ACADEMIA DE ȘTIINȚE sociale Șl POLITICE A REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA DrNȘUMAR: ON.OMIC In IntImpinarea aniversării 0 STATULUI NAȚIONALuUNlT^^e GENERAȚIA MARII UNIRI (1) INVESTIGAREA ISTORIEI ROMANEȘTj ÎNCEPUTURILE ȘI DEZVOLTAREA n ÎNVĂ ROMÂNESC PÎNĂ LA 1877 DG REALITĂȚILE etnico-politice de la dunărea de XI-XII ÎN cronica lui MIHAIL SIRIANUL (I) .* Florescu SPINEI- Vasiie BozaA. ațtANA1 Ghebasi ir HM. • JOS,.ÎN SECOLELE, . OCTOMBRIE 1983 " II I’ '■ o ®js£ PAGINI DE ISTORIE UNIVERSAM PROPAGANDA IMPERIALĂ L&; ROMAjN EPOCĂ L ..... j*1 •!» “ CARTEA RO DE ISTORIE CRONICA VIEȚII ȘTllNȚHTICE Eu *• n n . I« DOCUMENTAR !- TOMUL 36 7 T J ,/Ti1 O EDITURA REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA ACADEMIA DE ȘTIINȚE SOCIALE ȘI POLITICE A REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA SECȚIA DE ISTORIE ȘI ARHEOLOGIE COLEGIUL DE REDACȚIE Ștefan ȘtefXnescu (redactor șef) Ion Apostol (redactor șef adjunct); Nichita AdXniloaie, Ludovic Dem£ny, Gheorghe I. IonițX, Vasile Liveanu, Aurel Loohin, Damaschin Mioc, Ștefan Olteanu, Pompiliu Teodor (membri)- Prețul unui abonament este de 180 lei. In țară abonamentele se primesc la oficiile poștale și difuzorii de presă din Întreprinderi și instituții. Cititorii din străinătate se pot abona adreslndu-se la II.EXIM Departamentul Export-Import presă, P.O., Box 136 — 137. Telex 11226 — București, Str. 13 Decembrie nr. 3, 70116 Manuscrisele, eărțile și revistele pentru sehimb preeum șl oriee corespondență se vor trimite pe adresa Colegiului de re- dacție al revistei „REVISTA DE ISTORIE’’. Apare de 12 ori pe an B-dnl Aviatorilor, nr. 1. 71247 — București, tel. 50-72-41 “ISTORIE TOM 36, Nr. 10 octombrie 1983 SUMAR ÎN întîmpinarea aniversării făuririi STATULUI NAȚIONAL UNITAR ROMÂN GIIEORGIIE I. FLORESCU, Generația Marii Uniri (I)............... 959 INVESTIGAREA ISTORIEI ROMÂNEȘTI VASILE BOZGA, IULIANA GIIERASIM, începuturile și dezvoltarea învățăniintului economic românesc pînă la 1877 ............................ 977 VICTOR SPINEI, Realitățile etnico-politicc dc la Dunărea dc Jos în secolele XI—XII in cronica lui Mihail Sirianul (I)......................... 989 PAGINI DE ISTORIE UNIVERSALĂ RAMIRO DONCIU, Propaganda imperială la Roma In epoca Iui Ncro...1008 DOCUMENTAR MAR IA DOGARU, Sigiliile lui Avram lancu........................1023 I0LANDA MICU, RADU LUNGU, Date noi privind domeniul lui Matei Basarab din Țara Românească ...........................................1028 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE Colocviul XI al Institutului de arheologie din București (Eugen Comșa ) ; Simpozionul științific „350 de ani de la nașterea lui Miron Costin"’ (Paul Cernovodeanu); Cea dc-a IV-a sesiune a Comisiei mixte a istoricilor din R. S. România și R. D. Ger- mană (Igan Chiper) ; Cronica...................................1034 CARTEA ROMÂNEASCĂ Șl STRĂINĂ DE ISTORIE VICTOR PAPACOSTEA, Civilizație românească și civilizație balcanică. Studii istorice, Ediție îngrijită și note de Cornelia Papacostea-Daniclopolu. Studiu introductiv dc Nicolae-Șcrban Tanașoca, București, Edit. Emincscu, 1983, 525 (528) p. (Paul Cernovodeanu)............................................1044 „REVISTA DE ISTORIE”, Tom 36, nr. 10, p. 955-1058, 1983 www.dacaramanica.ro 956 ION BÂLĂ, ION MORARU, Pentru patrie! Culegere de documente și amintiri privind parti- ciparea locuitorilor din județul Teleorman la războiul pentru întregirea patriei, 1316—1918, Edit. Academiei R.S.R., București, 1982, 319 p. (Mircca N. Popa) 1047 VASILE TOMESCU, Musica daco-romana, II, Edit. Muzicalii, București, 1982, 746 p. (George Trohani).............................................................................1018 * * „ Pomania beliveen East and West. Hislorical Essays in memory of Constantin C. Giu- rescu, Edited by Stephcn Fiselier-Galați, Radu R. Florescu and George R. Ursul, Columbia University Press, New York, 1982, 411 p. (Nicolae Dascălii) . . . 1049 LAURENT DAILLIEZ, Les chevaliers teuloniques, Librairie Academique Perrin, Paris, 1980, 295 p. 4-28 I. (Mihai Manea)...........................................................1052 I. SOPKO, Codices medii aevi, qui in bibliothccis Slovaciae asservantur ac olim asserva- banlur, I—II, Martin. Matica slovenska, 1981 —1982, 304 4- 399 p. (lacob Milrza) 1055 www.dacoromanica.ro TOME 36, N° 10 octobre 1983 SOMMAIRE EN L’HONNEUR DE L’ANIVERSAIRE DE L’^DIFICATION DE L’GTAT NATIONAL UNITAIRE ROUMAIN GHEORGHE I. ELORESCU, La gdnâration dc la Grandc Union (1)................... 959 L’INVESTIGATION DE L’HISTOIRE ROUMAINE VASILE BOZGA, IULIANA GHERASIM, Les dt'buts ct Ic dfevcloppeincnt dc l’en- sciguemcnt Gconomiquc rouinain jusqu’cn 1877 .......................... 977 VICTOR SPINEI, Les r^alitis ctlinico-politiqucs du Bas-Danubc au cours des Xle XIII® sicclcs dans la chroniquc dc Mihail Sirianul (I)....................... 989 PAGES D’HISTOIRE UNIVERSELLE RAMIRO DONCIU, La propagande imperiale ă Rome â l’epoquc de Neron .... 1008 DOCUMENTAIRE VARIA DOGARU, Lcs sceaux d’Avrani lancu......................................1023 IOLANDA MICU, RADU LUNGU, Nouvcllcs donnfics concernant le domainc dc Matei Basarab dans la Valachic...............................................1028 CHRONIQUE DE LA VIE SCIENTIFIQUE Lc XIC colloquc dc Institut d’archâologie dc Bucarcst (Eugen Comșa) ; Lc symposium scientifiquc „350 ans depuis la naissancc deMiron Costin” (Paul Cernovodeanu) ; La IVe session dc la Commission mixte des historiens dc la R. S. dc Roumanie ct dc la R. D. Alcinandc (loan Chiper); Chroniquc...........................1034 LA LIVRE ROUMAIN ET GTRANGER D’HISTOIRE VICTOR PAPACOSTEA, Civilizafie românească și civilizai ie balcanică. Studii istorice (Civillisation roumaine ct civilisation balkaniquc. Etudcs historiqucs), Edition ct notes Cornelia Papacostea-Daniclopolu. Etude introductive de Nicolac-Șerban Tanașoca, Bucarcst, Editions Emincscu, 1983, 525 (528) p. (Paul Cernovodeanu) 1044 «• „RLVISTA DE ISTORIE”, Tom 36, nr. 10, p. 955-1058, 1983 www.dacaromanica.ro 958 ION BÂLĂ, ION MORARU, Pentru patrie ! Culegere de documente și amintiri privind participarea locuitorilor din judeful Teleorman la războiul pentru întregirea patriei. 1916—1918 (Pour la patrie! Recueil de documents et souvenirs concernant la participation des habitants du ddpartement de Teleorman â la guerre pour le parachevement de l’unitd 6tatique), Editions de l’Acad6mie de la R. S. de Rou- manie, Bucarest, 1982, 319 p. (Mircea N. Popa)...............................................1047 VASILE TOMESCU, Musica daco-romană (La musique daco-romaine), II,Editions Musi- cales, Bucarest, 1982, 746 p. (George Trohani)...............................................1048 t t Pomania between East and West. Historical Essays in memory of Constantin C. Giu- rescu, Edited by Stcphen Fischer-Galați, Radu R. Florescu and George R. Ursul, Columbia University Press, New York, 1982, 414 p. (Nicolae Dascălu) . . 1049 LAURENT DAILLIEZ, Les chevaliers teutonigues, Librairie Academique Pcrrin, Paris, 1980, 295 p. + 28 f. (Mihai Manea)......................................................... 1052 I. SOPKO Codices medii aevi, gui in bibliothecis Slovaciae asservantur ac olim asserva- bantur, I— II, Martin, Matica slovenska, 1981 —1982, 304 + 399 p. (lacob Mârza) 1055 www.dacaromaiiica.ro ÎN ÎNTÎMPINAREA ANIVERSĂRII FĂURIRII STATULUI NAȚIONAL UNITAR ROMÂN GENERAȚIA MARII UNIRI (I) DE GIIEORGIIE I. FLORESCU Necesitate obiectivă, ineluctabilă, Unirea cea Mare a repre- zentat începutul unei noi istorii, astfel incit, nu întâmplător, după 1 Decembrie 1918, țării i s-a spus România nouă. Așadar, România deve- nise ea însăși, întruchipînd dezideratul tuturor generațiilor care, secole de-a rîndul, au visat și au luptat pentru ca în acea clipă unică, de înălțare și devenire a celor adunați la Alba lulia, să se hotărască realizarea idea- lului național. Desigur, așa cum s-a remarcat nu o dată, desăvîrșirea unității națio- nale a reprezentat încununarea firească a unui imperativ istoric inebran- labil, devenit realitate atunci cînd, printr-un efort suprem, românii de pretutindeni și-au impus în fața Europei aspirația lor dintotdeauna. înfăptuirea unității depline a devenit posibilă prin sacrificiile continue ale tuturor generațiilor pentru care idealul național s-a confundat cu exis- tența însăși a românilor. Fiecare generație și-a adus prin urmare contri- buția la întruparea celui mai frumos gînd cu care au traversat istoria toți românii. Așa cum se remarca dealtfel în primul forum parlamentar al României întregite, „dorul unităței naționale a rămas viu din rînd de oameni în rînd de oameni și conștiința că unitatea neamului nu este un vis deșert, că ea este cu putință, a dat forțe de rezistență si nădejde celor copleșiți de jugul străin și a dat avînt gîndirei politice a marilor dascăli ai neamului” x, O asemenea afirmație va fi însă întotdeauna însoțită de precizarea că „cel dintâi factor care a lucrat la unirea Românilor a fost însuși poporul românesc” 2. Actul unirii depline a reprezentat deci opera de voință, de simțire și de trăire a unui întreg neam, iar generația iu timpul căreia a fost realizat idealul național a intrat în istoria românilor ca gene- rația Marii Uniri. 1 „Dezbaterile Adunării Dcputaților”, ședința din 16 dccenibric 1919, p. 152 (In con- tinuare vom prescurta D.A.D. —, indiclnd apoi data ședinței); vezi și Gh. I. Florescu, 1 Decembrie ISIS tn dezbaterile Parlamentului român (1918 1938), in „Anuarul Institutului de istorie și arheologie «A. D. Xcnopol XVII, 1980, p. 243—254. a D.A.D., 20 noiembrie 1919, p. 2 ; vezi și Gh. I. Florescu, Desăvtrșirea unităfii națio- nale — expresie a voinței întregului popor român, in „Garpica”, XI, Bacău, 1979, p. 49—55. „REVISTA DE ISTORIE”, Tom 36, nr. 10, p. 959-976, 1983 www.dacanHnanica.ro 960 GHEORGHE I. FLORESCU 2 Conștienți de înalta responsabilitate pe care le-o conferise istoria, cei care se aflau în fruntea țării în zilele primului război mondial recunoș- teau că „o generație mare a creat România. A doua generație [...] i-a dat așezămintele fundamentale. [. . . ] Să facem din opera generațiunii noastre, își propuneau ei, prin focul și sîngele care ne așteaptă mîine, opera cea mare care va așeza România, nu în rîndul statelor artificiale, tolerate de statele cele mari, dar în rîndul statelor cari se razimă solid pe prospe- ritatea, pe buna înțelegere și pe curajul de luptă al tuturora” 3. Asumîn- •du-și aceste rosturi, Take lonescu, unul dintre ctitorii desăvîrșirii unității naționale, declara, în decembrie 1915, că „sarcina aceasta de a scrie o epopee vie a căzut pe generațiunea noastră [...]. Ea va fi sau gropașa muncii de veacuri, sau zămislitoarea unei vremi așa de frumoase, încît vedenia ei mă smerește” 4 5 6. înainte de a se afirma deci ca o generație a marilor împliniri naționale, generația celor ce urmau a conduce țara în conflagrația ce va restructura harta Europei încerca să se ridice la înăl- țimea răspunderilor învederate de acele vremuri. Toți erau convinși că națiunea română se afla în fața unei confruntări ce urma a-i hotărî destinul istoric, fapt remarcat dealtfel atunci cînd se declara că ,,a vrut soarta ca pe umerii acestei generațiuni să cadă sarcina cea mai grea din toată istoria neamului nostru” 8. Așa cum lesne se poate observa, toți cei che- mați de istorie, în zilele decisive ale primului război mondial, să contribuie la înfăptuirea idealului național, erau conștienți de gravitatea unui ase- menea privilegiu. Convingerea generală era aceea că nici un sacrificiu nu era prea mare pentru ca aspirația dintotdeauna a românilor să devină o realitate. Atunci cînd țara s-a văzut confruntată cu supliciul retragerii, cînd suferințele deveniseră de-a dreptul descurajante, de la tribuna Parla- mentului, privită în acele zile ca o adevărată tribună națională, repre- zentanții națiunii, după ce își rosteau convingerea în victorie, recunoșteau că „generația noastră suferă și are să sufere. Să sufere. Să sufere pentru că îi va fi rezervat ei [... ] să scrie epopeea neamului românesc!’ . Nici un efort nu era, așadar, prea mare pentru realizarea operei care urma să rectifice o nedreptate a istoriei. Fără sacrificiul celor chemați să afirme pe cîmpul de luptă voința întregii națiuni, România nu ar fi avut dreptul să se înfățișeze la sfirșitul războiului înaintea Europei pentru a-și susține, cu aceeași fermitate, înfăptuirea aspirațiilor sale. Referindu-se la toate acestea, unul dintre apărătorii cauzei românești observa că „nu sîntem o generațiune eroică, dar așa a vrut soarta ca pe umerii acestei generațiuni să cadă sarcina cea mai grea din toată istoria neamului nostru” 7. Toți cei care, judecind împrejurările, evidențiau semnificația majoră a acelor vremuri, nu uitau să recunoască, în fața întregii țări, că „răspun- derea este mare, pentru că oricît ar fi contribuit generația noastră de 3 D.A.D., 26 martie 1916, p. 258 ; vezi și Vasile Netca, De la Petru Maior la Octa- vian. Goga. Studii și evocări istorice, București, 1944, passim. 4 Take lonescu, Pentru România-Mare. Discursuri din războiu 1915—1917, București 1919, p. 114. 5 D.A.D., 10 iunie 1917, p. 627. 6 Idem, 14 decembrie 1916, p. 44 ; Cf. Gh. I. Florescu, Unitatea nafionala tn dezba- terea Parlamentului de la Iași (1916—1918), In „Studii și comunicări”, IV, Focșani, p. 201-239. 7 D.A.D., 10 iunie 1917, p. 627. www.dacaromanica.ro 3 GENERAȚIA MARII UNIRI (I) 961 astăzi la ajungerea țelului nostru național, nu putem să uităm că pentru această înfăptuire a fost nevoie de jertfele, de suferințele și de munca a sute de generațiuni” 8. Remarcînd continuitatea de ideal transmisă din generație în generație, N. lorga, adresîndu-se românilor în zilele triste de la sfîrșitul anului 1916, declară că „această națiune nu poate să piară chiar dacă am fi cea mai ticăloasă din generațiuni, căci sunt 20 de gene- rațiuni aci pe sub pămînt cari ne vor susține” 9. Angajîndu-se la înfăptuirea celui mai înălțător dintre idealurile neamului, intr-un moment cînd împre- jurările interne și externe permiteau acest fapt, generația Unirii se con- sidera favorizată de împrejurări, încercînd a se ridica la înălțimea speran- țelor cu care fusese învestită. Nimeni nu se gîndea decit la opera ee urma a fi realizată și care se înfățișa tuturor ca o răsplată supremă, ce va încu- nuna jertfele tuturor generațiilor. „Istoria, declara cineva în preajma victoriilor dobîndite de români în vara anului 1917, va uita numele fie- căruia dintre noi. Dar istoria nu va uita că pe un colț de pămînt (Moldova — Gh. I.F.) strînși de nevoie, amărîți de chinuri, am avut nu numai bărbăția de a crede în victorie și de a spune : vom peri, dar nu vom dezarma, dar am avut și bărbăția să ne decapităm singuri pentru generațiile viitoare” 10 11. Așadar, desăvîrșirea unității naționale a fost, în primul rînd, opera generației Unirii, o generație care în momentul decisiv al marilor izbînzi a avut în fruntea sa români care s-au identificat întru totul cu nădejdile și interesele neamului lor. Ion I. C. Brătiauu, N. lorga, Take lonescu, Vasile Goldiș, Gh. Pop de Băsești, Ștefan Cicio-Pop, Octavian Goga, Vasile Lucaciu, loan Inculeț, loan Nistor, Alexandru Vlahuță, Mihail Sadoveanu, I. G. Duca, N. Titulescu, Duiliu Zamfirescu și mulți alții s-au numărat printre coi care au condus generația intrată în istoria națională ca generația Marii Uniri. Bealizind dimensiunile exacte ale actului ce urma a consfinți voința românilor afirmată pe cîmpul de luptă, la 18 no- iembrie 1918 I. I. C. Brătianu scria : „cea mai sfîntă aspirațiune a nea- mului se îndeplinește. Peste suferințele trecătoare, generațiile vor rîvni la zilele pe care le trăim” u. Nu încape nici o îndoială că toți cei care au avut privilegiul de a se considera drept îndrumători ai generației Unirii au știut să-și conducă neamul, în momentele hotărîtoare ale primului război mondial, către ziua unirii depline a tuturor românilor. Celor amin- tiți deja, li se adaugă cei care după ce au luptat întreaga lor viață pentru realizarea României întregite, nu au mai ajuns să trăiască acea clipă de entuziasm și răsplată a românilor adunați la Alba-Iulia. Nicolae Fili- pescu, Titu Maiorescu, Barbu Ștefănescu-Delavrancea sînt numai cîțiva dintre aceștia. Nu putem înțelege și prețui adevărata valoare a ceea ce a însemnat pentru români realizarea unității lor depline, fără a releva, ori de cîte ori vorbim de acest act, rolul acelora care au luptat ori s-au jertfit pentru a-și dobîndi învestitura de îndrumători ai unei generații unice. Căci generația Unirii celei Mari a fost o generație unică a întregii noastre deveniri istorice, precum unică a fost fapta săvîrșită de cei care au ctitorit România nouă. Generația Unirii a fost mare, asemeni României Mari, și 8 Idem, 22 decembrie 1926, p. 711. ’ Idem, 12 decembrie 1916, p. 16. 10 Idem, 10' iunie 1917, p. 627. 11 „Generația Unirii”, nr. 3, 1929, p. 3. www.dacoromanica.ro «62 GHEORGHE I. FLORESCU 4 s-a confundat într-atît cu aceasta, încît, nu putem vorbi de 1 Decembrie 1918 fără a ne referi, în același timp, la acei care au hotărît atunci să-și clădească o țară pe măsura aspirațiilor neamului lor. Toți aceia care s-au referit, peste ani, la înfăptuirea idealului națio- nal au recunoscut, așa cum remarca în 1928 cel care deschisese Adunarea Națională de la 1 Decembrie 1918, că „unirea proclamată la Alba-Iulia, ca încoronare a tuturor unirilor, cred că a fost răsplata tuturor genera- țiunilor, cari au suferit, cari și-au dat viața, și a fost o mîngîiere și o satis- facție pentru acele multe sute de mii de soldați, de aci de la voi, cari își dorm somnul de veci pe pămîntul sfînt, udat cu sîngele lor”* 13. Un alt fruntaș al acelora care au hotărît unirea Transilvaniei cu România, vt i- bind despre „epopeea națională a poporului român”, realizată de generația Unirii, declara că „ne închinăm generației de atunci și oștirii victorioase care a înscris încă o dată, neșters, în cartea istoriei, gloria Neamului Româ- nesc” 18. Faptul că această generație a reușit să transforme în realitate aspirația afirmată de un neam întreg veacuri de-a rîndul se explică, desigur, prin existența unor condiții interne și internaționale, favorabile desăvîrșirii unității naționale. Dar, înfăptuirea unirii definitive a fost un act complex. Judecind participarea noastră la război și hotărîrile survenite în cursul anu- lui 1918, adoptate în spiritul adevărului istoric, Victor lamandi observa că „a ști să înțelegi chemarea timpului, a avea prezentă întotdeauna în minte și în suflet integralitatea idealurilor unui popor, a străbate cu intuiție profe- tică sensul adine al prefacerilor istorice, a avea încredere neclintită în vita- litatea proprie a unei țări, a dirigui cu prudență și hotărire, acestea sunt cele dintîiu condițiuni pe care trebuie să le îndeplinească conducătorii de state, îndrumătorii responsabili ai neamurilor”14. Or, tocmai acesta a fost rolul celor care s-au considerat a fi făcînd parte din generația Unirii, mîndrindu-se cu faptul că printre ei se numărau „făuritori ai întregirii naționale, oameni cari au dus lupta grea de luminare a conștiinței româ- nești și cari, la o răspîntie a istoriei și a evenimentelor, au avut bărbăția de a alege calea dreaptă”1S. Generația Unirii a fost apoi aceea care, odată cu înfăptuirea idea- lului național, avea datoria de a realiza contopirea sufletească a tuturor românilor. Angajîndu-se în acest sens, unul dintre cei învestiți cu preroga- tivele de ales al neamului, rostindu-se de la înălțimea tribunei parlamen- tare, constata cu îndreptățire că „România-Mare nu a fost, ci va fi. Pentru desăvîrșirea ei mai este nevoie să cucerim încă o redută inexpugnabilă la aparență, reduta organizării țării și a unirii sufletești a tuturor cetățe- nilor României-Mari”16 *. Dealtfel, în momentul încheierii războiului, aceeași generație s-a avintat, cu entuziasmul demonstrat pînă atunci, la refacerea țării și apoi la consolidarea ei economică, politică, socială, cul- turală etc. Nu o dată, cei care prin faptele lor de jertfă înălțătoare reali- ls D.A.D., 23 decembrie 1928, p. 79. 13 Idem, 1 decembrie 1932, p. 131. 14 Ibidem, p. 132. 15 „Generația Unirii”, nr. 1, 10 aprilie 1929, p. 1. 16 „Dezbaterile Senatului”, ședința din 21 decembrie 1920, p. 91 (In continuare corn prescurta — D.S. —, indicind apoi data ședinței). www.dacoromanica.ro 5 GENERAȚIA MARII UNIRI (I) 963 zează statul național unitar român cereau, asemeni lui loan Nistor, ,,sa zidim temeliile României-Mari, ca și Meșterul Manole, tot ceea ce avem mai scump și mai sfînt în gîndul și sufletul nostru, pentru ca această temelie să fie trainică și indestructibilă” 17. Atunci cînd România a devenit cu adevărat mare, cînd temeliile sale au fost zidite în conformitate cu aspira- țiile generației Unirii, Gheorghe I. Brătianu, vorbind de datoria celor ce realizaseră adevărata Românie, arăta că „chemarea acestei generații e de-a veghea ca amintirile ce sint scumpe tuturor să nu fie atinse de nici o- bîrfire și de nici o batjocură” 18. în cele ce urmează vom încerca să relevăm rolul unora dintre îndru- mătorii generației Unirii la înfăptuirea idealului național, schițînd, în acest sens, cîte un succint portret al celor care au contribuit, cu gîndurile și faptele lor, la unirea tuturor românilor între granițele aceluiași stat, trasînd astfel temelia unei țări care va intra în conștiința neamului ca România Mare. Mare nu ca întindere, pentru că, așa cum preciza N. lorga, România a fost întotdeauna aceeași, ci mare ca idealuri și îm- pliniri. La puține zile după intrarea României în primul război mondial, Bărbii Știfanescii-Bdavrancea, aflat la tribuna Academiei Române și adresîndu-se celor încununați cu nimbul nemuririi, declara că „visul atîtor generații de strămoși, de moși și de părinți, l-am visat și noi, și, acum, il vedem aievea” 19. Făcînd o asemenea afirmație, el nu putea întrevedea atunci cîte sacrificii vor fi necesare pentru ca visul împărtășit de atîtea generații să devină întruchiparea unei realități. Dar, convingerea sa era aceea că sfîrșitul războiului va face să dispară granițele arbitrare dintre provinciile locuite de români, întrucît, așa cum remarcase cîndva, „toți simțim că nu mai există Transilvania, Banatul, Maramureșul, Crișana și Bucovina, trebuind să intre în componența României de mîine !” 20 21 Oratorul care reușise, prin x erbul său inimitabil și semnificația majoră a fiecăruia dintre discursurile rostite, să se impună în viața publică a României, a fost dintotdeauna considerat de contemporani drept tribunul afirmării celor mai înalte cauze românești, „Pe mine m-a atras, va lecu- noaște el dealtfel, îndeosebi chestia națională. Chestia națională este puterea xie de viață, trecută din generație în generație. [...] Mai tot ce am gîn- dit, ce am scris, ce am vorbit au pornit de la și pentru această idee” O asemenea subliniere, făcută în fața celor ce reprezentau țara în forumul parlamentar, reprezenta, așa cum lesne se poate observa, o adex arată mărturisire de credință. Dealtfel, încă din momentul intrării în viața publică a României, el s-a alăturat acelora care luptau pentru eliberarea românilor din teritoriile aflate sub dominație străină. Pătruns de semni- ficația înaltă a unei asemenea misiuni, va declara, în toamna anului 1897, 17 D.A.D., 8 decembrie 1923, p. 453. 18 Gheorghe I. Brătianu, Datoria un i generatii, în „Generația Unirii”, nr. 8, ivta t 1929, p. 2. 19 Barbu Dciavrancca, Războiul și datoria noaslra, București, 1916, p. 23. 20 1918. Unirea Transilvaniei ca Romînia. p. 115. 21 D.A.D., 9 iunie 1917, p. 587 ; vezi și Mihai Vătavu, Barbu Ștefunescu-Delavrancea, luptător pentru desavlrșirea unitafii nafionale, în „Anuarul Institutului dc istor'c ș' arheolog < A. D. Xenopol XIII, 1976, p. 191—202 : Gh. I. Florcscu, Un tribun al unității n it on ' , în „cronica” din 8.iv.i983, ifofofr dannrrmfianicarn 964 GHEORGHE L FLORESCU 6 că problema națională a românilor transilvăneni a rezultat „din durerea unui popor care suferă robie pe pămîntul apărat atîtea secole prin jert- fele și eroismul generațiilor trecute” 22. Odată cu izbucnirea războiului, atunci cînd chestiunea națională a fost readusă la ordinea zilei, el s-a pro- nunțat, încă de la început, pentru o strictă neutralitate. Deși era un filo- antantist cunoscut, acceptase neutralitatea atît timp cît Carol I putea ho- tărî intrarea în război alături de Puterile Centrale. Dar, odată cu moartea acestuia, el se va alătura imediat celor care cereau denunțarea neutrali- tății și alăturarea de statele antantiste. începea astfel o etapă distinctă din viața tumultoasă a marelui patriot. Pentru el, patria nu reprezenta, așa cum va declara într-un moment crucial al luptei pentru unitate, „doar pămîntul unde ne-am născut. Este și pămîntul stăpînit de inoși-străinoși, dar, preciza apoi, ceea ce hotărăște de Patrie este tocmai partea subiec- tivă a omului, partea înnăscută în el de iubire și de jertfă” 23. Patriotismul nu poate fi așadar un sentiment determinat de împrejurări conjuncturale. Dorința de unire era la fel de puternică, indiferent dacă se manifesta de o parte sau de cealaltă a Carpaților. „Voi, cei de dincolo, declara el în martie 1915, simțiți nevoia de unire, dar noi cei din România liberă simțim că vom pieri dacă nu ne-am uni” 24. Idealul național era unul și același pen- tru toți românii. Fiecare era dator să-și aducă contribuția la realizarea acestuia în funcție de posibilitățile lui. Conștient de un asemenea fapt, dramaturgul cerea tuturor „să punem capăt durerilor noastre, să fim stă- pîni de o parte și de alta a Carpaților, să ne întregim, ai noștri să fie Car- pații cu toate ramificațiile lor, să nc simțim un popor, ca să putem lucra în tihnă cu demnitatea care se cuvine unui neam stăpîn pe destinele sale”25 *. Altădată, exprimînd aceeași idee, într-o formulă ce sintetiza de fapt gîn- durile lui și ale celor de dinaintea lui, el declara că „suntem o ființă pe care Carpații nu o despart, ci o întregesc” 28. Această declarație era făcută în septembrie 1916, cu puțin timp înainte de consumarea dramei care a impus martiriul retragerii în Moldova. Aflat la Iași, în zilele confruntărilor încheiate cu ocuparea celei mai mari părți a țării, autorul trilogiei Apus de soare, Viforul și Luceafărul, ale cărei subiecte i-au fost inspirate de trecutul de glorie al Moldovei vea- cului al XVI-lea, s-a afirmat ca adept al acelora care susțineau că „in Moldova, unde dușmanul n-a pus piciorul, trebuie organizată rezistența cea mai puternică din toate punctele de vedere și imediat” 27. întristat adeseori pentru faptul că vîrsta nu-i permitea să îmbrace uniforma de soldat și să se arunce astfel în încleștarea de foc a războiului, Delavrancea a rămas soldatul îmbrăcat în mantia luptătorului pentru idealul național. Apărător sincer al celor mulți, din mijlocul cărora plecase, el a fost printre aceia care, adunați în primăvara anului 1917 în sala Teatrului Național din Iași, s-au declarat pentru adoptarea reformelor democratice dezbătute 32 Cf. Ștefan Pascu, C. Gh. Marinescu, Răsunetul internațional al luptei românilor pentru unitate națională, Edit. Dacia, București, Gluj-Napoca, 1980, p. 133. 23 D.A.D., 9 iunie 1917, p. 588. 34 Gf. 1918. Unirea Transilvaniei cu România, p. 415. 25 Ibidem, p. 409. 36 Barbu Delavrancea, op. cit., p. 22. 27 d.s., 13 decembrie 1ațjjr^yVțacnrnniîmicarn 7 GENERAȚIA MARII UNIRI (I) 965 de aleșii națiunii. Rostind un discurs prin care vorbeau parcă toți țăranii români, discurs devenit repede celebru, el cerea Parlamentului țării să adopte fără nici o rezervă reformele necesare, deoarece, arăta el, „acum ni se cere să fim cu sufletul nostru pe front, cu cei care luptă și mor pe front, cu cei care au murit de frig, de răni și de boale. Cum suntem strînși lao- laltă, cerea el reprezentanților țării, să fim nedespărțiți ca o masă com- pactă, cuprinși de fiorul sfintei uniuni. Prontul e una, cu frontul să fim una. Să dăm țăranilor eroi ceea ce trebue să le dăm și să le dăm din toată inima și cu toată dragostea noastră. Să le dovedim că la fiecare picătură din sîngele lor picură o lacrimă fierbinte din ochii noștri” 28. Poate nici unul dintre cei care s-au rostit în favoarea țăranilor nu au reușit să demon- streze, așa cum a făcut-o Delavrancea, că drepturile naționale ce se cuce- reau atunci pe cîmpul de luptă nu vor intra în conștiința poporului îna- inte ca acesta să se simtă stăpîn în țara sa. „Glasul cel mai zguduitor de suflete”, cum îl numea N. lorga, s-a contopit cu glasul soldaților plecați la atac la Mărăști, constituindu-se astfel un cor în care puteau fi auziți toți românii. Recunoscîndu-i-se rolul de tribun al idealului național, cei care s-au referit la discursurile lui Delavrancea au subliniat faptul că „nu logica, ci sentimentul, nu împărăcherea cuvintelor, ci apărarea lor, ridicarea glasului, gesturile-i de apostol fanatic al ideii naționale erau forța sa” 29. După o luptă de o viață, satisfacția supremă pe care a trăit-o Dela- vrancea ca soldat al ideii naționale a fost aceea determinată de victoriile dobîndite de armata română în iulie—august 1917. Izbînzile de atunci au făcut ca românii să se elibereze de gîndurile înfrîngerilor precedente, deve- nind conștienți de forța brațelor și a minților lor. împărtășind sentimen- tele înălțătoare cu care se confruntau românii în acele clipe, Delavrancea își punea semnătura, ca ministru, pe proclamația adresată țării, la 14 august 1917, în care se cerea ca „strînși uniți împrejurul steagului acoperit de glorie prin vitejia ostașilor, să nu iasă din piepturile noastre decît un singur strigăt: « înainte pentru România mare »” 30. Atunci cînd țara s-a văzut obligată să accepte a discuta prelimina- riile așa-zisei păci separate, Delavrancea s-a alăturat acelora care respin- geau ideea negocierilor cu un dușman care ne cotropise țara. A renunțat la demnitatea ministerială, pentru ca apoi, referindu-se la ultimatumul Puterilor Centrale, să refuze orice tratative, declarînd că „România tre- buie să știe să reziste și armata va răspunde încă o dată cu vitejie apelului pentru salvarea țării” 31. întristat de perspectivele oferite țării sale, căreia i se impuneau prin forță condiții umilitoare, ce sfidau demnitatea națio- nală, Delavrancea remarca, într-un discurs rostit la o întrunire a deputa- ților, la 19 februarie 1918, „imposibilitatea morală a cedării față de con- cesiunile ce ni se cer” 32. Apelînd la istorie, ca la o adevărată carte de învă- țătură, fapt care avea să impresioneze întreaga țară, el conchidea arătînd 29 D.A.D., 9 iunie 1917, p. 589. 29 Scxtil Puțcariu, op. cit., p. 286. 30 ,,Men torul Oficial”, nr. 115 din 15/28 august 1917, p. 1164. 31 „România'’ din 21.11.1918, p. 2. 32 N, lorga, Memorii, voi. I, p._291. www.dacoromamca.ro 966 GHEORGHE L FLORESCU 8 că ,,se clintește azi hotarul pe care de la Neagoe Basarab pină astăzi nimeni nu l-a atins” 33. Acesta a fost de fapt ultimul discurs, „desigur cel mai zguduitor”, cum avea să recunoască N. lorga, rostit de marele orator și patriot. Afirmîndu-se încă o dată ca adept al „rezistenței pînă la capăt”, el se arăta convins că victoria finală a românismului era inexorabilă. Credea atît de sincer în realizarea visului său de o viață, încît, în timp ce își rostea ultimul discurs, N. lorga, ascultîndu-1, simțea cum „în glasul lui tremura numai durerea fără margeni a unei țări prin care trece fierul despoierilor și al cării trup întreg se strînge într-un ultim spasm de apărare, înăbu- șindu-și strigătul care nu trebuie să se audă” 34. Dar, împotriva voinței lui și a unui întreg neam, pacea umilitoare impusă într-un moment cînd România se găsea singură în fața unui dușman ce se credea încă de ne- învins nu a putut fi nici evitată și nici aminată. Și, parcă pentru a nu fi acuzat cumva de istorie pentru un act pe care nu a reușit să-l împiedice, la puține zile după semnarea acelei atît de controversate păci separate, Delavrancea se stingea din viață, rămmind pentru totdeauna m Iașii rezistenței naționale și ai marilor uniri. Unul dintre cei prezenți atunci în capitala Moldovei și care cunoscuse zbuciumul sufletesc trăit de cei care cu aproape un an înainte declara că „deretecăm casa noastră m care vom primi pe frații noștri după atîtea veacuri de dureri și suferințe” 35, va recunoaște că moartea acestuia survenise întrucît „nu putuse să su- porte soarta tristă în care văzuse că era împinsă România”36. Fără m doială, însă, Delavrancea nu a murit ca un învins. Un om care crezuse, cu atîta ardoare, într-un vis, nu se putea îndoi vreodată de realizarea lui. „El moare, observa N. lorga, ca ostașul căruia în mîini i s-a frînt arma” 37. în urma lui însă veneau alții care să-i poarte idealul mai de- parte. Și nu puțini au fost cei care s-au legat atunci să facă totul pentru a-i înfăptui visul. Octavian Goga, bunăoară, luîndu-și rămas bun de la marele luptător, care nu a apucat să trăiască ziua victoriei, declara că „te-ai dus și ne-ai lăsat pe noi să realizăm visul pentru care ai luptat toată viața. Noi jurăm la mormîntul tău că nu ne lăsăm pînă nu vom izbîndi !”3’. Poet al satului natal și al dezrădăcinării, cîntăreț al Transilvaniei înrobite și al „pătimirii noastre”, Octavian Goga, s-a afirmat totodată și ca o personalitate politică proeminentă, care a militat cu consecvență pentru desăvîrșirea statului național român 39. Acela care vedea cîndva spumegînd în apele învolburate ale Oltului durerea „visurilor sfărîmate” a fost, înainte de toate, un „crainic al dezrobirii neamului” și un „erou al ideii de unitate națională”. Prin tot ceea ce a realizat ca tribun al cau- zei românești, O. Goga se înscrie printre cei mai de seamă reprezentanți 33 N. lorga. Oameni cari au fost, II, Ed't. pentru literatură, București, 1967, p. 141. 