XCADEMIA DE ȘTIINȚE SOCIALE $1 POLITICE A REPUBLICII SOCIALISTE KOMÂNIA DIN SUMAR ISTORIA Șl PACEA ( j CUV1NTUL ACAD. EMIL CONDURACHI CUVlNTUL PROF. UNIV. DR. DOC. TITU GEORGESCU SEMNIFICAȚIA CONFERINȚEI PARTIDULUI MUNCITORILOR D: ROMÂNIA (IUNIE 1899) > , J "St- i i .1■ ' I l I I ii -U -țw DUNĂRII INFERIOAREI! 0,412^ 1 j|j>; T]r COMPETIȚIA PENTRU CONTROLUL 1420) (I) II j Li < VlaGIL ClO«ItTAX < I !l 1 i1 Pi 100 DE ANI DE LA MOARTEA LUPGiUSEPPE GARIBALDl Jj I • !f., • 1GIUSEPPE GARIBALDl-UN MARE PATRIOT ITALIAN, LUPTĂTOR? ' PENTRU LIBERTATEA POPOARELOR ȘI HERALD AL PĂCII V = \ | || j | | | | 1 t N>colak Lw , GIUSEPPE GARIBALDl ÎN] ANSAMBLUL RELAȚIILOR RISORGIMEN- fi TALE ROMĂNO-ITALIENE PATRIOT ITALIAN, LUPTĂTOR? 10 OCTOMBRIE edit ufww4MPAnxBMiiea.ro REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA ACADEMIA DE ȘTIINȚE SOCIALE ȘI POLITICE A REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA SECȚIA DE ISTORIE ȘI ARHEOLOGIE COMITETUL DE REDACȚIE Ion Apostol (redactor responsabil adjunct); Nichita Ad.ăniloaie, Ludovic Dement, Gheorghe I. Icnită, Vasile Liveanu, Aurel Loghin, Damasciiin Mioc, Ștefan Olteanu, Ștefan Ștefănescu, Po.mpiliu Teodor (membri). Prețul unui abonament este de 180 lei. în țară abonamentele se primesc la oficiile poștale și difuzorii dc presă din întreprinderi și instituții. Cititorii din străinătate se pot abona adrcsindu-sc la ILEXIM Departamentul Export-Import presă, B.O. BOX 136 — 137 Telex 11226 — București, Str. 13 Decembrie nr. 3, 70116 Manuscrisele, cărțile și revistele pentru schimb precum și orice corespondență se vor trimite pe adresa Comitetului dc re- dacție al revistei „REVISTA DE ISTOR IE”. Apare de 12 ori pe an Adresa Redacției i www.cfe661WaifCff.r6 71247 — București, t»l. 50.72.41 I TOM 35, Nr. 10 । octombrie 1982 SUMAR ISTORIA Șl PACEA Cuvintul acad. Emil Condurachi......................................1067 Cuvlntul prof. univ. dr doc. Titu Georgescu ................... 1068 INVESTIGAREA ISTORIEI ROMÂNEȘTI ION IACOȘ, Semnificația Conferinței Partidului Muncitorilor din România (iunie 1899) 1071 VIRGIL CIOCÎLTAN, Competiția pentru controlul Dunării inferioare (1412 — 1420) (I) 1090 100 DE ANI DE LA MOARTEA LUI GIUSEPPE GARIBALDI NICOLAE LIU, Giuscppe Garibaldi — un mare patriot italian, luptător pentru libertatea popoarelor și herald al păcii........................................1101 DAN BERINDEI, Giuseppe Garibaldi in ansamblul relațiilor risorgimentale româno- italiene.............................................................1116 ȘTEFAN DELUREANU, Români alături de Garibaldi în expediția celor o Mie .... 1124 MEMORII, CORESPONDENȚĂ, ÎNSEMNĂRI 23 August 1944 în memoriile unui general german (FI. Constantiniu)..1139 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE A XV-a ediție a lectoratului de vară al Societății de științe istorice din R. S. România (Constantin Șerban); A IX-a sesiune a Comisiei mixte româno-sovietice de istorie (G/i. I. loniță); Colocviul „Garibaldi, general al libertății” (Dan Berindei); Cronica..............................................................1148 CARTEA ROMÂNEASCĂ Șl STRĂINĂ DE ISTORIE GH. PLATON, Geneza revoluției române de la 1848. Introducere în istoria modernă a României, Edit. Junimea , Iași, 1980, 303 p. (Damian Hurezeanu) .....1153 D. SIMONESCU, GH. BULUȚA, Pagini din istoria cărții românești, Edit. Ion Creangă, București, 1981, 191 p. + il. (lacob Mârza).....................1155 ALEXANDRU SĂȘIANU, Moneda antică tn vestul și nord-vestul României, Muzeul Țării Crișurilor, Oradea, 1980, 200 p. (Viorel Faur) ..........1157 PANAIT I. PANAIT, La cumpăna continentelor. însemnări de călătorie In Republica Turcia, Edit. Sport-Turism, 1980, 160 p. + 20 p. il. (Paul Cernovodeanu) . . . 1158 , * „ Regesta diplomatica nec non epistolaria Slovaciae, t. I. Academia scientiarum slovaca. Ediție îngrijită de Vincent Sedlâk, Veda, vydavatelstvo Academie vied Bratislava, MCMLXXX, 650 p. (Tr. lonescu-Nișcov) ................. 1159 REVISTA REVISTELOR DE ISTORIE , ♦ » „Arhivele Olteniei”, Craiova, nr. 1 (serie nouă), 1981, 351 p. (Radu-Dan Vlad) 1161 „REVISTA DE ISTORIE”, Tom 35, nr. 10, p. 1C65-1164, 1982 www.dacoromanica.ro TOME 35, N° 10 octobre 1982 SOMMAIRE L’HISTOIRE ET LA PAIX Allocution du professeur Emil Condurachi, membre de T Academie....................1067 Allocution du professeur d’Universite dr. docent Titu Georgcscu...................1068 L'INVESTIGATION DE L’HISTOIRE ROUMAINE ION IACOȘ, La signification de la Confârence du Parti des Ouvriers ^de t Roumanie (juin 1899)................................................................. 1071 VIRGIL CIOGÎLTAN, La comp^tition pour le contrâle du Bas-Danube (1412—1420)(I) 1090 LE CENTENAIRE DE LA MORT DE GIUSEPPE GARIBALDI NIGOLAE LIU, Giuseppe Garibaldi — un grand patriote italien, combattant pour la libertâ des peuples et partisan de la paix...................................1101 DAN BERINDEI, Giuseppe Garibaldi dans l’ensemble des rapports roumano-italiens â l’âpoque du Resorgimente ....................................................1116 ȘTEFAN DELUREANU, Roumains aux câtăs de Garibaldi dans l’expâdition des Miile 1124 mGmoires, CORRESPONDANCE, NOTES Le 23 aodt 1944 dans les souvenirs d’un g6n6ral allemand (FI. Constantinii!) ....1139 CHRONIQUE DE LA VIE SCIENTIFIQUE La XVe âdition du lectorat d’6t6 de la Soci£t6 des Sciences historiques dc la R. S.dc Roumanie (Constantin Șerban); La IX® session de la Commission mixte roumaino- soviâtique d’histoire (Gh. I. Ioni fă); Le Colloque „Garibaldi, gânâral de la liberU” (Dan Berlndel); Chronique ........................................................1148 LE LIVRE ROUMAIN ET t-TRANGER D’HISTOIRE GH. PLATON, Geneza revoluției române de la 1848. Introducere tn Istoria modernă a României (La genăse de la râvolution roumaine de 1848. Introduction â l’histoire mo- derne de la Roumanie), Editions Junimea, Jassy, 1980, 303 p.(DamlanHurezeanu) . 1153 D. SIMONESCU, GH. BULL’ȚA, Pagini din Istoria cărții românești (Pages de l’histoire du livre roumain), Editions Ion Creangă, Bucarest, 1981, 191 p. + il. (lacob Mârza). 1155 ALEXANDRU SĂȘIANU, Moneda antică tn vestul șl nord-vestul României (La monnaie antique dans l’ouest et le nord-ouest de la Roumanie), Mus6e du Pays des Criș, Oradea, 1980, 200 p. (Vlorel Faur) ...............................................1157 PANAIT I. PANAIT, La cumpăna continentelor. însemnări de călătorie tn Republica Turcia (A la croisâe des continents. Notes de voyage en Turquie), Editions Sport- Turism, 1980, 160 p. + 20 p. il. (Paul Cernovodeanu)............................. 1158 , * # Regesta diplomatica nec non epistolaria Slovactae, t. I. Academia scientiarum slovaca, Edition parue par les soins de Vincent Sedlâk, Vcda, vydavatclstxo Academie vied Bratislava, MCMXXX, 650 p. (Tr. lonescu-R'ișcov) ........1159 LA REVUE DES REVUES D’HISTOIRE » * , „Arhivele Olteniei”, Craiova, no. 1 (nouvelle s6rie), 1981, 351 p. (Radu-Dan Vlad) 1161 „REVISTA DE ISTORIE”, Tom: 35, nr. 10, p. 1065-1164, 1982 www.dacaromamca.ro ISTORIA ȘI P A • C - E 1 A Pentru orice istoric, evidența faptului că singura opțiune la care rațiunea poate subscrie este opțiunea pentru pace, se impune de la sine : prea multe documente, vechi sau noi, îi evocă ororile războiului, prea multe certitudini îl asaltează în legătură cu faptul că nici un război trecut, ori- cît ar fi fost el de destructiv, nu se poate nici pe departe compara cu even- tualitatea de-a dreptul suicidară a unui război în condițiile de azi. Arheologul este, poate, încă și mai sensibil la aceste probleme, fiindcă documentele cu care se confruntă el nu sînt făcute din vorbe, ci din res- turi sfărîmate — adesea de războaie — ale unor vieți omenești; mai pal- pabil și mai sugestiv decît orice relatare, bordeiul sau palatul incendiat, stratul negru de arsură în care s-au oprit pentru totdeauna gesturi și gîn- duri, însutite și înmiite de imaginea funestelor megatone care pîndesc viața noastră de azi, îl cutremură. Arheologul vede însă, cu ochii propriei lui meserii, că războiul nu e un dat inevitabil al existenței umane. Invenție a epocii metalelor, răz- boiul a apărut relativ tîrziu (totdeauna, oricum, prea devreme) în viața societăților omenești: atunci cînd un grup privilegiat — purtătorii splen- didelor rapiere, coifuri și cuirase ale civilizației bronzului, adevărate opere de artă, înspăimîntătoare prin eleganta lor eficacitate — a început să dobîndească tot mai multă putere, faimă și avuție prin spolierea silnică și dominarea brutală a celorlalți. Născut ca o formă sîngeroasă de acumu- lare și jaf, războiul agresiv a și rămas așa, în pofida veșmintelor, nu odată somptuoase, în care a fost deghizat. Arheologul, care-1 vede născîndu-se, nu poate să nu spere că-1 va vedea murind. Orice analiză istorică ajunge la concluzia că războiul ca fenomen istoricește determinat va d spărea pe o anumită treaptă din istoria uma- nității. Dapinde însă de noi pentru a grăbi acest moment prin acțiunea concertată și responsabilă a factorilor de decizie și a maselor populare, așa cum se întîmplă în țara noastră, prin acțiunea unanimă a oamenilor muncii, a forțelor democratice din întreaga lume, care pot și trebuie să instaureze, cu un ceas mai devreme, în locul imperiilor forței, a căror exis- tență istorică este evident epuizată, imperiul raționalității în raporturile dintre oameni, al democrației și păcii în raporturile internaționale. Parafrazînd o propoziție celebră, putem, dealtminteri, afirma că nu poate fi democratic un stat care nu participă la raporturile internaționale în spiritul democrației și păcii. Relația între democrație și exigența de pace este dealtfel evidentă pentru istoricu,! antichității, care știe că una din dovezile eminente ale spiritului democratic atenian din secolul al V-lea este virulenta demascare a războiului și pasionata pledoarie pentru pace din comediile lui Aristofan. Care știe, evident, și ce răspunderi revin demo- crației ateniene în declanșarea războiului care a sfișiat Elada între 431 și 404 î.e.n., dar mai știe și că acesta e rezultatul nu al democrației în sine, ci al limitelor acesteia — al faptului precis că democrația ateniană întemeia „RLVISTA DE ISTORIE”, Tom. 35, nr. 10, p 1067-1069, 1982. www.dacaromaiiica.ro 23 1068 egalitatea unui grup privilegiat — cetățenii — pe exploatarea, margina- lizarea și excluderea unei impunătoare majorități în care celorlalți locuitori ai Aticei li se adăugau cetățile dominate de forța maritimă a Atenei. Iată cum dialectica libertății și opresiunii îl face pe istoric să distingă limpede răspunderile și îndatoririle fiecăruia, în trecut și în contemporaneitate. în numele acestei raționalități întemeiate pe o analiză științifică riguroasă; în numele viitorului, pe care cunoașterea trecutului îl lumi- nează și, în felul ei~, îl construiește; în numele îndatoririlor sale de învățat, de cetățean, și de om, istoricul este dator să adere cu toată capacitatea și conștiința sa la imensul efort de pace pe care, sub conducerea celor mai înalte autorități ale partidului și statului nostru, îl înfăptuiește poporul român în prezent și îh^yiitor. Atid. Emil Condurachi Omenirea are suficiente resurse spre a se înălța acolo unde îi dau dreptul rezultatele sale real superioare și puse în slujba omului. Are. Vrea. Poate. Dar mai presus de toate — TREBUIE ! Nu se mai poate întîrzia și se cere făcut totul spre a se salva pacea, pentru că orice întîrziere adîncește prăpastia în care e împinsă o lume ce trăiește, în numele echilibrului păcii, pe o planetă dinamitată. Vor fi crezînd destule țări în acest „echilibru”, dar este timpul să fie demiti- zată formula ce se vrea politică, savantă chiar umanitară și în sfîrșit să se spună fiecărui om, din școală pînă în vîrstnicie, că e vorba de un echilibru al teroarei, că în sphtele său se află tot ce s-a putut realiza mai nimicitor, mai primejdios pentru distrugerea calculată precis, rece și programat electronic, a civilizației și a vieții. Este oare omenirea în pericol de a se contursiona în chip atît de gro- tesc acum cînd, după milenii de evoluție, și-a creat posibilități de a se realiza pe măsura inteligenței, multiplicată la scara globului? Pericolul există și prin aceasta ne aflăm sub istorie, toate țările lumii, cîtă vreme se împiedică și este pusă sub semnul zodiei zeului Marte evoluția firească a societății umane, în noile evuri de progres și civilizație. în timp ce inteligența umană și-a dovedit, pe spații milenare de istorie, consistența celor mai cutezătoare creații, determinînd ieșirea din spațiul Terrei și asaltarea Universului, pe pămînt forțe ale tenebrelor medievale constrîng și împing cuceririle contemporane ale minții omenești în canioane, tot mai adinei, ale unui militarism revolut, optuz, paradox al virtuților proprii epocii noastre. Aceste forțe sînt expresia intereselor unor cercuri restrînse, stăpîne pe mari bogății sau pe frîne administrativ- statale, în care nonvaloarea înlocuiește,prin dictat, ceea ce gîndirea umană, cumulînd, și învățămintele istoriei, refuză apriori. Omenirea este pe cale de a deveni, în întregime, o uriașă cazarmă și un imens arsenal nuclear, cu cifrul în mîna acelora care o strîng în tipare de forță și o împing în pra- gul războiului total. - • Salvgardarea păcii se clădește pe conștiința propriilor interese ale fiecărui om și ale fiecărei^^^Jg^j^^țg^ interesele întregii ome- 1069 niri. Astăzi, salvarea omenirii poartă numele de conștiință. De la munci- torul din uzinele nucleare sau din cele foarte pașnice la cercetătorul care-și vinde aurul creerului pentru armele morții sau pentru înnobilarea vieții și pînă la conducătorii de țări, unii copleșiți pînă la alienare de către sfet- nici ultraagresivi, este stringent necesar să se producă o trezire de con- științe, la scară mondială, care să permită instaurarea climatului de pace întru afirmarea multilaterală a capacității omului contemporan. Este nevoie de această conștientizare realmente la scară mondială, dat fiind situația limită la care s-a ajuns prin ascunderea adevărurilor despre competițiile tehno-militariste, diriguite de mari puteri, cu creditul politic erodat prin uerezolvarea acutelor probleme ale propriilor popoare. înarmarea se găsește într-o funestă cursă în care protagoniștii nu mai știu exact pentru ce aleargă, de la ce start și mai ales spre ce finiș. Sau unii știu, prea puțini, prea înstrăinați de propriile popoare chiar. în schimb masa sutelor de milioane de mărșăluitori, antrenați în această cursă, de la savanții rafinatelor laboratoare ale genocidului modern și pînă la ostașii tuturor meridianelor, se găsesc prinși într-un taifun, din care se pare că nu mai pot ieși. Mulți nici nu pot să iasă. Alții nu știu cum să iasă, iar cei mai numeroși nu înțeleg ce se petrece cu ei și ce se află la sfirșitul cursei în care se găsesc alergînd. Pentru a se salva fiecare și a salva civilizația, viața pe planeta noas- tră este, imperios ca oamenii să se implice toți, absolut toți, în victoria păcii care înseamnă acum însuși triumful condiției umane. Pentru un ase- menea țel, oamenii la toate treptele și pretutindeni, este nevoie să se aplece mai mult în ei înșiși, în conștiința lor și să-și regăsească sensurile de homo sapiens, proprii hotarului dintre mileniul doi și trei, sensuri dure- ros de atrofiate pentru prea mulți. Atunci nu va mai fi sub istorie, ci la nivelul istoriei, omul eliberat de trauma neînțelegerii, a fricii de cataclis- mele autodistrugerii, liber de povara noxelor personale și colective, de jugul exploatării moderne și al indemnității umane. Ca istoric, studiez trecutul și meditez asupra prezentului, astfel încît concluziile cercetărilor, cărților ce le scriu, prelegerilor ce le predau studen- ților, să răspundă comandamentelor ce le desprind din învățămintele istoriei. Aceste comandamente ne solicită să dovedim militantism perse- verent pentru apărarea păcii, a drepturilor popoarelor la dezvoltarea nes- tingherită, pentru nici un hiatus în ascensiunea civilizației umane. Astfel, socot eu că putem răspunde și apelurilor repetate ale Președintelui României socialiste, tovarășul Nicolae Ceaușescu, privind mobilizarea tuturor for- țelor patriei noastre spre a contribui efectiv la salvarea păcii. Prof. unit), dr. doc. Tilu Georgescu www.dacaromanica.ro www.dacoromanica.ro INVESTIGAREA ISTORIEI ROMANEȘTI SEMNIFICAȚIA CONFERINȚEI PARTIDULUI MUNCITORILOR DIN ROMANIA (IUNIE 1899) DE ION IACOȘ Mișcarea muncitorească și socialistă din România a cunoscut în a doua jumătate a veacului trecut, o dezvoltare continuă și unitară în plan organizatoric, politic, ideologic și cultural. Această evoluție, mereu ascen- dentă, a fost marcată de manifestări majore, precum, înființarea Asocia- ției generale a muncitorilor din România (1872), Congresul Partidei socia- liste (1879), elaborarea programului Ce vor socialiștii români (1886) și Congresul general al Partidului Social-Democrat al Muncitorilor din Româ- nia (1893). Documentele de bază ale mișcării, programul și statutul par- tidului, strategia și tactica sa, izvorîte din realitățile românești, au cores- puns gradului de maturizare a muncitorimii, problematicii proletariatului și menirii sale istorice, ca și cerințelor esențiale ale piogresului geneial al societății românești. La sfîrșitul secolului al XlX-lea și începutul celui uimător, pe măsura dezvoltării economico-sociale a țării, îndeosebi a industriei naționale — deși rămasă mult în urmă față de statele occidentale —, a sporit și numărul muncitorilor din fabrici și ateliere, ceea ce a întărit rapid rîndurile mișcării muncitorești, ridicînd pentru partid noi și noi probleme de ordin tactic, propagandistic și organizatoric. Dar nu numai atît. S-au acumulat, cu repeziciune, o seamă de probleme tot mai complexe, atît în interioiul miș- cării muncitorești, a partidului proletariatului, cît și în afara acestuia și care au afectat direct rîndurile organizate ale clasei muncitoare. Pe de o parte, trebuie să avem în vedere că afiimaiea tot mai pionunțată a par- tidului muncitoresc în viața social-politică a României, creșterea spiritu- lui combativ, revoluționar al luptelor clasei muncitoare împotriva exploa- tării capitaliste au dus la confruntarea deschisă cu autoritățile de stat bur- ghezo-moșierești. Pe de altă parte, schimbările produse în structura și fizionomia clasei muncitoare și a partidului prin întărirea cluburilor munci- torești, a organizațiilor profesionale-sindicale, a cluburilor socialiste țără- nești, a creșterii luptelor muncitorești-țărănești au impus amplificarea capacității de conducere competentă a acestora de către partid L De aceea, munca partidului clasei muncitoare, îndeosebi cea la nivel central, se cerea a fi ridicată la noi cote valorice, corespunzător creșterii rîndurilor organizate ale muncitorimii, problemelor economice, sociale și politice muncitorești. 1 A se vedea mai pe larg Partidului muncitorilor din România. Ascendentă și continuitate revoluționară (1812—1921), In „Revista de istoric”, nr. 4/1981, p. 595—623. „REVISTA DE ISTORIE”, Tom. 35, nr. 10, p. 1071 - 1089,1982 www.dacoromanica.ro 1072 ION IACOȘ 2 Cadrele proletare din organizațiile locale ale partidului și din Consi- liul general, conștiente de imperativele momentului au căutat, pe cît le-a stat în putință, să axeze activitatea în raport cu noile cerințe, înainte de toate preconizînd o tactică revoluționară multilaterală. în schimb, unele elemente de factură intelectuală din conducerea partidului, neputînd depăși condiția legalismului excesiv, cantonat la preocupări subordonate strict acestei tactici, au limitat, implicit, și munca partidului, avansînd idei cu privire la apropierea de liberali sau chiar a trecerii unora în Partidul Na- țional Liberal2. Astfel, începînd cu anul 1897, dar mai ales în 1898 și 1899, Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România a fost cuprins de puternice frămîntări, de ample discuții referitoare la stabilirea liniei poli- tice a partidului în raport cu sarcinile noi, sporite ce stăteau în fața parti- dului și care s-au repercutat, într-o formă, sau alta, asupra evoluției sale generale. Pentru a înțelege mai bine situația în care se afla partidul în acea vreme, substratul dezbaterilor, considerăm necesar a preciza cîteva fapte mai importante. înainte de toate se impune constatarea că după Congresul din 1898 au avut loc unele manifestări muncitorești care au dus la întă- rirea organizațiilor socialiste, a celor profesional-sindicale, cît și sporirea influenței partidului în mediul sătesc prin cluburile socialiste țărănești. Pe de altă parte, au avut loc și unele acțiuni care au afectat întrucîtva munca partidului, exprimînd, în bună măsură, neînțelegeri între Consi- liul general și organizația de București 3, iar pe plan mai larg între Consiliu și organizațiile locale ale partidului. în aceeași ordine de idei, trebuie amintit că, Consiliul general a extins activitatea partidului în campaniile electorale, văduvind, în bună măsură, alte domenii din munca sa. Partici- parea, la începutul lunii noiembrie 1898, în unele centre la alegerile comu- nale alături de liberali (Bîrlad, Galați, Iași, Ploiești) ca și discuțiile avute între unii conducători socialiști și reprezentanți ai liberalilor pe tema fu- ziunii cu aceștia, au ridicat noi probleme în fața partidului. Ele au fost reliefate și de rezistența tot mai activă a numeroși muncitori aflați în 2 Problema trecerii unor socialiști de factură intelectuală la P.N.L. a suscitat ample dezbateri în epocă, Îndeosebi In coloanele publicațiilor; „Lumea nouă” și „România muncitoare”, „Revista ideii”, „Adevărul” „Noua revistă română”, „Constituționalul”, „Epoca” etc. ca și preocupări istoriografice, adiacente, dar unele tributare analizei științifice a fenomenului res- pectiv. A se vedea; C. Dobrogeanu Gherea, Studiu critic asupra socialismului in România, Edit. Tip. Speranța, București, 1900, p. 28—34; C. Graur, Din istoria socialismului român, Tip. coop. Poporul, București, 1911; I. C. Atanasiu, Mișcarea socialistă, 1881—1900, Edit. Adevărul, București, (1932), p. 303 — 339; C. T. Petrescu, Socialismul in România. 1835—1940, Biblioteca socialistă, București, 1945, p. 138—152; Mișcarea muncitorească din România 1893 — 1900, Edit. politică, București, 1965, p. 409 — 427; N. Copoiu, Refacerea Partidului Social-Democrat din România 1900 — 1910), Edit. științifică, București, 1966, p. 58 — 59; Ion lacoș, Partidul muncito- rilor din România In viata social-polilică a țării 1893—1910, Edit. politică, București, 1973, p. 19—21; Z. Ornea, Poporanismul, Edit. Minerva, București, 1972, p. 62 — 68, 277 — 283; Amintiri literare despre vechea mișcare socialistă (1810 — 1900), Ediție, prefață și note de Tiberiu Avramescu, Edit. Minerva, București, 1975, p. 278—295, 465 — 470, 500—503; Mircea Mușat, Ion Ardeleanu, Unitate, continuitate și ascensiune tn mișcarea muncitorească din România, 1821— 1948, Edit. Academiei R.S.R., București, 1981, p. 49 — 51, 59 — 60. 3 La 12 aprilie 1898 s-a înființat Noul Club social-democrat, în rindurilc căruia puteau intra muncitori de toate profesiunile care erau cetățeni români indiferent de naționalitate. Prin organul de presă „Trompeta socialistă” s-a combătut legalismul excesiv al Consiliului general (Presa muncitorească și socialistă din România, 1890—1900, Edit. politică, București, 1964, p. 690-699). - www.dacaromanica.ro 3 CONFERINȚA PARTIDULUI MUNCITORILOR DIN ROMÂNIA 1073 fruntea Cluburilor față de tactica electorală a Consiliului general4. în articolul Ziarul „Adevărul" și noi, loan Nădejde a explicat faptul că au sprijinit în alegeri „aripa stingă a liberalilor”, dar prin aceasta nu înseamnă că „încetăm de a fi socialiști și partid deosebit de liberali ”s *. Un alt ele- ment, semnificativ pentru starea financiară a partidului, l-a reprezentat transformarea ziarului zilnic „Lumea nouă” în organ săptămînal, începînd cu 22 noiembrie 1898. De aici noi discuții în jurul tipografiei partidului, a situației fondului de propagandă și a hotărîrii Consiliului general de a continua editarea, cu mari sacrificii, a organului săptămînal al partidului8. Iată, schițate, un grup de probleme care priveau în mod direct viața de partid, frămîntările interne din organizații ce se cereau a fi clarificate și rezolvate în cel mai scurt timp. Alte fenomene și manifestări aveau loc în afara rîndurilor organizate ale clasei muncitoare dar care afectau și mai dureros partidul. Ne referim la complexul de măsuri arbitrare și samavolnice luate de guvernul liberal, începînd cu 23 ianuarie 1899, contra partidului prin arestarea lui I. Th. Banghereanu, membru în Consiliul general, a lui T. V. Ficșinescu, a altor militanți sau muncitori socialiști, închiderea cluburilor socialiste țărănești, arestarea a sute de țărani în județele Olt, Vlașca, Teleorman, Giurgiu, Vîlcea, Iași, Roman, intentarea de procese și condamnarea lor nedreaptă, expulzarea unor muncitori socialiști ce nu aveau cetățenie română 7, ampla campanie demagogică contra mișcării muncitorești și socialiste, îndeosebi a organizației bucureștene. în Comunicatul din 14 februarie 1899, Clubul muncitorilor din București respingea aserțiunea mincinoasă burgheză cu privire la starea organizației, precizînd că aceasta „este pe cale a se organiza și mai puternic la adăpostul Constituției și legilor țării care garantează tuturor cetățenilor dreptul la întrunire și asociație” 8. în numeroase articole, în adunări muncitorești s-a luat poziție față de actele restrictive ale guvernanților îndreptate împotriva mișcării munci- torești, a partidului clasei noastre muncitoare. La toate acestea s-au adăugat efectele negative ale crizei economice (mai ales financiară) care se făceau tot mai simțite asupra maselor mun- citoare, îndeosebi a celor din mica industrie, determinînd puternica mișcare * Presa conservatoare ,.Epoca”, „Timpul”, „Dreptatea”, ca și unele publicații locale vorbeau de „înglobarea socialiștilor In partidul liberal” (Lumea nouă”, an V, seria a Il-a, nr. 2 din 29 noiembrie 1898). Și G. Diamandi în, Socialiștii și criza liberală, vorbea de legătura dintre „Partidul liberal și masele muncitoare” (Idem, nr. 9 din 17 ianuarie 1899). La sfirșitul lunii decembrie 1898 a avut loc, la București, o consfătuire intimă „pentru a discuta — după cum preciza C. Dobrogeanu-Gherea — criza prin care trece Partidul Socialist” (C. Dobrogeanu- Gherea, Corespondentă, Ediție, studiu introductiv și note de Ion Ardeleanu și Nicolae Sorin, Edit. Minerva, București, 1972, p. 8). 4 „Lumea nouă” an V, nr. 7 din 3 ianuarie 1899 ; Vezi și D. Kogălniceanu și socialiștii. (Idem, nr. 2, din 29 noiembrie 1898). • O serie de intelectuali socialiști sau simpatizanți socialiști ca ; A. Bacalbașa, C. D. Anghel, I. Teodorescu, B. Brănișteanu, E. D. Fagure, C. Graur, St. Petică etc., au început să lucreze mai ales după 1895 la „Adevărul” „Românul”, „Țara”, „Dreptatea”, „Epoca”, colaborînd tot mai rar la ziarul partidului muncitorilor „Lumea nouă”. (I. C. Atanasiu Op. cit., p. 322—325). 7 în baza legii asupra străinilor din 7 aprilie 1881, guvernul liberal a expulzat, la începutul anului 1899, 17 evrei născuți în țară, dar fără cetățenie română. Unii dintre ei au fost membri ai partidului sau au avut legături cu acesta; S. Edelstein, N. Griinberg, D. lancu, I. Kalber, W. Gutman. (C. Graur, Cifiva inși, Edit. Adevărul, București, 1931, p. 68 — 85). Vezi și Gheorghe Matei, Cluburile socialiste la sate, 1898—1899, Edit. științifică, București, 1968, p. 124—157. 8 „Lumea nouă”, an V, nr. 13ilin 14 februarie 1899. www.dacoromanica.ro 1074 ION IACOȘ 4 a meseriașilor, speculată abil de conservatori9. Criza economică a deter- minat o însemnată fluctuație a muncitorilor în căutarea unui loc de muncă, cu o remunerație aptă să asigure, condiții de întreținere a lor și a familiilor acestora, ceea ce au dus la scăderea numărului muncitorilor organizați. Retragerea lui loan Nădejde din conducerea Consiliului general al partidului și din aceia de redactor general al ziarului „Lumea nouă” a provocat o profundă impresie în rîndurile maselor muncitoare. Personali- tatea lui loan Nădejde era binecunoscută, apreciat și stimat ca un mili- tant de seamă, intransigent și hotărît, un gînditor profund, om de știință multilateral, ca unul care timp de peste 20 de ani a adus o contribuție remarcabilă la dezvoltarea mișcării muncitorești și socialiste din România10, în comunicatul dat publicității la 21 februarie 1899, sub titlul Retragerea mea, el a explicat această hotărîre și prin aceea că „între mine și șefii culți ai particțului nu mai este potrivire de idei; de asemenea pentru că nu mă împac nici cu muncitorii”. Date fiind condițiile din mișcare, ca și situația politică generala, I. Nădejde considera că ,, în asemenea vremuri de grea cumpănă”, trebuie să se afle la conducerea partidului un om care „să se simtă în desăvîrșită înțelegere atît cu șefii, cît și cu soldații”. Or, o ase- menea cerință în împrejurările date era imposibil de realizat de către militantul ce fusese pînă atunci în fruntea partidului. După ce a explicat unele puncte de vedere, cu privire la situația mișcării și a partidului, po- ziția sa față de marile probleme ale societății românești și ale relațiilor sale externe, loan Nădejde conchide : „Partidul trebuie să se organizeze din nou și să se hotărască tactica pe viitor : dar eu nu mai pot fi omul situației. Trebuie la împrejurări noi și oameni noi” u. Realismul lui loan Nădejde ne apare și mai de înțeles, dacă avem în vedere deosebirile de păreri în partid și în Consiliul general nu numai în probleme de tactică ci și în ceea ce privește orientarea generală a partidului. A doua zi, intr-un interviu acordat ziarului „Adevărul”, din 23 februarie 1899, el și-a exprimat încre- derea în cadrele proletare din partid, în capacitatea lor revoluționară, pre- cizînd că „sper că partidul se va reorganiza după plecarea mea și va con- tinua mai departe lupta începută”. Odată cu retragerea lui loan Nădejde din partid, cu arestarea, mai înainte, a lui I. Th. Banghereanu, cu participarea tot mai sporadică la acti- vitatea Consiliului General al Partidului a lui V. G. Morțun, I. C. Atana- siu (la Galați) și I. Tabacovici s-a produs, ceea ce putem denumi, criza de conducere în partidul clasei muncitoare din România. în legătură cu aceasta, ziarul „Lumea nouă” a publicat în cursul lunilor martie și aprilie 9 Mșcarea meseriașilor, avind in frunte pe deputatul conservator lancu Brătescu, s-a dezvoltat pe fondul nemulțumirilor acumulate de concurența marelui capital din industrie și de importul fabricatelor străine. Criza econom'că a adlncit criza micii industrii și a meșteșugarilor, ceea ce a dus la adoptarea, in 1902/ a legii meseriilor (Lupta clasei muncitoare din România țmpotrioa corporațiilor (1902—1908), in „Anale dc istorie", nr, 5 1962). 10 O proeminentă figură a socialismului din România: loan Nădejde (1854—1928), in „Revista de istorie”, nr. 11/1979, p. 2123 — 2148. u Documente din istoria mișcării muncitorești din România 1893 — 1900, Edit. politicii, București, 1969, p. 652 — 654. Mai tirziu, tn 1924, Nădejde avea să precizeze, din nou, că nu s-a Înțeles cu elementele culte „care tot stăruiau in ideea de a trece la liberali, măcar că aceștia se arătaseră atit de reacționari ca și conservatorii” (loan Nădejde, V. G. Morțun, Inst. de arte grafice „Speranța”, București, 1924, p. 8L . www.oacoromamca.ro 5 CONFERINȚA PARTIDULUI MUNCITORILOR DIN ROMÂNIA 1075 1899 mai multe articole, care, într-o formă sau alta, surprindeau fenomenul de criză prin care trecea partidul și mișcarea muncitorească, datorită multitudinii de factori menționați mai sus11 12. Dîndu-și seama de situația creată în conducerea partidului prin des- completarea Consiliului general, adunarea generală a Clubului muncito- rilor din București, întrunită în ziua de 27 februarie 1899, a hotărît pre- luarea frînelor conducerii partidului și a ziarului „Lumea nouă”, pînă la convocarea Congresului general13. în felul acesta, Clubul muncitorilor din București, cea mai puternică organizație politică a proletariatului din țara noastră, a jucat un rol de mare importanță în menținerea rîndu- rilor organizate ale clasei muncitoare, a partidului și în afirmarea unitară a luptei revoluționare a muncitorimii române. Evenimentul, implicînd’ resorturile întregii mișcări și perspectiva acesteia, a fost menționat și în Darea de seamă a Clubului muncitorilor din București pe anul 1898—1899, unde se sublinia faptul că, începînd cu februarie 1899, „ni s-au pus sarcini noi: conducerea politică a partidului și gazetei”14. Pentru a putea conduce întreaga mișcare muncitorească, Comitetul executiv al Clubului muncitorilor a orgaizat noi întruniri în București și în țară, iar în cadrul adunării generale din 30 martie 1899, s-a hotărît convocarea Congresului partidului, invitînd toate organizațiile politice și' profesionale din București și din țară să se pregătească temeinic pentru acest eveniment, deoarece Congresul va trebui să ia hotărîri importante „pentru reîmputernicirea Partidului Muncitorilor”15. în fruntea activi- tății centrale a partidului s-au aflat I.C. Frimu, Al. lonescu, C.Z. Buzdugan,' Niță lonescu, losif Nădejde-Armașu, iar în organizațiile locale după cum' urmează : București : V. Anagnoste, Al. Georgescu, N. Acelenescu, Al. Constantinescu, V. Prescurea; Iași: Max Vecsler, Gh. Petrovici, I. Vecemar,’ L. Ghelerter; Ploiești : I. Botez, St. Gheorghiu; Galați : N. P. lonescu, Al. Constantinescu-Garibaldi; Bîrlad : G. N. Darie, I. Florescu; Piatra Neamț : Andrei Panait; Alexandria : I. Marinescu, C. Georgescu; Tulcea : I. Tulceanu, Al. I. Borlacov; Buzău : I. Neagu Negulescu etc. Din analiza documentelor mișcării noastre muncitorești (apeluri și manifeste, moțiuni și rezoluții, articole în presă, corespondență) se des- 11 în articolul Vremuri grele, V. G. Morțun, In mod exagerat, scria că „partidul e Ia pămint. A se tăinui acest adevăr, ar fi o supremă crimă”. La rindul său, C. Z. Buzdugan, în Convorbiri despre reorganizare, vorbea despre „criza prin care am trecut și trecem încă din punctul de vedere al organizării noastre politice In cluburi și partid”, iar lorgu lonescu preciza că „Nu trebuie să negăm că ln prezent partidul nostru trece prin niște împrejurări mai mult sau mai, puțin critice”. Și I. C. Frimu, în articolul Să ne dăm seama, menționa ; „criza prin care trece astazi Partidul Muncitorilor se comentează în multe feluri și sub diferite forme” („Lumea nouă”, an V, nr. 16, 19 și 21 din 8 și 28 martie, 11 aprilie 1899). 13 Contribuția Clubului muncitorilor din București la afirmarea principiilor de organizare și de luptă a proletariatului din România in anii 1899 — 1901, in „București. Materiale de istorie și muzeografie” nr. 9/1972, p. 293 — 298. 11 Clubul muncitorilor din București, Dare de seamă și bilagful de venituri și cheltuieli ale Clubului și secției de ajutor de la 1 martie 1898 — 28 februarie 18^9, Tipografia „Lumea nouă”, București, 1899, p. 3. 