ACADEMIA DE ȘTIINȚE SOCIALE Șl POLITICE A REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA DIN SUMAR: INSTITUTUL DE ISTORIE „N. I0RGA" LA 45 DE ANI DE ȘI SARCINILE ACTUALE ALE ISTORIOGRAFIEI ACTIVITATEA GUVERNULUI DR. FETRU GROZA DECEMBRIE 1948 — DECEMBRIE 1947 PROCESUL DE LA TÎRGOVIȘTE AL MIȘCĂRII ANT1D 8 AUGUST 1870 S® RINGALA-ANA. UN EPISOD DINASTIC ÎN RELAȚIILE MOLDO- LITUANE DIN VREMEA LUI ALEXANDRU CEL BUN Constantin Rmacheyici PLANUL BRIAND DE UNIUNE EUROPEANĂ (1929-1930) Eiiza Campus RĂSPUNDEM CITITORILOR CARTEA DE ISTORIE CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE ROMÂNEASCĂ ȘI STRĂINĂ ȚO <013 5. < \ /; - 1982 www.dacdromanica.ro AUGUST | EDITURA ACADEMIEI ACADEMIA DE ȘTIINȚE SOCIALE Șl POLITICE A REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA SECȚIA DE ISTORIE ȘI ARHEOLOGIE COMITETUL DF REDACȚIE Ion Apostol (redactor responsabil adjunct); Nichita Adăniloaik, Ludovic Demîiny, Giieorghb I. Ionițâ, Vasile Liveanu, Aurel Loqhin, Damaschin Mioc, Ștefan Olteanu, Ștefan Ștefănescu, Pompiliu Teodor (membri). Prețul unui abonament este de 180 lei. în țară abonamentele se primesc la oficiile poștale și difuzoril de presă din Întreprinderi și instituții. Cititorii din străinătate se pot abona adreslndu-se la ILEXIM Departamentul Export-Import presă, P.O. BOX 136 — 137, Telex 11226 — București, Str. 13 Decembrie nr. 3, 70116 Manuscrisele, cărțile și revistele pentru schimb precum și orice corespondență se vor trimite pe adresa Comitetului de redacție al revistei ,,REVISTA DE ISTORIE”. Apare de 12 ori pe an B-dul Aviatorilor nr. 1 71247 - București, tel. 50.72.41 wwwidacos0maiiica.ro REVISTA ‘ISTORIE TOM 35, NR. 8 august 1982 SUMAR ȘTEFAN ȘTEFĂNESCU, Institutul de istorie „N. lorga” la 45 de ani de la înființare și sarcinile actuale ale istoriografiei românești..................... 873 INVESTIGAREA ISTORIEI ROMÂNEȘTI TRAIAN UDREA, Activitatea guvernului dr. Petru Groza in perioada decembrie 1946 — decembrie 1947 .............................................. 880 RADU-DAN VLAD, Procesul de la Tîrgoviște al mișcării antidinastice din 8 august 1870 903 CONSTANTIN REZACHEVICI, Ringala-Ana. Un episod dinastic in relațiile moldo-po- lono-lituane din vremea lui Alexandru cel Bun ........................... 917 PAGINI DE ISTORIE UNIVERSALĂ ELIZA CAMPUS, Planul Briand de uniune europeană (1929—1930).............. 924 RĂSPUNDEM CITITORILOR Despre suzeranitatea otomană și nerespectarea de către Poartă la 1775 și 1812 a obli- gațiilor de apărare a teritoriului Țărilor Române (Nichita Adăniloaie ).. 950 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE Sesiunea științifică anuală a Institutului de istorie ,,N. lorga” (Mihai Oprițescu ); Expozi- ția „Permanențe ale politicii externe românești. Centenarul Nicolae Titulescu” (Nicolae Petrescu ) ; a XlV-a reuniune a Comisiei de problemă „Istoria Marelui Oc- tombrie și a revoluțiilor socialiste ulterioare” (Gh. I. lonijă ).........956 CARTEA DE ISTORIE ROMÂNEASCĂ Șl STRĂINĂ * ' » Mihai Viteazul in conștiința europeană, voi. I, Documente externe, Edit. Academiei R.S. Rqmânia, București, 1982, 693 p. cu facs. (FI. Constantinul)........ 961 „REVISTA DE ISTORIE", Ten ^^^^^îîiailica.ro 870 » ’ * Alexandru loan Caza și Costache Negri. Corespondentă. Text ales și stabilit, traducere, studiu introductiv și note de Emil Boldan, Edit. Minerva, București, 1980, XLVII (XLVIII), + 569 (570) p. + 48 pl. (Paul Oprescu).................................. 963 CONSTANTIN BOTEZ, IOAN SATZU, Lelea — un secol de istorie, Edit. Sport-Turism, București, 1981, 263 p. (Iulian Gh. Dima)......................................... 965 DA VID R. LIPTON, Frust Cassirer, The Dilemma of a Liberal IntellectualGermany, Univer- sity of Toronto Press, Toronto, Buffalo, London, 1978, XIV + 212 p. (Dan A. Lăzărescu)........................................................................ 967 * • , Documenls Diplomatiques Franțais 1932- 1939, lere serie (1932- 1935), tome IX (16 janvier—23 Marș 1935), Imprimerie Naționale, Paris, 1980, 731 p. (Nieolae Das- călii ) ....................................................................... 974 www.dacoromanica.ro TOME 35. No 8 aout 1982 S O M M A I R E ȘTEFAN ȘTEFĂNESCU, Le 45e anniversaire de l'Institut d’liistoire ,,N. lorga” et Ies tâches actuelles de l’historiographie roumaine............... 873 L’INVESTIGATION DE L’HISTOIRE ROUMAINE TR XTAN UDREA, L’activite du gouvernement dr. Petru Groza dur.mt la pGriode decem- bre 1946 — dâcembre 1947 ......................................... 880 RADU-DAN VLA1), Lc proces de Tlrgovistc du mouvcment antidynastiquc du 8 aout 1870 ........................................................ 903 CONSTANTIN REZACHEVICI, Ringala-Ana. Un episodc dynastique des rapports moldo-polono-liluanicns l'epoque d’Alexandru le Bon......... 917 PAGES D'HISTOIRE UNIVERSELLE ELIZA CAMPUS, Le plan Briand d’union europecnnc (1929—1930)....... 924 RfzPONSE AUX LECTEURS A propos de la suzcrainete ottoinane ct dc la transgression par la Porte en 1775 et 1812 des obligations dc defense du tcrritoirc des Pays Roumains (Nichita Adâniloaie) 950 CHRONIQUE DE LA VIE SCIENTIFIQUE La session scicntifique annuellc dc l’lnstitutc d’liistoire ,,N. lorga” (Mihai Opri/escu); L’exposition ,,Pcrmanences dc la politiquc exterioare roumaine. Lc centenairc Nicolac Titulcscu” (Nicolac Petrescu); La XIVe reuuion de la Connnission dc probleme 1’,.Histoire du Grand Octobre ct des revolutions socialistes ulterieurcs” (Gh. I. lonifă )............................. 956 LE LIVRE D’HISTOIRE ROUMAIN ET ^TRANGER « * * Mihai Viteazul tn conștiința europeană (Michcl le Brave dans la continuite euro- pecnne), voi. I. Documcnts exterieurs, Editions dc l’Academie de la R.S. dc Rou- manie, Șucarest, 1982, 693 p. ii fac-similes (FI. Constantinul)... 961 ,,revista DE isiorie”, lom 35^^.a&Mhanica.ro 872 , * „ Alexandru loan Cuza și Costache Xegri. Corespondentă (Alexandru loan Cuza et Costaclie Negri. Correspondance), Selection des textes, traduction, etude introduc- tive et notes d’Emil Boldan, Editions Minerva, Bucarest, 1980, XLVII (XLVIII), 4- 569 (570) p. 4- 48 pl. (Paul Oprescu)...................... 963 CONSTANTIN BOTEZ, IOAN SAIZU, Lelea — un secol de istorie (Letca — un siecle d’histoire), Editions sport-tourismc, Bucarest, 1981, 263 p. (Iulian Gh. Dima) 965 DAVID R. LIPTON, Ernst Cassirer, The Dilemma of a Liberal Inlelleclual Germani), University of Toronto Press, Toronto, Buffalo, London, 1978, XIV 4- 212 p. (Dan A. Lăzărescu ) ........................... 967 » ’ < Documents diplomaliques franțais 1932 — 1939, Pre serie (1932 — 1935), tome IX (16 janvier —23 marș 1935), Imprimerie Naționale, Paris, 1980, 731 p. (Aicolce Dascălu)................................................... 974 www.dacoromanica.ro INSTITUTUL DE ISTORIE „N. IORGA” LA 45 DE ANI DE LA ÎNFIINȚARE ȘI SARCINILE ACTUALE ALE ISTORIOGRAFIEI ROMÂNEȘTI* DE ȘTEFAN ȘTEFĂNESCU Sesiunea științifică actuală, pe lingă caracterul ei de bilanț anual, are și un caracter jubiliar; s-au împlinit anul acesta 45 de ani de la inaugu- rarea Institutului în care ne desfășurăm activitatea, conceput, inițial, ca institut pentru studiul istoriei universale. în Cuvîntarea la deschiderea Institutului din 1 aprilie 1937, N. lorga considera că întemeierea institutului răspundea „unor necesități incontes- tabile ale științei și culturii”, în cadrul lui urmînd să fie cercetate acele probleme care „sint de cel mai mare interes pentru luminarea chestiunilor actuale în domeniul legăturilor dintre state și dintre popoare, fără a mai vorbi de tot ce poate rezulta din asemenea studii pentru formația însăși a unei vieți morale mai bine orientată și mai sănătoasă”... Studiul unității absolute a vieții omenești „în orice margine de spațiu și de timp”, cel al similitudinilor, al paralelismelor, al repetițiilor istorice, constituia în con- cepția lui N. lorga obiectul a ceea ce el a numit a fi istoriologia. Activitatea institutului de larg orizont și modern concepută a fost întreruptă de moartea marelui savant (27 noiembrie 1940). Ea avea să fie reluată in anul 1941 cînd Institutul a luat numele întemeietorului— N. lorga. După preluarea puterii politice de către clasa muncitoare o dată cu reorganizarea celui mai malt for de cultură din țară, Academia Română, care a devenit Academia R. P. Române, din 1965, Academia R. S. România, s a simțit necesitatea reorganizării activității și în domeniul cercetării istorice, uude investigația trebuia pusă pe o bază teoretică nouă, cea a materialismului istoric, și unde era necesar ca munca de cercetare să fie mai bine organizată și planificată, prin strîngerea, la acea dată, a forțelor de cercetare intr-un unic institut, care să aibă ca obiectiv principal istoria patriei. Prin decretul nr. 148 din 15 iulie 1948 al Prezidiului Marei Adunări Naționale a R.P.R., a luat ființă, avînd sediul în această clădire, Insti- tutul de istorie al R.P.R., statul major al științei istorice din țara noastră care avea menirea să contribuie la dezvoltarea și progresele cercetării referitoare la studiul istoriei naționale și universale; să dirijeze și să con- troleze activitatea științifică în domeniul istoriei, să contribuie la răspîn- * Cuvîntare rostită la sesiunea anuală de comunicări științifice a Institutului de Istorie „N. lorga” din 21 22 iunie 1982. „REVISTA DE ISTORIE”, Tom SțV’WW’.XfâcGMÎfîailiCa.rO 874 ȘTEFAN ȘTEFÂNESCW 2 direa cunoștințelor de istorie în rîndul marelui public, prin publicații și conferințe; să strîngă și să publice material documentar; să publice lucrări și reviste de specialitate ; să organizeze și să dezvolte o bibliotecă de specia- litate, spre a pune laîndcmîna cercetătorilor materialul științific trebuitor. Dezvoltarea și diversificarea cercetării în domeniul istoriei au impus desprinderea din institut a unor direcții de cercetare și reînființarea Insti- tutelor de arheologie, în 1956, și de studii sud-est europene, în 1963. Institutul de istorie al Academiei R.S. România a continuat și în con- dițiile în care o parte din membrii lui au trecut la institutele reînființate, să aibă un rol director în domeniul cercetării istorice, să fie principalul Institut de studiere a istoriei țării noastre, de formare și perfecționare a cadrelor de specialitate. Din anul 1965 el și-a reluat numele dc Institutul de istorie „N. lorga". Trecerea în revistă a activității Institutului, ținînd seama de îndato- ririle ce i-au fost fixate prin actul înființării, ne îndreptățește să afirmăm că prevederile statutare au fost îndeplinite și, din multe puncte de vedere, chiar depășite. în primii ani de activitate, după 1948, eforturile principale au fost îndreptate spre crearea unei largi baze documentare — condiție sine qua non a unor temeinice investigații științifice. S-au publicat importante Culegeri de izvoare, care au permis studierea într-o viziune nouă a istoriei României. Merită amintite marile colecții: Documente privind istoria României și ediția superioară a acesteia Documenta Romaniae Historica, noua serie a colecției Documente Hurmuzaki, Relațiile agrare în secolul al XVIII-lea, Răscoala din 1821, Unirea Principatelor, Războiul de inde- pendență, Călători străini despre Țările Române, Cronicile medievale, Inscripții, Documente juridice etc. Paralel cu strîngerea la un loc a izvoarelor s-au făcut pași importanți în valorificarea critică a istoriografiei din trecut, în cadrul căreia un loc însemnat a fost acordat operei ctitorului Institutului — N. lorga. Sintem pe cale de a realiza — pe baza unui program de lungă durată — o colecție „N. lorga. Opere", din care primul volum, consacrat operei economice, ța vedea în curînd lumina tiparului. Cercetarea din institut s-a impus, de asemenea, prin lucrări de aleasă ținută științifică consacrate unor mari probleme ale istoriei patriei, în abordarea unor teme insuficient sau deloc cercetate altădată. S-a pregătit, astfel, și a devenit posibilă redactarea unei sinteze de nutri proporții de Istoria României din care au apărut 4 volume, iar două au fost realizate sub formă de machetă. Cu toate lipsurile acestei lucrări, de care cu trecerea vremii și cu progresele cunoașterii istorice ne dăm tot mai bine seama, cele 4 volume ale Istoriei României au marcat, la data apariției lor, evenimente în dezvol- tarea științei istorice românești, sintetizmd de pe pozițiile materialis- mului istoric, tot ce s-a realizat la noi, pină la acea dată, în domeniul cunoașterii istorice. „în istoriografie — spunea pe drept cuvînt I. Bogdan — erorile sînt greu de evitat; ca să ajungi însă la adevăr, trebuie să ai curajul de a le săvirși și dorința statornică de a le îndrepta”. Un domeniu în care știința istorică din țara noastră și-a afirmat în ultimele decenii o originalitate^^di^ă^le^pre|uire^est^ cel al istoriei sociale. 3 INSTITUTUL DE ISTORIE „N. IORGA“ LA 45 DE ANI 875 în această privință au apărut sub egida Institutului nostru importante monografii, s-au susținut excelente teze de doctorat, sînt în curs de ela- borare alte lucrări. Importante sînt și realizările privind momentele însemnate ale luptei poporului român pentru libertate socială și națională, pentru for- marea și desăvîrșirea unității statului național român. Cercetări însemnate au fost consacrate istoriei naționalităț iilor conlocuitoare și a înfrățirii lor cu poporul român, problemelor de demografie istorică, unor chestiuni de teorie și metodologie istorică. Alte teme au abordat aspecte importante ale relațiilor internaționale ale României de-a lungul secolelor. Bine primite de cercurile științifice din străinătate au fost contri- buțiile românești — volumele de studii — pregătite în cinstea diferitelor congrese, conferințe și simpozioane internaționale. Este mereu în creștere numărul cercetătorilor Institutului prezenți cu studii în reviste străine de prestigiu. Prin ei problematica majoră a istoriei patriei pătrunde tot mai mult în circuitul științific internațional. O bogată activitate au desfășurat și desfășoară cercetătorii Institu- tului în direcția popularizării în masele largi populare a realizărilor istorio- giafice. Cele mai bune cadre de cercetători lucrează în Universitățile populare și asigură un mare număr de conferințe în Capitală și în alte localități. De asemenea este foarte strînsă colaborarea între Institutul nostiu și presa centrală și locală. în creația științifică a Institutului au fost antrenați cercetători valoroși, formați în trecut, care, cuprinși în cadrul organizatoric academic, au putut să-și revizuiască pozițiile ideologice, încadrîndu-se în efortul general de studiere, pe baza socialismului științific,a fenomenelor istorice. Totodată, ca urmare a politicii Partidului de formare a unei noi intelectualități, s-a ridicat o pleiadă de tineri cercetători, care se afirmă tot mai puternic ca elemente de bază în specialitatea lor. Participarea cercetătorilor din Institut — fie ei cu mai multă sau mai puțină experiență științifică la congrese, conferințe și simpozioane interna- ționale, ca și călătoriile de studii efectuate, pe lingă faptul că au făcut cunoscute în afara hotarelor țării preocupările și posibilitățile pe care le avem de afirmare științifică i-au pus pe cercetătorii noștri în contact cu problematica istoriografică mondială și au înlesnit stabilirea de relații științifice dintre ei și marii specialiști din alte țări, ele înșile stimulente în procesul de autodepășire științifică. Realizările obținute, prevederile din documentele — program ale Partidului Comunist Român și îndeosebi din Expunerea tovarășului Nicolae Ceaușescu la Plenara lărgită a C.C. al Partidului Comunist Român din 1—2 iunie 1982 permit să ne dăm seama de domeniile și problemele asupra cărora trebuie să ne îndreptăm cu predilecție eforturile viitoare, în așa fel încît cercetarea istorică românească să se ridice la nivelul pe care în mod firesc ea trebuie să-1 atingă, ținînd seama de tradiția pe care o avem, de dezvoltarea științei istorice în general și de condițiile create cer- cetării științifice în țara noastră. Deși în ultimii ani, se simte o înviorare a activității în domeniul istoriei universale, prea mult neglijat, vor trebui depuse în continuare mari stăruințe pentru a d^vn^ jjereataEea-.îiusftecial în acele domenii ale 876 ȘTEFAN ȘTEFANESCU 4 istoriei universale care, la un moment dat, au dat prestigiu școlii istorice românești, pe plan internațional și care se cer cultivate în interesul chiar al studierii istoriei naționale. Se impune reluată tradiția avută de istorio- grafia noastră în studiul istoriei Mării Negre, al Europei centrale și răsă- ritene, al bazinului oriental al Mediteranei, cercetarea raporturilor și interacțiunilor între Orientul și Occidentul european. Vor trebui abordate — în concordanță cu politica externă de larg orizont și prestigiu a României Socialiste — domenii noi în istoria politică și culturală, cum sînt, de pildă, cele constituit e de anume state sau culturi din Asia, Africa, America latină etc. Pentru studierea și înțelegerea istoriei în sens global, pentru desci- frarea cît mai deplină a adevărului istoric — și care nu este posibilă decît prin analizarea totalității faptelor — o atenție specială va trebui acordată dezvoltării unor discipline de contact: demografie, statistică istorică, geografie istorică, sociologie, psihologie etc. Crearea unei baze largi pentru studierea istoriei României, condiție a progresului cercetării istorice, implică continuarea depistării, strîngerii și publicării în marile colecții naționale constituite a izvoarelor istoriei patriei. Experiența individuală a predecesorilor și cea colectivă din anii noștri face dovada că aceste colecții nu pot fi înfăptuite decît într-un cadru organizat instituțional. După mulți ani de activitate ca editor de documente, N. lorga gă-xea că „singură Academia poate organiza pentru mai multă vreme eforturile individuale în vederea strîngerii materialelor și a redac- tării unor opere istorice durabile, care să meargă pînă la cele mai mici amănunte”. Formarea unor excelente echipe de specialiști în editarea de izvoare, ca și operațiile, în curs, de repertoriere a documentelor existente în arhivele din țară sau din afara granițelor ei asigură continuitatea și permanenta creștere, ca valoare, a colecțiilor începute. Ducerea mai departe a colecțiilor de Cronici și Inscripții medievale. Izvoare juridice sau Călători slrăini despre țările române etc., u contri- bui la lărgirea bazei documentare a istoriei naționale. Dezvoltarea studiilor de istorie economică face absolut nece-»aiă publicarea de izvoare statistice (condici de venituri și cheltuieli, statistici fiscale, registre vamale, catagrafii etc.). O atenție specială va trebui acor- dată publicării de izvoare ale istoriei moderne și contemporane a României. Sintem în curs de perfectare a colaborării cu Ministerul Afacerilor Externe privind publicarea unei mari colecții de Documente diplomatice. în afară de publicațiile de izvoare, cercetarea istorică va beneficia de pe urma elaborării unor instrumente de lucru : dicționarul de instituții medievale, Atlasul istoric ș.a. Efortul pentru îmbogățirea bazei documentare va fi conjugat cu strădania de a trata în lucrări monografice temeinice probleme de mare actualitate pentru istoria națională și cărora li se acordă o însemnătate deosebită în confruntările ideologice pe plan internațional. Pentru a face cunoscute în afara hotarelor țării istoria, cultura și civilizația românească și pentru a infirma comentariile eronate sau insidioase făcute la adresa noastră de unii istorici străini se simte nevoia creșterii numărului de mono- grafii și sinteze istorice care să se publice în limbile de circulație univer- sală. Trebuiesc adîncite cercetările și grăbită finalizarea lor prin publicare în probleme ca : poporul român singur urmaș al romanității orientale, continuitatea și unitatea )W]WVt^ldflGOr0inA«4y|ilUMUl»|de mărfuri și prestații convenite. 882 TRAIAN UDREA 5 tare cît și nivelul de trai al majorității țărănimii muncitoare 4. Guvernul cît și partidele și organizațiile democratice au depus eforturi susținute pentru a atenua urmările nefaste ale războiului, secetei și sabotajului păturilor avute. Vom cita în acest sens, spre pildă, activitatea C.A.R.S. desfășurată în cele 29 județe lovite de secetă 6, constituirea în august 1945 a unui oficiu guvernamental pentru reconstrucția gospodăriilor țără- nești din Moldova distruse de război etc. Penuria mărfurilor de larg consum rezultat al producției industriale reduse, al achitării obligațiilor externe asumate prin convenția de armis- tițiu cît și al dosirii, în scopuri speculative de către elementele exploata- toare a unor mărfuri deficitare creau mari dificultăți în aprovizionarea populației contribuind în același timp la un curs accelerat al inflației. Dealtfel, forțele reacționare cântaseră de mai înainte, dar mai ales în pe- rioada alegerilor parlamentare să folosească aceste lipsuri ca o armă de luptă împotriva guvernului și a forțelor revoluționar democrate. Victoria în alegerile parlamentare, apropiata semnare a tratatului de pace cu Națiunile Unite au fost apreciate de forțele revoluționare democratice și în primul rînd de Partidul Comunist Român ca permițînd determinarea unui curs mai accelerat și mai amplu atît programului de reconstrucție economică postbelică cît și întregului proces al transfor- mărilor revoluționare democratice în curs. Alături de guvern în care forțele revoluționare democratice își consolidează pozițiile, noul parlament în care deasemenea reprezentanții maselor muncitoare de la orașe și de la sate dețineau majoritatea, urma să devină un puternic instrument al des- fășurării în ritm accelerat a ultimei faze a revoluției populare în țara noastră, faza cuceririi întregii puteri politice de către clasa muncitoare și aliații săi și a pregătirii condițiilor social-economice și politice pentru tre- cerea la revoluția socialistă. La sfîrșitul anului 1946, datorită pozițiilor precumpănitoare deți- nute de forțele revoluționare în parlament, în aparatul de stat, în întreaga viață politică a țării, se creaseră condiții ca transformările revoluționare democratice în direcția trecerii la revoluția socialistă să poată avea loc, de pe pozițiile cîștigate de forțele revoluționar democratice, pe cale paș- nică, indiferent de poziția sau opoziția adoptată de ultimii reprezentanți ai burgheziei în parlament, în guvern și în aparatul de stat. Necesitățile legate de încheierea tratatului de pace, de asigurarea unei treceri gradate, pentru a nu se permite, o eventuală regrupare pre- matură a partidelor și organizațiilor politice burgheze in afara guvernului, au determinat forțele revoluționare democratice să nu provoace o ruptură imediată cu liberalii tătărescieni mai înainte de a fi fost maturizate toate condițiile trecerii la cucerirea deplină a puterii de stat. Pe baza programului cu care se prezentaseră în alegeri partidele și organizațiile Blocului partidelor democratice, inclusiv gruparea tătăres- * Trebuie avut In vedere raptul că, In urma reformei agrare din 1945, peste 93% din totalul gospodăriilor țărănești, deținlnd aproximatix 4/5 din totalul suprafețelor agricole aparți- neau țărănimii muncitoare (cf. Costin Murgescu: Reforma agrară din 1945, Edit. Academiei, București. 1956, p. 236). Randamentul scăzut și implicit diminuarea producției agricole, deter- mina o reducere importantă a veniturilor țărănimii muncitoare. * Vezi pe larg, despre aceasta Olimpiu MatichescuApărarea Patriotică, 1940—1948, Edit. științifică, București, 1971, aawMwqțțonrnmanicarn 4 ACTIVITATEA GUVERNULUI DR. PETRU GROZA (19«—1947) 883 ciană, erau posibile adoptarea unor legi și măsuri în direcția consolidării sectorului de stat în economie și finanțe, a controlului asupra producției, și repartiției și circulației mărfurilor pe piață. în afară de acestea într-o serie de țări vecine și prietene funcționau guverne la care participau par- tide și organizații burgheze; prezența grupării liberale tărăresciene oferea o serie de facilități în colaborarea economică și politico-diplomatică cu guvernele țărilor vecine care erau constituite atît din reprezentanți ai forțelor revoluționare democratice cît șiai burgheziei liberale (de pildă, era cazul Cehoslovaciei care a sprijinit necondiționat delegația română în cursul negocierilor de pace și care ajuta efortul României de refacere eco- nomică și de lichidare a urmărilor războiului și ale secetei) 6. ★ La 1 decembrie 1946, a avut loc deschiderea primei sesiuni a Adună- rii deputaților. Fruntașii P. N. Ț. Al an iu și P. N. L. Brătianu, care ceruseră sprijinul guvernelor britanic și nord american pentru anularea alegerilor și demi- terea guvernului Groza încercaseră pînă în ultima clipă să-l determine pe regele Mihai să refuze a citi mesajul regal inaugural. Regele care mai trăise o experiență amară în vara și toamna anului 1945, nedorind să pună în pericol tronul, nu s-a solidarizat cu activitatea antiguvernamentală a fruntașilor celor două partide burgheze din opoziție 6bls. La 1 decembrie 1946, la deschiderea solemnă a lucrărilor noului parlament democrat, regele a citit mesajul tronului acordînd deci întregul său gir noului parla- ment ales la 19 noiembrie 1946. Mesajul tronului anunța necesitatea ,,de a desăvîrși opera de lichi- dare a tristelor urmări ale războiului”, sublinia că în vederea reconstruc- ției economice ,,o deosebită importanță se va da industriei grele și exploa- tării intensive și raționale a bogățiilor țării”, se anunța legiferarea etati- zării Băncii Naționale a României, eforturile în direcția ridicării nivelului de trai a populației, pentru modernizarea agriculturii pentru transforma- rea școlii „într-un bun accesibil întregii populații”. Se sublinia, de aseme- nea, dorința guvernului țării de a duce o politică externă „de activă par- ticipare la opera de consolidare a păcii internaționale” 7. Erau în fond principii politice enunțate încă la Conferința Națională a P.C.E. din octombrie 1945 și pe care clasa muncitoare și aliații săi de pe pozițiile dominante cucerite deja în parlament, guvern și aparatul de stat, își propuneau să le realizeze. Raportul de forțe pe plan intern ajunsese deci deja la sfirșitul anului 1946 atît de favorabil forțelor revoluționare democratice îneît să permită P.C.E. să-și impună propria sa concepție privind reconstrucția economică și politică pe baze calitativ noi. Noul guvern constituit în urma alegerilor parlamentare din noiem- brie 1946 aducea o serie de modificări față de cel anterior atît în privința • Vezi, studiul nostru Relațiile politico-diplomatice romăno-cehoslovace tn anii 1938 —1941 (lucrare tn manuscris). •bis Arthur Gowld Lee Crama agaiast Sickle, London, 1950, p. 146. ’ „Monitorul olicial”, P. III.a 4 decembrie 1946. www.dacoromaiiica.ro 884 TRAIAN UDREA personalităților ce-1 formau cît și al repartiției diverselor portofolii și subsecretariate de stat. Dacă — ținînd seama și de apropiata semnare a tratatului de pace ca și de alte considerente de ordin intern și extern — nu se produc modifi- cări semnificative la nivelul președinției și vicepreședinției Consiliului de miniștri, a departamentelor afacerilor străine, justiției și afacerilor interne, în ceea ce privește majoritatea celorlalte departamente se produc o serie de modificări care în esență consolidau pozițiile forțelor revoluționare democratice îndeosebi în sectorul economic-financiar. Spre deosebire de situația din primul guvern Groza în care liberalii tătărescieni deținuseră un rol preponderent la conducerea departamente- lor industriei și comerțului, finanțelor, în noul guvern se crează un nou minister, al economiei naționale, cu atribuții lărgite privind controlul producției și repartiției produselor la conducerea căruia trece secretarul general al 0. C. al P. C.E., Gh. Gheorghiu-Dej avînd ca subsecretar de stat și principal colaborator un alt reprezentant al P. C.E. (I. Gh. Maurei-). Ținînd seama de faptul că încă din guvernul anterior departamentul minelor și petrolului era repartizat unui reprezentant al P.S.D.țTudor lonescu) reieșea că sub controlul liberal rămînea doar departamentul finanțelor. Se poate afirma că în urma noilor repartiții a unor departamente, P. C.E. a reușit să pună în valoare un organism guvernamental de coordo- nare și control a activității departamentelor economice financiare creat încă din timpul guvernării precedente. La 24 noiembrie 1945, la propunerea P. C.E. și ținînd seama de nevoia coordonării activității de aprovizionare, producției și repartiției cen- tralizate a mărfurilor pentru nevoile interne și pentru achitarea unor obli- gații externe asumate printr-o serie de convenții și acorduri, s-a creat Consiliul Superior Economic. Noul organism, care înlocuia fosta formulă a delegației economice guvernamentale, avea sarcina de a întocmi pro- grame și planuri de producție, de a adopta orice măsuri necesare desfă- șurării activității economice și financiare, comerțului intern și extern, devenea organul suprem de rezolvare a politicii de salarizare, a raportu- rilor dintre patroni și salariați etc. Hotărîrile Consiliului adoptate cu majo- ritate de voturi deveneau obligatorii pentru toate departamentele econo- mice și sociale. Conform decretului lege8, Consiliul era compus din miniștrii indus- triei și comerțului,, finanțelor, agriculturii și domeniilor, minelor și petro- lului, muncii, comunicațiilor, cooperației precum și guvernatorul B.N.E. în momentul înființării Consiliului Superior, din cei 8 membrii ai Consiliului 2 erau liberali tătărescieni, 1 — P. C.E., 1 — Frontul Pluga- rilor, 2 — în P.S.D., 1 — P.N.Ț. — Anton Alexandrescu, iar al optulea guvernatorul B.N.E. era de orientare liberală. Președinte al Consiliului a fost desemnat prin jurnal al Consiliului de miniștri titularul Comunica- țiilor și lucrărilor publice reprezentantul P. C.E., Gh. Gheorghiu-Dej. în urma constituirii noului guvern Groza de la 1 decembrie 1946 titularii ministerelor Economiei naționale (în locul fostului departament al industriei și comerțului), agriculturii, minelor și petrolului, muncii, « „Monitorul oficial”, nr. Ca.l«gi>8-10309. Ș ACTIVITATEA GUVERNULUI DR. FETRU GROZA (1946—1947) 885 comunicațiilor și cooperației deci 6 (între care și președintele) din totalul de 8 membri ai Consiliului Superior Economic aparțineau reprezentanților forțelor revoluționar democratice. Consiliul Superior Economic va deveni în noua componență instru- mentul politic prin care forțele revoluționar democratice vor imprima în noul guvern propria lor concepție privind căile de redresare economică, măsurile de îngrădire a tendințelor speculative a cercurilor de afaceri. De pe aceste poziții cîștigate în acest organism guvernamental, P, C.R. și aliații săi vor elabora un întreg sistem de măsuri ce va permite un control tot mai strict din partea maselor largi populare asupra mersului producției și a circulației mărfurilor, și care în ultimă instanță va pregăti condițiile realizării unei stabilizări monetare cu un pronunțat caracter anticapitalist. Deși, formal, cota de participare a principalelor partide și organi- zații rămîne aproximativ aceeași totuși se observă o consolidare calitativă a pozițiilor forțelor revoluționar democratice și datorită schimbărilor pro- duse în interiorul unor partide guvernamentale. Astfel, în urma îndepărtării din P.S.D. a elementelor de dreapta, în guvern încă din primăvara anului 1946 participau numai fruntași ai P.S.D. care acționau în front comun cu reprezentanții P.C.R. și a celor- lalte partide și organizații revoluționar democratice. Pe de altă parte, în urma părăsirii grupării liberale tătăresciene de o serie de cadre ce făcuseră parte inițial din guvernul constituit la 6 martie 1945 (Dumitru Alimănișteanu, Mircea Durma etc.) creditul acordat noilor titulari tătărescieni (nu întotdeauna de valoarea foștilor titulari tătăres- cieni, mai înainte menționați) în cadrul guvernului slăbise. La conducerea unor departamente care intrau în lotul forțelor revoluționare democratice sînt aduse o serie de personalități prestigioase (Tr. Săvulescu, 0. Daicoviciu, N. Profiri, Radu Roșculeț). Aducerea la conducerea departamentului Războiului a fostului comandant1 al diviziei „Tudor Vladimirescu”, generalul Mihail Lascăr poate fi apreciată de ase- menea ca un nou pas în direcția trecerii acestui important departament sub controlul forțelor revoluționar-democratice. Fostul departament al Comunicațiilor și lucrărilor publice care făcuse parte din lotul P.C.R. a fost secționat în două departamente distin- cte : compartimentul cel mai important — comunicațiile — va fi condus tot de un membru al P.C.R. (N. Profiri), liberalii tătărescieni, în compen- sație pentru cedarea fostului departament al industriei și comerțului (reor- ganizat în minister al economiei naționale și preluat de P. C.R.), vor primi noul departament al lucrărilor publice. Comparativ cu primul guvern Groza în noul cabinet numărul departamentelor deținute de reprezen- tanții P.C.R. și P.S.D. crește de la 6 la 8 iar cel al subsecretarilor de stat de la 4 la 6. Concentrînd ' controlul asupra unor departamente cheie (interne, economie națională, mine și petrol, comunicații, agricultură, cooperație, educație națională, subsecretariatul Președinției Consiliului de miniștri etc.) forțele revoluționar democratice în perspectiva transformărilor revo- luționar democratice preconizate a fi realizate în viitorul apropiat, au reu- șit totodată să disperseze reprezentanții grupării tătăresciene spre depar- tamente sau subsecretariate mai puțin importante. www.aacaromamca.ro 2 —c. 2470 «86 TRAIAN UDREA 7 Singurul reprezentant al grupării tătăresciene ce-și păstrează formal vechea poziție rămînea Gh. Tătărescu, dar modificările produse în cadrul noului cabinet diminuau poziția sa. Dacă în primul guvern Groza, Gh. Tătărescu (ca vicepreședinte, ministrul al afacerilor străine și șef al dele- gației române care negociase Tratatul de pace) fusese considerat ca cel mai influent membru al guvernului după primul ministru, în noul cabi- net, acest loc îl va avea reprezentantul P. C.E., Gh. Gheorghiu-Dej ca președinte al Consiliului Superior Economic și titular al noului departa- ment al Economiei naționale. Toate aceste considerații ne îndreptățesc să apreciem că la 1 decem- brie 1946 nu a avut loc o simplă remaniere de guvern, ci că în urma alege- rilor parlamentare din noiembrie 1946, se va instala un al doilea guvern de largă concentrare democratică prezidat tot de dr. Petru Groza, dar în care pozițiile P. C.E. și a celorlalte partide și organizații revoluționare democratice vor crește în importanță9. Unul din primele proiecte de legi adus în dezbaterea noului parla- ment a fost cel privind etatizarea Băncii Naționale a liomâniei. In con- cepția P.C.E., prioritatea ce trebuia acordată adoptării acestei măsuri consta în necesitatea de a asigura un control centralizat asupra circulației și distribuției creditelor, a debitelor și creanțelor. Așa cum ținea să preci- zeze organul central al P.C.E. „numai prin etatizarea Băncii Naționale, adică prin trecerea în mîinile Statului a acestei pîrghii a vieții economice și financiare se va putea obține un control efectiv asupra producției și distribuției mărfurilor, asupra mecanismului de bază al vieții economice, întreaga viață economică va putea fi mai lesne îndrumată așa cum cer interesele țării —” 10. Printr-un control guvernamental asupra creditelor, circulației bunu- rilor și efectelor, asupra operațiunilor de import-export se putea asigura o politică de sprijinire a investițiilor productive, de curmare a operațiuni- lor speculative, de stabilizare a circulației fiduciare. „Cu creditul reorganizat, cu o monedă stabilă, cu finanțe publice sănătoase, platforma-program (cu care se prezentase B. P. D. în alegeri — T.U.) va putea fi realizată în toate amănuntele ei” u. Banca Națională a Eomâniei constituise încă de la înființarea ei o citadelă a finanței liberale; ea servise și servea intereselor marii burghezii și exponenților săi politici. Servind interese de clasă opuse forțelor revolu- ționar democratice B.N.E. constituise în anii 1945—1946 o frînă însem- nată în calea politicii economice promovate de guvernul Groza. în măsura în care în afara Casei regale, finanța liberală brătienistă deținea o poziție cheie în cadrul B.N.E., gruparea tătăresciană s-a raliat forțelor revoluțio- • Cu privire la perioada decembrie 1946 — decembrie 1947 au apărut o serie de lucrări citeva dintre ele special dedicate acestei perioade. Vom menționa. Intre altele: România tn anii reaolufiei democrat-populare, 1944—1941 (1971); C. Olteanu. 1941 Un an de transformări reoolufionare tn România (1912); Pentru republică tn România (1912); 30 decembrie ’41. Premise fi semnificații (1972), Mihai Fătu, Un vot decisio, noiembrie ’4S (1972). în lucrările sus menționate, ca și In numeroase studii și articole apărute sub semnătura lui Gh. Țu(ui, A. Petric, I. Alexandrescu, M. Fătu, V. Liveanu ș.a. se apreciază că Ia 1 decembrie 1946 a avut loc doar o remaniere (reorganizare) a guvernului Dr. P. Groza format la 6 martie 1945. Pentru considerentele mai sus arătate, nu putem împărtăși această opinie. w „Sclnteia”, 1 decembrie 1946. u Ib,dem www.dacoromanica.ro 8 ACTIVITATEA GUVERNULUI DR. PETRU GROZA (1946—1947) 887 nar democratice pentru etatizarea B.N.R.. Tătărescienii sperau ca, în calitate de deținători ai departamentului Finanțelor în guvern și ținînd seama de experiența lor în materie, să preia ei ca reprezentanți ai Statului, respectiv ai guvernului, controlul asupra principalei instituții de credit și emisiune fiduciară a țării în folosul partizanilor proprii. Ei au pierdut din vedere faptul că în noul raport de forțe în cadrul parlamentului și guver- nului, forțele revoluționare democratice odată etatizată B.N.R., vor folosi această măsură ca o pîrghie pentru desfășurarea unei politici economice de îngrădire a oricăror tendințe speculative, pentru accelerarea redresării economice a țării și preluarea sub un control cit mai strict al puterii revo- luționar populare asupra întregului proces productiv, de repartiție și circulație a bunurilor. Subscriind la etatizarea B.N.R., liberalii tătăres- cieni au propus „autonomia” B.N.R., ceea ce ar fi scos-o practic de sub controlul guvernamental. în ședința sa din 20 decembrie 1946, parlamentul a adoptat cu 282 voturi, contra 7 textul noii legi de etatizare și organizare a Băncii Naționale a României. Începînd cu 1 ianuarie 1947, toate acțiunile B.N.R., libere de orice sarcină, treceau în patrimoniul statului, fără a putea fi înstrăinate. Conform articolului 3 „B.N.R., ca mandatar a statului român, asi- gură conform îndrumărilor Consiliului Superior Economic, dirijarea și controlul creditului. Acțiunea sa se exercită asupra tuturor întreprinderilor de bancă și instituțiilor de credit publice sau particulare” 12. Supravegherea activității B.N.R. de către Consiliul Superior eco- nomic al cărui președinte încă de la sfîrșitul lunii noiembrie 1945 era Gh. Gheorghiu-Dej a dat ogrea lovitură speranțelor grupăriitătărescienede a controla prin intermediul departamentului finanțelor activitatea B.N.R. Concentrarea în mîinile P.C.R. atit a președinției Consiliului supe- rior economic cît și a ministerului de resort a permis elaboiarea unitară a unor măsuri menite să canalizeze efortul reconstrucției economice a țării potrivit concepției acestui partid. Cu prilejul instalării sale în fruntea noului minister al Economiei naționale, Gh. Gheorghiu-Dej constata că la acea dată datorită urmărilor războiului și activității potrivnice manifestate de o parte a cercurilor de afaceri opera de refacere economică se anunța a fi „foarte grea și anevo- ioasă”. Remarcînd unele succese obținute deja în refacerea căilor de comu- nicații, în repunerea în funcțiune a unor uzine și întreprinderi industriale, perfectarea unor acorduri comerciale și de colaborare economică cu o serie de țări vecine (U. R. S. S., Cehoslovacia, Polonia etc) Gh. Gheorghiu- Dej ținea să sublinieze că principala pîrghie pentru grăbirea reconstruc- ției economice a țării stătea în mobilizarea forțelor interne, în „sporirea producției în toate domeniile” pe seama creșterii productivității și a dis- ciplinei. în concepția noului titular al departamentului Economiei națio- nale, permițîndu-se industriașilor obținerea unor profituri rezonabile nu trebuia tolerată sub nici o formă continuarea speculei” 13. La 5 aprilie 1947, vor fi trecute prin parlament legea de reorgani- zare a ministerului Economiei naționale din nou în „minister al industriei » „Monitorul Oficial”, nr. 298 din 28 decembrie.1946, f. 13158-13159. ” „scinteia”, 4 deceiw^W9aacoroinaiiica.ro 888 TRAIAN UDREA 9 și comerțului”. Noul minister reorganizat primea însă competențe mult mai mari decît cel care le avusese fostul departament cu același nume. O parte din atribuțiile ce figuraseră anterior în sarcina Consiliului superior (controlul aprovizionării cu materii prime, al producției, al desfacerii măr- furilor, stabilirea prețurilor, raporturilor dintre salariați și patroni etc.) vor fi trecute pe seama noului departament al cărui titular rămîne în conti- nuare Gh. Gheorghiu-Dej. Deținînd poziții cheie în noul guvern, forțele revoluționar democra- tice își vor concentra atenția la sfîrșitul anului 1946 și în primele luni ale anului 1947 în direcția consolidării interne și internaționale a poziției României democrate (o sarcină de prim ordin în acest sens constituind-o semnarea tratatului de pace cu Națiunile Unite) și a elaborării unui com- plex de legi și măsuri menite să impulsioneze redresarea economică și financiară a țării. Semnarea Tratatului de pace dintre România și Națiunile Unite la 10 februarie 1947 14 a marcat un important succes intern și internațional al României democratice și a guvernului Groza. în ciuda campaniei defăimătoare desfășurată în străinătate de emi- sarii P. N. Ț. Maniu și P. N. L. Brătianu care căutau să discrediteze guver- nul Groza, să-i conteste caracterul reprezentativ și democratic, înfruntînd atacurile emigrației burgheze române, ostilă de asemenea guvernului, delegația română prin repetate memorii, observații, precizări a căutat să obțină și a obținut o serie de prevederi teritoriale, economice sau politice favorabile țării noastre; s-a obținut atenuarea unor prevederi dezavan- tajoase, reformularea unor articole ale proiectului de tratat menite să salvgardeze interesele momentane, dar mai ales cele de perspectivă. în afirmarea drepturilor suverane ale țării noastre și venind în întîmpinarea unor cereri de garantare a intereselor speciale ale unor cetățeni ai Națiu- nilor Unite sau ale minorităților naționale din țara noastră delegația română s-a bizuit pe realizările democratice înfăptuite după eliberare și mai ales în urma instaurării la 6 martie 1945 a guvernului dr. Petru Groza. „Începînd de la 6 martie 1945 și pînă la semnarea acestui tratat— arăta dr. Petru Groza în ședința Consiliului de miniștri din 1 februarie 1947 care a aprobat textul tratatului de pace și a dat împuternicire delega- ției române să semneze Tratatul — noi am urmărit o linie politică a ade- văratei democrații și care linie politică a determinat în cea mai mare parte rezultatele obținute, părțile luminoase ale acestui tratat începînd cu dobîndirea în întregime a Ardealului de nord” 15. Evocînd o serie de clauze nedrepte cuprinse în Tratat (nerecunoaș- terea cobeligeranței, caracterul exagerat și veros al unor despăgubiri de război nerezultate din vina României etc.), dr. Petru Groza atrăgea atenția în aceeași ședință că „întreg tratatul este o unitate” 16. Primul ministru român atrăgea de asemenea atenția că multe din clauzele economico-fi- nanciare și chiar politico-militare care aveau să apese din greu viața eco- * 18 14 Cu privire la preliminariile și importanța semnării tratatului de pace, vezi pe larg in lucrarea monografică lui Gh. Țuțui și Șt. Lache, România și conferința de pace de la Paris — 1946. 