ACADEMIA DE ȘTIINȚE SOCIALE Șl POLITICE A REPUBLICII SOCIALISTE RO MÂNIA DIN SUMARĂ 44 ROMÂNI DIN 1918 âsIl^Ei ANI DE LA Fj^lÂ^ÂiȘTAT^Liil NAȚIONAL UNITAR ROMÂN MAREA UNIRE DIN 1918 ÎN ISTORIA POPORULUI ROMÂN. ' ’ ------1IĂ SOGjALISTĂjlAlpEA DE-A63-» ANIVERSARE Ă ~ "' .aR: ,?.i , -i / i; । p , . i < ; . 1 ii | j I i| ii !' i: ;; ' I; ’ . i GJjrqkihs .îl 'toNțgA E^.imTIONAaLÂn ÎN; POLIȚIGA EXTORCA iA. ROlkÂNilEI m&iM» MbNDlÂilZ li <; Opresutj . MARII UNIRI ^Ghkorghr Ioniță. PROBL DIN PȚ ia RĂZBOI MbNDlÂțL'l, ii. ■, । ■4'4^ ■ f >1 b J LUPTA PENTRU. UNIRE DIN 11918; REFLECTATĂ j ' 4 ] ÎN ACTIVlTAT^^^RESPONDENTĂiLUi NIGOLAE IORIjA ’ |l || I I, 'fi' 1 'i ' :i 'I ■ Nicolae îju, ' ■ -:J’ ■ ;i': -4 4 4' ROMÂNIA ȘI STATELE1SUCCESORALE plN CENTRUL ȘI SUD-ESTUL EUROPEI LA CONFERINȚA DE PACE DE LA PARIS (1919-1920) I. |! (l i | I' I । CoHBTAJttlN Bo PROBLEME ALE ISTORIOGRAFIEI CONTEMPORANE MESAJUL PATRIOTIC AL DOCUMENTELOR ; , L ; . ' l! . 4 ' iii " i' : ■ ii 1 , 1 lONEl. IG superior celor realizate, în aceeași perioadă, de Austria, Belgia, Canada, Franța, E.F.G., S.U.A., Japonia, țări în care ritmurile de creștere s-au situat între 2,5—4,3%. Tot astfel socotim semnificativ că producția industrială a României anului 1950 se realizează azi la noi în 10 zile, iar cea din 1965 în 60 de zile. De asemenea, menționăm că, în prezent, industria constructoare de mașini, împreună cu industria chimică și alte sectoare industriale, participă cu două treimi la realizarea exportului României socialiste. Economia națio- nală dispune astăzi de peste 2000 miliarde fonduri fixe, peste 80% din acestea realizîndu-se în ultimii 15 ani. Comparativ cu anul 1950, volumul fondurilor fixe a fost în anul 1981 de 9 ori mai mare. Și poate mai semni- ficativ decît oricare alt parametru este că toate județele țării dispun de capacități de producție pentru realizarea unei producții industriale de peste 10 miliarde lei, față de numai 3 județe în 1965 și 21 județe în 1975 3. în planul activității desfășurate pe multiple planuri de România socialistă pentru lichidarea decalajelor față de țările dezvoltate, dorim să relevăm că, pășind ferm pe drumul industrializării socialiste, România s-a apropiat sau chiar a depășit o serie de țări dezvoltate din punct de vedere economic în ce privește producția pe locuitor la un șir de produse importante : energie electrică, oțel, cauciuc sintetic, fire și fibre artificiale, îngrășăminte chimice, ciment, aparate de radio, frigidere, televizoare, țesături, încălțăminte etc. în perioada 1950—1981, de pildă, producția de energie electrică pe locuitor a crescut în România de 23 ori, iar în Statele Unite de 4 ori. în Franța producția de energie electrică pe locuitor era de 6 ori mai mare în 1950 decît în România, iar în 1980 diferența a rămas sub 40 %; față de Italia decalajul de peste 4 ori în 1950 s-a redus sub 10 % în 1980. Produc- ția de oțel pe locuitor a crescut în România, în perioada 1951—1980, de 17 ori; în anul 1980 țara noastră a realizat o producție de oțel pe locuitor mai mare decît S.U.A., Anglia, Italia și Franța. Este semnificativ și în privința venitului național pe locuitor că, față de țările dezvoltate, în anul 1950 era în România de 15—20 de ori mai mic iar astăzi este de cel mult 4—5 ori mai mic4 5. Datele mai sus prezentate și altele care pot fi avute în continuare în atenție ne conduc firește la punerea deschisă a problemei eforturilor pe care am fi trebuit să le facem dacă România nu ar fi optat și nu ar fi înfăptuit o măreață operă de industrializare socialistă. Tabelul următor înfățișează succint cît ne-ar fi costat procurarea unor produse pe care ar fi trebuit să le importăm dacă economia românească nu ar fi urmat calea industrializării6. Un calcul elementar ne conduce, în continuare, la stabilirea sumelor care ne-ar fi costat asigurarea bazei tehnico-materiale a agriculturii exis- tente în anul 1981. în cazul tractoarelor : 156000 bucăți x 12000 dolari = = 1872 milioane dolari; combine autopropulsate: 44000 bucăți x 62000 3 Aceste date sintetice slnt reproduse după „Scînteia” din 12 iunie 1983. 4 Ibidem. 5 Tabelul este reprodus după „Scînteia” din 12 iunie 1983. www.oacoromamca.ro 5 ROMÂNIA SOCIALISTA ȘI MAREA UNIRE DIN 1918 1073 dolari = 2728 milioane dolari; îngrășăminte chimice : 1600000 tone x X 180 dolari = 288 milioane dolari. Produsul Piața U.M. Prețul (in dolari) Total dolari la nivelul producției românești din 1981 Televizoare alb-negru R.F.G. buc. 150-245 104.000.000 Frigidere R.F.G. buc. 210 84.000.000 Tractoare Franța buc. 10.300 — 13.000 816.000.000 Combine autopropulsate Locomotive electrice și diesel Franța buc. 43.000-84.000 372.000.000 pentru linii magistrale R.F.G. buc. 68.000 1.700.000 Autocamioane R.F.G. buc. 50.000-60.000 1.100.000.000 Autoturisme Franța („Renault”) buc. 8 100 745.200.000 îngrășăminte chimice S.U.A. tona 175-180 475.000.000 Fibre chimice S.U.A. tona 1780 — 1970 384.000.000 Laminate de oțel Olanda tona 270- 367 3.010.000.000 Rezultă că numai pentru dotarea agriculturii cu acest număr de tractoare, combine autopropulsate și asigurarea îngrășămintelor chimice, fără a mai socoti celelalte tipuri de mașini-unelte agricole, economia noastră ar fi trebuit să cheltuiască aproape 5 miliarde de dolari. Dar calculele se pot face în continuare și asupra altor ramuri ale economiei naționale, ceea ce nu ar aduce decît în sprijin noi argumente pentru recunoașterea însemnătății efortului propriu pe care România Socialistă l-a făcut și-l face pentru industrializarea sa puternică și multi- laterală. în această optică, dorim să subliniem în mod deosebit faptul că dinamica înaltă a dezvoltării industriale a României — pînă la nivelul atins astăzi — are la bază mai ales transformările structurale intervenite în industrie cu deosebire după istoricul Congres al IX-lea al partidului, prin promovarea hotărîtă a ramurilor și subramurilor industriale, a acelor activități care asigură promovarea largă a progresului tehnico-științific în întreaga economie, o valorificare superioară a potențialului de resurse și forță de muncă: metalurgia oțelurilor superioare, electronica, electro- tehnica, producția de elemente de automatizare, de mașini-unelte de mare performanță, chimia de sinteză fină, de tonaj redus și valoare ridi- cată ș.a. Este semnificativ că numai ponderea industriei constructoare de mașini și a chimiei în totalul producției industriale era la începutul anului trecut de peste 40 % față de mai puțin de 13 % în 1938. Sînt desigur și alte elemente care trebuie subliniate pentru a pune mai bine în lumină rolul și importanța cu totul deosebită a industriei în strategia dezvoltării economiei. Astfel, productivitatea muncii în ultimele trei decenii a crescut în industrie de cca. 9,5 ori, realizîndu-se un ritm mediu anual de creștere de cca. 7,5%; în cincinalul 1981—1985 sporirea prevăzută este de peste 40 %, într-un ritm mediu anual de aproape 7 %. Este important de reținut ca în actualul cincinal cca. 85% din sporul www.dacaromanica.ro 1074 GHEORGHE I. IONIȚA venitului național se va obține pe seama creșterii productivității muncii sociale. Dar mai presus decît orice element particularizat al judecăților noastre se impune credem concluzia pe care o desprindea tovarășul Nicolae Ceaușescu în privința locului și rolului industrializării României în decur- sul dezvoltării noastre istorice. „Acum, în actualele împrejurări ale crizei economice mondiale — afirma recent conducătorul partidului și statului nostru —, putem afirma cu deplin temei că politica partidului nostru de creare a unei industrii puternice, moderne s-a dovedit și se dovedește pe deplin justă. Fără existența unei asemenea industrii nu am putea face față problemlor grele actuale din economia internațională ... Dacă nu am fi realizat o asemenea industrializare a țării, România ar fi rămas pentru o vreme îndelungată într-o stare de înapoiere care ar fi afectat grav construcția socialismului, munca și viața poporului nostru”. Și tot în acest fel, considera tovarășul Nicolae Ceaușescu la Plenara lărgită a C.C. al P.C.R. din 1—2 iunie 1982 : ,.Dacă România, trecînd pe calea construcției socialiste, nu ar fi acționat pentru dezvoltarea puternică a forțelor de producție, pentru realizarea unei industrii moderne ,pe baza tehnicii celei mai avansate, am fi rămas în continuare o țară slab dezvol- tată, dependentă de țările industrializate. Dezvoltarea puternică a indus- triei socialiste, amplasarea forțelor de producție și progresul industriei în toate județele au constituit și constituie factorul esențial al victoriei socialismului, al trecerii la făurirea societății socialiste multilateral dez- voltate și înaintarea spre comunism”6. 2. Dezvoltarea intensivă și multilaterală a agriculturii a devenit un obiectiv central al politicii partidului și statului nostru și face parte integrantă din politica științifică de dezvoltare multilaterală a societății, de făurire a unei economii puternice, unitare, echilibrate, care să asigure ridicarea continuă a nivelului de viață material și spiritual al întregului popor, suveranitatea și independența națională. Este important de a fi precizat că modernizarea economiei naționale în plin proces de revoluție tehnico-științifică nu afectează importanța economică, socială și politică a agriculturii, chiar dacă asistăm la reducerea însemnată a ponderii ei în utilizarea forțelor de producție, în produsul social și venitul național. Corelația strînsă ce trebuie să existe între industrie și agricultură a fost scoasă în relief de tovarășul Nicolae Ceaușescu la Congresul al II-lea al consiliilor de conducere ale unităților agricole socialiste, din februarie 1981: „Pornind de la principiile generale ale socialismului și de la realitățile concrete ale țării noastre, Programul partidului, Congre- sul al Xll-lea au trasat ca obiectiv central, dezvoltarea concomitentă și puternică atît a industriei și îndeosebi a producției de materii prime energetice, cît și a agriculturii — ca ramură de bază a economiei naționale, în acest spirit, partidul asigură, odată cu progresul neîntrerupt al indus- triei, ridicarea la un nivel și mai înalt a rolului agriculturii în dezvoltarea echilibrată a întregii economii, în satisfacerea cerințelor de viață ale poporului, în întreaga operă de construcție socialistă”. • Nicolae Ceaușescu : Expunere cu privire la stadiul actual al edificării socialismului tn (ara noastră..., p. 20. www.dacaromaiiica.ro 7 ROMÂNIA SOCIALISTA ȘI MAREA UNIRE DIN 1918 1075 Ținînd seama de obiectivul fundamental pentru cincinalul 1981 — — 1985, Congresul al XII-lea al P.C.R. a trasat sarcina dezvoltării puternice a agriculturii. în această direcție, pentru a reliefa importanța deosebită a agriculturii în contextul dezvoltării generale, tovarășul Nicolae Ceaușescu sublinia: „Să înțelegem bine că agricultura este o ramură funda- mentală pentru societatea noastră, că fără agricultură nu putem realiza socialismul, nici socialismul multilateral dezvoltat, nici comunismul”. După cum este cunoscut, industria și-a sporit și-și sporește continuu și substanțial aportul la creșterea și modernizarea bazei tehnico-materiale a agriculturii noastre. Numărul de tractoare din dotarea agriculturii a crescut de la 13700 în 1950 la 156000 în anul 1981, iar cel al combi- nelor autopropulsate pentru cereale de la 292 în 1965 la 44000 în 1981. Cantitatea de îngrășăminte chimice livrată agriculturii a sporit de la 6000 tone în 1950 la peste 1600000 tone în 1981. Suprafața amenajată pentiu irigat a crescut de la 229900 hectare în 1965 la 2318000 hectare în 1981. Drept rezultat, numai în deceniul 1970—1980 producția agricolă a crescut de peste 1,6 ori7. Sînt bine cunoscute performanțele și rezultatele obișnuite pe care le raportează an de an agricultura noastră socialistă. Ele constituie o dovadă elocventă a superiorității agriculturii socialiste, a justeței politicii partidului nostru, a măsurilor hotărîte întreprinse de conducerea parti- dului și statului, de tovarășul Nicolae Ceaușescu, de dezvoltare și moder- nizare a acestei ramuri de bază a economiei naționale. în lumina hotă- rârilor Congresului al XII-lea al P.C.R., în cincinalul 1981—1985 dezvol- tarea prioritară a agriculturii, ramui'ă care condiționează progresul econo- mico-social general al țării noastre, necesită înfăptuirea unei noi și pro- funde revoluții agrare, care să cuprindă toate verigile de care depinde creșterea substanțială a producției agiicole, a productivității muncii, a nivelului tehnic și științific, a eficienței economice, activitatea socială generală de la sate, lărgii ea orizontului de cunoaștere științifică și educație revoluționam a oamenilor muncii de la sate. înfăptuirea unei profunde revoluții agrare este un imperativ al trecerii la o nouă calitate, ea trebuind să se materializeze într-o creștere importantă a randamentelor la cultura plantelor și a producțiilor din zootehnie, în ridicarea eficienței economice în această ramură de bază a eco- nomiei naționale. Pentru înfăptuirea noii revoluții agrare, pe care o putem socoti drept o revoluție a noii calități în agricultură, există create con- dițiile obiective. Agricultura de azi dispune de o puternică bază tehnico- materială, de un cadru organizatoric superior, de o dotare corespunzătoare cu mașini și utilaje, de un program de perspectivă menit să pună mai bine în valoare marile sale resurse — fondul funciar, forța de muncă și de creație a celor care activează în această ramură — pentru a răspunde cerințelor dezvoltării armonioase a economiei naționale în întregul ei, asigurării progresului necontenit al patriei noastre. De o importanță vitală pentru dezvoltarea agriculturii noastre socialiste, pentru progresul întregii economii naționale este Programul național pentru asigurarea unor producții agricole sigure și stabile, prin creșterea potențialului productiv al pămîntului, mai buna organizare ’ Date reproduse după „Sclnteia” din 21 iunie 1983. www.dacoromanica.ro 1076 GHEORGHE I. IONIȚA 8 și folosire în mod unitar a terenurilor agricole, a întregii suprafețe a țării, realizarea irigațiilor pecca. 55—60% din suprafața arabilă, a lucră- rilor de desecări și combatere a eroziunii solului. Prin tot ceea ce s-a întreprins și se întreprinde pe tărîmul dezvoltării activității din agricultură sînt create în prezent condiții din ce în ce mai bune pentru aprovizionarea populației cu produse agroalimentare, pentru crearea disponibilităților necesare exportului; agricultura îndeplinindu-și și puțind să-și îndeplinească în continuare rolul de ramură de bază a economiei naționale. 3. Strategia de largă anvergură a determinării progresului econo- mico-social al României Socialiste, strategie concepută și aplicată cu contribuția hotărîtoare a tovarășului Nicolae Ceaușescu, presupune, implică — într-o zonă de mare însemnătate — dezvoltarea puternică a științei și cercetării. După cum este cunoscut, Congresul al Xll-lea al partidului și — de la el încoace — alte evenimente remarcabile, precum Conferința Națio- nală a partidului din 16—18 decembrie 1982, au scos în evidență rolul hotărîtor în etapa actuală al științei și tehnologiei pentru creșterea eco- nomică, pentru asigurarea resurselor energetice și lărgirea bazei proprii de materii prime, pentru ridicarea gradului de eficiență a întregii activități. în prezent se fac eforturi apreciabile pentru valorificarea superi- oară a bazei tehnico-materiale și umane a științei și tehnologiei care a fost puternic dezvoltată în ultimele planuri cincinale. Așa, de pildă, dacă în anul 1965 personalul ocupat în cercetare era de 50 mii de per- soane, în 1980, numărul lor crește la aproape 200 mii, iar în 1985 se prevede să ajungă la 245 mii. Fondurile fixe ale cercetării au sporit în 1980 de 4,5 ori față de 1965, iar cheltuielile pentru știință și tehnologie au crescut de la 5 miliarde lei în cincinalul 1961—1965 la peste 46 miliarde în perioada 1976—1980, prevăzîndu-se să se atingă 70 miliarde lei în cin- cinalul 1981—1985 8. în condițiile alocării unui volum mare de fonduri pentru activitatea de cercetare, dezvoltare tehnologică și introducerea progresului tehnic, problema eficienței utilizării acestora devine o problemă de prim ordin. Eficiența cercetării științifice și progresului tehnic se asigură astăzi în primul rînd printr-o riguroasă selectare a obiectivelor de cercetare, încă de la introducerea în plan, astfel încît acestea să fie strîns legate de obiec- tivele majore ale dezvoltării economico-sociale a țării. Adoptarea de către Congresul al Xll-lea al P.C.R. a Programului—directivă de cerce- tare științifică, dezvoltarea tehnologică și de introducere a progresului tehnic a stimulat nivelul calitativ al procesului de selectare. 4. Ca urmare a modernizării structurii economiei naționale, a racor- dării acesteia la tendințele actuale și de perspectivă ale economiei mon- diale, generate de revoluția științifico-tehnică contemporană, a sporit și sporește permanent productivitatea muncii sociale, s-a îmbunătățit locul țării noastre în cadrul diviziunii internaționale a muncii. România Socialistă a depus și depune mari eforturi pentru creșterea volumului relațiilor sale economice externe, pentru participarea ei la circuitul eco- nomic mondial. 8 Datele sint preluate din articolul lui Mihail Florescu : Știinfa fi cercetarea — compo- nente hotărîtoare ale progresului economiei In „Revista economică”, nr. 33 din august 1983, p. 101 www.dacannnanica.ro 9 ROMÂNIA SOCIALISTA ȘI MAREA UNIRE DIN 1918 1077 Progresul forțelor de producție ale țării a permis și permite creșterea necontenită a eficienței relațiilor economice externe ale României Socialiste. Rezultatul profundelor modificări structurale pe ramuri ale eco- nomiei noastre naționale, inclusiv în structura comerțului exterior, este reflectat în plan calitativ de ritmul creșterii economice, respectiv sporirea venitului național pe locuitor într-un ritm pe care puține țări ale lumii l-au înregistrat, ca și de participarea României la comerțul mondial la cote în permanentă ascensiune. Potrivit calculelor Băncii Mondiale9, ritmul mediu anual de creștere a produsului național brut pe locuitor în perioada 1965—1980 situa România Socialistă pe locul întîi în Europa și pe imul din primele locuri în lume. Totodată, exportul românesc a înregistrat și înregistrează o dinamică superioară exportului mondial, atît în ce privește ansamblul mărfurilor, cît și grupa mărfurilor manufac- turate, ceea ce a dus și duce la îmbunătățirea participării României Socialiste la comerțul mondial, caracterizată cantitativ prin sporirea ponderii țării noastre în exportul mondial total, iar calitativ, printr-o participare tot mai însemnată la exportul de produse manufacturate. Dezvoltînd cu precădere, în ultimii ani acele industrii care au cunos- cut și pe plan mondial o tendință ascendentă, România Socialistă a mic- șorat decalajul față de țările dezvoltate în sectoare importante ale indus- triei, depășind considerabil media mondială în ce privește producția pe locuitor la numeroase produse ale industriei moderne. 5. în anii socialismului victorios și cu deosebire astăzi suportul material al traducerii în viață a amplelor programe și măsuri de creș- tere a nivelului de trai al populației l-a constituit faptul că politica de dezvoltare continuă, în ritm susținut, echilibrată a întregii economii naționale a fost concepută astfel îneît dezvoltarea economică să nu devină un scop în sine, ci să fie subordonată ridicării bunăstării populației, înfloririi personalității umane. La baza acestei concepții se află o analiză riguroasă a realităților concrete din țară, conectate stărilor de lucruri din viața internațională, necesitatea ca poporul român să se poată bucura de binefacerile noii societăți socialiste. Ținîndu-se seamă de aceste temeiuri a fost elaborată o strategie pe termen lung a cărei esență constă în opțiunea pentru stabilirea — în condițiile țării noastre — a unei rate înalte a acumulării care a constituit impulsul fundamental al dezvoltării forțelor de producție. Aceasta a avut drept consecință creșterea în rit- muri rapide a venitului național, ceea ce a permis, printr-o politică justă de împărțire a acestuia în fond de consum individual și fond de consum social, o creștere echitabilă a posibilităților tuturor membrilor societății de acoperire a nevoilor lor. Pe de altă parte, punerea în practică a pro- gramelor de dezvoltare a economiei — înfăptuite prin politica de indus- trializare, de dezvoltare socialistă a agriculturii ca și a celorlalte ramuri ale economiei — a permis crearea de condiții materiale tot mai bune, de la o etapă la alta, pentru acoperirea nevoilor de bunuri materiale și de servicii ale populației. Deosebit de semnificativ pentru evidențierea fundamentelor eco- nomice ale creșterii nivelului de trai al populației este sporul efectiv de venit național raportat pe un locuitor. Astfel, în anul 1980 față de 1975 0 Vezi „World Bank Atlas”, 1976- p. 5 și „World Bank Atlas”, 1981, p. 6. www.dacoromamca.ro 1078 GHEORGHE I. IONIȚA 10 sporul menționat a fost de aproape 8 000 lei, cu aproape 30 % mai mare decît cel realizat în 1975 față de 1970. în anul 1980, numai sporul de venit național realizat pe locuitor față de 1970 era mai mare decît între- gul venit național pe locuitor din 1965. Aceste realizări importante înre- gistrate în creșterea avuției naționale și a puterii economice a țării noastre au constituit elementul hotărîtor care a stat la baza succeselor realizate în creșterea nivelului de trai al populației. Dezvoltarea forțelor de producție, a bazei tehnico-materiale a socie- tății a asigurat și asigură creșterea retribuției reale a oamenilor muncii — în ultimele trei decenii de mai bine de patru ori —, a desfacerilor de mărfuri — de 15 ori —, ceea ce se reflectă în faptul că la o serie de produse de bază consumul pe locuitor, în condițiile creșterii populației, a înregis- trat progrese deosebit de importante. în perioada 1950 — 1980, potrivit raportărilor Plenarei lărgite a C.C. al P.C.R. din 1—2 iunie 1982, în condițiile creșterii numărului locu- rilor de muncă cu peste 5 milioane, retribuția medie nominală netă a sporit de la 330 lei la 2 238 lei lunar. De asemenea, veniturile nominale nete lunare ale țărănimii au crescut de la 167 lei la cca. 1400 lei. Cheltu- ielile social-culturale pe un locuitor au crescut de la 211 lei la cca 3 200 iei10 11. în ce privește consumul populației, în cei 30 de ani avuți în vedere, acesta a crescut pe locuitor la carne de 3,7 ori, la lapte de 1,6 ori, la ouă de 4,5 ori, la zahăr de 4 ori, la legume de peste 2 ori. Este deosebit de important faptul că aceste sporuri s-au realizat în condițiile creșterii rapide a populației urbane — de la 3,7 milioane în 1948 la 11,0 milioane în 1980 u. A crescut, totodată, gradul de înzestrare a populației cu obiecte de folosință îndelungată și, în special, cu televizoare, frigidere, autotu- risme și altele. La o serie de produse alimentare și industriale consumul a ajuns la nivelul multor țări dezvoltate. în perioada 1950—1980 s-au construit cca. 4,6 milioane locuințe, ceea ce înseamnă că aproximativ 70% din populația țării beneficiază de locuințe noi. în actualul cincinal, după cum se știe, acestui obiectiv al construcției de noi locuințe i se acordă o atenție deosebită. România se situează astăzi, în ceea ce privește numărul locuințelor date în folosință la 1000 de locuitori, înaintea unor țări cum sînt: Austria, Danemarca, Franța, R.F. Germania, Italia, Olanda și Suedia. S-a îmbunătățit și se îmbunătățește necontenit starea de sănătate a populației. Mortalitatea infantilă a scăzut de la 142,7 la mia de copii născuți vii în 1948 la 29,3 în 1980. Ritmul mediu anual de creștere a populației a fost de 1,1%, ceea se situează România printre țările care au cea mai rapidă evoluție demografică din Europa. Totodată, durata medie de viață a crescut de la 42 de ani în 1932 la 70 de ani în perioada 1976-198012. Cheltuielile social-culturale pe un locuitor au crescut, în 1982, față de 1950, de peste 17 ori. 10 Nicolae Ceaușescu : Expunere cu privire la stadiul actual al edificării socialismului tn fara noastră..., p. 21. 11 Nicolae Ceaușescu : Op. cit., p. 21—22. 13 Nicolae Ceaușescu : Op. cit., p. 22. www.dacoromamca.ro 11 ROMÂNIA SOCIALISTA ȘI MAREA UNIRE DIN 1918 1079 în mod deosebit dorim să subliniem în continuare că eforturile întreprinse pentru dezvoltarea economică a țării, pentru creșterea avuției naționale și a eficienței economice au permis adoptarea în ultimii ani, din inițiativa și sub directa îndrumare a tovarășului Nicolae Ceaușescu, a unui complex de măsuri menite să contribuie la creșterea nivelului de trai al populației, a tuturor elementelor componente ale acestui sistem. Pentru prima dată în istoria poporului român au fost inițiate programe speciale atotcuprinzătoare pentru creșterea nivelului de trai al populației, primul adoptat de Conferința Națională din 1977 pentru perioada 1976—1980, ale cărui prevederi au fost realizate cu succes, iar cel de al doilea de Con- gresul al Xll-lea al partidului pentru perioada 1981—1985, în curs de realizare. Caracteristica esențială a acestor programe constă în aceea că ele au cuprins și cuprind practic toate elementele esențiale — cantitative și calitative — ale creșterii nivelului de trai, începînd cu cele referitoare la sporirea veniturilor din munca și din fondurile sociale, asigurarea fondului de bunuri și servicii pentru crearea unor condiții tot mai bune de viață, de instruire și asistența socială etc. și terminînd cu măsuri concrete de creștere a timpului liber, de protecție și ameliorare a mediului ambiant. Caracterul atotcuprinzător al acestor programe a fost determinat și de faptul că fiecare din ritmurile de creștere precum și prevederile în ansam- blul lor au fost și sînt pătrunse de grija statornică a partidului nostru față de toți membrii societății, din toate zonele țării, indiferent de vîrstă, sex, naționalitate. Pentru a oferi doar cîteva exemple ilustrative în acest plan, am desprinde din fructuoasa dezbatere realizată la Conferința Națională a partidului din 16—18 decembrie 1982 obiectivul trecerii în anul 1983 la sporirea retribuției, măsură care, știut este, a și început să se aplice potrivit Hotărîrii adoptate de Comitetul Politic Executiv al C.C. al P.C.R., la 6 septembrie 198313. Pe ansamblu se prevede că, în actualul cincinal, se va putea realiza o creștere a retribuției oamenilor muncii de cca. 8—10%. Sînt prevăzute totodată creșteri cu cca. 12% ale veni- turilor țărănimii14. Potrivit programelor de autoconducere și autoaprovizionare sînt avute în vedere măsuri energice de întărire a răspunderii comunelor, orașelor și județelor în realizarea bunurilor de consum agroalimentare și industriale necesare unei bune aprovizionări. Din bogăția de probleme și de idei cuprinse în Raportul prezentat de tovarășul Nicolae Ceaușescu Conferinței Naționale a partidului am reține — cu deosebit interes — sublinierea că „Pe ansamblu, în con- dițiile grele ale actualei situații economice, cînd în multe țări se iau măsuri de reducere a consumurilor și veniturilor, vom asigura în continuare creșterea veniturilor oamenilor muncii, ale populației, creșterea bună- stării materiale și spirituale a întregului popor — țelul suprem al politicii partidului, esența societății socialiste multilateral dezvoltate pe care o edificăm în România” 15 16. 13 „Scinteia” din 7 septembrie 1983. 11 Nicolae Ceaușescu : Raport la Conferința Națională a Partidului Comunist Român 16—18 decembrie 1982, Edit. politică, București, 1982, p. 35. 16 Nicolae Ceaușescu : Op. cil., p. 36. www.dacaramanica.ro 1080 GHEORGHE I. IONIȚA 12 6. La temelia României Socialiste de azi se regăsesc cu pregnanță legătura puternică, indestructibilă între partidul comunist și popor, con- sultarea sistematică a oamenilor muncii înainte de elaborarea marilor acte de politică internă și externă, afirmarea spiritului de inițiativă al maselor, implicarea lor activă, responsabilă în adoptarea și îndeplinirea programelor de dezvoltare economico-socială a țării. Participarea tuturor oamenilor muncii, fără deosebire de națio- nalitate, la conducerea treburilor țării are, în societatea noastră socia- listă, o bază politică: puterea de stat o deține poporul. Și are, totodată, o bază economică: generalizarea proprietății socialiste în întreaga eco- nomie națională, oamenii muncii fiind nu numai adevărații stăpîni ai avuției țării, dar și organizatorii întregii activități de producție. Cît pri- vește baza ideologică a participării poporului la conducerea societății, ea s-a consolidat prin înrădăcinarea trainică în conștiința maselor a prin- cipiilor materialismului dialectic și istoric. Faptul că, prin grija parti- dului comunist, a tovarășului Nicolae Ceaușescu, a fost creat im amplu cadru politic-economic-ideologic menit să asigure exercitarea drepturilor și onorarea îndatoririlor cetățenești contribuie, în mod fundamental, la valorificarea superioară a experienței și înțelepciunii oamenilor muncii în activitatea de conducere a societății noastre socialiste. Trăim o epocă în care partidul nostru acționează pentru ca toate energiile poporului, toate resursele sale de inițiativă, de creativitate, de dăruire patriotică, de spirit revoluționar să fie pe deplin valorificate. Un partid de masă nici nu poate avea un țel mai generos, mai însuflețitor decît făurirea unei societăți pentru popor, prin popor. Reiese acest obiectiv cu toată claritatea din sistemul democrației noastre socialiste, pe care — pe drept cuvînt — tovarășul Nicolae Ceaușescu îl aprecia în cadrul Ple- narei lărgite a C.C. al P.C.R. din 1—2 iunie 1982 ,,un sistem democratic unic în felul său, în care reprezentanții direcți ai maselor populare hotă- răsc asupra destinelor țării, asupra căilor de înfăptuire neabătută a Pro- gramului de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate și înain- tare spre comunism, asupra politicii interne și externe, stabilesc măsurile pentru dezvoltarea continuă a patriei, întărirea unității și forței sale materiale și spirituale, a suveranității și independenței României”. Pornind de la concepția că socialismul este opera conștientă a popo- rului, partidul nostru, secretarul său general, tovarășul Nicolae Ceaușescu, au acționat și acționează pentru a asigura, în forme viabile, participarea directă, democratică a întregului popor la conducerea societății. Dez- voltarea fără precedent a forțelor de producție, a bazei tehnico-materiale a societății, înflorirea științei și culturii, transformarea revoluționară a învățămîntului, asigurarea unui înalt nivel de civilizație socialistă, materială și spirituală, sînt fapte ce dovedesc, practic, cu forța lor de convingere, ce poate realiza un popor care, sub conducerea partidului comunist, a luat soarta țării în propriile sale mîini. Expresie concentrată a realizărilor dobîndite în întreaga operă de edificare a noii orînduiri în România, democrația muncitorească revo- luționară se înscrie ca una dintre cuceririle de seamă, istorice ale popo- rului român în anii acestui Ev aprins, ea nefiind un scop în sine, ci o cale reală, eficientă de participare a tuturor oamenilor muncii, fără deo- sebire de naționalitate, la făurirea de către întregul popor a propriei www.dacaromamca.ro 13 ROMÂNIA SOCIALISTA ȘI MAREA UNIRE DIN 1918 1081 sale istorii, a propriului său viitor. Sub această aură sărbătorim — cu demnitate și mîndrie — în aceste zile împlinirea a 65 de ani de la Marea Unire din 1918. 7. Pentru înfățișarea problematicii complexe care se situează astăzi în centrul vieții organizatorice și politico-educative a partidului nostru ne vom servi — în eele ce urmează — de substanțialele aprecieri con- ținute în documentul de excepțională însemnătate pentru afirmarea puternică a spiritului revoluționar, pentru întărirea rolului conducător al partidului în dezvoltarea societății noastre socialiste, cuvîntarea ros- tită de tovarășul Nicolae Ceaușescu la Consfătuirea de lucru pe problemele muncii organizatorice și politico-educative care a avut loc în ■vara acestui an, în zilele de 2—3 august, la Mangalia16. Pornind de la aprecierea rezultatelor bune obținute în îndeplinirea sarcinilor planului pe acest an hotărîtor al actualului cincinal, tovarășul Nicolae Ceaușescu punea aceste rezultate în strînsă legătură cu intensa activitate desfășurată de organele și organizațiile de partid, care au drept țel esențial unirea eforturilor tuturor oamenilor muncii, fără deosebire de naționalitate, în vederea înfăptuirii în cele mai bune condiții a planului de dezvoltare economico-socială a patriei. Rodnicia eforturilor constituie dovada cea mai concludentă că România socialistă de azi este condusă de un partid puternic, cu o unitate monolitică, „un adevărat partid de masă, stimat și urmat cu încredere de întregul popor”* 17. în prezent, în fața națiunii noastre se află obiective deosebit de importante. în raport direct cu această complexitate sporită — așa cum s-a subliniat în ampla cuvîntare a secretarului general al partidului — trebuie să se situeze și preocuparea pentru perfecționarea activității organelor și organizațiilor de partid. Un partid care își întemeiază întreaga sa existență și activitate pe dialectica materialismului științific și istoric trebuie să fie capabil în orice moment să dea cele mai judicioase răspunsuri la solicitările vieții. Din perspectiva acestui imperativ, secretarul general al partidului nostru a ridicat în fața comuniștilor noi cerințe privind creșterea rolului conducător al partidului, ridicarea la un nivel superior a activității organizatorice și de conducere a tuturor organelor de partid și de stat. în concepția clarvăzătoare a secretarului general al partidului împlinirea unui asemenea obiectiv implică, înainte de toate, organizarea temeinică și în detaliu a muncii pentru realizarea în cele mai bune con- diții a hotărîrilor, a legilor, a tuturor planurilor și programelor de acti- vitate. O experiență de aproape 4 decenii de construcție socialistă a vali- dat pe deplin adevărul că socialismul nu se poate construi prin nesocotirea legilor, prin încălcarea lor. Orice nesocotire a acestui adevăr s-ar întoarce ca un bumerang împotriva eforturilor constructive ale poporului. Tocmai de aceea tovarășul Nicolae Ceaușescu a insistat și de această dată asupra necesității studierii temeinice și însușirii de către toate organele de partid și de stat — de sus și pînă jos — a tuturor hotărîrilor și legilor țării. Acestui deziderat trebuie să i se adauge efortul de repartizare a forțelor și de cuprindere a tuturor sectoarelor de activitate, cerință incom- 18 Cuvîntarea a apărut în Edit. politică, București, 1983. 17 Nicolae Ceaușescu : Op. cil., p. 6. www.dacaromanica.ro 1082 GHEORGHE I. IONIȚA 14 patibilă cu practica unor organe de partid și de stat de a începe multiple activități și apoi de a le abandona „pe nesimțite” pe diurn. Creșterea rolului conducător al partidului, s-a subliniat în consfătuire, impune o asemenea organizare a muncii încît să nu rămînă nici un sector, nici o activitate și nici o problemă care să nu fie în atenția organelor de partid și de stat, să nu li se asigure condițiile înfăptuirii în viață, care să nu fie urmărite pînă la capăt. O asemenea capacitate de cuprindere a reali- tății economico-sociale de către organele și organizațiile de partid se asigură, în viziunea secretarului general al partidului, numai prin stabilirea de sarcini concrete pentru fiecare activist, pentru fiecare membru de partid — condiție indispensabilă pentru întărirea răspunderii în muncă, pentru întronarea unei discipline și ordini desăvîrșite în activitatea comuniștilor. Minuțioasa repartizare a sarcinilor trebuie să fie dublată de controlul îndeplinirii acestora, prin raportarea periodică, de către fiecare activist și fiecare membru de partid, a modului în care își desfășoară activitatea, în care își duc la bun sfîrșit îndatoririle ce le revin, sarcinile încredințate. Rolul conducător al partidului capătă valențe superioare numai prin activitatea exemplară desfășurată de fiecare dintre membrii săi. De aici și necesitatea dezvoltării spiritului critic și autocritic. Apartenența la partidul nostru comunist incumbă mari și multiple responsabilități din partea fiecărui comunist, indiferent dacă acesta este muncitor al uzinei, al ogorului, al științei, învățămîntului și educației sau al simțirii și rostirii prin arte. Intrînd în rîndurile partidului, fiecare comunist își asumă implicit nenumărate îndatoriri ce decurg din înalta misiune de forță politică conducătoare a partidului. în virtutea acestei realități, comunistul trebuie să se manifeste în toate împrejurările ca un conducător revoluționar, capabil să pună, în orice împrejurare, mai presus de interesele personale interesele partidului, ale poporului, să se dăruiască cu toată puterea sufletului cauzei nobile a partidului, luptînd fără preget, pînă la sacrificiul de sine, pentru izbînda acesteia. Un asemenea profil de comunist revoluționar are în vedere tovarășul Nicolae Ceaușescu în referirile făcute, la consfătuirea de lucru, la necesitatea formării comuniș- tilor ca adevărați revoluționari de profesie, capabili să răspundă la orice sarcină încredințată de partid, să fie în măsură oricînd să lucreze oriunde o cer dezvoltarea socială a țării, făurirea socialismului multilateral dez- voltat în patria noastră, să-și facă exemplar datoria atît față de generația lor, cît și față de generațiile viitoare. Un asemenea statut social superior comunistul și-1 poate asigura numai adăugind cunoștințelor sale profe- sionale un puternic spirit revoluționar de luptă, prin însușirea științei revoluționare materialist-dialectice. Exercitarea în cele mai bune con- diții de către fiecare comunist a înaltelor sale responsabilități politice necesită, în viziunea secretarului general al partidului, îmbinarea cores- punzătoare a calității lor de autentici specialiști cu aceea de adevărați revoluționari comuniști, contopirea celor două laturi ale cunoașterii cu spiritul de luptă pentru transformarea revoluționară a lumii. Acesta este și trebuie să fie criteriul esențial pentru alegerea și promovarea în activul și în organele de partid a celor mai buni și mai activi membri ai partidului. în concepția secretarului general al partidului, afirmarea puternică a spiritului revoluționar al comunistului este condiționată de ridicarea www.dacaromanica.ro 15 ROMANIA SOCIALISTA ȘI MAREA UNIRE DIN 1918 1083 permanentă a nivelului politic și ideologic prin participarea la întreaga activitate politico-educativă desfășurată de partid. Subliniind și cu acest prilej faptul că formarea conștiinței revoluționare a omului nou a rămas întrucîtva în urma dezvoltării forțelor de producție, tovarășul Nicolae Ceaușescu a enunțat cu claritate direcțiile în care trebuie acționat pentru, a ridica nivelul calitativ al întregii activități politico-ideologice și cultural- educative. în etapa actuală — s-a relevat în cadrul consfătuirii — accentul trebuie să fie pus pe îmbunătățirea activității cercurilor și cursurilor învățămîntului de partid, pentru a face larg cunoscută politica partidului și statului nostru, a afirma supeiioritatea orânduirii noastre socialiste. Totodată, va trebui să se acționeze mai hotărât pentru combaterea con- concepțiilor buighcze, a mentalităților înapoiate de muncă și viață, a fenomenelor de poluare morală și intelectuală desfășurate din afară. Cu fermitate sporită trebuie să fie combătute orice manifestări de națio- nalism, rasism, antisemitism, de învrăjbire a oamenilor muncii, a popoa- relor, reliefînd mai puternic modul just în care a fost rezolvtă în România problema națională, exercitarea deplinei egalități în drepturi între toți cetățenii patriei, fără deosebire de naționalitate. O direcție majoră de perfecționare a activității politico-educative trebuie să o constituie dezvoltarea, îndeosebi la tînăra generație, a spiri- tului de dragoste față de țară, față de partid, față de popor, împletind mai bine educarea generală cu cultivarea spiritului patriotic, de respect față de trecutul glorios de luptă al poporului nostru, al clasei noastre muncitoare, al Partidului Comunist Român. în acest larg proces, responsabilități sporite incumbă și activității cultnral-artistice pentru a servi mai bine educării revoluționare, formării omului nou. înlăturând tot ceea ce este negativ și generalizînd tot ceea ce s-a dovedit a fi pozitiv, partidul nostru își întărește astfel și mai mult rolul său conducător în societate, își afirmă și mai puternic vocația de forță politică conducătoare. „Aceasta nu privește numai economia sau construcțiile, industria sau agricultura — sublinia tovarășul Nicolae Ceaușescu — ci privește poate mai mult și în primul rând arta, cultura, învățămintul, sectoarele esențiale pentru formarea și educarea poporului nostru, ca un popor liber, constructor conștient al socialismului și comu- nismului” 18. Adăugîndu-se numeroaselor evenimente politice ce au urmat istoricei plenare a C.C. al P.C.R. din 1—2 iunie 1982 și Conferinței Naționale a partidului, consfătuirea de lucru pe problemele muncii organizatorice și politico-educative se înscrie ca un remarcabil moment în viața politică a țării. Ampla, magistrala cuvîntare rostită de tovarășul Nicolae Ceaușescu în cadrul consfătuirii se constituie într-un memorabil document ce îmbo- gățește zestrea teoretică, ideologică și politică a partidului, marcînd un nou și important moment în desfășurarea cu succes a construcției socie- tății socialiste multilateral dezvoltate pe pămîntul României. Ea pune cu deosebită forță în evidență gîndirea și acțiunea revoluționară, profund dialectică, patriotică a secretarului general al partidului, inegalabila cunoaștere a realităților țării, a sentimentelor și aspirațiilor profunde ale poporului, rolul său hotărîtor în aplicarea creatoare a adevărurilor 18 Nicolae Ceaușescu: Op. cit., p. 26. . www.dacoromamca.ro 1084 GHEORGHE I. IONIȚA 16 generale ale materialismului dialectic și istoric la particularitățile țării noastre și ale etapei actuale, în generalizarea teoretică a experienței și construcției socialiste în România. Aducînd în prim plan conținutul de idei al cuvîntării rostite de tovarășul Nicolae Ceaușescu la Consfătuirea de lucru de la Mangalia am intenționat să înfățișăm, în acest moment aniversar, oglinda stadiului în care ne aflăm în acest domeniu și înaltele comandamente cărora trebuie să ne raportăm fiecare dintre noi în perioada următoare. 