15 „Lumea nouă” an V, nr. 21 din 11 aprilie 1899. Comisia pentru congres era formată din V. G. Morțun, Niță lonescu șl C. Z. Buzdugan, corespondența urmind a fi trimisă pe adresa acestuia din urmă, la sediul Clubului din str. Doamnei nr. 9. Tot la 30 martie 1899 s-a validat hotărîrea de afiliere a Noului Club Social-Democrat la Clubul muncitorilor din București, și lansarea manifestului Către muncitorii din Capitală „(Trompeta socialistă”, an I, nr. 26 din 4 aprilie 1899). www.dacoromanica.ro 1076 ION IACOȘ 6 prinde concluzia că începînd cu luna februarie 1899, cînd se declanșează criza de conducere în partid, acesta a purtat denumirea de Partidul Munci- torilor din România. Noua titulatură reflecta orientarea pe care Comitetul general al Clubului muncitorilor din București o imprima partidului, nă- zuința și hotărîrea cadrelor proletare de a-și apăra statul major, a menține linia de conduită revoluționară a partidului. Schimbarea denumirii par- tidului se dorea și ca o detașare față de tactica de pînă atunci, o accentuare a caracterului muncitoresc al partidului, o diminuare a încrederii față de intelectuali în a le încredința frînele de conducere. Munca politico-ideolo- gică a fost de-a dreptul pasionantă căci, spre deosebire de alte congrese, cel de acum concentra în mai mare măsură cadrele proletare care doreau ca forumul muncitoresc să fie mai mult decît un moment de referință pentru partid. întreaga activitate pregătitoare a congresului s-a desfășurat sub semnul mobilizator al manifestului Sîntem și rămînem, lansat la 28 mar- tie 1899, magistrală sinteză a hotărîrii clasei muncitoare și a cadrelor muncitorești din partid de a continua cu orice preț, lupta revoluționară contra nedreptăților sociale, pentru idealul socialist. Documentul, semnat de Alexandru lonescu, dezvăluie în fața muncitorimii și a opiniei publice, tendința unor membri ai partidului, deși nominalizați ei erau V. G. Mor- țun și G. Diamandi, care cereau ,,ca membrii partidului socialist să treacă în Partidul Liberal pentru a forma o așa zisă stingă liberală", și, astfel, să împingă acest partid pe calea unor reforme necesare maselor largi populare. Asemenea idei erau combătute din capul locului, deoarece ele exprimau poziția „unor politicieni sau naivi, sau de rea-credință”, căci Partidul muncitorilor reprezenta interesele marilor mase muncitoare de la orașe și de la sate, pe cînd P.N.L. era exponentul burgheziei, al claselor avute, că între cele două partide politice, între proletariat și burghezie existau deosebiri fundamentale de interese, contradicții ireconciliabile. Dacă unii intelectuali socialiști, arăta Al. lonescu, doreau să treacă la liberali, n-aveau decît s-o facă, dar muncitorimea conștientă din România răminea la postul său, în partidul său de clasă, revoluționar. „Noi — se spunea în manifest—nu putem să renunțăm la partidul și la idealul nostru. Sîntem muncitori socialiști și vroim să rămînem ca atare, căci interesele noastre, și politice, și economice, nu ne îngăduiesc să fim altfel. Iar dacă unora le pare că idealul nostru e prea îndepărtat, nu pot aștepta să vadă răsărind razele frumoase și strălucitoare ale soarelui-ideal, se pot duce, se pot reîntoarce la matca lor. Noi sîntem și rămînem soldați credincioși ai steagului roșu al proletariatului internațional și în această direcție vom lupta” 16 * 18. Etapa premergătoare congresului (mart:e — 20 aprilie), deși scurtă, a permis dezbaterea problemelor care frămintau partidul, și mai ales a formelor, metodelor și căilor de activitate în rîndurile muncitorimii. Con- duita generală a militanților socialiști a fost aceea de a acționa cu toate forțele pentru menținerea partidului politic al clasei muncitoare din Româ- nia, a unității sale organizatorice, politice și ideologice. 16 Documente din isteria mișcării muncitoreșli din România, 1893—1900, p. GG2 —663, Vezi și Alexandru lonescu, studiu și antologie de V. G. lonescu, Edit. politică, București, 1970, p. 190-192. www.dacaromaiiica.ro 7 conferința partidului muncitorilor din romania 1077 în articole ca : Să ne pregătim pentru congres, Datoria noastră, Convor- biri despre reorganizarea, Un congres, Partidul Muncitorilor, Cum trebuie să lucrăm, Să ne facem datoria, Congresul nostru, Cu privire la congres, Al Vl-lea Congres al Partidului Muncitorilor, O lămurire s-au evidențiat eforturile depuse pentru ca muncitorii să cunoască gama largă de probleme ce urmau a fi dezbătute, opiniile concentrate asupra efortului general, pentru întărirea partidului. „De datoria organizațiilor socialiste care țin de Partidul Muncitorilor — scria „Lumea nouă” — e să facă a fi repre- zentate la acest însemnat congres. De datoria tuturor prietenilor, care au contribuit moralmente și materialmente pentru întruchiparea și ducerea înainte a mișcării muncitorești e să ia parte la Congres ... Sperăm deci că nimeni dintre prietenii noștri din țară și din Capitală nu va rămîne indiferent și că delegații se vor pregăti să-și spună limpede cuvîntul, păre- rea lor. E timpul de a porni o acțiune serioasă și puternică. Așteptăm să-i vedem pe toți la lucru pentru binele partidului, pentru mersul înainte a ideii”17. Militanții socialiști îndeosebi Al. lonescu, C. Z. Buzdugan și I. C. Frimu dar și lorgu lonescu, Al. Georgescu, Max Vexler și alții au abordat sub diferite fațete nu numai aspectele organizării partidului, ci și cele de tactică, combătînd pe aceia care considerau în mod eronat că „această criză trecătoare e falimentul socialismului dîn România ... Criza se măr- ginește la aceia care aveau conducerea mișcării și pentru mine — declara C. Z. Buzdugan — ea nu este decît perioada de nedumerire, de răzgîndire care prevede o schimbare de tactică, atunci cînd noi împrejurări cer noi mijloace de luptă” 18. Aceasta nu înseamnă că schimbarea întrucîtva a tacticii, va duce și la schimbarea principiilor. Dimpotrivă. „Nu de fondul prim al ideilor lui Marx și Engels vreau să mă ating — declara un cores- pondent — ci de amănunțimile tacticii”. Ca atare, atenția principală tre- buia îndreptată spre adaptarea și mai bine a programului la realitățile românești „un program minim pentru tactica socialistă, așa cum experi- ența ne-a arătat că trebuie să fie” 19. Cu mult realism, I.C. Frimu, în studiul Să ne dăm seama, a analizat starea partidului, slăbiciunile care se manifestau „din cauza neînțelege- rilor de tactică”, cît și a unor chestiuni ivite între „pătura cultă” și mun- citori. Chestiunea era de mare actualitate, deoarece, datorită atitudinii negative a unor intelectuali a început să se manifeste tot mai deschis rezerve față de ei. Frimu sesizînd acest fapt, a pus factorii de răspundere în gardă. Datorită eforturilor depuse de cadrele revoluționare, „aceste învinuiri (la adresa intelectualilor) încep a scădea și există o tendință foarte puternică pentru ca cele două pături să se respecte una pe alta și să se convingă că una fără alta nu pot forma o serioasă mișcare munci- 17 „Lumea nouă”, nr. 21 din 11 aprilie 1899. „Cred că acest congres — se preciza într-o scrisoare din Iași — va fi cel mai însemnat, ca unul ce va hotărî modul de a lucra în viitor” (Idem, nr. 21 din 11 aprilie 1899). 18 Idem, nr. 16 din 8 martie 1889. „De ce oare să nu recunoaștem că tactica de pînă acum a fost oarecum greșită — spunea lorgu lonescu — cînd însuși d. loan Nădejde spune acest lucru in articolul prin care iși motivează retragerea? De ce oare această credință în calea de pină acum, cind experiența ne-a arătat că a avut ripe?" (Idem, nr. 21 din 11 aprilie 1899). 19 Idem, nr. 20 din 4 aprilie 1899. „Să ne mărginim cererile noastre la reforme care pot avea o aplicare imediată, căci altfel vom risipi atitea forțe muncind la ridicarea unui ideal fără ca să avem cărămizile”. (Idem, nr. 20, din 4 aprilie 1899). www.dacoromanica.ro 1078 ION IACOȘ 8 toare”. Primii saluta faptul că „muncitorimea conștientă, răzlețită un moment, și-a strîns rindurile ... Această unire a muncitorimii sperăm că va da imbold păturii culte ca să-și strîngă și ea rindurile și în deplin acord să lucrăm, pentru ridicarea clasei muncitoare” 20 21. Convocarea congresului partidului, ampla dezbatere pregătitoare din care nu am reprodus decît o mică parte, preocuparea constantă de a da mișcării o conduită unitară demonstrau interesul și răspunderea mili- tanților revoluționari pentru viitorul mișcării socialiste, a partidului mun- citorilor din Eomânia. în pofida tuturor greutăților, partidul se prezenta unitar în fața forumului său general, delegații, în marea lor majoritate, fiind hptărîți a acționa cu toate forțele pentru întărirea și mai mult a rîn- durilor organizate ale clasei muncitoare, a statului major al proletariatului din Eomâni,a. Lucrările congresului s-au desfășurat la București, în strada Doamnei nr. 9, în zilele de 20—22 aprilie 1899, în prezența a 43 delegați ai organizațiilor socialiste și sindicale din Alexandria, Bîrlad, București, Galați, Iași, Ploiești, Eoman, Tulcea etc. Sub titlul Al Vl-lea Congres ăl Partidului Muncitorilor din România ziarul „Lumea nouă” a redat integral dezbaterile din cele trei zile ale celui mai furtunos congres munci- toresc din țara noastră, deschis de C. Z. Buzdugan, membru al Comisiei de organizare a Congresului. Delegații, după discuții prealabile, au dezbă- tut cu mult realism și responsabilitate următoarele probleme : situația par- tidului, tactica și programul său de acțiune; organizarea profesional-sin- dicală; activitatea electoral-parlamentară a. Locul central în congres l-a ocupat situația partidului, tactica și pro- gramul său de acțiune. Eaportorul, G. Diamandi, bazîndu-se în cea mai mare parte pe ideile expuse în broșura Doctrina și tactica socialistă, a căutat, în pofida evidenței, „să argumenteze” că „la noi nu sînt condi- țiuni social economice pentru socialism”. Neținînd seama de realitățile social-economice, de progresele dobîndite pe calea dezvoltării relațiilor capitaliste, a industriei naționale și, deci, de creșterea numărului proleta- riatului (cifre prezentate de C. Antonescu chiar în congres)22, Diamandi a expus în fața Congresului un tablou lipsit de realism, menit să ducă la formularea concluziei false a necesității transformării partidului clasei muncitoare într-un partid democrat-burghez. Asemenea idei, împărtă- șite de V. G. Morțun, de P. Carovici, T. Georgescu, Gr. Vasiliu dar și de alți intelectuali socialiști (I. C. Atanasiu, Al. G. Eadovici) chiar dacă nu erau la congres, au dus la formularea unei moțiuni (adoptată cu 16 voturi din 43) prin care partidul ar urma să fie denumit de Partidul Național Democrat. Această propunere, apreciază Morțun într-un interviu acordat ziarului „Adevărul” din 15 februarie 1900, imediat după trecerea sa la liberali, a „fost apoi zădărnicită de cîțiva socialiști care tot mai au iluzia că actualmente în Eomânia poate exista un partid socialist”. Viața a 20 I. C. Frimu, studiu și antologie, de Nicolae Petreanu și Dan Baran, Edit. politică, București, 1969, p. 118 — 120. 21 „Lumea nouă”, an V, nr. 23, 24, 25, 27, 28 și 29 din 25 aprilie, 2, 9, 23, 30 mai și 5 iunie 1899; A se vedea Documente din istoria mișcării muncitorești din România 1893 — 1900, p. 676—720; „Anale de istorie", nr. 2/1982, p. 132—133. 22 în raportpl privind organizarea profesional-sindicală se arăta că numai in București se aflau în jur de 41000 lucrători și 9000 funcționari comerciali. („Lumea nouă”, an V, nr. 29 din $ iunie 1899). j • www.dacaromamca.ro 9 CONFERINȚA PARTIDULUI MUNCITORILOR DIN ROMÂNIA 1079 demonstrat că partidul n-a fost deloc o „iluzie”, ci o realitate1 bine contu- rată, manifestîndu-se sub diferite forme în viața social-politică a țării. Prin atitudinea lor, Morțun și Diamandi, s-au pus în afara Partidului muncitorilor, nemailuînd parte la nici una din manifestările sale. împotriva tezelor formulate de G. Diamandi s-au ridicat cu energie marea majori tate a delegaților care au reafirmat hotărîrea lor și a organi- zațiilor reprezentate pentru menținerea partidului clasei muncitoare, ca partid revoluționar, al cărui obiectiv fundamental rămînea făurirea socia- lismului pe pămîntul României. Ei s-au opus cu toate puterile acțiunii lichidatoare „demonstrînd rațiunea de a fi a mișcării socialiste și în Ro- mânia” 23 24 *. Un rol de mare importanță în această direcție l-au avut C. Z. Buzdugan, I. C. Frimu, V. Prescurea, Al. Georgescu, losif Nădejde, Al. Constantinescu, I. Vecemar, N. Alecenescu, care au apărat principiile revoluționare ale partidului, menirea sa nu numai în organizarea politică și profesională a muncitorilor și în conducerea luptelor sociale, ci și în apărarea intereselor generale ale maselor muncitoare de la orașe și de la sate. „Partidul socialist nu e numai al proletarilor, ci al tuturor celor ce muncesc și sînt exploatați". De aceea, „Partidul socialist are menirea de a organiza această muncitorime crescîndă, formînd cu ea un partid din ce în ce mai puternic, partid de clasă, care să exerciteze pe lucrători și să-i pregătescă pentru cucerirea puterii politice” Prima parte a lucrărilor Congresului Partidului Muncitorilor din România, a luat sfîrșit la 22 aprilie 1899, cu mențiunea ca acestea să fie leluate la 27 29 iunie 1899. Dezbaterile din congres au evidențiat cu claritate faptul că partidul proletariatului din România a depășit cu suc- ces „criza de creștere” de care era cuprins, a ieșit triumfător din marea confruntare cu sine însuși, cu aparatul de stat burghezo-moșieresc. Vor- bind despre starea partidului și evoluția lui ulterioară, loan Nădejde avea să scrie în 1924 că „oricine poate să vază și să înțeleagă că mișcarea socialistă politică n-a încetat” 25. Congresul a risipit starea de incertitu- dine, a pus în lumină hotărîrea majorității de a merge înainte, cu o tac- tică mai adaptată realităților românești, izolînd, treptat, elementele inte- lectuale și pe cei cîțiva muncitori rătăciți pentru moment de partid, do mișcarea muncitorească. Marea majoritate a delegaților au respins cate- goric încercarea unor elemente intelectuale de a da alt curs și altă struc- tură partidului, organizării politice și profesionale a clasei muncitoare. Prin atitudinea lor energetică și demnă, dînd dovadă de maturitate poli- tică și realism delegații au reafirmat principiile revoluționare ce trebuiau să călăuzească partidul în activitatea sa. Mai presus de orice ei au apărat și consolidat unitatea partidului, unitatea rîndurilor organizate ale munci- torimii din țara noastră. Opoziția dîrză a celor rămași credincioși idealu- rilor socialiste a făcut imposibilă schimbarea orientării partidului,-a dru- mului său de luptă revoluționară. Congresul a încheiat, în același timp, actul retragerii din partid a unor intelectuali (V. G. Morțun, G. Diamandi, Al. G. Radovici), urmînd, la 9 februarie 1900, să oficializeze intrarea la 23 Clubul Muncitorilor din București, Dare de seamă de mersul moral al Clubului pe anul 1899—1900, București, 1900, p. 7. 24 Documente din istoria mișcării muncitorești din România. 1893 — 1900, p. 689, 691. 24 loan Nădejde, V. G. Morțun, p. 23; Vezi și Z. Ornca, Curentul tultural de la ,,Contem- poranul", Edit. Minerva, București, 1977, p. 217—236. www.dacoromanica.ro 1080 ION IACOȘ 10 liberali, cu ocazia unui banchet dat în onoarea lui D. A. Sturdza, în sala „Libertafel” 26. Munca organizatorică, politică și ideologică desfășurată în perioada 23 aprilie — 28 iunie 1899 s-a reflectat pozitiv asupra întregului partid, în apelul, intitulat semnificativ, Trăiască socialismul, din 25 aprilie 1899, se aprecia că „Partidul socialist este și va trebui să rămînă un partid al clasei muncitoare, luptînd necontenit în contra tuturor partidelor clasei stăpînltoare pentru a le impune acordarea de reforme necesare ridicării clasei muncitoare din actuala stare de robie politică și economică ... Să facem zid de apărare în junii steagului roșu, căci el e simbolul suferințelor noastre, el redeșteaptă în noi speranțele unui viitor de dezrobire” 27. în- treaga activitate desfășurată a contribuit la înlăturarea balastului ce trăgea înapoi partidul, la întărirea toiului conducător al cadrelor proletare în conducerea partidului, la unificarea punctelor de vedere asupra progra- mului și tacticii de luptă a statului major al clasei muncitoare. Conform hotărîrii Congresului Partidului Muncitorilor din România, din 22 aprilie 1899, lucrările trebuiau continuate. Întrucît Comisia însărcinată în acest scop n-a întreprins nimic în direcția pregătii ii celei de a doua faze a con- gresului, la propunerea delegatului din Bîrlad, G. N. Darie, a avut loc în ziua de 26 iunie 1899 o ședință a Comitetului general al Clubului munci- torilor din București. Cu acest prilej, cei prezenți au hotărît reluarea lucră- rilor congresului în ziua de 29 iunie sub foima unei consfătuiri sau Confe- rințe. O comisie foimată din C. Z. Buzdugan, I. C. Frimu și G. N. Darie avea menirea de a lua măsurile necesare pentru convocarea delegaților din București și a celor din provincie, alcătuirea ordinei de zi și a materia- lelor ce uimeau a fi supuse discuției. în ziua de 29 iunie 1899, la sediul Clubului muncitorilor din str. Șelari nr. 7, s-au deschis hiciările Conferinței socialiste din România, la care au participat peste 50 de delegați, majoritatea din Capitală. Din pri- cina timpului scurt a fost cu neputință a se invita mai mulți delegați, mai ales din provincie. în -afara membrilor partidului au participat și unii simpatizanți socialiști, ca : Ion Teodorescu, Panait Zosîn. Președinte al Conferinței a fost ales C. Z. Buzdugan, iar secretar V. Arin. în urma unor discuții prealabile, cei prezenți au fixat următoarea ordine de zi: 1. Pro- paganda socialistă la orașe; 2. Propaganda socialistă la sate; 3. Gazeta partidului28. • Lucrările propriu-zise ale Conferinței au fost precedate de Discuția generală, care a avut menirea să clarifice și să decidă modul de activitate a Partidului Muncitorilor, organizarea politică și piofesională, propaganda socialistă în rîndurile muncitorilor și țăranilor. Printr-o scurtă cuvîntare, C. 'Z. Buzdugan, a precizat în fața delegaților, scopul Conferinței, acela de a continua discuția începută în Congresul din aprilie asupra tacticii 26 I. C. Atanasiu, Op. cil., p. 303—306. 27 Documente din istoria mișcării muncitorești din Bomânia 1893—1900, p. 722; vezi și Alexandru lonescu studiu și antologie de V. G. ionescu, p. 192 — 195. ,,A părăsi terenul luptei de clasă, care constituie piedestalul teoriei socialiste, a lepăda internaționalismul clasei munci- toare ... — se preciza în apel — Înseamnă a trăda interesele mari ale clasei muncitoare”. în același spirit mobilizator au fost lansate manifeste și de către cluburile muncitorilor din Ploiești, Iași, Galați, Birlad, s-a desfășurat o susținută activitate printre țărani în județele Mehedinți, Vlașca, Olt, Vilcea, Teleorman, o bogată muncă politico-ideologică, depunlnd candidați pentru alegerile parlamentare din mai 1899 în mai multe județe ale țării. 28 Documente din istoria mișcării muncitorești diQ Bomânia. 1893—1900, p. 746 — 756. www.dacoromamca.ro 11 CONFERINȚA PARTIDULUI MUNCITORILOR DIN ROMANIA 1081 partidului, întăririi unității și coeziunii rîndurilor organizate ale clasei muncitoare. în cuvîntul său, G. Darie din Bîrlad a exprimat regretul și indignarea pentru faptul că, comisia însărcinată de ultimul congres nu și-a făcut datoria, n-a convocat delegații organizațiilor partidului din provincie în vederea luciărilor, cu un cuvînt n-a întreprins nimic pe linia celor hotărîte de Congres. Totodată, el și-a manifestat satisfacția de a putea participa la Conferință, asigurînd pe cei prezenți de atașamentul muncitorilor pe care îi reprezenta la cauza dezrobirii proletariatului, pentru „existența unui Partid al muncitorilor". Condamnînd pe acei ce voiau să facă Partidul Național Democrat, Darie nu accepta în nici un chip ca acesta să se „ridice pe ruinele partidului socialist”. De aceea, pre- cizia militantul din Bîrlad, „Noi trebuie să căutăm a rămîne socialiști” 29. în ceea ce privește tactica partidului, Darie a apreciat nerealist fap- tul că s-ar fi neglijat „cu totul educațiunea muncitorilor”, în sensul că „ne-am mărginit a copia socialismul altor state fără a ne gîndi dacă e apli- cabil și la noi”, sau că s-ar fi neglijat în aceeași pioporție organizarea sin- dical-profesională, că „am făcut aproape exclusiv politică militantă”. Or, cunoaștem că partidul, militanții săi atît în țară cît și în congrese socialiste internaționale au subliniat necesitatea aplicării principiilor so- cialiste la realitățile țării în care activau, tactica constituind expresia acelor condiții. Se pare însă că deși principiul acesta fundamental a fost enunțat și susținut cu aidoare de toți la vremea lor, aplicarea lui a avut de sufeiit. Aceasta rezulta și din constatarea că majoritatea militanților socialiști în întreaga perioadă februarie—iunie 1899 și, deci, și în cadrul Conferinței considerau că principalul neajuns al mișcării de pînă atunci a fost cel al tacticii; unii ziceau că s-a urmărit prea mult tactica germană, cu accent pe munca politică, parlamentară, iar alții cea franceză, cu organi- zai ea de manifestații și demonstrații de stradă, fără o disciplină riguroasă de paitid. Oricare au fost criticile la adresa tacticii de pînă atunci, trebuie să reținem faptul că partidul s-a manifestat ca un tot unitar, a apărat consec- vent interesele fundamentale ale clasei muncitoare, țărănimii, ale altor categorii sociale exploatate și nedreptățite. Mai trebuie să reținem și fap- tul că în perioada de la 1893 la 1889, partidul s-a dezvoltat, structura sa pioletară s-a întărit, că în însăși societatea românească au avut loc pro- cese și înnoiri mari care s-au repercurtat asupra mișcării, a necesității îmbogățirii programului și tacticii partidului. Tocmai, ceea ce a înfăptuit Conferința. La rîndul său, C. Z. Buzdugan, referindu-se tot la tactică aprecia că „O dată ce chestiunile fundamentale ne unesc — nu trebuie să ne despartă chestiunile de amănunt”. Tocmai în acest spirit au continuat lucrările Conferinței, în această viziune și-a continuat unitar munca par- tidul. Dar și Buzdugan a considerat că „greșeala cea mai mare a fost prac- ticarea exclusivismului". De aceea, socotea el, în viitor va „trebui să fim și noi toleranți”, sau cum spunea Darie „să fim mai prudenți”. Desigur dis- cuțiile din partid trebuiau să clarifice toate problemele privind viața par- tidului, dar toleranța de care vorbea Buzdugan avea limitele sale, chiar el a respins exagerările, socotind că întreaga muncă trebuie desfășurată în așa fel îneît să nu afecteze principiile de organizare și programul parti- dului. La scurtă vreme după aceasta C. Dobrogeanu-Gherea avea să sub- 29 Op. cit., p. 747. www.dacaromaiiica.ro 2-C.2518 62 1082 ION IACOȘ 12 linieze ideea tactică, precizînd că „e adevărat numai că felul lucrării, al manifestării socialiste, trebuie să fie altfel, după cum altfel vor fi și re- zultatele dobîndite, întrucît altele sînt condițiunile sociale ale țării noatre”30 După cum am menționat mai sus, la Conferință a luat parte și Ion Teodorescu, redactor la „Adevărul” care, deși nu mai făcea parte din partid, era la curent cu frămîntările din mișcare, avînd strînse și per- manente legături cu C. Dobrogeanu-Gherea 31, cu alți militanți ai parti- dului 32. El a considerat că nu exclusivismul a dăunat mișcării căci, spu- nea Teodorescu, din această cauză doar C. Miile, a părăsit partidul în 1895. Or, ieșirea lui Miile din partid nu s-a datorat exclusivismului practi- cat de Nădejde, ci pasiunii sale gazetărești 33. Cauza ar fi, după el, pătura cultă din partid, aflată mai ales în fruntea acestuia cu gîndul de a se alege deputați, consilieri comunali etc., dar dîndu-și seama că astfel de dorinți nu puteau fi realizate au început a părăsi principiile socialiste, ajungînd să propună după cum am constatat mai sus transformarea partidului munci- toresc într-unul național-democrat. Or, conchidea I. Teodorescu, „Par- tidul muncitorilor trebuie să se mențină prin muncitori” 34. Ideea a fost reluată și de alți vorbitori, căci ea constituie chezășia succesului și a via- bilității partidului. „Muncitorii singuri trebuie să fie o forță”, declara lucrătorul tipograf, Alexandru Georgescu. El a cerut întărirea Cluburilor muncitorești, a partidului muncitorilor, unitatea rîndurilor sale, a rapor- tului dintre partid și sindicate : „Organizarea trebue făcută mai cu seamă economicește, organizarea politică fiind urmarea celei economice”. Obser- văm un punct de vedere care va fi reluat în dezbateri, mai ales atunci cînd se va vorbi despre organizarea muncitorilor de la orașe și a țăranilor la sate. Tendința de a așeza greutatea muncii organizatorice pe sindicate era expli- cabilă, deoarece deși vechiul Consiliu general și congresele anterioare ale partidului au abordat chestiunea întăririi sindicatelor profesionale, lucru- rile au rămas cam la suprafață. în cuvintul său, Panait Zosîn după ce a exprimat încrederea în C. Dobrogeanu-Gherea, socotindu-1 „Marx al României”, care se va pronunța, cum de altfel a și făcut-o, ce-i drept mai tîrziu, asupra situației din mișcare, apreciază că unele lipsuri s-ar fi dato- rat faptului că a lipsit „un mănunchi de muncitori conștienți care să fi putut paraliza la timp greșelile” 35. în fond despre ce fel de greșeli era vorba? Observăm că, uneori, căutările pentru neîmpliniri sau pentru a găsi noi mijloace de îmbunătățire a programului, pentru îndreptarea tacticii și adaptarea ei la condiții istorice din pragul veacului mergeau mult prea înapoi și limitativ. De aceea, capetele de acuzare erau unii intelectuali aflați pînă în februarie 1899 în fruntea partidului, care, după cum am spus, au minimalizat întărirea elementului proletar în conducerea partidului. De fapt, era vorba de discrepanța ce se adîncea între profilul organizațiilor 30 C. Dobrogeanu-Gherea, Opere complete, voi. 3, Edit. politică, București, 1977, p. 321. 31 Lucrarea lui Gherea intitulată Studiu critic asupra socialismului tn România a fost publicati in ziarul ,.Adevărul”, la cererea Iul I. Teodorescu. (C. Dobrogeanu-Gherea, Opere carnalele, voi. 3, Edit. politică, București, 1977, p. 315—342, 536—537). Vezi și Darnian Hure- zeanu, C. Doborogeanu—Gherea, Edit. politică, București, 1973, p. 183 — 189. 33 Arhiva I.S.I.S.P., fondul XV, dosar 2345, 2346 și 2437. 33 Tiberiu Avramescu, Constantin Miile. Tinerețea unui socialist, Edit. politică, București, 1973, p. 348-383. 34 „Lumea nouă”, an. V, nr. 33 din 4 iulie 1899. 33 Documente din istoria mișcării muncitorești din România. 1893—1900, p. 749. www.dacoromanica.ro 13 CONFERINȚA PARTIDULUI MUNCITORILOR DIN ROMÂNIA 1083 politice și profesionale muncitorești și cel al Consiliului General, format mai ales din intelectuali, neputința acestora de a se adapta la noile cerințe de dezvoltare a mișcării la sfirșitul veacului. Ei n-au știut întotdeauna să desprindă concluzii practice din premisele teoretice, activitatea de zi cu zi a rămas mult în urmă față de principiile teoretice ale socialismului știin- țific. Discrepanța nu mai putea dăinui; ea a fost înlăturată. Delegații în unanimitate, au cerut îmbunătățirea compoziției proletare a organului conducător al partidului, realizarea unei concordanțe, dacă putem spune așa, între structura muncitorească a organizațiilor locale ale partidului și conducerea sa formată pînă în februarie 1899 mai ales din intelectuali. Noua orientare, exprima mai presus de toate dezvoltarea și creșterea par- tidului, ceea ce făcea necesară îmbunătățirea programului, adaptarea tac- ticii la noile realități. Ea și-a pus amprenta asupra întregii dezvoltări ulterioare a partidului. Deosebit de prețioase ni se par punctele de vedere exprimate de Alexandru lonescu, veteran al partidului, unul dintre cei ce a făcut parte, tot timpul, de la 1893 încoace din Consiliul General. Pornind de la modul în care s-a făcut educația membrilor de partid, de la faptul că propaganda prin ziaiul partidului, a broșurilor, conferințelor și altor forme de educație socialistă s-au dovedit insuficiente și uneori cu o slabă eficiență, el a insis- tat, ca în viitor, să se continue cu mult mai mult sîrg educația revoluționară a muncitorilor. Eeferindu-se la intelectualii din partid, așa numita pătură cultă, sau generoasă care a mai făcut obiect de discuție în partid 36, Al. lonescu a ținut să precizeze că intelectualii intrați în partid, „folosesc mult de la noi, dar și noi folosim mult de la ei, deci sîntem în strînsă legă- tură cu ei”. Era tocmai ceea ce se petrecea în mișcarea noastră muncito- rească, cînd numeroși tineri intelectuali au subscris la ideile socialiste sau au fost influențați de acestea rămînînd toată viața lor democrați convinși, închinîndu-și munca și viața propășirii generale a patriei37. El a pledat cu ardoare pentru întărirea partidului clasei muncitoare. „Trebuie să ne organizăm politicește, altfel nu vom ajunge bine la scop” 3S. Toate luările de cuvînt demonstrau că partidul își întărise fizionomia, elementele revo- luționare dispunînd de o bază de masă, putînd, astfel, respinge încercările lichidatoriste. După încheierea discuției generale, s-a trecut la dezbaterea primului punct din ordinea de zi — Propaganda la orașe, respectiv modul de întă- rire a partidului, organizarea muncitorilor în sindicate și cluburi. Raportul prezentat de C. Z. Buzdugan a schițat cîteva direcții de activitate a parti- dului în acest domeniu : lupta pentru întărirea partidului prin organizarea 86 în anii 1891 — 1892, In ziarul „Munca” și revista „Critica socială” a avut loc o dez- batere pe tema locului și rolului intelectualilor in mișcarea muncitorească, în partidul revolu- ționar al proletariatului. Astfel, au publicat articole pe această temă: Gh. A. Teodoru, Clasa muncitoare și pătura cultă; Panait Mușoiu, Pătura cultă; G. Ibrăileanu, în chestia păturii culte; C. Dobrogeanu-Gherea, Rolul păturii culte tn transformările sociale (Vezi Constituirea partidului politic al clasei muncitoare din România. P.S.D.M.R. 1893, în „Anale de istorie”, nr. 1/1981, p. 108-110). 87 în această direcție am menționa pe Emil Racoviță, Dumitru Voinov, C. I. Parhon, dr. I, Cantacuzino, G. Ibrăileanu, N. lorga, I. L. Caragiale, C. Miile, Gala Galaction, I. Teodo- rescu, Isabela Sadoveanu etc. Aminlirt literare despre vechea mișcare socialistă (1810—1900), Ediție, prefață și note de Tiberiu Avramescu, Edit. Minerva, București, 1975; Ion Vitner, Literatura tn publicațiile socialiste șt muncitorești. 1880—1900, E.P.L., București, 1966. 38 Documente din istoria mișcării muncitorești din România. 1893 — 1900, p. 479. www.dacoromamca.ro 1084 ION IACOȘ 14 cluburilor muncitorești, organizarea muncitorilor în sindicate sau societăți profesionale, desemnarea unor oameni de încredere in localitățile unde nu se puteau constitui organizații muncitorești. Chestiunea organizării, a extinderii ariei de cuprindere a muncitorilor în partid și în sindicate se impunea cu stringență căci an de an se înființau noi fabrici, erau atrași din mediul rural noi și noi lucrători. Numai în anii 1895—1899, s-au înfiin- țat, de exemplu, peste 90 de fabrici și întreprinderi industriale, care au atras un număr însemnat de muncitori 3*. Legea minelor din 1895 a favo- rizat și ea dezvoltarea industriei extractive. Ca urmare, cîmpul muncii industriale s-a lărgit, a crescut numărul muncitorilor și o dată cu ei, tere- nul pentru activitatea partidului clasei muncitoare. Chiar la Congresul din aprilie 1899, C. Antonescu, delegat pentru organizarea sindicală, a informat că numai în Capitală se aflau în jur de 50 000 de muncitori și funcționari comerciali. Pentru a se putea menține o legătură strînsă a partidului cu masa muncitorilor s-a propus reînființarea în București și alte orașe mari, a cluburilor pe cartiere muncitorești, respectiv pe sectoare. Concomitent cu munca organizatorică, raportorul a subliniat necesi- tatea intensificării propagandei socialiste în rîndurile muncitorilor, a edu- cației lor revoluționare, încît „fiecare muncitor socialist trebuie să devină un centru de acțiune socialistă”. Aceștia, printr-o muncă înțeleaptă, aveau menirea să atragă spre partid noi și noi lucrători, să conlucreze cu toți aceia „care din diferite motive nu pot intra direct în mișcare, dar sînt gata oricînd a ne lua apărarea”. Precizarea avea în vedere pe C. Miile, P. Zosîn, I. Teodorescu, C. Graur, B. Brănișteanu și alții care, în momente grele pentru mișcare, s-au aflat alături de muncitori, de partidul lor revo- luționar 39 40. în ceea ce privește activitatea politică socială a partidului în Baport s-a precizat faptul că ea va trebui subordonată în mai mare măsură organizării politice și profesionale a muncitorilor, propagandei socialiste, muncii culturale și morale, conducerii grevelor și a altor forme de manifestare socială proletară. Lupta politică parlamentară, alegerile, campaniile electorale vor constitui în viitor doar prilejuri pentru atingerea obiectivului politic și social. în felul acesta se exprimau anumite rezerve față de întinsele campanii electorale din anii trecuți, fără a renunța însă la ele. Așa se și explică, după cum s-a văzut mai sus, participarea parti- dului la alegerile din mai 1899, depunerea de candidaturi pentru Colegiul II și III la Cameră. Acestea au fost ocazii de propagandă socialistă, de afirmare a Partidului Muncitorilor în arena politică a țării, indiferent de rezultatul scrutinului41. „Opera noastră este grea și îndelungată — sub- linia Buzdugan—și folosul ei imediat e că dezvoltă conștiința de clasă între muncitori, face conștiente marile mișcări populare, determină curente în mulțime pentru reformele ce se cer, silind astfel clasa stăpînitoare să cedeze. Căci, este evident, a trecut vremea cînd burghezia noastră era utopistă, inconștientă de interesele sale. De acum înainte reformele se vor «impune » mai ales de jos în sus, deoarece stăpînirea, sub orice nume s-ar înfățișa azi, nu va da nimic de bunăvoie muncitorimii” 42. 39 Ancheta industrială din 1901—1902, Industria mare, voi, 1, București, 1904, p. 112 — 118; Progresul economic tn Romănia 1877—1977, Edit. politică, București, 1977, p. 110 — 111. 40 Arhiva I.S.I.S.P., fondul XV, dosarele 2247, 2346, 2347. 41 Clubul muncitorilor din București. Dare de seamă de mersul moral al clubului pe anul 1899—1900, București, 1900, p. 8—9. 