18 Arh. C.C., al P.C.R., fond 103 (Stenogramele Consiliului de miniștri) dosar 9028/46; •cf. lucrarea lui Ion Enescu, Politica externă a României In perioada 1944 —1947, Edit. științifică ’* “'“ES ’’’Ww.dacoromamcaro 10 ACTIVITATEA GUVERNULUI DR. PETRU GROZA (1946—1947) 889 nomică și politică a țării în primii ani de la semnarea tratatului erau vre- melnice „Ceea ce rămîne însă — preciza dr. Petru Groza — țara ca o unitate (suverană și independentă — T. U), cu hotarele ei așa cum sînt este deajunsă temelie pentru ca să pășim uniți la reconstrucție... Depind numai și numai de munca noastră, de hotărirea noastră de a lucra înainte în slujba progresului și prosperității acestei țări” 17 18. Eeferindu-se la noul statut internațional conferit României în urma tratatului de pace, organul central de presă al P.C.R. preciza în editori- alul său : „Țară mică, România intră, prin semnarea tratatului de pace în circuitul politic și economic internațional, pregătită să joace un rol activ în opera de consolidare a păcii”18. Semnarea tratatului de pace, consolidind poziția internă și interna- țională a întregului guvern, va da în continuare o mai mare libertate de acțiune partidelor și organizațiilor ce-1 compuneau, privind inițiativele și confruntările de opinii pentru realizarea a noi pași pe calea democratizării vieții economice și social politice. O serie de măsuri economice de combatere mai energică și eficientă a sabotajului unor însemnate cercuri de afaceri față de ideea refacerii economice nu în favoarea unei minorități exploatatoare și de revenire la regimul social-economic inechitabil antebelic, ci în direcția ridicării nive- lului de trai al maselor largi populare în pas și corespunzător cu efortul pe care acestea îl făceau pentru sporirea producției industriale și agricole, fuseseră dacă nu amînate, în orice caz atenuate atîta timp cît întregul guvern trebuia să se prezinte la conferința de pace fără fisuri și tensiuni interne. După semnarea tratatului de pace, pe primul plan al preocupărilor guvernului al forțelor revoluționar democratice trece mobilizarea princi- palului efort m direcția redresării rapide a economiei naționale. în pers- pectiva trecerii la revoluția socialistă, capătă o deosebită importanță asigu- rarea unei baze economice de plecare cît mai apropiate de nivelul ante- belic. _ în faza de trecere la înfăptuirea sarcinilor revoluției socialiste, clasa muncitoare și aliații săi, pornind dc la pozițiile dominante deținute în viața politică a țării, trebuiau să determine producătorii și îndeosebi marile întreprinderi să atingă parametrii cît mai înalți de producție. Începînd cu 15 ianuarie 1947, o delegație economică guvernamen- tală română condusă de Gh. Gheorghiu-Dej a negociat la Moscova timp de 5 săptămîni un amplu acord comercial și de plăți cu U.R.S.S. Valoarea totală a acordului era evaluată la 40 milioane dolari; fiecare parte livra celeilalte mărfuri în contra partidă de cîte 15 milioane dolari; în plus partea sovietică acorda României sub formă de credit mărfuri în valoare de alte 10 milioane dolari (acest credit urma să fie rambursat de partea română în următorii 4 ani începînd cu 1948). Prin acest acord, urmau să fie importate de U. R. S. S., între altele 35.000 tone fontă, 120.000 tone cocs, 50.000 tone minereuri fier, 13000 tone bumbac brut (în afara altor 4000 tone bumbac care urmau să fie prelu- crate în filaturile române și expediate apoi către fabricile din U. R. S. S.)> 17 Ibidem. ’ , 18 „scintcia”, 12 tewww nor ornam ca rn 890 TRAIAN UDREA 11 Partea română avea să livreze în compensație produse petroliere, ciment, material lemnos, carton asfaltat, sodă caustică etc.). Acest acord ca și alte acorduri similare (încheiate, îndeosebi pentru materii prime și produse siderurgice, cu Cehoslovacia și Polonia) permi- teau sporirea producției într-o serie de ramuri cheie: siderurgie, textilă etc.19. în concepția P. C. R., reconstrucția economică trebuia să se înfăp- tuiască nu pe calea unor împrumuturi oneroase, cum se procedase de multe ori înainte de 23 august 1944, ci prin sporirea continuă a producției pentru atingerea nivelului antebelic, iar apoi prin depășirea acestui nivel. Mobilizînd întreaga clasă muncitoare în acest efort de redresare economică Partidul Comunist nu înțelegea ca rezultatele acestui efort general să fie anulate de tendințele speculative și evazioniste ale marelui capital. în cursul lunii martie 1947, în ședințele Consiliului de miniștri, în Consiliul Superior Economic, în presă, în consfătuirile conducerilor par- tidelor ce formau guvernul au loc ample dezbateri privind modul în care trebuiau organizate îndrumarea, controlul și în fond organizarea produc- ției spre a se ieși cît mai grabnic din situația economico-financiară grea prin care trecea țara. în ciuda opoziției miniștrilor liberali, guvernul adoptă și supune parlamentului proiectul de lege de reorganizare a ministerului Economiei Naționale în minister al Industriei și comerțului. în urma legii de organizare a ministerului Industriei și comerțului în componența noului departament intrau direcțiile fostului minister al Economiei naționale, subsecretariatul Aprovizionării, Comisariatul Pre- țurilor, Comisariatul pentru comerțul exterior și subsecretariatul indus- triei de stat20. Noul minister căpătă astfel, valențe noi care-i confereau atribuții de îndrumare, supraveghere și control asupra întregii activități economice a țării, îndeosebi asupra producției industriale, a comerțului intern și ex- tern, în stabilirea prețurilor, salariilor, în controlul creditelor cu caracter productiv etc. 21. Odată adoptată legea cadru a noului minister al Industriei și comer- țului, din inițiativa P. C. R. (în guvern din inițiativa Consiliului Superior Economic și a ministerului Industriei și comerțului) s-au propus treptat o serie de legi și programe de măsuri care, în esență, aveau să asigure re- dresarea în ritm accelerat al producției industriale sub controlul reprezen- tanților clasei muncitoare în guvern și în întreprinderi. Primul pas important în acest sens l-a constituit elaborarea și su- punerea spre aprobarea guvernului și parlamentului a proiectului legii oficiilor industriale. l* tn 1946, deci Înainte de acordul mai sus amintit, producția industrială In sectorul siderurgic și metalurgic fusese de 46,7% iar cea textilă de 44,6% față de nivelul anului 1938 (datele sint extrase din ,,Evoluția economiei românești”, nr. 1, aprilie 1948, p. 5 și urm.). 2* Ilie Puia, Politica industrială a puterii revoluționare democratice tn perioada refacerii economice (decembrie 1946 — decembrie 1947) In „Studii și materiale de ist. cont. ” voi. III, Edit. Academiei, București, 1978, p. 62. 11 „Monitorul Oficial” P.I, nr. 89 din 15 aprilie 1947; Legea a fost votată tn ședința Parlamentului din 5 aprilie 1947 12 ACTIVITATEA GUVERNULUI DR. PETRU GROZA (1949—1947) 891 în expunerea de motive, rostită la 25 mai 1947 în parlament de Gh. Gheorghiu-Dej, se arăta că, după diverse experiențe s-a ajuns la concluzia creării oficiilor industriale ca organisme mixte care urmau să secondeze eforturile ministerului Industriei și Comerțului ,,îu vederea planificării producției, a colectării materiilor prime, a valorificării produselor, a unei supravegheri a procesului de producție, pentru îmbunătățirea lui, a rațio- nalizării și a îmbunătățirii calității ca și a ieftinirii produselor rezultate”22. Pentru a liniști aprehensiunile cercurilor de afaceri care interpretau controlul statului drept o expropiere parțială, o blocare a spiritului de inițiativă etc., raportul proiectului de lege ținea să precizeze că „Esența funcționării oficiilor industriale este perfect compatibilă cu sistemul capi- talist al economiei noastre. Ele vor îndeplini din acest punct de vedere un rol multiplu. Ele contribuie la procesul de concentrare a industriilor pe ramuri de producție și în felul acesta întăresc posibilitățile de realizare productivă în sectorul respectiv. Pe de altă parte crează îndrumări con- stante și fixează pentru prima oară un rol precis atit factorului muncă, cît și factorului capital” 23. în replică la adopții refacerii pe baza creditelor străine, raportorul arăta că „Creditul din afară există pentru orice popor și oricare regim care muncește și crează mărfuri pentru schimb” 24. Proiectul legii oficiilor industriale a fost întîmpinat cu vădită osti- litate de partidele burgheze din opoziție cît și cu o puternică rezistență din partea liberalilor tătărescieni. în ședința sa din dimineața zilei de 23 mai 1947, comitetul executiv al Partidului Național Liberal Tătărăscu „luînd în cercetare proiectul pentru înființarea și funcționarea oficiilor industriale constată că el nu satisface cerințele redresării economiei noastre naționale” 2S. Considerînd în forma propusă proiectul ar fi frînat inițiativele par- ticulare de refacere a țării și deci ar constitui prin această o frînă în spo- rirea producției, tătărescienii decid să prezinte o serie de amendamente, în cursul zilei de 24 mai au continuat conciliabulele liberal tătăresciene, iar pe 25 mai s-au depus o serie de amendamente ce nu au fost admise de majoritatea parlamentară care a votat proiectul legii oficiilor industri- ale în forma propusă de P. C. R. 26. Liberalii tătărescieni au votat contra legii, fiind puși în minoritate. Puși în situația de a opta pentru o confruntare prelungită și amplificată cu majoritatea revoluționar-democrată din guvern sau de a accepta poli- tica faptului împlinit, liberalii tătărescieni decid să continue colaborarea în guvern. într-un editorial consacrat acțiunii de guvernare oficiosul tătăres- cian „Drapelul” ținea să desmintă posibilitatea unei rupturi. Dimpotrivă se arăta în articol „Mai mult ca oricînd pentru a se asigura succesul unei ” „Scinteia", 27 mai 1947. M Ibidem. M Ibidem. “ „Drapelul" 27 mai 1947. Despre rolul jucat de oficiile industriale ln 1947, vezi E. Hutira Despre controlul muncitoresc in România (1944-1948) In „Studii" nr. 3. 1957, p. 53 și urm.,-Maria Curtean u Sectorul de stat ln România București, 1967, p. 132. 892 TRAIAN UDREA 13 astfel de acțiuni (de guvernare — n.n) este nevoie de unitatea în eforturi, colaborarea în inițiative și continuitatea pentru obținerea rezultatelor favorabile” 27. Și, în continuare, „împotriva tuturor adversităților și, pe deasupra oricăror consideratiuni lăuntrice, credem necesare a se afirma categoric că misiunea pe care o are actuala guvernare în viața noastră politică este abia la începutul ei. Această misiune, ratificată prin consultarea corpului electoral va trebui să fie împlinită în spiritul și litera platformei program, fiindcă aceasta constituie contractul dintre țară, parlament și guvern”28. După discuțiile privind etatizarea B. N. R. și noua organizare a mi- nisterului Industriei și comerțului, urmase deci dezbaterea și aprobarea unui al treilea important proiect de lege în sectorul economic-financiar în care gruparea liberală de guvernămînt se vedea silită să accepte regula majorității. Mai mult chiar, în ciuda afronturilor primite, ei înțelegeau să se cramponeze de putere, exprimîndu-și speranța în eventualitatea men- ținerii formulei guvernamentale în funcție pe toata durata legislaturii (alese în noiembrie 1946, pentru 4 ani). Exponent al unor importante cercuri de afaceri grupate în special în jurul Băncii Românești, dar făcîndu-se ecoul întregii burghezii româ- nești, Gheorghe Tătărescu și apropiații săi politici nutreau speranța că prin acceptarea — în concepția lor „temporar” — a unor legi și măsuri ce lezau sau limitau parțial inițiativa și profiturile capitaliste, ar fi putut cîștiga majoritatea guvernamentală, de partea ideii că, paralel cu planu- rile de redresare economică bazat pe resurse interne sau cu sprijinul unor țări vecine, să se apeleze totodată și la „sprijinul” financiar al unor cercuri de afaceri capitaliste occidentale. în acest spirit, Gh. Tătărescu elaborează în cursul lunii mai 1947 un memorand, în care, în esență, pleda pentru reintegrarea României în circuitul economic financiar mondial, pentru aderarea României la o serie de organisme economice și financiare internaționale, pentru atragerea de capitaluri și credite străine ca una din pîrghiile principale ale unei refaceri economice durabile. în condițiile în care se declanșase deja războiul rece în urma discursului lui W. Churchill de la Foulton și a recentelor declarații ale președintelui Truman, acceptarea propunerilor lui Gh. Tătărescu, pledînd spre o orientare și colaborare cu puterile și cercurile de afaceri occidentale putea duce la o înrăutățire a raporturilor României cu U. R.S.S și alte țări vecine, fără certitudinea obținerii unor compensații reale chiar de domeniul economic-financiar din partea marilor puteri occidentale (planul Marshall etc.). Perspectivele unei bune recolte de cereale (în special grîu), asigura- rea din import a unor cantități sporite de materii prime deficitare, nece- sitatea asigurării unui plafon minimal de mărfuri în vederea realizării sta- bilizării monetare prevăzută în platforma program a B. P. D. au deter- minat conducerea P. 0. R. să inițieze elaborarea unui program general de redresare economică pe care să-l propună dezbaterii publice și aprobării forurilor legislative. • 27 „Drapelul”, 27 mai 1947. 28 „Drapelul”, 27 mai i^^ww.dacOTomanica.ro 14 ACTIVITATEA GUVERNULUI DR. PETRU GROZA (1946—1947) 893 în ședința consiliului de miniștri din 14 iunie 1947, Gh. Gheorghiu- Dej, în numele conducerii P. C. E., prezintă „Propunerile Partidului Comunist în vederea îmbunătățirii situației economice și financiare a țării” 29. Deși aceste propuneri instituiau, în fapt, un control strict al produc- ției și fixau planuri lunare de producție ce sporeau în cazul unor ramuri industriale de la lună la lună, apropiindu-se de nivelul de producție ante- belic, aceste propuneri nu vor mai întîmpina opoziția tătărescienilor. Pe baza aprobării propunerilor P. C. E., de către parlament (la 2 iulie 1947), se va trece la constituirea unei Comisii de redresare econo- mică și de stabilizare monetară 30 a cărui președinție a fost încredințată reprezentantului P. C. E. Gh. Gheorghiu-Dej. în cursul lunilor iunie-iulie 1947 se adoptă de asemenea o serie de legi în domeniul proprietății și producției agricole. La începutul lunii iunie 1947 la propunerea ministerului Agriculturii și domeniilor în ciuda opoziției grupării tătăresciene se votează o lege prin care legea și regula- mentul de reformă agrară ca și deciziile dezvoltătoare emise de minister în anii 1945—1947 deveneau acte de guvernămînt nemai puțind fi de la acea dată atacate prin justiție sau într-alt mod30. La 6 iunie 1947 este trecută prin parlament legea pentru reglementarea circulației și stabili- zării regimului juridic al imobilelor agricole. Legea fixa un plafon maxim (20 ha) de cumpărare a terenurilor pe dc o parte, iar pe de altă interzicea împărțirea proprietăților țărănești mai mici de 2 ha la șes și 1 ha la munte în caz de vînzare silită statul avea drept de preempțiune. Dar prevederea esențială a legii era cuprinsă în articolul 42 care stipula anularea din oficiu a tuturor vînzărilor de terenuri sau a recoltei de pe terenuri agricole (era vorba de însămînțările efectuate între 1 august 1946 — 23 iunie 1947) făcute de gospodăriile țărănești sub 5 ha considerîndu-se că au fost făcute sub imperiul foamei. Această lege se aplică în 29 județe calamitate din Moldova și Ardeal 31. în sfirșit, la 2 iulie 1947, parlamentul a votat legea nr. 151 privind noul regim de circulație a produselor agricole 32. Această lege e completată cu legea nr. 306 din 1 septembrie 1947 instituind impozitul îu natură Fixarea unor cote obligatorii și a impozitului în natură în mod pro- gresiv (scutirea celor sub 1 ha, mergînd la sute de kilograme de grîu per hectar în cazul gospodăriilor ce treceau de 20 ha) avea ca efect absorbirea uneori a întregului surplus de cereale deținut de gospodăriile înstărite; apar, uneori, în schimb disponibilitatea de comercializare a cerealelor la gospodăriile mici și mijlocii. Mutarea colectărilor și a impozitului agricol de pe umerii țărănimii muncitoare pe cei ai păturilor înstărite pe lîngă că a asigurat statului un stoc sporit de cereale a dat o grea lovitură tendin- țelor speculative ale țărănimii înstărite care constituia dealtfel și baza social-politică a reacțiunii la sate. 29 Arh. C.C. al P.C.R., fond 103, dosar 9054 /1917. 30 „Monitorul Oficial” nr. 127 din 7 iunie 1947. 31 Mihail Ruscucscu, Dale privind politica agrară a României (martie ISi J — februarie ISiO). in „Studii ți mat. de ist. cont.", \ol. HI, p. 93. 894 TRAJAN UDREA I5 în condițiile recoltei bune din vara anului 1947, a obținerii primelor rezultate ale aplicării planului de redresare economică, din inițiativa și sub directul control al P. C. R. s-a pregătit stabilizarea monetară din 15- august 1947. Prin modul cum a fost concepută, stabilizarea monetară a avut un pronunțat caracter anticapitalist. Indiferent de disponibilitățile de lei vechi, fiecare familie a obținut dreptul de a schimba 150 lei noi, respectiv 250 lei noi pentru familiile ță- rănești (care predaseră cote din recolta nouă în contul obligațiilor către stat). întreprinderile erau obligate ca prin vînzarea și valorificarea de bu- nuri diverse să asigure plata salariilor muncitorilor și funcționarilor în lei noi. Aceasta a obligat pe mulți dintre deținătorii de mărfuri dosite, de napoleoni de aur să le arunce pe piață ceea ce evident a avut un efect salu- tar asupra aprovizionării populației cu o serie de mărfuri de larg consuni, respectiv asupra stabilității leului. Încercînd o sinteză a politicii desfă- șurate de forțele revoluționar democratice în domeniul economic se poate desprinde caracterul pronunțat anticapitalist pe care-1 îmbracă controlul muncitoresc, fie că el se realizează la nivelul unor organisme superioare guvernamentale (Consiliul superior economic, ministerul Industriei și comerțului, Comisia pentru redresare economică) fie la nivelul unor orga- nisme mixte (cuprinzînd reprezentanți ai Ministerului Industriei și comer- țului, patronilor și muncitorilor) în cazul oficiilor industriale, fie îmbrăcînd forma echipelor muncitorești de control împotriva speculei. Urmare a aplicării planurilor lunare de producție și funcționarea oficiilor industriale față de cca 50°o din producția anului 1938 cît reprezenta producția in- dustrială în prună vara anului 1947,în primăvara anului 1948 deci în ajunul naționalizării se apreciază că ramurile siderurgice și metalurgice ajung la aproximativ 92 °0, cea a mărfurilor industriale de larg consum la cca 79% iar cea alimentară la 62% față de nivelul anului 1938. în ceea ce pri- vește industria textilă în urma importurilor masive de bumbac sovietic s-a atins aproximativ nivelul antebelic 34. Dar participarea muncitorimii la diferitele forme de control munci- toresc, familiarizarea unui însemnat număr de membrii de partid cu pro- blemele producției industriale va juca îu același timp și un important rol în pregătirea cadrelor necesare preluării și funcționării în bune condiții a mijloacelor de producție în mîna clasei muncitoare în urma naționaliză- rilor din iunie 1948. Un alt aspect important constă în faptul că principalele măsuri an- ticapitaliste începînd cu etatizarea B. N. R. și încheind cu stabilizarea monetară se vor efectua în condițiile prezenței în guvern a reprezentanți- lor grupării tătăresciene. în momentul cînd se pune problema îndepărtării din guvern a ultimilor reprezentanți politici ai claselor exploatatoare fuseseră deja adoptat și funcționa întregul angrenaj de măsuri economice anticapitaliste care reprezentau în fapt, transpunerea în viață a concep- tului reconstrucției economice cu fața la progres preconizat de Conferința națională a P. C. R. din octombrie 1945. Se poate deci afirma că perioada decembrie 1946 — septembrie 1947 a reprezentat o perioadă de aplicare creatoare în domeniul politicii 34 Ilie Puia, op. cit,, p, dacoromanica.ro 16 ACTIVITATEA GUVERNULUI DR. PETRU GROZA (1946—1947) 895 economice a tezelor P. C. R. privind perioada de trecere de la capitalism la socialism. înființarea unor noi întreprinderi (punerea bazei industriei de trac- toare de pildă) a reprezentat primii pași în direcția concepției Partidului că o dezvoltare energică și eficientă a economiei naționale nu putea avea loc decît pe calea dezvoltării cu prioritate a industriei grele, transportu- rilor, electrificării etc., concepție ce-și va găsi aplicarea largă în anii soci- alismului. ★ Victoria în alegeri a B.P.D. în noiembrie 1946 a fost urmarea acti- vității și influenței sporite a P. C.R. în cei doi ani anteriori de desfășurare a revoluției populare. De la cîteva mii de membrii de partid și a cîtorva zeci de mii de sim- patizant i în ajunul insurecției, în ianuarie 1947, Partidul Comunist Român număra 704857 membri. Partidul Comunist devenise cel mai numeros, cel mai puternic și influent partid politic din țară. Prin politica sa de con- ducător al întregului proces al transformărilor revoluționar democratice el devenise exponentul ideii de progres social-politic, de făuritor al unei Românii democrat populare pentru întregul popor român. 45,84% din efectivele partidului (323.104) erau muncitori, 37,48% (264.233) țărani, 43.465 (6,17%) mici meseriași și mici comercianți, 16810 (2,39 %) intelectuali, 52.525 (7,45%) funcționari, 4720 (0,67 %) mi- litari. Din totalul membrilor de partid cca 81% erau bărbați iar 19% femei35. La începutul, anului 1947 în fața P. C. R. s-a pus problema adoptării unui amplu și complet plan de măsuri organizatorice politice care să asi- gure cadrul încheierii cît mai grabnice a revoluției populare și pregătirea trecerii la revoluția socialistă. Acest plan trebuia să țină seama atît de sarcinile proprii speciale, de organizare a partidelor și organizațiilor clasei muncitoare cît și de pregă- tirea organizațiilor de masă revoluționare care grupau principala forță social-politică aliate ale clasei muncitoare în lupta sa pentru progres soeial-politic al țării. De o deosebită însemnătate în clarificarea situației existente după alegeri, a evoluției raportului de forțe, a perspectivelor luptei și formelor de lupte și tacticii revoluționare de urmat a avut-o plenara C. C. al P.C.R. din 8 9 ianuarie 1947. Făcînd bilanțul creșterii numerice și influenței politice și organiza- torice a P. C. R. în toate domeniile vieții politice, plenara a stabilit măsuri organizatorice noi menite să întărească contactul cu masele muncitorești cele mai largi. în acest sens, s-a apreciat eă în condițiile consolidării or- ganizațiilor de partid județene, rolul regionalelor de partid ca verigă in- termediară între Comitetul Central al partidului și județe nu-și mai avea rostul. Legarea directă a județelor de partid de conducerea superioară a partidului a permis creșterea operativității și eficienței muncii de partid 35 ArliixaC.C. al P.C.R., fond 1, dosar 281, f. 1 și urm.; cf. Gh. Țu(ui, Dezvoltarea Partidului Comunist Român nr* c 1970, p. 3 și urm. 896 TRAIAN UDREA 17 în fiecare județ, ținînd în mai mare măsură seama de specificul și particu- laritățile social-economice și politice din raza fiecărui județ 38. Reorganizarea P. C. R. pe județe a asigurat concordanța formei organizatorice a partidului cu împărțirea administrativ-teritorială a țării și în același timp a permis o mai bună conlucrare a P. C. R. cu P. S. D. în F. U. M. (care erau constituite la nivel județean). în perspectiva pregătirii condițiilor trecerii la revoluția socialistă în fața partidelor clasei muncitoare se punea cu tot mai multă stringență problema făuririi unui unic partid revoluționar marxist-leninist al clasei muncitoare. Odată etapa alegerilor parlamentare trecută și ținînd seama de în- vățămintele politice ale colaborării sau ale unor fisuri apărute în colabo- rarea cu unele organizații, conducerea P. C. R. a trasat ca sarcină comu- niștilor care activau într-o serie de organizații politice de masă să treacă la întărirea muncii politice, la transformarea acestor organizații uneori eterogene prin componența socială sau pregătirea politică — m organi- zații revoluționare de masă, etapă absolut necesară ținînd seama de sar- cinile socialiste ce aveau să urmeze după încheerea etapei revoluției popu- lare. Astfel, în legătură eu principalul aliat al clasei muncitoare țărăni- mea muncitoare, conducerea partidului a avut în vedere două acțiuni principale. Pe de o parte organizarea separată a proletariatului agricol în sindicate agricole * 37. O a doua cale de consolidare a legăturii partidului cu masele de bază ale țărănimii a fost purificarea rîndurilor Frontului Plugarilor de toate elementele exploatatoare sau compromise. în ședința extraordinară a comitetului executiv al Frontului Plu- garilor din 24 aprilie 1947, luîndu-se în discuție poziția și sarcinile de viitor ale Frontului Plugarilor după un larg expozeu al dr-uhii Petru Groza s-a adoptat un comunicat în care evocîud faptul că Frontul Plu- garilor de la începutul existenței sale s-a alăturat clasei muncitoare contra asupririi și pericolului fascist, a hotărît că pentru a ține pasul cu mersul înainte al revoluției populare să treacă la revizuirea și regruparea cadrelor sale astfel încît la toate posturile de conducere ale organizațiilor de jos pînă sus să precumpănească elementele nevoiașe, cinstite și devotate cauzei țărănimii muncitoare 38. Transformarea Frontului Plugarilor dintr-o organizație (front) al întregii țărănimi, intr-un partid revoluționar al țărănimii muncitoare s-a de&fășurat în cursul întregii veri și la începutul toamnei anului 1947. La sfirșitul anului 1947, masele de bază ale țărănimii organizate, în afara numeroaselor celule de membrii P. 0. R., în sindicate ale muncito- rilor agricoli și într-un partid al țărănimii muncitoare; se creaseră condi- țiile ca P. C. R. să poată cu ajutorul acestor organizații să mobilizeze în 30 Ibidem, dosar 235, f. 1 și urm. 'instrucțiunile C.C. al P.C.R. privind reorganizarea P.C.R.). 37 în martie 1947, are loc primul congres de constituire a Uniunii sindicatelor de salariați agricoli pe țară; la sfirșitul anului 1947 cei peste 100.000 muncitori agricoli activau in 18.000 grupe sindicale sătești (vezi studiul nostru: Aspecte privind alianța muncitoreasca-țaraneasca in perioada trecerii la revoluția socialista in ,,Studii” nr. 6 1972, p. 1215 și urm. 3S „Scînteia”, 26 aprilie WWW dflCTWTmianicA m 18 ACTIVITATEA GUVERNULUI DR. PETRU GROZA (1946—1947) 897 continuare țărănimea la sarcinile transformării socialiste ale agriculturii din țara noastră. O politică asemănătoare a desfășurat P. C. R. și în legătură cu cele- lalte organizații de masă. Un prim succes important îl constituie declarația Uniunii populare maghiare din 12 februarie 1947, de aderare la programul și activitatea guvernului. în urma acestei adeziuni membri ai Uniunii populare maghiare (L. Takacs, L. Banyai etc.) vor primi o serie de sarcini în guvern (la con- ducerea unor direcții generale în cadrai unor ministere). în cursul anului 1947 are loc și în cadrai Partidului național popular o acțiune de purificare a organizației în sensul eliminării din conducerea organizațiilor sale a elementelor exploatatoare sau cu stare de spirit reac- ționară 39. (Acțiuni similare se produc și în cadrul unor asociații profesio- nale ale scriitorilor, inginerilor agronomi, ziariștilor etc). Semnificativ pentru noul raport de forțe creat în urma eliminării tătărescienilor din guvern, este faptul că însăși în sînul grupării liberale excluse din guvern are loc o regrupare. Gh. Tătărescu se retrage de la conducerea partidului. Nord președinte Petre Bejan va publica la sfîrșitul lunii decembrie 1947 un „nou” program intitulat „Ideologia și programul partidului național liberal”, care se declara de acord să colaboreze la fău- rirea unei societăți noi bazate pe principiul proprietății sociale” 40. Ini- țiativa lui P. Bejan n-a fost luată în seamă nici de forțele revoluționar democratice, nici de majoritatea foștilor aderenți ai P. N. L. Tătărescu. în alegerile din martie 1948, gruparea lui P. Bejan va obține un număr redus de ioturi și curind după aceea se va autodizolva. Făcind un bilanț al acestei ample acțiuni de radicalizare a tuturor partidelor și organizațiilor care participau la opera de guvernare sau o sprijineau, se poate afirma că la sfîrșitul anului 1947, Partidul Comunist izbutise să făurească mai bine zis să reorganizeze pe baze revoluționare, un întreg evantai de alianțe politice, care ar fi făcut posibilă trecerea la revoluția socialistă și înfăptuirea primelor obiective ale revoluției socia- liste pe baza unei activități guvernamentale pluripartite. Considerente de ordin intern, dar mai ales extern, au determinat conducerea P. C. R. la sfîrșitul anului 1947 după constituirea Cominfor- mului să renunțe la aceste linie și să treacă la pregătirea grabnică a făuririi partidului unic muncitoresc unica forță politică care va conduce procesul transformărilor socialiste în țara noastră. La 6 noiembrie 1947, odată cu îndepărtarea tătărescienilor din gu- vern, are loc o transformare calitativă în puterea de stat în sensul că incepind de la acea dată întregul guvern era compus numai din reprezen- tanți ai muncitorimii și țărănimii și a aliaților lor, deci devenise un gu- vern pe dea-ntregul democrat popular. în cursul remanierilor guvernamentale din noiembrie—decembrie 1947, Partidul Comunist Român a preluat sub controlul său direct trei departamente cheie : afacerile străine, finanțele și ministerul de război. La sfîrșitul anului 1947, Partidul Comunist devenise în fapt, forța con- 39 Gh. Țuțui, Contribuția Partidului național popular la lupta pentru transformări democratice (ianuarie 1949 — martie 1949) în „Anale de jstoric”, nr. 1/1966, p. 55—65. 40 „Drapelul”, 23 dccci^jy^^țț>0rț>fnflf]ica.rn 398 TRAI AN UDRBA 19 ducătoare a guvernului democrat popular. Se crease astfel, pe plan gu- vernamental, o situație calitativ nouă, care putea asigura trecerea, datorită pozițiilor deja deținute în stat, la revoluția socialistă pe o cale pașnică. în noul raport de forțe creat la sfîrșitul anului 1947, monarhia com- plet izolată politicește și care îndeplinea îu ultima vreme un rol formal, simbolic, va fi abolită 41. Abdicarea regelui Mihai și proclamarea Republicii Populare Române marca încheierea revoluției populare, marca cucerirea întregii puteri poli- tice de către clasa muncitoare și aliații săi și prin aceasta trecerea la o nouă etapă a procesului revoluționar, etapa revoluției socialiste. Făurirea partidului unic muncitoresc al clasei muncitoare a fost rezultatul colaborării strîns unite (mai ales în urma eliminării elementelor de dreapta din P. S. D., în urma congresului extraordinar din martie 1946) a celor două partide muncitorești în toate momentele decisive ale desfășurării revoluției democrat populare fie că a fost vorba de cucerirea treptată a puterii de stat, de efortul comun de mobilizare a clasei munci- toare în opera de redresare economică a țării, de participarea la principa- lele acte de guvernămînt ale puterii revoluționar democratice după insta- urarea la 6 martie 1945 a guvernului dr. Petru Groza. După alegerile parlamentare din noiembrie 1946 colaborarea celor două partide a cunoscut elemente noi atît în acțiunea de neutralizare politică a încercărilor tătărescienilor de a da un alt curs refacerii economice, aderării procesului de democratizare a vieții politice cît și în efortul de raliere a tuturor forțelor democratice în jurul programului transformărilor revoluționar democratice din cursul anului 1947. Ătît în guvern, cît îndeosebi după decembrie 1946 și la nivelul apa- ratului de stat, în organele de conducere sindicală conducerea P. S. D. a promovat cu fermitate elemente de stînga revoluționare atașate colaboră- rii în front unic muncitoresc, dornice să realizeze o colaborare tot mai strînsă și sinceră cu P.C.R. în confruntarea din vara și toamna anului 1947 cu forțele reacțio- nare din sinul P. N. Ț. Maniu și P.N.L. Brătianu, cu gruparea tătăres- ciană în adoptarea seriei de măsuri anticapitaliste cele două partide munci- torești au acționat strîns unite. S-a produs treptat o apropiere tot mai mare a pozițiilor și punctelor de vedere ale celor două partide pînă la atin- gerea repetată a unor poziții identice față de toate problemele majore în care era confruntată democrația populară, clasa muncitoare din România. în aceste împrejurări, în cursul lunilor septembrie—noiembrie 1947 plenarele celor două partide adoptă rezoluții în favoarea făuririi parti- dului unic revoluționar al clasei muncitoare din România. Momentul trecerii la revoluția socialistă a coincis cu definitivarea unificării organizațiilor celor două partide la nivel de organe locale, cu alegerea delegațiilor pentru congres42 43. 41 Asupra Împrejurărilor concrete in care s-a produs actul de abdicare a regelui Mihai și proclamarea republicii populare vezi lucrarea colectivă Pentru republică In România, p. 188 192, precum și articolul lui V. Liveanu, Partidul Comunist Român și monarhia (1944— 1911), publicat tn ,,Studii-‘, revistă de istorie nr. 6 /1972, p. 1252—1253. 43 România tn anii revoluției democrat-populare, 1944—1941 , Edit. politică, București, 1971, p. 304-306,310-314. www.dacoromanica.ro 20 ACTIVITATEA GUVERNULUI DR. PETRU GROZA (194S—1847) 899 Desăvîrșirea unificării politico-organizatorice a partidului clasei muncitoare va forma ordinea de zi a celui de al Vl-lea congres al P. C. R., din februarie 1948. în contextul situației interne și internaționale de la începutul anu- lui 1948, România democrat-populară se va alinia alături de celelalte țări vecine în frontul democrațiilor populare, va înregistra an de an suc- cese pe calea construirii socialismului în țara noastră. ★ Deși nerecunoașterea cobeligeranței și implicit situația de stat în- vins stabilită prin Tratatul de pace, îngusta posibilitățile guvernului român de a desfășura o politică externă de deschidere către toate popoarele și statele lumii, totuși în cursul anului 1947 se înregistrează o intensificare a activității diplomatice, a contactelor la nivel înalt al reprezentanților guvernului român cu alte state și guverne. Începînd din februarie 1947, guvernul român este în măsură să sta- bilească relații diplomatice și consulare cu un număr sporit de state. Dezvoltînd în continuare, relații multilaterale cu U. R. S. S. (pe primul plan al raporturilor diplomatice și economice se impun în principal raporturile româno-sovictice, care vor fi consolidate în urma încheierii tratatului de alianță și asistență mutuală româno-sovietic din ianuarie 1948) m cursul anului 1947 și la începutul anului 1948 se înregistrează contacte la nivel înalt cu reprezentanții țărilor vecine și prietene Bulgaria, Cehoslovacia, Iugoslavia. Atit vizita unei delegații guvernamentale române în Bulgaria — iulie 1947, m Ungaria și în Cehoslovacia (august — septembrie 1947, dele- gații conduse de dr. Petru Groza) cît și vizita efectuată de președintele Tito la începutul anului următor la București vor contribui la stabilirea unor relații prietenești cu toate țările vecine. în pragul trecerii la revoluția socialistă, România se găsea încadrată de țări vecine și prietene animate de țeluri socialiste comune. Republica Populară Română va păși la făurirea noii societăți socialiste în condiții în care atît pe plan intern — în urma cuceririi depline a puterii politice de stat — cît și pe plan extern, prin alinierea sa alături de U. R. S. S. și celelalte țări de democrație populară, își va fi fixat opțiuni socialiste ferme. ★ în condițiile trecerii la revoluția socialistă, la începutul anului 1948 în urma făuririi partidului unic revoluționar al clasei muncitoare —forța conducătoare a regimului democrat-popular — misiunea guvernului Groza constituit în urma alegerilor din noiembrie 1946, inițial ca guvern de coa- liție democratică între reprezentanți ai forțelor revoluționar democratice și reprezentanți ai burgheziei liberale și ca guvern menit să asigure tre- cerea pe cale relativ pașnică la revoluția socialistă, se putea considera încheiată. în noile condiții politice, în cursul lunii martie 1948 se vor organiza noile alegeri parlamentare, care aveau să aleagă o nouă Adunare națională chemată prin noua sa componență și orientare să voteze o nouă constitu- ție, să legifereze un întreg ansamblu de acțiuni în direcția transformărilor socialiste pe plan econoiJW^0^idafifl^(HliaBlCa.rO 900 TRAIAN UDREA 21 Eeferindu-se la modul creator în care Partidul Comunist Eomân a condus procesul transformărilor revoluționar-democratice în perioada 23 august 1944—30 decembrie 1947, tovarășul Nicolae Ceaușescu ținea să sublinieze cu prilejul aniversării a 25 de ani de la instaurarea guvernului democratic dr. Petru Groza : „Analiza luptelor revoluționare din România confirmă odată mai mult justețea tezelor marxist-leniniste potrivit cărora fiecare popor, pășind pe calea revoluției și construcției socialiste, aduce o experiență proprie, aplică legile generale în forme specifice, corespunzător condițiilor concrete în care trăiește, particularităților istorice diferite de la țară la țară. Desfășurarea încununată de succes a revoluției în România a contribuit la îmbogățirea tezaurului teoriei și practicii marxism-leninis- mului cu noi metode și forme de luptă, cu noi soluții date marilor probleme ridicate de transformarea socialistă a societății; experiența din țara noas- tră a pus cu deosebită putere în evidență rolul maselor în cucerirea puterii, importanța deosebită a unirii tuturor forțelor revoluționare, democratice, progresiste ale națiunii în vederea răsturnării claselor exploatatoare și construirii noii orînduiri sociale43”. în ansamblul procesului revoluționar al perioadei 23 august — 1944 — 30 decembrie 1947, perioada revoluției populare, răstimpul dintre victoria în alegerile parlamentare din noiembrie 1946 și momentul abolirii monarhiei, proclamării republicii populare, care marca cucerirea deplină a puterii politice de către clasa muncitoare și aliații săi, se înscrie ca o etapă de realizare într-un ritm mai accelerat a premiselor social-economice și politice care au permis trecerea la o etapă superioară, etapa revoluției socialiste în țara noastră. Anul 1947 a fost caracterizat ca perioada adoptării și punerii în practică a unei politici economice de neutralizare și de control muncito- resc de stat asupra activității economice a burgheziei. Pe plan politic se constată, pe de o parte, consolidarea și desăvirșirea regimului democrat- popular (în acest sens înlăturarea tătărescienilor din guvern nu reprezenta o simplă remaniere, ci marca transformarea întregului cabinet într-un guvern democrat popular) iar pe de altă parte tactica diferențiată pe care o folosește P. C. R. pentru îndepărtarea din viața politică a tuturor expo- nenților clamelor exploatatoare. Menținînd colaborarea și folosind experiența și pozițiile deținute de tătărescieni in economia națională în favoarea politicii guvernamentale de reconstrucție economică pe baze democratice noi care m fond pregă- teau trecerea la următoarea etapă socialistă, P. C. R. a renunțat la această colaborare intr-un moment în care redresarea economică marca rezultate remarcabile, în condițiile în care clasa muncitoare și aliații săi pregătise suficiente cadre spre a putea prelua sub controlul său principalele mij- loace de producție ale țării fără a aduce perturbări procesului general de producție. în afara guvernului, forțele revoluționar democratice și-au concen- trat focul în neutralizarea, izolarea politică și în cele din urmă în înlătu- rarea de pe scena politică a țării a principalului și celui mai puternic ex- ponent al reacțiunii interne P. N.Ț. — Maniu care încă din 1945 polari- 43 Nicolae Ceaușescu, România pe drumul construirii socielafii socialiste multilateral dezvoltate, Rapoarte, Edil. Politică, București, 22 ACTUVimATEA GUVERNULUI DR. PETRU GROZA (1346—1947) 901 zase în junii său majoritatea și cele mai virulente forțe retrograde și reac- ționare din țară —și care va trece după înfrângerea în alegerile din noiem- brie 1946 la o activitate semiclandestină antistatală, situîndu-se pe poziții net contrarevoluționare. Eșuarea tentativei trimiterii peste graniță ai unor fruntași ai P. N. Ț. pentru alcătuirea în străinătate a unui guvern de „opoziție” a prilejuit forului legislativ suprem, parlamentul interzicerea acestui partid. în urma procesului intentat în noiembrie 1947 foștilor conducători ai P. N. Ț. Maniu, a rezultat nu numai activitatea lor contra- revoluționară dar și acțiunile antistatale manifestate prin spionaj în fa- voarea unor puteri străine, incitarea la imixtiune în afacerile interne ale țării noastre etc.44 45. Dealtfel, cu prile jul anchetei preliminare a reieșit că o serie de par- tizani ai P. N. L. Tătărescu, funcționari ai ministerului afacerilor străine, sprijiniseră activitatea antistatală desfășurată de fruntașii P. N. Ț. Maniu și P. N. L. Brătianu. Aceasta a determinat forțele revoluționar democra- tice să treacă la înlăturarea cu un ceas mai devreme a liberalilor tătăres- cieni din guvern și din aparatul de stat. După înlăturarea din viața politică a țării aP.N.Ț. — Maniu, după îndepărtarea din guvern a tătărescienilor, în condițiile izolării politice a monarhiei, trecerea la ultimul act al îndepărtării ultimului exponent al claselor exploatatoare-regele s-a putut face fără dificultăți deosebite. De-a-lungul întregii revoluții democrat populare, în lupta pentru cucerirea treptată a puterii politice, pentru asigurarea tuturor condițiilor trecerii la revoluția socialistă „Partidul Comunist Român s-a afirmat ca cea mai puternică forță politică din România, îndeplinindu-și cu cinste misiunea de organizator și conducător al clasei muncitoare, al maselor largi populare, conducîndu-le cu succes la victorie” Cucerirea puterii politice marca sfirșitul revoluției populare în țara noastră, trecerea la revoluția socialistă. Abia în urma cuceririi puterii politice, clasa muncitoare din țara noastră, partidul său de avantgardă conducătorul întregului popor pe calea transformărilor socialiste, se va putea trece la opera făuririi unei societăți noi eliberate de orice exploatare, la punerea bazelor socialismului, la desăvirșirea socialismului și mai apoi la făurirea societății socialiste multilateral dezvoltate, pas hotărîtor pe calea trecerii treptate spre comunism. L’ACTIVITE DEPLOYEE PAR LE GOUVERNEMENT dr. PETRU GROZA DURANT LA PRRIODE dRcembre 1946-decembre 1947 RfiSUMIÎ La victoire remport6e pendant les dlections parlementaires de no- vembre 1946 a consolide le rtâgime democratique instaura le 6 marș 1945 et cr66 les conditions politiques requises pour l’acc^leration du processus des transformations r6volutionnaires dâmocratiques en Roumanie. 44 Vezi, pe larg, Procesul conducătorilor fostului partid național țărănesc, Edit. de stat, București, 389 p. 45 Programul Partidului Comunist Român de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintare a Romciniețjyjțy^yqțțqțșjțrffijfanj^i^îyțȘucurești, 1975, p. 55. 3 - c. 2470 33 902 TRATAM UDREA 23 Vii que Ies representants du parti et des organisations ouvrieres- paysannes et de l’iutelligenzia progressiste dâtenaient la majorite absolue dans le parlement et le gouvernement ainsi que dans le Conseil deonomique superieur, le râie des representants des partis et groupements bourgeois dans la vie politique du pays a diminue et l’on a pu adopter des lois et mesures visant la consolidation du secteur d’Etat dans l’econoraie et Ies finances (l’âtatisation de la Banque Naționale), du controle sur la pro- duction, de la repartition et de la circulation des marchandises (la loi des offices industriels, Ies plâns mensuels de production par branche, la sta- bilisation monetaire, l’impât agricole progressif et en nature etc.). La fin de l’annâe 1947 a marquâ un pas decisif dans le redressement eeonoinique et financier du pays. Dans le cadre du gouvernement et â l’extârieur de celui-ci, en 1947 Ies forces râvolutionnaires-democratiques ou le Parti Communiste jouait dâjâ un role prepondârant ont deployâ une ample action de neutralisation (jusqu’â l’ete 1947) et puis d’isolation politique des partis et groupements bourgeois. Conscients du fait que dans cadre du nouvcau rapport politique de forces, du regime dâmocratique legal existant, ils n'avaient plus la chance de voir restaure l’âtat de choses d’avant guerre, Ies partis et Ies groupe- ments bourgeois passerent â des actions de sabotage, terroristes, d’espion- nage en faveur de certaines puissances âtrangeres, ce qui a entraîne leur mise hors la loi, leur âloignement de la vie politique du pays. Le 6 novembre 1947, Ies derniers representants bourgeois (membres du parti de Tătărăscu) furent âcartes du gouvernement et le 30 decembie 1947 par l’abolition de la monarchie et la proclamation de la rdpublique populaire on paracheva le processus de la conquete progressive du pouvoii public par la classe ouvriere et Ies allies de celle-ci. www.dacoromanica.ro PROCESUL DE LA TÎRGOVIȘTE AL MIȘCĂRII ANTIDINASTICE DIN 8 AUGUST 1870 DE RADU-DAN VLAD Conspirația antidinastică izbucnită îu noaptea de 7 spre 8 august 1870, la Ploiești, sub conducerea lui Alexandru Candiano-Popescu, nu a fost ,,o adunare tumultoasă” în care ploieștenii și-au dat frîu liber mmiei împotriva guvernului \ cum a încercat să o prezinte apărarea în procesul de la Curtea cu Jurați din Tîrgoviște și nici „o copilărie” cum a crezut în primul moment prințul Carol1 2 3. Ea are rădăcini foarte adînci, fiind de fapt corolarul acțiunilor neîntrerupte ale unor liberali radicali care și după 1806 au continuat să militeze „pentru instituirea unei forme re- publicane de organizare a statului” s, chiar dacă la 1870 n-au urmărit instaurarea republicii. Instalarea lui Carol de Hohenzollern pe tronul României însemna adoptarea principiului monarhic constituțional de guvernare. Așa cum remarca Titn Maiorescu, „Motivul propriu a fost instinctul de conservare al Statului Român”, printr-un domnitor dintr-o casă suverană a Europei, urmărindu-se ca noua dinastie să inspire „prin prestigiul ei destul respect, in cît România să nu mai serve puterilor celor mari ale Continentului drept simplu obiect de compensație pentru toate combinațiile lor terito- riale, ca un pămînt fără suflete, care s-ar fi putut nimici în independența si și alipi cu o egală ușurință cînd la un stat cînd la altul” 4. C. A. Rosetti, campionul republicanismului la noi, ne-o spune și inai răspicat într-o scrisoare expediată din Paris, la 29 ianuarie 1856, lui M. Kogălnieeanu : „fiecare zi își are lucrările sale proprii. Cînd nu pot avea republică, lucrez pentru o monarhie care să-mi împiedice calea cît se va putea mai puțin” 5, pentru ca două luni mai tîrziu să revină asupra subiectului : „Eu sânt ș-o să mor republican, dar astăzi sînt roialist en- 1 N. Flcva. Procesul lui 8 august. Apărarea făcută celor 41 acuzați. București, 1871, p. 23. 