ACADEMIA DE ȘTIINȚE SOCIALE Șl POLITICE A REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA “ISTORIE PIN SUMARĂ ISTORIA Șl PACEA CUVLNTUL prof. uiilv. dr. ȘTEFAN ȘTEFĂNESCU, 1 ( CUVÎNTUL prof. unlv. dr, GHEORGHE I. IONIȚĂ DIN ACTIVITATEA ANTIFASCISTĂ A PARTIDULUI, COMUNIST ROMÂN IN ANII 1935-1937 I Vasile M. Budrioă. COMPETIȚIA PENTRU CONTROLUL DUNĂRII INFERIOARE (1412-1420) (II) 11 ViaaiL Ciocîltan BLOCADA CONTINENTALĂ NAPOLEONIANĂ Mircea N. Popa ÎNCEPUTURILE ȘI SCOPUL INCHIZIȚIEI Radu Ștefan Ciooanu PREOCUPĂRI PRIVIND CONSTRUIREA DE RACHETE ÎN MOLDOVA LA ȘFÎRȘITUL SECOLULUI AL XVHI-lea Constantin Șbrbah O PRECIZARE PRIVIND ÎNSEMNĂRILE DE TAINĂ ALE LUI CONSTANTIN BRÎNCOVEANU Alexandru V. Dițâ CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE REVISTA REVISTELOR DE ISTORIE CARTEA ROMÂNEASCĂ ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE II OMUL 35 1982 NOIEMBRIE EDITURAWW^ePWmanicaJ0 REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA ACADEMIA DE ȘTIINȚE SOCIALE ȘI POLITICE A REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA SECȚIA DE ISTORIE ȘI ARHEOLOGIE COMITETUL DE REDACȚIE Ion Apostol (redactor responsabil adjunct); Nichita AdĂniloaie, Ludovic Dem6ny, Gheorohb I. Ioniță, Vasile Livbanu, Aurel Looiiin, Damxschin Mioc, Ștefan Olteanu, Ștefan Ștefănescu, Pompiliu Teodor (membri). în țară re\ istele se pot procura prin poștă pe bază de abonamente. Prețul unui abonament este de 180 lei. Cititorii din străinătate se pot abona adresîndu-se la ILEXIM Departamentul Export-Import presă, P.O. BOX 136— 137 Telex 11226 — București, Str. 13 Decembrie nr. 3, 70116 Manuscri ele, cărț Ie și revistele pentru schimb precum și orice cor spondență se vor trimite pe adresa Comitetului de redacție al revistei ,,REVISTA DE ISTORIE”. Apare de 12 ori pe an www^caramamca.ro B-dul Aviatorilor nr. 1. 712-47 — București, tel. 50.72.41. tore TOM 35, Nr. 11 noiembrie 1982 SUMAR ISTORIA Șl PACEA Cuvintul prof. univ. dr. ȘTEFAN ȘTEFĂNESCU, membru corespondent al Acade- miei R. S. România........................................1169 Cu\ intui prof. univ. dr. GHEORGHE I. IONIȚĂ...................1170 INVESTIGAREA;ISTORIEI ROMÂNEȘTI VASILE M. BUDRIGĂ, Din activitatea antifascistă a Partidului Comunist Român în anii 1935-1937 ...................................... 1173 VIRGIL CIOClLTAN, Competiția pentru controlul Dunării inferioare (1112 — 1420) (II) 1191 PAGINI DE ISTORIE UNIVERSALĂ MIRCEA N. POPA, Blocada continentală napoleoniană.......... ... 1204 RADU ȘTEFAN CIOBANU, începuturile și scopul Inchiziției........1224 DOCUMENTAR C. ȘERBAN, Preocupări privind construirea de rachete în Moldova la sfîrșitul secolului al XVIII-lea..................................................1241 ALEXANDRU V. DIȚĂ, O precizare privind însemnările de taină ale lui Constantin Brîncoveanu ............................................ 1252. CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE Laboratorul de demografie istorică la un an de activitate (Louis Roman); Al III-lea simpozion ,.Elenismul și litoralul Mării Negre” (Gcorge Trohani); Colocviul de la Melk „Dunărea — arteră de viață europeană” (Dan Berindei); Cronica .... 1255 CARTEA ROMÂNEASCĂ Șl STRĂINĂ DE ISTORIE NICOLAE ANDREI, GHEORGHE PÂRNUȚĂ, Istoria invățămtntului din Oltenia, voi. II,'Edit. Scrisul românesc, Craiova, 1981, 602 p. (Victoria Popovici) . . . 1262 „REVISTA DE ISTORIE", Tom. ^VW^.dâebl‘6t)lWiiCa.rO 1166 ADINA BERCIU-DRĂGHICESCU, O domnie umanistă In Moldova: Bespoi-vodă, Edit. Albatros,] București. 1980, 148 p. (lolanda Micu).1264 CORNEL SCAFEȘ, VLADIMIR ZODIAN, Barbu Știrbei (1S49-1S50), Edit. militară, București, 1981, 205 p. (Mihai Oprifescu) ................ 1265 N. MIHĂILEANU, Istoria matematicii, voi. 2, Edit. științifică și enciclopedică, București, 1981, 776 p. (Vasile Mioc)..... ............ 1267 REVISTA REVISTELOR DE ISTORIE ¥ ¥ „Annales de d6mographie historique” (1980), Mouton, Paris, La Haye, New York 3964-CXI p. (Andrei Busuioceanu) ............... 1269 www.dacoromanica.ro WORIE TOME 35, No. 11 novembre 1982 SOMMAIRE L’HISTOIRE ET LA PAIX AHocution du professeur d’universitâ dr. ȘTEFAN ȘTEFĂNESCU, membre corres- pondent de l’Academie de R. S. de Rumanie...................... 1169 AHocution du professeur d’universitâ dr. GHEORGHE I. IONIȚĂ..........1170 L’INVESTIGATION DE L’HISTOIRE ROUMAI NE VASILE M. BUDRIGĂ, Aspects de l’activiti antifasciste du Parti Communiste Roumain durant l’intervalle 1935—1937 ................................. 1173 VIRGIL CIOCÎLTAN, La competition pour le contrdle du bas-Danube (1412 —1420) (II) 1191 PAGES D’HISTOIRE UNIVERSELLE MIRCEA POPA, La blocade continentale napol£onienne.................. 1204 RADU CIOBANU, Les debuts de l’Inquisition............................1224 DOCUMENTAIRE C. ȘERBAN, Preoccupations concernant la construction de fusees en Moldavie â la fin du XVIIIe siecle................................................1241 ALEXANDRU V. DIȚĂ, Une prâcision concernant les notes secrete de Constantin Bran- covan ......................................................... 1252 CHRONIQUE DE LA VIE SCIENTIFIQUE Le laboratoire de dâmographie historique au bout d’une annâe d’activitâ (Louis Roman); Le IIIe symposium “L’hellânisme et le litoral de la Mer Noire” (George Trohani); Le colloque de Melk ,,Le Danube — artere de vie europăenne” (Dan Berindei) 1255 Chronique...................................................... LE LIVRE ROUMAIN ET ETRANGER D’HISTOIRE NICOLAE ANDREI. GHEORGHE PÂRNUȚĂ, Istoria tnvățămintului din Oltenia (L’histoire de l’enseignement d’Oltănie), voi. II, Editions Scrisul românesc, Cra- iova, 1^81, 602 p. (Victoria Popou ici)..............................1262 „REVISTA DE ISTORIE”, Tom. JțyCtrtfr 03 m 1168 ADINA BERCIU-DRĂGHICESCU, O domnie umanistă in Moldova: Despol-vodă (Un regne humaniste cn Moldavie; le prince Despot), Editions Albatros, Bucarest, 1980, 148 p. (loianda Micu)..........................................1264 CORNEL SCAFEȘ, VLADIMIR ZODIAN, Bărbii Știrbei (1S49-1S50), Editions mili- taires, Bucarest, 1981, 205 p. (Mihai O prii eseu)...................1265 N. MIHĂILEANU, Istoria matematicii (L’histoire des rnathematiques), voi. 2, Editi- ons scientifiques et encyclopâdiques, Bucarest, 1981, 776 p. (Vasile Mioc) . . . 1267 LA REVUE DES REVUES D’HISTOIRE * * , ..Annales de demographie historique” (1980), Mouton, Paris, La Haye, New York, 396 + CNI p. (Andrei Busuioceanu)....................................1269 www.dacoromanica.ro ISTORIA ȘI PACEA Trăim o epocă în care avem o vitală nevoie de istorie, de valorile ei. Națiunile manifestă o tendință în creștere de a se apropia, de a se cunoaște mai bine, de a cultiva marile valori ale istoriei în vederea realizării unei lumi fără arme, fără amenințări, o lume a păcii și progresului. Vocația de participare a tuturor popoarelor la istoria universală constituie o trăsătură a contemporaneității. Sfera de cuprindere a conceptului de istorie universală s-a lărgit, ea privește întregul proces al dezvoltai ii umane, la care participă, după împrejurări ce trebuie explicate de istorici, întreaga umanitate. Istoria universală însumează contribuțiile la patrimoniul spiritual al umanității ale tuturor popoarelor, mari și mici. în studierea istoriei universale o atenție deosebită se acordă azi liniilor de forță în dezvoltarea umanității, văzute din perspectiva actuală, interferențelor cu rol înseninat în progresul societății. Este cunoscut faptul că nu există civilizații, care să se fi dezvoltat rupte de civilizații contemporane lor sau care să nu fie debitoare unor forme preexistente. Desigur că împrumuturile sau sintezele au loc mai ales între popoare vecine, dar și între marile unități de civilizație existente concomitent sau care se succed. Este datoria istoricului, demn de acest nume, să sublinieze toate aceste legături și întrepătrunderi, menite să ilustreze efortul comun al umanității spre progres. Istoria, considerată, în generalitatea ei, pune pe primul plan al scenei lumii interdependența tuturor națiunilor, ceea ce fiecare țară a primit de la altele și ceea ce a dat, sentimentul de colaborare între popoare, în numele progresului și păcii. Istoricul, în dubla sa calitate de om de știință, care în investigațiile lui caută adevărul — prima lege a istoriei — și de educator, transmițător al adevărului este dator să facă din adevăr forța generatoare a sentimen- telor reale de patriotism și de încredere în forța unită a popoarelor. Este menirea istoricului să arate că popoarele sînt produsul trecutului lor, a tradițiilor, a experiențelor de viață și să sublinieze, totodată, factorii care au unit în decursul veacurilor popoarele. A adapta formele educației prin istorie la lumea contemporană însemnează de fapt a cultiva prin învățămintul istoriei, o dată cu iubirea de patrie, respectul față de celelalte popoare, solidaritatea cu forțele progresiste, democratice din întreaga lume, însemnează în același timp a condamna aventurile imperialiste care au costat umanitatea mari sacrificii. Legăturile științei istorice cu viața practică și sarcinile epocii pre- zente, cu idealurile acesteia, fac din ea, prin urmare, o știință a acțiunii, deși prin obiectul ei știința istorică explorează trecutul. „Cunoașterea tradițiilor, a istoriei proprii a fiecărui popor — spunea tovarășul Nicolae „revista de istorie”, Tom. 35^^dătdtbrtiâtaica.ro 1170 Ceaușescu — constituie un factor de stimulare a dezvoltării, al progresului și păcii”. Prețuirea valențelor formative ale istoriei, disciplină cu excepționale resurse educaționale, conceperea istoriei ca o componentă a existenței actuale explică ampla ei solicitare în opera de edificare a României Socia- liste, în educarea oamenilor muncii în spiritul patriotismului și al colabo- rării între popoare. Studierea, istoriei naționale în strînsă legătură cu istoria universală înlesnește înțelegerea faptului că istoria poporului nostru s-a desfășurat în strînsă legătură cu istoria altor popoare, în primul rînd a popoarelor vecine. Aceasta a făcut ca poporul român să manifeste, pe lîngă un mare respect față de tot ce este valoros la alte popoare, o înțeleaptă receptivi- tate la unele influiențe pozitive din afară, pe care le-a încorporat tradiției sale culturale. A fost creată, astfel, o cultură originală, impresionantă prin vigoarea ei, generatoare de energie vitală, în măsură să asigure pro- gresul țării și să adaoge contribuții proprii la patrimoniul cultural al umanității. în condițiile extraordinarului avînt tehnico-științific, ce caracteri- zează zilele noastre, poporul român se dovedește, în urma transformărilor social-politice, ce au deschis cîmp larg de afirmare a tot ce este valoare a acestui neam, capabil să-și adapteze munca la noul ritm al progresului omenirii. El se dovedește apt să-și însușească produsele științei și ale civilizației universale, să se impună prin creații originale, prin ingeniozi- tatea și talentul fiilor lui, prin capacitatea de a folosi marile cuceriri tehnico-științifice pentru a pune în valoare bogățiile țării. S-a creat în această privință și se dezvoltă cadrul instituțional de organizare, care să înalțe, prin educație, nivelul cultural al poporului, să-i dezvolte aptitudi- nile, în așa fel incit printr-o muncă organizată să crească nivelul de civili- zație al poporului, să se întărească capacitatea lui de a-și apăra bunurile cucerite cu prețul atitor jertfe și de a se afirma în continuare ca important factor de progres și de apărare a păcii în lume. Istoricii români de azi, în spiritul unei tradiții științifice cu care se mîndresc, caută, prin lucrările lor, să sublinieze ceea ce apropie popoarele, să facă să dispară prejudecățile, care s-au repercutat negativ în relațiile dintre state, și aceasta în interesul păcii, al unei atmosfere de colaborare rodnică între națiuni, bazată pe respectul reciproc. Prof. unin. dr., Ștefan Ștefănescu membru corespondent al Academiei R.S.R. Trăim o epocă deosebit de complexă pentru situația internațională, pentru pacea lumii, o uriașă influență negativă exercitînd-o tot mai apăsă- tor, asupra acestora cursa înarmărilor, care a ajuns la un nivel ce nu-și mai poate găsi corespondent in imaginația umană. După cum prea bine se cunoaște, cheltuielile militare se prevăd să ajungă in acest an la circa 600 miliarde dolari. Acumularea de noi și noi armamente, inclusiv nucleare, face să crească pericolul unei confruntări mondiale catastrofale. în lumea de azi există o serie de conflicte și confruntări militare, și, prea bine se știe, în ultima vreme aproape în fiecare an au apărut altele noi. « www.dacoromanica.ro 1171 Toate acestea fac necesară — mai mult decît oricînd — unirea eforturilor popoarelor pentru a pune capăt încordării internaționale, a opri cursul spre confruntare și război, pentru reluarea și continuarea politicii de destindere, respect al independenței naționale și pace. Poporul român, căruia din vremuri imemorabile i-au fost scumpe idealurile păcii și colaborării internaționale, se manifestă activ în sprijini- rea efectivă a oricăror inițiative menite de a asigura aceste bunuri atît de necesare întregii omenirii. în prim-planul eforturilor pe care le depune, în acest sens, un întreg popor, o întreagă națiune, Partidul Comunist Bomân se manifestă activ, gata de a-și aduce contribuția la întronarea păcii durabile pe planeta noastră. Istoria — supremul judecător al tuturor timpurilor, al evenimente- lor și acțiunii oamenilor — stă martoră faptului că poporul român, nicio- dată în trecut, nu s-a avîntat, mînat de tendințe războinice, asupra liniștii popoarelor, asupra păcii lumii. Silit să poarte — nu o singură dată — răz- boaie de apărare a teritoriului, avutului și demnității sale, poporul român a înțeles din istorie și pentru istorie că rosturile sale sînt de a sluji numai și numai interesele păcii. Cu orice sacrificiu ! Istoria patriei noastre a înregistrat, totodată, în filele ei de aur, că, încă de la intrarea lor în arena vieții politice, mișcarea muncitorească, revoluționară și democratică, partidul revoluționar al clasei muncitoare au înscris pe stindardul lor de luptă obiectivul luminos al apărării păcii și au consacrat neîntrerupte eforturi pentru apărarea acestui bun de preț. Aș aminti, de pildă, faptul că în istoricul Congres comunist din mai 1921, cînd a fost făurit Partidul Comunist Bomân, printre principalele probleme dezbătute s-au aflat și acelea ale păcii și războiului. Ne aflăm doar, în acele momente, la scurt timp după marea și dureroasa încleștare a primei conflagrații mondiale în cursul căreia și Eomânia avusese de sîngerat. Astfel, trebuie înțeleasă moțiunea „Pentru pace, contra războiului!” adoptată atunci, încă la deschiderea Congresului, document care considera că „războaiele duse de statele capitaliste au în realitate scopuri de pradă, de jaf și subjugare a claselor muncitoare, atît în afară cît și înăuntrul acestor state, că războaiele sînt îndreptate în primul rînd împotriva popoarelor muncitoare din propria țară”. De aceea, se declara de la bun început P.C.E., „în numele clasei muncitoare din Eomânia, împotriva unei asemenea politici de provocare și ațîțare la război”, de aceea își declarau deschis comuniștii din țara noastră dorința de a se angaja cu fermitate în lupta pentru pace. Istoria ne stă cu neclintire martoră că, în cele peste șase decenii cîte s-au scurs de atunci, Partidul Comunist Bomân a știut să-și apere cuvîntul, așa cum — în condițiile contemporaneității noastre — o face și astăzi cu aceeași devoțiune, potrivit cu crezul afirmat recent de tovarășul Nicolae Ceaușescu, Secretarul general al partidului nostru, Președintele Bomâniei Socialiste, în cadrul Plenarei lărgite a C.C. al P.C.B. din 1—2 iunie 1982, potrivit căruia : „în momentul de față problema centrală a vieții internaționale o constituie lupta pentru oprirea cursei înarmărilor, pentru trecerea la dezarmare, și în primul rînd la dezarmarea nucleară, pentru o pace trainică în lume”. www.dacdromanica.ro 1172 2 Istoria rămîne peste vremuri martoră că, potrivit cu un asemenea crez, România s-a angajat în viitoarea marilor mișcări și manifestări pentru pace din Europa și din întreaga lume, poporul nostru nutrind speranța că asemenea acțiuni au o însemnătate deosebită în oprirea cursei înarmărilor, în salvarea omenirii de la catastrofă nucleară, în asigurarea păcii în lume. Istoria poporului român atestă totodată, cu forța de convingere a faptelor, că, din adîncimea timpului și pînă azi, floarea intelectualității țării, oamenii de cultură și de știință au dorit arzător pacea și au militat efectiv pentru apărarea ei. Corespunzător unor asemenea tradiții, Comi- tetul Român „Oamenii de știință și pacea”, constituit în toamna anului trecut, a desfășurat și desfășoară o amplă gamă de acțiuni pentru pace la care au aderat și aderă spiritele cele mai distinse ale națiunii române. în marele detașament al luptătorilor pentru pace din România, în general, și al oamenilor de știință participanți la mișcarea pentru pace, în special, slujitorii muzei Clio — fie ei cercetători sau cadre didactice — își aduc și azi, ca oricînd în trecut, contribuția lor remarcabilă la pregăti- rea — prin mijloacele specifice istoriei — a întregii națiuni de a fi oricînd gata să salvgardeze interesele supreme ale apărării păcii țării și lumii întregi. Se află în această contribuție o modestă părticică dintr-un efort uriaș și statornic al unui întreg popor — stăpîn pe destinele sale și. deplin responsabil pe misiunea ce-i revine în lumea de azi și de mîine —, efortul apărării cerului senin al popoarelor, destinderii internaționale și păcii, colaborării consacrate asigurării viitorului eliberat de orice apăsări și primejdii. Prof. unio. dr. Ghtorghe I. lonifă www.dacoromanica.ro INVESTIGAREA ISTORIEI ROMANEȘTI DIN ACTIVITATEA ANTIFASCISTĂ A PARTIDULUI COMUNIST ROMÂN ÎN ANII 1935-1937 DE VASILE M. BUDRIGĂ în anii 1933—1937, în condițiile creșterii pericolului fascismului agresiv și revizionist — îndeosebi după venirea la putere a hitlerismului în Germania, în ianuarie 1933 — forțele democratice din România, în frunte cu clasa muncitoare — forța socială fundamentală a mișcării anti- fasciste din țara noastră — și sub conducerea permanentă a Partidului Comunist Român, și-au intensificat activitatea în scopul realizării unui larg Pront Popular Antifascist, avînd drept nucleu unitatea de acțiune a proletariatului — acesta fiind singurul mijloc eficace de barare a drumu- lui organizațiilor fasciste spre putere. în lupta pentru făurirea unui front unic antifascist la nivel național, în anii 1934—1937, au fost obținute succese importante — care demon- strau posibilitatea reală a înfăptuirii acestui front. Este meritul istoric al P.C.R. de a fi dovedit o mare capacitate în elaborarea și aplicarea unei tactici realiste, cît mai elastice, în privința modalităților de acțiune contra primejdiei fasciste, mai ales după hotărî- rile adoptate de plenarele C.C. al P.C.R. din februarie 1935 și din iulie- august 1936, cînd s-a renunțat, aproape total, la unele poziții sectarist- stîngiste în problemele luptei antifasciste, existente în perioada anteri- oară. Astfel, P.C.R., deși activa în ilegalitate, a îmbinat cu pricepere și succes munca ilegală cu posibilitățile legale de luptă antifascistă, folosind o varietate impresionantă de modalități pentru a-și face larg cunoscută poziția sa justă și în vederea unirii într-un singur front a tuturor forțelor ce se pronunțau, dintr-un motiv sau altul, împotriva venirii la putere a fascismului în România. Dintre aceste mijloace, utilizate de P.C.R. în perioada 1933—1937, cităm următoarele : editarea a numeroase publicații ilegale și legale; conducerea, îndrumarea sau influențarea activității unui mare număr de organizații democratice de masă, legale; încheierea unor acorduri de front democratic antifascist; participarea pe liste unice a forțelor demo- cratice cu prilejul alegerilor parlamentare generale sau parțiale, precum și în alegerile județene și comunale; organizarea unor mari întruniri și demonstrații de stradă antifasciste și antirăzboinice; pregătirea temeinică a apărării militanților comuniști și a altor luptători antifasciști în cadrul proceselor înscenate acestora de autoritățile burgheze, reacționare, ș.a. „REVISTA DE ISTORIE", Tom; 35, nr; 11, p. 1173-1160, 1982 www.dacoromanica.ro 1174 VASILE M. BUDRIGA 2 O modalitate eficientă, folosită de P.C.R. în lupta antifascistă, care a stat mai puțin, pînă în prezent, în atenția istoriografiei din țara noastră, a constituit-o publicarea în unele cotidiene centrale, cu orientare burghezo-democratică și care nu erau organe de presă ale vreunui partid politic, a unui număr însemnat de materiale, semnate de unii militanți comuniști de frunte cum au fost: Lucrețiu Pătrășcanu, Ștefan Foriș, Petre Constantinescu-Iași și alții — în care se expunea deschis și pe larg concepția realistă, profund patriotică și internaționalistă a comuniștilor români în problemele complexe ale mișcării antifasciste pe plan intern și extern. Dacă ținem seama că aceste organe centrale de presă, cum au fost ziarele „Dimineața”, „Adevărul”, „Zorile”, „Lupta” și altele, erau de mare tiraj și cu răspîndire în toată țara, putem ușor înțelege rolul impor- tant pe care l-a jucat o asemenea modalitate utilizată de P.C.R. în lupta sa antifascistă, în răspîndirea largă, la nivel național, a punctului de vedere al comuniștilor români referitor la căile de realizare a frontului popular precum și în combaterea și spulberarea diversiunilor anticomu- niste, puse la cale de organizațiile fasciste, cu complicitatea condamnabilă a cercurilor guvernante burgheze, reacționare, din acea vreme. Este semnificativ faptul că în aceste articole, comentarii și reportaje se vorbea direct și public în numele Partidului Comunist Român, mergînd pînă la a cere și sublinia necesitatea legalizării activității acestui partid — aceasta fiind considerată ca o cerință esențială a însăși apărării democra- ției în România. Referindu-se la amploarea activității antifasciste, desfășurate de P.C.R. în fruntea tuturor forțelor democratice și patriotice, Programul Partidului Comunist Român de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintare a României spre comunism, precizează că în împreju- rările agravării situației internaționale și creșterii pericolului de război, ale intensificării activității organizațiilor fasciste, a forțelor celor mai reacționare „Partidul Comunist Român își sporește eforturile pentru unirea forțelor democratice împotriva fascismului, pentru o politică de prietenie cu Uniunea Sovietică, împotriva războiului. Forțele democratice antifasciste obțin o serie de succese importante în activitatea lor — ele reușesc să realizeze înțelegeri pe baza Frontului Popular și să dobîndească victorii în alegerile din 1936. Se demonstrează astfel capacitatea partidu- lui de a îmi masele populare, forțele antifasciste, în lupta pentru bararea drumului fascismului, pentru o politică de pace”1. Au o valoare deosebită, pentru demonstrarea justeței tacticii P.C.R. în legătură cu căile concrete de înfăptuire, în România, a unui larg Front Popular Antifascist, în anii 1935—1937, unele luări de poziție ale lui Ștefan Foriș — membru al conducerii P.C.R. din această perioadă, care a expus amplu punctul de vedere al comuniștilor în problemele luptei antifasciste — într-o serie de materiale publicate în cotidianul „Zorile” din lunile ianuarie—februarie 1936, cu prilejul un ei anchete publice organi- zate de acest ziar privind căile de realizare, în patria noastră, a frontu- lui național antifascist. 1 Programul P.C.R. de /aurire a societății socialiste multilateral dezvoltate șl înaintare a României spre comunism, Ed. politică, București, 1975, p. 42. www.dacoromanica.ro 3 ACTIVITATEA ANTIFASCISTA A P.C.R. (1935—1937) 1175 Astfel, într-un prim articol intitulat semnificativ : Faza regimului fascist nu este deloc o fatalitate ineluctabilă. Pilda democrației franceze care, solidară, a știut să frîngă tentativa dreptei. Răspuns domnului Lothar Rădăceanu z, Ștefan Foriș afirmă în mod convingător că „nu e o necesitate fatală ca toate țările democratice să treacă prin faza regimului fascist”, o dovadă în acest sens fiind Franța unde, datorită realizării puternicului Front Popular Antifascist a fost barat drumul dictatur ii fasciste la putere, în continuare se arăta cum lipsa de unitate a comuniștilor și social-demo- craților a ușurat venirea la putere în Germania a regimului hitlerist și se atrăgea atenția asupra învățămintelor ce trebuie trase, de forțele demo- cratice de la noi și din alte țări, din această tristă experiență a poporului german. în acest sens au o deosebită valoare principială și practică con- cluziile din acest articol, conform cărora : „Astăzi stăm în fața primejdiei iminente a dictaturii fasciste și a războiului. Partidul Social-Democrat este amenințat, ca și Partidul Național Țărănesc, ca și toate celelalte partide și grupări democratice, în însăși existența lor de dictatură și este deci foarte firească și în același timp îmbucurătoare schimbarea atitudinii tactice a P.S.D. față de fiontul unic piolctar și față de Frontul popular antifascist, pentru restabilirea unității de acțiune a clasei muncitoare și pentru concentrarea în jurul ei a tuturor forțelor democratice antifasciste. Eeinarcăm, de asemenea, comentariul amplu, semnat de Ștefan Foriș, intitulat în mod semnificativ : Ce este Frontul Popular Antifascist. Partidele muncitorești și Frontul Popular Antifascist. Intre tactica și principiile mișcării muncitorești... * 3, în care era expusă clar și pe larg concepția P.C.E. cu privire la modul de înfăptuire și importanța frontului unic național împotriva primejdiei fasciste, precizîndu-se că : „Formula comuniștilor, care a fost adoptată de partidele social-democratice din Franța, Spania, Austria etc., este următoarea : Formarea unui vast Front Popular Antifascist de luptă comună împotriva fascismului și a pericolu- lui de război, care trebuie să cuprindă toate organizațiile muncitorești, toate partidele și organizațiile sincer democratice. Concret, pentru Eomâ- nia, numai im singur Front Popular Antifascist poate să existe : acela care ar cuprinde : 1) Toate organizațiile de clasă ale proletariatului (Parti- dul Comunist, Partidul Social-Democrat, Partidul Socialist Independent — C. Popovici, Confederația Generală a Muncii — cu toate uniunile și sindi- catele ei, toate asociațiile muncitorești, culturale, sportive etc.), pe baza Frontului Unic al clasei muncitoare și a unității sindicale; 2) Frontul Popular român trebuie să cuprindă toate partidele democratice ca : Parti- dul Național Țărănesc, Partidul Țărănist Eadical al domnului lunian, Frontul Plugarilor, Uniunea Muncitorilor și Țăranilor Maghiari (Madosz), Blocul pentru apărarea libertăților democratice, plus toate organizațiile și asociațiile democratice muncitorești. Cumuniștii consideră că forța motrică a Frontului Popular trebuie să fie proletariatul cu organizațiile lui de clasă, fiindcă dictatura fascistă este dictatura brutală, violentă a capitalului îndreptată, în primul rînd, contra clasei muncitoare. Astfel a fost și este în Franța democratică unde 3 „Zorile”, II (1936), nr. 252 din 11 ian., p. 5. 3 „Zorile”, II (1936), nr. 262 din 24 ian., p. 3. www.dacoromanica.ro 1176 VASILE M. BUDRIGĂ 4 Frontul Popular s-a închegat în jurul frontului unic al partidului comunist și al partidului social-democrat. Comuniștii români n-au renunțat la nici unul din principiile lor. însă și-au schimbat linia tactică față de Partidul Național Țărănesc. A fost firesc ca Partidul Comunist, în anii 1929—1933, să lupte contra democrației burgheze. Astăzi s-a schimbat situația. Fascismul amenință atît pe social-democrați, cît și pe național-țărăniști, în chiar existența lor. Și singura salvare este numai în Frontul Popular Antifascist, pentru a tăia drumul dictaturii fasciste și a împiedica un nou măcel care amenință țara românească ”. Am redat un citat atît de larg din acest material, deoarece el are valoarea unui important document al P.C.E. în care, deși comuniștii activau în ilegalitate și acest articol este publicat într-un organ de presă burghezo-democratic, se vorbește în mod deschis în numele P.C.E., iar apariția lui reprezintă și un act de curaj din partea lui Ștefan Foriș. în continuare, Ștefan Foriș va publica și alte articole și comentarii în care prezintă poziția P.C.E. în legătură cu variatele aspecte ale mișcării antifasciste din Eomânia. De exemplu, în articolul: Apărarea independen- ței poporului român 4, se avertizează asupra pericolului grav al fascismului pentru independența națională a țării și de aceea se arăta că unirea „tutu- ror forțelor democratice pentru apărarea independenței națiunii este porunca momentului”. Autorul arată, apoi, că numai strîns unite forțele democrației pot obține victoria în lupta antifascistă, un exemplu în acest sens fiind succesul acestor forțe în alegerile parlamentare parțiale din 18 februarie 1936 în județele Hunedoara și Mehedinți. De asemenea, era condamnată poziția rigidă a unor lideri ai P.N.Ț. care, neînțelegînd necesi- tatea imperioasă a unirii tuturor forțelor democratice în acțiunile contra pericolului fascist, au refuzat propunerile repetate de colaborare făcute de alte partide și organizații democratice. De aceea, în încheierea acestui articol, era adresat următorul apel Partidului Național Țărănesc în vederea colaborării cu celelalte forțe social-politice pentru desăvîrșirea începutului de front comun antifascist, realizat în vederea cîștigării victoriei în alege- rile parțiale din județele Hunedoara și Mehedinți: „Porunca momentului este că începutul de la Hunedoara și Mehedinți trebuie desăvîrșit: Front Popular pe întreaga țară. Partidul Național Țărănesc nu se poate baza pe promisiuni vagi, care duc la dezarmarea lui și la victoria partizanilor lui Hitler și Horthy. A sosit ultimul moment pentru concentrarea tuturor forțelor democratice într-un imens front al poporului”. La rîndul său, militantul comunist și antifascist — prof. univ. Petre Constantinescu-Iași, într-o suită de comentarii, publicate în unele din aceste ziare, a prezentat pe larg poziția P.C.E. cu privire la importanța și căile de realizare a Frontului Popular Antifascist în Eomânia. De exemplu, răspunzînd punctului de vedere exprimat de directorul cotidianului „Zorile” într-un articol intitulat: Frontul democrației5, în care se aprecia în mod just necesitatea unirii, în lupta antifascistă, a tuturor partidelor și organizațiilor democratice, aceasta fiind considerată * „Zorile”, (II (1936), nr. 278 din 9 feb., p. 3. 5 „Zorile”, II (1935), nr. 121, din 2 sept., p. 1. www.dacoromanica.ro 5 ACTIVITATEA ANTIFASCISTA A P.C.R. (1935—1937) 1177 drept „o chestiune de viață pentru statul român”, Petre Constantinescu-Iași a expus cu claritate poziția P.C.R. în legătură cu sarcinile ce stăteau în fața mișcării antifasciste, în comentariul: Cum trebuie înțeles Frontul Popular®, în care se vorbea despre făurirea Frontului Popular în Franța și despre pașii însemnați, făcuți în această direcție, în alte țări — eveni- mente din care trebuiau să tragă învățămintele necesare și forțele demo- cratice din România. Astfel, în acest material, se preciza că prima condiție a izbînzii Frontului Popular este realizarea Frontului Unic Muncitoresc — care să servească drept nucleu de raliere în jurul său a tuturor celorlalte forțe antifasciste, fiecare parte componentă a Frontului Popular păstrîn- du-și deplina libertate organizatorică și ideologică. în încheiere era afir- mată ideia justă, conform căreia : „Practic : Frontul Popular se poate realiza imediat prin unirea partidelor și organizațiilor muncitorești: Blocul pentru apărarea libertăților democratice, Comitetul pentru apăra- rea antifasciștilor, Partidele : Social Democrat, Socialist Unitar și Comu- nist, cu aderarea organizațiilor profesionale: sindicatele muncitorești, federațiile de funcționari și pensionari, paralel cu Frontul Plugarilor din Ardeal, radical-țărăniștii și aripa stingă a Partidului Național Țărănesc” 7. Un real interes prezintă unele aspecte ale activității desfășurate de cunoscutul militant comunist, patriot și om de cultură care a fost Lucrețiu Pătrășcanu, în lumina informațiilor pe care le avem din organele de presă centrale, burghezo-democratice, de mare tiraj, din anii 1936—1937. Astfel, în articolul intitulat : Democrația și apărătorii ei8, Lucrețiu Pătrășcanu face o amplă analiză a căilor de făurire a unității tuturor forțelor democratice în mișcarea contra pericolului fascist, ținînd seama de realitățile din acea vreme din România și de experiența pozitivă dobîn- dită, în acest sens, în alte țări — mai ales în Franța. Este relevată incapa- citatea conducătorilor unor partide burgheze constituționale din opo- ziție de a înțelege că numai un amplu front național antifascist era sin- gurul mijloc eficace de a împiedica fascismul să ia puterea. în continuare se expunea pe larg concepția P.C.R. referitoare la necesitatea și posibi- litățile concrete de realizare a acestui front. în același articol se demasca pericolul grav pe care-1 reprezintă fascismul pentru existența drepturilor td libertăților democratice ale maselor, pentru pace și pentru viitorul culturii și civilizației progresiste a omenirii. Explicînd, apoi, de ce comuniștii români se pronunțau în mod hotă- rît, în acel moment, pentru apărarea și Lărgirea libertăților democrat- burgheze, grav amenințate de fascism, Lucrețiu Pătrășcanu preciza că : „Atitudinea ideologică a extremei stingi (adică a P.C.R. — n.a.) față de regimul democrației burgheze este cuno.scută. Insuficiența și neputința acestei democrații, datorate tocmai caracterului ei structural de a nu fi altceva decît o formă a stăpînirii de clasă, nu au dispărut dm cauza amenin- țărilor fascismului. Dacă extrema stingă apără astăzi această democrație, în fața amenințărilor dreptei, o face pentru că fascismul — această bru- tală, sîngeroasă, șovină și războinică dictatură a vîrfurilor capitalului financiar aduce o și mai grozavă mizerie, o și mai mare primejdie pentru viața și destinele maselor populare. între democrația burgheză și barbaria ' 8 ,,Zorile”, II (1936), nr. 125 din 6 sept, p. 3. 7 Ibidem. 8 „Adevărul”, 50 (1936), nr. 15. 995 din 13 martie, p. 6. www.dacoromanica.ro 1178 VASILE M. BUDRIGA 6 fascismului extrema stingă se declară deschis și fără rezerve împotriva celei din urmă și pentru apărarea celei dintîi. Ea face acest lucru, avînd în față grozăviile dictaturii rasiste, puse în cumpănă cu insuficiențele și slăbiciunile democrației burgheze”. în continuare era condamnată energic atitudinea tolerantă a guver- nanților național-liberali față de activitatea organizațiilor fasciste, în timp ce aceleași autorități reacționare luau drastice măsuri represive împotriva mișcării revoluționare și antifasciste — pusă în slujba apărării intereselor vitale ale poporului român. Are o semnificație deosebită faptul că în acest comentariu Lucrețiu Pătrășcanu a pus în mod deschis problema necesității legalizării activi- tății Partidului Comunist Român, ca fiind o cerință esențială a însăși apărării democrației, subliniind că „pornind de la interesele mișcării democratice din România este just și natural ca un partid democratic să ceară și să lupte pentru legalizarea Partidului Comunist. Acest partid muncitoresc — aliat prețios, în împrejurările de față, în lupta dusă, ală- turi de întreg lagărul democratic, împotriva fascismului, va putea lupta cu atît mai viguros, cu cît posibilitățile lui de mișcare vor fi mai largi, însăși apărarea libertăților democratice cere astăzi legalizarea acestui partid muncitoresc. Dar, aceleași interese ale democrației cer, cu tot atîta impetuozitate, nu legalizarea mișcării de extremă dreaptă, ci dizolva- rea tuturor organizațiilor și partidelor ei, ba chiar totala lor distrugere”. A pune în mod public și direct problema legalizării Partidului Comu- nist Român, a sublinia rolul său de conducător și dinamizai or al mișcării antifasciste din România acelor ani, într-un material publicat într-un cotidian central, burghezo-democratic si de mare tiraj, în condițiile cînd comuniștii români activau în ilegalitate, cînd era în vigoare regimul stă- rii de asediu și al cenzurii, are o mare valoare pentru activitatea de atunci a P.C.R., constituind un act de curaj din partea militantului comunist care a fost Lucrețiu Pătrășcanu. în încheierea acestui material, care reprezintă în realitate un impor- tant document al P.C.R. — se avertiza asupra învățămintelor pe care trebuiau să le tragă antifasciștii din România, atît din experiența tristă a democrației germane, cît și din cea pozitivă a democrației franceze — unită în Front Popular Antifascist. Se atrăgea atenția asupra pericolului pe care-1 reprezintă regimul fascist nu numai pentru comuniști, dar și pentru partidele burgheze constituționale pe care fascismul ajuns la putere le va dizolva, lichidînd, totodată, orice drepturi și libertăți demo- cratice. în această ordine de idei, prefigurînd o realitate sumbră ce se va adeveri cîțiva ani mai tîrziu, în condițiile instaurării la putere a dictatu- rii militaro-fasciste în România, în încheierea acestui comentariu Lucre- țiu Pătrășcanu arăta că : „Pentru cadrele acestor partide se pregătesc aceleași lagăre de concentrare ca și pentru militantii extremei stingi (adică pentru comuniști — n.a.). Iar asasinatul politic nu se va încurca în nuanțe. Propria siguranță s-a dovedit funestă pentru acei care s-au bizuit pe ea. Este un ceas greu al răspunderilor și nici-un partid nu le poate nesocoti”. într-un alt articol, intitulat: Domnul Goga și antifascismul9, publi- cat de Lucrețiu. Pătrășcanu, tot în luna martie 1936, sînt demascate falsi- 8 „Adevărul”, 50 (1936), nr. 16.001 din 20 martie, p. 6 www.dacoromamca.ro 7 ACTIVITATEA ANTIFASCISTA A P.C.R. (1935—1937) 1179 ficările făcute de Octavian Goga— in calitatea sa de președinte al Partidului Național Creștin, cu orientare de dreapta — care, de la tribuna parla- mentului, a afirmat că mișcarea comunistă se confundă total cu mișca- rea antifascistă — diversiune des utilizată în acea epocă de cercurile reacționare, cu scopul de a găsi pretexte în vederea luării de măsuri repre- sive împotriva comuniștilor și a altor luptători antifasciști. Spulberînd această apreciere greșită, Lucrețiu Pătrășcanu a preci- zat clar raportul adevărat care există între comunism și antifascism, subliniind că cele două mișcări nu se confundă, în sensul că dacă toți comuniștii sînt luptători hotărîți și consecvenți împotriva fascismului, nu toți cei care se pronunță, într-o măsură mai mare sau mai mică, pen- tru apărarea libertăților burghezo-democratice — grav amenințate în existența lor de regimul fascist, sînt comuniști. Astfel, în sensul celor afirmate mai sus, în articolul citat mai înainte se spunea : „Comunismul, nu o singură dată și nu printr-o singură manifestare și-a arătat hotărîta lui adversitate, transformată în acțiune imediată, împotriva fascismului; iar partidul comunist, în țările în care există legal, a dovedit consecventa sa împotrivire, față de curentele dreptei, prin fapte și nu prin declarații platonice. înseamnă însă aceasta că antifascismul se suprapune și se con- fundă cu comunismul ? Hotărît că nu. între acțiunea partidului comunist, în România, și mișcarea antifascistă există numai comunitate de obiec- tive politice imediate : lupta cu toată hotărîrea contra unui regim dicta- torial de dreapta. Aceste obiective imediate nu sînt însă numai ale partidu- lui comunist, ci și ale tuturor partidelor burgheze, care înțeleg dezvolta- rea viitoare a României altfel decît după catehismul hitlerist” 10. în șirul măsurilor represive luate de cercurile guvernante reacțio- nare, în anii 1934—1937, împotriva mișcării revoluționare și democratice, se înscrie și înscenarea unui număr însemnat de procese unor cunoscuți militanți comuniști și altor luptători antifasciști — în urma cărora, în ciuda nevinovăției evidente a „acuzaților”, instanțele militare de judecată au pronunțat sentințe de condamnare la ani grei de temniță și la privarea de drepturi politice împotriva celor care erau adevărații apărători ai intereselor supreme ale națiunii române. Luptătorii antifasciști, în frunte cu comuniștii, implicați în aceste procese nu s-au lăsat intimidați, ci s-au transformat din acuzați în acuza- tori ai regimului capitalist și ai fascismului. Datorită activității desfășu- rate de P.C.R., aceste procese au constituit una din formele de continuare, cu alte mijloace, a luptei împotriva pericolului fascist și a războiului impe- rialist. Procesele antifasciste au fost transformate de P.C.R. în eveni- mente politice importante ale vremii, care au polarizat atenția opiniei publice progresiste interne și internaționale — care și-a manifestat deplina solidaritate cu cei judecați pe nedrept, cerînd stingerea acestor procese sau achitarea celor condamnați. Din rîndurile juriștilor care au apărat cauza antifasciștilor judecați au făcut parte renumiți avocați democrați ai vremii, unii dintre ei fiind militanți sau simpatizanți ai P.C.R. Unul dintre apărătorii comuniști ai luptătorilor antifasciști implicați în aceste procese a fost și avocatul Lucrețiu Pătrășcanu — doctor în științe juridice, care, în cadrul unor 10 Ibidem. www.dacoromanica.ro 1180 VASILE M. BUDRIGA 8 strălucite pledoarii, în articole sau interviuri publicate în presa demo- cratică a vremii, a demascat caracterul politic și de înscenări judiciare al acestor procese, dovedind totala nevinovăție a celor judecați, justețea cauzei pentru care luptau militanții antifasciști, precizînd, în același timp, caracterul legal și obiectiv necesar al mișcării antifasciste pentru apărarea drepturilor și libertăților democratice, a independenței și intej grității teritoriale a României — grav amenințate de venirea la putere a unui regim fascist, de politica agresivă și revizionistă dusă de statele fasciste, în frunte cu Germania hitleristă. Lucrețiu Pătrășcanu a desfășurat o importantă activitate în calitate de apărător al antifasciștilor în următoarele două procese : 1. Procesul înscenat celor opt intelectuali antifasciști, în frunte cu prof. univ. Petre Constantinescu-Iași, judecat în București (la 28 iunie și în ziua de 20 noiembrie 1935) și apoi la Chișinău — între 5 și 30 martie 1936; 2. Pro- cesul înscenat unui număr de 19 antifasciști, judecat în București în ziua de 27 februarie 1936 și apoi la Craiova între 5 iunie și 7 iulie 1936. De asemenea, a pledat ca apărător în propriul său proces, desfășurat în București in cursul anului 1936. De exemplu, în ședința din 23 martie 1936 a procesului celor opt intelectuali antifasciști, în frunte cu prof. univ. Petre Constantinescu- Iași, Lucrețiu Pătrășcanu a susținut o amplă pledoarie — care constituie un model de expunere dialectică a poziției P.C.R. în problemele mișcării antifasciste interne și internaționale. El a demonstrat, cu argumente solide, netemeinicia acuzațiilor aduse celor judecați, demascînd caracterul pur politic și de înscenare judiciară al procesului. Referindu-se la nevinovă- ția inculpaților, Lucrețiu Pătrășcanu a afirmat, cu toată convingerea, că „în acest proces nu există fapte penale, iar dovezile schițate sînt nule”, în continuarea pledoariei sale a remarcat că acest proces se plasa în cen- trul vieții politice a momentului respectiv, el îmbrățișînd complexitatea problemelor la ordinea zilei. A făcut apoi precizarea că cei opt intelectuali antifasciști sînt judecați exclusiv pentru atitudinea și acțiunea lor hotă- rîtă împotriva pericolului fascist și a avertizat asupra grelelor consecințe pe care le va avea instaurarea în România a unui regim fascist care, prin politica sa, va lovi în primul rînd în interesele vitale ale maselor munci- toare. A demonstrat, totodată, falsitatea acelor învinuiri puse în seama acuzaților, referitoare la legăturile cu organizațiile antifasciste și anti- războinice internaționale pe care, în contradicție flagrantă cu realitatea, atît ordonanța definitivă, cît și rechizitoriul comisarului regal le calificau drept «organizații comuniste », « subversive ». în încheierea pledoariei sale a cerut stingerea procesului11. în cadrul ședinței din 18 martie 1936 a procesului înscenat celor opt intelectuali antifasciști, Lucrețiu Pătrășcanu a cerut instanței mili- tare de judecată să admită audierea, ca informator, a avocatului francez Philippe Lamour — membru marcant al Baroului din Paris și care era și mandatarul a încă 19 martori francezi, citați de Consiliul de război al Corpului III Armată, la cererea apărării, pentru a lămuri scopurile activi- tății Comitetului Mondial Antifascist. Cu toată opunerea comisarului 11 „Dimineața”, 32 (193G), nr. 10. 