ACADEMIA DE ȘTIINȚE SOCIALE ȘIPOLITICE A REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂN IA REVISTA DIN SUMAR: i i' i| । । 1 l CAPITALUL STRĂIN ÎN ECONOMIA ROMÂNIEI IN DECENIUL PRE- MERGĂTOR CELUI,DE AL DOILEA RÂZBOI MONDIAL I , 1 I , L । i il 1 1 । ji i! I ii 1 1 I 11 \ I |, >1 11 ii ' ’ l| I I. ’ ' 1 1 ,1 J 1 IUB PulA CONFIRMAREA INTERNAȚIONALĂ A MARII UNIRI DIN 1918 11 ll '' ' ] ' I' ’ |^BDELEANU MtRCEA MtȘAT CONTRIBUȚIA ACTIVĂ A REVOLUȚIONARILOR ROMÂNI LA DEZBATE- 8 REA PROBLEMELOR DIN MIȘCAREA|MUNCITOREASCĂ INTERNAȚIOl NAllĂ (1872-1921) , , | J |l I1 I' li , i 1 । । || I I | | 1 11 ' । '! I1 ’i J |1 ■ I, Augustin Deac OAMENI DE1 STIINTĂ ÎN VIAȚA POLITICĂ A ROMÂNIEI DIN SECOLUL I I , । ' 1 'ParXschiva Câncea AUTONOMIA VLAHILOR DLN IMPERIUL OTOMAN j'ÎN SECOLELE XV.—XVII „ N '’.f,- „ IL < [I I i ii | I 1 '' Anca| ' Tanașoca jiRISORGIMENTO ȘI .PROBLEMA MERIDIONALĂ A ITALIEI ÎN OPERA xix LUI ANTONIO GRAMSCI , >| i( . ii " । i' ’’ 'li ’i ,i ’i 'i . I 1 ' । | 'I Andrei Silard PROBLEME A£e,i ISTORIOGRAFIEI1 CONTEMPORANE (STUDII DOCU- MENTARE) | 11 || 1 REVISTA REVISTELOR' I , VIAȚA ȘȚIINȚIFICĂll ’j . I [ । ( „ !' (l ' |[ I '| 1 ■ । il [I 11 ' ' ÎNSEMNĂRI ,, 'I I I: I , । . 11 I1 | i1 11 RECENZII 1 „ II i , । ', । ! I ii li ii I 1 1 ' i > 11 । , i , " TOMUL 3 4 1981 AUGUST EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA www.dacoromanica.ro ACADEMIA DE ȘTIINȚE SOCIALE ȘI POLITICE A REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA SECȚIA DE ISTORIE ȘI ARHEOLOGIE COMITETUL DE REDACȚIE Ion Apostol (redactor responsabil adjunct); Nichita Adăniloaie; Ludovic D£mbny; Gheorghe I. Ioniță; Vasile Liveanu; Aurel Loghin; Damaschin Mioa; Ștefan Olteanu; Ștefan Ștefănescu; Pompiliu Teodor (membri). Prețul unui abonament este de 120 lei. In țară abonamentele se primesc la oficiile poștale șl difuzorii de presă din Întreprinderi și instituții. Revistele se mai pot procura (direct sau prin poștă) și prin PUNCTUL DE DESFACERE AL EDITURII ACADEMIEI, Calea Victoriei nr. 125, sector 1, 79717. Cititorii din străinătate se pot abona adrestndu-se la ILEXIM Departamentul Export-Import presă, P. O. BOX 136—137. Telex 11226—București, Str. 13 Decembrie nr. 3., 70116. Manuscrisele, cărțile și revistele pentru schimb precum și orice corespondență se vor trimite pe adresa Comitetului de redacție al revistei „REVISTA DE ISTORIE”. Apare de 12 ori pe an. Adresa Redacției: B-dul Aviatorilor,e nr. 1 wwwfttoceflwuucaircHi STA TOM. 34, Nr. 8 august 1981 SUMAR ILIE PUIA, Capitalul străin în economia României în deceniul premergător celui de al doilea război mondial .................................................1405 ION ARDELEANU, MIRCEA MUȘAT, Confirmarea internațională a Marii Uniri din 1918 ......................................................1423 AUGUST IN DE AC, Contribuția activă a revoluționarilor români la dezbaterea proble- melor din mișcarea muncitorească internațională (1872—1921).................. 1445 PARASCHIVA CÂNCEA, Oameni de știință în viața politică a României din secolul XIX 1473 * MARCEL ENE, Marele vornic Stroe Leurdeanu ....................................1495 ANCA TANAȘOCA, Autonomia vlahilor din Imperiul Otoman în secolele XV—XVII 1513 ★ ANDREI SILARD, Risorgimento și problema meridională a Italiei în opera lui Antonio Gramsci ............................................................. 1531 PROBLEME ALE ISTORIOGRAFIEI CONTEMPORANE (STUDII DOCUMENTARE) Despre convenția dintre Vladimirescu și Eterie și alte probleme ale revoluției din 1821 (Dan. Berindei) ..................................................... 1555 VIAȚA ȘTIINȚIFICĂ Simpozion consacrat împlinirii a ,,45 de ani de la procesul militanților comuniști și anti- fasciști de la Brașov"; A XV-a sesiune de rapoarte privind cercetările arheologice în România (Petre Gheorghe, Constantin C. Petolescu, Ștefan Olteanu, Petre Diaconu); Ședința publică de comunicări consacrată împlinirii a 115 ani de la înființarea Aca- demiei (Constantin Damian); Conferința internațională „Război și societate în Europa central-răsăriteană în era revoluțiilor 1775—1856” (FI. Constantiniu) ; Că- lătorie de documentare în R. S. Cehoslovacă (Nicolae Dascălu)...............1561 RECENZII Călători străini despre țările române, voi. VII, volum îngrijit de Maria Holban redactor responsabil, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Edit. științifică și enciclopedică, București, 1980, 623 p. cu ilustr. (Paul Binder) ...............................................................1571 „REVISTA DE ISTORIE”, Tom. 34, nr. 8, p. 1401-1606. www.dacoromanica.ro NICOLAE BRANGA, Urbanismul Daciei romane, Edit. Facla, Timișoara, 1980 212 p. (Vasile Dupoi)...................................................................1574 GERALD J. BOBANGO, The Emergenceof the Romanian National State, Columbia Univer- sity Press, New York, 1979, XIII + 307 p. ii. (Valeriu Stan) ...........................1577 Kriegsivirtschaft und Riistung (1939 — 1945) (Economia de război și înarmarea, 1939— 1945), Coordonatori: Friedrich Forstmeier și Hans-Erich Volkmann, Droste Verlag, Diisseldorf, 1977, 418 p. (Monica Andone)...................................1580 REVISTA REVISTELOR „Anuarul Institutului de istorie și arheologie Cluj-Napoca, voi. XXI (1978), 548 p. (Radu-Dan Vlad).................................................................1587 Însemnări ISTORIA ROMÂNIEI. — »*» Lupta pentru unitatea nafională a țărilor române. Documente externe, publicate de Radu Constantinescu, Direcția Generală a Arhivelor Statului, București, 1981, 384 p. (L. Demtny),: GERNOT NUSSBĂCHER, Aus Urkunden und Chroniken. Beitrâge zur siebenbtirgischen Heimatkunde, Kriterion Verlag, Bukarest, 1981, 213 p. (Șerban Papacostea); Theorieet mithode dans l’historio- graphie roumaine (1965 — 1919), Bibliothăque Centrale Universitaire de Buca- reșt, Bucarest, 1980, XXXVI + 134 p. (Dumitru Preda): ISTORIA UNIVERSA- LA. — ILJAZFISHTA, Nderhyrjae Kapitalit te huaj dhe pasojate saj seklliavebuese per shgiperine — 1925—1931 (Imixtiunea capitalului străin în Albania și urmările ei înrobitoare (1925—1931), Edit. Academiei de științe a R.P.S. Albania, Tirana, 1979, 407 p. (Marius Dobrescu); IMRICH KOTVAN, Inkunâbuly na Slovensku (Incunabula quae in bibliotecis Slovaciae asservatur), Matica slovenskâ, Martin, 1979, 556 p. + 48 ilustrații (Eva Mârza) ......................................1593 ARON PETRIC ] (1915 - 1981)................................................. 1605 www.dacoromanica.ro TOME 34, ND. 8 aout 1981 SOMMAIRE ILIE PUIA, Le capital fetranger dans l’6conomie de la Roumanie dans la dfecennie d’avant la deuxteme guerre mondiale...............................................1405 ION ARDELEANU, MIRCEA MUȘAT, La confirmation internaționale de la Grande Union de 1918 ..................................................1423 ★ AUGUSTIN DEAC, La contribution active des revolutionnaires roumains au dâbat des probtemes du mouvement ouvrier International (1872—1921) ......... 1445 PARASGHIVA CÂNCEA, Hommes de Science dans la vie politique de la Roumanie du XlX-e silele .............................................................1473 ★ MARCEL ENE, Le grand vornic Stroe Leurdeanu ....................................1495 ANCA TANAȘOCA, L’autonomie des Vlaches de l’Empire Ottomanaux XV-e—XVII-e si&cles ..................................................................1513 ★ ANDREI SILARD, Le Risorgimento et la question meridionale d’Italie dans l’oeuvre d’Antonio Gramsci ......................................................1531 PROBLfiMES DE L'HISTORIOGRAPHIE CONTEMPORAINE (ETUDES DOCUMENTAIRES) Sur la convention entre Vladimirescu et l’HMairie et d’autres problemes de la rGvolution de 1821 (Dan Berindei)..................................................1555 LA VIE SCIENTIFIQUE Symposium consacre & l’accomplissement de 45 ans du processus des militants commu- nistes et antifascistes de Brașov; La XV-e session de rapports sur les recherches archeologiques en Roumanie (Petre Gheorghe; Constantin C. Petolescu, Ștefan Olteanu, Petre Diaconu); La seance publique de Communications consacr6e â l’accomplissement de 115 and de la crăation de l’Academie (Constantin Damian); La Conierence Internationale „Guerre et societe dans l’Europe centrale ă l’Gpoque des revoluționa de 1775—1856” (FI. Constantiniu ); Voyage de documentation dans Ia R.S. de Tchăchoslovaquie (Nicolae Dascălu) .......................................1561 „REVISTA DE ISTORIE** Tom, 34, nr. 8, p. 1401-1606. www.dacoromanica.ro 1404 COMPTES RENDUS Călători străini despre țările române (Voyageurs etrangers sur les Pays Roumains), voi. VII, volume âlaborâ par Maria Holban (râdacteur en chef), M. M. Alexandrescu- Dersca Bulgara, Paul Cemovodeanu, Editions scientifiques et encyclopâdiques, Bu- carest, 1980, 623 p. avec illustr. (Paul Binder) ....................................1571 NICOLAE BRANGA, Urbanismul Daciei romane (l’Urbanisme de la Dacie romaine), Editions Facla, 1980, Timișoara, 212 p. (Vasile Dupoi).....................................1574 GERALD J. BOBANGO, The Emergence of the Romanian National State, Columbia Uni- versity Press, New York, 1979, XIII 4- 307 p. + illustrations (Valeriu Stan) 1577 Rriegsivirtschaft und Rtistung (1939 —1945) (L’Economie de guerre et d’armement 1939—1945), coordonateurs: Friedrich Forstmeier et Hans-Erich Volkmann, Droste Verlag, Diisseldorf, 1977, 418 p. (Monica Andone)...................................1580 REVUE DES REVUES t*t „L’Annuaire de 1’Institut d’histoire et d’archâologie de Cluj-Napoca”, voi. XXI (1978), 548 p. (Radu-Dan Vlad)......................................................1587 NOTES HISTOIRE DE ROUMANIE — Lupta pentru unitatea națională a țărilor române. Documente externe (La lutte pour l’unitâ naționale des Pays Roumains. Documenta externes) publies par Radu Constantinescu, Direction G6n6rale des Archives d’Etat, Bucarest, 1981, 384 p. (L. Diminy); GERNOT NUSSBĂCHER, Aus Ur- kunden und Chroniken. Beitrâge zur siebenburgischen Heimatkunde, Kriterion Verlag, Bukarest, 1981, 213 p. (Șerban Papacostea); Theorie et mithode dans l’historiographie roumaine (1965—1919), Bibliotheque Centrale Universitaire de Bucarest, 1980, XXXVI + 134 p. (Dumitru Preda); HISTOIRE UNIVER- SELLE. — ILJAZ FISHTA, Naerhyrja e kapitalit te huaj dhe pasojat e saj skl- laoenueseper shqiperine—1925 — 1931, (L’immixtion du capital âtranger dans l’Albapie et ses consâquences asservissantes (1925 — 1931), Editions de l’Acadâmie des Scien- ces de R. S. d’Albanie, Tirana, 1979, 407 p. (Marius Dobrescu); IMRICH KOTVAN, Inkunabuly na Slooensku (Incunables qui se conservent dans les biblio- theques de Slovaquie), Matika slovenska, Martin, 1979, 556 p. + 48 illustrations (Eoa Mârza) ..................................................1593 I ARON PETRIC | (1915 - 1981)............................... 1605 www.dacoromanica.ro CAPITALUL STRĂIN ÎN ECONOMIA ROMÂNIEI ÎN DECENIUL PREMERGĂTOR CELUI DE AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL DE ILIE PUIA Analiza evoluției economiei românești în frămîntatul deceniu patru al secolului nostru evidențiază procese și transformări deosebite față de perioadele anterioare *. „După ieșirea din criza economică — arată tovarășul Nicolae Ceaușescu — producția industrială și agricolă cunoaște o continuă creștere, atingînd în 1938 cel mai înalt nivel cunoscut în orîndu- irea burghezo-moșierească” în acești ani, pe lingă un ritm de dezvoltare mai susținut al economiei, se amplifică diversificarea producției indus- triale. Au avut loc schimbări în structura industrială a țării, prin începutul dezvoltării unor ramuri ale industriei grele orientate îndeosebi spre satisfa- cerea nevoilor militare, de apărare a țării. Economia românească s-a caracterizat prin continuarea industriali- zării capitaliste, prin diversificarea industriei, trecerea la faza dezvoltării industriei grele în strînsă legătură cu continuarea existenței capitalului străin. Cu toate că după anul 1934 economia națională a înregistrat o dezvol- tare mai susținută, aceasta nu a reușit să valorifice decît în parte posibili- tățile existente, ca resurse materiale și umane, datorită faptului că în calea creșterii forțelor de producție se interpuneau rămășițele semifeudale din agricultură, ramura cea mai înapoiată în structura economiei. în același timp, și în deceniul patru, România continua să cunoască influența' capitalului străin, ca țară importatoare de capital. Drept urmare, scurgerea de substanță economică, prin transferul în străinătate a unei părți din venitul național, continua să atingă proporții încă destul de mari, deși ♦ Pentru caracterizarea de asamblu a acestei perioade, vezi (în ordinea apariției): V. Axenciuc, La place occupee par la .Roumanie dans la divizion mondiale capitaliste ă la veille de la seconde guerre mondiale, in „Revue roumaine d’histoire” nr. 4, 1966; M. A. Lupu, Nivelul și structura economiei In anul 1938, în „Probleme economice" nr. 8,1969; I. Puia, Le diveloppement de l’industrie roumaine dans les annies gui ont preclde la seconde guerre mondiale, în „Revue roumaine d’histoire” nr. 3, 1971, R. Moldovan, Economia României tn perioada 1934—1938, în Progresul economic tn România 1811—1911, Edit. politică, București, 1977; Istorie economică, (sub. red. N. Marcu) cap. „Evoluția economiei românești de la ieșirea din criza economică pină la cel de-al doilea război mondial". 1 Nicolae Ceaușescu, România pe drumul desăvtrșirii construcției socialiste, voi. 1, Edit. politică, București, 1968, p. 367. ^REVISTA de ISTORIE” Tom; 34, nr. 8, p. 1405-1421, 1981 www.dacoromanica.ro 1406 ilie puia 2 mai reduse față de perioada anterioară, ceea ce evident că afecta dezvol- tarea de ansamblu a economiei. Evidențierea aspectelor legate de rolul capitalului străin în econo- mia României capitaliste explică fără putință de tăgadă — și împotriva unora care încercînd tot felul de comparații între țara noastră și unele țări dezvoltate fac abstracție de îndelungata jefuire a bogățiilor noastre — de ce încă și în anii construcției socialiste, cu toate succesele economice obținute, decalajele care ne despart de țările dezvoltate, deși au fost mult reduse, nu au putut fi încă înlăturate. însușirea, timp îndelungat, a unor profituri imense a avut și are consecințe prelungite pînă în zilele noastre. „Mai bine de 70 de ani — arată tovarășul Nicolae Ceaușescu — monopolu- rile internaționale au luat din România zeci și zeci de miliarde de dolari. După unele calcule, cu mult peste 100 miliarde, așa cum au luat de pe întreg cuprinsul globului” 2. Fără îndoială că deceniul patru al secolu- lui nostru se înscrie în această îndelungată perioadă de asuprire economică a României. Deși ponderea capitalului străin scade comparativ cu perioa- dele anterioare, el continuă să aibă un caracter exploatator asupra bogății- lor țării și muncii poporului nostru *. Cele două procese esențiale — industrializarea mai accentuată și penetrația capitalului străin — începute în perioadele anterioare, au continuat să se desfășoare și să se condiționeze, pe de o parte într-un volum și cu o arie amplificate, iar pe de altă parte într-o gamă mult mai variată. Așadar, imul din factorii importanți care au influențat puter- nic întregul curs al vieții economice românești și din această etapă, ca de altfel din întreaga perioadă a capitalismului, a fost existența capitalului străin, schimbările intervenite pe parcurs în ponderea și structura acestuia, precum și raportul dintre capitalul străin și atitudinea burgheziei româ- nești în colaborarea și conlucrarea cu marile monopoluri internaționale. Evoluția economiei s-a împletit strîns cu activitatea capitalului străin în diferitele ramuri economice, influențînd întregul mecanism de funcționare a organismului social de producție capitalist. Se poate aprecia, în general, că asocierea pozițiilor și rolului jucat de capitalul străin cu * Nicolae Ceaușescu, Cuulntare rostită la al II-lea Congres al Consiliilor populare, In „Sclnteia” din 11 septembrie 1980. ♦ în aprecierea rolului capitalului străin, trebuie avut In vedere faptul că penetrația aces- tuia nu a fost un fenomen izolat ci ea s-a produs pretutindeni intr-o anumită etapă a evoluției țărilor slab dezvoltate, Intre care și România. Importul și exportul de capitaluri, sensul mișcării capitalurilor este, In funcție, In primul rind, de situația generală economică, de nivelul de dez- voltare a fiecărei țări In parte, de politica economică promovată, de sistemul de alianțe din care face parte etc. De aceea, fenomenul penetrației capitalului ne apare ca un fenomen obiectiv In condițiile capitalismului. Este necesar, de asemenea, pentru a privi nuanțat problema capitalului străin, să se facă distincție Intre capitalul exportat și capitalul transferat, dacă avem In vedere căile prin care pătrunde capitalul străin In economiile țărilor slab dezvoltate, Intre exportul de capital și transferul de capital. în lucrările sale, referitoare la evoluția economiei românești, L. Pătrășcanu, atrăgea atenția că „trebuie făcută o strictă deosebire Intre capitalul străin venit pe calea exportului care rămlne pe mai departe Incorporat țării de origine, deoarece plusvaloarea este trimisă și consumată peste hotare și capitalul venit pe calea transferului, care dimpotrivă, se incorporează economiei naționale, rămlne definitiv fixat aici, indiferent dacă este sau a fost străin, la origine". (L. D. Pătrășcanu, Problemele de bază ale României, ediția a treia revăzută, Edit. de stat, București, 1946, p. 192—193). Se înțelege, de pildă, că prin înființarea de Între- prinderi industriale, In transporturi, telecomunicații, prin echiparea industriei autohtone cu mașini, instalații, tehnică avansată etc. se aduce o contribuție la dezvoltarea forțelor de producție industriale, dar, bineînțeles, cu prețul unor sacrificii financiare mari din partea statului. www.dacoromanica.ro 3 CAPITALUL STRĂIN ÎN ECONOMIA ROMÂNIEI 1407 slaba dezvoltare a țării menținea starea de subordonare a economiei naționale, dependența sa de interesele monopolurilor și ale puterilor impe- rialiste, cu concursul unor cercuri ale burgheziei românești. Avea loc o diminuare a venitului național, se perpetua lipsa de capitaluri autohtone și nevoia importului de capital străin. Ca urmare, deși Eomânia era un stat burghez, suveran și independent, slaba dezvoltare economică, situația subordonată în cadrul sistemului mondial capitalist creau condiții pentru încălcarea, uneori, de către monopolurile internaționale a atributelor de suveranitate și independență. Cu atît mai mult cu cît în acești ani viața economică și politică internațională cunoștea o evoluție defavorabilă vieții economice și politice din Eomânia. Pentru deceniul patru, situația, din punct de vedere al existenței capitalului străin, apare schimbată față de perioadele anterioare, cu deose- bire față de cea a crizei economice de supraproducție dintre anii 1929 — 1933. Așa cum afirmă L. Pătrășcanu, „în timpul guvernării național-țără- niștilor, influența de capital străin a crescut, pătrunderea lui fiind încura- jată de guvernul acestui partid” 3. Din punct de vedere al capitalului străin și a influenței lui asupra economiei românești, în acest deceniu, distingem două etape cu caracteristici aparte, atît în ce privește volumul cît și căile de pătrundere a capitalului străin. Este vorba de o primă etapă pînă în 1931, corespunzătoare în general crizei de supraproducție și a doua etapă care, din punct de vedere al problemei de care ne ocupăm, se întinde pînă în 1940, o dată cu instaurarea regimului antonescian și subordonarea țării Germaniei naziste. De altfel, și în perioada guvernării liberale, politica economică „prin noi înșine”, deși purta o coloratură națională, nu excludea participarea capitalurilor străine în economia țării. Burghezia liberală urmărea să-și întărească propriile poziții economice și să participe împreună cu capitalul străin la împărțirea rezultatelor exploatării bogățiilor țării și a forței de muncă. După 1928 însă, susținătorii zeloși ai concepției „porți deschise capitalului străin”, grupați în partidul național-țărănesc, legați de cercurile financiare străine, militau pentru o pătrundere nestin- gherită a capitalurilor străine în economia românească. Pe aceeași linie, analiza legislației industriale financiare și comerciale duce la concluzia că burghezia autohtonă a avut, în general, o atitudine de largă bunăvoință și înlesnire față de capitalul străin. Lipsa de consecvență și eficacitate a legislației economice își are explicația în lupta de interese dintre diferitele grupări economice și politice ale claselor dominante, în dauna intereselor naționale, ale statului și poporului, precum și în activitatea capitaliștilor străini care speculau asemenea contradicții sau interveneau deschis, exercitînd presiuni asupra guvernelor țării. Deci, din 1928 pînă în 1931 constatăm o perioadă de masivă pătrundere a capitalurilor străine, care reușesc astfel să profite de pe urma consecințelor grave ale crizei economice și să întărească dependența Eomâniei față de monopolurile internaționale. După o situație întocmită de Ministerul de Pinanțe, capitalul total datorat de Eomânia, conform contractelor încheiate, pînă la 1 ianuarie 3 L. Pătrășcanu, Probleme de bază ale României, ediția a treia revăzută, Edit. de stat, București, 1946, p. 190. www.dacoromanica.ro 1408 ILIE PUIA 4 1932 se ridica la cifra enormă de 141.141.299.622 lei4. Aceste împrumu- turi *, avînd în cea mai mare parte un caracter neproductiv, au generat o permanentă cerere de devize pentru plățile în străinătate, ceea ce a dus la o serie de grave consecințe pentru țară, între care : sporirea fiscali- tății asupra populației pentru forțarea creșterii veniturilor bugetare, deprecierea cursului leului determinată de cererea permanentă de devize, măsuri noi în domeniul comerțului exterior și acceptarea unor condiții grele impuse de creditorii străini, condiții care vor leza însăși atributele de suveranitate națională. Trebuie precizat că în condițiile izbucnirii crizei economice mondiale, însoțită de scăderea încasărilor bugetare și prăbușirea prețurilor mondiale erau amenințate atît bazele stabilizării monetare din 1929 cît, mai ales, capacitatea de plată și transfer a cuponului datoriei publice externe, datorat de statul român. Aceste condiții explică de ce, la cererea cercu- rilor conducătoare românești, monopolurile internaționale acordă împrumu- turile cunoscute și care erau menite să asigure rambursarea creanțelor pericli- tate prin desfășurarea crizei. Statul român a continuat să plătească integral cuponul datoriei sale externe chiar în condițiile prăbușirii finanțelor publice și a încasărilor fiscale din anii crizei economice, fără a se ține seama de scăderea catastrofală a prețurilor mondiale, mai ales la cereale și materii prime care formau baza exportului românesc. Numai după sleirea totală a capacității de plată a țării, după îndelungate tratative duse la Paris, prin intermediul Comitetului financiar al Ligii Națiunilor care a numit pentru Bomânia un consilier permanent, ce coordona lucrările unor experți străini numiți de guvernul român, la recomandarea acestui Comitet, s-a putut obține reducerea anuităților publice la 3,7 miliarde lei în bugetul pe 1933/1934 și la 1,4 miliarde lei pe 1934/1935. Colaborarea tehnică cu experții Ligii Națiunilor și orice alte forme de control străin asupra finanțelor țării a luat sfirșit o dată cu încheierea acordurilor cu creditorii străini, privind reducerea cuponului datoriei externe a Eomâniei în anul 19345. Prin contractarea împrumuturilor din anii crizei economice, pînă în 1931, Bomânia a ajuns țara cu cea mai mare datorie publică externă pe locuitor, dintre toate țările Europei centrale, de răsărit și balcanice, 4 Arhiva Ministerului de Finanțe, Direcția — datoria publică, pachet 7, dosar 50/1926 — 1933, f. 395. * Amintim principalele Împrumuturi externe efectuate in acești ani de statul români a) un avans in aur la Banca Angliei și la Banca Franței de circa 1500 mii. lei (aprilie 1928); b) un împrumut pe termen scurt la Banca comercială italiană din Milano de 12 mii. dolari (septembrie 1928); c) împrumutul de stabilizare din 1929, în valoare de 100 mii. dolari; d) îm- prumutul american acordat de International Telephone and Telegraph Corporation In 1930 pentru 8 mii. dolari; e) Împrumutul de dezvoltare, contractat la Paris, In 1931 In valoare de 1.325.003 franci francezi (Vezi, în ordine: V. Madgearu, Drumul echilibrului financiar, p. 20, FI. Oromolu, La stabillsation monetaire en Roumanie, Paris, 1931, p. 142, Gh. M. Dobrovicî, Istoricul dezvoltării economice fi financiare a României fi împrumuturile contractate, București, 1934, p. 683, V. Madgearu, op. cit., p. 44, Monitorul oficial, partea I, nr. 66 bis., 18 martie 1931, Dezbateri parlamentare, p. 2439. 