31 Ibidem. 35 D.A.D., 9 iunie 1917, p. 588. 30 Onisifor Ghibu, Amintiri despre oameni pe care i-am cunoscut, Edit. Dacia, Cluj-Napoca, 1974, p. 66. 37 N. lorga, op. cit., p. 139. 38 Sextil Pușcariu, op. cit., p. 780 ; vezi și discursul lui I. Petrovici, in Const. Kin țescu, Istoria războiului pentru întregirea României. 1916 — 1919, ed. Il-a, voi. III, București, ■ș.a., p. 264. 39 Cf. V. Curticăpcanu, L’action d'Oclaoian Goga pour l'uniti politique roumaine, !n ,,Revue Roumaine d’Histoire”, nr. 1, 1970, p. 83—106. www.dacoromamca.ro 9 GENERAȚIA MARII UNIRI (I) 967 ai generației care a intrat în istorie ca generația Marii Uniri. „în veacul al XlX-lea — nota el — s-a lansat ideea identificării granițelor etnice cu granițele politice; in veacul al XlX-lea s-a elaborat unitatea popoa- relor. Desigur, [.. . ] aceste idei din cursul veacului al XlX-lea au fost postum resimțite în conștiința noastră și trecute în instinctul nostru popular. Toți cărturarii, toți scriitorii noștri, toți au perpetuat generații întregi acest vis, de la unul la altul, și eu nu mă gîndesc decît ca o verigă într-un lanț de evoluție: nu sînt decît continuatorul normal al simțirii generale, pe care, în mod firesc, am dus-o și eu cu un pas mai departe” 40. înainte, însă, ca autorul Cîntecelor fără țară să fi devenit nn com- batant activ pentru desăvîrșirea unității naționale, scrisul său s-a con- stituit într-un strigăt răscolitor și un imbold însuflețitor pentru eliberarea socială și națională a românilor din monarhia austro-ungară. Așa cum observa Poinpiliu Constantinescu, O. Goga a fost, mai presus de orice, un „dinamizator” al conștiinței naționale, „el a reprezentat voința de viață a unei colectivități, graiul devenit expresie a unei provincii sfî- șiate și prinse într-o acțiune streină de idealurile ei” 41. Toate acestea l-au impus în prima linie de luptă a românilor din Transilvania, iar poeziile sale au devenit adevărați psalmi naționali, întrucît, „ca pretutindeni în istorie, cum singur remarca, și la noi condeiul a fost avangarda tunu- lui” 42. Și, ca o prevestire a ceea ce va urma, în preajma declanșării con- flictului mondial, dorința de eliberare a românilor oprimați de un im- periu în decădere ajunsese a îmbrăca forme amenințătoare. „Părea, ob- serva poetul, că în acești ani se anunță ceasul dezrobirii, iar ideea unirii tutmor românilor devenise o axiomă de psihologie populară”43. La în- ceputul anului 1914, cînd spectrul războiului infestase atmosfera poli- tică a Europei, O. Goga s-a aflat printre scriitorii și oamenii de cultură care au acționat pentru întărirea convingerii poporului în realizarea idea- lulu' național, înțelegînd că eliberarea tuturor românilor nu va putea deveni o realitate decît prin mobilizarea întregii națiuni. Aceasta a fost, dealtfel, și cauza pentru care, la sfîrșitul anului 1914, a demisionat din comitetul de conducere al Partidului Național Eomân, declarînd, îm- preună cu Vasile Lucaciu, că programul acestui partid nu mai răspundea noilor împrejurări, cînd „ideea unității politice a neamului trebuie să în- drume toate conștiințele” 44. La fel ca și ceilalți fruntași ai generației sale, el s-a pronunțat cu hotărîre pentru alăturarea Eomâniei țărilor an- tantiste, afișîndu-se, prin întreaga sa activitate, ca un militant neobosit pentru întregirea Eomâniei. în anii neutralității, cel care se considera „o lacrimă tîrzie din plîn- sul unei mii de ani” s-a identificat cu lupta dramatică a românilor din Austro-Ungaria, declarînd că „ceasul dezrobirii a sunat”45. Vorbind la cunoscuta întrunire din 15 februarie 1915 și adresîndu-se românilor de peste munți, după ce-și exprima convingerea că „regatul fraților noștri”, 40 Octavian Goga, Discursuri, București, 1942, p. 13. 41 Pompiliu Constantinescu, Studii și cronici literare, Edit. Minerva, București, 1981, p. 102. 42 Idei trăite, Edit. Tineretului, București, 1968, p. 51. 43 Octavian Goga, Pagini din luptele ardelenilor pentru unire, București, 1927, p. 1. 44 „Românul” (Arad) din 23.XII.1914. 46 „Universul” din 14.V.1938. www.dacoromanica.ro 968 GHEORGHE I. ELORESCU 10 deci România, reprezenta nucleul și centrul polarizator al luptei tran- silvănenilor pentru unire, el cerea intrarea în război, ,,ca să ne mîntuiască pe noi, românii din Transilvania și Bucovina, și să se întărească pe ea”. Nu încheia înainte de a declara celor prezență că „Ardealul întreg [... ] vă așteaptă!”46. Odată cu intrarea în război, a îmbrăcat uniforma de ostaș, nuină- rîndu-se apoi printre fondatorii ziarului „România”r apărut la Iași in februarie 1917. Prin cuvîntul său vizionar, tipărit în paginile acestui organ al apărării naționale, la care mai colaborau Mihail Sadoveanu, Barbu Ștefănescu-Delavrancea, Al. Vlahuță, I. Agârbiceanu, Zaharia Bârsan ș.a., el i-a mobilizat, nu o dată, pe cei din spatele frontului la rezistență, îmbărbătînd în același timp ostașul din tranșee, care lupta pentru apă- rarea porților Moldovei. Pentru clipele de tristețe și deznădejde, atit de apăsătoare pentru cei care fuseseră nevoiți să-și părăsească satele trecute prin foc de ocupanți, cuvintele lui Goga re rezentau adevărate invocații pro- fetice. în februarie 1917, după ce deplîngea situația în care se afla Româ- nia, el releva că indiferent de „toate acestea, nu sîntein înfrînți [... . Cu trupul sănătos, dezmeticit de pumnul vrăjmaș, poporul nostru și-a îndoit mijlocul o clipă ca să se ridice cu o vigoare înzecită. înfiptă în țara Moldovei ca într-o cetate de piatră, oastea noastră, avind apa Șiretului în față și crestele Carpaților în spate, reînvie astăzi după zidul baione- telor, ascuțindu-și fulgerele de mînie. Este o suflare nouă de viață care renaște, rîndurile se primenesc [...], speranța fîlfîie proaspătă și întine- rită peste steagurile ciuruite de gloanțe”47. Pe măsură ce eforturile de refacere și organizare ajunseseră a modifica starea de spirit existentă în toamna anului 1916, țara întreagă se pregătea sufletește pentru viitoa- rele confruntări. Sesizînd împrejurările favorabile survenite atunci, O. Goga nota că „sîntem într-o perspectivă nouă, neamul românesc este astăzi un punct de sprijin al unui mare angrenaj internațional. Pentru întîia oară în istoria modernă, remarca el, noi sfîșiem vălul de umbră care ne înconjura și pășim alături de cei mari care duc cu un pas mai departe destinele lumii. în mod firesc orizontul ni se lărgește prin această tovărășie, comoara de simțire ne devine mai bogată, viziunea politică mai clară și jertfa sîngelui îndoit de nobilă” 48. în primăvara și vara anului 1917, îndeplinind diferite misiuni diplo- matice în Rusia, din însărcinarea guvernului de la Iași, O. Goga a încer- cat să obțină aprobarea repatrierii prizonierilor transilvăneni și bucovi- neni, în vederea înrolării lor în armata română 49 50. Convingerea sa, confir- mată apoi, era aceea că „depărtați în colțurile Siberiei și Rusiei, soldații români din fosta Austro-Ungarie, din prima zi, cînd românii au intrat alături de aliații noștri, au fost cu sufletul în tabăra românească” ®°. In- diferent unde se afla, el continua să rămînă același soldat care mărtu- 48 Liga pentru unitatea politică a tuturor românilor, întrunire a Ligii culturale, limită la București tn ziua de 15 februarie 1915. Discursurile, Vălenii de Munte, 1915, p. 16. 47 „România” din 2.11.1917. 48 Idem din 3.III.1917. 49 Cf. Ion Itu, Octaoian Goga și Rusia revoluționară, în „Astea”, Brașov, nr. 1. 1981, p. 5, 16. 50 D.A.D., 19 decembrie 1919, p. 189. www.dacoromamca.ro 11 GENERAȚIA MARII UNIRI (I) 969 risise cîndva că „în ranițele noastre e biruința de mîine”51, biruință care nu putea fi alta decît înfăptuirea idealului național. Prezent la Iași în zilele în care vechea cetate istorică îi primea pe voluntarii ardeleni și bucovineni, poetul vedea în acest act „cea dintîi sărbătoare a unirii poli- tice cu pămîntul ce se va rupe de sub sceptrul Habsburgilor” 61 62. Cuvîntul de salut adresat de el celor ce urinau a se arunca în viitoarea înfruntărilor imediate a avut un deosebit ecou asupra românilor prinși în uriașa horă din Piața Unirii63. Entuziasmîndu-se, apoi, de victoriile ce au urmat, acela despre care se spunea, în împrejurările de atunci, că „vorba lui este tanc, dărîmă, proza lui este sabie ce taie, versul lui este flacără ce aprin- de” 64 nu a încetat să creadă în victoria finală a românilor nici chiar în momentele în care aceștia s-au văzut siliți să accepte armistițiul de la Focșani65. La începutul anului 1918, cînd circumstanțele cu care se con- frunta România păreau din nou potrivnice înfăptuirii idealului național, O. Goga a continuat a conlucra cu „Biroul ardelean-bucovinean”, făcînd parte, alături de I. Nistor, Al. Lapedatu, Onisifor Ghibu, M. Popovici, Sever Bocu, Octavian Tăslăuanu ș.a. din „Comitetul românilor refu- giat i din Austro-Ungaria”, aflați în România, în rîndul cărora fuseseră atrase și organizații ale voluntarilor români de pe teritoriile Rusiei66. Dar, evenimentele survenite în primăvara anului 1918 l-au determinat să părăsească țara, pentru ca după un lung periplu care l-a purtat din nou prin Rusia și apoi prin Suedia, să ajungă la Paris, unde s-a angajat, alături de einigranții proveniți din toate provinciile românești, într-o amplă acțiune de sprijinire a intereselor naționale. Ca vicepreședinte al „Consiliului național al unității române”, organism ce suplinea lipsa repre- zentării oficiale a țării pe lîngă statele Antantei, el a participat la princi- palele acțiuni politice organizate în Franța, pentru dobîndirea unității depline a patriei sale. Deși departe de patrie, fruntașul politic transil- vănean a rămas același luptător pentru unitatea națională, fiind mai tîr- ziu ales membru în Consiliul Dirigent, ca o recunoaștere a contribuției sale la făurirea statului român unitar. Pentru el, realizarea României noi, pentru care jurase la mormîntul lui Delavrancea, avea o semnificație aparte, depășind prin aceasta ori- care alt moment al devenirii istorice românești67. Adresîndu-se țării, ca reprezentant al primului Parlament al tuturor românilor, O. Goga conchidea că rezoluția adoptată la 1 Decembrie 1918 „rămîne ca o sin- teză a înfrățirii organice, care a existat totdeauna în conștiința po- porului nostru”68. El a văzut în victoria dobîndită pe cîmpul de luptă și afirmată apoi de românii adunați la Alba-Iulia, un act de manifestare a voinței naționale, cu valoare de simbol, consfințit de istorie, dar în- scris în primul rînd și definitiv în sufletul românilor. Referindu-se, peste 61 „România” din 2.11.1917. »» Idem din 7.VI.1917 ; vezi și nr. din 10.VI.1917. 53 Cf. Gh. I. Florescu, Unitatea națională tn dezbaterea Parlamentului de la Iași (1916 — ’W), p. 229-231 ; D.S., 1 decembrie 1931, p. 7G. 64 D.S., 1 decembrie 1931, p. 76. 65 „România” din 3.XII.1917. ” Idem din 24.1.1918. *’ Cf. Octavian Gor/a tn corespondență, Ediție Îngrijită de Daniela Poenaru, Edit. Minerva, București, 1975, p. 117. 48 D.A.D., 19 decembrie 1919, p. 191 ; Onisifor Ghibu, op. cit., p. 132—133. www.dacaramanica.ro 970 GHEORGHE L FLORESCU 12 ani, la unirea Transilvaniei cu România, va declara că „adunarea de la Alba-Iulia, ca și războiul, se înscrie în analele noastre, ca o consecință logică a structurii noastre de gîndire care s-a desprins cu puterea fatali- tății din toate fibrele organismului nostru național. Mulțimea ce-a alergat spre legendara cetate a dat ea însăși mult așteptatul examen de matu- ritate în fața lumii” 59 60 61 62. Generația Marii Uniri a fost constituită, așa după cum am mai afirmat, din personalități reprezentative ale românilor de pretutindeni. Este foarte greu de a fixa locul fiecăreia în falanga luptătorilor care au realizat România nouă. Dar, cei care au vorbit despre acela care recu- noștea că „ideea de unire, năzuința neamului românesc de pretutindeni de a strînge într-o singură închegare de stat, a trăit în toate vremurile la noi” ®°, au recunoscut întotdeauna că „la închegarea neamului româ- nesc, marele cîntăreț a avut rol principal” 81. Dintre fruntașii „generației eroice” de intelectuali progresiști de la sfîrșitul veacului trecut și începutul secolului nostru, în a căror acti- vitate și operă s-au oglindit cu fidelitate interesele vitale ale poporului român, Vasile Goldiș a intrat în conștiința contemporanilor, și nu numai a acestora, ca autorul tuturor documentelor Partidului Național Român, prin care a fost pregătită Marea Adunare națională de la Alba-Iulia, pen- tru ca, la 1 Decembrie 1918, tot el să fie acela care să redacteze și apoi să prezinte națiunii întregi rezoluția prin care Transilvania se unea cu Țara. Puțini au fost cei care, asemeni lui, și-au legat, încă de la vîrsta visurilor adolescentine, toate gîndurile și întreaga lor energie de destinul și aspirațiile românilor din Transilvania. A fost convins, dintotdeauna, că, mai devreme sau mai tîrziu, un popor ca al său va reuși să-și impună drepturile în fața istoriei, fiind, așadar, pătruns de adevărul cauzei na- ționale. Dealtfel, manualele sale de istorie învederau acest fapt, consti- tuind, totodată, așa cum s-a remarcat, un „îndreptar și hrană sufletească” pentru generații și generații de tineri transilvăneni. Ca publicist și depu- tat în Parlamentul de la Budapesta, fostul profesor al lui Octavian Goga s-a afirmat ca un susținător înfocat al principiului naționalităților, con- chizînd că popoarele, „ele și numai ele, pot să judece peste soarta lor”, astfel încît, în virtutea acestui adevăr axiomatic, Transilvania „nu poate aparține de altcineva decît de România” 6Z. în declarația istorică a Par- tidului Național Român, formulată de el și prezentată la 18 octombrie 1918 deputaților de la Budapesta, se invoca dreptul la autodeterminare, precizîndu-se că și „națiunea română [...] dorește să facă uz acum de acest drept și reclamă în consecință și pentru ea dreptul, ca liberă de orice înrîurire străină, să hotărască singură așezarea ei printre națiunile li- bere” 63. Atitudinea fermă, exprimată în acest document programatic, a produs o deosebită însuflețire în rîndurile românilor aflați în emigrație. La scurt timp, la 6 noiembrie 1918, același autor întocmea manifestul 59 Octavian Goga, ...aceeași luptă: Budapesta București, București, 1930, p. 292. 60 Idem, Ideea unirii, in Vasile V. Hancș, Antologia oratorilor români. București, ș.a., p. 222-223. 61 D.S., 1 decembrie 1931, p. 76. 62 „Românul” (Arad) din 28.X 10.XI.1918. 83 Marea Unire de la 1 p-21 13 GENERAȚIA MARII UNIRI (I) 971 Consiliului național român, al cărui membru marcant era, în care se anunța în mod oficial hotărîrea de constituire a gărzilor naționale. Con- știent de faptul că realitățile evidențiate de războiul ce abia se încheiase se vor repercuta asupra evoluției viitoare a tuturor statelor europene, patriotul transilvan, redactînd cunoscutul manifest intitulat Către popoa- rele lumii, adresat opiniei publice mondiale, în numele Marelui Sfat al națiunii române, la 18 noiembrie 1918, conchidea că „națiunea română [...] este hotărîtă a-și înființa pe teritoriul locuit de dînsa statul său liber și independent” 64. Gîndurile fruntașului politic de peste munți, convertite într-un asemenea document, ce exprima voința unui neam, se vor identifica cu ale tuturor celor peste o sută de mii de români ce se vor aduna, din toate unghiurile țării, la Alba-Iulia. în zilele decisive pentru destinul cauzei naționale, atunci cînd se hotăra înfăptuirea statului național unitar român, Vasile Goldiș s-a aflat în primele rînduri ale acelora care constituiau generația Marii Uniri. După ce, decenii de-a rîndul, s-a străduit să educe și să mențină trează conștiința ideii naționale, afirmîndu-se apoi ca unul dintre principalii arhitecți ai edificiului României noi, el s-a impus totodată ca un adevă- rat luptător, a cărui întreagă activitate poartă sigiliul de neconfundat al celor mai înalte avînturi românești întru desăvîrșire și durată. A fost, în același timp, printre cei care au întrevăzut sensul și urmările unui flux de evenimente și fenomene istorice dintre cele mai dense și uneori imprevizibile, succedate cu repeziciune, după un ritm propriu acelor vre- muri. Momentele unice ale Marii Adunări naționale de la Alba-Iulia l-au găsit la tribuna de la înălțimea căreia, prezentînd rezoluția care con- sfințea unirea Transilvaniei cu România, sublinia, în expozeul făcut cu acest prilej, că „dreptul națiunei române de a fi liberată îl recunoaște lumea întreagă, îl recunosc acum și dușmanii noștri de veacuri” 6S. Hotă- rîrile adoptate la 1 Decembrie 1918 ni se relevă, așadar, prin întregul lor conținut, ca un însemn al idealurilor profesate de cel care ajunsese, după o luptă de o viață, să-și vadă visurile realizate. Actul unirii depline re- prezenta, după Vasile Goldiș, o necesitate reclamată de evoluția civili- zației umane, care rectifica o veche greșeală a istoriei. „Unirea tuturor românilor — remarca el în expunerea de motive a proiectului de lege privind unirea Transilvaniei cu România — într-un singur stat național este unirea firească a unitei sale sufletești, care în cursul tuturor timpu- rilor și-a păstrat conștiința ființei sale etnice distincte, unitatea limbei, a credinței și a datinelor sale. Unirea tuturor românilor într-un singur stat este un act al dreptății istorice și o pretenție a civilizațiunii umane” 66. Această declarație, făcută în fața forumului parlamentar ce reunea pen- tru prima dată pe toți reprezentanții României noi și care urma’a ratifica actul de la 1 Decembrie 1918, demonstrează faptul că Vasile-GoldișTa reușit să pătrundă semnificațiile și dimensiunile exacte ale cauzei națio- nale. Momentul unirii Transilvaniei cu România a reprezentat, cum s-a M Unirea Transilvaniei cu România, ed. a H-a, București, 1972, p. 638. 66 Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, p. 93. 66 D.A.D., 29 decembrie 1919, p. 305. www.dacoromamca.ro 2 c. 1547 •972 GHEORGHE L FLORESCU 14 afirmat adesea, apogeul luptei pentru independența și unitatea națională a tuturor românilor. Pentru el, acest moment a avut semnificații aparte, firești dealtfel și recunoscute atunci cînd afirma, cu nedisimulată mîndrie, că „Alba-Iulia este o zală strălucitoare în salba gloriei românești!”87 88. Odată înfăptuită unitatea politică, Vasile G-oldiș a continuat să se afle în rîndurile acelora care, prin întreaga lor activitate, au contribuit la consolidarea și înălțarea operei realizate în 1918. După ce, în intervalul pregătirii Adunării naționale, mijlocise legăturile Consiliului național ro- mân central cu cercurile politice din România și cu reprezentanții diplo- matici ai Antantei, acreditați aici, în anii care au urmat el și-a continuat munca, subsumată, de această dată, desăvîrșirii unirii sufletești a româ- nilor și creșterii prestigiului internațional al noii Românii. Ca vicepre- ședinte al Consiliului Dirigent, ca ministru în diferite formațiuni guver- namentale, ori ca președinte al „Astrei”, el a militat pentru aplicarea principiilor afirmate la Alba-Iulia, fără a uita vreodată că rezoluția adop- tată la 1 Decembrie 1918 a constituit un act de voință a întregului po- por român, care va ilumina viitorul patriei, cum va remarca el mai tîr- ziu, „ca un far de lumină și nădejde al dreptății și libertății” 68. Pre- cursor și ctitor al României noi, bărbat politic demn de galeria iluștrilor săi înaintași, dascăl și îndrumător al conștiinței românești, Vasile Goldiș a fost unul dintre cei mai cutezători și reprezentativi purtători ai aspira- țiilor de veacuri ale poporului român, afirmate secole de-a rîndul și înfăp- tuite la 1 Decembrie 1918. înainte de a fi devenit, așa cum îl va caracteriza Elena Văcărescu, „un Cristofor Columb al ordinei politice a « Noului Continent»”, diplo- matul cu „silueta proiectată peste toate orizonturile politice” s-a afirmat ca un militant fervent pentru înfăptuirea idealului național, alăturin- du-se acelora care au intrat în istoria României ca generația Marii Uniri. Implicat de timpuriu în viața politică a țării, a cărei istorie îl fascinase dintotdeauna, N. Titulescu, s-a arătat interesat mai ales de soluționarea problemelor fundamentale cu care se confruntau românii la începutul secolului al XX-lea. Aflat în fața aleșilor țării, în decembrie 1913, în vir tutea prepotenței parlamentare cu care fusese învestit, tînărul deputat, vorbind despre imperativele acelor vremuri, evidenția rolul conștiinței naționale în ascensiunea României moderne, atrăgînd atenția asupra faptului că realizarea idealului național, reclamată cu tot mai multă acuitate, nu putea deveni realitate fără o unitate deplină de gîndire și simțire a tuturor românilor. Dacă pînă la încheierea crizei balcanice, ob- serva el cu îndreptățire, rostul lor istoric fusese acela de a demonstra, în acest colț al Europei, vitalitatea unei ființe naționale, „de aci înainte rolul nostru istoric este și trebuie să fie, să-i dovedim din nou puterea ei de înălțare” 69. Pentru N. Titulescu, resortul intim al izbînzilor așteptate cu atîta încredere, în virtutea cărora se prefigura viitorul neamului său, îl constituia pregătirea sufletească a fiecăruia dintre cei chemați să afirme și să împlinească apoi vrerea românilor de pretutindeni. Vizionar, dar realist în același timp, el preciza că evoluția României din ultimele decenii 87 D.S., 1 decembrie 1926, p. 71. 88 Ibidem, 88 D.A.D., 20 decembrie 1913, p. 233. www.dacoromanica.ro 15 GENERAȚIA MARII UNIRI (I) 973- ,,ne-a întărit ideea că un Stat, [...] cum e Statul nostru, nu-și poate pregăti viitorul, decît așa cum i l-a croit tradiția” 70. Conștient de respon- sabilitatea deosebită a celor chemați să decidă sensul înaintării țării, el se simțea implicat direct printre cei chemați să răspundă întrebărilor evidențiate de realitățile specifice anilor care au premers declanșarea primului război mondial. Și, cu toate că mulți erau convinși că România, și nu numai ea, intrase într-o perioadă de prosperitate și afirmare națio- nală, N. Titulescu atrăgea atenția asupra faptului că rațiunea acelor vre- muri „era aceea de a ne ridica sufletește pînă la înălțimea momentelor prin care am trecut, pentru ca în conștiința faptelor mari săvîrșite să gă- sim forțele de care avem nevoie în luptele care se anunță și să găsim mai ales încrederea în noi înșine, fără de care orice luptă e imposibilă” 71. Așadar, el a înțeles că Europa se afla în fața unor prefaceri inevitabile, care vor reclama și angajarea României, ca stat ce revendica, cu întreaga-i ființă, desăvîrșirea unității naționale. Astfel încît, nu mult timp după dezlănțuirea primei conflagrații mondiale, cel care se afirmase deja ca un adevărat purtător de cuvînt al generației sale, se declara pentru anga- jarea României într-un război care avea pentru noi o semnificație aparte și care a fost caracterizat, nu o dată, drept „războiul dreptății popoarelor”. Cerînd intrarea într-o confruntare militară ce urma a reconfigura harta Europei, el preciza, încă înainte ca factorii de decizie să fi ajuns la un consens, că locul României era „alături de înțelegere” 72. Viitorul diplo- mat era deci convins că înfăptuirea idealului național va deveni o reali- tate numai prin implicarea noastră, alături de statele antantiste, într-un conflict de proporții universale, care avea să impună tuturor, dar mai ales românilor, sacrificii materiale și jertfe umane nebănuite. în 1915, referindu-se la gravitatea acelor vremuri și la semnificația lor pentru, viitorul țării sale, el amintea tuturor că „problemul care se pune azi României e înfricoșător, dar simplu : sau România pricepe datoria pe care i-au creat-o evenimentele în curs, și atunci, istoria ei abia începe, iar viitorul ei va fi o răzbunare prelungită și măreață a umilințelor ei seculare; sau România, mioapă la tot ce e « mîine », cu ochii mari deschiși la tot ce « azi » nu pricepe și înlemnită stă pe loc, și atunci istoria ei va înfă- țișa pentru vecie exemplul unic și mizerabil, al unei sinucideri viețuite !” 73- Aceasta era, dealtfel, singura alternativă care li se oferea românilor, într-o asemenea circumstanță, convingerea sa era aceea că sosise, în sfîrșit, momentul deciziei supreme, acela de care depindea ca țara să devină întreagă și adevărată, așa cum se înfățișase ea dintotdeauna înain- tea istoriei, chiar dacă s-au găsit unii care, scrijelindu-i trupul cu semne ce s-au voit noi hotare, au încercat să-i schimbe nu numai dimensiunile, ci și chipul și mai ales sufletul. Dar, preciza el înainte de a-și fi rostit opțiunea definitivă, România nu putea fi ea însăși, atîta vreme cît Tran- silvania continua să suporte supliciul dominației străine. Pentru N. Titu- l«scu, „Ardealul e românismul în restriște, e întărirea care depărtează vrăjmașul, e viața care chiamă viață !”, astfel încît, concluzia firească la 70 Ibidem. 71 Nicolae Titulescu, Discursuri, Ed. științifică, București, 1967, p. 111. 72 D. S„ 2Q iulie 1921, p. 3433. 73 Vasile V. Haneș, op. cit., p. 173. www.dacaramamca.ro 974 GHEORGHE I, FLORESCU 16 care ajungea, singura dealtfel și pe care o afirma ca pe o sentință a isto- riei însăși, era aceea că ,,ne trebuie Ardealul ! Nu putem fără el ! Vom ști să-l luăm și mai ales să-l merităm” 74. Se înțelege de la sine că intrînd în război, locul României era alături de statele care luptau împotriva acelui imperiu bicefal ce reprezenta manifestarea unui fenomen atavic, propriu unor vremuri revolute. Avînd în vedere toate acestea și judecind împrejurările, cel ce va deveni cîndva unul dintre ctitorii diplomației europene se pronunța pentru renunțarea la o neutralitate care ar depăși limitele demnității naționale. ,,Un stat nu poate să rămînă neutru — afirma el referindu-se la atitudinea adoptată de România—decît atunci cînd n-are de cerut; un stat nu poate să rămînă neutru atunci cînd are revendicări de impus, atunci mai ales cînd le-a și formulat”75. în octombrie 1915, semnătura lui N. Titulescu se afla alături de a celor mai iluștri intelectuali români care, răspunzînd unui apel adresat de Comitetul franco-român din Paris, declarau că „dragostea noastră de libertate și idealul nostru de civilizație, care este și al vostru, ne-au așezat de la începutul războiului, lingă Franța” 76. La mai puțin de un an după această nouă afirmare a convingerilor sale, românii, scrutîndu-și conștiința s-au alăturat aliaților antantiști, nu ca urmare a unor calcule conjunctu- rale, ci ca o chemare a conștiinței lor naționale. Totuși, această hotărîre a presupus consultări și dezbateri îndelungate, în cursul cărora au fost exprimate unele puncte de vedere diferite. Ca unul care a trăit acele vremuri, N. Titulescu va recunoaște că „problema privită prin prisma exclusivă a intereselor noastre vizibile nu era atît de simplă pentru țara noastră”, dar, adăuga el, „ceea ce a învins și ceea ce a dat adevărata valoare gestului român din 1916 a fost puterea de atracție pe care idealul a exercita- t-o asupra acțiunii politice a României. România nu putea să lupte decit pentru drept și pentru justiție” 77. în anii participării noastre la război, in- diferent dacă ocupa sau nu o funcție oficială, întreaga sa energie și cele mai înalte sentimente patriotice au fost puse în slujba realizării idealului națio nai. Atunci cînd, părăsită și amenințată din toate părțile, Rohiânia s-a văzut silită să accepte a negocia cu oficialitățile militare germane, N. Titulescu, ca ministru de Finanțe, s-a aflat printre cei care au cerut denunțarea armis- tițiului de la Focșani, încheiat în decembrie 1917, și continuarea războiului. Numele său îl întîlnim, apoi, pe memoriul adresat regelui, la 6 ianuarie 1918, de ministeriabilii care respingeau perspectiva păcii separate. Un act asemănător a fost remis oficial și lui Saint-Aulaire și Berthelot, în care se afirma că „România poate și trebuie să continue lupta”. Referindu-se la acest memoriu, I. Gh. Duca sublinia faptul că „la întocmirea lui a jucat un rol deosebit Titulescu” 7S. Refuzînd a negocia cu autoritățile de ocu- pație, atît el cît și ceilalți miniștri conservatori-democrați au demisionat, declanșînd astfel, în ianuarie 1918, o criză guvernamentală. în vara ace- luiași an, a plecat în Franța, unde a continuat să militeze pentru înfăp- tuirea drepturilor noastre istorice, devenind, la 3 octombrie 1918, membru 74 Ibidem. 76 Ibidem, p. 174. 78 Romuhis Seșanu, op. cit., p. 275. 77 „Adevărul” din 23.VI.1934, p. 3. ’» „Flacăra” din 16.VII.1981, p- 8. www.oacoromamca.ro 17 GENERAȚIA MARII UNIRI (I) 975 al „Consiliului național al unității române”. Deși departe de țară, fie că se afla la Paris, la Londra sau la Roma, el s-a numărat printre cei care, în ultimele luni ale războiului, au făcut totul pentru afirmarea în fața Europei a idealului național al românilor. Prezent, apoi, în delegația României la Conferința de pace, el releva cu satisfacție că „văd în jurul meu pe acei români care cei dintîiu au cerut intrarea în războiu încă din Septembrie 1914”, pentru a remarca, în continuare, că „aceiași cer azi o pace justă” 79. Desigur, fiind unul dintre cei care, la masa tratativelor de pace, ne-au apărat drepturile dobîndite pe cîmpul de luptă, el s-a con- fruntat, nu o dată, cu sentimente dintre cele mai contradictorii, văzîndu-și țara situată printre statele cu „interese limitate”. Dar, eforturile sale au fost răsplătite, așa cum singur va recunoaște, atunci cînd, adresîndu-se reprezentanților țării, mărturisea că el, care declarase că România nu putea fi adevărată fără pămînturile transilvane, „a avut bucuria sufle- tească, fără de margini, să iscălească tractatul de la Trianon, care con- sacră unirea pentru totdeauna a Ardealului cu Patria mumă” 80. Odată cu încheierea războiului, angajîndu-se la opera de refacere și consolidare a României noi, N. Titulescu se considera a face parte din generația Marii Uniri, ca unul „care am vrut războiul de la 1914, care am luptat, pe cît mica mea personalitate mi-o îngăduia, pentru ca unita- tea națională să se înfăptuiască, care în cabinetul d-lui Brătianu de la Iași am susținut morțiș necesitatea continuării războiului, [...] pentru că socoteam că ar fi bine ca România să înscrie o pagină de dezinteres mai mult in istoria mondială” 81 82. Pentru ilustrul diplomat, înfăptuirea idealului național a reprezentat rațiunea dinții a întregii sale activități politice și nu întîmplător, nici chiar în testamentul său el nu uita să noteze că „m-am considerat totdeauna ca un soldat al teritoriilor alipite României între 1918 și 1920” 8Z. LA GEnER.ATION DE LA GRANDE UNION (I) RfiSUMS L' parachevement de l’unittî naționale a represente l’acte dc volonte des Roumains de partout, affirmd ă Alba lulia, le ler decembre 1918. L’accomplissement de l’ideal național a reclame la mobilisation de tous Ies fils du pays, de sorte que tous ccux qui ont contribue, pendant la Premiere Guerre mondiale, â la realisation des aspirations seeulaires des Roumains sont entrcs dans l’histoire sous le noin de la generat ion de la Grande Union. La Roumanie nouvelle est, par consequent, l’oeuvre d’une generation hcîroîque, laquelle, au moment decisif des grandes victoires, a eu de politiciens qui se sont identifi^s intimement aux aspirations et aux interets de leur nation : I.I.C. Brătianu, N. lorga, Take louescu, ” „Adevărul” din 5.11.1919, p. 1. 80 D.A.D., 23 noiembrie 1932, p. 42. 81 Idem, 18 iulie 1921, p. 4106. 82 „Magazin istoric”, nr. 9, 1981, p. 10. www.dacoromanica.ro 976 GHEORGHE L FLORESCU 18 V. Goldi-j, Gh. Pop de Băsești, Șt. Cicio-Pop, N. Filipescu, Titu Maiorescur Octavian Goga, V. Lucaciu, I. Incnleț, I. Nistor, Barbu Ștefănescu- Delavrancea, Al. Vlaliuță, M. Sadoveanu, I.G. Duca, N. Titulescu, Duiliu Zainfirescu etc. Cette generation a ete une generation unique dans tont le processus evolutif historique rouinain; unique a etd egale- ment l’acte accompli par tous ceux qui se sont affirnies connne ses diri- geants. La generation de l’Union s’est tellement confondue avec la r&i- lisation de l’unite naționale, qu’on ne peut plus parler du lerd6cembie- 1918 sans nous rapporter, en ineme temps, â ceux qui ont decide, en ce temps-lâ, d’edifier un pays â l’echelle de leurs a.spirations. En essavant de mettre en evidenee la contribution de ceux qui se sont trouve â la tete de la generation qui a impose en Europe le'» droits historiques des Roiunains, l’auteur brosse quatre portraits succint s de quelques-uns de ceux qui se sont faits remarquer en tant que fonda- teurs de l’15tat național unitaire rouinain : Barbu Ștefănescu-Delavrancea» Octavian Goga, Vasile Goldi.