507 din 25 martie, p. 9; „Zorile”, II (193G), nr 323 din 25 martie, p. 4. j www.dacoromamca.ro 0 ACTIVITATEA ANTIFASCISTA A P.C.R. (1935—1937) 1181 regal, instanța de judecată a admis audierea lui Philippe Lamour12 în ședința din 19 martie a procesului. în depoziția sa Philippe Lamour — membru al Partidului Radical Socialist din Franța, a arătat interesul stîrnit în rîndul opiniei publice franceze de acest proces, avînd în vedere că printre acuzațiile aduse lui Petre Constantinescu-Iași sînt și cele referi- toare la legăturile acestuia cu Comitetul Mondial Antifascist și cu Asociația internațională a profesorilor — ambele cu sediile la Paris. Avocatul fran- cez a precizat că aceste organizații au un caracter perfect legal, ele nefiind organizații comuniste — cum greșit erau calificate în ordonanța definitivă. Are o deosebită valoare principială și practică — pentru spulberarea- diversiunilor anticomuniste puse la cale de autoritățile reacționare — aprecierea făcută de Philippe Lamour în legătură cu rolul comuniștilor francezi în realizarea Frontului Popular Antifascist, precizînd că : „Par- ticiparea comuniștilor la Frontul Popular nu trebuie să vă mire, pentru că Partidul Comunist este antifascist. Este antifascist prin firea lucrurilor și pentru că are interes la menținerea democrației și a libertăților cheză- șuite de aceasta”. In continuare își exprima părerea că ,,nu poate constitui un delict să fi antifascist”, deoarece antifasciștii luptă pentru apărarea democrației periclitată de fascism, democrație consfințită de Constituția, țării și că este de neînțeles o sentință de condamnare a celor implicați în acest proces — care ar veni în contradicție cu prevederile Constituției României. în încheierea depoziției sale, avocatul francez a subliniat că în politica externă, fascismul înseamnă război și a apreciat drept „o mon- struozitate trimiterea cuiva în fața judecății pentru gîndurile sale”13. Tot Philippe Lamour, într-un amplu interviu acordat unui corespon- dent al cotidianului „Zorile” în ziua de 17 martie 1936, la sosirea sa în România, și-a exprimat surprinderea pentru continuarea acestui proces, avînd cuvinte elogioase la adresa mișcării antifasciste din România, ară- tînd că acest proces nu poate fi justificat „nici juridicește și mai ales din punctul de vedere al salvării intereselor naționale” și că acuzațiile aduse celor opt intelectuali antifasciști „dovedesc o greșită interpretare a mișcă- rii antifasciste, cum și o subapreciere a rolului acestuia în întreaga lume și în special în România, unde pericolul fascisto-hitlerist devine din ce în ce mai amenințător”, remarcînd, totodată, în mod just și realist că : „Mișcarea antifascistă nu este totuna cu partidul comunist, dar toți comu- niștii luptă în Frontul Popular într-o solidaritate impresionantă cu partidele democratice burgheze. O asemenea solidaritate, vă declară un democrat burghez, nu ar face decît să pună și în România stavilă fascismului amenin- țător, să garanteze libertățile democratice și să restabilească un regim de adevărată democrație”14. Este semnificativ faptul că printre martorii apărării în acest proces s-au aflat și o serie de personalități politice și culturale cu vederi antifas- ciste, aparținînd unor partide politice burgheze ce se pronunțau pentru menținerea regimului burghez, parlamentar. în acest sens cităm mărturia scrisă, trimisă, în apărarea celor opt intelectuali antifasciști, de dr. Ilie 12 ..Dimineața”, 32 (1936), nr. 10. 503 din 21 martie, p. 11; ,,Zorile”, II (1936), nr. 319 din 21 martie, p. 7. 13 ,.Dimineața”, 32 (1936), nr. 10.503 din 21 martie, p. 11; „Zorile”, II (1936), nr. 319 din 21 martie, p. 7. 2— c. 2582 27 1182 VASELE M. BUDRIGA 10 Lazăr — președintele organizației Partidului Național Țărănesc din Sighet, fost deputat, în care, mai întîi, se amintește faptul că el cunoaște bine ordonanța de dare în judecată a lui Petre Constantinescu-Iași și activita- tea desfășurată de acesta, participînd împreună la alegerile parlamentare parțiale din 18 februarie 1936 din județul Hunedoara, după care se făceau următoarele aprecieri realiste asupra procesului și asupra necesității mișcării antifasciste — ca o activitate legală : „1. întregul proces de la Chișinău constituie o înscenare. 2. Toată activitatea profesorului P. Con- stantinescu-Iași a fost o activitate perfect legală, desfășurată în cadrul Constituției statului român. Acuzația de «subversivitate» constituie aceeași veche diversiune pe care au fluturat-o toate guvernele reacționare împotriva reprezentanților organizațiilor muncitorești, politice și sindicale. 3. Acțiunea întreprinsă de domnia sa la Hunedoara, unde s-a realizat unirea forțelor democratice împotriva fascismului hitlerist, revizionist și reacționar, a fost profund legală, iar manifestele Frontului Popular, cum și ale organizațiilor componente — Partidul Național Țărănesc, Frontul Plugarilor și Blocul Democratic — conțineau un program mini- mal de acțiune împotriva fascismului și războiului, pentru revendicările de zi cu zi ale mulțimilor muncitoare, pentru apărarea unității și indepen- denței naționale a poporului român, amenințat în ființa și libertatea sa de hitlerismul agresiv și revizionist. 4. A afirma că manifestele răspîndite de Blocul Democratic, cum și de celelalte organizațiuni erau «clandes- tine » și «subversive»... înseamnă a înlocui adevărul cu provocarea și minciuna cea mai sfruntată. 5. Mișcarea antifascistă din România a fost și este — după informațiunile și activitatea desfășurată — o mișcare folositoare poporului român și românismului. A lupta contra hitleris- mului și fascismului înseamnă mai mult decît o acțiune conformă interese- lor naționale ale poporului român. Toți cetățenii conștienți sînt datori să meargă pe acest drum care este, de altfel, drumul păcii, democrației și românismului. A condamna pe acuzații de la Chișinău pentru că au avut legături cu organizațiile antifasciste din Franța, din care fac parte jumătate din miniștrii guvernului francez, înseamnă a condamna însuși guvernul Franței democrate. De aceea, în numele principiului de libertate, eu cer achitarea profesorului Petre Constantinescu-Iași și a celorlalți acuzați”15. în cadrul procesului celor 19 antifasciști, judecat la Craiova, în ședința din 17 iunie 1936 apărarea — în rîndurile căreia L. Pătrășcanu ocupa un loc de frunte — a protestat împotriva faptului că instanța militară de judecată nu permitea martorilor să răspundă la toate întrebă- rile puse de acuzați și de avocații apărători — încălcîndu-se în mod brutal dreptul elementar de apărare al celor judecați pe nedrept. După cum a precizat L. Pătrășcanu, în ședința din 18 iunie a aces- tui proces, martorii apărării sînt însușiți de toți inculpați! și de aceea o mare parte dintre ei nu cunosc personal pe acuzați și că nici nu este nece- sar acest lucru avînd în vedere că „faptele puse în ordonanța definitivă în sarcina celor 19 antifasciști se reduc la activitatea desfășurată de ei contra războiului, a fascismului și pentru satisfacerea revendicărilor populare, ca lupta împotriva scumpete!, a impozitelor etc” 16. 16 „Dimineața”, 32 (1936), nr. 10. 508 din 26 martie, p. 10; „Zorile”, II (1936), nr. 325 din 27 martie, p. 7. “ 32 (1 WMMM' 11 ACTIVITATEA ANTIFASCISTA A P.C.R. (1935—1937) 1183 Pentru activitatea sa politică revoluționară și antifascistă, Lucrețiu Pătrășcanu a fost suspendat în mod ilegal, pe termen de un an, din Baroul județului Ilfov — de conducerea reacționară a acestui barou. Această măsură arbitrară a constituit imul din pretextele principale ale suspendă- rii sale ca apărător în procesul antifascist de la Craiova, începînd cu data de 26 iunie 1936 — lipsind, în acest mod, pe acuzați de unul dintre cei mai valoroși apărători17 18. Un alt motiv invocat de Consiliul de război din Craiova, pentru luarea acestei măsuri arbitrare, a fost și acela că L. Pătrășcanu era implicat într-un proces ca acuzat. Protestînd energic împotriva acestui act ilegal, luînd cuvîntul, L. Pătrășcanu a declarat că a fost ales apărător de cei 19 antifasciști și deoarece instanța de judecată are caracterul unei curți cu jurați, el își poate exercita în continuare calitatea de apărător în proces, ținînd seama și de faptul că era și ofițer în rezervă. De asemenea, a precizat că măsura suspendării sale din barou este ilegală și abuzivă, întrucît articolul 111 din Legea avocatilor nu admitea suspendarea pentru participarea ca apărător în procesele poli- tice 1S. După cum aflăm dintr-o cerere de strămutare a procesului discipli- nar ce i s-a înscenat în fața Consiliului de disciplină al Baroului de Ilfov, înaintată de L. Pătrășcanu în luna august 1936 conducerii Uniunii Avoca- tilor din România, în baza unor motive pe deplin întemeiate, pe care le expune pe larg în această cerere, a solicitat strămutarea judecării pro- cesului său disciplinar în fața unui alt consiliu de disciplină din tară, avînd în vedere faptul că. întreaga conducere a Baroului de Ilfov încăpuse pe mîna avocaților ce făceau parte din Partidul Național Creștin. în acest document L. Pătrășcanu precizează că ,,în această situație, în care un organ profesional și-a pierdut total caracterul lui și s-a transformat într-un organ politic, darea mea în judecată pentru convingeri și activitate publică — diametral opusă aceleia desfășurată de către membrii consi- liului din sînul căruia se recrutează judecătorii, este o imposibilitate’”19. Mai departe, în această cerere, L. Pătrășcanu arată că cercetările întreprinse de conducerea reacționară a Baroului de Ilfov — în legătură cu activitatea sa politică — nu se referă la nici-o încălcare a obligațiilor sale profesionale ,,ci urmăresc un scop pur politic — ba chiar unul poli- țienesc” 20. Cu puțin timp înainte de aceste cercetări, Asociația Avo- caților Național Creștini adoptase o hotărîre arbitrară prin care se cerea „excluderea avocaților comuniști din Baroul de Ilfov, în frunte cu avocatul L. Pătrășcanu” 21. Printre semnatarii acestei decizii figurau și unii membri ai Consiliului de disciplină al Baroului de Ilfov. într-o întîmpinare adresată Comisiei de Apel de pe lingă Uniunea Avo- caților din România, L. Pătrășcanu sublinia că procesul său disciplinar a fost înscenat „pentru a urma injoncțiunile presei de dreapta și a organiza- țiilor național-creștine din Barou” și preciza „caracterul abuziv și ilegal al suspendării, inexistența unei încălcări a moralei profesionale, carac- 17 „Dimineața”, 32 (1936), nr. 10 600 din 28 iunie, p. 11; „Adevărul”, 50 (1936), nr. 16. 080 din 27 iunie, p. 7. 18 Ibidem. 19 „Dimiijeața”, 32 (1936), nr. 10.691 din 27 sept., p. 13. 20 Ibidem. 21 Ibidem. www.dacoromanica.ro 1184 VASILE M. BUDRIGĂ 12 terul de represiune politică pe care l-a îmbrăcat, în mod exclusiv, măsura disciplinară a primei instanțe de judecată”22. Această întîmpinare a fost judecată de Comisia de Apel, mai sus menționată, în ziua de 20 noiem- brie 1936, hotărînd menținerea suspendării sale din barou pe timp de un an 23 24. L. Pătrășcanu a declarat imediat recurs împotriva acestei decizii nedrepte, recurs ce s-a judecat de Consiliul Superior de disciplină al Uni- unii Avocaților din România în ziua de 12 iunie 1937 dată la care s-a judecat și recursul împotriva suspendării lui L. Pătrășcanu ca apărător în procesul celor 19 antifasciști, ce se judeca la Oraiova. Autorul celor două recursuri a tras singur concluziile, subliniind din nou caracterul pur politic al suspendării sale din barou, precizînd că : „în realitate, suspendarea nu s-a aplicat pentru vre-o culpă profesio- nală, ci numai pentru că nutrește anume idei politice și militează în miș- carea muncitorească” 25 26. în ce privește al doilea recurs, L. Pătrășcanu a menționat, din nou, că articolul 111 din Legea avocaților prevede limpede că o acțiune penală, născută din fapte politice, nu poate duce la suspendarea unui avocat din exercițiul profesiunii sale. A amintit, pe de altă parte, că procesul său aflat pe rol la Consiliul de război din București este de natură pur politică și că suspendarea a intervenit după trei ani de la darea sa în judecată — timp în care baroul, deși sesizat public, a înțeles că nu poate lua nici-o măsură împotriva sa, în timpul cît s-a aflat apărător în procesul condu- cătorilor luptelor revoluționare ale muncitorilor ceferiști și petroliști din ianuarie-februarie 1933, ce s-a judecat în anii 1933 și 1934 la București și Craiova. în încheierea apărării sale L. Pătrășcanu a declarat că prin actul abuziv al conducerii reacționare a Baroului de Ilfov s-a urmărit înlăturarea sa „de pe banca apărării în plin proces și în ajunul pledoariei ’, în acest fel consiliul de disciplină „în loc să apere libertatea profesiunii, a înțeles să se transforme, în acest caz, în sugrumătorul ei” z8. După o lungă deliberare, Consiliul Superior de Disciplină al Uniunii Avocaților din România a admis primul recurs casînd, fără trimitere, decizia de suspendare din barou — stabilind astfel că urmărirea discipli- nară contra sa a fost nefondată. Cel de-al doilea recurs a fost respins, menținîndu-se suspendarea sa ca apărător în procesul antifascist de la Craiova — pînă la judecarea în fond a procesului său, pendinte la Consiliul de război din București27. La data de 11 august 1936 urma să înceapă judecarea, în fața Con- siliului de război al Corpului II Armată din București, a procesului însce- nat lui L. Pătrășcanu și unui grup de 16 muncitori ceferiști — disjunși din procesul conducătorilor eroicelor lupte ale ceferiștilor și petroliștilor din ianuarie-februarie 1933. Apărarea, reprezentată prin avocații Ion Gheorghe Maurer și I. Șraier, a cerut amînarea judecării procesului, din cauza nerespectării prevederilor legale de procedură, în sensul că terme- 22 ,.Dimineața”, 32 (1936), nr. 10. 747 din22 noiembrie, p. 4. 23 Ibidem. 24 ,,Dimineața”, 33 (1937), nr. 10.947 din 14 iunie, p. 12. 26 Ibidem. 26 Ibidem. 27 Ibidem- www.dacoromanica.ro 13 ACTIVITATEA ANTIFASCISTA A P.C.R. (1935—1937) 1185 nul de judecată a fost stabilit pe neașteptate și adus la cunoștință prin intermediul „Monitorului Oficial”, fapt ce a făcut ca inculpații să nu afle de acest termen la timpul potrivit, ei fiind puși, în acest mod, în imposibili- tatea de a-și pregăti temeinic apărarea. Avocații apărării au declarat că procesul nu poate fi judecat, nerespectîndu-se procedura legală, inclusiv în privința martorilor apărării, cerînd amînarea procesului — cerere admisă de instanța de judecată, care a fixat ca dată a judecării ziua de 10 septembrie 193 6 28. în această zi dezbaterile procesului au început în fața secției a l-a a Consiliului de război al Corpului II Armată din Capitală, acuzatul principal fiind L. Pătrășcanu care era învinuit ca fiind „autor moral și instigator al tulburărilor de la Grivița din 1933” 29. Pentru a împiedica larga publicitate a procesului, autoritățile reacționare au luat severe măsuri de pază, permițîndu-se accesul in sala de judecată numai a martori- lor cu citații și a avocațiilor apărării. în afară de L. Pătrășcanu la proces au mai fost prezenți încă opt acuzați, iar cei care lipseau S-a hotărît să *fie judecați în contumacie 30. L. Pătrășcanu, care s-a apărat singur, a formulat, mai întîi, un incident de amînare a procesului, pornind de la faptul că la ultimul ter- men procesul era prevăzut a se judeca de Secția a Il-a a Consiliului de război și că mutarea lui la Secția l-a, în ultimul moment, constituie un grav viciu procedural care a dus, între altele, la neîndeplinirea procedurii privind citarea martorilor apărării. Făcîndu-se apelul martorilor apărării s-a constatat că majoritatea dintre ei lipsesc, nefiind citați. L. Pătrășcanu insistă asupra amînării procesului, adăugind că prezența martorilor pro- puși de apărare — muncitori ceferiști, activiști sindicali care au participat la luptele revoluționare din 1933, o serie de intelectuali și oameni politici — •este absolut necesară pentru a lămuri exact adevărul despre acțiunile muncitorimii române din 1933 și cauzele imediate ale procesului de față. Astfel, L. Pătrășcanu a arătat că prezența martorilor intelectuali și oameni politici este necesară pentru a se stabili de ce procesul, după o amînare ■de trei ani, se judeca de abia atunci și ca să demonstreze că la baza însce- nării judiciare stăteau cauze imediate, de natură politică. în acest sens, L. Pătrășcanu a declarat că „va dovedi Consiliului că nu pentru faptele inexistente de la dosar se cere judecarea și condamnarea sa, ci pentru •că acuma se mobilizează toate forțele dreptei românești, iar procesele poli- tice devin arma cu care acei care sprijină aceste mișcări lovesc în mili- tanții muncitorimii” 31. Comisarul regal a recunoscut că din cauza mută- rii judecării procesului de la o secție la alta, pentru una din cele două liste de martori propuși de apărare nu s-a putut îndeplini procedura de citare și de aceea cere, chiar el, amînarea procesului. în urma deliberării, Consiliul de război hotărește amînarea procesului pentru 9 octombrie 193 6 32, intervenind apoi o nouă amînare pentru ziua de 30 octombrie 28 „Dimineața”, 32 (1936), nr. 10. 646 din 13 august, p. 11; „Zorile”, II (1936) nr. 461 din 13 august, p. 3. 29 „Dimineața”, 32 (1936), nr. 10.676 din 12 sept., p. 11; „Zorile”, II (1936), nr. 491 •din 12 sept, p. 2. 30 Ibidem. 21 Ibidem- Vezi și: „Adevărul”, 50 (1936), Nr, 16.145 din 11 sept., p. 7. “Ibidera www.dacoromaiiica.ro 1186 VASILE M. BUDRIGA 14 1936, iar la cererea comisarului regal s-a hotărît aniînarea acestui proces la o dată ce urma a fi stabilită ulterior — dar pînă la urmă procesul nu va mai fi judecat. Un alt aspect al activității desfășurate de L. Pătrășcanu în anii 1936—1937, la care ne vom referi în materialul de față, este legat de rolul său în timpul alegerilor parlamentare generale din 20 decembrie 1937. Aceste alegeri au constituit un moment important în viața politică a Româ- niei de atunci, cu profunde consecințe negative asupra evoluției ulterioare a situației interne și externe a țării noastre. Partidul Comunist Român a precizat, în mod just, că în alegeri, în principal, lupta se dădea între forțele democratice și cele reacționare, fasciste și de aceea a preconizat închegarea unui puternic bloc antifascist și anticarlist al tuturor forțelor care se pronunțau pentru menținerea regimului burghez parlamentar- constituțional și împotriva venirii la putere a unui regim dictatorial, în acest scop conducerea P.C.R. a propus tuturor partidelor și organiza- țiilor cu orientare antifascistă colaborarea în alegeri, pe baza unui pro- gram larg, avînd în vedere obiectivele vitale pentru soarta țării. Dar aceste propuneri nu au găsit ecoul necesar la conducerile partidelor din opoziție, fapt ce a împiedicat înfăptuirea unui front comun al democrației în vederea cîștigării alegerilor de către aceste forțe și stăvilirii venirii la putere a unui guvern dictatorial — fie de tipul dictaturii regale, fie de tip fascist. Mai mult, conducerea reacționară a Partidului Național Țărănesc, în frunte cu președintele său — luliu Maniu, a încheiat la 25 noiembrie 1937 un „pact de neagresiune electorală” cu partidul „Totul pentru Țară— noua firmă sub care activa, din anul 1935, Garda de Pier, organizație teroristă de tip fascist și cel mai periculos dușman al democrației în Româ- nia, al independenței și suveranității naționale a țării. Semnarea acestei înțelegeri electorale, care a avut consecințe nefaste asupra evoluției pe calea democrației, a statului român în perioada următoare, a întîmpinat rezistența și condamnarea hotărîtă, în primul rînd, a clasei muncitoare, în frunte cu P.C.R., cît și a altor forțe democratice, antifasciste. Astfel, chiar în seara zilei de 25 noiembrie 1937, imediat ce s-a aflat despre încheierea de luliu Maniu a „pactului de neagresiune electorală” cu legicnarii și cu Partidul Național Liberal — Gh. Brătianu, o delegație formată din reprezentanți ai proletariatului organizat a avut o întrevedere cu președintele P.N.Ț. căruia i-a cerut categoric să denunțe imediat acest pact electoral, manifestîndu-și „nemulțumirea împotriva Pactului de neagresiune încheiat între Partidul Național Țărănesc și Partidul domnu- lui Codreanu, căci prin acest pact s-au călcat tratativele duse pînă acum între conducerea Partidului Național Țărănesc și organizațiile muncito- rești și pentru că, mai ales, prin acest pact se face un serviciu real mișcă- rii fasciste din România” 33. în același timp, membrii acestei delegații au declarat lui luliu Maniu că „organizațiile muncitorești vor continua lupta pentru concentrarea tuturor forțelor democratice și pentru realiza- rea listei unice a democrației în alegeri” 34 *. 33 „Adevărul”, 51 (1937), nr. 16. 513 din 27 noiembrie, p. 3. 34 Ibidem. « > www.dacoromanica.ro 15 ACTIVITATEA ANTIFASCISTA A P.C.R. (1935—1937) 1187 în dimineața zilei de 27 noiembrie 1937, o delegație a Uniunii Demo- cratice — organizație de masă, legală, antifascistă aflată sub conducerea P.C.E. — formată din : Barbu Eădulescu — președintele acestei organiza- ții, M. Avramescu — vicepreședinte, L. Pătrășcanu și alții au avut o întrevedere cu președintele Partidului Național Țărănesc. Cele discutate cu acest prilej sînt relatate pe larg de L. Pătrășcanu într-un material intitulat: O precizare. De Lucrețiu Pătrășcanu, în care era prezentată și explicată amplu și public concepția justă a P.C.E. cu privire la necesi- tatea imperioasă și modalitățile practice de înfăptuire, în alegeri, a unui front comun al democrației, în scopul cîștigării victoriei. Astfel, în materia- lul citat se arăta, între altele, următoarele : „Consecvenți punctului nostru ■de vedere (adică al P.C.E. — n.a.) că în lupta care se desfășoară astăzi la noi împotriva primejdiei hitleriste și pentru apărarea libertăților publice și a unei nefalsificate politici de pace, numai prin unirea tuturor forțe- lor politice, care resping dictatura totalitară și practicile ei, grava amenin- țare poate fi înlăturată, am propus și Partidului Național Țărănesc alcă- tuirea unei liste unice, pe baza a trei puncte minimale : 1) apărarea libertă- ților constituționale; 2) răsturnarea guvernului; 3) desființarea măsuri- lor excepționale. O asemenea listă poate cuprinde, în concepția noastră (adică a comuniștilor — n.a.) un front foarte larg — de la partidele de centru pînă la organizațiile muncitorești” 35. în continuare se evidenția faptul că o asemenea propunere de colaborare a fost făcută de organiza- țiile muncitorești tuturor celorlalte partide „care afirmă o adversitate programatică față de fascism” și se preciza că : „Este de la sine înțeles că, politicește, prin conținutul său, o asemenea listă exclude nu numai orice colaborare, dar și orice contact cu organizațiile de extremă dreaptă. Necesitatea unei liste unice a tuturor apărătorilor libertăților constituțio- nale continuă să rămînă pentru noi de o mare actualitate și pentru reali- zarea ei vom continua acțiunea cu toată hotărîrea. Aceasta și numai aceasta a fost esența acordului propus de delegația noastră domnului luliu Maniu” 36. Eespingînd și vestejind cu toată hotărîrea „pactul de neagresiune electorală” încheiat de conducerea reacționară a P.N.Ț. cu Garda de fier, cu prilejul întrevederii mai sus amintite, delegația Uni- unii Democratice a ridicat „un vehement protest, întrucît încheierea lui •contrazice atît tratativele duse pînă atunci, cît și însăși afirmările pro- gramatice ale Partidului Național Țărănesc. în continuare am susținut punctul nostru de vedere că, prin acest fapt, se dă un gir politic unei mișcări ale cărei practică și program, adînc dușmane intereselor poporului român și celorlalte popoare — au scos-o de la început din cadrul lumii și al vieții românești” 37. Tot cu această ocazie, după cum precizează L. Pătrășcanu, delegația Uniunii Democratice a cerut conducerii P.N.Ț. „în mod oficial și fără rezerve denunțarea pactului, aducîndu-i, totodată, la cunoștință că noi (adică P.C.E. și întreaga mișcare muncitorească — n.a.) îl vom combate și în mod public” 38. 36 Ibidem. 36 Ibidem. 37 Ibidem. 138 Ibidem. www.dacoromamca.ro 1188 VASILE M. BUDRIGA 16 Astfel, prin glasul autorizat al lui L. Pătrășcanu opinia publică din Bomânia era pusă în deplină cunoștință de cauză asupra poziției juste, realiste și profund patriotice a P.C.E. în problemele mișcării anti- fasciste și față de aceste alegeri parlamentare, spulberîndu-se, în acest mod, diversiunile anticomuniste puse la cale de reacțiune, în frunte en organizațiile fasciste. Aprecieri asemănătoare, cu cele de mai sus, au fost făcute de Lucre- țiu Pătrășcanu într-un memoriu înaintat președintelui Partidului Național Țărănesc la începutul lunii decembrie 1937, în care se condamna energic „pactul de neagresiune electorală” încheiat de luliu Maniu cu legionarii și se preciza că, chiar în aceste condiții, forțele democratice vor sprijini în alegeri candidații național-țărăniști pe baza unui program de acțiune comună care să cuprindă următoarele puncte : „Luptă hotărîtă pentru apărarea libertăților constituționale, împotriva dictaturii; împotriva stării de asediu și a cenzurii; pentru apărarea integrității teritoriale în cadrul Ligii Națiunilor și alături de marile puteri pacifiste; împotriva planurilor războinice ale revizionismului fascisto-hitlerist; pentru amnistie generală politică” 39. Exprimînd punctul de vedere al Partidului Comunist Bomân, L. Pătrășcanu într-o cuvîntare rostită la o întrunire electorală a Partidului Socialist (C. Popovici), din a doua jumătate a lunii decembrie 1937, a argumentat pe larg necesitatea imperioasă a realizării unității de acțiune a clasei muncitoare, ca o condiție esențială a reușitei luptei pentru făurirea Frontului Popular Antifascist. Cu același prilej, L. Pătrășcanu a afirmat hotărîrea comuniștilor români de a continua eforturile lor neabătute în scopul înfăptuirii Frontului Unic Muncitoresc, subliniind că : „Ini- țiativa luată de noi (comuniștii — n.a.) de a realiza o strîngere a tuturor forțelor organizațiilor muncitorești pe o singură linie de atitudine com- bativă — inițiativă cu mult anterioară campaniei electorale actuale — va continua cu aceeași intensitate. Căci largul front democratic, opus extremei drepte, pe care-1 urmărim, pleacă tocmai de la premiza înfăptuirii^ în primul rind, a Frontului Unic Muncitoresc” 40. Ținînd seama de realitățile concrete din Bomânia acelor ani, în preajma alegerilor parlamentare generale din 20 decembrie 1937, conduce- rea P.C.E. a dat indicația justă de a se adopta, de membrii și simpatizan- ții săi, o atitudine diferențiată față de candidații diverselor partide și grupări politice, în sensul sprijinirii în fiecare județ a candidaților cu vederi mai democratice, antifasciste. Forțele revoluționare și democra- tice, în frunte cu Partidul Comunist Bomân, deși activau în condițiile grele ale eșuării realizării unui front unic național antifascist, în timpul companiei electorale pentru alegerile parlamentare din 20 decembrie 1937, s-au situat pe pozițiile rezistenței antifasciste, pentru apărarea libertăților democratice, au condamnat, fără rezerve, activitatea desfășurată de legionari în slujba hitlerismului, au înfierat manevrele cercurilor dictato- riale din jurul regelui Carol al Il-lea. „Dimineața”, 33 (1937), nr. 11.121 din 5 dec., p. 8. „Dimineața”, 33 (1937), 17 ACTIVITATEA ANTIFASCISTĂ A P.C.R. (1935—1937) 1189 Putem afirma, cu toată convingerea, că prin îmbinarea armonioasă a unei multitudini de forme de luptă împotriva primejdiei fasciste și a exploatării capitaliste a maselor muncitoare, Partidul Comunist Român •deși, în perioada la care ne-am referit în studiul de față, activa în ilegali- tate și-a făcut din plin simțită prezența în viața poporului român, situîn- du-se în fruntea acțiunilor pentru apărarea intereselor vitale ale națiunii noastre, cum erau : apărarea granițelor statului național unitar român, făurit în 1918 și a suveranității naționale a patriei; apărarea drepturilor și libertăților democratice și cuceririlor celor mai avansate ale culturii românești; lupta împotriva exploatării capitaliste a maselor muncitoare, pentru îmbunătățirea condițiilor de viață și de muncă ale acestora. Vasta și variata activitate antifascistă desfășurată de forțele demo- cratice, în frunte cu clasa muncitoare și sub conducerea Partidului Comu- nist Român, a avut drept rezultat practic principal stăvilirea, pentru o bună perioadă de timp, a instaurării la cînna țării a unui guvern dictato- rial, de tip fascist. Experiența bogată cîștigată în anii luptei împotriva pericolului fascist a fost de un real folos comuniștilor români, tuturor celorlalte forțe patriotice antihitleriste în perioada grea a rezistenței antifasciste — care a culminat cu victoria insurecției din august 1944, organizată și condusă de Partidul Comunist Român, în colaborare cu toate celelalte forțe anti- fasciste interesate, dintr-un motiv sau altid, în realizarea obiectivelor imediate ale insurecției — act istoric de cea mai mare importanță în istoria Patriei noastre, care a marcat începutul revoluției de eliberare socială și națională, antifascistă și antiimperialistă, în care au fost înfăptuite pro- funde transformări democratice și revoluționare, care au permis apoi trecerea nemijlocită la construirea orînduirii socialiste, la consolidarea și dezvoltarea continuă a acesteia, la înaintarea sigură a României spre comunism. ASPECTS DE L’ACTIVITfi ANTIFASCISTE DU PARTI COMMU- NISTE ROUMAIN DURANT L’INTERVALLE 1935-1937 RfiSUMlâ L’etude s’applique ă deinontrer une fois de plus la capacite du Parti Communiste Roumain d’elaborer et appliquer une tactique realiste, aussi dlastique que possible, relativement aux modalit6s d’action contre le danger fasciste et ă la r^alisation d’un large Front Populaire Antifasciste en Roumanie — le seul moyen susceptible de barrer definitivement la route du fascisme vers le pouvoir. Bien que deployant son activit£ en des conditions de clandestinite, le Parti Communiste Roumain a r^ussi a imbriquer avec habilit^ et succes l’activite clandestine et Ies possibilit^s lâgales de lutte antifasciste, en utili.sant une large variete de voies et moyens en vue de l’union, en un seul front, de toutes Ies forces qui se pronongaient contre 1'instauration au pouvoir d’un r^gime de dictature du type fasciste. L’auteur trăite d’une modalitd efficiente employ^e par țe Parti Communiste Roumain dans la lutte antifascisW^JS¥JQ®MB0Ș^n6&fl0îiographie de la Roumanie 1190 VASiLE m. budrigA 1* socialiste : la publication dans certains quotidiens centraux, ayant une orientation bourgeoise-d6mocratique et qni n’âtaient pas des organes de presse de quelque parti politique, de nombreux materiaux, signSs par des militants communistes marquants, ou l’on exposait ouvertement et ample- ment la conception realiste, profondement patriotique et internaționaliste- des communistes roumains en ce qui concerne les problemes complexe», du mouvement antifasciste sur le plan intdrieur et internațional. Vu que ces organs centraux de presse (les journaux „Dimineața”,. „Adevărul”, „Zorile”, „Lupta” et autres) avaient un grand tirage et une large diffusion dans le pays, il est facile de comprendre le role impor- tant de ce moyen utilise par le P.C.R. dans son activitd antifastiste. On> poursuivait la diffusion sur une large echelle, ă l’echelon național, du point de vue des communistes roumains quant aux voies â suivre aux fins de constituer un large front populaire antifasciste, combattre et aneantir des diversions anticommunistes prâparees par les organisations fascistes avec la condamnable complicite des milieux gouvernants bour- geois, rdactionnaires des annees 1935—1937. II est particulierement sig^ficatif que dans ces articles, commen- taires et reportages on s’exprimait directement et publiquement au nom. du Parti Communiste Roumain et on allait jusqu’ă demander et soulig- ner la ndcessite de legaliser l’activitâ des communistes — condition essen- tielle de la ddfense de la democrație en Roumanie. www.dacoromanica.ro COMPETIȚIA PENTRU CONTROLUL DUNĂRII INFERIOARE (1412-1420) (II) DE VIRGIL CIOCÎLTAN EVENIMENTELE DE LA DUNĂREA MIJLOCIE ȘI INFERIOARĂ ÎNTRE 1413 - 1418 Plecarea lui Sigismund spre Occident nu lăsa nici o îndoială asupra intențiilor sale de organizare a cruciadei. Pînă la îndeplinirea acestui deziderat, inițiativele alianței regionale erau, în lipsa conducătorului ei, suspendate, ceea ce a făcut ca atenția înaltei Porți să se mute de la Buda la Constanța. Deși nu dispunem de indicii directe în privința sensului operațiilor militare osmane din prima jumătate a anului 1415 în nord-vestul Peninsu- lei balcanice, cîteva mărturii referitoare la situații și episoade analoge permit înțelegerea acestora ca lovituri preventive anticruciate. Credibilă pentru creștini, cruciada era la fel de credibilă și pentru osmani, — aminti- rea bătăliei de la Nicopol era încă vie ! — care urmăreau cu cea mai mare atenție eforturile de unire a lumii creștine, atît în cadrul Apusului latin cît și între Roma și Bizanț. Tatăl lui Mehmed I, sultanul Baiazid I, socotea că atît timp cît va dăinui „schisma occidentală” nu avea de ce să se teamă34, apreciere pe cît de profundă pe atît de exactă, deoarece fără lichidarea ei prealabilă orice încercare de unire a forțelor adverse, în primul rînd a Bizanțului cu Apusul, era sortită eșecului. Ca mijloc de presiune politică înțelegea și împăratul bizantin Manuel al II-lea Paleologul să folosească negocierile de unire cu latinii 3S 36 *, negocieri a căror desfășurare la conciliul de la Ferrara- Florența (1438—1439) îi făcea, intr-adevăr, pe turci, cum atestă un martor ocular, să „turbe” 3B. Nu încape îndoială că Mehmed I a fost în 1415 34 loan de Sultanich relatează că Turcus Baazica dicebal mullociens popula suo: „Usque quo isli Franki habent duos papas nan timeo eis facere giverram, sed quando erit unus, tune aporiei facere pacem cum eis", A. Kern, Der ,,Libellus de notitia Orbis” Johannes III. (De Galo- nifontibus?) O.P. Erzbischofs von Sullanieh, în „Archivum Fratrum Praedicatorum”, VIII (1938), p. 100. 36 Iată sfatul dat în această privință succesorului său, loan al VUI-lea Paleologul: „Fătul meu, știm bine și adevărat, din adincul inimii, chiar a necredincioșilor, că mult îi mun- cesc gindurile și sc tem foarte nu cumva să ne înțelegem și să ne unim cu creștinii apuseni. Căci lor li sc pare că, dacă aceasta s-ar face, va veni din cauza noastră o mare nenorocire asupra lor din partea numiților apuseni. Prin urmare, prcocupă-te de chestiunea sinodului și cerccteaz-o și, mai ales, cînd ai nevoie să-i sperii pe necredincioși” (G. Sphrantzes, Memorii, 1401 — 1401, ed. V. Grecu, București, 1966, p. 321). 33 loan dc Raguza, delegat al conciliului la Constantinopol observa în 1438 că ... turbati sunt ipsi Turci et infideles de lutiusmodi Iractalibus unionis (N. lorga, Notes et exlrails pour servit â l’histoire des croisades au XV‘ siecle, IV, București, 1915, p. 25 — 30). „REVISTA DE ISTORIE", Tom. 1192 VIRGIL CIOCÎLTAN 2’ la fel de sensibil față de problema agregării lumii creștine, cum fusese tatăl său și avea să fie și urmașul său, Murad al II-lea 37. Dealtfel, legătura de la cauză la efect între deschiderea lucrărilor conciliului de la Constanța și ofensiva osmană este sprijinită de două analogii de natură cronologică și geografică : marea campanie turcească din 1438 în Transilvania, al cărei scop inițial viza „inima Ungariei” 38 a coincis și ea ou începutul conciliului de la Ferrara-Florența, după cum și eforturile militare ale lui Baiazid I din 1394—1395 de a lua în stăpînire poziții strategice pe linia Dunării avuseseră loc în atmosfera de pregătire- a cruciadei 39. Acțiunile preventive ale înaltei Porii loveau cu necesitate bazele- de pornire a cruciadei, Ungaria și Dunărea inferioară și^eînd era cu putință, Constantinopolul40. Devastările osmane în ținuturile sudice ale regatului ungar41 au avut, deci, un rost strategic : dezorganizarea regatului de unde urma să vină, ca în 1396, lovitura principală a forțelor cruciate. Cît de intens resimțea în 1415 înalta Poartă acest pericol rezultă și din faptul că ea a deschis ostilitățile împotriva Ungariei cînd primejdia din această direcție era doar potențială, în vreme ce Mehmed I era angajat militar în Asia Mică42, iar păcile cu Veneția43 și cu Bizanțul44 nu fuseseră încă încheiate. Expedițiile turcești din 1415 au constituit și prima încercare la care a fost supus frontul antiosman, cu atit mai instructivă cu cît acordurile 37 Vezi V. Ciocîltan, între sultan și împărat: Vlad Dra-ul in 143S, in „Revista de istorie”, 29 (197G), 11, p. 1788. 38 Ibidem, p. 1775—1776. 39 O solie ungară își îndeplinea în 1395 misiunea de convocare a Occidentului la cru- ciadă; vezi Viorica Pervain, Din relațiile Țării Românești cu Ungaria la sfirșitul veacului al XlV-lea. în „Anuarul Institutului de istorie și arheologie Cluj Napoca”, XVIII (1975), p. 93. 40 Conexiunea acestor obiective strategice, precum și abandonarea proiectatului asediu al Constantinopolului și opțiunea pentru alternativa lui — zdrobirea Ungariei — sint atestate documentar în 1438 (V. Ciocîltan, între sultan și împărat, p. 1788). 41 în februarie 1415 erau semnalate mari concentrări de trupe osmane în Bosnia (Diplo- matarium Ragusanum, ed. J. Gelcich, L. Thalloczy, Budapest, 1887, p. 247); în martie turcii au invadat Craina (ibidem, p. 248), ajungînd pînă la Veszprem unde, conform cronicarului papei loan al XlII-lea, Dietrich von Niem, aflat la Constanța, au ucis mullos nobiles et plebejos și au luat 8 000 de robi. (Scriptores rerum prussicarum, III, Leipzig, 1865, p. 352, nota G); inten- sitatea loviturii este confirmată în mai de tres lillerae missae domino Regi per fidclcs suos de Ungaria in quibus conlinebanlur inter alia, quod Turci naldc damnificarcnt rcgna Ungarie el hoc ad suggestionem Venetorum (Martene-Durand, Thesaurus nonus auecdotorum, II, Lutetiae Pari- siorum, col. 1632—1G33); după o scurtă întrerupere, turcii au reluat operațiunile antiungare, în august fiind atacate posesiunile contelui Cilly, socru) lui Sigismund (M. Sanudo, op. cit., col. 897. confirmat de Dietriech von Niem, op. cit., p. 352 și de Johann von Posilge, ibidem, p. 352 — 353, care îi acuză pe poloni de înțelegere cu turcii); pentru precizări referitoare la cronologia și la aria de cuprindere a campaniei turcești — Stiria, Craina și Banat —, vezi I. Hațegan, O controversă istorică legată de incursiunea otomana in Ranat in anul 1415, în „Acta Musei Napocensis”, XVII, 1980, 531 — 536. 43 La 28 iunie 1415, raguzanii comunicau lui Sigismund că de curînd aflaseră de la negus- torii lor din Pera qualiter dominus Turchorum Chrisii (— Mehmed I) est in contratibus Rruse et agit guerram cum Carmiano (= Caraman); et eciam est de novo, quod dominus Muscat (= Mustafa) fraier dicti Chrisii Thcucer in contratibus Trebusonde prosperat paulatim contra Chrisii predictum fratrem suum (Diplomalarium Ragusanum, p. 249 250); în august beiul de Caraman a fost supus (N. lorga, Notes et extraits, I, p. 233, nota 2). 43 Știrea, sosită la Veneția la 19 septembrie 1415, potrivit căreia solul venețian reușise să încheie un armistițiu cu Mehmed I a fost curînd dezmințita (vezi N. lorga. Notes et extraits, I, p. 233, nota 1). 