ACADEMIA DE Științe s 0 c i a l e și POLITICE A REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA REVISTA SUMAR: ; . : ' ■ 75 DE ĂNEt>E*LA4LĂSCOALA ȚÂRANILOR DIN 1907 ■ J RELAȚIILE AGRA^I^'g^i^iĂ ^DECENIUL PREMERGĂTOR PRIMULUI RĂZBOI ' ROMÂN ISTORIE PROB ACADEMICIANUL ISTORIA CA VIAT, Mmau Id&. S ALE t Boia FEBRUAR.lt REPUBLICII SOCIALISTE ROMANIA Cristba LIînce- ULUI IDEI ASOC^\ȚIONISTE ÎN ROMÂNIA.! ȚĂRĂNIMII.’ OBȘTEA SĂTEASCĂ DB (1804—1907) : .■! PROBLEMA AGRARĂ ÎN IST® PUȚUL SECOLULUI AL XX4ea "> • i I - ;: 'ICĂIlA mihâÎ! emines#-®^ pasionat Dani an Huni ^ROMÂNEASCĂ DE ISTORIE REVISTELOR ISTORIE ACADEMIA DE ȘTIINȚE SOCIALE ȘI POLITICE A REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA SECȚIA DE ISTORIE ȘI ARHEOLOGIE COMITETUL DE REDACȚIE Ion Apostol, (redactor responsabil adjunct); Nichita AdXniloaie, Ludovic Dement, Gheorghe I. Ioniță, Vasile Liveanu, aurel Loohin, Damaschin Mroc, Ștefan Olteanu, Ștefan Ștefănescu, Pompiliu Teodor (membri). In țară revistele se mai pot procura prin poștă pe bază de abonamente. Prețul unui abonament este de 120 lei. Cititorii din străinătate se pot abona adresindu-se la ILEXIM Departamentul Export-Import presă B.O. BOX 136 — 137 Telex 11226 — București, Str. 13 Decembrie nr. 3, 70116 Manuscrisele, cărțile și revistele pentru schimb precum și orice corespondență se vor trimite pe adresa Comitetului de redacție al revistei „REVISTA DE ISTORIE”. Apare de 12 ori pe an 71247 —București, tel. 50.72 41 Adresa -Redacției i . smr4ifiiimanica.ro TOM 35, nr. 2 februarie 1982 SUMAR 75 DE ANI DE LA RĂSCOALA ȚĂRANILOR DIN 1907 MIRCEA IOSA, Relațiile agrare din România In deceniul premergător primului război mondial....................................................................... 205 -GHEORGHE CRISTEA, Idei asociaționistc in România. Forme de asociere ale țărănimii. Obștea sătească de arendare a pămîntului (1864 — 1907)............................... 229 LUCIAN BOIA, Problema agrară în istoriografia românească la începutul secolului al XX-lca............................................................................ 257 ACADEMICIANUL DAVID PRODAN LA A 80-a ANIVERSARE FL. CONSTANTINIU, Istoria ca viață: opera științifică a acad. David Prodan .... 273 NICOLAE STOICESCU, Academicianul David Prodan și problema continuității românilor............................................................. 283 LUDOVIC DEMIiNY, Primele ecouri germane ale războiului țărănesc din 1514, reflectate în așa-ziscle Wunderzcichcn........................................... 291 PAUL CERNOVODEANU, Atitudinea cercurilor conducătoare din Moldova față de insurecția râkăcziană (1703 — 1711).............................. 307 ISTORIE Șl IDEOLOGIE DAMIAN IIUREZEANU, Mihai Emincscu — un pasionat al istoriei (II)...... 313 PROBLEME ALE ISTORIOGRAFIEI CONTEMPORANE Lucrări noi privind istoria județului Teleorman (Radu Dan Vlad, Coralia Fotino, Daniela Btișă)................................................................ 339 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE Sesiunea științifică „Pontica 81” (Constantin Șerban): A VUI-a tntllnirea Comisiei mixte româno-sovietice de istorie (Gheorghe I. loniță): Al IX-lea Congres turc de istorie (Mihai Maxim): Cronică.................................................. 345 REVISTA DE ISTORIE”, Tom 3S, nr. 2, p. 201-380, 1982 www.dacoromanica.ro 202 CARTEA ROMÂNEASCĂ Șl STRĂINĂ DE ISTORIE , » * George Baril și contemporanii săi, voi. V, ediție îngrijită de Ștefan Pascu (coordona- tor), loan Chindriș, Gelu Ncamțu, Dumitru Suciu și George Cipăiauu, Edit. Minerva, București, 1981, 386 p. + 34 pi. (Gheorghe Naghi).................... 357 AKOS EGYED, Falii, Văros, Civilizâcio. Tanulmănyok a Felszabadilas es a Kapitalizmus torKnetebbl Erdelgben, 1848 — 1914 (Sat, oraș, civilizație. Studii privind istoria des- ființării iobăgiei și a capitalismului în Transilvania 1848 1914), Kritcrion Konyvkiado, Bukarest, 1981, 360 p. (Stelian Mindruf)................................ 361 VALENTIN AL. GEORGESCU și PETRE STRIHAN, Judecata domneasca in Țara Româneascăși Moldova. Organizarea judecătorească, voi. II, Edit Academiei R.S.R., București, 1981, 233 p. (Vasile Gionea) ...................................... 365 MARIA DOGARU, Un armorial românesc din 1813. Spija de neam a familiei Balș dotată cu steme, Direcția Generală a Arhivelor Statului, București, 1981, 117 p. -ț- il (Paul Cernovodeanu) ................................................................ 367 JEAN DELUMEAU, La peur cn Occident, (une citd assiigec) Collection Pluriel, Librai- rie Fayard, 1980, 607 p. (Ileana Căzan)....................................... 367 P. V. OVCINNIKOV, Manifesli i ukazl E. I. Pugaccva. Isloricinikovcdceskoe issledovanie, Izd. „Nauka”, Moskva, 1980, 280 p. (Constantin Șerban).............................. 368 , * , De Tuxpana La Plata, LaHabana, 1979, 178 p. (Ovidiu Bozgan)................... 370 t » , Historici van de hvinligsle eeuiv, Utrecht Antwerpen-Amsterdam, 1981, 404 p. (Dan Berindei) .............................................................. 374 REVISTA REVISTELOR DE ISTORIE » * , „Analele Universității București. Seria Istorie”, an XXX (1981) 164 p. (Constantin Mocanii).......................................................... 375 www.dacaromanica.ro TOME 35, no. 2 Fevrier 1982 SOMMAIRE 75e ANNIVERSAIRE DE LA RfiVOLTE DES PAYSANS DE 1907 MIRCEA IOSA, Les rclations agraires de Roumanic pendant la deecnnie pr6e6dant la premiere guerre mondiale.................................................................. 205 GHEORGHE CRISTEA, Id6es associationnistcs en Roumanie. Formcs d’associations de la paysannerie. La eommunaut6 paysanne d’affermage de la terre (1864 — 1907) .................................................................................... 229 LUCIAN BOIA, Le probleme agraire dans l’historiographie roumaine au debut du XX-e siicle ................................................................................... 257 80e ANNIVERSAIRE DE L’ACADfiMICIEN DAVID PRODAN FL. CONSTANTINIU,’ L’histoire comme vie : l’ceuvre scientifique de l’acadimieicn David Prodan ............................................................ 273 NICOLAE STOICESCU, L’aead6micien David Prodan et le problâme touchant la eontiiniiU des Roumains.................................................. 283 LUDOVIC DEMlâNY, Les preiniers 6ehos allemands de la guerre paysanne de 1514 refl6t6s dans les Wunderzeiehen .................................... 291 PAUL CERNOVODEANU, L’attitude des milicux dirigeants de Moldavie face ă l’insurrection rakoezienne (1703 1711)............................... 307 HISTO RE ET IDEOLOGIE DAMIAN HUREZEANU, Mihai Emineseu — un passionfi del’histoire (II)................................. 313 PROBLEMES DE L’HISTORIOGRAPHIE CONTEMPORAINE Nouveaux ou\rages concemant l’histoire du departament de Teleorman \( Radu-Dan Vlad, Coralia Fotino, Daniela Bușă) ........................................ 339 CHRONIQUE DE LA VIE SCIENTIFIQUE La session scientifique „Pontica 81” (Constantin Șerban); La VIII-c r6union de la Commis- sion mixte roumano-sovifitique d’histoire (Gheorghe I. loniță); Le IX-e Congres ture d’histoire, (Mihai Maxim): Chronique.......................................... 345 ,.REVISTA DE ISTORIE”, T m 35, nr. 2, p. 201-380, 1982 www.dacoromanica.ro 204 LE LIVRE ROUMAIN ET ETRANGER D’HISTOIRE » ♦ , George Barif și contemporanii săi (George Bariț et ses contcmporains), voi. V, fedition par les soins de Ștefan Pascu (coordonnateur), loan Chindriș, Gelu Neamțu, Dumitru Suciu et George Cipăianu, Editions Minerva, Bucarest, 1981, 386 p. + 34 pl. (Gheorghe Naghi) .................... 357 ĂKOS EGYED, Falu, Văros, Civilizăcio. Tanulmănyok a felszabadites 6s a kapitalizmus tSrtinetibol ErdHyben, 1848—1914 (Village, viile, civilisation. Etudcs concernant l’histoire de la suppresssion du servage et du capitalisme cn Transylvanie. 1848 — 1914), Kriterion KOnivkiado, Bukarest, 1981, 360 p. (Stelian Mtndruf). 361 VALENTIN AL. GEORGESCU et PETRE STRIHAN, Judecata domnească tn Țara Bomăneascăși Moldova. Organizarea judecătorească (Le jugementprinciaire en Vala- chie et en Moldavie. L’organisation judiciaire), voi. II, Editions de l’Academie de la R.S.deRoumanie, Bucarest, 1981, 233 p. (Vasile Gionea). 365 MARIA DOGARU, Un armorial românesc din 1813. Spița de neam a familiei Balș dotată cu stema (Un blason roumain de 1813. La branche de la familie Balș dotfee de blasons), Direction gănărale des Archives de l’Etat, Bucarest, 1981, 147 p. + il. (Paul Cernovodeanu) .......................... 367 JEAN DELUMEAU, La pcur en Occident (une cile assiigie) Collection Pluriel, Librairie Fayard, 1980, 607 p. (Ileana Căzan) ............... 367 P. V. OVCINNIKOV, Manifesta ukazt E. I. Pugaceva. Istoricinikovcdceskoe issledovanie. Izd. „Nauka” Moskva, 1980,280 p. (Constantin Șerban). 368- * * » De Tuxpan a La Plata, La Habana, 1979, 178 p. (Ovidiu Bozgan) ....... 370 * * » Historici van de trintigste eeutv., Utrecht-Antwerpen-Amsterdam, 1981, 404 p. (Dan Berindei) ............................ 374 REVUE DES REVUES D’HISTOIRE » * » „Analele Universității București”. Seria Istorie, an. XXX (1981), 164 p. (Constantin Mocanu) .......................... 37& www.dacoromanica.ro 75 DE ANI DE LA RĂSCOALA ȚĂRANILOR DIN 1907 RELAȚIILE AGRARE DIN ROMÂNIA ÎN DECENIUL PREMERGĂTOR PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL DE MIRCEA IOSA în anii din preajma primului război mondial economia României marchează noi progrese pe linia evoluției capitaliste. Industria, societățile bancare și de credit, transporturile cunosc o evoluție ascendentă. Comparativ, însă, cu țările capitaliste avansate, industria era totuși puțin evoluată; industria încurajată de stat cuprindea aproximativ două treimi din numărul muncitorilor marii industrii, cea mai mare concen- trare a acestora realizîndu-se în ramurile industriei ușoare și extractive. România se situa din punct de vedere industrial în rîndul țărilor slab dezvoltate, dependentă de capitalurile străine. Paralel cu dezvoltarea mai accelerată a marii industrii o evoluție ascendentă înregistra sistemul bancar capitalist. Cele 196 bănci comerciale — societăți anonime, existente în 1913, — dețineau un capital de 228 888 888 de lei; opt bănci dețineau nu mai puțin de 61% din totalul capitalului bancar x. Sistemul bancar și de credit era, într-un pro- cent însemnat, subordonat capitalurilor străine. Concomitent cu avîntul marii industrii, agricultura — principala ramură a economiei naționale — cunoștea, la rîndul ei, progrese însemnate pe linia dezvoltării capitaliste. Potrivit statisticilor vremii în primele decenii ale secolului al XX-lea agricultura reprezenta 54,98 % din suprafața totală a țării, constituind pentru cei peste 83,3% locuitorii ocupați în această ramură economică singura sursă de existență. In Transilvania relațiile capitaliste erau mai dezvoltate decît în restul României. Numărul întreprinderilor industriale înregistrase aci o creștere însemnată : de la 477 în 1900, la 791 în 1910 ; numărul muncito- rilor din industrie și transporturi ajunsese în 1910 la 165 000, iar cel al lucrătorilor agricoli la peste 50 000 2. Procesul dezvoltării industriei Transilvaniei era frînat în bună măsură de concurența produselor industriei mai dezvoltate a unor regiuni din monarhia dualistă, aparținînd burghe- 1 Relații agrare și mișcări fărăneșli tn România, 1908 — 1921, Edit. politică, București, 1967, p. 17. 2 L. Vajda, Despre situația economică și social-politică a Transilvaniei tn primii ani ai secolului al XX-lea, In Studii și materiale de istorie modernă, voi. I, București, 1957, p. 305. „REVISTA DE ISTORIE", Tom 35, Anina TH 206 MIRCEA IOSA 2 ziei maghiare și germane, care deținea poziții economice importante. Asuprirea națională exercitată de clasele dominante austriece și mai ales maghiare frîna dezvoltarea industriei. Regiunile locuite de populația românească, deși înglobau 25 % din populația Ungariei, în ciuda bogățiilor lor, dădeau numai 17% din producția industrială 3. Cu toată dezvoltarea accelerată de la începutul secolului al XX-lea economia Transilvaniei și-a menținut caracterul predominant agrar, în 1910 la sate trăind 87,2 °0 din populație. Dealtfel, 65,7% din venitul național realizat în anii 1911 — 1913 provenea din agricultură4. In Bucovina situația economică și ritmul de dezvoltare a capitalis- mului se înscriu pe aceleași coordonate cu acelea din Transilvania. De menționat sînt numai deosebirile în ceea ce privește repartiția pămîntului, 80% din locuitori asigurîndu-și mijloacele de existență din agricultură România ocupa prin producția sa agricolă un loc important în economia mondială. Datorită condițiilor favorabile de climă, agricultura ei, în ciuda obstacolelor ce-i stăteau în cale, producea recolte bogate de cereale. După mărimea suprafeței cultivate, ea ocupa locul al 7-lea printre țările europene. Cerealele reprezentau în preajma primului război mondial în medie 74,6% din exportul total al țării, România ocupîud locul al V-lea în rîndul țărilor exportatoare de grîu, și al doilea la porumb. Structura proprietății asupra mijloacelor de producție în agricultură se prezenta astfel: 5 Categoria proprietății Numărul proprietă- ților întinderea cultivabilă în ha. Proporția % Păduri în ha Total Proporția /o Pînă la 10 ha 920 939 3 153 641 45,28 350 000 3 503 64 537,30 peste 10 ha 4 171* 3 810 351 54,72 2 072 290 5 882 64 162,70 Total 6 963 996 100- 2 422 290 — 100- Elementul caracteristic îl constituia predominarea marii proprietăți moșierești, în cadrul acesteia reliefîndu-se moșiile mari de peste 500 ha, care în literatura de specialitate a timpului erau socotite drept latifundii. Constantin Garoflid, referindu-se la marea proprietate de peste 100 ha, găsea că era „extrem de întinsă și de concentrată”, negăsindu-i asemănare decît cu aceea din Anglia, Rusia sau Irlanda înainte de legile agrare 6. El condamna latifundiile, în primul rînd, deoarece prea mari 3 Relații agrare și mișcări țărănești. . p. 92. 4 Ibidem. Vezi și D. Șandru, Reforma agrară din 1921 tn România, Edil. Acad. R.S.R., București, p. 19. Mircea Georgescu, Reforme agrare. Principii și metode tn legiuirile române și străine, București, 1943, p. 45. 6 G. D. Creangă, Proprietatea rurală in România, București, 1907, p. XLVI XLVII. * Alți autori indică un număr și mai mic dc proprietari cu suprafețe de pămint dc Ia 100 ha tn sus. C. Garoflid aprecia că In 1904 numărul tuturor exploatărilor dc pămint mai mari de 100 ha era de 4119 (C. Garoflid, Problema agrară și dezlegarea ei, București, 1908, p. 40). La rîndul său C. Stere, intr-o cronică publicată în „Viața românească” arăta că numărul proprie- tarilor în România, fără Dobrogea, avind suprafețe mai mari de 100 ha, era dc 3 820 („Viața românească”, an I, nr. 10, 1906, voi. II, p. 622). • C. Garoflid, Chestia 3 RELAȚIILE AGRARE DIN ROMANIA 207 întinderi de pămînt, stăpînite de puțini proprietari, aveau efecte reale asupra populației și creșterii ei, în al doilea rînd, pentru modul lor de exploatare, proprietarul de la un anumit venit în sus, nemaisimțind nevoia de a cultiva singur lăsa proprietatea unui intermediar, care-i asigura o plată constantă 7. La rîndul său, economistul G. D. Creangă aprecia repartiția proprie- tății funciare din România drept ,,anormală și păgubitoare”. Cele două extremități ale proprietății — conchidea el — erau, pe de o parte, pulveri- zarea proprietății țărănești, pe de altă parte, latifundiile, adică moșiile cu o întindere foarte mare, de regulă peste 500 ha 8. Dacă vom socoti cifra dc 50 ha ca limită între țărani și proprietari, obținem următoarea situație : Proprietatea în cifre absolute O 0 Suprafața în cifre absolute % Pînă la 50 ha 957 257 99,1 3 849 598 49,18 Peste 50 In 7 790 0,9 3 977 198 50,82 Potrivit acestei situații, țăranii care alcătuiau majoritatea numerică a agriculturilor (99,1) posedau mai puțin de jumătate din suprafața agri- cola. Dacă la cele aproape 4 000 000 ha ale marilor proprietari adăugăm și pădurile reiese că în mîinile acestora se aflau, în realitate, 6 450 000 ha, respectiv peste 60% din totalul terenului agro-silvic, în timp ce țărănimea avea în proprietate 4 150 000 ha sau puțin peste 39% din aceiași întindere9. Potrivit datelor statistice furnizate de G. D. Creangă10 11, loturile de pînă la 3 ha pămînt trebuiau considerate ca fiind ale țăranilor proletari și seiniproletari, iar cele între 3 — 5 ha ale sărăcimii satelor. într-adevăr, 59,22% din gospodăriile țărănești care alcătuiau grupa țăranilor semi- proletari și sărăci (33,68 % țărani seiniproletari, iar 25,54% săraci) dețineau 52,37 % din totalitatea pămîntului țărănesc, 23,86% nu aveau pămînt de loc, iar 11,03 % din totalul gospodăriilor țărănești aveau în proprietate 29,54% din pămintul arabil; în sfîrșit, gospodăriile țărănești înstărite, deși procentual reprezentau 2,89 %, stăpîneau 18,07% din întregul pămînt laranesc 11. între 1905 și 1913 nu a intervenit o schimbare cît de cît sensibilă în repartiția proprietății funciare, "oprafaț'1 deținută de proprietari avînd 7 Ibidem. 8 G. D. Creangă, Proprietatea rurală și chestiunea țărănească, București, 1905, p. 34. Const. I. Baicoianu, un alt economist, condamna latifundiul cconomiccștc pentru că cultura ce se face pe el, tocmai din cauza întinderii prea mari, este departe de a da țării folosul ce era îndreptă- țit să aspire dc la productivitatea solului său; pc de altă parte, socialmente, el era condamnabil, dc asemenea, pentru că fiind redus în cazul cel mai bun la o cultură extensivă, tocmai din cauza nemăsuratei sale întinderi, priva unitățile sociale ce trăiau pe el dc privilegiul unei munci mai intensive și mai rentabile (Exproprierea și lărgirea colegiilor. București, 1914 p. 7 0 Gh. loncscu-Siscști, Politica agrară cu privire specială la Eomânia, p. 86. 10 G. D. Creangă, Proprietatea rurală în Eomânia, București, 1907, tabela 6 recapitulativă, p. 93. Vezi și Marea răscoală a țăranilor din 11)07, Edit. Acad. R.S.R., București, 1967, p. 103. 11 G. D. Creangă, op. cit., p. 93. - . www.dacaromamca.ro 208 MIRCEA IOSA 4 peste 100 ha indicînd o diferență minimă de 47,7% în 1913, față de 48,7% în 1905 12. Dacă în Germania o suprafață agricolă de pînă la 2 ha putea fi considerată ca proprietate parcelară, iar cea de la 2—5 ha de mică pro- prietate țărănească, în Eomânia de la începutul secolului al XX-lea limi- tele în ha pentru cele două feluri de proprietate erau cu mult mai mari. După calculele lui G. D. Creangă o familie de țărani care aveau o pro- prietate de 3 ha scotea de pe această suprafață cu 19% mai puțin decît hrana strict necesară pentru existență. Pe de altă parte, o suprafață de 5 ha deși ar fi putut da o producție de cereale de 1,5 ori mai mult decît strictul necesar pentru trai nu era însă în măsură să satisfacă în totalitate celelalte nevoi, care reprezentau între 200 pînă la 300% din trebuințele indispensabile. Această categorie de țărani era și ea dependentă de marii proprietari și arendași. Const. Garoflid considera că „numai țăranii care posedau peste 5 ha puteau fi socotiți adevărați proprietari, ceilalți, care stăpîneau pînă la 5 ha și care formau 80,85°0 din cei 920 000 proprietari capi de familie, erau într-o stare mai rea decît a lucrătorilor agricoli lipsiți cu totul de pămînt” 13. El constata cu îngrijorare extrema îmbucătățire a micii proprietăți, procentul enorm al proprietății mici. în Franța, țară de mică proprietate — arăta el — proprietatea pînă la 6 ha nu cuprindea decît 25,78%din suprafața cultivabilă a țării, reazemul agriculturii era în Franța reprezentat de proprietatea mijlocie de la 7 ha pînă la 50 ha, care ocupa 40,29% din total14. De asemenea, în Irlanda, țară iarăși de mică cultură, cel mai mare procent din întinderea cultivabilă îl avea cultura între 25—30 de ha. în Bomânia existau așadar prea mulți pro- prietari pe întinderi prea mici de pămînt. Trebuie să avem în vedere, atunci cînd ne referim la situația Eomâniei, și cantitatea de forță de muncă de care dispunea o familie țărănească. G. D. Creangă considera că în condițiile agriculturii românești de pînă la primul război mondial o familie de țărani puteau munci 6—7 ha. C. Garoflid mergea însă și mai departe apreciind că țăranul putea lucra, împreună cu ceilalți membri ai familiei, o suprafață de 13 ha căproprietateadepînăla5ha (înmedie 2,88ha) nu putea nici pe departe să utilizeze complet forța de muncă a unei familii de țărani. 11 Repartiția proprietății funciare pe baza recensămlntului din 1913 (Min. Agr., Agriculto rii ji repartizarea pămlntului cultivai tn 1913, p. 4). Categoria gospodăriei 1905 1913 0 - 5 ha 25,7 27.5 5 -10 ha 14,6 14,2 10-100 ha 11,0 10,6 100- 500 ha 10,4 9,9 Peste 500 ha 38,3 37,8 Total 100 100 “ C. Garoflid, Chestia agrară, București, 1920, p. 7. M Ibidem. 15 C. Garoflid, Chestia agrară, p. 2. www.dacoromamca.ro 5 RELAȚIILE AGRARE DIN ROMÂNIA 209 Oricum, în România din preajma primului război mondial, suprafața de pînă la 5 ha era unanim socotită drept mică proprietate. Această repartiție a proprietății a rămas, cu neînsemnate modificări, pînă la înfăptuirea reformei agrare, legiuirile agrare de după marea răscoală a țăranilor din 1907 neafectînd relațiile agrare. Incontestabil, ele au adus unele îmbunătățiri în situația țărănimii, dar, atîta vreme cît n-au modificat relațiile agrare, repartiția pămîntului rămînînd în fond aceeași, n-au afec- tat interesele generale ale moșierimii. Pe de altă parte, moșierii și aren- dașii, profitînd de situația precară a maselor țărănești, aveau să anuleze piactic toate măsurile impuse prin legiurile de după 1907, și care eiau în favoarea maselor țărănești. Casa rurală, deși achiziționase pînă în 1916 nu mai puțin de 108 moșii, în întindere de 127 263 ha, n-a putut vinde țăranilor decît 19 586 ha 16. In treacăt, trebuie semnalat faptul că ea a cumpărat moșii mai ales în regiuni puțin populate, unde proprietarii lor găseau mai greu cumpărători, plătind prețuri cu mult mai mari decît ale pieții; de aceea, moșiile n-au putut fi vîndute țăranilor și uneori nici chiar arendate. De asemenea, acțiunea de constituire a islazurilor comunale a fost și ea doar parțial realizată. Potrivit calculelor, suprafața islazurilor comunale trebuia să fie de 437 507 ha. Lipsind sancțiunea penală, prea puțini proprietari au cedat terenuri. Din Darea de seamă pe 1912 și 1913 a Consiliului Superior al agriculturii rezulta că în timp ce pe proprietățile statului s-au constituit toate islazurile, ce trebuiau să se dea după legea tocmelilor agricole iar pe proprietățile instituțiilor s-au constituit aproape 73% din islazuri, pe proprietățile particulare nu s-au constituit decît în proporție de 26 %17, adică aproape un sfert din cît trebuia. Pînă în 1916 suprafața islazurilor constituite a fost de numai 177 413 ha 18, din care multe inutilizabile, cu pietriș și în regiuni inundabile. In schimb, prețul islazului a fost destul de ridicat, plătindu-se cu 535 lei ha pe proprietățile statului, cu 614 lei pe cele ale societăților comerciale, cu 667 lei proprietățile instituțiilor și cu 728 lei pe proprietă- țile aparținînd moșierilor, respectiv cu aproape 200 lei mai scump decît pentru cele ale statului19. Așadar, în situația țărănimii din perioada 1908—1914 au intervenit modificări minime, suprafața micii proprietăți pînă la 5 ha crescînd doar 18 George Căpianu, inrlurirea reformei agrare asupra producției agricole tn România întregită, București, 1921, p. 4. G. G. Burghelc, deputat al colegiului al 3-lea 'țărănesc Doroboi, referindu-se la activitatea Casei rurale, arăta că ea a cumpărat și vindut in loturi intre 1908 — 1915: tn Muntenia 25 400 ba, cu prețul mediu de 906 lei ha și a vindut In loturi 7 300 ha; in Moldova 100 000 ha cu prețul mediu de 651 lei ha și a vindut in loturi 12 200 ha. De asemenea, el arăta că tn 1915 Casa rurală a avut in exploatare provizorie 64 de moșii din care 55 in Moldova și 9 tn Muntenia. In general, arăta el, Casa rurală a cumpărat pină Înainte de război 113 moșii tn Întindere de 127 263 ha; in Muntenia ea a vtndut toate moșiile, pe cind tn Moldova foarte puține, cauza consttnd tn aceia că țăranii din Muntenia dispuneau dc mai multe mijloace grație sistemului dc cultură tn dijmă, in timp ce tn Moldova proprietarii tși lucrau moșiile in regie, deci cu sămlnța, cu uneltele agricole și cu vitele lor, așa că țăranii fiind reduși la propriile lor mijloace nu erau in stare să plătească avansul dc 10 °a fixat prin lege. (G. G. Burghelc, Adunarea Constituantă a României, discurs pronunțat in ședința de la 6 iunie 1917, p. 51 — 53. 17 M. Carp, Partidele politice și reformele constituționale, cuvtntare ținută in Cameră la 28 mai 1917, p. 21. 18 Relații agrare..., p. 124. ” m. carp. op. eu., p. 2iwww.dacoromanicaxo 210 MIRCEA IOSA 6 cu 1,8%, în timp ce aceea a marii proprietăți de peste 100 ha s-a redus cu 1%. Conform statisticii din 1913, din cele 1 153 202 gospodării agricole, care cultivau 5 840 621 ha, gospodăriile pînă la 5 ha dețineau 81% din numărul total al gospodăriilor și 36,2 % din suprafața totală. Micile gospo- dării țărănești (5—10 ha) dețineau 14,6% din numărul total al gospodă- riilor și cultivau 19,2% din suprafața totală. Gospodăriile țărănești mij- locii și mari dețineau 4,4% din numărul gospodăriilor și cultivau 15,8% din suprafață, iar cele peste 500 ha reprezentau 0,1% din numărul total al gospodăriilor și 18,7% din suprafața totală. Gospodăriile sub 5 ha, sublinia statistica din 1913, nu erau inde- pendente din punct de vedere economic, ele oferind o parte din forța lor de muncă marilor gospodării 20. într-adevăr, o parte a marii proprietăți era lucrată cu muncă salariată unii moșieri și arendași, pentru a face față necesităților crescînde ale pieții, introducînd pe moșii unelte agricole perfecționate și chiar mașini. Față de intervalul 1900—1905 media impor- tului de mașini agricole a crescut în anii 1906—1913 cu 31,5% 21. Dacă în anii 1902—1904 media anuală a importului de mașini agricole a fost de 12 514 tone, în anii 1911—1913 a fost de 17 953 tone, ceea ce înseamnă o creștere de 43 %. De această creștere beneficiau într-o anumită măsură și unii țărani înstăriți, dar principalii beneficiari erau unii moși- eri și arendași. Sindicatele agricole, constituite din moșieri și arendași în vederea vînzării în condiții mai avantajoase a produselor cerealiere, al căror număr ajunge la 29 în 1913, au favorizat și ele achiziționarea utilajului agricol și chiar îngrășăminte, contribuind în mare măsură la înzestrarea tehnică a gospodăriilor. Statistica importului de unelte agricole relevă cu prisosință acest fenomen, indicînd o creștere apreciabilă: de la 4 880 mii tone în 1907, la 9 514 mii tone în 19 12 22. Cu toată această creștere, inventarul agricol de care dispuneau marii proprietari era încă redus în raport cu suprafața posedată. Pe de altă parte, marii proprietari dispuneau într-o infimă măsură chiar și de uneltele cu tracțiune animală, vitele și caii aflîndu-se în proporție covîrșitoare în mîinile țăranilor. Potrivit statisticii animalelor domestice de la începutul secolului al XX-lea 91,8 % din numă- rul total al plugurilor se afla în proprietate țărănească; 92% din vitele de muncă în Muntenia și 75% din cele din Moldova erau, de asemenea, în proprietatea țăranilor. Firește, în anii de pînă la primul război mondial, numărul vitelor și uneltelor agricole de care dispuneau marii proprietari au crescut, dar decalajul existent nu putea fi lichidat. în asemenea situ- ație, marii proprietari, interesați să producă cît mai multe cereale pentru piață, apelau tot la munca și inventarul țăranilor, folosind sistemul con- tractelor agricole, atît de dureros pentru masele țărănești. La rîndul lor, masele țărănești, dispunînd de inventar, de unelte agricole și de vite de muncă, dar neavînd suficient pămînt de muncă și imaș pentru întreți- nerea vitelor, erau nevoite să se învoiască la munca în dijmă, atît pentru pămînt de arătură, cît și pentru imaș. Cu cît cererea de islaz pentru vite era mai marc cu atît creșteau și pretențiile marelui proprietar în „tocme- 20 Min. Agr., Agricultorii și repartizarea pămîntului cultioat In 1613, p. 16. 21 Reiatii agrare..., p. 22. 22 ibidem, p. 24. www.dacoromanica.ro 7 RELAȚIILE AGRARE DIN ROMÂNIA 211 Iile de muncă” 23 24. în județele aflate de-a lungul Dunării (opt la număr) și care dădeau o producție de cereale egală cu aceea a celorlalte 24 județe ale țării — cultura era efectuată mai ales de săteni, cu plugurile și vitele lor astfel că sporul marii producții era datorat în mare parte muncii țăranilor. Nu stăruim aici asupra sistemului muncii în dijmă, variatelor forme ale arenzii, deoarece despre aceasta s-a scris pe larg. Apreciem însă faptul că, deși suprafața lucrată de marii proprietari cu muncă salariată pînă la înfăptuirea reformei agrare era în continuă creștere, ca urmare, pe de o parte, a dotării moșiilor cu inventar agricol, și în general, a legilor agrare de după marea răscoală a țăranilor din 1907, cu toate acestea, suprafața lucrată pe cont propriu de marii proprietari era cu mult mai mică decît aceea cultivata în cadrul învoielilor agricole. Circa 2/3 din pămîntul cultivabil al marilor proprietari era lucrat deci cu inventar țărănesc pe baza muncii în dijmă, proprietarii și arendașii utilizind munca salariată, printre altele, tocmai pentru a putea impune țăranilor condiții de muncă împovărătoare. Gh. lonescu-Sisești, sesizînd acest fenomen, scria că ,,în scopul de a menține condiții favorabile pentru ei în contracte proprietarii și moșierii renunțau din timp în timp să încheie angajamente cu țăranii și aduceau din țările vecine muncitori străini care, deși mai scumpi, le dădea posibilitatea de a ține la discreția lor țăranii de pe pro- priile moșii” -5. După cum s-a mai arătat, o parte însemnată a marii proprietăți era arendată. (In 1913, de pildă, 53,7°0 din suprafața moșiilor mai mari de 100 ha era arendată 26, după unii autori27 proporția era chiar de 70 %). După cum constatau mai toți specialiștii în problema agrară arendașul intermediar era adeseori la noi un speculant care-și scotea cîștigul nu din mărirea producției, ci din majorarea prețului cu care subarenda pămîn- tul țăranilor. Arendarea pămîntului se practica nu numai de marii pro- prietari, ci chiar și de țăranii nevoiași lipsiți de inventarul necesar lucrării terenului agricol. C. Garoflid aprecia că pămîntul țărănesc era înstrăinat prin arendări în proporție însemnată. Unii din țăranii săraci care-și dădeau pămîntul în arendă, dar mai dispuneau de inventar agricol, lucrau și ei pămînt în arendă de la moșieri, fiind deci dependenți de aceștia 28. Pe de altă parte, numărul țăranilor complet lipsiți de pămînt era în 1914 evaluat la 400 000 29, o parte din aceștia fiind angrenați în sistemul C. Băluț-Cruccru, In Proprietatea mijlocie tn România, București, 1915, scria, relativ la învoielile agricole, că „nu era vorba dc o tocmeală propriu-zisă, ci dc o impunere, tntruclt (pro- prietarul sau arendașul) aveau toată puterea, pc cind el (țăranul) nu dispunea nici de existența pentru a doua zi” (p. 4). 24 C.I.C. Brătianu, Agricultura tn România de ieri și tn România de mtine, București, 1919, p. 23; vezi și Pr. C. Dron, care, In Chestiunea agrară. Ce vor țăranii, scria:... „Proprietarii și-au lucrat moșiile cu vitele sătenilor” (p. 56). “ Gh. lonescu-Sisești, Structure agraire et production agricole de la Roumanie, Bucarest, 1924, p. 20-21. 24 Agricultorii și repartizarea pămtntului cultivat tn 1913, p. 30. 27 Eftimie Grama, Chestiunea agrară și chestiunea țărănească din Muntenia și Moldova, București, 1921, p. 81. Mitiță Constantinescu — in lucrarea sa L’cvolution de la propriile rurale et la riforme agraire en Roumanie, Bucarest, 1925, — considera „plaga arendașilor” ca una din cauzele care au grăbit nevoia dc Împroprietărire, căci din 1 198 252 ha cultivabilc, deținute in Moldova de marea proprietate, 62%, adică 733 994 ha erau arendate (p. 40). 28 C. Garoflid, Problema agrară și deslegarea ei, București, 1917, p. 98. 28 D. C. Popescu, De ce trebuie îmbunătățită soarta țăranilor, București, 1914, p. 113. www.dacoromanica.ro 212 MIRCEA IOSA 8 muncii în dijmă și deci dependenți de marii proprietari. Existența unui asemenea însemnat număr de muncitori agricoli lipsiți de pămînt oglindea dezvoltarea procesului de ruinare a țărănimii. Nu mai puțin caracteristic pentru situația precară a țărănimii era permanenta scădere a numărului de vite. îndeosebi, țăranii care dețineau aproape 84% din totalul efectivului de animale, au fost loviți de scăderea acestei forțe atît de necesare agriculturii. Potrivit datelor de care dispu- nem, situația vitelor a fost între 1860—1911 următoarea 30: Anul Numărul vitelor (boi și bivoli) cai 1860 2 751 168 512 839 1873 1 886 990 433 539 1911 2 666 945 829 962 Dacă avem în vedere creșterea suprafeței cultivate și creșterea popu- lației obținem următoarea situație 31: Anul Numărul vitelor și bivolilor la 100 ha suprafață agricolă cultivată1, Numărul vitelor la 100 locuitori Nr. porcilor la 100 locuit. 1860 41,06 70,2 27,8 1873 — 43,3 19,2 1911 33,34 37,7 12,8 în anul 1860 erau 2 751 168 vite și bivoli pentru o suprafață agricolă de 6 690 189 ha; în 1911 erau însă numai 2 666 945 vite și bivoli distri- buiti pe o suprafață de aproape 8 000 000 ha, din care numai arături 5 475 281 ha sau 68,4% din întreaga suprafață agricolă, rămînînd pentru pășune și pajiște numai 29,4%. Proporția rezultată de aci era următoarea : Anul Suprafața arată și grădini in ha. Numărul vitelor și bivolilor pe 100 ha suprafață în 1860 2 494 220 110,3 în 1911 5 475 281 48,7 Eezultă de aci că în 1911 reveneau, pe unitatea de teren cultivat, mai puțin decît jumătate din numărul vitelor, care exista în 1860. O constatare importantă este și aceea privind numărul vacilor, care, la 80 Mihail Șerban, Problemele noastre sociat-agrare, București, 1914, p. 120. 31 Ibidem p. 124. www.dacoromanica.ro -9 RELAȚIILE AGRARE DIN ROMÂNIA 213 începutul secolului nu reprezenta decît doar 26,5% din totalul vitelor, ridică mai puțin de o treime, pe cînd în Germania numărul vacilor era de peste 7 ori și jumătate mai mare decît al boilor. Numărul mic al vacilor avea repercusiuni asupra alimentației țără- nimii. Nu întîmplător un cunoscător în ale agriculturii 31 32 scria „mai ales la țară, unde tocmai ar trebui să se consume mai mult lapte, se întrebuin- țează mai puțin” 33. Dacă luăm în considerare faptul că foarte multe (cam jumătate) vite erau sterpe ne dăm și mai bine seama de consumul total redus de lapte. în multe locuri apreciau specialiștii vremii, laptele era o raritate, în sate întregi nu existau măcar o singură vacă 34. Consumul de porumb — principalul aliment al țărănimii — a scăzut și acesta, de la 230 kg în 1876, la 140 kg în 1905, fără a mai vorbi de consumul și mai redus de carne 3S. Consumul redus de produse agro-alimentare avea consecințe asupra situației țărănimii. Alimentația insuficientă și unilaterală periclita repro- ducerea zilnică de muncă, afecta starea igienico-sanitară a populației sătești. Constatările medicilor erau în această privință revelatoare. „Dacă am aduna pe toți bolnavii dați de statistica boalelor — declara medicul loan Dinescu într-o conferință 36 — am găsi pe puțin 3.750.000 bolnavi, -din populațiunea țării de 7.248.000 de locuitori”. Cu alte cuvinte, mai mult de jumătate din populația țării suferea de diferite boli, între care cea mai răspîndită era pelagra, „boala celor flămînzi și prost hrăniți”. Numărul •celor bolnavi de pelagră era evaluat, după unii medici 37 la aproximativ 150.000 de oameni. Un fapt îngrijorător îl constituia procentul mare al mortalității de 25,2 la mie în 1910, procentul fiind și mai mare la copiii de pînă la 1 an unde era de aproximativ 30 la mie. Procentul mare al morbidității și, în general, al relei stări sanitare se datora și locuințelor, în cele mai multe cazuri încăperi mici care „au puțină lumină și aer și mai puțin, dar cu atît mai multe miasme și praf, lipsindu-le adesea văruiala. în nume- roase cazuri ferestrele, și astfel prea mici, sînt fixate în cuie” 38. La acestea se adăuga repartizarea inegală a sarcinilor. Cu toate că populația țărănească scotea, în general, recolte mai mici, recenzorii fiscali socoteau venitul proprietății mai mici de 10 ha, mai mult decît acela al proprietăților mari de peste 500 ha. G. D. Creangă arăta că din 31 Dr. N. O. Popovici-Lupa, Elemente de economie rurală, voi. I, ed. Il-a, București, 1925, p. 200. 33 Dr. N. O. Popovici-Lupa, op. cit., p. 200. 3< Mihai Șerban, op. cit., p. 154. 35 „Pe cînd Românul consumă 10 — 12 kgr. came, după observațiile noastre pe an, France- zul consumă 38 kgr., lucrătorul englez 59 kgr. ... Pe clnd Românul consumă In medie cel mult 4 litruri de lapte pe an, englezul consumă 40 și francezul 60 de litri”. (A. Gautier, L’alimentation, Paris, Masson et C-ie, 1904, 2-e edit. p. 149, citat de „Viața românească”, 1906, an. I, nr. 2, p. 228). Autorul respectiv exagera, bineînțeles, deoarece, așa cum și motivează, aceste cantități le-a dedus din observațiile lui”; In afară de aceasta, trebuie avut In vedere și faptul că unii țărani aveau In gospodăria lor proprie vite și porci, incit acestea nu erau consemnate tn statisticile vremii. 33 Citat după Const. Brăileanu. Chestia agrară, București, 1919, p. 6. 37 Dr. I. Glăvan, Considera/iuni asupra stării sanitare a țăranului, București, 1920, p. 17. 38 Ibidem. Medicul D. Rădulescu-Oarja, tn articolul Traiul săteanului, publicat In „Glasul .Argeșului”, Pitești, an III, nr. 3, din 1 noiembrie 1915, caracteriza astfel locuințele țăranilor: „Mici, joase, neluminate, pardosite cu lut, acoperite cu paie sau cu coceni, aceste locuințe, «înde se înghesuiau de regulă 7 —^Hkit^ b08'6'*' 214 MIRCEA IOSA 10 totalul veniturilor anuale ale statului de 37,56 lei pe cap de locuitor, cheltuielile făcute în favoarea populației orășenești erau de 35,60 lei, în timp ce acelea făcute pentru săteni abia ajungeau la 3,60 lei de persoană 39. O consecință importantă a deosebirii de putere economică o consti- tuia și repartizarea venitului național. Venitul provenit de pe o gospo- dărie care poseda pînă la 10 ha de pămînt era evaluat în primul deceniu al secolului al XX-lea Ia aproximativ 120 lei anual40, sumă insuficientă pentru întreținerea unei familii țărănești. Un alt factor important care caracteriza situația maselor țărănești înainte de primul război mondial și deci de legiferarea reformei agrare îl constituia starea de înapoiere culturală, la sate înregistrîndu-se, potrivit recensămîntului din 1912, nu mai puțin de 67,4% de analfabeți41. De asemenea, trebuie avut în vedere și faptul că masele țărănești, deși constituiau mai bine de 83% din totalul populației țării, erau practic înlăturate din viața politică a țării. Sistemul electoral cenzitar era în așa fel alcătuit încît îngrădea participarea marii majorități a populației la alegeri, asigurînd dominația claselor exploatatoare. ★ în Transilvania, potrivit datelor statistice din 1895, gospodăriile moșierești cu peste 100 jugăre, care formau numai 0,72% din totalitatea gospodăriilor, posedau 35,74% din terenul cultivabil, iar cele de peste 1000 jugăre stăpîneau 25,13% din suprafața totală 42. în comitatele Bihor, Arad, Sătmar proprietatea moșierească de peste 100 jugăre deținea peste 50% din pămîntul tuturor gospodăriilor, iar în comitatele Cluj, Sălaj, 39 Mihail Șerban, op. cit., p. 162. 40 în raportul asupra stabilirii impozitelor directe, prezentat de Emil Costinescu, distribui- rea veniturilor funciare rurale pe categorii se prezenta în felul următor: Categoria de venituri Numărul propr. rurali % din totalul lor Veniturile fonciare ale proprietarilor rurali °o din totalul lor Fină la 120 lei 894 629 70,95 46 480 861 18,51 De la 120-200 225 319 17,88 35 608 478 14,18 „ 250-300 81 821 6,49 19 817 379 7,90 „ 300-400 23 185 1,81 8 109 859 3,23 „ 400-600 15 392 1,22 7 473 619 2,98 „ 600-1 200 „ 10 188 0,81 8 472 256 3,38 „ 1 200 - 2 100 „ 8 042 0,40 8 215 088 3,28 „ 2 400-4 800 „ 1 753 0,14 5 787 110 2,31 „ 4 800 — 10 000 „ 1 279 0,10 8 950 228 3,56 De la 10 000 — 50 000 lei 1 773 0,11 38 704 700 15,42 „ 50 000-100 000 „ 293 0,02 19 669 067 7,83 Peste 100 000 lei 182 0,01 43 378 138 17,43 Total 1260 886 100 251076 813 100 - 41 Mihail Șerban, op. cit., p. 162. 42 Un jugăr = 5 775 m2 sau 0,57 ha. www.dacaromanica.ro 11 RELAȚIILE AGRARE DIN ROMANIA 215 .'rei-Scaune, Maramureș între 40—50%, pentru ca în comitatele Odorhei, Făgăraș, Sibiu, Bistrița, Brașov să dețină mai puțin de 20. Proprie- tatea sub 500 jugăre ocupa 15,38%. Proprietatea țărănească sub 100 jugăre reprezenta, în raport cu totalitatea proprietăților, 99,01% 43. în privința întinderii ce ocupa supra- fața mare, mijlocie, mică, proprietățile pînă la 5 jugăre dețineau 5,84% din totalul suprafeței, iar cele de la 5—100 jugăre 46,50%. Media întin- derii acestor categorii de proprietăți era următoarea : la proprietățile sub 5 jugăre = 1,69 jugăre, la cele de peste 5 și sub 100 jugăre = 15,75 jugăre. Proprietățile avînd pînă la 10 jugăre aparțineau la 598 132 familii, sau 71,17% din totalul gospodăriilor provinciei44. Faptul că peste 99% din populația agricolă a Transilvaniei o consti- tuiau mici proprietari semiproletari sau proletari agricoli demonstrează că repartiția proprietății funciare din această provincie nu reprezenta numai o expresie a exploatării sociale, ci era dublată și de una cu carac- ter național. într-adevăr, deși populația de naționalitate română repre- zenta aproape 70% din numărul locuitorilor Transilvaniei, ea nu poseda decît 30% din suprafața agricolă. Pe de altă parte, este de semnalat faptul că în timp ce suprafața medie ce posedă o familie de țărani maghiari era de 6 jugăre, pentru o familie de țărani români această medie era de circa 1 jugăr 45. Dacă considerăm o proprietate de 5 jugăre drept proprietate par- celară, iar pe cea între 5—10 jugăre mică proprietate, rezulta că mica proprietate reprezenta 23,3% din numărul total al proprietarilor și 10,9% din suprafață. Proprietatea țărănească mijlocie și mare (10—100 jugăre reprezenta 30,4% din numărul total al proprietarilor și 42,6% din supra- față. Cu alte cuvinte, proprietatea țărănească cu economie independentă reprezenta 53,7% din numărul proprietăților și posedă 53,5% din supra- față. Proprietatea parcelară ocupa 6,1% din suprafață și 45,4% din numărul proprietăților. în sfîrșit, marea proprietate (100—1000 jugăre) deținea 13,4% din suprafața totală, în timp ce proprietatea latifundiară era considerabil de mare (40,4%)46. Cu toate acestea, proprietatea parce- lară nu era predominantă ca în vechea Bomânie. în general, în cele 26 comitate ale Transilvaniei avînd o întindere de 21 166 027 jugăre, suprafața arabilă era de 7 182 547 jugăre, respectiv 33,9% ; pășunile ocupau 2 919 108 jugăre sau 13,80% ; pădurile 7 154 643 jugăre sau 33,8%, restul fiind constituit din finețe, vii, grădini, stufărișuri și terenuri neproductive. Proprietatea mică din multe părți ale provinciei era extrem de fărâmițată; pe lîngă acesta multe gospodării țărănești nu dispuneau de inventar agricol suficient, 83,3 % neavînd nici măcar un plug47. De asemenea, este de menționat că în Transilvania exista un însem- nat proletariat agricol. între 1895 și 1915, deci în decursul a 20 de ani, în Transilvania a avut loc un anumit proces de întărire a țărănimii chiabure, suprafața « Const. Damian, Reforma agrară din 1918—1921, Studiu social economic, p. 20. 44 Ibidem. 46 Dr. Ion Luca Ciomac, Despre stările agrare din Transilvania sub regimul maghiar și ■cercetări asupra situației exploatărilor agricole după reforma agrară, București, 1931, p. 30 — 31. 44 Jbidem. 47 Const. Damian, op. cit., p. 21. www.dacanHnanica.ro 216 MIRCEA IOSA 12 acesteia crescînd cu 2,26% pe seama ruinării gospodăriilor țăranilor mij- locii și mici. Cu toată această întărire, țărănimea înstărită, ca de altfel și moșierimea română, continua să rămînă mult mai slabă decît cea maghiară. Dintre proprietarii cu 100—1000 de jugăre 61,4% erau maghiari, 16,1% germani și 20,3% români. Dintre cei cu peste 1000 de jugăre, 85,7% erau maghiari, 7,7% germani și numai 5,5% români. Pe de altă parte, 70,5% din totalul gospodăriilor pînă la 5 jugăre și 69,4% din gospodăriile cu 5—10 jugăre erau românești, mai mult de două treimi dintre țăranii săraci și semiproletari; 58,3% din argații com- plet lipsiți de pămînt și 56,7% din totalul muncitorilor agricoli din Transilvania erau români48. Exploatarea socială a țăranilor români, care alcătuiau marea majori- tate a populației transilvănene, se împletea strîns cu subjugarea națio- nală, țărănimea română avînd de suferit de pe urma politicii de deznațio- nalizare promovată de clasele dominante maghiare. în Bucovina repartizarea pămîntului prezenta o asemănare cu situația din vechiul regat. în anii dinaintea primului război mondial 63,79% din suprafața cultivabilă a Bucovinei aparținea marii proprietăți, o parte însemnată a pămînturilor acestei categorii o constituiau proprie- tățile de mină moartă. Numai în posesia Fondului bisericesc ortodox se găseau 266 352 ha sau 27,5% din întreaga suprafață a provinciei49. Proprietatea parcelară de pînă la 3 ha deținea 83,89% din numărul proprietăților și 20,45% din suprafață. Țăranii săraci și mijlocași erau, ca și în vechea Eomânie, slab reprezentați 15,65% din numărul proprie- tarilor și deținînd 33,27% din suprafață; moșiile de peste 100 ha, deși reprezentau 60,25% din numărul proprietăților, dețineau 39,48% din suprafața totala. Trebuie, de asemenea, să avem în vedere și faptul că în Transilvania, și Bucovina (comparativ cu vechea Românie, pădurile reprezentau a cincea parte din suprafața totală care aparținea marilor proprietari); pădurile ocupau în Transilvania două treimi, iar în Bucovina o treime. în afară de aceasta, în Transilvania și Bucovina țăranii mici și mijlocii dispuneau de vaste islazuri și păduri comunale. Din suprafața totală a pășunilor din Transilvania, care în 1895 era de 2 435 268 iugăre, reveneau islazurilor comunale 1 457 904 iugăre, adică 59,7%. Pădurile comunale în 1895 reprezentau 2 476 470 iugăre, adică 31,09% din totalul pădurilor provinciei. în Bucovina suprafața pășunilor țăranilor reprezenta 80,73% din suprafața totală a pășunilor. Datorită marii suprafețe a islazurilor comunale, în Transilvania era posibilă o creștere însemnată a efectivului de animale. Astfel, în 1911 din totalul bovinelor de 2 073 371 capete și din 439 239 cai, 90% se găseau în proprietatea țăranilor. Dacă avem în vedere faptul că suprafața agri- colă a Transilvaniei reprezenta numai jumătate din aceea a vechii Românii, în comparație cu numărul vitelor din România putem în mod clar să» deducem relativa bogăție în animale a Transilvaniei. 49 Relații agrare și mișcări țărănești..p. 103. 49 Const. Damian, op. cit., p. 21; vezi și D. Șandțu, op. cit., p. 26. www.dacoromamca.ro 13 RELAȚIILE AGRARE DIN ROMANIA 217 Vicioasa repartiție a pămîntului, exploatarea tot mai accentuat^ a maselor țărănești de către moșieri și arendași au determinat pe unii repre- zentanți ai claselor dominante să se pronunțe pentru acordarea unor con- cesii mai largi țărănimii, pentru exproprierea cu răscumpărare a unei părți a pămîntului moșieresc. Proiectele de reformă agrară propuse și care însemnau, din punct de vedere obiectiv, o anumită îmbunătățire a situației țărănimii în condițiile dezvoltării capitaliste a agriculturii, n-au fost însă acceptate îndată după marea răscoală din 1907. Nevoia depămînt a țărănimii era acută, iar proprietățile statului și ale instituțiilor de mină moartă, cu care se încercase să se astîmpăre foamea de pămînt după 1907, nu erau nici pe departe îndestulătoare pentru a acoperi cererile de pămînt ale populației cultivatoare de la sate. Tot mai mult a ieșit la iveală și s-a întărit ideea că o nouă și mare împroprietărire trebuia întreprinsă. ★ Campania militară din vara anului 1913 a marcat o etapă importantă în evoluția problemei agrare din România *. în timpul acesteia în mintea țăranilor s-a întărit ideea că trebuie să-și cucerească drepturile. Nu întîm- plător Vintilă Brătianu, participant la campanie, scria: „Soldații și deci, țăranii noștri... văd în Bulgaria, un sătean într-o stare economică și socială în general mai bună ca la noi, cu islazuri întinse, cu vite multe, terenuri de cultură mai întinse și mai toate la dispoziția exclusivă a lor. Nu văd pe țărani muncind pentru proprietari sau arendași, ci exclusiv în folosul lor singur 60. în afară de această situație economică, soldații români se întorceau, desigur, în țară cu simțămîntul că țăranul bulgar era mai de sine stătător, mai stăpîn, mai cetățean în țara lui „decît cel mai de jos”. „în toate conversațiile ce le-am avut cu soldații din baterie — nota același Vintilă Brătianu — se vedea că ei se așteaptă la ceva nou la înapoierea lor peste Dunăre”. Aceasta va fi cu atît mai necesar de satisfăcut cu cît sacrificiile cele mari au fost făcute de ei, care și-au părăsit casele, lăsînd cîmpiile nesecerate* 50 51. Un ziar agricol al vremii52, referindu-se la evenimentele din Balcani, releva faptul că acestea „au avut un răsunet cu mult mai depărtat și cu mult mai adînc decît acela al unei schimbări de graniță; ele au făcut să trezească în popoarele amestecate și interesate conștiințe noi, noi ten- dințe și noi idealuri de viață. Înfrîngerea Turciei a fost o dovadă patentă că viitorul unui stat e condiționat de bunăstarea dinăuntru. Iar victoriile celorlalte state dacă au pus în lumină relele interne, care se reduc la o stare economică nu destul de bine evoluată, au arătat însă că starea populației de la țară e mai bună decît la noi, că numai în România există o rivalitate între marea proprietate și cea mică”. într-un alt ziar al vremii, subliniindu-se faptul că masele țărănești erau acelea care dau „forța numerică a poporului român asigurîndu-i existența în concertul ♦ In legătură cu aceasta vezi și Ecatcrina Negruți, Războaiele balcanice și problema agrară tn România, tn „Anuarul Institutului dc istorie și arheologie „A. D. Xenopol”, Iași, Tom. XVII, 1980, p. 443-457. 50 Vintilă Brătianu, Note din expedifia tn Bulgaria, tn Scrieri și cuotntări, voi. III, p. 274. M Ibidem, p. 275. 52 „România agricola’ 2—c. 1815 3 218 MIRCEA IOSA 14 celorlalte popoare”, marca, totodată, faptul că „atîta vreme cît starea clasei țărănești nu va prospera și nici nu va fi pregătită potrivit timpului și împrejurărilor lăuntrice și externe, ea va constitui un pericol permanent existenței statului”. Ziarul respectiv aprecia că „Acum, mai mult decît oricînd, se simte nevoia ca toate forțele națiunii unite, prin înfrățire și conștiință, să lucreze cu însuflețire pentru înfăptuirea acestei opere de salvare națională” 53. După încetarea ostilităților agricultura din țara noastră se găsea într-un greu impas. Soldații întorși ia vetrele lor și-au găsit gospodăriile complet dezorganizate; lipseau animalele de muncă, lipseau mașinile și instrumentele agricole, lipsea, cu un cuvint, întregul inventar agricol, fără de care producția era aproape imposibilă. Rechizițiile și abuzurile administrației au determinat o puternică efervescență printre rezerviștii demobilizați și întorși în satele lor ; ei cereau pămînt și înlăturarea dărilor. Raporturile dintre marii proprietari și arendași — semnala un publicist54 — erau în genere încordate. în aceste condiții reprezentanți din conducerea partidului național- liberal, sesizînd posibilitatea desfășurării unite a luptelor muncitorilor și țăranilor, s-au pronunțat pentru îmbunătățirea situației țăranilor. Vintilă Brătianu atrăgea în acest sens atenția că pentru înlăturarea răului de care am suferit pînă la 1907, trebuie o acțiune hotărîtă pentru apli- carea reformelor, completarea operei sociale și economice începute, operă atît de necesară consolidării statului nostru. Nu trebuie — avertiza el — să așteptăm ca o primejdie din afară, unită cu o frămîntare interioară, să prindă statul nostru într-o situație și mai grea ca aceea din 1907” S5. La 7/20 septembrie 1913 oficiosul Partidului național-liberal „Vii- torul” publica scrisoarea lui Ion I. C. Brătianu prin care se propunea legiferarea unei reforme agrare și a unei reforme electorale. „Și hotărîrea războiului și purtarea lui — se spunea în scrisoare — au adus astfel în strălucită lumină covîrșitoarea înrîurire a maselor asupra destinelor sta- tului și, punînd în valoare însușirile poporului nostru, au făcut proba înlăturabilei datorii de a proceda cu bărbăție și fără întîrziere la tot ce e menit să dea puteri nouă țărănimii noastre și să întărească conștiința solidarității claselor muncitoare cu statul și cu dezvoltarea lui. Desăvîrșirea reformelor agrare printr-o intervenție a statului cu dreptul de expropiere unde e nevoie, pentru creșterea proprietății țără- nești, stabilirea colegiului electoral unic, grabnica înmulțire a tuturor mijloacelor de instrucțiune și de educațiune, îndreptarea și dezvoltarea a tot ce trebuie să înrîurească buna stare morală, fizică și economică a claselor muncitoare, se impun tot atît de imperios ca și întărirea organi- zării militare, de a cărei grabnică necesitate nu se poate nimeni îndoi” 66. La Congresul Partidului național liberal din 20 octombrie 1913, Ion I. C. Brătianu explica cele arătate în scrisoare : „Noi toți ne-am întors din acest război cu hotărîrea vie de a ridica cît mai grabnic țărănimea 68 Ghica Popescu-Mușătești, Vreme nouă, In „Glasul Argeșului”, Pitești, an I, nr. 5, din 16 iunie 1913. M Gearge Cipăianu, op. cit., p. 4 — 5. 55 Vintilă Brătianu, Crize de stat 1901—1907—1913, București, 1913, p. 10. M „Viitorul”, din 7 septembrie 1913; N. Bănescu, Ion I. C. Brătianu (1864 — 1927), Edit. Ramuri, Craiova, 1931, p. 116. - . www.dacoromamca.ro 15 RELAȚIILE AGRARE DIN ROMANIA 219 și poporul nostru, de a solidariza cît mai adînc toate clasele sociale cu statul și regatul nostru. De aceea s-a înscris în programul partidului reforma agrară, dînd statului chiar dreptul de expropiere. Căci, dacă principiul de expropiere poate fi admis pentru crearea unui parc, a unei străzi, pentru exploatarea unei mine, cum nu poate fi admis pentru necesități sociale de care pot depinde siguranța și progresul statului” ? De asemenea, Ion I. C. Brătianu considera că ,,a sosit momentul ca, în locul colegiului restrîns de pînă acum, să se pună colegiul unic”. „Noua situație în orien- tul Europei — afirma el — grăbește toate măsurile spre a desăvîrși reforma electorală. Aceasta trebuie făcută astfel încît să nu fie nevoie de o nouă modificare a Constituției, pentru ca să ajungem la votul universal, ci numai de o creștere de lumină, de instrucție la sate”. Se propunea, prin urmare, un colegiu unic, în care să intre toți știutorii de carte. Zece fruntași ai partidului, toți mari proprietari, luînd cuvîntul își dădeau adeziunea la reformele anunțate, făgăduind tot concursul. Moțiunea citită de M. Pherekyde proclamă ca o condiție neapărată a pro- pășirii României, întărirea țărănimii și solidarizarea tuturor claselor nați- unii în viața statului. „Prin atingerea acestor două țeluri — se specifica în moțiune — congresul declară că se impune continuarea reformelor agrare începute în 1907 și completarea lor prin dreptul statului de a între- buința expropierea, în anumite condițiuni, cu o dreaptă despăgubire, înlesnindu-se astfel o repartiție a proprietății funciare mai conformă cu interesul general. Congresul mai declară că se impune neapărat schimbarea sistemului electoral de azi; trebuie modificată organizația corpurilor leguitoare și întocmit pentru Adunarea Deputaților colegiul unic al tuturor știutorilor de carte, cu reprezentarea minorităților, neștiutorii de carte votînd indirect, în același colegiu. Congresul, privind aceste înnoiri ca datorii imperioase și urgente, cere revizuirea Constituției, care nu poate fi amîuată fără a se vătăma situația actuală a Regatului și fără a-i stîn- jeni dezvoltarea viitoare” 57. Conducătorii Partidului național-liberal își dădeau seama că viitorul statului român, evoluția lui pe calea progresului, era condiționat de bunăs- tarea dinăuntru. De aceea, pentru a înlătura pericolul ce ar fi rezultat din perpetuarea stării economice mizere în care se aflau masele țără- nești — majoritatea populației României, „șase milioane de locuitori din cele șapte milioane trei sute de mii cît trăiau la sate” — după cum arăta unul din economiștii Partidului național-liberal58, — conducătorii libe- rali gîndeau să atenueze pronunțatul conflict ce există între fericirea cîtorva și mizeria celor mulți. „Țărănimea, aprecia un deputat liberal59, stă în mizerie și în sărăcie de veacuri și grație acestei stări permanente ea a ajuns la un fel de atrofiere a apetiturilor sale, a simțului chiar de conser- vare și a învățat să rabde de foame, de multe ori nu protestează. Protes- tează în adevăr și dînșii la intervale de 10—15 ani odată, prin o revoltă, dar nu știe să protesteze zilnic”. în același sens, un colaborator al unei gazete din provincie 60, referindu-se la reforma agrară promisă de liberali, * * * * * 67 N. Bănescu, op. cit., p. 121. 68 C. I. Buicoianu, Exproprierea și lărgirea colegiilor electorale, București, 1914, p. 5. 88 Din discursul lui C. Alessiu, In D.A.D., 1914, nr. 9, șed. din 1 martie 1914, p. 89. 80 N. C. Tcodorcscu, Exproprierea, In „Glasul Argeșului”, Pitești, an I, nr. 28, din 3 noiem- brie 1913. , . www.dacoromaiiica.ro 3 220 MIRCEA IOSA 16 arăta că „Trebuie zis nu expropierea pămîntului marilor moșieri, ci îndrep- tarea nedreptății pămîntului marilor moșieri (sublinierea noastră — M.I.) Da ! expropierea propusă de fruntașii liberali nu este altceva decît îndrep- tarea unui mare și strigător rău ieșit de la vitregia timpului”... într-adevăr, țărănimea, clasa cea mai numeroasă din Bomânia, nu s-a bucurat de prefacerile ce avuseseră loc. Și din punct de vedere economic, și din punct de vedere politic, și din punct de vedere cultural „sătenimea noastră e clasa care a profitat mai puțin de binefacerile din ultimii 50 de ani” — recunoștea un reprezentant al Partidului național- liberal 61. C. I. Băicoianu sublinia și el că „ambele reforme își aveau obîrșia în necesitatea imperioasă de a consolida bazele fundamentale, bazele de existență ale statului și neamului românesc” 62. în afară de aceasta, conducerea Partidului național-liberal vedea o strînsă legătură între problema agrară și problema națională, îmbunătă- țirea situației țărănimii, atît din punct de vedere economic cît și politic, impunîndu-se cu necesitate în vederea desăvîrșirii unității naționale. Avînd în vedere acest obiectiv, 1.1. C. Brătianu declara, cu ocazia dezba- terilor asupra reformelor agrară și electorală, în iunie 1917 : „După cam- pania din 1913 cea mai de seamă preocupare a guvernului era dubla pre- parare morală și materială în vederea unui mare conflict european a cărui dată însă nu părea așa de apropiată și pentru că cea mai mare pregătire morală era întocmirea reformelor, de aceea am fost unul din aceea care au convins pe bătrînul rege Carol că trebuiesc grăbite reformele. Aceasta era tocmai prepararea morală necesară unui război mondial, în care putea să rezolve marele problem național al nostru” 63 * 65. Proiectul de reformă agrară al Partidului național-liberal prevedea, în genere, expropierea moșiilor mari de peste 1000 de ha, aproximativ 1 200 000 de ha, din care din pămînturile statului 400 000—500 000 de ha, din moșiile particulare 700 000—800 000 ha (13% din suprafața marii proprietăți funciare particulare), deci cu circa 800 000 de ha mai puțin decît preconiza C. Stere la începutul anului 1913. Unii fruntași liberali preconizau o expropiere și mai limitată; ministrul de finanțe Emil Costinescu declara că din prisosul de peste 1 000 ha urmau să se expro- prieze numai 20—25% (aproximativ 250 000 de ha), la care, dacă se adăugau și cele aproape 500 000 ha din moșiile statului și proprietățile de mînă moartă, se obținea circa 760 000 de ha. „Țăranii destoinici” urmau să primească loturi care variau între 10—25 ha, pentru a se crea „pe de o parte, o clasă puternică de proprietari agricultori și pe de alta o clasă de muncitori agricoli...” M. In schimbul pămîntului expropriat, moșierii urmau să primească mari despăgubiri, care să le permită să facă investiții de capital în agricultură ®5. Includerea exproprierii parțiale a moșiilor în programul imediat al Partidului național-liberal, chiar dacă această expropriere era limitată 61 G. C. Dragu, Reforma agrară, discurs pronunțat In ședința Camerei Deputaților de la 20 martie 1914, București, p. 10. 61 C. I. Băicoianu, op. cit., p. 3. “ D.A.D., 1916-1917, nr. 28, șed. din 21 iunie 1917, p. 284. 6< „Democrația”, nr. 17 din 1 decembrie 1913, p. 726; vezi și Relații agrare..., p. 156 — 157. 65 V. Brătianu, Foloasele exproprierii, In Scrieri și. cuolntări, voi. III, p. 410. www.dacoromauiica.ro 17 RELAȚIILE AGRARE DIN ROMANIA 221 se datora necesității în care s-au găsit clasele dominante de a adopta repartiția proprietății cerințelor obiective ale dezvoltării capitalismului. Vintilă Brătianu a expus, la începutul anului 1914, într-o serie de articole, ideea că reforma agrară era necesară, pe de o parte, pentru a permite moșierilor să treacă la o agricultură intensivă aa, iar pe de altă parte, pentru a crea o pătură de țărani înstăriți în scopul lărgirii pieții interne. Expropierea — arăta el — va îmbunătăți starea materială a țărănimii. Prin expropierea a 1 200 000 ha s-a socotit că se putea com- pleta pentru aproape 500 000 de familii, o întindere între 5—10 ha. îmbu- nătățirea traiului a 500 000 de familii este îmbunătățirea pentru 2 500 000 de suflete; avînd pămînt aceștia vor avea putința de a avea vite. Trei vite mari numai de cap de familie însemnau pentru el un spor de avere de 700 lei, adică în total pentru cele 500 000 de familii un spor de 350 milioane °7. Ziarul agricol „Eomânia agricolă” a întreprins în rîndurile citito- rilor săi chiar o anchetă asupra reformei agrare și asupra expropierii par- țiale. Din răspunsurile primite din partea unor mari moșieri (de pildă M. Giurgiuveanu din Molnița, jud. Dorohoi) reieșea că reforma agrară promisă de Partidul național-liberal, urmărind expropierea silită pentru împroprietărirea țăranilor era „unica soluție menită a asigura progresul țării prin formarea unei țărănimi luminate, bine situată și harnică” 88. Un alt proprietar arăta că, înscriind expropierea a o parte din marea proprietate, Partidul național-liberal face „o operă socială de mare bine pentru țară” fl9. El propunea ca toate moșiile care nu se exploatau de înșiși proprietarii lor, dacă nu au adus îmbunătățiri agricole, nu au făcut ferme și șosele pe moșii, să fie expropiate, criticînd faptul că mulți dintre marii proprietari își arendau moșiile de multe ori primului venit, care îi da mai mult, fără a se interesa de gradul de moralitate al lui. Acesta, arăta el, în continuare — fără nici un capital, decît garanția și poate pri- mul cîștig al moșiei, a căutat să exploateze moșia fără a face nici o îmbu- nătățire în mod elementar, din care cauză cea mai mare parte din pămîn- turile moșiilor s-a secătuit, nu mai sînt productive, deci un rău mare și pentru țară; el observa, totodată, că oprindu-se numai la expropierea proprietăților ce treceau peste 1000 ha, se expropriau, în cifră rotundă, numai 1 100 000 ha, dar tot rămîneau proprietarilor moșii de peste 3 000 000 de ha 70. •• In articolul Care oor fi foloasele exproprierii? Vintilă Brătianu arăta că un mare pro- prietar avlnd 3000 ha, dind 600 — 800 ha țăranilor, va asigura viața cel puțin 150 — 200 de familii, care pină aci erau legate de sat printr-un petec de pămint neîndestulător pentru trai, va avea astfel Împrejurul celor 220—2400 ha ce-i rămln o atmosferă de pace și liniște și noii tmpropietă- riți vor fi pentru el și pentru toți proprietarii cei mai aprigi apărători ai dreptului de proprietate, <ăci vor avea ce apăra... Cu cele 600 000 — 800 000 lei luați pe pămintul expropriat, după ce-și va plăti datoriile sau ișl va Îmbunătăți cultura pe moșie, sporind producția și munca sătenilor fără pămlnt sau cu pămlnt neîndestulător sau ii va investi in industrie sau comerț. Pe de altă parte, munca pe proprietatea mare rămasă după expropriere se va face mai bine, fiindcă țăranii cu 5 — 7 sau 10 ha vor avea vite mal bune de pus la dispoziția marii culturi, iar țăranii fără pămlnt vor găsi tntr-o cultură mai bună a marelui proprietar, grație capitalului dat prin expropriere, o sporire a activității lor („Viitorul” nr. 2231, din 29 aprilie 1914 in Scrieri și cuotntări,, voi. IV, p. 403. 67 Vintilă Brătianu, Scrieri și cuotntări, voi. III, p. 404. ’8 „România agricolă”, an VI, nr. 233 din 5 ianuarie 1914, p. 4. •• „Glasul Argeșului”, Pitești, an I, nr. 15, din 13 octombrie 1913, p. 2. 70 Ibidem. j www.dacaramanica.ro 222 MIRCEA IOSA 18 în general, reprezentanții Partidului național-liberal recunoșteau că țărănimea se găsea în așa situație incit reformele economice și politice erau de absolută necesitate pentru a contribui la ridicarea ei materială și culturală. Mai mult, ei recunoșteau că ea nu-și putea îmbunătăți situația prin pămîntul luat în arendă. G. C. Dragu, de pildă, considera că schim- barea poziției între marea și mica proprietate, cumpărarea prin expropiere, dacă oferta de bună voie este ineficace a unei părți din marea proprietate rurală și revinderea ei la săteni apărea ca o necesitate și economică și politică și socială. „Trebuie dar, ca chestiune de prevedere socială, să răscumpărăm o parte din marea proprietate, pentru a o trece prin vînzare la micii cultivatori de pămînt. Ca chestiune de dreptate istorică nu facem decît cu sacrificiu din partea lor, să redăm sătenilor o parte din drepturile lor de odinioară la pămînt. Cred că prin această trecere înlesnim la noi în țară un proces economic” 71. De asemenea, el arăta că prin expropiere se va înmulți și întări proprietatea rurală, țărănimea înstărită în special : „idealul este dezvoltarea la sate, cît se poate mai mult, de gospodării proprii, în care săteanul stăpîn pe o bucată de pămînt și întovărășit cu alți săteni, să se bucure de tot rodul muncii lor, spre folosul lui și spre liniștea socială” 72. Asupra opțiunii și necesității unei noi reforme agrare și electorale se pronunța și Paul Bujor. „Nevoia acestor reforme — arăta el — se impune azi Ia noi în prima linie, din sentimentul de justiție socială, jus- tiție asupra căreia ne-au atras de mai multe ori atenția și popoarele occidentale mai înaintate decît noi în civilizație...” „Nevoia acestor reforme se impune — arăta el în continuare — și pe motivul că țăranul nostru, care este cel mai interesat în special, le-a cerut de atîtea ori în mod legal cu jalbă... Amintirea răscoalelor din 1907 e încă proaspătă în mintea noastră, iar conducătorii noștri își dau seama bine acum că spectrul aces- tor răscoale nu se mai poate îndrepta decît prin reforme grabnice și serioase” 73. Partidul social-democrat, sub influența elementelor înaintate, pre- vedea în programul său politic, încă din 1912, exproprierea forțată a marii proprietăți. în numeroasele mitinguri din Capitală, cît și din țară membrii acestui partid dezvăluiau îngustimea proiectelor de reforme, cerînd expro- prierea totală a moșiilor. Este ilustrativă în acest sens moțiunea adoptată la mitingul ținut în 24 noiembrie 1913, în sala Dacia, în care se sublinia că „orice reformă agrară care n-ar lovi în temelia marii proprietăți este un mijloc paliativ, care ar amina fără să rezolve chestia agrară” 74 *. Moți- unea cerea expropierea totală a marii proprietăți și închirierea ei la țărani pe termene lungi și cu prețuri foarte mici. Mai mult decît atît, la înce- putul anului 1914, în Circulara Comitetului executiv al P.S.D. se preco- niza exproprierea fără drept de despăgubire. La Congresul al IlI-lea al Partidului social-democrat din 6—8 aprilie 1914 în legătură cu problema agrară, deși delegația din Iași se pronunțase pentru exproprierea parțială a marii proprietăți, majoritatea delegaților 71 G. C. Dragu, Reforma agrară.p. 19. 73 Ibidem, p. 21. 73 Paul Bujor, Reforma electorală și agrară, Iași, 1913, p. 13 — 14. 74 Documente din istoria mișcării muncitorești din România, 1910—1915, București, 1960, p. 761. , www.dacaromamca.ro 19 RELAȚIILE AGRARE DIN ROMANIA 223 a cerut exproprierea totală, fără despăgubire a moșiilor. Congresul a hotărît că „Partidul social-democrat să opună reformelor înșelătoare ale partidului liberal, exproprierii parțiale, propriul său program prevăzînd lupta comună a proletariatului și țărănimii pentru exproprierea totală. Rezoluția adoptată în problema exproprierii preconiza că „datoria Parti- dului social-democrat este să arate interesele comune care leagă clasa țăr ănească de proletariat și să ducă lupta comună împotriva clasei marilor proprietari, împotriva întregului sistem agrar existent și să convingă țărănimea că numai cu ajutorul proletariatului va putea căpăta : Expro- prierea totală a marii proprietăți și arendarea prin comune la obști și indi- vidual pe termene lungi.75 Așadar, mișcarea socialistă, Partidul social-democrat se pronunțau pentru lichidarea radicală a proprietății moșierești. Desigur, în poziția acestui partid în problema agrară existau și limite, în sensul că socialiștii continuau să preconizeze arendarea pămîntului țăranilor pe termen lung (de 50 de ani) și cu arendă mică, deși masele țărănești năzuiau să obțină pămîntul moșieresc expropriat în proprietate deplină și fără despăgubire. în privința reformei electorale Partidul social-democrat dezaproba colegiul unic preconizat de liberali, întrucît acesta „lăsa fără drepturi politice peste un milion de muncitori și țărani”, cerînd votul universal. Partidul național-liberal a fost chemat la conducerea țării la înce- putul anului 1914. Pe baza platformei reformelor agrară și electorală, el și-a asigurat o majoritate zdrobitoare în Parlamentul țării, ceea ce i-a permis să susțină problema reformelor. Dealtfel, în însăși mesajul de deschidere a sesiunii ordinare a Corpurilor legiuitoare din februarie 1914 se arăta că „însuflețiți de aceleași patriotice sentimente, veți purcede la discuția măsurilor cerute pentru înfăptuirea reformelor agrare și a celor politice și că „împreună cu guvernul veți ști să dați operei D-voastră caracterul de armonie socială pe care se cuvine să-l aibă” 7B. La 24 februarie se depunea, din inițiativă parlamentară, propunerea de revizuire a Constituției, prilej cu care deputatul liberal C. Orleanu expunea motivele pentru care Partidul național-liberal încinsese în pro- gramul său de activitate realizarea noii reforme agrare. Și Camera și Senatul au cerut ca propunerea de revizuire să se voteze urgent, adică fără să se mai zăbovească. Conservatorii, mai ales, au fost surprinși de urgența prezentării proiectelor de reformă și a revizui- rii Constituției cerînd lămuriri. C. C. Arion, mare orator, în numele Parti- dului conservator 76 77 și P. P. Carp în numele trecutului său politic 78, s-au împotrivit urgenței, iar conservatorii-democrați, înțelegînd necesi- tatea urgenței propuse de Partidul național-liberal, arătau prin dr. C. Istrati că nu găseau nici oportun și nici necesar să facă o declarație specială în problema revizuirii rămînînd, ca atunci cînd se va discuta în Cameră, ei să-și dea părerea 79. La Senat, Al. Marghiloman, președintele Partidului conservator, a făcut o declarație în numele conservatorilor, 76 Documente din istoria mișcării muncitorești din România 1910—1915, Edit. politicii, București, 1968, p. 761-762. ’• D.A.D., 1914, nr. 4, șed. din 24 februarie 1914, p. 24. 