8. România Socialistă, prin principiile politicii sale externe, prin inițiative de larg ecou, se afirmă tot mai puternic în concertul statelor lumii, participă tot mai activ la viața internațională, la soluționarea marilor probleme ce preocupă în prezent omenirea. în acest context, țaia noastră acționează consecvent pentru dez- voltarea largă a relațiilor de prietenie și de colaborare cu toate țările socialiste, cu țările în curs de dezvoltare și nealiniate, extinde — în spi- ritul coexistenței pașnice — raporturile de cooperare cu statele dezvol- tate, cu toate țările lumii, indiferent de orînduirea lor socială, își sporește continuu participarea la circuitul mondial de valori materiale și spiri- tuale, contribuția proprie la dezbaterea și soluționarea gravelor probleme ale lumii contemporane. Întreținînd relații diplomatice cu 137 de state și relații economice, tehnico-științifice și culturale cu peste 140 de state, România Socialistă se înfățișează astăzi cu paleta unor asemenea legături mai larg deschisă decît oricînd în trecut. La baza întregii sale activități internaționale, România Socialistă situează ferm principiile deplinei egalități în drepturi, respectării inde- pendenței și suveranității naționale, neamestecului în treburile interne, avantajului reciproc, ale nerecurgerii la forță și la amenințarea cu forța, dreptul fiecărui popor de a-și hotărî de sine stătător destinele. Avînd în vedere pericolul uriaș pe care îl reprezintă acumularea continuă de arme tot mai distrugătoare pentru pacea și securitatea mon- dială, pentru însăși existența civilizației umane, partidul și statul nostru apreciază că oprirea cursei înarmărilor și trecerea la măsuri concrete, eficiente de dezarmare, în primul rînd de dezarmare nucleară, constituie problema fundamentală a epocii actuale. Se cunosc eforturile pe care guvernul României Socialiste, personal tovarășul Nicolae Ceaușescu le-au depus și le depun pentru oprirea amplasării de noi rachete cu rază medie de acțiune în Europa, pentru retragerea și distragerea celor existente, pentru eliminarea oricăror arme nucleare de pe continent, pentru înche- ierea cu succes a negocierilor sovieto-americane de la Geneva. România Socialistă a militat și militează activ pe plan internațional pornind de la premiza că viața a demonstrat — cu forța de convingere a faptelor — că singura alternativă pentru asigurarea păcii și colaborării în lume o constituie reglementarea pașnică, politică, prin tratative, a tuturor conflictelor și disputelor dintre state, a tuturor problemelor com- plexe ale vieții internaționale. Așa cum adeseori România Socialistă a declarat, în concepția noastră, între problemele dezarmării și cele ale dezvoltării există o relație strînsă, organică. încetarea cursei înarmărilor și înfăptuirea dezarmării ar crea climatul și mijloăjg^^gt^^J^^^țffl^țiydarea cu succes a gra- 17 ROMÂNIA SOCIALISTA ȘI MAREA UNIRE DIN 1918 1085 velor probleme social-economiee cu care sînt confruntate în prezent popoarele, îndeosebi pentru eliminarea subdezvoltării și pentru instau- rarea unei noi ordini economice mondiale. La cea de-a 65-a aniversare a Marii Uniri din 1918 putem afirma cu îndreptățită mîndrie că România Socialistă, politica externă a sta- tului nostru se bucură de un imens prestigiu internațional, neatins vreo- dată în trecut. Această largă recunoaștere este urmarea firească a iniția- tivelor și propunerilor de amplă rezonanță ale României, a acțiunii hotă- rîte în slujba intereselor fundamentale ale poporului nostru, ale tuturor popoarelor, a politicii de pace, independență și colaborare rodnică între națiuni promovată cu strălucire și clarviziune, într-un spirit de profund umanism și înaltă responsabilitate, de încercatul conducător al destinelor poporului român, de marele om politic, personalitate proeminentă a vieții internaționale — tovarășul Nicolae Ceaușescu. ★ „Orice om de bună credință poate constata, pe baza realităților, a faptelor, marile realizări ale poporului nostru în dezvoltarea sa eco- nomico-socială în anii socialismului. Toate aceste mărețe realizări demon- strează forța și capacitatea clasei noastre muncitoare, a întregului popor, stăpîn pe destinele sale, de a asigura progresul continuu al patriei, făurirea în mod conștient a propriului viitor liber”19. Acestei sintetice puneri de problemă, tovarășul Nicolae Ceaușescu îi asocia de la tribuna Conferinței Naționale a partidului din decembrie 1982 sublinierea potrivit căreia „Privind cursul dezvoltării patriei noastre de-a lungul istoriei sale grele, zbuciumate, putem afirma cu îndreptățită mîndrie că numai socialismul a creat condițiile necesare lichidării rapide a rămînerii în urmă, a subdezvoltării și a asigurat progresul impetuos al României în toate domeniile de activitate” 20. La cea de-a 65-a aniversare a înfăptuirii Marii Uniri din 1918 revine istoriei și istoricului înalta misiune de a afirma răspicat adevărul despre ceea ce reprezintă astăzi România Socialistă, comparativ cu toate timpurile trecute. Este datoare istoria, este dator istoricul să afirme răspicat ade- vărul nu pentru acel oricare om de bună credință — care-și poate singur reprezenta ca luciditate și-și reprezintă ceea ce a fost și ceea ce este România —, ci pentru atîția alții care, fără știință — și, de cele mai multe ori, fără conștiință, peste hotare pe unde se află rătăciți — încearcă să demonstreze ceea ce nu se poate demonstra, împroșcă cu noroi în necu- noștință de cauză și dau, nu de puține ori, apă la moară oficinelor de propagandă anticomunistă și antiromânească, care se manifestă oricînd dispuse să defăimeze de la distanță munca și viața unui popor — cum este al nostru — care și-a clădit cu greu, prin neguri multe, drumul către Azi, către realitatea care ne aparține integral nouă și viitorimii, rea- litate care se așează cu temeinicie în istorie, întru cinstirea tuturor acelora care — în 1918 și-n cîte alte momente de răscruce — au militat și s-au 19 Nicolae Ceaușescu : Raport la Conferința Națională a Partidului Comunist Român 16 — 18 decembrie 1982, Edit. politică, București, 1982, p. 11. 20 Ibidem. www.dacaromanica.ro 1086 GHEORGHE I. IONIȚA 18 jertfit pentru ca România nouă de astăzi — din 1918, cum o vedeau socialiștii noștri atunci — să devină România Socialistă de mîine. Înfățișînd în cele de mai sus aspecte multiple și de mare semnifi- cație ale strădaniilor depuse de poporul român timp de șase decenii și jumătate cîte au trecut de la Marea Unire din 1918 și insistînd asupra realităților economico-sociale, politice, culturale și internaționale —așa cum ni se înfățișează ele astăzi —, prezentînd în mod deosebit marile salturi produse în toate domeniile în ultimele patru decenii — cu deo- sebire în anii ce au trecut de la istoricul Congres al IX-lea al partidului nostru —, nu am dorit și nu dorim să se desprindă cumva concluzia că înaintarea noastră s-a făcut în condițiile unui marș triumfal, caracterizat doar prin succese, prin rezolvarea fără dificultăți a atîtor și atîtor pro- bleme cu care istoria țării a avut să se confrunte și pe care întreaga suflare a României a trebuit să le soluționeze în interesul națiunii. Așa cum arăta tovarășul Nicolae Ceaușescu, nici ,,.. .socialismul nu este un marș triumfător, ci un drum de muncă și luptă revoluționară” a. în consecință, în evaluarea corectă a drumului pe care l-am parcurs trebuiesc luate în calcul și dificultățile și potrivniciile care au trebuit învinse — și, după cum se știe, au fost destule dintre acestea—, de ase- menea și stîngăciile, uneori greșelile pe care forțele revoluționare le-au comis din motive diferite: lipsa de experiență, pripeala, tendința de a nesocoti uneori realitățile sau comensurarea eronată a perspectivelor luptei împotriva diverselor adversități. Se cunosc, în fond, exemple sem- nificative în aceste direcții, istoriografia noastră le-a tratat și le tratează cu obiectivitate, în spiritul judecăților de valoare pe care însăși conducerea partidului și statului nostru le-a pronunțat de-a lungul timpului, cu deo- sebire în ultimii 18 ani. Dar, știut este, oricîtde numeroase și de complicate au fost asemenea stări de lucruri, la scara istoriei noastre niciodată ele nu au putut pune în primejdie valoarea efortului general al poporului român pe frontul luptei pentru progres economic, social și politic. întotdeauna s-au găsit forțele sociale și politice capabile să asigure drumul neabătut spre înainte. Aceasta constituie o trăsătură fundamentală a istoriei anilor care au trecut din 1918 încoace și, dealtfel, a întregii noastre istorii. Astăzi, la cea de-a 65-a aniversare a Marii Uniri din 1918, una dintre trăsăturile cele mai pregnante pe care le înfățișează oricărui observator viața noastră socială este puternica unitate a poporului, comunitatea sa de gîndire și simțiri, de voință și acțiune. Această unitate reprezintă o măreață cucerire a poporului, un adevăr cu valoare de simbol pentru realitățile noastre social-politice, pentru voința de neînfrînt a maselor de a traduce în viață, neabătut politica partidului, de a înfăptui idealurile scumpe nouă tuturor. Socialismul a pus în mod special accentul pe pămîntul României pe construirea unei societăți bazate fundamental pe egalitate, în care stratificarea socială, inegalitatea de orice fel să fie eliminate și au fost eliminate cu succes și de multă vreme. 21 Nicolae Ceaușescu : Cuoinlare la Consfătuirea de lucru pe problemele muncii organiza- torice și politico-educatioe din 2—3 august 1983, Edit. politică, București, 1983, p. 21. www.dacaromanica.ro 19 ROMANIA SOCIALISTA ȘI MAREA UNIRE DIN 1918 1087 Un obiectiv major al politicii partidului nostru în ceea ce privește structura socială este acela al omogenizării sociale. Omogenizarea nu înseamnă standardizare, nediferențiere, ci doar lichidarea inegalităților sociale, a decalajelor economice, social-politice și culturale. în programul partidului nostru, prea bine se știe, sînt avute în vedere mai multe căi de înfăptuire a omogenizării sociale, care să creeze o puternică conver- gență de interese a tuturor claselor și grupurilor sociale. Și nu în altă optică decît în aceea a ștergerii treptate a diferențelor dintre munca fizică și cea intelectuală, dintre munca de conducere și cea de execuție (mai ales pe calea promovării principiilor muncii și conducerii colective, a autoconducerii), dintre munca industrială și cea agricolă, dintre oraș și sat. în acest al 65-lea an de la înfăptuirea Marii Uniri din 1918 cîteva evenimente de seamă — aniversarea zilei de naștere a tovarășului Nicolae Ceaușescu și a cinci decenii de participare a sa la mișcarea revoluționară, comunistă, 18 ani de la istoricul Congres al IX-lea al partidului și intra- rea în al 40-lea an de la declanșarea revoluției de eliberare socială și națio- nală, antifascistă și antiimperialistă — au vădit o dată mai mult acel adevăr fundamental, magistral și emoționant — unitatea puternică a națiunii noastre socialiste în jurul partidului comunist, al secretarului general al partidului, Președintele României Socialiste. Desigur, această unitate reală, demnă și dinamică nu s-a produs spontan. Ea s-a făurit în timp, ca urmare a politicii de transformare revo- luționară a societății, politică promovată consecvent de către partid în întreaga perioadă care a trecut de la 23 August 1944. Ea a fost însă ridicată pe o treaptă nouă, superioară în ultimii 18 ani, sub conducerea clarvăzătoare a tovarășului Nicolae Ceaușescu, constituind astăzi prin- cipala forță motrice a progresului nostru multilateral, a propășirii patriei, bunăstării și fericirii oamenilor săi. Unitatea națiunii noastre are determinări multiple: pe plan eco- nomic este condiționată de dezvoltarea impetuoasă a proprietății socialiste — temelia puternică pe care s-a edificat accesul egal al tuturor membrilor societății, fără deosebire de naționalitate, la bunăstare și civilizație, s-a consolidat independența țării; pe plan politic s-a realizat un sistem com- plex de manifestare a democrației socialiste, care asigură participarea tuturor cetățenilor la conducerea țării; pe plan social s-a adîncit procesul de omogenizare a claselor și păturilor sociale, ceea ce a asigurat apropierea tot mai puternică a intereselor acestora, identificarea țelului comun de luptă și acțiune socială; pe plan spiritual, intensificarea muncii politico- educative de dezvoltare a conștiinței socialiste, ridicarea nivelului de cultură. Pe acest fond s-a făurit și se manifestă pregnant unitatea moral- politică a societății noastre socialiste. Unitatea poporului nostru în jurul partidului, care a fost și rămîne principala sursă a dinamismului societății românești actuale, trebuie însă privită în devenirea ei continuă, pătrunzîndu-se de ideea că avem îndatorirea de a contribui activ la menținerea și amplificarea resorturilor ce-i dau tărie, de a o îmbogăți cu valorile noi pe care fiecare etapă le aduce în prim plan. Firește, modalitatea principală de întărire și conso- www.dacoromamca.ro 1088 gheorghe i. ionitA 20 lidare a unității o constituie, așa cum adeseori a subliniat tovarășul Nicolae, Ceaușescu, perfecționarea continuă a rolului conducător al partidului, prin implicarea cît mai deplină a politicii sale la realitățile țării, prin întărirea legăturilor cu poporul, permanentizarea dialogului cu toți cetățenii țării, fără deosebire de naționalitate, prin integrarea sa tot mai puternică în activitatea constructivă a națiunii. Nici n-ar putea exista — credem — un mai înalt omagiu pe care astăzi și în viitor națiunea noastră socialistă l-ar putea aduce străluci- torului an 1918 al înfăptuirii Marii Uniri decît necontenita întărire a unității întregului popor român în jurul partidului comunist, al tovară- șului Nicolae Ceaușescu, unitate care constituie temelia de granit a tuturor victoriilor noastre socialiste de azi și de mîine. LA ROUMANIE SOCIALISTE LORS DU 65e ANNIVERSAIRE DE LA GRANDE UNION DE 1918 RfiSUMfi L’auteuT se propose de pr^senter — en suivant quelques directions essentielles — le stade auquel se trouve la Roumanie Socialiste lors du 65® anniversaire de l’accomplissement de la Grande Union de 1918. En s’appuyant sur des informations de premiere main, des donn^es statistiques et appreciations recueillies dans des documents fondamentaux, l’auteur s’applique â formuler des jugements de valeur concernant Ies grands bonds enregistrd par la Roumanie sur la voie de son d&veloppe- ment dans tous Ies domaines. On examine notamment Ies environ quatre dernieres ddennies qui se sont ăcoul^es depuis le 23 Aodt 1944 et, dans cette intervalle, Ies ann6es qui ont suivi le IX® Congres du Parti Commu- niste Roumain, lorsque Nicolae Ceaușescu a 6t6 du secrdaire g^ndral du parti. Nombre de comparaisons faites par l’auteur de Partide touchent Pannd 1938 — annde de la conjoncture ^conomique roumaine la plus favorable de la pdiode de l’entre-deux-guerres. De la sorte, Ies r^alisa- tions obtenues par la Roumanie socialiste au cours des dernieres ddennies apparaissent particulierement spectaculaires. Comme de juste, Partide presente la situation interieure de la Rou- manie en drait rapport avec P^volution de la vie internaționale actuelle, fixant par des donnăes synthdiques et expressives, la place et le iole qu’elle occupe dans le dialogue contemporain internațional. Dans son ensemble, Partide constitue un hommage rendu au peuple roumain — forgeur de sa propre histoire — pour ses eforts et Ies râsul- tats remarquables qu’il presente pendante ces moments jubilaires, rappor- tant ă Pechelon du temps ce que nous avons dă, ce que nous sommes et dans quelles perspectives nous mobilisons nos efforts crăateurs. L’article represente en meme temps un miroir fidele des răalites rou- maines actuelles oii Punită monolithique de toute la nation autour du president du pays represente non seulement l’explication des succes que nous remportons dans tous Ies domaines d’activită, mais aussi la garanție de Pddification de la Roumanie Socialiste sur Ies plus hauts sommets de la civilisation. www.dacaramanica.ro PROBLEMA NAȚIONALĂ ÎN POLITICA EXTEENĂ A EOMÂNIEI DIN PEEAJMA PE IMULUI EĂZBOI MONDIAL DE PAUL OPRESCU Izbucnirea primului război mondial, în ultimele zile ale lunii iulie 1914, făcea să nască noi speranțe de eliberare a popoarelor asuprite din Monarhia habsburgică. Desigur că aceste popoare nu au avut nici un rol și nici o vină în declanșarea cataclismului ce va urma, dar era prevăzut că se va ascuți criza constituțională a Dublei monarhii favorizînd astfel emanciparea popoarelor subjugate. Imperiul era dominat, din punct de vedere al sistemului politico-social, de categoriile suprapuse, aristrocrația și burghezia, austriacă și maghiară, în timp ce majoritatea populației aparținea altor naționalități. Printre cei care așteptau eliberarea de sub stăpînirea străină erau și românii, din Bucovina supusă Austriei și cei din Transilvania, Banat și părțile ungurene, supuși Coroanei Sf. Ștefan. Guvernul de la București,opinia publică din Vechea Românie erau și ei impli- cați în aceste evenimente, nu numai ca vecini cu Austro-Ungaria, dar mai ales din spiritul de solidaritate izvorît din conștiința națională. întreg poporul român, de pe ambele părți ale Carpaților se afla în fața marii sarcini istorice de realizare a statului național unitar român. Prin destră- marea Imperiului habsburgic, devenit anacronic, teritoriile locuite în majoritate de români urmau să se unească cu țara liberă, năzuință de veacuri, dar realizabilă numai prin doborîrea Imperiului bicefal. România se afla, din punct de vedere al angajamentelor interna- ționale, în situația de aliat al Austro-Ungariei. O asemenea alianță nu putea fi desigur, populară în România. Numeroase manifestări ale opi- niei publice au arătat că între Viena și București stătea cu o stavilă de netrecut situația creată românilor din Transilvania prin politica de deznaționalizare practicată de clasa politică aflată la conducerea statului maghiar. Numeroasele procese de presă intentate ziariștilor români din Transilvania, încercările de a diminua activitatea politică a românilor, o legislație școlară care favoriza procesul de deznaționalizare, etc., au găsit nn puternic ecou dincoace de Carpați și au stîrnit protestul unanim al fraților din Vechiul Regat. Politicii de deznaționalizare i s-a răspuns prin mobilizarea tuturor resurselor conștiinței naționale. Dar opinia publică nu cunoștea termenii tratatului din 1883. Numai regele și cei cîțiva prim-miniștri, ce au prezidat guvernele din această perioadă, văzu- seră textuLcare lega România de Tripla Alianță. în litera sa tratatul ’,REVISTA DE ISTORIE”, Tom 36, nr, 11, p. 1089-1103, 1983 www.dacaromamca.ro 1090 PAUL OPRESCU 2 era pur defensiv și se încheiase la îndemnul lui Bismarck, centrul alianței fiind la Berlin. Alianța României cu Puterile Centrale își avea explicații în marea influență pe care o avea Germania în afacerile internaționale, în special în răsăritul și centrul Europei, cit și în pozițiile pe care Pute- rile Centrale le dobîndiseră în economia românească. După Congresul de la Berlin (iulie 1878), Germania, aliată cu Austro- Ungaria și apoi cu Italia, avea un rol decisiv în politica europeană. Rusia, care a sprijinit ridicarea Imperiului german, a primit ajutorul lui Bismarck pentru a înlătura regimul stabilit Mării Negre prin Congresul de la Paris. De aici înțelegerea germano-rusă, dominantă în răsăritul continentului. Apoi, prin reînoirea alianței celor trei împărați, Germania și Austro- Ungaria se asigurau de neutralitatea Rusiei. Prin politica lui Bismarck, Franța și Rusia sînt separate pînă în 1891 și chiar în 1891—1892 țarul aprobă cu ezitări alianța franco-rusă. însă și după încheierea convenției franco-ruse, Germania, Austro-Ungaria și Italia continuă să formeze un bloc politic și militar de foarte mare importanță în politica vremii. Dealtfel, în 1897 s-a semnat o înțelegere între Rusia și Austro-Ungaria cu privire la problemele europene, ceea ce dovedea interesul Imperiului țarist de a-și asigura „liniștea” la granițele sale de apus, cînd era puternic angajat în Extremul Orient1. Pe acest fond al situației internaționale, România rămîne aliata Puterilor Centrale și a prelungit și în 1913 tratatul secret semnat în 1883. Merită totuși să avem în vedere că propunerile de publicare a tratatului s-au lovit de opoziția fermă a factorilor politici de la București, care evaluau just efectul ce l-ar fi produs asupra opiniei publice și a românilor din țările subjugate darea în vileag a textului. Am arătat mai sus că în afară de considerațiuni de ordin politic erau și considerențe economice. împrumuturile contractate pe piața germană, capitalul german și austro-ungar investit în țară, au dus la dependența de capitalul german și, în mai mică măsură, de cel austro- ungar. Un rol deosebit în acapararea pieții românești l-a avut consor- țiul financiar „Diskonto Geselschaft”. Datoria publică a României era la începutul anului 1900 de 1450 milioane lei, din care 1200 milioane lei pe piața germană, 70 milioane reprezentau împrumutul intern, iar restul de 180 milioane împrumuturi în alte țări europene2. Apoi noile credite și împrumuturi, obținute în Germania, au contribuit la dependenta față de capitalul acestei țări. Totodată, capital de aceeași proveniență a contribuit la înființarea de întreprinderi indus- triale și comerciale sau la sporirea capitalului unor întreprinderi existente. Cea mai importantă întreprindere pentru extracții și prelucrarea țițeiului „Steaua Română” avea ca principal acționar pe „Deutsche Bank”. în 1905 din întreg capitalul investit în industria petrolieră româ- nească, 61,32% era german 3. Acestea erau bazele influenței politice a Puterilor Centrale în România și această situație va continua pînă la izbucnirea primului război mondial. între 1900 — 1910 importul din Germania reprezenta 31,23% iar cel din Austro-Ungaria 25,97% din 1 Vezi: Istoria Diplomației, sub îngrijirea lui V. P. Potemkin, Edit. „Cartea Rusă” București, 1948. Voi. III, p. 148 — 149. 3 Șerban Rădulescu-Zoner, România și Tripla Alianță la începutul secolului al XX-lca. București, Edit. Litera, 1977, p. 23. 3 ibidem, p. 27. www.dacoromanica.ro 3 PROBLEMA NAȚIONALA ÎN POLITICA EXTERNA A ROMÂNIEI 1091 totalul mărfurilor importate în România, deși pentru economia româ- nească cele două țări reprezentau debușee de importanță secundară4 *. Pregătirea armatei, armamentul cu care era dotată, erau în funcție de angajamentele politice față de Puterile Centrale. Regele era partizan decis al acestei politici și oameni cu influență, din generațiile mai vechi, îl susțineau. Dar această politică, oficială, venea în contradicție după cum am arătat mai sus, cu simțămintele unei mari părți a opiniei publice. Astfel, problema românilor din Transilvania a jucat în permanență un rol de primă însemnătate în relațiile guvernului de la București cu Monarhia vecină. încă în 1904 marchizul Pallavicini informa la Ballplatz că „toți oamenii politici români, naționaliști notorii, au ca obiectiv al năzuințe- lor lor unirea tuturor românilor6. Participarea în mod organizat, a unui mare număr de români din Imperiu la serbările jubiliare din 1906, de la București, dovedind astfel solidaritatea națională peste granițele nefi- rești ale Carpaților, a trezit entuziasm printre români, dar și nervozitate la Viena și Budapesta. Apoi legăturile permanente cu țara, vizitele frun- tașilor ardeleni la București, ale unor oameni politici sau de cultură în Transilvania au contribuit la stabilirea unor linii comune și în general de întărire a unității naționale în anii din preajma primului război mondial. Marghiloman, în 1911, vorbește chiar de o „cotă” în bani pentru lupta politică a transilvănenilor®. Un moment hotărîtor pentru evoluția raporturilor cu Dubla Monar- hie avea să fie anul 1908. în plină pace, Austro-Ungaria anexa la 6 octombrie 1908 Bosnia și Herțegovina. Cele două provincii fuseseră puse sub administrație austro-ungară de către Congresul de la Berlin (1878). Anexarea lor crea posibilitatea unui război la începutul anului 1909. România, în cadrul activității diplomatice din titnpul acestei crize, și-a avut propria ei linie politică. întreaga atitudine a guvernului român pornea de la necesitatea menținerii statu-quo-ului în Balcani, deci opusă liniei vieneze. în condițiile în care Austro-Ungaria urmărea diminuarea Serbiei și era gata să pornească un război împotriva acesteia, România a încercat o mediere între Austro-Ungaria și Belgrad. Atît Carol I cît și I.I.C. BrătianU, primul-ministru, au intervenit pentru a convinge pe conducătorii sîrbi să accepte compensațiile economice oferite de Viena. 7 în același timp opinia publică se manifesta deschis împotriva politicii expansioniste a Austriei în Balcani. într-o chemare, în luna octombrie 1908, pentru o adunare de solidaritate cu Serbia amenințată se spunea „Acum cînd monarhia vecină, odată cu încorporarea a două provincii străine, voiește să se îngerească din nou, noi, ai căror frați suferă jugul austro-ungar și gem în temnițele statului vecin, noi protestăm și voim să facem strigătele noastre să fie auzite și ascultate” 8. Manifestații simi- 4 Vezi: Georges D. Cioriceanu : La Roumanie iconomique et ses rapports avec l’itranger de 1860 4 1915. Paris, 1928, p. 399-406 8 Șerban Rădulescu-Zoner. Op. cit. p. 42. 8 Al. Marghiloman, Note politice, Buc., 1927, Vo). I p. 84. 7 Mircea losa-Traian Lungu : Via[a politică tn România, 1899 —1910. București, Edit. politică, 1977. p. 264-267. 8 5. Rădulescu-Zoner, Op. cit., p. 46. www.dacoromanica.ro 1092 PAUL OPRESCU 4 lare, cu strigăte de „Jos Austria”, aveau loc în București, Brăila, Bacău, Tîrgoviște, Craiova, Turnu Severin, Buzău, Iași. Presa participa și ea la această largă mișcare de protest, care susținea acțiunea guvernului, în ziarul socialist „România muncitoare”, din 28 sept./ll oct. 1908 se putea citi un viguros protest: „Aceștia nu pot avea nici un drept asupra celor două provincii, Bosnia și Herțegovina. Acestea două sînt populate în majoritate de sîrbi și ele au fost rupte din trupul Serbiei cînd, după ce au făcut parte din Imperiul otoman, au fost anexate de cabinetul din Viena . . Oricît noi socialiștii am urî războiul, oricît am fi hotărîți să așteptăm totul de la binefacerile păcii, nu putem totuși să nu aprobăm desnădejdea poporului sîrbesc care se vede furat de imperiul austriac și care va încerca să-și sugrume desnădejdea pe cîmpul de luptă” 9. Criza bosniacă a arătat că România nu era dispusă să accepte politica balcanică a Monarhiei habsburgice. Nu mult după aceste eveni- mente, în aprilie 1909, Kronprințul german constata, după o vizită la București, că „în caz de război România va refuza, în cel mai bun caz, să-și îndeplinească obligațiile de aliat dacă nu se va decide chiar de a se alătura părții adverse” 10. Moștenitorul tronului german constata că singurul adept la București al alianței cu Puterile centrale rămînea numai regele. Observația era întemeiată, căci conducerea partidului liberal intrase în mîinile tinerilor conduși de Ion I.C. Brătianu, iar o însemnată parte a partidului conservator părăsise gruparea formînd un nou partid sub conducerea lui Take lonescu. Ori, atît partidul liberal, cît și cel conservator-democrat se pronunțau pentru o nouă orientare în politica externă a țării. în martie 1911 P.P. Carp era atacat în Parlament11 pentru că într-un interviu contesta dreptul statului român de a interveni în favoa- rea românilor de peste Carpați și a-i sprijini în lupta națională. Și tot în 1911 Take lonescu, atunci la guvern, vorbea despre o politică externă inspirată de existența neamului întreg ca „o chestiune vitală pentru toți românii, pentru cei din regat, ca și pentru cei din afară”. Ion I.C. Brătianu, în opoziție, declara ministrului Franței la București că „România trebuie să fie pregătită pentru a primi pe frații din Transilvania”. Deci, cele două partide politice, exponente ale opiniei publice, trebuiau să țină seama de sentimentul popular. Ca partide de guvernămînt au spirijinit, mai ales financiar, activitatea politică a românilor ardeleni. Ambele întrețineau legături cu fruntașii mișcării naționale de peste munți. Nu odată Mihali sau Vaida au venit la București pentru consultări. Mișcarea socialistă, reprezentînd ideile socialismului științific despre problema națională și dreptul popoarelor la unitate națională, se pronunța împo- triva persecuțiilor și a șovinismului și se declară pentru eliberarea româ- nilor subjugați. Pe bună dreptate, ziarul maghiar „Budapesti Hirlap” constata în 1910, după încercarea nereușită de a duce tratative între Tisza și conducătorii politici ai românilor din Transilvania, că „Idealul celor mai mulți români era unirea tuturor românilor”. Problema fraților subjugați crea în opinia publică un răsunet ce forma baza de masă a unei noi orientări în politica externă a țării. • Ibidem, p. 72. 10 V. Netea, Spre unitatea statală a poporului român, București, 1978, p. 500. 11 Anastasie lordache : Viața politică In România. 1910 — 1914 Buc., Edit. Științifică, 1973, p. 106-109. www.dacaromanica.ro 5 PROBLEMA NAȚIONALA IN POLITICA EXTERNA A ROMÂNIEI 1093 Cercurile oficiale de la București, dat fiind situația internațională și imposibilitatea altor măsuri pentru îmbunătățirea situației românilor din Transilvania, au încercat să înlăture aceste asperități din relațiile cu vecinul din nord-vest, prin repetate demersuri la Berlin și Viena ca și prin încurajarea unor tratative între ardeleni și guvernul de la Budapesta. Carol I, convins că într-o zi Imperiul habsburgic se va desface și că românii din Austro-Ungaria se vor uni cu cei din Vechiul Regat, a intervenit la Berlin și a obținut prin presiunile germane asupra Vienei, începerea tratativelor din ianuarie 1910 între Tisza și românii ardeleni. în momentele de impas de la București se recomanda în permanență să nu se rupă tra- tativele. Era, în acel moment, singura soluție pentru menținerea unui dialog cu conducătorii statului maghiar. în același timp însă, cercurile politice, la guvern și opoziție, sprijineau acțiunea Partidului național român din Transilvania. Exista chiar o înțelegere, că în problemele mai importante cercurile politice de la București să fie informate. în 17 dec. 1910, I. Mihu, în vizită la București, a fost chemat în audiență la rege. Mihu a înfățișat cu acest prilej și conținutul memoriului prezentat guver- nului maghiar. Carol a apreciat cererile părții românești ca „formulate cu mult bun simț și mult cumpăt” și sfătuia ca tratativele să se reia, își arăta părerea, care desigur nu era numai a lui, că românii din teri- toriile subjugate trebuie „să lucreze serios și neîncetat la conservarea ființei lor naționale și la ridicarea nivelului lor cultural, moral și eco- nomic, cu mijloace și cu căi legale, iar realizarea ideologiilor neamului să o nădăjduim de la un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat, aceasta cu atît mai mult, cu cît curentele mondiale evolutive ale occidentului, cult și generos, simt favorabile ideii naționale și defavorabile opresiunii celor mici prin tendințele imperialiste ale celor mari”12. Concluzia lui Mihu, după această vizită la București, în decembrie 1910, era: „toți aprobă participarea noastră la acțiunea inițiată din partea guvernului”13. Tratativele purtate în 1910 nu au dus la nici un rezultat. Reluate în 1913, se vor încheia și de data aceasta, în 1914, cu un eșec. La 20 noiem- brie 1913, prin instrucțiunile regelui trimise de Marghiloman ardelenilor, aceștia erau îndemnați să nu rupă tratativele „căci aceasta se dorea de conducătorii maghiari, în ciuda împăratului și a Arhiducelui’.14. Deși Tisza, în Camera maghiară, la 1/14 ianuaie 1914, afirma că este în interesul Ungariei „să se facă ceva pentru Români ... popor tînăr, plin de viață, conștient și capabil de dezvoltare”, el nu oferea mai mult decît două promisiuni. Promitea „îmbunătățiri” pe cale administrativă, com- patibile cu supremația maghiară și un număr de deputați români în viitoarele alegeri1S. Singura garanție era cuvîntul său. Era puțin și trata- tivele au fost întrerupte. în realitate era sfîrșitul acestor discuții pe mar- ginea propunerilor lui Tisza. La 13 februarie 1914, Grigore Bilciurescu, consul general al României în capitala Ungariei, raporta Ministerului de Externe : „Contele Tisza a refuzat în mod absolut tot ce au cerut românii, mărginindu-se a face promisiuni pe chestii de amănunte, și acestea fără 12 V. Netea, Spre unitatea statală a poporului român, București, 1978, p. 500. 13 Ibidem. 14 Al. Marghiloman, Op. cit., p. 205. ™ Arh. M.A.E., fond 7/1914, EL, Partea Il-a, Voi. 7, f. 6-8. www.dacoromanica.ro 23 1094 PAUL OPRESCU 6 garanții, îngrădite de tot soiul de condiții și restricții, avînd drept scop final tot maghiarizarea” * 17 18. Delegații Partidului Național Român ceru- seră : „învățămînt în limba română, respectarea autonomiei bisericești, respectarea legii presei, introducerea limbii române în justiție și adminis- trație în regiunile locuite de români, libertatea de organizare și funcțio- nare a Partidului Național Român, ajutor economic și financiar din partea statului pentru regiunile românești ca și pentru cele din Ungaria, înce- tarea colonizărilor în regiunile românești, primirea de funcționari români, votul universal sau o reformă electorală mai largă” 17. în timpul acestor ani, între 1910—1914, Carol I ca și miniștrii săi au atras atenția, atît la Berlin cît și la Viena, asupra fragilității alianței dacă în Ardeal nu se renunță la politica șovină a cercurilor conducătoare. N. lorga, martor al acestor evenimente, scrie : „Suveranul rămîne legat de această pro- blemă de la Nord și va ajunge acolo îneît va refuza să declare dacă, în caz de război european, România va executa tratatul de alianță, care Centralii îl voiau publicat. Nici cînd, continuă lorga, după o vizită la Viena, Wilhelm II însuși cîștigat de atitudinea lui Tisza, credea că Românii cer prea mult, regele României nu se lasă influențat. Toți oamenii politici erau de aceeași părere, Maiorescu însuși trebuind să socoată „chestia ardeleană ca fiind serioasă” 18. Războiul balcanic și mai ales Pacea semnată la București în vara anului 1913, au contribuit decisiv la răcirea raporturilor dintre România și Viena. Dacă opinia publică se manifesta deschis, din cauza tratamentului aplicat românilor din Ungaria și Transilvan ia, cercurile oficiale sînt nemul- țumite și din pricina politicii balcanice a Monarhiei. După semnarea păcii, Berchtold își permitea, în telegrama către Maiorescu, să considere tra- tatul ca „un aranjament provizoriu”. Maiorescu răspundea că guvernul român consideră „Tratatul de la București ca reglementarea definitivă a chestiunii balcanice”. Berchtold, care l-ar „fi vrut” pe Carol I ca un „procurator al Triplicii”, avea intenția să propună revizuirea Tratatului de la București într-un cadr'u european, ceea ce a creat multă nemul- țumire în capitala României. Dar Wilhelm II, care scria pe un raport „eu merg cu România”, a felicitat pe Carol I pentru Pacea încheiată și diplomația austro-ungară a dat înapoi. Poziția Austro—Ungariei nu era de natură să întărească alianța României cu Puterile Centrale. Evenimentele anului 1913 arătaseră limpede că România se des- făcea de linia politicii externe promovată de la Ballplatz. Frantz — Ferdinand, îngrijorat, trimite la București pe Czertiin, ca ministru pleni- potențiar al Austro—Ungariei. Acesta avea sarcina să convingă România să rămînă în alianță, de teama panslavismului. Dar nu reuși nimic. Carol nu credea că Serbia poate fi un pericol pentru Austro—Ungaria și nici în privința alianței nu se angaja. în schimb ținu să arate că fără o radi- cală schimbare în politica guvernului de la Budapesta față de români, Puterile Centrale nu puteau conta pe România. Era aceeași convingere care îl îndemna pe Take lonescu să-i spună președintelui Poincanî, după semnarea Păcii de la București: „dacă războiul ar izbucni ... n-ați 18 V. Netea, op. cit., p. 506. 17 Ibidem. 18 N. lorga : Istoria Românilor,jvol. X, Bucuraști, 1939, p. 336. www.dacbromamca.ro 7 PROBLEMA NAȚIONALA ÎN POLITICA EXTERNA A ROMÂNIEI 1095 găsi armata română în tabăra dușmanilor dv.”19 20 Apoi, la 1 ianuarie 1914 I.I.C. Brătianu devenind prim-ministru condiționează primirea acestei înalte funcții și de o schimbare a atitudinii în chestiunea românilor arde- leni dar și de necesitatea schimbării politicii Vienei în Balcani. Brătianu va spune că „Regele Carol fusese de acord cu acest mod de a vedea”, că tratatul în împrejurările de atunci nu putea fi urmat de guvernul român w. După ce a primit conducerea guvernului, Brătianu și-a reafir- mat poziția, de data aceasta oficial, față de Czernin. La 28 ianuarie, într-o întîlnire de o oră și jumătate, primul-ministru român arăta diplo- matului austriac că în urma întreruperii negocierilor lui Tisza cu repre- zentanții populației române din Ungaria, „opiniapublică a întregii Românii s-ar întoarce în contra noastră cu putere și Alianța ar deveni prin aceasta dacă nu ,,de jure”, cel puțin „de facto” fără valoare”. Brătianu cerea o intervenție pe lingă Tisza pentru a deveni mai conciliant și cum Czernin declară că nu are nici o influență asupra lui Tisza, primul minis- tru izbucnește : „oare un tratat care este atît de contrariu opiniei publice a poporului român, incit el nu poate fi executat, are vreo valoare pentru D-ta?”21. La o astfel de formulare directă, diplomatul austro-ungar motivează că nefiind ministrul de Externe al țării sale, nu poate răspunde la întrebare” 22. în paralel și conducătorii de la Berlin încep să înțeleagă că România „luneca” din alianța cu Puterile Centrale și cauza era situația creată românilor din Monarhie. într-o convorbire care a avut loc în mai 1914, generalul Moltke îi arăta lui Conrad von Hoetzendorff, colegul său austriac, că „România ar rămîne mai întîi neutră să vadă cum merg evenimentele” 23. în cursul aceleiași convorbiri șeful Marelui Stat Mâjor austro-ungar adăuga, nu fără temei : „România este pierdută pentru noi și se pretinde că din vina noastră relațiile cu ea s-au deteriorat. în ^calitate, atitudinea noastră a servit numai de pretext pentru a ascunde adevăratele sentimente și adevăratele motive. Problema României Mari se pune de treizeci de ani. Un timp oarecare ea a trecut în umbră. Criza balcanică a repus-o la ordinea zilei. Românii vor mobiliza și vor sta mai întîi de o parte, pentru a acționa apoi după turnura evenimentelor”24. Interesant, pentru felul cum se gîndea la Berlin atitudinea României, sînt impresiile culese de Kronprinț în vizita sa la București, în mai 1914: „El avu, spune Var Eckardtstein, interlocutorul său, pentru prima dată conștiința izolării Germaniei în cursul unei vizite oficiale la Curtea română, la București. în puținul timp, cît fusese oaspetele Curții, el sim- țise imediat instinctiv că o schimbare radicală, în paguba Germaniei și Austriei se produsese atît la Curte, cît și în cercurile guvernamentale și că politica externă română era complet la remorca Rusiei” 2S. Erau și unii, de pildă Kiderlen-Wăchter, secretarul de stat la Externe, care respingea ideea că,,România ar putea părăsi Triplice pentru a se alătura Rusiei”. Chiar dacă România nu se afla „la remorca Rusiei”, cum credea 14 Desăutrșirea unificării statului național român, p. 153. 20 Ion I. Plessia, Politica lui Ion l.C. Brătianu față de Ardeal, București, 1931, p. 8. 21 Ibidem, p, 12. 22 Ibidem, 23 „Revutf d’Histoire de la Guerre Mondiale”, I (1923), p. 133. 24 Ibidem, p. 155. 