44 Ibidem- www.dacoromanica.ro 3 CONTROLUL DUNĂRII INFERIOARE (1412—1420) (II) 1193 de la Lublau nu conțineau stipulații pentru această eventualitate în absența regelui ungar4S. Echivocul atitudinii lui Vladislav lagello a derivat din poziția sa ; aliai al lui Sigismund de la care aștepta un arbitraj favorabil în litigiul cu Ordinul teuton, dar, în același timp, doritor să menajeze convergența de interese a regatului său cu Imperiul osman — convergență manifestată încă de la începutul domniei sale46, compromisă în 1412, dar nici total, nici irevocabil47 48. Calea de mijloc aleasă de regele polon denotă această ambiguitate ; a intervenit pe lîngă Mehmed I pentru a-I determina să sisteze acțiunile militare împotriva regatului ungar, invocînd, după propria-i mărturisire, argumentul disuadant al alianței ungaro- polone4S. A dispune însă de asemenea trecere pe lîngă padișah era, desigur, suspect, mai ales în condițiile de după 1412, și Sigismund n-a întîrziat să-l acuze nu numai că n-ar fi apărat Ungaria, ci chiar că i-ar fi incitat pe turci s-o atace49 50. în octombrie 1415, regele polon și marele cneaz al Lituaniei s-au disculpat susținînd că ambasada trimisă la sultan a avut scopul de a opri atacurile împotriva regatului ungar60. Este greu de judecat dacă lot iturile turcești asupra regatului ungar au încetat începînd cu a doua jumătate a anului 1415 ca urmare a inter- venției diplomatice polone. Oricum însă, în etapa următoare, sultanul a fost nevoit să-și îndrepte atenția asupra Țării Românești unde se profila o primejdie iminentă, întruchipată de un nou pretendent, Mustafa, fratele autentic sau fals al lui Mehmed I, a cărui cauză o îmbrățișase Mircea cel Bătrîn. Inițiativa trecea astfel în tabăra creștină. Una dintre cele mai însemnate modificări geopolitice în sud-estul continentului european în prima jumătate a secolului al XV-lea a fost cucerirea segmentului muntean al Dunării de către turci în 1423. Dacă Moldova a fost piatra de temelie a coaliției antiosmane pentru că stăpînea gurile Dunării, Țara Românească, posesoare a altui important sector al fluviului, a fost piatra ei de încercare. Instituirea controlului turcesc asupra Dunării muntene a fost hotărîtoare nu numai pentru destinul Țării Românești, ea a adus cu sine și o substanțială deplasare a raportului de forțe general în favoarea Imperiului osman. 45 Conciliu! a cerut regelui polon Vladislav și marelui cneaz lituanian Vitold să prote- jeze regatul ungar împotriva acțiunilor militare osmane în calitatea lor de membri ai comuni- tății creștine (Scriptores rerum prussicarum, III, p. 353, nota 1 și J. Aschbach, op. cit., II, p. 212), nu dc parteneri ai coaliției încheiate cu Sigismund în 1412; pentru a trata și în numele său cu turcii, regele ungar a trebuit să acorde suveranului polon împuterniciri speciale, întrucît acor- durile dc la Lublau nu conțineau astfel dc clauze (Codex epistolaris saeculi decimi quinti 1384 — 1492, Cracoviac, 1870, voi. II din Monumcnta Medii Aeoi res gestas Poloniae illustrantia, p. 43)- 46 Judecată din unghiul politicii externe, instalarea voievodului muntean Vlad în 1395 împotriva lui Mircea cel Bătrîn, acesta din urmă aliat în acea perioadă al lui Sigismund, a fost expresia colaborării polono osmane antiungare. 47 Doxada, dcexemplu, scrisorile dc recomandare date lui Ghillebert de Lannoy în 1421 pentru sultan care stau mărturie pentru bunele raporturi osmano-polonc (vezi Călători străini despre țările române, I, cd. M. Ilolban, București, 19G8, p. 48). 48 Codex epistolaris Vitoldi, p. 331 333 și J. Dlugosz, op. cit., voi. 248—219. 49 Ibidem. 50 Ibidem; chiar dacă am admite că demersul polon a fost făcut în interesul exclusiv al crcștinitații si că a fost doar greșit înțeles de către partenerii de coaliție (vezi interpre- tarea în acest setis a lui O. Halccki, La Pologne et l'Lmpirc bgeantin, in „Byzantion”, VII (1932), 1, p. 52, nota 2), nu poate fi omis caracterul special al relațiilor osmano-polonc care a permis efectuarea unei astfel dc fO 1194 VIRGIL CIOCtLTAN 4 Atîta vreme cît a stăpînit, „toată Poduntjvia, pe amîndouă laturele”, Țara Românească a dispus de o situație strategică optimă pentru inițiati- vele sale sud-dunărene care îi permitea în același timp să mențină și o distanță convenabilă față de regatul ungar. Această stăpînire era garan- tată de slăbiciunea înaltei Porți pe care Mircea cel Bătrîn a căutat să o întrețină, în primul rînd prin sprijinirea elementelor de disoluție a imperiu- lui. Cu Musa, ajuns la putere cu ajutorul domnului muntean și al despotului sîrb Ștefan Lazarevici, această politică și-a arătat deopotrivă virtuțile și limitele. După victoria împotriva lui Suleiman (1411), relațiile lui Mircea cu Musa s-au răcit51; în măsura în care noul sultan al Rmneliei ar fi reușit să consolideze unitatea statală, el ar fi amenințat inevitabil pozițiile dunărene ale domnului Țării Românești. în conflictul dintre Musa și Mehmed I, Mircea a stat foarte probabil în expectativă. Dar victoria lui Mehmed (o iulie 1413), reconstituirea imperiului bicontinental și rapida regrupare a beilor balcanici în jurul sultanului conțineau în germen și politica de redobîndire a cetăților dună- rene pierdute. Sumbra perspectivă deschisă de modificările survenite în sudul Dunării l-a obligat pe Mircea, pe de o parte, să reia cooperarea cu factorul principal al alianței antiosmane, regatul ungar52, iar pe de alta să aștepte prilejul unor noi intervenții în lumea turcă. Nu după mult timp, ocazia s-a și ivit. în ianuarie 1415, senatul venețian, luat prin surprindere de cererea de ajutor a încă necunoscutului Mustafa, a ezitat să se angajeze direct împotriva lui Mehmed T și i-a recomandat să meargă în acest scop în Țara Românească53. După un ocol prin Anatolia, unde a luat legătura cu potențialii aliați, între care beiul de Oaraman era cel mai puternic adversar al sultanului titular, Mustafa a sosit în Țara Românească unde a fost primit cu brațele deschise54 * * *. Propaganda sa a găsit audiență în rîndul linei părți a potentaților osmani din Peninsula balcanică, semn că la această dată opera de centralizare a sultanului Mehmed I nu era încă încheiatăK. Pericolul destrămării operei de restaurație a Imperiului osman creștea concomitent în Anatolia și în Rumelia: beiul de Caraman și-a intensificat spre mijlocul anului 1415 lupta împotriva lui Mehmed I58, în timp ce la Dunărea de jos Mircea cel Bătrîn și Mustafa, însoțit de iscusi- tul bei din Smirna, Giuneid, concentrau forțe. Situația grea a sultanului 61 P. Wittck, op. cil., p. 23 și P. P. Panaitcscu, Mircea cel Balrin, p. 318. 52 Vezi partea Intti a acestui studiu în numărul precedent al revistei. 63 N. lorga. Acte și fragmente cu privire la istoria românilor, III, București, 1897, p. 6 — 7. 54 Mustafa sc afla in aprilie sau mai la Trapczunt (Diplomatarium Bagusanum. p. ■249 — 250); la 10 iunie ajunsese in Țara Românească (Documenta Romaniae Historica, scria B. Țara Românească, I, 1241—1500, București, 1966, p. 80 — 82). 65 Conform unei informații provenite din Raguza la 18 august 1115. duo barones impe- ratoris Turcorum aufugerunt ab eo ad fratrem suum, qui moratur in Vlachia (Diplomatarium Bagusanum, p. 250 — 251). 63 Mehmed I se afla în iunie 141i in confruntare, directă cu acest bei (Diplomalariurr Bagusanum, p. 219 - 250). www.dacoroniaiiica.ro 5 CONTROLUL DUNĂRII INFERIOARE (1412—1420) (II) 1195 a fost sesizată la Constantinopol57 și la Veneția care depun eforturi diplo- matice pentru a coordona acțiunile adversarilor înaltei Porți58. Chiar dacă beiul de Caraman s-ar fi arătat dispus să reia lupta cu osmanii după încheierea armistițiului cu Mehmed I în iunie sau iulie 1415,. după cum sperau bizantinii și venețienii la începutul anului următor59, este neîndoielnic că în 1416 pericolul principal pentru sultan se afla în Țara Eomânească de unde Mustafa îi contesta însăși calitatea de padișah. Și este la fel de neîndoielnic că Mehmed se pregătea să neutralizeze nu numai acest adversar, ci și țara care îl adăpostea : amploarea campaniei preconizate de sultan, cu operații terestre și navele combinate, stă mărturie pentru această intenție. Un eveniment petrecut la sfîrșitul lunii mai în Strîmtori evidențiază cît se poate de concludent atît prioritatea acestui ob'ectiv al înaltei Porți, cît și cauza abandonării lui. De la mijloculanuluil415, Veneția a început să perceapă cu acuitate pericolul întăririi flotei osmane staționate la Gallipoli, neliniște confir- mată cu prisosință la începutul anului următor 60. Paralel cu încercarea de a sincroniza puterile terestre ostile lui Mehmed I, senatul venețian a încredințat propriei sale flote sarcina de a distruge escadrele turcești, misiune executată cu maximă eficiență la 29 mai 1416 de amiralul Pietro Loredano 61. 57 Puțin înainte de începutul lunii februarie 1416, împăratul bizantin își însărcina am- basadorul trimis la Veneția să invite republica să transpună in faptă alianța veneto-bizantină încheiată în 1415 și să dcplingă conflictul veneto-ungar, pentru aplanarea căruia împăratul era dispus să medieze în continuare; solul urma, de asemenea, să amintească senatului că basi- leul întreținea relații cu despotul sirb Ștfrfan Lazarevici, cu beiul de Caraman și cu Mustafa, toți dispuși să declanșeze acțiuni militare împotriva lui Mehmed I, dacă Veneția va începe războiul (F. Dolger, Regesten der Kaiserurknnden des Ostromischen Reiches, 5. Teii, 1341 — 1453, Miinchen, 1965, p. 102-103). 58 Instrucțiunile redactate la 2 aprilie 1416 pentru ambasadorul venețian la înalta Poartă îi recomandau să culeagă informații cum possel damnificari di dus Chiriei (= Mehmed I) ac eius loca et subditi tam per terram quam per aquam, et in specialiter per viam Charamani, Mustafe et Vlachi et si erit expediens mittere aliquos nuntios secretos ad ipsos (Hurmuzaki, I 2, p. 500). 59 La 6 august 1415, raguzanii îl informau pe regele ungar că soldan a fado triugua con Caramania per sepie anni (Diplomalarium Ragusanum, p. 251), veste care sosise la Vene- ția încă din iulie (N. lorga, Notes et extrails, I, p. 233, nota 2); privitor la eventualitatea ruperii acestui armistițiu, vezi cele două note precedente; că Veneția și Bizanțul nu nutreau în această privință speranțe deșarte, vezi mai jos, p. 1196, n. 63. 90 La sfîrșitul lui iulie 1415, senatul a luat măsuri pentru protejarea vaselor care făceau comerț în părțile României (N. lorga, Notes et extrails, I, 233), amenințate de una grande armata di Galere 40 fra picciole e grandi, pregătite să atace Candia și Negroponte (M. Sanudo, op. cit., col. 896), localități aflate în această din urmă insulă fiind, într-adevăr, devastate la sfîrșitul anului 1415 (N. lorga. Notes et extrails, I, p. 241, nota 1); în ianuarie 1416 le nostre Galere di mercalo di Romania e di Trabizonda .. . giunte a Constantinopoli di ritorno, furono ritenute dall’ armata del Turco di legni 112 e di galere e fuste grosse numero 42, ceea ce face ca destoinicul amiral Pietro Loredano să fie ales Capitano Generale del mar (M. Sanudo, op. cit., col. 898) și să primească la 2 aprilie ordinul ca, in caz că armistițiul cu turcii nu va putea fi încheiat, să-i distrugă audacter pe mare (N. lorga, Notes el extrails, I, p. 247). 61 Raportul asupra acestei victorii totale adresat de amiral senatului este interesant nu numai ca bilanț al pagubelor materiale suferite de flota osmană, ci și prin măsurile care urmau să împiedice refacerea ei: personalul de navigație, alcătuit preponderent din creștini (Genovesi, Catalani, Sicilieni, Provinciali e Candiotti), a fost „tăiat în bucăți” cu scopul che alcuni cattivi Cristiani non osseranno d’andare al soldo di questi Infideli, e d'ora innanzi possano dire, che la possanza de Turchi da quella parte di mare a grandissimo tempo sia al tutto distrulla e consomata (M. Sanudo, op. cit., col. 905—906); funcția îndeplinită de flotă în expansiunea din perioada de început a Imperiului osman a fost și este, după părerea noastră, apreciabil subestimat^^^^^^^^ fn 1196 VIRGIL CIOC1LTAN 6 Conform explicațiilor date după înfrîngere de autoritățile osmane din Gallipoli, lupta s-a angajat ca urmare a unei erori de apreciere : flota turcă fusese de fapt pregătită nu pentru a se măsura cu cea venețiană. ci pentru a fi trimisă pe Dunăre împotriva lui Mustafa 62 63 * * 66 67 *. Episodul ilus- trează, între altele, un aspect capital al confruntării statelor creștine cu Imperiul osman : strînsa legătură strategică a Dunării cu Strîmtorile. Pierderea flotei în mai 1416 l-a silit pe sultan să părăsească intenția campaniei la Dunărea de jos și să se întoarcă împotriva inamicilor din Asia Mică a căror combatere nu reclama participarea forțelor navale. în toamna anului 1416, în timp ce o parte din contingentele militare ale înaltei Porți erau angajate în Asia Mică B3, Mustafa și aliații săi au deschis operațiile ofensive în Peninsula balcanică invadînd „Bulgaria” M. Norocul părea că-i surîde : bizantinii i-au pus la dispoziție o bază strategică deosebit de importantă, Salonicul, unde a fost asediat, fără succes, la sfirșitul anului de Mehmed I Presupunînd, probabil, că pretendentul nu avea destulă greutate pentru a-și concura cu șanse fratele domnitor, împăratul Manuel s-a hotărît să-l folosească în alt chip : ca pensionar sub pază bizantină, ca și Giuneid, va fi oprit să-și mai tulbure fratele cu condiția ca sultanul să accepte și să observe pacea propusă de basileu. Mehmed I a găsit convenabilă oferta și pacea turco-bizantină încheiată în iarna 1416—1417 a rămas în vigoare pînă la moartea sultanului (1421)BB. Mustafa nu era însă în această vreme singurul element apt să coagu- leze disidențele imperiului. întrucit politica de centralizare promovată de Mehmed I se întemeia pe ortodoxia islamică, pe sunna, nu era decît firesc ca o parte cel puțin din forțele centrifuge ale statului osman să se înveșmînteze ideologic în învățături heterodoxe. Poziția excentrică a beilicuhii de hotar Deliorman era un sol propice unde puteau crește, sub oblăduirea atentă a Țării Românești vecine, disidențele, heterodoxe sau nu, din sinul societății osmaneB7. Foarte apropiată cronologic și ca desfășurare geografică de acțiunea lui Mustafa 62 Același raport consemnează: Per lo che da quel capitano e Signore di Gallipoli fu a noi risposto, che non ci dovena essera grave cosa il venire delte sue Galere, perchi non era venula l’armala de Turchi per noi, ma per dovere andare al Danubio, ad ovviare, che non passasse Mustafa (ibidem, col. 902 — 903). 63 In octombrie 1416 raguzanii au aHat că Carminus Teucer (— beiul din Caraman) cum aliis Teucris suis colligalis ccperil contratam Crixie Tcucri ( — Mehmed I) usque Brussam, Împotriva cărora sultanul și-a trimis fiul cu oaste marc (Diplomatarium Bagusanum, p. 260 261); beiul din Caraman aderase probabil la marca coaliție antiosmană din Asia Mică patronată de Kara Yuluk, potentatul din Diarbckir, carc-și extinsese stăpinirca asupra Azcrbaigcanului și a Bagdadului, alianță ce urma să reunească stăpinii din Kastemuni, Ilamid, Smirna, Zuika- dir, Elbistan, Trapczunt și Constantinopol (W.v. Stromer, Kbnig Siegmunds Gesandle in den Orient, în Feslschrifl fur Hermann Heimpel. II. Gbttingen, 1972, p. 591 — 609). 84 La sfirșitul lunii septembrie sau la începutul eclci următoare, Mustafa videns ipsum Crisiam (= Mehmed I) defulcilum genlibus, venit cum aliquibus Tcucris secum colligatis el ali- quibus Vlachis voivode Mirce usque in regnum Bulgarie . . . (Diplomatarium, Bagusanum p. 260-261). 63 Raguzanii il înștiințau la 25 decembrie 1416 pe Sigismund că ad presens nullus exercitus [Teucrorum] est in regno Bosne aut Basie, quia eorum imperalor est occupatus Salo- nichi circa obsidionem fralris ipsius, qui erai in Vlahia, cui imperalor Conslantinopolitanus favorem exhibet (ibidem. p. 265). 66 F. Dolger, op. cit., p. 101. 67 Pentru creșterea autonomiei și a ponderii politice a beilor din ținuturile de margine în perioada anarhiei feudale, 7 CONTROLUL DUNĂRII INFERIOARE (1412—1420) (II) 1197 a fost cea a șerbului cu vederi primitiv-comuniste, Bedreddin 88. învățatul musafir al lui Mircea a găsit aderenți și în Rumelia care s-au grupat în jurul maestrului în Deliorman, după ce în Anatolia savantul mistic lăsase discipoli destoinici, pe Borkluce Mustafa și pe Hu Kemal, capii unor răscoale greu înăbușite de sultan 69. Mult mai simplă pare să fi fost sarcina lui Mehmed I în Rumelia unde nucleul de rezistență organizat de Bedreddin s-a descompus cu des- tulă ușurință. Sultanul a lichidat aproape simultan (iarna 1416—1417) cele două focare rumeliote în care participarea Țării Românești fusese masivă : prințul osman Mustafa și emirul Giuneid au fost scoși din acțiune prin compromisul realizat cu bizantinii, șeihul Bedreddin a fost arestat și executat la Serres cam în același timp 70. Mircea cel Bătrîn pierdea prin pretendentul Mustafa și prin șeihul Bedreddin două unelte prin care reușise să pună la încercare autoritatea supremă a Imperiului osman. După eșecul final al acestor inițiative ale politicii sale balcanice, domnul muntean nu mai prezenta un pericol imediat pentru sultan; la rîndul său, acesta, lipsit de flotă, încă nerefăcută după dezastrul din 1416, nu putea relua țelul implicit al proiectatei sale expediții: neutralizarea Țării Românești prin recucerirea pozițiilor dună- rene pierdute în 1402. Așa se explică, socotim, liniștea de peste doi ani (1417 —1419) care a domnit la Dunărea de jos. Să fi fost „cumpărată” această pace prin trimiterea tributului și a ostatecilor la înalta Poartă cum depun mărturie cronicile turcești ? Nu este cu totul exclus, deși neplata haraciului pe care o invocă cronicarii turci ca motiv al campaniilor din 1419—1420 în Țara Românească 71 este un loc comun care justifică prea des intervențiile militare osmane în ținuturi străine. în eventualitatea că în intervalul 1417—1419 a intervenit o reglementare a raporturilor lui Mircea cu Meh- med I, ea trebuie pusă în legătură cu încercările întreprinse, foarte proba- bil în 1417, de Vladislav lagello, sigur cu acordul dacă nu chiar la sugestia •8 Vezi mai jos, n. 70. 89 E. Werner, op. cit., p. 208. 70 Pentru bibliografia literaturii de specialitate consacrate acțiunii bcdreddiniste, vezi Anca Ghiață. Condițiile instaurării dominației otomane tn Dobroțjrtk în Studii istorice sud-est europene, I, culegere îngrijită de E. Stănescu, București, 1974, p.feo/și Viorica Pcrvain, Lupta antiotomană a țârilor române in anii 1419—1420, în „Anuarul Institutului de istorie și arheo- logie — Cluj-Napoca”, XIX (1976), p. 61, nota 32 care conchid că sfîrșitul ei a avut loc în 1419 sau 1420 întrucît cronologia oferită de sursele osmane menționează, într-adevăr, acești ani. Cu toate acestea, considerăm că șeihul a fost spînzurat în iarna 1416 — 1417, nu numai pentru că argumentul dedus din inscripția tombală de F. Babinger în Geburtsort und Sterbejahr des Schejchs Bedr eddln Mahmud, publicat în Beilrăge zur Friihgeschichte der Tiirkenherr- schaft in Bumelien (14.—15. Jahrhundert), Miinchen 1944, p. 82 corespunde convingător, soco- tim noi, anului 1416, ci și pentru că în majoritatea cronicilor osmane judecarea și execuția lui Bedreddin sînt legate de o dată relativ precisă: după asediul Salonicului (noiembrie sau decembrie 1416), Mehmed I s-a îndreptat spre Serres unde se afla captiv șeihul (vezi Idris Bitlisi, Liitfi-pașa, Mehmed bin Mehmed, Kodja Hiisein, Sa’deddin în Cronici turcești privind țările române, I, ed. M. Guboglu-M. Mehmct, București, 1966, p. 162, 239, 403, 446, 308); debarcarea șeihului în Țara Românească unde a stat „timp de citeva zile” (ibidem, p. 27) este și ea legată de o dată exactă, anume cînd „blestemății de efrendj (= venețienii) ocupaseră marea”, refe- rire la distrugerea flotei osmane de către cea venețiană la 29 mai 1416 (argument formulat de Gh. I. Constantjn, Un înalt dregător turc la curtea Iui Mircea cel Bătrin: șeihul Bedr ed-din, în „Arhiva Valahica. Studii și materiale de istorie și de istorie a culturii”, VIII (1976), p. 213 » vezi cronici turcești, ^^pgg^njmanica.ro 3 c 2585 1198 VIRGIL CIOC1LTAN 8 lui Sigismund, de a realiza o pace sau cel puțin un armistițiu ungaro- osman 72. CAMPANIA OSMANĂ DIN 1420 Evenimentele s-au precipitat odată cu înapoierea regelui Sigismund de Luxemburg pe scena sud-estică a continentului. Hotărîrea sa, consem- nată la 25 august 1419 în Buda, de a porni împotriva turcilor, părea să anunțe, în sfîrșit, intrarea în fază operațională a frontului regional anti- osman constituit în 1412, mai ales că în viitorul imediat nu ere de așteptat nici un ajutor din Apus. Ce proporții intenționa să dea Sigismund operațiilor antiosmane, dacă era dispus sau nu să angajeze o confruntare de anvergură, decisivă, cu înalta Poartă doar cu potențialul militar pe care i-1 punea la dispoziție coaliția regională este greu de spus în temeiul documentației disponibile. Și este cu atît mai dificil de presupus care a fost proiectul său inițial cu cît decesul fratelui său, regele Boemiei, Venceslav, a modificat complet datele problemei prin deschiderea succesiunii la coroana boemă și la cea imperială. Deși coroana boemă îi revenea prin drept ereditar, dobîndirea ei se lovea de mari obstacole, cel dinții fiind opoziția husiților, care ți considerau pe Sigismund autor moral al arderii pe rug a lui .Ian Hus (1415) și preferau un iagellon pe tron. Superficialitatea acțiunii antios- mane a regelui ungar grăbit să intervină în Boemia a fost o urmare nemij- locită a morții lui Venceslav. Xu singura însă. Pentru a intra în posesia coroanei imperiale și, în prima etapă, a celei boeme, oferită de bușiți regelui polon, Sigismund avea nevoie mai mult ca oricînd de sprijinul principilor electori germani, susținători tradi- ționali ai Ordinului teuton 73. Conținutul celui de-al doilea arbitraj în litigiul statului teuton cu uniunea polono-lituaniană pronunțat de regele ungar în ianuarie 1420 nu putea să nu reflecte modificările contextului politic cauzate de dispariția regelui Boemiei. El a înclinat practic balanța în favoarea Ordinului, antrenînd o profundă alterare a raporturilor sale cu principalii parteneri ai alianței antiotomane, polonii și lituanienii74. Poate niciodată înainte și niciodată după toamna anului 1419, termenii opoziției care a sfîșiat destinul istoric al ultimului împărat luxem- burghez n-au apărut într-o lumină mai crudă : obținerea coroanei impe- riale, premisă, în concepția sa, a organizării cruciadei, avea, în condițiile date, darul de a compromite coaliția regională constituita la Lublau. Avînd de ales între speranța congregării cruciate a întregii Europe și existenta confederație regională antiosmană, Sigismund a acordat priori- tate prin arbitrajul din 1420 imperiului și cruciadei, cele două idei al 72 O scrisoare adresată de Sigismund aflat la Constanța lui Vladislav lagello, scrisoare nedatată, pe care editorii ei o așează probabil îndreptățit în 1417, exprimă mulțumirile regelui ungar pentru tratativele de pace ale suveranului polon cu turcii, acordîndu-i plenipotență pentru a negocia în numele său o perpetua concordia, iar dacă nu era posibil, cel puțin un armis- tițiu pe cinci ani sau mai mult, (Codex epistolaris saeculi decimi quinti 13S4 1192, Craco- coviae, 1876, p. 42 — 43) 73 Vezi mai sus, n. 21. 74 Ibidem și n. 22. www.dacoromamca.ro 9 CONTROLUL DUNARn INFERIOARE (1412—1420) (II) 1199 căror prizonier a fost în toată, lunga sa domnie. Prin opțiunea sa, el avaria ceea ce clădise în 1412 ca subansamblu regional al unității general-euro- pene : sistemul politic și militar antiosman constituit la Lublau intra în prima sa mare criză, înainte chiar de a-și fi verificat posibilitățile func- ționale. Sultanul fusese, se pare, înștiințat încă înainte de august 1419 de pericolul iminent al unei intervenții militare ungare și a luat în aceeași lună sau în septembrie primele măsuri preventive atacînd Severinul, poziție strategică extrem de importantă întrucît controla una din căile de acces atît spre Transilvania cît și spre regatul ungar. După toate aparen- țele, cetatea a căzut în mîinile turcilor care au dărîmat-o, dar cornițele de Timiș, Pipo de Ozora, a reușit să-i respingă peste Dunăre 7S. La sfîr- șitul lui octombrie, cînd regele ungar a sosit cu oastea în această zonă, turcii se retrăseseră. Este discutabil dacă Sigismund a trecut fluviul, iar victoria pe care ar fi obținut-o între Niș și Nicopol nu pare a fi decît produsul propagandei sale politice 76, pus în circulație pentru a-i justifica încă o dală părăsirea prematură a frontului antiosman cu scopul de a interveni grabnic în Boemia. Pe lîngă această demonstrație armată, Sigismund a luat un șir de măsiu'i defensive pentru eventualitatea unui mare atac al turcilor, pri- mejdie pe care o intuia corect. Conștient de însemnătatea centurii dună- rene pentru apărarea regatului ungar și neîncrezător în capacitatea succe- sorului lui Mircea, Mihail I, dea păstra Severinul vizat de turci, întrucît noul voievod domina cu greu situația internă a Țării Românești77, Sigis- mund i-a sustras controlul asupra cetății și a instalat o garnizoană ungară. O măsură similară a adoptat în privința cetății Branului78. Alocînd în același scop o parte din veniturile fiscului apărării Transilvaniei, regele ungar socotea probabil că securitatea celei mai amenințate provincii era asigurată 79. Dacă pînă la moartea regelui boem proporția pe care intenționa s-o dea Sigismund acțiunii antiosmane nu poate fi sesizată clar, după această dată este sigur că a încercat să evite o ciocnire hotărîtoare cu sultanul pentru a avea mîini libere în Boemia, dovadă măsurile cu caracter strict defensiv și neconvocarea partenerilor de coaliție. Dar, pentru un spectator din afară, reîntoarcerea lui Sigismund în regatul ungar în 1419 și operațiunile sale militare din toamna aceluiași an nu puteau să însemne decît preludiul marii campanii antiosmane pre- conizate și vestite de el cu ani în urmă. Pentru sultan, care fusese informat de regele polon însuși că se află în alianță cu suveranul ungar și că, prin urmare, polonii vor seconda acțiunile militare ale vecinilor unguri80, anul 1420 se anunța deosebit de primejdios : imensul front, de la Cetatea 75 V. Pervain, Lupla anliotmană, p. 68. 78 Ibidem, p. 67. 77 Pipo de Ozora, cornițele de Timiș, îl informa la 20 iunie 1418 pe palatinul Ungariei Nicolae de Gara că ... audivimus Michael Partium Transalpinarum wayvoda, in sua terra cum sue icrre baronibus et incolis pacificam non babei mansionem et credimus quod, si huius- modi non pacificam permansionem continuaoerit, non erit dominus terrae sue partium Transal- pinarum (apud V. Pervain, Lupla anliolmană, p. 62, nota 35). 78 Ibidem,' p. 62. 70 Ibidem, p. 69. 80 Codex epistolaris țȘ- cit- co1- 248 — 249. 27 1200 VIRGIL CIOCILTAN 10 Albă pe malul mării spre gurile Dunării, pe linia fluviului pînă la Bel- grad, părea gata să devină activ. La amploarea amenințării a răspuns amploarea ripostei. Marea campanie a lui Mehmed I, care a lovit Moldova, Țara Românească și Transilvania a urmărit țeluri strategice de primă însemnătate și a fost realizată prin cooperarea flotei cu oastea de uscat. Sultanul Mehmed inaugura astfel seria asalturilor combinate desfășurate în secolul al XV-lea și la începutul celui următor care aveau să aducă Dunărea mijlocie și inferioară sub controlul Porții. în chip paradoxal, Sigismund, care prin manevrele din 1419 declan- șase reacția sultanului, i-a înlesnit acestuia în mare măsură atingerea obiectivului nu numai prin părăsirea neașteptată a frontului sud-estic. Refuzînd să reînnoiască armistițiul cu Veneția, expirat în primăvara anului 1418, și constatînd că blocada comercială nu da rezultatele scontate, regele ungar a deschis în toamna anului 1419 ostilitățile cu venețienii81. Angajarea sa concomitentă împotriva înaltei Porți și Republicii venețiene a accelerat negocierile de pace între sultan și senat care trenau de mai mulți ani. Grație lui Sigismund, acordul de armistițiu turco-vene(ian a fost semnat puțin înainte de 5 decembrie 1419 82. Flota osmană, refăcută cu uimitoare tenacitate, era astfel deblocată din Strîmtori, Mehmed I putea întreprinde marea campanie dunăreană ratată în 1416. Anvergura geografică a campaniei lui Mehmed I din 1420 și rezulta- tele ei excepționale ar fi de neînțeles fără sprijinul horărîtor al marinei militare. Deși informațiile despre forțele navale osmane care au conlucrat cu trupele terestre se referă numai la atacurile asupra celor două porturi ale Moldovei, Cetatea Albă și Chilia — aceasta din lu’mă cucerită temporar de turci83 84 — este foarte probabil ca vasele turcești să fi înaintat mai departe pe Dunăre unde au asigurat trecerea armatei sultanului în Țara Românească, devastată și complet supusă în cursul acestei campanii M. Cetățile dunărene, mai cu seamă Giurgiu, aflat pe o insulă în apropierea țărmului muntean, n-ar fi fost poate constrînse să capituleze atît de rapid dacă fortărețele plutitoare ale sultanului nu le-ar fi spulberat speranțele de salvare. Cronicarul osman Idris Bitlisi amintește patru cetăți capturate de turci în 1420 : Enisala, Isaccea, Giurgiu și Turnu 85. Din acest bilanț lipsesc în mod surprinzător alte trofee, în primul rînd Silistra care va rămîne cîteva secole turcească; omiterea Severinului și a Chiliei se explică probabil prin faptul că ele n-au devenit acum posesiuni durabile ale înaltei Porți. Fără anihilarea Severinului, nerefăcut, se pare, după distrugerea din 1419, oastea sultanului cu greu ar fi putut ajunge în 1420 la Porțile de Fier ale Transilvaniei unde rezistența opusă de voievodul ardelean Nicolae de Chaak a fost repede înlăturată, Orăștie și ținutul înconjurător fiind apoi cumplit prădate 86. 81 G. Fej6r, Codex diplomaticus Hungariae ecclesiasticus ac civilis, X 6, Buda, 1844, p. 953-954. 82 N. lorga. Notes et extraits, I, p. 255—299. 83 Vezi mai sus, n. 17. 84 Codex epistolaris Vitoldi, p. 486 — 487, 484. 88 Cronici turcești, I, p. 163 — 164. 88 V. Pervain, Lupta antiotmană.jg. 68. www.dacoromamca.ro 11 CONTROLUL DUNĂRII INFERIOARE (1412—1420) (II) 1201 Consecințele cele mai grele le-a avut de suportat Țara Eomânească : 1420 a fost pentru voievodatul muntean un an de răscruce, fatal, al istoriei sale. Pierzînd controlul asupra Dunării „pe amîndouă laturele”, Țara Eomânească pierdea fundamentul strategic al puternicei ei afirmări politice în sud-estul continentului. Atîta vreme cît vadurile Dunării fuse- seră muntene, impulsul politic de la Curtea de Argeș sau Tîrgoviște se răsfrînsese viguros în sudul fluviului; el își va schimba sensul dominant după 1420. Fără Bran și Severin, fără cetățile dunărene, Țara Eomâ- nească va fi obligată la un dificil balans între regatul ungar și Imperiul osman. Și cealaltă țară românească, Moldova, a fost invadată în 1420. Includerea ei între obiectivele militare ale înaltei Porți, deși nu se afla pe direcția principală a expansiunii osmane în Europa în această perioadă, se explică numai ca o componentă a răspunsului total dat de Mehmed I frontului antiosman constituit în 1412 care alinia, pe lîngă alte forțe, pe toți riveranii de pe malul nordic al Dunării mijlocii și inferioare. Chilia și Cetatea Albă au fost, așadar, atacate 87 pentru că Moldova fusese inte- grată în coaliția antiosmană, iar porturile ei, în special Chilia, deveniseră baze potențiale de covîrșitoare importanță strategică ale operațiilor mili- tare antiturcești. în cazul Chiliei, intenția lui Sigismund de a-i conferi această funcție este atestată documentar în chiar ajunul expediției osmane din 1420 88. Preluînd inițiativa, turcii nu au avut de înfruntat rezistența concer- tată a coaliției antiosmane. Sultanul a beneficiat de un avantaj probabil nesperat: de la începutul anului 1420, în urma arbitrajului de la Breslau, sistemul politic instituit la Lublau intrase în criză, iar alianța care rezul- tase din el nu era în consecință aptă să-și îndeplinească menirea : comba- terea turcilor. Sigismund și Vladislav au aflat post factum că Țara Eomâ- nească fusese devastată și supusă. Din corespondența celor doi suverani reiese că Alexandru cel Bun trimisese suzeranului său de trei ori cereri de ajutor. într-un tîrziu, regii au hotărît să intervină pentru ca Moldova să nu împărtășească, după cum își exprima unul dintre ei teama, soarta Țării Eomânești89. Dacă acest sprijin — obligația fundamentală a suzera- nului — a ajuns sau nu la destinație sursele nu mai spun. O clipă suspendată de invazia osmană în Țara Eomânească, Moldova și Transilvania, tensiunea ungaro-polonă izvorîtă din arbitrajul de la Breslau s-a reinstalat după retragerea turcilor din Moldova 90 și a durat pînă în martie 1423, cînd, prin reconcilierea de la Keșmark, cei doi monarhi 87 Codex epislolaris Vitoldi, p. 486—487. 88 Vezi mai sus, n. 17. 89 Codex epislolaris Vitoldi, p. 486 — 487. 90 Nu este exclus ca revenirea Chiliei în hotarele Moldovei îndată după 1420 să fi fost urinarea unui gest de bunăvoință al Înaltei Porți față de curtea din Cracovia, o chezășie a bunelor raporturi polono-osmane revitalizate în condițiile degradării relațiilor Ungariei cu Polonia după arbitrajul de la Breslau. Atîta vreme cît persista tensiunea între cele două regate, iar Chilia se afla în posesia Moldovei, vasală coroanei polone, posibilitatea utilizării ei în acțiu- nile antiosmane era minimă. Semnificativ pentru politica osmană în privința gurilor Dunării pînă în 1484 este, între alte episoade cunoscute (1462, 1465), atacul flotei turcești asupra Chi- liei în vara anului 1448, la cîteva luni după ce lancu de Hunedoara instalase aici o garnizoană ungară (M. Cazacu, P. Ș. Năsturel, Une demonslralion navale des Turcs desant Constantinaple el la balaille de Kilia (1448), în 1202 VIRGIL CIOCÎLTAN 12 își asociau din nou forțele împotriva Imperiului osman: tratatul de la Lublau privitor la Moldova era reconfirmat în literă. în concluzie : Alianța încheiată în 1412 la Lublau și lărgită la Buda în același an a deschis o nouă etapă în organizarea rezistenței antiosmane pe cursul mijlociu și inferior al Dunării. Ea a deplasat în fapt centrul de organizare al luptei împotriva expansiunii osmane de la formula cru- ciadei paneuropene la cea a confederării regionale, deși inițiatorul ei, Sigismund de Luxemburg nu o concepea pe cea de-a doua decit ca o verigă a celei dintîi. Noua alianță a creat un prototip de asociere a unei părți însemnate a Europei central-răsăritene împotriva expansiunii osmane. Chiar dacă mecanismul s-a dovedit greoi datorită, în special, contradicții- lor sale interne, el a rămas timp de mai bine de un secol modelul optim — înfăptuit între 1440—1444 — pentru acțiunea antiosmană și cea mai realistă speranță pentru stăvilirea avansului înaltei Porți. Prin capacitatea lor militară și prin poziția lor geografică de riverane ale Dunării, în hotar cu Imperiul osman, Țara Românească și Moldova erau chemate să ocupe un loc de primă importanță în cadrul alianței antiosmane. Antrenarea pentru întîia oară a Moldovei cu centrele ei pontico-danubiene, mai ales Chilia, adăuga o dimensiune nonă, deosebit de importantă, luptei împotriva puterii turcești. Percepînd exact gravitatea primejdiei și folosind răgazul oferit de absența îndelungată din Ungaria a lui Sigismund de Luxemburg după 1412, osmanii au grăbit restaurarea unității lor statale și au preluat iniția- tiva, care a corespuns proporțiilor amenințării. După o încercare de asalt avortată în 1416 din pricina pierderii flotei distruse într-o bătălie cu vene- țienii, Poarta a reluat proiectul în 1420 cînd a atacat principalele poziții dunărene ale adversarilor ei, de la Chilia la Severin. Chiar dacă n-a rămas în posesia tuturor cetăților cucerite, ea a reușit să-și impună stăpînirea asupra celor mai importante puncte de control ale segmentului muntean al Dunării. Frontului dunărean deschis de coaliția antiosmană din 1412 i-a răspuns ofensiva înaltei Porți la Dunăre în 1420. Pînă spre mijlocul secolu- lui al XVI-lea, cînd Dunărea va deveni în înțelesul deplin al cuvîntului o apă turcească și va începe, astfel, ultima etapă din cariera ei de fron- tieră imperială, o parte masivă a energiilor consumate în planul general al confruntării statelor creștine cu Imperiul osman se va cheltui pe și pentru acest fluviu, LA COMPETITION POUR LE CONTROLS DU BAS-DANUBE (1412-1420) (II) r£sum£ Malgi’6 la conclusion favorable de ses năgociations avec le roi de Pologne et la constitution d’une large alliance regionale, dont faisaient part la Valachie et la Moldavie — fait qui transformai! l’ensemble du cours moyen et inf^rieur du Bas-Danube en front antiottoman — Sigismond de Luxembourg ne declencha pas imm6diatement les hostilit6s. Le.voyage du roi de Hongrie en Occident ou il s’dtait rendu pourmettre un terme www.dacoromanica.ro 13 CONTROLUL DUNĂRII INFERIOARE (1412—1420) (II) 1203 au schisme, pour restaurer l’unite entre le monde latin et Byzance et pour organiser sur cette base une nouvelle croisade, formule rivolue mais dont il resta prisonnier jusqu’ă la fin de ses jours, laissa au sultan la possibiliti de regrouper ses forces et de prendre l’initiative. En 1415 Mehmet Icr attaqua Ia Hongrie et au cours de Fannie suivante il pripa- rait une grande expidition contre la Valachie, qui ichoua par suite de la destruction par Ies Venitiens de la flotte ottomane qui devait y prendre part (Gallipoli, mai 1416). Ajournie en 1416, cette grande operat ion fui rialisie quatre annees plus tard lorsque pour parer au danger qui semblait imminent au Bas Danube du fait du retour de Sigismond et des intentions belliqueuses qu’il manifestait, le sultan organisa une attaque d’ensemble sur le front danubien. Au cours de cette grande expedition la flotte turque reconsti- tuie en secondant l’armee terrestre attaqua Ies principales positions chretiennes du Bas-Danube. La grande campagne de 1420 fut la reponse de Ia Porte ottomane au challenge qui lui avait iti lănci par l’alliance rigionale antiottomane. En attaquant en meme temps que Ies positions danubiennes de la Valachie et de la Hongrie celles de la Moldavie (Chilia et Cetatea Albă), le sultan manifestait son intention de dimanteler le systeme stratigique de 1‘alli- anc* antiottomane. Par suite de cette grande action militaire, la Porte s’empara des positions danubiennes de la Valachie ce qui entraîna un dipla- cement stratigique de premiere grandeur en faveur de l’Empire ottoman. www.dacoromanica.ro BLOCADA CONTINENTALĂ NAPOLEONIANĂ * DE MIRCEA N. POPA La sfirșitul veacului al XVIII-lea, în timp ce în Franța revoluția devenită curînd model clasic „...asigura triumful politic al burgheziei, în Anglia Watt, Arkwright, Cartwright și alții dădeau primul impuls unei revoluții industriale care a deplasat complet centrul de greutate al puterii economice” * 1 în societatea engleză și concomitent în lume. Vechea rivali- tate comercială, maritimă și colonială dintre Anglia și Franța, agravată continuu din epoca lui Cromwell și Colbert, intra în aceste împrejurări istorice într-o nouă fază, decisivă. Pionier al revoluției industriale, aflat ă pe cale de a deveni centrul industrial al lumii moderne, Anglia urmărea mai mult decît oricînd în trecut supremația pe piața mondială, care în preajma anului 1800 consta din țări cu precădere sau exclusiv agricole și care, din punct de vedere britanic, era de dorit să rămînă în această stare. Iată de ce revoluția franceză i-a oferit burgheziei engleze ,,.. .un minunat prilej de a ruina comerțul maritim francez cu ajutorul monar- hiilor continentale, de a anexa colonii franceze și de a înăbuși ultimele pretenții franceze de rivalitate pe mare” 2. Din aceste motive mai cu seamă Anglia a luptat cu îndîrjire împotriva revoluției și, apoi, împotriva Franței napoleoniene. Cauzele reale ale îndelungatului război de aproximativ două decenii — război ce a devenit treptat european și, în parte, extra- european — purtat de „aristocrația înspăimîntată și susținută de pluto- crație” 3 și de alte categorii sociale înstărite din insulele britanice se reduc, așadar, la : profiturile uriașe obținute din numeroase împrumuturi și din sporirea datoriei publice; prilejul de a se infiltra pe piețele Americii spaniole și portugheze, de a se înstăpîni asupra coloniilor franceze, spaniole, olandeze etc. și de a-și consolida « dreptul » de a aproviziona piețele euro- pene 4. Pentru evoluția conflictului și înțelegerea desnodămîntului său, raportul de forțe dintre Anglia și Franța, mai cu seamă în plan economic, prezintă o importanță particulară. în 1800 Franța avea o populație de 27.400.000 de locuitori, iar Anglia 10.800.000. Exporturile franceze însu- ♦ Subcapitol din tratatul de Istorie Universală, voi. IV. 1 K. Marx, F. Engels, Opere, voi. 22, Edit. politică. București, 1965, p. 297. 2 Ibidem. 3 K. Marx, F. Engels, Op. cil., voi. 2, Edit. politică, București, 1958, p. 599. 4 Ibidem, p. 599 — 600. .REVISTA DE ISTORIE Tom. 3^^P>, deși politica napoleoniană nu și-a propus nicidecum acest obiectiv, ci frînarea creșterii industriale. Stimu- lind însă în Europa occidentală industrializarea, «blocusul continental » a permis totodată statelor germane să devină conștiente de eficacitatea unei politici protecționiste și de industrializare59. Deși în momentul pră- bușirii blocadei și a lui Napoleon în statele germane existau numeroși factori defavorabili industrializării, iar burghezia germană nu era decît un grup social foarte limitat, „creatorul burgheziei germane a fost Napo- leon. Sistemul său continental și libertatea industriei devenită necesară în Piusia, ca urmare a presiunii exercitate de Napoleon, au dat germanilor o industrie și au extins exploatarea minelor lor” 60, au obligat guvernele germane să recunoască oficial burghezia în anii postbelici. Este adevărat că Napoleon a greșit nedistrugînd definitiv Prusia 61, că el a nemulțumit burghezia germană „tocmai prin măsurile care au pus bazele industriei germane. Interzicerea tuturor mărfurilor engleze și războiul împotriva Angliei au fost cauzele care au dus la nașterea industriei germane, dar în același timp, datorită acestui fapt, prețul cafelei, al zahărului, al tutunu- lui... s-a urcat foarte mult, și aceasta a fost, firește, destul pentru a stîrni indignarea dughengiilor germani patrioți” 62. Dar, tot Napoleon, „.. .curățind grajdurile augiene din Germania și construind căi de comuni- cație civilizate... ” 63 le-a făcut germanilor mari servicii, în timp ce englezii nu urmăreau decît restaurarea dominației lor comerciale. Urînd invadato- rul francez, protestînd împotriva consecințelor imediate ale politicii de blocadă, germanii, „războindu-se cu cotropitorul, au schimbat un Napo- leon pe 36 de Metternich” 64. Relațiile franco-olandeze au o semnificație aparte în istoria războiului economic și a blocadei continentale, relevînd cu prisosință efortul francez de împiedicare directă și sistematică a dezvoltării unor industrii rivale în țările vecine. Deși la sfirșitul veacului al XVIII-lea stagnarea econo- miei olandeze permisese înlocuirea Amsterdamului de către Londra ca centru al comerțului internațional, iar « Banca Amsterdamului » se prăbu- șise, Olanda dispunea totuși de o industrie manufacturieră modestă dar activă, de poziții de prim rang în comerțul și finanțele internaționale. Pentru a-și proteja interesele industrial-comerciale, Republica batavă practica o politică protecționistă care nemulțumea Franța și, în plus, stînjenea interesele comerciale franceze în Europa de Nord. Creînd Rega- tul Olandei în 1806 și instalîndu-și fratele — Louis — pe tronul său, Napoleon urmărise în primul rînd strategia care-i impusese blocada con- tinentală și « sistemul continental». Impunînd respectarea blocadei, în ciuda intereselor opuse ale burgheziei olandeze, Napoleon a adoptat și 6’ Vezi, N.B. Fdltoronyi, Op. cit., pag. 220. 