5 Al. Nonu, Acordurile financiare de la Paris pentru reducerea cuponului extern, In „Anale economice și statistice”, nr. 10—12, 1934, p. 149—167. www.dacoromamca.ro 5 CAPITALUL STRĂIN ÎN ECONOMIA ROMÂNIEI 1409 cu excepția Greciei 6. Aceasta ne demonstrează că gradul de pătrundere a capitalului străin, pe calea împrumuturilor de stat, în Eomânia era mai ridicat chiar decît în alte țări mai mici și mai slab dezvoltate decît țara noastră. împrumuturile contractate nu vor reuși însă să remedieze decît parțial situația creată de criza economică, care avea „rădăcini adînci — cum afirmă un economist al vremii — în însăși structura societății noastre, deoarece standardul de viață al populației și randamentul mediocru erau aspectele grave ale economiei românești” 7. După anul 1931 situația s-a schimbat, exportul de capital din țările apusene avînd loc pe o scară redusă și numai în mod cu totul sporadic *. Această împrejurare a modificat pentru perioada următoare, pînă la al doilea război, proporția capitalului străin față de cel autohton, în favoarea ultimului. După ieșirea din criza de supraproducție statul român a promovat o politică economică în care se punea accent pe necesitatea participării la diviziunea internațională a muncii pentru a-și rezolva problemele difi- cile cu care se confrunta economia națională. Pentru a impulsiona dezvol- tarea mai susținută a industriei ca și a întregii economii, Eomânia a adop- tat o serie de măsuri de politică comercială ca soluții posibile pentru amelio- rarea situației financiare. Țara avea nevoie de valută forte, ca urmare a creșterii importului pentru industrializare și înzestrarea armatei cît și pentru necesitățile serviciului datoriei externe, marile împrumuturi din anii crizei continuînd să exercite presiuni asupra economiei naționale. Eănunerea și în acești ani a Eomâniei în sistemul politic franco-britanic care cuprindea țări ce erau principalele creditoare va începe să intre în ’ La începutul anului 1934, un grup de experți străini, la cererea guvernului român efectulnd o anchetă asupra situației economice și financiare a României prezintă, în ce priveșt datoria publică, următoarele date (pentru anul bugetar 1931/1932, In franci elvețieni): Datoria publică externă a cltorva țări europene in 1931/1932 Țara Suma totală (mii. fr. elvețieni) Pe locuitor (fr. elvețieni) Grecia 2.198 343 Bomânia 4.705 261 Jugoslavia 2 .979 235 Ungaria 1 .949 222 Austria 1 .235 184 Bulgaria 630 112 Cehoslovacia 1 .457 99 Polonia 2.797 87 Sursa: Report on the economic and financial situation of Roumania — Dr. prof. S. W. Bruins, E. L. Hali—Patche, F. Richard March, Paris, 1934, anexa V. 7 I. N. Angelescu, Tendințe evolutive ale societății românești, București, 1931, p. 77. * Plnă la izbucnirea războiului statul român realizează: a) Împrumutul de consolidare ,,Fuding” 4 1/2% din 1934 emis In franci francezi pentru arieratele provenite din soldul nea- chitat, pentru doblnda la Împrumuturile de stat din anii crizei economice. împrumutul Înlocuia vechile rente indiferent dacă erau in franci francezi, dolari sau lire sterline; b) proiectul unui Împrumut cu Cehoslovacia, in martie 1937, pentru acoperirea comenzilor militare; c) acordul pentru un Împrumut In Anglia, din iulie 1939, dar izbucnirea războiului a Împiedicat contrac- tarea lui. (Arhiva Ministerului de Finanțe serviciul — datoria publică externă, dosar nepa- ginat). www.dacoromanica.ro 1410 ILIE PUIA. 6 contradicție cu posibilitățile de plată avînd în vedere că mărfurile româ- nești erau plasate în cea mai mare parte în țările Europei centrale, țări ce practicau un riguros control al schimbului. De aceea, deși balanța comercială avea un sold activ, se întîmpinau greutăți numeroase pentru transferai plăților în străinătate. Ca urmare, și în domeniul finanțelor, ca și al comerțului, sesizăm ca o caracteristică a perioadei intervenția mai amplă a statului. Această intervenție și-a găsit expresia în menține- rea și diversificarea instrumentelor de politică economică. Se înțelege că întărirea controlului exercitat de stat asupra economiei și finanțelor a fost folosită de vîrfurile burgheziei pentru o repartizare a venitului național în folosul lor, dar în același timp intervenția statului a întărit rolul capita- lului autohton în raportul cu capitalul străin. Din această cauză vom asista la schimbări importante față de anii anteriori în poziția adoptată de stat față de problema datoriei publice externe. Perioada anterioară războiului s-a caracterizat printr-o multitudine de măsuri în domeniul datoriei publice externe, soldate cu modificarea sarcinilor externe ale statului, în sensul unei reduceri a cuponului datoriei publice externe. Astfel, față de o dato- rie publică externă de peste 141 miliarde lei în 1932 s-a ajuns la circa 80 miliarde lei în 1935 și la circa 63 miliarde lei în 1941, o reducere la aproximativ 45% din datoria anului 1932 8. Cele mai mari scăderi au fost obținute la datoria exprimată în lire sterline și în franci aur. Deși s-au obținut modificări în datoria publica externă, n-a fost schimbată ierarhizarea marilor creditori ai Eomâniei, care rămîn și în acești ani cei din grupul tradițional franco-englez. Continuînd să-și respecte obligațiile financiare externe, statul român intervine mai energic în întărirea controlului asupra schimburilor comer- ciale pentru asigurarea mijloacelor necesare transferului cuponului datoriei publice externe 9, conversiunile datoriei externe devenind o caracteristică a acestor ani în domeniul finanțelor țării. în acest scop s-au întreprins, începînd cu anul 1934, la Paris, nume- roase negocieri * cu creditorii străini, deținători atît ai rentelor de stat, ai rentelor O.A.M., cei ale căror creanțe nu erau reprezentate prin titluri, pentru a se încheia un acord general care să cuprindă întreaga datorie externă a țării10. 8 Enciclopedia României, voi. IV, București, 1943, p. 809 și Expunerea de motive la buge- tul general al statului, pe exercițiul 1941/1942, București, 1941, p. 73. 8 V. Madgearu, La politique economique exterieure de la Roumanie (1921—1938), Bucu- rești, 1939, p. 31. * Gu prilejul acestor negocieri au fost prezentate două rapoarte privind situația economică și financiară a României, unul întocmit de guvernul român, al doilea de experțli guvernelor francez și englez. Ca bază a discuțiilor a fost luat cel de al doilea raport, deoarece experțli străini au fost numiți tot de guvernul român. Acest raport, cum aprecia guvernul român, „con- chide la o capacitate de plata și transfer peste posibilitățile reale ale țării”, fiind făcut pe baza anticipării rezultatelor bugetare, rezultate care în realitate au fost inferioare prevederilor bugetare, (V. Slăvescu, La siluation iconomique de la Roumanie et sa capaciti de paiment. Bucu- rești, 1934; Expunere de motive la proiectul de buget general al statului pe exercițiul 1934/1935, p. 96. 10 Gh. M. Dobrovici, Evoluția economică și financiară a României tn perioada 1934/1943, București, 1943, p. 70. www.dacoromanica.ro CAPITALUL, STRĂIN ÎN ECONOMIA ROMÂNIEI 14H . Tratativele s-au încheiat prin parafarea acordurilor privind rentele C.A.M. din 21 iulie 1934 și rentele de stat din 24 iulie 1934 u. încercările statului român de a reglementa datoria publică se loveau însă de diversita- tea clauzelor contractuale, fiecare împrumut avînd titluri cu o anumită valoare nominală, cu anumite cupoane de dobînzi cu termene diferite de achitare, ceea ce făcea aproape imposibilă tratarea unitară a problemelor datoriei externe. Din această cauză, negocierile erau purtate separat cu deținătorii de titluri de rentă română. De asemenea, capitaliștii străini, considerînd România o țară cu multiple resurse economice, nu acordau concesii ca altor state debitoare, care obțineau reduceri mai mari de anuități11 12. Statul român se găsea permanent sub presiunea intervențiilor pe cale diplomatică ale marilor puteri creditoare — Anglia, Franța, Belgia, Olanda, Italia, Elveția, intervenții ce îngreunau operațiile financiare sau comerciale, dăunătoare, în ultimă instanță, creditului statului13 14. Cu toate acestea, acordurile încheiate cu creditorii străini — în 1937 se hotărăște prelungirea acordurilor încheiate în 1934 — au însemnat un pas pe calea slăbirii presiunii datoriei externe, obținîndu-se unele degrevări ale datoriei externe, micșorîndu-se deci sarcinile bugetare. Astfel, printr-o lege adoptată în octombrie 1937 se hotăra că puteau să circule și să fie plătite în țară de către statul român numai titlurile de rentă externă ștampilate M. Se limita importul și se apăra astfel moneda națională, în 1939 printr-o nouă lege au trecut în patrimoniul statului titluri ale împrumuturilor externe pe calea importului efectuat de către instituțiile publice, ceea ce a contribuit la reducerea capitalului și datoriei externe15. Pe lîngă conversiunea datoriei publice externe, statul român a urmă- rit și realizarea unor schimbări în tehnica de amortizare în sensul că titlu- rile de rentă convertite să poată fi negociate la bursă, guvernul român putea să le răscumpere, știut fiind faptul că în acești ani cursurile erau destul de coborîte 16. Cît privește contractarea de noi împrumuturi, spre deosebire de anii marii crize economice, statul român a făcut — cum am arătat — foarte puține împrumutul!, pe termen scurt, și foarte mult reduse ca valoare, ele servind în special procurării de materiale necesare înzestrării armatei. Așadar, măsurile de politică financiară luate în acești ani au făcut ca datoria publică externă să scadă permanent, dar destul de lent, influen- 11 ,.Monitorul oficial”, nr. 192, 22 august 1934, partea I. p. 5371. La aceste acorduri n-au aderat deținătorii germani de rente, deținătorii de rente petroliere și creditorii americani, Cu aceștia statul român a continuat negocierile In anii următori pină in 1941 cînd, datorită răz- boiului, a fost suspendat serviciul datoriei publice externe. După al doilea război mondial relua- rea tratativelor cu creditorii străini s-a făcut luîndu-se in considerație suma de 500 milioane dolari cit s-a considerat că era valoarea titlurilor externe in 1941. Această sumă echivala cu circa 51 miliarde lei, fără primele de 38% și 50% la cursul dolarului de 102,25 lei in 1941. Dacă avem In vedere fluctuația monetară, această sumă era de o valoare apropiată de cea prezentată de gu- vernul român la proiectul de buget pe 1941/1942. (Arhiva Ministerului de Finanțe. Direcția va- lutară, dosar nepaginat). 12 Arhiva Minist. Finanțelor. Direcția datoriei publice', pachet 16. dosar 169/1934—1936, f. 2. 13) Ibidem, pachet 17, dosar 176/1935, f. 41. 14 Monitorul oficial” nr. 243, și oct. 1937, partea I, p. 8447. 15 Enciclopedia României, voi. IV, București, 1943, p. 815. 16 Arhiva Minist. de Finanțe — Direcția datoriei publice, pachet 16, dosar 169/1934— 1936, f. 120. www.dacoromanica.ro 1412 nJE PUIA 8 țînd pozitiv balanța de plăți și soldul balanței comerciale. Această reducere s-a datorat achitării cupoanelor de dobînzi, modificarea unor datorii avînd loc pe baza unor recalculări potrivit acordurilor încheiate cu creditorii. Persistența dificultăților legate de transferul plăților externe a obli- gat statul român să suporte și în această perioadă presiunile și interven- țiile creditorilor străini în politica economică a țării, chiar dacă burghezia autothonă a devenit mai puternică față de anii anteriori. Datoria publică externă a continuat să fie legată direct sau indirect de întreaga politică economică a României, în mod deosebit, să influențeze relațiile comerciale externe ale țării. Deși cuponul datoriei publice externe a mers în descreș- tere, totuși a afectat balanța comerțului exterior, subordonată cerințelor echilibrării balanței plăților externe. Iată cum au evoluat excelentele balanței comerciale, pe de o parte și anuitățile datoriei externe, pe de altă parte în deceniul 1929—1938. Excedentele comerțului exterior al României in raport cu anuitățile datoriei publice externe intre 1929 — 1938 (in milioane lei) l Anii Excedentele balanței comerciale Anuitățile datoriei publice externe Raport anuități față de excedentele balanței comerciale 1929-1933 18 .391 26 .556 144% 1934-1938 29 .470 9 .700 33% Sursa: Enciclopedia României, voi. IV, București, 1943 și Expunere de motive la bugetul general al statului, pe exercițiul 1939/1940, București, 1940, p. 69. Presiunea cuponului datoriei publice externe asupra balanței comer- țului exterior a devenit deosebit de puternică în anii crizei economice, cînd anuitățile acestei datorii au înghițit toate excedentele balanței comer- ciale, lăsînd — așa cum se vede din datele de mai sus — o serie de angaja- m.3nt3 nsaeoparite din balanța de plăți, care au înghițit, în bună parte, produsul în devize al împrumuturilor contractate. Toate acestea aveau loc în condițiile în care statul recurge la forțarea exportului cînd — așa cum se știe — asistam la o prăbușire a prețurilor mondiale. în anii crizei, obligațiile contractate față de monopolurile internațio- nale au prevalat asupra măsurilor de apărare a intereselor economice ale țării și, din acest punct de vedere, burghezia română a constituit o excepție în lumea capitalistă. Țările subdezvoltate, cu structură predominant agrară, din cauza crizei, obligate să facă față unor mari datorii externe au declarat moratorii parțiale sau integrale de transfer al acestor datorii. Printre cele care au făcut excepție „... se află țara noastră care pînă în ultima vreme și-a îndeplinit cu scrupulozitate toate îndatoririle luate față de străinătate, cu toate că sarcina nominală a datoriei ei externe a crescut neîncetat și că a trebuit să cedeze de două ori și jumătate pînă la de trei ori mai multe www.dacoromamca.ro 9 CAPITALUL STRĂIN ÎN ECONOMIA ROMÂNIEI 1413 produse, din prisosul ei de export, pentru a găsi devizele necesare plăților la care este supusă” 17. Pe de altă parte, satisfacerea obligațiilor legate de împrumuturile externe contractate de stat a creat pentru economia țării și pentru bugetul de stat probleme deosebit de grele, atît în ce privește procurarea resurselor necesare, cît și transferul lor în străinătate. Anuitățile datoriei publice externe consumau o parte importantă din resursele fiscale, procurate prin pîrghia impozitelor și taxelor asupra maselor de oameni ai muncii. Dacă ponderea anuității față de încasările fiscale era extrem de mare în anii crizei economice — 28,8% în anul 1929 și 38,4% î11 anul 1932, — după această dată, ca urmare a redresării economiei și a încetării contractării de noi împrumuturi, ponderea anuității cunoaște o permanentă scădere, reprezentînd 11,8 % în anul 1938 față de încasările fiscale18. Așadar, efortul impus economiei românești pentru plata datoriei publice externe, cu deosebire în anii crizei, a constituit o frînă pentru redresarea economică a țării. Situația s-a ameliorat o dată cu încetarea efectuării de noi împrumuturi. în același timp, capitaliștii străini și-au asigurat, pe calea împrumuturilor acordate statului român, profituri mari, cu totul disproporționate față de eficiența economică a acestor împrumuturi pentru economia națională. Capitalul străin continua să influențeze dezvoltarea de ansamblu a țării, prin sectorul industriei, pe calea investițiilor, cu urmări, de ase- menea, defavorabile unei dezvoltări pe măsura resurselor materiale și umane de care dispunea Eomânia. Capitalul străin era interesat în ramuri industriale cu condiții naturale favorabile — petrol, cărbune și lemn, precum și în industriile prelucrătoare încurajate și protejate de stat — metalurgică, chimică, textile etc. Și în acest domeniu, activitatea capitalu- lui străin se desfășura cu concursul interesat al unor vîrfuri ale burghe- ziei autohtone. Cu toate că în anii din preajma celui de al doilea război mondial ponderea capitalului străin în industrie scade, comparativ cu perioadele anterioare, totuși, prin forța lor economică, prin activitatea pe care o desfășurau monopolurile internaționale continuau să exercite o influență puternică, menținînd Eomânia, din punct de vedere al dezvol- tării ei industriale, cu mult în urma țărilor de origine a capitalurilor străine. Pe primele locuri se situau, ca și în ceea ce privește împrumuturile, tot capitalurile franceze și engleze, ca urmare și a legăturilor pe care acestea le aveau cu anumite cercuri și partide politice, inclusiv Garol al H-lea. După unele date mai recente, în industria petrolului românesc predomina capitalul străin : 42 % anglo-olandez, 23 % franco-belgian, 6 % american etc, iar românesc 29 %19. în acești ani au avut loc și unele mișcări și substi- tuiri între diferitele capitaluri străine, printre care cel german care încerca 17 Expunere de motive la bugetul general al statului pe exercițiul 1933/1934, p. 264—265. 18 Expunere de motive la bugetul general al statului, pe exercițiul 1938/1939, București, 1939, p. 60. 10 Arhioele statului. București, Colecția microfilme S.U.A., T. 77—612, rola 48, C. 1797643 (O.K.W., W. J./C.4 Rumănien, 37). Preponderența capitalurilor anglo-franceze in industria petro- lului rezultă și din participarea acestora la producția obținută tn anul 1938, după cum urmează (in mii tone): anglo-olandez — 2386. franco-belgian — 1548, american — 899, italian — 325; societățile românești au extras 946 mii tone țiței. (Arhioele statului — București, colecția microfilme S.U.A. T—77, 612, rola 48, C. 1797529 (&0.K.W., W.I/. C.4 Rumănien, 37). www.dacOTomanica.ro 1414 ILIE PUIA 10 să-și recucerească pozițiile avute înainte. Pe ansamblul industriei mari prelucrătoare și extractive, în societățile anonime industriale, pentru anul 1938 capitalul străin prezenta următoarea situație : Capital străin20 in industrie 1938: Ramura industrială Capital străin din total capital social —ramură (ta %) Metalurgică 31 Electrotehnică 29 Chimică 55 Alimentară 41 — zahăr 58 Textilă—confecții 46 Lemn 40 Hîrtie și arte grafice 14 Pielărie 11 Materiale de construc- ții 43 — ciment 67 Ceramică 22 Sticlărie 27 Total industrie prelucrătoare 37 Petrol 70 Cărbune 71 Aur-argint 19 Total industrie extractivă 68 După cum rezultă din datele de mai sus, capitalul străin avea o pondere foarte mare — 68 % în industria extractivă a României. De altfel, în ramurile extractive era plasat peste 50 % din totalul capitalului străin existent în industria României. Ponderea mare se menține și în anul 1940 cînd în această ramură încă 68,99 % din capital era străin și numai 31,01 % era capital autohton20 21 22. Interesul capitalului german pentru petrolul românesc este evident în acești ani de febrile pregătiri de război. Intr-un memoriu al Statului Major al armatei germane din aprilie 1939 se spunea că „stăpînirea terenurilor petroliere române și o dată cu ea a întregii zone dunărene este condiția preliminară pentru aprovizionarea îndestulătoare a Germaniei cu ulei mineral, în caz de război de lungă durată” zz. Alte 20 Gh. Staicu, Penetrația capitalului străin In economia românească, In „Independența economică”, nr. 3 —4, 1945, p. 31 (autorul apreciază 38% ponderea capitalului străin in societă- țile anonime din industria prelucrătoare); F. Pațac, Date privind pozițiile capitalului străin In industria României la sfîrșitul perioadei interbelice, in „Studii economice”, Timișoara, 1970, p. 89; L. Pătrășcanu. Problemele de bază ale României, ed. a treia revăzută, Edit. de stat, Bucu- rești, 1946, p. 192; Anuarul societăților anonime din România, 1939, voi. XXI, p. 72, Anuarul Statistic al României, 1939 — 1940, p. 478. 21 Arhivele Statului, București, fond. Min. Ind. Petrol și Chimiei, dosar 15, 1940, f. 45. 