2 Memoriile regelui Carol I al llomâniei (de un martor ocular), voi. V, București, f. a., p. 121. 3 Apostol Stan, Grupări și curente politice in România intre Unire și independență (1859— 1811), București, 1979, p. 285. 4 Titu Maiorescu, Asupra broșurii „Germania, România și principele Carol de Hohenzollern”, Iași, 1875, p. 8. 5 C. A. Rosetti, Corespondență, ediție Îngrijită, prefață, note și comentarii de Marin Bucur, Edit. Minerva, București, 1980, p. 293 (sublinierea lui C. A. Rosetti). .REVISTA DE ISTORIE", Tom. 35, nr. 8, p. 903-916, 1982. www.oacoromamca.ro 33 904 RADU-DAN VLAD ragd” * 7 8. Este o deosebire fundamentală între C. A. Rosetti din anul 1849, care, la 20 aprilie, îi scrie, tot din Paris, lui Ion Ghica : „Slăbiciunea turcilor înșeală și cînd sînt slabi ne dă în gura muscalului, cînd sînt tari vor să ne înghiță ei. Socot însă că cerul va fi drept și că peste o lună două îi vom goni cu toții din România și vom proclama Republica română inde- pendentă și socială” 7, și cel din 1856 ! Maturizarea politică este evidentă. De altfel, chiar în preajma instaurării dinastiei străine el scrie în „Revista Dunării” : „în teorie credințele mele ... nu sînt monarhice. în practică sînt silit a mă conforma totdeauna cu spiritul zilei dominatoriu în Europa” 8. Se poate spune că ideile lui 0. A. Rosetti erau larg împărtășite în epocă. loan Lahovari — viitorul procuror în procesul de la Curtea cu Jurați de la Tîrgoviște — împreună cu Eugeniu Stătescu — studenți fiind la Paris — publicau într-o revistă franceză, la 13/25 martie 1866, următoarele rînduri: „dacă românii cer un prinț străin, nu o fac pentru, plăcerea de a plăti o listă civilă, nu o fac pentru că se simt incapabili de a se guverna ei înșiși; o fac ... pentru a nu lăsa nici un pretest interven- țiunii străine... acei care ne impută că nu am profitat de această ocasiune (detronarea lui Cuza — n.n.) pentru a proclama republica nu se gîndesc că sînt necesități de situațiune de care trebuie să se țină cont ... Ei nu văd decît dreptul nostru; ei uită de slăbiciunile noastre” ®. Radicalii, după o scurtă perioadă de reorganizare, au început din toamna anului 1866 să folosească toate mijloacele — banchete, demon- strații de stradă, petiții la palat — pentru a-1 determina pe Carol să-l înlă- ture pe liberalul moderat Ion Ghica și să-i aducă pe ei la guvern. Aliin- du-se cu liberalii „cuziști” din jurul lui M. Kogălniceanu, în urma unor mari agitații politice, reușesc să pună mîna pe putere la 1/13 martie 1867. Pînă în noiembrie 1868, deși guvernele vor fi conduse pe rînd de C. A. Krețulescu, Șt. Golescu și N. Golescu, cel ce le dirija în realitate era I. C. Brătianu, ministru de interne. Acesta, împreună cu 0. A. Rosetti — foști conspiratori și colaboratori ai diferitelor organizații revoluționare secrete ale Europei —, promovează o politică externă justă din punct de vedere național, e drept, dar nepotrivită momentului, angajîndu-se în diferite acțiuni menite să elibereze pe românii aflați sub dominație străină și chiar să obțină independența României, ceea ce stîrnește mînia puterilor ga- rante. Carol nu rămîne insensibil la intervențiile acestora și-i încredin- țează guvernul conservatorului democrat Dimitrie Ghica (16/ 28 nov. 1868). Mișcarea antidinastică propriu-zisă începe imediat după înlăturarea de la putere a guvernului N. Golescu — I. C. Brătianu și capătă amploare, în special, după dizolvarea corpurilor legiuitoare în care majoritatea o dețineau liberalii. Alături de ziarele „Românul” și „Traian”, campania de presă împotriva dinastiei este susținută și de jurnalul lui Al. Candiano- Popescu, „Perseverența”. Chiar din primul număr, în articolul-program semnat de redactor, cititorii sînt asigurați că noua publicație „Va apăra : • Ibidem, p. 304 (sublinierea lui C. A. Rosetti). 7 Ibidem, p. 239 (sublinierea lui C. A. Rosetti). 8 „Revista Dunării”, I, nr. 1, 19 dec. 1865, p. 2. 8 „Românul”, X, 16 mart. 1866, p. 98—99; vezi și Grigore Chirițâ, Preludiile și cauzele detronării lui Cuza Vodă, In „Re^^țjy ițjp. 353. 3 MIȘCAREA ANTUMNASOTCA DIN 8 AUGUST 1870 905 Agricultura, Industria și Comerțul. Naționalitatea contra străinismului, legalitatea contra arbitrariului și regimul Constituțional contra guvernului personal vor fi pururea sprijinite de acest ziar” 10 11. Puterea nu rămîne însă impasibilă la atacurile tot mai virulente ale „Perseverenței” și, în primă- vara anului 1869, Candiano este arestat mai bine de o lună pentru „delicte politice și de presă”, fiind judecat și condamnat, la 22 august 1869, la 6 luni închisoare și cinci ani pierderea drepturilor politice. Din fericire pentru el, în august acelaș an, intervine o amnistie și este eliberatu. în august 1869, AL Candiano-Popescu scoate la Ploiești un alt ziar, „Democrația”, în care ia apărarea lui C. A. Eosetti, condamnat de „Pre- ssa” ca „dușman al poporului”, trîmbițînd aceleași idei și formule ca și „Românul”, cu care, împreună cu „Traian”, forma a treia latură a triun- ghiului „presei liberale” 12. Prin „Democrația” Candiano-Popescu căuta să-i mobilizeze pe ploieșteni împotriva guvernului conservator și să pregă- tească terenul pentru viitoarea mișcare antidinastică, ținîndu-i „într-o fierbere necontenită” 13. în martie 1870 apar frămîntări la Ploiești, de care, desigur, Candiano, șeful liberalilor din localitate, nu era străin. Carol, primind o deputăție a negustorilor bucureșteni, le reproșează că se ocupă de politică, avertizîn- du-i că o să ajungă faliti „ca toți ploescenii care fac politică”. Candiano ii răspunde imediat în „Democrația”: „Dacă aceste cuvinte nu sînt o in- sultă și o amenințare veghiată, atunci ce sînt ele? Cum Eegime? te-arn adus în țară prin contra-bandă... și te-arn îmbuibat cu bani și cu glorie, noi cetățeni români, și în schimbul binelui și fericirii ce-o așteptam de la tine ne ameninți și ne insulți?” 14. Și tot în același număr, la rubrica „Va- rietăți”, amenință indirect pe Carol. De curînd sosise la Ploiești o „fru- moasă panoramă a Dlui Wilhelm Winter”. Printre tabloruile prezentate era și acela „care represintă împușcarea imperatorului Maximilian de la Mexico ... principe de gintă germană-plus ILUSTEA (Hohenzollern— n.n.) — ... unul din acei domnitori care a crezut pe poporul ce l-a che- mat să-l guverne, netrebnic și demn de faliment”, încheind cu îndemnul: „Meargă prin urmare cetățenii ploesceni să vază acest tablou, ca să-și facă o idea ce soartă poate să aibă un cap încoronat—fie oricît de ilustru—cînd apucă pe o asemenea cale nenorocită” 15 * *. în numărul următor al „Demo- crației” Candiano atacă din nou dinastia 18. A doua zi, 20 martie 1870, primul procuror al Tribunalului Prahova, pentru că ziarul „Democrația” „nu încetează de a cuprinde în coloanele sale cele mai triviale ofense Domnitorului Eomâniei” cere trimiterea în judecată a lui Al. Candiano- Popescu, autorul articolelor de fond, și a lui Dimitrie Pandrav, pentru 10 ,,Perseverența”, I, nr. 15 17 mart. 1867, p. 1; vezi și C. Corbu, Alexandm-Candiano- Popescu — participant și cronicar al vieții politice din a doua jumătate a veacului trecut, în „Revista de istorie”, tom. 33, nr. 9, 1980, p. 1743—1746. 11 „Democrația”, I, nr. 2, 24 aug. 1869, p. 1. 12 M. Bucur, C. A, Rosetti — mesianism și donquijotism revoluționar, Edit. M. Eminescu, București, 1970, p. 337. 13 Biblioteca Academiei R. S. România, Serviciul Manuscrise, Arhiva 734, General Al. Candiano-Popescu, Amintiri din viața-mi, \ol. II, f. 16 (in continuare Arhiva 734); \ezi și C. Corbu, op. cit., p. 1745 — 1716. 11 „Democrația”, II, nr. 20, 15 mart. 1870, p. 1; vezi și Gh. Cristea, Conspirația „republicană’’ din august 1870, in „Revista de istorie”, tom 22, nr. 2, 1969, p. 238—239. 15 „Democrația”, II, nr. 20, 15 mart. 1870, p. 4. u Idem, nr. 21, 19 mart. 1870, h. 2. www.oacoromamca.ro 906 R1ADU-DAN VLAD 4 articolele nesemnate17. La interogatoriile ce li s-au luat, în aceeași zi, ambii refuză însă să recunoască că ei ar fi autorii articolelor. Chemat la interogatoriu și a doua zi, 21 martie 1870, asupra lui Candiano se găsește un revolver încărcat, înscenîndu-i-se o nouă acțiune pe motiv că ar fi încercat să-l asasineze pe judecătorul de instrucție18, respingîndu-i-se cererea de a fi eliberat pe cauțiune19. După ce este ținut aproape o lună în detenție este eliberat fără a fi condamnat. Imediat Candiano anunță în „Democrația” că ziarul își va urma mersul lui „tot pe vechia cale ... pentru românism, pentru justiție și pentru libertate” 20. Instalarea guvernului M. C. Epureanu (20 apr./2 mai 1870), denumit în epocă „Cloșca cu pui”, fiindcă-și alăturase gruparea denumită juna dreaptă condusă de P. P. Carp, a mărit nemulțumirile radicalilor, care, văzîndu-se din nou îndepărtați de la putere, și-au concentrat toate for- țele și, cu ocazia alegerilor municipale din București, au reușit să cîștige toate mandatele. Alegerile legislative au dat ocazia unor mari confruntări la București, Ploiești și Pitești (unde armata a și tras în mulțime). La Ploiești au loc numeroase arestări, garda civică fiind dezarmată iar gu- vernul proclamînd deputat pe candidatul său, gen. Cr. Teii, deși acesta nu obținuse decît un sfert din sufragii21. „Afacerea” Strousberg oferă noi posibilități radicalilor pentru a lovi în dinastie. încă din martie 1870 numeroși deputați cer îndepărtarea pru- sianului Ainbronn (numit, prin intervenția personală a lui Carol, comisar al guvernului român pe lingă Strousberg), înlocuirea acestuia printr-un comisar român și constituirea unei comisii de anchetă 22. Izbucnirea războiului franco-prusac înfierbîntă spiritele, românii fiind cunoscuți pentru sentimentele lor filo-franceze. Nici nu se anunțase oficial declanșarea războiului și Al. Gheorghiu, deputat al fracțiunii libe- rale independente de la Iași, adresează la 5 iulie 1870 o interpelare minis- trului de externe, căreia, titularul portofoliului, P. P. Carp, îi răspunde cu memorabilele cuvinte : „acolo unde sînt gințile latine, acolo va fi și inima României” 23. Manifestațiile de simpatie pentru Franța, care, implicit, erau manifestații împotriva dinastiei germane, iau o așa de mare amploare îneît prefectul poliției Capitalei, V. Hiotu, interzice la începutul lunii iulie demonstrațiile de stradă deoarece guvernul era nevoit să păstreze o po- ziție de neutralitate 24 25 *. în vederea evenimentelor care se anunțau încă de la începutul anului, radicalii trimeseră la Paris pe D. Brătianu cu sarcina de a acționa intens pentru pregătirea terenului în vederea unei viitoare candidaturi a lui N. Bibescu, cum spune N. lorga sau a prințului Napoleon, fiul lui Jerome Bonaparte, cum afirmă Eugeniu Carada 2B, în funcție de împrejurări. Sigur că și Al. Sihleanu, care era reprezentantul 17 Arhivele Statului. Filiala județului Prahova, fond Tribunalul Prahosa, secția I, dosar 147, 1870, f. 13-17. i» Ibidem, f. 97-102. 18 Ibidem, f. 109 — 110. 20 „Democrația”, II, nr. 22, 5 apr. 1870, p. 1; vezi și C. Corbu, op. cil., p. 1,716. 21 Istoria României, voi. IV, Edit. Acad. R.S.R., București, 1964, p. 552 553. 22 Gh. Cristea, op. cil., p. 233. 23 P. P. Carp, Discursuri, voi. I, (1866 — 1888), București, 1907, p. 33. 24 „Monitorul Oficial al României”, nr. 148, 8/20 iul. 1870, p. 817. 25 N. lorga. Istoria Românilor, voi. X. p. 111. 2« C. Răutu, Eugeniu CaradaypffW;ifaf1wmma^ 1940. p. 147. 5 MIȘCAREA ANTUMNASTUCA DIN 8 AUGUST 1870 907 liberalilor radicali pe lingă organizația republicană europeană „Liga internațională”, cu sediul al Londra, și-a concentrat eforturile în aceeași direcție 27. Spre sfîrșitul lunii iulie 1870, liberalii radicali și cei moderați își intensifică acțiunile antidinast ice cu scopul de a forța mîna domnitorului pentru a-i readuce la guvern, și mai puțin „pentru răsturnarea lui Carol”28. B.P. Hașdeu, care nici el nu era străin de conspirația ce se urzea29, se fo- losește, la 29 iulie, de un articol incendiar, apărut cu zece zile mai înainte in „modesta foiță” de la Bacău, „Comuna”, pentru a reproduce în articolul „Revista politică”, semnat de el, un pasaj în care se cere direct abdicarea domnitorului : „Cît despre prințul Carol, credem că apreciind gravitatea circonstani clor, nu va zăbovi a depune puterea în minele representați- unei naționale, spre a scuti țara de dificultățile ce-i aduce presinta M. Sale pe Tronul României, căci pericolul M. Sale va fi cu atît mai mare, cu cît succesul armelor prusiane va fi mai strălucit” 30. Aceasta era deci atmosfera în țară la începutul lunii august cînd la Ploiești, Candiano a „proclamat” detronarea lui Carol. Conchizînd, putem afirma că țara fusese cuprinsă de un puternic avînt al mișcării republicane dar, cum bine observă Apostol Stan, „cei mai mulți dintre fruntașii radicalismului român erau republicani din convingere și monar- hiști diu necesitate” 31. Deși republicani în intimitatea sufletului lor, C. A. Rosetti și Ion Brătianu, adevărații inițiatori și conducători din cu- lise ai mișcării antidinastice din 1870, erau de acum oameni politici cu o maie experiență, căpătată de-a lungul a aproape trei decenii de lupte aprige, ocupaseră înalte funcții în stat și, în plus, mizau pe victoria lui Napoleon III în războiul franco-prusac. Or, tocmai interveni ia brutală a acestuia îl deter- minase pe Carol să-i îndepărteze de la guvern. în aceste condiții era oare posi- bil ca experimentații fruntași radicali să încerce instaurarea unei republici în România, cînd nu numai împăratul francezilor s-ar fi împotrivit, dar nici cel de la Vicna și, cu atît mai puțin, autocratul țar al Rusiei — ca să nu mai vorbim de Sultan — nu ar fi permis instaurarea unui astfel de regim la granițele imperiilor lor, care, se știe, înglobau o mare parte din terito- riile românești, teritorii pe care, la guvern fiind, conducătorii radicalilor nu se sfiiseră să le revendice, măcar în parte? Desigur că nu. De altfel, chiar C. A. Rosetti recunoaște că, întrucît statul național român ființa de dată recentă, „pină cînd unitatea română nu va fi întemeiată și pînă cînd țara nu va fi dobîndit dezvoltarea sa complectă, trebuie să las la o parte preferințele mele pentru forma republicană, față cu interesul patriei” 32. Al. Candiano-Popescu însuși susține caracterul antidinastic, iar nu repu- blican al acțiunii sale. „Nu este adevărat afirmă el — că la 8 august s-a proclamat republică. Această legendă e copil de suflet al reacțiunii” 33. 27 A. Slan, op. cit., p. 290. 28 Idem. 23 N. I. Simache, Mișcările din Ploiești, 1869—1870, Muzeul dc istoric al jud. Prahova, Ploiești, 1971, p. 12. 30 „Columna lui Traian”, I, nr. 38, 29 iul. 1870, p. 1; vezi și Gh. Cristea, op. cit., p.235. 31 Apostol Stan, op. cit., p. 286. 32 Rcvuc Franțaisc, articol de Eduard Marbcau. în: Moartea și inmormintarea lui C. A. Bosetti. Testamentul său și omagii aduse memoriei sale. București, 1885, p. 175; vezi și Gr. Chiriță, op. cit., p. 353. 33 Arhiva 734; vezWț^jJagQrg^^țgțjo 908 RADU-DAN VIAD 6 Tot astfel, Eugenia Carada, principalul artizan al evenimentelor din august 1870, demonstrează caracterul lor antidinastie S1, iar Titu Maiorescn, cunoscut pentru dinasticismul său și ura contra radicalilor, nu vorbește în a sa Istoria contemporană a României (1866—1900)”, în paginile rezer- vate evenimentelor de la Ploiești, despre proclamarea republicii do către Candiano 34 35 36. Nici alte surse nu pomenesc nimic despre republică 3S. Așa stînd lucrurile, ni se pare firesc să nu dăm crezare „Trompetei Carpaților” a lui N. Basarabescu, cunoscută pentru adversitatea nemărginită față de radicali și dinasticismul slugarnic pe care-1 practica, chiar dacă, în numărul din 20 aug./l sept. 1870, așează pe pagina iutii un articol pur tind titlul „Republica de la Ploesci” 37. Lipsită de temei este și afirmația lui Gh. Ghimeș care consideră mișcarea antidinastică de la 8 august 1870 o încer- care a lui Candiano-Popescu de „instaurare a Republicii de la Ploiești”3’, cu atît mai mult cu cît istoriografia noastră respinge această părere 39, încetățenită în memoria contemporanilor — și apoi împărtășită și de unii istorici — numai datorită vervei lui Caragiale. . . 40. Apreciind greșit că Franța va ieși învingătoare și că, deci, momentul este nu numai favorabil răsturnării dinastiei, dar că acest lucru va consti- tui singura posibilitate de salvare a țării (ceea ce-1 face și pe Titu Maiorescn să acorde acestui incident „circumstanțele lui atenuante” 41 o parte din radicali se hotăresc să treacă la acțiune. C. A. Rosetti nefiind întrutotul de acord cu acțiunea, sarcina organizatorică și-a luat-o vajnicul republi- 34 M. Theodorian-Carada, Eugenia Carada, 1836 —1910, București, 1922, p. 51; M. Theodorian-Carada, Efemeridele. Însemnări & Amintiri, voi. I, București, 1930, p. 38; C. Răutu, op. cit., p. 147. 35 Titu Maiorescu, Istoria contemporană a României (1866—1900), București, 1925, p. 21-22. 36 Actul de acuzare, redactat pe baza declarațiilor lui Al. Candiano-Popescu, Al. Comiano și altor martori sau inculpați date In fața judecătorului de instrucție al Tribunalului Prahova, nu pomenește nicăieri de proclamarea republicii (Monitorul Oficial, nr. 251, 14/26 nov. 1870, p. 2095—2096 și nr. 252, 15/27 nov. 1870, p. 2097—2098); C. A. Rosetti, ccl mai aprig republican, nu a luat parte la complot fiind Împotriva detronării datorită momentului, după el, nefavorabil și, in plus, la acea dată era deja In Franța (VI. Theodoreanu-Carada, op. cit., p. 42); chiar și ,,Pressa”, ziar guvernamental, care și tnainte și după pronunțarea sentinței in procesul „conspiratorilor” nu mai găsește cuvinte pentrifa blama mișcarea dc la 8 august, vorbind despre conducătorii ploieștcni afirmă că ,,s-au pus In capul mulțimii cari au proclamat republica sau nu seim mai ce altă formă de guvern" — subl. n. —(„Pressa”, III, nr. 230, 20 oct. 1870, p. 917), „Gazeta de Transilvania” cind iși anunța cititorii despre mișcarea dc la Ploiești, folosind ca sursă ziarele din București, cind pomenește cuvintul „republica” adaugă imediat in paranteză semnul exclamării (I) („Gazeta dc Transilvania”, XXXIII, nr. 62, 12 14 aug. 1870, p. 3); „Czernowitzxr Zeitung“, din 23 august 1870, comentind evenimentele de la Ploiești nota că „s-a încercat ...proclamarea unui guvern provizoriu ...constituit din Generalul N. Golescu ca regent ...” (apud M. Sevastos, Monografia orașului Ploiești, București, 1937, p. 105). Regența presupune insă monarhie, nu republică ...; vezi și Gh. Cristea, op. cil., p. 237 și C. Gorbu, op. cit., p. 1751. 37 „Trompeta Carpaților”, VIII, nr. 846, 20 aug./l sept. 1870, p. 1. 38 Gh. Ghimeș, Ideea de republică la români, Edit. științifică, București, 1972, p. 116. 39 M. Sevastos, Op. cit.; Gh. Cristea, Op. cit.; Mircea Alcxandrescu, Gabricl Mihăilescu, Citeva documente inedite, privind mișcarea revoluționară din august, 1870 dc la Ploiești, in „Studia Valachica”, Tirgoviște, 1970; N. I. Simache, Mișcările din Ploiești din 1869—1870, In File din trecutul istoric al județului Prahova, Ploiești, 1971; Pentru republica in România. Aron Petric (coordonator), Traian Caraciuc, Ștefan Lachc, Nicolae Petrcanu, Edit. politica. București, 1972; C. Corbu, Op. cit. 40 Gh. Cristea, Op. cit., p. 238; C. Corbu, op. cit., p.e1751. 41 Titu Maiorcscu, Op. cit.,'WWW'dacoromanica.ro i MIȘCAREA ANTIDINASTICA DEN 8 AUGUST 1870 9Qg can Eugeniu Carada, împreună cu Costache Ciocîrlan (administratorul „Românului”), dr. Sergiu și maiorul Pilat (căsătorit cu fata lui C. A. Rosetti, cea născută în iunie 11-48 și care primise numele de Libertatea). Redactorul „Românului”, Eugenia Carada, a „cutreerat țara întreagă” o lună de zile, reușind să atragă armata (de la Arsenal urma să ia o mie de puști pe care trebuia să le transporte la Ploiești) din diferite garnizoane și în special pe ofițerii din tabăra de la Furceni, de lîngă Tecuci, unde tre- buia să se proclame „Locotenenta domnească și să se pornească spre Bucu- rești” 42. Mișcarea — dirijată din umbră de I. C. Brătianu — era destul de bine pusă la punct și fără acțiunea de nesupunere a lui Candiano se pare că ar fi avut șanse de izbîndă, „numai un concurs nenorocit de îm- prejurări, trebuia atribuit faptului că mișcarea din Ploiești... dăduse greș” 43 44 45 46. Pregătirile fiind terminate, Carada fixează declanșarea loviturii pentru 8 august, dar ofițerii de Ia Furceni temîndu-se a se arunca într-o acțiune hazardată, cer o amînare de cîteva zile sperînd că între timp se va decide soarta războiului franco-prusac4i. Candiano, spirit aventuros, crezînd că se urmărește compromiterea sa, nu respectă ordinul de amînare și declanșează de unul singur, numai la Ploiești, mișcarea pentru detro- narea lui Carol, care trebuia să izbucnească, concomitent, în șapte orașe. Cum desfășurarea evenimentelor din ziua de 8 august 1870 de la Ploiești a fost tratată exhaustiv de mai mulți autori43 și trebuie să mențio- năm in mod deosebit documentatul studiu aparținînd lui Gh. Cristea48 — nu ne vom mai opri asupra lor. Reacția guvernului față de această mișcare revoluționară a fost deosebit de promptă. Chiar în ziua de 8 august, la orele 12, primul procuror al Tribunalului Ilfov se adresează judecătorului de instrucție cerîndu-i deschiderea de urgență a unei anchete „avînd în vedere crima încercată astăzi la Ploiești în contra securității interioare a statului” 47. în aceeași zi, judecătorul de instrucție al Tribunalului Ilfov trimite mandate de adu- cere pentru 39 de persoane 48, pe baza listei atașate de procuror la memo- riul menționat49 *. Imediat încep arestările, printre cei depuși la Văcărești aflîndu-se B. P. Hașdeu, actorul C. Demetriade, maiorul Radu Mihai, căpitanul Mălinescu, locotenentul Tănase Fănuță, C. Ciocîrlan și mulți alțiiM. N. Golescu, arestat și el, este eliberat imediat din ordinul lui Carol51. Pînă la sfîrșitul lunii, arestați! vor fi însă cu toții eliberați 52 deoarece „nu s-a găsit nimic care să compromită posițiunea preveniților sau care să denote cîtuși de puțin participarea acestora la tentativa insu- 13 M. Theodorianu-Carada, Op. cit., p. 37—38. 43 Radu Rosetti, Amintiri din tinere/c, București, 1927, p. 35v 44 Istoria României, voi. IV, Edit. Acad. R.P.R., București, 1964, p. 554. 45 M. Sevastos, Op. cit.; N. I. Simaclie, Op. cit.; C. Corbu, Op. cit. 44 Gh. Cristea, Op. cit. 47 Arhivele Statului București, fond Tribunalul Ilfov, Secția I C.C. dosar 124, 1871, f. 9 (in continuare Tribunalul Ilfov). 48 Ibidem, f. 12. 46 Ibidem, f. 10. 60 Ibidem, f. 3. 61 Memoriile regelui Carol al României (de un martor ocular) voi. V., București, f. a., p. 121. 63 „Columna lui Traiaț)(tahBredttCim^l^m frn 910 RADU-DAN VLAD s recțională de la Ploești”* 51 * 53 *. Insuccesul anchetei se datora în mare măsură abilității lui E. Carada care, venind pe jos de la Ploiești la București, a stat ascuns pină a distrus toate documentele compromițătoare și apoi l-a anunțat pe prefectul poliției Capitalei, V. Hiotu, printr-o scrisoare deschisă că poate fi găsit oricînd, acasă sau la redacția „Românul” M. Imediat au început arestările și în provincie — I. C. Brătianu la Pitești, A. Stolojan la Craiova, T. Dobrescu la Brăila etc. — dar, curînd, și aceștia vor fi eliberați 55. La Ploiești, autoritățile aveau să acționeze rapid și cu multă bruta- litate, arestînd numeroși cetățeni fără niciun criteriu, astfel incit ofițerul Giurescu, unul din cei însărcinați cu comauda trupelor ce primiseră or- dinul să înăbușe mișcarea, caracterizînd atmosfera ce se crease, scrie mamei sale într-o scrisoare din Ploiești, la 20 august, că „orașul era teri- fiat” iar maiorul Polizu e nevoit să recunoscu : „aceia care sînt arestați de dorobanți au suferit prea mult”56. Instrucția procesului ce se pregătea participanților la mișcarea dc la 8 august, făcută de judecători de instrucție și procurori aduși special din București57, se va efectua folosindu-se excese58 ce vor stîrni în cele din urmă dezaprobarea chiar și din partea presei guvernamentale ce condam- nase cu vehemență evenimentele de la 8 august59 *. Odată instrucția terminată, guvernului îi e frică să aducă procesul în fața Curții cu Jurați din Ploiești și-l transferă la Tirgoviște deoarece prefectul de Dîmbovița, Rizu, oferise asigurări că în orașul său „revoluțio- narii de la Ploești vor fi osîndiți”. Pentru a forța mina juraților, el amenin- țase că dacă se va da un verdict de achitare, județul va fi împărțit în două : „jumătate se va da Prahovei, iar jumătate se va alipi la Vlașca sau Muscel” 80. Pentru a fi scutit de orice neplăcere, guvernul hotărăște ca dezba- terile procesului să se desfășoare sub președinția lui M. C. Theodosiade, membru al Curții de Apel din București, iar acuzarea să fie susținută de I. N. Lahovary, procuror general pe lîngă aceeași Curte și, în plus, frate cu ministrul justiției61. Abia întors de la Paris, unde-și luase doctoratul în drept, I. N. Lahovary nici măcar nu știa bine românește 62 *. In sfîrșit,pen- 83 Tribunalul Ilfov, dosar 124. 1871, f. 3. 51 ,.Românul”, XIV, 20 au?. 1870, p. 715; Caton Theodorian-Carada. Ploiești Craiova. Scrieri din timpul revoluției de (a 1870. Eugeniu Carada autorul moral al mișcării. Arestarea lui. Revoluționarii craioveni. Aspecte politice. Comentarii. Craiova, 1937, p. 5; Tribunalul Ilfov, dosar 121, 1871, f. 317; M. Theodorianu-Carada, Op. cit., p. 39. 65 ..Columna lui Traiau”, I, nr. 43, 1 sept. 1870, p. 1. 56 Biblioteca Academiei R.S.R., Serv. Msse, Fragmente din memoriile colonelului Polizu relative la 11 februarie 1866 si revoluția din 1870 de la Ploiești, Arhiva 1731, f. 3; N. I Siinache, Op. cit., p. 16—17. « Arhiva 734, voi. II, f. 36. 58 ..Românul”, XIV, 10-11 aug. 1870, p. 687-688; 13 aug. 1870, p. 695; 17-18 aug. 1870. p. 707; 25 sept. 1870, p. 837; 29 sept. 1870, p. 850; 6 oct. 1870, p. 874; 7 oct. 1870, p. 878; 10 oct. 1870, p. 890 și 11 oct. 1870, p. 893; ,,Dreptatea”, IV, nr. 236, 23 aug. 1870, p. 1 și nr. 239, 27 aug. 1870, p. 1; „Columna lui Traian”, I, nr. 49, 26 sept 1870, p. 1. 8» „Pressa”, III, nr. 186, 26 aug. 1870, p. 742; nr. 210, 25 sept. 1870, p. 834; „Trompeta Carpaților”, VIII, nr. 847, 23 aug./4 sept. 1870, p. 1. 80 Arhiva 734, voi. II, f. 53. 81 Ibidem, f. 54. 83 Sabina Cantacuzino, Din viața familiei I. C. Brăjianu. 1821—1891, București, 1934, p 94 www.dacoromanica.ro 9 MIȘCAREA. ANTIDINASmCA DSN 8 AUGUST 1870 911 tru a înlătura posibilitatea ori cărei surprize, jurații sint „trași la sorți pe porunceală” 83, printre ei aflîndu-se funcționari publici, portărei, percep- tori etc. care nu se încadrau în condițiile legii. Cîțiva dintre ei constituiau chiar cazuri de incompetență conform codului de procedură penală, deoa- rece erau primari M, ca să nu mai vorbim de faptul că trei dintre ei, domi- ciliați în Tîrgoviște, și anume Nicu Rusu, primul jurat, membru al Comi- tetului permanent de Dîmbovița (cunoscut ca un aprig adversar al libe- ralilor) I. Bărbulescu și N. Șerbănescu semnaseră telegrama adresată de cetățenii din Tîrgoviște Domnitorului Carol, prin care se condamna cu asprime „faptul criminale ce s-a încercat să facă inamicii și perturbatorii țărei la mai multe locuri și mai osebit la orașul Ploești” 88. Presa vremii, atît cea guvernamentală cît și a opoziției, se lansează cu patimă într-o campanie pentru cîștigarea opiniei publice și, implicit, a juraților87. Nici Domnitorul nu se sustrage de la aceasta și, cu ocazia unui toast ținut la Ploiești, califică drept „acte criminale” evenimentele de la 8 august88, condaiunînd astfel în public pe acei pe care justiția nu-i osîndise încă, fapt ce-i atrage o replică usturătoare din partea „Dreptă- ții” : „Legea pedepsește ca corumpatoare orice presiune asupra juraților : cine va pedepsi această domnească presiune?”89 Transportarea arestaților de la Ploiești la Tîrgoviște a oferit populației un bun prilej pentru ale demonstra simpatia de-a lungul între- gului drum. Cînd au ajuns, seara, în vechea capitală a Țării Românești, ferestrele caselor „erau luminate cu sfeșnice aprinse, puse între geamuri”* 65 * 67 * * 70. Aici arestații au stat închiși în localul „tunelului Gheorghe Cîmpeanu” 71. Dacă întregul aparat de stat din Tîrgoviște întreținea o atmosferă prielnică condamnării „complotiștilor”, „pe măsură ce se apropia ziua de judecată, în casele lui lancu Nicolaescu ... era un centru foarte activ de combatere a atmosferei defavorabile ce se crease împotriva lui Candiano- Popescu, Radu Stanian .. . Eugeniu Carada” 72. lancu Nicolaescu, avo- cat din localitate ce avea să pledeze în favoarea acuzaților, prieten intim cu I. O. Brătianu, care a și locuit la el în perioada procesului, a reușit să asigure o legătură permanentă cu arestații, ținîndu-i la curent cu situația din țară 73. Meritele sale la ridicarea moralului acuzaților și, mai ales, la crearea unei atmosfere favorabile acuzaților sînt incontestabile. •3 Arhiva 734, \ol. II, f. 55. M „Trompeta Carpaților”, VIII, nr. 8G6, 1 13 nov. 1870, p. 2. 65 M. Theodoriano-Carada, Op. cit., p. 41. •• „Monitorul Oficial”, nr. 180, 18 30 aug. 1870, p. 877 67 „Trompeta Carpaților”, VIII, nr. 845, 13/25 aug. 1870, p. 1; nr. 846, 20 aug. 1 sept. 1870, p. 1; „Pressa”, III, nr. 210, 25 sept. 1870, p. 837; „Columna lui Traian”, 1, nr. 40, 20 aug. 1870, p. 1; nr. 43, 1 sept., 1870, p. 1; nr. 44, 6 sept. 1870, p. 1; nr. 47, 18 sept. 1870, p. 1; „Dreptatea”, IV, nr. 240, 3 sept. 1870, p. 4; „Românul”, XIV, 7 oct. 1870, p. 878; 10 oct. 1870, p. 889-890; 11 oct. 1870, p. 893. •8 Regele Carol al României. Cuvintări scrisori, tom I, București, 19G9, p. 216—217. 89 „Dreptatea”, IV, nr. 256, 31 oct. 1870, p. 1. 70 C. Răutu, Ion. C. Brâtianu. Omul— timpurile—opera (1821— 1S91), TT. Severin, 1940, p. 159. 71 Arhiva 734, voi. II, f. 70. 72 Muzeul județean de istorie Dîmbovița, lond Ion C. Nicolaescu, Memorii, f. 10. ” lbldem'111 www.dacoromaiiica.ro 912 RADU-DAN VLAD 10 în ziua de 12 octombrie 1870, într-o sală a hotelului lancu Filip 74, clădire în care a funcționat mai mulți ani Poliția orașului Tîrgoviște, aflată vis-â-vis de clădirea vechii Administrații Financiare, local încă în ființă și astăzi pe str. Gr. Alexandrescu7S, începeau dezbaterile pro- cesului. Actul de acuzare susținut de procurorul general I. N. Lahovary se baza în cea mai mare parte pe declarațiile date cu ocazia interogatoriului de la Ploiești de Alexandru Comiano. Acesta, fiind ofițer scos din activitate, jusese deja condamnat de Tribunalul Militar la muncă silnică pe viață 76. La Tîrgoviște, spre deziluzia acuzării, el n-a mai îndrăznit să-și mențină depozițiile de la Ploiești, dejucînd planurile autorităților. Apărarea era constituită din zece avocați — Pantazi Ghica, N. Fleva, Petrescu, Sc. Turnavitu, V. Maniu, Al. Sichleanu, 0. Fusea, Isaia Zerescu, lancu Nicolaescu și Eădulescu 77, cărora, cu autorizația Președintelui Curții, ți s-au adăugat Ion Brătianu și Anton Arion cu drept de a-i asista pe acu- zați în calitate de apărători, deși nu erau înscriși în barou 78. Primul și-a început pledoaria Pantazi Ghica urmat de Petrescu și N. Fleva. Acesta din urmă a susținut o pledoarie care avea să-i aducă celebritatea prin argumentarea strînsă, pe care a folosit-o spre a anula toate punctele de sprijin ale acuzării, și prin patosul și priceperea cu care i-a apărat pe acu- zați. Pe parcurs, el a reușit să convingă pe jurați că la 8 august n-a existat violență, nu s-au exercitat abuzuri și nici rezistență la restabilirea ordinei, neutralizînd argumentația acuzării cu privire la existența unui complot prealabil, ba chiar și pe cele care urmăreau dovedirea complicității dintre Candiano și ceilalți acuzați! 79 El a susținut că la 8 august a fost vorba doar de o „adunare tumultoasă” a ploieștenilor care nu și-au mai putut stăpîni entuziasmul cînd au aflat că regimul a fost răsturnat80. în conti- nuare, Fleva a prezentat mișcarea de la 8 august ca o înscenare a guver- nului care ar fi trebuit chemat în fața „justiției” spre a da seama de fap- tele sale 81, pentru că „pretinsa revoluțiune de la Ploesci nu este pregătită de Dl. Candiano-Popescu, ci de manoperile guvernului a cărui victimă a fost acest nenorocit cetățean și care a tras după sine prin puțina sa preve- M Arhiva 734, voi. II, f. 57. 78 Muzeul județean de istorie Dîmbovița, fond Ion C. Nicolaescu, Memorii, f. 12. 76 „Monitorul Oficial”, nr. 251, 14/26 nov. 1870, p. 2095, 2096, nr. 252, 15/17 nov. 1870, p. 2097, 2098; Gh. Cristea, op. cit., p. 239. 77 „Trompeta Carpaților”, VIII, nr. 866, 1/13 nov. 1870, p. 2. 78 „Monitorul Oficial”, nr. 253, 17/29 nov. 1870, p. 2101. 79 Deși era evident pentru toată lumea că existase un complot, acuzarea nu a reușit să aducă nici o probă materială irefutabilă cu privire la pregătirea și desfășurarea detronării lui Carol. Aceasta se explică prin abilitatea deosebită a radicalilor —ln special a lui Eugeniu Carada —In organizarea conspirațiilor cit și faptului că redactorul „Românului” fiind depus ln arest ln aceeași Încăpere cu Candiano l-a Învățat pe acesta să-și schimbe declarația dată la primul interogatoriu negind orice pregătire prealabilă a mișcării. La fel au făcut și ceilalți acuzați. Se pare că liberalii l-au determinat și pe Al. Comiano să nu mai recunoască in fața Curții cu Jurați din Tîrgoviște ceea ce declarase ln fața judecătorului de instrucție din Ploiești și confirmase ln fața Tribunalului Militar. N. Fleva, un foarte talentat și abil avocat, a reușit să speculeze de minune aceste atuuri ln fața juraților. 80 N. Fleva, Op. cit., p. 31. 81 Ibidem, p. 22. j www.dacoromamca.ro 11 MIȘCAREA ANTUMNASTICA DIN 8 AUGUST 1870 913 dere pe toți ceilalți care umplu banca acusațiunei” !82 în finalul pledoa- riei, viitorul „tribun” dezlănțuia o adevărată cavalcadă de acuzații îm- potriva guvernului, justiției și chiar monarhiei, amintind că la Cuca Măcăi83 „nenorociții moșneni” au fost torturați, la Pitești84 ,,s-a vărsat sînge nevinovat”, la Ploiești s-au băgat dorobanți deghizați în sala de alegeri, „bătînd cu ciomagul pe cetățeni și călcînd în picioare toate legile și drepturile omului”. Nu uită să aducă aminte Curții, dar mai ales jura- ților, că s-a închinat steagul României „înaintea străinului”, dîndu-se „punga țării în mîinile nemților” 8S *. Publicul în delir îl aplauda pe Fleva la scenă deschisă, dar Președintele, la protestele procurorului, evacuează sala cu dorobanții, ședința suspendîndu-se. A doua zi dimineața publicul refuză să mai intre în sala de judecată. în fața „ofițerului de jandarmi, a polițaiului și a două rînduri de soldați”, procurorul ia cuvîntul pentru a da o replică apărării, motivînd că „tăcerea sa ar fi o adeziune tacită la incriminările aduse guvernului” 8S. Șubrezenia argumentelor, lipsa da •convingere, monotonia expunerii, în evident contrast cu farmecul și căl- dura cuceritoare a celui ce vorbise cu o zi în urmă nu puteau să rămînă fără ecou în sufletele juraților 87. Dar în afara talentului indiscutabil al avocaților apărării și a lipsei de inspirație a acuzării, au mai existat și alte argumente care au înclinat balanța „dreptății” în favoarea acuzaților. După cum ne spune Candiano în memoriile sale, în timpul procesului și administrația și liberalii și conservatorii căutau să influențeze jurații. Unul dintre cei care au luptat din răsputeri pentru achitarea conspirato- 82 Ibidem, p. 40; N. Fleva Iși baza aceste „acuzații” pe următorul eșafodaj: în Închisoare Candiano a aflat de la Eugeniu Carada că M. C. Epureanu a încercat in noaptea de 8 spre 9 august, ■cind mișcarea din Ploiești era deja înăbușită să ia legătură prin telegraf, care se afla în mîinile guvernului, cu C. Racoviță la Tecuci și T. Dobrescu la Brăila (ambii implicați în conspirație), spunlndu-le că e „guvernul revoluționar”, în scopul de a da de firele întregului complot. Racoviță și Dobrescu, prudenți, nu au căzut In cursa ce le-o Întindea primul ministru. Ziarele făcuseră cunoscută această încercare a lui M. C. Epureanu de a dejuca complotul (M. Theodorian — Carada, Op. cit., p. 40). Candiano, la al doilea interogatoriu, a declarat că In noaptea de 7 spre 8 august a primit o telegramă — „Prefect Candiano. Vă comunicăm definitul succes al libertății pe tot teritoriul României. Din înaltul ordin al Regentului primiți jurămintul funcționarilor civili și trupei militare de acolo. Nesupunerea considerați-o de înaltă trădare către Națiune. Ministru Brătianu.” — ale cărei ordine le-a urmat, declanșlnd imediat mișcarea (Tribunalul Ilfov, dosar 124, 1871, f. 376). în realitate el a ticluit în închisoare această telegramă: „Aveam la mine citeva telegrame nescrise. Și cum un copil In vlrstă de zece ani al unui prieten, Gh. Radovici, venea des să ne vadă la închisoare ... 11 pusei de-mi scrise dinsul o telegramă ce i-o dictai, anunțlnd detronarea domnitorului etc. Această telegramă aveam de gînd s-o arăt la jurați și o arătai”. (Arhiva 734, voi. II, f. 50). Presa liberală și, apoi, apărarea au exploatat faima de farseur a lui M. C. Epureanu și precedentul cu telegraful la Tecuci și Brăila, susținlnd că numai el ar fi putut trimite telegrama lui Candiano — avind interes să-l compromită deoarece făcea greutăți regimului prin ziarul său „Democrația” — fiindcă telegraful în noaprea de 7 -spre 8 august se afla sub controlul guvernului. 83 în 1868 țăranii din această comună s-au răsculat împotriva moșierului. Acesta, pus pe fugă de țărani, s-a reîntors însoțit de prefectul județului Argeș cu 254 de dorobanți care au jefuit gospodăriile țăranilor socotiți instigatori (21) și i-au maltratat în mod barbar pe toți răsculații. Presa liberala a făcut mult zgomot pe marginea celor întîmplate la Cuca Măcăi, încercind să răstoarne guvernul Dimitrie Ghica. 84 Cu ocazia alegerilor pentru Adunarea deputaților organizate în 1870 de cabinetul M. C. Epureanu populația a manifestat împotriva actelor arbitrare ale guvernului. A fost scoasă armata și s-a tras în mulțime. Mulți dintre manifestanți au fost arestați. Procesul acestora urma să se judece la Rimnicul Vllcea. 85 Ibidem, p. 95—96. 88 Ibidem, p. 97. 87 Arhiva 734, voi. ii, da corcim ani carn 914 RADU-DAN VLAD 12- rilor a fost un .. . fruntaș conservator, gen. I. Em. Florescu. „Cuzist înfo- cat, văzînd că la Tîrgoviște carlismul putea să fie din temelie zdruncinat, prin achitarea conspiratorilor din Ploiești, a dat prin oamenii săi, mînă de ajutor la achitare” 8S. Nici I. Brătianu nu s-a sfiit să intervină în fa- foarea acuzaților folosind tot farmecul și prestigiul de care se bucura. Se pare că el ar fi intrat cu ajutorul ofițerului de gardă, în camera de deli- berare a juraților, unde a reușit să-l cîștige pe Nicu Rusu, primul jurat, iar acesta, la rîndul său, pe ceilalți și să obțină verdictul de „nevino- vați” ®. Cel mai mult, desigur, a cîntărit însă în luarea hotărîrii de către jurați largul curent de opinie împotriva lui Carol și a guvernului său, care, împreună, urmăreau modificarea Constituției și impunerea unui regim monarhic autoritar. Liberalii au reușit să dea procesului un vădit caracter politic de înfruntare între forțele opoziției în cercurile politice aflate la cîrma țării. Presa liberală, care imediat după 8 august a negat ori ce legă- tură cu conducătorii mișcării de la Ploiești, treptat a început să le ia apă- rarea prezentîndu-i drept victime ale unor abuzuri care vor duce țara la dezastru. Radicalii, simțind șubrezenia poziției lui Carol, i-au atras în această luptă pe toți nemulțumiții, chiar și pe conservatorii „cuziști”, adversari ai noii monarhii instaurate în România din cu totul alte motive, în fața Curții cu Jurați din Tîrgoviște, avocații inculpaților s-au transfor- mat în acuzatori demascînd cu virulență ilegalitățile guvernului, mai puțin pentru a-i impresiona pe jurați cît pentru a amplifica valul nemulțu- mirilor din țară cu scopul evident de a-1 determina pe Carol să-i aducă la guvern pe radicali. De fapt, între primii care a intuit verdictul juraților din Tîrgoviște a fost chiar Carol. Acesta, la 9/21 august 1870 scria tatălui său că „din cauza anarhiei ce domnește azi în toate mințile, acei care au luat parte directă ]a nesocotința din Ploești vor fi probabil achitați de jurați” 90. Aflarea sentinței pronunțată de jurați a dezlănțuit un mare entuziasm în întreg orașul. Plecarea „conspiratorilor”, eliberați prin verdictul juraților tîrgo- vișteni, s-a desfășurat în aclamațiile întregii populații și cîntecele nume- roaselor tarafuri de lăutari care-i însoțeau 91. Candiano era singurul care rămăsese în temniță la Tîrgoviște, deoarece autoritățile ca să se răzbune, îi intentaseră un nou proces, învinuindu-1 că a modificat cîteva cuvinte în prima declarație dată la interogatoriul din Ploiești. Curînd însă Camera va vota eliberarea sa și-și va relua locul de deputat92. Anunțînd verdictul, ziarul „Românul” nu scapă ocazia de a lovi din nou în dinastie : „Jurații de la Tîrgoviște au pronunțat verdictul lor. Sînt condamnați de judecătorii Națiunii crimele puterii, banchetarea și con- damnarea domnească de la Ploesci!” 93 „Dreptatea”, la aflarea știrii, își 88 Ibidem, f. 69. 88 M. Theodorian-Carada. Op. cit., p. 41. 80 Memoriile regelui Carol al .României (de un martor ocular), voi. V, București, f.a.k p. 121-122. 81 Arhiva 734, voi. II, f. 74; N. Fleva, Op. cit., p. 98. — * 80 81 82 „Monitorul Oficial”, nr. 256, 20 nov./2 dec. 1870, p. 2118. 88 „Românul”, XIV, 18 oqtețWtfr, riaîîftfT>Tnanira TQ 13 MUȘOAHEA ANTUMNASTICA DIN 8 AUGUST 187» 915 pune următoarea întrebare : „Ministerial, supt care și prin ordinele și agenții căreia s-au comis criminele îngrozitoare, care au provocat un ver- dict de achitare în favoarea prevenitorilor de la Ploesci, mai poate el sta la putere?”94 „l’ressa”, în schimb, confundă opiniile ei cuj cele ale țării cînd afirmă despre verdict că „a produs o consternație și o indignare ge- nerală în toată Capitala. Sîntem siguri că aceeași impresiunc s-a produs în toată țara”, acuzîndu-i pe jurați „că au dat cea mai tare lovitură insti- tuțiunilor țării lor” și că au fost „cumpărați cu aur acei blestemați” 95. Se consolează însă peste trei zile : „Iară crima de la Ploesci a rămas tot crimă, și jurații ce au legitimat-o tot atît de nedemni !”96. N-aveau de ce să fie supărați jurații din Tîrgoviște pentru că „Românul” le oferea zilnic mesaje de salut și felicitare din toate colțurile țării97. Mai mult, D. Brătianu, intr-o scrisoare deschisă adresată redacției „Românului”, propune „ini- țiativa unei subscripțiuni naționale pentru a ridica, în urbea Tirgoviștea, un templu al consciinței, un edificiu destinat curtei cu jurați, în comemo- rarea mărețului act săvîrșit acolo la 17 octombre anul 1870” și donează 100 de galbeni98 99. Carol consideră achitarea conspiratorilor „o lovitură dată așeză- mintelor liberale din România” care-i întărește hotărîrea de a abdica, în tăcere el pregătind „un memoriu ce va fi publicat în ziua cînd va părăsi țara” ". Guvernul M. C. Epureanu e atât de indignat de rezultatul pro- cesului, îneît își prezintă demisia pe care Carol o respinge 10°. Dar la nici două luni de la pronunțarea hotărîrii juraților din Tîrgoviște, cabinetul primește un vot de blam în Parlament și e nevoit să demisioneze101. Mișcarea revoluționară de la Ploiești n-a rămas fără urmări. Acestea aveau să fie, peste ani, sesizate de chiar conducătorul ei. Astfel, Al. Candiano-Popescu nota în memoriile sale : „8 August dete maturitate tînă- rului prinț... silindu-1 să ție socoteală de voința generală”102. Dar nu numai Carol a avut ce învăța de pe urma mișcării din 8 august. Conser- vatorii au înțeles că vremurile la care visau trecuseră pentru totdeauna. Liberalii, la rîndul lor, au înțeles că un partid de guvernămînt trebuie să cîntărească bine orice acțiune care privește viitorul României și au renun- țat pentru totdeauna la acțiunile „conspirative”, încadrîndu-se hotărît, pe cale legală, constituțională, în efortul general de modernizare a țării și pregătirii terenului pentru obținerea independenței. M „Dreptatea”, IV, nr. 256, 31 oct. 1870, p. 1, 95 „Prcssa”, III, nr. 230, 20 oct. 1870, p. 97. 99 Ibidem, nr. 233, 23 oct. 1870, p. 930. ” „Românul”, XIV, 19-20 oct. 1870, p. 917; 21 oct. 1870, p. 921-922; 22 oct. 1870, p. 925; 30 oct. 1870, p. 945. 99 Ibidem, 21 oct. 1870, p. 922. 99 Memoriile regelui Carol al României (dc un martor ocular), voi. V, București, f. a., p. 129-130. 