60 K. Marx, F. Engels, Op. cit., voi. 4, pag. 47. B1 Ibidem, voi. 18, pag. 594. • Ibidem, voi. 2, pag. 597. ,s Ibidem, voi. 3, pag. 191. »* ibidem, voi. 4, pag. dacnromanica rn 14 BLOCADA CONTINENTALA NAPOLEONIANA 1217 măsuri care au lovit industria manufacturieră olandeză: în 1807, de exemplu, a interzis tranzitul linei spaniole prin teritoriul francez spre Olanda, provocîndu-i astfel ruinarea industriei textile; în 1810 a interzis importul de produse coloniale din Olanda în vechile departamente fran- ceze, ca și în Imperiu. în cele din urmă, încălcarea «blocusului » a deter- minat detronarea lui Louis Bonaparte și anexarea regatului, transformarea lui în departamente franceze. Fostele Țări de Jos austriece — viitoarea Belgie — s-au aflat în anii 1800—1815 sub stăpînire franceză directă. Vechile sale tradiții meșteșu- gărești, mai cu seamă în domeniul textilelor și metalurgiei, disponibilitățile însemnate de capital și regimul social-politic instaurat prin și ca urmare a revoluției franceze au favorizat dezvoltarea industrială. Regiunea Liege a devenit marele centru al industriei napoleoniene de armament, metalur- gia a ocupat unul din primele locuri pe continent, iar manufacturile textile din Verviers, care prelucrau lina, au ocupat o poziție similară. în aceste condiții, «blocusul continental» a oferit filatorilor și în general textiliștilor belgieni o piață extrem de avantajoasă și vastă 65. în cazul statelor italiene, ca, de altfel, și al Spaniei sau Portugaliei, situația diferă în raport cu teritoriile olandeze și belgiene : deși reformele în spiritul «despotismului luminat» stimulaseră înviorarea activității economice, în ansamblu, „...economiile lor rămîn preindustriale pentru a nu spune medievale...”66 și dependente de străinătate. Totuși, cînd prin campania lui Napoleon în Italia ,,.. .începea jaful Europei de către armatele franceze” 67, se putea constata că, în primul rînd, regiunile nord-italiene erau în plină transformare. încă din perioada păcii de la Lun&ville politica napoleoniană față de statele italiene a luat contururi tot mai clare : pînă în 1814, Napoleon a urmărit o îmbunătățire continuă a «monopolului» său asupra Italiei, transformarea ei într-un „...stîlp al hegemoniei franceze în Europa” 68. Dealtminteri, însuși Napoleon declarase Papei la 13 februarie 1806 : „întreaga Italie va fi supusă legii mele” 69. în esență, deci, politica sa urmărea „absorbirea întregii peninsule în sistemul imperial...”70. Din punct de vedere economic, războaiele și blocada napoleoniană au favorizat într-o oarecare măsură în regiunile italiene direct sau indirect supuse Franței dezvoltarea manufacturilor care furnizau diverse produse armatei. Este, de pildă, cazul Lombardiei. în schimb, Piemontul, deși și-a sporit producția de mătase, a avut dificultăți din cauza concurenței industriei mătăsii din Lyon. Pentru politica lui Napoleon de a impune cu orice preț interesele industrial-comerciale ale Franței, de tratare a Italiei ca țară agrară destinată a furniza Franței materii prime ieftine, este semnificativă și politica sa față deNeapole, încredințat regelui Murat: împăratul a cerut scutirea de taxe vamale a mărfurilor franceze pe terito- riul țării, ceea ce a provocat rezistența lui Murat. Acesta din urmă a favori- zat, pe de altă parte, în pofida intereselor franceze, dezvoltarea unei 86 Cf. P. Lâon, Op. cit., voi. 3, pag. 498. 88 F. Mauro, Op. cit., pag. 62. 87 P. Vilar, Op. cil., pag. 381. 88 G. Galasso, Dos italienische Staatensystern in der Polilik Napoleons, în: Deutschland tind Italien im zeilalter Napoleons, Herausgegeben von Armgard von Reden-Dohna, pag. 82. 88 Ibidem. . . 70 Ibidem, pag. 88. WWW.G3COTOlD.3111C&.rO 1218 MIRCEA N. POPA 15 modeste industrii textile bazate pe lină și bumbac 71. Se adăuga faptul notabil că, datorită blocadei continentale . .au pierit ultimele rămășițe ale comerțului venețian” 72. în strînsă legătură cu acest din urmă aspect se ridică problema evoluției politicii napoleoniene în domeniul comerțului maritim. Prin tratatul de la Campo Formio, Napoleon acceptase anexiuni teritoriale habsburgice în bazinul Mării Adriatice și, prin însuși acest fapt, el a deve- nit „fondatorul propriu-zis..,73 al comerțului maritim austriac avînd ca viitor centru Triestul. Politica de « blocus continental» și preocuparea pentru mare, comerț maritim și viitorul imperiului său în acest plan, oricît de modestă a fost ea, datorită concentrării eforturilor politico-mili- tare și comerciale pe continent, a determinat revenirea lui Napoleon asupra concesiilor făcute dintr-o greșeală Habsburgilor și efortul de a obține provinciile ibrice în 1809, ocupate deja de el cu cîțiva ani mai înainte, căci a înțeles că ,,.. .în Adriatica poate domina numai acela care stăpînește coasta ei răsăriteană” 74. în viguroșii și pricepuții locuitori ai coastei dalmate Napoleon a început să vadă detașamente de marinari ai viitoarei sale flote imperiale. Dar, totodată, Napoleon i-a sensibilizat pe Habsburgi și aceștia vor folosi cel dintîi prilej pentru a-și reinstaura preponderența în Adriatica. Cît privește Spania, deși complexă și sinuoasă, politica franceză a fost definită chiar de Napoleon în octombrie 1809 : „Vreau să am Germa- nia, vreau să am Itaba pentru că atunci cînd ai Italia ai Spania, și Spania este prelungirea Franței”75. Printr-o lungă tradiție, Franța era unul dintre cei mai importanți furnizori de mărfuri ai Spaniei, iar industriașii, comercianții și bancherii francezi — între care Ouvrard, acest « Napoleon al finanțelor » 76 — susțineau ideea complementarității « naturale » a econo- miilor franceză și spaniolă, văzînd în Spania și prelungirile sale coloniale furnizori ideali de materii prime, o sursă de metal prețios. în condițiile blocadei continentale și ale contrabandei engleze interesul pentru piața iberică — pe care francezii o doreau lipsită de taxe vamale stânjenitoare —, pentru lîna, eventual bumbacul spaniol ș.a. a sporit considerabil. Iată motivul fundamental pentru care Napoleon a apreciat necesară cotropirea peninsulei iberice, atunci cînd se părea că «blocusul continental» era încălcat, că vechiul« abat » era tot mai nesigur și, deci, Bourbonii spanioli trebuiau înlăturați. Această decizie va declanșa însă începutul sfîrșitului pentru „blocusul continental», pentru marele imperiu și pentru Napoleon, imprevizibil încă în 1807—1808, dar intuit de popoarele a căror demnitate și interese naționale erau nesocotite. în Sfînta Elena Napoleon va înțelege și recunoaște acest fapt, declarînd : „Acest nefericit război din Spania a fost cea dintîi cauză a tuturor nenorocirilor Franței... Toate împrejură- rile dezastrelor mele decurg din acest nod fatal...”77. Pentru Spania, lungul și sîngerosul război de eliberare națională din anii 1808—1814, 71 Cf. P. Lâon, Op. cit., voi. 3, pag. 359. 73 K. Marx, F. Engels, Op. cit., voi. 12, pag. 85—86. 73 Ibidem, pag. 84. 74 Ibidem, pag. 91. 76 Cf. A. Fugigr, Op. cit., voi. II., pag. 453. 76 Cf. A. Manfred, Napoleon Bonaparte, Moscou, iSditions du Progres, 1980, pag. 412. 77 Las Cases, Memorial de ^wwidacGroinafflcaftf93- 16 BLOCADA CONTINENTALA NAPOLEONIANA 1219 la originile căruia se afla politica care a inspirat « blocusul continental», a antrenat o suită de dezastre ale căror consecințe, în primul rînd economice vor fi resimțite cîteva decenii: distrugerea modestei sale industrii, ruina agriculturii, compromiterea tradiționalei și foarte rentabilei creșteri de ■oi merinos ș.a. Spre deosebire de aceste consecințe copleșitoare suportate de Spania, în aceeași zonă a Europei s-au manifestat și efecte contrarii. In insulele grecești, de pildă, și în ansamblu în Mediterana « blocusul continental» a stimulat considerabil comerțul ilicit și, mai întîi de toate, activitatea navigatorilor greci. Beneficiile obținute pe aceste căi au contribuit la accelerarea ritmului acumulării primitive a capitalului comercial grec 78. în Europa răsăriteană, populația din teritoriile poloneze a resimțit din plin, simultan, efectele războaielor și ale blocadei continentale : rechiziții, recrutări de soldați, amploarea sporită a migrațiilor țăranilor, zdruncina- rea structurilor sociale, scăderea prețului griului — antrenată direct de •« blocus »—, criza economiei agricole, ruinarea producătorilor agricoli, în același timp, industria textilă, diverse ramuri meșteșugărești, furnizorii armatei au prosperat79. Rusia a cunoscut în întreaga perioadă 1796—1839 un deficit bugetar cronic și deprecierea monedei. Mai mult decît oricînd în trecut s-a eviden- țiat faptul că „atît în ce privește desfacerea materiilor ei prime cît și în ce privește cumpărarea de produse industriale, Rusia nu se poate lipsi de Anglia nici măcar șase luni, ceea ce s-a văzut cît se poate de limpede încă în timpul blocadei continentale napoleoniene...”80. Or, aderarea Rusiei la politica blocadei, ca urmare a păcii de la Tilsit, a antrenat ine- vitabil convulsii economice puternice. Efectele întreruperii relațiilor comerciale cu Anglia se reflectă frapant în primul rînd în datele statistice privind exportul de cereale: în 1801—1805 — 19.895 mii de puduri, în 1806—1810 — 5.120, în 1811—1815 — 9.089 și înl816—1820 — 29,655 mii •de puduri81. Lovită în interesele sale economice, marea nobilime a protes- tat împotriva blocadei ruinătoare. Pe de altă parte, tocmai blocada con- tinentală, diminuînd concurența engleză, a stimulat dezvoltarea industriei textile a bumbacului în regiunile Moscovei și Petersburgului, numărul manufacturilor care prelucrau bumbac depășind 200. Nu este însă mai puțin adevărat că invazia franceză din 1812 — a cărei cauză imediată a fost convingerea lui Napoleon că blocada era sabotată de țar — a ruinat industria rusă în teritoriile ocupate și, mai ales, în regiunea Moscovei. Războaiele franceze și blocada continentală au creat o conjunctură excepțională pentru Statele Unite ale Americii: creșterea lor economică a fost considerabilă, ceea ce nu se poate afirma cu certitudine în cazul Europei. Productivitatea în agricultură crește după 1810 deosebit de rapid, producția de bumbac, grîu și porumb sporește enorm, permițînd 78 Vezi, N. Todorov, La viile balkanique au XV’ — X7X' siecles. Diveloppement socio- iconomique et dimographique, Asociation Internationale d’fitudes du Sud-Est Europâcn, fitudes et douments concernant le Sud-Est Europâen, 9, Bucarest, 1980, pag. 198. 79 Cf. Histoire de Pologne, publie sous la direction de S. Kieniewicz, Warszawa, fiditions Scientifiques de Pologne, 1971, pag, 447—448, 467 — 468. 80 K. Marx, F, Engels, Op. cit., voi. 7, pag. 233. 81 Cf. V.K. Tațunski, Sofialino-economicescaia istoriea Rossii. XVIII — XIX vv., Moskva, Jzdatelistvo « Nauka », 197^yy^i^jft>0rrwnjmicțț,r0 1220 MIRCEA N. POPA 17 exporturi tot mai mari către Europa și alte zone și împingînd S.U.A. în rindurile primilor exportatori din lume. Dacă în 1790 exporturile nord- americane se ridicau la 20 milioane de dolari, în 1807 ele ajung la 108 mili- oane 82. Bumbacul a avut o pondere tot mai mare în exporturile S.U.A. Industria a fost și ea avantajată de evenimentele din Europa : între 1800 și 1820 producția industrială crește cu 120 °O83, fără însă a putea pune capăt dependenței de Europa în ce privește acoperirea nevoilor de produse industriale. în domeniul comerțului, cîteva legi adoptate de S.U.A. în 1806 și 1807 au lezat grav interesele comerciale britanice și, în parte, pe cele franceze. Nu mai puțin remarcabile au fost în acești ani succesele flotei comerciale nord-americane, care s-a substituit în parte olandezilor și englezilor în transporturile maritime, extinzîndu-și activitatea din Extremul-Orient pe toate mările și oceanele planetei. Tonajul navelor americane consacrate comerțului extern sporește de la 124.000 tone în 1789, la 981.000 tone în 1810 84. Astfel, într-un răstimp istoric foarte scurt, S.U.A. au devenit una dintre cele mai însemnate puteri economice și maritime din lume. în acești ani, flota sa comercială a ajuns pe locul doi printre puterile maritime din lume. Blocada continentală a provocat însă o gravă criză comerțului maritim nord-american. Totuși din 1809 1810 această fază a fost depășită. Succesele S.U.A. au produs îngrijorare în Marea Britanie și, semnificativ, o serie de măsuri adoptate de Londra în 1807 au lovit nu numai în interesele Franței, ci și în cele ale armatorilor și comercianților nord-americani. Concurența S.U.A. a crescut considera- bil în întreaga zonă a Mării Caraibilor, în coloniile spaniole din America și chiar în coloniile engleze. în 1806, de pildă, se recunoștea că insula Tobago depindea în întregime din punct de vedere economic de S.U.A. în ansamblu, dependența Antilelor de exporturile americane — de pro- duse agricole în primul rînd — a sporit considerabil. Notabil este, de asemenea, sporul considerabil înregistrat de reexportul nord-american, rolul hotărîtor în acești ani al comercianților din Statele Unite în expedi- erea de cafea, zahăr ș.a. către Europa. De asemenea, S.U.A. au profitat de antrenarea europenilor în evenimentele de pe continent pentru a-și mări volumul comerțului lor cu China, oferind mai ales argint pentru ceaiul și mătăsurile chinezești 8S. în concluzie, în această etapă istorică multe dintre succesele nord- americanilor, condiționate în cea mai mare parte de conjunctura inter- națională, nu vor fi durabile. Totuși, ele au asigurat în viitor o prezență americană activă în cîteva zone și au stimulat creșterea internă. Eeferindu-se la forțele care au înfrînt Franța napoleoniană, ,,cu ajutorul banilor englezi” și al trupelor țarului, F. Engels remarca ,,în primul rînd partizanii fervenți ai vechii asociații «creștin-germane», țărănimea și tineretul entuziast, care erau minați de fanatismul iobăgiei, 82 Cf. P. L6on, Op. cit., voi. 3, pag. 377. 83 Ibidem, pag. 379. 84 Cf. F. Mauro, Op. cit., pag. 141. 88 Cf. Chao Zoo Biang, Etude sur le commerce extbrieur de la Chine de 1864 â 1932, Lyon, 1935, pag. 9. www.dacoromanica.ro 18 BLOCADA CONTINENTALA NAPOLEONIANA 1221 al naționalismului, al legitimismului și al religiei; ...reprezentanții mai moderați ai burgheziei, care doreau să fie «lăsați în pace», să li se dea posibilitatea de a face bani și de a-i cheltui fără să se teamă de inter- venția impertinentă a unor mari evenimente istorice”86 87 8B. Respingînd ideea de a vedea în « blocusul continental» un episod strategic al răz- boaielor napoleoniene și considerîndu-1 expresia unei politici economice ce se dorea a fi înfăptuită în condiții de război, se impune aprecierea că acesta a fost ,,...o antrepriză irealizabilă, o adevărată himeră...”87, căci o Europă unificată, chiar și numai în planul politicii economice, era în acest moment istoric doar o iluzie. Prezentul istoric și viitorul aparțineau ,,. . .formării statelor independente, burgheze și naționale” 88. în acest context, relevarea celorlalte cauze ale eșecului napoleonian și a consecințelor politicii« blocusului continental» este necesară și pildu- itoare. Dintre principalele cauze ale prăbușirii blocadei se remarcă : Slăbi- ciunile, inconsecvența politicii de blocadă, durata redusă a acesteia; rezistența, maleabilitatea, dinamismul economiei capitaliste britanice și capacitatea de a găsi « compensații » pentru închiderea pieții continen- tale europene; consecințele fatale pentru marele imperiu napoleonian și pentru « blocus » ale greșelilor făcute de Napoleon prin invadarea Spa- niei și a Rusiei 89; neînțelegerea de către împărat a necesității unei cooperări strînse cu Statele Unite în lupta împotriva Marii Britanii și greșeala de a lovi brutal și nejustificat în interesele nord-americane prin decrete care au completat «actul de naștere » al blocadei; venalitatea funcționari- lor napoleonieni însărcinați cu combaterea contrabandei engleze; rezis- tența statelor dependente de Franța față de aplicarea politicii de blocadă și de implicațiile ei economice; ostilitatea maselor populare și a burgheziei europene față de « blocusul continental»; incapacitatea forțelor navale franceze de a susține blocada continentală prin acțiuni maritime împotriva comerțului transoceanic și a contrabandei engleze; neputința industriei franceze în acest moment istoric de a umple spațiul golit, prin diminuarea forțată a mărfurilor britanice, cu produsele sale; absența unei rețele conti- nentale de comunicații moderne care să fi înlesnit și ieftinit deplasarea mărfurilor franceze; concurența făcută Franței de industria unor regiuni europene mai evoluate pe calea unui început de industrializare, ușurată de complementaritatea redusă a economiei franceze, care tindea să devină dominantă, și economiile continentale, destinate prin politica napoleo- niană să devină dominate90. Cît privește consecințele blocadei continentale și, inevitabil, ale « războaielor franceze » și eșecurilor lor, remarcabile sînt mai multe aspecte. 86 K. Marx. F. Engcls, op. cit., voi. 2, pag. 603. 87 A. Manfrcd, op. cit., pag. 437. 88 Ibidem. 80 Aceste greșeli au fost cu atît mai grave cu cil, în ajunul invaziei menită a eficientiza blocada, aceasta era totuși respectată și comerțul englez în peninsulă era neînsemnat. Dim- potrivă, lupta Spaniei pentru libertate va deschide peninsula iberică și coloniile spaniole din America pentru un masiv comerț englez, iar atragerea de numeroși soldați francezi pe pămîn- tul spaniol va slăbi « blocusul • pc țărmurile nord-europene în raport cu contrabanda engleză. In 1811 1812, deși atît Rusia cît și Suedia urmăreau să renunțe la blocadă, eficiența imediată a « blocusului continental • s-ar fi redus în mică măsură, dată fiind capacitatea redusă a pie- țelor rusă și suedeză dc absorbție a mărfurilor engleze. (Cf. F. Crouzct, Op. cif., voi. II, pag. 857). 80 Cf. F. Crouzct, Op.xthyțfr -ițpjon, Op. cit., voi. 3, pag. 359, 361. 1222 MIRCEA N. POPA 19 Venitul național pare a fi crescut în Franța, statele germane, Statele Unite ale Americii, iar cîteva ramuri industriale — textilă, metalurgică și extractivă — au înregistrat creșteri însemnate91. Anglia „și-a extins dominația pe mare mai mult datorită încheierii păcii decît războiului, obținînd superioritatea pe toate piețele de pe continent...” 92. Obținînd dispariția «blocusului continental» și prăbușirea lui Napoleon, burghezia britanică a dobîndit, totodată, prin tariful vamal stabilit de Bourbonii restaurați, posibilitatea de a face din piața franceză — este drept, pentru o scurtă perioadă — un vast debușeu și de a-și însuși beneficiile în aur ale primei etape a revoluției sale industriale 93 94. Becordul exporturilor engleze, înregistrat în 1815 — 52.000.000 £ — a speriat burghezia și guvernele de pe continent și a atras instalarea unei i ariante de « blocus al Sfintei Alianțe », constituit din tarife vamale prohibitive, care a provo- cat incepind din 1816 scăderea exporturilor engleze în Europa sub cifra minimă a celor mai nefavorabili ani de după 1800 9J. Se poate astfel afirma că trecerea de la război la pace s-a dovedit a fi pentru Anglia ,,.. .mai catastrofală decît însăși blocada continentală’’95. în cazul Frânt ei se remarcă ruinarea marinei, comerțului și a imperiului său colonial, declinul profund și îndelungat al porturilor sale maritime, tăiate de axa comercială care unea America de Nord de Europa de Nord-Vest. Mai multe țări europene — Marea Britanie, Spania, spatele ger- mane — au resimțit după 1815 efectele unei măsuri napoleoniene adoptate în anii « blocusului continental » : exportul de către francezi a oilor merinos din Spania către diverse țări europene și, mai ales, către Germania. Ca urmare, calitatea lînei continental-europene s-a modificat radical, iar concurența ei — în primul rînd a lînei din țările germane — pe piața britanică a fost copleșitoare. Deci, pînă în epoca napoleoniană, monopolul britanic asupra lînii nu fusese contestat decît de producătorii spanioli, pe cînd după 1815 și alți producători continentali au apărut. în dauna britanicilor, dar și a spaniolilor96. în cursul confruntării dintre «blocusul continental» și «blocusul maritim » englez continentul european—și în primul rînd Franța stimulată de Napoleon — a fost silit să caute înlocuitori ai produselor care altădată veneau din lumea extraeuropeană, sau din Anglia revoluției industriale. Firește, oamenii de știință au fost solicitați din plin. Cel mai răsunător succes, cu consecințe viitoare incalculabile, a fost, fără îndoială,descoperi- rea de către hughenotul Achard din Prusia a procedeului de obținere a zahărului din sfeclă. Deși foarte modestă si neîndestulătoare în epoca napoleoniană, producția de zahăr din sfeclă mai întîi în Franța, apoi și în alte țări, și-a asigurat un viitor nebănuit și extraordinar de prosper. Alte încercări, ca cea care viza înlocuirea indigoului prin drobușorul ce urma a fi cultivat în sudul Franței, sau tentativa de a produce bumbac în Franța, Italia, Spania au dat rezultate nesemnificative. Totodată, este în afara oricărei îndoieli că, eliminînd concurența engleză pentru 91 Cf. P. L6on, Op. cit., voi. 3, pag. 380. 92 K. Marx, F. Engels, Op. cit., voi. 2, pag. 602. 93 Cf. E. V. Târle, Talleyrand, Edit. Cartea Rusă, București 1950, pag. 189. 94 Cf. F. Mauro, op. cit., pag. 10. 95 K. Marx, F. Engels, op. cit., voi. 12, pag. 570. 96 Cf. R. Lacour-Gayet, Histoire de l'Australie, A. Fayard, Paris, 1973, p. 194 — 195. www.dacoromanica.ro 20 BLOCADA CONTINENTALA NAPOLEONIANA 1223 cîțiva ani și neînlocuind-o decît parțial cu concurența produselor fran- ceze, «blocusul continental» a înlesnit un început de industrializare în Saxonia, regiunea renană, Silezia, marele ducat al Bergului, în unele cantoane elvețiene etc., după cum incontestabil este și faptul că burghezia franceză a urmărit premeditat și în parte a realizat blocarea dezvoltării industriei continentale. în Italia, de exemplu, numărul manufacturilor de mătase — care concurau Lyonul — a scăzut în anii 1806—1811 de la 500 la 400, iar valoarea producției lor a regresat de la 14.500.000 de lire la 6.200.000 97. în fond, blocada a contribuit în cazul statelor italiene și a altor țări continentale, acum la începutul veacului al XlX-lea, la creșterea decalajelor economice dintre țările europene, stimulînd ritmul creșterii industriale a unora și frînîndu-1 pe cel al altora. LA BLOCADE CONTINENTALE NAPOLfîONIENNE RE SUME Reprdsentant un sous-chapitre du trăite d’histoire universelle, le materiei synthetise inevitablement, dans un Vision personnelle, les theses dlabordes au cours des dernieres ddcennies dans l’historiographie Interna- tionale relativement ă certains aspects fondamentaux de l’epoque et de la politique napoleonienne — ,,le blocus continental”. L’auteur aborde sous divers aspects son theme d’investigation, en commengant par les causes profondes et immddiates de la blocade, le rapport de forces sur le plan economique entre la France et la Grande-Bretagne, les objectifs des deux adversaires, les modalites concretes d’accomplissement et conti- nuant par l’attitude des Etats et peuples continentaux-europ6ens envers le „projet frangais d’hdgemonie comerciale” en Europe. L’auteur insiste sur les effects immddiats et de plus large perspective de la politique napo- leonienne, relevant le role de Napoleon dans l’encouragement du processus de modernisation capitaliste, les aspects progressistes et negatifs de son action. En relevant le caractere illusoire de la politique de rdalisation d’une unite economique du continent sous le controle frangais, dans des circonstances ou l’histoire posait devant les peuples la tâche de la consti- tution des Etats nationaux bourgeois, independants, l’auteur met en dvidence les causes fondamentaux qui ont provoqud l’ecroulement de la blocade continentale du grand empire frangais et de Napoleon lui-meme. ”cr J Godcchot ^Mfr.dâcdfbmanica.ro ÎNCEPUTURILE ȘI SCOPUL INCHIZIȚIEI DE RADU ȘTEFAN C1OBANU în fermecătorul oraș spaniol Sevilla, în apropierea catedralei, domi- nantă a împrejurimilor, pe zidul unei clădiri masive și sobre, marcată de linii elegante, tipic renascentist spaniole, pe o placă din marmură, altădată albă, astăzi îngălbenită de curgerea secolelor, încă se poate citi: „în anul 1481, în vremea papei Sixt al IV-lea, sub domnia lui Ferdinand al V-lea și a Isabelei, Regii Catolici ai Spaniei și ai celor două Sicilii1, aici și-a avut începutul Sfîntul Tribunal al Inchiziției care a acționat împotriva ereticilor iudaicizanți și pentru înălțarea credinței. Din vremea izgonirii evrelor și sarazinilor2, pînă în anul 1524, sub domnia lui Carol împăratul Roman3, urmaș după mamă al celor doi Regi Catolici, fiind condus acest Tribunal al credinței de prea sfinția sa monseniorul Alfons Manrique, arhiepiscopul Scvillei, peste 20.000 oameni s-au lepădat de traiul nelegiuit al ereziei și aproape 1000 oameni îndărătnici în rătăcirea lor, după o judecată prealabilă, au fost dați flăcării și arși, cu învoirea și consimțămîntul lui Inocențiu al VUI-lea, Alexandru al Vl-lea, Pius al III-lea, luliu al II-lea, Leon al X-lea, Adrian al Vl-lea, care a dobîndit cea mai înaltă treaptă a sfințeniei, fiind cardinal, guvernator al Spaniei și mare inchizitor4 și Clement al VUI-lea5 * *. Din porunca și pe socoteala stăpînului nostru împăratul s-a pus aici, în anul 1524, această inscripție, prin grija licențiatului De la Cueva și sub îndrumarea lui Diego de Cartagina, arhidiacon de Sevilla”8. Cuvintele săpate în piatră evocă în fața ochilor minții specialistului ori ai omului contemporan de cultură, anii întunecați cînd întreaga viață a Peninsulei Iberice era dominată de figura sinistrului fanatic, marele inchizitor Tomaso de Torquemada datorită căruia zeci de mii de oameni — bărbați, femei, copii, bătrîni — bolnavi sau sănătoși ori au fost arși pe rug sau închiși sub acuzația de erezie, ori au hiat drumul pribeșiei numai pentru că nu se născuseră creștini ci evrei sau arabi. Probabil, în conti- 1 Sc referă la Ferdinand dc Aragon (1479—1516) și la Isabcla dc Castilia (1474 1504), care în urma căsătoriei din 1474 și-au icunit regatele (1479) crcind Regatul Spaniei asupra căruia, după moartea Isabelei (1501), Ferdinand a domnit singur pînă în 1516. 2 Au fost alungați prin decretele regale și inchizitoriale din 1192 (evreii) și 1500 (sarazinii) 3 Este vorba dc nepotul Isabelei, cunoscut sub numele dc Carol I regele Spaniei (1516—1556) și împăratul Sfîntului Imperiu Roman de Națiune Germană (1519 — 1556). 4 Aluzie la alegerea lui ca papă. 5 Enumerarea cuprinde pontifii dintre anii 1185 — 1524. • N. P. Grațianski, S. D. Skazkin, Hrestoma/ia po istorii srednlh vostok voi. III, Moscova, 1950, p. 202-203. „REVISTA DE ISTORIE", Tom. 35, nr. 11, p. 1224-1240. 1982. www.dacoromanica.ro 2 ÎNCEPUTURILE inchiziției 1225 nuare, tot imaginar se conturează schița cumplitelor judecăți ale Tribuna- lelor Inchiziției terminate prin faimoasele ,,autodaf6”, ce trebuiau să fie un spectacol impresionant pentru mulțimea care urma să devină astfel mai ascultătoare față de biserica catolică. „Autodaf6”-urile și practicile inchiziției din Spania, unde se consideră că această instituție a atins forme clasice în „secolul de aur”, pot fi reconstituite, în toată măreția lor infernală concepută de prelații catolici, pe temeiul, fie al relațiilor unor călători străini care au vizitat Peninsula Iberică * * * 7, fie al unor docu- mente papale 8, fie al schițelor și memoriilor unor spanioli, martori ai evenimentelor sau ajunși în fața Tribunalului Sfîntului Oficiu, cum a fost cazul ilustrului pictor Francesco Goya 9. Datorită caracterului conserva- tor al bisericii catolice, aceste mărturii, relativ tardive pot crea perspectiva, asupra a ceea ce a reprezentat Inchiziția, care, practic, în tot timpul existenței ei de șase veacuri a suferit o singură reformă neesențială 10. Amintirea cunoscutei Inchiziții din Peninsula Iberică, extinsă prin tentaculele imperiilor coloniale spaniol și portughez și asupra Americii Latine, fac ca gîndul să zboare involuntar spre alte meleaguri ale bătrînu- lui păinînt al lui Jaffet, dominat de biserica catolică. S-ar putea să fie reînviate chipul mirificei eroine franceze Jeanne D’Arc, acuzată și arsă pe rug ca eretică în urma unui șir de procese unde verdictele erau presta- bilite11, figura îndrăznețului gînditor italian Giordanno Bruno, și el victima unor acuzații insuficient fondate, care l-au dus tot pe rug 12r personalitatea profundului savant și profesor Galileo Galilei, umilit și silit să-și abjure descoperirile științifice13 * căci ele vădeau inconsistența cosmologiei iudaice aflată la baza cărților componente ale Biblieiu. Sînt numai cîteva nume selectate dintr-o lungă listă grăitoare prin tragismul lor pentru caracterul inuman al Sfîntului Oficiu al Inchiziției, care între sfîrșitul secolului al Xll-lea și anul 1813 ls, a dominat și contro- lat întreaga arie obedientă spiritual de biserica creștină de confesiune catolică, pornind din Europa apuseană, extinzîndu-se în America Latină și terminînd prin a se ramifica în Europa orientală și în Africa, pînă în Etiopia. Stăruim în cazul de față asupra Inchiziției deoarece evoluția ei se înscrie în cadrul unor preocupări mai vechi peiitru istoria bisericii de con- 7 Cf. Alvarcz Colmcnar, Les dMices de l’Espagne el du Portugal, Paris 1950, tom I p. 81-90; tom V, p. 896-897. 8 Cf. Begislres des papes, publ. de Ecole franțaisc de Rome, Paris, voi. I—VII, 1886 1892; Liber pontificalis, ed. dc Mgr. Duchcsne, voi. I —V, 1886 — 1892. 8 Cf. E.H. Gombrich, The slory of ari, London —New York, ed. II, 1967, p. 365—368. 10 Cf. Th. de Cauzons, Hisloire de l’Inquisition en France, voi. I, Paris, 1909, p. 15;. H. Ch. Lea, Hisloire de l’Inquisilion au Mogen Age, trad. de S. Reinach, voi. I, Paris, 1900, p. 110; H. Maisonneuve, Eludes sur les origines de VInquisilion, ed. II, Paris, 1960, p. 25; R. Mano- lescu, M. Berza, Fl. Cazan, V. Costăchel, Istoria evului mediu, voi. III, București, 1978, p. 102; A.H. Vcrrill, L’ Inquisilion, ed. II, Paris, 1980, p. 188—203. u Cf. R. Manolcscu, Introducere, Procesele Ioanei D’Arc, București, 1972. p. 15. 12 Cf. H. Ch. Lca, op. cit., voi. II, Paris, 1903, p. 81; H. Gobineau, Giordano Bruno, ed. III, Paris, 1980, passim. 13 Istoria generală a științei, publ. sub direcția lui R. Taton, voi. II, Șliința modernă, trad. din 1b. franceză, București, 1971, p. 302—310. 11 Cf. A. C. Crombic, Hisloire des Sciences de SI. Augusiin ă Galilie (400 — 1650), Paris. 1959, p. 53 și urm. 15 cf A H Verrilc op^Mv.Bcb¥omanica.ro 1226 RADU ȘTEFAN CIOBANU 3 fesiune catolică, a cărei activitate, în mai multe rînduri, prin inchizitori, a atins și teritoriul patriei noastre. în acest sens ne rezumăm la cîteva sumare exemple, căci problema este adiacentă la subiectul nostru : în 1327 lui Basarab I întemeietorul, papa loan al XXII-lea i-a scris rugîndu-1 să aprobe ca dominicanii, depozitari ai Inchiziției, să acționeze în zona Țării Românești1G, în anul 1431, episcopului loan de Riza din Baia Moldo- vei i s-a cerut să-i tempereze pe husiți și să-i sprijine pe inchizitori16 17, în 1435, franciscanul inchizitor lacob de Marchia a fost chemat în Transil- vania de episcopul de Alba, G-heorghe Lepeș 18, pentru a înăbuși primele semne ale viitoarei răscoale de la Bobîlna 19. Ne simțim datori să mărturi- sim că interesul nostru a fost determinat și de posibilitatea de a schița cîndva, în viitor, un studiu de istorie comparată, căci instituții asemănă- toare, cu caracter de represiune, au avut slujitorii tuturor cultelor de pe glob : mozaicii, mahomedanii, șiiții, budiștii, brahmanii, presbiterienii etc. în rîndurile ce urmează vom discuta o problemă fundamentală pentru Inchiziție: cum a apărut și ce menire originară a avut ? Evidențierea, prin prisma concluziilor recente ale cercetătorilor, a unora din principalele jaloane marcînd dinamica societății din Europa apuseană permite o explicare mai clară a genezei Inchiziției. în secolul al Xl-lea biserica se afirmase și dobîndise o pondere deosebită ca urmare a cîștigării luptei pentru învestitură, consfințită prin concordatul de la Worms (1122), situație care a făcut ca pentru un timp nimeni să nu mai conteste poziția papilor 20. întărirea lor este vădită și de posibilitatea de a convoca, în anul 1123, conciliul ecumenic de la Lateran, primul după cel de la Constantinopol din 869, ținut în occident sub conducerea papei care a promulgat decrete în numele său, accentuînd astfel succesul în declararea autorității universale a bisericii catolice 21. Ca urmare, legistul canonic episcopal Yvo de Chartres i-a declarat episcopului de Sens că judecățile Sfîntului Scaun trebuiesc socotite definitive și oricine li se opune va fi considerat ipso facto, vinovat de erezie 22. Un alt jurist celebru al secolului al Xll-lea, G-ratian, după al doilea conciliu de la Lateran, ținut în anul 1139, a elaborat o serie de decrete prin care a declarat 'omni- potența pontifilor și superioritatea dreptului canonic asupra celui secular, sub motivul că papa era superior conciliilor deoarece el le putea convoca sau revoca 23. Consecința imediată a constat în întărirea controlului curiei romane asupra diocezelor, de care, pînă atunci era legată relativ. Noua situație a adus după sine o sporire a veniturilor bănești ale curiei care știa acum 16 Cf. Șt. Pascu, Contribuțiuni documentare la istoria românilor tn sec. XIII XIV, Sibiu, 1944, p. 27. 17 Cf. A. Cioacă, R. Șt. Ciobanu, Vechimea orașului Bala, Muzeul Național, II (1975), p. 369. 18 Cf. Călători străini despre țările române, voi. I, îngrijit de M. Holban, București, 1968, p. 67—73. 18 Cf. Șt. Pascu. Bobtlna, București, 1957, p. 90 95. 20 Cf. Contest of papacy and empire, în The Cambridge Medieval History, voi. V, Cam- bridge, 1968, p. 347, 348, 385, 466 — 468; Geoffrey Barraclough, The medieval papacy, London, 1968. p. 101-102. 21 Cf. G. Barraclough, op. cil., p. 102. 22 Ibidem. 23 Ibidem', F. Kempf, Papsllum und Kaisertum bei Innocent III, Roma, 1954, p. 82 și urm. www.dacoromanica.ro 4 ÎNCEPUTURILE inchiziției 1227 mai bine ce putea să ceară episcopilor și sporirea autorității Sfîntului Scaun prin controlorii pontificali trimiși în toată lumea catolică pentru a judeca, adesea în mod absolut, pe baza investirii lor cu delegații spe- ciale 24. Pînă la sfirșitul secolului, deși între papi au fost mari juriști cano- nici ca Alexandru al IlI-lea (1159—1181), Grigore al VUI-lea (1187), Ino- cențiu al IlI-lea (1198—1216), s-a ajuns la emiterea a peste 1000 de epistole pontificale cu valoare de decrete 25 * ale căror conținut era adesea contra- dictoriu. Ele au redeschis posibilitatea prelaților catolici de a eluda măsu- rile luate prin reforma de la Cluny, retransformînd mănăstirile în adevă- rate castele unde viața ades era mai luxoasă ca a marilor seniori seculari și au generat ocazia de a se îmbogăți avocații, obișnuiți să se descurce în hățișul neclarei jurisprudenței decretuale 2B. Totodată, papalitatea, pierdută în rezolvarea unor treburi mărunte, nu a avut capacitatea să-și concretizeze idealul politic — realizarea unei monarhii universale — iar mitul cruciadelor, ca formă de luptă împotriva păgînilor s-a prăbușit de cînd cruciada a IV-a (1202—1204) s-a dovedit a fi o simplă expediție prădalnică împotriva unui stat creștin : Imperiul Bizantin 27. Evident, modul de cîrmurire al papalității, viața clericilor care nici măcar formal nu respectau canoanele, insuccesele în domeniul politic au umbrit succesele de la începutul secolului al Xll-lea, determinînd chiar în timpul lui, înflorirea unui puternic sentiment care nu a fost numai anticlerical ci a mers mult mai departe atacînd chiar principiile fundamen- tale ale dogmei2S. în condițiile unui răgaz, după ultimele migrații care loviseră occidentul și a realizării unei stabilizări a vieții cotidiene devenită mai sigură, a început să se manifeste o eră de prosperitate, plastic numită „revoluția comercială”, cînd s-a realizat o „creștere demografică puternică și continuă, de progres tehnic constant, dacă nu spectacular, de expansi- une atît în ce privește creșterea producției și consumului intern cît și cucerirea de noi piețe externe; o epocă de mari posibilități și de imense nădejdi, de războaie mici, cu obiective limitate, de toleranță progresivă și de schimb de idei tot mai largi între persoane aparținînd unor clase, națiuni și credințe deosebite. Ritmul său de dezvoltare a fost, firește, mai lent decît al revoluției industriale fiindcă progresul mergea cu calul și cu galera, nu cu trenul, cu vaporul sau cu avionul. Dar rezultatele finale au fost probabil, de aceeași ordine de mărime. Revoluția comercială din evul mediu a fost profundă, determinînd schimbări importante... într-o societate nu prea deosebită de a noastră... Ea a provocat prăbușirea vechiului regim feudal și slăbirea vetustei structuri religioase... ”29 Principalii beneficiari ai complexului fenomen ce a cuprins toate domeniile vieții au fost orășenii și în primul rînd cei înstăriți. Pentru ei s-au născut o serie de întrebări legate de esența dogmei creștine și a organizării bisericii catolice și datorită faptului că, după jumătatea secolu- lui al Xll-lea, în occidentul Europei au pătruns prin intermediul traduce- 24 Cf. Contest of papacy and empirc, loc. cit., p. 410. 25 CF. G. Barraclough, op. cit., p. 103—104. 28 Ibidem; Liopold Genieot, Le XHI-bme siecle europien, Paris, 1968, p. 222 și urm. 27 Ibidem, p. 116. 28 Cf. Fțermann Ley, Studii de filosofie medievală, București, 1973, p. 220 și urm. 22 R.S. Lopez, The Renaissance, New York, 1961, p. 30 — 31; a se vedea și trad. în 1b. franceză apărută sub titlulJjL^sfl^e dejy^gmț.^acis. 1962. 1228 RADU ȘTEFAN CIOBANU 5 rilor în limba latină, uneori chiar în limbile vulgare, numeroase opere ale marilor arabi 30 care au transmis odată cu ele și cugetările gînditorilor Averroes și Avicenna. Ele au găsit un mediu prielnic de difuzare datorită apariției, în ultimii ani ai secolului al Xll-lea și în special în cursul celui următor, numit și secolul universităților, a noilor instituții de învăță- mînt superior : universitățile 31. Deși au fost destinate de papalitate a fi cheia creștinătății 32, prin profesorii lor, adevărați intelectuali medievali 33 34 au devenit curînd leagănul celor mai virulente și pro- funde mișcări, cerînd reformarea societății feudale M. Dar „toate atacurile împotriva feudalismului în general și înainte de toate atacurile împotriva bisericii, toate revendicările sociale și politice trebuiau să fie în același timp cu precădere și erezii religioase. Pentru ca relațiile sociale existente să poată fi atacate, ele trebuiau să fie despuiate de aureola pe care o purtau” 35 36. Compararea modului de interpretare și aplicare al dogmei creștine și al traiului clerului catolic cu textele cărților fundamentale ale creștinis- mului, cu cele predicate de biserica creștină primitivă și cu textele autorilor păgîni a făcut ca în secolul al Xll-lea în toată lumea catolică să izbucnească o amplă mișcare a ereziilor. Ele au îmbrăcat forme deosebite și au căpătat nume extrem de variate : milenariștii sau ioachiniștii 38, valdensii sau „săracii din Lyon” 37, manicheienii avînd ca secte mai cunoscute catharii 38 și pavlicienii numiți în occident și „popelicani” 39 etc. Lor li se pot alătura numeroase alte secte de mai mică însemnătate din care au ieșit predica- tori prevestitori ai unui nou mesia, ai sfîrșitului lumii40 41 etc. Ereziile au găsit repede audiență în rîndmile oamenilor obișnuiți, după remarca lui Thomas Hobbes, sătui de nedoriții preoți oficiali", Toate aceste erezii, care în fond erau mișcări revendicative sociale, acoperite de o mantie religioasă 42, se pot împărți în două mari categorii : erezii de esență creștină 30 O bună oglindă a pătrunderii traducerilor operelor anticilor și arabilor în Europa apuseană în secolele XII—XIII o dă tabelul alcătuit de L. Gănicot (op. cil., p. 213—218). 31 Cf. St. D’Irsay, Hisloire des universiles franțaises et etrangires des origines d nos Jours, t. I, Paris, 1933, p. 15 și urm; R. Șt. Ciobanu, Consliluirea și însemnătatea formării universi- tăților medievale în Europa apuseană, „Studii și articole de istorie”, XXXIII XXXIV (1970), p.' 13-25. 33 Chartularium Universitatis Parisiensis, publ. de H. Deniile și E. Chatelain, t. I, Paris 1889, p. 235 (în continuare se va cita C.U.P.). 33 Cf. Jacques le Goff, Les inlellectueles au Moyen Agc, Paris, 1957, p. 7. 34 Cf. H. Ley, op. cil., p. 220 — 253; Gheorghe Vlăduțescu, Ereziile evului mediu creștin. București, 1974, p. 7 — 25. 35 Fr. Engels, Războiul țărănesc german, în K. Marx, Fr. Engels, Opere, voi. II, București, 1958, p. 93. 36 Această „erezie” a fost determinată de ideile lui Gioachino da Fiore; pentru esența ei, a se vedea H. Ley, op. cit., p. 225; J. le Goff, Civilizația occidentului medieval, trad. de M. Holban, București, 1970, p. 268. 37 Pentru doctrina lor, a se consulta, C. Thouzellier, Catharisme et Valdiisme en Lan- guedoc ă la fin du Xllime et au dibui du XlIIbme siicle, Paris, 1966. 38 Ibidem; A. Borst, Die Kalharer, Stuttgart, 1953. 33 Cf. Geffroy de VilleharJouin, La conquite de Constantinople, ed. de Edmond Faral, voi. I, Paris, 1938, p. 282. 40 Cf. G. Barraclough, op. cit., p. 117. 