42 Documente din istoria mișcării muncitorești din România 1893— 1900, p. 750. www.dacaromanica.ro 15 CONFERINȚA PARTIDULUI MUNCITORILOR DIN ROMANIA 1085 Discuțiile, la care au luat parte I. C. Frimu, Al. lonescu, Valenti Florescu, I. Marinescu. P. Zosîn, losif Nădejde-Armașu etc. au eviden- țiat hotărîrea Conferinței de a înarma partidul cu o conduită tactică uni- tară și, în pofida tuturor acelora care voiau să dea o altă îndrumare par- tidului, să „declarăm tuturor Că sîntem și vom rămîne socialiști". Chiar și numai prin această hotărîre, Conferința și-a atins scopul, reprezentînd un succes enorm pentru mișcare, pentru partid. Despre modul de organi- zare a muncitorilor în sindicate, raportul dintre acestea și partid s-a sub- liniat că ,,în primul loc întemeierea pe bresle trebuie să se facă din punct de vedere al luptei de clasă, adică neprimindu-se patroni în societățile de muncitori și avîndu-se ca scop ajutorarea în caz de greve și lipsă de lucru”, dar să se aibe în vedere și foloasele imediate prin „ajutorul reciproc în caz de boală și moarte” 43. în ziarul „Lumea nouă” s-au publicat mai multe articole despre organizarea muncitorimii în sindicate, iar militanții I. C. Frimu, Al. lonescu, Al. Constantinescu, V. Anagnoste, cărora li s-au ală- turat intelectualii socialiști C. Z. Buzdugan, losif Nădejde-Armașu, C. Bacovski au subliniat necesitatea întăririi partidului, sprijinirea acestuia pe organizațiile politice ale clasei muncitoare, dar și pe o puternică mișcare sindicală. în Bomânia legătura dintre partid și sindicate a fost totdeauna strînsă, ceea ce a împiedicat sciziunea, a înlăturat neutralismul și apoli- tismul sindicatelor. Vorbitorii au mai susținut necesitatea centralizării sindicatelor, deoarece Uniunea Sindicatului breselelor n-a dat rezultate, a concentrării activității organizațiilor profesionale în jurul Cluburilor muncitorești. Această legătură trebuia realizată prin oamenii de încre- dere și propagandiștii socialiști, care să fie ridicați din rîndurile muncitorilor. Numeroși muncitori membri sau președinți ai Comitetelor unor societăți profesionale — sindicale făceau parte din Comitetele Executive ale Clubu- rilor muncitorești, asigurînd nu numai legătura, dar și îndrumarea revo- luționară, socialistă a muncitorilor. Unii delegați au lansat ideea înfiin- țării de cooperative, dar ea a fost respinsă de Conferință. O astfel de ati- tudine o găsim pe deplin justificată deoarece în acele împrejuiări se impu- nea concentrarea eforturilor și a forțelor proletare iar nu dispersarea lor. Belația dintre propagandă și organizare a reprezentat altă latură a dezbaterilor. Mai ales I.C. Frimu, C.Z. Buzdugan și Al. lonescu ținînd seama de experiența de pînă atunci, de neîmplinirile muncii de educare a muncitorilor în spiritul principiilor revoluționare, au chemat la mobili- zarea tuturor forțelor pentru dezvoltarea propagandei socialiste, extin- derea acesteia în cartierele muncitorești, organizarea de expuneri și con- ferințe, legate nemijlocit de viața și preocupările maselor, tipărirea de broșuri socialiste, formarea de propagandiști în cadrul Cercurilor de studii sociale etc. Al doilea punct din ordinea de zi—Propaganda la sate, a concentrat și el într-o bună măsură, atenția Conferinței. Baportul aprecia că Partidul Mun- citorilor, în pofida ingerințelor autorităților, va trebui să continue munca printre țărani, adaptîndu-și formele de maifestare după împrejurări. Delegații au subscris la ideia formulată în Baport, aducînd noi dovezi ale semnificației propagandei socialiste la sate, a preocupării în continuare a Partidului Muncitorilor față de oiganizarea țăiănimii în cluburi socialiste, 13 13 Op. cf!., p. 751. „Anale dc istorie" nr. 3/1981, p. 109 — 110. www.dacaromanica.ro 1086 ION IACOȘ 16 apărarea intereselor și nevoilor țărănimii. Mai mulți delegați au con- damnat măsurile restrictive ale autorităților polițienești și jandarmerești contra propagandiștilor socialiști, a arestărilor samavolnice și a intentării abuzive de procese, a dizolvării cluburilor socialiste la sate. Conferința a hotărît că „acțiunea (de organizare și propagandă) la sate trebuie să meargă paralel cu acțiunea la orașe”, deoarece „sătenii au înțeles foarte bine lupta de clasă și necesitatea organizării lor aparte”. Dovada acestui fapt l-a constituit înființarea și activitatea celor peste 300 de cluburi so- cialiste la sate, lupta țăranilor pentru o viață mai bună, participarea la campaniile electorale.44 Vorbitorii, între care Al. Georgescu, Nicolae Păcală, Gh. Popescu, I. C. Frimu, I. Demetrescu, C. Z. Buzdugan, G. N. Darie, Andrei Panait, M. Rădulescu au relevat, prin exemple, faptul că țăranii pricep destul de repede procesele sociale, insistînd „asupra inteli- genții, demnității și puterii de rezistență a țăranilor,” că ei „înțeleg destul de bine teoria luptei de clasă”, că peste tot piopagandiștii socialiști au fost „primiți cu dragoste de către țărani”. Ținîndu-se seama de rezultatele obținute în acest domeniu s-a recomandat ca recrutarea propagandiștilor socialiști pentru munca la țară să fie făcută din rîndurile muncitorilor destoinici intrați de curînd în fabrici și uzine, care mențineau legătura cu satul și cunoșteau direct necazurile țăranilor. De asemenea, propagandiștii puteau fi recrutați din rîndurile meseriașilor (tîmplari, fierari, abagii) care lucrau pentru săteni sau în cartierele periferice ale capitalei și ale orașelor mari. Pentru coordonarea activității socialiste la sate, s-a propus formarea unui Comitet, compus din oameni experimentați, dornici de muncă și care să se ocupe exclusiv de chestiunea țărănească. Era o formă a muncii partidului, folosită cu rezultate bune și în organizai ea societăților profesional-sindicale. Unii delegați au propus ca organizațiile din caitie- rele mărginașe ale Capitalei și ale altor orașe să acționeze cu mai multă energie pentru strîngerea legăturilor cu țăranii din satele din împrejurimi. Conferința a recomandat editarea unor broșuri de propagandă în care să se explice țăranilor, în termeni populari, doctrina socialistă, diferite probleme ale societății românești subordonate prosperității întregii națiuni. Ele urmau să fie distribuite gratuit țăranilor, dintr-un fond anume con- stituit, fondul broșurilor de propagandă. Ultimul punct din ordinea de zi a Conferinței socialiste s-a referit la Gazeta partidului 45. Referatul a fost prezentat de Alexandru Georgescu care s-a ocupat mai mulți ani de administrarea ziarului socialist „Lumea nouă”. El a explicat starea materială precară a publicației socialiste, fap- tul că au trebuit plătite o serie de polițe, că însăși tipografia partidului a trebuit vîndută. Referentul a schițat modul de reorganizare a publicației, susținerea materială și morală de către muncitori. în acest sens Al. Geor- gescu a propus ca ziaiul să poarte în continuare numele de „Lumea nouă”, avînd ca subtitlu Organ al Partidului Muncitorilor. Schimbarea denumirii subtitlului publicației reflecta ancorarea mai temeinică a partidului în problematica muncitorească, năzuința de a rupe cu intelectualii instabili, 44 Gh. Matei, Cluburile socialiste la sate. 1898—1899, Edit. științifică, București, 1968; V. G. Morțun, Cluburile țărănești, Tip. „Lumea nouă”, București, 1899; Nicolae Deleanu, Op. cit., p. 69 — 91. 45 Documente din istoria mișcării muncitorești din România 1893—1900, p.754—75',6 vezi și N. Copoiu, Refacerea Partidului Social-Democrat din România. 1900—1910, Edit. știin- țifică, București, 1966, p. 77 — 78. , www.dacaromanica.ro 17 CONFERINȚA PARTIDULUI MUNCITORILOR DIN ROMÂNIA 1087 nehotărîți, a prelua frînele partidului de către muncitorii revoluționari. AL Georgescu a cerut tuturor delegațiilor și prin ei întregii clase munci- toare să susțină material și moral ziarul, să trimită corespondențe din fa- brici și uzine, de la sate, din activitatea Cluburilor și a sindicatelor munci- torești. La discuții au luat parte I, C. Frimu, Vanda Mihail, C. Z, Buz- dugan, G. N. Darie, I. Marinescu, luliu Neagu-Negulescu, V. Arin, P. Zosîn etc., subscriind punctelor de vedere formulele în Referat. Conferința, un adevărat forum muncitoresc, a hotărît continuarea și dezvoltarea luptei revoluționare a proletariatului, a partidului său politic, apărarea organului central de presă muncitorească. Publicația urma să apară săp- tămînal, format unic, în 4 pagini, oglindind problemele muncitorești. Pentru țărănime s-a hotărît scoaterea unui supliment săptămînal al zia- rului „Lumea nouă”, intitulat Drepturile țăranului* 47 4B * *. Era pentru prima oară din istoria mișcării noastre muncitorești cînd un ziar socialist a edi- tat un supliment exclusiv pentru țărani. Cele două organe de presă, îndeo- sebi „Lumea nouă”, au avut un rol deosebit de important în reflectarea problematicii muncitorești, în mobilizarea maselor muncitorești la luptă cont -a exploatării capitaliste, pentru menținerea unității rîndurilor munci- torești, a Partidului revoluționar al proletariatului. De asemenea s-a hotă- rît ca ziarul sa apară sub îngrijirea unui Comitet de redacție îndrumată direct de Comitetul executiv al Clubului muncitorilor din București. Conform hotărîrii Conferinței gazeta „Lumea nouă” s-a reorganizat. La 11 iulie 1899 a apărut seria a IlI-a a publicației avînd ca subtitlu organ al Partidului Muncitorilor din România. Concomitent cu ziarul partidului a apărut și suplimentul Drepturile țăranului47. Tot la 11 iulie 1899 adunarea generală a Clubului muncitorilor din București, care înde- plinea rolul de conducător al întregii mișcări muncitorești, a ales organele de conducere : Comitetul executiv format din C. Z. Buzdugan, I. C. Frimu și Al. Georgescu; Comitetul general alcătuit din: Gh. Alecu, M. Cornea, I. Marinescu, A. Panait, D. C. Patruț, N. Păcală, Gh. Popescu, V. Pres- curea ; casier: G. I. Țăranu; Comisia de verificare: N. C. Georgescu, losif Nădejde-Aimașu, V. Zainfirescu; Comisia electorală: G. Eteneanu, Al. Geoigescu, Al. lonescu I. Tabacovici, Gh. Teodorescu. Clubul munci- torilor din București a constituit factorul de conducere al Partidului Muncitorilor din România. De aceea, Clubul a fost considerat cu drept cuvînt „centru de acțiune al întregii mișcări mun'itoare din România”, care a condus „nu numai clubul, dar întreaga mișcare”, a păstrat ziarul partidului ca tribună de luptă revoluționară, a dus, „înainte mișcarea, dîndu-i-se un caracter curat socialist”48. Conferința socialistă din 29 iunie 1899, de fapt partea a doua a celui de al Vl-lea Congres al Pa' tidului, a reprezentat un moment important în dezvoltarea mișca’’ii muncitorești și socialiste, a partidului revoluționar al clasei muncitoare din România. Ea a confhmat preluarea de către Clubul muncitorilor din București a frinelor Partidului Muncitorilor din 48 Presa muncitorească și socialistă din România 1890 —1900, Edit. politică. București, 1961, p. 700 — 714, Vezi și M, Gh. Bujor, Ștefan Gheorghiu și epoca sa. Edit, politică, 1968, p. 24-27. 47 Suplimentul a apărut în cinci numere, pînă la 12 septembrie 1899. Au colaborat G. Miile, G, Z. Buzdugan. D. Th. Neculuță, I. Brad etc, 48 Clubul muncitorilor din București. Dare de seamă de mersul moral al Clubului pe anul 1899—1900, București, 1900, p. 5 — 6. www.dacoromamca.ro 1088 ION IACOȘ 18 România, conlucrarea strînsă a acestuia cu organizațiile politice din pro- vincie (Iași, Galați, Ploiești, Bacău, Buzău, Brăila, Tr. Severin), înfiin- țarea de noi sindicate (breșele ) și lupta pentru apărarea intereselor munci- torești și țărănești, conducerea grevelor, organizarea unor demonstrații etc. Conferința a afirmat în fața opiniei publice românești că mișcarea muncitorească, partidul revoluționar al proletariatului n-au putut fi dis- truse, că în România criza de creștere a partidului a fost depășită cu bine, fără a se creea partide sau grupări paralele muncitorești. Chiar dacă sub raport organizatoric mișcarea a scăzut întrucîtva ea a cîștigat în substanță, înainte de toate întărind caracterul proletar al partidului, unitatea de acțiune a clasei muncitoare, păstrînd neștirbite rîndurile organizate ale muncitorimii. Unitatea a fost mai puternică, partidul a continuat să țină sus steagul dezrobirii, al luptei pentru socialism pe pămîntul României49. Conferința a hotărît, în unanimitate, continuarea luptei revoluțio- nare a clasei muncitoare, iar partidul să poarte în viitor denumirea, sub care activa din februarie 1899, de Partidul Muncitorilor din România, călăuzit de ideologia marxistă. Conferința socialistă din iunie 1899, apre- cia Vasile Anagnoste „deschide o nouă etapă în mișcarea muncitorească din România. Este o afirmare a noii metode pentru viitor, o acțiune critică pe baza teoriilor marxiste” 50. Dezbaterile au evidențiat unitatea de vederi în partid, menținerea rîndurilor organizate ale muncitorimii, hotărîrea de a depăși greutățile provenite din propriile rînduri și a diminua efectele atacurilor claselor dominante. Delegații, în mod unanim, au exprimat cre- dința în viabilitatea ideilor socialiste, în afirmarea lor tot mai vizibil în țara noastră, în respingerea aserțiunilor ideologilor burghezi cu privire la lipsa terenului pentru dezvoltarea socialismului pe pămîntul român; ei au luat, de asemenea, atitudine față de acei membri de partid care, din diferite motive, uneori căzuți sub influența ideilor burgheze (mai ales cei din noul Club social-democrat), manifestau rezerve în ceea ce pri- vește posibilitatea dezvoltării partidului clasei noastre muncitoare. Conferința are marele merit de a fi clarificat unele probleme de orga- nizare și de tactică, a stabilit o linie de conduită unitară în partid, în munca dc organizare politică și profesională a muncitorilor, de continuare a muncii politice și propagandistice la sate, de editare a ziarului partidului „Lumea nouă” ca tribună de luptă revoluționară în rîndurile muncitorilor și „Drepturile țăranului” pentru muncitorii din lumea satelor. în cadrul Conferinței, s-au afirmat cadre proletare care, ani la rînd au condus par- tidul, destinele clasei muncitoare pe diurnul luptei pentru o nouă lume în România. Roadele Conferinței Partidului Muncitorilor din 29 iunie 1899 aveau să fie reliefate de activitatea tot mai bogată desfășurată în anii ce au urmat, de lupta activă și unitară a clasei muncitoare împotriva exploatării capi- taliste, de diversitatea formelor de organizare politică și profesională, * 60 49 Unitatea de acțiune a clasei muncitoare din România. Edit. politică. București, 1974, 37—45, 53 — 56. „Organizațiunea noastră principală (Partidul) — scria C. Racovski la 20 fe- bruarie 1900 — există și dezvoltă o activitate mai mare decit în anii trecuți” (Cristian Racovski Scrieri social-politice, studiu introductiv, antologie, bibliografie și note de Ion lacoș, Edit. politică. București, 1977, p. 41). 60 Arhiva I.S.I.S.P., fondul XV, dosar 109, voi. 1, f. 192 — 193. La rîndul său, C. T. Petrescu, minimalizlnd rolul Conferinței, scria că „s-au luat atunci cîteva hotărlri timide de reactivare a partidului” (Vezi Socialismul tn România, p. 150). www.dacoromamca.ro 19 CONFERINȚA PARTIDULUI MUNCITORESC DIN ROMANIA 1089 de îmbogățirea programului și tacticii partidului, de afirmarea sa tot mai puternică pe arena social-politică a României. Conferința din iunie 1899 (cea de a doua parte a congresului din aprilie) poate fi apreciată drept momentul ce încheie o perioadă extrem de importantă din activitatea partidului clasei muncitoare din România, denumită curent „vechea mișcare socialistă”. Ea marchează deschiderea unei noi etape în mișcarea noastră muncitorească și socialistă, evidențiind, pe multiple planuri, continuitatea revoluționară a partidului, unitatea rîndurilor organizate ale clasei muncitoare, lupta sa contra nedreptăților sociale, pentru o lume a dreptății și libertății în țara noastră. LA SIGKIFICATION DE LA CONFERENCE DU PARTI DES OUVRIERS DE ROUMANIE (JUIN 1899) RfiSUMfi La presente etude examine l’activitâ du parti de la classe ouvriere de Roumanie pendant l’une de ses pâriodes critiques (fevrier-juin 1899) lorsque de nombreux partis ouvriers et socialistes de diff^rentes pays du monde ont connu de profonds tourments qui, malheureusement se sont soldâs pour certains d’entre eux, par le morcellement des rangs de la classe ouvriere. Dans la premiere pârtie de l’âtude on esquisse Ies causes de la crise de direction du parti et la maniere dont elle s’est manifestde le fait que le Comite Ex6cutif du Club des ouvriers de Bucarest a assume Ies charges de direction du Parti, mission qu’il remplira pendant une longue periode. Le seconde pârtie est consacr6e aux travaux de la premiere phase du VI8 Congres du Parti des 20—22 avril 1899, qui a repoussâ la tentative de certains intellectuels de faire du parti une organisation politique bour- geoise-democratique; on releve dgalement l’activitâ politique, ideologique et organisationnelle deployee par le parti au sein des ouvriers des villes et des villages durant la periode avril—juin. La derniere pârtie de l’âtude est consacr6e aux travaux de la Confe- rence du Parti des Ouvriers de Roumanie du 29 juin 1899 (en fait la se- conde phase des travaux du Congres d’avril). La Confdrence a ddbattule mode de renforcement du parti, la tactique et la strategie rAvolutionnaire, 1'organisation des ouvriers en syndicats et clubs et des paysans en clubs socialistes, la propagande socialiste, l’6dition de la gazette „Lumea nouă”. La conf6rence a fixe une ligne de conduite unitaire du parti dans Ies do- maines organisationnel, politique, ideologique, dans la direction des luttes ouvrieres. La conference marque la fin de la periode de crise qui s’est em- par6e du parti, se manifestant de maniere unitaire dans tous Ies problâmes majeurs, liquidant Ies tendances de morcellement et de scission des rangs de la classe ouvriere de Roumanie. www.dacoromanica.ro COMPETIȚIA PENTRU CONTROLUL DUNĂRII INFERIOARE (1412-1420) * (I) DE VIRGIL CIOCÎLTAN Înfrîngerea craciaților la Nicopol (1396) și a osmanilor la Ankara (1402) a deschis în ambele tabere o perioadă de criză și refacere care a intrat într-o etapă nouă la începutul deceniului al doilea al secolului al XV-lea. Prin constituirea coaliției regionale antiosmane (1412), respectiv prin restaurarea unității statului osman (1413), premisa marilor confrun- tări ale celor două grupări de forțe, fixate preponderent pe linia Dunării, era pusă. Intervalul de timp analizat este mărginit de evenimente legate esen- țial, chiar dacă unele doar mijlocit, de probleme dunărene : 1412— orga- nizarea frontului regional antiosman, derivat în măsură apreciabilă din reglementarea conflictului ungaro-polon pentru gurile fluviului, 1420 — asaltul osman pe cursul Dunării inferioare și cucerirea segmentului mun- tean al acestei ape de către turci. în vreme ce sultanul Mehmed I a reușit, cu toate disidențele interne cărora a trebuit să le facă față și după 1413, să restabilească autoritatea supremă și, prin urmare, să permită statului osman să acționeze și să reac- ționeze în plan extern ca un tot unitar, regele ungar, Sigismund de Luxem- burg, inițiatorul alianței regionale antiosmane din 1412, nu a fost capabil să asigure alianței un giad similar de unitate și eficiență, corespunzător țelului suprem pe care i-1 fixase : oprirea expansiunii osmane și alungarea turcilor din Europa. Dacă înalta Poartă a fost, deci, în stare să promoveze o politică unitară la Dunăre, în schimb, coaliția antiosmană, extrem de complexă, a fost grevată și, uneori, subminată de contradicțiile de interese ale membrilor ei, fapt care explică incoerența acțiunilor sale. PREMISELE, GEXEZA ȘI STRUCTURA COALIȚIEI AATIOSMANE Sigismund de Luxemburg a încheiat la 15 martie 1412 la Lublau tratativele cu omologul său polon, Vladislav lagello, prin care a aplanat prin compromis în cadrai unui vast acord rivalitatea ungaro-polonă pentru Moldova și teritoriile rutene și a obținut angajamentul de sprijin al regelui * Studiul de față este un fragment dintr-o lucrare mai amplă consacrată funcției Dunării In lupta de apărare a țărilor române Împotriva expansiunii osmane. Lucrarea de ansamblu urmărește etapele instaurării controlului osman asupra fluviului (sfirșitul secolului al XlV-iea — mijlocul secolului al XVI-lea). în paginile care urmează nu au putut fi tratate, din pricina spa- țiului limitat, unele aspecte ale reacției antiosmane a puterilor amenințate de restaurația impe- riului sub Mehmed I. Ele vor forma obiectul unui studiu aparte. „REVISTA DE ISTORIE", Tom 35, nr. 10, p. 1090-1100,1982 www.dacaromamca.ro 2 CONTROLUL DUNĂRII INFERIOARE (1412—1420) (I) 1091 polon împotriva înaltei Porțix. Niciodată perspectivele politice ale regelui ungar și roman, îndeosebi cele ale luptei împotriva islamului, țelul său primordial, n-au părut mai promițătoare ca în primăvara anului 1412 1 2. Succesul lui Sigismund era cu atît mai remarcabil cu cît premisele constitui- rii coaliției fuseseră extrem de potrivnice, iar geneza ei deosebit de dificilă. Dispariția lui Ludovic de Anjou în 1382, care cumulase din 1370 coroana ungară și cea polonă, a pus capăt îndelungatei perioade de coo- perare a celor două regate împotriva tătarilor și lituanienilor și a antrenat dezagregarea marelui bloc în fragmente care au început să rivalizeze pentru stăpînirea teritoriilor dobîndite în epoca colaborării și expansiunii celor două state în răsărit. Paralel cu refluxul tătar în a doua jumătate a secolului al XlV-lea, Europa răsăriteană cunoștea altă profundă mutație: ascensiunea tur- cilor osmani care invadau impetuos Peninsula balcanică. Noua maree turanică nu a mai avut însă darul de a solidariza regatele ungar și polon, deoarece presiunea înaltei Porți s-a exercitat covîrșitor asupra Ungariei, spre deosebire de apăsarea Hoardei de Aur care fusese repartizată relativ egal asupra celor două regate vecine. în contextul favorabil creat de viguroasa presiune osmană asupra Ungariei și a prelungitei crize de succesiune la tronul aceluiași regat s-a constituit uniunea polono-lituaniană (1385). S-a realizat astfel cea mai importantă asociere de forțe din Europa răsăriteană, devenită de îndată factorul principal de reorganizare a relațiilor interstatale în această parte a continentului. Consecința nemijlocită a alcătuirii uniunii polono-litua- niene a fost alipirea Rusiei apusene la Polonia — acum definitiv pierdută de Ungaria — și intrarea Moldovei în raporturi feudo-vasalice cu regatul polon în același an (1387). în urma acestor modificări, Polonia a devenit stat cu interese pontice și dunărene. Aceeași conjunctură internațională favorabilă a permis uniunii polono-lituaniene să reia programul de expan- siune spre Marea Baltică. Regatul polon a redeschis acest dosar — închis, semnificativ, de regele Cazimir în ajunul ofensivei antitătare (1340) — găsind în lituanieni parteneri naturali, asociați prin ostilitatea comună față de Ordinul cavalerilor teutoni. înainte de a accepta această situație, sinonimă cu recunoașterea ponderii substanțial diminuate a regatului ungar față de epoca lui Ludo- vic de Anjou, Sigismund a făcut cîteva încercări de restaurare a poziției anterioare a statului său, care au avut drept urmare instalarea unei acute tensiuni în raporturile cu uniunea polono-lituaniană. La rîndul său, Vla- dislav lagello, pentru a obține cîștig de cauză în litigiul care îl opunea pe el și pe marele cneaz al Lituaniei Ordinului teuton, s-a arătat dispus să consimtă regelui ungar însemnate concesii. Din îmbinarea acestor tendințe conciliatorii s-a născut complexul de acorduri încheiat la 15 martie 1412 la Lublau. 1 Textul tratatului publicat tn Hurmuzaki, I, 2, p. 483—487; pentru alte ediții și pentru unele indicații bibliografice asupra tratatului, vezi E. Weise, Die Staatsvertrăge des Deutschen Or- dens in Preussen im 15. Jahrhundert, I, 1398—1437, Kdnigsberg, 1939, p. 94—95; marele cneaz al Lituaniei a aderat la acest tratat la 15 aprilie 1412 (Codex epistolaris Vitoldi Magni Ducis Lithuaniae 1376 — 1430, ed. A. Prochaska, Cracoviae, 1892, In Monamenta Medii Aevi Ilisto- rica Des Gestas Poloniae Illustrantia, VI, p. 228—231). 2 G. Beckmann. Der Kampf Kaiser Sigmunds gegen die iverdende Weltmacht der Osmanen, Gotha, 1902, p. 70-71. www.dacoromanica.ro 1092 VIRGIL CIOC1LTAN 3 Ele au fost o reglementare de ansamblu a problemelor eonflictuale ale celor două mari puteri și ale aliaților lor din Europa centrală și răsări- teană realizată prin concesii reciproce și prin angajamentul de cooperare împotriva adversarilor celor doi parteneri de tratative. S-a constituit, în consecință, un nou cadru al relațiilor internaționale, care, în ciuda cri- zelor și vicisitudinilor traversate, a rămas structura de referință, cu vre- mea împuținată sau completată, a tuturor acordurilor ungaro-polone pînă la prăbușirea regatului ungar (1526). în ciuda numeroaselor lucrări care discută acordurile de la Lublau din unghiuri de vedere parțiale, istoriografia, atît română cît și străină, nu oferă o viziune de ansamblu, integratoare, singura în măsură să sur- prindă esența, aria de cuprindere geografică și persistența în timp a for- mulei^ negociate în martie 1412 3. în ce au constat compromisul și concesiile reciproc convenite ? 3 Spre deosebire de istorici, atit români cit și străini, care au analizat un aspect sau altul legat de negocierile din martie 1412, cei doi suverani au tratat problemele ,,tn pachet”. Această abordare structuralistă a condus în mod firesc la elaborarea unei noi structuri a echilibrului raporturilor interstatale. Au fost trecute cu vederea nu numai ramificațiile internaționale ale acordului, dar Înseși implicațiile lui regionale au fost neglijate chiar In lucrări speciale consacrate perioadei, de exemplu I. Minea, Principatele române și politica orientală a împăratului Sigismund, București, 1919; nici mult mai sistematicul C. Racoviță, începuturile suzeranității polone asupra Moldovei 1387 —1532, in „Revista Istorică Română”, X (1940), p. 237 — 332 nu surprinde pro- funzimea mutației politice internaționale din 1412 și impactul ei asupra relațiilor moldo-polone; deși consacrat esențial cercetării tipului de relații juridice statuate prin amintitul acord, studiul lui FI. Constantiniu și Ș. Papacostea, Tratatul de la Lublau (15 martie 1412) și situația interna- țională a Moldovei la începutul veacului al XV-lea, in „Studii. Revistă de istorie”, 17 (1964), 5, p. 1129 — 1140, semnalează perspicace importanța tratatului privind Moldova, fiind astfel in istoriografia română deschizător de perspective pe care Ș. Papacostea le-a urmărit apoi in Kilia et la politique orientale de Sigismond, in „Revue Roumaine d’Histoire”, XV (1976), 3, p. 423 — 436 și tn Din nou cu privire la politica orientală a lui Sigismund de Luxemburg (1412), extras din voi. omagial Ștefan Meteș la 85de ani, Gluj-Napoca, 1977, p. 243 — 246, in acest din urmă studiu corelînd cele două focare de conflicte, coasta dalmată și gurile Dunării. Despre punctul de vedere tn această problemă al unui mare cunoscător al epocii, specialist in relațiile țărilor române cu regatele ungar și polon, P. P. Panaitescu, vezi mai jos, n. 10. Dintre lucrările străine in care e dezbătut tratatul de la Lublau, majoritatea aparțin istoriografiei polone, care prin O. Gărka, Zagadnienie czarnomorskie w polityce polskiego srednioiviecza, 1359—1450, Warszawa, 1933 a dat cel mai comprehensiv studiu din literatura de specialitate polonă consacrată politicii pontice a Poloniei, deși și el subestimează ponderea politică a acordului din 1412 conchizind, in chip ciudat după clarvăzătoarca-i analiză, că tratatul dc la Lublau, „nu a avut consecințe pozi- tive.. . Sigismund și-a continuat urzelile in Moldova” (p. 367). Este oricum un progres față de Papee, Dgbrowski, Stachori, ale căror concluzii le trece Gdrka in revistă (ibidem) : după acești din urmă istorici, problema Moldovei a figurat doar „formal" la negocierile de la Lublau, în timp ce Prochaska socotea că acestea au fost „un joc” (ibidem). In istoriografia maghiară, tratatul dc la Lublau nu s-a bucurat de o atenție specială și nici de o Înțelegere potrivita ; deși legăturile comerciale ale regatului ungar cu Levantul pe Dunăre și pe Marca Neagră au făcut obiectul investigațiilor (cf. Zs. P. Pach, Levantine Trade Routes and Easiern Europe in the Middle Ages, în XV! Congres International des Sciences Historiques, Rapports II, Section chronologi- gue, Bucarest, 1980, p. 222—230; această contribuție a autorului face parte dintr-o suită de studii consacrate aceleiași probleme, studii ale căror trimiteri bibliografice se află ibidem, p. 231), aspectele politice ale chestiunii nu s-au bucurat de atenție ; lucrările istoricilor germani nu aduc nici ele limpezirile necesare, deși contribuțiile consacrate domniei lui Sigismund, mai ales cea citată a lui G. Beckmann, care, spre deosebire de voluminoasele istorii și monografii (de exemplu J. Aschbach, Geschichte Kaiser Sigmund's, voi. I —II, llamburg, 1838—1839) concepute 1n spirit pozitivist, s-a străduit, cu rezultate in cea mai mare parte și astăzi vala- bile, să degaje liniile de forță ale politicii antiosmane a regelui-lmpărat : cu toate că a sesizat că negocierile de la Lublau i-au deschis lui Sigismund orizontul politic mai mult ca oriclnd înainte și după 1112, Beckmann le-a plasat oarecum lateral 1n politica generală a regelui ungar și roman ; contribuțiile atît documentare cit și de interpretare ale lui H. Heimpel, Aus der Kanzlei Kaiser Sigismunds, In ' 1931, 1, p. 111—180, 4 CONTROLUL DUNĂRII INFERIOARE (1412—1420) (I) 1093 După nereușitele încercări ale lui Sigismund de împărțire a Poloniei (1392) 4 și de readucere a Moldovei sub obediență ungară (1395) 5 *, încor- darea raporturilor ungaro-polone s-a menținut constant pînă spre sfirșitul primului deceniu al secolului al XV-lea cînd a amenințat să se transforme în conflict armat. Mai multe evenimente, petrecute într-un interval rela- tiv scurt, l-au obligat însă pe Sigismund să caute printr-o substanțială și realistă moderare a pretențiilor ungare calea compromisului diplomatic cu Vladislav lagello. Poziția precară din care a negociat în 1411 și 1412, determinată de situația dificilă în care se afla statul său, înconjurat de o centură ostilă din Austria 8, pe coasta dalmată 7, prin Țara Românească și Moldova 8 pînă în Polonia l-a constrîns la grele sacrificii. Recunoașterea blocului polono-lituanian, cu implicita renunțare de a-1 desface, a constituit concesia de bază a regelui ungar și a oferit temelia tuturor acordurilor încheiate în martie 1412. Sigismund a acceptat, cu limitele de rigoare, și mutațiile geo-poli- tice provocate de constituirea uniunii polono-lituaniene — anexarea de către Polonia a Rusiei apusene și legătura feudo-vasalică stabilită între regatul polon și Moldova — rezervîndu-și dreptul de a redeschide la ter- men — la cinci ani după dispariția unuia dintre cei doi regi — problema celor două teritorii revendicate. Pentru viitorul imediat însă faptul împli- nit în 1387 nu mai era contestat. Și în privința aliatului său, Ordinul cavalerilor teutoni, regele ungar și roman a făcut concesii majore, de la sprijinirea interesului Lituaniei de încorporare a Samogiției pînă la acceptarea — potrivit aserțiunii lui J. Dlugosz 9 — a lichidării statului teuton și a împărțirii teritoriului său. și Zur Handelspolitik Kaiser Sigmunds, în „Vierteljahrschrift fur Sozial- und Wirtschafts- geschichte”, 23, 1930, p. 115—156, au oferit o bază nouă Înțelegerii intereselor pontico-danu- biene ale statelor aflate sub stăplnirea lui Sigismund, direcție pe care a aprofundat-o W. von Stroiner in mai multe studii Înrudite prin temă, documentație și concluzii cu Die Schu’arzmeer- und Levanle-Polilik Sigismunds von Luxemburg, extras din „Bulletin de l’Institut historique belge de Home”, XLIV (1971), p. 602—610; nici una dintre lucrările mai sus menționate nu tratează Insă corelat compensațiile convenite de suveranii polon și ungar in 1412, astfel că nu este de mirare dacă pentru un cunoscut specialist al istoriei Ordinului teuton, E. Weise, Moldova, obiect al negocierilor de Lublau ca și statul teuton, In definitiv una dintre piesele cele mai importante ale schimbului, este confundată cu „Siebenbiirgen” (op. cit., p. 95). 4 Z. Nowak, Internationale Schiedsprozesse als ein Werkzeug der Polilik Kbnig Sigismunds in Ostmittel-und X'ordeuropa 1411 — 1425, in „Blătter fur deutsche Landesgeschichte”, 111 (1975), p. 175. 5 H. Manolescu, Campania lui Sigismund de Luxemburg in Moldova (1305), în „Analele Universității București”, Seria Științe Sociale, Istorie, XV, 1966, p. 59 — 74. • Adversitatea sa cu ducii Emest și Frederic de Habsburg și alianța acestora cu Polonia examinată de A. Steinwenter, Beitrăge zur Geschichte der Leopoldiner, în „Archiv fiir ostcrrei- chische Geschichte”, LVIII, 1879, p. 391—508. 7 In 1109, concurentul lui Sigismund la coroana ungară, Ladislau de Neapole, vînduse Veneției Zara și titlurile sale asupra coastei dalmatc pe care republica le-a ocupat — sursa unui conflict îndelungat și acerb care a opus Veneția regatului ungar. Pentru apropierea polono- venețiană după 1109 pină în martie 1412, vezi izvoarele publicate de A. Cieszkowski, Fontes rerum polonicarum e tabulario reipublicae venetae, Serics l-a, fasciculus secundus (Acta Vladis- lao Jagellonide regnanle), Posnaniae, 1890, passim. 8 Textele tratatelor de alianță antiungară a Țării Românești și a Moldovei din 1411 cu regatul polon publicate In Hurmuzaki, I, 2, p. 472—473, respectiv de M. Costăchescu, Docu- mente moldovenești înainte de Ștefan cel Mare, II, Iași, 1932, p. 637—639. 8 J. Dlugosz, Historiae Polonicae Libri XII, voi. I, Lipsiae, 1711. col. 321 ; vezi și Z. Nowak, op. cit., p. 178, n. 18. Afirmația lui Dlugosz, pusă sub semnul întrebării de unii istorici, nu este lipsită de confirmări indirecte, anume repetatele încercări ale lui Sigismund de a antrena Ordinul în luptele cu turcii Tn 1094 VIRGU, CIOCÎLTAN 5 Această din urmă concesie îndeosebi contrabalansa în concepția părții polone beneficiile obținute de Sigismund. Prin reconcilierea cu Vladislav lagello, Sigismund a reușit să disloce amenințătoarea coaliție antiungară din 1410 — martie 1412 patronată de Polonia. Chiar dacă focarele de conflict între regatul ungar și Veneția sau între Sigismund și ducii Austriei n-au putut fi eliminate prin mediația regelui polon în 1412, neutralitatea ulterioară a Poloniei îl plasa pe regele ungar în poziții avantajoase față de acești adversari. Pe lingă acest cîștig, Sigismund a reușit în martie 1412 să soluțio- neze favorabil încă cîteva probleme de interes vital pentru regatul ungar. Cel mai de seamă beneficiu a fost asocierea uniunii polono-lituaniene la lupta Ungariei cu Imperiul osman. Concesia polonă era cu atît mai pre- țioasă cu cît între Polonia și înalta Poartă nu existau în această perioadă surse de antagonism; dimpotrivă, un șir de interese convergente între cele două state care se manifestaseră încă de la sfirșitul secolului al XIV- lea tocmai împotriva regatului ungar și aveau să-și prelungească existența secole de-a rîndul constituiau, chiar latent, o viguroasă realitate politică. Adeziunea Poloniei la politica antiosmană a încadrat Moldova, explicit prin textul acordului de la Lublau, în frontul antiosman. Sigismund nu cîștiga numai un nou aliat, ci și, fapt capital, posibilitatea de a utiliza în scopuri militare sau comerciale gurile Dunării, primejdia întreruperii contactului regatului ungar ou Marea Neagră fiind astfel conjurată. Dacă soluționarea conflictului ungaro-polon pentru Moldova și, în subsidiar, pentru teritoriile rutene (Haliciul și Podolia), a fost piatra unghiulară a întregului edificiu politic ridicat în 1412, punctul-cheie al compromisului privind Moldova — exprimat indirect în textul tratatului — a fost regle- mentarea statutului gurilor Dunării controlate de Chilia 10. 