77 D.A.D., 1914, nr. 4, șed. din 25 februarie 1914, p. 25. 78 Ibidem. ”Ibidem www.dacoromanica.ro 224 MIRCEA IOSA 20 arătînd că aceștia erau adine mirați de graba cu care se făceau propu- nerile de revizuire a Constituției, trei zile numai după deschiderea Parla- mentului. în fapt, conservatorii, sub pretextul necunoașterii în mod con- cret a reformelor, le respingeau, afișîndu-și , ca în atîtea alte situații, aversiunea față de tot ceea ce ar fi fost în măsură să contribuie la ridi- carea materială a maselor țărănești. Dealtfel, P. P. Carp spusese în mod limpede că pe conservatori nu-i interesau masele decît într-atît cît „să primenească elita, cînd se istovește”80. Față de declarațiile reprezentanților Partidului conservator, 1.1. C. Brătianu, în numele guvernului pe care-1 conducea, releva că, după războiul al doilea balcanic, el a pus întreaga chestiune a revizuirii în discuție și reforma agrară și reforma electorală 81. Trei zile mai tîrziu, la 27 februarie 1914, C. Stere la Cameră și N. N. Săveanu la Senat prezentau raportul comitetului de delegați ai secțiilor în vederea revizuirii Constituției, în care se argumenta asupra necesității revizuirii. Discuțiile la prima citire au prilejuit ample înfruntări între reprezentanții diferitelor partide și grupări politice. N. Bazilescu, cunoscut profesor universitar de drept, susținător și în trecut al unor măsuri legislative cu caracter democratic, releva temeinicia propunerilor de îmbunătățire a situației maselor țărănești, caracterul nu numai econo- mic, politic și social, dar și național al reformelor 82. La rîndul său G. Diamandy, mareînd faptul că „revizuirea Constituției era impusă de noua fază socială a Bomâniei”, aprecia că exproprierea nu era o măsură luată împotriva marei proprietăți, ci o măsură de echitate luată pentru mica proprietate și pentru țărănime 83 *. El arăta că nu era vorba să se dea pămînt tuturor țăranilor, ci numai „țăranilor destoinici”, aceia care aveau putința de a cumpăra pămînt și de a reforma acea mică proprie- tate care să varieze de la 10,15 sau 20 de ha. în general, fostul socialist considera să „Niciodată țărănimea nu se va emancipa cît va avea numai iluziunea proprietății”. în ciuda amplelor și numeroaselor luări de cuvînt în problema revi- zuirii Constituției conservatorii respingeau argumentele invocate în favoa- rea reformelor. N. Filipescu, unul din cei mai aprigi apărători ai proprie- tății moșierești, combătea reformele, deoarece „ele amenințau deopotrivă și interesele private și interesele țării” M. La 5 martie 1914 Corpurile legiuitoare au votat prin apel nominal propunerea de modificare a Constituției în vederea realizării reformelor. La prima citire în Cameră opoziția conservatoare declara că se abține de la vot, iar la Senat a votat contra, rezultatul fiind 100 pentru, 1 con- tra 85 (D. Greceanu). La a doua citire din Cameră, care a avut loc la 14 martie 1914, propunerea de revizuire a fost admisă cu 133 de voturi, contra 6 86 * 88. Față de această situație, D. Greceanu arăta că la citirea 80 C. lonescu-Lungu, Cui se datorește împroprietărirea țăranilor? Ploiești, 1927, p. 20. 81 D.A.D., 1914, nr. 4, șed. din 24 februarie 1914, p. 25. 88 Ibidem, nr. 8, șed. din 28 februarie 1914, p. 73. 83 Ibidem, nr. 10, șed. din 3 martie 1915, p. 105. în 1917 G. Diamandi se va ridica insă Împotriva reformelor Partidului național-liberal. 88 D. S., 1914, nr. 8, șed. din 3 martie 1914, p. 71 — 79. Vezi și Anastasie lordache, Viața politică In România, 1910—1814, Edit. științifică, București, 1972, p. 282. 88 D.A.D., 1914, nr. 12, șed. din 5 martie 1914, p. 140. 88 Ibidem, nr. 30, șed. din 21 RELAȚIILE AGRARE DIN ROMANIA 225 a treia conservatorii să declare abținerea de la discuție dacă nu se dădeau precizări asupra reformelor ; de asemenea, să se ceară garanții în vederea desfășurării alegerilor 87. La rîndul său, Ion Miclescu, îndîrjit și dîrz pentru că regele nu intervenea în favoarea moșierilor, vroia să înceapă o cam- panie de presă în care să atace puterea executivă. în general, mai mulți fruntași ai Partidului conservator, printre care, Barbu Ștefănescu- Delavrancea, Dariano, Leon Bogdan, .D. Greceanu și alții erau de părere că masele nu realizează în toată valoarea lui pericolul reformelor și că trebuia neapărat o frămîntare mai activă a lor 88. în sfîrșit, la cea de a treia citire, din cei 143 de votanți, 142 au votat pentru, 1 contra (A. C. Cuza)89. Cîteva zile mai tîrziu Corpurile legiuitoare erau dizolvate pentru a face loc Adunării supreme — Constituanta. — în cadrul campaniei electorale care a precedat alegerile pentru Constituantă conservatorii și-au întețit activitatea de propagandă împotriva programului liberal de reforme. La 27 aprilie 1914 a avut loc o mare întrunire conservatoare în Capitală la care s-a adoptat o moțiune pentru garantarea libertății electorale. La Craiova, P. P. Carp, calificînd reforma agrară drept „un atentat la proprietatea acestei țări”, declara că propunerile liberale de reforme „erau menite a ne opri din calea progresului în care ne îndru- masem” ®°. Totodată, el arăta că între cele două reforme era o strînsă legă- tură, căci guvernul, neputînd realiza exproprierea prin despăgubire, ci prin confiscare, avea nevoie de un instrument, care era colegiul unic și votul universal. în general, în Camerile de revizuire reformele au întrunit o majori- tate covîrșitoare, cu toată încercarea de împotrivire a conservatorilor mai cu seamă în Senat unde prezența marilor proprietari le dădea speranțe, în cursul discuțiilor de după fiecare din cele trei lecturi ale propunerii de revizuire au fost precizate principiile generale ale exproprierii și cole- giului unic și pozițiile partidelor. Așa cum s-a văzut, Partidul conservator nu admitea nici un fel de concesiune constituțională, iar Partidul conser- vator democrat, deși admitea în principiu reforma agrară, o condiționa de plata în bani a pămîntului expropriat. La 5 iunie 1914 s-a deschis sesiunea extraordinară a noului Parla- ment a cărui menire era — după cum se arată în „mesajul tronului” — dezbaterea numai a lucrărilor pentru aducerea la îndeplinire a acestei legiferări constituționale în sesiunea din toamnă” 91. Așadar, discuția asupra revizuirii Constituției, care trebuia să constituie prima etapă a reformelor, a fost amînată pînă la sesiunea de toamnă. înainte de închi- derea sesiunii parlamentare extraordinare M. G. Orleanu, împreună cu * 80 81 87 N. Polizu-Micșuncști, op. cit., p. 58. Tot el nota că Nicolae Filipescu elaborase proiec- tul unui manifest adresat țărănimii „plin de miez și de avint..pe care urma să-l Întregească cu proiectul lui Delavrancca și a-1 supune apoi aprobării comitetului executiv al Partidului conservator. 88 D.A.S., 1914, nr. 30, șed. din 27 martie 1914, p. 358 —359; vezi și N. Polizu Micșunești, op. cit., p. 57. 88 D.A.D., 1914, nr. 43, șed. din 22 aprilie 1914, p. 847. 80 „Timpul”, Craiova, IV, nr. 155 din 10 mai 1914, p. 2 — 3; vezi și Anastasie lordache, op. cit., p. 288. 81 D.A.D., Sesiunea extaBMVjy*îlJJU&-JLîț'** 1914, p. 1. 226 MIRCEA IOSA 22 alți deputați liberali* 88 * * * 92, a propus alegerea unei comisii care în timpul vacanței parlamentare să studieze și să prezinte lucrările necesare revizuirii Constituției pentru sesiunea de toamnă. La rîndul său, N. Fleva, revenit pentru a treia oară în Partidul național-liberal, făcea propunerea privind necesitatea unor lucrări prealabile în chestiunea agrară, spunînd că nu era vorba numai de lipsa de pămînt, care era cauza principală a suferin- țelor țăranilor, dar și de altele93. în legătură cu aceste comisii I. I. C. Brătianu a făcut apel ca din acestea să facă parte și membrii ai opoziției. Partidul conservator-democrat prin Take lonescu a declarat că nu parti- cipă la aceste comisii, în timp ce C. C. Arion, în numele opoziției con- servatoare, a spus : ,,^oi credem că nu putem conlucra cu guvernul pentru studierea chestiunii și facerea legii pentru revizuirea Constituției, promi- tem însă că le vom discuta cu cugetul curat, conform principiilor con- servatorilor” 94. A primit, în schimb, să facă parte din aceste comisii N. lorga. în general, conducătorii Partidului național liberal intenționau să înscrie exproprierea numai ca principiu în Constituție, subordonînd aplicarea ei de cadastrarea proprietății, operație care ar fi trebuit să amine aplicarea reformelor, după cum aprecia un autor M, cu un sfert de veac. Nu este mai puțin adevărat ca prin desemnarea comisiei pentru studierea anteproiectelor de reformă, ca și prin aminarea lor pînă în toamnă, liberalii urmăreau și obținerea acordului conservatorilor, acord care, de altfel, a și fost realizat în vara anului 1914. în legătură cu acest acord, Take lonescu arată că, înainte de război, în comitetul Partidului conservator examinaseră cu toții, inclusiv cu NicolaieFilipeseu, profundele transformări la care creațiunea Eomâniei mari trebuia să ne supuie, transformări mult mai numeroase decît reformele agrare și electorale. Toți au fost de părere că și o largă reformă agrară trebuia să iasă din crearea Eomâniei mari și o democratică întindere a dreptului de vot96. îndată după izbucnirea primului război mondial cercurile condu- cătoare aveau să amine dezbaterea programului de reforme, deși în toamna anului 1914, senatorul Paul Bujor considera date fiind pregătirile pentru viitorul țării — că era momentul pentru înfăptuirea reformelor. ,,N-ar fi oare nimerit — arăta el ca înainte de a-i trimite (pe țărani n.n.) zic, să-și verse sîngele pentru întregirea nemului nostru peste hota- rele de acum să ne întindem toți mîinile ca frații asigurînd astfel îndrep- tarea acelor inechități sociale care atît de loial au fost recunoscute de noi toți în ședințele anterioare ale acestui corp ? Nu credeți că veți pece- tlui cu siguranța anonimă desăvîrșită de care aveți nevoie în acțiunea 82 Propunerea era semnată, In afară de VI. G. Orleanu, de: C. zVliinănișteanu, Al. Bellu, Dim. I. Nicolaescu, Em. Dan, Dr. Pănescu, D. R. Ralea, Const. Georgescu, Gr. L. Trancu- lași, Dinu Arțăreanu, Ștefan C. loan, Grigore lunian, S. Eraclide, Dr. Lupu, Tilică lonide, I. I. Stănciuleanu, D. D. Pătrășcanu și Vintilă Brătianu. 83 D.A.D., ses. extraordinară 1914, nr. 12, șed. din 20 iunie 1911, p. 173. 84 Ibidem, p. 174. 85 P. P. Negulescu, Partidele politice, București, 1926, p. 245./p. 175. 88 Take lonescu, Pentru România mare. Discursuri din război 1915—1917, București, 1919, p. 141. Din cuvlntarea rostită la Iași In Camera Deputaților la 14 decembrie 1916, vezi și discursul senatorului Vladimir Anastasovici, In D. S., 1916 — 1917, nr. 27, șed. din 19 iunie 1917, p. 164 165. , www.dacoromamca.ro 23 RELAȚIILE AGRARE DIN ROMANIA 227 d-voastră politică și veți asigura, neîndoios, izbînda mare?”97. La această întrebare, primul-ministru, I. I. C Brătianu, avea să răspundă că nu era momentul potrivit pentru reforme, că înțelepciunea politică impunea factorilor de răspundere ai țării să amine tot ceea ce putea da naștere la desbinări în rîndurile reprezentanților națiunii. în felul acesta problema reformei agrare era amînată pînă în primăvara anului 1917. LES EELATIONS AGEAIEES DE EOUMANIE PENDANT LA dEcennie qui peEcEda la peemiEee GUEEEE MONDIALE RSSUMfî Les relations agraires de Eoumanie durant les premieres decennies du XX-e siecle refletaient de maniere prenante le fait que tandis qu’un nombre restreint de grands proprietaires fonciers possedaient la majorite du terrain agro-sylvicole — les latifundia y couvrant une superficie impor- tante — la paysannerie qui constituait la mojorite de la population, representant le fondement de l’Etat roumain, etait depourvue de terre ou en possddait tres peu. Les masses paysannes ne pouvaient compenser le manque de terre qui leur eut assure l’existence par celle que leur don- naient ă bail les grands proprietaires fonciers et les fermiers, de sorte qu’une modification de la proportion entre la grande propridte et la petite propridtâ s’imposait non seulement comme une necessitâ economique, mais aussi politique, sociale et surtout naționale. De lă aussi les propo- sitions du parti national-liberal concernant l’accomplissement d’une nouvelle reforme agraire. Le declenchement de la premiere guerre mondiale a constitui pour le gouvernement un occasion propice ă l’ajournement des debats touchant la r^alisation de la reforme agraire, ceux-ci etant repris ă peine au prin- temps 1917. 97 D. S„ 1914-1915, 38. www.dacoromanica.ro IDEI ASOCIAȚIONISTE ÎN EOMÂNIA. POEME DE ASOCIEEE ALE ȚĂEĂNIMII. OBȘTEA SĂTEASCĂ DE AEENDAEE A PĂMÎNTULUI (1864-1907)* DE GHEORGHE CRISTEA Originile mișcării cooperative modeme clin Eomânia, ca, de altfel, și din alte țări, se găsesc în formele primitive de asociere, ce existau mai ales în domeniul vieții agricole, începînd cu cea mai veche perioadă a economiei omenești. Asemenea forme de economie colectivă se mate- rializează la români în stăpînirea și folosirea în codevălmășie a pămîntului arabil și mai ales a pădurilor și a islazului satului, în întovărășiri de muncă (tovarășii de plug, cete de treier, „clăci” sătești alcătuite sporadic pentru diverse lucrări), în tîrle ciobănești sau în stîne create ad-hoc, la care țăranii își trimiteau mînzările în lunile de vară și de toamnă. în satele moșnenești sau răzeșești era necesar să se obțină un consens cel puțin pentru unitatea agricolă a pămîntului satului împărțită în curele individuale, ca să se poată folosi aceeași cereală pentru această unitate de cultură, iar muncile agricole să se facă în același timp : aratul, deci pornirea tuturor plugurilor deodată, secerișul grînele (țarina, locul pe care se cultivau grînele, era comasată în numeroase sate în așa fel ca vitele să intre pentru pășunat în miriște doar după ridicarea recoltei), culesul porumbului; de asemenea, de multe ori locurile rezervate pentru anumite culturi speciale (in, cînepă), precum și locurile de finețe de pe care se strîn- gea finul pentru iarnă, nu erau risipite, ci adunate toate laolaltă consti- tuiau cînepiștea sau fîneața satului. Așadar, e posibil să fi avut loc anu- mite sincronizări ale lucrărilor agricole, ceea ce vădea existența unei munci în comun chiar atunci cînd loturile de pămînt erau despărțite în folosințe individuale, iar munca pe zone agricole specializate atrăgea după sine o serie de obligații ale gospodăriilor individuale integrate în complexul unei economii organizate pe plan sătesc, precum și anumite drepturi ale satului de a se amesteca în treburile gospodăriei individuale L * Fragmente din lucrarea Istoria cooperației agricole de producție din România, elaborată In cadrul planului de cercetare al Institutului dc istorie „N. lorga”. 1 P. P. Panaitescu, Obștea țărănească tn Țara Românească ți Moldova. Orinduirea feudală, Edit. Academiei R.P.R., București, 1964, p. 88 — 91; Valcria Costăchel, Obștea sătească, capitolul al II-lea din lucrarea V. Costăchel, P. P. Panaitescu, A. Cazacu, Viafa feudală in Țara Româ- nească ți Moldova (sec. XIV—XVII), Edit. științifică, București, 1957, p. 77 — 108; Henri H. Stahl, Contribuia Ia studiul satelor devălmațe românești, voi. I. Edit. Academiei R.P.R., Bucu- rești, 1958, p. 224 — 225, 296 — 332; idem, voi. II, București, 1959, p. 25 — 92; M. V. Pienescu, Întreprinderile cooperative, in Enciclopedia României, voi. IV, București, 1943, p. 639 — 640; C. Filipescu, Obștea, satul și noul regim agrar. București, 1943, p. 7 — 8. „REVISTA DE ISTORIE", Tom 35, Anina m 230 GHEORGHE CRISTEA 2 în ceea ce privește rădăcinile ideologice ale cooperației moderne, ele pot fi întîlnite în socialismul creștin, în pedagogia socială (Johann Heinrich Pestalozzi și Philipp Emanuel von Fellenberg în Elveția, Nico- lai-Frederik-Sever in Grundtvig în Danemarca), în socialismul premar- xist. Nu numai doctrina asociaționistă, dar în general ideile reformato- rilor sociali din prima jumătate a secolului XlX-lea — economiști și sociologi — aveau audiență la fruntașii culturii din cele două principate dunărene, care, adesea, le-au acceptat și le-au propagat2. Adept și slujitor statornic al doctrinei lui Charles Fourier, în ace- lași timp precursor al socialismului și al asociaționismului român, Teodor Diamant încearcă, în 1835, să organizeze cunoscutul falanster, împreună cu Emanoil (Manolache) Bălăceanu, pe moșia Scăeni, proprietatea aces- tuia, dar intervenția brutală a guvernului desființează asociația3. Considerată de unii autori „prima construcție de acest fel din toate cîte s-au încercat în diferitele țări” 4, iar de alții „a doua și ultima expe- riență de a acest fel realizată în timpul vieții marelui utopist” s, efemera operă preconizată de Teodor Diamant, falansterul de la Scăeni, rămîne un moment deosebit de important în istoria gîndirii sociale din Eomânia. Originalitatea lui T. Diamant, oricît de firavă ar fi ea, se reflectă în încercarea sa de a adapta realităților economice concrete din țările române doctrina școlii societare (de la dogmele căreia se abate însă nu o singură dată), în curajul său de a căuta să aplice realist principiile unei noi întoc- miri sociale bazate pe dreptate și egalitate. Modului de exploatare a mo- șiilor boierești prin clăcași cărora li se repartizau loturi individuale ce erau lucrate cu unelte primitive folosind procedee rudimentare, el îi opune nu proprietatea mare individuală, ci marea exploatare practicată de oameni liberi, întovărășiți de bună voie pentru o lucrare colectivă, cu mijloace comune, perfecționate, aplicînd cele mai noi metode știin- țifice (printre „soți” figura și un agronom cu școală; T. Diamant însuși era membru al Societății de agricultură înființată la București (1835) în vederea sprijinirii acțiunii de ridicare a agriculturii prin școli și ferme model). Spre deosebire de Fourier, care punea accentul pe munca în agri- cultură, T. Diamant, impresionat de slaba dezvoltare economică a țării sale, releva necesitatea creării unei industrii autohtone. Semnificativ, în această privință, este faptul că încă în articolele publicate în „Curierul românesc” el subliniază avantajele agriculturii (lucrării pămîntului) îmbinate cu meșteșurugile; însăși denumirea alcătuirii de la Scăeni era de „Societate agronomică și manufacturieră". iar memoriul din 1841 pre- vedea înființarea unor colonii agricole-industriale6. 2 M. V. Pienescu, loc. cil.: Gheorghe Cristea, Unele probleme ale cooperației agricole de producție în isloriogralia românească, in „Revista de istorie”, t. 33 (1980), nr. 12, p. 2279 2301. 3 Gromoslav Mladenatz, Glndirea cooperativă In România, voi. I, București, 1939, p. 19 — 44; idem, Introducere la lucrarea Teodor Diamant, Scrieri economice, Edit. științifică, Bucu- rești, 1958, p. 43 52; D. Popovici, < Santa cetate ». Intre utopie și poezie, București, 1935, p. 18 — 31; I. Cojocaru, Z. Ornca, Falansterul de la Scăeni, Edit. politică, București, 1966. 4 Nicolae Deleanu, Scrieri social-politice, Edit. politică, București, 1976, p. 63; idem, Scurt istoric al mișcării socialiste din .România, București, [f.a], p. 6. 5 I. Cojocaru, Z. Omea, Falansterul de la Scăeni, p. 6. • Gr. Mladenatz, Glndirea cooperativă tn România, p. 32 — 39, 43; idem, Introducere la T. Diament, Scrieri °P- c‘l,> P- 62 — 203. 3 OBȘTEA SĂTEASCA DE ARENDARE (1864-1907) 231 Altoită pe un fond primar funciar autohton și avînd, inițial, ca model imaginar, socialismul evanghelic al comunităților creștine primitive din Dacia romană, concepția lui I. Heliade-Eădulescu se va caracteriza ulte- rior și prin pregnante trăsături laice. Elementele socialismului utopic francez, preconizat de Saint-Simon și mai ales de Fourier (opera acestuia, mărturisește scriitorul român, o cunoscuse și studiase încă de la 1832), J. P. Proudhon și Louis Blanc, dar nu numai de ei7, privite însă în mod critic și adaptate de Heliade la realitățile sociale românești, ca și fondul funciar evanghelic, se reflectă în eseul Cîteva cugetări asupra educației publice (1839) 8, un adevărat proiect socialist-utopic, în care se arată- căile pentru înfăptuirea societății ideale, bazată pe revenirea creștinis- mului la adevărata sa misiune : bogatul să-și dea ,,de bună voe” averea „spre ușurarea săracului”, făcîndu-se „epitroapă maica cea de obște, biserica”, ce devenea proprietară a moșiilor. Urma apoi „să-și dea mîna chesarul cu biserica, să se facă o uninie, un corp, și veniturile bisericii să fie ale statului”. Toate moșiile din țară s-ar transforma în „domene ale statului” și ar avea „un minister în parte despărțit în mai multe secții”, iar fiecare moșie „cîte un șef econom cu slujbașii săi”, în timp ce „mii de fii ai țării” ar fi „impiegați cu leafă obștească”. Țăranul, din clăcaș ar deveni „om slobod cu țarina sa dată pe viață, după vrednicia și munca, lui”. Cel vrednic avea dreptul „să coprindă mai multe locuri spre folosul său și cel de obște”; de la cel leneș se putea lua „tot ce nu era destoi- nic a-1 esploata”. Așadar se va da „fiecăruia după faptele sale; agricul- tura, fabricile, tot felul de industrie” urmau să fie ale guvernului; se pre- vedea să fie „întrebuințați toți românii” și să se „răsplătească vredni- cia”9. în cursul anului 1850 I. Heliade compune poemul socialist-utopic Santa cetate10 * *, ce pornește de la definiția poporului — „Christ-popolul, lumina și puterea”, „producînd singur viața și averea” — examinează trecutul și proiectează imaginea luminoasă a viitorului. în această cetate a viitorului, „cetate ideală, naltă”, „justiția este domnitoare”, „frăția e realizată”, virtutea e „forță, valoare”, „orice nevoie este ușurată : unul pentru toți, toți iar pentru unul”; în afară de fraternitate, libertate („liberă voie”) și egalitate („soartă nivilată”), aici stăpînesc „verul [ade- vărul], frumosul, marele și bunul”, iar ordinea economică în noua întocmire socială se caracterizează prin „propriul sacru, risolvat comunul” (așadar sanctificată nu proprietatea individuală, ci aceea a societății însăși)11- Solidaritatea umană, viața socială și participarea individului la proprie- tatea colectivă constituie elemente fundamentale ce înscriu acest poem 7 în legătură cu evoluția concepției socialist-utopice a lui I. Heliade și cu lucrările socia- liștilor care aveau să-l influențeze pe acesta, v. D. Popovici, «Santa cetate ». între utopie și poezie, p. 78 — 135; Gromoslav Mladenatz, Ginclirea cooperativă în Bomânia, p. 44 — 86; Radu Totnoioagă,. Ion Eliade Rădulescu, Ideologia social-politică și filozofică, Edit. științifică, Bucu- rești, 1971. 8 Ion Eliade-Rădulescu, Scrieri politice, sociale și lingvistice, Ediție îngrijită de George Baiculescu, Craiova, [f. a.], p. 159 — 187; v. și Radu Tonioioagă, op. cit., p. 96 — 97. 9 Ion Eliade-Rădulescu, Scrieri politice, sociale și lingvistice, p. 180—181. 10 I. Heljade Rădulescu, Opere, voi. I, Poezii, Ediție critică dc Vladimir Drimba, Bucu- rești, 1967, p. 207-209. n ibidem, p. 209. www dacnmmanica rn 232 GHEORGHE CRISTEA 4 în rîndul lucrărilor lui Heliade cu trăsături socialiste, pendulînd însă între umanitarismul biblic și pacifismul fourierist12. în același an (1850), traduce broșura lui Louis Blanc, Le catechisme des socialistes, ale cărei idei privind asociația se vor reflecta în viitoarele sale proiecte. El însuși va elabora formula asociației agricole, abando- nînd treptat ideea înfăptuirii societății ideale cu ajutorul „maicii cea de obște, biserica”13. Cu mult înainte de reforma din 1864, încă din ianuarie 1859, I. He- liade Rădulescu mărturisea, în articolul Asociația agricolă14, că „de mai mulți ani se ocupă cu stârnire spre formarea și organizarea unei asocia- țiuni agricole prin acții, pe niște baze solide și din cele mai posibili în țara noastră”15 [sublinierea ns. — Gh. C]. Prin acest articol program erau chemați „toți bărbații maturi cu mintea și doritori binelui comun și legal spre a lua parte devenind acționari în această asociațiă” — pentru „fiecare acție” urma să se plătească (la cumpărare) o sută de galbeni. Acționarii trebuiau să aleagă și să numească dintre dînșii „o direcție de cîțiva bărbați și un casier responsabil”, căruia i se încredința întîi numai a patra parte, „adică 25 galbini din fiecare acțiă”. Cu suma adunată din aceasta a patra parte, urma să se cumpere „o moșie ce va deveni proprie- tatea asigurătoare a companiei sau a acționarilor pentru primii bani ce a depus fiecare”16. Restul de bani, deci pînă la 75 de galbeni din fiecare acție, se încasau în trei etape, pe măsura și în scopul propășirii asociației și numai cu hotărîrea adunării generale, pentru : dotarea moșiei „cu stabilimente, cu vite, cu machine liberatoare de brațe și cu instrumente aratorie”; „începerea comerciului agricol”; dezvoltarea operațiunilor agricole și comerciale „în niște proporțiuni mai întinse cuvenite calității și situațiunii moșiei” 17. Ca precauțiune, pentru a apăra „pe soți de toată reaua credință” și „de arbitrariu”, pentru a apăra individul „în contra celor mai mulți” și pe cei mulți „în contra puterii de bani a unuia singur”, se prevedea că „fiecare este liber a lua mai multe acții, nu însă mai mult de a treia parte a capitalului general” (la început, doritorii subscriau cîte acții ar fi voit). De asemenea, se stabileau anumite restricții privind raportul dintre numărul voturilor la care avea dreptul un asociat în adunarea generală, și numărul acțiilor fiecăruia. în ceea ce privește beneficiile obți- nute, proiectul lui Heliade prevede: „foloasele curate” se vor împărți „fiecăruia la capitalul fiecăruia an după numărul acțiilor sale; „travaliul fiecăruia laborator pînă la directorii fiecăreia ramure și pînă la directo- rul general se recompensă printr-un salariu decis de generala adunare a Companiei”18. 13 D. Popovici, < Santa cetate ». Intre utopie și poe-ie, p. 130 — 135; Radu Tomoioagă, op. cit., p. 105. 13 Radu Tomoioagă, op. cit., p. 98. 11 Articolul Asociația agricolă, semnat; I. Heliade și datat: București — 1859. Ianuariel8, a apărut In Collectio de brebenei și niorelle dc J. R. („Biblioteci portativi”, XV, Diverse, Bucu- rești, 1860, p. 123-141). 1S Ibidem, p. 129. 18 Ibidem, p. 130. 17 Ibidem, p. 131-132. 18 Ibidem, p. 132 — 134. . www.dacoromamca.ro 5 OBȘTEA SATEASCA DE ARENDARE (1864-1907) 233 Sublinieri speciale se fac în legătură cu îndatorirea de „a nu ieși din regulele Economiei”, ce și ea este o știință asemenea agriculturii, precum și în legătură cu modul de lucrare a pămîntului, recomandînd o deosebită prudență, ca „laboratorul depămînt” să nu irosească „timpul și travaliul”10. „Așezămîntul agricol” inițiat de Heliade urma să fie „în același timp (de va merita) și o școală pentru cei ce vor dori a studia agricul- tura, cum și un model pentru proprietarii ce vor voi a-și înmulți venitu- tile și a-și face mai valabili moșiile” 20. La inițiativa luată de Heliade „dinpreună cu ai săi consîngi și amici mai de aproape [printre aceștia B. Boerescu, Gr. Grădișteanu, frații Moșoi, Eîureni, Locusteni, Anica Ipăteasca etc.], spre a subscrie ca acționari începători în această asociație” („peste tot 206 acții, 20.600 galbeni”)21, au aderat și alții, ajungîndu-se (1 septembire 1860) la 447 acții, 44.700 galbeni 22. De remarcat că printre cei subscriși se întîlnesc numele unor pro- prietari de moșie, ale unor ofițeri, preoți, librari, numele unui zaraf, al unui protosinghel; uneori sînt trecute și județele de unde provin sub- scrișii — Olt, Dîmbovița, Argeș, Brăila, Putna, Muscel (cei mai mulți: aproape 20) 23 24 *. Existau subscriitori cu „stări foarte mari, și cei mai mulți înzecit din cea ce au subscris” — „starea lor toată” reprezintă milioane de galbeni2i. Din listele de nume publicate nu reiese însă dacă printre acționari se găseau și țărani. Oricum, la 15 septembrie 1860 „asociația agricolă” era încă departe de a putea cumpăra moșia necesară 23; nici în 1865 nu se vedea vreun început în legătură cu realizarea proiectatei asociații26. Ideea asociației agricole va fi preluată de la I. Heliade Eădulescu de N. Eussu-Locusteanu, proprietar de moșie în județul Eomanați, un bun prieten al acestuia, care, însă, o expune mai clar și mult mai siste- matic, într-un articol intitulat încercare asupra dreptului public al româ- nilor sau România și Turcia, (Anexă: Ce e clacat), publicat (1856) în „Conservatorul” 27. Pentru N. Eussu-Locusteanu adevărata proprietate ■este proprietatea comună, „concentrația unitară, ce reprezintă ager publicus (domeniul public), proprietate una, indivisibile, concentrate în mîinile ființei morali ce se numește Stat sau Popol. Sistema aceasta de împroprietărire, nu numai e cea mai justă pentru îndoita el legitimitate, dar încă și cea mai proprie fericitei tutulor și prosperității nației, căci ei i se poate aplica mai facil regimul societar : Associația agricole”. „îmbu- cătățirea în nemărginit a proprietăților” ar putea aduce „căderea agricul- turei dacă împroprietărirea ar fi parțiale”, precum și crearea „unei feo- 19 Ibidem, p. 135-136. 29 Ibidem, p. 136-137. 21 Ibidem, p. 140, 142-143. 22 Ibidem, p. 147. 23 Ibidem, p. 142-147. 24 Ibidem, p. 151. 28 Ibidem, p. 148 — 154. 20 P. S. Aurelian, Despre asocia[illne, în „Atheneul român”, III (1869), ianuarie-august, P- 46. 27 „Conservatorul”, Secția I, nr. 1, noiembrie 1856, p. 183 — 187; D. Popovici, op. cit., P- 81, 117, 128; Gromoslav P" 80 — 84. 3-c. 1815 3 234 GHEORGHE CRISTEA dalități noi ce înghite, devoră proprietatea mică”. „Subdivizia dară nu e- starea naturale a societăților; subdivizia teritoriale e mizerie, precum concentrația în mîinile numai a unei minorități de oameni [...] este tiranie, opresie și, prin urmare, iar mizerie, căci marginile se ating”. Crearea asociației economice ar fi condiționată de libera grupare a mem- brilor acesteia, care să-i înțeleagă rostul; dar dacă marii proprietari nu reușesc acest lucru, atunci e necesară violența: ,,...nu rămîne alt mij- loc de cît a li se aplica legea talionului: cum au luat pămintul comunal de la sate prin constrîngere, așa să-l și dea, prin constrîngere” 28. Expunerea lui N. Russu-Locusteanu privind forma ideală de exploa- tare în comun a pămîntului relevă o profundă cunoaștere a rolului aso- ciaționismului în agricultură și o bună familiarizare cu principiile de bază ale acestuia, inspirate, la rîndul lor, din lucrările socialiștilor utopici francezi — Fourier, Louis Blanc în primul rînd 29. O societate pe acțiuni („asoțiația acționară”; denumirea: Asoția- ția Agricolă Română Anonimă) inițiază și Trandafir Djuvara, ,,ca agricul- tor cu oarecare experiență, avînd în vedere necalculabilele foloase ce ne-ar produce agricultura” — deja înainte de 1 ianuarie 1862 la Brăila, luase ființă Comitetul întocmirei asociației — agricole române. Din asocia- ție, caracterizată prin „14 principiuri ale organizării unei asoțiații agri- cole”, urmau să facă parte „proprietari și arendatori, precum și săteni”, la început trebuind „a se primi acționari întîi numai oameni cu cunoștință, practică de tot felul de afaceri agricole și hotărîți a căuta și treaba ce prin majoritate de voturi ale acționarilor li s-ar încredința”. Conducerea, acesteia era asigurată de un consiliu de administrație numit „prin majo- ritate de voturi”, dar adunarea generală a acționarilor era aceea care hotăra „prin majoritate de voturi și prin încheiere de jurnal cantitatea și felul afacerilor asociației, precum și fondurile ce se vor destina pentru fiecare afacere în parte” 30. Potrivit relatărilor lui P. S. Aurelian, care o considera „cea dintîi Asociațiune agricolă română”, aceasta și începuse „operațiunile sale”, „pentru exploatațiunea domeniului Brăilei” imediat după aprobarea sta- tutelor de către domnitorul Carol, iar „lucrările sale prosperau”; însă din cauze încă necunoscute, „asociații nu au putut să se înțeleagă între dînșii” și ea s-a dizolvat31. Deși creații utopice, hibride, cu pregnante trăsături de societăți capitaliste pe acțiuni și vădite tendințe de armonizare a intereselor de clasă, cele două asociații agricole proiectate de I. Heliade și Tr. Djuvara se remarcă în mod evident prin caracterul lor insolit privind unele elemente cooperative (oricît de firave ar fi ele), precum și prin căutările încercate în epocă în vederea soluționării chestiunii agrare. Personalitate de prim rang a vieții noastre economice și politice (participant la revoluția din 1848, vicepreședinte, în același an, al comi- siei „de proprietate” din.București, ale cărei dezbateri le-a și condus, inspector general al agriculturii din toată țara după 1864, deputat în 28 Ibidem. » Ibidem, p. 84. 30 [Trandafir Djuvara], Starea agricultorului isolat comparativ cu aceea a agricultorului asociat, Brăila, 1862, p. IV—VI, 16-20. 31 P. S. Aurelian, op. cit., p. 45—46. www.dacaromanica.ro n OBȘTEA SATEASCA DE ARENDARE (1864-1907) 235 Parlamentul României apărînd în această calitate interesele țăranului român), Ion lonescu de la Brad, creatorul agronomiei românești, adevărat deschizător de drumuri și în alte domenii (agrogeologie, zootehnie etc.), economist și statistician, este considerat, de asemenea, precursor al coope- rației române (ilustrează perioada de tranziție de la socialismul utopic asociaționist la sistemele cooperative moderne), enunțind și ideea coope- rației de producție : ,,societate de producțiune” în care se produce „pentru socoteala sa proprie” * 31 32. Documentat temeinic asupra lucrărilor reformatorilor sociali și ale economiștilor din capitala Franței, unde și-a făcut studiile, precum și asupra practicilor cooperative din Occident, Ion Ghica, fără a încerca să prezinte cooperația ca un sistem economic, aduce totuși o deosebită contribuție literaturii noastre cooperative, relatările salecaracterizîndu-se printr-o remarcabilă forță propagandistică 33. în Insula prosta, scrisoare trimisă lui V. Alecsandri (datată : Londra, 30 mai 1885), expune imaginara organizare complexă a unei colectivități, inspirată de modelul utopiștilor și care amintește oarecum și de Voyage en Icarie a lui Etienne Cabet. Atunci cînd descrie această „asociație” ideală, alcătuită pe baze cooperatiste și liber-schimbiste, Ion Ghica face și o prezentare precisă a exploatării în comun a pămînturilor și lasă să se înțeleagă în ce direcție consideră el că ar trebui îndrumată organizarea României în domeniul economic, preconizînd asocierea micilor proprietăți pentru a forma o unitate mare de exploatare agricolă 34. într-o anumită măsură pe aceeași linie se înscrie și expunerea Două călătorii în vis, din Convorbiri economice cătră domnul Vasile Alecsandri [datată: Hastings, 1889], în care prezintă rezumativ metodele cooperative și în care ține să distingă net cele două feluri de societăți cooperative: de distribuție și de producție 35. Evidențiind avantajele politice, sociale și morale ale proprietății mici, P. S. Aurelian recomandă și soluția necesară ,,ca să se poată însă concilia avantagele culturei mari cu ale proprietății celei mici” : „culti- vatorii n-au decît să se asocieze”. Și el continuă : „Pentru ce proprietarii cei mici dintr-o comună nu ar uni oare toate esploatațiile lor într-una singură, și să încredințeze gestiunea ei unuia dintre dînșii care va fi mai dibaciu, și cînd va fi la parte fiecare să primească proporțional cu ce a adus in asociațiune? Iată că atunci dispar desavantagele proprietății celei mici, pentru că se poate aplica la acest domen mare, compus din acele părticele mici, toate sistemele întrebuințate în cultura mare” 36. 33 „Pruncul român”, nr. 24 din 7 august 1848, p. 97, 98 — articolul: Socialiștii (Adversarii proprietății) ; v. și nr. 23 din 5 august 1848, p. 93, 94 — articolul: Proprietatea este baza societă- ții. Ion lonescu [de de Brad], Creditul rural, Iași, 1876, p. 24 — 32; idem, Creditul, București, 1880, p. 35 — 36; GromoslavMladenatz, Gîndirea cooperativă tn România, p. 112—140; idem, Introducere la T. Diamant, Scrieri economice, p. 15, 62; Amilcar Vasiliu, Ion lonescu de la Brad, Edit. Agro-Silvică, București, 1967, p. 24—28; Gheorghe Gristea, op. cit., p. 2279—2280. 38 Gromoslav Mladenatz, Gîndirea cooperativă în România, p. 95—112. 31 Ion Ghica, Scrisori către V. Alecsandri, Edit. Minerva, București, 1976, p. 260 — 303; Victor Slăvescu, Opera economică a lui Ion Ghica, tn Academia Română, Memoriile Secțiunii istorice, Seria III, tom XIX (1937), Memorii 4, p. 51 — 73; Gromoslav Mladenatz, op. cit., p. 98-106. 38 Ion, Ghica, Scrisori către V. Alecsandri, p. 373 — 391; Gromoslav Mladenatz, op. cit., p. 106-109. 33 P. S. Aurelian, Jespr^^ijfa^^^anj^a rn 236 GHEORGHE CRISTEA 8 Agricultura românească, cea mai importantă ramură de activitate a economiei naționale, avea neapărată nevoie de punerea în practică a principiului asociației: ,,în sensul în care am luat asociațiunea ocultă, naturală, acest mare principiu, această lege socială este atît de naturală și folositoare pentru agricultură ca și pentru industrie; ba încă putem zice că în nici o industrie nu se vede principiul asociațiunei mai întins decît în agricultură. în adevăr, nici o industrie nu lucrează pentru mai mulți oameni ca agricultura, prin urmare nimeni nu se poate interesa mai mult decît agricultorul de rezultatele la care ajunge asociațiunea generală” 37. El însuși agronom, P. S. Aurelian sublinia imposibilitatea introdu- cerii metodelor de lucru moderne și a mașinilor agricole pe loturi mici, individuale, și, dimpotrivă, aceasta era „foarte ușor de realizat” atunci cînd se asociau „cultivatorii dintr-o comună” 38. Nu vom reveni, acum, asupra ideilor și activității lui Spiru Haret, promotor al progresului social în satul românesc 39. ★ Așa cum deja s-a evidențiat, ideile socialismului asociaționist au pătruns de timpuriu în Principatele Române. Cu toate acestea, locul pe care cooperația l-a ocupat în gîndirea și în activitatea socialiștilor români apare neînsemnat 40. Desigur, în presa, ca și in literatura socialistă, această problemă nu lipsește cu totul, publicațiile periodice acordîndu-i un spațiu mai mare sau mai restrîns, ideea unirii în diferite asociații, înființării de sindicate agricole, de bănci de credit țărănești, obști de arendare a pămîntului revenind nu de puține ori, dar o preocupare sistematică și stăruitoare n-a existat în această direcție 41. încă in septembrie 1879, într-un articol publicat de „Besarabia”, evidențiindu-se situația precară a țărănimii după reforma din 1864 (,,prin puterea împrejurărilor de a cultiva necontenit pămîntul său după sistemul cel mai primitiv și mai sărac”, niciodată țăranul român ,,nu-și va putea procura mașinile agricole care să-i mărească puterile și să-i economisească ostenelile”, și nici „nu va fi în pozițiune de a aplica la munca cîmpului invențiile cele noi și folositoare” ; „proprietatea sa fiind mică nu va putea efectua lucrările atît de trebuitoare progresului agriculturii, de irigațiune, de scurgeri a bălților etc”.), se insistă asupra tendinței de absorbție a proprietăților mici de către cele mari și, în același timp, se arată mijlocul („un singur leac”) ce va putea combate pericolul „care amenință de a reîntoarce pe plugar la servitute și sărăcie” : asociațiunea. Argumente : avantajele acesteia, exagerate însă uneori. Articolul nu se rezumă însă 37 P. S. Aurelian, Despre asociațiune, p. 36; vezi și Const. Moldoveanu, Pionierii coopera- ției române. P, S. Aurelian, București, 1938, p. 22 — 33. 38 P. S. Aurelian, op. cit., p. 40. 38 Vezi Gheorghe Cristea, op. cit., p. 2280—2282. 40 Vezi Gromoslav Mladenatz, Socialismul și cooperația, București, 1947, p. 119, 120. 41 Ibidem, p. 121. In această privință ni se pare insuficient argumentată afirmația lui Const. Titel Petrescu (Ce vor socialiștii români?, București, 1947, p. 17): „Mișcarea socialistă a căutat întotdeauna să încurajeze și să-și apropie mișcarea cooperativă — cooperația apărîn- du-i ca un mijloc de luptă și dc 9 OBȘTEA SĂTEASCA DE ARENDARE (1864-1907) 237 la principii „teoretice”, ci se încheie și cu concluzii practice directe : „Să se instruiască deci țăranul în acest sens, să i se arate drumul ce trebuie să urmeze ; să fie pus în pozițiunea de a înțelege foloasele ce va trage din unire; să vadă că asociația este singura sa mîntuire în viitor ; să fie luminat asupra situației sale și a rolului ce joacă ca factorul cel mai important al societății omenești; ideea de asociație le va veni atunci tuturor într-un avînt spontaneu și, uniți prin muncă într-o înfră- țire colosală, vor învinge vijeliile ce le rezervă viitorul” 42. Semnificativă ni se pare și opinia exprimată de G. Munteanu [Grigore Maniu] în a șaptea scrisoare, din cele opt trimise către țărani: „De ce să nu se întemeieze pe moșiile statului comune slobode [sublinierea, ns. — Gh. C.], în care toți muncitorii să lucreze de-a valma și să aibă în stăpînire roadele muncii lor? Și de ce să nu se ia și moșiile boierești și să se plătească încet-încet, așa ca toată țara să fie lucrată de munci- tori slobozi și să nu mai fie om muncitor de pămînt care să nu aibe ce mînca, cu ce se îmbrăca, cu ce-și îngriji copiii și cu ce întîmpina toate trebuințele. Dacă nu se va face de bunăvoie această dare de moșii, se va face nu peste multă vreme cu sila, și dacă acuma s-ar da plată, mai pe uimă se voi’ lua și fără plată...”43. Primul program al Partidei socialiste din România, intitulat Ce nor socialiștii români, intocmit de C. Dobrogeanu-Gherea, publicat mai întîi în „Revista socială^44, apoi și în broșură în anul 1886, abordează pro- blema organizării producției agrare raționale „în folosul țăranilor”, preco- nizind „trecerea pămîntului de lucru întreg în puterea comunelor rurale”. Deși considera „mult mai potrivit ca pămîntul să-l lucreze comunele colectiv” — „însărcinarea de căpetenie a partidei socialiste va fi de a convinge pe țărani cît de mari foloase materiale și morale ar ieși din astfel de cultivare” —, totuși programul presupunea „că majoritatea comunelor, primind pămînt mai mult chiar decît trebuie, va opri o parte pentru pășuni comunale, iar pămîntul de arat îl va impărți. între aceste două tipuri extreme putem închipui și altele mijlocii. Unele comune nu vor lucra pămîntul în colectivitate, dar vor aduce mașini comunale: batoze, vînturători etc...., altele vor avea păduri și pășuni comunale etc...., orișicum însă s-ar organiza comuna rurală, ea va tinde către colectivizare mai mare și exemplul comunelor ce vor fi admis produc- țiunea colectivă va arăta foloasele acestui fel de gospodărie și va face și pe celelalte să le imite. Dar chiar dacă vom presupune că se va statornici felul cel mai prost de lucrat pămîntul, munca individuală pe pămînt împărțit in bucăți, chiar atunci va fi mult mai bine decît dacă va fi organizat burghezimea producția mare [...]. Introducerea mașinilor cu abur, aducerea semințelor bune, perfecționarea producțiunii, deprinsă la școală și, în sfîrșit, propaganda și activitatea partidei socialiste, toate vor împinge comunele către colectivizarea producțiunii”45. 42 „Besarabia” (Iași), I, nr. 2 din 30 septembrie 1879 (Vezi Documente din istoria mișcării muncitorești din România (1879—1892), Edit. politică, București, 1973, p. 23—26. 43 G. Munteanu, Opt scrisori către (ărani, Iași, 1882 — vezi Documente din istoria mișcării muncitorești din România (1879—1892), p. 155. 44 „Revista socială”, I, nr. 8, 9,10 și 11 din februarie, martie, aprilie și mai 1886, p. 333— 458 — v. Documente din istoria mișcării muncitorești din România (1879 — 1S92), p. 275— 381. 45 ibidem, p. 365-366. wwwdacnmmanica rn 238 GHEORGHE CRISTEA 10 Această colectivizare a producțiunii agricole este determinată, în concepția socialiștilor, de însăși naționalizarea pămîntului. Convinși că prin împroprietărirea individuală nu se poate rezolva chestiunea agrară, ei admiteau sistemul așa numit „naționalizarea solului” — de altfel în România moșiile statului erau naționalizate —, dar aceste moșii urmau ,,să se dea în posesiunea țăranilor la comune nu în bucăți mici, ci în posesiu- ne generală, în colectiv, sau pe unde țăranii n-ar voi să lucreze colectiv, să li se dea și o parte pentru un timp, dar tot în posesie” 46. Programul Partidului Social-Democrat al Muncitorilor din România, votat la Congresul din 31martie—3 aprilie 1893, cuprinde, la loc de frunte, între propunerile „pentru clasa muncitorilor agricoli”, răscumpărarea în mod treptat a pămînturilor particulare, care, împreună cu pămîntu- rile statului rămase nevîndute, cît și cu acelea ale așezămintelor publice, să formeze „un domeniu inalienabil”. Aceste pămînturi urmau să fie date în arendă „lucrătorilor agricoli, preferîndu-se sindicatele de munci- tori agricoli” ce trebuiau să fie recunoscute ca persoane juridice. De ase- menea se prevedea ca mașinile agricole, semințele să fie încredințate comunelor care le plăteau prin anuități și le repartizau apoi țăranilor pe prețul de cost. Creditele agricole erau menite în primul rînd să înles- nească achiziționarea mașinilor perfecționate, semințelor bune etc. — la obținerea acestor credite aveau prioritate comunele rurale și țăranii săraci 47. La cel de al doilea congres al Partidului Social-Democrat din România (ținut la București, 20—22 aprilie 1894), accentul cade, în ceea ce privește satele, pe propaganda la țară și sindicatele agricole (de țărani), care aveau drept scop „a stabili solidaritate și frăție între țărani” și „să slujească ca societăți de ajutorare mutuală”. în același timp, con- gresul îndemna „toate grupurile socialiste să înceapă agitarea pentru înființarea la sate de bresle țărănești, care să fie alipite pe lingă cluburile bine organizate din țară și al căror scop să fie, pe lîngă propagarea ideilor socialiste, și ajutorarea reciprocă a membrilor țărani la vreme de nevoie” 48. Așadar problema asociațiilor țăranilor pentru a lucra pămîntul „în colec- tivitate” aproape că dispare, „sindicatele” și „breslele” nu le puteau înlocui. Mai mult, pe ordinea de zi a viitorului Congres (al IlI-lea — 4 5 aprilie 1895) nici măcar crearea sindicatelor agricole nu figurează pe ordinea de zi49. în schimb, cel de-al IV-lea (14—16 aprilie 1897) își propune (abia la punctul 6 însă) să dezbată : „Chestia țărănească, propaganda la sate; sindicate și cluburi de țărani”50. Iar printre hotărîrile importante adoptate este și aceea privind cercetarea și cunoașterea realităților satului românesc în vederea organi- zării țărănimii: „Congresul, pătruns de însemnătatea chestiei țărănești, 4a Fragmente din interpelarea dezvoltată de I. Nădejde tn ședințele Adunării deputatilor din 23 și 24 noiembrie 1888, în legătură cu cauzele răscoalei țăranilor din primăvara aceluiași an și cu soluțiile preconizate de socialiști tn problema agrară (Ibidem, p. 582). 47 Documente din istoria mișcării muncitorești din România. 1893—1900, Edit. politică, București, 1969, p. 59; v. și p. 20 - 23,29 - 30, 40, 45 - 47,146-147,151. « Ibidem, p. 213, 224, 234. " Ibidem, p. 317. Bo ibidem, p. 480. www dacoromâni ca ro 11 OBȘTEA SĂTEASCA DE ARENDARE (1864-1907) 239 însărcinează Consiliul general să facă pînă la viitorul Congres anchete agricole prin mijlocirea organizațiilor din țară, precum și să se facă a se studia de comisiuni speciale chestia țărănească, cu scopul de a se ajunge Ia o soluție practică și potrivită cu condițiile țării noastre, [subl. ns. — Gh. C.]. Pînă atunci partidul socialist se va mulțumi să sprijine măsurile care pot aduce îmbunătățiri imediate în starea țăranilor și să agite cererile pentru islazurile comunale, care să se dea obștii locuitorilor din comună” 51. Dar, treptat, aspectele esențiale ale problemei țărănești, inclusiv necesitatea asocierii, se estompează, ponderea cea mai mare în propaganda socialiștilor revenind votului universal, considerat „cel mai puternic mijloc de luptă al clasei muncitoare” 52. Necunoașterea sau ignorarea realităților concrete ale satului își va pune amprenta și pe lucrările celui de-al V-lea Congres al partidului (7—9 aprilie 1898), care avea înscrisă Ia ordinea de zi (punctul al treilea) propaganda socialistă la sate — Ia primul punct: „organizarea și tactica electorală a partidului” 53. Această propagandă nu era axată însă pe cele mai arzătoare nevoi ale țărănimii, ci se rezuma doar la revendicări politice (C. Dobrogeanu-Gherea : „Deocamdată ar fi mulțumitor dacă țăranii ar fi de fapt egali politicește cu muncitorii din orașe” M). Unii dintre congresiști insistă chiar să se amîne propaganda la sate, partidul mărgi- nindu-și activitatea „maimult în orașe, unde e nevoie să formăm o seamă de propagandiști socialiști”; la sate, „pe lîngă răbdare”, trebuiau „și mijloace practice de a pătrunde”; propaganda socialistă la sate „asigură un teren mai bun pentru vremea cînd vom avea votul universal” * 62 * * 6S *. Spre deosebire de aceștia, I. O. Frimu susține „că cea mai bună și mai rodnică propagandă socialistă se poate face la sate” — se cere „ca propagandistul să fie de acolo” și ar fi necesar să apară în ediție populară, o dată pe săptămînă, „Lumea nouă”, de asemenea să se scoată broșuri ieftine scrise pe înțelesul țăranilor. „Colectivismul ar fi ușor pri- ceput de țărani dacă Ii s-ar spune că după cum au drepturi Ia imaș, tot astfel ar putea să aibă drepturi și Ia arătură”56. Moțiunea votată de Congres s-a rezumat însă doar Ia o frază gene- rală, abstractă : „Avînd în vedere trebuința imediată de a se începe pro- paganda socialistă Ia sate, congresul decide că viitorul Consiliu general să însărcineze o comisiune din care să facă parte și unul din membrii săi, care să se pună în legătură cu diferite elemente socialiste țărănești și să caute mijloace pentru răspîndirea broșurilor și ziarelor socialiste la sate”67. Decizia partidului social-democrat de a activa la sate (decizie luată mai întîi la congresul din 1894 și repetată în 1898) se traducea prin pro- paganda scrisă făcută de presa partidului și prin constituirea de cluburi politice ce s-au format mai ales în județele Teleorman, Olt, Romanați, Vlașca. 51 Ibidem, p. 510. 62 Ibidem, p. 548. 53 Ibidem, p. 568. M Ibidem, p. 583. “ Ibideirt, p. 580-581. M Ibidem. 67 Ibidem, p. 584. WWW? 240 GHEORGHE CRISTEA 12 Așa cum reiese din dezbaterile Congresului din 1898, pentru răspîn- direa ideilor socialiste se conta la sate pe învățători — cînd, mai tîrziu, mișcarea va fi înăbușită de guvern, printre cei arestați se găseau și învă- țători, care au trebuit să ispășească pedepse grele 58. Propaganda aceasta n-a avut, se pare, nici o influență asupra alcătuirii societăților cooperative, în 1898—1899, în județul Teleorman existau 101 cluburi socialiste la sate (în plasa Călmățuiu — Marginea formată din 53 comune, se înființează 59 de cluburi, deci în toate comunele și chiar în unele cătune), în județul Olt — 39 (plasa Șerbănești, cu 26 de comune, avea 27 de cluburi), în județele Vlașca și Eomanați — cîte 32 ; dar în nici unul din aceste județe nu luase ființă pînă la sfîrșitul anului 1899 vreo bancă populară. în ceea ce privește obștile sătești, din cele 16 înregistrate în anul 1904, doar în Vlașca se găsea una (în județele Teleorman, Olt, Eomanați — nici una); un an mai tîrziu, din cele 37 obști, Vlașca avea două, Olt și Eomanați — cîte una, Teleorman — nici una 59. Pentru evenimentele ulterioare, extinderea acțiunii partidului social- democrat în rîndurile țărănimii este importantă prin aceea că atrage încă o dată atenția asupra pericolului ce amenința liniștea țării, contribuind la întoarcerea privirilor guvernanților asupra mizeriei satelor. Cele două partide politice mari, cu toate fracțiunile lor, intră în luptă : conservatorii cer înăbușirea mișcării, liberalii se arată favorabili și chiar încheie un acord de alegeri cu socialiștii. Conflictul va lua sfîrșit în 1900 cînd partidul liberal absoarbe o mare parte din intelectualii socialiștilor și prin aceasta și o parte din ideologia lor, în primul rînd în ceea ce privește chestiunea țărănească 60. Tendințele de dezagregare a Partidului Social-Democrat al Munci- torilor din Eomânia se vor reflecta și în modul de abordare a rezolvării chestiunii țărănești. în proiectul de program prezentat de V. G. Morțun la ultimul congres (al Vl-lea : 20—22 aprilie 1899) se prevedea „crearea de sindicate agricole pentru ajutorarea clasei țărănești”. Cu acest prilej Morțun „dă oarecari lămuriri”, printre care : „Să se primească în sindi- cate și mari proprietari, dar să n-aibă mai mult decît un glas” 61. Eeorganizarea mișcării socialiste și muncitorești, coincide, în timp, cu perioada din ajunul și de după marile răscoale din 1907. Problema soluționării chestiunii țărănești revine la ordinea zilei. Ea este pe larg expusă mai ales în programul agrar, parte integrantă din proiectul de program al Uniunii Socialiste din Eomânia publicat în „Calendarul muncii pe anul 1909”, care a apărut în 19 0 8 62. 68 I. C. Atanasiu, Pagini din istoria contemporană a României. 1881—1916, voi. I: Mișca- rea socialistă, București, 1932, p. 268, 300. 69 Datele privind băncile populare au fost extrase din „Anuarul băncilor populare și cooperativelor sătești din România” [In continuare A.B.P.C.S.] pe anul 1907, București, [f.a.], p. 242, iar cele privind obștile sătești — din anuarul pe anul 1911 (apărut in București, 1913), p. 454; pentru numărul cluburilor socialiste, vezi Gheorghe Matei și Damaschin Mioc, Cluburile socialiste la sate (1898—1899). Repertoriu micromonografie, partea I-a, în „Revista de istorie”, tom. 28 (1975), nr. 2, p. 241 — 266, și partea a Il-a în nr. 3, p. 407—425. 60 Mircea V. Pienescu, Instituții de credit agricol fărănesc. Spirit C. Haret și începuturile mișcării băncilor populare. 1898—1903, București, 1933, p. 8—9. 61 Documente din istoria mișcării muncitorești din România. 1893 — 1900, p. 710, 711. 62 Documente din istoria mișcării muncitorești din România. 1900—1909. Edit. politică, București, 1975, p. 690-693. www.dacoroniaiiica.ro 13 OBȘTEA SATEASCA DE ARENDARE (1864-1907) 241 în primul rînd, programul agrar prevedea „exproprierea silită a tuturor proprietăților mari”; prin proprietate mare se înțelegea proprie- tățile particularilor, ale diferitelor societăți, mănăstiri, așezăminte de binefacere și domeniile coroanei — aceste domenii trebuiau „pur și simplu readuse în domeniul statului din care făceau parte”. Pămînturile și pădurile „smulse prin mijloace frauduloase” din domeniul statului sau din pămintul țăranilor urmau să fie expropriate fără nici o despăgubire. „Toate aceste pămînturi vor forma un fond funciar național, administrat de comune sub supravegherea statului. Din acest fond se va arenda țăra- nilor lipsiți de pămînt sau asociațiunilor țărănești loturi în mărimea nece- sară unei miei gospodării țărănești și pe termene care nu pot fi mai mici de 50 de ani”. Prețurile de arendare erau indicate de o comisie mixtă compusă din persoane alese direct de țărani și proprietari; normele stabi- lite de comisie pentru prețurile de arendare a pămîntului din fondul funciar național deveneau obligatorii și pentru proprietarii particulari care își arendau pămînturile 63. Programul agrar prevedea totodată „crearea unei legislațiuni speciale pentru înlesnirea formării asociațiunilor țărănești, cu obligația statului și comunei de a le veni în ajutor pentru procurarea de semințe, îngrășă- minte și mașini necesare unei culturi raționale a pămîntului” [sublinierea ns. — G7i. C.]. Dc asemenea, se impunea organizarea unui credit agricol — instituție a statului — ce trebuia să acorde țăranilor împrumuturi cu dobînzi mici; printre obligațiile acestui credit agricol se afla și crearea de sindicate agricole pentru vînzarea în comun a produselor și pentru cumpă- rarea semințelor și a uneltelor agricole M. „Crearea de islazuri comunale inalienabile din pămînturile fondului funciar național sau al proprietăților particulare” constituia mijlocul cel mai important pentru a asigura dezvoltarea creșterii animalelor, care, ca si cultura pămîntului în comun, trebuia încurajată prin instrucțiunea agronomică practică (introducerea acesteia în invățămîntul general primar, școli speciale), „instructori ambulanți”, stațiuni agronomice experi- mentale etc. “5. ★ Ideea de obște a dăinuit peste ani, sub diferite forme, pînă și-a con- turat un fond precis, legal, în vechile noastre coduri, a trecut apoi în Codul și Procedura civilă-, unde;o găsim exprimată și după cel de-al doilea război mondial. Dispozițiile-acestor coduri aveau în vedere obștea de moșneni și răzeși, sau pe aceea de împroprietăriți nedivizați, dar asemenea forme de obște nu constituiau organisme capabile să lucreze în cadrul noilor legiuiri: o astfel de obște reprezenta doar o idee de colectivitate, deci nu o noțiune de cooperație. Pentru ca obștea să se integreze organic în cooperat *<*, pînă la transformarea ei în cooperativă agricolă de producție, va fi nevoie de o serie de modificări ale legilor existente șl ulterior chiar de renunțarea la modul cum ea se putea constitui — titulatura de obște (de arendare sau de cumpărare) va rămîne, totuși, pentru că avea, într-o anumită măsură, o atracție magică asupra-masei țărănești M. •» Ibidem, p. 690 691. M Ibidcm, p. 691. w Ibidem, p. 692. " GFilipeseu’ 242 GHEORGHE CRISTEA 14 Este cunoscut faptul că după împroprietăririle succesive (în urma reformei din 1864), marea masă a țărănimii rămăsese cu totul fără sprijin și la discreția cămătarilor satelor, care impuneau dobînzi exorbitante (120 și 200 % pe an constituiau dobînzi curente). împotriva acestei stări de lucruri era natural să se declanșeze reacția sub forma tovărășiilor coope- rative de credit. Această reacție ce se va transforma într-un timp relativ scurt intr-o adevărată mișcare cooperativă de masă, datorită mai ales îndrumării ministrului Instrucțiunii publice, Spiru Haret, sprijinit în primul rînd de învățătorimea dar și de preoțimea satelor, va impune pînă la urmă Legea băncilor populare sătești și a Casei lor centrale, din 28 martie 1903, cea dinții lege care, (după cum afirma pe atunci deputatul M. G. Orleanu), „tratează pe sătean ca major”, îl consideră „ca om matur, capabil de a forma și a administra instituțiuni de credit” 67. Și dacă nevoia de credit, pentru a scăpa de flagelul cametei, îi silise să-și alcă- tuiască bănci populare, lipsa de pămînt datorită limitelor și erorilor refor- mei agrare din 1864, parcelarea excesivă a loturilor prin moștenire mai cu seamă în urma sporului demografic, îi împingeau pe țărani să-și con- stituie obști sătești de arendare sau de cumpărare de moșii, care, totodată, îi scăpau de altă plagă socială, înlăturîndu-i pe arendașii exploatatori. Alcătuirea de obști sătești și asigurarea capacității lor juridice constituiau o chestiune „de prea mare importanță” ca partidele politice și statul însuși să se dezintereseze. „Nu era vorba de o încercare izolată, ci de îndrumarea primelor începuturi ale procesului de transformare a proprietății rurale pe calea cuminte și lentă a cooperației” [sublinierea noastră — Gh. C.]. Statul își însușește și această mișcare a obștilor de arendare și de cumpă- rare de pămînt, după cum își însușise și mișcarea băncilor populare 88. De subliniat un fapt caracteristic, de multe ori trecut cu vederea, și anume că mișcarea inițiată de Spiru Haret, de a recunoaște rolul învățătorilor în ridicarea economică a satului românesc și de a-i angrena în acțiunea de înființare și dezvoltare a asociațiilor cooperative, va fi adoptată și continuată, într-o anumită măsură, după schimbarea guvernului liberal, de conservatorii veniți la putere, în primul rînd prin noul ministru al Instrucțiunii publice, dr. C. Istrati69. în perioada în care obștile de arendare sau de cumpărare existau de fapt fără însă ca înființarea, activitatea sau lichidarea lor să fie regle- mentată de vreo prevedere legală specială, țăranii se izbeau de dificultățile regimului juridic în vigoare. Potrivit dispozițiilor de procedură civilă, proprietarul moșiei se vedea obligat să trateze și să încheie acte cu fiecare din membrii asociației și de aceea se ferea să aibă de-a face cu un număi mare de persoane. Pe de altă parte, țăranii, la rîndul lor, nu puteau arenda sau cumpăra moșii individual (nu aveau bani îndeajuns), iar pentru a se asocia, le era indispensabilă forma legală 70. Este adevărat, în Codul de comerț român din 1887 (primul capitol din secțiunea a VH) figurează denumirea societăți cooperative, dar ea nu 67 Radu Rosetti, Acte și legiuiri privitoare la chestia țărănească, seria II, Din domnia regelui Carol, volumul VII, București, 1908, p. 51—52. 68 Eug. Pavlescu, Legislația asupra cooperației în România și noile proiecte [Extras din „Buletinul Secției de Studii Cooperative”, 1(1928), nr. 2 — 3], București, 1928, p. 2 —5. 69 Mircea V. Pienescu, Cooperația, București, 1945, p. 237—238. 70 c. Filipescu, op. cu., dacoromanica.ro 15 OBȘTEA SĂTEASCA DE ARENDARE (1864-1907) 243 definește de fapt societatea cooperativă, ci se mărginește să declare cooperativă orice societate ale cărei statute vor stipula variabilitatea capitalului; reguli potrivite doar societăților bazate pe capitaluri sînt aplicate în mod mecanic societăților cooperative, care nu aveau țeluri speculative (de altfel, la întocmirea acestui cod se copiase pur și simplu secțiunea respectivă din codul de comerț italian, care era cel mai nou) 71. Primii care iau inițiativa întocmirii unei legi privind cooperația sînt conservatorii. N. Fleva, ministrul Agriculturii și Domeniilor în cabi- netul G. G. Cantacuzino (11 aprilie 1899—6 iulie 1900), numește o comisie sub președinția lui N. Filipescu (vicepreședintele Camerii deputaților) și din care mai făceau parte N. Procopescu (deputat), D. Comșa (avocat al statului), Chr. Staicovici, Ulpiu Hodoș, Gr. Maniu, M. Dumitrescu, care să elaboreze un proiect de lege privind organizarea cooperației. Odată alcătuit, Proiectul de lege asupra societăților cooperative, revăzut de o altă comisie prezidată acum chiar de ministrul Agriculturii și Domeniilor și completată (pe lîngă vechii membrii) cu Em. Pantazi și St. Cihoschi (deputați), este depus pe biroul senatului la 28 martie 1900 de N. Fleva72. El recunoaște cinci feluri de „societăți cooperative”, printre acestea și pe cele „de producțiune” (de producție „în comun” și de vînzare „în soco- teală comună” a diferitelor produse agricole sari industriale, de „vînzare în comun” a produselor agricole sau industriale aparținînd asociațiilor; de producerea unor mărfuri, mașini și unelte necesare asociațiilor) 73. De subliniat că printre societățile cooperative enumerate nu sînt trecute obștea de arendare și cea de cumpărare de pămînt, singurele forme (cu excepția băncilor populare) care la acea dată aveau rezultate deosebite. Această omisiune a intervenit, probabil, intenționat; ea explică atitudinea ostilă a conservatorilor față de obștile de arendare, ce va culmina cu încercarea lor de a le desființa (în perioada 1911—1913) prin măsuri administrative 74. Cu toate limitele și erorile sale, Proiectul de lege asupra societăților cooperative, deși nu constituia o creație originală, ci era inspirat din legis- lația germană (uneori se reducea la o fidelă traducere), are, totuși, o anu- mită valoare reflectînd tendința de a include în preocupările sale toate formele de cooperație și de a stabili bazele acesteia, în primul rînd garan- tarea autonomiei sub controlul statului; se consideră o pierdere însemnată faptul că acest proiect nu a fost dezbătut și votat „cu un moment mai devreme” spre a forma cadrul legal pentru organizarea și dezvoltarea unei adevărate rețele de cooperative agricole in țara noastră 7S. Cum obștea de arendare, ca și celelalte societăți cooperative nu intrau în competența legii băncilor populare din martie 1903, necesitatea 71 Vezi critica făcută de I. G. Duca in lucrarea sa Les societes cooperalioes en Roumanie, p. 33-88. 73 In forma inițială, proiectul a fost publicat de Dumitru N. Comșa (unul din colaboratori) ca anexă tntr-o broșură (vezi Societățile cooperative, ed. a doua, București, 1904, p. 1 —21). 73 Jbidem, p. 1 — 2. I. G. Duca, in lucrarea amintită (Les soci (ies coopiratioes en Roumanie, p. 90 și urm.), analizează caracterul general al proiectului, subliniază inovațiile pe care le aduce, in ce măsură corespunde el necesităților cooperației românești. 7* Mircea V. Pienescu, Cooperația, București, 1945, p. 241. 73 Examinate pe larg de I. G. Duca, op. cit., p. 111 —122; v. și C. Filipescu, Obștea, satul și noul regim agrar,p. 10 — 11; M. V. Pienescu, op. cit., p. 247 — 248; cf. Eugen Pavlescu, Legisla- ția asupra cooperației tn România și noile pmiecte, p. 8. . www.dacoromamca.ro 244 GHEORGHE CRISTEA 16 de a înlătura imperfecțiunea legilor, evidentă mai ales în urma creșterii numărului de cereri ale obștilor, care solicitau arendări sau cumpărări de moșii, a precipitat rezolvarea, cel puțin în parte, a problemei. în ședința Camerei din 27 noiembrie 1903, D. Protopopescu, în numele unui însemnat număr de deputați76, prezintă un proiect de lege ce prevedea completarea a două articole din Codul de procedură civilă — modificările aveau menirea să înlesnească sătenilor creditul necesar ca să poată cumpăra sau lua în arendă moșii77. Studiat în secțiunile Camerii deputaților și (de două ori) în Comitetul delegaților de secțiuni, votat și adoptat de corpurile legiuitoare, proiectul va deveni Legea despre citarea și reprezentarea obștiilor sătești, sancționată prin decretul regal din 9 februarie 1904 78. Prin această lege se modifică articolul 74 și se adaugă un nou aliniat la sfîrșitul articolului 514 din Codul de procedură civilă, de asemenea se completează articolul 19 din Legea pentru autentificarea actelor din 1 septembrie 1886 79. Ideea fundamentală a legii privind citarea și reprezentarea obștilor sătești consta în încurajarea asociațiilor de săteni constituite pentru a cumpăra sau a lua cu arendă moșii de la stat ori de la particulari. Pentru a înlesni locuitorilor săteni posibilitatea de a putea cumpăra sau lua cu arendă moșii, procurîndu-le creditul necesar, a trebuit să se înlăture mai întîi obstacolul generat de teama proprietarilor și a creditorilor ipotecari de a trata cu un număr prea mare de persoane. Așadar, s-a considerat asociația sătenilor cumpărători, debitori sau arendași ca o obște, deci ca o persoană juridică, adică numai față de proprietarul vînzător sau locator și de creditul ipotecar și numai pentru toate urmările acelor contracte — fie că proprietarul sau creditorul s-ar plînge în contra locuitorilor săteni, fie că aceștia ar reclama contra proprietarului ori creditorului. însă în raporturile dintre membrii obștii, dintre ei și terțele persoane, nu există o obște, ci se aplică convenția ce-i leagă, sau dreptul comun. Obște nu există decît pentru un număr însemnat de locuitori săteni: nu se consi- deră ca obște decît asociațiile cu un număr de cinci sau mai mulți membri. Obștea se naște prin însuși faptul că asociația a cumpărat, a ipotecat sau a luat cu arendă un imobil rural în vreunul din modurile arătate în lege. Obștea va fi nu numai chemată, dar și reprezentată în justiție tot ca obște prin unul sau trei mandatari. 76 Printre acești deputați, care erau in număr dc 63, se găseau: dr. I. Radovici, G. Panu, C. F. Robescu, C. I. Brătianu, Al. G. Djuvara, P. Buescu, I. Bianu, N. Coculescu, V. I. Bră- tianu (Acte și legiuiri ..., p. 389 — 390). 77 De altfel, importanța asocierii țăranilor este abordată de D. Protopopescu și intr-o broșură apărută în același an, 1903, anterioară însă proiectului prezentat in Adunarea deputați- lor. (Agricola [D. Protopopescu], Asocia/iuni sătenești, București 1903, p.14). Argumcntlnd necesi- tatea „suprimării mijlocitorilor" (datoriile arendașilor dispăruți sau insolvabili ating sume consi- derabile pentru că nu totdeauna ei au capitaluri suficiente), D. Protopopescu subliniază că reme- diul pentru a stăvili „primejdia Îngrămădirii imobilelor rurale in mîinile citorva instituțiuni avind de scop principal speculațiunea”, constă „tn sprijinirea și. încurajarea asocialiunilor de agricultori de a se presinta ca arendași și ca cumpărători de moșii” (ibidem, p. 42). „Ameliora- rea situației materiale a populațiunii noastre rurale stă, în primul rînd, in Încurajarea tendinții sătenilor de a se asocia pentru a luaîn arendă și a cumpăra moșii Întregi” (ibidem, p. 46). 78 Acte și legiuiri ..., p. 384—568. 79 Ibidem, p. 566—568; vezi și Codul de procedură civilă din 14 martie 1900 cu modifică- rile din 6 mai 1900, 1904, 1905, 1901 și 1909, in C. Hamangiu, Codul general al României, voi. I, p. 446 și 503. « __• www.dacaromamca.ro 17 OBȘTEA SĂTEASCA DE ARENDARE (1864-1907) 245 Așa cum reiese din textul ei, legea insistă asupra modului de numire și de revocare a mandatarilor, asupra procedurii de urmat în această privință, contestațiilor ce s-ai putea ridica relativ la alegerea și numirea lor, efectelor actelor prin care locuitorii săteni ar constitui drepturi reale sau ar face arendări posterior titlurilor lor, cum și asupra modului de autentificare a actelor prin care vor cumpăra, vor ipoteca sau vor lua în arendă un imobil rural, sau a procurilor pe care ar voi să le dea în acest scop 80. Desigur, ,,legea Protopopescu” nu punea în pericol marea proprie- tate, pe care n-avea cum s-o transforme în mică proprietate țărănească, așa cum se temeau anumite elemente din partidul conservator, dar nici nu se reducea doar la o modificare de modeste articole din codul de pro- cedură civilă, rezolvînd, pur și simplu, minore probleme de drept: ea dă, de fapt, pentru prima oară, ființă legală obștilor sătești de arendare sau de cumpărare; însăși discuția atît de amplă și de încordată din Camera deputaților reflectă tocmai ponderea acestei importante chestiuni de ordin economico-social81. Prevederi importante ale legii asupra băncilor populare sătești și a Casei lor centrale din 28 martie 1903 se vor aplica, începînd din decem- brie 1904, și societăților cooperative sătești de producție și de consum, constituite în conformitate cu dispozițiile acestei legi — ele erau consi- derate ,,ca societăți comerciale” și aveau personalitate juridică, se puteau constitui cu aceleași înlesniri ca și băncile populare, îndrumarea și con- trolul lor se exercita tot de Casa centrală 82. în anul 1995, obștile de arendare și de cumpărare de pămînt obțin unele înlesniri fiscale. Prin legea din 30 mai 1905 (votată de Adunarea deputaților la 3, iar de Senat la 25 mai) se pievedea să fie ,,scutite de patentă obștile sătești constituite în conformitate cu legea din 9 februa- rie 1904, și care vor avea un minimum de 25 asociați care iau în exploa- tare imobile rurale” 83. Un an mai tirziu, intervin modificările și introdu- cerea unor noi dispoziții din legea din 28 martie 1903, votate de Corpurile legiuitoare (Senatul la 1, iar Camera la 15 februarie 1906) și sancționate prin decret regal (4 martie același an) M. Pentru a veni în ajutorul bănci- lor populare și al societăților cooperative de producție și consum și pentru a asigura supravegherea administrației acestora, „Casa centrală, cu numele de Casa centrală a băncilor populare și a cooperativelor sătești, se des- parte, cu începere de la 1 aprilie 1906, de Creditul agricol, și constituie o direcție generală deosebită, funcționînd ca persoană morală1’. Noi prevederi, la începutul anului 1907, erau menite a completa cadrul legal de sprijinire a țăranilor organizați în obști de arendare. în ședințele Camerei din 7 și 20 februarie s-a dezbătut, iar în ședința din 21 februarie 1907 s-a votat (cu majoritate de 63 voturi, contra — 2), un proiect de lege prezentat de guvernul conservator (ministrul Agriculturii 80 Vezi raportul expus de N. Crâtunescu In ședința Senatului din 30 ianuarie 1904 (Acte țilegiuiri ..., p. 486—487), precum și Expunere de motive (ibidem, p. 492—493). 