23 Ibidem, an III 1096 PAUL OPRESCU 8 Kronprințul, realitatea era că de mai multă vreme, treptat, începuse procesul de desprindere al României din alianța du Puterile Centrale, încă de pe cînd D. A. Sturdza era ministru de război, acesta a respins o ofertă a firmei Krupp, căci dotarea armatei române cu armament ger- man exclusiv, ar fi însemnat obligativitatea unei politici externe alături de Germania și deci și de Austro-Ungaria26 27. Apoi, după războaiele balcanice, Al. Marghiloman, ministru de Finanțe, caută în Franța un împrumut de 300—400 milioane franci, tocmai pentru a scăpa de mono- polul financiar german de pe piața română. Chiar dacă tentativa a eșuat, încercarea își păstrează întreaga ei valoare politică, subliniată și de regre- tul exprimat de guvernul francez că nu s-a putut realiza 8Î. România era, după cum am arătat mai sus, aliată cu Puterile Cen- trale. Dar împrejurările politice, situația internațională era cu totul alta în deceniul premergător izbucnirii războiului, decît în momentul semnării Tratatului din 1883. In fața Tipiei Alianțe se ridica acum Tripla înțelegere, iar Rusia, element important al Antantei, era vecină cu Româ- nia. Opinia publică românească, iritată de măsurile luate în Austro- Ungaria împotriva mișcării naționale românești, privea cu simpatie Franța și Rusia și manifesta zgomotos împotriva Austro-Ungariei. Unii oameni politici, mai ales din generația mai tînără, doreau o orien- tare spre Franța și Rusia. în cei 10 ani care premerg deslănțuiiii războ- iului, această orientare este tot mai clar precizată. Era de reținut că formarea Triplei înțelegeri și declinul tot mai marcat al Imperiului habs- burgic, deschideau politicii externe românești noi posibilități de a acționa în direcția desăvîrșirii statului național unitar român. Relațiile ruso-române la începutul secolului XX erau normale, chiar bune. Dar pe măsură ce se contura politica Antantei, opusă blocului Triplicei, era tot mai evidentă necesitatea întăririi relațiilor româno- ruse, Rusia fiind cea mai interesată în slăbirea puterii și influenței Austro- Ungariei în răsărit. De aceea generația mai tînără, în vederea luptei pentru eliberarea Transilvaniei, se pronunța pentru strîngerea relațiilor eu Impe- riul din răsărit. Rusia era interesată și ea în aceste legături, atît din punctul de vedere al politicii sale balcanice, cît și în confruntarea cu expansiunea austro-ungară în sud-estul continentului. în 1906, la 24 febr./9 martie, s-a semnat la București convenția comercială româno- rusă. Astfel, schimburile comerciale dintre cele două țări capătau un cadru ce permitea dezvoltarea unor legături economice existente de multă vreme. Apoi în anii ce au urmat s-au multiplicat legăturile economice, culturale, chiar militare. Raporturile dintre cele două Curți continuau în baza unor tradiții existente din 1869, cînd domnitorul vizitase pe țar la Livadia, raporturi întărite și prin căsătoria contractată de Carol în același an. La 18 oct. 1910 într-o convorbire despre politica externă, regele îi arăta lui Marghiloman că trebuie „să fim curtenitori cu Rusia”28. Era desigur exprimarea intenției de a avea bune legături cu o mare putere vecină, în condițiile în care România începea să fie nemulțumită de poli- tica balcanică a Vienei. Tendințele de apropiere între București și Peter- 28 „Steagul”, din 18 nov. — 1914, p. 1 27 Alexandru Marghiloman, Omagiu, București, 1924, p. 92. 28 Alexandru Marghțyțyțy e PROBLEMA NAȚIONALA ÎN POLITICA EXTERNA A ROMÂNIEI 1097 sburg s-au accentuat în 1912—1913. în 1912 a avut loc vizita la București a marelui duce Nicolae Mihailovici, unchiul țarului. A venit în noiembrie, pentru ca festivitatea înmînării bastonului de mareșal în armata rusa să aibe loc în ziua aniversării căderii Plevnei. Scopul politic, deși festi- vitățile au avut un aspect pur militar, nu putu scăpa nimănui. Țarul, în scrisoarea adresată lui Carol, vorbește despre dorința sa de a întări „memoria glorioasei confraternități de arme a țărilor noastre” 29. Deo- sebit de semnificative sînt și luările de poziție ale unor fruntași politici români. De pildă, Nicolae Filipescu, și nu era singurul, declara în fața lui Mihali, Vaida și Goga că „trebuie să ne unim cu Rusia și să facem iredentism contra Austro—Ungariei” 30. Și transilvănenii erau în 1912 pentru înțelegere cu Rusia. Mitropolitul Met ianu se arăta „filorus”, iar cineva din Transilvania îi spunea lui Marghiloman la 22 dec. 1912 că „în genere, poporul a devenit filo-rus și așteptînd de acolo ajutor” 31. Războaiele balcanice, cînd Austro—Ungaria a susținut Bulgaria, iar Rusia a susținut Serbia, nu au făcut decît să apropie guvernele român și rus. Desigur că în această apropiere un rol important a avut și diplomația franceză, care în general a susținut cererile guvernului român și s-a stră- duit să obțină, la Petersburg o atitudine favorabilă României, în timp ce la București făcea să dispară orice susceptibilitate sau neîncredere față de politica guvernului țarist. Sub influența guvernului francez, oficialitățile ruse au adoptat o atitudine care lăsa României libertate de acțiune în relațiile cu Bulgaria 32. După încheierea Păcii de la București, Rusia, la început partizană a ideii de revizuire a păcii, a renunțat curînd la revizuire, tot sub influența Franței 33. Jn perspectiva acestor schim- bări poporul român vedea însă tot începutul rezolvării chestiunii națio- nale. Take lonescu vedea în campania din Bulgaria drumul spre Tran- silvania, iar ziarul „Românul” de la Arad, din 21 august/3 sept. 1913, stăruia pentru organizarea luptei în vederea unității politice, sub impulsul entuziasmului trezit de acțiunea din 1913. De altfel, la 12 ianuarie 1913, Nicolae Filipescu avertiza în consiliul de coroană: „Românii din Ardeal, din Basarabia, din Bucovina au ochii pe noi, dacă ieșim umiliți tot pres- tigiul cade” 34. încă la începutul anului 1914 condițiile dezvoltării legăturilor politice ruso-române sînt deosebit de favorabile. în primele zile ale lunii ianuarie guvernul conservator era înlocuit la București cu unul prezidat de I.I.C. Brătianu, partizan, după cum am mai arătat, al apropierii de Antantă. Pe de altă parte, la Petersburg, Sazonov, ministrul de Externe rus, își propunea îmbunătățirea continuă a relațiilor cu România. Noul reprezentant al Rusiei la București era acum S.A. Poklevski-Koziel, care se bucura de încrederea Iui Sazonov. Diplomatul rus constată chiar la începutul misiunii condiții extrem de favorabile activității sale la București. Apoi în martie principele moștenitor al României, și princi- 29 C. Bacașbașa, Bucureștii de altădată, ed. 2-a, Voi. IV, București, 1936, p. 115 — 118. 30 Alexandru Marghiloman, Op. cit, p. 130. 31 Ibidem, p. 135. 33 C. Nuțu, România in anii neutralită/ii (1914 — 1916), București, 1972, p. 65. 33 Ibidem, p. 66. 34 Al. Margiloman: Op. cit., p. 143. www.dacoromamca.ro 1098 PAUL OPRESCU 10 pesa moștenitoare fac o vizită la Petersburg și se vorbește chiar de o înrudire între cele două Curți. La începutul lunii aprilie, C. Diamandy, ministrul României în capitala Rusiei, lansează prin Paleologue, ambasado- rul Franței, invitația pentru Sazonov, în vederea vizitei în România. Sazo- nov, spre a masca scopul politie al vizitei sale, propune ca întîlnirea să aibe loc cu prilejul vizitei pe care țarul o datora lui Carol I. Soluția fiind acceptată și de rege și de guvern avu astfel loc vizita țarului la Constanța35 36 37. Plină de înțeles, în ceea ce privește politica externă a guvernului Brătianu, în acel moment politic, este declarația lui C. Diamandy, făcută lui Maurice Paleologue : „Să nu ni se ceară prea mult: în loc de a ne mai suspecta să ne ajute ! Pentru Rusia, este momentul psihologic de a ne atrage spre ea. Suveranul meu, oricare ar fi atașamentul său față de împăratul Franeisc-Iosif, nu caută să lupte împotriva mișcării naționale, care s-a manifestat atît de puternic în ultimele luni. Un gest fericit al guver- nului rus ar fi de o considerabilă importanță în acest moment !” s6. O dată ideea întîlnirii acceptată, cele două părți au stabilit programul și cadrul discuțiilor. în raportul prezentat țarului, Sazonov nu excludea posibilitatea unor discuții privind lărgirea raporturilor româno-ruse pînă la propuneri de alianță. După părerea sa, era suficient pentru Rusia să obțină angajamentul României pentru neutralitate în cazul unui conflict armat între Rusia și o altă, putere. Întîlnirea de la Constanța, din 1/14 iunie 1914 S7, era într-un fel continuare a vizitei marelui duce Nicolae Mihailovici din noiembrie 1912. Regele, principele moștenitor și principele Carol au întîmpinat perechea imperială în uniforme ale Armatei ruse. La primire, spre a-i mări impor- tanța, au fost de față și fruntașii opoziției: Al. Marghiloman, Take lonescu, Ion Lahovary, C. Istrati. Țarul a primit proprietatea regimentului 5 roșiori, cel care a intrat primul în Silistra și care acum avea garnizoana în Dobrogea de sud. în seara aceleiași zile familia imperială rusă a părăsii Constanța, dar Sazonov a venit la București pentru a continua discuțiile politice. Aceste discuții, purtate cu I.I.C. Brătianu, sînt mai importante decît vizita însăși, pentru evoluția ulterioară a evenimen taior. Sazonov s-a străduit să afle care ar fi atitudinea României într-un conflict între Rusia și Austro—Ungaria. Brătianu nu a precizat mai mult decît că în acest caz România va acționa numai conform cu propriile ei interese. Sazonov a înțeles, în aceste discuții, care erau țelurile guvernului român. El a înțeles că la București se aștepta numai prilejul favorabil pentru ase desface de alianța cu Austro—Ungaria și a trece de partea înțelegerii, în cazul unui război ce trebuia să aducă dezagregarea Dublei Monarhii. Sfîrșitul discuțiilor, cu călătoria celor doi miniștri, în Transilvania, avea desigur o grăitoare semnificație. Dincolo de chestiunile în care cele două guverne se declarau de acord, era limpede că se realizase o apropiere ce avea valoarea unei promisiuni de colaborare în viitor, sub semnul apropierii ceasului de eliberare națională pentru românii din Austro— 3S Ibidem, p. 81. 36 Docamenls diplomatiques franqais, IH-e serie, voi. X, p. 226. 37 Pentru desfășurarea și rezultatele vizitei de la Constanța : Uribes Ester, La renconlre de Conslanza du 14juin 1914, în „Revue Roumaine d’Histoire”, t. VII (1968), nr.2, p. 233—246. www.dacoromamca.ro 11 PROBLEMA NAȚIONALA IN POLITICA EXTERNA A ROMÂNIEI 1099 Ungaria. De altfel vizita și convorbirile Sazonov—Brătianu au avut un ecou deosebit la românii din teritoriile subjugate și a trezit noi speranțe3*- Paralel cu apropierea ruso-română, avea Ioc și dezvoltarea legăturilor cu Franța, cealaltă mare putere a Triplei înțelegeri. Deși sentimentul public în România era favorabil Franței, politica oficială a țării în primii ani ai secolului XX nu era cu totul de partea scopurilor politice ale guvernu- lui de la Paris. în 1907, s-a semnat la Paris convenția de comerț și navigație între cele două țări, menită să înlocuiască convenția din 1893, acum expirată. S-a vorbit cu acest prilej despre „interesul politic” care există de a strînge legăturile economice franco-române. Dar pentru că cercurile oficiale franceze continuau a considera că „nici o orientare nouă nu s-a produs în politica română, care rămîne înfeudată Triplei Alianțe, relațiile dintre cele două țări sînt încă destul de slabe pînă prin 1910 38 39. Diplo- mația franceză privea cu indiferență România la sfîrșitul secolului XIX. Dar după încheierea alianței cu Rusia interesul pentru România crescu. Atragerea României însenina întărirea poziției Rusiei în fața Austro— Ungariei. în 1910 avea loc un incident, semnificativ prin valoarea politică care trădează îngrijorarea diplomației franceze cu privire la poziția României. Vizita lui Sakki—Pașa, ministrul de externe al Turciei, la București, după ce vizitase Viena, dă loc la speculații pe tema unei ali- anțe româno-turce, ce ar fi însemnat atragerea Turciei în alianța cu Puterile Centrale. „Le Matin” scria că „Turcia încheie o înțelegere mili- tară cu România.” Articole din presa franceză acuză România că face jocul Germaniei. Guvernul român a desmințit imediat aceste svonuri, dar autorii lor nu se lăsau convinși. Ministrul de externe francez, alarmat, cere diplomaților francezi de la Constantin op ol, Londra, Roma, Buda- pesta să se informeze și să raporteze Ia Paris. Dar pimic nu putea con- firma existența unei înțelegeri turco-române. Interesantă este relatarea lui Blondei, ministrul Franței Ia București că „lumea politică română constată cu satisfacție că sgomotul făcut în jurul acestei informații sen- zaționale a atras atenția asupra României, care obișnuit era tratată drept cantitate neglijabilă și de care, dimpotrivă, marile puteri vor trebui să țină „scama în viitor”. Ziarul bucureștean „Minerva” într-un răspuns dat acestor zvonuri dă vina pe „politica dușmănoasă a Franței”, și res- pinge acuzațiile de „germanofilism”. însuși Blondei într-un raport către Paris ținea să arate că felul în carc presa franceză reflecta relațiile cu România „este de natură a ne îndepărta simpatiile pe care populația le mărturisește față de compatrioții noștri cînd au ocazia să o facă”. După 1910 însă raporturile româno-franceze cunosc progrese din ce în ce mai accentuate. Primiri călduroase sînt rezervate personalităților și turiștilor francezi. în 1911 la București este dezaprobată acțiunea Germaniei în Maroc. Apoi în 1912 cîteva fapte vin să demonstreze dez- voltarea acestor legături: Contractul cu Creusot pentru furnizarea de obuziere, vizita lui Felix Roussel, primarul Parisului, vizita lui Paul Deschanel, președintele Camerei Deputaților, primirea poetului francez J. Richepin la Academia Română. La 12 oct. 1912, Desprez, atașat mili- 38 C. Nuțu, op. cit., p. 83—89. 39 Vasile-Vesa, România și Franța la începutul secolului al XX-lea (1900 — 1916), Edit. „Dacia”, Cluj-Napoca, 1975, p. 17 www.dacaromanica.ro 1100 PAUL OPRESCU 12 tar al Franței la București, ținea să sublinieze într-un raport: „Dacă Franța reproșează României atitudinea sa politică de ce nu încearcă să-și dezvolte influența pe un alt teren care pare să cîștige în zilele noastre o importanță tot mai mare : terenul economic î Momentul este propice pentru ca Franța să-și dezvolte această influență economică. O cer oameni de cultură și politici luminați, o favorizează influența culturală franceză care este deosebit de puternică în România și dacă Franța nu va ști să profite de circumstanțele actuale s-ar putea să piardă pentru totdeauna România” în paralel aveau loc la Paris manifestări de prietenie franco-română. în mai 1912 s-a format „Alianța universitară fraco-română”, pentru dezvoltarea relațiilor intelectuale între cele două popoare. Războaiele balcanice și întreaga aetivitate-diplomatică din acest timp, au venit să grăbească apropierea româno-franceză. Franța, ca aliată a Rusiei, a sprijinit formarea alianței balcanice, dar a căutat să evite războiul. Deși, în timpul crizei, au fost momente cînd Franța a dezaprobat poziția Româ- niei, guvernul francez a susținut guvernul român atît la Conferința de la Petersburg, în aprilie 1913, cît și în momentul acțiunii din iulie 1913. Delcasse, reprezentantul Franței la conferința ambasadorilor de la Peters- burg. avea instrucțiuni să menajfeze România „deoarece în România se profilează din ce în ce mai mult o mișcare spre Tripla înțelegere, mișcare pe care noi, spunea ministrul de Externe francez, avem tot interesul să n-o descurajăm40 41. Apoi, în vara anului 1913, cînd era tot mai evidentă legătura țarului bulgar cu Viena, și amenințarea acestei legături pentru Serbia, diplomația franceză, ca și cea rusă, cereau României să intre de partea Serbiei. Pe de altă parte, Austro-Ungaria insista ca România să nu intervină în conflictul bulgaro-sîrb. Aceste evenimente au loc pe fondul unor puternice mani- festații antiaustriace la București și în toată țara. Cînd trupele bulgare atacă armata sîrbă, Blondei intervine ca România să mobilizeze. Rolul Rusiei și Franței în a determina intervenția militară a României a fost decisiv. Opinia publică vedea în campania din Bulgaria o campanie anti- austriacă ce trebuia să deschidă drumul spre Transilvania. în concluzie, la activitatea diplomației Antantei la București, în 1913, putem cita pe Blondei, personajul cel mai bine plasat din acest punct de vedere: ,,Nu mai avem decît puțin pentru a cîștiga partida de atîta timp angajată între Austria și noi, căci actualmente opinia publică română ne este fără nici o îndoială favorabilă. Toate eforturile diplomației franceze trebuie îndrep- tate în continuare pentru menținerea României în dispozițiile atît de favorabile intereselor franceze în această parte a Europei”42. După încheierea păcii, după cum se știe, diplomația austriacă a încercat să provoace revizuirea tratatului de pace. Opoziția Frauțcei și a României au fost hotărîtoare pentru ca aceste planuri să eșueze. De altfel, începea o adevărată dispută diplomatică între Triplice și înțelegere pentru România. Rolul cel mai activ îl avea Franța. într-un raport din 17 ianua- rie 1914 Blondei anunța lui Doumergue, ministrul de externe francez, 40 V. Vesa, Op. cit., p. 16 — 17. 41 Ibidem, p. 41. 42 Ibidem, p. 46. www.dacoromanica.ro 13 PROBLEMA NAȚIONALA IN POLITICA EXTERNA A ROMÂNIEI 1101 că toți membrii noului cabinet român, cu excepția lui Costinescu, și-au făcut studiile în Franța. Ministrul francez la București adaugă că are cu noii miniștri relații strînse și era ,,sigur că va găsi la ei cea mai bună înțe- legere cînd va avea de susținut interesele Franței”49. Despre Em. Po- rumbare, noul ministru de externe român, Blondei spune că „era animat de „cele mai bune sentimente” pentru Franța. Despre I. G. Duca, cu care ,,s-a întreținut adesea despre problemele politicii externe”, tot Blondei arată că „nu a ezitat niciodată să se pronunțe împotriva politicii filoaus- triace a regelui, iar articolele pe care le-a publicat în acest sens sînt una din cauzele pentru care d. Brătianu nu a crezut că poate să-i încredin- țeze portofoliul Ministerului Afacerilor Străine, la care rîvnea” M. Pe linia procesului tot mai activ de apropiere româno-francez este de semnalat înființarea, în februarie 1914, a „Agenției pentru comerțul francez”, apoi organizarea unor conferințe ale unor personalități culturale și politice franceze. în aceeași perioadă, în ianuarie 1914, lua ființă la Paris „Comi- tetul franco-român; avînd ca președinte pe Georges Lacour-Gayet, istoric cunoscut, membru al Institutului Franței. Scopul acestui comitet era promovarea relațiilor româno-franceze și susținerea revendicărilor națio- nale ale poporului român. în rapoartele diplomaților Puterilor Centrale, din această perioadă, se vorbește despre „uneltirile franco-ruse în România”. Cert este că această propagandă se bucura de o largă audiență în opinia publică românească. în aprilie, la propunerea lui Lacour-Gayet, A. D. Xenopol a fost ales membru asociat al Academiei de științe morale și politice, pentru ca în luna mai marele istoric român să vorbească în fața acestei Academii despre aspirațiile naționale ale poporului său. Schimbu- rile culturale, articole în presă, apariția la Paris a organului de presă „La Tribune Roumaine”, numeroase declarații oficiale, indică eforturile de a atrage România spre Antanta, sau cel puțin de a o desprinde de Puterile Centrale. în contextul disputei pentru cîștigarea României, avu loc atentatul de la Sarajevo, urmat de criza din iulie 1914 și apoi declanșarea primului război mondial. Ambele tabere asaltează România cu cererea de a i se alătura, unele formulate chiar amenințător. în timp ce Wilhelm II și Francisc losif I insistau pe lîngă Carol I să intre în război „pentru a lupta umăr la umăr”, diplomația franceză, prin Blondei, vroia ca România să se declare fățiș de partea Serbiei. Dar guvernul român, la 30 iulie (st. nou) se declară pentru neutralitate cîtă vreme conflictul nu se extinde. La 31 iulie guvernul rus și cel francez promit primului ministru român că dacă România rămîne neutră, i se garanta de către Rusia și Franța susți- nerea intereselor naționale la sfîrșitul războiului. La 3 august 1914, după ce numai cu o zi înainte cancelarul Imperiului german ceruse mobilizarea armatei române împotriva Rusiei, avea loc la Sinaia Consiliul de coroană, ce avea să decidă neutralitatea României. Chiar în ajunul consiliului, Brătianu a consultat pe Poklevski-Koziel pentru a ști cum privesc aliații neutralitatea României. A aflat astfel că la Paris și Petersburg, „neutrali- tatea României putea fi considerată ca o demonstrație a amiciției” 43 44 45. Astfel 43 Arh. St. București, Microfilme Franța, Rola 56. 44 Ibidem. 45 Vezi S. Rădulescu-Zoner, op. cit. p. 179. www.dacoromanica.ro 1102 PAUL OPRESCU 14 neutralitatea României însemna ruperea de alianța cu Puterile Centrale. Wilhelm II aflînd despre decizia Consiliului de coroană a notat pe raportul, prin care i se aducea la cunoștință, următoarele: „Aliații se separă de înțelegerea noastră încă înaintea războiului, ca perele putrede. Este un faliment total al diplomației germane și de asemenea al diplomației aus- triece” 46. Era sfîrșitul, de fapt, al alianței României cu Puterile Centrale, iar acest sfîrșit era determinat de o legitate istorică: rezolvarea problemei naționale românești prin unirea sub același acoperămînt politic a tuturor românilor. Gîndul exista de mult, poate chiar înainte de a fi fost spus prima dată, dar împrejurările care să-l facă realizabil se iveau acum, prin criza constituțională și morală a Imperiului habsburgic. LA QUESTION NAȚIONALE DANS LA POLITIQUE EXTfîRIEURE DE LA ROUMANIE Â LA VEILLE DE LA PREMIERE GUEBRE MONDIALE RfiSUMfi A la veille de la premiere guerre mondiale, le peuple roumain se trouvait devant la tâche historique du parachevement de son Etat națio- nal. Ce but ne pouvait etre atteint que par la d6sagr6gation de l’Empire des Habsbourg et la libdration du territoire național. De lă Ies manifesta- tions de solidaritâ avec la lutte naționale des Roumains vivant sur Ies territoires subjugues. De lă l’impopularitâ de la politique officielle d’alliance avec Ies Puissances Centrales. Le probleme des Roumains de Transylvanie influait de fagon dâcisive sur Ies rapports avec Vierme et en meme temps le cours de la politique extârieure roumaine. Surtout apres 1908, la poli- tique balkanique de la Double Monarchie conduit ă une froideur marquâe entre Bucarest et Vierme. Des hommes d’Etat roumains ne cachent pas leur opinion que, au cas d’un conflit, la participation aux câtă de la Triple Alliance serait une impossibilitâ, et, ce, ă cause du traitement auquel âtaient soumis Ies Roumains de Transylvanie. Tous Ies essais d’attănuer la politique de dânationalisation pratiquâe par Ies dirigeants hongrois, Ies pourparlers avec Tisza n’ont pas abouti aux râsultats escomptâs. Dans ces condiționa, la politique officielle, en suivant Ies courants d’opinion publi- que, s’^loignait toujours davantage de l’alliance conclue en 1883 devenue dânuâe de tont sens. Dans le meme temps, on voyait s’accentuer Ies tentatives de rappro- chement de l’Entente, potentielle adversaire des puissances centrales. Le 16 Vezi V. Vesa, op. cit, p. 14. www.dacoromanica.ro 15 PROBLEMA NAȚIONALA 1N POLITICA EXTERNA A ROMÂNIEI 1103 rapports avec la Russie, activement appuyâs par la diplomație frangaise, se sont matârialisâs dans Ies bonnes relations de la d^cennie priâdant l’anni 1914. Les ponrparlers Brătianu-Sazonov de 1914 constituent un tâmoignage du fait que la nouvelle politique extdrieure du gouvemement de Bucarest avait en vue l’âventualitd de la d6sagr6gation de la monarchie et la libiation des Romnains qu’elle avait assujettis. La neutralii, pro- clami le 3 aout 1914, 6tait en fait la fin d’une alliance qui empechait la rilisation de l’idil național. En Roumanie, les personnaliti officielles et les masses populaires qui n’ont pas acclam^ la guerre et n’ont jou6 aucun râie dans son dilenchement ont vu dans ces circonstances le moment favorable de l’accomplissement du grandiose acte de l’Union politique de tous les Roumains. www.dacoromanica.ro LUPTA PENTRU MAREA UNIRE DIN 1918 REFLECTATĂ ÎN ACTIVITATEA ȘI CORESPONDENȚA LUI NICOLAE IORGA DE NICOLAE LIU Dezvoltarea legică a societății europene a impus cu stringență, la începutul veacului nostru, folosirea noilor condiții istorice de la sfîrșitul primei conflagrații mondiale, pentru eliberarea unor popoare și teritorii europene de sub dominația străină și încheierea procesului de formare a statelor naționale, independente, în această parte a lumii. Succesul a devenit posibil prin prăbușirea unor mari imperii sub loviturile înfrângerilor militare și datorită avîntului revoluționar al mase- lor. în această largă mișcare eliberatoare s-a înscris și autodeterminarea marelui număr de români care trăiau încă în afara frontierelor României. Actul istoric de la Alba lulia, de acum 65 de ani, încheia un proces și împlinea im vis de generații. Dar formarea statului național unitar a fost în primul rând rezultatul eforturilor unite ale generației de la 1918 și înțele- gerii de către poporul român de pe ambele versante ale Carpaților a datoriei sale pentru împlinirea neîntârziată a unei aspirații seculare, de care depindea însăși existența națiunii și drumul de viitor al țării pe plan social-economic, politic și cultural. Printre personalitățile care au înțeles mai profund această necesitate stringentă, făcînd din făurirea și consolidarea unității naționale o perma- nență a propriei activități, Nicolae lorga ocupă un loc deosebit. „Ideea unității naționale — preciza marele istoric în prefața din 1931 a Memoriilor sale — m-a preocupat toată viața” x. Considerarea națiunii ca un tot orga- nic, pentru a cărei dezvoltare se impune desființarea hotarelor anacronice și împlinirea ei funcțională într-un stat propriu, suveran și independent, de structură democratică, s-a conjugat în concepția sa cu integrarea ei armonioasă în familia altor națiuni și în ultimă instanță în marea familie a umanității. Din acest motiv acțiunea sa unionistă2 s-a desfășurat în permanență pe două planuri — național și internațional — care se întrepătrund sau fuzionează. x N. lorga, Memorii, Însemnări zilnice. Voi. I, [București, 1931], p. 7. a Au mai publicat studii special dedicate acestei acțiuni: Mircea losa, Nicolae lorga și evenimentele anilor 1914—1918, in revista ,,Studii”, XXIV, 1971, nr. 4, p. 691—700 și Gh. Buzatu, Activitatea lui N, lorga pentru desăvtrșirea unității de stat. Noi contribuții, in „Anuarul Institutului de istorie și arheologie A. D. Xenopol”, Iași, IX, 1972, p. 81 — 105. „REVISTA DE ISTO1RE”, Tom 36, nr. 11, p. 1104-1116, 1983 www.dacaramanica.ro 2 LUPTA PENTRU UNIREA DIN 1918 IN ACTIVITATEA LUI N. IORGA H05 Interesul tînărului lorga pentru idealul național al unității politice românești, sădit în suflet de foștii săi dascăli, fusese potențat de descope- rirea unor informații noi despre premizele istorice ale acesteia, în arhivele și bibliotecile străine cercetate pentru lucrări de medievistică universală. Ceea ce a coincis cu momentul în care opera asupra conștiinței sale largul ecou național și internațional al mișcării memorandiste și al urmărilor sale dramatice pentru românii din Transilvania. Revenea în amintire cu acest prilej participarea la entuziastul congres studențesc din 1891, unde cunoscuse pe unii dintre întemeietorii Ligii culturale. Iar exemplul orien- tării unor mari înaintași, ca M. Eminescu, N. Bălcescu sau M. Kogălniceanu, pe care îi popularizase din primele sale scrieri literare și istorice, alături de acela al unor contemporani, ca A. D. Xenopol, fostul său profesor de la Universitatea din Iași, sau B. P. Hasdeu, cunoscut ca director al „Revistei Nouă”, nu erau străine de această orientare. S-a adăugat în jurul anului 1900 contactul direct al tînărului profesor de istorie universală de la Universitatea din București, cu tradițiile și realitățile social-politice românești din provinciile aflate sub stăpînire străină. Precum și, de ce n-am spune-o, intrarea lui N. lorga în familia brașoveană a istoricului și slavistului loan Bogdan și a istoricului literar G. Bogdan-Duică prin căsătoria sa din 1901 cu una din surorile acestora 3. Legăturile lui N. lorga cu intelectualitatea și fruntașii politici și spirituali ai românilor din Austro-Ungaria vor crește și se vor diversifica mereu pînă la război. La acestea se adaugă apropierea de viața și preocu- pările oamenilor din popor, contactul direct cu entuziasmul maselor de țărani români din Transilvania, la serbările Astrei din Sibiu (1905) și Blaj (1911), sau cu prilejul vizitei jubiliare din 1906 a delegaților și for- mațiilor artistice populare din Transilvania și Bucovina, în capitala României. 1 Dintre maiile figuri ale Pantheonului nostru științific și cultural, Nicolae lorga a fost cel care a adus cea mai complexă contribuție la înfăptuirea stalului național unitar. O vreme, acțiunea a fost mai ales aceea a istoricului. Ba continuă dezvoltîndu-se și implicînd pînă la marea Unire, diverse categorii de lucrări de specialitate, de la culegeri și publicări de documente, la cursuri univer- sitare, comunicări academice, studii sau monografii științifice și alte ela- borate interpretative. Unele dintre acestea au fost reconstituite după pre- zentarea lor orală. Altele poartă indicația „pentru popor” sau „pentru poporul românesc”. Ceea ce însemna un plus de atenție acordat accesibili- tății. în prima categorie, a culegerilor de surse istorice, se înscriu ca titluri reprezentative: Documente românești din arhivele Bistriței, apărute în două părți, în 1899—1900, republicate în voi. XV al colecției Hurmuzaki, 3 Ecatcrina lorga li va fi soțului ei o colaboratoare discretă și statornică. Vezi și Barbu Theodorcscu, Nicolae lorga, [București, 1968], p. 140 și urm.; Bianca Valota Cavalotti, Nicolae lorga, Napoli,[1977J, p. 242. www.dacoromanica.ro 1106 NICOLAE MU 3 despre care cunoscutul romanist Gustav Weigand opina că „reprezintă o adevărată comoară nu numai pentru istorici, ci și pentru lingviști; cu greu m-am despărțit de lectura acestei lucrări”; sau Socotelile Bistriței, despre relațiile orașului ardelean cu Principatele Române, care fac obiectul părții întîia din voi. I al colecției „Studii și documente cu privire la istoria românilor”. Apoi volumele IV, VIII, IX, X, XH, XIII, incluzînd „poves- tiri și izvoade” despre Legăturile Principatelor Române cu Ardealul de la 1601 la 1699; Scrisori de boieri și negustori olteni și munteni către casa de negoț sibiană Hagi Pop, „povestiri, scrisori și cronici” aflate la Muzeul ardelean din Cluj; scrisori și acte despre legăturile Brașovului cu românii; Scrisori și inscripții ardelene și maramureșene inclusiv însemnări manuscrise după căiți vechi. Unele documente, cum sînt cele de la Brașov și Sibiu, au făcut obiectul unor comunicări în ședințele Secțiunii istorice ale Academiei Române, altele au văzut lumina tiparului în revista literară „Luceafărul” din Sibiu sau în „Buletinul Comisiei istorice a României”. Din cea de a doua categorie — aceea a lucrărilor de interpretare — fac parte, atît cărțile închinate unor personalități reprezentative, ca „isto- riile” lui Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul sau unor evenimente de răscruce, ca micromonografia Unirea Principatelor (1859), povestită tuturor, cu prilejul împlinirii a 50 de ani de la întemeierea statului român, în care primele două capitole constituiau prima încercare a lui Nicolae lorga de a prezenta într-un ansamblu eforturile poporului român pentru realiza- rea unității sale politice de-a lungul vremii, cît și lucrări speciale privind provinciile românești înstrăinate. Menționăm apreciata sinteză Sate și preoți din Ardeal, 1902, dedicată „preoților și învățătorilor din românimea de peste munți, celor prin care se păstrează neamul, în așteptarea viito- rului care atîrnă de vrednicia noastră”; Ceva despre Ardealul românesc, conferință prilejuită de jubileul societății „Transilvania”; Partea româ- nilor din Ardeal și Ungaria în cultura românească, Influențe și conflicte, comunicare academică din 1911, sau ampla monografie Istoria românilor din Ardeal și Ungaria, reprezentînd dezvoltarea unui curs ținut la Uni- versitatea din București în 1914—1915 și apărută în două volume în 1915. Tot în același an vedea lumina tiparului și suita de prelegeri universitare Dezvoltarea ideii unității politice la Români*. Evitînd să abordeze nedife- rențiat, ca mulți dintre contemporanii săi, existența ideii unității naționale în istoria poporului român, profesorul lorga susținea ipoteza că „a putut exista odată o viață politică comună tuturor românilor, fără să fi existat un stat românesc”. N-au lipsit nici tendințe statale unificatoare, ca tenta- tiva de excepție a lui Mihai Viteazul. Dar afirmarea ideii unității politice a românilor a fost opera conjuncturii de la sfîrșitul secolului XVIII și începutul secolului XIX, epocă de plămădire a statului modern. Prin lupta generației de la 1848 și 1859 a devenit posibilă „jumătate din reali- zarea idealului românesc”. Ea a înălțat în același timp, „figura nobilă a lui Cuza Vodă”, ceea ce a dus la „trezirea în toate sufletele românești a idealului deplin, a idealului romantic absolut, după îndeplinirea căruia să nu rămîie nicăieri un element românesc izolat”. Ideea unității politice * 4 începutul cursului a apărut In revista „Drum drept”, Vălenii de Munte, II, 1914, nr. 12, p. 511—526. Textul integral a fost editat de Casa Școalelor in 1915. www.dacaramanica.ro 4 LUPTA PENTRU UNIREA DIN 1918 ÎN ACTIVITATEA LUI N. IORGA 1107 românești a cunoscut din această epocă trei trepte : „visul sentimental, teoria filosofică și chestiunea de politică actuală la care ne găsim acum”. Concluzia ultimului capitol era că, începînd din jurul anului 1890, ideea unității politice „devine o necesitate intimă, fundamentală a nației noas- tre”. Ca premize ale realizării acestei unități se impun asanarea organis- mului social-politic din țara liberă, o cultură nouă, organică, fundamentată științific, nu simplă expresie retorică, folosirea tuturor căilor pentru a cunoaște unitatea poporului nostru și a respinge ca „erezie științifică” nega- rea unui viitor comun, reorientarea către acest viitor a întregii societăți. Una dintre observațiile finale ale cursului era aceea că prin aprofundarea culturii naționale, a istoriei acesteia, „s-a găsit oricine, de la început, îna- intea unității inițiale neturburată vreodată, neîntreruptă un singur moment, a poporului nostru”. Lucrările istorice ale lui Nicolae lorga s-au bucurat de o caldă pri- mire și la românii din Imperiul Austro-Ungar, în pofida interdicțiilor guver- namentale. După ce îl felicita pentru „excelenta lucrare” Brașovul și românii, Andrei Bîrseanu îi cerea la 3 iunie 1905, un lot de 15 exemplare, pe care se obliga să-l difuzeze personal5 6. După apariția lucrării de populari- zare despre Mihai Viteazul, studenții români din Budapesta, grupați în Societatea Petru Maior, în frunte cu Octavian Goga și Ion Lupaș îi făceau o entuziastă manifestație de simpatie ®. Istoria românilor pentru poporul românesc, care cunoaște din 1908 mai multe ediții, a fost difuzată ca operă de propagandă a Ligii Culturale, din conducerea căreia autorul făcea parte, pătrunzînd peste munți în mii de exemplare, adesea cu coperți false (Be-ale noastre, Noua metodă de cultivare a cartofilor, traducere din limba maghiară etc.), pentru a se evita conficsarea de către autoritățile austro-ungare 7. De o deosebită apreciere s-a bucurat, pe ambele versante ale Car- paților, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea, prin care marele istoric deschidea în 1901, seria marilor monografii închinate literaturii românești, cea dintîi lucrare de acest fel din istoriografia noastră, această suită incluzînd pînă la război și Istoria literaturii religioase a românilor pînă la 1688 sau Istoria literaturii românești în veacul al XlX-lea. în ansam- blu ele demonstrau unitatea funciară a literaturii române bazată pe uni- tatea de limbă și pe originea populară comună. Dacă tînărul savant și profesor universitar a acordat loc un tot mai larg în activitatea sa pregătirii ideologice și culturale a desăvîrșirii unității naționale, el nu e singur în această luptă, după cum nu este cel dintîi care să fi observat necesitatea antrenării maselor populare. Dar acțiunea sa are continuitate și consecvență, se desfășoară la o înaltă temperatură etică și spirituală, se manifestă de la început cu o forță de șoc puțin obișnuită. De aceea atrage toate privirile și mobilizează energiile tinere. Precedată de o viguroasă pregătire de artilerie în ziarele „L’Indâ- pendance Boumaine”, patronat de frații Brătianu8 și „Epoca” lui N. Filipescu9, ofensiva lui N. lorga în direcția idealului național era declan- 5 I. E. Torcufiu, Studii și documente literare, voi. VII, București, 1936, p. 316 și urm. • Cf. Ion Dodu Bălan, Octavian Goga, București, 1971, p. 71. ’ N. lorga, Liga Culturală, in „Boabe de grîu”, nr. 8, 1930, p. 455—458. 8 Vezi sulta de foiletoane Un procis de desnationalisation, 6tu des independantes d’un penseur isolă, publicată intre 12 iulie și 30 noiembrie. 1901. ’ Voi. Cuvinte adevărate, București, 1903, întrunind articole tipărite în „Epoca”, de la 15 martie pină la 21 octombrie 1902. , . www.dacaromanica.ro 1108 NICOLAE LIU 5 șată odată cu începutul colaborării sale la revista literară „Sămănătorul”. întemeiată la sfîrșitul anului 1901 de Spiru Haret, cu concursul lui Al. Vlahuță și G. Coșbuc, publicația ducea acum o existență incertă și fără strălucire, cu toate eforturile redacționale. Sub conducerea sa revista capătă nu numai un profil distinct, dar și o audiență nemaicunoscută pînă atunci, atît în vechea Românie, cît și în Transilvania sau Bucovina. Ea creează în cultura și literatura română un curent nou, care punea pe prim plan tradiția și unitatea națională, îmbinînd conservatorismul cu aplecarea demofilă și propunîndu-și să răspundă cerințelor unei „noi epoci de cultură”. Se cerea ca plecînd de la o utopică armonizare a intereselor de clasă la nivel național, sprijinită pe „o politică de dreptate, de căință, de bună frăție față de moșul și badea din satul fără bogăție și fără cultură”, să se poten- țeze eforturile înmănunchiate „de sus pînă în jos, dintr-un hotar al româ- nimii pînă la altul”, să se ajungă la „purificarea, întregirea și mai ales răspîndirea culturii noastre”, ținînd seama că statul român reprezintă pentru întreaga românime „o cetățuie de pregătire și așteptare”10 11. Paralel cu acțiunea sa din paginile „Sămănătorului”, N. lor ga urmă- rea stimularea ideii unității naționale prin publicarea propriilor sale însem- nări din călătoriile întreprinse în toate provinciile locuite de români, replică vastă la România pitorească a lui Al. Vlahuță. Deslușind drumuri de viitor, el descoperă în Transilvania, de pildă, că „apele românimii biruiesc”, în pofida politicii de desnaționalizare forțată, evidentă mai ales printre românii din Maramureș, Bihor, Hunedoara sau în săcuime. Interzisă în administrație, prigonită în școli, limba română își continuă totuși expan- siunea lentă în lumea satelor. Cîteodată „e vădit pentru oricine că vremea românilor se apropie”. Și cercetînd pe rînd satele din mărginime, N. lorga nu se putea reține să exclame atunci cînd descria împrejurimile Sebeșului: „Aici totul e românesc, de la morții multor veacuri ce par că înalță din mormîntul lor adine, ca un steag de chemare, crucea lor neagră sfințită cu scrisul românesc, pînă la mîndrii ciobani cari nu cunosc deosebirea de graniță în rătăcirea veșnică a turmelor bogate. Aici nu poți striga : Trăiască românimea, fără ca munții să nu-ți prefacă strigătul în ; Trăiască Româ- nia 1u” însemnătatea deosebită pe care o avea lupta pentru apărarea și pro- movarea limbii naționale în provinciile aflate sub stăpîniri străine a influ- ențat hotărîtor campania sămănătoristă declanșată de N. lorga împotriva înstrăinării „înaltei societăți” bucureștene. în urma marii manifestații studențești din piața Teatrului Național, cînd poliția — așa cum arăta Mihail Sadoveanu — s-a comportat ,nebunește și mișelește’, pățind cu sînge ,o mișcare dreaptă’12, s-a ajuns la mari adunări de protest și solida- ritate intelectuală în întreaga țară. Ecourile acestor manifestații au răsunat și la românii de peste hotare. într-o scrisoare trimisă din Sibiu, istoricul Ion Lupaș saluta aceste acțiuni care stimulează pe oprimați să-și apere 10 N. lorga, O luptă literară, articole din „Sămănătorul”, voi. I—II, Vălenii de Munte, 1914 — 1916, passim. 11 N. lorga, Neamul românesc tn Ardeal și Țara ungurească, voi. I, București, 1906, p. 215-219. 