ACADEMIA DE ȘTIINȚE SOCIALE Șl POLITICE A REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA DIN SUMAR Ș! 525 DE ANI DE LA ÎNSCĂUNAREA LUI ȘTEFAN CEL MARE i POLITICA INTERNĂ A LUI ȘTEFAN CEL MARE I | \ Law Șdcanbch RELAȚIILE INTERNAȚIONALE ALE MOLDOVEI 1N; VREMEA LU ȘTEFAN CEL MARE '' * , H ;■ H । ' . Șerbet Papajooste. ȘTEFAN CEL MARE — COORDONATE DE STRATEGIE PONTICĂ ’’ ’ Shbgiu Ipsipbsci ' < ' ' ! — ' ■ (i ■ DEZVOLTAREA MULTILATERALĂ A AGRICULTURII ÎN CELE DOUĂ DECENII DE LA ÎNCHEIEREA COOPERATIVIZĂRII. TRECEREA LA REALIZAREA NOII REVOLUȚII AGRARE L Ghsoșghb Subpa.- EFORTURILE ROMÂNILOR DIN IMPERIUL HABSBURGIC ÎNREVOLU ȚIA DE LA 1848—1849 PENTRU UNITATE NAȚIONALĂ Anastasxb Iordachi iJ: ' ’ - '' l' ; . ! ȘI ÎN TIMPUL PRIMULU I L ! .. 1 1 : RELAȚIILE ROMÂNO-TURCE ÎN AJUNUL RĂZBOI MONDIAL MEMORII, CORESPONDENȚĂ, ÎNSEMNĂRI TOMUL 3 5 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE CARTEA ROMÂNEASCĂ Șl STRĂINĂ DE ISTORII REVISTA REVISTE LOI DE ISTORII 1982 www.dacoromanica.ro MAI - IUNII | EDITURA ACADEMIEI ACADEAUA DE S1TINTE SOCIALE ȘI POLITICE A REPUBLICII SOCIALISTE ROMANIA SECȚIA DE ISTORIE ȘI ARHEOLOGIE COMITETUL DE REDACȚIE Ion Apostol {redactor responsabil adjunct)', Nichita AdXniloaib Ludovic DemSny, Gheorghe I. IonițX, Vasile Ltveanu, Aurel Loghin, Damaschin Mioc, Ștefan Olteanu, Ștefan Ștefănescu, Pompiliu Teodor (membri). Prețul unui abonament este de 180 lei. în țară revistele se pot procura pe bază de abonament la oficiile poștale. Cititorii din străinătate se pot abona adreslndu-se la ILEXIM Departamentul Export-Import presă, B.O. BOX 136—137 Telex 11226 — București, Str. 15 Decembrie nr. 3. 70116 Manuscrisele, cărțile și revistele pentru schimb precum și orice corespondență se vor trimite pe adresa Comitetului de redacție al revistei „REVISTA DE ISTORIE”. Apare de 12 ori pe an B-dul Aviatorilor nr. 1. 71247 - București, tel. 50.72.41. wwwtda00ron1amca.ro REVISTA 'ISTORIE TOM 35, NR. 5—6 MAI—IUNIE 1982 SUMAR 525 DE ANI DE LA ÎNSCĂUNAREA LUI ȘTEFAN CEL MARE ■LEON ȘIMANSCHI, Politica internă a lui Ștefan cel Mare....................... 585 ȘERBAN PAPACOSTEA, Relațiile internaționale ale Moldovei in vremea lui Ștefan cel Mare..................................................................... 607 SERGIU IOSIPESCU, Ștefan cel Mare — coordonate de strategie pontică .......... 639 CONSTANTIN REZACIIEVICI, Știri despre Ștefan cel Mare intr-o cronică inedită a Moldovei (sec. XIII — Începutul sec. XVII) descoperită în Polonia........ 654 * GHEORGHE SURPAT, Dezvoltarea multilaterală a agriculturii in cele două decenii de la încheierea cooperativizării. Trecerea la realizarea noii revoluții agrare .... 672 ANASTASIE IORDACHE, Eforturile românilor din Imperiul habsburgic în revoluția de la 1848 — 1849 pentru unitate națională.................................. 686 PAGINI DE ISTORIE UNIVERSALĂ EMA NASTOVICI, Relațiile româno-turce in ajunul și in timpul primului război mondial 707 MEMORII, CORESPONDENȚĂ, ÎNSEMNĂRI însemnările unui agent britanic in ajunul insurecției române din august 1944 (II) . . . 735 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE Activitatea Institutului de istorie „N. lorga” in anul 1981; „Magazin istoric" la a cincisprezecea aniversare (Nicolae Liu).................................. 740 CARTEA ROMÂNEASCĂ Șl STRĂINĂ DE ISTORIE M.C. STĂNESCU, Mișcarea muncitorească din România 1924 — 1928, Edit. științifică și enciclopedică, București, 1981, 296 p. (Gh. I. loniță) ............... 748 „REVJSTA DE ISTORIE- Tom 35, - ^^^bf^nanica.ro 582 Dr. L. GIIELERTER, Scrieri social-politice, Edit. politică, București, 1980, 446 p. (L. Eșanu)................................................ 751 * * , Corespondenta lui George Moroianu (1891 — 1920), voi. I, Scrisori primite tn limba română Ediție Îngrijită, introducere, note și comentarii de Șerban Polverejan, Edit. Dacia, Cluj-Napoca, 1981, 338 p. 4- ilustrații („Testimonia,,) (Cornelia Bodea) 752 COSTIN FENEȘAN, Documente medievale bănățene, Edit. Facla, Timișoara, 1981, 220 p. + 12 pl. (Andrei Busuioceanu) .................... 757 ANDRAs GERGELY, ZOLTAN SZASZ, Kiegyezes Utân (După dualism), Edit. Gondolat. Budapesta, 1978, 263 p. ; LASZLO MERIÎNY, Boldog Bckeidbk. Magyarorszăg 1900—1914, (Vremuri fericite. Ungaria intre 1900—1914), Edit. Gondolat, Buda- pesta, 1978, 237 p. (Stelian Mlndrul)..................... 759 ALFRED PERRENOUD, La population de Geneve du seizieme au debut du dix-neuvicme siecle. Etude demographique. Tome premier: Structures ei mouvements, Librairie A. Jullien, Librairie FL Champion, Geneve, Paris, 1979, 611 p. [Constantin Șerban)........................................................ 760 ROGER VAILLAND, RAYMOND MANEVY, Un homme du peuple sous la Revolution, Gaillimard, Paris, 1979, 224 p. (Mihai Manea)............. 761 PIERRE BARRAL, Les societes agraires du XX-e siecle. Armând Colin , Paris, 1978, 327 p. (Dan C- Rădulescu)...................................... 765 REVISTA REVISTELOR DE ISTORIE * * , „Mehedinți — Istorie și cultură", Drobeta-Turnu Severin, 1980, 670 p. (Robert Păiușan) ............................... 771 www.dacoromanica.ro REVISTA 'ISTORIE TOME 35, N’5-6 MAI—JUIN 1982 SOMMAIRE 525 ANS DEPUIS L’INTRONISATION D'ETIENNE LE GRAND LEON ȘIMANSCIII, La politique intteieure d'Etienne le Grand ................... 585 ȘERBAN PAPACOSTEA, Les relations internatioales de la Moldavie au temps d’Etienne le Grand................................................................. 607 SERGIU IOSIPESCU, Eticnne le Grand — coordonntes de strategie politique .... 639 CONSTANTIN REZAC11EVICI, Donntes concernant Etienne le Grand dans une Chro- nique inâdite de la Moldavie (XlII-e sitele — dăbut du XVII-e sitele) dteouverte en Pologne.................................................................. 654 GHEORGHE SURPAT, Le devcloppement multiforme dc l’agriculture pendant les deux decennies qui se sont ecoultes depuis l’achdvement de la cooperativisation. Le passage ă l accoiuplissement de la nouvelle răvolution agraire............. 672 ANASTASIE IORDACIIE, Les efforts des Roumains de l’Empire des Habsbourg dans la revolution de 1848 — 1849 pour l’unite naționale .......................... 686 PAGES D'HISTOIRE UNIVERSELLE EMA NASTOVICI, Les rapports roumano-turcs, ă la veille et pendant la premiere guerre mondiale................................................................... 707 MEMOIRES. CORRESPONDANCES, NOTES Les notes d’un agent britannique ă la veille de l’insurrection roumaine d’aoât 1944 (II) 735 CHRONIQUE DE LA VIE SCIENTIFIQUE L’activite de 1’Institut d’histoire „N. lorga” en 1981;,.Magazin istoric” lors de son 15-e anniversaire (Nicolae Liu) ....................................... 740 LE LIVRE D’HISTOIRE ROUMAIN ET ETRANGER M.C. STĂNESCU, Mișcarea muncitorească din România 1921 — 192S (Le mouvement ouvrier de Roumanie, 1924—1928), Editions scientifiques et encyclop6diques, Bucarest, 1981, 296 p. (Gh. I. loniță)............................ 748 „REVISTA DE ISTORIE” Tom 35, or. 5-6. p. 581 ■» 774. 1982 www.dacoromamca.ro 584 Dr. L. GHELERTER, Scrieri social-politice (Ecrits socio-politiques), Editions politiques, Bucarest, 1980, 446 p. (L. Eșanu)............................. 751 * ♦ * Corespondenta lui George Moroi anu (1S91 — 1920) (La correspondance de George Moroianu (1891 —1920), voi. I, Scrisori primite In limba română (Lettres rețues en langue roumaine), Edition du texte, avant-propos, notes et commentaires de Șerban Polverejan, Editions Dacia, Cluj-Napoca, 1981, 338 p. + illustrations („Testlmonia”) (Cornelia Bodea) .............................. 152 COSTIN FENEȘAN, Documente medievale bănățene (Documents m^dievaux du Banat), Editions Facla, Timișoara, 1981, 220 p. + 12 pl. (Andrei Busuioceanu) .... 757 ANDRÂS GERGELY ZOLTÂN SZÂSZ, Kiegyezis Utan (Aprfes la dualisme, Edit. Gon- dolat, Budapest, 1978, 263 p.; LÂSZLO MERENY, Boldog Bekeidok. Magyarorszag 1900 — 1914 (Temps heureux. La Hongrie entre 1900 — 1914), Editions Gondolat, Budapest, 1978, 237 p. (Stelian Mtndruf) ..................... 759 ALFRED FERRENOUD, La population de Geneve du seizieme au debut du dix-neuvieme siecle. Etude demographique. Tome premier: Structures et mouvements, I.ibrairie A. Jullien, Librairie H. Champion, Geneve, Paris, 1979, 611 p. (Constantin Șerban) 760 ROGER VAILLAND, RAYMOND MANEVY, Un homme du peuple sous la Revolution, Gallimard, Paris, 1979, 244 p. (Mihai Manea).................. 764 PIERRE BARRAL, Les societes agraires du XX-e siecle. Armând Colin, Paris, 1978, 327 p. (Dan C. Rădulescu) ........................... 765 LA REVUE DES REVUES D’HISTOIRE , * * „Mehedinți — Istorie și cultură" („Mehedinți — histoire et culture”), Drobeta-Turnu Severin, 1980, 670 p. (Robert Băiușan) .................. 771 www.dacaromanica.ro POLITICA INTERNĂ A LUI ȘTEFAN CEL MARE * DE LEON ȘIMANSCIH în dezvoltarea istorică a poporului român, lunga și glorioasa domnie a lui Ștefan cel Mare reprezintă una din cele mai strălucite afirmări ale potențialului său creator. Ea marchează un numai epoca celui mai autentic și incontestabil prestigiu al Moldovei pe plan internațional, dar și o vreme de prosperitate economică, de transformări înnoitoare în structura sta- tului și societății și de excepționale realizări cultural-artistice. Caracterul cu totul deosebit al înfăptuirilor moldovene din cea de a doua jumătate a secolului al XV-lea, precum și personalitatea copleșitoare a domnului nu s-au putut realiza însă decît ca urmare a convergenței unei multitudini de factori, pe care geniul conducătorului i-a sesizat și i-a canalizat în sensurile optime ale evoluției istorice. Politicii interne și externe promovate de domnie îi aparține, în acest proces, rolul elementului dinamic, prin mij- locirea căruia s-au exprimat dezideratele fundamentale ale întregii țări: instituirea unei ordini sociale care să garanteze desfășurarea normală a tuturor activităților și apărarea independenței de stat. Fiecare act de guvernămînt se prezintă, de aceea, încărcat de o bogată semnificație is- torică, organic legat de ansamblul faptic al domniei și implicînd elemente constitutive de maximă însemnătate, RESTABILIHEA AUTORITĂȚII DOMNEȘTI ȘI A PRESTIGIULUI INTERNAȚIONAL AL MOLDOVEI Jnscăunarea (1457), Născut, conform tradiției, în jurul anului 1434, ia Borzești, unde mai tîrziu va ridica o biserică „întru amintirea sfîntrăpo- saților noștri înaintași și a părinților lor” \ Ștefan cel Mare a fost întîiul fiu al voievodului Bogdan al II-lea și al Măriei, supranumită Oltea, apar- ținînd unei familii boierești din zona Bacăului. Asociat la tron și purtînd titlul de „voievod” în vremea domniei tatălui său, viitorul domn a luat, după asasinarea acestuia, drumul pribegiei, petrecînd cîțiva ani în Tran- silvania, unde, potrivit tratatului din 1450, lancu de Hunedoara i-a oferit probabil adăpost. în vara anului 1456, el se afla însă în Țara Româ- nească, unde s-a întîlnit cu logofătul Mihu, cel care, în urma închinării de la Vaslui, ducea primul tribut al Moldovei sultanului. Dușmănia pe * Capitolul din tratatul de Istoria României, voi. III. 1 Repertoriul monumentelor din timpul lui Ștefan cel Mare, p. 109. „REVISTA DE ISTORIE”, Tom 35, nr. rn 58 G LEON ȘIMANSCHI 2 care i-a arătat-o atunci logofătul, fără a dezvălui mobilul atitudinii aces- tuia, proba un dezacord profund între cel mai fidel reprezentant al dom- niei lui Petru Aron și tînărul pretendent la tronul țării; venit din Transil- vania, foarte probabil odată cu Vlad Țepeș, și împărtășind programul de politică internă și externă al acestuia, Ștefan cel Mare nu putea să apară decît complet ostil partidei boierești pe care se sprijinea domnul de la Suceava. Concentrarea de forțe din Țara de Jos, realizată rapid, la începutul anului următor, în jurul detașamentului muntenesc cu care Ștefan trecuse hotarul, a îndreptățit cu prisosință temerile logofătului. Deși avusese timp să-și organizeze apărarea, iar susținătorii săi din Polonia îi promiseseră sprijin, Petru Aron nu a reușit să împiedice înaintarea nestingherită, pe valea Șiretului, a celor 6 000 de oameni de care ajunsese să dispună potriv- nicul său și nici să adune în juru-i o oaste capabilă să-i asigure în continuare domnia. Ca urmare, marți, 12 aprilie 1457, lîngă Doljești, la locul numit Hreasca, Ștefan a obținut o victorie categorică, obligîudu-1 pe ucigașul tatălui său să se retragă, împreună cu principalii săi colaboratori, la Camenița. Pe cîmpul de la Direptate, din apropierea luptei abia încheiate, cel care avea să devină cu adevărat „Mare” a fost proclamat de către mitropolitul Theoctist, în fața mulțimii de oșteni și țărani din partea locului, domn legiuit al țării ,,și a luat schiptrul Moldovei” 2. După instabilitatea politică din perioada anterioară, cînd numeroasele schimbări de domnie fuseseră provocate și aprobate doar de grupările boierești ale pretendenților la tron, o adunare mai largă, constituită ad-hoc, probabil în spiritul unei vechi tradiții, consfințea înscăunarea. Ea demonstra noii domnii inaderența maselor populare la politica de concesii și compromis promovată de Petru Aron, precum și hotărîrea majorității boierimii moldovene de a pune capăt unei situații care putea să pericliteze însăși dominația ei de clasă și ordinea feudală internă. Consolidarea domniei (14-57 — 1460). Privită în ansamblul mani- festărilor sale, opera de guvernămînt a lui Ștefan cel Mare se înfățișează ca rezultat al cîtorva preocupări esențiale, urmărite cu perseverență de-a lungul celor peste 47 de ani cît avea să-i însumeze domnia ; sporirea importanței tronului în conducerea treburilor publice, perfecționarea și întărirea statului feudal, prosperitatea economică și echilibrul social al țării constituie obiective ce se regăsesc, deopotrivă, cu intensități diferite, în căutările începutului sau în deciziiile finale, în politica internă sau în cea externă promovată de domnul Moldovei. Programul de guvernămînt al lui Ștefan cel Mare s-a închegat însă treptat, în contact cu realitățile și sub presiunea acestora, iar cariera sa de om de stat a străbătut un drum lung și pe alocuri sinuos pînă să ajungă la marile realizări care i-au creat faima. în funcție de acuitatea cerințelor, ca și de posibilitățile concrete de care dispunea, Ștefan cel Mare nu și-a putut propune pentru început decît obținerea acordului necesar consolidării situației dobîndite. Acestui scop, care va conduce la complicații interne și externe nebănuite inițial, 2 Cronicile slano-român 3 POLITICA INTERNA A LUI ȘTEFAN CEL MARE 587 va trebui să-i consacre aproape 14 ani de domnie, ani de acumulare a unei bogate experiențe și, mai ales, a resurselor necesare realizării programului politic ulterior. Cea dinții problemă apărută în fața tînărului domn, ca rezultat direct al ocupării tronului prin forța armelor, consta în pericolul unei inter- venții din afară, organizată de Petru Aron cu sprijinul boierilor ce-1 înso- țeau. Situația era cu atît mai gravă, cu cît atitudinea pribegilor era împăr- tășită de aproape întreaga mare boierime rămasă în țară. Cu un an în urmă, în preajma închinării de la Vaslui, aceasta își strînsese rîndurile, cele mai importante facțiuni rivale din cadrul ei, conduse de Brațul cel Mare și Duma Brăescu, pactizînd și reușind să obțină, în schimbul acordului dat pentru plata haraciului către Poartă, instituirea unui control politic aproape total asupra domniei, așa cum dovedesc ultimele acte de guver- nămînt ale lui Petru Aron. Era o poziție caie nu putea fi cedată de bună- voie, mai ales că șansele fostului deținător al tronului nu dispăruseră definitiv. Prezența colaboratorilor lui Petru Aron într-o proporție redusă în sfatul noului domn indică concludent rezerva cu care aceștia au întîm- pinat schimbarea survenită. Ca urmare, imediat după preluarea domniei, pentru a evita orice surpriză, Ștefan a procedat, conform tradiției înregistrată de Grigore Ureche 3, la organizarea oștirii de care dispunea, punînd-o sub conducerea celor ce-și dovediseră atașamentul și încredințîndu-i paza cetăților și hota- relor țării. De asemenea, pentru mai multă siguranță în apărarea Sucevei, a numit doi pîrcălabi, retrăgîndu-se apoi în zona Pietrei și a Bacăului, unde avea cei mai numeroși susținători și unde descendența sa din Alexandru cel Bun, al cărui mormînt se afla la mănăstirea Bistrița, era bine cunoscută. Dar, nici afirmarea, cu prilejul popasului său de aici, a legitimității domniei, nici măsurile cu caracter militar și nici fidelitatea sfatului, alcătuit în majoritate din elemente noi ori din foști partizani ai tatălui său nu puteau să determine izolarea politică a pretendenței lui Petru Aron și renunțarea marii boierimi la rolul predominant pe care-1 dobîndise în conducerea statului. Pentru atingerea primului obiectiv, Ștefan cel Mare s-a văzut nevoit să facă unele concesii boierimii ostile, contînd pe destrămarea rindurilor acesteia. Astfel, fără a renunța la confiscarea averilor celor fugiți peste hotare, el a încercat să-l atragă de partea sa pe logofătul Mihu, promițîndu-i, la 13 septembrie 1457, iertarea vinovăției și întoarcerea tuturor bunurilor. Refuzul acestuia, deși Ștefan îi promitea că ,,te vom milui și te vom ține în mare cinste și dragoste, deopotrivă cu boierii noștrii credincioși și cinstiți”4, demonstra însă că boierimea pribeagă dorea mai mult decît un regim asemănător eu al celorlalți colaboratori ai domnului. îngăduința arătată de Ștefan față de colaboratorii ocazionali ai lui Petru Aron, rămași în țară, a dat însă roade, la începutul anului 1458 o parte a acestora aderînd deja la noua domnie. La rîndul ei, în acești primi ani, biserica s-a bucurat de o atenție îndatoritoare, majoritatea actelor de cancelarie fiindu-i destinate, iar mitropolitul Theoctist figurînd 3 Gr. Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, ed, P.P. Panaitescu, p. 91. 4 d.r.h., a, voi. ii, nr, HacnmtnanicaTO 588 IxEON ȘttMANSCHI 4 în fruntea sfatului domnesc. Acordarea unui privilegiu comercial brașo- venilor, la 13 martie 1458, indica, de asemenea, normalizarea situației din țară, la care a contribuit, desigur, într-o mare măsură, și prezența nemij- locită a domnului în numeroase centre : Bacău, Piatra, Roman, Hîrlău și Iași. Relativa concentrare politică pe care a reușit s-o realizeze astfel în jurul tronului, i-a permis noului domn să trateze problema pretendenței lui Petru Aron de pe poziții de forță, deschizînd ostilitățile cu Polonia. Prin tratatul din 4 aprilie 1459, Ștefan cel Mare obținea îndepărtarea pretendentului de la granițele țării, obligîndu-se, în schimb, să-i primească după „meritele” lor pe boierii pribegi și să le „restituie drepturile și oci- nile” 5. Acceptînd o asemenea condiție, Ștefan nu numai că renunța la aplicarea principiului clasic al pedepsirii „hicleniei”, dar era chiar nevoit să aprecieze opera politică de pînă atunci a boierimii guvernante și, implicit, comportamentul ei din ultima vreme. Totodată, ca urmare a aceleiași schimbări survenite în raporturile dintre domn și boieri, Ștefan a consimțit, începînd din 1459, ca o parte din actele de proprietate emise de cancelaria oficială să fie întărite prin atîrnarea peceților unor membri ai sfatului. Beneficiind de un regim deosebit față de cel al candidatului lor la domnia Moldovei, pribegii nu vor întîrzia să se întoarcă în țară. Izolarea politică a pretendenței lui Petru Aron devenea astfel un fapt împlinit pe plan intern ; noua chemare în țară, din ianuarie 1460, a logofătului Mihu, căruia urma să-i fie întoarse numai ocinile stăpînite cu privilegiu, proba deja creșterea puterii domnești. Dar, în ciuda succesului repurtat, Ștefan cel Mare a trebuit să acorde în continuare aceeași atenție problemelor interne ale conducerii statului feudal, deoarece vechii dregători ai lui Alexandrei și Petru Aron ajunseseră să dețină, după întoarcerea pribegilor, o poziție dominantă în sfatul domnesc. Evitînd riscul unei modificări de amploare a componenței acestuia, el va promova în serviciile cu caracter personal elemente necompromise, pentru ca ulterior să le avanseze în funcții de mare răspundere, așa cum a fost cazul postelnicului Crăsnaș, trecut ulterior în importanta funcție de mare vornic, sau a comisului Ion Boureanu, numit apoi pîrcălab de Neamț. Reîntregirea teritorială a țării (1461 — 1465). Una din cele mai grave urmări ale perioadei de instabilitate consta în prejudicierea integrității teritoriale a țării: cetatea Hotin adăpostea, de mai multă vreme, o gar- nizoană polonă, iar cetatea Chiliei, una ungurească, în timp ce zona depen- dentă de aceasta din urmă era controlată de domnul Țării Românești. Considerînd suficient de consolidată situația internă, începînd din 1461, Ștefan cel Mare va acționa pentru redobîndirea celor două fortificații care aveau o însemnătate militară și economică vitală. Recuperarea cetăților Hotin și Chilia i-a permis domnului să înmul- țească numărul responsabilităților oficiale în sfatul domnesc, mai ales că, pentru conducerea celei din urmă, a desemnat doi pîrcălabi, reluînd expe- riența din 1457, de la Suceava. în spiritul aceluiași principiu, care-i ușura 5 I. Bogdan, Doc. lui ^v^idao>waDica.ro 5 POLITICA INTERNA A LUI ȘTEFAN CEL MARE 589 domnului combaterea tendințelor de independență ale fruntașilor vieții de stat, Ștefan a promovat ca martor al hotărîrilor domnești, pe lîngă mitropolitul Theoctist, pe episcopul de Eoman, Tarasie. De o deosebită importanță în creșterea autorității domnului, în această perioadă, a fost căsătoria sa la 5 iulie 1463 cu Evdochia, fiică a cneazului Simeon Olelkovici de Kiev și descendentă, prin mama sa, din familia imperială bizantină a Paleologilor. La rîndul ei, înscrierea numelui lui Alexăndrel în formularul diplomatic al documentelor, începînd din 1464, reprezenta un angajament de perspectivă nu numai al domniei însăși, ci și al principalilor ei colaboratori. Implicații asemănătoare au dovedit, pe de altă parte, eforturile lui Ștefan cel Mare de a redobîndi Chilia. întrucît eșecul din 1462 i-a relevat importanța atitudinii orășenilor față de intențiile sale, domnul a intrat în legătură directă cu aceștia. Oferindu-le, desigur, avantaje convenabile, el și-a asigurat colaborarea lor la cucerirea cetății, pregătin- du-și, totodată, alianța politică cu categoria socială pe care o reprezentau. In sfîrșit, acțiunile militare întreprinse i-au permis domnului veri- ficarea potențialului militar al țării, care s-a arătat gata să se ridice la luptă împotriva dușmanilor externi. Totodată, el s-a putut convinge, încă de acum, de necesitatea realizării surprizei, atacînd la adăpostul întuneri- cului, așa cum procedase deja Vlad Țepeș, sau de avantajele folosirii arti- leriei, de care a reușit să dispună în 1465. Atenția deosebită acordată de Ștefan cel Mare întăririi capacității militare a țării este neîndoielnică; experiența dublării pîrcălabilor a fost extinsă, în 1466, și asupra Cetății Albe, iar în anul următor și asupra Hotinului. Construirea Cetății Noi de la Roman și apariția pîrcălabului acesteia în sfatul domnesc probează o preocupare asemănătoare, ca și ascendența dregătorilor cu atribuții militare asupra boierilor fără funcții, care începe să devină evidentă. în acest context, caracterul preponderent popular al oștii lui Ștefan cel Mare, pe care îl sugerează afirmațiile cronica- rului polon Jan Dlugosz, nu poate, desigur, să surprindă, mai ales că scu- tirea țăranilor de a merge la oaste, prezentă în documentele perioadei de lupte interne, a fost anulată încă de la începutul domniei. Criza politică internă (1466 —1470 ). Pretendența lui Petru Aron, prezent, probabil de la sfîrșitul anului 1460, în estul Transilvaniei și chemat în 1462 la Buda, și nemulțumirea regelui Matia Corvin față de recuperarea cetății Chilia de către moldoveni, la care s-a adăugat amestecul lui Ștefan cel Mare în răscoala transilvănenilor din 1467, au condus, în mod necesar, la primul mare război de apărare al țării și la manifestarea fățișă a celei dintîi opoziții interne boierești. Eelatînd despre evenimentele de la sfîrșitul anului 1467, același cronicar polon transmite știrea revelatorie privind teama lui Ștefan cel Mare de „necredința boierilor”, nemulțumiți de severitatea măsurilor sale, care duseseră la înlăturarea celor mai însemnați dintre ei 6. Deși informația internă nu este suficient de concludentă în acest sens, dispa- riția din sfatul domnesc a cîtorva mari boieri (Duma Braevici, Manoil, Petru Ponici și Hodco Crețeanu), în cursul anului 1466, a putut avea * I. Dlugosz, Historiae PotâWWWldEI0(drjOIZ12IillC3lTO-345. 590 LEON ȘIMANSCHI 6 și cauze de ordin politic. Pe de altă parte, aprecierea cronicarului polon privind atașamentul moldovenilor față de domn, tocmai datorită dreptății și severității acestuia, este de natură să precizeze zona intereselor boie- rești afectate de măsurile luate. Conducerea autoritară promovată de domnul Moldovei, care reușise să se sustragă parțial controlului politic al marii boierimi, a oferit elemen- telor boierești nemulțumite suficiente motive pentru a se organiza și a încerca, cu prilejul campaniei regelui Matia Corvin, să încerce înlocuirea sa cu Petru Aron, aflat în rîndurile armatei invadatoare. Defecțiunea militară de la Baia a corpului de oaste condus de vornicul Crasuăș, este, în acest sens, categorică, întrucît ea nu a putut avea ca obiectiv înfrîngerea forțelor propriei țări; un eșec parțial al atacului condus de domn ar fi slăbit însă rîndurile susținătorilor acestuia și i-ar fi demoralizat pe cei rămași într-o măsură suficientă pentru a permite celor care complotau să devină stăpîni pe situație și să-și înscăuneze pretendentul. Victoria obținută de forțele credincioase domnului a anulat însă planurile grupării boierești trădătoare, care, pennițînd retragerea resturilor oștirii dușmane și a candidatului lor la domnia Moldovei, se făceau vinovați de cea mai gravă „hiclenie”. Riposta domnului a fost neiertătoare ; după cum s-a aflat curînd în Polonia, 20 de mari boieri, printre care vornicul Crasnăș și, probabil, Lazea Pitic și Șandru de la Dorohoi, precum și cca 40 de boieri mai mici au primit pedeapsa capitală. In ciuda măsurilor extreme luate de Ștefan cel Mare pentru a depăși momentul de acuitate al crizei, efectele acesteia se vor prelungi și m anii următori, datorită amplorii pe care o luase. Din același izvor polon rezultă că partea dinspre Ungaria a Moldovei inferioare, corespunzînd deci zonei în care acționase oștirea dușmană, se „răsculase” împotriva domnului, acceptînd supunerea față de regele maghiar 7. Defecțiunea, chiar impusă de împrejurări excepționale, rămînea totuși un fapt grăitor și tocmai de aceea printre cei pedepsiți de domn se aflaseră și boierii vinovați de pac- tizare cu inamicul. In acest fel însă implicațiile evenimentelor de la sfîr- șitul anului 1467 depășeau limitele unui caz obișnuit de trădare, afectînd într-o măsură considerabilă relațiile dintre domn și boierime în totalitatea sa. Desele schimbări operate în sfatul domnesc în perioada, 1468 1470 dovedesc, dealtfel, cu prisosință eforturile lui Ștefan cel Mare de a răiuîne stăpîn pe situație. Chiar la începutul anului 1468, marele boier Costea Danovici este înlăturat din sfat, ca și logofătul Dobrul, înlocuit cu Toma, iar pîrcălabul de Neamț, Ion Boureanu, este schimbat cu boierul Albul; tot atunci, Isaia pîrcălab de Chilia a devenit mare vornic al țării, locul său fiind ocupat de Bîlco. In anii următori aproape toți pîrcălabii cetă- ților vor fi schimbați din nou, numărul lor crescînd prin apariția celui de Orhei, în 1470, iar locul lor în sfat ajungînd să prevaleze asupra boierilor fără funcții. Modificări se înregistrează, de asemenea, și în rîndul dre- gătorilor personali ai domnului, iar în locul sfetnicilor de care acesta se dispensează treptat sînt promovate elemente noi. In sfîrșit, începînd 7 Ș. Papacostea, Un ipisode dc la rivalite polono-hongroise au XV-e sitele: la cam- pagne de Malhias Corvin en Mgldavie 41461}^ _â îa ..Iwniirf. d’une source inddite, tn RRH, vin (1969), nr. 6, p. 973 șiWWW.dacOToniaiiica.ro 7 POLITICA INTERNĂ A LUI ȘTEFAN CEL MARE 591 din 1470, actele de cancelarie invocă, alături de credința mitropolitului și a episcopului de Roman, pe cea a egumenilor din principalele mănăstiri ale țării (Neamț, Bistrița și Putna), prin aceasta urmărindu-se lărgirea caracterului reprezentativ al instituției cu care domnul colabora la condu- cerea statului feudal. Ostilitatea pe care Mihu logofăt o manifesta în Polonia față de domnia lui Ștefan cel Mare, precum și pretendența nepotolită a lui Petru Aron la granițele transilvănene ale țării continuau să rămînă piedicile principale ale normalizării relațiilor dintre domn și boieri. în două rînduri, la 28 iulie 1468 și 10 august 1470, domnul, împreună cu sfetnicii săi, l-a invitat din nou pe logofătul pribeag să se întoarcă în țară, făgăduindu-i înapoierea sateloi moștenite și oferindu-i posibilitatea recîștigării altora, Nădăjduind, probabil, în succesul final al fostului său patron, acesta a refuzat ambele oferte, deși pentru obținerea lor intervenise însuși regele Cazimir al Poloniei. Totodată, hotărît să pună capăt uneltirilor lui Petru Aron, domnul a acceptat planul atragerii acestuia în țară prin intermediul boierilor săi, din partea cărora a fost trimis la Brașov, în iulie 1468, un sol însărcinat să ia legătura cu pretendentul. Pe cît de ingenioasă, acțiunea s-a dovedit însă pe atît de riscantă, întrucît desfășurarea ulterioară a evenimentelor probează înțelegerea secretă cu Petru Aron a citorva dintre semnatarii scrisorii de acreditare a solului trimis la acesta. Astfel, la sfirșitul anului 1470 cînd s-a produs probabil incursiunea lui Petru Aron în Moldova, Ștefan cel Mare s-a aflat la un pas de a-și pierde domnia și chiar viața, așa cum relatează cronica internă. în cele din urmă însă, la Orbie, el a reușit să-și învingă rivalul și să-l prindă, aplicîndu-i pedeapsa capitală. La rîndul lor, conducătorii complotului boieresc : Isaia vornic, Negrită ceașnic și Alexa stolnic, pe eare faptele i-au deconspirat, au fost deca- pitați, la începutul anului următor, în tîrgul Vaslui. Alături de aceștia, nu este exclus să fi fost implicați în trădare pîrcălabii Goian și Albu, pe eare sfatul domnesc nu-i mai menționează în anii următori. în felul acesta Ștefan cel Mare a reușit să lichideze opoziția boierească ce încercase vreme îndelungată să-i paralizeze guvernarea. Depășind cu succes această confruntare, Ștefan cel Mare încheia totodată și cea dintîi parte a domniei; consolidarea instituției pe care o întruchipa, prin ameliorarea poziției acesteia față de marea boierime și față de monarhiile înconjurătoare, constituia deja un fapt împlinit. Dispariția lui Petru Aron oferea la rîndul ei Moldovei, după patru decenii de lupte înverșunate pentru tron, răgazul necesar concentrării întregului efort în sensurile majore ale dezvoltării sale istorice și, mai ales, pentru redobîndirea deplinei sale libertăți externe. Realizarea acestui obiectiv devenise nu numai imperioasă, ci și posibilă, datorită politicii consecvente a domnului de întărire a capacității militare a țării și de perfecționare a aparatului de stat, prin intermediul căruia se înfăptuiau dispozițiile puterii centrale. în mod corespunzător crescuseră totodată și resursele materiale ale domniei, promotoare a unei politici financiare echilibrate, susținută de emisiuni monetare de argint pentru afacerile curente, precum și de v,i^W.1d^Sfiftâi£âM(^.tdJomerțului de tranzit- 592 DEON Ș1MA.NSCHI 8 La rîndul său, prestigiul personal al lui Ștefan cel Mare, învingător la Baia și la Lipnic asupra unor adversari redutabili, ctitor la Putna a uneia din cele mai impunătoare mănăstiri ale țării, sfințită cu deosebit fast în 1469, și domn neîngenunchiat în fața celor ce se pretindeau a-i fi suzerani, ajunsese să impună deplină încredere maselor populare, gata să-și urmeze conducătorul pe calea aleasă de acesta. Măestria dovedită în organizarea campaniilor militare și în obți- nerea victoriilor pe cîmpul de luptă, ordinea internă introdusă în desfă- șurarea activităților economice de bază și în îndeplinirea obligațiilor cu caracter public, precum și fermitatea aplicării justiției feudale au con- tribuit, de asemenea, la concentrarea boierimii mici și mijlocii în jurul domnului, iar atenția acordată intereselor bisericii a avut consecințe ase- mănătoare asupra întregului cler, destul de numeros, al țării. în acest fel, gruparea opoziționistă a marii boierimi a fost treptat izolată, iar mijloa- cele ei practice de acțiune și influențare, reduse la minimum. La aceasta va contribui și noua înfățișare pe care o vor lua legăturile cu Țara Ro- mânească, iar apoi raporturile cu turcii. RĂZBOIUL ANTIOTOMAX ȘI LĂRGIREA BAZEI SOCIALE A PUTERII LUI ȘTEFAN CEL MARE (1471 —14BG) Așa cum problema raporturilor dintre boierime și domnie s-a do- vedit a fi definitorie pentru etapa de pînă la 1470, războiul antiotoman al Moldovei pentru redobîndirea independenței a devenit predominant în politica ulterioară promovată de Ștefan cel Mare. Noul program de poli- tică externă pe care domnul îl propunea țării a impus, mai mult decît pînă atunci, concentrarea maximă a posibilităților umane și materiale ale acesteia. Tocmai de aceea, în centrul preocupărilor lui Ștefan cel Mare s-a aflat necesitatea lărgirii bazei sociale a puterii pe care o exercita. Pe această cale el fusese precedat de înaintași de seamă : lancu de Hunedoara și Vlad Țepeș, care știuseră să folosească dîrzenia și capaci- tatea de jertfă a maselor populare în luptele de apărare a țării. în afara acestor exemple, pe care Ștefan nu a putut să nu le cunoască, el l-a avut și pe acela al tatălui său, care, în lupta de la Crasna, s-a bazat mai ales pe forțele pedestre ale țărănimii. Problema care se punea era, desigur, aceea a folosirii sistematice și pe o scară largă a tuturor energiilor populare în apărarea neatîrnării — căci mobilizarea excepțională, în caz de război, a forțelor țărănești nu era un lucru nou nici pentru Moldova. Este ceea ce va face Ștefan cel Mare și într-o asemenea măsură, încît rezultatele vor impresiona chiar și pe străinii informați asupra situației din Moldova. Este binecunoscută, în acest sens, caracterizarea generală dată de Dlugosz, contemporanul marilor bătălii ale lui Ștefan, organizării militare pe care el a știut să o dea țării: „Strîngea la oaste nu numai pe oșteni ori pe nobili, ci și pe țărani, învățînd pe fiecare să vegheze la apărarea patriei” 8. Pentru a asigura un grad de stabilitate mai mare corpului de oaste țărănesc și pentru a-i stimula elanul de luptă, Ștefan cel Mare a reîn- ființat instituția ,,vitejilor” — termen pe care cronica internă îl folosește • j. Diugosz, J0 9 POLITICA INTERNA A LUI ȘTEFAN CEL MARE 593 în mai multe rînduri, iar versiunea germană a acesteia îl traduce prin „cavaleri” (Ritter). Instituția însăși era mai veche, de vreme ce la sfîr- șitul secolului al XlV-lea sfatul domnesc cuprindea printre inebrii săi și „viteji”. După cît permit izvoarele să se presupună, ea a cunoscut însă o transformare în vremea lui Ștefan cel Mare, reprezentînd elementele ostășești, indiferent de apartenența lor socială, care se remarcau prin fapte de arme deosebite. Obligația militară a țăranilor se transforma astfel, parțial, într-un mijloc de emancipare a acestora, conferind în același timp, atribute morale superioare oștii moldovene. Atestată deja la 1473, cînd, după succesul campaniei din Țara Românească, Ștefan cel Mare „a făcut mare ospăț mitropoliților și vitejilor săi” 9, instituția va fi permanentizată, iar atribuirea calității de viteaz va însoți sărbătorirea victoriilor obținute la 1481 și 1497. Apelul la forțele populare va avea consecințe însemnate atît pe tărîmul strict militar, cît și pe cel politic. Răspunsul viguros al maselor țărănești și orășenești, precum și colaborarea directă cu împuterniciții domniei — căci fără o pregătire prealabilă nu se poate înțelege perfecta îndeplinire a unor complexe manevre tactice — vor fi mai întîi chezășia victoriilor pe cîmpul de luptă, pentru ca apoi, trecîndu-se de la colabo- rarea militară la cea privind problemele interne ale statului, să îngăduie însăși lărgirea bazei sociale a puterii domnești. Prima mențiune docu- mentară care să ateste prezența elementelor populare ca un factor în- semnat in politica domnului datează tot din 1473, în legătură cu cam- pania din Țara Românească. La înapoierea în cetatea de scaun, a avut loc — după relatarea Cronicii moldo-germane — o slujbă religioasă, la care domnul a luat parte împreună „cu vlădicii și arhidiaconii și vitejii săi și cu toată sărăcimea lui” (myt seynen fladygkew und archydiaconen und ryttern und mit aller seiner armut)10. Desigur, termenul de „sărăcime”, folosit aici de autor, constituie echivalentul expresiilor slavone uboghie Undi sau siromahi. El trebuie raportat deci la mulțimea de oșteni, tîr- goveți și probabil țărani din împrejurimi care au participat la slujba oficiată de reprezentanții clerului, din rîndurile căreia nu mai erau re- marcați însă boierii, ci vitejii, iar caracterul ei predominant nu mai re- zulta din prezența elementelor feudale, ci a celor neprivilegiate. Dar, în afara măsurilor de ordin strict militar, menite să sporească aderența socială a puterii centrale, începînd din această perioadă, Ștefan cel Mare a procedat și la organizarea unei întinse rețele de ocoale, de- pinzînd de cetățile și curțile domnești existente, cu scopul evident de a-și crea un suport economico-social direct și de a stimula totodată dez- voltarea tîrgurilor țării. La 7 mai 1475 ocolul Pietrei apare deja consti- tuit, știrile documentare de epocă sau posterioare dînd apoi posibilitatea urmăririi acestei acțiuni pe întreaga durată a domniei și pe toată întin- derea țării. în 1491 și 1495, Ștefan cel Mare a organizat astfel ocoalele tîrgurilor Vaslui și Bîrlad, iar la date neprecizate pe cele ale tîrgurilor Tecuci și Tîrgu Frumos și al cetății Soroca. Inițiativa domnească nu s-a limitat desigur numai la aceste cazuri, întrucît, în secolul următor, majo- ritatea cetăților (Suceava, Hotin, Roman, Neamț) și așezărilor urbane • Cronicile slauo-române, rrt 10 Cronica lui Ștefan cel Mareyrersitma^ffnmJfVPm^Hwael, ed. I. Chițimia, p. 42. 594 LEON Ș1MANSCHI 10 mai însemnate (Dorohoi, Ștefănești, Hîrlău, Iași, Bacău, Huși) dispuneau de ocoale. Pe de altă parte, apariția acestora s-a produs treptat, în funcție de împrejurări favorabile și de posibilități concrete, satele alipite unui ocol trebuind să fie, de regulă, răscumpărate de domn de la foștii lor proprie- tari. Tocmai de aceea, consecințele acestei practici nu au fost imediate și nici nu s-au reflectat nemijlocit în izvoarele vremii; una din acestea a fost însă creșterea numărului curtenilor, ostași care depindeau de curțile domnești din țară. Inaugurînd, prin măsuri de profunzime și cu implicații multiple, noul program de guvernămînt, domnul nu a abandonat supravegherea atentă a atitudinii boierimii, cu atît mai mult cu cît opoziția internă, deși lichidată în mare parte, persista încă pe alocuri, încurajată și de boierii pribegi din Polonia, așa cum rezultă din corespondența lui Ștefan cu regele Cazimir din vara anului 1471. Stabilitatea sfatului domnesc în acești ani, format în majoritate din dregători, dovedește însă că ele- mentele care îl alcătuiau s-au bucurat de încrederea deplină a lui Ștefan cel Mare. Sprijinul bisericii, care se anunța, în perspectiva luptelor viitoare, mai necesar decît pînă atunci, era totodată garantat prin prezența în sfat a celor trei ierarhi moldoveni, alături de mitropolit și de episcopul de Roman fiind menționat, începînd din 1472, și episcopul de Rădăuți. în sfîrșit, căsătoria lui Ștefan cu Maria de Mangop, descendentă din familia imperială bizantină a Paleologilor, în septembrie 1472, aducea un nou element de prestigiu domnului Moldovei, care devenea treptat exponentul luptei de rezistență împotriva cotropirii otomane pentru întreaga zonă a Dunării de Jos și a Pontului Euxin. încetarea raporturilor de vasalitate cu Imperiul otoman trebuia consfințită de o victorie militară directă pe cîmpul de bătălie, pentru ob- ținerea căreia Ștefan cel Mare se pregătise vreme de mai mulți ani. Alături de asigurarea unor împrejurări externe favorabile, concentrarea între- gului potențial uman și material al țării a constituit, de aceea, o preocu- pare majoră a domnului, încununată de un deplin succes, prin răsună- toarea victorie din 10 ianuarie 1475, de la Vaslui, și prin rezistența fermă în fața agresiunii otomane din vara anului 1476. într-adevăr, în ambele momente de cumpănă, în jurul lui Ștefan cel Mare s-au concentrat circa 40 000 de oameni, cifră care, luînd în considerație numărul de oșteni obișnuit la acea dată, de aproximativ 10 000, se situa spre limita maximă a disponibilităților militare ale țării. Așa cum a observat Karl Marx, oastea care a înfrînt redutabilele trupe ale ienicerilor turci la 1475 a fost formată, în marea ei majoritate, din „țărani luați aproape direct de la plug” u. Oferind domnului prilejul să se afle în mijlocul poporului său, cele două campanii militare au contribuit în mod hotărîtor la formarea acelui sentiment de prețuire și încredere nemărginită în persoana conducătorului, care-1 făcea pe Matteo Muriano să consemneze, în 1502, că domnul Mol- dovei este „iubit mult de supușii săi”12, iar pe Grigore Ureche, durerea unanimă încercată de aceștia la moartea sa. El s-a dovedit capabil nu Arhio Marksa-Engelsq, III, 203. • Călători străini despWJfflW 11 POLITICA INTERNA A LUI ȘTEFAN CEL MARE 595 numai să-i conducă pe ce-i veniți să-și apere ocina spre victorie, arun- cîndu-se însuși în luptă în momente de cumpănă, cum s-a întîmplat la Vaslui, dar să le și înțeleagă interesele vitale în 1476, cînd, față de atacul concomitent al tătarilor, n-a pregetat să-și înjumătățească armata și să dea posibilitate oștenilor, după cum singur va mărturisi, ,,să-și apere casele” 1:i. Capacitatea de rezistență a țării în fața celor două mari invazii otomane nu s-a probat însă numai prin amploarea concentrării armate în jurul domnului; masele populare au acceptat, în același timp, să-și sa- crifice bunurile materiale, incendiind și pustiind așezările aflate în calea dc acces a dușmanului, pentru a-i limita posibilitățile de aprovizionare. La rîndul lor, târgoveții din așezările urbane aflate de inamic în înain- tarea sa au suportat aceeași calamitate, știrile contemporane atestînd ca certă cel puțin incendierea Sucevei. în fața hotăririi de luptă a maselor populare, boierimea a fost ne- voită să adopte aceeași atitudine și să-și onoreze calitatea de apărătoare a statului, la care o obliga deținerea monopolului armelor. Dintre cei căznii pe cîmpul de bătălie de la Vaslui, pomelnicul mănăstirii Bistrița menționează 13 nume de mari boieri, la care, pe baza disparițiilor din sfatul domnesc, se mai pot adăuga încă 12 nume, ale celor răpuși în lupta de la Valea Albă. Impresia produsă de aceste pierderi ale clasei dominate, incomparabil mai mici decît ale maselor populare, explică nota tragică a evocării consacrate luptei din 1476, deși moldovenii nu au pierdut atunci, după mărturii contemporane, decit 200 de oșteni. ,.Și a fost atunci mare întristare în țara Moldovei — relatează cronica internă — și in toate țările și domniile din jur. . ., cînd au auzit că au căzut vitejii cei buni și bravi și boierii mari și oștenii cei buni și tineri și oastea cea bună și vi- tează și aleasă și cu husarii cei viteji”14. în ciuda enormelor sacrificii pe care le-a cerut întregii țări, Ștefan cel Mare a înțeles, în același timp, necesitatea evitării pierderilor inutile, principiu demonstrat concludent de pregătirea și conducerea campaniei din vara anului 1476. în perspectiva unei îndelungate rezistențe, al cărei caracter îl și anticipa, domnul a procedat la întărirea cetăților țării, me- nite să atragă și să secătuiască forțele inamicului. La Suceava, Hotin sau Neamț armata otomană a întâlnit garnizoane pregătite să-i suporte cu bărbăție asediile, așa cum rezultă din relatarea unui martor ocular, italianul Angiolello. Necesitatea reluării, aproape în fiecare an, a campaniilor militare, sacrificiile permanente pe care acestea le cereau din partea țării, precum și politica autoritară a domnului față de cei obligați la îndeplinirea cre- dincioasă a „slujbei” au provocat însă, după 1476, o treptată dezangajare a unei părți a boierimii de la lupta antiotomană. Chiar în 1476, după bătălia de la Valea Albă, cînd victoria finală a oștii moldovene nu era cunoscută încă, boierii pribegi din Polonia au lansat zvonul că „toată Moldova, mustrînd pe domnul său de tiranie și de cruzime, a refuzat cu totul de a se grămădi în jurul lui; ba s-a scos de u cSJe's/apo-ro^ne,Pp#w.dacaromanica.ro 596 LEON ȘIMANSCHI 12 sub ascultarea lui, zicînd că nu s-a purtat niciodată ca un domn, ci ca un chinuitor și călău. Ceea ce, simțind dușmanul, a răspîndit pretutindea vestea că nu a venit cu atîta tărie contra poporului, ci contra unui așa de strașnic chinuitor al neamului moldovenesc” 15. Firește, zvonul nu era străin de stăruințele depuse de boierii pribegi pe lîngă regele Cazimir de a organiza o expediție în Moldova pentru respingerea turcilor, prilej care ar fi oferit și posibilitatea înlocuirii domnului16. Un moment de cum- pănă, asemănător celui trăit de fiul său, Petru Rareș, în 1538, este de- altfel cu atît mai probabil, cu cît în rîndurile oștirii dușmane se afla un pretendent la tron, Alexandru, care va fi încercat să ia legătura cu boierii nemulțumiți; în plus, în Polonia, după încheierea păcii moldo-ungare, se retrăsese Iliaș, fiul lui Petru Aron, spre care se îndreptau gîndurile pri- begilor. Regruparea forțelor populare în jurul domnului, în vara anului 1476, a anulat însă orice posibilitate de exploatare a situației de către eventualele elemente opoziționiste. Cu toate acestea, restrîngerea consi- derabilă a activității cancelariale în anii 1477 și 1478 atestă dificultățile serioase pe care le-a avut de întîmpinat Ștefan cel Mare. Ele s-au prelungit și în anii următori, după cum o dovedește mobilitatea structurală a sfa- tului domnesc, dar mai ales revenirea la serviciile celor eliberați din funcții, așa cum s-a întîmplat cu pîrcălabii Gangur, la Orhei, și Ivașco, la Chilia. Aceeași semnificație comportă și introducerea în sfat a portarului de Suceava, sub a cărui comandă se aflau probabil noile corpuri de oaste recrutate din rîndul țărănimii. Funcție creată la 1438, în legătură cu paza reședinței domnești de la Vaslui, dar încetînd a fi menționată după 1448, ea reapare la începutul anului 1479, cînd era deținută de cumnatul dom- nului, Șendrea, și care o păstrează pînă la moartea sa, în 1481, în bătălia de la Rîmnic. Dispărînd din sfatul domnesc odată cu primul ei titular, dregătoria portarului de Suceava va fi însă din nou atestată, într-un singur act, la 1486 — fiind ocupată atunci de Luca Arbore —, pentru a o regăsi apoi statornic în mîinile aceluiași, începînd din 1498. Tot în 1479, Ștefan cel Mare a renunțat la o practică de cancelarie introdusă la începutul domniei sale, cînd a trebuit să găsească modalități de colaborare în conducerea treburilor de stat cu boierimea : este vorba de întărirea unei categorii de acte interne cu sigilii ale membrilor sfatului domnesc. înlăturarea sistemului practicat vreme de două decenii, al cosi- gilării documentelor interne, și întărirea lor de aici înainte doar cu pecetea domnească însemna afirmarea, și pe această cale, a faptului că domnul nu mai înțelegea să împartă cu nimeni exercițiul autorității suverane. Sîntem, de altminteri, tocmai în vremea cînd Dlugosz formula, în lumina situațiilor recent create, cunoscuta-i judecată asupra ansamblului guver- nării lui Ștefan cel Mare, arătînd că pe toți locuitorii țării „i-a supus cu totul stăpînirii lui, plecați și ascultători, prin severitatea și justiția sa, neîngăduind ca vreo fărădelege să rămînă nepedepsită” 17. La slăbirea poziției boierimii fidele lui Ștefan a contribuit, fără îndo- ială, și dispariția cîtorva dintre ce mai importanți colaboratori de pînă atunci ai domnului: mitropolitul Theoctist, în 1477, marele boier Stanciul, 15 J. Dlugosz, op. cit., II, col. 534. 13 POLITICA INTERNA A LUI ȘTEFAN CEL MARE 597 în 1479, sau portarul Șendrea, cumnatul domnului, în 1481. Numărul celor care susținuseră politica anterioară a lui Ștefan cel Mare reprezenta, în 1483, abia jumătate din totalul sfetnicilor domnești, noua generație fiind interesată mai curînd în fructificarea, la nivelul clasei feudale, a eforturilor precedente, decît în garantarea durabilității lor. Ascendența dregătorilor domnești, după 1479, printre beneficiarii actelor de stăpînire feudală confirmă această tendință, pe care scrisoarea lui Chiracola și Bucium, vistieri și vameși ai lui Ștefan cel Mare, o probează prin tonul hotărît și lipsit de reținere al cererii adresate, în 1482, brașovenilor. Intuind izbucnirea și consecințele noului conflict, Ștefan cel Mare nu a întîrziat să întărească puterea de apărare a țării, construind cetă- țile de piatră de la Chilia Nouă (1479) și Roman (1483), sau înglobînd cetatea Crăciuna (1482) în sistemul defensiv moldovenesc. O parte a Moldovei inferioare a fost pusă, probabil în 1482, sub conducerea fiului său, Alexandru, care și-a stabilit reședința la Bacău, de unde se putea conduce și supraveghea mai ușor apărarea părții de sud a țării. O atenție deosebită a acordat domnul rememorării trecutului de luptă al țării sale, reînnoind, în anii 1479—1480, lespezile funerare ale primilor domni înhumați la Rădăuți, la fel cum, mai tîrziu, va muta bise- ricuța de lemn de la Volovăț, atribuită de tradiție descălecătorului Dragoș, lingă ctitoria sa de la Putna. In același spirit se încadrează și preocuparea de etapizare a creșterii puterii domnești în cadrul letopisețului țării — reevaluat acum —, conducătorii ei fiind calificați, începînd cu Alexandru cel Bun, drept „țari” ; tot astfel este înfățișat și Ștefan cel Mare în suc- cinta retrospectivă asupra anului 1475 : „Și s-a întors Ștefan voievod cu toți oștenii lui ca un purtător de biruințe în cetatea de scaun a Sucevei și i-au ieșit în întîmpinare mitropoliții și preoții ... binecuvîntînd pe țar : « Să trăiască țarul ! »18. La insuccesele din Țara Românească și la încetarea stării de război între Ungaria și Imperiul otoman, se adăuga însă, mai mult decît în trecut, o incertitudine a raporturilor dintre domnie și boierime, care se putea concretiza oricînd în defavoarea celei dintîi. Noua criză politică internă (1484 — 1486). Relativul echilibru politic care caracteriza raporturile interne și externe ale domniei lui Ștefan cel Mare la sfîrșitul anului 1483 și începutul celui următor avea să înceteze curînd, în vara anului 1484, odată cu instalarea puterii otomane la Chilia și Cetatea Albă. Pierzîndu-le în favoarea turcilor, o modificare profundă, de ordin economic, militar, politic și ideologic, intervenea în desfășurarea vieții interne a țării. Afectarea integrității teritoriale se concretiza astfel prin înstrăinarea forței productive a peste 20.000 de oameni — cît număra, la acea dată, numai Cetatea Albă —, a două debușee de importanță vitală pentru ex- portul propriu și pentru comerțul de tranzit, a flotei comerciale, care ajun- sese să asigure negoțului moldovenesc o prezență constantă în porturile Mării Negre, precum și a unei întinse zone de activitate economică. Evî- « Cronicile slapo-române^y^^(facnmmanina Tf> 2-c. 2343 19 598 LEON ȘIMANSCHI 14 dent, visteria domnească avea de suportat un deficit corespunzător, a cărui pondere in ansamblul veniturilor acesteia era cu atît mai important cu cît el nu putea fi imediat compensat în condițiile unei economii pre- ponderent naturale. Din punct de vedere strategic, sistemul defensiv moldovenesc era, la rîndul său, grav compromis, cele două cetăți devenind o bază de acțiuni militare permanente înt-un teritoriu rămas practic des- coperit, deoarece nici cetatea de la Orhei și nici fortificațiile de la Tighina, destinate apărării contra tătarilor, nu le puteau prelua integral sarcinile. In plus, perspectiva dezvoltării unei forțe maritime proprii a fost anulată, vasele moldovenești de la Cetatea Albă, care reușiseră să se salveze în timpul asediului otoman, fiind pentru ultima dată menționate în anul următor, cînd Ștefan cel Mare a încercat recuperarea cetății. în sfîrșit, consecințele politico-ideologice ale pierderii suferite se dovedeau a fi nu mai puțin importante, deoarece, în ciuda enormelor sacrificii, apărarea neatirnării se soldase pentru Moldova cu instalarea garnizoanelor otomane chiar in cetățile ei, iar pericolul unor viitoare rășluiri teritoriale se profila amenințător. încetarea activității cancelariale pentru afacerile curente, în perioada iunie 1484 — august 1486, alături de demersurile externe întreprinse de Ștefan cel Mare demonstrează că relațiile dintre el și boierime au intrat într-o criză politică, mai acută chiar decît cea care a urmat luptei de la Baia. Pentru a ieși din impas, Ștefan cel Mare a recurs, firește, la toate posibilitățile existente, mergînd pînă la acceptarea depunerii omagiului de vasalitate față de regele Cazimir, tergiversată cu atîta abilitate pînă atunci. Defecțiunea internă a anulat îusă orice posibilitate de manevră a domnului, care s-a văzut din nou în situația de a-și apăra nu numai țara, ci și tronul. într-adevăr, de la lipsa de decizie, din 1484, a apărătorilor celor două cetăți, care au recurs la soluția capitulării, pînă în septembrie 1485, cînd unele elemente boierești s-au supus pretendentului adus de turci, Hruet (Hroet) sau Hronoda Petru, opoziția internă înregistrase considerabile progrese. Bazîndu-se tocmai pe o astfel de situație și reușind să dispună pro- babil in continuare de concursul boierimii ostile lui Ștefan cel Mare, noul candidat la domnie va încerca, la începutul anului următor, să-l surprindă pe acesta într-o incursiune fulgerătoare. Desfășurarea luptei de la Șcheia indică dificultatea in care s-a aflat la un moment dat Ștefan cel Mare, cronica mo Ido-germană consemnînd chiar victoria lui Petru Hronoda și prinderea lui abia în faza finală a ostilităților, printr-un vicleșug. Titlul de .,voievod” al pretendentului, pe care i-1 conferă aceeași cronică, constituie o probă elocventă privind acuitatea crizei interne, întrucît dobîndirea sa nu putea fi decît de dată recentă. Or, avînd în vedere carac- terul intervenției otomane din septembrie 1485 și supunerea unora dintre boierii moldoveni față de dușmani, este posibil ca însușirea titlului să se fi produs tocmai cu acest prilej, iar sprijinul ulterilor de care a beneficiat Hruet în țară să se explice la rîndul său, prin oficializarea temporară a situației sale. Spre o concluzie asemănătoare conduce, totodată, și analiza struc- turii sfatului domnesc al lui Ștefan cel Mare din septembrie 1486, compara- tiv cu cel din preajma pierderii Chiliei și Cetății Albe. Excluzîndu-i pe cei patru pîrcălabi, care și-aiwWV^.'daO0t©fflailiteâytoPără,rii celor dou^ cetăți, 15 POLITICA INTERNA A LUI ȘTEFAN CEL MARE 599 alți șase membri ai fostului sfat nu se mai întîlnesc ulterior, iar cinci apar în funcții deosebite. Chiar dacă pentru unii din cei dispăruți, ca, de exem- plu, pentru Vlaicu, unchiul domnului, se poate admite moartea naturală, iar pentru alții căderea în luptă, este totuși evident că remanierea aproape integrală a sfatului implică o determinare de profunzime, pe care numai tensiunea raporturilor anterioare dintre domn și boieri le poate explica. Chiar menținerea unui singur dregător public, și anume a vornicului, între primii opt boieri ai sfatului domnesc din toamna anului 1486 tră- dează caracterul deosebit al măsurilor la care a fost obligat Ștefan cel Mare. Reprezentanții boierimii pe care ajunsese să se sprijine acesta formau, la 1486, o grupare mult mai omogenă decît aceea de la începutul domniei, încît prevalarea categorică a boierilor fără funcții asupra dre- gătorilor nu mai putea să comporte aceeași semnificație ; din cei șapte boieri aflați în această situație, șase îndepliniseră anterior funcții publice importante și numai unul, lațco Hudici, nu deținuse pînă atunei nici o dregătorie. Este sigur deci că ei nu reprezentau boierimea ostilă politicii domnești de pînă atunci, ci, dimpotrivă, elementele cu ajutorul cărora Ștefan cel Mare reușise să depășească momentele cele mai grele ale crizei politice. Lipsit de un ajutor extern eficace, ca și de sprijinul ferm și necondi- ționat al întregii boierimi, domnul Moldovei a fost însă nevoit să renunțe la continuarea luptei antiotomane, acceptînd plata haraciului și oferind clasei dominante liniștea pe care aceasta o dorea. După 16 ani de eforturi, o revenire la situația inițială nu mai era totuși posibilă, cea de a doua etapă a guvernării lui Ștefan cel Mare consființind de fapt impunerea statului, moldovenesc pe eșichierul relațiilor internaționale est și sud-est europene, iar a domniei, ca factor politic primordial în conducerea destinelor, țării. Dispunînd de o forță militară considerabilă, aflată sub directa con- ducere a celui ce o reprezenta, domnia s-a dovedit capabilă să depășească relativ ușor noua criză survenită în viața politică internă și să restabilească raportul anterior. Așa cum impusese a i se stipula titulatura în actul de la Colomeea, Ștefan cel Mare putea afirma, de aceea, în spriritul menta- lității feudale a epocii : „noi sîntem domn al Moldovei prin voia lui Dumnezeu” 1B. AFIRMAREA INTERNAȚIONALĂ ȘI CONSOLIDAREA INTERNĂ A DOMNIEI ȘI STATULUI FEUDAL (141)7-1504) Spre deosebire de etapele anterioare, ultima parte a domniei lui Ștefan ce Mare se caracterizează, din punct de vedere al politicii interne, printr-un dinamism mai puțin accentuat. Relativa ei omogenitate cro- nologică a dat în schimb posibilitatea aprofundării programului de guver- nămînt elaborat deja pînă la limita maximă permisă de structura socio- economică a sistemului feudal. Propunîndu-și un astfel de obiectiv, Ștefan cel Mare dovedea nu numai o înțelegere superioară a semnificațiilor crizei politice prin care trecuse Moldova, ei și o intuiție remarcabilă a viitoarelor M I. Bogdan, op, cit. II, WWW.dacoromanica.ro •600 LEON ȘIMANSCHI 16 •confruntări ale domniei și statului feudal. Asumarea treptată de către puterea centrală a unor funcții de conducere la nivelul întregii țări antrena, implicit, și înglobarea boierimii mijlocii în sfera oponenților potențiali față de politica tronului, cu atît mai mult cu cît rîndurile marii boierimi din perioada luptelor interne fuseseră reduse considerabil. Pe de altă parte, pericolul extern, estompat momentan printr-o replică militară hotărîtă și o diplomație eficace, putea oricînd să revină, într-o conjunctură mai puțin favorabilă, perspectivă care solicita în aceeași măsură creșterea posibilităților interne ale domniei. Condiționate de natura feudală a orga- nismului social și statal moldovenesc de la sfirșitul secolului al XV-lea, acestea nu se puteau concretiza însă decît în forme specifice, vizînd mai ales creșterea resurselor materiale ale puterii centrale, lărgirea bazei sociale a acesteia, precum și perfecționarea mijloacelor sau instrumentelor ei de guvernare. Pentru realizarea celui dintîi obiectiv erau necesare în primul rînd un progres economic și un spor demografic în măsură să ofere vistieriei domnești condiția de bază a creșterii veniturilor ei; or, datele existente, mai ales de natură arheologică, pun în evidență, pentru sfîrșitul secolului al XV-lea, un avînt economic indiscutabil, în toate domeniile activității productive. Deosebit de semnificative sînt îndeosebi progresele pe care le înregistrează producția meșteșugărească, menită să satisfacă nu numai cerințele clasei feudale, ci și pe cele ale producătorilor direcți de la orașe și sate. Adîncîrea procesului de specializare în cadrul meșteșugurilor de bază, introducerea unor tehnici noi pentru sporirea productivității muncii, ca și importul de materii prime de peste hotare sau începutul organizării meșteșugarilor din aceeași branșă, sînt aspecte care dovedesc cerințele mereu crescînde ale pieții interne și o circulație corespunzătoare a măr- furilor. Pierzînd, în 1484, cele două debușee internaționale ale comerțului de tranzit, domnia va fi de aceea în măsură să le suplinească treptat venitu- rile aduse de acestea și să susțină cea mai impresionantă operă construc- tivă a evului mediu românesc, ctitorind, în decurs de 18 ani, peste 20 de edificii religioase, refăcîndu-le sau extinzîndu-le pe cele vechi și adăugind acestora mai multe case și palate domnești, la Suceava, Vaslui, Hîrlău etc. Considerînd, alături de construcțiile civile sau religioase, și pe cele de ordin militar, ridicate în perioada anterioară, se poate aprecia într-adevăr că, preluînd o țară de lemn, Ștefan cel Mare a lăsat urmașilor una de piatră. Atenția pe care domnul a acordat-o problemelor financiare se re- flectă, de altfel, și în cele cîteva informații directe referitoare la acest aspect. Astfel, încă din 1481, alături de vistierul indicat la locul obișnuit în sfatul domnesc, Chiracole, fostul deținător al dregătoriei, luga, continuă să poarte vechiul titlu. In anii 1489, 1490 și 1499 situația se repetă, deți- nătorii dregătoriei fiind, de această dată, Boldur și Isac și, respectiv, Isac și Eremia. Avînd în vedere că vistierul al doilea este atestat ca atare la începutul secolului al XVI-lea, fără ca între timp să se poată bănui vreo reformă de această natură, rezultă că apariția subalternului direct al marelui vistier se plasează în domnia lui Ștefan cel Mare. Situația este cu atît mai plauzibilă cu cît, în 1490, documentele consemnează și apariția diacului de vistierie, însărcinat nu ținerea evidenței veniturilor domnești în „catastife” speciale. sate la care procedează 17 POLITICA INTERNA A LUI ȘTEFAN CEL MARE 601 Ștefan cel Mare, continuînd o practică mai veche, probează încasările consistente ale vistieriei și necesitatea unor oameni pricepuți în afa- cerile bănești. Dezvoltarea economică a Moldovei la sfîrșitul secolului al XV-lea a fost însoțită, totodată, și de o înmulțire apreciabilă a populației, care, compensînd pierderile suferite în 1484, a oferit domniei posibilitatea spo- ririi resurselor sale materiale și umane. Deosebit de elocvent se reflectă acest proces în creșterea efectivelor armatei moldovenești, apreciate, în 1502, de către Matteo Muriano, medicul venețian al lui Ștefan cel Mare la .,60.000 de oameni de ispravă, adică 40.000 de călăreți și 20.000 de pedestrași” 20. Deși în vremea domniei lui Ștefan cel Mare această concen- trare de forțe n-a mai fost realizată, situația din 1538, cînd Petru Rareș a încercat să opună invaziei otomane o astfel de armată, demonstrează creșterea treptată a potențialului militar al țării după bătălia de la Vaslui. Dar, ca și în perioada anterioară, aceasta nu s-a făcut numai pe seama spo- rului demografic absolut, ci și datorită mutațiilor de ordin social survenite în urma politicii domnești de apărare și extindere a micii proprietăți. Instituția „vitejilor” a fost astfel cultivată în continuare victoria din 1497 împotriva oștirilor polone prilejuind, mai ales, răsplătirea nume- roșilor oșteni distinși pe cîmpurile de luptă : „Iar însuși domnul Ștefan voievod ... a poruncit tuturor vitejilor și boierilor săi să se adune, în ziua sfîntului Nicolae în tîrgul numit Hîrlău. Deci s-au adunat toți în acea zi. Și acolo, atunci, domnul Ștefan voievod a făcut mare ospăț tuturor boie- rilor săi, de la mare pînă la mic, și atunci a instituit mulți viteji și i-a dăruit cu daruri scumpe, fiecare după vrednicia sa” sl. A fost extinsă, de asemenea, politica de formare a unor noi ocoale, cel al tirgului Vaslui înglobînd, de exemplu, la 1491,16 sate, cîteva cătune •și o seliște, pe care domnul le cumpărase cu 1490 de zloți. Avînd în vedere că ocoalele principalelor cetăți și curți domnești constituiau, spre sfîrșitul domniei lui Ștefan cel Mare, o acțiune deja încheiată, se poate considera că aproape 200 de sate, adică circa o cincisprezecime din numărul total al așezărilor rurale, se aflau în dependență directă față de domnie. Ele ofe- reau acesteia nu numai însemnate venituri în bani, produse sau muncă, ci și o forță militară considerabilă, întrucît, supuse sistemului de mobili- zare obligatorie la oastea cea mare, puteau întruni cca. 6.000 de oșteni. Totodată, satele de ocol, împreună cu așezările urbane ale țării, aflate în același regim juridic, asigurau caracterul popular al forțelor sociale pe care se sprijinea domnia lui Ștefan cel Mare. Unul din mijloacele principale de care a dispus domnul Moldovei în opera sa socială i-a fost oferit de dreptul superior al confirmării oricărui transfer de proprietate și, implicit, al aplicării preemțiunii de care se bucura conducătorul statului feudal. Transformînd acest drept în reali- tate, Ștefan cel Mare a reușit nu numai să creeze ocoalele domnești men- ționate, ci să și înzestreze ctitoriile sale mănăstirești cu sate cumpărate, evitînd astfel donațiile din fondul funciar domnesc. 20 Călători străini despre țările române, I, p. 149. . 