81 Acle și legiuiri p. 433, 480, 481, 510; Eug. Pavlescu, Legislația asupra cooperației •tn România, p. 5. 83 Acle și legiuiri ..., p. 337, 339 — 341. 83 Ibidetn, p. 574. M Ibidem, p. 376-379. www.dacaromanica.ro 246 GHEORGHE CRISTEA 18 și Domeniilor : Ion N. Lahovari) prin care se acordau unele înlesniri obștilor sătești de arendare a moșiilor. Astfel, obștile țărănești constituite conform legii din 9 februarie 1904, care ar fi voit să ia cu arendă moșii ale statului prin licitație, aveau dreptul să fie preferate chiar atunci cînd arenda oferită de ele ar fi fost cu 5 % inferioară cifrei propuse de un parti- cular. Garanția provizorie sau definitivă, în efecte ori numerar, prevăzută în condițiile generale de arendare a bunurilor statului, se reducea la o treime în favoarea obștilor țărănești; pentru restul garanției, statul avea privilegiu pe averea mobilă a obștenilor și pe capitalul lor de exploatare (vite, unelte, mașini etc.), afară de privilegiul pe recolte și pe produse după principiile dreptului comun. In schimbul acestor avantaje, se impunea obștii anumite condiții menite să împiedice ca sub numele de asociație țărănească cîțiva indivizi să exploateze cu neomenie restul locuitorilor din comună : obștile trebuiau să fie compuse din cel puțin 25 membri; să supună aprobării Casei cen- trale a băncilor populare și cooperativelor sătești statutele lor și normele după care vor împărți între membrii asociației moșia arendată și după care o vor exploata — Casa centrală putea aduce în statute și în normele de exploatare modificările pe care le considera drepte și pe care obștea, se obliga a le primi; să se supună controlului Casei centrale, care avea dreptul să îndepărteze mandatarii incapabili sau infideli, rămînînd ca adunarea generală a obștii să aleagă pe alții — nu putea însă, timp de doi ani, realege pe cei îndepărtați; să se supună arbitrajului Casei centrale a băncilor populare și cooperativelor sătești toate contestațiile și orice neînțelegere s-ar ivi între membrii obștii — decizia Casei centrale avea puterea unei hotărîri definitive și executorii. Comitetul de delegați admi- sese proiectul în ședința sa din 31 ianuarie, după ce îi adusese unele modificări — de exemplu, contractul de arendă trebuia să prevadă obli- gația de a cultiva în tarlale sau lanuri cel puțin jumătate din suprafața arabilă a moșiei arendate, „precum și interzicerea de a se acorda la împărțeală mai mult de 20 hectare de cap”; contestațiile și neînțelegerile urmau să fie supuse arbitrajului tribunalului de județ, și nu Casei cen- trale te. ★ Așa cum deja s-a subliniat, potrivit legii din 9 februarie 1904, obștile sătești s-au întemeiat pe răspunderea solidară și nelimitată a membrilor față de proprietari și de creditul ipotecar, fără nici un capital subscris, sau vărsat; prin simplul act al arendării, cumpărării sau ipotecării unui imobil rural, obștea se considera ca înființată și dobîndea personalitate juridică, durînd atîta timp cît dura contractul respectiv, fără a Se pre- tinde nici un act scris între asociați. Pentru motivul că funcționa ca obște numai în raporturile sale cu proprietarul, vînzătorul sau creditorul, și cum nu reglementa nici raporturile obștenilor între ei, nici raporturile acestora cu terțele persoane, legiuitorul nu i-a atribuit întreaga capacitate a persoanelor juridice și, în consecință, nu i-a dat dreptul să-și formeze și Bă posede un patrimoniu al său propriu, distinct de al asociaților. De 85 „Dezbaterile Adunării deputaților” [In continuare D.A.D.], nr. 28 din 14 februarie 1907, p. 376-382; nr. 36 din 14 martie 1907, p. 5Q5-515. www.dacoromamca.ro 19 OBȘTEA SÂTEASCA DE ARENDARE (1864-1907) 247 •evidențiat că obștea se conducea și era reprezentată valabil în justiție de către unul sau trei mandatari numiți de locuitori, iar această numire se putea face prin însuși actul creator al obștii — mandatul devenea revocabil pentru motive de nepricepere și rea credință vădită 86. Desigur obștile se bazau pe factorul muncă și aveau drept scop tocmai organizarea acestei munci pentru a o face mai productivă: țăranii .se asociau ca să facă rost de pămînt de muncă, pe care să-și folosească, în condiții mai avantajoase, puterea de muncă de care dispuneau, și nu pentru a obține cîștiguri, deoarece obștile nu erau societăți în care una sau mai multe persoane puneau capital ca să ia cu arendă o moșie ce urma să fie exploatată așa cum proceda orice arendaș (angajînd brațe •cu plată sau dînd pămîntul în dijmă), iar cîștigul să-l împartă între ei. Neavînd la bază cîștigul, obștile erau ferite de orice risc : oricum ar fi fost anul agricol, abundent sau sărac, ele încasau de la membrii debitul ■stabilit pe baza obligațiilor, aceleași pentru toată perioada de arendare87. Din nou trebuie Bă subliniem: înființarea obștilor sătești a pornit ■de jos, din inițiativa țăranilor — regimul juridic (cu unele elemente inspi- rate din sistemele străine, mai ales din sistemul Raiffeisen) a fost creat mai tîrziu, după ce mișcarea atrăsese atenția cercurilor conducătoare. Dacă, în general, clasele conducătoare considerau că rolul social pe care obștile sătești erau chemate să-l îndeplinească dînd un început «le dezlegare cuminte, pașnică, fără convulsii, celei mai importante și mai arzătoare chestiuni care se pusese vreodată în România — chestiunea țărănească, ceea ce ar fi legat într-un tot armonic pe proprietari de țărani și ar fi instaurat în mod pașnic și durabil „armonia socială”, țăranii, în schimb, au înțeles instinctiv că aceste obști constituie mijlocul cel mai •eficace pentru dizolvarea sistemului exploatării moșiilor (fie particulare, fie ale statului) prin arendași, sistem caracterizat prin sleirea forțelor productive ale pămîntului și prin adîncirea sărăcirii și mizeriei țărănimii. Astfel se explică, în bună măsură, de ce din toate formele de societăți cooperative ce s-au înființat în satele românești, singură obștea a fost aceea pentru alcătuirea căreia țăranii nu așteptau îndemn de la nimeni. Există opinia potrivit căreia înseși băncile populare își datorau prosperi- tatea lor tocmai acestui fapt: posibilitatea pe care țăranii o întrevăd de a lua prin ele moșii în arendă 88. ★ Cu toate împroprietăririle care au avut loc, începînd de la reforma agrară din 1864, cea mai însemnată reformă din România secolului al XlX-lea, și care va contribui la rapida dezvoltare și consolidare a relațiilor capitaliste în economia țării, nevoia de pămînt a țărănimii n-a putut fi, totuși, împlinită. Aceasta a trebuit să-și ofere munca brațelor în continuare marilor proprietari și arendași, singurii care aveau nevoie de ea, și să primească orice condiții, oricît de împovărătoare, impuse de „marele 88 Acte și legiuiri ..., p. 566 — 568; St. Morărescu, Obștile sătești, In Lut Spini C. Haret. Ale tale dintr-ale tale, București, 1911, p. 1069 —1070; Eugen Pavlescu, Legislația cooperatistă ■fn România, Iași, 1925, p. 91. 87 Ibidem. 88 St. Morărescu, op. cit., ^vwwTdacbrbmmicaaou’ Coopera{la’p> 2 34’ 248 GHEORGHE CRISTEA 20 cultivator”, „legale" sau „ilegale", pe baza unei învoieli scrise (deseori chiar nescrise), însoțite de întreg cortegiul actelor arbitrare : dijma la tarla, impunerea unor obligații în plus peste cele prevăzute în contract, sechestrarea recoltei, uneltelor sau vitelor locuitorilor, înșelarea acestora, teroarea sălbatică împotriva lor. în general arendașii erau aceia care excelau în a impune învoiților condiții grele, înrobitoare, pentru a obține profituri exorbitante; deseori plătind arenzi mari, ei n-aveau nici un interes să menajeze fertilitatea solului ori pe țăranii învoiți în moșiile arendate. In acest moment al dez- voltării agriculturii din Eomânia, intermediarul arendaș, lipsit de capital suficient, de mașini și unelte, de animale de muncă, de cea mai elemen- tară experiență în cultivarea pămîntului, nu constituie un factor de progres, și nu îndeplinește o cît de mică funcție economică ; cel mai adesea el este un simplu speculator care se îmbogățește cu rapiditate strîngînd averi enorme nu din sporirea producției agricole, nu pentru că depune vreun efort de organizare sau sistematizare, sau face vreo investiție sau suportă vreun risc, ci numai din exploatarea nelimitată a țăranului. Astfel se explică de ce țăranii caută să facă rost de pămînt de muncă prin obștea de arendare 89. Desigur, în perioada de formare a mișcării cooperative (în care sînt incluse și obștile de arendare), sprijinul unor oameni politici, între care se detașează de departe Spiru Haret, dar la care trebuie adăugat și dr. C. Istrati, conservator, a fost hotărîtor — nu se poate, însă, susține că lor li s-ar datora însăși crearea mișcării; este adevărat, ideea coopera- tivă a găsit acces în Eomânia, dar mișcarea s-a dezvoltat independent de ea — acțiunea de emancipare economică și socială l-a interesat în primul rînd pe țăran s0. O evidență precisă a înființării celor dintîi obști de arendare și a evoluției lor nu există — în condițiile reale (economice șisocial-politice). din țara noastră, ea nici n-ar fi fost posibilă atunci. Date interesante ne oferă însă, ca în atîtea alte cazuri privind tre- cutul și perspectivele agriculturii noastre, precum și viața economico- socială a satului românesc, Ion lonescu de la Brad. Chiar în primii ani ai aplicării reformei agrare, în monografia sa privind agricultura județului Dorohoi, Ion lonescu de la Brad dă relații despre asociația din Sinăuți, unde locuitorii ,,s-au constituit arendași”, numind doi vechili din partea lor^ și au arendat, pentru o perioadă de cinci ani, moșia cu același nume, proprietate a spitalului Sf. Spiridon din Iașisl. Pentru a lua moșia satului Ivăncăuții (județul Dorohoi) în arendă pe cinei ani, începînd cu 1866, locuitorii din comuna cu același nume s-au prezentat la licitația stabilită oferind 450 galbeni pe an. Unii arendașii evrei, se pare, au dat, potrivit informațiilor culese de Ion lonescu de •• Gheorghe Cristea, Contribuții Ia istoria problemei agrare tn România. învoielile agricole’ (1886—1882). Legislație și aplicare, Edit. Academiei R.S.R., București, 1977, p. 70 — 90, 110 — 141, 188. ,0 Cf. Mircea V. Pienescu, întreprinderile cooperative, !n Enciclopedia României, voi. IV București, 1943, p. 639 — 640. n Ion lonescu, Agricultur> n 85.000 ,, )) Constantin Dănescu 62.000 )) Petre I. Trăistaru 92.101 D. Mihuțescu >> 72.201 J) M. I. Popa 81.175 n î, G. M. Sprîncenatu, Constantin I. Buzărin și I. Săndulescu, împuter- niciți ai obștii locuitorilor din comuna Dîrvari, care au oferit cel mai mult, chemați „înaintea Consiliului comunal al urbei Turnu Severin”, au declarat în scris că primesc a depune pe lîngă garanția prevăzută în condițiile de arendare, adică arenda pe o jumătate de an, încă o garanție egală cu aceasta, astfel ca garanția să reprezinte arenda pe un an întreg, în loc de arenda pe șase luni. Consiliul a aprobat rezultatul licitației și a decis (în ședința din 23 mai 1905) să arendeze moșia pe timp de zece 104 Arhivele Statului București, fond Ministerul Agriculturii și Domeniilor, Direcția proprietății (inventar 637 — „Generale”), dosar. 1/1902, f. 12 — 13. 105 Ibidem. 106 Ibidem, f. 14 — 15. 107 Ibidem, p. 139—140. 108 Ibidem, Direcția Domeniilor, Serviciul exploatării moșiilor, Biroul arendări (înv. 451), ds. 3307/1904, f. 20-21. 100 Ibidem, ds. 3306/1904, f. 38 — 39; cf. cererile obștii locuitorilor din Independența- Covurlui pentru a arenda moșia Măxineni — punctul „Lata” (Ibidem, Dir. Bunuri, inv. 471 — jud. Covurlui, ds, 2/1905, f. 8), 110 Arh. St. București, Ministerul.de Interne (inv. 328), dosar. 326/1905, f. 3. www.dacoromanica.ro 254 GHEORGHE CRISTEA 26 ani (1907—1917) obștii locuitorilor dîrvăreni U1. Tn sfirșit, Ministerul de Interne a aprobat, la rîndul său, arendarea moșiei de către obște 112 113 * *. Cu rezerva impusă de suprafața limitată a moșiei, intrarea în obștea de arendare era deschisă tuturor micilor agricultori, dar, în același timp, această obște constituia un adevărat cerc închis destinat numai celor care semnau contractul de arendare. Răspunderea socială fiind solidară și nemărginită — subliniem din nou acest lucru — capitalul se adună, în general, prin contribuțiile obștenilor. Terenul de cultură era distribuit după numărul de hectare angajat de fiecare, în raport cu nevoile și puterea sa de muncă, pentru a fi exploatat în loturi individuale. Așadar, membrii obștii își lucrau fiecare în parte bucata lor de pămînt, cu propriile lor mijloace, pe riscul și în profitul lor, independent de ceilalți oșteni. Mai ales la început, singura legătură cu obștea o constituia răspunderea aren- zii U3. Cu timpul, apar însă, mai întîi firave, apoi din ce în ce mai puter- nice și trăsături cooperatiste. în obștea locuitorilor din Comana, județul Vlașca (ce arendase la licitația publică din 5 mai 1903, moșia pentru o perioadă de 10 ani: 1904—1914), distribuirea pămîntului se va face de către o comisie aleasă dintre săteni și compusă din șase persoane. Mai întîi s-a procedat la clasificarea terenului după calități, împărțindu-1 în trei categorii, după calitate : prima calitate, cu 52 lei hectarul; a doua, cu 48 și a treia, cu 40 lei hectarul. Apoi s-a început împărțirea loturilor după formula : un lot de 10 pogoane trebuia să cuprindă 4 pogoane de calitatea întîia, 5 pogoane — a doua și un pogon de calitatea a treia. Aceasta din urmă se compunea din locuri nisipoase, sterpe ori argiloase compacte — pentru a fi îmbunătățite s-a hotărît să fie semănate cu lucernă. La distribuire s-a ținut seama ca fiecare să ia proporțional cu garanția depusă, prin tragere la sorți și respectîndu-se dorința fiecărui obștean în ceea ce pri- vește felul culturii (fiecare a avut voie să ia după dorință, locuri de grîu și locuri de porumb)U4. Este adevărat, uneori, mai ales la început, „moșia se lua în arendă de către săteni prin chiaburii satelor, care, după ce își opreau pămînturile cele mai bune și distribuiau pe celelalte membrilor asociați, subînchiriau restul fie la consătenii lor mai nevoiași, fie unui particular, cu o sumă suficientă pentru a plăti arenda totală”; cîștigul bănesc ce revenea se împărțea obștenilor. Există și cazuri cînd împuterniciții obștii (mandatarii) deveneau abuzivi sau trădau interesele acesteia înțelegîndu-se cu proprie- tarul sau cu arendașul u6. Ion lonescu de la Brad relatează despre subarendarea moșiei Zamostea și împilarea locuitorilor săraci de către cei avu ți116. Eedăm și alte exemple. „Constituiți în asociație”, un număr de 124 locuitori din comuna Mărcești, plasa Ialomița, județul Dîmbovița, cer Ministerului ni Ibidem, t. 2. na Ibidem, i. 6. 113 Eugen Pavlescu, Originile cooperației, p. 302—303; A. G. Galan, însemnătatea obștilor de arendare, p. 15. n« D. G. Vasiliu, Monografia obștei „Comana”, București, 1912, p. 7—8. iw Eugen Pavlescu, Originile cooperației, p. 303; A. G. Galan, însemnătatea obștilor de arendare, P-17; C. Filipescu, Obștea, satul șl noul regim agrar, p. 25 — 26. H6 Ion louesou, op. cit,, p. 434—435. www.dacaromamca.ro 27 OBȘTEA SĂTEASCĂ DE ARENDARE (1864-1907) 255 Agriculturii și Domeniilor (la 18 mai 1895) să nu aprobe arendarea moșiei Mărcești, proprietatea statului, care s-a adjudecat (în ziua de 8 mai, cînd a avut loc licitația publică) pe seama lui Teodosie Nițescu — la prima licitație, ce se ținuse în ziua de 23 februarie, moșia se adjudecase pe seama celor 124 locuitori obșteni, pe timp de 10 ani, dar împrocuratul lor n-a voit să ofere suma stabilită de ei, ceea ce ar fi făcut ca moșia să fie arendată ca mai înainte, cînd au luat-o ,,cu arendă în asociație toți sătenii, pe periodul de 10 ani trecuți”. Acest împrocurat, însă, negustor de felul lui, care nu avea „speranța în agricultură”, așa cum aveau sătenii, i-a trădat „cedînd concurentului opus” și „aducînd mare pagubă statului”, iar asociaților — „neliniște și mare fierbere” U7. Primii mandatari ai obștii din Comana-Vlașca, în loc să împartă, locuri membrilor asociați potrivit cu garanția pe care a depus-o fiecare, s-au făcut stăpîni pe moșie, pe care au căutat-o mai mult în regie, de fapt un fel de arendășie, „dar o arendășie cu mult mai grea ca în timpul foștilor arendași”; nemulțumiți, locuitorii obșteni, la 5 mai 1905, „au dat năvală pe moșie, au alungat cu forța vechea administrație formînd alta nouă”, au strîns recoltele din cîmp. în urma sprijinului dat de Casa centrală prin I. G. Duca și inspectorul V. Curtius, Ministerul Agriculturii și Domeniilor a recunoscut noua conducere. Dar cei doi mandatari au intentat procese care s-au stins abia la 7 februarie 1907; obștea a fost nevoită să răspundă suma de 36.000 lei pentru cheltuieli de judecată, onorarii avocaților, despăgubiri celor doi mandatari U8. Probabil că asemenea situații n-au fost puține dacă Spiru C. Haret, în calitate de ministru al Instrucțiunii, a trebuit, în ordinul său (nr. 21037) din 30 noiembrie 1904 „către învățătorii ambulanți însărcinați cu propa- ganda pentru tovărășie”, să facă o serie de recomandări în legătură cu „tovărășiile cari vor avea de scop a lua cu arendă moșii”. Asemenea tovărășii trebuiau să se bucure de atenție îndoită, ca toate contractele de arendare să cuprindă clauze și pe care sătenii să le poată executa, ca nu cumva aceștia să contracteze arendări pe cari să nu le poată plăti, și ca nu cumva în tovărășiile lor să se strecoare „cîrciumari, cămătari, sau alte soiuri de paraziți, cari nu muncesc, dar cari trăiesc din munca altora”. în fruntea tovărășiilor să fie puși „oameni cumpăniți la minte” și dacă e posibil „cu oarecare avere sau altfel de bază în sat”, care să aibă influență asupra țăranilor și cu care proprietarul să poată la nevoie descurca neînțelegerile ce s-ar ivi. O altă recomandare importantă: ori de cîte ori o tovărășie țără- nească va reuși să ia în arendă o moșie, mai ales dacă aceasta va fi mai mare, să se ia măsuri pentru cultivarea ei în mod mai rațional decît o fac sătenii pe locurile lor. Există cîteva îmbunătățiri ușor de înțeles și ușor de executat, pe cari dacă le-ar adopta sătenii ar putea să-și îndoiască beneficiile. De exem- plu, rotația regulată a culturilor, sămănate la timp, arăturile adînci, întrebuințarea de sămînță curată și bună, cultura de plante furaje, în special de leguminoase, „și alte trei sau patru reguli, a căror aplicare ar * * ii’ Arh. St. București, Ministerul Agriculturii (inv. 451), ds. 2727/1898, f. 231, 235. ns D. G. Vasiliu, 256 GHEORGHE CRISTEA 28 schimba cu totul fața agriculturii țărănești și ar îmbunătăți și pămîn- turile, cari încep deja a se resimți de atîția ani de cultură lipsită de orice sistem”. Așadar, va fi nevoie ca tovărășiile ce vor lua în arendă moșii să înscrie în actul lor de constituire, cu obligație pentru toți membrii, aceste cîteva reguli elementare și dacă moșia este ceva mai mare, va fi chiar avantajos ca tovărășia să-și tocmească un agronom, care să-i ajute pe săteni cu sfaturile lui și ,,să privegheze exploatarea moșiei” 119. Aceste trăsături esențiale, caracteristice unor forme mai avansate ale cooperativei agricole de producție, se vor întîlni ulterior, într-o mare măsură, atît în structura internă a obștilor de arendare, cît și în organi- zarea muncii în comun și în introducerea unui minimum de metode agro- tehnice. IDfiES ASSOCIATIONISTES EN ROUMANIE. FOEMES D’ASSOCIATION DE LA PAYSANNERIE EN ROUMANIE. LA COMMUNAUTR PAYSANNE D’AFFERMAGE DE LA TERRE (1864-1907) RE SUME L’auteur examine les d6buts et l’evolution de la cooperation agricole de production, respectivement de la communaute paysanne d’affermage, forme sp6cifiquement autochtone ayant pour objet la production agricole vegetale, demontrant que le mduvement cooperatif de Roumanie a une anciennete appreciable et que sa tradition doit etre prise en consideration. En exposant les idees et l’activite de Th. Diamant, I. Heliade- Rădulescu, N. Russu-Locusteanu, Trandafir Djuvara, I. Ghica l’c.n insiste sur la position du parti de la classe ouvriere en ce qui concerne l’associa- tion des paysans en communautâs. On accorde une attention speciale ă la legiferation touchant la con- struction et l’organisation des communautes, etant soulign6e la tendance des clases dominantes, notamment des gouvernements libâraux, ă orienter la solution de la question agraire „vers la voie pacifique de la coo- peration”. En s’appuyant sur des donnâes statistiques et sur des informations tir6es de documents deja publiâs et inâdits, on releve toute une serie de problemes relevant des communautes d’affermage de la terre, etant mis en relief les traits essentiels, caracteristiques aux formes plus avancâes de la cooperation agricole de production qui seront rencontrâcs ultârieure- ment autant dans la structure interne de la communaute, que dans l’orga- nisation du travail en commun et dans l’introduction d’un minimum de methodes agrotechniques. 119 Spiru C. Harot, Opere^^L^n,^jQ^wZe^n?OP^»lS^|.^ucurcști, 1935, p. 514 515. PROBLEMA AGRARĂ ÎN ISTORIOGRAFIA ROMÂNEASCĂ LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XX-LEA DE LUCIAN BOIA Istoria socială, ca domeniu de sine stătător, s-a constituit relativ recent, pe măsură ce, pe parcursul ultimelor două secole, problematica vieții sociale devenea din ce în ce mai complexă și mai dinamică, impu- nîndu-se ca o dimensiune fundamentală — alături, și în strînsă legătură, cu evoluția economică — a epocii noastre. Istoriografia românească s-a încadrat în această largă tendință de ansamblu, în contextul însă al unor preocupări specifice, determinate de realitățile social-economice și politice ale României. Tema majoră care a stimulat cercetările de istorie socială a fost problema agrară, a evoluției raporturilor dintre țărani și moșieri, problemă istorică fără îndoială, dar în primul rînd problemă politică, de permanentă actualitate, cea mai importantă dintre toate pentru statul român în secolul al XlX-lea și la începutul secolului al XX-lea. Aceasta, ținînd seama de faptul că în jurul anului 1900 populația rurală reprezenta în România peste 80% din numărul total al locuitorilor, iar proprietatea era împărțită în modul cel mai nedrept cu putință, astfel încît pămîntul moșieresc, concentrat în puține mîini, ocupa jumătate din întreaga întin- dere cultivabilă a țării. Nimic mai firesc ca istoria—disciplină care studia- ză trecutul, dar își are întotdeauna punctul de plecare în preocupările actuale — să fi reflectat, să fi încercat a explica (eventual oferind chiar soluții) această stare de lucruri. Există unele tradiții mai vechi de istorie socială h Trecînd peste unele informații cuprinse în opera cronicarilor, primul text care se impune este lucrarea lui Dimitrie Gantemir, din 1716, Descripția Hloldaviae-, ea cuprinde mai multe capitole privind structurile sociale ale țării, în ce privește țărănimea aservită autorul lansînd teoria — dezvoltată mai tîrziu de alți istorici — că originea ei trebuie căutată în perioada de după întemeierea statului, prin colonizările întreprinse pe moșiile dăruite de domn (cu alte cuvinte, starea de dependență nu era cunoscută mai înainte). Istoria socială devine însă relativ autonomă abia spre mijlocul seco- lului al XlX-lea, în perioada dominată de revoluția din 1848, de lupta pentru unire, în general de acțiunea de modernizare a societății și institu- țiilor românești. Sînt anii în care problema agrară s-a impus la adevăratele 1 Aurel 'Răduțiu, Incursiuni în istoriografia vieții sociale, Editura Dacia, Cluj, 1973. „REVISTA DE ISTORIE", Tom 35, >¥^¥.(13091,001311103.10 258 LUCIAN BOIA 2 ei dimensiuni, devenind cît se poate de clar că de rezolvarea ei și de ameliorarea situației țărănimii depind însuși viitorul națiunii române și soliditatea noului stat. Primul care dă adevărate studii de istorie soci- ală — consacrate țărănimii și problemei agrare în general — este Nicolae Bălcescu, cu lucrările sale devenite clasice : Despre starea socială a munci- torilor plugari în Principatele române în deosebite timpuri (1846) și Question âconomique des Principautes Danubiennes (1850). Demonstrația se axează pe ideea că inițial a existat o țărănime liberă și proprietară de pămînt, iar feudalitatea a fost introdusă abia după întemeierea statelor românești, cei dintîi iobagi fiind colonizați din afară (ideea amintită a lui Cantemir), iar apoi fiind deposedați treptat și lipsiți de libertatea lor și ceilalți țărani, prin întreita explicație : „interesul, nevoia și sila”. Decli- nul țărănimii libere a determinat însăși decăderea țărilor române. Demon- strația lui Bălcescu nu este exclusiv istorică, ea leagă trecutul de prezent, cu scopul de a convinge pe contemporanii săi că numai o reparare a vechilor nedreptăți, deci emanciparea și împroprietărirea țăranilor (susți- nută de el cu atîta ardoare în timpul revoluției de la 1848, în conformitate cu articolul 13 al programului revoluționar), putea redresa, pe toate pla- nurile, națiunea română. Studiile lui Bălcescu, cele dintîi care ofereau o schemă — este drept, succintă — a evoluției țărănimii române și problemei proprietății, propunînd în același timp și soluții pentru rezolvarea contradicțiilor existente, s-au bucurat de o largă și durabilă influență în istoriografia românească. Ele sînt completate prin preocupări similare, deși mai puțin sistematice, ale lui Mihail Kogălniceanu, Alexandru Papiu Ilarian, George Barițiu etc. Dar cu toate că problematica socială (și în primul rînd, cum era și firesc, cea a vieții agrare) devine tot mai prezentă în istoriografia română în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, nu se poate vorbi, înainte de 1900, de cristalizarea ei ca un capitol aparte al cercetării istorice. Cu atît mai mult impresionează adevărata „explozie” a studiilor de istorie socială în primii ani după 1900. Factorul determinant al acestei evoluții istoriografice a fost evoluția însăși a problemei agrare, care intră acum într-o fază decisivă, culminînd cu marea răscoală din 1907 și cu încercările, ce au urmat, de a găsi o rezolvare durabilă chestiunii țărănești, întreaga viață politică și culturală românească stă, în acest prim deceniu al secolului al XX-lea, sub semnul preocupărilor ridicate de accentuarea contradicțiilor la sate. Toate partidele și grupările politice devin extrem de sensibile față de aceste realități, chiar dacă soluțiile pe care le pro- pun sînt destul de diferite. De o influență notabilă se bucură în acești ani două curente, culturale și politice totodată : sămănătorismul și popora- nismul 2. Programul celui dintîi, care își trage numele de la revista „Sămă- nătorul” întemeiată în 1901 de Al. Vlahuță și G. Coșbuc, datorează mult lui Nicolae lorga, cel care conduce publicația în anii 1903—1906 și militează cu deosebită energie pentru o cultură națională, inspirată în chip esențial din viața satelor. Cel de-al doilea curent are ca organ de presă „Viața românească”, revistă editată la Iași începînd din 1906, 2 Cele două monografii fundamentale privind aceste curente aparțin lui Z. Ornea: Sămănă- torismul, Editura Minerva, București, 1970 (ediția a Il-a, 1971) și Poporanismul, Editura Minerva, București, 1972. wwwnacnmmanica rn 3 PROBLEMA AGRARA IN ISTORIOGRAFIA ROMANEASCA 259 sub influența decisivă a două personalități: Constantin Stere și G. Ibrăi- leanu. Existau deosebiri între ideologia celor două grupări, sămănătorismul manifestînd o atitudine oarecum idilică, patriarhală în privința vieții rurale și implicit ideea unei armonizări a intereselor de clasă (poziții pe care le vom observa și în opera istorică a lui lorga), în timp ce popora- nismul se dorea mai modern, mai dinamic și punea accentul asupra unei reforme mai radicale, care să ducă la consolidarea clasei țărănești (în ideea, care s-a dovedit irealizabilă, a înfăptuirii unui „stat țărănesc”), în ciuda divergențelor, sămănătorismul și poporanismul nu erau în fond de neconciliat, întîlnindu-se pe terenul comun al interesului pentru țără- nime, considerată clasa fundamentală și cu adevărat autentică a țării, căreia urma să-i revină rolul esențial în dezvoltarea viitoare a acesteia. Peste nuanțele ce le despart, ambele curente reprezintă deci aceeași sensi- bilitate culturală, ideologică și politică impusă de realitățile sociale româ- nești într-un moment istoric anumit. O tendință identică întîlnim și în domeniul literar. Z. Ornea sublinia cu multă dreptate orientarea pronunțată spre social a literaturii româ- nești — cu puține excepții — la începutul secolului 3. Aproape toți marii scriitori, atît din generația matură : Slavici, Duiliu Zamfirescu, Vlabuță, Delavrancea, Coșbuc, cît și cei tineri, care abia își începeau cariera : Sadoveanu, Goga șl mulți alții, își aleg cu predilecție temele din mediul rural. Această înclinare „ruralizantă” a perioadei 1900—1910 reprezintă o trăsătură specifică a unei anumite etape din evoluția literaturii româ- nești, încadrată între junimismul perioadei anterioare și diferite tendințe moderniste ce- vor urma, toate interesate într-o măsură mai mică de pro- blematica vieții rurale, în orice caz preocupate de o gamă mai largă de fenomene. în acest context ideologic și cultural, era cît se poate de firesc ca istoriografia să se angajeze la rîndul ei în dezbaterea unor probleme care frămîntau întreaga societate a vremii. Cu atît mai mult cu cît factorilor amintiți li se adaugă, în domeniul cercetărilor istorice, tendința tot mai clar manifestată, la începutul secolului, în istoriografia mondială, de depășire a expunerii politico-evenimențiale, prin luarea în considerare a structurilor social-economice și culturale. Acestei orientări generale, istoriografia românească le va da un răspuns propriu, determinat de speci- ficul societății a cărei evoluție avea menirea să o reflecte. Programul noii istoriografii a fost trasat cu autoritate și precizie de loan Bogdan în discursul său de recepție la Academia Română, din 1905, intitulat Istoriografia română și problemele ei actuale. El a definit clar și just tendința modernă — valabilă și astăzi, încă în mai mare măsură ca în 1905 — a istoriografiei, arătînd că aceasta „tinde a deveni din ce în ce mai mult sociologică, fără să înceteze de a fi națională” 4. în ce privește cercetarea trecutului românesc, sociologizarea istoriei trebuia să se manifeste, potrivit părerilor sale, printr-o deplasare a interesu- lui de la istoria politică spre problematica diversă a istoriei civilizației. Ponderea cea mai însemnată aparținea în cadrul acestui program cerce- 3 Z. Omca, Poporanismul, p. 114. 4 loan Bogdan, București, 1905, p. 18. 260 LUCIAN BOIA 4 țărilor privitoare la evoluția vieții rurale, revenind istoricului datoria de : „a studia originea și organizarea satelor : modul lor de colonizare, de împărțire a pămînturilor și de cultură a acestora; a studia gruparea lor în unități administrative mai mari, în cnezate, județe, ținuturi și a defini atribuțiunile celor ce se aflau în fruntea acestor unități: ale cnejilor, judeților, starostilor, pîrcălabilor, ispravnicilor,... a studia originele și transformațiunile marii proprietăți teritoriale sau a nobilimii, care au determinat în parte și dezvoltarea politică a principatelor,... a studia condițiile economice ale diferitelor clase sociale și raporturile ce s-au stabilit între ele în cursul secolelor, pe baza acestor condiții...”5. După cum se vede, ne aflăm în fața unui foarte amplu program de cercetări, croit pe măsura mai multor generații (și încă departe, chiar astăzi, de a fi încheiat!), care, fără a lăsa în afară și alte preocupări (Bogdan se referă și la istoria orașelor, a dreptului, a culturii etc.), este în mare parte axat pe civilizația rurală, fapt normal dacă ținem seama de condițiile dezvol- tării poporului român. loan Bogdan a fost în primul rînd un istoric al vechii culturi româ- nești și un mare editor de documente. A dat însă și studii de istorie socială și instituțională, pentru problema în discuție remarcîndu-se o comunicare din 1903, intitulată Despre cnejii români. El consideră că aceștia erau șefi ai satelor inițial libere și subliniază, în acord cu viziunea deja tradițională a istoriografiei românești, treptata trecere în stare de dependență a țărănimii: „Sărăciți de birurile ce nu puteau să le mai plătească și copleșiți de datoriile contractate în vremuri de lipsă și de foamete, țăranii moșneni își vînd ocinile lor sau domnului căruia îi datorau birurile, sau boierului care le plătea în locul lor. Ei își vindeau pămîn- turile și libertatea, fiindcă nu le mai puteau păstra și din oameni slobozi cu moșiile lor, ei deveneau supuși pe vecie celor ce-i cumpărau” 6. loan Bogdan aparține „istoriografiei junimiste”, dominată de ideea obiectivi- tăți! și a detașării studiului științific al trecutului de frămîntările politice prezente; totuși, istoricul, chiar fără a trage concluzii pentru prezent, expune, cu vădită simpatie pentru țărănime, procesul care a dus la depo- sedarea acestuia de pămîntul care îi aparținea în drept. Mergînd mai departe decît I. Bogdan, N. lorga a îmbinat strîns, ca și îl. Bălcescu mai înainte, preocupările strict istorice cu cele privind societatea românească contemporană. Pentru el, ponderea țărănimii în trecutul neamului românesc impunea, pentru prezent, întoarcerea la valorile istorice cu adevărat autentice. Preocuparea sa pentru situația țărănimii a fost constantă 7; după anii de directorat la „Sămănătorul”, lorga a dezvoltat aceleași idei în paginile gazetei „Neamul românesc”, pe care o publică din 1906 pînă în 1940. Simpatia s-a manifestat din plin în timpul răscoalei din 1907. în numeroase articole — cum este pate- ticul Dumnezeu să-i ierte — el s-a ridicat împotriva cruntei reprimări și a susținut dreptul țăranilor la o viață mai omenoasă. 5 Ibidem, p. 20. 6 loan Bogdan, Despre cnejii români, în Scrieri alese (ediție îngrijită de G. Mihăilă), Editura Academiei R.S.R., București, 1968, p. 200. 7 Pentru ansamblul preocupărilor lui lorga pentru istoria țărănimii, vezi Ștefan Ștefănescu, N. lorga, historien de la paysannerie roumaine, în Nicolas Iprga, l’homme et l’ceuore (recueil 6dit6 par D. M. Pippidi), Editura AeaMHiiaJIRAaMWnmWMCWXffl. 283-301. 5 PROBLEMA AGRARA IN ISTORIOGRAFIA ROMANEASCA 261 Ca lucrare istorică privitoare exclusiv la problema țărănească, lorga a dat în anul 1908, Constatări istorice cu privire la viața agrară a românilor și politica agrară a țărilor românești. Scrisă la scurtă vreme după răscoala din 1907, această cercetare, deși merge doar pînă la reforma agrară din 1864, trebuie înțeleasă într-un context ideologic și politic deose- bit de actual. Marele istoric începe prin a sublinia caracterul specific al „dreptului românesc”, caracterizat prin stăpînirea comună asupra unei moșii neîmpărțite a urmașilor aceluiași întemeietor. Iată tabloul acestor relații sociale inițiale : „între săteni nu erau unii mai mari decît alții, și era cu neputință ca, în împrejurări de viață economică primitivă, fără capital economisit și stăpînire a oamenilor prin puterea lui, și, pe lîngă aceasta, fără nici o cucerire, de același element sau de altul străin, să se întemeieze o clasă conducătoare. La început, întemeietorul îndeplinise sarcina de cîrmuire și judecată; pe urmă jusii au fost, în aceleași con- diții, bătrîni, aleși dintre locuitorii satului. Pentru nevoile de apărare ale locuitorilor unei văi întregi, unui întreg Ținut prin urmare, se alegea, dintre acești juzi, sau dintre oamenii recunoscui i ca mai viteji, un Voie- vod. .. Astfel de sate fără stăpîni, fără concurență între bogați și săraci, fără primejdie, dar fără putință de dezvoltare, acopereau toate părțile locuite de români, toată larga Țară Românească” 8. La întemeierea Țării Românești exista „numai țărănime pe deplin liberă și stăpînă, în chipul colectiv pe care-1 cunoaștem, chip întemeiat pe moștenire, pe pămînturile ce lucra, pe heleșteu și pe pădure” 9. Iobăgia s-a impus treptat, fie în urma acțiunii statului feudal (mai ales în Transilvania), a colonizării („vecinii” din Moldova), dar mai ales a poverei fiscale determinată de tributul către Poartă. în fond, o schemă asemănătoare cu cea a lui Bălcescu, tranșînd net între starea de libertate deplină a începuturilor și deteriorarea, de dată relativ recentă, a echili- brului social. în mod deosebit critică lorga — din nou ca și Bălcescu — regimul agrar legiferat de Regulamentul Organic, care „însemna o îngustare a pămîntului țărănesc” și „dreptul de proprietate, fără vreun fel de restric- ție, asupra unei treimi din moșia de pînă atunci” 10 11 în ce-i privește pe boieri, la aceasta adăugîndu-se „urmările sălbatice ale clăcii”. în sfîrșit, împroprietărirea din 1864 este considerată incompletă și îngreunată în plus de caracterul spoliator al învoielilor agricole, de reîntoarcerea clăcii sub forma dijmei la tarla, de arendășie și de trusturile arendășești. „Se aștepta cetățeanul rural liber, și, în locul lui, din crisalida legii de la 1864 a ieșit fantoma oribilă a vechiului rumân sau vecin, a șerbului, robului din vremile turcești. Cu o singură deosebire : că acesta murea de foame” n. Rezultatul a fost un șir de răscoale, culminînd în anul 1907. lorga nu oferă soluții îndrăznețe, cum ar fi fost poate de așteptat la capătul unei demonstrații care punea clar în lumină spolierea treptată a țărănimii. în spirit sămănătorist, el vede posibilă o colaborare de clasă, 8 N. lorga, Constatări istorice cu privire la viata agrară a românilor, București, 1908, p. 6-7. * Ibidem, p. 16. 18 Ibidem, p. 48-49. 11 ibidem, p. 68. www.dacoromaiiica.ro 262 LUCIAN BOIA 6 intre o țărănime căreia i s-ar fi făcut unele concesii și o moșierime mai luminată. Rădăcinile unei asemenea evoluții — vag definite — „ar fi în vechiul drept adevărat, anterior Regulamentului Organic” 12. Cu cîțiva ani înainte, N. lorga prezentase problemele de istorie socială, integrîndu-le în evoluția generală a poporului român. Ne referim la remarcabila sa sinteză Geschichte des Rumănischen Volkes in Rahmen seiner Staatsbildungen (2 voi., Gotha, 1905), publicată în limba română abia două decenii mai tîrziu. Aici se arată că inițial românii au trăit într-un stat de țărani liberi, în existența acestora stînd și „tăria puternicului sistem de apărare”. Istoricul se referă cu nostalgie la „aceste bune vremuri de o armonică viață laolaltă, în care clasele nu se priveau cu dușmănie, în care țara era tare prin unitatea ei, de la cel mai de jos țăran pînă la cel mai înalt, încoronatul domn al țăranilor” 13 14. Iată o formulă care împinge destul de tîrziu cristalizarea unui feudalism românesc. Există, este drept, și o iobăgie, dar, după opinia lui lorga, foarte limitată, necarac- teristică. De pildă, în Moldova, „iobagi, oameni neliberi, erau numai tătarii domnului. ■ • apoi, poate, țăranii ruteni și români din ținutul Sepeni- cului și al Pocuției... și în sfirșit toți fugarii din țări străine” M. De la „statul liber” s-a ajuns însă, în secolul al XVI-lea, la „statul fiscal” (în condițiile dezvoltării economiei monetare și ale exploatării otomane) și, implicit, la ruina și supunerea țărănimii. Istoricul manifestă o atitudine ambiguă față de boierime. Aceasta este făcută responsabilă pentru decă- derea țărănimii libere („ei răpiseră țăranilor averea, libertatea și toate drepturile”)15, dar în același timp se întîlnește și o anume înțelegere pentru unii boieri, mai ales din Moldova — care ar fi fost mai apropiați de țărani —, criticîndu-se însă în bloc fenomenul arendășiei. Pe planul activității politice, soluția — moderată — care rezultă din luările de poziție ale lui lorga, privea, în principal, lărgirea reformei din 1864, fără o atingere esențială a marii proprietăți, și desființarea arendășiei. O analiză istorică asemănătoare cu cea întreprinsă de lorga, dar cu concluzii și soluții practice mai radicale, vom întîlni în lucrările lui Radu Rosetti (1853—1926), autor apropiat de cercul din jurul „Vieții românești”, puțind fi considerat drept cel care a oferit o fundamentare istorică poporanismului. El a publicat în 1906 un studiu de mai mică întindere, Despre originea și transformările clasei stăpînitoare din Moldova, iar în 1907, chiar în anul răscoalelor, lucrările sale principale : Pămîntul, sătenii și stăpînii în Moldova (primul volum, și singurul apărut, cu subtitlul De la origini pînă la 1834) și Pentru ce s-au răsculat țăranii. în viziunea lui Radu Rosetti, în timpurile vechi românii au trăit la sate „sub ocîrmuirea unui obicei propriu al lor și foarte vechi, numit drept românesc” 16. Existau atît loturi proprii ale țăranilor, cît și un pămînt obștesc al întregului sat; acesta era condus de un județ care, în condi- țiile în care funcția devenise ereditară, se numea cneaz („cnejii alcătuiau o castă nobiliară, cel puțin tot atît de veche ca și neamul românesc”)17. 12 Ibidem, p. 68. 13 N. lorga, Istoria poporului românesc, voi. II, București, 1927, p. 112. 14 Ibidem, p. 113. 35 Ibidem, voi. III, 1927, p. 215. “ Radu Rosetti, Pentru ce s-au răsculat țăranii, București, 1907, p. 1. 17 Ibidem’p 2 www.dacoromanica.ro 7 PROBLEMA AGRARA IN ISTORIOGRAFIA ROMANEASCA 263 Deși se datorau anumite dări și munci conducătorului satului, „sătenii erau oameni absolut liberi”. Exista însă și o altă clasă, puțin numeroasă, de „vecini”, aduși din afară, care se deosebeau de țăranii liberi prin faptul că nu aveau drept de strămutare și erau supuși unor obligații mai apăsătoare. Satele se grupau în ținuturi, conduse de voievozi, avînd auto- ritate efectivă numai în caz de război. Ne aflăm deci în fața unei organizări patriarhale, de același tip cu cea propusă de lorga. în asemenea condiții, raporturile de clasă se caracterizau prin armonie : „Starea țărănimii care alcătuia obștea neamului nu putea să fie decît din cele mai mulțumitoare.. Raportul dintre pămînt, sătean și stăpîn era cel firesc ; sătenii... se folo- seau de aproape întreaga întindere și întreaga roadă a hotarului așezării. Clasa ocîrmuitoare se folosea numai de o neînsemnată parte din prisosul de pămînt rămas după îndestularea trebuințelor obștii, de a zecea parte din roada pămîntului, de cele trei zile de slujbă, de venitul morii și de acel al crîșmii. Este vederat că în asemeni împrejurări nu putea să aibă ființă antagonism între sătean și județ : interesul unuia era și interesul celuilalt” 18. După întemeierea statelor, cnezii se transformă în boierime, iar țăranii ajung treptat în situația de vecini. Regulamentul organic este judecat cu deosebită asprime, iar legea rurală din 1864 este considerată „o consfințire a știrbirilor de la 1805 și 1831; ea a desăvîrșit opera înce- pută de acele știrbiri întru a împiedica alcătuirea unei clase țărănești sănătoasă și puternică”, dat fiind că „întinderile de pămînt atribuite de dînsa deosebitelor categorii de săteni erau mult prea mici” 19 20. Autorul subliniază din nou, în contrast cu prevederile legii din 1864, vechiul drept al țărănimii asupra celei mai mari părți a pămîntului. „Așa cum a fost făcută legea rurală, ea a făcut din obștea țărănimii române o mulțime alcătuită din ființe hibride, nici țărani neatîrnați, nici muncitori agricoli, un ce între aceste două stări” în concluzie, „legea rurală consfințea în chip desăvîrșit stăpînirea a mult peste jumătate din locul de hrană al țării în mîna unei infime minorități de oameni. Obștea, nouă zecimi ale poporului, era redusă la stăpînirea celeilalte părți cu mult mai miei” 21. O cauză esențială a răscoalei din 1907 a fost deci caracterul incom- plet al reformei din 1864, care nu a reușit să creeze o gospodărie țărănească viabilă. Alte cauze sînt găsite în învoielile agricole, oneroase și umilitoare pentru țărani („nouăzeci și cinci de sutimi ale națiunii române erau, prin- tr-această lege, puse în afară de orice lege”)22, în trusturile arendășești, în atitudinea părtinitoare a administrației și justiției, în agitația spiritelor întreținută de întreaga dezbatere publică în jurul problemei agrare (influ- ența presei, a partidelor politice etc.). Soluțiile preconizate de Radu Rosetti pornesc de la considerația că „latifundiul este dușmanul”. Acesta este rostul demonstrației sale istorice, acela de a dovedi că trebuie în fond să se revină la vechea situ- ație, a unei gospodării țărănești puternice și a unei proprietăți moșierești 18 .Ibidem, p. 3 — 4. 19 Ibidem, p. 414. 20 Ibidem,,p. 420. 21 Ibidem, p. 427. 22 p 4471 www.dacoromanica.ro 264 LUCIAN BOIA 8 relativ modeste (evoluție care ar fi fost chiar și în favoarea moșierimii). El consideră că trebuie expropriată — cu răscumpărare — marea proprie- tate, cea care depășește 100 hectare loc de hrană în regiunea de munte, variază între 2—300 hectare la deal și trece peste 500 hectare în zona de cîmpie 23 24. S-ar fi redus astfel suprafața marilor moșii cu circa 60%, urmînd ca pămîntul să fie vîndut în loturi mici țăranilor. în același timp, în noile sale limite, „proprietatea mare trebuie păstrată cu îngrijire” ea căpătînd abia acum condițiile prielnice unei modernizări, unei exploa- tări raționale. Noua structură agrară pe care o preconizează Eadu Eosetti îmbină o proprietate țărănească de preferință mijlocie și mare cu o proprie- tate moșierească medie, de mare randament, lucrată cu muncitori agricoli. Aceasta ar fi însemnat, după părerea sa, o revitalizare a întregii societă(i românești, deoarece, „chestiunea țărănească în Eomânia este pentru noi, pentru întreg neamul nostru, chestiunea de căpetenie : de dezlegarea sau de nedezlegarea ei este legat viitorul românimii întregi” 25 *. Lucrările lui Eadu Eosetti au stimulat în mod considerabil dezba- terea istorică în jurul problemei agrare. în acest sens se poate afirma că ele reprezintă un moment de seamă în evoluția studiilor românești de istorie socială. A contribuit la sporirea interesului asupra întregii chestiuni și polemica Eosetti-Panu. în 1910, George Panu (1848—1910), ziarist și om politic, dar și autor, în tinerețe, al unor studii istorice tipărite în „Convorbiri literare”, a publicat lucrarea Cercetări asupra stării țăranilor in veacurile trecute. Punctul său de vedere se deosebea net de al celorlalți istorici amintiți, în realitate de întreaga tradiție a cercetării problemei agrare în istoriografia românească. Pînă acum, toți istoricii porneau de la proprietatea țărănească prin uzurparea treptată a căreia s-ar fi format marea proprietate. Prin contrast, G. Panu își axează demonstrația pe caracterul peren al pro- prietății mari. Spirit lucid și polemist talentat, el a descoperit unele puncte slabe în argumentarea tradițională, la fel cum, cu patru decenii înainte, izbutise să pătrundă dincolo de erudiția zdrobitoare a lui Hasdeu și să pună în lumină fragilitatea concluziilor acestuia. Oricare ar fi rezervele noastre față de lucrarea lui Panu, este cert că asemenea scrieri își au utilitatea lor, rolul lor în animarea discuției istoriografice și dacă nu în înlăturarea unor teorii, cel puțin în stabilirea unui punct de vedere mai echilibrat. Este interesantă încercarea lui Panu de a încadra evoluția problemei agrare românești în evoluția socială a Europei, din Franța pînă în Eusia, neacceptînd ideea unui drept specific românesc. „Istoria populației noastre rurale face parte din istoria țărilor din Europa. în trăsăturile generale între veacul al Vl-lea și al XlX-lea, găsim aceleași instituții economice, sociale și aceeași viață rurală răspîndite pe suprafața Europei” 20. Infor- mațiile privitoare la feudalismul european sînt luate din diferiți autori, în bună măsură din Fustei de Coulanges (Histoire des institutions politiques de Vancienne France și Secherches sur quelques problemes d'histoire) și 23 Ibidem, p. 644. 24 Ibidem, p. 652. 25 Ibidem, p. 669. 28 G. Panu, Cercetări trecute, București, 1910, p. I. 9 PROBLEMA AGRARĂ ÎN ISTORIOGRAFIA ROMANEASCĂ 265 Henri S^e (Les classes rurales et le regime domanial en France). Panu nu se sfieste să critice concluziile altor istorici, ale lui N. lorga, I. Bogdan și mai ales ale lui R. Rosetti. Spre deosebire de ultimul, consideră că de-a lungul întregului ev mediu, la noi, ca și în Occident marea proprie- tate a fost dominantă, iar țărănimea în general aservită. Există o singură proprietate — cu adînci origini în timp —, cea boierească, iar țăranii așezați pe ea, rămînînd oameni liberi, aveau totuși obligații în dijmă și clacă, într-o fază ulterioară fiind legați și de pămînt, ajungînd deci rumâni sau vecini (răzeșii ar fi fost — aici Panu acceptă concluziile lui Rosetti — urmași ai unor mari proprietari, a căror moșie s-a fracționat). Din punctul de vedere al lui Panu, relațiile de dependență sînt anterioare întemeierii statelor românești, lipsa izvoarelor, care permitea altor istorici să imagineze o societate patriarhală, de țărani liberi și stăpîni de pămînt, nefiind un argument în favoarea tezei lor, care contrazice ceea ce cunoaștem din evoluția generală a societății europene. „Ceea ce este sigur, e că din hrisoavele noastre rezultă că țăranii făceau clacă în veacul al 15-lea... Dacă ei făceau clacă în veacul al 15-lea, nu este nici un motiv ca să nu admitem că o făceau și în veacul al 14-lea și al 13-lea, de vreme ce claca făcea parte din organizația socială economică din întreaga Europă” 27. lobăgirea, deci legarea de glie, plus agravarea obligațiilor față de boieri, a intervenit mai tîrziu, din motive în mare măsură fiscale. într-o anume privință Panu are fără îndoială dreptate și anume atunci cînd combate teoriile romantice și idilice — de largă circulație în istoriografia românească de pînă atunci — ale unei societăți țărănești libere înainte și chiar imediat după întemeierea statelor în secolul al XlV-lea. Spiritul său critic și mentalitatea lui de om modern au desco- perit ușor caracterul vag, nefondat al unor asemenea concluzii. El se află deci pe terenul realităților istorice cînd susține existența unei proprie- tăți boierești și unor raporturi feudale înainte de formarea Țării Românești și Moldovei. Exagerează însă la rîndul său insistînd asupra permanenței și caracterului general al marii proprietăți, din primele secole ale evului mediu, chiar din antichitate, în spațiul românesc, spre deosebire de teri- toriile ce au continuat să facă parte din Imperiul roman, după retragerea stăpînirii romane se constată organizarea vieții rurale în cadrul obștilor sătești, din destrămarea cărora au luat naștere raporturile feudale. înca- drarea istoriei românești în istoria europeană nu trebuie să însemne prelu- area automată a unor modele apusene. Adevărul se află așadar la mijloc, între teoriile lui Rosetti și cele ale lui Panu. Marile domenii feudale erau anterioare secolului al XlV-lea, dar în același timp nu putea fi negată existența unei țărănimi libere, organizată în obștii (de fapt această dualitate reprezentînd o caracteristică a evului mediu românesc). între cei doi istorici s-a încins o vie polemică. Considerîndu-se atacat, Rosetti s-a apărat în „Viața românească” prin articolul Răspuns la o agresiune, iar Panu a replicat pe larg, publicînd, tot în 1910, aproape o nouă lucrare (239 pagini!) sub titlul O încercare de mistificare istorică, în care critica pe larg cartea Pămîntul, sătenii și stăpînii în Moldova. La rîndul său, R. Rosetti își prezenta propriile 27 ibidem, P. xvi. www.dacarcnnaiiica.ro 5 — c. 1815 2 266 LUCIAN BOIA 10 argumente într-un larg studiu, de 130 pagini, apărut tot în „Viața româ- nească”, în 1911, și intitulat Pentru adevăr și dreptate. Răspuns unei critice. în mod fatal avea ultimul cuvînt, dat fiind că la data respectivă Panu încetase din viață. Disputa celor doi autori este deosebit de semnificativă pentru interesul pe care istoria problemei agrare ajunsese să îl trezească în ajunul primului război mondial. Este evident că opiniile lui Panu, ca și cele ale lui Eosetti, depășeau sfera unei cercetări pur istorice, avînd și o semnificație politică actuală. După cum Eosetti, accentuînd asupra ponderii istorice a proprietății țără- nești, propunea o reformă agrară radicală, tot astfel Panu susținea menți- nerea marii proprietăți (fără să nege însă importanța consolidării proprie- tății țărănești, prin unele măsuri limitate). în gazeta „Săptămîna”, pe care o scria singur, el privea defavorabil ridicarea țăranilor la luptă în 1907 și sublinia drepturile pe care le-ar avea proprietatea moșierească : „Proprietatea țărănească există numai de la 1864, ea a fost creată în mod forțat și artificial pe socoteala proprietății mari, care singură exista înainte, în afară de răzeși și moșneni... Mica proprietate era aproape nulă înainte de 1864, ea este o creațiune artificială a legii, ea este produsul puterii statului” 28. Desigur, Panu se pronunță în favoarea unor reforme, dar care să nu ducă la „deposedarea proprietarilor și despoierea arenda- șilor” 29 30, consideră necesară o nouă legislație agrară, protecția muncii, reprezentarea țărănimii în Parlament etc., dar se arată foarte prudent față de problema esențială, cea a pămîntului. Dat fiind că în momentul respectiv, deși „independent”, se apropiase de liberali, acceptă reformele limitate propuse de aceștia imediat după răscoală, subliniind mai ales latura lor moderată : „Partidul liberal s-a hotărît să îmbunătățească raporturile dintre proprietari și țărani și, fără să lovească în drepturile proprietății, să caute a le armoniza. Acesta este programul nostru” M. Panu critica — în lucrarea la care ne-am referit — reforma din 1864 nu în esența ei, ci pentru faptul că a fixat o răscumpărare prea mare și a lipsit pe țărani de unele terenuri (mai ales de islazurile comunale) pe care aceștia le avuseseră în folosință înainte de Eegulamentul organic; consideră deci că, în privința întinderii loturilor țărănești, trebuie revenit la situația anterioară acestei legiferări. Tot în 1910 (an la fel de important pentru istoriografia problemei agrare ca și 1907) apare lucrarea lui Constantin Dobrogeanu-Gherea (1855—1920), Neoiobăgia. Studiu economico-sociologic al problemei noastre agrare. Cunoscutul teoretician și militant socialist făcea la rîndul său referiri la cartea lui E. Eosetti, apreciind-o în general pozitiv, dar expri- mînd și unele rezerve. Consideră că în general acesta a supraapreciat factorii istorici, ținînd de un trecut îndepărtat, în defavoarea cauzelor actuale, mult mai însemnate pentru înțelegerea frămîntărilor țărănești. Nu este de acord nici cu caracterul prea evenimențial al studiului lui Eosetti, cu faptul că acesta prezintă totul fără sistem, fără o ierarhie de valori, fără încercarea de a degaja „cauzele generale ale fenomenului, legea însăși 28 „Săptămâna”, VII (1907), p. 422, 561. 29 Ibidem, p. 205. 30 Ibidem> p 423 www.dacoromanica.ro 11 PROBLEMA AGRARA IN ISTORIOGRAFIA ROMANEASCA 267 a producerii lui”. în concluzie, „avem multe răspunsuri, — răspunsul nu-1 avem” 31. în ce-1 privește, Dobrogeanu-Gherea și-a propus o abordare strict sociologică, cu tendința de a degaja liniile esențiale ale evoluției societății românești pe parcursul unei jumătăți de secol. Refuzul evenimențialului și perspectiva sociologică, ca și punctul său de vedere socialist, dau acestei lucrări o certă valoare și originalitate în contextul istoriografiei românești. După cum arăta însuși autorul, „lucrarea de față e o încercare de aplicare consecventă a metodei socialiste... la analiza economică și sociologică a problemei noastre agrare și a problemelor pe cari ea le implică, un studiu analitic economico-sociologic al regimului nostru agrar” 32. Punctul de plecare este nu trecutul îndepărtat, ca la Bălcescu, lorga, Rosetti sau Panu, ci reforma agrară din 1864, denunțată, ca și de majori- tatea celorlalți autori, pentru caracterul ei incomplet și necoerent (gene- rînd „un organism economico-social hibrid, absurd, monstruos, care nu era nici în folosul bine priceput al micii proprietăți, nici în al celei mari, ci în paguba amîndurora”) 33 34. De fapt, arată autorul, ar fi existat două modele posibile de dezvoltare, fiecare viabil în felul său, primul care ar fi lăsat teren liber marii proprietăți, transformînd țărănimea în proletariat agricol, celălalt generat de o reformă agrară radicală și completă, bazat exclusiv pe proprietatea mică și mijlocie (cu timpul ar fi reapărut și proprietatea mare, dar ea ar fi putut fi menținută între anumite limite). S-a ales însă un al treilea model, cel mai puțin adecvat, care păstra și proprietatea mare, dar neoferindu-i posibilitatea să evolueze în sens modern, capitalist, și proprietatea mică, fără a-i da însă mijloacele de a deveni independentă și rentabilă. Reforma a lăsat așadar „țărănimea și mica proprietate fără putința de a prospera, marea proprietate lipsită de brațe, și statul, organismul social, supraconstrucția socială, lipsite de putința de a se dezvolta” M. Lipsurile țărănimii și interesele marii proprietăți au determinat reîntoarcerea la iobăgie sub o formă nouă („neoiobăgia”), mai convenabilă moșierimii decît forma veche, care impunea și anume obligații față de cei exploatați. Cauza răscoalelor stă în puternicul nod de contradicții al unei structuri sociale „cu dublul ei caracter de capitalism burghez și feudalism iobăgist” 35. Gherea nu este de acord cu Rosetti că soluția ar sta în desființarea latifundiilor, dat fiind că nici pe moșiile mai mici situația țăranilor nu era mai bună. Ce trebuie să dispară sînt relațiile neoiobăgiste, toate raporturile de producție și servituțiile de tip medieval, dijmele, contractele agricole etc., ajungîndu-se la stabilirea unor raporturi de tip burghez. Desființarea „neoiobăgiei” va duce la o criză a marii proprietăți, la scoaterea în vînzare, la preț relativ mic, a unor pămîn- turi, care vor trece la țărani; dacă nu se va întîmpla așa, va trebui ca statul să recurgă la o răscumpărare silită. Va trebui să se renunțe și la inalienabilitatea pămîntului. Se va înfiripa astfel o proprietate țărănească mijlocie viabilă, iar alți țărani, deveniți proletari agricoli, vor lucra, în 31 C. Dobrogeanu-Glierea, Neoiobăgia, București, 1910, p. 177. 32 Ibidem, p. 8. 33 Ibidem,'p. 51. 34 Ibidem, p. 57. 35 ibidem, p. 205. www.dacoroinanica.ro 268 LUCIAN BOIA 12 contextul unei relații capitaliste, pe marile proprietăți, ajunse acum un factor util pentru dezvoltarea țării (și cărora nu le este stabilită o limită de întindere). După cum se vede, Dobrogeanu-Gherea, deși socialist, oferea o soluție relativ moderată, în acord dealtfel cu concluziile analizei sale. Odată ce societatea românească era caracterizată drept semifeudală, pasul următor trebuia să fie cel al dezvoltării capitaliste, îna- inte de transformarea socialistă a societății, în care Dobrogeanu-Gherea credea cu tărie, dar o considera mai îndepărtată. Spre deosebire de popora- nism, el nu vedea viitorul la sate, ci într-o dezvoltare industrială modernă, desființarea raporturilor „neoiobăgiste” reprezentînd doar punctul de plecare în acest proces de restructurare social-economică. O altă demonstrație, care se apropie de schema propusă de George Panu și contrazice teoriile tradiționale, în primul rînd pe Rosetti, a fost propusă de Constantin Giurescu (1875—1918). într-un studiu publicat în 1915 sub titlul Vechimea rumâniei în Țara Românească și legătura lui Mihai Viteazul și bazat, ca toate cercetările sale, pe un bogat material inedit, interpretat cu meticulozitate, el își spunea cuvîntul într-una dintre cele mai controversate probleme ale istoriografiei românești. Ajungea la concluzia că rumânii, țăranii dependenți, existau în Țara Românească din cele mai vechi timpuri, neputînd fi vorba de o deposedare și șerbie a țăranilor abia în secolele ce au urmat întemeierii statelor feudale. La, întemeierea țărilor române, structura feudală a societății era deja cristali- zată. Pînă în secolul al XVI-lea ar fi existat doar trei categorii sociale : orășenii, proprietarii și rumânii. Oameni liberi neproprietari pe moșii nu puteau să fie. Nimeni nu avea posibilitatea să se stabilească într-un sat decît ca rumân. Părerea că aceștia ,,n-ar fi decît foști proprietari care-și pierduseră moșia și cari apoi ar fi fost lipsiți de libertatea lor,, fie treptat prin abuz, ori dintr-odată printr-o măsură administrativă, trebuie înlăturată” 36. Se contestă astfel chiar procesul de șerbire de-a lungul epocii medievale, structurile feudale prezentîndu-se de la început bine închegate. Regula este simplă : cine nu avea pămîntul său, era. țăran dependent. „Legătura” lui Mihai Viteazul capătă în acest context un înțeles- cu totul nou. Ea nu a înrobit pe nimeni și nu avea nici menirea de a, consacra starea de fapt a existenței iobagilor. Rolul său a fost mult mai limitat. în urma dezordinilor produse în 1595 (campania lui Sinan în Țara Românească), care au provocat însemnate deplasări de populație, Mihai a ordonat ca țăranii neliberi, care trecuseră de pe o moșie pe alta, să rămînă acolo unde se aflau, desființînd astfel „dreptul foștilor proprie- tari de a-i mai urmări și readuce sub stăpinirea lor” 37. Marele voievod adoptase deci doar o măsură de ordin economic, fiscal, prin care nici un țăran liber nu devenea șerb, ci se punea capăt numai, prin oprirea unor noi deplasări, perioadei de instabilitate provocată de luptele cu turcii. Soluția propusă de Giurescu — foarte ingenioasă — nu a convins pe toată lumea, asupra „legăturii” lui Mihai continuînd să existe puncte de vedere 36 Constantin Giurescu, Vechimea rumâniei tn Țara Românească și legătura lui Mihai Viteazul, în Studii de istorie socială, București, 1943, p. 37. 37 iwem, p. 65. www.daconnnaiiica.ro PROBLEMA AGRARA ÎN ISTORIOGRAFIA ROMANEASCA 269 13 diferite. Faptul însă că rumânia reprezenta un fenomen vechi, anterior acestei „legături”, este în afară de orice îndoială. C. Giurescu și-a continuat cercetările de istorie socială, publicînd în 1916 studiul Despre rumâni și scriind în 1918 lucrarea Despre boieri, editată postum, în 1920. în cea din urmă consideră că în evul mediu românesc, toți proprietarii (deci și țăranii liberi, moșnenii și răzeșii) erau socotiți boieri, indiferent de cuantumul averii sau de ocuparea unor funcții în stat. Linia de demarcație socială trecea deci între proprietarii de pămînt și neproprietari. I se pot imputa lui Giurescu exagerări asemănătoare cu cele ale lui Panu. Ca și acesta, nu a vrut să vadă persistența obștiilor de țărani liberi în evul mediu, ca și încălcarea treptată a drepturilor acestora de către boieri și de statul feudal. în același timp însă, drep- tatea este de partea sa — ca și a lui Panu — în critica pe care o face ideii adînc înrădăcinate că raporturile de dependență nu ar fi existat înainte de secolul al XlV-lea. în ce privește Transilvania, o încercare de sinteză a istoriei țără- nimii a fost realizată de ziaristul și omul politic loan Russu Șirianu (1864—1909), în lucrarea cu titlul semnificativ Iobăgia, publicată la Arad în 1908 (doar volumul I, mergînd pînă la sfîrșitul secolului al XV-lea). Este o denunțare — cu argumente istorice — a aristocrației „vicioasă și criminală”, care „numai de binele țării nu s-a preocupat vreodată” 38, punîndu-se în lumină lupta continuă a feudalilor pentru a-și asigura cît mai largi drepturi pe seama țărănimii. Baza documentară a studiului problemei agrare a fost îmbogățită în această vreme prin editarea unei colecții de izvoare ce îi este în mod special consacrată. A apărut, în 12 volume, în anii 1907—1908, sub titlul Acte și legiuiri privitoare la chestia țărănească, primele patra îngrijite de D. C. Sturdza Scheianu și cuprinzînd materiale din secolul al XVII-lea pînă la 1866, celelalte opt sub redacția lui Eadu Rosetti, cu documente contemporane (legi de tocmeli agricole, legi pentru vînzarea bunurilor statului, Creditul agricol, legile asupra băncilor populare și obștiilor sătești, casa rurală). Tratarea problematicii agrare în istoriografia de la începutul seco- lului nostru ilustrează o foarte strînsă conexiune între cercetarea trecutului și preocupările politice ale vremii. După o perioadă în care — spre sfîr- șitul secolului al XlX-lea —, dominată de școala critică, istoriografia își impusese o anume autonomie față de realitățile prezentului, acum, îndată după 1900, iluzia unei obiectivități absolute, lasă locul angajării depline a istoricului în zbuciumul vieții contemporane, problema agrară și pro- blema națională fiind cele două coordonate majore ale acestei angajări. Pentru a ilustra această evoluție prin două personalități marcante, dacă Dimitrie Onciul, cercetător metodic cu preocupări limitate, fusese expo- nentul cel mai fidel al vechiului curent, Nicolae lorga, istoric multilateral și în aceeași măsură om politic, militant național și promotor cultural, ilustrează noua fază. Școala critică se cristalizase în contextul profesionalizării istorio- grafiei, fază necesară în evoluția științei istorice. Acum însă granițele profesiunii de istoric sînt încălcate în ambele direcții. Dacă istoricii se 38 loan Russu Șirianu, VcrnT*TMTnfWfTHnM?tjy|storească (p. 129). 3 OPERA ISTORICA A ACAD. DAVID PRODAN 275 Românești, iar în ceea ce privește strămutările peste Carpați se constată curente de sens contrar — deci din Transilvania spre Moldova și Țara Românească și invers — preponderent — sub aspectul numărului locuito- rilor români antrenați — fiind cel din Transilvania spre sud și est de Carpați. Apăsați de îndatoririle către domnul de pămînt și obiect al discri- minărilor naționale și confesionale, țăranii români din Transilvania se refugiau în Moldova și Țara Românească, unde regimul obligațiilor doma- niale era mai puțin apăsător decît în Transilvania și unde nou-veniții beneficiau de un șir de înlesniri fiscale 7. Existența unei imigrații de popu- lație românească în Transilvania în cursul secolului al XVIII-lea, care să explice — așadar — caracterul majoritar românesc al populației din interiorul arcului carpatic nu există decît în închipuirea celor ostili dreptu- rilor legitime ale românilor asupra unei părți din vatra genezei neamului lor și — prin coincidența perfectă dintre aceste drepturi și realitatea istorică — ostili adevărului istoric. Nota polemică rămîne prezentă în toate marile lucrări ale acad. D. Prodan, dar îmbracă diverse forme,uneori disimulîndu-se ochiului neavizat. Istoricul a vădit și vădește o exemplară și salutară alergie față de orice înseamnă distorsiune — indiferent care-i sînt motivațiile — a adevărului istoric. Un exemplu îl oferă teza sa de doctorat consacrată răscoalei lui Horea în comitatele Cluj și Turda 8. Precedată de un mic studiu despre ecoul internațional al răscoalei din 17849, această teză de doctorat a inaugurat nu numai o direcție de investigație în activitatea științifică a acad. D. Prodan, dar și o nouă fază în cercetarea acestui moment de excepțională însemnătate din istoria poporului român. Spri- jinit pe o abundentă informație inedită, autorul aducea nu numai date noi, dar și o viziune nouă. O viziune revelînd apropierea — mai mult spontană, decît doctrinară — a istoricului de concepția materialismului- istoric 10, ale cărei lumini D. Prodan le proiecta asupra răscoalei din 1784 pentru a-i evidenția complexitatea. Polemic explicit sau implicit față de predecesorii săi, D. Prodan a adus o înțelegere profundă a evenimentului, îndepărtînd viziunile simplificatoare care reduceau evenimentul la anta- gonismul național sau confesional. Aducînd sub lupa investigației sale o arie restrînsă, autorul și-a ales zona de cercetare cu un scop bine deter- minat : „Interesul particular al cercetării de față e că aici răscoala, care pornise dintr-o regiune curat românească, își face proba pe un teren unde populația se amestecă, și național, și confesional. Iobagii români, se amestecau cu ungurii, și românii înșiși se împărțeau în uniți și ortodocși, destul de învrăjbiți între ei chiar în preajma răscoalei. Rezultatele erau de prevăzut: lozincile inițiale se adaptează locului, agitațiile prind și printre iobagii unguri, iar pe unde căzură și ei în drumul mișcării îi vedem ridicîndu-se alături de iobagii români. Realitatea iobăgiei comune era 7 D. Prodan, op. cit., p. 111 și urm. 8 Răscoala lui Horea tn comitatele Cluj și Turda, București, 1938, 205 p. (și în „Anuarul Institutului de Istorie națională din Cluj”, citat mai departe A.I.I.N., VII, 1936 —1937, p. 223 -41). 8 Din ecourile răscoalei lui Horea tn străinătate, în „Gînd românesc”, III (1935), nr. 2, p. 99-105. 10 P. Teodor, Din gîndirea materialisl-islorică românească (1921—1944), București, 1972, p. 146. www.dacoromanica.ro 276 FU. CONSTANTINIU 4 mult mai puternică decît să se mai respecte in asemenea momente, liniile ăe despărțire națională, (s.n).