12 Cf. Lupta pentru limba românească, Acte și lămuriri privitoare la faptele din 1906 publicate de N. lorga, București, 1906, p. 64—70. www.dacoromanica.ro 6 LUPTA PENTRU UNIREA DIN 1818 ÎN ACTIVITATEA LUI N. IORGA 1109 limba națională13. Ele nu s-au stins nici un an mai tîrziu, cînd istoricul numismat C. Moisil și scriitorul N. Dunăreanu, semnau alături de alții o călduroasă telegramă „în amintirea măreței victorii [... ] pentru dreptul limbii noastre” 14 15. „Un gest să fi făcut atunci dominatorul — scria poetul D. Anghel, martor ocular al manifestației din seara zilei de 13 martie — un singur gest de răzvrătire și toată masa aceea docilă l-ar fi urmat oriunde și pretutindeni” 16. Dacă Nicolae lorga n-a făcut acest gest, faptul s-a datorat atît neîncrederii în eficiența unei asemenea metode în condi- țiile statului modem, exprimată și în legătură cu luptele politice ale româ- nilor din Transilvania, cît și dorinței de a nu slăbi structura statului român prin consecințe imprevizibile. La șezătorile literare întreprinse în marile centre ale țării, însoțit de M. Sadoveanu, Emil Gîrleanu, Șt. O. losif, Octavian Goga și alți scriitori din cercul revistei „Sămănătorul”, N. lorga deslușea ca în mai 1906 la Craiova „elementele de viață cîștigate” în Româ- nia și Transilvania și definea ca probleme ale viitorului: „întemeierea României democratice a tuturor românilor” și crearea unei culturi comune largi și puternice, ca premiză a fazei ultime firești „a aspirațiilor noastre”16, în aceste împrejurări era propusă la Iași închegarea unei societăți cultu- rale și politice „Frăția bunilor români” și vedea lumina tiparului revista „Neamul românesc”. Transformată ulterior în cotidian, această publicație cu caracter social-politic și titlu semnificativ va rămîne pînă la sfîrșitul vieții lui N. lorga principalul purtător al cuvîntului său. La prestigiul noii publicații o contribuție esențială a adus-o campania desfășurată în 1907 de directorul ei, pentru dezvăluirea și înlăturarea cauzelor răscoalelor țărănești, condamnarea represiunii și sprijinirea victimelor ei. Aceeași campanie l-a adus pe N. lorga pe băncile Camerei Depu- taților, în calitate de deputat independent al orașului Iași17. S-a pus și continuă să se pună întrebarea dacă memoria savantului și marelui om de cultură patriot care a fost Nicolae lorga n-ar fi fost umbrită de participarea sa la viața politică a țării. Există desigur argumente și pro și contra. Nu e locul să le analizăm aici. Ceea ce se cuvine totuși subli- niat este că tocmai această participare i-a dat posibilitatea să-și spună cuvîntul hotărîtor și benefic în probleme majore ale timpului său, între care pe prim plan se situează cucerirea și păstrarea unității naționale. Pe această linie se înscrie în conexiune armonică activitatea înde- lungată de secretar general al Ligii Culturale, întemeierea și conducerea Așezămintelor culturale de la Vălenii de Munte și în primul rînd a Univer- sității populare care adună din 1908, printre propunători și cursanți, români de pretutindeni, activitatea de presă din „Neamul românesc” și celelalte publicații afiliate, activitatea parlamentară etc. La puțină vreme după alegerea sa ca secretar general, N. lorga mijlo- cea la adunarea Ligii Culturale din 12—17 octombrie 1908, adoptarea unei moțiuni prin care se cerea statului român o politică de disociere față de Austro-Ungaria, care deținea pe nedrept pămînt românesc subjugînd 13 BARSR, Coresp. N. lorga, voi. 38, f. 70. 14 Ibidem, voi. 64, f. 49. 15 D. Anghel, Nicolae lorga, în „Junimea literară”, VIII, 1911, nr. 7—9, p. 114 — 115. 16 [N. lorga], Cronică, în „Neamul românesc”, I, 1906, nr. 6, p. 91—92. 17 Cf. Nicolae Liu, Răscoala din 1907, Ecouri în corespondenta primită de N. lorga și tn acRunea sa politică, in „Revista de istorie”, XXX, 1977, nr. 2, p. 199—218. www.dacoromanica.ro 1110 NICOLAE LIU 7 patru milioane de conaționali, și în același timp de apropiere și colaborare cu țările vecine din Balcani. Moțiunea pleca de la „conștiința unității nea- mului și a intereselor lui solidare în toate privințele”18. Aceeași bază ideo- logică era recomandată politicii externe a României în primul articol din programul partidului naționalist-democrat, de sub președinția lui N. lorga, la congresul de constituire din aprilie 1910 19 20 21. ★ Am afirmat de la început că activitatea națională în serviciul înfăp- tuirii unității politice românești s-a împletit la marele savant-patriot cu activitatea internațională în același scop. Astfel, în domeniul interpretării istorice, prima sa mare sinteză asupra istoriei României, publicată la Gotha în 1905, Geschichte des Rumănischen Volkes in Rahmen seiner Sta- atsbildungen își propunea să înfățișeze unitar trecutul întregului popor român. Aceeași prezentare imitară era reluată la alte trepte de argumentare și interpretare, fie pentru marcarea unor legături tradiționale cu popoarele neolatine (Breve Storia dei Rumeni, apărută sub auspiciile Ligii Culturale în 1911), fie pentru sprijinirea Unirii din 1918 (Eistoire des Roumains et de leur civilisation, Paris, 1920). în 1915—1916 apăreau două ediții din Histoire des Roumains de Transylvanie et de Hongrie, iar în 1917 la Iași, Histoire des Roumains de Bucovine ă partir de Vannexion autrichienne. Tot în această vreme vedeau lumina tiparului volumele închinate de N. lorga istoriei legăturilor poporului român cu Franța, Anglia, și Rusia sau o prezentare sintetică în care erau incluse și relațiile istorice cu ceilalți ali- ați a. Printre lucrările în limba franceză publicate în sprijinul românilor din Transilvania se numără și patru broșuri de propagandă editate de Liga Culturală în colecția „Memorial Roumain”, între 1909—1914 22. Pentru cunoașterea drepturilor și luptei naționale a poporului român, N. lorga colaborează la cele mai importante publicații de politică externă din Franța sau Anglia și publică la Paris o culegere din articolele sale de război23. ii Vasta corespondență a lui Nicolae lorga ajunsă pină la noi în bun măsură prin grija sa, poate oferi o contribuție prețioasă la cunoașterea acti- vității marelui istoric în direcția înfăptuirii Marii Uniri din 1918. Ea con- tinuă să fie, în ceea ce privește epoca din preajma și din timpul desfășurării marelui război mondial, în cea mai mare parte inedită. 18 „Calendarul Ligii Culturale pe anul 1910”, Vălenii de Munte, p. 29. 18 N. lorga, Acțiunea militară a României, București, 1914, p. 270. 20 N. lorga, Histoire des relations entre la France et Ies Roumains, Jassy, 1917, revăzută și reeditată un an mai tirziu la Paris, cu o prefață de Charles Bemont; idem., Histoire des rela- tions anglo-roumaines, Jassy, 1917 ; idem, Histoire des relations russo-roumains, Jassy, 1917. 21 N. lorga, Relations des Roumains avec Ies Alliâs, Jassy, 1917. 22 N. lorga, Les Hongrois et la nationalitt roumaine en 1909. Proces de presse et autres persăcutions, Vălenii de Munte, 1909 (Memorial roumain, I); idem, Les derniires ilections en Hongrie et les Roumains. (juin, 1910), Vălenii de Munte, 1910 (Memorial roumain, II) ; idem, L'evtchi de Hojdu-Dorogh et les droits de l’tglise roumaine unie de Hongrie, Bucarest, 1913, (Memo- rial roumain, III); idem., Encore une fois l'eo^chi de Hojdu-Dorogh et les droits des Roumains, Bucarest, 1914 (Memorial roumain, IV). 23 N. lorga, 'Pages roumaines, preface de Ch. de la Ronciăre, Paris, Nancy, 1918. www.dacoromanica.ro 8 LUPTA PENTRU UNIREA DIN 1918 IN ACTIVITATEA LUI N. IORGA 1111 Unele scrisori conțin îndemnuri sau reflectă ecouri ale acțiunii sale pe plan cultural sau politic. Multe scrisori constituie documente prețioase pentru înțelegerea etapelor acestei acțiuni, sau pentru cunoașterea contri- buției altor personalități și a maselor populare la făurirea statului națio- nal unitar. Războaiele balcanice au fost considerate drept preludiu sau prolog al primei conflagrații mondiale. Apropierea ceasului marii răfuieli cu Austro-Ungaria, pentru eliberarea „fraților neliberi”, a fost invocată adesea în anii premergători de Nicolae lorga, motivînd într-un fel opoziția sa împotriva oricăror tendințe expansioniste în sudul Dunării, precum și dorința conlucrării cu statele vecine din Balcani. „în sprijinul niciunei cauze nu se poate cheltui sîngele românilor decît în sprijinul cauzei naționale românești”, sublinia el în aplauzele entuziaste ale asistenței, cu prilejul întrunirii politice din octombrie 1912 M. Și pentru că președintele Ligii Culturale, germanofilul Virgil Arion, se opunea acestei poziții, N. lorga își da demisia din postul de secretar general. Izbucnirea primului război mondial prin agresiunea Austro-Unga- riei împotriva Serbiei, a pus guvernului român, legat prin alianță secretă cu Puterile Centrale, problema opțiunii. în aceste împrejurări marele istoric se pronunță din nou hotărît împotriva intervenției militare alături de Austro-Ungaria, prin articolul Datoria României, apărut în mai multe ziare 24 25 și printr-o Declarație redactată în numele „naționaliștilor democrați” și publicată în „Neamul românesc”, prin care se respingea risipirea „forțelor cu greu adunate ale României ... în aventuri lingă un stat a cărui politică internă a fost totdeauna dominată de tendința scăderii și slăbirii elementului românesc cuprins în el”. în aceste condiții se reco- manda guvernului român „o neutralitate demnă, care să rezerve puterile țării „pentru locul și momentul în care s-ar pune în vecinătatea noastră probleme de transformare politică în care calitatea noastră etnică ni dă dreptul de a ne amesteca, fără ca din partea noastră să fi contribuit pînă atunci la nenorocirile ce amenință umanitatea și civilizația”26. Corespondența primită de N. lorga aprobă acest punct de vedere sau reflectă îngrijorarea creată. Astfel, într-o scrisoare din 14 iulie 1914, H. Stahl, stenograful Camerei deputaților își exprima temerea că nota ultimativă a Austriei către Serbia „ni s-ar putea aplica noua mîine” 27. N. lorga, aflat la Vălenii de Munte, cu prilejul cursurilor de vară, era ținut la curent și de către alți corespondenți. Unul dintre aceștia relata pe lîngă îngrijorarea din București unde edițiile speciale se succed una după alta, despre buna primire de care s-a bucurat în cercurile politice arti- colul lui N. lorga și despre discuția de la Statul Major în legătură cu opinia acestuia privind menținerea relațiilor pașnice româno-bulgare 28 *. Alt corespondent felicita pe N. lorga pentru „neînduplecarea” sa care „a convins guvernul” deocamdată la neutralitate2S. Ion Bogdan se 24 N. lorga, Acțiunea militară a României, București, 1914, p. 277. 85 „Universul”, „Minerva”, „Neamul românesc”. 24 „Neamul românesc”, IX, 1914, nr. 28, 20 iulie, p. 1. 27 BARSR, Coresp. N. lorga, voi. 243, f. 8—9. 28 Ibidem, f. 17-17 bis. 22 Ibidem, voi. 242, I. 135. www.dacoromanica.ro 1112 NICOLAE LIU 9 asocia felicitărilor pentru același articol, adăugind pe cele privind ulti- mul număr al „Neamului românesc pentru popor” 30. O corespondență din Moldova relatînd aceeași aprobare unanimă îl informa în același timp despre hotărîrea ofițerilor de a se opune cu orice preț și prin orice mijloace alianței cu Austria, într-un moment în care de-a lungul Prutului se află 2000 de escadroane de cazaci și cerchezi. Poziția lui Carol I moti- vează atitudinea antidinastică. Singura speranță este în intransigența lui N. lorga și N. Filipescu31. Nu lipseau nici speranțele în susținerea de către marele istoric a intervenției imediate a României în favoarea românilor de peste hotare. „Este limpede ca lumina soarelui — scria la 22 iulie un corespondent dhi Ministerul de Externe — că pentru noi a sunat ora supremă: acum ori niciodată ... Constelația politică ne este cu totul favorabilă, mai favorabilă decît ne-am fi putut-o imagina vreodată — afară de punctul negru pe care l-am semnalat [relațiile cu Bulgaria n.n.] Să ne grăbim a-1 aplana cu cinste și dreptate și, să nu mai ezităm ... Aveți misiunea cea mai mare, cea mai sfîntă, să ne călăuziți și să ne însuflețiți” 32 33. Spe- ranțe similare se îndreaptă spre Nicolae lorga și din Transilvania. într-o telegramă trimisă din Arad la sfirșitul lunii iulie „ziarele române și „Pro- gresul român” salută cu entuziasm frații care pregătesc sfărmarea lanțu- rilor noastre”, și așteaptă „ora sfîntă” ss. Un gazetar moldovean, Eugeniu Revent își exprima indignarea pentru preferința acordată de ziarul „Uni- versul” declarațiilor antiruse și în favoarea Triplicei ale lui C. Stere și ale inginerului Matak 34. Un corespondent român din Leipzig al „Neamu- lui românesc” remarca, după reîntoarcerea în țară, „atmosfera de turbă- ciune marțială, care cuprinsese întreaga Germanie (hotărît nu mai recu- noșteam oamenii: unde erau tăcuții muncitori, modeștii studenți și flegmaticii băutori de bere de odinioară!?!”35. Intelectuali lucizi consideră necesaiă rezolvarea problemei agi are înainte de a se intra în război pentru cauza națională. în acest sens sînt deosebit de semnificative observațiile unui tînăr intelectual ploieștean întors din concentrare : „Cu toate împrejurările anormale sper însă că comisiunea pentru pregătirea reformelor își va lua în curînd lucrările, pentru ca în noiemvrie Parlamentul să poată începe însfîrșit o împroprie- tărire largă a țăranilor ... Pînă la Alba lulia mai avem pe program o Plevnă internă, cel puțin tot atît de prețioasă pentru viitorul națiunii și statului nostru. Ba cred chiar că, pentru a fi vrednici de cea dintîi, trebuie să cucerim întîi pe cea de a doua. Ori cred oare domnii politicieni ai noștri, că națiunea aceasta se poate hrăni la infinit și în mod exclusiv cu entuziasm patriotic? Eu unul n-o pot crede. Și, cu prilejul concentrării din urmă, am putut auzi multe murmure stăpînite și multe oftări înăbu- șite ale acestor oameni necăjiți, cari sînt bieții noștri clăcași în uniformă. Ce puțini sînt printre ei, care ar putea pleca la război voioși, cu capela 30 Ibidem, voi. 243, f. 29. 31 Ibidem, I. 26-27. 33 Ibidem, I. 34. 33 Ibidem, voi. 239, f. 262. 34 Ibidem, voi. 243, f. 43-44. 35 Ibidem, voi. 248. f. 231. www.dacaromanica.ro io LUPTA PENTRU UNIREA DIN 1918 ÎN ACTIVITATEA LUI N. IORGA H13 pe-o ureche, fiindcă cei de acasă au ce mînca pînă la primăvară ! Cei mai mulți lăsaseră acasă cîte o casă de copii fără pîine pentru ziua de mîine și gîndul tot acolo le era. Iar dacă mulți doreau din toată inima războiul, apoi îl doreau din desperare, ca pe o beție: ca să mai uite de necazuri — și ca să isprăvească într-un fel. Așa ! ... Și într-adevăr, cam ce le-a dat lor țara asta care în orice prilej le cere totul? De aceea cred că timpul cel scurt de acuma pînă la primăvară ar trebui întrebuințat cu rîvnă, pentru a preface oastea aceasta de clăcași într-o oaste de răzeși. Nu că nu și-ar face datoria cînd ar suna ceasul, nu!... Ci pentru că, măcar înainte de a muri prin văile Carpaților, în răfuiala ce trebuie să vie la primăvară, la vară, să afle și ei că pe lîngă datorii mai au și drepturi, și dacă se duc ei, rămîn cel puțin feciorii lor cu pîinea asigurată și cu grumazul liber de jugul ciocoiesc” 3®. Această expunere sinceră, deschisă a unor constatări și concluzii izvorîte din contactul cu țărănimea sub arme venea să confirme poziția marelui cărturar exprimată de la tribuna Camerei deputaților la 17 iunie, cu prilejul sesiunii extraordinare consacrată revizuirii Constituției. N. lorga se pronunțase ferm pentru rezolvarea problemei agrare „sub forma unei revoluții legale”, care să „schimbe cu desăvîrșire situația țărănimii, ca element economic în viața țării și ca element politic”, printr-o largă împroprietărire. într-un moment în care în lupta națională „ceasul hotărîtor de supremă sforțare se aproprie văzînd cu ochii” * 37 38. De fapt, ca și majoritatea oamenilor cu răspundere lucizi, N. lorga va fi frămîntat sufletește, pînă la intrarea României în război, de problema momentului și a condițiilor optime. Deși nu va părăsi cu totul o vreme nici iluzia înfăptuirii statului național unitar fără asocierea țarii cu puteri imperialiste și dacă norocul va surîde, fără multă vărsare de sînge. De aceea „ceasul ofensivei” eliberatoare era fixat la început nu numai în funcție de slăbirea virtualului adversar sau de pregătirea și „dibăcia” noastră, ci și de realizarea „alianței balcanice” menită să transforme Dunărea din piedică, în bază și sprijin. Numai imposibilitatea acestei alianțe, precum și „trista nevoie de a nu putea face nimic prin noi în rîndul intîi”, datorită slabelor puteri ale micului stat român S8, jertfele și suferințele de neîndurat ale conaționalilor din Transilvania și Bucovina, cu înșelarea sau încălcarea brutală a sentimentului național de către stăpînirea austro-ungară, în sfîrșit conștiința apropierii „teribilului moment” al „lichidării europene generale ”39 îl determină pe N. lorga să se ralieze deschis luptei pentru alianța cu puterile Antantei. El disociază totuși între apropierea militară și politică bazată pe înrudire spirituală și compasiune, ca aceea față de Franța, Serbia, Belgia, Italia și cea a opor- tunității, pronunțîndu-se în același timp împotriva vasalității de orice fel, fiindcă „grija de căpetenie privește totuși statul liber”40, rezultat a peste o mie de ani de muncă, suferință, credință și luptă a poporului român însuși41. Cit despre momentul intrării României în război el tre- 33 Ibidem, voi. 248, f. 232-233. 37 „Dezbaterile Adunării Deputaților”, 1914, nr. 9, 19 iunie, p. 87—96. 38 N. lorga, Războiul nostru tn note zilnice, voi. I, Craiova, 1921, p. 53. 38 Ibidem, p. 55. 40 Ibidem, p. 101. 41 Ibidem, p. 32. www.dacoromanica.ro 1114 NICOLAE LIU 11 buie sa tină în ultimă instanță seama de „ceasul cînd vom avea singurul lucru care nu ne poate înșela niciodată, perfecta organizare a tuturor puterilor noastre”42. Și prezentînd în februarie 1915 rezultatele unui sondaj privind necesitatea trecerii Carpaților, la care au răspuns pozitiv, în unanimitate, țărani, ofițeri, participanți ai întrunirilor din sala Dacia, N. lorga considera ca principală datorie a „celor care au în mîni situația” și se află în fruntea statului, „pregătirea răpede, sigură, deplină” 43 44 4S. N. lorga însuși a adus la această pregătire, pe plan spiritual, o febrilă contribuție, prin prezența zilnică în presă, conferințe comemorative, cuvîntări la diverse întruniri și manifestații pe tot întinsul țării. în cadrul acestei campanii se înscrie reluarea legăturilor cu Liga Culturală. La 21 martie 1914 Comitetul central îi mulțumea pentru concursul „mișcării întreprinse acum și mitingul din sala Dacia, pentru autonomia românilor din Austro-Ungaria41. Iar la 25 aprilie i se cerea de către Comitetul secției București „concursul neprețuit pentru comemo- rarea zilei de 3 mai 1848” 45. „Seguo con viva simpatia l’opera nobili- ssima della Lega di Cultura, e auguro di cuore” îi scria la 8 iulie 1914 profesorul italian Dino Muratore, mulțumindu-i în același timp pentru buletinul Institutului pentru studiul Europei sud-orientale4®. La Congresul extraordinar din decembrie 1914 N. lorga revenea ca secretar general în Comitetul central al Ligii Culturale, care-și schimbă numele în Liga pentru unitatea politică a tuturor românilor. Din noul comitet făceau parte și alte personalități reprezentative pentru viața politică și culturală a vechii Românii, ca: Barbu Delavrancea, vicepre- ședinte, N. Filipescu, Take lonescu, dr. C. I. Istrati, Ion Giădișteanu, George Ranetti, precum și reprezentanți aleși ai Transilvaniei: dr. V. Lucaciu, președinte, Octavian Goga, Simion Mîndrescu, casier central. Primii doi dintre aceștia din urmă sînt condamnați la moarte în contu- macie 47 48 de către autoritățile austro-ungare. în ce privește celelalte mari organizații prounioniste, apărute în timpul neutralității, Acțiunea națională și Federația unionistă, N. lorga nu le-a apreciat activitatea. El a refuzat, după propria sa mărturisire, orice colaborare cu cea de a doua, considerînd-o „asociație a politicianilor pe care i-am combătut toată viața” și „un instrument de anarhie, într-o vreme cînd ni trebuie ordine și concordie”4S. Marele istoric a întreținut în schimb relații de colaborare cu unele dintre organizațiile refugiaților români din Transilvania, ca Legiunea ardeleană, care-i propune în două rînduri președinția și care cinstindu-i activitatea îi urează „mulți ani fericiți pentru întregirea neamului”49. 43 Ibidem, p. 186. 43 Ibidem, p. 149 — 150. 44 BARSR, Coresp. N. lorga, voi. 240, f. 334. 43 Ibidem, voi. 241, f. 30. 48 Ibidem, voi. 242, î. 76. 47 Cf. V. Curticăpeanu, Mișcarea culturală românească pentru Unirea din 1918, București, 1968, p. 217 și urm. 48 BARSR, Coresp. N. lorga, voi. 254, I. 145 — 146. 40 Ibidem, voi. 244, I. 226 ; voi. 245, f. 262. www.dacanMnanica.ro 12 LUPTA PENTRU UNIREA DIN 1918 ÎN ACTIVITATEA LUT N. IORGA 1115 De fapt N. lorga a acordat, odată cu izbucnirea primului război mondial, în scrisul și luările sale de cuvînt, în paginile publicațiilor sale, o atenție sporită suferințelor românilor din Austro-Ungaria. El a relevat nu o dată situația tragică a celor trimiși să lupte și să moară ,,în focul ucigător, pentru o cauză care era tot una cu sclavia” pentru ei și neamul lor. Cu atît mai mult cu cît printre aceștia s-a aflat și tînărul său cumnat Alexandru Bogdan, profesor cu talent și preocupări literare la gimnaziul din Brașov, căruia îi închina, la 26 octombrie 1914, în „Neamul românesc”, un emoționant necrolog. Printre cei care-i împărtășeau durerea s-a aflat și filologul Vasile Bogrea, care într-o corespondență din Iași îl consolează pentru sfîrșitul „celui căzut în luptă vitează, dar tragic, sub steag străin” s0. Faptul că singurul roman din creația lui Liviu Rebreanu pe care îl va apre- cia la apariție va fi Pădurea spinzuraților, nu este străin de amintirea dramei din propria sa familie 51 * * *. N. lorga a luat apărarea în acțiunea sa politică din timpul neutra- lității și numeroșilor intelectuali transilvăneni deținuți sau deportați pentru ideile lor. S-a păstrat din aceeași epocă o foaie de hîrrie pe care 14 români aflați în treceie prin gara Teiuș, în drum spre locul de deportare, grifonează în grabă cu creionul îndemnul: „Nu mai întîrziați ! Veniți, Veniți !”82. în repetate rînduri marele istoric a ridicat problema sprijinirii materiale și morale a tot mai numeroșilor refugiați români din Bucovina și Transilvania. La rîndul lor aceștia își exprimau prin corespondență și pe alte căi, mulțumirile sau nemulțumirile lor și speranța în apropierea ceasului cînd armata română va aduce eliberarea, făcind posibilă unirea mult visată. Printre cei care i se adresează se află și învățătorul Nicolae Nistor, absolvent al școlii normale din Sibiu, care nerăbdător dezertase din armata maghiară și, trecînd munții, era deținut la Roman, conform unor dispoziții ministeriale. „Am venit — mărturisea el — cu gîndul: dacă luptă mama noastră pentru înfăptuirea unui ideal scump tuturora, de ce să nu lupt și eu ? De ce să măresc rîndurile acelora care luptă pentru interese străine?”, Și cerea o intervenție pentru a fi pus în libertate și a putea ocupa un post de învățător în țară „pînă va suna ora cea mare” 63. „Eu am sosit de cîteva săptămîni în țară, deci tîrziu, după ce atmosfera de acasă mi-a devenit mai insuportabilă, mărturisea dr. C. Bocșan la!7 iulie 1915 de la mînăstirea Agapia. Cunoașteți stările de acolo. Un singur fapt poate nu-1 știți, că fiecare intelectual ori țăran mai luminat care a mai rămas acolo se întreabă : Ce face lorga?” Popularitatea excepțională a savantului luptător pentru cauza națională face ca tăcerea lui și anima- rea continuă a momentului intervenției armate a României să exaspereze M. „Acum ori niciodată țara, noi, avem nevoie de sufletul dumitale — îi scria o corespondentă din România — să nu fii nici mîhnit, nici indignat de bănuiala și rătăcirea celor ce se întreabă: unde este d. lorga?” Cu 50 Ibidem, voi. 244, f. 198. 51 La rlndul său Liviu Rebreanu ii trimitea lui N. lorga, la 29 septembrie 1919, o scri- soare de mulțumire pentru „pomenirea morții fratelui” său Emil, considerat prototip al eroului romanului. 83 BARSR, Coresp. N. lorga, voi. 256, f. 195. 83 Ibidem, voi. 244, f. 305—306. 84 Ibidem, voi. 252, f. 73—74. www.dacaromaiiica.ro 1116 NICOLAE LIU 13 alte cuvinte cel înălțat ca lumina celor aleși care călăuzește permanent mulțimea și o îmbărbătează în ceasuri de îndoială și de luptă, cel care poartă sub frunte o minte agera, în inimă dragostea neamului, în suflet conștiința datorieiS5 56 57 58 *. De fapt poziția marelui istoric, clamînd în repetate rînduri inter- venția în favoarea românilor din Austro-Ungaria era clară. El fusese conștient de la început de caracterul impeiialist al primului război mondial și ceruse în consecință ca, nerăspunzînd ademenirilor nici de o parte nici de alta, poporul român să aștepte ,,cu arma la picior”, momen- tul „cînd asupra ambițiilor zdrobite, ideea senină va veni să cumpănească dreptățile naționale care azi nu se văd deasupra lui” 88. Trebuia așteptat așadar momentul optim, iar pînă atunci pregătită armata și creată starea de spirit corespunzătoare, în țară, la românii neliberi și în rîndurile viito- rilor aliați. Pe drept cuvînt arăta A. D. Xenopol, într-o scrisoare adresată filozofului francez Emile Boutroux, membru al Institutului Franței, căruia îi trimitea cele două volume din Histoire des Roumains, de Tran- silvanie et de Hongrie de N. lorga pentru a le prezenta colegilor săi, că în lupta care avea loc între voința poporului român de a-și elibera frații și necesitățile neutralismului, autorul s-a dovedit ,,un om adorat de întregul popor, istoricul prezentului și al viitorului. El este cel care tempe- rează și mișcă inimile tuturor românilor, în aceste momente dificile”67. După cum nu întîmplător savantul și omul politic român era denumit în presa germană: „der Fiihrer der Rumânischen Interventionisten Partei” *8. Cîteva luni mai tîrziu, după intrarea României în război, filoromâni ca istoricul și publicistul englez R. W. Setton-Watson nu-și ascundeau satisfacția la aflarea „marii vești” și îi cereau colaborarea69. Dar drumul spre „triumful final” al dreptății istorice n-a fost deloc ușor. Evenimentele „războiului național” au luat prin ocupația străină, prin retragerea și rezistența eroică în Moldova, prin jertfa nenumărată a celor mulți, pro- porțiile unei tragedii naționale. în aceste împrejurări N. lorga a conti- nuat să țină sus steagul victoriei finale, ca împlinire a unui îndoit legă- mînt — social și național. „Nu am fi vrednici de tot ce s-a făcut pentru noi — afirma el în răspunsul la mesaj, rostit la Iași, în ședința Camerei, miercuri 14 decembrie 1916 — dacă mine chiar nu am primi pe soldații noștri, după biruința operei de dreptate, după eliberarea teritoriului nostru, după întregirea teritoriului ... nu numai cu florile culese din acest pămînt, ci cu darul însuși al pămîntului hrănitor pe care ei îl mun- cesc”. Și încheia prin cuvintele lui Petru Rareș : „Vom fi iarăși ce am fost, și mai mult decît atîta” 60. Pentru încrederea neclintită în victoria finală și îndreptată cauzei eliberării teritoriului național, pentru măiastră evocare a trecutului, în sprijinul solidarității necesare prezentului și viitorului, discursul parlamentar al lui N. lorga a fost apreciat atît în 55 Ibidem, voi. 244, f. 6—7. 56 N. lorga, Războiul nostru in note zilnice, voi. I, Craiova, 1921, p. 8. 57 BARSR, Coresp. N. lorga, voi. 261, f. 478-479. 58 Cf. „Weser Zcitung”, Bremen, 1916, iunie 26 ; „Das kleine Journal”, Berlin, aceeași d-ită. 69 BARSR, Coresp. N. lorga, voi. 263, f. 239. 60 „Desbaterile Adunării Deputaților”, 1917, nr. 6, 11 februarie, p. 37—39. www.dacoromanica.ro 14 LUPTA PENTRU UNIREA DIN 1918 IN ACTIVITATEA LUI N. IORGA 1117 țară, cît și peste hotare. El a fost afișat în orașe, răspîndit pe front ca document oficial, iar presa din țările aliate i-a asigurat o largă difuzare în Occident. Un ecou al acestei popularități îl reprezintă și corespon- dența păstrată din acea vreme. într-o scrisoare trimisă din Paris, la 3 februarie 1917, istoricul american Herbert Adams Gibbon îi mărturisea că a înțelds acum atît suferințele României, cît și curajul armatei sale, și îl asigura de admirația și simpatia pe care acestea le-au trezit în Franța 61. De fapt n-a existat poate moment mai înălțător în activitatea de educator al națiunii, cum s-a considerat N. lorga toată viața, decît acți- unea sa politică și culturală, din timpul dramaticei retrageri în Moldova, în mijlocul privațiunilor și al suferințelor de tot felul, marele istoric n-a precupețit nici un efort pentru a crea ceea ce a numit el însuși „uni- tatea națională din lăuntru”, ca premiză a unității politice viitoare. Nu întîmplător rolul de conducător spiritual în acest moment critic i-a fost recunoscut chiar și de adversari, ca Eugen Lovinescu sau Mihail Dra- gomirescu. Amploarea acțiunii sale patriotice este oglindită și în nume- roasele scrisori primite de N. lorga în acea vreme, prin care, atît regele sau guvernul, prin principalii săi reprezentanți, conducători militari, dar și simpli soldați, intelectuali de toate categoriile, prizonieri de război ardeleni și bănățeni din îndepărtata Siberie, îi cereau colaborarea, spri- jinul și sfatul. Ziarul „Neamul românesc”, renăscut la Iași, devine prin- cipala tribună a rezistenței naționale și este căutat pretutindeni, cîș- tigînd o popularitate pe care — cum observa un corespondent — n-a mai avut-o niciodată. Ceea ce determină difuzarea lui pe front în 5000 de exemnlare 62 *. Directorul său organizează colete pentru răniți, donează pentru spitale drepturile sale de autor, ține cursuri de istorie și patrio- tism la diverse școli militare, ia cuvîntul ori de cîte ori momentul istoric o cere, în sprijinul revendicărilor naționale es. „Să fac toată viața teo- rie. nu e firea mea” — scria Nicolae lorga într-o corespondență din 6 ianuarie 1911. Și poate niciodată ca în anii rezistenței eroice din Moldova el nu s-a dovedit mai mult un om al faptei. O mare atenție a acordat istoricul în această epocă unei reale cunoaș- teri a poporului român în țările aliate și a acestora în România. într-o scrisoare din 23 martie 1917, ofițerii misiunii militare franceze mulțumeau pentru lucrarea lui N. lorga Histoire des relations entre la France et les Roumains, subliniind totodată contribuția autorului la consolidarea legăturilor spirituale, „eare de pe acum ne unesc cu compatriotii dvs.”64. Vestea încheierii armistițiului cu Puterile Centrale, care provocase moartea lui Barbu Delavrancea, datorită depresiunii sufletești, a restrîn* al BARSR, Coresp. N. lorga, voi. 267, f. 4. ,a „Ce păcat cu nu e hlrtie, ca să-l scoateți cel puțin in 15—20 000 de exemplare, dacă nu și mai mult, observa profesorul Remus Caracaș. Ce hrană întăritoare de suflete e foaia dv., acum se vede!” (BARSR, Coresp. N. lorga, voi. 266, f. 56—59). 03 El răspundea de pildă, solicitărilor miniștrilor de interne și război I. G. Duca și Vintilă Brătianu, de a ține lecții și conferințe patriotice, considerind-o aceasta ca datorie morală (ibidem, voi. 266, f. 62 și voi. 263, f. 262). Deasemeni lua act de mulțumirile răniților prin artista Maria Filotti, societarea Teatrului Național și infirmieră voluntară la Spitalul 271, pentru cedarea drepturilor do'autor la reprezentarea piesei sale Învierea lui Ștefan cel Mare (ibidem, voi. 267, f. 292). 84 Ibidem, voi. 266, f. 184. www.dacoromanica.ro 1118 NICOLAE LIU 15 temporar cîmpul de acțiune al marelui istoric, dar n-a putut pune stavilă influenței și dorinței sale de luptă. „Neamul românesc” continuă acțiunea sa de mobilizare a energiilor în slujba idealului național, înfruntînd cen- zura din ce în ce mai aspră, sau utilizînd cîteodată căi mai ocolite. Oricum, reintrarea în luptă a Eomâniei se datorește și acțiunii ideologice și politice neabătute, uneori subterană, a lui N. lorga. Documentele vremii și pagi- nile sale memorialistice stau mărturie. „Duminică, 18 [noiembrie/1 decembrie 1918] Constituanta a votat Unirea Ardealului, Banatului și Ținuturilor ungurești la patria mamă, cu unanimitatea celor 1280 de delegați ai cercurilor electorale din cele 27 comitate — comunica generalul Leonte din Alba lulia lui N. lorga, printr-o telegramă sosită la Iași la 5 decembrie — . în cîmpia din jurul cetății sfinte, zeci de mii de țărani au aclamat actul Unirii pe chiar locul intrării lui Mihai Viteazul în cetate. însuflețire sfîntă și lacrămi de bucurie în ochii tuturor. Clerul și inteligența, ca și reuniunile femeilor au fost la înălțimea momentelor acestora” ®5. „Mi-nchipui cîtă bucurie stăpî- nește sufletul dvs a°um cînd străduințele depuse au fost încununate de izbîndă — scria un alt corespondent după înfăptuirea actului istoric al Unirii Transilvaniei cu Eomânia. Fiindcă, preciza același, eu vă cunosc bine și știu cum vibrează fiecare nerv al dvs. și flacăra de căldură și patriotism pe care o revarsă ochii, ori de cîte ori era vorba de dreptatea, de cultura, de viitorul acestui popor” 66. Ca o recunoaștere a luptei sale plină de abnegație pentru înfăptuirea statului național unitar, Nicolae lorga era ales la 9 decembrie 1919 ca președinte al primei Adunări Naționale a Eomâniei întregite. Fără îndoială că înfăptuirea statului român unitar în 1918 n-a pus capăt încercărilor străine interesate în negarea acesei unități. Mai mult, ea se cuvenea consolidată. Nicolae lorga, conștient de aceasta, a continuat să acționeze cu hotărîre pentru apărarea și adîncirea pe toate planurile a unității românești. Chiar dacă în cele din urmă, el trebuia să cadă în această nouă luptă. LA LUTTE FOUE LA GEANDE UNION DE 1918 EEFLEtSE DANS L’ACTIYITfî ET LA COOEESFONDANCE DE N. IOEGA RfiSUMfi La creation de l’JStat național unitaire roumain est entree dans une phase decisive pendant la premiere guerre mondiale. Le grand savant N. lorga se trouva dans Ies premiers rangs des actions patriotiques qui ont mene â la râalisation de cet acte historique. „L’idee de l’union naționale — affirma N. lorga dans la preface de ses M&moires — m’a preoccupe toute ma vie”. L’image de la nation comme un tout harmonieux et organique, dont le developpement impose * 68 65 Ibidem, voi. 275, f. 130. 68 Ibidem, voi. 276, f. 256-257. www.dacoromamca.ro 16 LUPTA PENTRU UNIREA DIN 1918 ÎN ACTIVITATEA LUT N. IORGA 1119 la suppression des frontieres anachroniques et l’existence libre et fonction- nelle dans un filat propre, souverain et independant, avec des structuies democratiques, est allee de pair, dans sa conception, avec l’intâgration de celle-ci dans la familie des autres nations et en derniere instance, dans la grande familie de l’humanitâ. Pour cette raison, son action pour l’unite culturelle et politique s’est developpee en permanence sur deux plâns interdependants : național et International. L’auteur a mar q ud les moments et les principales r^alisations de la prodigieuse activitd pro-unioniste de N. lorga, pendant les premieres decennies de notre siecle, en tant qu’historiene, homme de lettre, publi- ciste, animateur culturel, homme politique et propagateur de l’ideal rou- main au-dela des frontieres. En utilisant sa vaste correspondance, pour la plupart inedite, on a mis en evidence la grande popularite que s’etait acquise N. lorga parmi les Roumains libres ou opprimes comme dirigeant des consciences, le grande râie qu’il a jouâ dans la prdparation de l’opinion publique des deux versants des Carpathes. On a soulignâ, apres l’entree de la Roumanie en guerre, ses grands merites, comme infatigable catalyseur des ânergies dans les moments de dure epreuve de la ddfaite, de la dramatique retrăite et de l’hâroîque râsistance en Moldavie. En tenant jusqu’â la fin le drapeau de la victoire haut leve, comme realisation d’un double engagement — social et național — son action a eu un grand retentissement dans la presse occidentale et parmi les per- sonnalitâs de l’âpoque. Dans ces conditions, l’accomplissement de l’ideal național par la creation de l’fitat roumain unitaire a coincide avec la reconnaissance officielle des efforts empreints d’abnegation du grand savant patriote. www.dacoromanica.ro ROMÂNIA ȘI STATELE SUCCESORALE DIN CENTRUL ȘI SUD-ESTUL EUROPEI LA CONFERINȚA DE PACE DE LA PARIS (1919—1920) DE CONSTANTIN BOTORAN La scurt timp după semnarea ultimului tratat de pace dintre învin- gătorii și învinșii primei conflagrații mondiale, participanți la marele Congres al păcii de la Paris, fie în calitate de factori de decizie, fie ca specialiști consilieri pe lîngă plenipotențiarii marilor puteri au încredin- țat tiparului jurnalele personale, memoriile sau impresiile din timpul deliberărilor de la Paris în fața criticilor și dezavuărilor opiniei publice din propriile lor țări ca urmare a metodelor nedemocratice în care se des- fășuraseră lucrările Conferinței de la Paris și mai ales în ce privește vii- torul incert al păcii — Societatea Națiunilor avea să se dovedească a nu fi altceva decît „une impuissance organisme" — mai marii Conferinței s-au văzut nevoiți să raporteze popoarelor din țările respective asupra activității desfășurate timp de un an și jumătate în capitala Franței lăsînd să se înțeleagă că, în pofida unor greutăți cu care au trebuit să se confrunte în timpul deliberărilor, au făcut tot ce se putea face pentru triumful dreptului internațional în relațiile dintre state, pentru asigurarea păcii în lume. Printre multiplele aspecte prezentate în paginile acestor lucrări cu caracter memorialistic un loc important a fost afectat prezenței la Conferința de pace a statelor naționale nou formate sau a celor care și-au desăvîrșit unitatea națională în anul 1918, în urma prăbușirii impe- riilor multinaționale din centrul și răsăritul Europei. Aproape unanim autorii acestor lucrări au încercat să prezinte o imagine denaturată a rolului și activității desfășurate de delegațiile acestor state, să acrediteze ideea potrivit căreia, atît în perioada de pregătire a acestui forum al păcii, 1 Printre aceștia amintim : David Lloyd George, conducătorul delegației Marii Britanii (Memoirs of the Peace Conference, voi. I, II) ; Harold Nikolson, expert englez, (Peacemaking, 1919) ; Clive Day, plenipotențiar american, (L'atmosfire et l’organisation de la Conference de la Paix, 1923); Edward House, principalul colaborator al președintelui Woodrow Wilson, (The Intimate papers of Colonel House, arranged as a narratioe by Charles Seymour, 1926 —1928, 4 voi.); dr. Charles Seymour, profesor de istorie la Universitatea Yale, E. House, What Really Happenedat Paris. The Story of the Peace Conference 1918—1919); Ch. Seymour, (Letters from the Paris Peace Conference, 1965) ; Robcrt Lansing, secretar al Departamentului de stat, (War Memoirs, 1935); The Peace Negatiations. A Personal Narralioe, 1921); Georgcs Clemenceau, președintele Conferinței de pace, (Grandeurs et miseres d’une oictoire, 1930) și mulți alții. „REVISTA DE ISTORIE", Tom 36, nr. 11, p. 1120 1135, 1983 www.dacaromanica.ro 2 ROMANȚA la conferința de pace de la paris 1121 cit și în timpul deliberărilor de la Paris între reprezentanții acestor state s-au manifestat profunde disensiuni, ar fi existat o permanentă stare tensională provocată de atitudinea diferită cu privire la mijloacele și căile de asigurare a păcii, la locul și rolul fiecăruia dintre el în noua constelație a staf elor europene, la modul de delimitare a frontierelor în această parte a lumii etc. în acest scop, s-a supralicitat în mod intenționat, importanța unor neînțelegeri survenite între delegațiile unor state din zonă avînd la bază diferende de ordin teritorial cum au fost diferendul polono-ceho- slovac privind regiunea Teschen, cel dintre români și iugoslavi în ches- tiunea Banatului și altele. Adesea, atitudinea unor delegați de a rămîne ferm pe poziția apărării suveranității naționale față de insistentele încer- cări ale marilor puteri de a crea o bază legală pentru amestecul în afa- cerile lor interne, a fost prezentată de autorii amintiți ca fiind greșită și lipsită de tact și Perspectivă, oferindu-li-se ca model atitudinea „recu- noscătoare”, mai puțin consecventă, uneori chiar concesivă a altor dele- gații prezente la Conferința de pace. Neînțelegerile, controversele dintre națiunile mici au îngreunat, după opinia lor, luarea deciziilor și au pre- lungit astfel cu multe luni durata Conferinței. Așa, de pildă, Lloyd George susține nici mai mult nici mai puțin că la Conferința de pace a trebuit să asiste la un adevărat război între statele nou create sau întregite din Europa. „Națiunile emancipate din Europa de sud, scria el, se atacau una pe alta în aviditatea lor de a-și asigura părțile cele mai bune din carcasele imperiilor decedate. Polonii și cehii se luptau pentru Teschen ; polonii și ucrainienii pentru Galiția în timp ce românii și sîrbii se cioro- văiau cu privire la Ungaria și Austria. în vecinătatea frontierelor, unde naționalitățile erau amestecate, mîrîitul și zgîrîieturile erau adînci. Con- gresul nu putea să înainteze cu lucrările sale din cauza zarvei” 2. Un tablou asemănător era înfățișat și de colonelul House și istoricul Charles Seymour, membri ai delegației americane, cînd scriau: „A devenit clar că succesorii Imperiului habsburgic nu dădeau nici un ajutor Conferinței în sarcina delimitării teritoriale, nereușind să încheie acorduri amicale între ei înșiși. Fiecare națiune vedea afacerile prin prisma colorată a pro- priilor ei ambiții. Cînd s-a întrunit Conferința, în ianuarie 1919, ea a fost confruntată cu necesitatea, nu atît de a trasa liniile de frontieră perma- nente, ci de a potoli certurile ce au izbucnit între diferitele națiuni ce amenințau să se transforme într-un adevărat război” 3. Prezentînd lucru- rile în felul acesta mai marii Conferinței încercau să explice opiniei publice rațiunile pentru care programul de pace enunțat în anii războiului, pro- gram ce cuprindea declarații de principiu și asigurări cu privire la fra- ternitate, libertate și larg umanitarism, la egalitatea celor mici în drepturi eu cei mari și a celor mari în datorii și obligații cu cei mici, s-a trans- format, la Paris, „în ușori și străvezii nori de fum”. Aceasta s-ar fi datorat, după opinia lor, nu atît puternicelor contradicții dintre marile puteri învingătoare de a-și asigura influența politică și dominația economică în Europa centrală și de sud-est, cît, mai ales, incapacității statelor succe- 3 David Lloyd George, Memoirs of the Peace Conference, voi. I, Yale University Press’ 1939, p. 200. 