11 Cronicile slaoo-romăne, Avww.dacoromamca.ro 602 LEON ȘIMANSCHI 18 Mai mult încă, el a urmărit consecvent diminuarea și fărunițarea marilor domenii feudale, proces ilustrat de faptul că, spre deosebire de cel de al doilea sfert al secolului al XV-lea, cînd documentele atestă în stăpînirea unor familii boierești pînă la 50 de sate, în prima jumătate a secolului următor, vîrfurile feudalității moldovenești nu stăpîneau, în medie, mai mult de 10 sate. Situația domeniilor boierești nu se explică însă numai prin aplicarea unui principiu de politică internă ; creșterea numerică a boierimii însăși, în condițiile stagnării sau chiar ale reducerii fondului de sate aservite, nu se putea concretiza decît prin fragmentarea stăpînirilor anterioare. Procesul era, în același timp, posibil și datorită creșterii veniturilor feudale realizate pe seama obștilor țărănești dependente, aflate, la rîndul lor, într-o perioadă de avînt economic și spor demografic evident. Bolul programului politic domnesc apare totuși cu pregnanță, raportîndu-1 la concesiile pe care le va face puterea centrală boierimii spre sfirșitul secolului următor, cînd se produce o revitalizare a marelui domeniu, prin acaparări de sate domnești, ale boierimii mici și ale țărănimii libere. Luînd în considerație astfel numai intervalul 1487—1504, se constată că, din totalul de 295 de documente păstrate ale cancelariei lui Ștefan cel Mare, peste 86% referă la proprietăți mici și foarte mici, ceea ce înseamnă că centrul de greutate al acesteia s-a deplasat, conform schimbărilor survenite în alian- țele politice ale domniei, în zona micii proprietăți. înțelegerea arătată de Ștefan cel Mare intereselor fundamentale ale țărănimii, intuirea rosturilor ei majore în viața socială și prețuirea însu- șirilor superioare care-i defineau fizionomia au fost, de altfel, receptate cu fidelitate de conștiința populară a vremii, care le-a tezaurizat și trans- mis posterității. In literatura orală a poporului imaginea marelui voievod, de o frecvență și răspîndire neegalate, apare, de aceea, în cele mai diferite ipostaze, trăsătura lor dominantă fiind aceea a identificării eroului cu omul de la țară : „Ștefan a fost fecior de țăran de-ai noștri”. El este înfă- țișat jucîndu-se, la Borzești, împreună cu ceilalți copii de țărani, schimbîn- du-și hainele și umblînd prin sate ca un țăran sau luîndu-se la trîntă țără- nește cu dușmanul. De asemenea, potrivit tradiției, numeroase sate își explică numele prin cel al unui întemeietor dăruit de Ștefan pentru vite- jie în lupte sau originea lor este legată de o faptă a domnului. Babei Vrîn- cioaia, care i-a oferit pe cei șapte fii ai săi, el i-ar fi spus : ,,Adă-mi pe cei 7 voinici și-ți făgăduiesc să-i fac cei dintîi din țara Moldovei”, iar după victoria împotriva turcilor le-a dăruit cei șapte munți ai Vrancei. Pe Avram Huiban, tot pentru vitejie, Ștefan l-ar fi înzestrat cu pămînt, hotărînd „ca să nu mai fie ostaș din oastea care îmblă pe gios, ci să fie în oastea călărașilor, alăturea cu boierii țării”, iar ciobanul Bîrsan ar fi cutreierat munții, adunînd voinici pentru oastea domnului. Este evident că o atît de stăruitoare amintire — chiar cu tot ce a putut să țeasă în jurul ei legenda — nu se poate explica decît printr-un anumit fel de relații între domnie și țărănime în vremea lui Ștefan cel Mare. Preocupările culturale și ideologia profesată de puterea centrală în această ultimă etapă întregesc conținutul programatic al politicii domnești. Instituție de bază a statului feudal și singura în măsură să ofere puterii centrale suportul ideologic necesar, biserica, a fost transformată astfel, treptat, într-uiilMMffiVi.daCoiunain@ad]ft instrumente de guver- 19 POLITICA INTERNA A LUI ȘTEFAN CEL MARE 603 nare. Aflată sub oblăduirea mitropoliților Theoctist, pînă în 1477, iar apoi Gheorghe, biserica a sprijinit lupta pentru apărarea independenței statului, amenințată de turcii musulmani și de feudalii catolici ai Ungariei și Poloniei. Ea a susținut apoi, cu mijloacele sale materiale și mai ales prin influența pe care o exercita asupra societății, opera de întărire a puterii centrale, care nu amenința baza însăși a orînduirii feudale, a cărei apărătoare pe tărîm ideologic era. După șovăielile de la începutul domniei lui Ștefan, o vom găsi de aceea alături de voievod, sprijinind politica acestuia și participînd la sărbătorirea marilor victorii obținute de domn. Eăsplătindu-i adeziunea și sprijinul, domnul Moldovei, a înzestrat-o cu numeroase edificii religioase și cu inventarul de cult necesar acestora, i-a acordat venituri, scutiri și drepturi speciale și a reorganizat-o terito- rial, stabilind eparhiile episcopale și mănăstirești, așa cum probează reglementările din 15 martie 1490, privind jurisdicția episcopiei de Rădăuți și a mănăstirii Putna. Urmărind, ca întotdeauna, să asigure o finalitate complexă înfăp- tuirilor sale, Ștefan cel Mare și-a dispus însă cea mai mare parte a ctito- riilor sale în orașe și curți domnești, adică tocmai acolo unde se cîștiga practic atașamentul tîrgoveților și al slujitorimii mărunte, iar o altă parte în locuri istorice de semnificație deosebită pentru trecutul dinastiei și al țării : la Reuseni, unde fusese ucis Bogdan al Il-lea, la Borzești, unde se născuse domnul, sau la Războieni și Rîmnicu-Sărat, unde s-au desfă- șurat importante bătălii. De altfel, zidirea bisericii de la Războieni s-a făcut cu prilejul „comemorării” a 20 de ani de la bătălie, așa cum dove- dește conținutul pisaniei și denumirea așezării. Semnificația deosebită a ctitoriilor lui Ștefan, este, totodată, subliniată de tendințele ideologice ale programului iconografic, Cavalcada împăratului Constantin cel Mare, pictată pe pereții bisericii de la Pătrăuți, în 1487, fiind concepută, de exemplu, în afara erminiei bizantine și des- tinată să amintească, alături de Panegiricul aceluiași împărat, pe care ieromonahul lacov de la Putna îl copiase încă din 1474, necesitatea luptei antiotomane. Elementul cultural care a exprimat cu maximum de profunzime și acuratețe spiritul gîndirii politice a lui Ștefan a fost, desigur, istorio- grafia. Redactate în mediul curții voievodale, de un colaborator politic al domnului și, probabil, sub directa supraveghere a acestuia, cele două cronici interne au fost încheiate în jurul anului 1500. Ele atestă locul deosebit pe care conștiința istorică i-1 preconiza încă de pe atunci marelui domn în dezvoltarea istorică a neamului, întreaga lor structură și capaci- tate expresivă fiind subordonate relevării personalității acestuia. într-ade- văr, adăugind episoadelor anterioare pe cel al confruntării moldo-polone din 1497 și desfășurîndu-1 pe un spațiu impresionant în economia operei (patru din cele zece pagini), autorul anonim înfățișa un profil de adevărat monarh, stăpîn absolut nu numai al situației, ci și al destinelor țării. El nu mai putea fi, de aceea, prezentat ca unul din voievozii obișnuiți ai Moldovei, pentru că devenise „domnul Ștefan voievod, domn al Țării Moldovei”, în măsură și în drept să instituie, la rîndul său, alți voievozi ai oștirii, așa cum a proceUaiyw.daO(tt«riTBniikBa,Tiiyiruitorul de la Lențești. 604 LEON ȘIMANSCHI 20 Tocmai de aceea, contradicțiile dintre boierime și domnie nu s-au mai putut manifesta, în această perioadă, la proporțiile înregistrate ante- rior. După trei decenii de guvernare autoritară și lărgire a bazei sociale pe care se sprijinea, Ștefan cel Mare reușise să se impună în fața marii majorități a boierilor. Transformările cunoscute de sfatul domnesc oglindesc acest spor de autoritate a domniei. Proporțiile sale înregistrează o scădere simți- toare a numărului participanților, de la circa 24-25 de membri — uneori însă și 28-29 —, cît cuprindea el în perioada anterioară, pînă la o medie de 15-16 sfetnici. Extrem de semnificativ este faptul că restringerea s-a realizat în special pe baza eliminării treptate din sfat a boierilor fără dregătorii — în 1503 răniînînd doar unul —, care participaseră la exer- cițiul puterii în calitatea lor de reprezentanți ai marii boierimi, dominînd în fapt acest organ de conducere și limitînd libertatea de acțiune a voie- vodului. Compoziția sfatului domnesc atestă, la rîndul ei, predominarea cate- gorică a pîrcălabilor de cetăți, principalii dregători teritoriali și organiza- tori ai apărării locale, secondați de dregătorii personali ai domnului, care ajunseseră să fie încă și ei, parțial, purtători ai unor responsabilități publice. în sfîrșit, alcătuirea sfatului denotă o remarcabilă stabilitate în funcțiuni, semn că opoziția față de domnie se mutase în afara sa. Elocvent în privința tuturor acestor aspecte se dovedește tratatul încheiat în iulie 1499 cu regele Poloniei, prin care se luau, în numeleMoldovei, obligații deosebit de importante din punct de vedere internațional. Deși numărul membrilor sfatului domnesc, dată fiind împrejurarea specială, a fost acum mai mare decît cel obișnuit — 22, în afară de mitropolit și de cei doi episcopi, totuși absolut toți poartă titluri de dregători, inclusiv membrii care nu figurau în mod obișnuit în sfat. Dintre ei, 14 ocupă dregă- torii militare, iar documentul îi definește pe toți „boieri sfetnici ai Țării Moldovei”, ceea ce denotă progresele făcute în conștiința colaboratorilor lui Ștefan de ideea abstractă a statului. Larga bază socială dobîndită de puterea domnească, precum și noile atribute ale sfatului, devenit dintr-un organ tutelar al domniei un colabo- rator fidel și eficace al acesteia în conducerea treburilor de stat au ajuns deci să genereze, spre sfîrșitul domniei lui Ștefan cel Mare, un raport de forțe contrar oricărei posibilități de manifestare a opoziției boierești. Ca urmare, aceasta se va muta peste granițele țării, adversarii autorității centrale exilîndu-se voluntar și uneltind din afară împotriva acțiunilor domnului. Urmărind să anuleze însă și această cale de manifestare a opoziției boierești, Ștefan cel Mare reușea să înscrie, printre stipulațiile tratatului moldo-polon din 1499, obligația ambelor părți de a nu adăposti pe unelti- torii împotriva celuilalt semnatar al acordului. De data aceasta, regele Poloniei—care, în perioada anterioară, făcuse uz de dreptul său de adăpost și ținea la exercitarea lui în continuare — a fost silit să accepte nu numai obligația de a nu primi sub ocrotirea sa pe pretendenții la tronul Moldovei, ci și pe aceea de a nu oferi azil vreunui alt f.ugar. Condiția pusă de Ștefan transpare limpede din de altminteri, 21 POLITICA INTERNA A LUI ȘTEFAN CEL MARE 605 răspunderi asemănătoare : „Tot așa, dacă s-ar întîmpla să fugă vreun boier al nostru s-au vreo slugă a noastră la domnia sa craiul sau la susnu- miții frați ai domniei sale, sau oriunde în țările domniilor lor sau la supușii lor, acela are să fie trimis îndărăt la noi, la stăpînul său, după ce-și va fi cerut întîi pace de la noi, sau singur de sine sau prin mijlocirea domniei sale craiului. Și dacă îl vom ierta, el să fie slobod să se întoarcă în bunăvoie la noi; iar dacă nu va avea iertare de la noi, domnia sa craiul să nu-1 ție nici la sine nici undeva în țările domniei sale, unde el n-are să locuiască nici pe față, nici într-ascuns.” 22 Importantă prin conținutul ei juridic și confirmînd, alături de cele- lalte stipulații ale tratatului, deplina libertate a Moldovei, această clauză nu oglindea numai simpla posibilitate teoretică a unor astfel de cazuri, ci o realitate efectivă, cunoscută din informațiile altor izvoare. Boieri pribegi se aflau, într-adevăr, în Lituania, Polonia și Țara Românească, de unde încercau neputincioși să submineze pozițiile dobîndite de domnul Moldovei și prestigiul său internațional. în această situație se găseau, de exemplu : Avram vistierul ,căruia i se confiscaseră satele „pentru hicle- nie, cînd a fugit de la noi în țara Lituaniei” 23; Vasco (Ivașco) și loan, ceruți în 1501 lui Alexandru, care devenise și rege al Poloniei; Roman Gîrbovăț, refugiat în Țara Românească; Bogdan, ajuns tot acolo și devenit cumnat al domnului, despre care se spunea limpede că fugise din Moldova „pentru oarecare fapte ale răutății lui, ca să scape de autorita- tea domnească”24. Dar, dacă informația existentă nu păstrează decît numele cîtorva fugari, desele solii ale lui Ștefan, care-i cer stăruitor în țările vecine — unde erau adăpostiți împotriva prevederilor tratatelor — arată că numărul lor trebuie să fi fost mai mare. în 1501, Ștefan cel Mare obținea însă un răsunător succes și împotriva acestei opoziții, succes care, fără a o anula definitiv, constituia un serios avertisment dat trădătorilor potențiali și în același timp, o nouă afirmare a locului pe care reușise să-l ocupe Moldova în politica internațională. Astfel, ca răspuns la cererea de extrădare venită din partea lui Ștefan, i se tăia capul la Czchow, din ordinul regelui Poloniei, pretendentului Ilie, fiul lui Petru Aron, iar solii moldoveni asistau la îndeplinirea voinței dom- nului lor. Puterea dobîndită de Ștefan cel Mare, solid întemeiată înlăuntru și afirmată hotărît peste hotare, zădărnicea astfel orice încercare de acțiune a dușmanilor autorității domnești. Numai cînd domnul va fi pe patul de moarte, zăgazurile vor părea a fi rupte și reacția feudală va izbucni și din interiorul țării, păstrînd aceeași orientare spre colaborarea cu turcii, pe care o dovedise cu două decenii mai înainte; printr-un gest energic, Ștefan cel Mare a reușit să-și afirme însă, și de această dată voința, impu- nînd ca domn pe fiul său Bogdan. 23 I. Bogdarf, op. Cit., II, p. 430 — 431. 3S D.R.H. A. voi. III, nr, 129, p. 252. 24 Gavril Protul, Viața 606 LEON ȘJMANSCHI 22 LA POLITIQUE INTERIEURE D’ETIENNE LE GRAND Dans la presente etude l’auteur se propose de synthetiser les princi- paux aetes de gouvernement qui definissent la politique interieure d’Eti- enne le Grand. Le regne de celui-ci comporte trois etapes importante», cha- cune d’elles se developpeant de fațon organique de l’etape precedente et se trouvant dans une etroite interdependanee avec les direetions de la politique exterieure. La premiere, debutant par ,,1’election” â Direptate et continuant pai’ les efforts de consolidations de l’autorite princiere (1457—1460) ou de parachevement territorial du pays (1461—1465) a pris fin par une grave crise politique (1466—1470). Marqu^e en general par la lutte pour le pou- voir entre les grands boyards et l’autorite princiere, refldtee dans l’extreme mobilite du conseil, cette etape a consacre la victoire finale d’Etienne le Grand. La seconde etape (1471 — 1486), qui a eu pour principal objectif la conquete de 1’inddpendanee vis-ă-vis de la Porte ottomane et, partant a ete beaucoup plus homogene, a permis au prince de developper ses ini- tiatives anterieures eoncernant la reorganisatiou de l’armee et du systeme administratif. On a reconstitue le eorps d’ann^e des „braves”, reunissant les combattants qui se faissaient distinguer sur le front de bataille, indiffe drumul de înapoiere, pe cînd își mînau prada de oameni și animale, tătarii sint înfrînți în cursul unei lupte în care mulți dintre ei, între care și frații lui Eminek și-au pierdut viața. Eapt tot atit de grav și cu consecințe însemnate pentru evoluția generală a situației, în vreme ce se mai aflau încă în Moldova, tătarii au fost rechemați în grabă de o ștafetă care îi vestea că Hoarda de pe Volga năvălise în Crimeea. Inițiativele diplomatice ale Veneției și ale lui Ștefan pe lingă marea hoardă fuseseră încununate dc succes; deocamdată cel puțin, adică pe tot timpul duratei campaniei lui Mehmed al II-lea în Moldova, tătarii din Crimeea erau scoși din luptă. în a doua jumătate a lunii iunie, oastea lui .Mehmed al II-lea începea să treacă Dunărea, fără ca Ștefan să încerce să o oprească. Credincios tacticei tradiționale, domnul s-a retras din fața oștii invadatoare pe care a lăsat-o să înainteze pe un teren pustiit și pîrjolit, hărțuită încontinuu de cete care ii surprindeau pe cei desprinși de tabără. în ciuda tuturor dificultăților, marea oaste a sultanului înainta totuși dc-a lungul văii Șiretului; hotărit să o întîmpine și să-i taie calea spre Suceava, Ștefan și-a așezat tabăra pe un platou înalt, pe valea Pîriului Alb, afluent al Moldovei, apărat de păduri și de fortificațiile construite în grabă din trunchiuri de copaci. în acest loc, care avea să fie botezat Eăzboieni, Ștefan a încercat să oprească puhoiul otoman, cu o oaste ale cărei efective, mult scăzute după ce țăranii învoiți de domn au plecat din tabără în satele care fuseseră atacate de tătari, nu depășeau cu mult 10 000 oameni. Din spatele întă- riturii sale, apărată și de un șir de căruțe legate între ele, în care era insta- lată artileria numeroasă de care dispunea, Ștefan a încercat o lovitură asupra avangărzii otomane condusă de Soliman pașa, în speranța de a provoca derută în oastea dușmană, înainte ca aceasta să se fi instalat în ordine de bătaie; după un scurt interval de panică, Soliman a restabilit însă situația. îndată sultanul a pornit atacul împotriva fortificației înăun- trul căreia se retrăseswttzWida«wrfrtnfimica nm săi. 17 RELAȚIILE INTERNAȚIONALE ALE MOLDOVEI 623 Disproporția numerică avea să-și spună de data aceasta cuvîntul. Evocînd laconic lupta, Grigore Ureche amintea atît covîrșitoarea superio- ritate a turcilor, cît și rezistența eroică a apărătorilor : ,,Și multă vreme trăindu războiul neales de îmbe părțile osteniți și turcii tot adăugîndu-să cu oaste proaspătă și moldovenii obosiți și neviindu-le ajutoriu de nici o parte, au picat, nu fiește cum, ci pană la moarte să apăra, nici biruiți dintru arme, ci stropșiți de mulțimea turcească, au rămas dobînda la turci. Și atîția de ai noștri au perit cît au înălbit poiana de trupurile de a celor periți, pănă au fost războiul. Și mulți din boierii cei mari au picatu și vitejii cei buni au peritu, și fu scîrbă mare a toată țara și tuturor dom- nilor și crailor di prinprejur, dacă auziră că au căzut moldovenii suptu mîna paginilor”6 . Cu ceea ce a putut salva din înfrîngere, Ștefan s-a retras sub protecția pădurii. Pentru a supune țara și pentru a-i impune voința sa, sultanul mai avea insă de înfrînt o rezistență, cea a cetăților; aici însă efortul său militar avea să. se împotmolească. Speranța sa de a da o soluție politică conflictului, în vederea căreia adusese un pretendent la domnie,s-a izbit de refuzul cetăților de a i se supune. La Suceava, la Hotin, la Cetatea Nemțuhii, ca și mai înainte la Cetatea Albă și la Chilia, apărătorii și-au făcut datoria. încercarea lui Mehrned al II-lea de a intra în stăpi- nirea cetăților prin negocieri sau acțiuni militare rapide a eșuat, iar pentru un asediu îndelungat, sultanul nu mai avea timp; pe de o parte Ștefan, scăpat din luptă, își reconstituise o oaste care avea să numere 16 000 oameni in momentul reluării acțiunii, iar pe de alta, trupele transilvănene înain- tau spre trecătorile Oituzului sub comanda voievodului Ștefan Bâthory. Cum în oastea Țării Românești, trimisă pentru a-i întîmpina pe ardeleni, sultanul nu putea avea încredere deplină, cum pe de altă parte propria-i oaste, bîntuită de epidemie și confruntată cu dificultăți de aprovizionare din ce în ce mai mari, dădea semne de oboseală, sultanul, pentru a evita o catastrofă, a ordonat retragerea. Spre mijlocul lunii august, marea armată a lui Mehmed al II-lea începea să se retragă hărțuită de Ștefan, fără a-și fi atins țelul; Moldova rezistase celei mai grele încercări prin care trecuse pînă atunci. Planul contraofensivei creștine nu s-a oprit odată cu izgonirea turcilor din Moldova. Urinînd concepția strategică a lui Ștefan, care de la începutul războiului antiotoman s-a străduit constant să aducă Țara Românească în tabăra creștină, trupele transilvane și oastea refăcută a Moldovei trec la ofensivă. Pătrunzînd în Țara Românească la începutul lunii noiembrie, oștile voievodului Transilvaniei și cele ale domnului Moldovei îl readuc în domnie pe Vlad Țepeș. Din Tîrgoviște, la 8 noiem- brie, Vlad vestea brașovenilor fuga lui Laiotă la turci. După intrarea în București, la 16 noiembrie, a urmat supunerea întregii țări; consacrînd victoria, o mare adunare a țării îl alegea la 26 noiembrie 1476 pe Vlad Țepeș domn al Țării Românești. Un front continuu al puterilor creștine era acum reconstituit la Dunărea de J os, situație deosebit de primejdioasă pentru Imperiul otoman. Pentru a consolida rezultatele obținute în urma rezistenței victorioase a lui Ștefan și a acțiunii întreprinse în comun cu Ungaria în Țara Româ- * Grigore Ureche, București, 1958, p. 104. 624 ȘERBAN PAPACOSTEA 18 nească, ar fi fost necesar un efort militar perseverent. Cum însă Matiaș Corvin nu se arăta dispus să se angajeze permanent în acest sector al războiului antiotoman, situația lui Vlad Țepeș a fost repede compromisă. După retragerea trupelor transilvane și a celor moldovene, cu excepția a 200 de curteni lăsați de Ștefan pentru paza personală a lui Țepeș, turcii revin la atac. La sfîrșitul lunii decembrie sau începutul lunii ianuarie, acesta cădea ucis fie în luptă cu turcii, fie printr-un act de trădare, iar Basarab Laiotă relua, cu concurs turcesc, domnia în Țara Românească; situația revenea astfel la punctul de pornire. Pentru a scoate războiul antiotoman din acest primejdios impas, Ștefan a încercat incă o dată să dinamizeze coaliția antiotomană; acesta a fost rostul soliei pe care a trimis-o la Veneția. Desfășurările recente și perspectivele războiului erau lucid expuse senatului venețian de solia domnească (mai 1477); amintind că Moldova înfruntase singură puterea coalizată a turcilor și tătarilor în anul precedent, Ștefan dădea curs îngri- jorării sale cu privire la atitudinea pasivă a lui Matiaș Corvin. Cum în con- cepția sa războiul nu putea fi ciștigat decit dacă era purtat ofensiv, Ștefan dezvăluia Senatului intenția sa de a-i izgoni pe turci din Crimeea. Sal- varea cetăților din sudul Moldovei era, evident, condiția indispensabilă a acțiunii preconizate de Ștefan : „Pe deasupra eu mai afirm că dacă aceste două cetății — Chilia și Cetatea Albă se vor păstra, turcii vor putea pierde și Caffa și Chersonesul” ’. Pentru eventualitatea, care se profila la orizont, că va rămîne singur în fața puterii otomane, Ștefan lăsa să se întrevadă posibilitatea împăcării cu turcii. Pacea moldo-otomană, (1479 1480). Aprehensiunile lui Ștefan cu privire la evoluția războiului aveau să se dovedească întemeiate. Dacă anul 1477 a trecut fără a aduce mari schimbări militare și politice, anul următor avea să încline hotărît balanța în favoarea lui Mehmed al II-lea. în Țara Românească, unde, potrivit lui Dlugosz, Ștefan ar fi reușit încă o dată să impună, după asasinarea lui Vlad Țepeș, un domn favorabil politicii sale, în persoana lui Țepehiș, sultanul a avut din nou cîștig de cauză cel mai tîrziu în prima jumătate a anului 1478. Fapt și mai grav, perspectiva redeschiderii conflictului polono- ungar pentru Boemia, în primăvara anului 1478, a oferit Porții otomane un excelent teren de manevră diplomatică. Eliberat de primejdia care, cițiva ani în șir, îl silise să-și concentreze efortul la Dunărea de Jos, Mehmed al II-lea reia asediul cetății Scutari. Sleită de un război care, în ceea ce o privea, dura de 15 ani și pierzînd ultimele nădejdi într-o întorsătură favorabilă a situației, Republica lagunelor încheia în condiții de capitulare armistițiul cu Poarta (decembrie 1478), care avea să fie confirmat printr-un tratat de pace o lună mai tîrziu. Veneția, animatoarea luptei antiotomane în tot cursul războiului, părăsea așadar coaliția. în același timp dispărea de pe scenă și Uzun Hasan, de a cărui luptă antiotomană fuseseră legate puternice speranțe ale adversarilor europeni ai puterii turcești, chiar atunci cînd revenirea Iui în luptă nu mai era decît o iluzie. Cu acestea însă șirul răsturnărilor favorabile politicii sultanului nu se încheiase încă. 7 i. Bogdan, op. di., wwwadrtanrniînflnicA rn 19 RELAȚIILE INTERNAȚIONALE ALE MOLDOVEI 625 în iarna anului 1478—1479, banatul Crimeeii, care în urma invaziei Hoardei mari de pe Volga, în 1476, se sustrăsese dominației otomane, reintră sub controlul acesteia, odată cu revenirea lui Mcngli Ghirai din prizonieratul otoman, ca vasal al sultanului. în jurul lui Ștefan, cercul se strîngea din ce în ce mai puternic; cu o Polonie tot mai înclinată să coopereze cu turcii și care își manifestase repetat rezervele față de politica sa antiotomană, cu o Ungarie care acorda prioritate obiectivelor ei în Europa centrală, cu Țara Românească readusă sub controlul Porții, cu banatul Crimeii redevenit instrument al acesteia, domnului Moldovei nu-i rămînea decît să-și adapteze si el politica la această situație. Primele semne ale noii orientări aparțin începutului anului 1479, cînd Ștefan, răspunzînd unei solii polone, se îndatora din nou să presteze regelui Cazimir jurămîntul de credință de atîtea ori amînat; în perspectiva reconcilierii cu turcii, legătura cu Polonia era de primă însemnătate. Nu se știe cînd, în cursul anului 1479, au început contactele diplomatice moldo-otomane, dar ele sînt categoric atestate în ianuarie 1480, cînd Ștefan aducea la cunoștință brașovenilor unele informații cu privire la pregătirile militare ale sultanului, pe care le primise de la ambasadorii săi sosiți de curînd de la turci. Cel mai tîrziu în mai 1480, cînd Ștefan comunica regelui Cazimir că Mehmed al II-lea i-a cerut să-i deschidă calea spre Polonia, pacea era încheiată; cererea sultanului nu era decît aplicarea uneia din prevederile acordului moldo-otoman. Clauzele acordului ne sînt cunoscute din actul (ahidname) lui Mehmed al II-lea, nedatat, dar care aparține neîndoielnic intervalului cuprins între a doua jumătate a anului 1479 și luna mai 1481, data morții sultanului. Ștefan relua plata tributului — ridicat acum la 6 000 de ducați venețieni — și, în același timp, se îndatora să fie „prieten prietenilor și du.șman dușmanilor” sultanului. în schimbul acestor concesii, Ștefan a obținut garanția sultanului pentru teritoriile sale; Chilia, cetatea dună- reană care fusese la originea îndepărtată a conflictului dintre Moldova și Poaita otomană, rămînea în stăpînirea lui Ștefan. Dar, pentru sultan, ca și pentru domnul Moldovei, pacea realizată nu era decît o amînare a soluției definitive. Din vara anului 1479, cînd lua măsuri grabnice de consolidare a fortificațiilor Cetății Albe și ale Chiliei continentale — după ce ordonase distrugerea celor de la Licostomo, de teamă că cetatea ar putea să cadă în stăpînirea turcilor — și pînă în vara anului 1481, cind ostilitățile au fost redeschise, Ștefan a așteptat pregătit, pentru a preîntîmpina un eventual atac otoman sau pentru a folosi situațiile favorabile reluării ofensivei. Redeschiderea ostilităților cu turcii (1481); pierderea Chiliei și Cetății Albe (1484). La 3 mai 1481, Mehmed al II-lea care, după pacea cu Veneția, cucerise Ottranto, instalînd astfel puterea otomană pe solul Italiei, murea în drum spre Rodos, ultima țintă a politicii sale de cuceriri. Dispariția cuceritorului Bizanțului care, în timpul unei domnii de trei decenii, nu numai că extinsese considerabil stăpînirile otomane în Anatolia și Europa, dar și asigurase stabilitatea imperiului, a deschis o gravă criză nu multiple aspecte : criză dinasțică — lupta. între Baiazid al II-lea și fratele său Djem —, criză V¥3W8^®pȘFOTW®ffiP%5Q'eacția societății tur- 626 ȘERBAN PAPACOSTEA 20 cești împotriva efortului continuu și apăsător impus de politica lui Mehmed al II-lea, și mai ales criză a dominației otomane în Europa, unde popoarele balcanice, trezite la speranță de moartea cuceritorului, începeau să se agite pentru recîștigarea libertății pierdute. Prilejul așteptat de Ștefan pentru a încerca încă o dată să îndepărteze de Moldova și de cetățile ei pontice primejdia otomană sosise așadar; o nouă coaliție antiotomană părea pe cale să se înjghebeze, promovată în Apus de papa Sixt al IV-lea și de genovezi — care încearcă acum să-și redobîndească pozițiile pierdute în Marea Neagră — și în răsărit de Ungaria și Moldova. Deosebit de amenințătoare pentru situația Imperiului otoman în bazinul pontic era înclinația lui Mengli Ghirai de a spijini efortul genovez de recuperare a Caffei și a celorlalte așezări din Crimeea, pierdute în 1475, și negocierile hanului tătar cu solii trimiși de Genova la chemările sale repetate. în iunie 1481, Ștefan care, din primele luni ale anului se aștepta la o invazie din partea lui Țepeluș și a sprijinitorilor săi turci, pornea la atac, după ce în prealabil reînnoise alianța cu Matiaș Corvin. Întîmpinat la Eîmnic de Țepeluș, Ștefan a cîștigat aici o victorie totală, la 8 iulie 1481. Ștefan renunță însă la instalarea propriului său candidat la domnia Țării Eomânești în favoarea lui Vlad Călugărul, sprijinit de regele Ungariei, ale cărui trupe au luat parte la acțiunea militară împotriva lui Țepeluș. Și de data aceasta, însă, succesul a fost de scurtă durată; în august 1481 Țepeluș emitea un act din Pitești, iar la mijlocul lunii noiem- brie 1481 el se afla din nou la București. Ștefan, care, după înapoierea din campanie și solemnitățile de la Suceava, își trimisese oastea la vatră, se vedea acum silit să-și recheme ostașii : „Ștefan voievodul adună o oaste foarte mare”, raportau din Kiev, la 30 septembrie 1481, trimișii Genovei la hanul Crimeii8. Noua acțiune nu a fost însă declanșată decît în primăvara anului următor, cînd Ștefan ocupă cetatea Crăciuna și așează aici pe pîrcălabii săi Vîlcea și Ivanco. Țepeluș se retrage în Oltenia unde cade victima mehedințenilor, care îl ucid; Vlad Călugărul se instalează în domnie pe care curînd o va consolida, ca și predecesorii săi, printr-o înțelegere cu turcii. Din nou situația revenea la punctul de pornire, cu toate primejdiile pe care le comporta pentru Moldova. Și mai primejdioasă pentru lupta lui Ștefan a fost noua întorsătură a politicii regelui Ungariei, care, după campaniile victorioase din 1481 și după noi încleștări cu turcii, nu lipsite de succese, în cursul anului următor, a fost tot mai mult silit să facă față atacului din Apus al lui Frederic al III-lea de Habsburg. Negocierile cu turcii, inițiate încă din 1482 și inten- sificate în 1483, aveau să fie încheiate în același an printr-un armistițiu de cinci ani. Eliberat acum de frontul ungar, sultanul avea să-și îndrepte prima sa mare acțiune ofensivă împotriva Moldovei. Pentru Imperiul otoman, cucerirea cetăților Moldovei însemna nu numai încheierea procesului de luare în stăpînire aMăriiNegreprin controlul exercitat asupra a două din cele mai de seamă așezări de pe malurile ei, dar și înlăturarea ultimului focar de primejdie pentru această dominație. •„Giomaie iigustico ,ww?4^c(»pmamca.ro 21 RELAȚIILE INTERNAȚIONALE ALE MOLDOVEI 627 Lupta perseverentă a lui Ștefan pentru înlăturarea stăpînirii turcești din Țara Românească și primejdiile pe care le comporta această luptă pentru dominația otomană în nordul Peninsulei Balcanice îl determinaseră pe Mehmed al II-lea să înceree readucerea Moldovei în dependența imperiu- lui ; cum însă campaniile îndreptate împotriva lui Ștefan nu reușiseră să smulgă Moldovei Chilia și Cetatea Albă, rezultatul obținut prin efortul militar al sultanului în această direcție nu putea fi decît precar. Mai mult decît atît, stabilitatea dominației otomane în Crimeea era nesigură atît timp cît Ștefan continua să aibă în stăpînirea sa cele două cetăți pontice; pînă in ajunul cuceririi acestora, hanul tătar Mengli Ghirai, care nu se resemnase cu pierderea Caffei și a celorlalte așezări din Crimeea ocupate de turci, a negociat cu emisarii genovezi în vederea înlăturării stăpînirii turcești, solicitînd în repetate rînduri o acțiune hotărîtă în această direcție. Faptul, care nu a scăpat atenției Porții otomane și care curînd avea să ducă la instalarea la Caffa a unui guvernator otoman de înalt rang, în persoana fiului sultanului, a contribuit desigur nu în mică măsură la hotărirea lui Baiazid al II-lea de a lansa campania pentru cucerirea Chiliei și Cetății Albe. Siguranța întregii dominații otomane pe linia Dunării și a nordului Mării Negre era condiționată de ocuparea celor două cetăți. în primăvara anului 1484, observatorii străini din Imperiul otoman semnalau intensele pregătirii navale și terestre ale Porții fără a putea indica însă direcția pe care avea să o ia expediția sultanului, cea dintîi mare acțiune ofensivă a noii domnii. Dar, după ce oastea s-a pus în miș- care, Ștefan a înțeles că lovitura era îndreptată împotriva Moldovei și și-a așezat oastea Ia vadul de la Oblucița, pentru a-i întîmpina pe turci la trecerea Dunării. Obiectivul sultanului, care înțelesese din înfrângerile suferite de tatăl său în Moldova cît de primejdioase erau campaniile înlăuntrul țării, se limita Ia cucerirea Chiliei și a Cetății Albe. Sprijinit de oastea hanului Crimeii, care, în așteptarea zadarnică a unei mari ofensive creștine, s-a supus ordinului Porții, precum și de cea a Țării Românești, comandată de Vlad Călugărul, Baiazid al II-lea a început prin a înconjura pe apă și pe uscat Chilia, cucerită după un asediu de opt zile (14 iulie 1484); apoi sultanul s-a îndreptat spre Cetatea Albă, care s-a predat după doar două zile de asediu, la o dată greu de precizat, dar anterioară zilei de 2 august. Revenit Ia Chilia, unde a dispus refacerea cetății dărîmate din ordinul lui Ștefan în ultima fază a luptelor cu Mehmed al II-lea, sultanul vestește pretu- tindeni marea sa victorie, subliniind însemnătatea ei strategică excepțională. Căderea neașteptat de rapidă a celor două cetăți — izvoarele invocă în cazul uneia dintre ele trădarea — își are principala explicație în lipsa de perspectivă a situației lor. în trecut, Ștefan cîștigase războaiele împotriva oștilor otomane înăuntrul țării, unde superioritatea covîrși- toare a invadatorilor putea fi atenuată, dacă nu anihilată, prin manevră și abilitate tactică. O confruntare în cîmp deschis cu marea oaste a sulta- nului și a aliaților săi nu avea șanse de izbindă :,,... că Ștefan vodă — interpretează Grigore Ureche datele situației — la gol n-au îndrăznitu să iasă, ci numai la strîmtori nevoia ce le făcea zminteală” 8. • Gr. ureche, op. cit., p. ww.dacaromaijica.ro 628 ȘERBAN PAPACOSTEA 22 Abținerea lui Ștefan de la o luptă prea inegală pentru a avea sorți de izbîndă nu însemna însă și resemnare cu faptul împlinit. Apelul K intervenția Ungariei și Poloniei, cele două state grav amenințate de noua cucerire a turcilor, a fost prima inițiativă a lui Ștefan. Ca urmare, și Matiaș Corvin și Cazimir și-au trimis solii la Constantinopol pentru a cere sulta- nului să renunțe la cetățile cucerite. Inițiativei diplomatice a Ungariei, Baiazid al II-lea i-a răspuns cu contrapropunerea de a se abține de la noi atacuri împotriva Moldovei, în cazul în care pacea ungaro-turcă ar fi fost confirmată, firește în noile condiții. Negocierile cu ambasadorul polon trimis la Istambul la sfîrșitul anului cu mandat ultimativ au fost rupte de sultan, cînd i-a parvenit știrea că Ștefan, neașteptînd rezultatele negocierii, a încercat să cucerească Cetatea Albă cu propriile sale mijloace. încercarea lui Ștefan de a relua pozițiile pierdute, ultimatumul transmis de solul polon sultanului, căruia îi aducea la cunoștință, odată cu cererea de restituire a cetăților, intenția regelui Cazmir de a le recupera pe o cale sau alta, așadar prin pace sau război, făceau inevitabile noi înfruntări militare în Moldova. Renunțînd la speranța de a-1 readuce în luptă pe Matiaș Corvin, care se pregătea să intre triumfal în Viena, Ștefan a consolidat legăturile cu Polonia, a cărei reacție fusese mult mai energică. Dar concursul polon era condiționat de acceptarea unui preț pe care Ștefan a trebuit să-I plătească în prealabil; la 15 septembrie 1485, domnul Moldovei depunea îa Colomeea omagiul vasalic și jurămîntul de credință regelui Cazimir, act de la împlinirea căruia se sustrăsese timp de un sfert de secol, în ciuda repetatelor insistențe ale regelui polon. în vreme ce Ștefan se afla la Colomeea, oastea beilerbeiului Rumelici pătrundea adînc în țară, pînă la Suceava, aducînd cu sine un pretendent, Petru zis Hroiot sau Hronoda, probabil un fiu al lui Petru Aron. Prezența- unei legitimități dinastice în tabăra turcească nu a reușit însă să zdrun- cine fidelitatea țării față de Ștefan ; întîmpinmd rezistența cetății Suceava, care nu s-a predat, năvălitorii, la știrea înapoierii lui Ștefan din Polonia, s-au retras în grabă, pustiind așezările prin care treceau. în urma turcilor în retragere venea Ștefan cu oastea sa de curteni, cărora aveau să li se alăture curînd luptătorii de rînd, sprijiniți de un corp polon de cavalerie grea. Respinși pînă la Dunăre, turcii revin în masă sub conducerea lui Malcocioglu, dar, la Cătlăbuga, nu departe de Chilia, după spusa cronicarului, confirmat de toate izvoarele, Ștefan ,,au topit toată oastea turcească” (16 noiembrie 1485) 10. Primăvara următoare pretendentul Hroiot și-a mai încercat odată norocul cu ajutor turcesc sau — potrivit unora dintre izvoare — unguresc, ceea ce nu e imposibil dată fiind violența reacției, public manifestată, a regelui Ungariei la primirea știrii închinării de la Colomeea; la Șcheia, pe Șiret, adversarul lui Ștefan cîștigă lupta, pentru a se lăsa însă prins apoi într-o cursă. Odată cu decapitarea lui Hroiot, Ștefan a eliminat încă un instrument al politicii adversarilor săi. www.dacoromanica.ro 23 RELAȚIILE INTERNAȚIONALE ALE MOLDOVEI 629> Noua pace cu turcii (1487—1489). Sprijinul militar polon contri- buise în măsură însemnată la respingerea agresiunii otomane în interiorul Moldovei în 1485 ; el se dovedea însă insuficient pentru ceea ce constituia țelul principal al lui Ștefan, recucerirea Chiliei și a Cetății Albe. Dealt- minteri, încă din 1486, orizonturile politicii externe a Poloniei se întune- caseră mult, la răsărit — conflictul în perspectivă cu cnezatul Moscovei — și la apus, unde relațiile cu Matiaș Corvin se agravau din nou din pricina Boemiei. Zelul conducerii polone pentru războiul cu turcii a scăzut pe măsură ce aceste primejdii au luat contur precis. în vara anului 1486, solul polon la Veneția — ilustrul umanist italian Filippo Buonaccorsi, numit și Callimachus, refugiat în Polonia, — cerea Senatului să mijlo- cească pacea între poloni și Imperiul otoman. începute de îndată, nego- cierile s-au prelungit timp de aproape trei ani; în 1487, Callimachus însuși a trecut prin Moldova spre Istanbul, încercînd să coordoneze cu Ștefan atitudinea celor două țări față de turci. Ostilitățile au fot suspen- date în Moldova, unde nu se mai semnalează noi lupte. Nu avem informații precise asupra desfășurării negocierilor între Imperiul otoman și Moldova; sigur este numai că, odată cu trimisul regelui la Istanbul, a sosit și un sol al domnului Moldovei. Urmînd exem- plul polon, Ștefan a deschis acum, în primele luni ale anului 1487, negocieri cu turcii, acceptînd să reia plata tributului (fixat probabil la 4 000 de zloți). Evenimentul este înregistrat laconic în cronicile turcești ale epocii: „Anul 892 (1486/1487). în zilele cînd Davud-pașa a plecat în expediție (în Arabia), a venit un sol din Moldova cu haraci pe doi ani și a plecat primind răs- punsul de pace” 11. Doi ani mai tîrziu, în 1489, la începutul primăverii, după negocieri prelungite, Polonia încheia pacea cu Poarta otomană, fără a o mai con- diționa ca pînă acum de retrocedarea Chiliei și Cetății Albe. Probabil în urma acestui fapt, care lăsa fără perspectivă imediată războiul antiotoman, Ștefan a încheiat și el pace cu turcii, asumîndu-și obligația de a nu mai ataca teritoriile imperiului, așadar de a se resemna cu faptul împlinit în 1484. Mai tîrziu, în împrejurări care păreau favorabile, în 1500—1501, cînd s-a înjghebat o nouă coaliție antiotomană, Ștefan avea să mai încerce încă o dată să-și reia cetățile; cum însă coaliția avea să aibă viață scurtă, și să se dovedească ineficientă, domnul Moldovei a fost silit să revină, în vechile condiții, la pacea cu sultanul. C. LUPTA ÎMPOTRIVA HEGEMONIEI REGATULUI POLON (14H9-1504) Sfîrșitul războiului antiotoman și așezarea turcilor în sudul Moldovei au modificat esențial datele situației internaționale a țării și l-au silit pe Ștefan să așeze pe baze noi politica sa externă. Asigurarea păcii dinspre turci, care, după recunoașterea stăpînirii lor la Chilia și Cetatea Albă, mult timp nu au manifestat noi tendințe expansioniste în direcția Moldovei,, l-a readus pe Ștefan la problema originară a politicii externe a țării, riva- litatea ungaro-polonă. 11 Cronici turcești privind țările române, ed. M. Guboglu și M. Mehmet, București, 1966„ p 329 www.dacaromaiiica.ro 4 - c. 2343 630 ȘERBAN PAPACOSTEA 24 Xoua orientare a politicii externe a Moldovei. Europa centrală și politica dinastică a lagellonilor. în ciuda remarcabilelor succese militare și politice obținute de Matiaș Corvin în Austria și Silezia în ultimii săi ani de domnie, Ungaria a continuat să fie obiectul ambițiilor dinastice și al veleităților de hegemonie în spațiul central-european ale Habsburgilor și lagellonilor. încercările regelui, el însuși contestat dintru început de rivalii săi la coroana ungară, de a crea o dinastie proprie, de a asigura succesiunea la domnie a fiului său nelegitim și de a menține astfel regatul ungar în afara sferelor de influență ale celor două dinastii străine care as- pirau la coroana ungară au eșuat odată cu moartea sa (1490). Primejdia cea mai mare în această etapă a concurenței dinastice pentru coroana ungară venea din partea lagellonilor; dominînd un imens complex de teritorii în cadrul imiunii polono-lituaniene, dinastia iagellonă, care iși asigurase și coroana boemă în persoana lui Vladislav, unul din fiii lui Cazimir, tindea să-și subordoneze și regatul ungar, pentru a închega astfel un puternic bloc în Europa central-răsăriteană. Izolat în fața adversarilor săi dinastici, lagelloni și Habsburgi, Matiaș Corvin a încercat să le opună un sistem propriu de alianțe. Din această necesitate au izvorît legăturile sale cu marele cneaz al Moscovei, Ivan al III-lea, a cărui politică de unificare a teritoriilor nise crease o stare de conflict cvasipermanent cu uniunea polono-lituaniană. Pentru Moldova și politica de independență a lui Ștefan, succesul aspirațiilor hegemonice ale dinastiei polone în Europa centrală și răsă- riteană și îndeosebi realizarea unei uniuni personale polono-ungare era o perspectivă deosebit de amenințătoare. Necesitatea de a combate această primejdie a determinat opțiunea lui Ștefan în favoarea soluției care asigura menținerea echilibrului de putere polono-ungar. Această opțiune s-a aflat la originea conflictului lui Ștefan cu Polonia, conflict care avea să domine pînă la sfîrșitul vieții politica sa externă. Alianța cu Ungaria (1489). Scurt timp după încheierea păcii cu turcii, Ștefan a revenit la alianța cu Ungaria, părăsită în 1485 în nădejdea unui sprijin polon masiv pentru recucerirea cetăților ocupate de turci. Pentru Ștefan, care avea să atribuie mai tîrziu regelui polon vina de a nu fi respectat clauzele înțelegerii din 1485, legătura restabilită cu regatul ungar trebuia să fie deopotrivă o asigurare împotriva hegemoniei regatului polon și a unor eventuale noi atacuri turcești; pentru Ungaria, alianța Moldovei constituia rm însemnat sprijin militar în lupta împotriva Poloniei și o verigă a sistemului de alianțe antiiagellone pe care Matiaș Corvin s-a străduit să-l organizeze în răsăritul Europei, prin legăturile stabilite cu Ivan al III-lea și cu hanatul Crimeii. în vara anului 1489, cînd regele Cazimir protesta energic pe lingă papă pentru faptul de a fi consacrat desfacerea legăturii stabilite la Colomeea în 1485, noua apropiere între regele Ungariei și domnul Moldovei era fapt împlinit. Pentru a obține alianța Moldovei, Matiaș Corvin i-a cedat lui Ștefan, cu titlu de feud, două : Ciceul și Cetatea 25 RELAȚIILE INTERNAȚIONALE ALE MOLDOVEI 631 de Baltă, cu domeniile lor pe care atît Ștefan cît și succesorii săi aveau să le extindă necontenit, făcînd din ele puncte solide de sprijin pentru politica lor în Transilvania. Nouă ani mai tîrziu, în 1498, regele Vladislav al Ungariei reamintea fratelui său loan Albert elementele esențiale ale acordului dintre regatul său și Moldova în următorii termeni: ,,iar majes- tatea sa (Vladislav) nu cere aceasta (renunțarea la un nou atac polon împotriva Moldovei) pentru vreun folbs al său sau pentru censul pe care l-ar da zisul voievod majestății sale, ci pentru liniștea și pacea viitoare a celor două regate. Căci (dimpotrivă), majestatea sa și acest regat trebuie să dea anual aceluia (lui Ștefan) un subsidiu anumit. Și pe deasupra i-au fost date și două cetăți din cele mai bune din trupul acestui regat, adică din Transilvania”12; vechea tendință de dominație a Ungariei asupra Moldovei, care se manifestase încă puternic în timpul campaniei lui Matiaș Corvin din 1467, lăsase, așadar, locul unui raport în fapt paritar, avanta- jos pentru Moldova. începuturile conflictului eu Polonia (1489—1494). Indiciile tensiunii în creștere în raporturile moldo-polone au apărut încă din 1488—1489, dar în 1490, criza deschisă de moartea neașteptată a lui Matiaș Corvin și de lupta pentru succesiunea coroanei ungare a dat conflictului o nouă intensitate. înțelegînd capacitatea lui Ștefan de a influența evoluția luptei pentru putere în Ungaria, doi dintre candidați, loan Albert, moș- tenitorul coroanei polone, și Maximilian de Habsburg, îi solicită concursul. Adresîndu-se lui Ștefan în numele lui loan Albert, Callimachus încearcă să-l facă sprijinitor al candidaturii viitorului rege polon : „Moștenitorul Albert salută pe magnificiența Voastră ... și Vă transmite că de cînd a început să aibă cunoștință despre lucrurile acestei lumi, a aflat necontenit despre virtutea Voastră, astfel încît a fost întotdeauna doritor să stabilească cu serenitatea Voastră o puternică și trainică prietenie care ar sluji și unei părți și celeilalte”13. în schimbul ajutorului militar și pecuniar solicitat lui Ștefan, loan Albert lăsa să se înțeleagă că îl va sprijini să recîștige cetățile cucerite de turci. Ștefan nu putea sprijini însă o candidatură a cărei reușită ar fi deschis perspectiva reunirii apropiate în aceeași persoană a coroanelor Ungariei și Poloniei. Ostil cu desăvîrșire acestei eventualități care, devenită realitate, ar fi periclitat grav politica sa de independență. Ștefan a început prin a sprijini candidatura lui Maximilian. Cînd a devenit evident că stările regatului ungar nu erau de acord cu preluarea de către Habsburgi a coroanei ungare și că preferatul lor era regele Boemiei Vladislav lagello, care acceptase, înainte de încoronare, condiția de a se conforma întocmai programului lor intern și extern, Ștefan s-a raliat la candidatura acestuia, nu însă fără a impune el însuși în negocierile cu candidatul la coroana ungară reconfirmarea clauzelor care se aflau la temelia alianței încheiate cu Matiaș Corvin. 12 J. Garbacik, Materialy do dziejow dyplomacji Polskiei z lat 1486—1516, Wroclaw — Warszawa —Krakow, 1966, p, 9 . 18 Ibidem, p. 13. www.dacoromanica.ro <632 ȘERBAN PAPACOSTEA 26 Instaurată în aceste condiții noua domnie garanta, odată cu pre- ponderența stărilor în viața internă a regatului, independența sa față de Polonia, in ciuda faptului că Vladislav era el însuși un iagellon. Cum însă Polonia nu s-a resemnat cu această soluție, cum loan Albert a deschis de îndată ostilitățile împotriva fratelui său, în speranța că își va putea impune candidatura, Ștefan a intrat la rîndul său în acțiune. Befuzul domnului de a accepta crearea unei uniuni personale polono-ungare, per- spectivă primejdioasă pentru Moldova, se află la originea ostilităților pe care le-a deschis acum; concomitent, el a încercat să rezolve, în sensul revendicărilor tradiționale ale Moldovei, problema Pocuției. în august 1490, trupele lui Ștefan intră în Pocuția, cuceresc cetățile Snyatin și Halici și asediază Colomeea, în vreme ce regele Cazimir ordona, fără mult succes dealtfel, căpitanilor săi de la hotar să organizeze apărarea. Suspendate un timp de negocierile de pace începute de Cazimir, ostilitățile au fost reluate în cursul anului 1491, cind noi acțiuni ale oștilor lui Ștefan sint semnalate în Pocuția și Podolia; concomitent [o puternică răscoală izbucnește în teritoriile ruse ale Poloniei, al cărei conducător, Muha, a acționat cu sprijinul lui Ștefan. Alianța cu marele-cnezat ăl Moscovei și cu hanatul Crimeei. Noua direc- ție imprimată de Ștefan politicii sale externe, odată cu revenirea la alianța ungară, se află și la originea, reactivării legătiu'ii sale cu Ivan al III-lea, consacrată cu ani în urmă prin căsătoria fiicei sale, Elena, cu fiul marelui cneaz (1482). încă din 1488, se semnalează reluarea intensă a schimbului de solii între Ștefan și Ivan, nu lipsite de legătură cu contactele diplomatice dintre cneaz și regele Ungariei. Deși indicații directe cu privire la stabilirea unei legături formale de cooperare între Moldova și cnezatul [Moscovei în această perioadă lipsesc, referirile mai tîrzii ale lui Ivan al III-lea, în corespondența cu marele duce al Lituaniei, Alexandru, în timpul crizei din 1497, dau la iveală existența efectivă a unei alianțe cu Ștefan, încheiată la o dată anterioară. Cooperarea politică cu cnezatul Moscovei avea să se dovedească deosebit de utilă pentru Ștefan în ultimii ani de domnie, în vremea războiului cu Polonia și Lituania. Aceeași funcție a îndeplinit-o în politica externă a Moldovei alianța încheiată cu hanatul Crimeei în vara anului 1492, cînd hanul Mengli Ghirai își intensifica pregătirile în vederea războiului cu polonii; hanul însuși îl informa pe Ivan al Hl-lea asupra desfășurării negocierilor cu Ștefan în vederea coordonării acțiunilor lor militare. Campania lui loan Albert în Moldova; pregătire, desfășurare și urmări; preludiile diplomatice ale campaniei (1494—1497 ). Schimbarea de domnie în Polonia, în 1492, cînd lui Cazimir i-a urmat la tron fiul său loan Albert, a adus și o modificare a cursului politicii polone față de Mol- dova, pe care noul rege s-a simțit dator să o readucă în dependența Poloniei. Scurt timp după încheierea păcii între Lituania și Moscova (februarie 1494), loan Albert, hotărît să treacă la acțipne, a convocat un congres al membrilor dinastiei iagelS(nwlțd3flfiOE(nBSEttfiadB9 problemele nerezolvate 21 RELAȚIILE INTERNAȚIONALE ALE MOLDOVEI 633 între ei și îndeosebi cele legate de campania pe care o proiecta. Desfășurat în luna aprilie 1494 în condițiile celui mai strict secret, la Levocea, con- gresul a avut pe agendă ca punct de seamă problema Moldovei, unde loan Albert intenționa să-l instaleze ca duce pe cel mai mic frate al său, Sigis- mund, lipsit la acea dată de apanaj. Unul din rosturile principale ale con- gresului a fost încercarea, care s-a dovedit zadarnică, de a-1 cîștiga pe Vladislav, regele Ungariei, la acest proiect. în ciuda acestui eșec, loan Albert a început pregătirile de război, în concepția regelui Poloniei, readucerea în ascultare a Moldovei nu avea să fie decît prima etapă a unui program mai ambițios care urmărea să înlăture dominația otomană din nordul bazinului pontic și să desfacă primejdioasa alianță turco-tătară. Pus în aplicare cîțiva ani mai tîrziu, proiectul regelui polon avea să fie ultima mare încercare a Poloniei, pînă la sfîrșitul secolului al XVI-lea, de a înlătura grava primejdie care apăsa asupra regatului în urma instalării turcilor la Chilia, Cetatea Albă și în Crimeea. La rîndul ei, acțiunea antiotomană a lui loan Albert făcea parte dintr-un program politic mult mai larg, strins legat de încercarea, în cursul acelorași ani, a regalității franceze de a-și subordona regatul napolitan și de a relua din această bază cruciada împotriva turcilor. Contactele frecvente ale diplomației franceze și polone în această vreme tindeau să coordoneze cele două acțiuni într-o nouă încercare de a-i înlătura pe turci din Europa. Înțelegînd primejdia care îl pîndea sau informat asupra ei de cer- curile conducătoare ale regatului ungar, Ștefan a întreprins o largă acțiune diplomatică, mai întîi pentru a preîntîmpina atacul lui loan Albert, apoi pentru a-și pregăti alianțele împotriva acestuia. Din anii plini de încordare care au precedat intrarea regelui polon în Moldova datează schimbul intens de solii între Ștefan și marele duce lituan, Alexandru, fratele regelui polon, prin intermediul căruia domnul a încercat să-1 deter- mine pe loan Albert să renunțe la întreprinderea preconizată împotriva Moldovei. Îmbinînd ofertele de reconciliere cu amenințarea, domnul s-a străduit să-și atingă țelul sau măcar să-l disocieze pe Alexandru de acțiunea fratelui său. în același sens a acționat și Ivan al III-lea care a intervenit pe lîngă ducele Lituaniei pentru a-1 împiedica să se asocieze cu loan Albert. Cum însă toate aceste încercări de a-1 abate pe regele polon de la hotărîrea sa nu au dat rezultate, cum acesta se arăta neclintit în hotărîrea sa și își continua febril pregătirile militare, Ștefan și-a consolidat alianțele pentru a-1 putea înfrunta în cele mai bune condiții pe loan Albert, trimițînd solii în toate direcțiile de unde putea aștepta ajutor, la turci, la tătari, în Țara Românească și, firește, în Ungaria. Cînd, în toamna anului 1497, loan Albert se afla pe teritoriul Moldovei cu gîndul de a-1 înlătura din domnie pe Ștefan și de a aduce țara sub ascultarea sa, domnul avea să-i opună nu numai întreaga sa putere armată, dar și ajutoarele străine pe care ț le-a asigurat abila 634 ȘERBAN PAPACOSTEA 28 Asediul Sucevei și lupta din Codrul Cozminului. în vara anului 1497,. după intense pregătiri militare și diplomatice, loan Albert și-a început campania. Pînă în apropiere de frontiera Moldovei, regele a tăinuit țelul ei real, proclamînd-o ca pe o mare acțiune de eliberare a Chiliei și Cetății Albe. Ștefan, căruia regele îi comunicase țelul oficial al campaniei, făgă- duise concursul său, dar numai cînd oștile polone vor fi ajuns în dreptul cetăților, pe drumul indicat de el, care trecea probabil prin teritoriul lituan pînă aproape de vărsarea Nistrului. Negocierile dintre loan Albert și Ștefan, desfășurate prin soliile repe- tate pe care le-au schimbat, au fost brusc curmate de rege odată cu ares- tarea din ordinul său a vistiernicului Isaia și a logofătului Tăutu ; ajuns la Nistru și decis să-l treacă pentru a se îndrepta spre Suceava, regele Polo- niei nu mai avea de ce să-și ascundă intenția. La mijlocul lunii august, loan Albert a pornit în campania împotriva Moldovei în fruntea unei numeroase armate, evaluată de contemporani la aproximativ 80 000 de ostași, însoțiți de cîteva mii de care de transport și de o puternică arti- lerie. Temeritatea acțiunii lui loan Albert, care se angaja pripit în conflictul cu Ștefan, nu a scăpat contemporanilor. Unul dintre aceștia a arătat cît de nechibzuită fusese hotărîrea regelui polon de a încerca să subjuge Moldova și să-și impună dominația unui popor ,,în care sălășluiește un atît de puternic cult al libertății”, încît a reușit să respingă forțele mult superioare ale ungurilor și ale turcilor. Dar, continuă același izvor, regele, neținînd seama de faptul că „asemenea oameni nu puteau fi constrînși cu forța”, a perseverat în hotărîrea sa 14. Zadarnice au fost, așadar, toate avertismentele primite atît de la Ștefan cît și din propria sa tabără, dintre care cel din urmă, al unuia dintre frații lui loan Albert, cardinalul Frederic, conținea îndemnul de a nu-1 ataca pe domnul Moldovei, „preavestit co- mandant militar”, ci mai degrabă să și-l facă aliat, pentru ca împreună să-i combată pe turci. Invocarea exemplului lui Matiaș Corvin și al lui Mehmed al II-lea, „războinici prea puternici și bogați în mijloace” pe care Ștefan îi înfrînsese, era menit să ofere un material suplimentar de reflecție regelui polon 15 16. După o înaintare anevoioasă prin nordul Moldovei, oastea polonă, supravegheată și hărțuită de detașamentele moldovene, a ajuns la Suceava la 24 septembrie; două zile mai tîrziu începea asediul cetății. Credincios tacticii tradiționale, Ștefan nu a încercat să-i oprească pe năvălitori printr-o bătălie în cîmp deschis, lăsînd factorilor care aveau să încline balanța conflictului în favoarea sa timpul necesar pentru a se afirma. Domnul însuși a părăsit cetatea de scaun în ultimele zile ale lunii august — cînd țelul campaniei devenise evident — pentru a se duce la Roman, locul fixat pentru concentrarea oștii. 14 L. C. Tubero, Comentariu, In Scriptores rerum polonicarum, II, Cracovia, 1874, p. 336. 16 B. Wapowski, Chronicarum pars posterior (1480—1535), in Scriptores rerum polo- nicarum, ii, p. 24-25. www.dacaromanica.ro 29 RELAȚIILE INTERNAȚIONALE ALE MOLDOVEI 635 Planul domnului a dat roadele așteptate. Puternic fortificată și bine apioț izionată, Suceava a rezistat prelungitului asediu polon, iar defec- țiunile pe care, potrivit unora dintre izvoarele campaniei, loan Albert își intemeiase în parte speranțele nu s-au produs. Legăturile cu teritoriul polon erau interceptate de unități moldovene, ceea ce, într-o fază mai avansată a asediului, a pus serioase probleme de aprovizionare armatei ■de invazie. Pe măsură ce timpul trecea, factorii a căror intervenție era aștep- tată de Ștefan au început să acționeze. Turcii, care nu puteau privi decit cu cea mai mare îngrijorare acțiunea lui loan Albert, i-au trimis în ajutor domnului Moldovei un corp de oaste evaluat la aproximativ 2 000 de oameni, la care s-an adăugat cei veniți din Țara Românească. Inter- venția diplomatică a lui Ivan al III-lea pe lingă ducele Alexandru al Lituaniei a întîrziat intrarea în campanie a corpului de oaste lituan, care, în parte numai, a ajuns în Moldova, după ce regele dăduse semnalul retragerii. Mai însemnată decît toate aceste acțiuni a fost însă intervenția regelui Ungariei, care a răspuns la apelul lui Ștefan, trimițînd un corp de oaste de 12 000 oameni sub comanda voievodului Transilvaniei, Bartolomeu Dragfi. Dealtminteri, îndată după intrarea sa în acțiune împotriva Mol- dovei. loan Albert s-a aflat în fața unui ultimatum al regelui Vladislav al Ungariei care îl avertiza că, perseverîud în această acțiune, îl silea să intervină în favoarea lui Ștefan și că astfel un război între cele două regate devenea inevitabil. Intervenția diplomatică și militară a Ungariei a schimbat radical cadrul politic al acțiunii lui loan Albert, introducînd în jocul forțelor un element nou pe care regele încercase să-l preîntîmpine printr-un succes rapid în Moldova. Cum asediul Sucevei nu progresa deloc, întrucît apărătorii ,,ce risipiia leșii zioa cu puscile, noaptea astupa găurile și le întăriia ... ”16, .și cum intre timp primejdia intervenției ungare devenise tot mai amenin- țătoare, la 19 octombrie loan Albert a ordonat retragerea. Suspendarea ostilităților, negociată de voievodul Transilvaniei, a fost însă de scurtă durată; Ștefan nu înțelegea să lase nepedepsită agresiunea împotriva țării sale. Pe drumul de înapoiere, la Codrul Cozmi- nului, grosul armatei polone a fost atacat de trupele lui Ștefan și de contin- gentul turc care îi venise în ajutor. Surprinși în pădure, pe drumul blocat de copacii tăiați și prăvăliți din ordinul lui Ștefan, polonii au suferit o grea înfrîngere, pierzmd o parte însemnată din efectivele și armamentul lor (26 octombrie). Noi lupte au avut loc în cursul retragerii oastei polone pînă la trecerea frontierei. Un corp de călăreți mazuri, venit din Polonia in ajutorul regelui aflat în retragere, a fost surprins și nimicit la Lențești de oastea trimisă de Ștefan sub comanda vornicului Boldur. Noua mare victorie cîștigată împotriva uneia din cele mai puternice oști din cîte călcaseră pămîntul Moldovei au adus la culme prestigiul domnului. w Gr. Ureche, op. cil., P'^w>daCQKMnaniCaj0 636 ȘERBAN PAPACOSTEA 30 Pacea cu Polonia (1499). Represaliile lui Ștefan l-au urmărit pe loan Albert și dincolo de hotarele Poloniei, unde trupele domnului au desfășurat acțiuni militare în cursul anului ruinător. Paralel însă, el a angajat, prin intermediul Ungariei, negocieri de pace cu polonii; după repetate schimburi de solii, în cursul cărora loan Albert a renunțat treptat la vechile sale revendicări, pacea a fost încheiată. Textul subscris de Ștefan la 12 iulie 1499 este în același timp un tra- tat de pace și de alianță. Moldova, de o parte, Polonia și Lituania, de altă parte, se angajau să pună capăt ostilităților, să se abțină de la orice acțiuni dușmănoase și să-și dea concursul reciproc împotriva tuturor adver- sarilor. Sensul acestei ultime clauze e lămurit de referințele actului la o acțiune comună moldo-ungaro-polonă împotriva Imperiului otoman, la care domnul se angaja să participe cu toate forțele țării sale; dar, prevă- zător, el își rezerva dreptul de a aproba itinerariul pe care avea să-l urmeze oastea polonă în cazul unei mari expediții antiotomane,pentru a împiedica repetarea situației din 1497, cînd războiul împotriva turcilor servise drept pretext pentru o încercare de ocupare a Moldovei. Pacea încheiată de Ștefan cu loan Albert a așezat raporturile dintre cele două țări pe baze paritare; vechile pretenții polone de suzeranitate, atît de categoric formulate în anii care au precedat războiul, au dispărut cu desăvîrșire din noua reglementare. Caracteristică pentru spiritul în care s-au desfășurat negocierile și pentru situația Moldovei în urma victoriei lui Ștefan e adnotarea regelui Vladislav al Ungariei pe unul din proiectele tratatului cu două luni înainte de perfectarea păcii: „aceste articole se consideră a fi încheiate în măsura în care acelea care îl privesc pe voievod, însuși voievodul Moldovei le va accepta. Vladislav rege a subscris cu mînă proprie” 17. Constatarea regelui Vladislav, care știa că Moldovei nu-i mai puteau fi impuse ca în trecut clauze contrarii intereselor ei, exprimă fidel statutul internațional al țării la sfirșitul domniei lui Ștefan. Ultimii ani de domnie ai lui Ștefan au fost dominați de conflictul cu Polonia pentru Pocuția. în 1501, domnul ocupă teritoriul în litigiu, fapt care avea să dea naștere la prelungite tratative între cele două țări, rămase dealtminteri fără rezultat. Cînd la 2 iulie 1504, Ștefan cel Mare a încetat din viață, el a fost însoțit la Putna, unde singur își fixase locul de veci, de întreaga suflare a țării sale, căreia îi dăduse clipa cea mai bună a întregii ei istorii : „Iară pre Ștefan vodă l-au îngropat țara cu multă jale și plîngere în mănăstire în Putna, care era zidită de dînsul. Atîta jale era, de plîngea toți ca după un părinte al său, că cunoștiia toți că s-au scăpatu de mult bine și de multă apărătură. Ce după moartea lui, pănă astăzi îi zicu sveti Ștefan vodă, nu pentru sufletu, ce ieste în mina lui Dumnezeu, că el încă au fostu om cu păcate, ci pentru lucrurile lui cele vitejești, carile niminea din domni, nici mai nainte, nici după aceia l-au ajunsu” 18. 17 J. Garbacik, op. cit., p. 69. “ Gr Ureche’op cit- HvW.’dhcoromanica.ro 31 RELAȚIILE INTERNAȚIONALE ALE MOLDOVEI 637 LES RELATIONS INTERNATIONALES DE LA MOLDAVIE AU TEMPS D’ETIENNE LE GRAND RfiSUME La politique extth’ieure de la Moldavie pendant le regne d’Etienne le Grand (1457—1504) qui fait l’objet de la presențe etude — pârtie inte- grante de la synthese collective de l’histoire de la Roumanie en cours de preparat ion — a et6 dominee dans une premiere etape par la lutte pour le controle des bouches du Danube et pour la liberte de la Mer Noire et ensuite par l’opposition aux projets hdgâmoniques des Jagellons de Pologne en Europe centrale et orientale. La premiere âtape, de loin la plus importante, afix<5 les efforts du pays et de son prince pendant une trentaine d’annees. Elle a virtuellement debutd avec l’entente conclue par le prince de la Mol- davie avec le roi Casimir de Pologne et le retour du pays â sa politique strângere traditionnelle (1459); le principal but qu’Etienne s’est assigne en concluant cet accord a ete le retablissement du controle de son pays sur la forteresse de Kilia qui dominait le cours du Bas-Danube; apres une tentative echouee en 1462 cet objectif devait etre atteint en 1465. La riposte de la Hongrie ă cette modification de la situation au Bas Danube ne se fit pas longtemps attendre; nâanmoins, l’expddition du roi Mathias en Moldavie (1467) dont le but etait de ramener le pays dans le giion de sou royaume finit par un echec retentissant. Ce fut ensuite le tour du prince de Valachie, Radu le Beau, de tenter de s’emparer du controle des Bouches du Danube, mais sa tentative ne fut pas plus heureuse que celle du roi de Hongrie. La lutte qui opposa pendant plusieurs annees les deux princes roumains prit une nouvelle tournure lorsqu’Etienne ddcida, en 1473, de chasser du trone de la Valachie son adversaire afin d’y instal- ler son protege; de ce fait le pays dtait arrache â la domination ottomane et integre â la grande coalition des puissances qui s’efforșaient ă l’epoque d'endiguer l’expansion de l’Empire de Mehmet II. Dans cette grande guerre aux dimensions intercontinentales — encore tres mal connue — la part de la Moldavie ne fut pas mince. En effet, la situation cr&e par l’initiative du prince Etienne sur le cours inferieur du Danube a contraint le sultan ă accorder la priorite au front moldave; et ce furent les grandes campagnes dirigees contre la Moldavie, celle de 1475 conclue par une grande defaite et celle de 1476, sous le commandement personnel de Mehmet U, qui, malgre ses succes initiaux, finit, elle aussi, par un âchec. La desin- t^gration de la coalition antiottomane au cours des anntes suivantes devait finalement contraindre Etienne ă interrompre sa guerre contre le sultan (1479/1480). Reprise apres la mort de Mehmet II, la guerre moldo-ottomane devait connaître son toumant ddcisif en 1484, lorsque le nouveau sultan, Bajazet II, s’empara des forteresses moldaves de Kilia et de Cetatea Albă en achevant la conversion de la Mer Noire en chasse gardde de la Porte ottomane. www.dâcoroni3nicâ.ro 638 ȘERBAN PARACOSTEA 32 Les tentatives de reprise des grands ports du bassin pontique en cooperation avec Ia Pologne (accord de Golomee 1485) s’avdreivnt vaines. Aussi bien Etienne finit-il par faire sa paix avec Ia Porte; dorenavant son interet primordial fut consacre aux conflits qui opposaient en Europe centrale et orientale la Pologne, la Hongrie, Moscou et la Khanat de Crim^e. Son opposition aux projets du roi Jan Olbracht de Pologne qui s’eiforșa de ramener la Ăloldavie dans la dependance de sa couronne lui offrit l’oc- casion d’une deraiere grande victoire; celle de Codrul Cosminului (octobre 1497) au cours de laquelle une grande pârtie des forces polonaLes fut aneantie sur le chemin du retour, apres l’ecliec subi devant Suceava. www.dacoromanica.ro ȘTEFAN CEL MARE - COORDONATE DE STRATEGIE PONTICĂ DE SERGIU IOSIPESCU „populiis externi dominator impatiens” MARTIN CROMER Printr-o lucrare aproape imperceptibilă în lumina firavă a surselor contemporane, în a doua jumătate a secolului al XlV-lea poporul român și-a dat expresia politică statală extracarpatică din munte la „Marea cea Mare”. „Instinctului unității” privit drept o „idee conducătoare” în evoluția românească1 i s-a substituit apoi formula „drumurilor creatoare de stat” 2. Marile căi de comerț euro-asiatic deschise în a doua jumătate a secolului al XIII-lea sub semnul păcii mongolice au creat mării Negre o excepțională situație economică și deci politică. O bună parte din rutele navigației Mediteranei Orientale au fost atrase în bazinul pontic, spre debu- șeele caravanelor asiatice; traficul comercial central-european s-a reo- rientat prin Liov .și Brașov către țărmurile din nou euxinice : uriașă valo- rificare de ținuturi, adevărată revoluție comercială (Roberto S. Lopez), ale cărei dimensiuni reale scapă încă înțelegerii depline. Legăturile Lio- vului, Brașovului cu marea Neagră, drumurile tătărești, al Buzăului, calea Dunării — atît de superficial cunoscută — s-au integrat direct evoluției istorice românești. Cît privește principatul est-carpatic și rapor- turile '-ale cu marele trafic euro-asiatic, Nicolae lorga azvîrlea sintetica definii e : „ prin nevoile comerțului cu cetatea cea mare a genovezilor din Crimeia, Caffa, acest drum de negoț a creat pe la 1340—1400 Moldova, atrăgînd-o răpcde, aproape cu sila și peste puterile ei, de la smerita cetate săsească din fundul muntelui, Baia, pînă la Cetatea Albă, cu superbe 1 Vezi G. I. Brătianu, Origines et formation de Plinite roumaine, Bucarest, 1943, p. 87; N. lorga Istoria românilor tn chipuri și icoane, Craio\a, 1921, p. 117—131. 2 N. lorga, Drumurile de comerț creatoare ale statelor românești, București, 1928. Mutația produsă concepției istorice a lui Nicolae lorga in această privință, datează din anii primului război mondial și a deceniului următor sub impactul atmosferei ,.economiste” manifestă la con- gresul internațional de istorie de la Oslo (1928), prezidind apariția celebrelor „Annales” (1929). Forjarea noii viziuni nu este fără legături și cu „revelația” descoperirilor arheologice de la Argeș, dezmințind caracterul patriarhal-rural al domniilor românești. Vezi și Sergiu losipescu, Drumuri comerciale tn Europa,centrală și sud-estică și însemnătatea lor politică (secolele XIV—XVI), tn „Anuarul Institutului de istorie și arheologie „A. D. Xenopol”-Iași, XIX, 1982, p. 265—284. „REVISTA DE ISTORIE”, Tom 35, nr. SWWlVJffaftfirnmanir.a rn 640 SERGJU IOSIPESOU 2 ziduri bizantine și italiene, privind sigură de sine de la marginea limanului apărător către întinderea nemărginită a mării Negre” 3. De la „căpitănia” lui Dragoș din Giulești, a reconquistei și refluxului tătar — „qui autem ex ipsis Tartaris remanserunt, ad partes maritimas longe distantes ad alios Tartaros, fugerunt” 4 — prin ducatul lui Bogdan, Lațcu și Petru al linșatei — „tamen crescente magna numerositate Olachorum inhabi- tantimn illam terram in regnurn est dilatata” 5 * — s-a ajuns Ia ..marele domn singur stăpinitor Io Roman voievod al Țării Moldovei de la munte pînă la malul mării”, mîndrul titlu al principelui român la 1392 «. O tară românească de lîngă mare — TrapaTaXacraa — 7 a voievodului Constantin (Costea) se unise în intervalul 1386 — 1391 8 cu Moldova ducală 
 între
hotarele Moldovei este semnificativă.