41 Cf. Hugh Trevor Roper, The Rise of Christian Europe, ed. III, Londra, 1970, p. 152 42 E. Werner, M. Erbstoesser, Sozial-religăse Bewegungcn im hlittelalter, in „Wissen- schaftliche Zeitschrift der Karl Marx Universităt” Leipzig — VII — 1957—1958, Geselschafts, und Sprachwissenschatlich Reihe Heft, 3, p. 257 — 282. www.dacoromanica.ro 6 ÎNCEPUTURILE inchiziției 1229 și erezii manicheiene. Cele mai puternice au fost cele derivate din inani- cheism, o credinți! dualistă, născută în Persia, care în secolul al IV-lea concurase creștinismul, fiind chiar pe punctul de a-1 birui. Atunci, în veacul al Xll-lea, a reușit asemeni bisericii catolice să se organizeze pe plan internațional creindu-și o rețea proprie de sacerdoți, reuniți periodic in concilii care nu avuseseră timp să se compromită43. La sfîrșitul seco- lului, manicheismul, îmbrăcat în forma catharismului, a devenit brusc extrem de periculos pentru biserica catolică și pentru unitatea Europei apusene, căci a găsit sprijinul unui monarh temporal: contele Eaymond al Vl-lea de Toulouse44. Faptul risca să aibă aceeași importanță și con- secințe ca primirea lui Martin Luther la curtea palatinului de Saxa în secolul al XVI-lea. De la curtea elegantă și sofisticată a contelui de Tou- louse, comparat de poeții occitani cu cei mai mari monarhi europeni 4S 46, ideile catharismului au invadat cu o forță neașteptată Franța, iar apoi Occidentul întreg48. Biserica catolică, „stîlpul ideologic al feudalismului” 47 a reacționat. După cum a remarcat Macaulay, ea a reactualizat o veche practică : nici nu s-a supus entuziaștilor din jurul său, nici nu i-a preamărit, dar a știut să-i folosească48. Beneficiind de pe urma ocupării tronului ponti- fical de unul dintre cei mai mari papi, Inocențiu al III-lea, adept convins al ideii de plenipotență și universalitate a teocrației, înfăptuitorul unor reforme care au adaptat vechea organizare parohială, concepută pentru lumea rurală noilor condiții de afirmare a orașelor, biserica catolică a căutat în primul moment să-i contracareze pe cathari, fără a întrebuința forța. Deoarece ordinele călugărești tradiționale erau compromise și fără vigoare, Inocențiu al III-lea a creat două ordine călugărești noi: domini- canii49 și franniscanii50. Abandonîndu-se țelul creștinismului primitiv de mîntuire prin penitență în sihăstrie, în locuri pustii, cele două noi ordine au fost destinate să acționeze în mijlocul mulțimii din orașe, ducînd o viață activă51. Ele urmăreau astfel să înlocuiască impunerea bisericii prin cruciadă cu atragerea prin predică. Pentru a se infiltra mai ușor în rindurile laicilor, care detestau opulența clericilor catolici, au declarat că trăiesc numai din ceea ce primesc ori cerșesc de la credincioși, situație ce a făcut să fie numite și ordine cerșetoare. Ele au fost sprijinite de papa- litate, care le-a acordat o serie de privilegii aducătoare de venituri: să predice pe altare mobile, să ocrotească cimitirele, să-i ierte pe cei excomuni- cați, să aibă dispensa de a răspunde în fața instanțelor canonice numai dacă există un mandat apostolic etc.52. Li s-a mai dat dreptul, pentru 43 Cf. A. Borst, op. cit., p. 182; H. Trevor Roper, op. cit., p. 154—155. 44 Cf. H. Trevor Roper, op. cit., p. 155. 45 Cf. Introduclion, p. XV și urm. și în Anthologie poetique franțaisc, Moyen Age, de Andr6 Mary, -voi. I, Paris, 1967 46 Cf. A. Borst, op. cit., p. 180; H. Trevor Roper, op. cit., p. 155. 47 Cf. Fr. Engcls, Apocalipsul, în K. Marx, Fr. Engels, Opere, voi. II, ed. cit., p. 187. 48 Cf. H. Trevor Roper, op. cit., p. 155. 40 In legătură cu apariția și activitatea ordinului dominican în secolul al XlII-lea a se consulta. B. Altaver, Die Dominikanenmissionem des XIII Jahrhunderts, Habelsclrwerde, 1924. 60 Pentru înființarea și evoluția ordinului franciscan, a se consulta D. Lambert, Fran- ciscan Poverty, The doctrine of the absolute poverty of Chrtst and the Apostles in the Franciscan Order 1210—1323, Londra, 1961. 61 Cf. L. Gcnicot, op. cit., p. 221 și urm. , 62 Cf. Begistres des pqpțy^^i^țKMMTttWaftlCaggQp. 805. 5 c.2682 27 1230 RADU ȘTEFAN CIOBANU 7 a-și mări numărul „doctorilor” din ordinele lor și a controla cursurile, ca din anul 1226 să aibă o universitate proprie în fostul centru al catharis- mului, orașul Toulouse,63 iar din anul 1231 să dețină și dominicanii și franciscanii cîte o catedră la cea mai ilustră Universitate a epocii, la Paris * 54. Succesul celor două noi ordine create de Inocențiu al IlI-lea, investite cu atita putere de el și de succesorii lui imediați, Honoriu al III-lea (1216—1227) și Grigore al IX-lea (1227—1241) ca și de cei ce au ocupat scaunul pontifical după ei, a fost submediocru : predicile lor nu au reușit să combată catharismul și ereziile intelectualilor din Paris, ca cea a amalricanilor 55 56. Atunci papalitatea a recurs la o nouă armă : violența, Inocențiu al III-lea avea un precedent: în anul 1184, la conciliul de la Verona, prin decretata Ad abolendam, papa Lucius al III-lea (1181 — 1185) recursese la forța seculară pentru a-i ajuta pe episcopii din Lombar- dia să tempereze heterodoxismul58. Intervenția brutală a laicilor a ax ut succes. Ea dovedea evident că biserica catolică nu mai avea forța necesară de a birui în planul ideilor, de a progresa hrănindu-se cu seva gîndirii noir creatoare, începînd să se limiteze la dogma tradițională, uniformizantă. Situația care arată sigur că biserica nu progresa pe plan spiritual a deter- minat puternicele forțe aflate în spatele ei s-o ajute : în anul 1197. Pedro al II-lea, regele Aragonului a declarat că toți ereticii trebuiesc arși pe rug, arătîndu-și astfel acordul deplin cu papalitatea. Inocențiu al III-lea, cunoscînd aceste fapte s-a arătat interesat să le folosească pentru a lichida grabnic și total primejdiosul catharism, amenințător pentru rolul dobîndit de curie. în vederea atingerii țelului său, Inocențiu al III-lea a reluat elemen- tele tradiționale, create de predecesorii lui și le-a amalgamat cum i-a convenit pentru obținerea unui instrument eficace, permanent, de acțiune în vederea apărării dogmei confesiunii catolice și a Vaticanului. Pornind de la ideea lui Lucius al III-lea de a folosi puterea temporală ca aliat și executant al intereselor sacerdotale, de altfel și ea veche de cel puțin trei secole, a aprofundat-o prin permanentizarea instituției anchetatorilor pontificali, amplu folosiți după primul conciliu de la Lateran. în anul 1199, Inocențiu, printr-o decretală a cerut ca toți ereticii să fie arși și a numit ca anchetatori permanenți, delegați ai puterii pontificale, doi călugări care trebuiau să acționeze în Languedoc împotriva catharismului, cu. sprijinul contelui de Toulouse57. în 1206, văzînd că actul din 1199 nu a fost suficient de eficace, La repetat, chemîndu-i acum în ajutor pe dominicani, ordin abia înființat și din nou pe contele de Toulouse58. Practic, acum, la cumpăna dintre secolele al Xll-lea și al XlII-lea, prin actele pontifilor Lucius al III-lea și Inocențiu al III-lea s-a născut Inchiziția. Ajutorul contelui Eaymond VI de Toulouse, se pare și el cîștigat de catha- rism, a fost nul59. Inocențiu a devenit furios : instituția pontificală ce se 63 Cf. St. d’Irsay, op. cit., p. 60 și urm; R. Șt. Ciobanu, op. cit., p. 16; H. Trevor Roper, op. cit., p. 156 și urm. 54 Cf. E. Fatal, La vie quotidienne au temps dc Sainl-Louis, Paris, 1938, p. 51. 65 Cf. H. Ley, op. cit., p. 220 și urm. 56 Cf. R. Forville, Histoire des conciles oeccumeniques (Latran, I, II, III, IV), în His- toire de l’Eglise, de J. Fliche și G. Martin, voi. IX, Paris, 1965, p. 234. 67 Ibidem. 58 Cf. C. Thouzellier, op. cit., p. 180 și urm. 69 Ibidem. www.dacoromanica.ro 27 8 ÎNCEPUTURILE inchiziției 1231 contura acum era împiedicată să-și desfășoare lucrul. Și-a dat seama că obiectivul lui, de a pedepsi dușmanii curiei romane prin mina puterii seculare, fusese înțeles de contele Eaymond VI care-1 bloca, necolaborînd la distrugerea catharismului 60 61. Atunci Inocențiu, între 1204—1207 s-a adresat prin mai multe rînduri regelui Franței, Philippe Auguste, seniorul contelui de Toulouse. Semnificative pentru scopul urmărit de pontif și poate pentru definirea noii instituții sînt cuvintele din epistola scrisă în 1207 : „Cum ferro abscidenda sint vulnera quae fomentarum non sentiunt medicinam et qui correctionem ecclesiasticam vilipendunt brachio sint saecularis potentiae comprimendi, hereticae perfidiae sectatores poten- tiae tuae virtute contriti ad veritatis notitiam saltem inter afflictiones bellicas reducantur” 81. Regele nu i-a răspuns fiind ocupat cu rezolvarea conflictului cu Anglia. Pontiful nu mai putea aștepta. Pentru a putea acționa și a-și atinge scopul avea nevoie de un pretext. Acesta i s-a ivit atunci cînd la 15 ianuarie 1208, la Saint Gilles, legatul pontifical Pierre de Castelnau a fost asasinat de cathari. Imediat Roma a proclamat cruciada împotriva albigenzilor, nume sub care mai erau cunoscuți aceștia, după centrul lor, orașul Albi. Pentru ducerea luptei, Inocențiu s-a adresat direct baronilor din părțile Franței septentrionale. în anul 1209 apelul curiei a adus în sudul Franței, în ținuturile Languedocului o armată de aventurieri, care, sub comanda lui Simon de Montfort, în numele și sub semnul crucii a comis neînchipuite atrocități împotriva creștinilor 62. Ecoul lor s-a păstrat fie în cunoscutul La Chanson de la croisade contre Ies Albigeois scris de Guil- laume de Tudele 63 * și un continuator anonim, fie în Faits et triomphes mâmorables de noble seigneur Simon, comte de Montfort, datorate lui Pierre des Vaux-de-Cernay M, fie în poemele lui Guillem Figueira 65, fie în cele ale lui Peire Cardenal, martor ocular al evenimentelor -. „Zic popii că-s păstori / Da-s gata chiar de omor : / Sînt sfinți amăgitori; / Iar în odăjdii cînd / îi văd, îmi vine în gind / Isengrin, ce pîndea / o stînă oarecînd, / dar cum se cam temea, / în oaie s-a-mbrăcat, / dulăii i-a înșelat / și oi a-nfule- cat / cît bine i-a picat” 88. Referindu-se la inumanele și nejustificatele masacre ale bisericii catolice în zona occitană, pe baza unui amplu material documentar, cunos- cutul istoric al Inchiziției H. C.Lea conchidea : „dacă sîngele martirilor ar fi într-adevăr sămînța bisericii, atunci manicheismul ar fi acum religia dominantă în Europa” 87. înăbușirea mișcării catharilor cu ajutorul lui Simon de Montfort a fost considerată terminată de al patrulea conciliu de la Lateran, deschis de Inocențiu al IIT-lea la 11 noiembrie 1215. Acolo pontiful, declarîndu-se suzeran spiritual, i-a conferit lui Simon de Montfort fostele posesiuni ale •o Ibidem, p. 190 61 Ibidem, p. 204. 62 Cf. P. Belperron, La croisade contre Ies Albigeois ci l’union du Languedoc â la France, 1209 — 1240., Paris, 1942, passim. 63 Publicat de Paul Meyer, 1875—1879. 2 volume. 84 Publicate de Jean Guiraud, Paris, 1907 as Cf. Pqezia trubadurilor provensali, italieni, portughezi, a truverilor și a minnăsenge- rilor in versiune originală și in traducerea lui Teodor Boșca, Cluj-Napoca, 1980, p. 127 și urm. aa Ibidem, p. 122. . • " h.gii. Lca, Op. cu., wwwAlaooțoHianica.ro 1232 RADU ștefan ciobanu 9 contelui de Toulouse, primind în schimb asigurarea noii puteri temporale că ea va colabora perpetuu cu Borna c8. Inocențiu a fost obligat să proce- deze astfel deoarece nu putea folosi cruciada ca armă : ea avea caracter temporal și nu putea fi justificată ideologic în Europa apuseană, unde populația era creștină. Consiliul de la Lateran, din anul 1215, din punctul de vedere al evoluției Inchiziției a avut așadar rolul de a marca continuita- tea existenței acestei instituții și sprijinirea bisericii catolice de forțele temporale ale marii feudalității. Totodată, atunci, prin pastorala sa deschi- dere a conciliului, Inocențiu, după ce a blamat viața imorală a unei părți a clerului, vinovat moral de izbucnirea ereziei, a anunțat că delegați speciali ai curiei, investiți cu puteri pontificale vor veghea pentru apărarea și salvarea sufletelor catolicilor amenințați de diavol prin erezie 68 69. Dacă la conciliul de la Verona au apărut primele mlădițe ale Inchiziției, la al patrulea conciliu de la Lateran ea a fost deplin conturată și adînc înrădăci- nată în sud-vestul Franței, în zona occitană, unde se poate considera că-și are baza de iradiere. Abia în timpul pontificatului lui Grigore al IX-lea s-a răspîndit pe întreg teritoriul Europei: în 1231 în Sfintul Imperiu Roman de Națiune Germană, în 1232 în Regatul Aragon, în 1233 în întreg Regatul Franței 70 etc. Ea a putut să capete un avînt atît de puternic și datorită acceptării dc către monarhii laici, înfricoșați de posibilitatea succesului ereziilor populare, egalitariste : în 1224, împăratul Friederich al II-lea a decretat că ereticii trebuiau pedepsiți fie prin omorîre, fie prin tăierea limbii; în 1231, Constituția Siciliană a precizat că ereticii tre- buiau arși; în 1249, dogii venețieni s-au angajat sub jurămînt să ardă toți ereticii; în 1271, regele Philippe III le Hardi a promulgat o lege prin care toți ereticii de pe teritoriul Franței trebuiau arși; în 1285 regele Alonzo cel înțelept a emis un decret prin care a prevăzut ca toți creștinii convertiți la mahomedanism să fie arși; în 1401, în Anglia, s-a decis de către monarh arderea tuturor ereticilor etc 71. Odată cu răspîndirea în lumea catolică, noua instituție a căpătat din 1229 și numele precis de Inchisitio heretice provitatis, fiind calificată ca cel mai înalt tribunal eclesiastic 72. Menirea declarată de Inocențiu al III-lea, că Inchiziția trebuia să se limiteze numai la salvarea sufletelor prin metode creștinești — a predicii, a convingerii, a misericordiei 73 etc., a fost o realitate? Urmărirea pe baza documentelor secolului al XlII-lea, a scopurilor inchizitorilor, a metodelor aplicate în timpul anche- telor poate oferi răspunsul veridic problemei ivite acum. După precizarea numelui și rosturilor Inchiziției, ea a fost încredin- țată, sau mai corect spus a fost preluată de noile ordine călugărești, domi- nicanii și franciscanii, din rîndurile cărora au ieșit și marii inchizitori74. Cei care lucrau în cadrul Tribunalului Inchiziției apăreau în public, fie singuri, fie însoțiți de gărzi laice, puse în slujba lor, fie de acei „fami- 68 Cf. R. Foreville, op. cit., p. 347. 69 Ibidem, p. 360. 70 Jbidem, p. 360-361. 71 Cf. L. Gfcnicot, op. cil., p. 273; A. H. Verrill, op. cit., p. 38. 72 Cf. H. Maisonneuve, op. cit., p. 272; a se vedea și documentele citate in note. 73 Ibidem. 74 Documenfs pour servir â l’histoire de l’Inquisilion dans le Langucdoc, Paris, 1900 (în continuare se va cita Documents), , . www.dacoromamca.ro 10 ÎNCEPUTURILE inchiziției 1233 liares”, călugări, frați ori chiar clerici seculari care-i ajutau la depistarea și anchetarea acuzaților 7S 76. Cadrul în care veneau în contact cu oamenii obișnuiți era totdeauna ales cu grijă sau uneori pregătit de asemenea manieră încît totdeauna chipul inchizitorului să inspire un sentiment de spaimă profundă, de amenințare potențială 78. Se spera că folosindu-se tensiunea generată de o neîntreruptă amenințare, seva obține o mai mare supunere a oamenilor și o mai ușoară descoperire a celor ce nu gîndeau conform canoanelor bisericii catolice. Un om oarecare putea fi adus în fața Tribunalului Inchiziției dato- rită unui simplu denunț care-1 acuza de multiple vini : nu respecta canoa- nele creștine, era vrăjitor, era înțeles cu diavolul, purta talismane, se ocupa de farmece, se lăsase corupt de practicile iudaicizante, îl insultase pe papă sau pe un ierarh oarecare, posedarea Vechiului Testament, admis a fi avut numai de preoți etc. 77. Toate acuzațiile dacă erau dovedite, puteau să califice drept eretic orice tînăr care depășise vîrsta de 14 ani sau orice fată trecută de 12 ani 78. Metoda folosită pentru descoperirea celor acuzați de erezie era în unele cazuri ancheta, care urmărea și întreținerea unei stări de spirit domi- nată de groază. în anii 1245—1246, inchizitorii Bernard de Caux și Jean de Saint Pierre au interogat 2333 locuitori din orașul Avignonet, 100 din satul Fangeaux și 420 din satul Mas Saintes Paull.s 79. în timpul investi- gației care a cuprins toată populația cu excepția copiilor, cei doi inchizi- tori au cerut fiecăruia să spună tot ce știa despre practicile eretice ale veci- nilor. O altă metodă, cea mai obișnuită, era cea a denunțului. Ea putea fi împotriva unui individ oarecare sau contra propriei persoane. Aici Inchiziția a introdus un element procedual nou : numele celui care depunea ca martor fie al acuzării, fie al apărării, trebuia să rămînă strict secret80. în anul 1244 conciliul de la Xarbonne a decis ca nici un soț să nu poată depune în favoarea celuilalt, ca fiii, fiicele și servitorii acu- zatului să nu poată depune în favoarea lui. Se puteau accepta numai măr- turii împotriva celui anchetat81 . Calea folosită pentru a smulge mărturia unui inculpat împotriva propriei persoane sau a altcuiva era aceea a torturii. Este un nou element adus în anchetă de Tribunalul Inchiziției : smulgerea declarațiilor prin presiuni și folosirea lor în proces 82. După cum precizează chiar actele Inchiziției, torturile erau fie fizice, fie morale83. Modul de aplicare a torturilor fizice în secolul al XlII-lea nu era precizat de regulamentele Inchiziției, lăsîndu-se deplina libertate de acțiune fanteziei inchizitori- lor, 84 ea fiind îngrădită abia în secolul al XVI-lea prin normele din acele 75 Cf. H. Ch. Lea, op. cil., voi. II, ed. cit., Paris, p. 18 și urm. 76 Cf. A. H. Verrill, op. cit., p. 52. 77 Documents, passim; A. H. Verrill, op. cit., p. 50—67. 78 Documents, passim; H. Ch. Lea, op. cil., voi. I, cd.cit., p. 50; A.H. Verrill, op. cit., p. 57. 70 Cf. Documents, p. 175; A. H. Verrill, op. cit., p. 68 — 69. 80 Cf. Documents, p. 80; H. Ch. Lea, op. cit., voi. I, ed. dit, p.180; A. H. Verrill, op. cit., p. 85-113. 81 Cf. Documents, p. 112; A. H. Verrill, op. cil., p. 87. 82 Cf. Documents, pasism; H. Ch. Lea, op. cil., \ol, I, ed. cit., p. 81; G. Barraclough, op. cil., p. 118'; A. H. Verrill, op cit., p. 46. 83 Ibidem. 84 Cf. Documents, passiwww.dacxnxnnanica.ro 1234 RADU ȘTEFAN CIOBANU 11 sumbre „Manuale ale inchizitorului”. Pentru smulgerea unei declarații așa cum o dorea anchetatorul, indiferent că era reală sau nu, se putea întrebuința biciuirea, focul, zdrobirea degetelor sau a membrelor cu o serie de mecanisme diabolice, ținerea unui om rănit în apă cu sare 85 etc. Torturile fizice alternau cu cele morale care fie inspirau inculpatului o stare de teamă, de incertitudine datorită perspectivei întunecate ce i se deschidea, fie se rezumau la injurii și amenințări brutale 88. Rezultatele erau totdeauna aceleași : acuzatul nu putea rezista, ori se spunea că nu a rezistat și i se smulgea declarația dorită. în rîndurile istoricilor Inchiziției s-a pus problema momentului în care a început să fie aplicată tortura ca metodă a anchetei judiciare. A fost emisă ipoteza că ea a început să fie utilizată pentru smulgerea rapidă a mărturiei abia după mijlocul secolului al XlII-lea 87. Argumentul folo- sit pentru susținerea acestei ipoteze l-a constituit edictul prin care papa Inocențiu al IV-lea, în anul 1232, autoriza tortura pentru smulgerea se- cretelor acuzaților88. Citirea atentă a conținutului actului arată că el auto- riza o practică existentă, surprinsă sumar în alte documente, cel puțin din 1234 89. O dovadă în acest sens este și edictul papei Alexandru al IV-lea. dat în anul 1257, prin care permite inchizitorilor și asociaților lor să-și acorde reciproc iertarea păcatelor comise în trecut, în urmă cu zece ani sau mai mult, în vremea anchetelor 90. Singura concluzie desprinsă din documentele vremii este că din momentul apariției sale, Inchiziția a între- buințat tortura ca metodă a anchetei judiciare. Mărturia smulsă de un inchizitor pentru recunoașterea vinei de erezie nu era suficientă. Ea era acceptată numai în cazul cînd cel care se autoacuza denunța și o altă persoană91. Astfel erezia crea un amplu sistem de denunțuri și de informații asupra tuturor acelora care îndrăz- neau să manifeste cea mai mică nemulțumire față de dominația ideologică exercitată de biserica catolică. Rețeaua informatorilor și denunțătorilor Inchiziției era deosebit de amplă. Ea era formată din călugării ordinelor cerșetoare, care, trăind în mijlocul orășenilor, erau permanent informați despre cele petrecute. Folosind taina spovedaniei, ades încălcau jurămîntul de a nu divulga cele aflate și-i denunțau pe unii dintre credincioșii încrezători în ei. Ordi- nele cerșetorești țineau registre riguros exacte unde înscriau semnalmen- tele celor bănuiți sau acuzați de erezie, așa că pentru cei urmăriți, nu exista posibilitate de salvare căci rețeaua internațională a Inchiziției nu greșea 92. în mod obișnuit, după anchetă, inculpatul era judecat de un singur inchi- zitor, asistat de cîțiva laici notabili sau clerici socotiți imparțiali, care audiau depozițiile93. în timpul procesului, socotit secret, acuzatul nu-i * 80 81 82 83 86 Cf. Documents, passim; H. Ch. Lea, op. cit., voi. II, ed. cit., p. 20 și urm; A. H. Xerril), op. cit., p. 113 — 128. 88 Ibidem. 87 Cf. A. H. Verrill, op. cit., p. 40 88 Ibidem. 89 Cf. Yvo Dossat, Les crises de l’Inquisitton toulousaine au XIIIe siecle (1233—1213 ), Bordeaux, 1959, p. 245—265. 80 ibidem. 81 Cf. Documents, p. 11 și passim; A. H. Verrill, op. cil., p. 52 și urm. 82 Cf. H. Ch. Lea, op. cit., voi. I, ed. cit., p. 111; A. H. Verrill, op. cit., p. 50 și urm. 83 Ibidem. www.dacoromanica.ro 12 ÎNCEPUTURILE INCHIZIȚIEI 1235 putea audia pe martori, neștiind de ce era învinuit și ca atare nu putea să-și construiască apărarea, fiind lipsit de dreptul de a avea un avocat94. Ca urmare. în imensa majoritate a cazurilor inculpatii erau condamnați. în final, după desfășurarea procesului numai în zilele de luciu, sen- tința era pronunțată în formă definitivă, dreptul de apel neexistînd. Nu- mai de judecata și voința inchizitorului depindea soarta celor ce compă- reau în fața Tribunalului Inchiziției, iar uneori acesta, supus la diverse presiuni, se lăsa influențat și rostea verdicte neconcordante cu faptele reale95 . Imediat după rostirea verdictului Tribunalului Inchiziției, condam- natul la ardere pe rug era transmutat în fața autorităților civile care exe- cutau sentința. Regula impusă de pontifi pentru inchizitori era simplă: dacă un acuzat își recunoștea vina și-și abjura păcatul de erezie, cea mai gravă crimă față de biserica catolică, atunci putea să i se ușureze pedeapsa, iar dacă refuza să-și recunoască păcatul era condamnat la ardere pe rug 96. Tribunalul inchizitorial nu pronunța sentințe de ardere pe rug sau con- damnare la moarte pentru a nu putea fi acuzat clerul de crimă, ci se limita numai la anunțarea retragerii protecției bisericii asupra celui condamnat97. Celelalte pedepse mai ușoare erau pronunțate direct de inchizitor și apli- cate toi de autoritatea regulară, urmărită însă de pontificat98 99. Astfel un om putea fi condamnat la flagelație unică, repetată sau veșnică, purtarea crucii verzi pe haină (San-Benito) ", dovadă că tinsese să devină eretic 10°, confiscarea bunurilor, pelerinaje101 etc. Dacă reprezentanții autorităților laice sau un senior nu se supunea la aplicarea pedepsei pronunțate de Tribunalul Inchiziției, eăutînd să protejeze un condamnat, atunci ei înșiși puteau fi învinuiți ca eretici102. Deoarece Inchiziția îi urmărea și pe suc- cesorii direcți ai celor condamnați, pînă la a doua generație 103, nici aceș- tia nu puteau fi ajutați căci nu puteau intra în contact permanent normal cu membrii societății : toți cei aflați pe listele Inchiziției erau scoși în afara legii și a comunității lor 104. Extrăgînd cîteva date din documentele Inchiziției și din Registrul Sentințelor Tribunalului Inchiziției din Toulou.se, putem să conturăm o schiță mai precisă asupra durității acestei instituții eclesiastice. în anul 1199, imediat după ce Inocențiu al III-lea a promulgat edictul arderii tuturor ereticilor și confiscării tuturor bunurilor lor în folosul bisericii, 94 Cf. H. Ch. Lea. op. cit., voi. I. ed. cit. p. 90 — 111; A. H. Verrill,op. cit., p. 52 — 56. 96 Cf. A. H. Verrill, op. cit., p. 68 — 84. 99 Cf. Yvo Dossat, op. cit , p. 270; A. H. Verrill, op. cit., p. 70. 97 Cf. A. H. Verrill, op. cit., p. 87. 98 Cf. Documents, passim. 99 Semnul consta într-o cruce aplicată pe haine sau un costum special. (Cf. Marcelin Defourneaux, Viafa de fiecare zi tn Spania secolului de aur, București, 1981, p. 165) 100 Ce însemna să fii socotit eretic o arată clar Alvarcz de Colmcnar: ,,A auzi in gura unui familiar cuvintele In numele Sfintei Inchiziții înseamnă să fii imediat părăsit de tată, mamă, rude și prieteni, căci nu există nimeni care să îndrăznească, nu să-ți ia apararea, ci măcar să interxină în favoarea celui care este astfel interpelat, de teama dc a apare el însuși ca suspect în materie de credință” (op. cit., T.V, p. 896 — 897). 101 Cf. H. Ch. Lea, op. cit., voi. I, ed. cit., p. 90 și urm.; A. H. Verrill. op. cit., p. 50 — 65. 102 Ibidem. m /ăMem. www.dacoromanica.ro 1236 RADU ȘTEFAN CIOBANU 13 la Strassbourg au fost arși 80 oameni acuzați de erezie105. între 1210 — 1215 la Paris, ca urmare a intervenției Tribunalului Inchiziției au fost executați peste 100 oameni acuzați de a fi eretici amalricani,106 adepți ai lui Amaury de Bene (Amalric), el însuși spînzurat în 1209 107. Groaza inspirată de noua instituție represivă a fost atît de mare încît, în anul 1231, un negustor florentin aflat la Paris, Accursio Aldo Brandini, părîn- du-i-se că a intrat în contact cu niște eretici, a fugit la Roma și s-a auto- denunțat papei Grigore al IX-lea. Fiind un om foarte bogat, care a putut să-și însoțească mărturisirea păcatului imaginar cu cîteva pungi pline de galbeni, a fost condamnat numai la o penitență ușoară sub suprave- gherea episcopului din Florența108 * 110. între anii 1246—1248, în comitatul Toulouse, fosta inimă a catharismului, Tribunalul Inchiziției a judecat 182 de oameni, dintre care 117 au fost arși pe rug, 43 închiși pe viață, 6 întemnițați pe o durată de 10 ani și 16 condamnați la detenție ușoară 100 pentru perioade nedefinite, după aprecierea executanțilorno. Printr-o temeinică cercetare, Yvo Dossat a completat informațiile cunoscute din Registrul Sentințelor : în anul 1246, tot în comitatul Toulouse, din cele 157 cazuri judecate, 23 au fost condamnați la temniță veșnică, dintre care 6 au primit verdictul după ce ispășiseră o bună parte a pedepsei, iar 134 au trebuit să poarte crucea verde a ereziei111. între 1250—1257, în același ținut, din 300 procese judecate, în 21 de cazuri au fost pronunțate sentințe de condamnare la ardere pe rug, iar în altele 239 de întemnițare veșnică 112. Concomitent cu reprimarea rămășițelor catharilor, în mai, la Paris, se desfășura faimoasa „querelle des universitaires de Paris” (1253—1257), în cadrul căreia magiștrii seculari conduși de Guillaume de Saint-Amour 113 114 115 * * s-au opus ca dominicanii și franciscanii să primească noi catedre la uni- versitate 1M. Guillaume de Saint Amour, secondat de Odon de Donai și Chretien Beauvais, și ei buni cunoscători ai dogmei și ai dreptului cano- nic, i-a acuzat pe dominicani și franciscani că au răspîndit lucrarea ere- tică Evangile eternelle 11B, cuprinzînd 31 erori grave 118. Pentru îndrăzneala de a fi criticat curia și ordinele depozitare ale Inchiziției prin cuvîntări 105 Cf. Rocuments, p. 94; A. H. Verrill, op. cit., p. 39. 188 Cf. C.U.P., t.I., p. 70; pentru ideile lor a se consulta H. Ley, op. cit., p. 225—253. 107 Cf. C.U.P., t.I., p. 812; soarta lui Amaury de Bfene a fost cumplită: după ce a fost spînzurat in 1209, i-a fost dezgropat cadavrul, judecat și din nou spînzurat in 1210. 108 Cf. A.H. Verrill, op. cit., p. 72. 108 Erau tipuri de temnițe inchizitoriale: grele — unde deținutul era izolat complet și primea ca hrană piinc și apă; ușoare — unde avea voie să-și vadă rudele, să se plimbe in curtea închisorii și primea hrană normală. 110 Cf. A. H. Verrill, op. cit., p. 87. 111 Cf. Yvo Dossat, op. cit., p. 270. 112 Ibidem. 113 Pentru rolul magistrului Guillaume dc Saint-Amour în această dispută a sc vedea Respontiones de Guillaume de Saint-Amour, publ. dc E. Faral in „Archives d’histoirc liltărairc et doctrinale du Moyen Agc”, Paris, 1951, p. 369. 114 Cf. E. Faral, La oie quotidienne... ed. cit., p. 60 și urm. 115 Cea mai bună descriere a scandalului provocat dc „Evanghelia eternă” o dă Jean de Meung, martor ocular la evenimente (Cf. Guillaume dc Lorris.Jean dc Mcung, Le Roman de la Rose, publ. de Fr. Michcl, t. II, ed.II, Paris, 1864, versurile 15045—15051; în continuare se va cita J. de M.). 118 Cf. C.U.P., voi. I, p. 243. , www.dacoromanica.ro 14 ÎNCEPUTURILE INCHIZIȚIEI 1237 și prin lucrarea Itespontiones 117 118 *, papa Inocențiu III l-a amenințat pe ma- gistrul Guillaume de Saint-Amour prin intermediul inchizitorului Gr6- goire U8. A fost prima formă de tortură morală, urmată după o pregătire prealabilă, pentru a nu provoca răscoala studenților U9, de îndepărtare a lui Guillaume de Saint-Amour din Paris și abjurarea magiștrilor Odon de Douai și Chretien de Beuavais 12°. Tot în Paris, ca o consecință a acțiunii aceleiași Inchiziții, episcopul orașului, Etienne Tempier, la 10 decembrie 1277 a decretat o interdicție prin care blama erezia magiștrilor, iar în 1277 a publicat 219 teze care au dus chiar la condamnarea ca eretic a fai- mosului filosof și teolog Toma d’Aquino 121. Evident a fost un abuz al prea zeloșilor și limitaților inchizitori care l-au inclus pe acest stîlp al dogmei122 pe aceeași listă cu unii dintre primii materialiști ai evului me- diu : Siger de Brabant și Boece de Dacie123. Anul 1312, prin bilanțul său, datorat inchizitoruluiBemard Guvcare a acționat în Toulouse, relevă o dată în plus caracterul macabru al Tri- bunalului Inchiziției, judecător și al celor decedați. Atunci a fost judecate 186 cazuri dintre care 50 au fost condamnați la purtarea crucii verzi, 86 au fost închiși pe termene variate, 15 au fost arși pe rug, 30 au fost dezgropați și arși, iar 5, ca prin minune , au reușit să fugă 124. La acestea se adaugă o serie de alte cazuri125, dar cercetarea în arhive nefiind încă terminată, nu se pot face aprecieri cantitative absolute126. Una din pro- blemele viu discutate în ultimul timp în legătură cu Inchiziția a consti- tuit-o rolul ei în prigoana evreilor. S-a conchis că această acțiune de mare amploare organizată și condusă de Inchiziție în Anglia și Germania seco- lelor XIII — XIV a avut mai mult rolul unei diversiuni propagandistice decît acela al stîrpirii unei populații numeroase și bogate : evreii erau mult mai puțini decît s-a crezut, iar marii financiari ai epocii erau italienii127. Executarea sentințelor Tribunalului Inchiziției se făcea la intervale mari de timp, 6 luni, 1 an, pentru a reuni un număr mare de condamnați, la al căror supliciu erau chemați să asiste toți locuitorii orașului128. Cere- monia, regizată după canoane precis stabilite, neschimbate pe toată pe- rioada existenței Inchiziției129 130 avea caracterul unei festivități solemne, asociată cu un mare eveniment — sărbătoare religioasă, încoronare etc., urmărind să marcheze „triumful adevăratei credințe și transmiterea unui sentiment de teroare vrăjmașilor” 13°. în faptul zilei, cînd se oficia slujba „matines”, pe fondul sunetului clopotelor, începea procesiunea clerului 117 A se vedea N. 114. UB Cf. C.U.P., voi. I, p. 256. 118 Cf. J. de M., t. II, versurile 15075 și urm. 128 Cf. C.L.P.. voi. I, p. 293. 121 Cf. Cf. C. Du Plessis d’Argentr6, Collectio Judiciorum De Novis Erroribus, voi. I, Paris, 1728, p. 201 — 210; A se vedea și comentariul lui H. Ley, op. cit., p. 314—315. 122 Cf. F. von Steenberghen, La philosophic au XlIIe siecle, Louvain.Paris 1966, p. 85. 123 Cf. A. Mauer, Siger of Brabant and an Averroistic Commentary on the Metaphysics in Cambridge, în „Mediaeval Studies”, voi. XII, Toronto, 1950. p. 234. 124 Cf. Documents, p. 25; A. H. Verrill, op. cit., p. 62. 125 Ibidem. 126 Cf. L. Genicot, op. cit., p. 383-384. 127 Ibidem. 128 Cf. H, Ch., Lea, op. cit., voi. I. ed. cit., p. 80; A. H. Verrill, Op. cit., p. 80 și urm. 128 Cf. H. Ch. Lea, op. cit., voi. II, ed. cit., p. 216. 130 Cf L Genicot’op Cvv^wjdacoromanica.ro 1238 RADU ȘTEFAN CIOBANU 15 inchizitor, a condamnatilor și a oficialităților orașului către locul rostirii sentinței, de obicei un eșafod în formă de potcoavă. Această îngrozitoare trupă care-și conduce ea însăși pompa funerară a înmormîntării” „înain- tează cîntînd crezul cu voce joasă, astfel încît la vederea acestui specta- col ai impresia că a sosit clipa marii judecăți a lui Dumnezeu” 131. După așezarea condamnaților pe treptele eșafodului se oficia o lungă predică de preamărire a catolicismului iar apoi se citeau sentințele, argiunentîn- du-se larg fiecare pedeapsă în parte, făcînd ca ceremonia, uneori, să dureze o zi întreagă. La sfîrșit, cei „împăcați” cu biserica erau înveșmîntați în San Benito 132 133 și condamnați la pedepse variabile, de la flagelație pînă la temnița veșnică iar ceilalți erau preluați de autoritățile laice care-i conduceau la rugul de la marginea orașului. Dacă pe drumul către rug, unul dintre condamnați se pocăia, recunoscîndu-și vina prin abjurare, atunci se bucura de „favorul” de a fi sugrumat înainte de a fi ars 13J. Pentru a face cunoscut groaznicul spectacol al executării sentin- țelor, Tribunalul Inchiziției, inchizitorii făceau să circule știrile despre cele întîmplate prin rețeaua amplă a clericilor catolici, regulari sau secu- lari, înzestrați cu numeroase mijloace de difuziune. De multe ori inchizi- torii le completau : îi puneau pe copiști să multiplice sentințele Tribuna- lului care, în condițiile evului mediu, cînd lipseau instrumentele mass media moderne, avea un rol comparabil cu al presei. Trebuie să subliniem că averile tuturor celor condamnați ca eretici, indiferent de sentință erau confiscate în folosul bisericii catolice. Deoarece Inchiziția a funcționat neîntrerupt timp de 627 ani, în cea mai bogată zonă a continentului european, atunci dominantă a terrei, ea a reușit să determine curgerea unui izvor continuu de bogății către vistieria Vati- canului, explicînd astfel parțial proveniența marilor lui valori. Teroarea inspirată de Inchiziție nu a oprit seria protestelor și a for- melor de opoziție împotriva metodelor și sentințelor ei. în anul 1229, con- ciliul din Narbonne i-a condamnat la purtarea crucii pe toți cei reveniți la „adevărata credință catolică” 134, iar la cinci ani mai apoi, în 1234, conciliul din Beziers, furios că cei condamnați pentru erezie nu purtau semnul „San Benito”, a cerut ca nesupușilor să le fie confiscată averea 13S. Măsura a fost ineficace, căci în 1248 un edict pontifical a prevăzut ca cei ce nu purtau odiosul semn al crucii să fie arși pe rug 136. Cu toate aceste amenințări, transformate în pedepse, s-au ridicat numeroase glasuri împotriva bisericii catolice și a Inchiziției, formînd în secolul al XlII-lea în Franța, patria originară a instituției, o puternică literatură anticlericală 137. Cele mai virulente atacuri, de largă circulație în toată societatea secolului al XlII-lea au fost cronica britanicului, format la Paris, Mathieu de Paris 138, poemele lui Butebeuf și a doua parte a 131 Voyage de Barthilemy Joly en Espagne, 1603—1604, In „Revue Hispanique”, voi. XX, Paris 1909, p. 578—579. 133 A se vedea nota nr. 99. 133 A se vedea nota nr. 131 134 Cf. Registre des papes, ed. cit., voi. V, Paris, 1890, p. 25. 135 Ibidem, p. 70. 138 Ibidem, p. 97. 137 Cf. Paul Zumthor, Histoire littiraire de la France midiioale (VIe—XIVe siicles). Paris, 1954, p. 123. 138 Mathieu de Paris, Cronica, ed. de R. Vaughan, Cambridge, 1958, p. 135, 140, www.dacoromanica.ro 16 ÎNCEPUTURILE inchiziției 1239 Romanului Trandafirului datorat lui Jean de Meung. Ultimii doi au con- damnat în termeni aspri viața imorală, „eretică”, a călugărilor din ordi- nele dominican și franciscan, numiți de Rutebeuf „clerici și prelați139 trebuie să răzbune/ Pe Dumnezeul umilit, căci au eîștiguri de la el/ Ei au ce bea și mînca, dacă nu le e prea cald, dacă plouă și bate vîntul/ întregului popor îi este frică de ei” 140 iar Jean de Meung, „Prelați care au viața veselă/ sau preoți care-și întrețin prietenele”141. Ultimul autor, cleric de formație, a dus critica lui atît de departe încît i-a acuzat deschis pe domi- nicani de crime, i-a numit „lichele”, cerînd chiar spînzurarea lor142. Circulația literaturii anticlericale și antiinchizitoriale în tot lungul secolului al XlII-lea a creat posibilitatea unor istorici din țările catolice, a căror listă este prea lungă pentru a o prezenta aici, să afirme că insti- tuția represivă a bisericii catolice, cu rost de tribunal și poliție secretă ar fi fost mult mai blîndă decît s-a crezut. Pînă în momentul de față, docu- mentele despre inchiziție, care nu a fost desființată niciodată de jure, printr-o bulă sau un edict, ci numai oprită de facto 143 arată limpede că din primul moment al existenței a fost de o duritate și violență puțin obișnuită, atitudine care totuși nu a oprit ereziile ajunse la apogeu prin marea Reformă din secolul al XVI-lea. Celor ce susțin patetic că Inchiziția a avut un rol umanitar le putem răspunde inspirați de Leopold Genicot, profesor la Universitatea cato- lică din Louvain, că istoria misericordiei nu s-a scris încă, iar cînd va fi terminată, va avea crezare numai dacă afirmațiile vor fi sprijinite pe do- cumente solide 144. LES DfiBUTS DE L’INQUISITION RlSSUMlS L’etude des documents classiques completee des resultats des nou- velles recherches d’archives et des informations puisees dans les oeuvres litt&'aires nous ont permis de fournir des prâcisions ă propos de l’origine et du but de l’Inquisition. Nous avons pu clarifier, mais ce de maniere succinte, les conditions qui ont engendre sa creation, preeisant en meme temps l’ann6e de son apparition : 1184, comme suite du concile de Verona lorsque le pontife Lucius III a 6mis l’6dicte Ad abolendam. Mais les grands organisateiirs de la nouvelle institution ecclesiastique ont 6te Inocent III (1198 1216) et Gr^goire IX (1227—1241). Ils ont confere aux inquisi- teurs le droit d’employer la torture en tant que proc&Iure judiciaire, ont impose aux pouvoir seculaires d’executer les sentences des Tribunaux de l’Inquisition, de confisquer la fortune des condamnes au profit de l’Eglise catholique et ont d6sign6, de facto, les moines dominicains et franciscains 139 Se referă la dominicani. 140 Oeuures complitcs de Rutebeuf, publ. de Julie Bastin, E. Fara], voi. I, Paris, 1959. p. 129. 141 Cf. J. de M„ t. II, versurile 12415 și urm. 142 Ibidem, versurile 16215 și urm. 143 Cf. A. H. Verrill, op. cit., p. 51. 144 cr L Genicot- °p WW.^âcaramanica.ro 1240 RADU ȘTEFAN CIOBANU 17 comme d^positaires de l’Inquisition. Sur la base des documenta l’on a pu demontrer que l’Inquisition a utilis6 la torture des le debut et non seu- lement dans la seconde moiti6 du XIII® siecle. Les documents on r^vâle que l’Inquisition est apparue en tant qu’institution dans la sud-est de la France, d’ou elle a irradie dans toute l’Europe catholique, l’Amerique latine et meme au nord de l’Afrique, jusqu’en Ethiopie. Le modele fran- șais a servi pour l’organisation de cette institution ecclâsiastique inter- naționale partout oii elle est apparue. L’organisations des enquetes, des proces et des ex6cutions a 6t6 etablie en France au XIII® siecle, les modi- fications survenues ult6rieurement n’etant pas essentielles. L’examen des Documents de l’Inquisition et du Registre des Sentences du Tribunal de l’Inquisition de Toulouse d&nontre que, des le d6buts, l’Inquisition a eu pour but d’etre un tribunal et une police secrete de la curie romaine. Les exemples du texte d&nontrent que durant le XIII® siecle ou elle fut cre^e, celle-ci a et6 d’une dureți extreme, comparable ă celle de l’Inquisition es- pagnole des XVI® — XVIII® siecle lorsque, comme l’on a 6crit, elle au- rait atteint l’apogâe. Les actions de l’Inquisition ont apportâ d’immenses profits d’ordre materiei ă l’Eglise catholique qui a confisque les biens des condamnes, situation qui dâvoille l’une des principales sources d’enriche- ment de la papaute. Les r^pressions de l’Inquisition n’ont pu arreter les mouvements anticl^ricaux et antidogmatiques, qui ont culmin^ au XVI® siecle par la „grande reforme” de Martin Luther. Puis, elle a connu une involution spectaculaire, impossible ă arreter, accentuant le fait que si l’Eglise catholique desirait s’imposer, elle devait trouver des formes de lutte sur le plan des idees, sans employer la r^pression violente, indice clair d’une profonde faiblesse. www.dacoromanica.ro E D O C U M N T A R PREOCUPĂRI PRIVIND CONSTRUIREA DE RACHETE ÎN MOLDOVA LA SFÎRȘITUL SECOLULUI AL XVIII-LEA DE CONSTANTIN ȘERBAN Anton Maria del Chiaro, secretarul florentin al lui Constantin Brîn- coveanu, domnul Țării Românești (1688—1714) în însemnările sale în care descrisese natura teritoriului dintre Carpați și Dunăre cu bogățiile acestuia, cu obiceiurile, portul și limba locuitorilor, cu trecutul glorios al acestora, zăbovise printre altele nu numai asupra nivelului la care ajun- seseră atunci meșteșugurile și industria, dar și asupra priceperii locuito- rilor în tainele tehnicii. „Românii sînt înzestrați de la natură cu o exce- lentă capacitate de a obține succese în toate meseriile aplicative, de fie- care dată cînd le învață (I Valachi sono dotati di ottima indole e capacis- simi di fare una buona riuscita in tutte le professioni alle quali si appli- cano ogni qual volta sieno ammaestrati)1. Ei sînt sprinteni în mod firesc la călărie, mînuesc cu dibăcie sabia, trag cumăestrie cu arcul. Dacă ar fi instruiți în arta militară ar face-o cu mare folos. Cît privește alte practici mecanice ei reușesc de minune. învață tot ceea ce văd și nu este lucru de manufactură chiar de modă turcească cît și de felul nostru pe care ei să nu-1 poată învăța foarte bine. (Quanto poi ad altri esercizi meccanici riescono mirabilmente. Imfarano tutto cio che vedono, e non vi e mânu- fattura, tanto alia moda turchesa, quanto alia usanza nostra, che eglino non sappiano assai bene imitare)2. Dar pentru a ne întoarce la capacitatea abilă a românilor întăresc spusele mele că ei știu să imite orice fel de manu- factură tot pe cele de modă turcească cît și pe cele de modă italiană, ger- mană, franceză etc.” (Ma per tornare alia ingegnesa capacita de valachi torno a dire che eglino sanno imitare ogni sorta di manufattura, non tanto alia moda turchesca, quanto alia italiana, tedesco, franzese, etc) 3. Ceea ce afirma secretarul florentin 4 în urmă cu peste un sfert de mileniu nu era o excepție pe care acesta o semnala în Țara Românească. 