22 Arhivele Statului, București, Colecția de microfilme S.U.A., T. 77—500, rola 25» C. 166.892.893. (O.K.W., W, I/I) C.4 Rumănien, 29). www.dacoromanica.ro 11 CAPITALUL STRĂIN lN ECONOMIA ROMÂNIEI 1415 rapoarte ale Comandamentului german, încă înainte de izbucnirea războiu- lui, consemnau că însemnătatea Eomâniei din punct de vedere al econo- miei de război a Germaniei constă în producția de 40 % din necesarul total de produse petrolifere. Germania mai miza pe resursele bogate de bauxită și crom de care dispunea Eomânia 23. Totuși, pînă la instaurarea dictaturii antonesciene, cu toate încercările făcute de monopolurile germane de a pătrunde în această ramură, ca de altfel în întreaga economie a Eomâniei, intervenția lui pe piața românească nu a produs modificări esențiale. Creșterea pe care a marcat-o capitalul german după 1940 a avut loc pe seama capitalurilor franco-belgiene și anglo-americane24 cu care Germania hitleristă era de acum în război. în ce privește industria carboniferă, cu toată ponderea ridicată a capitalului străin, dominația acestuia nu putea exercita o influență prea mare asupra evoluției acestei industrii din mai multe cauze. Pe de o parte, societățile care aveau capitaluri la societatea „Petroșani” — care singură concentra în 1938 circa 60% din producția de cărbuni a țării — se aflau sub influența capitalurilor austriac, francez etc., care aveau o putere financiară redusă pe plan european, pe de altă parte, realizarea producției de cărbuni era în cea mai mare parte dependentă de piața internă, de comenzile statului, de consumul căilor ferate. Drept urmare, capitalul străin putea fi îngrădit în pretențiile lui, în fața intereselor statului, ale grupărilor burgheziei autothtone, prin trecerea la alimentarea căilor ferate cu păcură, așa cum s-au petrecut lucrurile în anii crizei economice dintre 1929—1933. Firmele străine au încercat să vîndă chiar participațiile lor unor grupuri capitaliste românești, dar slaba rentabilitate a minelor și mai ales lipsa de capitaluri autohtone a împiedicat realizarea aces- tui fapt2S 26. Industria prelucrătoare era dominată de capitalul autohton, care deținea 63% din capitalul societăților anonime industriale. Proporțiile capitalului autohton cît și a celui străin difereau pe ramuri și subramuri. în industria metalurgică, deși capitalul străin avea, în anul 1938, o pondere de numai 31 %, el exercita o influență puternică deoarece era investit în marile întreprinderi metalurgice care, la rîndul lor, dominau celelalte întreprinderi similare de dimensiuni mici și mijlocii. De aseme- nea, deși societățile cu capital exclusiv românesc reprezentau peste 74% din numărul societăților metalurgice, dețineau numai circa 10% din capi- talul ramurii. Numai opt mari societăți cu capital străin dețineau peste 3/4 din întregul capital investit în industria metalurgică 28, exercitîndu-și astfel forța lor de dominație asupra tuturor întreprinderilor din această ramură. Poziții cheie dețineau capitaliștii străini în industria chimică — 50 % din capitalul social se afla în 1938 în posesia capitalului străin. Este semnificativ faptul că numai patru mari societăți — între care două cu capital exclusiv străin — reprezentau peste 40 % din capitalul social al întregii industrii chimice. » Idem, C. 1667-072 - 1167082. 24 Vezi aprecieri la L. Pătrășcanu, op. cit., p. 193—194. 25 „Viața .economică, nr. 12, 1968, p. 10. 26 F. Pațac, op, cit., p. 92. www.dacoromanica.ro 1416 ilie PUIA 12 Datorită profiturilor mari cît și faptului că piața internă era cuce- rită în mare parte prin politica de încurajare a statului și astfel se oferea un debușeu sigur pentru desfacerea producției, industria textilă interesa în măsură mare capitalul străin. Aproape 1/4 din capitalul străin din întreaga industrie prelucrătoare era, în 1938, investit în industria textilă. Numai șase mari societăți cu capital străin reprezentau peste 30% din capitalul ramurii textile 27. în celelalte ramuri ale industriei prelucrătoare, capitalul străin avea ponderi mai reduse. Astfel, în toate subramurile industriei alimentare, cu excepția industriei zahărului, monopolurile străine dețineau numai 10% avînd deci un rol secundar. La fel, în industria materialelor de con- strucții, cu excepția industriei cimentului, ponderile de capital străin erau relativ reduse. într-adevăr, în industria cimentului, patru mari fabrici însumau 71 % din capitalul social al ramurii și aparțineau capitalu- lui străin în proporție de 94%. Peste 56% din capacitatea fabricilor de ciment se găsea în anul 1937 în fabrici aparținînd capitalului străin 28. Abordînd problema capitalului străin pe ansamblul industriei vom constata o pondere mai redusă, față de perioadele anterioare, ca urmare a creșterii capitalului autohton. în industria mare, reprezentată prin societățile anonime, ponderea capitalului străin era de circa 40% față de 70% în anul 1929 și peste 80% în anii dinaintea primului război mon- dial 29. Trebuie precizat că această pondere se reduce dacă luăm în conside- rație toate întreprinderile și nu numai societățile anonime industriale. Astfel, chiar în industria metalurgică ponderea capitalului străin se reduce de la 31% la 21%, în industria lemnului, de la 40% la 20% etc. Toate acestea trebuiesc avute în vedere cu atît mai mult cu cît, pornind de la nivelul scăzut al industriei românești, ea era reprezentată de numeroase întreprinderi industriale mici și mijlocii individuale, neconstituite în socie- tăți pe acțiuni, precum și de micii meseriași, de manufacturi, ateliere meșteșugărești, la care nu participa capitalul străin și care satisfăceau încă o parte însemnată din nevoile pieții interne de produse industriale. De asemenea, ponderile mai reduse ale capitalului străin, din marea indus- trie erau și rezultatul tratativelor angajate în acești ani, cînd o parte din monopolurile internaționale, mai ales din petrol, după 1936 și-au lichidat plasamentele, transferîndu-le unor cetățeni români. Ghemul legăturilor capitalului străin se înnoda puternic în sectorul bancar, unde un număr însemnat dintre băncile mari și mijlocii aveau participați! și credite din partea unor mari bănci străine. între marile bănci, Banca Comercială română, Banca de credit român, Banca comer- cială italiană, Banca generală din Brașov, Banca de economii din Sibiu, Banca ardeleană etc., cu participare de capital străin, aveau strînse legă- turi cu capitalul internațional investit în țară ale cărei operațiuni le spri- jineau și cu finanța internațională. La aceasta a contribuit, în multe cazuri, și forța pe care o reprezenta statul care se afla în spatele acestui capital. Domeniul bancar era, deci, și el controlat de capitalul străin, deoarece, deși ponderea lui scade pe măsura întăririi pozițiilor burgheziei bancare 27 Ibidem, p. 93. 28 Enciclopedia României, voi. III, București, 1939, p. 903. F. Pațac. op. cit., p. 94. 22 Anuarul societăților anonime din România 1939, voi. XXI, p. 72; Almanahul economic pe 1947, Edit. Cartea Românească, București, 1947, p. 588. www.dacoromanica.ro 13 CAPITALUL STRĂIN ÎN ECONOMIA ROMÂNIEI 1417 autohtone, în anul 1938 continua să fie de 25%30 în totalul capitalului bancar față de 65% în anul 1929. în domeniul comerțului, a activității societăților comerciale ponde- rea capitalului străin continua să fie destul de mare — circa 43 % în anul 1938. Aceasta permitea monopolurilor străine să orienteze desfășurarea relațiilor comerciale externe ale României în dauna intereselor naționale. Prin activitatea comercială se dezvăluia marea inegalitate dintre Româ- nia ca țară agrară și țările industrializate. Economistul M. Manoilescu, demonstrînd că „în lupta economică agricultura apărea ca o pușcă veche iar industria ca o mitralieră' ‘, afirma plastic, argumentînd situația dezavan- tajoasă pe care o avea România pe piața mondială .- „Ca un Don Quijote agricultura încearcă să lupte călare pe un biet cal viu împotriva cailor putere ai industriei” 31. O serie de împrejurări internaționale vor agrava situația subordonată a economiei românești, pe calea comerțului, în divi- ziunea internațională a muncii. între acestea amintim: prelungirea crizei agrare care influența menținerea disparităților pe piața mondială între prețurile produselor agrare și cele industriale în favoarea ultimelor, între cele naționale și cele mondiale, introducerea cliringului în schimburile economice, intensificarea controlului statelor industrializate asupra opera- țiunilor de devize și valute etc. România devenise în acești ani un obiect atrăgător pentru Germania nazistă datorită resurselor sale naturale și a poziției geografice, ceea ce se va reflecta în creșterea însemnată a ponde- rii Germaniei hitleriste în comerțul României, pătrunderea pe cale econo- mică și subordonarea, în cele din urmă, intereselor agresive, de război ale nazismului, a economiei românești. In asemenea împrejurări Româ- nia a încercat să convingă aliații occidentali — Franța și Anglia — să împiedice Germania nazistă de a pune stăpînire pe piața românească, să-și mențină pozițiile și să intensifice colaborarea economică încît balanța comercială a României, deficitară la Paris și la Londra să devină exce- dentară 32. Cele două mari puteri n-au trecut însă la fapte concrete, ceea ce a dus la accentuarea tendințelor capitalului german de a acapara eco- nomia României. De altfel, aprecierile asupra tratatului economic dintre România și Germania hitleristă din martie 1939 subliniază întocmai intențiile acesteia. Ziarul francez „Le Temps”, scria: „Germania nu a reușit să obțină tot ceea ce considera necesar pentru economia și puterea sa, ea a făcut însă un prim pas spre bogățiile naturale ale României pe care le poftea de multă vreme... ” 33, iar ,,L’Humanit6” consemna : „acor- dul care a fost semnat ieri la București nu va asigura Europei o liniște de lungă durată. Nu este exclus ca mîine o acțiune germană să restabi- lească ordinea și România să simtă, în curînd contralovitura acestei resta- biliri” 34. Așadar, la sfirșitul deceniului patru, capitalul străin care controla și influența economia României va cunoaște acțiunea puternică a capita- 80 L. Pătrășcanu, op. cit., p. 191. Ziarul economic „Excelsior” calculează proporția capitalului străin față de totalul capitalului bancar între 17 și 18 % (Ibidem). 81 ,,Lumea nouă”, 1 octombrie 1932. 88 E. Campus, Din politica externă a .României, 1913—1947, Edit. politică, București, 1980, p. 3701 88 Arhivele Statului* București, fond Ministerul Propagandei Naționale, Studii și docu- mentare, dqsar, 74. 84 Ibidem. 2-a. 1412 21 www.dacoromanica.ro 1418 HIE PUIA 14 lului monopolist german și care după 1940 cu concursul unor cercuri ale burgheziei autohtone filogermane, va domina economia Eomâniei și va afecta chiar interesele capitalurilor anglo-franco-americane. Pozițiile deținute de capitalul străin în ramurile principale ale eco- nomiei naționale, volumul mare al datoriei publice externe a statului, participarea în conducerea întreprinderilor cu capital străin a unor membri influenți a partidelor politice ale burgheziei și moșierimii, legăturile strînse pe care capitalul autohton le păstra cu finanța internațională — toate acestea făceau ca forța și influența capitalului străin în economia româ- nească să depășească cu mult locul și rolul pe care i l-ar fi conferit, altfel, ponderea sa. Ca urmare, și în ultimii ani de existență a capitalismului, Eomânia continua să facă parte din categoria țărilor importatoare de capital, constituind o sferă a luptei și exploatării capitalului internațional. Eolul capitalului străin, influența sa în cadrul economiei depindeau, mai ales, de poziția ocupată în cadrul marii industrii, a marilor bănci, a comerțului, a datoriei publice externe, deoarece acestea aveau rolul hotărîtor în ramura respectivă și în ansamblul economiei. Sub aceste aspecte, pentru ultimul deceniu dinaintea celui de al doilea război mon- dial, situația capitalului străin în economia Eomâniei era următoarea : Ponderea capitalului străin in industrie, bănci, comerț, dato- ria publică in anii 1929 și 1938: (in miliarde lei) Ramura Capitalul ramurii Capitalul străin Ponderea 0/ /o 1929 1938 1929 1938 1929 1938 Industria mare 34,1 71,6 23,8 29,0 70 40,5 Marile bănci 20 21,8 13,0 5,4 65 25,0 Marele comerț 13,7 17,0 6,9 7,4 50 43,5 Total 67,8 110,4 43,7 41,8 61,6 36,3 Datoria publică externă 96,3 68,9 Total 140,0 110,7 Surse: Anuarul societăților anonime din România pe 1939, voi. XXI, p. 72; Buletin d'information et de documentalion de la Banque Naționale de Roumanie, nr. 12, decembrie 1940, p. 768—769; Anuarul statistic al României pe 1939 — 1940; p. 478; L. Pătrășcanu, Problemele de bază ale României, ed. a treia, Edit. de Stat, București, 1946, p. 192; M. A. Lupu, Studii privind dezvoltarea economiei României In perioada capitalismului, in ,,Studii și cercetări econo- mice”, București, 1967, p. 293—294; Gh. Staicu, Penetrația capitalului străin tn economia românească, in „Independența economică”, nr. 3—4, 1945, p, 31, F. Pațac, Date privind pozițiile capitalului străin In industria României la sflrșitul perioadei interbelice, in „Studii eco- nomice”, Timișoara, 1976, p. 89. Dacă luăm în considerație totalitatea capitalului folosit în între- prinderile din economia românească — mari, mijlocii, mici — industriale, bancare, comerciale și împrumuturile externe de stat, ponderea capitalu- lui străin este mai mică. Dacă comparăm totalitatea capitalului străin „cu totalitatea capitalurilor investite în firmele individuale, în care — cum afirmă L. D. Pătrășcanu — prevalează capitalul autohton proporția www.dacoromanica.ro 15 CAPITALUL STRĂIN IN ECONOMIA ROMÂNIEI 1419 ar trebui coborîtă cu mult” 35. Aceasta ar însemna o reducere a ponderii capitalului străin în economia românească, pentru anul 1929 la 36% iar pentru anul 1938 la 21 % 3®. Creșterea destul de însemnată, în ultimul deceniu antebelic, a capitalului autohton, reflectă creșterea acumulării ca rezultat al exploatării forței de muncă de către burghezia națională. Oricum, deși capitalul străin își subțiase participațiile și pierduse o bună parte din pozițiile anterioare în favoarea capitalului autohton, fie particular, fie de stat, continua să joace încă un rol important în eco- nomia României. Astfel, deținînd poziții puternice în unele mari întreprinderi indus- triale, la care avea participații însemnate, prin aceste întreprinderi capi- talul străin avea relații întinse cu restul ramurii. Exemplul marilor între- prinderi metalurgice „Reșița” și „Malaxa” sau a celor din petrol „Astra Română”, „Româno-Americană” și „Concordia” este concludent în acest sens. Mai trebuie reținut și faptul că monopolurile străine nu și-au extins activitatea și ca atare dominația prin investiții directe aduse din țările lor ci, în principal, prin reinvestirea unei părți din marile profituri obținute din exploatarea bogățiilor noastre și a forței de muncă, precum și prin acapararea și dominarea pieții interne. Marele capital industrial — autoh- ton și străin — interesat în dezvoltarea unor ramuri industriale și-a subor- donat toate celelalte domenii economice absorbind și transformând în acu- mulare o parte însemnată din venitul național creat în agricultură, în mica industrie, meserii, domenii cu pondere mare în economia țării. Dacă marea industrie participa în anul 1938 cu numai 30,8% la producerea venitului național, ea capitaliza, în schimb, aproape 3/5 din fondul națio- nal de acumulare, în mare parte și din valoarea nou creată a celorlalte domenii de activitate economică 37. Ținînd seama de participarea capita- lului străin la activitatea industrială a României, fenomenul amintit ducea la o înstrăinare a unei părți din avuția națională, o îngustare a posibilităților de folosire a propriilor mijloace financiare în scopuri produc- tive, precum și o diminuare a veniturilor statului. De asemenea, datoria publică externă, păstrînd totdeauna un volum superior investițiilor de capital străin din întreprinderile particulare din țară, decît capitalurile investite în întreprinderile privat capitaliste românești, a constituit pen- tru economia României o altă cauză a subordonării sale economice. Am menționat cîteva idei și fapte referitoare la rolul și activitatea capitalului străin în economia României în cel de al patrulea deceniu al secolului nostru, pentru a sublinia influența acestuia în dezvoltarea forțe- lor de producție și îndeosebi a industriei, pentru a înțelege că țara noastră a pășit pe calea dezvoltării capitaliste nu numai cu mult în urma țărilor capitaliste apusene dezvoltate dar și cu un decalaj economic enorm, situ- îndu-se în rîndul țărilor slab dezvoltate. Asocierea pozițiilor capitalului străin cu slaba dezvoltare economică a României, accentua starea de subordonare a economiei, dependența sa de interesele monopolurilor internaționale. Urmărind profituri ridicate, capitaliștii străin orientau dezvoltarea industriei în mod unilateral, împie- 28 L. Pătrășcanu, op. cit., p. 192. 33 M. A. Lupu, op. cit., p. 292. 37 V.'Axenciuc, Unele caracteristici economico-sociale ale evoluției industriale a României tn deceniul al patrulea, !n „Revista de istorie”, nr. 3, 1980, p. 504. www.dacoromanica.ro 1420 TT.TF PUIA 16 dicau dezvoltarea unor ramuri ale industriei grele. De aceea, deși Eomâ- nia, în acest deceniu dobîndește o independență față de piața străină pentru bunuri de consum, rămîne puternic dependentă de sursele mono- poliste de mașini și utilaje, în condițiile în care această perioadă necesita dezvoltarea industriei de armament pentru nevoile de apărare a țării. Pe aceeași linie, o altă consecință a exploatării țării de către capita- lul străin a constat în slaba valorificare a resurselor naturale petroliere și forestiere, mai ales orientarea acestora către o prelucrare primară pen- tru a le exporta sub formă de combustibili și materii prime. în felul acesta, pe lîngă transferul larg peste graniță a unei însemnate părți din avuția națională, se adîncea și decalajul industrial față de țările dezvoltate. „Cercurile imperialiste — subliniază tovarășul Nicolae Ceaușescu — care dețineau poziții dominante în economia Eomâniei și clasele exploatatoare erau călăuzite nu de necesitățile și interesele vitale ale poporului... Ele considerau că Eomânia este sortită să rămînă o țară înapoiată, agricolă, furnizoare de materii prime și produse agricole, piață de desfacere pentru produsele industriale ale țărilor imperialiste” s8. Totodată, situația ei subordonată în diviziunea internațională a muncii crea condiții pentru monopolurile străine să încalce uneori suveranitatea și independența națională. Cum se știe, ieșirea Eomâniei din această situație a fost posibilă numai după cucerirea deplină a puterii politice de către clasa muncitoare și trecerea la înfăptuirea revoluției socialiste. Marile realizări obținute de poporul nostru, grandiosul program economic prezent și de perspectivă demonstrează convingător faptul că partidul nostru comunist, toți oamenii muncii știu să conducă destinele țării, că numai prin eforturi proprii, susținute pot asigura progresul material și spiritual al patriei, pot să mic- șoreze și mai mult decalajele ce ne despart încă de unele țări dezvoltate, în condițiile transformării Eomâniei într-o țară cu nivel mediu de dezvol- tare, iar poporului român, liber și independent, un loc demn în rîndul națiunilor lumii. Pentru toate acestea este necesar un climat internațional favorabil care să ducă la făurirea unei noi ordini economice internaționale, bazată pe relații de egalitate și echitate între state, pe respectarea dreptu- lui fiecărei națiuni de a fi deplin stăpînă pe bogățiile naționale și de a le valorifica potrivit intereselor proprii, fără nici un amestec din afară. LE CAPITAL fiTEANGEE DANS L’fiCONOMIE DE LA EOUMANIE DANS LA DfiCENNIE D’AVANT LA DEUXIEME GUEEEE MONDIALE RfîSUMfi La Eoumanie a continui pendant ces annâes d’etre un pays importa- teur de capital et de connaître son influence. Par consâquent, la perte de substance dconomique, par le transfert ă l’6tranger d’une pârtie du revenu național continuait d’exister encore dans de grandes proportions, 38 * * * 38 Nicolae Ceaușescu, Raportul Comitetului Central al Partidului Comunist Român cu privire la activitatea partidului In perioada dintre Congresul al VUI-lea ți Congresul al IX-lea al P.C.R., tn Congresul al IX-lea al Partidului Comunist Român, Edit. Politică, București, 1965, p. 36. www.dacoromanica.ro 17 CAPITALUL STRĂIN ÎN ECONOMIA ROMÂNIEI 1421 mais plus râduites que pendant les periodes antârieures ce qui affectait le dâveloppement d’ensemble de l’âconomie naționale. La mise en relief du râie du capital âtranger dans l’âconomie de la Eoumanie capitaliste explique incontestablement pourquoi durant ces annâes de construction de 1 Economie socialiste nonobstant les succes obtenus, les dâcalages qui nous separent des pays dâveloppâs, quoique plus reduits n’ont pas 6t6 elimines. Dans l’apprâciation du râie du capital etranger il faut avoir en vue que sa penâtration s’est produite partout dans une certaine etape des pays peu dâveloppâs qui se sont dirigâs plus tard vers le dâveloppement capitaliste, et la Eoumanie n’a fait exception. De meme, le phânomene de la pânâtration du capital âtranger doit etre apprâcie attentivement; il est nâcessaire de faire distinction entre le capital d’export et celui de transfert. On comprend que par la construction d’entreprises industrielles dans de certaines branches d’intâret, dans les transports, les tâlâcom- munications, par l’âquipement, avec des machines dans l’industrie, la technique avanele, etc. on a apportâ une certaine contribution au dâvelop- pement des forces de production, on a permis un devâloppement industriei unilateral, mais biensftr â prix de grands sacrifices financiers de l’Etat, dans les conditions de l’obtention des profits elevâs. Le caractere exploiteur du capital âtranger s’est dăroulâ en âtroite liaison avec la politique de la bourgeoisie autochtone, bânâficiaire elle aussi a l’appropriation des pro- fits, â l’exploitation des masses populaires. Tonte une sârie de statistiques et d’ouvrages specifiques a l’âpoque «st analysâe concluant sur l’abaissement permanent de l’importance du capital âtranger dans l’âconomie de la Eoumanie au fur et a mesure du dâveloppement et de la fortification des positions de la bourgeoisie autoch- tone. On a calculă le poid du capital âtranger dans tous les domaines de l’activitâ âconomique, tout comme sa valeur dans les sociâtâs anonymes par comparaison au capital autochton qui existe dans ces sociâtâs et dans les autres entreprises de dimsnsions plus râduites. De telle maniere on a infirmâ toute une sârie d’affirmations exagârâes, qui se referent tant au poid qu’au râie du capital âtranger dans l’âconomie de la Eoumanie capita- liste. www.dacoromanica.ro www.dacoromanica.ro CONFIRMAREA INTERNAȚIONALĂ A MARH UNIRI DIN 1918 DE ION ARDELEANU, MIRCEA MUȘAT Coordonată fundamentală și permanentă a istoriei Eomâniei, lupta pentru unitate și independență națională a constituit idealul și năzuința seculară a celor mai înaintate forțe ale societății românești, a maselor largi populare. Această luptă a însuflețit mintea, inima și pana celor mai proeminente personalități ale poporului român. Dezvoltarea societății, progresul economic și cultural al țării, impunea în mod imperios continuarea, pe plan superior, a actelor energice ale națiunii române de la 1859 și 1877. Această necesitate obiectivă se ridica nu numai în fața poporului român, dar și în fața altor popoare din centrul și sud-estul Europei, care, aflate sub dominația străină, nu reușiseră să-și realizeze încă state