Dar fuga spre mare nu a fost caracteristică numai Moldovei. Colabo-
rarea politică frățească între despotul Dobrotiță și marele voievod Vladislav
I al Țării Românești, începută către 1366 spre a asigura drumul de la
munte pe la Dîrstor Ia Pont — și împotriva monopolului comercial geno-
vez—a dat o axă unificării principatului Basarabilor. Culoarul angevin 10,
episcopia Milcoviei, fusese tentativa supremului efort al regelui Ungariei
Ludovic I de conexiune a mărilor Adriatică și Pontică pe drumurile
Oituzului și Brăilei, realitate geografică acoperită, cert, sub Mircea cel
Bătrîn de Țara Românească „spre părțile tătărești”. Un al patrulea con-
curent, marele ducat al Lituaniei, se scoborîse spre mare între Nistru și
Bug încercînd suscitarea unui port rival Cetății Albe, Kociubei.

Calea Moldovei a fost însă învingătoare, ocrotită între frontierele
principatului românesc, bine sprijinit pe masivul Carpaților Orientali,
pe armătura rîurilor Șiret, Prut și Nistru, vizînd marea. Tratate comerciale
moldo-polone, amănunțite, reglementau traficul11 și constituiau totodată
substratul legăturilor politice dintre cele două țări, indicatorul '>ensibil al
raportului de forțe din Europa centro-orientală.

Din prima jumătate a celui de al NIV-lea secol emiratele tmcești
de pe litoralul anatolian al Mediteranei își aflaseră debușeul energiei răz-
boinice, a unei populații în mare parte încă seminomadă, în piraterie,

3 N. lorga, Istoria eomer/ului românesc. Epoca ocche, ediția 2-a, București, 1937, p. 5.

4 SRH, ed. J. Schwandtner-M. Bell, voi. I, 177.

5 Ibidem, p. 196.

• DRH. A, I, p. 3 6.

7 V.N. lorga, Patrahirul lui Alexandru cel Bun: cel dinții chip de domn român, in AARMSI,
s. II t. XXXV, 1913.

, 8 Șerban Papacostea, La începuturile statului moldovenesc, Consideratii pe marginea unui
izvor necunoscut, în SMIM, VI, 1973, p. 43 59.

9 V. P. P. Panaitescu, La route commercialc de Pologne ă la mer Xoire au moycn âge,
în RIR, III, 1933, p. 173.

10 N. lorga, Istoria românilor, III, p. 209 — 210; Emil C. Lăzărescu, Despre relațiile lui
Nicolae-Alexandru voievod cu ungurii, In RI, XXXII, 1946, p. 115 — 139.

11 V. lucrarea clasică a lui J. Nistor, Die auswărtigen Handelsbeziehungen der Moldau im
xiv., xv. und xvl
3

ȘTEFAN CEL MARE — STRATEGIA POLITICA

64 lt

incursiuni sau mai lungi peripluri împotriva Arhipelagului grecesc sau
țărmurilor peninsulei Balcanice. Direcția generală occidentală era deter-
minată de substituirea puterii mongole (tătare) sultanatului selgiuqid,
creării Persiei Ilkhanide. Facilitată de diferitele constelații politice de mică
sau mare anvergură din Bizanț sau a celorlalte state balcanice, expedițiile
turcilor anatoliini s-au putut desfășura, prea puțin stînjenite de rezistențe
coordonate, soldîndu-se cu devastarea ținuturilor Greciei continentale,
peninsulare, Arhipelagului, Eomâniei veneiiene Și a senioriilor succesoare
fostului Imperiu latin de Constantinopol. Către 1340 emiratul de Aydin,.
beneficiarul portului Smyrnei (Izmir) și al flotilei sale, lărgea sfera acțiu-
nilor sale și în Pontul Stmg, chiar dacă în jocul politic al lui loan Canta-
cuzino 12.

în același timp însă, poziția modestului emirat Osmanoglu al tribului
oguz Kayi, pripășit la început în jurul Thebassionului (Sogiit), strîns între
principatele (beyliqler) Qarasioglu (Mysia) și Qandaroglu (Kastamonu)r
dar la frontiera cu Bizanțul și în vederea mării rîvnite — a tuturor surselor
de venit — a pecetluit menirea turcilor otomani. Axat cu fațada sa mobilă,
frontiera occidentală, pe direcția mării de Marmara emiratul otoman
lintea în mod necesar atingerea litoralului, obiectiv facilitat de prăbu-
șirea contemporană, sub Andronikos al II-lea, a organizării militare a
graniței bizantine din Anatolia, a acritilor. După care rezistența bizantină,
insulară, a polisurilor grecești continentale, izolate, nu a mai constituit
un obstacol pentru otomani. Coborîrea lor pe țărmul anatolian al mării
Marmara, acapararea treptată a organismului economic, comercial, mari-
năresc, al acestui mic bazin al Mediteranei nord-orientale a dat emiratului
otoman perspectiva translației europene. Doar bazele foarte apropiate
de Europa ale litoralului asiatic al mării de Marmara permiteau, la para-
metrii vremii, efectuarea pasului decisiv, instalarea europeană temeinică
a unui emirat turcesc13,

Dincolo de numeroase bătălii, lupte sau simple hărțuieli, cu o cro-
nologie aproximativă, și din pricina unor rezistențe și recuperări locale,
instalarea otomană în vechea matcă a Imperiului roman de răsărit, antrena,
perspective vaste. Axa economieo-politică a mării de Marmara și a capi-
talei Constantinopol, prelungită spre miază-noapte și miază-zi intersecta.
Crinieea și nordul Africii. Bazinul mării Negre și al Mediteranei orientale
înfățișau geografic determinismul noii creații imperiale14. Apariția în
tradiția politico-militară a otomanilor instalați pe coastele vestice ale
mării de Marmara a trei direcții strategice ale expansiunii — „sol kol”
(calea din stingă), „orta kol” (calea de mijloc), „sag kol” (calea din dreapta)
reflectă în chip evident perspectiva europeană a evoluției Imperiului

12 Irfenc Melikoff-Sayar, Le Desitm d’Umur Pacha, Paris, 1954; Enveri, Duslurnamc, în
Cronici turcești privind țările române. Extrase, voi. I, Întocmit de Mihail Guboglu și Mustafa
Mehmet, București, 1966, p. 36—38; Paul Lemerle, L’îimirat d’Aidin. Byzance et l’Occident.
Recherches sur ,,Le geste d’Umur Pacha", Paris, 1957; M. M. Alcxandrescu-Dersca Bulgaru,
L’Expidition d’Umur betj d’Aidin aux bouches du Danube (1337 ou 1333), în „Studia et Acta
Orientalia”, II, 1959, p. 3—23.

13 V. N. lorga, Latins et Grecs d’Orient et l'etablissement des turcs en Europe (1312—
1362), in „Byzantinische Zeitschrift”, XV, 1 — 2/1906, p. 179 — 222.

14 Cf. Charles Verlinden. Le commerce en mer Noire des debuts de l’epoque byzantine-
au lendemain de la conquete de l’Eypte par les ottomans (1517), în Etudes d’histoire mari-
time presentt-es au XIII® Congres	1970, P- 227 — 228.
642

SERGIU IOSIPESOU

4

otoman, dominarea Greciei pînă la capul Matapan .și a Pontului Sting.
O ultimă remarcă se cuvine a fi făcută în legătură cu mecanismul consti-
tuirii noului organism statal și anume necesitatea păstrării unui echilibru
al posesiunilor cucerite în Asia și Europa sub amenințarea, altminteri,
a unor grave perturbații15 *.

*

,,Sag kol” calea din dreapta, Pontul Stîng. La 15 aprilie 1452, sub
supravegherea marelui vizir Halii pașa însuși, 5 000 de lucrători au început
înălțarea unei mari fortărețe la Laemokopia pe țărmul european al Bos-
forului, legînd cu cortine două vechi forturi bizantine ruinate, asociindu-le
și alte turnuri într-o construcție terminată sub ochii sultanului Mehmed
al Il-lea la 31 august ale aceluiași an 18. Numită de constructori cu mîn-
drie Bogaz-Kesen — închiderea Strîmtorilor — Rumeli-Hisari, Cetatea
Europei, făcînd pereche fortificației anatoliene (Anadoli-Hisari) își trans-
formă imediat porecla în renume. Cel mai vechi desen al cetății făcut
de un spion venețian către 1450 — „questo e el castelo novo fato per lo
Turco” 17 trădează prin compoziție și proporții psihoza groazei provocate
de artileria de coastă otomană.

Abil mînuitor al terorii, asociată cu acțiuni militare terestre și navale,
efective, noul stăpînitor — de Ia 29 mai 1453 — al Contantinopolului a
inițiat imediat o politică de recuperare integrală a posesiunilor și dreptu-
rilor Bizanțului din vremurile de apogeu. Tratate politice și comerciale
dictate de Cuceritor au forjat treptat angrenajul noului imperiu constan-
tinopolitan.

Libertatea comerțului perot nu mai putea fi apărată acum de zidurile
fortificațiilor — ce trebuiau dărîmate sau cedate — ci rămînea sub garan-
ția cuvîntului și scrisorii sultanului; esențială, alături de haragi, era în-
chinarea genovezilor ca sclavi ai noului stăpîn : ,,E7tpoaxr(v/]Gav vqv AuQev'dav
[iou xat eSouĂoOvjcrav axXâpot Tvjg Au&Evnag jiou”18. Aceasta deși negocierile se
făcuseră în noaptea dinaintea căderii Constantinopolului — „in nel mexe
di mazo di 29, martis di, avanti zorno” 19 —, ceea ce dădea un avant-goiit
despre cum avea să fie concepția politico-economică otomană.

Transformarea otomană a Pontului, Marea cea Mare a românilor
și Italienilor, avea să se producă în etape între 1454 și 1484 20 cu o decisivă
înrîurire asupra evoluției tuturor popoarelor și statelor din bazinul mării

15 Cf. Claude Cahen, in Histoire generale des ciuilisations, III, Mo gen Âge, Paris, 1965
p. 526—547; pentru tactica și logistica expansiunii otomane v. Hail Inalcik, Ottoman Method
of Conquest, în „Studia Islamica”, 1954, p. 103 — 129; idem, In The Cambridge History of Islam,
voi. I, Cambridge, 1970, p. 276 — 307.

14 Franz Babinger, Maometlo il Conquistatore e il suo tempo, (Sancasciano Val di Pcsa),.
Cfiulio Einaudi editore, 1957, p. 128—131. Ediția nord-americană recentă, a operei lui Babinger,
prevăzută cu aparat critic nu mi-a fost accesibilă.

17 Păstrat la Milano in Biblioteca Trivulziana, codice membraneo 641, v. idem, In „La
Bibliofilia” (Fircnzc), LVII, 1955, p. 188 — 195.

18 N. lorga, Privilegiul lui Mohammcd al II-lea pentru Pera (1 iunie 1453), in AARMSI,
s. II, t. XXXVI, 1913, p. 2/70.

19 Ibidem, p. 5'73.

20 Pentru dei care vezi studiul esențial al lui Șerban Papacostea, Die Politischen Voraus-
setzungen filr die \Virtschaftliche Vorherrschaft des osmanischen Reiches im Schwartzmeergebiet
(1453—1484), in „Munchner	jf^978. P- 217-245.
5

ȘTEFAN CEL MARE — STRATEGIA POLITICA

643

Negre. începutul avea să fie făcut printr-o demonstrație navală circum-
pontica întreprinsă de o escadră otomană de 50 — 60 fuste, bireme și
trireme condusă de Demir Kâhyâ (vara anului 1454). Cu acest prilej a
fost atacat și marele debușeu al drumului românesc la marea Neagră —
Cetatea Albă a Moldovei : „Rex ipse Thurcarum quidem promisit tri-
remes biremesque 56, que primo Mocastrmu apulerunt, et, cum dictum
locmn invenerint munitum, bellum agere (...) xi sunt” 21. Dacă surpriza
fusese evitată la Cetatea Albă cu totul alte urmări a avut sosirea liotei
otomane în largul Crimeii. Un tratat a fost semnat între Hagi Qiray,
hanul Crimeei și Poarta otomană (iunie) urmat de asedierea în cooperare a
Caffei (iulie) silită spre răscumpărare la plata unui dublu tribut. 1.200
galbeni către han, 3.000 sultanului 22. Desfășurarea generală, inai degrabă
sub așteptări, a campaniei navale otomane, are însă o valoare strategică
exemplară, prefigurînd evoluții ulterioare. Fără îndoială tentativa oto-
mană de a controla Crimeea se poate revendica moștenirii politice bizan-
tine de supraveghere și influențare, prin posesiunea peninsulei, a desfășu-
rărilor nord-pontice. Demnă de reținut este însă perspectiva cooperării
hanatului Crimeii cu Imperiul otoman.

Cît privește Moldova sub impactul otoman, în 1454—1456 la care
se referă scrisoarea de garanții pentru Mihul logofătul dată de Petru vodă
Aron și stările principatului la 5 iunie 1456 —, „cotropirea și pieirea
țării noastre, pe care le avem din toate părțile, dar mai ales de la turci,
care au prădat și pradă de atîtea ori și cer de la noi dare două mii de zloți
ungurești” 23 — o observație se impune. împrejurarea că supunerea Mol-
dovei la tribut s-a încercat în primul rînd printr-o operație navală asupra
Cetății Albe relevă, alături de însemnătatea decisivă a portului fortificat,
faptul că Poarta nu putea obține intr-alt chip decizia politică. Altminteri
spus frontiera militară otomană (ug) din Dobrogea de nord nu avea la
mijlocul secolului al XV-lea organizarea și capacitatea de a influența stra-
tegic poziția Moldovei. între factorii de luat în considerare sub acest
raport trebuie pus și controlul militar al lui lancu de Hunedoara la
Chilia 24.

Oricum insă sub incidența amenințătoare a pregătirilor de campanie
ale lui Mehmed al II-lea din primăvara anului 1456, stările Moldovei accep-
tau plata tributului2S. Din partea otomană se acorda prin actul sultanului

21 A. Vigna. Codice diplomatico delle colonie tauro-liguri durante la Signoria deU’Ufțicio
di S. Giorgio (1453— 14 75), I, Gcnua, 1871, p. 102.

22 N. lorga, Studii istorice asupra Chiliei și Cetății Albe, București, 1899, p. 113 — 114;
Le Khanat de Crimte dans les Archives du Hfusce du Palais Topkapi, prcscnles par Alexandre
Bennigsen, Pertev Naili Boratav, Dilek Desaive, Chantal Lemercier — Quelquejay, Paris, La
Haye, 1978, p. 316.

23 DRH. A, II, p. 86.

24 V. studiul temeinic al lui Francisc Pali, Stăpinirea lui lancu de Hunedoara asupra
Chiliei și problema ajutorării Bizanțului, în „Studii. Revistă de istorie”, t. 18, 3/1965, p. 619 —
- 638.

25 N. lorga. Privilegiul lui Mahammed al II-lea pentru Pera, p. 80 — 82 (cu precizarea
localizării lui Sarhan-beglie la 4 ceasuri de drum de Pazargic pe drumul Sofiei); pentru cadrul
politic general v. ȘerbanPapacostea, La Moldavie etat tributaire de l’Empire ottoman au XVC siecle:
le cadre internațional des rapports ctablis en 1455—1456, în RRH, XIII, 3/1974, op. 445 — 461 și
studiul bilanț de minuțioasă critică al lui Ștefan S. Gorovei, Moldova în „Casa păcii”. Pe mar-
ginea izvoarelor privind primul secol de relafii moldo-otomane*. în „Anuarul Institutului de istorie
și arheologie „A. D. Xenopol
*644

SERGIU IOSIPESCU

6

.pentru negustorii din Cetatea Albă dreptul „să poată veni cu corăbiile
lor și încheia cu localnicii la Adrianopol, Bursa și Constantinopol cumpă-
rături și afaceri și să facă negoț” 2S. Astfel, în anii 1454—1456 noul im-
periu constantinopolitan reușea să pună bazele controlului său economic
asupra bazinului Pontic, prevestitor al cuceririi.

Un nou act avea să se deruleze în anul 1462 cînd flota otomană
menită să secondeze expediția terestră a sultanului Mehmed al II-lea a
atacat Chilia condominionului corvinesco-basarabesc26 27, ultimul mare
debușeu comercial pontic ce scăpa amprentei Semilunei.

*

Derulării evenimentelor petrecute în bazinul mării Negre în a doua
jumătate a secolului al XV-lea li se poate aplica cugetarea napoleoniană
despre rolul deciziei terestre în obținerea supremației navale. La Urnită,
majorității acțiunilor politico-militare ale domniei lui Ștefan cel Mare în
Moldova li se poate afla o componentă pontică. Deceniul al șaselea al seco-
lului XV — deceniu „otoman”, cu toată paranteza Belgradului — impri-
mase această pecete Moldovei și tinărul domn de la Suceava, împreună cu
sfetnicii săi, a făurit conceptual și aplicat politico-mihtar propria strategie
n, mării Negre.

Intervenția lui Ștefan cel Mare la Chilia a fost începutul dificil al
acestei politici. Un mare rol s-a atribuit pentru a exphca acțiunea din vara
lui 1462 faimoasei clauze din tratatul încheiat de Ștefan voievod cu regele
Poloniei Cazimir al IV-lea la 2 martie, ale aceluiași an, prin care principele
român promitea „nu numai că nu vom înstrăina nici o țară, nici un ținut,
nici un oraș și nici un feud fără voința și fără învoirea anume a pomenitului
domn și crai al nostru și a Coroanei, prin nici un mijloc; dimpotrivă, dacă
ceva din aceasta s-ar fi înstrăinat, pe acelea vrem să le cîștigăm înapoi
și le vom cîștiga” 28. în fond Chilia juca în politica economică polonă un
rol mai degrabă negativ prin posibilitatea de a trage cu prioritate
marele comerț central european sure marea Neagră via Ungaria, Transil-
vania (i.e. Brașov), spre paguba Poloniei sudice, a Liovului. Chilia făcea
parte din sistemul economic comercial al Țării Românești și Transilvaniei,
trecerea sa în posesiunea Moldovei reprezentînd o deteriorare a acestuia.
Chiar în condițiile „antantei” otomano-polono-moldavă realizată în anii
1455—1456 29, este puțin probabil că extragerea Țării Românești din
orbita politicii regelui Matia Corvin30 încercată de Mehmed al II-lea
în 1462 ar fi putut face abstracție de stăpînirea Chiliei. Căci Dunărea de
Jos se integra aceleiași mari sfere strategice pontice, cu atît mai mult în
împrejurările pierderii de către Țara Românească a debușeului spre marea

26 N. lorga. Actul lui Mohammed al II-lea pentru negustorii din Cetatea-Albă (1456),
în RI, X, 4-6/1924, p. 105.

27 V. Francisc Pali, op. cit., p. 636.

28 Documentele lui Ștefan cel AI are, publicate de loan Bogdan, voi. II, București, 1913,
p. 287.

29 Șerban Papacostea, op. cit., p. 460.

20 Acordul In extremis al lui Vlad voievod Țepeș cu regele Ungariei era cit se poate de
efectiv, altminteri greu ș-ar	Românești de a salva Chilia
7

ȘTEFAN CEL MARE — STRATEGIA POLITICA

645 '

Neagră prin Dîrstor (Silistra) și Dobrogea sudică. Drept corolar al acestei

constatări nu pare greu de presupus cui i-ar fi revenit Chilia în cazul cuce-

ririi ei prin atacul combinat al oastei Moldovei și al flotei otomane.

Experiența Chiliei verii anului 1462 a fost hotărîtoare pentru con-
cepția lui Ștefan cel Mare. De acum el va face numai politica sa; o va
afirma, cu amărăciunea înfrîngerii de la Baia, însuși regele Matia Corvin
în răspimsul dat senatorilor poloni : „Quod si et vobis eodem nomine
adulatur, more suo facit, nam et Tartaris et Turcis itidem se exhibet;
ad hoc videlicet, ut inter tot dominos perfidia eius divitius maneat impu-
nita” 31.

O relatare concordantă a izvoarelor interne — Letopisețul anonim,
Cronica moldo-germană etc — și a bine informatului Diugosz 2 recon-
stituie începutul noii politici a Moldovei lui Ștefan cel Mare, cucerirea
cetății Chilia (26 ianuarie 1465). Aparent impulsul este același, recupe-
rarea vechii posesiuni în virtutea legăturii feudale cu regatul Poloniei,
în fapt interpretarea luării Chiliei într-o viziune de strategie pontică este
cu totul diferită, depinzînd în primul rînd de situația cetății în anul 1465
față de 1462. Analistica internă primară este cu totul reticentă în privința
indicării inamicului, pe care cronicile moldo-polonă și moldo-rusă doar îl
numesc a fi fost ungurii 33. Versiunea lui Jan Diugosz este în această
chestiune cu totul diferită 34 și beneficiază de tăcerea surselor interne româ-
nești. După ilustrul istoric polon o modificare esențială s-ar fi produs în
intervalul toamna 1462—primăvara 1465, statutului internațional al
Chiliei „quod per deditionem spontaneam, Hungaris exclusis, ipse Radul
occupaverat, pro Turco tenebat” 35. De altfel iminența unui conflict al
Moldovei cu Imperiul otoman în 1465, de care pomenește însuși Ștefan
cel Mare după cîțiva ani 36, provocat de cucerirea Chiliei „ungurești”,
ar fi destul de ciudată, mai cu seamă dacă antanta otomano-polono-mol-
davă mai continua să funcționeze. Explicația pare să stea în epilogul politic
al campaniei sultanului Mehmed al II-lea în Țara Românească, la 1462.
Evitarea războiului otomano-ungar, recunoașterea de către regele Matia
Corvin, în sfirșit sosit în Țara Bîrsei, a domniei lui Radu cel Frumos
(ante 15 august 1462 chiar) 37 presupun o așezare conformă raportului de
forțe la Dunărea de Jos. Chilia revenea de fado principelui Țării Românești
și nu otomanilor, ceea ce salva aparențele, dar noul statut nu putea as-

31 Acta et epistolae relationiim Transylvanie Hungariaeque cum Moldavia et Valachia,
collegit et edidit dr. Andreas Veress, voi. I, Budapest, 1914, p. 5 — 6.

32 Cronicile slavo-române din sec. XV—XVI publicate de Ion Bogdan, ediție revăzută și
completată de P. P. Panaitescu, București, 1959, p. 16, 29; loannes Diugosz, Historia Polonica,
t. II, Lipsiae, 1712, col. 344-345.

33 Cronicile slavo-române, p. 161, 178. Se constată că în Cronica moldo-rusă ultima refe-
rire la Chilia este din domnia lui „Petru, fiul lui Alexandru voievod” care „Petru, a dat cetatea
Chilia ungurilor” (p. 161). deci reluarea de la unguri ar putea reflecta și un simplu calcul logic.

34 Cf. Francisc Pali, op. cit., p. 622 — 623 și mai ferm N. lorga, Chilia și Cetatea Albă,
p. 128 („Radu păstra deci Chilia”).

35 loannes Dlgosz, op. cit., col. 344.

36 Ștefan cel Mare către regele Cazimir, la 1 ianuarie 1468: „acum cîțiva ani turcii au voit
să vie asupra noastră, întocmai precum au venit acum ungurii”, v. P. P. Panaitescu, Contribuții
la istoria lui Ștefan cel Mare, AARMSI, s. III, t. XV, 1934, p. 6/66;c.r. N. lorga, în RI, XX,
7 — 9/19341934, p. 290-291.

37 Hurmuzaki lorga, XV1, p. 58 (doc. XCIX).

S-c. 2343	www.dacaromaiiica.ro
646

SERGIU IOSIPESCU

8

cimde realitatea : marele debușeu comercial de pe Dunărea maritimă
intrase după 1462 în sistemul pontic otoman — „pro Turco tenebat” —.
Succesul militar obținut de Ștefan cel Mare la Chilia în ianuarie 1465 a
avut deci implicații strategice de anvergură. Sensul anti-otoman este
cert însă, și în dispozițiile principelui Moldovei pentru Chilia : „și a rămas
acolo trei zile, veselindu-se și lăudînd pe Dumnezeu și împăciuind pe
oamenii din cetate, și le-a pus acolo pe Isaia și pe Bihtea pîrcălabi și
i-a învățat să păzească cetatea de limbile necredincioase'1' (Letopisețul ano-
nim)38. Stilul image al cronicii reflecta desigur măsuri economice și noli-
tico-militare concrete, acordarea unui statut neguțătoresc, pregătirea
fortificației pentru a rezista, în primul rînd limbilor necredincioase (i.e.
turcilor). Absența reacției otomane datorată stării sultanului Mehmed al
II-lea și a oastei 39 40, prevenită și de principele Moldovei „cum tribino et
muneribus” (Dlugosz), nu modifica situația strategică nou creată în
marea Neagră. Principatul românesc est-carpatic controla ambele debușee
comerciale în Pont ale Europei centrale, fiind alături de sistemul colonial
genovez al Oficiului San Giorgio, o mare putere pontică. Cînd în primăvara
anului următor 1466, regele Matia promulga o serie de mărunte reglemen-
tări la articole de export, relațiile comerciale ale Transilvaniei cu Moldova
erau normale, domnul de la Suceava reușise să i se recunoască nona si-
tuație

Abia la finele anului 1467 suveranul Ungariei a încercat să modifice
întregul echilibru realizat în anul 1465, printr-o acțiune militară de anver-
gură care să-i asigure în același timp vasalitatea Moldovei și prep» ade-
rența la Dunărea maritimă și în Pontul Sting neotoman, „strecurîndu-se”
oarecum între Polonia și Imperiul Semilunei.

Pregătită prin înfrîngerea revoltei autonomiste a voievodatului
Transilvaniei41, declanșată imediat după sărbătoarea Sf. Martin (11 noiem-
brie) a anului 1467 42, campania armatei regelui Ungariei în Moldova, s-a
încheiat cu victoria românească de la Baia și retragerea resturilor trupelor
de invazie. Concluzia politică a războiului trasă de încă tinărul fin al lui
lancu de Hunedoara este deosebit de interesantă. într-o adunare de stări,
chemată de rege a doua zi după înfrîngere, se hotăra „ne unquam nos
vel successores noștri reges, provincias Fogoras, Omlas et Eodna, cum
pertinentiis eorundem, quoque modo a se alienare seu abstrahere possi-
mus vel valeant, sed semper prefat' districtus in manibus regiis piomti

38 Cronicile slavo-române, p. 16.

3’ Franz Babingcr, Maomello il Conquistalore, p. 363.

40 Hurmuzakil lorga, XV1, p. 60 — 61.

41 Pentru care vezi, Konrad Gundisch. Participarea sașilor la răzvrătirea din anul 1461
a transilvănenilor împotriva lui Matia Corvin, In „Studia Universitatis Babes-Bolyai”,
series Historia, 2/1972, p. 1—30.

42 La 11 noiembrie 1467 regele Matia se alfa incâ la Brașov (Hurmuzakillorga, XV1,
p. 65, doc. XCIII), oraș din care pleca direct spre frontiera Moldovei imediat după această dată,
conform inscripției de la Biserica Neagră din Brașov — „Mathias Rex proficiscitur in Molda-
viam post festum S. Martini /.../” (Chronicon Fuchsio-Lupino-Oltardium, edidit Joscphus
Trausch, Coronae, 1847, p. 40, V, și Acta et Epistolae..., I, p. 1, n.l. Cele 40 de zile ale cam-
paniei (v. P. P. Panaitescu, op. cit., p. 9/69; cf. șl Ilie Minea, Un popas al regelui Malciaș in
Moldova, in „Cercetări istorice”, X—XII, 2/1934 — 1936, p. 90 — 91), după arătarea lui Ștefan
cel Mare Însuși, curg cu probabilitate după 11 noiembrie și pină către 24 decembrie cind regele
Ungariei trecea inapoi rănit și Învins, hotarul Moldovei; de Crăciun el se afla la Nicoleni (Szent
Miklos) in Ciuc (Burmuzak./qffțftffl^	rn
9

ȘTEFAN CEL MARE — STRATEGIA POLITICA

647

et parati ad hoc teneantur, ut siquando opportunum fuerit, vaivodae
alicui Transalpine vel, Molclaviensi, ad partium scilicet illarum terrorem
seu recuperationem assignari possint pro descensu” 43. înțelegerea dintre
cele două părți se afla aici în germene cuprinzînd și garanția concedării
unor feude în Transilvania. Legăturile comerciale între Moldova și Brașov
par să se fi reluat încă din vara anului 1468 44 45 *, anunțînd restabilirea rapor-
turilor politice de bună vecinătate. Ceea ce constituie recunoașterea
poziției Moldovei.

Din partea sa Ștefan cel Mare stăruia spre îndeplinirea consecințelor
logice ale preluării Chiliei. Prin acțiuni militare întreprinse în 1470
și în 1471 Brăila, Tîrgul de Floci cu regiunea împrejmuitoare ialomițeană
au fost pustiite 43, drumul Brăilei fiind astfel atacat în debușeul său firesc.
Politica principatului românesc est-carpatic se îndrepta, prin tatonările
dunărene, spre contestarea capitală — controlul mării Negre de către
Imperiul otoman.

O seamă de indicii anunțau criza, de la benigna însemnare a leto-
pisețului „în anul 6980 (1472), luna septembrie 13, și-a luat Ștefan voie-
vod doamnă, pe cneaghina Maria de la Mangup”, și pînă la aceea dramatică
„iar turcii au venit pe urma lui Băsărabă și au stat în tabără la Bîrlad,
decembrie 31 (1473) vineri; și apoi au slobozit năvrapii și au prădat țara
și s-au întors” 4,1 Dar și alte semne vesteau decisiva confruntare începută
în 14 7 3 47. Căsătoria cu o principesă de Teodoro, Mangup48, trebuie
poate, asociată, cu sosirea în Moldova, în serviciul lui Ștefan cel Mare
a lui loan Paleologul, legat anterior de venețieni. Un document tardiv
amintea meritele acestuia din urmă — „essercito la destressa sua colsignor
Stefano suo cognato, alhora vaivoda della Valachia” 49. Prezența sa în
Moldova pînă în 1482 este semnificativă pentru faza ofensivă a strategiei
pontice a lui Ștefan cel Mare. Legăturile de rudenie ale domnului român
cu dinastia Mangupului reflectă însă o viziune politică mult mai largă decît
a litoralului nord-pontic. Căsătoria lui Uzun Hassan, hanul turcoman
de Ak-koyunlu cu o principesă din Trapezunt, Ecaterina, îngăduie să se
presupună conexiuni politice moldo-crîmleano-persane. Faimoasa scri-
soare a lui Uzun Hassan către Ștefan cel Mare dă măsura planurilor stra-
tegice circumpontice ale aliaților : „Ideo necesse est quod huiusmodi
causas vos nottificatis magnis dominis Christianitatis et illos certificetis
de voluntate nostra, illos ortandi ut se parent et disponant exercitus

43 HurmuzakilDensușianu, II2, p. 179.

44 Documentele lui Ștefan cel Mare, II, p. 299.

45 Mihai Gostăchcscu, Arderea Tirgului Floci și a lalomifei tn 1470 Un fapt necunoscut
din luptele lui Ștefan cel Mare cu muntenii, Iași, 1935, p. 1—20.: Paraschiva Stancu, Notă pre-
liminară asupra tezaurului de aspri din sec. al XV-lea descoperit la Pina Petrii- jud. Ialomița,
în Sesiunea științifică numismatică, medalistică, heraldică, sigilografic, gliptică, metrologie,
26 — 27 februarie 1982, București.

48 Cronicile slavo-romăne . . p. 17.

47 Vezi și Ștefan S. Gorovci, 1473 — un an cheie al domniei lui Ștefan cel Mare. In „Anuarul
Institutului de istoric și arheologie .„A. D. Xenopol”, Iași, XVI, 1979, p. 145 — 149.

48 Pentru toate relațiile Moldovei cu acest principat crlmelean v. Virginia Vasiliu, Sur
la seigneurie de „Teodoro” en Crimee, ă l’occasion d'un nouoeau document, in „Melanges de
l’Ecole roumaine en France”, 1/1929, p. 301 — 336.

43 N. lorga, „Unchiul”	267-270.
648

SERGIU IOSIPESCU

10

congregent et se ipsos xmiant at veniant super Otlimano tamquam boni amici

noștri ex illa parte de Europa. Bogo pariter super Uium ibo ex parte ista

et sic virum istum [Mehmed II] debemus deponere de sede illa1150.

Băzboiul antiotoman al Moldovei din anii 1473—1486 s-a inter-
ferat și intercondiționat en ultima fază a marelui conflict ce opunea Semi-
lunei bandiera lui San Marco în Egee și Arhipelag50 S1. Stăpînitoare a Con-
stantinopolului și Strîmtorilor, împărăția musulmană a putut însă rezista,
mai cu seamă din pricina limitelor logisticii vremii, incapacității cum do-
nării tuturor aliaților antiotomani. Înfrîngerea hanului Uzun Basan
în bătălia de la Baskent (11 august 1473) a lipsit puterile europene anga-
jate în război de cel de-al doilea front, oriental, vis dintotdeauna al stra-
tegiei medievale.

Dar ofensiva hanului turcoman fusese decisivă pentru angajarea
în război a Moldovei; o atestă în termeni naivi „Cronica Turciei”, a
candiotului Elias Capsali : „astfel cînd [Ștefan voievod] a aflat că Zucha-
Zan [Uzun Hassan] a pornit împotriva stăpînului său, sultanul Mehmet,
a început să țeasă tot soiul de proiecte ; pe sub mînă a azvîrlit orice supunere
și și-a eliberat, umerii de povară” 52.

între proiectele și realizările politico-militare pontice ale lui Ștefan
cel Mare cea mai spectaculoasă a fost desigur intervenția în Crimeea în
anul 1475. Impunerea la Mangup a prințului Alexandru, cumnatul și
partizanul aceleiași politici cu Ștefan cel Mare, printr-o expediție navală
românească este bine cunoscută. Mobilările sale explică într-o măsură
apreciabilă și raporturile Moldovei cu genovezii din marea Neagră, par-
teneri comerciali indispensabili, însă cu toate măsurile de precauție și
garanțiile de forță. Firav în fundal se zărește totuși axa Moldova— Crimeea—
litoralul caucazian al Mării Negre, singura cale a marelui comerț euro-asiatic
de odinioară.

Un admirabil sistem de informații, legînd Pontul Stîng, Crimeea,
coasta microasiatică de Curtea Moldovei, îngăduia lui Ștefan cel Mare
să decidă politica sa în bună cunoștință a poziției, stării și direcțiilor
escadrelor otomane 53.

Epilogul intervenției în Crimeea, pornită de pe pozițiile victoriei
de la Vaslui din ianuarie 1475, l-au reprezentat negocierile angajate de
domnul Moldovei cu sultanul Mehmed al II-lea în primăvara anului urmă-
tor, 1476. Cunoscute și prin mențiuni ale analisticii otomane, ele se confirmă
astăzi 54 printr-un pasaj al Cronicii lituaniene : „au trimis [Ștefan voie-
vod] soli ai săi de cinste la sultanul Turciei cu daruri mari plîngindu-se
împotriva turcilor lotri și fugari care, în țara lui i-au pricinuit mari pagube
[aluzie la campania lui Suleyman pașa în Moldova la 1474—1475] îm-

50 Hurmuzachi/Densușianu, II1, p. 125.

51 V. Șerban Papacostea, Venise el les Pays Roumains au Moyen ăge, tn Veneția e il
Levente fino al secolo XV, Firenze, 1973, p. 599 — 624.

54 Mayer A. Halevy, Les guerres d'Etienne le Grand et de Uzun-Hassan contre Mahomet JJ,
d’apres la „Chronique de la Turquie" du candiote Elie Capsali (1523), tn „Studia et Acta Orien-
talia”, 1957, p. 194.

53 V. instrucțiunile din 20 iunie 1475 ale lui Ștefan cel Mare pentru solia sa la regele Matia
(Documentele lui Ștefan cel Mare, II, p. 324 — 326) și mai ales mesajul domnului Moldovei pre-
zentat la 3 iulie 1476 la Buda (Monumenta Hungariae Historica. Acta Exlera, II, p. 316 — 317).

64 Damian P. Bogdan, Știri despre români tn cronici publicate la Moscova, tn „Revista
arhivelor”, an LIV, voi, XXXIX, 4/1977, p. 9/441; csțe prelucrarea informației lui Jan Dlgosz,.
op. cit., ii, coi. 527-528. www.dacoromamca.ro
11

ȘTEFAN CEL MARE — STRATEGIA POLITICA

649

potriva voii sultanului, despre care măria sa sultanul nu a știut și nici
nu le-a poruncit, pe care să-i pedepsească — «ceea ce eu nu am putut;
de aceea rog ca și cei care sînt acolo, în țara măriei voastre sultane, [unde]
au fugit, să-mi fie încredințați »”. înțelesul soliei, care ar părea la prima
vedere o provocare, se lămurește printr-o scrisoare a genovezului Antonio
Bonfilio din Pera, la 20 mai 1476 K. Principele român încercase negocierea
păcii în primăvara anului 1476 după ce Crimeea creștină dispăruse și
Moldova rămăsese singura putere pontică față în față cu Imperiul otoman.
Succesul otoman în Crimeea — îndeosebi transformarea banatului tătar
într-un stat vasal și instrument militar la dispoziția Porții — domnul
Moldovei îi opunea victoria de la Vaslui. Speranța sa era includerea în
tratat și a principelui de Mangup și a unor seniori din Gotia crîmleană („qui e
stato lo ambassatore de’Valachi per fare la pace et dicto ambassatore hă
dimandato in la pace lo signore de lo Todoro, che era parente del Vlacho,
et altri signori de Gutia”). Restaurarea acestora era perspectiva strate-
gică necesară funcționării marelui comerț liber al mării Negre.

Răspunsul otoman a fost campania oștirii sultanului Mehmed al
II-lea în Moldova în vara anului 1476.

Rămasă practic singură în luptă cu Imperiul otoman, cu un încărcat
contencios în raporturile cu Polonia Moldova a trebuit să încheie pacea
în 148155 * S7 58 59, urmînd exemplul Veneției.

O nouă și ultimă fază a războiului, începută la 1 iunie 1480 avea să
fie marcată, după 1482 de o defensivă activă 68. Pierderea Chiliei și Cetății
Albe în vara anului 1484 ca și eșecul încercărilor domnului român de a le
relua în perioada imediat următoare69 însemnau de fapt prin componenta
strategică nord-pontică a banatului Crimeei, transformarea Mării celei Mari
în Kara-Denizul otoman. Dimensiunea strategică pontică nu mai exista
pentru Moldova.

Cercetări recente60, întemeiate pe știri din analistica otomană, au
repus în discuție momentul încheierii păcii definitive otomane, convenind
asupra anului 1486. Ctun în chiar primăvara acestuia se desfășurase cam-
pania otomană condusă de Bali beg în Moldova, soldată cu lupta de la
Scheia (6 martie 1486), și întrucît încheierea păcii a fost asociată prezenței
la Constantinopol înainte de 30 septembrie a unei solii de la Ștefan cel

55 N. lorga, Acte și fragmente, III1, p. 55.

66 Șerban Papacostea, La guerre ajournie: les relations polono-moldaoes en 1478. Biflexi-
ons en mage d’un texte de Filippo Buonaccorsi-Callimachus, în RRH, XI, 1/1972, p. 3—21.

57 Cf. Aurel Dccei, Tratatul de pace — sulhnăme - încheiat între sultanul Mehmed al II-lea și
Ștefan cel Mare la 1479, în Aurel Dccei, Relații romăno-orientale, București, 1978, p. 118 — 139.