1 Anton Maria del Chiaro, Istoria delte moderne rivoluzioni delte Valachia con descrizione del paese, natura, costumi, ritl e religione degli abitanii, Venezia, 1718, ed. N.lorga, Bucarest, 1914, p. 49-51 2 Idem, p. 50 — 51 3 Idem, p. 50-51 4 Anton Maria del Chiaro a stat în Țara Românească în anii 1710—1717 asupra lui vezi C. Boroianu, Nouoelles donnees sur Del Chiaro în ,,Revue des etudes sud-est europeennes", 1/1972, p. 43—64; același, Anton Maria del Chiaro, în „Studia bibliologica”, III, București, 1969. p. 115—132. O traducere a operei lui vezi A.M. del Chiaro, Revoluțiile Valahiei, Iași, 1929,p. „REVISîA DE ISîORIE”, Tom. 3 Wfr?dă&liMWCa.rO 1242 DOCUMENTAR 2 Această dibăcie (capacita) a meșteșugarilor români este întîlnită în evul mediu și în celelalte țări românești în Moldova, Transilvania și Banat și nu numai la începutul secolului al XVIII-lea ci și mai înainte și mult timp după aceea. în urmă cu aproape un deceniu într-o culegere de prele- geri universitare relativ la istoria științei și tehnicii românești din secolul al XV-lea pînă la începutul secolului al XlX-lea regretatul istoric Constan- tin C. Giurescu prezenta pe baza unei variate documentări remarcabile realizări românești în cele mai diferite lamuri ale științei și tehnicii ca de exemplu : construcții de poduri, de nave, de mori și pive, topometrie, cartografie, minerit, hidrotehnică, industrie chimică, alimentară și a materialelor de construcții5. La toate acestea s-ar mai putea adăuga și alte exemple culese din acele monografii întocmite în ultimile două dece- nii privind istoria meșteșugurilor din țările române în evul mediu 6, și care întăresc și mai mult convingerea noastră cu privire la măestria mește- șugarilor români din trecut7. Dar realizări românești în domeniul tehnicii și științei în decursul vremii s-au înfăptuit și în alte domenii și anume al pireotehniei și balisticei. Cele mai vechi mărturii în acest sens sînt de la începutul evuhu mediu dacă ne gîndim că de la sfîrșitul secolului al XlV-lea românii foloseau praful de pușcă în exploatarea minieră, și nu atît în scopuri militare. Faptul este confirmat de unele mărturii existente într-un manuscris latin (nr. 7239) aflat în Biblioteca națională- din Paris 8. De asemenea încă din secolul al XV-lea este atestată comercializarea silitrei (azotatul de potasiu numit și salpetru) de către negustori din Transilvania în Țara Românească 9 folosită încă de atunci la pregătirea prafului de pușcă 10 11 în fine producerea silitrei în Moldova în aceiași vreme u. De altfel în evul mediu producerea silitrei în țările române devenise un meșteșug de bază strîns legat de dezvoltarea crescîndă a artei militare dar și a mineritului. O relatare a unui contemporan de la mijlocul secolului al XVIII-lea pri- vind utilizarea prafului de pușcă în minerit este destul de semnificativă pentru a ne da seama de ce progres se făcuse în această direcție. „Toți românii de la munte găuresc, lovesc, dărîmă munții care-i înconjoară și nemulțumiți de uneltele de fier cu care sapă în pămînt și în stîncă, cei mai mulți cutează să sape munții cît mai tare cu focul prafului de pușcă (subli- 5 C.C. Giurescu, Contribuții la istoria științei și tehnicii românești în secolul al XV-ince- putul secolului al XlX-lea, București, 1973, 266 p. 6 Șt. Pascu, Meșteșugurile din Transilvania pină in secolul al XVI-lea, București, 1954, 379 p.,‘ Șt. Olteanu, Constantin Șerban, Meșteșugurile din Țara Românească și Moldova tn evul mediu, București, 1969, 460 p.; I. Lungu, V. Radu, B. Bassa, I. Raica, M. Valea, Meșteșu- guri și meșteșugari din sud-estul Transilvaniei, București, 1970, 151 p. ’ N. lorga, Istoria industriilor la români, București, 1927, 266 p. despre meserie și meș- teșug vezi p. 1 — 2. 8 I. Dumitru Snagov, Țările române In secolul al XlV-lea, București, 1979, p.51 —55 despre producerea prafului de pușcă. în secolul al XlV-lea praful de pușcă a fost folosit la explo- zii subterane în țările române, după afirmația autorului, cu o jumătate de secol mai înainte decît in Occident, Idem, p. 56; după Tratatus Pauli Sanctini Ducensis ,,Ac re militari et ma- chinis bellices . . .” 9 I. Bogdan. Documente și regește privitoare la relațiile Țării Românești cu Brașovul și Ungaria in secolele XV și XVI, București, 1902, p. 54 document din 1445. 10 C. C. Giurescu, op. cil., p. 194—195 11 N. lorga, Studii și documente, voi. XXIII, p. 309 document din 1475, p. 317—318, document din 1484 — 1485. , www.dacoromanica.ro 3 DOCUMENTAR 1243 nierea noastră) (Omni valacha gens montes istos circumsidens quatit, impugnat, perforat, necjue contenta ferreis instrumentis glebas it saxa eviscerare, majori ausu, tanto pulverum pyrrorum apparatu montes labefactat). Și cum am fost de față — continuă el — nu e minut dintr-o oră să nu ai dureri de cap din cauza vuetului strașnic al prafului de pușcă, zgomotul uneori fiind auzit de departe ca din infern (ut minutum hora- riuin nullum intercessisse testis fuerim, quo saepe non exauditus fuisset sonitus, fragorque vi pulverum inferne...12. în secolele următoare producerea silitrei în țările române avea să ia o mare amploare12 bls. Astfel de exemplu în secolul al XVII-lea funcționa o silitrărie lingă Eîmnicul Sărat13 o alta la Focșani. Aceasta din urmă producea o mare cantitate de silitră. în 1699 s-au transportat de la Focșani la București 1134 ocale din acest produs, în 1700 un număr de 196 ocale, în 1701 o mie de ocale iar în 1703 un număr de 1500 ocale14. Cam în aceeași vreme se făceau și în Moldova mari cantități de silitră în general destinate înaltei Porți. Potrivit relatărilor unui călător străin de la începutul secolului al XVIII-lea un număr de 3000 oameni se ocupau în Moldova cu strîngerea silitrei care era expediată la Constantinopol. Același călător a lăsat și unele detalii relativ la procesul de producere al silitrei15. Datorită faptului că silitră se producea în Principatele române o bună parte fiind destinată și exportului era și firesc ca în evul mediu aceasta să fi fost utilizată nu numai la prepararea prafului de pușcă pen- tru armele de foc ci și la lansarea de rachete, dispozitiv tehnic prin care omul a reușit să învingă forța gravitațională fie pentru a transporta pute- rea de distrugere a prafului de pușcă la distanță, fie pentru focurile de artifi- cii care însoțeau anumite petreceri și serbări ocazionale intrate de mult timp în tradițiile ceremonialului de la curtea domnească și princiară. Este drept că acei meșteșugari care aveau astfel de preocupări — artifex piro- tehnicum — desfășurau o vie activitate și la arsenalul princiar sau domnesc avînd sarcina de a dota piesele de artilerie cu muniția necesară și de a mînui anumite arme de foc. Așa a fost de exemplu în secolul al XVI-lea Conrad Haas, comandantul arsenalului orașului Sibiu16 care se ocupa cu fabricarea prafului de pușcă, a diferitelor dispozitive tehnice ale rache- 12 J. Fridwalsky, Mineralogia magni principatus Transilvaniae seu mettala, semi mettala, sulphura, salia, lapides et aquae conscripta, Claudiopoli, 17G7, pars. II, par. V. p. 50; același autor a mai scris o lucrare relativ la scuinpic ca colorant natural folosit de tăbăcari (Disscrtatio de skumpia seu cotino planta coriaria ..., Claudiopoli, 1773) și o alta privind in- scripțiile latine descoperite în Transilvania (Inscriptiones romano transilvanae, Claudiopoli, 1767). 12 b's Știri despre silitrari în Moldova vezi Bibi. Acad. LXI—30 act din 31 mai 1626 iș Arh. St. București, A.N. CCXV—11 act din 1663. 13 Călători străini despre țările române, VI, București, 1976, p. 728. 14 Condica de venituri fi cheltuieli a visteriei Țării Românefti 1694 — 1704, in ,,Revista istorică a arhivelor române”, București, 1878, p. 122, 176, 408, 412, 500, 502, 525, 672, 692. 15 Marcelle C. Karadgea, Principatele române văzute de un funcționar turc din veacul al XVIII-lea, In „Arhivele Olteniei”, 1933, p. 267-268. 13 D. Todericiu, Preistoria rachetei moderne, manuscrisul de la Sibiu (1400 —1569), București, 1969, p. i-39i. www.dacoramaiiica.ro 1244 DOCUMENTAR 4 telor destinate serbărilor dar și al acelora cu caracter militar17. Așa a mai fost tot în secolul al XVI-lea un alt artifex pirotehnicum loan Românul (Hans Wallach) a cărei activitate s-a desfășurat în arsenalul princiar din Alba lulia și care a întreținut legături cu Conrad Haas. Astfel de preocupări s-au continuat în Transilvania în secolul al XVII-lea și în acest sens mențio- năm pe Valentin Frank tot din Sibiu de la care s-a păstrat un mic tratat de pirotehnie18 19 * * * * 24 Multă vreme s-a crezut că astfel de preocupări privind construirea, de rachete au fost cunoscute numai în Transilvania numai că cercetări recente le-au atestat e drept ceva mai tîrziu în Moldova în anumite împre- jurări care și ele sînt explicabile. Ne referim la faptul că într-o perioadă de frecvente războaie desfășurate pe teritoriul Principatelor române între armatele unor mari puteri europene (Austria, Imperiul otoman. Rusia)18 bls interesul pentru aflarea unor mijloace noi de luptă pentru slăbirea adversarului erau evidente, și pentru aceasta era necesară efectua- rea de experimente. în legătură cu astfel de preocupări se înscrie conținu- tul unui manuscris românesc rămas inedit pînă azi care cuprinde însemnări cu caracter pirotehnic și balistic. Manuscrisul se află în contextul unei condici de moșie în care sînt numeroase pagini de evidență financiară aparținînd unui stăpîn de moșii care practica în același timp și cămătăria le. Manuscrisul care atestă preocupări privind construirea de rachete în Moldova la sfîrșitul secolului al XVIII-lea nu are un titlu anume ci începe cu textul următor : Sostav (compoziție) pentru pol (1/2) funtov 17 Manuscrisul de la Sibiu cuprinde trei lucrări : 1. Cartea focurilor de artificii; 2. Trata- tul de artă militară; 3. Însemnări relativ la construirea rachetei și la diferitele categorii de- pulberi destinate lansării acesteia, scrise Intre 1529 — 1555. 18 Dinu Moroianu, I. M. Ștefan, Maeștrii ingeniozității românești. București, 1976, p. 70; lucrarea in ansamblul ei are un caracter de popularizare. îs bis petrov, Vtoraia turețkaia Doina oi țarstDooanie imperatriți Ecaterini II 1181 1191, St. Petersburg, 1880 , 2 voi. 19 Bibi. Acad. ms. 4505 117 f. condică (21 x 28 m) cu coperți din lemn de tei îmbrăcate- în piele dăruită in 1918 de către D. A. Sturza provenind de la biserica Bărboi din Iași. însem- nările ilizibile apar chiar și pe coperți cele din interior lizibile au un caracter cu totul diferit de ex. însemnare de vase de vin deșerte—6 oct. 1786 — (f. 1), note în 1. greacă (f. 1 v), Izvod de zapise de bani ce am dat cu dobindă... 1785 (f. 3 — 14 r), Venitul moșiei Rugoșești ot ținut Suceavii... (f. 18), Sama de banii ce au fost dat cu dobindă.. . 1792 dechembrie (f. 19 — 20), Oamenii ce au fost împrumutați cu bani și n-au plătit... (f. 21—22), Sama lui Costandin d& banii ce au Împlinit de la oamenii ce au fost datori.. . 1793 ghenarie 22 (f. 23), banii ce s-au dat cu dobindă.. . 1792 (f. 24—27 r), banii ce s-au lăsat pi la oameni cu dobindă... 13 oct. 1794 (f. 27 r—29 r), Sama lui Costandin Taco di banii ce au împlinit după la oamenii ce au fost datori... 22 ghenarie 1793 (f. 32), Sama Lupului Manole de cheltuielile ce au făcut cu morile ot Umbrărești 19 nov. 1784 (33), Sama Lupului Manole de la 1784 nov. 19 pînă în an la 1785... (f. 34—35), Cei ce au plătit dobindă pe banii ce s-au Împrumutat.. . 10 ghen. 1792 (f. 36), Ce S-au luat pin mina lui Costandin Taco vătaf din banii dobinzii... (f. 36—37), Sama lui Grigoraș Butunoiu di banii ce au fost dat cu dobindă... 11 dech. 1792 (f. 38), banii ce s-au rinduit să-s Împlinească 22 nov. 1796 (f. 39 — 40), Banii ce au mai rămas rămășiță din datorie 24 nov. 1796 (f. 40 v — 42), Sama lui Gheorghe Miron... 9 dech. 1784 (f. 49), Sama lui Gheor- ghe făclierul ot Iași. .. (7 dech. 1785 (f. 50), Sama lui Ștefan Chiriță de banii ce i s-au dat... 19 nov. 1784 (f. 61—63), Sama lui Ion Butunoiu de banii cei-am dat.. . 9 nov. 1785 (f. 63 —64), Celi ce s-au dat pentru grijile răposatului soțului meu Mariuței 19 iul. 1798 (f. 66), Sama Lupu- lui Manoli de piine ce iaste asupra lui... 8 mai 1784 (f. 82 v), Pentru zugrăvitu cortu și să ni să invirtoașă pinza... 1791 (f. 107 v), Banii ce au dat lui Cereală morarului ot morile di la vad... 4 apr. 1793. în rest paginile sînt albe (f. 2, 15, 30—31, 43 — 48, 51—60, 67—82 r, 83-107, 108 v.). www.dacoromanica.ro 5 DOCUMENTAR 1245 rakitca verhonoe (care se ridică în sus) care s-au făcut proba și este bun” în continuare pe mai multe coloane se dau cantități de substanțe chimice (silitră, sulf, cărbune) calculată în dramuri (un dram = 3,23 gr.) care intrau în compoziția diferitelor încărcături explozive menite să pună în mișcare rachetele de calibre felurite (măsurate în funți; un funt = = 409,49 gr), mărimea rachetelor variind între 1/2 funt și 24 funți (adică aproape 10 kg). în privința încărcăturii de lansare sînt date mai multe rețete ca de exemplu : 37 1/2 dramuri silitră, 7 1/2 dramuri sulf, 15 dra- muri cărbune ; sau 19 1/2 dramuri silitră, 4 1/2 dramuri sulf, 4 1/2 dramuri cărbune; sau 32 1/2 dramuri silitră, 3 3/4 dramuri sulf, 11 1/4 dramuri cărbune, etc. 21. Ceea ce ni se pare interesant este faptul că aceste rețete de combustibil de lansare cuprind nu numai aproape aceleași substanțe care erau utilizate în acelaș scop și în secolul al XVI-lea dar în multe cazuri însăși proporțiile lor sînt destul de asemănătoare 22. Iată de exemplu ce rețete există în manuscrisul de la Sibiu mai sus amintit: 100 unități salpe- tru, 25 unități sulf, 25 unități cărbune sau 100 salpetru, 20 sulf, 24 unități cărbune sau 100 salpetru, 20 sulf, 20 cărbune. Aceste rețete din manuscri- sul din secolul al XVIII-lea sînt asemănătoare și cu altele utilizate cîteva decenii mai tîrziu tot în Moldova dar și în unele țări din Europa. Ne referim la faptul că ele sînt indicate într-un manual de artificier aparținînd lui Anton Stuber care a fost prelucrat și tipărit la Iași în 1852. în acest manual de exemplu pentru focul bengal se indică următoarea rețetă : 48 unități salpetru, 16 unități sulf, 4 imitați sulfură de amoniu, o unitate cărbune sau 20 imități salpetru, 5 pucioasă, 1 sulfură de amoniu, una cărbune 23. Același artificier din secolul trecut indica o rețetă pentru racheta ecleror (de luminat și semnalizat) și anume 75 imitați salpetru, 12,5 unități sulf, 12,5 unități cărbune despre care afirma că este o pulbere explozivă ce arde violent cu flacără vie și cu mult fum 2i. Tot A. Stuber indică urmă- toarea rețetă pentru focul alb : 24 unități silitră, 6 sulf, 5 antimoniu, 4 făină de praf, 3 mastic 20 21 * 23 24 25. Aceste rețete sînt în unele privințe similare cu cele utilizate azi ca combustibil solid în rachetomodelism de ex. 75 gr. silitră, 12 gr. sulf, 26 gr. cărbune, 5—8 gr. alcool26. în contextul manuscrisului mai există cîteva zeci de astfel de rețete care au în vedere nu numai mărimea rachetei dar și efectele luminoase pe care le aveau și anume producînd lumina albă, roșie, aurie, albastră, în astfel de cazuri la încărcătură se mai adăuga o substanță care stabilea culoarea de ex. antimoniu pentru culoarea albă, califon sau camfor 27 pen- tru culoarea roșie, camfor mai curat pentru culoarea aurie. Indicațiile 20 Bibi. Acad. ms. 4505 f. 109 r. Primele cercetări pe acest manuscris au fost începute la 20 sept. 1967. 21 Bibi. Acad. ms. 4505 f. 109 r. 23 D. Todericiu, op. cil. p. 48 tabel 1, 196 tabel. 23 A. Stuber, Micul arificier perfecționat sau pouățuire in scurtă vreme și cu mică chel- tuială cele mai frumoase lucruri de artificie. După cercări de cu mai mult de 150 compoziții artificiale și 53 de figuri tradus și prelucrat de P.Siller, Iași, 1852, 24 p. 24 Idem, p. 5 25 Idem, 105-106 34 I.D. Radu, ABC rachetomodelistic, Tirgoviște, 1976, 34 p. 32 Prezența c-^nforiilui de explozie. 6 - c. 2582 1246 DOCUMENTAR 6 autorului manuscrisului se referă și la dimensiunile rachetei care putea fi de mai multe calibre în raport direct cu lungimea ei la fiecare calibru stabilindu-se inițial și cantitatea de hîrtie destinată pentru confecționarea corpului a.cesteia, sfoara necesară pentru legatul părților ei componente, ■etc. 28. Așa de exemplu pentru o rachetă de 204,74 gr era nevoie de 2 coli de hîrtie iar pentru una de peste un kg greutate 9 coli de hîrtie după cum pentru o rachetă de aproape 5 kg era nevoie de 25 coaie de hîrtie. Tot așa și cu cantitatea de ață care sporește proporțional cu greutatea corpului rachetei de la 1 metru la 3 metri. De ăltfel într-un tabel din manuscris sînt arătate greutatea, lungimea, grosimea rachetei și materialele necesare pentru confecționarea acesteia 29. La confecționarea corpului rachetei se mai utiliza și pînză groasă lipită de hîrtie cu clei în două-trei straturi pen- tru a se face cît mai vîrtoasă. Procedeul este aproape identic cu cel întîlnit la confecționarea racheto-modelelor din zilele noastre 30. De asemenea se dau în manuscris indicații relativ la încărcarea rachetei cu combustibil de aprindere în aer. Așa de ex. se arată că această încărcătură trebuia bine îndesată în corpul rachetei, bătută de cel puțin 15 ori cu un mai de circa 200 gr. greutate „200 zolotnic (dramuri) trebuie să fie di greu maiul ca să bată la fisicul (încărcătura) di im funt și la fieștecare bătae să de maiul di 15 ori” 31. La aceste indicații se mai adaugă și aceea ca amestecul exploziv să aibă im plan orizontal, altfel racheta nu se înălță drept în sus ci devia întv-o parte. „Se clătește cu mînă ca să-s așază săstavul (încărcă- tura) bine în ghilză (tub) și stîrjoaia (amestecul exploziv) să stea drept in ghilză ca să meargă racheta drept în sus iar nefiind stîrjoaia drept mergi rachitca strîmb” 32. în contextul manuscrisului se mai întîlnesc indicatorii privind încăr- cătura pentru focurile de artificii. Astfel una din ele se compunea din : 17 dramuri silitră lămurită adică pură, 3 dramuri sulf, 22 dramuri iarbă de pușcă pisată, 8 dramuri cărbune de stejar, și 1 1/2 dramuri sacîz pisat. Toate aceste substanțe se amestecau apoi se stropeau cu rachiu ca să se dizolve mai bine. Procedeul se folosește și azi la prepararea motorului rachetelor de altitudine 33. O astfel de încărcătură ardea în aer. Pe o schiță care reprezintă o secțiune longitudinală a unei rachete se observă la conul acesteia lăcașul pentru iarba de pușcă ce făcea explozie după lansare 34. în privința încărcăturii de lansare, care forma de fapt motorul rachetei, aceasta se compunea de obicei din : 48 dramuri cărbune de stejar și 112 dramuri iarbă de pușcă și era așezată la coada rachetei35 *. Tot încărcături pentru racheta folosită la focurile de artificii mai erau și următoarele : A. 33 dramuri silitră, 9 dramuri sulf, 36 dramuri iarbă de pușcă pisată, 3 dramuri antimoniu (încărcătura explozivă); B. 42 dramuri iarbă de pușcă, 6 dramuri cărbune (încărcătura de lansare) 38. Pentru focurile de artificii 28 Bibi. Acad. ms. 4505 f. 113 r. 29 Bibi. Acad. ms. 4505 f. 109 v. 30 Jdem f. 110 r; I.D. Radu, op. cit. p. 45. 31 Idem f. 109 v; I.D. Radu, op. cit., p. 36 autorul recomandă presarea cu lovituri de ciocan de 15—20 ori a motorului. 32 Idem, f. 109 r 33 I. D. Radu, op. cit., p. 34 38 Bibi. Acad. ms. 4505 f. 113 r. 38 Ibidem. s» ibidem. www.dacoromanica.ro 7 DOCUMENTAR 1247 mai erau prevăzute și unele dispozitive în formă de roată eu mai multe spițe îndoite în același sens care căpăta o mișcare circulară datorită reacției dezvoltate în urma aprinderii încărcăturii de lansare. în acest caz încărcă- tura fiecărei rachete plasate pe această roată era următoarea : 24 dramuri silitră, 3 dramuri sulf, 6 dramuri cărbune, 5 dramuri antimoniu, 6 dramuri praf de pușcă 37. în unele cazuri la încărcăturile de lansare a rachetei mai apar în rețetă și alte materiale decît cele uzuale (silitra, sulful, cărbunele) și anume pilitura de stejar, pilitura de aramă. Așa de ex. în manuscris se arată o astfel de încărcătură avînd următoarea compoziție: 12 dramuri silitră, 3 dramuri sulf, 40 dramuri pulbere (praf de pușcă) 10 dramuri antimoniu, 8 dramuri pilitură de aramă, 4 dramuri pilitură de stejar. Pilitura de stejar, rumegușul de lemn, așa dar aveau rolul să întrețină mai mult arderea explo- zivului iar pilitura de aramă să-i dea o culoare verzuie 38. în filele manuscrisului se mai întîlnesc indicații și cu privire la pregă- tirea fitilului de aprindere al încărcăturii de lansare. Așa de exemplu se arată că se iau 180 dramuri sulf și se pun la foc într-o tingire de fier sau din arama spoită, focul însă să fie cu cărbuni pentru a arde lent și să nu grăbească aprinderea sulfului în timpul topirii. După ce fierbea sulful se mai adăugau în tigaie 33 dramuri de silitră, 12 dramuri cărbune. în acest amestec topit se muiau apoi fitilele de in pentru a fi impregnate cu această compoziție. După ce de fitile se lipea compoziția cam de un deget grosime, se scoteau, se storceau cu mîna apoi se așezau fitilele la uscat presărîndu-se în prealabil peste ele pulbere pisată (praf de pușcă). „Acest sostav (compo- ziție) se face pentru fitilul alb — se spune în manuscris —, cari ardi însă întracest chip să faci adică 180 zolotnic (dramuri) pucioasă să puni întreagă într-o tingire de her sau di aramă spoită și puindu-să pi foc care foc să facă numai di cărbune ca să nu să aprindă pucioasa di pară, fiarbi pînă ci să topește și topindu-să să pui cilalte materii care sînt pisate și mai vîrtos.. . și să amestică cu pucioasa cea fiartă și amestecîndu-să puțin, să puni fitilul care este din in făcîndu-să ca de un deget di gros să să amistică întra- ceastă materie, si fierbînd o oră și ceva să, scoate din tingire și să stoarce cu mîna avînd mănușă di pieli în mînă ca să nu să ardă di fitil fiind fier- binte, și ținîndu-să puțin să să usuce, să ungi cu miacot (cărbune) care miacot este amesticat cu rachiu făcîndu-să ca cerniala și ungîndu-să să prisară cu miacot fitilul ca să-s prindă miacotul di fitil și așa să puni și să usucă...”39. în privința fitilului care aprindea racheta mai sînt și alte indicații tehnice de ex. mai ales cînd acesta trebuia să ardă cu o anumită culoare, în privința lungimii lui acesta varia între 7 și 14 metri iar în legătură cu îmbibarea lui cu o substanță inflamabilă se arată că fitilul de bumbac (sau de in) se fierbea într-o soluție formată din silitră, camfor, albuș de ou (în loc dc clei), după care se scotea și se tăvălea prin praf de cărbune, anterior fiind stropit cu spirt40; apoi se usca bine41. 37 Ibidem 38 Idem, f. 114 v 38 Bibț. Acad. ms. 4505 f. 114 r 40 alcoolul sporea puterea de explozie 41 Bibi. Acad. rus. 4505 f. 112 r , www.dacoromamca.ro 1248 DOCUMENTAR 8 Multe din rachetele proectate din manuscris aveau un scop de semna- lizare. în acest caz încărcătura explozivă care trebuia să ardă cu o anumită culoare era montată pe corpul rachetei; una din cele experimentate a avut o greutate de 600 grame (1 1/2 funti)42. Alteori pe același corp al rachetei erau montate două încărcături explozive cu efect luminos de culori dife- rite, explozia fiecărei încărcături transmițîndu-se de la una la alta printr-un fitil detonant. în acest caz încărcătura anexă era gîtuită la mijloc, cum se indică într-o schiță a manuscrisului43. Iată mai jos cîteva astfel de încărcă- turi cu efect luminos și tehnica realizării lui: 64 dramuri silitră, 24 dramuri sulf, 4 dramuri pulbere (praf de pușcă) 8 dramuri antimoniu (sulfură de antimoniu), 2 dramuri sacîz (califon); aceste substanțe se amestecau punîndu-se antimoniul la urmă, și albușul de la cinci ouă precum și ulei alb (din dud); prepararea compoziției la foc mestecat mereu pentru a nu face gogoloaie, după 2 ore. După aceea se lăsa la uscat presărîndu-se peste el praf de pușcă 44. Un fitil care trebuia să ardă cu culoare roșie se pregătea astfel: Se topeau într-o tigae la foc 20 dramuri silitră, 15 dramuri antimoniu, 12 dramuri chinăvar, 15 dramuri praf de pușcă, 34 dramuri sulf, apoi se muia fitilul de in în substanța topită după care era pus la uscat în prealabil presărîndu-se pe el praf de pușcă 4S *. în afară de aceste indicații mai sînt și altele relativ la confecționarea sistemului de aprindere a rachetei cu fitil detonant ca și la piesele de artilerie „după cum dau și la tunuri cu această sveci (substanță de aprindere)” 4a. în contextul manuscrisului nu se dau din păcate și alte indicații care ne-ar fi interesat de exemplu privind rampa de lansare, poligonul de lansare, altitudinea sau distanța pînă unde au ajuns rachetele experi- mentate, forma stabilizatoarelor și a inelelor de ghidaj, sistemul de recupe- rare al rachetei, viteza de ardere a fitilului de aprindere 47. O întrebare care ne-am pus-o după ce am făcut lectura manuscrisu- lui a fost aceia : Cînd au avut loc astfel de preocupări?. Nu este greu de dat un răspuns deoarece în contextul manuscrisului sînt cîteva date în acest sens și anume este indicat anul 1786 privind unele însemnări relativ la cheltuielile moșiei de la Liești (Tutova) 48. Sînt apoi acele date relativ la banii împrumutați de posesorul manuscrisului (1784—1801). în fine mai este și data de 1791 privind materialele trebuincioase „pentru artifiții” 49. Din aceste date este evident că textul este de la sfirșitul secolu- lui al XVIII-lea; mai mult chiar din perioada războiului austro-ruso-turc din 1787—1792 desfășurat în mare parte pe teritoriul Principatelor române. O altă întrebare este în legătură cu faptul dacă aceste însemnări au fost valorificate de autor în sensul dacă indicațiile sale au fost experi- mentate. în două locuri în manuscris se precizează că au fost confecționate rachete și experimentate. „S-a făcut probă și este bun” se scrie într-un 42 Idem, f. 112 v 43 Idem, f. 113 r, 114 v 44 Idem f. 114 v “ Idem f. 114 r, 115 r 43 Idem 116 v 47 La rachetomodelele de azi viteza de ardere a fitilului este de 1 cm/secundă. 48 Bibi. Acad. ms. 4505 f. 116 r 43 Idem f. 113 r www.dacoromanica.ro 9 DOCUMENTAR 1249 loc; referindu-se la încărcătura de rachetă „s-au făcut, și proba și este bun” se scrie în altă parte relativ la efectul luminos al unei rachete colorată în alb61. Din contextul manuscrisului reiese însă că autorul nu experimen- tase indicațiile relativ la rachetă nu numai pentru scopuri distractive ■ci și în scopuri militare. Aceasta rezultă din textul următor: ” Sostav (adică încărcătura) pentru carcaz (adică proectil) care aprinde Ibraiscugli care această materie este pentru dat foc la cetate”62. Această încărcătură inflamabilă se compunea din cărbune, iarbă de pușcă, smoală, seu de vacă, canfor, silitră, zdrențe de pînză, într-o anumită proporție. Eezultă așadar ■că autorul a proiectat racheta sa și ca proiectil incendiar la asediul cetății Brăila. Alături de rețeta pentru o astfel de încărcătură incendiară se men- ționează și procedeul tehnic pentru realizarea ei. înainte de a ne referi la autorul acestui manuscris cu caracter piro- tehnic să ne oprim puțin asupra schițelor care însoțesc textul. Sînt nu mai puțin de 22 de astfel de schițe care de care mai interesante. Ele se referă la : dispozitive de înfășurare a fitilului pentru uscat63, de așezare a rachete- lor de semnalizarede atașare a încărcăturii explozive la rachetă de aprindere a încărcăturii de lansare68, de așezare a rachetelor legate în serieS7, de așezare a rachetelor de semnalizare pe un tablou reprezentînd soarele68, de așezare a rachetelor pe un tablou avînd inițialele Ecaterinei a Il-a țarina Eusiei69, de așezare a rachetelor pe o roată cu mai multe spițe80; mai sînt schițe care prezintă secțiunea longitudinală într-o rachetă 81, și o secțiune în dispozitivul de percuție al încărcăturii de lan- sare 82 * 84 * * 87, etc. Cum era și firesc ne-am pus și întrebarea : cine a fost autorul acestor însemnări prețioase privind construirea de rachete în Moldova la sfîrșitul secolului al XVIII-lea? mai ales că în text nu apare nici o indicație în .acest sens. Totuși din analiza datelor din manuscris se poate da un răspuns la această întrebare. Mai întîi plecăm de la certitudinea că manuscrisul face parte din arhiva familiei boierești Conachi din Moldova, o familie de boieri bine cunoscută în acea vreme și în secolul următor. Un reprezen- tant al acestei familii la începutul secolului al XVIII-lea avînd funcția ■de agă la Iași a salvat tronul lui Mihail Eacoviță în anul 1717 cînd un •detașament austriac condus de căpitanul Ferent a încercat să aresteze pe domnul Moldovei în timpul războiului austro-turc. După cum se știe 50 Idem t. 109 5 51 Idem f. 114 r 88 Bibi. Acad. ms. 4505 f. 116 v 81 blB manuscrisul ne dă o știre valoroasă: folosirea de rachete incendiare la asc- •diul Brăilei din 31 martie 1791 vezi și Documente Hurmuzaki, XVI, p. 640 — 643; XIX partea I p. 584; A. Petrov, op. cit. voi. II 1789 — 1791, p. 201 — 205 și un plan al Brăilei sub asediu. 58 Bibi. Acad. ms. 4505 f. 111 v 84 Idem t. 112 r 68 Idem f. 112 v 88 Idem f. 113 r 87 Idem f. 113 v 88 Idem f. 114 r 88 Idem f. 114 v 80 Idem 114 v, 115 r, 115 v 81 Idem f. 113 r •88 Idem f. 117 r , www.dacoromamca.ro 1250 DOCUMENTAR 10> acțiunea a eșuat 63. La sfirșitul secolului al XVIII-lea din această familie mai erau patru reprezentanți mai importanți și anume: Manolache Conachi mare vornic de Țara de sus în 1803, Gavriil Conachi fratele său mare vornic de Țara de jos în 1799, Costachi Conachi, poetul, fiul lui Mano- lachi Conachi și Ion Conachi vărul primar al celui precedent. Este greu de presupus ca autorul acestor însemnări științifice să fi fost Costache Conachi despre a cărei pregătire intelectuală se știe că a fost prin excelență umanistică. în afară de faptul că acesta a ocupat importante funcții admi- nistrative în viața politică a Moldovei în prima jumătate a secolului al XlX-lea (comis, agă, logofăt, vistiernic, membru al comisiei pentru redac- tarea Regulamentului organic, mare logofăt al dreptății, ba chiar candidat la tronul Moldovei în 1833). De altfel nici grafia nu corespunde cu aceea a numeroaselor sale manuscrise care ni s-au păstrat 64. De tatăl său Mano- lache Conachi fost ispravnic de Tutova în 1784 65 nu poate fi vorba (mort în 1803) 66 care a rămas în conștiința contemporanilor drept un exemplu de om risipitor și înclinat către petreceri — după mărturia unui descendent se spune că organiza mari vînători pe moșiile sale însoțit de oaspeți și de 40 arnăuți, cu mulți ogari și șoimi ca în plin ev mediu 67. în schimb unchiul poetului și fratele lui Manolache Conachi pe nume Gavriil Conachi fost mare stolnic în 1785 (decedat în 1820) pare să fi avut astfel de preocupări. O dovadă o constituie faptul că persoanele care au împrumutat bani de la ei sînt șezători pe moșiile sale Conăchești Umbrărești, Rădăcinesti, Lărgășani, Tătărăști, Balotești68. Ce pregătire putea avea acesta pentru a avea astfel de preocupări? în afară de unele cunoștințe de matematică și chimie empirică se mai știe că într-o vreme a făcut un drum la Viena unde se spune că ar fi urmat niște cursuri de tehnologie și geometrie piac- tică. E posibil că acolo să fi fost inițiat și în tainele chimiei și balisticei- De altfel dorința de a se instrui la Viena se constată și la fiul său Ion 63 Ion Ncculce Letopisețul Țării Moldovei, București, 1975, p. 250—253; Cronica Glucu- leștilor, Istoria Moldovei intre anii 1695—1754, București, 1965. p. 201 — 209; M. kogălniceanu, Cronicile României, voi. III, București, 1874, p. 60 — 61, 124—129; Arh. St. București, A.N. CL —13, MMDXLVIII—4 81 Bibi. Acad. ms. 1744, 1753, 2095, 2189, 3452, 3592, 4 163 85 N. lorga. Documente tecucene și birlădcne în Bul. Com. Ist. Rom., IV, 1925, p. 178 (41),. vezi și Bibi. Acad. LXVII—103. 88 Bibi. Acad. ms. 30 f. 39-41. 87 Logofătul Costache Konaki, Poezii, Iași, 1887, p. 25 88 O evidență a moșiilor sale vezi tn Condica liuzilor din 1803 în Lricariul sol. 7, p. 3 12, 317, 315, 320, 326, 329. Din evidența manuscrisului rezultă următorii datornici: Dănilă zet Dănilă ot Lărgășani (f. 3 r), Constandin Mătăsar ot Lărgășani (f. 3 r), Mihalaclie Haret și cu ceilalți ot Lărgășani (f. 4 r), Toader varzarul ot Lărgășani (f. 3 v), loniță zet Gavriil ficior ot Lărgășani (f. 4 v), Niculai vătaș, ot Lărgășani (f. 5 r), Grigoriță Toma, Sandul Vărzar ot Lărgășani (f. 6 r), Ivașcu blănar ot Lărgășani (f. 6 v), vornicul și sătenii ot Largășani (f. 7 v), Manoli Dobrin ot Umbrărești (f. 13 v). Dumitru zugrav ot Bălanești (f. 13 v), Todirașco Trifan ot Rădăcinești (f. 13 v, 19 r), oamenii ot Bălanești (f. 13 v), Lazăr i Ilic Praveț ot Lărgășani (f. 19 r) Nistor Toporaș ot Negulești (f. 19 r.), Severin Tiron i Ion Sandali ot Lărgășani (f. 20 r), Andrei Teletin ot Muncel (f. 20 r), Andrei Radu ot Lărgășani (f. 19 v), Vasile ficior ot Lărgă- sani (f. 21 r), loniță Pravet ot Lărgășani (f. 24 r), Dumitru zugrav ot Bălănești (f. 26 r, 28 r), Manea Hostinar ot Lărgășani (f. 26 r) Preot Maftei ot Lărgașani (f. 36 r), Andrei Ciocusă ot Umbrărești (f. 36 r); de altfel evidența de cereale din 1784 menționează și morile din Umbră- rești (f. 82 v). în privința sumelor de bani împrumutate iată cîtevacifre: 11958 lei în 1784 (f. 3-5), 730 lei și dobînda 80 lei în 1792 (f. 13 v), 5439 lei și 815 lei dobinda în 1792 (f. 20 r), 3776 lei în 1793 (f. 32 r), 5635 lei și 1127 lei dobînda în 1792 (L 37 v) etc. www.dacoromanica.ro 11 DOCUMENTAR 1251 pe care-1 aflăm în capitala Austriei la învățătură 69 și pe nepotul său Cos- tache Conachi în 1800 70. Cu toate acestea credem că Ga vrii Conachi a obținut unele indicații în domeniul pirotehnicii și de la un militar din armata rusă deoarece mulți din termenii tehnici folosiți la prepararea fitilelor, a încărcăturii de lansare și explozive au o rezonanță rusă. Totul este posibil gîndindu-ne la faptul că în Moldova atunci se desfășurau operațiile militare ale armatelor austriace și rusești contra celor otomane, iar faptul că racheta incendiară a fost utilizată și la asediul Brăilei din primăvara anului 1791 este o dovadă peremptorie în acest sens. Indiferent însă dacă aceste preocupări au aparținut lui Gavril Conachi sau fiului său mai puțin probabil ele reprezintă o valoroasă contribuție la dezvolta- rea științei și tehnicii românești în această perioadă. •’ Logofătul Costaki Konaki, Poezii, Iași, 1887, p. 25 70 Dalila Lucia Aramă, Un moldovean student la Viena tn anul 1800, în „Almanahul Paro- hiei ortodoxe române din Viena’’, 198(1 (XIX), p. 28Q—283 www.dacoromanica.ro O PRECIZARE PRIVIND ÎNSEMNĂRILE DE TAINĂ ALE LUI CONSTANTIN BRÂNCOVEANU DE ALEXANDRU V. DIȚĂ Sînt peste o sută de ani de cînd Alexandru Odobescu făcea cunoscut celor interesați aplecarea domnitorului Constantin Brâncoveanu către prezicerile de natură astrologicăx. Noutatea s-a datorat descoperirii a șase manuscrise întocmite sub forma unor calendare — intitulate Foletul Novei și dedicate voievodului — ce conțineau pronosticuri politice, mete- orologice și astrologice pentru anii 1693, 1694, 1695, 1699, 1701, 1703. Dar, pe cît de mare și de interesantă este valoarea lor intrinsecă, mult mai importante sînt însemnările secrete — „de taină” — pe care însuși Constantin Brâncoveanu le-a făcut pe filele rămase libere ale calendarelor. Deși lapidare — și nu de puține ori redactate sub forma unor cripto- grame 2 — ele alcătuiesc un adevărat jurnal ce dă posibilitate cercetători- lor să pătrundă în intimitatea lăuntrică a gîndurilor și acțiunilor voievodu- lui muntean, facilitînd dezlegarea sau înțelegerea multora din întîmplările acelor timpuri. Multă vreme însă istoricilor le-a fost destul de anevoioasă cerceta- rea textelor, deoarece Alexandru Odobescu le publicase incomplet și pe alocuri defectuos, iar cinci, dintre cele șase manuscrise, erau păstrate în colecția particulară a familiei Brâncoveanu și numai unul la Biblioteca Academiei 3. Conștient de situație, istoricul Emil Vîrtosu le-a publicat, punînd la îndemîna tuturor celor interesați o ediție adecvată cerințelor științifice de editare a vechilor texte. Mai întîi a văzut lumina tiparului o broșură ce conținea numai însemnările lui Constantin Brâncoveanu4, iar la scurt timp un volum conținînd în întregime textul manuscriselor5, Atît în broșură, cît și în volum, Emil Vîrtosu a adăugat, celor șase calen- dare cunoscute de Odobescu, încă două fragmente, datate 1700 și 1707, 1 A.I. Odobescu, Foletul Novei și Kalandarele lui Constantin Vodă Brâncoveanul, în „Revista Română”, I (1861), p. 657—678. - R. Pava, Criptogramele din însemnările de taină ale lui Constantin Brincoveanu, în „Studii și materiale de istorie medie”, IV (1960), p. 507—517. 3 Cel din 1701 sub nr. 3213. Astăzi toate manuscrisele de tip Foletul Novei se păstrează în depozite publice; vezi I. Crăciun și A. Ilieș, Bepertoriul manuscriselor de cronici interne (sec. XV— XVIII) privind istoria Bomăniei, Edit. Academiei R.P.R., București, 1963, p. 172. 4 Emil Vîrtosu, însemnările de taină ale lui Constantin Vodă Brâncoveanu (1693—1707), București, 1940. 6 Idem, ,,Foletul Novei", calendarul lui Constantin Vodă Brâncoveanu (1693—1704), București, 1942. „REVISTA DE ISTORIE”, Tom. 35, nr. 11, p. 1252-1254, 1982. www.dacoromanica.ro 2 DOCUMENTAR 1253 asupra cărora — mai precis asupra celui datat 1700 — ne-am oprit și noi în precizarea de fală. Păstrat în Biblioteca Academiei R.S.R. sub nr. 3774, manuscrisul este format dintr-o singură filă ce a aparținut cu siguranță unuia din calendarele brâncovenești, deoarece prezintă aceleași caracteristici: pe o parte pronosticul politic, iar pe cealaltă însemnările autografe ale voievodu- lui. Iată textul lor reprodus după ediția Emil Vîrtosu ; „Octomvrie 2 dni, Duminecă, am fost la Golești, de prânzu, și de sară am mersu la vii. Octomvrie 3 dni, Luni, au început a culege la vii, la Pitești. Și într-a- ceastă zi am trimis pe Vartolomei călăraș la Ordie, cu bani de cheltuială capichihaialelor. Octomvrie 6 dni, Joi, au venit Stoian vătaf de la Ordie. Octomvrie 8 dni, Sâmbătă, am trimis pe sin Ghidimoc cu 1250 talere, Hanului, dar. Octomvrie 9 dni, Duminecă, isprăvind viile de cules, de la Pitești, și petrecînd o săptămînă, den mila lui Dumnezău, foarte bine, ne-am întorsu iar la Tărgoviște. Și Octomvrie 10 dni, Luni, am sosit iar la Tărgoviște” 6. Intrat în colecția Bibliotecii Academiei în anul 1891 — din biblioteca mănăstirii Hurez 7 — textul de mai sus a văzut pentru prima dată lumina tiparului datorită lui Nicolae lorga care La inclus — ca și pe cel din 1707 — în ale sale Studii și documnente cu privire la istoria românilor 8, datîndu-1 1688. Astfel datat, manuscrisul a intrat în circuitul istoriografie 9 și așa 3. Lector univ. dr. Stclian Brczeanu, ..Dacii" din lexiconul Suidas: pecenegi sau români? Pasajul „dacii, care acum sînt numiți pecenegi” (sfîrșitul secolului al X-lea) a fost interpretat în sensul că fiii stepei, de curînd pătrunși în spațiul carpato-dunărcan, au fost denumiți „daci”. Arătîndu-sc carențele unei asemenea soluții, se demonstrează că este vorba dc faptul că „dacii” din ținuturile nord-dunărenc au început a fi denumiți „pecenegi”. Pentru aceasta se aduc următoarele argumente: a) în diferite zone europene ale vremii, un anumit grup migrator sfir- șește prin a denumi populația și țara unde sc așează; b) terminologia politico-etnică din ținu- turile noastre ilustrează practica lumii medievale dc a desemna regiuni și populații cu numele clanurilor stăpînitoare; c) lexiconul Suidas pune la baza terminologici folosite nu originea etnică a individului/colcctivității. ci apartenența sa politică; d) informația din Suidas sc așează firesc într-un lanț lung de știri despre „dacii” din zonele nord-dunărene (secolele VIII —XV). în felul acesta, se obține încă o dovadă a continuității românești în spațiul carpato-ponto dunărean. 4. Conf. univ. dr. Gheorghe N. Căzan, Urbanizare și suburbanizarc in America (S.U.A.) contemporană: consecințe sociale și demografice. însemnatul spor natural al populației în peri- oada postbelică a contribuit la creșterea aglomerației in centrul orașelor, ruinarea clădirilor, poluarea apei și a atmosferei, starea precara a asistenței sanitare etc.; concentrarea proprie- tății funciare a dus totodată la deplasarea multor oamci i spre orașe, mai ales negri din zonele rurale ale Sudului spre Nord; numărul locuitorilor dc culoare din ghctto i rilc marilor orașe a manifestat o tendință continuă de creștere (în 1970: din totalul de 22.3 mii. negri, jumitate locuiau în 50 de orașe, dar o treime erau concentrați în 15 orașe); in 1968, „aria urbana a sără- ciei” cuprindea nealbi în proporție de 4 5. Simultan, mărirea veniturilor paturilor mijlocii albe le-a permis acestora să-și construiască sau să închirieze o locuință în afara orașului: în 1960— 1980, populația a crescut cu 40,9 mii. locuitori în zonele suburbane, unde au fost create 80% din noile locuri de muncă; dar aici accesul negrilor este interzis (numai 5% din populația nea- gră locuiește în aceste părți). Creșterea ghctto-urilor negre (prin spor natural și migrație) a devenit cea mai gravă chestiune socială actuală în S.U.A.; după război, segregarea rasială s-a transformat dintr-o problemă regională într-una națională, de earc au trebuit să țină scama toți președinții S.U.A., precum și alți oameni politici; totuși segregarea și conflictele rasiale au sporit (crime ale rasiștilor, revolte ale negrilor la mijlocul deceniului VII). Cea mai bogată țară capitalistă nu reușește să-și rezolve problemele sociale din cauza irosirii unor uriașe fon- duri pentru înarmare. . . www.dacoromamca.ro 3 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE 1257 5. Dr. Paul Ccrnovodeanu, Lucrări rcccntc din istoriografia străină privind interdepen- dența dintre demografic și ecologie2 3. (Vezi ,.Revista de istoric" nr. 1/1982 p. 172) 6. Prof. dr. Radu-Ștcfan Ciobanu, Unele probleme demografice referitoare la ceangăii din Moldova2. (Vezi Revista de istorie nr. 1/1982, p. 173) 7. Mihai Chiriță, Sloboziile din Oltenia din perioada 1819—1831. Se studiază catastișele inedite ale isprăvnicatului străinilor, referitoare la județele muntene dc la vest de Olt. Pe această bază, se desprinde specificul organizării și sc sintetizează statistic datele existente. In 1831 erau 358 de slobozii (Dolj 127; Gorj 14; Mehedinți 87; Romanați 94; Vîlcea 36). Numărul fami- liilor, aflate in evidența isprăvnicatului in cele cinci județe, a variat astfel: 543 in 1819; 2917 in prima tetraminie 1820; a crescut continuu pmă la 8550 în prima tetraminie 1828; 7682 în a doua și a treia tetraininii 1830; 7948 și, respectiv, 8447 în prima și la începutul celei de-a doua tetraininii 1831, Se dă variația numărului de familii pentru fiecare slobozie, în întregul interval 1819 — 1831. Sc conchide din analizele efectuate că; majoritatea celor înscriși la „stră- ini” erau români; parte din sud-dunărenii așezați în Țara Românească erau de aceeași națio- nalitate; etc. 8. Dr. Ioana Cristachc-Panait, Considerații privind populația românească a județului Alba la mijlocul secolului al XVIII-lea. Dintre cele aproape 700 dc așezări ale departamentului (cele existente după arondarea din 1968, la care se adaugă satele desființate atunci), numai 254 sînt atestate în izvoarele scrise ale evului mediu. Se prezintă multe cazuri de îndelungă preexistență a unor așezări, in momentul primei lor mențiuni scrise; forma specifică a nume- roase oiconimc demonstrează permanența și caracterul majoritar al populației românești în zonă. Se dovedește că și conscripția din 1760—1762 a românilor din Transilvania (adesea socotită completă, exactă) este — cu cele 226 de așezări și 21 661 de familii in perimetrul actual al jud. Alba mult sub realitate; folosindu-sc diferite conscripții și documente, precum și însemnări pe cărți, bunuri patrimoniale, construcții etc., sc conchide că atunci nu s-au înregis- trat numeroase vechi localități, iar in multe din cele notate s-a consemnat un număr de familii mult inferior față dc cele existente. Sc formulează ipoteza că numărul populației românești — în limitele actuale ale jud. Alba, la 1760—1762 — era dublu față de cel conscris. 