10 O scrisoare adresată de regele ungar voievodului transilvan, Știbor de Știboricz, anunța renunțarea la proiectul de ocupare a Chiliei pe care, reiese limpede din document, 11 avusese in vedere Sigismund cu puțină vreme Înainte, dar a cărui aplicare nu Iși mai avea rostul in perspectiva tratativelor cu omologul său polon. Scrisoarea, nedatată, a fost publicată de H. Heimpel, Aus der Kanzlel, p. 179; FI. Constantiniu — Ș. Papacostea, op. cit., p. 1138, o încadrează cronologic convingător, socotim noi. Intre 1411 — martie 1412. Nu poate fi datată după martie 1412 Intrucit Sigismund nu ar fi invocat circumstanțe vagi, ci i-ar fi comunicat voievodului ardelean direct succesul tratativelor care anulau acest proiect. în cursul Întrevederii de la Luck (1429), regele polon a respins cererea lui Sigismund de împărțire a Moldovei al cărei voievod se făcuse vinovat de neparticipare la lupta cu turcii la Golubaț in 1428 (vezi J. Leun- clavii, Historiae musulmanae Turcorum, Francofurti, 1591, p. 19:... Golubecia obsessa Chrtstt anno 1428, [Aiexander] subsidia Siglsmundo Cesart nulla mittere oolait, motivind că moldovenii se executaseră în 1426, dar, din vina lui Sigismund, zadarnic (J. Dlugosz, op. cit., col. 514—515). îndemnat insistent și de marele cneaz al Lituaniei, Vladislav a consimțit un compromis — ulte- rior revocat — prin care Chilia urma să intre pe cale pașnică, printr-un arbitraj, In posesia lui Sigismund, după cum rezultă dintr-o scrisoare adresată de regele ungar marelui maestru al Ordinului cavalerilor teutoni la 17 aprilie 1429 (Codex epistolarii Vitoldi, p. 823). Cit de justificate erau temerile regelui ungar în legătură cu Chilia o dovedește faptul că tn același an, 1429, Alexandru a blocat intrarea navelor pe Dunăre: woyewoda Moldwanus certa obstacula posuertt in Danubium ubi mare tntrat et inlbl fustes fixerat, sic quod naoes ascendere non possunt Danubium (Codex epistolaris Vitoldi, p. 859). Soluția extremă, de ocupare a Chiliei, a fost adoptată de îancu de Hunedoara in 1448, tn ajunul ultimei sale mari campanii in Peninsula balcanică. Din păcate, o greșală de tipar tn ediția Prezeădziecki a operei lui Dlugosz — un rind sărit tn pasajul care reproduce conținutul documentului din 1412 (Opera omnla, t. IV, p. 137) — a făcut ca o parte din istoricii poloni, ca și N. lorga in Geschichte des rumânischen Volkes, I, p. 289 — 290, să considere că in eventualitatea Împărțirii Moldovei, conform tratatului de la Lublau, Cetatea Albă ar fi revenit Ungariei, iar Chilia Poloniei, confuzie care a Impietat serios asupra Înțelegerii realităților din regiune (vezi O. Gdrka, op. cit., p. 364—366); altă eroare, cu consecințe poate mai nefaste, privește stăpinirea Chiliei in perioada anterioară și. ulterioară anului 1412 și iși are temeiul www.dacaromamca.ro 6 CONTROLUL DUNĂRII INFERIOARE (1412—1420) (I) 1095 Și Țara Românească, parteneră a alianței antiungare în 1411, a revenit prin înțelegerea ungaro-polonă în orbita politică a Ungariei. Integrarea celor două țări române în alianța antiosmană n-a rămas o simplă virtualitate. Un indiciu mai categoric pentru reluarea legăturilor tradiționale de cooperare între Țara Românească și Ungaria decît participarea reprezen- tanților munteni la congresul de la Ruda (vara 1412) a fost confirmarea de către Mircea cel Bătrîn la 6 august 1413 a privilegiului comercial11 acordat brașovenilor de voievodul Transilvaniei, Știbor de Știboricz, la 7 septembrie 1412 12. Intervalul relativ îndelungat între datele de emi- tere a celor două acte, adică întîrzierea ratificării de către Mircea, exprimă foarte probabil ezitarea domnului muntean de a se alinia la regimul sta- tuat la Lnblau care-1 readucea la alianța cu Ungaria. Condițiile create de destrămarea puterii osmane după 1402 îi asiguraseră o largă libertate de mișcare și în raporturile cu regatul ungar. Evenimentele din Peninsula balcanică petrecute în vara anului 1413 au pus însă capăt ezitării lui Mir- cea cel Bătrîn13. Dealtminteri, încă din anul turnător, domnul era consi- derat la Veneția un factor activ al luptei antiosmane 14. Țara Românească a devenit curînd principala zonă a confruntării dintre forțele creștine și osmani la Dunărea de jos. Indiciile nu lipsesc nici pentru încadrarea efectivă a Moldovei în sistemul de alianță antiosmană. Indiferent dacă Alexandru cel Bun a cunoscut sau nu clauza partajului statului său în eventualitatea că ar fi refuzat să-l sprijine cu oaste pe Sigismund împotriva turcilor, este aproape sigur că și el, ca și Mircea, a acordat la scurtă vreme după încheierea con- gresului de la Buda un privilegiu comercial brașovenilor — semn al apro- pierii de regatul ungar 15. Mai concludentă în acest sens este participarea delegat ilor moldoveni la sinodul de la Constanța unde s-au dezbătut pro- blemele, strîns legate între ele, ale unirii bisericești și ale cruciadei anti- ln interpretarea lui P. P. Panaitescu potrivit căreia Chilia ar fi aparținut între 1404 și 1426 Țării Românești (în monografia Mircea cel Bătrîn. București, 1944, p. 303 — 305 și în studiul Legăturile moldo-polone in secolul al XV-lea și problema Chiliei, în „Romanoslavica”, III (1958), p. 98—99). Pentru contraargumente, vezi V. Ciociltan, Chilia In primul sfert al secolului al XV-lea, în „Revista de istorie”, 34 (1981), nr. 11, p. 2091 — 2096. 11 I. Bogdan, Relațiile Țării Românești cu Brașovul și cu (ara ungurească, București, 1905, p. 3 — 6 — Documenta Romaniae Historica, seria D. Relații Intre țările române, I, București, 1977, p. 197—198 (citat mai jos D.R.H, D„ I.) 13 D. R. H„ D, I, p. 191-195. 13 Afirmarea internațională cea mai deplină a Țării Românești în timpul lui Mircea cel Bătrîn și-a găsit expresia supremă în îndepărtarea sa de regatul ungar în momentele prielnice. Condiția necesară a acestei afirmări era dispariția presiunii osmane care dispensa țara de nevoia alianței cu Ungaria. Prima conjunctură favorabilă pentru această emancipare se constată între 1389 — 1390; mai de durată a fost situația creată de destrămarea puterii centrale în Imperiul osman după bătălia de la Ankara (1402), cînd semnele distanțării lui Mircea și chiar a ostilității față de Ungaria s-au înmulțit. între aceste indicii deosebit de semnificative au fost legăturile de cooperare comercială și politică stabilite cu Polonia, legături al căror sens era clar antiungar. Restaurarea unității Imperiului osman de către Mchmed I prin victoria sa asupra lui Musa (iulie 1413) a redus simțitor marja de manevră a lui Mircea și i-a impus opțiunea fundamentală determinată de poziția Țării Românești între cele două mari puteri. Mai puțin de o lună desparte victoria lui Mehmed I de privilegiul comercial acordat de voievod brașovenilor, semnul alinierii sale în frontul antiosman. 14 Vezi mai jos, n. 53. 15 Vezi lucrarea lui Ș. Papacostea, începuturile politicii comerciale a Țării Românești și Moldovei (secolele 1096 VIRG-IL CIOCIRLAN 7 osmane 16 17 18. Avansatele demersuri întreprinse de Sigismund în perioada 1418—1420 pentru asigurarea legăturii terestre a regatului ungar cu Chilia în scopuri comerciale și militare 17 atestă concludent încadrarea efectivă a Moldovei în cursul politic antiosman convenit la Lublau. Prin integrarea celor două țări române în angrenajul acordurilor de la Lublau, unitatea politică și strategică a Dunării inferiare în vederea confruntării cu turcii era realizată. Alianța de la Lublau — din care făcea parte Ungaria, uniunea po- lono-lituaniană, Moldova și Țara Românească — a devenit un fapt de notorietate internațională la congresul de la Buda (august 1412), în timpul căruia nucleului inițial i s-au adăugat numeroși noi aderenți1S. O însemnă- tate deosebită în perspectiva acțiunii antiosmane a avut-o participarea la congres a reprezentanților unor popoare balcanice, fapt care a conferit alianței consacrate cu acest prilej o semnificație precisă, anume intenția de lichidare a stăpînirii turcești în Balcani. Atmosfera entuziastă degajată de suita de succese înregistrate la Lublau și Buda a acoperit viciile ascunse ale instrumentului de combatere a turcilor. Multiplele sale neajunsuri au ieșit însă curînd la iveală. Alianța a fost subminată de la bun început de contradicțiile ei in- terne, de rivalitatea principalilor parteneri în alte zone decît cele ale con- fruntării cu Imperiul osman și de concepția universalistă anacronică a lui Sigismund care a încercat s-o subordoneze restaurării unității europene și cruciadei generale. Fragilitatea structurală a alianței a derivat din caracterul provizo- riu și condiționat al soluțiilor adoptate în cadrai larg al compromisului de la Lublau, iar interdependența soluțiilor i-a accentuat suplimentar slăbi- ciunea. Alt viciu de structură al fiontului antiosman a constat în angaja- rea celor doi monarhi prin concesiile reciproc consimțite în direcții politice contrare, cel puțin parțial, intereselor fundamentale ale statelor lor. Una dintre ariile principale ale compromisului a cuprins Moldova și teritoriile ratene (Haliciul și Podolia). Sigismund a recunoscut suzerani- tatea polonă asupra Moldovei condiționînd-o însă de concursul militar al voievodului ei obligat să-i acorde sprijin împotriva turcilor, fie defensiv, cînd teritoriul ungar era atacat, fie ofensiv cînd regele angaja o oaste de ,,o mie de lănci sau mai mult”. Nerespectarea acestei obligații antrena desființarea Moldovei ca stat și împărțirea ei după o linie mediană de la nord-vest spre sud-est, din codrii Bucovinei la țărmul mării, lăsînd Iașii și Cetatea Albă polonilor, Bîrladul și Chilia statului ungar. Tratatul 16 Vezi C. I. Karadja, Delegații din tara noastră la conciliul de la Constanta, in „Anal. Acad. Rom., Mem. Secț. Ist.,”, seria a IlI-a, t. VII (1927), p. 67; pentru Încordarea cu care urmă- rea Înalta Poartă negocierile de unire a căror semnificație o cunoștea precis, vezi mai jos, n. 34. 17 Sigismund Însărcina la 28 ianuarie 1418 pe frații Fischer cu construirea unei șosele de parlibus transmarinis de Kyla, Kaffa et Pera ac alits cioitatibus et terris tn flumine Danubio versus Hungariam et deinde versus partes Almanie (Die Urkunden Kaiser Sigmunds 1410—1431, voi. I, ed. W. Altmann, Innsbruck, 1896, ln Regesta Imperii, XI, p. 203; proiectul l-a preocupat In continuare pină cind a trebuit să-l abandoneze deoarece Chilia căzuse sub turci, după cum re- iese din scrisoarea adresată la 25 august 1420 marelui maestru al Ordinului prin care iși exprima regretul că trebuie să-l trimită Înapoi pe fratele Wyltchen von Phorten venit să construiască aceeași Strasse gen Kyla (text publicat de FI. Constantiniu — S. Papacostea. op. cit., p. 1139 — 1140). 18 Pentru desfășurarea acestei reuniuni, cit și pentru identitatea etnică și numărul parti- cipanților, vezi raportul anonim care menționează 17 delegații, publicat de J. Aschbach, op. cit., I, p. 441 — 442 și relatarea lui J. Dlugosz, op. cil., col. 324. www.dacoromanica.ro 8 CONTROLUL DUNĂRII INFERIOARE (1412—1420) (I) 1097 rămînea în vigoare cinci ani după decesul unuia dintre cei doi monarhi19. Acordul prevedea, cu titlu ipotetic — neparticiparea lui Alexandru cel Bun la lupta cu turcii — o situație contrară intereselor polone, anume împărțirea Moldovei și instaurarea controlului direct al regatului ungar la gurile Dunării. însemnătatea acestui control, la fel de bine înțeleasă de cercurile conducătoare din amble regate, a făcut ca problema Chiliei să rămînă și după 1412 o sursă latentă de rivalitate, cu răbufniri periodice violente. Statutul Haliciului și al Podoliei, teritorii lăsate în stăpînirea Polo- niei, urma să fie revizuit tot după cinci ani de la dispariția unuia dintre cei doi parteneri de negocieri de la Lublau; pînă la acest termen, stăpîni- rea regelui polon nu era grevată de clauze restrictive ca în cazul Moldovei. Alt izvor de grave complicații pentru alianța antiosmană a fost amî- narea rezolvă ii litigiului dintre uniunea polono-lituaniană și Ordinul cava- lerilor teutoni și echivocul procedurii de soluționare al acestuia. Instituit arbitru alconfli 4 ului tocmai pentru a smulge Ordinului concesiile cu care se angajase față de poloni și lituanieni20, Sigismund a obținut din partea li i Vladislav Iag< llo menținerea secretă a înțelegerii privitoare la statul t uton 21 și înfăptuirea arbitrajului său în două etape 22. Sentința pro- vizorie (Buda 1412) s a conformat înțelegerii secrete de la Lublau, venind în întimpinarea intereselor uniunii polono-lituaniene în detrimentul Ordi- nului 23. Ea nu rep 'ezenta însă decît o parte din datoria contractată de Sigismund după cum rezultă fără echivoc din rea°ția vehementă de nemul- țumire a polonilor și lituanienilor față de sententia definitiva (Breslau 1420 24, deși conținutul celor două arbitraje a fost identic 25. Prin urmare, executarea celei d *-a doua părți a soluției convenite în problema statului teuton ipoteca viitorul întregului eșafodaj politie ridicat în 1412. Ea a paralizat alianța antiosmană în anul hotărîtoarei încleștări cu înalta Poartă la Dunăre (1420). Pe lîngă sursele de conflict menționate, a apărut ulterior încă una majora, in Boemia, zona dc rivalitate directă începînd cu 1420 între rega- tul ungar și uniunea polono-lituaniană. Desfășurarea competiției pentru coroana boemă a fost un factor de primă mărime al diminuării eficacității alianței antiosmane. Cu toate discordanțele mai sus semnalate, înțelegerea ungaro-polonă din 1412 a conferit coeziune forțelor regionale și le-a orientat împotriva 19 Pentru edițiile documentului, vezi mai sus, n. 1. 20 După J. Dlugosz, op. cit., col. 321, acordurile negociate la Lublau au avut ca articulus primus prevederea dc exterminio Cruciferorum et de Prussiae terra dioidenda, vezi mai sus p. 1089, n. 9. 21 Acordul privind Ordinul teuton a rămas secret la dorința lui Sigismund care și-o jus- tifica astfel: o trădare sau numai o distanțare prea fățișă față de statul teuton susținut de lumea germană l-ar fi costat coroana de rege roman, compromițîndu-l definitiv aspirațiile imperiale și, implicit, marile proiecte de cruciadă; această justificare, consemnată de J. Dlugosz, op. cit,, col. 312, este confirmată de o scrisoare a principilor electori care il avertizau să nu abandoneze interesele Ordinului (J. Aschbacli, op. cit., I, p. 319). 22 Vezi Z. Nowak, op. cit., passim. 23 Marele maestru al Ordinului și-a exprimat fără rețineri dezamăgirea : wir hattea abir eyn bess-rn [usspruch] gehoffet (ibidem, p. 181). 24 Protestele și demersurile polone și lituaniene, precum și argumentarea lor, prezentate de J. Dlugosz, op. cit., col. 419 — 421, sînt confirmate de un șir de izvoare documentare. 25 Ambele au fost confirmări ale dispozițiilor tratatului polono-teuton de la ToruA din 141b www.dacoromamca.ro 3 — c. 2518 62 1098 VIRGIL CIOCILTAN 9 puterii turcești. Măsura progresului înregistrat se întrevede cel mai lim- pede din compararea situațiilor din 1411, de maximă tensiune între Unga- ria și Polonia, respectiv între aliații lor, și cea din 1412 cînd litigiile au fost suspendate lăsînd loc programului de acțiune comună antiosmană. în chip surprinzător însă, marea alianță antiosmană nu a intrat imediat în acțiune, întrucît inițiatorul și conducătorul ei, Sigisinund, și-a părăsit opera la scurt timp după înfăptuirea ei, îndreptîndu-și atenția spre Occident; un fapt cu atît mai ciudat cu cît momentul părea deosebit de prilenic unei campanii în sudul Dunării unde autoritatea osmană era încă puternic zguduită de frămîntări interne. Explicația acestui paradox aparent se află în personalitatea, poziția și concepția lui Sigismund a cărui activitate politică a fost călăuzită de ideea restaurației imperiale unifica- toare a lumii europene ca premisă indispensabilă pentru organizarea unui passagium generale, cruciada menită să elibereze Sfîntul Mormînt, firește, după alungarea turcilor din Europa 26. Sigismund s-a străduit să înfăp- tuiască în secolul al XV-lea cruciada în tipar tradițional, într-o vreme cind Europa nu mai putea reedita — o dovedește desfășurarea faptelor — o realitate decedată în veacul precedent. Atît contemporanii cît și istoricii de mai tîrziu i-au imputat lui Sigis- mund lipsa de continuitate în lupta cu turcii, sarcina sa primordială, de el însuși proclamată ca atare 27, în calitate de suveran al unui regat nemij- locit amenințat de expansiunea osmană și de conducător laic al comuni- tății creștine europene 28. Inconsecvența atitudinii sale antiosmane capătă însă alt înțeles de îndată ce este raportată la concepția politică globală a monarhului. Oricît de anacronic și, deci, himeric a fost grandiosul său plan, coerența internă nu i-a lipsit întrucît aparentele digresiuni n-au fost decît ocoluri impuse de împrejurări pentru atingerea țelului ultim : uni- rea Europei în vederea cruciadei, cea antiosmană și cea generală. Pără- sirea coaliției regionale nu însemna, așadar, abandonarea ei: ea fusese gîndită doar ca o etapă, ca un fragment al congregării întregii lumi creș- tine, misiune pe care Sigismund și-o asumase și nădăjduia să o ducă la bun sfîrșit în cadrul unui conciliu ecumenic. Proiectele călătoriei apusene ale regelui ungar au fost deosebit de ambițioase : sistarea războiului regatelor francez și englez, înlăturarea „schismei occidentale”, unirea bisericilor greacă și latină, mobilizarea lu- mii occidentale la cruciadă29. Roadele îndelungatelor tratative, purtate preponderent la Constanța, orașul-gazdă al conciliului, au fost mult sub așteptări, Sigismund reușind doar să aplaneze sciziunea din sînul bisericii catolice. 24 Vezi discursul-program rostit la 13 iulie 1415 la Constanța In fața inalților ierarhi ai bisericii (G. Beckmann, op. cit., p. 89—90). 27 Ibidem. 28 Deși renunțase In 1411 prin tratatla coroana imperială In favoarea fratelui său Vences- lav, regele Boemiei, Sigismund a continuat să se comporte ca Împărat, dovadă conținutul scrisorii pe care a adresat-o Împăratului bizantin Manuel In 1412 (publicată In H. Finke, Acta Concilii Constanciensis, voi. I, Miinster, 1896, p. 88 — 92) și funcția de arbitru suprem asumată In timpul conciliului de la Constanța ; această atitudine nu putea să nu nască tensiune In rapor- turile sale cu Venceslav (vezi G. Beckmann, op. cit., p. 41, n. 1). 28 în noiembrie 1414, cind Sigismund a anunțat pentru prima dată convocarea conci- liului de la Constanța, proiectul unirii Europei In vederea cruciadei era elaborat In detaliu : războiul Intre Anglia și Franța trebuia sistat In acest scop, Împăratul Bizanțului, Manuel, era invitat să trimită Împuterniciți la conciliu pentru a negocia unirea bisericească (vezi J. GilI, Con stan ce et Băle-Florence, Patțy^a^jțjțț^MininujHlfartPTRdes concilcs cccuminiques, IN). 10 CONTROLUL DUNĂRII INFERIOARE (1412—1420) (I) 1099 Bilanțul conciliului de la Constanța n-a fost negativ numai din punc- tul de vedere al lărgirii alianței antiturcești; el a adus serioase prejudicii chiar coaliției regionale antiosmane, întrucît ratarea elanului inițial din 1412 a permis eroziunii interne a alianței să se declanșeze și să-i șubrezească articulațiile și forța, în timp ce un proces în sens opus concentra puterea înaltei Porți. în cadrul eșecului de ansamblu al cruciadei, deosebit de negativ s-a răsfrînt imposibilitatea de a antrena Veneția — singura putere capa- bilă să îndeplinească funcția de braț naval al unei acțiuni militare de an- vergură —, din pricina conflictului pentru coasta dalmată care o opunea regatului ungar. Deși interesată să stăvilească expansiunea osmană care îi amenința atît domeniul colonial din Mediterana răsăriteană cît și liberta- tea de navigație, Republica lagunelor nu și-a coordonat intermitentele acțiuni antiturcești cu cele ale lui Sigismund. RESTAURAȚIA OSMANĂ Dacă o parte din rezultatele negocierilor de la Lublau au rămas secrete, sensul lor general antiosman a fost proclamat urbi et orbi în timpul marii reuniuni de la Buda din vara anului 1412 80. Ecoul acestei zgomotoase demonstrații de forță nu putea să nu se propage rapid și în Peninsula balcanică ale cărei realități politice viza în primul rînd să le modifice. Prezența unor fruntași bulgari la amintitul congres lăsa să se întrevădă și programul noii politici, restaurarea țaratului bulgar urmînd să fie, după toate aparențele, prima sa etapă 30 31. Consecințele nu s-au lăsat așteptate în lumea osmană unde un pro- ces accelerat de agregare politică a pus capăt în scurt timp fărâmițării puterii la care fusese condamnat imperiul după înfrîngerea de la Ankara. Beii turci care îl aduseseră la putere pe Musa îl părăsesc acum în favoarea lui Mehmed I. Fără a contesta rolul factorilor interni în desăvîșirea aces- tui proces, atribuit aproape exclusiv lor de unii istorici 32, considerăm că nu poate fi neglijat nici factorul extern, primejdia gravă care se profila la nordul Dunării pentru dominația osmană în Europa. Chiar dacă apre- cieri contemporane asupra conexiunii evenimentelor din nordul și din sudul fluviului lipsesc, ea se impune de la sine. Congresul de la Buda și modificarea orientării politice a forțelor turcești din Rumelia care l-au părăsit pe Musa și s-au atașat lui Mehmed I sînt două fețe ale procesului de agregare a două lumi care se pregăteau pentru o nouă fază a confruntării lor. Pină la mijlocul anului 1412, feudalii turci, în special beii de margine, care după 1402 beneficiaseră de largi autonomii, erau interesați să mențină „interregnul”, adică slăbiciunea puterii centrale 33. Congresul de la Buda a schimbat însă radical această situație. 30 Vezi mai sus, n. 18. 31 Ibidem. 33 Vezi P. P. Panaitescu, Mircea cel Bătrln, p. 308—320 ; P. Wittek, De la defaite d’An- kara â la prise de Constantinople (Un demi sitele d’histoireottomane), în „Revue des fitudes Isla- iniques”, XII (1939), p. 1—15 ; E. Werner, Die Geburt einer Grossmacht — Die Osmanen, Berlin, 1978, p. 203-205. 33 Vezi Inalcik, L’Empire ottoman, în Les peuples de l’Europe du sud-est el leur role dans l'histoire, Soția, 19GG, p. 13. j • www.dacoromanica.ro 62 1100 VIRGIL CIOCÎLTAN 11 Probabilitatea unei intervenții militare în Balcani cu scopul evident de a-i alunga pe țuici din peninsulă era perfect credibilă. Faptul că Meh- med I aducea Anatolia în competiția cu Musa a cîntărit probabil hotărî- tor în lupta cu fratele rival, deoarece perspectiva reunificării celor două părți ale statului osman se afla de pai tea sa. El eia, prin urmare, cel mai apt ca prin această restaurație să asigure menținerea dominației turcești în Peninsula balcanică. Așadar, o primă consecință a coaliției antiosmane constituite la Lublau în martie 1412 poate fi considerată restaurația osmană inaugurată în iulie 1413 prin victoria lui Mehmed I asupra lui Musa. Preconizatei com- pactări a energiilor statelor creștine la Lublau și Buda, pe care tabăra adversă avea toate motivele să o considere uvertura unei mari campanii îndreptate împotriva ei, turcii i-au răspuns printr-o agregare reală a cărei eficiență s-a dovedit curînd. LA COMPBTITION POUE LE CONTBOLE DU BAS-DANLBE (1412—1420) (I) RESUMfi) La pidsente âtude est un fiagment d’une recherche de plus giande envergure consacre au lâle du Danube en tant que principale ligne de la confrontation continentale entre l’Empiie ottoman en pleine expansion et les puissances chrâtiennes depuis les premiers contacts des Tures avec le fleuve jusqu’ă son intdgration dans le systeme imperial de la Porte ottomane (fin du XIV® siecle-milieu du XVI® siecle). L’intervalle 1412—1420 qui fait l’objet de cette âtude se caracterisa fondamentalement par le regroupement des forces aussi bien du câte chrâtien que du cote turc du fleuve (1412—1413) et par leur confionta- tion qui dans cette nouvelle âtape entraîna l’ensemble du cours infericur du Danube. La restauration de 1'unite ottomane par le sultan Mehmet Ier fut dans une grande mesure determinde par la constitution du front legional antiottoman organisă par Sigismond de Luxembourg et Ladislas Jagel- lon ă Lublau (marș 1412) et ă Buda (aout 1412). Le compromis râalisd par les deux rois ă Lublau concernait essentiellement le statut internațio- nal de la Moldavie et sui tont des Bouches du Danube (le probleme de Kilia); c’est sur cette base que la Hongrie et la Pologne reussirent ă rdsou- dre les grands litiges politiques et teiritoriaux qui les opposaient en Europe orientale — ou du moins ajourner leur solution — et ă constituer un front commun contre les Tures. En meme temps, les deux royaumes catholiques entraînărent dans cette alliance une serie d’autres Etats de la region, parmi lesquels les plus importauts furent la Valachie et la Moldavie, qui tenaient les positions — clef du Bas-Danube. De cette fagon fut crâă un cadre d’alliance regionale qui, malgre ses nombreuses defaillances dues en premier lieu aux rivalites qui opposaient les deux loyaumes et le carac- tere boiteux des Solutions adopteespar Sigismond et LadM'is, s’avera l’in- strument le plus effica^^lgfl^^^g|ț-gtQ|tiQțtomane. 100 DE ANI DE LA MOARTEA LUI GIUSEPPE GARIBALDI GIUSEPPE GARIBALDI - UN MAPE PATRIOT ITALIAN, LUPTĂTOR PENTRU LIBERTATEA POPOARELOR ȘI HERALD AL PĂCII DE nicolae liu Eneigie clocotitoare, afiimată în istoria politică și socială a două continente, Giuseppe Garibaldi reprezintă și astăzi, la o sută de ani de la moartea sa, personalitatea cea mai populară dintre făuritorii Italiei moderne. în lupta pentru redeșteptarea națională și constituirea statului național italian, cunoscută sub numele de II Risorgimento, luptă care se încheia la sfîrșitul celui de-al șaptelea deceniu al veacului trecut prin ocu- parea Romei, Garibaldi a repr ezentat alături de Mazzini, inițiativa populară și revoluționară în fața aceleia monarhice și constituționale a lui Cavour. Chiar dacă, atunci cînd aceasta din urmă rămînea singura soluție posibilă, n-a ezitat «ă o sprijine. Conducător militar și revoluțiorar ieșit din popor, trăind viața și împărtășind aspirațiile maselor, căutînd să se situeze în permanența în serviciul cauzelor generoase, puterea de dăruire a lui Garibaldi și influența sa n-au cunoscut granițele timpului. Nu întîmplător, în anii războiului civil din Spania și ai rezistenței antifasciste din cel de al doilea război mondial, numele său reapare pe steagurile luptei pentru libertate, ca sim- bol al Italiei democrate și eroice. Iar în 1946, ziua plebiscitului prin care s-a proclamat Republica Italiană era fixată în mod simbolic la 2 iunie, ziua comemorării marelui patriot, azi sărbătoarea națională a Italiei. „Există un erou în Europa — scria Jules Michelet despre Gari- baldi în 1871, exprimînd opinia contemporanilor cu vederi înaintate și a istoriografiei romantice — unul singur. Eu nu cunosc doi. întreaga sa viață e o legendă” C Iar pentru poziția istoriografiei risorgimentale de azi este caracteristică observația lui Luigi Salvatorelli, definind originalitatea personalității și forța ei de iradiere spirituală : „Garibaldi a fost conducă- torul ideal al războiului popular, capabil de a atrage după sine și a conduce pe cimpul de luptă pe simplii cetățeni, de a-i înflăcăra și a-i încinge pină 1 Jules Micliclet, La France (levant l’Europe, 2-îme ed. augmentfe, Floience, Ljon, Bor- deaux, 1871, p. 119. ,,REVIS A DE IS ORIE”, JO 1102 NICOLAE LIU 2 la roșu în slujba cauzei naționale, cu un dezinteres personal nativ, intr-un mod firesc eroic” 2. O imagine similară a conducătorului patriot și eroului p ofund popular („făcătorul de minuni prin vitejie și spirit de jertfă”, „marele dezinteresat”, „biruitorul prin credință” și ideal) căuta să impună opiniei publice de la noi Nicolae lorga, acum trei sferturi de veac. El combătea cu prilejul centenarului nașterii lui Garibaldi, imaginea deformată a „celui cu vorbe multe și mari”, pusă în circulație prin imitație demagogică autohtonă și satirizată ca atare în opera lui Caragiale. Pledînd pentru caracterul etic superior al acestei singulare personalități moderne, singura demnă de Plutarh și de pagina ultimă a „bibliei eroismului”, admirator fără rezerve al puterilor de neînvins pe care „convingerea le trezește într-o fire eroică” capabilă să grăbească procesul de transformare a țării sale, marele nostru istoric cerea ca „în fiecare carte de citire pentru școlari și în fiecare manual pentru cetățeni” să existe un capitol special dedicat înaltului său exemplu civic 3. Prefațînd ultima versiune revăzută a memoriilor sale 4, continuate pînă la campania din Vosgi, versiune scrisă în întregime de mîna sa, Gari- baldi își caracteriza cu modestie viața furtunoasă ca „alcătuită din bine și din rău, cum cred că e aceea a celei mai mari părți dintre oameni”. Detestînd structural tirania, nedreptatea și minciuna, ca vicii stînd la originea „râului și corupției genului uman”, el păstra însă conștiința de a fi încercat să facă binele cu perseverență, „prin mine și prin semenii mei”. Laudele sale se vor opri mai ales asupra acelora dintre aceștia căzuți în lupta pentru libertate. Eămînea însă și la sfîrșitul vieții adversarul neîm- păcat al „libertății reptilelor”, al preoților sprijinitori ai obscurantismului, al „cariatidelor tronurilor” și necinstei la orice treaptă. Republican convins, „a-esta fiind sistemul oamenilor onești”, sistemul democratic „normal”, poziția sa politică a fost totuși tolerantă, neexclusivistă în cea privește forma de stat. Fiindcă republica nu poate fi proclamată prin acte de forță sau ca impostură. Ea trebuie deci să fie expresia „voinței celor]mai mulți” 5. 2 Luigi Salvatorelli, Pensiero e azioni del Risorgimento, Torino, 1962, p. 117 și urm. Bibliografia garibaldină cumulată pină azi este enormă. O demonstrează și cele două masive volume ale lucrării lui Anthony F. Campanella, Giuseppe Garibaldi e la tradizione garibaldina. Una Bibliografia dai 1807 al 1970, Geneva, 1971, cu toate lacunele firește scuzabile. Dintre con- tribuțiile biografice mai importante cităm lucrările clasice ale lui Giuseppe Guerzoni, Gustavo Sacerdote, George Macaulay Trevelyan, sau cercetările mai recente ale lui Achille Bizzoni, Salvatore Candido, Angelo Tamborra, Denis Mack Smith, Mircea Pădureleanu ș.a. Pentru cunoașterea personalității lui Giuseppe Garibaldi vezi și ediția națională a scrierilor sale In 6 vo- lume (Bologna, 1932 — 1937), sau diversele culegeri documentare, printre care mai ales nume- roasele editări epistolare, de proclamații etc. 3 N. lorga, Giuseppe Garibaldi, In „Neamul românesc”, II, 1907, nr. 16, iunie 28 ; text reprodus in Oameni cari au fost, I. Amintiri și comemorări, Vălenii de Munte, 1911, p. 281 — 284 * Se știe că, deși singura celebră și curent utilizată de biografi, prima versiune publi- cată a Memoriilor lui Garibaldi, care se oprea la căderea Republicii Romane, a fost redactată definitiv de Alexandre Dumas. Subtitlul inițial „traducere” (1860) n-a Împiedicat pe comenta- tori să observe că, dacă pe alocuri popularul scriitor francez a transcris sau tradus fidel textul original, in alte părți el a adăugat nu numai alte informații decît cele scrise sau orale din partea eroului. El a elaborat in acest mod o operă literară atrăgătoare, dar pe alocuri cu va- loarea dc „memorii imaginate”. De unde dificultățile utilizării lor ca sursă documentară pentru specialiști. Vezi și: Ferdinand Boyer, Alexandre Dumas, historien de Garibaldi, in „Ri- vista di letterature moderne e comparata”, XII, 1959, nr. 4, p. 279 — 286. 5 Garibaldi, Le Memorie... nella redazione definitiva del 1872, Bologna, 1932, p. 11 — 11. www.dacaromanica.ro 3 GIUSEPPE GARIBALDI — UN MARE PATRIOT ITALIAN 1103 Pentru a putea preciza coordonatele acțiunii social-politice a lui Garibaldi și a determina axiologic rezultatele ei, socotim necesară consem- narea cîtorva date pi eliminare. Epoca în care patriotul și luptătorul revoluționar italian vedea lu- mina zilei, era marcată atît peninsular, cît și continental, prin marile fră- mîntări și confruntări provocate de Revoluția Franceză și de campaniile napoleoniene. Orașul natal Nisa (Nizza în italiană), cu hinterlandul res- pectiv, trecuse cu un deceniu și ceva în urmă de la Piemont la Franța, ca după căderea lui Napoleon să revină regatului Sardiniei și Piemontului. Iar în casa de pe țărmul Mediteranei, unde se năștea Giuseppe Garibaldi, la 4 iulie 1807, cu citeva zile înainte de încheierea Tratatului de pace de la Tilsit, venise pe lume cu 49 de ani înainte, ca fiu al unui brutar, cunoscutul general revoluționar francez A. Massena, devenit mareșal al Imperiului și duce de Bivoli. Giuseppe Garibaldi s-a născut așadar sub zodia răz- boiului, predestinat parcă pentru meseria armelor și mari fapte revoluțio- nare. Dar cea dinții meserie exercitată efectiv de tînărul descendent al unei modeste familii de marinari este cea de lup de mare, ureînd treptele de la mus la căpitan de cursă lungă, navigînd în direcția Insulelor Canare și Gibraltarului spre vest, sau a Levantului și Eusiei spre răsărit. Mediu predilect pentru cel care-și petrecuse copilăria pe plaja și în apele Medite- ranei, marea devenea acum deschizătoare de tot mai largi orizonturi pentru privirile dornice de libertate. în schimb, înfruntînd furtuna, vasul cu pînze pretindea concentrarea eforturilor întregului echipaj împotriva stihiei și ascultarea necondiționată a comandantului pentru salvarea vieții sau ducerea misiunii pînă la capăt. Lărgirea legăturilor personale și a cu- noașterii umane se conjugă acum la Giseppe Garibaldi cu completarea și adîncirea rudimentelor culturale căpătate în familie. O vizită la Borna îl face să vadă, plecînd de la relicvele uriașe ale unui trecut glorios, pe care deabia îl întrezărise cu ochii minții, citind istoria strămoșilor, „Borna vii- torului” purtînd în sinul ei „ideea regeneratoare a unui mare popor” ne- dreptățit și oprimat6. Un rol deosebit în orientarea ideologică și politică a tînărului Garibaldi l-au avut călătoriile făcute la Odesa, Constanti- nopol sau Taganrog, ca membru sau comandant al echipajului unor vase comerciale. în cursul acestor călătorii, discuțiile purtate l-au inițiat în concepțiile larg umanitare ale socialismului utopic, saint-simonist7, dar mai ales în țelurile mișcărilor conspirative pentru democratizarea, unita- tea și independența Italiei. Pătruns de un profund sentiment pentru Ita- lia și nemaisuportînd starea ei de robie, încercase cu ardoare prin cele mai diverse căi, inclusiv lecturile, să pătrundă în „misterele” mișcării risor- gimentale. Dar deabia întîlnirea cu un tînăr ligur, în călătoria la Taganrog, i-a dat primele informații în legătură cu aceasta. La întoarcere avea loc prima întîlnire dintre inițiatorul și conducătorul societății secrete „Tînăra Italie”, avind ca țel republica democratică, unitatea și independența na- țională, gînditorul revoluționar Giuseppe Mazzini, deabia ieșit din închi- soare, și neofitul căpitan de vas, căruia i se da prima însărcinare insurec- țională. „E sigur că nici Columb n-a încercat atîta satisfacție la descope- • Garibaldi, op. cit., p. 21. 