naționale. Izbucnirea primului război mondial în vara anului 1914, a constituit o crîncenă și sîngeroasă înfruntare între marile puteri imperialiste. Eăzboiul a precipitat cursul evenimentelor, a zguduit puternic rînduielile vechi, ascuțind la maximum contradicțiile sociale și naționale, determinînd un puternic val al luptei popoarelor pentru eliberare socială și națională. Eăzboiul a ridicat și în fața poporului român probleme de mare însemnătate pentru însăși soarta națiunii. După cum se știe, în momentul declanșării războiului, un mare număr de români trăiau încă în afara granițelor statului, teritorii românești se aflau încă sub stăpînire străină. Lupta pentru unitate națională angrena toate clasele sociale și forțele politice, atît din vechea Eomânie cît și din provinciile subjugate. Eomânia a participat la acest război fără ca țelurile ei să coincidă cu cele ale marilor puteri imperialiste. Poporul român nu a intrat în război cu intenții de cotropire și de anexiuni, ci din dorința realizării aspirațiilor sale profunde, de veacuri, spre unire. Uriașele manifestații, demonstrații organizate în tot cursul războiului, miile de voluntari înrolați în lupta pentru cauza întregii țări, sprijinul acordat de păturile cele mai largi ale poporului sînt numai cîteva fapte care dădeau glas voinței de unire a întregii națiuni române. încrederea în apropierea ceasului izbăvitor era atît de mare încît nici dramaticele evenimente din toamna anului 1916 și din primăvara anului 1917, cînd două treimi din teritoriul Eomâniei a fost cotropit de armatele Puterilor Centrale nu au putut stăvili dorința și voința neclintită de unire a tuturor românilor. în condițiile ocupării unei mari părți a teritoriului țării noastre de către trupele inamice, a înăspririi și mai mult a contradicțiilor economice „REVISTA DE ISTORIE», TOm 34, nr. 8, ^^^a^rQmanica>r0 1424 ION ARDELEANU, MIRCEA MUȘAT 2 și social-politice existente, s-a intensificat lupta revoluționară, de elibe- rare națională și socială, mișcarea pentru unitate națională; ea se desfă- șura în ritm crescînd, pe măsura prelungirii războiului, atît în vechea Eomânie cît și în provinciile subjugate. Jaful, teroarea, samavolniciile de tot felul au stîrnit revolta și ura întregului popor. Mișcarea de rezistență împotriva cotropitorilor, cuprindea cele mai largi clase și pături sociale, atingînd momentele de culme ale eroismului în bătăliile de la Mărăști, Mărășești și Oituz. Vestea revoluției din februarie 1917 din Eusia și prăbușirea țarismului, a victoriei Marii Eevoluții Socialiste din Octombrie a dat un nou imbold avîntului revoluționar pe toate meridianele globului, a răsunat ca un îndemn înflăcărat la lupta pentru realizarea aspirațiilor de libertate și auto- determinare a tuturor popoarelor lumii. Intensificarea luptelor de elibe- rare națională, înfrîngerile militare suferite de Puterile Centrale au repre- zentat im factor puternic în accelerarea destrămării Imperiului austro- ungar. Se adeverea astfel demonstrația pe care F. Engels i-a făcut-o socialistului român' loan Nădejde în ianuarie 1888, cînd îi arăta că numai după ce țarismul se va prăbuși, fie într-o luptă cu foștii membri ai Sfintei Alianțe, fie într-o revoluție internă, învechita monarhie austro-ungară va cădea și ea, iar națiunile de acolo se vor organiza după cum vor voi \ De altfel, în 1916, V. I. Lemn califica monarhia austro-ungară drept „o uniune șubredă a cîtorva clici de paraziți sociali”, subliniind că „lichidarea Austro-Ungariei nu reprezintă istoricește decît o continuare a destrămării Turciei, fiind, ca și aceasta, o necesitate a procesului istoric de dezvoltare” 2, Această previziune s-a adeverit în cursul anului 1918, cînd pe ruinele acestui imperiu au apărut noile state naționale suverane și independente ale popoarelor din centrul și sud-estul Europei. Eevoluția burghezo-democratică din februarie 1917 din Eusia și prăbușirea țarismului, cursul pe care îl luase revoluția socialistă, a stimulat și facilitat lupta de eliberare a popoarelor. Această mișcare cu larg caracter burghezo-democratic a cuprins și masele din teritoriile românești aflate sub dominație străină. Victoria Marii Eevoluții Socialiste din Octombrie, a Partidului bolșevic, condus de V. I. Lenin, a însemnat, totodată, afirmarea, pe pri- mul plan al vieții social politice, a unei serii de principii, de lozinci trans- formate în realitate, care aparțineau tezaurului socialismului științific, marxismului. Multe dintre ele figuraseră pe steagul de luptă al mișcării muncitorești din toate țările, decenii de-a rîndul, ele erau cunoscute mase- lor. Dar triumful lor în Eusia, aplicarea lor concretă în viață, au dat un impuls nemaicunoscut pînă atunci avîntului de luptă al muncitorilor, al maselor populare, dornice de libertate și de o viață mai bună, pe diferite meridiane ale globului. Unul dintre aceste principii a fost principiul autodeterminării popoa- relor 8. Pe baza lui, lupta pentru desăvîrșirea unității naționale a poporu- 1 Presa muncitorească și socialistă din România, voi. I, (1865—1899), partea l-a (1865— 1889), București, 1964, p. 188-190. 2 V. I. Lenin, Opere complete, voi. 30, București, Editura politică, 1964, p. 8. 3 Mircea Mușat, Ion Ardeleanu, Viafa politică tn România, 1918—1921, Ediția a Il-a, completată, București, 1976, p. 10—11. www.dacoromanica.ro 3 MAREA UNIRE DIN 1918 1425 lui român se intensifică și mai mult. Un rol important în această luptă l-au avut și cele 14 puncte expuse de președintele S.U.A., Woodrow Wil- son, în fața Senatului, la 8 ianuarie 1918, care cuprindeau, de fapt, pro- gramul Antantei cu privire la problemele politice, economice și naționale ale Europei. Afirmarea, de președintele Wilson, a principiului de dreptate pentru toate popoarele și națiunile și dreptul acestora de a trăi în condiții, egale .de libertate și siguranță, indiferent de erau puternice sau slabe, mici sau mari, însemna confirmarea implicită a dreptului națiunilor la autodeterminare 4. în condițiile create de desfășurarea evenimentelor în anul 1918, destrămarea dublei monarhii nu mai putea fi amînată; masele largi popu- lare, lupta lor pentru drepturi sociale și naționale au imprimat acestui proces legic, istoricește inevitabil, un ritm alert și un sens ireversibil. Chiar de la începutul anului are loc în Austro-Ungaria o grevă desfășurată cu o putere neobișnuită în principalele centre ale imperiului (Viena, Buda- pesta, Praga, Timișoara etc.), la care au participat sute de mii de munci- tori care au cerut încetarea războiului și încheierea păcii, dreptul popoare- lor din monarhie la autodeterminare etc. în mișcarea popoarelor pentru autodeterminare națională și înlătu- rarea dominației străine se încadrează și lupta poporului român. Ea a avut un caracter larg, burghezo-democratic, antrenînd țărănimea, clasa muncitoare, intelectualitatea, celelalte forțe sociale și politice. Pe temeiul principiilor lui V. I. Lenin, care în broșura din septembrie 1917 Sarcinile proletariatului în revoluția noastră, arăta că ,,în chestiunea națională, partidul proletar trebuia să susțină mai întîi proclamarea și înfăptuirea imediată a libertății depline de despărțire dc Eusia pentru toate națiunile și popoarele asuprite de țarism, înglobate cu forța sau ținute cu forța în granițele statului, adică anexate”5. în provinciile românești din Austro-Ungaria vestea victoriei Bevolu- ției din Eusia, a prăbușirii fostei „temnițe a popoarelor” a trezit speranțe și a impulsionat lupta pentru eliberarea națională, în cadrul căreia un rol important au avut foștii prizonieri transilvăneni întorși din Eusia, martori direcți ai realității revoluționare și mulți dintre ei participanți la primele lupte pentru apărarea Puterii sovietice. într-un vibrant articol, intitulat Către frații ruși, ziarul „Adevărul”, organul socialiștilor români din Transil- vania, saluta la 26 noiembrie 1917, Eevoluția din Octombrie pentru nobila idee de pace între popoare pe care o anunța, pentru afirmarea dreptului popoarelor la autodeterminare, lozincă deosebit de apropiată aspirațiilor întregii populații românești a Transilvaniei subjugate imperiului au tio- ungar. „Preamăriți fiți voi, socialiștii ruși... (pentru că) voi cereți ca nici o națiune să nu țină în asuprire pe alta, nici un neam să nu fie sub- jugat și fiecare popor să aibă dreptul de a se conduce”. Ideea autodeterminării popoarelor, proclamată în Eusia bolșevică, a avut un ecou extraordinar de puternic în cele mai largi mase ale poporu- lui român. însuși cuvîntul rusesc „Samoopredelenie” (autodeterminare) devenise așa de cunoscut, încît scriitorul George Eanetti îl folosea ca * Destrămarea monarhiei austro-ungare (1900—1918), București, 1964, p. 99—100. ■' s V. I. Lenin, Despre problema națională și națio nai-colonială, București, E.P.L.P., 1958, p. 465. www.dacoromanica.ro 1426 ION ARDELEANU, MIRCEA MUȘAT 4 titlu într-un editorial din ziarul „Eomânia”, la 4 ianuarie 1918, unde scria : „Cel mai covîrșitor și de neprevăzut eveniment este acela petrecut în Eusia... Întîmplarea din Eusia, judecind miezul lucrurilor, se cade să ne fie prilej de bucurie și să îndreptățească și mai mult speranțele noastre în triumful principiului naționalităților... Samoopredelenie 1 Dezrobirea națiunilor din Eusia a fost, pe lingă organizarea societății pe baze democratice, lozinca înscrisă pe steagul roșu al revoluțiunii — Samoopredelenie va fi”. Eeferindu-se la perspectiva desăvîrșirii unității naționale a poporu- lui român, ca urmare a afirmării principiului autodeterminării de către revoluția victorioasă din octombrie, cunoscutul scriitor conchidea : „Eve- nimentele ce se desfășoară în Eusia ar trebui să convingă și pe cei mai pesimiști dintre noi că niciodată izbîndirea idealului național românesc n-a fost mai aproape” * 7 8. în aceste împrejurări lupta popoarelor subjugate din monarhia austro-ungară se accentua atît de mult, încît pe plan internațional s-a impus în mod hotărît necesitatea de a desființa imperiul multinațional. Congresul naționalităților întrunit la Eoma în zilele de 10/23 aprilie 1918, la care au participat reprezentanții cehilor, sîrbilor, polonezilor și români- lor, a adoptat 3 hotărîri de o însemnătate deosebită cu privire la dreptul fiecărei națiuni de a se constitui ca stat independent sau a se uni cu statul său național, dacă exista un astfel de stat; declararea Austro-Ungariei instrument al Germaniei și principal obstacol în realizarea drepturilor popoarelor asuprite ; hotărîrea de a duce lupta în comun împotriva agreso- rului tuturor — monarhia austro-ungară 7. în contextul general al luptei românilor din provinciile istorice aflate sub dominație străină, proclamația soldaților transilvăneni din armata austro-ungară, prizonieri în Eusia, adoptată la Darnița (lingă Kiev) la 16/29 aprilie 1917, exprimă, în puține cuvinte, năzuința spre unire a românilor de pe tot întinsul vechii Dacii: „Astăzi, cînd noi românii, ca și celelalte neamuri subjugate, ne-am convins definitiv, că nouă, ca români, nu ne mai este posibilă existența în cadrele statului Austro-Ungar și în întreaga noastră ființă etnică și politică, formăm un trup unic și nedespărțit cu toate celelalte părți constitutive ale națiunii române, cerem cu voință nestrămutată încorporarea noastră la Eomânia liberă, pentru a forma împreună cu ea, un singur Stat Național Eomânesc, pe care îl vom zidi pe bazele celei mai înaintate democrații. Credem ferm — se spunea în încheiere — că între viitoarele state fericite, naționale și demo- cratice, va fi și Eomânia tuturor românilor” 8. Adunarea și manifestul-proclamație sînt acte de o valoare incontes- tabilă prin principiile afirmate, prin maturitatea programului politic formulat, prin orizontul larg al înțelegerii problemei naționale; ele sînt exprimarea limpede a voinței de autodeterminare a populației românești majoritare din Transilvania, de unire necondiționată cu Eomânia. * „România”, organ al intereselor naționale, 4 ianuarie 1918. 7 G. Mironescu, Aperțu sur la question roumaine. Paris, 1918. St. Pascu, Marea Adu- nare Națională de la Alba lulia, Cluj, 1968, p. 273. 8 Transilvania, Banatul, Crîșana, Maramureșul, 1918 — 1928, voi. I, București, 1929, p. 121-122. www.dacoromaiiica.ro 5 MAREA UNIRE DIN 1918 1427 După adunarea de la Darnița, zeci de mii de voluntari români din Ardeal s-au îndreptat spre Eomânia pentru a se înrola în armata română și a lupta pentru idealul național. Primul batalion de voluntari a plecat la 1 august 1917 pe front, participînd sub comanda generalilor Alexandru Averescu și Ieremia Grigorescu la marile bătălii de apărare victorioase din vara lui 1917, de la Mărăști, Mărășești și Oituz. Marile manifestații și demonstrații organizate în tot cursul anului 1918, participarea întregului popor la cauza Unirii, acțiunile inițiate de asociațiile și societățile culturale, în fruntea lor aflîndu-se intelectuali și oameni politici ca Nicolae lorga, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Mihail Sadoveanu, Dr. I. Cantacuzino, ca și membri ai Consiliului național român de la Paris în frunte cu Take lonescu, Nicolae Titulescu, Traian Vuia, Octavian Goga, Vasile Lucaciu ș.a., exprimau actul de voință al întregii națiuni române9. Așa, de exemplu, în Proclamația de la Iași din 6 octombrie 1918, adoptată la marea manifestație din Piața Unirii organizată cu ocazia întoarcerii în țară a primelor detașamente de români transilvăneni, se spunea : „Cerem să fim eliberați de sub jugul monarhiei austro-ungare și sîntem hotărîți să luptăm prin toate mijloacele și pe toate căile ca întreg neamul românesc să fie constituit într-un singur stat național și liber” 10. în condițiile luptei generale a naționalităților asuprite din Imperiul habsburgic, la 24 septembrie 1918 are loc ședința Comitetului executiv al partidului național român din Transilvania în cadrul căreia se hotărăște reluarea contactelor cu conducătorii partidului social-democrat. La rîndul său, Comitetul central al Secției române a Partidului social-democrat, a luat la 25 septembrie, o hotărîre asemănătoare, privind legăturile cu P.N.E. Drept urmare, reprezentanții celor două partide ale românilor din Transilvania au hotărît, la 6 octombrie, colaborarea lor în vederea înfăptuirii Unirii cu țara, în cadrul unui Consiliu Național. La 12 octombrie a avut loc la Oradea o nouă ședință a Comitetului executiv al P.N.E., în cadrul căreia s-a elaborat textul unei declarații de principii și se afirma hotărîrea poporului român la autodeterminare ce va fi citită în Parlamentul de la Budapesta, la 18 octombrie 1918 în aceeași zi în care Austro-Ungaria primea răspunsul negativ din partea Antantei cu privire la condițiile de armistițiu u, iar Tisza Istvan, primul ministru ungar recunoștea public că războiul a fost pierdut. „Comitetul executiv al Partidului Național Eomân din Ardeal și Ungaria — se spunea în declarația citită de Al. Vaida—ca organ politic al națiunii române din Ardeal și Ungaria, constată că urmările războiului îndreptățesc pretenți- unile de veacuri ale națiunii române la deplina libertate națională. Pe temeiul firesc că fiecare națiune poate hotărî singură și liber de soarta sa — un drept care este acum recunoscut și de către guvernul maghiar prin propunerea de armistițiu a monarhiei — națiunea română dorește să facă acum uz de acest drept și reclamă în consecință și pentru ea dreptul ca, liberă de orice înrîurire străină, să hotărască singură așezarea ei printre națiunile libere. Organul național al Națiunii române din Ungaria și Ardeal nu recunoaște îndreptățirea acestui parlament și acestui guvern să se * 11 • Ștefan Pascu, Marea Adunare Națională de la Alba lulia, Cluj, 1968, p. 273—274- 19 Marea Unire de la 1 decembrie 1918, București, 1934, p. 28. 11 Șt. Pascu, op. cit., p. 32. www.dacoromamca.ro 1428 ION ABDELEANU, MIRCEA MUȘAT & considere ca reprezentante ale națiunii române ca să poată reprezenta la Congresul general de pace interesele națiunii române din Ungaria și Ardeal. Căci apărarea intereselor ei, națiunea română o poate încredința numai unor factori desemnați de propria ei Adunare națională. Națiunea română, care trăiește în monarhia austro-ungară așteaptă și cere, după multe suferințe de veacuri, afirmarea și valorificarea drepturi- lor ei nestrămutate și inalienabile la deplina viață națională” 12. Declarația de autodeterminare a reprezentat un moment istoric fundamental pentru națiunea română, pentru desăvîrșirea unității sale politice și de stat, un document de mare importanță programatică și prac- tică. Pe baza ei și în numele principiilor cuprinse în ea s-au desfășurat toate acțiunile națiunii române din Austro-Ungaria în perioada următoare. Prin conținutul ei declarația a făcut o puternică impresie asupra opiniei publice din monarhie și a fost primită cu deosebit entu- ziasm de românii de pe ambele versante ale Carpaților13. Atitudinea națiunii române a contribuit în mod decisiv la grăbirea procesului de lichidare a unui regim despotic și agresiv, la sfărîmarea cătușelor asupririi naționale în tot imperiul Austro-Ungar14 La 14 octombrie 1918, Consiliul socialist din Praga dă semnalul unei greve generale ; printre doleanțele greviștilor se afla înscrisă și dorința expresă de creare neîntîrziată a Republicii Cehoslovace independente 1S. Masele muncitoare conduse de comitete de acțiune sau de consiliile socialiste, cereau proclamarea Republicii Cehoslovace. La 28 octombrie, cînd la Praga s-a auzit că guvernul austriac a acceptat condițiile de pace, poporul a ieșit pe străzile orașului, cerînd cu insistență proclamarea oficială a independenței. Comitetul Național a proclamat în aceeași zi independența Cehoslovaciei, reușind ca în trei zile să preia administrația militară și civilă a viitorului stat cehoslovac. în aceeași perioadă, la Zagreb și în alte orașe iugoslave au loc puter- nice demonstrații de masă în care se cere insistent proclamarea indepen- denței ; la 29 octombrie Consiliul Național Croat, întrunit la Zagreb, proclamă unirea croaților, sîrbilor și slovenilor din Austro-Ungaria și despăr- țirea lor de aceasta. La 24 noiembrie, Consiliul Național Croat proclamă unirea cu Serbia care se unise și ea cu Muntenegru. La 1 decembrie 1918, s-a proclamat unirea tuturor slavilor de sud, luînd ființă astfel un singur stat sîrbo-croato-sloven, care avea să primească, în 1929, denumirea de Iugoslavia 16. Și polonezii din Austro-Ungaria au constituit la 28 octombrie 1918 o Comisie de lichidare cu sediul la Cracovia și au anunțat unirea Galiției cu statul polonez, creat la 6 octombrie 1918; unirea a devenit efectivă la mijlocul lunii noiembrie17. 12 Marea Unire de la 1 decembrie 1918, p. 24—25. 13 Desăolrfirea unificării statului național român, București, 1968, p. 368. 14 Șt. Pascu, op. cit., p. 327. ls I. N. Melnikov, A. I. Nedorozova, S. I. Prasalova, N. A. Leonov, Istoriia Cehoslooakii, voi. III, Moscova, 1960, p. 34. 14 Nicolae Copoiu, Ideile marxismului biruitor și lup ta popoarelor pentru autodeterminare tn anul 1918, in „Anale de istorie”, nr. 6/1968, p. 54—55. 17 Destrămarea monarhiei austro-ungare, p. 163. www.dacoromanica.ro 1 MAREA UNIRE DIN 1918 1429 Avalanșa se rostogolea cu putere nimicitoare. Destrămarea Austro- Ungariei s-a repercutat inclusiv asupra națiunilor dominante. La 28 octom- brie, la Viena, izbucnește greva generală; mii de muncitori și soldați manifestă pe străzile capitalei, cerînd pace și abolirea monarhiei. La 30 octombrie la Viena a fost convocată Adunarea națională provizorie, care la 12 noiembrie a proclamat Republica Austria. La 25 octombrie 1918, la Budapesta s-a creat Consiliul Național Maghiar ; la 28 octombrie, într-o manifestație de stradă, masele cer procla- marea republicii și preluarea puterii de către Consiliul Național. La 31 octombrie se formează un guvern alcătuit din reprezentanții Consiliului Național Maghiar; la 16 noiembrie este proclamată Republica Ungară Independentă. Către sfîrșitul anului 1918, lupta pentru formarea statului național român unitar intră într-o nouă etapă de dezvoltare 18. La 18/31 octombrie 1918 s-a constituit Consiliul Național Român Central, ,,ca unicul for care reprezenta voința poporului român,” format din șase social-democrați: Tiron Albani, Ion Fluieraș, Enea Grapini, losif Jumanca, losif Renoiu, Basiliu Surdu și șase reprezentanți ai P.N.R. : Vasile Goldiș, Aurel Lazăr, Teodor Mihali, Ștefan Ciceo-Pop, Al. Vaida-Voevod și Aurel Vlad19 20 21. Pe întreg teritoriul Transilvaniei s-au format consilii naționale regionale, locale și gărzi naționale, ca organe ale mișcării burghezo-demo- cratice, care activau sub conducerea Consiliului Național Român. Constituirea Consiliului Național Român, cu larg caracter popular, a dat im nou impuls luptei pentru eliberarea Transilvaniei și unirea ei cu țara. într-un articol de fond, intitulat ,,Ce vrem?”, organul de presă al socialiștilor români „Adevărul”, arăta că : „revoluția și capitulația a creat pentru toate națiunile din țară putința ca singure să-și hotărască soarta, singure să decidă asupra viitorului lor și singure să-și croiască cadrele de stat în care vor dori să trăiască în viitor... Consiliul Național Român este chemat a merge cu im pas mai departe și a declara în mod clar și lămurit că voim ca întreg poporul român din Ungaria, Transilvania și Banat să fie întrebat prin referendum, printr-o votare obștească, în ce cadre de stat voiește să trăiască în viitor” w. La 10 noiembrie — în condițiile creșterii presiunilor din partea mase- lor populare pentru autodeterminare și unire — Consiliul Național Român a adresat Consiliului național maghiar un ultimatum, prin care cerea „puterea deplină prin guvernare asupra teritoriilor locuite de români în Ardeal și Țara ungurească”, pe baza dreptului de autodispozițiune a neamu- rilor, urmînd ca o comisie mixtă să stabilească modalitățile de predare a guvernării 21. Nota semnifica hotărîrea neclintită a poporului român de a se conduce singur, prin reprezentanții săi. La 13 noiembrie, la Arad, au început tratativele între delegațiile Consiliului Național Român și Consiliului național maghiar (Budapesta). Răspunsul delegației maghiare la nota ultimativă din 10 noiembrie, încerca, de fapt, să ocolească esența cererilor românilor, propunînd menți- 18 Mircea Mușat, Ion Ardeleana, op. cit., p. 16—17. 19 „Adevărul”, 21 octombrie/3 noiembrie 1918. 20 Idem, 28 octombrie/10 noiembrie 1918. 