58 Organizarea militară temeinică a frontierei sud-vesticc, a ținutului Putnei reflecta
această situație (v. Grigore Ureche Vornicul și Simion Dascălul, Letopisețul Țării Moldovei,
ed. Constantin C. Giurescu, Craiova, 1934, p. 44).

59 V. Nicoară Beldiceanu, La campagne ottomane de 1484: ses priparatifs militaires et sa
chronologie; idem, La conquite des citis marchandes de Chilia et de Cetatea Albă par Bayezid II,
în Nicoară Beldiceanu, Le monde ottoman des Balkans (1402-1566). Institutions, sociiti, icono-
mie, London, 1976.

„O.”	OOabdfoMBiMftj s- G’r’vtl- J“'”"
650

SERGIU IOSIPESGU

12

Mare61, nu a fost dificil de plasat cronologic restabilirea legăturii politice
dintre cele două state. Dar faptul că abia în martie 1489 Polonia a încheiat
pacea cu Poarta otomană ridică o serie de nedumeriri, sporite și de carac-
terul politicii domnului român, gata oricind să conteste o înfrîngere
(,,și unde-1 biruia alții, nu pierdea nădejdea, că știindu-se căzut jos, se
ridica deasupra biruitorilor” — Grigore Ureche).

Restabilirea relațiilor între Poarta otomană și Moldova în anii
1486—1487 a fost afirmată încă de primul mare istoric al otomanilor
losef von Hammer. în derularea evenimentelor acestor ani von Hammer
plasează între expedierea unui sol otoman la Lorenzo de Medici și un
schimb de ambasade între Baiazid al II-lea și regele Matia Corvin, aflat
la Neustadt, sosirea la Poartă a unui trimis al voievodului Moldovei
aducînd haragiul pentru ultimii doi ani62.

Textul însuși al cronicii otomane cu mențiunea detaliată a circum-
stanțelor negocierii moldo-otomane a fost publicat acum aproape patru sute
de ani de Johann Loewenklau în a sa Bistoriae Musulmanae Turcorum.

Confruntarea militară cu Egiptul mamehic al sudanului Qâ’it
Baj (1468—1495), cu forțele puse în mișcare de acesta, provocaseră o
situație critică la frontiera orientală a Imperiului otoman, atunci în zona
Adana. Sultanul Baiazid a expediat spre frontiera amenințată o oaste
condusă de însuși marele vizii- Davud pașa (noiembrie 1482—mart 1497).
în cursul pregătirilor militare pentru declanșarea campaniei s-a produs și
încheierea armistițiului moldo-otoinan : „Hacsuorum intellecta clade, mox
sultanus Baiasites veziri suo, Dauudi bassae, IUI M(illia) genitzarorum
dedit, utque cum praetorianoruin et aliorum militum multis millibus,
et cum Anatolicis Europaeisque copiis, ipsoque beglerbego Europae,
Chadume vel eunucho Aii bassa, belhim hoc adversus Aegyptios gereret,
inperauit. Traiacerunt hi ad Calliopolim cum tonnentis bellicis et sclo-
petis, et aliis armis infinitis; Arabumque fines, que Mauri sive nigri
vulgo dicuntus, petierunt. Erat enitn iam composituvi, certis interoenien-
tibus pactis, bellum Carabogdanicum, quo prins in Europa Turci destine-
bantur. Hoc modo Dauudes bassa numeroso cum exerciții contendit
adversus Aegyptios [...]”63.

Conjunctura, condiționarea politico-militară a acontului are desigur o
însemnătate mult mai mare decit stabilirea precisă a datei sale, oricum
anterioară tratatului polono-otoman.

Cu un organism militar bine articulat, capabil să furnizeze relativ
rapid o armată de campanie de aproape 100,000 de oatași, Imperiul
otoman nu era totuși în măsură, la parametrii logistici ai vremii, să de-
clanșeze pe o direcție strategică mai mult de o singură acțiune ofensivă
de mare anvergură. Personalitatea cu totul ieșită din comun a cucerito-
rului sultan Mehmet al II-lea, reușise în parte să suplinească deficiența
printr-o viziune de ansamblu a teatrelor de război, european și asiatic,
cu o măiastră echilibrare a lor și a forțelor militare ale imperiului. Pericolul

81 Mihail Guboglu, Crestomație turcă. București, 1978, p. 273.

82 De Hammer, Histoire de l’Empire ottoman, traduit de l’alllcmand sur la deuxitme edi-
tion par M. Dochez, t. I, Paris, 1844, p. 368.

88 Historiae 31 tisulmaAmelburni, Francofurti, 1591,
13

ȘTEFAN CEL MARE — STRATEGIA POLITICA

651

„degarnisirii” frontierelor nu rămăsese însă mai puțin evident și arta
utilizării terorii serhat-urilor aqingiilor prădalnici, armistițiile, manevrate
abil de sultan permiseseră evitarea unor eșecuri grave.

în momentul conflictului cu Egiptul în zona Adana, imperiul se
afla pus în situația critică a unor tensionări strategice la două extremități.
Cleștele strategic otomano-tătar aplicat cu succesul scontat în campania
împotriva Moldovei din anul 1484 nu a mai putut fi folosit64. Astfel încît
Poarta a negociat cu Moldova ca să poată respinge și trece la ofensivă
împotriva Egiptului. La capătul a 13 ani de război Moldova lui Ștefan
cel Mare a acceptat armistițiul.

Deciziei marelui domn, i s-ar potrivi astfel judecata de valoare a
lui Nicolae lorga „conștiința lui trebuie să fi fost pe deplin liniștită căci
făcuse tot ce sta în putința unui om superior pentru a zăbovi fatalitatea” 6S.

AVEXĂ

Dintre numeroasele relatări ale căderii Crimeei creștine iată fragmentele jurnalului unui
martor ocular tntr-o variantă păstrată la Biblioteca Ambrosiana, tntr-un manuscris de pe Ia 1600.

„Cerca 13 di Fcbraio 1475 si parti uno Ambasador turco da Caplia qual sotto scusa di
dimandarc alcuni garzoni fuggitti da Trabisonda havia havuto parlamente con Emincch capi-
tano del Imperator Tartaro della campagna inimico di Capharoti, cerca il prender Capha./.. ./A
21 di Marzo si hcbbc nova che l’armata veniva a Capha ct all’hora capharoti cominciomo a fare
provisionc, di fortificare la terra; ma tuttoerain vano per che Tartari ne teneano assediati che
non potevano uscire dalia porta. Da l’altra parte pregava accordarsi con noi per chc non li pia-
ccva chc quclla citta andasse in man dc Turchi ne mai questi traditori govematori volscro
accordo per essere divisi per che una parte favoriva Emincch et l’altra un altro capitano Tartaro
nomato Saytech / ... ,/L’ultimo di Maggio gionse l’armata a hore 22 a la rotfania lontano da
Capha 1 iniglia dove hcbbcno Turchi parlamento con Tartari senza quali mai havea Capha-
II primo di Zugno messono scala in terra a Santa Maria de mezo Agosto et smontomo miile
cavalli, chc circondorno tutta la terra, et corscvo fin su la porte. Fu la dicta armata 350
vele, 208 galic suttilc, 4 galeaze grosse, il resto parcandone [?] et fuste. / După cucerirea CafefP/A.
di 8 Zugno Vallachi, Poloni, Rossi, Zorziani, Zichi et ogn’altro christiano eccctto latini parte
furono venduti ct parte messi in catena./... / A 8 Luglio fu fatto comandamento che tutti li latini
per tutto quel giorno ct mezo l’altro cosi schiavi ct schiave sue/ai Turcului/ se dovesseno con
tutta laloro robba imbarcarc sopra quclli navilli che li saranno datesiche furno di noverinovati i
pianti convcncndo habbandonarc la robba, le case, et la patria, dove poi îmbarcați se ne venes-
seno a Constantinopoli qucl eapestato. L’armata non e ancora tomata da Mar Magior per essere
acampato ad uno castcllo fortissimo della Gotia dove si trova il Signior dc la Gotia con 3 cento
Vallachi et li dato cinquc battaglie ordinate ivi hanno fatto nullo per essere loco fortissimo, al

e< Singură lămurirea politicii lui Ștefan cel Marc față de puterile nord-pontice, marele-
ducat al Moscovei, hanatclc tătare, ar putea da explicațiile necesare.

66 N. lorga, Chilia și Cetatea Albă, p. 177.

1 Pentru viteza transmiterii informațiilor la Curtea Moldovei, v. raportul ambasadorului
vcncțian la Buda din 30 iunie 1475 despre sosirea unei scrisori a lui Ștefan cel Mare vestind
căderea Caffci (Acta el Epistolae	m
652

SERGIU IO6TPESCU

14

qual andare non si puo se non per una via sola et detto. țastello e nomato Rodaro 21 sfîrșitul

lipsește tn microfilm/2

(Arhivele statului București, Microfilme Italia,
rola 53, c. 372 —373/Biblioteca Ambrosiana Milano,
Q. 116 Inf. Sup. ff. 105 — 106, Presa di Capha particulare
del 1475 a 8 di Giugno)

Fig. 1 — Direcții strategice ale expansiunii otomane și condiționări
asiatice (1453 — 1486).

ETIENNE LE GR AND — COORDONNEES DE STRATEGIE
PONTIQUE

r£sume

L’auteur de la presente 6tude tente une succincte analyse des coor-
donnâes de strategie militaire sous l’incidence desquelles s’est trouv6
le regne d’Etienne le Grand (1457—1504). Un role de premier plan est
attribuâ â l’economie de la mer Noire, aux grands d6bouch6s commerciaux
et directions de trafic internațional qui se sont fait jow ă l’abri de la paix
mongole dans la seconde moitie du XlII-e siecle. L’unification des princi-

8 V. relatarea anonimiHSM08?awWÎQ®^MB5®M^>5Qlomafico ..., III, p. 246.
15

ȘTEFAN CEL MARE — STRATEGIA POLITICA

653

pautes roumaines extracarpatiques, sensible ă ces directions, a contribui
â leur mise en contact, vers 1400, avec la mer Noire et avec tonte la sphere
stratcgique de celle-ci. Elle itait intersecție pai1 l’axe de formation de
l’Empire ottoman, dans la matrice de l’ancien Byzance de Justinien,
ce qui a determine un conditionnement strategique entre le bassin de la
Mediterranie orientale et celui de la mer Noire.

La riponse politico-militaire de la Moldavie d’Etienne le Grand
cette determination stratigique rivele une conception unitaire, coherente
pour la difense de la liberte de la mer Noire, implicitenient de l’unite
territoriale de la principauti roumaine est-carpatique contre le plan
ottoman d'expansion circumpontique. L’expression la plus eloquente
en est la guerre pontique engagde durant l’intervalle 1473—1486 par
Etienne le Grand contre l’Empire Ottoman.

En subsidiaire, on constate l’appartenance du Bas Danube ă la
meme sphere stratigique pontique, ce qui ouvre la perspective de nouvelles
directions d’investigation.

www.dacoromamca.ro
ȘTIRI DESPRE ȘTEFAN CEL MARE ÎNTR-O CRONICĂ

INEDITĂ A MOLDOVEI (sec. XIII - începutul sec. XVII)

DESCOPERITĂ ÎN POLONIA

Dh

CONSTANTIN REZACHEVIGI

între izvoarele necunoscute referitoare la istoria medievală a
țărilor române, pe care le-am cercetat în anii trecuți in Polonia, „cronica”
inedită a Moldovei, din secolul al XlII-lea pînă în primul sfert al secolului
al XVII-lea, ocupă evident, prin însăși semnificația conținutului ei,
un loc aparte. Fără a intra în amănunte, asupni cărora vom stărui în
studiul introductiv, o dată cu publicarea integrală a izvorului, mențio-
năm însă că existența acestuia nu ni se pare surprinzătoare. în decursul
secolelor, în Polonia interesul pentru istoria politică a Moldovei a fost mai
mare decît se crede de obicei. Și nu era vorba doar de o atenție conjunc-
turală, reflectată de altfel într-un număr impresionant de izvoare docu-
mentare, doar în parte cunoscute pînă la acea-stă dată, nici de menționa-
rea, uneori amplă, a evenimentelor din țările române in izvoare narative
polone cu conținut variat, multe din 
Alexandre49 et ceux de son parti, il y envoia des trouppes qui bati-
rent Bogdan, occuperent Nimiec ®°, Soczava51 et Chothin 52 et donne-
rent ces Chateaux ă Alexandre fils d’Elie53, qui s’&toit sauvâ en
Pologne avec sa mere54. Le Roi ayant appris ces nouvelles, tint

43	Pentru istoriografia ultimelor decenii referitoare la Ștefan cel Mare și epoca
sa, cf. P. Cemovodeanu, C. Rezachevici, înfăptuiri ți priorități tn medieoistica
românească, în „Revista de istorie”, XXXIII (1980) nr. 7 — 8, p. 1343 — 1344, cf. șip.
1330, n. 450-451, 1334, n. 494.

44	Cronicile slaoo-romăne, ed. P. P. Panaitescu, 1959, p.4.

46	Bogdan II (1449-1451).

43	Alexandru cel Bun (1400—1432).

47	Moldova.

48	Cazimir (Kazimierz) IV Jagiellodczyk, rege al Poloniei (1447 — 1492).

48	Alexandru II (Alexăndrel) (1449, 1452 — 1454, 1455).

80	Neamț.

81	Suceava.

82	Hotin.

83	Iliaș I (1432-1433, 1435-1442).

84	Maria (Manca). www.dacoromanica.ro

6-c. 2343
662

CONSTANTIN rezachevici

9

eonseil si l’on devoit occuper la Moldavie en faire une province de
Pologne, et l’incorporer â perpetuit6 ii ce Royaume, en donnant
au Prince Alexandre des biens dans la Russie 55. Mais cette Affaire
ayant păru trop dedicate â plusieurs Senateurs, ă cause des trait&s
avec l’Hongrie qui y pretendoit aussi, d’autant plus que Bogdan
avoit promis de vouloir preter l’homniage au Boi. On convoqua un
autre Conseil, dont le resultat etoit de donner du secours au Prince
Alexandre, et de Chasser Bogdan.

Les Polonois entrerent ainsi dans la Moldavie avec trois Corps 5B.
Bogdan se voyant trop foîble fit des pactes 56 57, l’essentiel en etoit
que Bogdan devoit gouverner la Moldavie jusqu’ă ce que le jeune
Prince Alexandre auroit 15 ans, et payer un tribut annuel au Roi.

La paix conclue, les Polonois voulant retourner, furent atta-
ques de tous cotes58, et ca fut ă la fin apres une grande perte et la
plus grande peine, qu’ils eurent le dessus, et Bogdan se retira â
Barlath59. Pendant l’absence des Polonois dans la Moldavie, les
Tartares desolerent la Russie et la Podolie. Les Polonois ainsi â
leur retour, furent obligds de ddfendre ces provinces.

Bogdan profita del’Occasion, et pilla les biens d’Alexandre
dans la Moldavie. Mărie mere d’Alexandre, veuve d'Elie et tante
du Roi Casimir arriva â Sainbor 60 en 1451 avea les Moldaves qui
tenoient avec son fils, priant le Roi de donner du Secours contre
Bogdan qui ruinoit la paix.

On delibera ensuite â la diette ă Parczev 61 sur les affaires
dela Moldavie, le resultat âtoit d’envoyer quatre Senateurs pour
composer les troubles de ce pays, et cela dela sorte, que Bogdan
devoit etre // pardonul, et venir ensuite se justifier â Cracovie,
13> apres cela il ddvoit continuer de gouverner la Moldavie, et payer
chaque annee au Roi, pour Alexandre fils d’Elie, le heritier legitime
50 000 #62et cedere la province ă Alexandre, lorsqu’il seroit Majeur.
Ces Deputes etant arriv^s ă Caminiec 63 * *, y regurent la nouvelle que
Bogdan avoit âtâ tuâ M par Pierre 85 fils naturel d’Alexandre l’Aine,
que s’arrogeoit aussi le droit sur la Moldavie, et qui avoit fait une Alli-
ance avec le Prince Alexandre.

Alexandre croyant que Pierre agissoit de bonne foi, se rendit
avec sa Mere ă, Suczava, Mais Pierre oublia bientât l’Alliance con-
clue, se declara contre Alexandre, et l’auroit pareillement massacrâ
s’il66 ne s’âtoit sanvâ ă tems, mais dtant secourd par les Polonois

56 Rusia Roșie sau Rutenia Roșie.

68 In iunie 1450.

57 La 5 septembrie 1450.

58 Bătălia de la Crasna, lingă Vaslui, la 6 septembrie 1450.

58 Bl riad.

88 Szambor.

81 Parczow.

83 Galbeni (florini).

83 Camenița, la nord de Nistru.

88 în octombrie 1451.

“ Petru Aron (1451-1452, 1455-1457). .

88 Urmează un cu vWM^dacoromanica.ro
10

ȘTIRI DESPRE ȘTEFAN CEL MARE

663

il retourna chercher son ennemi. Pierre se retira dans les Montagnes,
et les Polonois furent obliges de retourner sans rien faire. Apres
la Mort de Bogdan, un Grec 67 s’6toit assuiA de Bialgorod 68 et de
Kilia 69 dans la Moldavie orientale en faveur du Prince Alexandre,
le Chateau de Nimiec 70 fut conservi pour lui, il resta ainsi Prince
dans la Moldavie, et donna en 1452 secours contre les Tartares.
Ayant ainsi rdcouvert son pays par l’assistance des Polonois et ayant
appris la prise de Constantinople 71 par les Turcs, donna des assu-
rances par ecrit de Vouloir assister le Roi contre les Tartares et tous
les autres ennemis, et preta l’hommage entre les mains des Dele-
gues du Roi, mais peu apres il fut empoisonn^ 72 par ceux aux quels
il avoit enleve les femmes et les filles.

Pierre frere d’Alexandre 73 vint â sa place, Casimir voulut
etablir un Prince de Lithuanie dans la Moldavie. Mais la Guerre
de Prusse 74 l’empecha, et Pierre fut confirme sur sa priere, et preta
le serment de fidelitd en 1456 75 promettant du secours contre les
ennemis du Roi, de vouloir assister Mărie la veuve d’Elie aupres
de la possession du district de Sereth et de Targovicz 76, Otcoviz 77
et autres places, et comme sa mere avoit regn en dote Chothin et
Cercum 78, il voulut aussi// traiter avec le Roi, lâ dessus l’Original 

se trouve dans l’Archive. Ce meme Pierre voulant vivre tranquil-
lementdans son pays, et craignant les Turcs, qui apres la prise de
Constantinople ravagerent la Vallachie, et voyant que les Polo-
nois ne lui pouvoient pas donner du secours â cause de la Guerre
avec les Chevaliers teutoniques, il envoya des D6putes, et fit offrir
un tribut de deux miile =H= pour tester en paix 79 80.

Mathias 6tant d6venu Roi d’Hongrie en 1457 M, il soupșonna
Vlad 81 prince dela Moldavie superieure 82 de tenir les partides Turcs,
en les assistant clandestinement contre les hongrois, le fit ainsi
prisonnier en 1465 83. Radule 84 frere de Vlad se rendit ainsi ches
les Turcs, promettant de lui etre tributaire, et soumit cette pârtie
de la Modavie aux Turcs, avec Kilia et Bialogrod. Etienne 85 Pala-
tin dela Moldavie craignant le Voisinage des Turcs, quoique Vasal

87 în cronica lui J. Dlugosz e numit ptrcălab.

88 Cetatea Albă.

88 Chilia.

70 Cetatea Neamțului.

71 în 1453.

71 La 26 august 1455, la Cetatea Albă.

78 Petru Aron era de fapt unchi al lui Alexăndrel.

74 Războiul de treisprezece ani cu cavalerii teutoni (1454 — 1466).

74 La 29 iunie 1456, la Suceava.

74 Tlrgul Șiret.

77 Satul Ohlovăț.

78 Țețina.

78 în 1456 .

80 Matias Corvin, rege al Ungariei (1458 — 1490).

84 Vlad Țepeș domn al Țării Românești (1448,1456-1462,1476).

88 De fapt Țara Românească.

83 în 1462.

84 Radu cel Frumos domn al Țării Românești (1462 — 1475).

85 Ștefan cel Mare (1457 -www.dacoromanica.ro
464

CONSTANTIN BEZACHEVIOI

11

du Eoi de Pologne, s’etoit aussi soumis aux Tmcs, et lui paya un
tribut contre la Volontd du Eoi. Mais r&narquant que[s] les 6spoirs
â Kilia etoient tous pour le Eoi Casimir, il prit cette place 86.

L’Empereur turc ayant apprits cette nouvelle, encourag^ par
Eadule, fit la Guerre & Etienne qui la sut la finir bientot, en payant
le tribut et en 6xcusant la prise de Kilia.

II y avoit dans ce tems la trois Princes qui se disputerent la
Moldavie, Etienne, Pierre 87 et Berenden 88 tous les trois soutenoient
qu’ils dessendoient des anciens Princes de Moldavie et surtout
d'Alexandre. Etienne, le plus sage fut confirmi par le Eoi de Pologne,
Pierre et Berenden renvoyâs, le dernier alia en Hongrie, et le Eoi
Mathias voulut le restituer, 6tant m^content qu’Etienne qui premie-
rement avoit ete sous sa protection, âtoit all6 ches Casimir et le
meprisoit. Ayant ainsi remassee des trouppes, il voulut chasser
Etienne y retablir Berenden, et soumettre de nouveau cette province
â l’Hongrie.

Etienne qui selon les auteurs hongrois s’etoit en 1463 soumis
ă l’Hongrie, avoit revolte sous le // Eoi Mathias, il avoit aussi ramasse
15> des trouppes, mais voyant que l’armee du Eoi d’Hongrie etoit de
40 89

plus de----- hommes, il n’osa pas l’attaquer, mais il le surprit

m

preș dela Viile de Banca90 et le d6fit.

Les Auteurs hongrois disent que Mathias ddfait Etienne et
obligi a lui payer im tribut mais qu’ensuite il s’etoit adress6 au Eoi
de Pologne. Lorsqu’ensuite Mathias voulut encore attaquer la Mol-
davie, Etienne implora l’assistance du Eoi Casimir.

Casimir envoya deux Seigneurs de distinction â Etienne pom
l’assurer de son assistance, mais qu’il devoit preter l’hommage. On
renouvella l’alliance, mais commes on ne se fioit pas â lettre, les
Etats donnerent leur parole de le retenir dans la fidelit6 du Eoi
de Pologne.

On n’a qu’â lire la râponce que le Eoi de Pologne Casimir
donna â l’Eveque d’Olmuts en 1468 le 8 avril, envoy6 du Eoi de
Hongrie: illum id est regem hung. comuna foedere regnorum pri-
mnm neglecto, deinde temerato pluribus damna et hostilitate Ee-
gnum Poloniae affecisse ad recenter in feodalem regionem Eegni
Poloniae et [... ]91 panum Moldaviae Principem difiedatione non
promessa bello et incendio affecisse.

Casimir 6tant al!6 ă> Ldopol92, Etienne y devoit venir preter
l’hommage. II fut s’excuser que dans son absence les hongrois ou
les Turcs pourroient s’emparer de al Bessărabie93 * * * ou dela Vallachie M,

88 La 23 ianuarie 1465.

87 petru Aron.

88 Berindei.

88 40 000.

80 Baia, la 14/15 decembrie 1457.

81 Neclar in text Începutul cuvîntului.

«« După 13 iulie 1470.

•» Partea de sud-est a Moldovei.

** Țara Romineascăwww.dacnrnmanicM Tf>
12

ȘTIRI DESPRE ȘTEFAN CEL MARE

665

maia la vraye raison etoit par ce qu’il etoit informe qu’â son arrivee
il serâ arretti.

Le Palatin Pierre95 ayant tu6 le pere d’Etienne, s’etoit retire
ches le Eoi d’Hongrie. Etienne qui en 1469 avoit desole la Transil-
vanie, envoya au nora des Seigneurs de la Moldavie des lettres et
des presens â Pierre, de retourner et de prendre possession de la
principautti, mais l’ayant entre ses mains, illui fit couper la tete 98 *.//

Lorsqu’en 1469 les Tartares envaliirent la Vallachie 97 Etienne
les defit deux fois 98, et fit prisonnier le fils de Cham Le Eoi arriva
encore â Leopol au mois de juillet. Etienne ayant promis de preter
l’hommage â Caminiec, mais le terme 6tant venu il s’dxcusa de nou-
veau â cause de la Guerre qu’il avoit avec Eadule Palatin de la
Moldavie Superieure 10°. Le Eoi fâche de pareilles excuses lui fits
dire de preter l’hommage ou qu’il le tiendroit pour ennemi. Lâ dessus
il donna des nouvelles assurances par ecrit de vouloir le preter au
mois de mai l’annee prochaine, le priant de vouloir tenir la Guerre
entre lui et Eadule Prince de Bessarabie 10°.

En 1474 Etienne fit avertir le Eoi Casimir, qu’il avoit battu
Eadule, et les Turcs qui l’avoient assist^, qu’il avoit pris ses
tresors, sa femme et ses deux filles, mais peu apres un autre expres
apporta la Nouvelle que Eadule avoit rdpris son pays, et dâsold la
Vallachie101. Etienne demanda du secours. Le Eoi envoya quelques
personnes qui devoient faire la paix entre les deux Princes. Mais
Eadule n’âtant pas content des propositions, se soumet aux Turcs
qui prirent posision dela Besarabie, faisant dire â Etienne, qu’il
devoit leur remettre Kilia et Bialgrod, et payer le tribut pour le
passâ et pour l’avenir, car autrement on le traiteroit comme ennemi.

Mathias Eoi d’Hongrie et Casimir Eoi de Pologne firent cette
meme annee la paix, les anciens pactes furent confinnds, touchant
a Moldavie, on stipula une treve pour deux ans.

Tous les deux Eois devoient l’observer et qu’â un tems plus
commode examineroient â qui la Moldavie apparatiendroit.

En 1475 les Turcs attaquerent la Vallachie102, mais Etienne
les defit103, et pria le Eoi de Pologne du lui donner du secours, pro-
mettant de Vouloir preter l’hommage. Etienne qui tenoit sous main
avec l’Hongrie avoit aussi envoy6 des trophdes de cette Victoire ă>
Mathias Huniade voulant aussi avoir du secours de lui, et se Eoi
publia par toute l’Europe que cette Victoire avoit 6tâ remportâe
par lui, qu'Etienne avoit âtâ//le General de ses trouppes, et l’appella
suum et suarum Gentium Ducem.

Etienne envoya aussi des presens â l’Empereur turc, lui fai-
sant dire qu’ayant battu une bandp de Vagabonda, mais celui ci

7

•dte ruinee, si le Roi de Pologne avoit envoye le secours promis. Un
accident sauva la Pologne et Etienne, la flotte turque etoit perie
par un tempete et lâ dessus les turcs abandonnerent la Podolie et la
Moldavie.

Le Roi d’Hongrie donna en 1476 la liberte â Vlad Dracula112
Palatin de Bessarabie, qu’il avoit tenu en arret plus de 12 ans et
lui ordonna de faire le Guerre avec Etienne â la Bessarabie et aux
Turcs. Au commencement cela alia trAs bien, mais la campagne
suivante Dracula fut massacre par un de ses domestiques.

Lâ dessus Etienne entra en 1477 dans la Bessarabie, fit prison-
niers le fils de Dracula que les Turcs y avoient etabli, et se sou-
mis toute la province, il attaqua meme les etats dela Porte et fit
palatin en Bessarabie un Seigneur de la Moldavie nomme Cypalissa U4.

La paix ayant 6t6 r£nouvel!6e entre l’Hongrie et la Pologne
selon les anciens traites en 1480. Les Turcs entrerent la meme annee//
dans la Bessarabie et dans la Moldavie, ils prirent aussi Kilia et
BialogrodU5.	1

Le Roi Casimir tint conseil sur ce qu'on devoit faire avec la
Moldivie et la Vallachie, le resultat etoit qu’on devoit s’attacher de
plus en plus le Prince Etienne par un hommage solemnei. Le Roi
se rendit pour ce sujet â Leopol113 114 115 116 en 1485 et delâ â Colomin 117 oii
Etienne devoit se rendre. Ce prince y arriva aussi et la ceremonie se
fit dans la tente du Roi118. Etienne jura de vouloir etre â perpetuite
avec toute la Moldavie, sous la protection du Roi Casimir et ses
successeurs les Rois de Pologne, de ne vouloir reconnetre aucun
autre maître que lui, de vouloir l’assister contre touts les ennemis,
de toutes ses forces, de ne pas vouloir faire aucune Alliance avec qui
que ce soit contre lui, et de ne machiner ou faire quelque hostilite
contre lui et les polonois, qu’il vouloit au contraire l’avertir, s’il
apprendroit que quelcun119 machinoit quelque dessein contre la
Pologne, et qu’â la fin il ne vouloit pas faire ni la paix ni la Guerre
avec qui que ce soit sans l’aveu et sans la permission du Roi dePologne.
L’Original de cet acte solemnei se trouve encore dans l’Archive dela
Republique; sign6 par Etienne et 14 Seigneurs dela Moldavie.

Mais il y a ici une question, si selon les pactes qui âxistoient
avec l’Hongrie, Casimir a pu faire cette d&narche, d’autant plus
qu’on ne cherchoit pas lâ que de s’attacher encore plus la Moldavie
au pr^judice du Roi d’Hongrie. Cromer 120 dit, que les derniers points
du Serment ne rdgardoient queMathias, Le Roi d’Hongrie qui s’appro-
prioit dgalement la doinination ou le droit dela Moldavie.

, 409 

1,0 Marcin Kromer (1512 — 1589), cronicar polon.
668

CONSTANTIN REZACHEVICI

15

Apres cette ceremonie le Roi de JPologne donna â Etienne un.
secours de trois miile hommes. Celui ci battit les Tiu'cs 121, maia il
ne pouvoit pas enpecher que ceux ci ne s’emparassent de Kilia et‘ de
Bialogrod122 et quoiqu’Etienne tint la Moldavie en râspect, les Turcs
se rendirent pourtant maîtres de tonte la Moldavie orientale ou dela
Bessarabie, dont ils sont reste en possession depuis ce temps lâ. //

Fig. 1. Pagină din manuscrisul
Cronicii Moldovei aflat in Polonia.

.. x-z. ■ f

■ _______________________________________;

.ți, 'J' -f—.........  Z	„-.S .J. . _/•

z._______

Les Turcs s’etant etablis dans cette contr6e, engagerent souvent
les Tartares de faire des Courses dans la Russie et dans la Podolie.
Casimir envoya en 1489 son fils Jean Albert contre eux, cette expe-
dition dtoit asses heureuse.

Mais Jean Albert123 dtant ensuite devenu Roi, voulut se rendre
maître dela Moldavie.

Le projet pour cela avoit 6t6 forgâ â> Lublov124 dans l’Hongrie,
dans le Congres que Vladislas128 son frere Roi de Boheme et d’Hon-

111 In bătălia de Ia Cătlăbuga (16 noiembrie 1485).

122 Ocuparea Chiliei și Cetății Albe de turci e amintită pentru a doua oară.

124 Vladislav Jagiello rege al Boemiei {1471—1516) și Ungariei (1490—1516).
16

ȘTIRI DESPRE ȘTEFAN" CEL MARE

669

grie eut avec lui. On voulut chasser Etienne dela Moldavie et
donner cette province a leur frere Sigismond126, pour mieux tromper
Etienne, on fit courrir le bruit qu’on fairoit la Guerre aux Turcs.

Etienne devoit donner secours, et on lui promit Bessarabie127,
mais celui ci sachant bien ce qui se tramoit, en etant meme informes
par les bongrois, qui craignoient que la Moldavie ne fut â jamais
arrach^e â ce Eoyaume et unie â la Pologne contre les pactes, ani-
merent ce prince contre les polonois.

Etienne voyant que la marche de polonois alia par Pocutie fit
demander au Eoi, s’il venoit comme ami ou comme ennemi, le Eoi
sans repondre fit continuei la marche, mais cette expedition fut
malheureuse. Les Hongrois et le Eoi meme firent prier le Eoi de
Pologne de laisser en repos la Moldavie, afin que les habitans portes
â l’extremitd n’appelâssent au secours les Turcs. Cela porta le Eoi
de Pologne â une treve, et l’armde polonoise retourna, mais celle ci
ayant pill^ dans sa marche quelques villages, fut poursuivie par Etienne
qui la defit entierement dans la Bucovine 128, 6tant aid£ par les Turcs
et les Tartares, qui desolerent tont. C’etoit les faites de cette entre-
prise des polonois contre les pactes qui existoient avec l’Hongrie.

Vladislas Eoi de Hongrie, Jean Albert Eoi de Pologne et Ale-
xandre Grand Duc de Lithuanie 129 firent lâ dessus en 1499 une alli-
ance contre// les Turcs. Selon les points de cete Alliance, la Molda-
vie devoit rester â l’Hongrie, et on devoit donner du secours pour
recouvrir la Vallachie ou la province transalpine. Mais la jalousie
s’en mela bientot, par ce que le Eoi d’Hongrie etoit trop portee pour
la Moldavie. Cromer dit que ce trăita avoit ete rompu, par ce qu’on
trouvoit dans l’archive un plein pouvoir par le quel le Eoi d’Hon-
grie donnoit l’autorite â ses ministres de recommencer en son nom
les conferances et les traites avec le Eoi Jean Albert. Mais la vraie
raison etoit que le Eoi d’Hongrie reclama la Moldavie en vigueur
des anciens pactes comme un appartinage aceEoyaume.Lespolonois
ne voulurent pas le faire et craignant que le Eoi d’Hongrie ne s’atta-
chât â ce palatin, on fit un trăite avec lui et son fils Bogdan au nom
du Eoi de Pologne Jean Albert, du Grand Duc de Lithuanie Ale-
xandre et du prin < ce > Sigismond, dont les points etoient qu’on
pardonneroit â Etienne, qu’il devoit rester dans la possession dela
Moldavie, et qu’on l’assisteroit contre tous les ennemis. Ce trait6
se trouve dans l’Archive, et Cromer en donne un extrait.

Les polonois n’ayant pas rempli le traitd qu’on venoit de con-
clurre avec Etienne. Celui ci envoya en 1501 des Deput^s â la diette
de Petricov, demandant que selon les traitds on devoit lui remettre
Pierre fils d’Elie qui a et^ Palatin avant lui, qui se trouvoit en Pologne,
et du quel on disoit que les Polonois vouloient le mettre â la
place d’Etienne. On delibera quelque tems, mais lorsqu’Etienne fit

p. 411PfWir,’~ni7/inn'’^ a^e românilor de sub

coroana ungară, voi. I, ed.

» Ibidem, p. 518.
8	EFORTURILE ROMANILOR PENTRU UNITATE NAȚIONALA (1848—1«49)	693-

Imperiu 23. Precum menționa într-o scrisoare trimisă consistoriului din
Sibiu, A. Șaguna a fost bine primit de împărat, care a promis drepturi
egale și pentru români, reținîndu-1 la dejun 24.

La 25 februarie 1849, românii transilvăneni au trimis din nou la
Viena o delegație în frunte cu Andrei Șaguna, din care mai făceau parte:
G. Barițiu, A. T. Laurian, tribunii Avram lancu și Simion Balint. Acesteia
i s-au alăturat și delegația românilor bănățeni, alcătuită din Patriciu
Popescu, Basilius Stoian, frații Mocioni ș.a., precum și cea a românilor
bucovineni, compusă din Eudoxiu Hurmuzachi și Mihai Butnariu. în
petiție se susținea că „națiunea română din marele principat al Ar dealului
din Banat, din părțile vecine ale Ungariei și din Bucovina, care este cea
mai veche între celelalte națiuni, și cea mai numeroasă ținuturile locuite
de ea, fiindcă numără pînă la trei milioane și jumătate ... n-a cruțat nicio
jertfă pentru interesele statului și ale dinastiei, cu toate că a fost apăsată
de celelalte conațiuni și scoasă, prin legile feudale, de sute de ani, din toate
drepturile cuvenite unei națiuni, ba încă anul trecut fu amenințată chiar
cu stîrpirea de către maghiarii cari nutreau idei de desmembrare” 2S.

în continuare erau menționate sacrificiile românilor în ultimele eve-
nimente, care se ridicau la 10.000 de oameni. Slaba dotare cu armament
a detașamentelor românești a fost suplinită cu un neasemuit curaj.
Astfel că românii din Imperiul habsburgic, inclusiv cei din Bucovina, cereau
unirea tuturor românilor din statul austriac într-o națiune autonomă sub
sceptrul împăratului Austriei ca parte integrantă din monarhie; administra-
ție autonomă națională, atît politică cît și bisericească; întrunirea unui,
congres general al întregii națiuni din monarhie, spre a lua măsuri de orga-
nizare, adică spre a-și alege un șef politic, un șef bisericesc, căruia să-i fie
subordonați ceilalți episcopi, precum și pentru alcătuirea unui „Senat
român” și unui Sfat administrativ; introducerea limbii române în ches-
tiunile referitoare la români și în localitățile cu populație majoritară
românească; Adunare Națională cu dreptul de a se întruni în fiecare an.
pentru a discuta și orîndui interesele românilor; reprezentarea națiunii,
române proporțional cu numărul în dieta generală a Imperiului austriac
aprobarea unui organ național în guvernul austriac pentru apărarea și
aranjarea intereselor naționale în legătură cu afacerile pendinte de Imperiu
adăugarea la titulatura împăratului și pe aceea de „mare principe al româ-
nilor” 26.

în finalul petiției adresate împăratului se conchidea că națiunea
română nu mai putea rămîne subordonată niciuneia dintre celelalte na-
țiuni ale Imperiului, fiind necesară deplina egalitate în drepturi cu acestea.
Spre a-și căpăta identitatea și a se bucura de drepturi naționale, la fel ca
toate celelalte națiuni se solicita unirea tuturor românilor din monarhie
într-un organism politic autonom, ca membru al acesteia, sub suzeranitatea
Curții din Viena. Numai în acest fel „națiunea română va putea să se mul-
țumească (...) și va fi pusă în starea de a fi aceea la ce o determină numărul

23 Ibidem, p. 519.

24 Ibidem.

26 Ibidem, p. 519-520.

2* Mihai Popescu, Documente inedite privitoare la istoria Transilvaniei tntre 1848—185 9>
din actele arhivei de stat a Ministerului de Interne și Justitie^de la Viena, București, 1929, p. XV —
XVI, 38-42; T. Păcfițian, op. cWWW-MaCOtOmaDlCa.ro
691

ANASTASIE IORDACHE

9

său, originea sa, nobilele sale însușiri, cari prin apăsarea veacurilor n-au
perit, limba sa cea unică în biserică, literatură și familie, posiția geografică
și alte împrejurări” -7. Petiția națională aromânilor din Monarhia austriacă
era semnată de : Andrei Șaguna, loan Mocioni, din Banat, loan Popasu,
loan Stoica și losif Pop, din Transilvania, dr. loan Dobran, din Banat,
dr. Eudoxiu Hurrauzachi și Mihai Botnariu din Bucovina, dr. Constantin
Pomuțu, din teritoriile incluse la Ungaria, apoi de Vasile Ciupe, Lucian
Mocioni și lacob Bologa -8.

Episcopul Andrei Șaguna relata, în memoriile sale, cum a mers,
împreună cu alți fruntași români la Olmiitz, unde au fost primiți de împă-
rat. Răspunsul monarhului a fost măgulitor pentru cei prezenți afirmînd
că lua act ,,cu recunoștință despre grelele jertfe” ale poporului român în
evenimentele recente, promițînd că va examina și va rezolva în timpul cel
mai scurt poziția lor. Entuziasmați de un asemenea răspuns, membrii
delegației au publicat într-o gazetă vieneză rezultatul audienței, ceea ce
a atras mînia împăratului. Ministrul prezident era în situația de a dezminți
în presă știrile publicate, dar Andrei Șaguna l-a rugat să nu compromită
public delegația română. După care a primit răspuns din partea acestuia
că nu va lua măsuri „să se rectifice în ziare răspunsul inexact redat al
Majestării Sale” 29. Fără îndoială, nu faptul că era inexact deranja, pentru
că nu putea fi astfel, ci că era dată publicității o promisiune ce se dorea
și se va dovedi doar iluzorie.

La cererile repetate ale românilor, guvernul și Curtea din Viena au
răspuns prin tergiversări nesfirșite,trimițind petiții, de la un minister la
altul, pentru a nu rezolva niciuna. La petițiile anterioare, cît și la cea adre-
sată de către episcopul Andrei Șaguna, la 12 martie 1849, în numele tuturor
românilor din Monarhia austriacă, către împăratul Franz Joseph, în care era
evidențiat sacrificiul românilor în timpul revoluției de la 1848—1849
s-a răspuns prin nesocotirea drepturilor naționale ale românilor așa cum
s-a procedat prin Constituția din 4 martie 1849, în care românii nici măcar
nu erau menționați ca națiune aparte, fiind incluși diverselor provincii.
Astfel, într-o petiție adresată împăratului, Andrei Șaguna arăta că numărul
românilor din așa-numitul „ținut săsesc” era de 297.783, pe cînd al sașilor
de numai 163.896, deci cu 133.887 mai mulți români decît sași. Românii
din Banat erau incluși ținutului Voivodinei etc. fl0.

Constituția din 4 martie 1849, întrucât n-a fost supusă aprobării
popoarelor, a fost denumită „octroiată” adică acordată de împărat, ca
un dar pentru popoarele sale. Prin Constituție, Transilvania a redevenit
principat aparte, adăugîndu-i-se alte comitate, anterior pendinte de
Ungaria, precum : Crasna, Solnocul de mijloc, Zarandul, Cetatea de piatră
(Chioarul), orașul Zalău. Se preciza că „Formarea internă și constituția
marelui principat al Transilvaniei se vor stabili prin un nou statut, în
consonanță cu această constituție a imperiului, după principiul deplinei
neatîrnări de regatul Ungariei și al egalei îndreptățiri a tuturor națiunilor 37 * 39

37 T. Păcățian, op. cit., I, p. 522.

58 Ibidem.

39 Andrei Șaguna, Memorii din anii 1846—1871, Sibiu, 1923, p. 26.

30 Mihai Popescu, op. cit., p. 43-j46; Al. Papiu; Ilarian, Istoria românilor din Dacia
superioară. Schița tomului HI. wwmdac@Nnnamea.Tote de dr. Ștefan Pascu, Sibiu,
1943, p. 144.
10

EFORTURILE ROMANILOR PENTRU UNITATE NAȚIONALA (1M8—1B«)

695

din această țară” 31. Bucovina era ducat, ducele fiind însuși împăratul.
Fiecăreia dintre proviciniile Imperiului i se recunoștea autonomia, în
limitele stabilite de Constituție. Se mai stabilea că „fiecare națiune are
dreptul inviolabil de a-și păstra și cultiva naționalitatea și limba” 32.
Toți cetățenii Imperiului erau egali în fața legii 33. în Ungaria însăși era
proclamată „egala îndreptățire a tuturor naționalităților și a limbilor
din acea țară, în toate raporturile vieții publice și cetățenești, are să se
garanteze prin instituții potrivite” 34. Sîrbilor din Voivodina li se asigura
„păstrarea bisericii și a naționalității” 35 *. Cu privire la români nu se spe-
cifica nimic de acest fel. Mai mult, chiar, românii din Banat fuseseră
incluși la Voivodina, iar cei din Transilvania sud-estică ținutului săsesc,
ceea ce a determinat proteste și noi petiții.

Dat fiind faptul că nu se satisfăcuseră cererile adresate împăratului,
iar în Constituția din 4 martie nu se menționa nimic cu privire la îmbu-
nătățirea situației românilor, comparativ și în măsură cu celelalte națiuni
și în concordanță cu spiritul timpului, delegația română adresa un
memorandum guvernului austriac, la 5 martie 1849, în care insista
asupra importanței românilor și comunității lor de limbă și obiceiuri.
Cel mai important punct al petiției din 25 februarie 1849 era unirea tuturor
românilor din Austria sub sceptrul împăratului. Pentru a nu se da ocazia
la răstălmăciri, în memorandum se preciza că această cerere a românilor
însemna o „independență numai cu privire la administrația internă și
față de celelalte națiuni” 38.

în continuarea memorandumului se susținea că națiunea română
era așezată la extremitatea de est a Imperiului, între națiuni dife-
rite ca limbă, care au asuprit-o de-a lungul veacurilor, deși era cea
mai veche pe teritoriul pe care-1 locuiește, fiind mereu o punte de legătură
între civilizația apuseană și cea răsăriteană: „Mai ales națiunea română
din monarhia austriacă a venit la convingerea că ea prin numărul său,
prin posițiunea sa geografică, cu identitatea originei, limbei, a moravurilor
și a religiunei cu locuitorii principatelor de la Dunăre, e chemată să fie
membru puternic al Monarhiei austriece, atît pentru susținerea echili-
brului trebuincios între deosebitele vițe de popoare în interiorul statului
întreg, cît și spre introducerea unei influențe, — Austriei neapărat tre-
buincioase, — în răsăritul Europei, îngreunat de evenimente” 37.

Din păcate — se susținea în memorandum —, era ignorată însem-
nătatea națiunii române. în trecut, nu s-a putut găsi audiență, în prezent
cererile românilor sînt răstălmăcite. Din care motiv, națiunea română
respinge cu indignare toate calomniile la adresa ei și cere în continuare
unirea tuturor românilor din Monarhia austriacă. Această cerere se sprijină
pe proclamarea deplinei și egalei îndreptățiri a tuturor națiunilor din
Imperiu, prin care se înțelege că nu mai trebuie să existe o predominare
a unei națiuni asupra alteia. Or, acest principiu nu poate fi aplicat decît

31 T. Păcățian, op. cit., I, p. 530.

81 Ibidem, p. 524.

33 Ibidem, p. 525.

84 Ibidem, p. 529.

93 Ibidem. >

88 Ibidem, p. 535 — 536.

87 Ibidem, p. 536.

dacoromanica.ro
«M

ANASTASIE IORDACHE

li

prin dreptul fiecărei națiuni de a-și forma un organism propriu, inde-
pendent de celelalte națiuni. Prin urmare, problema delimitării teritoriale
după principiul majorității etnice a provinciilor românești din Imperiu
.și unirea lor într-un singur organism politic ar fi singura soluție plauzibilă
aplicării principiului constituțional al egalei îndreptățiri a tuturor națiu-
nilor” 38. Unirea națiunii săsești, despărțită de la nord la sud printr-un
teritoriu locuit de alte națiuni, este un argument pentru îndreptățită
unire a românilor din Imperiu : „Națiunea română peste tot e pătrunsă
de această trebuință. Aceleași patimi cari a trebuit să le sufere de la
■celelalte națiuni privilegiate în toate țările monarhiei, aceeași soarte și
aceleași primejdii, de cari este încungiurată; conștiența celeiași origini
pe care fiecare român o poartă în inima sa; aceeași religiune, dar mai vîrtos
una și aceeași limbă în familie, literatură și biserică, aceleași datini moște-
tenite de la străbuni, pe care veacuri întregi n-au putut să le nimicească,
au încolțit și au produs de mult simțul acestei trebuințe. Astăzb acest
simț e mai puternic decît oricînd altădată” 39.

Adevărurile exprimate în memorandumul delegației românilor din
Imperiul austriac erau deja și încă de foarte multă vreme cunoscute de
adversarii românismului. Tocmai unitatea de monolit a tuturor românilor
îngrijora Curtea din Viena, precum îngrijora însuși guvernul revoluționar
maghiar. împotriva acestei unități perfecte, din toate punctele de vedere,
a blocului românesc din Imperiu acționau toți cei care vedeau o primejdie
_pentru scopurile urmărite. Dispersarea lor în diverse provincii în care
elementul politic predominant să fie altă națiune, nerecunoașterea acestor
provincii ca identități naționale românești, în pofida caracterului etnic
majoritar românesc, vădeau teama chinuitoare a cercurilor politice din
Imperiu față de numărul impresionant al românilor. Din care motiv,
mu erau lăsați să devină puternici prin unirea lor într-un singur or-
ganism politic, sub suzeranitatea Curții din Viena. Românii căutau
însă a argumenta guvernului austriac avantajele pentru Imperiu ale
unirii românilor într-un singur corp politic. în primul rînd, războiul
dintre români și unguri n-ar mai fi avut loc. De aceea, toate celelalte
puncte ale petiției din 25 februarie 1849 n-aveau alt scop decît dezvoltarea
liberă a națiunii române între celelalte națiuni ale Imperiului, ca parte
componentă a sa. Niciuna din aceste cereri nu vine în contradicție cu prin-
cipiile recunoscute și garantate de atîtea ori. Nimic nu ar fi mai grav și
mai trist decît refuzarea acestor cereri îndreptățite ale românilor, atît de
imperios impuse de spiritul timpuluiw.

Contra nedreptăților comise împotriva lor, în pofida tuturor aștep-
tărilor, românii adresau, prin episcopul Andrei Șaguna la 12 martie 1849,
o plîngere a națiunii române către împărat, după publicarea Constituției,
în această plîngere se arată că reprezentanții națiunii române „de sute de
ani nesocotită, dinadins dată îndărăt, iar în timpul mai recent greu încer-
cată” se văd în situația de a se plînge pentru nesocotirea cererilor sale.
Astfel, unirea atît de mult dorită este acum cu mult mai îngreunată,
românii fiind în continuare desbinați și supuși națiunilor privilegiate * * *

88 Ibidem, p. 537 —539._

’• Ibidem, p. 539—540. www.aacoronianica.ro

49 Ibidem, p. 540—541.
12

EFORTURILE ROMANILOR PENTRU UNITATE NAȚIONALA (IMS—1849)

697

din trecut. S-a creat un ținut săsesc pe pămîntul aparținător altă dată româ-
nilor, deși sașii sînt răspîndiți printre ei. Transilvania a aparținut toată
numai românilor, înainte de venirea ungurilor. Numeroase date docu-
mentare confirmă vechimea și drepturile românilor pe teritoriul locuit de
ei. De aceea, declararea pămîntului regesc, locuit deopotrivă de sași și
români, drept ținut săsesc va provoca noi fricțiuni între cele două națiuni,
cu atit mai mult cu cît pe acest pămînt sint situate regimente românești
de graniță. De aceea reprezentanții națiunii române cer scoterea numeroșilor
români din ținutul săsesc de sub jurisdicția sătească și punerea lor sub
jurisdicția proprie. Numai astfel s-ar putea respecta principiul egalei
îndreptățiri a națiunilor din Imperiu” 41.

Revenind asupra plîngerii către împărat, din 12 martie 1849, repre-
zentanții națiunii române adresau un memorandum guvernului austriac,
la 23 martie 1849, în care demonstrau cu date statistice elocvente că românii
din așa-numitul ținut săsesc întruneau majoritatea. Un protest era adresat
guvernului de delegația română la Viena și în privința încorporării Bana-
tului la Voivodina sîrbească, ceea ce contravenea flagrant principiului
egalei îndreptățiri a tuturor națiunilor. în Banat, românii erau în număr de
890.000, față de 200.000 de sîrbi. Ei trebuiau să aibă instituții proprii,
propice dezvoltării autonome42.

Unele concesii fuseseră făcute totuși și românilor de către Curtea din
Viena. Astfel, au fost numiți în diverse dregătorii de stat 172 de români. Au
fost create două școli românești la Or lat și Năsăud pentru pregătirea învăță-
torilor rurali. Cu toate acestea, românii erau în mod vădit dezavantajați
față de alte națiuni prin faptul că locuiau în provincii dominate politic
de alte națiuni: „Puținii dregători români ce se puseră ici colea — scria
Al. Papiu-Uarian — cu și mai mare batjocură să se lepede iarăși căci
vor răsufla încîtva ceva românește, nu aduc și nu pot să aducă niciun
folos națiunii. Ei sînt dregătorii românilor, nu sunt dregători naționali,
pentru că nici nu sunt aleși după proporția numărului națiunii, nici nu
stau sub o dregătorie centrală națională românească, cum sunt spre exem-
plu sașii din Ardeal; tocmai de aceea dregătorii din țara săsească
sunt naționali și mai mult, sunt politic toți sași, dacă ar fi de origine română,
pentru că stau în țara săsească”43.

Racila fundamentală consta, așadar, în nerecunoașterea naționali-
tății române pe un teritoriu național autonom, bine stabilit. Cauza princi-
pală o vedea Al. Papiu-Uarian în centralizarea excesivă a puterii guver-
namentale la Viena, Cît timp va exista această centralizare se va menține
și supremația germană în monarhie. în fond, Viena domnea peste provin-
ciile sale la fel ca Parisul peste Franța, deși situația etnografică era cu totul
deosebită; Franța fiind un stat național. Celelalte erau cauze secundare,
derivate. Românii nu aveau conducere națională, n-avea cine să Ie apere
interesele. Străinii nu aveau niciun interes a o face. Sașii, spre exemplu,
nu făceau decît să asuprească pe români. Principala lor diversiune propa-
gandistică era că românii tindeau a forma o Daco-Romanie : „de cîte ori

41 Ibidem, p. 541-543.
698

ANASTASIE IORDACHE

13

mișcă românul ceva pentru națiunea sa, e Daco-Bomania; grănicerii sunt
Daco-Bomania; Mitropolia română încă e Daco-Bomania etc. etc.”44.

Numai prin egala îndreptățire a românilor cu alte naționalități se
va ajunge la o mai bună situație. Or, egala îndreptățire numai atunci va
fi posibilă „cînd fiecare națiune va fi unită într-un centru, într-un guvern
propriu național, se va administra cu dregători naționali în limba națio-
nală, independentă de celelalte națiuni etc. și națiunile astfel constituite
printr-un guvern central compus din toate națiunile, prin același împărat”45.

Prin urmare, numai atunci românii se vor bucura de drepturile
proclamate, cînd se vor uni într-un singur corp administrativ și sub guvern
românesc. Fără recunoașterea unei administrații naționale, a unei limbi
naționale și a unei reprezentanțe naționale, românii nu vor fi dobîndit
nimic. Și Al. Papiu-Ilarian conchidea cu deplin temei asupra scopului de
urmărit: „Așa, unire politică națională, naționalitate să fie scopul între-
prinderii fiecărui român. Atunci vor înceta asupririle românilor, atunci
de sine se vor urma toate bunătățile pentu români. Atunci vom avea
biserică națională independentă vom avea universitate și școli naționale,
vom avea oameni destui, atunci ne vom putea cultiva. Iar fără naționali-
tate și republică e despotism”46.

Libertate națională, înainte de orice, aceasta era deviza tuturor
românilor în timpul revoluției de la 1848 și după înăbușirea ei. Orice alte
libertăți sînt derivate. în numele libertăților de ordin general — arăta
V. Maniu — guvernul maghiar a trecut prin foc și sabie țara Transilvaniei.
Toate care i-au urmat dovedeau tendința tenace de răpire a unor teritorii
românești, de nimicerea drepturilor și naționalității române: „Tustrei
inemici seculari lucrau serios, în dispreciul întregei omeniri, la înmormîn-
tarea unui popor ce a luptat 18 secole pentru viața sa ! giolgiul de moarte
era de mult preparat; românul însă, tare prin credințele seale, lupta contra
morței cu eroismul străbunilor săi, puind în admirațiune și pe inemicii
cei mai înfuriați, pe cei îngroziți de armele și tenacitatea lui! !”47.

Conștienți că numai în unire le stătea puterea pentru a rezista des-
naționalizării, românii din Imperiul austriac nu-și permiteau nici o clipă
de răgaz în a-și cere drepturile lor naționale. Astfel, se adresa românilor
din Transilvania, Banat, Părțile Ungariei și Bucovina, un apel pentru a
revendica unirea lor într-un singur corp politic. în numele lor se adresase
deja o petiție împăratului prin care cereau „unirea tuturor românilor
din Imperiul austriac la una și aceeași națiune de sine stătătoare, supt
sciptrul Austriei, ca parte întregitoare a monarhiei întregi”48. Așadar,
se cerea „o Românie austriacă” condusă politicește de un român și din
punct de vedere religios, asemenea,senat și administrație națională, adunări
și instituții naționale, în toate folosindu-se limba română. De-a lungul
veacurilor, românii au fost separați în mai multe părți spre a fi mai ușor

* Ibidem, p. 146-147.

45 Ibidem, p. 156.

44 Ibidem, p. 157

47 V. Maniu, op. cit., p. 40 — 41.

48 Cornelia Bodea, Lupta românilor pentru unitatea na/ională 1843—1849, București,
1967, Anexe, p. 343. Ape]	Viena, februarie-martie 1849.

Autograf Ion Ălaiorescu.
14

EFORTURILE ROMANILOR PENTRU UNITATE NAȚTONAL.A (1818—1843)

699

supuși. După ce unitatea românească a fost sfărimată, s-a procedat și la
cea religioasă, astfel că românii au pierdut drepturile lor politice precum
și pe cele religioase, uniții depiznînd de Strigoniu iar neuniții de Carlovitz.
Prin urmare, dezbinare atît politică, cit și religioasă49.

Marele patriot Ion Maiorescu, deplin cunoscător al diu'erilor națiunii
sale nu numai din Imperiul austriac, dar și din Principate, considera că
din jalnica stare în care se aflau românii din Imperiul austriac numai
unirea tuturor îi mai putea scoate : „O țeară, o națiune, tare numai atuncia
este și poate fi, cînd e unită într-un timp : desbinarea o slăbește” so. Drept
urinare, toți românii din monarhie erau chemați a adera la unire, singura
menită a le salva naționalitatea : „Uniunea tuturor românilor într-un
trup național, la care este chemat românul din tot Imp(eriul) Austr(iac)
prin comunele suferințe, ce asemine au răbdat din veacuri, prin conștiința
a aceleiași origini, prin identitatea religiunii, eară mai cu seamă a limbei
sale, prin identitatea acelorași de la străbunii săi eredite moravuri și datine,
ce veacuri nu le-au putut șterge Unirea tuturor românilor, zic, puntul
cel dintîi, cel mai dorit, a căruia împlinire o poftește românul de la tronul
împărătesc”S1. Această unire — se stăruia în apel — nu era numai în
interesul românilor dar și al Coroanei austriece. Fără unire, românii n-ar
avea nici o importanță politică, pentru că nu vor putea progresa intelec-
tual, moral și material. în Bucovina, românii erau în pericol de a fi cople-
șiți de străini, în Transilvania, Banat și Ungaria, de asemenea. Remedierea
tuturor nedreptăților naționale numai unirea o putea înfăptui.

Neprețuite vor fi avantajele în privința dezvoltării intelectuale și
morale a românilor după realizarea unirii lor. Separarea a cauzat o intensă
asuprire, o slabă rezistență și o micșorare vădită a contribuției spirituale
a intelectualității românești, datorită lipsei de școli în limba română.
Fără unire, românii nu puteau avea nici în viitor școli și oameni de litere
și cultură din rîndiu’ile lor : „Limba noastră cea frumoasă numai într-o
uniune a românilor poate să capete o cultivare uniformă, literatura română
numai în această unire poate înainta cu pași răpizi. Românii uniți laolaltă,
cu un cuvînt, vor fi harnici să ridice institute, școli, societăți literare
etc., pentru înaintarea intelectuală”62.

Fără unire și progresul material va fi încetinit. Instituții economice,
școli economice, căi bune de comunicații numai prin unire se puteau face.
O Românie în cadrul Imperiului habsburgic va fi o forță de echilibru între
celelalte națiuni. Unirea românilor era, așadar, în interesul lor, al Austriei
și al umanității. Românilor nu li se cerea decît ascultare față de conducă-
torii lor. Se încheia printr-un fierbinte apel: „precum v-ați ridicat în anul
trecut cu atîta zel pentru sînta causă a naționalității, fără care nu este
viață, fără care, un popor e mort și glasul vostru a pătruns la înaltul tron
și naționalitatea voastră acum se garantește și peste puțin se va pune în
lucrare așa cum vă ridicați glasul vostru din nou către împăratul pentru
România austriacă, (românii uniți în cadrul Austriei — n.n.) pentru
unirea tuturor fraților voștri supt un cap român, credincios împăratului”. * 80

** Ibidem, p. 344.

80 Ibidem.

« mdem, P. 345 www.dacxjromanica.ro
700

ANASTASIE IORDACHE

15

Această cerere s-o repete de mai multe ori, pînă vor izbîndi strigînd:

„Să trăiască Eomânia austriacă! Să trăiască Uniunea Eomână!!”53.

Diplomat și om politic format în lupta de redeșteptare și regenerare
națională, radicalizat în concepții prin contactul cu mișcarea revoluțio-
nară din Țara Eomânească, fiind unul din fruntașii ei, trimis apoi ca agent
diplomatic al Guvernului provizoriu la Frankfurt, Ion Maiorescu se deo-
sebea de unii fruntași ai mișcării naționale din Transilvania, marcați
de moderantism în acțiunile lor. Deși ceruse depline împuterniciri, spre a
acționa la Viena, de la Comitetul român din Sibiu, acesta nu i le-a acordat,
pentru că nu avea încredere în el, pe motiv că fusese la Frankfurt în misiune
diplomatică și acționase acolo numai din proprie inițiativă. Lui I. Heliade
Eădulescu îi scria Ion Maiorescu din Viena, în martie 1849, relatîndu-i
că memoriul pe care l-a întocmit și înaintat guvernului austriac avea
menirea de a combate cererile sașilor. între timp au sosit laViena A. T. Lau-
rian și I. Popasu din partea Comitetului român din Sibiu, dar erau foarte
rezervați în atitudinea lor. Ion Maiorescu a redactat petiția în numele
întregii românimi din Imperiu, însă ceilalți aveau altă opinie. Fiind timo-
rați de sași ei nu îndrăzneau a fi categorici în cererile lor. Petiția a fost
deci atenuată ca formăM.