7 Garibaldi, Memoriile lui ... revâzute și completate de Al. Dumas-tatăl. In românește de Tatiana Popescu-Ulmu, 1104 NICOLAE LIU 4 rirea Americii — mărturisea Garibaldi retrospectiv — cum am încercat eu, aflînd cine se ocupă de eliberarea patriei. Mă cufundai cu trup și niflet în a<*el eveniment care simțeam că este al meu de atîta timp și la 5 februa- rie 1834 ieșeam din Genova prin Porta della Lanterna, pe la 7 p.m., tra- vestit în țăran și proscris. Aici începe viața mea publică și patru zile mai tîrziu îmi citeam pentru prima dată numele într-un ziar. Era o condamnare la moarte, reprodusă de «Le peuple souverain » din Marsilia” 8. Tentativa ligură de insurecție, al cărui suflet trebuia să fie tînărul Garibaldi, eșuase ca și aceea savoiardă, la care participase Mazzini însuși. Prinși, unii participanți la aceasta din urmă au fost executați. Garibaldi se ascunde o vreme sub un nume fals și în ianuarie 1835 se expatriază, îmbarcindu-se ca secund pe bricul francez „Le Nautoniei”, cu destinația Eio de Janeiro. întie timp, reîntors la Marsilia dintr-o călătorie la Tunis, își oferise servi- ciile pentru îngrijirea bolnavilor, victime ale epidemiei de holeră, dovadă a profundului său spirit de solidaritate umană. în America de Sud, unde se afla o puternică colonie de emigranți italieni, mulți urmăriți politic, Garibaldi încearcă fără succes să se dedice comei țului. Dar convingerile revoluționare consolidate pe noul continent, îl determină curînd să se alăture, cu mica sa ambarcațiune, simbolic denu- mită „Mazzini”, mișcării republicane separatiste din regiunea braziliană Eio Grande do Sul. Conducătorii acestor „fa’rapos” (zdrențăroși), cum eian denumiți de adversari, profitaseiă de minoratul împăratului Bra- ziliei Pedro al Il-lea și de puternicele nemul.urniri sociale încercînd să mineze exemplul TJruguayului, a cărui luptă de eliberare de sub domina- ția braziliană fusese cițiva ani mai înainte încununată de succes. Vreme de cîțiva ani Garibaldi luptă după metodele vaselor corsar 9, reușind să constituie o flotilă. Apoi, după distrugerea ei, îl găsim în posturi de comandă pe uscat, în sprijinul tinerei republici. Dar aceasta e totuși prea slabă în raport cu adversarii, și după aproape zece ani de rezistență depune armele. Intervenția trupelor argentiniene ale dictatorului Juan Manuel de Eosas, mare latifundiar. în războiul civil din Uruguay, în favoarea conservatorilor (Blanco) și împotriva partidului liberal (Colorado), îl hotărăște pe Garibaldi să ia de data aceasta arma în mînă în sprijinul libertății poporului uruguayan. Dacă flota constituită sub conducerea sa e nevoită să plece în cele din urmă steagul în fața superiorității adversaru- lui, legiunea sa de vînători italieni se acoperă de glorie, mai ales în apărarea capitalei asediate, Montevideo. Printre cei care celebrează faptele de ,,ele- vație morală și faimă romanescă” ale exilatului italian se afla și istorio- graful argentinian Bartolomeo Mitre, el însuși refugiat politic. Ecoul lor e puternic și în Europa, datorită mai ales corespodenței emigranților și presei italiene, șocînd cercurile conducătoare, dar și înflăcărînd spiritele revoluționare, mai ales datorită propagandei mazziniene. „în America am slujit cauza popoarelor — mărturisea mai tîrziu Garibaldi — și am slujit-o cu sinceritate, așa cum am combătut pretutindeni despotismul10. Cît des- 8 Garibaldi, Le Memorie, Bologna, 1932, p. 27. 9 Gf. S. Candido, G. Garibaldi corsaro riograndense, 1837—1838, Roma, 1964. 10 Gîribaldi- Le Mc,n9r,'M^dhco^6îIfâiffcâ1.rbrm- 5 GIUSEPPE GARIBALDI — UN MARE PATRIOT ITALIAN 1105 pre calitățile sale de conducător militar este semnificativ entuziasmul ma- nifestat de Al. Walewski, fiul natural al lui Napoleon I, fost căpitan în armata polonă la 1830, mai tîrziu ministru de externe al lui Napoleon al III-lea. Acesta îl cunoscuse personal pe Garibaldi în Uruguay și reîntors la Paris îl caracteriza ca „egal cu cel mai bun mareșal din Franța” u. Dar punîndu-și în primejdie viața pentiu cauza democrației și a li- bertății în America de Sud, Garibaldi era mereu atent la veștile din Italia. El însuși publicase la Montevideo ziarul ,,1’Italiano”, care făcea propa- gandă risorgimentală 11 12. ,,E greu de descris — scria unul din apropiații săi — efectul pe care-1 făceau noutățile din Italia asupra lui Garibaldi. Fizionomia sa părea că ia o altă expresie, mișcările sale deveneau mai vii. Adesea se oprea și suiîdea cu un aer felicit, ca și cînd ar vedea viitorul numai în roz” 13. în aceste condiții vestea izbucnirii Revoluției de la 1848 și a victo- riilor insurecționale europene îl înflăcărează, determinîndu-1 să revină în patrie, pentru a contribui la succesul revoluției italiene și la alungarea ocupanților străini din peninsulă. El debarca în iunie la Nua, după un exil de 12 ani, împreună cu o parte dintre veteranii legiunii italiene din Monte- video. Întîmpinat ca un erou național (i se oferă cu acest prilej o spadă de onoare cumpărată prin subscripție publică deschisă în întreaga Itali>, iar fiecăruia dintre membrii legiunii sale o medalie de argint în semn de gratitudine), regele Carie Alberto și guvernul piemontez încearcă să scape onorabil de prezența nedorită a fostului condamnat la moarte, îndreptîn- du 1 spre Milano, de unde austriecii fuseseră alungați în urma celor ,,5 zile” revoluționare. Constituit după alungarea austriecilor din Lombar- dia, comitetul provizoriu al orașului îl însărcinează pe Garibaldi, căruia i se recunoaște titlul de general, cu formarea și conducerea batalioanelor de voluntari. Era prea tîrziu. Dar deși de scrută durată, rezistența opusă în munții din regiunea lacului Maggiore de proaspeții instruiți, în fața rutinatelor trupe austriece, într-un moment în care revoluția din Milano era pe cale de a fi înăbușită, găsește un ecou puternic nu numai în Italia. Statul papal continua să fie una dintre regiunile cele mai înapoiate social-politic din peninsulă, deși inițial papa Pius al IX-lea se anunțase ca doritor de reforme, iar unii dintre principalii ideologi al vremii, ca V. Giobeiti, susțineau ideea unificării Italiei sub formă federativă și sub con- ducerea înaltului pontif14. Garibaldi însuși trimisese papei o scrisoare din Montevideo, prin care împreună cu ceilalți emigianți italieni din America, se declara în sprijinul acestor proiecte de unificare. Dar reformele înfăp- tuite sînt minime, iar guvernarea noului papă nu justifică speranțele puse într-însul. De aceea victoria insurecției populare la Roma în noiembrie 1848 și fuga înaltului pontif la Gacta, în regatul celor două Sicilii, determină proclamarea, la 9 februarie 1849, a Republicii Romane, de către recent 11 G. Curatulo, ]l dissidio tra Mazzini e Garibaldi, Milano, 1928, p. 51; Adam Lewak, Corrispondenza polacca di Giuseppe Garibaldi, Cracovia, 1932, p. 18. 13 Jacques Godechot, Hisloire de l’Italie moderne, I, 1770 — 1780, Le Risorgimento, Paris, 1971, p. 409. 13 Cf. Paul Frischauer, Garibaldi, traduit de l’allemand ... Paris, 1986, p. 127. 14 întreprinzind unele reforme liberale, e drept puțin in portante, la 8 iulie 1847 Pius al IX-lea Iși manifestase oficial dorința de a oiganiza o ligă italică în dcir.cniul umal, analoagă Zollverein-ului din Germania, propunind ca regimurile din diferitele state italicre să ajungă la un numitor comun, prin inWWWu(a36lQljffl&tBUCfl.I)0tqucs Gcdcchot, op. cit., p. 427. 1106 NICOLAE LIU 6 aleasa Adunare constituantă. Printre deputății acesteia figurează și Giuseppe Garibaldi. Dar căutînd să-și asigure sprijinul lumii catolice și al clerului francez pentru proiectele sale ambițioase, viitorul împărat Napoleonul III-lea, acum președintele ales al celei de a doua Republici Franceze, ieșită din Revoluția de la 1848, în loc să sprijine noua republică italiană, trimitea de fapt trupe pentru înăbușirea ei și restaurarea puterii temporare a papilor. în aceste împrejurări, triumviratul aflat în fruntea Republicii Romane și compus din Mazzini, Soffi și Armellini da urmare ofertei lui Garibaldi de a deveni brațul înarmat al Republicii. „Acest învingător misterios — scria Biaggio Miraglia în Istoria Revoluției din Roma — înconjurat de o atît de strălucitoare aureolă de glorie, care, străin de discuțiile Adunării și ignorîndu-le, intra în Roma chiar în ajunul zilei în care Republica urma să fie atacată, era în mintea poporului roman singurul om în stare să susțină decretul rezistenței. De aceea, pe dată, mulțimile se strînseră în junii celui care întruchipa necesi- tatea momentului și care era nădejdea tuturor” 1S. încă odată necesită- țile luptei pentru libertate îi acordau lui Garibaldi titlul de general, care îi va fi de atîtea ori contestat mai tîrziu. în ce privește trupele pe care le comanda, ele erau, ca în toate campaniile sale, compuse din elemente diverse, sudate însă adesea în focul luptei de entuziasmul pe care îl inspira comandantul. La 30 aprilie, francezii generalului Oudinot atacară orașul dinspre Gianicolo, dar sînt înfrînți și respinși de către brigada de voluntari a lui Garibaldi. Acesta va reproșa mai tîrziu lui Mazzini stăvilirea contra- atacului impetuos al ostașilor săi, care ar fi putut duce la o victorie defi- nitivă. De altfel triumviratul din Roma încheia un armistițiu prin interme- diul ambasadorului francez de Lesseps, viitorul constructor al Canalului de Suez, în timp ce voluntarii lui Garibaldi înfringeau la Velletri armata napolitană care înainta pe teritoriul Republicii. Pentru a putea folosi elementul surpriză, generalul Oudinot nu ratifică armistițiul, dar în fața rezistenței atacanții sînt nevoiți să recurgă la un adevărat asediu și să bombardeze orașul. în fruntea apărării se află din nou Garibaldi cu volun- tarii săi. Lipsa munițiilor (Luciano Manara și voluntarii săi lombarzi își găsesc moartea, după ce au ajuns să se bată cu cuțitele 16), pierderile mari (se povestește că Garibaldi însuși, primind între patru ochi listele de morți avea privirea înlăcrimată 17), în sfîrșit, cedarea rînd pe rînd a punctelor de rezistență și vestea înfrîngerii deputaților radicali ce susțineau Repu- blica Romană în Constituanta franceză, odată cu reluarea atacului tru- pelor napolitane și apropierea celor austriece, au determinat sfirșitul Re- publicii Romane și al unei apărări socotite imposibile, prin decretul Adu- nării constituante. Începînd din 2 iulie, Garibaldi întreprindea cu o parte din oamenii săi epopeica retragere prin munți. El scapă printre rîndurile francezilor și austriecilor, pe teritoriul liber al Republicii San Marino, undo legiunea se dizolvă. Dar peripețiile de roman nu se sfîrșeau aici. Gaiibaldi 15 Apud Garibaldi, Memoriile ... revăzute și completate de Al. Dumas-tatăl, București, 1970, p. 302. 16 Luigi Salvatorelli, Histoire de VItalie des origines ă nos Jours, traduite de l’italien... Roanne, 1973, p. 494. 17 Printre cei uciși se află și tlnărul de 22 de ani, Gofredo Mameli, autorul faimosului ctntec Fratelli d’Italia, fredonat adesea de Garibaldi și devenit azi imnul de stat al Republicii itaIiene www.dacoromanica.ro 7 GIUSEPPE GARIBALDI — UN MARE PATRIOT ITALIAN 1107 fu nevoit să se letiagă spre nord, pentru a se salva în Liguria și în drum asistă neputincios la moartea tinerei și curajoasei sale soții, braziliana Anita, care îl secondase cu toate riscurile și privațiunile în acțiunile sale eroice, încă din America de Sud. Expulzat a doua oară din Piemont, Garibaldi începea în 1850 să-și scrie prima parte a Memoriilor, în Africa, la Tanger. Iar în 1854 el se întîi- nea cu Mazzini la Londra, în vederea unor acțiuni comune. Tot acum i se permitea întoarcerea în patrie, și se stabilește împreună cu cei trei copii ai săi, Menotti, Eiccioti și Teresina, pe mica insulă stîncoasă Caprera, aproape de coastele Sardiniei. Necesitățile existenței, setea de cunoaștere și lupta conspirativă deteimină călătoriile sale în Mediterană, America sau China. în timpul acesta, ocupația străină franceză și austriacă, și ,,a doua restaurație” a regimurilor reacționare aproape pe tot teritoriul Peninsu- lei, cu încercarea de a lichida orice opoziție liberală sau mazziniană, nemul- țumeau profund nu numai burghezia, dar și masele populare. Propaganda mazziniană pregătea o nouă revoluție, răspîndindu-se mai întîi din Elveția, apoi de la Londra, revoluție care urma să fie „simfonă și sincronă” în tot spațiul european. în acest scop Mazzini constituise la Londra Comitetul democratic european, din care mai făceau parte exilații Ledru-Eollin conducătorul radicalilor francezi, radicalul german Arnold Euge, cel care redactase în 1844 ,,Deutsch-franzosische Jahrbiicher” alături de Karl Marx, și polonezul A. Darasz. își dăduseră de asemenea adeziunea și revo- luționarii români aflați în exil la Paris, în frunte cu N. Bălcescu și C. A. Eosetti, D. Brătianu fiind în acest scop delegat la Londra, iar Comitetul internațional lansînd un manifest către români, prin care îi chema la luptă revoluționaiă comună 18. Întrucît în comitet era reprezentată și emigra- ția maghiară, o piatră de încercare în ce privește eficiența acțiunilor sale au constituit-o relațiile dintre aceasta și emigrația română, pentru a se evita pe viitor greșelile pe care revoluționarii maghiari le-au făcut față de națiunea română în Transilvania și care au dus la înăbușirea Eevoluției de la 1848. Se păstrează mai multe proiecte de rezolvare a acestei chestiuni în redacția lui N. Bălcescu, D. Brătianu și ale unor reprezentanți ai Comi- tetului revoluționar maghiar în exil, în legătură cu ideea mazziniană a unei confederații demociatice la Dunăre, după revoluție 19. Dar proclamarea celui de al II-lea Imperiu în Franța face să eșueze planurile legate de o nouă revoluție. Izbucnirea în anul următor a Eăz- boiului Crimeii îndreaptă atenția opiniei publice în direcția rezolvării așa zisei probleme orientale și a stabilirii unui nou echilibru european, pe calea armelor. într-o Europă a monarhilor, republicanismul e proscris și tentativele unor adepți români, maghiari sau poloni ai lui Mazzini de a se face utili în lupta împotriva țarismului rămîn făiă rezultat. între timp eia adus la puteie în Piemont deputatul Camillo Benso, conte de Cavour, reprezentantul unui nou principiu de guvernâmînt, bazat pe posibilitățile piogiesului constituțional și pe necesitatea de a 18 Datat 29 Iunie 1851, Un exemplar la Biblioteca Academiei R. S. România, foi volante, nr. 1080. 18 Pentru textul memoriului lui N. Bălcescu, vezi N. Bălcescu, Opere, IV. Corespondență, București, 1964, p. 359 — 362. Ideea federalizării circulase și înainte de revoluție. Vezi H. Desprez, La Hongrie et le moiwement Mgy la memorable campagne, de meme que la maniere dont s’est refiete© cette meme pr^sence dans la presse roumaine de l’6poque (Tribuna Română, Reforma, Românul), l’etude — en abordant la participation des volontaires roumains dans l’esprit l’une tradition fondamentale de l’histoire du peuple — entre 1848—1849 jusqu’en 1859 inclus ivement, approfondit sur la base de l’examen de 100 des 400 volumes du fonds mentionne, la constitution et l’âvolution numârique et par nationalitâs de la composition des „legions hongroises”, le corps qui a reuni le plus nombre de Roumains, notamment de Transylvanie et du Banat. La r6- sultat de cette analyse conduit ă, la conclusion que dans la formation dânommee la „legion hongroise” l’61ement qui lui a confere ce titre reprâ- sentait une minorite. S’appuyant toujours sur des ecrits ă> caractere memorialiste et d’his- toire militaire, mais surtout sur des documents inedit s, l’auteur analyse l’apport combatif de cette unite, notamment de celui roumain. La pârtie finale de l’etude porte sur l’attitude de Cuza et de l’opi- nion roumaine face ă, la cooperation italo-roumaine, inclusivement sur le plan militaire par la creation d’une unite multinaționale de volontaires en Italie, etant solugnee le role special des villes de Galatz et Bucarest dans l’approvisionnement de celle-ci. L’auteur releve en conclusion en quoi a consiste la participation roumaine ă la campagne de l’Armee meridionale, son poids et sa signifi- cation. www.dacoromanica.ro MEMORII, CORESPONDENȚĂ, ÎNSEMNĂRI 23 AUGUST 1944 ÎN MEMORIILE UNUI GENERAL GERMAN în urma amplei acțiuni Întreprinse de Direcția Generală a Arhivelor statului de a detecta și procura In microfilme documente privind istoria poporului român, păstrate în arhivele străine, cercetătorii români dispun acum de însemnările memorialistice ale generalului de cavalerie 1, Erik Hansen, șeful misiunii armatei terestre germane în România, care oferă un șir de date de cel mai mare interes atît pentru studiul relațiilor româno-germane, in anii 1940 — 1944, cit și pentru cunoașterea împrejurărilor în care s-a declanșat și desfășurat revoluția de eliberare socială și națională, antifascistă și antiimpcrialistă, organizată și condusă de Partidul Comunist Român. însemnările generalului E. Hansen constituie de fapt un amplu comentariu pe marginea cunoscutei cărți a lui Andreas Hillgruber, Hitler, KOnig Caro! und Marschall Antonescu. Die deutsch-rumănischen Beziehungen 1938—1944 (Wiesbaden, 1954; ed. a 2-a, 1965). Textul redactat In 1957 cuprinde două părți: cea dinții expune relațiile româno-germane pină la 23 August 1944, cea dc a doua este consacrată insurecției și altor observații pe marginea amintitei cărți. Repro- ducem, mai jos, In traducere românească, partea consacrată insurecției române, căreia i-am adăugat, din prima parte, textul referitor la discuția dintre I. Antonescu și K. Clodius din 19 august 1944. Prin funcția sa de șef al misiunii militare a armatei terestre germane in România, generalul E. Hansen a fost In măsură să cunoască îndeaproape relațiile româno-germane și să fie, deci, In măsură să ofere date prețioase pentru reconstituirea lor. în 1944, in virstă de aproape 60 de ani, el nu era In termeni buni cu unii din înalții comandanți germani: generalul Heinz Guderian, șeful Statului major al O.K.H.,il considera „un om al generalului Beck”, adică apropiat al unuia dintre conducătorii complotului de la 20 iulie 19442; In primăvara anului 1944, E. Hansen intrase tn conflict cu generalul Ferdinand Schorner, aprigul comandat al grupului de armate german „Ucraina de sud” 3, care l-a acuzat de a nu fi luat măsurile corespunzătoare pentru a pregăti teritoriul românesc In vederea primirii unităților Wehrmacht-ului, care se retrăgeau in dezordine In martie—aprilie 1944, după lovitura primită la Uman 4 și a cerut in repetate rinduri lui Hitler, să-1 Înlocuiască. Răminerea lui E. Hansen In post s-a datorat încrederii totale de care se bucura din partea mareșalului Ion Antonescu, pe care Hitler voia să-l menajeze 5. Abia dacă mai trebuie spus că amintirile generalului E. Hansen sînt de trecut — ca orice sursă istorică — prin filtrul criticii. O lectură, oricit de grăbită, descoperă lesne inexactități de mai mare sau mai mică însemnătate (de pildă, ora greșită a transmiterii la radio a proclamației regale). E. Hansen oferă o imagine incompletă desfășurării evenimentelor și, spre deosebire de alte servicii germane (vezi mai jos, nota 5 text Hansen), el nu știe aproape nimic — sau știe greșit — despre activitatea factorului decisiv In victoria insurecției române care a fost Partidul Comunist Român. Odată subliniată precauția de rigoare în acceptarea datelor furnizate de sursa discutată aici, semnalăm In cadrul restrins al acestei note introductive, două din informațiile date de generalul german. Cea dinții ilustrează criza regimului Antonescu In ajunul insurecției. Pină acum se știa pe baza unui document german — cunoscut de mult și citat foarte des — că in 1 Aceasta este traducerea textuală; gradul său era de general de corp de armată; vezi general-maior Eugen Bantea, Insurecția română tn jurnalul de război al grupului de armate german „ Ucraina de sud", București, 1974, p. 22, nota 32. 2 David Irving, Hitler’s War, NewYork, 1977, p. 681. * Cf. aprecierile elogioase la adresa fanatismului acestuia, la J. Goebbels, Final Enlries 1945. The Diaries of Joseph Goebbels, ed. H. Trevor—Roper, New York, 1979, passim. 4 Vezi pe larg Istorija Velikoi Otecestoennoi Voint Sovetskogo Soiuza 1941—1945, voi. IV, Moscova, 1962, p. 80 — 84; pentru deruta armatei germane tn România, vezi Fi. Constantiniu, Însemnările unui agent britanic din ajunul insurecției române din august 1944, In „Revista de istorie”, t. 35 (1982), nr. 1, p. 164. 4 D. Irving, op. cit., p. 681. ,,REVISTA DE ISTORIE", Tom 35, nr. 10, p. 1139 - 1147, 1982 www.dacoromanica.ro 1140 MEMORII, CORESPONDENȚE, ÎNSEMNĂRI 2 seara zilei de 22 august, ln prezența lui Mihai Antonescu și a generalului C. Pantazi, ministrul de război, mareșalul declarase lui K. Clodius, reprezentatul Reichului(un fel de supervizor al legației germane), că, față de situația militară creată prin ofensiva sovietică — căreia el era hotărît să-i opună rezistență — apărea o problemă dc ordin politic „el (mareșalul — n. n.) trebuie să-și revendice recăpătarea libertății politice de acțiune”. Informind Berlinul despre această decla- rație a lui Ion Antonescu. Clodius adăugase impresia sa că „mareșalul dorește să aibă mină liberă spre a face o Încercare disperată de desprindere din război numai in cazul că se va produce o prăbușire a frontului” * 8 *. Așadar, pe baza acestei informații, recăpătarea libertății politice de acțiune ar fi fost revendicată de I. Antonescu ln seara zilei de 22 august, In plină destrămare a frontului din Moldova sub presiunea ofensivei sovietice. Un document german — raportul din 30 august 1944 al lui H. Klugkist, unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai lui Clodius, care (Klugkist) a izbutit să fugă din București — men- ționează insă o discuție asemănătoare tntre I. Antonescu și K. Clodius privind recăpătarea liber- tății politice de acțiune înainte de Începerea operațiunii Iași —Chișinău 7. Redactat la Budapesta, Încă sub șocul celor recent petrecute la București și al fugii din Capitala României, raportul lui Klugkist este lipsit dc rigoarea dorită, fiind lipsit de orice indicație cronologică precisă. Repetăm, singurul element sigur este că dialogul Antonescu — Clodius a precedat ofensiva sovietică. In cursul discuției descrise drept violentă, mareșalul avertizase că Iși va rezerva „deplina libertate de acțiune”, dacă nu vor fi readuse tn România unitățile germane retrase pentru a fi trimise In alte sectoare ale frontului și nu-i va fi comunicată linia germană definitivă de apărare In România. S-a crezut, fie că Klugkist plasa greșit această discuție înainîe de ofensiva sovietică și că deci era vorba de discuția din seara zilei de 22 august, fie că acest dialog avusese loc la sfirșitul lui iulie — Începutul lui august și determinase chemarea lui I. Antonescu la Rastenburg (la 5 august 1944)8. însemnările generalului Hanscn aduc acum răspunsul: au existat două dialoguri Anto- nescu—Clodius, unul la 19 august, deci înaintea ofensivei sovietice, celălalt la 22 august, In plină criză militară, ambele cuprinzind declarația mareșalului privind rezervarea dreptului dc revendicare a libertății de acțiune. Atitudinea sa se integrează crizei politice a regimului pe care il conducea, simptom caracteristic al situației revoluționare care preceda orice revoluție. Referirea repetată la libertatea de acțiune se înscrie scenariului politic imaginat de Antonescu î informarea Reich-ului — pe calea recăpătării libertății de acțiune — asupra intenției de a se separa de Germania, negocieri cu reprezentanții S.U.A., Marii Britanii și U.R.S.S. la Cairo sau Istanbul; negocieri cu U.R.S.S. la Stockholm; continuarea rezistenței ln acest timp pc linia Focșani—Nămoloasa—Galați; efortul de a convinge pe anglo-americani de a trimite trupe ln România. Lipsa de realism a scenariului este atit de evidentă incit ea nu necesită comentarii: de n-ar fi fost decit speranța naivă a unui consimțămlnt german pentru angajarea de negocieri cu cei trei mari adversari ai Reichului și Încă planul mareșalului vădea o surprinzătoare și de neingiduit absență a unei considerări realiste — și deci practice — a situației. Riposta germană care ar fi fost eu siguranță răspunsul la orice tentativă de desprindere a României de Reich, fie ea și precedată de o „cerere de permisiune” din partea Berlinului, ar fi dus la instalarea unui guvern — marionetă ca cel de la Viena la București și la transformarea țării Intr-un întins cimp de bătălie. Numai cu puțin timp Înainte de dialogul Antonescu —Clodius, Intr-o conversație cu generalul A. Gerstenberg, Hitler îi spusese: „Mizăm tot ce avem. Dacă pierdem perimetrul petrolifer, nu mai putem ciștiga războiul” ’. Al doilea set de informații oferite de Însemnările lui Hansen, privește reacția germană față de declanșarea insurecției. Pină acum principalul izvor pentru cunoașterea Împrejurărilor ln care a fost elaborată decizia de a Înăbuși insurecția 11 constituia jurnalul de operații al grupului de armate german „Utraina de sud”, document axat cu precădere pe desfășurările de la coman- damentul grupului, care, desigur, păstra legătura cu legația și autoritățile militare de la Bucu- rești, Inregistrind comunicările primite dar succint10. Valoarea însemnărilor lui Hansen rezidă — Intre altele—în relatarea amplă a celor petrecute la legația germană după declanșarea insurecției. După cum se știe, pentru a se ciștiga cit mai mult timp ln vederea organizării dispoziti- vului militar insurecțional (reamintim că declanșarea insurecției fusese prevăzută pentru 26 august!), regele ii spusese lui Killinger, In audiența acordată acestuia, că împotriva trupelor • Do-um’nfe priituri istoria militară a poporului român 23 — 31 august 1944, voi. I, Bucu- rești, 1977, p. 117—118. ’ Arh. St. Buc., Microfilme S.U.A., T. 120—776, Rola română nr. 280, cadrul 370509. 8 FI. Constantiniu, Aspecte ale crizei regimului antonescian in ajunul insurecției naționale armate antifasciste și anliimperialiste, in „Revista de istoric”, t. 32 (1979), nr. 7, p. 1305 și urm. 8 D. Irving, op. cit., p. 681. 10 Vezi pe larg lucrarea citată in nota 1 a generalului —maior E. Bantea. www.dacoromamca.ro 3 MEMORII, CORESPONDENȚE, ÎNSEMNĂRI 1141 germane nu va fi întreprins nici un act ostil, dacă ele vor accepta să se retragă u. Tactica română dăduse deja anumite rezultate, deoarece Hansen, care din primul moment a fost partizanul retragerii fără lupte (pentru a sc salva efectivele și armamentul), a transmis prin radio un ordin arătind că „desprinderea României dc Reich nu Înseamnă încă război” și că deci trupele aveau obligația „să-și asigure adăposturile, să se apere in caz de atac și, in caz că nu ar mai fi in stare să se mențină, să sc retragă spre păsurile de est și sud ale Carpaților”. Cum Gr. Niculcscu- Buzești il informase pe Stelzcr că in unele locuri unitățile germane deschiseseră deja focul, rostul audienței celor doi generali era de a opri orice act de ostilitate între trupele germane și române, care ar fi putut compromite acest „divorț pașnic”. în momentul cînd Hansen se pregătea să plece la palat, a primit ordinul lui Hitler, transmis prin A. Jodl, de a reprima ceea ce la Berlin era considerat un puci Hansen reia în însemnările sale aprecierea cuprinsă in convorbirea sa cu generalul Hans Friessner, comandantul grupului de armate german „Ucraina de sud”, potrivit căreia nu putea fi vorba dc un puci organizat de camarila regelui, ci de o acțiune bine pregătită care avea sprijinul întregului popor român și al întregului corp de generali12. A vorbi de puciul unei „clici din jurul regelui (...) era nebunie curată, ca de altminteri întreg ordinul”. Convins că o ripostă militară nu are nici o șansă de reușită, Hansen a încercat să convingă O.K.W. să revină asupra ordinului dat și să accepte ideea retragerii fără luptă a trupelor germane din România. Pentru a da mai multă greutate propunerii sale, el a cerut celor de față — inclusiv lui Gerstenberg, care a contestat mai tiiziu — (intre timp venise și Clodius), să se ralieze punc- tului sau dc vedere, ceea ce s-a și Intîmplat. în momentul în care Hansen se pregătea din nou să plece la palat, a sosit ordinul generalului Friessner, care subordona grupului dc armată „Ucraina de sud”, toate unitățile și formațiunile germane, îi lua lui Hansen comanda și îl însăr- cina pc generalul A- Gerstenberg să înăbușe insurecția. Din acest moment, în ciuda aparenței de unitate între cei doi generali, modalitățile de soluționare a problemelor și de acțiune erau complet diferite. Pentru Hansen, întilnirca cu noul prim-ministru român, generalul C. Sănătcscu, avea drept obiectiv fixarea condițiilor de retragere liberă a trupelor germane din România; pentru Gerstenberg, întilnirea trebuia să-i deschidă posibilitatea de a ajunge în „lagărul din pădure” pentru a stabili contactul cu unitățile destinate să reprime insurecția. Oprim aici observațiile noastre ; însemnările lui E. Hansen vor contribui la cunoașterea mai adlncă a uneia din cele mai importante evenimente din istoria poporului român. în prezentarea textului lui E. Hansen, notele sale au fost indicate prin asterisc, cele ex- plicative, introduse de noi, au numerotarea cu cifre arabe. Trimiterile din cuprinsul textului lui E. Hansen se referă la lucrarea citată a lui A. Hillgruber. FI. Constantinii! REFERITOR LA 23 VIII. 1944 In urma comunicării domnului Clodius din 20.8.44 despre conversația sa din 19 cu Anto- nescu, despre care v-am vorbit în primele mele însemnări (fila 23, nota 2)* eram desigur ne- liniștit în cel mai înalt grad, mai ales, deoarece comunicarea făcută O.K.W.-ului1 în această 11 Cf. R. Bova —Scoppa, Collcgui con due dittatori, Roma, 1949, p. 183; Căpitan Mihail E. lonescu, Strategia insurecției naționale armate antifasciste și antiimperialiste din august IPJJ, în „File din istoria militară a poporului român”, voi. 5 — 6, București, 1979, p. 271—272. 13 Cf. textul din Jurnalul grupului dc armate german „Ucraina dc sud”, în „Revista arhivelor”, LI (1974), voi. XXXVI, nr. 3, p. 411 și 414. * Reproducem acest text dc însemnătate deosebită; „La 20. 8., ziua începerii atacului sovietic, eram împreună cu ministrul Clodius (p. 191, al. 2,3, caracterizat corect drept „super- ministru plenipotențiar” întrucît Killinger nu putea face nimic fără aprobarea lui). Cu acest prilej, Clodius mi-a comunicat — din păcate nu încă la 19.8 — că Antor.escu cu o zi înainte îî declarase fără ocolișuri, într-o stare dc extremă agitație, că dacă cel puțin o divizie germană, pe cît posibil o divizie blindată, nu era readusă neîntirziat, el va trebui, avînd în vedere marea ofensivă sovietică, iminentă după părerea lui, să-și rezerve libertatea de acțiune. Aceasta era deci o amenințare ncvoalată cu desprinderea de Germania! El (Clodius) a informat imediat „citis- sime (cu maximă urgență — n. n.), Ministerul de externe; doream la rîndu-mi să informez autoritățile militare, ceea ce desigur am făcut deîndată (Jodl). Răspunsului bombănit „Vom vedea ce se poate face etc.” nu i-a urmat nimic! Nu a fost oprită și adusă înapoi divizia care se găsea în curs de îmbarcare (78?) și nici măcar nu s-a pregătit îmbarcarea altor trupe. Astfel se explică confirmarea pentru p. 346, nota 54, că la 24 august numai un batalion (urmează un text ilizibil) sc afla la dispoziție (p. 220, la ultimul alineat)”. Arh. St. Buc. Microfilme, R. F. G„ Rola 61, cadrul 124. « 1 Oberkommando der A^MWWEjUaCOEGHltiniCîiUlrGhit al armatei germane. 1142 MEMORII, CORESPONDENTE, ÎNSEMNĂRI 4 privință părea să nu fi făcut nici o impresie, și cu atit mai puțin să fi declanșat măsuri imediate de ajutor. Speram totuși că Antonescu nu va lăsa să se ajungă la o ruptură totală, deoarece aceasta ar fi avut drept sigură urmare livrarea României bolșevismului, o schimbare pentru țara lui, pe care el o combătuse cu toate forțele sale și asupra urmărilor căreia pentru el Însuși, trebuie să fi fost pe deplin edificat. Față de atacurile aeriene tot mai numeroase și de frontul care se apropie tot mai mult, atit Statul Major român cit și Misiunea militară germană, făcuseră recunoașteri și pregătiri pentru cartiere de rezervă tn partea de vest a țării (in regiunea Rimnicu-Vilcea, pe valea Oltului, pe versantul sudic al Carpaților). Misiunea armatei de uscat Începuse deja să mute acolo ceea ce nu era absolut necesar. Cind luni, la 21.8., au Început să se răsplndească In București primele zvonuri pesimiste despre marea ofensivă sovietică, Începută In ajun, am ordonat ca, treptat, pe cit mai discret posibil, tot ceea ce nu era strict necesar In București să fie trimis acolo. Comandamentul Grupului de armate (Ucraina de sud — n. n.) a refuzat categoric In această zi, ca de altminteri și In următoarele două zile, să-l informeze pe Generalul german (adică pe E. Hansen, șeful misiunii militare germane — n.n.) asupra situației și anume din cauza unui pericol accentuat de interceptare. Oricum insă, se aflase că sovieticii obținuseră succese. Insă succese inițiale erau oricind de așteptat; că totuși se crease o situație atit de catastrofală, cum am constatat din cartea Dvs., nu am aflat pină la sflrșit, deși era de așteptat, dar — firește — abia In cursul ieșirii trupelor române (din dispozitiv>, ordonată de rege. Miercuri, 23.8. spre prinz, m-a vizitat maiorul de stat major von Hinkeldey, atașat genera- lului român de pe lingă O.K.H. a, generalul Girbea. Girbea și cu el se Întorseseră direct la Bucu- rești, după o vizită pe front; ei trebuiau să amelioreze, Împreună cu un ofițer german experi- mentat in apărarea anti-tanc ce le fusese atașat, apărarea anti-tanc românească. Hinkeldey m-a intrebat, spre mirarea mea, dacă consideram posibil ca un alt general român să Încerce să-l răstoarne pe Antonescu printr-un puci. El nu a putut să furnizeze detalii, ci a spus numai că auzise ceva „zvonuri”. Am replicat că socoteam aceasta exclus, deoarece, față de prestgiul și autoritatea lui Antonescu, nimeni nu ar fi riscat așa ceva. El nu mi-a spus nimic In această privință și poate că nici nu auzise că „celălalt” general ar putea să acționeze din ordinul și Însărcinarea directă a regelui. Dacă aș fi auzit o cit de vagă aluzie despre aceasta sau dacă aș fi avut o bănuială, pe loc situația mi s-ar fi înfățișat altfel [...]