3 E. M. House, Ch. Seymour, Whal Really Happened al Paris. The Story of the Conference 1918—1919, New York, 1921, p. 92. www.dacoromanica.ro 1122 CONSTANTIN BOTORAN 3 sorale de a înțelege imperativele momentului istoric, de a accepta fără rezistență hotărîrile ce le erau prezentate. Se încerca, de asemenea, să se convingă opinia publică internațională că rezultatul final al Conferinței — semnarea tratatelor de pace care statuau existența și configurația statelor naționale nou formate sau reîntregite în centrul și sud-estul Europei — ar fi fost exclusiv opera marilor puteri, a rolului lor ponde- rator, de arbitru, între disputanți aprigi, aflați într-un permanent duel. în fond, aceste idei erau emanate de la oameni politici care nici pe de parte nu se gîndiseră că sfîrșitul războiului va aduce după sine prăbușirea Monarhiei austro-ungare și vor trata la Conferința de pace cu state naționale și imitare deja constituite. Se știe că definind obiec- tivele războiului ei preconizaseră menținerea anacronicului imperiu din centrul Europei, considerîndu-1 încă în stare să exercite asupra popoarelor pe care le asuprea o misiune civilizatoare. în rîndul cercurilor politice americane era larg răspîndită prejudecata că dubla monarhie ar fi fost un adevărat creuzet (melting pot) al popoarelor din Europa centrală necesar echilibrului european. Vasile Stoica arăta că la sosirea lui m S.U.A., în 1917, exista teama și în unele cercuri chiar convingerea că „românii, iugoslavii, cehoslovacii și polonii odată dezrobiți și rămași fără un stăpîn care să țină ordinea între noi, aveam să ne năpustim unii asupra celorlalți, cum s-a întîmplat după războiul balcanic, și Europa sud-estică va fi transformată într-un haos perpetuu” 4. Așa se explică de ce guvernul S.U.A., în aprilie 1917, a făcut declarație de război numai Germaniei, nu și Austro-Ungariei vinovată de declanșarea războiului, iar președintele Woodrow Wilson, în programul de pace din 14 puncte publicat la 8 ianuarie 1918, cerea la punctul 10 ca popoarelor din Austro- Ungaria să li se acorde doar „posibilitatea cea mai liberă a dezvoltării autonome” sub sceptrul monarhiei bicefale5 6. Se menținea deci Imperiul austro-ungar prin sacrificarea implicită a dreptului legitim al popoarelor asuprite la autodeterminarea națională. Tot atît de departe doreau să meargă și guvernele Marii Britanii și Franței. „Deși dezmembrarea Austro-Ungariei, declara Lloyd George, premierul Marii Britanii, nu face parte dintre obiectivele noastre de război, noi credem că dacă nu se acordă naționalităților autoguvernarea reală pe care o doresc, pe baza adevăratelor principii democratice, este imposibil să se spere înlăturarea acelor cauze de neliniște din acea parte a Europei care au amenințat de alîta vreme pacea generală” 8. Charles Seymour, afirmă la rîndul său, că „bărbații de stat din acea vreme, credeau încă în posibilitatea de a păstra uniunea popoarelor din Austro-Ungaria și să elibereze Imperiul habsburgic de sub controlul german” 7. Faptul este recunoscut și de George Clâmenceau, premierul Franței, cînd scrie că „programul nostru la intrarea în război nu era un program de eliberare a popoarelor” 8. 4 Vasile Stoica, în America pentru cauza românească, Universul, București, 1926, p. 54. 5 The Wilson Reader. Selected and Edited by Francis Farmer, Law Librarian Univer- sity of Virginia, voi. IV, New York, 1958, p. 178. 6 The Intimate Papers of Colonel House, arranged as a narrative by Charles Seymour, voi. 3, p. 337. 7 Ibidem. 8 Georges Clfimenceau, Grandeur and Misery of Viclory, New York, 1930, p. 180. Vezi și Victor Mamatey, The United States and East Central Europe 1914—1918. A Study in Wilso- nian Diplomacy and Propaganda, Princeton, New Jersey, 1957, p. 37. www.dacaromanica.ro 4 ROMANȚA la conferința de pace DE LA PARTS 1123 Eșuînd aceste planuri, ca urmare a luptei de eliberare a popoarelor asu- prite și a înfrîngerilor suferite pe front de armata austro-ungară, și fiind nevoiți să ia loc la masa tratativelor nu cu un guvern central al Monar- hiei dualiste organizată pe baze autonome sau federative, cum ar fi dorit, ci cu reprezentanții statelor naționale independente și unitare făurite de popoarele eliberate de sub sceptrul acestei monarhii, acest fapt explică, cel puțin parțial, aprecierile negative făcute de conducătorii marilor puteri cu privire la atitudinea și activitatea acestora la Conferința de pace. Documentele și faptele istorice aruncă o cu totul altă lumină asupra rolului statelor naționale și unitare — România, Iugoslavia, Cehoslovacia, Polonia și Grecia — la Conferința de pace, a acțiunilor întreprinse de delegațiile acestor state în cadrul forumului mondial menite să se statueze în tratate de pace dreptul imprescriptibil al popoarelor pe care le repre- zentau la independență și unitate național-statală. într-adevăr, cînd s-a ridicat problema delimitării frontierelor dintre statele nou formate sau reîntregite pe ruinele fostului imperiu austro-ungar între unele dintre ele s-au ivit neînțelegeri cu privire la traseul ce trebuia urmat de liniile de demarcație în cîteva regiuni unde populația era extrem de amestecată. Datele statistice și activitatea unor comisii de investigare trimise la fața locului au relevat că în multe din părțile „șubredelor imperii ale puterilor din Europa Centrală” naționalitățile erau atît de încurcate și amestecate încît „era aproape imposibil să faci ordine într-o asemenea confuzie sau să faci dreptate imparțială între disputanți” 9. Amestecul de populații era, într-o mare măsură, rezultatul firesc al politicii de dezbinare și de deznaționalizare a popoarelor asuprite promovată timp de cîteva secole de cercurile conducătoare de la Viena și Budapesta. Oricît de virulente ar fi fost însă aceste dispute de ordin teritorial ele nu au caracterizat activitatea delegațiilor statelor succesorale la Conferința de pace și nu au întrecut niciodată în importanță obiectivele mari urmărite de aceste state în cadrul forumului de la Paris. Neînțelegerile survenite au fost aplanate sau ameliorate în primul rînd datorită eforturilor și inițiativelor statelor în cauză, intervenția marilor puteri dovedindu-se de multe ori inoportună, mai mult complicînd în loc să aducă lumină asupra chestiu- nilor în discuție. Beferindu-ne în mod concret la diferendul survenit la un moment dat între delegațiile română și iugoslavă pe tema delimitării frontierei în Banat, primul de altfel în istoria relațiilor româno-iugoslave, acesta a fost rezolvat de către guvernele de la București și Belgrad por- nind de la convingerea că cele două națiuni aveau un foarte mare interes de a se menține unite atît în timpul conferinței cît și în perioada următoare. Deja în octombrie 1919 între cele două guverne intervenea o înțelegere cu privire la reducerea forțelor armate din Banat. La 9 octombrie, același an, premierul Arthur Văitoianu, într-o „foarte deschisă” conversație cu ministrul Regatului sîrbilor, croaților și slovenilor la București făcea cunoscută hotărîrea guvernului român de a pune capăt disputei ce dura de aproape șase luni și propunea reluarea relațiilor prietenești, esențiale pentru ambele părți. Inițiativa guvernului român era primită favorabil 9 Library qf Congress, S.U.A., (în continuare L.C.S.U.A.) Manuscripts Division, Robert Lansing Papers, voi. 40 (Scrisoarea semnată Lansing, către Robert J. Buck, 29 noiembrie 1918). 5 - c. 1632 www.dacaromamca.ro 1124 CONSTANTIN BOTORAN 5 de guvernul de la Belgrad10 11. Ulterior, relațiile dintre cele două țări și popoare au reintrat pe făgașul tradiționalei prietenii, al colaborării pe multiple planuri, în vederea atingerii unor deziderate comune. Același lucru se poate spune și despre disputa dintre cehoslovaci și poloni pe tema regiunii Teschen. Referindu-se la colaborarea dintre poloni și cehoslovaci în timpul războiului, Eduard Beneă, arăta că dacă la început liniile politicii lor fuseseră divergente, începînd din anul 1917 ele s-au apropiat pentru ca în 1918 să coincidă pe deplin. „Disputa cu privire la Teschen, scria Beneă, era privită de ambele părți ca o chestiune subordonată, care putea fi rezolvată pe căi amiabile. Cînd ne-am declarat independența, în octombrie 1918, continuă Beneă, Comitetul Național Polon din Paris a trimis o delegație specială pentru a ne mulțumi și a sublinia necesitatea unei activități politice comune după terminarea războiului” u. Obiective de mare însemnătate uimărite de popoarele din centrul și sud-estul Europei în tot cursul războiului cum au fost desființarea imperiilor multinaționale și făurirea în locul acestora a statelor naționale, unitare și independente fuseseră atinse numai printr-o acțiune conjugată, fie pe calea participării directe la luptă în cadrul armatelor naționale alături de aliați — cazul României, Serbiei și Greciei — sau în legiunile militare de pe diferite fronturi, fie prin inițierea unor viguroase acțiuni politice și de propagandă pe lîngă guvernele din țările aliate și asociate pentru a le determina să le fie recunoscut și apărat dreptul la autode- terminare național-statală, fie prin angajarea unor bătălii deschise, dure, cu opresorul în chiar teritoriile ce încă făceau parte din cadrul acestor imperii. Indiferent de specificul formelor și al mijloacelor de luptă adop- tate, de locul în care se acționa, rezultatul final al acțiunilor politice, militare și diplomatice desfășurate adesea în comun sau de fiecare popor în parte servea obiectivul major de interes general. Această interdepen- dență a luptei popoarelor asuprite era clar exprimată în conferința ținută la Sorbona la începutul anului 1916 de către Eduard Beneă în care arăta că Austro-Ungaria trebuie distrusă. Pe ruinele ei trebuie constituit statul cehoslovac care să cuprindă Boemia, Moravia, Silezia și Slovacia și sta- tele unitare și independente ale românilor, polonezilor și iugoslavilor, în acest scop el adresa guvernelor aliate următorul îndemn : „Distrugeți Austro-Ungaria ! Luați habsburgilor posibilitatea de a-și continua rolul nefast!”12. La rîndul său, Roman Dmowski, aflat în fruntea Comitetului Național Polonez, în memorandumul intitulat Problemele Europei cen- trale și de est adresat guvernului britanic arăta că „Lichidarea acestui vestigiu (Austro-Ungaria — n.n.) al unei epoci istorice perimate, lipsit de orice condiții trebuincioase pentru o existență modernă este necesară nu numai pentru interesele tuturor popoarelor amenințate de puterea germană, ci în interesul Europei în ansamblu”13 * *. în memoriile sale, 10 Documents Britsh on Foreign Policy (In continuare D.B.F.P.), seria I, voi. VI, p. 284 (Raportul generalului E. L. Spears, 3 octombrie 1919) Telegr. nr. 463 semnată F. Rattigan, către lordul Curzon, 12 octombrie 1919. 11 E. Beneă, My War Memoirs, Boston and New York, 1920, p. 314. 12 E. Beneă, Ditruisez l’Autriche-Hongrie I Le martyre des Tchicoslovaques â travers l’his- loire, Delgrave, Paris, 1916, p. 71. 13 Vezi studiul Polonia, semnat de Milică Moldoveanu, In Afirmarea statelor naționale independente unitare din centrul și sud-estul Europei (1821 — 1923), Edit. Academiei, București, 1979, p. 218. www.dacaromanica.ro 6 ROMÂNIA la CONFERINȚA de pace DE LA PARIS 1125 I.G. Duca aprecia în mod deosebit colaborarea dintre mișcările de elibe- rare ale popoarelor asuprite de Monarhia austro-ungară. Eelatînd venirea la Iași a conducătorului emigrației cehoslovace, T. Masaryk, în octombrie 1917, ,,ca să ia contact cu guvernul nostru și să stabilească solidaritatea ce de pe acum trebuia să se manifeste între toate popoarele asuprite din monarhia habsburgică și pentru care războiul însemna redobîndirea liber- tății lor naționale”, el scria : „Ideeaerape cît de logică pe atît de folo- sitoare. în loc ca fiecare să lupte, să-și facă izolat propaganda, era mai bine să unim toate sforțările noastre și să arătăm că toți, fără deosebire, considerăm Monarhia habsburgică ca un anacronism care trebuie dărîmat și că pe ruinele ei urmează să se ridice libere popoarele care atîta vreme au stat sub sceptrul ei apărător. Afară de aceasta, continua Duca, ideea de a forma pe toate fronturile aliate legiuni cu prizonieri cehi, poloni, iugoslavi și români, legiuni care să participe împreună la luptele finale, era o idee fericită și cu cît se dădea o extindere mai mare, cu atît era mai bine” M. între Comitetele sau Consiliile Naționale ale polonezilor, românilor, iugoslavilor și cehoslovacilor au existat strînse legături de informare și de conlucrare fie în Europa, fie în America, legături care au culminat cu Congresul de la Roma din aprilie 1918 al națiunilor subjugate de Austro- Ungaria. Acest congres a prilejuit fructuoase schimburi de păreri și a pus bazele unei acțiuni coordonate între grupările naționale din emigrație. Delegația poloneză prezentă la congres declara că, deși polonezii consi- deră Germania principalul lor dușman, nu pot să nu adere și ei la lupta împotriva Austro-Ungariei deoarece „văd în eliberarea tuturor popoarelor Europei centrale și răsăritene una din principalele condiții ale suvera- nității lor față de Germania”ls. După congresul de la Roma activitatea coordonată a emisarilor popoarelor asuprite din centrul și sud-estul Europei, aflați peste hotare, s-a intensificat. împreună, cehoslovaci, iugoslavi, români, poloni și greci, la Paris, Roma, Londra sau în diferite orașe americane au ținut conferințe, au publicat broșuri, au făcut demersuri colective, au participat cu un punct de vedere comun la mitinguri și congrese internaționale, au constituit delegații care au luat legătura cu guvernele puterilor aliate și asociate, au organizat legiuni și unități de voluntari16, toate aceste acțiuni urmă- rind destrămarea Imperiului austro-ungar și făurirea statelor naționale unitare. Conducători de seamă ai mișcărilor de eliberare națională din anii războiului, partizani ai programului de colaborare de la Roma, au relevat în amintirile lor însemnătatea deosebită a luptei imite pentru cauza comună, aportul acesteia la victoria aliaților. Vasile Stoica, emisar al guvernului român pentru propagandă în Statele Unite ale Americii, * 18 M I. G. Duca, Amintiri politice, Colecția „Memorii și mărturii”, Miinchen, 1981, voi. II, p. 231. 18 Milică Moldoveanu, Op. cit., p. 219. 18 Vezi Ștefan Pascu, C. Gh. Marinescu, Răsunetul internafional al luptei românilor pentru unitate națională, Edit. Dacia, Cluj-Napoca, 1980 ; Constantin Botoran, Olimpiu Matichescu, Documente străine despre lupta poporului român pentru făurirea statului unitar, Edit. Dacia, Cluj-Napoca, 1980 ; Paul Oprescu, Acțiunea de propagandă tn străinătate, în România tn primul război mondial, Edit. militară, București, 1979, p. 398—416. www.dacoromanica.ro 23 1126 CONSTANTIN BOTORAN 7 arăta că Uniunea Medio-Europeană, fondată în S.U.A. la 2 octombrie 1918, și avînd ca membri ai Comitetului central cîte doi reprezentanți ai cehoslovacilor, românilor, iugoslavilor, polonilor, grecilor, albanezilor a jucat un rol important în schimbarea atitudinii guvernului american față de Monarhia austro-ungară17 18. în memoriile sale, Eduard Beneă, stăruia asupra conlucrării din perioada finală a războiului dintre ceho- slovaci, iugoslavi, poloni și români „care, împreună, au pus bazele unei politici comune pe care au continuat s-o promoveze'* 18. El releva impor- tanța repetatelor întîlniri avute la Paris cu Take lonescu și Nicolae Titulescu în cadrul cărora s-a ajuns la un acord deplin în ce privește „victoria finală și necesitatea de a continua după război o politică comună în Europa centrală” 19. El amintește, de asemenea, de înțelegerea la care se ajunsese între conducătorii emigrației române și cei ai emigrației iugo- slave și grecești aflată la Londra. Referindu-se la acest acord, istoricul grec N. Petsalis-Diomidis, scria : „Grecia a ajuns la o înțelegere cu Serbia și România. împreună cu Nikola Paăitf, fost prim ministru sîrb, și Take lonescu, influentul lider român și fost ministru român, Venizelos a amintit despre un memorandum comun către Foreign Office în care cele trei țări proclamau hotărîrea lor „de a trăi într-o strînsă uniune” și de a res- pecta principiul naționalității”. Cei trei lideri nu excludeau posibilitatea atragerii Bulgariei în această „uniune cordială" a celor trei state balca- nice 20. Pentru Masaryk, Beneă, Trumbid, Pasid, Take lonescu, Titulescu, Venizelos, Dimowski, Paderewski, am amintit doar cîțiva dintre condu- cătorii luptei de eliberare și unitate națională ai popoarelor din centrul și sud-estul Europei, colaborarea din ultimul an al războiului a pregătit bazele alianțelor politice și militare de mai tîrziu. „în împrejurările exis- tente, arată Thomâs Masaryk, am examinat coordonatele unei strînse înțelegeri cu slavii de sud și cu polonii, precum și cu românii și grecii care făcuseră un tratat de prietenie cu Serbia în timpul războaielor balcanice. Deși eram pe deplin conștienți de obstacolele ce ne stăteau în cale, eram toți de acord să punem temelia cooperării ulterioare din timpul Conferinței de pace care se apropia. Mica înțelegere, ca să zic așa, plutea în aer” 21. în lunile octombrie-decembrie 1918 Monarhia austro-ungară s-a prăbușit. Pe ruinele ei s-au constituit statele naționale unitare și indepen- dente 22 23 *. Referindu-se la prăbușirea imperiilor multinaționale din Europa, evenimente epocale în istoria universală a omenirii, tovarășul Nicolae Ceaușescu spunea: „Formarea națiunilor de-sine-stătătoare, a statelor naționale unitare s-a manifestat ca o necesitate legică, determinată de profunde cauze economice, sociale și politice” 2S. 17 Vasile Stoica, op. cit., p. 47—58. 18 E. Beneă, My War Memoirs, p. 315. 18 Ibidem. 20 N. Petsalis-Diomidis, Greece at the Paris Peace Conference (1919), Thessaloniki, 1978, p. 74. Vezi și H. W. V. Temperley, A History of the Peace Conference of Paris, London, 1920 — 1924, voi. IV, p. 213 și urm. 21 Thomâs Masaryk, The Making of State. Memoirs and Observations, New York, 1927, p. 364. 22 Vezi pe larg Afirmarea statelor naționale independente și unitare din centrul și sud-estul Europei (1821—1923). 23 Nicolae Ceaușescu, România pe drumul construirii societății socialiste multilateral dezvoltate, voi. 17, Edit. politică, București, 1979, p. 272. www.dacoromanica.ro 8 ROMÂNIA LA CONFERINȚA DE PACE DE LA PARIS 1127 Confeiința de pace urma să recunoască și să consacre în tratate uriașele eforturi militare și materiale făcute de popoarele din această parte a Europei în timpul războiului, precum și hotărîrile lor din cursul anului 1918 care statuau în mod irevocabil statele naționale unitare și indepen- dente. Cu puțin timp înainte de deschiderea lucrărilor Conferinței, guvernul român condus de I.I.C. Brătianu, conștient că la Paris statele mici aveau să înfrunte serioase greutăți în realizarea dezideratelor lor „a încercat să coalizeze pe cei mici pentru a forma un bloc ca să poată ține piept celor mari” 24. La 5 ianuarie 1919, Brătianu cerea miniștrilor români de la Paris și Londra ,,să se pună în legătură cu reprezentanții Cehoslovaciei și Poloniei, asigurîndu-i de dorința noastră de a dezvolta cu ei cele mai strînse relații politice și economice. în acest scop, am fi fericiți dacă, așa cum ne-au cerut mulți dintre reprezentanții lor, s-ar putea stabili frontiere comune (între cele tiei state C.B.). Binevoiți a examina cu ei posibilitatea pe baza tratatului nostru”. în aceeași telegramă, se indica o acțiune comună a statelor succesorale în problema datoriilor de război ale Austro-Ungariei25. Ministrul de externe al Cehoslovaciei, Eduard Beneă, declara acordul guvernului său cu propunerea românească și „exprima dorința vie de a avea relații strînse de bună vecinătate cu România”. El amintea, totodată, de „intenția cehilor de a forma împreună cu România și Serbia un bloc împotriva maghiarilor14 26. O inițiativă similară cu cea românească venea și din partea Greciei care, la 6 ianuarie, făcea cunoscut guvernului român că „Grecia, Serbia și România ar trebui să se înțeleagă pentru a se susține reciproc în revendicările lor în fața Congresului de pace”. X. Politis, ministrul afacerilor externe al Greciei, era de părere că diferendul româno-iugoslav cu privire la Banat putea fi ușor surmontat printr-un acord între Belgrad și București care să prevadă schimbul de populații27. Desfășurarea Conferinței de pace de la Paris, ale cărei lucrări înce- peau la 18 ianuarie 1919, a scos în evidență caracterul realist al pro- iectelor vizînd coalizarea satelor mici într-un front comun, aceasta fiind singura cale de a-și putea apăra interesele în fața tendințelor imperialiste ale marilor puteri. încă din perioada preliminariilor Conferinței cînd s-au stabilit normele de reprezentare și modalitatea concretă de abordare a problemelor înscrise în program, s-au delimitat în mod clar interese opuse, contradic- torii, pe de o parte între statele mici și statele mari pe tema respectării de către acestea din urmă a angajamentelor asumate, pe de altă parte între marile puteri învingătoare, fiecare dintre ele căutînd să-și asigure maximum de avantaje în urma războiului. Acest „Parlament al lumii” a devenit curînd însă o instituție dominată și condusă de cele patru mari puteri Franța, Anglia, S.U.A. și Italia — cărora li s-a alăturat, Japonia; ele au deliberat adesea fără conlucrare cu statele mici aliate interesate nemijlocit într-o problemă sau alta. Acestea din urmă au fost uneori consultate sau „ascultate”. 24 I. G. Duca, op. cit., p. 182. 25 Arh. Institutului de studii istorice și social-politice, fond XIV, nr. 2719 (Telegr. nr. 955 a lui I. I. C. Brătianu către legația României) 24 Ibidem (Telegr. nr. 12 a lui Victor Antonescu către I. I. C. Brătianu, 6 ianuarie 1919). 27 Arh. C.C. al P.C.R., fond 103, dosar 17, f. 92 (Telegr. 42 semnată Victor Antonescu, Paris, 6 ianuarie 1918). www.dacoromamca.ro 1128 CONSTANTIN BOTORAN 9 Din primele zile ale Conferinței statele mici s-au găsit în fața unei nedreptăți flagrante săvîrșită de mai marii lor aliați constînd în împărțirea arbitrară a participanților în două categorii, împărțire care spulbera principiul egalității între state : „state cu interese generale”, acestea fiind desigur, în viziunea organizatorilor Conferinței, marile puteri învin- gătoare, și „state cu interese limitate” sau „speciale”, adică țările mici aliate ai căror reprezentanți nu aveau dreptul să participe la ședințele ce urmau să discute probleme ce le interesau în mod direct. Principiile uma- niste și democratice proclamate în cursul războiului cu privire la „pacea întemeiată pe legile eterne ale echității” și la „garanția mutuală a inde- pendenței politice și integrității teritoriale deopotrivă statelor mari și mici” au fost date uitării la Conferința de Pace. în memoriile sale, Lloyd George arată că el și colegii săi francez și american au luat exclusiv asupra lor responsabilitatea redactării tratatelor și a deliberărilor în toate chestiu- nile deoarece „principala sarcină a războiului căzuse asupra Marilor Puteri, iar victoria a fost aproape exclusiv a lor” 28-29 același timp, premierul englez era nevoit să recunoască nedreptatea ce s-a făcut la Conferință țărilor mici, mai ales României, Serbiei, Belgiei care „au îndurat sacrificii și suferințe mai mari decît chiar cele la care fuseseră supuse Marile Puteri” so. în ședințele din cursul lunii ianuarie 1919 de la Quai d’Orsay ale Consiliului Suprem de război la care au participat Georges Clemenccau și Stephen Pichon (Franța), Woodrow Wilson și Robcrt Lansing (S.U.A.)., David Lloyd George și Arthur James Balfour (Marea Britanie), Vittorio Orlando și baronul Sidney Sonnino (Italia) au fost stabilite organele de lucru ale Conferinței — Biroul și Secretariatul general — numărul de mandate acordat fiecărei țări participante, numărul de comisii și compo- nența lor, precum și procedura concretă de conlucrare între organele conducătoare ale Conferinței și delegațiile țărilor participante. „Consiliul celor zece”, Biroul și Secretariatul general erau alcătuite în mod exclusiv din reprezentanții Marilor Puteri. Pentru discutarea și soluționarea multiplelor probleme ce reveneau Conferinței ,Consiliului Suprem al Aliaților al cărui președinte era tot Georges Clemenceau a dispus înființarea a 17 comisii și comitete de lucru fiecare dintre ele avînd un număr de subcomisii și cîte un secretariat. Este de subliniat faptul că în multe din aceste organisme nu au fost admiși reprezantanții țărilor în cauză, membrii acestora fiind desemnați în mod exclusiv din rîndul Marilor Puteri 31. Aceasta explică în mare măsură frecventele neînțelegeri în ce privește trasarea frontierelor noilor state, discuțiile sterile privitoare la criteriile luate în considerare în stabilirea acestora, precum și o serie de fricțiuni chiar între reprezentanții statelor ce s-au format sau întregit pe ruinele imperiilor multinaționale. Poziția discriminatorie a marilor puteri față de ceilalți aliați s-a discuției privind reprezentarea diferitelor state manifestat și cu prilejul 28—29 David Lloyd George, 80 Ibidem. 31 Ministere des Affaires Naționale, 1919, p. 63—130. op. cit., p. 134. Etrangeres, Guerre europeenne, Documente, 1918, Imprimerie www.dacoromanica.ro 10 ROMÂNIA la conferința de pace de la paris 1129 la Conferință, discuție ce a avut loc în prima ședință a Consiliului Suprem interaliat ținută la 12 ianuarie 1919. în mod cu totul arbitrar „cei patru mari” au hotărît ca statele mici să fie reprezentante la sesiunile plenare ale Conferinței prin cîte doi delegați plenipotențiari, excepție făcînd Belgia și Serbia care urmau a fi reprezentate prin trei delegați, în timp ce Marile Puteri erau reprezentate prin cîte cinci delegați. Prin această primă nedreptate ce se făcea României de a o pune pe plan inferior nu numai față de cei mari dar și față de cei mici, se vedea clar că marile puteri erau hotărîte să nu respecte tratatul din august 1916, care la punctul șase prevedea că România se va bucura de ace- leași drepturi ca și aliații săi în tot ce privește preliminariile, tratativele de pace, ca și discutarea chestiunilor care vor fi supuse hotărîrii Confe- rinței de pace. „Eu cred că România ar putea sta alături de Rusia”, declara Arthur James Balfour, ministrul afacerilor străine al Angliei, încercînd prin aceasta să invoce în defavoarea României tratatul cu puterile centrale din mai 1918 pentru a justifica discriminarea ce i se făcea în ce privește reprezentarea sa la Conferință32. în dorința de a preveni o astfel de inechitate, generalul Henri Mathias Berthelot trimitea la 9 ianuarie 1919 o telegramă președintelui Consiliului de miniștri francez în care arăta că „a nu pune România pe picior de egalitate cu Serbia s-ar comite o mare greșeală din partea Consiliului Suprem Interaliat”33 34 35 36. Cu toate intervențiile făcute, România nu a putut obține trei pleni- potențiari care s-o reprezinte la Conferința de Pace. A prevalat concepția în virtutea căreia acordarea numărului de locuri era în funcție de cate- goriile „state cu interese generale”, „state cu interese limitate”, primele avînd, evident, situația predominantă3i. „Din primul moment — avea să declare I.I.C. Brătianu — reprezentanții României la Conferința de Pace au avut surpriza să vadă că, fără nici un motiv valabil, numărul delegaților acordat României era inferior altor state aliate” 38. în mod firesc, reprezentanții țărilor mici prezenți la Conferință s-au ridicat împotriva modului în care Marile Puteri înțelegeau să aplice în practica relațiilor dintre state principiile de echitate internațională. Reprezentantul Belgiei, Camille Huysmans, a protestat împotriva împăr- țirii arbitrare a statelor admise la Conferință în cele două categorii amin- tite, iar șeful delegației române, Ion I.C. Brătianu, s-a raliat acestui protest, arătînd că „reprezentantul Belgiei a exprimat un punct de vedere într-o chestiune de principiu cu care România este pe deplin de acord” 38. împotriva deciziilor de procedură au protestat și reprezentanții Iugo- slaviei, Cehoslovaciei, Greciei și Portugaliei 37. Chestiunea numărului de 33 United States. Department of States-Foreign Relations. (în continuare U.S.D.S.—F.R.) The Paris Peace Conference 1919, vot. III, Washington, Gouvernment Printing Office, 1943 — 1947, p. 486. (Dezbaterile din ședința Consiliului Aliat Suprem, 12 ianuarie 1919). 33 Arhiva Ministrului de Externe al Franței, (in continuare Arh. M.A.E. Franța), Paris, Seria Europa 1918 — 1929, România, voi. 32, f. 95. 34 Vezi U.S.D.S.— F.R., The Paris Peace Conference 1919, voi. III, p. 601—604. 35 Arhiva Ministerului de Externe al României (în continuare Arh. M.A.E.), fond Confe- rința de pace de la Paris, 1946, voi. 114. (Memoriul adresat de I.I.C. Brătianu Conferinței de pace de la Paris, 2 iulie 1919). 36 L.C.S.U.A., Woodrow Wilson Papers, microfilm rola 448 (Preliminariile Conferinței de pace, Protocolul nr. 2, ședința din 25 ianuarie 1919). 37 „The Times” din 27 ianuarie 1919. www.dacoromamca.ro 1130 CONSTANTIN BOTORAN 11 delegați ai fiecărui stat, fie ca plenipotențiari, fie în comisiile de lucru ale conferinței era o chestiune de prestigiu. în semn de protest față de refuzul marilor puteri de a admite Greciei reprezentarea la Conferință prin trei delegați plenipotențiari, la fel ca Serbia și Belgia, Eleutherios Venizelos, conducătorul delegației elene, a refuzat să participe la ședința plenară de deschidere din dimineața zilei de 18 ianuarie. El reproșa lui Georges Clemenceau, într-o întîlnire furtunoasă, că „a diminuat presti- giul țării sale” 38. Imediat după sosirea la Paris, delegațiile statelor din centrul și sud-estul Europei au avut primele confruntări cu Consiliul celor patru Mari Puteri pe tema reprezentării în comisiile și comitetele de lucru ale Conferinței. în ședințele sale din 17, 21 și 25 ianuarie 1919, Consiliul Suprem Interaliat hotărîse, cu ușile închise, reprezentarea Statelor Aliate și Asociate în cadrul acestor organisme de lucru. Nedreptatea ce se făcea țărilor mici a determinat protestul mai multor delegații împotriva dis- criminării ce se făcuse în ceea ce le privește. Luînd cunoștință de lista membrilor comisiilor de lucru, delegațiile României, Regatului sîrbilor, croaților și slovenilor, Greciei, Cehoslovaciei și Poloniei constatau cu profund regret că țările lor nu erau reprezentate în multe comisii ce urmau să dezbată problemele ce le interesau direct. Ele au protestat împotriva neadmiterii în comisia pentru instituirea Ligii Națiunilor din care făceau parte S.U.A., Anglia, Franța, Italia, Japonia cu cîte doi delegați, urmînd ca alte cinci locuri să fie ocupate de reprezentanții statelor cu interese limitate.Comisia urma să definiti- veze textul Pactului Societății Națiunilor și să elaboreze în detaliu atri- buțiile acestui organism în vederea asigurării păcii viitoare. Era singura comisie ale cărei decizii nu mai urmau a fi discutate și aprobate de Con- siliul Suprem al Conferinței. Tocmai de aceea în fruntea acestei comisii a fost desemnat președintele S.U.A., Woodrow Wilson, pentru care Socie- tatea Națiunilor era, după propria lui expresie, „cheia de boltă a întregului edificiu al păcii”. Cele cinci națiuni mici ce urmau să facă parte din comisie, potrivit hotărîrii Consiliului Suprem, au fost desemnate în ședința din 27 ianuarie 1919 a puterilor cu interese limitate prezente la Conferință. în urma scrutinului au fost desemnate Belgia, China, Brazilia, Serbia și Portugalia. Pe listă urmau, în continuare, România, Polonia, Grecia și Republica Cehoslovacă. Brătianu a avut mai multe întrevederi cu reprezentanții națiunilor nemulțumite de componența acestei comisii și, la insistența lor, Consiliul Suprem a hotărît să sporească la 9 numărul membrilor din Comisie, urmînd ca România, Polonia, Grecia și Cehoslovacia să se ală- ture celorlalte cinci. Președintele Wilson a opus o mare rezistența la spo- rirea numărului membrilor comisiei. Potrivit opiniei lui, cu cit comisia era mai numeroasă, cu atît lucrările ei vor înainta mai lent. După o furtu- noasă discuție din ședința din 4 februarie 1919 în care Woodrow Wilson s-a văzut „asaltat” de micile națiuni el a trebuit să cedeze și, începînd din 6 februarie, cele patru țări erau admise la lucrările comisiei. Acțiunea unită a micilor națiuni se soldase cu o prestigioasă victorie împotriva celor 38 N. Petsalis-Diomidis, op. cil., p. 119. www.dacoromanica.ro 12 ROMÂNIA LA CONFERINȚA DE PACE DE LA PARIS 1131 care doreau să facă din Societatea Națiunilor un istrument al propriilor lor interese. Delegatul României, Constantin Diamandy, împreună cu delegații Greciei (Eleutherios Venizelos), Poloniei (Roman Dmowski), Cehoslovaciei (Carol Kramăf) Regatului iugoslavilor (M. Vesnid), precum și ai celorlalte națiuni mici au jucat un rol însemnat în definirea princi- piilor ce urmau să stea la baza forumului mondial al păcii. Aceasta deoarece micile națiuni erau mai interesate în crearea Societății Națiunilor decît marile puteri 39. La fel au decurs lucrurile și cu Comisia ce urma să stabilească regimul internațional al porturilor, căilor fluviale și terestre. Brătianu constata cu surprindere că în această comisie care urma să reglementeze, printre altele, și traficul pe Dunăre nu figurau țări direct interesate ca România, Iugoslavia, Cehoslovacia, Polonia, în timp ce figurau nume ale unor țări din America Latină. „Dunărea, scria cotidianul american „The New York Times”, este cea mai mare cale fluvială naturală pentru întreg centrul Europei. De aceea este natural ca România să fie prezentă cînd se va discuta problema navigației fluviale”40. în ședința din 25 ianuarie cînd în plenul Conferinței s-a fixat numărul comisiilor de lucru și com- ponența fiecăreia, plenipotențiarii Belgiei, României, Cehoslovaciei, Polo- niei au luat rînd ne lînd cuvîntul pentru a cere participarea la această comisie. în numele egalității între state, principiu pe caie îl doreau la baza Societății Națiunilor, ei au protestat împotriva metodelor despotice ale marilor puteri de a-și asigura și în cadrul comisiilor aproape două treimi din locuii. Clemenceau le-a răspuns categoric : „Nu fac un mister. Există o conferință a marilor puteri care deliberează într-o sală vecină. Cele cinci mari puteri a căror acțiune trebuie să fie justificată astăzi în fața dumneavoastră, sînt în măsură să o facă ... Noi am pierdut morți, noi avem răniți care se numără cu milioanele; și dacă noi n-am fi avut în fața noastră marea chestiune a Ligii Națiunilor, poate că am fi fost conduși în mod egoist de a ne consulta numai noi între noi. Era dreptul nostru”41. După acest discurs, micile națiuni au înțeles că se află în fața unui tribunal care elaborează legi în fața cărora trebuie să se supună. La reuniunea țărilor mici din 27 ianuarie 1919 se ajungea la concluzia că din moment ce ele au fost îndepărtate de „cei mari” de la luarea deciziilor (Consiliul celor zece, Consiliul celor cinci, Consiliul celor patru erau formate numai din reprezentanții marilor puteri) nu le rămînea alt mijloc decît să participe în număr cît mai mare la lucrările din cadrul comisiilor. Primul ministru Karel Kramăf, conducătorul delegației ceho- slovace, arăta: „Știu că nimic nu se va decide definitiv în cadrul comi- siilor ; dar nimeni nu poate ignora faptul că o dată ce o măsură care a fost admisă în comisie este greu în ședința plenară să se ia o decizie în sens contrar”42 43. Prin urmare, s-a cerut suplimentarea a încă patru locuri pentru țările mici în Comisia porturilor și a căilor de comunicație. 39 Confer ence de la Paix. 1919—1920. Recueil des Actes dela Confer ence, pârtie IV ;Commis- sion de la Confirence, B. Questions generales, Commision de la Sociiti des Nalions (secret), Paris, Imprimerie Naționale, 1922, p. 30—87. 40 „The New York Times” din 27 ianuarie 1919. 41 Confirenee de la Paix 1919—1920. Recueil des Actes de la Confirenee, Pârtie III, p. 36 37. 43 Dimitri Kitsikis, Le rOle des experls ă la Conference de la Paix de 1919, Edition de l’universitâ d’Ottawa, Canada, 1982, p. 88. www.dacaromanica.ro 1132 CONSTANTIN BOTORAN 13 întrunit, la 3 februarie, Consiliul celor zece decidea ca România, Ceho- slovacia, Polonia și Portugalia să fie admise în această comisie. Tot printr-o acțiune coordonată a delegațiilor României, Greciei, Iugoslaviei, Cehoslovaciei și Poloniei, împreună cu delegațiile altor țări mici, s-a obținut reprezentarea țărilor respective în Comisia financiară și în comisia economică. Blocul țărilor din America Latină făcuse ca la scrutinul pentru desemnarea celor cinci membri în Comisia financiară să fie admise Peru, Brazilia, Bolivia, Panama și Portugalia, iar în comisia economică Brazilia, China, Cuba, Siam și Ecuador. Nicolas Politis, repre- zentantul Greciei, remarca pe bună dreptate, că „toate țările care au participat în modul cel mai activ la război, cu excepția Portugaliei, au fost eliminate din aceste comisii”. Lui i s-au alăturat delegații Poloniei, României, Iugoslaviei, Cehoslovaciei care au declarat că nu vor participa la votul pentru o listă suplimentară. în cele din urmă majoritatea a decis Votarea listei suplimentare astfel că, în Comisia financiară erau admise, suplimentar, România, Belgia, China și Grecia, iar în Comisia economică România, Iugoslavia, Grecia și Belgia43. în cele din urmă, România, ca și aliatele sale din centrul și sud- estul Europei, a reușit să fie reprezentată în aproape toate comisiile și subcomisiile Conferinței Politica de discriminare și dictat a Marilor Puteri față de statele mici și mijlocii s-a manifestat cu și mai multă vigoare cînd s-a trecut la discutarea chestiunilor de fond privind elaborarea tratatelor de pace cu puterile învinse. Practica Marilor Puteri de a pune țările mici în fața faptului împlinit, de a emite sentințe fără drept de apel, de a decide care erau ședințele la care acestea din urmă puteau să participe etc. a continuat pe toată durata Conferinței „Situația creată statelor mici la Conferință este din ce în ce mai monstruoasă”, scria I.I.C. Brătianu într-o tele- gramă adresată lui M. Pherekyde43 44 45 la 2 mai 1919. Cîteva zile mai tîrziu, el comunica guvernului de la București concluzia la care ajunsese în urma discuțiilor purtate cu reprezentanții Marilor Puteri pe tema reparațiilor. „Chestiunea reparațiilor este insuficient rezolvată și în privința lor ego- ismul celor mari este feroce. Din această cauză — arăta el în continuare — belgienii și italienii erau pe punctul de a părăsi Conferința” 46. în Par- lamentul de la București, unul din membrii delegației române la Confe- rința de Pace mărturisea mai tîrziu cu amărăciune că în capitala Franței „înaintea Conferinței am constatat din ziua întîi că marile state, că puterile cele patru înțelegeau să ne trateze pe statele cele mici la discuții nu ca pe niște tovarăși cu drepturi egale, cum fuseserăm egali în luptă. Din ziua întîi se constatau așa diferențele, incit nu mai corespundeau cu noțiunea pe care o aveam noi de noua viață internațională ce trebuia 43 Guerre europienne. Documents 1918 ... p. 2—6. Desemnarea membrilor ce urmau a ocupa locurile rezervate țărilor mici cu interese limitate se făcea prin participarea la vot a celor 26 de țări prezente la Conferința In cadrul unor ședințe prezidate de Jules Cambon. Ședința pentru desemnarea țărilor ce urmau a fi reprezentate în cele două comisii a avut loc la 6 martie 1919. 44 Guerre europienne. Documents 1918.., p. 61—63. 46 Arh. M.A.E.,, fond 71/1914, E 2, partea l-a, voi. 180, f. 149. 48 Ibidem f. 152 (telegr. f. n. trimisă de I.I.C. Brătianu lui M. Pherekyde la 7 mai 1919). www.dacoromanica.ro 14 ROMANȚA LA CONFERINȚA DE PACE DE LA PARIS 1133 să fie între state”47. Această manieră de a proceda s-a generalizat tot mai mult, ajungîndu-se pînă acolo încît delegațiilor acestor țări și ai altor state mici interesate li s-a înmînat textul tratatului cu Germania „chiar în ora cînd îl primeau și delegații germani”. Clauzele privitoare la reparații ale acestui tratat puneau aceste state în stare de inferioritate față de alți aliați48. „România, remarca cotidianul „Le Temps” din 13 august 1919, nici măcar nu a fost autorizată să trimită un reprezentant în Ger- mania pentru a recunoaște și a ridica autorităților interaliate obiectele care au fost luate de pe teritoriul românesc”. Modul în care țările mici fuseseră tratate în timpul organizării Conferinței și elaborării tratatului de la Versailles lăsa să se întrevadă că nici în viitor statele mari nu vor ține seama de doleanțele lor. Or, pe agenda Conferinței urmau să fie discutate și hotărîte tratatele de pace cu Austria, Bulgaria, Ungaria și Turcia, tratate în care statele din centrul și sud-estul Europei erau inteiesate m gradul cel mai înalt. Acum nu se punea numai problema prestigiului național sau egalității în drepturi, ci apărarea mior principii mult mai importante pentru viitorul acestor state cum erau : menținerea și consolidarea independenței și suveranității naționale m fața tendințelor marilor puteri de a se amesteca în mod flagrant în afaceiile lor interne prin așa zisa „protecție” a intereselor minorităților naționale ce urmau a fi încorporate în fruntariile statelor nou create sau întregite din această parte a Europei; trasarea cît mai corectă și mai echitabilă a frontierelor ce vor da conturul definitiv al noilor state naționale din această zonă; rezolvarea în spiritul dreptății și al echității a importantelor chestiuni de ordin economic și financiar de care depindea în mare măsură dezvoltarea lor ulterioară; anihilarea mijloacelor folosite de statele învinse de a salva cît mai mult din vechile lor p oziții și privilegii ș.a. în fața unor chestiuni atît de importante ce urmau a fi rezolvate de Conferință se impunea riposta hotărîtă față de politica de presiune și șantaj a marilor puteri. Delegația română a luat inițiativa grupării sta- telor mici prezente la Conferință într-un front comun, bazat pe solidari- tatea de interese și țeluri ce aveau de apărat. A fost ușor pentru repre- zentanții României, Regatului sîrbilor, croaților și slovenilor, Cehoslo- vaciei, Poloniei, Greciei, prezenți la Paris, să inițieze acțiuni colective menite să le apere împotriva tendințelor despotice ale marilor puteri. Astfel, delegațiile polonă, română, greacă, iugoslavă și cehoslovacă, în urma mai multor ședințe la sediul delegației iugoslave au pus bazele unei înțelegeri privitoare la punctele de vedere comune acestor țări în problema reparațiilor49. 