împreună cu A. Șaguna și A.T. Laurian, Ion Maiorescu a mers în
audiență la principele Felix von Schwartzenberg, care le-a reproșat că
„între români în Transilvania este o acțiune care stă în relațiune cu pro-
paganda francesă !”M. Principele era foarte iritat pentru acest motiv,
dar a doua zi a fost calmat oarecum de către Ion Maiorescu. Pentru a
susține petiția redactată de Laurian și Popp în termeni foarte moderați,
Ion Maiorescu a alcătuit un memoriu în care se explicau motivele omise
în petiție. Deputăția a fost de acord cu memoriul, după caic a fost înaintat
guvernului austriac. în ziarul guvernamental „Lloyd”, membrii Comite-
tului din Sibiu erau prezentați, apoi, ca nefiind altceva decit cei „cari ca
emisari francezi au organizat revoluțiunea în România, și esilații de acolo au
venit în Transilvania unde cu scopul de a uni pe Transilvania cu Principatele
sub protecțiunea Franciei și Engliterii” 58.

Ion Maiorescu a publicat de îndată în „Die Presse” un articol, ca
răspuns la cel din „Lloyd”, pentru apărarea membrilor Comitetului și
revoluției române de la 1848, ceea ce a fost de natură să readucă cal-
mul între membrii deputăției, care erau neliniștiți. După publicarea
Constituției octroiate la 7 martie 1849, membrii deputăției au intrat din
nou în panică. Ion Maiorescu a redactat o nouă petiție, a mers cu ea la
guvern, împreună cu membrii deputăției și episcopul A. Șaguna. Miniștrii
însă cu greu își puteau schimba opiniile despre relațiile dintre români
și sași. Drept urmare, Ion Maiorescu a trimis scrisori și articole prin care
demonstra că sașii au fost cei care au apelat la armata țaristă spre a interveni
în Transilvania, dar membrii Comitetului român din Sibiu s-au desolida-
rizat de conținutul articolelor și autorul lor. Un ziar din Viena intenționa
a se ocupa de problema românismului, în totalitatea sa. Ion Maiorescu se

M Ibidem, p. 346.

M Ibidem, p. 347.
M Ibidem.

*• Ibidem, p. 348.

www.dacaromanica.ro
16

EFORTURILE ROMANILOR PENTRU UNITATE NAȚIONALA (1848—1B49)

701

angaja să trateze problema națională românească, în pofida unor impedi-
mente, care nu erau numai din afara mișcării naționale : „Mă doare — scria
el lui I.H. Rădulescu —, unde văz că lupt pentru idee mîntuitoare și chiar
acei ce se spală prin mine, mi se pun piedică” 57. El era, prin urmare, contra
oricărei atitudini ezitante în problema națională românească, pentru că
românii aveau dușmani puternici și perfizi. Curtea din Viena era deter-
minată la o politică rezervată tocmai de teama înfăptuirii unității naționale
românești.

Față de Constituția din 4 martie 1849 dar și față de cererile legitime
ale românilor, reacționa vehement și conducerea revoluției maghiare.
Prin Constituție, Ungaria „istorică” fusese împărțită în cinci părți: Ungaria
propriu-zisă, Transilvania, Croația, Slavonia și Fiume.Văzîndu-și planurile
periclitate, conducerea revoluției maghiare, în ședința Dietei naționale de
la Debrețin, din 14 aprilie 1849, a proclamat independența Ungariei,
detronarea monarhului și înlăturarea dinastiei. Inițiatorul proiectului de
lege a fost L. Kossuth, care a fost numit guvernator al Ungariei. La 19
aprilie a avut loc o adunare națională în care s-a adoptat o „proclamație
către toate popoarele patriei” 58.

în proclamație se motiva actul proclamării independenței și înlă-
turării monarhiei. Printre altele se susținea că „Ungaria dimpreună cu
Ardealul și cu toate părțile și provinciile de ea țiitoare, n-a fost niciodată
contopită cu împărăția austriacă, ci a fost totdeana o țară de-sine-stătă-
toare și liberă” 5< Și toate acestea pentru a demonstra unitatea organică
a Ungariei amenințată — zice-se — de diverse tendințe și mișcări: „între
toate cea mai groaznică răsculare a fost în Ardeal, pentru că aci era a se
desființa cu puterea acea unire a Ardealului cu Ungaria înființată, care în
anul trecut, — fiind încă din anul 1791 o dorință deobște, — s-a primit
de dieta ungurească, și foarte curînd după aceea și de cea ardeleană, și
care după legile prin regentul sancționate într-atîta s-a realizat, încît la
adunarea națională maghiară, care s-a deschis la 2 iulie 1848, au fost de
față toii reprezentanții Ardealului și între ei sașii” 60.

în proclamația ungară de independență se susține că sașii răsculați
„au întărit poporul românesc, care s-a ridicat asupra libertății ce i s-a
dat prin lege” 61. Această libertate nu era însă și națională, acest lucru
omițîndu-se voit din proclamație, care urmărea independența Ungariei
de Austria, prin încorporarea, deci încălcarea libertății naționale, a unor
popoare, precum sîrbii, croații, românii și slovacii. Reacția violentă a con-
ducerii revoluției maghiare față de Constituția de la 4 martie 1849 devine
și mai violentă prin furia revărsată asupra lui Franz Joseph, care — chi-
purile — a îmbucătățit teritoriul Ungariei în cinci părți, în fapt nefiind
decît o separare a diverselor teritorii, care nu aveau în comun decît uni-
tatea prin forță: „Ardealul, Croația, Slavonia, Fiume și portul de mare
ungurescu — se spunea în proclamație — se desbină de Ungaria. Din
pămîntul Ungariei din lăuntru se mai deschilinește pe seama rebelilor 67 68

67 Ibidem, p. 349.

68 T. Păcățian, op. cit., I, p. 553-554.

6» Ibidem, p. 558.

" rb^em’p 564 www.dacoramanica.ro

81 Ibidem.
702

ANASTASIE IORDACHE

17

sîrbi un voievodat deosebit, — și despoind țara întreagă de subsistcnța sa,

de neatîrnarea legală și de existența sa, ca aceea o contopește în monarhia

austriacă” 62.

în temeiul acestor considerente, proclamîndu-și independența,
reprezentanții națiunii maghiare, întruniți în Adunare națională, hotărau
la punctul 1 că „Ungaria cu Transilvania după lege și cu toate părțile de
ea țiitoare se declară stat european liber, de sine stătător și neatîrnător,
și toată cuprinderea acestui stat e neîmpărțibilă și integritatea lui nevătă-
mabilă” 83. La punctul 2 se preciza că, întrucît Casa de Habsburg a îndrăz-
nit să desbine Ungaria, nimicind statul, cu intenția de a ucide nația „se
declară scoasă și isgonită din țară” 84. în ultimele două puncte se declara
intenția de pace și bună înțelegere cu statele europene și numirea lui Kos-
suth ca guvernator al Ungariei. Toți cetățenii statului maghiar erau des-
legați de jurămîntul către Casa de Habsburg, fiindu-le chiar interzis a se
ține de jurămînt” ,l5.

Interesantă proclamație de independență prin încorporarea forțată
a altor popoare! Conducătorii revoluției maghiare înțelegeau a reacționa
vehement în aceeași măsură atît pentru pierderea libertății lor naționale,
cît și pentu desprinderea de „Ungaria istorică” a unor teritorii care, în
mod evident, nu-i aparțineau. Drept răspuns la o astfel de proclamație
de independență, concepută în spirit național îngust, prin încălcarea liber-
tăților naționale ale altor popoare, reprezentanții slovacilor, sîrbilor și
românilor adresau o petiție guvernului austriac, în care cereau respectarea
principiilor Constituției de la 4 martie 1849, încălcate de conducerea
revoluției maghiare, îndeosebi cel al egalei îndreptățiri a tuturor națiunilor :
„Peste cinci milioane de nemaghiari, prin urmare majoritatea locuitorilor
Ungariei, e jertfită aici, — (în proclamația maghiară de independență —
n.n.) — în contrazicere cu decretata egală îndreptățire, poftei de domnie
a maghiarilor. E drept că popoarelor acestora nemaghiare li se promit,
pe baza principiilor egalei îndreptățiri, instituțiuni cari le garantează
naționalitatea, dar în mod expres totuși nu sunt scoase din hotarele Maghia-
riei” 66. în consecință se cerea independența popoarelor din Ungaria.
La punctul 2 se menționa : „poporul român din Ungaria să fie separat de
către Maghiaria și împreună cu ceilalți români din monarhia austriacă să
formeze o țeară de coroană sub expresa declarare și unire a națiunii româ-
ne” 67. Reprezentanții popoarelor nemaghiare din Ungaria nu cereau decît
ce era drept și împăratul proclamase solemn în Constituția din 4 martie,
adică egala îndreptățire care nu poate însemna „nici mai multe, nici mai
puține drepturi decît oricare alt popor” 68. Petiția era semnată de Andrei
iȘaguna, episcop și reprezentant al națiunii române, de deputății croați :
Ivan Kukulievici, Fan Oninovici, I. Mazuranici, și de delegații slovacilor :
dr. Kozacsek, M. Hodza, Josef Urban și Lud. Stur M.

82 Ibidem, p. 567.

83 Ibidem, p. 568.

•* Ibidem. p. 569.

85 Ibidem.

•• Ibidem, p. 586. Petiția românilor și slavilor din Ungaria către guvernul austriac, Viena,
26 aprilie 1849.

87 Ibidem, p. 587.

88 Ibidem. www.dacoromanica.ro

" Ibidem, p. 591.
18

EFORTURILE ROMANILOR PENTRU UNITATE NAȚIONALA (1848—1849)

703

Românii din Principate priveau cu adincă simpatie și înțelegere
demersurile românilor din Imperiul habsburgic pentru dobîndirea iden-
tității naționale într-un organism politic aparte, sub conducerea româ-
nească. Gh. Magheru, care se afla la Viena, la începutul lui martie 1849,
informa pe Al. G. Golescu despre demersurile românilor din Austria, inclusiv
acei din Bucovina. Gh. Magheru era entuziasmat și plăcut impresionat
de acțiunea comună a reprezentanților tuturor românilor din monarhie,
în vederea realizării unității lor politice 70. Răspunzînd unei scrisori a
lui Al. G. Golescu din 8 martie, Gh. Magheru scria : „am găsit foarte juste
cîte zici despre uniunea tuturor românilor din Transilvania (de fapt din
Imperiul habsburgic — n.n.) într-o singură națiune cu aceeași voinții
și cu aceeași trebuinții. Fără îndoială —după cum zici — ăsta e visul
ce trebuie să frămînte toate capetele românilor și realisarea acestui vis
este determinarea unui viitor ferice al acestei națiuni de 8 milioane de
suflete !” 71.

Din nenorocire, — continua Gh, Magheru — realizarea dezidera-
tului general al națiunii române nu se întrevedea în viitorul apropiat.
Speranțele au fost spulberate prin publicarea Constituției austriece din
4 martie 1849, care nu era altceva decît „negarea completă a națiunii
române” 72, S-a refuzat românilor cererea de a se uni cu toții în cuprinsul
Imperiului sub sceptrul împăratului. Și astfel, legitimele cereri ale românilor
au fost respinse cu dispreț de către Curtea din Viena 73. Față de regretul
exprimat de Al. G. Golescu,precum că Gh.Magheru n-a trecut cu pandurii
săi în sprijinul fraților din Transilvania, acesta răspundea că Austria n-a
permis trecerea lor și nici formarea unei legiuni române în Transilvania:
„Dară frate — scria Gh. Magheru lui Al. G. Golescu—, astă singură spe-
ranță o am mai hrănit după ce concursul fatal de evenimente din țară m-a
silit a-mi pleca capul, a-mi încrucișa mîinile și a licenția cei mai voinici
soldați și mai enthusiasmați români! însă cea dinteiu faptă n-am putut-o
face, căci intr-adevăr Austria nu m-a primit cu oștire cînd m-am înfățișat
la frontieră” 74. înființarea unei legiuni române în Transilvania n-a fost
nici ea posibilă din cauza uneltirilor întreprinse de sași și de emisarii
țariști. Astfel că frații din Transilvania n-au putut beneficia de sprijinul
lor, întrucît adversarii românismului integral se temeau de unirea forțelor
lor în mișcarea de eliberare națională7S.

Dealtminteri, Constituția din 4 martie 1849 a fost dată din necesități
stringente, de moment. Ziarul „Wiener Lloyd” recunoștea, chiar, că prin a-
ceastă Constituție „absolutismul este mort pentru Austria”. „Gazeta—
Transilvaniei”, care relua unele comentarii din presa vieneză, era de
părere că noua constituție „dată fiind cam în silă, cînd monarhia se afla
în mare pericol, în aceeași s-a promis ceea ce acum se cunoaște că nu se
poate împlini; prin urmare că popoarele așteaptă în deșert înființarea ei” 78.

70 G. Fotino, Boierii Golești, II, p. 238 — 241, Viena, 1 martie 1849.

71 Ibidem, p. 250, Viena, 15 martie 1849.

’* Ibidem, p. 251.

n Ibidem.

74 Ibidem, p, 294—295, Viena, 6 mai 1849,

” „Gazeta Transilvaniei”,
704

ANASTASIE IOHDACHE

19

In privința dietei provinciale, se afirma că nu se putea întruni, întrucît,
„îndată ce s-ar deschide, ar și lucra contra unității Monarchiei Austriece ”77.
Curînd, Constituția va fi abolită, întrucît contravenea intereselor Impe-
riului habsburgic.

O atitudine similară față de naționalități, deși se bătea pentru
libertate, manifesta în continuare conducerea revoluției maghiare. Aflat
în apropierea teatrului de operațiuni militare ale ungurilor contra austri-
ecilor, N. Bălcescu nu putea să nu constate ceea ce era evident greșit în po-
litica guvernului maghiar, anume aproape aceeași politică față de națio-
nalități ca și guvernul austriac, preconizînd ,,o Ungarie unită, tot cu pre-
dominațiea limbei sale sau a elementului maghiar” 78, ceea ce va nemulțumi
în mod sigur pe slavi și ar facilita propaganda țaristă în rîndurile lor.

La 6 iunie 1849, N. Bălcescu scria lui Ion Ghica la Constantinopol,
că se afla abia de cîteva ore la Pesta. Kossuth era foarte popular, dar
avea și mulți adversari. Un român trebuia să fie foarte precaut în capitala-
Ungariei, deoarece era privit peste tot cu neîncredere. El se purta foarte
demn acolo și făcea caz de înțelegerea românilor cu Poarta. După părerea
sa, în Transilvania nu va fi mai ales o luptă de clasă, ca în Europa, ci o
luptă cu caracter național vizînd formarea unui stat confederat „cu toate
că și aceasta e de îndoit, de va fi cu putință, privind dorințele de unitate
națională ce românii și slavii visează a face cu frații lor din Turcia >i care
sînt foarte răspîndite” 79. Așadar, națiunile încearcă eliberarea lor în comun
și apoi se vor ocupa de eliberarea fiecăreia în parte. Românii din Transil-
vania numărau trei milioane, iar ungurii în total însumau patru milioane.
Deci și românii aveau tot atîta dreptul de a se constitui în națiune cu
drepturi egale, pentru că „libertatea individuală nu e destul. Națiunile
vor libertate națională” 80. Pentru românii din Transilvania „garanția cea
mai temeinică a libertății lor este libertatea Valahiei mari, Valahiei mici
și Moldovei” 81. Or, ei trebuiau să știe că aceasta nu se poate fără ajutorul
ungurilor. Conducătorii acestora vădeau însă în continuare un particula-
rism național exagerat, care punea poporul lor în divergență cu toți
vecinii. In perspectiva apropiată se întrevedea pierderea cuceririlor revolu-
ției, tocmai din cauza lipsei de conciliere cu alte națiuni.

într-adevăr, la începutul lunii iulie 1849, trupele maghiare se aflau
în pragul înfrîngerii, prin pătrunderea armatei țariste în Transilvania.
N. Bălcescu constata cu amărăciune că o împăcare între români și unguri
era tardivă. Vina cea mai mare revenea conducătorilor revoluției ma-
ghiare: „Conștiința noastră poate fi liniștită—scria el lui Ion Ghica — ,
căci ne-am făcut datoriea. Ungurii nu pot zice așa” 82. Ei, care sunt un
popor așa de mic, abia numără cu toții 4milioane, amestecați cu foarte mulți
străini nu vor putea fi un popor democratic fără a acorda drepturi depline
și egale naționalităților. N. Bălcescu le-a și spus-o conducătorilor lor la
Pesta : „supremația și democrația nu se pot alia împreună și eu cred că veți

77 Ibidem, p. 31.

78 N. Bălcescu, Opere, IV. Către Ion Ghica, Panciova, 12 mai 1849.

78 Ibidem, p. 184—185. Pesta, 6 iunie 1849.

80 Ibidem, p. 186.

82 Ibidem, p. 204 , Pest^WKWo^ft80IOniaillCa..rO
20

EFORTURILE ROMANILOR PENTRU UNITATE NAȚIONALA (!««—18«)

705

pica tocmai în groapa ce vreți a săpa naționalităților” 83 84. Supremația,
asupra altora nu se poate obține decît alături de Austria, pe cînd democra-
ția numai alături de români și alte popoare asuprite Clasa dominantă,
maghiară a optat, precum se știe, de partea Austriei, preferind suprema-
ția asupra altor popoare principiilor democratice alături de ele. Dualis-
mul din 1867 constituie un dureros compromis istoric în dauna naționali-
tăților asuprite din Imperiul habsburgic.

Pericolul principal pentru înfăptuirea unității politice a popoarelor
asuprite venea mai ales din partea țarismului, eare salvase de la prăbușire
Monarhia austriacă, prin intervenția armată în Transilvania. Planurile
unirii Principatelor cu Transilvania și Bucovina sub sceptrul Austriei
sau cel al unirii tuturor românilor din Austria au căzut de îndată ce Rusia
a ocupat cele două Principate. Curtea din Viena nu mai putea, în noile
condiții, atrage pe românii din Principate de partea ei, și, prin aceasta a.
scăzut și interesul ei pentru românii din Transilvania și Bucovina. între
cei mai dezamăgiți erau românii din Bucovina, care tindeau spre unitate
națională spre a se salva 85.

în genere, deceniul absolutismului, care a urmat, fără a fi dus la,
îndeplinirea dezideratelor naționale ale românilor de a avea o organizație
politică unică în Imperiul habsburgic și reinstaurarea unei mitropolii,
totuși s-au făcut începuturile unei vieți politice naționale, prin organizarea-
învățămîntului primar și secundar, prin înființarea de ziare românești.
Un rol important i-a revenit episcopului Andrei Șaguna, care, în repetate
rînduri, se adresa împăratului sau guvernului din Viena, pentru a prezenta-
nemulțimirile românilor. Astfel, la 1 decembrie 1855, el adresa un memo-
randum în care făcea cunoscută împăratului atitudinea reprobabilă a-
ministrului Cultelor și Instrucțiunii, Leo Thun. Primind memorandumul,
împăratul a atras atenția ministrului său, care, ulterior s-a purtat ceva,
mai rezervat, dar totuși cu aversiune față de biserica ortodoxă română.
Peste doi ani, 1857, A. Șaguna a avut la Viena, o discuție aprinsă cu Thun,
rezistînd tuturor „argumentelor” acestuia”86.

în imposibilitatea de a obține unitate politică în cadrul Imperiului
austriac, în condițiile restaurației și instituirii deceniului absolutismului,
cu toate consecințele sale, românii s-au folosit cu abilitate de toate mijloace-
le care li s-au permis spre a-și dezvolta limba și cultura națională, de a-și
înfiripa o viață politică națională, la care au contribuit din plin presa,
circulația de cărți și reviste, de oameni și idei între toate provinciile istorice
românești, incit la mijloul secolului trecut se constituise o unitate spiri-
tuală românească, atît de necesară trecerii la înfăptuirea unității politice.

Aflați sub dominația străină directă, divizați în patru provincii
istorice, subordonați administrativ altor naționalități, deci fără existență
politică, românii din Imperiul habsburgic aveau încă o cale bună de par-
curs, plină de asperități și adversități, pînă la recunoașterea identi-
tății naționale. Aceasta nu va avea loc decît prin proclamația de la Alba-

88 Ibidem, p. 210, Pesta, 4 iulie 1849. Către Ion Ghica.

84 Ibidem.

86 Vezi: Ion Nistor, Un capitol din vieafa culturală a românilor din Bucovina 11H — 1855,
București, 1916, p. 40—51.	.

84 I. Lupaș, Mitropolitul AnăKX^udB(MH^IkiQlCacfO105.
ANASTASIE IORDACHE

21

706

lulia, la 1 decembrie 1918 ca urmare a prăbușirii monarhiei dualiste.
Pînă atunci au sprijinit cu ardoare lupta pentru înfăptuirea unității Princi-
patelor Române, care încă de la înființarea lor, au avut necurmat o existență
politică, sub forma unei autonomii administrative, care, micșorată sau lăr-
gită de-a lungul secolelor, le-a păstrat individualitatea de țări românești,
dependente de Imperiul otoman.

Cu toții, românii de pretutindeni, și-au dat seama că numai Unirea
Principatelor va constitui începutul procesului de unitate politică, că numai
prin constituirea imui nucleu, a unui stat național român modern, se va
ajunge la unitatea deplină, intr-un singur stat. Și spre acest scop imic
național și-au îndreptat cu energie și înzecite speranțe toate eforturile,
după izbucnirea războiului Crimeii, după tratatul de pace de la Paris,
și după Conveția din 1858.

LES EFFORTS DES ROUMAINS DE L’EMPIRE DES HABSBOURG
DANS LARUVOLUTION DE 1848-1849 POUR L’UNITU NAȚIONALE

RESL'Mfi

Les Roumains des provinces historiques dependant directement de
la Monarhie autrichienne etaient de beaucoup moins avantag&s dans
leur lutte pour l’unite naționale que leurs freres d’en-deța des Carpate
qui ont conserve leurs droits ă l’autonomie ind^pendante au long des sie-
cles.

Le probleme fondamental des efforts entrepris par les Roumains
de l’Empire des Habsbourg etait constitue donc par la reconnaissance de
leur existence naționale et leur egalite en droits avec les autres nations.

La lutte acharnee et permanente reprEsențe le trăit dominant des
efforts inlassables deployes par les Roumains de Transylvanie, du Banat,
de Crișana, du Maramureș et de Bukovine pour la sauvegarde de l’entite
naționale et leur union en un seul organisme politique roumains dans le
cadre de la Monarchie des Habsbourg. La tendance naturelle 6tait celle
de la constitution de l’Etat național roumain unitaire, par l’union, en
perspective, a leurs freres d’en-dega des Carpates qui vivaient dans le
cadre d’Etats autonomes et avaient des chances de beacoup plus grandes
dans leur lutte pour l’accomplissement de l’id&il național.

www.dacoromanica.ro
PAGINI DE ISTORIE UNIVERSALĂ

RELAȚIILE ROMÂNO-TURCE ÎN AJUNUL
ȘI ÎN TIMPUL PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL

D12

EMA NASTOV1CI

în prezentarea istoriei unui popor, cunoașterea relațiilor sale externe
in general, a relațiilor cu popoarele vecine, în special, prezintă o importanță
deosebită pentru înțelegerea complexității factorilor ce au influențat,
intr-un fel sau altul, evoluția sa.

Pentru istoria patriei noastre, investigarea raporturilor sale externe
cu statele din sud-estul Europei, ce intrau atît de mult în sfera de interes
a marilor puteri, discernerea locului și specificului relațiilor cu fiecare stat
din această regiune, are o maximă importanță. Evoluția acestor relații
nu a fost liniară, uniformă, ci destul de sinuoasă, cunoscînd, uneori, și
momente de încordare.

Toate aceste observații sînt pe deplin aplicabile și la legăturile dintre
România și Turcia, totodată manifestîndu-se și tendința reciprocă de
menținere a lor într-un cadru cît mai adecvat, care să permită o colaborare,
fie și limitată, efortul de a evita deteriorarea lor excesivă. Această politică
izvora din interesele comune de conviețuire și conlucrare ale acestor
popoare, indiferent cît erau legate de statele occidentale, fapt remarcat
și accentuat mereu de mulți oameni politici sau istorici români. în acest sens
este semnificativă aprecierea marelui nostru istoric Nicolae lorga care,
într-o conferință publică ținută în iarna anului 1915 la Ateneul Român,
spunea: „oricît de mult ne-am occidentaliza din nou, oricît am primi din
înrîuririle apusene pe care le iubim, pe care sufletul nostru le cere mai
mult, cu toate acestea chiar și în forma aceasta, Balcanul va păstra im-
portanță pentru noi” 1.

De altfel, problema a rămas mereu actuală și, pe deasupra unor mo-
mente de încordare, legăturile țării noastre cu popoarele din Balcani s-au
consolidat continuu. Așa cum scrie tovarășul Nicolae Ceaușescu „Expe-
riența istoriei a învățat popoarele din Balcani, care în trecut au fost fo-
losite de puterile imperialiste ca pioni de manevră în politica lor de dorni-

1 Nicolae lorga, Ce înseamnă popoare balcanice, Tip. „Neamul Românesc”, Văleni de
Munte, 1916, p. 10.

.REVISTA DE ISTORIE", Tom 3S, nr. S
708

EMA NASTOVICI

a

nație și acaparare, că interesele lor sînt legate de stabilirea unor relații
de înțelegere și bună vecinătate în această parte a lumii” 2.

Deși tema a mai fost abordată în cîteva studii 3 sau a fost tratată
succint în cuprinsul unor lucrări mai ample de relații externe ale țării
noastre, considerăm că adîncirea ei prin noi cercetări va pune în lumină
și noi aspecte care să contribuie la o mai buuă cunoaștere a locului și rolului
relațiilor româno-turce în complexa situație apărută tocmai în această
regiune a Europei în anii la care ne referim, a felului în care ele au influen-
țat evoluția lor ulterioară.

Imperiul otoman prezenta și la începutul secolului al XX-lea aproape
aceleași structuri economice, sociale și politice tradiționale, cauze obiective
ale slăbirii generale a statului, ale dezagregării sale sub loviturile venite
atît din interior cît și din exteriorul său4.

Speranțele puse de Turcia în consecințele colaborării economice
cu Germania au fost departe de a da rezultatele scontate, în primul rînd,
de a determina o schimbare în dezvoltarea sa economică. înfeudarea eco-
nomică, dependența tot mai accentuată de Germania au influențat și
orientarea politică aducînd Turcia tot mai aproape de Puterile centrale.

în evoluția vieții politice a Imperiului otoman, acțiunea „Junilor
turci” ar fi trebuit să însemne schimbări de asemenea factură încît să aducă
liniștea necesară realizării unității de acțiune a tuturor forțelor construc-
tive în vederea determinării unei evidente dezvoltări și transformări eco-
nomice și sociale. Toate acestea au fost însă planuri repede uitate, abando-
nate, mai puternică dovedindn-se a fi dorința de dominație politică a
conducătorilor turci. Astfel că încercarea „Junilor turci”, de la începutul
guvernării lor, de a realiza reconcilierea tuturor supușilor musulmani și
creștini s-a dovedit a fi utopică. Vechile contradicții sociale și naționale au
reizbucnit, tendințele separatiste, de eliberare națională a popoarelor, reac-
tivate, puneau din nou sub semn de întrebare existența imperiului. Partidul
Unitate și Progres se va transforma tot mai mult în reprezentant al intere-
selor numai ale burgheziei turce, deși, așa cum precizează istoricul Mehmet
Aii Ekrem 5 * *, el n-a reușit să dețină conducerea statului în mod absolut
niciodată, ca minare a bazei înguste sociale, a opoziției și frămîntărilor
politice din imperiu. în dorința lor de a crea un stat național turc modern,
o „Turcie unică și indivizibilă” în cadrul granițelor existente, „Junii
turci” negau de fapt drepturile naționale ale celorlalte popoare care for-
mau aproximativ 2/3 din întreaga populație a imperiului și se aflau, unele
dintre ele, la un stadiu de civilizație superior turcilor 8.

2 Nicolae Ceaușescu, România pe drumul desăotrșirii construcției socialiste, voi. I, Edit.
politică, București, 1968, p. 581.

3 vezi: N, Ciachir, Contribuții la istoricul relațiilor româno-turce 1378—1914, In „Buletin
de studii și referate”, nr. 5/1970; Gh. N. Cazan, Problema Orientului Apropiat de la războiul
mondial la Conferința de pace de la Lausanne (1914 — 1923), In Relații internaționale tn perioada
interbelică, Edit. Politică, București, 1980; Mustafa Aii Mehmed, Istoria turcilor, Edit. Știin-
țifică și enciclopedică, București, 1976; Eliza Campus, Din politica externă a României, 1913—
1947, Edit. politică, București, 1980 ș.a.

4 Pentru detalii vezi: Alphons Muzet, Le monde Balkanique, Paris, 1917; Paul R. Krause,
Die Turkei, Leipzig, Berlin, 1918; Gh. N. Căzan, op. cit.; Mustafa Al Mehmet, op. cit., ș.a.

5 Mehmet Aii Ekrem, Atatiirk făuritorul Turciei moderne, București, Edit. politică,

1969, p. 47.

4 Ion Calafeteanu, 7'ttnvBwta^fiingnvMnria<âfnni|qMonaZe independente, unitare din.

centrul și sud-estul Europei, 1321 —19^3, Edit. AcacLK.JiR"., București, 1979, p. 231.
3

RELAȚIILE ROMÂNO-TURCE

709

Slăbiciunea economică și politică a imperiului a fost pusă la grea
încercare cînd, la 27 septembrie 1911, Italia declanșa acțiunea sa expansio-
nistă pentru ocuparea ultimelor teritorii aflate sub stăpînirea Turciei în
nordul Africii7. Apelul la Marea Britanie, în speranța că sprijinul ei va
salva situația, determinînd, totodată, o creștere a simpatiilor opiniei pu-
blice turce pentru Anglia, s-a lovit de interesele diferite ale acesteia în
momentul respectiv și în perspectiva alianțelor ei viitoare 8. Probabil că
și aceasta a făcut ca, după un moment de slăbire a influenței politice a
grupării progermane, ea să-și recapete și să-și consolideze pozițiile și mai
mult în anii următori.

Pregătirile politice și militare ale statelor din Balcani determinate
de aprecierea ca favorabilă a situației pentru declanșarea acțiunii de eli-
berare națională a conaționalilor lor de sub dominația Imperiului otoman,
ne prilejuiesc posibilitatea de a urmări stadiul, caracteristicile și evoluția
relațiilor dintre țara noastră și Turcia, în acest moment.

Nu ne propunem să intrăm în amănuntele, cauzelor și obiectivelor
războaielor balcanice, analizate cu profunzime atît de V. I. Lenin9
cît și de mulți alți politicieni și istorici români10 11 și străini, dar cîteva
considerații generale se impun.

Analizînd cauzele ce au determinat acțiunea popoarelor din Balcani,
V. I. Lenin pune în lumină concordanța dintre acestea și procesul obiec-
tiv ce se desfășura în această zonă a Europei și anume tendința de a se
forma state unitare și independente u. Obstacolul principal în fața acestui
fenomen îl constituia dominația otomană. Căci, scria Nicolae lorga, ,, Junii
turci” au rămas și ei la concepția după care „fiecare poate să rămînă grec,
sîrb, bulgar, aromân, bun reprezentant al acestor națiuni, bun frate cu
ceilalți, dar în același timp otoman desăvîrșit” 12. Deci menținerea inte-
grității imperiului otoman, nerecunoașterea vreunui drept al celor asu-
priți.

în pofida unor contradicții dintre ele, statele balcanice, animate
de obiectivul comun, au realizat treptat apropierea, reluînd vechi trata-
tive și semnînd tratate13, sondînd în capitalele marilor puteri europene

7 La 18 oct. 1912 s-a semnat tratatul dc pace cu Italia prin care Tripolitania și Cirenaica
erau transformate in colonii italiene sub numele dc Libia, Italiei revenindu-i și Insulele Dodecanez
și Rhodos.

8 La 29 oct. 1911 Djavid Bey, In numele Comitetului Unitate și Progres, a adresat o
scrisoare lui Winston Churchill in care propunea o intervenție In favoarea Turciei. în scrisoarea
de răspuns a ministrului dc externe al Marii Britanii, Edward Gray, se spunea: „tn prezent nu
putem să ne angajăm In noi legături politice, In viitor interesele enorme ce unesc cele două mari
puteri presupun menținerea legăturilor (Winston Churchill, La Crise mondiale, Tom. I, Payot,
Paris, 1925, p. 420-421).

’ V. I. Lenin, Popoarele din Balcani și diplomația europeană, în Opere complete, voi. 22,
Edit. politică, București, 1964; Idem, Vn nou capitol tn istoria universală etc.

10 Nicolae Titulescu, Poziția României față de evenimentele din Balcani (1912—1913),
In Discursuri, Edit. științifică, 1967; Nicolae lorga, Istoria războiului balcanic, București, 1915.

11 V. I. Lenin, Despre dreptul națiunilor la autodeterminare, în Opere complete, voi. 25,
Edit. politică, București, p. 291.

18 Nicolae lorga, op. cit., p. 57.

13 In martie 1912 s-a semnat tratatul bulgaro-sîrb, completat In mai 1912 cu o convenție
militară; la 29 mai 1912 se semna și tratatul bulgaro-grec jar Muntencgru se declara de acord
cu participarea alături de cele trei Wp-20	www.dacaromanica.ro
7

RELAȚIILE ROMANO-TURCE

713

în ceea ce privește relațiile României cu Turcia, trebuie avute în
vedere, pe de o parte, tendința guvernului turc de a folosi autoritatea
cîștigată de România și influența ei asupra altor state balcanice, pentru
rezolvarea în favoarea Turciei a litigiilor acesteia cu alte state, iar, pe
de altă parte, dorința guvernului român de a da curs oricăror inițiative
menite să ducă la stabilizarea situației din Balcani de după semnarea
Tratatului de pace de la București. Pe această linie se înscriu și notele
adresate de șeful guvernului român, la începutul anului 1914, guvernului
grec, în favoarea doleanțelor Turciei 32, și ministrului de război al Turciei.
Acestuia din mină comunicîndu-i că „acum ca și înainte România
este ferm hotărîtă a rămîne un factor energic de pace și de liniște în Balcani
și pune în serviciul acestei politici toate forțele de care dispune” 33.

Situația deosebit de grea economică, marcată de efortul de război
și pierderile suferite, impuneau Turciei măsuri urgente atît pentru reveni-
rea la o stare normală economică cît și pentru consolidarea pozițiilor Junilor
turci, reveniți la putere, dar aflați încă sub presiunea tulburărilor politice.
Aceste măsuri erau cu atît mai necesare cu cît, refacerea necesita apelul
la ajutor extern care putea fi garantat numai de clarificarea situației
interne.

Asasinarea la 28 iunie 1913 a marelui vizir și ministru de război,
Mahmud Sefket, de către adversarii politici, a prilejuit luarea de măsuri
severe 34 împotriva acestora și implicit consolidarea pozițiilor politice
ale cercurilor guvernante, care au putut da orientarea dorită politicii
interne și externe. Aceasta este perioada așa numitului triumvirat, în
care Talaat Bey „secretar general al Comitetului, deținea portofoliul
Ministerului de interne, Gemal Pașa, guvernator general al capitalei era
și ministru al marinei, iar Enver, vice generalisim, nepot prin alianță al
sultanului, aveau un loc deosebit de important. Marele vizirat a fost
preluat de prințul Said Halim, care era și ministru al afacerilor străine
iar ministru de război a devenit generalul Izet pașa 35 36 *. Aceasta va fi echipa
guvernamentală care va iniția multiple acțiuni diplomatice pe lîngă marile
puteri și alte state cu influență, urmărind realizarea unor obiective eco-
nomice, militare, politice bine conturate. Oficialii Turciei au profitat de
interesul manifestat față de ea de statele ce formau cele două tabere
politice militare, dornice să și-o atragă în perspectiva realizării propriilor
planuri, apelînd la ele în probleme economico-financiare, militare și,
nu mai puțin, în cele teritoriale 38.

32 Arhiva Ministerului Afacerilor Externe (în continuare sc va cita AMAE). Fond Primul
război mondial, dosar , 8, Constantinopol, Raport nr. 37 din 15 25 ianuarie 1914(nep.)

33 Ibidem

34 S-au pronunțat 24 condamnări la moarte, jumătate în contumacie; printre condamnații
splnzurați în fața Moscheii Baiazid, în locul în care avusese loc atentatul, se afla și o persoană
apropiată familiei imperiale; dc asemeni ma i mulți ofițeri și funcționari (vezi Colonel Lamouche
Histoire de la Turquie, Payot, Paris, 1934, p. 356).

38 Colonel Lamouche, op. cit., p. 356.

36 Interesante ne apar în acest moment cîteva aspecte în orientarea cercurilor politice

turce. în primul rînd apelul la finanța franceză și obținerea unui împrumut dc 35 de milioane
dc lire turcești (735 milioane de franci), amilul pentru înzestrarea tehnică militară la societățile
engleze (Wikcrs și Armstrong)	fost făcute noi concesiuni,

consolidîndu-lc pozițiile economice și controlul asupra economiei imperiului. (Ibidem, p. 357)
714

EMA NAS TO Vid

8

în același timp s-a făcut apel și la Germania, firește, urmare și a
acțiunii foarte insistente a ambasadorului acesteia la Constantinopol,
baronul von Wangenheim, și nu numai a lui, într-o problemă deosebit
de importantă în perspectiva evenimentelor și a dorinței de revanșe a
Turciei, cum a fost aceia a reorganizării armatei turce 37. Aceasta a făcut
ca în ajunul războiului mondial, după cum scrie istoricul german Lothar
Kathmann, nu pozițiile economice, ci cele politice și militare ale Germaniei
în Turcia să fie mai puternice decît cele ale rivalilor ei 38. După cum afirma
același autor, ofițerii germani ocupau postiui importante în conducerea
Ministerului de război, în Statul Major, în conducerea trupelor active 39.
Iar creșterea influenței politice s-a întemeiat, în principal, în propagarea
cu insistență de către diplomația germană a tezei conform căreia Imperiul
otoman își va păstra integritatea numai ca urmare a alianței sale cu Pute-
rile centrale, împotriva intențiilor de destrămare a acestuia, urmărite de
puterile Antantei.40 Această propagandă politică ce a însoțit constant
penetrația economică a monopolurilor germane începuse să dea rezultate
incontestabile.

în strînsă legătură cu aceste aspecte și influențîndu-le, se află și
structurarea pe două direcții, dacă putem spune așa, a cercurilor politice
turcești, progermane și proantante, cu predominarea primei grupări
care, de altfel, va avea și cîștig de cauză. Din gruparea progermană făceau
parte personalități marcante ale Junilor turci ca Enver Pașa, Talaat
Pașa, Halii Bey, Gemal Pașa, ShukryBey ș.a. și care vedeau ca singură
soluție a realizării programului lor de politică externă numai alianța cu
Puterile centrale. Semnificativă este în acest sens afirmația lui Genial
Pașa : „Putem spune ce vrem, scria el, dar Germania a fost singura putere
care a dorit să vadă o Turcie puternică. Interesele Germaniei puteau
fi asigurate numai prin întărirea Turciei. Germania nu putea să pună
mîna asupra Turciei ca asupra unei colonii, aceasta nu i-ar fi permis-o
nici situația geografică, nici mijloacele. în consecință, Germania a tratat
Turcia ca un partener comercial și i-a fost un apărător constant împotriva
guvernelor Antantei care-i doreau împărțirea”41.

Luînd în considerare toate aceste aspecte putem afirma că, pe de
o parte, se observă o creștere a interesului pentru influențarea și atragerea
Turciei din partea tuturor marilor puteri europene ce se vor afla curînd
în conflict armat, iar, pe de altă parte, orientarea încă în sens diferit

87 Faptele fiind bine cunoscute, nu vrem decit să amintim că, la propunerea Turciei,
Germania a trimis o misiune militară In frunte cu generalul Liman von Sanders, conform con-
tractului semnat In noiembrie 1913. Misiunea a sosit la Constantinopol In 14 decembrie 1913,
fiind compusă din 42 ofițeri, inițial, număr ce va spori mereu. Liman von Sander a fost numit
comandant al Corpului de armată turcă model și apoi inspector general al armatei. Puterile
Antentei au protestat pe lingă S P. considerind aceasta amestec in treburile interne ale Imperiu-
lui, dar vădit Îngrijorate de creșterea influenței germane. (Colonel Lamouchc , op. cit., p. 358).

88 Lothar Rathmann Stossrichtung Nah Ost 1914-1918. Zur Expansion-politik deutschen
Imperialismus im ersten 'Weltkrig, Rutten et Loening, Berlin, 1963, p. 110.

89 Ibidem.

Ibidem.

41 Din memoriile lui Gemal Ahmed Pașa citat după Lothar Rothman, op. cit., p. 111.
Încă mult Înainte de război, Enver Pașa ca și Talaat Pașa, considerind că Germania nu urmărea
decit scopuri economice in	vor Putea ajunge chiar la o

înțelegere asupra împărțirii a tri bu teTorlrt sensulde-a pastrapim tru ei influența politică. (Ibidem)
9	RELAȚIILE ROMANO-TURCE	715

chiar a cercurilor guvernante turce, existența unor contradicții, ce se
manifestau mai mult sau mai puțin violent, în lumea politică otomană
și care determinau acțiuni corespunzătoare programelor lor în politica
internă și externă.

Guvernul român urmărea și el îndeaproape evoluțiile politice în
general și, cum era și firesc, cele din apropierea granițelor țării, în mod
deosebit. Răspunzînd interesului manifestat la Ministerul Afacerilor
Străine pentru cunoașterea situației din Turcia, ministrul României
la Constantinopol, Mânu, informa într-un raport al său, din ianuarie 1914,
că Marele Vizir, într-o discuție pe care au avut-o, și-a manifestat interesul
pentru a obține retrocedarea de către Grecia a insulelor ce-i reveniseră
(Chios și Metilene), ca fiind de importanță vitală pentru supremația
navală a Turciei42. în ce privește modalitatea de realizare a acestor
scopiuâ, Marele Vizir afirma: „această supremație noi nu vom ezita să
o restaurăm ori și cît ar costa și dacă nu vom putea să impunem voința
noastră, o vom impune mai tîrziureeurgînd în această privință la toate mij-
loacele pe care patriotismul nostru și interesul securității noastre (și scopul
de a asigura securitatea) ne-o vor impune. Noi nu mai sîntem în epoca
sultanilor nebuni și a miniștrilor criminali și vom lucra fără încetare în
așa fel ca să putem intra în acțiune la momentul oportun”43. După
cum comentează Mânu, acest limbaj dovedea principii și energie, totuși
nu presupunea că Turcia va acționa imediat, ea avînd mare nevoie de
fonduri pentru care și acționa pe lîngă guvernul francez; de asemenea
scria Mânu, nici flota turcă nu era în situația de a acționa decît cel mai
aproape prin luna august sau septembrie44. Mânu mai sesizează și un alt
aspect, și anume, acela al posibilei apropieri dintre Turcia și Bulgaria
„pe măsură ce Europa va continua a se împotrivi în mod sistematic la
năzuințele Turciei.” 4S. Cu privire la zvonurile ce circulau în legătură cu
pregătirile efective pentru un nou război; Mânu le apreciază ca „exagerate”
și „premature”. El se referă chiar la dispoziția ce există în cercurile politice
și diplomatice turce de a duce negocieri cu Grecia, în problema insulelor
amintite, și cu Italia pentru unele din insulele Dodecaneze46. „Dorința
unei bune înțelegeri cu regatul elen este aici foarte vie, spune Mânu și
propuneri eventuale ale Greciei pentru a găsi bazele unei tranzacțiuni vor

ffiiHĂipfli>rdtTlffrrmhiltofiei, Edit. politică, București,
720

EMA NASTOVlCI

14

frontului de operațiuni militare cu cîteva sute de kilometri. De aceea

„căutau să menajeze pe cit posibil Turcia în imposibilitatea de a o atrage

de partea lor”75. Dar, după ciun realist afirmă W. ChtU'chill, după semnarea

tratatului cu Germania, din 2 august 191-1, orientarea viitoare a Turciei

nu putea fi alta decît alături de Puterile centrale 7B.

Declarația de neutralitate armată a României, făcută în Consiliul
de coroană din 21 iulie/3 august 1911, a fost primită, în ultimă instanță,
satisfăcător de Puterile centrale, de care Bomânia era legată prin tratatul
din 1883. Ambele tabere beligerante sperau în posibilitatea atragerii ei
în timpul următor, așa cum lăsau să se vadă insistentele acțiuni diplo-
matice, în acest sens, desfășurate de cei interesați. în vederile acestora
a intrat și posibilitatea atragerii ei într-o alianță mai largă alături de alte
state din Balcani. Puterile centrale, mai sigure pe situația din Turcia și
Bulgaria, urmăreau, nu cu indiferență, acțiunile în acest sens întreprinse
de acestea pe lingă România, sperînd într-o acțiune comună a celor trei
state alături de ele. Puterile Antantei, mai interesate într-o apropiere între
Grecia, Serbia și România, au stimulat și ele acțiunile ce se înscriau în
această direcție. Firește că marile puteri urmăreau realizarea propriilor
lor planuri în care statele din zonă trebuiau să joace un rol subordonat.
Nu au reușit, însă, în toate cazmale, trebuind, sub presiunea luptei popoa-
relor, să țină seama și de interesele acestora care reflectau procese obiective
în dezvoltarea lor istorică, situație în care s-a aflat și România în lupta sa
pentru realizarea dezideratului național.

După adoptarea poziției de neutralitate armată de către Turcia și
România s-a creat numai aparent o situație ascinnătoare. Aceasta fiindcă,
dacă în Turcia orientarea progermană a cî.știgat tot mai mult teren, guvernul
turc legind posibilitatea realizării planurilor sale de alianță cu Puterile
centrale, în România procesul mai vechi de îndepărtare de Puterile centrale
s-a accentuat mereu, alianța cu respectivele puteri, de fapt cu Austro-Unga-
ria, constituind o frînă în realizarea obiectivului principal urmărit în această
etapă istorică fapt ce va situa, în ultima instanță, cele două țări în tabere
adverse.

România a fost mulțumită de declararea neutralității de către Turcia,
din grija deosebită pentru menținerea deschisă a Striintorilor știut fiind
că, în marea lui majoritate, comerțul românesc era efectuat pe această
cale. Or, încadrarea Strîmtorilor într-un război de mari proporții ar fi
adus grave prejudicii statelor neutre77. România, bazîndu-se pe tradiția
bunelor relații cu Turcia, era interesată, deși cunoștea orientarea accentuată
filogermană a cercurilor ei guvernante, să le menajeze și să le mențină la
un nivel reciproc convenabil. în acest context se înscrie și acordul Româ-

75	Ibidem. Sc pare că după izbucnirea războiului în cercurile guvernante turce a existat
o anumită Îndoială cu privire la perspectivele dc victorie ale Puterilor centrale. La aceasta s-a
adăugat și îngrijorarea pentru slaba pregătire militară cu toate asigurările date dc misiunea ger-
mană. Aceasta a făcut să fie inițiate tratative secrete, cu știrea marelui vizir Said Halim, dc
către Enver Pașa și Djavid Bey, ministrul de finanțe, cunoscut atunci ca simpatizant al Antan-
tei, la început cu ministrul rus Gicrs și mai tîrziu și cu reprezentanții diplomatici ai Angliei și
Franței. în discuție au fost puse neutralitatea Turciei condiționată dc acordul Antantei pentru
menținerea integrității Imperiului Otoman, îndepărtarea capitulațiilor, perpetuarea dominației
Turciei în Balcani, ș.a. (Lothar Rathmann, op. cit. p. 103)

76	Winston Churchil, op. cit., p. 436.

77	Paul Gogeanu, op. c tvwvwdacoromanica.ro
15

RELAȚIILE ROMÂNO-TURCE

721

uiei c i Bucureștiul să fie locul tratativelor dintre Turcia și Grecia 78

în problema diferendului dintre ele privind insulele, din luna august 1915.

Delegația Turciei, condusă de Talaat Bey, ministru de interne și
Hali! Pașa, președintele Camerei otomane, a sosit la București după trecerea
sa prin «Sofia unde au avut loc convorbiri cu regele Ferdinand și premierul
Radoslavov, după unele știri, privind posibilitatea reconstituirii Ligii
balcanice 79. La București au fost întîmpinați de V. ălorțun, ministrul de
interne al României, și alte oficialități. în aceeași zi au plecat la Sinaia
unde a avut loc o întrevedere cu regele Carol I. Deși Talaat Bey a declarat
cum că ar avea „o singură misiune specială, aceea de a tranșa chestiunea
insulelor care era de multă vreme pendinte între noi și Grecia” w, opinia
unor cercuri politice și diplomatice destul de largi era că sfera discuțiilor
putea fi mult mai largă, inclusiv „atitudinea ce o va adopta România
în concertul balcanic” 81. în Turcia exista opinia că „ideea alianței bal-
canice este un copil născut mort”, fiindcă nu se poate imagina o ali-
anță balcanică cu participarea Serbiei și Greciei; dar o alianță între
Turcia, Bulgaria și România este cu putință și necesară 82. Tot dintr-o
corespondență din Constantinopol aflăm că în cercurile conducătoare
otomane „credința este că guvernul român nu va căuta să împiedice
apropierea între statele balcanice, apropieri care nu pot avea loc și nu pot
fi durabile cît timp se va prezenta actuala stare de lucruri în Balcani 83.
Presa din multe capitale occidentale, reflectînd interesul pentru tratati-
vele ce se desfășurau la București și mai ales pentru posibila apropiere
între statele balcanice s-a ocupat mult de problema alianței balcanice.
Totodată răzbate și o anume îngrijorare în legătură cu posibila rămî-
nere m neutralitate a acestor state pînă la sfîrșitul războiului. Astfel,
ziarul „Reci”, din Petersburg, din 11 august 1914, referindu-se la pleni-
potențele largi ale delegaților greci în tratativele „despre insule și partici-
parea Greciei la blocul balcanic”, aprecia că dacă acest lucru va reuși, atunci
„Bulgaria și Turcia, înțelegîndu-se mai înainte între dînsele, pentru con-
cesiuni reciproce, vor menține neutralitatea pînă la sfîrșitul războiului
european rezervîndu-și dreptul de a prezenta cererile lor la Conferința
generală după război. Astfel de poziție este, după opiniunea oamenilor
politici balcanici, unicul compromis trainic între tendințele statelor balcanice
și față de presiunea ce se face asupra lor de către Tripla Alianță și Tripla
înțelegere” 84.

Politis, membru al delegației Greciei la tratative, într-un interviu
acordat corespondentului ziarului „Universul”, referindu-se la faptul că
se mai purtaseră tratative cu Turcia fără rezultate, aprecia că acum aceasta
să înțeleagă că rămînerea ei în Europa, menținerea ei „depinde de Grecia
și de România, deci de o înțelegere a ei cu aceste două state, care vor
menținerea Turciei” 83.

79 Delegația Greciei a fost formată din Zaimis, fost președinte de Consiliu, Politis secretar

general In Ministerul de Externe, ș.a.

79	Universul”, nr. 218. din 10 august, 1914.

80	Ibidem, nr. 217, din 9 VIII 1914.

81	Ibidem, nr. 322 din 14 august 1914.

82 Ibidem, nr. 218 din 10 VIII 1914, citind un articol din ziarul turc „Terdjumani Hakikat
din Constantinopol, din 7 aug. 1914.

« JETA'iS X” MW*®»»,. Bpp.p,. 964, pp.xp , (nep.)

84 „Universul”, nr. 219, din 11 aug. 1914.
722

EMA NASTOVICI

16

Guvernul român, angajat în politica de neutralitate, a combătut
zvonurile cu privire la punerea în discuție a problemei alianței sale cu statele
balcanice, cu prilejul tratativelor greco-turce de la București. El a autorizat
publicarea în presă a unei declarații din care cităm : „Este absolut inexact
că Eomânia a primit sau ar primi să facă parte dintr-o asemenea alianță.
Dacă s-au făcut propuneri puteți fi siguri că ele au fost respinse categoric
și că refuzăm a sta de vorbă asupra acestei chestiuni, Delegația otomană
a venit aici pentru a trata cu delegația greacă. Noi nu putem dori decît
ca această înțelegere să se facă. Nici un cuvînt deci despre o alianță sau
vreo înțelegere între noi, Turcia și Bulgaria” 86.

Eeferindu-se și el la știrile apărute în „Eeichspost” cu privire la
o alianță a Eomâniei cu Turcia și Bulgaria, Take lonescu afirma: „Nu
știu absolut nimic. Sînt convins că declarațiunile ministrului (I.I.C. Bră-
tianu — N.A) reprezintă adevărul. Articolul din Eeichspost conține o
imposibilitate ... ar fi absurd ca Eomânia să se hotărască pentru o acțiune
alături de Austria (avea desigur în vedere apropierea dintre Turcia, Bulgaria
și Puterile Centrale — N.A.) după ce Consiliul de Coroană a hotărît inac-
țiunea” 87.

Știri privind precizările făcute de guvernul român au apărut și în
presa rusă. în ziarul „Euskoe Slovo”, din 12 august 1914, în articolul
„Insuccesul lui Talaat Bey” se făceau următoarele afirmații: „în cercurile
oficiale s-a primit știrea că misiunea lui Talaat-Bey la București n-a avut
nici un succes — Toate proiectele Turciei despre o amestecare comună
turco-română în război au fost respinse în mod categoric de guvernul
român” 88. Iar într-o altă știre se arată că regele Carol I, primind pe
Diamandy, ministrul Eomâniei la Petersburg, l-a rugat să aducă la cunoș-
tința D-lui Sazonov că Eomânia va menține neutralitatea” 89.

Precizările făcute de guvernul român, oglindind atitudinea sa favo-
rabilă înțelegerii și rezolvării pe calea tratativelor a litigiilor dintre statele
balcanice, reflectă, în același timp, prudența și discernămîntul său în
complexa situație internațională care nu îngăduia nici un pas ce putea
pune în pericol soarta țării printr-o acțiune prematură sau în discordanță
cu interesele fundamentale ale poporului nostru.

într-o perioadă relativ scurtă poziția Turciei se va clarifica, prin in-
trarea ei în război alături de Puterile centrale.

Achiziționarea90 de către guvernul turc a două bastimente germane
„Gbeben” și „Breslau”, prezente deja în Dardanele la 11 august 1914,
preluarea echipajului și numirea amiralului Soushon la conducerea flotei
de război „a adus marina militară turcă complet sub controlul militaris-
mului german” M.

88 Ibidem”, nr. 225, din 17 aug. 1914.

87 Ibidem

88 A.M.A.E., Fond primul război mondial, dosar. 13, Petersburg, Rap. nr. 970, din 14 aug.
1914, Anexa 1 (nep.)

88 Ibidem, Rap. nr. 992, din 20 aug. 1914, Anexa 1 (nep.)

80 La 2 august 1914 guvernul britanic a sechestrat nava Sultan Osman, construită tn șan-
tierele engleze și achitată și vasul Răchadiă care se găsea tn Anglia pentru reparații; acesta a fost
pretextul invocat de Turcia pentru a justifica „achiziționarea ” vaselor de război germane, (vezi
Colonel Lamouche, op. cit., p. 39).	.

87 Lothar Rathmann,^WldWl^amCa.rO
17

RELAȚIILE ROMÂNO-TURCE

723

Față de această evoluție în orientarea guvernanților Turciei, Antanta,
din teama intrării în acțiune a acesteia alături de Puterile centrale a făcut
propuneri privind regimul capitulațiilor, în schimbul menținerii neutra-
lității, dar după cum informa ministrul Germaniei la Constantinopol,
Wangenheim, Turcia ar fi răspuns că neutralitatea ei nu este e vînzare” 92.
Concomitent Turcia, simțind slăbiciunea puterilor Antantei, a profitat,
și la 9 septembrie 1914, s.n., a trimis o notă ambasadorilor marilor puteri
prin care informa că a hotărit să suprime capitulațiile „care pînă acum
constituiau o piedică la progresul țării”93 *.

Numai un pas mai despărțea Turcia de intrarea efectivă în război.
El a fost făcut, după pătrunderea flotei turce în Marea Neagră la 27 octom-
brie, care la 29 octombrie a bombardat porturile ruse Sevastopol, Odesa,
Feodosia și Novorosisk, vasele recent achiziționate „Gbben” și „Breslau”
avînd rolul hotăritor în această acțiune, alături de „Hamidieh” și alte
patru torpiloare M.

Agravarea situației, iminența conflictului au provocat momente
de grea așteptare în rîndul poporului turc și chiar unele ezitări95 * în cer-
curile guvernante, privind semnarea declarației de război. Dintr-o știre
sosită din Constantinopol, după conflictul din Marea Neagră, aflăm că
o mare mulțime în grupuri a staționat pe străzi pînă către ziuă, cu toată
intervenția poliției, așteptînd decizia guvernului și blamînd purtarea
germanilor învinuiți de atragerea Turciei în război care „o va duce la un
dezastru sigur” M. De asemenea, se informa că locuințele membrilor gu-
vernului au fost înțesate cu polițiști întrucît „se dădea ca sigur că odată
cu declarația de război va izbucni și revoluția” 97. Se pare că a circulat
și un zvon despre existența unui complot care ar fi avut drept scop „su-
primarea tuturor filogermanilor și în special a lui Enver Pașa, ministrul
de război” 9S.

Oficial Turcia s-a aflat în stare de război cu Eusia, de la 2 noiembrie
1914, și, de la 5 la 6 noiembrie cu Marea Britanie și respectiv Franța.

Eeferindu-se la situația din Turcia după declararea războiului
Mânu, ministrul României la Contantinopol, informa că „soarta Imperiului
otoman este în mod definitiv legată de soarta Germaniei și Austro-Ungariei,
care dictează aici pe toată linia și din al cărui cuvînt guvernul turc nu mai
poate ieși” ". De asemeni, scrie el, curentele contrare au fost repede ani-
hilate ca și mișcările izolate care au avut loc împotriva extremei severități
a comandamentului militar german care „aplică fără menajamente, indo-
lenței orientale, cele mai aspre metode ale militarismului prusian” 10°.

’2 AIC., Fond Casa Regală, dos. nr. 59/1914. Informare a gen. Wangenheim din Constan-
tinolol — 9 sept. 1914.

M Ibidem; vezi și loan C. Filitti, România fală de capitulafiile Turciei, București, Socec
et Co, C. Sfetea, 1915, p. 1.

M Paul Gogeanu, op. cil., p. 104 — 105.

M După cum scrie Colonel Lamouche, Marele Vizir, Said Halim a dat înapoi” în fața res-
ponsabilității unui conflict”, iar cîțiva miniștri s-au retras pentru a nu semna declarația de război.
Răspunderea și-au asumat-o Enver Pașa, Djemal și Talaat, șefii Partidului Unitate și Progres.
(Colonel Lamouche, op. cit., p. 360)

M „Universul”, nr. 290, 29 X 1914.

” Ibidem

’8 Ibidem '

w A.M.A.E., Fond primul război mondial. JDos^ nr». _8. Constantinopol, Rap. nr. 1206,
din 9/22 XII 1914 (nep,); WWW.dâCOT(MnffluCa.rO
724

EMA NASTOVICI

18

Declarația de război a Turciei a fost privită cu îngrijorare de cercu-
rile guvernamentale românești, atît din cauza extinderii conflictului cît,
mai ales, din implicațiile ce rezultau pentru țara noastră în legătură cu
noua situație ce se crea pentru Strîmtori. în această apreciere avem în
vedere, în primul rînd, tăierea principalei căi comerciale de export-import
pentru România. Datele statistice confirmă că intrarea Turciei în război
și ferecarea strîmtorilor au fost greu resimțite de țara noastră, dat fiind
faptul că 65 °0 din importurile României veneau pe drumul mărilor spre
Constanța și gurile Dunării și 95 °0 din exporturile românești plecau spre
Europa occidentală și nordică prin Dardanele 101. De asemenea posibilită-
țile de apărare s-au redus considerabil, ruta cea mai lesnicioasă de apro-
vizionare cu materiale de război din occident fiind tăiată102. în al doilea
rînd, intențiile deja exprimate de unele puteri cu privire la soarta Strîm-
torilor. De pildă, Edward Grey, ministrul de externe al Marii Britanii,
aprecia la 14 noiembrie 1914, că atitudinea guvernului turc „va face ine-
vitabilă rezolvarea problemei turce în ansamblul său, inclusiv chestiunea
strîmtorilor și a Constantinopolului, de acord cu Rusia103”. Iar țarul
Nicolae al II-lea vedea rezolvarea problemei ,,în conformitate cu tendin-
țele seculare ale Rusiei”, deci includerea lor în imperiul rus 1M. Aceste de-
clarații de intenții, după cum informa Delcasse, ministrul de externe al
Franței pe Paleologue, ministrul francez la Petersburg, au produs o rea
impresie în România, ceea ce făcea necesară o explicație din partea guver-
nului rus din care să rezulte că nu se opune libertății și internaționalizării
strîmtorilor în viitor 105.

Czernin informa pe Berchtold, la 1 noiembrie 1914, cum că nu ar
fi îndoială că „declarația de război a Turciei a făcut aici (România — N.A.)
o puternică impresie în toate cercurile. Cu totul curios apare faptul că
lumea credea că Turcia va rămîne neutră și va privi mai departe ca fas-
cinată spre Bulgaria, în credința fermă că singurul stat balcanic care even-
tual va intra în acțiune va fi Bulgaria” 108 afirma el. Credem că nu trebuie
confundată dorința reală a guvernului român ca Turcia să rămînă neutră
cu necunoașterea realităților din Turcia. Guvernului român îi erau cunos-
cute orientarea oficialilor turci cît și starea de spirit din cercurile politice
turce, lucru la care ne-am mai referit, și deci nu excludea cu totul posi-
bilitatea intrării acesteia în război alături de Puterile centrale.

Angajarea Turciei în război a determinat guvernul român la o ati-
tudine mai atentă, mai reticentă chiar în unele aspecte ale ei, cum a fost
acela al tranzitului, fapt ce a influențat, fără îndoială, evoluția relațiilor
dintre cele două state.