9. Lăzăr Madaras (Brașov), Holul factorilor demografici in evoluția istorică a orașului Brașov. (Vezi „Revista do istorie” nr. 1 1982). 10. Ion Negru, Politica aplicată de Imperiul habsburgic in problemele populației in Banat (1116 1867). Se combate aserțiunea, potrivit căreia Banatul — la prelucrarea de către Curtea de la Viena —ar fi avut o populație redusă numcriccște. Sensul politicii „populaționiste” a slă- pinirii, scopurile colonizărilor efectuate sint apoi tratate. Sc prezintă mersul și condițiile colo- nizării, precum și situația grea a țărănimii locale. în prima jumătate de secol a dominației impe- riale în Banat, populația românească era mai numeroasă în provincie decît toate celelalte națio- nalități laolaltă luate; in ciuda masivelor colonizări efectuate acolo, românii au rămas și pînă la 1918 naționalitatea de departe cea mai numeroasă. Executarea de către țăranii români, pînă către mijlocul veacului al XlX-lea, in cadrul robotei, a uriașelor lucrări publice de regularizare a albiei rîurilor și de secare a mlaștinilor din cîmpie (argument adus de autor încă în 1943) a constituit temelia civilizației agrare din Banat, precum și a îmbunătățirii aici a sănătății publice. 11. Dr. Șerban Radulescu-Zoncr, Populația orașului București în timpul 1 rimului răz- boi mondial. Orașul s a găsit aproape 24 dc luni sub ocupație străină, in care timp a avut loc reducerea bruscă a natalității și a nupțialității. A sporit mult mortalitatea (15481 de decedați), tot mai mare dc la un an la altul; în 1918 s-a înregistrat cea mai ridicată mortalitate și cea mai redus-i natalitate. După cauze, decesele sc prezintă astfel: 682 căzuți pe front (autorul consideră ca cifra este sub realitate); 578 uciși de bombardamentele aeriene; restul — ca urmare a epide- miilor dc tifos cxantcmatic (1055) și dc febră tifoidă (668), precum și de pe urma tuberculozei pulmonare și mai ales a pneumoniei (din această ultimă cauză; 2073 în 1917 și 2508 în 1918). Nivelul foarte înalt al morbidității se datora mai ales gravei înrăutățiri a condițiilor de trai ale locuitorilor mai ales ale celor nevoiași — sub regimul de ocupație. Nu există date asupra mișcării migratorii, determinate de; a) mobilizarea armatei și refugiul in Moldova (în 1916); b) reîn- toarcerea celor plecați (in 1918). Si din cele prezentate sc vede însă măsura sacrificiului popu- lației bucnrcștcnc dc-a lungul războiului, purtat pentru desăvârșirea unității statului național român. 12. Prof. univ. dr. George Retcgan, prof. univ. dr. Vladimir Trebici, Tranziția demogra- fică: teorii și aplicație la România. Se face un succint istoric al teoriilor tranziției și se schițează 2 P. Ccrnpvodcanu, Lucrări recente din istoriografia străină privind interdependența dintre demografieși ecologic, in „Analele Universității București”, Istorie, XXXI, 1982, p.133—136. 3 R. -Șt. Ciobanu, Puncte dc vedere asupra originii ceangăilor, in „Flacara”, XXXI, 1, 7 ianuarie 1982, p. 10. www.dacoromanica.ro 1258 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE 4 tipurile acesteia (fără a se examina problemele ei în țările in curs de dezvoltare din afara spa- țiului european). Chiar dacă, în stadiul actual, tn diferite țări, mecanismul nu este încă în întregime cunoscut, în ultimii ani s-au acumulat informații și s-au validat pocedee și modele care vor permite în viitor o analiză aprofundată; astfel va fi posibilă formularea unei teorii complete a tranziției demografice, precum și elaborarea unui model ț>redictiv, prezentînd interes și pentru analiza situației demografice din țările în curs de dezvol- tare. Se cercetează tranziția demografică în România, la nivelul descrierii ci. cu unele ele- mente de analiză demografică, în mai mică măcură social-economică: se face inventarul pro- blemelor statistice și metodologice; se cercetează tranziția mortalității și a fertilității; se con- chide că, în țara noastră, mortalitatea începe să scadă la începutul secolului al XX-lea, iar ferti- litatea aproximativ din 1920; reechilibrarea la niveluri scăzute se produce în 1961 — 1965 (rata creșterii naturale a cunoscut un maxim în 1911 — 1915, apoi în 1951 1955; dar și, în condiții distincte, în 1967 — 1969). Se formulează sugestii privind studiile viitoare, necesare descrierii complete a analizei tranziției demografice în România. 13. Louis Roman, Numărul populației Țării Românești la mijlocul veacului al XV-lea. •(Vezi „Revista de istorie”, nr. 1 1982, p. 172). 14. Dr. Constantin Șerban, Date noi cu privire la populația ținutului Suceava de la sfir-■ •șitul secolului al XVIII-lea. Catagrafia din 1774 (publicată), din vremea ocupației militare ruse, a totalizat in amintitul ținut : 203 sate și tirguri; 8933 gospodării. Lucrarea austriacă din 1788—1789 (inedită) cuprinde în departamentul Suceava aflat în componența Țării Moldovei •(dar el are acum o altă configurație teritorială): 173 așezări rurale și urbane; 8345 case. Se prezintă argumente în sensul sporirii populației în interxalul 1774 — 1789: a) compararea cifrelor referitoare la cele 115 localități comune celor două înregistrări arată o creștere în 74 dintre ele, un regres în 40 și o situație staționară la un singur sat; b) la 1788 1789 sînt mai frecvente așezările rurale cu un număr mai mare de locuitori, in comparație cu situația exis- tentă cu 15 ani mai devreme (cu 100—150 case/gospodării: 13 sate față de 7; cu 31 — 40 case gospodării: 31 sate față de 24; etc.). Recenziile și notele s-au referit la lucrări, apătute pe multe meridiane: 1. „Annalcs de Dămographie Historique. 1980”, Paris-La Haye-New York (Andrei Busuioceanu). 2. P. M. Arcaya, Poblacion de origen europco de Caro en la epoca colonial, Caracas, 1972; A. G. Gonzâles, El Oriente venezolane a mediados del sigla XVIII, Caracas, 1977; J.A. Noel, Trinidad, provincia de Venezuela, Caracas, 1972 (Eugen Denize). 3. A. Hayami, An Essay in Use of VIicrodata for Ilislorical Demography of Tokugawa Japan. Comunicare la Conferința, organizată de Comisia Internațională de Istorie Cantitativă, Washington, martie 1982 (Iriua Gavrilă). 4. Histoire de l'etat prisent du Royaume dc la Hongrie, Koln, 1686 (Dr. Constantin Reza- ■chevici:lucrare neintrată încă în circuitul științific; conține descrieri relativ întinse privitoare la principatele Transilvaniei, Țării Românești și Moldovei; afirmă că Țara Românească și Moldova numără cîte 3000 de sate, idee aflată și în relatarea din 4 mai 1676 a lui de La Croix, tipărită în 1681). 5. Maria Luiza Marcilio et al., Demographie historique, Rouen-Montrăal, 1979 (culegere de studii: M.L. Marcflio Săo Paulo, Th.H. Hollingsworth Glasgow, L. Henry Paris, G.Letti Roma, H. Charbonneau-J. Lâgarâ Montreal, £1. Van de Walle/Pennsylxania, J.-P. Poussou Bor- deaux, E. Hâlin/Liâge; recenzia a fost publicată4). 6. A. Pârrenoud, La population de Geneve du XVIe au dibut du XIXe siecle, I, Gcneve- Paris, 1979 (Daniela Bușă). 7. D.K. Selestov, Istorija i demografija, in „Voprosy istorii”, Moskxa, n°. 5, 1981, p. 3 15 (Lucia Taftă). Ecourile constituirii și activității Laboratorului. In reviste de specialitate din țară a fost semnalată alcătuirea noului for științific și a fost publicat Statutul său, precum și o dare de seamă asupra simpozionului, dedicat evenimentului* 6. In „Analele Universității București”, 4 L. Roman, in „Revista de Istorie”, 34, 12, 1981, p. 2345—2349. 6 Crearea Laboratorului de Demografie Istorică, in „Analele Unixersității București”, Istorie, XXXI, 1982, p. 131 132; P. Cernovodeanu, Constitution du Laboratoire de dimogra- phie historique preș la Faculti d’histoire et de philosophie dc 1’ Universiti de Bucarest, in „Revue Roumaine d’Histoire”, XXI, 1, 1982, p. 185; L. Roman, Constituirea Laboratorului de Demo- grafie Istorică de pe lingă Facultatea de Istorie-Filosofie a Universității din București, in „Revista de Istorie”, 35, 1, 1982, p. 1<^^Xja(X)r(maniCaj-0 5 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE 125» Seria Istorie, s-a înființat o rubrică permanentă de demografie istorică 6 *. Crearea Laboratoru- lui a fost anunțată unor specialiști, precum și unor instituții de profil din mai multe țări. Feli- citări s-au primit din partea „Laboratoire de Dtmographie Historique” din Paris, al cărui direc- tor ne-a trimis și teza sa de doctorat spre recenzare’. Urări de succes în muncă am primit din. partea redacției ,.Journal of Family Ilislory” (Cambridgc, Massachusetts-S.L’.A.), care a publi- cat și un articol despre dezvoltarea demografiei istorice în România în ultimul deceniu8. Pentrw anuarul Bibliographie internaționale dc dimographie historique (Lidge), au fost expediate 18 fișe bibliografice, referitoare la cele mai de seamă lucrări ale cercetărilor din întreaga țară, apărute în 1981 (parțial și în 1980). Sarcini de perspectivă. în primul an de muncă s-a reușit să se strîngă, în jurul Comite- tului director, un grup statornic de pasionați, oameni de diferite specialități—istorici din mai multe domenii de cercetare, demografi contemporaniști, medici, statisticieni, geografi, etno- grafi. sociologi, matematicieni etc. A apărut astfel oportunitatea ridicării calitative, în viitorii ani, a eforturilor noastre: 1. îndrumarea cercetării in vederea rezolvării sistematice a unor probleme importante. Fructificarea mai amplă a interesului —arătat de cadre didactice și cercetători de diferite specia- lități, de istorici din multe domenii — față de tematica demografică. Atragerea mai largă a unor studenți spre procupările Laboratorului. 2. Dotarea treptată a acestuia la nivelul exigențelor actuale. 3. Pregătirea spre publicare a studiilor, recenziilor și notelor prezentate în ședințe. 4. Organizarea de simpozioane, colocvii și sesiuni de comunicări științifice. 5. Intensificarea legaturilor cu instituțiile și organismele de profil din țară și străină- tate. 6. întocmirea lucrării Demographie historique de la Roumanie, 1979 — 19S4. Bibliogra- phie analytique. Ea va apărea în ajunul celui de-al XVI-lea Congres Internațional de Științe- Istorice (Stuttgart, 1985) și va continua lucrarea premergătoare, referitoare la ani 1972 —1978, oferită Congresului precedent al istoricilor din întreaga lume (București, 1980- Louis Borna n Ah III-LEA SIMPOZION „ELENISMUL ȘI LITORALUL MARII NEGRE” în zilele de 20—28 mai 1982 a avut loc la Tibilisi în R.S.S. Gruzină (U.R.S.S.) cel de Al III lea Simpozion Sovietic de Istorie Veche a Litoralului Mării Negre, cu tema „Elenismul și litoralul Mării Negre”. Gazdele, conform tradiției deja împămîntenite, au invitat și cercetă- tori din mai multe țări: Bulgaria, Cehoslovacia, Franța, România și Spania. Delegația țării noastre a fost compusă din semnatarul acestor rînduri, muzeograf principal la Muzeul de Istorie al R.S. România, și Petre Alexandrescu cercetător științific principal la Institutul de Arheolo- gie din București. Lucrările simpozionului au fost inaugurate în sala de ședințe a Academiei populare din cuprinsul fostei mănăstiri Ghelati (monument datînd din sec. XII), discutîndu-se „Pro- bleme generale ale elenismului” (I). Din rindul comunicărilor ținem a remarca pe cele prezen- tate de G.A. Koșelenko — „Cîteva probleme teoretice asupra studiului elenismului”, E.D. 6 Citeva dintre lucrările publicate de „Analele Universității București”, Istorie, în ultimii ani: XXIX, 1980 (Constantin Bușe, Georgeta Penelea, Structure demographique, sociale et eco- nomique des ports danubiens de Braila et Galatzi au milieu du XIXe silele, p. 91 — 97); XXX, 1981 (Șarlota Solcan, Recenzie la Călători: străini despre fările române, VII, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1980/, p. 145—147; A. Niculescu, Recenzie / la Sur la population franțaisc au XVIII* et au XIXC silele, Paris, 1973 , p. 147—149; Daniela Bușă, lolanda Micu, Recenzie la R. Lemaire, Paroisses et communes de France. Dictionnaire d’histoire administra- tive et demographique. Oise, Paris, 1976/ , p. 119 — 151); XXXI, 1982 (vide sup.: n. 2, 5). ’ .1. Dupâquier, I.a population rurale du Bassin Parisicn d l'dpoque de Louis XIV, Edi- tions de l’E.II.E.S.S., Paris, 1979 (darea de seamă asupra cărții este în curs de apariție în „Revue Roumaihe d’Ilistoire”). 8 L. Roman, Rumanian Research in Ilislorical Demography: A Note, in „Journal of Family History”, Cambridge (Massachusețls, U.S.A.), VoL 2, No.2, Summer 1981, p. 231 — 233, www.aacoromamca.ro 12 60 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE 6 Frolov — „Structura statului antic la granița dintre clasicism și elenism”, M.A. Dandamaev — „Asia Anterioară Înaintea cuceririi macedonene și izvoarele elenismului”, Pavel Oliva (Ceho- slovacia) — „Legături arhaice între Macedonia și Sparta”, E.S. Golubțova „Dreptul de posesie și dc folosire a pămintului in Asia Mică elenistică” și O.D. Lordkipanidze — „Despre geografia „hunii elenistice”. Inccpînd cu ziua a doua a simpozionului lucrările s-au ținut la Țlialtubo, stațiune balneo- climaterică situată în apropierea orașului Kutaisi. Fiecare reuniune a fost consacrată unei anu- mite tematici, fapt care a contribuit din plin la buna desfășurare a lucrărilor. Astfel în cadrul temei nr. II (Elenismul și litoralul Mării Negre) prima reuniune a fost consacrată „Litoralului apusean al Mării Negre (A)” în care au prezentat comunicări Mihai Lazarov (Bulgaria) — „Relațiile comerciale din Pontul occidental la începutul epocii elenistice” și George Trohani (România) — „Formațiuni politice la Dunărea dc Jos în sec. IV—I î.e.n.” Pentru „Litoralul nordic al Mării Negre (B)” au fost necesare mai multe reuniuni consacrate: a) Probleme generale, b) Olbia. c) Chcrsones și d) Bosphor. O reuniune specială (C) a fost dedicată „Colchidei”. A IlI-a temă a dezbătut probleme legate de „Statul pontic al lui Mithridatc al Vl-lca și litoralul Mării Negre”. Organizatorii au ținut însă ca pe lingă lucrările propriu-z.isc să fie efectuate și nume- roase vizite pe șantiere arheologice, la monumente istorice sau în principalele muzee: Kobuleti (șantier arheologic), muzeul din Kutaisi, biserica Bagrata (sec. XI), mănăstirea Moțhamcta (sec. XIV), Nokalakcvi (anticul Archeopolis, săpături arheologice conduse dc prof. Nodar Lomauri), mănăstirea Mrtvili (sec. VII și XVI), șantierul arheologic Salkhino (sec. XVI î.e.n.— VI e.n., săpături conduse dc prof. T. Mikcladze), șantierul arheologic Vani (unul din pricipalcle șantiere ale Gruziei, sec. VIII—I î.e.n., săpături conduse de prof. Otnar Lordkipanidze), mănăs- tirea Samtavisi (sec. XI), mănăstirea Mțhcta (sec. XI), Muzeul dc istorie și Muzeul de artă al Gruziei din Tbilisi, un centru dc olăric populară la Șorapani. Cu ocazia tuturor acestor vizite au avut loc numeroase discuții științifice, prezcntîndu-se în același timp și unele comunicări atît ale conducătorilor de șantiere cît și de către ceilalți cercetători. Iar la Vani și-au prezentat comunicările și o parte din invitații străini: Prof. Blas- quez (Spania) — „Paralele intre arta scită și iberă”, dr. Guadclupc Ldpcz Montcagudo (Spania) — „Reprezentări mitologice pe ceramica greacă din Iberia și nordul Mării Negre”, Prof. Paul Bcrnard (Franța) — „Culte și monumente pentru cult Bactriana elenistică”, Petre Alexandrcscu (România) — „Cercetările arheologice dc la Histria”. Prin toate aceste comunicări și vizite la principalele monumente istorice ale Georgici vechi, combinate cu deosebita amabilitate și ospitalitate a gazdelor, simpozionul a fost deose- bit de util tuturora, contribuind la o mai bună cunoaștere a arheologilor, istoricilor, muzeogra- filor, a tuturor acelora ce studiază istoria ținuturilor din jurul Mării Negre. George Trohani COLOCVIUL DE LA MELK „DUNĂEEA-ABTEEĂ DE VIAȚĂ EUEOPEANĂ” Intre 1 și 3 iunie s-a desfășurat la Melk, in Austria, un colocviu consacrat temei „Dunărea — arteră dc viață europeană”. La invitația rectorului Universității Vicna, prof. dr. Richard Plaschka — asistat de conf. dr. Horst Haselstcincr și de dr. Arnold Suppan — au luat parte la această reuniune științifică specialiști din șapte țări riverane ale marelui fluviu. Invitații fiind de profesii diferite — economiști, istorici, geografi, ecologi etc. colocviul a avut un caracter complex deosebit de interesant. Dintre istorici au participat la colocviu austriecii Karl Gutkas, Horst Haselstciner, Richard Plaschka și Arnold Suppan, maghiarul Petcr Hanâk și din Româ- nia autorul acestor rinduri. Au mai luat parte — în afara unei participări de public dc 40—50 persoane —geograful austriac Joscf Breu, ccl iugoslav Josip Rogliă, cel cehoslovac Emil Mazur și cel bulgar Ljubomir Dincv, etnograful Kărolyi Gaăl reprezentant al Universității Vicna—, economistul vest-grrman Werner Gumpel și hidrologul austriac Sicgfricd Radier. Dc aseme- nea, a participat activ și dr. Paul Twaroch, reprezentant al Radiotcleviziunii din Niedcrbstcr- reich. Lucrările s-au desfășurat în uriașa mănăstire bencdictină dc la Melk, în imediata apro- piere a Dunării. Ele au fost Nicder6stcrrcich- 7 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE 1261 După o prezentare generală a problematicii istorice și geografice danubiene, au fost ana- lizate în comunicări — urmate de vii dar amicale dezbateri — tradițiile etnografice ale bazi- nului dunărean și problemele energetice și ecologice ale Dunării, pentru ca apoi participanții să înfățișeze aspecte ale temei legate dc țările pe care le reprezentau: Funcțiile Dunării tn Austria epocii Barocului, Însemnătatea Dunării pentru Republica Federală Germania, Locul Dunării in gindirea politică a Ungariei din secolele XIX și XX, Dunărea și România intre 1829 și 1918, Importanța economică a Dunării pentru Bulgaria, Structurile geologice și potențiale in ținuturile dunărene ale Cehoslovaciei, Rolul Dunării pentru societatea iugoslavă tn trecut șl astăzi. Lucrările s-au încheiat printr-o masă rotundă, o „Podiumdiskussion”, radiodifuzată, In care au fost trase de participanți concluziile reuniunii. Necesitatea respectării libertății navigației danubiene, a respectării prioritare a drepturilor riveranilor și a conlucrării lor active In rezolva- rea problemelor economice, energetice și ecologice pe care le pune marele fluviu au fost unanim recunoscute, ca și rolul pe care Dunărea îl are și trebuie să-l aibă în apropierea popoarelor, în adîncirea colaborării lor și în crearea unei zone a păcii și prieteniei cuprinzînd țările riverane. Dan Berindei CRONICA In ziua de 30 august 1982 la Muzeul de istorie a municipiului București s-au desfășurat lucrările sesiunii științifice „Matei Basarab și Bucureștii” organizată cu prilejul împlinirii a 350 de ani de la începerea domniei marelui domnitor. După cuvintul de deschidere rostit de Petre Dache, directorul Muzeului de istorie a muni- cipiului București au prezentat comunicări: prof. univ. Ștefan Ștefănescu, decanul Facultății de istorie — filozofie București, Semnificația aniversării a 350 de ani de la urcarea pe tron a lui Matei Basarab; Ionel Gali, director general al Direcției generale a arhivelor Statului .Docu- mentele din perioada lui Matei Basarab păstrate la Arhivele Statului izvor de cunoaștere a isto- riei patriei; prof. univ. dr. Dinu C. Giurescu, Institutul de arte plastice „Nicolae Grigorescu, Matei Basarab diplomat și om politic; prof. Petre Dache, directorul Muzeului de istorie a muni- cipiului București, Considerații privind dezvoltarea Bucureștilor în epoca lui Matei Basarab; dr. Nicolae Stoicescu. Institutul de istorie „N. lorga”, Opera cliloricească a lui Matei Basarab; dr. Paul Cernovodeanu, Institutul de istorie „N. lorga”, Orașul București din vremea lui Matei Basarab văzut de oaspeți străini; dr. Liviu Ștefănescu, Muzeul de istorie a municipiului Bucu- rești Aspecte ale relațiilor sociale reflectate tn documente din vremea lui Matei Basarab păstrate in patrimoniul Muzeului de istorie a muncipiului București; prof. Florin Șerbănescu, Muzeul de istorie al R.S.R., Mărturii privind epoca lui Matei Basarab aflate tn fondurile Muzeului de istorie al R.S.R.; prof. Oliver Velescu, Muzeul de istorie a municipiului București, Propuneri pentru ridicarea unei statui a lui Matei Basarab tn București la sfirșitul secolului al XlX-lea; arhitect Cristian Moiscscu, Ctitoriile bucureștene ale lui Matei Basarab; dr. Panait I. Panait, Muzeul de istorie a municipiului București, Un palat bucureștean atribuit lui Matei Basarab- 7 — c. 2582 24 www.dacoromanica.ro CARTEA ROMÂNEASCĂ ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE NICOLAE ANDREI, GHEORGHE PÂRNUȚĂ, Istoria învățământului din Oltenia, voi. II, Edit. Scrisul Românesc, Craiova, 1981, 602 p. La sfîrșitul anului 1981, Editura ,.Scrisul Românesc” a scos de sub tipar al doilea volum despre Istoria tnvâfămintului din Oltenia care cuprinde perioada 1848—1918. Continuare firească și necesară a primului volum al Isto- riei învățămîntului din Oltenia lucrarea de față — valorificind un bogat material infor- mativ, cea mai mare parte inedit — își pro- pune, să fie o utilă contribuție la cunoașterea drumului parcurs și a succeselor obținute de învățămîntul din cele cinci județe situate în dreapta Oltului, în contextul dezvoltării școlii și gindirii pedagogice românești, în cele aproape două treimi de veac care s-au scurs de la Revoluția de la 1848 pînă la Uni- rea din 1918. Autorii au încadrat organic și firesc învă- țămîntul dm județele Olteniei, politica și legis- lația școlară, în *epoca istoriei, în viața socie- tății care le-a generat și i-au stabilit orienta- rea, conținutul, căile și mijloacele de reali- zare. De asemenea, autorii au pus în lumină implicațiile școlii în viața societății, contri- buția acesteia la dezvoltarea culturii și știin- ței la educarea patriotică a tineretului, la lupta pentru apărarea ființei naționale, pentru liber- tate și independertță, pentru formarea conștiin- ței unității și continuității pe teritoriul nostru național, reliefînd, în același timp, strădania poporului nostru pentru promovarea învăță- mîntului, științei și culturii, pentru progres social. în acest cadru, s-a evidențiat nu numai evoluția, ci și contribuția școlii oltene și a slujitorilor săi la procesul formării a numeroase generații de patrioți și democrați, de cărtu- rari progresiști și specialiști de renume în domeniile lor de activitate. în marile momente ale frămlntatei istorii a poporului nostru — slujitorii școlii oltene împreună cu învăță- ceii lor, au militat pentru înfăptuirea năzuin- țelor poporului lor, s-au aflat în centrul fră- mîntărilor acestuia iar unii dintrei ei au înfrun- tat, adeseori, in mod demn și curajos, tirania, servind cu devotament și abnegație cauza maselor de oameni ai muncii. Lucrarea este structurată în două părți. Prima parte este dedicată perioadei 1848—1864 a învățămîntului din Oltenia atît (public cît și particular (4 capitole). Școlile din Oltenia— au adus o importantă contribuție la răs- pindirea științei de carte in rindul maselor, la ridicarea nivelului de cultură al poporului, la formarea unor cadre in măsură să facă față, cu succes, cerințelor impuse dc economia românească, intrată intr-o nouă etapă a dezvoltării sale. Gimnaziul din Craiova — atunci, a doua școală importantă a țării, după colegiul bucu- reștean Sf. Sava — a îndeplinit un rol impor- tant în acțiunea de pregătire a tinerilor in dezvoltarea generală a învățămîntului din întreaga Oltenie. Același rol prestigios va Înde- plini mai tîrziu Liceul Troian din Turnu Seve- rin. Școlile particulare in limbile străine au avut, la Tîndul lor, un rol de scamă la Însuși- rea de către numeroși tineri din Oltenia a unor limbi străine și in lărgirea orizontului lor general de cunoaștere. Ele au slujit îndeosebi fiilor păturilor înstărite ale societății și au avut un pronurițat caracter de clasă. Temeinic organizate și, mai ales, înca- drate cu institutori capabili, au fost școlile publice din orașele Olteniei. Un rol important în dezvoltarea școlii oltene l-au îndeplinit — șl în această etapă — dascălii transilvăneni, din rîndul cărora s-au impus, cu strălucire: George "M. Fontanm, G. Panaiotescu, Constantin Olteanu, Simeon Mihali, Ion Truțescu, N. Tipiei etc. consti- tuind un insuflețitor exemplu de muncă, de dăruire, de pasiune, de fierbinte patrio- tism. Timp de șapte ani (1857—1864) școala sătească din Oltenia a cunoscut o bună orga- nizare, fiind încadrată — la fiecare județ — cu organe de control alese pe bază de exa- men. Din păcate, ca pretutindeni în țară, s-a simțit lipsa cărților didactice și a bazei materiale bine utilate. Analiza datelor sta- tistice oferă posibilitatea efectuării unor observații generale privind rețeaua de școli din Oltenia și numărul de elevi, In compara- ție cu situația existentă în întreaga țară (p. 190—192. Tabelul 3 și 4). Din datele pre- zentate reiese că la nivelul întregii țări, media de școli sătești pentru un județ, era de 127, ^REVISTA DE ISTORIE’*! Tom. 35, nr. II, p. 1282—1268 > 1982. , www.aacoromanica.ro 2 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 1263 In Oltenia ea atingea cifra de 141. Numărul mediu de elevi, pe județ — la același nivel — era de 332, în timp ce în Oltenia se ridica la cifra dc 5029. Media de elevi, la o școală să- tească, pe întreaga țară, era de 26, în vreme ce în Oltenia, ea se ridică la 35. Din datele prezentate rezultă că, la nivelul întregii țări, o școală primară revine la un număr de 481 familii în timp ce, în Oltenia, o școală revine la 297 familii; pc țară, revine un elev la 13 familii pe cînd în Oltenia raportul este un elev la 8 familii. Partea a doua este afec- tată Invățămîntului din Oltenia în perioada 1864 1918. Partea aceasta foarte densă se divide în 7 capitole și sc ocupă de școlile secundare de băieți, licee și gimnazii, semi- narii, învățămîntul secundar și profesional pentru fete, școli cu caracter practic. Remar- căm în acest sector școala județeană de mese- rii din Craiova carc se conducea după un regulament al ei propriu, aprobat de Minis- terul Instrucțiunii Publice și care a dat elevi străluciți ca; sculptorii George Vasilescu, Constantin Brîncuși, pictorii: I. Stăncescu Giovani și N. Rădulescu unul din animatorii mișcării artistice craiovene și alții. O altă școală de meserii vestită, prima școală de acest fel din țară, a fost Școala de ceramică de la Tg. Jiu (1900) înființată din inițiativa profesorului transilvănean luliu Moisil și a altor intelectuali inimoși. Școala a fost încadrată de la început, cu un colectiv valo- ros de cadre didactice. Planul de învăță- mînt al școlii era axat pe lucrări practice, modelare și desen ornamental. Școala lucra mai ales ceramica ornamentală pentru împo- dobirea interioarelor. In lucrare găsim men- ționate numeroase școli agricole, școli pro- fesionale pentru fete etc. Un rol deosebit au jucat școlile normale din Craiova, Turnu Sevcrin, Tg. Jiu și Caracal. Cu precădere menționăm școala normală din Craiova înființată la 1 octombrie 1870, a treia din țară după București și cea de la Clmpu-Lung-Muscel. O școală de aplicații s-a înființat aici abia în anul școlar 1896—1897 sub conducerea lui Ștefan Velovan, eminent profesor dc pedagogie, care a reușit să facă din școala normală din Craiova un adevărat centru de îndrumare metodico-didactică pen- tru școlile din Oltenia și chiar din întreaga țară, școala avînd un corp profesoral de elită. De asemenea, în lucrare sc acordă minu- țioasă atenție și Școlii Normale din Turnu- Severin, care a avut printre alții ca directori pe scriitorul Petru Dulfu și vestitul pedagog V. Gr Borgovan. Dintre școlile secundare de fete se remarcă a doua Școală Centrală de fete din țară, cea de la Craiova, mai tîrziu denumită „Elena Cuza” (1905), remarcabilă instituție care a dat elemente strălucite, ca actrițele Agatha Bîrsescu, Aristița Romanescu. In această perioadă s-a distins îndeosebi directoarea școlii, Smaranda Celarianu, care a elaborat și un apreciat manual de pedagogie. Lucrarea se referă în continuare la școlile profesionale de fete, școlile de cîntăreți, grădinițele de copii. Cîteva pagini sînt afectate și primelor grupuri de elevi socialiști din Oltenia. Un capitol aparte este dedicat invățămîntului primar în Oltenia. Sînt date tabele statistice revelatoare care oglindesc situația învăță- mîntului primar urban din Oltenia, Capito- lul VI este afectat participării cadrelor didac- tice din Oltenia la marile evenimente ale epocii : războiul pentru independență 1877—1878, răscoala din 1907 și primul război mondial cînd profesorii și învățătorii și-au dat din plin obolul pentru apărarea patriei și pentru înfăptuirea statului unitar român. Este un capitol dens, plin de vervă, ilustrat cu documente de arhive grăitoare, care mișcă pînă la lacrimi. Ultimul capitol se referă la activitatea extrașcolară a cadrelor didactice și la acti- vitatea publicistică a acestora. Este un capi- tol dc mare întindere (100 pagini) documentat și scris cu mult entuziasm și căldură. Lucra- rea sc încheie cu un indice general bine întoc- mit. Imbrățișînd un spațiu larg de timp> lucrarea pune în lumină numeroase și semni- ficative pagini ale școlii din Oltenia. Parcur- gînd paginile acestui volum, cititorul va afla că — asemeni istoriei întregului învă- țămînt românesc — istoria școlii oltene a fost scrisă cu pricepere, cu pasiune și o nobilă modestie de o pleiadă de dascăli luminați, cu dragoste de țară și de ucenicii lor — mulți ajunși, după absolvire, reprezentanți de seamă ai științei, artei și culturii românești. Sînt impresionante nenumăratele docu- mente ce prind viață și strălucire în paginile lucrării însuflețite dc truda și încordarea luptei și. care ilustrează afirmațiile făcute dar totodată munca uriașă a autorilor volu- mului. De asemenea, remarcăm bogata icono- grafie a volumului, claritatea și cursivitatea stilului. Lucrarea se adresează atît cadrelor didac- tice cît și publicului larg, interesat să cunoască date, fapte și momente de cultură ale acestui minunat colț de țară, V ictori a Popovici www.dacoromanica.ro 1264 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 3 ADINA BEECIU DRĂGHICESCU, 0 domnie- umanistă în Moldova. Despot-vodă, Edit. Albatros, București, 1980, 148 p. Cronicari și numeroși istorici au fost atrași de figura pitorească a lui vodă Despot, șezător în scaunul Moldovei între 1561 — 1563, căruia i-au închinat nu puține pagini. Mono- grafia pe care Adina Berciu Drăghicescu i-o dedică, vine să aducă noi lumini asupra acestei romantice vieți, așa cum ne apare, în urma celor mai recente cercetări. In primul capitol, intitulat Acea Europă a veacului XVI (p. 5—30), sînt sintetizate principalele schimbări economice, sociale și politice care au avut loc în acea perioadă. Dacă sub raport socio-cconomic, modul dc producție capitalist (care, în stare incipientă, apăruse încă din veacurile XIV —XV) deve- nise predominant, pe plan politic, apare noul principiu al echilibrului de forțe, care se va generaliza în secolul al XVI-lea, dar mai ales în cel următor. Acestuia i se va ală- tura ideea unității europene, în sensul ci medieval. Pe plan ideologic, Renașterea și Reforma vor da un specific aparte celui de al șaisprczecilea veac. Războaiele franco-italiene și conflictul dintre Imperiul german și Imperiul otoman vor fi expresia sistemului echilibrului dc forțe (p. 6). Situația din Imperiul german, în timpul lui Carol Quintul și Ferdinand I oglindește aceste noi tendințe: pe plan, politico-militar, războaiele cu Franța lui Francisc I și Hernie II, terminate prin pacea de la Cateau-Cambresis (1559), au tranșat problema supremației asupra Italiei în favoa- rea Habsburgilor; pe plan confesional, Refor- ma, în plină expansiune, va duce la încheierea păcii de la Augsburg (1555) prin care protes- tanții obțineau libertatea cultului conform principiului „cujus regio ejus religio”. In Europa centrală și dc sud-est, situația politică gravita în jurul conflictului dintre Habsburgi și Imperiul otoman aflat, atunci, în faza maximei expansiuni. Sînt trecute în revistă principalele evenimente care au urmat dezastrului de la Mohâcs (1526) soldat cu prăbușirea Ungariei: împărțirea regatului maghiar, disputa dintre Ferdinand. de Habs- burg și loan Zâpolya, intervenția lui Petru Rareș, în favoarea celui dinții, și efemera stăpinire a Habsburgilor în Transilvania, între 1551 — 1556. Deși, aici, Casa de Austria a înregistrat, în fapt, un eșec, imperialii au sesizat însă, importanța politico-militară a Moldovei, în această zonă geografică, și necesitatea ca pe tronul ei să se afle un aliat. Așa se explică sprijinul pe care i l-au acordat lui lacob Hcraclide Despot pentru ocuparea tronului moldav. Capitolul Fortuna audaces juvat (p. 31 — 56) este dedicat vieții aventuroase a acestui per- sonaj de excepție. Născut într-o insulă din arhipelagul grecesc, pare-se în Creta, cu studii de medicină începute la Universitatea din Montpellier (din sudul Franței), cunoscă- tor al mai multor limbi (greaca, latina, franceza, italiana), peregrin pe la marile curți euro- pene, de la acelea ale lui Henric II și Carol Quintul, la cele ale ducelui Albcrt de Bran- demburg și regelui polon Sigismund II August, pentru ca, pe la 1558, să poposească în Mol- dova lui Alexandru Lăpușneanu (1552—1561; 1564—1568). Se amestecă chiar și în complo- tul urzit de unii mari boieri împotriva dom- nului, nefiindu-i străină nici încercarea de asasinare a acestuia de către medicul Geor- gio Blandrata, prietenul său. Cu puțin noroc, lacob Heraclide reușește să-și salveze viața trecind în Transilvania, la Brașov (1560). Dorința de a se reîntoarce în Moldova, dar de astă dată ca domn, îl va face să-și folo- sească toate relațiile pe care și le făcuse pînă atunci. Împăratul Ferdinand I, fiul acestuia, arhiducele Maximilian și gruparea protes- tantă poloneză prohabsburgică a lui Albcrt Laski, își vor conjuga eforturile pentru ca pe tronul Moldovei să se afle omul care urma să le reprezinte cel mai bine interesele. Con- siderăm că autoarea are dreptate cînd afirmă că ,,momentul înscăunării lui Despot a avut un caracter cu totul excepțional, el situîn- du-se la confluența dintre două procese isto- rice europene: răspindirca spre Răsărit a ideilor Reformei și politica Habsburgilor de atragere a Moldovei in orbita acestora” (p. 55). Jocul diplomatic pe care Despot a tre- buit să-l facă, după ocuparea scaunului Moldovei, în urma înfrîngerii lui Alexandru Lăpușneanu la Verbia (17 — 18 noiembrie 1561), pentru a obține învestitura Înaltei Porți (martie 1562); politica externă pe care a promovat-o, în noua sa calitate, pendulînd între imperiali și turci; intervenția abilă în afacerile Transilvaniei, unde loan Sigismund Zâpolya era confruntat cu răscoala secuilor (aprilie —iunie 1562), dar urmărind , în reali- tate, extinderea propriei sale stăpîniri atît asupra principatului cît și a Țării Românești, în acest din urmă caz, prin alianță matri- monială, fac subiectul celui de al III-lea capitol intitulat Domnie nouă (p. 57 — 81). Deși autoarea consideră că Despot ar fi fost ispitit de ideea reconstituirii vechiului regat al Daciei pornind de la dorința de unitate a celor trei țări române bazată pe originea comună (p. 80 și 142), nu-i împărtășim punc- tul dq vedere, socotind că raportul trebuie www.dacoromamca.ro 4 CARTEA ROMÂNEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 1265 inversat, adică, unirea pe care lacob Heraclide vroia s-o realizeze venea din interese personale dar pe care, însă, a știut să le îmbrace sub forma celor două idei, de unitate și romani- tate, atît de scumpe românilor. în capitolele IV și V intitulate Cind dom- nul răspindește in {ară mîngiierea (p. 81 — 117) și Prăbușirea (p. 118—133) sînt prezentate principalele aspecte ale politicii interne: înlăturarea opoziției boierești, încercarea de ameliorare a dificultăților financiare prin noi emisiuni monetare; pe plan cultural, a acor- dat o mare importanță învățămîntului înfiin- țînd o școală latină la Cotnari, care va deveni unul din punctele cele mai avansate ale răs- pindirii ideilor umaniste și reformatoare; o bibliotecă de curte la Suceava și proiectînd întemeierea, in Moldova, a unei academii, după modelul celor italiene (p. 108—109). Încercînd introducerea protestantismului, ale cărui influențe pătrunseseră deja aici pe filiere polonă și transilvană, domnia lui Despot a reprezentat momentul culminant al răspîndirii Reformei în Moldova (p. 103). Timpul scurt nu i-a îngăduit realizarea planurilor pe care le nutrise; mai mult, dorința de a introduce instituții și idei proprii noului mod de producție capitalist într-o societate încă puternic feudală s-a dovedit a fi prema- tură. Prezentarea principalelor lucrări care au fost închinate, de-a lungul timpului, vieții lui Despot vodă formează ultimul capitol (In loc de încheiere p. 134 — 142) care este completat de bibliografia, destul de bogată, aflată la sfirșitul lucrării (p. 143-148). înainte de a încheia am dori să semnalăm citeva mici inadvertențe, care cu puțină aten- ție, ar fi putut fi evitate. De exemplu: punctînd momentele mai importante din viața lui Lulher spune că s-a călugărit, intrînd în ordinul augus- tinilor. Un rînd mai jos aflăm că ,,în urma unei vizite efectuate la Roma, Luther a luat contact cu realitatea din sinul bisericii catolice” (p. 10). Ori, ca om al bisericii, Luther nu putea fi străin de aceste realități, vizita la Roma dezvăluindu-i poate doar proporțiile unor lucruri deja știute. Vorbind despre domnia lui Carol Quintul și atitudinea sa față de Reformă, conchide că a rămas „prizonier al mentalităților medievale, învechite” (p. 16) după ce anterior (p. 14) afirmase că cei doi frați, Carol și Ferdinand „fuseseră crescuți la școala umanistă și erasmiană"(!). Ar mai fi de adăugat ortografia diferită a numelui reginei Poloniei, Buona Sforza, care apare și Bonna (p. 20) și, în fine, observația că atunci cînd se fac trimiteri la lucrările ace- leiași autoare, forma corectă a pronumelui demonstrativ’, la feminin este eadem (aceeași) și un idem (același), care este forma pentru masculin. Deși, de obicei, ele se întrebuințează greșit, considerăm necesară folosirea lor corectă. Cu toate acestea, apreciem cartea Adinei Berciu Drăghiccscu ca fiind interesantă și agreabilă. lolanda Micu. CORNEL SCAFEȘ, VLADIMIR ZODIAN, Earbu Știrbei (1849 — 1856), Edit. militară, București, 1981, 205 p. Apărută în Editura militară într-o colecție (Domnitori și voievozi) care de la primele numere a stîrnit interesul publicului, lucra- rea semnată de Cornel Scafeș și Vladimir Zodian ne readuce în atenție complexa perso- nalitate a domnitorului Barba Știrbei. Ajuns în scaunul Țării Românești în vre- muri de cumpănă pentru destinele neamului său, la scurt timp după evenimentele revo- luționare din 1848 el s a dovedit după cum ne încredințează autorii, în scurtul cuvînt intro- ductiv, un remarcabil om de stat, administra- tor chibzuit și protector al învățămîntului, calități ce-i conferă un loc distinct în galeria personalităților reprezentative pentru istoria devenirii moderne a României. Una din problemele dificile care le-au avut de rezolvat autorii în elaborarea lucrării a constat în selectarea din bogatul material faptic —ilustrat elocvent de Bibliografia selec- tivă ce încheie lucrarea — a elementelor semni- ficative, esențiale pentru a face față spațiului grafic limitat impus de colecția amintită. într-un prim capitol intitulat Țara Româ- nească în prima jumătate a secolului al XlX-lea cititorului i se înfățișează un sugestiv tablou al realităților social-economice și poli- tice în care se vor circumscrie viața și activi- tatea politică a lui Barbu Știrbei. Este analizată pătrunderea relațiilor capi- taliste în societatea românească, poziția cla- selor și păturilor sociale și a grupărilor poli- tice față de principalele probleme ale socie- tății românești. Prezentînd succint evenimentele din 1848—1849 autorii scot în evidență că ele au marcat eșuarea monopolului conservator asupra vieții de stat, eșuarea încercării soluțio- nării problemelor sociale și naționale prin preluarea puterii de radicali și moderați dato- rită amestecului violent al puterilor conserva- toare vecine impunînd o regîndire a strategiei www.dacoromanica.ro 1266 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 5 politice, a reformelor, a programelor și o regrupare a forțelor politice. Al doilea capitol ni-1 prezintă pe Barbu Știrbei înainte de domnie și debutează cu o scurtă prezentare a familiei viitorului principe din care aflăm că acesta s-a născut în 1796 ca fiu al lui Dumitru Bibescu și al Ecaterinei Văcărescu, fiica adoptivă a vornicului Barbu Știrbei al cărui nume îl va adopta în 1813. Paragraful următor oferă date despre anii de studii, marea lor majoritate petrecuți la Paris, finalizați printr-o licență in drept. Tot acum în efervescența politică din capitala Franței postnapoleonicne, sub influența mare- lui istoric și om politic Guizot va căpăta convingerile moderat-conservatoare care-i vor jalona viitoarea activitate politică. Revenit în țară în 1822 după un „exil” brașovean impus de evenimentele revoluțio- nare din 1821, Știrbei va urca rapid în ierar- bia politică a țării ocuplnd din 1830 diverse funcții ministeriale; pe rind titular al internelor, externelor, cultelor, justiției, candidat la domnie în 1842 cind va renunța în favoarea fratelui său Gheorghe Bibescu, sub a cărui domnie va ocupa din nou înalte funcții ministeriale remareîndu-se prin eforturi susținute de modernizare in domeniile juridic, adminis- trativ, edilitar, al