47 „Monitorul Oficial” nr. 15, Dezbaterile Adunării Deputaților, ședința din 17 decem- brie 1919, p. 165. Vezi și Em. Bold, Aspecte privind poziția marilor puteri fafă de România la Conferința păcii (1919—1920), în „Analele științifice ale Universității A.I. Cuza din Iași”, seria nouă, secțiunea a IlI-a, fasc. 2, 1970, p. 217—219. 48 Arh. M.A.E., fond Conferința de pace dc la Paris, 1946, voi. 114 (Memoriul remis Conferinței de pace de I.I.C. Brătianu, 2 iul. 1919). Despre necesitatea colaborării dintre statele mici cu interese similare, ziarul „Adevărul” din 11 aprilie 1919 scria : „Cînd vedem acum desfășurarea reală a Conferinței dc Pace, statele mici nefiind la Congresul de Pace decit o anexă fără nici o greutate și fără nici o putere in hotărîrile care se iau și care privesc îndeaproape și interesele lor, se Înțelege deosebita importanță pe care ar fi avut-o un bloc balcanic”. 49 Arh. M.A.E., fond 71/1914, E 2, partea l-a, voi. 180, f. 160. (Raport întocmit de I.I.C. Brătianu pentru M. Pherekyde, 30 mai 1919). www.dacoromanica.ro 1134 CONSTANTIN BOTORAN 15 Ele au întreprins în comun demersuri pe lîngă mai marii Conferinței, cerînd să participe la negocierea tratatului de pace cu Austria; s-au ridicat cu hotărîre împotriva acelor prevederi din acest tratat care legalizau dreptul marilor puteri de a interveni în treburile lor interne sub pretextul de a ocroti naționalitățile conlocuitoare, dar în realitate pentru a pune mîna pe bogățiile lor naționale50; au făcut front comun atunci cînd marile puteri au încercat să le convingă să-și reducă forțele militare la proporția statelor învinse. Brătianu, Vesnid, Paderewski, Venizelos și Beneă în ședința din 5 iunie a Consiliului Suprem, au protestat, arătînd marilor lor aliați că a le impune condiții de dezarmare echivalează cu atingerea demnității lor naționale și a suveranității statelor respective51; delegațiile României, Poloniei, Iugoslaviei, Cehoslovaciei s-au ridicat împotriva prevederilor din tratatul cu Austria care le impuneau obligația de a lua în sarcina lor plata bunurilor și proprietăților ce aparținuseră fostului imperiu habsburgic, precum și a 25 la sută din datoria publică austriacă. Sarcina era inechitabilă și imposibil de suportat62. România, Cehoslo- vacia și Iugoslavia pe toată durata negocierii tratatului de pace cu Ungaria au făcut front comun (Lloyd George vorbește de răspunsul lor bine argu- mentat prezentat la 20 februarie 1920, care a spulberat tezele ungare), reușind, în cele din urmă, să determine marile puteri și guvernul de1 la Budapesta să-și pună semnăturile pe acest document ce statua dreptul imprescriptibil al celor trei țări și popoare la unitate național-statală. Martori oculari prezenți în capitala Franței în timpul Conferinței au relevat unanim că în cele mai multe cazuri inițierea acțiunilor de coalizare a celor mici în fața tendințelor hegemoniste ale celor mari a venit din partea delegației române condusă pînă în iulie 1919 de primul ministru Ion I.C. Brătianu. „Bineînțeles, scria cotidianul londonez „The Times” din 19 mai, România are dreptate să insiste (la Conferință — n.n.) deoarece i s-au făcut multe nedreptăți care nu erau deloc necesare” 83. în fruntea „revoluției micilor națiuni”, cum a caracterizat un expert american, prezent la conferință, opoziția unită a statelor succesorale în fața marilor puteri, s-a aflat conducătorul delegației române. Rînd pe rînd, Cl£menceau, Lloyd George și președintele Wilson erau puși în deli- cata postură de a face față intervențiilor bine argumentate ale prim- delegatului român. „Domnul Brătianu, scria Lloyd George, a luat con- ducerea revoltei contra a ceea ce s-a numit amestecul arbitrar și neauto- rizat al marilor puteri în afacerile interne ale celor mici ... domnul Brătianu a fost ales de către acestea purtătorul lor de cuvînt”M. La 50 Vezi pe larg Ion M. Oprea, Apărarea suveranității naționale a României la Conferința păcii de la Paris (1919—1920), în „Revista de istorie”, tom 34, nr. 12/1981, p. 2177—2198. 81 Paul Mantoux, Les diliberations du Conscil des Quatre, Centre național de la recherche scientifique, Paris, 1955, voi. II, p. 313—320. Oficiosul francez „Le Temps” din 31 mai 1919, scria : „A dezarma Germania, Austria, Ungaria, Bulgaria Înseamnă a lua măsuri de siguranță împotriva agresorilor și a crea o garanție pentru pace. Dar a dezarma popoare care au fost opri- mate, atacate, invadate Înseamnă să le ofensezi și să le slăbești, să creezi riscuri de război.» 82 Arh. M.A.E., fond Paris, dosar 54. „Le Temps” din31mai 1919aprecia că „a cere acestor state, care au suferit atit de cumplit datorită Austro-Ungariei și Germaniei, să plătească o parte a datoriilor fostului guvern austro-ungar ar fi o umilință și o nedreptate In același timp”. 83 E. House, Ch. Seymour, What Really Happened at Paris, p. 213. 81 David Lloyd George, op. cit., p. 883. www.dacaramanica.ro 16 x ROMANIA LA CONFERINȚA DE PACE DE LA PARIS 1135 rîndul său, I.G. Duca, în amintirile sale, scria: „Este bine că în haosul și în trufia cuceritoare a marilor aliați care s-au dovedit atît de incapabili să asigure popoarelor pacea la care le dădea dreptul biruințele lor mili- tare, și lumii pacea pe care o aștepta după atîta zbucium și atîtea jertfe — este bine că în acest haos și în această trufie un om, vorbind în numele unei țări mici, să fi avut curajul să ridice glasul pentru a cere respec- tarea iscăliturilor și egalitatea drepturilor” 55. România și celelalte state succesorale din centrul și sud-estul Europei au reușit, în cele din urmă, să determine marile puteri, să le recunoască dreptul la imitate național-statală și să-l statueze în tratatele de pace de la St. Germain, cu Austria, Neuilly-sur-Seine cu Bulgaria și Trianon cu Ungaria. După această mare victorie acțiunea lor unită va lua forma unor tratate politice și militare, bilaterale și multilaterale, avînd drept obiectiv să păstreze status-quo-ul politic și teritorial în Europa, așa cum fusese stabilit la Conferința de pace de la Paris. LA ROUMANIE ET LES ETATS SUCCESSORAUX DU CENTRE ET DU SUD—EST DE L’EUROPE Â LA CONF^RENCE DE PAIX DE PARIS (1919-1920) RfiSUMfi L’6tude met en lumiere la collaboration entre les delegations des pays petits et moyens du centre et du sud-est de l’Europe â la Conf6rence de paix de Paris (1919—1920) en Vue de la defense de leurs interets nationaux face aux tendances des grandes puissances de s’immiscer dans leurs affaires int^rieures, en lesant leur souverainete dtatique. Les pre- mices d’une telle collaboration 6taient apparues dans le cadre de la lutte commune des peuples des pays respectifs pendant les annees de la guerre pour la suppression des empires multinationaux de cette pârtie de l’Europe et l’edification d’Etats unitaires et indcpendants. Dans ce con- texte on examine les initiatives de la d&^gation roumaine destinees ă cr6er un front uni des „pays ayant des interets limitâs” qui imposent aux grandes puissances au cours de la Confdrence la reconnaissance de jure de leurs Etats nationaux, tels qu’ils avaient ete constitues par les peuples respectifs en 1918. Les initiatives roumaines ont dtd embrass^es en premier lieu par les delegations de la TchecosloVaquie et de la lou- goslavie, interessees tout comme la Roumanie ă l’instauration dans cette pârtie de l’Europe d’un ordre politique susceptible de leur assurer la paix et la sdcurite. On peut affirmer ă> juste titre que durant les ann6es de la guerre et ă la Conf6rence de paix de Paris l’on a jetd les bases des futures alliances politiques et militaires entre les Etats du centre et du sud-est de l’Europe int«hessdes au maintien du statu-quo europ&en, tel qu’il avait 6t6 consacri dans les traitâs de paix. 56 56 I. G. Duca, op. cit., voi. III, p. 183. www.dacoromanica.ro PROBLEME ALE ISTORIOGRAFIEI CONTEMPORANE MESAJUL PATRIOTIC AL DOCUMENTELOR Perioada de adinei prefaceri pe care România a străbătut-o in cei 18 ani de la Con- gresul al IX-lea al Partidului Comunist Român a fost puternic marcată de gindirea creatoare și activitatea revoluționară a tovarășului Nicolae Ceaușescu. Din anul 1965 s-a inițiat abor- darea Înnoitoare, curajoasă, energică a problemelor fundamentale ale dezvoltării societății românești, s-a inaugurat în toate sferele vieții sociale perioada cea mai fecundă în înfăptuiri fără precedent. In ansamblul gindirii teoretice, materialist-dialectice și politico-ideologice a partidului nostru, pentru configurația realității social-politice la loc de cinste se înscrie știința istorică românească, care a beneficiat în această perioadă de condiții optime de cercetare, de un climat favorabil gindirii și regîndirii bazelor ei filozofice și, mai presus de toate, de îndrumarea de înaltă competență, de exemplu strălucit al analizei de adîncime și al inter- pretării novatoare a problemelor de bază ale istoriei naționale al președintelui țării. Astăzi, mai mult ca oriclnd, știința istorică slujește intereselor supreme ale poporului român, constituie un mijloc eficient de educație patriotică, socialistă a tineretului și maselor largi de oameni ai muncii. In acest context problemele fundamentale ale istoriei poporului român privind originea sa daco-romană, permanența și continuitatea românilor în spațiul carpato-dunărean, lupta pentru neatîmare și progres social și locul poporului nostru în cadrul istoriei universale constituie coordonate majore ale cercetării istorice și ale activității teoretice, ideologice și cultural-educative a partidului nostru. in ansamblul științelor sociale, arhivistică, alături de istorie, contribuie prin mijloacele specifice de care dispune la dezvoltarea gindirii revoluționare despre societate și sprijină pro- gresul continuu al cercetării științifice în toate domeniile de activitate. în acest context, Arhivele Statului, integrate programelor de dezvoltare a cercetării științifice, s-au preocupat de completarea și dezvoltarea Fondului Arhivistic Național atît prin preluări de documente de la creatorii de arhivă din țară cît și prin aducerea de noi informații documentare din arhivele, muzeele și bibliotecile de peste hotare. Continulnd cele mai fru- moase tradiții ale înaintașilor noștri ca : Gh. Șincai, B.P. Hasdeu, Nicolae lorga care apreciau tezaurul documentar al țării ca „izvor de cunoaștere a istoriei națiunii” și ca „memorie a pă- mlntului românesc” Fondul Arhivistic Național a cunoscut în ultimul deceniu și jumătate o dezvoltare fără precedent. Astfel, dacă la sfîrșitul anului 1965 numărul fondurilor și colecțiilor de documente păstrate de Arhivele Statului era de aproximativ 5000, în prezent acesta s-a ridicat la peste 21.000 respectiv la 200.000 unități arhivistice. La acestea se adaugă cele aproape 230.000 documente achiziționate de la persoane particulare și peste trei milioane cadre-micro- film aduse din străinătate. Baza documentară de care dispun în prezent Arhivele Statului Îmbrățișează o largă arie tematică ce cuprinde perioadele veche, medie, modernă și contemporană ale istoriei României. Informațiile istorice, referitoare la întreg teritoriul locuit de români din cele mai vechi timpuri și pînă în prezent, susțin tezele istoriografiei românești privind perma- nența și continuitatea românilor în vatra strămoșească, lupta pentru libertate și unitate națio- nală dusă de poporul nostru de-a lungul veacurilor, activitatea și dezvoltarea mișcării munci- torești și a Partidului Comunist Român, succesele remarcabile obținute de poporul nostru în opera de edificare a socialismului. Informațiile documentare au fost oferite cercetării științifice prin intermediul sălilor de studiu ale Arhivelor Statului de unde specialiștii și toți iubitorii de istorie au posibilitatea să consulte mii de documente interne sau externe. Numai în ultimul deceniu au fost puse la dispoziția cercetătorilor peste 650.000 de dosare. Pe baza lor s-au elaborat studii, monografii, corpusuri de documente sau alte lucrări științifice în scopul elucidării problemelor actuale ale istoriografiei naționale. Avem satisfacția că cele aproape 20.000 de lucrări cu caracter istoric elaborate în perioada 1969—1979 la care se adaugă alte mii de titluri editate pînă în prezent „REVISTA DE ISTORIE", Tom 36, nr. 11, p. 1136-1140, 1983 www.dacaromaiiica.ro 2 PROBLEME ALE ISTORIOGRAFIEI CONTEMPORANE 1137 de frontul istoriografie românesc, au la bază o puternică documentație social-politică și isto- rică furnizată In mare parte de Arhivele Statului. Călăuzite de Îndemnul secretarului general al partidului de „a scrie istoria așa cum a fost ea”, nu după dorințele subiective ale oamenilor sau după conjunctura politică de moment, Arhivele Statului au desfășurat o bogată activitate editorială, aducindu-și contribuția in cadrul istoriografiei românești cu noi și valoroase informații documentare care permit cunoașterea și aprofundarea momentelor istorice esențiale. Prin forța și autenticitatea izvorului documentar au fost Îndreptate unele afirmații eronate sau denaturări ale istoriografiei străine, precum și unele teorii neștiințifice denigratoare la adresa istoriei poporului român. Continulnd practica elaborării lucrărilor științifice, inițiată In 1860 de Petrache Teu- lescu, Arhivele Statului au fost preocupate in permanență de valorificarea superioară a docu- mentului de arhivă prin lucrări variate, pentru ca instituția să nu fie un simplu depozit de păstrare a actelor ci un organism viu, prezent in viața științifică și culturală a țării. în prezent, mai mult ca oricind, In condițiile dezvoltării științei și culturii In țara noastră Intr-un ritm rapid și prin diversificarea activității de cercetare, valorificarea prin publicații a documentelor din Fondul Arhivistic Național s-a amplificat fiind axată pe o tematică actuală, de larg interes pentru cercetarea istorică. Bilanțul activității editoriale a Direcției Generale a Arhivelor Statului, care Însumează cca 150 de titluri in ultimii 18 ani, este deosebit de semnificativ. Elaborarea de lucrări proprii a căpătat o pondere Însemnată alături de cele editate tn colaborare cu instituții științifice de profil. Lucrările monografice și de sinteză, edițiile de documente apărute prin grija Arhivelor Statului an răspuns adecvat nevoilor de sprijinire a cercetării științifice cu noi date și informații ce pot contribui la elu- cidarea unor teze esențiale privind permanența populației autohtone românești pe teritoriul țării noastre de-a lungul secolelor, lupta țărilor române pentru unitate și neatlrnare, semni- ficația unor evenimente și procese istorice ca : revoluția din 1821 condusă de Tudor Vladimi- rescu, revoluția română de la 1848, Unirea Principatelor, făurirea statului național unitar român, dezvoltarea economică a României in epoca modernă, transformările social-politice din anii construcției socialismului, aportul poporului român la dezvoltarea patrimoniului civilizației universale. Dintre aparițiile mai recente intrate tn circuitul vieții științifice se remarcă volumele de documente externe „Mihai Viteazul in conștiința europeană” care reliefează personalitatea voievodului român și ecoul acțiunilor sale tn conștiința contemporanilor; primul volum din seria intitulată „Premisele răscoalei lui Horea” — cel de al doilea aflindu-se sub tipar, editate sub egida Institutului de istorie și arheologie din Cluj-Napoca. Documentele externe privind revoluția din 1821 însumate tn volumul „Revoluția de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu” editat tn colaborare cu Institutul de istorie „N. lorga” a Întrunit aprecierile Academiei Repu- blicii Socialiste România fiind distins cu premiul „Nicolae lorga”. în cursul anului trecut au apărut, sub Îngrijirea Editurii Academici Republicii Socialiste România volumele de docu- mente dedicate revoluției române de la 1848 și „Documente privind Unirea Principatelor. Corespondență diplomatică franceză (1856 —1859)”, de asemenea rod al colaborării cu Institutul de istoric „N. lorga". Aniversarea centenarului independenței României a fost marcată pe plan editorial prin publicarea, in colaborare cu Academia de Științe Sociale și Politice și Institutul de istorie „N. lorga”, a trei volume dc documente intitulate : „Independența României”, distinse, pentru contribuția la aprofundarea cunoașterii evenimentului și ineditului informațiilor, cu premiul „Nicolae lorga” al Academiei Republicii Socialiste România. Amintim, de asemenea, volumele „Moldova și Transilvania In vremea lui Petru Rareș”, „Permanența și continuitatea românilor in Dobrogea”, „Documente medievale bănățene”, „Aspirația poporului român spre unitate și independență oglindită In simbol heraldic”, „Lupta pentru unitate națională a țărilor române (1590 — 1630). Documente externe” etc. Totodată, s-au editat volume de izvoare documentare dedicate marilor evenimente aniversate, de către filialele județene ale Arhivelor Statului, pe baza aceleiași rodnice colaborări cu instituții de cultură județene. Remarcăm dintre acestea, prin conținutul bogat de idei, ținuta științifică și forma grafică de prezentare volumele „Brașovul și independența”, „Aradul in lupta pentru eliberare socială și națională”, „Mehedinți — istorie și cultură”, „Revoluția de la 1821 in județul Vilcca”, „Maramureșenii in lupta pentru unitate și libertate națională (1848 — 1918). Academia Republicii Socialiste România a premiat lucrarea „1918. Bihorul in epopeea Unirii” pentru contribuția adusă la dezvoltarea cercetărilor monografice și aprofundarea cunoaș- terii acestui eveniment istoric de importanță deosebită. www.dacaromanica.ro 1138 PROBLEME ALE ISTORIOGRAFIEI CONTEMPORANE 3 O latură Însemnată a activității editoriale constă in redactarea și elaborarea publicațiilor arhivistice. Reamintim importanța deosebită a acțiunii sistematice întreprinse de Arhivele Statului de publicare a cataloagelor pe baza principiului cronologic și tematic, a Îndrumătoarelor arhivistice sau a inventarelor principalelor fonduri sau colecții din țară. Instrumentele de infor- mare au fost apreciate de specialiști ca lucrări indispensabile care ușurează intr-o mare măsură munca cercetătorilor. între acestea amintim Îndrumătoarele in Arhivele Statului din județele Bacău, Brăila și Cluj precum și cataloagele de documente : Din tezaurul medieval vilcean, Din tezaurul documentar sucevean (1389—1848), Un secol din viața satelor mehedințene (1800— 1907). Dintre lucrările cu caracter arhivistic remarcăm „Dicționar al științelor speciale ale istoriei” apărut în cursul anului 1982 care Însumează peste 1500 de termeni de specialitate din domeniul arhivisticii și al științelor înrudite cu aceasta (diplomatica, paleografia, sigilo- grafia, heraldica, cronologia). Arhivele Statului au inițiat, începind din anul 1981, publicarea micromonografiilor filialelor județene ca lucrări de informare și de cunoaștere a instituției și a tezaurului arhi- vistic aflat in păstrarea lor. Lucrările, 28 la număr pină în prezent, au avut un larg ecou și au fost bine primite de cercetători și de toți cei interesați în cunoașterea trecutului istoric. Se poate conchide că în această perioadă Arhivele Statului, alături de celelalte instituții știin- țifice de profil, au desfășurat o activitate efectivă de punere în valoare, în lumina materia- lismului dialectic și istoric, a bogatei baze documentare ce reflectă adevărul istoric asupra isto- riei poporului român. Etapa următoare va înregistra noi progrese în ridicarea conținutului și eficienței acti- vității editoriale. Arhivele Statului, pe baza unei tematici actuale, vor continua elaborarea lucrărilor proprii sau în colaborare, care să răspundă într-o măsură mai mare sarcinilor istorio- grafiei românești și nevoilor cercetării științifice. Anul acesta vor vedea lumina tiparului, cu prilejul aniversării a 65 de ani de la făurirea statului național unitar român, două volume de documente externe, un volum cuprinzînd memorii contemporane asupra evenimentului și un volum însumînd documente bănățene privind Marea Unire. De asemenea vor fi publi- cate noi izvoare documentare care să ilustreze lupta pentru unitate a românilor și ecoul ei în conștiința politică europeană reliefindu-se personalitatea unor viteji voievozi ca Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul, pagini de istorie economică etc. Arhivele Statului vor fi preocupate în continuare să înlesnească munca de documentare și cercetare prin instrumentele arhivistice de informare, cataloage, îndrumătoare etc. Sînt preconizate să vadă lumina tiparului cata- loagele de documente de la Arhivele Statului Vîlcea, Maramureș și îndrumătoarele în Arhivele Statului din județele Mureș, Argeș, Ialomița. Se va continua publicarea micromonografiilor Arhivelor Statului, încheindu-se în anul 1984 acțiunea pentru toate unitățile județene. Instituția noastră sprijină și colaborează prin specialiștii săi la editarea corpusului de documente interne „Documenta Romaniae Historica” și la elaborarea tratatului de istorie a României. Integrîndu-se în categoria instituțiilor cultural-științifice de largă angajare socială, Arhivele Statului au înțeles astfel să contribuie la transpunerea în viață a îndemnului adresat de președintele republicii, tovarășul Nicolae Ceaușescu, către toți cei care slujesc știința, cultura și arta, de a se apleca cu stăruință asupra acelui izvor veșnic viu — istoria unică și unitară a națiunii române în drumul său eroic spre făurirea societății socialiste multilateral dezvoltate. Realizările deosebite obținute în intervalul temporal, care pe drept cuvint este denumit „epoca Ceaușescu”, reprezintă pentru noi toți o opțiune și o premiză pentru dezvoltări vii- toare,. întreaga analiză și interpretare a istoriei înregistrează prin gîndirea tovarășului Nicolae Ceaușescu o contribuție de înalt prestigiu în direcția abordărilor științifice creatoare, novatoare, constituind un exemplu pentru toți cei care vor să facă din istorie o cartă a demnității fie- cărui popor, un mijloc de cunoaștere și bună înțelegere între toate națiunile lumii. Subliniind acest fapt, tovarășul Nicolae Ceaușescu arăta : „Departe de a constitui o investigare cu caracter strict documentar a trecutului, istoria este și trebuie să fie în bună măsură așa cum confirmă viața și o știință a prezentului. Ea oferă concluzii șl învățăminte despre marile procese ale dezvoltării societății, ale existenței popoarelor de-a lungul timpului, punînd în evidență atît ceea ce a fost valoros, progresist și a servit mersului înainte al societății, cit și piedicile ridicate de-a curmezișul evoluției și care au costat scump umanitatea, au întlrziat progresul unor națiuni”. Situind în centrul preocupărilor indicațiile tovarășului Nicolae Ceaușescu cu privire la rolul istoriei pentru formarea și educarea patriotică revoluționară a oamenilor muncii, a tinerei generații in spiritul cu^^^j tradiții de luptă ale poporului 4 PROBLEME ALE ISTORIOGRAFIEI CONTEMPORANE 1139 român, pentru cultivarea dragostei și devotamentului față de patria socialistă și partidul comunist, Arhivele Statului desfășoară, totodată, prin mijloace și forme diversificate, o amplă activitate cultural-educativă. Contribuția Direcției Generale a Arhivelor Statului la educația patriotică și revolu- ționară a maselor largi de oameni ai muncii s-a axat pe coordonatele stabilite de documentele programatice ale partidului nostru. în această concepție, au fost organizate, prin mijloace proprii sau in colaborare cu muzee și biblioteci din țară, cu școli de cultură generală sau facultăți, sesiuni științifice și simpozioane, expoziții permanente și temporare la Muzeul Arhivelor, la sediile filialelor județene ale Arhivelor Statului sau in alte lăcașuri de cultură. Documentele au fost puse, astfel in slujba educației patriotice, revoluționare, a cunoașterii fenomenelor social- cconomicc trecute și prezente. Folosirea in spirit revoluționar a mesajului patriotic al docu- mentelor a destrămat părerea că acestea sînt niște simple piese de muzeu cu caracter static, sacrosanct menite să viețuiască neclintite în sanctuarul lor. Astăzi, datorită mijloacelor tehnice moderne (in special reprografiei) elevii, studenții, cercetătorii, toți iubitorii de cultură pot vedea și folosi cu adlncă emoție documentele emise de domnitorii țărilor române, Mircca cel Bătrîn, Ștefan cel Marc, Mihai Viteazul, Dimitrie Cantemir, C. Brîncoveanu și al ți străluciți conducători. Generațiile vremurilor noastre redescoperă în aceste documente gloria și măreția istoriei noastre naționale, tradiția și nobilele fapte ale poporului român, demn urmaș al vitejilor daco- români. Ținuta științifică a manifestărilor desfășurate, contribuțiile aduse prin intervențiile susținute sînt dovezi certe ale integrării lor organice în programul unitar al Partidului Comunist Român de educație socialistă a maselor, de formare a conștiinței patriotice revoluționare, generatoare de noi forțe creatoare ale societății socialiste multilateral dezvoltate. In același scop s-au desfășurat ample acțiuni dc sprijinire a propagandei în rindul maselor de oameni ai muncii. Prin rubrici susținute In cadrul emisiunilor cu caracter permanent sau temporar la radio și T.V. munca cultural-educativă a căpătat noi valențe prin valoarea de necontestat a izvorului istoric. Arhiviștii au fost prezenți cu numeroase contribuții, de multe ori inedite, prin carc au reliefat valoarea unor documente recent achiziționate sau a celor axate pe unele momente istorice aniversate. Valorificlnd zestrea documentară aflată în păstrarea lor în spiritul orientărilor și cerin- țelor rezultate din documentele programatice ale partidului nostru și pornind de la necesitatea de a-și aduce contribuția la dezvoltarea economiei naționale, atît prin folosirea informației cu caracter economic cît și prin introducerea în circuitul economic a maculaturii, Arhivele Statu- lui și-au înscris ca o constantă a activității elaborarea dc publicații și inițierea unor acțiuni menite să sprijine într-o măsură mai mare cercctarea și activitatea practică în direcția identifi- cării de noi resurse de energie și dc materii prime, lucrările de hidroameliorații etc. Astfel, sub egida Direcției Generale a Arhivelor Statului a apărut în cursul acestui an volumul de documente „Premise ale formării pieței economice unitare românești” și sînt în curs de apariție alte lucrări asemănătoare. Din suita acțiunilor organizate din inițiativa Arhivelor Statului amintim consfătuiri și mese rotunde precum și simpozionul național intitulat „Modalități de valorificare a informațiilor economice din arhive” ale căror contribuții au fost înserate în pagi- nile revistei „Viața economică”, „Revista Arhivelor” și ale altor periodice. Această nouă latură a activității arhivistice a fost apreciată favorabil dc specialiștii și cercetătorii din diferite domenii de activitate pentru ineditul informațiilor și pentru valoarea lor științifică și practică. Preocupările Arhivelor Statului de a participa la acțiunile culturale de masă se concre- tizează într-o serie dc activități vizînd valorificarea Fondului Arhivistic Național, aplicarea și respectarea legislației privind Patrimoniul Cultural Național în ansamblul măsurilor luate de organizațiile socialiste pentru perfecționarea activității lor productive, creșterea rolului Arhive- lor Statului și a contribuției lor specifice la importanta operă socială dc informare-documentare, la perfecționarea armonizării activității instituțiilor care concură la valorificarea Fondului Arhivistic Național spre folosul economici naționale, științei și culturii, la diversificarea activi- tăților politico-educative. Preocupările arhiviștilor șl istoricilor integrate tn efortul general al oamenilor muncii din patria noastră pentru făurirea societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintarea României spre comunism se zămislesc din puterea exemplului strălucitor al tovarășului Nicolae Ceaușescu, eminentul conducător politic a cărui prezență în fruntea partidului și statului cheză- șuiește progresul și prosperitatea poporului român, independența și suveranitatea patriei socialiste. www.dacaromanica.ro 6 — c. 16 32 1140 PROBLEME ALE ISTORIOGRAFIEI CONTEMPORANE 5 Dezvoltarea colaborării și conlucrării Intre oamenii de știință de pretutindeni, schimbul larg de idei, reprezintă o condiție esențială pentru sporirea avuției tuturor țărilor lumii, pentru continua ameliorare a existenței umane și sociale, pentru buna stare a oamenilor de pretutindeni. Cutezanța gtndirii revoluționare a tovarășului Nicolae Ceaușescu, spiritul său creator, profunzimea In pătrunderea celor mai complexe probleme, care au condus la dezvoltarea crea- toare a tezaurului materialismului dialectic și istoric, s-au constituit în adevărate coordonate ale istoriei, căreia i s-au deslușit permanențele, conferind înalte dimensiuni relației dialectice de nedespărțit trecut — prezent — viitor. Pătrunși de adincile semnificații ale gîndirii creatoare a președintelui țării, in domeniul istoriei, Arhivele Statului, prin întreaga activitate pe care o desfășoară contribuie la cunoaște- rea aprofundată a devenirii societății în care se regăsesc temeiurile înțelegerii prezentului și ale prefigurării viitorului. Perioada următoare va înregistra noi realizări și împliniri ale activi- tății arhivistice care vor asigura istoriografiei românești o bază de cercetare aflată in continuă dezvoltare și participarea mai activă, prin puterea de sugestie a documentului scris, la educația patriotică a maselor. Ionel Gal www.dacoromanica.ro CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE AL DOILEA AN AL LABORATORULUI DE DEMOGRAFIE ISTORICĂ Anul universitar 1982 — 1983 i-a consemnat și el o bogată activitate, care o continuă firesc pe cea precedentă1. Temeiurile teoretico-metodologice, prezentate cu alt prilej 2, au fost aplicate și dezvol- tate în continuare la cursul „Demografia istorică”, la ședințele lunare ale Laboratorului, la cel de-al II-lea Simpozion de demografie istorică, precum și, în general, în lucrările editate în ultima vreme. Analizele, efectuate în spiritul adevărului istoric, au avut drept țel cunoaște- rea unor importante probleme ale istoriei populației României, ceea ce se constituie simultan într-o modalitate de colaborare științifică și apropiere între popoare. Dovezi elocvente sînt, în acest sens, bogata și interesanta problematică abordată în lecții, comunicări și intervenții la discuții, precum și în studiile publicate; evidențierea raporturilor între fenomenele demo- grafice și relațiile sociale ; aducerea de argumente peremptorii, în replică la unele teorii ten- dențioase mai vechi, precum și la altele ce se constituie în anii din urmă (ca, de exemplu, „imigrarea masivă” a românilor la est de Carpați în veacurile XII —XIV); apropierea, plină de prețuire, față de procesele istorice din alte țări, precum și față de cercetările colegilor de pe alte meridiane etc. S-au depus, totodată, eforturi în vederea cuplării demografiei vechi și a celei contemporane, în strînsă corelație cu demografia istorică; semnificația acestei acțiuni merge pe multe linii. Este vorba de interdependențele și interinfluențele între demografia veche și cca contemporană, ca urmare amlndouă resimțindu-se benefic, în chip masiv. Avem de-a face și cu dependențele reciproce între demografia istorică (ramură a științelor istorice) și demografie (atît cea contem- porană, cît și cea vech ), importante pentru evoluția tuturor disciplinelor în discuție. în fine, și nu în ultimul rînd, procesul descris vizează în mare măsură dezvoltarea demografiei istorice însăși, importantă pentru operarea unor analize multilaterale în adincul solului istoriei; printre altele, sînt de avut în vedere valențele contemporane ale demografiei istorice, care nu poate cantona exclusiv într-un trecut îndepărtat, ci poate și trebuie să fie prezentă în actualitate, atît în sens ideatic (participînd la marile confruntări conceptuale ale lumii), cît și în sensul obiec- tului dc studiu (abordînd nu numai veacuri și milenii revolute, dar și perioade istorice recente). Aspectele organizatorice. La ședințele lunare ale Laboratorului, în anul universitar 1982 — 1983 au fost susținute 9 comunicări, precum și 4 note și recenzii, urmate de discuții pasionate; la cel de-al II-lea Simpozion de demografie istorică au fost 3 participări și 8 intervenții. Sinteza statistică relevă elocvent proporțiile muncii. Aspectul calitativ poate fi apreciat din conținutul de idei, care se rezumă în cele ce urmează. Este de precizat, în același timp, că începem anul universitar 1983—1984 cu un portofoliu de 22 de comunicări, oferite de .'Ligia Bîrzu, G. Brătescu, Florentina Căzan, P. Cernovodeanu, H. Ghircă, R.— Șt. Ciobanu, Ioana Constantinescu, L. Dem6ny,Al. Diță, C. Feneșan, Anca Ghiață, S. losipescu, Tatiana Isticioaia-Budura, Georgeta Penelea, Zoe Petre, I. Stanciu, Virgil Tatomir, B. Teodorescu, Vladimir Trebici, R. Vasile ș.a. 3 1 L. Roman, Laboratorul de Demografie Istorică la un an de activitate, în „Revista de Istorie”, 35, 11, 1982, p. 1255—1259 (în cele ce urmează: Laboratorul). 2 Ibidem, p. 1255. 3 Toți cei preocupați de problemele demografiei istorice — indiferent de localitatea în care-și desfășoară activitatea — și care doresc să prezinte comunicări, recenzii, note ș.a. la șe- dințele lunare ale Laboratorului, la Simpozioane, Sesiuni științifice etc., sînt rugați să prezinte titlurile propuse (cu unele detalii de conținut), însoțite de cîteva date personale (numele, titlul „REVISTA DE ISTORIE”, Tom 36, nr. 11, p. 1141-1149, 1983 www.dacaromanica.ro 1142 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE 2 Activitatea demo-istoricilor din țara noastră a inccput a fi mai larg cunoscută in lume. Prestigioasa Bibliographie Internationale de la Demographic Historique (in 1978—1981 a apărut și ca anexă la „Annalcs de Dâmographie Historique”) — editată de importante instituții de profil (Comită International des Sciences Historiqucs/CISH — Commission Internationale de Dâmographie Historique; Sociâtâ dc Dâmographic Historique; Union Internationale pour l’fitude Scientifique de la Population/UlfîSP — Commission de Dâmographie Historique) și Îngrijită de prof. fîtienne Hfclin dc la Universitatea din Liăge — a menționat in volumele pe 1981 și 1982, pe baza informațiilor furnizate de Laboratorul nostru, numeroase lucrări românești, și anume ale următorilor autori: losif I. Adam, Ligia Birzu, Gh. Bichir, G. Brătcscu, P. Cerno- vodcanu, Ioana Constantinescu, Veronica Covaci, Elek/Alexa Csetri, I. Glodariu, Ana Ilca, Istvăn Imreh, Al. Matei, StelaMăricș, Gh. Mudura.Th. Năgler, Ecaterina Ncgruți, Ștefan Pascu, Viorica Pascu, C.C. Petolescu, Gh. Platon, St. Popescu-Boteni, I. Prelipccan, D. Protasc, L. Roman, LI. Russu, D. Șandru, Ștefan Ștefănescu, R. Vasile, J. Wolf. Rezultatele muncii specialiștilor din țara noastră se pot măsura și in lumina altor recente lucrări notabile : Șt. Ștefănescu, Les relations sociales par rapport â la proprie te fonciere dans les Pays Roumainsaux XIle-XVIe siecles, in „AnaleleUniversității București”, Istoric, XXXI, 1982, p. 33 — 43 (vers. rom. in Stat, societate, nafiune. Interpretări istorice, ed. N. Edroiu, A. Răduțiu, Pompiliu Teodor, „Dacia”, Cluj-Napoca, 1982, p. 161—172); Vladimir Trcbici, La transition demographique dans les pays de l’Europe de l’Est: le cas de la Roumanie, in Atti del Seminario su„La transizione demografica ..(Societăitaliana di economia, demografia e statis- tica), , 1981, p. 137—170; P. Binder, Contribuia documentare la geografia bisericească a românilor din Transilvania în secolele XVII —XVIII (1643—1733), in „Mitropolia Ardealului”, Sibiu, XXVI, 7—9, 1981, p. 533 — 548; idem, Contribuții la geografia istorică a Scaunului Sepsi și a regiunilor limitrofe (1b. maghiară), in „Aluta”, Sf. Ghcorghc, XII-XIII, 1980—1981, p. 55— 68; I. Bitoleanu, Unele date despre comunitățile negustorești din Dobrogea în timpul stăpi- nirii otomane, in „Anuarul Instit. Ist. Arh. «A. D. XenopolIași, XIX, 1982, p. 541—517; V. Ciubăncan, Date noi demografice, socio-economice despre populația Sălajului pe anii 1910 1941 ..., in „Acta Musei Porolissensis”, Zalău, IV, 1980, p. 605 — 629; Sp. Cristocea, Satul Golești în catagrafia din 1838, in „Museum”, Golești-Argeș, III, 1980, p. 151 —169 ; Anca Ghiață, Toponimie și geografie istorică în Dobrogea medievală și modernă, in „Academia R.S. România. Memoriile Secției de Științe Istorice”, S. IV, t. V, 1980, p. 29—61; T. Gemil, Considerații privind aspectul demografic al zonei centrale a Dobrogei la sflrșilul secolului al XVII-lea (Pe baza unui registru financiar otoman), in Comunicări de istorie a Dobrogei, ed. A. Rădulcscu, Constanța, 1980, p. 67—74; I. loniță, Din istoria și civilizația dacilor liberi. Dacii din spațiul esl-carpatic în secolele II—IV e.n., „Junimea”, Iași, 1982; Virgil Joița, Factori determinanti în evoluția demografică a Olteniei în secolul al XVIII-lea, in Contribuții istorice, filologice și socio-economice, Craiova, 1980, p. 1 —11; T. Matccscu, Chilia veche și biserica românească din această localitate în timpul stăpînirii otomane, in „Biserica ortodoxă română”, XCIX, 3 4, 1981, p. 342 — 347; M. D. Matei, Em. I. Emandi, Habitatul m dieval rural din valea Moldovei și din bazinul Șomu- zului Mare (Secolele Xl-XVII), Editura Academiei, București, 1982; Ecaterina Ncgruți, Cercelări privind evoluția demografică a Moldovei în secolul al XlX-lca, in „Anuarul Instit. Ist. Arh. «A. D. XenopolXIX, 1982, p. 35 — 41; Șt. Oltcanu, Structuri social-economice și politico- militare pe teritoriul României în secolele II-XI e.n., in File din istoria militară a poporului român, ed. gen. dr. Ilie Ceaușescu, 10, 1982, p. 51—61; I. Pcnea, Aspecte social-economice ale județului Sălaj din prima jumătate a secolului al XlX-lca, oglindite in tabela contribuabililor, in „Acta Musei Porolissensis”, IV, 1980, p. 479 485; S. Sanie, Civilizația romană la est de Carpafi și romanitatea pe teritoriul Moldovei. Secolele II î.e.n.-III e.n., „Junimea”, Iași, 1981; V. Spinei, Moldova in secolele XI-XIV, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982; C. Șerban, Negustori argeșeni la începutul secolului al XlX-lea. Două documente inedite, in Studii și comuni- cări, Pitești, V, 1980, p. 270-275; etc *. științific, domiciliul și telefonul, instituția/întreprinderea și funcția deținută; in cazul pensio- narilor — ultima instituție și funcție). Toate aceste deslușiri rugăm a fi făcute cunoscute la ședințe sau, prin poștă, secretarului Laboratorului (semnatarul acestor pagini): 77 408 București VI Aleea Cimpul cu Flori nr. 3, Bloc M49, Ap. 81 4 Unele lucrări și reviste intră cu mari intirzieri in biblioteci. Pentru operativitatea semnalării publicațiilor valoroase de demografie istorică, autorii sint rugați să le trimită — — imediat după apariție— la Biblioteca Institutului de Istorie „N. lorga”: 71 261 București I Bd. Aviatorilor nr. 1 www.dacoromamca.ro 3 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE 1143 Este de amintit și faptul că se continuă lucrul la Demographie historique de la Roumanie, 1919—1984. Bibliographie analyliquc, ce va fi oferită celui de-al XVI-lea Congres Internațional de Științe Istorico (Stuttgart, august 1985). Secretarul general al Comisiei Internaționale de Demografie Istorică de pe lingă CISH — Andră LaRose de la Universitatea din Ottawa— a anunțat Laboratorul nostru că la Congres va avea loc și o Intilnire de demografie istorică pe tema raporturilor intre evoluția agrară și presiunile demografice. UlESP și Universitatea din Liăge redactează — in colaborare cu Comisia Internațională de Demografie Istorică de pe lingă CISH — un Repertoire International de la demographie hislorique; Laboratorului din București i s-a solicitat o contribuție in vederea elaborării lucrării. La cursul „Demografia istorică”, ținut de prof. univ. dr. Șt. Ștefănescu, au fost și următorii invitați: dr. G. Brătescu, Consecințe pe plan social și demografic ale înființării carantinelor; dr. P. Cernovodeanu, Ecoistoria și demografia; dr. FI. Constantiniu, Demografie și mentalități colective tn evul mediu; Irina Gavrilă, Metode statistice, aplicabile tn demografie; Tatiana Istici- oaia-Budura, Politica demografică In China; dr. A. Pippidi, Informații documentare noi din stagiul științific petrecut la Oxford și Londra; L. Roman, Continuitatea de viețuire românească pe teritoriul Moldovei tn secolele XI-XVIII (Cu privire la teoria „imigrării masive" a românilor la est de Carpa/i în veacurile XII-XIV ). Comunicările științifice la ședințele lunare ale Laboratorului. Dr. Paul Cernovodeanu, Efectele anomaliilor climatice asupra situafiei demografice a Transilvaniei tn secolul al XVI-lea. S-au putut culege informații pentru 80 de ani, din care 12 au fost cu calamități de proporții (7 cu mari inundații și 5 cu secetă gravă); ceilalți 68 de ani — deși unii cu ierni aspre (22), ploi excesive (19) ori veri foarte călduroase (27) — n-au marcat dezastre ecologice. Condițiile climatice au influențat net recoltele, rezultind 28 de ani buni, 27 mediocri, 15 slabi, 3 slabi cu foamete pe alocuri, 7 cu foamete generalizată (anii 1534—1536, 1553, 1575, 1585—1586). Urmărindu-se calamitățile — de ordin climatic, precum și foametea, invaziile de lăcuste, epidemiile de ciumă și luindu-se In considerare chiar și operațiunile militare — se stabilește măsura, In care fondul demic a fost afectat: pină către anul 1568 — stagnare, urmată ulterior de un ritm lent, dar cert de redresare. Mihai Chiriță, Sloboziile din Muntenia tn anii 1818—1831. Se continuă studierea temei, asupra căreia autorul a mai prezentat un raport Laboratorului* 8. în județele de la est de Olt, In a doua tetraminie a anului 1818, sint Înscrise la străini 7087 de gospodării, dar în cea de-a treia numai 5903. Apoi evoluția este sinuoasă: 9221 de gospodării în 1820 (a IlI-a tetraminie), dar — important de semnalat I — numai 5096 în 1821 (III) și în jur de 6000 în 1822 (I și II); aproximativ 11 000 în 1827-1828 și circa 9000 in 1829-1830, ridieîndu-se la 9299 (1830 III) și 9565 de gospodării (1831 II). Ca și dincolo de Olt, cuantumurile cele mai înalte se constată in apropierea Dunării: jud. Ialomița, Ilfov și Teleorman. Prof. dr. Radu-Ștefan Ciobanu, Consideratii asupra situafiei demografice din Dobrogca tn secolele XIII-XIV. Se discută lista porturilor și cuantumul locuitorilor lor; se estimează numărul populației rurale, după ce s-au stabilit elementele specifice ale cadrului natural, în vederea corelării sale cu dispunerea localităților. în așezările dunărene și în cele de pe litoralul maritim se practicau mai toate meșteșugurile și negoțurile, obișnuite în general în porturile pontice și mediteraneene. Populația rurală se ocupa — in ordinea importanței lor — cu agricul- tura, pescuitul, creșterea vitelor și apicultura. Lumea satelor, în imensa ei majoritate, era româ- nească; populația porturilor, eterogenă, cuprindea și români. Dr. Vasile Ghețău, Fertilitatea generațiilor feminine în cadrul tranziției demografice din România, 1900—1980 6. Se prezintă concluzii asupra observării transversale (variațiile anuale), constatindu-se scăderea continuă a fertilității pină in 1966, creșterea excepțională de după măsurile adoptate la sfirșitul acelui an, precum și tendința ulterioară de scădere. Se stabilesc apoi urmările variațiilor din anii 1960—1980 asupra comportamentului generațiilor feminine succesive (observare longitudinală); deși fertilitatea este in descreștere in ultimii ani, nivelul ei actual se situează totuși printre cele mai ridicate la scară europeană (2,4 copii de femeie în 1981). Emil Lazea, Potențialul demografic al satelor transilvănene pînă la începutul veacului al XV-lea. Pe baza documentelor, se analizează știrile, referitoare la populația rurală: numărul așezărilor, roirea ca urmare a caracterului extensiv al agriculturii etc. Din aproape 4500 de sate menționate in izvoare pină către mijlocul secolului, numai cu referire la vreo 200 se pot găsi 8 Sloboziile din Oltenia în perioada 1819—1831, în Laboratorul, p. 1257. 