ș, Nicolae Titulescu. www.dacoromanica.ro INVESTIGAREA ISTORIEI ROMÂNEȘTI ÎNCEPUTURILE ȘI DEZVOLTAREA ÎNVĂȚĂMÎNTULUI ECONOMIC ROMÂNESC PÎNĂ LA 1877* DE VAS1LE I3OZGA, IULIANA GIIERASLM începuturile învăță mint ului economic m țara noastră se situează in perioada descompunerii feudalismului și a apariției geimenilor capi- talismului. Destram irea economiei naturale și afirmarea crescândă a unor ii porturi marfaro-bănești pe fondul cărora au apărut piimele elemente capitaliste — au dus la contuiarea tot mai jionunțată a pieții naționale, la creșterea iolului economiei în viața societății. Afacerile comerciale, industiiale și agricole spoiesc ca volum și complexitate, săpînd la temelia \ echilor rînduieli feudale, iar între factorii care puteau contribui la dez- Aoltarea vieții economice se situa și învățământul. Vechile forme de instruire exclusiv practică a negustorilor și meseriașilor devin tot mai mult insuficiente, iar pioblemele tot mai complexe pe care le ridicau afacerile necesitau cunoștințe din ce în ce mai sistematice. Așa se face că in fluxul general al iluminismului românesc, al renașterii naționale prin cultură, au apărut și primele preocupări de predare a unor discipline cu catacter economic, fază premergătoare conturării unui învățămînt eco- nomie distinct, de sine stătător. Astfel, încă în hrisovul lui Alexandru Ipsilanti din 1776 se cerea introducerea în rîndul disciplinelor de studiu și a „științei economiei (a muncii practice agricole) și chiar știința economiei politice”’, acest fapt reflectînd — alături de alte aspecte — spiritul laic, raționalist și iluminist al hrisovului, deși obiectivele eclesiastice ale instrucției și educației nu erau încă părăsite. în Transilvania, la 1785 — după cum rezultă din cartea lui Ion Piuariu Molnar Economia stupilor, apărută la Viena în același an ,,orarul săptămînal aplicat la școalele românești din imperiu” prevedea (două ore pe săptămînă, marțea și vinerea de la 8 la 9) „citirea cărții de iconomia cîmpuhii” 2. Aceeași tendință este reflectată și de apariția în limba română a unor lucrări de economie rurală, cu caracter de tra- ducere sau compilație, cum au fost „Economia de cîmp (Povățuire)" dc * 8 *> Capitol din Tratatul da „Istoria Invățamlntului tn România11. 1 Ilic Popcscu Tciușan, Contribuții la studiul legislației școlare românești. Legea instrucției publice din 1864, Edit. didactică și pedagogică, București, 1963, p. 6. 8 Cf. Nicolae Albu, Istoria tnvâțâmtnlului românesc din Transilvania ptnă la 1800, Tip. „Lumina”, Blaj, 1944, p. 164 165. REVISTA DE ISTORIE”, Tom 3G, tir. 10, p. 977 988, 1983 www.dacoromamca.ro 978 VASILE BOZGA, IULIANA GHERASIM 2 I. Molnar (1806) și „Despre agonisirea viței de vie (învățătură)" de Miter- paher (1813) 3. D. P. Gobdelas, conducătorul școlii grecești din Iași, dădea la iveală după 1816, între altele, manualul didactic intitulat „Economia practică și generală" 4. în 1818, în cunoscuta sa „Înștiințare" adresată tinerimii, Gheorghe Lazăr preconiza (la litera C, punctul 4) să predea și „Gheodezia sau Ințe- neria •(—ingineria — n. a.) cîmpului cu Iconomia și Architectura”5 *. La rîndul său, Gh. Asachi stăruia în 1827 pe lîngă domnitorul loan Sandu Sturza ca în cadrul gimnaziului vasilian să se predea, printre alte materii, și cursul de „Iconomia pămîntească și politicească” 8, adică economia rurală și economia politică. în planul de învățămînt al gimnaziului românesc din Beiuș, întemeiat în 1828, figurau alături de alte obiecte de studiu, și „elemente de economie rurală” 7. Notăm și faptul că încă în deceniile 2 și 3 ale secolului al XlX-lea mai mulți dintre tinerii români trimiși la studii în străinătate se ocupau cu studiile juridice și economice 8. Noile condiții social-economice din țara noastră create în urma păcii de la Adrianopol (1829) — prin care a fost desființat monopolul turcesc asupra comerțului exterior al Principatelor iar producția și schimbul de mărfuri au luat un puternic avînt — au cerut schimbări și în domeniul învățămîntului. Acestea aveau să-și găsească consacrarea în Regulamentul Organic, intrat în vigoare la 1 iulie 1831 în Țara Româ- nească și la 1 ianuarie 1832 în Moldova. Punînd — cum se știe — temelia învățămîntului public în limba română în ambele principate, dispo- zițiile școlare ale fiecăruia din cele două Regulamente impuneau întoc- mirea unei legi speciale pentru aplicarea principiilor școlare prevăzute în cuprinsul lor 9. Aceste legi speciale au o mare importanță nu numai pentru dezvoltarea învățămîntului în general, ci și pentru progresul învățămîntului economic. Prevederile pentru acesta din urmă marchează un salt remarcabil față de perioada anterioară, fapt ce se constată atît din unele elemente ale structurii organizatorice preconizate, cît și din lărgirea cercului de discipline cu caracter economic ce uimau a se preda în gimnazii și școli academice, discipline ca : dreptul comercial, economia politică, economia pădurilor, economia industrială și practică, ținerea registrelor, economia cîmpului, statistica etc. Astfel, „Regulamentul școalelor publice din Principatul Țării Româ- nești", din 183210, prevedea discipline cu caracter economic în programul 3 E. Dcmetrescu, Influenta școalei economice liberale tn România tn veacul al XlX-lea, București, 1935, p. 22. 4 N. lorga, Istoria învățămîntului românesc, București, 1928, p. 158. Vezi și acad. V. Malinschi, Din trecutul învățămîntului economic, București, 1978, p. 14. 5 Vezi textul Înștiințării la G. Bogdan-Duică și G. Popa-Lisscanu, Vieafa și opera lur Gheorghe Lazăr, București, 1924, p. 17—22. 8 N. A. Bogdan, Orașul Iași. Monografie istorică și socială ilustrată, cd. a Il-a, Iași, 1914 (MCMXIV), p. 255. 7 St. Bârsăncscu, Florcla Bârsăncscu, Educația, tnvatamlntul, gindirea pedagogica din România. Dicționar cronologic, Edit. științifică și enciclopedică, București, 1978, p. 63. 8 Acad. V. Malinschi, op. cil., p. 15, 17. 9 întocmirea legilor speciale, ce se vor numi „Regulamente”, era cerută dc . rt. 364 din „Regulamentul Organic al Țării Românești” și dc art. 419 al „Regulamentului Organic al Moldovei”. 10 Vezi textul integral al „Regulamentului” la V. A. Urcchia, Istoria școalelor de la 1S00 — 1864, tomul IV, București, 1901,-p. 273 și urm. www.dacoromamca.ro 3 INVATAMINTUL ECONOMIC ROMANESC PlNA LA 1877 979 școlilor umanioare, precum și la cursurile speciale. La școlile umanioare se prevedea că „aritmetica se va împărți în două cursuri”, predate în clasele a treia și a patra, iar „după aceea, amîndouă părțile cursului de aritmetică se vor aplica la ținerea registrelor pentru tot felul de operații de negoț și de economia casnică. Teoria și practica vor fi temeiul acestei părți de învățătură” u. Se arăta apoi că profesorul va dezvolta numai sistema acceptată în școală, pe care „o va supune la toate combinațiile ce se pot întîmpla la ținerea registrelor în dopia scriptură*). Va da școlarilor model de deosebite registruri întrebuințate în negoț, ajutătoare și principale; le va tălmăci trebuința de a-și așeza luciările pe o contabilitate sigură și bine întocmită și a le adeveri prin bilanțuri potrivite. Profesorul va da școlarilor să facă toate lucrările trebuincioase pentru ținerea regulată a registrelor, atît ajutătoare cit și principale” * 12. Prevederi atit de amănunțite și stăruitoare reflectau clar intenția legiuitorului de a se forma <-ontabili apți să țină evidența afacerilor, în condițiile în care — ca urmare a evoluției interne și a accesului liber la comerțul internațional — de ei se simțea tot mai multă nevoie. Din cele trei cursuri speciale (de „legi”, matematică aplicată și agricultură practică, iiecare compus din trei „clasuri”), primul și al treilea conțineau în progiamul lor discipline cu caracter economic. Astfel, la „cursul legilor” urma a se preda în „clasul” întîi dreptul civil și comercial, iar în al treilea — istoria dreptului și economia politică13. Rețin atenția recomandările ce se fac în legătură cu rolul și modul de predare a acesteia din urmă; „Iconomia politică va fi și ea o parte din cursul special al legilor: această învățătură este oareșicum o îndeplinire a învățăturei legilor. La învățătura acestei științe piofesoiul se va rezema pe fapte ce se vor aduna din statistica deosebitelor țări. Statistica, fără a fi un obiect parti- cular de învățătură, se va întrebuința, cu toate acestea, adesea pentru a se da prin fapte principiulilor geneiale adeverire netăgăduită14 15. La cursul de agiicultuiă piactică se preda în anul al doilea un curs de „economia pădurilor”, iar în al treilea an urma să se predea „un curs de economie industrială” avînd drept obiect „dezvoltarea operațiilor indus- triale care pot fi îmbinate cu lucrările agricole” Notăm, în fine, că același „Regulament” școlar al Țării Românești prevedea în progiamul ultimului an (al cincilea) al „pensionatului pentru fete” ce se înființa în București — fapt simptomatic pentru orientările din epocă și disciplina de „ținerea registrelor” (art. 238) 16 17 *. în ce privește Moldova, legea specială elaborată pe baza prevederilor regulamentare se numea „Regulament al școalelor publice din Principatul Moldovei” 1?, adoptat in 1835 și prilejuind constatări similare în legătură u V. A. Urcchia, op. cit., p. 279, Subl. n.s. — V.B., I.G. *> dopia scriptură = dublă Înregistrare 12 Ibidem, Subl. ns. - V.B., I.G. 13 Op. cit., p. 275. « Op. cit., p. 285 - Subl. ns. - V.B., I.G. 15 Op. cit., p. 286. 18 Op. cit., p. 306. 17 Vezi textul integral al acestui „Regulament” la V. A. Urcchia, op. cit., p. 389 și urm., cuprinzind 234 dc articole. www.dacoromaiiica.ro 980 VASILE BOZGA, IULIANA GHERASIM 4 cu disciplinele economice. Astfel, programul școlilor academice conținea printre materiile de studiu pentru „facultatea juridică” : în anul I, „Sta- tistica Staturilor^ precum celor din Europa așa și celor din afară de Europa”, iar în anul III, „dreptul comercial și dreptul cambial”. Ciclul academic cuprindea și „două cursuri speciale extraordinare” și anume : cursul geometrico-practic și cursul economic. Acesta din uimă avea două clase, în prima învățîndu-se „istoria naturală și economia cîmpului în- deobște”, iar în a doua, cum preciza „Regulamentul”, „se va păși mai departe cu economia și cu a ei aplicație practică” ; apoi se va învăța știința forestieră și veterinăria”. De relevat, de asemenea, că în clasa a 111-a a școlii reale — formă de școală extraordinară — se prevedea a se studia „din aritmetică regula de trei, purtarea registrelor". Atenția acordată unor discipline (sau chiar „cursuri”) economice subliniază caracterul realist, modern al legiuirilor respective, precum și faptul că asemenea cunoștințe erau tot mai necesare, chiar dacă învăț ă- mîntul economic nu se contura încă în forme de sine stătătoare. Ele operau însă o lărgire de cadru, de concepție, care favorizau evoluția în această direcție. în anii ce urmează, pîuă la revoluția din 1848 — în contextul progresului general al instrucțiunii publice — au apăiut primele forme de învățământ economic, vizînd — cum eia firesc pentiu stadiul de atunci al dezvoltării celor trei țări române — mai ales domeniul comerțului. Astfel, la Sibiu a fost înființată în anul 1833 o școală de ucenici pentru comerț18. Un an mai tîrziu, în 1834, se deschide la Brașov Școala din Cetate, a cărei reorganizare și conducere este încredințată din 183 & lui G. Barițiu. în 1837 el introduce la această școală o clasă nouă (a patra) „pregătitoare pentru comerciu” 19, destinată tinerilor care voiau să devină negustori. în „programa cursului pregătitor pentiu comerciu” alături de „elementurile aritmeticii”, geografie, istoria lumii, gramatica și orto- grafia geimană și latină — figurau ca materii cu profil economic : cores- pondența comercială în limba română și geimană, istoria naturală” ca pregătire de cunoștința mărfurilor” și „începuturi de doppie, cu deprin- deri de tablă” 20 (contabilitate). Pentru „studiile comerciale” a fost numit profesor Emanoil I. Nichifor, traducătorul „Pravilei comeițiale... ” (1837) 21. în anii mmători își mai fac apariția : școala de ucenici pentru comerț din Brașov (1841), școala de ucenici pentru comerț din Cluj (1841) ți „școala pentru învățăcei de meserii și negustorie” din Blaj, înființată, probabil, în același an 22. * * * * * 30 31 M Vezi Ion Cojocaru, Școlile tehnice-profesionale și de specialitate din stalul român (1861 — 1918), Edit. didactică și pedagogică, București, 1971, p. 133. 13 Andrei Bârscanu, Istoria școalelor centrale române Gr. Or. din Brașov, Brașov, 1902, p. 30. Vezi și N. Albu, Istoria școlilor românești din Transilvania. 1800 — 1867, E.D.P. București, 1971, p. 115. 30 „Programa cursului pregătitor pentru comerciu” este inserată la sfirșitul broșurii intitulate „Cuvintare școlasticcască la examenul de vară In școala românească din Brașov, în cetate, zisă de G. Baricz” (6 Iulie 1837, tipografia lui loan Gottj. Cf. Andrei Bârscanu, op. cit., p. 30—31. 31 Andrei Bârscanu, op. cit., p. 30. 33 Cf. Ion Cojocaru, op. cit., p. 133. www.dacoromamca.ro 5 INVAȚAMINTUL ECONOMIC ROMANESC PlNA LA 1877 981 în Moldova, în 1838, se semnalează faptul că în clasa a IV-a a șco- lilor primare din Iași s-a predat contabilitatea, dispoziție care a durat numai un an 23. în 1842, în Țara Românească, lua ființă la Brăila pensionul de băieți Tullier, în a cărei programă analitică erau incluse ca materii eco- nomia politică și „socotelile de negoț” 21. în același an, pe lingă școala publică și normală din Brăila lua ființă „școala comercială” (sau „clasele comerciale” 26). Un moment plin de semnificație in evoluția învățămîntului românesc a intervenit în primăvara anului 1842, cind în programul de studii al Academii i J/i hă ilene s-a introdus și economia politică26. Aceasta repre- zenta nu numai o necesitate, ci și o inovație îndrăzneață, într-o vreme m care, în alte țări, respectiva materie nu-și ciștigase încă statutul unei discipline de învățămînt distincte 27. încredințat lui Ion Ghica, acesta și a inaugurat cursul la 24 nov. 5 dec. 1843, cu celebra sa lecție „Despre importanța economiei politice” 2*. Definind obiectul economiei politice, autorul nu se limita la considerente teoretice, ci sublinia, în același timp, că ea reprezenta „cea mai sigură chină în stare să lumineze întru cău- tarea înțelesurilor noastre materiale și morale” 29. Profesorul lega definirea noțiunilor științifice de năzuințele politice la ordinea zilei și, aluziv, pleda pentru unirea principatelor 3u. Legiuirile școlare reacționare din februarie 1847 au adus, precum se știe, daune învățămîntului. De menționat, insă, că „Proiectul de reor- ganizare a învățăturilor publice in Principatul Moldovei” preconiza ca in școlile de gradul II ce eiau prevăzute a '•e înființa la Iași, Botoșani și Galați să se predea (în anul IV). ilăitnri de alte materii, „deosebite compuneri comerciale și nzuale”, ,,doph scriptură” (=contabilitate), „principii de agronomie ” și „statistica comercială cu elementele econo- miei politice” 31. Iar in cadrul cursurilor „învățăturilor academice”, se prevedeau, printre altele, „Iconomia politică, Finanțile și Administrația”* 26 * 28 * 30 31 32, predate msă nu in românește, ei în franceză și alte trei limbi străine. Un alt document din 1847 („Tablou a școalelor publice în Moldova...”) atentă că în școlile reale din Moldova se predau, alături de alte materii, „Aritmetica cu aplicații la comerț” și „statistica aplicată a prin- țipatclor” 33 *. 33 N. E. Idieru, Istoria iniiă/amintului nostru comercial. Partea a doua... Invâlăminlul com reiat inferior și superior (lin lași, București. Tip G. A. Lăzărcscu, 1907, p. 6. 34 Ba du I. Pcriann, Istoria școalelor din orașul și judelui Brăila 1S32—1S64, Edit. Casei Școalelor, București, 1941, p. 27. 26 Op, cit,, p. 28 și urm. Printre materii figura și „dopia-scriptura” sau „învățătura ținerii registrelor”. 36 Gli. Zâne, Economia politică la Academia Miliăilcană, Iași. 1943, p. 1. 37 Acad. V. Malinsclii, op. cit,, p. 25. 28 Rezumatul lecției a fost publicat in revista „Propășirea”, an I, nr. 8 din 27 fe- bruarie 1844, p. 57 G2. 38 Loc. cit. 30 Ion Ghica, Opere, voi. I, Ed. pentru literatură, București, 1967, p. 23. 31 Petru Rășeanu, Istoricul inniipimintuliii secundar, Iași, Tip. Națională, 1906, p. XXXIV. 32 Ibidem. 33 A. D. Xcnopol și C. Erbiceaiui, Serbarea școlara de la Iași cu ocazia îniplinirei a cinci-zeci dc ani de la înființarea învățămîntului superior în Moldova. Acte și documente, Tip, Națională, Iași, 1885, p. 235. www.dacoromamca.ro 982 VASILE BOZGA, IULIANA GHERASIM 6 Revoluția din 1848 — moment de răscruce în istoria patriei — a avut o mare influență asupra întregii evoluții ulterioare a României moderne. înscriind în programul său marile probleme sociale și naționale ale țării, ea a avut urmări însemnate și de durată și asupra dezvoltării mvățămîntului și ideilor pedagogice, chiar dacă acest lucru se va produce mai tîrziu iar — în unele privințe — nu în toată amploarea preconizată de revoluționarii de la 1848. Principiile generale proclamate de revoluție în materie de învățămînt vizau, desigur, și învățămîntul economic. Con- cret, „Proiectul de Constituție pentru Moldova” prevedea ca negustorii să fie pregătiți în școala comercială delaGalați, înființarea unor școli prac- tice de meserii, de comerț și navigație. Rețin atenția, în această perioadă și ideile lui Ion Ghica privind organizarea învățămîntului. în cadrul proiectului său o importanță deosebită se acordă învățămîntului economic34. Ion Ghica pleda pentru îndrumarea tinerilor spre profesiuni lucrative. Înfrîngerea revoluției a avut, precum se știe, urmări dureroase asupra școlilor, ele fiind, de altfel, închise, pînă în 1851. în acest lăgaz au fost elaborate noile legiuri școlare : ,,Noua programă de învățătură” (octombrie 1850) în Țara Românească și „Așezămîntul pentru reorgani- zarea învățăturilor publice în Principatul Moldovei”, intrat în vigoare în 1851. Ambele legiuiri conțin prevederi importante și pentru învățămîntul economic. Astfel, reglementarea din Țara Românească prevedea în „pro- grama gimnazială pentru București și Craiova” să se predea, printre alte materii, „Aritmetica aplicată la operai ii comerciale și ținerea registrelor”35 36. La „facultatea de legi” înființată în cadrul Colegiului Național „Sf. Sa va” — redeschis de la 1 ianuarie 1851 — erau cuprinse, printre alte materii, dreptul comercial și economia politică, „spre a se da idei exacte și adevărate despre formarea bogățiilor, negoțului, industriei și despre netăgăduitele baze ale proprietății” 38. Motivarea utilității economiei politice avea însă și un sens reacționar: „fiindcă ea este mai bine în stare a combate ideile periculoase și sociale prin mijlocul cărora s-a căutat în ultimul timp a se ataca dreptul de proprietate” 37. în ce privește „Așezămîntul” din Aloldova, printre alte merite cu caracter progresist, îl avea și pe acela că proclama pentru prima dată la noi — necesitatea înființării de școli tehnice și economice (de agricultură, industriale) numite școli reale 38. Ele urmau să fie școli de rang secundar. „Așezămîntul” din 1851 prevedea înființarea unor asemenea școli reale la Iași, Botoșani și Galați, cu durata studiilor de 5 ani. în ultimii doi ani urmau a se preda materii ca : statistica, „economia rurală” și ele- mente de himie (=chimie—n.a.) cu aplicație la agricultură și industrie”, „științele comerciale, între care și condica de comerț și de cambii”, „Dopia 3< Cf. IJie Popescu Teiușan, Legislația școlară feudală tn Țările Române, in Contribuții la istoria învăfămtntului românesc, E.D.P., București, 1970, p. 78 79. 36 N. E. Idieru, op. cit., p. 41. 33 Universitatea din București, 180i — 196i, București, 1964, p. 22. 37 Istoria României, IV, Edit. Academiei, București, 1964, p. 693. 38 Șt. Bârsănescu, Florela Bârsăncscu, op. cit.t p. 78. www.dacxiroinamca.ro 7 INVAȚAMINTUL ECONOMIC ROMANESC FINA LA 1877 983 scriptură” (adică contabilitate), „Istoria comerciului și aceea a invențiilor”, „Geografia comercială” 39. Punerea în aplicare a acestor prevederi a fost însă serios influențată de vicisitudinile frămîntatei epoci dintre înfrîngerea revoluției și unirea din 1859. Așa se face că școala reală din Iași, înființată în 1858, își va înceta în scurtă vreme activitatea40, iar cea din Botoșani va rămîne numai pe hîrtie41. Școala reală din Galați, înființată tot în 1858, va intra din 1864 în regimul legii instrucțiunii publice 42. Nici alte proiecte — cum a fost cel din 1855 relativ la înființarea unei școli de comerț la București, sau cel din 1858, privind întemeierea în același oraș a unui institut „filologic-științific-comercial”, inițiat de un comitet în frunte cu AI. Antouiu-Canini43 n-au putut fi înfăptuite. Toate aceste străduințe, din ambele Principate, fie că au avut o aplicare efemeră, fie că au rămas în stadiul dc proiect, erau însă expresia grăitoare a unor necesități de dezvoltare social-economică adînc resim- țită. „Trebuința de cunoștințele contabilității era motivat, de pildă, proiectul din 1855 este mai cu deosebire simțită aici: atît la contoa- rele neguțătorilor, cit și la exploatarea moșiilor pentru epistații îngriji- tori de moșii, pe care îi căutăm și nu-i găsim” 44. Pe de altă parte, stră- duințele menționate, ca și altele nemenționate aici, constituie fertile căutări care au pregătit rezolvarea problemei învățămîntului economic atît ca idei pedagogice, cît și ca structuri organizatorice — în anii de după unirea din 1859. Pentru Transilvania, unde românii întîmpinau în continuare greu- tăți ce decurgeau din opresiunea socială și națională, reținem, în acest interval, numai un „curs de seară pe seama ucenicilor și a calfelor de k piăvălii”, înființat în 1857, cu concursul „Grciniului comercianților români din Brașov”. Cursurile au început cu regularitate în 1861 și au durat pînă în 1886 4S 46. Ele aveau „două despărțăminte : unul pentru înce- pători și altul, în care să se predea cele mai de lipsă cunoștințe pentru un viitor comei ciant”48. Alateriile din program erau adecvate acestor scopuri, cuprinzind, între altele: „socoteala neguțătorească”, „cores- pondența nemțească și românească”, „contabilitatea simplă”, „ceva din dreptul cambial”, „geografia comercială, cu deosebire a țărilor cu care poartă negoț românii” 47. In pregătirea condițiilor necesare pentru o corespunzătoare așe- zare a învățămîntului economic, în dezbaterea problematicii acestuia corelativ cu cerințele dezvoltării moderne, în stimularea interesului public pentru problemele economice, inclusiv ale învățămîntului economic, un ” Vezi „Așczămint pentru organizarea Învățăturilor publice in Principatul Moldovei (Regulamentul școlarii!)”, Iași, 1851, Cf. Ion Cojocarii, op. cit., p. 219—220. 46 N. E. Tdieru, op. cit., p. 44. 41 Acad. V. Malinschi, op. cit., p. 46. 43 N. E. Idieru, loc. cit. 43 N. E. Idieru, Istoria tnoăfămintului nostru comercial, Partea întiia, Tip. G. A. Lăz.ă- rescu. București, 1906, p. 44; acad. V. Malinschi, op. cit., p. 46—48. 44 Cf. acad. V. Malinschi, op. cit., p. 46. 48 Andrei Bârseanu, op. cit., p. 127—128. 46 Op. cit., p. 127. 47 Op. cit., p. 127-128. www.dacaramanica.ro -984 vasile bozga, iuliana gherasim 8 rol important a jucat activitatea publicistică a unor personalități ca Nicolae Bălcescu, Ion Ghica, Nicolae Suțu, Dionisie Pop Marțian, Ion lonescu de la Brad, Mihail Kogălniceanu și alții. în țară se aduc cărți de economie politică, încep să fie traduse unele manuale străine din această disciplină, se publică — alături de numeroase articole din presa timpului manuale și cărți originale eu subiect economic48. Sporește treptat și interesul unor autori străini pentru posibilitățile de legături economice ale țărilor lor cu ținuturile românești, interes reflectat intr-o bogată literatură49 * 51. Continuate și după 1859, toate acestea își vor avea partea lor de contribuție la rezolvarea ce se va da odată cu reorgani- zarea întregului învăț ămînt și problemelor învățămîntului economic. ÎNVĂȚĂMÎTU1. ECONOMIC DUPĂ FORMAREA STITIU-LI NAȚ1ON \L ROMÂN Unirea Principatelor deschide epoca in care învățămîntul româ- nesc a început să se constituie intr-un sistem modern și complet (de toate gradele), în care aspirațiile generației eroice de Ia 1848 vor începe să prindă viață. Noul cadru statal va face nu numai posibilă, dar și nece- sară ridicarea pe o nouă treaptă și a învățămîntului economic. între fac- torii favoiizanți ai unei ataii evoluții eia și împrejurarea că însuși dom- nitorul Unirii manifesta interes și competență iu problemele economice. Se știe, de altfel, că m anii studiilor juridice urmate la Paris Cuza fusese ales membru al Societății economiștilor din capitala Franței)30. Problemele învățămîntului inclusiv ale celui economic s-au situat de la început în atenția lui Al. I. Cuza. încă în mesajul adresat Camerei la 6 18 decembrie 1859 el sublinia dezideratul ca instrucțiunea să răspundă la adevăratele nevoi ale societății românești31. „Avem tot[ul] de creiat — arăta domnitorul a întemeia creditul nostru public, a. deschide drmmni, a face poduri, a împodobi și a sănătăți orașele, a lărgi porturile, a înflori comerciul, a încuraja industria ... a săpa canaluri, a întinde linii de drumuri de fier pe suprafața pămîntului nostru pentru îi lesnirea comunicărilor și intr-un cuvînt a dezvolta toate stabilimentele publice” 52 53. Un astfel de program necesita nu numai mari eforturi finan- ciare, dar și o largă dezvoltare a tuturor formelor de invățămînt, pregă- tirea specialiștilor trebuitori. „Starea de azi a Bomâniei și viitorul ei sublinia, în această ordine de idei, Vodă Cuza cer numaideeit o facultate de știință economică și administrativă, precum și o facultate de știință agronomică, industrială și comercială. Administratori financiarț, agricultori, industriali, comercianți eată oamenii de cari avem mai sim- țită trebuință” 33. 48 Cf. acad. V. Malinsclii, op. cil., p. 29 30. 48 V. Slăvescu, Literatura economică românească ptna la Unirea Principalelor, București, 1914, p. 8. Cf. și acad. V. Malinschi, op. cit., p. 30. 60 A. D. Xcnopol, Istoria Românilor, ed. a IlI-a, voi. XIII, p. 11. 51 Vezi Constantin C. Giurescu, Viața și opera lui Cuza Vodă, Edit. științifică, București, 1966, p. 406. 52 C. C. Giurescu, op. cil., p. 381. 53 „Instrucțiunea Publică”, 18 ianuarie 1860, p. 5 6, Vezi și C. C. Giurescu, op. cit., p. 106 ; Dan Bcrindei, Inoățămtnlul In anii Unirii Țărilor Române in „Revista de Pedagogic”, VIII, 1959, nr. 1, p. 83. www.dacanHnanica.ro 9 INVAȚAmINTUL ECONOMIC ROMANESC PInA LA 1877 985 De la enunțurile programatice la punerea lor în practică a fost însă o anumită distanță, determinată de faptul că aproape totul era de făcut, că măsurile de aplicare trebuiau studiate, elaborate și legiferate, de fi’îna pe care o reprezentau inerția și interesele contrare ale moșierilor sau ale celor insuficient edificați și — nu în mică măsură — de dificultă- țile obiective izvorîte din lipsa fondurilor, a edificiilor necesare, a cadrelor didactice de specialitățile corespunzătoare. Este deci explicabilă stăruința cu care diverși economist’’ și publi- ciști ridică problemele necesității dezvoltării învățămîntului economic. Dintre ei se relevă D.P. Marțian, statistician, economist, întemeietorul primelor reviste economice de specialitate din Eomânia. .,Lipsa de in- strucțiune comercială — scria el în 1861 — este cea mai mare piedică în silința de a ridica comerciul național” M, criticînd faptul că guvernul nu înființase încă „cele două școli comerciale proiectate în bugetul anului trecut” M, ca și lipsa de inițiativă a comercianților înșiși, care ar fi trebuit să se arate primii interesați în înființarea lor. „Guvernul — scria el mai departe — este dator comerciului cu o școală mai înaltă, adecă academie său facultate de, comerciu, este dator să ajute înființarea școlilor secondarii de comerciu în orașe unde neguțătorii, simțind trebuința, au luat iniția- tiva pentru a o întemeia, dar nu au destule mijloace pentru a o și înzestra p6 deplin” 5°. Cele două școli comerciale au fost înființate — una în București, alta in Galați —în septembrie 186 4 67, dar pînă la întemeierea Academiei Comer- ciale preconizate de Marțian va trece mai bine de o jumătate de veac. între timp, la Brăila, în 1863 luase ființă o școală particulară comer- cială 68 precum și o școală reală, deschisă la 6 decembrie același an* 55 * 57 * 59 60 (școa- lă ce va fi transformată în 1867 în gimnaziu). Școala reală era „destinată să formeze oameni cu cunoștință pentru viața practică” 80, fiind o școală de rang secundar cu caracter comercial61. Acest lucru este dovedit de faptul că în clasa a IlI-a, la „compuneri diverse” se includeau și epistole, petițiuni, contracte, îndeletnicire continuată și în clasa a IV-a, dar mai ales de faptul că „științele comerciale” se predau în toate clasele, de la a> l-a la a IV-a ®2. Cît privește cunoștințele de geografie, ele priveau — eon foi m programei — „geografia și statistica Europei, Asiei, Americei, eu speciale atențiuni la importanța comercială a lor”, în timp ce la limbile străine un capitol aparte era destinat corespondenței în limba respectivă 63. 64 D. P. Marțian, f Instrucția comercială, in „Anale economice. II, 1861, tr. I —IV, p. 87. 55 Ibidcm. i 56 Idem, p. 89. Subl. ns. V. B., I.G. 57 V. A. Urechia, Istoria școalelor de la 1800 — 1864, voi. III, București, 1894, p. 230. Vezi și Oct. Popescu, Un veac de existentă a școlii comerciale din București, în „învățămintul profesional și tehnic”, nr. 5—6/1964, p. 94 97. ' 58 Radu I. Pcrianu, op. cit., p. 114 și urm. 59 Op. cit., p. 90. 60 Op. cit., p. 93. 61 Op. cit., p. 104. 63 Op. cit., p. 94 și urm. 83 „Colecțiunea legilor, regulamentelor, programelor și diferitelor decisiuni și dispozițiuni ale acestui departament de la 1864—1901, adunată și publicată sub îngrijirea D-lor. C. Laseăr și I. Bibirl” (In continuare : Laseăr și Bibiri, „Colecfiunca legilor...”, voi. I), Impr. Statului. Bucufești, 1901, p. 905—907. - . www.dacaramamca.ro 986 VASILB BOGZA, IULIAN A GHERASIM 10 în anii premergători adoptării legii instrucțiunii mai reține atenția faptul că în cadrul facultăților de drept de la Universitatea din Iași (în- ființată în 1860) și de la cea din București (înființată în 1864) au fost predate de la început cursuri de economie politică. La Iași, primul profe- sor la această disciplină a fost Ion Strat, viitorul ministru conservator, în timp ce la București, A. Vericeanu a fost preferat lui Dionisie Pop Marțian rămînînd ca posteritatea să-i trieze după valoarea reală. Unele cursuri de economie politică s-au ținut, de asemenea, la Școala națională de poduri și șosele, ca și la Școala centrală de agricultură de la Pantelimon. Ajungem astfel, în ordine cronologică, la Iert.a instrucțiunii din 1864, promulgată la 25 noiembrie și publicată în „Monitorul” din 5/17 decembrie 1864 64 65, lege de importanță cardinală pentru învățămîntul româ- nesc. Ne vom limita aici a examina însemnătatea ei pentru învățământul economic. în cadrul așezării sistematice a învățămintului pe cele trei trepte (primar, secundar și superior), își găseau un loc statornic și școlile reale, ca formă a învățămîntuhii secundar. Ele aveau ca scop — conform art. 199 al legii instrucțiunii — „a da învățătura trebuincioasă pentru exer- citarea unei arte sau profesiuni”. Municipalitățile sau orice altă persoană puteau fonda — cum glăsuia art. 200 — „școale reale sau a subvenționa pe cele existente”. în afară de cele trei școli de agricultură (art. 207) și de școlile de industrie, preconizate a se înființa în 7 orașe (art. 208), legea instrucțiunii prevedea și înființarea unor școli de comerț. „Se vor institui — arăta articolul 214 — școale de comerciu în orașele București, Iași, Galați, Brăila, Ploiești, Craiova și Turnu-Severin”. în aceste școli urmau a fi primiți elevi între 12 și 18 ani, care aveau „cunoștințele claselor primare”. Durata studiilor în școlile de comerț era de patru ani, ceea ce însemna (cf. art. 94 al legii) că ele erau proiectate ca gimnazii. Obiectele de studiu în școlile de comerț — obiecte înserate, spic deosebire de celelalte școlii reale, chiar în textul legii — erau urmă- toarele : „Limbile străine; Dreptul comercial și maritim; Aritmetica, cal- culul mintal și comptabilitatea; Geografia comercială; Elemente de geome- trie și desemn liniar; Elemente de fizică, chimie și mecanică; Corespondența comercială; Economia politică și dreptul administrativ; Hfanipulațiuni aplicate la studiul mărfurilor și la descoperirea falsificărilor” (art. 216 — Snbl. ns. — n.a.) 66. După cum rezultă din „Programul Școalelor comerciale. 1864” nu erau omise, firește, nici limba română și istoria, iar alături de desen se preda și caligrafia 67 *. Limbile străine ce se predau erau — în ordinea din programă — italiana, franceza, greaca și germana, iar geografia con- ținea și elemente de statistică 6S. Acest program va dura pînă după 1877, cînd va fi modificat prin lege69. Cum aceste modificări nu afectau în 64 Acad. V. Malinschi, op. cil., p. 35. 66 „Monitorul” nr. 272 din 5/17 decembrie 1864, p. 1291 1294. 66 Loc. cil. 67 Lascăr și Bibiri, ,,Colec(iunea legilor...”, voi. I, p. 902 905. 