în ce privește poziția Turciei față de România, după cum informa
Mânu din Constantinopol, „dispozițiunile cercurilor oficiale turcești”
erau amicale, domina convingerea „că nu vom ieși din neutralitate, cel

101	I. Seftiuc, I. Cirțînă, România și problema strîmtorilor, Edit. Științifică, București,
1974, p. 66.

102	Ibidem, p. 50

103	Paul Gogeanu, op. cit., p. 107

104	Ibidem, p. 108.

105	Ibidem, p. 109.

106	A.S., Fond Xcrografii-Xiex^, JachidJiLrXț1VJ;/ActuL.nr. 14. Telegrama lui Czcmin
către Berchtold din București, rWt^WwHJSlalnCa-rO
19

RELAȚIILE RQMANO-TURCE

725

puțin pentru moment” 107. De asemenea, scria el, zvonurile despre o apro-
piere italo-bulgaro-română erau „comentate cu simpatie de către presa
turcă, care le considera ca un indiciu că aceste trei state nu vor merge în
nici un caz în contra Germaniei, a Austro-Ungariei și a Turciei” 108 109. Toate
acestea au făcut ca și după intrarea Turciei în război, cercuri influente
turcești să mai spere în realizarea unei apropieri de România. România,
încă neutră, era interesată în menținerea bunelor relații cu Turcia, evi-
tînd deteriorarea lor. Dar nu întotdeauna între dorință și realități a exis-
tat o concordanță. De pildă, încurajarea de către Consulatul otoman din
Rusciuk a părăsirii clandestine a teritoriului românesc de către tinerii
turci. „De la începutul lunii decembrie 1914, scrie într-un raport, datat
23 decembrie, au plecat spre Constantinopol peste 1.300 tineri și zilnic
continuă să plece, trecînd clandestin granița, făcînd greutăți autorităților
românești” 10S.

Dar problema care a influențat cel mai mult relațiile dintre Turcia
și România a fost aceea a tranzitului de materiale necesare ducerii războiului,
provenind, in special, din Germania și Austro-Ungaria.

Este cunoscut faptul că România în politica sa față de beligerant,i,
din perioada neutralității, s-a bazat pe convenția de la Haga din 1907
care prevedea „deplina libertate pentru subiectele din statele neutre de
a face comerț cu beligeranții110 *. în articolul 7 al amintitei Convenții se
stipula clar că „o putere neutră nu este ținută să împiedice exportul sau
tranzitul în contul unuia sau altuia dintre beligeranți, de arme, muniții
și în general de tot ce poate fi util unei armate sau imei flote” U1, iar cu
privire la măsurile prohibitive ale guvernelor neutre, în articolul 9, se
specifica că „trebuie aplicate uniform beligeranților”,

în relațiile ei cu Turcia, România a respectat, în general, aceste
prevederi, urmărind, cum era și firesc, în același timp, să-și asigure și
necesarul de produse și echipamente pentru propriile ei nevoi: de ase-
menea, trebuia să aibe în vedere evitarea pe cît posibil a întăririi posibi-
lilor adversari.

Războiul a solicitat foarte mult economia Turciei, agravînd enorm
situația și așa dificilă și nerefăcută în urma războaielor anterioare din nor-
dul Africii cu Italia și din Balcani. Mobilizarea nuni foarte mare număr
de țărani pentru armată a făcut ca 47% din terenurile cultivate în 1913 să
rămină nelucrate, ceea ce a dus la scăderea producției cerealiere. Și alte ramuri
ale economiei s-au resimțit și, totodată, starea socială și materială a maselor
muncitoare112. După cum informa Parlamentul turc, la 3 martie 1915,
Djamid Bey ministrul de finanțe, războiul costa Turcia, la începutul lui,
500.000 de lire turcești lunar, apoi a crescut treptat pînă la 3 milioane
de lire. Pentru acoperirea acestor cheltuieli s-au făcut șapte împrumuturi
diferite din Germania și Austro-Ungaria însumînd 240 milioane coroane,
în afară de aceasta Turcia datora în interior și în afară pentru diferite

107 A.M.A.E., Fond Primul război mondial, Dosar. 8, Constantinopol, Rap. nr. 1206
din 9/22 XVI 1914.

108 Ibidem

109 Ibidem, Dosar, 22, Sofia-Rusciuk, Rap. nr. 1245, Rusciuk, 23 dec. 1914.

110 Minesco Constantin, L’action diplomatique de la Roumanie pendant la guerre, Paris,
1927, p. 513.

m î,bidef, . *	, www.dacoromanica.ro

112 Ion Calafeteanu, loc, cil., p. 234.

10—c» 2343,
726

ema nastovici

20

livrări de război aproximativ 675 milioane de mărci113. Cu toate acestea,
situația armatei turce continua să fie dezastruoasă din punctul de vedere
al înzestrării și dotării ei. După unele informații soldații turci, prost echi-
pați, lipsiți de asistență medicală, decimați de tifos, holeră, malarie, au
flăminzit tot timpul războiului. Din cei două milioane de morți, cel mult
500.000 au căzut pe front114. Această situație, alături de degradarea per-
manentă a gospodăriilor țărănești, a făcut ca încă din primii ani de război
să se dezerteze în masă, soldații întorcîndu-se înarmați la locurile de ori-
gină sau ascunzîndu-se în munți și apoi integrîndu-se în „Armata verde”
(batalioanele de partizani) care va lupta împotriva intervenției imperialiste
în Anatolia.

în condițiile în care economia turcă nu putea face față solicitărilor
impuse de război, dimpotrivă se deteriora continuu, sînt de înțeles insis-
tențele autorităților turce pe lîngă guvernul român pentru facilitarea
tranzitului. După declanșarea războiului, și înainte de intrarea și a Turciei,
România a permis tranzitul destul de masiv spre Turcia, al produselor
venite din Gei mania, deși ea nu a găsit întotdeauna aceeași înțelegere
la ultima. La un moment dat, guvernul român s-a văzut obligat din
proprii interese să interzică acest tranzit, ceea ce a piovocat nemulțumire
atît la Constantinopol cît și la Viena și Berlin.

Puterile centrale, prin reprezentanții lor în România sau prin per-
sonalități politice românești germanofile, au insistat mereu pentru ușurarea
transportului pentru Turcia, dar chiar și regele Carol I trebuia să recu-
noască necesitatea de a ține seama mai întîi de interesele țării. într-o
discuție avută cu Al. Marghiloman, care insista pentru respectarea neu-
tralității conform cu Convenția de la Haga, Carol i-a replicat: „Să vorbim
clar : noi admitem trecerea munițiilor — e vorba de munițiile pentru
Turcia — dar ni se vor tăia munițiile noastre care se află pe mare” 115,
se referea, desigur la măsurile Antantei.

Așa cwn rezultă dintr-o telegramă a contelui Czernin către Berch-
told, el primise instrucțiuni precise de a interveni pe lîngă guvernul român
în vederea îndepărtării dificultăților pentru Turcia dar rezultatele nu
apăreau. ,,D Brătianu declară că nu poate admite tranzitul de tunuri prin
România. De la începutul acestei acțiuni atențiunea publicului a fost
deșteptată de multele transporturi și deoarece poporul voiește războiul
contra Monarhiei, favorizarea transporturilor ar provoca o exploziune” 116,
scria el.

Marele Vizir s-a plîns și el ministrului României la Constantinopol,
Mânu, de politica „inamicală a României față de Turcia”, care ar fi împie-
dicat posibilitatea de a se aproviziona în vederea apărării în general și
a apărării Constantinopolului, în special117. Mereu se reproșa României
facilitatea tranzitului pentru Serbia, și nu și a celui spre Turcia118.

113 Paul R. Krause, Die Turkei, zweite Aufl., Verlag und Druck von O. Taubncr, Lcipzig,
und Berlin, 1918, p. 80.

111 Lothar Rathmann op. cit., p. 124.

115 Alexandru Marghiloman, Note politice, voi. I, 1897—1928, București, 1927, p. 513.

116 Cartea roșie austro-ungară. Documente diplomatice privitoare la relafiunile dintre
Austro-Ungaria și România tn perioada de la 22 iulie 1914 plnă la 27 august 1916. Edit. Regele
Carol, București, 1917, Czernin către Bcrchtold, telegrama din 22 septembrie 1914, p. 11.

117 A.M.A.E., Fond Primul război mondial, dosar. 22, Rezumatul telegramelor politice
din Constantinopol din perioadțffiț^ jfaffitffmrianica m

118 Ibidem
21

RELAȚIILE ROMANO-TURCE

727

România avea realmente o situație destul de dificilă dacă avem în
vedere, pe de o parte, solicitările și chiar presiunile venite din ambele
tabere beligerante pentru favorizarea tranzitului, iar, pe de altă parte,
nevoia proprie de produse și condiționarea, în repetate rînduri, a posibi-
lităților de achiziționare din țările aflate în conflict, tocmai de o atitudine
favorabilă în problema tranzitului. Totodată, guvernul trebuia să țină
seama de starea de spirit din țară a opiniei publice în general, care se
manifesta în marea ei majoritate împotriva tranzitului pentru aliații
Puterilor centrale, luînd atitudine vehementă cînd descopereau asemenea
situații. O astfel de stare de nemulțumire s-a creat și cu prilejul trecerii
prin țara noastră, la numai trei săptămîni după declanșarea războiului
a unui tren transportînd în Turcia peste 500 de marinari (tehnicieni și
ofițeri germani) în civil119 120 121.

Referindu-se la cauzele nemulțumirii, Nicolae lorga scria: „Întîi
nu ne place, nu permitem, a fi înșelați, și chiar într-un chip mai inteligent
decît acesta	„nu putem îngădui ca neutralitatea pe care o voim —

și știm toți de ce o voim — să fie compromisă, prin acte ca acelea de care
s-au făcut vinovațitrimițătorii marinarilor de cari au nevoie vasele germane
„cumpărate” de turci” 12°. Totodată el era îngrijorat de consecințele unui
asemenea act care, pe de o parte, ar putea duce la conflict cu Rusia „care
ne-ar sili să rupem aceea neutralitate pentru „apărarea hotarelor”, iar,
pe de altă parte, chiar noi am putea fi atacați cu armele a căror tranzitare
am permis-o ia.

Turcia a avut tot timpul în Germania și Austro-Ungaria apărători
și susținători foarte activi ai nevoilor lor de import de produse necesare
purtării războiului. Era și firesc avînd în vedere interesul acestora, în
primul rînd, de a face Turcia activă și aptă de un ajutor cît mai substan-
țial. Eforturile diplomaților austro-germani, în acest sens, pe lîngă oficia-
litățile românești nu s-au bucurat de un prea mare succes. în repetate
rînduri miniștrii celor două state la București „s-au plîns” atît guvernelor
lor cît și în fața unor personalități politice din țara noastră, prin interme-
diul cărora sperau să influențeze o poziție mai binevoitoare. De pildă,
în noiembrie 1914, Czernin spimea lui Marghiloman, referindu-se la greu-
tățile întîmpinate în tranzitul pentru Turcia că: „Costinescu face orice
negociere imposibilă, iar cînd vorbești cu d-1 Brătianu, te trimite la d-1
Costinescu. Acum vrea să închidă frontiera. Aceasta va produce o mare
tensiune. S-a refuzat transportul a 200 vagoane de muniții turcești;
Berlinul ne-a cerut atunci să reținem cele 150 vagoane de muniții ale
D-vs. Cum să dăm acelora care vorbesc că se vor bate, ne spune Germania,
cînd nu putem să dăm prietenilor care se bat pentru moi?”122 123 (s.n.) La
fel de nemulțumit era și ministrul Germaniei la București, von dem Bussche,
contrariat și de faptul că deși regele și Brătianu promiseseră că vor permite
transportul pentru Turcia totuși, au oprit trecerea vagoanelor12 3. Ger-
mania propunea să se permită transportul a 200 de vagoane pentru Turcia,

119 Constantin Kirițescu, Preludiile diplomatice ale războiului de întregire. Extras din
„Viața Românească”, nr. 4, din aprilie 1940, p. 7.

120 Nicolae lorga, Războiul nostru tn note zilnice, voi. I, 1914 — 1916, Colecția „Ramuri”,
Edit „Ramuri” , S-A> Craiova, f. a., p. 24.

121 Ibidem

Marghiloman,nAIex.,ț^^i(jBC|(^^e^Caj0

123 Ibidem, p. 372.
728

EMA NASTOVICI

22

în schimbul intrării in țară a 100 de vagoane pentru România1-1. După
cum scrie Marghiloman, von dein Bussche, pentru a obține cîștig de cauză,
i-a comunicat că „Germania nu va face nici o obiecțiune dacă se va lăsa
liberă trecerea munițiilor sîrbilor și rușilor12S, ceea ce dezvăluie lipsa
oricăror scrupule în atingerea scopurilor lor imperialiste pe seama sacri-
ficării a milioane de vieți omenești.

Concomitent, în noiembrie 1914, Czernin sugera lui Berchtold să
propună Turciei să facă o declarație mai dură la adresa României, pentru a
determina o schimbare de atitudine a acesteia. După el, nu s-ar fi produs
nimic mai rău în plus față de situația dată, dacă „Constantinopolul ar
declara deschis că după 24 de ore de la declanșarea războiului româno-turc,
Constanța se va transforma într-o grămadă, de ruine” 12°. Desigur, ase-
menea inițiative nu puteau stimula spre o atitudine favorabilă relațiilor
între cele două, state; dimpotrivă, consecința putea fi numai sporirea neîn-
crederii, rezervelor și încordării, căci oficialitățile turce trecuseră deja la
unele măsuri restrictive împotriva comerțului românesc. De pildă, în
octombrie 1914, au fost confiscate 350 de butoaie cu măsline destinate
portului Constanța. Abia după descărcarea lor la Constantinopol, vasul
sub pavilion străin, a putut părăsi portul, după emu informa căpitanul
acestuia127. Pe de altă parte, s-a încercat transportarea de material pentru
Turcia folosindu-se metode ilegale. Astfel, un curier special plecat din Ber-
lin spre Constantinopol, avînd pașaport de trecere prin România, a adus
la granița noastră un număr mare de lăzi voluminoase, cufere de 3 — 4 metri
La control s-a constatat că ele conțineau aparate de telegrafie fără fir
destinate Turciei, interzise fiind calificate drept contrabandă de război128.

Guvernul tiu'c urmărea îndeaproape evoluția raporturilor dintre
România și Puterile centrale cît și opinia despre participarea Turciei la
război, iar presa turcă reflectă în paginile sale multe aspecte nu întot-
deauna întrutotul veridice, reliefînd mai mult dorința de a avea România
aproape, decît realitatea situației. în ziarul „Tasfir Efkiar” din 13/26
februarie 1915, se vorbea pe larg și cu satisfacție despre înțelegerea
intervenită între România și Germania privind achiziționarea de benzină
românească pentru care ar fi trimis deja 3.000 de cisterne în România.129
După cum transmitea Mânu, ministrul României la Constantinopol, la
începutul anului 1915, referindu-se la mai multe ziare, acestea „țin a
dovedi că numărul partizanilor unei neutralității definitive ar fi sporit în
România în mod simțitor130. Or, este știut faptul că anul 1915 a fost
marcat de amplificarea acțiunilor pentru intrarea în acțiune alături de
Antantă.

în presa turcă s-a vorbit mult despre „redeșteptarea simpatiilor
tradiționale ale poporului român pentru Turcia” in legătură cu apărarea
eroică a Dardanelelor de către armata turcă. Aceasta „a atras încă o
dată atențiunea românismului asupra gravului pericol ce ar amenința

134 Ibidem, p. 420

123 Ibidem.

123 AIC., Fond Xerografii-Viena, pachetul XLVI, actul nr. 14, f. 105.

127 ..Universul”, nr. 288 din 19 oct. 1914

128 Ibidem, nr. 300 din 31 octombrie 1914 .

124 A.M.A.E., Fond Primul râzboi mondial, dosar nr. 8, Constantinopol, Rap, nr. 166 din
13/26 febr. 1915.	t

ibidem, Rap. nr. 3(wwwidfl£Qroinaiiica.ro
23

RELAȚIILE ROMANO-TURCE

729

viitorul său economic și național din ziua cînd Strimtorile ar cădea în
stăpînirea desăvîrșită a Rusiei” 131. Concluzie care, desigur, era legată de
intenția de a demonstra că victoria Puterilor centrale nu ar fi adus preju-
dicii regimului Strîmtorilor. Chiar Mânu, într-un raport al său, comunica
lui Brătianu că Talaat Bey i-a vorbit în termeni foarte prietenoși despre
România și politica urmată de guvernul român, rugîndu-1 să-i transmită
complimentele sale 132. Ceea ce poate fi un indiciu că cercurile guvernante
turce urmăreau să mențină bunele relații cu România. In cercurile gu-
vern uite românești s-a discutat foarte mult și s-au făcut demersuri pentru
cunoașterea exactă a intențiilor puterilor Antantei privind Strimtorile133,
în cazul victoriei lor, dată fiind importanța acestora pentru economia
țării, la care ne-am mai referit.

în această situație sînt explicabile starea de spirit, opiniile existente
în România, unde, cercurile autantofile, legînd posibilitatea deschiderii
Strîmtorilor de victoria Antantei, făceau presiuni asupra guvernului pentru
o atitudine favorabilă acesteia. Guvernul, neconvins că se va garanta
în viitor o situație favorabilă în Strimtori ducea o politică de menținere
a bunelor relații cu ambele tabere beligerante în cadrul neutralității
binevoitoare proclamate.

Guvernul român a fost „sfătuit” la adoptarea unei poziții mai
înțelegătoare față de tranzitul pentru Turcia și de Al. Beldiman, ministrul
României la Berlin. într-o scrisoare personală trimisă lui I.I.C. Brătianu,
la 6 19 februarie 1915, Beldiman aprecia că oprirea tranzitului pentru
Turcia ,,ne-ar fi înstrăinat simpatiile cercurilor conducătoare militare
germane care constatau „cu decepțiune că neutralitatea României a
devenit răuvoitoare față de Germania” 134 *. Asemenea aprecieri a exprimat
în fața lui Mânu și ambasadorul Germaniei la Constantinopol, von Wan-
genheim, susțînînd că refuzul de a tranzita materialele de război trimise
de Germania turcilor pentru apărarea Dardanelelor, le-ar crea o situație
dificilă 133. Afirmația este confirmată și de C-tin Kirițescu, care susține
că insistențele Germaniei erau însoțite și de amenințarea că dacă Darda-
nelele cad din lipsă de muniții România își va cîștiga dușmănia Germaniei136.

Cam în același timp, martie 1915, Brătianu dezmințea categoric, în
fați ministrului Rusiei la București, trecerea pe teritoriul României a
unor aprovizionări de război pentru Turcia, în ciuda „presiunilor extra-
ordinare” făcute de Puterile centrale137.

E>te simplu de sesizat că relațiile dintre România și Turcia au fost
direct influențate de presiunea marilor puteri aflate în conflict, cît și
de interesul României de a nu-și crea o situație și mai dificilă decît cea
impusă de neutralitate, in perspectiva rezolvării propriilor probleme atît
de importante pentru soarta țării.

131 Ibidem; și Rap. nr. 389 din 6/19 IV 1915.

113 Ibidem, Rap. nr. 235, cifrat-confidcnțial, din 25 II 1915.

133 Pentru detalii semnificative, vezi: I. Cirțlnă, I. Scftiuc, op. cit. p. 50—60.

13‘ AIC., Fond Casa Regală, dos. nr. 19/1915, f. 5; vezi și Fondul Al. Beldiman, din

Arhiva Bibliotecii Academici RSR, dos. nr. 1. actul 4.

136 A.M.A.E., Fond primul război mondial, Dosar. 8, Constantinopol, Rap. nr. 235 din
25 II 1915.

133 Constantin Kirițescu, op. cit., p,_12.

137 I. Cârțână, I. Seftiuc, țyww-^WMomamca.ro
730

EMA NASTOVICI

24

în primăvara anului 1915 situația internațională a devenit și mai
încordată, determinată și de perspectiva evidentă a intrării Italiei în
război alături de Antantă. Erau cunoscute, de asemenea, discuțiile purtate
între Eomânia și Italia în vederea coordonării activității lor138, ceea ce
a îngrijorat deosebit de mult Puterile centrale, deci și Turcia. Pe de altă
parte, Puterile centrale și-au intensificat presiunile asupra Turciei și
Bulgariei în vederea înțelegerii între ele și angrenarea și a Bulgariei în
război. într-o telegramă trimisă ambasadorului Austro-Ungariei la Con-
stantinopol, Pallavicini, la 17 mai 1915 (s.n.), se cerea acestuia să folo-
sească „toată influența sa pentru a realiza o apropiere mai mare turco-
bulgară, chiar să convingă Turcia „de necesitatea unor concesii către
Bulgaria . .. pentru ca Turcia să poată face față adversarilor și să țină
Eomânia în șah139. Se pare că Pallavicini și-a făcut datoria, întrucît,
dintr-o știre, aflăm că Hakki Pașa, fost mare vizir și Eifaat Pașa, fost
ministru de externe, ar fi trecut prin Eusciuk în drum spre Elveția unde
urma să poarte tratative cu Antanta pentru o pace separată, atitudine
determinată de presiunea Germaniei de a ceda Bulgariei Adrianopolul și
alte părți din Tracia” 14°. (s.n.)

Complicarea situației internaționale a determinat și guvernul
român la noi măsuri restrictive în problema tranzitului pentru Turcia,
ceea ce a provocat reacții, uneori chiar dure și amenințătoare, din partea
celor interesați. Din Constantinopol, Mânu infirma că în oficiosul „Tasfiri-
Efkiar” se aprecia că „Dacă Eomânia va urma a păstra această atitudine
fără ca nimic să o justifice ea ai’ fi considerată ca o manifestație ostilă.
E știut că ostilitatea cheamă ostilitate. Dacă nu azi, mîine, la nevoie chiar
după încheierea păcii” 141. Totodată, ministrul român comunica că el a
insistat în toate convorbirile cu Marele Vizir asupra faptului că Eomânia
nu aplică regimuri diferențiate față de beligeranți”, așa cum se aprecia
în presa tm'că referitor la facilitarea tranzitului de muniții pentru Serbia142.
Aceasta nu înseamnă că guvernul turc nu a continuat să insiste pe lîngă
guvernul român, atît prin Mânu, cît și prin ministrul său la București,
Șefa Bey, pe care l-a încărcat cu demersuri, după cum spune Mânu, de
la care „Poarta aspiră cu fermitate să ducă la un rezultat satisfăcător” 143.

Creșterea rezistenței guvernului român este anunțată de Czernin
la Viena, cu regretul neputinței sale de a determina o schimbare, dimpo-
trivă, spunea el „am pierdut orice speranță în reușită” 144. Brătianu i-ar
fi spus că „în vederea situațiunii europene, e mai puțin decît oricînd în
situațiunea de a acorda permisiunea pentru tranzitul munițiilor turcești” 14S.

138 Intre România și Italia s-au semnat: la 10/23 IX 1914 un acord secret in care, Intre
altele, se specifica să nu iasă din neutralitate fără a se anunța reciproc cu cel puțin opt zile Înainte
de a lua o asemenea hotărlre (A.I.C. Fond Casa Regală, dosar nr. 61/1914, f. 9); la 24 1/6 II
1915 s-a semnat un nou angajament italo-român prin care cele două țări se obligau. Intre altele ,
să se sprijine reciproc In cazul unor complicații ce ar afecta integritatea lor teritorială (Ibidem).

139 A.I.C. București, Fond Xerografii-Viena, pachetul nr. XIV, Telegrama nr. 301, Viena,
17 mai 1915 (s.n.), f. 2.

149 A.M.A.E. Fond Primul război mondial, dos.nr. 22, Sofia-Rusciuk, Rap. nr. 513, din
Rusciuk, 27 iunie 1915.

141 Ibidem, Dosar, nr., 8, Constantinopol, Rap. nr. 964 din 3/16 iunie 1915.

142 Ibidem

143 Ibidem, Rap. nr. 1434 din 2/15 XI 1915.

144 Cartea roșie austro-ungară, p. 21—22.

145 lbidem’ p 22 www.dacoromanica.ro
25

RELAȚIILE RQMANO-TURCE

731

Era și firesc; Italia ieșise din neutralitate iar Bulgaria nu mai era nici
ea prea departe de acest moment. România trebuia să-și ia măsuri de
prevedere.

Cit de mare era nevoia resimțită de pe urma limitării tranzitului
rezultă și din felul în care a pus problema Czernin în fața lui Brătianu.
După cum informează Marghiloman, ministrul austro-ungar l-ar fi între-
bat pe premierul român ce cere (S.N.) pentru a lăsa liberă trecerea muni-
țiilor ; la care Brătianu ar fi răspuns că „cu nici un preț nu le va lăsa să
treacă’’, deși Czernin ar fi fost dispus să ia în considerare orice cerere 14°.
Desigur că nu Czernin putea da un răspuns la o problemă esențială care o
urmărea guvernul român, de aceea afirmația sa apare cel puțin nerealistă
dacă nu chiar lăudăroasă. în fața acestei poziții, Puterile centrale au
trecut la contra măsuri. La propunerea guvernului român ca Germania
să livreze 1.000 de vagoane de cărbuni în schimbul tranzitării spre Turcia
tot a 1.000 de vagoane de materiale de război, partea germană a dat un
răspuns negativ, propunînd eșalonarea atît a importului cit și a tranzitu-
lui in tranșee de cîte 100 de vagoane147. O asemenea eșalonare, după ei,
sporind interesul guvernului român pentru grăbirea propriului import
de cărbuni, favoriza și intensificarea transportului spre Turcia.

într-un raport secret adresat regelui Ferdinand, Beldiman, ministrul
României la Berlin, se străduia din nou să-l convingă de necesitatea de a se
permite tranzitul spre Turcia, motivînd că nu ar fi vorba de interesele
Germaniei de stăpînire a Dardanelelor, ci mai ales de interesele de stat
ale României, care ar fi deplin independente de alianța noastră cu Puterile
centrale 148. Aceasta însemna a pune în prim planul preocupărilor guver-
nului problema Strîmtorilor care, este adevărat, era foarte importantă,
dar nu putea trece înaintea obiectivului esențial ce putea determina ieșirea
României din neutralitate, și anume, lupta pentru eliberarea teritoriilor
aflate sub dominația Austro-Ungariei. Or, acest lucru, nu-1 înțelegeau,
așa cum rezultă și din raportul lui Beldiman, oficialitățile politice și mili-
tare germane, care, după cu mspunea generalul von Falkenhayn, considerau
că locul României este numai alături de Puterile Centrale și că o schim-
bare de atitudine, nu ar fi grea, inclusiv in problema transportului de
muniții pentru Tm‘cia, pentru care regele României era insistent rugat
să influențeze guvernul român149.

Alături de multe alte explicații pentru insistența Puterilor centrale
m sprijinirea Turciei, ni se pare interesantă o afirmație a ministrului
Austro-Ungariei la Constantinopol făcută tocmai acum, în vara anului
1915. La 15 iulie 1915, într-o scrisoare secretă către baronul Burian, noul
ministru de externe al Austro-Ungariei, el spunea : „ar fi de cea mai
mare importanță ca pozițiile cîștigatc aici în Constantinopol să le transfor-
măm în unele de durată”. Aceasta ar fi fost, după el, cea mai importantă
și principală realizare a războiului în curs. „Noi sîntem stăpîni în Turcia”,
afirma el1S0. La ce se putea aștepta poporul turc de la asemenea aliați
este lesne de înțeles.

116 Marghiloman, Alex., Note politice, voi. I, p. 479.

117 Ibidem, p. 492.

148 Arh. Bibliotecii Academiei R.S.R., Fond Al. Beldiman, dosar I, actul IV, Raport

secret către Regele Ferdinand, Berlin, 17/30 VI 1915, f. 1.

iso 4x-5r www.dacaramanica.rq,

160 Citat după Lothar Ratlimann, op. cit., p. 107.
732

EMA NASTOVlCI

25

Este cunoscut faptul că la începutul lunii septembrie 1915 tratativele
dintre Turcia și Bulgaria, dintre ultima și Puterile centrale în vederea
intrării ei în război alături de acestea, erau foarte avansate. La 6 septem-
brie s-au semnat atît tratatul tiu’co-bulgar, prin care Turcia consimțea
să cedeze Bulgariei 2.000 de km2 din teritoriul de pe valea rîului Marița,
în cazul cînd Bulgaria va declara război Serbiei, cît și tratatele de prie-
tenie și alianță dintre Bulgaria și Germania și tratatul de colaborare în.
război dintre Bulgaria, Germania și Austro-Ungaria. Cu prilejul discu-
țiilor purtate în vederea definitivării acestor tratate, Conrad von Hoetzen-
dorf, șeful comandamentului suprem militar al Austro-Ungariei, sugera,
pentru evitarea ieșirii Eomâniei din neutralitate ca urmare a concentrării
de trupe austro-germane la granițele ei propusă de Bulgaria, ca fiind o
măsură mai eficientă obligarea Turciei ,,să acopere spatele Bulgariei
contra României” 151.

Cu toate că s-a insistat mult pe păstrarea secretului tratativelor
și a conținutului tratatelor, guvernul român a fost în cunoștință de cauză,
urmărind cu multă atenție ce se mtîmplă în jurul granițelor sale, lumd
măsurile ce se impuneau. Aceasta cu toate încercările făcute de a se pre-
zenta „noua constelație”, apărută din alipirea Turciei și Bulgariei la
Puterile centrale, drept pavăză de apărare sigură a granițelor ei de sud-est,
în cazul trecerii ei complete de partea centralilor, cum spunea Tisza 161 162 163.

După intrarea și a Bulgariei în război, octombrie 1915, relațiile dintre
România și Turcia, fără să se întrerupă complet, au fost totuși mult mai
reci, duse cu multă prevedere din ambele părți. Nici transportul pentru
Turcia nu a încetat complet, lucru care se cunoștea bine și in țară și peste
hotare; a fost însă ceva mai discret și, desigur, mult diminuat. Interesantă
ne apare, pentru cunoașterea acestor aspecte, afirmația ministrului Belgiei
la Sofia, făcută în urma unei vizite în România. Apreciind succesul obținut
de Antanta prin încetarea transportului de muniții pentru Turcia, totuși
face remarca că aceasta din urmă ,,s-ar fi înăbușit deja dacă n-ar exista,
micii funcționari români”153. Deci, conchide el „transportul de mai
înainte spre Turcia a munițiilor continuă numai cu diferența că acesta
nu se mai face în mod oficial și în niște măsuri mai mici” 151.

Au continuat, desigur, și insistențele venite din Constantinopol,
Viena sau Berlin, mai recent și din Sofia, pentru o atitudine mai înțele-
gătoare a oficialităților românești, atunci cînd lucrurile se încurcau.
De pildă, spre sfîrșitul anului 1915, intervenția pentru a se permite trans-
portarea cablului necesar unui funicular din Galata-Pera, apreciind a nu
fi achiziționat pentru alte trebuințe 155.

161 A.I.C. București, Fond Xerografii-Vcna, pachetul nr. XXI, actul nr. 2, f. 4, Nota lui

Conrad către Burian, din 2 septembrie 1915 (s.n.).

163 A.M.A.E., Fond Primul război mondial, dosar 24, Viena, Rap. nr. 2540 din 25 XI/8 XII
1915, Anexa 1.

163 A.M.A.E., Fond Primul război mondial, dosar 14, Petrograd, Rap. nr. 1903, Anexa 1,
(nepaginat).

1M Ibidem

1SS Ibidem, dosar 8, Constantinopol. Rap. nr. 1191/lin 1/14 IX 1915, și Rap, nr. 1285 din

23 ix/6 x 1915 (nep.). www.oacaroniaiiica.ro
27

RELAȚIILE ROMANOrTURCE

733

în perioada următoare și pînă la intrarea și a Eomâniei în război,
situația a rămas, în linii generale neschimbată între cele două state, deși,
pe de o parte, Puterile centrale conturau tot mai exact locul Turciei în
eventualitatea intrării Eomâniei în război împotriva lor, iar, pe de altă
parte, Eomânia desfășura tratative intense cu Antanta pentru precizarea
condițiilor în care va păși alături de ele, care promiteau să o sprijine în
realizarea dezideratului național.

După cum se știe, declarația de război a Eomâniei, din august 1916156.
s-a adresat numai Austro-Ungariei, lucru firesc avînd în vedere scopul
urmărit de ea prin intrarea în război: eliberarea teritoriilor românești
aflate sub dominația acesteia. Dar guvernul român nu și-a făcut iluzii
că aliații ei vor rămîne deoparte. Aceasta a fost realitatea. Austro-Ungaria
s-a adresat concomitent tuturor aliaților ei, cerîndu-le să declare război
Eomâniei157. Lui Pallavicini, ministrul Austro-Ungariei la Constantinopol,
Burian îi telegrafia: „Considerăm de la sine înțeleasă declarația de
război neîntîrziată a Turciei către Eomânia și rog pe Excelența Voastră
să determinați deplasarea rapidă a celor două divizii turcești destinate
Dobrogei”158. De altfel, încă de la 23 iulie 1916 (s.n.), Feldmareșalul
Makensen primise comanda armatei ce urma să se constituie împotriva
Eomâniei și la care alături de 4 divizii bulgare și una germană, trebuiau
să participe și două divizii turce159.

Și astfel, două state care de fapt nu aveau a-și revendica nimic reciproc
dimpotrivă între care existaseră relații bune în perioada premergătoare,
s-au găsit, într-un moment important al evoluției lor istorice, în tabere
dușmane.

Dar firul, întrerupt temporar, al bunelor relații dintre Eomânia și
Turcia s-a reluat după sfîrșitul primului război mondial, Eomânia dove-
dindu-și loialitatea față de lupta dreaptă a poporului turc, sub conducerea
eminentului Mustafa Kemal Atâtiirk, pentru independență și dezvoltare
democratică, pentru făurirea Turciei modeme.

ASPECTS DES EELATIONS EOUMANO-TUEQUES Ă LA VEILLE
ET PENDANT LA PEEMlfiEE GUEEEE MONDIALE

RfiSUMfi

La presente etude est le r6sultat de preoccupations de vieille date du
domaine de l’histoire des relations de notre pays avec les Etats voisins
notamment.

S’appuyant sur une riche documentation d’archives, l’auteur met
en lumiere les caractdristiques essentielles de l’orientation de la politique

1M Cartea Roșie Austro-Ungară, p. 84—88.

157 AIC. Fond Xerografii-Viena, pachetul nr. XXIV, actul nr. 61, (telegramele adresate
din Viena la Berlin, Sofia, Constantinopol).

Ibidem, Telegr. cifrată,

150 Ibidem, Actul nr. 2, telegrama cifrata nr. 529, Sotia/2* V11 1916 (s.n.), f. 1.
734

EMA NASTOVICI

28

exterieure roumaine aussi durant cette periode, mais ayant de profondes
racines dans le passe historique de notre patrie, â savoir la bonne entente,
la coopâration economique et politique, la loyaut6, le deșir de paix et de
solution des conflits par la voie des negociations, sans l’immixtion des
Grandes puissances.

Ces elements ont caracterise aussi les rapports avec la Turquie,
fait reconnu egalement par les autorites politiques turques. Le fait que les
deux pays, qu’aucun litige n’opposait, se soient trouves en des camps
adverses pendant la premiere guerre mondiale, a ete d6tennin6 par le
caractere divers de leurs reiations avec les puissances centrales, en pre-
mier lieu avec l’Autriche-Hongrie.

Pour la Roumanie, l’allianee avec les Puissances centrales etait devenue
une impossibilite, et pour la Turquie une ,,n&sessit6”, vu les objectifs
poursuivis â ce moment important de leur evolution historique.

www.dacaromanica.ro
MEMORII, CORESPONDENȚĂ, ÎNSEMNĂRI

ÎNSEMNĂRILE UNUI AGENT BRITANIC ÎN AJUNUL
INSURECȚIEI ROMÂNE DIN AUGUST 1944 (II)

Continuăm tn numărul de față publicarea — tn traducere — a rapoartelor agentului bri-
tanic Gardyne de Chastelain, parașutat pe teritoriul României tn decembrie 1943 de către Special
Operations Executive (S.O.E.). Cum se poate constata lesne, este vorba dc două texte: primul,
consacrat ultimei tntîlniri dintre A. Hitler și I. Antonescu (Rastenburg, 5 — 6 august 1944), cel
dc al doilea, evenimentelor din zilele de 22—24 august 1944.

Informațiile lui Chastelain aduc elemente noi pentru reconstituirea dialogului dintre cei
doi dictatori și a Împrejurărilor In care el s-a desfășurat. Mărturia sa asupra măsurilor luate dc
I. Antonescu In ajunul plecării la Rastenburg, datele furnizate de generalul Tobcscu ca și decla-
rația colonelului Teodorescu că in politica mareșalului nu s-a schimbat nimic vor trebui luate
In considerație pentru a elucida neconcordanțclc dintre cele două note de conversație x.

Cel de al doilea text aduce informații despre desfășurarea audienței lui I. Antonescu
la palat In după-amiaza zilei dc 23 august, fiind astfel cea dinții relatare a ei făcută de fostul
rege1 2. Chastelain oferă o imagine incompletă a desfășurării evenimentelor. Tăcerea sa asupra
activității decisive a Partidului Comunist Român, organizatorul și conducătorul insurecției,
este lesne dc înțeles: atit cl, cit și interlocutorul său erau ostili efortului de reînnoire revoluțio-
nară a societății românești și preferau să nu amintească despre necesitatea forțelor politice bur-
gheze dc a colabora — în încercarea dc a-și salva pozițiile — cu comuniștii3.

Textul rcle\ă totuși viguroasa și deplina adeziune a poporului român la revoluția de
eliberare socială și națională, antifascistă și antiimpcrialistă, care a deschis o eră nouă in isto-
ria României.

FI. Constantiniu

„UTOXOMOUS”

ULTIMA VIZITĂ A LUI ANTONESCU LA HITLER

La 2 august am fost chemat jos să-l văd, însoțit de căpitanul Porter, pe generalul
Tobcscu. Ni s-a arătat un post de radio-telcgrafie, care fusese găsit de jandarmi intr-o grămadă
de bălegar pe un cîmp lingă Arad. în interiorul aparatului era un plan complet de semnale și
numele dc cod ,,Anti-Climax”.

înainte dc a pleca, Tobcscu, nc-a informat că nu era sigur, dar presupunea că in jur de
15 ale lunii, vom fi liberi. Am conchis, desigur, că guvernul român se decisese să accepte con-
dițiile dc armistițiu.

1 Nota dc conversație redactată de interpretul lui Hitler. P. Schmidt în Staatsmănner und
Diplomalen bei Hitler, voi. II, ed. A. Hillgruber, Frankfurt am Main, 1970, p. 481—501 și In
traducerea românească, publicată dc A. Dcac în „Magazinul istoric” II (1968), nr. 3, p. 31—47;
nota dc conversație dictată dc I. Antonescu a fost publicată cu unele omisiuni de A. Deac în
„Magazinul istoric”, II (1968), nr. 7—8, p. 39—43. Vezi discuția la V. Liveanu, Surprinderea
inamicului la 23 august 1944 și condiționarea ei social-politică în „Revista de istorie”, t. 31 (1978),
nr. 12, p. 2178—2184. în comunicarea noastră Ultima tnlîlnire Hitler-Antonescu, prezentată
la Institutul de Istorie „N. lorga” tn 1980, am confruntat, în afară de cele două versiuni din
notele de conversație, și alte mărturii recent descoperite In arhivele străine sau în lucrări publicate
peste hotare.

2 Pînă acum prima relatare cunoscută a fostului rege era cca făcută ministrului Italiei la
București tn noiembrie 1944, R. Bova Scoppa, Colloqui con due diltalori, Roma, 1949, p. 182—183.

8 Cf. și general ÎL (r) Emilian lonescu, In uniformă pentru totdeauna, Edit. militară, Bucu-
rești, 1979, p. 115 și urm.

www.dacoromanica.ro

„REVISTA DE ISTORIE", Tom 35, nr. 5-6, p. 735-739, 1982
736

MEMORII, CORESPONDENȚA, ÎNSEMN ARI

2

In seara de 4 august, am fost chemat jos să-l văd pe generalul Tobcscu și i-am g.'sit pre-
zenți atft pe generalul Vasiliu cit și pc Eugen Cristescu, șeful Serviciului secret roman de infor-
mații. Rostul conversației noastre privea Întrevederea pe care urma să o am cu operatorul postu-
lui de radio-telcgrafic Rcginald1 * * * *, care fusese capturat dc germani la 10 iulie. La plecarea lui
Cristescu și Vasiliu, Tobcscu mi-a cerut să mai rămln și „să mai discut lucrurile” cu cl. El mi-a
spus apoi că Antoncscu urma să plece a doua zi dimineața, la 6 a.m., Însoțit de Mibai Antonescu
și de generalul Șteflca, pentru a-1 intllni pe Hitlcr, la Berlin6, ca răspuns la o imitație pe care
o primise cam cu o săptămină in urmă. Mi-a spus că grupul trebuia să se reîntoarcă fn Bucu-
rești, luni, 7 august la amiază.

El m-a informat apoi că fuseseră luate măsuri pentru a-i Împiedica pe germani să orga-
nizeze o ..Budapesta'’ în România 8 și că un supliment de 7000 de jandarmi fuseseră aduși la
București pentru a intări paza tuturor clădirilor publice, gările, ministerele, birourile și postu-
rile de radio-difuziune și așa mai departe. In plus, un număr de regimente fuseseră deplasate din
regiunile învecinate pînă la barierele Bucureștiului. Intr-adevăr, în prezența mea. Tobcscu a
dat ordine diverșilor comandanți de unități ale acestor gărzi suplimentare (încă 300 dc oameni
fuseseră repartizați pentru protecția comandamentului Jandarmeriei, unde eram deținut cu
Porter și Mețianu).

Cu acest prilej Tobescu și-a exprimat părerea personală că dacă n-am f i fost prinși la sosirea
noastră în România, politica țării sale s-ar fi schimbat probabil cu șase luni mai devreme în
timpul debandadei armatei germane în Basarabia.

La 5 august, orele 6 a.m. cei doi Antoncscu și Ștcflea 7 au plecat la Berlin.

In dimineața zilei de 6 (august) Tobescu m-a informat că, contrar planului, grupul lui
Antonescu avea să se reîntoarcă la orele 4 p.m. ale acelei zile. Concluzia desprinsă de el din
aceasta era optimistă, deoarece însemna că discuțiile militare dintre Șteflca și Gudcrian8, noul
șef al statului major german, planificate pentru luni dimineața, urmau să nu mai aibă loc.

In acea după amiază. Porter, Mețianu și cu mine fuseserăm luați pentru plimbarea noastră
chenzinală cu mașina in jurul Bucureștiului și ne aflam in apropierea aeroportului Băncasa, cînd
avionul lui Antoncscu, împreună cu o escortă de avioane dc vînătoarc, a sosit la aeroportul
Băneasa. La puțin timp după ce cl a aterizat, nc-am întors în București pc șoseaua principală
și am observat absența obișnuitelor gărzi speciale, care-si făceau apariția ori dc cîte ori Anto-
ncscu mergea pe o șosea, și am conchis că de la Băneasa s-a dus probabil direct la casa lui dc la
Predeal sau la palatul de la Sinaia, unde știa că este regele.

Marți, 8 august, l-am văzut pc Tobcscu și l-am Întrebat ce s-a întîmplat la întrevederea
cu Hitler. Mi-a spus că, destul de surprinzător, cercurile guvernamentale nu știau nimic și că tot
ce putea să-mi spună fusese obținut dc Cristescu 9 din cercurile lui Maniu. Potrivit acestei surse,
Hitlcr:

1)	ceruse ruperea imediată a relațiilor între România și Turcia:

2)	îl asigurase pe Antoncscu că șapte sau nouă divizii blindate care fusese luate din sec-
torul românesc al frontului rus și transferate la Lembcrg, vor fi în curînd înlocuite:

3)	îl asigurase pe Antonescu că frontul răsăritean se afla acum in chip ferm sub control:

4)	îi spusese lui Antonescu că dispunea de rezerve suficiente in interiorul Rcichului ,.pcn
tru a lichida toate forțele anglo-americane dintre Loara și Sena”.

Potrivit cercurilor lui Maniu, care primiseră desigur informațiile de la rege, Gudcrian
a făcut o descriere foarte realistă a situației militare pc toate fronturile germane, și pesemne cu

* Este vorba de locotenentul de origină română din marina britanică, Țurcanu, care,

parașutat în Iugoslavia de S.O.E., a venit clandestin In România in iunie 1943, tnsoțindu-1 pc

căpitanul D. Russell. care a fost ucis, și a stabilit contactul cu I. Maniu. căruia i-a servit ca ope-

rator de radio-telcgrafie, vezi Elisabcth Barker, British Policy in South-East Europe in the Second

World IVar, Londra, 1976, p. 228. Arestat in iulie 1944, a fost eliberat la 23 august 1944 si, refu-
giat — din pricina bombardamentului german — in subsolul Băncii Naționale a României l-a

ajutat pe căpitanul I. Porter, din grupul „Autonomous” să stabilească contactul prin radio

telegrafie cu Cairo ibidem, p. 241 (E. Barker dă numele deformat de Turceanu).

8 Întilnirea Hitler-Antonescu din 5 — 6 august 1944 a avut loc la Cartierul general al
fuhrerului dc la Rastcnburg.

8 Referire la posibilitatea unei acțiuni dc forță a Rcichului împotriva României, așa cum
avusese loc la 19 martie 1944, în urma căreia Ungaria a fost ocupată de trupele germane.

7 Generalul de corp de armată Ilie Șteflca, șeful Marelui Stat Major.

8 General-coloncl HeinZțXduUgjad—HifuLJitaUdzd^IaÂoc al armatei de uscat germane

9 Eugen Cristescu, Șeful Serviciului Secret aclmormâțiif
3

MEMORII, CORESPONDENȚA, ÎNSEMNĂRI

737

ajutorul unor cifre imaginare l-a convins pe Ștcflea că era puțin dc temut In sectorul sudic al
frontului rus10.

Hitler i-a cerut lui Antonescu un Împrumut In lei românești pentru a plăti trupele germane
dc aici (N.B. potrivit lui Tobcscu, soldații germani cerșeau de cltva timp pe străzile Bucurcștiu-
lui, in timp ce marca germană dc ocupație care era cotată oficial la 60 dc lei era vindută pentru
jumătate de leu). Antonescu a fost de acord și s-a decis ca Clodius 11 * să viziteze Bucurcștiul in
viitorul apropiat pentru a reglementa condițiile acestui Împrumut.

In jur dc 11 august , colonelul Teodorescu a venit să mă vadă și m-a informat că Înainte
dc plecarea sa la Berlin J2, Antonescu a convocat o ședință a guvernului, in cursul căreia s-a luat
hotărîrea dc a se accepta condițiile de armistițiu. în acest scop au fost pregătite documente de
toate ministerele interesate, punlnd In lumină diversele modalități in care Germania nu-și respec-
tase tratatele cu România atit militare eit și economice. Aceste documente alcătuiau dosarul
pc care Antonescu l-a luat la Hitler și pe care, după cit se parc, nu l-a deschis niciodată. Tcodo-
rescu m a informat dc asemenea că Hitler fusese In timpul convorbirii cu Antonescu intr-o stare
dc spirit destul dc proastă, s-a plins dc activitatea opoziției din România și dc eșecul lui Antonescu
dc a-i pune capăt. El i-a spus dc asemenea ce soartă pregătește Sofiei, dacă Bulgaria Încearcă
să se retragă din Axă. Teodorescu se Întreba dacă Hitler a reușit să-l hipnotizeze pc Antonescu
sau dacă el pusese mai degrabă frica lui Dumnezeu In dlnsul.

în jur dc 12 sau 13 august l-am văzut din nou pc Teodorescu, care mi-a spus că, sosind
la București, Antonescu sc dusese să-l vadă pc rege și să-l informeze despre cele petrecute la
Berlin și că apoi sc dusese tn mica stațiune balneară Olăncști, pentru a-și face cura. El nu sc
intilnisc cu nici un membru al guvernului timp dc cinci zile după sosirea lui la Olăncști.

încheind conversația noastră, Tobcscu mi-a confirmat că din păcate nu intervenise nici
o schimbare In politica lui Antonescu.

EVENIMENTELE DE LA 22-23 AUGUST 1944

La 22 august, orele 8 p.m., am fost chemat dc generalul Vasiliu, inspectorul general al
Jandarmeriei și subsecretar la Ministerul de interne. El mi-a explicat poziția pe frontul rus tn
ceea ce privește România. în acest moment, rușii erau la 50 de kilometri la sud de Iași și atacaseră
Cetatea Albă. Generalul mi-a explicat că românii aveau numai o divizie blindată față de sase
sau șapte divizii blindate rusești, după cit sc estima, și că, deci, nu mai putea fi vorba dc o rezis-
tență. în fața atacului spre sud, Înaltul comandament român planificase anterior o retragere,
astfel că trupele române urmau să sc retragă spre Dunăre in sud și spre deschiderea Galaților in
vest. Generalul mi-a descris situația drept toarte gravă și a adăugat că din fericire primul-minis-
tru Mihai Antonescu avea „o concepție mai flexibilă” decit mareșalul. Cel dinții era convins că
venise timpul să sc facă pace cu Națiunile Unite. Am fost Întrebat dacă eram dispus să plec dc
Îndată la Cairo cu primul ministru și am răspuns că, deși in principiu, eram dispus să o fac,
trebuia să insist asupra anumitor condiții, care urmau să fie Îndeplinite inainte de a pleca. Gene-
ralul a fost satisfăcut cu acest răspuns și a plecat să raporteze primului ministru, fiind stabilit
că ti voi da condițiile In ziua următoare.

La 23 august, la orele 10 a.m am schițat o listă dc condiții, printre care principalele erau
următoarele:

1.	Trebuie să am o Întrevedere eu dl. Maniu.

2.	Trebuie să mi se permită să stabilesc contactul prin radio-tclcgrafie cu Cairo si să am
un schimb dc mesaje In propriul meu cifru, care nu le va fi dezvăluit.

3.	Trebuie să luăm cu noi un expert militar tn măsură să ne dea ordinea dc bătaie germană
și cca română In interiorul României.

Ca răspuns la cererea mea dc a-1 vedea pe general la 10 a.m. mi s-a spus că nu-l voi putea
vedea pină la 5,30 scara. Am trimis, deci, condițiile jos, generalului Tobcscu, directorul securi-

10 Textul este ambigu ; colonelul Teodorescu, atașatul militar român la Ankara, a relatat
comandorului Wolfson și lt. colonelului H. Burland la 18 august 1944 că I. Antonescu și I. Ște-
flca „erau impresionați dc recenta hotărîre a lui Hitler de a stabiliza frontul de est. ehiar cu
prețul — credeau ci — dc a-i lăsa pe Aliați să Înainteze In Vest” Arh. St. București Microfilme
Anglia, rola 406, cadrul 892.

11 Karl Clodius, ministru plenipotențiar, șcf-adjunct al Secției de politică economică a
ministerului de externe german și — In urma discreditării la Berlin a lui M. von Killinger, minis-
trul Germanici la București —	^Jjeurești.

ls Vezi mai sus, nota 5.	*
738

MEMORII, CORESPONDENȚA, ÎNSEMNAM

4

tații In jandarmerie, exprimindu-mi surprinderea că o astfel de aminare era posibilă tn Împrejurările
existente. N-am primit nici un răspuns la scrisoarea mea și nici o referire la condițiile mele și nu
i-am mai văzut nici pe generalul Tobescu, nici pe generalul Vasiliu.

La orele, 10,25 p.m. al acelei nopți s-a transmis la Radio-București proclamația regelui
și cam o oră mai tirziu am fost chemat cu cei doi tovarăși ai mei la Ministerul afacerilor externe.
Am fost duși direct la Palat, unde l-am întîlnit pe rege, pe primul-ministru13, pe ministrul dc
externe 14 și pe membrii anturajului imediat al regelui. Regele era foarte Îngrijorat de faptul că
stația lor de radio nu putea să stabilească contactul cu Istanbulul. Acest post funcționase mai
înainte de la Snagov și fusese in stare dc funcționare pină la orele 8,15 ale acelei seri. El fusese
apoi adus la palat, deoarece existase temerea că germanii pot bloca șoseaua Bucurcști-Ploicști,
așa cum s-a și intimplat la miezul nopții. Căpitanul Porter și cu mine nc-ain aflat la postul
de radio la mizeul nopții și la orele 1 a.m. și 2 a.m., dar de fiecare dată n-am putut să stabi-
lim legătura. Deoarece regele era evident preocupat dc lipsa de contact cu lumea exterioară și
dorea in chip deosebit să aibă sprijinul nostru prin bombardament, și, dacă era posibil, sprijin dc
orice fel, am sugerat să plec din București de Îndată cu avionul la Istanbul pentru a informa
Cairo și Londra și pentru a face aranjamente pentru alte posturi de radio-tclcgrafie cunoscute a
fi in București pentru a fi contactate de Istanbul. Atit regele cit și primul ministru au consi-
derat propunerea ca foarte potrivită și mi-au dat un ofițer de stat-major român 15 *, care avea să
acționeze In calitate de curier, ducind instrucțiuni ministrului României la Cairo privind sem-
narea armistițiului.

In cursul mai multor conversații pe care le-am avut cu regele Înaintea plecării mele,
următoarele observații ale sale au fost cele mai interesante:

1.	în acea zi, Antonescu 11 șocase prin apelul la dr. Filderman, conducătorul comunității
cvrccști din România, in intenția ca Filderman, uzind de influența lui In cercurile oficiale engleze
și americane, să le convingă să trimită o misiune britanică și, respectiv, americană in România,
in cazul unei ocupații rusești.

2.	Regele a declarat că Antonescu refuzase să admită că România era o națiune bătută
și ca atare nu mai era in situația dc a fixa propriile condiții dc capitulare. Antonescu continua să
afirme că România nu poate avea Încredere In soviete, dar regele a fost de părere că trebuie să se
aibă Încredere in soviete și că el iși va asuma răspunderea pentru a proceda astfel.

3.	Deoarece Antonescu continuase vechea sa politică plnă In ultimul moment, regele a decis
să-l aresteze și să declanșeze planuri care erau făcute pentru 27 august (Sici in loc de 26 august).

Regele s-a plîns de letargia opozițieile, spunînd că planificase schimbarea Încă din februa-
rie al acestui an, dar că ori de cite ori planurile păreau să sc maturizeze, el a fost Împiedicat
să acționeze de obiecțiile ridicate de opoziție. Era limpede că nu era optimist in ceea ce privește
trimiterea trupelor anglo-americane, dar el conta desigur pe furnizarea dc arme ușoare, tunuri
antitanc și sprijin prin bombardamente aeriene.

Pe la orele 2,30 a.m. el mi-a cerut părerea dacă ar trebui să rămină In București sau să
sc ascundă In afara orașului. I-am recomandat ultima procedură și la orele 2 a.m. (sic!) a
venit să-și ia rămas bun.

între timp, la orele 2 a.m. primul ministru l-a chemat la palat pe Hansen, șeful misiunii
militare germane In România, și l-a informat că trupele germane ocupaseră clădiri publice la
Galați, Giurgiu și Turda și blocaseră șoseaua București-Ploiești la Otopcni. El a cerut retragerea
imediată a acestor trupe, fixind și o limită tn timp, dincolo de care forțele armatei române vor
intra in acțiune. Această convorbire a durat circa o oră și la orele 3 a.m. primul ministru m-a
informat că Hansen fusese dc acord să acționeze așa cum el ii ceruse.

înainte de a părăsi palatul , am fost Întrebat de rege și de primul ministru cit timp voi
absenta și, deoarece nu intenționam să mă întorc la București, Înainte de a primi răspuns la diver-
sele telegrame pe care Îmi propuneam să le trimit la Cairo și Londra, am răspuns că voi lipsi

13 Generalul de corp de armată C. Sănătescu.

14 Gr. Niculescu-Buzești

16 Colonel Ștefan P. Niculescu, la acea dată încadrat la Marele Stat Major, secția a 5-a,
Șef al Biroului instrucției și regulamente vezi relatarea sa O misiune memorabilă In volumul
Povestesc veteranii, Edit. militară, București, 1974, p. 64—72.

14 Referire la reticențele și șovăielile opoziției burgheze — Partidul Național Țărănesc
și Partidul Național Liberal — care dorea ca armistițiul să fie încheiat de I. Antonescu. încă de
la instaurarea regimului	chemase la răsturnarea
5

MEMORII, CORESPONDENȚA, ÎNSEMNĂRI

739

probabil trei zile, dar sigur nu mai mult de patru. Ei m-au rugat totuși să mă reîntorc cit mai

repede posibil și am promis să o fac. Am plecat din București la orele 4 a.m. la aeroportul Boteni,

unde plecarea a fost aminată din motive tehnice, decoiind abia ia orele 7,30 a.m.

Regele mi-a dat impresia unei considerabile maturizări in cei trei ani cit fusese departe de
influența tatălui său. Cele spuse tn timpul conversației lui despre politica lui Antonescu a fost
lucrul cel mai rezonabil pe care il auzisem tn cele opt luni cit stătusem la București. Este limpede
că el a fost de fapt un prizonier de etnd Antonescu a venit la putere și că nu s-a bucurat nici
măcar de privilegiul de a-și alege consilierii. In ultimul an el s-a aflat in contact indirect cu Maniu
și a avut avantajul de a beneficia de sfatul generalului Săuătescu, actualul prim-ministru, devenit
de curlnd mareșal al Curții și anterior comandant al armatei a 4-a române pe frontul rus —
o comandă de la care a fost înlocuit in urma dezacordului său cu politica de război a lui Antonescu.
Alte influențe care au acționat in bine au fost cele ale reginei Elena, d-lui Niculescu-Buzești și
Ionel Mocsonyi17.

Membrii tnai tineri ai cercurilor Curții sint entuziaști la gindul că România a ieșit singură
din Axă Înaintea Bulgariei și Ungariei.

Hotărîrea regelui a fost primită cu o aprobare generală și același lucru s-ar fi intimplat
și acum șase luni. Am fost aclamați de mulțimi entuziaste aflate in fața porților palatului în ciuda
avertismentelor poliției ca publicul să nu iasă pc străzi.

Arh. 8t. Buc., Microfilme Anglia, rola 408, cadrele 155 —170.

17 Pentru anturajul fostului rege vczLGeneralul-locotenent (r) Emilian lonescu, in uni-
formă pentru totdeauna, Edit. mi 1!tIflfyyW
CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE

ACTIVITATEA INSTITUTULUI DE ISTORIE „N. IORGA”
ÎN ANUL 1981

Pornind de la directivele Congresului al Xll-lea al Partidului, de la indicațiile cuprinse
in cuvîntărilc secretarului general al P.C.R., tovarășul Nicolae Ceaușescu, de la succesul ca și
de la Învățămintele congresului mondial de istorie din vara anului 1980, Consiliul științific a
orientat Întocmirea planului dc cercetare pe anul 1981 astfel Incit cl să fie concentrat asupra
unor teme prioritare, majore, axate pe probleme fundamentale ale istoriei naționale și univer-
sale, pentru combaterea unor interpretări tendențioase sau eronate din lucrările istoricilor străini
cu privire la istoria poporului român. S-a ținut scama, de asemenea, și de domeniile dc cercetare
care au căpătat o pondere din ce în cc mai mare in știința istorică internațională.

Institutul dc istorie „N. lorga” deține locul de frunte In elaborarea și publicarea princi-
palelor colecții de izvoare naționale. Edițiile dc izvoare, documentare, narathe, sau de alt gen,
realizate sub egida institutului nostru, uneori și cu colaborarea institutelor din Cluj-Napoca și
Iași, se bucură in țară și în străinătate de un binemeritat prestigiu. Reviste străine dc speciali-
tate cu prestigiu publică dări de seamă și recenzii elogioase la adresa volumelor dc documente
tipărite In ultimii ani. în cursul anului 1981 din seria Documenta Romaniae Historica, a apărut
voi. IV, care cuprinde documente referitoare la istoria Țării Românești în perioada 1536 15a0,
documente editate în cea mai mare parte pentru prima dată. (Realizatorii volumului: D. Mioc,
Marieta Adam, Ruxandra Cămărășescu, Coralia Fotino, lancu Bidian și Olimpia Diaconescu).

Trebuie să menționăm însă că, din cauze independente dc voința noastră, posibilitățile
de publicare a izvoarelor pregătite pentru tipar la institutul nostru rămân mult în urmă față de
ritmul muncii ce se desfășoară pe acest tărim.

în anul care a trecut, principala cale de valorificare a lucrurilor de interpretare incluse
în plan a constituit-o publicarea lor în revistele noastre științifice: „Revista de istorie” și „Revue
Roumaine d’Histoirc”. Astfel, în cursul anului 1981, s-au publicat în cele două reviste 15 studii
științifice realizate în cadrul planului.

Creșterea însemnată a numărului de lucrări de plan valorificate prin revistele noastre
dovedește justețea și eficiența orientării Consiliului științific care a preconizat această formă
dc valorificare în cazul unor lucrări de dimensiuni mai mici. Urmează ca forul nostru științific
să sc orienteze cu aceeași fermitate spre publicarea unor volume tematice cu caracter monografic.
O asemenea orientare va putea înlesni valorificarea și a unor lucrări ceva mai mari care nu întru-
nesc, cel puțin cantitativ, condițiile unei monografii. Desigur, acest lucru presupune o muncă
în plus de coordonare și organizare, pc care sîntem obligați s-o îndeplinim pentru a depăși și
neimplinirile pe anul 1981 în ce privește publicarea lucrărilor de interpretare în eadrul planului
dc cercetare.

Planul de cercetare pe 1981 a avut în vedere pregătirea unor volume de izvoare, instru-
mente de lucru, lucrări de interpretare care să releve lupta poporului român pentru libertate,
independență și unitate națională, istoria claselor sociale și In special a țărănimii, evoluția social-
politică a societății românești modeme și contemporane , locul și rolul poporului român in istoria
universală. în planul pc 1981 a fost prevăzută definitivarea și pregătirea pentru tipar a unor
volume din tratatele dc „Istoria României,, și „Istoria universală”, încheiate în anii precedenți.

Din numărul total de 33 contracte pe 1981 — în afara tratatelor — 9 au figurat in planul
dc stat iar alte 7 mari teme în planul departamental. Dintre acestea, 5 contracte au avut ca
termen de predare 30 iunie 1981, iar alte 7 sfirșitul anului, celelalte urmlnd a fi Încheiate în
anii următori.