21 I. Clopoțel, Revoluția de la 1918, p. 80. www.dacaromanica.ro 1430 ION ARDELEANU, MIRCEA MUȘAT 8 nerea integrității Ungariei „pînă la tratativele de pace”, ca un fel de scut față de „bolșevismul care amenința pe toți deopotrivă”, cu acordarea autonomiei grupurilor naționale din Transilvania. A doua zi, 14 noiembrie, la reluarea tratativelor, V. Goldiș a citit un Comunicat al Consiliului Național Român în care se declara că „națiunea română pre- tinde cu tot dreptul independența sa de stat și nu admite ca acest drept să fie întunecat prin rezolvări provizorice care pe de altă parte nu oferă nici o garanție care și pînă la rezolvarea definitivă ar putea asigura ordinea publică, siguranța averii și a vieții pe teritoriile locuite de români”22. O ultimă încercare a delegației maghiare de a menține Transilvania în frontierele Ungariei, prin acordarea unei largi autonomii („cele 11 puncte”) a fost și ea respinsă de reprezentanții românilor, care voiau recunoașterea clară a dreptului lor la autodeterminare. Pozițiile opuse ale celor două delegații au dus la eșecul tratativelor de la Arad. La 15 noiembrie, a doua zi după eșuarea tratativelor, Consiliul Național Român face cunoscut „regulamentul pentru alegerea deputați- lor Adunării Naționale”. Consultarea poporului reprezenta modalitatea cea mai democratică de rezolvare a problemei majore ce frămînta în această etapă conștiința întregii națiuni. Românii din Transilvania au trecut cu energie la pregătirea adunării de la Alba lulia. în manifestul lansat la 7/20 noiembrie 1918 se arăta că : „Mersul irezistibil al civilizațiunii omenești a scos și neamul nostru româ- nesc din întunericul robiei la lumina conștiinței de sine... Vrem să trăim alături de celelalte națiuni ale lumii, liberi și independenți” 23. în editorialul La Alba lulia ziarul „Adevărul” scria că : „Se vor întruni toți reprezentanții neamului românesc din Ungaria și Ardeal, și prin cuvîntul lor vor arăta lumii întregi voința întregului neam. Se va arăta în primul rînd că națiunea română, care veacuri de-a rîndul a supor- tat jugul robiei naționale, voiește acum să devină cu desăvîrșire liberă și să se contopească într-un singur stat național. Români din Transilvania și din Ungaria, fără deosebire de clasă, voiesc să se unească cu frații lor de peste munți... Prin aceasta, se va înfăptui, în fine, ceea ce înainte cu 300 de ani a fost zădărnicit prin uneltirile barbare ale unor tirani și prin lipsa de conștiință națională a poporului românesc de atunci. Drama națională săvîrșită pe Cîmpia Turzii se va ispăși acum prin hotărîrea istorică ce va lua-o Marea Adunare Națională de la Alba lulia. A sosit, așadar, plinirea vremii. Dar nu e numai aceasta ceea ce se va săvîrși la Alba lulia. Căci nu e vorba acum numai de dezrobirea națională, ci și de ridicarea asupritului popor român la o treaptă socială mai înaltă și ome- nească” 24. Alba lulia — locul de convocare al adunării — era pe deplin indicat pentru desfășurarea Marelui Sfat Național; era un vechi centru al Daciei romane, centrul celei dintîi uniri politice a românilor sub Mihai Viteazul, 28 Marea Unire de la 1 Decembrie, p. 36 — 37. 23 „Românul”, anul VII, nr. 11, 8/21 noiembrie 1918. 34 „Adevărul", anul XIV, nr. 46, 17/30 noiembrie 1918. www.dacoromamca.ro 9 MAREA UNIRE DIN 1918 1431 locul martiriului lui Horea, Cloșca și Crișan. Locul întemnițării lui Avram lancu ; era orașul cu numeroase și adinei semnificații în istoria poporului român” 25. Cele zece zile în care s-au făcut pregătirile pentru Adunarea de la Alba lulia au fost cele mai entuziaste, mai înfrigurate, mai emoționante din istoria Românilor din Transilvania, a întregului popor român, care aștepta ultimul act al desăvîrșirii unității sale statal-naționale. Adunările pentru alegerea deputaților în Marele Sfat, la care au parti- cipat muncitori, meseriași, intelectuali, țărani, femei și bărbați, vîrstnici și tineri au afirmat solidaritatea tuturor românilor în jurul celei mai mari probleme din istoria poporului, voința lor nestrămutată de unire. Din cele mai depărtate regiuni s-au îndreptat spre Alba lulia zeci de mii de români, unii pornind la drum aproape imediat ce a fost comunicată data și locul adunării, toți cîntînd „Deșteaptă-te Române” șipurtînd steaguri tricolore. „N-avem nevoie să ne-o spunem unul altuia — scria în acele zile Die Cristea în ziarul „Glasul Ardealului” — e destul să ne privim în ochi pentru ca să ne convingem că ceasul a sosit. Cuvîntul, păstrat pînă acum în cutele cele mai adînci ale sufletului, se va rosti unanim, măreț și nestrămutat. Unirea noastră va fi indiscutabilă” 26 27 28. La 1 decembrie 1918 (18 noiembrie stil vechi) s-au strîns la Alba lulia, pe Cîmpul lui Horea, peste 100.000 de oameni, muncitori, țărani, intelectuali, meseriași veniți să consființească actul legic, obiectiv și pro- gresist de încheiere a procesului de formare a statului național unitar român. La adunare erau prezenți 1228 de delegați aleși prin vot de cercu- rile electorale sau de organizațiile politice și de instituțiile românești din Transilvania, printre care, oameni politici și fruntași ai mișcării naționale. Au fost prezenți 150 de delegați ai social-democrației române, reprezentînd aproape 70.000 de muncitori organizați, atît români cît și maghiari, ger- mani și de alte naționalitățiz7. Adunarea de la 1 decembrie 1918 a adoptat istorica „Declarație de la Alba lulia”, prin care Marea Adunare Națională a proclamat solemn unirea Transilvaniei și Banatului cu România pentru toate veacurile 28. Lui Vasile Goldiș, om de vastă cultură și de înaintate concepții social-politice, i-a revenit cinstea să prezinte în fața delegaților o hotărîre care prevedea la pct. 1: „Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba-Iulia, în ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dînșii cu România...”. în continuare, documentul prevedea: „deplina liber- tate națională și drepturi egale tuturor naționalităților conlocuitoare de a se instrui, administrație și judecată în limba națională, libertate confe- sională, vot universal, egal, direct și secret, libertatea presei și de asociere, reforma agrară etc”. Hotărîrea a fost primită în unanimitate de delegați cu mare însufle- țire. Solemn, președintele adunării a anunțat: „Adunarea Națională a 26 Șt. Pascu, op. cit., p. 365. 2’ „Glasul Ardealului”, 17/30 noiembrie 1913. 27 Tlron Albani, Douăzeci de ani de la Unire, voi. I, Oradea, 1938, p. 225—228. 28 Marea Adunare Națională întrunită la Alba lulia In ziua de 1 decembrie 1918. Acte și documente, voi. I, p. 14—18. www.dacoromanica.ro 1432 ION ARDELEANU, MIRCEA MUȘAT 10 poporului român din Transilvania, Banat și părțile ungurene a primit rezoluțiunea prezentată prin Vasile Goldiș în întregimea ei și astfel unirea acestor provincii românești cu țara mamă este pentru toate veacu- rile decisă” 29 30. Atmosfera acelor clipe de neuitat era astfel prezentată de poetul socialist Emil Isac într-un interviu acordat ziarului maghiar „Koloszvâri Hirlap”, din 3 decembrie : „începe apoi actul oficial. Are cuvîntul Goldiș, care citește de pe hîrtie ceea ce este scris în inimi. Nu voi relata ceea ce spunea Goldiș, căci fiecare cuvînt al lui reprezintă o bucățică din timp. Și cînd răsună cuvîntul care este singura dorință a națiunii noastre române... se revarsă singura dorință, din mii de guri cuvintele bucuriei: românii s-au unit. Un lanț s-a sudat între inimi. El nu poate fi sfărîmat... Ceea ce a urmat ni se pare im vis. Ștafetele călări duc știrea. Răsună trîmbi- țele orchestrelor, este difuzat imnul român și masa pornește acum în joc. S-a înfăptuit. Un popor s-a eliberat”. La 27 martie 1918, ca urmare a unei largi mișcări burghezo-democra- tice a aplicării în viață a principiilor de egalitate și autodeterminare a popoarelor, proclamate de V. I. Lenin, teritoriul dintre Prut și Nistru denumit de politicienii imperiului țarist Basarabia, s-a imit cu Bomânia. Această hotărîre a fost adoptată de Sfatul Țării, organ reprezentativ, ales pe baze democratice 3°. în Bucovina, Consiliul național, format din deputății români în parlamentul de la Viena și reprezentanții vieții publice, cu larga participare a maselor largi populare, a proclamat la 15/28 noiembrie 1918, în Aduna- rea constituantă „unirea pe veci a Bucovinei cu Bomânia” 3l. în ianuarie 1919, naționalitatea germană din Transilvania, întru- nită la Mediaș, a hotărît în unanimitate recunoașterea unirii Transilvaniei cu Bomânia. Printr-un manifest s-a adus la cunoștință hotărîrea populației săsești de alipire la Bomânia, trimițînd „poporului român salutul său frățesc împreună cu urările cordiale la îndeplinirea idealurilor sale națio- nale” 32. Aceeași atitudine au adoptat și șvabii din Banat, care, întruniți în congresul de la Timișoara, din august 1919, și-au exprimat dorința unirii lor la Eomânia, considerând că hotărîrea de la Alba lulia este o chezășie pentru dezvoltarea lor etnică și culturală 33. în ianuarie 1919 populația evreiască din Transilvania a aderat și ea la hotărârea de unire a Transilvaniei cu Bomânia 34. Formarea statului național unitar român a fost opera întregului popor român. Marea Adunare populară de la Alba lulia, care a proclamat unirea Transilvaniei cu Bomânia, uriașele manifestări organizate de masele populare din toate provinciile românești au consfințit voința de unire a întregii națiuni. Unirea a fost încununarea victorioasă a luptei seculare duse de cele mai înaintate forțe ale poporului român, de cărturarii și marii gînditori ai neamului, a voinței întregului popor român, 29 Ion Clopoțel, op. cit., p. 121—123. 30 Mircea Mușat, Ion Ardeleana, op. cit., p. 23—24. 31 Idem, p, 28. 32 I. Lupaș, Lecturi din izvoarele istorice române, București, 1929, p. 210—212. 33 Idem, p. 293. 34 Șt. Pascu, op. cit., p. 387._ www.dacoromamca.ro 11 MAREA UNIRE DIN 1018 1433 Caracterul cvasiconcomitent al hotărîrilor de unire cu România — 27 martie, 28 noiembrie și 1 decembrie —, conținutul identic al programelor mișcărilor revoluționare burghezo-democratice de eliberare națională a românilor, caracterul și componența forțelor sociale participante la această luptă au ilustrat și au dovedit unitatea de aspirații, comunitatea idealului național: desăvîrșirea statului român unitar. înfăptuirea marii Uniri din 1918 nu a aparținut unei singure clase sociale, unei pături sociale sau unui partid politic, ci ea a constituit scopul și acțiunea întregii națiuni române; pentru acest ideal au acționat toate forțele societății românești. De aceea, coordonata fundamentală a politicii externe românești promovată după 1918 de toate guvernele și partidele politice nu putea să fie alta decît aceea de a impune spre confirmare și recunoaștere pe plan internațional a energicelor hotărîri pe care masele populare le înfăptuiseră prin lupta lor necurmată. România a participat la Conferința de pace de la Paris în 1919, ca țară care făcuse în primul război mondial supreme sacrificii umane și materiale, își respectase obligațiile asumate, fapt recunoscut și de persona- lități politice alo vieții internaționale. Eroismul românilor în lupta pentru desăvîrșirea unității naționale și statale fusese apreciat și elogiat de conducători și oameni politici din țările aliate. Astfel, la 6 noiembrie 1918 Secretarul Departamentului de stat al Statelor Unite, Robert Lansing scria lui Take lonescu la Paris că „guvernul Statelor Unite simpatizează profund cu voi și nu va neglija — îndată ce va veni momentul — să se folosească de influența sa, ca jus- tele drepturi politice și teritoriale ale poporului român să fie obținute și asigurate împotriva oricărei agresiuni străine” 35. Cîteva zile mai tîrziu, S. Pichon, în numele guvernului francez, dădea asigurări lui Take lonescu că „în momentul cînd victoriile armatelor aliate anunță triumful apropiat al principiilor de justiție care vor asigura eliberarea și recunoașterea Româ- niei, aceia care ca Dvs. n-au disperat niciodată și aceia care vin mereu în număr tot mai mare să se înroleze pentru a lupta alături de noi, făcînd să fluture din nou pe cîmpurile de luptă culorile naționale ale Țărilor Române, vor prepara împreună cu noi, într-o colaborare credincioasă, un viitor din care cele două țări ale noastre vor ieși mai strîns unite și prin încercările comune” 3S. La rîndul său, ministrul de externe al Marii Britanii Arthur Balfour, apreciind eforturile și sacrificiile României, asi- gui'a că la Conferința de pace se va bucura de întreaga simpatie și sprijin din partea guvernului privind cauza comună 36 37 38. Recunoașterea în repetate rînduri de către Marile Puteri ale Antantei ■a principiului autodeterminării popoarelor și a dreptului legitim al poporu- lui român la unitatea națională și statală, afirmarea înaltelor principii de echitate și dreptate ce urmau a sta la baza organizării postbelice a lumii, toate acestea erau de natură să sporească încrederea României, ca și a altor state mici și mijlocii în opera ce urma să o înfăptuiască Conferința 36 Transilvania, Banatul, Crișana, Maramureșu. 1918—1928, voi. III, București, 1929, p. 1462. 38 Idem, p. 1461. w Idem, p. 1462-1463. www.dacoromanica.ro 3 - C. 1412 2 1434 ION ARDELEANU, MIRCEA MUȘAT 12 de pace. Mai ales că România aducea spre recunoaștere oficială a acestui for internațional hotărîrile istorice ale poporului român proclamate solemn și definitiv în adunările reprezentanților maselor largi populare de la Chișinău, Cernăuți și Alba lulia. De aceea, Conferința păcii de la Paris nu a fost în situația de a crea ea un stat român întregit. Acesta era înfăptuit prin opera poporului român. Conferința a fost chemată să dea consacrare juridică noului statut teritorial și politic, prin recunoașterea principiului autodeterminării naționale. Prin aceasta poporul român punea comunita- tea internațională îri fața unui fapt împlinit, ca și la 1859. Așadar, Conferința de pace nu urma să ofere României un dar, ci ea trebuia să consacre o cerință de bază a dreptului istoric care s-a dezvă- luit cu atîta putere în fața întregii lumi încît și cei mai neîmpăcați adver- sari ai poporului român au trebuit să înțeleagă această cerință fundamen- tală a istoriei. Pentru realizarea acestei cerințe România intrase în primul război mondial, transformînd participarea sa intr-un război al întregului popor. Tocmai de aceea marile puteri nu puteau ignora situația de fapt din această parte a Europei, unde pe ruinele fostelor imperii se realizaseră statele naționale imitare. Istoricul francez Pierre Renouvin în lucrarea sa Histoire cles relations internationales, ajunge și el la concluzia că „distru- gerea dublei monarhii era un fapt împlinit înainte chiar ca guvernul impe- rial să fi semnat, la 3 noiembrie, armistițiul de la Villa-Giusti. Această distrugere a fost realizată prin voința popoarelor... Conferința de pace nu face altceva decît să înregistreze rezultatele obținute” 38. Asupra conți- nutului tratatelor de pace își vor pune amprenta aceste realități, expresia voinței și luptei revoluționare a popoarelor de realizare a statelor națio- nale unitare. Programul Conferinței de pace, convocată pentru începutul anului 1919 la Paris, întrecea ca importanță pentru popoare toate congresele și conferințele din trecut. Pacea urma, în interesul tuturor, să împiedice orice posibilitate la o hegemonie politică, economică sau militară, să pună în aplicare principiile de autodeterminare națională, să recunoască statele nou constituite. în același timp, Conferința trebuia să refacă harta Europei, conform voinței popoarelor, în așa fel ca nici o națiune sau părți ale ace- leiași națiuni să nu mai fie incorporate unui stat străin prin încălcarea flagrantă a voinței acestor popoare. Conferința Păcii se găsea în situația de a constata sfîrșitul marilor imperii, a căror integritate era materialicește imposibil de a mai fi conservată și ai cărui moștenitori erau în general recunoscuți: Cehoslovacia, Polonia, România, Iugoslavia, Austria și Unga- ria. Misiunea conferinței era astfel redusă la fixarea detaliilor frontierelor, care practic fuseseră trasate prin lupta și voința maselor populare. „De fapt, așa cum aprecia istoricul american J. A. S. Grenville — aliații și Statele Unite au venit la Paris ca să confirme statele noi, succesorale ale imperiului austro-ungar care s-a prăbușit în urma înfrîngerii” 39. în acest climat internațional, avînd pe ordinea de zi o mare complexi- tate de probleme, Raymond Poincar6, președintele Franței, a deschis la 18 ianuarie 1919 la Paris, Conferința de Pace. La Conferință au participat delegați din 32 de țări, cu un număr variat de membri, între 1 și 5. Dar 38 P. Renouvin, Histoire des relations internationales, voi. 7, Paris, 1958, p. 114. 39 J. A. S. Grenville, The Major InternationalTreaties 1911—1973, MethuenCo Ltd.,p. 45. www.dacoromanica.ro 13 MAREA UNIRE DIN 1913 1435 acest „Parlament al lumii”, cum a fost caracterizată Conferința, se deschi- dea de fapt sub auspiciile Statelor Unite ale Americii, Marii Britanii, Franței, Italiei și Japoniei. Din delegația română făceau parte primul ministru Ion I. C. Brăti- anu, șeful delegației, N. Mișu, ambasador la Londra, Victor Antonescu, ministrul României la Paris, generalul C. Coandă, Alexandru Vaida- Voievod, C. Diamandi, iar mai tîrziu N. Titulescu și dr. I. Cantacuzino. Delegația României, în temeiul mărețelor înfăptuiri ale poporului român, a jertfelor sale din timpul războiului, precum și a tratatului din 4/17 august 1916, care prevedea că după război România urma să participe la încheie- rea păcii „cu aceleași drepturi ca și aliații” 40, a militat pentru respectarea locului ce i se cuvenea. Statele participante au fost împărțite în puteri mari, cu interese nelimitate, și în puteri mici, cu interese limitate, România fiind încadrată în a d )ua categorie. La deschiderea Conferinței, marile puteri, care încheia- seră cu România tratatul din august 1916, au declarat caduce 41 clauzele acestui tratat, inclusiv cele care prevedeau înfăptuirea idealului național. „Argumentul” marilor puteri era nejust, dacă țineau seama de faptul că pacea de la Buftea-București, fusese încheiată cu consimțămîntul Aliaților, aceștia recunoscînd situația dramatică în care se găsea România după încheierea păcii de la Brest—Litovsk părăsită și trădată, după însăși expresia ministrului Franței la București, Saint-Aulaire. Marile puteri și-au rezervat dreptul de a decide ședințele la care puteau să participe celelalte delegații, inclusiv delegația română. Partea română a fost de cîteva ori invitată să-și expună punctul de vedere în fața „Consiliului celor patru”, al „Consiliului miniștrilor de externe” sau a altor organe, în cadrul cărora-dreptul de a decide îl aveau reprezentanții marilor puteri 42. Printre problemele cele mai grele ce urmau să fie luate în discuție și soluționate de Conferință au fost: problema teritorială, — mai cu seamă în zonele unde în decursul timpului, alături de populațiile de baștină se așezaseră și alte neamuri; problema reparațiilor urmărind stabilirea unui echilibru economic între țările europene victorioase, care au suferit grave pierderi materiale și umane în timpul războiului și Germania, care n-a cunoscut războiul pe teritoriul său, stabilirea echilibrului european și preîntîmpinarea violării dreptului internațional prin tendințe revizioniste și revanșarde ; înființarea Societății Națiunilor, ca organism internațional ce avea misiunea de a asigura tuturor statelor, mari și mici, garanții mutu- ale și independență politică și integritate teritorială 43. Din cauza deosebirilor de interese dintre marile puteri, care aveau cuvîntul hotărîtor, lucrările Conferinței înaintau destul de greu, justificînd 40 Arhiva M. A. E., fond Conferința de pace de la Paris. 41 V. V. Tilea, Acțiunea diplomatică a României, noiembrie, 1919—martie 1920, Sibiu, 1925. 44 La început organul de conducere al Conferinței a fost „Consiliul celor zece”, format din șefii guvernelor și miniștrii de externe ai S.U.A., Angliei, Franței, Italiei și Japoniei. Din 24 martie 1919, însă, delegația Japoniei n-a mai luat parte la ședințele organului de conducere al Conferinței, decît atunci cînd s-au discutat probleme ce o interesau. S-a format și a funcționat pînă la 28 iunie 1919 „Consiliul celor patru”, alcătuit din șefii guvernelor celor patru mari puteri, iar după aceea a funcționat „Consiliul șefilor delegațiilor marilor puteri”; concomitenta funcțio- nat „Consiliul miniștrilor de externe” ai marilor puteri. *’ P. Renouvin, Le tratate de Versailles, Paris, 1969, p. 9—11. www.dacoromanica.ro 1436 ION ARDELEANU, MIRCEA MUȘAT 14 expresia unui participant la Conferință, care declara că „este mai ușor să distrugi decît să clădești”. După mai bine de 5 luni, tratatul de la Versailles a fost semnat la 28 iunie, în sala oglinzilor din istoricul palat al „Regelui Soare”, de către reprezentanții puterilor aliate și asociate și ai Germaniei învinse. Acest tratat a constituit baza și cadrul tratatelor speciale ce i-au urmat: Trata- tul de la Neuilly din 27 septembrie 1919, cu Bulgaria, Tratatul de la Tria- non din 4 iunie 1920 cu Ungaria, Tratatul de la Sevres din 10 august 1920 cu Turcia și Tratatul de la Paris din 23 octombrie 1920. Reprezentanții României au dialogat în primul rînd cu delegații din „Comitetul pentru studierea chestiunilor teritoriale privind România”, ale cărui lucrări au început la 11 februarie 1919. în cadrul acestui Comitet, care a discutat traseul frontierelor românești, Franța, Anglia, Italia și ulterior S.U.A. în virtutea dreptului istoric, a principiului autodetermină- rii naționale, a voinței plebiscitare a maselor populare exprimată la Alba lulia, au recunoscut unirea Transilvaniei cu România. Această hotărîre a reprezentat baza analizei întreprinsă în Consiliul Miniștrilor de Externe și Consiliul Suprem, care la 11 și 13 iunie 1919 au recunoscut unirea Transilvaniei și Bucovinei cu România. Concomitent se pregătea formularea condițiilor cuprinse în tratatele ce trebuiau prezentate țărilor învinse, Germania și Austria în primul rînd. în ceea ce privește România, marile puteri au refuzat să discute cu ea, clauzele tratatului cu Germania. La 2 mai 1919, referindu-se Ia modul de a proceda al celor patru, șeful delegației române arăta că „situația creată statelor mici la conferință este nedreaptă, deoarece tratativele cu Germa- nia începuseră „iar nouă nu ni s-au comunicat încă bazele pe care se fac. Sforțările mele în zilele acestea — spunea I. I. C. Brătianu — au drept obiect chestiunea despăgubirilor, care și ea este concepută în aceleași simțăminte de marile puteri” 44 *. Potrivit tratatului de la Versailles semnat cu Germania, stabilirea „reparațiilor” germane și a cotelor cuvenite diferi- telor țări, printre care și România, intrau în sarcina ulterioară a Comisiei de reparații, alcătuită din reprezentanții S.U.A., Angliei, Franței, Italiei și Belgiei. în ciuda protestelor sale guvernul român nu a fost admis în comisie. Ca urmare, acordul de la Spa, din 16 iunie 1920, a rezervat Româ- niei 1% din reparațiile datorate de Germania. Repetatele intervenții ale delegației române în această problemă au rămas fără rezultat, marile puteri apreciind că Germania nu poate să fie considerată răspunzătoare pentru pagubele suferite de România. Se făcea o mare nedreptate poporului român care a suportat în timpul războ- iului jaful ocupanților germani și uriașe pierderi materiale care s-au ridicat la imensa sumă de 31 miliarde lei aur, precum și mari pierderi umane. La 28 iunie 1919, România, pusă în fața faptului împlinit, a semnat tratatul de pace cu Germania, fără a obține justele sale revendicări. Tratatul de pace cu Austria a fost negociat de marile puteri în același spirit. Abia la 29 mai 1919, în urma unei note verbale, adresate președintelui Conferinței de pace, G. Clemenceau de către delegațiile română, polonă,. 