— ”u. La data cînd erau scrise aceste rînduri, istoriografia românească — și nu numai ea — reținea numai aspec- tul național al răscoalei, astfel că D. Prodan deschidea o perspectivă nouă în studiul unei răscoale țărănești, însemnată nu numai prin ponderea ei istorică, ci și prin caracterul ei atît de complex. Dar dacă răscoala era și expresia unor tensiuni și conflicte sociale, concluzia firească ce se desprindea de aici era necesitatea de a extinde cercetarea asupra relațiilor dintre stăpînii feudali și țărani, dintre țărani și aparatul de stat care constituiau sursele de conflict. Acestei înțelegeri dialectice, deci adînci și multilaterale, a răscoalei din 1784, acad. D. Prodan i-a consacrat decenii de investigații și medi- tație la capătul cărora, știința istorică românească s-a îmbogățit cu un monument, sortit să facă dată nu numai în istoriografia temei tratate, dar și în istoriografia națională. Măreția acestei opere nu stă numai în dimensiunile construcției, întemeiate pe o largă și solidă bază de informație, ci, mai ales, în concepția autorului — despre care va fi vorba în altă parte a articolului — și în noutatea încheierilor desprinse dintr-o recon- stituire atît de dramatică, în forța autorului de a reda paroxismul tensi- unilor sociale din Transilvania, încît s-a spus cu dreptate că avem „cea mai tulburătoare epopee” a răscoalei12. Dincolo de succesiunea fihnică a episoadelor răscoalei, înfățișate în întreg dinamismul lor, se desprinde o structură de idei și concluzii, care va sluji de acum înainte istoricilor interesați de fenomenele de istorie socială și națională din Transilvania. Evident, în noiembrie 1784, se manifesta în Munții Apuseni o izbucnire de „furie țărănească” 13, în desfășurarea căreia se întîlnesc toate stereo- tipele și clișeele răscoalelor țărănești din evul mediu care își așteaptă încă o tipologie14. Constatarea se explică lesne prin caracterul integral țărănesc — în înțelesul absenței oricărei „imixtiuni” din afara masei țărănești — al răscoalei, asupra căruia stăruie autorul. Specificul ei derivă din ansamblul realităților transilvănene care au asociat în chipul cel mai strîns factorul social celui național. Dacă în studiul din 1938, autorul stăruise asupra celui dintîi, de astă dată el se oprește îndelung asupra „temeiurilor românești ale problemei iobăgești”, în a căror investigare autorul face dovada marilor sale calități de analist. Pornind de la reali- tatea demo-socială — iobagii români formau covîrșitoarea majoritate a populației de condiție servilă din Transilvania — acad. D. Prodan fixează trăsăturile care-i disting pe iobagii români de ceilalți țărani apăsați de servitutea corporală (povara mai grea a sarcinilor iobăgești în raport cu starea lor economică, aspectul etnico-mentalo-confesional, absența unei clase nobiliare românești, regimul de discriminare căruia îi este supusă populația românească) și-i fac să perceapă această deosebire ca un fapt 11 D. Prodan, op. cit., p. 14 — 15. 12 D. Hurezeanu, Răscoala lui Horea intr-o operă fundamentală, în „Era socialistă”, LIX (1979), nr. 11, p. 50 (atragem atenția că e vorba de una dintre cele mai substanțiale recenzii, din multele cîte s-au scris la această carte). 13 Cf. R. Mousnier, Fureurs paysannes. Les paysans dans les rcvoltes du XVIIe siecle, Paris, 1967. 11 Cf. observațiile judicioase ale lui G. Fourquin, Les souleuements populaires au Moycn- Âge, Paris, 1972. www.dacoromanica.ro 5 OPERA ISTORICA A ACAD. DAV1D PRODAN 277 de individualizare națională. „Lupta socială a iobăgimii române și are inevitabil și temeiul său național. Lupta ei de emancipare va fi temeiul popular al luptei de emancipare a însuși poporului român” 15. O altă caracteristică a răscoalei a fost radicalismul programului ei. Acad. D. Prodan relevă însemnătatea ultimatumului prezentat de răsculați nobilimii la 11 noiembrie 1784, care viza abolirea relațiilor feudale. Analiza textului este cu adevărat magistrală; după ce-i stabilește autenticitatea, autorul îi relevă bivalența : el reprezintă formula — așa cum o concepea țărănimea — a problemei agrare, dar în același timp soluția, pornită din aceleași straturi sociale a problemei naționale : „E formula masei țărănești de rezolvare într-o viziune proprie, primară, a problemei națiunii, pornind de la adîncurile ei temeiuri sociale-naționale. E o întregire indispen- sabilă a viitorului program de emancipare completă, socială și națională, a românilor din Transilvania. Și în același timp o întregire a căii de rezol- vare reformiste cu cea revoluționară. întregit astfel, viitorul program va putea cuprinde, fără echivoc, aspirațiile și voința națiunii”16 17. Prin conținutul său, ultimatumul de la Deva conferă un loc specific răscoalei din 1784 în șirul lung al marilor mișcări țărănești din evul mediu. Chiar dacă în desfășurarea și mai ales în începutul ei, ea prezintă aspecte tipic medievale, ultimatumul care se confundă cu programul ei dezvăluie •o lume de idei și reprezentări care ies însă din tiparele medievale și — rămî- nînd în sfera mentalului țărănesc — depășesc programul revoluțiilor burgheze din secolul următor și devin astfel prodromuri de vremuri noi. Neîndoielnic, între articolul amintit din „Gînd românesc” (1935) prin teza de doctorat (1938) și pînă la Răscoala lui Horea (1980) e același fir genetic ce vădește o constanță de interes pentru marele moment din 1784, constanță dătătoare de seamă pentru grandoarea construcției finale întru totul comparabilă marilor catedrale medievale clădite în osteneala unor îndelungate răstimpuri. Horea nu putea fi înțeles însă în afara marii și determinantei realități care a fost iobăgia. Pentru istoricul decis să deslușească toate firele din care s-a urzit personalitatea Crăișorului din 1784, canavaua reprezentată de această instituție, a cărei cunoaștere afirma istoricul în 1948 se afla încă în faza începuturilor, în ciuda lite- raturii abundente ce-i fusese consacrată. Iobăgia nu a fost văzută de acad. D. Prodan doar ca o structură, un fundamental raport economico-social, ci și ca o mare realitate umană pătrunsă de dramatism „Suferințele noastre de veacuri s-au concretizat doar mai ales în această noțiune (iobăgia — n.n.), istoria poporului român din Transilvania — s-a insistat doar fără încetare — e în primul rînd istoria țărănimii române, purtătoarea principală a acestei sarcini istorice”. Iobăgia ca statut personal și regim de obligații a devenit astfel o direcție de anchetă istorică jalonată de un șir de contribuții de cel mai mare interes18, care au culminat cu Iobăgia în Transilvania în secolul 15 D. Prodan, Răscoala lui Horea, voi. I, p. 57. 18 Ibidem, p. 427. 17 D. Prodan, Iobăgia tn domeniul Băii de Arieș la 1110, Cluj, 1948, p. 3. 18 Dintre ele amintim Iobăgia tn domeniul Băii de Arieș la 1110, Cluj, 1948, 159 p. Despre ■condițiile în care se făcea robota tn Studii și referate privind istoria României, voi. I, București, 1954, p. 841 — 857.; Boieri și vecini tn Țara Făgărașului tn sec. XVI—XVII în „Anuarul Institutu- lui de Istorie din Cluj”, VI (1963), p. 161 — 312; Problema iobăgiei tn dieta Transilvaniei din noo-noi, ibidem, xm (1«n (m fir frsn bie? (cH.xV* gt î'^: 25ft idier twle «Mdjiw n(ty eofnrnp’ tt flit Ytl joțttr s«« 2Us tnmcȚer «WS $ bfe n t; 't Unge^^fl*g«*t vfjp/iri';5:।’•■/> 296 •■ «in grof wonM^KtaOao oo gc> ffplîtnîftygEyKtâCî^ug'bgo ml£<»t ge nur» iâ)/bd& Jr fein Bey ^anflgig Caufent in bem gam gen X>ng«lanbt/fdn bod? nit aii Bey ewamtber.2>tr CDarbmal vnb 25tfu Bungen.tctlicb Bexvegt/bae fie tviber ^aym 9tn wțllen jie^en.^aBen tn felBs $t»ay 5tnlrn gcgecft vnb an |tgtt4>s am Crucifirgemacbt/vnb Uflm aufnjffen.Wflicbcr 9tț inen BeleiBm/vnb mit bem Creâg jiehtn tvol bn fol ?u bem ftinen JJannen tretten. Weldjtr bann nriber baym juben w^/ ber foii }B bem annbcrn $annen t reten .3 Ifo fein bero bie wtbtr fcaym £a$cn wJllen jic^cn/vil meer bann ber annbern gerrefi, ^ofyealfo Bey bem jfrmnen fein geffannben. bae Crucific von bem Jarnien ^eraBgefaUm auff bae angd'ttbt. fie bastvtbtramBbțnAufiatmae^uanbie«dtanngen ffarcFge, Btmben. 2llfo tfl es M»m 2mnbem/vnb ©ritten mal alrveg auff bas ange(icb t hcraS gefaUen.2lfo/bae bte'bte tviber baym |?4 8m mollen jieben/wiber tvenbig wotben |em/ vnnb wBlien att Bey «nannber ffc-Bai ober genefeu/vnb Begem nit anbere/ boii man folVJtwn vcrgtmben baț>yn Mijie^en/ «vie man bann bas Creuij ^at anf gfb'«i.3m JJrtytag vergangen baBen ftc ju 25o- Ben atnen iSbeimatt Begriffen von fitinbari an ainen €5pif gez fie&.Hm ©am^lag ifi ber Ktippi genan t(ein tauflman von pctta/mit famBt fernen 25nibem)vfi ££beln ^unffnieyl svtgs nwn fîir bes £bdmarts SyQ'bettvon ffonbw attgetjttnbtttgbi rrt 6tent. Aa?cn |ut> bie '^bellefit gerrert fyeraoȘ/mitfatfât Kwppy Den fie 4 ud? fur am gEbelman gebaBc/Qo Ung 8$ fie tuv fetver auf bem l?auf getriBen bat.3ljo ^ae man bteiCbel* Uit mit betn&uppy felb/Jtven vii jtvay nșigiff erfd?lagcntn1 ben tSbelman bce ber $5ytj gcwefen iff />u tlaynen Stiiefcnjec ba voiri. ttMrt>i*flw0 gef^eljm am VHontag vergâgen jwo Pieri v w Warbein.KTun ^a8en fid? Bey Pan md? nitgewihg wunberBedtcfcbar van fcfcjctfJen n?ie fie alfa fișam mit bem ăbel vmB geenbt ifi ber mortar! ha gen © feti geflo^en.?>er fimig f>at al jetnem bof gejy nbt WrfgeBottcn voi cttlidxn tagen 5ey O u |en t fi a rcf. vei berfîe jujie$eit/ vnb ifi ber partamefa 3r ^auBtman gercefE/ vnb fmbt ByP gen pefr f oniîîrtn/VHb fiin tviberiîmB |?aym ge«; jogen gen ©feu.So empieten m bic Creuger/bas fie faII« Pons mmfie tv&lcns mit Jnen annemtn.2Hfb/bae bie leuff fdjivex» lid? ficenbt.'Jfi bem hmig vnb beii Ijerren angp vtib tvee/wio fie bâs (Ereijrj ap tfifin wallenz ifi ju Befotgetws mfie|ȚentS ii fie frmiSb flacton t^finz bie mau fie JuiiertreiScn 8erucfj«t miîcf.i <Ț* bes Carbmal. Bagt tviecr foldjs mif gefchefft Bay fididjer tBa-* nffat/vnb bergwnijenÂartbtfdjafJt ja Vngern gctban^aB/ barumB îgr fnen Bneffvnb Sigel tveyfen juSefoigeit alf 6alb bie ^anblimg mit ben rsâgern gefhlt jvirbtz bae ber gemayn 2Wd werbt rviber biepfaflt'ii jie^«rt.E>ie gemelte€raî: «3?r tbâti faynem armen man ?ayn laybt 'nyemanbt m‘4> te mit, igSrtMlt/vnb tras man ^Jnm jufurbbcffdBen ain gutenattnrfli • . ^,,, - , Se|alertfie4lf?p4r.^efSunigvnbwcȘhber2fbe|/b4ti,k|â^ wn©fm gewtg fpAcwntâlfo in btrfrutfemb«i£refige^^^p^^^g!^wggr|e^/|>)lg fie als «in J^fiten aiiffge/ g Fig. 4—7. - Textul broșurii; Ain gross Wundertzaychen, tipărite la NUrenberg în anul 1514. pnrtbtrt.ri4d?bem baa fyemit bmCnrcfenîM-ey 2Mry^ >_ Fig. 6 genjadjt fy&ni boa voldf nit pynaB Uflen. jd) ^rft ., cafmflirtStrapvongotauf)bielewt* Fig. 7 f Hod) ber Crcuner țjalBfiat fid? auff Jbatum frwc in 3trap en IPtigerifdjen Vtâftcm pye vtrLauffen,bfla fteaaf Beudd) bea Carbinah baa trcug wiberrtKffen vnb rerEunbt halkn. 2Uîe | bie tvibcr bie/fa baa (Ereifo an'jnai paBen, vnb baruon nte frd ! krttvjllen/ție^envnb verpclfjen/bytjwtobtfctîlabcn, Solltrt ’ biegeuab vnb 25BUat>«Bcn/ale bie ben am erfien bte genab ge : Ben iff/bie bas iErcurj an ficfe genamen fi>a$tn/ mir getaylt rr er- birt. 29fo ifî ber gemayn mart m Baybe ZUoifcr ganngen bye & ©fen. Ju fflrtt Jopanna 25arfueflo7vnb ju |anr¥7Klaa ptcbi» ger otbena/ «uirgcfiatibmrnb ju ben îîlunidjcn gcjagt. XX'ic Ung Kiijien |icb nun b ie pertcn vnb if bdktK'min Scy Swayn rjtg Jarm.'Zro tjtallea puGerey/if a fol tayncr roiberfte jieben/ bie bas € reii t$ 4n 1,1 paGen .QJfln wtr airwn crfaren ber bea rvil lene ifî/ben rvollen mir (elBa erfd>lopen.XMb Jr 81 iinid? vnfr Pfa fjeu. 2ll!es bas jfr fagtztfi mit vnroarbq t/wir wollm fura «n ewer ptcbigen vnb tătngen tveyter Elaynen glaoBtn paBen ■ ju eud) nit mcr in bie t’yrdictt tamen.&«»Gcn ettkd? jrr bccf km gejucft/ju ben lTlân«ț>en gerootffenaiio baa Bayb mâind-, r5 ber Candel entru ntren fcmbOy weww fonfi ge^fl y iigt tvotbm von ben parvrn. fîkr htnig vo v’ttgtrti bifgleicbat bie ♦tatOfen fafpn folb aujmiffen aBer nyemnnba roti tviber fie jieben.fjff nien tg tl id? tnfaufgcnammcn ber JJbdJmitberi Crtugcm. C3£cn1 flm treffenlidjer Cbdman in bem £.a»îbt ifcadi îTiidy el genant.ȚJp bte tag >u ben Creuqțrn gefalien pâBcrt j'1 ju ai» neni otîerfien /jauBtnwn angenonkn.an gefdiroc:cti (xr Jm ju BktBen. £5oU in ber gemcltif bdntan vil gcfcbnr- gefd'nteft l?Kb verotbnet baBen^fls tricgevolcf. vnb ber tft ^vFW’V^.’dî 21 tg fig. 4 — 7. Testul broșurii: Ain grass Wundertzaychent fiert fkp nu jf bu fn may mmg mit "Jntn fofcp! aptn ■‘«fl meirtee uyle gelanGe» b«& fy fi nit burffen angreyffen ala vet* mate aud? gqdjttyn, ban jr >u »enig ift. (Sat way fi w« b«@ enbcfalwerbert. țntem,2tacb țu mtffen bfls auff bfltum.xvf .3«rtif .bite Jos» jm gan^en '‘Ongerinnbt/fluffruer vnb tabtfdjla^m iff.Waw bit XMgern bae Cretitj an bie € iird’m juju^en angertd'* men.lOn ftirt ber fdGtgtn CreuB«r fa vil weiben/bfle f r bB țw bert iLiufcnt mimtîeii«3 meaenben/Bey einflnberjufelbtltgtrt. 2)w IelGtgcn ^aBtn ain ^auGeman auffgen?otf|en/btn pc ain f» nia ntnrtert. Wcidyer fltb alfa faptei Bt. îTkldjiOt ^annfitt/aofi g&l td)tr gnaben/t&n dinig bea geBcnebeyten vdcte ber £re5 ger.t&n frervnbt vnb vnbtertpemgtr bes Ungertfiben tanigs vnnb nicpt ber perrert/pielflten/ASanner^erren vnb Kttterie. Otc felBtgctt € ren șer/fd) laben all berren/^ifdiop vnb iSbel* leut ju tabt bit fîeergretflwvnb nemen alice fr g&t. feaBen aw» JBtfdjaff/ ben van Jynrtam/mit vil perren vnb iSbelkăten ga» fptfiXn haBen nod? teglicp graffen jutauffbie pcp an fie fityla bcn.®a Ritflen fief? biepenen vnb ^belkut aBerpal ©fen/bte tv^lltn 3n tviberpanbt tf>un. SefaigaBer ju fcpwacb feing^ gen foltyr rtienig,X)n& bi» Creiirjer fah bea wtllena berauffirt tntgegen yaiietynu fJi» gee nun rvie ea xvGilfo tverberj frexvnbt mit dnanber fedjtcn/vnb flirt tayl ben flnbern vertflgen/vn nup «yten mâfftîi. (fa tvirbt bie fad? nit geffilrtvann ber Crtâeer flin ig pa t b er JunigMidwn maieftat juV-tgcrn jugefcbt iBii.^e w^l mad)tn b«6 n6r ain Mnig/ain 25ifd?aff/wb Ștven berm bie bem fiimg biencn/^m Aanbt fein.'Vnb bie annbcrn fă 3m lanng vngeboîfam vnb felB fdn ftmrglgewefm/fliipreyrti’n'U.. all Punbt ju ferer gcflalt BegcGen jiiStfCîgi'fî py tg got fâic£ ea ju ținem giiten cnbc 3mtn. tipărite la Niijenberg în qnul 1514, •9 ECOURI GERMANE ALE RĂZBOIULUI ȚĂRĂNESC DIN 1514 299 Nu ne propunem acum să analizăm conținutul acestor izvoare 7, ne limităm doar să redăm în anexă textul uneia dintre variantele păstrate la Biblioteca Națională a Bavariei din Munchen (varianta C din publicația de documente amintită mai sus) într-o traducere românească realizată de Rolf Frieder Marmont, precum și fotocopia originalului (Fig.—3—7). Subliniem faptul că cele trei scrisori, precum și relatarea ulterioară lor despre supliciul lui Dozsa (în tipăritură numele lui apare sub forma : Zeckel Jorg), au cunoscut în total șase ediții diferite, iar edițiile A și B ■cîte două variante 8, toate apărute în cursul anului 1514. Atrage atenția în mod special faptul că în relatările tipărite apare la un loc central știrea cu înălțarea steagului, ca un moment decisiv în desfășurarea ulterioară a evenimentelor. Se arată că, la un moment dat, țăranii adunați la cruciadă, au început să se gîndească la întoarcerea acasă. Intervine însă ridicarea steagurilor cu semnificații magice, relatată în felul următor : ,,înfipt-au două steaguri în pămînt, și de fiecare din ele prins-au cîte un crucifix, și lăsat-au să se facă strigare. Cel ce dorea să rămînă cu ei și să meargă la cruciadă trebuia să se așeze în dreptul primului steag. Cel ce dorea să se întoarcă acasă urma să se așeze în dreptul celui de al doilea steag. S-a întîmplat, astfel, că numărul celor ce vroiau să se întoarcă acasă a fost cu mult mai mare decît al celorlalți. Stînd ei așa lîngă steag, s-a desprins de pe steag crucifixul și căzut-a ■el cu fața pre pămînt. Astfel încît iar l-au ridicat sus și de băț bine l-au legat. Și așa se făcu să se întîmple și doua și a treia oară ca el să cadă cu fața pre pămînt. Așa că cei ce doreau să se întoarcă acasă s-au răzgîndit, vrînd acum să moară ori să prospere cu toții, și nu alta le-a fost vrerea decît să li se îngăduie a purcede conform chemării făcută atunci cînd s-a ridicat crucea”. Nu se cunoaște din alte relatări acest amănunt, și astfel este greu de stabilit dacă el a figurat în scrisorile pri- mite de la Buda sau a fost adăugat după chipul și asemănarea rolului jucat de steagul cu opinca și crucifixul în conjurațiile secrete ale țărănimii germane, ceea ce nu se poate iarăși exclude. Este însă ușor de stabilit faptul că broșurile tipărite la Augsburg și Niirenberg prezentau știrile 7 Ele au fost folosite încă de Mârki Șăndor in monografia; Dosa Gyorgy, apărută în 1913 •(vezi paginile 5, 80, 135, 138, 177, 182, 190-191 și 195 - 202. 8 A se vedea cu privire la bibliografia edițiilor diferite ale broșurii Ain gross Wunder- zaichen... și a celei cu titlul Die auffrur so geschehen ist, im Vngerlandl mii dem creutzern, vnnd aticii darbey wie man der creulzer haubtman hatgefangen vnnd getodt Zeckel Jorg 1514 (cu relatarea despre supliciul lui Ddzsa), următoarele lucrări: E. Wellcr, Repertorium typographicum bis 1526, Niirdlingen, 1864, nr. 868 871; Z. Weller, Die erslen deulschen Zeitungen. 1505 — 1599, Tubingen, 1872 (tipăriturile menționate la anul 1514); K. Kertbeny, Ungarn betreffende deutsche Erstligs- Drucke. 1454 1600, Budapcst, 1880, nr. 90 — 96; Răth Gydrgy regi magyar konyvtâra (Biblioteca de cărți maghiare vechi ale lui R. Gy.), Budapcst, 1907, nr. 64; E. Bachner, Das Neueste von Gestern. Kulturgeschichlich interessante Documente aus alten deutschen Zeilungen, voi. I, Munchen, 1911; Ballagi Aladăr, Buda es Rest a vilâgirodalomban (Buda și Pesta în literatura universală), voi. I, Budapcst, 1925, p. 111 — 112; Hubay Ilona, Magyar es magyar vonatkozâsâ roplapok, lîjsâgok, rbpiralok az Orszăgos Szechenyi Kdnyvtârban (Foi volante și ziare ungurești și referi- toare la unguri în Biblioteca Națională Szăchenyi), Budapest, 1948, p. nr. 18 și 18a; Monumente Tusticorum. . p. 313 314. în recenta călătorie de studii efectuată de noi la invitația primită dc la Deutscher Akade- mischer Austauschdienst din R.F.G., cu sprijinul Prezidiului Academiei dc științe sociale și politice a R. S. România, ain avut ocazia să cercetăm exemplarele acestor broșuri păstrate la Bayerische Staatsbibliothck din Munchen, făcîndu-ni-sc aici microfilmele solicitate. Tuturor celora care ne-au sprijinit aducem cele mai vii mulțumiri și cu această ocazie. www.dacoromanica.ro 300 LUDOVIC DEMlSNY IO cu privire la transformarea cruciadei din Ungaria în război țărănesc r într-un cadru și într-o formă asemănătoare cu cele referitoare la conjurația Bundschuh a țăranilor germani. Pe foaia de titlu și într-un caz și în celălalt apare într-o înfățișare identică figura țăranului cu steagul desfă- șurat. Imaginea de pe foaia de titlu a broșurii tipărite în 1514 la Augsburg- despre Bundschuh și de pe foaia de titlu a broșurii intitulate Ain gross Wunderzaiehen..., tipărită tot la Augsburg în tiparnița aceluiași Erhard Oglin este identică, încît nu există nici-o îndoială că tipograful a folosit aceeași xilogravură la tipărirea ambelor broșuri. Chiar defectul din colțul de dreapta a părții superioare din chenar este comun la cele două broșuri cu conținut diferit. Este același chip de țăran, într-o înfățișare identică,, cu imaginea crucifixului de pe steag așezat deasupra capului țăranului. Există desigur și deosebiri. Pe foaia de titlu din broșura despre Bundschuh la piciorul drept al țăranului apare opinca, la cel stîng o tăbliță cu ain aro5 tmmberjaicben bo aofȘflrixn in» tannb Fig. 8. — Foaia de titlu a broșurii: Ain gross Wunderzaiehen, tipărite de Erhard Oglin la Augsburg în 1514. anul 1514, invers imprimată și două blasoane pe steag, elemente specifice conjurațiilor secrete țărănești din țările germane de la mijlocul deceniului al doilea din secolul al XVI-lea (Fig. —2). Toate aceste elemente au fost înlăturate din xilogravura ce apare pe foaia de titlu a broșurii cu titlul Ain gross Wundertzaichen... (Fig. —8). www.dacoromanica.ro 11 ECOURI GERMANE ALE RĂZBOIULUI ȚĂRĂNESC DIN 1514 301 La părerea noastră despre prezentarea cruciadei și a războiului țărănesc din 1514 după chipul și asemănarea conjurațiilor țărănești ger- mane s-ar putea obiecta că și în acest caz asemănarea a fost incidentală, deoarece tipograful din Augsburg, Erhard Oglin a recurs pur și simplu la xilogravura pe care o avea, fără să aibă în vedere aspectele comune dintre răscoalele țărănești și de o parte și de alta. Procedeul folosit de Erhard Oglin este curent aplicat și de alți tipografi din epocă. Istoria tiparului ne oferă suficiente exemple de acest gen, exemple cărora nu le putem atribui vre-o semnificație specială, cum credem noi în cazul bro- șurilor despre Bundschuh și transformarea cruciadei în război țărănesc în 1514. Chiar și în acest caz efectul produs asupra cititorului german din epocă nu poate fi înlăturat. El vedea în chipul cruciatului cu steagul desfășurat imaginea țăranului din frecventele broșuri despre Bundschuh. Admițînd deci obiecția cu privire la simpla întîmplare despre identitatea imaginilor din foile de titlu ale broșurilor examinate, nu putem însă neso- coti efectul acestei „întîmplări”. Ceea ce ne face să admitem că în cazul de față nu este vorba de o coincidență întîmplătoare și fără o semnifi- cație specială, constă în acea că pe foaia de titlu a celeilalte broșuri privind transformarea cruciatei în război țărănesc, broșură imprimată — cum rezultă acest lucru din cercetările germane de istoria tiparului la începutul secolului al XVI-lea — la Niirenberg, apare imaginea luptătorului cruciat cu steagul desfășurat, pe care se vede iarăși crucifixul. Este adevărat că de data aceasta steagul este ridicat nu de un țăran (ca pe foaia de titlu a broșurii despre Bundschuh), ci de un luptător în armură, cu sabia în mîna stingă. El însă seamănă foarte mult cu chipul luptătorului de pe prima pagină din broșura cu titlul Narrenschiff vom Bundtschuch (Fig. —9), broșură imprimată la Basel despre care am vorbit în cele de mai sus. Astfel stînd lucrurile, credem că în cazul de față nu se poate vorbi de o coincidență întîmplătoare. Conchidem, prin urmare, că primele ecouri germane despre cruciada convocată de primatul Ungariei, Bakocz Tamâs, în temeiul bulei papei Leon al X-lea din 3 septembrie 1513, cruciadă transformată apoi în război țărănesc, au apărut în așa-zisele Wunderzeichen într-o înfățișare identică cu relatările despre activitatea conjurațiilor secrete ale țărănimii germane și în special de cea desfășurată de uniunea faimoasă cunoscută sub numele de Bundschuh. Broșurile cu știrile despre cruciadă și transformarea ei în război țărănesc au fost, după toate semnele, căutate, căci altfel nu se pot explica cele șase ediții plus cele două variante din primele două ediții9, realizate toate în vara anului 1514, atunci cînd țările germane și Austria au fost și ele teatre ale unor puternice mișcări țărănești, organizate de conjura- țiile Bundschuh și Der arme Konrad. Știrile cădeau pe un teren fertil, ele erau ușor asimilate de mentalitatea țărănească revoltată și evident dădeau curaj și noi puteri forțelor angajate în lupta antifeudală, cu atît 8 La acest număr de broșuri tipărite, cunoscute pînă azi în literatura de specialitate, mai trebuie să adăugăm și copia inanuscrisă a scrisorilor din Buda cu privire la evenimentele de aici din 1514, cppie realizată în vara aceluiași an. Această copie se păstra odinioară în arhiva prințului de 'Weimar, iar astăzi se găsește în Arhiva Centrală de la Praga. Ea reproduce textul primei ediții din broșura de la A^^:dacQramanica J() 302 ECOURI GERMANE ALE RĂZBOIULUI ȚĂRĂNESC DIN 1514 12 mai mult cu cit ele erau înfățișate într-o imagine apropiată de realitățile ger- mane. Subliniem și faptul că prin intermediul acestor broșuri germane știrile despre supliciul lui Dozsa au ajuns să fie cunoscute în toată Europa, iar xilogravura reprezentînd acest supliciu a constituit sursă de inspirație aSkmger .getecbtfmfr alier w. bâtonen ber feb wacbt wt&îMMTO&cnbrtîdi vfjhottie wb&ergebtnt 69# bimoct fitrt.^cbcn Jan Fig. 9. Xilograiură din broșura: Xctr- renschiff vom Bundlschuch, tipărită Ia Basel in 1514. și pentru alte relatări în care imaginea a apărut în anii următori în diferi- tele cronici și scrieri istorice apusene. Faptul că știrile privind transformarea cruciadei în război țărănesc au fost integrate în realitățile germane ale timpului ne arată și Constatarea făcută de contemporani despre legătura dintre răscoalele țărănești izbuc- nite în țările germane și Austria, pe de o parte, și războiul țărănesc din Ungaria și Transilvania, de altă parte. Este suficient să ne referim la rela- tarea lui Bartholius Riccardus cuprinsă în cărticica cu titlul Odeporicon, publicată la Viena în 1515. Descriind evenimentele războiului țărănesc din 1514 și răscoalele antifeudale din Wurttemberg și Carintia,. Bartholinus Riccardus remarcă caracteristicile comune ale acestor evenimente. ANEXĂ Versiunea românească a broșurii despre transformarea cruciadei con- vocate în Ungaria în război țărănesc, traducere făcută după textul german al ediției din Nurenberg. Extras dintr-o scrisoare din Buda, sosită în ziua a douăzecișicincea a lunii mai la Viena -^S^burg. 13 ECOURI GERMANE ALE RĂZBOIULUI ȚĂRĂNESC DIN 1514 303 1514 Item. Cei ce primit-au Crucea s-au adunat mulți, și chiar mai mulți decît ar fi bănuit cineva. Apreciind dară că numărul lor se ridică la circa cincizeci de mii în toată Țara Ungurească, încă nu s-au adunat cu toții. Cardinalul și episcopul de Stigoniu cu două zile în urmă a revocat che- marea la cruciadă. Cel ce nu vor da curs revocării (împreună cu cel ce va continua să mănînce și să bea cu acela), toți acei vor fi ținta grelei anateme. Cu gîndul de a-i clinti de la hotărârea de a merge în cruciadă le-a trimis poruncă în repetate rînduri, și trimis-a solii în oastea lor, aflată la o milă depărtare de Pesta, oaste numărînd cinci mii de bărbați. Cîțiva s-au lăsat înduplecați de a se întoarce la casele lor. înfipt-au atunci două steaguri în pămînt, și de fiecare din ele prins-au cîte un crucifix,^ și lăsat-au să se facă strigare. Cel ce dorea să rămîne cu ei și să moară în cruciadă trebuia să se așeze în dreptul primului steag. Cel ce dorea să se^ întoarcă acasă urma să se așeze în dreptul celui de al doilea steag. S-a întîmplat astfel că numărul celor ce vroiau să se întoarcă la casele lor a fost cu mult mai mare decît al celorlalți. Stînd ei așa lîngă steag, s-a desprins de pe steag crucifixul și căzut-a el cu fața pre pămînt. Astfel încît iar l-au ridicat sus și de băț bine l-au legat. Și așa se făcu să se întîmple și a doua și a treia oară ca el să cadă cu fața pre pămînt. Așa că cei ce doreau să se întoarcă acasă s-au răzgîndit, vrînd acum să moară ori să prospere cu toții împreună, și nu alta le-a fost vrerea decît să li se îngă- duie a purcede, conform chemării făcută atunci cînd s-a ridicat crucea. Vinerea trecută la Pocs * prins-au un nobil, pe care pe loc l-au tras în lance. Sîmbătă a fost să se preumble la cinci mile depărtare de Buda un negustor din Pesta ** cu numele Euppi, împreună cu frații lui, la un nobil. De dimineață au venit cruciații la conacul nobilului, dîndu-i foc și arzîndu-1. La asta nobilii împreună cu Euppi, pe care /cruciații/ tot nobil l-au crezut, s-au apărat pînă ce flăcările i-au alungat din casă. Așa se făcu că nobilii laolaltă cu Euppi, împreună douăzeci și două de persoane, au fost omorîți, iar nobilul căruia îi aparținuse conacul a fost, tăiat în bucăți. Aidoma se petrecu lunea trecută la două mile distanță de Oradea, Apoi se porniră în jur de o mie de nobili laolaltă cu slugile lor împotriva cruciaților din numitul ținut. Astfel cruciații au omorît cinci sute din ei, iar dintre cruciați nici cincizeci n-au pierit. Nici nu poci a vă înfățișa în culori destul de vii întîmplarea stranie cu nobilimea, din care majori- tatea s-a refugiat aci la Buda. Eegele trimis-a acum cîteva zile împotriva cruciaților toate slugile curții sale, în jur de o mie de bărbați, iar căpe- tenia lor fost-a unul Bornemissza ***, și venit-au pînă în preajma Pestei, dar iarăși s-au întors acasă la Buda. Și astfel le dau cruciații de veste să vină căci ei sînt gata lupta a primi. Așa că iureșul evenimentelor cu greu stătea pe loc. Eegele și domnii se tem ca să revoce cruciada, chibzuind că ar trebui neam strein să fie cel ce va fi pus să-i alunge [pe cruciați]. Vin apoi nobilii și în fața regelui aduc strașnice acuzații cardina-. lului, judecîndu-1 ca fiind pricina acestor trebi. Căci el dăduse poruncă * în original: Bolzen ♦♦ în original: Pelta **♦ în original: Parkaqw/yf.daCOTOIIiailica.rO 304 LUDOVIC DEMENY 14 de pornire a cruciadei. Se justifică cardinalul, spunînd cum că din însărci- narea maiestății imperiale și a întregii Țări Ungurești a făcut-o, putînd ăst lucru a dovedi cu scrisoare și peceți. Este de temut că după apla- narea cauzei cu cruciații, nobilimea de rînd va porni răzmeriță împotriva popilor. Pomeniții cruciați nu fac rău nici unui om nevoiaș, nu recurg la forță împotriva nimănui, și orice li se furnizează de care au nevoie, ei plătesc cu bănet peșin. Regele și nobilimea n-au băgat de seamă ce fel de povară și-au asumat singuri. Căci după ce cu turcul pacea au înche- iat pe trei ani, n-ar fi trebuit să dea voie norodului să pornească cruci- ada. Eu judec că toate acestea sînt pedeapsa bunului Dumnezeu pen- tru oameni. De acum nu de mult la porunca cardinalului două mănăstiri ungu- rești sînt obligate să umble și să răspîndească [știrea] că cruciada s-a revocat și că cei ce împotriva acestei porunci poartă mai de parte și nu depun crucea trebuie să fie omorîți fără iertare și fără nici-un fel de dezle- gare. Cei ce fac aceasta vor beneficia de aceeași iertare promisă odinioară celora ce au îmbrăcat crucea. Și astfel poporul de rînd s-a dus la ambele mănăstiri aci la Buda, la Sfîntul loan al fraților cordelieri și la Sfîntul Nicolae al ordinului predicatorilor, s-a ridicat împotriva lor și călugărilor s-a adresat. De cît amar de vreme tot se înarmează domnii și nobilii? Mai bine de douăzeci de ani. Totul este înșelăciune. Nimeni să nu por- nească împotriva celor ce poartă crucea. De aflăm pe unul care totuși dorește aceasta, pe acela îl vom omorî. Iar tot ce ziceți voi călugări și popi este cu minciună, de acum încolo nu vom mai crede în predicile și cîntările voastre, și nu vom mai veni în bisericile voastre. Cîțiva au ridicat topoarele, aruncînd cu ele după călugări, astfel încît ambii călugări părăsit-au în fugă amvonul, altminteri ar fi fost făcuți sfinți de către țărani. Regele Ungariei cît și orașul Buda vor să strîngă oaste de merce- nari, dar nimeni nu dorește să se bată cu ei. Mrdțimea, în afară de nobili, este cu cruciații. Iară un preabun nobil din țara Dachiei, cu numele de Mihai, s-a dat zilele acestea de partea cruciaților, care l-au primit drept căpetenie. Toți au depus jurămînt, credința să țină cu el. Pomenitul nobil se aude că le-ar fi dat în dar și ar fi comandat lor tunuri. în prezent cavalerii și nobilii fac pregătiri pentru a se bate cu ei, iar eu de partea mea cred că ei nu trebuie să atace, cum de altfel s-a mai întîmplat odată, deoarece sînt prea puțini la număr. Bunul Dumnezeu singur știe cum se vor sfîrși toate. Item. De veste vă dau că acum în șaisprezece ale lunii iunie anu curent în toată Țara Ungurească este răzmeriță și omor, căci au primit ungurii cu crucea să pornească împotriva turcilor. Și într-atît a crescut numărul pomeniților cruciați încît ajuns-au să fie laolaltă o sută de mii de războinici așezați în tabără de campanie. Aceștia și-au ridicat drept căpetenie pe unul ce rege îl numesc și carele semnează Melchior Balassa *, din al Domnului grație rege al binecuvîntatului norod al cruciaților, pri- eten și supus al regelui unguresc și nu al domnilor prelați, seniori și cava- eri etc. Numiții cruciați omoară pe toți domnii, episcopii și nobilii pe * In original: Melc/uorygtj^rdflf^rnmanicaJQ 15 ECOURI GERMANE ALE RĂZBOIULUI ȚĂRĂNESC DIN 1514 305 care îl prind și le iau tot avutul. Tras-au în lance un episcop, cel de Cenad *, împreună cu mulți domni și nobili. Și zilnic li se alătură alte și alte puhoaie. Așa că domnii și nobilii fac pregătiri de rezbel la miază- noapte de Buda, vrînd să le opună rezistență. Mă tem numai că vor fi prea slabi în fața unei asemenea mulțimi. Iar cruciații sînt gata de a-i întîmpina. Orice întorsură ar lua lucrurile, vor trebui să se lupte prieteni între ei și o tabără va trebui s-o nimicească și s-o stîrpească pe cealaltă. Gîlceava nicicînd nu se va aplana, dă de veste regele cruciaților într-o carte cătră maiestatea sa regească a ungurilor. El vrea să facă ca în țară să nu fie decît un rege, un episcop și doi domni ce va să servească pe rege. Iară pe ceilalți de i-au refuzat supunerea și chiar pe cel ce rege i-a fost să nimicească vrea etc. Și este de temut ca lucrurile să ia înfăți- șare și mai hidoasă. Atotputernicul Dumnezeu să facă ca toate să sfîr- șească cu bine. Amin. LES PEEMIEES ECHOS ALLEMANDS DE LA GUEEEE PAYSANNE DE 1514, EEFLETES DANS LES WUNDEEZEICHEN RfîSUMfi Des l’&A 1514 ont păru ă Augsburg et Nuremberg Ain Gross Wunder- zaichen... et Die auffrur so geschehen ist im Vnderlandt mit dem creut- zern, vnnd auch darbey wir man der creutzer haubtman hat gefangen vnnd getodt Zeckel Jorg, deux brochures portant sur la transformation, de la croissade convoquee par le cardinal de Hongrie, Bakocz Tamâs en guerre paysanne. Les brochures ont 6t6 editees en six âditions, les deux premiere» dditions en deux variantes, toutes parues en 1514. L’auteur de la presente etude reconstitue la maniere dont les informations contenues dans les brochures ci-dessus ont ete intâgrees aux realitâs allemandes de l’6poque> realites sociales dominees par les puissants mouvements paysans de 1513 — 1514, organismes par les conjurations secretes connues sous les d^nomina- tions Bundschuh et Der Arme Konrad. * în original: Zynnarr WWW.daCOrODiailica.ro www.dacoromanica.ro ATITUDINEA CERCURILOR CONDUCĂTOARE DIN MOLDOVA FAȚĂ DE INSURECȚIA RĂKOCZIANĂ (1703-1711) DL PAUL CERNOVODEANU Instaurarea regimului habsburgic in Ungaria și Transilvania în ultimul deceniu al secolului al XVII-lea, după izgonirea turcilor din Europa centrală, în loc să aducă o ameliorare a situației din aceste țări, a agravat condițiile sbcio-econbmice, politice și religioase existente, provocînd nemul- țumirea generală a diferitelor pături sociale. Reacția la opresiunea autorităților imperiale, la împilările de ordin . fiscal șl administrativ și la intoleranța religioasă,' a constituit-o declan- șarea mișcării de eliberare a poporului maghiar de sub conducerea lui‘ Francisc ăl lî-leă Rakoczi. în felul acesta în primăvara anului 1703 sub steagurile curuților. s au strîns ostași de toate neamurile (unguri, secui, români, sași, ruteni ș.a.) și din toate clasele sociale1 și cu toate că eliberarea Transilvaniei n-a alcătuit obiectă ul principal al lăsculaților, totuși această provincie s-a ridicat de la sine in momentul în care s-a declanșat lupta în Ungaria de nord pentru alungarea asupritorilor habsburgici. Trebuie de asemenea făcută precizarea că ecoul insurecției conduse de Răkoczi în rîndul românilor din Transilvania a fost precumpănitor pozitiv. Au făcut excepție doar marii negustori, proprietarii de moșii și reprezentanții clerului ce aderaseră la Unirea cu biserica Romei care au rămas fideli regimului habsburgic din spirit rutinier de supunere, din neînțelegere, din speranța vagă și iluzorie a obținerii — prin concesii față, de ocupahții austrieci — a unor drepturi politice1 2. în schimb masele 1 Pentru adeziunea unor largi pături sociale și în special a maselor populare la răscoala curuților, a se vedea, mai ales Zsigmond Pal Păcii, Le probleme du rassemblement des forces nationa- ■ les pendant la guerre d’independance de Franțois II Rakoczi, în „Acta Historica Academiae Scientiarium Ilungaricae”, II (1954), nr. 1 2, p. 95 — 113; Andrei Magyari, Unele probleme ale contradicției dintre țărănimea și nobilimea din regiunea Maramureș în perioada luptei antihabs- burgice de la începutul secolului al XVIII-lea, în „Studia Univcrsitatis Babeș-Bolyai”, Series Historia, fasc. 1, 1964, p. 41 53; Agncs Vârkonyi, Ilapsburg absolutism and serfdom in Ffungary at the turn of the 17-th and IS-th centuries, în „Nouvelles Etudes Historiques publiees 5 l’occasion du XII® Congrâs International des Sciences Historiques par la Commission Naționale des Histo- rîcns Hongrois», Budapest, 1965, p. 355 387; Imrc Bănkuti, A parasztăsăg is nemessig adozăs- sa Râkăczi szabadsâgharcban (1703 1711) în „Folia Archaeologica”, Budapest, XVIII(1966/67), p. 263 280. 2 Vezi mai ales Aurel A. Murcșianu, Un capitol necunoscut din istoria românilor ardeleni; românii apărători ai Brașovului în războiul cu curulii (1704 —1709), în „Țara Bîrsei” Brașov, II (1930), nr. 2, p. 111 130. „REVISTA DE ISTORIE», Tom 35, «ȚlICa 1T> 308 PAUL CERNOVODEANU 2 populare, iobagii3, o parte a clerului ortodox 4 și chiar a micii nobilimi (în special din Țara Hațegului și Maramureș)5 s-au alăturat răsculaților unguri, împărtășind idealul comun al eliberării de sub dominația habs- burgică. Evenimentele din Ungaria și Transilvania, n-au întîrziat, în mod firesc, să-și găsească un îndreptățit ecou în Moldova și Țara Românească și să atragă atenția cercurilor conducătoare din zisele principate. Și aceasta cu atît mai mult, cu cît răscoala curuților a izbucnit în contextul unei situații foarte complicate, din punct de vedere politic, diplomatic și militar, existente pe continentul european. Prin tratatul de la Karlowitz — consfințind cele mai însemnate pierderi teritoriale suferite pînă atunci de Poarta Otomană — Imperiul habsburgic reușise să-și strămute hotarele cu mult spre răsărit, să se învecineze cu principatele dunărene și să nutrească gînduri, mai mult sau mai puțin ascunse, de cotropire a lor. Numai rivalitatea cu polonii — dor- nici să domine și ei, cel puțin, Moldova — ca și opoziția Rusiei lui Petru cel Mare — interesată în contracararea ingerințelor Casei de Austria în Țara Românească și Moldova — au silit Curtea din Viena să-și amîne, pentru mai tîrziu, planurile ei de anexiune. De altfel, entuziasmul care domnise cu aproape două decenii în urmă în rîndul popoarelor din Balcani, aflate sub dominația Porții, de a se elibera datorită luptei duse de Imperiul habsburgic împotriva turcilor, se răcise considerabil, odată cu dezvăluirea netă a scopurilor egoiste urmărite de austrieci, ce nu doreau decît să se substituie — ca stăpîni — otomanilor 6. Regimul de asuprire impus în teritoriile anexate prin tratatul de la Karlowitz și mai ales prozelitismul religios al autorităților de la Viena, încercînd prin catolicizare să făurească un anumit liant spiritual în rîndul populațiilor eterogene subjugate, au indispus foarte mult cercurile conducătoare, atît laice cît și eclesiastice din Moldova și Țara Românească ca și din sudul Dunării, atașate bisericii ortodoxe. Atragerea românilor din Transilvania, ca și a sîrbilor din Kraina, la unirea cu biserica Romei a fost privită eu mari reticențe de conațio- nalii din principate și Balcani, cu atît mai mult cu cît intuind adevăratele scopuri ale autorităților imperiale, largi pături ale populației românești din Transilvania — ca și ale sîrbilor de altfel — n-au subscris schimbării 3 Cîteva mărturii figurează și in studiul lui Virgil Șotropa, Urme din timpul Curuților, in „Arhiva someșană”, Năsăud, 1935, nr. 17, p. 123 — 164, dar mai ales la Liviu Patachi, Românii ortodocși tn revoluția răkocziană — Cauzele religioase ale participării lor — in „Revista teo- logică”, Sibiu, XXXVII (1947), nr. 7-10, p. 332-337 și nr. 11-12, p. 420-426. 4 în rîndul căruia figurează cunoscutul cleric anti-uniat loan Țirca, refugiat in Moldova la 1706 și recunoscut apoi de Râkoczi ca mitropolit al Ardealului in 1707, cf. V. Șotropa, op. cit., p. 114 — 145 și 150 — 151, L. Patachi, op. cit., p. 336 și Mircea Păcurariu, Legăturile bisericii ortodoxe din Transilvania cu Țara Românească și Moldova tn secolele XVI—XVIII, Sibiu, 1968, p. 34-35. 5 în acest sens este grăitor jurămintul de supunere față de persoana lui Francisc al II-lea Râkoczi depus in zilele de 8 — 13 octombrie 1706 de citeva sute de mici nobili români din orașele Deva, Hunedoara și alte localități ale comitatului Hunedoara, cf. Magyar Orszăgos Levellăr, Budapest (M.O.L.), Cista diplomatica Homagialia/F. 138, f. 1 — 19 (semnalat prin amabilitatea colegului Ludovic Demeny). 6 Pentru acestea vezi mai ales loan Moga, Rivalitatea polono-austriacă și orientarea politică a țărilor române la sftrsitul secolului XVII, Cluj, 1Q33, p. 108—224. www.dacoromamca.ro 3 MOLDOVA ȘI INSURECȚIA rAKOCZIANĂ (1703—1711) 309 ■de confesiune, ce atrăgea cu sine pericolul deznaționalizării și al ruperii de credința religioasă a fraților învecinați7. Pe fundalul contradicțiilor economico-sociale, politice și confesionale din Europa centrală și sud-estică, s-au mai grefat și consecințele conflic- telor de mari proporții ce însîngerau atunci continentul, adică războiul pentru succesiune la coroana Spaniei, opunînd Franței lui Ludovic al XlV-lea „marea coaliție” alcătuită din Imperiul habsburgic, Anglia, Olanda și aliatele lor, ca și cel nordic, între Rusia și Suedia lui Carol al XII-lea, antrenînd și Polonia, divizată în facțiuni rivale. Principatele dunărene erau, așadar, înconjurate numai de țări beligerante iar răscoala •curuților, izbucnită în Ungaria și Transilvania, a reaprins vîlvătaia lup- telor și în Europa centrală. Situația s-a dovedit cu atît mai delicată, cu cît Franța, urmărind cu asiduitate atragerea Turciei în conflict, ar îndem- nat-o — fără preget — la atacarea Austriei habsburgice. Dacă în principatul muntean s-au putut observa atitudini nuanțate față de răscoala lui Râkoczi mergînd de la prudența șovăielnică a domnului Brîncoveanu pînă la angajarea Cantacuzinilor și partizanilor lor în spriji- nirea cauzei insurgenților, lipsită însă de eficacitate practică 8, în Moldova putem discerne în schimb o poziție mai netă de solidaritate cu răsculații, atît din partea domniei cît și a boierilor, deși tot atît de puțin eficientă. Moldova nu se bucura în această epocă de prestigiul dobîndit de. princi- patul muntean prin lunga și însemnata domnie a lui Brîncoveanu, dis- punea de resurse mai modeste, era mai puțin liberă în mișcările ei dată fiind vecinătatea cu Rusia și oarecare simpatii manifestate față de țarul Petru, ce trezeau suspiciunile Porții, obligînd pe turci să fie mai atenți , și mai stricți cu domnii numiți în Moldova, pe care i-au schimbat mai des îndoindu-se de credința lor. în aceeași măsură însă, fiind mult mai puțin apropiați imperialilor decît Brîncoveanu, și avînd legături cu amba- sadorii Franței la Constantinopol, domnii Moldovei au îmbrățișat de la început cu căldură cauza curuților, manifestîndu-le toată solicitudinea și încurajarea lor. Schimbul de scrisori și emisari al conducătorilor curați ou domnii și boierii din Moldova a fost însă ceva mai redus și mai puțin însem- nat decît cu acei din principatul muntean, dar fără a da naștere la atitu- dini contradictorii ca în Țara Românească, unde răcirea dintre Brîncoveanu și Cantacuzini — manifestîndu-se mai puternic după 1707 — a obligat pe răsculați la adoptarea unei poziții nuanțate, întreținînd, sepa- rat, legături atît cu domnul cît și cu „opoziția”. Aflînd despre izbucnirea răscoalei curuților, domnul Moldovei Mihai Racoviță scria la 20 iunie 1704 ceaușului David Corbea manifestînd interes față de acțiunile răsculaților : „La vecinii noștri din Țara Ungurească este o mare tulburare; toți nemții se înghesuie la orașe, pentru că ungurii 7 Cf. Silviu Dragomir, Românii din Transilvania și unirea cu biserica Romei, in „Studii și materiale de istorie medie”, București, III, 1959, p. 323 — 339 și David Prodan, Supplex Libellus Valachorum, Ediție nouă refăcută, București, 1967, p. 114 — 136. 8 Amănunte in studiile mele Primele știri privitoare la insurecția răkocziană în corespon- denta stolnicului Constantin Cantacuzino din anii 1703 —1705, în „Studii privind istoria naționa- lității maghiare și a procesului ei de înfrățire cu națiunea română”, voi. I, București, 1976, p. 79 — 101; Das Echo des Râkâczi Aufstandes in der Walachei und in der Moldau, in voi. Aus der Geschi- chte der ostmitteleuropăischen Bauernbewegungen im 16—17 Jahrhundert, Hcrausg. von Gusztâv Heckenast, Budapest, 1977, p. 83 — 90 și A Havasalfoldi es Moldvai vezeto kiiriik magatartâsa a Jcuruc felkelessel szemben, în voi. Răkoczi-tT anulmân uojc. editat de Kopeczi Bela, Hopp La jos și R. Vărkonyi Agnes, Budapest, WW.O9CQi@inamca.ro PAUL CERNOVODEANU 4’ 310 și săraci și bogați, s-au ridicat împotriva nemților”9. La fel, același domn se adresa contelui Pekri Lorinc din Iași la 23 iulie 1704 urînd din toată inima succes cauzei curuțe și dîndu-i știri despre evenimentele din Polonia și de pe teatrul de luptă dintre ruși și suedezi10 *. Lui Eacoviță. • i-a succedat pentru scurtă vreme în scaunul Moldovei, Antioh Cantemir (1705—1707) despre care Eâkoczi, într-o scrisoare trimisă ambasadorului Franței la Poartă, Ferriol, la 9 ianuarie 1706, spunea că „il rn’a donnâ des marques les plus reelles de son amitiee”, fiind satisfăcut „des bons- procedes employes ă son egard” 11. într-adevăr conducătorul răscoalei se adresase în două rînduri lui Antioh Cantemir la 16 și 25 noiembrie 1705, cerîndu-i încuviințarea pentru transmiterea corespondenței sale la Istanbul pe calea Moldovei și infor- mîndu-1 despre, luptele date pe teritoriul Transilvaniei cu trupele impe- riale, în urma cărora unii dintre-ostașii săi se refugiaseră în provincia de la răsărit de Carpați, reclamînd pentru aceștia asistență pînă la întoar- cerea lor în patrie și posibilitatea de a reintra în acțiune 12. Cantemir se adresa de altfel la 17 februarie 1706 contelui Pekri luînd .act cu satis- facție de succesele armatei sale în Maramureș și îndreptînd spre dînsul pe emisarul lui Eâkoczi, Baji Andrâs, care-1 căutase'la Iași13 *. Eâkoczi se adresa din nou lui Antioh .Cantemir, la 6 martie 1706, înștiințîndu-1 că se afla în Transilvania și-l punea la curenț cu privire la legăturile ștabi- • • lite la Istanbul cu dregătorii PorțiiDe asemenea, la 3 septembrie- 1706 și 15 aprilie 1707, conducătorul curuților ruga pe voievod să ia sub protecția sa pe Pozahazi Pâl și îl anunța că ocupase scaunul princiar al Transilvaniei cu aprobarea Dietei15. O dată cu reînscăunarea lui Mihai Eacoviță în Moldova (1707—1709), au continuat legăturile inițiate cu Eâkoczi și partizanii săi, prinți-un-viu schimb,de scrisori16. Curuții au ținut legături epistolare și cu unii boieri moldoveni ca de pildă marele logofăt Nicolae Costin 17, Dumitrașco Eacoviță, ginerele spătarului Mihai Cantacuzino din Țara Eomânească 18, 9 „ * # Istoriceskie sveazi narodov SSSR i Rumânii v XV — naciale XVIII v., tom. III (1673-1711), Moscova, 1970, p. 205, 207, doc. 57. 10 M.O.L., G 13 Aspremont, Caps. A 1, fasc. 16, nr. 3, f. 8, 9. 31 Hurmuzaki, Documente . . ., VI, București, 1878, p. 29, doc. XVIII. 32 Râday Pâl iratai (ed. Benda K.), voi. I, Budapest, 1955, p. 468 469, nr. 91 și p. 470 — 471, nr. 92. 33 M.O.L., G 13 Aspremont, Caps. A 1, fasc. 16, nr. 5, f. 12, 13. 34 Râday Konyvtâr (R. K.) Râday csalâd, lt. 108, cs. IV d/2 —15, nr. 3. 35 Ibidem, IV, d. 2/15, nr. 4; Râday Pal iratai, II, p. 154, nr. 15. 36 Astfel Mihai Racoviță se adresează lui Râkoczi la 24 februarie 1708 și 22 octombrie-' 1709 (M.O.L., G 15 Aspremont, Caps. A 1, fasc. 16, nr. 10, f. 24—25; nr. 26, f. 54 55, Inștiințin- du-1 de primirea emisarilor săi Grâbâric Jâkâb, și Pekri David, „Tabulae judiciariae Assesor”, iar la 13 aprilie 1708 și 22 mai 1709 lui Mikes (Ibidem, nr. 11, p. 26 28; nr. 20, f. 46 47) In problema pătrunderii unor contingente ale răsculaților pe teritoriul Moldovei la Tg. Ocna și necesitatea înapoierii lor in Transilvania. La rîndul său Râkoczi scria lui Racoviță la 30 august 1708 și 2 iunie 1709 (M.O.L., G 15 Aspremont., Caps. E, fasc. 1—2, f. 21, 23; Caps. F, fasc. 158, f. 1; R. K., Râday csâtad, lt. 108 cs. IV d/2 —16, nr. 6), rugîndu-1 să acorde protecția sa lui Mikes. 37 într-o scrisoare adresată din Prăjești la 4 august 1708 Se declară devotat principelui „prostratus ad plantas Serenitates Vestrae”, cf. Hurmuzaki, Documente . . ., IX1( p. 440, doc. DCVII. 38 în scrisoarea Înaintată lui Râkâczi din Iași la 21 februarie 1708 dorește să-l asigure de credința sa și să-l socotească printre prietenii apropiați,(M.O.L., G 15 Aspremont, Caps A 1». fasc. ie, nr. 29, f. 60-65). www.dacoronianica.ro 5 MOLDOVA ȘI INSURECȚIA RAkOCZIANA (1703—1711) 311 ruda lor marele vistier Ilie Cantacuzino 18 19 și Savin banul20, pe lîngă unii reprezentanți ai clerului ca de pildă Cozma, egumenul mănăstirii Tg. .Ocna, care, arătîndu-se devotat cauzei și sprijinitor al contelui Mikes și al lui Petki David, își oferea și mai departe serviciile principelui Râkoczi21. Refugiații curuți în Moldova, după 1707, au fost primiți cu toată ospitalitatea și au beneficiat de privilegii22; în acest sens, lista nobililor chezași contelui Mikes Mihâly la 4 septembrie 1708 însumînd 37 nume printre care acelea ale lui Lâzâr Ferenc, Josika Sâmuel, Kereszturi Miklos și Mihâly, Apâti Peter, Biro Sâmuel, Szegedi Pâl, Gereb Jozsef, Boar Gâbor și Pâl, Szekely Bâlint ș.a., este edificatoare 23. După sfîrșitul miș- cării, nu s-au pus nici un fel de piedici repatrierii lor 24. Importanța și caracterul pozitiv al răscoalei râkocziene au fost relevate, în același timp, în cronicile epocii, exprimînd punctele de vedere ale autorilor lor recrutați în majoritatea cazurilor din rîndurile boierimii mari și mijlocii, dar animați — în limitele poziției lor de clasă — de o anumită înțelegere și dragoste de patrie. Așa se explică și faptul că în aceste lucrări lupta poporului maghiar pentru eliberare de sub dominație habsburgică a găsit, în general, înțelegerea necesară 2S. Un pasaj din letopisețul (1662—1729) atribuit diacului de Divan Nicolae Muște ni se pare, însă, cel mai grăitor: „Nesuferit și neplăcut lucru era domnilor și nemeșilor... a rămîne sub stăpînirea împăratului, care nu sub stăpînirea ci în robie li se părea a fi... Umplînd nemții cetățile lor cu oșteni, multe asupriri și suferințe le făceau nobililor, neme- șilor și tuturor; încît mai bucuroși erau ungurii să se vadă sub turci decît sub stăpînirea împăratului. Ei s-au și ridicat asupra nemților ... alegîn- du-și crai pe Racoți”. Deplîngînd eșecul răscoalei, cronicarul socotește că cei mari și puternici, recte imperialii, nu trebuiau „să supere norodul cu strîmbătate, că de multe ori prea mare răutate face pe cei supuși să se ridice împotriva celor ce-i stăpînesc, așa cum și ungurii nerăbdînd tira- nia nemților și asuprirea ce le-o făcea, iată ce-au făcut, fiind mai bucu-' 18 Scria lui Râkdczi din Șcrbești la 17 iunie 1708, punîndu-sc la dispoziția lui ca membru al unei familii devotate principelui și îl felicită pentru reîntârirea lui ca stăpînitor al Transilvaniei de către dicta din Tg. Mureș (Ibidem, Caps. D. fasc, 94, f. 71 — 72). 20 Se arată fidel lui Râkdczi prin scrisoarea trimisă din Hălăucești la 13 iulie 1709 cu Petki David și-i dorește izbinda „pentru frumoasa libertate dorită de slăvită națiune” spre a-i scăpa pe semenii săi de jugul apăsării și să dea astfel tuturor o pildă (Ibidem, Caps. A 1, fasc. 16, nr. 21, f. 48-49). 21 Scrisoarea din Tg. Ocna (Ibidem, nr. 30, f. 63 — 63 v.). 22 N. lorga, Sur les emigres rakocziens en Moldavie, în „Revue historique dc sud-est europeen”, XIII (1936), nr. 1 — 3, p. 78 79. 23 Csutak Vilmos, Bujdosă kurucok Moldvâban es Havasalfblden 1707— llben în voi. Emlekkonyv a Szekely Nemzeli Miizcum iitveneves Jubileumăra, Sepsiszentgyorgy, 1929, p. 637. 24 Cserei Mihâly, Historiâja 1661 —1711, Pcst, 1852, col. 415, 435, 449, 455 etc.; Descripția Vitae Stephani Liberi Baronis de Daniel et Vargyas ..., (Cibinium), 1764, p. 28 — 33. La 31 martie 1711 „Communitas magnatum et nobilium transylvanorum in regno Moldaviac commorantium” scria din Roman, adrcsîndu-se domnului Dimitrie Cantemir, spre a fi lăsată a se întoarce în patrie, dacă va căpăta iertare de la autoritățile imperiale; un firman de la Poartă a fost obținut în acest sens prin intermediul ambasadorului francez Dcssaleurs., cf. N. lorga, Francisc Râkoczi al II-lea invictorul conștiinței naționale ungurești și românii, în „Analele Academiei Române”, seria Il-a, M.S.I., tom. XXXIII (1910 1911), p. 17-18. 25 Vezi de pildă Letopisețul Țării Moldovei al lui loan Neculce (ed. Il-a), ed. lorgu Iordan, București, 1958, p. 224 — 225) sau Cronica Ghiculeștilor (Istoria Moldovei intre anii 1605 — 1754), (ed. N. Camariano și A. Camari^y^^a^^^^^jgj^j^^ fo59' 71, CtC' 312 PAUL CERNOVODEANU 6. roși să piară cu toții spre a ieși de sub jugul împăratului. Și cîțiva anii luptîndu-se, izbîndă n-au dobîndit, dar nu se cădea a le face vreo vină,, căci pentru pămîntul și patria lor s-au bătut, silindu-se pentru elibera- rea lor” 26. înainte de a încheia prezentarea de față, se impun, credem, cîteva concluzii. Moldova, cu o libertate de mișcare mai restrînsă decît Țara Româ- nească, a simpatizat de la început cu insurecția râkocziană dar la fel ca și principatul vecin, n-a putut să-i acorde asistență armată. Și în această țară sentimentele de solidaritate cu răsculații s-au manifestat doar prin oferirea de azil și tratament umanitar pribegilor. în ultimă instanță, imposibilitatea Moldovei de a colabora pe plan militar cu insurgenții râkoczieni, s-a datorat faptului că Poarta otomană,, puterea suzerană, n-a intervenit în conflict, nedorind să declare război Imperiului habsburgic pentru a-1 ajuta pe Râkoczi, iar distanțarea față de conducătorul răscoalei s-a accentuat mai ales după încheierea alianței acestuia cu țarul Petru cel Mare. în pofida limitelor arătate și a situației interne, dar mai ales externe deosebit de complexe și delicate, nu se poate trece totuși cu vederea fap- tul că cercurile guvernante din Moldova au manifestat o anumită înțele- gere pentru scopurile urmărite de insurgenți și au adoptat o atitudine umanitară în problema refugiaților curați și a repatrierii lor. L’ATTITUDE DES MILIEUX DIRIGEANTS DE MOLDAVIE FACE  L’INSURECTION RAKOCZIENNE (1703-1711) WESUME Durant la premiere decade du XVIII-e siecle, la Moldavie, qui possedait une libertă de mouvement politique plus restreinte que la Valachie envers la Porte Ottomane, a sympathisă des le dăbut avec la răvolution rakoczienne, mais, tout comme la principaută voisine, n’a pu lui preter son asistance militaire. Dans ce pays ăgalement, les senti- ments de solidarită avec les insurges se sont manifestes uniquement par l’asyle et le traitement humanitaire offerts aux exiles. En deraiere instance, l’impossibilită de la Moldavie de coopărer sur le plan militaire avec les insurges a ătă due au fait que la Porte Ottomane, voire la puissance suzeraine, n’est pas intervenue dans le conflict, ne dăsirant pas dăclarer la guerre a l’Empire des Habsbourg pour appuyer Rakoczi, la position d’ăloignement vis-ă-vis du chef de la revolte s’accentuant notamment apres la conclusion de l’alliance par celui-ci avec le tsar de la Russie, Pierre le Grand. En dăpit des limites relevăes et de la situation intărieure, mais. surtout extărieure, particulierement complexe et delicate, on ne saurait omettre le fait que les milieux gouvernants de Moldavie ont manifestă une certaine comprăhension envers les buts poursuivis par les insurgăs et adoptă une attitude humanitaire dans la question des răfugiăs curutes et du rapatriement de ceux-ci. 26 Cronicele României (ed. M. Kogăhiiceanu) (ed. 11-^), tom. III, București, 1874, p. 35 36 >_ www.dacoromamca.ro ISTORIE ȘI IDEOLOGIE MIHAI EMINESCU - UN PASIONAT AL ISTOBIEI (II) DE DAM IAN HUREZEANU III - ASPECTE DE TEORIA ISTORIEI LA EMINESCU Ipostaza de cercetător al unor izvoare, de pasionat cititor de carte istorică, de cronicar al activității istoriografice nu epuizează raporturile lui Eminescu cu istoria (ca știință). Ele sînt mult mai complexe, bogate și profunde, oricît de sugestive ni s-ar părea preocupările din categoria de mai sus. Eminescu s-a apropiat de fenomenul istoric cu întregul său fond de cultură și cu toate aptitudinile sale de cugetător, de om înclinat să judece lucrurile dintr-un punct de vedere general, să se ridice de la fapte la semnificații. Persistă încă, din păcate, și astăzi credința că pentru examinarea unei probleme sau unui fenomen istoric este suficient să fie bine stăpînită documentarea problemei. Cel mult dacă mai e necesar un orizont de specia- litate, dar nu și unul cultural general! Eroare care nu iartă și care se soldează, în cazul cel mai bun, cu contribuții documentare la studierea unor probleme ! Istoria ca domeniu de sinteză a științelor umane nu este o simplă, vorbă de circumstanță, ci un adevăr mai adînc decît sîntem dispuși să-l credem. Și se poate ajunge la sinteză prin cantonarea în empirismul inifir fapte ? Poate cineva, limitat la cadrul unor cunoștințe de specialitate,, fie și erudite, să surprindă caracterul unor epoci, relieful unic al unor fenomene și felul în care se articulează între ele? Și putem desprinde regularitățile proceselor istorice și tendințele devenirii fără preocuparea, și disponibilitatea pentru abstractizare și generalizare? Orice lucrare semnificativă de istorie nu rezolvă doar cunoașterea unei anumite probleme a trecutului, ci este un act de cultură, se implică în fluxul dezvoltării culturale a unui popor și se constituie ca o compo- nentă a acestuia. Perceperea fenomenului istoric a fost ajutată la Eminescu de cultura sa generală, în special de cea filozofică, dar și de cea literară, economică și socială, în înțeles larg. în scrisul său, în judecățile sale, în expunerile cu caracter istoric propriu-zis, se simte rafinamentul unui spirit cultivat,, foșnetul unei păduri de gînduri. Opera lui Eminescu reclamă un examen al viziunii sale istorice al aspectelor , reflexive asupra procesului istoric, al punctelor de vedere .REVISTA DE ISTORIE”, Tom 35, or. 2, P- 3J3 - 338, 1982 www.dacoromamca.ro •8-c. 1815 314 DAMIAN HUREZEANU 2 generale în legătură cu desfășurarea acestuia și cu modalitățile cunoașterii în istorie, cu un cuvînt al perspectivei teoretice asupra domeniului dat. Dealtfel cugetarea sa în domeniul istoriei, elementele de ordin filo- zofic sînt cele care au stîrnit și continuă să provoace discuții varii și controversate. Și tot în acest plan se înscriu și cele mai mari „licențe” față de sensul exact al spuselor lui Eminescu. Ca în întreaga operă, Eminescu a fost un romantic și în viziunea sa istorică, în modul de a recepta trecutul. Acesta este elementul funda- mental al perspectivei din care privește istoria. în poezie ideea e pusă de fapt în slujba unei revărsări unice de culoare și imagini din care se țese pînza istoriei; grandoarea spațiului imaginativ intensifică puterea de sugestie a viziunii1. în publicistică, predomină gîndul despre preemi- nența trecutului și a valorilor sale social-culturale. în ce privește con- cepția sa teoretică — filozofică asupra istoriei (de fapt sursele ei de for- mare) s-au emis felurite opinii, nu o dată contradictorii. Materialul însuși care trebuie supus analizei este foarte diferit. Alături de poezia filozofică de inspirație schopenhaueriană, unde este predilectă reflexia asupra problemelor existenței și devenirii umanității, apar comentarii propriu-zise cu caracter teoretic asupra cunoașterii istorice (multe dintre ele par să reia ideile unor autori din epocă). Ele sînt semnificative pentru cadrul de preocupări, sfera lecturilor și lumea de idei a lui Eminescu. Dar momentul reflexiv asupra istoriei în opera eminesciană nu se reduce la aceasta și poate că nu aceste aspecte prezintă cel mai mare interes. Pentru tema noastră nu mai puțin importante ni se par reflex- iile ce impregnează textele cu caracter istoric ale poetului (fie că e vorba de studiul propriu-zis istoric sau de articolul de presă cu considerații isto- rice), sau, pur și simplu, concepția implicată în articolul de specialitate, fără ca ea să capete neapărat forma unui enunț teoretic. Că Eminescu „a ținut la subsuoară” în primul rînd pe Schopenhauer, așa cum singur scrie, este un fapt de necontestat. Poezia sa filozofică, nuvelele și unele note din domeniul teoriei istoriei poartă pecetea înrâu- ririi ideilor filozofului german. Și Eminescu caută uneori în istorie, în acord cu filozoful german, felul în care voința irațională se manifestă în evenimente, cum ea urmărește aci motivări ce se numesc idealuri, cum istoricul urmează să descopere principiile, ideile de speță sub care se obiectivează voința intemporală (religioasă, imperialistă, coloni- ală etc.)1 2. în marea sa poezie filozofică, contemplînd sensul istoriei Eminescu îl găsește lipsit de raționalitate pozitivă. Civilizațiile ofereau, în ultimă 1 Vezi mai amplu la George Munteanu, Istoria literaturii române. Epoca marilor clasici, Edit. didactică și pedagogică, București, 1980, (întreg capitolul Imaginarul, mai ales p. 329 — 330) 2 G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, voi. 2, Edit. Mincrva, 1970, 74. „Ceea ce trebuie să căutăm să înțelegem (in istorie) — scrie Schopenhauer este ceea Cc este mereu actual, ceea ce există real, azi ca totdeauna, adică-ideea (in accepția platonică)”. (Arthur Schopenhauer, Le monde comme oolonte et comme representalion, voi. II, traducere J. A. Cantacuzene, București, 1886, p. 670. Este semnificativ că prima traducere, in franceză, a Lumei ca voiajași reprezentare este făcută dc un român și a apărut la București). Un aspect foarte important care trcbuic subliniat este că dacă viziunea în poziția filozofică a lui Eminescu este schopenhaueriană (istoria, în ultimă instanță, e lipsită de sens) poetul a avut o atitudine cu totul diferită de cea a filozofului german în ce privește valoarea istoriei ca știință. El credea în nevoia de a căuta adevărul în istorie, in putința dc a te ridica la generalizare și în acest domeniu, în rolul educativ al cunoașterii istorice (.istoria o socotea știință națională). www.dacaromamca.ro 3 EMINESCU — UN PASIONAT AL ISTORIEI (II) 315 instanță, spectacolul zădărniciei; principiile care le călăuzeau erau neputin- cioase de a accede spre absolut, de a dobîndi atributele veșniciei. Este aci setea neostoită de absolut a poetului; sau e numai o punere în gardă asupra tentației omenești de a supralicita durata valorilor făurite de oameni? Oricum, meditația filozofică a lui Eminescu este impregnată de o puternică tensiune etică. Eevenind la unele din poemele sale filozofice, observăm că poetul propune răul (înțeles, desigur, filozofic) drept factor demiurgic al istoriei; progresul e, după el, mai curînd de natură Juciferică. O adevărată virtuo- zitate dialectică, înveșmîntată poetic, vine să sprijine gîndul de mai sus în poeme ca Andrei Mureșanu,. Memento mori, în întreg ciclul dacic (Sarmis, încercările .dramatice .sau de epopee avînd în centru pe Decebal etc.).'De fapt elementul rațional care s-ar desprinde din meditația lui Eminescu este că binele, adevărul, dreptatea, cu alte cuvinte idealurile spre care tinde omenirea, nu sînt niște stări inițiale sub .formă pozitivă, ființînd dintotdeauna. Dimpotrivă, ele se constituie ca un proces necon- tenit, trebuind să fie cucerite prin eforturi istovitoare, uneori, împotriva condițiilor și forțelor adverse. Observăm, de asemenea, că Eminescu găsește istoria rău întocmită, operînd cu norme care se potrivesc judecății mulțimilor. Este rău întoc- mită fiindcă nu reușește să răspundă aspirațiilor de dreptate, de. adevăr, de echitate, năzuințelor de mai bine ale oamenilor, fiindcă îngăduie adesea pervertirea sentimentelor, transformă succesul în criteriu suprem de judecată etc. Cu alte cuvinte, ea lasă încă mult de dorit sub raportul satisfacerii nevoilor materiale ale celor mulți și este insensibilă la întro- narea valorilor etice, capabile să opereze cu adevărat un salt în ordinea morală a omului. Constatînd răul și procedînd la caracterizarea lui sub unghiul crite- riilor de judecată a maselor, Eminescu ar fi putut să profileze în perspec- tivă revoluționară gîndul său, chemînd la acțiune. Nu acesta este sensul ideii sale poetice, deși denunțul se implică în desfășurarea ei. Fundamental e gîndul că răul este intrinsec, consubstanțial existenței sociale, că, prin urmare, eradicarea lui devine iluzorie. Poezia filozofică eminesciană nu admite ideea de progres ca rezul- tantă a dezvoltării sociale. Demonetizată prin accentele idilice pe care diferite ideologii le-au turnat în această idee, ea- își păstrează, totuși, valabilitatea în măsura în care vede în noile forme de existență socială- o alternativă la cele vechi și în care aceste noi forme oferă mai multe condiții de manifestare a esenței umane, Eminescu recunoaște înflorirea civilizațiilor, separat luate, dar este copleșit de extincția lor, de punctul lor terminus, fără să țină seama, măcar în aceeași măsură, și de înlăn- țuirea acestora, de procesualitatea ascendentă a istoriei ca totalitate, din- colo de prăbușirea, și ea reală și efectivă, a unor civilizații purtătoare de anume principii. Nimic din toate acestea la Schopenhaucr care neagă istoria ca știință, socotind-o doar „cunoaș- tere” (ibid., p. 665). Rațiunea istorici nu e de ordin științific; ceea ce o legitimează este rolul sau funcția ci de conștiință a umanității. „Ea poate fi considerată — subliniază filozoful german — ca conștiința, însoțită dc rațiune a umanității. Ea este pentru popor ceea ce este pentru individ conștiința sa rațională reflexivă și bine articulată. Orice lacună în istorie este ca o lacună în memoria omului. Este rațiune^^^i|ț^^j^gi^^jjnj^i uman” (op. eit.,p. 673—674). 316 DAMIAN HUREZEANU 4 Așadar, imposibilitatea istoriei de a dura valori absolute în planul veșniciei, domină, ca idee, poezia filozofică eminesciană. Zădărnicia exis- tenței este postulată fără echivoc. De aceea, așa cum subliniază cu jus- tețe George Munteanu într-un substanțial studiu despre Eminescu, mulți dintre cei mai avizați eminescologi ,,de la Maîorescu pînă la Tudor Vianu (...) G. Călinescu, D. Popovici socotesc pesimismul de extracție schopen- Jtaueriană al viziunilor despre lume a lui Eminescu drept un adevăr de netăgăduit și prin nimic neliniștitor în vreo ordine. Dacă îl pun totuși în discuție, fiecare cu multă seriozitate, e numai pentru că susținătorii unor puncte de vedere diametral opuse îi obligă la aceasta” 3 4. într-adevăr, sînt destui eminescologi care disociază „natura originară” a poe- tului — robustă, viguroasă — de aluviunile culturale care l-au împins spre pesimism, — Gherea interpreta astfel opera lui Eminescu — după cum alții neagă, pur și simplu, viziunea sa pesimistă sau o anulează prin lungi acolade explicative, așa cum face, dejiapt, un subtil exeget al său — Jurii Kojevnikov *. » La rîndul său, George Munteanu încearcă o „răsturnare coperni- ciană” a chestiunii întrebîndu-se dacă poate fi denumitjjeșimism ceea ce se verifică prin constatare, așa și nu altfel? Nu ar fi mai potrivit să numim această concepție realism metafizic ?s. Evident nu, pentru că în discuție nu e constatarea „răului în lume”, ci convingerea în capacitatea lui triumfătoare, gîndul descurajator al extincției. Desigur, jocul de idei poetice — de- o forță dialectică extra- ordinară — dezvăluie multe adevăruri revelatoare, dar aceasta nu înseamnă că este realistă (sau realist metafizică) și concluzia finală a poetului, aceea care învăluie în lumina ei întreaga desfășurare a civilizațiilor. Mai presus de orice, zbuciumul istoriei lasă să se întrevadă, după poet, setea de putere și forța devoratoare a acesteia. Raporturile dintre popoare, dintre conducători și supuși sînt ghidate de acest principiu al puterii care decide asupra felului în care trebuie privite și judecate faptele istoriei, valorile ei. Numai în fața veșniciei morții se dezvăluie esența comună umană a proletarului și împăratului; altfel, numeroase poezii, proiecte dramatice eminesciene — este foarte elocvent tabloul dramatic Andrei Mureșanu — dau puterii o semnificație aparte în istorie; puterea, voința de a stăpîni antrenează în orbita lor și modelează, potrivit scopului urmărit, lumea de valori a istoriei. E istoria rău întocmită fiindcă aceasta e starea ei existențială, este așa fiindcă poetul o raporta la un ideal absolut, presupunînd dispariția totală și dintr-odată a răului, erau formele reale ale existenței sociale, contemporane lui Eminescu, atît de puternic tarate de „rău” încît se putea ușor „codifica” filozofic — iată cîteva căi posibile de interpretare a gîndului eminescian, care nu va înceta să suscite noi aproximări *. 3 George Munteanu, Istoria literaturii române. Epoca marilor clasici, Edit. didactică și pedagogică, București, 1980, p. 207. 4 I. A. Kojevnikov, Mihai Eminescu și problema romantismului tn literatura română, Edit. Junimea, 1979, mai ales p. 109 — 140. s George Munteanu, op. cit., p. 212; vezi și p. 202. * Toate acestea se situează, bineînțeles, dincolo de cadrul filozofiei schopenliaueriene care inspiră pe Eminescu imprunyțj^y^yi^țț^gyțijfyigțjțjța]^ jQiziunii. 5 EMINESCU — UN PASIONAT AL ISTORIEI (II) 317 Ceea ce se impune în cadrul considerațiilor de față este, cum ana arătat, ■că opera lui Eminescu nu se reduce, în aspectele meditative asupra isto- riei, la crusta filozofiei schopenhaueriene. în chiar poezia sa filozofică, pesimismul lui Schopenhauer de „rui- nare a istoriei”, cum se pronunță I. Negoițescu, coexistă cu năzuința de a descifra principiul spiritual fundamental al civilizațiilor. Neîntîmpină, astfel, ,,o concepție care unește idealismul lui Hegel, reconstituitor al spiri- tului, al gîndirii în istorie, cu pesimismul lui Schopenhauer, de ruinare a istoriei, subminată de răul orb ce o mînă” * 7 8. Iar măreția și tragismul istoriei se naște tocmai din această tensiune dintre grandoarea efortului cu care se plămădesc civilizațiile, relevîndu-și principiile lăuntrice, și inevitabilul lor neant. Preocupat să găsească fațeta proprie a viziunii lui Eminescu, învă- luită de ceața filozofiei schopenhaueriene, Liviu Eusu sugerează metoda disecției: există, într-adevăr, la poet un nivel meditativ cu caracter de concluzii, care privește existența umană din perspectiva zădărniciei, a extincției ei; dar dincolo de acest nivel poetul zugrăvește viața concretă §i vie, în întreaga ei plenitudine, evoluția civilizațiilor, în principiile lor fundamentale, dar și în splendoarea și strălucirea lor 7. Dincolo insă de aceste elemente meditative fundamentale din poezia filozofică, poetul a filtrat în domeniul teoriei istoriei și al istoriografiei o serie de preocupări semnificative din epocă în jurul statutului istoriei ca știință, a constituirii sale ca disciplină de sinteză, a metodei acesteia .și a obiectivelor pe care trebuie să și le propună. Există texte interesante, ca de pildă cunoscuta scrisoare din tinerețe (1871) adresată lui Dumitru Brătianu în care sînt evidente înrîuririle lecturilor hegeliene. Poetul apelează de fapt la limbajul lui Hegel în susți- nerea tezei că istoria ar fi „reproducerea fenomenală a ideii”. Apoi modul în care se concepe dezvoltarea, ca autodezvoltare a unui proces, conținînd în embrion întreaga desfășurare ulterioară a sa, este, de asemenea, de inspirație hegeliană 8. „Cum la zidirea piramidelor — scrie poetul — (a) acelor piedici contra păsurilor vremii, fundamentele cele largi și întinse purtau deja în ele intențiunea unei zidiri monumentale, care e menită de-a ajunge la o culme, astfel în viața unui popor munca generațiunilor trecute, care prin fundamentul, conține deja în ea ideea întregului. Este ascuns în fiecare secol din viața unui popor complexul de cugetări, care 8 I. Negoițescu, Poezia lui Eminescu, ediția a IH-a, Edit. Junimea, Iași, 1980, p. 69. 