03 Idem. 69 Cf. C. Nicolae, Organizarea și eoni inului tnuă[ămtnlului profesional și tehnic din Româ- nia. Aspecte din perioada 1864 — 1948. E.D.P., București, 1973, p. 48—49. www.oacaromamca.ro 11 INVAȚĂMINTUL ECONOMIC ROMANESC PINĂ LA 1877 987 profunzime prevederile legii instrucțiunii, ea rămîne, practic, în vigoare (în ce privește reglementarea învățămîntului comercial) pînă la legea Carp (1893), adică circa trei decenii. Conform legii instrucțiunii fiecare elev al școlilor de comerț plătea ,,o pensiune anuală de zece galbeni”. Uima însă ca statul să fondeze, în fiecare din aceste școli, „cîte douăsprezece stipendii pentru școlarii ce< fără mijloace sau ale căror mijloace nu ar fi îndestule”. Articolul 218 al legii instrucțiunii prevede că „municipalitățile orașelor vor contribui spre a procura localul școalei, mobile și lemnele de încălzit” și că aceste municipalități pot fonda și ele stipendii (burse). Merită a fi relevat și faptul că în programa liceelor — ca elemente importante pentru formarea concepției generale a elevilor, dar și în proce- sul pregătirii lor — erau incluse (cf. art. 116) și discipline economice sau avînd serioase tangențe cu economia, precum : sistema legală a măsurilor și greutăților, elemente de ținerea registrelor, geografia statistică, ele- mente de economie politică și de drept administrativ. în ce privește învățămîntul superior, legea instrucțiunii nu pre- vedea, din păcate, înființarea propusei facultăți economice, dar în pro- grama facultății de drept se cuprindeau — între alte discipline — și unele ca : dreptul comercial, dreptul public și administrativ, precum și economia politică (art. 251). Deși solid gîndită în latura ei de principiu, legea instrucțiunii din 1864 rămînea, precum se vede, incompletă în edificarea învățămîntului economic — limitîndu-se a-i crea numai treapta secundară (deocamdată doar gimnazială) — și, la fel ca pe ansamblu, nu prevedea în destulă măsură condițiile materiale ale aplicării ei. Cu toate aceste neajunsuri — în parte obiectiv determinate, și explicabile istoricește prin stadiul de dezvoltare a economiei — legea instrucțiunii însemna un serios pas înainte și în reglementarea învățămîntului economic. în anii următori, în afară de școlile de comerț din București și Galați create în 1864 (și încadrate apoi în regimul legii instrucțiunii) au fost înființate școli de comerț la Brăila (1871) 70, Buzău (1872) 71, Ploiești (1874) 72, Craiova (1877) 73, Iași (1880) 74. La început aceste școli s-au izbit de greutăți de dotare, lipsa unor profesori de anumite specialități, fluctuația mare a cadrelor didactice etc. Nu întotdeauna se realiza un just echilibru între materiile teoretice și cele practice, elevii fiind se pare, prea încărcați cu materii teoretice. Sprijinul acordat școlilor comerciale de către Camerele de Comerț și de municipalități a rămas slab comparativ cu aportul statului, atît în etapa de care ne ocupăm, cît și mai tîrziu. Așa se face că, în total, între 1864 — 70 I. Cojocarii, op. cit., p. 139—140. 71 Op. cil., p. 142 ; menționează că a fost înființat „Gimnaziul Tudor Vladimirescu, Buzău. Școală numită reale comerciale”. 72 N. E. Idicru, Istoria inoăfămintului nostru comercial. .. 1 nuălăminlul comercial din Ploiești, București, 1997, p. 8 și urm. Cf. și I. Cojocaru, op. cit., p. 111. 73 N. E. Idicru, Istoria tnvălăminlului nostru comercial... 1 noăfăminlul comercial infe- rior și superior din Craio > i. București, 1909, p. 7 și urm. Cf. și 1. Cojocaru, op. cit., p. 140— 111. 74 N. E. Idicru, Istoria tnoătămtntului nostru comercial... Inoâfiimintul comercial inferior -și superior din Iași, București, WWWt(KiCOIQlI18111C&.rO 3 - c.1547 9 988 VASHaE BOZGA, IULIANA GHERASIM 12 1905 din bugetul statului s-au alocat pentru învățămîntul comercial 9 milioane lei, Camerele de Comerț au contribuit cu 858 000 lei, iar din bugetele locale (județene și orășenești) s-au mai obținut abia 273 000 lei ’®. Cu toate acestea, învățămîntul comercial contribuie în măsură crescîndă la formarea personalului trebuitor acestei importante ramuri a economiei naționale, ca și pentru bănci și administrație. LES D^BUTS ET LE DPVELOPPEMENT DE L’ENSEIGNEMENT economi qle boumain jusqu’en 1877 RIiSUMfi Les auteurs de la presente etude examinent le processus de constitu- tion de l’enseignement âconomique roumain, appelâ ă jouer un râie impor- tant dans la modernisation de la vie ăconomique et sociale de Boumanie. La phase de developpement de cet enseignement, qui va jusqu’ă l’union de 1859, pose des jallons importants, mais ne conduit pas encore ă l’auto- nomisation de formes distinctes d’enseignement âconomique. Ce n’est qu’apres l’Union des Principautds, dans les conditions creees par la ,,loi de l’instruction” de 1864 qu’est devenue possible cette autonomisation exigee par la năcessitd de former des spâcialistes dans le domaine de l’economie, dont le developpement devenait, peu ă peu, toujours plus complexe. Les auteurs examinent sur la base d’un ample materiei documentaire l’âvolution de cette crâation institutionnelle qui connaît comme suite de la conquete de l’inddpendance d’Etat en 1877 une nouvelle impulsion. 7TTZ7T X. r ^WWw dacQromanica.ro Cf» acad. V. Mahnscni, op. czg, p. 49. REALITĂȚILE ETNICO-ROLITICE DE LA DUNĂREA DE JOS ÎN SECOLELE XI-XII ÎN CRONICA LUI MIHAIL SIRIANUL (I)’ DE VICTOR SPINEI Ideea că izvoarele scrise ale epocii medievale sînt practic epuizate din punct de vedere al posibilităților de a mai furniza noi informații referitoare la istoria românilor în primele secole ale mileniului al II-lea •este împărtășită în mod tacit de unii istorici. O asemenea concepție decurge desigur de la aprecierea că sursele narative și diplomatice privind spațiul carpato-balcanic sînt relativ reduse numeric pentru primul sfert al mileniului al II-lea și de la premisa că ele au fost deja valorificate de cercetători. Fără îndoială că cea mai mare parte a colecțiilor de cronici și de acte diplomatice provenind din țările învecinate cu ținuturile unde au locuit românii au intrat de mult în atenția celor interesați de istoria românească, iar cercetările viitoare oferă desigur puține perspective opti- miste pentru identificarea informațiilor noi de reală consistență. Cu toate acestea, demersurile stăruitoare în direcția depistării de date inedite asupra populației românești din primele secole de după Anul o mie s-au soldat nu o dată cu rezultate pozitive, mai ales atunci cînd aria cerce- tărilor a inclus teritorii îndepărtate de zonele locuite de români, rămase, în parte justificat, la periferia interesului istoriografiei cu preocupări axate cu precădere asupra spațiului carpato-balcanic. O astfel de situație ne este oferită de cronica lui Mihail Sirianul (1126 1199) scrisă la sfîrșitul secolului al Xll-lea, care menționează pe vlahii din Peninsula Balcanică în ultima parte a secolului al Xl-lea, cou- țimnd totodată și alte referiri privind realitățile etnice și politice de pe ambele maluri ale Dunării inferioare. Întrucît personalitatea lui Mihail Sirianul și opera sa au rămas cvasinecunoscute în istoriografie, conside- răm util ca pentru început să evocăm în rîndurile de mai jos principalele repere biografice asupra sa1 și a cadrului politic și cultural în care și-a desfășurat activitatea. __________________ ★ 1 Despre viața și opera lui Mihail Sirianul, cf. V. Langlois, Preface, în Chroniquc de Michel le Grand, patriarche des Syriens jacobiles, traduile pour la premiere fois sur la uersion armânienne du prdlre Ischok par Victor Langlois, Veneția, 1868, p. 1 16 ; A. Wirtli, Aus orien- lalischen Chroniken, Frankfurt a.M., 1892, p. 62 84; W. Wriglit, A Shorl Hislory of Syriac Lileralure, ed. a 2-a, Amsterdam, 1966, p. 250—254 (prima ediție apărută în 1894); R. Duval, Ancienncs lilteralures chreliennes, II, La litteralure syriaquc, ed. a 2-a, Paris, 1900, p. 207—208 și 400 401; C. Brockelmann, Die syrische und die chrislich-arabischc Litteratur, în C. Brockel- „REVISTA DL IS1ORIE”, Tom 36, nr. 10, p. 989 1007, 1983. www.dacoromanica.ro Patriarhul iacobit Mihail I, cunoscut îndeosebi sub numele de Mihail Sirianul, Mihail cel Mare sau Mihail cel Bătrîn 2, s-a născut în anul 1126 la Melitene (Malatya), tatăl său — din familia Qindasî — fiind preot în localitatea respectivă (III, 330)3. în vremea cînd viitorul înalt prelat și cărturar vedea lumina zilei, orașul Melitene, un vechi centru din estul Asiei Mici, situat în dreapta Eufratului, făcea parte din posesiunile turcilor din dinastia Danismend. Din anul 934, cînd a fost recucerit de la arabi, pînă în ultimele decenii ale secolului al Xl-lea, Melitene a aparținut Imperiului bizantin 4, intrind temporar în mîinile turcilor selgiucizi în 1067, în timpul stăpînirii vremel- nice a Eudokiei Makrembolitissa, văduva lui Constantin X Dukas Stăpînirea bizantină în răsăritul Asiei Mici a fost definitiv compromisă după ce Alp-Arslân (1063—1072) a obținut în anul 1071 strălucita vic- torie de la Mantzikert (Malâzgird), cînd înfrînge și ia prizonier pe împă râtul Eoman IV Diogenes 8. Pătrunderea spre apus a turcilor selgiucizi a provocat exodul unei părți a armenilor, care în ultimul sfert al secolului al Xl-lea au reușit să dobîndească autonomia politică în Cilicia și la Me- litene. în acesta din urmă avea să ajungă conducător Gabriel (III, 173— 174, 180), care cu tot ajutorul dat de principele normand al Antiohiei, Bohemond, n-a fost în măsură să reziste ofensivei Daniămendizilor de la Sivas, declanșată în anul 1101 (III, 187—188) 7. La numai cinci ani după mann, J. Leipoldt, F. N. Finek, E. Littmann, Geschichie der christlichen Lilleraturen des Orients, Leipzig, 1907, p. 58—59 ; F. Haase, Die armenische Rezension der syrischen Chronik Michaels desGrossen, I și II, in „OricnsChristianus,”NS, V, 1915,1, p. 60—82 și 2, p. 271—284 ; A. Baumstark, Geschichie der syrischen Lileralur mit Ausschluss der christlich-palăslinensischen Texte, Bonn, 1922, p. 298—300 ; J. B. Chabot, LitUralure syriaque, Paris, 1934, p. 125 127 ; I. Ortiz de Urbina, Palrologia syriaca, Roma, 1958, p. 207 ; A, Liidcrs, Die Kreuzzuge im Urleit syrischer und armănischer Quellen, Berlin, 1964, p. 5 — 13; J. B. Segal, Syriac Chronicles as sources material for the history of Islamic peoples, tn Historians of the Middle Easl, cd. B. Lewis și P. M. Hoit, Londra, 1964, p. 255—256. Ne-a rămas inaccesibilă: J.-S. Assămani, Bibliolheca Orienlalis Clemenlino-Valicana, II, Roma. 2 Acest din urmă apelativ, utilizat foarte rar, l-a primit spre a-1 deosebi dc nepotul său, Mihail ccl Tinăr, zis Yeshu Scphethana sau „Buze mari”, devenit patriarh intrus la Melitene între 1199 și 1215. Cf. W. Wright, op. cil. p. 250, nota 3. 3 Pentru a nu aglomera aparatul critic, amănuntele biografice si evenimentele politice relatate de autor In cronica sa vor fi citate codificat In text, utiliztndu-seurmătoarea ediție : Chronique de Michel le Syrien, palriarche jacobite d’Antioche (1166 — 1199), ediție pour la premiere fois el traduile en frangais par J. B. Chabot, Paris, I, 1899 ; II, 1901; III, 1905 : IV (Texte syriaque), 1910. în paranteză este trecut cu cifre romane numărul volumului, iar cu cifre arabe pagina la carc se fac referirile evocate de noi. 4 E. Honigmann, Malatya, în Enzyklopaedie des Islam, III, Lcidcn-Lcipzig, 1936, p.214—216 ; F. Tinnefeld, Die Sladl Melitene in ihrer spălerenbyzanlinischenEpochc (934 1161). în Ades du XIV* Congres internațional des eludes byzantines, Bucarest, 6 — 12 seplembre 19 <1, II, București, 1975, p. 435—443. 8 Michaelis Attaliotae Historia, cd. Im. Bckker, Bonn, 1853, p. 93. Invazia selgiueidă. asupra „celebrului oraș Melitene” este datată de Matei din Edessa (Urha) in anul 507 al erei armene (= 7.3.1068—1069 e.n.). Cf. Matthieu d’Edessc, Chronique, cd. E. Dulauricr, Paris, 1858, p. 107. 8 A. A. Vasiliev, Hisloire de l’Empire byzantin, I, Paris, 1932, p. 467 471: C. Cahcn, La campagne de Mantzikert d’apris des sources musulmanes, In „Byzantion”, IX, 1934, 2, p. 613—642 ; M. A. Mehmed, Istoria turcilor, București, 1976, p.82 și urm. ;D. A. Zakythinos, Byzantinische Geschichie, 324 — 1071, Viena—Kdln —Graz, 1979, p. 255—259. 7 F. CLalandon, Les Comnene, II, Jean II Comnine (1118—1143) el Manuel I Comnene- (1143—1180), Paris, 1912, p. 40, 103 — 104; Ch. Diehl, L. Oeconomos, R. Guilland, R. Grousset, L’Europe Orientale de 1081 â 1453 (Histoire du moyen âge, cd. G- Glotz, IX, 1), Paris, 1945, p. 438 și 517. www.dacoramanica.ro aceasta orașul a fost preluat de sultanatul de Buni, denumit și de Ico- nium (III, 192), pentru apioape două decenii, după care a reintrat în posesia principilor din ramura Daniămendizilor (III, 219—220) 8 *, fără ca disputele să se încheie aici. Amănuntele biografice asupra lui Mihail Sirianul sînt destul de sără- căcioase, mai cu seamă pentru perioada anterioară ocupării jilțului mitro- politan. înainte de acest însemnat moment din viața sa fusese arhiman- drit la vestita mănăstire de la Bar Sauma (III, 327, 330) — denumită după sfîntul omonim — din apropierea orașului său natal. în această calitate s-a preocupat de construirea unui canal de aducțiune a apei din munți pînă la lăcașul monahal, canal terminat în anul 1163 (III, 321—323). Data intrării în mănăstire și modul în care se desfășurase pregătirea pentru viitoarea sa înaltă carieră ecleziastică nu ne sînt relevate nici în lucrările sale și nici în acelea ale contemporanilor. Din motive necunoscute, a re- fuzat titlul de episcop la Amid (III, 327), pentiu ca, la scurtă vreme după aceasta, în anul 1166, să fie ales — la vîrsta de 40 de ani — în fruntea Bisericii iacobite, urmînd în această înaltă demnitate patriarhului Atha- nasie VIII (1138—1166). Alegerea sa a fost foarte disputată întrucît unora dintre mitropoliții și episcopii electori nu le convenea atitudinea intransigentă a arhimandritului de la Bar Sauma. între altele, i s-a făcut semnificativa recomandare : „Nu căuta rigurozitate în timpurile pre- zente, ci ține seama de slăbiciunea acestei generații !” Numai intervenția prestigiosului episcop și cărturar Dionysios bar Salib(h)i a decis sinodul să-l recunoască drept patriarh (III, 330). Consacrarea sa a avut loc la 18 octombrie 1166 (III, 331), Mihail I menținîndu-se ca primat iacobit „de Antiohia” timp de peste 33 de ani. Asupra activității sale în calitate de patriarh, precum și ca om de litere, găsim referii! succinte la compatriotul său, ilustrul cronicar, teolog și cărturar Gregorius Abu’l-Farag, cunoscut sub numele de Bar Hebiaens (1226 1286), la Dionysios bar Salib (h)iB și, de asemenea, în propriile lucrări, în special în istoria sa universală. Chiar dacă titulatura demnității sale indica drept leședință oitișiil Antiohia, patriarhul Mihail I, ca și unii din predecesorii și succesorii săi, se stabilise în alte centre, schimbîndu-și destul de des locul în caie rezida. De altfel, în special după ce principatul latinilor de la Antiohia se recunos- cuse vasal al Bizanțului în urma expedițiilor lui loan II și Manuel I, condițiile de a fi centrul Bisericii iacobite erau cu totul neadecvate, cu atit mai mult cu cit în oraș predomina populația grecească aflată sub autoritatea confesională a Constantinopolului10. Spre deosebite de pre- decesorul său, care se fixase la Amid (Diarbekir) pe valea Tigrului, Mihail Sirianul și-a ales drept reședință mai durabilă Mardinul, în nordul Meso- potamiei, centrul unui mic emirat musulman, muthidu-se temporar și în alte orașe. Nostalgia pentru locurile tinereții l-au adus deseori și la Bar Sauma, a cărei bibliotecă era deosebit de valoroasă, constituind un punct de atracție marcant pentru eruditul ierarh. 8 F. Chalandon, op. cil., p. 40—42 și 77 —78 ; E. Honigmann, op. cit., p. 216 — 217. 8 A. Wirth, op. cit., p. 62. 10 F. Chalandon, op. cit., p. 451 453 : A. A. Vasiliev, op. cit., II, 1932, p. 54 și 68: G. Ostrogorsky, Geschichte des byzantinischen Slaatcs, ed. a 3-a, Miinchen, 1963, p. 313 și 319. www.dacaromaiiica.ro 992 VICTOR SPINEI 4 Calitatea sa l-a obligat să călătorească mult atit în regiunile aflate sub obediența sa confesională, pentru a inspecta mănăstirile și a numi ■episcopi și mitropoliți, cît și în alte ținuturi din Orientul Apropiat, astfel că, în afară de locurile de unde era originar, a vizitat Siria, Mesopotamia, Palestina și Cilicia, oprindu-se pe durată mai mare sau mai redusă la Antiohia, Edessa, Kaiăum, Laodikeia, Tyr, Ierusalim, Saint-Jean d’Acre, Amid etc. (III, 331-332, 334, 337, 379, 384). Preocupat să consolideze Biserica iacobită, Mihail I a căutat să întă- rească disciplina interioară, elaborînd mai multe norme canonice. Ati- tudinea sa fermă, poate chiar rigidă, în acest sens, într-o epocă cînd și în Imperiul bizantin monahismul traversa o criză acută u, l-a adus une- ori în conflict cu coreligionarii săi. Divergențele s-au manifestat atît cu simplii călugări (III, 363, 367 368), cît și cu malții ierarhi monofiziți din diecezele sufragane (III, 382—387, 393, 406, 408). Totodată el a căutat să impună prestigiul bisericii în fruntea căreia Se afla în relațiile cu dem- nitarii laici din regiune și cu organismele ecleziastice de altă confesiune din vecinătate. în acest scop a trebuit să dea dovadă de abilitate și diplo- mație, întrucît teritoriile unde se găseau enoriașii Bisericii iacobite se aflau sub dominația unor stăpînitori ce îmbrățișau alte credințe. Cei mai mulți adepți ai monofizitismului iacobit erau de neam sirian, dar nu toți sirienii erau iacobiți, o parte din ei aparținînd din punct de vedere confesional Bisericii nestoriene și grecești. Numeroși iacobiți erau răs- pîndiți în stătulețele musulmane ale turcilor selgiucizi din Siria, estul Anatoliei, nordul Mesopotamiei etc. O altă parte a lor locuiau în regatul franc al Ierusalimului, în principatul Antiohiei și în comitatul de Tripoli, unde suveranii latini i-au atras pentru a le popula domeniile, acordîndu-le diferite privilegii11 12. într-un număr mai mic se găseau în ținuturile ar- menești din Cilicia (Armenia Mică), anexate Imperiului Bizantin în vremea împăraților Comneni loan II (III, 245) și Manuel I (III, 316), dar rede- venite autonome spre sfîrșitul secolului al Xll-lea. Una din preocupările esențiale ale patriarhiei ecumenice iacobite era de a găsi un modus vivendi acceptabil cu suveranii laici din ținuturile Orientului Apropiat unde se răspîndiseră propriii coreligionari, în condi- țiile vitrege în care niciunul din respectivii suverani nu fusese convertit la monofizitismul iacobit. Biserica iacobită miza, prin urmare, nu pe spri- jinul consistent al autorităților politice din zonă, ci cel mult pe toleranța lor religioasă. De altfel, Mihail Sirianul a recunoscut bunăvoința cu car * au fost tratați în general iacobiții atit de către franci, cit și de cătie turcii selgiucizi, nu însă și de bizantini (III, 222, 226). Pentru prozelitismul iacobit de cea mai mare însemnătate erau raporturile cu emirii turci, întrucît pe teritoriile lor se aflau principalele centre ecleziastice iacobite: Mardin, Melitene, Amid etc. Stabilitatea politică din aceste orașe era foarte șubredă atît datorită disputelor pentru tron din sinul familiilor princiare, cît și a luptelor cu alte sultanate și emi- rate musulmane, ceea ce a antrenat dese schimbări printre principi și regenți. Unii din emirii Daniămendizi au fost nevoiți să recunoască suzeranitatea 11 L. Oeconomos, La oie religieuse dans l’Empire byzanlin au temps des Comnines et des Anges, Paris, 1918, p. 153 și urm. 12 Ch. Diehl, L. Oeconomos, R. Guilland, R. Groussct, op. cil., p. 483—484. www.dacoromanica.ro 5 REALITĂȚI ETNO-POLITICE ÎN CRONICA LUI MIHAIL SIRIANUL (I) 993 orgoliosului atabeg din Damasc, Nur ed-Dîn (1146—1174), iar după moartea acestuia ei au fost confruntați cu ofensiva sultanatului de Iconium. încer- carea lui Manuel I Comnenos de a anihila forța politico-militară a turcilor selgiucizi s-a soldat cu gravul eșec de la Myriokephalon din anul 1176, care — așa cum s-a apreciat de un prestigios orientalist — ,,a dovedit la un secol distanță că istoria începută la Mantzikert era ireversibilă și irevocabilă” 13. Victoria împotriva Bizanțului a ofeiit posibilitatea lui Kiliș (Qilidj) Arslan II, sultanul de la Konia (Iconium) să-și concentreze forțele împotriva posesiunilor Danismendide, care au fost în mare parte incorporate statului său. După înfrîngerea de la Myriokephalon pozițiile creștine din Orient aveau să fie și mai serios zdruncinate ca urmare a prăbușirii regatului franc al Ierusalimului în anul 1187, după cucerirea Locurilor Sfinte de sultanul fatiamid al Egiptului, Saladin (Salah ed- Din). Trecerea în neființă a celor două mari personalități islamice, Kiliș Arslan II și Saladin, a pus capăt ascensiunii statelor în fruntea cărora s-au aflat, niarcînd începutul unei perioade de regres și de dezmembrare a lor14. Cu toată îngăduința principilor tmci față de Biserica iacobită» au existat deseori momente de încordare a relațiilor cu aceștia, declan- șate în cîteva rînduri de pretențiile lor de a impune sau a mări diferite dări mănăstirilor monofizite. Unele solicitări bănești au trebuit onorate, la altele renunțîndu-se grație prestigiului și intervențiilor abile ale patiiar- hului (III, 354, 359, 364, 376, 391)15. O perioadă apreciată drept foarte prosperă pentru creștinii iacobiți de la Mardin a corespuns domniei lui Nedjin ed-Dîn țlll, 368). Totuși, incidentele nu au lipsit (III, 358), iulie acestea numărîndu-se și transformarea unei biserici în moschee (III, 337). Un moment de mare tensiune în viața lui Mihail I s-a consumat atunci cînd a fost somat să se prezinte în tabăra de la Nisibe a sultanului Saif ed-Dîn de la Mossul, nepotul lui Nur ed-Dîn. Pledoaria doctă și dibace a patriarhului monofizit a produs o bună impresie, astfel că întrevedeiea s-a terminat cu bine (III, 358—360). Mihail I s-a bucurat de multă bună- voință și prețuire din partea sultanului de Iconium, Kilig Arslan II, care l-a invitat în anul 1182 în tabăra sa de la Melitene, unde l-a primit cu toate onorurile și l-a încărcat de daruri, după ce au purtat convorbiri cordiale. Patriarhul și-a prelungit șederea în orașul său natal timp de o lună, perioadă în care s-a întreținut, desigur în probleme teologice, cu filozoful persan Kemal ed-Dîn (III, 390 — 391). în contactele cu celelalte biserici creștine Mihail I a manifestat multă circumspecție, preferind să nu-și asume întotdeauna inițiativa stabilirii de legături. în anul 1170 împăratul Manuel I Comnenos l-a însărcinat pe reputatul și zelosul teolog și filozof Theorianos să ia legătura cu superiorii Bisericii armene și iacobite spre a găsi o cale de reconciliere cu Biserica greacă constantiuopolitană. Mai puțin maleabil decît omologul său armean, Nerses, patriarhul Mihail a refuzat să-l întîlnească personal 13 C. Cahen, L'Islam des origines au debut de l’Empire oltoman, Paris, 1970, p. 225. Cf. și F. Chalaiidon, op. cit., p. 508—513 ; A. A. Vasiliev, op. cit., II, p. 70—72. 14 E. Weiner, Die Geburt einer Grossmacht — Die Osmanen (1300—1481), ed. a 3-a, Berlin, 1978, p. 38 și urm. “ cf. șî a. Lttders,«pwww.aacoromamca.ro 994 VICTOR SPINEI 6 pe trimisul grec, desemnînd pentru a trata cu el la Kal’at ar-Rurn pe loan din Kaiăum și ulterior pe fostul său elev și discipol Theodoros bar Wah- bun. Tentativa de refacere a unității Bisericii răsăritene nu a fost încu- nunată de succes, patriarhul iacobit invocînd lipsa de receptivitate a grecilor față de doctrina pe care o reprezenta (III, 334 336) 16. Zece ani mai tîrziu, în 1180, Theodoros bar Wahbun, el însuși un înzestrat mînuitor al condeiului, avea să rupă în mod ireconciliabil legă- turile cu profesorul și superiorul său, acceptînd să fie ales drept contra- patriarh la Amid — cu numele de Jâhannân de un grup de episcopi nemulțumiți. Condamnarea acestei acțiuni, care amenința scindarea Bisericii iacobite și detașa de sub administrația sa centrală mai multe dieceze, avea să-i provoace lui Mihail Sirianul paginile cele mai pătimașe din cuprinsul întregii sale cronici. Dizidenții au încercat fără prea mult succes însă — să cumpere bunăvoința mai multor emiri musulmani din Amid, Edessa și Mossul. Mihail I a acționat cu multă energie, convocînd sinoduri pentru repudierea rivalilor și sancționîndu-i cu destituirea, pentru ca ulterior să-i aresteze și să-i interneze la mănăstirea Bar Sauma, cu excepția lui Theodoros, care a reușit să se salveze prin fugă, găsind adăpost mai întîi în Damascul ocupat de Saladin, apoi în Ierusalimul stăpînit de cruciați, la Mossul, Mardin și, în sfîrșit, la regele Armeniei Mici, Leon II (1187—1219), unde a și murit prin 1192 1193 (III, 382 387, 406, 408). Legăturile cu Biserica armeană n-au fost compromise total ca urmare a ospitalității față de adversarul său, astfel că, spre sfirșitul vieții, Mihail I era prezent în 1198/1199 la sărbătorirea prilejuită de încoronarea ca rege a lui Leon II în catedrala de la Tarsos 17. Invitației papei Alexandru III (1159—1181), făcută prin intermediul patriarhului franc al Antiohiei, de a participa la cel de-al Xl-lea conciliu ecumenic general — al III-lea de la Lateran —, convocat în 1178 și ținut în luna martie a anului următor18, nu i s-a dat, de asemenea, curs de patriarhul iacobit, dar el a căutat totuși să răspundă cu amabilitate, expediind la Roma o disertație împotriva învățăturii albigenzilor (III, 337—338), cu erezia cărora Scaunul apostolic avea mari dificultăți. De altfel, una din problemele importante de pe ordinea de zi a conciliului de la Lateran a fost tocmai combaterea dogmelor respectivei erezii19. Relații destul de bune a stabilit capul Bisericii iacobite cu Ierusa- limul cruciaților, unde a călătorit de trei ori, avînd convorbiri cu patri- arhii latini Amaury de Nesle și Aymar de Limoges (III, 332) și obținînd diplome de la regii Amaury I (1163—1174) și Baudouin IV (1174—1185) (III, 379)20. Cu prilejul celei de-a treia călătorii, din anul 1179, Baudouin IV l-a primit cu onoruri la Saint-Jean d’Acre (Akko) (III, 379). 16 Cf. și F. Chalandon, op. cil., p. 656—659; A. Baumstark, op. cit., p. 300. Pentru expunerea dogmelor clericale grecești și pentru controversa cu Biserica iacobită, reprezentată prin Theodoros bar Wahbftn, cf. Theoriani Dispulalio secunda cum Nersele patriarcha generali Armeniorum, in PatrologiaeGraecae, CXXIU, ed. J.-P. Mignc, Paris, 1864, col. 277—298. 17 A. Baumstark, op. cil., p. 299. 18 Pentru acest conciliu, cf. Ch.-J. Hăfele, Hisloire des conciles d’apris Ies documenls originiux, 7, Paris, 1872, p. 499—513. - 18 ibidem, p. 509-510. www.oacoToniaiiica.ro 20 Cf. și Ch. Dichl, L. Occonomos, R. Gouilland, R. Grousset, op. cil., p. 483—484. La fel de amicale au fost contactele cu patriarhia din Alexandria, cu care Mihail Sirianul a schimbat mesaje pe teme confesionale (III, 331, 379). La izbucnirea schismei lui Bar Qonbar — care de altfel a apelat la sprijinul moral al primatului iacobit — acesta din urmă a dezavuat în scris doctrina dizidentului din Egipt și l-a excomunicat pe promotorul ei, asociindu-se întru totul omologului său alexandrin, Marcus III (1166-1189) (III, 379-380). Una din preocupările de seamă ale înaltului ierarh a constituit-o organizarea bibliotecilor monahale și îndeosebi a celei de la Bar Sauma, pentru care a procurat hîrtie și a copiat două volume dintr-o lucrare al cărei titlu nu ne este cunoscut (III, 350) 21. Semnificativ pentru optica sa este faptul că, atunci cînd a făcut descrierea consecințelor incendiului produs în 1183 în mănăstirea sus-amintită, printre lucrurile de valoare mistuite de foc a enumerat cărțile înaintea obiectelor de argint și bronz (III, 391) 22. Ultimii ani de viață ai venerabilului cîrmuitor al Bisericii iacobite au fost tulburați de intrigile urzite de nepotul său Yeshu, supranumit Labeo, în intenția de a-și asigura jilțul patriarhal după moartea propriului unchi. Acesta însă și-a probat consecvența în modul intransigent de a trata problemele de jurisdicție sacerdotală și în cazul rudei sale, ale cărei proiecte le-a dezavuat. Cu toate acestea, după ce unchiul său și-a dat obștescul sfîrșit, Yeshu a reușit să obțină sprijinul cîtorva episcopi pen- tru a fi recunoscut patriarh sub numele de Mihail (cel Tînăr), deși sinodul înscăunase drept patriarh oficial pe Anastasie IX 23. Mihail Sirianul s-a stins din viață la 7 noiembrie 1199, fiind înmor- mîntat într-un cavou pregătit încă în timp ce trăia, care a fost depus m noua mănăstire de la Bar Sauma, ridicată prin grija sa, după ce vechiul lăcaș căzuse pradă flăcărilor 24. t* Patriarhul Mihail nu a fost numai un prețuitor al slovei scrise, ci și un înzestrat autor de lucrări cu caracter bisericesc și din domeniul istoriei2S *. în ambele direcții are realizări remarcabile, datorate atît eru- diției și viziunii largi, cît și talentului scriitoricesc și posibilităților sale de informare. Faptul că înțelegea, în afară de siriacă, araba, armeana, ebraica și greaca i-a facilitat accesul la cele mai elevate opere teologice și istoriografice aflate în circulație în Orientul Apropiat la începutul mileniului al II-lea. De altfel, însuși Bar Hebraeus, considerat de mulți specialiști drept cel mai proeminent reprezentant al literaturii siriace din primele secole ale mileniului al II-lea, își exprima prețuirea pentru activi- tatea predecesorului său : ,,A fost în adevăr un om de memorie glorioasă, foarte versat în Sfintele Scripturi, cu un aspect venerabil, cu o fiziono- mie frumoasă ; avea vorba agreabilă și facilă, era harnic la lucru și ziua ‘■i noaptea; el a lăsat sfintei Biserici a lui Dumnezeu cărți admirabile” -B. 21 Editorul cronicii presupune că ar fi vorba de operele lui Bar Sălii (I ți. Cf. ăiclil le Syricn, Chrontque, III, p. 350, nota 4. 23 Remarca aparține lui A. Liiders, op. cil., p. 8. 23 V. Langlois, op. cit., p. 4 5. ’’ j a m, p. 5. 25 Cf. nota 1. 20 V. Langlois, op. cit., p. 6. www.dacoromanica.ro 996 VICTOR SPINEI 8 Numai cîteva (lin lucrările lui Mihail Sirianul au văzut lumina tipa- rului, fie în originalul siriac, fie în diferite alte limbi orientale sau de cir- culație internațională, altele au rămas în manuscris, iar o mare parte din ele sînt iremediabil pierdute. Lucrările din sfera ecleziastică păstrate în original sînt următoarele : o Liturghie, în cadrul căreia diferite rugăciuni componente formează un fel de acrostih, potrivit înșiruirii literelor din alfabet (publicată în tradu cerea latină a abatelui Eenaudot); un Pontifical sau Ritual de hirotonire-, o revizuire a Vieții lui Mar Abhai, scriere cu caracter apologetic despre un pretins episcop al Niceei de la sfîrșitul secolului al IV-lea, destinată să justifice cultul relicvelor sfinte, interzis în perioada iconoclastă; două predici, una pentru loan din Mardin, iar cealaltă pentru sfîntul Bar Sauma; în afară de acestea, în cărțile de oficiere rugăciunile intitulate „sedras” sint trecute sub numele său 27. Alte creații ale patriarhului iacobit au parvenit posterității numai în traducere, așa cum este cazul cu o Profesiune de credință, adresata in anul 1169 împăratului Manuel I Comnenos (cunoscută in versiune gre- cească și arabă), precum și cu Combaterea erorilor lui Marcus bar Qonbar, un schismatic copt din Egipt adept al messalianismului (din care se pare că a fost depistat un exemplar tradus în limba arabă) 28 29. Ambele opere sînt amintite în istoria universală a lui Mihail Sirianul (III, 334, 380). Pe lîngă aceste lucrări deținem știri și asupra altor scrieri religioas • ale sale, pierdute însă în decursul secolelor : 29 de canoane redactate la mănăstirea Mar Hannanja la scurtă vreme de la preluarea prerogativelor de șef al Bisericii iacobite și alte cîteva canoane compuse ulterior (III, ■331, 334); o Profesiune de credință anexată unei scrisori de recomandare •expediate în 1166 patriarhului din Alexandria (III, 331); instrucțiuni pentru Theodoros bar Wahbun spre a i servi la tratativele angajate cu Biserica constantinopolitană (III, 335 336); disertația împotriva albi genților (III, 378), deja amintită; Panegiricul lui Dionysios bar Salib(h)i (III, 344—345); un poem în care se elogiază statornicia în credință a unei tinere creștine în pofida presiunilor arabilor; un Evangheliar copiat per sonal de patriarh cu litere de aur pe fond argintiu și cu litere de argint pe auriu 2fl. Opera capitală a lui Mihail Sirianul este o voluminoasă cronica, de fapt o amplă istorie universală, tratînd evenimente de la facerea lumii pină în anul 1195. De altfel aceasta este și singura sa creație scriito ricească cu caracter profan, chiar dacă în paginile sale un loc consistent îl ocupă evocarea faptelor biblice și de istorie bisericească. Data ultimelor evenimente relatate corespundea desigur cu momentul terminării lucrării, cînd patriarhul monofizit era în pragul vîrstei de 70 de ani, gasindu-se în fruntea Bisericii iacobite de aproape trei decenii. Dobîndise, prin ur mare, o îndelungată experiență de viață, acumulînd un volum consistent de informații diverse pentru opera sa istorică. Cronica este apreciată de Jean-Baptiste Chabot, renumitul exeget francez al literaturii medievale 27 J.-B. Chabot, op. cit., p. 127. Cf. și V. Langlois, op. cit., p. 7 ; R. Duval, op. cil.. p, 400 401. 28 J.-B. Chabot, op. cit., p. 127. 