100 Idem. 101 „Monitorul Oficial”, nr. 279, 18/30 dec. 1870, p. 2290. 192 Arhiva 731, voi. II, f. 81. www.dacoromanica.ro 916 RADU-DAN VLAD Ifc LE PROQfiS DE TÎRGOVIȘTE DU MOUVEMENT ANTIDYNASTIQUE DU 8 AOfTT 1870 RfiSUMfi En s’appuyant sur des mat6riaux inedits d’archives, de la presse de l’epoque et de notes inconnues, l’auteur dâmontre le manque de fon- dement du caractere republicam attribue par une pârtie de l’historio- graphie roumaine au mouvement dirigâ par Candiano Popescu. Apres la prâsentation des causes de l’action antidynastique d’aout 1870, ou expose en detail l’enquete organisee par Ies autoritds et la maniere dont s'est d6rou!6 le proces intente aux comploteurs devant la Cour d’Assises de Tîrgvoiște. L’6tude met en 6vidence la popularitâ dont jouissait pendant cette periode le parti liberal et la capacite des dirigeants de celui-ci de rdorienter de fașon rapide la ligne politique comme suite de l’echec subi en aout 1870, determinant finalement la d6mission du gouvernement consevateur, le vâri table mobile de la conspiration lib6rale. www.dacoromanica.ro RING AL A-AN A. UN EPISOD DINASTIC ÎN RELAȚIILE MOLDO-POLONO-LITUANE DIN VREMEA LUI ALEXANDRU CEL BUN* DE CONSTANTIN REZACIIEVICI în cadrul cercetării străvechilor relații polono-roinâne, studiile polone aduc adesea precizări interesante, care uneori scapă atenției isto- riografiei noastre, și care, îndeosebi pentru perioadele mai vechi, merită să fie relevate. Este cazul articolului lui Kazimierz Jasiriski, Henryk Siemmvitowic i jego zona Ryngalla. Studium liistoryczno-genealogiczne (Henryk Siemowitowic și soția sa Ryngalla. Studiu istorico-genealogic), în volumul Slowianie w dziejach Europy (Slavii în istoria Europei), Poznari, 1974, p. 159—165 \ care prezintă relatări despre Ringala, a treia soție a lui Alexandru cel Bun, căsătoria ei cu domnitorul moldovean fiind privită ca un episod însemnat în cadrul relațiilor politice dintre Moldova, Polonia și Lituania. Aceste relații, desfășurate în cadrul complex al confruntării dintre regatul polon și cel al Ungariei, aliat cu cavalerii teutoni, de partea cărora va trece un timp și Witold marele cneaz al Lituaniei împreună cu Ringala, au cunoscut un moment de intensă afirmare în vremea lui Alexandru cel Bun, care a păstrat constant alianța cu Polonia și ulterior cu Lituania, după împăcarea regelui Wladyslaw Jagiello cu marele cneaz Witold 2. Cine a fost această Ryngalla, după numele ei lituan (în grafie po- lonă) 3, căreia literatura istorică românească i-a atribuit eronat, după cum * Material prezentat la ședința Comisiei de genealogie și heraldică, Institutul de istorie ,,N. lorga", din 27 februarie 1980. 1 Volumul apărut în tiraj restrins, sub egida și in tipografia Universității ,,Adam Mickie- viez” din Poznaii, a fost dedicat cunoscutului istoric polon Ilenry Lowmianski, cu prilejul împlinirii a 75 de ani. 2 Cf. P. P. Panaitescu, Lupta comună a Moldovei și Poloniei împotriva cavalerilor teutoni, în „Romanoslavica”, IV (1960), p. 226 și urm.; idem, Hrisovul lui Alexandru cel Bun pentru episcopia armeană din Suceava (30 iulie 1401), în „Revista istorică română", IV (1934), p. 53—54. 3 Se pronunță Ringaua sau, ținind seama de echivalența y = î: Rîngaua. N. lorga consi- deră că de la acest nume al soției lui Alexandru cel Bun își trag numele satul Rînghilești, ținutul Botoșani (azi Rînghilești și Rînghilești-Deal, aparținind comunei Santa Mare, județul Botoșani), „care dă și pronunțarea exactă a numelui Doamnei: Ringala” [de fapt Rîngaua, I înmuiat pronunțindu-se în polonă u — C.R.] (Doamna Ringala, în „Revista istorică”, IV (1918), nr. 4—10, p. 110; Istoria românilor și a civilizației lor, București, 1930, p. 80 nota). „REVISTA DE ISTORIE”, Ton. ^^^ailiCa.r0 4 — c, 2470 918 CONSTANTIN REZACHEVICI 2 vom vedea, numele creștinesc Maria i, dar căreia îi vom spune și noi Ringala, după forma provenită din actele latinești, încetățenită de mult timp in istoriografia noastră 4 5 6. Din ce neam se trage și ce legături de ru- denie o legau de dinastiile polonă și lituană, legături care au determinat căsătoria „dinastică’’ a ei, la o virată care pe atunci trecea destul de îna- intată, cu domnul Moldovei? Literatura istorică românească răspunde foarte pe scurt la aceste întrebări. Cronicele din secolele XV—XVII privitoaie la istoria Moldovei nu o menționează, după cum nu o amintește nici pomelnicul mănăstirii Bistrița, din pricină că era catolică, ipoteza după, care ar apărea în amin- titul pomelnic sub numele de Maria fi, neavînd nici un temei documentar, în stadiul cunoștințelor din vremea sa, Gh. Șincai pune chiar la îndoială : _,,de au fost Ringala vreodată muiere lui Alexandru I, cum mărturisește nimenea’’ 7. Lucrări mai vechi o consideră eronat „sora regelui Vladislav” 8 9, dar ulterior se precizează că Ringala a fost sora lui Vitold (Witovvd (Witold) Aleksander), cneazul Lituaniei, și vara regelui polon (Wladyslaw Jagiello), fiind a doua sau a treia soție, de rit catolic, a lui Alexandru cel Bun, cu care acesta s-a căsătorit pe la 1415, 1418 sau 1419, divorțînd în 1421 ®. Se admite influența ei, în calitate de catolică, în edificarea bisericii episcopiei 4 N. lorga, Doamna Ringala, loc. cit. „Rymgailla-Maria” la N, Grigoraș, Țara Româ- nească a .Moldovei pina la Ștefan cel.Mare (1353 1157), București, 1978, p. 102. 5 Sc Înregistrează și alte forme, după diferite izvoare, care nu au de cc să fie puse In circulație; „Ringaila” (A. Sacerdoțcanu, ,,Descălecători de (ara...", in „Magazin istoric”, II (1968), nr. 12, p. 6), „Rimguila” (C. C. Giurescu, D. C. Giurescu, Istoria românilor, II, București, 1976, p. 109): „Rimgailla” (Istoria României, II, București, 1962, p. 325, 393, 453; M. IIol- ban, in Călători străini despre fările române, I, București, 1968, p. 58, 62) etc. 6 St. Nicolaescu, Documente slavo-române cu privire la relațiile Țării Românești și Aloldovei cu Ardealul in sec. X V și X VI, București, 1905, p. 88, citind pc D. Onciu; C. Bobulescu, Pentru pomenirea lui Alexandru cel Bun, Chișinău, 1931, p. 13; A. Sacerdoțeanu, loc. cit.: „Pare să fie întîia Mărie, mama Anei, din pom(elnicul mănăstirii} Bistrița”. Ștefan S. Gorovei, Mușatmii, București, 1976, p. 40, 48, observă că doamnele catolice nu erau trecute in pomelnicul amin- tit, iar Maria este de fapt următoarea soție a lui Alexandru ccl Bun. Oricum, menționam la rindul nostru, apelativul Maria iese din discuție, deoarece numele creștinesc al Ringalci, cum vom vedea mai jos, a fost Ana. 7 Chronica românilor, I, ed. Il-a, București, 1886, p, 607. 8 A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, II, Iași, 1889, p. 158, căsătoria ei cu Alexandru cel Bun ar fi avut loc in 1111 (sic) și ar fi dat naștere unui liu Ștefan (p. 159), ambele informații fiind infirmate de cercetările ulterioare. în ediția a IlI-a, voi. III, București, 1928, p. 129, sc păstrează doar afirmația despre anul căsătoriei, 1411. 9 Simple mențiuni la N. lorga, Doamna Ringala, loc. cit.; idem, in jurul pomenirii lui Alexandru-cel-Bun, in „Analele Academici Române”, M.S.I., S. III, t. XIII, 1933, p. 176 ; idem, Istoria} românilor, IV, București, 1937, p. 6 (consideră pc Ringala „vara regelui Poloniei și a lui Vilold (sic)”; C. Bobulescu, op. cil., p. 13, 21; I. Minea, Principalele române și politica orientală a împăratului Sigismund, București, 1919, p. 172; C. Racoviță, începuturile suzerani- tății polone asupra Moldovei (1387—1432), in „Revista istorică română”, X (1940), p. 331; C. C. Giurescu, Istoria românilor, I, ed. IV-a, București, 1942, p. 501, 504 — 505, 526; C. C. Giurescu, D.C. Giurescu, op. cit., p. 98, 109; P. P. Panaitescu, Influența polonă și rusă tn vechea cultură românească, Curs la Facultatea de litere și filozofie, București, 1935 — 1936, p. 32; Istoria României II, București, 1962, p. 393, 453; N. Grigoraș, op. cit., p. 102 —103, crede că din căsătoria Ringalei cu Alexandru cel Bun s-ar fi născut Petru Aron, ipoteză improbabilă; intre altele din cauza virstei Ringalei. , www.dacoromanica.ro 3 RINGALA-ANA 919' catolice de la Baia între 1417—1420, slujită de un episcop polon10 *, și se menționează pornind de la documentele din 1 iulie și 13 decembrie 1421 u, împrejurările divorțului domnesc, cerut de Ringala înaintea papei, sub pretextul unor legături de rudenie ascendentă, dar mai ales pentru că nu a reușit să determine trecerea lui Alexandru la ritul catolic12. Unele informații în plus, despre prima căsătorie a Ringalei, după mai vechi lucrări polone, aduce P. P. Panaitescu. Astfel, Henrik de Mazovia 13, ales episcop de Plock în 1391, se căsătorește în anul următor cu Ringala, sora cneazului lituan Witold, într-o vreme cînd „creștinismul nu era deplin întemeiat în Litvania”, pentru ca un an mai tîrziu, să o lase văduvă, căsătoria Ringalei cu Alexandru cel Bun survenind 25 de ani mai tîrziu 14. Precizăm la rîndul nostru, după monumentala genealogie polonă a lui Wlodzimierz Dworzaczek1S, că Ringala sora lui Vytautas (Witowd (Witold) Alexander)16 (c. 1352—1430) mare cneaz al Lituaniei (1401 — 1430) și a lui Zyginunt ( ? — 1440) mare cneaz al Lituaniei în 1432, era fiica lui Kenstutis (Kiejstut) (? — 1382), cneaz de Trakai (Troki) [la rîndul său fratele lui Algirdas (Olgierd) (? — 1377), tatăl regelui Wladys- law Jagiello (? — 1434)], și a Birntei, care nu trecuseră la creștinism, și nepoata marelui cneaz lituan Gediminas (Gedymin) (c. 1275—1341) 17. Studiul amintit al lui Kazimierz Jasinski, ale cărui date le reprodu- cem în continuare, aduce noi informații, în legătură cu primul soț al Rin- galei, Henryk Siemowitowic, dar mai ales privind a doua căsătorie a aces- teia, eu Alexandru cel Bun, împrejurările și data morții, cel de-al doilea nume al ei, zestrea de văduvă a Ringalei din Rutenia și contactele ei cu orășenii din Liov. în ceea ce privește pe Henryk, fiul lui Siemowit al III-lea, cneazul Mazoviei, primul soț al Ringalei, autorul polon corec- 10 N. lorga, Istoria românilor, IV, loc. cit.; C. Auer, Episcopia de la Baia, in „Revista catolică”, IV (1915), nr. 1, p. 101; P. P. Panaitescu. Alexandru ccl Bun, La cinci sute de ani de la moartea lui, (București}, 1932, p. 45—48; Emil Diaconescu, Dumitru Matei, Alexandru ccl Bun, București, 1979, p. 115. ** I. C. Filitti, Din arhivele Vaticanului, I, București, 1913, p. 34 — 36; Documenta Romaniae IIistorica, A. Moldoxa, I, București, 1975, p. 69 — 72. 12 C. Auer, op. cit., p. 101 — 103; I. Minea, op. cit., p. 169; C. C. Giurescu, D. C. Giurescu, op. cit., p. 98; ci. și M. Costăchescu, Documente moldovenești înainte de Șlcfan cel Mare, I, lași, 1931, p. 146; Șt. S. Gorovei, op. cit., p. 44. O Încercare ipotetică de explicare a legăturilor de rudenie ale Ringalei cu Alexandru cel Bun, la Șt. S. Gorovei, Poziția internațională a Moldovei tn a doua jumătate a veacului al XlV-lea, in „Anuarul Institutului de istorie și arheologie «A. D. Xenopol Iași, XVI (1979), p. 208. 13 In realitate, acest titlu nu a fost purtat niciodată de primul soț al Ringalei, deci nu credem că aceasta poate fi numită „de Mazovia” (Șt. S. Gorovei, Mușatinii, tabelul anexă), acest apelativ purtindu-1 sora sa, Danuta-Ana, soția lui Janusz I cneazul Mazoviei. 14 P. P. Panaitescu, Hrisovul lui Alexandru ccl Bun pentru episcopia armeană din Suceava (30 iulie 1101), p. 54, nota 3. Observăm, la rindul nostru, că Henrik, primul soț al Ringalei, era din familia Piaștilor, creștină de peste patru veacuri, deci n-are legătură cu creștinarea recentă a lituanilor; idem, Lupta comună a Moldovei și Poloniei împotriva cavalerilor teutoni, p. 233 (in 1390 Ringala Împreună cu fratele ei Witold se refugiase la cavalerii teutoni pentru a cere ajutor Împotriva lui Wladyslaw Jagiello). 15 Genealogia. Tablice (Genealogia. Tabele), Varșovia, 1959, tb. 15—16. 16 Aleksander și Wladyslaw erau numele de botez ale verilor Witold, respectiv Jagiello. 17 Pentru ascendența Ringalei cf. și II. Lowmianski, Witold, Wielki Ksiaze lileivski (Witold, mare cneaz al Lituaniei), Wilno, 1930; idem, Biruta, zona Kiejstula (Biruta, soția lui Kiejstut), in Polski 920 CONSTANTIN REZACHEVICI 4 tează cercetările mai vechi în legătură cu acesta, ale lui O. Balzer18, acceptate fără rezerve în studiile ulterioare din țara sa. El arată că mama lui Hcuryk a fost fiica lui Mikolaj cel Alic cneaz de Zi^bick și a fost execu- tată pentru infidelitate conjugală îndată după nașterea fiului ei Henryk, probabil în 1368. Nefiind recunoscut la început de tată, care l-a destinat carierei preoțești, după moartea acestuia (la 16 aprilie 1381), Henryk, în calitate de prepozit și candidat la postul de episcop de Plock, a fost legat mai mult de Siemowit al IV-lea, stăpînul Plockului, decît de Janusz I cneazul Varșoviei19 20. Dealtfel, la 18 martie 1390 el devine episcop de Plock. Doi ani mai tîrziu, Henryk Siemowitowic s-a căsătorit cu Ringala, sora cneazului lituan Witold % evenimentul avînd loc între mijlocul lui aprilie și sfirșitul lui iunie 1392. Căsătoria a durat însă puțin, primul soț al Ringalei murind, probabil otrăvit, la Luck, în iarna 1392—1393, mai precis, se pare, la 21 ianuarie 1393. După moartea lui Henryk, K. Jasinski afirmă cu prudență că Ringala s-a căsătorit cel puțin încă o dată, cu domnul Aloldovei Alexandru cel Bun. Cu prudență, deoarece autorul polon menționează părerea lui N. lorga, despre căsătoria lui Alircea cel Bătrîn cu o soră a lui Witold, care după părerea sa nu putea fi decît Ringala, căsătorie care ar fi avut loc pe la 1400 21. Este adevărat, observăm la rîndul nostru, că N. lorga menționînd apropierea lui Alircea cel Bătrîn de Polonia, pune aceasta în legătură cu încheierea de către el a unei legături de familie cu sora lui Witold, pe care însă n-o numește, citînd, la rîndul său, părerea lui Ilie Afinea. Acesta, bazat pe scrisoarea magistrului teuton, datată 1400, men- ționează însă că voievodul Alircea care, după acest izvor, s-a căsătorit cu o soră nenumită a lui Witold nu era Alircea eel Bătrîn, ci un alt Alircea care nu era voievod al Țării Românești22. Dealtfel, se știe că Witold a avut și alte surori23, iar K. Jasinski, chiar fără a cunoaște părerea lui I. Alinea, consideră totuși că Ringala nu a fost căsătorită de trei ori. Douăzeci de ani după moartea primului soț, probabil între 1412 — 1415, după autorul polon, Ringala s-a căsătorit cu Alexandru cel Bun, domnul Aloldovei. K. Jasinski citează actul din 13 decembrie 1421, pri- vitor la despărțirea dintre cei doi, după Arhiva Centrală de acte vechi (AGAD) din Varșovia (doc. perg. nr. 5309), necunoscînd edițiile româ- nești ale acestuia 24, în schimb remareînd că în istoriografia polonă docu- mentul a fost eronat interpretat și arată că la certurile între cei doi soți s-a ajuns cel mai tîrziu în 1420, după mărturia episcopului catolic Jan din Aloldova. 18 Genealogia Piastdiv (Genealogia Piaștilor), Cracovia, 1895, p. 477 — 482. “ Era fiul lui Siemowit III, deci frate cu Henryk. Varșovia cu restul cnezatului Mazoviei a fost alipită coroanei polone de abia in 1526 (Sloivnik historii Polski, ed. VI, Varșovia, 1973, p. 146, 246). 20 De fapt Witold devine cneaz al Lituaniei abia In 1401. 21 N. lorga, Hisloire des Roumains et de la Româniți Orientale, III, București, 1937, p. 369, nota 5. 22 I. Minea, Principatele române și politica orientală a împăratului Sigismund, București, 1919, p. 108, nota 2. 23 Pentru acestea cf. W. Dworzaczek, Genealogia, tab. 15. 24 Menționate in Documenta Romaniae Historica, A, I, p. 72. 24 Luindu-se la propriu formularea după care Ringala era „Sorori domni noștri regis Poloniae ...”. www.dacoromanica.ro RINGALA-ANA 921 Termenul ante quem al căsătoriei este fixat în legătură eu întîlnirea de laâniatyn în timpul Rusaliilor din 1415, între Wladyslaw Jagiello și Alexandru cel Bun, care după Dlugosz, a fost însoțit de soția sa, ce nu putea fi decît Ringala, căci Ana, cea de-a doua soție a lui Alexandru era moartă deja înainte de 14 aprilie 1415 * 26. în legătură cu această dată, care este cea a unui izvor documentar, în istoriografia românească Șt. S. Gorovei afirmă pe bună dreptate : de vreme ce ,,în mai 1415 Alexandru era căsătorit”, iar pe piatra de mormînt a doamnei Ana „pusă mai tîrziu de Ștefan cel Mare, data morții e, însă, 2 noiembrie 1418. Se pune, deci, întrebarea — importantă pentru politica domnului în acești ani — dacă în 1415 el era deja căsătorit cu Ringalla sau o mai avea, încă, pe Ana”. Autorul român crede în cea de-a doua ipoteză, invocînd faptul că „documentul din 1415 s-a păstrat într-un scurt rezumat german, în care data originalului slavon a putut fi greșit redată” și aceea că în pictura de la Voroneț sau Sucevița, care înfățișează scena •aducerii la Suceava a moaștelor Sfîntului loan din Cetatea Albă, petre- cută, după părerea sa documentată, în 1415, stă scris că evenimentul a avut loc : „în zilele binecredinciosului Io Alexandru voievod și ale doamnei ■sale Ana, sub arhepiscopul [mitropolitul] losif”. Totodată, menționează că dacă doamna Ana a murit la 2 noiembrie 1418 și a fost îngropată la mănăstirea Bistrița, „domnitorul pare să o fi părăsit mai dinainte” (adu- cînd și argumente în sprijinul acestei păreri)27. Observăm, la rîndul nostru, că data exactă a morții doamnei Ana, 1415 sau 1418 (nu trebuie exclusă nici posibilitatea unei erori de datare pe piatra de mormînt pusă după mai bine de cinci decenii) nu prezintă o importanță atît de mare cît s-a crezut pentru stabilirea datei următoarei •căsătorii a lui Alexandru. Fie că murise în 1415, fie că domnul se despăr- țise de ea, în mai 1415, Alexandru putea fi căsătorit cu Ringala, iar „doamna Ana” din inscripția picturii amintite putea fi Ringala-Ana; Ana fiind, cum vom vedea mai jos, după izvoare polone, adevăratul nume creștinesc al Ringalei. Căsătoria acesteia la vîrsta de circa 45 de ani — după K. Jasidski — cu domnul Moldovei a avut un sens politic, slujind întăririi legăturilor moldo-polone, care nu au fost afectate nici de despărțirea ulterioară, Alexandru dăruindu-i fostei sale soții un beneficiu bogat în Moldova, iar în 1422 ajutînd Polonia în războiul cu cavalerii teutoni. Aceste relații ■s-au înrăutățit de abia spre sfîrșitul vieții domnului, care după moartea lui Witold l-a sprijinit pe vărul acestuia Swidrygiello aliatul cavalerilor teutoni. Date mai puțin sau încă necunoscute istoriografiei românești aduci K. Jasidski în legătură cu ultimii ani ai Ringalei, după izvoare liovene. Atît în vremea cît a fost soția lui Alexandru cît și ulterior, ea a avut con- tacte strînse cu Liovul. în registrul de socoteli al orașului din 1414—1426 se menționează la anul 1419 darurile orășenilor : „Pro honoracione consorti n K. Eubel, Zur Geschichte der r6m.-kath. Kirche in der Moldau, in „Romische Quartal- schrift filr christliche Altertumskunde und filr Kirchengeschichte”, XII (1898), p. 117. ” Șt. S. Gorovei, Mușatlnll, p. 42 — 44. P. P. Panaitescu, Alexandru cel Bun, p. 45, plasează căsătoria lui Alexandru cu Ringala In 1415, sau chiar tn 1414 „după moartea doamnei Ana (P’ 57) www.dacoromanica.ro 922 CONSTANTIN REZACHEVICI 6 domini Allexandri Woywode Moldaviensis”. Din același izvor provin și ultimele informații despre Eingala în viață, ele referindu-se la perioada august—sfîrșitul anului 1423. Autorul polon consideră că e greu de stabilit dacă după despărțirea de Alexandru, Eingala a rămas în stăpînirile sale din Moldova sau s-a retras la fratele ei Witold, ambele variante fiind posibile. Mai intere- santă este relatarea unei scrisori nedatate adresată de orășenii din Liov lui Wladyslaw Jagiellosau lui Witold, prin care cer să se plătească datoria decedatei Eingala („domina Anna alias Ringala soror serenitatis caris- sima” ) către un oarecare Hanel. Faptul că în document i se spune „sora” destinatarului scrisorii, l-ar indica în acesta pe Witold, totuși nu poate fi exclus nici Wladislaw Jagiello, care este numit frate al Eiugalei și în do- cumentul lui Alexandru cel Bun din 13 decembrie 1421. Cum primul moare în 1430 iar al doilea la 31 mai 1434, rezultă că Eingala trebuie să fi decedat, la rîndul ei, înainte de 1430 sau 1434, altfel spus între sfîrșitul lui 1423 și începutul lui 1434, dar mai probabil în primii ani după 1423, dată în urma căreia nu mai avem vești despre ea în viață. Din scrisoarea amintită aflăm și adevăratul ei nume de botez : Ana, nume confirmat și de o altă scrisoare, fără dată, adresată liovenilor, după cit se pare de Jan, stăpînul satului Zubrzy, în care e numită „domina Anna alias Ringala ducissa in Olesko”. Principesele lituane primeau adesea numele Ana la botez, de pildă : Aldona-Ana, prima soție a lui Casimir (Kazimierz) cel Mare, sau Danuta-Ana, sora Eingalei, soția lui Janusz I cneazul Mazoviei. In sfîrșit, un ultim izvor despre Eingala, amintită de asemenea ca „domina Anna alias Ringalla ducissa in Olesko”, extras din registrul de venituri și cheltuieli al Liovului, se referă la șederea ei la Olesko. Această localitate de la răsărit de Liov constituia desigur, beneficiul ei de văduvă după moartea primului soț, Henryk Siemowitowic, aflîndu-se pe teritoriul cnezatului Luck, care pe atunci aparținea lui Witold și în apropiere de ți- nutul Belz, care din 1388 era stăpînit de fratele vitreg al lui Henryk, Siemowit al IV-lea, ceea ce a determinat așezarea ei aici. După renunțarea primului soț al Eingalei la episcopatul de Plock, a trebuit să i se acorde o altă proprietate și astfel i s-a atribuit Olesko la hotarul dintre pose- siunile rutene ale lui Witold și Siemowit al IV-lea. Părerea lui K. Jasinski este că ambele căsătorii ale Eingalei au fost dictate de motive politice, făcînd parte din categoria celor „dinastice”. „Istoria lui Henryk Siemowitowic și a Eingalei — conchide el în același timp — constituie un fragment interesant al relațiilor pe care le-au avut Polonia și Lituania cu ordinul teutonic și cu Moldova”. Prezentînd datele despre Eingala, înfățișate de cercetătorul polon din Torun, mai greu ac- cesibile istoricilor noștri, în paralel cu cele ale istoriografiei românești28, înțelegem o dată mai mult necesitatea utilizării conjugate a istoriografiei din ambele țări în cercetarea problemelor implicînd relațiile de orice na- tură dintre ele. 28 La rîndul său, K. Jasinski nu cunoaște literatura istorică românească despre Ringala, citind doar părerea iui N. lorga (cf. nota 21), iii legătură cu o presupusă căsătorie a lui Mircea cel a"" ",Ma’ www.dacorananicajo 7 RINGALA-ANA 923 RINGALA-ANA. UN EPISODE DYNASTIQUE DES RAPPORTS MOLDO-POLONO-LITUANIENS Ă L’EPOQUE D’ALEXANDRE LE BON RfiSUME Pai’tant de l’etude de l'historien polonais Kazimierz Jasiriski sur Ringala-Ana, l’âpouse d'Alexandre le Bon et Ies implications politiques de leur union dynastique, qu’il integre dans le contexte des recherches de l’historiographie roumaine concernant cet aspect des rapports moldo- polono-lituaniens et presentant Ies resultats de celle-ci, inconnus ă, la littdralure historique polonaisc, l’auteur precise en meme temps la place de Ringala dans le cadre de la familie des grands kuezes de Lituanie qui ont accede au tronc de l'Etat polono-lituanien par le cousin de celle-ci Wladyslaw Jagiello. On fournit ensuite des donnâes sur le premier epoux de Ringala, Henryk Siemowitowic, fils de Siemowit III, kneze de Mazovie, devenu en 1390 eveque de Plock, qui a âpouse en 1392 la princesse lituanienne et qui est mort ă, Luck en 1393. On combat l’opinion de plus vielle date con- cernant un prâsume mariage de Ringala ou d’une autre soeur de celle-ci avec Mircea l’Ancien, etant insiste avec certitude que Ringala n’a plus epousâ qu’Alexandre le Bon. La date de ce dernier mariage est âtablie aux environs de l’au 1415, Ringala portant alors le non chrâticn d’Ana, la separation des deux epoux ayant eu lieu en 1421. Les dernieres donnâes concernant Ringala-Ana touchant ses rap- ports avec la vile de Lwow, des documents de laquelle resulte qu’elle est d6c&lee durant l’intervalle 1423—1434, plus probablement au cours des dernieres annâes qui ont suivi l’annee 1423. www.dacoromanica.ro PAGINI DE ISTORIE UNIVERSALĂ PLACUL BRIAND DE UNIUNE EUROPEANĂ (1929-1930) DE ELIZA CAMPUS în anii crizei economice mondiale, cînd teoriile și propunerile pentru soluționarea ei apăreau necontenit pe toate meridianele, în Europa, mulți au fost aceia care au crezut că federalizarea statelor ar putea duce la rezol- varea efectelor dezastruoase ale acestei crize. Vitalitatea concepției federa- tive s-a concretizat atunci prin entuziasmul manifestat de opinia publică pentru ideea de cooperare dintre state. în acest climat prielnic pentru o colaborare organizată, Aristide Briand a crezut că sosise momentul să-și prezinte planul său de Uniune Europeană, care, după opinia sa, putea înlătura sau ameliora și situația economică și ascuțita situație politică care cuprinsese întregul continent. Intr-adevăr, încă din 1925, fapte, de o atare natură, nu încetau să se profileze, prinzînd din ce în ce un contur mai precis. Astfel, în noiembrie 1925, o notă de la legația Franței la București informa că I. G. Duca, ministrul de Externe al României iși exprima deschis scepticismul față de acțiunea de pacificare realizată prin Acordurile de la Locarno, arătînd că ea constituia „o fericită destindere care, din nenorocire, nu se referea și la această regiune a Europei din care face parte și România” x. Preocupări și neliniște privind stabilitatea Europei Centrale existau și în Franța căci, încă în 1926, în ciuda Locarnoului, Germania își expunea deschis multipe veleități pentru Austria. Astfel, von Hoesch, ambasadorul Germaniei la Paris i-a arătat lui Seydoux * * că el consideră că austriecii sînt „un popor pur german și că acum cînd Tratatul de pace ** a distrus Austro-Ungaria, acest popor cere să revină la Germania” 2. Deși Seydoux i-a răspuns imediat că „Tratatul de pace nu are nimic de-a face cu desmembrarea Austro-Ungariei care s-a 1 Arh. M.A.E., France, sfirie Europe 1918 — 1929, dosar 37 Roumanie, telegramă din 9 noiembrie 1925, de la legația Franței la București. * Seydoux era director adjunct al departamentului pentru Afacerile politice din Minis- terul de Externe al Franței. ** Tratatul de la Saint-Gennain, semnat la 10 septembrie 1919. Apare aceeași idee eronată că tratatul de pace ar fi desmembrat imperiul și nu lupta din interior a naționalităților oprimate. 2 Arh. M.A.E., France, Serie Europe, dosar 399. Allemagne. Notă asupra convorbirii von Hoesch-Seydoux, 2/35—12/26 octombrie 1926. Poartă mențiunea Tris secret. REVIS TA DE ISTORIE», Tom. 35, nr. TH PLANUL BRIAND DE UNIUNE EUROPEANĂ 925 dărîmat ea singură” 3 *, von Hoesch. a continuat să susțină ideea că austri- ecii sînt germani *. Evident, această situație, ca și altele cu caracter simi- lar, vădeau o stare de efectivă ofensivă a Germaniei spre Europa Centrală ca și o deschisă acțiune spre revizuirea tratatelor de pace. De altfel, despre tendințele Germaniei de a anexa Austria, sub forma Anschlussului aver- tiza și Massaryk care îi arăta lui Aristide Briand5 6 că o atașare cît mai strînsă a Austriei de Europa Centrală ar putea contracara o orientare spre Germania. Poziția revizionistă a Germaniei se contura așadar din ce în •ce mai mult, iar documentele franceze atestînd o ataie situație abundă. Cităm, de pildă, sugestiva telegramă a lui de Margerie, ambasadorul Franței la Berlin, care informa că Germania respingea permanent ideea că, semnînd acordurile de la Locarno ar fi recunoscut „Dictatul de la Versailles” 8 9. Concomitent, se mai putea observa și faptul că tendințele revizioniste ale Germaniei primeau, într-un anumit fel, indirecte încura- jări de la Marea Britanie. Evocăm, pentru a ilustra această staie de fapt unele sugestive informații date de Fleuriaut7, ambasadorul Franței la Londra. Diplomatul francez informa atît asupia politicii „ezitante” pur- tate de Marea Britanie în Europa Centrală, cît și despre „o anumită schim- bare ce consta în principiile directorii” 8 ale politicii externe. Conchidea cu amărăciune că Anglia, deși „declară mereu că este atașată principiului respectării tratatelor, adăuga acum o nuanță și anume : dacă stipulațiile tratatelor par dificile de aplicat, Foreign Office-ul pregătește, în mod voluntar, o acțiune de modificare a acestora” ®. Nu era de aceea lipsit de semnificație nici discursul pronunțat de fostul prim ministru Lloyd. George, semnatar al tratatelor de pace, discurs rostit la Asociația pentru dezvoltarea Societății Națiunilor, unde el proclama deschis necesitatea de a se revizui tratatele din anii 1919—1920 și de a se modifica frontierele10. Problema revizuirii, cu toate consecințele ei, se găsea așadar în anul 1929, pe primul plan al arenei politice — mai ales europene — cînd înce- puturile crizei economice mondiale aveau să complice și mai mult situația. Oricum, se putea cu ușuiință obsexva că în 1929, politica revizionistă a 3 Ibidem. * Ibidem. 6 Ibidem dosar 100, Germania. Nota Z. 35 —12c,15 martie 1927. Connersalion du President Masaryk et de 217. Brind â Geneve : Motta (Elveția) a fost și el de părere că trebuie să se treacă la o opoziție efectivă față de Ansehluss. 6 Ibidem, tellgramme no. 212 5 martie, 1927, de la ambasada Franței la Berlin, semnată de Margerie. Comentează discursul contelui Westorp in legătură cu modul cum acesta respingea afirmațiile făcute de Aristide Briand ziarului ,,Le Petit Parisien”. Westorp arăta: „Nu este exact că Germania rccunoscmd, in principiu, frontierele occidentale, a renunțat la posibilitatea de a se dezvolta în sensul principiului privind dreptul popoarelor de a dispune de ele însele”. Nu va fi posibilă o reală apropiere de Franța „atita vreme cit pămintul german este ocupat de forțe străine și cită vreme frații noștri germani vor fi supuși la opresiunea ce suferă în aceste teritorii”. 7 Ibidem. dosar 41, Grande Bretagne, Notă 376/4 septembrie 1927, de la ambasada Franței la Londra, semnată Fleuriaut. 8 Ibidem. 9 Ibidem, 10 Ibidem, notă din 28 octombrie 1927, de la ambasada Franței la Londra, semnată Fleuriaut, către t Aristide Briand, ministrul de Externe. Citează textual din discursul lui Lloyd George: „Erorile comise in 1919 in delimitări (de frontiere) au fost datorate echivocului creat de partidele interesate, fie prin PXC£S de zeJ|fi(ț,duy,yjpRlcyynidițate'*- Societatea trebuia deci să repare aceste greșeli, WWW.CiaCOrOnianiCa.ro 926 EL1ZA CAMPUS 3 Germaniei se amplificase și că tendințele ei spre a recuceri poziții politice, atit în Europa Centrală cît și în cea sud-estică, începuseră în mod vizibil să se contureze. Astfel, se putea constata o înmulțire îngrijiorătoare a manifestărilor contra Tratatului de la Versailles, așa cum reiese atît din rapoartele lui Paul Tirard, înaltul comisar al Franței pentru teritoriile Rhenanen, cît și din cele ale lui Pierre de Margerie, ambasadorul Franței la Berlin 11 12, Acesta din urmă stăruia și asupra unei proclamații semnate de președin- tele statului și de întregul guvern care apreciau că 28 iunie este o zi de doliu național. Se remarca, de asemenea, în aceeași perioadă, atît o extin- dere a ideilor revizioniste promovate în Reich cît și un sprijin crescînd pentru aceste idei, concretizat, mai ales, printr-o largă campanie în favoarea revizionismului ungar13. în același timp, mai apărea și o altă latură a politicii germane și anume aceea de a recuceri pozițiile economice pierdute : la 23 iunie 1929, Stresemann cerea de pildă participarea activă a Germaniei la sistemul mandatelor 14 15; în aprilie, mai și iunie, efortul german de a cî.știga teren în Turcia se concretiza prin obținerea unor importante comenzi de armament, prin pătrunderea tehnicienilor în navigație și finanțe, ca și prin semnarea la 16 mai 1929 a Tratatului turco-german de conciliere și arbitraj16; de asemenea se făceau serioase tentative de a recuceri poziții în economia României16 și a altor state din centrul și sud-estul Europei. în deosebi Austria continua să rărnînă la începutul anului 1929 ținta unei largi și puternice propagande proanschluss-iste. Astfel, social-democratul Loebe, președintele Reichstagului afirma că, dacă „opoziția marilor puteri împotriva Anschluss-ului nu va slăbi, atunci Germania și Austria vor realiza 11 Ibidem, dosar 382, Ailemagne, Rapoarte din 16 februarie si 5 iunie 1929, de la Haut Conimissariat de Ia Repubiiqne fran^aise dans Ies prosinces du Bhin. semnate Paul Tirard, către Aristide Briand. Arată cu se proiectează mari manifestări ale foștilor combatanți Împotriva ,.minciunii culpabilității” Germaniei. S-a publicat in acest sens un manifest a) Federației națio- nale a ofițerilor germani; informează asupra circularei trimisă de ministrul basarez.nl Instruc- țiunii publice, prin care școlile urmau să pregătească conferințe pentru 28 iunie, aniversarea a 10 ani de la semnarea Tratatului de la Vcrsailles, „cind Germania a fost obligată să intre sub jugul acestui tratat”. In raport se mai arată, reacția violentă a presei contra Tratatului de la Versailles. 12 Ibidem, dosar 382, raport 177 14 iunie 1929 de la ambasada Franței la Berlin, semnat Pierre de Margerie către Aristide Briand. întregul dosar 382 conține un mare număr de relatări privind manifestațiile, procesiunile, discursurile etc. dedicate vestejirii păcii de la Versailles. 13 Ibidem. raport 573/18 iulie 1929, de la ambasada Franței la Berlin, semnat de Margerie. Arată că se stăruie asupra solidarității ungaro-germane de-a lungul istorei; se vorbește apoi despre necesitatea revizuirii tratatului de la Trianon si despre lupta umăr la umăr a Germaniei și Unga- riei pentru a obține această revizuire; dosar 38, Roumanie, raport 181/29 mai 1929, de la legația I-Tanței la București, către Aristide Briand. Informează că la serbările Unirii de la Alba lulia, ministrul Germaniei, von Mutius a lipsit. Arată desnmăgirea românilor față de faptul că Germania s-a solidarizat cu Ungaria. 14 Ibidem, dosnr 382, Ailemagne „Bulletin Quotidien de la Presse Etrangere” nr. 4187/ 24 iunie 1929. Discursul pronunțat de Gustnv Stresemann tn Reichstag, publicat la 24 iunie 1929, în „Vossische Zeitung”, „Vonsaerts” ș. a. 15 Ibidem, raport din 29 aprilie 1929, de la ambasada Franței tn Turcia, semnat de Chambrun, către Aristide Briand... Germania a obținut comenzi de arlilerie de munte: dr. Schacht a fost invitat in Turcia; trei catedre sint conduse de germani la școala militară de război. 16 Ibidem. dosar 30, Roumanie. Raport 243 13 iulie 1929, cu mențiunea ,,Tres Confiden- tiel” de la legația Franței la București, semnat Gabriel Puaux. Se arată: ,,Cite eforturi și cîtă vigilență vor fi necesare acaparării Germaniei și să ne asigurăm în această țară situațra re tre1rnic^saTie,l$aiȚTna* Toate aceste planuri, ca și altele cu caracter oarecum similar, cu evident caracter teoretic, vădind serioase preocupări și chiar eforturi pentru ameliorarea situației continentului, erau salutate de opinia publică europeană, doritoare de pace și securitate. De aceea, semnarea, în februarie 1929 a Protocolului de la Moscova — concretizare practică a Pactului Briand-Kellog — produsese o mare satisfacție, nu numai în România 24, ci și în toate statele doritoare de a statornici efectiv pacea. De asemenea, perseverenta luptă în acest sens, mai ales a statelor mici și mijlocii, ajunsese să dea unele roade chiar și în Germania, unde Nicolae Titulescu, de pildă, repurtase un evident succes vorbind în Reichstag despre Dinamica păcii2S. El a evocat atunci pe „ide- aliștii înfăptuitori”, pe oamenii „care tinzînd spre absolut, ca adevărații gînditori, sînt în același timp chemați să poarte răspunderea puterii poli- tice și ca atare, să înțeleagă că, dacă orice ideal este virtual un fapt, inte- grarea lui în lumea materială nu poate să aibă loc decît ținînd seama de toate relativitățile care determină o societate omenească la un moment dat și să știe că legea triumfului oricărui ideal este asocierea lui permanentă cu timpul” 26. în fond, el considera atunci că timpul era favorabil organi- zării păcii, căci legile internaționale, pe baza cărora pacea putea fi apărată nu erau altceva, decît „fapte sociale, transformate în stări de conștiință”27 și că puterea legii nu consta numai în sancțiunea dată de forță, ci într-o putere cu mult superioară forței și anume aceea a conștiinței unei solida- rități umane” 28. Pe fundalul unor asemenea înalte idei, cînd evocarea unei reale con- științe a solidarității umane se putea face pe baze concrete, dată fiind existența de peste zece ani a Societății Națiunilor; cînd ideea cooperării europene începuse să capete ecou favorabil chiar și în Marea Britanie 29t și-a făcut apariția planul de Uniune Europeană, conceput de Aristide Briand. La 9 septembrie 1929, la Geneva, ministerul de Externe al Franței a prezentat o sumară schiță a planului său în fața delegaților a 27 de state europene, membre ale Societății Națiunilor. Ideea principală era aceea „de a institui legături de solidaritate între statele europene” 30, idee careT 24 Ibidem, dosar 38, Roumanie. Notă 5771 1-1 1929 februarie de la Ministerul de Externe al Franței către legația din București. Se relatează asupra unei lungi discuții cu Diainandy, ministrul României la Paris. 25 Ibidem, raport 417/13 mai 1929, de la ambasada Franței la Berlin, semnat Pierre de Margerie, către Aristide Briand. Relatează asupra Conferinței ținută de Nicolae Titulescu, la 6 mai 1929, în Reichstag în 1b. germană: Dynamik des Friedens. Textul în 1b. franceză a confe- rinței este atașat raportului. 26 Nicolae Titulescu, Documente diplomatice, Edit. politică, București 19G7, Dinamica păcii, conferință ținută de N. Titulescu in Reichstag Berlin 6 mai 1929, p. 288. 27 Ibidem, p. 301. -b Ibidem, El arată că, în fond, aceasta înseamnă „a lua contact cu singura realitate care există” deși este insizibilă. și nu se cercetează, „reacțiile ci implacabile”. 28 Arh. M.A.E. France, Serie Europe dosar 59, Grande Bretagne. Notă din 13 iunie 1929, semnată Emile Borcl, președinte al Comitt franțais de Coop^ration europienne către Philippe Berthelot, secretar general al Quai d’Orsay. Comitetul de onoare al acestei organizări era format din oameni ca Raymond Poincarfe, Paul Doumer, Louis Barthou, Edouard Ilerriot etc. Se arată că la Congresul de la Madrid al Fâderation des comites nationaux de Cooperation europienne, s-a primit cu satisfacție declarația fasorabilă a lui Bamsay Mac Donald prisind cooperarea europeană. 30 Ibidem, Serie Soeiete Conferenee lenue ă Geneve sur l’organisalion d’un regime d’uniorPfcacTabrTlVPtn'ap^tKf'Stst^Bnrmre 1930. 6 PLANUL BRIAND DE UNIUNE EUROPEANA 929 arăta Briand, nu putea fi redusă la proporțiile unei inițiative individu- ale 31 dată fiind unanima simpatie de care se bucura conceptul de solidari- tate umană, concretizat mai ales prin cooperarea dintre state. Partici- panții, la aeeastă primă Conferință europeană, au examinat cu atenție propunerea lui Briand, dîndu-și seama că ea oferă un efectiv interes iar consensul participanților s-a axat, îndeosebi, pe principiul uniunii morale europene. Au cerut, în consecință, ca Franța să întocmească un memo- randum, cuprinzînd principiile ca și metodele preconizate de Briand și să-l trimită spre consultare tuturor guvernelor statelor europene, cu rugă- mintea de a-și exprima opiniile. După primirea răspunsurilor, a hotărît conferința, guvernul francez trebuia să întocmească un raport, care să fie dezbătut la Geneva de către a doua Conferință europeană 32. Memorandumul 33, elaborat de Franța pe baza principiilor con- cepute de Aristide Briand, pornea de la un adevăr acceptat, în genere, atunci de națiunile europene și anume că : „Europa este un continent uman”, o creație social-spirituală, o splendidă manifestare de voință și gîndire; este „societatea popoarelor europene, care pe baze antice și creș- tine, a creat o că ilizație, glorie a rasei albe a umanității 34. Elaborat în spiritul principiilor de uniune morală, Memorandumul se mai sprijinea și pe ideea responsabilității colective atît în fața efectelor dezastruoase ale crizei economice cît și a nevoii permanente de securitate a popoarelor. Se evoca, de asemenea, pericolul dispersării forțelor, ară- tmdu-se că noile frontiere statale de 20.000 km. constituiau o imensă Irontieră vamală care împiedica dezvoltarea industriei și a cooperării economice. Era necesară deci o legătură de solidaritate care ar fi putut permite națiunilor europene să devină conștiente de unitatea lor geogra- fică, realizind o înțelegere continentală (regională) recomandată, de altfel, și de articolul 21 al Pactului Societății Națiunilor 3S. în expunerea de motive a Memorandumului, se sublinia apoi, în mod deosebit, că nu era vorba de a se crea un grup european iu afara Societății Națiunilor, ci de a integra un sistem limitat în sistemul general al S.D.N. * Aceasta și din cauză că unitatea geografică a Europei necesita soluții ce nu puteau fi impuse întregii lumi36. în același timp, scoțîndu-se în evidență faptul că grupul european nu este și nu va fi îndreptat sau dirijat împotriva unor alte state sau a altor grupări, se stăruia în mod deosebit asupra respectării absolute a suveranității statelor participante. Se arăta de aceea că „înțe- legerea între națiunile europene trebuie să se realizeze sub obediența suveranității absolute și a întregii independențe politice, astfel incit 31 Ibidem. 33 Ibidem; Dimitrie Guști, Problema federației statelor europene, Doeuments relatifs ă l’organisation d’un regime d’union federale curopecnne, „Arhiva pentru știință și reformă socială”, nr. 1—3 1930 p. 1—21; p. 51—91; V. I. Feraru, Proiectul de uniune a statelor europene, Inst. de Arte Grafice Olimpul, București, 1935. 33 Memorandum du gounernement franțais sur l’organisation d’un regime d’union federale europecnne, Paris, le ler mai 1930 in Docuinents relatifs â l’organisation d’un regime d’union federale europeene, „Arhixa pentru știință și reformă socială”, nr. 1 — 3 1930, p. 51 — 59. 34 Dimitrie Guști, op. cit., p. 2. 35 Memorandum du gouvernement franțais, in op. cit., p. 52 (AI.G.F.). * Societatea Națiunilor (S.D.N.). 33 Ibidem. www.dacoromamca.ro ■930 EUZA CAMPUS 7 geniul fiecărei națiuni cu caracteristicile și tradițiile proprii se va putea afirma și mai conștient in opera colectivă 37. A doua parte a Memorandumului era consacrată apoi celor patru 38 probleme asupra cărora, guvernele statelor europene trebuiau să se pro- nunțe : Este necesarii realizarea unui pact de ordin general pentru a afirma și a consacra principiul uniunii morale și a solidarității ce se instituie între statele europene? De la bun început, se putea observa, că însăși modul de formulare a întrebării excludea orice discuție asupra oportunității de a se crea sau nu uniunea europeană, considerîndu-se că prima Conferință, din septembrie 1929, acceptase înfăptuirea ei. Ori, faptul că la această conferință s-a cerut un memorandum, asuprii căruia guvernele urmau să-și dea avizul, nu îngăduia — după părerea noastră — categorica for- mulare a primei întrebări. Nu reiese din cele arătate mai sus nici ideea că statele se și legaseră de o orientare generală a unei anumite politici co- mune. De altfel, observațiile anexate întrebării relevau tocmai grija față de rezervele ce s-ar fi putut ridica în jurul înfăptuirii ca atare a Uniunii Europene. Sugestive în acest sens sint observațiile a 3-a și a 4-a care subliniau, din nou, că se crea o Antantă regională conform articolului 21 din Pactul S.D.N., Antantă ce-.și va exercita activitatea in cadrul S.D.N. și nu se va substitui în nici un fel S.D.N.-ului; că această Antantă este de la origină rezervată statelor europene, membre ale S.D.N. 39 Ca urmare a modului de formulare a primei întrebări, celelalte trei cereau, cum era și firesc, opiniile guvernelor în legătură cu modul de organizare a uniunii europene, considerată ca un fapt îndeplinit: Are nevoie Uniunea europeană de un mecanism propriu, de un organ reprezentativ? Presupunînd că răspunsul la această întrebare ar fi fost pozitiv, Memo- randumul indica Conferința europeană, compusă din toți reprezentanții statelor participante ca o instituție reprezentativă și responsabilă40; indica, de asemenea, necesitatea existenței unui organ executiv — Comitetul politic — compus din unii membri ai uniunii, comitet care, după adopta- rea programului oficial european, va putea încredința sarcini unor comisii sau comitete specializate 41. Acest mod de organizare, propus in memo- randum, este foarte discutabil, căci copiind forma de organizare a S.D.N. : Adunare, Consiliu, se dădea în fond Comitetului politic posibilitatea de a conduce practic numai prin unele state. Se poate constata deci că și pro- blemele organizatorice puteau ridica probleme de fond, in sensul mai ales 37 Ibidem, p. 53. 