44 Arhiva C. C. al P.C.R., fond 103, dosar 17. Vezi și Gh. Zaharla, Considcrafii asupra politicii externe a României. 1919—1929, în ,.Probleme de politică externă a României. 1919— 1939, București, Editura militară, 1971, p. 121. www.dacoromanica.ro 15 MAREA UNIRE DIN 1918 1437 sîrbă, cehoslovacă și greacă, acestora li s-a prezentat un rezumat al proiec- tului de tratat. Proiectul recunoaștea, prin articolul 59, unirea Bucovinei cu Bomânia, legiferînd astfel justețea hotărîrii adunării constituante din 28 noiembrie 1918, de unire cu Eomânia a acestei părți a Moldovei de sus • răpită de Habsburgi în 1774 45. în același timp tratatul conținea o serie de clauze menite să faciliteze intervenția marilor puteri în viața economică și politică a Eomâniei. Nemulțumit de „soluțiile” marilor puteri în această problemă, șeful delegației române la Conferința de pace, în telegrama din 3 iunie 1919 arăta că „situația aici s-a precipitat și s-a agravat foarte tare. De fapt, în tratatul prezentat Austriei, Eomânia nu figurează decît pentru, a-și vedea impuse condițiuni care-i jignesc independența politică și compro- mit grav libertatea economică. Convingerea mea este că noi în nici un fel nu putem primi asemenea condiții. Am moștenit o țară independentă și chiar pentru a-i consolida granițele, nu-i putem jertfi neatîrnarea” 46. în tratat, sub pretextul grijii față de drepturile minorităților națio- nale, marile puteri încercau să pună la îndoială deplina independență de stat a Eomâniei și să-și asigure posibilitatea de a interveni în treburile interne ale țării. Edificator este articolul 60 al acestui tratat, care prevedea dreptul „principalelor puteri aliate și asociate” de a decide măsurile „pe cari le vor crede necesare” pentru a ocroti drepturile și interesele minorită- ților naționale din Eomânia. Aceleași drepturi și le arogau marile puteri și în ce privește „ocrotirea comerțului exterior și tranzitului47. Corespunză- tor ultimelor prevederi din Proiectul de tratat, Eomânia trebuia să sem- neze o convenție care timp de cinci ani după semnarea păcii cu Austria, acorda liberul tranzit pentru toate mărfurile, mijloacele de transport și supușii „puterilor aliate și asociate”, fără nici im fel de vamă și în condiții cel puțin egale cu cele rezervate cetățenilor români. Totodată se impunea Eomâniei plata unei importante părți a datoriei de stat a fostei monarhii Austro-Ungare, precum și alte sarcini financiare. în acest fel marile puteri urmau deci să se bucure de ,,porți deschise” pentru pătrunderea în econo- mia românească, acapararea petrolului și a celorlalte surse de. materii prime. De la început delegația română a refuzat acceptarea acestor preve- deri. în intervenția din ședința plenară a Conferinței din 31 ma . 1919, șeful delegației Eomâniei a precizat că : „în interesul libertății și al j astiției pentru toți, tot ca și în cel al propășirii sale interne, Eomânia este hotărîtă a asigura drepturile minorităților. în același interes, ea nu cere pentru sine ca stat independent nici un tratament excepțional; dar ea nu poate nici să primească a îndura un regim special, la care nu sînt constrînse alte state suverane” ; totodată el a propus pentru proiectul de tratat următorul text: „Eomânia acordă tuturor minorităților de limbă, neam și credință care locuiesc înăuntrul noilor sale hotare drepturi egale cu cele care aparțin cetățenilor români”. în privința comerțului, a propus de asemenea turnă- toarea formulă : „Eomânia este dispusă a lua toate măsurile destinate a 46 M. Dașcovici, Interesele și drepturile României tn texte de drept internafional public. Iași, 1936, p. 22. 44 Arhiva C. C. al P.C.R., fond 104, dosar 8597, fila 81. 47 I. lonașcu, P. Bărbulescu, Gh. Gheorghe, Tratatele internaționale ale României, 1354— 1920, București, 1975, p. 426. www.dacoromanica.ro 1438 ION ARDELEANU, MIRCEA MUȘAT 16 ușura tranzitul și a dezvolta comerțul cu celelalte națiuni” «?. Atitudinea negativă a marilor puteri de respingere a propunerilor făcute de România a determinat, în cele din urmă, plecarea lui Ion I. C. Brătianu de la Paris la 19 iunie/2 iulie 1919 48 49. Memoriul depus pe masa Conferinței cu această ocazie sublinia că „în proiectul de tratat cu Austria se jignesc în chipul cel mai grav, în mai multe privințe, drepturile și inte- resele României” ; amestecul marilor puteri în treburile sale interne prevă- zute in tratatul cu Austria, „este incompatibil cu demnitatea, cu liniștea internă și cu interesele economice ale unui stat suveran” 50. „I. I. C. Bră- tianu a reușit să demonstreze — așa cum arăta istoricul american Sherman D. Spector — că România nu mai putea să rămînă un permanent subiect de mașinațiune a marilor puteri care vor încerca să o folosească ca pe un pion. Brătianu a răsturnat conceptul stabilit, cum că țările europene mai mici au doar un control marginal asupra propriului lor destin” 51. Noul guvern, prezidat de generalul Văitoianu, a refuzat în mod constant, semnarea tratatului cu Austria, în pofida notelor ultimative repetate trimise României de către Consiliul suprem al celor patru. La 28 noiembrie 1919, răspunzînd unei astfel de note, guvernul român, într-un lung memoriu adresat Conferinței de Pace, a demonstrat drepturile Româ- niei, st^t independent și suveran, de a decide liber asupra tuturor chestiu- nilor de politică internă și externă, marile sacrificii făcute în război alături de Antantă, încălcarea de către aliații ei a propriilor obligații luate în mai multe rînduri prin tratate internaționale, a demonstrat motivele pentru care nu poate accepta semnarea tratatului cu Austria și a tratatului spe- cial S2. Guvernul român — se arăta într-un memoriu — nu poate să adere deci, la articolul din proiectul de tratat cu Austria, referitor la garantarea drepturilor minorităților și la organizarea tranzitului și comerțului. în forma sa actuală, acest articol prevede o obligație ce nu s-a impus nicio- dată piuă acum, nici chiar unui dușman învins. în rezultatele sale practice el compromite independența unui stat liber și constituie un fenomen de agitație neîncetată, o poartă deschisă intențiilor de a pune în pericol securi- tatea politică și dezvoltarea economică a României. Ca și celelalte acțiuni ale României, nici această nouă intervenție nu a fost luată în considera- ție de marile puteri diriguitoare ale Conferinței Păcii. Pentru a o izola și a pune România în fața unui fapt împlinit, marile puteri au semnat Trata- tul cu Austria la 10 septembrie 1919. Chiar în aceste. împrejurări guvernul român a insistat pentru impunerea cererilor sale juste și a continuat să refuze semnarea tratatului. Guvernul Văitoianu și-a dat demisia la sfîrșitul lunii noiembrie. Guvernul de sub președinția lui Al. Vaida-Voievod, rezultat în urma primelor alegeri desfășurate pe baza votului universal, la care a participat și populația din teritoriile care se uniseră cu țara în 48 Arhiva M.A.E., fond Conferința de Pace de la Paris. Expunere făcută de Ion I. C. Brătianu la 31 mai 1919 in fața Conferinței de Pace; vezi și Mircea Djuvara, Trebuie oare să semnăm tratatul cu Austrial, București, 1919, p. 23 — 24. 49 ,,Le Matin” din 26 iunie 1919. 50 Ion Rusu-Abrudeanu, România și războiul mondial, București, 1921, p. 306—313. 51 Sherman D. Speetor, Rumania at the Paris, Peace Conference. A study of the diplo- macy of loan I. C. Brătianu, New York, 1962, p. 235. 52 Op. cit., p. 316 și 324. Vezi și V. Moisuc, Diplomația României și problema apărării suveranității și independenței naționalztn perioada mqftie 1938 —mai 1940", București, 1971. www.dacoromamca.ro 17 MAREA UNIRE DIN 1918 1439 anul 1918, a adoptat în mod firesc aceeași poziție. Aprobînd poziția delega- ției la Conferința de Pace, Adunarea Deputaților în ședința din decembrie Î919 arăta : „Noi, ca orice stat independent, nu putem să primim în rela- țiile dintre stat și cetățenii săi, controlul vreunui alt stat. Și nici un stat independent, oricare îi ar fi întinderea, nu se cuvine să primească acest control. Nu poate să-l primească Bomânia pentru că nu există în concepți- unea noastră, în ce privește independența, ,,state mari și state mici”, iar noi înțelegem că să avem la noi relativ la legile interne și la relațiunile statului cu cetățenii săi în interiorul său, tot atîta libertate și indepen- dență ca oricare altă mare putere” 53. La ultimatumul Consiliului Suprem, care cerea acceptarea condițiilor „fără discuție, fără rezerve și fără condi- ții” M, guvernul român a declarat categoric miniștrilor aliați la București că nu va semna tratatul fără modificările cerute. Tratatul semnat cu Austria la Saint-Germain la 18 decembrie 1919, în care se aduseseră unele modificări, a confirmat dreptul popoarelor la autodeterminare și formarea unor state independente și suverane pe ruinele vechii monarhii austro-ungare5S. Tratatul de pace cu Austria recunoștea și unirea Bucovinei cu Bomânia. în timpul guvernului Vaida au început negocierile în vederea trata- tului de pace cu Ungaria. Prin acest tratat se conferea consacrare juridică actului istoric înfăptuit de masele largi populare în memorabila adunare de la Alba lulia prin care Transilvania se unise cu patria mumă. „Tratatul de la Trianon — scrie Nicolae Titulescu, unul dintre semnatarii lui — apare tuturor românilor, și îndeosebi celor din Ardeal, o consfințire a unei ordini de drept mult mai redusă decît aceea pe care veacuri de conviețuire și suferințe comune au săpat-o în conștiința istorică... Această reacție instinctivă constituie cel mai frumos omagiu adus Conferinței Păcii și cea mai strălucită mărturie a permanenței operei ei” B6. Dezbaterile privind încheierea acestui tratat au început la 3 martie 1920. Timp de două luni Conferința a studiat documentarea ungară. La 6 mai, ea a remis delegației ungare un complet de acte, alcătuit dintr-o scrisoare de trimitere, din răspunsul Conferinței la toate notele Ungariei și din textul definitiv al tratatului de pace. Scrisoarea adresată delegației ungare de A. Millerand, președinte al Conferinței de pace, constituie dovada seriozității cu care Conferința de pace a dezbătut problemele Ungariei. „După matură chibzuință, puterile aliate și asociate au decis de a nu modifica pe nici im punct clauzele teritoriale conținute în condițiile de pace.Dacă s-au hotărît la aceasta, cauza este că s-au convins că orice modificare a fruntariilor fixate de ele ar aduce inconveniente și mai grave decît acelea pe care le denunță delegația ungară”. în continuare, subliniind faptul că Conferința Păcii a avut de confirmat o situație rezolvată prin lupta maselor populare, așa cum a fost și în cazul Eomâniei, el nota : „Voința popoarelor s-a exprimat în zilele de octombrie și decembrie 1918, cînd dubla monarhie s-a năruit și cînd populațiunile de mult timp oprimate 63 * * * 63 Dezbaterile Adunării Deputaților. Ședințele din 16—17 decembrie 1919, p. 345. 88 V. V. Tilea, Op. cit., p. 32 și 211. 88 Eliza Campus, Politica externă a României tn perioada interbelică, București, 1975, p. 9-10. 88 Nicoliac Titulescu, Discursuri, București, 1976, p. 407. www.dacoromanica.ro 1440 ION ARDELEANU, MIRCEA MUȘAT 18 s-au unit cu frații lor italieni, români, iugoslavi, cehoslovaci. Evenimentele care s-au produs la această epocă constituie tot atîtea mărturii noi despre sentimentele naționalităților pe vremuri subjugate” 57. Această poziție adoptată de Conferință reflecta adevărul istoric întemeiat pe recunoașterea dreptului străvechi al populației românești asupra teritoriului său, chiar dacă în timpul perioadelor de opresiuni străină, alături de ei, s-au așezat în împrejurări diferite și alte populații, însăși delegația guvernului ungar la Conferința de Pace, care pretindea Transilvania în numele unor false argumente „istorice”, s-a văzut nevoită să recunoască faptul că, potrivit chiar statisticilor ungare din 1910, popu- lația Transilvaniei era în majoritate românească58. Tratatul de pace cu Ungaria, iscălit la Trianon la 4 iunie 1920 de dr. I. Cantacuzino și N. Titulescu, recunoștea unirea Transilvaniei cu Eomânia. Adunarea Deputaților a Eomâniei a ratificat tratatul de la Trianon la 26 august 1920, iar Senatul la 17 augustS9. Eatificarea tratatu- lui de Marea Britanie și Franța, a prilejuit cercurilor reacționare din aceste țări noi posibilități de susținere a vechilor stări de lucruri din centrul și răsăritul Europei, de a torpila hotărîrile Conferinței de Pace prin insistența asupra unor plebiscite. Cu ocazia ratificării Tratatului de la Trianon în Camera Comunelor secretarul de stat Harmeworth preciza o realitate incontestabilă, „regatul Ungariei s-a descompus într-o largă măsură în părțile sale componente înainte de începerea lucrărilor Conferinței de Pace” 80. în mai 1921, Marea Britanie a ratificat tratatul. Cu ocazia dez- baterilor prilejuite de ratificarea tratatului de la Trianon, în iunie 1921, Aristide Briand susținînd frontierele stabilite pentru Eomânia, integrita- tea sa teritorială, arăta: „Franța nu va interveni niciodată pe lîngă guvernele aliate și prietene pentru a aduce vreo atingere oarecare, oricît de mică ar fi ea, drepturilor acesteia de suveranitate națională” 81. La 11 iunie 1919, Consiliul miniștrilor de externe al Conferinței de Pace a convocat pe reprezentanții Eomâniei și ai Cehoslovaciei pentru a le comunica granițele stabilite între aceste țări și Ungaria de Consiliul Suprem; la 13 iulie, o notă semnată de G-. Clemenceau și adresată guvernu- lui român făcea cunoscut în mod oficial frontiera dintre Eomânia și Unga- ria ®2. O altă latură a activității diplomatice a Eomâniei a fost în anii 1918—1921 stabilirea unor relații de bună vecinătate cu Eusia Sovietică. La sfirșitul anului 1917 și începutul anului 1918, legăturile dintre Eomânia și Eusia Sovietică s-au înrăutățit, ajungîndu-se pînă la ruperea relațiilor diplomatice dintre cele două state. în acest context, Eepublica Independentă Sovietică Ucraina a adresat la 15 februarie un ultimatum 67 68 69 * * * * 67 The hungarian peace negotialiations, voi. I, Buda-Pest, 1920. p. 163. 68 Trăite de Paix entre les puissances allees et associes el la Hongrie, Protocole et declaralion. Da i Juin 1920 (Trianon.), București, Imprimerie de l’Stat, 1920. 69 Monitorul Oficial, nr. 136 din 21 septembrie 1921. 00 Viorica Moisuc, Tratatul de la Trianon — consacrare internațională a legitimității Unirii Transilvaniei cu România, „Anale de istorie”, nr. 3, 1976. 61 Ibidem. 68 H. W. Templerley, A History of thePeaceConference, voi.IV, 1921—1924, London, p.23O. www.dacoromanica.ro 19 MAREA UNIRE DIN 1918 1441 guvernului român 63 * 65 *, urmat de o serie de alte note (16 martie 84, 12 apri- lie 8S, 5 mai88 etc.), documente a căror idee fundamentală era nerecunoaște- rea actului unirii din 27 martie 1918. în răspunsul său din 19 iunie 1918, guvernul român își exprima încrederea în posibilitatea stabilirii unor rela- ții normale de colaborare între cele două state, apreciind că „nici o țară n-ar putea trăi o viață normală fără să întrețină relații permanente cu celelalte țări, și cu atît mai mult relații strînse, cordiale și de bună vecină- tate cu țările de care o separă frontierele” 67 68 *. La 12 iulie 1919, V. I. Lenin aprecia că ,,în toate statele dușmane nouă cresc forțele ce ne sînt prietene. în statele mici, de pildă în țări ca Finlanda, Letonia, Polonia, Eomânia, toate încercările de a coaliza marea și mica burghezie în vederea luptei împotriva noastră s-au soldat printr-un eșec” 88. Eefuzul guvernului român de a participa la intervenția armată a puterilor occidentale în sprijinul lui Vranghel, Kolceak și altor generali albi, refuzul de a sprijini Polonia în războiul cu Eusia Sovietică a determi- nat o îmbunătățire a relațiilor dintre cele două țări. într-un astfel de context, la începutul anului 1920 s-a manifestat din partea ambelor părți intenția începerii unor tratative bilaterale pentru așezarea relațiilor româno-sovietice în cadre juridice normale. Este de remarcat faptul că însăși angajarea acestor discuții — într-un moment cînd marile puteri occidentale nici nu se gîndeau să recunoască statul sovietic, duceau tratative cu reprezentanții emigrației ruse și cu „guverne” fantomă ale contrarevoluționarilor — ilustra luciditatea cercurilor condu- cătoare românești, care considerau o necesitate imperioasă pentru intere- sele vitale ale Eomâniei existența unor relații bune cu țara vecină, indife- rent de regimul ei politic intern. Poziția Eomâniei față de Eusia Sovietică a fost precizată de primul ministru, Al. Vaida-Voevod, într-o declarație publică, pe următoarele coordonate : Eomânia nu se află în stare de război cu Eusia, nu va săvîrși nici un act de agresiune împotriva acesteia, dar își va apăra granițele cu toate forțele sale; în ceea ce privește problema Basarabiei, Eomânia o consideră definitiv rezolvată, prin voința liber exprimată a maselor popu- lare din această provincie, în octombrie 1917, ianuarie și martie 1918, în virtutea dreptului de autodeterminare89. La 31 ianuarie 1920, Al. Vaida-Voievod a delegat pe D. N. Ciotori să ducă tratative neoficiale cu reprezentanți ai guvernului sovietic, urmînd ca apoi să se convoace o conferință româno-sovietică. La Copenhaga, în zilele 9 —14 februarie s-au dus tratative între D. N. Ciotori și M. M. Litvinov, reprezentantul Eusiei Sovietice. Delegatul român, în numele guvernului, 63 Arhiva M.A.E., fond 71/U.R.S.S., dosar 131. Telegramă din Kiev din 15 februarie 1918, semnată general Coandă. Ultimatumul Ucrainei este semnat de Muraviev și Smirnov. 04 Idem. Telegramă trimisă de ministru] de externe al Ucrainei, Gulufcovici, guvernelor român, german, austro-ungar, turc și bulgar, Kiev, 16 martie 1918. 65 Notes ichangtes entre le Gouvernement Roumaine et le Gouvernement de 1‘Ukraine, Jassy, 1918, p. 1, nota nr. 1512, Kiev, 12 aprilie 1918, semnată Golubovici și Lubynsky. ” Idem, p. 4—6, notă nr. 2928, Kiev, 5 mai 1918, semnată Lisoguby șl Doroșensky. ” Idem, p. 15. Răspunsul guvernului român la nota din 5 mai 1918 a guvernului Ucrainei, Iași, 19 iunie 1918, semnat de ministrul de externe C. C. Arion; vezi și Arhiva M.A.E., fond. 71/ /U.R.S.S., voi. 133. Telegramă circulară către oficiile diplomatice ale României, Iași, 2 iunie 1918, semnată C. C. Arion. 68 V. I. Lenin, Opere complete, voi. 39, București, 1966, p. 89. ” V. V* Tilea, Acțiunea diplomatică a României, Sibiu, 1925, p. 92—133. www.dacoromanica.ro 1442 ION ABDELEANU, MIRCEA MUȘAT 20 a propus ca la conferința care va avea loc să figureze ca obiectiv principal recunoașterea oficială de către guvernul sovietic a intrării Basarabiei în componența României, precum și restituirea tezaurului român. Ca urmare a acestor discuții, la 24 februarie 1920, Cicerin, comisarul pentru afacerile străine al R.S.F.S.R. relevă în telegrama adresată lui Al. Vaida-Voievod că „guvernul sovietic al Rusiei consideră că toate problemele litigioase dintre cele două țări pot fi soluționate pe calea tratativelor de pace și că toate chestiunile teritoriale pot fi rezolvate prin bună înțelegere” 70. La 26 februarie 1920, Consiliul de Miniștri, la care a participat și șeful Marelui Stat Major, generalul Prazan, ca și N. lorga, P. Bujor, președinți ai celor două camere, I. Maniu, președintele Consiliului Dirigent din Transilvania, s-a pronunțat pentiu normalizarea relațiilor cu Rusia 71. La 3 martie 1920, Al. Vaida-Voievod a comunicat telegrafic lui Cicerin că primește „propunerea formală de a intra în negocieri de pace și de a stabili, printr-o aplanare amicală a diferendelor, relații pașnice și raporturi avantajoase și binefăcătoare pentru ambele părți” 72. Vorbin- du-se de raporturile româno-sovietice, în telegramă se arată că „forțată de evenimentele și luptele din Rusia, România a observat și observă constant atitudinea de a se abține de la orice imixtiune în afacerile interne ale poporului vecin” 73. în timp ce între guvernul român și sovietic se stabiliseră contacte în vederea convocării unei conferințe, guvernul Al. Vaida-Voievod a fost demis la 13 martie 1920. în noul cabinet, prezidat de generalul Averescu, conducerea Ministe- rului de Externe, a avut-o la început Duiliu Zamfirescu, iar în mai 1920 Take lonescu. Guvernul sovietic a reînnoit noului cabinet român propune- rile de negocieri directe. Guvernul sovietic a adresat la 6 august 1920 guvernului român o notă de pace în care propunea convocarea unei confe- rințe, declarînd că se vor „putea obține avantaje serioase pentru ambele părți și că România va rămîne mulțumită de rezultatele ei, din cauza posibilității de rezolvare prin bună înțelegere a tuturor litigiilor care au apărut între ambele țări” 74 75. Ca răspuns la propunerile sovietice de a se convoca Conferința de Pace, Take lonescu a declarat că guvernul român se consideră legat de promisiunea care a dat-o puterilor aliate și pentru aceasta el nu considera necesar să intre în mod nemijlocit în tratative cu guvernul sovietic76. Guver- nul sovietic a declarat la 19 august că singura cale pentru încheierea trata- tului cu Rusia sînt tratativele directe. „Noi sîntem convinși — se arată în notă — că este în interesul ambelor părți a începe de urgență aceste tratative” 7e. 70 Arhiva M.A.E., Fond. U.R.S.S., Relații cu România, 1920, dosar 22. Telegramă adre- sată Iui Vaida de către Cicerin; vezi și Dokiimentl vneșnei politiki S.S.S.R., voi. II, Moskva, 1958, p. 350. 71 N. lorga, Memorii, voi. II, p. 345—346; Arhiva M.A.E. voi. 42, Dosare speciale. Telegrama 4035 din 27 II. 1920. 72 Dokumentt vneșnei politiki S.S.S.R., voi. II, p. 403; vezi și Arhiva M.A.E. dosarul citat, doc. 20, Telegrama lui Vaida adresată lui Cicerin. 73 Idem. 74 Arhiva M.A.N., fond 71, 1920—1944, Polonia, voi. 64, Istoricul relațiilor româno- polone, 1919 — 1939, cap. I, fila 3. 75 Dokumentt vneșnei politiki SSSR, voi. III, p. 83. 