29 A. LOders, op. cit., p. 8—9, nota 6. www.dacaromanica.ro 9 REALITĂȚI ETNO-POLITICE ÎN CRONICA LUI MIHAIL SIRIANUL (I) 997 sii'iace și, totodată, primul editor al textului original al lucrării în discuție, drept „unul din cele mai prețioase monumente ale literaturii istorice a sirienilor” 30. Lucrarea lui Mihail Sirianul este împărțită în 21 de cărți, divizate și ele în mai multe capitole. La rîndul lor, capitolele cuprind trei coloane, în ordinea dispunerii siriace, prima — cea din dreapta — este afectată evenimentelor ecleziastice, cea din mijloc istoriei politice, iar coloana din stînga unor întîmplări diverse : diferite fenomene astrologice, cataclisme naturale, epidemii etc. Inițial autorul și-a propus să urmeze forma sincro- nismelor, după modelul cronicii lui Eusebios din Cesareea (260/265? — 339 340), dar pe parcursul lucrării nu a manifestat întotdeauna consec- vență 31. întinderea spațiului acordat tratării temelor istorice și de altă natură a fost deseori dependentă de legătura lor cu istoria siriană, ca și de bogăția materialelor accesibile. în cea mai mare parte cronica lui Mihail Sirianul este o compilație după diferiți autori antici și medievali, îndeosebi greci și orientali. Istorio- grafia medievală, atît cea occidentală, cît și cea bizantină și orientală, utiliza procedeul compilării în mod constant, fără reticențe, concepția despre preluarea ad litteram a pasajelor din alte lucrări fiind cu totul alta decit cea impusă în perioada modernă. Practica curentă a transcrierii nealterate a pasajelor din operele scriitorilor mai vechi, deși îngrădea spiritul de creație, a avut totuși rolul pozitiv de a conserva lucrări întregi sau fragmentare, care altfel probabil n-ar mai fi fost recuperabile. înse- rarea operelor predecesorilor, integral sau parțial, în alte scrieri, indiferent dacă cel compilat era menționat, nu greva asupra onestității profesionale a autorilor din epoca medievală. De aceea, nici prestigiosul conducător al Bisericii iacobite nu s-a sfiit să facă ample împrumuturi de la cei care l-au precedat în preocupări și nimeni dintre contemporani nu a găsit cu cale să-i aducă nici cel mai neînsemnat reproș pentru această modalitate de „creație” lipsită de ori- ginalitate. Abordînd m cronica sa un diapazon cronologic atît de vast, era normal ca Mihail Sirianul să apeleze la un material informativ bogat, în partea introductivă a operei sale sînt menționați o parte a autorilor utilizați: lulius Africanus, Josue, Hegesip, Flavius Josephus, Annianos, Eusebios din Cesareea, Sozomenes, Socrates, Theodoret, loan din Djebel, Theodoros, Zacharia Betorul, loan din Asia (din Efes), Goria (Cyrus din Batna), lacob din Edessa, Dionysius din Tel-Mahr, Ignatius din Metilene, Slivea (Saliba) din Metinene, loan din Kaisum și Dionysios bar Salib(h)i din Amid 32. Pe lîngă aceștia, pe parcursul cronicii mai sînt citați—în afara Bibliei în redactare ebraică și siriacă — și alți autori, între care Metodius din Patara, Arat, Menandru, Samadrus, Josephus ben Gorion, Andronic Alypios, loan Diakrinomenos, Vasile din Edessa și diferiți părinți ai Bisericii 33. în legătură cu acești din urmă autori nu avem certitudinea dacă au fost folosiți m mod direct de către Mihail Sirianul sau dacă el 30 J.-B. Chabot, op. cit., p. 125. Ibidem, p. 126. ,a Michcl le Grand, Chronique, p. 18—21- Cf. și A. Wirth, op. cil., p. 63—64 ; F. Ii. n« ■. op. 998 VICTOR SPINEI 10 i-a găsit citați în alte lucrări mai tîrzii pe care le-a compilat. Există, de asemenea, indicii că l-ar fi folosit și pe Moise Chorenaț’i 34. Întrucît o parte a scrierilor inserate în cronica patriarhului iacobit s-au pierdut în decursul vremurilor și el nu consemnează decît rareori de la cine a preluat informațiile, rămînem în imposibilitatea de a stabili cui i se datorează fiecare din pasajele compilate de Mihail Sirianul. în ceea ce privește evenimentele din vremea vieții sale, cu siguranță că în afara unor fragmente din diferite lucrări istoriografice ale contem- poranilor, din nefericire pierdute, Mihail Sirianul a inclus în istoria sa uni- versală date consemnate de el însuși, precum și anumite materiale inedite păstrate în mănăstirile din eparhiile sufragane. Autorul a notat uneori legende culese de la popoarele din Orient. Deosebit de interesantă este în acest sens relatarea privind înaintarea spre apus a turcilor selgiucizi, care, potrivit tradiției, ar fi fost conduși de un animal asemănător cu un ciine (III, 153). Această istorioară cu iz legendar se integrează in șirul miturilor despre așa-numitul animal-călăuză, temă analizată cu deosebită pertinență de Mircea Eliade 35. Faptul că inserarea respectivului element folcloric în istoria universală a lui Mihail Sirianul nu s-a făcut prin inter- mediul altor izvoare scrise — de altfel, necunoscînd limba turcă, scrierile selgiucide ii erau inaccesibile — ci s-a datorat preluării directe din folclorul musulman, ne este dezvăluit de Bar Hebraeus, care, compilînd lucrarea patriarhului iacobit, afirma că mitul menționat nu este inclus in niciuna din lucrările cunoscute lui 3°. Totodată, Mihail Sirianul a relatat numeroase evenimente din viața politică și religioasă a Orientului Apropiat auzite de la contemporanii săi sau la care fusese martor ocular. In cronica sa găsim adevărate pagini de memorialistică, cu observații extrem de interesante asupra cadrului politic al epocii. Atit din punct de vedere documentar, cît și în privința originalității lucrării sale, partea din cronică ce evocă perioada contem- porană autorului rămine fără îndoială cea mai valoroasă și revelatoare asupra calităților sale de istoric și literat. Pentru ansamblul vieții politice și religioase din Orientul Apropiat, îndeosebi pentru disputele militare dintre sultanatele și emiratele musulmane, pentru relațiile acestora cu statele latine orientale, cu participanții la Cruciada a Il-a și a IlI-a, cu Bizanțul Comnenilor și cu Cilicia armeană, informațiile oferite de istoria universală a cronicarului sirian sînt de o inestimabilă valoare documen- tară 37. Un interes mult mai limitat îl comportă evenimentele anterioare secolului al Vl-lea al e.n., prezentate ca o înșiruire cronologică de date care nu sînt în măsură să pună prin nimic în valoare capacitatea de inter pretare a faptelor istorice și nici talentul literar al autorului. Valoarea informativă a cronicii lui Mihail Sirianul pentru istoricul de astăzi rezidă 31 Michel le Grand, Chronique, p. 30, nota 1 și 3 ; A. Wirth, op. cit., p. 64. 3S XI. Eliade, D»Zamolxis ă Genqis-Khan, Paris, 1970, p. 136—138. 38 Xliehel le Syrien, Chronique, III, p. 153, nota 2. 37 Elocvent ni se parc modul in carc a fost apreciată și utilizată cronica sa, Intre alții, de F. Chalandon, op. cit., p. XLII—XLIII și passim ; A. Ltlders, op. cit., p. 5—13 ; J. Scgal, op. cit., p. 255—256 ; F. Tinnefeld, op. cit., p. 435 și urm.; R. A. Gusseinov, Rclations entre Byzance el Ies Seldjuks cn Asie Mineure aux XIe et XII’ siicles (D’apris Ies sources syriennes), în Ades du XIV Conqrts.. p. 336—344 (Cf. și idem, in CpedneseKoebiă BocmoK, Moscova, 1980, p. 120 -126). www.dacaromamca.ro 11 REALITĂȚI ETNO-POLITICE 1N CRONICA LUI MIHAIL SIRIANUL (I) 999 în egală măsură atît în pasajele originale, cît și în acelea compilate după alți autori, a căror operă integrală în foarte multe cazuri nu s-a păstrat. Referitor la probitatea ce și-o autoatribuia în relatarea unor eveni- mente din trecut sau la care fusese direct implicat, relevantă este propria sa mărturisire : ,,în toate faptele pe care le-am compilat în această carte mi-am dat cea mai mare silință și am apelat la tot discernămîntul, așa •cum se cuvenea s-o facem, spre a scrie adevărul și spre a nu amesteca lucrările exacte cu cele inexacte: acum am ales, în fața lui Dumnezeu, care cercetează inimile, noi vom scrie fără a ne îndepărta cîtuși de puțin de exactitate” (III, 382). Dacă intențiile sale nu s-au putut transpune întotdeauna în reali- tate, aceasta se datorește și faptului că istoria sa universală a servit ca tribună de pledoarie în favoarea doctrinelor iacobite, a legitimității Bisericii monofizite, de combatere a dogmelor celorlalte biserici și ale islamismului, a deciziilor conciliului de la Chalcedonia, elemente ce se detașează de profilul epistemologic al creației istorice. Subiectivismul în tratarea aspectelor confesionale i-au atras acuzația, poate excesiv de aspră, de „pasiune exagerată pe de o parte și credulitate naivă pe de alta parte” 38. în ceea ce privește modul de datare al evenimentelor istorisite în cronica sa universală, Mihail Sirianul s-a folosit de era seleucidă (numită așa de la fondatorul dinastiei omonime Seleukos I Nikator) — „anii gre- oilor”, potrivit propriei terminologii — al cărui punct inițial este anul 312 î.e.n. Pe alocuri cărturarul sirian a utilizat concomitent și alte sisteme cronologice, indicînd anii nu numai după era seleucidă, ci și după era bizantină (ab origine muncii), era cezariană de la Antiohia, era creștină dionisiană (post Christi natum) etc. încercările sale de a obține o con- cordanță între diferitele sisteme de consemnare a anilor nu s-au soldat întotdeauna cu rezultate fericite, ceea ce, de altfel, nici nu-i de mirare, dat fiind că între sursele lui Mihail Sirianul figurează și autori, precum Eusebios, Annianos, lacob din Edessaetc., care s-au folosit de modalități personale de înșiruire a anilor, menite să pună în derută chiar și pe isto- ricii avizați 39. Textul propriu-zis al cronicii este însoțit de șase apendice, redactate, de asemenea, de Mihail Sirianul. în primul dintre ele sînt inseriați sacer- doții biblici, cei din Roma, Alexandria, Efes, Antiohia, Constantinopol etc., precum și suveranii biblici, asirieni, egipteni, greci, romani, perși, arabi, turci, franci (de la Ierusalim) etc., indicîndu-se totodată numărul anilor de păstorire și, respectiv, de domnie. în cel de-al doilea se face un excurs în istoria sirienilor, de la descendenții lui Aram pînă în epoca cînd s-a redactat cronica. Prezentarea succesiunii patriarhilor iacobiți, a mem- brilor sinodului, a mitropoliților și episcopilor sufragani, incepînd cu Severus și terminînd cu Mihail I, face obiectul celui de-al treilea apendice. ■O înșiruire cronologică a episcopilor din diferite scaune orientale (Ierusa- lim, Ălep, Melitene, Edessa etc.) este expusă în apendicele al patrulea. Cel de-al cincilea cuprinde tabelul regilor și patriarhilor din Armenia, 38 V. Langlois, op. cit,, p. 5. 38 Pentru sistemele cronologice utilizate de Mihail Sirianul, cf. Michel le Syrien, Chroni- ta nu este cîtuși de puțin idealizat. Lui Anti- ochos se pare că îi ajungea originea sa divină și purta coroana ca un pămîn- tean cu asemenea drepturi. Nero, însă, dorea să fie zeu prin el însuși, să fie zeu pînă la capăt și fără jumătăți de măsură. Pe de altă parte, nici descendența lui din Augustus nu era atît de directă cit ar fi fost necesar 10 și principele căuta să suplinească ceea ce îi lipsea din moștenire cu ceea ce făcea el însuși. Antecedente pentru apariția efigiei cu coroană radială găsim și la Eoma. Este cazul lui Augustus, care a fost înfățișat astfel numai după moarte, nicidecum în timpul vieții u. Nero este un continuator doar în mică măsură în comparație cu inovația pe care și-o permite. Nici un eveniment important nu s-a petrecut la Eoma fără să fie comemorat printr-o emisiune monetară corespunzătoare. Este cazul ter- ’■ x’x' 1012 BAMIRO DONCIU 5 minării portului de la Ostia (B.M.C., pl. 41, 7), căreia îi e închinată o piesă de o rară frumusețe : Portus veghează asupra celor 7 nave ancorate, fiecare din ele reprezentînd un tip aparte. Era o aluzie la marea capacitate a portului, ale cărui lucrări fuseseră începute de Claudius, dar pe care doar el, Nero, reușise să le ducă la bun sfîrșit. Deschiderea unei noi piețe la Roma este înfățișată pe tipul „Macellum” (B.M.C., pl. 43, 7 8). Jocurile quinquaennales, tot ca o realizare a împăratului, apar pe o emisiune de semisses. In perioada 66—68 e.n. activitatea monetară a scăzut în intensitate ca urmare a dificultăților financiare ale imperiului, dar principalele eveni- mente continuă să fie celebrate. Așa s-a întîmplat cu vizita lui Tiridates la Roma. Pe lîngă ceremonialul fastuos prilejuit de întîlnirea celor doi monarhi, este emis și tipul monetar ,,Ianus” (B.M.C., pl. 43, 8—9). Reversul poartă legenda : PACE P.R. TERRA MARIQ. PARTA IANUM CLUSIT S.C., care înconjoară reprezentarea templului lui lanus cu ușa închisă și cu coroana de lauri deasupra acesteia. închiderea ușii templului lui lanus simbolizase întotdeauna încheierea păcii în întreg imperiul, iar coroana de lauri simboliza, bineînțeles, glorioasa pace cu care se sfîrșise războiul cu părții. întoarcerea triumfală a lui Nero din Grecia, unde învinsese la toate concursurile la care participase, prilejuiește emiterea unui revers repre- zentînd un arc de triumf (B.M.C., pl. 43, 3 și 11). Deasupra arcului este înfățișat Nero într-o quadrigă, escortat de Victorie, în dreapta, și de Pace, în stînga. în nișă se află Marte, iar în interiorul propriu-zis al arcului se află o coroană de lauri. Echivalența iconografic instituită, între victoria agonistică și cea militară, este cît se poate de elocventă pentru propaganda neroniană. Nero, care nici nu văzuse cum arăta un cîmp de luptă, avea nevoie de un triumf, pentru a închide gurile rele. El a considerat că victoriile obținute în concursuri erau suficiente pentrp a merita ceea ce obținuseră înaintașii lui. Nu toți cei care foloseau această monedă știau ce fel de victo- rii obținuse Nero ; ei știau, însă, pe ce bază se organizau triumfurile înaintea lui Nero și cea mai simplă variantă era asimilarea faptelor împăratului cu cele ale marilor generali care îi premerseseră. Nero păstra, astfel, o veche formă de exprimare căreia îi dădea un alt conținut. Laborioasa activitate monetară, cu scopuri mai mult sau mai puțin vizibile, s-a desfășurat paralel cu o altă activitate propagandistică, grefată pe niște forme de exprimare mult mai costisitoare. Este vorba de nume- roasele construcții înfăptuite de Nero : Domus Transitoria, Domus Aurea, Termele, Macellum, chiar terminarea portului de la Ostia. în aceeași categorie intră și proiectatele construcții ale împăratului: Canalul Marea Mediterană-Marea Nordului12, canalul de la lacul Arvemus la gurile Tibrului13, străpungerea istmului de Corint14, ș.a., toate lucrări foarte îndrăznețe. în ele găsim aceeași tendință spre colosal. 12 Tacitus, Annales, XIII, 53. 6 PROPAGANDA IMPERIALA IN EPOCA LUI NERO 1013 Iarăși descoperim că nu era nouă intenția de a construi monumente uriașe. Sărind peste etapa megalitismului preistoric, ajungem la piramida lui Keops, cea mai reușită expresie a puterii absolute din toate timpurile. Nu susținem că faraonul egiptean l-ar fi influențat în vreun fel pe Nero, care avea exemple mai apropiate de el în timp și spațiu. Monarhii elenistici, despre care e vorba, văzuseră aceste monumente impresionante. Nu ne îndoim de scopurile propagandistice pentru care a fost ridicată piramida lui Keops (ca și celelalte, de altfel). Tiranii greci au promovat, la rîndul lor, colosalul. De numele lui Polycrates se leagă marile construcții de la Samos 15 16 17 1B. Pisistratizii au con- struit Hekatompedonul, și tot în epoca lor a început construcția Olym- pieionului, ale cărui proporții colosale ne sînt dezvăluite de tamburii de coloane găsițilfl. Dar nu întîlnim colosalul, ca formă organizată de propagandă, decit în epoca elenistică. Cauzele acestui fenomen constituie o problemă care nu face obiectul discuției noastre. Colosalul trebuia să consacre și material, la dimensiuni cît mai convingătoaie, noile relații care se stabiliseră în cadrul polisului. Vechea democrație era înlocuită cu monarhia, care căuta să-și afirme legitimitatea pe diferite căi, una dintre cele mai importante fiind încercarea de a obișnui opinia publică cu inegalitatea. Eia voiba nu de o inegalitate socială, care existase întotdeauna, și de care nu se îndoia, practic, nimeni, ci de inegalitatea politică, existentă de acum înainte între oamenii nevoiți să plece din agora și să mtoarca în cafele propiii, unde nu mai au cum să pună la cale trebuiile cetății, dar au timp să manifeste mai multă grijă față de cadrul existenței lor private (ca o compensație). Omul, din cetățean, devine un simplu paiticular, silit ă asculte fără drept de apel. Era un pro- ces care începuse și la Borna eu un secol în urmă, și caie nu se încheiase încă în vremea lui Nero. Colosalul, atit in lumea elenistică cit și in cea romană, trebuia să arate puterea suveianului, de care să se teama nu numai dușmanii, ci și supușii. De aceea, colosalul nu era o expresie a artei, ci a tehnicii de care dispuneau, era un rezultat al mijloacelor mateiiale pe caie le deținea suveranul17. Dimensiunile pe caie le ia opera primează asupra calității artistice, mai ales cînd este vorba de sculptură sau arhitectură. Domus Transitoria, de exemplu, avea o lungime de peste 1000 m18. Domus Aurea se întindea pe tiei din cele șapte coline ale Bornei : Esquilin, Palatin, Caelius 19. Era mai mare decit tot ce se construise în Borna pînă atunci. Suetonius ne da dimensiunile vestibulului, pentru a ne crea o idee despre dimensiunile palatului : avea trei portice cu trei rînduri de coloane și era lung de 1000 de pași, iar înălțimea era atît de mare, încît statuia de 120 de picioare a împăiatului avea loc acolo 20. Tot el ne relatează despre nenumăratele bogății care umpleau palatul, ca și despie sale de mese care se învirtea zi și noapte — spune Suetonius — ca să imite mișcarea univer- 15 C. Moss6, La tyrannie dans la Grece anliqtie, Paris, 1969, p. 19. 16 ibidem, p. 70 71. 17 M. Gramatopol, Civilizația elenistică, București, 1974, p. 280. 18 W. MacDonald, The Archileclure of The Roman Empire, London, 1965, p. 3. 18 ibidem, p. 36. 20 Suct., Ncro, XXXI. www.dacanHnanica.ro 1014 RAMIRO DONCIU 7 sului21. Putem corela această informație cu cea în care descrie împre- jurimile palatului, cu „lacul ca o mare”, casele de pe margini, care dădeau aspectul unui oraș, ogoarele, viile, pășunile, pădurile cu animale domestice- și sălbatice de tot felul22. Iată un adevărat univers, un microcosmos, din care nu lipsesc oceanul, pămîntul, flora, fauna, cetatea, locuitorii, zeul și templul lui. Construcțiile colosale nu fuseseră prea numeroase în lumea ele- nistică, avînd în vedere potențialul economic al acesteia, comparativ cu cel al Romei neroniene. Tendința spre colosal o găsim prezentă în templele monumentale construite pentru diferitele zeități: la Priene pentru Atena, la Pergam, pentru Zeus și Atena, apoi templul construit la Siracuza de Hieron al III-lea sau Didymaionul lui Apollo 23 24 * 26. Cum se poate observa, toate erau închinate unor zei de prim rang. Palatele regiloi elenistici, deși mai arătoase decît locuințele particularilor, nu uimeau privitorul. Nero a construit un palat conceput ca un templu, un palat care să uimească. Avînd în vedere statuia din vestibul și locatarul principal al palatului, nu ne e greu să ne imaginăm că această construcție era dedi- cată „regelui-soare” al secolului I e.n. adică lui Nero însuși. Suetonius ne relatează că, după terminarea palatului, Nero ar fi spus că, de acum înainte, va locui și el ca un om M. Informația este greu de interpretat dintr-un anumit punct de vedere. Nero se considera în acei ani un om căruia i se datorau onoruri egale cu cele ale zeilor, sau se credea un zeu silit să trăiască printre pămînteni? Oricare ar fi fost părerea lui, de noua locuință era destul de mulțumit. Incendiul din 64 e.n. i-a prilejuit lui Neio reconstruirea unei Rome sistematizate Se pare că împăratul avea pretenții de nou fondator al orașului, ceea ce explică dorința lui de a schimba numele Romei în Nero- polis2®. în Grecia, întemeietorii de cetăți erau onorați prin eroizare, primind cultul corespunzător 27. De această cinste se bucura Romulus la Roma. Fără îndoială că Nero știa bine acestea și le dorea și pentru el. Dacă ne amintim că tot după incendiul Romei Nero a apărut pe reversul unei monede cu coroana radială, putem considera ca fiind făcut primul pas spre asimilarea lui cu un zeu, încă în timpul vieții. Nero a realizat unele mari construcții prea puțin folositoare celor lalți. Este cazul Casei Aurite, în primul rînd. Din păcate, lucrurile foarte importante proiectate de el, ori n-au fost terminate, ori nici măcar n au fost începute. Tacitus ne vorbește despre canalul proiectat între Marea Mediterană și Marea Nordului, evitînd greutățile drumului peuscat28. Tot el relatează despre făgăduința lui Severus și a lui Celer de a-i construi un canal navi- gabil de la lacul Arvernus la gurile Tibrului. Apele pentru acest canal urmau a fi luate din mlaștinile pomptine, idee foarte ingenioasă. în ciuda 21 ibidem, loc. cit. 22 ibidem, loc. cit. 23 P. Ldvâque, Le monde hellenislique. Paris, 1969, p. 147. 24 Suct., Nero, XXXI. 23 Tac., Ann., XV, 43. 26 Suet., Nero, LV. 27 P. Ldvâquc, op. cit., p. 12. 28 Tac., Ann., XIII, 53. www.dacoromamca.ro 8 PROPAGANDA IMPERIALA IN EPOCA LUI NERO 1015. greutăților uriașe, Nero, „mare amator de năstrușnicii de necrezut”, cum se exprimă Tacitus în același loc, a început străpungerea ciestelor muntoase. „Și azi — spune Tacitus — au mai rămas urmele acelei năzu- ințe spulberate” 29. Suetonius, mai minuțios, ne dă și dimensiunile cana- lului : 160 de mile lungime și atît de larg incit să încapă două galere cu cinci rînduri de vîsle, venind din direcții contrare 30. Suetonius ne vorbește și de o altă lucrare, de bazinul acoperit de la Misenum la lacul Arvernus, înconjurat de portice, bazin care trebuia- să aducă apele calde de la Baiae 31. în Grecia a dispus străpungerea istmului de Corint, pentru a scurta astfel calea pe mare. La începerea lucrărilor, Nero a ținut pretorienilor un discurs de îmbărbătare, iar la un semnal al trompetei a aruncat prima cazma de pămînt și a dus pe umeri un coș plin eu pămînt 3\ Nero proba puterea gestului simbolic într-o acțiune de mare utilitate. înaintașii lui folosiseră de mult și din plin puterea exemplului personal, dar exclusiv în scopuri militare. Este clar că Nero dă, iarăși, un conținut nou unei, forme vechi. Din nou se distinge de tot ce i-a premers. însuși Suetonius. califică aceste acte drept „foarte lăudabile” 33. Și în sculptură găsim prezent colosalul. Modelul se află tot în lumea elenistică. De acolo, mai exact din Apollonia, M. Lucullus adusese un Apollo înalt de 30 de coți, care a costat 500 de talanți 34. La Tarent, Lisip ridicase un Jupiter înalt de 40 de coți, aflat într-un echilibru extra- ordinar : putea fi mișcat doar cu un deget, dar o furtună nu-1 putea răsturna, pentru că artistul plasase alături o coloană care trebuia să „rupă vintul” 35 36. în sfîrșit, colosul ridicat în Rhodos de Chares avea 65 de coti înălțime și costase 300 de talanți. Dar „factitavit colossos et Italie ”, spune, cu mîndrie, Pliniu 3B. în biblioteca templului lui Augustus se afla un Apollo toscan, înalt de 50 de picioare. S. Carvilius, imingător al samniților, a făcut din coifurile, platoșele și scuturile ace- st oi a, pe Capitoliu, un Jupiter atît de înalt că putea fi văzut în Latium 37. Răspunsul lui Nero la toate aceste realizări, despre ale căror calități aitistice nu avem informații, a fost marea statuie din vestibulul locuinței sale. Zenodorus, care mai executase în Arvemia un Mercur uriaș, a fost solic'tat de Nero în vederea ridicării viitorului Helios, înalt de 110 picioare38. Plinius afirmă că pe modelele și pe schițele aflate în atelierul sculptorului se obsevi a perfecta asemănare a împăratului cu colosul 39. Nero se dorise- pe sine în chip de soare și se înfățișase ca atare. După moartea sa și con- damnarea crimelor pe care le făcuse, în statuie nu mai putea fi adorat, în nici iui caz, principele criminal. Cum motivele țineau tot de propagandă, 28 ibidem, XV, 41. 30 Suct., Nero, XXXI. 31 ibidem, loc. cit. 32 ibidem, XIX. 33 ibidem, loc. cit. 34 Plinius, Naturalis Historiae, XXXIV, 18. 35 ibidem, loc. cit. 36 ibidem, loc. cit. 37 ibidem, loc. cit. 38 ibidem, loc. cit. 39 ibidem, loc. cit. www.dacaramanica.ro 1016 RAMIRO DONCIU 9 statuia a fost dedicată lui Ilelios, pentru eă era lucrul cel mai lesne de înfăptuit. Pe aceeași linie a colosalului se înscrie și pictarea lui Nero pe un panou de 120 de picioare înălțime, „o nebunie a secolului”, cum zice Plinius40. Literatura, eficient mijloc de propagandă, a fost mai greu manevrată ■de Nero. Principalul motiv era existența cercurilor literare, fiecare cu simpatiile sale politice. După lichidarea acestora s-a creat numai pe gustul lui Nero și conform intereselor lui41. Ne-au rămas puține probe de propagandă prin literatură, pentru .această epocă. Deși numărul lor este redus, operele sînt foarte sugestive pentru ceea ce a însemnat arma condeiului în epoci neroniană. O interesantă lucrare în legătură cu această epocă a fost realizată de E. Cizek42. Autorul analizează pe larg problemele ideologice, ocupîn du-se și de probleme propagandistice. Un loc important îl ocupă, în acest cadru, pamfletul lui Seneca, „Apokolokyntosis”43, prima operă, atit în ordine cronologică, cit și ca însemnătate (din ceea ce cunoaștem). Seneca a scris-o după moartea împăratului care-i fusese protector. Scopul era foarte simplu : denigraiea faptelor și personalității fostului împărat și, prin comparație, înălțarea personalității lui Nero. Ironia feroce care străbate lucrarea era foarte pe gustul contemporanilor, fericiți să-l vadă umplut cu noroi pe cel care reprezentase puterea maximă pină nu cu mult timp in urmă. Urcarea noului principe pe tron, care trebuia să deschidă o eră nouă, și încă una de aur, e proclamată ca atare de la primele cuvinte : ,,.. .a început primul an al celei mai fericite ere...”44. Apoi Seneca se apucă să critice tot ce făcuse Claudius : politica internă, atitudinea față de senatori, politica religioasă, politica externă, defectele personale ale împăratului. Suprema ironie este însuși titlul pamfletului. Simpatia lui Claudius pentru Cybele nu rămîne neexploatată de Seneca, filosoful descoperind afinități între defunctul împărat și dovleac. După ce scăpaseră de un împărat cum fusese Claudius, romanii nu puteau fi decît îneîntați că au apucat preafericita eră a unui prealuminat principe. Calpurnius Siculus amplifică ceea ce Seneca doar începuse a arăta despre Nero. In prima dintre eclogele sale, intitulată „Delos”, spune că un zeu mai bun („melior deus”), va reda legilor și dreptului vechea splen- doare și forță, va aduce fericirea erei4S. ,.Bucurați-vă popoare care locuiți ținuturile de unde vine Notus, sau regiunile mai înalte ale lui Boreu, po- poare ale Orientului și ale Apusului, și voi, care ocupați centrul lumii ! Vedeți a douăzecea noapte cu cer senin? Vedeți razele seînteietoarei co- mete ? Ea răspîndește o dulce lumină și nu prevestește nici un dezastru. Nu seamănă deloc cu cele care aruncă de la un capăt la celălalt al lumii foc și sînge, cum anunța cometa de după moartea lui Caesar un groaznic război 40 ibidem, XXXIII, 1. 41 E. Cizek, op. cil. 42 ibidem. 43 ibidem, p. 81—85. 44 Seneca, Apokolokynlosis, I. 45 Calpurnius, Ecloge, I, v. 71—73. www.dacoromanica.ro 10 PROPAGANDA IMPERIALA 1N EPOCA LUI NERO 1017 civil. Cînd un tînăr zeu va prelua greaua povară a imperiului, o va ține cu un braț atît de puternic, încît lumea își va schimba stăpînul fără să fie zguduită și Roma va învăța despre meritele penaților săi doar prin noul astru care se ridică” 46. Deci noul principe era capabil să suplinească pînă și penații cu atributele acestora. In ecloga a IV-a, „Caesar”, are loc un dialog între doi păstori: Corydon și Amyntas. Corydon declară că el cîntă „vîrsta de aur și pe însuși zeul care domnește peste popoare și orașe, avînd pacea împreună cu el” 47. Pacea, dezideratul etern al popoarelor, veghea ca un atribut esențial unui mare conducător, deci nu putea să lipsească de lîngă Nero. Amyntas, la rîndul lui, își dorea următoarele : „Fie ca Caesar, a cărui elocință o egalează pe cea a lui Apollo, să arunce și asupra mea o privire favorabilă” 48 49 *. Era o aluzie, nu prea delicată, la veleitățile oratorice ale lui Nero. Dacă punem alături cele spuse de Tacitus despre aceleași calități ale principelui, adică „dintre toți împărații, Nero cel dintîi a avut nevoie de elocință altuia” ", putem ușor constata ce însemna să scrii în timpul vieții împăiatului și ce se putea scrie după aceea despre el. De aici se observă și diferența dintre propagandă și adevăr istoric. în aceeași eclogă, Amyntas face și o altă comparație hiperbolică : „.. . Jupiter, de care ești atît de departe ca distanță, dar atît de aproape ca virtuți” M. Fantezia poetului se desfășoară în continuare fără limite, fiizînd absurdul prin imaginile sugerate : Amyntas: „Adspicis, ut virides, auditio Caesare, silvae Conti- ceant? ...” Corydon: „Adspicis, ut teneros subitus vigor excitet agnos? Utque superfuso magis ubera lacte graventur ? Et nuper tonsis exundent vellera fetiș?” Deci tot universul îl adoră pe cel care a adus pace și prosperitate asupia munților unde păstorește Amyntas. Tot el cere zeilor să-i dea ne- murirea pe pămînt lui Nero, pentru a rămîne veșnic printre ei51. Corydon îl roagă pe Moelibeus, un trecător prin munți, care, întîm- plător, este unul dintre apropiații împăratului, să prezinte versurile sale acelui Apollo care stă pe „sacrul Palatin” 52. Astfel, Calpurnius aduce încă un aigument la ideea că Nero se dorea un zeu în templul său, situat pe muntele „sacru”, Palatinul, pe care se afla Domus Aurea. în ecloga a VII-a se fac noi comparații între Apollo și Nero, ba chiar se consideră că împăratul reunește în el calitățile lui Apollo și Marte împreună53. Calpurnius nu a fost, însă, pionierul lingușirilor artistice la Roma. Se pare că însuși Vergilius o făcuse, într-un mod mai temperat, e drept, eu Augustus (dacă la el se referă „Ecloga a IV-a”), în legătură cu aceeași vîrstă de aur care trebuia să-i fericească pe toți54. 46 ibidem, I, v. 74—88. 47 ibidem, IV, v. 6—8. 48 ibidem, IV, v. 87-88. 49 Tac., Ann., XIII, 3. 60 Calpurnius, Ecl., IV, v. 93—94. 51 ibidem, IV, v. 140. 62 ibidem, IV, v. 158—159. 63 ibidem, VII, v. 83—84. . 84 J. P. Brisson, Vird^|^ț4aCC)IWnaniOa^0966, p. 117. 1018 RAMIRO DONCIU 11 Ca orice alte scrieri propagandistice, creațiile lui Calpumius sînt submediocre din punct de vedere artistic. Oare ce credea despre ele împă- ratul cu talent la versificație, cum recunoaște chiar și Suetonius?33. Probabil că le credea necesare pentru el și pentru bunăstarea poporului, cum a crezut și în cazul uciderii Agrippinei și a celorlalți. Cei din jurul lui, mai ales Augustianii, fuseseră pregătiți special pentru astfel de scopuri. Iată cum îi instruise Nero : . .plausuum genera condiscerent (bombos et imbrices et testas vocabant)”. Suetonius remarcă serviciul pe care aceștia îl făceau împăratului cînd cînta pe scenă36. Augustianii se deosebeau de ceilalți prin părul gras și parfumat din belșug, prin îmbrăcămintea foarte luxoasă și prin inelul de la mina stingă37. însuși luxul pe care îl afișau aceștia trebuia să-l ridice pe împărat și mai mult în ochii mulțimii. Corpul de Augustiani se producea și în timpul jocurilor care purtau numele principelui. Dacă Augustus comemorase victoria de la Actium prin jocuri actiene, iar nașterea fiicei sale Octavia, prin jocuri după același model38, Nero a ciezut că e bine să facă și el ceva care să-i poarte numele în legătuiă cu un mare eveniment periodic și în 60 e.n. a instituit certamen quittqiiaen'tiale™. Dar corpul de Augustiani se producea mai ales în timpul deselor și marilor spectacole date de împărat cu diferite ocazii. Vizita lui Tiridates la Roma a fost un asemenea prilej, despre care Suetonius spune : ,,Nu fără motiv socotesc între spectacole intrarea lui Tiridates în Roma” * 56 57 58 59 6o * *. Marele spectacol de la Roma a avut și un prolog desfășurat la Rhan- deea. Aici „actorii au fost” Corbulo și Tiridates. După cum relatează Dio Cassius, această întrevedere trebuia să arate, pentru unul, serviciul adus romanilor, iar pentru celălalt trebuia să șteargă rușinea ce pățise 91. Pe o tribună ridicată cu această ocazie a fost pus bustul împăratului. Tiri- dates, în prezența unui mare număr de părți și de romani, s-a prosternat în fața lui. S-a rugat și a adus jertfele obișnuite, după care și-a depus dia- dema pe bustul împăratului °2. Semnificația gesturilor lui Tiridates era supunerea regelui unui popor învins în fața unui zeu puternic, pe care îl venerează ca atare. Bustul lui Nero jucase exact rolul statuilor divinită- ților din templele care le erau consacrate. Depunînd diadema sa pe acest bust, Tiridates își încredința soarta în mîinile atotputernicului. Continuarea s-a petrecut la Roma, unde Tiridates a adus cu el pe copiii lui, pe ai lui Pacorus, Vologeses, Monobasus 63. Era însoțit de tot cortegiul necesar unui rege : 3 000 de cavaleri părți, slujitorii și ceilalți. Dio Cassius aprecia că întreținerea acestora costa 2 milioane de drahme pe zi, sumă care cădea în sarcina tezaurului public ®4. Suma era imensă, 65 Suet., Nero, LII. 56 ibidem, XX. 57 ibidem, loc. cit. 58 B. H. Warmington, op. cit., p. 109. 59 ibidem, p. 115. 90 Suet., Nero, XIII. 01 Dio Cassius, Istoria romană, LXII, 23. 02 ibidem, loc. cit. 93 ibidem, LXIII, 1. 