38 Ibidem, I, p. 53 — 51; Nccessite d’une pacte d’ordre general atissi ilementaire făt il, pour affirmer le principe de l’union morale europeenne, et consacrer solennellement le fait de la soli- daritfe instituee entre Etats europâens; II, p. 54 — 55 Neccssite d’un mecanisme propre â assurer â l’union europeenne Ies organes indispensables ă l’accomplissement de sa tâclie; III, p. 56 57, Necessite d’arreter d’avance Ies directives essentielles qui devront determiner Ies conceptions generales du Comitâ europeen et le guider dans son travail d’Etude pour l’6laboration du pro- gramme d’organisation europeenne, IV, p. 57 — 59 Opportunile de reserver, soit ă la prochaine Confference europeenne, soit au futur Comite europeen l’etude de toutes question d’application. 38 M. G. F„ op. cit., p. 54. 40 Ibidem, se arată că președenția Conferinței europene va fi anuală și exercitată prin rotație. 41 Ibidem, p. 55. Se arată că lucrărilejacestor specialiști urmau să fie controlate de guverne, care ele erau responsabile de inițiWiWWkCfâCOrOinaîllCa.rO 8 PLANUL BRIAND DE UNIUNE EUROPEANA 931 al funcționării sau nu a principiului egalității depline între statele partici- pante. A treia întrebare asupra căreia guvernele urmau să-și dea avizul era o întrebare cheie, fiind direct legată de programul viitoarei Uniuni: tre- buiau sau nu stabilite dinainte directivele generale ce vor determina direct concepțiile de lucru ale corniietului politic? Și în caz afirmativ, ce tre- buiau să stabilească aceste directive? în această ordine de idei, Memo- randumul stăruia asupra necesității de a subordona problemele economice celor politice 42; asupra concepției că federația europeană trebuie fundată pe ideea uniunii și nu a unității-, asupra organizării economice a Europei, ce se putea realiza sub responsabilitatea politică a guvernelor solidare între ele43. Credem că întreaga concepție a lui Aristide Briand despre uniunea europeană este strîns legată de aceste linii directorii incluse în titlul între- bării a IlI-a. După Briand, progresul pe plan economic al Uniunii Euro- pene era riguros determinat de chestiunea securității. Aceasta, la rindul ei, era intim legată de progresul ce se putea realiza pe calea uniunii poli- tice. Așadar, efortul constructiv, tinzînd să dea Europei o structură orga- nică, trebuia concentrat mai întîi în jurul politicului” 44. Pe plan politic trebuia, așadar, să fie elaborată atît politica economică a Europei, cît și politica vamală a fiecărui stat în parte. ,,O ordine inversă, era convins Briand. nu ar fi fost numai zadarnică, dar ar fi apărut națiunilor mai slabe, ca o ordine, susceptibilă de a le expune fără garanții sau compen- sații, unor riscuri de dominare, ce ar putea rezulta dintr-o dominație indus- trială a statelor puternic organizate” 4S 46. Deci, mai întîi, o cooperare poli- tică a statelor continentului, care, realizînd uniunea pe baza independen- ței și suveranității lor naționale, ar putea apoi extinde, progresiv, asupra întregii Europe garanțiile internaționale stabilite prin Acorduri, pînă a se ajunge chiar la integrarea unei serii dc acorduri particulare într-un sistem mai general48. Apropierea economică a statelor s-ar putea realiza atunci prin responsabilitatea solidară a guvernelor, care ar înfăptui apoi o Piață comună și o politică vamală adecvată acestei piețe. Numai într-un atare stadiu de legături intereuropene, deci într-un cadru durabil de cooperare, s-ar putea pune bazele organizării federale a Europei47. Aceasta era, așa cum am mai arătat, esența planului Briand de Uniune europeană : o fede- rație care putea ajunge la cooperare economică numai după o prealabilă înțelegere politică dintre participanți. Dacă mai ne oprim și asupra celei de-a patra probleme 48, care ridică numai chestiuni practice, direct legate de o realizare cît de embrionară a planului, o facem numai din cauza interesului actual prezentat de unele 42 Ibidem, p. 56. 43 Ibidem. 44 Ibidem. 45 Ibidem. 46 Ibiderh, p. 56. Ibidem, p. 57. Se pune problema d litetul politic trebuie să studieze «8 932 ELIZA CAMPUS 9 propuneri legate de Piața comună europeană. Menționăm de pildă : a) chestiunea unui anumit control politic al trusturilor și cartelurilor indus- triale și implicit stabilirea rolului ce-1 pot juca în Piața comună ; b) scă- derea progresivă a tarifelor vamale; c) coordonarea eforturilor pentru marile lucrări publice, drumuri de mare trafic, canale etc.; d) regle- mentarea circulației intereuropene pe toate căile de comunicație; e) cre- dite pentru regiunile mai puțin dezvoltate ale continentului; f) soluții pentru probleme de muncă, specific europene (emigrare de lucru inter- europeană, accidente de muncă, asigurări sociale etc.); g) largă cooperare a serviciilor de igienă, îndeosebi contra flagelurilor sociale, a bolilor pro- fesionale, a mortalității infantile etc.; h) largă cooperare intelectuală prin universități, academii etc.; relații literare și artistice, centre de cercetare, legături strînse între agențiile de presă etc.; i) cooperare interparlamen- tară de o asemenea natură incit să se poate înfăptui Uniunea interparla- mentară europeană; j) formarea de secții și birouri specializate intereuro- pene etc. etc. Se preconizau, de asemenea diverse și multiple forme de colaborare între Uniunea Europeană și statele din celelalte continente49. Chiar și simpla enumerare a acestor propuneri vădește, sîntem convinși, atît actualitatea cît și vitalitatea ideilor acestui plan, elaborat acum o jumătate de veac *. în timp ce criza economică, cu toate binecunoscutele ei consecințe, se desfășura din plin, Planul Briand conceput, din cauza unor multiple și complexe probleme politice, a avut, evident, și o latură rezultînd nemij- locit din situația, din conjunctura de atunci. De aceea, în finalul Memo- randumului se arăta deschis: „Ceasul nu a fost niciodată mai presant dar și mai propice pentru inaugurarea unei opere constructive în Europa”50. Fraza de încheiere ni se pare și mai sugestivă : „să ne unim pentru a trăi și a prospera; aceasta este stricta necesitate în fața căreia se află de aici înainte națiunile Europei51. Desigur că deviza „să ne unim pentru a trăi și a prospera”, laco- nică, dar de o profundă vigoare și de un puternic patetism corespundea imperativului unei stări de fapt, unui moment cînd imensele greutăți economice impuneau hotărîri ferme. Considerăm, de aceea că data de 15 iulie 1930, indicată guvernelor pentru a răspunde la atare probleme, constituia un termen deosebit de scurt. Aceasta cu atît mai mult cu cît de la enunțarea principiilor în septembrie 1929 și pînă la elaborarea lor, în mai 1930, se putea observa că unele concepții căpătaseră o altă înfăți- șare dacă nu am evoca în acest sens decît ideea subordonării factorului economic celui politic 52. practic, chestiunile de aplicare. 49 Ibidem, p. 57, 58. * 1 mai 1930. 50 Ibidem, p. 58. 61 Ibidem, p. 59. 62 Dimitrie Guști, Problema federației statelor europene, p. 19, Arată că Loucheur cu pri- lejul vizitei sale la București aWUmizațici economice o garanție politică, organizația economică „mi Ira’avIvvarajnT^sfrpn^ftsra”. 10 PLANUL BRIAND DE UNIUNE EUROPEANA 933 în ciuda timpului scurt, ce au avut la dispoziție, statele europene au examinat totuși cu grijă Memorandumul și au trimis răspunsurile53, respectînd, în genere, termenul indicat. De la bun început, se poate constata un unanim acord asupra ideii de a înființa Uniunea pentru a salvgarda pacea, securitatea și bună starea Europei, idei care, incontestabil, au constituit o sursă de inspirație a pla- nului Briand. Dar chiar și în această unanimitate, se pot discerne, cele mai variate nuanțe: mare entuziasm în răspunsurile Cehoslovaciei54 și Albaniei consimțămînt rezervat din partea Românieis6, a Iugos- laviei 57 și a altor state ca și poziții nete pentru apărarea păcii și a securi- tății în Europa, dar nu numai decît prin înființarea Uniunii Europene. Astfel, Marea Britanie exprima întreaga sa simpatie pentru scopul suprem al planului Briand care era pacea 58, dar găsea dificil de a accepta ideea că „înființarea unor instituții internaționale noi și independente ar fi necesară sau dezirabilă” 59. Pe de altă parte, se mai sublinia și faptul că Uniunea Europeană, preconizată de Briand, ar putea să accentueze sau să suscite rivalități între diferitele continente, ceea ce dădea mult de gîndit Angliei, în calitatea sa de membru al British Commonwealth of Nations. Propunea, în consecință, ca toate metodele incluse în memo- randum să fie integrate direct iu mecanismul Societății Națiunilor 80. în pofida acestei atitudini negative, Anglia își exprima interesul pentru discuțiile programate la Geneva, în septembrie 1930, nădăjduind că se vor găsi atunci cele mai bune soluții pentru cooperarea europeană, pe care o saluta călduros. în răspunsul său, Germania ridica de la bun început obiecții de fond în jurul oportunității de a se crea o uniune europeană în cadrul actual al structurii politice, teritoriale și juridice a continentului. „Nici o altă țară, se arăta în răspunsul Republicii de la Weimar, nu simte mai mult ca Ger- mania defectele structurale ale Europei” 61. De aceea, propunea o reformă profundă, îndrăzneață a condițiilor de organizare politică a continentu- lui” 62. Aceleași idei, sub forme mai puțin categorice, erau prezentate de Ungaria și de Bulgaria, care în principiu, își exprimau acordul față de 53 O parte din Răspunsurile guvernelor au fost publicate in 1b. franceză in Doeuments relalifs â (’organisafion d’un rcgime d'union federale europeenne. ..Arhiva pentru Știință și Reformă socială”, nr. 1 3/1930, p. 59 —78; O sinteză a răspunsurilor se află in Bapportsur l< s risullals de l’enquele instituire au sujel de l'organisalion d’un. regime federale curopicn. op. cil., p. 78—91; o sinteză mai scurtă in Arh. M.A.E., France, Sirie S.D.N., dosar Union Europeenne, Găn^ralites IV, Note 6 Aoât/1930, Presidence du Conseil, Sous —Secretariat d’Elat de l’Economie Naționale către Ren6 Massigli, Directeur du Service France de Ia S.D.N; se cere situația tn urma răspunsurilor primite. Este anexată la acest document o Nota din 7 august 1930. in care se face o sinteză a răspunsurilor; V. I. Feraru. op. cit., p. 37—49, se referă la fragmente din răspunsurile guvernelor la Memorandumul francez. 64 Reponse du gouvernement tchăcosloiaque, le 14 Juillet 1930, op. cit., p. G9—71. 55 Reponse du gouvernement albanais, le 16 Juillet 1930, op. cit., p. 71. 08 Riponse du gouvernement roumain, le 8 Juillet 1930, op. cit., p 63—64. 57 Reponse du gouvernement yougoslavie, 21 Juillet 1930, op. cil., p. 77 — 78. 68 Reponse du gouverneinent britanique, le 16 Juillet 1930, op. cit., p. 71—72. 59 Ibdem, p. 72. 80 Ibidem. 81 Reponse du gouvernement allemand, le 11 Juillet 1930, op. cit., p. 64—GG. 82 Ibidem, p. 65; iezi și Bapport, p. 80; in sinteza prescurtată citată. Nota din 7 august de la direcția France, de pe lingă S.DJ<. nu face nici.o aluzie la această poziție net revizionistă a Germaniei. www.dacoromamca.ro 5 c. 2470 934 ELIZA CAMPUS II înființarea Uniunii europene. Nota ungară punea însă acest acord sub obediența ideii că prin instituirea uniunii federale europene vor dispărea toate inegalitățile care, prin consecințele lor practice, constituiau pentru unele state ,, piedici pentru exercitarea suveranității lor” 63. Iar nota bul- gară, sub o aparentă obiectivitate, constata că după război, în Europa,, s-a stabilit, „o profundă dezordine politică și economică, dezbinare, neîn- credere, ca și resentimentele” 64 rezultînd dintr-o atare stare de fapt. Cu unele nuanțe, ideea este reluată în răspunsul Italiei, aparent favorabil planului Briand, răspuns ce includea însă efective critice față de ordinea stabilită în Europa postbelică, la care așa cum se știe, Italia subscrisese. „Ultimele vestigii de discriminare între popoare victorioase și popoare învinse”, se sublinia în notă, trebuie să dispară „astfel incit să poată fi stabilite condiții de egalitate absolută între toate statele” 6S. Comentînd această poziție a Italiei, diplomații francezi, acreditați pe lingă S.D.N., afirmau atunci cu ironie: „guvernul italian, conform jocului său politic, bine cunoscut, manifestă simpatie pentru aceste puncte de vedere (revi- zioniste), făcînd însă deosebite eforturi de a evita ideea că ar admite cumva revizuirea frontierelor” 66. Un alt punct al Memorandumului asupra căruia s-a ajuns la un con- sens a fost acela că Uniunea Europeană nu poate diminua întru nimic Societatea Națiunilor, ea urmînd să fie înființată, în conformitate cu artb colul 21 al Pactului și deci, implicit, sub obediența Societății Națiunilor. Și m această problemă, unanim acceptată, se discern însă în răspun- surile guvernelor poziții care relevă interese efectiv diferite. România, de pildă, era de acord ca Uniunea Europeană să se înființeze în cadrul S.D.N., deoarece numai astfel, federația europeană „se putea sprijini pe o bază precisă și recunoscută de toate statele membre ale S.D.N., adică pe respectul tratatelor, independenței, suveranității, egalității și integrității lor teritoriale” ®7. Italia, dovedind un mare zel pentru protecția S.D.N., pentru înlă- turarea a tot ce i-ar putea slăbi prestigiul sau i-ar periclita universalitatea, arăta că Uniunea Europeană trebuia să se integreze S.D.N.-ului pentru că numai astfel se putea ajunge la o remediere a dispersării forțelor, în sensul atenuării efectelor de fragmentare a Europei, impusă prin stabili- rea noilor frontiere politice și a noilor bariere vamale, rezultînd din tra- tatele de pace ®8. Deci, se putea constata că guvernul fascist de la Roma critica tratatele de pace pe care Italia le semnase, invocînd necesitatea creării unui spațiu economic unitar. Ungaria dorea și ea integrarea Uni- unii europene în S.D.N., sperînd că astfel s-ar putea umple unele lacune ale pactului punîndu-se în aplicare de pildă, articolul 19. S-ar ajunge ast- fel, specifica nota ungară, la revizuirea situației create de tratatele de pace, garantate de statutul forului de la Geneva ®9. 83 Reponse du gouvernement hongrois, le 14 Juillet 1930, op. cit., p. 67—68. 84 Rdponse du gouvernement bulgare, le 19 Juillet 1930, op. cit., p. 73 — 76. 85 Reponse du gouvernement italien, le 4 Juillet 1930, op. cit., p. 59 — 62. 88 Arh. V.A.E., France, Serie S.D.N., Union Europ£enne, dosar G^neralites IV. Note 7 Aoflt 1930, de la Directeur du Service France de la S.D.N. către Sous secretariat de l’Economie Naționale. 87 Reponse du gouvernement roumain, op. cit., p. 63. 88 Răponse du gouvernement italien, op. cit., p. 60. 88 Reponse du gouvernen1^^^^&£^ro 12 PLANUL BRIAND DE UNIUNE EUROPEANA 935 Ne limităm doar la aceste cîteva exemple pentru a dovedi cît de nuanțat era consensul privind armonizarea statutului viitoarei Uniuni Europene cu cel al Societății Națiunilor. Sîntem convinși de aceea, de rela- tivitatea noțiunii de unanimitate, constatată și în jurul ideii de suverani- tate absolută a statelor participante la viitoarea Uniune. Credem că altfel vedeau și înțelegeau problema suveranității marile puteri și altfel, statele mici și mijlocii care din 1919 se puteau afirma, practic, în acest sens în cadrul Societății Națiunilor. Răspunsurile guvernelor ofereau o variată gamă de observații dovedind interesul real al multor state care, în plină criză economică, vedeau o soluție în planul lui Aristide Briand. în această ordine de idei, relevăm poziția celor mai multe state care credeau că numai membrii Societății Națiunilor puteau face parte din Uniunea Europeană, pentru că numai ei erau obligați să respecte efectiv prevederile Pactului. Alții însă, ca Grecia, Bulgaria, Ungaria invocau necesitatea aderării Turciei, care prin semnarea tratatului de pace și prin dezvoltarea ei democrată, dovedea un spirit european 70. Danemarca con- sidera însă imperios necesară colaborarea tuturor 71 statelor iar Țările de jos se situau pe aceeași poziție, pornind de la o idee de largă respirație și anume: Uniunea europeană are la bază o concepție cu totul contrară celei ce determinase cîndva în Europa formarea de uniuni vamale în scopul de a ridica astfel bariere și mai riguroase, adevărate instrumente de luptă contra celora ce nu făceau parte din Uniune 72. în consecință, dată fiind noua concepție, cerea ca toate statele europene, inclusiv Uniunea Sovie- tică, să facă parte. Germania și Italia împărtășeau și ele dorința de a vedea U.R.S.S. aderînd la viitoarea uniune 73, deși ea nu era membră a S.D.N.74 Un alt punct al Memorandumului care a suscitat unele obiecții a fost acela al organizării și al mecanismului de funcționare. Cincisprezece state 75, printre care și România 76 nu au fost de acord cu ideea de a se copia tale-quale mecanismul Societății Națiunilor, considerînd numai Conferința europeană, singura și reprezentativa instituție a Uniunii Euro- pene. Evitarea Comitetului politic denotă evident teama acestor state mici și mijlocii că principiul egalității depline ar fi putut fi încălcat, dacă s-ar fi înfăptuit un Comitet condus doar de anumite state. în schimb, Italia, afișînd concepte larg democratice, propunea înfăptuirea acestui organ, sub rezerva ca absolut toate statele să-și aibă acolo reprezentan- ții 77. în cazul acesta, credem noi, avînd aceeași structură ca și Conferința, el devenea absolut inutil. în sfîrșit, încheiem lista obiecțiilor, stăruind doar asupra aceleia care a stîrnit cele mai largi discuții. Trebuia subordonat factorul economic 70 Rapport, op. cit., p. 83. 71 Ibidem, p. 82. 72 Ibidem, p. 83. 73 Ibidem. 74 în ceea ce privește statele extraeuropene, s-a pus accentul pe ideea că uniunea nu este Îndreptată Împotriva cuiva; că trebuie să se țină seama de legăturile de limbă și cultură, Intre unele țări europene și altele extraeuropene etc. (Rapport, op. cit., p. 82). 75 Austria, Belgia, Cehoslovacia, Danemarca, Estonia, Finlanda, Irlanda, Iugoslavia, Letonia, Luxemburg, Norvegia, Polonia, Portugalia, România, Spania. 76 Reponse du gouvernemcnt roumain, op. cit., p. 63. 77 RC-ponse du gouve^qftfr 2 936 EUZA CAMPUS 13 celui politic, așa cum pleda Aristide Briand în Memorandumul de la 1 mai 1930 ? Discuția controversată asupra acestei probleme, care constituia cheia de boltă a planului Briand, se situa pe fundalul unei unanime dorințe de cooperare continentală, fapt care explica și interesul efectiv suscitat de propunerea franceză, interes concretizat prin numeroasele idei construc- tive, prin numeroase propuneri, incluse în răspunsurile guvernelor. Una dintre cele mai intersante propuneri în această spinoasă ches- tiune este, incontestabil, a României. Evident, ca și alte țări mici și mij- locii, România voia să evite dominarea politică a unei mari puteri în ca- drul Uniunii. De aici, izvora, de altfel și tonul rezervat al notei sale din 8 iulie 1930. Conștient însă de largile posibilități ce s-ar deschide coope- rării, guvernul român arăta însă în răspunsul său că nu contesta valoarea principiului de subordonare în genere a factorului economic celui politic. Dar că totuși, nu este posibil să se tragă automat concluzia că o colabo- rare economică nu s-ar putea organiza fără o prealabilă colaborare poli- tică. Considera, în consecință că o înțelegere politică „foarte suplă ar fi suficientă pentru a permite organizarea unei strînse colaborări econo- mice” 78. în fond, ideea de înțelegere politică „suplă”, propusă de Româ- nia însenina, credem noi, o înțelegere bazată pe marile principii inserate în Pactul S.D.N. principii asupra cărora acordul era unanim. De pe aceas- tă platformă, se putea crea — cum arăta și D. Guști „un paralelism care să absoarbă atît primatul economicului cît și al politicului” 79. O idee, care se apropia într-un anumit fel de cea a României, a fost prezentată de Belgia și de Cehoslovacia care arătau că politicul și economicul nu sînt subordonate unul altuia și că ambele exercită o vizibilă acțiune de inter- dependență” 80, concepție ce, desigur, putea deschide noi perspective cooperării europene. Anglia, Austria, Albania, Elveția 81 și alte state erau convinse că problemele economice constituiau o cale mult mai accesibilă cooperării. Această viziune ducea multe state, în frunte cu Marea Britanie, la concluzia că prin colaborarea economică se va ajunge la un evident progres și în arzătoarea problemă a securității europene 82. în genere, în a doua jumătate a lunii iulie, ca și în august 1930, răspunsurile guvernelor, ca și interesul suscitat de a doua Conferință Europeană, ce urma să aibă loc în septembrie, au produs o puternică efervescență, o largă mișcare de idei în jurul proiectului Briand de Uniune Europeană. Pe plan diplomatic, de asemenea, se putea observa o vie activitate. Unii diplomați francezi dădeau însă o notă prea optimistă relatărilor ce întocmeau în jurul răspunsurilor primite de la guverne, infonnind în- deosebi despre ideile din Memorandum ce întruniseră o unanimă accep- 78 Reponse du gouvcrncment roumain. op. cit., p. 63; în Rapport, op. cil., p. 88, Poziția României nu este expusă clar si nu corespunde Întocmai ideilor din textul răspunsului guvernu lui român. Se arată că pur si simplu România crede că o colaborare economică se poate realiza fără o cooperare politică prealabilă. 79 D. Guști, Problema federației Statelor europcn . p. 20. 80 Rapport, op. cit., p. 88. 81 Ibidem, p. 87. 82 lbidem’p 89 www.dacoromamca.ro 14 PLANUL BRIAND DE UNIUNE EUROPEANA 937 tare83. Totuși, corespondența diplomatică franceză, din august 1930, vădește o evidentă penurie de știri cu adevărat pozitive. Relevăm doar, un caz rar, un raport în care ministrul Franței la Tirana informa asupra marilor speranțe suscitate în cercurile conducătoare de planul Briand: se spera că prin aderarea Albaniei la Uniunea Europeană, ea va putea scăpa de jugul din ce în ce mai apăsător al Italiei fasciste 84. în rest, chiar și țările mici și mijlocii prietene cu Franța aveau, așa cum am mai ară- tat, serioase rezerve. Elveția, de pildă, își exprima îngrijorarea că princi- piul neutralității, care constituia baza politicii sale, ar putea fi diminuat adăugind la reticențele sale și o efectivă temere pentru prestigiul S.D.N.85. Pe de altă parte, în unele state central-europene care răspunsesem, în principiu, favorabil, se publicau și suscitau interes opinii ce se opuneau planului Briand. în această ordine de idei, menționăm un articol, publicat in ziarul vienez „Nene Freie Presse” și semnat de lordul Robert Cecil. Acesta arata că Marea Britanie nu ar putea intra într-o organizație inde- pendentă de S.D.N., care părea și dirijată contra altor continente. Ori, Anglia nu ar putea niciodată să renunțe la prietenia americană și nici să adere la un organism, de unde ar fi exclus restul imperiului britanic 86, susținea omul politic englez. Concomitent, în același articol, existau și nete idei revizioniste, autorul arătînd că mai tîrziu sau mai devreme, „vor trebui aduse ameliorări statu-quo-ului” european postbelic, utilizîndu-se în acest scop articolul 19 din Pactul S.D.N. Comentînd aceste opinii, ca și locul acordat în presă acestui articol, Clauzei, ministrul Franței la Viena, sublinia „interesul manifestat de opinia publică austriacă pentru actuala campanie purtată în favoarea revizuirii tratatelor de pace ca și a unei „revanșe pașnice” a statelor din Europa centrală” 87. Chiar și în Franța, opoziția împotriva planului Briand se manifesta sub diferite forme. Raymond PoincaiA, de pildă, publicase un articol în revista „Illustration” care fusese apoi reprodus și comentat nu numai de ziarele franceze, dar și de unele ziare britanice. Astfel, „Manchester Guardian” arăta că Poincarâ evidenția faptul că „nimeni nu era de acord cu menținerea statu-quo-ului * și cu problema securității; că nimeni nu era de acord cu excluderea statelor care nu erau membre ale S.D.N., cu teza primatului factorului politic asupra celui economic și cu însăși con- cepția utilității înființării unui organism european independent88. Însfîrșiț, ziarul stăruia mai ales asupra opiniei lui Poincard referitoare la primejdia „de a construi un magnific turn Babei în dauna S.D.N.” 89. 83 Arh. M. A. E. France, Serie S.D.N., Union EuropSenne, dosar Generali te, IV, Nota 7 Aoăt 1930, de la Service de la France auprăs de la S.D.N. m Ibidem, rapport /ler Aoftt 1930 de la legation de France en Albanie, semnat Degraud, către Aristide Briand. 85 Ibidem, telegramme /4 Aoflt 1930, de la ambasada Franței la Berna, semnata de Marcilly către Aristide Briand. 88 Ibidem, rapport /10 8 septembrie 1930, de la legația Franței in Austria, semnat Clauzei, către Aristide Briand. 87 Ibidem. * Ceea ce evident era absolut fals, deoarece majoritatea statelor naționale din centrul și sud-estul Europei si multe state neutre se situau ferm pe poziția statu-quo-ului. 88 Arh. AI-A.E., France, S6rie S.D.N. dosar Generalites IV, Telâgramme 280/2 Aoât 1930, de la Ambasada Franței ia Londra către Aristide Briand. Se trimite ,,Revue de Presse”, articolul Le projel de federa/ioî^uro|^en|ij?^iUăL^PojgcQre^i^ynentariile ambasadei. 938 ELIZA CAMPUS 15 în ciuda acestei atmosfere, guvernul francez continua să acționeze cu mult calm, în vederea deschiderii celei de-a doua Conferințe Europene. A stabilit atît procedura de lucru cît și data de 8 septembrie primind în acest sens consimțămîntul tuturor statelor europene, membre ale S.D.N.90 Tot ce dorea Parisul de la această a doua Conferință europeană era obți- nerea unui minimum de acord pe calea deschisă în septembrie 1929. Spera că ,,nu vor fi dificultăți insurmontabile și că toți delegații vor consimți la trimiterea unei declarații comune de principii către Adunarea S.D.N.”9i 92, care urma să aibă loc peste două zile. între timp, deoarece, așa cum am arătat mai sus, existau puncte de vedere cu totul diferite între Marea Britanie și Franța, s-au purtat unele discuții între cele două mari puteri, în scopul ca disensiunile dintre ele să nu apară ca prea virulente în timpul desfășurării Conferinței europene. De aceea, urma ca Arthur Henderson să viziteze Parisul la 3 septembrie și să aranjeze astfel cu Briand punctele litigioase, încît planul Federației Europene să se poată menține „în cadrul unor dezbateri generale care nu ar putea deranja delegația britanică ” 93. în pofida acestor măsuri preventive, Conferința Europeană ", care și-a desfășurat la 8 septembrie lucrările Ia Geneva, a înregistrat din plin controversa franco-britanică. De la bun început, Aristide Briand * a ținut să declare că „nici o clipă nu i-a trecut prin minte ideea de a iniția o organizație care ar putea intra în concurență cu S.D.N.” 94 ci dimpotrivă, a avut permanent con- vingerea că Uniunea europeană nu putea fi realizată decît în cadrul S.D.N. în consecință, a propus Conferinței elaborarea unei declarații de principii, care să exprime simpatia statelor europene pentru ideea Uniunii, decla- rație pe care Adunarea S.D.N. ar putea-o apoi insera în ordinea de zi a celei de-a 11-a sesiuni95. Imediat, Henderson a replicat, opunîndu-se ideii de a se exprima în declarație simpatia Conferinței pentru concepția federației europene căci aceasta ar fi însemnat — susținea el — o judecată definitivă și S.D.N. ar fi fost pusă în fața unui fapt împlinit. Propunea, în consecință, o rezoluție prin care S.D.N. să fie rugată să examineze chestiunea Uniunii Europene, pe larg, nu numai acum ci și în decursul anului 1931. Tot ce se va întreprinde, a încheiat Henderson, „trebuie îndeplinit în intimă legă- tură cu S.D.N. cu mecanismul S.D.N., în sprijinul S.D.N. și de acord cu 90 Ibidem, tâlegramme circulaire 21 Aoât 1930, semnată Alexis Lăger, către toate misiunile diplomatice din Europa. Este anexată o broșură cu toate răspunsurile guvernelor; t616gramme 408/30 AoQt de la legația Franței la București, semnată Hautecloque. Arată că România a acceptat data de 8 septembrie și va fi reprezentată la Geneva prin G. G. Mironescu. 91 Ibidem, Note /li Aoât 1930, de la Quai d’Orsay, intitulată Procedure en vue de la prochain râunion ă Geneve. 92 Ibidem, tâlăgramme 335 ler Septembre 1930 de la ambasada Franței la Londra, semnată Fleuriau către Aristide Briand. 93 Ibidem, Conference terme ă Geneve sur l’organisation d’un regime d-Union fiderale en Europe, le 8 Septembre 1930. * Briand a dat mai întii citire raportului, Documents rclatifs ă l’organisation d’un regime d'union federale europeenne în op. cit., p. 51 — 91. 91 Ibidem. . 95 Ibidem. www.dacoramamca.ro 16 PXjANUL. BRIAND DE UNIUNE EUROPEANA 939 tot ceea ce înseamnă S.D.N.” M. Devenea evident, că Marea Britani© urmărea, în fond, să dea alt conținut planului Briand, păstrîndu-i doar formele exterioare. Dezbaterile au dovedit influența crescîndă a Marii Britanii asupra statelor europene : Procope 96 97 98 99, reprezentantul Finlandei a susținut în întregime opinia Angliei; Curtius 9S, ministrul de Externe al Germaniei a ținut să sublinieze ideea că adunarea S.D.N. nu trebuie pusă în fața unui fapt împlinit. A adăugat totuși că, dacă s-ar accepta ideea, ca termenul de simpatie să fie inclus în rezoluția Conferinței, atunci va trebui cîntărit foarte serios modul de a-1 formula; Venizelos ", repre- zentînd Grecia, a exprimat personala sa simpatie pentru ideea federației, dai* a arătat că trebuie cerut mai întîi avizul S.D.N. „Dacă ni se va spune, că încercînd să organizăm Europa, dezorganizăm lumea, vom abandona ideea noastră” 10°. In caz contrar, propunea, ca și reprezentantul Dane- marcei, ca viitoarea Comisie de studii, aleasă de S.D.N., să fie formată din toate statele europene, căci numai ele puteau rezolva problemele con- tinentului. Alt i delegați s-au situat de asemenea pe poziții apropiate sau similare cu cele ale Marii Britanii. Puțini au fost aceia care au susținut ca în rezoluția ce se va vota să existe sau să se simtă că există o evidentă simpatie pentru planul Briand. în acest sens vom stărui asupra atitudinii luate de G. Motta și de G.G. Mironescu. Astfel, reprezentantul Elveției101 a afirmat răspicat: „dacă vrem ca problema Uniunii europene să fie adusă în fața Adunării, atunci trebuie să ne reafirmăm simpatia manifestată anul trecut” 102 103 și să cerem înscrierea ei pe ordinea de zi a celei de-a 11-a sesiuni a Adunării S.D.N. De asemenea, G. G. Mironescu los, ministrul de Externe a Bomâniei, și-a exprimat acordul cu ideea ca rezoluția să conțină termenul de sim- patie pentru planul Uniunii Europene. Diplomatul român a mers însă mai departe decît Motta stăruind mai ales asupra procedurii: Să punem S.D.N. la curent cu ceea ce se întîmplă și să ne rezervăm dreptul de a or- ganiza uniunea în felul cum ni se va părea că e mai bine. Aceasta, sublinia omul de stat român „este calea normală”, căci este vorba de o largă uni- une regională admisă de Pact, care trebuie liber consimțită și organizată de participanți. S.D.N. ar putea da indicații, „dar noi și numai noi trebuie să organizăm Uniunea” 104. în numele dreptului de a pune în aplicare articolul 21 al Pactului Societății Națiunilor, Eomânia a apărat deci viguros libertatea de acțiune a statelor europene. Evident, poziția Bomâ- niei și a Elveției, susținută puternic de Belgia 105, a adus o notă mai opti- mistă, întrevăzîndu-se oarecum posibilitatea unei reușite a Conferinței europene. La aceasta, a contribuit, în mare măsură și cuvîntul lui Briand care, deși descurajat, a ținut să precizeze că a conceput planul într-un 96 Ibidem. Henderson propunea un Comitet, ales de Adunarea S.D.N. — care sil lucreze la definitivarea problemei. 97 Ibidem. 98 Ibidem. 99 Ibidem. 100 Ibidem. 101 Ibidem. 102 Ibidem. 103 Ibidem. 104 Ibidem. 105 Jhidem- www.dacoromanica.ro 940 EUZA CAMPUS 17 moment cînd „soarta civilizației europene este în grea cumpănă; dacă națiunile europene nu-și dau seama acum de această gravă situație, ele s-ar putea trezi în fața imposibilității de a o mai remedia ” 106. Hymans, delegatul Belgiei, a prezentat imediat un proiect de rezoluție107, favorabil ideilor lui Briand, la care a aderat și Grandi108, delegatul Italiei. Au mai urmat însă discuții contradictorii, curmate dc Zaleski109, delegatul Polo- niei, care a propus ca Briand să citească Conferinței textul rezoluției ce pregătise și numai după aceea să se ia decizii. Toți au fost de acord, așa încît Briand a dat citire proiectului său de rezoluție, care era atît de mo- derat, atit de sobru, încît pînă și Henderson l-a aprobat imediat110. în una- nimitate s-a votat apoi proiectul care a devenit Rezoluția 111 112 adoptată hi 8 septembrie 1930, de reprezentanții statelor europene, membre ale S.D.N. în esență rezoluția stăruia asupra convingerii statelor privind nece- sitatea strînsei colaborări a guvernelor europene în toate domeniile de activitate internațională, în scopul menținerii păcii; unanimitatea lor ,ca această colaborare să aibă loc cu deplinul acord al S.D.N. și cu respectarea principiilor înscrise în pact, ca și decizia de a cere ca problema Uniunii europene să fie inserată pe ordinea de zi a celei de a 11-a sesiuni a Adunării. A doua Conferință europeană s-a încheiat, așadar, sub semnul vo- inței de a colabora a tuturor statelor europene, in ciuda serioaselor pro- bleme litigioase, ce continuau să persiste. Procedura și-a urmat apoi cursul. Rezoluția a fost primită și difu- zată de Nicolae Titulescu, în calitatea sa de președinte a celei de-a 11-a sesiuni a Adunăriiu-, fiind apoi inserată în ordinea de zi a sesiunii. La 14 septembrie, Briand a putut astfel înfățișa Adunării proiectul de Uniune ca și Rezoluția celei de-a doua Conferințe europene. Dezbaterile Adunării au fost, în genere, favorabile atit Proiectului cit și Rezoluției. Au fost ascultate cu interes, de pildă, intervenții ca cele ale Iugoslaviei și Greciei, care au scos iu relief, odată în plus, voința state- lor europene de a-și organiza, ele singure, cooperarea. Marincoi ic 113 a susținut că întreaga organizare a Uniunii trebuie realizată numai de sta- tele europene și că la Comitetul de studiu, ce va fi numit de Adunare, trebuie să participe numai state europene. Politis 114, de asemenea, expri- mînd încrederea sa deplină în succesul planului Briand, a ținut să sublini- eze că aplicarea lui se va realiza progresiv atit în domeniul economic cit și în cele administrativ și politic. Reprezentanții multor state extraeuro- 106 Ibidem. 107 Ibidem. 108 Ibid m. 109 Ibidem. 110 Ibidem. 111 I! ‘dem, Ilcsoltilion adoplce par Ies rcprcscnlanls de. fctals europfens, membres dc la S.D.N., Geneve, le 8 septembre 1930. 112 Ibidem, Note /li Septembre 1930/ dc la Societe des Nations, semnată N. Titulescu, către Aristide Briand, Ildtcl des Bcrgnes. Geneve. Arată că prin Jurnalul Adunării, Rezoluția va fi dată publicității și deci va fi difuzată tuturor membrilor Adunării. 113 Ibidem, ttlcgrammes nr. 38, 39, 40, 41, 42 15 Septembrie 1930, dc la direcția serviciu- lui Franța, pe lingă S.D.N. către Externe, Paris, privind discuțiile din Adunare despre Federația Europeana. 114 Ibid m. www.dacoromanica.ro 18 PLANUL BRIAND DE UNIUNE EUROPEANA 941 pene ca Japonia și Uruguay au fost de acord, fără rezerve, cu Proiectul prezentat de Briand. Altele, ca Irlanda și Australia, deși au sprijinit tezele lui Henderson, au fost de acord, ca și Marea Britanie, cu Rezoluția din 8 septembrie. Cancelarul Austriei Schober115 * ca și contele Appony au ținut să adauge că înfăptuirea unor acorduri regionale mai mici ar tre- bui realizată înainte de a se trece spre o largă cooperare europeană. Repre- zentantul Ungariei a mai dat însă intervenției sale și o notă efectiv revi- zionistă, fiind de părere că o colaborare se va realiza defectuos într-o Europă ,,unde există germenii unei maladii, pe care numai revizuirea tratatelor o poate înlătura” 11G. în ciuda acestor poziții negative, lucrările Adunării s-au desfășurat într-un spirit constructiv. Aceasta, cu aîtt mai mult, cu cît între Briand și Henderson s-a produs o înțelegere privind textul Rezoluției ce trebuia supusă spre vot Adunării S.D.N.117. în primul rînd, se putea constata, așa cum reiese din documente că se produsese o unanimitate de voturi în junii Rezoluției Conferinței europene din 8 septembrie 1930, astfel încît Adunarea a proclamat-o ca pe un document al său 118. în consecință, statele europene membre ale S.D.N. au fost invitate să alcătuiască, avînd și concursul secretariatului S.D.N., o Comisie de Studii, destinată să con- tinue opera începută și să prezinte rezultatele activității la viitoarea se- siune a Adunării119. La 17 septembrie 1930, Adunarea a adoptat apoi în unanimitate Rezoluția cu privire la Uniunea federală europeană 12°, iar la 23 septembrie a fost convocată de secretariatul S.D.N., pentru o primă ședință, Comisia de studii pentru Uniunea Europeană. Faptul că Aristide Briand a fost ales președinte și Sir Eric Drummond secretar121 dovedea că anumite asperități anglo-franceze se mai neteziseră, deschizîndu-se astfel mai larg drumul spre o posibilă conlucrare. Ecoul stîrnit de hotărîrea Societății Națiunilor, faptul că ideea fe- derației europene începuse să ia oarecum forme incipiente, a stîrnit interes, îndeosebi în Statele Unite. Aceasta și din cauza insistentei sublinieri că Uniunea nu era îndreptată contra cuiva și deci nici împotriva S.U.A., și din cauză că ideea organizării federale a Europei nu putea să nu fie privită decît cu simpatie de opinia publică americană122. în acest timp, un interes deosebit stîrneau la Paris, ca și în alte capi- tale, informațiile referitoare la poziția statelor europene care nu erau 115 Ibidem. 114 Ibidem. 117 Ibidem, telegrammes 48, 49, 50/16 Septembrie 1930, de la Geneva, semnate Massigli, către Externe, Paris; telegramme 43 16 Septembrie 1930, de la Geneva semnată Massigli, către Externe, Paris, conține textul proiectului de Rezoluție, ce va fi prezentat Adunării S.D.N. 118 Ibidem. 110 Ibidem. 120 Ibidem, Uesolution sur l'Union Federale Europeenne, nr. officiel A. 52/18 sept. 1930. OnzUme session ordinaire de l'Assemblăe de la Sociătă des Nations. Proiectul de rezoluție a fost prezentat, marți, 16 septembrie 1930 de 45 delegații de state europene și extraeuropene. 121 Ibidem, telt-grammes, 93, 94/23 Septembre 1930, de la Geneva, semnate Massigli, către Externe, Paris. 128 Ibidem, tălâgrammes 465/13 septembre 1930 și 471 14 septembre 1930 de la ambasada Franței la Washington, semnate Jnles Henri arată că ziarul „Christian Science Monitor” ca și alte ziare fac paralele Intre Federația Americană din 1776 și cea Europeană propusă de Briand, alte ziare se ocupă de opiniile diferite ale lui Briand și țlenderson, cu privire la Uniunea Euro- peană. www.dacoromamca.ro 942 EL.IZA CAMPUS 19 membre ale S.D.N". — Turcia și U.R.S.S. Faptul că cele două state se întruniseră pentru a discuta ce atitudine vor lua, dacă vor fi invitate să participe la Comisia de Studii; faptul că Turcia părea gata să accepte dacă va căpăta un loc cu caracter deliberativ 123, dădea mari speranțe celor ce voiau o realizare efectivă a Uniunii. Și atitudinea statelor nordice, care continuau să fie favorabile Uniunii, constituia o chezășie că unele state mici, ca Suedia124 și Norvegia, vor susține practic organizarea federală a Europei. Aceasta, mai ales pen- tru că — așa cum afirma cunoscutul om politic norvegian Hambro — micile state au o mentalitate cu mult mai internațională decît cele mari. Ele, ca mai slabe, doresc să fie protejate efectiv de legile internaționale și de aceea, sînt mult mai calificate să susțină în ansamblul lor interesele umanității” 125 126. Alte state mici, ca Austria, își arătau în continuare interesul pentru realizarea Uniunii Europene deoarece, așa cum declara cancelarul Schober, „Austria fusese brusc despărțită de vechile ei debușeuri și aștepta deci de la reconstrucția Europei remediul răului de care suferea” lu}. în schimb, contele Bethlen își afirma concomitent marea sa încredere în realizarea unei înțelegeri austroungară 127, ceea ce denota o subapreciere deschisă Uniunii Europene, ca atare. în lunile următoare, spiritul Adunării S.D.N. spiritul celei de-a doua Conferințe europene continuau să anime nenumărate sectoare de activitate. Elocventă în acest sens, este de pildă, o scrisoare adresată de ministrul francez pentru probleme aeronautice lui Aristide Briand128 * *. îi trimitea anexat și un proiect privind constituirea unui orga- nism central aerian, în vederea realizării practice a Federației europene. De asemenea exprima opinia specialiștilor, ca nicăieri, ca în aeronautica comercială, unde concentrarea și raționalizarea se impuneau în mod abso- lut, colaborarea internațională nu se putea realiza în mod mai fericit; căci, nicăieri ea „nu este mai naturală, mai mult așteptată și mai ușor realizabilă”128. De altfel, se arăta în continuare în document, Comisia de Cooperarea aeronauticii civile, întrunită la Geneva între 4—6 septem- brie 1930, se și preocupase îndelung și practic de unificarea aeriană, ca și de reglementarea legiferată destinată aviației comerciale 13°. Existau, de asemenea, preocupări nu numai pentru aviație ci și pentru rezolvarea pe plan european a regimului poștal, aerian, sanitar și vamal, luîndu-se ca 123 Ibidem, tălegramme 472 26 sept. 1930, de la legația Franței la Moscova, semnată Jean Herbette. 121 Ibidem, Rapport /27 septembre 1930, de la Legația Franței la Stockholm. către Aristide Briand. Relatează o discuție cu Ekman, președintele Consiliului de miniștri. 126 Ibidem, Rapport 11 4 octobrc 1930 de la legația Franței in Norvegia, semnat du Chaffault. Arată că Hambro a adăugat că „delegații micilor state Încep să dovedească mai multă independență și nu mai sint atit de separați, la ideea că ar putea froasa puterile mai mari”. 128 Ibidem, Rapport 12 22 septembrie 1930, de la legația Franței tn Austria, semnat Clauzei. Se referă la declarațiile făcute de cancelarul Schober la reîntoarcerea sa de la sesiunea S D.N. Schober a mai adăugat că aderarea Austriei la Uniunea Europeană se datora și poziției geografice și grijei de un eventual bloc agrar româno-iugoslav. 127 Ibidem, Declarațiile făcute ziarului vienez „Neue Freic Presse” de contele Bethlen. 128 Ibidem, Ministere de l’Air. Cabinet militaire, Le Ministre de l’Air. ă M. le Ministre des Affaires Etrangăres, le 8 decembre 1930, cu mențiunea „secret”. 128 Ibidem. 180 ibidem. www.dacoromanica.ro 20 PLANUL BRIAND DE UNIUNE EUROPEANA 943 model organizarea în aceste domenii din Statele Unite131. Concomitent se făceau studii privind colaborarea intelectuală prin cooperarea dintre specialiști, dintre universități și academiile europene132. în același timp, Comisia de studiu pentru Uniunea Europeană, institu- ită de a Xl-a sesiune a Adunării, lucra intens în vederea celei de-a doua reu- niuni, ce urma să-și desfășoare lucrările între 16—21 ianuarie 1931 133. Se poate, așadar afirma că la sfîrșitul anului 1930, existau premise pentru fundarea unei Uniuni Europene. Dar tot la sfîrșitul aceluiași an, apăreau sub forme din ce în ce mai virulente, concepții retrograde cu totul opuse Uniunii Europene. Astfel, în decembrie 1930, „Deutsche Arbeit”, organul Asociației Pangermane pentru străinătate, publica un articol conținînd o puternică opoziție atît pentru planul Briand cît și pentru ideile paneuropene ale contelui Koudenhove-Kalergi134. Pornind de la ideea că Europa este o unitate or- ganică, o sinteză dintre individualism și universalism, autorul arăta că atît Pacea de la Versailles cît și cei zece ani postbelici au dus individualis- mul național spre cele mai înalte culmi iar Europa a fost îmbucătățită în mod mecanic. Aceasta, deoarece Pacea de la Versailles punînd în valoare, intr-o manieră cu totul artificială, națiuni și mici popoare, a provocat o descompunere forțată a Europei în state mijlocii și mici, ce au fost decupate fără să se țină seama de conexiunile vii, fie etnice, fie econo- mice” 135. în consecință, trebuia să se încheie cu „politica tratatelor de pace”, care strîngînd în chingi țările, împingea națiunile spre izolare; iar dreptul popoarelor la autodeterminare, continua autorul, nu era altceva decît o consecință a liberalismului național privind egalitatea dintre state, „concepție atomistă”, opusă fundamental structurii organice a Europei136. în consecință, anacronicul, reacționarul articol, care punea în circulație încă în 1930, concepțiile naziste, pleda pentru atașarea Austriei la Ger- mania. Aceasta pentru a realiza ideea comunității etnice germane și deci și primul pas spre o adevărată unitate europeană 137 *. 131 Ibidem, se insista asupra opiniilor in acest sens ale lui Emile Borel și ale Senatorului belgian Louis de Brouckere. 133 Ibidem, Scrisoare 9 decembrie 1930 de la ministre de l’Instruction Publique et des Beaux—Arts către Aristide Briand. 133 Resumâ mensuel des travaux de la S.D.N. voi. X, Nr. 9, sept. 1930, a Xl-a sesiune a Adunării S.D.N., 10 sept., 4 oct. 1930, Doc. 76, L’union Europeenne. Comisia cuprindea cite un membru titular și eventual un membru supleant pentru fiecare stat. La a doua reuniune din ian. 1931, au participat 27 state europene. România a fost reprezentată prin G. G. Mironescu. De notat este și faptul că in urma acestei sesiuni, a fost invitată să participe și L'.R.S.S., care a răs- puns in mod pozitiv (Reponse du gouvernement SoviGtique, la 6 fevrier 1931, în RGsumă mensuel etc. voi. XI, 2. II, 1931, p. 62. 