7 Vezi Liviu Rusu, Eminescu și Schopenhauer, Editura pentru literatură, 1966, p. 59 — 65 „Iu Memento mori scrie Liviu Rusu, față de multele frumuseți, am văzut prea puține suferințe” (op. cit., p. 65). 8 Problema influenței lui Hegel asupra lui Eminescu este încă obiect de controversă în cultura noastră. Tudor Vianu a susținut-o in cunoscutul său studiu (inițial comunicare la Aca- demic) Influența lui Hegel tn cultura română. Vianu preciza, comentind scrisoarea din 1871 către D. Brătianu: „Hegeliană este in adevăr părerea că «istoria omenirii c desfășurarea cugetă- rii lui Dumnezeu »; hegeliană este sensibilizarea procesului organic al istorici prin comparația cu stejarul carc sc găsește virtualmcntc in siinbnrcle de ghindă. Hegeliană este ideea continuității procesului istoric care face din generația contemporană un reflex al trecutului și un agent al viitorului: hegeliană e, in sfirșit, prețuirea inaltă acordată cugetării generale a istoriei și subeva- luarea cugetării particulare a indivizilor” (op. cit., Academia română, Memoriile Secjiei literare, tomul VI, scria a III-a, București, 1933, p. 41 — 42). Spre deosebire de Vianu, George Călinescu respinge dc fapt ideea inriuririi lui Hegel asupra lui Eminescu : argumentarea ni se pare forțată. .(Vezi Opera lui Mihai Eminescu, voi. 2, Edit. Minerva, 1970, p. 70 — 90). www.dacoromaiiica.ro 318 DAMIAN HUREZEANU < formează idealul lui, cum în sîmburele de ghindă e cuprinsă ideea steja- rului întreg” 9. în alți termeni Eminescu reia ideea de mai sus într-una din însem- nările sale: „...precum în corp este conținută idealitater forma sa în embrio... tocmai așa (sînt) conținute în societatea privită din orice punct al dezvoltării fazele ei viitoare, legile, dreptul, religiunea, care nu sînt decît tocmai organele de viață ale societății, cu energia lor respectivă” 10 11. Se știe că ulterior teza autodezvoltării, înțeleasă în acest chip, a fost socotită ca nedialectică, fapt oarecum surprinzător la Hegel. Ceea ce preocupă în special pe Hegel, ca și pe Eminescu, în cazul de față, este însă ideea procesualității, a dezvoltării în concordanță cu natura unei realități istorice date. Traiectoria dezvoltării e conținută în substanța realității sau obiectului și e prescrisă oarecum de ea. Acest mod de gîn- dire răspunde, evident, atașamentului lui Eminescu la teoria evoluției organice, naturale a societății. Repudiind ideea „contractului sinalag- matic”, poetul concepea existența Socială ca pe o realitate structurată organic, incompatibilă cu intervenția ordonatoare din afară, definindu-și individualitatea prin propria creștere graduală. Dezvoltarea organică re- zultă dintr-un lung proces istoric care a sudat biologic, cultural și social comunitatea, viața unui popor. Ceea ce trebuia să surprindă știința istoriei este acest mod al unei societăți sau comunități umane de a rămîne fidelă individualității sale, „chipului său propriu’.’, indiferent de etapele pe care le parcurge și care nu trebuie să intervină brutal în „ordinea naturală” a acesteia. O formă de civilizație, un tip de societate, viața unui popor, relevă o anumită.domi- nantă care este însăși rațiunea lor, temeiul lor de adîncime, principiul lor intern, sau, în termeni schopenhauerieni, ideea pe care o întrupează. „Cine vrea să facă istoria unei epoce sau a unui mișcămînt oarecare — însemna Eminescu — înainte de toate va trebui să facă a se simți legea continui- tății aceiui mișcămînt. El va trebui să arate punctul de purcedere, de ajungere, și apoi seria terminelor intermediare prin care se află unite aceste două termine interne, Istoricul se va atașa de o idee și această idee el o va urma de la originea sa pînă la ultimul termen al dezvoltării sale, cum s-ar zice prin mijlocul aventurilor celor mai diverse ; ea va fi personajul și eroul cărții. Astfel vom avea,. îstr-adevăr, istoria cugetării cutărui sau cutărui miș- cămînt, nu a cutărei sau cutărei fapte izolate, care nu sînt decît pe atîtea episoade”11. Dincolo de fenomenologia faptelor, fragmentul de mai sus îndeamnă la dezvăluirea esențelor. Menirea istoriei e de a face inteligibilă semnificația unei civilizații, a rosturilor pe care le degajă acțiunea și viața unei comunități umane, a cadrului și datelor în care ea se mișcă. „Istoria nu e o combinație de tabele cronologice — remarca poetul — ci cunoașterea unei puteri organice”12. 9 M. Eminescu, Opera politică, volumul I, 1870 — 1879, p. 43. 10 M. Eminescu, Scrieri politice ți literare, voi. I, 1870 — 1877, ediție loan Scurtu, p. 4. Iată ideea transpusă poetic: „în simburui de ghindă / E un stejar. — Cum dînsul din proprii rădăcine, / Din planul vieții sale ascuns în colțu-obscur / își crește trunchiul aspru — / așa, poporul meu, / în tine e puterea-ți, nălțarea-ți Și pieirea-ți”. 11 M. Eminescu, Scrieri politice și literare, voi. I, 1870 — 1877, p. 9. 12 Vezi Al. Zub, op. cit., p. 287. - www.dacoromamca.ro 7 EMINESCU — UN PASIONAT AL ISTORIEI (II) 319 Organicitate și continuitate sînt, după Eminescu, elemente distinc- tive ale existenței istorice; prima înseamnă creștere naturală, articulată, fără preocupări speciale pentru modelarea organismului social; a doua presupune că fiecare act prezent rezumă o serie de stări anterioare cu care formează un bloc unitar 13. Este, desigur, o viziune de esență conser- vatoare, tradiționalistă. Un concept cheie care revine în scrierile lui Eminescu, legat de cele anterioare, este ,,simțul istoric”. In accepția eminesciană el înseamnă, mai ales, capacitatea de a percepe durata și continuitatea, putința de detașare și de forjare a unei perspective aderentă la specificul istoriei, de a înțelege mișcarea și ritmica acesteia. „Simțul istoriei” trimite mai ales la necesitatea de a descifra ceea ce e propriu și specific evoluției organismului social-economic, de a înțelege valoarea (rolul) nucleului originar al „mișcămîntului istoric”, nucleu care își trimite impulsurile în întreaga evoluție ulterioară. Era facultatea aptă să sesizeze permanen- țele istoriei, valorile ei perene, apartenența celor care succed la o totalitate, la acel „bloc de marmură”, cum spunea poetul, în care începuturile și-au săpat de-a pururi chipul14. Pe scurt, „simțul istoriei” și sentimentul trecu- tului erau cam unul și același lucru. Poetul folosește și polemic conceptul de cauză; el invocă lipsa de „simț istoric” la vîrfurile conducătoare libe- rale care dispuneau arbitrar de puterea politică, rupînd evoluția organică prin inovații improvizate ls. Alături de simțul istoriei cu care trebuie să fie înzestrat cel care cercetează și caută să explice istoria, ținînd deci de planul epistemologic al acesteia, Eminescu folosește adesea, de această dată în plan ontologic, noțiunea de „geniu” sau „spiritul poporului”. Orice demers istoriografie — socotea el — trebuie să țină seama de spiritul poporului ca de o reali- tate fundamentală a înțelegerii istoriei. Incontestabil, Eminescu a fost înrîurit în apelul la această categorie de curentul psihologist în istorie, atunci în plină afirmare 16. Este semnifi- cativ că printre textele masive din manuscrisele lui Eminescu figurează și notele despre psihologia colectivă Einleitenăe gedanken uber Vdlker- psychologie 17, o încercare de a fundamenta legile istoriei pornind de la elementele de viață psihică, interioară și exterioară, a popoarelor. Forța de asimilare a lui Eminescu, se știe, era uimitoare ; modul lui de a asimila era creator în sensul că integra cu ușurință în sistemul său .de gîndire elementele asimilate. Și în cazul de față Eminescu a făcut din ideea de 13 Vezi Al. Ditna, Aspecte și atitudini ideologice, „Datina”, Turnu Severin, 1933, p. 81 (Studiu interesant și azi, în multe privințe). 14 Lucrul cel inai scump pe care il are Un popor, scrie Eminescu într-un articol din „Timpul” (nr. 230 din 1881) e ,,simțul său istoric, simțul de dezvoltare continuitivă și organică, acel simț pentru care în fiece an avem o zi mare: Moșii” (vezi Mihai Eminescu, Despre cultură și artă, ediție îngrijită de D. Irimia, Edit. Junimea, Iași, 1970, p. 14. 15 vezi de ex. M. Eminescu, Opera politică, voi. I, 1870 — 1879, p. 138; voi. II, p. 87 — 91 etc. 10 într-un articol din 1882 poetul scria: „în vremea noastră s-au făcut încercări de-a întemeia o nouă știință: psicologia etnică ” (Despre cultură și artă ... p. 54). 17 Textul integral din manuscrisul eminescian 2285, transcris și tradus din germană de Adelia Perju, a apărut în Caietele Mihai Eminescu, nr. III (1975); IV (1977) și V (1980). Traducă- toarea textului socotește că e rezumatul unei disertații apărută în „Zeitschrift fiir Volkerpsycholo- gie und Sprachwissen schaft” publicație pe care o conducea Steinthal și Lazarus fondatorii teoriei psihologiei popoarelor. www.dacoromanica.ro 320 DAMIAN HUREZEANU 8 psihic al popoarelor (devenit la el „spirit” sau „geniu” al popoarelor) o categorie activă, implicată în întreaga sa filozofie socială și istorică 18. în accepția pe care o găsim la poet „geniul poporului” ar însemna zestrea sa sufletească — rezultat al întregii istorii și al existenței sale, — felul în care se structurează comportamentul său, judecat pe baza faptelor de viață care l-au marcat, conștiința propriei individualități, modul în care-și înțelege destinul, menirea. Sigur, noțiunea este vagă, greu de cris- talizat, de definit în termenii evidenței empirice. Eminescu, ca și toți cei care s-au ocupat serios de problemă, nu au considerat această categorie cu totul abstractă, atemporală și nu au socotit simpla invocare a ei ca rezolvînd înțelegerea devenirii istorice; sarcina era, tocmai, de a-1 pune în evidență în manifestarea formelor de viață ale unui popor. Indiferent de viziunea care impregnează remarcile lui Eminescu, sau de izvoarele de inspirație, el adera la o istorie cu calități reflexive și de generalizare. Eminescu vroia ca istoria să releve sensuri, să caute să> descifreze „ordinea lucrurilor”, rațiunea lor. în tabloul dramatic Andrei Mureșanu, eroul se întreabă : „Vai / cele întîmplate istoria le spune / Și cele viitoare și-aruncă umbra lor / în atmo- sfera groasă a zilei cei de azi. De ce se întîmplă toate, așa cum se întîm- plă / Cine mi-a spune oare? E plan, precugetare / în șirul orb al vremii și-a lucrurilor lumii ? / Sau oarba întîmplare fără-nțeles și țintă / E călăuza vremei ? Putut-a ca să fie / Și altfel de cum este tot ceea ce există / Sau e un trebui rece și neînlăturat ? / Și dacă trebui toate să fie-așa cum sunt / Ce legi urmează vremea?” în acord cu concepția hegeliană a istoriei, în scrisoarea amintită către D. Brătianu, Eminescu reduce personalitatea la rolul de agent al istoriei. Este drept, aci trebuie să se țină seama de ideea pe care Eminescu vroia s-o fixeze, anume că generația sa avea o misiune supraindividuală de îndeplinit, cristalizată de-a lungul întregii istorii românești. „Oamenii mari ce vor fi exprimat-o (poetul are în vedere ideea, luată în sens hege- lian — n.n.) nu vor fi decît organe; personalitatea lor se va nimici în personalitatea ideii”. Tot acolo tînărul Eminescu remarca : „Numai exprimarea exterioară, numai formularea cugetării și a faptei constituiese meritul individului sau geneiațiunii; ideea internă a amîndorura e latentă în timp, e rezultatul unui lanț întreg de cauze, rezultat ce atinge mult mai puțin de voința celor prezenți decît a celor trecu ți” 19. 1B „Neapărat că zona-n care locuiește și natura părinților din care coboară, și Incrucișerile trebuie să se fi înmagazinat în spiritul poporului și în limba lui într-o formă oarecare; neapărat că astfel se va fi deprins el de-a privi serii întregi de lucruri. Toată istoria unui popor, în orice privire, e înmagazinată în prezentul lui și toate calitățile și defectele lui slnt dezvoltări ale unui și aceluiași germene fundamental, ale unui și aceluiași sîmbure” (M. Eminescu, Articole și traduceri,. p. 134). Foarte interesantă următoarea remarcă din mss. 2254, f. 434: „E condițiunea absolută a unei istorii naționale, ca să ție cont de mișcările sufletești a unei națiuni, de toată (gama} impresiunilor pe care le produc împrejurări și intimplări în sufletul ei. Firul cel roșu, antiteza împrejurărilor de dinafară e individualitatea caracteristică și internă a poporului însuși. Aceasta trebuie să fie călăuza în labirintul istoriei, numai că individualitatea aceasta trebuie înțeleasă, și trebuie Înțeles totodată că toate combinările sale cu întlmplările timpului sînt organice și conform cu individualitatea (corespunzătoare)” (M. Eminescu, Despre cultură și artă, ediție îngrijită de D. Irirnia, Edit. Junimea, 1970, p. 25—26. A se vedea și M. Eminescu, Opera politică, voi. II, p. 447—448; Idem, Icoane vechi și icoane nouă .. , p. 217). 18 M. Eminescu, Opera politică, voi. I, 1870 — 1879, p. 43. www.aacaromanica.ro <) EMINESCU — UN PASIONAT AL ISTORIEI (II) 321 Privite în ansamblu, considerațiile poetului asupra devenirii istorice și a procesului de cunoaștere a acesteia gravitează în jurul ideii de sens și cauzalitate. Istoria permite să înțelegem fenomenele prin explicarea cauzelor și în aceasta rezidă una din rațiunile ei. ,,Marile fenomene sociale — observa într-un articol Eminescu — se întîmplă, după a noastră părere, într-o ordine cauzală” 20. El repudia însă simpla enumerare empirică a conexiunilor, operată în spirit pozitivist. Era interesat cu deosebire de desprinderea sensurilor, de acea zonă a proceselor în care determinismul faptelor se interferează cu viața concretă și vie a poporului. „Nu acel istoric va fi exact — scria Eminescu — care în fraze pompoase va lăuda sau batjocori întîmplările în trista și searbădă lor conexiune cauzală, ci acela va căuta rațiunea de a fi a acelor întîmplări și va descoperi-o în adîncimea geniului popular” 21. Dincolo de temelia faptelor, Eminescu ținea să vadă viața popoa- relor ; istoria era pentru el și un spectacol al lumii: cel mai grandios și mai semnificativ spectacol, în care ordinea necesară a lucrurilor își cro- iește drum în vuietul nesfîrșit al pasiunilor și năzuințelor, al frămîntă- rilor și zbuciumului omenesc. „Ce seacă și neplăcută ar fi istoria — con- templa poetul — care ar arăta pur și simplu pe om dezbrăcat de închipui- rile cu care-și îmbracă voința, un motor orb și surd, care zdrobește sau e zdrobit, în fine această dinamică a puterilor naționale, dezbrăcată de filozofie și politică, de formele, vorbele, pompele exterioare strălucite” 22. Ochii sobri — prevenea lucid Eminescu — „trebuie să distingă măreția înscenării de însuși fondul piesei ce se joacă” 23. îl atrăgeau eveni- mentele în datele sale exterioare, în elementele care alcătuiau învelișul său, dar căuta, dincolo de acestea, dramatismul și tensiunea interioară umană în cele petrecute. Evocările cu caracter istoric la Eminescu trans- mit, înapoia faptelor materiale, senzația vieții autentice; împrejurările depășesc, cel mai adesea, pe actorii istoriei, îi învăluie irezistibil în vîrtejul lor, dar farmecul istoriei, privită ca spectacol, rezidă tocmai în tensiunea dintre erou și situație. Preocupat de principiul interior al unui „mișcămînt”, de resorturile adînci ale devenirii istorice, Eminescu știa că metoda și examenul de tip genetic al unui fenomen sînt inerente istoriei și că refacerea lanțului genetic conține, implicit, numeroase momente explicative. Elementul cel mai semnificativ în viziunea lui Eminescu asupra istoriei este, după părerea noastră, acela care sugerează că istoria trebuie privită, în primul rînd, sub unghiul constituirii raporturilor între popoare și națiuni, între comunități umane. Societățile, popoarele, cum arătam, nu sînt, după Eminescu, niște plăsmuiri combinatorii întîmplătoare; ele se structurează și se dezvoltă ca puteri organice învederînd anumite permanențe de interese și idealuri, de tendințe ce caracterizează politica lor, raporturile lor cu alte popoare. Fiecare națiune sau popor este înrîurit de condițiile de existență ale înaintașilor, este, într-un fel, produsul desti- nului trecut care apasă cu întreaga presiune a moștenirii sale — cultural- 20 Ibidem, voi. II, 1880-1883, p. 388. 21 Ibidem, p.' 438. 22 M. Eminescu, Scrieri politice și literare, București, 1905, p. 11. 22 M. Eminescu, Opera politică, II, p. 253. www.dacaromanica.ro 322 DAMIAN HUREZEANU 1Q lingvistice, de tradiții, moravuri, obiceiuri, drept, religie, educație, — asupra prezentului. Putem observa, de asemenea, după Eminescu că și evenimentele militare, politice și diplomatice din istoria popoarelor se înscriu în anumite serii; ele nu pot fi socotite simple accidente, întîm- plări legate de situații conjuncturale ; există în mișcarea și ritmica acestor evenimente anumite constante, există permanențe care pun în lumină,, după Eminescu, conținutul istoriei însuși. A defini vocația proprie a națiu- nilor, a urmări impulsurile politicii promovate de diferite state și țări, a discerne principiile lor călăuzitoare, înseamnă a face inteligibile resortu- rile înseși ale istoriei. Evident, acest mod de a percepe istoria este, într-un fel, unilateral, fixîndu-se asupra evenimentului pentru a discerne, prin intermediul lui, sensul. El neglijează problema structurilor fundamentale ale societății, organizarea interioară și funcționarea acestora pentru a cunoaște principiul transformării lor și a orienta acțiunea umană într-un sens concordant cu tendințele dezvoltării sociale. Nu este însă mai puțin adevărat că îndrep- tîndu-și atît de insistent atenția spre alcătuirea lăuntrică a societăților, spre mecanismul funcționării și spre dinamica lor, cercetarea marxistă, de pildă, a pierdut oarecum din vedere „seria raporturilor între comuni- tățile umane” și rolul acestor raporturi în configurarea istoriei. Deși a fost conștient de forța de înrîurire a factorilor materiali economici asupra dezvoltării sociale, pe Eminescu nu-1 interesau atît modificările din struc- tura societății (multe dintre ele i se păreau intempestive). Pentru el acestea erau oarecum valuri mișcătoare purtînd cu ele formele de strălucire materială exterioară. Pe prim plan el situa valorile de ordin moral și cultural, ceea ce ținea de simțirea și disponibilitățile sufletești ale unui popor, mesajele venite din adîncuri și transmise din generație în generație, care-i modelau individualitatea și aspirațiile. Preocupat de destinele pro- priului popor, captat de epopeea acestuia în eforturile de a-și apăra „sărăcia, și nevoile, și neamul”, socotind drept valoare supremă năzuința de a fi el însuși, Eminescu a privit în istorie mai ales aspectele de perma- nență ale raporturilor între popoare, între comunitățile umane. Năzuința romantică de cufundare în zarea începuturilor, apelul la permanențe, la „simțul istoriei”, invocarea frecventă a spiritului (geniului unui popor), promovarea ideii de organicitate a dezvoltării istorice, tratarea istoriei ca raporturi între popoare, toate aceste concepte și elemente de judecată cu care operează Eminescu se află într-o legătură strînsă de interdepen- dență. Ușor de observat, faptul este de o importanță capitală. Conceptele la care apelează poetul indică o unitate de gîndire, caracterul articulat, structurat al ideilor sale. Ele se înlănțuie unele cu altele, se reclamă și se presupun reciproc, se luminează și se fac inteligibile unele prin altele. De pildă, rădăcina ideii că istoria se înfățișează ca istorie a raporturilor între popoare trebuie căutată în postulatul perenității formelor originare de existență ale acestora, al mesajului modelator cuprins încă în faza embri- onară a popoarelor, mesaj ce le marchează decisiv formele de cultură și de civilizație. Spre aceeași concluzie conduce și conceperea prezentului ca o condensare a întregii istorii trecute. Sau, ideea de dezvoltare orga- nică duce cu ușurință la acceptarea conceptului de spirit (geniu) specific al poporului, ca purtător al acestui tip de dezvoltare, solicitînd, la rîndu-i, pe planul cunoașterii, un sentiment al tradiției, un simț istoric. www.dacoromamca.ro 11 EMINESCU — UN PASIONAT AL ISTORIEI (II) 323 Iată cîteva din reperele de judecată și de apreciere a istoriei de către Eminescu. Iată perspectiva pe care o sugerează multe din scrierile sale, mai ales texte istorice în sensul propriu al cuvîntului, dar și creația sa poetică. Din această perspectivă s-a apropiat el de trecutul poporului nostru, de istoria altor popoare. O remarcă în plus o cere faptul că Eminescu nu a fost numai omul meditației teoretico-filozofice asupra istoriei și al viziunii de colorit roman- tic asupra unor mari fragmente și capitole ale trecutului românesc. Fan- tezia romantică a lui Eminescu avea ca un fel de „joc secund” spiritul critic, care-i impunea rigoare și argumente bazate pe rațiunea ordonatoare și realitatea faptelor. într-un articol din 1881, Eminescu scria : „Fii ai secolului al XlX-lea nu ne simțim îndreptățiți în cercetările noastre decît la două lucruri: a cita fapte exacte și a le da formulă generală” 21. în altă parte Eminescu cerea „argumente ad rem, deduse din natura,lucrurilor, dictate de iubirea de adevăr” 2S. Eipostînd improvizațiilor istoriografice din paginile „Românului”, publicația de presă liberală cu care se afla într-o continuă încleștare pole- mică, Eminescu arăta : „Și iată cum scrie « Românul» istoria în secolul nostru, al pozitivismului, în care fiecare teorie trebuie să fie întemeiată pe date exacte și incontestabile” 26. Respectul pentru adevăr și rigoare dictate de spiritul critic îl făcea pe Eminescu să socotească Istoria româ- nilor a lui Eliad, pe care l-a simpatizat ca om, drept ,,o țesătură de închi- puiri subiective și de greșeli” 27. Și exemplele de acest gen ar putea continua 28. Eminescu romanticul în viziune, în proiecția unor icoane vechi ale istoriei noastre, este dublat, astfel, de spiritul critic și lucid al lui Eminescu — membru al Junimii. Dacă romantismul operează ca mod de receptare a unor ansambluri, apelul la sobrietate, exactitatea și atitudinea critică apar atunci cînd este în discuție o situație concretă, o problemă precis delimitată, sau în legătură cu analiza izvoarelor documentare. Orice examen al preocupărilor sale istoriografice trebuie să țină seama, după părerea noastră, de această dualitate, de acești poli ai spiri- tului său. în plus, Eminescu era preocupat de funcția educativă a istoriei, de rosturile ei ca știință națională, cum se pronunța el, în sensul că ea se constituie, prin chiar obiectul de studiu care-i revine, într-o oglindă a conștiinței de sine a poporului nostru. A păstra memoria trecutului, a dezvălui în adîncul secolelor sensurile legăturilor trainice dintre genera- țiile prezente și cele anterioare, a ne face să înțelegem „cîtă istorie este în noi” sau, altfel spus, ceea ce este istoric în noi, iată misiunea pe care Eminescu o atribuia istoriei, într-un spirit de autentic „patruzeci 28 M. Eminescu, Opera politică, voi. II, 1880 — 1883, ediție îngrijită de I. Crețu, București, 1941, p. 257. 25' Ibidem, p. 270. 28 Ibidem, p. 194. 2’ Ibidem, voi. I, 1870-1879, p. 109. • Eminescu 3 executat cu voluptate pe „faimosul Vizanti” profesor de istorie la Iași care ■susținea-,,pină în ziua de astăzi în prelegerile sale autenticitatea cronicei lui Huni” (Articole și traduceri, p. 117; vezi și Al. Zub., op. cit., p. 78); vezi și Articole și traduceri, p. 220. www.dacoromanica.ro 324 DAMIAN HUREZEANU 12 și opt”. „Științei române, zicem, pentru că dacă științele naturale și mate- maticele sint prin chiar natura lor cosmopolite, știința istoiiii, a Embeir a manifestărilor artistice ale unui popor, a vieții lui juridice, a datinelor, este o știință națională. Acestea din urmă întăresc vertebrele naționalității,, acestea fac pe un popor să se cunoască pe sine însuși, îi păstrează origi- nalitatea și tinerețea...”29 30. Pătrunsă de spiritul apărării drepturilor naționale ale românilor, într-o perioadă în care lupta pentru aceste drep- turi era o sarcină de prim ordin, istoria trebuia să contracareze și ten- dințele de „înstrăinare” care rezultau, în viziunea lui Eminescu, din deprinderea mecanică a unor forme exterioare civilizației noastre. „Fiecare pas înainte se face aci (în domeniul lingvisticii, istoriei etc. — n.a.) în înțelesul reconstituirii naționalității române, și pentru ca ea însăși să se recunoască pe sine, să-și vină în fire” 20. IV. - ISTORIA ROMÂNILOR IN OPERA LUI EMINESCU Textul eminescian e foarte generos în elemente vizînd trecutul poporului nostru. Fără a vorbi de studiile propriu-zis istoriografice, în opera lui Eminescu întîlnim mențiuni și considerații vizînd cele mai dife- rite aspecte ale istoriei poporului nostru, întreaga sa devenire, începînd cu strămoșii îndepărtați și pînă la evenimentele care se petreceau sub ochii săi. Poezia lui Eminescu atestă, așa cum am amintit, o adevărată pasiune pentru dacism 31, pentru „substratul” devenirii noastre ca popor, după formula lui Bogdan Petriceicu Hasdeu. Poetul rămîne exemplar în efortul de a sugera „taina” sufletului dac, de a descifra valorile unei societăți „barbare” 32 (în sens de genuină, încărcată de autenticitate, necoruptă de tarele civilizației) de a fixa prin daci ideea însăși a permanenței noastre în spațiul geografic cu care ne îngemănăm și de a integra civilizația dacică în contextul lumii antice 33. Neîndoios, pe Eminescu trebuie să-l considerăm drept unul dintre marii precursori care au contribuit la recep- tarea lumii daco-getice ca fundal al istoriei noastre. Dincolo de concepția filozofică, specifică pesimismului eminescian, ceea ce izbește în poeme ca Memento mori, Mureșan, Andrei Mureșanu este bogăția de culori și 29 M. Eminescu, Articole și traduceri, I, . . p. 1G1 162. 30 Ibidem, p. 164. 31 tn studiul Poezia Iui Eminescu, I. Negoițescu face comentarii de mare frumusețe asupra sensului poemului Memento mori (Panorama deșertăciunilor). „Dacia mitică — scrie Negoițescu a înviat sub pana lui Eminescu in marele lui proiect de reconstrucție a trecutului universal, Memento mori, și vigoarea, prospețimea, patosul descrierii arată cît de sensibilă devenea imaginația sa in proiecțiile Începutului. Ca și alte viziuni ale sale, Dacia era pentru poet o temă a elementarității, a primordialului, de astă dată la proporțiile mitosului ființei noastre naționale. Lingă celelalte episoade ale Panoramei deșertăciunilor care sint civilizațiile ce se succed și mor . . . fragmentul dacic apare ca cel mai plin de mustul originalului și totodată cel mai bogat in filtrați! mitice”. 32 Despre sensul conceptului dc „barbar” la Eminescu vezi mai ales Opera politică, II, p. 371 376. 32 Vezi și D. Murărașu, Comentarii eminesciene, Edit. pentru literatură, București, 1967. p. 281 282; Gh. Ceaușescu, Dacia tn poezia lui Eminescu, in „Caietele Mihai Eminescu”, I, 1972, p. 32 42. Amplu și discursiv comentariu la Ovidia Babu-Buznea, Vacii in conștiința romanticilor noștri. București, Edit. Mincrva, 1979, p. 150 227. www.dacbromamca.ro 13 TMINESCU — UN PASIONAT AL ISTORIEI (II) 325 forța cu care se sugerează palpitul unei lumi apuse, atmosfera unei civi- lizații. Memento mori rămîne o pagină unică despre eroismul și dragostea de libertate a dacilor; momentul pe care-1 zugrăvește poetul este hotă- rîtor pentru destinele lor; înfruntarea cu Imperiul roman urma să decidă însăși ființa lor ca popor și forma ulterioară de viață pe pămîntul care-1 locuiau. în focul războaielor purtate, istoria dacilor își dobîndea deplinul înțeles; prin ele se dezvăluia puterea de jertfă, tăria morală, capacitatea de rezistență în fața adversarului, noblețea idealului dac de libertate Decebal devine, prin moartea sa, purtătorul de simbol al acestor valori. în poemul lui Eminescu măreția luptei e proiectată fabulos și dimen- sionată cosmic; încleștarea e tratată poetic ca o luptă între zeii Daciei și ai Romei. Grandoarea tabloului poetic, cum puține sînt în literatura universală, potențează așa cum am amintit, ideea supremei concentrări de efort a dacilor în lupta lor de apărare. Așa cum a intrat în istoriografia antică, poetul învăluie lumea dacică în taină, o așază sub geană de mister. Paradoxal — prin aceasta se spo- rește, nu se diminuează, sentimentul autenticității acestei lumi. Pentru a adînci perspectiva fundalului mitic, Eminescu invocă și zeități nordice, germanice, dă o tentă septentrională decorului. (Ideea poetică e minunat servită de acest procedeu și nu credem că Eminescu ținea să reamin- tească, prin aceasta, supraviețuirea geto-dacilor în istoriografia mitolo- gică a occidentalilor, grație confuziei lor cu goții34 35. La rîndul ei, Roma și rolul istoric al acesteia ne apar intr-o perspec- tivă dialectică și modernă. Pe de o parte Eminescu înțelege rolul Romei în modelarea civilizației antice și prin aceasta în dezvoltarea întregii civilizații a omenirii (ceea ce N. lorga numea „sigiliul Romei”) El are sentimentul duratei operei clădite de romani, intuiește vocația universală a acesteia. ,,Și atunci apare Roma in uimita omenire. Ginduri mari ca sori-n caos c puternica-i gîndire Și ce zicc-i zis pe veacuri, e etern, nemuritor”. Pe de altă parte, poetul percepe caracterul stăpînirii romane ca o stăpînire bazată pe cucerire și supunere, purtînd în ea germenul disoluției însăși a imperiului, generînd contradicții care vor măcina, pînă la aneantizare, puternicul Imperiu. a< Eminescu a subliniat aceste trăsături ale lumii dace și intr-un text din manuscrisele sale, demn dc tot interesul. „Era un popor brav acela care a impus tribut superbei tmpărătese de marmură a Iu inii: Roma. Era un popor nobil acela a cărui cădere te imple de lacrimi, iar nu de dispreț, și a fi descendentul unui popor dc eroi, plin dc nobleță, de amor de patrie și libertate, a fi descendentul unui asemenea popor n-a fost și nu va fi o rușine niciodată”. (M. Eminescu, Scrieri politice și literare, xol. I, 1870 1877, ediție critică dc loan Scurtu, p. 405). 34 In cartea Dacii în conștiința romanticilor noștri Ovidia Babu-Buznca face considerații fastidioase In acest sens. Problema In sine, a substituirilor gc(i-goți e, desigur, extrem de intere- santă; așa cum subliniază autoarea, ca este sintetizată de Mircea Eliade in De la Zalmoxis la Gcnghis Han (vezi op. cit., Edit. științifică și enciclopedică, București, 1980, p. 82 — 86). Se poate ca și EmineȘcu să fi sesizat, in lecturile sale, această substituire, dar ea nu era o condiție a procedeului poetic din Memento mori. www.dacoromanica.ro 326 DAMIAN HUREZEANU 14 în clipa din urmă Decebal spune profetic : „Pe-a istoriei mari pînze, umbra sclavelor popoare Prizărite, tremurînde trec-o lungă acuzare (...) Voi nu i-ați lăsat în voia sorții lor . .. Soarta lor vă e pe suflet — ce-ați făcut cu ele? Voi!” Aceasta se va petrece peste timp, odată cu prăbușirea Imperiului. Acum Eoma era în plină forță creatoare, rolul ei modelator asupra lumii antice atingînd apogeul. Trebuie să fim de acord cu I. Negoițescu că întreg poemul Memento mori, dar mai cu seamă fragmentul dacic, e țesut pe ideea poetică a înfruntării dintre mit și logos în istorie. Lumea mitică, de vis și basm a dacilor încearcă să reziste logosului, substratului rațional al lumii, gîndirii demiurgice în desfășurare. Gîndirea se obiectivizează, ia forma culturii de piatră a Eomei. Triumful Eomei .înseamnă o biruință a istoriei asupra mitologiei 36.; el e prescris în chiar principiile lăuntrice ale celor două tipuri de civilizație. Eminescu nu exaltă triumful Eomei; ea nu este numaidecît un model etern; atunci ea întrupa însă principiul creator al istoriei și poetul îl sugerează prin imaginea simbolică a luminii, a strălucirii de aur a zeilor și oștirilor sale, a sensului ascensional al prezenței sale. Edgar Papu soco- tește că în Memento mori am putea surprinde „una din culmile date de ~o cultură romanică pentru a ilustra imagistica simbolică a Eomei” 37. încleștarea daco-romană nu este numai un episod aparținînd lumii antice; ea prefațează o nouă situație a istoriei carpato-danubiene și în aceasta constă deosebita ei semnificație. Este și rațiunea pentru care Eminescu o integrează poemului său căci poetul enunță programatic: „ ... eu privesc și tot privesc La o piatră ce înseamnă a istoriei hotară, Unde lumea în căi nouă, după nou cîntar măsoară. Acolo îmi place roata cîte-o clipă s-o opresc!” Geneza poporului român a fost astfel pentru Eminescu un punct fascinant de atracție; în poezie el a fixat momentul într-un cadru fabulos ; istoria se cufundă în legendă, dobîndind dimensiunea duratei veșnice. Nașterea poporului era pentru poet un fenomen tulburător, ieșind din accidentalitate 38. Aducînd „ideii dacice” servicii incomparabile, Eminescu nu nega, nu regreta „sigiliul Eomei”. Pentru el latinitatea românilor era un însemn fundamental al ființei și al spiritualității lor. Deasa evocare a vechii Dacii în opera lui Eminescu nu are un caracter exclusivist; ea semnifică un fundal și o temelie a „începuturilor”, însă pentru români Dacia traiana își sporește rezonanța; poetul leagă direct firul istoriei 36 I. Negoițescu, op. cit., p. 64—65. 37 Edgar Papu, Imaginea și simbolica Romei in „Memento mori”, în Caietele Mihai Eminescu, V (1980), p. 101. Indiferent de performanța la care a ajuns, pentru a sc justifica istoricește, o civilizație trebuie să dea dovadă de vitalitate; cînd civilizația romanică intră în faza de decădere, ajunge să „se corupă”, atunci, spune Eminescu, îi este preferabilă „barbaria goților”. (Vezi Mihai Eminescu, Despre cultură și artă, ediție îngrijită de D. Irimia, Edit. Junimea, 1970, p. 30). 38 Zoe Dumitrescu-Bușulenga, op. cit., p. 17. www.dacoromanica.ro 15 EMINESCU — UN PASIONAT AL ISTORIEI (II) 327 noastre de acest moment. El vorbește de implantarea vieții romane la gurile Dunării, de romanica „copiii romanizării Daciei” 39. într-un comen- tariu la un ziar austriac („Nene freie Presse”) care contesta latinitatea românilor, Eminescu sublinia : „Originea romană a poporului este negată. Dar această origine nu este de fel o halucinație, ci un fapt istoric, pe deasupra unul atît de adine întemeiat în viața statului român încît este imposibil de găsit o justificare cu atîta lipsă de judecată... Șoselele romane în Transilvania, valul lui Traian în România și rămășițele podului, de piatră peste Dunăre, numele celor mai vechi orașe din Dacia coloni- zată sînt dovezi incontestabile ale colonizării Daciei de către împăratul Traian, iar cea mai bună dovadă este poporul român însuși... Limba română este, în forma ei, cea mai pur romanică din cîte există; și că așa stau lucrurile nu este deloc o afirmație vanitoasă a unor literați români; întemeierea critică a acestui fapt se datorează unor învățați străini, mai ales germani. Dietz, Raymond, Fuchs, Miclosich, Max Miiller, Mussafia și alți cercetători și specialiști serioși fac de-a dreptul superfluă o dez- batere mai amănunțită a acestui subiect”40. Ca în căzu altor numeroase aspecte istorice, Eminescu arată și în această chestiune echilibru și pondere, după cum arată un remarcabil simț intuitiv și o justă perspectivă a proporțiilor. Romanitatea însemna, în primul rînd, pentru Eminescu, limba poporului; or, limba era, pentru el, nespus de mult :și factor integrator al vieții poporului, și expresie a indi- vidualității și spiritualității sale și semn al unității și al afirmării națio- nale. Limbă și unitate, limbă și naționalitate, limbă și viață spirituală erau sinonime în concepția eminesciană. Despre aceasta s-a scris bine și lămuritor. S-ar cuveni, credem, două mențiuni: întreaga gîndire social- politică românească a acordat limbii un rol excepțional ca element carac- teristic al națiunii. Militanți politici și analiști din toate cele trei provincii istorice românești au considerat limba drept trăsătura fundamentală a națiunii41. Această atitudine nu este întîmplătoare; ea reflectă, de fapt, carac- teristicile procesului de edificare a națiunii române, proces în cadrul căruia limbii i-a revenit, în adevăr, un rol excepțional. Să ne gîndim că în cazul istoriei românilor centralizarea statală n-a putut deveni, datorită împrejurărilor știute, un factor integrator al națiunii, să ne gîndim că> programul de emancipare națională a trebuit să pună pe prim plan, pentru multă vreme, dreptul la expresie în limba maternă, implicit un învățămînt și o cultură românească, să ne gîndim, în sfirșit, că preocupă- rile lingvistice-istorice au dominat cultura noastră în perioada afirmării naționale a românilor și că realizarea unității culturale, a acelei „Dacii ideale”, cum se pronunța Eminescu, a fost o preocupare permanentă 39 A se vedea și M. Eminescu, Opera politică. I. 1870 1879. p. 27; voi. II. 1880 1883, p. 153; Foarte importante notele manuscrise publicate de loan Scurtu in M. Eminescu, Scrieri politice si literare . . , p. 399 405. 40 Vezi M. Eminescu ,,O consliinfă de sine unitară", în „Manuscriptum” an X, nr. 3 (36), 1979, p. 20. 41 Concludent in această privință este excelentul studiu al Iui George Em. Marica. Sociolo- gia națiunii la românii din Transilvania in secolul trecui, în „Studii de istoria și sociologia culturii române ardelene din secolul al XlX-lea”, voi. I, Edit. Dacia, 1977, p. 271 301. www.dacoromanica.ro 328 DAMIAN HUREZEANU 16 care a premers și a contribuit substanțial la înfăptuirea unității politico- statale a românilor. Iată, în citatul care urmează, cît de pertinent punea Eminescu chestiunea originilor poporului român și ce replică fermă dădea teoriei imigraționiste rbessleriene : „Constatăm mai înainte de toate că românii nu sînt nicăieri coloniști, venituri, oamenii nimănui, ci pretutindenea unde locuiesc sînt autohtoni, populație nepomenit de veche, mai veche d.ecît toți conlocuitorii lor. Căci dacă astăzi se mai ivește cîte un neamț singular care caută să ne aducă de peste Dunăre, nu mai întrebăm ce zice un asemenea om, ci ce vroiește el... Daci sau romani, romani sau daci — e indiferent, sîntem români și punctum. Vroim să fim ceeace sîn- tem — români” 42. , Despre statornicia poporului rofhân, despre puterea lui de dăinuire, înfruntînd vitregiile sorții, Eminescu a lăsat cuvinte încărcate de suflu vizionar și adevărate, în esența lor.’.. „Popoară și iarăși popoară au pierit, scria poetul — lumi întregi s-au risipit de cînd viața latină se păstrează în adăposturile dintre Carpați. Atunci cînd neamurile barbare porniseră dinspre miază-noapte și răsărit ca să risipească comorile adunate la miază-zi și apus, atunci poporul român nu era decît zămislit, atunci însă cînd aceste popoare răsfățate în biruințe și stăpîniri se pierd pe fața pămîntului, atunci se ivește încetul cu încetul din Hemu și din Carpați un popor tînăr și plin de putere războinică, poporul român, gata de-a începe lupta pentru păstrarea individualității sale” 43 44. Pentru Eminescu imita tea de viață a poporului român în cele trei provincii istorice este o realitate fundamentală a spațiului carpato-danu- bian. Ne întîmpină, nu odată, în opera sa mențiuni care pun în evidență rădăcina istorică a acestei unități. Ele surprind prin finețea spiritului de observație și prin sensibilitatea poetului față de informații documentare care rămîn de obicei domeniul specialiștilor erudiți. „Există multe indicii — sună de pildă, una din mențiunile sale — atît în numirile localităților și rîurilor, precum și în alte împrejurări care denotă o unitate a neamului românesc preexistentă formațiunii statelor noastre. în adevăr, pe cînd găsim în Țara Românească Argeșul, găsim tocmai în nordul Daciei un părîu numit Argestrul care se varsă din stînga în Bistrița” “. Eminescu pomenește prezența plaiurilor și ocoalelor în diferite părți ale pămîntului românesc — evidențiind funcția lor zămislitoare, rolul lor în geneza forma- țiunilor noastre politico-statale 4S *. Alteori el acordă obștilor și uniunilor de obști un rol însemnat în organizarea social-politică a românilor. „Celula constitutivă a vechilor state române — notează Eminescu într-un articol — este republica țărănească precum s-au păstrat mult timp la Cîmpu-Lung (Bucovina) și la Vrancea” 48. Dacă „ideea dacică” este atît de puternic legată la Eminescu de viziunea sa poetică încît am putea spune că este întrețesută în ea, lucru- 42 M. Eminescu, Opera politică, voi. I, p. 80. 13 Ibidem, voi. I, p. 303. 44 M. Eminescu, Opera politică, voi. II, p. 224. Despre „unitatea preexistentă a poporu- lui nostru” (adică anterioară constituirii statelor românești) vezi și Articole și traduceri, p. 133; Mihai Eminescu, Despre cultură și artă, p. 53 — 54. 45 Ibidem, p. 428. , 18 ibidem, p. 196; vezi șițy^y,țfa^OTrnfnanica.rn 17 EMINESCU — UN PASIONAT AL ISTORIEI (II) 329 Tile se schimbă, oarecum, în cazul epocii feudale. Dacismul exprima nevoia de a pătrunde „taina începuturilor”, adîncurile unei vieți care atrage tocmai prin „misterul” în care e învăluită, prin dorința de a descifra felul în care ni s-au transmis mesajele ei. Situația e, desigur, alta cu feudalitatea Tomânească. Despre ea vorbesc numeroase documente și izvoare, istoria ei se prezintă în contururi mult mai precise și mai ușor de precizat, fazele ei evolutive și articularea ei cu dezvoltarea ulterioară a societății sînt relativ clare. Există, evident, diferite modalități de a o interpreta, dar aceste interpretări se exercită pe o bază documentară mult mai con- sistentă. Eminescu însuși și-a făcut o imagine a evului mediu românesc, a epocii feudale. Spre deosebire de viziunea poetică asupra „ideii dacice”, aci sînt mult mai pronunțate considerentele doctrinare, mai direct impli- cate elementele de gîndire social-politică. Astăzi nu putem accepta „mode- lul” propus de el, model care își dezvăluie din plin semnificația numai dacă ținem seama de funcția de replică pe care i-a atribuit-o poetul. E vorba de o epocă „împăcată” în sine, robustă, patriarhală, simplă și viguroasă47. O astfel de imagine îi permitea să sublinieze, în replică, marile contraste ale societății sale, procesele disolutive ale acestuia, extra- ordinara frămîntare interioară a acestei societăți marcată de disparități și de contradicții puternice. în comparație cu vremea sa, vechea societate părea, desigur, mai „liniștită”, mai „înțeleaptă”, mai organic statornicită. Pe de altă parte, nu se poate nega că perioada de plenitudine statală feudală românească, secolele XIV—XVI, oferă imaginea unei societăți bogate în resurse creatoare, cu puternice izvoare de energie. Pe Eminescu îl atrăgea tocmai vigoarea extraordinară a începuturilor, fapta domnilor cu vocație constructivă. Nu întîmplător, poate cel mai des evocat în scrierile sale este Mircea cel Bătrîn, figura domnului gospodar, ziditor de temelie și apărător al moșiei, în același timp. Nu odată Eminescu se oprește la faptele lui Mircea, la titulatura sa, în slavonă și latină, la întinderea „Țării Muntenești” în timpul său 48. Cum se știe, Eminescu și-a găsit inspirația pentru cea mai frumoasă poezie patriotică din literatura română în bătălia de la Bovine purtată de Mircea. Păstrînd mireasma știrilor din cronici a creat o imagine poetică a unui cîmp de luptă și a înfruntării a două oștiri, unică prin frumusețea sa, și a dat ideii de patriotism acel cadru care răspundea vederilor sale despre caracterul autentic al realității și năzuințelor românești, personifi- cate de Mircea. în chip aparte a omagiat Eminescu pe Ștefan cel Mare, marele domn al Moldovei19. Era pentru poet figura, prin excelență, tutelară a româ- nilor, personalitatea cea mai potrivită pentru rolul de erou. La 1871 îl găsim pe poet printre inițiatorii cei mai activi ai sărbătoririi Putnei. îi dedică lui Ștefan un imn în versuri (închinare Ini Ștefan Vodă) și 47 După Al. Oprea „statul eminescian nu semnifică altceva decit idealizarea unui stat răzeșesc” (op. cit., p. 29). Aprecierea ni se pare forțată. Concepția lui Eminescu viza un stat și o societate diferențiată, cu boieri, domn și țărani aflindu-se într-o comuniune patriarhală. Ceea ce nu distinge poetul sînt (de fapt) funcțiile reale ale statului feudal asupra cărora proiectează o viziune răzășească. • 48 Vezi dc ex. Opera politică, voi. II, p. 213 — 214; voi. I, p. 189; 200; 332. 48 Despre politica lui I» P-195—196. O-c. 1815 330 DAMIAN HUREZEANU 1» ține să se facă din aniversare un punct de pornire pentru viitoarea activi- tate a tinerei generații în direcția sarcinilor cu caracter de permanență care se aflau în fața poporului român. Aniversarea dobîndește, astfel, un sens mai înalt, tineretul studios descifrînd în problemele pe care viito- rul le pune în fața țării — e vorba în primul rînd de rezolvarea problemei naționale — o legătură organică cu trecutulso. Adesea revin în scrisul marelui poet Matei Basarab, ca și Mihai Viteazul. Despre „legătura” lui Mihai dă o interpretare care găsește, se pare, unele încuviințări în studiile de azi. „Mihai Vodă a luat o măsurăr — subliniază Eminescu — pentru a fixa populația șesurilor, ba a așezat chiar colonii. Un domn avizat a se lupta cu toată lumea, deci a avea o oaste, trebuie să fixeze în loc poporul pe care-și întemeia și bugetul, și armata. Aceasta este explicarea adscripțiunii la noi, tot acest înțeles îi are edictul lui Ivan cel Cumplit” 81. Eminescu nutrește simpatie pentru spiritul cumpănit al lui Matei Basarab, pentru opera sa legislativă, în acord cu firea și cu trebuințele țării, pentru faptele sale de cultură52. Am putea multiplica după voie mențiunile lui Eminescu privind, situația țărilor române de-a lungul întregii epoci feudale, a statutului lor politic, a figurilor lor conducătoare de la Basarab întemeietorul și încă mai dinainte, la Dimitrie Cantemir și Constantin Brîncoveanu. Eminescu pledează pentru demnitatea unei istorii în care oamenii au știut să fie stăpîni în țara lor, au fost întăriți în faptele lor de sentimentul îndreptățirii la ceea ce au, al statorniciei lor, ducînd, în consens cu aceasta, o politică eminamente de apărare și războaie defensive. „Aceasta-i foarte natural — observă Eminescu — pentrucă românii nu sînt un popor cuce- ritor, de aceea și apără ce-i al lor cu îndărătnicie, pentrucă ce au, cu drept au, și al lor este”53. în conformitate cu întreaga sa viziune despre procesul istoric româ- nesc, Eminescu era extrem de critic la adresa epocii fanariote. Regimul fanariot era condamnat de fapt în termeni aspri, categorici, fără rezerve. Fanariotismul era socotit un corp exterior cursului normal al dezvoltării istorice a poporului, o excrescență parazitînd pe organismul sănătos al țării. Aprecierea sa era mai aproape de cea a lui Xenopol — avem în vedere esența, nu expresia ei concretă — decît de Nicolae lorga. Iată o 83 „Serbarea la mormîntul lui Ștefan cel Mare, — nota tinărul Eminescu, deși pornită mai mult dintr-un sentiment de pietate — către trecutul nostru pe cît de glorios, pe atita de nefericit, totuși cu vremea ideea a început a prinde un interes mai bogat, de cum puteam presupune din început. S-a născut conștiința că o întrunire a studenților români din toate părțile ar putea să constituie și altceva decît numai o serbare pentru glorificarea trecutului nostru și că, cu o oca- ziune atît de favorabilă în felul său, am putea să ne gindim mai serios asupra problemelor ce viitorul ni le impune cu atîta necesitate ... Rezumîndu-ne putem spune că dacă exteriorul acestei festivități are să fie de un caracter istoric și religios — interiorul ei — dacă junimea va fi dispusă pentru aceasta — are să cuprindă germenii unei dezvoltări organice, pe care spiritele bune o voiesc din toată inima” (Opera politică, I, p. 42). 81 M. Eminescu, Opera politică, II, p. 195; vezi și p. 426—427. 82 Ibidem, p. 195-197; 375 etc. 83 M. Eminescu, Opera politică, voi. I, p. 194, 196. Desfășurînd o adevărată erudiție documentară în studiile cu caracter istoric pe care le-a scris, Eminescu susține într-un chip care impresionează, prin sinceritatea lăuntrică și tăria convingerii, ideea statorniciei poporului român în frontierele sale naționale, dannmmanica Tf> 19 EMINESCU — UN PASIONAT AL ISTORIEI (II) 331 caracterizare în acvaforte a regimului fanariot: „Sub domnii fanarioți, care erau trimiși pe un timp anumit și care aveau numai titlul de domn și pomenirea în biserici, nicidecum însă consistența monarhică, puterea centrală a statului e curat nominală. Chiar dacă unul dintre ei cerca a fi .altceva decît ceea ce era în împrejurările date, viața și averea îi erau în pericol. Dările grele, pentru care nu i se da națiunii nici o compensare, erau dări pentru îmbogățirea personală și repede a acestor oameni, care trebuiau să se folosească de scurta durată a domniei lor; armate nu mai exista de fel. Moldova pierde două provincii. Pierde vatra așezării •ei (e vorba de Bucovina — n.n.) stupul de unde au pornit roiurile care au împoporat țara de jos, mormintele domnilor, vechea sa capitală, mitro- polia sa veche. Moldovenii au avut nenoricirea de a vedea înstrăinat pămîntul lor cel mai scump — și nu prin război — prin vînzare”54. Accente mai puternice, cu inflexiuni de pamflet, dar fără să altereze miezul realității, apar în altă apreciere a lui Eminescu: „Scaunul domnesc din Moldova și cel din Muntenia erau atît pentru dragomanii Porții, cît și pentru miniștrii turcești, un fel de chilipir, cu care se făcea mare negoț. Era ca și cînd oamenii mereu și-ar fi zis : «Să ne grăbim căci vremurile șe schimbă ». Voievodul nu plătește în bani datoriile sale către fanarioți: plătește în funcțiuni. Fieștecare fanariot își scoate apoi banii din funcțiunea ce i s-a dat, din peșcheșuri și plocoane, și din prețul funcțiunilor subalterne, pe care le dă altora. Astfel întreaga administrațiune, de la voievod pînă la vătășel, devenise o companie de exploatare, și deci ne dăm bine seama, ne încredințăm că voevodul e mai mult samsarul decît șeful acestei com- panii, care își face operațiile cu termen foarte scurt și cu un risc foarte mare” S5. Pe cît de categoric era Eminescu față de fanariotism pe atît de puternic simpatiza pe Tudor Vladimirescu și acțiunea insurecțională con- dusă de el. Era pentru marele poet omul providențial care-și asumase misiunea redării țărilor române lor înșile. Citise memoriile lui Cioranu, adjutantul lui Tudor, dînd extrase din ele* 50, cunoștea, probabil, cartea atît de captivantă și de plină de prospețime a lui O. D. Aricescu despre revoluția lui Tudor Vladimirescu. Dealtfel, aprecia caracterul revoluției lui Tudor într-o manieră foarte apropiată de interpretarea lui Aricescu. O mențiune se impune în legătură cu Alexandru loan Cuza: poetul a surprins cu acuitate trăsături ale domniei sale și sensul operei înfăp- tuită de el, gravată de pecetea „liberalismului autoritar”. Găsea că domni- torul a înțeles chemarea epocii, înțelegea iminența reformelor pe care le-a înfăptuit, admira patriotismul și franchețea lui Cuza. într-un articol scris în 1880 îl socotește „imul dintre domnii cei mai patriotici din cîți au fost vreodată în țările Dunării române”57. Opera politică a lui Eminescu învederează dealtfel un aspect de care trebuie — neapărat — ținut seama în aproximarea concepției sale despre epoca modernă românească, despre fenomenele timpului său. Analiștii au insistat, pe bună dreptate, asupra laturii critice la adresa fenomenelor epocii sale în opera lui Eminescu. Poetul și-a asumat 54 M. Eminescu, Opera politică, voi. II, p. 53 — 54. 66 Ibidem, p.'272-273. 50 Ibidem, voi. II, p. 302; vezi și p. 315 — 316, 453, 457—459 etc. i7 Ibidem, p. 21. - . www.dacoromamca.ro 332 DAMIAN HUREZEANU 20 rolul de a demistifica tot ceea ce i s-a părut neadevăr, falsitate, lipsă de conținut, de pozitivitate, impostură, formă goală, substituire sau înăbu- șire de valori, incapacitate, parvenitism, fanfaronadă. A făcut o radio- grafie critică necruțătoare a societății timpului său; a respins pur și sim- plu modelul liberal al civilizației românești, 58 este drept dintr-o perspec- tivă conservator-junimistă, dar cu accente proprii, extrem de semnifi- cative, din moment ce a situat munca pe prim-planul valorilor social-umane. Aceasta este postura de analist și de gînditor social a poetului. în același timp, atunci cînd Eminescu a operat cu criteriul de judecată isto- rică, din perspectivă istorică, el recunoaște, totuși, epocii moderne merite însemnate în ordinea dezvoltării Eomâniei. Iată cum surprinde Eminescu sensul epocii moderne, vorbind de activitatea unor oameni de stat. Lui Constantin Negri — scria el — îi „datorim, în bună parte, toate actele mari săvîrșite în istoria modernă, a românilor”59 *. Aceeași idee o dezvoltă și la moartea lui loan C, Cantacuzino, în 1882 : „A fi contimporanul activ al celor mai însemnate evenimente din viața poporului său, a contribui într-un grad mai mare decît alții la actele de eliberare și ridicare a țării din trista părăginire a secolului trecut, e un moment îndestul pentru viața unui singur om” e0. O înțelegere a dimensiunii epocii moderne rezultă și din gîndurile sale de la moartea lui A. Treboniu Laurian: „... a fost deci unul dintre acei bărbați cu spornică și desinteresată activitate care au dat domniei lui Ghica Vodă o însemnătate durabilă, ca pregătitoare epocei unirii și a adaptării poporului românesc la viața modernă” 61. Eminescu a privit ca semn de regres înmulțirea excesivă în epoca modernă a trebuințelor și cheltuielilor față cu posibilitățile efective de a le acoperi, dar nu a negat semnificația unor mari acte ale acestei epoci și mai ales cuceririle de ordin național-statal din veacul al XlX-lea. într-un articol publicat în „Timpul” în 1881 arăta că „bărbații noștri de stat” au fost preocupați pînă atunci — aluzie la războiul din 1877—1878 — „de ideea cea mare a emancipării naționale” 62. Oricît i s-ar fi părut „febrilă și slăbitoare”, Eminescu recunoștea că după tratatul de la Paris (1856) „țările române intră într-o epocă de dezvoltare... din care încetul cu încetul se dezvăluie caracterul național ca temelie a întregii lucrări vii- toare ; o dezvoltare zăpăcită, (în sens de tensionată — n.n.) dar din ce în ce mai serioasă” ®3. Eminescu recunoștea că în preajma războiului de independență „statul român era mai puternic decît a fost vreodată”, cinci milioane de români fiind — „uniți în virtutea conștiinței lor naționale, gata de a aduce jertfele și înaintați în dezvoltare” 64. Aceeași idee e subliniată cu preg- 68 Paul Anghel găsește o expresie fericită pentru a caracteriza poziția lui Eminescu față de epoca și societatea din vremea sa spunînd că el „ca individ, n-a putut suporta istoria. Nația, în întregul ci — continuă Anghel —a suportat-o” (vezi „Luceafărul” nr. ol (921) din 22 decem- brie 1979). 59 60 «1 62 63 p. 290. 64 M. Eminescu, Articole și traduceri, I, Edit. Minerva, București, 1974, p. 35. Ibidem, p. 155. Ibidem, p. 145. „Timpul”, (VI) 1881, 6 decembrie, cf. D. Murărașu, op. cit., p. 140. M. Eminescu, Opera politică, voi. I, 1870 — 1879, ediție I. Crcțu, București, 1941, ibidem, p. 291. www.dacoromanica.ro 21 EMINESCU — UN PASIONAT AL ISTORIEI (II) 333 nanță deosebită într-un alt articol din „Timpul” : „în viața sa îndelun- gată, niciodată poporul român nu a fost la înălțimea la care se află astăzi, cînd cinci milioane de români sînt uniți într-un singur stat” 6S. La fel de revelatoare ni se pare o altă recunoaștere a lui Eminescu în care invocă și perspectiva istorică de judecată: „Cinci sute de ani din viața noastră a fost o luptă necurmată; cu toate acestea, astăzi, după ce Europa ne-a dat douăzeci, numai douăzeci de ani de pace, în ciuda zguduirilor bolnăvicioase prin care am trecut chiar și în această vreme, astăzi ieșim la iveală ca un popor întinerit și plin de putere proaspătă. Nu cerem de la lume decît putința dezvoltării pașnice, nu voim să fim decît să putem fi un strat de cultură în această parte înăs- prită a Europei...”66. Băzboiul de independență ocupă un loc distinct în publicistica sa. Pînă la apariția volumului al IX-lea al Operelor se credea că Eminescu a scris nu prea mult despre complexul de evenimente care s-au precipitat pe scena sud-estului european în 1875—1878. Acum această imagine e cu totul depășită de extraordinara bogăție de comentarii, note, relatări, articole mai întinse din coloanele „Curierului” din Iași, restituite lui Eminescu. Volumul IX depune o mărturie de neînlocuit despre dimen- siunea lui Eminescu ca gazetar; el întregește substanțial imaginea noastră despre ansamblul activității sale. Este uimitor cu cîtă atenție și prompti- tudine urmărea Eminescu cursul evenimentelor, cît de limpede știa să prezinte esența pozițiilor și situațiilor ivite în sud-estul european și ce privire clară arunca asupra țesăturii de raporturi atît de complicate în legătură cu „problema orientului”. Iar dincolo de aceasta vedem statura de cugetător a lui Eminescu preocupat să distingă, înapoia avalanșei de evenimente care se precipitau abrupt, sensurile mai adînci ale istoriei. Cît de pătrunzătoare ne pare și azi dezvăluirea trăsăturilor politicii externe ale Austro-Ungariei, cîtă bogăție de gînduri nu conține articolul dedicat „unității de dezvoltare” în istoria Eusiei!67 Numeroase articole sînt dedi- cate situației popoarelor din sud-estul european; Eminescu înțelegea justețea năzuinței lor de eliberare și legitimitatea istorică a vieții lor națio- nale libere. „Cu un cuvînt, citim în textul publicat sub titul Dezlegarea cestiunii orientului, nu găsim un singur popor în mijlocul și în sud-estul Europei care să n-aibă conștiința identității sale... De aceea e ușor de priceput că toate stavilele artificiale care se pun dezvoltării acestor popoare sînt pînă la un punct oarecare zadarnice”68. Nu putem în studiul de față, și așa prea mare pentru un articol de revistă, să analizăm pe larg conținutul volumului IX al Operelor lui Emi- nescu. în acord cu factura studiului vom urmări succint liniile directoare ale ideilor lui Eminescu asupra problemelor războiului de independență purtat de țara noastră. Eminescu a optat, în principiu, pentru dobîndirea independenței pe cale politico-diplomatică; el a sugerat o atitud ine prudentă în evoluția precipitată a evenimentelor în Balcani și păstrarea neutralității, dacă 65 Ibidem, p. 167. 68 Ibidem, fi. 232. 87 M. Eminescu, Opere, voi. IX, Edit. Academiei R.S.R., 1980, p. 239-242. 88 Ibldem’ p‘ 478‘ www.dacaromanica.ro 334 DAMIAN HUREZEANU 22 aceasta nu va împiedica realizarea dezideratului național. La încheierea Convenției din 4 aprilie 1877 cu Eusia, Eminescu arăta că acesta ,,a fost un act izvorît și din neîncrederea românilor în puterile din apus” care, se știe, au privit cu destulă rezervă (unele cu rezervă de ghiață) demersu- rile diplomatice românești pentru independență. O dată războiul izbucnit, socotea Eminescu, poporul român trebuia să-și fie credincios sieși, idealurilor sale, să-și bizuie acțiunea pe propriile-i brațe și pe oștirea sa disciplinată și echipată 69 70. Acțiunea militară a Eomâniei întruchipa un imperativ al momentului: „noi — scria Eminescu — am extins peste Dunăre acțiunea noastră defensivă” 71. Poetul a elogiat bravura soldaților români, puterea lor de a se ridica la înălțimea momentului. în izbînda de la Plevna el a văzut expresia acelor calități de tenacitate, bărbăție și eroism care s-au păstrat nealterate în straturile profunde ale poporului, printre oșteni și țărani. „...astăzi oștenii români se aruncă cu bărbăție în luptă — scria poetul în unison cu avîntul general; pămîntul se cutremură sub picioarele lor; cad și iarăși cad, și totuși merg înainte, lumea întreagă stă uimită; un fior de jalnică și totuși senină mîndrie înalță sufletele tuturor românilor...” 72. în același timp, Eminescu a respins spiritul de bravadă al reprezen- tanților unor cercuri politice (evident liberale) pe care le socotea neputin- cioase să distingă sensurile grave, adînci și dramatice ale războiului. în neajunsurile de dotare și echipare — îmbrăcămintea, încălțămintea și hrana — a dorobanților români, Eminescu a văzut o ușurință culpabilă a liberalilor pe care a denunțat-o cu accente incandescente de indignare 73. S-a impus în epocă prin vigoarea argumentelor și fermitatea poziției, ca și prin lărgimea orizontului istoric, analiza pe care Eminescu a făcut-o raporturilor româno-ruse după război. Eăzboiul de independență a readus Eomânia în rîndul statelor deplin libere și suverane74. Eminescu atrăgea atenția însă că în întreaga istorie a țărilor române nu putea fi vorba de o vasalitate în sensul totalei pierderi a autonomiei. „în înțelesul capitulațiunilor încheiate între domnii Țărilor Eomâne și Poarta otomană nici Moldova, nici Muntenia nu erau vasale. Și cu atît mai mult puteau să fie în înțelesul Tratatului de la Paris (din 1856 n.n.)... Eelațiunile între noi și poarta otomană totdeauna au fost mai mult ori mai puțin indefinite: niciodată însă ele nu au fost relațiuni de vasalitate” 75. Partea cea mai profundă, mai originală și clarvăzătoare a comentarii- lor lui Eminescu asupra războiului este aceea în care el desprinde lecțiile 69 M. Eminescu, Opera politică, voi. 1, 1870 1879, ediție I. Crcțu, p. 300. 70 Ibidem, p. 111. 71 Ibidem, p. 330. 72 M. Eminescu, Articole și traduceri, p. 225; vezi și Caietele Mihai Eminescu, I, 1972, p. 217, 238; Gh. Bulgăr, Eminescu. Coordonate istorice și stilistice ale operei, Edit. Junimea, Iași, 1980, p. 77-78. 73 Ibidem, p. 155 —157; 222; vezi și D. Murărașu, Naționalismul lui Eminescu, p. 94. 71 Lui Eminescu i-ar reveni, după unii cercetători, următorul text din „Timpul” (3 ianua- rie 1879): „Sîntem acum țară ncatîrnată, popor stăpin pe puterile sale: iată vorba cea marc. Statul român de pînă acum s-a încheiat și s-a ivit altul, în locul lui. România învecinată cu Turcia și atîrnată dc Poartă nu mai există; s-a prefăcut într-o Românie independentă”. 7S Cf. Gh. Bulgăr, Eminescu. Coordonate istorice și stilistice ale operei, p, 76; Caietele Mihai Eminescu, I, 1972, p. 227 —228.j • www.dacaromamca.ro 23 EMINESCU — UN PASIONAT AL ISTORIEI (II) 335 de reținut de pe urma evenimentelor. ,,.. .astăzi — scria poetul într-un articol — ieșim la iveală ca un popor întinerit și plin de putere proaspătă. Nu cerem de la lume decît putința dezvoltării pacinice, nu voim decît să putem fi un strat de cultură în această parte înăsprită a Europei” 76. Ideea revine, lapidară și memorabilă, în altă formulă : „Voim dar să trăim bine cu toți vecinii, cu toată lumea; nu cerem de la nimeni decît un lucru : ca să nu ceară de la noi nimic” 77. A întări credința în trăinicia poporului român, a ne manifesta ca factor de cultură și civilizație, a cultiva relații de bună vecinătate pe bază de egalitate și respect — iată gîndul tutelar al poetului în anii cînd un nou capitol de dezvoltare se deschidea în fața României după cucerirea inde- pendenței. ★ Un aspect fundamental al preocupărilor cu caracter istoriografie la Eminescu îl constituie problema națională și evoluția ei în istoria poporului român. Cu această problemă își inaugurează Mihai Eminescu publicistica sa, în 1870, în ziarul transilvănean „Federațiunea”. Ei i-a consacrat el studii de sine stătătoare, care pot fi puse alături de cele mai reprezentative cercetări de specialitate din epocă, prin bogăția izvoarelor și temeinicia analizei acestora, nemaivorbind de frumusețea limbii și de forța evocatoare a tablourilor istorice. Dezbătînd aspectul național al istoriei românilor, Eminescu dezbă- tea de fapt întreaga lor istorie, din veacul al XHI-lea și pînă în al XlX-lea, evoluția vieții lor politico-statale, situația țărilor române în raporturile internaționale etc. El procedează metodic, disecînd secol cu secol aspectele politice teritoriale ale țărilor române, apelînd la mărturii de primă mînă pe care le folosește cu o anume familiarizare și cu siguranță de cercetător 78 * * * * * * * * * * * * * * *. Legat afectiv de Bucovina, Eminescu a lăsat imagini de neșters ale acestei părți de țară, mîngîiată de dărnicia naturii și încărcată de istorie. Niciunde frumusețea pămîntului nu se îngemăna mai puternic, după poet, cu chemarea adîncă și gravă a istoriei, într-o deplină armonie. Seria articolelor reunite sub titlul Bucovina reconstituie imaginea dramatică a destinului unei țări mici — Moldova — aflată la intersecția rivalităților 76 NI. Eminescu, Opera politică, I, 1870 — 1879, . .. p. 232. 77 Ibidem, p. 172. 78 încheind celebrul său studiu consacrat Moldovei de-a lungul secolelor, Eminescu sublinia: „înainte de a încheia, avem a împlini un act de gratitudine, nu pentru noi, asupra căruia nu pretindem ca să se reflecte meritul acestei lucrări, ci pentru țară în genere, căruia puțini locuitori pe ogorul istoriei naționale îi oferă azi mijloace de a se apăra. Pentru veacul al XlV-lea și al XV-lea am cercetat cu mult folos Istoria critică a români- lor de d. B. P. Hajdeu și „Arhiva istorică a României” editată de același, apoi Beilrăge zur Geschichte der Bomânen v. Eudoxius Frhm v. Hurmuzaki; pentru veacul al XVI-lea materialul cel mai prețios sînt capitulațiunile domnilor moldoveni cu Poarta; pentru al XVII-lea textul cronicelor editate de d. Mihail Kogălniceanu, iar în privința eparhiei Proilavei Cronica Hușilor de P. S. S. Părintele Melchisedec, episcopul Dunărei de Jos; pentru al XVIII-lea aceeași colecție de cronici, cu deosebire însă cronica tradusă după ordinul lui Grigorie Vodă în grecește de un Amiras, în care e cuprins și textul autentic al înscrisului tătarilor din Bugeac, apoi colecțiunea de documente a lui Hurmuzaki, voi. VII, pentru veacul al XlX-lea; în fine, mai sus citata carte a consulului general englez Wilkinson (e vorba dc Tablou istoric, geografic și politic al Moldovei și Valahiei — n.n). Asupra lui Amiras și Wilkinson ne- au atras atenția d. A. Odobescu” (Opera politică, i, p. 216). dacnmmanica rn 336 DAMIAN HUREZEANU 24 unor mari puteri: Imperiul otoman, cel habsburgic și cel țarist. Eminescu se oprește la secolul al XVIII-lea și la împrejurările cedării Bucovinei, cu antecedentele și cu urmările evenimentului. Expunerea e concret istorică. Cîte reflecții însă de ordin mai general — despre politică și diplomație în genere — nu oferă textul eminescian ! Pe spații ample e dezvăluită esența politicii expansioniste a țarismului, judecata lui Eminescu fiind similară re- prezentanților generației de la 1848. El a contribuit prin numeroase articole (numărul lor e, probabil, de ordinul zecilor) la afirmarea răspicată a drepturilor românilor din Tran- silvania, la crearea unei atitudini militante, hotărîte în realizarea aspira- țiilor de libertate a Transilvaniei. La numai cîțiva ani de la încheierea pactului dualist austro-ungar Eminescu scria : „pe flamura noastră trebuie scrise pur și simplu voințele noastre. Tranzacțiuni în drepturi naționale nu se încap, căci față cu sistemul constituțional de astăzi față cu dualismul, trebuie să fim ireconciliabili” 79. Ca și alți militanți ai luptei pe teren național, Eminescu era adeptul federalizării; găsea, cu alte cuvinte, că , în conjunctura istorică dată, transformarea imperiului dual într-o federație de state ar fi creat condiții pentru manifestarea deplină a vieții naționale a popoarelor din cuprinsul său. Nu era un doctrinar al federalismului Austriei Mari, așa cum va fi mai tîrziu Aurel Popovici, dar nici nu considera problema disoluției impe- riului ca o chestiune la ordinea zilei. Judeca în cadrul posibil istoric al momentului, preocupat de problemele stringente ale poporului român. Desigur că, în comparație cu orice alte revendicări formulate pe acest teren : autonomie, recunoașterea individualității naționale, etc. — federalizarea era soluția cea mai tranșantă. Este adevărat că nu s-a dovedit, în practică, o alternativă la dualism : atunci cînd conducătorii politici de la Viena au anunțat-o, istoria o făcuse absolut caducă; popoarele luptau pentru o viață de sine stătătoare deplină, iar imperiul își trăia ultimele clipe. Ideea federației avusese însă și o perioadă în care învedera un sens activ și un sîmbure rațional. Anume în perioade de dezvoltare a mișcărilor naționale din secolul al XlX-lea, exprimînd necesitatea comunității de luptă a popoarelor împotriva dominației străine. Din această perspectivă vorbea și Mihai Eminescu despre confederarea orientului, dornic să vadă afirmîndu-se „egalitatea națiunilor și limbilor” 8°. Dacă sub aspect politic realizarea unității nu se putea pune atunci ca o sarcină imediată, cu atît mai mult Eminescu accentua necesitatea adîncirii legăturilor culturale a românilor, a acțiunii convergente și uni- tare pentru dezvoltarea corpului de cultură comun în toate părțile locuite de români. Limba comună și corpul de cultura comun erau, e drept, o „Dacie ideală”, cum se exprima poetul, în sensul că ea nu însemna încă materializarea politică a idealului național, dar cu un rol excepțional în procesul menit să ducă la realizarea unității politice. în acest context Eminescu nota : „ceea ce vroiesc românii să aibă — e vorba de românii transilvăneni — n.n. — e libertatea spiritului și conștiința lor în deplinul înțeles al cuvîntului. Și fiindcă spirit și limbă sînt aproape identice, iar * 99 79 Opera politică, I, p. 29. 99 M. Eminescu, Opera .tffcfrfoffinnica TO 25 EMINESCU — UN PASIONAT AL ISTORIEI (U) 337 limbă și naționalitate asemenea, se înțelege că românul se vrea pe sine, își vrea naționalitatea, dar aceasta o vrea pe deplin” 81. Raportul lui Eminescu cu fenomenul național românesc este desigur mult mai complex decît militantismul său în apărarea drepturilor națio- nale încălcate în teritoriile aflate sub dominația străină sau a studiilor vizînd aspecte istorice ale problemei naționale românești. „Națiunea — așa cum remarca nimerit un exeget al lui Eminescu — e punctul central al vieții lui sufletești” 82. Toate firele cugetului său, întreaga sa trăire, duc la națiune. în acest punct se intersectează ideile sale literare și lingvistice, studiile sale istorice, iar pe un plan mai general, opera sa oferă elemente pentru a contura o sociologie a națiunii. Națiunea joacă, în concepția poetului, rolul de context general care ne dezvăluie rosturile — mai adînci ale domeniilor de cunoaștere lingvistico-filologice, literare, istorico-socio- logice. De aceea ele nu se pot mărgini să trateze anumite probleme de spe- cialitate, în sine, ci ne permit să înțelegem, dincolo de aceste aspecte, realitatea națională ca totalitate. Fiind domenii de cunoaștere științifică, istoria, lingvistica, folcloristica etc. au o finalitate națională: „...dacă științele naturale și matematice — scria Eminescu într-un articol — sînt prin chiar natura lor cosmopolite, știința istoriei, limbei, a manifestărilor artistice ale unui popor, a vieții lui juridice, a datinelor, este o știință națională. Acestea din urmă întăresc vertebrele naționalității, fac pe un popor să se cunoască pe sine însuși, îl păstrează în originalitatea și tinere- țea lui” 83. Se știe cît de convins era poetul că rostul literaturii e să tălmăcească spiritul național făcînd din acesta un criteriu decisiv al șanselor de reușită artistică a literaturii. Unitatea limbii și a culturii românești Eminescu le privește ca expresii ale națiunii unitare române; națiunea e purtătoarea valorilor istoriei noastre; acțiunea conjugată a eforturilor intelectuale ale românilor urma să reconstituie imaginea „ființei noastre naționale”, astfel ca ea însăși „să se recunoască pe sine” . Prin chiar împrejurările vieții, Eminescu a cunoscut toate provinciile românești, s-a apropiat de problemele lor, pe care le-a descifrat cu o acuitate excepțională, pentrucă a îmbrățișat, în fond, fenomenul românesc ca pe o totalitate. Forța studiilor și articolelor sale, chiar a celor obișnuite de ziar, mici ca întindere și limitate tematic, rezidă tocmai în conceperea fenomenu- lui românesc ca pe o totalitate, în trăirea intensă a acestei idei de totali- tate. Eminescu n-a fost im militant politic pe terenul mișcării naționale din România, dar lui îi revine, fără îndoială, un loc însemnat printre vizionarii ideii naționale ai poporului nostru. ★ Opera și preocupările lui Eminescu, formația intelectuală și cultura sa, relevă un interes excepțional pentru istorie. Eminescu a trăit intens istoria, cu inima și cu cugetul, a căutat să-i desprindă sensurile. Era pen- 81 Ibidem, p. 79. 