„REVISTA DE ISTORIE", Tom 3WWsCUcQTWia0ica.ro
2

CRONICA VIEȚII ȘTUNȚIFaCE

741

Menționăm dintre problemele mari: Lupta poporului român pentru libertate, indepen-
dentă și unitate națională, eu 7 subteme la care au fost angajat* 9 cercetători ți un cadru didactic;
Corpusul de izvoare ții documente ale istoriei na/ionale, cu 5 teme (7 cercetători); Societatea
feudală în țările române, 8 teme, la care au fost antrenati cercetători ți două cadre didactice; Epo-
lufia economică, social-polilică și culturală a României In epoca modernă, cu 11 teme (14 cercetă-
tori și 4 cadre didactice); România după crearea statului național unitar ptnă la începutul
revolu/iei socialiste, cu 14 teme, din care 5 ale cercetătorilor, iar celelalte 9 aparținind unor colec-
tive dc la l'acultatea de istorie-filozofie ți dc la Catedra dc istorie a Academici „Ștefan
Gheorghiu”; Studii de istorie universală cu 6 teme la care au fost antrenați 4 cercetători ți 5
cadre didactice; Probleme de teorie a istoriei-, metode moderne de cercetare, discipline auxiliare
ale istoriei, cu 7 tenie; istoria naționalității maghiare din România cu o temă la care lucrează 2
cercetători.

Pe linia unei vechi ți prestigioase tradiții, s-a continuat munca la Corpusul de docu-
mente.

In 1981 au fost In lucru 3 volume din colecția: Documenta Romaniae 11 istorica, scria B,
Țara Românească: volumul Vil ((1571—1575 ), responsabil Ștefan Ștefănescu și Olimpia
Diaconcscu care au alcătuit rezumatele și au indexat documentele; voi. Vili (1576—1580),
responsabil Damaschin Mioc și Ioana Constantincscu, care au alcătuit rezumatele, prefața ți
listele anexe precum și indicele dc materii ți de nume. Volumul a fost predat spre publicare.
La cel dc al treilea volum — al XXVI-lea (1637—1638) — responsabilă Maria Bălan, s-au
efectuat operațiunile dc definitivare a volumului s-au Întocmit rezumatele ți indicii dc nume ți
materii, făclndu-sc și identificările necesare. In continuarea muncii la Repertoriul documentelor
medievale din Țara Romlnească, Ruxandra Cămărășescu a Întocmit 1600 fișe.

In ceea ce privește edițiile critice dc cronici, Damaschin Mioc ți Maricta Adam au tran-
scris nouă manuscrise (variante) ale Cronicii românești a lui George Brancovici. in total 677 pagini
manuscris, alcătuindu-sc, In plus, cca 150 pagini note privind conținutul cronicii, biblio-
grafia cronicarului sus-citat etc.

La epoca modernă, Elisabeta Oprescu, Dan Berindei ți Valeriu Stan au încheiat la 30
iunie 1981 transcrierea și pregătirea a trei volume de Documente privind domnia lui Alexandru
loan Cuza (perioada 1859 — 1862), iar In semestrul II Elisabeta Oprescu a trecut la tran-
scrierea unor documente din perioada anilor 1862 — 1863, lucrare care va continua și In 1982.

Coralia Fotino și Mircea losa au colaborat la pregătirea pentru tipar a volumului II de
Documente privind răscoalele fărănețti din 1907, ce urmează să se tipărească In 1982.

La seria documente străine privind istoria României (seria nouă Hurmuzaki), Beatrice
Marinescu și Valeriu Stan au început documentarea la volumul Rapoarte diplomatice engleze
referitoare la istoria românilor (1856—1861); volumul urmind a fi încheiat la sfîrșitul anului
1982.

Dicționarul istoric al localităților din România constituie un deosebit de important
instrument de lucru inițiat dc institutul nostru la care lucrează colectivul format din tovarășii :
Nicolae Stoiccscu, responsabil, Goralia Fotino, Lia Lehr, lolanda Micu, Daniela Buță, Mihai
Ruscnescu, Vlad Radu-Dan, Radu Lungi*.

Colectivul a slrlns un bogat materia) informativ privind istoricul localităților din Muntenia
și Oltenia, concentrindu-și atenția In mod deosebit asupra județelor Dîmbovița ți Telelorman In
vederea elaborării dicționarelor acestor două județe In anul 1982.

In afara membrilor colectivului, la realizarea dicționarelor au fost antrenate numeroase
cadre didactice, muzeografi, arhivișli, arheologi, activiști pe tărim cultural și ideologic din județe
Rezultate remarcabile, In acest sens, a dat colaborarea fructuoasă cu colectivul Muzeului jude
țean Dîmbovița (director M. Oproiu), orgauiztndu-sc două sesiuni — dezbateri pe teme de isto
rie locală.

Georgcta Pcnelca, de ia Începutul anului, iar Dan Berindei din semestrul II. au avut ca
temă dc plan pregătirea părții I-a a volumului III de Bibliografie analitică a periodicelor româ-
nești (1859 1865), pentru care au parcurs un important număr dc pagini din care au extras
peste 10 000 fișe și note documentare.

La 30 iunie 1981, colectivul Aplicarea metodelor matematice fn istorie, (V. Liveanu,
Irina Gavrilă), a Încheiat lucrarea Sortarea și agregarea datelor istorice. Utilizlnd sistemul
■S.I.P.A.L., prin compararea listelor de nume de mari proprietari, fabricanți, funcționari dc stat,
liber profesioniști etc. sc ajunge la o scrie de concluzii noi privind evoluția claselor, păturilor și
categoriilor Intre anii 1857 — 1905, dezvoltarea statului modern, profesionalizarea funcțiilor
politico-adminlstrativc etc.

Majoritatea cercetătorilor Institutului slnt angajați în elaborarea unor lucrări de inter-
pretare majore, In Întocmirea unor monografii fundamentale. Astfel, la sfîrșitul primului semestru
din 1981 a fost Încheiată lucrarea t^țț^Ș^țl^^warigBtfirripoca modernă (1821 — 1918)

11 - <■. 2243
742	CftONIdA VIEȚlt ȘTUNTrElCE'	3

elaborată de Nichita Adăniloaie, Anastasie Itirdache, Paiil Oprescu, Alexandrii Porțeanu și
Apostol Stan. Monografia, concepută în două volume, constituie o lucrare fundamentală dc
istorie modernă cu referire specială la lupta românilor pentru unitate națională, la cristalizarea
conștiinței naționale in timpul revoluției de la 1848 — 1849, la înfăptuirea primei etape a for-
mării statului național român modern, la Unirea principatelor apoi la celelalte etape ale proce-
sului desăvirșirii unității statale in timpul războiului de independență și al primului război
mondial.	’

în vederea trimiterii la tipar, A. lordache, A. Stan, P. Câncea,M. losa au adus completări
și îmbunătățiri la lucrarea încheiată în anii precedenți, Viata parlamentară tn epoca modernă
a României, ce urmează a fi tipărită de Editura Academici.

O lucrare de un deosebit interes științific încheiată la sfîrșitul semestrului 11981 a fost
Problema orientală și țările române intre 1683—1923 (autori Paul Cernovodeanu, C. Șerban, Lucia
Tafta, Traian lonescu, Beatrice Marinescu și Șerban Rădulescu-Zoner). Lucrarea se inscric ca o
contribuție valoroasă prin diversitatea aspectelor și a problemelor implicate, prin analiza și
interpretarea confruntărilor dintre marile puteri ale epocii și năzuința permanentă spre ncatir-
nare și progres a poporului român. Pentru prima dată este tratată — în toată complexitatea ei
ponderea pe care au deținut-o țările române, apoi România in rezolvarea acestei spinoase pro-
bleme existente timp de trei secole in diplomația internațională, opunind intereselor divergente
ale marilor puteri europene in dominarea sud-estului european drepturile de afirmare la Viața
statală a popoarelor asuprite dc către Imperiul otoman.

Florin Constantiniu a efectuat documentarea și a redactat două capitole din lucrarea
Țărănimea aservită din Țara Românească de la legămintul lui Mihai Viteazul la reformele lui
Mavrocordat.

S-a încheiat lucrarea monografică privind personalitatea lui Vlaicu Vodă (autor C. Rcza-
chevici) și s-a început stringerea materialului documentar pentru monografia consacrată Ini
Vasile Lupu (autor Constantin Șerban).

Carol Vekov a Încheiat lucrarea Contribuții la istoria instituțiilor feudale. Congregațiile
generale din Transilvania tn secolele XIII—XV.

Constantin Bălan a redactat lucrarea Aspecte din trecutul poporului român reflectate
tn izvoarele epigrafice, iar Emil Lazea a continuat documentarea și a redactat un prim capitol
la tema Statele din Transilvania (secolele XI —XV).

Grigore Chiriță a avut ca temă de plan Țărănimea tn epoca Unirii Principalelor 1856 —
1866, efcctuind o largă documentare la Arhivele Statului, Biblioteca Academici și la Biblioteca
Institutului „N. lorga”.

Pe linia cercetării unor aspecte insuficient clarificate din istoria mișcării socialiste in
România modernă, V. Liveanu a încheiat lucrarea Mișcarea muncitorească din România și
problemele socialismului tn țările tn curs de dezvoltare.

Paraschiva Câncea a încheiat lucrarea Oam ni de șliinfă In viata politică a României tn
secolul XIX din care rezultă caracterul militant, angajat față de curentele dc idei, de progres
cu care a fost confruntată societatea româneasca in epoca făuririi și consolidării noii formații
social-economice capitaliste și a statului modern român.

De o deosebită importanță pentru înțelegerea evoluției ideilor și vieții politice din Româ-
nia tn a doua jumătate a secolului al XIX lea și de la Începutul secolului nostru este cunoașterea
apariției, cristalizării și activității partidelor politice burgheze după cucerirea independenței,
în această direcție, Apostol Stan și Mircea losa au Început documentarea privind Istoria par-
tidului liberal de la începuturi pină la 1916. Anastasie lordache Ia tema Originile și constiluireă
partidului conservator din România.

Nichita Adăniloae lucrează de la mijlocul anului trecut la tema Istoria invățămintului
sătesc in a doua jumătate a secolului al XlX-lea, iar Al. Porțeanu a redactat capitolul privind
Situația social-economică a României tn perioada 1859—1918, capitolul -din sinteza Istoria
dreptului românesc, voL II.

Anicuța Popescu, de la începutul anului, iar Paul Oprcstu din semestrul II, au efectuat
documentarea la tema Regimul presei tn România intre 1859 1918.

în cursul anului 1981 Venera Teodorescu a inccput documentarea la tema Partidele poli-
tice și capitalul străin tn România, 1933—1938.

Traian Udrea a început documentarea la lucrarca monografică privind România tn anii
celui de al doilea război mondial, lucrare ce se va încheia îrt 1983. •

O temă de mare actualitate a constituit obiectul cercetării lui Gh. Cristea Istoria coope;
rafiei agricole de produefie tn România, lucrare bazată pc un bogat material edit și inedit. Pentru
prima oară în istoriografia noastră slnt analizate evoluția și importanță social-economică a
cooperației agricole de produ^^^ț£jg^j^jjjjg^țjjjjfțy>bștci de arendare), înainte șl dirpă
primul război mondial.	...	i


4

CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE

743

In cadrul colectivului dc istorie universală s-a încheiat lucrarea colectivă (autori I. Chiper
I. Stanciu, N. Dascălu) România in relațiile internaționale, 1919—1939, care reprezintă o încer-
care de a aprofunda și preciza mai nuanțat coordonatele politici externe și ale situației inter-
naționale a României In perioada interbelică.

în același domeniu sc înscrie și tema abordată dc N. Liu, Relații și interferențe spirituale
româno-franceze (1789 1900).

Șcrban Papacostea a început documentarea la tema Românii in secolul XIII tn contextul
situației internaționale, redactind două capitole despre evoluția situației internaționale in Europa
sud-estică și răsăriteană la Începutul secolului XIII.

Virgil Ciociltan a început stringerea materialului informativ și a redactat un capitol din

lucrarea Lupta pentru stăpînirea Dunării mijlocii și inferioare (1432 1462).

Din semestrul II, Paul Cernovodeanu a Început documentarea la tema Impactul facto-
rilor ecologici asupra evoluției demografice a țărilor române tn Evul mediu (pină la 1800), Lucia
Tafta a inccput din semestrul II stringerea materialului documentar la tema Relațiile romăno-
franceze intre 1793 1800, in timp ce Traian lonescu a Început documentarea la tema Relațiile
româno-franceze între 1848 1839.

Ion Oprea arc ca temă Probleme ale războiului și ale păcii (1900—1920), in 1981 efcc-
tuind documentarea și redactarea unui prim capitol, L. Dcmcny a inccput documentarea cu
privire la istoria războiului țărănesc din 1514.

Chiar din simpla enumerare a lucrărilor Încheiate sau In curs de elaborare se constată
un îmbucurător rc\irimcnt al cercetărilor dc istoric universală sau de relații internaționale ale
României, inccpind cu evul mediu și mergind pină la epoca contemporană inclusiv.

Dezbaterile și sesiunile științifice ocupă un loc important In activitatea desfășurată dc
institut. în acest context in anul 1981 pc primul loc s-a situat sesiunea științifică dedicată ani-
versării a 60 de ani dc la crearea Partidului Comunist Român, organizată la 4 mai împreună cu
Secția dc istoric și Arheologic a Academici de științe sociale și politice și Facultatea de istoric-
filozofie a Universității București, majoritatea comunicărilor (9) fiind susținute de cercetătorii
institutului nostru.

Ca și in anii prccedcnți, au continuat dezbaterile asupra unor teme dc interes major pentru
istoriografia noastră, dezbateri organizate in institut pc marginea comunicărilor susținute dc
membrii colccthului nostru sau dc cercetători ori cadre didactice din afara institutului.

*

încercmd o apreciere a activității dc cercetare pc 1981 rezultă o angajare responsabilă
sporită spre o problematică majoră, dc actualitate, abordarea unor teme fundamentale.

Istoria țărănimii și a relațiilor agrare in evul mediu și in epoca modernă și contemporană,
lupta poporului român, a formațiilor sale statale pentru neatirnarc și progres; făurirea și consoli-
darea României moderne, cu un accent deosebit (volume dc documente, lucrări dc intrepretare)
asupra epocii Unirii din 1859 și a cuceririi Independenței, relevarea rolului jucat de poporul
român în contextul relațiilor internaționale, Înainte și după 1918; efortul dc continuare a editării
Corpusului dc documente și dc instrumente dc lucru, inițierea de studii interdisciplinare (dicțio-
narul istoric al localităților, demografie istorică, aplicarea matematicii in istoric), toate acestea
demonstrează că, in ciuda unor lipsuri, colectivul Institutului de istoric „N. lorga" reușește de
la an la an să contribuie la dezvoltarea istoriografiei românești, răspunzind exigențelor pe care
conducerea superioară dc partid și de stat le pune în fața oamenilor dc știință, a cercetătorilor
in domeniul istoriei.

Referitor la activitatea Consiliului științific, menționăm că principala sa preocupare a fost
orientarea, Îndrumarea și controlul activității dc cercetare, dezbătind periodic stadiul de reali-
zare a obligațiilor contractuale ca și lucrările de plan încheiate. Consiliul a analizat cu competență
și responsabilitate lucrările supuse dezbaterii la cererea Academiei de științe sociale și politice,
a unor edituri sau altor foruri, care solicită avizul institutului nostru.

Consiliul, organul colectiv de conducere al Institutului, prezidat dc secretarul B.O.B., Ion
Apostol, a orientat și Îndrumat în lumina Programului-Directivă dc cercetare științifică, a obiec-
tivelor încredințate frontului istoric dc Congresul al XH-lca al P.C.R. alcătuirea planurilor
de cercetare anuale și dc perspectivă, in vederea elaborării unei tematici majore, fundamentale
a investigației istorice. Problemele vieții științifice din Institut, dezbaterea unor probleme intere-
sante dc marc actualitate la care au fost antrenați și alți cercetători, cadre didactice, muzeo-
grafi, situația valorificării studiilor și lucrărilor realizate prin contractele de cercetare, rcacti-
vizarca comisiilor pe diferite aspecte ale muncii, repartizarea mai judicioasă a sarcinilor care revin
tuturor membrilor din Consiliu, ca și rezolvarea cu operativitate a sarcinilor curente, asigurarea
ordinii și disciplinei au stat in per^^^j	conduccre al Institutului.

63
744

CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE

5

Cu toate carențele existente și greutățile întînipinate, putem conchide că bilanțul actioi-

tătii noastre este poziția. Consiliul a dat dovadă de exigență și principialitate; In cadrul dezbate-

rilor domină o atmosferă democratică, un schimb deschis și util de opinii, de confruntări prin-

cipiale care exprimă dorința tuturor membrilor săi de a contribui la bunul mers al activității

noastre.

Prezența în rîndurile colectivului nostru a membrilor celor două reviste se remarcă atît
prin realizarea exemplară a sarcinilor proprii cît și prin prezența lor substanțială la activitatea
obștească, cultural-ideologică din Institut și din sfera Institutului.

în cursul anului 1981, colectivul redacției „Revistei de istorie"; Ion Apostol, redactor
responsabil-adjunct, Marian Stroia, Gelu Apostol, Mihai Oprițescu, Ruxandra Bolintineanu, au
depus eforturi susținute pentru permanenta îmbunătățire a conținutului revistei, pentru ca
aceasta să răspundă cu succes multiplelor și complexelor sarcini încredințate de partid frontului
istoric.

Revista a marcat, prin grupaje de studii, aniversarea a șase decenii de la făurirea 1 C.R.,
50 de ani de la apariția ziarului „Scînteia”, 160 de ani de la revoluția din 1821, a publicat în
decursul anului un serial consacrat consecințelor negative ale penetrației capitalului străin în
economia Romîniei și a consacrat celui de al XVI-lea Congres de istorie a științei o serie de mate-
riale legate de această temă.

Consecventă preocupărilor de a face cunoscute punctele de vedere românești în principa-
lele probleme ale istorici patriei, publicația a luat atitudine într-o serie dc studii față de unele
aprecieri tendențioase ale istoriografiei de peste hotare.

Urmărind îmbunătățirea calității celor 12 numere ale revistei și lărgirea cercului cititorilor
ei, colectivul redacțional a căutat să diversifice tematica revistei prin introducerea unor rubrici
noi ca; istorie și ideologie, memorii, corespondență, însemnări ș.a.

Dintre cele patru numere apărute, din „Revue Roumaine d’Histoire”, la care au lucrat:
Ștefan Andreescu, Paula Niculescu și Madeleine Costescu, o importanță deosebită prezintă cel
închinat aniversării a 70 de ani a acad. Em. Condurachi, care a reunit un număr de 26 dc colaborări.
Revista a fost prezentă și în legătură cu unele manifestări internaționale, cum a fost centenarul
nașterii lui Kemal Ataturk, căruia i-a fost dedicat un grupaj de articole. Dintre alte grupaje
tematice, care merită a fi menționate, cităm pe cel intitulat „Tehnici agrare și mutații sociale
în lumea rurală”. Toate numerele revistei au apărut la vreme, în pofida dificultăților pe care
le ridică problema traducerilor.

O muncă utilă și competentă desfășoară tovarășele: Madeleine Costescu, Tatiana Isti-
cioaia-Budura și Tiidiis Kinga, specialiste în limbi străine. Este cunoscut aportul to\arășel
Madeleine Costescu în pregătirea pentru tipar a periodicului „Revue roumaine d’histoire”.
Tatiana Isticioaia-Bndura, apreciată cunoscătoare a limbii chineze, a început documentarea la
tema Imaginea Chinei tn fările române și primele contacte în România și China (pină la sfirșitul
primului război mondial). Tiidos Kinga, deși venită în Institut abia din martie 1981, s-a anga-
jat alături de Carol Vekov în acțiunea de documentare în vederea elaborării unei Cronologii
priuind istoria culturii naționalității maghiare din România.

¥

Integrarea între cercetare și învățămînt se produce în ambele sensuri; cadrele didactice
de la catedra de istoria României și chiar cele de la catedra de istorie universală cu preocupări
de istoria României, cu excepția specialiștilor din domeniul istoriei vechi și arheologici, sînt
înscrise cu norma științifică în cadrul planului de cercetare al Institutului dc istorie ,.N. lorga”;
la rîndul lor, o serie de cercetători ai acestui Institut au fost antrenați să colaboreze la elaborarea
Tratatului de Istorie Universală. în mod curent cercetătorii participă la sesiunile și simpozioanele
organizate la Facultate, după cum cadrele didactice de la Facultate participă la sesiunile, comu-
nicările și dezbaterile organizate de Institut.

De mai mulți ani, un număr de peste 30 de cercetători sint antrenați la activitatea de
reciclare a cadrelor didactice din învățămîntul mediu. Ei conduc seminalii și îndrumă pe cei
ce întocmesc lucrări de absolvire a cursurilor organizate periodic la Academia „Ștefan Gheorghiu”
sau mai recent la Facultatea de istorie-filozofie a Universității București. De asemenea, a intrat
în uzanță ca un număr de cercetători principali să conducă lucrările de diplomă ale unor absol-
venți. Un număr de 6 cercetători principali din Institut conduc doctoranzi, această formă de
perfecționare profesională superioară în domeniul istoriei desfășuraîndu-se într-o proporție
însemnată în cadrul Institutului de istorie „N. lorga”.

Din cadrul Institutului au predat .cursuri de» Probleme fundamentale de istorie sau
au condus seminarii la UnWWWtdțlalXffSMHaiMftajXX șj A.S.E : Dan Berindei,
6

CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE

745

N. Adăniloae, Traian Udrea, Al. Porțeanu, Venera Teodorescu, N. Dascălii, M. Oprițescu,
Irina Gavrilă.

în cadrul aceluiași proces de integrare notăm și Înființarea la Facultatea de istorie-
filozofie a unui laborator de demografie istorică la care colaborează cercetători și cadre didactice
cu pregătire In acest domeniu.

Prezența majorității cercetătorilor noștri in activitatea cabinetelor de partid, a lectorate-
lor cu cadrele didactice, la manifestațiile științifice, organizate in capitală sau pe plan local în
numeroase județe, precum și valoarea participării lor la aceste acțiuni a crescut simțitor in ultimii
ani.

în cursul anului 1981, cercetătorii Institutului de istoric „N, lorga” au depus o bogată
activitate de popularizare a istoriei patriei. Ei au prezentat peste 60 dc comunicări științifice,
au ținut peste 50 conferințe și expuneri, au publicat zeci dc articole la revistele și presa centrală
și locală, au participat la emisiuni radio, T.V., la acțiuni legate de desfășurarea diferitelor etape
ale „Cintării României”.

Institutul dc istorie „N. lorga”, prin membrii săi, sprijină activitatea unor asociații
cu caracter științific.

★

După congresul al XV-lea internațional de științe istorice de la București, la a cărei bună
desfășurare membrii Institutului nostru au contribuit din plin, prestigiul internațional al Institutu-
lui, și al membrilor săi a crescut simțitor. A fost pregătit pentru tipar voi. IV din Adele Congresului,
cuprinzind dezbaterile pe marginea comunicărilor.

Ca o reflectare a prestigiului de care se bucură Institutul nostru, totalitatea cărților străine
intrate în biblioteca Institutului sint rodul schimbului de publicații sau provin din abonații per-
manenți de la o serie de institute și centre universitare. Invitarea unor cercetători pentru a ține
conferințe, prelegeri sau a beneficia de burse dc studii în străinătate este semnul considerației
de care se bucură Institutul nostru peste hotare.

Ca o ilustrare a acestei considerații, recent, directorul Institutului nostru, prof. univ.
dr. Ștefan Ștefănescu, a fost ales membru al Academici europene de istorie cu sediul la Bruxelles.

Aflat într-o călătorie de studii în R.F. Germania, loan Chiper a ținut două interesante
conferințe pe teme de istorie contemporană românească la universitățile din Essen și Trier, iar
Dan Berindei a prezentat la Wiirsburg o comunicare despre începuturile presei românești în
sec. XIX.

în scopul completării documentației cu izvoare străine inedite, o serie de cercetători au
efectuat in 1981 stagii de documentare în țările socialiste (Ioana Constantinescu, Bcatrice Mari-
nescu, M. losa, A. Stan, Ion Apostol, Tr. Udrea), precum și într-o scrie de țări occidentale
(L. Demâny, I. Chiper, Ș. Papacostea, D. Berindei).

Directorul Institutului și trei cercetători au participat la al XVI-lea Congres internațional
de istoria științei (27.VIII — 31.IX.1981), iar C. Șerban a ținut o comunicare.

în cadrul schimburilor pe linia Academiei de Științe Sociale și Politice și a Universității,
Institutul nostru a fost vizitat de o serie de oaspeți străini.

Institutul de istoric „N. lorga” deține un loc de frunte in promovarea relațiilor interna-
ționale pe tăciunii cercetării istorice, atit pe linia comisiilor mixte cit și pe alte căi. în aceste
întilniri are loc un dialog deschis, în care membrii institutului nostru afirmă cu fermitate punctul
de vedere al istoriografiei noastre cu privire la principalele probleme și momente din istoria patriei
și poporului român. în anul 1981 au avut loc mai multe sesiuni in cadrul comisiilor mixte româno-
bulgară, româno-sovictică și româno-est-germană, ca și un colocviu româno-cnglcz (1—5 iulie).

Prestigiul internațional al Institutului este marcat și prin solicitarea făcută de istorici
străini de a susține In cadrul lui conferințe, cum a fost cazul profesorilor italieni, Francesco Bochi
de la Universitatea din Bologna și L. Chiappini dc la Universitatea din Ferrara, care, în cadrul
simpozionului Ferrara și țările române în secolele XIII- XVI, au susținut două prelegeri. în
preajma acestui simpozion Institutul nostru a fost vizitat de ambasadorul Italiei la București și
de atașatul cultural al ambasadei, care au oferit bibliotecii Institutului în dar o colecție de 40 de
volume.

în prezența ambasadorului Turciei la București s-a marcat la Institutul nostru, printr-o
sesiune festivă, aniversarea a 100 de ani de la nașterea lui Kemal Ataturk și a 50 de ani de la
crearea Societății de istorie turcă. Cu același prilej i s-a înmlnat profesorului Mihai Guboglu
diploma dc membru de onoare al acestei societății.

O altă latură importantă a promovării contactelor internaționale o constituie prezența
unor istorici străini la Institut, care își fac specializarea în ^ara noastră (L. Mayer din R.F. Ger-
mania și Irina Livezeanu din SU2WwW.daCarOIIianiCa.rO
746

CRONICA VIEȚII ȘTUNȚTFTCE

7

*

In cursul anului 1981 au părăsit Institutul cinei cercetători (trei pensionați), tn ultima
perioadă a anului fiind Încadrați doi tineri istorici (Andrei Busnioceanu și Eugen Dcnizc). Ținind
scama de media dc virstă ridicată a personalului dc cercetare, va trebui ca tn anii următori să
se continue cu mai multă energie împrospătarea și Întinerirea cadrelor.

Pentru ridicarea gradului dc pregătire profesională a tinerilor cadre continuă predarea
limbii latine și slavone in Institut; seminarul de latină, condus de S. Papacostea, este frecventat
dc 5 cercetători, iar cel de slavă, conducător D. Mioc, de 3 cercetători. Un număr de alți 5 cerce-
tători urmează cursuri dc limba germană la Universitate.

In cursul anului 1981 au obținut titlul de doctor in istorie Ion Stanciu, cu tema: Rela-
țiile româno-amcricane, 1914 — 1919” și a fost admisă la doctorat Maricta Adam.

*

Din cele menționate, fie și succint, rezultă că in decursul anului 1981 Întreaga actixilate
a Institutului dc istoric „N. lorga” a fost orientată cu predilecție spre elaborarea unor teme funda-
mentale de istoria patriei și de istoric universală, punindu-se accentul, mai mult ca tn anii pre-
ccdcnți, pe efortul calitativ, de natură a spori, la nivelul exigențelor actuale, patrimoniul național
de valori spirituale.

,.MAGAZIN ISTORIC” LA A CINCISPREZECEA ANIVERSARE

Răspunzind creșterii continue a interesului opiniei publice pentru cultura istorică, acum
15 ani vedea lumina tiparului una din cele mai citite și populare reviste contemporane. Prcluind
simbolic, fie și parțial, titlul celei dinții publicații istorice bucureștene întemeiată la mijlocul \ea-
cului trecut de marele democrat revoluționar Nicolae Bălcescu, in colaborare cu August Tre-
boniu Laurian, „Magazin istoric” iși preciza de la început rosturile și punctul dc vedere printr un
cuvint Către cititori.

Intemeindu-și activitatea pe „concepția călăuzitoare a istoriografiei române contempo-
rane”, noua publicație iși propunea să dea viață exemplului înălțător al înaintașilor și sensului
optimist al prezentului, pentru a contribui la dezvoltarea sentimentului patriotic și a atașamen-
tului față de măreața operă dc edificare a unei societăți noi. Propunindu-și să Înfățișeze istoria
in spiritul adevărului și să o interpreteze ca expresie a experienței de viață și dc luptă a maselor,
„Magazin istoric” promitea să acorde „preocuparea cuvenită față de istoria celorlalte popoare,
cu conștiința limpede a Însemnătății pe care o are știința istoriei in realizarea cunoașterii reci-
proce, a apropierii și cooperării intre popoarele Europei, intre popoarele lumii”. Iar pe această
bază să sublinieze rolul și locul poporului român in istoria universală, aportul său la cultura și
civilizația umanității.

Cu colaborarea unor istorici, scriitori, cadre didactice, cercetători sau publiciști de pres-
tigiu din țară și străinătate, a unor institute, arhive, muzee și altor instituții dc specialitate,
revista „Magazin istoric” a reușit să-și asigure de-a lungul anilor o audiență tot mai largă din
partea masei de cititori, indeplinindu-și totodată vastul program propus, nu odată cu rezultate
remarcabile.

Care e „secretul acestui Îndoit succes?

Firește, prezentarea grafică modernă și sugesivă a „Magazinului istoric”, cu copertele viu
colorate și bogate ilustrații in alb-negru și color, reprezentind comori arheologice, portrete și
evocări de evenimente celebre, facsimile de manuscrise fastuoase, fotografii autentice sau recon-
stituiri inedite cu caracter istoric, a fost gindită, ca și in cazul altor publicații culturale române
sau străine care au in vedere interesul contemporan pentru mijloacele dc informare mass-media,
și ca modalitate necesară dc atracție a cititorului neavizat. Dar acest contact vizual nu poate
constitui o motivație psihosociologică suficientă devine eficient și capătă pecetea duratei numai
dacă are ca scop și rezultat simularea interesului pentru textul tipărit sau in completarea docu-
mentară a acestuia. Text a cărui atractivitate c sporită adesea prin titluri sau subtitluri ineitante
publicistic, aparținînd redacției, dar mai ales prin amploarea și varietatea informației.

Dc pildă, numai prin cele 21 dc numere care constituie anul I și II de apariție ale revistei
au fost difuzate nu mai puțin de 329 articole și grupaje documentare. Dintre care 123 de istorie
universală și 206 privind istoria României. In prima categorie tematică se înscriu 25 de titluri de
istorie veche, 14 de istorie me<&w4Jl^JfÂ%UiJW¥ițW&î 4ft.de, istorie contemporană, 10 de istoria
mișcării muncitorești, 22 titlun’wSaUSAflfi'gBrafflMfftwMe a doua categorie, 25 de titluri
8

CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE

747

privesc istoria veche, cfte 44 istoria medie ți modernă. 68 istoria contemporană, 25 mișcarea
muncitorească.

Această amploare și varietate e reflectată și dc natura sau funcția materialului pubicat'
El trebuie să se adreseze inteligenței, dar și afectului. Să fixeze unele idei și să schimbe altele.
Să instruiască delcctfnd. Și aceasta ținind scama de nivele intelectuale, de statute socio-pro-
fesionale. de gusturi din cele mai diverse. Sau plecind de la faptul, demonstrat sociologie, că
eititorul e interesat, oricit de aplecat spre trecut, in primul rind de prezent, de eeea ce 11 privește
direct, căutind dc obicei in istoric o „magistra vitac”.

Răspunzând acestor multiple deziderate, „Magazin istoric" a acordat o atenție majoră
evenimentului politic, social sau cultural de excepție, inehinindu-i articole, rubrici sau chiar
numere speciale. Ca in cazul Congresului al XII al P.C.R.. celui de la XV-lea Congres inter-
național de științe istorice, celui de al XVI-lea Congres dc istoria științei, care au avut loc la
București. Tot aici sc Înscriu numeroasele articole și mărturii, inclusiv inuncrele speciale , dedi-
cate actualității unor mari aniversări naționale (2050 ani de la intemeierea statului dac centralizat,
375 de ani de la Unirca lui Mihai Viteazul, Centenarul independenței României, Semicentenarul
Marii Uniri. 50 sau 60 de ani de la intemeierea P.C.R., aniversarea Insurecției de la 23 August
1941). sau internaționale (Centenarul Comunei din Pari , Semicentenarul Marii Revoluții Socia-
liste din Octombrie, 30 de ani de la victoria Împotriva fascismului).

Revista a reușit să confere un caracter dc permanență contactului cu cititorii săi, ținindu-i
la curent cu noile investigații istorice sau arheologice, publicind fragmente din lucrări istorice
dc răsunet, interviuri eu mari istorici români sau străini, asigurindu-și articole scrise de istorici
străini in exclusivitate pentru „Magazin istoric”, fntreprinzind anchete și reportaje in țară și
peste hotare, neocolind nici prezentarea unor „enigme ale istoriei”. Un rol Însemnat pentu sti-
mularea dorinței de a continua lectura sau achiziția l-a avut, încă din primele numere, publi-
carea de documente și memorii in serial, ca de pildă stenograma conferințelor de la Teheran
(28 nos. 1 dec. 1913) și lalta (4 11 febr. 1945), a memoriilor de război ale generalului
De Gaulle, a memoriilor lui C. Argetoianu, a jurnalului lui N. D. Cocea etc.

Nu lipsesc rubricile dc bibliografie curentă sau de umor. Poșta redacției, depășindu-și
earacterul obișnuit, a adus nu o singură dată completări sau Îndreptări istorice binevenite.

Căutind să împace plăcutul cu utilul, conform cunoscutului adagiu latin „utile dulci”, revis-
ta lunară de cultură „Magazin istoric” îndeplinește de un deceniu și jumătate, cu dăruirc și talent,
o misiune de popularizare a istorici la toate nivelele, pentru care noi istoricii nu-i putem fi
suficient de recunoscători.

Nicolae I.iu

www.dacaromanica.ro
CARTEA ROMÂNEASCĂ ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE

M.C. STĂNESCU, Mișcarea muncitorească din România în anii 1924 — 1928,
Edit. științifică și enciclopedică, București, 1981, 296 p.

După ce în urmă cu un deceniu, reputatul
istoric al mișcării muncitorești, revoluționare
și democratice, al Partidului Comunist Român,
dr. M. C. Stănescu, cercetător științific princi-
pal la Institutul de studii istorice și social-
politice de pe lingă C.C. al P.C.R. ne-a oferit
o excepțională frescă privitoare la mișcarea
muncitorească din România între anii 1921 —
1924 \ lucrare care, de-atunci încoace,
practic, n-a fost depășită de noile cercetări
nici sub raportul documentației de speciali-
tate, nici al interpretării istorice, în aceste zile
ne pune la îndemină o nouă carte ce se anga-
jează — în continuarea celei dinții — să
dezbată respectiva problematică în cuprinsul
anilor 1924 — 1928. Supracoperta cărții poartă
un înscris în care se afirmă, cu deplin temei,
că „Singura perioadă din istoria interbelică
a mișcării muncitorești din România care nu
a făcut pînă în prezent obiectul unei mono-
grafii este cea cuprinsă între anii 1924 — 1928.
Dacă pe planul istoriei naționale acești ani
marchează încheierea primului deceniu de
dezvoltare ascendentă a României din Marca
Unire din 1918, pentru mișcarea muncito-
rească, pentru istorici Partidului Comunist
Român ei inaugurează o etapă nouă, deosebit
de grea, în care partidul a avut dc înfruntat
uriașe piedici, făcind un adevărat pionierat,
atît din punct de vedere organizatoric, cit și
politic. Activitatea desfășurată in acești
patru ani a reprezentat o experiență plină de
învățăminte și de aceea cunoașterea și analiza
ei critică prezintă și azi un interes aparte”.

Consacrată așadar cunoașterii și ana-
lizării critice a activității desfășurate, sub
acest raport, în anii 1924—1928, în România,
noua carte a lui M.C. Stănescu se constituie
într-un temeinic elaborat științific pe care-1
salut cu căldură ca unul care-i cunosc înde-
lungatele străduințe în frontul cercetării, meti-
culozitatea ce-i caracterizează orice inițiativă
editorială, probitatea științifică, responsabi-
litatea politică pentru cultivarea adevărului
istoric obiectiv.

Cine va citi această carte — și, în ce ne
privește, invităm pe toți cei interesați in ale
1 Vezi M.C. Stănescu, Mișcarea muncito-
rească din România in anii 1921 — 1024, Edit.
politică, București, 1971, 294 p.

www.dacoromanica.ro

>,REVISTA DE ISTORIE'*, Tom 35, nr. 5-6, p. 748-770, 1982

istoriei s-o facă neintirziat — se va putea ușor
convinge de seriozitatea științifică a Între-
prinderii lui M.C. Stănescu, își va putea amplu
reprezenta epoca dată și strădania forțelor
militante, revoluționare, democrație in res-
pectiva epocă, una dintre cele mai complexe
și mai dificile — dacă nu cea mai dificilă —
din întreaga istorie a partidului comunist,
a mișcării muncitorești, revoluționare și demo-
cratice din România.

Autorul cărții — cercetător prestigios
aflat de mult timp pc un roditor teren de
creație istorică remarcabilă — merge la țintă,
poate merge și dc această dată la țintă pentru
că se bazează pe studierea profundă a unui
fond documentar din cuprinsul căruia sînt
puse in valoare acum pentru prima dală,
informații de real interes peste care, din păcate,
istoriografia noastră a trecut pină acum cu
ușurință, neangajîndu-se în desțelenirea unei
problematici de excepțională însemnătate,
poate și pentru că dificultățile actului sc
puteau ușor întrevedea a fi extrem de mari.
Meritul lui M.C. Stănescu este, în consecință,
cu atît mai relevant. el ncocolind din respec-
tivul ansamblu problematic — cum fiecare
cititor al cărții se va putea convinge — nici un
fel de aspect, orieită teamă de necunoscut ar
fi inspirat.

Cartea este dc aceea nu numai o frescă ne-
obișnuit de interesantă — zugrăvită de altfel
cu mijloacele sigure și măiestre ale omului de
meserie, de condei și de suflet — dar și o exce-
lentă evaluare documentară, bibliografică a
ceea ce deținem la sursele problemei, a ceea ce
cunoaștem acum și va trebui , prin rcdccan-
tări să cunoaștem mai profund, ferind într-un
material istoric capabil să-și dezvăluie încă
multe esențe, informații și surprize.

Salutind, in consecință, cu toată căldura
apariția acestei cărți de excepție și felici-
tindu-1 colegial pe distinsul ei realizator, o
fac cu sentimentul că in munca la catedră cu
elevii — cu studenții mai ales —, precum și in
activitatea politico-ideologică generală, în
toate sferele învățămintului politic, avem
acum la îndemină un instrument de lucru ce ne
va așeza pe terenul cunoașterii exacte a res-
pectivei etape, scutindu-nc de căutările
infructuoase de altă dată și de aprobările
2

CARTEA DE ISTORIE ROMANEASCA ȘI STRĂIN A

749

„după ureche” pe care și le permiteau atit
de multi dintre aceia care, în lipsa unei lucrări
de referință, încercau tn fel și chip „să facă
față” obligațiilor dc a cunoaște și dc a-i face
să cunoască și pe alții despre ce a fost, in
fond, vorba în anii 1924 — 1928 pe planul
dezvoltării mișcării muncitorești, revoluțio-
nare și democratice, al activității Partidului
Comunist Român. Nu este dc prisos să afirm
că asemenea aproximări din partca cite unora
au condus — e lesne dc înțeles — la deforma-
rea imaginilor care, istoricește, caracterizează,
sub diverse raporturi, realitatea acelor ani
dc grea fnccrcare pcntrn forțele autentic
participante la luptele revoluționare, demo-
cratice, pentru determinarea unui viitor lumi-
nos țării și poporului român.

N-am dori firește să dăm prin afirmațiile
de mai sus, măsura ultimă a ceea ce poate fi
cunoscut în legătură cu anii 1924 — 1928 urmă-
riți dc autorul acestei cărți. El însuși dc altfel,
ne încredințează că este pe deplin conștient
că „... fiind prima Încercare de sinteză a
acestei complexe perioade a istoriei P.C.R.,
mai există aspecte și momente a căror adîncire
sau detaliere vor duce la o mai bună edificare
asupra problematicei abordate. In acest sens,
specialiștii sau contemporanii pot da o scamă
dc sugestii și aduce noi contribuții” (p. 10).

Pătrunzind — in cele ce urmează — în
relevarea cltorva probleme-chcic ale cărții
am începe chiar cu primul capitol în care ni se
prezintă România în anii 1924	I92«. Este

nn capitol dens in care autorul a intenționat
să ne ofere cadrul general, in care, in respectiva
etapă, s-an desfășurat principalele acțiuni
pe frontul mișcării muncitorești, revoluționare
și democratice din țara noastra. Sint avute in
atenție trăsături ale vieții economice, sociale
și politice, ale politicii interne și externe a
României.

Intrarea propriu-zisă in fondul cărții se
face prin capitolul intitulat Sifuafia Parti-
dului Comunist Român in a doua jumătate
a anului 1924 și la începutul lui 1925. încă dc
la început, autorul tratează desfășurarea și
consecințele cehii de-al III-lea Congres al
partidului (Viena, august 1921); ne aflăm
practic în fața unei premiere istoriografice,
în acest sens, căci pină acum despre acest
congres nn s-a scris dcclt tangențial, evitin-
du-sc tratările frontale carc să dezvăluie toate
cele petrecute acolo. M. C. Stăncscu nu se
lansează intr-o apreciere globală a congresului,
dar oricine 11 va citi va putea înțelege prea
bine cîtc impedimente au existat acolo in calea
unei dezbateri fructuoase, impedimente deter-
minate dc acțiunea unor factori exteriori
partidului nostru comunist.

Asupra mecanismului activității P.C.R.

după acest congres, asupra succeselor si insuc- la raporturi!e P.C.R. cu Internaționala a
coselor, autorul cărții sc pronunțăW^S^iMaCCflKXSlQEUAflUQ insistă asupra unor ele-

urniătoarc, unde argumentează și necesitatea
organizării — în cadru intern — a unei dez-
bateri temeinice a problemelor fundamentale
ale activității partidului, ale mișcării munci-
torești, revoluționare și democratice. Această
dezbatere a și fost inițiată, după cum sc știe,
in cadrul plenarei C.C. al P.C.R. și a Comisiei
Centrale de control din 21—24 iulie 1925,
desfășurată, In strictă conspirativitate, în
zilele de 21—24 iulie 1925, la Tg. Mureș.
Cel ce-al III-lea capitol al cărții lui M.C. Stă-
ncscu este consacrat in întregime prezentării
acestui eveniment dc excepțională însemnă-
tate in viața P.C.R.

Parcurgind acest capitol, cititorul va
putea sesiza că, In condiția dată, tn măsura In
carc partidul comunist insuși, activul său de
bază, fără vreun amestec din afară, a fost
chemat să-și analizeze și să decidă in legă-
tură cu propriile probleme, roadele au fost
pozitive, această plenară claborind orientări
prețioase pentru activitatea viitoare.

Prczentind in continuare, In cel de-al
IV-lea capitol Acțiuni și măsuri pentru afir-
marea partidului în oiafa social-politică a
țării. M. C. Stănescu relevă, dc fapt, direcțiile
pe care, in lumina orientărilor plenarei C.C. al
P.C.R. din iulie 1925, s-a reușit inițierea și
desfășurarea unor acțiuni importante, care au
condus la consolidarea poziției P.C.R. in viața
social-politică a țării. Excelent este realizat
in acest capitol tabloul participării forțelor
revoluționare, conduse de P.C.R. la viața
electorală a țării din anii 1925 și 1926. La
fel, prezintă o mare însemnătate detaliile
pe carc ni le furnizează cartca despre dispu-
tele ideologice din partidul comunist, dispute
carc aveau treptat să determine binevenite
clarificări pentru întreg dispozitivul forțelor
revoluționare. Aceste clarificări, referitoare
mai ales la caracterul și perspectivele revolu-
ției in țara noastră — precizează autorul
cărții — ,,... au avut un rol deosebit de
important in determinarea liniei generale,
a tacticii și strategiei Partidului Comunist
Român, au ajutat la adoptarea, în perioada
următoare, a unor hotăriri și inițiative care,
în gencrc, corespundeau condițiilor concret-
istoricc din România” (p. 111).

Partidul Comunist Român in anii
1926 1921 este titlul celui de-al V-lea capi-
tol, un capitol care aduce in prim-plan analize,
fapte și date foarte puțin cunoscute privitoare
la modalitățile intime ale partidului comunist
de a înfrunta tenebrele ilegalității in acel timp.
Este o tratare în care abundă oamenii și fap-
tele lor, în care se prezintă forța sacrificiului
cu care au încercat și au reușit să înfringă
enormele dificultăți ale timpului, activiștii
de bază ai P.C.R. Firesc, pe un asemenea fond,
autorul se referă cu detalii, în mod veridic
750

CARTEA DE ISTORIE ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ

3

mente de mecanism al acestor raporturi,
elemente care pot explica obiectiv cauzele
unor neimpliniri și ale apariției unor fenomene
nefericite pentru mișcarea comunistă de la
noi și, mai ales, pentru unii dintre principalii
ei combatanți.

Devotat cerinței prezentării în toată ampli-
tudinea a mișcării muncitorești din țara
noastră, nu exclusiv a mișcării comuniste,
M.C. Stănescu realizează in cel de-al Vl-lea
capitol o foarte documentată prezentare a
activității Federației Partidelor Socialiste
din România in anii 1924 1920, cu toate
problemele ei specifice. Există și aici multe
informații și interpretări care pentru prima
dată văd lumina tiparului in formă foarte
concretă și pătrunsă dc deplină obiectivitate,
depășindu-se manierele in care, in trecut, se
neglijau cu bună știre asemenea ana-
lize și detalieri.

Cel de al Vll-lea capitol ne prezintă Ani
de grele confruntări pentru Partidul Comunist
Romăn, mergindu-se in continuarea prezentă-
rii problemelor din capitolul al V-lea. Ne
aflăm și aici in fața unei analize pertinente,
excelent realizate de autor pe baza unei infor-
mații foarte cuprinzătoare. Cu mult interes
și cu mare folos cititorul poate lua cunoștință
în aeest capitol de problematica celui de-al
IV-lea Congres al P.C.R., desfășurat in iunie
1928 la Harkov. Este știut că și acest
congres a avut o desfășurare foarte agitată,
amestecul unor reprezentanți ai Cominter-
nului — în lucrările sale punind peceți care
n-au putut facilita clarificările atit de necesare,
in cuprinsul a 15 pagini (p. 160 175), M.C.
Stănescu reușește să schițeze toate explicațiile
care să conducă la concluzia că „Lecția dure-
roasă a acestui eveniment ilustrează, fară
putință de tăgadă, consecințele negative ale
conducerii mișcării muncitorești din România
dintr-un centru al mișcării comuniste inter-
naționale, urmările dezastruoase ale ameste-
cului din afară in treburile Partidului Comunist
Român” (p. 175).

Urmează în carte un capitol apartc, cel
de-al VUI-lea în care se analizează Con-
stituirea Partidului Social Democrat din
România și activitatea sa in anii 1927 1928-
Iarăși trebuie să relevăm că, peste nivelul a
ceea ce s-a mai scris pină acum in legătură
cu acest eveniment deosebit, M.C. Stăneseu
aduce o viziune clară, bine armonizată cu

ansamblul desfășurărilor din mișcarea munci-
torească din România acelor momente, o
viziune ce detașează cu obiectivitate pozitivul
de negativ', o viziune ce deschide puternic

unic muncitoresc bine închegat. In acest
capitol se și prezintă de altfel unele dintre
primele acțiuni care au vizat atragerea P.S.D.
la o colaborare fructuoasă cu P.C.R.

De cea mai marc însemnătate sint, în con-
tinuare, datele ee ni se prezintă in capitolul
intitulat Aspecte ale raporturilor dintre parti-
dele muncitorești din România și forurile
internaționale la care erau afiliate. După cum
se știe, in epocă, aeeste raporturi au avut o
mare însemnătate, de felul in care s-au sta
tornicit, depinzind foarte mult din ceea ce s-a
intimplat pe plan concret in viața partidelor
muncitorești din țara noastră. Din acest
capitol se va putea înțelege foarte clar de ori-
care cititor strădania P.C.R. și P.S.D. de a
participa in acei ani, cu contribuții efective la
desfășurările din mișcarea comunistă și munci-
torească internațională.

Totodată nu au scăpat autorului sublinie-
rile corecte potrivit cărora multe din impe-
dimentele create pe drumul apropierii și cola-
borării dintre P.C.R. și P.S.D. își aveau sorgin-
tea In atitutudinile uneori neinspirate, alteori
deschis greșite ale celor două internaționale,
comunistă și socialistă. In chip fericit, în ace
lași capitol ni se prezintă, unele acțiuni de
solidaritate internaționalistă, ale mișcării re-
voluționare de la noi cu mișcarea similară
din alte țări desfășurată, in perioada ce stă
în vizorul cărții.

Mare interes prezintă și cel de-al X-lea
capitol al cărții consacrat prezentării Organi-
zațiilor proletare de tinerel din România In
anii 1921 192S. In anul celei de a 60-a ani-
versări a făuririi U.T.C., dezbaterea acestor
probleme cu date si fapte mai puțin cunoscute
pină acum in plan istoriografie este bine
venită și onorează odată mai mult strădania
lui M C. Stăneseu. Meritele sale sporesc și
mai mult dacă ținem seama de faptul că a ana-
lizat foarte temeinic, pe lîngă U.T.C. și acti-
vitatea altor organizații de tineret. Avem,
praetic, in acest capitol un tablou foarte
clar al aeestci problematici. La fel cum rele-
vantă ne apare și strădania autorului cărții
dc a ne prezenta, în cel de-al Xl-lea capitol,
Mișcarea sindicală din România In anii
1924 192S. Alte organizații muncitorești. Este
un capitol foarte temeinic realizat, pe baza
unor multiple informații științifice de primă
mină, admirabil selecționate și armonizate
de autor. Sînt și aici multe aspecte care pentru
prima dată iși găsesc o abordare științifică,
eliberată dc prejudecăți și de etichete, defa-
vorizante. Sînt toate accentele așezate de

perspectiva înțelegerii eforturilor acțiunii co- autor în context capabile să completeze în
muniștilor de a-i atrage pe 3BPi^^rrf!Ma|țrn^ijM'țț)ffflitn'fna8‘nca cuprinzătoare a acelei
și dc a colabora cu ei pe platforma unui front istorii a mișcării sindicale asupra căreia prea
4

CARTEA DE ISTORIE ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ

751

puțin s-a insistat pină acum cu obiectivitate,
pe plan publicistic 2.

Ultimul capitol al cărții, cel de-al XH-lea,
trece in revistă, in chip sintetic, Luptele gre-
viste ale proletariatului român in anii 1924 —
1928.

îneheindu-și cartea. M.C. Stăncscu poate fi
sigur că a demonstrat cu temeinicie ceea ce
el insuși afirmă la p. 293 și anume că : „In
anii 1924 1928, Partidul Comunist Român,
celelalte organizații politice și profesionale
muncitorești din Romtnia au desfășurat o
luptă plină de sacrificii pentru apărarea
intereselor poporului român, pentru respec-
tarea de către autoritățile de stat a dreptu-
rilor și libertăților democratice Înscrise în
Constituția țării, pentru o viață mai bună”.

Tot aTfttlfi1ii^îInfjrtace'or tehnice modeme pentru
14

CARTEA DE ISTORIE ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ

761

interpretarea datelor statistice. Drept urmare
pe lîngă numeroasele studii și articole dar și
sinteze privind unele aspecte ale studiului
populației într-o anumită epocă istorică și-au
făcut apariția tot mai mult monografiile bazate
pe o bogată informare, provenind aproape
exclusiv din fondurile de arhivă. Dintre ele
face parte și volumul de față aparținind isto-
ricului A. Perenoud apărut în colecția ,,Me-
moires et documents” sub egida Societății
de istorie și arheologie din Geneva.

Cum era și firesc cercetările autorului pen-
tru elaborarea lucrării, desfășurate timp de
peste un deceniu, au pornit de la rezultatele
obținute de predecesorii săi, printre care E. Mal-
let de la începutul secolului al XlX-lea (1837),
ocupă un loc de seamă. După cum se știe,
E. Mallet a abordat aceeași temă pentru o
perioadă de aproape trei secole (1519 — 1833)
și a reușit să elaboreze o lucrare apreciată
de specialiștii din zilele noastre drept un
, .excelent studiu de demografie urbană, unul
din cele mai bune care au fost realizate In seco-
lul al XlX-lea”. Totuși meritul lui A. Per-
renoud constă in faptul că a aprofundat cerce-
tarea sa asupra unui număr mai mare de
aspecte ale problemei, de exemplu aeesta face
o analiză a structurilor demografice, economi-
ce și sociale pe de o parte, iar pe de alta
urmărește dinamica demografică geneveză,
folosind in ambele cazuri mijloace ultra-
moderne de selectare și centralizare a mate-
rialului documentar. în fine amploarea temei
dar mai ales rezultatele obținute pe baza do-
cumentelor din arhive au dus la elaborarea
lucrării în două volume din care primul a vă-
zut lumina tiparului în urmă cu doi ani (cel de
față); al doilea va cuprindeo analiză demogra-
fică asupra a peste 5 000 de familii originare din
Geneva ai căror înaintași pot fi urmăriți sub
aspectele cele mai diferite de-alungul a aproa-
pe două secole (1625 — începutul secolului
al XlX-lea.

Volumul de față cuprinde o „Introducere”,
patru părți, concluzii și rmai multe anexe.
Titlurile părților sint următoarele: I. Le poid
du nombre; II. Les structures; III. Peuple-
ment et migration; IV, La conjoncture demo-
graphique. în prima parte autorul ne comunică
pe baza documentelor inedite cercetate în
Arhivele de stat din Geneva(fondurile; Admi»
nistrația publică, tribunalul, spitalul, biserica,

notariatul etc.) date privind numărul popu-
lației orașului pentru anumite perioade înso-
țind concluziile sale parțiale de știri în legă-
tură și cu modul de organizare al fondurilor
parcurse. Drept urmare el a constatat [că în

1550 populația orașului era de circa 13 100 dintre 1720 și 1843 unde se constată In general
locuitori. Pentru deceniile urmiWțA£WDCi8COlX)ffi8EllC3lT03 —57% de femei din totalul

demografic al orașului se va face destul de lent,
iar in anumite împrejurări în salturi specta-
culoase regresive și progresive. Așa de ex.
în 1560 ajunsese la circa 21 400 locuitori, dar
după un deceniu a scăzut la circa 16 000 ca și
în 1610. Tot așa în 1650 a scăzut la circa
12 300 locuitori după ce in 1520 fusese de circa
14 400 locuitori pentru ca în 1720 să depășească
20 000 (de fapt circa 20 800). De altfel, după
această dată populația orașului n-a mai scăzut
sub 20 000 locuitori timp de peste un secol,
cind a început să depășească cifra de 30 000
locuitori (de ex. în 1834 era de 32 176 locui-
tori).

Cum era și firesc autorul a cercetat și
cauzele acestui salt demografic spectaculos
care nu era in concordanță cu sporul natural
și a stabilit în toate cazurile factorii care au
influențat direct creșterea și scăderea demo-
grafică. De ex. scăderea populației s-a făcut
numai în condiții de secetă, foamete, răz-
boaie iar sporul de populație drept o conse-
cință a faptului că în oraș au venit mulți
emigranți din Franța, Italia, Germania în
timpul războaielor religioase, al revoluției bur-
gheze din Franța, etc. De menționat și faptul
că aceste evaluări demografice s-au făcut
de cele mai multe ori pe baza datelor înregis-
trate în actele notariatului (pentru nașteri,
căsătorii, decese) și ale evidențelor recensă-
mintelor periodice efectuate de administrația
orașului. în atenția autorului a intrat totodată
și populația din localitățile învecinate ale
orașului care în ansamblul acestuia avea o
pondere de 25% din total.

Interesante sînt de urmărit în prima parte
a volumului și estimările autorului cu privire
la populația din Geneva înainte de 1550 și
după 1843 (limitele cronologice ale lucrării)
primele mergind pină la anul 250 e.n. cînd
Geneva avea circa 2000—2 500 locuitori după
cum în 1970 totalul populației a ajuns la
321 083 locuitori. De altfel după 1850 estimă-
rile sint făcute după Annuaire siaiisiique de
Geneve iar cele dinainte de 1550 după cerce-
tările unor specialiști ca de ex. L. Blondei.
L. Binz, demne de încredere.

în partea a Il-a a volumului A. Perrenoud
face o analiză structurală a societății gene-
veze. Mai întii împărțirea acesteia pe sexe unde
se constată un surplus de femei în raport cu
numărul bărbaților. Din acest punct de vedere
orașul Geneva nu face excepție; fenomenul
este întîlnit foarte frecvent la populația
urbană în general care atestă această diferență.
Din acest punct de vedere datele cele mai
exacte care s-au păstrat se referă la perioada
762

CARTEA DE ISTORIE ROMANEASCA ȘI STRAlNA

15

locuitorilor. Bepartiz.at geografic procentul
cel mai mare de femei este atestat in flaute
v iile (locuit de burghezi și patricieni) iar cel
inai mic in-Basse vili (locuit de oameni de
nud). O analiză a populației pe virste duce pe
autor la concluzia că intre 1798—1813 cel
puțin 53 — 58% din femei trecuseră de 60 ani
In timp ce procentul pentru bărbați era de
11 46% la aceiași virstă. Tot așa o statistică
extrem de intereasntă se referă la procentul
de longevitate al bărbaților și femeilor după
recensămintele din anii 1798, 1802 și 1816.
Așa de exemplu se constată că bărbații la
70 ani șl peste această virstă erau in procent
de 50 % căsătoriți, 40% văduvi și 10% celi-
batari in timp ce femeile numai 20% căsăto-
rite. 65% văduve și 15% celibatare.

Analiza demografică Întreprinsă de autor
privește in largă măsură și familia geneveză.
Din acest punct de vedere se constată că in
general in anii 1720—1721 o familie avea
intre 2 3 persoane, iar in 1798 aceasta era
alcătuită din 3— 1 persoane. Dar nu numai
atit. Cercetările acestuia in problema struc-
turilor se mai referă totodată și la situația
oamenilor de serviciu (servitori), a familiilor
ai căror membri fac parte din 1—3 generații,
a familiilor unde sint și rude apropiate (bunici,
socri, gineri și nurori, cumnați, nepoți etc.),
a familiilor alcătuite din celibatari. Din punct
de vedere socio-profesional se mai constată
de către A. Perrenoud că pe primul loc se
aflau cei care alcătuiau mica burghezie a
orașului, iar pe locul următor cei proveniți
din rindul funcționarilor și lucrătorilor cali-
ficați. De altfel o analiză efectuată pe baza
recensămintelor din anii 1730 1739 cu privire
la profesiunile practicate de genevezi duce la
concluzia că 16,3% erau lucrători in manufac-
turi, 15,6% in ateliere de confecții și de țesut și
13,3% fn ateliere de prelucrat lemnul și in
construcții 12% In armată deci 57% din total
iar datele statistice din anii 1625 1772 confir-
că in medie 7 1% din totalul populației orașului
Geneva era implicată nemijlocit in producția
deci populația activă, restul de 26%, populație
pasivă, desfășurlndu-și activitatea in comerț,
profesii, libere, administrație, armată etc.
In investigația efectuată de autor nici stadiul
și evoluția balanței comerciale a orașului n-a
scăpat atenției acestuia. Astfel se constată
că în timp ce in anii 1625 — 1650 pe primul
loc se afla exportul de mătase și materiale
de ceaprăzărie. 59% din total, in 1770 — 1772
pe primul loc se afla exportul mărfurilor
manufacturate, adică 82,2% din total.

Pe baza datelor procurate de materialele
din arhive autorul reușește să schițeze și
drumul pe care l-a parcurs prooOsWae

si dezvoltare al burgheziei din Geneva. Astfel
se constată că in secolul al XVI-lea marea
majoritate a acestuia era constituită din cei
care lucrau iu atelierele meșteșugărești de
prelucrare a pieilor, textilelor, de cei care
lucrau in construcții, eă in secolul al XV 11-lea
această burghezie era formată din cei care
lucrau in atelierele meșteșugărești dc textile,
de hirtie. și de produse alimentare cirea 50%,
in timp ce in secolul al XVIII-lea cei care iși
desfășurau activitatea in manufacturi circa
60% dețineau puterea economică in oraș;
spre sfirșitnl secolului acesta procentul este
chiar mai mare (de ex. in 1775 1792 nu mai
puțin de 65% din locuitori lucrau in manu-
facturi și abia 13% in atelierele meșteșugă-
rești).

in partea a 111-a a Înecării autorul se
ocupă In special de populația străină imi-
grantă pe de o parte iar pe de alta de popu-
lația flotantă, deci fără domiciliu stabil in
oraș. Pe baza acelorași materiale din arhivele
cercetate se constată că in 1781 un procent
de 58% din totalul populației geneveze îl
constituiau băștinașii, restul de 26,6 % fiind
străini imigranți și respectiv 15,1% flotanți,
in timp ce in 1788 numai 16,3 % erau băști-
nași iar restul imigranți și flotanți. In majo
ritatea cazurilor populația imigrantă provenea
din Împrejurimile orașului, din interiorul El
veției in primul rind ; apoi urniau cei imi-
granți din Franța, Italia, Germania cum era
și firesc. Imigrația aceasta la Geneva este
explicată de autor in primul rind prin căsă
toriile efectuate de unii băștinași din oraș,
care ating apogeul in anii 1700 1727 cînd
circa 56 — 57% din femei geneveze și 58 — 62%
din bărbați s-au căsătorit eu imigranți. In
această situație de constată că femeile imi-
grante la Geneva prin intermediul căsătoriilor
proveneau in special din împrejurimile ora-
șului plnă la o distanță de 50—60 km. și
In rare cazuri de mai departe. în schimb
bărbații imigranți veneau chiar de la 100 km.
depărta re.