. A fost o gravă greșeală a mea că nu m-am gtndit la aceasta și că, desigur, n-am alarmat imediat toate trupele și serviciile germane din sfera mea de autoritate și nu le-am concentrat In zonele fixate pentru asemenea cazuri, mai ales că interiorul Bucureștiului fusese evacuat. De asemenea, faptul că nici legația, nici centrala ( din România ) a serviciului de informații, care In chip evident, după noua reorganizare a sistemului de informații se arătase rezervată față de mine, nu mă informaseră despre negocierile trădătoare, duplicitare In curs de desfășurare (de asemenea, nici „despre evenimentele ajunse la cunoștința legației in noaptea de 21/22 august” (p. 221 și p. 348 nota 74) nu mi s-a spus nimic) poate numai intr-o mică măsură să contribuie Ia dezvinovățirea mea. Astfel că m-am mulțumit ca imediat să convoc la mine toate cadrele și conducătorii de servicii — respectiv reprezentanții — unităților Wehrmacht-ului din București, întrebarea mea introductivă despre vreun indiciu in felul celor spuse de Hinkeldey a rămas absolut fără răspuns. Nimeni nu auzise și nu observase nici cel mai mic lucru. Le-am dat drumul către ora 13 cu ordinul de maximă vigilență și verificare a tuturor măsurilor de alarmă prevăzute. Curind după orele 16, m’-a comunicat telefonic, foarte agitat, It. col. R3stel, primul ofițer cu operațiile care era întotdeauna foarte nervos**, că in oraș circulă zvonuri despre arestarea lui Antonescu. Consilierul de legație Stelzer, pe care il informasem imediat cu rugămintea de a verifica, m-a informat, după puțin timp, că zvonul era lipsit complet de temei, că el vorbise imediat cu col. Davidescu, șeful cabinetului militar al lui Antonescu, și că acesta li explicase rizind că mareșalul se dusese din proprie inițiativă in audiență la rege și că urmează să se reîn- toarcă imediat. Către orele 17 am fost invitat brusc la legație pentru o convorbire „foarte serioasă”, la care l-am luat pe șeful meu < de stat major ), col. de stat-major Dietl. Acolo i-am găsit în mare agitație numai pe dl. Stelzer și pe șeful serviciului de informații român, dl. Cristescu, care mai tirziu a fost executat. Spre deosebire de relatarea Dvs. (p. 216 jos), dl. von Killinger nu era acolo, ci se găsea, cade obicei — in reședința sa de la Lacul Snagov — alături de stația de radio-emisie a legației ! El a putut, deci, numai telefonic să dea răspunsul atît de caracteristic pentru el: „Aiureli”!. El a venit abia către orele 19 la legație, cind nici pentru el 2 Oberkommando des Heeres = înaltul Comandament al armatei terestre. ♦♦ în timpul prizonieratului el a ajuns într-un spital psihiatric și probabil a murit acolo (sau a fost omorit?). www dacnmmanica rn 5 MEMORII, CORESPONDENȚE, ÎNSEMNĂRI 1143 nu mai putea fi vorba de aiureli. Domnii amiral Tillessen * 3 * și general Gerstenberg *, pe care li invitasem de asemenea, sosiseră cu mult Înainte la legație. Dl. Cristescu pe care 11 cunoșteam bine, mi-a spus ceva In felul celor arătate la p. 216 și și-a exprimat bănuiala că mareșalul ar fi fost dus In pivnița Băncii naționale și mi-a spus că Antonescu ar fi fost arestat, se pare, de membrii gărzii regale. Consider, de asemenea, că informația de la nota 44, p. 346 că chiar primele arestări ar fi fost făcute de Bodnăraș etc. nu este exactă. Comuniștii au fost pină la răsturnare cu totul la fund (absolut im Untergrund) și chiar membrului comunist al guvernului de coaliție i s-a dat de urmă abia după mult timp s. Miliția orășenească, puternic infiltrată apoi de comuniști, s-a constituit abia in următoarele zile avlndu-1 ca șef pe Bodnăraș. Dl. Cristescu nu știa mai multe. Am Însărcinat telefonic de Îndată pe ofițerul cu operațiile din serviciul care se afla la marginea orașului (Academia de război), să transmită telegrafic indicativul pentru ordinul stabilit de alarmă către toate trupele și l-am Însărcinat să facă un raport provizoriu către O.K.W., ceea ce s-a și Intimplat. Dece Hitler a primit atit de tirziu știrea despre arestarea lui Antonescu (p. 218, ultimul alineat) este de neînțeles. Așa cum s-a dovedit mai tirziu in prizonierat, in cursul legăturii dintre Rostel și O.K.W., a avut loc un viu schimb de păreri intre Rostel și maiorul von Hinkeldey, care se dusese de asemeni In grabă acolo, pe de o parte, și un serviciu al O.K.W. pe de alta, despre care n-am mai aflat nimic, deoarece Intre timp, firul dintre legație și Academia de război, fusese tăiat de către români. Ordinul absurd al lui Hitler, asupra căruia voi reveni mai jos, s-ar putea să-și aibă aici originea. Generalul Gerstenberg avusese, de asemenea din biroul său, care se afla alături de legație, Încă mult timp legăturile pretutindeni, ceea ce eu am aflat abia în prizonierat. Astfel că eu n-am știut nimic despre conversația sa funestă cu generalul Kreipe (pag. 218, mijloc) 6. In sfirșit, către orele 19 a sosit și ministrul plenipotențiar, care mă invitase și cu care trebuia să discut cele ce decurgeau din exigențele politice și apoi să primesc directivele corespunzătoare. Killinger, după ce fusese mai Intîi pus la curent de noi, a informat telefonic pe un domn de la Ministerul de externe, probabil dl. von Steengracht, despre evenimentele din București. Domnul a promis să-i comunice imediat lui Hitler și apoi să ne transmită indicațiile corespunzătoare. Puțin după aceea s-a anunțat la radio o proclamație a regelui pentru orele 20. La Îndemnurile noastre insistente dl. von Killinger s-a hotărit atunci (el nu a fost de fel chemat de rege — p. 217, mijloc) ca imediat, fără vreo dispoziție de la Berlin, să se ducă la palat, să ceară o audiență la rege și să obțină o explicație despre ce înseamnă toate acestea. Rezultatul este expus la n. 270, mijloc, așa cum ni l-a comunicat nouă Killinger. Pe baza asigurărilor regelui, am putut să transmit Încă prin radio ordinul unui ofițer de transmisiuni care se afla la legație și a reușit să răzbată în afară — către toți, că iminenta desprindere a României nu înseamnă Încă război împotriva armatei ei. Trupele etc. trebuiau să-și asigure adăposturile, să se apare în caz de atac și, în caz cind n-ar mai fi putut să facă față în continuare, să se retragă spre trecătorile de sud și, respectiv, de est ale Carpaților. * Amiralul Werner Tillessen, șeful misiunii marinei militare germane în România în anii 1943-1944. * Generalul-locotenent Alfred Gerstenberg, șeful misiunii aeronautice, comandantul Luftwaffe-ei (aviația militară) în România și comandant al apărării antiaeriene a regiunii petroliere. 3 Afirmații total eronate, vădind ignorarea rolului decisiv jucat de Partidul Comunist Român în organizarea și conducerea insurecției, precum și a participării active a reprezentan- tului său, Lucrețiu Pătrășcanu, la pregătirea și activitatea guvernului insurecțional. Alte servicii germane erau mult mai bine informate despre situația din România. Astfel, într-o informare trimisă la 5 august 1944 de Serviciul Central de Securitate al Reichului, aflat în subordinea lui H. Himmler, către secția „Armate străine-vest” a înaltului Comandament german, se arăta că ,,ln ultimele patru săptămîni se manifestă limpede o deplasare a întregii opoziții spre stingă și, odată cu aceasta, preluarea conducerii acestei opoziții de către partidul comunist (Arh. St. Buc., Microfilme S.U.A., 77—882 67/58, Rola română 58, cadrul 631.433) Vezi și General-lt. (r) Emilian lonescu, In uniformă pentru totdeauna, București, 1979, p. 103: Lucrețiu Pătrășcanu a sosit la palat către orele 18,45. • Generalul Werner Kreipe, șeful statului major al aviației militare germane (august — octombrie 1944), Conținutul convorbirii a fost astfel rezumat de W. Kreipe: „Convorbire cu ministrul von Killinger și cu Gerstenberg la București. Amîndoi blocați în legație; Killinger complet zdrobit trimite salutările sale fiihrer-ului. Gerstenberg sugerează un atac al bombardi- erelor Stuka și, folosind divizia antiaeriană de la Ploiești, ocuparea orașului”. Vezi Hans Kissel, Die Katastrophe tn Rumănien 1944, Darmstadt, 1964, p. 109. De reținut că ministrul von Killinger, era Împreună cu A. Gerstenberg, astfel că afirmația lui E. Hansen despre igno- rarea convorbirii'este destul de stranie- . www.oacoromanica.ro 1144 MEMORII, CORESPONDENȚE, ÎNSEMNĂRI 6 La orele 20 regele însuși a cilii proclamația (nu la orele 22, poate atunci a fost repetată?). 7 S-a comunicat noul guvern și atunci un membru al legației a spus ceva zguduitor pentru mine : „Ah, lista noi o știam de multl” și pe mine mă lăsaseră intr-o totală ignoranță despre toate aceste lucruri! între timp, puternice batalioane românești au Încercuit Intr-o acțiune precisă sub con- ducerea generalului Thcodorescu, comandantul militar al Bucureștiului (cf. scrisoarea mea din 5.3), legația și, după cum s-a dovedit, și toate cartierele din București și din Împrejurimi In care se aflau militari și au plasat mitraliere spre intrări, ferestre etc. sub pretextul de a le proteja împotriva civililor furioși. Theodorescu avea la dispoziție div. 3 inf.(cu reședința in timp de pace la Pitești), așa numita „divizie a mareșalului” (deoarece el fusese anterior comandantul div. 3) și excelenta divizie de cavalerie staționară In București (numărul Îmi scapă), ambele aduse de Antoncscu de mult timp la și în jurul Bucureștiului. Chiar in această situație extrem de gravă, el nu se putuse decide să le trimită pe front, fie că încă se temea în sinea sa dc tulburări pro- vocate de Garda-de fier, fie că (le păstra) ca un fel de „posesiune privată” 8 împotriva altor eventuali adeversari, fie, In sfirșit, Împotriva unei hotărîri dc tip „Margarethc” a lui Hitler °. Enumerarea div. 3, p. 258 In cadrul corpului IV dc armată român poate să fie ori o greșeală ori să se datoreze faptului că divizia era considerată nominal drept corp dc armată. In afară de acestea se mai aflau batalionul de gardă al regelui la palat, apoi forțe de rezervă de pionieri In cazărmile de la Băncasa (in apropiere de lagărul aviatorilor germani); div. 2 blindată care se afla instalată la Tîrgoviște (scrisoarea mea din 5.3 fila II jos — III sus) putea fi repede chemată. în același timp a fost, de asemenea, Întrerupt cablul oficial al legației. Deoarece stația radio a legației se găsea — cum s-a arătat — la Snagov, a fost tăiată orice posibilitate de comu- nicare cu lumea exterioară. Batalioanele românești s-au comportat In general pasiv. Ele au permis chiar încă mult timp, la legație și la Hotelul Ambasador, intrarea și ieșirea persoanelor izolate în și din clădire. Numai la adăposturile misiunii militare aeriene și la adăposturile avia- ției militare germane de la Băneasa s-a ajuns curînd la schimburi de focuri, deoarece șeful de stat major al misiunii, colonelul de stat major Reh și generalul SS Hoffmeycr (la Băneasa), pe care, generalul Gerstenberg, după cum mi-a spus el mai tirziu, 11 convertise, au apreciat schimbarea (din atitudinea României) ca un „atac”, probabil la indicația lui Gerstenberg. Cîtva timp după proclamația, a avut loc conversația dintre Stelzer și Niculescu- Buzești10 (p. 217, al. 2), la dorința celui din urmi, pentru a declara ruperea relațiilor. Trebuie adăugată că dl. Stelzer a comunicat că ministrul dc externe sc plinsese deja de „ostilitățile” deschise de germani mai ales la Băneasa (v. mai sus), Dl. Stelzer a propus de aceea ca generalul Gerstenberg și cu mine să mergem Încă o dată cu el la palat pentru a conveni asupra modalită- ților mai concrete de dezangajare. M-am declarat de acord, 1-ain chemat pentru orice eventualitate pe prințul Hohenzollern (p. 347, nota 59) pentru a putea utiliza, dacă era cazul, influența lui pe lingă rege și eram gata de plecare. în acel moment mi-a fost remisă la legație — de la postul de comandă Băncasa a cărei legătură telegrafică directă nu fusese întreruptă —o telegramă de la O.K.W. Conținutul aproximativ: „Fiihrerul a ordonat: generalul german să Înăbușe imediat puciul clicii de generali din București din jurul regelui, să restabilească ordinea acolo și să instaleze un general pro-german ca șef al unui nou guvern ... din ordin, Jodll 1” Nici mai mult, nici mai puțin și nimic despre divizia a 5-a antiaeriană (p. 219 al. 1) și despre tratativele interzise. Deci o cunoaștere total eronată a situației! Trupele germane din București, se compuneau, în afară de cartiere generale, numai dintr-un batalion de pușcași ușori, dispuse în special cu misiuni dc pază și fără puști mitraliere grele, toate concentrate dc acum inainte sub autoritatea comandantului german din București, colonelul vo" ’Vcrdcr***, ’ Eroarea evidentă: proclamația a fost radiodifuzată la orele 22. 8 în orig. „Hausmacht”, care indică posesiunile private ale unei casc regale. 8 Referire la planul Margarethe II privind eventuală ocupare a României de către armata germană pentru a preveni o defecțiune a acestei țări. Elaborarea lui a fost Începută la 26 ianuarie 1944 si abandonată după întrevederea Hitler—Antoncscu din 26—28 februarie 1944 dc la Klessheim. Un plan similar pentru Ungaria (Margarethe I) a fost ptisln aplicare la 19 martie 1944. 10 Grigore Niculcscu-Buzești, ministru de externe în guvernul generalului Constantin Sănătescu. *** Generalul Gerstenberg mi-a reproșat că nu am prevăzut posibilitatea ca, în caz de alarmă, să formez din numeroșii săi tineri ofițeri aviatori îndrăzneți un fel de companie ofițe- rească de atac, cu ajutorul căreia ar fi putut fi luat chiar de la început palatul cu regele. Amă- nunte ale pregătirilor pentru alarmă erau însă treaba misiunilor respective. Dealtfel, am fost și sînt bucuros că n-au fost jertfite și mai multe vieți omenești Înfloritoare Intr-o Întreprindere complet lipsită de perspective, www.dacar0ma11ica.r0 7 MEMORII, CORESPONDENȚE, ÎNSEMNĂRI 1145 Forțele române le-am menționat mai sus. Din știrile sosite curind la legație reieșea limpede că întreaga populație întimpina ușurată, chiar dacă probabil nu modul de trădare față de Germania, totuși încheierea iminentă, așa cum se presupunea, a păcii [...]. A vorbi despre puciul „clicii din jurul regelui”, al cărui destin era lăsat cu generozitate în suspensie, era deci curată nebunie, ca și tot ordinul. De aceea, m-am hotărit îndată să nu fac încercarea lipsită de perspectivă de a întreprinde ceva în acest sens, ci să raportez încă o dată situația reală și să sfătuiesc pentru acceptarea ofertei românești. Posibilitatea transmiterii unui astfel de raport părea să se ofere acum în urma întilnirii de la palat. Am comunicat intenția și punctul meu de vedere domnilor von Killinger, Clodius (sosit de asemenea între timp), Tillessen, Ger- stenberg și Spalcke u, pe care îi invitasem la o consfătuire comună. Toți au fost de aceeași părere și s-au declarat de acord în toate privințele cu mine, (contradicție cu p. 218, mijloc)****. Eram tocmai pe punctul de a ne despărți, cind o nouă telegramă a sosit pe aceeași cale, de data aceasta adresată generalului Gerstenberg. Venea de la generalul-colonel Friessner12 și comunica că toate trupele, formațiunile etc. din întreaga Românie i-ar fi acum subordonate (p. 219, al. 1), deci ceea ce — după cum reiese și din cartea dumneavoastră — năzuise, cu atîta perseverență de multă vreme, să obțină. El îi încredința lui Gerstenberg reprimarea schimbării survenite la București și îi subordona lui In acest scop, pe lingă forțele proprii ale misiunii aeriene, și totalitatea trupelor aflate în și în jurul Bucureștiului. Toate forțele din Ploiești și Giurgiu care puteau fi făcute într-un fel oarecare utile trebuiau cooptate in acest scop etc. Eram astfel demis practic din funcția mea de comandant, fapt confirmat explicit printr-o convorbire telefonică, asupra căreia voi reveni, avută cu Friessner în dimineața de 24.8. Nu mai puteam deci prelua vreo comandă (p. 221, al. 1). După cum mi-a mărturisit mai tirziu generalul Spalcke, generalul Gerstenberg s-ar fi îngălbenit vizibil în momentul primirii acestui ordin, ceea ce acesta din urmă contestă de asemenea și pretinde că știuse incă înainte de el. Acest din urmă aspect este, poate, adevărat (vezi mai sus cele referitoare la transmisiuni). Gerstenberg s-a arătat totuși dispus — aparent în deplină concordanță cu punctele mele de vedere — să meargă împreună eu dl. Stelzer și cu mine la dl. Niculescu-Buzești. După comunicarea acestei intenții am fost lăsați să ieșim fără dificultăți și am intrat tot așa în palat, unde ne-am întimpinat imediat generalul Sănătescu și ministrul de externe. După un salut glacial, dar corect, am tratat mai ales eu cu domnii. Punctul central al negocierilor a privit modalitățile unei eventuale, îndată reconfirmate, retragerii libere a trupelor germane — anume tratativele menționate la p. 218 mijloc, referitoare la interdicția de deschidere a focului. Generalul Sănătescu a prezentat condiții total fair (in engleză in text), care ar fi permis cel puțin tuturor părților din spatele frontului ale armatei germane să se salveze de la pieire. Despre o întrebare privitoare la livrarea prizonierilor germani (p. 218, sfirșit al. 2) nu știu nimic, și nici nu-mi pot imagina că ar fi putut avea vreun sens In acel moment13. Am promis că voi comunica O.K.W.-ului și generalului-colonel Friessner cele discutate, întrucît, firește, numai ei puteau decide. Acest lucru mi-ar fi însă posibil numai dacă mi s-ar pune la dispoziție un aparat telefonic pe cele două linii acum întrerupte de români. Dl. Niculescu-Buzești a promis imediat. în timp ce pleca, mi-a atras din nou atenția asupra condiției ca trupele germane să se abțină de la orice ostilități și s-a plîns încă o dată de schimbul de focuri de la Băneasa. Cind mi-am exprimat regretul de a nu avea nici acolo legătura, a intervenit brusc generalul Gerstenberg și a spus că el ar putea, dacă i se îngăduie, să meargă acolo și să dea indicații corespunzătoare trupelor. După oarecare ezitare, generalul Sănătescu s-a declarat de acord să-l lase să meargă acolo într-un automobil român, însoțit de un ofițer român. Deoarece acest ofițer urma abia să fie găsit și adus, m-am înapoiat, după un rămas bun tot atit de corect, numai împreună cu dl. Stelzer la legație. Pe acel colonel14 cu automobilul l-a luat Gerstenberg prizonier la Băneasa și a preluat apoi comanda. Ceea ce a urmat reiese din cartea dumneavoastră. Subliniez explicit că în prezența mea generalul Gerstenberg nu și-a dat cuvlntul de onoare (p. 220, al. 1). El a susținut acest lucru în toate împrejurările și în prizonierat. Cît **** Generalul Gerstenberg a susținut mai tirziu față de mine (în prizonierat) că el nu a fost prezent la această primă parte a convorbirii și că nu a fost de acord cu mine. Acest fapt este insă indubitabil și este confirmat explicit de generalul Spalcke. 11 Generalul Spalcke, atașat militar german la București (1941 — 1944). 12 General —colonel Hans Freissner, comandantul grupului de armate german „Ucraina dc sud”. 13 Corectarea unei evidente erori săvirșite de A. Hillgruber care plasează aici o discuție despre livrarea de către autoritățile române armatei sovietice a prizonierilor germani, care urmau să fie capturați (!). Discuția era intr-adevăr imposibilă, deoarece, cum lesne se poate > constata, se negocia încetarea oricăror ostilități. Pentru sensul poziției românești, vezi textul introductiv. 14 Colonelul Șelescu. www.dacoromanica.ro 6 — c. 2518 1146 MEMORII, CORESPONDENȚE, ÎNSEMNĂRI 8 privește plecarea din București, nici nu s-a pus problema. Ceea ce s-a mai spus apoi, probabil Încă la palat despre Întoarcere {lui Gerstenberg — n. n.), firește, nu știu. Dl. Gerstenberg mi-a spus totuși mai tirziu, In prizonierat, că el mersese la palat tocmai cu intenția categorică de a găsi cu acest prilej cumva posibilitatea de a ajunge la oamenii săi și de a-și Îndeplini de acolo misiunea, in 23.8. seara nu mi-a spus nimic despre acest lucru. Poate că orgoliul său, ațițat de ordinul lui Friessner, a fost ceea ce l-a condus la o concepție privind situația și posibili- tățile (de acțiune) deosebită de a mea și care — așa cum avea să se dovedească ulterior — a fost funestă. Imediat după atacurile aeriene asupra Bucureștiului s-a susținut In ziarele de acolo, prin comentarii mult Îngroșate, că atit Gerstenberg cit și eu ne-am fi călcat un astfel de cuvint de onoare. Am scris In consecință un protest tăios domnului Niculescu-Buzești, pe care dl. Clodius l-a luat cu el; el preluase de facto Îndată conducerea legației (p. 225 al. penultim) și putea Îndeplini nestinjenit formalitățile uzuale In cazul ruperii relațiilor diplomatice. In special schimbul reciproc de diplomați. Dl. Niculescu-Buzești s-a scuzat In chip cuviincios, fără să-l pomenească totuși pe generalul Gerstenberg. Denigrările personale din ziare au Încetat imediat. Din nou netulburat în legație, am conceput un comunicat despre rezultatul (Întrevederii), pentru a-1 utiliza corespunzător tn timpul convorbirilor telefonice promise. El se Încheia cu recomandarea de a face uz de oferta românească, deoarece In situația dată nu vedeam altă posibilitate rezonabilă. La surprinzător de scurtă vreme după miezul nopții, mi-a fost anunțată sosirea la mine a șefului postului nostru telex (atunci pentru prima dată tn funcțiune) cu Berlinul, care se fofilase cumva. Mă informă că era utilizabil, că, se pare, nu fusese reperat de români și se oferi să ia cu el un comunicat pentru Berlin. El considera posibil să treacă Încă o dată nestinjenit. Am adău- gat Îndată comunicatului meu citeva puncte, pe care nu le-aș fi putut spune in cursul convorbi- rilor telefonice, firește ascultate. Intr-adevăr, Îndrăznețul tinăr ofițer a revenit in aceeași noapte și-mi raportă că transmisese și primise confirmarea de primire. El a ajuns, desigur, și la forurile militare, Intrucit propoziția.pregătirile .. .posibil” 15 (p. 219, sfîrșitul al. 1) se afla textual, și numai acolo, la sfîrșitul său: pentru a nu trezi brusc impresia unui refuz net de executare a ordinului, adăugasem, Intre altele, și pe ea. După o nerăbdătoare așteptare sosi, In sfirșit, spre orele 3,30 convorbirea, după cum am amintit, de mine cerută cu generalul-colonel Jodl (p. 219, al. 1). Am repetat aproximativ conținutul telexului, i-am comunicat că acesta se află pe drum și am Încheiat cu propunerea clară de acceptare necondiționată a ofertei româ- nilor și de a vedea ce mai urmează. Jodl mi-a ascultat expunerea fără să spună vreun cuvint; numai la sfirșit a spus: ,,îi voi raporta corespunzător Fuhrerului”, nici un cuvint mai mult (p. 219, al. 1). Circa o oră mai tirziu s-a anunțat și generalul-colonel Friessner la aparat. Dl. Niculescu-Buzești își ținuse deci cuvîntul. I-am raportat lui Friessner, In același mod ca și lui Jodl. Și el se abținu să ia vreo atitudine, numai că intlmpină observația mea că m-a deposedat de funcția de comandant cu remarca că aceasta ar fi. Intr-adevăr, situația, dar că acest lucru nu ar trebui în nici un chip (considerat) ca defăimător; generalul Gerstenberg avea sub comanda sa oricum toate trupele aflate în discuție, astfel că el (Friessner) considerase în atare situație ca justificat să-i încredințeze și în chip unitar comandamentul. Despre competența sporită transmisă de Hitler luiFriessner, mi-a vorbit chiar el, eu neștiind nimic oficial atunci, dar ea reie- șea din ordinul său din acea seară. Friessner a părut impresionat de expunerea mea. Din cartea dumneavoastră (p. 218—jos—219 sus), am constatat că și el era în fond în principiu de aceeași părere. Dar și el încheie convorbirea purtată aluziv, că nu poate decit transmite mai departe comunicatul meu. Tot restul, care este menționat în cartea dumneavoastră, în special interdicția de nego- ciere, atragerea diviziei a 5-a antiaeriană, propunerea atacului aerian a lui Gerstenberg șl ordinul -corespunzător, ca și însărcinarea încredințată lui Gerstenberg, de-a dreptul prostească și care aprecia complet eronat situația (p. 219, al. 2), trebuie să fi mers de la Băneasa șl spre Băneasa (postul de comandă); acolo se menținuse surprinzător de multă vreme în funcțiune, datorită succeselor de început, legătura telefonică și telex a lui Gerstenberg și pînă aproape de sfirșit rămăsese în stare de funcționare o stație de emisie. in măsura în care pot eu să judec, evoluțiile ulterioare sint înfățișate corect în cartea dumneavoastră. Subliniez în special aprecierea atacurilor aviatice, fără rezultat și funeste politic ca și urmările lor. Prin ele nu a fost obținut nici cel mai mic beneficiu, și a fost totul pierdut. Starea de spirit a tuturor cercurilor populației s-a întors fulgerător Împotriva noastră. Dealtfel, nu corespunde adevărului faptul că s-a bănuit că regele s-a refugiat în timpul zilelor de luptă în pivnițele sigure față de efectele bombelor ale Băncii naționale aflată la o distanță destul de mare de palat (p. 374, nota 69), desigur, o confuzie cu Antonescu (vezi mai sus). S-a 15 Generalul E. Hansen raportase că pregătirile pentru reprimarea insurecției sînt efec- tuate ,,ln măsura în care este posibil”. www.dacoromamca.ro 9 MEMORII, CORESPONDENTE, ÎNSEMNĂRI 1147 spus la Început că regele s-ar refugia In timpul alarmei aeriene in pivnițele noii construcții a Ministerului de interne, aflate vis-â-vis de palat. De fapt, el n-a părăsit niciodată palatul, după cum a putut constata indubitabil dl. Clodius 16 (Una dintre bomnele destinate palatului a lovit exact lingă legație și a periclitat {viața} numeroaselor femei germane refugiate și Înghesuite acolo). Lupte au avut loc nu numai in jurul misiunii militare a aerului (vezi mai sus și p. 219 jos), ci la Academia de război (Statul Major al misiunii armatei terestre). Amintitul It. col. Rostcl a considerat tot timpul Încercuirea ca un atac. După distrugerea tuturor actelor a În- cercat, Împreună cu personalul centralei de artilerie (?) etc., să răzbată la generalul Gerstenberg. A fost „sprijinit” in această tentativă in noaptea de 24/25 de — se poate doar spune — de prosteștile aruncări permanente de bombe izolate in acea zonă, care au pricinuit numai clteva victime in rindul populației civile și stricăciuni clădirilor acesteia, ceea ce n-a făcut, firește, decit să sporească considerabil mlnia populației Împotriva noastră. Capturarea finală n-a putut fi evitată. în ziua ce a urmat declarației dc război române, li s-a cerut ofițerilor, subofițerilor șitru- pei din Hotelul Ambasador (p. 219 jos) să depună armele și să se predea. Acolo preluase comanda colonelul Schwickert (D.A.L.Art), ca cel mai In vlrstă ofițer. Ofițerul comandant român l-a condus, la dorința sa, (Schwickert), la legație la mine. I-am aprobat explicit propunerea și mi-am asumat pentru ea Întreaga răspundere, (anume) de a da satisfacție cererii române și am ordonat să se procedeze corespunzător; situația — hotelul era Înconjurat Intre altele de arme grele de tot felul, ofițerii etc. nu aveau dectt arme de mină — era fără speranță și interzicea categoric, după părerea mea, pierderi fără rost. Legația Însăși, In care se adunaseră, alături de personal militar auxiliar și numeroși membri ai serviciilor de tot felul, a fost respectată plnă la 2.9 ca extrateritorială. Am emis un ordin sever de interzicere de deschidere a focului, deoarece orice acțiune contrară nu putea să se sfirșească decit cu un măcel, Inclusiv a numeroaselor femei. Șeful meu (de stat major) mi-a spus mai tirziu, tn prizonierat, cu ușor reproș, că el s-a așteptat ca eu să fi făcut Încercarea, mult mai bogată In perspective, după părerea lui, de a scăpa din legație Împreună cu el și unul sau altul prin mituire. Am respins tăios această idee și la vremea respectivă nici nu-mi trecuse prin minte: bani pentru așa ceva se aflau totuși din belșug tn legație și, probabil, vreun ofițer român care comanda s-ar fi lăsat ademenit de o sumă corespunzătoare și ne-ar fi eliberat sub un pretext oarecare. Am fi putut Încerca să scăpăm numai (plecind) spre apus, căci, altfel, am fi Intllnit pretutindeni frontul român constituit. Este de presupus că am fi fost din nou prinși undeva. Și chiar In cazul cel mai fericit nu ne-ar fi așteptat pe bună dreptate decit un tribunal de război. Nu, mi-a fost limpede, că eu trebuie. In situația dată, să Împărtășesc destinul tuturor celorlalți! încă clteva amintiri personale: P. 225, al. 2 și 226 sus, sint alte neconcordanțe: Pătrunderea d-lui Bodnăraș — de Aldea nu știu nimic, dar nu pot exclude că a fost și el acolo — in legație și sinuciderea lui Killinger care a urmat nemijlocit, au avut neîndoielnic loc la 2, nu la 1.9. M-am trezit speriat In zorii acestei zile (2.9) de cele două Împușcături (din camera alăturată) și Îndată a intrat un domn Îm- brăcat civil cu noua banderolă — probabil Bodnăraș Însuși — In camera mea și mi-a arătat cele două cadavre. (Fotografii ale lui von Killinger și ale domnișoarei Petersen am trebuit să certific a doua zi In Tecuci). A trebuit apoi să predăm toate armele de foc, să ne pregătim și am fost transportați apoi la o școală. Acolo ne-a preluat, deja după o listă, un colonel rus. Paznicii erau români; domnul de Reutersward 17 n-a fost In ziua aceasta acolo, probabil In 3.9. Subliniez apăsat că atit Bodnăraș cit și milițienii săi, dintre care unii arătau, ce-i drept In parte, dezordonat, ca și colonelul rus, s-au purtat In toate privințele corect. Ultimul a făcut chiar un gest marcat prietenos, lăslndu-mi sabia. Deja spre orele 2 din dimineața următoare (3.9) a trebuit să mă Îmbrac din nou și am fost transportat Intr-un autovehicol blindat de un lt. col. rus, care vorbea germana, In direcția Tecuci. Eram urmați de autovehicul ușor In care se aflau, cum a reieșit In timpul unui popas, amiralul Tillessen și generalii Gerstenberg, Stahel, von Tschammer-Osten și Spalcke. Nici unul dintre noi nu fusese plnă atunci interogat. [. .. ] (Ah. St. Buc., Microfime R.F.G., Rola 61, cadrele 152—160. Traducerea din 1b. ger- mană a textului a fost făcută de Virgil Giociltan și FI. Gonstantiniu). 16 Afirmație inexactă ; vezi Emilian lonescu, op. cit., p. 103 și urm. 17 Patrik de Reutersward, ministrul Suediei la București, preluase reglementarea pro- blemelor germane, după declarația de război a României către Germania. www.dacaromanica.ro CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE A XV-A EDIȚIE A LECTORATULUI DE VARĂ AL SOCIETĂȚII DE ȘTIINȚE ISTORICE DIN R. S. ROMÂNIA A devenit dc mult timp o tradiție ca intie 22—31 iulie In fiecare an să aiba loc la Su- ceava un lectorat de vară organizat de Societatea de științe Istorice din R. S. România pen- tru cadrele didactice din învățămintul gimnazial și liceal care predau istoria. In 1982 partiei- panții la noua ediție a lectoratului au provenit din București, din județele : Argeș, Brașov, Brăila, Buzău, Călărași, Caraș-Severin, Mehedinți, Giurgiu, Iași, Neamț, Sibiu, Vaslui și din sectorul agricol Ilfov. Deschiderea cursului In localul Institutului de Invățămint Superior s-a făcut în pre- zența unor cadre didactice universitare : prof. dr. Vasile loncscu, lector dr. Mihai lacobescu, lector dr. Mihai Lazăr (Facultatea de Istorie-geografie Suceava) prof. C. Chindca, inspector general adj. al Inspectoratului școlar județean Suceava, lector Ion Șendrulescu (Facultatea de istorie-filozofie a Universității din București), secretarul general al Societății de Științe istorice din R. S. România, dr. Constantin Șerban, cercetător principal la Institutul de Istorie ,,N. lorga” din București, directorul lectoratului. Cu acest prilej au luat cuvintul : lector 1. Șen- drulcscu, prof. dr. V. lonescu, lector dr. M. lacobescu, care în alocuțiunile lor au scos în evi- dență marea importanță a acestei forme de activitate științifică și didactică cu caracter infor- mativ dar și recreativ menită să facă cunoscute recentele realizări din domeniul istoriografiei românești și universale, al metodologici și metodicii istoriei ca obiect de predare în învățămintul de toate gradele. Totodată s-au subliniat condițiile materiale optime asigurate pentru buna des- fășurare a acestui lectorat de către organele de partid și de stat locale, care, ca de obicei, este Însoțit și de o gamă variată de lucrări practice menită să pună în contact direct pe participanți cu noile realizări ale oamenilor muncii din orașul și județul Suceava In domeniul construcției socialismului in țara noastră precum și cu valoroasele monumente istorice și de artă de nivel mondial din această parte a României. După ședința inaugurală au fost prezentate prelegerile următoare: lector I. Șendrulescu (Universitatea din București), Slăbirea puterii otomane asupra Principatelor dunărene tntre 1774 —1829; lector M. lacobescu (Institutul de Invățămint superior Suceava), Lupta pentru realizarea securității colective tntre cele două războaie mondiale. Bolul lui Nicolae Titulescu. în zilele următoare au mai fost expuse următoarele prelegeri : I. Teme de istoria României dr. Anca Ghiață (Institutul de studii sud-est europene București), Dobrogea tn timpul stăplnirii otomane (1415—1877); dr. Șerban Papacostea (Institutul de Istorie ,,N. lorga”), Politica externă a Moldovei în timpul domniei lui Ștefan cel Mare; prof. dr. Gh. Platon (Univer- sitatea „Alex. loan Cuza” din Iași). Procesul soctal-istoric al formării națiunii române; dr. Niehita Adăniloaie (Institutul de Istorie „N. lorga”. Contribuția țărănimii la făurirea istoriei moderne a României (1848 —1878) ; prof. dr. Gh. I. loniță (Universitatea din București), Date șt concluzii noi in legătură cu raporturile dintre P.C.R. șl Internaționala a IlI-a (1919 — 1943); conf. dr. I. Scurtu, (Universitatea din București), Locul perioadei interbelice tn istoria poporului român; prof. dr. V. lonescu (Institutul de Invățămint superior Suceava), Probleme ale predării istoriei contemporane a României; conf. C. Mocanu (Academia Ștefan Gheorghin București) Probleme privind stadiul dezvoltării României socialiste. II. Teme de istorie universală Dr. Constantin Șerbân (Institutul de Istorie ,,N. lorga”), Politica europeană a Imperiului otoman tn secolul al XVII-lea; „revista de istorie”, Tom șs, anina rn 2 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE 1149 III. Teme de Istoriografie Lector dr. Mihai Lazăr (Institutul de Invățămint superior Suceava), Contribuții ale istoricilor din Bucovina la dezvoltarea istoriografiei românești; dr. Al. Zub (Institutul de Istorie și arheologic „A. D. Xenopol” Iași) Vasile Pârvan, omul și opera științifică; dr. Dan Berindei (Institutul de Istorie ,,N. lorga”), Probleme și organisme ale istoriografiei mondiale. IV. Teme do metodicii și dezbateri Lector I. Șendrulescu (Universitatea din București), Pregătirea profesorului pentru tinerea lecției de istorie; conf. dr. I. Scurtu (Universitatea din București). Probleme ale revoluției de eliberare națională și socială, antifascistă și antiimperialistă. Prelegerile prezentate urmate de discuții vii angajate pe marginea lor au dovedit nu numai importanța temelor abordate și Înalta lor valoare științifică dar și interesul trezit de acestea In rindul auditoriului care prin luările de cuvint au remarcat utilitatea lor în procesul instructiv-educativ din Invățămlntul de toate gradele. Cit privește lucrările practice programate in cadrul lectoratului ele s-au concretizat prin unele vizite la diferite obiective economice din raza județului Suceava: Fabrica de sticlă din orașul Suceava, cooperativa de ceramică ,.Libertatea” din comuna Marginea, ocna de sare din comuna Cacica. Totodată au fost vizitate un mare număr de obiective cu caracter istoric și de artă din orașul Suceava: Cetatea de scaun de lingă orașul Suceava, casele domnești din oraș. Muzeul județean de Istorie, minăstirea fortificată Zamca, cetatea Șcheia. Pentru obiectivele culturale din județul Suceava, Maramureș și Neamț au fost organizate excursii tematice pentru cunoaș- terea monumentelor istorice și artistice din evul mediu și din epoca modernă. Astfel în cadrul excursiei cu tema ,,Drumul lui Dragoș vodă și al lui Bogdan vodă” au fost vizitate: orașul Ctmpulung Moldovei (monumentul voievodului Dragoș realizat de sculptorul I. Jalea, Casa de Cultură a sindicatelor), satul Ciocănești, un adevărat, muzeu în aer liber de case frumos orna- mentate după modelul de pe covoarele țesute în regiune, satul Cîrlibaba (obeliscul comemorativ din 1912 amintind trecerea voievodului Dragoș spre Moldova), Prislop (Monumentul construc- torilor rutieri), Borșa importantă stațiune balneo-climatică, comuna Moisei (grupul statuar monumental realizat de sculptorul Vida Gheza în amintirea uciderii celor 29 țărani de către fasciști în 1944), comuna Bogdan Vodă (fostă Cuhea) (șantierul arheologic de la fosta curte voievodală), precum și biserica de lemn din 1717), comuna Rozavlea (biserica de lemn din 1717). La Rozavlea și Bogdan vodă a fost remarcat portul național al localnicilor participanți la o serbare cimpenească. tn cadrul excursiei cu tema: „Arta monumentală din Moldova de nord din epoca lui Ștefan cel Mare și Petru Rareș” au fost vizitate : orașul Solea (mînăstirea fortificată din secolul al XVILlea), comuna Arborea (ctitoria boierească din sec. XVI), orașul Rădăuți (fosta reședință episcopală) și necropola domnească din sec. XIV—XV, muzeul de artă populară), comuna Putna (ctitoria domnească din sec. XV, muzeul de artă al mînăstirii Putna), Sucevița (ctitoria dom- nească din secolul al XVII-lea, muzeul de artă), Monumentul constructorilor rutieri de pe Obcina mare, Moldovița (ctitoria domnească din sec. XVI, muzeul de artă), Voroneț (ctitoria domnească din sec. XV), Gura Humorului (ctitoria domnească din scc. XV, muzeul de artă populară). In cadrul excursiei cu tema : „Arta și cultura din Moldova în secolele XIV—XIX” au fost vizitate: