantincscu- lași și a lui Octav Băncilă la greva generală din octombrie 1920 există surse informative care sint mai concludente dccit ziarul „Opi- nia” (p. 506). La procesul din 1919, la care sc referă.autoarea, nu era incriminat, dc fapt, TWlMMMnflirfTănasc (p. 506), ci muncitorul 752 REVISTA REVISTELOR DE ISTORIE 4 Un ultim grup de materiale abordează teme legate de istoria politică. I. Ciupercă Din activitatea partidelor politice din România la sfirșitul guvernării liberale, 1921 — 1928 (p. 513—520), C. Cloșcă, România tn fata holăririi decisive privind ieșirea din războiul hillerist (p. 593—607), D. Morărașu, Declan- șarea procesului revoluționar din România in august 1944 și problema participării maselor la viata de stat (p. 609—615) și Em. Bold și A. Carpinschi, Petre Andrei om politic (p. 573-576). Articolul Petre Andrei, om politic redă tutr-un spațiu foarte restrlns cîteva idei asupra cărora merită să reflectăm. Autorii au reliefat, cu justețe, distinctele trăsături care l-au caracterizat pe Petre Andrei In postura de om politic democrat, permanent angajat in adversitatea sa față de forțele de dreapta, fasciste. La rubrica de „Evocări” a nr. XI sint publicate sub semnăturile lui Claudiu Paradais Maria Paradaiser și Mihai Bordeianu două interesante articole : 120 de ani de la înființa- rea Pinacotecii naționale și a școlii de arte frumoase din Iași și 80 de ani de la moartea lui Gh. Panaiteanu-Bardasare (p. 715 —734) și Biblioteca centrală universitară din Iași la -340-a aniversare (p. 735—739). Rubrica de „Documente” a numărului jubiliar atrage atenția (nu prin numărul materialelor incluse, căci sint doar 6), ci prin interesul major pe care acestea le prezintă. Referitoare la personalități proeminente ale istoriei și culturii românești (Al. 1. Cuza, V. Alecsandri, A. D. Xenopol, Simion Mehe- dinți) ele aduc sub semnăturile lui Paul Păl- tănea, regretatul C. Turcu, Rodica Radu și George Juvara, informații referitoare la fapte semnificative din viața și activitatea personalităților amintite, legate, de nu puține ori și de momente importante ale istoriei țării. Cu meticulozitatea și precizia, care li sint de mult cunoscute și recunoscute. Const. C. revoluționar care se afla In fruntea mișcării socialiste ieșene. Procesul, dealtfel, a avut un deosebit ecou in Întreaga țară. Problema „dozării” și a respectării proporțiilor reale in analiza unor fapte și evenimente istorice re- prezintă o chestiune importantă. Angelescu publică o comunicare intitulată Generalul locotenent din armala rusă Emil' Wittgenstein despre participarea României la războiul din 1817—1818 (p. 681 —684), care aduce importante și utile informații din par- tea Unui aghiotant al țarului Alexandru al- U-lea, referitoare la participarea României la războiul din 1877-1878. Un interesant și documentat articol este cel semnat de Maria Huminic-Teclean intitu- lat Documente din secolul al XX-lea privind Palatul Al. I. Cuza din Iași (p. 687—711). Din cuprinsul rubricii „Muzeologie” ne-au reținut atenția articolele semnate de Eugenia Ursescu și Const. Ostap, FL Buimestruc, Victoriei Semendeaev, Gh. Bodor. Ultimul, pune o interesantă problemă de sociologie rurală, pornind de la elemente de etnografie ale unui sat contemporan. Rubricile de „Arheologie”, „Restaurare- eonservare” și „Recenzii” (aceasta poate puțin prea tehnicistă) Întregesc acest deosebit de interesant număr al revistei. Am recomanda in Încheiere, colectivului coordonator ca la viitoarele apariții ale revistei să țină seama de citeva sugestii. In primul rind o mai bună compartimentare sau prc- porționalizare-intre materialele care abordează probleme referitoare la istoria lașului sau a Moldovei și cele ce se referă la istoria națională sau universală. Pledăm, dat fiind profilul revistei și ariei geografice căreia i se adresează in primul rind, pentru preponderența primelor două. Publica- rea din celelalte domenii să fie făcută in exclusivitate lucrărilor cu adevărat repre- zentative (prin conținutul lor și nu plccfnd de la (rc)numele autorilor) sau care aduc fapte și interpretări