134 Ibidem. Note lrr Bc 29 Decembre 1930 de la Services des ceuvres franfaises ă l’Etran- gcr. Section des Attachfs militaires, despre articolul publicat de Camilo Morocutti in „Deutsche Arbeit”, decembre 1930 (Articolul este un extras din lucrarea La Question du rattachement de l’Autriche et son importance culturelle, politique et iconomique, Braumuller, Vienne, Leipzig, 1930, publicată sub direcția lui Kleinvvachter și von Palier de un grup de autori: Bauer (fost cancelar al Austriei), M. Loebe, (președinte al Reichstagului), Prof. Ilaushofer, Karl von Loesch și prințul de Rohan. 135 Ibidem. 133 Ibidem. Ideile reacționare ale autorului continuă, arătind că Europa are nevoie de o structură sintetică, idee de care poporul german este convins, căci el a trebuit să sufere pe pro- priul său trup exercitarea metodelor de amputare, de mutilare, de disociere a populației Încer- cuite, metode de asimilare, de strangulare și de imbucătățire economică. 137 Ibidem. , . www.dacoromanica.ro 941 ELIZA CAMPUS 21 Revizionismul, așadar, se organiza din ce în ce mai mult îmbrăcînd formele cele mai variate. Se poate afirma astfel că el a constituit unul, dintre principalii factori care au împiedicat înfăptuirea uniunii europene chiar și sub modesta formă a cooperării economice, acceptată în unanimi- tate de statele europene. Desigur, că împrejurările complexe, întreaga conjunctură a anilor 1931—1932 nu au fost, de asemenea favorabile reali- zării, măcar parțiale, a planului lui Aristide Briand, iar moartea acestui dinamic om politic a contribuit, incontestabil, la abandonarea proiectului de Uniune Europeană. Despre Uniunea Europeană și, mai ales, despre Aristide Briand s-a scris și se va mai scrie mult, așa încît nu ne propunem nici o clipă să încheiem acest studiu, cu o investigație critică în acest sens. Ținem totuși să schițăm măcar unele puncte de vedere, unele opinii contraversate ce s-au formulat în jurul acestui plan pentru a-i dovedi, o dată în plus, importanța. Dacă ne referim la mărturiile oamenilor politici din acea epocă, atunci, incontestabil, modul cum Nicolae Titulescu a examinat și apoi a apreciat acest plan ni se pare deosebit de obiectiv. Cu prilejul unei con- ferințe ținute la 19 noiembrie 1930, la Universitatea din Cambridge138, Titulescu a arătat că ideile lui Briand despre Uniunea europeană au fost așa de desfigurate, așa de maltratate, fie din neștiință, fie din rea voință, încît un sentiment de justiție (îl) obliga să le pună sub adevărata lor lu- mină 139. în primul rind, Titulescu a pus accentul pe ideea că Uniunea Europeană urmărea ca obiectiv imediat rezolvarea crizei economice 14°, că nu s-a pus niciodată „problema ca Europa să fie contopită într-un singur stat”, asemenea Statelor Unite aleAmericii; că era pur și simplu vorba de o înțelegere regională a statelor europene, conform articolului 21 din Pactul S.D.N.; că Uniunea europeană nu era îndreptată contra Ma- rii Britanii sau a Statelor Unite sau a altor state din moment ce ea chema aceste state la colaborare *. în sfîrșit, a mai arătat Titulescu, s-a spus că Uniunea Europeană ar fi îndreptată împotriva Societății Națiunilor. Ori, a continuat el, Uniunea Europeană, concepută de Briand, „nu are nici o putere de decizie în chestiunile care sînt de competența Societății Nați- unilor. Și care chestiune nu este de competența S.D.N. cind ea are dreptul să cunoască tot ce afectează pacea lumii?”141 * în consecință, conchidea marele diplomat, „din punct de vedere al prezentului, Uniunea Ettro- 188 Progresul ideii de pace tn Nicolae Titulescu. Documente diplomatice. Conferință ținută la 19 noiembrie 1930 la Universitatea din Cambridge, p. 337—355; Jacques de Launay, Titu- lescu et TEurope, Editions Byblos, P.G.V.S., — Nyon (Suisse) et J. de Launay, 1976, p. 76 87 autorul bizuindu-se pe documente din arhiva personală redă fragmente din opniile lui Titulescu despre Uniunea Europeană. 138 Programul ideii de pace, op. cit., p. 352, 353. 140 Astfel, s-a putut, arăta Titulescu, ca atit contele Appony, cit și cancelarul Schobcr, ale căror concepții politice difereau de cele ale lui Briand, au hotărlt să coopereze pe plan economic (op. cit., p. 353). * Este vorba de colaborarea cu Marea Britanic, ca stat european, căci, Titulescu adăuga cu ironie: „curios complotist mai e și domnul Briand! El invită pe victima lui, pe domnul Henderson, să fabrice cu el bomba destinată a-1 ucide” (op. cit., p. 353). 181 Ibidem, p. 353. , . www.dacoromamca.ro 22 PLANUL BRIAND DE UNIUNE EUROPEANA 945 peană astfel definită, este singură soluție pentru a menține pacea între popoare. Din punctul de vedere al viitorului, ea poate, dacă ne punem cinstit in slujba ei, să constituie germenii unei vieți internaționale noi și atît de binefăcătoare, încît mintea noastră actuală,,produs al luptei și mai ales al suferinței, nu o poate cuprinde încă” 142. în subsidiar, dar în strînsă corelație cu această concepție de viitor a lui Titulescu, adăugăm și punctul de vedere al lui Nicolae Petrescu Comnen. în 1946, fostul minis- tru de Externe al .României considera soluția federalistă ca singura ce putea oferi infinit mai multe garanții decît alianțele, propunînd, ca prim pas, în acest scop, federaț iile regionale143. Eeferindu-ne însă în continuare, la opiniile unor martori oculari, se cuvine să ne oprim și la cele împărtășite de Jean și Nicolas Politis, miniș- trii Greciei la Berlin și Paris, care credeau, spre deosebire de ceea ce afirmaseră la Adunarea S.D.N. că prin planul său, Briand urmărea să construiască și un baraj împotriva revizuirii tratatelor de la Versailles dar și un baraj împotriva comunismului sovietic144. Concomitent, Dimitri Caclamanos, ministrul Greciei la Londra, arăta că guvernul britanic considera Proiectul Briand ca „ridicul” și în același timp, un instrument politic rival S.D.N.-ului 145. Pe de altă parte, subtilul diplomat, care a fost Nicolas Politis, mai scotea la iveală și un alt punct de vedere și anume : niciodată Franța nu avusese, sublinia el, o situație economică mai bună, socotind de aceea, ca în acest moment, ea putea domina efectiv Europa 146. în același timp, ca și alți reprezentanți ai țărilor mici, ambii frați Politis nu aveau nici o incredere în ajutorul promis statelor mai mici și mai slabe de unele prevederi ale Memorandumului. Dimpotrivă, ei întrevedeau în aceste articole ale documentului „intenția marilor puteri de a împinge cu forța aceste state spre agricultură, pentru ca ele să devină astfel cele mai bune consumatoare ale industriei marilor puteri” 147. în aceeași perioadă, G. G. Mironescu, ministrul de Externe al României se temea mai mult de faptul că Briand pusese problem i subordonării factorului economic celui politic schimbînd propunerea de regim federal pe bază economică ce făcuse în septembrie 1929, la Geneva 148. Reiese chiar numai din aceste cîteva opinii ale unor oameni politici, reprezentind, mai ales țări mici, o imagine oarecum controversată despre proiectul Briand. în ceea ce ne privește, considerăm, că Nicolae Titulescu s-a apropiat cel mai mult de realitate, mai ales în considerentele sale gene- ralizatoare, privind necesitatea imediată de a rezolva criza prin coperarea economică a tuturor statelor continentului cît și prin ideea că uniunea eu- 143 Ibidem, p. 351. 143 N. P. Comnene, Anarchie, diclalitre ou Organisation Internationale. Perret-Gentil, ■Geneve 1946, p. 67 și 101 — 110 (capitolul L’organisation des federations regionales). 144 Dinii trie Kitsikis, La Grece et le Projet Briand d’Union Ettropeenne, ,,Revue d’Histoirc moderne et contemporaine”, tome XII, Juilet-septembre 1965, p. 207 —210. Autorul se bizuie pe documente diplomatice inedite din Arhivele grecești. 145 Ibidem, p. 210. 146 Ibidem, p. 215, 216. 147 Ibidem, p. 217. 143 Arh. M.A.E., fond Mica înțelegere, dosar 17. telegramă din 26 iunie 1930, semnată G. G. Mironescu, către Externe, București. Arată schimbul de păreri ce a avut fn acest sens, cu miniștrii de Externe ai rn 946 ELIZA CAMPUS 23 ropeană, în sensul ei teoretic cel mai generos, ar putea cîndva constitui germenii unei viitoare și fericite organizări a Europei. Istoriografia, așa cum am arătat mai sus, a consacrat unele aprecieri, unele lucrări atît lui Briand cît și planului său de Uniune Europeană. Dintre cei ce s-au ocupat, îndeosebi, de Aristide Briand Georges Suarez149 150 * 152 153 154 155 * 157 îl consideră ca pe omul care încă din 1921 optase pentru recon- cilierea cu Germania 15°, idee majoră fără de care nu se putea concepe nici reorganizarea Europei și nici statornicirea păcii. Ferdinand Siebert181 se așează pe o poziție oarecum similară, văzînd în apropierea franco-ger- mană, cheia de boltă a securității europene. Eobert de Traz merge și mai departe, susținînd că Briand a urmărit toată viața sa să realizeze „visul unei fraternități umane” 182. în orice caz faptele vădesc că Briand a căutat permanent să găsească, indiferent de motivele ce l-au determinat, un mo- dus vivendi cu Germania, fapt accentuat de mulți istorici, dintre care ne limităm de a cita pe Jean-Baptiste Duroselle183 sau pe unii istorici din etapa interbelică ca Georg Bernhard 184 sau Rudolf Olden188, care aștep- tau mult de la prietenia Briand-Stresemann. în ceea ce ne privește, sîntem convinși că planul Briand de Uniune Europeană a izvorît și de la ideea unei satisfăcătoare reconcilieri cu Germania, care trebuia să reintre astfel pe deplin în circuitul arenei politice a continentului. De aceea, în ciuda faptului că, așa cum arată Edgard Milhaud, Briand urmărea „un grand dessein”, adică un mare plan de renovare integrală a Europei188, el s-a ferit să prezinte Uniunea Europeană în cadrul unei carte bine articulate, limitîndu-se doar la jaloane de orientare generală. Aceasta, tocmai pen- tru a împiedica marile obiecții, mai ales ale Germaniei și Marii Britanii, în pofida acestei evidente precauții, planul a eșuat, chiar din momentul, susține Milhaud, cînd sub auspiciile S.D.N. s-a format Comisia de studii pentru Uniunea Europeană; căci, arată el, Briand era convins că nu prin mijloace tehnice de acest fel se putea ajunge la o renovare integrală a organizării Europei187. 149 Georges Suarez, Briand. I. Le Beuolte circonspect, Paris, Pion, 1938; voi. II, J> Faiseur du calme, Pion, Paris, 1938, voi. III, Briand. Le Pilote dans la tourmente, Pion, Paris, 1939; voi. IV. Briand. Le Pilote dans la tourmente, Pion, Paris, 1941; voi. V, Briand, L’artisan de la Paix. Pion, Paris, 1941. 150 Georges Suarez. Briand, ool. V, capitolul VI este consacrat politicii de conciliere pentru care optase Briand în 1921. 161 Ferdinand Siebert, Aristide Briand (1862—1932) Eugen Reutsch Verlag. Erlenbach- Ziirich und Stuttgart, 1973. 152 Robert de Traz, De l’alliance des rois ă la Legile des peuples, Grasset, Paris, 1936, p, 255 ; ca un visător și un mare talent oratoric este văzut Briand și de Fritz Klein, 13 Alănner regiern Europa, Hanscatischc Verlagsanstalt, Hamburg, Berlin, Leipzig, 1930, p. 55, 56 ; Wil- liam Martin, Les hommes d’Etat pendant la guerre, Editions des Horizons de France, Paris, 1929, p. 204—221, susține că talentul oratoric excepțional al lui Briand, reprezintă de fapt marile calități ale poporului său : bun simț, echilibru și moderație (p. 221). 153 Jean Baptiste Duroselle, Ăa France et l’Europe, in L’Europe du XIX et du XX* siecles, Marzorati, Milan, 1964, voi, II, p, 962, 963, 964. 154 Georg Bernhard, Die Deutsche Tragădie, Der Selbstmord einer Bepublik, Orbis-Verlag, Prag, 1933, p, 238—239 ș.a. 155 Rudolf Olden, Stresemann, Gallimard, Paris, 1932, p. 176 ș.a. 158 Edgard Milhaud, La France aoait raison, securile collectioe, Editions de la Baconnie e Neuchatel, Suisse, 1945, p. 183. 157 Edgard Mihaud, op. anina rn ■24 PLANUL BRIAND DE UNIUNE EUROPEANA 947 în genere, acești istorici, ca și mulți alții încă, apreciază în mod pozitiv planul Briand de Uniune Europeană, considerîndu-1, în ciuda eșecului său, ca pe o inițiativă istorică de largă respirație, efectiv utilă Europei. Alți istorici însă, ca David Thomson158, reduc atît concepția, cît și dimensiunile reale ale planului, considerîndu-1 doar sub aspectul unei forme multilaterale de acord regional. Unii, ca Sally Marks 159, îl dimi- nniază pînă la dimensiunea unei iluzii și anume aceea de a substitui vechii structuri a păcii o nouă structură, tocmai în momentul cînd naziștii cîș- tigau o mare victorie electorală *, tocmai în momentul cînd dezagregarea ordinei postbelice a Europei, susține autoarea, nu mai putea fi oprită. Pentru Altiero Spinelli, planul Briand nu înseamnă decît proiectul confuz al unei Ligi a națiunilor mai mici, unde, crede autorul, spre deosebire de S.D.N., statele își puteau păstra toate puterile suverane160. Ni se pare că a simplifica astfel planul Briand de Uniune Europeană înseamnă a nu te fi aplecat cu rigoare științifică asupra documentelor referitoare la această interesantă tentativă de federalizare a Europei. .Reiese din această foarte sumară schiță, că istoricii au privit tenta- tiva de federalizare a Europei, de acum o jumătate de veac și cu simpatie și cu scepticism și cu evidentă subapreciere. Desigur, eșecul planului Briand poate fi explicat prin opoziția Marii Britanii care neavînd încredere nici în capacitatea S.D.N.lel, voia să-1 integreze în sistemul S.D.N., tocmai pentru a-1 înlătura. Eșecul poate fi explicat și printr-o puternică opoziție a Germaniei, care respingea planul Briand deoarece integrarea într-o astfel de comunitate europeană îi leza grav interesele ce avea pentru statele din centrul și sud-estul continentu- lui din așa numita „Zwischeneuropa” 162. Eșecul poate fi explicat și prin rezervele micilor state, chiar a celor aliate cu Franța, care se temeau că-și pot pierde suveranitatea națională 163. Eșecul poate fi explicat și prin faptul, susțin unii istorici164 că însăși structura S.D.N. împiedica organi- zarea unității europene. Iar alții, de autoritatea lui Jean-Baptiste Duro- * * * * * * * * * * 182 183 184 * * 188 David Thomson, World Hislory from 1914 to 196S, Oxford Univcrsity Press. London, O.xford, New York, 1976, p. 73. 159 Sally Marks, The Illusion of Pcace, St, Martins' Press, New York, 1976, p. 106—107. * La 1 l septembrie 1930, naziștii au ciștigat 107 locuri in Reichstag. 1,0 Altiero Spinelli, The Grouth of thc European Movement sinee World IVar II in European Inlegration, edited by C, Grove Haincs, The .Johns Ilopkins Press Baltimorc 1957, p. 38. Autorul este secretarul general al European federalist inovemcnt. Lucrarea reprezintă contribuțiile la o conferință (inulă in 1956 la Johns Hopkins Univcrsity. 1,1 Reinhard Meyers, Das Ende des Systems von Locarno, Die Remililarisieurung des Rheinlandes in Britischer Sicht, Editions du CNRS, Paris, 1976, p. 299—334. 182 Hans ITeekcr, Die Tal und ihr Osteuropa Bild, 1909—1930, Vcriag, Wisscnsehaft und Politik, Koln, 1974, p. 170; Giinthcr Stokl, Die Kleinc Viilker und die Geschichte, Vor- trag auf dom Deutsehen Ilistorykertag in K61n, am 2 Apr. 1970, p. 35—38. Citează In acest sens tezele anexioniste expuse de Gisclhel Wirsing in luerarea sa „Zwischeneuropa” Înainte de instaurarea nazismului. 183 Edouard Driault, La Queslion d’Oricnt 1918—1937, Felix Alean, Paris, 1938, p. 166. 184 Rolf Hellmut Foerstor, Europa, Geschichte einer polilischen Idee, Nymphcnburger Verlagshandlung, 1967, p. 383; J. A. Thompson, The League of Nations Union and Promotion of the League Idea in Great Britain, „The Australian Journal of Polities and Ilistory”, voi. XVIII tir. 1/April 1972, p. 61. Se referă lujMMUca ce constituia S.D.N. pentru securitatea colectivă. 948 ELIZA CAMPUS 25 selle165, susțin că în timpul crizei, Europa „atomizată” prin tratatele de pace, se găsea într-o stare de atare slăbiciune, încît tocmai această „carență” a continentului a îngăduit întreaga acțiune de forță a lui Hitler. Și ca o consecință logică, într-o atare situație, bineînțeles că Uniunea Eu- ropeană nu putea fi realizată. Toate aceste argumente, ca și multe altele cu caracter similar, că- desc, sîntem încredințați că din punct de vedere obiectiv și subiectiv, nu fuseseră încă create acele condiții istorice care ar fi permis înfăptuirea unei uniuni federative europene. Concepția federativă ca atare continuă însă să trăiască și să se dez- volte 166, fapt care vădește din nou neîndoielnica valoare a multora dintre ideile proiectului Briand de Uniune Europeană. LE PLAN BRIAND D'UNION EUROPEEXNE (1929-1930) RI1SUM6 La vitalite de la conception federative a determini, sans conteste, Aristide Briand â proposer le plan d’Union europeenne, plan qui, selon sa conception, pouvait conduire ă une amElioration rapide des effets de la crise Economique mondiale. Les multiples motifs de l’apparition de ce plan etaient relies, certes, aux interets majeurs de la France qui desirait, en tout premier lieu, maintenir l’ordre territorial et politique d’apres- guerre. Briand esperait que par l’adbesion — notamment de l’Allemagne— â ce plan, l’on pouvait approfondir effectivement l’entente franco-alle- mande, commencee ă Locarno, sans laquelle on ne pouvait concevoir une pacification rEelle de l’Europe. En second lieu, il espErait pouvoir aboutir de la sorte â une attEnuation et meme ă une liquidation de 1'activitE re- visionniste des Etats vaincus, activitE encouragee indirectement par la Graude-Bretagne et l’Italie. Dans le meme temps, la France esperait que par la rEalisation de cette union son prestige sera rebaussEe, et qu’elle pourra ainsi exercer son influence politique, economique et culturelle sur- tont sur les Etats petits et moyens. S’appuyant sur des documents des archives du ministere des Affaires Etrangeres de France, l'auteur examiue la conjoncture politique dans laquelle s’est fait jour le plan Briand. 11 etudie ensuite les documents fon- damentaux, soulignant aussi bien la teneur du Memorandum Briand que les reponses donnEes par les gouvernements europeens, membres de la Societe des Nations. Analysant ces rEpouses, l’auteur releve 1’unauimitE qu’ont rEuni notamment 1’idEe de la coopEration Economique et celle du respect absolu de la souverainetE naționale des Etats. Dans le meme temps, il met en Evidence les divers intErets qui sont ressortis des rEponses des gouvernements, interets qui caractEriseront aussi les dEbats de la * 188 1,8 Jean-Baptistc Duroseile, L’idee de l’Europe, Denoel, Paris, 1965, p. 293, 294. 188 Juliusz Bardach et Hubcrt Izdcbski, L’Etat federale el le principe federatif en histoire. Rapport, XVe Congres Internationale des Sciences historiques, București, august 1980, Rap- ports, Edit. Academiei, R.S.R., București, 1980, tome I, p.,237—280. www.dacoromamca.ro 26 PLANUL BRIAND DE UNIUNE EUROPEANA 949 deuxieme Conference em-opeenne du 8 septembre 1930. En ddpit de la position negative de la Grande-Bretagne et d’autres Etats, la r&olution proposâe par Briand et defendue par la Belgique, la Roumanie, la Pologne etc. a £te unanimement approuvee et adressâe â la XIe Assemblee de la Societe des Nations. L’auteur pr&ente ensuite Ies debats de l’Assemblee de la Societâ des Nations, en general, favorables â la Resolution de la deu- xieme Conference europeenne, ainsi que Ies dâcisions positives adoptâes en ce sens. Dans la derniere pârtie de l’etude on examine Ies motifs qui ont conduit â l’abandon du plan Briand etant presentâes dans ce but aussi bien Ies opinions de certains hommes politiques contemporains de Briand que celles de certains historiens. En conclusion on releve, que le revisionnisme avec ses multiples hy- postases a constitui, certes, le principal facteur d’opposition. Mais, con- clut l’auteur, le plan a subi un 6chec vu que Ies conditions objectives-his- toriques qui auraient permis leur realisation n’etaient pas reunies alors. En d6pit de son abandon, maintes idâes du plan Briand ont survâcu, offrant un intâret particulier aussi pom- l’etape historique strictement actuelle. www.dacoromanica.ro RĂSPUNDEM CITITORILOR DESPRE SUZERANITATEA OTOMANĂ ȘI NERESPECTAREA DE CĂTRE POARTĂ - LA 1775 ȘI 1812 - A OBLIGAȚIILOR DE APĂRARE A TERITORIULUI ȚĂRILOR ROMÂNE* Programul Partidului Comunist Român subliniază ideca fundamentală, izvorită din rea- litatea istorică peremptorie, că ,,de la apariția primelor formațiuni statale românești luptele maselor populare impotriva exploatării feudale au fost strîns Împletite cu luptele impotrisa dominației străine”. Această particularitate specifică și-a pus amprenta asupra evoluției și destinului istoric al poporului român „caracterizat prin lupta hotărîtă, plină de sacrificii, pentru libertate și unitate, pentru dreptul de a fi stăpin In propria țară" \ După cum se știe, victoriile obținute de ostile lui Mircca cel Bătrin împotriva turcilor au oprit întinderea Imperiului otoman la nordul Dunării și au consolidat poziția internațio- nală a Țării Românești. Tributul simbolic plătit de Mircea în ultimii ani de domnie — în condițiile cind țara nu se mai putea rezema și pe alinți de nădejde — era un fel de răscumpă- rare a păcii (ca si cel plătit la 1156 de Petru Aron, domnul Moldovei), și nu reprezenta o subordonare vasalică față de Poarta otomană. Plata tributului, fără alte obligații și fără vreun amestec în politica internă și externă a țării, nu insemna, in dreptul ginților, pierderea suveranității. De altfel, in decursul istorici, au plătit tribut sultanului: Veneția, Polonia, Aus- tria etc. fără ca vreunul din aceste state să-și piardă suveranitatea lor față de Poartă. La fel sc pune problema și pentru țările române In secolele XV și XVI (prima jumătate). Țelul călăuzitor al politicii marilor voievozi români, din cele mai vechi timpuri, a fost asigurarea dăinuirii poporului nostru in cadrul formei organizate de stat. Fie prin victorii militare împotriva agresorilor, fie prin negocieri purtate de diplomați iscusiți — și Însoțite uneori de „argumente” bănești — fie folosind ambele mijloace, țările române s-au putut men- ține cu legile și instituțiile lor proprii fără nici o Întrerupere. De aceea, este îndreptățită afir- mația că românii sint „singurul popor din spațiul carpato-balcanic fără o discontinuitate a vie- ții de stat, de la inceputul secolului al XlV-lea” * 1 2. Cind Mircea cel Bătrin, Dan al Il-lea, Vlad Țepeș, Radu de la Afumați, ori Ștefan cel Marc, după lupte Înverșunate cu turcii, acceptau totuși plata tributului și suzeranitatea sultanului însemna că aceasta era singura posibili- tate nu numai de menținere a independenței, ci și de supraviețuire a țării3. Abia după aproape două secole de lupte grele, copleșiți de forța numerică a invada- torilor, țările române au putut fi obligate pe fundalul suzeranității — să accepte dominația otomană. Această dominație otomană, însoțită de pierderea independenței — dar păstrarea autonomiei — Moldovei și Țării Românești și de o aservire — tot mai accentuată — politică și economică, s-a instaurat spre mijlocul veacului al XVI, favorizată fiind și de factori externi, întreruptă pentru aproape două decenii — prin sabia și înțelepciunea lui Mihai Viteazul — această dominație va fi reinstaurată prin anii 1610 — 1611. în general, regimul suzeranității otomane asupra țărilor române se Înăsprea, se atenua ori înregistra perioade de stabilitate relativă In funcție de capacitatea de rezistență a po- porului nostru, de situația internă a Imperiului otoman și de conjunctura politică internațio- nală. Mihail Kogălniceanu reliefa, pe bună dreptate, la 9 mai 1877, că raporturile acestea de suzeranitate „erau niște legături sui generis, niște legături cari erau slabe, cind românii erau * Începînd din acest număr instituim o rubrică în care vom publica răspunsuri la unele probleme actuale ale istoriei patriei. 1 Programul Partidului Comunist Român de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintare a României spre comunism; Edit. politică, București, 1975, p. 29. 3 Virgil Cândea, Dinu C. Giurescu, Mircea Maiița, Pagini din trecutul diplomației româ- nești, Edit. politică, București, 1966, p. 50 — 51. 3 Vezi Ștefan Ștefănescu, Țara Românească de la Rasarab I ,,întemeietorul” pină la Mihai Viteazul, Edit. Academiei, București, 1970, p. 57 — 63. .REVISTA DE ISTORIE”, Tom, 35, aWWW9daeOEamaniCa.rO 2 RĂSPUNDEM CITITORILOR 951 tari;niște legături cari erau tari, cinci românii erau slabi” 4 *. Merită, totodată, evidențiat faptul că datorită rezistenței eroice a poporului nostru, dornic să-și apere cu orice preț libertatea și glia strămoșească — cu care se înfrățise — , dornic să-și păstreze ființa sa națională, cotro- pitorii otomani n-au putut transforma niciodată țările române in pașalîcuri (provincii turcești), cum au procedat cu statele din Balcani sau cu Ungaria, fiind nevoiți să le lase o conducere și o administrație autonomă. Reglementarea raporturilor politice dintre țările române și Poarta otomană s-a efec- tuat pc baza unor firmane turcești și a unor tratate vechi — numite „capitulații” — cu obli- gații bilaterale, care nu ni s-au păstrat, dar care au fost invocate de ambele părți cînd sur- vinea o situație nouă 6. Aceste capitulații, sau „acte de închinare”, încheiate cu Poarta otomană de către Mircea cel Bătrin, Vlad Țcpeș, Radu cel Frumos, Bogdan al III-lea și Vasile Lupu se referă la drepturile țărilor române și la condițiile în care acestea, menținindu-și suverani- tatea, au acceptat suzeranitatea sultanului. Capitulațiilc încheiate cu Imperiul otoman prevedeau pentru Țara Românească și Mol- dova dreptul de a se cîrmui după propriile lor legi, de a-și alege domnul, de a purta război și a încheia pace cu vecinii după cum vor crede de cuviință, fără a putea fi trase la răspun- dere de sultan pentru faptele lor. Turcii, recunoscind că țările române n-au fost cucerite cu sabia, se angajau să respecte independența și integritatea lor teritorială, să le apere de even- tualii agresori, să nu se amestece în treburile lor interne, să nu cumpere sau stăpîncască proprietăți, nici să locuiască sau să facă geamii pe pămîntul românesc. Pentru toate aces- tea, și ca obligație a supunerii față de sultan, Moldova și Țara Românească se angajau, fiecare în parte, să achite anual tributul stabilit 6. Din toate acestea rezultă, fără putință de tăgadă, că Principatele nu și-au declinat niciodată atributele de țări suverane. Deși contestate de unii istorici (la începutul secolului XX) deoarece nu s-au descoperit încă originalele, textele acestor capitulații — chiar dacă ar fi o creație mai tîrzie — , în ciuda unor mici erori de datare și formulare, reflectă — și confruntarea cu alte documente și cu tradiția vremii o confirmă — evoluția raporturilor de suzeranitate româno-otomanc și au la bază ,.un fond istoric real” 7. Se impune să precizăm că autenticitatea capitulațiilor nu a fost contestată nici de Poarta otomană, nici de Rusia țaristă și nici de diplomații mari- lor puteri europene întruniți, în 1856, la Congresul de la Paris. Totodată merită să subliniem faptul că, în 1699, la tratativele dc la Carlovitz, cînd delegații polonezi făceau presiuni asupra Porții otomane ,,să le cedeze” Moldova și Țara Românească, ,,ea răspunse — după cum arăta și K. Marx — că nu are dreptul de a face vreo cesiune teritorială, deoarece capitulațiile nu-i confereau decît un drept de suzeranitate” 8. Din păcate, Imperiul otoman nu și-a respectat decît rareori obligațiile asumate prin capitulații, atit în privința menținerii autonomiei Principatelor române — numind domni fanarioți și mărind continuu sarcinile economice — cît și a apărării integrității teritoriale. O explicație — nu însă și o justificare — în acest sens, ar putea-o constitui declinul Imperiului otoman. Precum se știe, în veacul XVIII, cînd armata otomană — din cauza decalajului tehnic continuu agravat și a slăbirii disciplinei militare — nu mai poate susține confruntarea ofensivă cu oștile marilor puteri europene și războaiele nu mai aduc, ca altă dată, cuceriri și prăzi bogate, ci se soldează cu infrîngeri și pierderea unor întinse teritorii, atunci sistematica jefuire care stătea la baza organizației de stat feudalo-militare turcești s-a îndreptat, cu forțe îndoite, asupra țărilor și provinciilor care mai rămăseseră supuse Porții și în primul rînd asupra Prin- cipatelor române, secătuindu-le resursele spre a aproviziona Constantinopolul și a umple golu- rile vistieriei de acolo. In urma confruntărilor militare cu Imperiul habsburgic și cu Imperiul țarist și a tra- tativelor cu diplomații acestor puteri expansioniste, Poarta otomană nu ezită să le cedeze și teritorii românești deși, prin capitulații, avea obligația să le apere. Așa a procedat la 1718 cînd, prin tratatul de pace de la Passarowitz — care a pus capăt războiului austro- turc — , Poarta otomană a cedat Imperiului habsburgic Oltenia; aceasta, după două decenii, va reveni însă la Țara Românească, prin pacea de la Belgrad. 4 „Monitorul oficial al României” nr. 118 din 27 mai 1877, p. 3 452. 6 Istoria României, voi. II, Editura Academiei, București, 1962, p. 792. 6 Vezi textul capitulațiilor la Dionisie Fotino, Istoria generală a Daciei, tomul III; traducere dc Georgc Sion, București, 1859, p. 216 — 220. De altfel textul capitulațiilor fusese publicat de Dionisie Fotino, Ia Viena, în 1819 și de Felik Colson, la Paris, în 1839. 7 Ștefan Ștefănescu, op. cit., p. 133 și 139 — 140. 8 K. Marx, însemnări despre români, Editura Academiei, București, 1964, p. 106. www.oacoromamca.ro 952 RĂSPUNDEM cititorilor 3 Cedări asemănătoare — nu insă și reveniri — vor avea loc prin tratatele din 1775 și 1812. Dar iată cum s-au intimplat lucrurile. După Încheierea păcii de la Kuciuk Kainargi — din iulie 1774, — care consfințea încetarea ostilităților ruso-turce, Austria, deși nu luase parte la război, protitind de slăbirea beligeranților și-a concentrat trupe la hotarul de nord al Moldovei, urmărind să anexeze cel puțin o parte din această țară. Pentru a imbrăca tn formule juridice această anexare, guvernul habsburgic pretexta că in vechime Pocuția ar fi stăpinit regiunea de nord a Moldovei, numită acum Bucovina. Prin împărțirea Poloniei, din 1772, Pocuția (împreună cu Galiția) fiindu-i atribuită Austriei, tot ei i-ar reveni — chipurile și dreptul de a stăpini regiunea menționată 9. Rășluirea pămintuhii românesc mai era motivată de Austria și prin necesitatea de a stabili o comunicație mai directă intre Transilvania și Galiția. Odată pretextele găsite, in toamna anului 1774, după retragerea armatei ruse din Moldova, trupele habsburgice au ocupat succesiv' ținuturile Ccrnăuțiului, Cimpulungului și Sucevei, Implintind pajurile imperiale pe unde le conveneau 10. După ocuparea Bucovinei de către armata imperială. Curtea dc la Viena a folosit ..inti- midarea, coruperea și alte mijloace convingătoare” — cum le caracterizează însuși cancelarul austriac Kaunitz10 bls—pentru a obține din partea Porții otomane recunoașterea faptului împli- nit. Folosind pe de o parte intimidarea, prin concentrarea de trupe la graniță, iar pe de alta făgăduielile dibace pentru viitoarele intervenții ale Austriei in conflictele pe care Poarta le-ar avea cu Rusia, Habsburgii se străduiau să demonstreze sultanului că „bucățica de pămint” cerută e mult prea mică in comparație cu prietenia lor „atît de folositoare”11 12. La 25 aprilie 7 mai 1775 — printr-o convenție 11 încheiată la Constantinopol — Poarta a consimțit la ceda rea Bucovinei către Austria. Rezistența unor demnitari turci a fost repede transformată în bunăvoință prin : galbeni, briliante, cuțite cu pietre scumpe, oglinzi vcncțicnc, porțelanuri, și multe alte daruri pe care baronul Thugut. reprezentantul Împărătesei, Maria Tereza, la Constantinopol, le-a oferit cu larghețe13 14. Reis Effcndi, Costaclie Moruzi (dragomanul Porții). Tahir Aga (comisarul turc Însărcinat cu marcarea frontierei), pasa de la Hotin (însărcinat cu supravegherea delimitării graniței), lacovachi Rizo (capucltehaia domnului Moldovei la Constantinopol), Alexandru Ipsilanti (domnul Țării Românești) și mulți alții au fost mituiti de llabsburgi pentru a conlucra sau in anumite cazuri a închide ochii la răpirea Buco- vinei M. Rusia, care s-ar fi putut opune, și care prin pacea de la Kuciuk-Kainargi obținuse de la Poartă consimțămintul „să poată vorbi in favoarea "Principatelor Române adică un fel de drept de protecție , nu a schițat nici un gest de Împotrivire la răpirea Bucovinei de către Habsburgi, deși, la începutul anului 1775, domnul Moldovei Grigorc Ghica și boierii divanului au cerut protecția Ecaterinei a Il-a contra răsluirii pămintuhii strămoșesc15 * 17. Neu- tralitatea Rusiei se explică și prin încurcătura in care se găsea față dc Austria din cauza împărțirii Poloniei10. Dc altfel, consimțămintul mareșalului Rumianțev care se mai afla cu trupele in Moldova — fusese mai înainte obținut de Habsburgi tot prin strălucirea aurului și a briliantelor amețitoare 1Ț. 9 A. D. Xenopol, Războaele dintre ruși și turci, voi. I, Iași, 1880, p. 121 123. 10 Vezi Mihail Kogălniceanu, Scrieri istorice, Ediție critică îngrijită de A. Oțetea, Bucu- rești, 1946, p. 703. io bis yezj noja ]ui KaUnitz către Thugut din 20 ianuarie 1775 In Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria României, voi. VII, București, 1876, p. 127. 11 A. D. Xenopol, op. cit., p. 116 — 117 și 124. 12 Vezi textul acestei convenții In Hurmuzaki, Documente, voi. VII, p. 159 161. 11 Ion I. Nistor, Grigore Ghica Vodă, Cernăuți, 1928, p. 15 (Extras din „Codrul Cosmi- nului”, IV, 1927). 14 De pildă, D. Moruzi a primit 2.500 galbeni, Tahir Aga și lacovshi Rizo clte 1 000 galbeni fiecare, pașa de Hotin 30.000 florini etc. (vezi Mihail Kogălniceanu, op. cit. p. 706; vezi și A. D. Xenopol, op. cit., voi. I, p. 139—140; de asemenea, Hurmuzaki, Documente voi. VII, p. 180, 196, 202, 207, 253, 268, 284 ș.a.). 15 A. D. Xenopol, op. cit. voi. I, p. 118. 19 Ibidem, p. 118 și 133 — 135; vezi și I. W. Zinkeisan, Geschîchte des Osmanischen Reiches in Europa, voi. VI, Gotha, 1859, p. 107. 17 La 7 februarie 1775 cancelarul austriac Kaunitz scria lui Thugut următoarele : „Cit din partea mareșalului Rumianțev, acestuia, precum cred a vă fi incunoștiințat confidențial, noi i-am făcut un prezent de 5 000 galbeni și o tabacheră de aur Împodobită cu briliante, tn urma cărora am primit probe sigure despre bunele sentimente ale mareșalului” (Hurmuzaki, Documente, voi. VII, p. 133) WWW (jaCOrOmailiCarO 4 RĂSPUNDEM cititorilor 953 împotriva thgului samovolnic dintre Poarta otomană și Habsburgi—cu privire la teritorii ce nu le aparțineau —, domnul Grigore Ginea și boierii patrioți din Moldova au protestat, in repetate rinduri, cu toată energia. Prin nota către Poartă, de Ia sfîrșitul anului 1774, după ce sc arată valoarea inestimabilă a teritoriului cotropit, se cerc „eu stăruință” sprijin Împotriva acestei Încălcări atit de păgubitoare, subliniindu-se că „dacă sultanul, In contra tuturor așteptărilor, nu va Îmbrățișa cauza provinciei supusă suzeranității sale „locuitorii Mol- dovei, In disperare, ar putea să caute ajutorul „la o altă putere străină” 18 *. Grigore Ghica a trimis apoi Porții, in cursul anului 1775, noi proteste, memorii, planuri topografice in care sc demonstra că Imperiul babsburgic nu sc mulțumește cu „un singur drum” spre Galiția ci iși Întinde ocupația continuu sărind din valea Moldovei in valea Sucevei, apoi într-a Șiretului, Prutului și Nistrului, pină sub zidurile 1 lotinului10. E de menționat că la delimitarea noii frontiere, in discuțiile și tranzacțiile ce au avut loc la Palamutka (Balamutca) localitate așezată pc malul Nistrului, la nord de Cernăuți, —, unde s-au Încheiat (tn ianuarie 1776) și citeva procese verbale 20, intre comisarii austrieci și oto- mani, prin venalitatea celor din urină, Imperiul habsburgic a mai răpit Încă 16 de sate ro- mânești peste cele ce fuseseră prevăzute prin convenția austro-turcă din mai 1775 21. Apelul domnului ca, la marcarea graniței 22, cel puțin orașul Suceava — vestită reședință voievo- dală să ramină tot Moldovei a fost, de asemenea, respins de austrieci. Și astfel Bucovina, cea mai frumoasă parte a Moldovei, cu vechea capitală, cu 10000 km2 ■și 75.000 locuitori, cu ”33 de orașe și sate 23 românești, cu mormintul lui Ștefan cel Mare de la Putna, cu splendidele monumente de artă medievală : Succvița. Moldovița, Voroncțul și Humorul, a fost ruptă din trupul tării prin mijloace odioase și în pofida oricăror prin- cipii de drept internațional de către Imperiul habsburgic. Poarta otomană, care in virtutea suzeranității avea obligația de a apăra Princi- patele Homânc și nicicum dreptul de a ceda un păndnt ce nu-i aparținea —, s-a lăsat cumpărată de Curtea vicneză. Aici este cazul să precizăm că in tratatul încheiat la 1512 (sau 1,113) Intre sultanul Selim și voevodul Bogdan al Hl-lca (cel orb) sc prevedea, la art. 5 : „Moldova Iși va păstra granițele sale neatinse și In toată Întregimea lor" 24 25. Poarta a trecut în cele din urmă chiar la asasinarea, prin vicleșug, a curajosului voievod moldovean, ce pro- testase atit de hotarit Împotriva răpirii Bucovinei. Jugul otoman a fost schimbat cu cel habs- burgic, in unele privințe mai greu de suportat pentru că prin integrarea Bucovinei la Galiția i s-a răpit orice urmă de autonomie și, totodată, prin aducerea de coloniști străini — mai ales germani și ruteni — s-a urmărit dcsnaționalizarca populației românești. Incepind războiul in 1806, Împotriva Imperiului otoman, țarul Alexandru 1 urmărea sa anexeze Principatele române, izbutind, în cele din urmă, să-l determine și pc Napoleon Bonaparte sa adere la această idcic in timpul tratativelor de la Erfurt din toamna anului 1808. tn anii imediat următori evoluția contradictorie a intereselor marilor puteri, aducind o schim- bare a alianțelor pc plan european, a contribuit la intensificarea tranzacțiilor diplomatice pc seama teritoriilor românești și la o diminuare a pretențiilor țariste 23. Intrucit sc impunea grăbirea păcii cu turcii spre a nu avea de luptat pc două fron- turi unii oameni politici și comandanți militari ruși, ca și mediatorii englezi, 11 sfătuiau, de asemenea, pe țar. in 1811. să-și mai reducă din pretenții. Amiralul Mordvinov căuta chiar să-l convingă că „buna stare a Imperiului rus... nu cerca anexarea Moldovei și Valahici” că nu-i necesara cucerirea de noi teritorii, ei Îmbunătățirea celor existente 26 * 28. Generalul Kutuzov, 18 Ibidem, voi. VII, p. 112 — 111; vezi și Mihail Kogălniceanu, op. cit. p. 705. ” Mihail Kogălniceanu, op. cit. p. 707. 20 Vezi aceste procese verbale In llurmuzaki, Documente, voi. VII, p. 255 — 261. -* A. 1). \enopol, op. cit., voi. I, p. 141. 22 Dionisic l-'otino scria că ,.o asemenea știrbire de pămlnt produsese in țară o impre- siune dureroasă. Județele hotărilc de a răminc sub presiunea Austriei, precum și județele, învecinate, sc opiiscscră la așezarea liniei hotarului” (Dionisie Fotino, op. cit., tonml III. p. 121). 23 Mihail Kogălniceanu, op. cit., p. 701 vezi și N. lorga, Istoria românilor, voi. Vil, p. 301. 24 Vezi Dionisic Fotino, op. cit. p. 219. 25 In legătură cu tranzacțiile marilor puteri, din acei ani, asupra teritoriilor româ- nești, vezi: Vneșnaia politika Bossii XIX i naceala XX veka. Documenti Bossiiskogo Minis- terstua Inostranih Del. Scria I, voi, IV, p. 360, voi. V, p. 304 și 521, voi. VI, p. 54, 129, 182 ș.a. Lcon Casso, Rusia și bazinul dunărean, Iași, 1940 (Traducerea de St. Gr. Berechet •din rusește după lucrarea lui L. Casso), Bossia na Dunaie i obrozonanie bessarabscoi oblasti. Moscova, 1913), p. 125 — 211; Mircca Mușat, Ion Ardeleanu, Viafa politică tn România 1918 — .1921, ed. II, Edit. politică. București, 1976, p. 10 — 11. 28 Leon Casso, op. cit., p. 141. www.dacoromanica.ro 954 RĂSPUNDEM CITITORILOR 5 comandantul armatei țariste de la Dunăre ajunsese la concluzia că anexarea ambelor princi- pate de către Rusia „se va lovi de piedici de netrecut din partea turcilor, care primeau de acolo tribut și daruri; Moldova insă, fiind mai depărtată”, era prețuită „mai puțin laConstan- tinopol”. Pe aceste considerente, in iunie 1811, el atrăgea atenția cancelarului Rumianțcv că teritoriul Basarabiei 27 ar putea mai ușor să fie „smuls din trupul principatului Moldovei”, care și după aceasta ar păstra „o întindere destul de mare” ea să fie in continuare un stat vasal Porții 27bis. La întrebarea lui Ruinianțev dacă-i posibil să înapoieze Țara Românească Porții în schimbul unei contribuții bănești și să se mulțumească numai cu Moldova, gene- ralul Kutuzov, răspunzind pozitiv, a primit instrucțiuni să înceapă negocieri dc pace cu turcii pe această bază — și in caz de nevoie „să se limiteze la linia Șiretului” 28. Tratativele de pace au început la 19 octombrie 1811 la Giurgiu și s-au continuat apoi la București (In hanul lui Mantie); principalii negociatori fiind din partea Rusiei Italinski (fostul ambasador de la Constantinopol) și generalul Sabanecv, iar din partea l'nreiei Galib Efendi și Dnmitrache Moruzi. Delegații ruși an pretins la început „Moldova Întreagă”, iar apoi stabilirea graniței pe Șiret cu stăplnirea celor trei brațe ale Dunării. Reprezentanții otomani, respingind aceste cereri, au declarat în urma unei scrisori speciale a sultanului 29 eă nu pot primi decît granița pe Prut pină la Cogihiic, iar de aici pe o linie directă (aproximativ ca cea ce va fi stabilită, la 1856, de Congresul de la Paris) spre Marea Neagră, cxccptind deci Dunărea și sudnl Basarabiei cu cetățile Ismail și Chilia. încercarea lui Galib dc a convinge pe delegații țariști că nu se cade pentru un așa mare imperiu să se tirguiască pentru cîteva vai dunărene a rămas însă zadarnică 30. Cum rușii n-au fost dc acord cu punctul de vedere turcesc, tratati- vele au fost tergiversate pînă în primăvara anului 1812, negociatorii teritoriilor românești omorîndu-și plictiseala prin distracții, ospețe, gratulări reciproce și chiar baluri luxoase date în onoarea părții adverse 31. Presat de evenimentele care prevesteau marșul iminent al „marii armate” napoleo- nene spre Nicmen, Alexandru I a cerut lui Kutuzov, la 22 martie 1812, urgentarea încheierii păcii cu Turcia, acceptind „Prutul ca graniță pînă la vărsarea lui în Dunăre” 32. în urma mituirii delegaților turci prin intermediul lui Manuc Bei , a trădării fanarioților Dnmitrache și Panaiot Moruzi 33 (care au tăinuit sultanului scrisoarea trimisă de Napoleon privind începerea campaniei militare contra Rusiei 34 * * * 38) și a atmosferei de panică creeată. „In mod abil”, de Kutuzov (si de cei doi frați Moruzi) în tabăra marelui vizir, a fost încheiată, precipitat, la 16 28 mai 1812, pacea de la București care punea capăt războiului ruso-turc. Prin această pace „foarte favorabilă Rusiei”, cnm recunosc istoricii sovietici 5 , Imperiul țarist anexa teritoriul romanesc dintre Prut și Nistru. Consimțind la înstrăinarea acestui teritoriu. Poarta otomana încălca in mod flagrant ca si în 1775 obligațiile asumate prin actele de închinare ale țărilor române. Referindu-se la tratatul din 1812, Karl Marx sublinia că „Turcia nu putea ceda ceea ce nu i aparținea, pentru că Poarta otomană n-a fost niciodată suverană asupra țărilor române” 30. Dealtfel Marx, sprijinind dreptul poporului român la independența națională, a publicat în timpul războiului Crimeii in ziarul „New York Daily Tribune”, din 7 19 iulie 1851, chiar textul acestor acte. Marx a subliniat, totodată, că din aceste capitulați) reiese cu „Principatele dunărene sint două state suverane, sub suzeranitatea Porții căreia îi plătesc tribut, însă cu condiția ca Poarta 27 Trebuie precizat că pină la 1807 se numea Basarabia numai regiunea Bugeacuhii din nordul Deltei Dunării, iar după această dată rușii au extins denumirea asupra întregului teritoriu dintre Prut și Nistru. 27bls Lton Casso, op. cit., p. 138 — 139. 28 Ibidem, p. 161. 29 Vezi extrase din memoriile amiralului Pavel Ciceagov, la Gheorghc G. Bezsiconi. Călători ruși in Moldova .și Muntenia, București, 1947, p. 189. 30 Leon Casso, op. cit., p, 167—168 și 174; vezi și N. lorga, Istoria românilor, voi. VIII, București. 1938, p. 199. 31 Leon Casso, op. cil., p. 180. 32 Ibidem, p. 198 — 199. 33 Acesta era dragoman al Porții otomane. 34 A. D. Xenopol, op. cit., vo). I, p. 207 208. Dealtfel, frații Moruzi) au fost, în scurt timp, condamnați la moarte pentru această trădare. 25 Istoria diplomației. Sub îngrijirea lui V. P. Potemkin, voi, II. Traducere din limba rusă de Valeria Costăchel, București, 1947, p. 98. 38 K. Marx, însemnări despre români, p. 106. www.dacaromamca.ro RĂSPUNDEM CITITORILOR 955 ■6 să Ic apere dc toți dușmanii din afară, ori care ar fi ei, și totodată să nu se amestece, sub nici o formă, în treburile lor interne. Turcii nu numai că n-au dreptul să pună Valahia sub ocupație străină, dar le este interzis și lor să treacă pe teritoriul Valahici fără un motiv serios” ■*’. Marx a combătut atunci și acordul austro-turc din 2/14 iunie 1854 prin care Poarta otomană recunoștea pretențiile Imperiului habsburgic dc a ocupa Principatele : „Turcii au săvtrșit astfel accentua Marx —, ca și rușii odinioară, o încălcare flagrantă a drepturilor popo- rului moldo-valah. Ei n-aveau dreptul să treacă Principatele dunărene sub ocupație austriacă, după cum n-aveau dreptul nici să le declare provincii rusești” 38. Marx ținea să precizeze că, „din moment ce turcii au încălcat, prevederile capitulațiilor” încheiate cu românii,| ei „și-au pierdut dreptul la suzeranitate” asupra Principatelor37 38 39. N. Adăniloaie 37 Karl Marx, Friederich Engeis, Opere, voi. 10, Editura politică, București, 1961, p. 329. 