82 D. Murărașu, Naționalismul lui Eminescu, p. 222. 82 M. Eminescu, Articole și traduceri, p. 161—162; „Ceea ce se dezgroapă prin aceste documente istorice și lingvistice — continua Eminescu ideea — nu stnt dar numai materialuri de interes archeologic, ci e România însăși-e geniul poporului românesc” (ibid,, p. 164). www.dacoromanica.ro 338 DAMIAN HUREZEANU 26 tru el mai mult decît o dorință de cunoaștere; i-a dat și un sens activ, de sensibilizare a conștiințelor în jurul unor mari probleme ale vieții poporu- lui român. Și era, dincolo de orice, o adîncă nevoie de autodefinire pe care o vedea numai în identificarea cu ființa însăși a poporului a cărui cea mai desăvîrșită expresie a fost. Mai pătrunzător decît oricine și mai îndreptă- țit decît oricare în a fixa raporturile lui Eminescu cu istoria a fost Nicolae lorga la care întîlnim următoarea considerație emblematică pentru trata- rea temei: „Eminescu stăpînea cu desăvîrșire cunoștința trecutului româ- nesc și era perfect inițiat în istoria universală; nimeni din generația lui n-a avut în acest grad instinctul adevăratului înțeles al istoriei, la nimeni el nu s-a prefăcut, ca la dînsul, într-un element permanent și determinant al întregii lui judecăți. E uimit cineva astăzi, la capătul atîtor cercetări minuțioase și pline de răbdare, după adăugirea unui imens material de informație și atîtor sforțări ale criticii, cînd constată cît știa, cît înțelegea acest om, și gînditorul politic trebuie să admire ce mare era puterea lui de a integra faptele mărunte și trecătoare ale vieții publice contemporane în maiestuoasa curgere a dezvoltărilor istorice” 84. MIHAI EMINESCU - UN PASSIONNfî DE L’HISTOIRE (H) RfiSUMfi Comme dans l’ensemble de son ceuvre, Eminescu a 6t6 un romantique de par sa vision historique. L’auteur de la presente 6tude examine l’expres- sion sp^cifique du romantisme eminescien dans ses reflexions g6n6rales concemant l’histoire. Cette vision se fait jour de la maniere la plus 61o- quente dans la po6sie philosophique d’Eminescu, raison pour laquelle l’article insiste sur quelques-uns de ses poemes meditatifs, dâbattant aussi dans ce cadre le probleme touchant l’influence exerc^e par Schopenhauer sur le poete. Particulierement importantes nous semblent les considerations th^ori- ques enregistrees dans les textes ă caractere historique du poete (qu’il s’agisse de l’dtude historique proprement dite ou de l’article de presse comportant des r^ferences aux problemes ayant trăit ă l’histoire). Parmi les concepts examin6s, consid&As comme caract^ristiques ă la pensie d’Eminescu, notons celui de „d^veloppement organique”, de „sens historique”, de „genie du peuple” ainsi que celui de sens et de causa- lit6 dans l’histoire. Dans le dernier paragraphe, l’article presente l’aire des pr6occupa- tions d’Eminescu touchant l’histoire des Eoumains. Sans plus parler de ses etudes historiographiques proprement dites, dans l’oeuvre d’Eminescu se font jour des considerations visant les aspects les plus divers de l’histoire du peuple roumain, ă commencer par ses aieux du temps jadis jusqu’aux evânements dont il etait le tâmoin. L’auteur presente l’essentiel des r6fe- rences d’Eminescu ă l’histoire des Eoumains, depuis le probleme du dacisme et de la latinite, en tant que composantes de l’ethnogenese roumaine, aux evânements de la guerre d’independance de 1877—1878. 84 N. lorga, Istoria literaturii românești contemporane, I, Crearea formei, București, 1934, p. 281. www.dacaromamca.ro PROBLEME ALE ISTORIOGRAFIEI CONTEMPORANE LUCRĂRI NOI PRIVIND ISTORIA JUDEȚULUI TELEORMAN In ultimii ani au apărut o serie de lucrări privind participarea locuitorilor din județul Tele- orman la cîteva din marile evenimente ale istoriei României: 1848,1877, 1907 și 23 August 1944. Colectivul Dicționar istoric al localităților din România, care se ocupă de alcătuirea unui dicționar istoric al acestui județ, iși face o datorie de a prezenta cititorilor aceste lucrări. Primul din cele patru volume se referă la evenimentele petrecute în 1848 în județul care a aprins flacăra revoluției în Țara Românească l. Pe lîngă cele 196 de documente, dintre care multe văd lumina tiparului pentru prima oară, autorii ne mai oferă și un studiu intitulat Județul Teleorman tn preajma și tn timpul revoluției române de la 1848 (p. 19 — 85). în plus, volumul beneficiază dc o substanțială prefață (p. 5—16) semnată de dr. Augustin Deac, în care slnt prezentate trăsăturile generale ale revoluției române de la 1848. Studiul susmenționat se ocupă în prima parte de schimbările profunde care au avut loc in Țara Românească în perioada 1821 —1848, atît pe plan economic, cit și politic, schimbări care aveau să constituie cauzele principale ale revoluției din anul 1848. Perioada respectivă s-a caracterizat prin apariția unor noi relații de producție de tip capitalist, care au intimpinat însă mari piedici din cauza dominației străine ce sprijinea „direct reacțiunea feudală internă”, punind astfel in pericol „insăși ființa națiunii române” (p. 20). Prezentind progresele înregistrate de economia principatelor în perioada ce a urmat reinstalării domniilor pămîntene — introducerea de procedee agrotehnice avansate, mașini agricole, semințe selecționate, ameliorarea raselor de animale, desființarea vămilor interne, încurajarea comerțului fluvial, dezvoltarea căilor de comu- nicație — autorii nu uită să sublinieze înrăutățirea situației juridice a Principatelor Române, după tratatul de la Adrianopol, datorită regimului de ocupație instaurat de Rusia, care ne-a impus Regulamentele Organice „adevărate instrumente de întărire a persistenței relațiilor feudale anacronice” (p. 22). Analizind caracterul revoluției de la 1848 — generată de profundele transformări economice și politice datorate în parte și noului regim politic instaurat la începutul deceniului patru — autorii ne oferă un semnificativ citat din Marx: „Ideea politică fundamen- tală a revoluției din 1818 din București e o mișcare împotriva protectoratului rus. în toate cele- lalte privințe e o revoluție socială” (p. 23) subliniind totodată „poziția profund reacționară, antirevoluționară și cotropitoare a guvernului țarist, potrivnică progresului și dușmănoasă voinței de libertate și de o viață mai bună a poporului român” (p. 26). Partea a doua a studiului este dedicată frămîntărilor și schimbărilor ce au avut loc în prima jumătate a sec. al XlX-lea în structurile economice și sociale din Teleorman (p. 29 — 50). Statisticile folosite de autori scot în evidență numărul foarte mic al țăranilor liberi, majoritatea satelor din Teleorman fiind locuite de clăcași. Din această cauză, imediat după introducerea Regulamentului Organic, se va accentua lupta țărănimii împotriva exploatării la care era supusă cu ajutorul nemijlocit al autorităților. Un alt fapt caracteristic Teleormanului, scos în evidență în lucrare este acela că moșiile din acest județ erau exploatate de țăranii clăcași, rezerva boie- rească fiind extrem de redusă (în 1838, în întreg județul, numai 152 de pogoane). Toate acestea explică de ce un număr foarte mare de săteni părăsesc moșiile și caută să se stabilească în orașele nou înființate (Alexandria — 1834 și Turnu Măgurele — 1836). Autorii mai evidențiază pentru această perioadă extinderea arendășiei, fenomen social-economic ce avea să „contribuie la adinci- rea exploatării maselor țărănești”, dar totodată să impulsioneze trecerea la „prelucrarea semi- industrială a unor produse agricole prin amenajarea de instalații speciale” (p. 37—38). Tot în acest subcapitol sînt înfățișate luptele orășenilor din Rușii de Vede, Mavrodin și Zimnicea, care solicită domniei să li se permită „să facă moșia slobodă” (p. 38) precum și numeroase alte conflicte și frămîntări sociale declanșate dc țărănime împotriva boierilor și arendașilor. 1 Gheorghe Popa, Ion Bălă, Ion Toader, 1848 tn județul Teleorman, Edit. Academiei R.S. România, București, 1980, 376 p. „REVISTA DE ISTORIE”, tom 35, nr. 2, p. 339,-344, K82 www.aacoromamca.ro 340 PROBLEME ALE ISTORIOGRAFIEI CONTEMPORANE 2 Referitor la industrie, autorii remarcă evoluția mai lentă in Teleorman (p. 45), un oare- care avint luind in deceniile patru și cinci schelele de la Dunăre — Turnu, Zimnicea și Islaz — cind și-au făcut apariția și primele vapoare românești cu aburi (Triandafil Paciurea, din Zimni- cea, era proprietarul unui asemenea vas, numit „Dunărea”). în finalul acestui capitol autorii Înfățișează situația Învățămîntului din Teleorman, subliniind progresele înregistrate și In acest domeniu. Astfel, aflăm că in preajma revoluției de la 1848 In acest județ existau 8 școli la Rușii de Vede, 7 la Alexandria și 5 la Turnu, numărul școlilor rurale (inclusiv Zimnicea și Mavrodin) crescind de la 100 in 1840 la 146 in 1845. Ultima parte a studiului se ocupă de revoluția de la 1818 din județul Teleorman (p. 51 — 85) și nu putem să nu remarcăm — dat fiind titlul de pe coperta lucrării! — spațiul redus pe care-1 acordă autorii, fapt regretabil și inexplicabil in același timp. După ce fac o scurtă prezentare a categoriilor sociale care au luat parte la aceste eveni- mente, autorii subliniază caracterul unitar al revoluțiilor din cele trei țări românești. Slnt descrise apoi evenimentele de la Islaz și rolul jucat de N. Pljșoiam și de preotul Radu Șapcă din Celei la ridicarea maselor. Urmează o analiză a cunoscutei proclamații de la Islaz, pentru ca, in continuare, să fie Înfățișată activitatea celor cinci comisari de propagandă din Teleorman — Alexandru (Alecu) Petrescu, Andrei Daniile, C. Rizescu, C. Rusescu și Vasile Nemeș —, organiza- rea gărzii naționale la Tr. Măgurele și in celelalte tlrguri, precum și la sate, adunările prin care cetățenii și-au dat adeziunea la programul revoluției și au jurat pe constituție, manifestațiile entuziaste ce au avut loc cu ocazia arderii Regulamentului Organic la Tr. Măgurele, Rușii de Vede, Alexandria, Viișoara, Piatra, Căcănău, Seaca și in multe alte localități. Na slnt negli- jate nici acțiunile ferme ale locuitorilor satelor pentru a concretiza cit mai rapid programul agrar al revoluției, nici patetica cuvintare a lui Ilie sin Stoica din Mavrodin, deputatul țărani- lor teleormăneni, in comisia proprietății, ținută in ședința din 18 august 1818 sau refuzul țărani- lor din multe localități de a mai presta munca de clacă. Un spațiu mai restrins este acordat hotăritelor acțiuni ale teleormănenilor in fața trupelor invadatoare — turcești și rusești — sau continuării luptei de către numeroase grupe de țărani Împotriva acțiunilor represive ale pro- prietarilor și arendașilor sprijiniți activ de autorități, in tot cursul lunilor septembrie-deccm- brie 1848. în final, studiul ne oferă citeva portrete, destul de superficiale, a unor revoluționari de frunte din Teleorman: comisarul extraordinar de propagandă Alexandru (Alecu) Petrescu, din Rușii de Vede, și frații Racotă (Alexandru, Hariton și Costache) din Ștorobăneasa. Partea a doua a volumului e rezervată publicării a 194 documente. Dacă rezumatele do- cumentelor (p. 87—100) ilustrațiile și facsimilele (p. 356—371) și indicele de localitate (p. 372—375) sînt instrumente de lucru indispensabile oricărei colecții de documente, pentru a căror realizare autorii merită felicitări, nu același lucru putem spune despre felul in care au făcut selecția documentelor deoarece mai mult de jumătate dintre acestea (98) se referă la perioada 1831 — 1846, deși volumul este dedicat revoluției de la 1848. în plus, multe documente slnt nesemnificative sau lipsite de importanță chiar și pentru specialiști. Simplul fapt că un docu- ment este inedit nu justifică publicarea luil Celelalte 96 de documente referitoare la revoluția de la 1848 din Teleorman sînt in cea mai mare parte publicate in alte colecții de documente (58) sau constituie articole extrase din ziarele vremii (13); numai 25 slnt inedite, iar dintre acestea multe slnt lipsite de semnificație, astfel incit publicarea lor nu este justificată. Cea de a doua lucrare a fost dedicată participării locuitorilor județului Teleorman la războiul din 1877 care a consfințit independența de stat a României2. Autorii avertizează de la început că n-au urmărit realizarea unei lucrări de mari propor- ții, ci „adunarea la un loc a unor mărturii scrise ale vremii existente in arhivele din Teleorman’ ’ care se vrea „o modestă contribuție la cunoașterea rolului și locului județului Teleorman in înfăptuirea acestui mare eveniment istoric”. Scopul, astfel enunțat, considerăm că a fost atins, în bună măsură. Primul capitol, Independența — „Suma vieții noastre istorice” (p. 13—18), prezint în fuga condeiului, lupta pentru independență a românilor, de-a lungul milenarei lor istor subliniind că năzuința lor de veacuri a fost in permanență una singură: „slobozenia din afa și dinlăuntru”. 2 Alexandru Mardale, loan Toader, Petre Grecu și Ion Bilă, Participarea județului Teleorman la cucerirea independenței de stat a României, Alexandria, 1977, 190 p. -f- XXII planșe. www.dacoromanica.ro 3 PROBLEME ALE ISTORIOGRAFIEI CONTEMPORANE 341 Cel de al doilea capitol, Cadrul economic, social și politic In preajma proclamării indepen- denței absolute (p. 19 — 35), analizează profundele prefaceri care au avut Ioc In județul Teleorman, ca de altfel în întreaga țară, In perioada cuprinsă intre reforma agrară din 1864 și proclamarea independenței de stat a României (9 mai 1877). Sint prezentate elocvent o serie de fenomene — apariția unei industrii incipiente, dezvoltarea porturilor, modernizarea unor orașe, dezvoltarea drumurilor, organizarea serviciilor poștale și telegrafice, împroprietărirea unei părți a țărăni- mii — care, toate, aveau să contribuie din plin la crearea acelui climat favorabil susținerii de către toate categoriile sociale a marelui efort (atît material, cit și uman) cerut de purtarea acestui război de către România. Nu sînt neglijate nici numeroasele acțiuni ale țărănimii împotriva înrobitoarelor învoieli agricole, acțiuni care au luat cele mai diferite forme de la fuga de pe moșii, refuzul de a presta sarcini peste cele stabilite prin învoielile agricole, incendierea pro- prietăților moșierești și arendășești, jalbe de protest către guvern, luarea în stăpînire a unor terenuri, pînă la lupta deschisă, cu furci, topoare, împotriva proprietarilor și administrației locale. Toate acestea au constituit tot atitea motive temeinice ,,de ordin social-economic, pen- tru care țărănimea asociază idealului de independență națională pe cel al obținerii pămîntului, veșnica problemă a plugarilor din Teleorman și din întreaga Românie”. Autorii nu uită să înfățișeze nici sprijinul pe care autoritățile locale din Teleorman (cu acordul deplin al guvernului român) l-au acordat grupurilor de revoluționari bulgari de la Zimnicea, Alexandria și Turnu Măgurele, grupuri ce aveau să treacă în Bulgaria odată cu declanșarea operațiunilor militare, sau chiar mai înainte, pentru a ridica masele populare la lupta antiotomană. Următorul capitol, intitulat Au luptat pentru ca ,,să cinte libertatea pe maluri dunărene” (p. 36—68), prezintă primele acțiuni ale armatelor române și ruse în primăvara și vara anu- lui 1877, eroicele lupte de la Plevna din toamna aceluiași an, precum și extraordinarele eforturi materiale ale populației locale care n-a precupețit nimic pentru sprijinirea acestui război pe cit de dorit pe atît de drept. La început sint descrise schimburile de focuri de artilerie, începînd cu cel de la 30 aprilie de la Islaz și culminind cu bombardamentele românești de la Zimnicea (cu ocazia forțării Dunării de către trupele rusești) și Turnu Măgurele (pentru cucerirea cetății Nicopole), care aveau să-i obișnuiască pe bravii noștri soldați cu focul războiului pînă într’atlt incit, peste foarte puțin timp, aveau să stîrnească admirația presei internaționale și a întregii lumi prin faptele lor de eroism. In continuare autorii prezintă faptele de arme ale teleormănenilor (in special ale celor din batalionul 1 din regimentul 5 dorobanți și escadronul •călăreților de Teleorman din regimentul 3 călărași) care s-au acoperit de glorie la Plevna. Referitor la acest capitol nu putem să nu reproșăm autorilor neutilizarea unor lucrări esențiale pentru cunoașterea acțiunilor armatei române din primăvara și vara anului 1877 și care cuprind numeroase informații relative la județul Teleorman și la aportul său la susținerea războiului. Iată cîteva dintre acestea: gen. C. Olteanu, Măsurile luate de comandamentul român pentru acoperirea Dunării in perioada aprilie-augusl 1811, în „Revista dc istorie”, nr. 4/1976; Ion Focșăneanu, N. Ciachir, Acjiuni militare ruso-româno-bulgare in războiul din 1811—1818, Edit. Militară, București, 1957; Războiul românilor pentru neatirnare. Biblioteca populară „Minerva”, București, 1902; Istoricul războiului din 1811—1818. Participarea României in acest război. Lucrare făcută de mai mulți ofițeri, București, 1898. Adăugăm la acestea unele lucrări indispensabile pentru cunoașterea amănunțită a luptelor desfășurate pe cimpiile Bulgariei unde și-au vărsat singele atiția teleormăneni: căpitan Damian Gheorghe, Istoria rezbelului ruso-româno-turc din 1811—18, București 1898; Al. Popescu-Candiauo, Războiul nealirnării. Istorie critică. Asaltul și luarea Grioijei, București, 1913 ; Dan Berindei, Cucerirea independenței României (1811—1818), București, 1967 etc. Cel de al patrulea capitol, intitulat La temelia independenței — eforturile materiale și umane ale întregului popor (p. 69 — 124), cel mai lung și cel mai bine realizat, prezintă cu foarte multe date și cifre eforturile materiale făcute de locuitorii acestui județ pentru a asigura armata cu cele necesare purtării luptelor (alimente, îmbrăcăminte, armament și muniții, dar mai ales transporturile cu carele pînă la Plevna), cît și pentru cazarea trupelor ruse și române in trecere spre front. Un spațiu amplu, pe deplin justificat, este acordat asistenței sanitare organizate în orașele și satele județului, a acelor spitale amenajate intr-un timp extrem de scurt și care și-au dovedit marea eficiență în alinarea suferințelor răniților noștri cît și a celor din rîndurile prizonie- rilor turci (inexplicabilă neutilizarea lucrării căpitanului Titus Frederic Mayer, Serviciul sanitar in campania din 1811—1818, București, 1915). Ultimul capitol, Trepte spre independența deplină și definitivă (p. 125—128), prezintă telegrafic aportul adus de teleormăneni la următoarele mari războaie purtate de România pen- tru obținerea unițății statale și eliberării depline a poporului nostru] de sub jugul exploatării externe și interne. Ne place să credem că acest minicapitol este de fapt un semnal editorial care ne anunță două viitoare lucrări ... , www.dacoromamca.ro 342 PROBLEME ALE ISTORIOGR/iFIEI CONTEMPORANE 4 Partea a doua a lucrării, Documente (p. 129—190) este constituită dintr-o selecție de documente referitoare la județul Teleorman extrase din cunoscuta colecție Documente privind războiul de independență, voi. I —IX, publicată de Editura Academiei, două tabele (unul cuprin- zind ostașii teleormăneni morți pe cimpul de luptă tn campania 1877—1878, iar celălalt soldații teleormăneni reformați din cauza rănilor căpătate in războiul de independență) și 23 de facsimile ale unor documente aflate în Arhivele Statului Teleorman. Sigur, selectarea și publicarea docu- mentelor referitoare la județul Teleorman prezintă un oarecare interes pentru cei interesați de istoria acestor locuri, mai ales pentru nespecialiști care nu au la indemină și nici nu sint obișnuiți să folosească colecțiile de documente publicate. Din acest punct de vedere ni se pare justificat procedeul autorilor. Credem însă că era absolut obligatoriu să fie folosită această ocazie pentru a vedea lumina tiparului și un număr de documente inedite, de care, sîntem convinși, nu duce lipsă filiala județeană a Arhivelor Statului; publicarea acestor documente inedite ar fi oferit lucrării un caracter științific nu numai de popularizare. Cu toate lipsurile semnalate, lucrarea merită atenția celor interesați în cunoașterea isto- riei acestor locuri ce au avut un rol aparte în aprigele lupte din anii 1877—1878, lupte ce aveau să aducă poporului nostru împlinirea acelei arzătoare dorințe a atitor generații de patrioți — neatimarea. ★ în anul aniversării a 70 de ani de la cea mai puternică ridicare la luptă a țărănimii din istoria socială a României la începutul secolului al XX-lea — marea răscoală din 1907 — a. apărut la București, sub egida Secției de Propagandă a Comitetului județean Teleorman al P.C.R. un volum de documente 3 închinat desfășurării acestui important eveniment in județul Teleorman. Colectivul de profesori și cercetători care a alcătuit volumul și-a propus ca prin el să pună la dispoziția specialiștilor și a publicului larg „bogatul tezaur documentar referitor la răscoala țăranilor” din județul lor; țel nobil și patriotic, temeinic motivat de faptul că in Teleor- man răscoala din 1907 a cunoscut o deosebită amploare, el constituind focarul din care răscoala s-a propagat în județele vecine — Vlașca și Olt. Partea introductivă a volumului cuprinde un cuvint inainte semnat de Dr. A. De ac, nota autorilor asupra ediției, un scurt istoric al țărănimii din țara noastră — „forță de bază a progresului social”, un „preludiu” al marei răscoale, prezentarea situației social-economice a țărănimii și relatarea desfășurării răscoalei pe cuprinsul actual al județului Teleorman 4, trata- rea succintă a evoluției situației țărănimii după răscoală, pină iu momentul apariției cărții. Conținutul propriu-zis al volumului însumează 182 de documente — edite și inedite, precedate de o listă a rezumatelor lor, precum și de o hartă care marchează principalele locali- tăți cuprinse de răscoală. Alături de documentele provenite din arhive (filialele: Teleorman, Ilfov, Argeș, Olt ale Arhivelor Statului), presa vremii, amintiri ale martorilor evenimentului, volumul include și extrase din monografii locale din epocă, precum și o bună cantitate de docu- mente (telegrame, mai ales) publicate deja, în anii de după eliberare 5, surse care, ne permitem să observăm — ar fi trebuit menționate și ele în nota la ediție a autorilor. Volumul este bogat ilustrat prin facsimile după documente, fotografii, o hartă a țării cu marcarea ariei de răspindire- a răscoalei, el incheindu-se cu un foarte util indice de localități (la care, de asemenea, sint de efectuat unele modificări în zona vecinătății cu nou-înființatul județ Giurgiu). Elaborat cu atenție și cu respectarea normelor științifice de editare a documentelor, volumul prezentat răspunde țelului pe care și l-au propus alcătuitorii lui. Datorită lor, istoria lui ,,'907” s-a îmbogățit cu un volum care înmănunchează marea majoritate a documentelor privitoare la ridicarea la luptă a Teleormanului, județ cu rol primordial în desfășurarea răscoalei din Muntenia. Volumul constituie — credem — un exemplu lăudabil, demn de urmat. 3 1907 tn județul Teleorman, București, 1977, editat de Ion Toader, Ion Bălă, Petre- Grecu, Gheorghe Popa. 4 Parte susceptibilă de cîteva modificări, survenite pe urma creării județului Giurgiu tn ianuarie 1981. 5 Monografiile comunelor rurale din jud. Vlașca, voi. I, București, 1954; Răscoala țărani- lor din 1901, Documente, voi. I și II, București, 1948, publicate sub îngrijirea acad. M. Roller;: Documente privind marea răscoală a țăranilor din 1907, voi. I, București, 1977. www.dacoromamca.ro 5- PROBLEME ALE ISTORIOGRAFIEI CONTEMPORANE 343 ★ Ultima lucrare închinată istoriei teleormănene evocă lupta locuitorilor acestor meleaguri pentru pregătirea și Înfăptuirea insurecției naționale armate, antifasciste și antiimperialiste din august 19446. Eveniment crucial în evoluția societății pe teritoriul patriei noastre, actul de la 23 August 1944, organizat și condus de Partidul Comunist situat în fruntea maselor populare, a făcut obiectul a numeroase monografii, studii, articole, atît cu caracter general cît și local (mai ales în ultimii ani) ceea ce contribue la o cunoaștere profundă a momentului respectiv. Culegerea de documente se deschide cu un Cuvînt înainte, semnat de conf. univ. dr. Ion Ardeleanu, membru corespondent al Academiei de Științe sociale și politice, ce evidențiază importanța acestui volum, citeva cuvinte din partea autorilor urmate de șapte părți și un indice de nume și localități. încă de la început, autorii ne informează că majoritatea documentelor sînt inedite, fiind selectate din arhivele Ministerului Apărării Naționale și ale Filialei județului Teleorman a Arhive- lor Statului, cu precizarea că din unele au fost reproduse numai acele paragrafe referitoare la județul menționat. Pentru a lărgi și diversifica gama de informații, autorii au considerat necesară și inserarea unor mărturii și relatări ale unor participanți. De asemenea, documentele au fost precedate de o introducere, „Zile fierbinți în Teleorman” (p. 8 — 22) ce prezintă pe scurt, lupta maselor populare din județ împotriva exploatării și a pericolului fascist axîndu-se pe etapa martie 1911 — septembrie 1944. Teleormanul, deși era considerat in perioada interbelică județ „eminamente agrar”, a cunoscut diverse forme ale luptei de clasă împotriva burgheziei și moșierimii imediat după primul război mondial: greve, demonstrații, conflicte colective de muncă specifice orașelor Turnu Măgurele, Roșiorii de Vede, Zimnicea; acestora li se vor alătura acțiunile țărănimii din Piatra și Mavrodin, cît și cele ale intelectualității locale. După înlăturarea lui Carol al H-lea, odată cu instituirea dictaturii militaro-fasciste, actele de sabotaj ale teleormănenilor se înmulțesc, nemulțumirile cresc, manifestîndu-se atît în rindnl populației civile cit și ale militarilor, iar intelectualitatea adoptă o atitudine fățiș antifascistă. în vederea pregătirii insurecției încă din aprilie 1944, Partidul Comunist a trecut la crearea și instruirea formațiunilor de luptă patriotice, multe procurîndu-și armament de la unitățile militare. Astfel Regimentul 3 pionieri, cantonat lîngă Roșiorii de Vede, unde activa un nucleu de comuniști, uteciști și membri ai Uniunii patrioților menținea o legătură strinsă cu conducerea partidului, procurind armament și muniții pentru formațiunile de luptă patriotice. Odată cu 23 August 1944, unitățile din Teleorman trec la dezarmarea hitleriștilor din Alexan- dria, Turnu Măgurele, Zimnicea (prima ciocnire cu trupele germane) și Roșiorii de Vede, unde se afla un mare aeroport inamic, capturat fără lupte de români. Pină la 29 August trupeie hitleriste din județ au fost lichidate, captura de război constînd în 2000 de prizonieri, 25 de vase și 23 de șlepuri, 3 vase scufundate și 6 avariate (p. 18). Participarea teleormănenilor la Insurecție nu s-a rezumat numai pe plan local; îi găsim activi în lupta împotriva fascismului atit în țară, cît și pe teritoriul Ungariei (soldatul Eftimie Croitoru, căzut la trecerea Tisei) și al Cehoslovaciei. Dacă ostașii luptau cu arma în mină împotriva trupelor naziste, oamenii din orașele și satele județului, alături de cei din întreaga țară, au făcut eforturi deosebite pentru mărirea producției, contribuind și ei la victoria finală asupra fascismului. Această succintă prezentare este urmată de un rezumat al documentelor (p. 23—30) și de 12G de documcnte(p. 31 161); la sfîrșit se dă o hartă a localităților în care a avut loc de- zarmarea trupelor germane. S-a precizat locul unde pot fi găsite documentele, cota, iar acolo unde s-a considerat necesar au fost întocmite și scurte note. Organizat cronologic, cuprinzînd ordine ale comandamentului zonei militare, note tele- fonice, telegrame ale diferitelor organe de comandă ale armatei, ordine de operații, rapoarte operative, extrase din registrul istoric al Corpului 3 Armată (p. 161 — 169), fotografii, materialul ne înfățișează perioada 23 August — 1 septembrie 1944 din punct de vedere militar. Credem că ar fi fost necesară ilustrarea participării la aceste „zile fierbinți” și a populației civile teleormănene pentru a avea o imagine de ansamblu a tuturor acțiunilor întreprinse. Valoarea documentară și informativă este reliefată și de portretele și mărturiile cîtorva participanți la eveniment: căpitan Gheorghe Dumitrescu, comandor Pelimon Aurel, scriitorul Alexandru Șiperco, soldatul Petre Bunea etc. 6 Ion Bâlă, Ion Moraru, Zile fierbinți în. Teleorman. Culegere de documente 23 August — 2 septembrie 1944, București, Edit. Academiei R. S. România, 1979, 239 p. www.dacoromanica.ro 344 PROBLEME ALE ISTORIOGRAFIEI CONTEMPORANE ff Ultima parte a volumului (p. 191 — 209) cuprinde cîteva texte Închinate actului de la 23 August 1944, publicate de presa locală și imagini de azi și de ieri ale localităților unde au avut loc acțiuni de dezarmare a trupelor fasciste (p. 209—232). La indicele existent la sfîrșitul lucrării se impunea o verificare mai riguroasă în vederea eliminării unor erori de paginație (ex.: Vlad Predoi figurează la pagina 179 In loc de 189). Prezenta culegere, printre primele ce prezintă acest moment pe plan local, constituie un omagiu adus celei de a 35-a aniversări a actului de la 23 August 1944, cît și celor ce și-au jertfit viața pentru înfăptuirea lui; el se înscrie, alături de documentele publicate de Centrul de isto- rie și teorie militară, în rîndul contribuțiilor valoroase menite să ducă la cunoașterea istoriei patriei și la educarea tinerei generații în spiritul respectului și admirației față de trecut. ★ In concluzie putem spune că — cu toate lipsurile remarcate în această prezentare — cele patru lucrări contribuie la o mai bună cunoaștere a desfășurării evenimentelor evocate în județul Teleorman. Ele vor fi deosebit de utile colectivului nostru la alcătuirea dicționarului istoric al acestui județ, operă la care colaborăm, de altfel, cu autorii lucrărilor prezentate. Radu Dan Vlad, Coralia Fotino, Daniela Bușă www.dacoromanica.ro CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE SESIUNEA ȘTIINȚIFICĂ „PONTICA ’81“ In zilele de 23 — 25 noiembrie 1981 s-au desfășurat lucrările sesiunii anuale a Muzeului de Istorie națională și arheologie Constanța care de mai bine de un deceniu — devenită o manifestare științifică de înalt prestigiu — grupează an de an specialiști din aproape toată țara interesați să cunoască noile realizări in domeniul istoriografiei și arheologiei relativ nu numai la teritoriu] românesc dintre Dunăre și mare ci și la celelalte provincii ale țării. In prima zi a avut loc ședința plenară In sala de festh ități a muzeului tn prezența unui larg public de cercetători, muzeografi, cadre didactice, arhiviști provenit din principalele centre universitare (București, Iași, Cluj-Napoca, Timișoara) precum și din diferite orașe (Tulcea, Craiova, Galați, Bacău, Slobozia, Vaslui etc.), tn cursul căreia Elena Borodi, secretar al Comite- tului județean Constanța al P.C.R. a rostit un cuvint de salut in numele organelor de partid și de stat locale iar dr. Adrian Rădulescu, directorul Muzeului de istorie națională și arheologie Constanța a prezentat darea de seamă asupra activității muzeului in perioada noiembrie 1980— noiembrie 1981 menită să oglindească bogatele realizări in domeniul istoriei ale acestei unități științifice care se bucură de un deosebit prestigiu nu numai in țară dar și peste hotare. In con- tinuare au fost expuse următoarele comunicări: prof. Simion Tavitian, Școala interjudețeană de partid Constanța; Dezarmarea — imperativ vital pentru existența și progresul umanității; dr. C. Preda, directorul Institutului de arheologie București, Unele considerații privind geții din Dobrogea in secolele VI —IV î.e.n; dr. Radu Florescu, Centrul de perfecționare al C.C.E.S., Țara lui Dromichaites; general maior Eugen Bantea, Ministerul Apărării Naționale, Un analist belgian al războiului de independență al României din 1877—1878; Gheorghe Zaharia, director adjunct al Institutului de studii istorice și social politice de pe lingă C.C. al P.C.R., Evoluția României interbelice. Comunicările prezentate au trezit un interes deosebit in rindul asistenței prin materialul document; r valoros care a stat la baza alcătuirii lor. In acest fel s-a putut avea o nouă imagine cu privire la problema dezarmării de a cărei rezolvare in zilele noastre depinde existența Întregii umanități, la problema culturii materiale a triburilor goților și a legăturilor lor cu cetățile grecești de pe coasta Mării Negre, la o nouă ipoteză prhind localizarea geografică a statului dac pe vremea lui Dromichaites (zona mijlocie a podișului Moldovei), la o lucrare mono- grafică mai puțin cunoscută privind participarea armatei române la războiul ruso-turc diu 1877—1878, in fine la condițiile istorice interne și mai ales externe ale dezvoltării României în perioada interbelică. In cursul aceleiași zile lucrările sesiunii s-au desfășurat pe secții după cum urmează: Secția I Arheologia eomunel primitive, Gl. Caraiovan, Evoluția geologică a zonei Mamaia in cuaternarul lirziu; Eugen Comșa, Contribuții privind practicarea vinătorii in cursul epocii neo- litice; El. Lăzurcă, Cercetări arheologice tn stațiunea neolitică de la Caracliu (jud. Tulcea); P. Hașotti, Contribuții la începutul epocii neolitice in Dobrogea; S. Marinescu-Bilcu, In legătură cu cîteva opinii ale unor cercetători străini asupra neoliticului românesc; Seeția II Colocviu organizat de Institutul de arheologie București și Muzeul de istorie națională și arheologie Constanța cu tema „Problemele păcii și războiului in orașele greco-romane din Dobrogea”, P. Alexandrescu, Cadrul problemei; M. Nasta, Tratamentul prizonierilor tn Grecia In secolele VI—IV t.e.n.; Al. Niculescu, Ideea de război și pace tn secolele V—IV i.e.n.; VI. Iliescu, Asedii ale orașelor vest-pontice; Al. Ștefan, Probleme ale strategiei Mistriei in epoca preromană; C. Preda, Noi cercetări privind incintele de la Callatis; A. Aricescu, Drumuri romane tn Dobrogea; E. Doruțiu- Boilă, Raportul dintre caslre și canabae; Seeția IV Arheologie greco-romană (Sala III), N. Conovici.M. Neagu, Noi ștampile de amfore elenistice din zona brațului Borcea; Livia Buzoianu, Importul amforelor thasiene la Tomis tn perioada elenistică; Al. Blrlădeanu, Statuete de teracotă tntr-un complex funerar din secolul IV t.e.n. descoperit la Mangalia; A. Rădulescu, N. Georgescu, M. Bărbulescu, Observații siraiigrafice asupra fortificației de la Albești; N. Georgescu, Oct. Bounegru, Precizări asupra necropolei tumulare de epocă elenistică de la Callatis; H. Daicovi- ciu, Cu privire la cronologia cetății dacice de la Costești; B. Mitrea, Contribuții la studiul tezauru- lui de la Dăieni; If loniță. Unele aspecte privind stăptnirea romană tn sudul Moldovei; Cr. „REVISTA DE ISTORIE”, Tom 35, nr. 2, p. 345-356, 1982 www.dacoromamca.ro 346 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE 2 Alexandrescu, Două piese de podoabă din sticlă descoperite in nordul Dobrogei; Secția a Vl-a Arheologia și istoria evului mediu, Maria Comșa, Pescuitul in Dobrogea în epoca feudalismului timpuriu; S. Baraschi, I. Papasima, Un cuptor de piatră din epoca feudală de la Păcuiul lui Soare, P. I. Panait, Materiale și tipuri de construcții in așezările feudale din centrul Ctmpiei române; I. Vasiliu, Cronologia obiectelor de podoabă din cimitirul feudal timpuriu de la Isaccea; G. Custurea, Considerații asupra circulației monetare de la Păcuiul lui Soare in secolul al Xl-lea; P. Diaconu, A. Panaitescu, Tehnica presiunii la bijuteriile de la Păcuiul lui Soare; D. Căpățină, Un tun din secolul al XV-lea descoperit in cetatea medievală Giurgiu in 1981; Secția a Vil-a Istoria modernă, Anca Ghiață Circulația cărții românești in Dobrogea in secolele XVIII și XIX: Constantin Șerban, Mărturii contemporane relative la orașul Constanta de la jumătatea secolului al XlX-lea (1854—1858); Gh. Dumitrașcu, Instituia de cultură și de cult ale românilor din Dobrogea înainte de 1877, Al. Vlădăreanu, Războiul pentru cucerirea independentei de stat a României, acțiuni militare desfășurate in Balta lalomilei (1877— 1878); R. Ciuceanu, Patrio- tismul lui Remus Opreanu exprimat in convingerile sale istorice; A. Duțu, Cr. Păunescu, Preocu- pări privind modernizarea Dobrogei în dezbaterile Corpurilor legiuitoare din România (1880— 1885); Monica Suceveanu, Contribuții la cunoașterea istoricului bibliotecilor publice și școlare din judelui Constanta la sfirșilul secolului al XlX-lea și începutul secolului al XX-lea. In comunicările prezentate autorii lor au scos in evidență pe baza materialelor arheologice descoperite in recentele săpături unele aspecte privind practicarea unor ocupații de bază in viața omului primitiv (vinătoarea, pescuitul, agricultura) pe de o parte iar pe de alta unele soluții la care acesta a recurs pentru folosirea unor materiale locale la construirea locuinței și la confecționarea uneltelor și armelor; de un interes deosebit s-au bucurat acele lucrări prezen- tate la colocviul „Problemele păcii și războiului in orașele greco-romane din Dobrogea” pe baza cărora s-au putut înțelege mai bine mentalitatea care domina in conștiința popoarelor din antichi- tate cu privire la stabilirea momentului de casus belii, la desfășurarea războiului ofensiv și defensiv la modul de aprovizionare al trupelor aflate in campanie etc. Același interes s-a manifes- tat și pentru comunicările pe baza cărora s-au putut cunoaște: aria geografică a comerțului cu amfore grecești și cu obiecte de lux în epoca elenistică, tehnica metalurgiei autohtone și a unor meșteșuguri precum și răspindirea elementelor de cult in Dacia romană. In ceea ce privește comunicările consacrate problemelor evului mediu în ele au fost subliniate în special, tot pe baza materialelor arheologice descoperite in ultimii ani, noi aspecte relativ la practicarea în mediul rural și urban a schimbului de mărfuri, la nivelul pe care l-a atins arta militară românească la sfirșitul secolului al XlV-lea, la liniile generale ale politicii externe practicate de domnii țărilor române față de Poarta otomană etc. Cum era și firesc in comunicările privind istoria modernă s-a constatat interesul deosebit manifestat de autori pentru unele probleme ale istoriei Dobrogei din perioada stăpinirii otomane, din perioada războiului de independență al României din 1877—1878 și din perioada de după alipirea Dobrogei la România. în acest sens au fost discutate probleme privind efectele nefaste ale războiului Crimeii asupra populației din teritoriul dintre Dunăre și mare, participarea populației autohtone la operațiile militare din 1877 — 1878, la dezvoltarea vieții economice, sociale, politice și culturale din ultimele decenii ale secolului al XlX-lea în Dobrogea etc. în seara aceleiași zile participanții la sesiunea științifică au vizionat un spectacol de teatru organizat in sala Ovidiu cu tema: „Ultima zi din viața istoricului N. lorga” interpretat cu mult talent de actori ai teatrului de stat din localitate. In ziua a doua a sesiunii științifice au fost prezentate comunicări în cadrul următoare- lor secții: Secția a Il-a Colocviul „Problemele păcii și războiului în orașele greco-romane din Dobrogea”: Al. Suceveanu. Date noi despre apărarea litoralului dobrogean In epoca romană; M. Alexandrcscu-Vianu, Conceptul de artă militară; L. Petculescu, Despre cronologia fortificațiilor de la Bărboși; M. Zahariade, Cu privire la organizarea și istoria legiunii a Il-a Herculia din Do- brogea la sfîrșitul secolului III e.n., C. Domănențu, A. Sion, Incinta romană tirzie de la Histria, I. Cătăniciu, M. Mărgineanu-Cristoiu, Incinta de la Tropaeum Traiani; N. Georgescu, Evoluția incintelor tomitane: Secția a III-a Civilizația (raco-getiiă, S. Morintz, Probleme cu privire la Hals- slallul timpuriu și mijlociu în Dobrogea: N. Harțuche, Așezarea de tip Babadag de la Mazîru; Em. Moscalu, Unele urme de cultură materială scitică în mediul traco-geto-dacic, M. Mănucu-Adameș- teanu, Răspindirea amforelor de transport grecești pe teritoriul României in epoca arhaică; M. Irimia, Ceramica gHo-dacică din Dobrog-a In lumina cercetărilor de la Bugeac; V. Sîrbu, Importuri grecești în așezarea getică de la Grădiștea (jud. Brăila), M. Turcu, îndeletniciri ale geto-dacilor din centrul Cimpiei Române; N. Conovici, Locuirea getică din sud vestul Dobrogei tn perioada clasică a culturii geto-dace; V. Lică, Wilhelm Bessell și religia gefilor etc. Seeția a IV-a Arheologie clasică romană, Carmen Petolescu, Aspecte ale istoriei Daciei oglindite în emisiunile monetare din timpul lui Filip Arabul; A. Aricescu, Din nou despre Cohors I Cilicum; A. Rădu- www.dacoromanica.ro 3 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE 34 7 lescu, M. Bărbulescu, Descoperiri epigrafice recente; Constantin Petolescu, Un prefect al flotei moesice: C. Mușețcanu, Ctteoa fragmente sculpturale de epocă romană din Dobrogea; A. Rădulescu, Gh. Papus, Tr. Cleante, Un edificiu inedit din Tonus. Materiale arheologice; C. Chera, V. Lungu, Noi morminte de epocă romană din necropolele 2'omisului; A. Spiridon, Bazele economice ale continuităfii romane și românești; M. Brudiu, Informații preliminare despre două morminte tumulare din necropola castelului roman de la Galați; Secția a VII-a Istoria Modernă, Oct. Georgescu, O așezare veche românească — Dăieni; M. Bălăbăncscu, Contribuția învățătorilor dobrogeni la Etymologicum Magnum Bomaniae (1884 —1885); A. Pop, Activi- tatea Serviciului sanitar al județului Constanta Intre anii 1818—1900; I. Bitoleanu, Citakii dobrogeni — legendă sau adevăr; M. Luca, Informații tn legătură cu prezenta italienilor tn Dobrogea pe baza unor documente de arhivă; G. Lungu, Dezvoltarea comerțului și a instituțiilor de credit din judeful Constanta (1818—1916) ; P. Zaharia, L. Serghie, Dezvoltarea economică a județu- lui Tulcea între anii 1818—1916; M. Savin, Lucrări edilitare tn judeful Constanta la începutul secolului al XX-lea; Al. Porțcanu, Bădăcinile istorice ale culturii socialiste românești și rolul lor tn desăvtrșirea unității culturale a poporului român; G. Boroandă, Un document inedit cu privire la activitatea Bricului Mircea — jurnalul istoric; C. Atanasiu, Jurnalul istoric al Diviziei de Mare (1901—1934); H. Babinovici, Bomânia tn contextul politicii marilor puteri europene în timpul celui de al doilea război mondial; N. Niculae, Autobiografia lui Iscru Vasile din 1944. în comunicările prezentate ca și în discuțiile purtate pe marginea lor au fost făcute cunoscute mai intii noi aspecte privind problema păcii și războiului în orașele greco-romane din Dobrogea și anume: lucrările defensive dc pc litoralul dobrogean și dc-a lungul malului dobro- gean al Dunării, în epoca romană, organizarea militară a castrclor romane din Dobrogea, reflec- tarea conceptului de artă militară in textele scriitorilor antici ctc. Totodată specialiștii și-au concentrat at enția asupra unor probleme legate de cultura materială și spirituală a autohtoni- lor din Dacia preromană dc cx. tehnica fortificației din cetățile getice dobrogene, construcția locuințelor civile, practicarea meșteșugurilor (în special olăritul, metalurgia metalelor prețioase) evoluția relațiilor comerciale cu cetățile grecești din bazinul mării Mediteranc, ritualul de în- mormîntare ctc. Cît privește comunicările privind cultura materială și spirituală autohtonă din Dacia romană ele au semnalat circulația unor noi emisiuni monetare romane, descoperirea de edificii, morminte romane și tumulare; în altele s-au adus în discuție date noi privind organi- zarea militară din Dacia romană. Discuții fructuoase s-au purtat și pc marginea materialelor prezentate la secția de istoric modernă unde au fost abordate probleme în legătură cu continui- tatea de locuire românească în teritoriul dintre Dunăre și marc în epoca otomană, viața eco- nomică și administrativă a județelor Tulcea și Constanța la sfîrșitul secolului al XlX-lea, activitatea portuară din Constanța la începutul secolului XX, activitatea flotei maritime românești în perioada interbelică, desfășurarea celui de al doilea război mondial pc teritoriul Dobrogei etc. în după amiaza aceleiași zile participanții la sesiunea științifică au efectuat o- excursie de documentare la șantierul arheologic dc la Ovidiu unde din 1979 au început săpăturile pentru degajarea zidurilor unei cetăți bizantine din secolele V —VI pe malul lacului cu același nume și la Mangalia unde au vizitat muzeul arheologic în noul local și recentul șantier arheologie din afara incintei vechii cetăți Callatis unde au fost descoperite altare sacre din epoca elenistică. în ultima zi a sesiunii științifice au fost expuse următoarele comunicări: Secția V-a Arheologia romano-bizantină, CI. Băluță, Sigilla mortarum identice în nordul Dobrogei și in Dacia; F. Topoleanu, Noile descoperiri arheologice de la Isaccea: Gh. Papuc, Despre apeductele Tomisului; Z. Covaccff, Observatii asupra monumentelor sculpturale descoperite la Edificiul roman cu mozaic: M. Bucovală. Materialul vitric din fortăreața romano-bizantină de la Ovidiu; A. Opaiț, Unele consideratii privind două tipuri de amfore romano-bizantine: V. M. Bauman, Observatii asupra cercetărilor arheologice din villa romana tirzie de Ungă Telifa (Tulcea); O. Bou- negru, Precizări privind Cohortes musculorum Schyticorum; Al. Barnea, M. Mărgineanu- Cirstoiu, Basilica romană de la Tropaeum Traiani; S. Ștefan, Cetatea romană Urzic de la Muri- ghiol, studiu aerofotogrametrie; Maria Coja, O cataramă romano-bizantină de la Arganum; I. Barnea, Sigilii bizantine inedite de la Durostorum; Secția a Vl-a Istoria contemporană, D. Rădulescu, Contribuții ale gtnditorilor militari români la opera de asigurare a independentei, suveranității și integrității României (1919 — 1933); C. Botoran, Semnificația tratatului de la Neuilly-sur-Seine în evoluția relațiilor româno-bulgare; S. Lascu, Contribuții la cunoașterea istoricului organizațiilor social-democrate din Dobrogea tn perioada interbelică; D. Mîndru, Aspecte culturale și științifice în presa dobrogeană interbelică; I. Talpcș, Pozi/ia României în contextul crizei europene din vara anului 1938; M. lonescu, Istoria națională — componentă majoră a propagandei Partidului Comunist Român în anii rezistentei antifasciste: M. Badea, Istoriografia ca armă de luptă împotriva fascismului; Maria Drugă, Din agenda de lucru a primului prefect comunist din judelui Constanta; Marian Ștefan, O scrisoare inedită a lui Gh. Magheru către Avram lancu din 1848; O.Matichcscu, Lupta împotriva războiului și pentru pace tn tradifiile clasei muncitoare românești; wweografie, artă și etnografie, 348 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE 4 E. Fruchtcr, G. Mihăcscu, Sensuri noi în interpretarea operei tomitane a lui Ovidiu; I. Obcrlandcr- Tirnovcanu, Aspecte ale realizării bazei de date arheologice în cadrul sistemului informația de evidentă a patrimoniului cultural național; P. Grigoriu, Istoricul C. D. Aricescu și Dobrogea, A. Răducăncscu, File din istoria arhivelor dobrogene; L. Marcu, Aspecte ale vieții de familie la megleniții din Dobrogea ctc. în comunicările prezentate s-au cunoscut noi aspecte ale culturii materiale și spirituale ■din Dacia romană și din Dobrogea bizantină. în acest sens necesită a fi subliniate acele lucrări privind organizarea administrativă și militară, circulația monetară bizantină, aprovizionarea cu apă potabilă a cetăților de pe țărmul vestic al mării Negre, practicarea meșteșugurilor de artă, importul de obiecte de artă din Imperiul roman și din Imperiul bizantin. La secția dc istorie contemporană s-au impus ale comunicări cu privire la viața politică, socială și culturală din România interbelică la activitatea în ilegalitate a P.C.R. în Dobrogea, la lupta P.C.R. după 23 August pentru instaurarea unei noi societăți în teritoriul dintre Dunăre și mare etc. La încheierea lucrărilor sesiunii științifice au luat cuvîntul din partea participanților prof. I. Barnea, B. Mitrea, și general maior E. Bantca care și-au exprimat satisfacția dc a fi participat la o reușită manifestare științifică în cursul căreia specialiștii au făcut un fructuos schimb de materiale și opinii asupra unor probleme de istoria Dobrogei în special și de istoria României în general. La rîndul său dr. A. Rădulcscu directorul Muzeului de istorie națională și arheologic Constanța a făcut un bilanț al celor aproape 100 de comunicări prezentate in cele 8 sec- ții și în ședința plenară, și a ajuns la concluzia că materiale puse în discuție cu acest prilej repre- zintă o valoroasă contribuție la istoriografia românească actuală; totodată a făcut un apel călduros pentru prezentarea în viitor a mai multor comunicări privind istoria modernă și con- temporană de către specialiști și i-a asigurat pe participanți de publicarea materialelor prezen- tate la sesiune, cu sprijinul organelor locale dc partid și de stat care de altfel au asigurat din plin condiții optime pentru desfășurarea lucrărilor actualei sesiuni „Pontica 1981” și cărora ic-a adresat mulțumiri în numele celor prezenți. Constantin Șerban A VIII-A ÎNTÎLNIRE A COMISIEI MIXTE ROMÂNO-SOVIETICE DE ISTORIE înființată la începutul anului 1973, în cadrul unei reuniuni desfășurate la București, Comisia mixtă a istoricilor din România și URSS s-a întrunit apoi, în mai multe rinduri, laj București (3 — 5 octombrie 1973)1, Moscova (16 — 18 decembruc 1974)2, București și Suceava (22 — 28 septembrie 1975)3, Moscova și Samarkand (6 — 12 septembrie 1976)4, București (12 — 19 decembrie 1977)5, Frunze (30 august — 6 septembrie 1978)® și Constanța (22 25 aprilie 1980)7. Cea de-a VUI-a întîlnire a avut loc la Ercvan, capitala R.S.S. Armenia, în perioada 10 — 14 noiembrie 1981, în organizarea Comitetului național al istoricilor din Uniunea Sovietică, a Comisiei mixte a istoricilor din R.S. România și URSS și a Institutului de istorie al Academiei de Științe din Republica Socialistă Sovietică Armenia. Tema acestei reuniuni a fost: Particular- lățile formării statelor naționale în Europa centrală și de sud-est, oglindite in istoriografia română și sovietică. 1 Tema dezbaterii științifice organizată cu această ocazie a fost: România tn preajma și in timpul celui de-al doilea război mondial. împrejurările istorice in care a avut loc insurecția națională, armată, antifascistă și anliimperialistă din August '44 (Vezi „Revista dc istorie” nr. 1/1974, p. 132-133). 2 Marea Revoluție Socialistă din Octombrie și mișcarea revoluționară din România, (rcv. cit., nr. 8/1975, p. 1264-1265). 3 Mișcarea revoluționară din România la sfirșilul secolului al XlX-lea și la începutul secolului al XX-lea. Revoluția din 1905 din Rusia (vezi rev. cit., nr. 12 1975, p. 1938 1939). 4 Mișcarea de eliberare națională din a doua jumătate a secolului al XlX-lea tn Balcani. Relațiile româno-ruseși războiul din 1811 1818 (vezi rcv. cit., nr. 11/1976, p. 1807 — 1809). 6 Marea Revoluție Socialistă din Octombrie și experiența socialismului în România (vezi rev. cit., nr. 3 1978, p. 515 516). 6 Gtndirea progresistă din România și Rusia în a doua jumătate a secolului al XlX-lea și la începutul secolului al XX-lea — factor principal de progres, dc cunoaștere și apropiere între cele două popoare (vezi rev. cit., nr. 9 1978, p. 1685 — 1687). 7 Legături între România și popoarele din Rusia în secolul al XVIII-lea și la începutul secolului al XlX-lea și reflectarea lor in izvoarele istoric» din cele două țări (vezi rcv. cit., nr. 9/ 1980, P. 1802-1803). www.dacoromamca.ro 5 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE 349 La reuniunea științifică de la Ercvan au participat din țara noastră: prof. univ. dr. Ștefan Ștefănescu, membru corespondent al Academici R. S. România, președintele părții române în Comisia mixtă de istoric; prof. univ. dr. Gh. I. loniță, Universitatea din București, secretarul părții române in comisia mixtă; prof. univ. dr. Damian Hurczeanu, Academia „Ștefan Gheorghiu”, conf. univ. dr. Nicolae Ccaehir, Universitatea din București și Ioana Constanti- nescu și Paul Oprcscu, cercetători științifici principali la Institutul dc istoric ,,N. lorga”. Partea sovietică la reuniune a fost reprezentată dc acad. I. I. Minț, președintele părții sovietice în Comisia mixtă, dr. V. N. Vinogradov, director adjunct al Institutului dc slavistică și balcanistică al Academici de Științe a U.R.S.S. vicepreședinte al părții sovietice în Comisia mixtă, dr. L. E. Scmcnova — Institutul dc slavistică și balcanistică, secretara părții sovietice în Comisia mixtă, dr. G. B. Garibadjanian, președintele Secției de științe sociale a Academici de Științe a R.S.S. Armenia, dr. G. A. Avctisian, directorul Institutului de istorie al Academici dc Științe a R.S.S. Armenia, dr. V. I. Grosul, Institutul de istorie al URSS, dr. K. P. Goghina, Institutul de slavistică și balcanistică, conf. univ. dr. M. M. Zalîșkin, Universitatea Lomonosov din Moscova, candidat în științe S. E- Kolandjian, Institutul de istorie al Academiei dc Științe a R.S.S. Armenia, dr. M. A. Muntean, Institutul de economie a sistemului mondial socialist, dr. N. D. Smirnova, Institutul de slavistică și balcanistică, dr. S. M. Falkovici, Institutul de slavistică și balcanistică, A. G. Țucanova, membră a Comisiei mixte de istoric, vicepreședintă a Asociației de prietenie sovicto-românc, prof. dr. E. E. Certan, Facultatea dc istoric a Uni- versității din Chișinău. O prezență activă la această reuniune științifică și o contribuție deosebită la organizarea ei •a avut dr. G. A. Avctisian, directorul Institutului dc istorie al Academici dc științe a R. S. S. Armenia. După sosirea la Ercvan, in după-amiaza zilei dc 10 noiembrie a avut loc primirea partici- panților la reuniune la Prezidiul Academici dc Științe din R.S.S. Armenia. Participanții la sesiune au fost salutați, în numele Academici dc Științe a R.S.S. Armenia, dc acad. Abgar loanessian, ■vicepreședinte al Academiei gazdă. Președinții părților română și sovietică în Comisia mixtă, prof. univ. dr. Ștefan Ștefănescu, membru corespondent al Academici R.S. România și acad. I.I. Minț, au mulțumit călduros gazdelor pentru primirea făcută participanților la lucrările comisiei mixte. Ambianța deosebită în care s-a desfășurat această întîlnire nc-a dat tuturor posibilitatea documentării cuprinzătoare asupra problemelor istorici mai vechi și mai noi a pămînturilor armene și a locuitorilo? lor. In continuare a fost vizitată o instituție remarcabilă dc cultură armeană „Matenadaran” (Casa dc păstrat vechi manuscrise armene), în fapt un institut de cercetare a vechilor documente armenești și dc traducere în și din limba armeană. Un impresionant muzeu amenajat in institut oferă posibilitatea oricărui vizitator dc a cunoaște dc la primele manuscrise armene, aparținind etapei cuprinse între secolele al Vll-lea — al X-lca și dc la primele traduceri făcute încă din secolele al V-lca — al VII-lea, evoluția activității depuse pc acest tărîm pînă în vremurile mai apropiate dc noi. In muzeu se acordă un spațiu deosebit expunerii operelor primilor istorici ai Armeniei, care au studiat și scris mai ales despre istoria acestor pămînturi. Institutul „Matenadaran” deține un fond de 1G.886 manuscrise vechi, dintre care 13.622 armenești, iar celelalte în alte limbi. Multe documente au reflecții interesante privind istoria patriei noastre. în dimineața zilei dc 11 noiembrie, în sala Prezidiului Academici de Științe a R.S.S. Armenia, s-au deschis lucrările propriu-zisc ale sesiunii științifice, prezcntînd referate Ștefan Ștefănescu, președintele părții române în Comisia mixtă a istoricilor din România și URSS, Statalitalea românească — factor al evoluției societății românești, V. N. Vinogradov, Istoriografia sovietică privitoare la unele probleme ale formării statelor în Europa de sud-est la începutul veacului al XlX-lea și S. M. Falkovici, Particularitățile formării statelor naționale din Europa centrală oglindite in lucrările istoricilor sovietici. în continuare, a fost vizitat complexul memorialistic și muzeul „Sarderabad”, dedicat eroismului luptelor seculare pentru libertate ale armenilor. A fost apoi vizitat — în același complex — muzeul dc etnografic al R.S.S. Armenia. Sesiunea științifică a continuat apoi, în sala de conferințe a acestui complex muzeal, prin prezentarea dc către Paul Oprescu a referatului intitulat Formarea statelor naționale în Europa Centrală și de sud-est în istoriografia românească ; G. B. Garibdjanian, președintele secției de științe sociale a Academiei dc Științe a R.S.S. Armenia, a prezentat apoi referatul Particularitățile forrrjării statului sovietic in Transcaucazia. în cadrul discuțiilor pc marginea acestor prime referate au luat cuvintul: I. I. Minț, Ștefan Ștefănescu, Gh. I. loniță, V. I. Grosul, M. M. Zalișkin și Nicolae Ceachir, care au făcut www.dacoromanica.ro 350 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE 6 aprecieri asupra valorii științifice a referatelor prezentate, precum și unele observații și sugestii în legătură cu unele probleme a căror cercetare mai profundă ar putea.să conducă in viitor la concluzii mai argumentate, deschizătoare de mai largi perspective pentru înțelegerea exactă a tematicii respective. în dimineața zilei de 12 noiembrie lucrările comisiei mixte au continuat în sala Prezidiului Academiei de Științe a R.S.S. Armenia cu prezentarea referatelor: Formarea statului inde- pendent român în literatura rusă prerevoluționară și în literatura sovietică de V. I. Grosul ți E. E. Certan; Istoriografia românească postbelică despre formarea statului modern român, de Gh. I. loniță; Rolul României în sprijinirea formării statelor naționale în sud-estul Europei, de Nicolae Ceachir; Colaborarea militară româno-rusă în perioada 1859 — 1877, de M. M. Zalîșkin. în cadrul unei noi runde de discuții au luat cuvintul: L. E. Semenova, D. Ilurczeanu, K. P. Goghina, Paul Oprescu, E. E. Certan și Ștefan Ștefănescu. în cursul după amiezii, participanții la lucrările comisiei mixte au vizitat Muzeul dc istorie al R.S.S. Armenia, o prestigioasă instituție ce adăpostește valori excepționale ale istoriei și culturii armene din cele mai vechi timpuri pină azi. în cursul serii, participanții la lucrările comisiei mixte au fost oaspeți ai filialei armene a Asociației de prietenie sovieto-române. După un schimb de păreri extrem de fructuos, la care au participat principali conducători și activiști ai acestei filiale ce ființează de aproape 20 de ani, participanților le-a fost oferit un concert de muzică populară armeană prezentat de artiști amatori din Erevan. Lucrările comisiei mixte au fost reluate in dimineața zilei de 13 noiembrie, in sala Prezidiu- lui Academiei de Științe a R.S.S. Armenia. Au fost prezentate următoarele referate: Mișcarea de eliberare a popoarelor din Balcani in prima jumătate a secolului al XlX-lea și armenii de S. E. Kolandjian; Formarea statului modern romăn tn context european de Damian Hurezeanu; Istorio- grafia sovietică despre formarea statului albanez de N. D. Smirnova; Raportul național-social tn procesul de formare a statalitălii in Europa de snd-cst de A. A. lazcova (prezentat, în absența autoarei, de M. A. Muntean) și Conștiința unită/ii de neam—premisă a formării statului modern român de Ioana Constantinescu. La discuții pe marginea ultimelor referate prezentate au participat; V. N. Vinogradov, S. M. Falkovici, M. M. Zalîșkin, Nicolae Ceachir, M. A. Muntean și D. Hurezeanu. La închiderea reuniunii științifice de la Erevan a Comisiei mixte a istoricilor din R.S. România și U.R.S.S. a avut loc, într-un cadru festiv, semnarea protocolului care consemnează rezult ițele fructuoase ale acestei noi intilniri a istoricilor din cele două. țări. Cu acest prilej, s-a hotărlt ca viitoarea reuniune a Comisiei mixte să se desfășoare in țara noastră, la Craiova, în iunie 1982, pe temele: Reformă și revoluție in istoria României și a Rusiei și Dezvoltarea culturii și artei tn România și Rusia tn perioada secolelor al XV-lea — al XVlI-lea. în cadrul festivității de închidere a lucrărilor comisiei mixte a istoricilor români și sovietici au rostit alocuțiuni prof. univ. dr. Ștefan Ștefănescu, membru corespondent al Academiei R.S. România și acad. I. I. Minț, președinții părților română și sovietică în Comisia mixtă a istoricilor din cele două țări. în cursul serii, participanților la această întîlnire științifică le-a fost oferit un program de filme privind dezvoltarea economico-socială, istoria și cultura armenească, precum și frumuse- țile naturale ale acestei republici. Ziua de 14 noiembrie a fost consacrată unei vizite documentare în orașul industrial Kirovocan și la unele locuri turistice situate în zona muntoasă a Armeniei și tn vecinătatea lacului Sevan. Oficialitățile orașului Kirovocan au asigurat un interesant program de vizite la principalele obiective economice, sociale și de cultură din localitate. în dimineața zilei de 15 noiembrie participanții la reuniunea științifică de la Erevan au vizitat complexul patriarhal Ecimiazin, pe raza căruia se găsește reședința patriarhului tuturor armenilor din lume Vazghen I. Cu acest prilej, au fost vizitate cîteva lăcașuri de cult armean, precum cel din secolul al IV-lea din Ecimiazin și cele din secolul al Vll-lea (Ribsime și Zvartnos), monu- mente de excepțională însemnătate pentru cunoașterea străvechii civilizații armenești. Astfel a luat sfîrșit vizita delegației istoricilor români tn R.S.S. Armenia, prilejuită de organizarea, la Erevan, a celei de-a VUI-a tnttlniri a comisiei mixte a istoricilor din România și Uniunea Sovietică. Ca și precedenteleîntîlniri ale comisiei mixte și aceasta s-a înscris ca o excelentă ocazie pentru mai buna cunoaștere și apropiere a istoricilor din cele două țări vecine și prietene, pentru strîngerea și mai puternică a legăturilor de colaborare și prietenie dintre țările și popoarele noastre. Gheorghe I. lonifă www.dacaromanica.ro •7 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE 351 AL IX-lea CONGEES TUEC DE ISTOEIE în perioada 21 25 septembrie 1981 a avut loc la Ankara cel dc-al IX-lea Congres turc de istorie, organizat de către Societatea turcă de istorie (Tiirk Tarih Kurumu). Inițiate încă din timpul vieții lui Ataturk, sub patronajul căruia s-au desfășurat primele două congrese (Istanbul, 1932 și 1937), aceste reuniuni științifice, devenite cea mai însemnată manifestare în domeniul cercetări- lor de istorie a Turciei, se organizează, de regulă, din patru in patru ani. Congresul din acest an, •desfășurat sub înaltul patronaj al șefului statului turc, generalul Kenan Evreu, a avut o semnifi- cație aparte, fiind Închinat Centenarului nașterii lui Ataturk. Ca de obicei, deschiderea lucrărilor congresului a fost precedată de o vizită a participanți- lor la Mausoleul lui Ataturk, impresionant complex în stil hitit, unde s-a păstrat un moment de reculegere tn memoria marelui om dc stat, fondatorul Turciei republicane și in același timp al Societății de istorie, reformatorul cercetării istorice și al invățăinintului de specialitate in Turcia. Precizăm că Societatea turcă de istorie, ca și Societatea turcă de lingvistică (Tiirk Dil Kurumu) sînt incă finanțate din moștenirea lăsată lor prin testament de către Ataturk. Iarăși potrivit tradiției, la începutul ceremoniei de deschidere a lucrărilor congresului, •desfășurată in marea sală Farabi a Facultății de Filologie și Istorie-Geografie a Universității •din Ankara, a fost intonat imnul național turc și a fost interpretată uvertura „Acadcmica”de Johannes Brahms. Apoi, generalul K. Evren, șeful statului, a rostit cuvîntul inaugural. Evocind strălucita personalitate a lui Mustafa Kemal Ataturk, „care, prin reformele și ideile sale, a indicat o cale nouă lumii întregi”, generalul Evren și-a exprimat satisfacția pentru larga participare internă și internațională la congres și a atras atenția asupra necesității efectuă- rii unor cercetări obiective privind istoria turcilor. „Noi sîntem convinși, — a declarat șeful •statului turc —, eă prin cercetările dv. obiective, in lumina ideilor lui Ataturk, și prin contribu- țiile oamenilor noștri de știință, vor fi lichidate prejudecățile, care se mai manifestă uneori, din motive politice și sentimentale, in lumea occidentală și vor fi puse in lumină marile contri- buții la civilizația mondială ale națiunii noastre, care a ocupat totdeauna un loc de seamă In istoria universală...”