orașul Fălticeni (Galeria oamenilor de seamă, monumentul lui Mihai Sadoveanu), comuna Baia (ruinele fostei reședințe episcopale catolice din sec. XIV—XV, ctitorii domnești din sec. XV—XVI), orașul Tg. Neamț (cetatea Neamțului fortificație din scc. XV), minăstirea Neamț (ctitorie domnească din sec. XV), muzeul de artă, biblioteca, neciopola monahilor), mînăstirea Secul (ctitorie domnească din sec. XVII, ultima rezistență a etcrișlilor in 1821), satul Humulești (casa memorială a lui Ion Creangă, monumentul lui Ion Creangă), satul Agapia (ctitorie boierească din sec. XVIII, muzeul de artă, casa memorială Alex. Vlahuță), orașul Piatra Neamț (ruinele curții domnești, muzeul județean de istorie, casa memorială Calistrat Hogaș), satul Bistrița (ctitorie domnească din sec. XV). Totodată în apropiere de Suceava parti- cipantii au mai vizitat în cadrul unei excursii documentare satul Dragomirna (ctitorie monahală din sec. XVIII, muzeul de artă) și Pătrăuți (ctitorie domnească din sec. XV). Tot în cadrul activităților practice din cadrul lectoratului participanții au mai audiat un microconcert (piese de Ciprian Porumbescu, V. Filip, J. S. Bach, Hăndel, V. Jianu) oferit de cîțiva concurenți la a Xl-ea ediție a Festivalului de interpretare instrumentală dotat cu trofeul „Lira de aur” și au vizionat la Observatorul astronomic din Suceava diferite aspecte ale bolții cerești In toate anotimpurile, simulate cu aparatură ultra modernă. Ședința de închidere a lectoratului a avut loc în ziua de 31 iulie. Cu acest prilej lector I. Șendrulescu a făcut o Consiliului de conducere al 1150 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE 3 Societății de Științe istorice din R. S. România a exprimat mulțumirile către organele de partid și de stat orășenești și județene care au contribuit din plin la bună desfășurare a acestui gen de perfecționare profesională postuniversitară. Participanții la rindul lor și-au exprimat satisfacția de a fi audiat prelegerile programate, de a fi vizitat obiectivele economice, istorice și artistice de valoare națională și chiar internațională, de a fi efectuat un util schimb de experiență pentru viitoarea lor activitate didactică și științifică, In fine au făcut unele propuneri privind tematica viitorului lectorat. în cursul aceleiași ședințe a luat cuvintul șl dr. Constantin Șerban, directorul lectoratului care a dat o Înaltă apreciere condițiilor optime asigurate dc organizatori și valoroa- sele rezultate doblndite de participanți la acest lectorat. Constantin Șerban A IX-a SESIUNE A COMISIEI MIXTE ROMÂNO-SOVIETICE DE ISTOEIE în perioada 8 — 10 iunie 1982 s-au desfășurat, la Craiova, lucrările celei de-a Xl-a tntll- niri a Comisiei mixte româno-sovietice de istoric, consacrată dezbaterii temelor: Reforme și revoluții tn istoria României și Rusiei și Dezvoltarea culturii și artei tn România șl Rusia tn secolele XIV-XVII. Delegația română la Intllnire a fost alcătuită din: prof. univ. dr. Ștefan Ștefănescu, membru corespondent al Academiei R. S. România, președintele părții române in Comisie, direc- torul Institutului de istorie „Nicolae lorga”, prof. univ. dr. Gh. I. loniță, de la Universitatea București, secretarul părții române in Comisie, conf. univ. dr. Nicolae Ceachlr, Universitatea București, membru in Comisie, dr. Răzvan Teodorescu de la Institutul de istoria artei din Bucu- rești, conf. univ. dr. Ion Pătroiu, directorul Centrului de științe sociale din Craiova, dr. Florin Constantiniu, cercetător principal la institutul de istorie „Nicolae lorga” și dr. Paul Rezeanu. directorul Muzeului de artă al Olteniei. Din partea română au mai participat ca invitați cu comunicări: conf. univ. dr. Elisabeta Trăistaru, secretar al Comitetului județean Dolj al P.C.R., Virgil Joița, cercetător științific la Centrul de științe sociale din Craiova, dr. Ileana Petrescu și Cezar Avram, ambii cercetători principali la Centrul de științe sociale din Craiova. Delegațiasovieticălaintilnireaavuturmătoareacomponență:acad. I. I. Minț, președintele părții sovietice In Comisie, președintele Consiliului științific ol Academiei de Științe a U.R.S.S. pentru problema complexă „Istoria Marii Revoluții Socialiste din Octombrie și a revoluțiilor socialiste ulterioare’’, dr. Vladlen N. Vinogradov, vicepreședintele părții sovietice In comisie, director adjunct al Institutului de slavistică și balcanistică al Academiei de științe a U.R.S.S., LidiaE. Semenova, candidat in științe istorice, secretar al părții sovietice în comisie, cercetător principal la Institutul de slavistică și balcanistică al Academiei de Științe a U.R.S.S., dr. Grant A. Avetisian, directorul Institutului de istorie al Academiei de Științe a R.S.R. Armenia, dr. Vladislav I. Grosul, șef de sector la Institutul de istorie a U.R.S.S., membru in comisie, Tatiana A. Pokivailova, candidat iu științe istorice, membru tn Comisie, cercetător principal la Institutul de slavistică și balcanistică al Academiei de Științe a U.R.S.S. și Alexandr I. Rogov, candidat în științe istorice, cercetător principal la Institutul de slavistică și balcanistică al Academiei de Științe a U.R.S.S. _ _ în cadrul festivității de deschidere a lucrărilor, organizată la Centrul de științe sociale, participanții la intllnire au fost salutați, tn numele organelor județene de partid și de stat, de conf. univ. dr. Elisabeta Trăistaru, secretar al Comitetului județean Dolj al P.C.R. în continuare au rostit alocuțiuni președinții celor două părți tn comisia mixtă: prof, univ. dr. Ștefan Ștefănescu și acad. I. I. Minț, care s-au referit, printre altele, la rodnicia tnttl- nirilor anuale ale Comisiei mixte a istoricilor români și sovietici. Potrivit ordinii de zi a intilnirii științifice au prezentat rapoarte și comunicări: acad. I. I. Minț, Revoluția și reforma In istoria Rusiei la începutul secolului al XX-lea; dr. Florin Constantiniu și conf. univ. dr. Ion Pătroiu, Reformă și revoluție tn istoria României, conf. univ. dr. Elisabeta Trăistaru, Raportul dialectic dintre general șt particular tn revoluția socialistă; dr. VI. I. Grosul, Reformele șl mișcările revoluționare tn Rusia secolului al XlX-lea și însemnă- tatea lor internațională; dr. Ileana Petrescu: Concepția revoluționarilor români de la 1848 privind problema agrară; cercetător Cezar Avram: Legăturile lui Lenin cu mișcarea revoluționar-demo- cratică din România. www.dacoromanica.ro 4 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE 1151 în continuare au luat cuvlntul: V. N. Vinogradov, Gh. I. loniță, T. A, Pokivailova, G. A. Avetisian și N, Ceachir. Discutarea acestor teme s-a desfășurat tntr-o ambianță favorabilă dezbaterii constructive a punctelor de vedere existente in izvoarele și istoriografia din cele două țări și au Înlesnit un fructuos schimb de informații și o analiză comparativă a dezvoltării rădăcinilor interne ale evolu- țiilor in epoca modernă și contemporană, ca părți constitutive la procesul revoluționar european, ale rolului maselor populare și forțelor politice in desfășurarea și organizarea marilor momente revoluționare in cele două țări, în după amiaza zilei de 8 iunie, după Încheierea dezbaterii primei teme, au fost vizitate cîteva interesante monumente și obiective de străveche cultură și civilizație românească la, Bucovăț și Jitianu, unde participanții la reuniune au fost intlmpinați de mitropolitul Olteniei, Nestor Vornicescu, care le-a și oferit prețioase explicații ln legătură cu valoarea istorică, știin- țifică a celor vizitate, în ziua de 9 iunie, lucrările întllnirii au continuat în clădirea Muzeului de artă al Olteniei prin prezentarea referatelor: dr. Răzvan Theodorescu — Artă și politică fn țările române tn secolele XV—XVII. Unele probleme; candidat ln științe istorice Alexandr I, Rogov: Probleme fundamentale ale studierii legăturilor culturale reciproce dintre Rusia și Principalele dunărene tn secolele XV —XVII; dr. Paul Rezeanu și Virgil Joița: Rolul arletși culturii românești tn tnlărirea conștiinței unității de neam; dr. Grant A. Avetisian: Moștenirea istorică și dezvoltarea științei și culturii tn Armenia sovietică, Participanții au fost primiți apoi, la ora prinzului, la rectoratul Universității craiovene, unde au fost salutați de prof. univ. dr. Ion Dogaru, prorectorul Universității, în cursul după-amiezii s-au purtat, ln continuare, discuții, la care au participat: L, E. Semenova, I, Pătroiu, A, I. Rogov, R, Theodorescu V. N, Vinogradov, N. Ceachir, V. I, Grosul, și FI. Constantiniu. Discuțiile au pus ln evidență aspecte importante ale artei și culturii ln România și Rusia ln secolele XV—XVII, precum și momentele de contact și influențele reciproce dintre arta românească și rusă. Participanții la Intllnire au vizitat apoi Stațiunea de cercetări a Universității din Craiova, făcind cunoștință cu deosebitele realizări ale cadrelor didactice și studenților acestui prestigios institut de Invățămlnt superior. în dimineața zilei de 10 iunie, participanții la întîlnire au fost primiți la Comitetul județean Dolj al P.C.R. de Miu Dobrescu, membru supleant al Comitetului Politic Executiv al P.C.R., prim-secretar al Comitetului județean Dolj al P.C.R. și de prof. univ. dr. docent Mihnea Gheorghiu, președintele Academiei de Științe Sociale și Politice. Reluindu-se apoi, dezbaterile comisiei au mai luat cuvintul T. A. Pokivailova și Gh. I. loniță. în Încheiere au rostit alocuțiuni — cuprinzind concluzii ale întllnirii — acad. I. I. Minț și prof. univ. dr. Ștefan Ștcfănescu, copreședinții Comisiei mixte. Cu acest prilej au fost subli- niate rolul și locul legăturilor tradiționale româno-sovietice, afirmate pe multiple planuri, in consolidarea ansamblului relațiilor dintre cele două țări, in promovarea raporturilor de stimă, prietenie și colaborare existente in prezent între partidele, țările și popoarele noastre. A fost semnat protocolul Întllnirii care consemnează caracterul rodnic al dezbaterilor ce au avut loc la reuniunea de la Craiova și stabilește ca viitoarea intilnire să se organizeze anul viitor in Uniunea Sovietică, pe tema Dezvoltarea relațiilor economice, științifice și culturale româno-sovietice tn perioada interbelică și postbelică. în după amiaza zilei de 10 iunie, participanții la întîlnire au efectuat o vizită documentară ln județul Gorj, remareîndu-se frumusețea monumentelor istorice de la Tismana. A doua zi, vizita documentară a continuat la complexul muzeal „Constantin Brâncuși” din Tg. Jiu și la complexul Horezu. Prin Întregul său program, cea de-a IX-a Întîlnire a comisiei mixte româno-sovietice s-a înscris ca o nouă și fructuoasă ocazie care a contribuit la dezbaterea temeinică a unor probleme fundamentale ce aparțin istoriei celor două țări și popoare. Gh. I. loniță COLOCVIUL „GARIBALDI, GENERAL AL LIBERTĂȚII” Sub patronajul președintelui Italiei, Sandro Pertini, salutat printr-o adresă de către primul ministru Giovani Spadolini, inaugurat de ministrul Apărării al Italiei, Lelio Lagorio — care a și participat la lucrări — colocviul „Garibaldi, general al libertății” (Roma, 29 — 31 mai www.dacoromanica.ro 1152 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE 5 1982) a reprezentat manifestarea științifică centrală de sărbătorire a Împlinirii unui secol de la moartea lui Giuseppe Garibaldi. La această reuniune internațională au participat, In afara celor mai reputați specialiști italieni, invitați din 12 state europene și americane (Anglia, Brazilia, Bulgaria, Elveția, Franța, Grecia, Iugoslavia, România, Spania, Statele Unite, Ungaria și URSS). Comunicările prezentate au fost grupate In cinci mari secții: Generalul, Luptătorul, Marinarul, Dimensiunea europeană și Milul. Aria militară a lui Garibaldi (colonelul Oreste Bovio), Garibaldi și războiul de partizani (Piero Del Negro), Repercusiunile internaționale ale expediției lui Garibaldi din 1860 (Jasper Hidley), Garibaldi și scrierile sale (Antonio Piromalli) au fost unele din cele mai interesante comunicări prezentate. De un marcant interes au fost și comunicările specialiștilor străini consacrate relațiilor lui Garibaldi cu diferite națiuni și țări (Bulgaria, Elveția, Polonia, România. Spania, Statele Unite, URSS — respectiv Rusia); In cadrul acestor comunicări subsemnatul am prezentat raportul consacrat temei Garibaldi și românii. Actele colocviului — desfășurat In palatul Barberini din capitala Italiei — urmează a fi publicate intr-un volum. Dan Berindei CRONICA în ziua de 3 iunie 1982 in fața Comisiei de doctorat a Institutului de istorie ,,N. lorga”, a avut loc susținerea publică a tezei de doctorat Arendarea moșiilor in Moldova și Țara Românească pină la Regulamentul organic elaborată de Ioana Constantincscu. Lucrarea cuprinde următoarele capitole: Cap. I ..Originele arendășești tn agricultură: evoluția ei ptnă la Regulamentul organic; Cap. II, Mica arendășie; Cap. III, Marea arcndășie. în afara acestor capitole lucrarea mai cuprinde: Introducere, Concluzii, Bibliografie selectivă. Comisia de doctorat a fost alcătuită din prof. univ. dr. Radu Manolescu, președinte; prof. univ. dr. Ștefan Ștefănescu, conducător științific; prof. univ. dr. Dinu C. Giurescu, dr. Damaschin Mioc, dr. Florin Constantiniu, membri. în unanimitate, comisia a acordat Ioanei Constantinescu titlul științific de doctor tn istorie. în ziua de 19 iunie 1982, in fata Comisiei de doctorat a Institutului de istorie ,,N. lorga”, a avut loc susținerea publică a tezei de doctorat Dezvoltarea culturii și artei din Țara Românească tn epoca brincovenească. Contribuții la studierea unor aspecte artistice, elaborată de Maria Georgescu. Lucrarea cuprinde următoarele capitole: Cap. I, Stadiul cercetărilor și scopul lucrării; Cap. II, Cadrul istoric; Cap. III, Tradiție șl Inovație tn arta epocii brincoveneșli; Cap. IV, Defi- niția epocii brincoveneșli și limitele ei cronologice; Cap. V, Arta brincovenească la confluența dintre Occident și Orient; Cap. VI, Repertoriul monumentelor de arhitectură și al operelor de artă ale epocii brincoveneșli și postbrincoveneșli din județul Dîmbovița. în afara acestor capitole lucrarea mai cuprinde: Bibliografie selectivă. Comisia de doctorat a fost alcătuită din: prof. univ. dr. Radu Manolescu, președinte: prof. univ. dr. Ștefan Ștefănescu, conducător științific; dr. Paul Cernovodeanu, dr. Nicolae Stoicescu, dr. Răzvan Theodorescu, membri. în unanimitate, comisia de doctorat a acordat Măriei Georgescu, titlul științific de doctor in istoric. www.dacoromanica.ro CARTEA ROMÂNEASCĂ ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE GH. PLATON, Geneza revoluției române de la 1848. Introducere în istoria modernă a României, Edit. Junimea, Iași, 1980, 303 p. Puține cărți de istorie își definesc atit de bine scopul urmărit ca lucrarea profesorului Gheorghe Platon Geneza revoluției române de la 1848 in Cuvtntul tnainte: „Perioada, asupra căreia stăruim in cercetarea noastră (1750 — 1848), — scrie Gh, Platon — aflată la punctul de contact dar și de ciocnire intre două orinduiri, este — pentru istoric, cel puțin — una dintre cele mai spectaculoase sub raportul diversității fenomenelor. Criza sistemului feudal își găsește expresie in apariția noului in toate sectoarele vieții economice, sociale și politice, precum și in ideologie; formele vechi, feudale, sint subminate și Înlăturate treptat. Fenomenele noi, aflate intr-un strins raport de interdependență dialectică, provoacă re- acții in lanț, schimbind ireversibil aspectul general al societății” (p, 5). Enunțul de mai sus arc valoare — program pentru Gh, Platon; investigind faptele, analizind și comcntind informațiile, el caută să argumen- teze și să demonstreze ideea acestui enunț. Așadar, un tablou al vieții istorice a țărilor române in răstimpul secolului care poate fi numit al destrămării feudalismului și al apari- ției și ascensiunii capitalismului, sau, altfel spus, al tranziției de la feudalism la capita- lism. Este și secolul în care țările române intră in epoca modernă de dezvoltare, după 1821 nevoia de Înnoire și modernizare doblndind dimensiunea unei acute necesități și fiind resimțită ca atare. Examenul prof, Gh, Platon se desfășoară, astfel, pe două planuri: al evenimentelor, al istoriei social-politice in accepția tradițională, și a) proceselor eare caracterizează evoluția societății și pun în evidență geneza fenomene- lor noi. Pe lingă demersul cronologic obișnuit, Gh. Platon introduce, deci, și o metodă nouă de investigare vizind, cum se exprimă el, „transformările structurale din sinul socie- tății românești” la jumătatea secolului al XĂ'III-lea — mijlocul secolului al XlX-lea. Pentru autor este evident că aceste trans- formări pătrund întreaga existență istorică, se înlănțuie și se intcrcondiționează în tex- tura evolutivă a societății. Spre a le da relieful cuvenit, in acord cu scenariul teoretic propus de prof. Jacques Godechot în Les revolutions de 1848, Gh, Platon operează cu termenul de „revoluție”, luat bineînțeles convențional, analizind astfel aspectele „revoluției” demo- grafice, „revoluției ” agrare, „revoluției” industriale, și „revoluției” ideologice. Termi- nologia poate părea șocantă; totul este însă ca ea să favorizeze sondajul explicativ și analitic al fenomenelor. Și trebuie spus că Gh. Platon aduce contribuții de cert interes la studierea fenomenelor amintite. Cercetările sale sint cercetări-bilanț, care îmbină propriile investigații cu rezultatele obținute pină acum, într-un domeniu sau altul, de către istoriografia noastră. Altfel nici nu putea fi într-o lucrare de sinteză destinată să servească foarte bine și în calitate de curs universitar. Nevoia de claritate, revenirea la unele probleme, organizarea materiei, con- venabilă, pe cit posibil, și necesităților didactice, relevă dealtfel această „virtute” și „servl- tate” a textului, în ce privește fondul chestiunilor, se cuvine să subliniem finețea analizei și acui- tatea spiritului de sinteză. Gh. Platon ține să aducă în circuitul de idei observații proas- pete, să dea o mai marc elocvență faptelor și, dacă se poate, să le facă „să vorbească” într-o manieră nouă față de cca comun acceptată. în acord cu studiile existente, la care adaugă propriile cercetări, Gh, Platon arată, de pildă, că secolul al XVIII-lea a marcat o sensibilă creștere demografică in țările române, pentru ca prima jumătate a secolului al XlX-lea să înregistreze o adevărată „explozie” a creșterii populației. Cercetarea situației din Moldova și mai ales a condițiilor din județul Iași e cu deosebire interesantă. Pentru Gh. Platon e important să se țină seamă de semni- ficațiile și urmările de ordin general pe care le antrenează creșterea populației. „Cu alte cuvinte — subliniază el — nu atit sporul numeric al populației, ci modificarea sub- stanțială a structurii acesteia imprimă epocii aspectul ei particular care o detașează fun- damental de întreaga orînduire feudală ,.. Transformările cele mai adinei se petrec în structura intimă a așezărilor umane; populația „REVISTA DE ISTORIE”, Tom 35, nr, 10, p. 1153-1160, 1982 www.dacoromamca.ro 1154 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂIN A DE ISTORIE 2 se diferențiază, se diversifică, Își schimbă structura și omogenitatea complicind aspectul general al societății. Acest aspect de structurare, de diversificare este accelerat de modernizarea aparatului de stat, de noile funcții ale orașului ș. a.” (p. 116). într-un studiu de sinteză Gh. Platon inaugurează așadar o premieră; el introduce aspectul demografic printre ele- mentele importante ale înțelegerii și explicării fenomenului istoric. Autorul acordă atenție specială așa nu- mitei „revoluții agrare”. Aspectele pe care le discută sint în general conoscute: abolirea dependenței personale, extinderea rezervei domaniale, intensificarea obligațiilor produ- cătorilor direcți dependenți de domeniu, fiscalitatea și urmările ei, antrenarea produ- selor cerealiere în circuitul pieței interne și externe, fenomenul arendășiei și dinamica lui, modificărie în procesul de stratificare a claselor sociale agrare (cu alte cuvinte țărănimea și boierimea—resp. nobilimea—în epoca de tran- ziție) etc. Și datele cu care operează, și co- mentariile lui Gh. Platon sint nu o dată inte- resante și semnificative. Expunerea lui cap- tează și nu e lipsită de putere de seducție. Totuși imaginea prof. Platon despre radicalitatea transformărilor petrecute în agricultură în epoca considerată ni se pare excesivă; sigur, elementele de noutate erau multe și deloc de neglijat; ele se manifestă însă în cadrul unor raporturi fundamental feudale, deși sensibil schimbate. Gh. Platon recunoaște și menționează aceasta însă este atit de captat de ceea ce i se impune ca nou încit rezultă parcă o oarecare minimalizare a stratului gros de elemente vechi și deci a cadrului real al vieții agrare românești. Este drept, Gh. Platon caută să fie convingă- tor strîngind cit mai multe fapte și argumente interpretative în sprijinul ideilor sale. Stă- ruința trezește însă îndoieli și unele date sau considerații stimesc replici. De pildă legiuirea lui Caragea (1818) sporește, în adevăr, de 16 ori suma clăcii în bani, însă fără explicația devalorizării banilor în sec. al XVIII-lea și la începutul sec. al XlX-lea (a galbenului de circa 20 de ori) faptul apare greu de admis, oricît de pronunțată ar fi fost tendința creș- terii servitutilor feudale. dinamism și ce potențe transformatoare obiective avea ea. Căci oricit ne-am convinge de elanurile novatoare ale boierimii noi, mici și mijlocii, analiza disputelor între boierimea mică și mijlocie, de o parte, și cea mare, de alta, atit de spectaculoasă, ocuplnd, practic, o vreme scena vieții politice în țările române după 1821 ne încredințează de con- ținutul restrins al proiectului de renovare în cadrul acestei dispute. A trebuit să-și croiască drum alternativa revoluției, catalizată de ________o..z______r tinăra generație intelectuală aflată în contact manifestare a noului, chiar de idel din Apus $i Pătrunsă Teza privind afirmarea domeniului feudal în Moldova ca „mare întreprindere agricolă” (p. 176) chiar în perioada regulamentară — deci în ultima fază a epocii cercetate — im- pune, cred, unele explicații dacă ținem seama de raportul dintre ponderea creșterii vitelor și a culturilor cerealiere, de cantitatea pro- duselor exportate în expresie absolută etc. etc. Intensificarea clăcii ca fenomen specific acestei epoci (în contextul celei de a doua așa zise iobăgii) aduce prea puțin cu o formă de creșterea disponibilităților de export (p. 177). Nu pentru că intensificarea raporturilor de schimb nu ar fi un fenomen semnificativ și nu ar avea rol de impuls în crearea condițiilor pentru afirmarea noului mod de producție. Aceasta e adevărat. Formula poate însă crea impresia că e vorba de o modificare novatoare și în sfera raporturilor de producție, ceea ce, evident, nu e cazul. Sint deci de făcut disocierile dc rigoare spre a nu privi neapărat aspectele contra- dictorii și deformatoare ale unor stări socio- economice ca o curgere uniformă și lineară a noului. în fond procesul „transformărilor structurale”, cum le numește prof. Gh. Platon, se produce în forme proprii, specifice de la țară la țară; cu deosebire important este tocmai stabilirea tipului specific al evoluției, dincolo de tendințele generale ale modului de producție care ne cantonează la nivelul unor constatări generale. Gh. Platon are, desigur, și sentimentul specificului, și suplețea analitică necesară distingerii lui, numai că fiind captat de ideea parcurgerii „aceluiași drum” de fenomenul românesc ca și societatea euro- peană în general (citește cea occidentală) forțează uneori nota „modernizării". O face, ce-i drept, cu eleganță, alternînd rezervele discrete, cu sublinieri apăsate, în acest cadru se înscrie, de pildă, și pro- blema proprietății și a raporturilor de proprie- tate funciară în epoca dată. Este in afara dubiului că stăpinii de moșii ar fi țintit spre un drept de proprietate exclusivă asupra pămintului (proprietate dc tip burghez, cum se spune în literatura economică de spe- cialitate). Prin aceasta ei nu se gindeau însă să schimbe și caracterul raporturilor de pro- ducție care se menține feudal în conținutul și forma lui pină la 1864, cu toate modificările care se petrec dc-a lungul unui secol. Despre noua boierime, dezvoltată mai ales în prima jumătate a secolului al XlX-lea, Gh. Platon scrie că „tn totalitatea ei aproape, poate fi considerată ca aparținînd burgheziei prin ocupație, mentalitate, funcție socială” (p. 182). Admițlnd că ea poate fi asimilată burgheziei, rămine chestiunea esențială: ce fel de burghezie și ce caracteristici a purtat aceasta în evoluția societății românești; ce 3 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 1155 de spiritul epocii pentru a se pregăti și Înfăptui revoluția de la 1848. Momentul revoluționar 1848, este, așadar, și opera unei Îndelungate acumulări și evoluții anterioare (pentru a-i sublinia legitimitatea Bălcescu vorbea de „uneltirea celor 18 veacuri”), dar și a inițiativei și a acțiunii imediate, tn Împrejurări generale favorabile, a ceea ce numim obișnuit „minunata generație de la 1848". îmi place, fără Îndoială, efortul profesorului Platon de a explica prin necesi- tate revoluția de la 1848, printr-o adincă necesitate, dar cred că e bine să acordăm și subiectivității și rolului acțiunii in istorie ceea ce li se cuvin, pentru a nu ajunge la un soi de fatalism pe care știu că puțini 11 repu- diază cu atita energie ca autorul Genezei reooluției române. Despre „revoluția industrială” Gh. Platon vorbește ceva mai puțin: tabloul pe care 11 trasează este corect și relevant. Mai multă atenție acordă el, „revoluției” ideologice și cristalizării națiunii ca proces de sinteză a epocii. Sigur, intr-o privire globală e greu să se cuprindă Întreaga bogăție a mișcării cul- turale a unei epoci cu semnificația unui veri- tabil salt. Autorul valorifică In special aportul Moldovei la mișcarea cultural-idcologică comună și subliniază sensul politic, militant al inițiativei și actului de cultură. Considera- țiile privind națiunea și conștiința națională sint judicioase și lămuritoare. în ce privește istoria politică evenimențială a țărilor române, Gh. Platon explorează la nivel de sinteză, cu simțul proporțiilor și cu o bună selectare a faptelor, aspectele principale. O justă Încadrare a situației țărilor române In context internațional — din perspectiva „problemei orientale” — permite perceperea dimensiunilor procesului istoric românesc și diagnosticarea problemelor sale In perspectivă europeană. Foarte bine sint prezentate, după opinia noastră, caracteristicile regimului fanariot și problemele esențiale ale revoluției de la 1821. în total, lucrarea profesorului Platon este o bună sinteză a epocii de trecere de la feuda- lism la capitalism, cu spirit și finalitate de curs universitar, dar destul de larg documentată și cu numeroase puneri de probleme, ceea ce conferă textului substanță și dinamism. Meritul principal al lucrării este că ea concepe intr-o manieră nouă, modernă, cercetarea epocii, orientind spre structuri și procese, că inovează unghiul de examinare al multor fenomene care-și dezvăluie prin aceasta semnificații noi. Autorul e preocupat de analiza fenomenelor in unitatea și interde- pendența lor; trebuie spus că sinteza pe care o realizează exprimă cu destulă elocvență stadiul actual al istoriografiei noastre și se constituie ca un reper de care vor trebui să țină seama investigațiile viitoare, atit de necesare mai ales in problemele incă neelu- cidate — destul de numeroase — printre care menționăm; formarea capitalului comercial, acumularea primitivă a capitalului, clasele sociale și structura de clasă a societății românești etc. Geneza revoluției române de la 1848 se remarcă prin fluență, eleganță și expresivitate stilistică; despre scrisul lui Gh. Platon se poate vorbi cu certitudine ca fiind al unui istoric care știe să-și pună în valoare ideile cu vigoare și relief, In ciuda unor supraabun- dențe verbale, prezente ici-colo in expunere. Lucrarea sa constituie o apariție notabilă tn ctmpul istoriografiei noastre, o operă utilă și novatoare, aptă să trezească interesul și să dea impulsuri cercetărilor viitoare. Damian Hurezegnu D. SIMONESCU, GH. BULUȚĂ, București, Edit. Ion Creangă, Pagini din istoria cărții românești, 1981, 191 p. + il. Din 1968, cînd a apărut lucrarea lui Mircea Tomescu, Istoria cărfii românești de la începuturi ptnă la 1918, și pînă în 1981, cînd s-a tipărit volumul, sugestiv intitulat Pagini din istoria cărții românești, rod al colaborării dintre Dan Simonescu și Gheorghe Buluță, au trecut 13 ani. în acest interval, cercetarea bibliologică din țara noastră a înregistrat succese notabile, după cum rezultă și din secțiunea Bibliografie (pp. 177 — 180) a cărții pe care ne propunem să o prezentăm în cele ce urmează. De fapt^mnnai ge^ bag^^* ^ec^e a^a^ele Pe teritoriul cercetărilor și valorificării superioare a rezul- tatelor în bibliologia românească a putut fi alcătuită lucrarea de față. Fără să fie o sinteză propriu-zisă a cărții românești, volumul include momente cheie din civilizația cărții și scrisului de-a lungul a peste două mii de ani, începînd cu cele mai vechi alfabete descoperite pînă acum în spa- țiul carpato-danubiano-pontic și terminînd cu răspîndirea cărții românești pe meridianele globului pămlntesc. Acestor puncte-limite ale investigațiilor Ie sînt consacrate două intere- 1156 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 4 României (pp. 9 — 16) și Cartea românească tn lume (pp. 156 — 167). Prin profilul editurii In care a fost tipărită, lucrarea Pagini din istoria cărții românești se adresează, In mod deosebit, tinerei generații de cititori și studioși. Prin lectura lucrării, ei au posibilitatea să cunoască etapele de bază din evoluția cărții manuscrise și tipărite din România, precum și diferite aspecte particulare, care sugerează, fiecare in parte și toate la un loc, civilizația românească a cărții. însă, prin problemele de cercetare ridicate in numeroase capitole, datorită unghiu- rilor moderne de investigație propuse, atunci cind autorii dezbat o tematică sau alta, grație metodei de lucru uzitate și, in fine, ținind seama de sistemul și de aplicația celor doi autori (vezi, de pildă secțiunea Indice, pp. 170 — 176 sau rezumatele in limbile fran- ceză, engleză și rusă, pp. 181—189), volumul se dovedește a fi folositor și cititorilor avizați, bibliofililor și specialiștilor in domeniul biblio- logiei. Nu este cazul, in contextul restrîns al notei noastre, să prezentăm in amănunțime fiecare din capitolele lucrării. Acestea, oricum, se cuvin a fi citite ! Cred că ar fi mai oportun să dezbatem, in funcție si de preocupările noastre actuale, trei capitole incitante, pro- puse spre lectură de D. Simonescu și Gh. Buluță. Sînt capitole a căror parcurgere atentă dezvăluie interesante idei și sugestii, care conturează cartea veche in general și cea românească in special ca o parte integrantă din civilizația universală. Tipografi transilvăneni de incunabule tn contextul european. Incunabulele și românii (pp. 22—26) este primul din capitolele asupra căruia dorim să insistăm. Chiar dacă in spațiul istoric românesc nu s-au tipărit incunabule, datorită unor condiții economice și politice vitrege, slnt mai mulți meșteri tipografi sau cărturari de la noi care au imprimat incuna- bule sau au redactat lucrări imprimate in această epocă (Toma din Transilvania, Ber- nard din Dacia, Martin din Codlea, Andrei Corbul, Fraier Georgius din Romos, Pelbartus din Timișoara ș.a.). Aceasta este o dovadă convingătoare a aportului poporului nostru la efortul cultural continental din perioada incunabulară, fiindcă istoria românească a constituit, și din acest .punct de vedere, parte integrantă din istoria Europei in secolul al XV-lea. Un aspect interesant al raportului dintre români și incunabule, ca fenomen al civilizației europene 11 constituie, pe lingă prezența istoriei noastre in aceste tipărituri (narațiunile despre Vlad Țepeș, lucrările lui Piccolomini, operele lui Forresti, cronica lui Thurocz ș.a.), și circulația unor exemplare pe teritoriul românesc, astăzi in colecții din străinătate 1 2 *. Adlncirea unor investigații ar contribui nu numai la augumentarea numărului incunabulelor din colecții românești (Numărul de 1559 volume poate fi oriclnd corijat I) ci și la conturarea unor medii cărturărești în evul mediu, in care au circulat și in care au fost receptate aceste tipărituri. Schimbul cărturăresc interromânesc in evul mediu s-a realizat și prin circulația tipăriturilor vechi — avem în vedere și tipări- turile europene din aceeași epocă — prin itinerariile parcurse de-o parte și de alta a Munților Carpați, ajungind din Țara Româ- nească și Moldova pină in cele mai Îndepărtate colțuri ale Munților Apuseni și invers. Datele comunicate dc autori in capitolul Circulația cărlilcr (pp. 79—85) ne conving de îngustimea unor mai vechi opinii, potrivit ci rora tipăritu- rile românești de pildă au fost etichetate „vechituri” sau „cărți de strană”. De fapt, ele au Îndeplinit rolul unor veritabile „vehicule privilegiate ale ideilor” 2 pentru secolele tre- cute, răspunzind unor necesități spirituale clar conturate și exprimate, vis-â-vis de numeroasele Însemnări de circulație sau cu valoare olografică, pe care le păstrează. Capitolul final al lucrării lui D. Simo- nescu si Gh. Buluță — am numit Cartea românească tn lume — punctează, in limitele spațiului impus de dimensiunile și profilul travaliului, prezența cărții românești vechi, moderne și contemporane in afara fruntariilor, ca urmare a unei anumite politici culturale promovate de-a lungul veacurilor dar și ca o dovadă a faimei și prețuirii de care s-a bucurat in veacurile trecute și, mal ales, astăzi. Au fost și situații, și nu puține, in care cartea românească manuscrisă sau tipărită era achiziționată in bibliotecile sau colec- țiile unor invățați străini pentru a fi cercetată, in vederea polemicilor cu cărturarii români ai epocii. Așa a fost, de exemplu, cazul slavistu- lui Bartolomeu Kopitar, care a avut un schimb de opinii cu istoricul iluminist Petru Maior. Ei bine, Bartolomeu Kopitar deținea in bi- 1 Unul din ultimele cazuri concludente este prezența mai multor incunabule de pro- veniență transilvăneană in colecții din Slova- cia. !■ Kotvan, Incunabula quae in bibliothecis Slooaciae asseroantur, Martin, Matica slovenskâ 1979, passim. 