99 ibidem, Lxiu, 2. www nacnrnmanicarn 12 PROPAGANDA IMPERIALA 1N EPOCA LUI NERO 1019 dar, atît romanii cît și orientalii trebuiau să creadă că bogățiile lui Nero erau nesfirșite. Borna a fost împodobită sărbătorește, iar mulțimea a umplut forul. Nero, în toga triumfală, însoțit de senatori și pretorieni, era așezat pe scaunul curial. Tiridates și întreaga sa suită l-au adorat pe împărat din mijlocul unui careu format de soldați 9S. Apoi Tiridates a luat cuvîntul și a spus : „Stăpîne, mă trag din Arsacizi, sînt frate al regilor Vologeses și Pacorus, și sclav al tău. Am venit către tine, care ești zeul meu, pentru a te adora ca pe Mithra; voi avea soarta urzită de dorința ta, căci pentru mine tu ești Moira și Tyche” 80. Discursul este prea grăitor pentru a fi explicat, dar cîteva precizări se impun. Referitor la același ceremo- nial, E.Cizek spune că Tiridates îl inițiază pe Nero în mithraism, ba chiar îl asimilează pe acesta cu Mithra97. Noi credem că regele part îl consideră pe Nero demn de aceleași onoruri cu Mithra pentru că, pentru el, împăratul roman învingător reprezintă atît Parcele cît și Fortuna, nefiind vorba, în fond, de o asimilare. Nu credem nici că e vorba de o inițiere a lui Nero în mithraism. Nero nu avea nevoie de așa ceva, fiind el însuși o divinitate, și nu vedem de ce ar fi dorit să-și schimbe identi- tatea. Se pare că el, personal, nu avea nici o credință religioasă, fiind chiar un disprețuitor al oricăror credințe", Că se credea el însuși un zeu, ne-o demonstrează următoarele gesturi făcute în cadrul aceluiași ceremonial. După încheierea discursului îl cheamă pe Tiridates lingă el. Acesta vine, îngenunchează și Nero îi pune diadema pe cap ". De la cine putea primi un despot oriental dreptul de a domni, dacă nu de la o zei- tate? Acum trebuie să admitem că rolul zeității îl îndeplinește Nero. întors în patrie, Tiridates a reconstruit Artaxata, numind-o Nero- nia. Un mare oraș din Orient purta numele stăpînului de la Roma, deci încă o ocazie pentru ca numele lui Nero să se afle pe buzele tuturor. Supunerea lui Tiridates i-a adus lui Nero mari onoruri din partea senatului. încă înaintea încheierii războiului, pe Capitoliu se ridică un arc de triumf și trofee ale biruinței, toate prin decret senatorial. Tacitus, care ne dă știrea, ne spune că toate erau ,,numai de ochii lumii, în pofida faptului că toți cunoșteau adevărul” 70. încrederea poporului în biruință trebuia întărită cu orice preț și, cu același prilej, Nero a poruncit arun- carea în Tibru a cerealelor destinate plebei, tocmai pentru, ,,a arăta fățiș că nu e nici o primejdie în ce privește aprovizionarea” 71. După supunerea lui Tiridates, Nero a închis ușile templului lui lanus, ceea ce însemna încheierea păcii în imperiu. Formula Pace Populi Romani Terra Marigue Parta lanum Clusit, deviză personală a lui Augustus, afirma puterea cosmocratică asupra elementelor, spune G.Ch. 85 86 87 88 * * * * 85 ibidem, LXIII, 4. 86 ibidem, LXIII, 5. 87 E. Cizek, op. cit., p. 211. 88 Suet., Nero, LVI. 88 Dio, Ist. rom., LXIII, 5. 70 Tac., Aon., XV, 18. 71 ibidem, loc. cit. , . www.dacaromamca.ro 1020 RAMIRO DONCIU 13 Picard. 72 Nero s-a crezut egalul în putere al acestuia, îndrăznind să reia o formulă pe care n-o mai folosise nimeni. 73 Coloana de la Magenza celebrează, de asemenea, supunerea lui Tiridates. 74 Eia pentru prima oară cînd un trofeu era dedicat Virtuții, idee de origine elenistică.75 76 Nero a făcut să-i fie rostit numele și cu ocazia călătoriei în Grecia. A plecat însoțit de un imens cortegiu, de Augustiani și de alte persoane, atît de mulți că parcă începea un război. 70 în timpul concursurilor, soldații îl încurajau, numindu-1 „olympionicul”, „periodoiucul”, „pen- tonicul”, și abia în ultimul rînd, „Caesar” și „Augustus”.77 Atitudinea soldaților era, bineînțeles, dirijată, și indică o reorientare în anumite privințe, accentuată în timpul întoarcerii la Borna. în timpul aceleiași călătorii, Nero face un gest de o deosebită sem- nificație. îl deposedează pe Apollo de Cirrha, mîniat de profețiile zeului, și împarte soldaților pămîntul.78 Este momentul în care Nero se crede chiar deasupra zeilor, în special a lui Apollo, cu care se crezuse „doar” egal, pînă nu de mult. Victoriile în absolut toate concursurile la care participase îl îndreptățeau, credea el, la preponderență asupra zeului protector al muzelor. întoarcerea în Italia e însoțită de alte ceremonialuri semnificative. Lui Nero îi este organizat un triumf asemănător cu cel al generalilor întorși victorioși. La Neapole, Antium și Alba a intrat prin spărturile făcute în ziduri, pe un car tras de cai albi. 79 Marele triumf a fost orga- nizat la Roma. Prin zidurile sparte intrau mai întîi cei care purtau coroa- nele, apoi cei care purtau inscripțiile care consemnau victoriile, apoi Nero aflat pe însuși carul triumfal al lui Augustus, ținînd laurii pythici în mină, încoronat cu măslinul și îmbrăcat în purpură și aur, deci cu toate atributele necesare. 80 La Neapole, Antium și Alba nu folosise acest car, ne spune Suetonius, subliniind caracterul special al ceremoniei din capitală. 81 în urma cortegiului veneau cei care strigau că sînt Augus- tiani și soldați din cortegiul triumfal al lui Nero. Din calea lui este dărî- mat arcul circului Maximus, pentru că e considerat prea strimt^82 ceea ce corespunde pe deplin tradiției olympionice. Așa a urcat pe Capitolhv și pe Palatin, în Roma împodobită sărbătorește, în aclamațiile poporului, dar mai ales ale senatorilor — subliniază Dio —, care îl numeau „olym- pionic”, „pythonic”, „Augustus”, „Nero-Hercules”, „Nero-Apollo”, „voce sacră, fericiți cei care te aud”. 1808 coroane au fost depuse ] e obeliscul egiptean. 83 72 G. Oh. Picard, Les trophecs romains, Paris, 1957, p. 138. 73 ibidem, loc. cit. n ibidem, p. 340. 78 ibidem, loc. cit. 76 Dio, Ist. rom., LXIII, 8. 77 ibidem, LXIII, 10. 78 ibidem, LXIII, 14. 78 Suet., Nero, XXV. 80 Dio, Ist. rom., LXIII, 20. 81 Suet., Nero, XXV. 82 ibidem, loc. cit. 83 Dio, Ist. rom., LXIII, 20 - www.dacoromanica.ro 14 PROPAGANDA IMPERIALĂ ÎN EPOCA LUI NERO 1021 Acum nu mai poate fi vorba de vreo influență. Cine mai făcuse o sărbătoare universală din victoria la un concurs de care, de poezie sau de altceva, unde se proclama singur învingător, luîndu-se la întrecere, astfel, și cu crainicii 84 ? Senatul i-a ridicat și un arc de triumf, cum numai pentru victoriile militare se înălțau. G.Ch. Picard susține că acestea erau amintiri ale tropaeophoriilor lui Caligula, explicate prin tradiția de spolia opima. 85 86 O frescă din macellumul pompeian reprezintă un per- sonaj ținînd un trofeu cu o coadă lungă, așezat pe o grămadă de arme și încoronat de Victorie. Se emite ipoteza că este vorba de glorificarea unui împărat dotat cu spolia opima, care ține loc de sceptru. Acest atri- but l-ar asimila pe Nero cu fondatorul Romei. 88 Tema putea proveni din Doinus Aurea, unde mai multe decoruri reprezintă trofee, ca, de exemplu, doi paniscos înlănțuiți. Aceasta putea fi o alegorie dionisiacă a gloriei împăratului al cărei precedent poate fi identificat pe cameea de la Haga. 87 Aici e reprezentat Claudius în chip de rege al zeilor, pe un car tras de centauri. O Victorie aduce o coroană. îl însoțesc Britannicus, îmbrăcat în haine rhilitare, Messalina și Octavia în portul obișnuit. între atributele ioviene ale lui Claudius, care poartă hainele lui Jupiter, și cele dionisiace ale cortegiului, există o discordanță vizibilă. Pe de altă parte, doar Dionysos și tovarășii săi foloseau carul tras de centauri, idee de origine alexandrină.88 Iată deci, o încercare anterioară lui Nero de orien- tare spre forme triumfale de origine elenistică, cu tendințe orientalizante. Pentru a-și atinge scopurile, Nero se străduia să fie înconjurat de cît mai multă lume și cobora cu mare plăcere în mijlocul plebei, fapt paradoxal pentru cineva cu veleități de zeitate. El însă dorea să se afle despre mărețele lui fapte, dorea să fie admirat și să fie nu numai iubit, ei chiar adorat, pentru că avea toate atributele necesare unui zeu. A mai preferat ca, decît să atragă indiferența celor din jur, precum Claudius, mai bine sa le trezească ura, teama, groaza. în metodele folosite a perfecționat la maximum procedeele de pro- pagandă mai vechi. Este cazul emisiunilor monetare, al construcțiilor; al literaturii, al artei, și chiar acțiunile personale ale împăratului au luat proporții colosale. Nero nu prea avea simțul utilului și adecvatului, permițînd subordonarea unor ceremonialuri sacre în tradiția romană scopurilor sale cabotine. Am putea spune că rezultatele intensei activități propagandistice au fost slabe, și nu fără dreptate. Importantă pentru noi este evoluția înregistrai ă în acest domeniu, pentru că, la urma urmelor, propaganda își propune să mențină o situație de fapt, este ceva care se schimbă în funcție de mersul istoriei, nicidecum nu poate și nici nu încearcă să modi- fice cursul evenimentelor. De aceea insistăm asupra originalității deosebite a activității propagandistice în epoca neroniană. 84 Suct., Nero, XXIV. 85 G. Gh. Picard, op. cit., p. 338. 86 ibidem, p. 339. 87 ibidem, p. 339 310. 8 ibid., p. 336—337. www.dacoromanica.ro 46 1022 RAMIRO DONCIU 15 LA PROPAGANDE IMPERIALE  ROȘIE  L’^POQUE DE N^RON RfiSUMS L’âtude se propose de faire ressortir l’activit^ de propagande de- ployde ă Rome durant cette periode, activit6 qui s’est manifestde sur plusieurs plâns par l’intermediaire des 6missions monetaires, de l’archi- tecture des constructions, de la sculpture et de la litterature. Les actions memes de l’empereur avaient un caractere de propa- gande, il 6tant entourâ d’un groupe sp^cialement crd6 pour cultiver l’idâe imperiale. II merite de souligner l’originalit6 de cette activii au temps de N6ron, en depit des influences hell^nistiques et, parfois, orientales qu’elle a subies. Particulierement remarquable est aussi l’effort crdateur foumi par Neron et son entourage en vue du perfectionnement des moyens et methodes de propagande. www.dacoromanica.ro DOCUMENTAR SIGILIILE LUI AVEAM IAXCU DE MARIA DOGARU Dicționarele de heraldică editate pe diferite meridiane ale globului, includ în categoria figurilor naturale, însemne aparținînd unor posesori diferiți reprezentînd, într-o mare varietate de forme binefăcătorul arbore, întotdeauna și pretutindenea dorit și ocrotitx. Heraldica românească însumează de asemenea, nenumărate com- poziții în care distingem imagini exprimînd plastic valoarea de simbol pe care înaintașii au acordat-o arborelui. Întîlnit în stemele de stat 1 2 și ale suveranilor 3 descriind, prin puterea Însemnului, scopul unor socie- tăți sau asociații menite a contribui, prin dezvoltarea culturală, la rea- lizarea dezideratului unității naționale4 * * * 8, prezent în sigiile unor dregători sau reprezentîndu-i pe oameni cu profesiuni legate de ocrotirea sănătății3, arborii de diferite specii, înfățișați în cele mai diverse forme atestă în limbaj plastic întemeierea de noi așezări, bucuria de viață, grija pentru protejarea vieții, continua dezvoltare socială, veșnicia naturii și perpetua sa regenerare. Printre reprezentările valoroase ale tezaurului sfragistic național încadrate acestei categorii remarcăm sigiliile lui Avram lancu. Pentru a Ic pătrunde semnificația ele trebuiesc desigur analizate în legătură 1 V. Ottfred Neubeeker — 'Wilhclm-Rcntzmann, Wappen Bilder lexikon (Diclionaire heraldique), Edit. Battcnbcrg, Miinchcn, 1974. 3 Referitor la arborele din sigiliile de tip iconografic ale domnitorilor Țării Românești, vezi I. D. Ștefăneseu, Cu privire la stema Țării Românești. Arborele din pecețile și bulele sigilare de aur, în „Studii și cercetări dc numismatică”, voi. I, 1957, p. 373 388 ; M. Dogarii, Sigiliile de tip iconografic folosite de domnitorii Țării Românești, referat susținut la reuniunea Comitetului Internațional dc Sigilografic din septembrie 1978, București in „Rivista Arhi- velor”)., an LVI, voi. XLI, 1979. nr. 3, p. 333 - 337. 3 Se știe că stema Împăraților Bizanțului a cuprins, ca expresie a Întemeierii „noii Rome”, un copac. Vezi Dan Cernovodcanu, Știința și arta heraldică in România, Edil, știin- țifică și enciclopedică, București, 1977, p. 56. 4 Arborele, este întîlnit in emblemele societăților culturale din Transilvania care au militat pentru realizarea marii Uniri. Vezi V. Curticăpcanu, Mișcarea culturală românească pentru unirea din 1918, Edit. Meridiane, București, 1968 și Maria Dogarii, Însemne ale societăți- lor nafional-culturale românești rcflectind lupta pentru desâvirșirea unității de stat, In „Revista dc istoric”, tom. 31, 1978, nr. 8, p. 678—685. 8 în sigiliile „fizicilor ținuturilor”, arborele exprima grija pentru ocrotirea vieții. Vezi matriccle sigilare conservate In colecția „Sigilii” a Direcției generale a Arhivelor Statului, Arh. St. Buc., Sigilii administrative nr. 1990, 1991, 1991, 1907, 1998, 2005, 2010, 2012,2014, 2016. „REVISTA DE ISTORIE”, Tom 36, nr. 10, p. 1023 - 1027, 1983 www.dacoromanica.ro 1024 DOCUMENTAR cu celelalte izvoare de această natură utilizate de revoluționarii tran- silvăneni. Se știe faptul că simbolul a constituit de-a lungul anilor și mai ales în timpul pregătirii și desfășurării revoluției din 1848, un mijloc de luptă și expresiva formă de evidențiere a concepțiilor revoluționare®, însuși modul de organizare al armatei revoluționare române avea drept scop să sublinieze originea latină a poporului nostim, hotărîrea sa de-a transpune în realitate conținutul devizei VIRTUS ROMANA REDIVIVA6 7. Trebuie remarcat de asemenea faptul că Prefectura Aurarea Gemina al cărui prefect a fost Avram lancu, a avut o emblemă expresivă : frunze de stejar 8 9, copac ale cărui ramuri, împletite în cunună sau plasate ală- turi de lauri ori măslin, simbolizează, în limbaj heraldic, biruința. Mărturiile istorice ale vremii atestă totodată că Avram lancu însuși a acordat o atenție specială simbolului. Luptînd pentru cîștigarea inde- pendenței națiunii române, Craiul Munților, aprecia în legătură cu inclu- derea stemei Transilvaniei în blazonul imperial că nu este logic ca sim- bolul țării sale să fie zugrăvit pe „marca Austriei” ®. Sigiliile ce ni s-au păstrat de la Avram lancu reflectă de asemenea concepțiile epocii și totodată propriile sale aspirații. Cunoaștem două categori de impresiuni sigilare utilizate de eroul tribun, diferite din punct de vedere al reprezentării din cîmpul sigilar, a tehnicii de confecționare și a legendei. Primul sigiliu, imprimat în tuș negru avînd gravată o „ligatură” desemnînd numele său 10 11, a fost desigur realizat cu ajutorul unei matrice sigilare utilizate pentru validarea acte- lor personale u. Confecționarea celei de a doua matrice sigilare a fost determinată de necesitatea autentificării actelor oficiale emise de Avram lancu în calitate de prefect. Ceara roșie din care este confecționat și mai ales legen- da sigiliului la care ne referim probează acest fapt. Autentificînd un act, din 28 august 1849, pe care Avram lancu l-a trimis „Onoratei Adminis- trațiuni provisorie din Comitatul Belgradu”, la Alba lulia12 * * ls acest pre- 6 Vezi Dan Ccrnovodcanu, Heraldica tn slujba idealurilor naționale pașoptiste In „Revista Muzeelor și Monumentelor”, seria Muzee, XI, 1974; nr. 3, p. 67—71, M. Dogaru, Concepțiile revoluționarilor pașoptiști oglindite in sigilii in „Revista Arhivelor”, voi. XXXV. Supliment 1973, p. 134-138. 7 Deviza adoptată incă din secolul al XVIII dc Regimentul roman din Năsăud. 8 Ștefan Pascu, Avram lancu, Edit. Meridiane, București, 1972, p. 123. 9 Ibidem, p. 221. In perioada dureroaselor dezamăgiri și a șirului de nenorociri pe care le-a suportat după 1849, lancu și-a exprimat opoziția față de Imperiul Austriac doborind acvila bicefală plasată pe casa fiscului din Ctmpcni. Ștefan Pascu, op. cil., p. 221. 10 Cercetarea sigiliului respectiv cu mijloace tehnice moderne, a permis constatarea faptului că intr-adevăr pe suprafața sa este redat numele eroului. Vezi M. Dogaru, Sigiliul lui Avram lancu, în „Revista Arhivelor”, an XLIX, voi. XXXIV, nr. 4, 1972, p. 694 695. 11 Acesta se aseamănă cu sigiliile utilizate dc fruntașii revoluției române din celelalte provincii făcind parte din trupul Daciei; este simplu, cuprinde doar literele numelui său. Au avut astfel de sigilii N. Bălcescu, August Trcboniu Laurian, Timotei Cipariu etc. Vezi M. Dogaru, Sigiliile mărturii ale trecutului istoric, Edit. științifică și enciclopedică, București, 1976, p. 255-257. ls Arh. St. Alba, fond Prefectura județului Alba, Actele Administrației Alba Inferioară, actul 669/1849. Sigiliul este oval (31/22 mm). în legătură cu conținutul actului vezi Ion Plcșa, Liviu Palihovici, Administrația Alba Inferioară, organ al administrației românești din Transil- vania in timpul revoluției din 1848 — 1849, tn „Apulum” XVII, 1979, p. 526 — 529. Ultima parte a cuv nitului prefectului —este neclară. . . www.dacoromamca.ro 3 DOCUMENTAR 1025 țios izvor sfragitic sare în centrul cîmpuhii sigilar un brad, iar la margine legenda : SIGILLU PRAEFECTU AURĂRIEI GEMINE. După înfrîngerea revoluției lancu n-a mai putut folosi matricea sigilară pe a cărei suprafață se afla această legendă deoarece ar fi pro- vocat neîndoielnic o reacție din partea autorităților. Păstrînd vie în suflet speranța reluării luptei revoluționare, Ian cu și-a confecționat o nouă matrice sigilară avînd aceeași reprezentare insă anepigrafă, la marginea cîmpuhii sigilar în locul textului legendei fiind gravat un cerc perlat. Un astfel de sigiliu autentifica scrisoarea pe care lancu a adresat-o în 11 martie 1852, protopopului George Mihaly13. Nu cunoaștem ce s-a întîmplat cu cele trei matrice sigilare folosite de Avram lancu. S-a conservat însă un alt izvor de această factură legat, prin reprezentarea din emblemă și regiunea unde a fost utilizat, de sigiliile descrise mai sus : matricea sigilară a unei instituții din Câmpeni u. în imaginea acestui tipar sigilar se află, pe un prim plan, un personaj femi- nin, zeița Minerva, protectoarea istorici și a artelor frumoase purlînd coif și ținînd cu mîna dreaptă sulița, cu mîna stingă sprijinind un drapel și scutul pe care se distinge capul gorgonei; în dreapta personajului se afla bufnița, simbolul înțelepciunii. Pe planul doi se zăresc dealuri pe care cresc brazi (trei în dreapta personajului; doi în stînga acestuia), întreaga imagine este plasată pe o terasă sub care se află data: 1SG2. Circular, la marginea spațiului sigilar legenda SIGILLULU EFOR FOND COM D CÂMPENI. (Fig. 1) Compoziția heraldică gravată pe rondela acestei matrice sigilare exprimă prin prezența Minervei ideea națională și aspirația spre progres. Desigur bradul prezent în imaginea sigiliilor lui lancu are o adincă semnificație. Vedem în reprezentarea acestora atașamentul tribunului față de regiunea munților Apuseni unde și-a petrecut copilăria, regiune în care a cunoscut amărăciunea nedreptăților sociale și a înțeles tragedia unui neam sortit să suporte mai mult decît alte popoare împilarea. Poate prin bradul gravat în acest sigiliu Craiul Munților a voit să evidențieze dîrzenia transmisă urmașilor daco-roinanilor de natura patriei și mai ales tăria pe care piscurile muntoase ce urcă spre zenit, o insuflă celor curajoși. Este posibil că acest conifer să fie o dovadă a admirației pe care lancu a păstrat-o toată viața, pădurii în care și-a făurit visele, un omagiu adus codrului de-a lungul anilor, vatră și leagăn al românilor, refugiul permanent al autohtonilor siliți să se retragă din calea năvă- litorilor, casă primitoare pentru aceeia care ne mai putînd răbda nedrep- tatea luau drumul codrului. Imaginea din sigiliul la care ne referim transpune, totodată semni- ficația și importanța pădurii în viața moților, permanenta dorință și acțiune a locuitorilor din Țara Zarandului de a-și păstra dreptul asupra pădurilor, drept de care depindea starea lor socială. * 14 18 Biblioteca Academiei R. S. România, filiala Cluj Napoca. 14 Aceasta se conservă tn depozitele Filialei Arhivelor Statului Alba, colecția „Sigilii”, nr. 294. _ . www.dacaromanica.ro 1026 DOCUMENTAR 4 Bradul îi atestă plastic pe dîrzii fii ai românilor de pe aceste melea- guri al cărui caracter dîrz și fire neînduplecată îi aseamănă cu brazii ce își înalță semeț coroana spre lumină. Metaforă plastică, evocînd viața locuitorilor din Țara moților, amintind caracterul așezărilor durate aici, casele înrădăcinate în piatra muntelui, și oamenii locului ce s-au asemănat cu arborii al căror trunchi se dezvoltă în ambele sensuri respectiv pe de o parte își înalță coroană Fig. 1. Sigiliul Eforiei Fundației comunei Cimpeni. spre cer, iar pe de alta rădăcinile se afundă mai puternic în pămînt, bradul din sigiliile lui lancu sugerează permanența românilor și aspira- ția lor spre libertate. Vedem în emblema sigiilor lui lancu expresia dragostei față de patria dragă, încrederea sa nețărmurită că neamul acesta, puternic ancorat în glia strămoșească, se dezvoltă asemenea veșniciei naturii și se înalță tot mai mult spre lumină și căldura soarelui. Neîndoielnic există o strînsă legătură între reprezentarea din eîmpul sigiliilor utilizate de Avram lancu și cuvintele rostite de el în memorabila zi de 3/15 mai 1848 la Blaj pentru a îmbărbăta luptătorii și a trezi încre- www.dacaramanica.ro 5 DOCUMENTAR 1027 dexea în victorie: ,,uitați-vă pe cîmp românilor; Sîntem mulți ca cucuruzul brazilor; sîntem mulți și tari că dumnezeu e cu noi”15 16. Faptul că în sigiliul instituției din Cîmpeni s-au introdus brazii este poate și un răspuns la îndemnul lui lancu, o expresie a hotărîrilor locuitorilor din ținutul Zarandului de a transpune în practică obiectivele de luptă formulate în 1848 — 1849. Cercetate și interpretate astăzi după ce un veac și jumătate a demonstrat legătura indisolubilă dintre realizările românilor și jertfa eroului din Vidra, sigiliile la care ne referim, parte integrantă a tezaurului de gîndire pe care revoluționarii pașoptiști l-au lăsat moștenire genera- țiilor ce-au urmat, transpun în limbaj plastic cuvintele pe care Avram lancu le-a însemnat în testamentul său dovedind dragostea pe care a nutrit-o, pînă în ultima clipă a vieții poporului român : „Ultima mea voință, ultimul dor al vieții mele e să-mi văd națiunea fericită” 1B. 15 Ștefan Pascu, op. cit., p. 87. 16 Horia Ursii, Avram lancu, Edit. Tineretului, București, 1966, P- 236. www.dacoromanica.ro DATE NOI PRIVIND DOMENIUL LUI MATEI BASARAB DIN ȚARA ROMÂNEASCĂ DE IOLANDA MICU, RADU LUNGU într-un studiu recent dedicat domeniului lui Matei Basarab din Țara Românească propuneam o listă a proprietăților deținute de domnx. în același material atrăgeam atenția asupra posibilității completării listei în condițiile cercetării exhaustive a documentelor interne emise în perioada 1654—1700 1 2. într-adevăr, continuarea investigației noastre ne-a permis descope- rirea unui număr de 28 de noi localități în care Matei a stăpînit în timpul boieriei și al domniei. Faptul că, din cele 28 de proprietăți, 3 sînt cu- prinse în acte de vînzare din perioada cînd Matei a fost agă, iar 20 sînt dăruite de Matei, ca domn, unor mănăstiri și boieri nu schimbă în esența concluziile generale ale studiului nostru; anume că Matei Basarab a cumpărat, în timpul domniei, relativ puțin, a dăruit cea mai mare parte din achizițiile funciare cu precădere unor fundații religioase, lui rezervîn- du-și, de fapt, puține proprietăți3. Comentînd datele statistice, putem afirma că Matei Basarab a stă- pînit, pentru o perioadă de timp mai lungă sau mai scurtă, sate, ocine, vii, bălți, heleștee, vaduri de moară, case în circa 153 de localități rurale; a cumpărat în 99 și a făcut danii în 116 (din care 87 la mănăstiri4 5), lui rămînîndu-i proprietăți în 37 de localități6. Considerăm, așadar, că cea mai mare parte a averii lui Matei Basa- Tab a constat din bani lichizi. Unor mărturii contemporane deja folosite 6 le adăugăm raportul din 14 februarie 1649 al lui Giovani Soranzo către dogele Veneției în care se pomenește despre ,,un tesoro del presente Prin- cipe di un Milione e mezzo di Reali” 7. * 1 Beloli -a referit la unele dintre rezultatele cercetărilor sau proiectele legate de aceste două teme, ca și la rezultatele înre- gistrate în alte domenii ale cercetării istorice în R.D.G. în acest context, a fost reliefată și importanța acordată cercetărilor de istorie universală, inclusiv istoriei unor țări din Africa, Asia și America Latină. W. Wimmer s-a referit la cercetările din domeniul istoriei P.S.U.G. și a mișcării muncito- rești menționind elaborarea unei ample istorii, In patru volume, a P.S.U.G. începind cu K. Marx și Manifestul Partidului Comunist — din care primele trei volume se află in faza dezba- terilor — ca și a unor lucrări privind istoria sindicatelor, organizațiilor de tineret, social-democra- ției în anii 1918 — 1945, ediții critice de izvoare istorice etc. Au fost făcute, de vorbitor, referiri la lucrările care au fost publicate in ultimul timp in contextul împlinirii a 50 dc ani de la acapararea puterii de naziști în Germania. W. Wimmer s-a referit de asemenea la citeva dintre proiectele de cercetare istorică și anume : o istorie a politicii militare a mișcării muncitorești; o istorie ilustrată a Cominternului; un lexicon pri\ind organizațiile muncitorești; un gen de antologie privind istoria antifascismului (aceasta legat și de tematica viitorului congres mondial de istorie). Din partea istoricilor români, la acest punct al ordinii de zi, conf. univ. dr. Teodor Pavel a prezentat comunicarea Evoluția istoriografiei românești după al XV-lea Congres inter- național de științe istorice (august 1980—mai 1983) care a reușit, in cele mai bune condiții, să sintetizeze pentru colegii din R.D.G. principalele rezultate din ultimii ani ale cercetărilor româ- nești în domeniile arheologici, istoriei vechi, medii, moderne și contemporane a României, ca și din domeniul științelor istorice auxiliare. Comunicările privind evoluția istoriografiei din cele două țări au provocat, de asemenea, un viu interes la dezbateri participlnd H. Blciber, D. Eichholtz, Fr. Klein, Gh. Unc, T. Pavel, T. Georgescu. In cadrul sesiunii comisiei mixte, cu prilejul celei de a 500-a aniversări a nașterii lui Martin Luther — aniversare înscrisă în calendarul manifestărilor UNESCO — dr. Gerhard Brendler a prezentat conferința Valențe și implicații revoluționare ale teologiei lui Martin Luther. Lucrările sesiunii s-au desfășurat într-o atmosferă de stimă și prietenie, schimbul de opinii a fost deschis, dovedindu-se util pentru aprofundarea unor aspecte abordate în comunicări, pentru mai buna înțelegere a rezultatelor cercetărilor istorice din cele două țări. Organizată de Academia de Științe Sociale și Politice, sesiunea s-a bucurat de sprijinul și atenția Comitetului județean P.C.R. Sibiu și a conducerii Institutului de învățămlnt superior din Sibiu. Cu ocazia lucrărilor sesiunii, membrii comisiei au vizitat monumente istorice și instituții de cultură din Sibiu și au efectuat o vizită de documentare în împrejurimile Sibiului. Următoarea sesiune a comisiei va avea ca temă Lupta pentru progres social și independența națională a popoarelor român și german tn contextul european al sec. al XlX-lea și se va desfășura in 1985, în R.D.G. loan Chiper CRONICA în ziua de 23 mai 1983 în fața comisiei de doctorat a Facultății de istoric-filozofic a Universității din București, a avut loc susținerea publică a tezei dc doctorat Activitatea municipalității Bucureștilor tn perioada 1862 1878, elaborată de Liviu Rotman. Lucrarea cuprinde următoarele capitole : Cap. I : Literatura și izvoarele problemei cerce- tate ; Cap. II : Legislația comunală și mod mizarea activității muncipale a Bucureștilor ; Cap. III : www.dacaromanica.ro 10 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE 1043 Consiliile comunale (1862—1878); Cap. IV: Municipalitatea și activitatea industrială și comercială ; Cap. V : Finanțele comunei. Structura bugetului; Cap. VI : Activitatea edilitară a Municipalității Bucureștilor; Cap. VII : Preocupările de igienă și salubritate publică ale muni- cipalității și viața sanitară a Capitalei; Cap. VIII : Instrucția publică și viața culturală a capi- talei tn preocupările municipalității. în afara cestor capitole lucrarea mai cuprinde Introducere, Încheiere, Bibliografie, Anexe. Comisia dc doctorat a fost alcătuită din prof. univ. dr. Ștefan Ștefănescu, decanul Facultății de istoric-filozofic a Univesității din București, președinte; dr. Dan Berindei, conducător științific : prof. univ. dr. Dinu C. Giurcscu, prof. univ. dr. Vasile Drăguț, conf. univ. dr. Iulian Cârțănă, membri. în unanimitate comisia a acordat lui Liviu Rolman titlul științific de doctor in istorie. www.dacaromanica.ro CARTEA ROMÂNEASCĂ ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE VICTOR PAPACOSTEA, Civilizație românească și civilizație balcanică. Studii istorice, Ediție îngrijită și note de Cornelia Papacostea-Da- nielopolu. Studiu introductiv de Nicolae-Șerban Tanașoca, Edit. Eminescu, București, 1983, 525 (528) p. „Biblioteca de filozofic a culturii româ- nești” ce apare in cadrul Editurii Eminescu sub îngrijirea directorului ei, Valeriu Bâpeanu, a inclus In rindul aparițiilor de prestigiu, cu care ne-a obișnuit, o selecție din opera repu- tatului istoric balcanolog Victor Papacostea (1900—1962). Datorită unei vieți relativ scurte și nu lipsită de vicisitudini, ca și a obligațiilor pe care le-a onorat, cu spirit dc înaltă profesionalitate, ca profesor titular al catedrei de istoric a popoarelor din Peninsula Balcanică la Universitatea din București (între 1942 1947) și mai ales ca director al Institutului de studii și cercetări balcanice (între 1937—1948), pc lingă alte Îndatoriri obștești, Victor Papacostea, om dc rară modestie și probitate intelectuală ca și dc maximă exigență față de respectul cuvenit cuvîntului imprimat, a lăsat, cantitativ, puține scrieri. Dar cccacecl a găsit de cuviință să încredințeze tiparului au fost lucrări de certă calitate, puternic ancorate într-un sistem logic dc gîndire și expunere și sprijinite pc un apreciabil suport documentar. Contribu- țiile sale în domeniul istoriei românești sau a balcanologiei rămin solide mărturii a ceea ce a izbutit să realizeze Victor Papacostea, în perioada interbelică și după război, pentru ridicarea prestigiului istoriografiei noastre pe plan național în genere și pe cel sud-estic european în particular. Nu putem decit să elogiem inițiativa luată dc fiica regretatului profesor, distinsa cercetătoare dr. Cornelia Papacostea-Danielopolu de la Institutul dc studii sud-est europene din București, dc a căuta, aduna și selecționa cele mai reprezen- tative scrieri ale tatălui ei, spre a ni le oferi astăzi pentru unii — care am avut fericirea dc a-1 avea ca dascăl — ca un prilej dc duioasă amintire și cinstire a memoriei sale iar pentru alții, cei tineri în special, spre a li sc oferi drept pildă în ale scrisului o operă plină dc semnificații și de o savantă erudiție, întoc- mită cu o riguroasă meticulozitate științifică. Volumul este prefațat dc apreciatul cerce- tător dr. Nicolac-Șcrban Tanașoca de la Institutul de studii sud-est europene din București ce, într-un studiu introductiv modest intitulat „Victor Papacostea. Note pentru un portret”, dar care în realitate con- stituie o doctă și subtilă analiză a vieții și operei autorului în contextul ei românesc și balcanic, izbutește să traseze, cu toată obiec- tivitatea, liniile directoare ale creației știin- țifice a distinsului balcanolog și să reflecte esența și permanența ideilor ce străbat în mod generos scrierile reeditate. N. Ș.Tanașoca reconstituie cu acribie și pricepere princi- palele etape ale vieții istoricului Victor Papacostea, scoborîtor dintr-o familie dc origine maccdo-română, rclevind serioasa pre- gătire științifică, precum și rodnica sa carieră didactică secundară și universitară, ca și meritul dc a fi militat pentru înființarea Institutului de studii și cercetări balcanice din București, Îndrumat dc dinsul în decursul a 11 ani de funcționare. Cu o adlncă înțelegere sc apleacă N. Ș. Tanașoca asupra concepției istoriograficc a lui Victor Papacostea, teoreti- cian al balcanologiei. După cum subliniază cu justețe autorul studiului introductiv, Victor Papacostea „și-a făcut o norină neclin- tită, respectată strict de-a lungul întregii sale vieți și activități, din asigurarea unei temelii documentare rezistente față de orice critică pentru fiecare din ipotezele șl con- strucțiile sale istorice” fiind „un neobosit căutător, editor și critic de izvoare”, inter- zicîndu-și „cu strășnicie orice încercare de sinteză pripită, preferind să pregătească terenul adevăratei sinteze prin lucrări mono- grafice sau de detaliu privind instituții, momente, etape precis delimitate sau perso- nalități istorice” (p. 11). Fără a fi împărtășit doctrina materialismului istoric, el a arătat receptivitate față dc marxism și și-a însușit unele din elementele acestei filosofii în inter- pretarea corectă a fenomenelor istorice. Ca balcanolog, Victor Papacostea și-a stimat precursorii considerați a fi, în primul rlnd. Constantin Jirecek și Nicolac lorga, înte- meietorul primului Institut de studii sud-est „REVISTA DE ISTORIE”, Tom 36, nr. 10, p. 1044-1057, 1983 www.dacoromaiiica.ro CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 1045 