. în continuare vorbitorul a arătat că „deja lucrările întreprinse in acest •spirit au avut ca rezultat eliminarea unor cunoștințe greșite despre istoria noastră și scoaterea Ja lumină a adevărului. Nu trebuie să uităm că nu vom putea descoperi adevărul decît exa- minind in mod obiectiv problemele de istorie, departe de orice sentiment de ură și ranchiună”, în încheiere, generalul Evren a declarat deschise lucrările congresului. în continuare au rostit scurte alocuțiuni prof. Enver Ziya Karal, președintele Societății turce dc istorie, prof. Sedat Alp, secretar general al Societății turce de istorie și al celui de-al IX-lea Congres turc de istorie,precum și Uhi§ Igdemir, directorul general al numitei societăți, între altele, prof. Karal a remarcat că soluțiile găsite de Ataturk pentru Turcia pot fi socotite ■valabile nu numai pentru această țară, iar prof. Alp a apreciat că astăzi știința istorică turcă a atins un asemenea nivel, incit și savanții străini pot învăța de la colegii lor turei. în cuvîntul direc- torului general (administrativ), care, potrivit tradiției, a prezentat un raport asupra activității Societății de la precedentul congres și situația materială a acesteia, a fost menționat, între acțiunile reușite organizate de Societate, și Simpozionul turco-român de istorie de la Ankara, «lin 1977, consacrat Centenarului Independenței de stat a României (gest unic — adăugăm noi — in analele relațiilor dintre foști adversari!). Ceremonia de deschidere a luat sfirșit prin vizitarea unei expoziții de carte, unde au fost expuse lucrările mai importante editate de-a lungul anilor de către Tiirk Tarih Kurumu. Ședințele de comunicări ale Congresului au început in după amiaza zilei de 21 septembrie și au continuat în zilele următoare pină la 25 septembrie inclusiv, lucrările desfășurindu-se atit in localul Universității (Facultatea de Istorie), cît și la Tiirk Tarih Kurumu. La lucrările Congresului au luat parte aproape 500 de specialiști, din care 300 turci și 200 .străini, din 27 de țări. Au fost prezentate, în cadrul a patru secțiuni, un număr de 436 de comu- nicări, din care: 106 la secția de civilizații ale Anatoliei antice și regiunilor înconjurătoare; 36 la secția de istorie a Asiei Centrale, a turcilor medievali și istoria Turciei; 113 la secția de istorie otomană (cu cea mai largă participare, inclusiv internațională); 92 de comunicări la •secțiunea Ataturk și reformele sale. Dincolo de aceste date statistice, care indică o masivă participare turcă și internațională la congres, se impune totuși constatarea că recenta reuniune de la Ankara, spre deosebire de con- gresele precedente, a fost, din păcate, lipsită de aportul citorva mari specialiști, ca Omer Liitfi Barkan, Tayyib Gokbilgin și Cengiz Orhonlu, dispăruți între timp, Halii Inalcik, „decanul studiilor, otomane”, Kemal Karpat, Erciimend Kuran, Mithat Sertoglu, Irene Mâlikoff, Robert Mantran, Bistra Țvetkova, Vefa Mutafcieva și alții. Absența atitor aiumc mari din „Vechea Gardă” nu putea să nu se facă.simțită, cel puțin la secția otomană, www.dacoromamca.ro 352 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE 8 unde nu totdeauna comunicările și discuțiile au atins cota marilor tensiuni și „scăpărări” de la> congresele precedente. în compensație, un număr destul de mare dc tineri cercetători, turci și străini, au prezentat comunicări de substanță, bazate pe prelucrarea defterelor (condicilor) turcești și axate pe pro- bleme social-economice și instituționale majore. E îmbucurător, deci, faptul că „Vechea Gardă” își are asigurat încă dc pe acum schimbul de mîine. (De remarcat în chip deosebit eforturile- istoriografiei japoneze de a asigura cadre turcologice, formate, prin studii universitare și prin doctorat, în Turcia). Pe de altă parte, reconfortantă este și constatarea că a scăzut sensibil ponde- rea comunicărilor tradiționale, consacrate istoriei evenimențiale, crescînd în schimb aceea a abordărilor structurale, pe baza prelucrării statistice, pe sangeacuri și orașe, a variatelor condici' turcești dintr-o perioadă sau alta. De notat și prezența unui număr sporit de contribuții vizînd istoria civilizației otomane, deși incă insuficiente. Organizatorii au avut intenția generoasă de a da posibilitatea unui număr cît mai mare de participanți să-și spună cuvîntul, să înfățișeze propriile cîștiguri științifice din domeniul său de- preocupări. Dealtfel, aceasta se înscrie și pe linia tradiției acestor congrese, menite încă de la fondarea lor de către Ataturk, să traseze bilanțul cercetărilor naționale și străine din sfera istoriei Turciei. Totuși, poate că pe viitor s-ar dovedi mai eficientă formula organizării acestor congrese pe una sau cîteva teme majore, controversate, ale istoriei turcești și otomane. La secția otomană, am propune, bunăoară: fondarea statului otoman; caracterul și formele dominației otomane în. Sud-estul Europei; Pax Ottomanica; agricultură, tehnici agricole și condiția țărănimii; orașul otoman; comerț, monedă și negustori; probleme ale demografiei otomane; imaginea europeană despre Imperiul otoman și imaginea otomană despre Europa; condiția femeii la vechii turci și la otomani; declinul statului otoman; modernizarea societății turco-otomane; prăbușirea Imperiu- lui otoman. Formulate deci cît mai larg, dar nu vag, asemenea teme ar da posibilitatea unui mare număr dc specialiști să examineze, din unghiuri cît mai variate (de ce nu și interdisciplinar,. în colaborare cu Tiirk Dil Kurtimu, Tiirk Kiilturunii Araștirma Enstitiisii etc?) tema sau temele puse în discuție și s-ar ajunge astfel la un bilanț extrem de util și la o impulsionare fertilă a cercetărilor în domeniul respectiv. în cele ce urmează spicuim citeva dintre comunicările prezentate la secțiunea otomană, unde am participat mai mult și spre care, dealtfel, se îndreaptă cu precădere interesul istoricilor români. Problema izvoarelor istoriei otomane și a valorificării lor a constituit obiectul unui număr destul de mare de comunicări. Astfel, Feyyaz Giirkan, în contribuția sa, Un studiu asupra registrelor de judecată (șeriyye sicilleri) a atras atenția cercetătorilor asupra acestei surse (con- servate în 18 muzee și arhive ale Turciei), care sc dovedește a fi extrem dc importantă pentru cunoașterea societății otomane sub cele mai diverse aspecte. Cercetările întreprinse dc Halii Inalcik și Halii Sahillioglu pentru Bursa, Ronald Jcnnings pentru Kayscri, Halit Ongan și Ozcr Ergenț pentru Ankara etc. confirmă în totul această afirmație a cercetătorului turc. Semnalăm In treacăt faptul că cercetările profesorului Sahillioglu au relevat existența unor înregistrări de robi (captivi) români in a doua jumătate a secolului XV, care, duși la Bursa, au reușit după cîtva timp să se elibereze și să-și facă aici o situație. Din păcate, a subliniat Feyyaz Giirkan,. accesul la aceste comori arhivisticc presupune o înaltă specializare paleografică și filologică (amintim că unele înregistrări ale kadiilor de la Bursa din veacul al XV-lea, studiate dc H. Sahil- lioglu, sînt în arabă), precum și o răbdătoare muncă de benedictin, ceea ce ridică problema —nerezolvată încă în chip satisfăcător nici în Turcia însăși — a formării cadrelor necesare. Deosebit dc interesantă și înnoitoare mi s-a părut comunicarea profesoarei Miibahat Kiitiikoglu dc la Universitatea din Istanbul, cu titlul însemnătatea registrelor de prețuri (narlt defterleri) din punctul de vedere al istoriei civilizației, în care a fost evidențiată valoarea listelor dc prețuri oficiale, cu indicarea detaliată și precisă a tuturor categoriilor de mărfuri vestimentare, alimentare sau de altă natură desfăcute pe piața otomană, a sorturilor și provenienței lor etc. , ca izvor pentru reconstituirea civilizației otomane într-o anumită perioadă. Din această perspec- tivă, oferită de cercetătoarea turcă, s-ar putea, de asemenea, folosi registrele de cheltuieli ale palatelor imperiale, cum sînt cele publicate recent de Omer Liitfi Barkan, registre de ceremonial (teșrifatțihk defterleri), registrele kadiilor (șeriyye sicilleri), registrele esnaturilor etc, ea să nu- mai vorbim de relatările călătorilor străini, care au mai fost exploatate. Studiul lucrărilor de clasificare științifică și prelucrare rezumativă a celor peste 150.000 de documente conservate în Arhiva Muzeului Palatului Topkapî din Istanbul a fost prezentat de doamna Ulkii Altmdag, directoarea arhivei (Lucrările științifice întreprinse la Arhiva Muzeului Palatului Topkapî), care a evidențiat eforturile depuse de colectivul muzeului pentru a continua vasta acțiune de întocmire a fișelor rezumative de evidență, inițiată și întreprinsă pînă în 1979 de către regretatul profesor ȚQ CRONICA VIEȚn ȘTIINȚIFICE 353 Valorificarea unor fonduri arhivistice străine interesînd istoria Turciei a preocupat pe turcologii: Orhan Kdprulu (Problema izvoarelor externe ale istoriei otomane; izvoarele engle- zești — o încercare de metodă), Hadiye Ttinccr (Manuscrise privind. Imperiul otoman în Arhiva Regală și în Biblioteca Națională ale Danemarcei; documente privind relațiile dintre Danemarca și Imperiul otoman), Hans Georg Majcr (Registrul vienez ,,al afacerilor importante”), G. Hazai (Manuscrise privitoare la istoria turcă conservate în Biblioteca Academiei Maghiare de Științe), Mario Grignaschi (Documentele otomane conservate în Arhivele Casei de Este din Modena). în cadrul aceleiași secțiuni, Hiiscyin Dagtckin din Istanbul, a expus comunicarea Situația ■actuală a cartografiei și noi, prczentînd cu acest prilej realizarea proprie Genei Tarih Atlasl {Atlas istoric general, Istanbul, 1980), prima lucrare de acest gen și de asemenea amploare în literatura turcă dc specialitate. Din păcate, autorul n-a folosit pentru istoria noastră nici Atlasul istoric român (București, 1971), aflător In biblioteca Societății Turce de Istorie, nici alte lucrări românești sau străine, bine informate în domeniu, Incit atlasul menționat este plin de greșeli în prezentarea istorici României. începuturile statului otoman au ocupat locul central in comunicarea cunoscutului medie- vist de la Facultatea de Litere a Universității din Istanbul, prof. Șchabeddin Tekindag, intitulată Rolul Alp-ilor și Baba-iZor în fondarea stalului otoman și problema mahomedanismului lui Osman Rey, asupra căreia merită să stăruim o clipă, dată fiind și tangența ei cu istoria dobrogeană a patriei noastre. Rclevind că AZp-ii (turc, alp, albi = viteaz, curajos) erau un fel dc „cavaleri” ai vechilor turci, care apărau cu arma în mînă liniștea și securitatea societății încă înainte de fondarea statului otoman, după aceasta numindu-se gazii, pe cîtă vreme Baba-ii (turc, babă- tată, părinte), proveniți din foștii șamani central-asiatici, erau îndrumători spirituali ai turcilor trecuți la islamism, numindu-se ulterior șeici (sing. șeyh), prof. Ș. Tekindag a opinat că fondato- rul statului otoman, numit în izvoarele mamelucc și bizantine Otoman și descendent din Alp-i, el însuși aflîndu-se în fruntea acestora, a îmbrățișat credința islamică abia după căsătoria cu Malhun Hatun, fiica șeicului (baba) Edebali, de la care a primit ulterior sprijin în campaniile sale dc gaza („război sfint”), numindu-se după aceea Osman Gâzi. Comunicarea evidențiază deci faptul că trecerea turcilor la islamism, începută masiv în secolul X, s-a făcut mai lent decît s-a crezut, întinzîndu-sc astfel pe parcursul a mai multor secole, și că această convertire s-a doAcdit foartc utilă conducătorilor otomani, prin asigurarea unui prețios sprijin din partca liderilor comunității musulmane, așa cum au relevat și documente publicate mai demult dc către prof. O. L. Barkan și cercetări mai noi întreprinse de prof. Irene Melikoff. Remarcăm, totuși, că cpitelul de gâzi (luptător în gaza, luptător pentru credință) este o atribuire tîrzie, aplicată abia începînd cu Murad I (1362 — 1389), așa cum a stabilit, pe baza vechilor condici otomane, Irenc Beldiccanu-Stcinhcrr. Ipoteza profesorului Tekindag a fost dealtfel contestată la congres dc către prof. Neșet Qagatay, care a susținut că turcii din tribul oguz Kayi, din care au descins otomanii, deveniseră musulmani încă înainte dc venirea în Anatolia, chiar dacă ulterior ci n-au renunțat definitiv la vechile practici șamanice. Argumentarea sa, bazată mai mult pe rațiuni filologice și onomastice, nu mi s-a părut însă convingătoare. Ambii învățați au căzut totuși dc acord că pentru turcii medievali (ca și pentru mongoli, aș adăuga), problema credinței n-a fost atît dc importantă (cum s-a exagerat o vreme), dc unde spiritul de toleranță în raport cu celelalte religii din statul lor. La rîndul său, prof. M. Guboglu a relevat că problema în discuție are mai multe șanse de rezolvare dacă sc au în vedere și datele oferite dc Rumclia. Or, aici cazul unui Saltuk Baba sau Ayaz Baba din Dobrogea, al unul Meskin Baba etc. indică conservarea unor tradiții și influențe creștine (despre care ne vorbește și D. Cantemir—M. M.), semn al unei „coexistențe pașnice” a islamismului și creștinismului în această zonă, la fel ca și în Anatolia. Structurile social-cconomicc și transformările instituționale ale Imperiului otoman din perioada clasică sau mai tîrzie au constituit obiectul comunicărilor mai multor tineri, formați la școala profesorului Halii Inalcik. după o metodă care sc dovedește de mare viitor: studierea concretă, cantitativă, pe bază de registre inedite (de rccensămînt, de judecată etc.) a unor zone (provincii) și localități (orașe) otomane, dintr-un anume interval dc timp, ceea ce ar pregăti suportul documentar și interpretativ pentru marile sinteze la scara întregului imperiu. în această suită dc comunicări, Zcki Ankan (Cercetări privind organizarea limarială tn sangeacul Hamid), a urmărit aplicarea reformei agrare a lui Mehmed II (transformarea în timare a mii de valcif-uri și miilk-uri, probabil în anii 1476 — 1481) în numitul sangcac anatolian și contramăsu- rile lui Bayczid IL Autorul a afirmat că una din cauzele reformei cuceritorului Constantinopolu- lui a fost lipsa dc oșteni, resimțită în special după campania din 1476 în Moldova (cra, de fapt, a doua campanie otomană împotriva lui Ștefan —M. M.). Cercetările lui Kepecioghi în registrele de judecată dc la Bursa au relevat (1942) că și Bayezid II, înaintea plecării în Moldova (1484), a resimțit această lipsă și a promis oricărui doritor să participe eficient la campanie un timar, fapt surprinzător într-un stat în care era o destul de mare impermeabilitate între „oamenii săbiei” și „turmă” (reaya). Aceste două fapte, prin ele însele, sînt îndeajuns de elocvente de ceea ce.înscmna puterea de rezist3jc&La'AIoK(wpi|kUfSi4M|jwl Mare în fata expansiunii otomane. 354 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE 10- Contribuții dintre cele mai valoroase au înfățișat, pe baza registrelor de recensămint (tahrir defterleri), £etin Varlik (Cu privire la așezări și populație in sangeacul Kiilahya, 1520— 1571), Yusuf Oguzoglu (Unele observații cu privire la populația or. Konya tn a doua Jumătate tr vecului XVII) și, mai ales, Ozer Ergenț (Situația demografică a or. Edirne la începutul seco- lului al XNIII-lea). S-a relevat că și la Konya, la fel ca și în restul lumii musulmane, creștinii nu locuiau în cartiere separate (,,ghctto”-uri), ci în cartiere mixte cu musulmanii. A rezultat,, totodată, că la Edirne, la începutul secolului al XVIII-lea (potrivit unui registru din 1703)r militarii alcătuiau 39% din populație, ceea ce, credem, indică limpede transformarea orașu- lui într-o adevărată „bază militară” otomană în Europa după 1683. Foarte interesante sînt și alte date relevate de minuțiosul studiu cantitativ întreprins de Ozer Ergenț. Aspecte importante ale vieții economice din Imperiul otoman au fost puse în lumină,, cu date noi, de către Halii Sahillioglu (Minele de la Giimușhane — producția lor de aur și argint)r Suraiya Faroqhi (Cămila și „cămilăritul” tn Anatolia în secolele XVI —XVII), Salvatore Bono (Robi otomani în Italia în secolele XVI —XVIII) și alții. Unele instituții otomane au constituit obiectul comunicărilor prof. Bekir Kutiikoglu (Cu privire la vekăyiniivislik), Yuzo Nagata (Un registru de moștenire privind pe Karaosmaoțflu Haci Hiiseyin Aga (ayan de Manisa» etc. Eforturile de reformare și modernizare a Imperiului otoman au fost evidențiate de prof, Yașar Yiicel, decanul Facultății de Istorie și Filologie-Geografie din Ankara (Un nou izvor, care dezvăluie orientările reformatoare ale lui Osman II, izvor în curs de publicare la Sofia), prof. Roderic Davison, într-o splendidă comunicare (Modernizarea diplomației otomane In peri- oada Tanzimatului), Musa Qadirci (Tanzimatul in guvernarea țării, 1839—1876) și Coșkun Uțok (Problema aplicării Constituției otomane din 18 76 in perioada 1878—1908). Urmate de- discuții însuflețite, ultimele două comunicări au adoptat poziții diametral opuse în evaluarea de- ansamblu a rezultatelor Tanzimatului și Constituției lui Mithat Pașa: față dc M. Qadirci, care a susținut că Tanzimatul a produs schimbări doar la suprafața societății, la nivelul virfurilor, in. timp ce jos, în provincii, au continuat vechile practici, C. Uțok a afirmat că, formal, Constitu- ția lui Mithat Pașa a fost aplicată, întrucit Abdiilhamit II n-a făcut altceva decît ... să apli- ce chiar prevederile constituționale atunci cind a dizolvat parlamentul și a guvernat apoi singur timp de 30 de ani. „C'.liar dacă Abdiilhamit nu s-a conformat spiritului Constituției, ci literei ei, conduclnd țara fără parlament vreme de 30 de ani, totuși în acești 30 de ani el a aplicat și alte prevederi ale Constituției” (în domeniul economic, financiar etc.), a conchis cercetătorul turc. Discuțiile au evidențiat însă că esența problemei stă în aceea dacă puterea padișahului (o- putere despotică) a fost sau nu îngrădită in anii 1878 — 1903, or, aici, răspunsul nu poate fi decît negativ. Am adăuga că pagini de fină și pătrunzătoare analiză a acestei Constituții, a chestiunii în discuție a scris Nicolae lorga, pagini, care ar trebui valorificate de cercetătorii problemei. în domeniul relațiilor externe ale Imperiului otoman, spicuim doar cîteva titluri de- comunicări, cu regretul de a nu putea stărui aici asupra lor: Jean-Louis Bacqufe-Grammont, Un rapport despre Seyyid Tamâm, agitator eterodox la Sivas, 1516—1518 (acțiunile subversive- ale șiiților în Anatolia, în directă legătură cu șahul Ismail, în timp ce armata otomană se afla in campania din Egipt); Mahmut Șakiroglu, Documente noi din arhivele venețiene din epoca lut Kanunt (Suleyman); Martin C. Mandlmayr, Cercetări despre războiul habsburgo-otoman din 1592 — 1606 (in realitate, comunicarea prezentată s-a ocupat de biografia generalului Basta, dar fără referiri la Transilvania și la Mihai Viteazul), E. van Donzel, Turcii în Massatva tn secolul XVII (tn special pe bază de surse etiopiene și olandeze, în completarea contribuției fundamentale a regretatului Cengiz Orhonlu, întemeiată pe izvoare turcești de arhivă în primut rind), Gilles Veinstein, Reflecții despre ambasada lui Yirmisekiz (Jelebl în Franța, 1720—1721 etc. Prezența românească la congres a fost dintre cele mai consistente, atît datorită marelui număr de comunicări prezentate (14), cit și grație unei participări active la dezbateri. La secția de istorie a Asiei Centrale, a turcilor medievali și istoria Turciei, prof. Mihail Guboglu, membru corespondent ale Societății Turce de Istoric, a expus comunicarea intitulată Ipotezele existente tn legătură cu originea găgăuzilor și propriile mele păreri (în opinia sa, găgăuzii reprezintă o sinteză între pecenegi-cumani-uzi/oguzi, veniți in Balcani din stepele nord-pontice și turcii sclgiuchizi stabiliți în Dobrogea). Diverse aspecte privind evoluția, pe multiple planuri, a relațiilor româno-otomane de-a lungul veacurilor, a fost urmărită, cu date și interpretări noi, de: Mihail Guboglu (Unele precizări privind primele raporturi osmano-române, 1368—1453), Mihai Maxim (Devalorizarea asprului tn ultimul sfert al veacului XVI și influența sa asupra haraciului Moldovei și Țării Românești), Coralia Fotino (Schimbări intervenite tn a doua jumătate a secolului al XVI-lea tn modul de viață al clasei conducătoare din Țara Românească, sub influența Porții), Tahsin Gemil (Relațiile româno-lurce în secolele XVII —XVIII și problema „holarylui lui Halii Pașa”), Valeriu Veliman (Atitudinea Porții față de evenirtUnnmUlen^t^imnim^fplf^Române). Mustafa A. Mehmet 11 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE 355 (Privire generală asupra vederilor oamenilor luminați din Imperiul otoman de pînă la Tanzimat cu privire la criza și măsurile de reformare a statului), Ion Matei (Emigrația românească in Imperiul otoman între 1848 și 1856). La secțiunea consacrată lui Atatiirk și reformelor sale, contribuțiile românești au Înfăți- șat complexa personalitate a lui Atatiirk în viziune românească: acad. Emil Condurachi, Mustafa Kemal Atatiirk in lumina istoriografiei românești (insistindu-se asupra splendidei caracterizări făcute de lorga lui Atatiirk); Mchmet Aii Ekrcm, Atatiirk in viziunea lui N. Titu- lescu; Mustafa Aii Mchmet, Atatiirk și ecoul reformelor sale in presa de limbă turcă din România. Aportul lui Atatiirk la modernizarea terminologici social-politicc turcești a fost pus în lumină de Anca Ghiață. De asemenea, excelentele raporturi româno-turcc din perioada mandatului prezi- dențial al lui Mustafa Kemal (1923 — 1938) au constituit obiectul comunicărilor prezentate de Mircea Popa (Aspecte privind relațiile româno-turce în perioada interbelică) și Constantin lordan- Sima (Turcia kemalistă și ideea pactului balcanic în anii 1925—1927). Bazate în cca mai marc parte pc documente noi, de arhivă, și sintctizînd rezultatele unor stăruitoare eforturi, depuse de-a lungul anilor, pentru prelucrarea și interpretarea acestora, comunicările românești au suscitat un viu interes (dovadă și discuțiile trezite) și au atras aprecieri elogioase din partea învățaților străini. în semn dc prețuire a contribuțiilor românești în domeniul turcologiei, a științei istorice românești în general, specialiștii noștri Mihail Guboglu, Mustafa Aii Mchmet și Ion Matei au fost desemnați dc organizatori să prezideze cîtc una din ședințele congresului. înainte de a încheia aceste rinduri, trebuie să spunem că gazdele au dat dovadă dc o ospitalitate dcsăvîrșită in toate privințele și la toate nivelele. Atenția și considerația cu care a fost privită această tradițională reuniune științifică dc către autorități s-a reflectat și in faptul că în chiar scara primei zile a congresului toți participanții turci și străini au fost primiți la palatul prezidențial dc către șeful statului, generalul Kcnan Evrcn, care s-a întreținut cordial cu „congrcsiștii” în timpul recepției. De asemenea, la încheierea lucrărilor congresului, și prof. Enver Ziya Karal, președintele Societății Turce de Istoric, a oferit un cocktail în onoarea partici- panților la congres. S-au organizat, totodată, excursii in Cappadocia și în alte zone dc mare interes istorico-gcografic. Deși adevăratele dimensiuni științifice ale celui de-al IX-lca Congres turc dc istorie ic vom avea abia după publicarea integrală a Actelor sale, totuși putem spune încă dc pc acum că, prin contactele umane, vii, facilitate, prin schimburile dc opinii și publicații realizate, prin marele număr dc comunicări înfățișate, recenta reuniune dc la Ankara se înscrie ca o contribuție valoroasă în domeniul istoriei turcești și otomane. Mihai Maxim CRONICĂ în ziua dc 30 octombrie 1981, la Academia dc Studii Economice, a avut loc susținerea publică a tezei dc doctorat Concepția economică a lui Ion Răducanu elaborată de Maria Murcșan. Lucrarea cuprinde următoarele capitole: Cap. I, „Activitatea lui Ion Răducanu pc fondul realităților cconomico-socialc, politice și ideologice ale epocii"; Cap. II, „Probleme teoretice ale științei economice’’; Cap. III, „Con- cepția social economică cooperatistă”; Cap. IV, „Geneza, caracterul, structura și perspectivele economiei românești”. în afara acestor capitole lucrarea mai cuprinde: „Introducere", „încheiere”, ,.Biblio- graf c”. Comisia dc doctorat a fest alcătuită din conf. univ. dr. Eugen Tigăncscu, președinte; prof. univ. dr. Ivanciu Nicolae-Vălcanu, conducător științific; prof. univ. dr. Ion Bulborea, prof. univ. dr. Nițâ Dobrotă, conf. univ. dr. Toadcr lonescu, membri. în unanimitate comisia a acordat Măriei Murcșan titlul științific de doctor în economie. ★ în ziua dc 20 noiembrie 1981 la Birlad, în organizarea Comitetului Municipal P.C.R. Birlad, a Societății de științe istorice din Republica Socialistă România filiala Birlad și Casa Personalului Didactic județul Vaslui s-a desfășurat Simpozionul științific cu tema „90 dc ani de la moartea lui Mihail Kogălniceanu”. Au fost prezentate următoarele comunicări: Mihail Kogălniceanu — omul, prof. univ. dr. Gh. Platon, Universitatea „Alcx. loan Cuza” — Iași; Actualitatea ideilor cu conținut patrio- tic din lecția de deschidere la cursul de istorie națională, ținută de Mihail Kogălniceanu la Academia Mihăileană din Iași, în noiembrie 1843, proUuniv. dr. Gh. 1. loniță, Universitatea din București; www.dacoromamca.ro 356 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE 12 Mihail Kogălniceanu militant de seamă pentru unitatea națională a poporului și stalului Român Lector univ. Ion Gh. Sendrulescu, secretar al Societății de științe istorice din Rcpvb'ica Socia- listă România; Mihail Kogălniceanu și țărănimea, prof. dr. Nichita Adăniloaie, vicepreședinte al Societății de științe istorice din Republica Socialistă România; Mihail Kogălniceanu — istoric cont. univ. dr. Vasile Cristian, decanul Facultății de istorie-filozofic a Universității „Alex. loan Cuza” — Iași; Mihail Kogălniceanu și problema Dunării, Conf. univ. dr. Iulian Cărțână, președin- tele Filialei S.S.I. București; Mihail Kogălniceanu — oratorul, dr. Georgcta Penelea, cercetă- tor principal la Institutul de istorie „N. lorga” din București; Mihail Kogălniceanu militant de seamă pentru independenta poporului român, prof. Oltea Rășcanu, președinta Filialei S.S.I. Birlad; Mihail Kogălniceanu ctitor al învăfămînluliii și culturii naționale, prof. Tache Mocanur Școala Gimnazială nr. 5 Birlad; Mihai Kogălniceanu și Birladul, prof. Elena Diaconu, Liceul Pedagogic Birlad. ★ în zilele de 28 și 29 noiembrie 1981 au avut loc lucrările sesiunii științifice anuale a Comple- xului muzeal Golești. Desfășurată în eadrul manifestărilor festivalului național simpozionul menționat a avut drept generic „Știința și gindirea umană în slujba apărării păcii”. în cadrul ședinței plenare de deschidere au luat cuvîntul dr. Vasile Novac directorul Complexului muzeal Golești, dr. Petre Popa, președintele Comitetului județean de cultură și educație socialistă Argeș, dr. Marin Badea, Institutul de studii istorice și social-politice de pe lîngă C.C. al P.C.R., dr. Eugen Comșa, Institutul de arheologie București, prof. dr. doc. George Potra, dr. ing. Sabina Stan, Institutul de proiectare și producție agricolă Mărăcineni Argeș. în continuare, în cadrul celor 4 secțiuni „Considerații generale istorico-etnografice privind practicarea viticulturii și pomiculturii la români”, „Mărturii arheologice și istorico-documentare ale practicării pomiculturii și viticulturii la români”, „Mărturii ale culturii materiale și spirituale. Arhitectura tradițională care atestă practicarea pomiculturii și viticulturii la români”, „Etno- grafia și arta populară a județului Argeș. Modalități de realizare expozițională” au fost susținute cca 80 de comunicări realizate de muzeografi, profesori de istorie, cercetători științifici, arhiviști, specialiști din alte domenii de activitate. Cu același prilej, participanții la sesiune au luat parte la inaugurarea gospodăriei pomicole Moieciu —Bran și a povernei Starchiojd, unități noi intrate în patrimoniul muzeului pomicul- turii și viticulturii din România. Prin nivelul științific superior la care s-a ridicat ea și prin gama tematică variată, sesiu- nea științifică a Complexului muzeal Golești se înscrie ca o aețiune de larg interes socio-cultural, iar desfășurarea ei cu regularitate îi eonferă un earaeter de tradiție și seriozitate științifică. www.dacoromanica.ro CARTEA ROMÂNEASCĂ ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE * * George Bariț și contemporanii săi, voi. V, ediție îngrijită, de Ștefan Pascu (coordonator), loan Chindriș, Gelu Neamțu, Dumi- tru Suciu, și George Cipăianu, Edit. Minerva, București, 1981 r 386 p. + 34* pl. Eruditul colectiv al Institutului dc istoric din Cluj aduce in fata iubitorilor de istoric și a specialiștilor un nou volum din prestigiosul șirag, conceput inițial in douăsprezece volume, al arsenalului epistolar primit dc George Bariț, de Ia alte cinci proeminente personali- tăți din secolul al XIX-lea aflate in „prima linie” a luptei naționale a românilor ardeleni. Volumul sc deschide cu un condensat „Cuvint către cititori” semnat de academicia- nul Ștefan Pascu care trasează principalele linii ale activității celor cinci personalități aflate pc făgașul unui schimb saloric, scriptic- spiritual, dc idei cu ilustrul mentor al interfe- renței inseparabile ale politicului cu culturalul, George Bariț, schimb dc idei ce abordează trecutul, prezentul și viitorul nației românești; cu Vasile Pop, losif Ilodoș, Dimitrie Moldo- san, Ilie Măcclariu și loan Micu Moldosan. Cele 191 de piese publicate tn acest volum cuprinzînd anii 1837 1891 dczsăluic intensa siață culturală și politică nu numai a rcspec- thclor personalități ci a tuturor românilor. Cusintui academicianului român este urmat, ca de obicei, dc necesarul tabel sinoptic al scrisorilor cu indicația sursei acestora. Vasile Pop este un demn reprezentant al ideologiei luminilor din perioada de trecere spre romantism, așa cum ni 1 dezvăluie cele 39 de scrisori trimise lui George Bariț in răstimpul anilor 1837 1842, rcliefindu-1 ca o punte evidentă ce leagă generația luministă a Școlii Ardelene de cea pregătitoare a revolu- ției de la 1848. Apreciatul medic venit in Brașov, Vasile Pop, cu primul titlu dc doctor tn medicină din întreaga noastră cultură, obținut la Viena tn anul 1817, adincește di- serse domenii; istoria, filologia, bibliografia, politica. Devine, din 1820, și un propagator al ideilor Școlii Ardelene tn Moldova unde este chemat dc ilustrul mitropolit Vcnianiin Costachc și realizează, alături dc ceilalți ardeleni plecați acolo, direcționarea tnvăță- mtntului românesc pe un făgaș național contribuind la contracararea grecismului. Re- venind la Brașov idealul panromâncsc 11 deter- mină probabil să întreprindă o joncțiune și cu românii din Țara Românească printr-o călă- torie efectuată acolo. Călătoria s-a materiali- zat prin aducerea unui bogat număr de docu- mente adunate tn cunoscutul „Diplomatar” al lui Vasile Pop. Rezultatul acestor prezențe in cele trei provincii românești se vădește, ulterior, prin prezentarea culturii românești ca un fenomen unitar. înlăturarea ignoranței și empirismului mcdiesal prin sistematizarea și institutionalizarea acthității medicale vor constitui țelurile spre care iși va orienta eforturile medicul luminist Vasile Pop. George Bariț, aflat la Începutul activității sale, va capta și atenția lui Vasile Pop. Cores- pondența celor doi protagoniști inlătură ideea unei rupturi intre luminiști și romantici esidențiind, dimpotrivă, „transmitciea unei ștafete de la Școala Ardeleană la romantici. Cuprinsul epistolar dintre Vasile Pop și George Bariț sc grupează, in special, in jurul apariției presei politice și literare naționale ce relie- fează caracterul „personalului de joncțiune” care a fost Vasile Pop. El acordă o importanță aparte nașterii ziaristicii românești din Transilvania considerind-o „o mare realizare pe tărimul luminist”. în marca majoritate a scrisorilor Vasile Pop apare un fervent propa- gator al Gazetei... și al Foii pentru minte... pentru a căror difuzare sugerează lui Bariț, tn urma unor evidente preocupări dc sociologie culturală, aplicarea sistemului modern al abonamentelor. Nedezmințit prin activitatea sa, găsim la Vasile Pop ideea viziunii româ- nești unitare prin sfatul dat lui Bariț de a face tot mai simțită prezența tn Foaia literară a literaturii din Țara Românească și Moldova, îl găsim apoi pe bătrinul raționalist promovtnd literatura romantică prin reconstituirea biografiei lui Vasile Fabian Pop, unul din primii romantici, atunci cind sprijină tradu- cerea lui Bariț din Schillcr sau cind recomandă pentru tipar traducerea lui Efrem Petruța din Genooeva. „REVfSTA DE ISTORIE”, Tom. 35, ^^33^^311103X0 358 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINA DE ISTORIE 2 satisfacții fiind ales vicecomitc al comitatului Zarand în 3 aprilie 1861. Dc acum înainte va desfășura o febrilă activitate politică așa cum ne-o arată și preponderența scrisorilor către Bariț din această perioadă. înainte dc 1861 volumul dc față cuprinde doar două piese, din 1847 și 1848 restul fiind din perioada anilor 1861 — 1880. Publică articole pentru a explica românilor situația politică existentă, înaintează un protest energie împăratului împotriva anexării comitatului Zarand la Ungaria (așa cum se va întîmpla și cu Banatul, vezi „Bcvista de istorie” nr. 10/1978, p. 1833 1838) militind, în urma influenței lui Papiu Ilarian, pentru independența constituțio- nală a Transilvaniei. Activitatea lui în domeniul presei românești îl va duce alături dc alți intelectuali români, la crcarca unui fond de rezervă pentru a sprijini Gazeta. . . și Foaia pentru minte... Va contribui la ridica- rea primului spital, a gimnasiului din Brad, a mai multor școli. Imposibilitatea practică dc a fi pedepsiți românii din fruntea comitatu- lui de către autorități, în mod special a lui losif Hodoș, va duce la desființarea comitatu- lui în urma unei noi arondări. După intrarea sa în dicta Ungariei (1865) va milita cu același zel împotriva dualismului austro-ungar înce- pînd cu anul 1867. Din păcate nu se păstrează întreaga corespondență a lui losif Hodoș cu Bariț, caz atît dc frecvent întilnit la personali- tățile românești din secolul al XlX-lea, o parte din aceste scrisori fiind considerate pierdute. Din cele păstrate însă, se poate desprinde programul și lupta politică a lui losif Hodoș, program publicat în Federa- litinea (1872), după care se impune pe terenul pasivismului activ, gruparea radicală a pasi- vismului, conturindr-se legăturile strînse Intre românii din comitatctc vestice, din Banat, cu cei din Ardeal, pe intreaga perioadă a cuprinsu- lui epistolar de față. Se desprinde din aceste scrisori lupta sa politică tot mai accentuată privind doleanța pentru o dietă a Transilva- niei, pentru autonomia Transilvaniei, iar în cadrul Academici militind pentru unitatea națională. Pc plan filologic participă la disputa între etimologiști și fonetiști în chestiunile ortografice iar din anul 1870 lucrează și la unele litere pentru elaborarea Dicționarului limbii române. Corpusul epistolar conține și multiple aspecte ale activității sale în cadrul Academici de traducător al operelor Descrip- ția Moldoviae și Istoria Imperiului otoman fapt ce îi va aduce omagiul lui Al. Odobescu și, mai tîrziu, N. lorga. în următorii ani, mai exact din 1876 se stabilește la Sibiu unde își va începe o nouă carieră, cea dc asesor ordinar în senatul școlar al Mitropoliei Ardealului și ulterior, secretar II al Astrei. Participarea sa la mai multe adunări generale ale Astrei, o serie dc excepționale cuvintări sau dizerta- sînt contribuțiile dc lui V. Pop, „obsesia limbii” problematica latinismului. La mai „lucizi filologi” din secolul Vasile Pop, distingem două căi viziunea naturală asupra limbii; epistolar ale pe cei Una din problemele centrale ce străbat cuprinsul filologie centrată unul din al XlX-lea, realizabile In evitarea exagerărilor latiniste la care an ajuns precursorii și folosirea materialului lingvistic indigen. Considerațiile filologice ale lui V. Pop, ce anticipează pe Alecu Busso în interpreta- rea naturală a limbii, linia ce duce la criteriul fonetic, vor da naștcrc la apariția unor scrii dc contribuții, mai mult sau mai puțin contradic- torii, semnate de T. Cipariu, I. H. Rădulescu, I. Rusu, I. Maiorescu, Gh. Săulescu, G. Bariț. Corespondența mai aduce informații prețioase privind talentul lui de pamfletar datorită poeziei Celibatul, care va stîrni opozi- ția Blajului, unde îl găsim adept al precepte- lor etice ale raționalismului francez, apoi data exactă și împrejurările tipăririi scrierii Diser- tație despre tipografiile românești, familia cărturarului, ambianța din Munții Apuseni unde își desfășura activitatea și răspîndirea foilor brașovene „la toate nivelele națiunii”. O meritorie listă a scrierilor lui Vasile Pop alcătuită în ordine cronologică întregește capitolul închinat lui. Un alt corespondent al lui Bariț evocat In acest volum cu o intensă activitate cultural- politică, cum o definește Ștefan Pascu, este losif Hodoș (1829 — 1880). Cu o biografie zbuciumată ca și a celorlalți contemporani, corespondența cu Bariț îi definește aparte- nența la generația pașoptistă. Provenit din- tr-o familie preoțească ortodoxă, spre deose- bire de Vasile Pop ce descindea dintr-una greco-catolică, cu studii eminente făcute la Tîrgu-Mureș, Blaj și Cluj, solicită lui Bariț, încă de pe băncile școlii, din anul 1846, gazetele acestuia. Cu un an mai tîrziu va fi primul semnatar din cei 32 dc colegi care îi va mul- țumi pentru foile trimise. Datele privitoare la activitatea sa din timpul revoluției sint simțitor îmbogățite arătîndu-se a fi un con- stant răspînditor al cărții românești și al Magazinului istoric in Cluj. Discipol al lui Francisc (Florian) Micaș prefectul Cî hipici, losif Hodoș este numit dc Comitetul dc la Sibiu viceprefcct al aceleiași prefecturi Îm- preună organizînd o oaste dc lăncicri, după care trec, prin decembrie 1848, în prefectura Clujului. Conștient de mentelor revoluționare, ca de altfel și Al. Papiu mente prețioase ale ci, transmite lui Bariț care „Transilvania” așa cum atestă corespondența dc față. După revoluție își va continua studiile împreună cu Al. Papiu Ilarian și Simion Bărnuțiu în Italia revenind în patrie abia , în anul 1854. „Era liberală” ii vțyțțcțy ^țțțjftrnilttftMICtffrțlnacestora întrevăd de asemenea importanța cvcni- losif Hodoș reține, Ilarian, unele docu- pc carc ulterior le le va și publica în 3 cartea romaneasca și străină de istorie 359 lupta sa permanentă pc plan politic-național. A fost și printre inițiatorii Societății pentru un fond de teatru român pe seama căreia a încercat, ca deputat, să obțină o alocație, fără rezultat. Tot din aceste scrisori cunoaștem adeziunea sa totală pentru războiul dc inde- pendență al României. în totalitatea lor scrisorile către Bariț ni-1 înfățișează prin tot ceea ce a făcut și a gîndit un pașoptist, un dirz luptător pentru dreptate socială, libertate și unitate națională. Alături dc losif Hodoș cu cinste poate sta un alt fruntaș național Dimitrie Moldovan (1811 — 1889) din a cărui corespondență sc publică 40 dc scrisori cuprinzind perioada anilor 1855 1885. Provenit dintr-o familie cu o stare materială bună D. Moldovan își va face stu- diile la Zlatna, Sibiu, Viena și Sclicmnitz acumullnd o pregătire profesională practică în concordanță cu moștenirea spirituală a familiei. La începutul activității sale s-a ocupat de „afacerile private”, cu administrarea minelor dc aur pînă în timpul revoluției de la 1848 cind se asociază cu entuziasm crezului româ- nesc al generației pașoptiste. Prezent pe Cîmpul Libertății este numit în 1848 jude suprem în comitatul Hunedoarei și desemnat de Adunarea dc la Blaj să facă parte din delegația care urma să ducă actele adunării împăratului. Colaborind cu cercurile imperiale doar pentru a putea fi dc folos cauzei poporului român, singura explicație justă explicit con- cretizată în corespondența sa cu Bariț, D. Moldovan își va continua cariera funcțină- rcască în permanentă ascensiune cu același devotament pentru cauza publică. într- adevăr, prețuirea dc care sc bucura în fața autorităților ii va înlesni posibilitatea de a sc folosi dc orice ocazie favorabilă pentru a contribui la îmbunătățirea stării poporului român și a informa exact pe corifeii mișcării naționale George Bariț, Alexandru Șt. Șulu- țiu, Andrei Șaguna, loan Rațiu, Axente Sever și alții cu care sc afla în raporturi strînsc, asupra mersului politic, creînd acestora înlesnirea de a putea lua cele mai oportune hotărîri privitoare la viitorul națiunii române, fapt ce i-a atras prețuirea deosebită atît a poporului cît și a fruntașilor lui. Poziția socială a lui D. Moldovan crește odată cu inaugurarea „erei liberale” cind devine secretar, apoi consilier al reînființatei Cancelarii Aulice a Transilvaniei dc la Viena. Pe plan național sc bucură dc o prestanță deosebită fiind prezent la toate întrunirile politice românești importante. Corpusul epistolar cuprinde, așa cum s-a putut constata și în cazul j^pastă perioadă datează scriso- tăți, corespondența „păstrată” la Biblioteca Academiei Române. Persistența scrisorilor se concentrează în jurul anilor 18G1 —1863 cînd D. Moldovan, datorită poziției sale la Viena, avea dc furnizat cele mai multe informații exacte, corecte și extrem de importante, aflate la ordinea zilei, pentru luarea celor mai bune hotărîri de către fruntașii mișcării naționale. Epistolele D. Moldovan — Bariț conti- nuă în același ton de originalitate reliefind repere informaționale variate, detalii despre soarta Transilvaniei, despre viitoarea organi- zare a sașilor, disputele privind alegerile electorale pentru Dieta Transilvaniei, atitudi- nea cercurilor politice maghiare față de sena- tul imperial lărgit, soarta demersurilor ro- mânești la Viena, numirea unor români la Tabla regească, știri prețioase privind consfătuirile ținute la Viena de reprezentanții tuturor românilor din imperiu, despre Astra ca și alte probleme ale vieții publice din Transilvania. Consecvența sa pașoptistă se vădește in numeroase scrisori prin aceea că nu va accepta să depună în orice funcție ar fi ales, dacă acesta ar veni în contradicție cu cel dc pc Cimpia Libertății. Va încerca să impună „caracterul oficial al unor organisme naționale românești” in politica vremii, mai ales că una din aceasta — adunarea de la 1848 — „fu recunoscută dc puterea executivă”. Din scrisorile către Bariț reiese clar ideea centrală a crezului său politic potrivit căreia împăratul era singura soluție pentru rezolva- rea intereselor românești, motiv pentru care „românii i-au fost și trebuie să-i fie credincioși”. Apoi idea renunțării la un congres național sau solicitarea unui cancelar român pentru Transilvania întimpînă scepticismul și opozi- ția fruntașilor mișcării naționale, Șaguna și Bariț mai ales după suprimarea dietei de la Sibiu. Fără să recomande servilismul dinastic ci doar căi și instrumente politice dc urmat pentru cauza românească, după corespon- dența purtată cu Bariț ajungem să-l cunoaș- tem pe D. Moldovan ca pc un om al timpului său. Ilie Măcelariu (1822 — 1891), personalitate proeminentă prin activitatea sa politico- culturală, un fruntaș al luptei naționale, arc publicate în volumul de față 48 dc scrisori către Bariț din perioada anilor 1861 — 1879. Tribun politic și militar în timpul revoluției dc la 1848 — 1849, perioada „liberală” îl aduce pe Ilie Măcelariu în gruparea ce milita pentru continuarea programului națio- nal maximal formulat în 1849, alături de losif Hodoș și Andrei Mocioni, în opoziție cu poziția moderată inițiată de episcopul Șaguna. 360 CARTEA ROMANEASCĂ ȘI STRĂINA DE ISTORIE 4 file expediate de I. Măcelăriți lui Bariț. Cuprinsul epistolar dintre cele două proemi- nente figuri naționale este, evident, politic oferind numeroase date necunoscute privind lupta națională din preajma instaurării dua- lismului austro-ungar. Măcelăriți apără actele de rezistență națională pasivistă, memoriul lui Bariț din 1866, Pronunciamentul de la Blaj (1868) chiar în dieta maghiară, alături de autonomia Transilvaniei, legiferările dietei sibiene denunțînd uniunea Transilvaniei cu Ungaria. O serie de scrisori furnizează date importante despre întemeierea Partidului Național Român (1869) de la Miercurea, despre încercările lui Măcelariu de a înlătura măsurile luate de guvern împotriva Partidu- lui, necesitatea alcătuirii unui memorand pentru încunoștiințarea Europei privind po- litica de dominare a autorităților, diversele dispute între activiști și pasiviști (mai ales dintre anii 1872 — 1875). Partea ultimă a corespondenței se referă la adeziunea lui I. Măcelariu și a soției sale ludita față de războiul de independență al României constituind o mărturie a legăturilor dintre românii din Transilvania cu frații lor din România. Ultimul corespondent al lui Bariț din acest volum este cunoscutul loan Mica Mol- dovan (1833 —1915), cu o însemnată activitate pe plan cultural-politic a cărui corespondență cu Bariț, mult așteptată de cercetători, intră, în sfîrșit, în circuitul științific. O preocupare permanentă a lui loan M. Moldovan, așa cum rezultă și dintr-o serie de scrisori către Bariț, este dragostea sa pentru școală concretizată în elaborarea unor manuale sau procurarea altora realizate de alții, pentru înzestrarea ei. Temeinicul studiu, bazat pe izvoarele inedite ale arhivei personale de la Arhivele Statului din Cluj-Napoca, ne oferă suficiente date in acest sens, a legăturilor sale cu editorii Krafft și Filtsch. Corespondența cu Bariț ne relevă și imensul rol jucat de I. M. Moldovan la difuzarea manualelor și materialelor didactice, mai accentuat după alegerea sa ca membru corespondent al Societății Academice Române, cînd putea să le procure și din România pen- tru înzestrarea învățămîntului elementar și mediu românesc. A editat mulți ani eu bune rezultate pentru sprijinirea aceluiași învăță- mint românesc revista Foaia școlastică (1876 — 1881). Pe lingă activitatea sa didactică a desfășurat și o intensă activitate științifică ce însumează o serie de lucrări privind libertatea conștiinței în Transilvania, organizarea biseri- cii ortodoxe a românilor din Transilvania . (deși făcea parte din biserica 5¥WWaUfl£t0rOH13DlC2LrO despre viața și activitatea lui Samuil Micu Klein. Critică, apoi, tezele lui Titu Maiorescu cu privire la inexistența unei literaturi și culturi românești originale, tezele lui Watten- bach, realizînd și o frumoasă colecție de folclor. O bună parte din corespondență se referă la laborioasa sa activitate în cadrul Astrei, al cărei președinte a și fost un timp, contribuind la răspîndirea ei în Banat. Din păcate corespondența nu cuprinde referiri la legăturile sale cu Ștefan Moldovan din Lugoj privind activitatea Astrei în Banat. S-a numărat și printre fondatorii Băncii „Albina” din Sibiu fără să ne mai oprim la imensele ajutoare materiale acordate elevilor săraci și buni la învățătură. Cuprinsul epistolar aduce amănunte interesante privind activitatea sa politică, alegerea în Comitetul legislativ al Partidului Național Român, participarea la Dicta din Sibiu (1863/1864), lupta împotriva compromisului dualist din 1867 aflîndu-se printre autorii Pronunciamentului de la Blaj. Corespondența relevă și legăturile sale in- tense cu Academia Română al cărei membru titular va fi (din 1894), schimbul de publicații și informații privind documente și cărți vechi, fiind și un pasionat colecționar. Urmașul pe plan cultural al lui Timotei Cipariu la Blaj, loan M. Moldovan va încheia corespondența cu Bariț (in 1891) cu dorința sinceră „ca încă mult să fii între noi și să poți lucra pentru neamul nostru”. Așa cum am fost obișnuiți la volumele anterioare și acesta, al V-lea din corespon- dența primită de George Bariț, conține acele excepțional de competente note explicative ce însoțesc fiecare scrisoare, fapt ce oferă respec- tivele volume o atracție deosebită, fiind mult savurate de publicul iubitor de istorie și de specialiști. Valoric sint unice pînă la această dată. Aceeași notă de competență se remarcă la indicele de nume și cel de materii, inspirat alcătuite și extrem de folositoare. Din păcate nu lipsesc nici din acest volum inerentele greșeli de tipar care ușor însă sesizabile nu scad valoarea excelentă a lucrării de față. Cu acest nou volum literatura istorică de speciali- tate se îmbogățește substanțial cu o excepțio- nală lucrare ce furnizează importante surse de informare indispensabile oricărui cercetător al istoriei moderne a Transilvaniei, fapt ce ne face să așteptăm cu nădejdi sporite urmă- toarele volume. Gheorghe Naghi 5 CARTEA ROMANEASCĂ ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 361 AKOS EGYED, Falu, Vitros, Civilizăcio. Tanulmânyok a Felszabaditâs âs a Kapitalizmus Tdrtânetâbol Frdilyben. 1848-1914 (Sat, oraș, civi- lizație. Studii privind istoria desființării iobăgiei și a capitalismului în Transilvania. 1848-1914), Kriterion Konyvkiado, Bukarest, 1981, 360 p. Parcurgerea rezultatelor obținute în do- meniul cercetării istorici economice și sociale din epoca modernă a României, pentru un eșantion delimitat în timp, modalitate facilitată de bibliografia istorică existentă, Îngăduie exprimarea unor observații privind spațiul relativ și oarecare acordat istoriei țărănimii transilvane și devenirii capitaliste a zonei istorico-geografice respective. Motivele vehiculate odinioară pentru argumentarea situației paupere manifestate, de genul spriji- nirii ramurii mai tinere a științei istorice autohtone, care nu dispunea de instrumente de lucru adecvate și a cărei istorici nu tranșase- ră definitiv corelația cu alte științe sociale, concordau fazei descrierii empirice a datului istoric și a înregistrării de analize puțin sistematice și destul de neorganizate metodo- logic 1. Prezenta culegere de studii, acoperind un travaliu de cercetare cuprins între anii 1956 — 1979, se subsumează unui titlu neobișnuit care captează deopotrivă pe specialist și pasionatul muzei Clio și care denunță în final strădanii meritorii de analiză istorică în spirit modem. Din debut autorul atrage atenția asupra sistemului și metodei uzitate în tratarea profundă care implică coroborarea excursu- lui istoric in manieră statistico-comparatistă cu revelațiile altor științe adiacente: etno- grafia, sociologia, demografia, antropologia. Enumeră apoi două modalități de valorizare pentru rezultatele dobîndite, anume, studiile atașate unei teme anumite sau perioada isto- rică vizualizată prin contribuții selectate competent. Ultima supoziție devine varianta propusă pentru intervalul 1848 — 1914, rele- vînd segmentul ultim al sistemului feudal autohton, abolirea iobăgiei și cursul dezvoltă- rii societății capitaliste în Transilvania, în directa continuare a expozeului realizat de Șt. Imreh în analizarea dezmembrării feudalis- mului transilvan sub dublu aspect: social și economic1 2. Fiind conștient de faptul că nu dispune de forța necesară pentru defrișarea totală a zonei implicate, A. Egyed își asumă 1 Egyed, A., Probleme actuale ale cercetării de istorie economică și socială în epoca modernă, în „Anuarul Institutului de istorie și arheolo- gie Cluj”, XVI, 1973, p. 445-455. 2 Imreh, I., Erdelyi hitkăznapok (Viafa cotidiană tn Transilvania), Kriterion K6nyv- kiado, Bukarest, 1979. _ www.dacc menirea să depisteze laturi social-economice nedezlegate încă de istoriografia românească exersată pe traseul dualismului austro-ungar, să le integreze circuitului civilizației noastre șl să contribuie astfel la demitizarea unor tezB preluate și răstălmăcite vreme îndelungată. Se sondează așadar evoluția social-economică a societății transilvănene, cu accent pentru istoria locală și a naționalității — odată cu relevarea plusurilor și minusurilor înregistrate de fenomenul trecerii de la feudalism la capitalism, cu predominanța factorului rural și angrenarea treptată a metricei urbane, cu modul de viață și gîndire, mentalul și civiliza- ția sensibil modificate, ca rezultante ale evolu- ției istorice. Date privind tipologia socială a statului transilvan dinainte de revoluția din 1848 se cuprind în partea de început a uneia din secțiunile globale ale cărții, intitulate „Iobăgia și desființarea ei în Transilvania”. Autorul expune metoda de cercetare utilizată cu avantajele și dezavantajele constatate. Reclamă tratarea aspectelor sociale ale siste- mului așezărilor din feudalismul tîrziu tn mod unitar și interdependent, ca și corobora- rea analizei unor relații și structuri etnico-socia- le care permit cercetarea diversificării sociale pe tipuri de comunități rurale. Satul prezentat ca imagine socială se poate derula de la modelul general, prin tipizare, la generaliza- rea concretă. Așezarea rurală funcțională in sistemul feudal se problematizează în virtutea atribuțiilor calculate, cu necesitățile, cerințele și rezolvările posibile subliniate. Cît privește tipurile sociale pentru satul transilvan înainte de 1848, autorul evidențiază, prelucrind datele statistice întocmite pe comitate șl scaune în anul 1861, trei categorii după forma de proprietate: satele de iobagi și jelerl, dependente, cele libere și, în fine, cele conta- minate de morbul compromisului între depene dență și libertate socială în mediul rural. Concluziile emise stabilesc predominanța satu- lui feudal, existența de sate dependente majoritare tn regiunile manifestind feudalism întîrziat și importanța ariei libere și comune în ruralul transilvan în comparație cu satul constatat pentru apusul Europei. Comunită- țile și structurile sociale în diferite tipuri de sate se analizează prin enumerări de caracte- ristici, structuri și sisteme de relații. Se încadrează aici satul de iobagi, de jeleri, de mineri, de țărani liberi, cel grăniceresc, satul nemeșeșc și de libertini, cel mixt: de iobagi și de Dmamca.ro 11-c. 1815 362 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINA DE ISTORIE 6 țărani liberi sau de grăniceri și de iobagi, cu cercetarea interferenței dintre datul social și cel etnic, In dezvoltare determinată plnă la 1848. Parcelarea in privința prezentării stării etnice a societății rurale din Transilvania se execută in principal asupra naționalității maghiare, raportul dintre țărănime și nobilime fiind comparabil pe baze statistice Intru creionarea fazei prerevoluționare. In dezbaterea realizată pentru fixarea caracterului național șl social al revoluției de la 1848 in centrul și sud-estul Europei, autorul trece in revistă, la modul introductiv, opinii istoriografice înregistrate de cercetarea istorică burgheză și cea marxistă, privind primatul uneia din tezele desfășurate ori dualitatea acceptată nu totdeauna in consens. Opți- unile metodologice modificate, se relevă cu pertinență, pedalînd pe un comparatism desăvlrșit, favorizează sublinierea interdepen- denței necesare și legice dintre elementul social și cel național în turnura evenimente- lor anilor 1848—1849. Cucerirea independenței naționale ca scop politic și desființarea iobă- gie! ca avans social conlucrează la apariția -unor programe de reformare națională, în interpătrunderi cu accentuări neuniforme pentru momente anumite. Apar acum căi legale și constituționale care îngemănate cu variantele revoluționare provoacă un paradox privind afilierea programului revoluționar la tactica reformistă. Naționalismul militant de exemplu, dualitatea liberalismului maghiar vizavi de independența reclamată și hegemo- nia impusă explică totuși orientarea vieneză a românilor transilvăneni. Chestiunea desființării iobăgiei în Transil- vania anului 1848 startează din poziția unor repere istoriografice și comparatiste pentru regiunea central și sud-estică europeană. A. Egyed constată cu justețe rezonanța mi- noră a problemei vitale, în decesul societății feudale și nașterea erei capitaliste, confuzia permanentă săvîrșită între actul din iunie 1848 și patenta imperială din 1854. Triada întrebări- lor propuse să fie rezolvate se compune din: cind, cum și ce urmări? pentru clasificarea unul proces extrem de complex în istoria socială și economică din perioada modernă a istoriei țării noastre. Acțiunea demarează prin ilustrarea unor preliminarii iluministe și particularități specifice dezvoltării societății transilvane în prima jumătate a veacului XIX șl în preajma dezlănțuirii revoluției. Nu tindem să intrăm în detalieri și să rezumăm analiza făptuită de autor cu competență deosebită pentru intervalul din primăvara anului 1848. Confruntarea de idei, în teorie și practică, precum și atitudinea țărănimii concertată vizavi de necesitatea desființării obligațiilor feudale „de jure” dar și „de facto” cu sau fără despăgubire, premerg și redamă în, MiivelOdes, 30, 1977, nr. 5, p. 27—28; faptul implicat juridic la Cluj WWW.d&COTOIIlSQliCSlIQS. Materialul de presă și documentul de -arhivă sînt des citate de către autor în descrierea densă pe care o face momentului respectiv, cuvintlnd opinii și tabere conflictuale, descom- punind și cercetînd legea pînă în amănuntele insesizabile pentru țăranul de rînd, reflectînd acceptarea și aplicarea paragrafelor stipulate. Aspectele cifrice care diferă pentru Banat, Partium și Transilvania propriu-zisă zugră- vesc incompletabilitatea fenomenului la mo- mentul respectiv, suferind ca atare adausuri în 1854 și 1896, neglijarea chestiunii jderi- lor și mișcările revendicative pentru pămlnt, problema despăgubirii statale. Se consideră deci actul drept un compromis istoric deoarece păstra neștirbite rămășițe feudale în comuni- tatea rurală care generaliza tipul satelor libere în detrimentul celor de iobagi și jeleri impactate de urmările legii. Cercetarea în plan local, mai sistematică și organizată8, motivabilă datorită eterogenită- ții unor condiții de mediu natural și totodată istorice se impune în cazul tratării unor aspecte privind abolirea iobăgiei și istoricul problemei jderilor în Secuime pentru interva- lul 1848 — 1896. Autorul constată existența anumitor specificități pentru ansamblul socie- tății rurale secuiești, prezentate în evoluție, cu structuri și caracteristici puternice pentru stratul feudal respectiv, implicat șl resimțit dc fenomenul desființării iobăgiei. Specificul relațiilor urbariale și stratificarea păturii de iobagi și jeleri concură la cimentarea diferen- țelor sociale și economice analizate cu simț critic în radiografierea executată ținutului Trei Scaune pentru momentul aplicării legii și a schimbărilor intervenite în relațiile dintre proprietarii de pămlnt și iobagi. Amalgamarea constatată acum se continuă și pentru epoca de tranziție dintre 1849 — 1853 în raport cu problema jelerilor și arenzile iobagilor secui. Patenta ' imperială din 1854 pecetluiește transcrierea faptică, legiferează datul concret privitor la eliberarea iobagilor prin despăgubiri de stat și personale, ultima devenind treptat modalitatea sigură pentru formarea proletaria- tului agrar sau facilitînd procesul emigrării. Aspectul de compromis acordat legii desființă- rii iobăgiei se adeverește constant în cazul situației jelerilor secui pentru durata istorică dintre 1854 — 1896, clnd categoriile de jeleri de pe „moștenirea secuiască”, prcdialiștii și curialiștii suportă tendențiozitatea unor legi radicale înfăptuite în practică de același aparat administrativ feudal. La granița secole- lor XIX—XX starea populației secuiești devine edificatoare pentru stadiul societății 3 vezi suita de articole semnate de A. Egyed privind cercetările de istorie locală și a satului, 7 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 363 rurale transilvane în ansamblu. Țăranii liberi, lipsiți de proprietate, suferind în slabă măsură penetrația unor elemente capitaliste decisive în cursul evoluției agricole locale, formarea proletariatului agricol și potențarea fenomenu- lui emigrării ating cote maxime. Contribuția inedită și extrem de interesan- tă a autorului privind dezvoltarea rețelei de căi ferate transilvane, impactul asupra vieții economice și rolul civilizator îndeplinit în multiple tărimuri ale vieții sociale cu care debutează predestinat secțiunea ultimă a cărții, numită sugestiv „Progres și tradiție în structura economică și socială. Răspindirea civilizației moderne” ne obligă la inserții amănunțite pe marginea materialului docu- mentat inserat. Considerațiile generale, de ordin economic prefațează nararea istorică concretă. Se subliniază astfel efectul introdu- cerii mașinii'cu aburi și avantajele obținute în transport și aprovizionare, extinse și mai rapide, en valoare și profit crescut. Modificări remarcabile survin în procesul de producție și în relația cu datul social, vizavi de legătura cu resursele materiale, locurile de desfacere, prelucrarea și exploatarea conjuncturii pieței economice. Factorul civilizator poate fi re- zumat la reducerea distanței umane și favori- zarea tangenței directe mentale. A. Egyed creionează apoi tentativele și reușitele privind apariția celor dinții căi ferate în Banat și Transilvania, coroborate cu interesele capitalu- lui austriac, în era absolutistă, și eterogen, cu obțiuni diverse și facile ramificării sistemu- lui de transport feroviar transilvan pînă la începutul veacului prezent. Investițiile per- manente ale societăților de stat și particulare, intervențiile străine dese care punctează sta- diul tehnicii avansate sînt stopate de crizele ciclice resimțite și de economia capitalistă incipientă transilvană. Apariția, organizarea și menținerea rețelei de cale ferată în Transil- vania va impacta structura mentală a societă- ții vremii, relevă cu îndreptățire autorul, producînd trezirea la conștiința de sine a majorității comunităților rurale, abandonarea izolării și integrarea în circuitul vieții sociale- economice interne și externe, relația directă a Transilvaniei cu România și implicit Europa, fiind substanțial extinsă. Se urmăresc în linii ferme acțiunea și reacțiunea constatate vizavi de fenomenul feroviar, pe baza presei care propagă cucerirea tehnică și mobilizează constructiv ori negativ opinia publică, a ceremoniilor publice organizate cu ocazia inaugurării unor trasee noi sau folosirii unor locomotive superioare. Se concluzionează în final îngemănarea conștientă a avantajelor și impedimentelor constatabile: diversificarea posibilității călătoriei, amplificarea viziunii asupra vieții cotidieni, sporirea sentimentului siguranței, găsirea unor mijloace adecvate de existență, investiția fertilă de capital sitfur. Transilvania în www.dacoromamca.ro introducerea de elemente tehnologice conexe precum telegraful și telefonul, dar și popularea mediului și periclitarea ființării economiei rurale. Conexat problemei dezvoltării sistemului de căi ferate transilvan, A. Egyed prezintă cîteva aspecte majore privind rețeaua credi- tului local, bănci și case de păstrare, cu evidențierea anumitor caracteristici etnice pentru capitalul financiar din a doua jumătate a secolului XIX. Cercetarea structurală executată la modul retroactiv permite enunța- rea unor țeluri economice și umanitare pen- tru motivarea acumulării de capital în orașe, sistem de credit care avea menirea să ordoneze relativ dezorganizarea economică pătrunsă de evenimentele istorice capitale. Cursivitatea reclamată pentru capitalizarea și moderniza- rea economică concură totodată la deprecierea proprietății rurale mici și mijlocii, evidenti etnic în datele statistice întocmite la vremea respectivă. între anii 1849 — 1867, cu toate că nevoia de capital devenise stringentă în re- vitalizarea agriculturii mobilizată de legile din 1848 și 1854, starea pernicioasă a creditu- lui local și stagnarea interesului austriac conturează centralizări și acumulări minime. Evoluțiile ciclice remarcate după instituirea „Ausgleich-ului afectează mărirea rețelei banca- re autohtone în concurență defavorabilă cu capitalul străin favorizat de dominația politică maghiară în Transilvania. Radiografia în- temeierii cronologice de bănci transilvane cuprinde aspectul etnic, întemeiat motivat de autor pentru situația precară și totuși în ascensiune a băncilor românești. Forma de credit pe termen scurt, majoritară, provoacă abandonarea inerției pe seama comunităților rurale uitate, cu decizie finală în disputa alternativă dintre capitalul mic și mare pen- tru cel dinții. Creditul mare va reuși să își impună supremația și să acapareze sectorul industrial, comercial și agricol, anihUînd astfel recrudescența relativă a creditului mic rural. A. Egyed explică logic sistemul de funcționare al creditului, indiferent de mărimea sa și determină gradele de acceptare și impresia socială reverberată vizavi de sistemul de creditare: crahuri, sărăciri, dezastre, emigrări iminente pentru mica proprietate. în sub- . capitolul privind trăsăturile „naționale” ale sistemelor de credit se creionează contextul evoluției și demersul capitalului românesc pe multiple planuri: social-economic-politic și cultural (p. 188 — 190). Chestiunile privind formele și repartizarea proprietății funciare, relațiile funciare ale gospodăriilor țărănești mici, proprietățile composcsoralc și comunale precum și raportul existent intre relațiile de proprietate și pro- blema națională se elucidează în partea numită „Tradiție și mutație în viața satului din Transilvania în timpul capitalismului”. Se 364 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 8 relevă existența unui fenomen complex, multidimensionar, alcătuit din elemente etero- gene, cu specificități istorico-economico-geo- grafice pentru zone distincte din alcătuirea proprietății funciare pe ansamblul transilvan. Adiacența social-politic în viața rurală cerce- tată se exprimă prin egalizarea apartenenței pămîntului cu chestiunea națională, deoarece desființarea iobăgie! produsese modificări in sensul micșorării numărului proprietarilor nobili maghiari și a măririi proprietății româ- nești urbariale majoritare. Economia țărănească fundată pe dualitatea pămînt-condiții climatice la care se adaugă factorul esențial: omul, debutează in stadiul economiei de familie. Tipurile economiei agrare capitaliste trecute în revistă se situează în determinare directă de calitatea și cantita- tea proprietății, a mijloacelor din dotare, a pieței de desfacere, a mijloacelor de transport. Pătura rurală mijlocie va poseda roluri distincte în dirijarea economiei agrare descrise, provocînd treptat intercondiționări eficiente între producție, concurență șl transport. Creșterea rolului pieții capitaliste în viața țărănimii și îmbunătățirea calității uneltelor de muncă din gospodării — exemplul introdu- cerii mașinii cu aburi este edificator — pro- voacă schimbări în modul de gospodărire. Înțelesul termenului de societate rurală se dezvăluie în urma analizării structurii sociale și a noțiunii de țărănime, cu totalitatea tendințelor contrarii receptate, a stării de amalgam sau diferențiere existentă. Datele statistice comparativ ilustrate de A. Egyed pentru zone geografice și populații diferite recompun imaginea relațiilor Întronate între clasa posesoare de proprietăți și cea lipsită, cu stratificările inerente lăuntrului comunității rurale: burghezia satelor, clasa de mijloc numeroasă șl sărăcimea, germenele proletaria- tului agricol, manifest și sub aspect național. Țărănimea fără pămînt obligată la emigrare sau dezlănțuiri sociale, cu caracteristici semnalate pentru Banat și Transilvania cuprindea categorii principale de zilieri, secerători, argați, contractualiști, păstori șl „jeleri”. Această pătură socială extrem de numeroasă va constitui sorgintea mișcărilor agrar-socialiste de la finele sec. XIX și începu- tul sec. XX și care odată cu dezvoltarea conștiinței de clasă se va alătura muncitorimii revoluționare. Pentru vizualizarea modului de viață al satului maghiar din Transilvania în epoca desemnată, autorul recurge la cercetări inter- disciplinare ca să centreze satul — modalitate de existență, în unități, tipuri și nivele de interpretare și înțelegere. Se demonstrează influența abolirii iobăgiei și a pătrunderii elementelor capitaliste asupra comunității rurale tipice, divizată acum în sate feudale, a sistamului iobăgesc din Transilvania, fe- capitaliste și amalgamate. Se W3W3Kz!a3fi01jOfI131111C3eTGlornic și social al pătrunderii caracterul de comunitate socială, economică și culturală pe trasee istorice concrete: 1849— 1867, 1867-1900, 1900-1914, administra- rea internă, relația cu legile și autoritatea, modul de viață al familiei sătești cu caracte- ristici exemplificate pe zone geografice șl naționalități. Continuitatea și supraviețuirea în mijloace și forme permit totuși atestarea văditei interferențe dintre rural și urban, hibridul manifestindu-se preponderent pe tărîm cultural, în modul de trai, alimentație, îmbrăcăminte, atitudini, sărbători. Generalizarea civilizației urbane în Transilvania datorită dezvoltării industriei și â orașelor la cumpăna veacurilor XIX—XX se exprimă economic prin mecanizare și moderni- zare iar social prin mobilitatea socială detec- tată. După ce înregistrează înriuririle celor două tipuri evoluționiste cunoscute în epocă, autorul analizează cumulul de motivații istorice, economice, tehnice și sociale care în coroborare contribuiseră la saltul civilizatoric marcat. Tratarea întreprinsă urmează cursul semantico-structural, cu pondere remarcată pentru argumentul cronologic și geografic. Se detaliază evoluția anumitor ramuri de activi- tate economică, importanța capitalului străin în avansul și devansul remarcate odată cu ciclicitatea crizelor de supraproducție. Dezvol- tarea urbană și progresul tehnologic semnifică impactul asupra fenomenului urbanizării, relevat de statistici comparative pentru orașul industrial 4-hinterlandul aferent. Accentele demografice se subliniază cu evidență, mobili- tatea populației se cercetează în sensul imigrării, cu cantonarea strictă a unor atitu- dini, diferențieri și ocupații specifice. Indicii emiși se află în relație imediată cu zona agrară depopulată, întru cuprinderea mișcării sociale specifice. Extinderea cuceririlor civili- zației orașului se manifestă prin rețeaua de școli și asistență sanitară, prin administrarea și amenajarea internă a modului de viață urban și nu în ultimă fază prin revoluția culturală și artistică amplă. Cele dintîi organizații politice ale muncito- rilor din Transilvania, din Timișoara, 1868, Cluj, 1869 și Arad, 1870, creionată existența lor în contextul intern și extern, cu rol, impuls șl exemplu urmat de mișcarea munci- torească și democratică din România și sud- estul părții europene finalizează demersul autorului executat în permanente raportări comparatiste, în virtutea unor „tradiții comune” mișcării socialiste și muncitorești, a națiunii române și naționalităților din Transilvania epocii dualiste. Culegerea de studii prezentată mal sus, excelentă în formă și fond, logic structurată, cu materiale inedite în preponderență, fși propusese drept scop să analizeze faza ultimă 9 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINA DE ISTORIE 365 capitalismului timpuriu, evoluția faptului de civilizație, modificările de structură pentru societatea transilvăneană între anii 1848 — 1914. Revoluția se consideră pe drept cuvînt de către A. Egyed forța motrice care înlătură sistemul feudal, favorizează debutul societății capitaliste și nașterea națiunii în sens modern. A doua jumătate a secolului al XlX-lea, afirmă autorul, consolidează dezvoltarea capi- talistă și evoluția formei sociale respective, care îmbină tradiția cu inovația. Cercetarea de istorie locală se încetățenește în narare și se coroborează cu analiza făcută devenirii națio- nalității ungare din Transilvania segmentului de timp istoric delimitat de revoluția burghezo- democratică și dezlănțuirea primei conflagra- ții mondiale. Considerațiile finale în cazul unei prezentări ample — deseori Însumate facil la modul apologetic ori formal — tind să reliefeze aici și acum opinia veridică a lectorului vizavi de creația exegetă, moment de virf pentru istoriografia marxistă românească. Cercetarea de istorie economică și socială modernă autohtonă cumulează atribute desăvîrșite prin elaborarea și publicarea unor asemenea lucrări, rodul pasiunii Îndelungate, a unei bogății informaționale și metode de cercetare actuale care fac cu prisosință cinste și duc peste hotare sîrguința și devotamentul, intru descifrarea adevărurilor științei trecutului, denotate cu competență de nenumărații specialiști români. Stelian Mindruf VAL. AL. GEORGESCU și PETRE STRIHAN, Judecata domnească în Țara Românească și Moldova. Organizarea judecătorească, voi. II, Edit. Academiei R.S.R., București, 1981, 233 p. Anul trecut, sub auspiciile Editurii Acade- miei R.S. România, a văzut lumina tiparului și cel de al doilea volum din Judecata dom- nească . . . elaborat de prof. Val. Al. Georgescu și Petre Strihan. în mod normal, cele două volume trebuie să fie publicate intr-unui singur, incă din 1979, avind ca obiect o singură temă : organizarea judecătorească in cele două țări românești, in perioada 1611 — 1831. Pentru rațiuni pur editoriale pe care nu le cunoaștem și de altfel nici nu interesează aici, materialul s-a publicat în două etape. Dc prima parte a acestei lucrări nc-am ocupat intr-o recenzie publicată în nr. III/1979 al revistei „Recherches”. Cele spuse acolo sînt valabile și pentru acest al doilea volum, fruct al unei armonioase colaborări între cci doi autori și dc data aceasta, 6 din cele 11 capitole au fost redactate în comun, 3 numai de Val. Al. Georgescu și 2 de Petre Strihan. Ca orice lucrare elaborată în colectiv și la aceasta se resimte lipsa unității stilistice în redactare și se remarcă un mod diferit in organizarea și expunerea materialului, dar prezintă și avanta- jul adîncirii problemelor prin consultări și informări reciproce. La operele dc colectiv nu trebuie să pretindem mai ales originalitate, fiindcă de regulă ele vor fi eclectice, prudente, dar vom fi răsplătiți de bogăția documentării care pot fundamenta și alte opinii. Judecata domnească se abate de regulă fiindcă aduce și puncte de vedere noi. Totodată este o operă pe care nici un cercetător in acest domeniu nu o va putpa ignora, deoarece va găsi in ea un prețios material și idei care Îndeamnă la reflecții. Cap. I. se ocupă de „Reforma judecă- torească a lui Constantin Mavrocordat și urmările ei”, prima secțiune analizind „Con- ținutul și semnificația reformei”. Este un capitol de o importanță capitală a lucrării, deoarece reforma lui Constantin Mavrocordat constituie o piatră de hotar în evoluția organizării judecătorești în Țara Româ- nească și Moldova. Pentru a fixa cadrul și cauzele reformei, autorul consideră necesar să schițeze conjunctura politică, economică și socială in primele cinci decenii ale sec. XVIII- lea, nu numai la noi, ci și în alte țări europene, cu care cele două țări românești aveau le- gături directe sau indirecte. O mulțime de idei interesante, dar probabil tot pentru rațiuni editoriale, sînt numai enunțate, în loc să fie dezvoltate. Comprimarea prea mare a textului lasă pe alocuri insuficient elucidate unele probleme. Rezumind Îndrumările date de C. Mavrocordat ispravnicilor, prin care li se explica reforma, Ia pct. e autorul arată că: „Ispravnicii aveau competență pentru tot felul de judecată, exceptindu-se moartea de om și tîlhăria” . . . Calitatea de judecător penal (ispravnicul) nu o avea decit în pricinile mici” (p. 9). Dacă numai omorul și tîlhăria erau exceptate de la competența ispravnicului, însemnează că el putea judeca toate celelalte pricini penale și nu numai pe cele mici. La lit. j, reluîndu-se ideea, se precizează că: „ispravnicii au toată puterea divanului, de a judeca pe boieri și mazili în afară de moartea de om, de tîlhărie și furtișag” (p. 10)- www.dacaromaiiica.ro 366 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE IO Pe de o parte, nu se precizează pînă la ce rang puteau fi judecați boierii dc către is- pravnic, iar pe de altă parte, la cele 2 excepții de infracțiuni care excedau competenței is- pravnicilor, se adaugă și furtul. în sfirșit, competențele după materie și persoane ale divanului, boierilor veliți și ispravnicilor nu sînt precis delimitate. Capitolul se încheie însă cu concluzii pe cît de juste, pe atît de categorice și anume: — reforma lui C. Mavrocordat avea un caracter înaintat; — ca s-a impus greu fiindcă se izbea de conservatorismul retrograd al boierimii de- ținătoare de privilegii; — constituie faza dc tranziție de la dreptul feudal la dreptul modern și va domina sistemul adoptat de Regulamentele organice; — aspectul juridic al reformei cămine partea cea maî pozitivă și înaintată. Cap. al II-lea se ocupă despre domn și începe cu o susținere, care în mod normal, trebuia să fie concluzie în măsura în care era demonstrată și care nu ni se pare suficient clarificată: ,,în general se consideră că la mijlocul sec. al XVIII-lea regimul nobiliar, aflat în criză încă din a doua jumătate a secolului precedent, fusese lichidat. Dispar acum sau se modifică sensibil unele structuri, cu semnificație nobiliară (structura și rolul adunărilor de stări, vestigiile de alegere a domnului) ...” (p. 17). O afirmație atît de fermă cu privire la lichidarea regimului nobiliar, credem că nu poate fi argumentată doar cu ,. modificarea structurii și rolului adunărilor de stări și a vestigiilor de alegere a domnului”. Nu putem ignora faptul că nobilimea continuă să existe ca cea mai importantă clasă socială prin poziția politică și economică și a ierarhiei in stat, țăranii, meseriașii și tîr- goveții neavînd acces în divan și nici la înaltele funcții administrative sau militare, în consecință, fără o argumentare aprofunda- tă, nu ni se pare ușor de acceptat opinia categorică a lichidării regimului nobiliar. Dealtfel, chiar autorii subliniază mai departe că: „Boierii își continuau încercările de a paraliza acțiunea domniei prin constantele lor plîngeri la Poartă, din care unele con- tribuiau la mazilire și mențineau boierimea la un rol nu totdeauna profund diferit de ce se întîmpla în așa zisul regim nobiliar” (p. 18). în sfirșit, citind informarea lui I. Neculce, se arată că Mavrocordat, pentru a se înțelege cu boierii, le-a dat „toate în mîinile lor să chivernisească ... cum ar ști nevoile țării, după vechiul obicei”. Numeroasele plîngeri adresate de boieri, fie la Poartă, fie la capetele încoronate din țările vecine, împotriva domnilor — care au existat și în trecut — nu ni se pare că indică slăbiciunea sau ultimile zvîrc regim în agonie, ci mai degrabă, forța acestu regim și dîrzenia cu care lupta, fie pentru- înlăturarea domnului, fie pentru contra- balansarea pnterii lui. Relația dintre obicei și pravilă, dintre- pravilă și dreptul domnesc și cauzele care au contribuit la deteriorarea — din fericire, în mică măsură — a autonomiei judiciare în cele două țări sînt admirabil tratate. Cauzele- principale erau: lipsa de unitate între domn și boieri, lașitatea unor domni care ei înșiși cereau aprobarea Porții în probleme de compe- tența lor exclusivă precum și numeroasele- reclamații și uneltiri ale boierilor, veșnic- nemulțumiți și setoși de putere. în ciuda abuzurilor care loveau în auto- nomia judiciară, autorii conchid pe bază dc- documcnte categorice, pe bună dreptate că în perioada 1740 — 1832 autonomia judiciară s-a menținut deoarece: a) justiția sc împărțea în numele domnului și nu a sultanului; b) domnul judeca după legile țării; c) pămîntcnii nu aveau dreptul să se plîngă la Poartă împotriva hotărîrilor date de domn; d) hotărîrile domnu- lui nu trebuiau confirmate dc sultan și nu puteau fi anulate dc cl. Ocupîndu-sc de divan și departamente,, autorii arată în mod just că divanul a suferit schimbări structurale care oglindeau trans- formările generale ale justiției domnești. „Justiția domnească și divanul sc institu- ționalizează lent dar neîntrerupt, sub presiunea schimbărilor economice și sociale”, iar ideile iluministe din apus se reflectă „in numeroase- le încercări dc reorganizare a justiției cu un început dc, separare a puterilor statului”, o- demarcare „mai precisă a justiției penale dc cea civilă și comercială”, tendința spre umani- zare a pedepselor și impunerea destul de lentă a principiului autorității lucrului judecat și în sfirșit, a tendinței de codificare dc tip modem. O altă idee importantă care sc degajă din lucrare este accca că începînd din sec. al XVIII-lea, adevăratul judecător suprem nu era domnul, ci domnul și divanul. De asemenea, din veacul al XVIII-lea prestigiul pravilei crește în raport cu acela al obiceiului. Analiza pravilelor și manualelor ne- arată că reglementările din dreptul bizantin au fost receptate în cele două țări. Datorită caracterului său „imperial” și „eclesiastic”, pravila a devenit un factor dc unificare judecătorească. Pravilele fiind simila- re și aplicabile în cele două țări, vor pre- merge, dar vor contribui totodată la unifica- rea politică de mai tîrziu a Țării Românești și a Moldovei, demonstrînd, în același timp, unitatea și continuitatea istorică în evoluția poporului român. Aminteam la început că Judecata domnească: aduce contribuții noi și prețioase în unele ate. în afară de cele semnalate,. 