8 Editată : £volution de la feconditi en Roumanie. Une approche longitudinale, în „Popu- lation”, Paris, 38, 2, 1983, p. 247-265 (10 fig., 3 tabl.; Bibliogr.). www.dacoromanica.ro 1144 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE 4 indicații demografice mai deslușite. Luîndu-se In considerare datele cunoscute, precum și estima- rea numărului așezărilor dispărute, se efectuează un calcul al numărului populației Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului către anul 1450. Conf. univ. Constantin Mocanu, Demografia și teoria istoriei. Fără un studiu demografic al dezvoltării societății, nu se poate înțelege istoria insăși : „istoria fără demografie este o enigmă, la fel ca demografia fără istorie” (Ruiz Almansa). Istoria generală și ramurile ei, dispunind de o îndelungată existență, știe să asimileze valențele teorctico-metodologice ale altor științe și să trimită ea însăși asemenea conexiuni utile. în dezvoltarea sa, demografia și-a afirmat de aseme- nea în ultima vreme noi ramuri specializate, printre care și demografia istorică. Se discută raportul dintre demografie și teoria istoriei, luindu-se în considerare o seamă de probleme fundamentale, aflate în atenția științei istorice din România. Dr. Ion Negru, Sfirșitul colonizărilor, efectuate sub stăpînirea Habsburgilor în Banat (1867— 1918). Continuă tratarea temei, asupra căreia autorul a adus o lucrare și la o altă ședință a Laboratorului ’. Se analizează politica de colonizare cu clemente alogene, aplicată de regimul dualist și sprijinită de instituții bancare, mari proprietari funciari ș.a.; ea a fost frinată în mediul rural prin acțiunea energică a țăranilor români și sirbi (sprijiniți de o vastă rețea dc insti- tuții de credit și economii) împotriva acaparărilor de pămînturi de către elemente imigrate. La începutul secolului al XX-lea, se constată scăderi locale în rindurilc populației românești și șvăbești, explicate printr-o reducere a ratei de natalitate, precum și prin emigrări (parțial în România independentă). Deputății români din parlamentul maghiar acuzau politica cercu- rilor dominante, cauză a acestor dezrădăcinări. Dr. Ștefan Oltcanu, Populație și creștere economică pe teritoriul României, la cumpănă de milenii (secolele VIII-XI e.n.). La mijlocul veacului al Vlll-lea, începe o epocă nouă, caracte- rizată printr-un sensibil spor demografic, în comparație cu perioada precedentă (peste 1000 de așezări identificate). Aceasta a impulsionat agricultura (se cunosc peste 15 depozite de unelte, precum și diferite piese izolate); a determinat dezvoltarea valorificării mineralelor (peste 80 de puncte stabilite); a dus la o creștere a meșteșugurilor. La rîndul ei, evoluția economică a devenit o cauză a „exploziei” demografice. Procesul acesta a constituit fundalul, pe care s-au desfășurat prefacerile social-politice; toate acestea laolaltă anunțau o nouă epocă în istoria poporului nostru. Prof. univ. dr. Vladhnir Trebici, Nupțialitatea tn cadrul tranziției demografice din România, 1900—1980. Continuînd importante cercetări asupra tranziției demografice, despre care a publicat mai multe studii în anii 1979 1981 și a mai făcut o comunicare la Laborator 7 8, autorul prezintă acum o analiză a nupțialității, ca factor potențial al fertilității. în perioada 1946 1959, nupțialitatea a fost mai ridicată decît în oricare altă perioadă anteri- oară, rata brută de nupțialitate (proporția căsătoriilor la 1000 de locuitori) atingind nive- lul maxim în 1959 (11, 7); a urmat o perioadă dc scădere, în 1969 atingîndu-se nivelul minim din perioada 1920 — 1939 și 1946—1981 (7 la 1000); în 1970 a început o redresare, dar în ritmuri modeste (anii 1970-1979 : 8,4 la 1000; anii 1980 1981 : 8,2 la 1000). Pentru 1961-1981 se constată tendința de modificare a tipului de nupțialitate și fertilitate. Situindu-se nupțialitatea în raport cu tranziția demografică în plan european, se conchide că aceasta din urmă nu s-a încheiat încă în România. Notele și recenziile. Dr. Ștefan Andrecscu, Cazuri de longevitate la români9. Se prezintă date asupra citorva cazuri de viață îndelungată în veacurile XV-XVII: se atestă oameni în viață între 70 și 80 de ani; se documentează imul de 90; despre altul, sursa pretinde chiar a fi avut „peste o sută de ani”. Dr. Șcrban Papacostea, Din nou cu privire la demografia Țării Românești tn secolul al XV-lea. Extrage o informație — încă neutilizată, databilă la 1447-1448 — de la Johannes Bohemus Aubanus, Omnium gentium mores, leges et ritus ..., 1520 (ed. ital. din 1564). Rcfcrindu- se la situația Țării Românești, izvorul precizează că în Muntenia erau 60 000 „famiglie” contri- buabile și chiar mai mult. Alte cercetări vor avea de lămurit: „famiglia” în acest caz este tot una cu gospodăria țărănească sau indică un grup fiscal mai larg? ce categorii se aflau în afara obligației tributului, amintit de J. Aubanus ? care era statutul fiscal al țărănimii dependente, în raport cu cel al țărănimii libere? Cifra scoasă acum la iveală este confirmată de un izvor 7 Politica aplicată de Imperiul Habsburgic în problemele populației In Banat (1716 — 1867), în Laboratorul, p. 1257. 8 Tranziția demografică : teorii și aplicație la România, în Laboratorul, p. 1257—1258. 9 Apărută în Momente din trecutul medicinii. Studii, note și documente, ed. dr. G. Brătescu Editura Medicală, București, 1983, p. 93—97. www.dacoromanica.ro 5 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE 1145 din 1475, care dă aceleași 60 000 de unități contribuabile (numite atunci „casa”), în Țara Românească pe la mijlocul acelui veac10. Dr. Constantin Rezachevici, O apreciere asupra populației Țării Românești in vremea lui Constantin Brîncoveanu. Și cu alt prilej, autorul a semnalat și comentat la Laborator cîteva date interesante11. Acum se oprește asupra știrii transmise de Ath. Comnen Ipsilanti șl C. Daponte, după care — in timpul domnului amintit — țara ar fi avut 700 000 de familii. Cifra se consideră o exagerare, utilizată Insă semnificativ, pentru a da expresie apreciabilei creșteri a populației în acea vreme. „Annales de Demographie Historique. 1981”, Paris-La Haye-New York : recenzie prezen- tată de Dan Nagi Pienaru12. Al II-lea Simpozion de demografie istorică, avind tema „Ecologia și demografia istorică”, s-a desfășurat sub conducerea prof. Ștefan Ștefănescu, în ziua de 28 iunie 1983, sub auspiciile Institutului de Istorie „N. lorga” și ale Laboratorului de Demografie Istorică de pe lîngă Facul- tatea de Istorie-Filosofie a Universității din București13. Au participat: Prof. univ dr. Vladimir Treblci, Demografie și istorie: spre o nouă sinteză! Se definesc concepte de bază (L. Henry, R. Pressat, G. Acsâdy) : demografia contemporană (se ocupă de perioada statistică, avînd deci ca bază statisticile recensămintelor și ale mișcării populației); demografia istorică (specializată în perioada prestatistică, adică în populațiile precedente, pentru care există surse scrise, dar nu în formele contemporane; de unde și metodele sale speci- fice de tratare și analiză); paleodemografia (studiază populațiile din trecut, pentru care nu există surse scrise); istoria populației (esențial pentru ea este corelația populație-dezvoltare soci- ală și economică). Deși constituirea demografiei istorice este abia opera anilor 1946—1953 (lucră- rile lui M. Reinhard, J. Meuvret, P. Goubert și, mai ales, L. Henry), ea s-a dezvoltat rapid și s-a impus : s-au constituit diverse școli naționale, printre care și cea românească; s-au înființat societăți și reviste specializate; s-a constituit Comisia de profil de pe lîngă UlfiSP ; se țin congrese și sesiuni științifice naționale și internaționale; în diferite țări se realizează cercetări de mare amploare; etc. în continuare, se fac sugestii pentru dezvoltarea pe mai departe în România a demografici istorice și a istoriei populației14: elaborarea unei bibliografii selective critice a studiilor efectuate la noi pînă în prezent; inventarierea surselor noastre; redactarea unui manual de demografie istorică românească; elaborarea și larga discutare a unui plan de cercetări. Louis Roman, Implicații isloriografice ale cercetărilor demoislorice. Demografia istorică poate fi o disciplină a științelor istorice, de o deosebită importanță istoriografi că, așa cum a fost intuită de istorici de marcă (I. Bogdan, M. Reinhard ș.a.). Se analizează implicații ale luării în considerare a unor elemente ale spațiului demografic : răspîndirea populației în țările române în evul mediu (Șt. Ștefănescu, 1971); stabilirea corectă a numărului migratorilor (Voltaire, 1771; H. DelbrUck, 1909; se critică unele vederi greșite asupra efectivului dcmic între Carpați și rîul Râba, la sfîrșitul veacului IX e.n.); mortalitatea extraordinară tn Anglia la mijlocul secolului al XlV-lea (J. C. Russell, 1948) etc. Analiza demoistorică este capabilă, totodată, să determine profunde procese sociale, mascate de înșelătoare aspecte demografice. Din punct de vedere al reprezentativității vechilor recensăminte, au fost determinate (L. Roman) două zone europene în veacurile XV-XIX : „A” (Anglia, Franța, Spania, Suedia, Țările de Jos ș.a.), unde conscripțiile fiscale și alte surse exprimau relativ corect potențialul demic al statului (cu o eventuală subestimare de 10 — 15%); „B” (Imperiul Otoman, Irlanda, provinciile românești, Regatul de Napoli, Rusia, Ungaria etc.), în care sursele citate cuprindeau, în anumite perioade, numai 60 ori 30% sau chiar sub 15% din populație. Ca urmare, s-a stabilit o intercondiționare între amintitele aspecte și raportul de forțe dintre puterea centrală și diferite clase, categorii sociale. Pentru istoriografia românească, demografia istorică și cea veche au și o apreciabilă însemnătate politică, rezultată din: tendențiozitatea tratării istoriei populației României de către unii publiciști străini ; natura, în însemnată măsură demoistorică, a unor probleme de cea mai mare însemnătate ale istoriei noastre; etc. 10 Ș. Papacostca, Populație și fiscalitate tn Țara Românească tn secolul al XV-lea : un nou izvor, în „Revista de Istorie”, 33, 9, 1980, p. 1779—1786. 11 Laboratorul, p. 1258. 12 Recenzia la volumul pe 1980 al revistei — prezentată de A. Busuioceanu într-o altă ședință (Laboratorul, p. 1258, nr. 1) — a apărut în „Revista de Istorie”, 35, 11, 1982, p. 1269— 1274. 13 Despre primul Simpozion de demografie istorică: L. Roman, Constituirea Laboratorului de Demografie Istorică de pe lingă Facultatea de Istorie-Filosofie a Universității din București, ibidem, 35, 1, 1982, p. 171-174. 14 Propuneri precedente, uneori în același sens : „Revista de istorie”, 26, 3, 1973, p. 629; 33, 7-8, 1980, p. 1600-1601; Laboratorul, p. 1259. www.dacoromanica.ro 1146 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE 6 Dr. Paul Cernovodeanu, Importanfa istorici mediului înconjurător pentru demografie. O serie de cercetători (Otis Duncan, Barry Commoner, Lynton Caldwcll, Guy Biolat, Karl Deutsch, Jean Dorst ș.a.) au demonstrat, in ultimele decenii, consecințele socio-economice și demografice ale factorilor ecologici, intr-un anumit cadru geofizic, fără insă a lc exagera impor- tanța in raport cu fenomenele de bază ale infrastructurii. Se reliefează urmările grave, in anumite condiții istorice, ale secetei prelungite. Se analizează problemele gestiunii resurselor naturale: prin alterarea ecosistemelor, omul a provocat uneori dezastre cu serioase efecte demice —Mohen- do Djaro acum aproape patru milenii; imperiul khmer in secolul al XlII-lea; mayașii in veacul al Xl-lea; despăduririle din partea orientală și nord-africană a bazinului mediteranean. Au fost insă și situații, în care factorul uman a modificat treptat habitatul, in vederea obținerii unor condiții ameliorate de trai (defrișări raționale, asanări, extinderea terenurilor agricole etc.), cu urmări pozitive sub aspect demografic. Se analizează evoluția culturii porumbului în țaranoastră, conchizîndu-se că aspectul endemic al pelagrei in unele zone,in secolul al XfX-lea și la începutul celui de-al XX-lea, constituie un rezultat al impactului ecologic, suprapus tarelor socio-economice ale vremii. Protejarea mediului natural, exploatarea rațională a resurselor planetei constituie azi in lume o problemă de stringentă actualitate. Au urmat valoroase intervenții : Dr. Gheorghe Brătescu analizează diferitele puncte de vedere, existente in literatură cu referire la condițiile răspîndirii pelagrei ; ea este atestată după 1830 in Moldova, dar în Banat și Transilvania apuseană — incă la sfirșitul veacului al XVIII-lea; relevă cauzele acestei epide- mii în spațiul românesc. Efectele de ordin demografic ale marilor epidemii nu pot fi evidențiate fără o analiză critică a izvoarelor; sint de evitat exagerările, admise de unii cercetători (cu referire la populațiile amerindiene după sfirșitul secolului al XV-lea, in privința anginei diftcriceîn București în anii 1850). Efectivele, multă vreme invariabile, ale unor orașe din trecut (Barcelona, Brașov) nu se explică nici ele numai prin epidemii, ci mai ales prin factori dc economic și de politică demografică. în anumite circumstanțe istorice insă, epidemiile pot da cheile unor expli- cații realiste. Irina Gaorilă subliniază că, de-a lungul mai multor decenii, intre matematică și istorie s-au stabilit contacte importante. La ele s-a ajuns ca urmare a dezvoltării statisticii matematice și a științelor sociale; curentul spre cuantificare, pornit din economia politică, a cuprins apoi multe domenii. Fenomenele demografice pot fi puse în ecuație (ceea ce admitea incă Achille Guillard, 1855); acumularea seriilor statistice pe termen lung impune prelucrarea automată a datelor. Andrei Busuioceanu menționează că istoricul de miine va fi programator. Ocupindu-se de influența climei asupra istoriei, prezintă izvoarele folosibile pentru cercetarea ei : a) Înregistră- rile climatologice propriu-zise; b) date legate de operațiile viticole; c) informații foarte diverse. Fluctuațiile climatice au efecte istorice, care nu pot fi exagerate. Se relevă concluzii, desprinse de Emmanuel Le Roy Ladurie cu referire la Europa vestică și de Samuil Goldenberg cu privire la Transilvania. Prof. dr. Radu-Șlefan Ciobanu analizează probleme ale mediului ambiant in evoluția societății apusene, in secolele XI —XIV. După Încheierea mi grațiilor, a urmat o „epocă de reconstrucție” (R. Lopez), un vast proces de defrișare in vederea dezvoltării agriculturii și pășunatului, precum și de îndiguiri in Țările de Jos (M. Bloch, H. Pirenne, G. Duby etc.), faci- litat se pare de o climă rece și secetoasă. Acțiunea se termină intre 1250 — 1300, dar in unele zone continuă și în veacul al XlV-lea; defrișările sint Întreprinse de comunități țărănești, dar unele sint conduse de orașe, precum și de seniori. Procesul se datorește creșterii populației și este condiționat de dezvoltarea tehnicii. Conf. unio. Constantin Mocanu precizează că demografia folosește calculul nu numai pentru a ajunge la anumite cifre, ci și pentru concluzii istorice. Cu privire la numărul migrato- rilor, in istoriografia acelorași țări apar tendințe diferite : una și aceeași populație, stabilită de exemplu in Pen. Balcanică, a fost intr-o vreme considerată exagerat de mare, pentru ca apoi să se utilizeze cifre reduse; or, așa cum s-a subliniat aici, este necesară stabilirea corectă a numă- rului populației, pentru a formula concluzii veridice. Cercetarea ecologică evidențiază nevoia urmăririi atît a influenței mediului ambiant asupra societății, cit și a atitudinii omului față de natură. Anca Ghiață apreciază că Simpozionul constituie o valoroasă expresie a interesului isto- riografiei noastre față de noile orientări de cercetare; se continuă astfel, la un nou nivel, o frumoasă tradiție a științei românești interbelice. Aceasta este și tradiția școlii franceze; o tendință simi- lară se observă in Italia, U.R.S.S. etc. Se formulează judecăți de valoare asupra contribuției lui I. lonescu de la Brad la studiile interdisciplinare, la statistica demografică, precum și la raporturile dintre mediul ambiant și populație in Dobrogea, la mijlocul secolului treeut. în domeniile antropogeografiei și demogeografiei, el se înscrie printre marii cercetători ai vremii. www.dacaromanica.ro 7 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE 1147 Led. unio. dr. Lucian Boia consideră că trebuie marcată mai clar deosebirea intre regimul demografic al vechiului regim (caracterizat prin stagnarea populației) și cel modern (căniia-i este specifică o creștere acc lerată) — P. Chaunu. Dc aici și acțiunea diferită a epidemiilor în secolele XIV—XVI să zicem, față de o perioadă mult mai tirzie. Asistăm azi la o reluare,în literatura din diferite țări, a corelației intre factorii dc mediu și societate, dar de multe ori se comit exagerări : originea și extinderea Saharei, dc exemplu, sînt văzute de unii numai sub impactul acțiunii negative a omului, in timp ce mulți alții afirmă că — în afara acesteia — — trebuie avut in vedere rolul decisiv al istorici fizice a zonei. Em. Le Roy Ladurie n-a stabilit o legătură intre istoria climatică și cea socială, limitindu-se la cea dinții ; a arătat insă că nive- lul dezvoltării sociale a determinat stagnarea populației în Franța, în secolele XVI —XVII. Dr. Damaschin Mioc pr cizcază că nu poate fi vorba de pelagră în Banat, la sfirșitul veacului al XVlII-lea, pentru că în uz era nu mămăliga, ci piinea. Mare importanță pentru demografia istorică prezintă registrele parohiale, al căror studiu va aduce multe noi concluzii, pe care deocamdată nu le cunoaștem decit cu referire la indivizi izolați : astfel, Nicolae Stoica de Hațeg a avut 11 copii, dar 10 dintre ei au murit sub 10 ani de „bube” (=vărsat). Calamită- țile naturale au avut consecințe grave asupra populației : în veacul al XVI-lea, în condiții de foamete, unii oameni își vindeau copiii; produsele comestibile se scumpeau mult, în timp ce prețurile altor obiecte rămincau incomparabil mai modeste. Aprecierea și perspectivele activității. încheind lucrările Simpozionului, precum și în general activitatea Laboratorului pe anul 1982—1983, prof. Ștefan. Ștefănescu a subliniat însem- nătatea activității Laboratorului de Demografie Istorică in acești doi ani din urmă. Organizarea unui Simpozion științific anual a devenit o frumoasă tradiție, care trebuie continuată și in viitor; participarea masivă este o dovadă evidentă in acest sens. Discuțiile care s-au purtat aici atrag atenția istoricului asupra necesității lărgirii orizontului, a înglobării in cîmpul său vizual a realizărilor din alte zone de cercetare; istoricul viitorului va fi un om de foarte largă cultură. Dezvoltarea pe mai departe a Laboratorului este condiționată de preluarea a tot ce s-a creat valoros in domeniul său, ca și înalte domenii conexe; el trebuie să stabilească legături strînsc cu cercetările din alte țări. La ședințele Laboratorului participă un număr destul de mare și, ceea ec este foarte important, statornic de persoane cu preocupări de specialitate; comunicările interesante și dezbaterile pasionate, competente, dau măsura valorii muncii noastre. Activitatea Laboratorului de Demografie Istorică se înscrie in ampla acțiune înnoitoare a istoriografiei românești contemporane. Elementele tinere au o contribuție meritorie în această direcție ; s-au întocmit teze de licență pe teme dc demografic istorică; un cercetător de la Muzeul Național de Istorie a făcut o frumoasă lucrare despre aplicarea acrofotografiei la istorie; etc. Acesta este spiritul ce domnește in Facultatea dc Istorie-Filosofie a Universității din București, în Institutul dc Istorie ,,N. lorga” ; de aceea ele sint frecventate — inclusiv cu ocazia susținerii unor teze dc doctorat — de tot mai mulți oameni, veniți pentru limatul intelectual, pentru a găsi răspunsuri la mari probleme istorice. Pentru următorul an universitar, ne dorim ca Laboratorul de Demografie Istorică să fie și mai căutat de oameni. în perspectivă, am vrea ca el să devină nucleul nnui viitor Institut de Demografie Istorică, de care țara noastră are evidentă nevoie. Sarcini sînt multe și, printre ele, la loc de cinste, se găsește realizarea unui Manual de demografic istorică, structurat mai ales pe specificul cercetării românești, lucrare pe care o datorăm tuturor celor interesați, al căror număr este în creștere. Cu aceasta, fructuoasa activitate a Laboratorului pe 1982 1983 ia sfîrșit. Cel de-al treilea an al activității sale este de-acum pregătit printr-un bogat portofoliu de comunicări pe teme variate, referitoare la diferite perioade istorice și zone geografice ale țării și ale lumii. Louis Roman ȘEDINȚA COMISIEI ROMÂNE DE ISTORIE MILITARĂ Comisia română de istorie militară, organism științific afiliat la Comisia internațională de istoric militară comparată, s-a întrunit, in ziua dc 3 iunie 1983, în ședință comună cu Comisia de coordonare a Tratatului dc istoric militară a poporului român. La ședință, prezidată de gencral-colonel dr. Constantin Olteanu, ministrul apărării naționale, cu participarea unor cunoscute personalități ale frontului istoriografie românesc, a fost discutat planul de activitate al Comisiei roifiâne dc istorie militară pentru perioada 1983 1985 și s-a dezbătut, în vederea avizării pentru publicare, volumul I din Tratatul de istoric militară a poporului român. www.dacaromanica.ro 1148 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE 8 A fost făcută o trecere In revistă a activității desfășurate In anii trecuți de Comisia română de istorie militară, ale cărei direcții principale de efort au fost relevarea științifică, obiectivă, conform exigențelor documentelor partidului nostru, a trecutului de luptă al poporului român și răspîndirea peste hotare a adevărurilor fundamentale ale istoriei naționale. S-a relevat faptul că au văzut lumina tiparului autentice contribuții științifice la cunoașterea mai aprofundată a fenomenului militar românesc din trecut și prezent pe direcții ca : evoluția conceptului de putere armată la români; războiul întregului popor pentru apărarea patriei în istoria națională ; forme de acțiune militară pentru învingerea unui inamic superior; vechimea bimilenară și permanența fenomenului militar la români; relația armată societate. Au fost consacrate lucrări monografice de certă valoare științifică unor evenimente deosebite din trecutul de luptă românesc : războiul de independență din 1877 1878; participarea României la primul război mondial (1916—1918) și la războiul antihitlerist (august 1944 — mai 1945). Totodată, Comisia română de istorie militară și-a adus contribuția la organizarea unor importante sesiuni științifice : sesiunea științifică omagială organizată cu prilejul aniversării a 50 de ani de activitate revoluționară și a zilei de naștere a secretarului general al Partidului Comunist Român, președintele Republicii, comandantul suprem al forțelor armate; sesiunea consacrată în 1982 sărbătoririi Zilei Forțelor Armate ale Republicii Socialiste România; sesiunea dedicată centenarului nașterii lui Aurel Vlaicu etc. în scopul popularizăiii pe scară largă a trecu- tului nostru militar s-a inițiat predarea, în anul universitar 1982—1983, a unui curs de istorie militară la Universitatea științifică populară a municipiului București, urmărit cu deosebit interes. Istoricii militari, membri ai Comisiei române de istorie militară, au susținut numeroase conferințe și simpozioane în diverse unități și comandamente militare, precum și în instituții civile pe teme privind istoria multimilenară a poporului român (numai în anul 1982 au fost urmărite cu interes de numeroși partieipanți peste 500 de asemenea conferințe). Deosebit de fructuoasă a fost activitatea Comisiei române de istorie militară pe plan extern. Prin relațiile avute cu comisiile naționale afiliate Comisiei internaționale de istorie militară, ca și cu alte foruri științifice de peste hotare, a fost promovată cu fermitate linia răs- pîndirii tot mai largi în străinătate a adevărurilor incontestabile ale devenirii istorice românești. Prin prezența activă a istoricilor militari la diferite congrese, conferințe și colocvii internaționale a fost posibilă susținerea argumentată a poziției noastre istoriografice, profund obiectivă, și s-au dat replici ferme tezelor deformatoare sau denigratoare vehiculate în unele cercuri de peste hotare privind istoria națională a României. Comunicările și referatele susținute cu aceste prile- juri au fost publicate în volume de sine-stătătoare sau în reviste de specialitate. în cursul ședinței s-a menționat că, în ultimii ani, s-au publicat peste hotare, prin grija Comisiei române de istorie militară, circa 200 de studii și articole privind istoria militară românească, scrise de autori români, în țări ca S.U.A., R.F.G., Italia, Spania, Portugalia, Bulgaria și altele. Un aport deosebit de valoros la cunoașterea în străinătate a trecutului militar național l-a reprezentat elaborarea și tipărirea în România a trei numere cu sumare în întregime românești din „Revista internațională de istorie militară” (34/1975 ; 36/1977 și 48/1980). Concomitent, în slujba aceluiași scop, au fost trimise în peste 70 de țări circa 780 de titluri editate în România, într-un număr de peste 7 800 de exemplare. în același timp, au fost primite de peste hotare 1654 de lucrări de specialitate, care au intrat în fondul de carte al Ministerului Apărării Naționale. Un rezultat fructuos al eforturilor membrilor Comisiei române de istorie militară a fost apariția unor lucrări românești de istorie în edituri din străinătate. în prima parte a anului 1983, de exemplu, au apărut două monografii relative la istoria națională în editurile „Columbia University Press” (S.U.A.) și „Soeialook International Publication” (India). Alte edituri din străinătate și-au manifestat interesul pentru publicarea unor cărți românești de istorie militară. O acțiune inițiată de Comisia română de istorie militară, care se bucură de un deosebit succes, a fost publicarea a două numere consecutive din „File din istoria militară a poporului român” cu studii și articole referitoare la istoria României scrise de autori din străinătate. Au fost înregistrate numeroase propuneri de colaborare din țări ca S.U.A., R.F.G., Franța, Italia, U.R.S.S., Austria, Olanda ș.a., primul volum preconizat fiind deja alcătuit și în fază redacți- onală înaintată. Rezultatele acestei acțiuni probează interesul crescînd manifestat in străinătate față de istoria românească, prestigiul dc care se bucură știința istoriografică din România în întreaga lume. Planul de activitate al Comisiei pentru anii 1983—1985, care a fost dezbătut în cadrul ședinței, preconizează continuarea eforturilor specialiștilor pentru aprofundarea cunoașterii trecutului național de luptă pentru independență și unitate. Președintele Comisiei române de istoric militară, general-locotenent dr. Ilie Ceaușescu, a evidențiat ca direcții principale de acțiune în viitor impulsionarea activității de cercetare științificăîn domeniul distinct al istoriei militare naționale și multiplicarea căilor și formelor de răspîndire peste hotare a produselor istoriografice (organizarea de colocvii comune cu alte comisii naționale pe probleme fundamen- www.dacoromamca.ro 9 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE 1149 tale ale istoriei militare a poporului român, extinderea acțiunilor de publicare în străinătate de monografii și studii de istoric românească, organizarea unei conferințe internaționale la București cu prilejul Împlinirii a 2 500 de ani de la prima atestare scrisă a rezistenței geto-dacilor împotriva expansiunii persane etc.). S-a reliefat faptul că obținerea unor rezultate superioare tn acest domeniu este posibilă prin cooperarea instituțiilor specializate, a Comitetului național al istoricilor, Academiei de științe sociale și politice, Comisiei române de istorie militară, Centrului de studii și cercetări de istorie și teorie militară etc., prin înmănunchierea eforturilor tuturor specialiștilor frontului istoriografie românesc. Comisia română dc istorie militară va organiza în viitorii ani sesiuni științifice cu parti- cipare internațională consacrate unor evenimente remarcabile din trecutul glorios de luptă al neamului, se va preocupa de elaborarea de studii și lucrări monografice pe teme specifice, va impulsiona executarea dc săpături arheologice în diferite zone ale țării, va continua editarea volumelor de documente din istoria militară a poporului român, va întreține un util schimb de carte cu instituții similare de peste hotare etc. Totodată, în scopul antrenării unor cercuri tot mai largi dc specialiști la studiul istoriei militare naționale se preconizează înființarea unor filiale ale comisiei în cele mai importante eentre din țară. Așa cum au apreciat participanții la lucrările ședinței, planul de activitate al comisiei este deosebit de bogat și există, avindu-se în vedere forțele științifice angajate și sprijinul acordat de Ministerul Apărării Naționale, certitudinea îndeplinirii lui integrale. Dezbaterea problemelor legate de volumul 1 din Tratatul de istorie militară a poporului român s-a concentrat pe sublinierea necesității definitivării într-un interval scurt a textului existent, în lumina cerințelor de excepțională însemnătate metodologică cuprinse în expunerea tovarășului Nicolae Geaușescu la Plenara G.G. al P.G.R. din 1 — 2 iunie 1982. Participanții la ședință au exprimat satisfacția față de conlucrarea rodnică existentă în domeniul istoriei militare intre specialiștii militari și civili și s-au angajat să contribuie nemij- locit la concretizarea măsurilor și inițiativelor viitoare ale Comisiei române de istorie militară. Mihail E. lonescu CRONICA în ziua de 27 august 1983 in fața comisiei de doctorat a Institutului de istoric și arheolo- gie din Cluj-Napoca a avut loc susținerea publică a tezei de doctorat Economia pădurilor din Munfii Apuseni intre anii 1848 și 1900 elaborată de Ștefan Csucsuja. Lucrarea cuprinde următoarele capitole : Gap. I: Podurile și exploatarea lor înainte de 1848; Cap. II: Relațiile de proprietate siloică; Gap. III: Legislația silvică; Gap. IV : Exploatarea și valorificarea resurselor forestiere din Munfii Apuseni; Gap. V : Frămintărilc sociale din Munfii Apuseni și problema pădurilor. în afara acestor capitole lucrarea mai cuprinde Introducere; Încheiere; Surse de documen- tare șl bibliografie selectivă. Comisia de doctorat a fost alcătuită din acad. Ștefan Pascu, directorul Institutului de istorie și arheologie din Cluj-Napoca, președinte; prof. univ. dr. losif Kovacs, conducător știin- țific; prof. univ. dr. Pompiliu Teodor, Gonf. univ. dr. Mihai Stirban, dr. Dan Berindei, membri. In unanimitate comisia de doctorat a acordat lui Ștefan Csucsuja titlul științific de doctor In istorie. www.dacoromanica.ro CARTEA ROMÂNEASCĂ ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE * Istoria Parlamentului și a vieții parlamentare din Bomânia pînă la 1918, Edit. Academici R.S.B., București. 1983, 493 p. O istorie a Parlamentului și a vieții par- lamentare în România este o lucrare de mult timp așteptată, dat fiind necesitatea ei pentru înțelegerea rădăcinilor, a evoluției și a rolului istoric al acestei importante instituții pentru istoria modernă. în trecut s-au dedicat aces- tui subiect, în afară de tipărituri ocazionale care astăzi au numai valoare de document, do- uă lucrări, una din 19121 2 și alta din 1937a. Am- bele tratează instituția parlamentară numai sub aspectul juridic, nu se ocupă de viața par- lamentară și nici de activitatea legislativă. Au un pronunțat caracter critic la adresa regimului electoral și a sistemului reprezen- tativ, în forma practicată la noi. Dacă prima este o pledoarie pentru extinderea electora- tului pînă la votul universal, a doua se pre- zintă de pe poziții de dreapta „la modă” în vremea redactării și publicării cărții respec- tive. Desigur că după trecerea atîtor ani, aceste lucrări și-au pierdut importanța, atît sub raportul informației cît și din pricina metodei de interpretare a faptului istoric, împlinind golul, noua noastră istoriografie, cu o experiență de peste trei decenii în cerce- tarea istoriei moderne românești ne dă astăzi o sinteză bazată pe interpretarea veridică a evenimentului în lumina materialismului is- toric. Autorii (Nichita Adăniloaie, Paraschiva Câncea, Anastasie fordache, Mircea fosa, Nicolae Isar, Anicuța Popescu, Apostol Stan, Valeriu Stan), sînt cunoscuți prin contribu- țiile lor privind viața politică în România epocii moderne. De altfel lucrarea de față reprezintă, în oarecare măsură, încununarea acestor cercetări. Credem că atît experiența autorilor cît și progresele dobîndite de istorio- grafia noastră în ultimele decenii, au permis apariția acestei cărți de largă viziune asupra parlamentului și a vieții parlamentare în România, prima de interpretare marxistă a subiectului. 1 Georges Tatarescu, Le regime electoral et parlementaire en Roumanie, Paris, 1912, 192 p. 2 Crișan T. Axente, Essai sur le regime representatif en Roumanie, Paris, 1937. în concepția cărții „parlamentul este o creație modernă care se impune în viața politică a statelor în epoca de trecere de la feudalism la capitalism” și derivat din adu- nările de stări „devine o instituție politică indispensabilă în opera de guvernare a statu- lui”. Spre deosebire de Europa occidentală, unde o burghezie consolidată conduce proce- sul de înlocuire a instituțiilor feudale, în Europa centrală și de răsărit „datorită sla- bei dezvoltări a burgheziei, un rol deosebit în lupta pentru transformarea societății în spiritul parlamentarismului l-a avut o parte a nobilimii și boierimii liberale”. De unde urmarea că în această zonă parlamentul a devenit „într-o mai mare măsură o instituție in care urma să-și găsească locul o minoritate avută, dornică de a participa la adoptarea deciziilor politice”. în concluzie : „dacă prin- cipiul de guvernare cu concursul unui organ legislativ era revoluționar, forma lui de con- cretizare, anume preocuparea ca drepturile politice să fie acordate unor categorii sociale înstărite, restrînse numericește în raport cu marca masă a poporului rămasă departe de viața politică, era conservatoare”. Țările române înregistrează, arată autorii, același „proces de dezvoltare a suprastructurii poli- tice de la domnia cu atribute de guvernare absolută spre un sistem de conducere repre- zentativ, care însemna, în ultimă instanță, separarea puterilor statului și lichidarea atotputerniciei puterii centrale”. Este de subliniat că autorii nu ocolesc, ci, în baza unei stringente analize a factorilor social-poli- tici, discută limitele și scăderile regimului reprezentativ de pînă la abolirea sistemului electoral censitar. Prin analiza corectă, bogat documentată, se urmărește și se realizează scopul principal al cărții: „a descrie și preciza rolul și locul parlamentului în sistemul supra- structurii politice a României moderne”. Năzuința spre un regim parlamentar în țările române, arată autorii, apare în „proiec- tele reformatoare generate de gîndirea politi- că a boierimii liberale, anterioare revoluției de la 1821 și elaborate în condițiile unor state, aflate sub dominație străină”. Apoi ideea unei „Adunări a poporului” la 1821 țintea revista d.. istorie”, Tom 36, niwiwwi Lon- dra, 1967. www.dacoromanica.ro 8 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 1157 toriilc numeroase In străinătate, In compa- nia tatălui, vor potența apetitul pentru stu- dierea trecutului și a limbilor europene. Va vizita pînă la debutul veacului nostru : Fran- ța, Italia, Germania, Grecia, Turcia, se va dovedi fascinat și preocupat dc Renaștere, va admira nespus pc L. von Rankc, căruia ii va alinia ulterior un unic oponent posibil, calitativ și cantitativ, pc N. lorga (p. 9). în vara anului 1901, va publica prima cores- pondență politică in revista „Spectator”, vizavi dc relațiile anglo-gcrmane. Din toamna lui 1903 își va continua studiile universitare la Berlin, Paris și Viena. Acum sc va Înfiripa contactul cu mișcările naționale din Europa, Seton-Watson relcvind despre suprimarea mișcării finlandeze de către trupele țariste, intr-o corespondență pentru „Spectator”. Același subiect va fi reluat, la cerere, în ace- lași an 1901 pentru influenta publicație „The Times”, constituind debutul tinărului ziarist și istoric cercetător al istorici moderne a țărilor europene. O altă premieră se va reali- za la Paris, unde Scton-Watson va face cunoș- tința cu realitatea românească prin inter- mediul studentului in drept A. Orăscu, rela- ție perpetuată apoi trainic in timp (p. 17). Stabilirea temporară la Viena in noiembrie 1905 va permite deschiderea unei epoci de marc intensitate și fructuozitatc in viața și activitatea gazetarului militant tot mai atent preocupat dc chestiunile națiunilor și naționalităților din Monarhia austro-ungară. Acum și aici se cristalizează cele dinții impre- sii politice facilitate de calitatea dc martor direct al evenimentelor. Scton-Watson va cerceta istoria modernă a Austriei, iși va lărgi sfera dc cunoștințe, printre care se vor număra istoricul Friedjung și W. Stced, cores- pondentul lui „The Times” și va expedia permanent articole pentru revistele „Scot- tisch Review” și „Spectator”, sub pseudo- nimul de „Scotus Viator”. Interesul sporit pentru Ungaria sc va materializa prin vizita întreprinsa la Budapesta in aprilie 1906, unde va discuta, deseori in contradictoriu cu per- sonalități politice pc marginea stării critice a naționalităților. Nu intenționăm să discutăm subcapitolul despre călătoria in Transilvania (p. 34 —38), în virtutea faptului că cele cuprinse aici au fost rostite în conferința susținută de Hugh S. W. la București, în aprilie 1970 și reluate în studiul găzduit dc revista română de spe- cialitate destinată străinătății6. Identic vom proceda și In alte cazuri dc pc parcursul recen- ziei atunci cînd vom constata similitudini cu conținutul expozeului istoricului citat. 