78 Idem ' « . www.dacoromamca.ro 21 MAREA UNIRE DIN 1918 1443 La 28 octombrie 1920 s-a semnat la Paris de către reprezentanții Angliei, Franței, Italiei și Japoniei, pe de o parte, și ai Eomâniei, pe de altă parte, tratatul prin care se recunoștea suveranitatea Eomâniei asupra teritoriului dintre Prut, Nistru și Marea Neagră. Tratatele de pace încheiate în anii 1919—1920 consfințeau voința popoarelor de a-și făuri state naționale sau de a-și desăvîrși unitatea de stat, așa cum au fost Eomânia, Polonia, Iugoslavia și Cehoslovacia. Perioada anilor 1918—1921, ani de luptă eroică a poporului român pentru afirmarea lui ca națiune independentă și suverană, s-a încheiat cu recunoașterea internațională a hotărîrilor luate prin voința unanimă a maselor populare, de unire a tuturor teritoriilor românești într-un singur stat național. în perspectiva istoriei, marile înfăptuiri ale poporului român, reali- zate în 1918 și confirmarea lor prin hotăiîrile Conferinței de Pace, pun și mai mult în evidență faptul că Eomânia nu a făcut parte din rîndul profitorilor unei păci realizată prin bunăvoința învingătorilor sau a cîștigă- torilor aduse de hazardul biruinței într-un război, ci a fost expresia vie, dinamică, a națiunii române, a aspirațiilor de veacuri ale unui popor hotărît să trăiască unit, liber și independent în vatra strămoșească unde s-a zămislit. Aceste coordonate de afirmare, apărare a unității și integrității țării, de păstrare a independenței și suveranității naționale, care se identi- fică cu idealurile poporului român, au jalonat direcțiile politicii externe românești din perioada interbelică, cu toate limitele care au caracterizat interesele de clasă ale cercurilor burgheziei și moșierimii. Istoria demonstrează că formarea statului național unitar nu a fost rezultatul unui eveniment de conjunctură. Eelevînd împrejurările istorice ale desăvîrșirii acestui proces tovarășul Nicolae Ceaușescu arată : „Desfășu- rarea evenimentelor istorice demonstrează în modul cel mai categoric faptul că Unirea nu a fost efectul unei întîmplări, rodul unei simple conjunc- turi favorabile sau al înțelegerilor intervenite la masa tratativelor, ci rezul- tatul luptei hotărîtoare a celor mai largi mase ale poporului, un act de profundă dreptate națională, realizarea unei concordanțe legice între reali- tatea obiectivă și drepturile inalienabile ale poporului, pe de o parte, și cadrul național cerut cu stringență de aceste realități. Tratatul de pace încheiat ulterior n-a făcut decît să consfințească starea de fapt existentă, situația creată ca urmare a luptei maselor populare din Eomânia și din Transilvania, a întregului nostru popor” 77. Conferința de pace de la Paris n-a făcut decît să consfințească o situație de fapt, creată de lupta poporului român. înfăptuirea unității statului român a realizat cadrul național și social-economic pentru dezvoltarea Eomâniei moderne, a avut o înrîurire pozitivă asupra întregii evoluții economice, politice și sociale a țării, pen- tru afirmarea ei pe arena internațională ca un stat unitar, suveran, animat de dorința menținerii păcii și colaborării între popoare. 77 Nicolae Ceaușescu, România pe drumul construirii societății socialiste multilateral dez- voltate, Editura politicii, București, 1979, p. 275. www.dacoromanica.ro 1444 ION ARDELEANU, MIRCEA MUȘAT 22 LA CONFIEMATION INTERNATIONALE DE LA GEANDE UNION DE 1918 RfiSUMfi L’dtude fondâe sur des riches sources d’archives,lapresse du temps, les oeuvres spâciaux concernant les ann6es 1914—1918 et surtout l’dpoque d’apres guerre, prdsente la lutte du peuple roumain pour la formation de l’Etat național unitaire. Par la riche documentation les auteurs analysent les evânements et les actions qui ont pr6par6 l’union des territoires roumains trouvâs sous la domination 6trangere, relevant le role des masses populaires pour l’accomplissement de l’unitâ naționale. La plus grande pârtie de l’dtude est affectâe â la pr6sentation de la position des Etats europSens ă la Confârence de Paix de Paris qui avait consacri les actes de l’union d6cid6s par les masses populaires en 1918. Les auteurs se referent en dâtail â la justesse des dâcisions concer- nant la Eoumanie, au Traitd de Trianon de 4 juin 1920 ainsi qu’ă la recon- naissance de l’accomplissement de l’Etat național unitaire roumain. www.dacoromanica.ro CONTRIBUȚIA ACTIVĂ A REVOLUȚIONARILOR ROMÂNI LA DEZBATEREA PROBLEMELOR DIN MIȘCAREA MUNCITOREASCĂ INTERNAȚIONALĂ (1872-1921) DE AUGUSTIN DEAC Spiritul solidarității internaționale a celor ce muncesc de pretutin- deni a animat din totdeauna muncitorimea română, militanții din mișcarea socialistă, comuniștii din țară, partidul revoluționar al proletariatului român, indiferent de denumirea pe care a avut-o începînd cu 1893, anul lui de naștere. Crearea partidului proletar al clasei muncitoare, constituit la scară națională a favorizat extinderea și întărirea legăturilor mișcării socialiste din România cu alte partide și organizații muncitorești interna- ționale. Sînt cunoscute de altfel, în parte, preocupările militanților revoluțio- nari români, de a informa organizațiile muncitorești din țară, prin presa muncitorească și socialistă, ca și prin grai viu, despre luptele sociale și politice, pe care muncitorimea organizată din diferite țări le ducea pentru îmbunătățirea condițiilor loi materiale, împotriva reacțiunii din statele respective, pentru afirmarea nestingherită a organizațiilor lor politice și profesionale în viața social-politică a țărilor lor. Pe larg au fost popularizate și în România acțiunile revendicative, marile demonstrații și manifestații organizate peste hotare pentru atingerea acestor scopuri. Dovedind o înțelegere profundă a spiritului de solidaritate cu prole- tariatul de pretutindeni, muncitorimea română, pe măsura întăririi șii dezvoltării organizațiilor ei politice și profesionale, a contribuit prin dife- rite mijloace la sprijinirea acestor lupte drepte ale fraților ei de clasă de peste hotare. în același timp muncitorii români au simțit sprijinul frățesc — moral și material — al muncitorimii din diferite țări cu ocazia unor mari acțiuni desfășurate în țară. Desigur, despre această latură a solidarității internaționale, precum și despre legăturile pe care le-au promovat organizațiile muncitorești din România cu o seamă de organizații politice și profesionale din dife- rite țări, privind perioada 1872—1921, s-a scris în literatura noastră de specialitate. Probabil nu de ajuns și complet. Ceea ce vrem să adîncim în acest studiu este acea apreciere, deosebit de valoroasă care se găsește în Programul Partidului Comunist Român de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintare a României spre comunism, și anume că Partidul clasei muncitoare din România ,,s-a făcut cunoscut prin contri- e,REVISTA DE ISTORIE”, Tom. 34, nq 8, 1445-1472,1981 www.dacoromanica.ro 1446 AUGUSTIN DEAC 2 buția activă adusă la dezbaterea celor mai importante probleme ale mișcării muncitorești din perioada respectivă” Organizațiile revoluționare din țara noastră au participat la activita- tea Internaționalei I, secțiunea din Timișoara fiind reprezentată la Congre- sul de la Haga din 1872; au fost reprezentate la majoritatea congreselor Internaționalei a Ii-a (La Paris în 1889, au fost 5 delegați; la Bruxelles în 1891 — 5 delegați, la Zurich în 1893 — 5 delegați, la Londra în 1896 — un delegat, la Stuttgart în 1907 — 4 delegați, la Copenhaga în 1910 — 2 delegați, la Basel în 1912 — 2 delegați; 14 delegați erau propuși pentru Congresul socialist internațional de la Viena ce urma să aibă loc între 10 și 17 aprilie 1914, dar care nu s-a mai ținut din cauza izbucnirii primului război mondial și a dezorganizării Internaționalei a Il-a; Zimmerwald în 1915 — un delegat, la Congresul de constituire a Internaționalei alll-a de la Moscova în 1919, un delegat). într-adevăr, dacă analizăm ordinea de zi a congreselor și conferințe- lor Internaționalei l-a (1864—1876), ale Internaționalei a Il-a (1889— 1914), precum și situația existentă în general în mișcarea muncitorească din diferite țări din acești ani, apare evident preocuparea majoră privind o seamă de probleme deosebit de importante pentru afirmarea plenară a mișcării muncitorești ca o forță revoluționară. Este vorba de problema unității de acțiune a clasei muncitoare din fiecare țară și pe scară internațio- nală, de problemele păcii și ale războiului, mișcarea socialistă și problema țărănească, mișcarea socialistă și problema națională, problema relațiilor dintre partide, necesitatea aplicării creatoare a socialismului științific la realitățile țărilor în care aceste partide acționau etc. *. Documentele mișcării noastre muncitorești revoluționare, aflate în țară și în fondurile unor organisme muncitorești internaționale (care se păstrează în unele arhive și biblioteci de peste hotare) confirmă obiectivita- tea aprecierii din Programul P.C.E. referitoare la activitatea internațională a organizațiilor muncitorești din Eomânia, poziția înaintată în dezbaterea acestor probleme, evidențiindu-se nu o dată inițiativa reprezentanților români în sublinierea importanței acestora ca și indicarea unor căi și metode realiste în rezolvarea lor. Tocmai acest mod, consecvent revoluționar, de a gîndi și a acționa a reprezentanților organizațiilor muncitorești din Eomâ- nia, le-a adus și stima, prețuirea deosebită în mișcarea muncitorească și democratică internațională. ■* Ținîndu-se seama că în fața frontului unitar al claselor exploatatoare existent în toate statele capitaliste, se impunea și un front tot atît de unitar al tuturor exploataților și asupriților. De aceea s-a ridicat cu acui- tate problema necesității înfăptuirii unității de acțiune atît la scară națio- nală, în cadrele fiecărui stat cît și pe scară internațională a mișcării munci- torești, a organizațiilor ei politice și profesionale, condamnîndu-se în același timp, metodele anarhice, teroriste, care aduceau daune mișcării organizate muncitorești. 1 Vezi Programul Partidului Comunist Român de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintare a României spre comunism, Edit. politică, București, 1975, p. 36. ♦ Desigur, mișcarea muncitorească internațională s-a confruntat și cu alte numeroase probleme care nu fac acum, in acest studiu, obiect de cercetare. www.dacoromanica.ro REVOLUȚIONARII ROMANI ȘI MIȘCAREA INTERNAȚIONALA 1447 Militanții revoluționari români au acționat hotărît pentru menține- rea unității organizatorice și politice a mișcării muncitorești din România convinși fiind că numai această unitate principială, le dă tăria de a înfrunta politica claselor dominante, de a se afirma hotărît în apărarea intereselor fundamentale ale celor exploatați și asupriți de la orașe și sate, de a asigura victoria finală a proletariatului — răsturnarea regimului politic bazat pe exploatare și asuprire și construire a noii societăți socialiste. în perioada care face obiectul studiului de față, spre deosebire de situația mișcării muncitorești din numeroase țări europene, în România a existat doar o singură organizație politică revoluționară la scara întregii țări și o singură centrală sindicală. Unitatea a fost realizată nu ca urmare a unor cedări de la principiile fundamentale ale socialismului științific, ci al însușirii temeinice a acestor principii de către marea majoritate a membrilor organizațiilor socialiste revoluționare, precum și a grijii deosebite manifestate de conducătorii mișcării muncitorești din România pentru păstrarea acestei unități. în articolul Dizidențele în partidul socialist, C. Dobrogeanu-Gherea, dînd exemplul de existența unor dizidențe în mișcarea muncitorească euro- peană, sublinia necesitatea studierii atente „a cauzelor care le-au provocat pentru a trage toate concluziile necesare pentru activitatea noastră socială, căci negreșit putem să le evităm dacă ,ne vom da bine seama de ele” 2. Tocmai manifestarea acestei griji a făcut ca teoreticianul român să apreci- eze „pînă acuma (1893 — A.D.) ne-a ferit norocul de pacostea diviziunilor și dizidențelor” 3. Firește, au fost și unele elemente, de altfel puține la număr, care în diferite perioade istorice n-au fost în stare să țină pasul cu cerințele esențiale ale mișcării revoluționare, elemente care ele înșile și-au dat seama de această rămînere în urmă și au ieșit din frontul revoluționar, sau au fost eliminate, nezdruncinînd cu nimic unitatea partidului clasei munci- toare. Această unitate s-a păstrat cu prețul luptei întărite pentru a arăta muncitorilor avantajele deosebit de mari precum și forța mărită a lor în luptele sociale, datorate numai și numai unității de acțiune muncitorești. Păstrînd și dezvoltînd acea trăsătură distinctă și permanentă a mișcării noastre muncitorești care s-a materializat în caracterul ei unitar, în existența partidului politic unic, bazat pe principiile socialismului științific, reașezarea partidului pe temeliile României reîntregite, avînd la bază principiile comuniste, a fost concepută de către revoluționarii români în același spirit nu ca rezultat al sciziunii organizațiilor politice muncitorești din țara întreagă, cum de altfel a avut loc în mai toate țările lumii de atunci, unde au apărut partidele comuniste, ci printr-o analiză temeinică a noilor sarcini care stăteau în fața mișcării muncitorești de după înfăptuirea României Mari și pregătirea muncitorilor pentru a-și însuși noul program comunist. Cum era și firesc, au fost și în această peri- oadă unele elemente care n-au înțeles sarcinile mișcării muncitorești în noua etapă, elemente care s-au retras, fără ca unitatea mișcării, a partidu- lui revoluționar să aibă de suferit. „Unitatea partidului — se arată în Manifestul Consiliului General lansat în februarie 1921, după retragerea 2 C. Dobrogeanu-Gherea, Opere complete, voi. III, Edit. politică, București, 1977, p. 154. 3 Ibidem, p. 156. www.dacOTomanica.ro 1448 AUGUSTIN DEAC 4 din partid a celor 8 elemente social-democrate — nu e atinsă și partidul întreg rămîne unit împrejurul steagului purtat cu cinste prin atîtea bătă- lii” 4 5 * *. Experiența românească, în această privință, aducea ceva nou în mișcarea muncitorească internațională. în Eomânia nu s-a creat în anii avîntului mișcării muncitorești de după desăvirșirea statului național unitar român un alt partid revoluționar, ci Partidul socialist existent a fost reașezat la nivelul țării reîntregite și și-a adoptat programul comunist, corespunzător noilor necesități. Vigoarea mișcării muncitorești din Eomânia, caracterul său revolu- ționar, au fost elementele hotărîtoare în demonstrarea necesității acțiunii unitare și organizate. în această problemă fără îndoială că mișcarea revo- luționară din Eomânia lua direct din experiența multimilenară a poporului român, sintetizată magistral în ideea că „Unde-i unul nu-i putere la nevoi și la durere, /Unde-s doi puterea crește și dușmanul nu sporește”. Tocmai din experiența proprie, pozitivă a avîntului politic și organizatoric al clasei muncitoare, reprezentanți de seamă ai organizațiilor revoluționare de pe teritoriul patriei noastre au adoptat o poziție unitară și înaintată la diferite congrese socialiste internaționale, subliniind importanța deosebită pe care o are această unitate, atît pentru mișcarea muncitorească din fiecare țară, cît și pe plan internațional. Pentru a exemplifica, menționăm, poziția înaintată a delegatului secției din Timișoara a Internaționalei l-a, Carol Farcaș, manifestată la Congresul de la Haga din 2 — 7 septembrie 1872, cînd s-a pronunțat hotărît împotriva manifestării curentelor anarhiste, mic burgheze, votînd, alături de K. Marx și Fr. Engels, de alți revoluțio- nari dintr-o seamă de țări pentru apărarea unității ideologice, politice și organizatorice a Internaționalei IB. în luna iulie 1889 s-a manifestat evident dispersarea rîndurilor orga- nizațiilor muncitorești din diferite țări și în sînul mișcării muncitorești internaționale, desfășurîndu-se la Paris concomitent două congrese sociali- liste internaționale, unul, avînd la bază concepția ideologică a socialismu- lui științific, iar altul o seamă de concepții ale socialismului mic burghez, anarhist. Eeprezentanții organizațiilor revoluționare din Eomânia participă la primul, aducîndu-și o prețioasă contribuție, atît în Biroul permanent al Congresului cît și prin inițiative proprii subliniind necesitatea desfășură- rii unei acțiuni hotărîte pentru înfăptuirea unității de acțiune între toate organizațiile socialiste internaționale. „Delegații români — se arăta într-o Declarație specială supusă Congresului — își rezervă dreptul de a-și pre- zenta încă o dată propunerea la un Congres viitor,... și roagă Congresul ca viitoarea reuniune internațională, să fie convocată în asemenea formă, incit să fie strînse, la un loc toate forțele anticapitaliste în vederea luptei de clasă și a socializării mijloacelor de producție” 8 (subl. ns. — A.D.). Manifestarea curentului anarhist în mișcarea muncitorească interna- țională, a prilejuit lui Constantin Dobrogeanu-Gherea să scrie studiul 4 „Socialismul”, an XV, nr. 17 din 6 februarie 1921. 5 La premiire Internationale. Recueil des documents publiis sous la direction de Jacques Freymond, voi. II, Geneva, 1962, p. 373—381. » Documente din istoria mișcării muncitorești din Romănia 1879—1892. Edit. politică» București, 1973, p. 618. , www.dacoromamca.ro 5 REVOLUȚIONARII ROMANI ȘI MIȘCAREA INTERNAȚIONALA 1449 intitulat Anarhia cugetării *, prin care autorul român aduce o contribuție importantă la dezvăluirea esenței acestui curent. încă la începutul studiu- lui său, Gherea remarcă amănuntul semnificativ că „a scrie despre anarhism mai ales despre anarhismul teoretic, despre teoriile anarhismului e cît se poate de greu. Cauza — sublinia teoreticianul socialist român — e că n-au un punct de plecare, nu știi de cine și de ce să te apuci”, deoarece „anarhismul ca expunere teoretică-științifică nu există” * 7. în timp ce „socialismul științific și-a găsit expresie în genialele scrieri ale lui Marx, Engels și ale discipolilor lor — remarca Gherea — anarhismul nu și-a găsit încă un om care... să-i fi dat o sistematizare mai științifică” 8. Cauza, arată autorul, se află chiar în anarhism, care la prima tratare științifică apare ca un nonsens, ca o absurditate științifică. Revista socialistă „L’Ere nouvelle”, publicînd importantul studiu al lui C. D obrogeanu- Gherea A na rhia cugetării sub titlul „JHaa; Stirner”, acesta a fost apreciat de Clara Zetkin ca lucrarea „cea mai clară și mai precisă (subl. ns.) pe care am citit-o despre marele teoretician al anar- hismului” 9. Demascarea anarhismului pe plan internațional prilejuiește auto- rului român popularizarea unor teze de bază ale învățăturii lui Marx și Engels. „Metodul socialismului științific — scrie Gherea — e al științelor moderne în general. Studiind societatea în toată complexitatea ei în timp și spațiu, studiind istoria omenirii, toate formele sociale trecute, studiind societatea prezentă iarăși în toată complexitatea ei, socialismul științific caută astfel legile mișcării, evoluțiunii omenirii, caută să-și explice cum a ajuns acolo unde e și într-un mod general, bineînțeles, care e acea formă socială către care merg neapărat societățile moderne civili- zate, societățile burgheze”10 11. în aceeași ordine de idei, Gherea, subliniind temeinicia materialismu- lui dialectic și istoric, creat de K. Marx și F. Engels, precizează : „Socialis- mul, studiind realitatea lucrurilor, fiind consecință el însuși a realității în sensul cel mai larg al cuvîntului — a realității istorice trecute fie și prezente — socialismul științific nu poate să se piardă în nourii fanteziei, realitatea, viața reală îl controlează și îi îndreaptă pașii. Idealul socialismu- lui științific, el însuși este numai o consecință și un rezultat al vieții reale și al studierii acestei vieți” u. La rîndul său, militantul de frunte al mișcării socialiste române, loan Nădejde, într-un articol din gazeta socialistă „Munca”, declara hotărît : „Socialismul științific nu-i un sistem filozofic fabricat și ticluit de vreun genial cugetător, închis în chilia sa și pe care socialiștii ar avea datoria de a-1 face primit de cît mai mulți oameni, și apoi aceștia să caute a-1 pune în lucrare, prefăcînd lumea după ideile genialului maestru. Nu, ♦ Studiul a apărut în numărul 4 din 1892 al revistei socialiste românești „Critica Socială” (republicat apoi de revista socialistă de circulație internațională „L’îire nouvelle” din Paris,, editată de militantul socialist român G. Diamandy). 7 „Critică socială” nr. 4 din martie 1892. 8 Idem. 8 L’Ere nouvelle”, an II, nr. 1/1894. 10 Idem. (Vezi C. Dobrogeanu Gherea, Opere complete, voi. II, Edit. politică, București» 1976, p. 452-453. 11 Idem, p. 453. j • www.dacoromamca.ro 4 - c. 1412 1450 AUGUSTIN DEAC 6 un Engels, un Marx, și alți geniali capi teoretici ai noștri nu s-au apucat de făcut o utopie, adică o societate desăvîrșită; mai mult, Marx și Engels și toate capetele limpede cugetătoare ale socialismului s-au mulțumit să analizeze societatea de azi și să vadă de unde vine și încotro merge, care sînt puterile ce o prefac și au găsit că, foarte firește în puterea legilor economice ce lucrează acum, societatea burgheză se preface în societate socialistă, că averile se adună în mina unui număr din ce în ce mai mic de bogătași, iar mulțimea de proletari, muncitori de pămînt neatîrnați, micii meseriași, micii negustori sînt brînciți în proletariat”12. Socialiștii români au înțeles că realitatea vieții sociale departe de a fi statică, uniformă și simplificatoare, se afirmă ca im dat complex, care poate fi studiat îh mod real numai cu ajutorul teoriei și metodologiei socialismului științific și în această idee se regăsește imul din punctele de pornire în făurirea contribuției lor teoretice la îmbogățirea ideologiei revo- luționare. Corespunzător acesteia — subliniază C. Dobrogeanu-Gherea — tactica socialiștilor marxiști trebuie să fie o tactică complexă, — o adec- vare continuă și creatoare a activității revoluționare la împrejurările economico-sociale și politice în permanentă schimbare și dezvoltare. Considerînd naivi pe toți aceia care simplificau realitatea social-poli- tică, în articolul Deslușiri în privința manifestului, se sublinia : ,,După cum e complexă teoria socialismului științific, tot astfel de complexă este și tactica socialiștilor moderni. Știind că au de-a face cu im organism viu, foarte complex și nu cu un material mort, tactica lor trebuie să fie și ea foarte complexă. Ei trebuie să țină seama de construcția societății, de funcționarea organelor sociale, de mediul în care se dezvoltă, ei trebuie să țină seama de împrejurările speciale ale dezvoltării fiecărui popor și să schimbe tactica după dînsele. Firește că asemenea tactică e mult mai grea, nespus mai grea, dar numai ea poate da roade folositoare” 13. Spiritul științific creator în abordarea problematicii și acțiunii mișcării muncitorești era înțeles de revoluționari români ca spirit de fermi- tate și fidelitate revoluționară, ca atitudine combatantă față de curentele și pozițiile potrivnice ideologiei de clasă și luptei proletariatului. Socialistul român a denunțat prin analize temeinice, teoriile burghezo-liberale și cele poporaniste cu privire la cauzele și metodele de dezvoltare a Eomâniei, ca și revizionismul din mișcarea muncitorească internațională. El a dus o luptă teoretică necruțătoare, cu argumente științifice împotriva lui Eduard Bernstein care încerca să golească socialismul științific de conținu- tul său revoluționar, a respins aceste încercări, susținînd cu și mai multă hotărîre necesitatea înțelegerii profunde, de la sursa originală, a învățătu- rii lui Marx și Engels, singura teorie pînă la capăt științifică, care permite analiza obiectivă a fenomenelor din lumea materială și din societate. „Se înțelege, toate modificările pe care le suferă societatea în mersul ei înainte — releva C. Dobrogeanu-Gherea — toate devierile, toate fenome- nele noi și complexe care apar în cursul dezvoltării ei trudnice și atît de imens de complicate trebuie să fie cercetate, analizate, studiate în toată complexitatea lor. însăși metoda și cercetările științifice ale lui Marx; sînt pentru noi în această privință cel mai mare îndemn, dar cercetările la „Munca” an I, nr. 22 din 22 iulie 1890. 