11 CARTEA ROMÂNEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 367 vom mai aminti următoarele: combaterea documentară a opiniilor unor istorici de prestigiu care considerau inexistentă noțiunea de competență în jurisdicția vremii și b) că justiția feudală avea un caracter primitiv. Autorii demonstrează că sub influența receptă- rii dreptului bizantin, se folosea tehnica reglementărilor respective, adoptată in mod creator realităților noastre. Alături de Bizanțul și instituțiile româ- nești pînă la mijlocul sec. al XVIII-lea apărută anul trecut, sub semnătura lui Val. Al. Geor- gescu, Judecata domnească se înscrie între lucrările de istoria dreptului românesc — tipă- rite în ultimii ani — care merită toată atenția. Vasile Gionea MARIA DOGARU, Un armorial românesc din 1813. Spița de neam a fami- liei Balș dotată cu steme, Direcția Generală a Arhivelor Statului, București, 1981, 147 p. + il. Dr. Maria Dogaru, cunoscută și apreciată specialistă in domeniul sigilografici, sfragisti- cii și heraldicii românești, este autoarea unui nou și valoros studiu închinat unui unicat al diplomaticii noastre feudale tirzii și anume spiței de neam a familiei Balș, alcă- tuită și autentificată în Divanul domnesc al Moldovei la 1813 și însoțită dc ccl mai vechi armorial descoperit pină astăzi. Studiul este alcătuit din două părți; primă este dedicată analizei importanței documentului din 1813 pentru istoria diploma- ticii și arhivisticii românești, pentru cercetările genealogice întreprinse în trecut și pentru evoluția heraldicii in țara noastră. Spița de neam a familiei Balș este cea dinții lucrare genealogica cunoscută pină in prezent, care să fie însoțită, pentru fiecare personaj in parte, de stema respectivă (fie membru al familiei, fie membru prin alianță). Maria Dogaru se apleacă, apoi, cu mult discernămlnt, asupra împrejurărilor care au dat naștere acestui valoros document gcnealogico-heraldic românesc și asupra autorilor săi: slugerul Constantin Leondari, alcătuitorul spiței, ar- hitectul Johann Frcywald, desenatorul steme- lor și deosebit de talentatul diac de Divan Toadcr Gașpar prezentînd toate datele bio- grafice, relevate de documentele vremii, asupra lor. Partea a doua a studiului reproduce textul documentului respectiv, adică conținutul anaforalei și a rezoluției domnești a lui Scarlat Callimachi, cît și însemnările inserate în dreptul fiecărui membru al familiei cu descrie- rea stemelor reproduse in culori (acvarele). în final Maria Dogaru face referiri la modul de validare al actului autentificat și de consulii rus și austriac din Iași, respectiv A. Panin și Josef von Raab, subliniind importanța docu- mentului în ansamblu. Studiul este însoțit de ilustrarea unor detalii ale spiței, (coperta fiind în culori), precum și de reprezentarea stemelor din cuprinsul său. Prin valoarea piesei arhivisticc descoperite, prin analiza temeinică a contextului istoric in care a fost alcătuită, prin reproducerea exactă a conținutului său și descrierea stemelor după cele mai riguroase exigențe științifice, Maria Dogaru aduce prin studiul său un real serviciu disciplinelor constitutive ale istoriei. Paul Cernovodeanu .TEAN DELUMEAU, La Bear en Occident (une cite assiegee), Collection Pluriel, Librairie Fayard, 1980, 607 p. Istoria mentalităților reprezintă una din- tre noile direcții dc cercetare, impunindu-se ca un domeniu vast, în care mijloacele de in- vestigare sint dintre cele mai complexe, necesitind o solidă informație care să răspundă în egală măsură atit spiritului de sinteză cit și unei largi erudiții. Pe această linie se înscrie și lucrarea de față, al cărei autor este binecunoscut la noi în țară prin lucrările sale mai vechi despre ideologia Renașterii, apari- ția și afirmarca Reformei, ca reflectare a unei schimbări radicale în mentalul colectiv. j manenbavec la peur. . .” www.dacoromamca.ro Documentația deosebit de bogată a fost folosită cu scopul dc a lumina unele din sectoarele cele mai obscure ale psihicului colectiv, anume teama — ca o componentă esențială a comportamentului uman — și legat de acest aspect foarte important, rolul pe care l-a jucat în decursul istoriei frica. ,,Non seulement les individus pris 'isolâment mais les collectivitâs et les civilisations elles- m&mes sont angajâes dans un dialogue per- 368 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 12 Autorul relevă faptul că demersul său este o premieră în istoria mentalităților, avînd în vedere tăcerea sub care a fost trecut acest aspect pînă în prezent. Mult timp teama a fost confundată cu lașitatea și de aceea întreaga istoriografie și literatură a Evului Mediu va preamări curajul, vitejia, ce sînt neapărat legate de idealul cavaleresc. Secolele XIV — XVI aduc, odată cu afirmarea elementului burghez, pentru prima oară valorile prozaice în literatură. Foarte bine argumentată și convingător expusă este teoria potrivit căreia frica este o componentă majoră a experienței umane și ea crește direct proporțional cu gradul de dezvol- tare al unei societăți. Frica apare de aceea ca un mijloc de apărare esențial, ca o pavăză împotriva pericolelor, ca un reflex indispensa- bil, care permite organismului să scape temporar morții. „Sans la peur aucune espece n’aurait survâcu”. (pp. 21—22) Analizlnd teama ca sentiment individual și colectiv autorul constată importanța co- vîrșitoare pe care o poate avea la un moment dat acțiunea unei mulțimi cuprinse de panică. Caracteristicile fundamentale ale psihologiei mulțimii sînt analizate în detaliu, acestea ar fi: influențabilitatea, slăbirea sau pierde- rea spiritului critic, dispariția simțului de răspundere, subestimarea forței adversarului, repeziciunea cu care se trece de la aclamații la amenințări cu moartea. Cunoscînd aceste aspecte istoricului li apare întrebarea: cauza violenței este de ordin antropologic sau sociologic ? Jean Delumeau consideră că întotdeauna comunitățile private de drepturi trăiesc un sentiment de insecuritate, din care derivă insatisfacția, frustarea de cele mai elementare bunuri ale unui confort mate- rial și psihic. Aceasta numește el „complexul lui Domocles”, una din cauzele agresivității, conflictelor sociale. Meritul deosebit al lucrării este de a încerca să furnizeze unele explicații de natură psihologică, fără a exagera aducînd o imagine biologizantă asupra istorici. Apelul la docu- mentele vremii, pe care se sprijină orice afirmație, oferă cititorului contactul nemij- locit cu modul de a gindi al unei epoci pe care greu o mai putem reconstitui și înțelege sub raport mental. întreaga structură a lucrării, ce reprezintă de fapt un prim volum dintr-o operă de proporții mai mari, servește demersul întreprins de autor pentru a aduce elemente noi în înțelegerea vieții spirituale occidentale pe parcursul a cinci secole (1348 — 1800). Au fost identificate 2 nivele ale fricii care corespund celor două paliere ale culturii, elementele analizei fiind grupate în 2 mari subansambluri, a) „Les peurs du plus grand nombre”, b) „La culture dirigeante et la peur”. Rețin atenția în acest context capitolele dedicate comportamentelor născute din panică în timpul ciumei și al răscoalelor, ca mod de raportare al maselor la aceste evenimente. Capitolele „Les agents de Satan” și „Une enigme historique: la grande râpresion de la sorcellerie” dezvăluie temerile de care erau frămîntate clasele dominante, modul în care Biserica încerca să dea un obiect și un nume climatului de insecuritate generală. Putem conchide că Intr-adevăr lucrarea lui J. Delumeau este o realizare deosebită, ce merită să figureze printre cărțile de refe- rință în acest domeniu. Ileana Căzan P. V. OVCINNIKOV, Manifestî i ukazî E. I. Pugaceva. Istocinikovedceskoe issledovanie (Manifestele și ucazurile lui E. I. Pugaciov. Analiza reconstituirii izvoarelor), Izd. Nauka, Moskva, 1980, 280 p. După mai bine de două secole de la izbucni- rea războiului țărănesc din Rusia condus de E. I. Pugacev, această temă se dovedește încă actuală în istoriografia sovietică prin modul original de a aborda cercetarea ei și anume a izvoarelor istorice care stau la baza documentării acesteia. E vorba de un studiu analitic cu privire la proveniența și conținutul manifestelor și ucazurilor (poruncilor) pe care le-a adresat bravul conducător al răscoalei timp de aproape un an de zile (sept. 1773 - august 1774) Poporului^ț^^gjgQj^jgj^^ij^ lităților conlocuitoare din fosta Rusie țaristă. Autorul care a studiat această problemă timp de peste două decenii și care între timp a publicat în lucrări separate sau în diferite periodice de specialitate concluziile sale parțiale a întocmit de data aceasta o lucrare de mare profunzime în cuprinsul căreia a ela- borat o adevărată istorie a textelor manifeste- lor și ucazurile păstrate integral plnă la noi dar și acelora despre care se știe că au existat strat. CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 369 Desigur că o astfel de lucrare a necesitat o muncă deosebită din partea autorului mai ales că depistarea documentelor pe baza cărora se pot stabili nu numai programul războiului țărănesc rus condus de E. I. Pugacev dar și evoluția concepției revoluționare a acelora care au luat arma în mină pentru a-și redobîndi vechile drepturi uzurpate, i-a permis acestuia să intuiască mult mai bine obiectivele vizate dc masa țăranilor răsculați și a concepției care domina rîndurile administrației statului țarist cu privire la masele țărănești. Lucrarea este precedată de o Introducere în care istoricul sovietic trece în revistă cercetările efectuate pînă acum cu privire la esența documentelor din cancelaria lui E. I. Pu- gacev. Un loc deosebit îl ocupă mai întîi documentele publicate în secolul trecut și în secolul nostru, fie în lucrări independente fie în diferite periodice de specialitate. De asemenea autorul a studiat în mod critic acele materiale documentare publicate cu prilejul aniversării a 150 ani și respectiv a 200 ani de la izbucnirea războiului țărănesc rus din 1773 — 1774 aparținînd unor reputați istorici, medieviști sovietici ca de ex. L. V. Cerepnin. Nu-i mai puțin adevărat că în studiul introductiv au fost analizate și acele lucrări din istoriografia sovietică în care au fost tratate unele probleme ideologice strîns legate de concepția revoluționară manifes- tată în timpul acestui război țărănesc condus de E. I. Pugacev. O deosebită atenție merită apoi prezentarea fondurilor documentare pe care le-a parcurs autorul lucrării de față care dă o bază serioasă concluziilor la care a ajuns acesta. Astfel au fost cercetate docu- mentele aflate în fondurile Arhivelor centrale de stat din Moscova, actele vechi (T.G.A.D.A.), Bibliotecii de stat V. I. Lenin, secția manuscrise (G.B.L.O.R.). Arhivele centrale de stat istorico-militare din U.R.S.S. (T.G.V.I.A.I.). în fine un loc aparte îl ocupă în Introducere analizarea literaturii istorice din S.U.A., Marea Britanic, Franța, R. D. Germană, R. F. Germania, consacrate războiu- lui țărănesc din 1773 — 1774. în elaborarea lucrării sale P. V. Ovcinikov a căutat să efectueze o analiză profundă maî întîi asupra textului manifestelor și ucazurilor păstrate de la E. I. Pugacev. în acest scop el prezintă condițiile social-economice ale dez- voltării Rusiei țariste în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea precum și a contradic- țiilor agravate dintre nobilime și țărănime. Totodată analizează aceste documente de bază fără de care nu poate fi studiat acest război țărănesc în trei capitole deosebite care corespund celor trei etape ale desfășurării războiului țărănesc (de ex. 1. manifestele și ucazurile din prima etapă a războiului țărănesc adică septembrie 1773 — martie 1774; 2. ma- nifcstele și ucazurile din a douaț^y^!^j|^y[yț|țyg|jffi jțflpfjțiva răsculaților. iulie 1774; 3. manifestele și ucazurile din etapa a treia (iulie-august 1774). Istoricul sovietic caută și reușește apoi încetul cu în- cetul să restabilească în linii mari programul revoluționar care a stat în fața participanților la acest război țărănesc antițarist. Așa de ex. se arată că înainte de izbucnirea războiului țărănesc E. I. Pugacev a promis cazacilor din regiunea Volgii restabilirea vechilor lor „rinduieli” și respectarea vechilor privilegii și scutiri încălcate în mod abuziv de administra- ția statului țarist. în timp ce în primul său ucaz din 17 septembrie 1773 conducătorul răscoalei promitea libertatea deplină, buna stare și plata în bani a soldei precum și muniție și arme în ucazurile ce au urmat în toamna aceluiaș an E. I. Pugacev declara că va da pămînt țăranilor, că le va permite să pescuiască liber, să exploateze sarea nestingheriți, că vor putea folosi pășunile fără să plătească nici un ban, că vor fi scutiți de orice dare și vor avea dreptul de a purta barbă după vechiul obicei și tot felul de înlesniri pentru a duce o viață mai bună. în alte ucazuri și manifeste ca de ex. cel din 1 octombrie 1773 adresat bașchirilor el poruncea ca cei întemnițați să fie eliberați și-i îndemna pe țărani la acțiuni sîngeroase împotriva asupritorilor de pînă atunci, mai mult pe baza ucazurilor din prima etapă a războiului țărănesc se mai constată existența unor dispoziții relativ la organizarea puterii populare a țărănimii, sfatul căzăccsc fiind instituția supremă de conducere colectivă (alcătuită din bărbați maturi). Astfel de sfaturi ale țăranilor răsculați erau organizate in regiunile eliberate de sub administrația țaristă. în schimb tot pe baza unor ucazuri se stabilesc și modul de organizare al puterii centrale a răsculaților sub numele de Colegiul militar condus de E. I. Pugacev. Acest Colegiu care era o adaptare la nevoile răsculaților a unor instituții existente în administrația țaristă aveau anumite atribuții menite să apere puterea revoluționară a țărănimii, era un adevărat stat major revo- luționar. Din analiza ucazurilor și manifestelor studiate de autor rezultă că E. I. Pugacev avea o cancelarie bine organizată, că aceste porunci ale sale erau redactate nu numai în limba rusă dar și în alte limbi de ex. tătară, bașchiră (unele au fost chiar traduse în limbi occidentale). Unele din ele aveau să fie scrise și cu caractere arabe de ex. cele adresate tătarilor. Ucazurile și manifestele din etapa a doua a războiului țărănesc conțin deasemenea preve- deri relativ la acordarea libertății „desăvîr- șite” țăranilor răsculați și iertarea de dări și de a munci pe moșiile nobilimii, în același timp ele cuprind măsuri relativ la organizarea rezistenței armate împotriva trupelor țariste 370 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINA DE ISTORIE 14 Cit privește decretele și manifestele din etapa a treia, acestea oglindesc uncie greutăți In eare sc aflau răsculații; ele cuprind măsuri menite să ducă la lichidarea nobilimii ca clasă socială drept o măsură a luptei disperate pe viață și pe moarte lutre asupritori si asupriți ,,pe acei dușmani ai puterii noastre și nesupuși împărăției noastre — se spune într v i astfel de ucaz — care au adus in sapă dc lemn pe țarani prindeți-i, ucidcți-i. spinzurați-i, să vă purtați eu ei cum s-au purtat și ei eu voi și după ce veți face așa veți putea cunoaște pacea și viata lipsită d • griji”. în alt manifest sc spune in afara dc faptul ca să sc dea țărani- lor sare de catre stat fără bani și scutiri de bir și dc rccrutarc pe timp de cinci ani ..neamul nobililor să fie stirpit cu totul”. Aceste cuvinte ne aduc aminte dc cele existente în Ultimat- umul de la Des a dat nobilimii din Transilvania de eătre iobagii răsculați conduși dc Horia, Cloșca și Crisan în noie nbric 1784. Este sigur că in acea vrome ecoul războiului țără- nesc condus de E. I. Pugaeev a fost cunoscut în numeroase țări din Europa, inclusiv țările române, deci și în Transilvania. S a păstrat în scris în însemnările Kndroncștilor (ediția Ilie Corfus) București, 1947, p. 43) ca o dovadă că societatea românească dc la sfirsitul secolului al KVIII-lea si de la începutul secolu- lui următor era bine informată cu privire la stările din alte țări europene 1. Mai merită atenție deosebita acele manifes- te și ucazuri din ultima etapă a războiului țărănesc in care sînt cuprinse măsuri concrete 1 vezi articolul nostru din „Rcvue Roumaine dTlistoire” 1 1981, p. 43 55. relativ la plata soldei în bani (10 ruble) pen- tru cei care luptau In rîndul răsculaților. în partea a Il-a a lucrării este prezentată de asemenea (în cadrul a trei etape ale desfășu- rării războiului țărănesc rus din 1773 1771) mai întii rezultatul muncii d puse de autor pentru reconstituirea unor manifeste șl uca- zuri nepăstrate integral dar despre care sint știri sigur că au fost emanate din cancelaria lui E. I. Pugaeev. în multe cazuri sc reușește să se rcconstituc și conținutul lor și circu- lația lor. Lucrarea cuprinde și unele Concluzii referi- toare în special la ideologia carc a stat la baza concepției participanților și la valoarea iz- voarelor istorice pe baza cărora poate fi studiat acest moment din istoria socială a Rusiei țariste de la sfîrșitul secolului al XVIII- lea. în anexă sc di un foarte util Indice dc nume și mai ales un repertoriu cronologic al manifestelor și ucazurilor intrate in discuție în cuprinsul lucrării. Rezultă astfel că la cele 46 dc documente de acest fel cunoscute piuă acum sc îmi pot adauga încă 119 identificate, reconstituite ca existente cîndv a. Dc remarcat că cele mai multe din aceste documente au fost elabonte i 1 lunile octombrie, decembrie 1773 și iunie-august 1774. Lucrarea realizată la un înalt nivel dc cercetare sc impune prin concluziile noi la care a ajuns autorul menite sa lămurească mai bine ideologia maselor țărănești revoluționare din a iii 1773 1774 și sa definească cu mai multă claritate acest moment important din istoria luptelor sociale din Rusia țaristă din a doua jumătate a secolului al XVIII lea. Constantin Șerban * * De Tuxpan a La Plata, La Habana, 1979, 178 p. Lucrarea reprezint! materializarea efortu- lui dc eercetarc al unui colectiv de istorici militari (ineadrați la Sc-ciân de Historia de la Dircccidn Politica Central dc las FAR) condus dc locotcnent-coloncl Thclma Bornot (participant la Congresul al XV-lea dc științe istorice dc la București). Cartea pune tn cir- culație un valoros material dc arhivă, cercetat atit in Mexic cit și în Cuba și a fost supusă într-o primă formă dc redactare analizei minuțioase, in februarie 1976, unor partici- panți la expediția „Granma” care au pus la dispoziția cercetătorilor nenumărate informa- ții suplimentaro. în cuprinsul celor 18 capitole sint tratate în detaliu, chiar eu exces de informație, evenimentele anilor 1955 56, preludiile războiului de eliberare încheiat vie- 1 Moncada, La Habana, 1973 (lueraro torios la 1 ianuarie 1959. Sț^^nQ^Qj^^gJ^^entru aeest eveniment). descrierea vie a acțiunilor grupului dc luptă- tori debarcați în Cuba, oferă deopotrivă satisfacții istoricului cit și cititorului. Analiza fiecărui capitol in parte apare ca fiind inadecva- tă și ea ataro este preferabilă descrierea globală a conținutului acestei lucrări. La 15 mai 1955 Fidel Castro și luptătorii care au atacat cazarma Moncada 1 au părăsit închisoarea din Isla dc Pinos în baza amnistiei politice acordată de Batista. Consecvent, odată eliberat, Fidel publică diferite articole atacind fulminant regimul dictatorial din Cuba. Treptat posibilitățile unei lupte politice au fost anulate de permanente persecuții. Unica 15 CARTEA ROMANEASCA și străină de istorie 371 ■soluție răminca exilul unde Fidel și partizanii săi puteau desfășură acțiuni contra regimului ■de la 10 martie 1952. Ca urmare, la 7 iulie 1955 Fidel sosește in Mexic unde se găsea un grup de revoluționari cubanezi exilați aici. încă Înainte de a pleca ■din Cuba, I'idel a pus bazele organizației •care va duce la victorie lupta poporului cubanez: Movimicnto Revolueionario 26 de Julio (MR 26 7). Misiunea principală a acesteia era de a pregăti o expediție care să fie debarcată în Cuba și care să catalizeze opoziția generală a maselor față dc regim, în vederea pregătirii ideologice a revoluției, Fidel trimise în Cuba exemplare ale Manifestu- lui nr. 1 al MR 26 7 din 8 august 1955 care sintetiza in conținutul său obiectivele organiza- ției, dcnunțlnd vehement proiectatele alegeri parțiale pe al căror simulacru dorea sa-și fundamenteze Batista democrația regimului ■său 2. La 15 august 1955 Fidel a trimis un mesaj Congresului militanților din Partidul Ortodox afirmînd că nu existau decît două soluții pentru situația soeial-politică pc care o traversa Cuba: alegeri parțiale, deci com- promisul cu dictatura, sau revoluția. în ■sensul cooptării celor care doreau să se afilieze la MR 2b 7, Fidel stabili contactul eu ■doctorul argentinian Ernesto Guevara care părăsise Guatemala după căderea președinte- lui .Ia -obo Arbcnz Guzman 3 în 1954 si se stal ihse iu Mexic. Un aport deosebit la Activitatea dc organizare a mișcării revoluțio- nare La adus Juan Manuel Marquez veteran al luptelor contra teroarei instaurate dc președintele Eduardo Machado și membru al Pai udului Ortodox (unde îl cunoscuse pc Fidel). O primă etapă pc linia întemeierii nnei stricturi capabile sa susțină lupta contra regimului o constituie înființarea cluburilor patriotice care urmau să finanțeze expediția. Pentru aceasta în toamna anului 1955 Fidel a făcut un turneu în SUA pentru a lua legătura ■cu organizațiile emigranților cubanezi dc aici. La Union City (New Jersey) s a organizat primul club patriotic, urmate de cele dc la Bridgcport, New-York, Miami, Cayo Hucso ■și Tampa care urmau să trimită fondurile ■obținute în Mexic. Este interesantă similitudi- nea acțiunii lui Fidel cu Cea a lui Josă Marti care in anii 1891 92 dusese o amplă activitate dc organizare a PRC tocmai pc baza puternice- lor centre de la Cayo Hucso și Tampa1. La 10 - Documentul este reprodus în Ricardo Marlincz \ ictorcs, La Hisloria del Radio Rcbelde, La Ilabana, 1978, p. 405 422. 3 Jaqucs IIcllc, Guatemala, în Miroir de 1'1 listoirc, septembrie 1968, nr. 225, p. 28 — 43. 1 Salvador Bucno, Sintesis biografica, în Marti Ilabla a la juventud, la Ilabana, 1978, p. 44. www.dacOTcifflaiîbăili"’ decembrie 1955 Fidel emise Manifestul nr. 2 al MR 26 — 7 prin care evidenția marasmul social-eeonomie din Cuba și făcea apel la concentrarea tuturor eforturilor pentru par- ticiparea la revoluția care să pună capăt regimului revolut al lui Batista. Din Cuba, SUA și din alte state din America Centrală au început să sosească voluntari cubanezi pentru a compune de- tașamentul care avea să debarce. Aceștia urmau sa fie îneartiruiți în diverse casc închiriate în capitala mexicană. Grupurile erau supuse unor regulamente riguroase care impuneau disciplină și păstrarea discreției asupra adreselor și oamenilor cu care veneau în contact. Aceste regulamente fuseseră aplicate prima dată la pregătirea asaltului dc la Moncada, acum ele erau amendate in funcție de condi- țiile noi în care se desfășura munca clandestină. Din primele luni ale anului 1956 au început antrenamentele graduale. Se practicau exerci- ții de escaladare, plimbări îndelungate, aparare individuală și trageri eu arma mai ales după ce se obținuse accesul la un teren de tir de lingă Mexico City. Perfecționarea luptăto- rilor privind tactica și tehnica militară, teo- ria luptei dc gucrilla era încredințată ex- coloncluhii spaniol Alberto Bayo Girond refugiat în Mexic după înfrîngcrca republi- cii spaniole. Pentru extinderea antrenamente- lor, E. Guevara închirie ferma Santa Roșa la 40 km de Ciudad de Mexico, care dispunea de un teren apreciabil și oferea condiții superioare pentru exercițiile militare. Guevara a fost numit responsabil al acestui centru de instrucție. Armele aferente expedi- ției au fost procurate prin intermediul armu- rierului Antonio del Condc. La început s-au cumpărat arme de fabricație mexicană, apoi americane contractate in Los Angeles, Chicago, San Antonio și New York (arme automate de tip Johnson, Thompson și Star). între timp relațiile dintre MR 26 — 7 care activa ilegal în Cuba, cluburile patriotice din SUA, pc de o parte și grupul lui Fidel care era liderul suprem al organizației se mențin într-o formă activă, cum ar fl vizita lui Juan Manuel Marquez în aprilie 1956 în SUA pentru a comunica indicațiile lui Fidel patrioților cubanezi de acolo. Paralel Fidel susține o dură polemică eu presa reacționară din Cuba, publicind articole în revista „Bohe- mia” care au avut o marc rezonanță în opinia publică cubaneză. Guvernul lui Batista a încercat diferite manevre de subminare a mișcării și chiar s a încercat lichidarea fizică a lui Fidel. Prin ambasada cubaneză din Ciudad de Mexico căreia i-au fost trimise subsidii pen- tru a corupe pe unii funcționari mexicani din s-a încercat lichidarea 372 CARTEA ROMÂNEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 16 mișcării. Urma să se intenteze un proces grupului condus de Fidel care trebuia să fie deportat în Cuba ceea ce echivala cu un asasinat deghizat. La 20 iunie 1956 Fidel și un grup de revoluționari au fost arestați de poliția mexicană, iar la 24 iunie autoritățile au făcut o percheziție la ferma Santa Roșa fiind arestat cu această ocazie, printre alții, E. Guevara. Numărul total al celor arestați pînă la 28 iunie era de 28 de militanți. MR 26 — 7 caută soluțiile prin care să evite de- portarea lui Fidel în Cuba făcînd apel la avocații care determinară pe judecătorul de instrucție respectiv să dea ordin de eliberare sau de punere a lor la dispoziția autorităților judiciare competente. Presa reacționară mexi- cană alimentată de fonduri puse la dispoziție de ambasada cubaneză începu să-l denigreze pe Fidel. Dar, treptat au fost eliberați o serie de revoluționari cu excepția lui Fidel, Guevara și Calixto Garcia care erau acuzați că au violat legea generală a populației (ley general de la poblacidn). Propunerea guvernu- lui mexican de a-i elibera dacă acceptau să fie deportați în Uruguay a fost respinsă, în cele din urmă, prin diverse relații personale s-a obținut ca Lazaro Cardenas (președinte al Mexicului în 1934 — 1940) să intervină pe lîngă guvern pentru eliberarea lui Fidel. (Cardenas s-a întîlnit cu însuși Adolfo Ruiz Cortines, președinte al Mexicului în 1952 — 1958, pentru acest lucru). Consecința acestei acțiuni a fost, la 24 iulie 1956 eliberarea lui Fidel și eșuarea înscenării judiciare. Luptătorii care au fost compromiși în arestările din iunie au fost transferați în Veracruz și în localitatea Jalapa, iar responsa- bilitatea pentru expediționarii antrenați în această zonă a fost încredințată lui Felix Elmuza, apoi lui Evaristo Montes de Oca. La sfîrșitul lunii august autoritățile au confiscat arme și documente fără să facă arestări, dar mai tîrziu prin intervenția sculptorului cubanez Jose Manuel Fidalgo s-a obținut restituirea obiectelor capturate. în a doua parte a anului 1956, elemente valoroase cunoscute prin intransigența lor revoluționară, veniră să fortifice rîndurile detașamentului expediționar: Camilo Cien- fuegos, Antonio Ldpez Fernandez (care în 1954 îl cunoscuse și îl atrăsese pe E. Guevara la cauza cubaneză) și Faustino Perez. în august un eveniment marcant în contextul pregătirii politice a expediției, este vizita în Mexic a revoluționarului Frank Pais, liderul MR 26 — 7 din Cuba. Acum s-au discutat și perfectat sarcinile mișcării clandestine din Cuba de a sprijini prin acțiuni, greve și răscoale militare debarca- rea grupului condus de Fidel. Se insistă asupra necesității declanșării unei greve generale care să paralizeze parțial acțiunea inamicului. F. Pais va reveni în octombrie în Mexic considerînd că expediția ar trebui amînată pentru începutul anului 1957 dat fiind că sprijinul pe care-1 putea da MR 26 — 7 din Cuba în acel moment era defi- cient. Dar opinia lui Fidel Castro cu privire la debarcarea în 1956 prelevă în fața argumente- lor aduse de Pais. în cadrul politicii de alianțe este notabil acordul dintre Josă Antonio Echcvcrria e, președintele F.E.U. (Federacidn Estudiantil Universitaria de Cuba) și Fidel Castro. Acordul dintre cele două organizații s-a concretizat în „Carta de Mexico” semnată de cei doi lideri în august 1956. Documentul denunța complicitatea unor elemente politice cubaneze cu R. L. Trujillo a cărui atitudine belicoasă față de Cuba era notorie (circula zvonul chiar despre o intervenție dominicană în Cuba). De asemenea se aprecia că există condițiile reclamate de o situație revoluționară și că beneficiind de concursul unei greve generale revoluția va triumfa în 1956 (p. 62). Fidel răspunse prin intermediul revistei „Bohemia” acuzațiilor turpide, că ar fi stipen- diați de Trujillo, anunțînd că anul 1956 va fi decisiv pentru soarta revoluției în Cuba. Procurarea unei ambarcațiuni indispensa- bile expediției a fost finalizată în septembrie 1956 prin cumpărarea iahtului „Granma” al cărui nume este azi celebru. în prealabil s-a urmărit achiziționarea din SUA a unei șalupe torpiloare dar autoritățile americane au dejucat această intenție. „Granma” era con- struit în 1943, putea transporta 25 de persoane și necesita urgente reparații care parțial au și fost efectuate. După ocuparea de către poliția mexicană a fermei Santa Roșa, în octombrie a fost în- chiriată o altă fermă lîngă satul Abasolo condusă de Faustino Perez unde s-au con- tinuat intens antrenamentele militare. De- zertarea la 21 noiembrie a doi oameni a determinat dizolvarea taberei și răspîndirea luptătorilor în mai multe hoteluri din orașul Victoria, pentru a fi protejați de un posibil denunț. în plus dezertarea a accelerat pune- rea în aplicare a planului de îmbarcare și astfel la 24 noiembrie 1956 grupurile desemnate pentru această acțiune s-au adunat în locali- tatea Tuxpan. La 25 noiembrie 1956 iahtul „Granma” avînd la bord 82 de persoane își începu periplu său spre coastele cubaneze, în Cuba organizarea rețelei de sprijin a 6 A fost ucis în asaltul asupra palatului prezidențial la 13.03.57 (cf. Pedro Miret En el XV Anivcrsario del asalto al Palacio Presidcncial y la accidn de Radio Rebeldc, La Habana, 13 p.) www.dacoromanica.ro 17 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 373 debarcării a fost încredințată militantei Celia Sanchez Manduley figură centrală a MR 26—7 din Manzanillo. în opoziție forțele guvernamen- tale și-au luat măsuri de precauție, avioanele militare patrulînd în apele teritoriale încon- tinuu. Traversarea Mării Caraibilor se produse fără incidente notabile deși timpul era instabil. Datorită unor defecțiuni tehnice cît și supra încărcării navei traversarea s-a făcut cu întirziere de două zile ceea ce a derutat forțele revoluționare din interior care au declanșat la 30 noiembrie 1956 o puternică mișcare populară în Santiago de Cuba, deci cu două zile înainte de sosirea expediției în Cuba. Frămîntările sociale din Santiago de Cuba au atras după ele noi unități militare care au infestat zona. Detașamentul revoluționar a fost împărțit înainte de debarcare în trei plutoane. Debarca- rea a avut loc la 2 decembrie 1956 în locul numit Los Cayuelos în vecinătatea localității Niquero. Vestea debarcării a fost aflată curînd și comunicată în capitală iar guvernul suspendă garanțiile constituționale în provinciile Pinar del Rio, Las Villas, Camagiiey și Oriente. O constantă în lupta revoluționară a fost solidaritatea populației civile, în special țărani, cu componenții Armatei Revoluționare, înaintarea detașamentelor spre est era presăra- tă de dificultăți datorate avioanelor care survolau zona pentru a-i depista și mitralia pe insurgenți. Trădarea unui țăran localnic (executat apoi de revoluționari în 1957) care divulgase armatei locul unde se găsea detașamentul provoacă o gravă înfrîngere detașamentului revoluționar în lupta de la Alegria de Pio la 5 decembrie 1956. Starea de confuzie care cuprinsese grupul nu permise regruparea pe care o încercase Fidel. Detașamentul se dispersă în grupuri care au început să acționeze independent avînd comun doar scopul de a ajunge în Sierra Maestra. în cuprinsul capitolului „De la Alegria de Pio hasta Purial de Vicana” se descriu acțiunile și deznodămîntul fiecărui grup în parte. Mulți dintre combatanți au fost uciși de armată sau luați prizonieri, alții datorită ajutorului oferit de țărani și apoi de MR 26 — 7 au ajuns în capitală iar restul s-a polarizat în jurul lui Fidel la Purial de Vincana. Sprijinul acordat de țărani era indispensabil revoluționarilor a căror stare fizică precară se datora foametei, setei și epuizării după marșuri prelungite. Dar printre localnici s-au găsit și delatori care au produs moartea multora dintre luptători, între care Juan Manuel Marquăz asasinat de soldați la 15 decembrie 1956. Autoritățile guvernamentale considerînd că grupul revoluționar a fost lichidat a hotărît la 14 decembrie evacuarea treptată a armatei din Zonă. Acest lucru a fost folosit de supra- viețuitorii grupului pentru a se concentra la Purial de Vicana. Primul grup ajuns aici, 1 ocul prestabilit pentru concentrare, era con- dus de Fidel; au urmat grupurile viitorilor comandanți Râul Castro și Juan Almcida. La sfîrșitul lunii decembrie Fidel putea conta pe 20 de revoluționari reorganizați la Purial de Vicana. S-au reluat masiv legăturile cu MR 26 — 7 căreia i se solicită trimiterea de ziariști în SierraMaestra pentru a se întîlni cu Fidel și pentru a dezminți propaganda insidioasă a guvernului care susținea că Fidel fusese ucis. După ce la 25 decembrie detașamentul primi noi voluntari la 30 decembrie au pornit spre Sierra Maestra. La 17 ianuarie 1957 avu loc prima confruntare dintre forțele revoluționare și armata profesionistă a lui Batista, lupta de la La Plata, unde se găsea amplasat un port păzit de 11 soldați. Victoria revoluționarilor a dovedit că forțele regulate pot fi învinse prin acțiuni de gue- rrilla și evenimentul a stîmit un larg ecou în întreaga țară. Tratamentul uman aplicat soldaților răniți de către revoluționari (cărora li s-au lăsat medicamentele necesare, dc care dispunea trupa lui Fidel) a fost una din cauzele triumfului final ’. Ultimul capitol, epilog, sintetizează eve- nimentele mai marcante ale războiului revolu- ționar: deschiderea a două fronturi în martie 1958, înfrîngerea ofensivei de vară a armatei regulate care a marcat dezagregarea acesteia și victoriile de la sfîrșitul anului 1958 obținute de Armata Revoluționară. Situația militară determină pe Fidel să ordone dc la Comanda- mentul General al Armatei Revoluționare, situat semnificativ la La Plata, începerea ofensivei finale la 23 noiembrie 1958. Victoria categorică obținută de Armata Revoluționară în alianță cu populația civilă, marcă începutul' unei noi etape, mai complexe în istoria Cubei, aceea a edificării societății socialiste cubaneze. Lucrarea deține și alte merite pe lingă încărcătura informațională inedită; cuprinde în extenso documente pînă atunci nepublicate; la pag. 129—173 sînt adăugate sub formă de facsimile o serie de documente de primă importanță. Din nefericire fragmente din acestea sînt ilizibile, deci utilizarea lor este incompletă. între aceste documente notăm: Manifestul nr. 1 al MR 26 — 7, Manifestul nr. 2 al MR 26—7, regulamentul de ordine internă pentru casele tabere ale luptătorilor cubanezi în Mexic, declarațiile lui Fidel la Procuratura Generală din Mexic (iulie 1956). Urmează o succintă cronologie a expediției In luna decembrie 1956 (p. 175), lista cu numele ’ Ernesto Che Guevara, Pasajes de la ,c__________ guerra revolucionaria, La Habana, 1975, p. 36. www.dacaromanica.ro 374 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINA DE ISTORIE 18 membrilor expediției grupați în funcție de destinul fiecăruia și o scurtă bibliografie (p. 178). După cum se poate deduce din modul de prezentare al lucrării cartea „De Tuxpan a La Plata” este o producție istoriografică cu un pronunțat caracter descriptiv. Cunoscîn- du-se preocuparea frontului istoriografie mon- dial pentru lucrările de interpretare, problema- tice și scrise în manieră apropiată, de pildă, de cea a lucrărilor istoricilor influențați de Școala de la Annales, este posibil ca o astfel de carte să nu întrunească interesul unanim. Gu toate acestea valoarea lucrării prezentate aici este susținută prin noutatea temei cît și prin informațiile inedite care pot fi folosite de specialiști ai istoriei Americii Eatîne. Ovidiu Bozgan * * * Historici van de twintigste eeuw 1981, 404 p. Recent apărut, volumul prezintă viața și ■opera a 22 de istorici proeminenți ai umanității care sînt considerați a fi ilustrat în mod deosebit istoriografia secolului al XX-lea, decedați sau încă în viață. Amintim printre aceștia pe Friedrich Meinecke, pe Henri Pirenne, pe Mihail Rostovtzeff și pe Mihail Pokrovski, pe Paul Hazard, pe Arnold Toynbee, pe Fritz Fischer, pe Fernand Braudel și pe Geor- ges Duby. Autorii studiilor sînt istorici olandezi, iar volumul a apărut sub îngrijirea lui A. H. Huussen jr., E. H. Kossmann și FI. Renner. Printre cei 22 de istorici onorați se numără și marele istoric român Nicolae lorga, căruia îi consacră un studiu (p. 82 — 93) profesorul Zde- nek R. Dittrich de la Universitatea din Utrecht, cunoscut de altfel pentru repetata sa atenție acordată problemelor istoriografice românești. întocmirea studiului a dat prilej învățatului olandez să sublinieze rolul deosebit pe care istoria l-a avut în apariția conștiinței naționale moderne la români și totodată să înfățișeze problematica complexă cu care s-a găsit confruntată națiunea română în cursul procesului ei de eliberare și de făurire a statu- lui unitar. De asemenea, el a evidențiat însemnătatea scrierilor istoriografice în epoca «ie trezire națională și de constituire a statului național, ca și ecoul lor în rîndurile națiunii. Biografia lui Nicolae lorga este expusă sintetic, relevîndu-se succesele sale încă din Utrecht—Antwerpen—Amsterdam, tinerețe, studiile din țară și de peste hotare și nefiind uitat nici faptul că la 16 ani N. lorga a fost un cititor al Capitalului lui Karl Marx. Cititorului olandez i se dau și cifre privind „uriașa operă istoriografică” a lui lorga și i se semnalează varietatea preocupărilor istoricului român. Nu este neglijată nici activitatea politică a învățatului român, creator al unui partid „naționalist-democratic”, luptător fervent pentru desăvîrșirea unității statale românești, prim-ministru pentru scurtă vreme la începutul celui de-al patrulea deceniu și apoi, mai ales în ultima perioadă a vieții, savant antifascist în timpul grelelor împrejurări prin care a trecut România în perioada de început a celui de-al doilea război mondial. Este men- ționată uciderea la 27 noiembrie 1940 a marelui savant, tocmai în zilele în care începuse să lucreze la opera capitală a vieții sale: Istoriologia umană. Fiind adresat unui public larg, necunoscă- tor în general a realităților românești, studiul profesorului Dittrich — care este însoțit și de bibliografia principalelor lucrări în limbi străine ale lui N. lorga — reprezintă un act de omagiu la adresa unui mare învățat român, dar totodată și un gest de prietenie față de poporul român, pentru care trebuie să mulțu- mim istoricului olandez. Dan Berindei www.dacaramanica.ro REVISTA REVISTELOR DE ISTORIE * * * „Analele Universității București, seria Istorie”, an XXX, 1981 164 p. Anunțarea rezultatelor investigației științi- fice, ale gindirii comportate de natura demersu- lui cunoașterii umane, a constituit, in grade și forme diferite insă, in fiecare epocă de consti- tuire, acumulare și aplicare a științei una din Îndeletnicirile cele mai folositoare, in etapa prezentă cu atit mai însemnată cu cit informarea însăși este tot mai organic implicata dc întărirea competenței raționa- mentului cognitiv. Ca expresie a acestei îm- prejurări, in România, ca, dcaltmintcri, în clmpul larg al istorici universale, în decursul timpului și, în cadrul lui, tot mai des și mai adecvat, in etapele mai recente, s-au format și înmulțit organe publicistice dc genul reviste- lor intre care — în ceea ce privește evoluția din România numai pentru domeniul mai specializat al istorici, cu aproape toate ramu- rile ei co nponente, au ființat dc la prima publicație șt pină în prezent 138 de reviste, desigur in formate diferite, unele cu tematici generale, altele nu puține — locale, unele ■cu apariție intermitenta ori restrinsă in timp, alt le cu apariție îndelungată1. Dacă am încerca sa facem o tipologic, insa cu aproximarea inevitabilă. fie și num ii sub inspirația născuta prin prima întilnirc cu titlul (dacă titlul este expresiv în această privință) aceste publicații sint anale, anuare, buletine, cercetări, file, magazine, materiale, reviste, studii. Unele asemenea cuvintc-titlu, preluate prin tradiție istorică, bunăoară încă din antichitatea latină, nu m i exprimă strict forma si conținutul care au fost inițiale, cele actuale, sint superioare momentelor dc pornire; dacă ne rcstrîngcni exemplificarea la termenul anale el, în unele situații, nu dă înțeles dc simple procedări analisticc, ci sub el sint veritabile contribuții int rpretative de istoriografie modernă, maturi. In această, dealtfel, așteptată postură găsesc a fi „Analele Universității București” — aici referirea este la scria de istorie, al cărui prim număr datează încă din 1951. Dealtfel ca anale, în sensul complinit ele fac parte din sfera organelor publicistice 1 A sc vedea: Enciclopedia istoriografiei românești. Coordonator științific: prof. univ. dr. Ștefan Ștefănescu, Editura științifică și enciclopedică, București, 1978. ale mai multor universități și alte institute de învățămînt superior, de cercetare, tn care, drept expresie a multiplei activități de cerce- tare științifică, desfășurate, an de an, de cadrele școlii universitare sint publicate rezultate valoroase ale acesteia, informații asupra literaturii de specialitate și, în general, asupra literaturii social-politice, relatări pri- vind manifestări științifice pe plan intern și — mai ales în ultimul timp — și pe plan internațional. Scria Istorie a „Analelor” Universității din capitală a ajuns la al 30-lea an dc ființare, iar coincidența apariției lui cu sărbătorirea făuririi Partidului Comunist Român eveni- ment căruia îi si este dedicat îndeosebi prin primul grupaj de studii i-a întărit valoarea propriei aniversări, căci, indiscutabil, în cele trei decenii dc existența, timp in care, în chip necesar, a comportat și prefaceri de organizare si de problematică, revista a adus notabile contribuții, după cum s-a observat în mai multe prilejuri, dc exemplu, mai recent, în rcccnzia-prczcntare, făcută de Gelu Apostol și Marian Stroia asupra numărului anterior (XXIX, 1980) și publicată in tomul 34, nr. 7 din 1891 al res'stei de față: „Periodic dc tradiție in viața științifică, «Analele Uni- versității București» înmănunchează an dc an cele mai valoroase contribuții științifice ale cadrelor didactice și cercetătorilor din cea mai mare universitate a țării”2. S-a marcat deja că volumele din ultimii ani — și, aș spune, cel din 1981 în mod mai evident — s-a pre- zentat într o grafică îmbunătățită, atrăgă- toare, avind, in același timp, ținuta de sobrie- tate academică, au inclus o scamă dc studii și comunicări transpuse în limbi dc folosință internațională, ceea ce înlesnește schimburile cu publicații similare și, la rîndul nostru, informarea internațională asupra constatărilor științei universitare românești. Apărut, sub îngrijirea unui comitet dc redacție, aflat sub conducerea profesorului universitar Ștefan Ștefănescu, decanul facultă- ții de istoric-filozofic, numărul din 1981 își 2 „Revista de istorie” tomul 34, nr. 7, 1981, p. 1.391. „REVISTA DE ISTORIE”, Tom. ^^.‘tfââoMâliCa.: 376 REVISTA REVISTELOR DE ISTORIE 2 deschide sumarul printr-o vibrantă evocare, într-un text succint datorită caracterului aniversativ, a continuității de ideal și de luptă care a caracterizat Partidul Comunist Român în cei 60 de ani de la făurirea lui. „Gloriosul jubileu al partidului nostru ne prilejuiește, în cele ce urmează, evocarea istorici celor șase decenii, care, pe magistrala timpului, au condus Partidul Comunist Român la înfăptui- rea unei opere de proporții, operă ce se con- tinuă azi cu succes în noua ci etapă de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate și de înaintare a României spre comunism” (p. 3). Foarte bun specialist al temei, Gheorghe I. loniță nu a avut nevoie să povestească în amănunțime, ci prin implicarea sintetică și profund probatorie a cîtorva aprecieri de fond din documentele de partid, din cuvîntări ale secretarului general al partidului nostru comunist, tovarășul Nicolae Ceaușescu, prin relatarea principalelor etape și fapte — litera- tura istorică fiind indicată, mai concret, în note subtextuale — a pus convingător și limpede în evidență însemnătatea istorică a partidului comunist, care, într-adevăr, in fond (p. 4) a continuat „activitatea desfășurată de partidul clasei muncitoare încă din 1893 — cînd au fost puse bazele sale” (ibid.) Revista a apărut înainte de 8 mai 1981, și întrucît problema premiselor, antecedentelor, a rădăcini- lor, a tradițiilor partidului comunist este componentă devenită primordială în cerceta- rea științifică, politico-idcologică privind te- meiul și rostul partidului comunist din unghiul de vedere al istorici de ansamblu să invocăm și aici imaginea amplu-cuprinzătoare pe care tovarășul Nicolae Ceaușescu a construit-o în cuvîntarea festivă: „Partidul Comunist Român este moștenitorul și continuatorul celor mai înalte tradiții de luptă ale maselor populare pentru formarea poporului român, pentru dezvoltarea limbii și culturii proprii, pentru afirmarea națiunii române și a statului național — România”. „Partidul Comunist Român își trage seva și vitalitatea din glorioasa istorie de milenii a poporului nostru, din toate evenimentele și luptele desfășurate de-a lungul vremurilor; el își afirmă hotărîrea de a asigura, în noile condiții istorice, dezvoltarea continuă, pe o nouă treaptă, a civilizației și vieții întregului nostru popor, de a-i făuri im viitor demn și liber, viitorul comunist”3. Sub același titlu de rubrică aniversativă — „60 dc ani de la făurirea Partidului Comunist Român” — sînt publicate trei studii privind probleme primordiale ale istorici modeme, precum și contemporane, a României, în domeniul care — dacă ne propunem să 3 Nicolae Ceaușescu, op. cit. supra; Scînteia, L, nr. 12 040, 8 mai 19 U^.dacorofoW&ftJ considerăm în termeni de mai mare rigurozi- tate rostul și rezultatele științei istorice — este încă nou, neexperimentat, și anume în domeniul istoriei epocii prezente, deci a epocii socialiste*, Vasile Budrigă aduce rezul- tate ale unei examinări riguroase prin mergerea la documente dc primă mînă (care pentru temă sînt textele dc legi), precum și la serii sta- tistice, în studiul Evoluția sistemului electorat din Eomânia in anii socialismului (1948 — 1980). în general, tema participării, într-un grad sau altul, în raport cu o scamă dc împreju- rări și caracteristici ale perioadelor istorice, la activitatea de tip electoral, la adunări de tip parlamenar ca expresii ale exercitării unor însemnate componente ale puterii politice,, este o temă importantă evidențiată si la congrese internaționale dc istorie, științe politice, sociologice, și cuprinderea ei în mod șf mai pregnant sub razele de preocupări ale știin- ței istorice românești este de natură să aducă încă noi rezultate, iar dacă studierea se orien- tează spre etapa revoluției și construcției socialiste este astfel posibil odată în plus de a se releva — și comparativist — calitatea nouă a politicii electorale, dealtmintcri pe linia de continuitate a unei tradiții pozitive din istoria anterioară modernă a României. Studiul pe marginea căruia am enunțat aceste conside- rații dc cadru mai cuprinzător, studiu care- este unul din primele care — și în paginile serici de Istorie a Analelor Universității — se ocupă în chip mai aparte dc istoria societăți? socialiste din România, remarcă încă din primele sale propoziții — iar faptele clasificate și analizate în paginile următoare, argumen- tează concludent — că „Legislația electorală, începînd cu primele alegeri dc deputați în Marca Adunare Națională — de la 28 martie 1948 — și pînă în prezent, a cunoscut un permanent proces dc perfecționare, în sensul adîncirii caracterului său democratic și al punerii în concordanță cu marile schimbări de ordin calitativ care au loc, în decursul anilor, în toate domeniile dc activitate ale societății noastre socialiste — unde puterea de stat aparține pe deplin oamenilor muncii, în frunte cu clasa muncitoare și sub conducerea Partidu- dului Comunist Român — și unde, prin crearea proprietății comune a întregului popor munci- tor asupra mijloacelor de producție, s -a realizat democrația economică și socială, înlăturîn- du-se, pentru totdeauna, baza oricărui fel de inegalitate și de îngrădire a participării efec- tive a tuturor cetățenilor României socialiste, ♦ O încercare teoretică în această privință, semnatarul acestor rinduri a făcut In cursurile sale șj, mai aparte, dar mai succint, în comuni- carea Teorie și metodă in scrierea istorici epocii socialiste inclusă în Analele Academiei u”, XIII, 1980, pp. 198-203. -3 REVISTA REVISTELOR DE ISTORIE 377 fără deosebire dc naționalitate, la conducerea ■societății” (p. 11). în același domeniu al istorici contemporane, tinde sint de așteptat noi cercetări, noi specia- liști, loan Bălgrădcan în The International Activity of the Union of the Romanian Com- munist Sudents’ Associations (19.57—1980) •aduce excmplificative fapte asupra activității Internaționale a Uniunii Asociațiilor Studen- ților Comuniști din România, pe care o cunoaște și tn urma muncii proprii din anii din urină desfășurată ca activist al organizației tineretul universitar din București, și, tot- odată, in urma unei investigări nemijlocite a documentelor și a publicisticii aferente. Enunțurile pe care le propune încă dc la Început capătă, prin bogata relatare care urmează asupra evenimentelor, în succesiunea lor, caracterul necesar convingător, și astfel este susținută o asemenea apreciere generală, dc principiu, purtată încă dc prima frază: „în toate momentele semnificative care conduc la progres in istorie, tinăra generație a fost Întotdeauna o importantă parte în dezvolta- rea societății ...” (,,an important part in the dcVclopmcnt of the sociely”) (p. 28), dar prezența tineretului nu a fost niciodată așa dc dinamică cum este în zilele noastre. înfățișarea în termeni de mai adîncă ■veridicitate istorică a însuși rolului partidului comunist în viața internă social-politică a țării, adică in raport dc caracteristicile regimu- lui social-politic (am subliniat în mod special momentul politic) captate mai complex, mai nuanțat, este slujită dc studiul, elaborat dc loan Scurtu, The Eoolution of Romania’s ■Constituțional Organisation during the Inler- ivar Period. în direcția în care a început în literatura istorică română din ultimul timp, pe baze științifice, a sc afirina în mod mai con- cret, și cu un orizont mai larg, componentele democratice, atit cîte au fost și cum au fost în realitatea perioadei, componente puse mai demult in umbra laturilor reacționare, ceea ce nu ducea la realele posibilități de a sc eviden- ția, în măsura necesară, rostul factorilor cr , tori de istorie pozitivă, studiul pune astfel in prim plan rolul proccsualității istorice care a dus la desăvîrșirca statului național unitar, idee primordială: „încheierea procesu- lui dc făurirc a statului român național unitar, in 1918, a marcat perioada de trecere la un stadiu superior („a new superior stage”), in dezvoltarea patriei noastre, pe calea pro- gresului social” (p. 39). Metoda este dc a desprinde și sistematiza trăsăturile celor două Constituții, din martie 1923 și din februarie 1938, și fenomenele polilico-constituționale dintre ele, felul cum s-au raportat la asemenea împrejurări forțele sociale politice; Consti- tuția din martie 1923, precizează autorul, a stat la baza unui regim burghczo-democratic www.dacoixniiaiiica.ro („on bourgcois-dcmocratic regime”) (p. 43), pină în februarie 1938, cind a fost instaurată dictatura regală. După o scurtă relatare asupra situației care a urmat după februarie 1938, apoi după septembrie 1940, cînd regimul antonescian, care, pentru un timp a cuprins guvernarea împreună cu legionarii, a suspendat chiar Constituția, așa de limitată, în ceea ce privește drepturile democratice, din februarie 1938, studiul se încheie prin a se arăta că „După 22 iunie 1941 aceste obiective” (ale luptei pentru eliberarea de sub dominația fascistă și rcinstaurarca regimului consti- tuțional, democratic) „au fost strîns legate de lupta pentru scoaterea României din războiul hitlerist, pentru redobîndirea independenței țării noastre. Această luptă a culminat cu insurecția armată realizată la 23 August 1944” (p. 46). Preocupările pentru istoria universală, pen- tru contribuția altor popoare la progresul istoric general și solidaritatea poporului român cu mișcarea mondială de eliberare socială și națională, atenția sporită acordată filozofiei și metodologiei istoriei, conexiunii istoriei cu alte ramuri ale științelor contemporane sînt reprezentate în studiile, referatele și comunică- rile oferite de Lucian Boia, relatînd limpede în dimensiuni ample, despre Hisloriens des „Annales” (in acest număr: partea I); de Nicolae Isar cu utilele comentarii și docu- mente indicînd felul cum situația economică și politică din țările românc din sudul și estul Carpaților de la începutul secolului al XlX-lea s-a reflectat în însemnările contemporane făcute de ofițeri francezi: Les Principautes Roumaines au debut du XIXe siecle dans les recils des officiers Guilleminol el Thomassin; dc Mihail Guboglu în articolul evocativ, dar de riguroasă, densă, întemeiere faptică, Mouslapha Kemal Atatiirk (1881 — 1938), illuslrc personnalite de l’histoire turque, prilejuit de sărbătorirea în Turcia a centenarului naș- terii marelui ei om politic *; de Ema Nastovici și Zorin Zamfir, prin studiul, mai restrîns dar bine documentat, în care s-a examinat incidentul de la Shangai, din ianuarie 1932, ca un moment al pericolului pentru pacea lumii, Ein Moment der Gefahr fur den Welt- * Cu același prilej despre Mustafa Kemal Atatiirk, căruia încă de la sfirșitul perioadei interbelice în România i-au fost prezentate viața și activitatea politică în cărți speciale, Nicolae Ciachir a adus în coloanele acestei reviste (tomul 34, nr. 6, 1981, pp. 1135 — 1847), noi Informații din arhivele românești despre Mustafa Kemal Atatiirk. 12-c, 1813 2 378 REVISTA REVISTELOR DE ISTORIE rieden — Der Vorfall in Shangai, Januar 1932, și de Nathan Lupu, tratînd despre România and the Italo-Ethiopian conflict, temă despre care recent a tipărit o carte în care aduce noi și importante contribuții privind atitudinea României față de invazia Italiei fasciste în Etiopia. Tocmai în sensul principal al preocupării Analelor Universității București de a informa asupra școlilor de filozofie și metodologie a istoriei, de a stimula și astfel contribuțiile teoretice interne, redau, prin ușoară pre- lucrare, cîteva fraze din partea introductivă a bogatei relatări făcută de Lucian Boia. Școala de la ,.Annales” s-a constituit în 1929, cînd, în jurul a doi profesori de la Universitatea din Strassbourg — Lucien Febvre (1878 — 1956) și Marc Bloch (1886 — 1944) —, a fost fondată revista „Annales d’histoire âconomique et sociale”, devenită, după cîteva modificări a titlului său inițial, „Annales, Economies, Societâs. Civilisations”. Pînă la acest moment au mai fost însă tendințe, eforturi, realizări în intenția dc a se depăși istoria strict evenimen- țială(l’histoire âvânimentielle). Geograful Vidai de la Blanche, sociologul Emile Durkeim, filozoful Henri Berr (protagonist al ideii sintezii în istorie, și care, în 1908, a fondat „Revue de la synthese historique”) contează printre precursori. Este bine că mai departe L. Boia, extinzînd tot mai mult cadrul, merge pînă la modalități din secolul al XIX- lea, o carte exemplificată fiind aceea a lui Louis Bourdeau, L’histoire et les historiens, essai critique sur l’histoire consideree comme une Science positive, 1888, apoi chiar pînă la Condorcet și Voltaire, pe de altă parte fiind menționat și Michelet. Acolada peste timp, poate fi, totodată, sugeratoare pentru a se căuta și mai amplu pe plan universal antece- dente și, poate nu fără rezultate, precedente de același fel, precum și contemporaneități (deși nu manifestate neapărat deliberat și sistema- tizat) în istoriografia română în care au fost năzuințe spre desemnarea mai integrală a mediului istoric al faptelor, de la Bălcescu, bunăoară pînă la lorga mai ales. Desigur nu-i cuprind sub conceptul: școala „Analelor”. Din opera lui Bălcescu amintesc doar primul paragraf al primului său studiu: „O istorie adevărată națională ne lipsește. Ea zace încă supt praful hronicilor și documentelor con- timporane. Nimeni pînă acum nu s-a încercat s-o dezgroape. Toți cîți s-au îndeletnicit în scrierea istoriei nu ne-a dat decît biografia stăpînitorilor. Nimeni nu ne-a reprodus cu acurateță instituțiile soțiale, ideile, simtimen- tele, obiceiurile, comerțul și cultura intelectuală a vremurilor trecute”4 (Puterea armată și arta militară de la întemeierea Principatului Vala- hiei pină acum; „(Propășirea), Foaie științifică și literară”. Iași, anul I, nr. 19, 21 mai 1844). Din opera lui Nicolae lorga citez, deocam- dată, tot dintr-o primă contribuție, din prima lecție dc deschidere la Universitatea din București, 1 noiembrie 1894. Aici, într-o- imagine foarte cuprinzătoare asupra concep- țiilor despre istorie, unde încearcă și o definiție proprie, tinărul istoric spune că, prin obiectul ei, istoria antică a fost politică; veacul de mijloc s-a ocupat, mai exclusiv încă, numai de evenimentele politice și militare, și Renașterea a continuat tradiția antică, analog. „Cel dintîi care îmbrățișează viața popoarelor cu privirea lui ageră, e iarăși Vico. în căutarea principiilor științei sale, el explorează toate terenurile călcate de activitatea omenească,, se ocupă de viața politică, tot atit ca și de condițiile sociale, de concepțiile religioase, de condițiile economice și artistice. Perioadele sale sînt caracterizate cu deosebiri în natura, obiceiurile, drepturile naturale, guvernele, limbile, caracterul, jurisprudența, autoritatea, rațiunile popoarelor. Puțin timp după dînsul, mișcarea libertară și democratică a secolului al opt- sprezecelea face cauză comună cu masele nedreptățite de istoria timpului, combate « despotismul » și prin subordonarea ramurii politice a istorici, care se ocupă cu « despoții » și «tiranii » celorlalte. Cartea capitală în această privință este: Essai sur les moeurs et l’esprit des nations et sur les principaux faits de l’histoire depuis Charlemagne jusqu’â Louis: XIII, precedată de o introducere asupra «filosofici istoriei », care se ocupă de popoare- le antice. Autorul e Voltaire. în realitate e tot o istorie politică, agrementată de considera- ții generale, dar important este stabilirea principiului că istoria e chemată a se ocupa cu « spiritul, moravurile, obiceiurile națiilor prin- cipale răzimate (numai răzimate) pe faptele- pe care nu e permis a le ignora »”5. Din cele 164 de pagini un spațiu corespun- zător a fost pus la dispoziția unor informări și comentarii de tip bibliografic, mai multe grupate sub una din temele actuale, dc mare- rezonanță, cum este demografia istorică,. 4 N. Bălcescu, Opere, I, Scrieri istorice,, politice și economice. 1844 — 1811. Texte, nete, materiale. Ediție critică de G. Zâne și Elena G. Zâne. Cu reproduceri după manuscrisul și stampe. Editura Academiei Republicii Socialiste Rrmânia, București, 1974, p. 45. lorga, Generalități cu privire la 6 N. studiile Istorice. Ediția Hl-a, București, 1944, .o pp. 22—23; N. lorga face nota: p. 327. www.dacoromanica.ro 5 REVISTA REVISTELOR DE ISTORIE 379 altele descriind aparte conținutul mai multor cărți și reviste românești ori din alte țări, cîteva dintre acestea avînd un însemnat rol în studierea a noi componente ale teoriei și metodologiei istoriei. Deoarece tema privind demografia istorică străbate mai multe din notele bibliografice să menționăm că această direcție de studiu și cercetare a început, mai de mult, să ia intensificare și în țara noastră, după cunoștința mea cu realizări mai proemi- nente la Cluj-Napoca (academicianul Ștefan Pascu) sau la București (profesorul Ștefan Ștefănescu), precum și în alte centre uni- versitar-academice; s-au oferit contribuții și pe plan internațional, bunăoară cu prileiul Congresului mondial de științe istorice, Bucu- rești, 1980; ca expresie a unei asemenea creșteri a preocupărilor, nu de mult, în ziua de 15 octombrie 1981 la facultatea de istorie- filozofie a Universității din București a fost inaugurat laboratorul de demografie istorică. Prin urmare, numărul XXX, Seria Istorie, al „Analelor Universității București”, prin chiar texte succinte se înscrie în primordiale pro- blematici de actualitate. în acest număr al „Analelor” mai găsim informații, realizate fie și numai prin liste de titluri, asupra celor 140 de cărți, studii, articole, culegeri de documente, comunicări și note științifice publicate, în cursul anului 1980, de membrii catedrelor de Istoria României și dc Istoria Universală, precum și despre cele 12 teze pentru obținerea titlului de doctor în istorie susținute în același an la facultatea de istorie și filozofie a Univer- sității din București. Constantin Mocanii www.dacoromanica.ro „REVISTA DE ISTORIE” publică tn prima parte studii, note și comunicări originale, de nivel științific superior, din domeniul istoriei vechi, medii, modeme și contemporane a României și universale. In partea a doua a revistei, de informare științifică, sumarul este completat cu rubricile, Probleme ale istoriografiei con- temporane Viața științifică, Recenzii, Revista revistelor, Însemnări, Buletin biblio- grafic, tn care se publică materiale privitoare la manifestări științifice din țară și străinătate și sint prezentate cele mai recente lucrări și reviste de specialitate apărute tn țară și peste hotare. NOTĂ CĂTRE AUTORI Autorii sint rugați să trimită studiile, notele și comunicările, precum și materialele ce se Încadrează tn celelalte rubrici, dactilografiate la două rlnduri, trimiterile infrapaginale fiind numerotate tn continuare. De asemenea, documentele vor fi dactilografiate iar pentru cele tn limbi străine se va anexa traducerea. Ilustrațiile vor fi plasate la sfîrșitul textului. Numele autorilor va fi precedat de inițială. Titlurile revistelor citate tn bibliografie vor fi prescurtate conform uzanțelor internaționale. Responsabilitatea asupra conținutului materialelor revine in exclusivitate ■ autorilor. Manuscrisele nepublicate nu se restituie. Corespondența privind manuscrisele, schimbul de publicații se va trimite pe adresa Comitetului de redacție, B-dul Aviatorilor nr. 1, București — 71247 REVISTE PUBLICATE ÎN EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA • REVISTA DE ISTORIE • REVUE ROUMAINE D’HISTOIRE • STUDII ȘI CERCETĂRI DE ISTORIE VECHE ȘI ARHEOLOGIE • DACIA, REVUE D’ARCHfîOLOGIE ET D’HISTOIRE ANCIENNE • REVUE DES fiTUDES SUD EST EUROPlSENNES • ANUARUL INSTITUTULUI DE ISTORIE ȘI ARHEOLOGIE CLUJ-NAPOCA • ANUARUL INSTITUTULUI DE ISTORIE ȘI ARHEOLOGIE „A. D. XENOPOL” - Iași • STUDII ȘI CERCETĂRI DE ISTORIA ARTEI - SERIA ARTĂ PLASTICĂ - SERIA TEATRU—MUZICĂ CINEMATOGRAFIE • REVUE ROUMAINE D’HISTOIRE DE L’ART - SfîRIE BEAUX-ARTS - sCrie thEAtre rn LUCRĂRI APĂRUTE ÎN EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII SOCIALISTE ROMĂNIA VICTOR AXENCIUC, IOAN TIBERIAN, Premise economice ale formării statului național unitar român, 1979, 322 p., 27 lei. MIRCEA PETRESCU-DÎMBOVIȚA, Depozitele de bronzuri din România, 1979, 390 p., 51 lei. ION BARNEA și colab., Tropaeum Tralani, I, Cetatea, 1979, 258 p., 38 lei. LIGIA BÂRZU, Continuitatea creației materiale șl spirituale a poporului român pe teritoriul fostei Dacii, 1979, 138 p., 10 lei. RADU POPA, MONICA MĂRGINEANU CÎRSTOIU, Mărturii de civilizație medievală românească, 1979, 162 p., 28 lei. • * » Documente privind revoluția de la 1848 in țările române, C. Transilvania, voi. II, 1979, LXI + 475 p., 35 lei. ION I. RUSSU, Daco-gețli in Imperiul Roman, 1980, 115 p., 8,75 lei. MIRCEA MUȘAT, Izvoare și mărturii străine despre strămoșii poporului român, 1980, 158 p., 11 lei. MUSTAFA A. MEHMET, Cronici turcești privind Țările Române. Extrase III, Sftrșltul sec. XVI — Începutul sec. XIX, 1980, 444 p., 37 lei. ȘERBAN BOBANCU, SAMOILĂ CORNEL, EMIL POENARU, Calendarul de la Sarmisegetusa Regia, 1980, 191 p., 11 lei. VIRGIL MIHĂILESCU BÎRLIBA, La monnaie romaine chez les Daces orientam, 1980, 312 p., 19,50. lei. „ * # Nouvelles etudes d'bistoire, VI/1 + VI/2, 1980, 326 + 340 p., 26 + 28 lei „ * » Revoluția din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu, Documente externe, 1980, 496 p., 32 lei. # « Inscripțiile Daciei Romane, III/2, 1980, 484 p., 34 lei. » * « Inscripțiile din Seythia Minor, voi. V, 1980, 351 p. + 317 fig., 35 lei. CONSTANTIN PREDA, Callatis. Necropola romnno-bizantiuă, 224 p., 36 lei. VALENTIN AL. GEORGESCU, Bizanțul și instituțiile românești ptnâ la mijlocul secolului al XVIII-lea, 1980, 296 p., 22,50 lei. VENIAMIN CIOBANU, Relațiile politice romăno-polone intre 1699 și 1848, 1980, 239 p., 11,50 lei. MARIA HOLBAN, Din cronlea relațiilor româno-ungare in secolele XIII —XIV, 1981, 310 p., 21,50 lei. MIRCEA MUȘAT, ION ARDELEANU, Unitate, continuitate și ascensiune tn mișcarea muncitorească din România 1821 — 1948, 1981, 342 p., 12 lei. OLQA CIGANCI, Companiile grecești din Transilvania și comerțul european tn anii 1636 — 1746, 1981, 208 p., 12 lei. RM ISSN CO - 3870 l. P. informația c. 1815 Lei 10 www.dacorpmanica.ro