38 Ibidem, p. 328. 39 Ibidem, p. 329. www.dacoromanica.ro CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE SESIUNEA ȘTIINȚIFICĂ ANUALĂ A INSTITUTULUI DE ISTORIE „N. IORGA” In zilele de 21 și 22 iunie 1982 a avut loc la București sesiunea anuală de comunicări a Institutului de istorie ,.Nicolae lorga”. în deschiderea lucrărilor prof. univ. dr. Ștefan Ștefănescu, directorul Institutului, subliniind caracterul jubiliar al sesiunii, a făcut o amplă trecere în revistă a realizărilor Institutului în cei 45 de ani de existență si a sarcinilor sale actuale In lumina expunerii tovarășului Nicolae Ceausescu la Plenara lărgită a C.C. al P.C.R. din iunie 1982 (comunicarea se publică în numărul de față). Dr. Anastasie lordache în comunicarea Lupta pentru unitatea națională in anii imediat următori revoluției din 1848 a urmărit modul în care vedeau realizat acest deziderat revolu- ționarii pașoptiști în primii ani după rexoluție. Insistind asupra concepțiilor democrat-revolu- ționare ale lui Nicolae Bălcescu, care preconiza realizarea unității naționale, printr-o nouă revoluție, autorul conchide în final, că românii de pretutindeni s-au conxins in scurt timp că acest lucru nu este posibil și că numai prin realizarea Unirii principatelor și constituirea unui stat național se va ajunge în viitor la unitatea deplină a tuturor românilor. Relațiile României cu statele balcanice la finele secolului trecut au fost analizate de dr. Beatrice Marinescu In comunicarea România și sud-estul Europei la sfirșitul secolului al A IX-lea. Au fost relevate acțiunile diplomatice românești de menținere a păcii in zonă, de rezolvare pe cale pașnică a stărilor tensionale existente, intr-o perioadă frămîntată pe plan internațional. Abordind un domeniu puțin cercetat în istoriografia noastră Nicolae Dascălii in comu- nicarea Propaganda externă a României in anii 1930 — 1934 a prezentat auditoriului, pe baza documentelor de lucru ale Serviciului Propagandei, o serie de aspecte ale propagandei externe românești In perioada dată: structura serviciului, bugetul, mijloacele de acțiune apreciind în final pozitiv această activitate menită să contribuie la întărirea prestigiului internațional al țării. O nouă sursă germană care oferă date de ccl mai mare interes pentru studiul relațiilor româno-germane din anii 1940 — 1914: memoriile generalului Hansen a fost relevata istoricilor de comunicarea dr. Florin Constantinii!, Un izvor inedit despre insurecția română din august 1944. Autorul comunicării a selectat două episoade care pun în lumină, cel dinții — criza politică a regimului antonescian in ajunul insurecției, secundul — împrejurărilor In care s-a elaborat decizia germană de a Înăbuși insurecția română de la 23 August 1944. Virgil Ciocîltan in comunicarea Strategie și politică: Dunărea de Jos intre 1412—1420 a relevat mai intîi semnificația tratatului dc la Lublau care nu numai că a format un puter- nic front antiotoman dar a contribuit și la sfirsitul crizei dinastice din Imperiul otoman pentru a urmări în continuare consecințele sale imediate asupra Țărilor Române: înfruntarea militară din 1420 dintre forțele creștine și otomane și intrarea pentru patru secole a segmentului dunărean limitrof Țării Românești în stăpinirea înaltei Porți. în continuare Radu Lungii In comunicarea Cu privire la campania antiotoniană a lui Vlad Țepeș în sudul Dunării (iarna 1461 —1462) introduce în circuitul științific o sursă utili- zată plnă acum în istoriografia română doar în descrierea celebrului atac de noapte din iunie 1462 (cronica bologneza); autorul discută de asemenea problema autenticității copiilor scri- sorii adresate de Țepeș lui Matei Corvin la 11 februarie 1462 și privește campania din sudul Dunării ca parte a unui proiect european de cruciadă antiotomană. Pe baza interpretării noi a unui document care, deși publicat mai de mult, nu fusese valorificat corect, Andrei Busuioceanu în comunicarea sa Răscoala țăranilor din timpul domniei lui Radu de la Afumați a supus unei analize minuțioase datele oferite de această sursă pentru a reconstitui cauzele amintitei răscoale; autorul a integrat evenimentul unui larg con- text de istorie românească și sud-est europeană pentru a-i desprinde adevărata sa semnifi- cație In cadrul procesului de modelare a societății feudale românești în secolul al XVI-lea „REVISTA DE ISTORIE”, Tom 35, nr. www7âac0romanica.ro 2 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE 957 Dr. Ștefan Andrccscu a vorbit in continuare despre O reactualizare a tratatului de la Lublau tn lâ'/C comunicare in care a discutat instrucțiunile cu care cardinalul Enrico Cactanî a fost trimis in Polonia. El trebuia să obțină — a relevat vorbitorul — aderarea Poloniei la Liga Creștină, să rezolve criza polono-habsburgică provocată dc recenta intervenție polonă In Moldova (1595) fie și cu prețul Împărțirii Moldovei intre cele două puteri scop pentru care a și primit la Roma o copie a tratatului dc la Lublau (1-112). Aceste clemente a arătat în încheiere autorul comunicării scol și mai mult in evidență competiția pentru zone de expan- siune la Dunărea de Jos in perioada dală In dauna coordonării mijloacelor pentru purtarea războiului antiotoman. Comunicarea următoare intitulată Statistică si istoric: Din istoria prețurilor in secolele XVI—XVIII rod al colaborării unui colectiv format din dr. Vasilc Liveanu, Ruxandra Cămărășcscu, Coralia Fotino, Irina Gavrilă a prezentat un exemplu de aplicare a metodelor interferenței statistice la prelucrarea datelor istorice lacunare — respectiv la prelucrarea date- lor privitoare la evoluția prețului vitelor In Țara Românească in sec. XVI—XVIII. S-a arătat că deși metodele amintite permit, in anumite condiții, formularea unor concluzii In ciuda lacunarității datelor, totuși ele au un Înalt grad de probabilitate. în comunicarea sa intitulată Istoria literaturii române dc la origini ptnă In prezent de Gcorgc Călinescu și Istoria României dr. Damian Hurczcanu a urmărit să definească planurile In care marca operă a lui Călinescu, recent aparuta intr-o nouă ediție, furnizează clemente pentru Înțelegerea istorici țării. Autorul a relevat trei direcții semnificative pe care ic suge- rează opera Iui Călinescu : un anume interes 11 prezintă tablourile de epocă pe care le trasează Călinescu. Sigur modalitatea de prezentare a istoricului diferă de-a lui Călinescu, primul fiind preocupat de sensuri și semnificații, al doilea reține mai ales plastica situațiilor și a epocilor. Mai importante sint, consideră autorul comunicării, elementele dc meditație pe care le propun datele biografice și condițiile dc viață ale scriitorilor așa cum se știe, momentul biografic deține în opera lui Călinescu o mare pondere și are o funcție extrem de Însemnată, de o mare forță revelatoare. Dc asemenea comunicarea a scos In evidență modul in care unii autori prin excelență istorici ca Bălcescu, Hașdcu, lorga, Pârvan, sau cu preocupări isto- rice Odobcscu, Bolintincanu se oglindesc in monumentala operă a lui Călinescu. Pe marginea comunicărilor prezentate au luat cuv intui in cadrul dezbaterilor care le-au urmat: dr. Traian Udrca, dr. loan Chipcr, dr. Florin Constantiniu, dr. Nicolac-Șerban Tanașoca, lector dr. Maria Tatu, dr. Șerban Papacostca, Radu Lungu, dr. Constantin Reza- chcvici, dr. Damaschin Mioc. Luind cuvlntul In finalul dezbaterilor prof. univ. dr. Ștefan Ștefănescu a remarcat valoarea comunicărilor prezentate care au pus In circuitul științific noi date și interpretări și a subliniat aportul adus dc tinerii cercetători la reușita sesiunii. în Încheiere participanții au adoptat textul unei telegrame adresate C.C. al P.C.R., personal tovarișului Nicolac Ceaușescu in care se exprimă hotărirca lor de a pune in practică indicațiile reușite din expunerea secretarului general al partidului la plenara din 1 —2 iunicl982. Mihai Opritcscu EXPOZIȚIA ,.PERMANENȚE ALT POLITICII EXTERNE ROMÂNEȘTI. CENTENARUL N1COLAE TITLLESCU” La Împlinirea a o suta dc ani dc la nașterea marelui patriot, ginditor și ilustru diplo- mat, care a fost Nicolac Tilulcscu, In cadrul amplelor manifestări inițiate dc U.N.E.S.C.O., Muzeului de Istorie al Republicii Socialiste România în colaborare cu Ministerul Afacerilor Externe și Direcția Generală a Arhivelor Stalului, In urma hotaririi conducerii dc partid și dc stat le-a revenit nobila Îndatorire dc a realiza o marc expoziție dedicată eminentei persona- www.dacoromanica.ro 958 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE 3 Pornind pe finii străvechilor tradiții ale luptei pentru păstrarea libertății pămintului străbun și cultivarea relațiilor de bună înțelegere cu vecinii, de la mărturii de o inestimabilă valoare din patrimoniul național, expoziția se prezintă ca o amplă frescă avînd drept temă dominantă aspirația continuă a poporului român către pace și colaborare, pe calea civiliza- ției și progresului. întreaga expoziție ilustrează elocvent esența întregii politici externe a României de-a lungul încercatei sale existențe pe care Nicolae Titulescu o definea magistral ca „o politică profund națională, ale cărei reguli, metode si țeluri își trag toate originea din interesul patriei”. Eforturile strămoșilor poporului român de a-și apăra glia și a trăi în bună înțelegere cu vecinii constituie rădăcinile politicii externe românești care, prin conținutul lor generos și noblețea aspirațiilor, au atins valoarea perenității constituindu-se în trăsăturile fundamen- tale permanențele după care s-a călăuzit poporul român în legăturile sale cu celelalte popoare. Lupta pentru afirmarea drepturilor naționale ale românilor in timpul revoluției condusă de Tudor Vladimirescu la 1821, înaltele idealuri ale generației de la 1848, efervescența patri- otică din 1859 și jertfele umane și materiale din timpul războiului pentru cucerirea indepen- denței, au întreținut și au făcut tot mai vie flacăra conștiinței naționale care a direcțional întreaga politică externă a României pentru împlinirea visului de veacuri — făurirea statului național unitar. în cadrul general al relațiilor interbelice, România, membră fondatoare a Societății Națiunilor, a participat activ și s-a pronunțat ferm în favoarea păcii prin dezarmare și poli- tică de securitate colectivă, a militat pentru colaborarea cu toate popoarele lumii, pe baza respectării principiilor dreptului internațional, împotriva politicii revanșarde și revizioniste a statelor fasciste. Apărarea independenței naționale si a integrității teritoriale a fost cauză a întregului popor — obiectiv major al Partidului Comunist, al tuturor forțelor democratice și progresiste — coordonatele generale ale pozițiilor realiste adoptate de guvernele și princi- palele partide și personalități burgheze. Covîrșitoarca personalitate a lui Nicolae Titulescu, gindirea sa atit de complexă și cute- zătoare sînt amplu prezentate, de la precocitatea uimitoare a copilului pină la mărturiile din ultimile zile ale vieții marelui patriot și diplomat, care mereu in „tranșeele păcii” a servit țara cu devoțiune și remarcabilă competență, convins că „nimic nu poate prețui mai mult ca glia părintească...”. Obiectele care au aparținut mamei sale, fotografiile de familie sau certificatele cu rezultatele școlare strălucite sînt repere ale cadrului sentimcntal-afectiv șî intelectual în care s-a format personalitatea lui Nicolae Titulescu. încununarea lui Nicolae Titulescu cu titlurile de laureat și doetor al Facultății de drept a Universității din Paris au prefigurat vertiginoasa sa ascensiune în viața politică internă, imensa lui autoritate în rela- țiile internaționale. Ridicat de timpuriu la tribuna parlamentară, deopotrivă ginditor și orator, ministru de finanțe pe cît de tînăr pe atît de îndrăzneț prin reformele inițiate, delegat al României la Conferința de pace și la Societatea Națiunilor căreia i-a fost președinte la Adunările eclor de a Xl-a și a Xll-a sesiuni, caz fără precedent în analele înaltului for internațional, Nicolae Titulescu a desfășurat o activitate prodigioasă, urmărind cu fidelitate sincronizarea aspirațiilor naționale cu cerințele internaționale. „Politica cxlirtă a României — declara el — ste dominată de perpetua concordanță ce există între interesele românești și interesele europene. Toate actele din trecut ale poli- ticii externe române, toate actele acestei politici în viitor se explică sau se vor explica prin această considerație fundamentală. România e avidă de pace ca mai toate națiunile ce au fost încercate de războiul mondial. Dar nu există pace fără ordine internațională și nu poate fi ordine fără o absolută încredere în statornicia ei”. Apărătorul ferm al păcii, adversarul dirz al acțiunilor agresive și revizioniste, este înfă- țișat în momentele cele mai relevante ale activității sale neobosite. Presa internațională este invocată spre a sublinia evenimentul plin de consecințe cînd, ca urmare a presiunilor exercitate de forțele fasciste externe și cercurile reacționare interne, Nicolae Titulescu a fost demis din funcția de ministru de externe, privind Societatea Națiunilor de aportul unuia dintre cei mai de seamă membri ai săi în apărarea dezideratelor majore ale lumii interbelice. Deși a fost ținut departe de țară, Nicolae Titulescu a rămas în conștiința opiniei publice interne ca simbolul păcii și al înțelegerii între popoare, manifestîndu-se în continuare ca o prezență activă și de prestigiu îițpffftțfrm 4 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE 959 întrevederile cu marile personalități ale timpului, corespondența primită, înaltele dis- tincții-ordinc și titluri academice aprecierile deosebit de elogioase ale presei de pe toate meridianele, eare-1 consideră printre cei mai de seamă bărbați ai lumii, redau amploarea dimensiunilor universale ale gîndirii și acțiunii lui Nicolae Titulescu, prestigiul său binemeritat. După ce a traversat perioada atit de dificilă din timpul dominației hitleriste, lupta P.C.R., a forțelor patriotice pentru apărarea independenței s-a concretizat prin declanșarea revoluției de eliberare națională și socială, antifascistă și antiimpcrialistă din august 1944, care a deschis perspectiva luminoasă a afirmării României ca națiune liberă și demnă. Idealurile de pace, colaborare și înțelegere intre toate națiunile lumii, pentru care a militat cu atita luciditate și ardoare Nicolae Titulescu la vremea sa, își găsesc o fericită dezvoltare în politica externă a României socialiste, prin incontestabila ei valoare și origi- nalitate, prin dinamismul său fără piciedent în salvgai darea păcii, in apărarea intereselor vitale ale omenirii. Prestigioasa expoziție „Președintele Nicolae Ceaușescu și pacea lumii” organizată de Muzeul de Istoric al Republicii Socialiste România constituie un viu și concludent exemplu. Nicolae Petrescu A XIV-A REUNIUNE A COMISIEI DE PROBLEMĂ „ISTORIA MARELUI OCTOMBRIE ȘI A REVOLUȚIILOR SOCIALISTE ULTERIOARE” în conformitate cu Planul de activitate al Comisiei interacadcmicc de problemă „Isto- ria Marelui Octombrie și a revoluțiilor socialiste ulterioare”, în ziua de 18 mai 1982 a avut loc, la Sofia, cea de-a XlV-a reuniune a reprezentanților părților naționale în Comisie. Din țara noastră au participat: prof. univ. dr. Gh. I. loniță, președintele părții române în comisie și dr. loan Ghiper. cercetător științific principal la Institutul de istorie ,,N. lorga”, membru al comisiei de problemă. în cadrul ședinței, care s-a ținut la Institutul de istorie al Academiei de științe a R. P. Bulgaria, a fost analizată activitatea desfășurată de Comisie de la precedenta reuniune de la Havana (1981) și au fost stabilite măsurile pentru continuarea activității în perspectivă. în mod deosebit a fost analizat stadiul realizării lucrării colective ce se elaborează în cadrul comisiei de problemă pe tema Marele Octombrie și victoria revoluțiilor socialiste ulterioare, lucrare la care partea română este reprezentată de prof. univ. dr. Gh. I. loniță, care elabo- rează studiul intitulat Revoluția dc eliberare socială și națională, antifascistă și antiimperialistă a României și construirea socialismului tn România. în continuare a fost analizată activitatea „Buletinului informativ al Comisiei de problemă” în anul ce a trecut si s-a adoptat planul dc viitor al acestei publicații. în zilele următoare (19 21 mai 1982), participanții la această reuniune, cărora li s-au adăugat și alți oameni dc știință din Bulgaria, Cehoslovacia, Cuba, Franța, R. D. Germană, Grecia, Iugoslavia, Italia, Mongolia, Nicaragua, Polonia, România, Ungaria, Spania, Uniunea Sovietică, Vietnam au luat parte la conferința științifică internațională pe tema „Ghcorghi Diinilrov și fronturile populare”, organizată de Academia de științe a R. P. Bulgaria, Aca- demia dc științe sociale de pe lingă C.C. al P. C. Bulgar, Institutul de istoric a partidului de pe Ungă C.C. al P. C. Bulgar, Ministerul Educației Naționale, Muzeul Național „Gheorghi Dimitrov” dc pe lingă C.C. al P.C.B., Arhiva centrală dc partid de pe lingă C.C. al P.C.B. și Direcția generală a arhivelor de pe lingă Consiliul dc Miniștri al R. P. Bulgaria. Organizată cu prilejul aniversării a 100 dc ani dc la nașterea lui Gheorghi Dimitrov, conferința științifică de la Sofia a prilejuit o ampla trecere în revistă a unor probleme funda- mentale ale istoriei mișcării comuniste și muncitorești internaționale din veacul nostru, pre- cum și a cohtribuției iui Gheorghi Dimitrov la dezvoltarea acestei mișcări, în calitatea sa de conducător al clasei muncitoare bulgare și al Partidului,Comunist Bulgar, de militant de seamă al mișcării comuniste și muWWWUu&Q0fanaTiicaro ■962 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 2 mare considerație și de glorie eternă că ceea ce n-au putut realiza atît de mulți împărați, regi și prinți, a izbutit un Mihai, cel mai neînsemnat și mai sărac dintre duci, anume să învingă oștirile marelui sultan” (p. 129). însușirile celui care își uimea contemporanii, însușiri ce confereau luptelor sale dimensiuni istorice sînt astfel enumerate de Erich Lassota la 31 iulie 1597: „un domn cu inima deschisă, viteaz, fără șovăire, doritor de isprăvi și care nu s-ar lăsa oprit în cale de nimic” (p. 161). începind lupta împotriva Imperiului otoman, Mihai Viteazul a avut permanent conștiința că ea îmbracă o dublă semnificație : românească și europeană. ,,M-am apucat — scria el la 13 iulie 1595 lui Jan Patocki sta- rostele Cameniței — să ridic această mare greutate (a dominației otomane — n.n.) cu această țară săracă a noastră ca să fac un scut al întregii lumi creștine” (p. 100). Poarta otomană a reacționat viguros față de ccl care se opunea cu atîta bravură politicii ci dc expansiune și stoarcere a resurselor țării. Se știe că în cursul campaniei din vara anu- lui 1595, pe măsura înaintării oastei otomane invadatoare prin Țara Românească, au insta- lat o administrație turcească, ca semn al abolirii statutului dc autonomie al Țării Românești. Ordinele sultanului in cursul luptelor dau măsura eforturilor Porții de a readuce în dependență Țara Româncseă prin utilizarea celor mai teribile mijloace ,,Fără a sta în răgaz scria în 1598 sultanul lui Ahmcd, pașa de Siliștea, mai mult dc două zile într-un loc, să faci, așa cum trebuie, incursiuni în țara Valahici ; să-i ucizi populația bărbătească, să ici în robie femeile și copiii și să jefuiești și să distrugi bunurile și avuțiile lor; și, luînd măsurile și făcînd pregătirile corespunzătoare, să-l prinzi și să-i vii dc hac sus-menționatului afurisit (Mihai — n.n.) ; să faci tot ceea ce este posibil și să depui stră- duințe nelimitate pentru ca, prin bunăvoința lui Allah, să aduci în stăpînire țara Valahici” p. 225). Documentele incluse în volum, redactate de prieteni, adversari sau neutri, permit urmărirea marii epopei care a făcut din biruitorul dc la Călugărcni și domnul celor trei țări românești. Rememorarea acestor episoade care sint tot atîtca pagini dătătoare de mindric patrio- tică din marca carte de istoric a neamului este cu atît mai actuală cu cît în lucrările unor autori străini — tendențiozitatea Ijr ne interzice să-i numim ; caracterizări atît dc potrivnice adevărului istorie, incit ele surprind și indignează pc ori- cine caută cu onestitate să reconstituie eve- nimentele — după știuta expresie a lui Rankc — ,,așa cum ele s-au petrecut in realitate” (Wie es eigentlich gcwesen ist). în scrisul acestor autori cu tocul muiat în cerneala falsului, Mihai apare ca un aventurier, cuceri- tor dc țări străine, lipsit de loialitate. Cu finalități ce nu au nimic comun cu știința, se urmărește confundarea pluralismului sta- tal (existența mai multor țări românești: Țara Românească, Moldova, Transilvania) cu pluralismul etnic. Oricine urmărește cu bună credință mărturiile trecutului constată cu ușurință că în ciuda pluralismului statal, a faptului că erau separați prin hotare sau sc aflau sub stăpîniri străine, românii au repre- zentat o realitate etnică perfect unitară si că munteni, moldoveni, transilvăneni au avut întotdeauna conștiința, profundă și viguroasă, că alcătuiesc un singur popor. Mihai Viteazul, aducind sub autoritatea sa Transilvania (1599) și Moldova (1600) nu a cucerit pamînturi străine : dincolo de Carpați și de Milcov, era tot atit de la el acasă ca și în Țara Românească, pentru că aceeași vatră strămoșească le înmănunchia pc toate trei. Documentele din volum pun în lumină nece- sitățile imperioase care l-au determinat pe domnul Țării Românești să acționeze militar in Transilvania și Moldova. Nunțiului apostolic Malaspina, el ii arăta la 14 noiembrie 1599 „nevoia ce l-a silit să intre în această țară (Transilvania n.n.)” pentru a împiedica o alianță între Andrei Bathory, Polonia și Icrcmia Movilă, care, pentru a-și realiza obiec- tivcle „nu aveau dc învins nici o altă piedică decît să-l înlăture pe el din domnia Țării Românești” (p. 279). Și cît de limpede explică cl la 8 martie 1598 lui Giovanni de Marini Polii că „trebuie să-l alung cu forța pc acel voievod al Moldovei (Icrcmia Movilă — n.n.), ca dușman al creștinilor, nu pentru a-i cotropi țara, și nici dintr-o lăcomie oarecare, dar ca să nu poată aduce o piedică la planul expe- diției în Turcia” (p. 181), Mihai Viteazul nu și-a impus autoritatea asupra unor teritorii străine, ci, pentru a-și consolida poziția in lupta antiotomană, i-a eliminat el pc cei ce voiau să-1 elimine și a reunit sub conducerea sa toate cele trei țări românești. Atașamentul ențiozitatea lor ne sau ferm de pamintul strămoșilor ,,. .. și www.dacoromanicairoănui țara și moșia, pînă ce nu 3 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 963 mă vor smulge de aeolo, tirindu-mă de picioa- re” (p. 329) — i-a dat forța să izbîndcască și să străbată prin toate vicisitudinile. Și dacă răstimpul scurt în care el a domnit peste păminlul românesc și ostilitatea atitor vecini puternici nu i-au îngăduit să desfășoare pină la capăt acțiunea sa unificatoare, măsurile luale în favoarea satelor românești din Tran- silvania (dreptul dc pășunat) și preoților români de acolo (scutirea de robotă) sînt dovezi ale conștiinței că el, voievodul, și umilii țărani români, apăsați și oprimați de acea „unio trium nalionnm”, care era temelia regimului politic transilvănean, că c) și ci erau cu adevărat dc un neam și dc o lege (vezi p. 510). Documentele sini însoțite de nole și lămu- riri ce ajută la înțelegerea corectă a textului. Traducerile sint cursive, și, uneori, aduc rectificări la cele făcute anterior (cf. p. 159). Nu credem totuși că termenii „Coloni et jobagioncs Bocronum” (p. 92) pot fi traduși prin „Robii și clâcașii boierilor” (p. 96). Statutul de rob era caracteristic țiganilor și tătarilor, iar țăranii elăeași sint o categoric mult mai Urzic dccit data redactării tratatului de la Alba lulkl (20 mai 1591) chiar dacă claca era prestată si atunci. După cum se știe, cele două categorii „coloni” și „iobagi” men- ționați în tratat au dat naștere la vii discuții în istoriografia noastră 3 și, în ce ne privește, credem că opinia lui I. C. Filitli, acceptată de P. P. Panaitescu 4 * este cea corectă: prin „coloni” se înțeleg oamenii cu învoială, prin „iobagi”, țăranii de condiție servilă; rumânii. Un amplu și dens studiu introductiv, datorat lui V. Arimia și M. Mușat, fixează cadrul istoric căruia i se integrează documen- tele publicate. Alcătuitorii volumului : Ion Ardeleanu, Vasile Arimia, Gh. Bondoc, Eugenia Ciocan, Tahsin Gcmil, Elena Moisue, Cornelia Morarii, Mircca Mușat, Emilia Poștăriță, Maria Sovcja, Vasile Șimandan, Constantin Vlad, Mireea Voiculcscu, au adus un mare serviciu atit cercetării istorice cit și marelui public prin stringerca laolaltă a mărturiilor documentare despre domnul care, unind cele trei țări românești, a călăuzit marele efort, încununat de Marca Unire din 1918, realizată dc poporul român, „un popor româ- nesc, care din ce in ce mai mult știe ce vrea și-și dă sama de ce poate”: cum încheia N. lorga Jstoria lui Mihai Viteazul6. FI. Conslanliniu * * Alexandru loan Cuza și Costache Negri. Corespondență. Text ales și stabilit, traducere, studiu introductiv și note de Emil Boldan. Edil. Minerva, București, 1980. XLVII (XLVIII) +569 (570) p. +48 pi. Volumul de corespondență, publicat de prof. Emil Boldan, este, după cum însuși autorul ediției spune, consacrat „relațiilor epistolare oficiale dintre Costache Negri si Alexandru loan Cuza”. Cuprinde un larg „Studiu introductiv”, o „Notă asupra edi- ției”, 188 scrisori trimise de Negri și 39 trimise dc Cuza. Un indice onomastic și toponomastic completează util această lucrare. Cu cileva excepții, piesele semnate de Negri sint rapoarte diplomatice, trimise de el in calitate de agent diplomatic la Constantinopol, iar cele ale lui Cuza cuprind instrucțiuni, recomandări și unele interesante informații privind politica sa internă și cea externă. Studiul introductiv este o încercare de a schița în paralel biografiile celor doi oameni de stat și prieteni, mai pe larg în perioada 1859 — 1863. Activitatea lui Negri ’ °P' C^’ este calificată drept „prodigioasă”, cu „eforturi impresionante de a apăra cu toată fermitatea si demnitatea interesele țării și ale domnului său in cercurile diplomatice și în viesparul de intrigi din capitala imperiului Otoman”. Autorul ediției remarcă stilul „sobru, cam rece, demn...” adoptat de Negri pentru a-și îndeplini „in modul cel mai conștiincios și mai onest o sarcină oficială pe care nu înțelegea nicicind s-o confunde cu 3 Cf. C. C. Giurescu, Probleme controver- sate in istoriografia românească, București, Edit. Albatros, 1977, p. 39 și urm. 4 P. P. Panaitescu, Dreptul de strămutare al țăranilor in țările române (pină la mijlocul secolului al XVlI-lea), în „Studii și materiale de istorie medie”, I (1956), p. 67. «64 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 4 relațiile particulare amicale”. Pe bună drep- tate se observă valoarea documentară a acestei corespondențe pentru una „dintre cele mai patetice lupte, purtate pe plan extern in interesul țării, în timpul scurtei, dar atlt de importante domnii pentru destinele poporului român, a lui Alexandru loan Cuza, de către unul dintre cei mai lucizi și sinceri prieteni ai acestuia”. Dc altfel, Negri este considerat și aci drept cel mai important colaborator și sfetnic al domnitorului in problemele externe. Pe dc altă parte, după cum subliniază prof. Emil Boldan, Cuza răspunde cu „afecțiune, Încredere și deosebită prețuirc”. Documentele sint grupate In două părți: in prima parte cele provenind de la Negri, in a doua cele de la Cuza. Ordinea este exclusiv cronologică, in interiorul celor două părți. Se păstrează limba originalului, cea franceză, la care se adaugă o traducere in limba română. Corespondența expediată dc Negri vorbește despre activitatea sa și tratativele purtate in jurul unor probleme dc mare importanță (obținerea investitorii lui Cuza, unirea de- plină. chestiunea mănăstirilor închinate etc.) cit și despre intervențiile sale pentru a face respectată autonomia țării, drepturile ci suverane etc. El se dovedește, In această corespondență, angajat înlr-o acțiune ce o numește „dificilă” și tratează cu abilitate, dar și cu fermitate. Tratativele pentru obține- rea învestiturii au durat piuă in septembrie 1659, deși, conform Convenției dc la Paris, învestitura trebuia acordată In termen de o hmă. Este interesantă reflecția lui Negri, in scrisoarea din 20 iulie 1 august 1659, asupra Convenției, care „bună-rea, trebuie să-și facă stagiul, așa cum Regulamentul Organic si l-a făcut pe al său, căci fără ea, ținind scama de tot ce ni s-a spus de atitea ori la toate ambasadele, s-ar crcia numai primejdii țărilor noastre ..In orice caz, un marc succes a fost hotărirea ca data vizitei lui Cuza la Constantinopol să rămină la latitudinea domnitorului. Turcia rcnunțmd astfel la pretenția de a-1 obliga să vină „imediat”. După eum Negri Însăși o spune, aceste trata- tive „ne a costat alttea chinuri si răbdarc”. Revenit in țară, după obținerea învestitu- rii lui Cuza, este acreditat spre sfîrșitul anu- lui 1859 reprezentant diplomatic al wlor două țări române la Constantiropor" inlcrim” pentru Țara Românească și „efectiv” pentru Moldova. Este de remarcat buna primire ce i se face de diplomații de la Constan- tinopol ca și dc ministrul de externe turc. Printre misiunile mai dificile, cea care pare a-i fi cerut cel mai Îndelungat efort este aceea a mănăstirilor „Închinate”. în septembrie 1860, după dese și numeroase conciliabule cu reprezentanții Puterilor garante, între care și o intervenție a lui Thou venei, Negri ra- portează: „aceastăjchcstiunc este mult mai gravă decit ne-ain putut Închipui noi la Început”. Problema se tot tărăgănează și in august 1863 tot el cere să sc spună„ultimul cuvint” pentrucă „avlnd in vedcrc modul cum se sbat peste tot călugării, să nu se ivească pe neașteptate cine știe cc decizie a Puterilor care să nc facă poziția și mai grea”. Se ajunge astfel la nota către Poarta și către reprezentanța Puterilor garante, prin care sc afirmă că fiind vorba dc o chestiune internă a Principatelor, In baza autonomiei acestora, sc respinge amestecul străin. Chiar ambasado- rul britanic, află Negri „indirect”, Îndeamnă pe prelații greci să renunțe la ideea „de a răminc proprietari in Principate”. La 10 22 noiembrie 1864, Negri raporta domnitorului: „afacerea se apropie, ava dar. dc sfirșit. dar ne trebuie răbdarc”. Si ca o dovadă a pasiunii cu carc trata problemele Încredințate lui,țcitam din același raport: „1 rec cu Însumi prinlr o grea incerearc aici și, după ce am prezentat și răsprezentat aht de des argumentele noastre, desigur că am ajuns să plictisesc și pe cei mu indiferenți, dar nu ma descurajez și n pet Alteței Voastre, se adresa el lui Cuza. că vom reusi să ieșim din această neplăcută situație la fel dc bine ca din celelalte”. în mai 1865 încă sc mai discuta asupra sumei dc dat călugărilor și Negri Întocmește, luerind intens 20 zile, un memoriu pentru comisia inter națională dc arbitri. Dar cum nu cra Încă sigur dc rezultat, Îndemna: „să așteptăm vremuri mai potrivite, căci cele lu mi ști nu vor intirzia să biruie cele spirituale”. Corespon- dența in jurul acestei chestiuni pune Insa în lumină grija și devotamentul cu carc Negri apăra interesele țării sale și prestigiul cehii pe carc 11 reprezenta la Constantinopol. în problema unirii integrale, cerută dc Cuza, Negri arată Porții și reprezentanților Puterilor garante utilitatea pentru „a Închide gura ncmulțumiților din diferite partide, a ■KyWjfKfHjf'fW113* puternică și, fără Îndoiala, M’ir1ffltt1poțfnrară, cea mai răsunătoare, este 5 CARTEA ROMÂNEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 965 unirea incompletă și defectuoasă pe care, spunea el, o avem acum”. Abia la 4/16 aprilie 1861, cind trimisul domnului român amenință că se va proclama Unirea fără a mai aștepta răspunsul Porții, Aii Pașa face promisiuni ferme. Din același raport aflăm că la Vicna, contele dc Rechbcrg, mirindu-sc că Marca Britanie și-a schimbat atitudinea, o atribuia unei înțelegeri Intrc Sir Hcnry Bulwcr și Cuza, înțelegere după care primul ar fi susținut Unirea în schimbul armelor sarde debarcate la Galați. Negri însă pune capăt acestor bănuieli, spunind: „Este mai adevarat, totuși, a spune că, dacă domnul ambasador a) Angliei a sfătuit Sublima Poartă să ia inițiatha in problema Unirii, este pentrucă Excelența Sa a prevăzut că la nevoie noi ne vom lipsi dc concursul acesteia, cum, de altfel, cu am și declarate aici dc citc ori am axut prilejul”. în același timp Negri sc arată un bun sfetnic al domnitorului. Informațiile și sugesti- ile pe care le transmite crau desigur de natură să sprijine acțiunea externă a Principatelor Unite. Impresionează luciditatea și bunul său raționament. Cind situația o ccrc îndeamnă la așteptare pentru a nu complica lucrurile „prin pripeală”. Cântă in permanență să nu și Înstrăineze simpatia Porții și a reprezen- tanților 1 uterilor garante, bineînțeles fără a sacrifica interesele țării, prestigiul ci și al chinuitorului. Dc aceea este, aproape tn p rmanență, sprijinit de ccl puțin trei dintre reprezentanții Puterilor garante. Din corespon- dența rciesc ca a avut bune relații, care l-au ajutat in îndeplinirea misiunii sale, cu miniș- trii de externe turci. Partca a Il-a a cărții cuprinde coresponden- ță dc la Alexandru loan Cuza către Costache Negri, intre iunie 1859 și ianuarie 1865. Aceste scrisori nc dezvăluie concepția lui Cuza despre autonomia țării, dar și politica sa, menită să păstreze ceea ce s-a cîștigat în vederea perspectivelor de viitor ale sta- tului român. în această lumină sînt concepute instruc- țiunile ce le transmite agentului său la Constan- tinopol. Interesante, din acest punct dc vedere, afirmațiile din decembrie 1860, care sună ca un program: „Singura mea datorie este să mă gindesc la reorganizarea țării, potrivit principiilor Convenției de la 1858, și pentru a-mi îndeplini această misiune sacră . . . am nevoie să-mi concentrez întreaga atenție și toate forțele asupra problemelor noastre interne”. în decembrie 1860 Cuza cxplicind poziția sa în incidentul cu armele descărcate la Galați, nu poate admite să se refuze „dreptul dc a ne îndeplini controlul în apele noastre, de a aplica legile dc vamă, potrivit principiilor celor mai elementare ale dreptului interna- țional, fără de care, autonomia noastră, ... n-ar mai fi decit literă moartă”. Sub- liniem, ca rezultind din corespondența sa, decizia cu care Cuza formulează cererile sale în probleme „a căror întirzierc vatămă interesele țării și jignește adine sentimentul național”, în chestiunea mănăstirilor închinate își exprimă intenția „dc a respecta drepturile tuturora”, dar cere ca „Sublima Poartă să nu răspundă la procedee binevoitoare cu procedee jignitoare”. în corespondența domnitorului se găsesc, de asemenea, extrem de interesante relatări și analize asupra situației politice interne : grupări politice, cauzele de instabi- litate, propuneri pentru o nouă organizare constituțională. Volumul, privit în totalitate, aduce, după părerea noastră, interesante informații privind nu numai biografia celor doi semnatari de corespondență, ci chiar asupra istoriei vremii în care ei au trăit și acționat. Din acest punct dc vedere, chiar dacă unele piese au mai fost publicate, corespondența din acest volum își păstrează importanța pentru istorici. Paul Oprescu CONSTANTIN BOTEZ, IOAN SAIZU, Letea—un secol de istorie, Edit. Sport-Turism, București, 1981, 263 p. Istoriografia noastră marxistă a înregistrat în ultimul timp un fenomen foarte semnificativ și anume intrarea tn circuitul științific nu numai a numeroase lucrări de istorie locală dar și de monografii privind istoricul unor întreprinderi industriale cu o bogată și lungă activitate fn viața economică a țării *. * Monografia întreprinderii „Vulcan" din București, 1904—1977, sub redacțU ' ’ Studierea procesului de dezvoltare a unor importante întreprinderi sau grupuri de uzine, care au jucat un rol de seamă atit în evoluția economiei naționale cît și a afirmării potențialului de luptă al clasei muncitoare din țara noastră a preocupat specialiștii deoarece aceasta permite realizarea unei imagini mai complete asupra nivelului eco- nomic pe care-1 atinsese România într-o ib redacția lui etapă, anumită iar pe de altă parte relevă pe www.dacoromamca.ro 7 - c. 2470 966 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 6 baza unor exemple concrete gradul dc con- centrare al muncitorilor, amploarea și in- tensificarea exploatării lor, modul de organiza- re al producției, precum și ponderea marilor Întreprinderi In economia națională. Lucrările privind istoria fabricilor și uzinelor au o dublă Însemnătate : ele contri- buie pe dc-o parte la educarea tineretului In spiritul tradițiilor dc luptă ale clasei munci- toare, iar pe de altă parte Îmbogățesc știința istorică cu un bogat material de cercetare, care permite analiza mai adincă a unor probleme și elaborarea unor lucrări mai vaste. Prezenta lucrarc pe care o prezentăm continuă șirul cărților privind istoricul unor Întreprinderi cu tradiție recunoscută din țara noastră, deci necesitatea elaborării acesto- ra devine tot mai evidentă. Sinteza datorată specialiștilor In istoric economică C. Botez și loan Saizu, rcicvă evolu- ția fabricii de hirtie Letea „una din primele fabrici Înființate după cucerirea independenței de stat a României”, și ilustrează „o nouă etapă In evoluția industriei românești, etapă caracteristică prin eforturi susținute in vede- rea punerii în valoare a bogățiilor solului și subsolului, a creării și dezvoltării industriei naționale” (p. 12). Lucrarea este rodul unui Îndelungat travaliu științific fiind bazată pc o amplă documentare edită și inedită care rclevă pregnant că Încă de la fondarea ci „Letea” s-a inscris prin potențialul economic, social și cultural ca o mare unitate industrială. Lucrarca este structurată pc 6 capitole mari carc la rindul lor sint Împărțite In subcapitole. înainte de a studia evoluția fabricii „Letea” autorii se ocupă de istoricul fabricării hîrtici In țara noastră, arătind că această industrie are o Îndelungată tradiție, mențio- nindu-se că moara de hirtie de la Brașov este și cea mai veche din sud-estul Europei. O poziție aparte In istoria industriei hlrtiei din țara noastră ptnă la Înființarea societății „Letea” o ocupă fabrica lui Gheorghe Asachi din 1841. Autorii menționează că una din piedicile importante In calea trecerii la producția mașinistă a hirtici pe baza utilizării lemnului a reprezentat-o după 1875 convenția Încheiată cu Austro-Ungaria și apoi cu Germania, ambele indiclnd o vie Întruchipare a politicii de acaparare economică și de Împiedicare a dezvoltării industriei și Îndeosebi a celei Constantin Nuțu și loan Scurtu, București, 1977; D. Beriescu, C. Botez, I. Saizu, Buhuși, Din istoricul fabricii și localității, Bacău, 1971; I. Tiriboi, Monografia Rafinăriei Ploiești — 1880—1980, Edit. Academiei R.S.R., Buc rești, 1981. WWW. mecanizate. Se menționează că abia după cucerirea independenței de stat In 1877 și după ce falimentul politicii liberului schimb sc dovedise din plin, a fost posibilă adoptarea unei politici care să contribuie la dezvoltarea industriei naționale. De remarcat este faptul că inițiativa fondării unei societăți române pentru fabricarea hirtici s-a luat Încă din iunie 1879. Fabrica „Letca” a luat naștcrc la 17 ianua- rie 1881 și nu in 1885 cum indică unele lucrări dc istoric economică, autorii arătind că In anul 1885 fabrica a Început să lucreze la Întreaga sa capacitate. Odată cu inființarca „Lctei” a Început o nouă etapă In valorificarea lemnului verde, îndeosebi a pădurilor de rășinoase din țara noastră. Autorii rcicvă că alegerea satului Letca ca sediu pentru fabrica dc hirtie n-a fost In- tlmplătoarc — acesta era situat Intr-o zonă intens împădurită și a unor căderi de apă carc să i Înlesnească exploatarea și activi- tatea. încă de la începutul existenței sale „Letca” a jucat un rol economic deosebit în ramura celulozei și hîrtici determinind totodată semnificative procese sociologice și sociale, înființarea ci in afară dc faptul ca a sporit funcția economică a orașului Bacău, a de- terminat și importante prefaceri pe plan structural. Reiese din paginile lucrării că încă dc la fondarc fabrica avea caracteristicile proprii unităților din marea industrie. încă de la intrarea în activitate s a manifestat o preocupare permanentă pentru sporirea funcționalității ci pc baza creșterii capitalului social, a fondului dc investiții, a forței motrice, a personalului. între 1881 — 1900 capitalul social a sporit dc la 371.055 Ici la 2.200.000 Ici, forța motrice s-a majorat dc la 100 la 750 C.P.. iar totalul personalului dc la 28 la 251. Rezultă că mărirea capacității dc producție s a făcut paralel cu sporirea numărului de salariați. Chiar dc la începutul existenței sale fabrica a fo- losit forța dc muncă compusă din muncitori ca- lificați în mare parte străini si lucrători necalifi- cați proveni ți din scmiproletariatul agricol local. Un mare merit al lucrării rezidă și din faptul că autorii au acordat un spațiu egal nu numai problemelor economice dar și luptei muncitori- lor pentru libertate și dreptate socială. Exploatarea muncitorilor a constituit pen- tru acționarii de la „Letca” o sursă importantă In realizarea dc mari beneficii. Autorii relevă și lupta dc clasă dintre exploatați și exploatatori In formele sale variate, situația grea a maselor dar și creșterea u_ forțelor de emancipare socială, dctașlndu-sc revoluționară desfășu- 7 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 967 rată de lucrătorii dc la „Letea” care avea ca scop îmbunătățirea mediului de viață și de muncă, ciștigarea de drepturi politice, elibe- rarea de asuprirea și exploatarea capitalistă. De asemenea autorii urmăresc și procesul de concentrare a producției, de centralizare a capitalismului in industria celulozei și hirtiei. Astfel apar la Începutul secolului favorizate de politica protecționistă, înțelegeri embrionare dc tip monopolist și in industria hirtiei. Pe baza unor minuțioase tabele statistice, autorii demonstrează că in condițiile realizării statului național român și industriei celulozei și hirtiei și implicit „Letci” i s-a oferit condiții mult mai prielnice de dezvoltare in compara- ție cu situația antebelică deoarece piața hirtiei s a lărgit considerabil. De asemenea autorii relevă că imediat după crearea P.C.R., lupta muncitorilor a cîștigat in organizare, combativitate și rezultate. După prezentarea fenomenelor caracte- ristice ale societății capitaliste care au generat climatul revoluționar din perioada antebelică, autorii relevă cu date și statistici complete situația șomajului la „Letea”, acțiunea de modernizare a fabricii in urma masivelor comenzi obținute de la stat. Avind in vedere că lucrarea este prin excelență de istorie economică, autorii și-au propus să prezinte sintetizat multiplele aspecte ale activității acestei unități in anii socialismu- lui — cînd sub îndrumarea Comitetului județean Bacău al P.C.R., colectivul de la „Letea” a luptat alături de muncitorii celor- lalte mari fabrici pentru sprijinirea grandioase- lor prefaceri revoluționare din țara noastră — relevind dezvoltarea bazei tehnieo-materiale, dinamica utilizării forței de muncă, pregăti- rea ei profesională, creșterea productivității muncii, calitatea produselor. De asemenea autorii au mai cautat să sublinieze — și aceasta cu succes — colaborarea fericită cu bune rezultate intre combinat și Institutul Politehnic „Gh. Asachi” din Iași, exemplu sugestiv de integrare și conlucrare a cercetării științifice și invățămintului cu producția. Ar fi fost util ca lucrarea să cuprindă și o listă cu acționarii „Letei”, directori generali, contabili șefi etc., care ar fi permis formarea unei imagini mai de ansamblu asupra lucrării. De dorit ar fi fost ca această lucrare să fi cuprins și un indice general selectiv. Stilul plăcut, alert, asigură un nivel de prezentare caracteristic unei lucrări științifice de inaltă ținută. Se impunea ca autorii să fi accentuat mai pe larg asupra luptelor de clasă, acțiunilor de solidaritate ale muncitorilor de la „Letea” cu muncitorii din alte centre industria- le, acțiunilor de sabotare a mașinii de război hitleriste, starea de spirit antifascistă a acestora. Fotografiile incluse In volum dau acesteia o notă de variație, sporind totodată și nivelul științific. Lucrarea este tipărită In condiții grafice de excepție pe hirtie specială reali- zată la „Letea”. Rezumatul in cele 2 limbi de larga circulație internațională oferă specialiști- lor străini posibilitatea să ia cunoștință cu problematica lucrării. Așteptăm de la harnicii și competenții specialiști In istorie economică o sinteză a industriei hirtiei și celulozei In țara noastră care ar fi foarte utilă istoriografiei noastre. Această lucrare se Înscrie ca o realizare notabilă in domeniul istoriei întreprinderilor industriale și economice, fiind foarte utilă nu numai specialiștilor dar In special cadrelor didactice care au posibilitatea să adlncească aspecte ale vieții economice din țara noastră in diferite etape istorice. Iulian Gh. Dima DAVID R. LIPTON, JErnst Cassirer. The JDilemma of a Liberal Intellectual Germany. 