Nu-i mai puțin adevărat că in legătură cu
emigranții veniți din străinătate pe teritoriul
Elveției in general și la Geneva in special pe
primul loc al provenienței lor se aflau cei din
Franța in perioada de la sfîrșitul secolului
al XVII-lca plnă la sfîrșitul celui următor și
inai ales din părțile din sud-estul Franței.
Dc cele mai multe ori procentul de emigranți
veniți din Franța care se stabileau la Geneva
depășea pe acela al locuitorilor veniți in oraș
din interiorul Elveției. Interesante mai sint
apoi acele concluzii la care ajunge autorul
'prfWnMiWiTTîe care-1 l-au ocupat emigranții
16

CARTEA DE ISTORIE ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ

763

in viața economică a orașului. Așa dc exemplu
circa 60°,> din aceștia erau ocupați din atelie-
rele de țesut, de confecții, și in comerț și
mult mai puțin in construcții, manufacturi și
armată cirea 20%).

In ceea ce privește populația flotantă,
evidențele statistice păstrate stabilite, mai
ales după numărul de permise de ședere
temporară acordate de autoritățile adminis-
trative din Geneva, due la concluzia că
cirea 80°u din aceștia erau bărbați (restul
liniei și copii). In anii 1789—1796, mai mult
de jumătate din aceștia avind aprobare de
ședere numai pe timp de 3 luni, repartizarea
pe virste a populației flotante este in procent
de peste 70 % provenind din bărbați Intre
16 35 ani si din femei intre 16	10 ani. l’e-

latis la locul acesteia in viața economică
a orașului se estimează eă cei mai mulți lucrau
in construcții, ateliere manufacturiere și mai
puțin in comerț.

In ultima parte a volumului sint studiate
implicațiile economice și sociale ale sporu-
I ii natural și artificial al populației orașului
Geneva in perioada cercetată. Din acest punct
de vedere sint efectuate studii comparative
tntre variația cuantumului salariului lucră-
torilor din diferite sectoare dc producție și
a prețului produselor alimentare dc larg con-
sum (de cx. cereale, carne, unt). Astfel au-
torul constată că in perioadele in care sa-
lariile au fost mari și prețurile au fost mici
prosperitatea salariaților a fost mai mare de
i\. in 1630, 1770. Despre anul 1785 se spune
câ atunci populația orașului a atins „cel mai
inalt nivel de prosperitate pc care nu 1 a cu-
noscut niciodată”: o explicație ar fi aceia că
atunci a luat un deosebit avind industria
dc ceasornice. De altfel prețurile scăzute la
multe mărfuri, mai ales la cereale, aveau să
contribui- la sporirea numărului dc căsătorii
și implicit al nașterilor (la studiul dinamicii
populației au intrat in calcul nu numai naș-
terile, dar și decesele), Bclativ la sporul
natural al populației gencvcze se ajunge la
concluzii interesante și in legătură cu efec-
tele pe carc le au avut epidemiile asupra lo-
cuitorilor (in special ciuma) : de exemplu în
1615 s-a mregistrat un procent de 10% dc
decese din rindul bolnavilor dc ciumă, timp
in carc procentul dc nașteri a scăzut cu 3%.
Cercetările in această direcție — din care re-
zultă că decesele provocate dc ciumă au afectat
pc locuitorii orașului in virstă de 1—50 ani,
duce pe autor la constatarea că morbidi-
tatea infantilă atingea in secolul al XVI-lea
un procent dc 43% d

această maladie. în același fel si

in totalul bolnavilor-.de	.

jOW,da£oromamca.ro

decesele provocate de altă maladie conta-
gioasă și anume variola, care a atins punctul
culminant cu efectele ci dezatruoasc in anul
1670. Surprinzătoare ni se parc totuși con-
cluzia lui A. l’crreiioud cu privire la morbi-
ditatea in general la Geneva in anii 1730 —
1839 și anii 1775 1781 din care rezultă că
cele mai multe cazuri se datorau bolilor care
afectau căile respiratorii, pc locul secund pla-
sindu-se maladiile provocate de avitaminoză,
anemic și infecțiile provocate de extracțiile
den ta re.

Pe lingă concluziile parțiale carc însoțesc
numeroase capitole și subcapitole volumul
se încheie cu interesante concluzii generale.
Dintre acestea vom menționa pc cele mai in-
teresante și anume : că in general orașul
Geneva a fost punctul de atracție pentru
populația din mediul rural și din alte țări
străine, că populația imigratoarc la Geneva
a ocupat un important loc nu numai in viața
economică și socială dar și in cca politică și
administrativă, că salturile spectaculoase din
viața economică urbană au lăsat urme adinei
In procesul dc spor sau regres demografic.

Așa cum s-a mai afirmat, volumul cu-
prinde un număr foarte valoros dc anexe (1 1)
constituit din tabele in carc sint înregistrate
uneori anual nașterile, căsătoriile și decesele,
botezurile, starea populației pe sexe, virste,
profesii, situația populației stabile și flotante :
urmează apoi grafice (15) hărți și planuri
(21), o bibliografic generală a lucrărilor men-
ționate in text pc care cititorul nu Ic poate
aprecia decit ca foarte utile pentru a avea o
imagine cît mai amplă asupra rezultatelor
la care a ajuns autorul.

Prin felul cum a fost concepută și reali-
zată lucrarea dc față considerăm că poate fi
un exemplu de modul cum trebuie elabo-
rat un studiu dc demografic deplin inte-
grat In contextul economic, social și cultural
al epocii. Beneficiind de izvoare istorice rar
intihiitc ca volum și conținut in cercetarea
istorică, autorul a reușit să prezinte princi-
palele etape ale evoluției populației orașului
Geneva pc timp dc peste două secole și jumă-
tate, subliniind totodată factorii carc au spo-
rit sau friuat această evoluție și cfcctuind
o analiză a structurilor sociale și economice,
a acestei populații. Dc aceea sc poate afirma
că pc baza acestei lucrări sc înțelege mult
mai ușor drumul pc care l-a parcurs dc-a
lungul istorici societatea gcncvcză și locul pc
carc aceasta l-a ocupat in ansamblul istoriei
Elveției și al Europei centrale totodată.

Constantin Șerban
764

CARTEA DE ISTORIE ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ

17

ROGER VAILLAND, RAYMOND MANEVY, Un homnie du peuple

sous la Heoolution, Gallimard, Paris, 1979, 244 p.

Revoluția burgheză din Franța dintre
1789 și 1794, eveniment central in istoria mo-
dernă universală a fost analizată sub diver-
sele sale aspecte : economie, social, politic,
cultural, ideologic. Nu lipsesc nici biografiile
Închinate liderilor diferitelor curente din ca-
drul său, precum Mirabcau, La Fayettc, Dan-
ton, Robcspicrrc, Saint Just, Babcuf și alții.

Iată insă, că doi autori, unul, un celebru
ziarist, celălalt, un cunoscut istoric al presei
franceze au elaborat in 1936, in climatul
politic efervescent generat dc victoria Fron-
tului Popular in Franța în alegerile electo-
rale, o lucrare puțin obișnuită pentru tipul de
biografic politică. Aeeasta a cunoscut mai
multe ediții succesive, ultima în 1979.

Lucrarea este închinată vieții și activității
unui personaj puțin cunoscut în Revoluția
franceză, Jean Baptiste Drouet, șeful poștei
din Sainte-Menehould, eroul principal al
dramei de la Varcnnes din iunie 1791.

în 1791, pc scena Revoluției franceze,
mai precis in Adunarea Constituantă sc afirma
gruparea burgheziei „constituționale” repre-
zentată dc frații Lanieth. Barnavc, Maury,
Cazales, Brissot. în același timp, in cercurile
curții regale, creștea influența marchizului dc
La Fayette, comandantul Gărzii naționale
burgheze, cel denumit dc Camillc Desmou-
lins „Americanul dc la Vcrsaillcs”. în noaptea
de 20 iunie 1791, familia regală a fugit din
Paris, cu intenția de a se alătura inamicilor
revoluției dc peste hotare. Autorii consideră
astfel, că....la 20 iunie poporul a început

să înțeleagă că nu mai putea avea încredere
decit in oamenii carc proveneau din cadrul
său...” (p. 26). în mijlocul acestor eveni-
mente, iși începea cariera strălucitoare Drouet.
La 21 iunie, cu sprijinul Gărzii Naționale l-a
recunoscut și oprit din fuga sa pc rege și
familia sa la Varenncs-cn-Argonne.

.... Un om de acțiune a realizat gestul carc
avea să schimbe fața lumii. ..” (p. 34), con-
tinuă evident exagerat autorii. Dar, tot ei
adaugă:.......La 21 iunie poporul l-a uitat

pe rege, care revenea sub huiduielile patrio-
tilor ; el a consacrat ziua în carc sacrilegiul
a fost purtat în triumf.. .” (p. 36). Dc acum
înainte, prezent fie la Paris, fie în localitatea
sa natală, Drouet s-a angajat plenar în eveni-
mentele revoluționare. în iunie, participă la
Paris la ședințele Adunării Constituante și
ale Societății Prietenilor Constituției,cunoaște
pe „Prietenul poporului”, Marat, Robespierre,
este martor la dezbaterile ideologice de la
Clubul Iacobinilor. La 17 iulie, ia parte la
uriașa manifestație popularăqfiffiffizfljfojlfr
cordillieri pe Cîmpul lui Mar"" xare, înă-

bușită in singe dc către Garda Națională
burgheză condusă dc La Fayette, avea să
genereze „teroarea tricoloră"1. Singcroasa re-
presiune la carc a fost martor l-a marcat su-
fletește pentru o lungă perioadă de timp.

în 1792, revenit la Paris, Drouet des ine
reprezentant al poporului și deputat de Marna
in Convenția națională. El se afirmă tot mai
mult in viața politică. La 12 decembrie, intr-un
discurs ținut la Clubul Iacobinilor, susținea
ideea numirii dc comisari ai Convenției pe lingă
corpurile de armată, însărcinați cu supra-
vegherea desfășurării operațiilor militare
și a conduitei generalilor. Este ales membru
al Comisiei Siguranței Publice, iar Dumouriez,
ii cerc să facă uz dc influența sa în Convenție
pentru a sc întirzia judecata regelui. în mai —
iunie 1793 participă la preluarea puterii dc către
iacobini și la toate discuțiile legate de o scrie de
probleme vitale ale Franței în acel moment:
înlăturarea speculei, organizarea forțelor
armate și introducerea liniștii în țară.

La 9 septembrie 1793, Isorc, Drouet si
Bar sint numiți comisari ai Convenției pe
lingă armatele din Nord. Cu acest prilej,
Drouet sc remarcă în organizarea apărării
orașului Maubcgc. La 27 octombrie este insă
făcut prizonier de către austriaci și trimis la Bru-
xelles, unde este vizitat dc Axei Fcrscn și mai
ales dc Mcttcrnich, carc dorea să obțină infor-
mații cu privire la situația armatelor franceze.
Este închis, apoi, în sinistra fortăreață Spicl-
berg, in Moravia, de unde încearcă să evadeze,
dar fără succes. în iulie 1795, este schimbat
alături de cițiva diplomați francezi, cu
fiica regelui Ludovic al XVI-lea și alți cițiva
membri ai familiei regale deținuți încă în
Franța. Reîntors în patrie, este martorul
regimului politic thermidorian sau al Directo-
ratului, trezindu-și de nenumărate ori ostili-
tatea Consiliului celor 500. în aceste condiții
s-a apropiat de Babcuf și mișcarea inițiată dc
acesta2, mai ales că.....în 1796 opera Revo-

luției era distrusă; trebuia deci refăcută
Revoluția ... ”(p. 187). în locuința sa din
Paris, din strada St. Honore s-a ținut ultima
reuniune a Conspirației egalilor Înainte ca
aceasta să fie descoperită. închis, s-a refugiat
ulterior în insulele Canare, de unde in 1797,

1 Albert Soboul, Revolu/ia franceză 1789 —
1799, (traducere din 1b. franceză), Ed. știin-
țifică, București, 1962, p. 199.

2 vezi pe larg și Claude Mazauric, Babeuf
effal‘tale (traducere din
TO“rramWtr^' București, 1964.
18

CARTEA DE ISTORIE ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ

765

prin Amsterdam s-a reîntors In Franța, și cu
concursul lui Fouche a fost numit Comisarul
Directoratului pentru departamentul de
Marna. In perioada Consulatului și a Imperiu-
lui a Îndeplinit funcția de subprefect In locali-
tatea natală și a fost decorat cu Legiunea de
Onoare. Sub regimul Restaurației și al „terorii
albe’3 a fost asiduu urmărit și de aceea a
trăit ascuns la Paris, sub un nume fals, pină
la sfîrșitul vieții.

Scrisă intr-un stil foarte viu, lucrarea se
remarcă prin limbajul natural, literar, aproape
romanțat. Autorii urmăresc să sublinieze nu
atit concepția politico-idcologică a perso-
najului, ci mai ales trăsăturile de caracter,
angajarea sa pregnantă in cadrul revoluției,
prilej de redare veridică a atmosferei epocii.

Mihai Manea

PIEKBE BAKI’AL, Les societes agraires du A'Ae siecle, Armând Colin,
Paris, 1978, 327 p.

Dacă revoluția științifică și tehnică care
domină veacul nostru consolidează primatul
industriei, aceasta nu Înseamnă insă că agri-
cultura a Încetat de a mai reprezenta o acti-
vi ate lucrativă, fundamentală, pentru om.
Gronicizarea foametei in unele țări ale lumii
a 3-a, state predominant agrare, în care din-
tr-o serie de motive de ordin istoric, politico-
soci 1 și geoclimalic, saltul calitativ menit
să accelereze dezvoltarea agriculturii nu s-a
produs încă într-un mod deplin probează,
tocmai, prin urmările tragice ale subestimării
sa e rolul jucat de agricultură în ceea ce pri-
vește progresul general al umanității.

Această realitate pe care o cunoaște o
mare parte din populația planetei iu plin secol
al atomului și al cuceririi spațiului cosmic,
trebuie să determine atit din partea factorilor
poli ici cit și din partea opiniei publice de
pretutindeni o angajare responsabilă a proce-
sului complex de optimizare a structurilor
agrare în vederea eliminării pentru totdeauna
a flagelului subnutriției din viața omului.
In scopul găsirii unor mijloace adecvate de
analiză a agriculturii contemporane, Pierre
Barral dedică lucrarea de față.

Intenția declarată de autor din paginile
introducerii, constă in reliefarea trăsăturilor
generale caracteristice agriculturii secolului
XX. Lucrarea nu oinite insă să prezinte
aspectele concrete ale fiecărei comunități
agricole surprinsă in dezvoltarea sa istorică
în cadrul național statal, pentru că ,,(...) ori-
care ar fi tendințele de uniformizare la scară
planetară, particularismul dc stat rămine un
cadru determinant” (p. 6), in abordarea aces-
tui fenomen.

în cadrul sistemului agricol mondial sint
departajate trei subsisteme principale: sis-

3 vezi mai ales Louis Madelin, La contrcre-
volulion sous la Revolution 1789—1815, Paris,
1935; Duc de Castries, La Terreur blandie,
Perrin, Paris, 1891,	WWW.Q3C

temui agricol dezvoltat in țările capitaliste,
sistemul agricol constituit in țările socialiste
și in fine cel pe eare-1 cunoaște lumea a 3-a.
Substanța lucrării este constituită din ana-
lizele și concluziile Întreprinse pe marginea
comunităților agricole care pot fi circumscrise
unuia din cele trei subsisteme menționate mai
sus. Analiza permite evidențierea unor puncte
proprii de vedere ale autorului cu care acesta
contribuie la dezbaterile angajate pe marginea
fenomenului agricol contemporan.

Spre exemplu agricultura practicată în
țările capitaliste dezvoltate este considerată
ca posedind structuri modeme, eficiente și
un înalt nivel tehnic. „în occident, unde revo-
luția industrială s-a manifestat mai întii, creș-
terea producției agricole a rezolvat în ^sență
vechea problemă a foamei, deși mai există
încă grupuri sociale și indivizi mai puțin
favorizați ... Agricultura, devenită un sector
al economiei globale, joacă, deei un rol original,
iar importanța sa relativă depășește net
valoarea aritmetică brută a volumului repre-
zentat de ea în cadrul forței de muncă active
sau in cadrul P.N.B. redus actualmente la
10% sau chiar mai puțin" (p. 5).

Despre modelul agricol al țărilor socialiste
se face aprecierea că implică, de asemenea,
într-o măsură crescindă, revoluția tehnico-
științifică fiind caracterizat în principal prin
suprimarea proprietății private asupra păinin-
tului și planificarea centralizată a producției.
In fine subsistemul agricol caracteristic lumii
a 3-a este apreciat astfel: .... se distinge

prin preponderența pe care și-a conservat-o
cultivarea pămîntului, prin orientarea de bază
spre cultura de subzistență, printr-un deficit
cronic de producție care are ca rezultat sub-
alimentarea marii majorități a populației”
(P. 6).

în aceste condiții, belșugul agricol al lumii
capitaliste juxtapus foametei din lumea a
3-a reprezintă „o trăsătură fundamentală
a confruntării care este calificată în prezent
EOHHfflHffi&uEONord-Sud” (p. 6).
7G6

CARTEA DE ISTORIE ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ

19

în scopul evidențierii raporturilor dinamice
existente in interiorul și intre comunitățile
agricole precum și intre comunitatea agricolă
și restul societății ne sint prezentate diferitele
ipostaze rezultate in urnia confruntării lumii
agrare cu cele patiu mari fenomene social-
cconomico-politicc principale care i-au mo-
delat evoluția: progresul tehnico-științific,
criza economică, revoluția și războiul.

într-o primă parle a lucrării cititorul ia
contact cu comunitățile agrare specifice peri-
oadei de sfirșit a secolului 1 9 și început al
secolului 20. In opinia lui Pierre Barral, incă din
secolul trecut s-a petrecut o priină ‘revoluție
agrară’, caracterizată prin introducerea in
sectorul rural a progresului tehnico-științific
și a rinduieiilor capitaliste, care a pregătit
temeinic terenul pentru salturile calitative
ale perioadei actuale. Ne sint pe rind eviden-
țiate procesul complex de emancipare a țără-
nimii pe plane economic, social, politic și cultural
produs in urma ‘revoluției agrare’ a secolului
19 precum și raporturile biunivoce stabilite
intre orașul capacitat in această perioadă
(secolul 19 n.n.) de rezultatele industrializării
și satul, aparent in afara evoluției timpului,
silit insă de diminuarea ponderii sale sociale la
o ripostă defensivă din ce in ce mai incisivă.
Concluzia rezultată din analiza acestor feno-
mene este că ,.Viața și munca agricultorului
nu trebuie considerate ca imobile: in toate
timpurile continuității fundamentale ale vieții
țăranului li s-au adăugat adaptări succesive,
în secolul al 19-lea ritmul acestor adaptări se
accelerează, mai ales in lumea occidentală”
(P. 11).

în vederea ușurării analizei se introduce
conceptul de ‘exploatare agricola’ in opoziție
cu ‘întreprinderea’ industrială, bancară sau
comercială specifice lumii urbane. Pentru
autor, exploatarea agricolă reprezintă „celula
de bază a activităților agricole ... o unitate
de producție care modelează caracteristicile
specifice ale cultivării pămintului ... In afară
de aceasta ea constituie o realitate socială si
economică in același timp intrucit reprezintă
insăși cadrul de viață al unei familii țărănești”
(p. 12). Trecindu-se la definirea agriculturii se
afirniă despre aceasta că reprezintă in esență
„utilizarea de către om a proceselor naturale.
Omul este pe rind scop și mijloc ... Ceea ce
o distinge, mai ales, de procesul de culegere
specific populațiilor primitive, este inter-
venția omului pentru orientarea și modifi-
carea proceselor naturale” (p. 12).

Milenii de-a rindul ritmul înnoirilor cunos-
cute de lucrarea pămintului a fost insă lent,
dar marile descoperiri științifice înregistrate
în decursul secolului trecut au determinat

tocmai accelerarea acestui proces conștient
de direcționare și

naturale specifice agriculturii veacului al de suprafața mare, mijlocie sau mică.

19-lea care cum s-a afirmat anterior a avut ca
rezultat evoluția comunităților agrare in sensul
cunoscut de epoca contemporană. Se trece
apoi la analiza conceptului de exploatare
agricolă, făcută in vederea evidențierii acelor
trăsături generale care se regăsesc la scară
planetară in toate comunitățile rurale. Antonii
extrage și prezintă cititorului ca rezultat al
acestui examen analitic următorul element,
definitoriu oricărui model agricol, indiferent
de epocă, sau zonă; baza funciară care potrivii
lui Pierre Barral are „o importanță economică
și politică considerabilă” (p, 15). Cele două
elemente constitutive ale bazei funciare: regi-
mul exploatării solului, dar, mai ales, regimul
juridic al proprietății constituie insăsi esența
proceselor care guvernează legile evoluției
comunităților agrare. După raporturile ex s-
tente intre regimul exploatării și regimul pro-
prietății solului iu lucrare sint diferențiate
două variante de valorificare a terenurilor
agricole: 1) valorificarea directă (cultivatorul
este in același timp proprietarul terenului
cultivat); 2) valorificarea indirectă (cultiva
toiul și proprietarul sint persoane diferite),
în acest din urmă caz. dreptul dc proprietate
limitează puternic dreptul de cvploatare al
terenului cultivabil.

Aceste limitări, sc arată in continuare,
determină, in cele din urmă, țărănimea să lupte
pentru împărțirea proprietăților agricole după
formula 'pămintul să fie al celor ce-1 muncesc’.
Indiferent insă dc forma dc valorificare a
terenurilor agricole, directă sau indirecta,
rațiunile care stau la baza cultivării pămin-
tului și a creșterii vitelor sint: autoconsumui
si comercializarea produselor agricole. Dacă
autoconsumui, odinioară „prima destinație
a produselor agricole” (p. 18) reprezintă si
azi principalul scop al agricultorilor din statele
lumii a 3-a, comercializarea produselor agro-
alimentare constituie ponderea principală
a agriculturii practicate in țările dezvoltate
din punct de vedere economic, ( liiar și m
condițiile de azi, insă, autoconsumui reprezintă
în Franța, 80% din volumul producției in
cazul micilor proprietăți și 30% pentru cele
mijlocii. Mondializarea comerțului cu produse
agricole in condițiile unei aprige concurențe
pentru profit a dus la fluctuația prețurilor,
urmarea constituind-o apariția și ciclizarea
crizelor agricole. Goana după profit a generat
pătrunderea, și in agricultură, a relațiilor de
producție capitaliste, in decursul secolului
19, chiar dacă iiitr-o măsură mai mică ca in
sectorul industrial. După 19C0 insă, niai ales
in țările dezvoltate (Europa occidentală, SUA,
Canada, Japonia, Noua Zeclandă, Australia,
Africa de Sud) gradul de exploatare capitalistă
a pămintului se accelerează. Modelul de exploa-
odus de capitalism este ferma,
20

CARTEA DE ISTORIE ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ

767

în aceeași perioadă de început a secolului
XX in statele in care capitalismul coexista
cu rinduielile politico-sociale tradiționale, pre-
domină marea proprietate exploatată sub
forma subarendării in loturi mici acordate
țărănimii care posedă pămint puțin sau deloc
(Rusia, Austro-Ungaria, România, Italia,
Spania, Portugalia). în statele Americii Latine
și in teritoriile coloniale, agricultura era domi-
nată de sistemul plantațiilor de monocultură,
in care producția era destinată pieței, alături
de care populația autohtonă continuă exploa-
tarea terenurilor pe care le mai posedă (reduse
ca suprafață și slabe calitativ) după normele
unei agriculturi arhaice urmărind in principal
autoconsumul. Odată cu victoria revoluției
proletare in Rusia, în noiembrie 1917, apare pe
scena istoriei modelul agricol de tip socialist,
mlregindu-se astfel imaginea pe care ne-o
oferă și astăzi, la scara planetei agricultura.

Suprafețele agricole, indiferent de supra-
față, sau de regimul proprietății, sint lucrate
in general de familiile țărănești. De aceea,
observă autorul, agricultura spre deosebire
de industrie, unde domină individul (in cali-
tate de proprietar sau producător) este domi-
nată de familie. Evident, se continuă raționa-
mentul, indivizii există numai că relațiile
dintre ei. armonice sau tensionale, se mani-
festă prin intermediul familiilor, astfel eă lumea
agricolă apare ca o comunitate de familii, nu
de indivizi. De aceea, ni se propune înlocuirea
conceptului de ‘indiciduarsm agrar' folosit
dc unii specialiști cu acela de ‘autonomism
familial'. Se pledează, de asemenea, pentru
o abordare dinamică a acestui concept care in
practica vieții curente nu exclude ba chiar
implică stabilirea unei adevărare solidarități
rurale intre familiile comunității. în plus
comunitatea nu se separă nici ea la rîndul său
de restul societății cu care stabilește relații
complexe, benefice atit statului cit și ora-
șului, cele două constituente fundamentale
ale societății.

Dacă evoluția agriculturii determină apa-
riția unor trăsături convergente in cadrul
diferitelor comunități, intr-o măsură la fel
de mare, varietatea condițiilor istorice, geo-
climatice fac ca fiecare model agricol să-și
urmeze drumul său propriu și să prezinte tră-
sături distincte. în paginile care urmează sint
trecute in revistă principalele societăți agri-
cole existente pe glob la Începutul secolului
nostru.

Călătoria imaginară pe hartă este inau-
gurată de prezentarea agriculturii practicate
in Anglia, Franța, Prusia, considerate ca fiind
in acea vreme (începutul sec. XX-n.n.) cel mai
puternic impregnate de capitalism. După
vestul Europei urmează zona centrală a con-
tinentului nostru dominată de Imperiul
Habsburgic în care clementele capitaliste erau
dublate de putem ice rămășițe

răsărit imensul imperiu al țarilor abia făcuse
primii pași pe calea pătrunderii capitalismului
in agricultură fiind dominat de regimul marii
proprietăți nobiliare.

în zona mediteraneană, Italia, Spania,
Portugalia cunoșteau dominația de necontes-
tat a marii proprietăți. Despre România, ținem
să remarcăm că, se fac aprecieri juste cu pri-
vire la evoluția agriculturii sale între 1859 Și
1907, fiind evidențiată realitatea complexă
creată în urma reformei agrare din 186 l care
a dat impuls pătrunderii capitalismului în
lumea satului românesefără insă a știrbi mono-
polul proprietății boierești a cărei exploatare
de tip arendășesc capitalist a determinat puter-
nice tensiuni sociale care au culminat cu marea
răscoală țărănească din 1907.

Imensa Asie dominată de marile puteri
coloniale, trăia sub imperiul foamei agravate
de o demografie galopantă, astfel că nici măcar
modestul deziderat al autoconsumului nu mai
putea fi obținut în mod deplin în condițiile
in care agricultura practicată se baza tot
pe aceleași tehnici tradiționale caracterizate
printr-un randament scăzut. Excepție făcea
doar proaspăt modernizata agricultură japo-
neză în care relațiile capitaliste pătrunseseră
adine.

Pe continentul american emigranții veniți
din Europa constituiscră „societăți rurale
europene ... în afara Europei” (p. 61). După
1900 și aici iși extinde dominația ferma capi-
talistă, sau plantația de monocultură. în
Australia și Noua Zeelandă in aceeași vreme
intilnim de asemenea un însemnat ritm de
concentrare capitalistă a terenurilor, micile
ferme fiind puse in minoritate. Tabloul lumii
agricole a inceputului de secol XX, se încheie
cu prezentarea sintetică a comunităților de
cultivatori și păstori seminomazi sau nomazi
din Africa și Oceania, dominate de subdezvol-
tare și foame.

Capitolul 3, unde este evidențiată lupta
țărănimii pentru emancipare social-politică,
permite autorului să-l combată pe Osvvald
Spengler care afirmase că ‘țăranul nu are
istorie’ și că ‘satul se situează in afara isto-
rici mondiale’ (p. 83). în mod just se afirmă
că „Foarte discutabilă deja pentru timpurile
vechi, această teză nu poate fi reținută pentru
epoca contemporană, in care dezvoltarea eco-
nomiei de piață reduce autonomia materială
a exploatării agricole și în care evoluția con-
cepțiilor politice antrenează o participare cres-
cindă a maselor populare, in viața cetății,
atit la sat cil și la oraș. Dinamismul societății
industriale plasează agricultura în defensivă,
determinindu-i pe proprietarii de pămînt să
solicite in mod insistent sprijinul puterii pentru
a face față dificultăților noi pe care le pro-
voacă implicarea din ce în ce mai strinsă a
procesul de creștere”
768

CARTEA DE ISTORIE ROMANEASCA ȘI STRĂINA

21

Lumea satului anului 1900 era caracteri-
zată din punct dc vedere social de trei situații
principale: tn primul caz o oarecare stabilizare
internă, țărănimea fiind sau egalitaristă sau
puțin stratificată, in al doilea caz țărănimea
mică admite patronajul marilor proprietari
tn schimbul protecției paternaliste acordate
de ultimii; tn cel de-al treilea caz țărănimea
intens exploatată contestă ordinea social
politică împotriva căreia in final se poate răs-
cula . Din punct de vedere politic agricultura
Europei occidentale este dominată mcepînd
cu sfirșitul secolului 19 de agrarism ce apare
ca o reacție de frustrare împotriva diminuării
agriculturii ca urmare a revoluției industriale,
în schimb, țările slab dezvoltate din Asia,
Africa, America Latină, deși precumpănitor
agrare, nu cunosc acest curent politic.

Criza agricolă, care a izbucnit in vestul
Europei, după cea de a doua jumătate a seco-
lului trecut, a amplificat protestul social țără-
nesc politizindu-1 din ce in ce mai mult. Se trece
de la protestul anarhic individual la organi-
zarea țăranilor, mai ales spre sfirșitul secolului
19. Treptat, țărănimea organizată politicește,
datorită solidarității sale tradiționale, se
constituie in adevărate grupuri de presiune
care impun legiuitorilor, dacă nu cooptarea in
viața politică, măcar inslituționalizarea unui
minim de securitate socială.

Analizând apoi tabloul complex al luptelor
sociale din interiorul lumii agricole, dintre
bogați și săraci, autorul concluzionează, că
socialismul a înarmat sărăcimea satelor cu o
armură politico-ideologică solidă, esențială,
mai ales, in perspectiva marilor evenimente
care au jalonat secolul XX (Apariția sistemu-
lui mondial socialist, cele două războaie mon-
diale, marile crize economice).

Partea a 2-a permite evidențierea marilor
transformări suferite de societățile agricole
in cursul secolului XX sub impactul celor
patru mari fenomene pomenite anterior:
progresul tehnic, războiul, revoluția, criza
economică.

Progresul tehnic, apanaj inițial al unui
grup restrins de țări din Europa occidentală
și America de Nord, se răspindeste în restul
lumii, evident intr-un ritm și intr-o măsură
care diferă de la țară la țară. Nu pot fi insă
de acord cu opinia generalizatoare a autorului,
potrivit căreia răspindirea progresului tehnic
a determinat transformarea țăranului de
odinioară tn fermier capitalist, intrucît acest
punct de vedere nu ține seama de existența
sectorului agricol socialist care cunoaște de
asemenea o introducere crescindă a cuceririlor
revoluției tehnico-științifice, fenomen recu-
noscut dealtfel într-un alt context in lucrare.
Or, în cadrul sistemului agricol socialist,
țăranii nu s-au transformat
liști.

Cu toate acestea, rămâne lăudabil modul
just în care Pierre Barral interpretează influ-
ența stimulatoare a progresului tehnico-
științific asupra agriculturii. Edificatoare sînt
în acest sens cîteva cifre cu care autorul își
justifică acest punct de vedere: producția
agricolă sporește in deeursul perioadei 1900 —
1950 intr-mi ritm nemaicunoscut pînă
atunci, deși populația rurală scade de la
70% la 48% in Japonia, de la 13% la 13% în
Franța, de la 38 % la 12% in S.U.A., de la
9% la 6% in Anglia. în concluzie, creșterea
randamentului muncii a permis onorarea unei
cereri crescind de produse agroalimentare.
(între 1900 — 1950 producția de griu a sporit
anual de la 80 milioane t la 200 milioane t,
cea de orez de la 90 milioane t la 160 n ilioane
t. iar producția de zahăr de la 10 milioai e t la
33 milioane t) in condițiile diminuării popu-
lației active din agricultură.

Cu toate acestea, agricultura depinde încă
cu tot progresul tehnic înregistrat de factorii
geoclimaticl, de fluctuațiile pieții agricole,
care, mai ales, in cazul ultimilor, sint respon-
sabili de izbucnirea ciclică a crizelor agricole,
un alt fenomen important care influențează
de data aceasta inIr-un sens restrictiv evoluția
la scară planetară a agriculturii secolului
nostru. Dar, arată Pierre Barral, o urmare
pozitivă a crizelor agricole exista, ea constind
in sporirea gradului de conștientizare a
maselor țărănești care sub imperiul dificul-
tăților generate de criză își sporesc treptat
coeziunea și organizarea politică. în final,
statul este constrins, ca urmare a presiunilor
țărăneștii, să elaboreze o o politică agricolă
mai coerentă și mai oportuna. ..Tocmai in
cadrul crizei și din cauza acesteia, sc intimplă
că politica agricolă isi sporește competențele
si-și stabilește modelele” (p. 1 I3). Autorul
distinge două feluri de crize: crizele de sub-
producție care constituie și astăzi un adevărat
flagel pentru țările lumii a 3-a și crizele de
supraproducție caracteristice țărilor dezvol-
tate, posedind o agricultură modernă. în
primul caz, recoltele proaste provoacă un defi-
cit al ofertei cu urmări tragice pentru gradul
de acoperire a nevoilor de hrană a milioane
de oameni. în al doilea caz sporirea prea
rapidă a producției la anumite produ e si
achiziționarea lor incompletă pc piață deter-
mină excedentul ofertei, dezechilibrarea pre-
țurilor și scăderea lor drastică. Se dau cîteva
exemple de scăderi masive de prețuri: vinu-
rile franțuzești au scăzut după 1900 cu 50%,
sacul dc cafea braziliană dc asemenea a scă-
zut de la 1 lire sterline în 1893 la 1 liră ster-
lină tn 1906 etc. Cele mai drastice scăderi s-au
înregistrat însă tn timpul Marii crize (1929 —
1933), prețurile scăztndcu 30 %, la griu, la
cafea și ceai cu 60 %, la bumbac cu 80 %.

de ieșire de sub pericolul crizelor
ie, autorul lansează ideea ampli-
22

CARTEA DE ISTORIE ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ

769

licării progresului tehnic subliniind insă că
..) este vorba de o acțiune de lungă durată,
iar țările sărace sint tocmai acelea unde din
mai multe motive, progresul tehnic este răs-
(pindit într-o manieră foarte imperfectă”
p. 149). Cît privește crizele de supraproducție
ele au primit în general din partea guvernelor
țărilor lovite de acest flagel, soluții organiza-
torice cu rezultate dezamăgitoare (mai ales
protecționismul vamal).

Un început de cooperare internațională
în vederea stabilizării prețurilor la principalele
produse agricole, s-a făcut după 1933, dar
diversitatea de interese dintre parteneri, și
izbucnirea celui de-al 2-lea război mondial
au împiedicat obținerea de rezultate notabile
țn acest sens.

în paragraful care urmează este analizat
impactul provocat de război ,,fenomen cosmic
care lovește ordinea firească a muncilor și
zilelor in agricultură ” (p. 165) asupra existen-
ței agricultorului care, mai ales în condițiile
războaielor secolului XX, devine ,,actor deplin
al tragediei” (p. 166). Pierderile de vieți
omenești, devastările, efectele directe ale lup-
telor suportate de terenurile agricole depre-
ciază sensibil eficiența muncii în agricultură,
mult timp după terminarea războiului.

Dacă societățile agrare nedezvoltate obiș-
nuite cu un standard de viață scăzut, din timp
de p« ce, se adaptează mai rapid condițiilor
create in timpul și in urma războiului, comu-
nitățile agricole dezvoltate tehnic se resimt
dureros de pe urma acestui fenomen. într-o
măsuță și mai însemnată decit războiul,
revoluția ,,(...) modifică brutal și imediat
iun ea satelor. Lumea satelor aduce revoluției
cel mai adesea o participare activă căci ase-
meni odinioară Revoluției franceze, revolu-
țiile au reușit în țările în care industrializarea
era doar începută si in care factorul principal
de disociere il reprezenta dezechilibrul grav
al structurilor agrare” p. 187). Meritul prin-
cipal al autorului ni legătură cu acest aspect
consta in evidențierea faptului că ,,(...) acest
model (revoluția —n.n.) care se reclamă ca
provenind din principii universale este în
același timp înscris în realitatea concretă a
unei națiuni distincte căreia ii datorează
caracteristici esențiale” (p. 187).

Autorul insistă asupra revoluției ruse,
a revoluției chineze și a evenimentelor petre-
cute în Mexic după 1910 pentru a-și justifica
opinia că sub imperiul luptelor politico-sociale
In acele zone regimul proprietății agricole,
deci esența comunității agrare, a suferit o
mutație radicală care a determinat apariția
pe arena istoriei a unor noi modele agricole
(modelul agrar socialist în principal).

Partea a 3-a și ultima a lucrării analizează
evoluția agriculturii mondiale contemporane.
Analiza se face ,,(...) după cele

mari care se disting prin organizarea regimu-
lui economic și prin nivelul de dezvoltare
atins” (p. 212), adică în ordinea in care sint
abordate în lucrare, lumea capitalistă dezvol-
tată, lumea socialistă și lumea a 3-a.

Lumea capitalistă dezvoltată, reprezen-
tată de statele constituite în O.C.D.E., a
cunoscut ‘o nouă revoluție agricolă’ datorită
marilor descoperiri tehnico-științifice introduse
în circuitul de valori al agriculturii. Ca urmare
a acestor stări de fapt în aceste țări „agricul-
tura impregnată de progres tehnic și inte-
grată pieții nu-și mai revendică menținerea
izolaționismului său într-o manieră defensivă
ci dimpotrivă punerea in aplicare a unei poli-
tici active care-i asigură partea sa de prosperi-
tate” (p. 214). Cifrele demonstrează pe deplin
spectaculosul rezultatelor. în Franța între
1950—1970 parcul de tractoare a sporit de la
138 000 la 1 300 000 (repartizate la 1 600 000
de exploatări agricole) iar de la 5 000 combine
s-a ajuns la 133 000. Producția medie de grîu
la hectar, obținută în Europa de vest, a crescut
de la 1 800 kg în perioada 1948 — 1952 la
3 900 kg în perioada 1967 — 1972. în mod cu-
prinzător cantitatea medie de lapte obținută
anual pe cap de vacă a crescut de la 1 830 1 la
2 850 1 (in Olanda 4 000 1). într-un ritm și mai
mare față de perioada anterioară (1900 —
1950), proporția reprezentată de populația
agricolă s-a redus substanțial în condițiile
în care, cum s-a arătat mai sus, producțiile
agricole au crescut considerabil. Am în vedere
ca cifre concrete, ponderea cu totul insigni-
fiantă de 3% reprezentată de populația ocu-
pată in agricultură în Marea Britanie sau de
4% în S.U.A., la care se adaugă procente
reduse de agricultori din totalul populației
active, în R.F.G. 8%, în Franța 12%, în
Italia 17%. în cadrul acestor procente au
fost mglobați și cei care în paralel cu munca în
agricultură lucrează și in alte sectoare economice.
Paradoxal, observă autorul, tocmai diminu-
area ponderii numerice a agricultorilor din
țările capitaliste dezvoltate le-a sporit gradul
de conștientizare și organizare politică astfel
că, cu tot numărul lor redus, aceștia repre-
zintă un element important în viața politică
a țărilor în cauză în care guvernele și partidele
trebuie să țină seama în elaborarea stra-
tegiilor lor politice.

în continuare sint prezentate cititorului
politicile agricole urmărite de țările O.C.D.E.,
autorul concluzionînd în legătură cu aceste
aspecte că reforma agrară devenise inevitabilă
întrucît „în cîteva țări ale lumii occidentale,
evoluția istorică lăsase să subziste pînă la
epoca celui de-al doilea război mondial,un
grav dezechilibru al structurilor agricole”
(p. 231). Pierre Barral recunoaște că datorită
opoziției acerbe a marilor proprietari, în multe
din aceste* țări (Italia, Turcia, Spania)
OEGmlfiDgG&M} au avut rezultatul scontat
770

CARTEA DE ISTORIE ROMANEASCA Șl STRĂIN A

23

datorită modului dcfccutos in care au fost
legiferate și mai ales aplicate.

Paragraful care urmează trece în revistă
realizările obținute in agricultura tărilor
socialiste, așa cum sint cunoscute și apreciate
ele in vest. Autorul , deși dă dovadă de mai
multă onestitate in acest gen de aprecieri,
comparativ cu alți confrați ai săi, rămine
tributar opiniilor unilaterale avansate in
occident care trec sub tăcere marile rcalizări
obținute in agricultura țărilor socialiste după
victoria revoluțiilor socialiste in aceste state,
exagerind unele dificultăți înregistrate mai
ales in ritmicitatea producerii și aprovizio-
nării pieții cu unele produse agroalimentare.
De notat, in legătură cu aceste aspecte, ca un
punct pozitiv, faptul că in lucrare sint eviden-
țiate căutările întreprinse iu țările socialiste
in vederea calificării unor structuri agrare
originale și eficiente.

în continuare se trece la analiza comuni-
tăților rurale contemporane ale lumii a 3-a.
Lumea a 3-a este constituită din ,,(.. .) țările
cu o dezvoltare economică mai puțin avansată
care in majoritate și-au dobindit indepen-
dența după umil sau două secole de colonia-
lism. Dacă aceste noi state își afirmă cu fermi-
tate voința lor de industrializare, și dacă ele
așteaptă dc la acest lucru prestigiul matu-
zării economice și avantajele materiale ale
dezvoltării, ele rămin in mod fundamental
caracterizate prin preponderența agriculturii
care ocupă în general 2 3 din populația activă
și furnizează jumătate din produsul național
brut” (p. 2G3).

Este evidențiat in mod just faptul că,
criza alimentară cu care se confruntă lumea a
3-a in condițiile persistenței unor randamente
de lucru scăzute este departe de a fi soluțio-
nată.

Cititorul ia de asemenea cunoștință de
tentativele întreprinse pe plan internațional,
de creare a unor organisme și de realizare a
unor acorduri care să liberalizeze și să deten-
sioneze piața agricolă mondială. Lucrarea
subliniază că particularitățile de interese fac
foarte fragile aceste întreprinderi. Sint date ca
exemple de organisme internaționale cu atri-
buții exclusiv sau parțial agricole: F.A.O.,
G.A.T.T., I.F.A.P., C.E.A., la care mai sint
adăugate acordurile internaționale realizate
asupra desfacerii griului (1949), zahărului,
cafelei care insă nu au eliminat presiunile
speculative. Opinia autorului este că soluțio-
narea problemelor acute ale agriculturii con-
temporane rezidă in crearea noii ordini eco-
nomice mondiale, deziderat nerealizat, deo-
camdată. ca unnare a neînțelegerilor înregis-
trate in țările bogate și cele sărace.

Lucrarea se incheie cu evidențierea impor-
tanței dezbaterilor angajate pe marginea
fenomenului mondial contemporan, in vede-
rea optimizării structurilor sale constitutive
și a raporturilor dinamice care se realizează
in permanență intre agricultură si restul
sectoarelor sociale de producție.

Din acest punct de vedere pentru răspun-
derea cu care este abordată complexa proble-
matică a agriculturii veacului noastru și
pentru valoroasele informații și puncte de
vedere expuse de autor in susținerea argumen-
tațiilor sale, lucrarea francezului Pierre Barral
se înscrie ca o contribuție notabilă în acest
domeniu pe care am socotit util s-o fac cunos-
cută specialiștilor și iubitorilor de istoric con-
temporană de la noi.

Don C. JUidiilcxcu

www.dacaromamca.ro
REVISTA REVISTELOR DE ISTORIE

* „Mehedinți — istorie și cultură” Drobeta — Turnu Severin, 1980,
670 p.

Volumul „Mehedinți — Istoric și cultură”
reunește comunicările prezentate la a doua
ediție a simpozionului dc valorificare a
documentelor inedite, ținut in octombrie 1979
la Drobeta Turnu-Severin. Organizat de Comi-
tetul județean de partid Mehedinți , Comitetul
județean de cultură și educație socialistă.
Filiala Arhivelor Statului, Centrul județean
de îndrumare a creației populare și a mișcării
artistice de masă și Casa corpului didactic,
simpozionul s-a inscris in cadrul amplelor
manifestări ocazionate de ediția a Iii-a a
festivalului ..Cintarca României” și de ani-
versarea a 2050 de ani de la constituirea pri-
mului stat dac centralizat și independent,
condus dc Burebista.

Volumul este structurat pc pairu părți
mari: primele două tratează probleme de
istorie națională, respectiv locală; a treia pri-
vește aspecte ale vieții spirituale din Mehedinți,
iar a patra — sub titlul generic Aniversări —
marchează momentul împlinirii a 40 de ani de
la elaborarea teoriei consonantlste de către
dr. Ștefan Odobleja și a 60 de ani de la înte-
meierea revistei folclorice „Izvorașul”, ani-
mată de G.N. Dumitrescu-Bistrița.

Dintre materialele de istorie a patriei, mai
multe sint consacrate cunoașterii de noi aspecte
din trecutul eroic al mișcării muncitorești și
revoluționare. în comunicarea lui Gcheorghe
I. Dcaconu, intitulată Cileva dale cu privire
la activitatea tovarășului Nicolae Ceaușescu iu
Argeș in ajunul și fn timpul Conferinței regio-
nale U.T.C. Oltenia din 1935 sint Înfățișate
cîteva momente importante din activitatea
tinărului revoluționar, patriot dc atunci,
conducătorul partidului și statului nostru
dc astăzi. La Pitești, la Cimpulung, tn alte
centre muncitorești și localități din județul
Argeș, tovarășul Nicolae Ceaușescu a desfă-
șurat o largă activitate antifascistă, In sprijinul
revendicărilor economice ale tineretului, pen-
tru Întărirea aparatului U.T.C. și atragerea in
lupta revoluționară a tineretului muncitor.

Pe baza unor cercetări de arhivă, au fost
aduse la lumină documente inedite de real

interes pentru cercetarea luptei clasei munci-
toare în perioada interbelică. Astfel, Con-
stantin Brătescu in Contribuții la cunoașterea
acțiunilor greviste și revendicative dc la uzinele
metalurgice unite Tilan-Călan-Nădrag din
primii ani ai crizei economice (1929—1931)
arată, analizind și reproducind citeva docu-
mente reflectind punctul de vedere al autori-
tății de stat și cercurilor patronale, maturi-
tatea politică a muncitorilor inctahirgiști,
orientarea lor spre pozițiile Partidului Comu-
nist Român, rolul de frunte jucat de acest
detașament muncitoresc in șirul marilor acți-
uni greviste și revendicative din preziua și din
anii crizei economice. Luchian Deaconu, in
Noi mărturii documentare cu privire la miș-
carea muncitorească și democratică din Oltenia
in anii 1933—1934 aduce date și fapte demon-
strind avintul mișcării muncitorești și revolu-
ționare la Craiova, și in alte localități ale
Olteniei, in ajunul și in timpul procesului con-
ducătorilor luptelor ceferiștilor și petroliștilor
din ianuarie — februarie 1933, larga solida-
rizare — locală, națională și internațională —
cu cei judecați.

în comunicarea prezentată de lulia Stă-
nescu și Eugen Stănescu Aspecte ale luptei
antifasciste a maselor populare din judcful
Prahova in perioada 1934—1940 sint reliefate
acțiuni ale maselor, conduse și organizate de
către Partidul Comunist Român, precum și
poziția partidului față de principalele pro-
bleme care preocupau oamenii muncii din
această zonă cu vechi tradiții muncitorești.
Date noi despre o acțiune revendicativă la
care au participat, in anii de avint revoluțio-
nar ce au urmat încheierii primului război
mondial, oameni ai muncii români și de alte
naționalități, au fost furnizate de Alexandru
Duță (Un moment mai puțin cunoscut al
mișcării din (ara noastră — greva muncito-
rilor și a marinarilor de la Comisia europeană
a Dunării din iulie 1920).

Aspecte ale prefacerilor revoluționare
adinei din anii 1944 — 1947 sint reflectate in
materialele prezentate de Eleodor Popcscu

„revista de istorie”, Tom 35, nr. 5wwwxkiCGrDni 8nica.ro
772

REVISTA REVISTELOR DE ISTORIE

2

(Momente ale climatului politic și cultural
mehedințean din perioada 1944 — 1947) și de
Mihai Cotenescu (Aspecte privind lupta
maselor populare din județul Ialomița pentru
cucerirea puterii politice (1944 —1947).

Mai multe comunicări aduc date noi,
de primă Însemnătate, despre situația Mehe-
dințiului in timpul eelor două războaie mon-
diale, despre acțiunile oamenilor de aici pentru
eliberarea patriei. Referitor la primul război
mondial, este reprodus integral, in comunica-
rea lui Nicolae Cliipuricl (Mehedințiul anilor
1916—1918, oglindit intr-un valoros memoriu
final, inedit) Memoriul final al comisiei de
anchetă constituite pentru constatarea abuzu-
rilor trupelor inamice in cei doi ani de ocu-
pație. Fără să fie exhaustiv, memoriul are
meritul incontestabil de a furniza date con-
crete. pentru reconstituirea regimului de
exploatare și jaf, de terorizare a populației
impus de ocupanți. Călcarea independenței
țării, ea și asuprirea militară străină au deter-
minat apariția unei mișcări de rezistență și
nesupunere, care a îmbrăcat și forma unor
acțiuni de tipul celor de partizani. Figura lumi-
noasă a unui participant la aceste acțiuni este
evoeatăde C.A. Protopopescu (Pe urmele eroului
mehedințean din primul război mondial. Ion C.
Prunescu ).

Imediat după victoria Revoluției de elibe-
rare națională și socială de la 23 august 1944,
mehedințenii au luat parte activă la luptele,
atlt pe uscat cit și pe Dunăre, împotriva
trupelor hitleriste, distingindu-se prin nume-
roase fapte de vitejie. Memoriile și mărturiile
unor participanți direcți la evenimente sint
folosite in comunicarea lui Constantin Juan-
Petroi (Luptele din august 1944 de la Orșova,
in lumina unor memorii inedite ale partici-
panților).

Faze ale destrămării relațiilor feudale din
agricultură, în preajma și la începutul epocii
moderne, formează o altă preocupare majoră
a volumului, ilustrată prin comunicările lui
Mircea Gilcă Aspecte ale procesului de des-
trămare a obștiilor moșnenilor musccleni tn
lumina unor documente inedite din secolele
XVII —XX; Mite Măneanu Contribuții pri-
vind viața economică a comunităților moș-
nenești din nord vestul Olteniei, în secolul al
XlX-lea și Documente inedite privind viața
socială a țărănimii din vestul Olteniei in prima
jumătate a secolului al XIX-lea; Veronlca
Tamaș Reformele administrativ-financiare ale
lui Constantin Mavrocordat; Comeliu Tamaș
Claca pe domeniul mănăstiresc în Țara Româ-
nească. în secolul al XVIII-lea; Nicolae Chi-
purici Documente inedite privitoare la modul
cum s-a urmat cu

răspundcrwW^P/^U!Wimnrtftii^lTfrers‘''Ie ,n secolul XX-

siăptnii de moșii din Mehedinți pină in anul
1831 și C. A. Gherghinescu Documente inedite
privind procesul de disoluție a obștiilor moșne-
nești de pe Jilțuri in secolele XVIII—XIX.

Aspecte ale dezvoltării economice și poli-
tice a statului român în epoca modernă au
fost tratate de Florica Dumitrică (Contri-
buții la cunoașterea istoricului liniei ferate
Piiești-Virciorova); Mihai Croitorii Docu-
mente inedite privind lupta pentru unirea
țărilor române la 1859; Alexandru Stănciu-
lescu (Corespondența colonelului loan Alecsan-
dri, izvor inedit privind istoria politică și diplo-
matică a României (1846—1884'); Mite
Măneanu (Reforma agrară din 1864 în județul
Mehedinți). Alte comunicări au reliefat preg-
nant legătura dintre locuitorii tuturor provin-
ciilor românești, rolul intelectualității pro-
gresiste în lupta de emancipare națională
a românilor transilvăneni. Dintre acestea
menționăm pe cele ale lui Alexandru Stănciu-
lescu Transilvania în lumina datelor cuprinse
intr-o hartă puțin cunoscută dc la 1848);
Șerban Rădulescu-Zoner (Documente diplo-
matice inedite cu privire la atitudinea opiniei
publice și a cercurilor politice din România
față de mișcarea memorandistă) și Vasile
Novac (Citeva documente inedite privind legă-
turile dintre locuitorii de pe ambele versante ale
Carpaților, din sud-vestul României in secolul
al XIX-lea).

Din trecutul vieții culturale în Mehedinți
au fost tratate citeva momente de mare inte-
res, referitoare la formarea primelor generații
de cărturari, dezvoltarea presei în secolul
trecut, motive etnografice preluind xechi
tradiții încă din vremea daco-romanilor ș.a.
Menționăm comunicările lui Dinică Ciobotea
(Craiova și studenții români de la Viena in al
treilea pătrar al secolului al XlX-lea); Vir-
giliu Tătaru (Realități economice, sociale și
politice in presa mehedințeană din secolul al
XlX-lea); Ionel] Domnulete (Mărturii docu-
mentare privind viața culturală a Mchcdin-
țiului la începutul secolului XX); Monica
Budiș (Rituri de construcții in zonaj Porțile
de Fier) și (Aspecte etnografice din satul
Cireșul-Mehedinți).

Numeroase comunicări (11 în total) sint
consacrate evocării și operei dr. Șerban Odo-
bleja, fiu al Mehedințiului, care în anii 1938 —
1939 a elaborat lucrarea în două volume
Psihologia consonantistă, prin care el se
înscrie ca un precursor de seamă al ciberneticii.
Valorificlnd moștenirea științifică a acestuia,
autorii au fixat locul lui Odobleja în rindul
marilor savanți pe care î-a dat țara noastră
3

REVISTA REVISTELOR DE ISTORIE

773

A fost prezentată, de asemenea activi-
tatea meritorie a folcloristului G. N. Dumi-
tresCu-Bistrița, care a Întemeiat In 1919 și a
continuat să editeze In toată perioada inter-
belică, In ciuda privațiunilor dc tot felul,
revista „Izvorașul”. Revista a valorificat
folclorul local și național, auducindu-și o
contribuție Însemnată la mai buna cunoaștere
a tezaurului literaturii populare românești.

în încheiere, citeva constatări. Organizarea
Simpozionului de la Drobeta Turnu-Severin
a prilejuit participarea unui mare număr de
istorici, lingviști, etnografi, filozofi etc., cu
comunicări originale și bogate în informații.
Reușita științifică a manifestării pledează,
încă o dată, In favoarea acestei forme de reu-
niune a diferiților oameni de știință din țară;

posibilitățile ei ar trebui folosite mai des
dc diferite centre culturale sau instituții,
interesate în tratarea pluridisciplinară a unor
fenomene istorice, științifice sau artistice
locale. Un bun ciștigat il reprezintă și ocazia
oferită celor aflați pe primele trepte ale afir-
mării, de a face cunoscute, și pe această cale,
rezultatele preocupărilor lor. Ne face plăcere să
credem, prin urmare, că la Drobeta Turnu-
Severin, simpozionul, —recomandat de ecoul
favorabil al primelor două ediții - xa intra
In tradiție, iar in multe alte locuri din țară, se
vor găsi modalități practice de organizare a
manifestărilor de acest fel. Inițiatisa de a
valorifica , prin tipărire in volum, comunicările
acestor simpozioane trebuie menținută si pe
viitor.

lioberl Păiușan

www.dacaramanica.ro
„REVISTA DE ISTORIE” publică In prima parte studii, note și comunicări
originale, de nivel științific superior, din domeniul istorici vechi, medii, moderne
și contemporane a României și universale. în partea a doua a revistei, de informare
științifică, sumarul este completat cu rubricile: Probleme ale istoriografiei con-
temporane (Studii documentare), Viața științifică, Recenzii, Revista revistelor,
însemnări, Buletin Bibliografic, in care se publică materiale privitoare la manifes-
tări științifice din țară și străinătate și sînt prezentate cele mai recente lucrări și
reyiste de specialitate apărute în țară și peste hotare.

NOTĂ CĂTRE AUTORI

Autorii sînt rugați să trimită studiile, notele și comunicările, preeum și mate-
rialele ce se încadrează în celelalte rubrici, dactilografiate la două rinduri, trimite-
rile infrapaginale fiind numerotate In continuare. De asemenea, documentele vor
fi dactilografiate iar pentru cele în limbi străine se va anexa traducerea. Ilustrațiile
\or fi plasate la stfîrșitul textului.

Numele autorilor va fi precedat de inițială, titlurile revistelor citate în
bibliografie \or fi prescurtate conform uzanțelor internaționale.

Responsabilitatea] asupra conținutului materialelor revine în exclusivitate
autorilor. Manuscrisele ncpublicate nu se restituie.

Corespondența privind manuscrisele, schimbul de publicații se va trimite pe
adresa Comitetului de redacție, B-dul Aviatorilor nr. 1, București — 71217.

www.dacaromanica.ro
REVISTE PUBLICATE ÎN EDITURA ACADEMIEI
REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA

•	REVISTA. DE ISTORIE

•	REVUE ROUMAINE D’HISTOIRE

•	STUDII ȘI CERCETĂRI DE ISTORIE VECHE ȘI ARHEOLOGIE

•	DACIA. REVUE D’ARCHEOLOGIE ET D’HISTOIRE ANClENNE

•	revue des Etudes sud-est-europEennes

•	STUDII ȘI CERCETĂRI DE ISTORIA ARTEI

— SERIA ARTĂ PLASTICĂ

- SERIA TEATRU-MUZIGĂ-GINEMATOGRAFIE

• REVUE ROUMAINE D’HISTOIRE DE L’ART

— SERIE BEAUX-ARTS

- SERIE THEATRE - MUSIQUE - CINEMA

www.dacoromanica.ro
T6?

LUCRĂRI APĂRUTE ÎN EDITURA ACADEMIEI
REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA

ION BARNEA șl colab. Tropaeum Tratanl, I, Cetatea, 1979, 258 p., 38 lei.

LIGIA BÂRZU, Continuitatea creației materiale și spirituale a poporului român pe teri-
toriul fostei Bacii, 1979, 138 p., 10 lei.

RADU POPA, MONICA MĂRGINEANU CÎRSTOIU, Mărturii de civilizație medievală
romănescă, 1979, 162 p., 28 lei.

, * ( Documente privind revoluția de la 1848 in țările romane, C. Transilvania, voi. II,
1979, LXI + 475 p., 35 lei.

ION I. RUSSU, Daco-gețli tn Imperiul Roman, 1980, 115 p., 8,75 lei.

MIRCEA MUȘAT, Izvoare șl mărturii străine despre strămoșii poporului român, 1980,
158 p., 11 lei.

MUSTAFA A. MEHMET, Cronici turcești privind Țările Române, Extrase III, Sfrșltul
XVI — Începutul seo. XIX, 1980, 444 p., 37 lei.

ȘERBAN BOBANCU, SAMOILĂ CORNEL, EMIL POENARU, Calendarul de la
Sarmizegetusa Regla, 1980, 191 p., 11 lei.

VIRGIL MIHĂILESCU-BlRLIBA, La monnale romalne chez les Daces orientaux,
1980, 312 p., 19,50 lei.

w , Nouvelles etudes d’histoire, VI/1 + VI/2, 1980, 236 -ț- 340 p. 26 •+• 28 lei.

, * , Revoluția din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu. Documente externe, 1980,
496 p., 32 lei.

, * t Inscripțiile Dacie! Romane, III/2, 1980, 484 p., 34 lei.

, * , Inscripțiile din Scythia Minor, voi. V, 1980, 351 p. + 317 fig., 35 lei.
CONSTANTIN PREDA, Callatls, Necropola romano-bizantlnă, 1980, 224 p., 36 lei.
VALENTIN AL. GEORGESCU, Bizanțul șl instituțiile românești pînă la mijlocul seco-
lului al XVHI-lea, 1980, 296 p., 22,50 lei.

VENIAMIN CIOBANU, Relațiile politice romăno-polone Intre 1699 șl 1848, 1980, 239 p.,
11,50 lei.

MARIA HOLBAN, Din cronica relațiilor româno-ungare In secolele XIII—XIV, 1981,
301 p., 21,50 lei.

MIRCEA MUȘAT, ION ARDELEANU, Unitate, continuitate și ascensiune ta mișcarea
muncitorească din România 1821 — 1948, 1981, 342 p., 12 lei.

OLGA CICANCI, Companiile grecești din Transilvania șl comerțul european ta anii
1636-1746, 1981; 208 p., 12 lei.

DUMITRU BERCIU, Burldava dacică, 176 p. + 120 pl., 1981, 34 leL

GEORGE POTRA, Documente privitoare la istoria orașului București, (1634—1800),
1982, 488 p., 31 lei. K

_ RM ISSN CO - 3870

I. P. Informația o. 2343

Lei 30

WWW.

nica.ro