europene din România, ducind mai departe și fertilizind la o treaptă superioară ideile acestora. N. Ș. Tanașoca sintetizează admi- rabil concepția ce l-a animat pe Victor Papacostca, care, considcrind balcanologia drept „o știință totală despre lumea și omul balcanic, postulind categoric, sub raport metodologic, folosirea comparatismului, inter- disciplinarității și a muncii colective pe plan național și internațional” a fost in măsură să at ste clar și cu fermitate „statutul științific al balcanologiei, impunind cercetării un nivel dc extremă și modernă tehnicitate și ncgln- du-i orice altă finalitate principală decit aceea a descoperirii adevărului” fără inter- venția inoportună „a prejudecăților politice și religioase in demersul rațional al investi- gației” (p. 22). Traducerea in practică a principiilor sănătoase enunțate dc Victor Papacostca in abordarea obiectivă a istorici popoarelor balcanice a avut loc in cadrul Institutului pe care l-a organizat și îndrumat intre 1937 1948. După cum arată N. Ș. Tanașoca, prin temeinica pregătire asigurată colaboratorilor Institutului, recrutați dintre reputați sp 'cialiști dar și din cadre tinere la începutul carierei, urmînd cursurile școlii de limbi balcanice și orientale organizate in cadrul acestei instituții, s-au obținut rezul- tate dintre cile mai promițătoare, concre- tizate in colocviile bilunare, ce erau ținute cu regularitate. Cele mai valoroase contri- buții au văzut lumina tiparului in coloanele prestigioasei și de ținută internațională revistă „Balcania” editată de același Institut. în ac’st așezămlnt cultural dc elită au activat ca membri sau colaboratori viitorul academician Emil Condurachi, profesorii uni- versitari Ion N-stor, Dionisic Pippidi, P. P. Panaitescu. Mihai Berza, Dan Simonescu, Dumitru Bcrciu, Radu Vulpe, Gheorghe Ștefan și Alexandru Elian, dr. doc. Maria Matilda Alexanareseu-Dcrsca Bulgaru, dr. Vnadna Carnariano-Cioran, profesorii Nestor Camariano, Ion Matei, Ion Radu Mircea si mulți alții. In ultima parte a studiului său introductiv, N. Ș. Tanașoca relevă calitățile dc istoric al culturii dovedite dc Victor Papacostca în ultimii ani ai vieții ca și activitatea neobosită desfășurată pentru înființarea noului Institut de studii sud-est europene din București, a cărui creare in 1963 n-a mai avut fericirea s-o vadă realizată. Contribuțiile majore adus ■ in această perioadă se referă cu pre- cădere la începuturile învățămîntului superior din Țara Românească în secolul al XVII-lea, la importanța școlii grecești și latinești din Tirgoviștc ca prim așezămlnt umanist de orientare nco-bizantină sau la înființarea Academici domnești din București, cu un sistem dc Invățăinint, „modem” bazat și pe studiul științelor pozitive (geografie, fizică, matematică, științe naturale, astronomic) în spiritul nco-aristotelismului de tip coridalean. în finalul considerațiilor sale, N. Ș. Tanașoca caută să fixeze locul lui Victor Papacostea în evoluția culturii române, caracterizat a fi un istoric luminat și onest, ostil compromi- surilor, promovînd spiritul realist în cercetare, slujindu-și cu un autentic și fierbinte devo- tament patria și cinstindu-i cu mare evlavie trecutul, ancorat în ansamblul istorici sud-est europene și universale. Prin grija Corneliei Papacostea-Danielopolu au fost selectate scrierile cele mai ilustrative din opera lui Victor Papacostea, publicate între 1925—1962, privind istoria românilor și a Balcanilor, adnotate și comentate cu competență. în primul rind editoarea a izbutit să Încredințeze tiparului pentru prima oară un curs multigrafiat de istoria românilor la sflrșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lpa ținut în anii univers sitari 1938 1940, cînd Victor Papacostea a suplinit catedra profesorului Constantin C. Giurescu la Universitatea din București. Scris cu un real talent literar, și departe de un conformism rutinier și didacticist ce mai anima, uneori, asemenea prelegeri în învă- țămintul nostru secundar sau superior din trecut, cursul era plin de originalitate, scli- pitor în idei și documentat cu o deosebită rigoare științifică. Sintetizînd, de pildă, tră- săturile veacului al XVII-lea românesc „de r naștere politică și culturală, iar pe teren economic și social... dc prefaceri însemnate”, autorul ii releva trăsăturile dominante: lupta pentru neatimare și pentru vechile hotare, evoluția spre o monarhie modernă cu continuitate dinastică și afirmarea con- științei unității naționale. în același timp pe plan balcanic se constata reînvierea în poli- tica unor domni și a acelei „idei bizantine”, vehiculată de cărturari umaniști din Orient, în special greci, care aspirau la o restaurare a monarhiei bizantine prin izgonirea turcilor din Europa. După cum remarcă cu deplină dreptate Victor Papacostea „ideea bizantină era, in secolul al XVII-lea, visul unei elite intelectuale grecești, care credea că poate reînvia Bizanțul pe temeiul mișcării popoa- relor balcanice. Aceasta era — repet — o ilu- zie romantică; în realitate mișcarea popoa- relor balcanice avea finalitatea ci, opusă cu totul și Stambulului musulman și Bizan- țului de altădată. Această mișcare conținea în germeni ideea eliberării popoarelor pentru ele înșilc iar nu pentru o nouă robie” (p. 131). Intuind perfect și într-o viziune unanim acceptată astăzi intențiile urmărite de Poartă prin instaurarea regimului turco-fanariot în Principate, autorul a relevat însemnătatea acestora pentru turci ca „posturi de obserg vație de primul rang, de unde putea fi urmă- www.dacoromanica.ro 1046 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 3 rilă cu succes acțiunea politică, diplomatică si militară a germanilor, rușilor, polonilor și chiar a puterilor occidentale. Turcii nu mai puteau lăsa aceste posturi, atit de importante (de domni n.n,), pe mina românilor, fiindcă aceștia făceau foarte adesea o politică carc desconsidera interesele politicii militare și economice ale Porții. Alteori politica domnilor români se dovedise chiar ostilă acestor inte- rese” (p. 202). Dc aici nevoia de a instaura in scaunele dc domnie de la București și Iași dregători străini, greci, țarigrădeni, supuși intereselor Porții și indiferenți la soarta provinciilor pe care le guvernau. Culegerea inserează, apoi, o serie de arti- cole sau conferințe din perioada anilor 1941 — 1945, selectate din opera lui Victor Papacostea privind istoria națională; un prim material se referă la Voievozi ți cneji — unde autorul insistă asupra rolului jucat In istoria patriei de Transilvania „miezul spațiului fizic, etnic și economic al poporului român” rezistind tendințelor de asimilare încercate sub domi- nația străină și mai ales sub regimul rigid al administrației austriace — ; alte două conferințe privesc personalitatea lui Mi hai Viteazul, cel dinții înfăptuitor al Unirii celor trei țări române și aceia a unuia dintre cola- boratorii săi de vază, diplomat și ostaș cre- dincios, banul Mihalcea. O altă grupă de patru studii, prezentă în culegere, datînd din ultima perioadă a vieții și activității lui Victor Papacostea și tipărită între 1961 — 1966 (două apărlnd postum), se referă la școala de limbă și cultură slavonă de la Tîrgoviște din timpul domniei lui Matei Basarab, originile învățămîntului superior in Țara Românească, întemeierea „Academiei Grecești” din București și frecventarea șco- lilor din București de către doi bursieri al lui Petru cel Mare. Aceste prețioase con- tribuții — de dată mai recentă — au bene- ficiat de o foarte bună primire din partea actualei școli istoriografice marxiste românești, fiind prețuite pentru valoarea lor documen- tară și originalitatea interpretării. Un ultim studiu, mai vechi, dc istorie românească a autorului analizează amin- tirile unui contemporan despre personajele din „Tragedia Moldovei”, ce conțineau date și informații noi referitoare evenimentele anului 1821- A doua parte a culegerii opera lui Victor Papacostea creației sale științifice în domeniul balca- nologiei. Un prim articol — constituind după părerea editoarei un „adevărat manifest- program al balcanologiei românești” — funda- mentează științific metoda comparatistă în studierea realităților atît de complexe pre- zentate de istoria popoarelor din Peninsula Balcanică, trăind într-o strînsă interdepen- dență și păstrîndu-și caracterele specifice legata de rev www.oacoromamca.ro la oamenii și de studii din este dedicată într-un ansamblu gco-istoric asigurind uni- tatea prin diversitate. Două studii, prin specificul lor, tratează viața economică a macedo-românilor; ele se referă la organizarea și activitatea corpo- rațiilor din Moscopole (Grecia) și la afacerile negustorești ale familiei aromânești Șina între 1788—1876, înnobilată dc austrieci cu titlul baronial. Alte studii ce se pot integra domeniului istoriografiei sint Închinate vieții și activității cărturarului Dionisic Foti no și uneia din operele sale necunoscute, dc marc importanță, consacrată vieților sulta- nilor otomani de la Orkhan pînă la Malnnud al II-lea (1808), precum și carnetului cu însemnări biografice al nepotului lui Dionisic,. Ilie Fotino, autor, după cum se știe al unei prețuite lucrări despre revoluția din 1821- Un al treilea grup dc studii reflectă preo- cupările dc istoric culturală ale lui Victor Papacostea, ocupîndu-sc dc trei manuscrise inedite cu conținut filozofic și științifie ale lui Teodor AnastasieCavalioti (1728—1786), căr- turar macedo-român dinMoscopole, de valoarea cărții sale Prolopiria (Prima învățătura), tipărită la Veneția în 1770, de pentaglosarul scriitorului aromân Nicolac lanovici din 1821 și dc abecedarul alcătuit la 1845 dc patriotul albanez Naum Vechilhargi, martir al renașterii patriei sale. Un ultim studiu, de profil cultural-eclcziastic se referă la activitatea depusă pe planul învățămîntului și a culturii de ordinul călugăresc catolic a] pasioniștilor în Bulgaria și Țara Românească, și tn special de episcopul Francisco Ferrcri (1740-1813). Culegerea dc studii din opera lui Victor Papacostea se încheie cu un studiu dc isto- riografie românească și anume analiza operei lui Constantin Giurcscu (1875—1918) și dezvoltarea ideilor politice la începutul seco- lului al XX-lca în lumina frămlntărilor soeictății românești după marile răscoale țărănești din 1907 și pînă in preajma intrării României în viitoarea primului război mon- dial, punindu-sc acut problema reformei agrare. Aruncînd o privire de ansamblu asupra caracterului culegerii de studii editată, con- siderăm că ca a fost realizată la un inalt nivel științific, adnotată și comentată cu multă competență și obiectivitate, cu adu- ceri dc ordin bibliografic la zi și prefațatăi printr-un studiu introductiv dc certă valoare teoretică. Desigur în privința selectării mate- rialelor există totdeauna criterii ce țin scama de opțiunile editorului. Personal am fi dorit să mai vedem incluse tn culegere și alte mate- riale scrise dc Victor Papacostea, ce s-au bucurat de un bine meritat succes la vremea apariției lor, cum au fost, de pildă, cele- legata de revoluția din 1821 și inserate sul> 4 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 1047 numerele 9,14, 33 și 41 în bibliografia ope- relor sale anexată prezentei culegeri (p. 524—525). Regretăm de asemenea lipsa oricărei ilustrații în volum și mai ales aceea a fotografiei regretatului autor lingă foaia de titlu. Oricum — în pofida acestor minore scăderi, care figurează numai în optica, poate, subiectivă a recenzentului — reeditarea unei părți din opera luî Victor Papacostea în condiții atît de satisfăcătoare prin munca plină de osîrdie a Corneliei Papaeostea- Danielopolu și a lui N. Ș. Tanașoca aduce reale servicii istoriografiei noastre, subliniind atît importanța operei în ansamblu cît și rolul pozitiv jucat de savantul balcanolog în afirmarea pe plan european a științei româ- nești și peste care începuse să se aștearnă, pe nedrept, vălul uitării. Paul Cernovodeanu ION BÂLĂ, ION MORARU, Pentru patrie! Culegere de documente și amintiri privind participarea locuitorilor din județul Teleorman la războiul pentru întregirea patriei. 1916—1918, Edit. Academiei R.S.R., București, 1982, 319 p. Consecvenți în efortul lor de cercetători ai istoriei locale ca parte componentă inse- parabilă a istoriei naționale, după ce au elaborat și publicat valoroasa lucrare Zile fierbinți tn Teleorman. Culegere de documente. 23 August 2 septembrie 1944, București, 1979, cei doi profesori de istoric teleormăneni Ion Bălă și Ion Moraru îmbogățesc acum istoriografia românească cu un nou volum de documente și amintiri a cărui valoare cognitivă și educativă fiind de netăgăduit merită cu prisosință să ne rețină atenția. Tema lucrării este contribuția teleormănenilor la lupta poporului român pentru apărarea patriei in anii primului război mondial. Sursele dc informație : Arhiva M.A.N., Arhi- vele Statului, filialele Teleorman și Giurgiu, amintiri ale veteranilor teleormăneni par- ticipanți la croicilc campanii din anii 1916 — 1918, articole din presa vremii. Autorii își concentrează atenția asupra documentelor referitoare la prezența pc cîmpurile de luptă a celor trei regimente care își aveau garni- zoanele în județul Teleorman : 20 Infanterie, 60 Infanterie și 4 Călărași. Totodată, Ion Bâlă și Ion Moraru relevă insistent prin documentele cuprinse în volum intensa exploatare economică a populației civile din Teleorman de către trupele de ocupație ale Puterilor centrale, precum și rezistența mase- lor populare, lupta lor împotriva armatelor invadatoare. Amintirile deosebit de pre- țioase culese de la veteranii războiului din 1916/18 reprezintă o sursă de informații pe care autorii au știut să o pună în valoare cum se cuvenea, dînd și din acest punct de vedere o pildă demnă de urmat de către numeroșii noștri profesori de istorie din celelalte județe ale țării. în cuprinsul volumului găsim, înainte de toate, un substanțial studiu al celor doi autori — Lupta locuitorilor din județul Teleor- man împotriva cotropitorilor tn timpul răz- boiului din 1916 — 1918. Cele 123 documente inedite depistate în arhive și publicate potrivit normelor științifice uzitate de cercetători sînt grupate pe următoarele probleme : Des- fășurarea operațiunilor militare pc terito- riul județului Teleorman ; jurnale de opera- țiuni ale regimentelor 20 și 60 Infanterie și 4 Călărași; mișcarea de rezistență a populației teleormănene împotriva ocupanților. Capi- tolul II al lucrării cuprinde materiale din presa vremii și din lucrările istoricilor despre luptele de pe Olt, Vedea și Neajlov în cam- pania din 1916—1918. Autorii au rezervat capitolul III amintirilor unor combatanți din campaniile anilor 1916—1918, iar capi- tolul IV biografiilor unor combatanți în aceleași campanii. în sfîrșit, capitolul V cuprinde extrase din presa telcormăneană referitoare la campaniile din 1916—1918. Se cuvine, de asemenea, menționarea efor- tului meritoriu al autorilor de a-și ilustra volumul cu numeroase fotografii ale unor soldați și ofițeri teleormăneni, descoperite de ei la urmașii acestora, hărți ale unor operațiuni militare, facsimile etc. Pe scurt, așadar, un enorm volum de muncă, compe- tență științifică, o admirabilă dragoste față de trecutul istoric, care ne evocă neprețuita activitate de pionerat a dascălilor și isto- ricilor din alte vremuri, care au îmbogățit cu documentele și informațiile culese în satele și tlrgurile noastre patrimoniul științei și culturii românești. Cititorul va găsi în studiul elaborat de Ion Bâlă și Ion Moraru sau în documentele publicate numeroase informații și idei care îmbogățesc indiscutabil cunoștințele noastre despre istoria României în anii războiului pentru făurirea statului național unitar, pentru eliberarea românilor aflați sub domi- nație străină. Spicuim cîteVa dintre acestea. www.dacaromaiiica.ro 1048 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 5 Astfel, în luptele care au avut loc ca urmare a forțării Dunării la 10 noiembrie 1916 dc către inamic, soldații români au luptat „unul ■contra opt” (pag. 17). Teritoriul județului Teleorman a devenit teatrul unor lupte crîncene. în bătălia de la Prunaru a fost grav rănit și luat prizonier comandantul Regimentului 2 Roșiori, colonelul Naumescu, care avea să moară curind. înaintea morții, a scris cîteva rinduri familiei sale, a căror comentare credem a fi dc prisos: „Mor mulțumit, că în viață am avut nobila misiune de a face educație patriotică unui regiment de viteji; le-am pregătit sufletul lor și le-am ■deșteptat conștiința înaltei datorii față de scumpa noastră patrie. Să îngrijiți de răniți, să ajutați pe orfani, să pomeniți numele celor care vor muri pentru patrie. Mor fericit, dragă soție și iubiți copii, pentru mărirea și onoarea neamului românesc”, (pag. 20). Teleormanul a jertfit ncnumărați dintre fiii săi — printre ei și generalul David Prapor- gescu — pentru cauza dreaptă a poporului lor. Nu știm exact ciți I Dar aflăm din x olumul de față că în 1922 în județul Teleorman existau 12.402 orfani dc război, dintre care 1237 orfani de ambii părinți, iar 11.170 ■orfani numai de tată. Jaful economic sis- tematic organizat dc trupele dc ocupație, ca și rezistența in diverse forme a populației tcleormăncne, adesea în frunte cu primari notari și alți funcționari, sc oglindesc dc asemenea în paginile cărții prezentate. Din datele statistice publicate de autori rezultă de pildă, că numărul localităților supuse la plata unor amenzi, adesea considerabile, pentru atitudinea lor ostilă, dc către auto- ritățile germane de ocupație, s-a ridicat la 53, iar cel al locuitorilor amendați la 4.026. Numărul celor arestați pe cuprinsul județului în anii 1916 1918 a ajuns la 695. Statisticile prezintă cu atit mai mult interes cu cit uc este semnalată, printre altele, ocupația celor arestați (pag. 196—212). Alte date statistici culese de autori ne informează că numărul locuitorilor din Teleorman schingiuiți de trupele dc ocupație s-a ridicat la 23, iar al celor asasinați la 32 (pag. 197). Atcm convingerea ca lucrarea publicată dc Ion Moraru și Ion Bâlă poate servi ca model tuturor celor a căror profesiune este studiul istorici, indiferent de locul de muncă — catedră, muzeu, arhive etc. —, că ea vg stimula cercetarea istorici locale, multă vreme neglijată sau disprețuită, spre beneficiul istoriografiei naționale și al educației patrio- tice a cetățenilor României. Mircea N. Popa VASILE TOMESCU, JIusica Daco-romana, voi. II, Edit. Muzicală, Bucu- rești, 1982, 746 p. La patru ani după apariția primului volum, dr. Vasile Tomcscu își încheie monu- mentala sa lucrare asupra muzicii din perioada străveche și veche a istorici patriei noastre printr-un voluminos tom II. Apărut, ca și primul, in excelente condiții grafice, este redactat in limba franceză. Dc asemenea toate textele cpigraficc și din autorii antici, redate in limbile greacă sau latină sint tra- duse în limba franceză, traducere de care beneficiază de data aceasta și tcxtele-izvoare românești. Volumul pe care 11 prezentăm in rindurile ■de față, formind un tot organic cu primul, ■cuprinde mai întii partea a cincca a întregului ■opus, dedicată Organologiei (p. 9 218). în primul capitol sint pr zentate Documente privitoare la conștiința originii antice a artei instrumentale a românilor (p. 10 14) așa ■cum sint intilnite la Damaschin Bojincă, Teodor T. Burada, Dim. Bolintincanu, Vasile Alccsandri și Mihai Emincscu. în următoarele trei capitole sint descrise Instrumenlele idio- systrum, crolaluni, clopotul și toaca , aerophone (p.52 166)—aulos, ulriculus, syrinx, draco, tuba, carnyx, cornul și buccina și cordophone (p. 167 218) lira, chitara și harpa. Ținem a menționa, ca o completar la cele spuse dc autorul lucrării, că descope- ririle arheologice din ultimii ani au dus la scoaterea la lumină a numeroase instru- mente dc suflat din os ne referim in special la descoperirile făcute în așezările gcto-dacq de la Răcătău (jud. Bacău) și Vladiceasca (jud. Călărași). Partea a șasea, Ludi scaenici (p. 219 274) ne prezintă intr-un prim capitol Teatrul (p. 220 243). Sint trecute în revistă referi- rile la regiunea carpato-danubiano-pontică din tragediile lui Esehyl, Sophoclc și Euripidc, menționările unor nume sau persoane geto- dace in teatrul antic grec și latin. Dc o atenție deosebita se bucură viața teatrală și muzicală in cadrul civilizației elenistice și latine din Dobrogea vechea Scythia Minor — și din Dacia romană, prin prezentarea a numeroase phone (p. 15 51) cymbalum, tympanum, www.dacoromanica.ro piese sculpturale găsite în cursul unor săpături 6 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 104» arheologice sau în mod fortuit. La aproape cvasitotalitatea acestor piese noi am mai adăuga stela funerară a unul actor, desco- perită la Tomis (Constanța) și datind din secolele III—I î.e.n. Capitolul al II-lea se referă la Muzica in Ludi circenses (p. 245—274) descriindu-se referirile la spectacolele de gladiatori, de atleți și de saltimbanci din izvoarele istorice antice. Sint enumerate de asemenea partici- pările traco-dacilor la serbările și spectacolele date în onoarea victoriilor romane, precum și amfiteatrele de pe teritoriul Daciei romane. Din rîndul acestora din urmă se remarcă cel de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa Regia cu o capacitate de circa 5.000 locuri și care, prin amplele săpături arheologice ce se efec- tuează încă în el, mai poate aduce multe surprize. Partea a șaptea, intitulată Idei și simboluri tn timp (p. 276—478), tratează izvoarele literare ale antichității și evului mediu. Se fac referiri la Virgiliu, Ovidiu, Horațiu, Lucian, Statius, Marțial, Lactantiu, Pruden- ții! și Boetiu. Autorul analizează de asemenea referirile la Deeebal, Traian, Aurelian și Hercule atît în operele literare culte sau populare din occident, din lumea slavă, cit si din mediul românesc. Continuind problematica, partea a opta se referă la Teme-ale mitologiei și istoriei i’cchi a românilor în muzica clasică și conlem- po,ană (p. 479 686). împărțită în două capito'c Crea/ia muzicală universală (p. 480—671) și românească (p. 672—686) — sint redate in extenso mai întii lucrările dramatico-muzicale referitoare la victoria lui Traian asupra dacilor datorate lui G. F. Tosi, J. Chr. Petz, R. Keiser, Fr. Mancini, Fr. Corradini, G. G. B. Bonno, R. N. Ch. Bochsa, G. Nicolini, J. Fr. Lesueur și L. L. L. de Persuis, G. Gioja, G. M. M. F. Blanginr și D. Trito din secolele XVII—XIX. Mai apoi, din creația compozitorilor români, sînt redate lucrările lui Ed. Caudella și G. Otremba, D. Cuclin, Gh. Dumitrescu și L. Glodeanu- cu subiecte din lumea dacilor și romanilor. Penultima parte a volumului este dedicată Creștinismului la daco-romani. Originii sale- latine. Raporturilor sale cu muzica (p. 687 — 724), autorul urmărind, pe baze istoriografice, răspîndirea noii credințe, precum și a imnuri- lor religioase, înccpînd cu epoca lui Traian și mergînd pină în secolul al VH-lea al e.n. Această lucrare a dr. Vasile Tomcscu, care este de fapt un corpus al izvoarelor istorice scrise și arheologice referitoare la muzica din zona carpato-danubiano-pontică, se încheie cu o cuprinzătoare parte a zecea Bibliografie. Discografie (p. 725 743) ce- vine să completeze bogatul aparat critic. Din toată această sumară enumerare a părților principale ale volumului, sperăm să contribuim la o mai largă cunoaștere a uneia din lucrările de referință pentru vremea ce va urma in domeniul aflat sub asupiciile muzelor Eutherpia și Terpsichora. Gcorge Trohani * * Romania between east and west. Historical essays in memory of Constantin, C. Giurescu. Edited by Stephen Fischer-Gaâați, Eadu- R, Florescu and George E. Ursul, Columbia University Press, New York, 1982, 414 P- Rod al colaborării unor prestigioși pro- fesori și cercetători români și americani (unii dintre aceștia din urmă chiar de ori- gine română), volumul de față omagiază memoria aceluia care a fost și va fi pentru istoriografia noastră Constantin C. Giurescu (C.C.G.). O parte din studiile cc-i formează conținutul (mai precis 6 din totalul de 20) se referă direct la viața și activitatea lui C.C.G. Iată cuin apreciază rolul lui C.C.G. unul din editorii volumului, Stephen Fischer- Galati : „Ar fi exact să se spună că el nu numai că a introdus pe români în istoria universală ci, mai ales că a plasat România în istoria secolului XX. Și a făcut aceasta cu autoritate și eleganță”. Așa cum menționam anterior, un număr de 6 articole, cu caracter memorialistic sau științific, abordează direct viața și activitatea lui C.C.G., concepția istorică a acestuia. Este vorba de : Dinu C. Giurescu, Constantin C- Giurescu, 1901 1911: Romanian Ilistorian and Historian of Romania (p. 9—13); J. Constantin Drăgan, Recolleclions of Con- stantin C. Giurescu (p. 15 22); Paul E. Michelson, The Mașter of Synthesis Constantin C. Giurescu and the Corning Age of Romanian Hisloriography, 1919 1941 (p. 23—108); Cristian Popișteanu, Professor Constantin C. Giurescu and the Mass Media (p. 109 114); Virgil Cândea, ,,Thc Dark Millenary” in the- Uistory of the Romanians as Seen by Constan- tin C. Giurescu (p. 115—126) și Paul Cernovo- deanu, Constantin C- Giurescu, Promoter of Romanian-American Scientific and Cultural Relalions (p. 303 318). www.dacoromanica.ro 1050 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 7 în fapt, memoriei lui Constantin C. Giu- rescu ii sint direct consacrate, în chip firesc, și Prefața semnată de Stephen Fischer-Galați precum și Introducerea (p. 1—8) elaborată de Radu R. Florescu. Acestea, desigur îm- preună cu articolele citate mai sus, sînt o combinație dinamică de amintiri și analiză științifică cc reconstituie direcțiile majore ale vieții și operei lui C.C.G. în acest fel sînt puse in lumină omul și istoricul. Studiile relevă rolul de prim plan al marelui dispărut în istoriografia românească. Și Paul E. Michel- son subliniază că viața lui C.C.G. (1901 1977) acoperă și reflectă, în parte cel puțin, complexa și adesea tragica istorie modernă (contemporană am spnne noi) a României (p. 23). Cariera lui C.C.G., afirmă la rîndu-i J. Constantin Drăgan, se împletește strins cu destinul patriei sale în tumultoșii ani interbelici și în cei de după al doilea război mondial (p. 22). Cu cele 376 de lucrări (p. 9), dintre care unele de mare întindere și cu o reală valoare științifică, multe din ele piese de referință ale istoriografiei românești, C.C.G. este o figură proeminentă a științei noastre istorice, un lider ale acesteia, un fondator de școală și deschizător de drumuri in investigarea trecutului țării. Suit relevate și trăsături ale omului C.C.G , caracteristici ale personalită- ții sale: ordonat in ginduri și fapte, cu o mare putere de muncă, înclinat spre detaliu, nu lipsit in perioada interbelică de ambiții politice. Prin toate acestea, materialele menționate reflectă pe deplin veridic, in opinia noastră, personalitatea marcantă a lui Constantin C. Giurescu. Trebuiesc insă semnalate și o seric de erori, dc tipar poate, sau imprecizii din materialele ce-1 privesc pe C.C.G. Așa de pildă, Radu R. Florescu indică ca an al primei vizite in S.U.A. a lui C.C.G. 1969 (p. 4). Este o eroare, căci alți autori (Dinu C. Giu- rescu, p. 12; Paul E. Michelson, p. 21; Paul Cernovodeanu, p. 304) menționează data exactă, respectiv 1968. în mod imprecis, același Radu R. Florescu afirmă că vizita lui Nicolae lorga in Statele Unite a avut loc in anii’ 20 (p. 3). Dc fapt lorga a întreprins turneul american în ianuaric- martie 1930. în acest context considerăm că excelentul studiu al lui Paul Cernovodeanu, ce cuprinde ample referiri la vizitele lui C.C.G. în S.U.A. și la jurnalul de călătorie ce a rezultat, studiul așadar ar fi ciștigat un plus de valoare prin comparația impresiilor de călătorie a celor doi titani ai istoriografiei românești, lorga și C.C.G. în ce ne privește am fi mers și mai departe: am fi Încercat o comparație a rolului celor doi în istoriogra- fia noastră. Alte erori. Vechea casă a lui C.C.G. de pe Str. Berzei apare la Rad ca fiind la nr. 4 (p. 6) iar la J. Constantin Drăgan la nr. 47 (p. 21). Tot J. Constantin Drăgan scrie că a avut ultima întrevedere cu C.C.G. în 1978, cu ocazia sărbătoririi centenarului independenței României (p. 21). Eroarea este evidentă, centenarul fiind in 1977 iar C.C.G. murind în noiembrie 1977. O eroare similară la Virgil Cândca care men- ționează că discursul de recepție al lui C C.G. la Academia R.S.R. a avut loc la 15 februarie 1979 (p. 119, în fapt la 15.11.1974). Citind pe Cornelia Bodea, Paul Cernovo- deanu scrie că Charles Upton Clark a fost ales membru onoidic al Academiei Române în 1923 (p. 303). După știința noastiă eveni- mentul in cauza a avut loc in 1935 (vezi Arhivele St tului. fond Ministerul Propagan- dei Naționale, propaganuă, dosar 1946, nepa- ginat). Pai tea a doua, am spune noi, a volumu- lui cup înde 1 ’ studii ce abordează aspecte ale istorici politice și economice a României, dc la Vlad Țepes la situația de după 19(5. Prin includerea in lucrarea de față, toate cele 1 1 studii sînt închinate memoriei lui Constantin C. Giurescu. Studiile in cauză sint următoarele : Origins of the Slavic Narrativc about thc Historical Dracula, de Raymond McNally (p. 127 145); lletman luan Alazcpa in Romanian Literaturo, dc Deinetrius Dvoichenko (p. 147 158); Social Classes and Revoluționari/ Ferment in Nineteenlh Centuri) Bucharest, de Radu R. Florescu (p. 159 168): Bălcescu as an Eco- nomic Historian and Theorist, dc Brucc C. Frycr (p. 169 193); The Jetvish Question during the Period of the Romanian National Renaissance and the Unification of the Tu>o Principalities of Aloldavia and Wallachia, 1813—1866, dc Lloyd A. Cohen (p. 195 216); From Politicul Freedom io Religious Indcpendence. The Romanian Ortodox Church, 1877 lo 1925, dc Georgc R. Ursul (p. 217 241); Somc American Obscrvers of the Rttsso- Turkish War, de James F. Clarkc (p. 215 258); Origins of Romania’s OU Policy, de Gh. Buzatu (p. 259 267); The Adaptation of a Western Political Thcory in a Peripheral State: thc Case of Romanian Liberalism, de Victoria F. Brown (p. 269 301); The Di- plomatic Carccr of Charles J. Vopicka, de Glenn E. Terrey (p. 319 335); Romanian- Americans and the Union of 1918, dc Gerald Bobango and Ion Stanciu (p. 337 358); The Romanian-American Press as a Source of Information on Romania, de Stephen Fischer-Galati (p. 359 367); The United States and thc Problem of Transylvania during World War II, dc Paul D. Quinlan (p. 369 383) și Romanian-American Economic Rela- tions 1947 1975, de Robert Forrest (p. x^¥^.°dâ!