transporturilor etc. prefi- gurînd intensa activitate reformatoare din anii domniei. Următorul capitol, cel mai amplu, însu- mind aproape 100 de pagini ne înfățișează anii cei mai importanți din viața domnului cei în care s-a aflat în scaunul de domnie al Țării Românești 1849—1856. împărțit în mai multe subcapitole el debu- tează cu o scurtă prezentare a împrejurărilor în care, la scurtă vreme după convenția de la Balta Liman, cu sprijinul Turciei obține tronul. Paragraful următor consacrat de cei doi autori vieții politice interne relevă citito- rului complexa situație politică din țară după 1849, faptul că Știrbei nu s-a putut baza în politica sa nici pe forțele conservatoare ostile în general politicii reformatoare a dom- nului, nici pe forțele liberale și revoluționare aflate în marea lor majoritate în exil ale căror idei și metode politice nu le împărtășea. Următoarele paragrafe sint dedicate am- plei opere reformatoare întreprinsă de Știrbei. Rind pe rind sînt trecute în revistă măsurile luate de domn pentru reglementarea rapor- turilor dintre țărani și proprietari, în dome- niul industriei și comerțului, în justiție, in domeniul învățămintului, finanțe, reușin- du-se in doi ani scăderea datoriei publice de la 8 milioane lei la 1 milion lei, încercările de înființare a unei bănci nation%ww#dacQrQIllalliCa>rO Sînt trecute în revistă de asemenea efor- turile domnului în domeniul administrativ, de modernizare a transporturilor și comuni- cațiilor, de modernizare a porturilor Brăila și Giurgiu, măsurile luate pentru încurajarea industriei și in domeniul edilitar. Un paragraf special consacră autorii refor- melor întreprinse de domn în sectorul mili- tar scoțîndu-se în evidență măsurile luate pe plan organizatoric pentru modernizarea diferitelor arme (artilerie, flotă) pentru mări- rea efectivelor, în domeniul învățămintului militar, al justiției militare. După un scurt paragraf tratînd legăturile politice, economice și culturale cu celelalte două țări române capitolul se încheie cu un paragraf înfățișind liniile directoare și acți- unile externe ale Țării Românești în timpul lui Știrbei. Lectorul ia cunoștință despre poziția mari- lor puteri față de Principate după 1848, despre eforturile domnului de a obține retra- gerea trupelor de ocupație, despre acțiunile întreprinse pentru a obține sprijinul extern al marilor puteri europene, Franța și Anglia pentru revizuirea statutului politic al țării în raporturile cu Imperiul Otoman. Prezentînd în ultimul capitol intensa activitate politică a lui Știrbei în anii premer- gători unirii Principatelor cei doi autori fac totodată retrospectivă a evenimentelor care în cele din urmă au dus prin alegerea la 24 ianua- rie 1859 a lui Cuza la realizarea dorinței de veacuri a românilor, unirea. Referindu-se la poziția lui Știrbei, autorii remarcă că el urmă- rea să realizeze o mare alianță conservatoare caro să se opună liberalilor și că in adunarea ad-hoc a Țării Românești el s-a pronunțat pentru Unirea Principatelor sub un prinț străin. Candidat la domnie alături de fratele său Gheorghe Bibescu el va eșua în tentativa sa de revenire la tron datorită maselor care vor impune alegerea lui Cuza. Retras în Franța, revenit pentru scurt timp în țară în 1866 și 1868 el se va stinge din viață la Nisa în 1869. Personalitate puternică și voluntară, cum îl caracterizează cei doi autori, cele cîteva pagini de încheiere întrunind aprecieri elogi- oase din partea unor mari oameni de cultură ca Eminescu și lorga, Știrbei apare celui ce parcurge această micromonografie ca un domn cu remarcabile calități politice, cu o domnie scurtă dar plină de realizări, un remarcabil precursor în domeniul reformelor al lui Alexan- dru loan Cuza. Mihai Oprifescu CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 1267 N. MIHĂILEANU, Istoria matematicii, voi. 2, Edit. științifică și enci clopedică, București, 1981, 776 p. Continuînd primul volum (apărut la Editura enciclopedică română. București, 1974) care trata istoria matematicii în anti- chitate, Evul Mediu, Renaștere și în secolul XVII — corespunzind, așa cum arată auto- rul, în linii mari matematicilor elementare — . acest al doilea volum al cărții profesorului N. Mihăileanu prezintă dezvoltarea mate- maticii în secolul XVIII și în prima jumă- tate a secolului trecut. De asemenea, sînt schițate direcțiile de dezvoltare ale cerce- tărilor matematice și rezultatele cele mai reprezentative ale acestora în a doua jumă- tate a secolului XIX, enumerate fiind și unele contribuții de valoare și cărți mai importante în acest domeniu fundamental al științei în prima jumătate a secolului nostru. Dificultățile legate de scrierea unei ase- menea lucrări sînt extrem de mari, date fiind numeroasele discipline fundamentale și numeroasele ramuri ale matematicii, dată fiind de asemenea multitudinea aspectelor de tratat: personalitățile reprezentative, re- zultatele marcante, descoperirile spectacu- loase, evoluția ideilor, apariția de noi ramuri și direcții de cercetare, legătura cu practica etc. Istoria unei singure discipline a mate- maticii, a geometriei sau algebrei, de exem- plu, sau istoria matematicii într-o singură epocă istorică dată ar reclama un spațiu enorm dacă ar fi tratată detaliat. Problema esențială este deci în acest caz alegerea mo- dului de tratare a subiectului și găsirea cri- teriilor de selecționare a datelor de prezen- tat în lucrare. Autorul a știut să depășească aceste dificultăți, prezentînd o istorie a mate- maticii universale nu prin momentele cele mai semnificative, nici prin personalitățile marcante (acestea ieșind oricum în evidență pe parcursul cărții, prin multitudinea con- tribuțiilor aduse la dezvoltarea matematicii și a altor științe; dealtfel acestui scop îi servește și tabelul cronologic de la sfîrși- tul cărții), ci prin rezultatele cele mai impor- tante obținute în acest domeniu, respectîn- du-se, evident, ordinea cronologică pentru fiecare disciplină matematică in parte. Cele trei mari diviziuni în care autorul a împărțit lucrarea (partea întîi: Secolul al 18-lea, partea a doua: Prima jumătate a secolului al 19-lea, partea a treia: Dezvoltări ulterioare) sînt concepute după o schemă fixă. Primele două părți sînt precedate fie- care de o Privire generală asupra epocii respective, din punctul de vedere al culturii. Sînt citate personalitățile cele mai proemi- nente ale vieții culturale, este prezentat-locul care își așteaptă încă rezolvarea etc. Rolul www.dacaromanica.ro matematicii în cadrul dezvoltării culturii și, de asemenea, sînt menționate realizările de bază și progresele semnificative ale mate- maticii. Fiecare dintre cele trei părți ale cărții studiază rezultatele cele mai însemnate în perioada corespunzătoare in patru discipline fundamentale ale matematicii: teoria nume- relor, algebra, analiza și geometria. Pentru fiecare din cele patru domenii (tratate în cite patru capitole separate) sint scoase în evidență realizările în diferite ramuri ale acestora. Sînt relevate atît continuările stu- diilor anterioare și dezvoltările lor, cît și rezultatele de excepție; este de asemenea subliniată apariția unor ramuri inedite in disciplinele matematicii, a unor direcții prin- cipial noi de cercetare. Fiecare capitol se încheie cu o listă bibliografică, conținînd cărți fundamentale pentru domeniul consi- derat, apărute în perioada avută în vedere. Asemenea liste sînt de mare folos cititorului care ar dori să aprofundeze una sau alta dintre problemele prezentate sau ar mani- festa un interes de natură istorică față de atare probleme. Ceea ce. după părerea noastră, constituie un mare merit al cărții profesorului N. Mihăi- leanu este adăugarea, la sfirșitul fiecăreia dintre cele trei părți, a cîte unui capitol de Interferențe cu alte discipline. în aceste capi- tole se relevă însemnătatea cercetărilor de matematică în evoluția altor domenii înru- dite: teoria probabilităților, mecanica, astro- nomia, fizica teoretică etc. Pe de o parte, sînt aduse la cunoștința cititorului rezultate de prestigiu obținute cu ajutorul matematicii în aceste domenii, pe de altă parte sînt scoase în evidență atit caracterul interdisciplinar al matematicii, cît și rolul său de instrument de cercetare, util celor mai variate ramuri ale științei, și legătura sa cu practica. Și în capitolele de Interferențe sînt menționate cărțile fundamentale, apărute în epocile amintite, tratînd probleme de bază din dome- niile la dezvoltarea cărora contribuția mate- maticii a fost decisivă. Ca și în primul volum, o consistentă Anexă, extrem de utilă cititorului interesat, urmează părților principale ale lucrării. Ea conține — grupate pe următoarele discipline: teoria numerelor, algebră, analiză, geometrie, teoria probabilităților, mecanică și astrono- mie — definiții, probleme semnificative, teo- rii, teoreme, demonstrații mai ample care nu au fost incluse în textul propriu-zis spre a se evita diluarea materialului, probleme 1268 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 7 acestei anexe este evident: a sprijini argu- mentat și logic materialul prezentat în pri- mele trei părți ale lucrării, a desfășura sub ochii cititorului raționamente — unele de o deosebită subtilitate — care au condus la rezolvarea unor probleme dintre cele mai dificile, a familiariza într-o oarecare măsură pe cititor cu noțiunile, problemele funda- mentale și realizările în diversele domenii ale matematicii și ale științelor ce folosesc cu precădere aparatul matematic. Contribuțiile românești la progresul ma- tematicii, fiind grupate mai cu scamă în secolul nostru, ies mai puțin în evidență pe parcursul lucrării. Este menționat totuși, cu deosebire în partea a treia, aportul mate- maticienilor români la cercetarea unor pro- bleme fundamentale din cele mai variate ramuri ale matematicii; nu sînt uitate nici primele cărți românești de matematică, nici eforturile în ceea ce privește învățămîntul matematic ale unor cărturari ca Gh. Șincai, Gh. Lazăr și Gh. Asachi. Puține observații critice pot fi formulate, la adresa lucrării prezentate aici. Totuși, ca astronom și ca fost student la cursul de Isto- ria matematicii ținut de profesorul N. Mihăi- leanu, autorul acestei prezentări se simte dator să semnaleze unele mici inexactități strecurate în capitolele prhind interferența matematicii cu astronomia; desigur, aceste cîteva observații nu scad cu nimic valoarea cărții. Astfel, la p. 348 se menționează des- coperirea în 1848 a satelitului Hyperion al planetei Neptun. Hyperion este însă satelit al planetei Saturn. Prenumele lui Tisserand, autorul celebrului Traiti de m&anique celeste, este FSlix și nu Franțois (pp. 414, 462, 463, 465, 468, 770). La p. 464 se amintește des- coperirea de către E. Barnard a satelitului Amalthea al lui Jupiter și descoperirea ulte- rioară, tot de către el, a încă 7 sateliți ai aceleiași planete. De fapt, ceilalți 7 sateliți de care este vorba au fost descoperiți de S. Nicholson (4), G. Perrine (2) și P. Mclotte. Tot la p. 464 se menționează că axa de rotație a planetei L’ranus este aproape în planul ecuatorului. Este o inadvertență, axa de rotație a unei planete neputînd fi decît per- pendiculară pe planul ecuatorului său; axa de rotație a lui L’ranus este aproape în planul eclipticii. în sfîrșit, la p. 466 se afirmă „cea mai strălucitoare stea este Antares din con- stelația Scorpia, la 400 ani lumină”. Antares se găsește la o distanță de circa 172 ani lumină (valoarea de 400 provine probabil dintr-o confuzie cu steaua Aldebaran din Taurul, aflată la circa 408 ani lumină). Pe de altă parte, Antares nu este cea mai strălucitoare stea nici din punctul de vedere al magnitu- dinii aparente, fiind abia pe locul 15 într-un atare „clasament”, și nici după magnitudi- nea absolută, existînd și conform acestui criteriu stele mai strălucitoare, ca Rigel, Denebr Canopus etc. Semnalarea acestor cîteva inexactități, repetăm, nu impietează cu nimic asupra meritelor cărții. Avînd în \cdere modul de tratare a unui subiect atît de vast pe un spațiu relativ re- strîns, expunerea apare foarte eterogenă, întrucît orice explicații mai detaliate ar fi implicat riscul diluării materialului, stilul con- cis constituind un imperativ Chiar cu acest aspect eterogen, prezentarea materialului permite o vedere de ansamblu asupra reali- zărilor matematicii în perioada considerată, asupra rolului matematicii de instrument de cercetare pentru alte științe, asupra rolu- lui de o deosebită însemnătate al metodelor și rezultatelor matematicii „pure” în evolu- ția și progresul a numeroase alte ramuri ale științei. Acesta este, după părerea noastră, principalul merit al cărții, care se înscrie ca o reușită indubitabilă în rîndul lucrări- lor valoroase de istoria științei. Chiar dacă, în intenția autorului, cartea se adresează cu prioritate profesorilor de matematici din învățămîntul mediu, considerăm că lucrarea interesează cercuri mult mai largi de cititori, servind atît in\ățămîntului matematic, cît și formării unor cunoștințe necesare și utile de cultură generală. Și, ținînd seama și de importanța istorică a problemelor prezentate, ea este utilă și necesară în primul rmd celor interesați de istoria științei și culturii. Vasile Mioc www.dacoromanica.ro REVISTA REVISTELOR DE ISTORIE * * * „Annales de demographie historique” 1980, Paris, LaHaye, New-Yorkr Mouton, 3964-CXI p.* Publicația Societății dc Demografie Isto- rică, apărută sub egida Școlii de înalte Studii in Științe Sociale, și-a căpătat un rol de seamă in cadrul cercetărilor de demografie istorică, atit prin prestigiul colaboratorilor săi, cit și prin valoarea studiilor pe care le cuprinde. La începutul volumului, Jean-N6el Bira- ben, face necrologul unuia din pionierii fran- cezi ai acestei științ**, regretatul prof. And re Armengaud. Este anexată bibliografia lucră- rilor și articolelor fostului președinte al Societății de Demografie Istorică. Tema volumului, La demographie avani les dimographes (1500— 1670), Însumează 11 valoroase contribuții plus alocuțiunea de închidere la colocviul cu același nume, ros- tită de Jacques Dupâquier. în Iniroduciion aux problemes de la demo- graphie de la periode 1500—1670 (p. 13—18), prof. Guy Cabourdin de la Universitatea II din Nancy face un scurt inventar al surselor, contribuțiilor și principalelor caracteristici ale perioadei date. Datorită imperfecțiunii, mediocrității și adeseori a lacunelor, registrele parohiale, sursă de bază a demografiei isto- rice de după 1670. n-au fost mult timp obiec- tul unor investigații pertinente asupra sec. XVI—XVII. Excepția o constituie cîteva studii relative la zona nanteză. Recen- sămintele la rîndul lor pun problema eva- luării numărului de indivizi pe care îl ascunde un cămin, știut fiind faptul că acest număr variază după momentele conjuncturii demo- grafice. în ciuda staționării pe terenul apro- ximărilor, Guy Cabourdin crede că este posibilă utilizarea metodei Fleury-Henry de reconstituire a familiilor din secolele XVI XVII, în măsura în care se va recurge la sursele anexă (registrele notariale, sur- sele judiciare, documentele fiscale, adminis- trative, ecleziastice etc.) așa cum au făcut cu succes Alain Croix, Denise Turrel și Jean- Marc Moriceau. De altfel Louis Henry a pus la punct o metodă de investigare a „naște- rilor pierdute”, iar Jacques Dupâquier ela- borează o metodă de reconstituire a familiilor in absența registrelor parohiale. Este esen- țială stabilirea unui fișier nominal care să clarifice cercetarea demografică și să per- mită remedierea marii instabilități a numelor. în domeniul structurilor apar trei ele- mente: relativa precocitate a vîrstei primei căsătorii, virulența mortalității și frecvența recăsătoriilor. Virsta primei căsătorii crește progresiv în Franța în secolele XVI—XVII, ceea ce ar putea însemna o tranziție de la căsătoria postpubertară, specifică Europei Occidentale în Evul Mediu, la căsătoria tir- zie din secolul al XVIII-lea. Mortalitatea infantilă — rar determinată cu precizie — se situează în medie între 200—2700/'oo. Cauza principală a crizei demografice o con- stituie epidemiile de ciumă. Acestea ajung la paroxism în a doua treime a sec. XVII-lea în special în Alsacia, Lorena, Champagne, Comtă și Burgundia în legătură cu extin- derea Războiului de 30 de Ani. Recăsătoriile în plină perioadă de frămîntări ating o frec- vență necunoscută. Ele îndeplinesc o funcție de regulator demografic cu atit mai puternic și determinant cu cit criza era mai adîncă. în concluzie principalele faze ale conjunc- turii demografice a perioadei 1500—1670 sînt: 1) Cea mai mare parte a sec. al XVI-lea se caracterizează printr-o tendință ascen dentă, ca o continuare mai mult sau mai puțin timidă a secolului precedent. 2) Ultima treime a sec. XVI-lea este o vreme de declin mai ales în anii '80. 3) Primul sfert al vea- cului XVII-lea, aduce o reluare inegală a creșterii demografice (în unele regiuni sau localități se atinge maximum demografic). 1) în sfîrșit, ultimul interval este o perioadă de dificultăți care au culminat în anii ’30 cu o catastrofă de amploare necunoscută, din Flandra pînă în Burgundia. în studiul său, La demographie italienne au XV Ie siecle: sources et possibilites de recherche (p. 19 — 36), Athos Belletini de la ♦Lucrarea a fost prezentată în ședința Laboratorului de Demografie istorică din 24 feb. 1982. REVISTA DE ISTORIE", lom. 35, nr. 11, p. 1269-1274, 1982. , www.dacoromamca.ro 1270 REVISTA REVISTELOR DE ISTORIE 26 Universitatea din Bologna arată că țara sa este considerată pe bună dreptate un para- dis al cercetătorilor, intr-atit este de abun- dentă documentația istorică. Cercetătorii sec. -al XVI-lea peninsular au încă multe de făcut dacă ne gîndim că lucrările lui Beloch au rămas încă referința de bază. Sursele fiscale numeroase, în special cele florentine, toscane și siciliene sînt foarte utile pentru studiul structurii populației. Mai recent au fost scoase la iveală valoroase documente privi- toare la Ferrara, Parma și Piacenza. Pentru Parma s-au păstrat de exemplu trei recensă- minte (din 1545, 1593 și 1631) cuprinzând indicații despre viața și sexul celor înregis- trați care fac între altele posibilă stabilirea paternității în cadrul unităților familiale. Sursele ecleziastice oferă la rîndul lor ele- mente fundamentale pentru studiile de demo- grafie istorică. Mai timpuriu au fost înregis- trate botezurile, apoi căsătoriile și decesele, în numeroase orașe italiene registrele de botez încep pe la 1420 dar există excepții, cum ar fi extraordinarele liste de la Sienna, care s-au făcut fără întrerupere din 1381 pînă în sec. al XlX-lea. Italia ca și cea mai mare parte a Europei a cunoscut o creștere a populației în sec. al XVI-lea, rolul cel mai important revenind orașelor, care în această perioadă au cunos- cut maxima lor înflorire. Procesul nu a fost linear și uniform, teritoriile italiene fiind prada armatelor străine (care își disputau supremația Europei), a unor singeroase lupte interne, a ciumei și foametei. Tocmai din această cauză creșterea mai accentuată au cunoscut-o regiunile meridionale și insulele. în studiul Pour reconsliluer le mouoemen.1 de la populalion auz XV1* el X\IIe siecles (p. 39 — 52), Jean-Ndel Biraben, președin- tele Societății de Demografie Istorică, șef de departament la Institutul Național de Studii Demografice, împreună cu D. Blanchet și N. Bronard, care au asigurat tratarea infor- matică a datelor, propune un „proiect de metodă” de corecție a variației, seriilor de date pe măsură ce ne Întoarcem în timp. în scopul reconstituirii evoluției stării civile în Franța începînd cu sec. al XVI-lea autorii au examinat cazul Norvegiei, țară dispunind de un număr suficient de parohii de la mijlo- cul sec. al XVI-lea ale căror arhive au fost cer- cetate, o metodă aplicabilă la situația docu- mentară: numărul de parohii dispunind de registre vechi scade pe măsură ce ne întoarcem în timp iar variațiile seriei cresc foarte mult. Actualul vicepreședinte al Societății de Demografie Istorică și director de studii la Iicole des Hautes Etudes en Sciences Socia- les, Jacques Dupâquier arată, în studiul Sans mariages ni sepultures, la reconslilu- tion des familles esl-elle possible?, că pentru www.dacoromanica.ro sec. al XVI-lea dispunem adesea de registre de botez dar nu și de cele de căsătorie și d- înmormintare. Este posibilă în aceste con- diții reconstituirea familiilor?. A fost cere cetat cu titlu de experiment satul Cormeilles- en-Vexin (1710—1800), extrăgindu-se maxi- mum de date din registrele de botez, ope- rație ale cărei rezultate au fost comparate cu cele ale unei reconstituiri de tip clasic. Concluzia arată valoarea și limitele metodei. S-au elaborat fișe de familie plecînd de la actele de botez și obținindu-se fișele de tip EO, cum le numește Louis Henry, adică fișe fără data căsătoriei și fără sfîrșitul obser- vării. Oricum erorile sînt mult mai mici decit s-ar fi putut crede. Așa cum arată Etienne Helin în A la recherclie d’une mesure de la lilhaliti des epidemies: les designalions de luleurs pour les orphelins servenl-elles d’indicaleur? (p. 67 — 68) în timpul epidemiilor de ciumă, cînd moartea făcea ravagii în rîndul popu- lației, decesele erau prost înregistrate. Putem suplini carența registrelor parohiale calcu- lînd frecvența transferurilor de proprietate? în dioceza Liege, autoritățile desemnau tutori (mambours) care trebuiau între altele să gireze patrimoniul orfanilor minori. Aceste acte (mambournies) sînt bine conservate pentru perioada 1570 1680. O serie de 3432 de sentințe pare completă pentru perioada 1631 — 1640, privitoare la crize economice, invazii și epidemii una după alta. Corelația între mortalitate și transferul de proprietate se făcea cu intirziere. Pornind de la o idee a lui Louis Henry, autorul dă un răspuns pozitiv întrebării pe care și-a pus-o în titlu. Profesorul Arthur Imhof de la Univer- sitatea din Berlin pune în circulație un izvor specific teritoriilor germane luterane în stu- diul Les sermons funebres comute source de la demographie hislorique pour la ptriode de 1500 ă 1650 (p. 79 86). într-adevăr una din urmările indirecte ale introducerii Reformei în Germania a fost publicarea predicilor funebre în special de către categoriile sociale înstărite. Aceste predici păstrează adesea date mai importante pentru demografia istorică decît registrele parohiale, ele fiind însoțite între altele de o dedicație, de poezii, de compoziții muzicale și ceea ce este mai important pentru noi, de o biografie deseori foarte minuțioasă, de la 10 la 20 de pagini sau chiar mai mult, unde se face o veritabilă reconstituire a familiei: sc indică data și locul nașterii, botezului, logodnei, căsătoriei, decesului și înhumării, numărul și sexul copiilor născuți și al celor ce au supraviețuit defunctului. S-au păstrat în diferite biblioteci din Germania în jur de 100 000 de asemenea publicații. O cercetare asupra unui eșantion de 6,25^ din total (procent pe care statisti- ■3 REVISTA REVISTELOR DE ISTORIE 1271 cienii tl socotesc suficient) a fost făcută fn 1976 la Universitatea din Marburg sub direc- ția profesorului Rudolf Lenz, datele fiind tratate la calculator și prezentate sub formă de fișe. Calitatea acestor surse și a rezultate- lor obținute rămîne In discuție. Oricum Insă ele fac posibilă depășirea frontierelor oare- cum rigide ale unei demografii istorice res- trinse și Începerea unei discuții fructuoase cu cercetătorii istoriei mentalităților, ai isto- riei sociale, ai medicinei și psihologici. Le poids demographique de Paris et de 1’lle-de-France an XV F siecle (p. 87—96) de Jean Jacquart de la Universitatea I din Paris nu este decît o scurtă punere a problemei care încearcă să prezinte cîteva reflecții și cîteva ipoteze sprijinite pe cercetările recente ca și pe relecturarea documentelor disponibile. Pentru comoditatea expunerii au fost tra- tate separat capitala și regiunea înconjură- toare. Prima parte a studiului caută să eva- lueze global ,,regiunea pariziană”, definită ca o zonă cu o rază de 100 120 km, lipsită de mari aglomerări (facem abstracție de Paris). Datele receusămintelor pe vetre stu- diate de .1. Dupâquier, destul de clare, lasă deschisă veșnica problemă a numărului de indh izi care se ascundeau în spatele unui cămin. Tocmai de aceea lui Jacquart nu i se pare absurdă majorarea evaluărilor lui Dupâquier cu 10 15% pentru a aprecia nivelul populației în deceniul 1560-1570 (1445000-1509000 loc.), punctul maxim al curbei sec. al XVI-lea, conform tuturor monografiilor. Cea dc a doua parte a studiului pune pro- blema populației capitalei. După ce sînt reamintite discuțiile medieviștilor și accep- tată evaluarea forte a lui Ferdinand Lot pentru 1328 (în jur de 200000 dc locuitori) sînt analizate datele disponibile cum ar fi notele călătorilor străini, documentele admi- nistrata e referitoare în special la greutățile ■de aprovizionare a populației, recensămin- tele caselor. în raport cu cifrele plauzibile din 1637 (110000 dc locuitori) utilizarea unui document ncfolosit pină acum, relativ la problema spinoasă a proviziilor, face posi- bilă evaluarea populației pariziene la 270 000 în 1565. Marcel Lachiver de la Universitatea I din Paris, în studiul, La reconstitution des familles aux XV Ie— XVIF siccles (vers 1350 1670) (p. 97 — 103), ajunge la conclu- zia optimistă că sec. XVI—XVII nu vor mai fi cenușăreasa demografiei istorice. Pentru a depăși dificultățile rezultate din caracterul lacunar al registrelor parohiale, M.L. propune mai multe soluții în scopul elaborării de fișe clasice de familie. Este vorba în esență de utilizarea tuturor surselor care pot furniza fie și cea mai mică informație, registrele căsătorie, testamentele, mențiunile de nășie etc. Lucrînd cu precauție se va ajunge la un stoc apreciabil de fișe așa-zise MF, care vor fi studiate după metoda lui Louis Henry. Vor rezulta astfel prețioase informații des- pre virsta la căsătorie, fecunditate, inter- valul între nașteri, mortalitate. în studiul Les criscs demographiques dans le sud de la region parisienne de 1500 d 1610, (p. 105—123), Jean-Marc Moriceau își înte- meiază cercetarea pe un ansamblu de 36 de parohii, adică 200000 de suflete pe la 1635, cuprinse între Paris, Corbeil și Montlhăry. Doar una dintre aceste parohii, Athis, a permis reconstituirea familiilor, în special de podgoreni, care s-au format între 1560 — 1670. Și aici evoluția populației este condiționată de la un secol la altul de fluxul generațiilor, fertile (1565-1590:1630 -1670) sau sterile (1590- 1630; 1675- 1700). Această evo- luție poartă moștenirea pe termen lung a crizelor de mortalitate, adesea foarte dure (deficit de 20% în timpul Frondei) provocate de violente epidemii, în special de ciumă. Moartea intervine încă de la naștere: 3% din mortalitatea maternă, 3% noii născuți. în planul mentalităților, cercetarea demo- grafică prezentă subliniază profunzimea influ- enței creștinismului: calendar clasic de pro- creare și căsătorii, stabilitatea numelor trans- mise prin cultul sfinților din tată in fiu; respectul foarte mare al moralei conjugale — 0,3% nașteri ilegitime, 5,2% concepții prcnupțiale. Lupta purtată de Contrareformă împotriva reminiscențelor păgine este ilus- trată aici de dispariția căsătoriilor dumini- cale și a logodnei și poate de ridicarea virstei medii a femeilor la căsătorie de la 20 la 25 de ani în cursul primei jumătăți a sec. al XVII-lea. Contrar așteptărilor, această evoluție spre căsătoria tirzie a stimulat fecunditatea, ceea ce a dus la creșterea dimensiunilor familiilor (între 4 și 5 copii), în ciuda unei vieți conju- gale incă scurte (mai puțin decît 14 ani). Șcderea în satul natal nu este o regulă pentru 60% din bărbați și 40% din femei la Athis. între naștere — atît de necontrolată — și moarte — atît de neașteptată —, căsă- toria este un prim efort al omului pentru a stăpîni destinul. în epocile stabile această lume atît de supusă capriciilor naturii și exi- gențelor stăpînilor ei progresează timid. Alfred Perrenoud și Dominique Zum- keller de la Universitatea din Geneva, depar- tamentul de istorie economică, arată în stu- diul lor Caracteres originaux de la demographie genevoise du XVF siecle: slructure ou conjonc- turc (p. 125 — 141) că principalele trăsături atribuite de L. Henry Vechilor familii genoueze din sec. XVI-lea (nupțialitatea precoce și fecunditatea legitimă mult mai slabă decît parohiale, ciornele notariale, contractele de în secplul următor) trebuie să fie aprofundate www.dacoromanica.ro 1272 REVISTA REVISTELOR DE ISTORIE 4 și nuanțate. Acest lucru nu poate fi făcut decît apelînd la, acum clasica, metodă a recon- stituirii familiilor, dar din nefericire sursele sînt lacunare și deficitare. Cei doi cercetători elvețieni au făcut un sondaj (eșantion consti- tuit din soții al căror nume începe cu litera B) reconstituind 150 de căsătorii dintre 1575—1600. Dintr-un sondaj rapid reiese că precocitatea căsătoriei în sec. al XVI-lea poate să rezulte din factori conjuncturali. Evoluția populației în sec. al XVII-lea suge- rează într-adevăr că mortalitatea și vîrsta la căsătorie sînt în raport invers și tranziția spre sistemul căsătoriei tîrzii nu va fi conse- cința depășirii treptate a crizelor. Rolul nup- țialității ca mecanism autoregulator se vede confirmat în analiza socială. Trecerea la căsă- toria tîrzie este un fapt care aparține clasei dominante și nu mediilor populare unde maria- jul în tot sec. al XVII-lea rămîne tîrziu. Slaba fecunditate în see. al XVI-lea se con- firmă, ca și creșterea numerică a burgheziei în sec. al XVII-lea. Problema esențială a sfîr- șitului sec. al XVI-lea o constituie crizele care tind să se generalizeze: ciumă, criză dc subzistență, tifos, și de asemenea ceea ce știm mai puțin, variola. Acestea pun capăt creșterii, probabil prin mecanisme mult mai complexe decît creșterea mortalității, mecanis- me ce se cer descoperite și analizate prin meto- de adaptate surselor disponibile, cărora le sîntem tributari. Asa cum arată Pierre Ponsot de la Centrul Pierre Lâon de istorie economică și socială al Universității II din Lyon, în Un cas de cro- issance demographique precoce: la Basse-Anda- lousie aa XV‘ et au debut du XVIe sfecle (p. 143—153) mărimea variabilă a populației ne oferă o măsură a impactului schimbărilor externe asupra unei regiuni. în sec. XV—XVI Andaluzia occidentală și-a mărit și diversifi- cat puternic schimburile; descoperirea Ame- rica a influențat economia acestei regiuni? Cifrele populației din orașele și satele depin- zind de Sevilla, atît de numeroase la începu- tul sec. al XV-lea, dau un prim răspuns. Aceste cifre sînt analizate pc de o parte dis- tingînd trei perioade, iar pe dc altă parte glo- bal pînă în 1534; dacă fluctuații diverse marchează subperioadele, pe termen lung este vorba de o creștere a populației. Cu siguranță cucerirea Americii nici n-a lansat nici nu a accentuat creșterea populației. Cu toate acestea la începutul sec. al XVI-lea zona montană încetează a mai progresa in același ritm cu zona de cîmpie, căreia îi tri- mite populație, mișcare de care au profitat mai mult metropola și micile sate decît orașele mijlocii și burgurile. Reuniunea care a avut ca temă Demo- grafia inainte de demografi (1500 1610) www.dacoromanica.ro s-a încheiat printr-o alocuțiune (p. 155—157> a lui J. Dupâquier care a făcut un scurt bilanț al discuțiilor. Astfel, sec. al XVI-lea nu este o perioadă în sine din punctul dc vedere al istoriei demografice. Nu putem disocia sec. al XVI-lea de prima parte a seco- lului următor. Cel mai important este a pune clar problemele ce se vor rezolv ate: prima este aceea a modelului demografic; a doua este aceea a istoriei familiei; a treia problemă se referă la mortalitate. Obiecti- vul principal este reconstituirea în timp lung a populației, cu particularitățile cronologice și geografice, ceea ce deja face grupul de la Cainbridge. „Ceea ce ne-am propus nu este numai o extensie cronolo- gică a domeniului demografiei istorice, ci o lărgire a bazei documentare și o reînoire a metodelor. Sîntem constrînși la o adevărată reînnoire a demografiei istorice și cu atît mai bine: studierea demografică a sec. al XVI-lea nu mai poate fi făcută doar pe baza, registrelor parohiale. Să profităm pentru a părăsi potecile bătute pentru a ne reîntoarce la istorie, adică în ultimă instanță a ne reîn- toarce la uman”. Cea de a doua rubrică a volumului cu- prinde sub titlul — Varia — șapte contri- buții. în studiul La dimographie historique- est-ellc applicable â l’histoire grecque? (p. 161 185), J.N. Corvisier, subliniază lipsa progresului în evaluarea populației Greciei antice de la Beloch și Cavaignac. Este nece- sară recurgerea la noi estimări. Acestea decurg din trei tipuri principale de studii (relative la agricultură, la contingentele militare și la centrele urbane) care au o- valoare relativă, dar se pot obține învăță- minte bogate prin comparație. în acest mod se pot realiza hărți de densitate plecînd de la studiul orașelor. Este necesară recurgerea la surse mai puțin utilizate pînă acum: gene- alogii, inscripții funerare, mituri și legende. După cum subliniază Arlette Higounet- Nadal în La demographie des villes franțaises au Motjen-Age (p. 187—211) ultimii ani au fost deosebit de bogați in realizări ale demo grafiei istorice a orașului medieval. Listele nominale rămîn documentele principale cu toate că e greu de precizat procentul pe care îl reprezentau cotizanții în cadrul ansam- blului populației. Este necesară utilizarea tuturor datelor posibile pentru a completa aceste lacune. Durata relativ scurtă a familiilor (două pînă la trei generații în cele mai multe cazuri) a provocat o imigrație permanentă ceea ce dezvăluie o mobilitate a populației medie 5 REVISTA REVISTELOR DE ISTORIE 1273 vale mult mai intensă decît s-a crezut pînă acum. In acest sens se pune problema — nere- zolvată Încă — a demografiei sătești. Se pare că mobilitatea maximă îi privea mai ales pe meșteșugari, apoi pe agricultori, dar hite servitude in Colonial British America (p. 239 — 252) caută să pună în lumină aspectele demografice ale servitori- lor albi în coloniile engleze din America în sec. XVII —XVIII, comparînd aceste date •cu cele existente pentru Anglia și cu cele cunoscute pentru societatea americană. Folo- sirea servitorilor era așa de răspîndită în Anglia în epoca preindustrială, îneît a fost firească și utilizarea lor în colonii, dar cu .adaptările necesare cum ar fi durata mult mai lungă datorită costului mare al trans- portului peste ocean. Femeile reprezentau 18,4% din total iar numărul lor are tendința de a scădea în sec. al XVIII-lea. Două treimi dintre servitori aveau între 15—25 de ani, femeile fiind în genere mai tinere decît băr- bații. Spre deosebire de servitorii englezi, cei americani sc grupau în jurul vîrstei de 20 de ani. Virsta medic a celor care vin ca servitori în America scade treptat la sfîr- șitul sec. al XVII-lea începutul sec. al XVIII-lea de la 22 la 19 ani. Pornind de la un studiu dc la sfîrșitul sec. al XlX-lea referitor la familiile țărănești din Pirinei, M. Papy în Problemes de mobilai: l’etude des familles rurales ă partir des listes nominatives (p. 253—270) arată că atunci cînd dispunem pentru aceeași comună de o lungă suită de liste nominative este posibilă studierea continuității familiale în cadrul aceleiași case. O asemenea anchetă nu se poate aplica decît în cazul satelor, datorită _ - . www.dacoromanica.ro dimensiunilor mici ca și datorită procenta- jului relativ ridicat al familiilor ce rămîn în aceeași casă de-a lungul generațiilor. In cazul cînd dispunem de o decumentație completă, fără nici o lacună, putem face cîte un tabel pentru fiecare familie și adapta metodele cunoscute de elaborare a fișelor de familie. Pc această bază se alcătuiește un tabel comunal care dă o viziune globală și sugestivă a unor aspecte ale mobilității, în lectură ,.orizontală” se pot distinge diverse tipuri de familii, iar în lectură „verticală” se pot discerne diferitele epoci. Datele tabe- lelor — familial și comunal — furnizează prin diferite îmbinări elemente de interpretare care permit mai buna înțelegere a mobili- tății soc'ale. Direcția propusă de M.P. se integrează în perspectiva marilor anchete de istorie socială ce se fac actualmente în Franța. Michel Poulain în La reconstitution des popu- lations anciennes: Sart-Eustache, 1710 — 1910 (p. 271—286) caută ca pornind de la reconstitu- irea populației micii localități rurale belgiene, să descrie dinamica populației dintr-o arie geografică mai largă. Sînt subliniate limitele unei atari anchete (sub sau supraevaluarea) ca și valoarea concluziilor ce se pot generaliza. Prima problemă pe care o ia în discuție Oiva Turpeinen de la Departamentul de Istorie al Universității din Helsinki în Les causcs des fluctu.ations annuelles du taux de mortalite finlandais entre 1760 et 1806 (p. 287—296), este de a ști dacă există o core- lație vizibilă între variațiile anuale ale morta- lității și cele ale recoltelor. Este clar că nu și că trebuie ca atare să ne orientăm spre boli și epidemii. Corelația cea mai solidă este legată de bolile infecțioase, mai ales variola și rujcola. Dimpotrivă, în timpul recoltelor proaste din 1769 și 1773 rata mor- talității finlandeze a fost slabă. Din 1788 și 1791 accentuarea mortalității a fost provo- cată de tifos și dizenterie. In acești ani și recoltele au fost proaste dar corelația tre- buie făcută cu evenimentele războiului ruso- suedez izbucnit în 1788, cele două boli fiind răspîndite de soldații întorși de pe cîmpul de luptă. Numărul morților datorate tuber- culozei, nu variază sensibil de la un an la altul. Variațiile anuale ale ratei mortalității în Finlanda în a doua jumătate a sec. al XVIII-lea se explică deci mai ales prin urmă- rile epidemiilor infecțioase, situație valabilă pentru întreaga Europă, ceea ce nu înseamnă că nu au existat și alte cauze cum ar fi recol- tele proaste și războaiele, care chiar dacă nu au avut consecințe demografice de amploare, în schimb au favorizat propagarea epide- 1274 REVISTA REVISTELOR DE ISTORIE & miilor. Acestea se răspîndeau la fel de ușor și fără ajutorul unor recolte proaste. Odată trecută epoca foametei, rata mortalității a depins mai puțin de variațiile prosperi- tății decît de riscul contagiunii. La rubrica Documente, Jacques Gelis publică studiul L’enquete de 1186 sur Ies «sages-femmes du royaume » (p. 299 — 343) însoțit de bogate anexe. Ancheta a fost între- prinsă de administrația regală din inițiativa Societății Regale de Medicină îngrijorată de rata foarte mare a mortalității infantile cauzată de ignoranța moașelor. Trebuia cunoscut mai întii numărul și repartiția exactă a acestor moașe pentru a le putea da mai apoi o pregătire mai adecvată la scară națională. Volumul se încheie printr-o bogată rubrică de Dări de seamă și însemnări (p. 347—397)r urmată de o foarte amplă bibliografie inter- națională a demografiei istorice (CXI p.). Tema „Analelor de demografie istorică” 1980, prezintă o deosebită importanță pentru cercetătorii români ai acestei științe, care cum bine este știut, sînt deseori siliți să ape- leze la estimări acolo unde de cele mai multe ori lipsește o documentație adecvată. Andrei Busuioceanu www.dacoromanica.ro „REVISTA DE ISTORIE” publică în prima parte studii, note și comunicări originale, de nivel științific superior, din domeniul istoriei vechi, medii, moderne și contemporane a României și universale. In partea a doua a revistei, de informare științifică, sumarul este completat cu rubricile: Probleme ale istoriografiei con- temporane (Studii documentare), Viața științifică, Recenzii, Revista revistelor însemnări, Buletin Bibliografic, in care se publică materiale privitoare la manifes- tări științifice din țară și străinătate și sînt prezentate cele mai recente lucrări și reviste de specialitate apărute în țară -și peste hotare. NOTĂ CĂTRE AUTORI Autorii sînt rugați să trimită studiile, notele și comunicările, precum și mate- rialele ce se încadrează în celelalte rubrici, dactilografiate la două rînduri, trimite- rile infrapaginale fiind numerotate în continuare. De asemenea, documentele vor fi dactilografiate iar pentru cele în limbi străine se va anexa traducerea. Ilustrațiile vor fi plasate la sfîrșitul textului. Numele autorilor va fi precedat de inițială, titlurile revistelor citate în bibliografie vor fi prescurtate conform uzanțelor internaționale. Responsabilitatea asupra conținutului materialelor revine în exclusivitate autorilor. Manuscrisele nepublicate nu se restituie. Corespondența privind manuscrisele, schimbul de publicații se va trimite pe adresa Comitetului de redacție, B-dul Aviatorilor nr. 1, București — 71247. www.dacoromanica.ro REVISTE PUBLICATE ÎN EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA • REVISTA DE ISTORIE • REVUE ROUMAINE D’HISTOIRE • STUDII ȘI CERCETĂRI DE ISTORIE VECHE ȘI ARHEOLOGIE • DACIA. REVUE D’ARCHEOLOGIE ET D’faYSTOIRE ANCIENNE • REVUE DES ETUDES SUD-EST-EUROPfiENNES • STUDII ȘI CERCETĂRI DE ISTORIA ARTEI - SERIA ARTĂ PLASTICĂ - SERIA TEATRU-MUZICĂ-CINEMATOGRAFIE • REVUE ROUMAINE D’HISTOIRE DE L’ART - SfiRIE BEAUX-ARTS — SfiRIE THEâTRE-MUSIQUE-CINBMA www.dacoromanica.ro DIN SUMARUL NUMERELOR VIITOARE Unitatea șl independența națională — deziderate inseparabile tn gtndirea social- politică a revoluționarilor români din secolul trecut. ♦ Poziția Marii Britanii la Congresul de pace de la Viena (1814—1815). ♦ Presa comunistă tn România interbelică. * Locul lui Constantin Mavrocordat tn istoria românilor. * Propaganda imperială la Roma tn epoca lui Nero. * Începuturile și dezvoltarea Învățămintului economic românesc ptnă la 1877. * Revocarea Edictului din Nantes (1685) și consecințele sale. ★ Surse germane despre misiunea Chastelain. * Schiță a constituirii statelor medievale românești. ★ Dovezi istorice despre unitatea limbii române. * * Cotitura iui Tralan din 112 e.n. ★ Concepția Partidului Comunist Italian privind cucerirea puterii politice. * Opinia publică din S.U.A. și războiul italo-etiopian. ★ Ecoul internațional al ieșirii temporare a României din primul război mondial (noiem- brie 1917—mai 1918). ★ Rolul și evoluția alianțelor politice coordonate de partidele clasei muncitoare din unele țări vest-europene tn lupta pentru democrație șl transformări revoluționare. Epistolar inedit Gheorghe Magheru. RM ISSN CO - 3870 v^acoromanica.ro 43 856 F I. P, Informația c. 26B2 Lei 15