1914 — 1933, University of Toronto Press, Toronto, Buffalo, London, 1978, XIV + 212 p. Traiectoria intelectuală cea mai pregnantă, retrospectivă și prospectivă, In cadrul acestei tragice evoluții a inteleetualizării germane, rămine aceia a unuia dintre cei mai de frunte ginditori și filozofi germani ai culturii: Ernst Cassircr. Născut la Breslau, la data de 28 iulie 1874, dintr-o familie semită Înstărită, Cassirer a dus o viață studioasă, exemplară, lipsită de mari preocupări politice. Ajuns, in urma prăbușirii celui de-al doilea Reich, profesor la Universitatea din Hamburg a fost silit să-și dea demisia de la catedră, în aprilie 1933, și, în luna mai a aceluiași an s-a refugiat In Suedia, ca profesor la Uni- versitatea din Găteborg, după o scurtă pre- zență la o catedră a Universității din Oxford (1933—1935). în luna mai 1941, Cassirer a plecat în Statele Unite, unde a murit In luna aprilie 1945, în momentul cînd cel de-al treilea Reich intrase în agonie. Gîndirea lui Emst Cassirer n-a încetat o clipă să fie tributară filozofiei germane celei mai autentice, reprezentate de triumviratul Leibniz — Kant — Hegel, ca și culturii unor (nțjmatafr dMahmfilrtfrirtft W»»ler, fără o clipă de zăbovire 9G8 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 8 asupra paginilor unui Nietzche. Toată viața sa, Ernst Cassircr a avut grija salvagardării spiritualității autonome a individului ginditor. Credința lui era aceea a lui Kant. Anume, că omenirea, în general, și omul, în special, au vocația supremă a libertății de gindire și de acțiune. Și că toți oamenii trebuie să fie tratați ca ființe raționale, care reprezintă obiective pentru clc-insclc, in nici un caz ca unelte pentru obiectivele altora. Oricare individ, considera Cassirer, trebuia să aibe curajul să-și folosească propria lui rațiune, în nici un caz să se încreadă orbește în afirma- țiile falacioasc ale altora. Căci, așa cum pro- povăduise Kant, orice om cuprinde în firea lui principiile care îngăduie omenirii să se dezvolte și să progreseze. „In ființa umană se încruci- șează, ca intr-un microcosm, toate liniile de dezvoltare ale macrocosmului”. Pentru funda- mentarea acestei idei-forță, moștenită de la Renaștere de gînditorii Aufklărung-ului, Cassi- rer va analiza, în două din lucrările sale fundamentale finale, sistemul de gindire al Renașterii (1927) și acela al Aufklărung-uhii (1932). Individul, pentru Cassirer, este proiec- tat în centrul oricăror evoluții istorice și culturale ale omenirii. Această tendință idealistă se încadra in conceptul specific german de Kultur, tensiune care-1 Înalță pe om la un nivel superior de existență, prin cultivarea adecuată a calităților lui intelectuale, morale și estetice; astfel incit, la rindul lui, omul astfel educat să poata făuri și desăvîrși o lume nouă. Procesul era conceput în termeni universali, întrucît fiecare om era socotit ca fiind, potențial, destoinic să Înfățișeze ansam- blul activităților superioare ale omenirii. în Germania wilhelmiană în care și-a făcut studiile universitare Ernst Cassirer, între t892 —1899, tema autonomiei de cultură tindea să capete alte aspecte decit pe vremea lui Biamarck. Georg Simmcl, unul din primii dascăli ai lui Cassirer, formulase teoria sa pri- vid conflictul, insolubil, dar de neînlăturat, între societatea burgheză și individul alienat de capitalism și de instituțiile lui politice, eco- nomice și juridice. Cassirer a înțeles insă să stăruie asupra genezei și formelor istorice ale acestui conflict, în care vedea, prin revoluția l-a sedus pe un mare naturalist ca Herman Ludwig von Helmholtz, profesor de fizică la Universitatea din Berlin (1871 — 1887) care a formulat cunoscuta teorie a psihologiei percep- ției științifice, în care rezultatele cercetării experimentale, după motoda lui Claude Bernard, trebuie îmbinate cu formulele apriori- ce kantiene. 2 Cohen fusese numit conferențiar în 1873 la Universitatea din Marburg; și în 1876 a preluat catedra lui Lange, la moartea acestuia, fost puternic influențat de școala de gindire 8 în.studiul Das Prinzip der Infinitesimal- neokantiană de la UniversitateaWWWuuSK^DrOBUHllGSdEâne Geschichle. care urma să-l soluționeze, unul din cele mai de seamă elemente dinamice ale istoriei, tn sensul kantian al opoziției dintre unu și multiplu. Pe această cale, Cassirer își va îndruma studiile spre elucidarea semnificației și rolului rațiunii și libertății tn istoria univer- sală. Pentru Cassirer, progresul înseamnă evoluție cît mai societăți Spre către gindirea și practica rațională a multor oameni și a cît mai multor umane. sfîrșitul veacului trecut, Cassirer a școală al cărui șef necontestat era Hermann Cohen1. în spiritul filozofiei kantiene, noua școală se străduia să abordeze faptele naturale și sociale în cadrul funcțional al conștiinței, prin formalizarea lor; prin urmare să conceapă problemele concrete în termeni abstracți. între existență și rațiune, Kant postulase o funcție relațională, fenomenele naturale fiind încadra- te în schemele mentale raționale și devenind astfel idei. Școala juridică neokantiană, cu Gcorg Jellinek și mai ales cu Ilans Kelscn, și școala istorică din Baden, cu Heinrich Rickert, se inspirau din aceiași concepție idealistă kantiană, carc-i va face pe intelectua- lii germani să nu conceapă corect fenomenele politice și sociale, și-i \a lăsa dezarmați în fața imperialismului, mai iutii; în fața adversarilor neinduplecați ai Republicci de la Weimar, pe urmă. Concepția fundamentală a școlii nco- kantiene, astfel cum a formulat-o Hermann Cohen 2, punea accentul pe caracterul logico- matematic al gindirii, caracter menit să garanteze certitudinea absolută a oricăror cu- noștințe umane, ca și unitatea interdisciplinară a acestor cunoștințe. Varianta logistică aprio- rică a acestei școli urmărea să dovedească orice adevăr, și să fundamenteze o știință filozofică, exclusiv pe baza conceptelor logico- inatematice. încă din 1883, Hermann Cohen iși formulase teza după care numerele ordinale și calculul infinitcsimal constituiau singura bază intelectuală temeinică pentru orice strădanie urmărind comprehensiunea științifică a realității 3 * * * *. O asemenea percepție matematică a realității era concepută de Cohen ca dcmînd din structura însăși a naturii și, ca atare, din structura rațiunii omenești. Concepție trans- cendentală, în pură logică a filozofiei kantiene, 1 Semnalul revenirii la concepțiile lui Kant, după interludiul dominat de Hegel, fusese dat însă încă din 1865, cind Otto Liebmann își publicase lucrarea Kant und die Epigonen, avind ca motto Zilruck zum Kant l în același sens își scrisese Fricdrich A. Lange Istoria materialismului 1 (cont.) in anul imediat următor (1866). Teoria kantiană, după care orice percepție implică o judecată anterioară, 9 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 969 după care rațiunea nu se preocupă de fenomenele naturale In mod nemijlocit, ci numai de modalitățile prin care rațiunea poate cunoaște aceste fenomene. Relațiile dintre fenomene și idei ar fi deci determinate de judecăți apriorice preexistente In rațiune, nu de simplele date empirice asupra fenomene- lor. Rațiunea se călăuzește de propriile ei legi imanente, este deci o rațiune pură. Sedus inițial de rigoarea matematică a formulelor neokantiene — elaborate de Ilermann Cohcn din turnul său de fildeș, tntr-o epocă în care realitățile politice ale Germanici se supuneau cancelarului von Bismarck — Cassircr și-a Îngăduit destul de curind o simplă obiecțiunc. Anume, că aparatul cunoaș- terii nu constituia cesa aprioric, un dat permanent ai universal, ci o schemă evolutivă, o sarcină intelectuală, care-i incumbă fiecărui om, ca element participind la avintul omenirii spre progres. Prin această viziune a lui Cassirer, para- digma neokantiană logico-matcmatică, funda- mental apriorică, sincronică, universală și permanentă, căpăta o tensiune diacronică, istorică, relativistă și fenomenologică. Ceea ce rămăsese comun viziunii lui Cassircr și viziunii neokantiene era în esență concepția caracteru- lui dinamic și progresist al rațiunii umane 4. Și pentru un spațiu de timp numai viziunea kantiană a omului ca ființă rațională, în armonic cu ordinea universală și socială. Concepție care va prelungi pină tn secolul nostru umanismul cosmopolit al Aufklărung- ului. Pe linia investigațiilor diacronice, cărora le va rămîne credincios toată cariera sa in- telectuală, Cassircr a debutat cu o celebră disertajie inaugurală (teză de doctorat) sus- ținută la Marburg în 1899, pe tema importanței lui Descartes pentru dezvoltarea spiritului științific european modern. în speță, Descartes a stabilit un loc nou și important teoriei cunoașterii, și a pus bazele științei moderne. Cassircr reține cu acest prilej rolul important al conceptului de funcție, ca mijloc conceptual fundamental pentru evoluția științei moderne, întrucît îngăduie, prin ecuații matematice, să unifice interdisciplinar toate datele realită- ții, de la determinantele logico-univcrsale ale minții pină la fenomenele fizice esențiale ale universului. Pe această cale, Descartes a fost completat in mod substanțial de către Lcib- niz, căruia, de asemenea, Cassirer i-a con- sacrat o importantă lucrare în 19025. Conștiința filozofică modernă, pentru Cassirer, se exprimă deci in termeni de determi- nante logice și in concepte cu caracter funcțio- nal. Contrar viziunii fundamentale a școlii neokantiene, realitatea, pentru Cassirer, nu are un aspect pur static, și ca atare nu poate fi sesizată nemijlocit. Ea trebuie reconstruită de intelect prin rolul tot mai dinamic al conștiinței. Realitatea, natura, au început să fie concepute, mai cu scamă pe marca scrie Bacon — Descartes — Newton — Leibniz — Kant, tn termeni funcționali cu caracter de legitate, din necesitate epistemologică. în concepția lui Descartes asupra fundamentului fizicii, însuși conceptul de cauzalitate aluneca spre ideca unor legități cantitative precise. Cauzalitatea naturii rămînea deci subordonată unor concepte matematicc.din clipa tn care Descartes a căutat să depășească străvechea dicotomie între mișcările fizice și conceptele matematice, considerindu-le pe cele dinții ca manifestări ale acestor concepte 6. 4 Angajîndu-se pe linia diacronică afirmată de Cassirer, Paul Natorp, coleg cu Cassirer la Marburg, și-a formulat ideile filozofice în afara primatului cunoașterii matematice postulat de Hcrmann Cohen, analizînd diferitele categorii ale rațiunii pure care oglindesc clementul logic al rațiunii umane. Realitatea, pentru Natorp, trebuie înțeleasă în termeni logici, nu matematici. De la această poziție intermediară, în care logica joacă un rol universal, dar formal, pasul următor trebuia să fie acela al cunoașterii realității în termeni istorici. Este ceea ce preconizau întemeietorii materialismului istoric și ceea ce, sub forma evoluționistă influențată de ideile biologice ale lui Lamarck, Cuvicr si Darwin, pro- povăduiau școlile de gîndirc evoluționiste, tn frunte cu Hertjert Spencer și cu corifeii darwinismuhii social. Cassirer a făcut pași esențiali pe această calc, prin viziunea lui _____ .... _ __ __________ diacronică a progresului. WWW*d3COr(AllSltliCS.fOcons'^er!> Cassircr. în studiul său din 1902 consacrat lui Leibniz. Cassirer se angajează pe o linie evolutivă pe care nu o va mai părăsi niciodată, în speță, căutînd să identifice elementele constitutive ale idealismului german, el se întreabă ce legături există între aceste cle- mente și filozofia lui Descartes, care condiționa orice progres dc adeziunea la o viziune idealist- matematică a fenomenelor naturale și sociale, ca și filozofia lui Leibniz, care a descoperit metoda fundamentală a calculului infinitesimal, căutînd să elaboreze o scientia generalis, care-1 va duce la formularea monadelor. 5 Leibniz’s System in seinen ivissenschaftli- chen Grundlagen.. 6 Autorul observă aici pe bună dreptate că Descartes nu era atit de ..kantian avant la 970 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 10 Pentru Cassirer Insă, sarcina principală a filozofiei râmînea aceea de a elucida condițiile în care particularul se armonizează cu universa- lul și deci microcosmul cu macrocosmul. în concepția lui Leibniz, potrivit căruia tensiunea dintre aceste serii de elemente ar constitui singurul temei al menținerii libertății și al progresului, Cassirer regăsește formula lui Georg Simmel, dar caută să-i dea un sens pur kantian. în speță, individul, conștient că este un membru al comunităfii universale de obiective naționale, acceptă să rămînă o parte dintr-un tot. Numai în chipul acesta se pot rezolva antinomiile kantiene, mai ales aceea dintre unu și multiplu. Cassirer se străduiește să introducă această viziune optimistă a lui Leibniz în istoria universală. El consideră că nici unul din popoarele lumii nu se poate lăuda că ar fi purtătorul exclusiv al progresului istoric, și ca clementul cel mai important care a îndrumat restul omenirii spre obiectivele conturate de concepția progresistă. Dezvol- tarea elementelor singulare (individ, clasă, națiune) este interpretată de Cassirer ca tot atltea variante ale dezvoltării generale a universului, și contribuind la această dezvoltare. Fiecare om și fiecare popor participă astfel, și trebuie să participe, la luminarea omenirii. ★ Pe aceste baze și-a îndrumat Cassirer următorul său studiu substanțial, redactat în patru volume masive, dintre care primele două au apărut în anii 1906 și 1907: Bas Erkenntnisproblem in der Philosophie und Wissenschaft der neuren Zeit. Teza lui Cassirer este că gîndirea filozofică europeană începe în secolul al XV-lea, mai cu seamă cu Nicolaus Cusanus, și-și găsește momentul culminant în filozofia lui Kant’. Tema predilectă a filozofiei europene în aceste secole este aceea a descoperi- rii și fundamentării testate a unui nou concept îngăduind explicarea relațiilor dintre om și cosmos. Pentru aceasta, marii gînditori europeni au căutat să identifice între ele, interdisclplinar, știința, arta și filozofia, pe baza analizei loglco-matcmatice, ale cărei aplicații practice au pus la dispoziția omului mijloace substanțiale pentru stăpînirea naturii. Cheia conținutului culturii moderne, și direc- 7 în volumul I, Cassirer se ocupă de evoluția glndirii europene de la Nicolaus Cusa- nus la Pierre Bayle, insisttnd asupra lui Leonar- do da Vinci > Kepler și Galileu. în volumul al doilea se ocupă de aceiași evoluție de la Bayle la Kant> prefigurind lucrarea lui consacrată Aufklărung-ului. Țyyyyy ția ci fundamentală, rămine pentru Cassirer permanenta reconstituire a relației dintre stiin(ă și filozofie. ★ Pe această calc, mai cu seamă prin studiul său substanțial, Subslanz und Funktion, publicat în 1910, Cassirer se distanțează considerabil de principiile școlii neokanticnc de la Marburg 8, învinuită de el că rlvnea cu orice preț să reducă totul la matematici, neglijînd cu totul alte zone de cercetare a comportamentului uman, cum ar fi miturile, literatura, limbajul, antropologia și istoria si invedcrînd astfel dimensiunile metafizice ale epistemologiei în strădanii zadarnice de a concilia cunoașterea cu existența prin formula- rea unor concepte exclusiv logico-matematice. Cassirer considera indispensabilă lărgirea temeliilor filozofiei critice, pentru a-i îngădui să includă absolut toate sferele activității umane tn cercetarea ei. Și, ca fundament al analizei realității umane totale, Cassirer folosește, în locul conceptelor exclusiv logico-matematice, conceptul de simbol, profilînd astfel teza susținută de el în lucrarea sa fundamentală, Die Philosophie der symbolischen Formen (1923-1932). La acest concept, fundamental pentru gîndirea lui ulterioară, Cassirer a ajuns considerînd că orice glndire rațională folosește în cercetările ei anumite scheme relaționale. Prin urmare, relafia, în sensul cel mai larg al acestui termen, rămîne temeiul epistemologic al realității, nu calculul infinitesimal scump lui Cohen. Știința, afirma Cassirer, nu poate progresa decît în măsura în care înțelege că orice concept pe care-1 folosește nu este altceva decît o serie de determinări simbolice ale relațiilor existente între diferitele particule și evenimente, în spațiu și timp. Edificînd diferitele discipline științifice, rațiunea folosește judecățile apriorice pentru a-si supune haosul fenomenelor empirice. Un concept formulat corect din punct de vedere logic trebuie, in același timp, să asculte de fenomene, să li se supună; dar în același timp să Ic judece, și 8 Hermann Cohen î-a scris în acest sens lui Cassirer o scrisoare, la data de 24 august 1910 (după apariția lucrării Subslanz und Funktion), în care, discutînd conceptul de relație, îl aprecia ca fiind apropiat de catego- riile kantiene, în baza următorului rațio- nament: „este o funefie și, ca orice funcție, implică în ea un element infinitesimal ca rădăcină a idealului”. Prof. Llpton observa pe drept cuvlnt că, la acea dată, Cassirer a putut suferi influența gîndirii intuiționiste a lui Bcrgson, ca și7aceea a diferitelor curente trăiriste etc. din Germania. 11 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 971 astfel sa ciștige asupra lor un ascendent intelectual. în anii imediat premergători dezlănțuirii primului război mondial, Cassircr ajunsese să atribuie rolul fundamental libertății umane, mai mult decît relațiilor matematice dintre fenomene. în virtutea noii orientări a gîndirii sale filozofice, Cassircr simte nevoia să extindă cercetarea filozofică mult dincolo de sfera matematicii, pentru a cuprinde intr-insa spectrul complex al activităților spirituale. Fiecare domeniu al acestei activități spirituale umane este ireductibil la celelalte; și toate aceste domenii la un loc constituie un fel dc mozaic, In fiecare căsuță a căruia omul se exprimă Intr-un alt fel specific. Pe această linie, Cassircr reîntîlneștc direcția gîndirii lui Kant, care postulase și ci continuitatea natură — libertate, șl corelase concepțiile mentale (idealitatea) cu intuițiile empirice (realitatea), ajungind la formularea celebrei apoftegme: „Gindirea fără conținut e seacă, intuițiile fără de concepte slnt oarbe”. Conceptele simbolice reprezintă pentru Cassirer punți azvtrlitc intre gindirea filozofică și multiplicitatea activităților umane. Pen- tru a explora corect vastul cimp astfel descins investigației filozofice, era neapărată nevoie să fie depășită gindirea neokantiană. ★ Evenimentele primului război mondial — tn care poporul german, lansat în prăpastie fără voia lui dc orbirea claselor conducătoare, va ajunge să lupte cu nenuinărați adversari pentru propria lui soartă pe lume — vor ascuți pină la limită contradicțiile, de multă vreme inerente păturii intelectuale și universi- tare germane. Majoritatea intelectualilor ger- mani, in frunte cu Werner Sombart, cu Ernst Troeltsch, cu Friedrich Meineckc, au militat pentru idealurile cele mai șovine și chiar cele mai obscurantiste, formullnd teza unui abis cultural și intelectual care separa structura intelectului german de aceea a intelectului vcst-europcan; și, mai ales, concepțiile sociale și politice germane dc cele specifice societății franceze și societății engleze. Analizind și el această pretinsă dicotomie, astfel cum o formulaseră mai cu scamă Werner Sombart 9 9 Werner Sombart a publicat în 1915 lucrarea lui Helden und Kauflăute in care opunea eroismul organic al germanilor mcntali- numele și onoarea lor”, justețea cauzei Gcr- tății mercantiliste a engle^j^y(facnrniTiaiWMi tmperiale și a metodelor ei de război. și Ernst Troeltsch I0, Cassircr — mo) ilizat in cadrul serviciilor imperiale de propagandă — a publicat rezultatul reflexiunilor sale in foarte importanta sa lucrare Frciheit und Form (1916). Subiectul acestei lucrări este evoluția culturii germane dc la Reforma lui Luthcr pină la gindirea lui Kant si a lui Hegel. Războiul mondial și consecințele lui profilate însemnau năvala realității sociale și politice, antropologice chiar, în turnul dc fildeș al sistemelor filozofice inspirate dc Kant. O falie gdc ambiguitate despărțea tot mai mult indirca logico-matcinatică de tragica realitate dominată de acțiune. Preluind dc la marele sociolog german Ferdinand Tbnnics dicotomia Gemeischaft — Gesellschafl, în care al doilea termen ar repre- zenta o viziune mecanică, dominată dc interese economice egoiste, și specifică societății engleze și franceze, in vreme ce primul termen reprezenta viziunea organică a unei comunități naționale structurate in numele unor idealuri transcendentale, Cassirer reține clementul conflictua), în care vede pirghia progresului social, într o societate construită după modelul englez sau francez: Gesellschafl. Comunitatea umană de rațiune, postulată de Kant11 și implicită în gindirea neokantiana. i se pare lui Cassircr a fi în esență concepția exclusiv occidentală asupra libertății, avînd drept corolar competiția și, ca atare, o formă conflictuală controlată de societate si de stat, cu respectul strict al autonomi i juridice a individului în societate. Exacerbării sentimentelor si formulărilor șovine, Cassirer îi opune vizTima augustă a unor Kant, Gocthe, Schillcr și Wilhelm von Humboldt. Viziunii politice autoritare și militaristeI2, viziunea unei Germanii pro- 10 în diferite studii publicate în timpul războiului, Troeltsch dezvolta teza sa preferată după care conceptele politice ale poporului german erau concepte specifice acestui popor și nu puteau fi înțelese de o minte occidentală. O adevarată prăpastie intelectuală despărțea, pentru Troeltsch, „Der Deutscher Geist und Westeuropa”, Întrucît germanii nu concepeau drepturi individuale absolute, ci numai drepturi strlns corelate cu îndatoriri față de societate și față de stat, individul german identificin- duse cn societatea germană si cu statul german. 11 Se știe cit de impresionat a fost Kant de Revoluția franceză, în care vedea instituțio- nalizarea politică a procesului de Aufklărung. 12 Se cunoaște celebrul „Apel al intelectua- lilor germani”, lansat în toamna anului 1914 „către lumea culturală”, apel prin care 163 dc oameni dc cultură germani garantau, „cu 972 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 12 fund, organic, orientată spre cultura europeană si spre ideia dc libertate. în vreme ce majori- tatea ginditorilor germani din vremea aceea se lepădau de Aufklărung — in care vedeau o viziune exclusivă a culturii franceze și engle- ze, Cassircr, anticipind cele ce va scrie tn ultima lui lucrare mai importantă, concepea Aufklărung ul ca pe un fenomen intelectual european, la care au participat cei mai buni intelectuali germani, și a cănii sinteză a formulat-o Kant, atunci cind a văzut mesajul suprem al A ufklărung ului ca fiind identifica- rea libertății cu puterea creatoare a rațiunii omenești. Freiheit und Form depășește astfel cu mult domeniul exclusiv logico-mateniatic, anunțind o filozofie a umanității, cu accentul pus pe analiza filozofică a tuturor manifestă- rilor libertății umane de creație, în toate domeniile. Încă din anul 1916, Cassircr Începe să-și dea scama că exaltarea si exacerbarea șovinismu- lui vor face după război din Germania, spiritualicește, o ruină. Ca și Max Weber, Cassircr realizează faptul că rigiditatea di- plomației germane, și o conducere politică și militară care calcula necontenit în mod eronat raportul real de forțe între Germania si adversarii ei, existenți sau potențiali, au pricinuit o catastrofă mondială. Atacat cu violență dc foștii săi prieteni 13 pc tema Pe lista semnatarilor acestui apel figurau numele lui Alois Brandl. Lujo Brcntano, Richard Dchmel, Rudolf Euckcn, T.udwig Fulda, Ernst Haeckel, Gerhard Ilauptmann. von Kaulbach, Karl Lamprecl t, Paul I.aband, Max Lenz, Friedrich Naumann, Max Planck, Wilhclm Ostwald, Wilhelm Rontgcn, Max Rcinhardt, Gustav von Sehmollcr, Hcrmann Sudermann, August von Wasscrmann, Ulrich von Willamosvitz Mocllendorff, Wilhclm Windclband și Wilhclm Wundt. Troeltsch și Mcinecke, amicii lui Cassircr, nu semnaseră acest celebru apel; ei au acceptat însă să semneze petiția din luna iulie 1915, din inițiativa profesorilor Rcinhold Seebcrg (semnatar al apelului) și Schăfcr, prin care se cerca guvernului imperial să-si extindă sfera pretențiilor teritoriale la încheierea păcii, atît în Europa cît si în colonii. 13 Mai ales de Friedrich Meinecke, Thomas Mann și Ernst Troeltsch. Acesta din urmă a scris atunci un studiu în care afirma că Ernst Cassircr nu putea înțelege spiritul german, care-i apare ca fiind irațional, întru- cit ar fi izvorit din sentimente și valori medievale. Dimpotrivă, spiritul francez și cel englez ar deriva din spiritul și din scara de valori a Renașterii post-mcdicvale, spirit și scară dc valori care au înflorit în Aufklărung. Reforma lui Luthcr a urmărit juMfWSRea imagologici sale diferite de a lor în problema identității sau antinomici dintre poporul german si popoarele din Occidentul Europei, Cassircr n-a încetat o clipă să considere că idealurile scumpe unor Kant, Goethc și Schiller constituiau idealurile congenitale și perene ale culturii germane; în vreme ce devierea capitalistă a civilizației germane nu înceta să primejduiască aceste idealuri, cu complicitatea, tacită sau patentă, a inte- lectualilor șovini, puși în slujba statului autoritar imperial cu vocație totalitară. Individul și cosmosul considera Cassircr se află în vibrații simpatice unul cu celălalt. Iar valoarea spirituală a individului european atîrnă de capacitatea rațiunii lui dc a învedera un adevăr de valoare universală, aplicabil tuturor. Punctul dc plecare al investigațiilor filosofi- ce și de istoria culturii europene cămine, pen- tru Cassircr, credința în puterea creatoare a rațiunii umane, atunci cind nu i se pun opreliști sociale sau ctaticc în avintul ci creator și binefăcător pentru toți. încă din ultimii ani ai primului război mondial, Cassircr se străduia să gîndcască diferitele activități culturale europene ca parte a unui sistem universal cultural dc forme simbolice. Ca și Fritz Mcdicus, el considera filosofia si poezia ca forme complementare ale activității spirituale: poezia, arta, în general, constituie forme dc revelație a puterii creatoare a sicții, filozofia este forma prin care această rcselație ajunge să fie cunoscută si analizată. Paralel cu strădani- ile sale dc a ajunge la o sinteză coerentă a filozofiei Ini Kant si ,a aceleia a lui TIcgcl (1918 1919), Cassirer se va strădui dc-acum înainte să aprofundeze ideea hegeliană asupra totalității formelor vieții spirituale concrete, prin care se stabilea o punte dialectică între istorică a credinței, nu apărarea autonomiei intelectuale si politice a individului Înzestrat cu rațiune (dc aici s-a ajuns la conceptul politic dc Obrigketlstaat /). Dc aici caracteristi- ca spiritului german dc a concepe o Bindung (legătură organică) Intre individ și Gemein- schaft, concept exprimind coerența strînsă a unei societăți, coerență impusă cu stringență individului. Troeltsch îl denunță astfel pc Cassirer cum o făcuse, într-un mod și mai vehement, Thomas Mann ca fiind antiger- man, un dușman al Reichului wilhclmian, răspîndindu și tezele dușmănoase din lăuntrul frontierelor acestui imperiu și făcînd jocul vrăjmașilor lui înverșunați. (Cf. studiul lui Troeltsch intitulat Humanismus und Natio- nalismus in unserem Bildunqsii’escn). în polarizarea intelectului german în cursul războiului, Cassircr reprezenta spiritul dc la Weimar, iar. Thomas Mann spiritul dc la 13 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 973 existentă și gîndire, concepte considerate de Kant ca fiind — dacă nu antinomice — cel puțin separate. Ca și Hegel, Cassirer va pune tot mai mult accentul pe ontologic, fara a neglija epistemologia kantiana fundamentală, dar căulind să facă din ea o punte spre îmbră- țișarea critică a tuturor fenomenelor culturale ale omenirii, în evoluția lor dialectică și frecvent contrastivă. Critica rațiunii pure va fi depășită de Cassirer printr-o critică a culturii concrete, într-o viziune dialectică a evoluției paralele a existenței și a cunoașterii, în care accentul este pus pe realizarea libertă- ții în natură (spațiu) și în istorie (timp). Cassirer a pornit de la analiza evoluției conceptului de libertate în cultura germana, pe etape marcate de Luther, Leibniz, Kant, Goethe, Holderlin, Hegel și Kleist. A trecut apoi la analiza dialectică a limbajului și a mitului (primele două volume din Filosofia formelor simbolice). El era tot mai puternic influențat la acea epocă de tendința tot mai marcată a spiritului european (între 1890— 1933 mai ales) de a înlocui vechile scheme, ingăduind perceperea realității prin com- prehensiune logico-inatematică, rațională, prin avinturi mistice, trăiriste, contestind determi- nismul absolut. Apariția, în 1927, a lucrării fundamentale a lui Martin Heideggcr, Sein tind Zeii, a reprezentat sinteza, și punctul de reconsiderare, a acestor tendințe antidetermi- niste în ghidirea occidentală. Primul război mondial Învederase, intr-adevăr, atit in- capacitatea științelor exacte de a stabili valori și adevăruri umane de valoare eternă, universală și pașnică, dar și capacitatea științei de a produce roade otrăvite, sub forma unor mijloace de distrugere „științifice” fără precedent în istoria lumii, prin capacitatea lor pustiitoare. In același timp, noile teorii ale lui Einstein și Max Planck în domeniul fizicii introduseseră in determinismul matema- tic absolut al lui Newton și Laplace un element de relativitate și indeterminism, care a com- promis considerabil seninătatea vechilor con- cepții științifice, axate exclusiv pe un deter- minism susceptibil de a fi exprimat prin legități logico-matematice constante și uni- versale. Noua concepție științifică la care a ajuns astfel Cassirer era că știința ne poate învăța eventual ceva despre noi înșine, și despre modul în care se oglindește lumea în simțurile noastre, dar nu despre esența, numenul, lumii. Și Cassirer trece de la vechea paradigmă a fizicii la o analiză largă a tuturor activităților culturale ale omenirii, activități desfășurate sub forme simbolice. Simbolul reprezintă, pentru Cassirer, puntea dialectică azvîrlită între gindire și existență. Fiecare formă simbolică spre care s-a avîntat cultura umană aparține unui complex cultural specific, și-l exprimă legitate, co timp valoarea unui act original al spiritului uman, ca funcție specifica a lui, invederindu-i capacitatea veșnic creatoare. Depășind astfel epistemologia kantiană în sensul ontologiei hegeliene, Cassirer consideră că adevărata cunoaștere consistă ln inter- penetrația unor legități apriorice, de o abstrac- țiune pură, cu experiența nemijlocită a cercetătorului, opermd asupra unor date lenomcnale empirice. Astfel înarmat intelectual, Cassirer pornește la analiza amănunțită a celor două fenomene culturale europene substanțiale: Renașterea și Aufkldrung ul. Ca și maestrul său, Jakob Burckhardt, Cassirer vede în Renaștere năzuința spre autonomia totală a individului, eliberat, în sfirșit, de străvechile prejudecăți fideiste și de schemele feudale de înlănțuire sociala și politică. Prin aceasta, avintul Renașterii stă la temelia culturii și civilizației europene moderne și contemporane. Pc linia deschisa de Nicolaus Cusanus și continuata de Galilcu se asigura unitatea gindirii europene, care combină acum matematica, observația empirică și experimentul riguros testat, pentru a ajunge la o viziune a omului și a cosmosului. Micro- cosmul năzuiește să înțeleagă legitățile macrocosmului, începind prin a-și verifica propriile legități. Cosmosul este astfel sublimat ca expresie a vieții lăuntrice a umanității, viață care exaltă prin Renaștere eminenta demnitate a inteligenței umane. Puterea creatoare a spiritului uman trece astfel pe planul întii al interesului științei și filozofiei. Spiritul Renașterii, după un scurt interlu- diu baroc și clasicist, se continuă prin spiritul Aufklărung-ului, caruia Cassirer îi consacră ultimul său studiu fundamental, tipărit în 1932. Ideea-forță a Secolului Luminilor rămîne rațiunea14 și Kant o exprimă admirabil, atunci cînd solicită cititorilor săi să aibă îndrăzneala să gindească, folosindu-și luminile rațiunii proț rii. ★ Tocmai acest primat al intelectului era amenințat în cel mai înalt grad în preajma tipăririi operei lui Cassirer. Fascismul tota- litar era adus la putere în Germania la data de 30 ianuarie 1933. O lungă pată neagră în istoria lumii va fi consecința acestui eveniment. Silit să-și părăsească, mai întîi catedra, apoi, foarte curînd, și patria, Cassirer, din exilurile 14 Se știe că unii sociologi anglosaxoni consideră că secolul al XlX-lea a exaltat, mai presus de rațiune, emoția (romanticăl) iar secolul nostru ar avea predilecție tot mai marcată pentru senzație (barocă), slujită de mass-media. audiovizual de 974 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 14 sale succesive, va începe să se Îndoiască tot mai mult de primatul rațiunii omenești, în politică și in cultură. Și totuși, pină in ultima clipă, cind a Închis ochii pe pămlnt străin, In preajma prăbușirii totalitarismului fascist, Cassirer nu s-a indoit niciodată că viziunea lui asupra lumii și a omului era cea justă, că glasul rațiunii, chiar dacă ajunge să fie trecut cu vederea In epocile întunecate ale istoriei omenirii, nu va Înceta niciodată să fie auzit, pină ce va obține cîștig dc cauză, Intr-o apoteoză. Bon A. Lăzărescu * * * Documents Diplomatiques Frangais, 1932—1939, l-ere s6rie (1932— 1935), tome IX (16 Janvier — 23 Marș 1935), Imprimerie Na- ționale, Paris, 1980, 731 p. Cu editări a cehii dc-al IX-lea volum, prima serie de documente diplomatice franceze privind originile celui dc-al doilea război mondial se apropie de sfirșit. Prin aceasta se pun in circulație științifică documente dc valoare dat fiind rolul jucat de diplomația franceză in relațiile internaționale interbelice. Sarcina editării colecției nu a fost deloc ușoară ca urmare a dezorganizării sau pierderi- lor suferite dc Arhiva Ministerului de Externe ai Franței in anii celui de-al doilea război mondial. Așa de pildă rapoartele Legației franceze la București s-au pierdut, se parc, pentru totdeauna. Din fericire s-au păstrat telegramele expediate dc același oficiu, căci acestea, ca și celelalte acte de aceeași natură, erau păstrate aparte. Cele 503 piese reunite in volumul IX al primei scrii acoperă o perioadă relativ scurtă de timp, dc aproape trei luni ale începutului lui 1935 (15 ianuarie — 23 martie). Docu- mentele ne oferă poziția Franței și optica diplomației franceze asupra evenimentelor internaționale ale etapei. într-adevăr, două sint categoriile de piese incluse in volum: 1. documente de lucru ale Ministerului de italiene de la Roma (7 ianuarie 1935) mai ales In ce privește decizia privind Austria și proiectul pactului răsăritean (index, p. XXXVII —XL). Conflictul italo-ctiopian Începe deja a se situa pe primul loc al relațiilor internaționale. La Roma, Laval și Mussolini nu au căzut dc acord asupra chestiunii etiopiene. Totodată, in urma conflictului de la Ual-Ual, problema etiopiana urmează a fi discutata la Geneva (index, p. XXXII-XXXVI). Ca un clement decisiv pentru evoluția evenimentelor se conturează alianța anglo- franceză. Convorbirile franco engleze de la Londra, din 1 — 2 februarie 1935 au dus la adoptarea deciziei dc a se consulta cu toate statele interesate, in cazul in care Germania denunță unilateral clauzele unicitarc ale Tratatului de la Vcrsaillcs, in vederea încheierii unui pact dc asistență mutuala. Pe dc altă parte s-a pus problema negocierii unui acord regional dc asistență aeriană intre semnatarii pactului de la Locarno (index, p. XXI — XXVI). Germania a acționat insă unilateral in 11 martie 1935 Quai d’Orsay a guvernului Din cea de-a rapoarte ale externe, puține numeric; 2. corespondența misiunilor diplomatice franceze din diverse țări cu centrala de la Paris. Din prima catego- rie fac parte circularele sau notele de informare a unor misiuni externe de către in legătură cu poziția oficială francez in unele probleme date, doua fac parte telegrame sau legațiilor din diverse state, relevînd situația internă sau reacția la diverse evenimente. Ca și celelalte volume din serie, cel de față Începe cu un Avertisment (p. VII—X), urmat de un index tematic (p. XI —LXI). în fond este vorba de o trecere in revistă a problema- ticii reflectate in documentele din volum. Se subliniază semnificația evenimentelor la care se referă documentele, anume: încheierea ple- biscitului din Sarre, care a ridicat o serie de probleme politice și juridice (index, chestiunea Înarmării. La a fost notificată existența aviației militare iar la 16 martie a fost adoptată legea pentru reintroducerea serviciului militar obligatoriu. Franța și Întreaga Europă s-au aflat In fața unor fapte grave. A Început o vie activitate diplomatică ale cărei rezultate se vor finaliza in aprilie 1935 prin convocarea conferinței tripartite dc la Stresa (index, p. XI—XX). O altă chestiune a fost cea a stabilizării monetare (index, p. XVI). Acestea sint principalele probleme ale etapei 16 ianuarie — 23 martie 1935 și care sint reflectate In consecință In documentele din volum. De departe, pe primul plan se situează reinarmarea Germaniei. Crearea, oficială căci de fapt exista dc mult, a aviației militare (Luftwaffe) ca și reintroducerea serviciului militar obligatoriu sint evenimentele p. XXVII XXXI). De asemenea sint, cele mai importante nu numai ale Începutului surprinse unele efecte ale AcordurilWWWoG3l(MXroiDiaQiO&I>0i$a cum foarte bine arată 15 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE • 975 documentele din volum, primele decizii dc maximă importanță luate dc Hitlcr dc Ia preluarea puterii. După retragerea din Socie- tatea Națiunilor (octombrie 1933) evenimen- tele din martie 1935 sint decizii de mare importanță care au afectat echilibrul eu- ropean. Documentele franceze reflectă neliniștea justificată generată de hotărîrile germane din martie 1935 în întreaga Europă. Iată de pildă reacția României văzută de diplomația fran- ceză. Intr-o telegramă din 17 martie, ministrul Franței la București, d’Ormesson, sublinia că deciziile militare adoptate dc guvernul german au trezit în România „o emoție destul de vie”. Titulescu aprecia că situația ccl puțin s-a clarificat. Considera necesar a se grăbi încheie- rea pactului oriental pentru a forma un grup compact. Alți miniștri români au apreciat Insă situația ca fiind gravă și priveau viitorul cu îngrijorare (doc. 408). Ministrul francez la București a avut în scara zilei de 19 martic o întrevedere specială cu Titulescu. Acesta a reafirmat din nou opinia asupra necesității Încheierii imediate a pactului oriental. Ministrul dc externe român considera necesar a pune problema rclnarmării germane la Societatea Națiunilor și a împiedica cu orice preț vizita proiectată a miniștrilor englezi la Berlin. „Opinia publică — aprecia semnatarul telegramei — urmărea cu atenție atitudinea adoptată de Franța și care va avea cu siguranță o mare influență asupra solidită- ții încrederii pe care România o are actualmen- te în țara noastră (Franța — N.D.) (doc. 434). într-adevăr slăbiciunea reacției anglo- franceze a generat neliniște In România, fapt energic exprimat de Titulescu ministrului francez la București (doc. 450). Ministrul dc ex- terne român era profund nemulțumit de reacția anglo-franccză, dc unde și un limbaj mai dur. D’Ormesson nota în acest sens într-o telegramă din 20 martie: „Deși temperamentul domnului Titulescu îl determină uneori să forțeze gindirca sa, sper că dvs. ați înlăturat, așa cum trebuie, expresiile deplasate prin carc ministrul Afacerilor străine a crezut necesar a-și exprima emoția” (doc. 467). România, prin glasul autorizat al lui Titulescu, era îngrijorată șî de faptul că cele- lalte state învinse în primul război mondial, Ungaria mai ales, vor urma exemplul german și se vor reînarina. In această situație, aprecia șeful diplomației române, Mica Înțelegere tre- buia să mobilizeze forțele armate (doc1_478). Toate acestea sînt noi surse documentare care evidențiază poziția României și mai ales rolul lui Titulescu. Documentele citate sînt noi izvoare ilustrative pentru personalitatea mare- lui nostru diplomat. Față de reprezentantul Franței la București Titulescu nu s-a sfiit a folosi expresii dure pentru a critica ezitările anglo-francezc. Chiar dacă nemulțumirile sale priveau mai ales atitudinea Londrei, fapt precizat și de D’Ormesson, Titulescu le conside- ra necesar a le comunica Parisului pentru că, spunea el, ministrului francez, „că nu era legat prin nici un acord de Marea Britanieși că Franța era aceea de care era legat” (doc. 450 citat). Așa cum menționam inițial, a doua mare categorie de documente din volum privește situația internă a diverselor state în care Franța avea misiuni diplomatice. în volumul propriu-zis documentele se succed în ordine cronologică. Dar foarte utilul index tematic amintit grupează documentele și pc țări sub- sumate marilor zone geografice „Europa Occidentală (Anglia, Germania, Italia); Eu- ropa dunăreană (Austria, Ungaria): Mica Înțelegere (Cehoslovacia, Iugoslavia și Româ- nia); Europa balcanică (Înțelegerea Balcanică, Grecia, Bulgaria, Turcia); Europa Orientală și baltică (U.R.S.S., Polonia, statele baltice; statele scandinave); America (S.U.A., Ame- rica Latină); Extremul Orient și Africa. Așadar, geografic, întregul glob este inclus cu un aspect sau altul, în tematica volumului. Desigur că în clasificarea tematică din index sînt incluse și documente privind reacția a diverse state. Cele două părți trebuie, în consecință, să se completeze reciproc. Volumul IX al primei serii din Documents Diplomatiques Franțais reprezintă, în opinia noastră, o sursă importantă pentru cercetare din două puncte de vedere: pentru analiza politicii externe franceze cît și pentru istoria relațiilor internaționale, avînd în vedere rolul jucat de Franța în lumea interbelică. Chiar pen- tru situația internă a unor state este un izvor însemnat căci poate confirma sau prezenta aspecte inedite privind atitudinea opiniei publice sau reacția cercurilor oficiale la diverse evenimente. Nicolae Dascălii www.dacoramanica.ro „REVISTA DE ISTORIE” publică In prima parte studii, note și comunicări originale, de nivel științific superior, din domeniul istoriei vechi, medii, moderne și contemporane a României și universale. în partea a doua a revistei, de infor- mare științifică, sumarul este completat cu rubricile : Probleme ale istoriografiei comtemporane (Studii documentare), Viața științifică, Recenzii, Revista revis- telor, însemnări, Buletin Bibliografic, in care se publică materiale privitoare Ia manifestări științifice din țară și străinătate și sint prezentate cele mai recente lucrări și reviste de specialitate apărute in țară și peste hotare. NOTĂ CĂTRE AUTORI Autorii sint rugați să trimită studiile, notele și cumunicările, precum și materialele ce se Încadrează in celelalte rubrici, dactilografiate la două jinduri, trimiterile infrapaginale fiind numerotate in continuare. De asemenea, docu- mentele vor fi dactilografiate iar pentru cele in limbi străine se va anexa tradu- cerea. Ilustrațiile vor fi plasate la sfirșitul textului. Numele autorilor va fi precedat de inițială, titlurile revistelor citate in biblio- grafie vor fi prescurtate conform uzanțelor internaționale. Responsabilitatea asupra conținutului materialelor revine in exclusivitate autorilor. Manuscrisele nepublicate nu se restituie. Corespondența privind manuscrisele, schimbul de publicații se va trimite pe adresa Comitetului de redacție, B-dul Aviatorilor nr. 1, București — 71247. REVISTE PUBLICATE ÎN EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA • REVISTA DE ISTORIE • REVUE ROUMAINE D’HISTOIRE • STUDII ȘI CERCETĂRI DE ISTORIE VECHE Șl ARHEOLOGIE • DACIA, REVUE D’ARCHEOLOGIE ET D’HISTOIRE ANCIENNE • REVUE DES ETUDES SUD-EST EUROPfiENNES • STUDII ȘI CERCETĂRI DE ISTORIA ARTEI - SERIA ARTĂ PLASTICĂ — SERIA TEATRU-MUZICĂ-CINEMATOGRAFIE • REVUE ROUMAINE D’HISTOIRE DE L’ART — SERIE BEAUX-ARTS - SfiRlE TII1SÂTRE - MUȘIQUE - CINfiMA www.dacoromanica.ro DIN SUMARUL NUMERELOR VIITOARE Unitatea țl independența națională — deziderate inseparabile In gtndirea soeial-poll- tlcă a revoluționarilor români din secolul trecut. ★ Semnificația Conferinței Partidului Muncitorilor din Bomânla (Iunie 1899). Locul lui Constantin Mavrocordat in istoria românilor din secolul al XVUI-lea Interferențe politice româno-sirbe (1790—1848). Competiția pentru controlul Dunării inferioare (1412—1420). Glnseppe Garlbaldl in ansamblul relațiilor româno-Italiene. Blocada continentală napoleoniană. Cotitura iul Traian din 112 e.n. BMISSN CO - 3870 www.dhc$,gpihnica.ro •J.P. InlorzaațU** o. Î47O | Lei 15