noi, deosebit de valoroase In problematica respectivă. Credem că temele de istorie a culturii (interesante și pasionante) iși pot găsi tot mai frecvent și cuprinzător loc in paginile revistei. Este indiscutabil faptul că rezultat le obținute după un deceniu de la reapariția revistei „Cercetări istorice” sint, in linii esențiale, Îmbucurătoare. Revista și-a îmbo- gățit permanent rubricile, și-a îndeplinit, intr-o Însemnată măsură, menirea, a adus o contribuție notabilă la valorificarea cercetă- rilor de istorie, muzeologie, arheologie din Iași și alte centre ale Moldovei. L. Eșanu www.dacaromaiiica.ro „REVISTA DE ISTORIE” publică In prima parte studii, note fi comuni- cări originale, de nivel științific superior, din domeniul istoriei vechi, medii, mo- derne și contemporane a României și universale. In partea a doua a revistei, de in- formare științifică, sumarul este completat cu rubricile, Probleme ale istoriografiei contemporane, Cronica vieții științifice, Cartea românească și străină de isto- rie, Revista revistelor de istorie, Buletin bibliografic, in care se publică materiale privitoare la manifestări științifice din țară și străinătate și sint prezentate cele mai recente lucrări și reviste de specialitate apărute in țară și peste hotare. NOTĂ CĂTRE AUTORI Autorii sint rugați să trimită studiile, notele și comunicările, precum și materialele ce se încadrează tn celelalte rubrici, dactilografiate la două rinduri, trimiterile infrapaginale fiind numerotate in continuare. De asemenea, docu* mentele vor fi dactilografiate iar pentru cele tn limbi străine se va anexa tradu- cerea. Ilustrațiile vor fi plasate la sfîrșitul textului. Numele autorilor va fi precedat de inițială. Titlurile revistelor citate tn bibliografie vor fi prescurtate conform uzanțelor internaționale. Responsabilitatea asupra conținutului materialelor revine In exclusivitate autorilor. Manuscrisele nepublicate nu se restituie. Corespondența privind manuscrisele, schimbul de publicații se va trimite pe adresa Comitetului de redacție, B-dul Aviatorilor nr. 1, București — 71247. REVISTE PUBLICATE ÎN EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA • REVISTA DE ISTORIE • REVUE ROUMAINE D’HISTOIRE • STUDII ȘI CERCETĂRI DE ISTORIE VECHE ȘI ARHEOLOGIE • DACIA. REVUE D’ARCHEOLOGIE ET D’HISTOIRE ANCIENNE • REVUE DES BTUDES SUD-EST EUROPfiENNES • STUDII ȘI CERCETĂRI DE ISTORIA ARTEI - SERIA ARTA PLASTICĂ - SERIA TEATRU-MUZICA-CINEMATOGRAFIE • REVUE ROUMAINE D’HISTOIRE DE L’ART - SfiRIE BEAUX-ARTS - sbrie TH£AWwwiaa£0romaaioa.ro HM DIN SUMARUL NUMERELOR VIITOARE M «i Propaganda imperială la Roma in epoca lui Nero. - “ o®"' Cu privire la structura socială a comunităților sătești dintre Carpați și Dunăre in secolul al IV-lea e.n. 1 ' Formația, cultura și Începutul domniei lui Petru Rareș. Teritorii românești sub administrație otomană in secolul al XVI-lea. De la conștiința unității de neam la conștiința națională. Manualele școlare din epoca pașoptistă în slujba idealurilor naționale românești. Poziția Marii Britanii la Congresul de pace de la Viena (1814—1815). începuturile și dezvoltarea învățămîntului economic românesc pînă la 1877. Aspecte ale genezei „noului activism” al popoarelor asuprite din Ungaria (1900—1905). România și țările balcanice In perioada 1900—1911. Concepția Partidului Comunist Italian privind cucerirea puterii politice. Presa comunistă în România interbelică. Considerații privind social-democrația germană 1869—1914. Instituția agiei în Țara Românească. Structuri și tendințe în evoluția demografică a orașului românesc (a doua jumătate a secolului XIX). „Noaptea cuțitelor lungi” în viziunea diplomației românești și americane. Tendințe în structura economiilor naționale ale sud-estului european între cele două răz- boaie mondiale. Curente social-economice românești în perioada interbelică: doctrina economică a țără- nismului. Unificarea instituțional-administrativă a României întregite. Matematica și Istoria social-economică. începutul impactului. R1I ISSN 0567-6304 I.P. Informația 1335 WWW.daQOKmi3nica.rO 43 Lei 15