2 Cf, Fr. Furet, Histoire du Hore dans la sociiti moderne: recherches, mithodes, probli- matique, In ,,Peouie roumaine d’hisloire” IX, 3, 1970, p. 507. Sugestii prețioase și la Al. Duțu, Carte și societate tn secolul al XVIII lea. Premisele unei cercetări, In Explorări tn isto- ria literaturii române, București, Edit. pt. lit., ekenWww»âaca[Wam<ât.T64 5 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 1157 blioteca sa manuscrise și cărți românești vcclii 3. Lucrarea lui D. Simonescu și Gh. Buluță, destinată tinerei generații de cititori și de iubitori ai cărții românești In general, folosi- toare insă și lectorului avizat prin sugestiile și propunerile pentru viitoare investigații, beneficiază de un material iconografic impre- sionant. Macheta artistică a volumului, vinic- telc și coperta, realizate cu Înțelegere față de text și cu talent artistic recunoscut, sint datorate lui Victor Mașek. Ținuta grafică, alăturată textului redactat de autori cu aplicație și sistem, conferă volumului valențe artistice. în esență, contribuie la o lectură plăcută și utilă asupra unui aspect al civi- lizației românești, exprimate de data aceasta prin cartea inanuscrisă și tipărită veche, modernă și contemporană. lacob Mârza ALEXANDRU SĂȘIANU, Moneda antică în vestul și nord-vestul României, Muzeul Țării Cricurilor, Oradea, 1980, 200 p. Investigațiile referitoare la fenomenul monetar sînt, neîndoielnic, de o reală utilitate pentru descifrarea unor aspecte ale vieții economice și politice autohtone, situație care ne determină să remarcăm apariția recentă a lucrării Intitulate Moneda antică tn vestul și nord-i>estul României, semnată de tlnărul numismat Alexandru Sășianu, muzeograf la Muzeul Țării Crișurilor. Este, desigur, salu- tară promptitudinea cu care instituția muzeală orădeană a creat posibilități de editare pen- tru această meritorie realizare științifică. Autorul mărturisește că a fost interesat de „repertorierea descoperirilor monetare In spa- țiul geografic care cuprinde Cîmpia Tisei (Clmpia Mureșului, Cimpia Crișurilor, Clmpia Barcăului, Cimpia Ierului, Cimpia Cărei, Clmpia Someșului), zonele piemontane și depresionare ale Munților Apuseni și Carpați- lor Orientali (Depresiunea Zărand, Depresi- unea Beiuș, Depresiunea Vad, Depresiunea Șimleu, Depresiunea Baia Mare, Depresiunea Maramureș)”. Productul istoriografie in discu- ție depășește insă condiția de instrument infor- mativ, anticipat fiind de un temeinic și intere- sant studiu, menit să pună in valoare semnifi- cația circulației monetare In Dacia de vest și nord-vest, intr-o perioadă de peste opt secole (450 l.e.n. — 465 e.n.). Este vorba, practic, de 326 descoperiri monetare, efec- tuate In perimetrul a 164 localități, din care au provenit aproape 10.000 monede. Cum era și firesc, In Introducere sint fixate contribuțiile anterioare din domeniul studiat și cu referință mai precisă la zona geografică amintită, făclndu-se totodată comentarii des- pre categoriile de izvoare In temeiul cărora a fost conceput repertoriul, de altfel partea cea mai importantă a cărții. Pa ral di cu desco- peririle monetare edite (incluse In periodicele 3 O. Densușianu, Ciir/i și manuscrise vechi românești (In biblioteca lui B. Kopilar), in .,Revista de critică literară,” Iași II 5 — 6, 1894, pp. 258-259. timpului, ca și in lucrări dc numismatică și dc arheologic. In momografii etc), au fost puse in relief — fapt notabil — mențiunile existente in documente (arhivistice, registre de evidență a obiectelor muzeale) și au fost introduse In circuitul științific monede necu- noscute, depistate in diverse colecții de stat și particulare, din țară și străinătate. Scopul declarat al autorului a fost „acela de a subli- nia.....prin argumente numismatice, realita- tea continuilăfii elementului autohton, dacic și daco-roman, integrării acestuia procesului romanizării (subl. ns.), iar pe de altă parte, de a oferi cercetărilor viitoare... un instru- ment de lucru unitar”. Pentru a răspunde — cu seriozitatea care se impune — la acest deziderat, Al. Sășianu a parcurs bibliografia problemei, după care a trecut la cercetarea colecțiilor muzeale din nordul și nord-vestul României, ca și cele din 1 iena și Budapesta, reușind să clarifice citeva incertitudini, dar mai ales să descopere noi date despre monedele ieșite la suprafață în veacurile al XlX-lca și al XX-lea, toate acestea fiind abia acum repertoriate. Astfel, ni se propune o lucrare conștiincios elaborată, care — deși nu tinde spre o cuprindere exhaustivă — constituie un evident progres în direcția explicitării unui capitol al vieții economice locale și, mutatis mutandis, de istorie națională. Extensiunea studiului l-a obligat pe autor la structurarea acestuia In mai multe capitole : 1. Descoperiri monetare grecești, dacice și celtice (sec. IV l.e.n. —II l.e.n.; 19 descoperiri, 15 localități, 281 piese); 2. Descoperiri monetareDyrrhachitim, Apollonia și romane republicane (76 descoperiri, 50 localități, 3776 monede); 3. Descoperiri monetare romane imperiale (197 descoperiri, 112 localități, 3671 monede) și Concluzii. De remarcat competența cu care sînt inter- pretate datele, asociațiile ce se fac in perma- nență Intre factorul numismatic și cadrul arheologic de proveniență, pentru ca In final să se ajungă la constatarea justificată că mărtu- , riile numismatice „reprezintă un argument... www.dacoromamca.ro 1158 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 6 al continuității culturii materiale dacice și daco-romane, al persistenței și continuității elementului etno-cultural local”. Ca atare, circulația monetară concură la consolidarea eșafodajului științific ce vizează reconstituirea permanențelor istoriei noastre antice. Textul studiului este tradus, In Întregime, in limba engleză de către universitarul clujean Liviu Cotrău. Repertoriul de descoperiri — care ocupă cel mai Întins spațiu (p. 87 — 193) — este realizat Intr-o manieră științifică echilibrată, după cele mai bune modele ale domeniului. Pentru rapida regăsire a informației se procedează la o consemnare alfabetică a localităților, apelfndu-se la o așa-numită fișe de descoperire, compusă din șase rubrici, care cuprind datele utilizate, pe baza lor configurindu-se o com- ponentă de seamă a experiențelor economice dintr-o perioadă istorică delimitată. Pentru o mai bună orientare a cititorului sint de o incontestabilă necesitate cele 31 de planșe (in care sint reduse tipuri monetare semni- ficative), hărțile și, cu deosebire, tabelele (in număr de patru) de la finele cărții, care dez- văluie o excelentă sistematizare a tuturor refe- rințelor obținute de cercetător. Fiind cea dinții încercare de repertorierc — și de valorificare maximă — a descoperirilor monetare antice din nordul și nord-vestul României, aceasta se aliniază lucrărilor istorio- grafice de un bun nivel științific, acoperind un gol In literatura de specialitate și venind, concomitent, tn sprijinul autorilor care inten- ționează să elaboreze studii monografice alt unor așezări transilvănene. Viorel Faur PANAIT I. PANAIT, La cumpăna continentelor. însemnări de călătorie în Republica Turcia, Edit. Sport-Turism, București, 1980, 160 p. + 20 il. In Editura Sport-Turism a spărut o interesantă carte de călătorie — dar tn același timp de muzeografie și istorie — datorată harnicului arheolog medievist P. I. Panait. Rod a mai multor călătorii în Turcia, în cursul cărora autorul a putut să surprindă elementele caracteristice ale vestigiilor civilizațiilor seld- jukidă și otomană dar și acelea ale vieții contemporane a poporului prieten, lucrarea lui P. I. Panait constitue totodată un îndreptar prețios cu privire la muzeele și operele de artă din orașele Istanbul, Ankara, Izmir, Bursa, Iznik ș. a. Autorul nu uită în același timp să facă mereu legătura între istoria Turciei și aceea a patriei noastre, deoarece, în decursul vremurilor relațiile țărilor române cu Imperiul otoman au fost deosebit de complexe, evoluînd de la confruntări și conflicte armate pînă la pașnică și fertilă colaborare pe tărim economic, artistic sau cultural. Ca să nu mai vorbim de statornicite legături de prietenie stabilite încă din perioada interbelică între România și republica turcă a lui Kemal Atatiirk, prietenie ce s-a menținut și s-a dezvoltat continuu ajungind în zilele noastre la cote nebănuite și neatinse vreodată în trecut. Autorul își plimbă, mai întîi, cititorul pe malurile Bosforului în vechea metropolă stanbuliotă, succesoare a Constantinopolului, cetatea de scaun a oasilei-lor bizantini. După ce reconstituie în linii generate trecutul mare- lui oraș, cu iureșul de lupte date împotriva arabilor, slavilor, bulgarilor sau cruciaților latini, P. I. Panait evocă acel tumultuos secol al XV-lea în care Bizanțul cade sub loviturile năpraznice ale turcilor otomani iar Istanbulul preia locul Constantinopolului ca centru de seamă al sud-estului european. De aici și grija autorului de a face cunoscut — prin vizitarea muzeelor și a monumentelor istorice celor mai de seamă — comorile artistice adăpostite de Istanbulul de astăzi, păstrător al amintirilor unui trecut zbuciumat dar nu lipsit de măreție. Cel mai bine se reflectă acest trecut în comple- xul muzeistic de la Topkapî, reunind Muzeul de antichități, cel al antichităților orientate, Muzeul ceramicii, fostul palat imperial și geamia (odinioară basilica) Sf. Sofia. De ccl mai mare interes sc dovedește, desigur, descrierea reședinței de odinioară a sultanilor, autorul detaliind arhitectura edificiului și enumerind numeroasele secții muzeistice găz- duite în spațioasele lui săli. P. I. Panait nu uită, totodată, să treacă în revistă și con- strucțiile istorice marcante ale Istanbulului, concentrate în peninsula delimitată de zidurile Porții Belgrad și Topkapî, în teritoriul fostelor cartiere locuite de ,,frlnci” Galata și Pcra (actualul Bcyoglu) și pe țărmul asiatic. O deosebită atracție pentru vizitatorii români o constituie desigur pelerinajul la ruinele palatului din Fanar, construit de Șerban Vodă Cantacuzino și refăcut de ginerele său Dimitrie Cantemir și unde o placă comemorativă cu inscripțiile în limbile română și turcă amintește și astăzi că pe acele locuri a ființat, pe Cornul de Aur, reședința savantului domn al Moldovei în timpul șederii sate în capitala Imperiului otoman între 1688 — 1710. Un alt capitol al cărții este dedicat de autor actualei capitale a Turciei moderne. www.dacaromanica.ro 7 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 1159 Ankara, străvechea Angoră anatoliană, cu interesante vestigii istorice și monumente de cultură. Muzeul civilizațiilor anatoliene relevă in special splendorile civilizației antice a hitiților iar ca monument contemporan im- presionează Mausoleul lui Atatiirk, complex impunător ce adăpostește mormintul fonda- torului statului turc modern. Un penultim capitol este dedicat frumu- seților orașului port Izmir (Smyma de altă- dată), al doilea mare port maritim al Turciei și unul dintre cele mai înfloritoare centre industriale ale actualei republici, cu o istorie bogată Încă din antichitate. Muzeul de arheo- logie expune piese sculptate In piatră de la Milet, Tralles, ceramică de la Efes, piese de lut ars de Ia Sardes ș. a.; In cartierul Namazgâh din centrul orașului au fost descoperite ruinele cetății romane Angora cu minunate galerii de coloane și căpițele, statui, sarcofagii șl alte mărturii ale civilizației romane. După aceea autorul ne poartă pașii prin venerabila Bursa, prima capitală a Imperiului otoman, Împodobită cu moschei și mausolee ale vechilor sultani, precum și cu sute de fintlni constituind o adevărată orgă a apelor. In sflrșit ultima așezare anatoliană evocată este aceea de la Iznik—Niceea de odinioară — fostă metropolă romană apoi reședință impe- rială bizantină și otomană și In același timp un Însemnat centru de produse ceramice des- tinate curții sultanilor. O scurtă vizită și — totodată prilej de incursiune istorică — In insulele Halki (Heybeli) și Klzil Adalar sau Prinkipos, bogate In vestigii legate de lumea bizantină și medievală românească, Încheie periplul anatolian al autorului revenit la Istanbul. Scrisă cu talent, Intr-un stil vioi și atractiv, dar cu erudiție și competență, cartea de călă- torii a medievistului P. I. Panait se citește cu mare plăcere dar și cu un real folos atit pentru istorici — fie ei chiar specialiști — cit și pentru publicul larg cultivat. Paul Cernovodeanu * * * REGESTA DIPLOMATICA NEC NON EPISTOLARIA SLOVA- CIAE, t.I. Academia scientiarum slovaca. Ediție îngrijită de Vincent Sedlâk, Veda, vydavatelstvo Academie vied, Bratislava MCMLXXX, 650. p. Mai Intli, cîteva cuvinte explcative despre structura organizatorică a acestei ediții. Volumul cuprinde 1 270 regește de acte și documente din perioada 1301, adică de la stingerea ultimului arpadian, Andrei III (1301) și pină la 1314, cind pe tronul Ungariei se afla Carol I Robert de Anjou. Materialul documentar fiind foarte bogat, natura actelor necesită publicarea lor In două ediții separate. Astfel, documentele dinainte de 1301 vor fi publicate tn forma unui diplomatar: Codex diplomaticus nec non epistolaris Slooaciae, din care primul volum a apărut In 1971. Începînd insă din sec. al XlV-lea, textele actelor sint reduse la dimensiunile regestelor și publicate tn ordine cronologică, făclnd, in același timp, legătura cu volumul precedent al ediției ,,Codex diplomaticus” .. .De fapt, ediția de față constituie metarialul pe baza căruia se va redacta Istoria Slovaciei din cursul acestui secol. Intrucit e vorba de docu- mente interne și externe și anume acelea in care e vorba de referințe privitoare la istoria Slovaciei — materialul pus tn circulație poate fi util unei serii tntregi de specialiști din do- menii diferite: istorici, filologi, slaviști, geo- grafi, etnografi ș. a. Cele mai multe acte sc datoresc notarilor și diferitelor instituții clericale și numai in al telor aprige purtate tn jurul tronului din Ungaria, după stingerea dinastiei arpadiene. Materialele reflectă pină la evidență criza politică prin care trece statul maghiar la începutul sec. al XlV-lea. în 1301, se stinge ultimul membru al dinastiei arpadiene, Andrei III, — fapt care deschide calea anarhiei feudale. Lupta pentru tronul Ungariei este primul aspect al evenimentelor care aveau să ducă la destrămarea acestui stat. Rivalitatea dintre pretendenții la tron era ireconciliabilă. Carol I Robert, tn calitate de nepot de soră a ultimului Arpad, Văclav III, a cărui logod- nică era fiica lui Andrei III și Otto de Ba varia, nepotul lui Bela IV (1235—1276) erau cei trei candidați cu ambiții și veleități de mari feudali. Fiecare dintre ei se sprijinea pe grupuri de feudali in frunte cu papalitatea. Aceasta din urmă il susținea pe Carol Robert, iar Văclav III era ajutat de cunoscutul oligarh Matei Cak din Trendin. Luptele dintre ei, deși indirjite, au fost indecise și s-au soldat, tn primul rind, cu descompunerea totală a puterii regale. Fără să mai aștepte alte com- plicații, Văclav II, din dinastia Pfemyslizilor, intră cu oaste in Ungaria și ajutat și de Matei Cak I Încoronează pe fiul său Văclav III, ca treilea rind se situează producția cancelariei rege la Buda. Noul rege recompensează pe regale. Cauza trebuie căutată i latifundii regale, Împreună cu 1160 CARTEA ROMÂNEASCA ȘI STRÂIN DE ISTORIE 8 fosta capitală a imperiului Marii Moravii, destrămat de loviturile succesive ale drujine- lor la finele sec. X. Matei Cak se remarcase deja In luptele dezlănțuite după moartea violentă a lui Ladislav IV. Cak acaparase moșii Întinse, Incit, la un moment dat, are In stăpînirca sa Întreaga Slovacie de Apus, cu excepția capitalei, Bratislava. Nu cruța pe nimeni, nici bunurile bisericești. In timpul luptelor pentru tron, Cak a știut să tragă foloase personale, lărgind tot mai mult hota- rele domeniilor sale. La această dată, Cak dispunea de 13 comitate și castele. Avea un trezorier cu titlu de Înalt demnitar, ti plăcea să i se spună palatin și se comporta ca un adevărat voievod. Conferea privilegii orașelor și persoanelor care 11 ajutau in această furioasă ascensiune. De fapt, domeniile lui alcătuiau un fel de stat in stat, in care stăpinea fără a fi supărat de nimeni. Cak isi organizase o puternică oștire, recrutată din cavaleri mercenari și nobili din clasa de mijloc. Datorită abilității și lăcomiei, Cak devenise unul din cei mai puternici membri ai oligarhiei feudale din Europa Centrală. Nu mai răspundea nici chemărilor lansate de rege. Insă curind după instalarea lui Văclav al III-lea Cak îl părăsește și trece de partea lui Carol Robert. Fiul lui Vâclav al II-lea se reîntoarce în Cehia, iar Cak împreună cu Rudolf de Habsburg și cu fostul său adversar, devenit acum aliat, Carol Robert, jefuiesc și prădează întreaga Moravie. La începutul celei de-a doua decade (1311) Carol stăpin pe putere — în sensul că se debarasase de adversarul său pretendent — îi retrage toate demnitățile cu care puternicul feudal era investit, iar cardinalul Gentile aruncă asupra lui Cak blestemul bisericii. Drept ripostă, Matei prădează diecezele Nitra și Strigoniu. A urmat apoi lupta de la Rozhanovice, din care Carol Robert iese învingător. în consecință, regele 11 deposedează de cîteva castele de pe frontiera răsăriteană a domeniului său. Cu toate acestea, independența lui Cak nu s-a resimțit prea mult de pe urma acestei depo- sedări și între cei doi adversari intervine o perioadă tacită de armistițiu. în schimb, între Cak șl cei doi prelați, arhiepiscopul de Strigoniu și episcopul de Nitra, exista o ură de moarte. Deoarece, feu- dele bisericii erau mănoase și productive, ele au fost printre primele acaparate dc Cak. De aceea, cei doi reprezentanți ai bisericii aruncă blestemul pe capul marelui potentat. Cak nu ia în scamă aceste pedepse și în două rlnduri (1311 și 1317) trupele lui atacă Nitra, incendiind orașul, castelul și catedrala. în urma acestei acțiuni prădalnice — caracte- ristice evului mediu — episcopul Jan de Nitra părăsește în taină orașul pirjolit și se refugiază undeva, dincolo de hotarele diacezei sale. De pe urma atitor nesfirșite conflicte, acea de suferit, în primul rind, populația necoiașă. iobagii din diaceza Nitrci. O cronică a vremii scrie: „Zi și noapte, bărbați și femei erau duși să ajute la lucrările de apărare a cetăților, cărau alimente, iar ostașii din garnizoanele lui Cak îi îndemnau cu biciul la mumă. Deseori, cite două săptămiui nu mai dădeau pe acasă 1" Mulți căutau aiurea o viață mai bună. Această perioadă de tristă amintire s-a întipărit adine In memoria slocacilor carc și-au numit propria lor țară „Terra Mathci". Cak a continuat să stapincască întinse'e domenii, însușite pe drept sau dimpotrică, pină la moartea lui. in 1321. Neacind moșteni- tori, feudele Ini Cak au fost ocupate dc c. tre trupele lui Robert fără nici o rezistență. în perioada stăpinirii lui Matei Cak Insă, o buna parte din Slovacia a fost despărțită compkt de teritoriul etnic al Ungariei propriu zhc. O primă consecință a fost întărirea elementului slovac din Slovacia Apuseană. De asemenea, raporturile lui Cak cu țările cehe au avut darul să lărgească legăturile cehoslocace. EUdent, n-a fost o acțiune calculată, ci această apro- piere a îzvorît firește din haosul atitor disen- siuni și discordii provocate, în mare parte, de acest Cavaler de pradă, cum a fost denumit Matei Cak. .. .Volumul cuprinde 1270 de regește de proporții inegale, in limba latină, cu descrierea biografică a fiecărui act, potrnit normelor diplomatice. Explicațiile și prefața sînt redate în latinește. Un Index nominarum et reruni, foarte detailat, desfășurat pe ICO pagini — ceea ce înseamnă 200 coloane — sporește \aloarea volumului. O contribuție de mare acribie științifică, apărută in condiții editoriale ireproșabile. Tr. lonescii-Nișcov www.dacoromanica.ro REVISTA REVISTELOR DE ISTORIE „ABHIVELE OLTENIEI”, Craiova, nr. 1 (serie nouă), 1981, 351 p. Salutară ideca reluării uneia din cele mai apreciate reviste de cultură și știință dintre cele două războaie, „Arhivele Oltenci”, intr-o seric nouă. Așa cum se arată In Glnduri de tnceput — de fapt articolul program al noii serii a revistei — publicația Centrului de științe sociale din Craiova „reprezintă un liant peste timp cu prestigiosul foc al științei și culturii, care au fost „Arhivele Olteniei” intre 1922 1913, un gest de prețuire față de înaintași, o reluare a tradiției și o nouă etapă In evoluția sa”. Primul număr al noii serii se dovedește o reușită deplină din toate punctele de vedere — sumar bine conceput, diversificat, contribuții dc mare valoare ale unor reputați cercetători, ca să nu mai vorbim dc ilustrații și condițiile grafice excelente in eare a apărnt — , fapt pentru care toți cei ee au contribuit la reali- zarea volumului merită cele mai sincere feli- citări. Volumul se deschide cu două tablete omagiale ,c uniate uc două nume de prestigiu ale ii Hurii r< mânești. Mihnea Ghcorghiu, legat de Oltenia prin obirșie și spiritual de vechea s Tic a „Arhivelor Olteniei”, pe care o consideră „una din primele pagini ale bio- gtafi i sale culturale” — după ce face un cald elogiu celor 130 ce numere apărute între ianuarie 1922 și decembrie 1943, amintind cu pioșenie numele unor celebri colaboratori — adresează publicației „un salut emoționant și o fierbinte urare de bun reînceput al dru- mului său”. lorgu Iordan, fiind unul din vechii colaboratori ai vechii serii a revistei, felicită călduros pe cei ce au avut ideca de „a relua această publicație regională de pe vremuri”, subliniind totodată serviciile neprețuite pe care le aducea vechea publicație „înainte de toate, filologilor și istoricilor noștri, prin stu- diile și articolele consacrate acestei vechi și interesante provincii românești, care este Oltenia” și încheie „urlnd noii ediții a „Arhi- velor Olteniei” tot succesul și viață îndelun- gată”. în continuare, volumul cuprinde două articole închinate operei tovarășului Nicolae Ceaușescu: Originalitatea gtndirii revoluționare a tovarășului Nicolae Ceaușescu, secretar general al Partidului Comunist Român, de Elisabeta Trăistaru și Dezvoltarea creatoare a materialis- mului dialectic și istoric tn opera tovarășului Nicolae Ceaușescu, de Tiberiu Nicola. Capitolul I, cel mai întins în spațiu, ISTORIE, cuprinde două subcapitole: „Studii și articole” (p. 27—171) și „Note și documente” (p. 173 — 203). De remarcat că toate perioadele istoriei înt prezente, fără a se acorda preferință unei anumite perioade. Mal mult, același echilibru este prezent și în cadrul spațiului acordat perioadei antice, în aceeași măsură fiind prezente în revistă și arheologia și istoria propriu-zisă. Marin Nica, în Grădinile, o nouă așezare a neoliticului timpuriu in sud-estul Olteniei, scoate în evidență „asemănarea pînă la iden- titate a așezării descoperite la Grădinile cu ceramica din așezările neolitice de pe Valea Strumei și bazinul Sofia”, asemănare a cărei explicație o găsește numai prin pătrunderea spre nord „a elementelor neoliticului timpuriu din Tesalia și Macedonia”. Mișu Davidescu — Tezaurul de podoabe tracice de la Hinova, județul Mehedinți — face o scurtă prezentare a descoperirilor arheologice de o excepțională valoare, date la iveală în vara anului 1980, emițind ipoteza că acest tezaur de la Hinova „este de factură tracică și poate să fie datat in epoca hallstattiană”. O altă descoperire de mare valoare este prezentată de cunoscutul arheolog craiovean Gheorghe Popilian — Noi mărturii arheo- logice descoperite la Craiova privind civilizația gelo-dacică. Este vorba de două vase de bronz, o situla și o oinohoe, datate în secolele Ul- ii 1. e. n„ care constituie o dovadă în plus că arta autohtonă face parte din cunoscuta artă tracă. Dumitru Bcrciu, Eurebisla — mare perso- nalitate a lumii antice, relevă semnificația istorică a constituirii primului stat dac centra- lizat și independent. Regretatul istoric și arheolog Dumitru Tudor, indiscutabil cel mai mare specialist în istoria veche a Olteniei, ne oferă unul din ultimele sale studii — Contribuții la problema romanizării în Dacia Inferior — in care pre- zintă, cu meticulozitatea-i cunoscută, nume- ,,REVISTA DE ISTORIE”, Tom 35, WWWldMfmlfflanica Tf> 7 - c. 2518 1162 REVISTA REVISTELOR DE ISTORIE 2 roase aspecte ale romanizării In Dacia Inferi- or. Bazlndu-se pe cele mai noi descoperiri arhe- ologice și texte epigrafice, care constituie probe irefutabile ale intensității procesului de roma- nizare in această provincie, autorul demon- strează pe deplin că și după părăsirea Daciei de către romani pe acele locuri a continuat să locuiască o masivă populație daco-romană. Cunoscutul arheolog craiovean, Octavian Toropu, este prezent in paginile revistei cu Noi descoperiri arheologice la Suctdava-Celei. Prezentind concluziile campaniei de săpături efectuate in anii 1979 — 1980, ln sectorul Cetatea romano-bizantină, autorul aduce noi dovezi care atestă prezența populației romane pe teritoriul fostei Dacii pină în sec. al Vl-lea e. n. Spațiul rezervat orinduirii feudale este deschis de reputatul medievist Ștefan Ștefă- nescu, prin abordarea unei teme de interes național — De la Romanța la România. După ce face o amplă analiză a diverselor aspecte ale continuității și unității poporului român, insistlnd in mod special asupra perioadei cuprinse intre Întemeierea statelor feudale românești și prima lor unire politică realizată sub sceptrul lui Mihai Viteazul, autorul, ln finalul articolului, schițează procesul istoric care a dus la crearea statului unitar național român, România, care n-a constituit altceva decit reunirea Romaniilor transdanubiene tn granițele vechiului teritoriu al Daco-Romaniei. Dinică Ciobotea — Tezaurul medieval de la Afumați, județul Dolj — , după ce face o amănunțită descriere a pieselor de argint descoperite ln anii 1952 — 1957 ln comuna susmenționată, emite o interesantă ipoteză — ln sprijinul căreia aduce solide argumente —, anume că aceste piese au aparținut unor mari boieri din zonă care le-au Îngropat ln perioada revoltei sociale din anii 1653—1655. Sigilografa Maria Dogaru ne oferă ln Matrice sigilare provenind din Oltenia conser- vate tn colecția Direcției Generale a Arhivelor Statului un mare număr de matrice sigilare utilizate de diverse instituții din Oltenia, ln cursul secolelor XVIII—XIX, care atestă integrarea acestei provincii ln lupta pentru independența și unitatea poporului român. Un interesant și foarte documentat studiu asupra mișcărilor demografice din Țara Ro- mânească, spre Banat și Transilvania ln sec. al XVIII-lea, temă neglijată pină acum de istoriografia noastră, care a dat atenție doar deplasărilor de populație ln sens invers, ne oferă Vlrgil Joița (Mișcări demografice din Țara Românească tn secolul al XVIII-lea). Autorul, bazindu-se pe numeroase surse edite și inedite, aduce o contribuție importantă la elucidarea unor probleme mai puțin cunoscute, scoțlnd ln evidență nu numai rolul economic și social jucat de mișcările demografice, ci și cel cultural. Aceste mișcări ■țjfffififfifețț'nrniWîifii&l. Wyul unel întregi epoci istorice. conchide Virgil Joița — pe lingă faptul că au alimentat colonizarea rurală pc ambele versante ale Carpaților, „au contribuit la conservarea unității etnolingvistice a poporu- lui român”. Tot o temă de demografie abordează și cunoscuta cercetătoare a istoriei moderne a Olteniei, Ileana Petrescu — Situația demo- grafică a Olteniei Intre antt 1828—1856 — care evidențiază, pe baza unei solide docu- mentări de arhivă, rolul jucat de Înlăturarea monopolului turcesc și liberalizarea comerțu- lui, după 1829, ln creșterea numerică a populației Olteniei, cu toate robirile, depopu- lările așezărilor, fuga locuitorilor, epidemiile și foametea prezente ln această perioadă in teritoriul din dreapta Oltului. O contribuție deosebit de interesantă ne oferă și Ion Pătroiu — Un program unionist cratovean necunoscut —, care, pe lingă faptul că introduce ln circuitul științific programul unionist al liberalilor craioveni, intitulat „Dorințele românilor” și necunoscut pină acum, face un amplu și pertinent comentariu ln care evidențiază importanța acestui docu- ment „pentru cunoașterea amănunțită a gindirii social-politice românești din perioada Unirii”. Victor Chiriță — Mișcarea socialistă și problema agrară in Oltenia ln anii 1898—1899 — scoate ln evidență poziția avansată a socialiș- tilor din Oltenia cu privire la problema agrară și rolul jucat de gazeta „Revoluția socială” și cluburile socialiste, Înființate la sate in acei ani, ln ridicarea maselor de țărani la lupta Împo- triva exploatării. Fără să folosească bogatele fonduri arhi- vistice Încă necunoscute, bazindu-și informa- ția doar pe sursele edite, de mult cunoscute specialiștilor, Nicola Andrei, oferă, totuși, o imagine de ansamblu a contribuției profeso- rilor și elevilor din Oltenia la lupta Împotriva invadatorilor germani și austro-ungari — Participarea cadrelor didactice din Oltenia la primul război mondial (1916—1918). Titu Georgescu — Academia și Universi- tatea tn slujba Unirii — analizează contribuția membrilor Academiei și profesorilor universi- tari, ln perioada 1859 — 1918, la lupta româ- nilor pentru unitate națională, scoțlnd ln evidență că toate lucrările științifice, didactice și politice elaborate ln acea perioadă aveau drept leit-motiv etalarea drepturilor istorice ale unui popor care locuia, neîntrerupt, teri- toriul României de peste două milenii. Vasile Nieolae analizează, tn articolul Partidul Comunist Român — sinteză revolu- ționară a istoriei patriei, a mișcării muncito- rești din România, procesul de constituire a P.C.R. ca un rezultat obiectiv al transformă- rilor care s-au produs ln societatea româ- 3 REVISTA REVISTELOR DE ISTORIE 1163 Vladimir Osiac — Activitatea comuniștilor și socialiștilor din Oltenia tn perioada 1933—1938 pentru realizarea unității de acțiune a tuturor forțelor democratice tn lupta împotriva fascis- mului — după ce face o scurtă prezentare a principalelor organizații democratice ce au activat tn anii 1933—1938 tn Oltenia tși Îndreaptă atenția asupra publicațiilor demo- cratice antifasciste, a demonstrațiilor și mani- festațiilor muncitorești Îndreptate Împotriva mișcărilor fasciste și proceselor intentate lup- tătorilor comuniști și antifasciști. Bazat pe un bogat material documentar, In parte inedit, Vasile Petrișor nc oferă un interesant articol — Calafatul tn zilele fier- binți ale lui August 1944 — In care Înfățișează rolul Calafatului In perioada de Început a conflictului româno-german pe Dunăre, sub- liniind contribuția locuitorilor orașului la organizarea rezistenței militare Împotriva unităților germane. Utilizarea documentelor germane, aflate In microfilm la Direcția Gene- rală a Arhivelor Statului, ar fi oferit autorului posibilitatea dc a aduce o contribuție și mai valoroasă pentru istoriografia acestui impor- tant eveniment. Florin Constantiniu prin articolul său Probleme ale studiului izvoarelor privind insu- recția din august 1944, In care face analiză critică a surselor documentare interne și externe referitoare la organizarea și desfă- șurarea actului de la 23 August 1944, oferă specialiștilor un neprețuit Îndreptar tn folo- sirea fondurilor de arhivă existente. Subcapitolul „Note dc documente” — reluind tradiția vechii scrii a ,.Arhivelor Olteniei” — nc oferă o seric de documente ‘ inedite, care, Întotdeauna, stirncsc interesul specialiștilor. Spațiul restrins nu nc permite dccit enunțarea titlurilor: Despre distrugeri de documente feudale mehedințene (Nicolae Chipurici), Un proiect de statuie a lui Tudor Vladimircscu (Dan Ncgulcasa), Documente Inedite din Oltenia privind răscoala grăniceri- lor și țăranilor din 1853—1854 (Paul Barbu), Documente noi referitoare la rezistența locuitori- lor din județul Dolj împotriva ocupației habsburgice (1854 — 1855) (Ilie Vulpe, Ion Zarzără), I. G. Duca: Memorii — Ultimele zile ale neutralității (Stelian Neagoe). Dacă pentru istorici, următoarele două capitole ale volumului (II Filozofie, sociologie, economie, p. 205—240 și III Filologie, p. 241 — 286) nu prezintă un deosebit interes. In schimb capitolul al IV-lea, Etnografie și folclor (p. 287—321), oferă date extrem de interesante. Din aceleași motive de spațiu ne vom limita doar la enunțarea autorior și titlurilor, convinși fiind că cei direcți interesați vor merge direct la sursă: Ion Donat: O zonă etnografică ignorată: pădurenii din Oltenia; Nicolae Nițu, Cu privire la satele dispărute din cimptile Bomanali și Călmățui; Marcela Bratiloveanu-Popilian — Contribuții la istoricul așezărilor de pe Valea Motru- lui; Gheorghe lordache — Caracteristici ale devenirii peisajului geografic românesc reflec- tate tn evoluția obștilor sătești; Aurclian I. Popescu — Tudor Vladimircscu tn cintecele populare. Ultimul capitol, Cronica, Recenzii și prezentări de cărți (p. 323 — 346), se impune prin spiritul critic și obiectiv al celor ce s-au aplecat asupra unora dintre cele mai repre- zentative lucrări de specialitate apărute In ultimii ani. Dacă la cele spuse pină acum despre primul număr al noii scrii a „Arhivelor Olteniei” mai adăugăm că fiecare articol sau studiu este Însoțit de un rezumat intr-o limbă de largă circulație, putem afirma, fără frică de a greși, că noua publicație craioveană s-a Înscris, Încă din start, printre revistele de prestigiu ale istoriografiei noastre. Radu-Dan Vlad www.dacoromanica.ro „REVISTA DE ISTORIE” publică în prima parte studii, note și comunicări originale, de nivel științific superior, din domeniul istorici vcehi, medii, moderne și contemporane a României și universale. în partea a doua a revistei, de informare științifică, sumarul este completat eu rubricile : Probleme ale istoriografiei con- temporane (Studii documentare), Viața științifică, Cartea românească și străină de is'crie, Revista revistelor, Buletin Bibliografic, In care sc publică materiale privitoare la mai ifestări științifice din țară și străinătate și sint prezentate cele mai recente lucrări și reviste dc specialitate apărute în țară și peste hotare. NOTA CĂTRE AUTORI Autorii sînt rugați să trimită studiile, notele și comunicările, precum și materialele cc se Încă Irează în celelalte rubrici, dactilografiate la două rinduri, trimiterile infrapaginale fiind numerotate in continuare. Dc asemenea, documentele vor fi dactilografiate iar pentru cele în limbi străine se va anexa traducerea. Ilustrațiile vor fi plasate la sfîrșitul textului. Numele autorilor va fl precedat de inițială, titlurile revistelor citate in bibliografic vor fl prescurtate conform uzanțelor internaționale. Responsabilitatea asupra conținutului materialelor revine in exclusivitate autorilor. Manuscrisele ncpublicatc nu sc restituie. Corespondența privind manuscrisele, schimbul de publicații se va trimite pe adresa Comitetului de redacție, B-dul Aviatorilor nr. 1, București — 71247. REVISTE PUBLICATE ÎN EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA • REVISTA DE ISTORIE • REVUE R0UMA1NE D’HISTOIRE • STUDII SI CERCETĂRI DE ISTORIE VECHE ȘI ARHEOLOGIE • DACIA, REVUE D’ARCHEOLOGIE ET D’HISTOIRE ANCIENNE • REVUE DES ETUDES SUD EST EUROPEENNES • STUDII ȘI CERCETĂRI DE ISTORIA ARTEI - SERIA ARTĂ PLASTICĂ - SERIA TEATRU-MUZ1CĂ CINEMATOGRAFIE • REVUE HOUMAINE D’HISTOIRE DE L’ART — SERIE BEAUX-ARTS — SERIE TIIEÂTRE - MUȘIQUE - CINEMA. www.dacaromaiiica.ro DIN SUMARUL NUMERELOR VIITOARE Unitatea* ți independența națională — deziderate inseparabile In glndlrea social-poUtică a revoluționarilor români din secolul trecut. ★ Poziția Marti Britanii la Congresul de pace de la Viena (1814—1815). Din activitatea antifascistă a Partidului Comunist Român In anii 1935—1937. Originea ți menirea Inchiziției. ★ Presa comunistă In România interbelică. Locul iul Constantin Mavrocordat In Istoria românilor. Propaganda imperială la Roma In epoca Iul Nero. ★ Interferențe politice româno-slrbe (1790—1848). Începuturile șl dezvoltarea Invățămîntulnl economic românesc pină la 1877. ★ Revocarea Edictului din Nantcs (1685) șl consecințele sale. Surse germane despre misiunea Chasteialn. ★ Seblță a constituirii statelor medievale românești. ★ Blocada continentală napoleoniană. RM ISSN CO-3870 T. P. Informația 43 858 www.dacofomamca.ro "MUC Lei 15