6 Hugh Scton-Watson, R. W. Scton- Watson and the Romanians, In „Revuc Rou- mainc d’Histoire,”, 10, 1971, nr. 1, p. 25—41. Corespondențele sporite pentru „Spectator” pe tema existenței și devenirii naționalități- lor din Imperiu vor fi reunite in aprilie 1907 într-un volum intitulat The Future of Austria- Hungari), iar autorul va fi desemnat în cali- tatea oficială de reprezentant pentru Viena al ziarului consemnat. Capitolele doi și trei din volumul citat includ un cuantum din motivațiile subiec- tive și obiective ale propensiunii manifestate de Seton-Watson pentru cauza naționalită- ților slave din Monarhic. Călătoriile prospec- tive în Slovacia în coroborare cu incursiu- nile în Serbia, Croația, Dalmația și Munte- negru ridică probleme sporite, rezolvabile pen- tru istoricul receptiv la menirea de „punte” însumată de slavi în politica externă brita- nică dc echilibrare a balanței puterii în cen- trul și sud-estul Europei. Contactul cu liderii politici ai națiunilor oprimate din Ungaria sc potențează in urma polemicilor de presă dintre „Spectator” și oficialitățile de la Buda- pesta. Scton-Watson va beneficia, tot acum, de posibilitatea pătrunderii ideilor federa- liste, mesajatc de unii din emisarii cercului dc la Belvedere, prilej binevenit pentru adin- cirea relației cu fruntașii mișcării naționale române din Transilvania, aflați in capitala Ungariei sau la Viena. Capitolul următor va debuta cu descrierea in amănunt a călătoriei întreprinse in Româ- nia. Atragem atenția asupra articolului scris dc Hugh S. W. și citat in parcursul recenziei. Documentarea din Dalmația și Bosnia de la Începutul anului 1910 va fi întreruptă de par- ticiparea la alegerile parlamentare din zona slovacă. Critica cuvenită metodelor reproba- bile utilizate cu acest prilej iși va găsi loc in cartea apărută in 1911, sub titlul Corrup- tion and Reform in J/ungary, recenzată favorabil, printre alții, de însăși Jâszi Oszkâr in revista „Huszadik Szăzad”. în „Ultimii ani ai păcii“, titlul cap. cinci, sc detaliază alte călătorii Întreprinse de Seton-Watson in Croația și Dalmația, tur- neul pc frontul bulgar în perioada războa- ielor balcanice și staționarea la București in iunie 1913 (p. 95). Tot acum se naște și proiectul tipăririi unei reviste politico-lite- rare, cu titlul „European Review”, propusă să apară în nov. 1914 care să trateze în par- ticular despre chestiunile națiunilor mici din întreaga Europă. Printre colaboratorii români ii aflăm nominalizați pe N. lorga, C. Stere, M. Sadoveanu (p. 103). Două momen- te dc referință survin în modelarea gindirii și acțiunii istoricului-publicist: lucrarea lui W. Stecd din 1913, The Habsburg Monarchy și declanșarea primei hecatombe mondiale. „Războiul și Balcanii pină In februarie 1915” facilitează procesul înțelegerii trans- formărilor survenite în activitatea depusă de Seton-Watson în contextul evcnimențial www.dacoromanica.ro 1158 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 9 dat. Calitatea sa de expert, fundamentată pe anii de studii și vizite sistematice în Monarhie și Balcani vor statua angrenarea in mecanis- mul propagandei externe. Conștientizarea opiniei publice față de cauza Serbiei și a națiunilor din Ungaria dualistă — deloc intim- plătoare aplecarea către românii transil- vani, in ipoteza influențării României pentru părăsirea neutralității — se realizează primor- dial prin presă, cu situarea in prim plan a revistelor „The Spectator” și „The Times” W. Steed aflat la conducerea lui „The Times” va miza pe dualitatea calității lor remarcate la Seton-Watson : specialist recunoscut și benefi- ciar de relații in tabăra emigrației din Europa centrală și sud-estică și îl va impune atenției mediilor oficiale engleze care activizau pro- paganda in străinătate. Nu credem necesar să detaliem turneul realizat de Seton-Watson și Trevelyan in România la Începutul anului 1915 cu menirea sondării posibilității alierii, deoarece aspectul se tratează concis in comu- nicarea lui Hugh S. W. Capitolele următoare ne relevă aportul conjugat intreprins de W. Steed și Seton-Wat- son in aplanarea chestiunilor slave și Îndeo- sebi a disensiunilor dintre Serbia și Italia în chestiuni teritoriale. Printre numeroase evidențe politico-diplomatice se inserează un moment de spiritualitate, reprezentat prin înființarea lui „School of Slavonie Studies”, inaugurată de Masaryk in oct. 1915. Subca- pitolul intitulat „România intră in război” (p. 177—178) prezintă veridic acțiunea rea- lizată în august 1916, cu consecințele ulteri- oare datorate și neputinței militare aliate. Ca fapt divers consemnăm apariția in 19 oct. 1916 a magazinului săptăminal de 32 pagini, denumit sugestiv „The New Europe”, care va găzdui articole, studii și comentarii semnate de Seton-Watson sub pseudonimul de „Rubicon”. Un alt subcapitol, despre „Tragedia României” (p. 189-190) sc reali- zează pe baza materialelor din revista citată și a schimbului epistolar cu N. lorga. Capitolul 11 tratind despre debutul acti- vității lui Seton-Watson în eadrul Biroului Secret, unde alături de Toynbee — colaborator „TNE” vezi „The New Europe”—va conduce secția Europei centrale și sud-estice, se fon- dează pe citate variate din memorii sau rapoar- te informative întocmite pe seama Forrcign Office-ului. Seton-Watson se va ocupa cu precădere de situația din Austria, Ungaria și Serbia. Notăm acum și aici, in adiaccnța textului colaj realizat, bogăția aparatului critic, conținind note expresive prin valoare și stil. Interesul pentru România și dialogul cu factorii politici de la Iași se continuă neștirbit in pofida conjuncturii anilor de război. Subcapitolul despre „Capitularea Ro- mâniei” (p. 251—252) subliniază temerile exprimate de publicist față de iminența trecerii acesteia de partea Germaniei, cit și tentativele față de lorga — invitat să publice in „TNE” — pentru obținerea sim- patiei și influențarea opiniei publice româ- nești pentru mobilul aliat. Dizolvarea Biroului Secret facilitează opțiunea comună lui Steed și Seton-Watson de a activa in cadrul „Departa- mentului Informațiilor și Propagandei pentru Țările inamice”. Prin activitatea desfășurată vor deschide o eră nouă in diplomația Albionu- lui, cu menirea esențială mulată pe dcconspira- rea diplomației secrete și introducerea jocului politic, deschis, pe față, cu urmări vizibile și benefice in timpul Conferinței de pace de la Paris. Amindoi vor fi prezenți la Congresul naționalităților de la Roma, din aprilie 1918 Seton-Watson relevind in scrisori Însemnă- tatea demersului românesc făptuit acum in consonanță cu cele ale altor națiuni subju- gate din Imperiu. Demersurile lui Seton-Wat- son și W. Steed, itineranți permanent pe ruta Londra-Paris vor viza recunoașterea guvernelor provizorii ceh și sirb. In aceeași direcție se canalizează misiunea lui G. Moroianu, cu mandat să contacteze grupul român din capitala Franței in ideea revigo- rării activității naționale (p. 294). Extrem de însemnate sint relatările des- pre evoluția lui Seton-Watson in ultima fază a războiului mondial : armistițiul, con- ferința de pace și statuarea sistemului politic interbelic, cuprinse in ultimele capitole ale cărții. Autorii subliniază faptul că in oct. 1918, T. lonescu și N. Titulescu vor tncerca să medieze conflictul sirb dintre PaSic și Trumbiâ, la inițiativa lui Seton-Watson și Balfour. Tot acum se vor iniția intervențiile pentru acceptarea CUN (Consiliului Unității Naționale) drept organ oficial român (p. 313, 314, 328). în rapoartele pregătite pentru delegația engleză la Paris, Steed și Seton- Watson vor evidenția organizarea adminis- trativă și militară a românilor din Transil- vania precum și justețea realizării idea- lului național (p. 324). Redactorul revistei „TNE” va publica discursul rostit de Vaida tn parlamentul maghiar și declarația adop- tată unanim la Alba-Iulia. Opinia afirmată în problema disputată a Banatului — atit între Brătianu și T. lonescu, cit și Intre premierul român și Trumbiâ — va fi tipărită in aceași revistă omniprezentă „TNE” la 13 februarie 1919 (p. 342, 349). Relația dintre Seton-Watson și V. Tilea va fi inițiată toc- mai acum și va dura pentru întreg intervalul interbelic. Autorii remarcă cu concretețe in capito- lul penultim faptul că procesul făuririi păcii europene se va derula pe mai departe între lunile mai —oct. 1919, contribuția lui Seton- Watson nefiind minimă în consultările cu delegațiile cehe, sirbe și române. în legătură cu elaborarea și fazele tratatului de la Trianon www.dacoromanica.ro 10 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 1159 (p. 399 — 402) Seton-Watson va publica in „TNE” o hartă cu frontierele noi ale Ungari- ei, cuprinzind detalii statistico-dcmografice intru eontrarea aserțiunilor trunchiat expuse de contele Apponyi. Despre vizita la Bucu- rești in iunie — iulie 1920 informează compe- tent același Hugh S. W. Odată cu lichidarea revistei „The New Europe” în dec. 1920 și prima vizită efectuată dc Seton-Watson în statele succesorale se încheie cca mai activă epocă vizind implicarea publicistului-isto- ric In chestiunile publice centrale și sud-est europene. Cel dinții deceniu interbelic va însemna pentru Seton-Watson realizarea unor acțiuni academice, vizite și discuții cu oamenii politici din zona cunoscută, condamnarea revizionismului și activitatea istorică pro- priuzisă. Autorii remarcă cercetarea relației dintre cehi și slovaci în „The New Slovakia”, 1924, atenția acordată responsabilității în declanșarea conflictului militar dintre 1914 — 1918, în lucrarea Sarajevo. Studiu despre originile Războiului cel Mare, 1927. Va călă- tori în România in trei rinduri: 1923, 1927 și 1929. Anii ’30 vor demara cu intervenția lui Seton-Watson la Londra în privința îmbu- nătățirii relațiilor româno-ungare (p. 423) iar pamfletul „Revizuirea tratatelor și fron- tierele Ungariei” se va constitui într-o ripos- tă fermă și documentată la adresa acoliților lordului Rothermerc. între anii 1935—1939 vor apărea volume diverse tematic, dar cu finalitate identică, anume prospectarea avan- sului politic Înregistrat de Anglia în Balcani. Va condamna deschis regimurile totalitare In cărți precum Brilania și dictatorii și MUn- chen fi dictatorii. Rolul și influența din timpul celui de-al doilea război mondial vor fi considerabil reduse In raport cu cel deținut intre 1914— 1918. Autorii motivează regresul datorită ine- xistenței unui organ de publicitate de talia și rezonanța lui „The New Europe”, precum și prin micșorarea importantei politicii exter- ne britanice in ansamblu. Adiacent activită- ții din cadrul Serviciului de Presă și Cerce- tări Externe condus de același vechi prieten și colaborator A. Toynbcc, istoricul va con- tinua prelegerile universitare și cercetarea perioadei moderne și contemporane. Publică în 1943 două monografii despre Masaryk în Anglia și Istoria cehilor fi slovacilor care prezintă similitudini metodologice cu volu- mul despre istoria românilor din 1934 prin faptul că accentuează secolele XIX și XX. Avlnd în vedere asentimcntclc și resen- timentele față de activitatea lui Seton-Wat- son pe parcursul unei jumătăți de veac —(dece- dează în iulie 1951) exprimate în admira- ție sau detractări, cu excepții notabile, precum Jâszi sau contrarii, ca PaSiă, autorii Hugh și Cristopher S. W. conclud în final despre contribuția esențială denotată de părintele lor la urgentarea procesului des- trămării Imperiului și a statuării sistemului politic în Europa centrală și sud-cstică. Dacă influența directă, relativ redusă și circumscrisă calității oficiale de consilier- specialist facilitase totuși relații fructuoase cu mișcările naționale și liderii recunoscuți, rolul indirect, mediat datorită publicisticii profesate în coloanele lui „The New Europe” și alte organe de presă sc relevă considerabil în acțiunea de modelare a opiniei publice britanice și vest-europene vizavi de cauza legitimă a popoarelor asuprite din Monarhia austro-ungară. Cu deosebire pentru interva- lul 1905 — 1920, Seton-Watson, W. Steed și alții vor iniția comprehensibilitatea opiniei publice pentru problema națională în ansam- blu și cea a Europei centrale și Balcanilor in particular. Viziunea adoptată acum va fi total diferită de cea a predecesorilor, fiindcă demersurile se vor canaliza pentru educarea puterii de înțelegere politică, față de existen- ța și devenirea unor națiuni și naționalități, conexate apoi direct problemelor europene stringente. Contribuțiile despre România și români rămin de referință In contextul respectiv creionat. Ne permitem să rostim cîteva sugestii în urma lecturării unei asemenea monografii de o deschidere și respirație isto- rică distinsă : a) credem necesară aprofundarea activității istoriografice exercitate de Seton- Waston, dincolo dc reperele stabilite In conivența acțiunii sale de ziarist militant b) opinăm pentru depistarea și centraliza- rea corespondenței dintre Seton-Watson și români, într-un volum unitar, după modelul realizat In cooperare de istoricii englezi și iugoslavi în 19766 c) dacă nu există încă o evidență precisă a articolelor și studiilor publicate în „The New Europe”, excerpta- rea acestora sau chiar xeroxarea lor să se realizeze pentru a fi puse la dispoziție cerce- tătorilor unui asemenea eveniment crucial precum înfăptuirea unității statale din 1 decembrie 1918, căruia istoricul și publicis- tul englez ii jertfise obolul său contributiv, excelent prezentat în monografia asupra căreia am zăbovit în paginile de față. Stelian Mtndruț • Hugh Seton-Watson, R. W. Seton- Watson i Vojvodansko pitanje 1906—1914, in „Zbornik za istoricki”, 1971, nr. 3, p. 147 — 151; P. IV. Seton-Watson and the Yugo- slaivs. Corrcspondance 1906 1941, Zagreb, 1976. www.dacaromanica.ro 1160 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 11 ALEXANDER GORDON CRAIG, Germani/, Press, Oxford, 1980, X-f- 825 p. 1866—1915. Clarendon Cunoscutul istoric american, specializat In istoria modernă și contemporană a Euro- pei și, In mod special, a Germaniei, dă acum la lumina tiparului cea de pe urmă sinteză a sa privind evoluția politică și socială a Germaniei, sub cel de-al doilea și sub cel de-al treilea Reich. Este vorba de analiza a două procese, similare, dar cu totul diferite ca metode și stil, aliter, sed eadem, prin care Prusia in cadrul primului proces, Germania in cel de-al doilea, au izbutit să realizeze egemonii spectaculare urmate de prăbușiri Încă mai spectaculare. înălțarea și prăbuși- rea Germaniei, The Rise and Fall of Germany constituie, de altfel, subtitlul, și substanța, acestui nou și magistral volum, consacrat de un mare istoric american unor capitole istorice majore din istoria modernă și con- temporană a continentului european. încă din 1955, prin cunoscuta lui lucrare consacrată rolului ocult și patent al condu- cerii militare prusiene și germane In politica germană, The Politics of the Prussian Army, 1640 — 1945 (Oxford, Glarendon Press, urma- tă de o traducere germană), profesorul Gor- don Craig abordase, intr-o analiză de profun- zime, consecințele strictei supravegheri exer- citate de statul-major prusian, asupra des- tinelor statului prusian mai intii, asupra destinelor celui de-al doilea și celui de-al treilea Rcich, după 1871, data proclamării Imperiului german1. In 1959 a apărut lucra- rea aceluiași istoric consacrată structurii și stilului politicii germane : From Bismarck to Adenauer: Aspects of German Statecraft (Princeton University; urmată de o tradu- cere germană). în sfîrșit, in 1961, profeso- rul Gordon Craig a publicat cunoscuta lui 1 Sc știe că in această lucrare, pe drept cuvint celebră, autorul scotea in relief rolul inhibitiv, pe plan politic, social și cultural, jucat de conducerea militară germană in viața statului german. Contribuind in mod esențial, sub domniile Marelui Elector (1640 — 1688) și lui Frcdcric II (1740 — 1786) la expansiunea militară și teritorială a Prusiei, conducerea mili- tară prusiană a suferit o vizibilă eclipsă intre 1786 — 1807, care explică și catastrofa de la Jena. Reformele baronului von Stein, ale lui Scharnhorst, Gncisenau și Boycn, au refăcut structurile și prestigiul marclui-stat-major prusian și, după ezitările domniei regelui Friedrich-Wilhelm IV (1840 — 1861), au Îngă- duit noii echipe, vestitul triumvirat Bismarck Moltke-Roon, să facă al doilea Reich. sinteză asupra istoriei Europei moderne și contemporane, sub titlul de Europe since 1815, în editura Hoit, Rinehart & Winston (New York — Chicago — San Francisco — Toronto — London)2. Noua sinteză a istoricului american con- sacrată Germaniei reia, evident, și dezvoltă analizele și perspectivele consacrate Germa- niei in lucrările de mai sus și in alte numeroa- se studii de amănunt publicate dc același autor. Rcluind vestita comparație a Germa- niei cu Hamlet, formulată de ginditorul ger- man Ferdinand Freiligrath, profesorul Gordon Craig ne evidențiază, dc această dată, modul în care — după eșecul soluțiilor liberale, populare, democratice și progresiste din 1848 — s-a putut realiza, pe o cu totul altă cale, prin fier și singe, dar și prin abilitate politică și diplomație subtilă, unitatea Ger- maniei, in cadrul celui de-al doilea Rcich, proclamat In sala oglinzilor din castelul dc la Versailles, la 18 ianuarie 1871, pe ruinele celui de-al doilea Imperiu francez. Prudența și perspicacitatea politică a lui Bismarck s-au priceput să înconjoare noul Imperiu german cu o rețea nuanțată de alianțe și să-i asigure hegemonia în Europa pină în 1914. După demiterea lui Bismarck, in 1890, cali- tățile mediocre ale împăratului Wilhchn al II-lea au dus la compromiterea operei lui Bismarck — operă care, de altfel, necesita, pentru a fi menținută, calități politice și diplomatice superioare chiar acelor calități care prezidaseră la edificarea ei. S-a ajuns astfel la catastrofa Germanici wilhclniene, tn noiembrie 1918. Pe ruinele celui dc-al doilea Rcich, forțele progresiste s-au străduit zadarnic să înalțe și să mențină edificul firav al Republicii de la Wcimar. Forțele șovine și reacționare, încurajate, patronate, sprijinite intens, și în cele din urmă dirijate fățiș de conducerea militară a Germaniei, au contribuit din răsputeri la lichidarea regimului republican wcimarian și la ascen- siunea național-socialismului, care a pus bazele efemerului al treilea Rcich (1933 — 1945). ★ 2 Profesorul Gordon Craig a mai publicat, printre alte studii: The Makers of Modern Stralegy, în 1943, și The Diplomats, (1919— 1939) în 1953. El a mai colaborat la pres- tigioasa The New Cambridge Modern Histbry cu cunoscutul capitol ,,The Great Powcrs and the Balance of Power” (volumul X) www.dacaromanica.ro 12 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 1161 Numeroșii factori analizați pe parcurs de autor sint astfel prezentați In faza lor ascen- dentă, sinergetică, realizatoare, și apoi In faza lor regresivă, depresivă, descendentă, duclnd la catastrofa repetată a celor două războaie mondiale; războaie pierdute de Germania pe plan militar, dar menite să fie irevocabil pierdute prin marile erori de poli- tică, diplomație și psihologic săvirșite de conducerea politică a ambelor Reichuri. Lucrarea profesorului Gordon Qraig Înce- pe prin analiza politicii și diplomației atit de prudente care au Îngăduit cancelarului von Bismarck să pună temeliile celui de-al doilea Reich. îndată după tranșarea categorică a rivalității austro-prusiene pentru Germania (1866), prin victoria armatei prusiene la Sadowa, Bismarck, asigurat de bunăvoința țarului Alexandru II și a cancelarului principe Gorccakov bunăvoință cumpărată, In mare măsură, prin abila convenție Alvenslebcn Încheiată între Rusia și Prusia In 1863 pentru a se Împiedeca europenizarea insurecției poloneze consideră sosit momentul să lichi- deze vechiul contencios austro-prusian. Asi- gurat astfel de neutralitatea Rusiei, Austro- Ungarici și Marii-Britanii, Bismarck se poate rafui cu Napoleon al III-lea și, grație organi- zării superioare a armatei prusiene de către generalul von Roon — și grație superiorită- ții strategiei mareșalului Helmuth von Moltke față de generalii francezi cu totul depășiți — al doilea Reich poate lua naștere pe sfărămă- turile celui de-al doilea Imperiu francez. Instalat comod in rolul de hegemonie europeană exercitat de Napoleon al IlI-lea Intre 1856 1866, Bismarck se va strădui să-și consolideze realizările pe plan extern și intern. Pe plan extern, prin Înjghebarea unui sistem de alianțe patente (Tripla Alian- ță, Încheiată In 1879 — 1883) sau secrete (acordurile mediteraniene din 1887, Riickoer- sicherungsDertrag, sau tratatul de contra-asigu- rare, Încheiat cu Rusia In 1887 pe trei ani), Bismarck grupase Împrejurul Rcichului, ca aliate, formal sau virtual, toate puterile Europei, cu excepția Franței, ireconciliabilă după pierderea Alsaciei și Lorenei. Pe bună dreptate, o caricatură a epocii 11 Înfățișa pe Bismarck ca pe un scamator jonglind cu trei bile pe care scria : Austro-Ungaria, Italia și Rusia, In vreme ce o a patra bilă răminea constant In aer : pe ca scria : Marea Britanic ! Aducerea acestei ultime bile din aer In miinile scamatorului nu părea, practic, un lucru prea greu. Anglia văzuse cu satisfac- ție Încheierea alianței austro-germane, In 1879, căci tn această alianță văzuse imposi- bilitatea reînvierii detestatei alianțe a celor trei împărați din 1872; alianță care, domi- nlnd Europa, interzicea diplomației britanice orice posibilitate de manevră pe continent. Marchizul de Salisbury, care salutase In public știrea încheierii duplicei — știre care pen- tru Anglia producea „great tidings of great joy” (efluvii de mare bucurie) — va accepta, In 1887, prin adeziunea lui la acordurile medi- teraniene, gruplnd Împotriva unei eventuale agresiuni țariste In Orientul Europei toate puterile Mediteranei : Austro-Ungaria, Italia și Spania, să lege, pentru Intiia oară in isto- ria ei diplomatică, patria sa la un acord secret, netrecut prin Parlament. Dar Bismarck care, cum scrie autorul, nu ținuse nicio- dată seamă, In Îndelungata lui activitate politică și diplomatică, de amenințările sau de resentimentele Marii Britanii (incepind cu anii 1863—1864, clnd, în chestiunea ducatelor de la Elba, bravase și amenințările și resenti- mentele guvernului Palmerston-Russell și zdrobise armata daneză prin alianța lui cu Austria), nu se putea hotărî să încheie o ali- anță formală cu o marc putere avlnd interese răspindite pe Întregul glob. Succesorii săi la Wilhelmstrasse, Holstein și Biilow, vor respinge cu adevărată inconștiență propune- rile foarte serioase făcute de oamenii de stat ai Marii Britanii, Joseph Chamberlain și marchizul de Lansdowne, Intre 1899 și 1902, In vederea unei alianțe anglo-gerinane. De altfel, nici unul din succesorii lui Bismarck nu va cuteza să mențină sau să reediteze ade- văratul tur de forță al bătrinului cancelar : acela de a se alia In secret cu Rusia, deși Încheiase Împotriva ei o alianță cunoscută de toată lumea, Tripla Alianță, și două acorduri seerete, acordurile mediteraniene. Lipsa de abilitate a succesorilor lui Bismarck va face alianța franco-rusă inevitabilă. Politica impru- dentă, dc provocare, practicată de împăratul Wilhelm al II-lea va determina Îndepărtarea Angliei de Germania și trecerea ei, cu arme și bagaje, In lagărul franco-rus ; ceea ce va duce aproape inevitabil la izbucnirea primu- lui război mondial. * Dacă, pe planul politicii externe, Bismarck a făcut absolut tot ce era cu putință — și chiar ceea ce părea cu neputință! — pentru a eluda consecințele inevitabile ale Înjosirii Franței In 1871, pe plan intern concepțiile Cancelarului de Fier vor contribui la menți- nerea poporului german Intr-o stare de mino- ritate politică, prin instituțiile și măsurile menite să asigure trăinicia unui regim auto- ritar și semiparlamcntar. Venit de pe băncile extremei-drepte, exponent al intereselor de clasă ale nobili- mii prusiene mijlocii (Junkerii), Bismarck, scrie profesorul Gordon Craig, a considerat că a făcut destul pentru poporul german rea- lizindu-i, o dată cu unitatea, identitatea națională, și indicindu-i, drept simbol al nați- www.dacoromanica.ro 1162 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 13 onalității reîntregite, cultul imperial. El s-a străduit — și a izbutit, cit a trăit — să pună limite precise năzuințelor și drepturilor po- porului german, și activității Reichstagului, în ciuda adoptării sufragiului universal. Com- plexul de putere, moștenit de cel de-al doilea Reich de la structurile statului prusian — și anume strinsa, nedesmințita alianță dintre coroană și armată — a fost proiectat asupra unei Germanii unitare, care, In unele regiuni, mai ales în statele meridionale și vestice, pe malurile Rinului, făcuseră experiența liber- tății politice și a regimului parlamentar cinstit practicat. în această aplicare forțată a unui sistem constituțional și parlamentar trunchiat rezidă marea vină a lui Bismarck, care nu s-a priceput să îngăduie educația politică a poporului german pe cale institu- țională, și care n-a admis nici un fel de frină în calea eventualelor devieri paroxistice ale puterii executive; devieri care, nefrinate de nimeni și intiinind un consens patriotic exa- cerbat de avinturi imperialiste cultivate cu grije, vor face Germania să alunece spre catastrofa mondială a primului război civil european. Bismarck se văzuse silit de neîncrederea conservatorilor să se alieze cu partidul nați- onal-liberal, partid al intelectualității ger- mane și al claselor mijlocii preocnpate de interese materiale. Pînă in 1873, alianța lui Bismarck cu acest partid se va menține. Dar marea criză din 1873, determinată de o îmbogățire rapidă a Germaniei — pe baza Indemnizației de război de cinci miliarde de franci aur achitată atît de repede dc către Franța — a dus ia o revizuire a politicii economice și tactice a cancelarului. Partidul liberal s-a scindat și el, vîrfurile lui capita- liste gravitind spre imperialism și izbutind să obțină de la cancelar o mntație fundamen- tală în politica economică a Reichului, prin tarifele protecționiste edictate între 1873 — 1879. Din această perioadă începe acțiunea, tot mai stăruitoare, pe toate planurile, a grupelor de presiune economică imperialiste, care se vor substitui tot mai pregnant auto- rității parlamentare și, după demiterea lui Bismarck, vor influența tot mai hotărît coroana. Acum inccpe agitația colonială și agitația pan germanistă, a căror conjugare va contribui la dezlănțuirea primului război mondial. Neliniștit de marele avînt al clasei munci- toare germane, și de tactica abilă a partidu- lui social-democrat, Bismarck va obține dc la un parlament docil votarea „legilor scelera- te” din 1878, cu intenția de a pune P.S.D. In afara legii. Omul lui de încredere, Robert von Puttkammer, transferat în 1881 de la ministerul cultelor la ministerul de interne, va fi agentul acestei politici, îndreptate dc a- semenea împotriva rezistentului partid al centrului catolic, foarte puternic în Renania, Hanovra, Silezia și Bavaria. Pe această calc, Bismarck va ajunge, prin vestitul lui Kullur- kampf, în conflict vremelnic cu papalitatea. Instituțiile și practicile inveteratc ale statului monarhic autoritar instaurat de Bismarck vor determina un climat intelec- tual și social de nesiguranță, de alienare, dc interiorizare străbătută de visuri apocalip- tice. Celebrul roman al lui Heinrich Mann, Der Unlerlhan, ne redă admirabil acest cli- mat. Noul curs instaurat in 1890, după demi- terea cancelarului, de împăratul Wilhelm al II-lea și de cancelarul von Caprivi, nu va atenua ci, dimpotrivă, va accentua și devia acest sentiment halucinant de alienare in toate domeniile, in afara celui economic, în vreme ce ireparabila ruptură cu Imperiul țarist își va produce toate regretabilele con- secințe pe plan extern, pe plan intern jocul grupelor de presiune activind asupra curții imperiale și asupra ministerelor va frina necon- tenit orice veleitate a Reichstagului — in care partidul social-democrat putea oricind, aliindu-se cu partidul centrului, să obțină majoritatea și să pună guvernul in minori- tate — de a juca vreun rol și de-a exercita vreo influență asupra politicii imperiale, conduse cu tot mai multă impulsivitate și imprudență de un om lipsit de frinelc bunu- lui-simț politic. Intuițiile împăratului Wilhelm al II-lea angajaseră Imperiul german Intr-o cursă de imperialisme sub lozinca de Weltpo- litik, consecință firească a formulei rostite de împărat la Kiel In 1896 : Viitorul Germaniei e pe mare, și a formulei și mai precise pronun- țate de cancelarul von Biilow In Reichstag în 1899 : „In secolul care oa începe, Germania este sortită să fie, sau ciocan, sau nicovală”. Formulă care se va dovedi perfect justifica- tă, cu o singură modificare : anume, înlocui- rea conjuncției alternative cu conjuncția copulativă. în speță, Germania, in secolul al XX-lea, va fi, succesiv și alternativ, in două rinduri, mai iutii ciocan, și apoi nicovală. între 1900 — 1914, soarta Germanici va fi făurită, in umbra tronului, de patru oameni de stat care, fiecare din ei excelenți in dome- niul lor limitat, nu se vor pricepe să acționeze coerent din lipsa unui coordonator genial, cum se dovedise a fi Bismarck. Cancelarii von Biilow și von Bethmann-Hollweg in diplomație și administrație, amiralul von Tirpitz in marină, generalul conte von Schlief- fen In fruntea statului-major imperial, vor învedera remarcabile însușiri organizatorice. Dar lipsa unei inteligențe energice in stare să coordoneze și să indrujne sistcmic stră- daniile lor izolate va duce la catastrofă. Este o mare lecție politică pe care a dat-o cel de-al doilea Reich, observă autorul, în 1920, publicistul H. Dublin va atrage pentru prima oară atenția asupra acestei www.dacoromanica.ro 14 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 1163 lipse de coordonare supremă, explicind catas- trofa Germaniei și angajarea ei imprudentă in primul război mondial drept o consecință a lipsei bizantine de substanță politică a curții și a poporului, antrenat printr-o propagandă neobosită spre imperialism prin cultul monar- hului și cultul castei ofițerești. La aceleași concluzii va ajunge, la aceiaș vreme, marele istoric Friedrich Meinecke. Simbolul politicii bizantine, găunoase, sterpe, rămine, pentru profesorul Gordon Craig, cancelarul prinț von Biilow, „monument de superficialitate" cum il numește el. Lipsa unor reflexe instinctive de autoapă- rare făcuse poporul german să accepte eta- tismul monarhic drept ceva firesc și chiar necesar pentru realizarea visărilor imperialis- te. După abdicarea dinastiei, tn noiembrie 1918, aceiaș climat, agravat prin sentimen- tul Infringerii, fără urmă de idee de culpabi- litate și responsabilitate, va contribui la pregătirea terenului pentru prefacerea siste- mului autoritar monarhic și dinastic intr-un sistem totalitar patronat de un om cu preten- ții providențiale. Nici una din instituțiile germane nu mai prilejuia vreun reflex inve- derind jocul spontaneității omenești, cum observase Franz Neumann. In asemenea condiții, republica de la Weimar n-a fost decit un scurt episod de 15 ani intre autori- tarismul dinastic eșuat și totalitarismul haris- matic catastrofal. Această scurtă perioadă, de incontestabilă descătușare, in primii 11 ani ai ei, a reprezentat o remarcabilă Înflorire artistică și culturală, in domeniul arhitecturii și al artei dramatice, mai cu seamă. Politica germană in această perioadă nu se va putea insă elibera dc prejudecățile anterioare. Supravegheată cu grije dc marele stat major condus de generalii von Seeckt — Înlăturat in 1926 de perspicacitatea lui Gustav von Stresemann — Groener și von Blomberg, politica internă germană va rămine inco- erentă și neconstructivă, pînă cînd, sub guvernul cancelarului Briining, coaliția for- țelor militare, reprezentate de generalul von Schleicher, cu forțele Junkerilor, reprezen- tate de Franz von Papen, va profita de pre- zența in fruntea Reichului a bătrinului mareșal von Hindenburg — care reprezenta interesele ambelor forțe — și, in mai multe etape, va determina aducerea la putere a dictaturii totalitare. In primii ani ai acestei dictaturi, lupta Împotriva inteligenței a fost purtată cu rezul- tate pustiitoare. Epurările culturale, pe moti- vații mai ales antidemocratice și antisemite, au atins o culme Încă neatinsă de nimeni, producind un vid cultural cu grave consecin- țe pentru sănătatea morală a poporului german, și chiar pentru efortul militar al imperialismului devenit, in sfirșit, totalitar. Izbutind să-și subordoneze conducerea, mili- tară prin citeva inițiative îndrăznețe, Adolf Hitler inaugurează, in politica externă, peri- oada „inițiativelor de sîmbătă” (Saturday surprises) pe următoarele etape : decizia reîn- armării integrale, ocuparea Renaniei, inter- venția in războiul civil din Spania, ocuparea Austriei, intimidarea Cehoslovaciei, acordu- rile de la Miinchen, Împărțirea Cehoslovaciei, încercarea de intimidare a Poloniei. Prin această ultimă inițiativă s-a dezlănțuit cel de-al doilea război mondial, cu consecințele nefaste pe care le-a avut. Sfirșitul, previzi- bil, al celui de-al doilea război mondial, va traumatiza și mai profund sufletul poporului german decit o făcuse sfirșitul primului război mondial. Un sentiment de culpabili- tate, de data aceasta fără putință dc eludare, prin născocirea de țapi ispășitori și a unor formule ca „lovitura de pumnal pe la spate”, a traumatizat sufletul poporului german; Intr-o epocă in care spiritul european se frămintă să facă față problemelor cutremu- rătoare ale viitorului, această atitudine de refuz și izolare a Germaniei — consideră Gordon Craig — a fost determinată de eșecul celor două experiențe politice germane din secolele XIX și XX : experiența autoritaris- mului monarhic și experiența totalitară. In ambele eșecuri, interzicerea spontaneită- ții umane, in mod deliberat, rămine cauza fundamentală, și consecința, orgoliului impe- rialist nemăsurat al conducătorilor Germa- niei. Dan A. Lăzărescu * Bibliographie internaționale d’histoire militaire, Selection 1977 — 1980, tome 4, Sion, 1982, 95 p. Publicat sub egida Comitetului interna- țional de științe istorice, a Comisiei de istorie militară comparată și a Comitetului de bibli- ografie, cel dc al patrulea volum de Biliogra- fic internațională militară cuprinde, In mod selectiv, lucrările din acest domeniu istorio- grafic apărute intre anii 1977 și 1980. englez^ și franceză, însoțite de elemente www.dacaromamca.ro Practicind aceeași selecție tematică și valorică pe care am rcmarcat-o și la volumele precedente, colectivul dc istorici militari condus de colonelul Daniel Reichel, președin- tele Comitetului de bibliografie prezintă tn tomul dc față scurte rezumate in limbile 1164 CARTEA ROMANEASCĂ ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 15 bibliografice ale unui număr de 257 de lucrări apărute în 19 state. Parcurgînd titlurile cititorul întilnește lucrări tratind evoluția gindirii militare în diferite epoci, istoria principalelor arme, viața și opera unor mari conducători și teo- reticieni militari, evoluția politico-diploma- tică și militară în momente istorice cînd rolul factorului militar devine dominant: Revoluția franceză, Războiul de secesiune, primul și al doilea război mondial. Nu lipsesc referirile la evoluția politico-militară actuală; într-o serie de lucrări analizindu-se rolul blocurilor militare europene, conflictele din Orientul Apropiat (istoriografia izraeliană) și Vietnam (istoriografia americană). Volume de documen- te militare și diplomatice, dicționare și enci- clopedii, precum și memorii, întregesc tema- tica volumului. în privința repartiției pe epoci istorice, cum lesne se poate vedea și din utilul indice cronologic din finalul lucrării, cele mai multe lucrări aparțin perioadei contemporane, apro- ximativ jumătate din titluri, în cadrul acestei perioade detașindu-se anii 1939 — 1945, anii celui de-al doilea război mondial, cu 79 de titluri, dovedind interesul manifestat, în continuare, de istorici, pentru această perioadă crucială în destinele secolului XX. Marea conflagrație a secolului nostru este abordată fie prin lucrări de sinteză, ca în cazul celei elaborate de G. Ranky, apărută la Budapesta în 1976, însumind 649 p. (în volum poziția 197) sau Dictionnaire de la Seconde Guerre mondiale, elaborat de un colectiv coordonat de Philippe Masson (pozi- ția 62), fie tratînd diverse laturi ale sale, cum ar fi participarea la război a unor țări ca Ger- mania (poziția 61), Grecia (poziția 80), mari bătălii ca Pearl Harbour, Singapore, Stalin- grad, propaganda sau acțiunile de pe frontul secret, lupta de rezistență. Dintre lucrările cu caracter de sinteză mai amintim Enciclopedia militară sovietică, apărută în 1976, deci neîncadrindu-se crono- logic în volum, în limba rusă, însumînd 8 voi. Personalități militare care s-au ilustrat dc-a lungul istorici, sînt marcate prin biogra- fii (generalii Pershing, Manstein), volume omagiale (Suvorov), memorii (Ciuikov), în timp ce lui Napoleon și epocii sale, îi sînt consacrate volumele semnate de Alistair Home, Napoleon: Mașter of Europe 1805 — 1801 și impresionantul Dictionary of Napo- leonic Wars, însumînd 606 p. alcătuit de David Chandler. în privința reprezentării istoriografiei românești în volum sînt nominalizate 23 de lucrări la fel ca și istoriografia vest-germană fiind depășită numai de cea belgiană cu 25 devanslnd istoriografiile poloneză, 22 lucrări, engleză 21, americană și sovietică 20 etc. Ne exprimăm totuși surprinderea că prin- tre cele 23 de lucrări nu figurează și România în primul război mondial, elaborată de un colectiv coordonat de Ion M. Oprea și Primul război Mondial, de Mircea N. Popa, ambele apărute în 1979, prima apărută chiar la Editura militară și care s-ar fi încadrat mai bine în tematica volumului decit unele din lucrările românești menționate. Trecind peste o serie de greșeli în privin- ța unor titluri și a unor nume proprii, inerente, spunem noi, în condițiile în care colectivul de autori și colaboratori este atît de divers, remarcăm în finalul scurtelor noastre apreci- eri asupra volumului extrem de utilele inde- xuri cronologice, de nume de persoane, geo- grafic și de materii, care ușurează munca celui ce consultă lucrarea. în concluzie, apreciem volumul de față al patrulea, al seriei de Bibliografie de istorie militară, ca pe un instrument de mare utili- tate în munca istoricilor, reflcctînd diverse preocupări și tendințe în istoriografia milita- ră a diferitelor țări și totodată un mijloc pen- tru istoriografia românească de a-și face cunos- cute realizările pe plan internațional. Mihai Oprițescu www.dacaromanica.ro „REVISTA DE ISTORIE” publică la prima parte studii, note și comunicări originale, de nivel științific superior, din domeniul istoriei vechi, medii, moderne și contemporane a României și universale. In partea a doua a revistei, de infor- mare științifică, sumarul este completat cu rubricile 1: Probleme ale istoriografiei contemporane, Cronica vieții științifice, Cartea românească și străină de istorie, in care se publică materiale privitoare la manifestări științifice din țară și străi- nătate și sint prezentate cele mai recente lucrări și reviste de specialitate apărute In țară și peste hotare. NOTĂ CĂTRE AUTORI Autorii sint rugați să trimită studiile, notele și comunicările, precum și materialele ce se Încadrează in celelalte rubrici, dactilografiate la două rinduri, trimiterile infrapaginalc fiind numerotate In continuare. De asemenea, docu- mentele vor fi dactilografiate iar pentru cele In limbi străine se va anexa tra- ducerea. Ilustrațiile vor fi plasate la sfirșitul textului. Numele autorilor va fi precedat dc inițială, titlurile revistelor citate tn bibliografie vor fi prescurtate conform uzanțelor internaționale. Responsabilitatea asupra conținutului materialelor revine tn exclusivitate autorilor. Manuscrisele nepublicate nu se restituie. Corespondența privind manuscrisele, schimbul de publicații se va trimite pe adresa Comitetului de redacție, B-dul Aviatorilor, nr. 1, București — 71247. www.dacoromanica.ro REVISTE PUBLICATE ÎN EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA • REVISTA DE ISTORIE • REVUE ROUMAINE D’HISTOIRE • STUDII ȘI CERCETĂRI DE ISTORIE VECHE ȘI ARHEOLOGIE • DACIA, REVUE D’ARCHEOLOGIE ET D’HISTOIRE ANCIENNE • REVUE DES ETUDES SUD-EST EUROPEENNES • STUDII ȘI CERCETĂRI DE ISTORIA ARTEI - SERIA ARTA PLASTICĂ — SERIA TEATRU-MUZICĂ-CINEMATOGRAFIE • REVUE ROUMAINE D’HISTOIRE DE L’ART - sErie BEAUX-ARTS — sErie thEătre-musique-cinEma www.dacoromanica.ro DIN SUMARUL NUMERELOR VIITOARE Sinteza daco-romană. Ca privire la structura socială a comunităților sătești dintre Carpați șl Dunăre in secolul al IV-lea e.n. Formația, cultura și începutul domniei lui Patru Raroș. Instituția aptei in Țara RomAnenscă. De la conștiința unității de neam la conștiința națională. Relațiile comerciale româno-spaniole pinăla pacea dc la Adrlanopole. (1829). Manualele școlare din epoca pașoptistă tnslujba idealurilor naționale românești. Poziția Marii Britanii Ia Congresul de pace dc la Vtcna (1814 — 1815). Condiția politică a țărănimii tn epoca Unirii (1856 — 1866). Dezvoltarea invățămintulul economic românesc intre 1877—1918. Conterința colonială de la Berlin (1384 — 1885). Aspecte ale genezei „noului activism” al popoarelor asuprite din Ungaria (1900 —1905). România și țăr.le baicance in perioada 1900—1911. Considerații privind soclal-demoerația germană 1869 — 1914. Ecoul internațional al ieșirii României din război (mai 1918). „Noaptea cuțitelor lungi” in viziunea diplomației românești șl americane. Tendințe in structura economiilor naționale ale sud-estului european Intre cele două războaie mondiale. Curente social-eeonomice românești in perioada interbelică: doctrina economică a țărănismului. UnUiearea inștituțional-administrativă a României întregite. Matematica și istoria social-economică. începutul Impactului. HM ISSN 0567 - 6304 I. P« Informația c. 1632 43 856 wwW.daeoromamca.ro Lei 15