âbrdMamca.ro 8 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 1051 Simpla enumerare a titlurilor sugerează problematica majoră abordată in mai toate cazurile. Deși s-au Înregistrat și unele carențe de documentare, așa cum vom sublinia, valoarea științifică a materialelor in discuție este evidentă. Se remarcă însă in mod special studiile semnate de Lloyd A. Cohen, Victoria F. Brown și Paul D. Quinlan. O notă aparte a volumului o constituie de altfel faptul că in temele investigate, concluziile istoricilor americani sint apropiate de cele ale specialiști- lor români. O cunoaștere in general bună a rezultatelor cercetării istorice românești, ele- ment indispensabil In scrierea unor materiale despre istoria românilor, a avut efecte pozitive vizibile. Interpretarea științifică obiectivă, corectă, a acelorași surse a dus în chip logic la concluzii apropiate. Afirmam anterior că se impun atenției specialistului mai ales trei din studiile ce formează ceea ce am numit partea a doua a volumului. Astfel, cel semnat dc Lloyd A. Cohen privește o problemă cît se poate de importantă : chestiunea evreiască în perioada renașterii naționale a românilor, 1848—1866. în conjunctura etapei, subliniază autorul, problema evreiască trebuia să fie una minoră (p. 195). Dar, datorită mai multor factori, a fost una din marile probleme politice ale vremii. Factorii în cauză sint astfel formulați de Lloyd A. Cohen : afluxul marc de evrei din răsăritul Europei; incapacitatea guverne- lor românești din perioadă, cu excepția lui Cuza, de a găsi o soluție satisfăcătoare pentru toți; tn sfirșit, interesul evreilor din Occident pentru soarta conaționalilor lor din România de unde și presiuni internaționale prin inter- mediul marilor puteri în acest sens. Ca urmare a influenței externe, problema cvreească a înregistrat complicații nedorite (p. 197). Soluționarea problemei evreești în etapa dată s-a datorat noii conduceri, liberale, în frunte cu Al. C. Cuza și Mihail Kogălniceanu. Prin Codul civil din decembrie 1864 problema evreiască a fost soluționată, ,,dintr-o singură lovitură” (p. 210), spre satisfacția deplină a comunității evreiești din țară. Dc reținut și aprecierea autorului că rezolvarea problemei evreiești nu a avut aproape nici o influență asupra deciziei cercurilor conservatoare de a-1 răsturna pe Cuza (p. 212). Lloyd A. Cohen atribuie soluționarea echitabilă a problemei evreiești influenței liberalismului asupra unor oameni politici români. La nivel teoretic, dar cu sublinierea multora din influențele sale practice, feno- menul pătrunderii liberalismului tn Țările Române este analizat dc Victoria F. Brown. Autoarea ridică cazul naționalismului român la rangul de model de adaptare a teoriei politice liberale, dc origine occidentală, la condițiile unui stat periferic '(geografic).j ^nviv.ciaci Analiztnd conceptul de liberalism și for- mele sale de manifestare tn Occident (p. 272 — 281) și in România (p. 281 — 293), Victoria F. Brown ajunge la concluzii cît se poate de interesante. Anume, în opoziție cu opiniile altor autori, istorica americană consideră că deși liberalismul de la noi a deviat de la forma clasică, el a avut o serie de obiective, metode și suport social asemănătoare cu cele din Occident. Victoria F. Brown susține că libe- ralismul românesc, sub forma doctrinei Parti- dului Național Liberal, a fost o formă „cu- rată”, adaptată insă la condițiile locale (p. 293). Manifestările slabe ale liberalismului la noi nu s-au datorat venalității și ipocriziei liderilor P.N.L. . .ci au fost in mare parte rezultatul limitărilor moștenite a formelor general practicate ale liberalismului euro- pean ca principiu de organizare politico-eco- nomică într-o țară săracă, subdezvoltată”, (p. 270). Tragedia liberalismului românesc, afirmă istorica americană, a constat pur și simplu în faptul că necesarele condiții pentru succesul său nu au existat: încadrarea în timp a fost eronată, resursele limitate iar suporterii săi prea puțini (p. 295). Problema arzătoare și mult discutată, în pofida tuturor evidențelor, a Transilvaniei, este abordată de Paul D. Quinlan prin prisma poziției Statelor Unite ale Amcricii în anii celui de-al doilea război mondial. Autorul vădește o bună cunoaștere a conjuncturii și, în baza unor surse primare, ajunge la solide concluzii științifice. Pentru introducerea in temă autorul schițează poziția Statelor Unite față de problema Transilvaniei încă din anii primului război mondial. La Con- ferința de pace din 1919 S.U.A. a susținut cauza românească.........dc vreme ce o majori- tate evidentă a populației (Transilvaniei) era de origine românească (p. 370). între cele două războaie S.U.A. nu a fost implicată în chestiunea transilvană. La înce- perea marii conflagrații chestiunea a reapărut pe ordinea de zi a vieții politice internațio- nale. Statele Unite au mers inițial pe linia neangajării pînă la deschiderea negocierilor de pace. Dar încă dc la început Statele Unite nu au recunoscut Dictatul de la Viena (p. 372). După mutarea ostilităților pe teritoriul româ- nesc, prezența trupelor sovietice a creat o nouă conjunctură. Departamentul dc Stat a acceptat această situație și a renunțat la orice intenție de a contribui la reglementa- rea problemei (p. 375). Ceea ce am denumit partea a doua a volumului are și o scrie de carențe documen- tare carc se cer subliniate. Astfel, dintre sur- sele utilizate de Raymond McNally lipsește studiul scurt, dar foarte important, scris pe aceeași temă de Șerban Papacostea (Cu privire la geneza și răspîndirea povestirilor scrise despre faptele lui Vlad Țepeș, în ,,Ro- omamca.ro 7 - c. 1547 1052 Cartea romaneasca și strâina de istorie 9 manoslavica”, 13, 1966, p. 159—167). De asemenea, despre observatori americani ai războiului de independență au mai scris și alți autori pe care James F. Clarke nu-i citează: Paul Cernovodeanu (Operațiile tru- pelor române tn războiul pentru independentă în lumina rapoartelor atașatului militar ameri- can F. V. Green, in „Revista de istorie”, 1979, nr. 5, p. 643 — 863); Idem, American Accounts of România’s War for Independence, 1811—1818, in „South Eastern Europe”, voi. 5, 1978, fasc. 2, p. 59—67); I. Stanciu (American Diplomacy and the Reeognition of Romanian Independence, Iu „South Eastern Europe”, voi. 5, 1978, fasc. 2, p. 68—74); David B. Fundcnburk (United States Policy toward Romania, 1816—1818, in „Revue Roumaine d’Histoirc”, XVI, 1977, no. 2, p. 309—317). Pe de altă parte, amintim că articolul semnat de Gerald Bobango și Ion Stanciu a mai fost publicat (in „Anuarul Institutului de istorie și arheologie”, Cluj, voi. XVIII, 1980, p. 344 362). tn pofida unor asemenea observații, va- loarea volumului recenzat, privit în ansamblu, este notabilă. Deși am menționat posibila divizare tn două părți, lucrarea este unitară, fiind de o valoare pe măsura personalității celui In memoria căruia a fost concepută și elaborată. De altfel, este singurul volum editat tn afara țării (după știința noastră nici in țară nu a apărut o lucrare specială de acest gen), singurul volum așadar care oma- giază viața și opera aceluia care a fost și va fi pentru istoriografie Constantin C. Giurescu. Nicolae Dascălu LAURENT DAILLIEZ, Les chevăliers teutoniques, Librairie Academique Perrin, Paris, 1980, 295 p. + 28 f. Cavaleria a reprezentat in Evul Mediu o instituție, prin excelență războinică, dar marcată profund de caracterul său religios. Ordinele cavalerești monahale, de tip clasic, au fost create sub egida papalității in peri- oada cruciadelor (secolele XI XIII). Cu timpul, ele au ajuns să simbolizeze o distincție onorifică, suplimentară, un complement al nobilimii sau o calc de acces "spre clasa nobili- mii. Cunoscut prin numărul impresionant de lucrări dedicate diferitelor aspecte din istoria religiei medievale, Laurent Dailliez Întreprinde o încercare temerară, de a analiza in citeva sute de pagini, istoria unui celebru ordin cavaleresc monahal, cel al Teutonilor1. Investigația autorului sc bazează, in prin- cipal, pe corpusul de documente, din arhivele de la Berlin și KSgnisberg, întocmit In 1869, de șeful arhivelor regale alb Prusiei, Ernest Strehkle. Dailliez insistă asupra începuturilor ordinului, deși sînt cunoscute puține detalii, 1 Vezi și R. Duellius, Historia ordtnis cquitum Teutonicorum hospitalis Sanctae Ma- rine Hierosolgmitani, potissimum ex frullis..., Vienna, 1727; C. F. Holland, Drssertatio de origine, juribus ac prioilegiis Teutonici, Ftank- fort, 1749; J. Justi, Abrigi chronologique de l’Histoire de l’Ordre des Teutoniques, Vienne, 1776; Fel. dc Salles, Les armates de l’Ordre teutonique... depuis son origine, aoet les listes officielles des chevaliers el des affiliis, Paris —Vienne, 1887; A. Chaffanjon, B. Gali- mard-Fravigny, Ordres et eontre-ordres de chevalerie, Paris, 1983. ca urmare a lipsei documentelor. In 1128, un negustor din Bremen, aflat in pelerinaj ia Ierusalim, cunoscind grelele condiții de viață ale cavalerilor cruciați germani, a fondat un azil rezervat acestora. Acest act a fost recunoscut de către Ștefan, patriarhul Ierusa- limului. Odată cu sosirea primilor nobili germani, instituția de găzduire a îmbrăcat un caracter militar, după modelul cavalerilor Ospitalieri. La 9 decembrie 1143, papa Celes- tin al H-lea a luat sub protecția sa acest așezămiut. Cercetarea de către autor a bulei papale, Venerabil ium locorum, oferă primele detalii in legătură cu organizarea cavalerilor acestui ordin. Astfel, starețul și călugării erau aleși dintre cei care vorbeau limba germană, deoarece „trebuiau să-i ajute pe pelerinii și suferinzii dc origine teutonă (germană M.M.)” (p. 21). Pierderea Ierusalimului dc către cruciați In 1187 a marcat afirmarea autonomiei Teutonilor și ieșirea lor de sub jurisdicția Ospitalierilor. Sediul principal al ordinului a devenit Acra, unde documentele menționează pe primul mare-maestru. In per- soana lui Heinrich Walpach. în perioada pontificatului lui Honorius al IlI-lca (1216 1227) și Grigorc al IX-lea (1227 — 1241) s-au pus bazele juridice ale organizării ordinului. Aceasta a coincis cu guvernarea, ca mare maestru al lui Hermann de Salza, considerat dc autor „veritabilul fondator al Teutonilor” (p. 25). Intre 15 și 21 ianuarie 1221, papa a expediat 34 de scri- sori, In care sc aflau consemnate drepturile și privilegiile cavalerilor, In ceea ce privește j puterea* militară, temporală și spirituală și www.dacoromamca.ro 10 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINA DE ISTORIE 1053 independența lor totală. Prin actul de la 9 februarie, același an, Teutonii au fost scu- tiți dc dări, au primit dreptul să construiască biserici și așezăminte religioase in posesiunile lor, fiind supuși doar excomunicării papale. Sub Honorius al III-lca a apărut și uniforma specifică ordinului o manta albă cu crucea neagră pe mineca stingă. în lupta sa Împotriva împăratului german, Frcderic al II-lea dc Hohcnstauffcn* 3, papa Grigorc al IX-lca a consolidat posesiunile ordinului Teuton din Italia dc Sud. La rindul său, Frcderic al II-lea a oferit celui din urmă, Celi, Santo Angclo, Camino și fortărețele Tacco și Attini. în 1217, Andrei al II-lea, regele Ungariei a acceptat pe Teutoni pe teritoriul regatului său, dar Bula de Aur din 1222 a deschis calea unor conflicte intre regalitatea maghiară și cavalerii susținuți de papalitate, pentru dominația unor zone. De remarcat este faptul că Daillicz nu amintește nimic despre coloni- zarea cavalerilor in Țara Blrsei și rolul jucat de aceștia. în Orient, Teutonii au deținut cele mai Întinse domenii pe care le-a avut vreun ordin cavaleresc monahal. Ei dețineau in secolul al XlII-lea In zona Acrei și a Galileii, Zekkain, Rehob, Busncn, Nef, Gelin, Massob. Cea mai importantă fortăreață a ordinului a fost castelul Montfort (Kalaat-Kourein), care adăpostea arhiva și tezaurul și vădea importante influențe ale arhitecturii germane. Autorul face numeroase aprecieri asupra celorlalte fortificații din principatele creștine din Orient. La Începutul secolului al XlII-lea, avind asigurată protecția a doi mari oameni politici ai epocii, papa și Împăratul german, cavalerii au sperat să iasă învingători in con- fruntarea cu celelalte ordine : Templierii 3 și Ospitalierii. Un document, identificat de autor, ca datind din 1253, amintește de uncie tratative purtate dc conducerea ordinului, cu care prilej sc reliefează ierarhia conducă- toare : Popius, mare maestru, călugărul Her- mann, Pierre de Convenantia, castelanul dc la Montfort, Amalric de Wirzburg, locotentcnt al mareșalului, Gauthier, trezorier, Baudoin, „perceptor minoris”, Ileinrich, vice-stareț al bisericii germane din Acra. Autorul studiază și activitatea financiară și diplomatică a Teutonilor. Un document dc la 23 aprilie 1280 arată că Johann dc Wcstfalia, locotenent al maestrului a acordat lui Agnăs de Scandc- lion și fiului acesteia, Jocclin, un Împrumut de 17000 dc besanți dc aur sarazini. în 1281, 3 Vezi pe larg Benoist-Mechin, Frtdiric de Hohenstauffen ou le rine excommunit (1194—1250), Pafis, 1980. 3 Vezi și Le Dossier de l’Affatre des Tem- pliers, idilă et tradult par Gcorges Lizerand, unor campanii singeroase, membrii ordinulu Paris, 1964. www.dscoFQiiiatfflB&trolonizarea sa cu populație ger- Barthălemy de Cibclct recunoaște că a primit dc la Johann Walcerot, „procuror și sindic teuton”, suma dc 3000 de besanți sarazini. Membrii ordinului au Întreținut legături comerciale cu Flandra și Anglia, prin porturile din Orient, iar in Europa, prin Dantzig și porturile Hansci. în cruciade, Teutonii au avut un rol relativ minor, dar Intr-o măsură mai mare ca cele- lalte ordine, ,,au realizat politica externă a regatului latin (dc Ierusalim — mai ales In perioada lui Frederic al II-lea” (p. 40). împăratul german a dorit să facă din Teutoni ordinul principal In Palestina, dar neînțelegerile Intre ordine au determinat eșecul acestei inițiative. Timp de două decenii, incepind din 1220, Hermann de Salza a avut un rol diplomatic deosebit, acela dc intermediar intre papalitate și Împăratul german, vizitind deseori Sicilia, Roma, Ger- mania și principatele creștine din Orient. Ca urmare a sprijinului lui Frederic al II-lea, orașul Marburg a devenit „centrul spiritual al ordinului” (p. 47). Dailliez cercetează pe baza documentelor din arhivele franceze, politica ordinului in Franța. Au fost iden- tificate principalele posesiuni ale Teutonilor in aceste zone : Burgogne, Niăvrc, Charlrcs, Troycs, Mcuse, Montpellier. Autorul a iden- tificat și numele primului comandor al ordi- nului In Franța, și anume, Jean de Rcssia. Numărul membrilor francezi a fost Insă redus, ca urmare a războaielor de la sflrșitul secolului al XlV-lea și Începutul celui de al XV-lea. Autorul este dc părere că ordinul Teutonilor a stăpînit un imperiu (cf. p. 93). Astfel, In secolul al XlII-lea, ordinul a avut trei reședințe: Acra, reședința marelui coman- dor pentru Palestina, Veneția din 1290, sediu administrativ și reședința marelui maestru și Marburg, după 1236, important centru spiritual. Capitlul general din 1230 a avut un mare rol in afirmarea Teutonilor, ca o importantă forță politică in Europa răsăriteană. Conrad dc Polonia a făcut apel la trupele ordinului pentru a infringe pe boruși, locuitorii viitoarei Prusii. Ducele a cedat fortăreața Kulm și teritoriile depen- dente de ea, cedare confirmată de papa Grigore al IX-lca prin bula Circa fidclcs suos de la 12 ianuarie 1230. Dailliez apreciază în mod just rolul Teu- tonilor, de instrument al expansiunii Împă- raților germani in răsăritul Europei. „Răz- boiul contra păginilor din Prusia, care ucideau creștinii din provinciile Poloniei... a servit drept pretext cuceririi și populării zonelor de la Răsărit” (p. 96—97). Cavalerii au fost preocupați mai mult dc expansiunea lor teritorială, decit de făspindirca credinței (p. 153). Cucerind Întreaga Prusie In urma 1054 CARTEA ROMANEASCĂ ȘI STRĂINA DE ISTORIE 11 mană venită din toate zonele imperiului. „Cavalerii s-au arătat necruțători, refuzind orice compromisuri, dind dovadă în timpul cuceririi dc o cruzime deosebită, treclnd țara prin foc ți sabie pentru a-și stabili domi- nația. Odată autoritatea lor stabilită, au reprimat In mod feroce toate tentativele dc revoltă ale populației locale” (p. 97). în 1237, Waldemar dc Danemarca le-a cedat Reval, provincia Gevric și arhiepiscopatul Lund. Teutonii au construit numeroase așezări, multe dintre ele puternic fortificate, precum: în 1233, Maricnwerdcr, în 1237, Elbing, în 1254, Kognisberg, în 1276, Marien- burg, unde in 1309, marele maestru Sieg- fried von Fcuchtwangern și-a stabilit reșe- dința. 4 * * în secolul al XlV-lea ordinul Teu- tonilor s-a amestecat în luptele dintre Unga- ria, Polonia, Boemia, Germania și Lituania, pentru dominația In zonele Europei răsări- tene. Groaznica Infringerc pe care a suferit-o la Griinwald în 1410, a afectat profund poziția ordinului, care a pierdut Reden, Torun și Marienwcrdcr. Decăderea ordinului s-a accentuat, incit in 1457, Casimir al IV-lca, regele Poloniei a cucerit Marienburg, iar reședința marelui maestru s-a mutat la Kognisberg. Prin tratatul de la Torun din 1466, marele maestru a primit demnitatea de prinț polonez și s-a declarat supus regelui Poloniei. în 1504, Maximilian I a conferit marelui maestru, Frederic de Saxa, titlul de principe al Imperiului, întărind legăturile ordinului cu Germania. în secolul al XVI-lea, sub influența Reformei, ordinul a încetat să mai reprezinte o forță politică. în 1525, marele maestru Albert dc Saxa a îmbră- țișat religia protestantă, Prusia devenind „un ducat laic și ereditar” (p. 117), cu capi- tala la Konigsberg și în care ordinul Teu- tonilor a fost abolit. Membrii ordinului, rămași fideli religie1 catolice s-au pus sub protecția familiei de Habsburg, stabilindu-se la Marienthal (Mer- gentheim). Sub conducerea lui Heinrich Hund de Vackhcim și Heinrich de Beben- hausen a început acțiunea de refacere a ordinului. S-a reintrodus disciplina în coman- derii, s-au reorganizat posesiunile. Prin cele 14 mari comanderii austriece, Teutonii au reprezentat, alături de iezuiți8, un important instrument de realizare a Contrareformei. Alegerea în 1595 a arhiducelui Maximilian ca marc maestru a mărit foarte mult influ- 4 Conform unor date statistice, la mijlocul secolului al XlV-lea, Teutonii stăplneau in posesiunile lor peste 1400 de așezări locuite de populație germană. 8 Vezi pe larg J. McCabe, A Candid Hislory of theJesuils, New York 1913; Thomas Câmp- în „Alțprcussischen Monatschrift”, XXVII, beii, The Jespits, New York,wwwnacnrniimmicaLrft32o. ența casei de Habsburg în conducerea ordi- nului. în 1780, funcția supremă a revenit fiului Măriei Tercza de Austria ’, Maximilian, episcop de K81n și MOnster. în 1809, Napoleon a abolit ordinul din Confederația Rinului, acesta devenind o demnitate pur onorifică. Demn de subliniat este faptul că analiza raporturilor politico-diplomatice între Teu- toni și celelalte state este realizată de autor la nivel evenimențial și factologic, fără a sc descifra cauzele profunde ale acestor raporturi încordate. De asemenea, Dailliez nu menționează, nici măcar în treacăt, parti- ciparea unor corpuri de ostași moldoveni la luptele de la Griinwald (1410) șl Marien- burg (1422). 7 Cea mai importantă contribuție adusă dc lucrarea dc față, este, după părerea noastră, investigația meticuloasă realizată dc autor cu privire la organizarea internă, adminis- trativă, teritorială, militară și religioasă a ordinului. Folosind datele lui Strehkle, Daill- iez arată că la sfirșitul secolului al XllI-lea, bunurile ordinului erau răspindite în 21 dc unități politico-administrative, denumite bail- liages, dintre care, 13 în Imperiul German, 3 în Italia, clte 1 în Franța, Grecia, Siria, Livonia și Prusia. Pc teritoriul lor se aflau peste 150 dc stabilimente de găzduire, denu- mite aziluri. Principalul se afla la Marburg și este considerat dc autor „prima construc- ție gotică, pur germană” (p. 234). Organizarea internă a ordinului a fost foarte strictă, avind un caracter extrem de complex, ceea cc i-a asigurat existența pentru o lungă perioa- dă de timp. Fiind singurul ordin cavaleresc monahal, care s-a menținut unitar8, docu- mentele emise de cancelaria papală nc oferă numeroase informații privind organizarea 8 Pentru cadrul general al domniei sale, vezi și studiul nostru Conflictul pentru succ si- unea la tronul Austriei (1711— 1118); impli- cații diplomatice ți militare (in manuscris). 7 Vezi loan Ursu, Relațiile Moldovei cu Polonia pina la moartea lui Ștefan cel Mare, 1504, Piatra Neamț, 1900; Ștefan Ștcfă- nescu, Participarea românilor la lui ta de la Griinwald (15 iulie 1410) în „Studii”, XVI, 1, 1961, p. 5 22,; 1-lorin Constantiniu și Șerban Papacostea, Tratatul de la Lublau (15 martie 1412) ți situația internațională a Moldovei la începutul secolului al XV-lea, în „Studii”, XVII, 5, 1964, p. 1129 1110. 8 Ordinul Teutonilor a încorporat și alte ordine : cavalerii purtători dc spadă sau dc Livonia, cavalerii de Dobrzin sau dc Prusia, cavalerii dc Thymau, originari din ordinul Calatrava; R. Frydrychowicz, Der Ritteror- den von Calatrava in Thymau bei Mewe, 12 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 1055 sa. „Regula militară Inspira și domina ansam- blul ierarhiei și dreptului teutonic” (p. 136). După mutarea reședinței la Veneția, marele maestru a devenit un suveran absolut, care controla activitatea politică, militară și religioasă. El a fost șef al ordinului la nivel spiritual și temporal. Prin influența pc care o exercita, el propunea capithilui general unele hotăriri, dar votul său era deliberativ. Cavalerii datorau supunere marelui maestru, iar acesta din urmă, organizării ordinului. Capitlul general a reprezentat autoritatea supremă a ordinului, fiind „expresia unei autarhii jurisdicționale și economice” (p. 141). Acesta cuprindea comandorii din pro- vincii și marii demnitari și rezolva problemele interne de ordin temporal: alegerea dem- nitarilor, rezolvarea pricinilor juridice. Marele maestru era ajutat de un capitlu al său, format din mareșal, comandor, marele stareț si Deutschmeister. Marii comandori reprezen- tau in posesiuni pe marele maestru. Ei aveau dreptul de a lua hotăriri independente, fără a face apel la capitlul general. Dintre aceștia un marc rol au avut marele comandor al Livonici (Landmeister) și cel al Germanici (Deutschmeister). Mareșalul comanda forțele armate tn timp de război și organiza manevre tn timp de pace. El colabora cu un stat major format din submareșali și locotcnenți. Fie- care unitate militară era condusă dc un loco- tenent al mareșalului. Tactica și strategia militară a ordinului au variat tn funcție dc momentul ostilităților. Cavaleria a repre- zentat unitatea militară, care angaja și deci- dea lupta. Din rlndurile sale sc alegea tre- zorierul, care rezolva principalele probleme financiare. Marele stareț, organiza viața religioasă a ordinului și făcea parte din con- siliul marelui maestru. Odată cu creșterea numărului membrilor germani ai ordinului, poziția lor in organizarea sa s-a Întărit. La baza organizării au stat principiile promo- vate de către călugărul Augustin. La intrarea in rlndurile ordinului, cavalerii prestau jură- mlnt dc credință marelui maestru, acceptau ’ celibatul, castitatea și modestia, se obligau să lupte pentru apărarea puterii temporale a ordinului. Viața dc toate zilele a Teutonilor, este cercetată dc Daillicz Intr-un număr restrlns de pagini și fără a intra in amănunte. Posesiunile ordinului au fost inscrise „intr-un sistem de economic Închisă, ierarhizată la maximum și definită prin statute” (p. 181). Unitatea dc bază social-cconomică a ordi- nului a fost comandcria, care grupa 10 cava- leri. Ea a asigurat unitatea posesiunilor și a sprijinit financiar, expansiunea teritorială. Autorul distinge citeva căi de formare a bunurilor cavalerilor teutoni. Astfel, docU-' mcntele amintesc dc donație, donație-vin- zare sau donațic-imprumut (cf. p. 185). Lucrarea se încheie cu o scurtă trecere in revistă a principalelor ordine cavalerești monahale și cu cîteva anexe documentare. Autorul relevă importanța deosebită a folo- sirii fondurilor arhivistice și documentare din Bruxelles, Vicna, Veneția, York, Paris și Koln. La aceasta se adaugă un material' ilustrativ deosebit dc bogat, stilul clar de exprimare și condițiile grafice excepționale, o tradiție a casei de editură Perrin. Sc resimte Insă lipsa unui aparat critic, compensată doar In parte de bibliografia selectivă foarte variată. Studierea unei instituții din Evul Mediu puțin cunoscute acoperă o lacună dc mult resimțită In istoriografia de specialitate. Mihai Manea J. SOPKO, Codices medii aevi, qui in bibliothecis Slovacia# asservantur ac olim asservabantur, I—II, Martin, Matica slovenskâ, 1981—1982, 304+399 p. Sub patronajul Bibliotecii naționale Matica slovenskâ (cu sediul la Martin), s-a editat In 2 tomuri o monumentală lucrare de codicologie, care prezintă interes sporit și pentru cercetătorii români. Autorul este dr. Julius Sopko, cercetător la Academia de științe din Bratislava, cunoscut specialist slovac In studiul manuscriselor. Volumul I din impresionanta lucrare, intitulat Codices latini medii aeoi bibliothe- carum Slovaciae, debutează cu o doctă pre- față, redactată in limbile slovacă și latină. Aici se discută, cu aplicație și sistem, pro- bleme referitoare la : bibliotecilor medievale slovace; oficiile de copiat și ornamentat manuscrise •; operele scribilor, care și-au exercitat meșteșugul lor pe teritoriul Slovaciei; istoria fondurilor și a colecțiilor de manuscrise și starea lor actu- ală ; modul și normele dc alcătuire ale cata- logului (pp. 5—39). După prefață, urmează lucrarea pro- priu-zisă. Este constituită, in cazul primului volum, din Calalogus codicum mânu, scrip- toram, adică din descrierea a 200 manu- scrise, păstrate in 13 biblioteci ale republicii. O suită de biblioteci și colecții speciale cu origiiwW!ifâdâraiîiâiti(Jă.fiyiskâ Bystrica’ Bardej°v-Bra- 1056 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 13 tislava, Dolny Kubin, Jasov, Keămarok, Koîice, Krcmnica, Martin, Nitra, Preăov, SpiSskâ Kapitula și SpiJskâ Vlachy con- servă însemnate și numeroase codice. Ele sint mărturii convingătoare nu numai ale unei interesante și bogate istorii culturale, căci manuscrisele medievale reprezintă in fond un inedit spațiu cultural și artistic, ci au • fost și purtătoarele culturii clasice (dc factură latinească), răsplndită cu ajutorul lor pe teritoriul locuit dc populația slovacă. Din cele 200 codice, catalogate de dr. J. Sopko, cel mai vechi este un miscelaneu din secolul al XlII-lea, Conține opusculele: R. Passagerius, Summa artis notariae — Trac- Romania asservantur, volumul cuprinde, după metoda de lucru deja precizată, descrierea a 217 manuscrise existente in biblioteci din Ungaria și România. Este vorba, mai precis, de 188 codice ajunse la Budapesta, Eger și Esztergom (pp. 17 142) și dc 129 codice, conservate astăzi in fondul documentar de la Biblioteca Batthyaneum din Alba lulia (pp. 143 268). Că In contextul acestei prezentări ne interesează, cu precădere, lotul dc manu- scrise de proveniență slovacă, actualmente la Biblioteca Batthyaneum este evident, în esență, este vorba de 129 codice, ajunse in biblioteca dc la Alba lulia a contelui talus de notulis; J. de Lignano, Summa de proeessu iudicii; Tabulae Paschales; Versus. Este conservat, acum, in biblioteca Arhivei orașului Bratislava, sub cota EL I (p. 52—33, nr. 8). Protilutherooski traktatg (dc fapt, un miscelaneu incluzind opusculele Împotriva Învățăturii reformatorului M. Luther), manu- scris redactat In 1324, păstrat sub cota T 4.2 in biblioteca Episcopiei din KoSice, este cel mai recent exemplar cercetat și catalogat de autor (p. 177, nr. 157). Interesantă este metoda de lucru clară și precisă, utilizată de dr. J. Sopko, in cazul fiecărui manuscris inclus in catalog. Descri- erea unui codice cuprinde elementele esen- țiale, care configurează personalitatea exem- plarului. In concepția codicologului slovac aceste elemente sint: secțiunea 1: autorul și titlul manuscrisului; secolul sau anul redac- tării ; materialul pe care s-a scris; numărul foilor; dimensiunile tn milimetri; legătura (materialul din carc este executată); sec- țiunea 2 : foliația ; scrisul; ornamentația ; coperta (elemente decorative; supra-libris ; însemnări) ; datarea ; proveniența ; posesorii anteriori; secțiunea 3 : instrumente de iden- tificare (bibliografie); secțiunea 4 : excerpte din conținut (cu deosebire incipit-uri și explicit-ari). Cercetarea dc excepție a specialistului slovac este dovedită nu numai In cazul redactării catalogului propriu-zis (pp. 43 — 230), ci și in alcătuirea mai multor tabele Însoțitoare ale lucrării, care dau un aspect modern și sistematic volumului. Ne gindim, in acest sens, la Codiaim signorum concor- dantiae (pp. 233—238); Codices, in quibus operis perfectionis annus indicatur p. 239); Iniția operam (pp. 240—252) ; Index nomi- num et rerum — Abbreoiaturae et explica- tiones (pp. 253—277); Index speciminum (pp. 277-304). Rigoarea și metoda in investigația mo- dernă a manuscriselor pot fl intilnite și la cel .de al doilea volum. Intitulat Codices latini medii aeoi qui oltm in bibliothecis Slo- oaciae asseruabanlur ■'et nune actuală, elucidind defi- Ignatius Batthyani, fiind achiziționate tn a doua jumătate a secolului al XVIII-lca din zona SpiS, mai ales de la biblioteca bise- ricii sf. lacob din Lcvoca. Limitele cronolo- gice ale acestor manuscrise, care ilustrează foarte bine caracteristicile literaturii medie- vale ale epocii, sint sugerate de exemplarele : S. Theodoricus dc Vilia — Matthacus dc Legnica, 1332 (pp. 201-202, nr. 348): Matthaeus de Bene Ethe, Formularium, 1512 (p. 191—192, nr. 336). Ambele manuscrise pot fi consultate la Alba lulia; au cotele 11-27 și, respectiv, I—152. Studierea catalogului manuscriselor dc proveniență slovacă de la Biblioteca Batthy- aneum s-a soldat, printre altele, cu depis- tarea a două exemplare, datorate unor copiști transilvăneni. Este vorba dc opera lui Petrus de Dacia, Tabulae astronomicae cum canone, păstrată intr-un miscelaneu din secolul al XlV-lea (p. 179, nr. 326/h) și de Breoiarium Scepusiense G din 1461, copiat „Per manus Nicolai scriptoris dc Transilvania dc opido Thorda, ubi salifodium nominatur” (p. 258 259, nr. 407). Manuscrisele dc mai sus sint exemple convingătoare, care atestă o acti- vitate cărturărească din partea unor autori sau copiști in Transilvania secolelor XIV XV. în aceeași ordine de idei, atragem atenția și asupra codicelui Jac. dc Voragine, Legenda aurea, copiat In 1429, in apropiere dc orașul transilvănean Bistrița. Edificator este ex- plicit-ul : ,,Et est finitum hoc Passionalc hora vespertina in vilia, que dicitur Pin- ting prope Bystriciam, in die sancti Jacobi apostoli maioris per Pctrum Morauum dic- tum de Thyczin sub anno domini M°CCCC° XXIX0. ” (p. 174, nr. 332). Eficiența cercetării dr. J. Sopko asupra manuscriselor de proveniență slovacă de la Biblioteca Batthyaneum are o semnificație dublă. în primul rtnd, pentru cultura slovacă veche, prin Stabilirea arici de răsplndire și a circulației vechilor codice latinești, păstrate odinioară in diferite biblioteci și colecții din Slovacia. în al doilea rind, pentru codi- 14 Cartea romaneasca și străină de istorie 1057 nitiv identitatea și paternitatea unui valoros lot de manuscrise medievale, păstrat la Alba Julia. Pornind de la literatura de spe- cialitate cu referire directă la manuscrisele de la Biblioteca documentară din Alba lulia (ne gindim la contribuțiile lui Beke, Cseres- nyis, Afârza, Seleckâ, Szentivânyi, Varjiî), efectulnd mai multe stagii de cercetare asupra codicclor de la Biblioteca Batthya- neum, beneficiind de o variată informație jistorică și aplicind o metodă modernă de nvestigare, dr. J. Sopko ne oferă, și prin volumul de față, un model de cercetare și de valorificare superioară a civilizației medie- vale slovace, reprezentată prin codicele de la Alba lulia. Rezultat concret al unei judicioase poli- tici culturale, inițiată și condusă de Biblio- teca națională Matica slooenskâ, in ceea ce privește procesul dc valorificare superioară a moștenirii spirituale formată din manu- scrisele medievale slovace, interesanta lucrare a dr. J. Sopko de la Bratislava se impune atenției specialiștilor, prin forma de redac- tare și realizare tehnică dar și prin conținut, ca un veritabil instrument de lucru in eodi- cologic. Jaeob Mârza www.dacoromanica.ro „REVISTA DE ISTORIE” publică în prima parte studii, note și comunicări originale, de nivel științific superior, din domeniul istoriei vechi, medii, moderne și contemporane a României și univețjale. în partea a doua a revistei, de infor- mare științifică, sumarul este completat cu rubricile: Probleme ale istorio- grafiei contemporane (Studii documentare), Cronica vieții științifice, Cartea romftnească și străină de istorie, Revista revistelor de istorie, Buletin Bibliografic, In care se publică materiale privitoare la manifestări științifice din țară și străină- tate și slnt prezentate cele mai recente lucrări și reviste de specialitate apărute in țară și peste hotare. NOTĂ CĂTRE AUTORI Autorii sint rugați să trimită studiile, notele șl comunicările, precum și materialele ce se Încadrează in celelalte rubrici, dactilografiate la două rlnduri, trimiterile infrapaginale fiind numerotate in continuare. De asemenea, documentele vor fi dactilografiate iar pentru cele In limbi străine se va anexa traducerea. Ilustrațiile vor fi plasate la sflrșitul textului. Numele autorilor va fi precedat de inițială, titlurile revistelor citate in bibliografie vor fi prescurtate conform uzanțelor internaționale. Responsabilitatea asupra conținutului materialelor revine in exclusivitate autorilor. Manuscrisele nepublicate nu se restituie. Corespondența privind manuscrisele, schimbul de publicații se va trimite pe adresa Comitetului de redacție, B-dul Aviatorilor nr. 1, București — 71247 REVISTE PUBLICATE ÎN EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA • REVISTA DE ISTORIE • REVUE ROUMAINE D’HISTOIRE • STUDII ȘI CERCETĂRI DE ISTORIE VECHE ȘI ARHEOLOGIE • DACIA, REVUE D’ARCHEOLOGIE ET D’HISTOIRE ANCIENNE • REVUE DES ETUDES SUD-EST ELR0PI1ENNES • STUDII ȘI CERCETĂRI DE ISTORIA ARTEI - SERIA ARTA PLASTICĂ - SERIA TEATRU—MUZICĂ —CINEMATOGRAFIE • REVUE ROUMAINE D’HISTOIRE DE L’ART - SfiRIE BEAUX-ARTS — SfiRIE THRÂTRE - MUȘIQUE - CINEMA www.dacoromanica.ro DIX SUMARUL NUMERELOR VIITOARE Sinteza daco-romauă. Cu privire la structura socială a comunităților sătești dintre Carpați și Dunăre in secolul al IV-lea e.n. Formația, cultura și începutul domniei lui Petru Rareș. Instituția agiei in Țara Românească. De la conștiința unității de neam la conștiința națională. Relațiile comerciale româno-spaniole pînă la pacea de la Adrianopole (1829). Manualele școlare din epoca pașoptistă iu slujba idealurilor naționale românești. Poziția Marii Britanii la Congresul de pace de la Viena (1814—1815). Condiția politică a țărănimii in epoca Unirii (1858 — 1866). Dezvoltarea Învățămîntului economic românesc Intre 1877—1918. Conferința colonială de la Berlin (1884—1885). Aspecte ale genezei noului activisto" al popoarelor asuprite 'din Ungaria (1900 — 1905). România și țările balcanice In perioada 1900—1911. Considerații privind social-democrația germană 1869—1914. Ecoul internațional al ieșirii României din război (mai 1918). „Noaptea cuțitelor lungi” in viziunea diplomației românești și americane. Tendințe tn structura economiilor naționale ale sud-estului european Intre cele două războaie mondiale. Curente social-economice românești in perioada interbelică : doctrina economică a țărănis- mului. Unificarea instituțional-adminisțrativă a României Întregite. Matematica și istoria social-economică. începutul impactului. if