13 ,.Revista socială”, an XX, nr. 4 din aprilie 1887. www.dacoromanica.ro 7 REVOLUȚIONARII ROMANI ȘI MIȘCAREA INTERNAȚIONALA 1451 acesteia, noi socialiștii trebuie să le facem pe baza însăși a metodei și cerce- tărilor lui Marx. Părăsind această metodă și aceste cercetări, lipsiți de conducerea lor, riscăm să ne pierdem în haosul inextricabil al fenomenelor sociale atît de complexe, riscăm să ne pierdem în cel mai regretabil eclec- tism științific și în cel mai detestabil oportunism practic” 14. Bazați pe o solidă însușire a socialismului științific, militanții mișcă- rii socialiste din Bomănia au intervenit atît din inițiative proprii cît și la cererea unor organisme socialiste internaționale nu numai pentru a atrage atenția asupra importanței înfăptuirii unității organizatorice și politice a clasei muncitoare din fiecare țară dar și pentru înfăptuirea ei reală. Socialiștii români, au apreciat că nu s-a dat destulă importanță problemei dizidențelor în partidele socialiste europene. ,,Aceia care cunosc dezvoltarea socialismului — sublinia C. Dobrogeanu-Gherea — știu cît rău au făcut și fac aceste dizidențe socialismului european, cît de mult pierd partidele socialiste prin faptul că sînt împărțite în o mulțime de fracții, care nu numai că nu se ajută dar se combat cu cea din urmă vio- lență, ca neîmpăcabili inamici”15. Cu oarecare regret, gazetele socialiste din Bomănia semnalau cititori- lor că în mișcarea muncitorească din Franța, Anglia, Italia, Germania, Austria, Ungaria, Bulgaria etc. există diferite fracțiuni socialiste, ceea ce îngreunează acțiunea unitară a proletariatului împotriva exploatatorilor săi. Descriind situația organizatorică a mișcării socialiste din aceste țări, Franța de exemplu, Gherea arăta că aici erau : „Parti ouvrier, Blanchiști, Posibiliști, care se împart în două grupe: Brussiști și Alemaniști și cîte încă alte grupe și grupulețe mici care se luptă între ele” 16 In Anglia remarca teoreticianul socialist român erau : „Independent labour party, Federația social-democratică a lui Hayndman, Grupul lui Champion,. Partidul lui Burms” 17. Cu vădit interes urmăreau socialiștii români eforturile făcute de militanții mișcării socialiste frânceze în vederea înfăptuirii unității organi- zatorice și politice a clasei muncitoare din Franța. Adoptarea unei rezolu- ții în acest sens la Congresul anual al organizațiilor socialiste franceze,, ținut la Troyes în 1888 avînd o deosebită însemnătate pentru înfăptuirea unității de acțiune a clasei muncitoare franceze, a fost deosebit de bine apreciată de publicația socialistă bucureșteană „Drepturile omului” care înserează întreaga rezoluție : „Considerînd importanța luptei electorale ce se va degaja la Paris și necesitatea unei afirmări a socialiștilor revoluțio- nari — se sublinia în rezoluție — Congresul de la Troyes, pentru a însemna primul pas al unirii forțelor revoluționare, invită toate grupurile aderente la Congres, și pe toți revoluționarii din Paris să se unească, pentru a opune facțiunilor politiciane (monarhiști, oportuniști, radicali și bulangiști), un candidat curat revoluționar” 18. Oonstatînd cu regret că și în Germania muncitorimea se găsea sub influența mai multor organizații politice, gazeta socialiștilor români 14 C. Dobrogeanu-Gherea, Opere complete, voi. 5, Edit. politică, București, 1978, p. 42- 16 Idem, Opere complete, voi. 3, Edit. politică, București, 1977, p. 155. 16 Idejn, p. 155. 17 Idem. 18 „Drepturile omului”, din 20 decembrie 1888. www.dacoromanica.ro 1452 AUGUSTIN DEAC 8 „Munca” relata cu satisfacție despre Congresul socialist din Berlin, reunit în noiembrie 1892 cu scopul de a hotărî linia de purtare a partidului față de guvern și burghezia guvernamentală.,,Congresul — consemna „Munca” — a votat părerile susținute de Bebel, Liebknecht, Singer, de a nu dezarma față de burghezie, de a nu se mulțumi cu așa zisul socialism de stat-reacți- onar, care nu are a face nimic cu socialismul revoluționar”. RefLectînd poziția revoluționară a mișcării noastre muncitorești, gazeta „Munca” a aprobat cu satisfacție hotărîrile socialiștilor germani, apreciind că „nu poate decît vedea cu mulțumire că și de astă dată, partidul socialist ger- man nu a alunecat de pe linia dreaptă și nu s-a lăsat a fi ademenit de patima socialismului de stat pe care burghezia, de spaima socialismului amenințător și puternic, voiește să și-o pună în fața edificiului șubred și ruinat care se cheamă societatea actuală (capitalistă)”. Ținînd seama de această orientare justă a socialiștilor germani, revoluționarii români prin gazeta „Munca”, trimiteau o strîngere de mînă frățească lucrătorilor socialiști germani, adunați în Congres afirmând „încă o dată solidaritatea care ne leagă de proletariatul internațional” 19 20. Disensiunile ivite în mișcarea muncitorească din Bulgaria vecină, urmată de o sciziune organizatorică, în 1903 care după părerea unor militanți de seamă ai mișcării noastre muncitorești nu avea la bază princi- pii tactice și strategice radical deosebite ci mai de grabă orgoliul unor militanți, au îngrijorat și amărît pe mulți dintre conducătorii mișcării revoluționare din România. în telegrama de felicitare adresată tovarășilor bulgari, adunați la Congresul al Xl-lea în septembrie 1901, I. O. Frimu, în numele muncitorilor socialiști din România, le constata „Dăunați și voi în organizarea internă a partidului de cîțiva membri mai puțin convinși de idealurile socialiste”, îndemnîndu-i să lupte „în continuare neobosit pînă ce mișcarea socialistă va cuprinde întreaga muncitorime” w. Biroul socialist internațional, organ de coordonare a Internaționa- lei a Il-a, din care făceau parte și doi reprezentanți ai mișcării socialiste din România, I. O. Frimu și dr. Or. Racovski, a însărcinat pe ultimul să intervină pe lingă cele două fracțiuni existente în mișcarea muncito- Tească bulgară, pentru a realiza unitatea organizatorică și politică. în scrisoarea dr.-ului Racovski adresată din Sofia la 28 iulie/10 august 1910 Biroului Socialist Internațional și citită la Congresul socialist internațional de la Copenhaga, prin care explică acțiunea sa, se menționează că această misiune s-a terminat cu un insucces, cu toate că, după cum sublinia Racov- ski, „după o cunoaștere mai aprofundată a cauzelor disensiunilor lor, eu m-am convins că nu este nici una atît de serioasă ca să justifice sci- ziunea” 21. Participînd la lucrările celei de-a Vil-a Conferințe sindicale interna- ■ționale a secretarilor de Comisii Generale din țările afiliate, care s-a ținut la Budapesta în zilele de 10—12 august 1911, Gheorghe Oristescu, secreta- rul Comisiei Generale a Sindicatelor din România, printre altele a arătat 19 „Munca” an III, nr. 39 din 15 noiembrie 1892. 20 Documente din istoria mișcării muncitorești din România, 1900—1909, Edit. politică, București, 1975, p. 198. 21 Huitiime Congris socialiste internaționale tenu ă Copenhague du 28 aoăt au 3 septembre 1910, commte rendu analytique publii par le Secretariat du Dureau Socialiste International, «Gând, 1911, p. 411. www.dacoromanica.ro <) REVOLUȚIONARII ROMANI ȘI MIȘCAREA INTERNAȚIONALA 1453 ^conferinței că ,,a încercat personal să împace cele două fracțiuni din mișca- rea muncitorească din Bulgaria” 22. Eforturi pentru înfăptuirea unității organizatorice și politice a mișcă- rii muncitorești din țara vecină a depus Gheorghe Cristescu și cu ocazia participării sale ca reprezentat al Partidului Social Democrat din Eomânia la cel de-al Xll-lea Congres al socialiștilor „strîmți” din Bulgaria care și-a desfășurat lucrările în zilele de 29 și 30 iunie 1914, la Sofia. Salutînd Congresul, tovarășilor bulgari, Gheorghe Cristescu, membru în conducerea P.S.D.E. după ce a subliniat importanța „conlucrării laolaltă”, a socia- liștilor români și bulgari, conlucrare care „e de mare interes” a recoman- dat : „Ținînd socoteală de frămîntările din balcani regretăm că la Voi «xistă două fracțiuni socialiste”, adăugind că ,,în interesul muncitorimii ar fi bine să existe numai una mare și puternică” 23. Grija pentru menținerea unități partidului în țară și pentru unita- tea mișcării muncitorești internaționale a fost prezentă și în intensa cores- pondență pe care conducerea partidului socialist din Eomânia a avut-o după desăvîrșirea statului național unitar român în anul 1918 cu conduce- rea mișcării socialiste din Iugoslavia. Prezentînd într-o formă succintă mișcarea muncitorească din Eomânia reîntregită secretarul partidului socialist din Eomânia, Ilie Moscovici în scrisoarea adresată la 24 ianuarie 1920 Comitetului Executiv al Partidului socialist din Serbia comunica: „Partidul nostru pînă acum este unit. Majoritatea membrilor săi sînt îm- potriva celei de-a Il-a Internațională și pentru a IlI-a” 24. Concepția revoluționarilor români privind necesitatea menținerii ■unității organizatorice și politice a clasei muncitoare a fost subliniată și de Jacques Sadoul reprezentant de frunte al Partidului Socialist Erancez, •care-și desfășura activitatea pe lîngă conducerea Internaționalei a IH-a comunistă cu sediul la Moscova. într-o scrisoare datată 27 martie 1920, Sadoul recunoștea eforturile revoluționarilor români de-a avea un „mare și unic partid” apreciind în mod special: „Voi (adică revoluționarii români — A.D.) ați spus-o de multe oii, tovarăși, va fi partidul comunist compus din elemente cu adevărat revoluționare” 25. ★ Eeprezentanții organizațiilor socialiste din Eomânia, trăgînd o seamă de învățăminte și puncte de conduită în activitatea lor din analiza în lumina principiilor socialismului științific, al realităților social-economice și poli- tice ale Eomâniei de la sfîrșitul secolului al XlX-lea au venit la congresele Internaționalei a Il-a cu o seamă de inițiative, cu concluzii importante nu numai pentru mișcarea muncitorească din Eomânia ci și pentru cea din alte țări aducîndu-și astfel o contribuție activă. Una din problemele inițiate de socialiștii români a fost aceea privind mișcarea socialistă și țărănimea. Ideea alianței muncitorești-țărănești, a răspîndirii ideilor revo- luționare în rîndul țărănimii și atragerea ei în lupta generală revoluționară 22 ,.România muncitoare”, an VII, nr. 52 din 8 septembrie 1911. 23 „Idem, anul X, nr. 77 din 8 iuUe 1914. 24 Arhiva CC al P.C.R., fond 1, dosar 6, din 1920, fig. 1-2. 24 Idem, fond 28 din 1920, mapa 21. www.dacoromanica.ro 1454 AUGUSTIN DEAC 10 sub conducerea clasei muncitoare și a partidului ei politic a preocupat asiduu organizațiile socialiste din România. încă la congresul socialist internațional de la Paris din 1889 delega- tul socialiștilor români, D. Mani a informat congresul pe lingă dezvoltarea, mișcării revoluționare din România și despre marile răscoale țărănești din anul 1888 ca și despre preocuparea socialiștilor români de a lărgi propaganda revoluționară și la sate, în sinul țărănimii exploatate și obidite, „înti-adevăr — sublinia delegatul român — propaganda fusese dusă în mijlocul țărănimii și cu rezultatul cel mai bun. După o agitație neîntre- ruptă de abia trei ani im număr de 280 de delegați, reprezentînd 40.000 de voturi țărănești, au trimis în Parlament 3 deputați socialiști” 26. în anul 1891, la Congresul socialist internațional de la Bruxelles delegația organizațiilor revoluționare din România, în amplul ei Raport prezentat asupra dezvoltării mișcării muncitorești din țara noastră ca și asupra răspîndirii ideilor socialiste la sate, a insistat asupra necesității de a atrage în tabăra mișcării socialiste și mase ale țărănimii exploatate și asuprite. Ea și-a însoțit raportul de propunerea concretă ca forul inter- național socialist să dezbată problema partidei muncitorilor față de țără- nime. Gazeta socialistă bucureșteană „Munca” consemna că delegația organizațiilor socialiste românești a avut mandat special de a ridica ches- tiunea propagandei și organizării muncitorilor de cîmp la congresul socia- list internațional de la Bruxelles. Ca atare, menționa aceeași gazetă „pen- tru întîia oară chestia agrară e pusă în discuția tuturor partidelor socia- liste” 27. O serie de delegați ai social-democrației occidentale, nefiind de acord cu propunerile delegației române, au respins-o pe motivul că și așa ordinea de zi a Congresului este prea încărcată. Propunerea reprezentanților mișcării socialiste române n-a rămas totuși fără urmări și încă dintre cele mai pozitive. Reflectînd preocuparea socialiștilor francezi de exemplu pentru propaganda la sate după interven- ția delegației române la Congresul de la Bruxelles gazeta socialistă română Democrația socială”, într-un articol din 12 iulie 1892, arăta : „Ziarul „Le Socialiste”, organ central al partidului muncitor francez, publică, în numărul din urmă un apel însoțit de un chestionar privind chestia agricolă, acest chestionar va sluji la dezbaterile Congresului național al socialiștilor francezi, care se va ține la Marsilia la 24 septembrie”. Gazeta franceză atrăgea atenția cititorilor că „discuțiunea chestiei agricole a fost supusă congresului internațional de la Bruxelles de către delegatii români (sublinierea noastră — A.D.). Gazeta „Democrația socială” mai scria că tocmai acum în Franța, socialismul „se agită cu o nouă viață, cu o pondere nouă. Guesde, Lafargue și Perroul încep propaganda la țară. Ei pleacă prin comune, spre a ține conferințe. Mai înainte, au împrăștiat în 3000 de comune chestionarul în chestia agrară, pe care l-am publicat și într-unul din numerele noastre trecute”. La 19 iulie 1892, „Munca” reproducea, sub titlul: Ancheta socialistă asupra situației claselor agricole, hotărîrea partidului socialiștilor francezi 29 Documente din istoria mișcării muncitorești din România. 1879—1892, Edit. politică. București, 1973, p. 619. 27 „Munca”, an IV, nr. 26 din 22 august 1893. www.dacoromanica.ro 11 REVOLUȚIONARII ROMANI ȘI MIȘCAREA INTERNAȚIONALĂ 1455 de a se ocupa și de problema agrar-țărănească, pentru întîia oară pusă în evidență și analizată în mișcarea muncitorească internațională de către socialiștii români, la Congresul socialist internațional în Bruxelles. încă din partea introductivă, hotărîrea Partidului Socialist Francez evidenția că ,,-inițiativa delegației socialiste române la Congresul de la Bruxelles a decis în anul trecut de a aduce chestiunea agricolă la ordinea zilei în viitorul Congres internațional, care se va ține la Zurich, în august 1893'\ (subl. ns.) Hotărîrea conchidea că „partidul nostru muncitor trebuie să se ocupe, la sfîrșitullui septembrie, la Marsilia, la al 10-lea Congres socialist, de pro- paganda și organizația socialistă din țară. Pentru acest cuvînt, Consiliul Național a crezut că trebuie a deschide pe lîngă interesați, o anchetă care permite soluțiuni bazate pe fapte” 28. Reprezentanții Partidului social-democrat al muncitorilor din Româ- nia, constatînd că nici pe ordinea de zi a Congresului socialist internațional de la Zurich, din august 1893, nu figura problema agrară, au luat o serie de inițiative. în ultimele zile ale lunii iulie 1893, după cum amintește O. Dobro- geanu-Gherea, el s-a întîlnit cu Friedrich Engels la Londra 29, în scopul discutării problemei agrare și a altor aspecte ale activității Partidului social-democrat al muncitorilor din România. La Zurich, constatînd lipsa problemei țărănești de pe ordinea de zi, delegația română și-a reînnoit argumentele, arătînd că „partidele socialiste și congresele lor internaționale s-au ocupat pînă aici de clasa muncitoare industrială, care e cea mai importantă, e avangarda socialismu- lui, dar că de aici înainte, cînd marea parte a proletariatului industrial e atrasă spre socialism, se impune tuturor partidelor socialiste și deci congreselor lor datoria de a se ocupa în mod special de ariergarda socialis- mului, de muncitorii agricoli” 30 *. Este schițată aici după cum se poate vedea pentru prima dată în mișcarea muncitorească internațională impor- tanța alianței muncitorești-țărănești. O. Dobrogeana-Gherea, într-un articol din ziarul „Munca” relatează că „i-a trebuit multă trudă delegației române pentru a obține o discuție imediată” 81. Argumentele socialiștilor români au avut darul de a convinge pe congresiști. Prin cuvlntul lui Constantin Miile, delegația română propune din nou congresului introducerea oficială a Problemei agrare, printre cele- lalte puncte înscrise pe ordinea de zi provizorie a Congresului. Congresul a acceptat această propunere. Astfel, pe ordinea de zi figurau 10 puncte printre care la al 8-lea punct era inserată : Problema agrară. în vederea dezbaterii fiecărui punct de pe ordinea de zi au fost alese comisii speciale care au supus plenumului congresului rapoarte și propuneri. Din comisia desemnată de Congres pentru Problema agrară, al cărei președinte a fost numit socialistul francez V. Jaclard, au făcut parte și delegați ai Partidului Social Democrat al Muncitorilor din România. 28 „Munca” an III, nr. 22 din 19 iulie 1892. 29 G. Dobrogeanu-Gherea, Opere complete, voi. III, Edit. politică, București, 1977, p.148. ProMcoll des Internalionalen Sozialistischen Arbeiterkongresses im Zurich, p. 11. ai „Munca” an, IV, nr, 26 din 22 august 1893. www.dacoromanica.ro 1456 AUGUSTIN DEAC 12 în raportul prezentat, delegația română a argumentat în mod deose- bit necesitatea programului agrar al fiecărui partid muncitoresc. „Necesi- tatea unui program socialist agricol se impune tuturor partidelor socialiste europene —se menționa în raportul ținut. Fără îndoială, în țările marii indus- trii, proletariatul concentrat în uzine, fabrici și mine, va păstra rolul său preponderent șihotărîtor în transformarea societății moderne, organizată în dictatură de clasă... Nu e tot astfel în o țară ca a noastră unde produc- țiunea agricolă e cu mult preponderentă celei industriale. în țările agricole se recrutează cu succes cadre printre muncitorii unei industrii puțin dezvol- tate, dar ceea ce ar trebui să formeze armata puternică și conștientă a ideii socialiste e masa țăranilor, deja proletari sau pe cale de a deveni. Pentru a pătrunde la țară și a atrage la ei pe țărani, socialiștii români nu au numai de a lupta în contra grelelor obstacole materiale, dar de la început chiar o greutate de doctrină li s-ar pune în cale... Așadar, mîndru de a îndeplini misiunea sa, partidul socialist român are trebuință de a atrage la el și de a se rezema pe un mare număr de muncitori, pe țărani” 32. Raportul se încheia cu aprecierea : „Dacă am insistat așa de mult în prezentul raport asupra programului nostru agricol e că, întocmai ca și delegații noștri la congresul precedent, sîntem însărcinați de a ridica înain- tea d-voastră discuțiunea chestiunii muncitorilor agricoli”, (subl. n. — A.D.). Socialiștii români, cu această ocazie, au remarcat, pe bună dreptate, că propaganda revoluționară și organizarea an început în sînul clasei muncitoare industriale; congresele socialiste internaționale — subliniau ei — s-au ocupat aproape exclusiv de chestiuni neinteresînd decît pe muncitorii industriali și de mine. „Aceasta era și mersul logic, decurgînd din însăși natura lucrurilor. Proletariatul industrial e acela care carac- terizează toată mișcarea socialistă modernă și tot el e chemat să realizeze societatea socialistă; era dar natural ca interesele sale să atragă atenți- unea mai întîi asupra lui, care-i avangarda socialismului”. Pe lîngă aceasta, revoluționarii români considerau „momentul favorabil pentru partidul socialist de a se ocupa și de ariergarda sa, de muncitorii agricoli în particu- lar *, și ne place a crede că nu numai la Ziirich, dar și în viitor, chiar chestiile privitoare la muncitorii agricoli vor avea locul lor însemnat în ordinea de zi a viitoarelor congrese socialiste internaționale. Acolo se vor discuta metodele ce trebuiesc întrebuințate în propagandă, mijloacele de organizare, cererile de făcut pentru a satisface trebuințele lor imediate”. Și adăuga „în speranța de a vedea congresul internațional din Ziirich luînd hotărîri în acest sens, delegațiunea socialiștilor români prezintă pentru a doua oară raportul său asupra chestiunii agrare” S3. Propunerea delegației române, susținută de 8 delegații naționale, a fost, în fine, primită, congresul însărcinînd o comisie specială să redacteze rezoluția cu privire la această problemă. 32 Documente din istoria mișcării muncitorești din Domânia 1893—1900, Edit. politică. București, 1969, p. 142. ♦ Se poate observa că socialiștii români revin cu aprecierea privind alianța muncitorească- țărănească, avangarda mișcării considerlnd-o a o constitui proletariatul, iar ariergarda ei — țără- nimea. 83 Documente din istoria mișcării muncitorești din Domânia 1893—1900, Edit. politică. București, 1969, p.. 148. www.dacoromanica.ro 13 REVOLUȚIONARII ROMANI ȘI MIȘCAREA INTERNAȚIONALA 1457 Delegația română a reușit să convoace, în afara comisiei, două întîlniri speciale ale delegaților tuturor țărilor reprezentate de congres, la care a expus pe larg necesitatea dezbaterii problemei agrare în cadrul mișcării socialiste. Ideea a fost întărită printr-o amplă prezentare a condi- țiilor grele de viață ale țărănimii, arătîndu-se mijloacele și metodele pre- conizate pentru atragerea lucrătorilor agricoli în mișcarea socialistă. S-a discutat, de asemenea, despre atitudinea partidelor socialiste față de diferite categorii de muncitori agricoli, mici proprietari sau dijmași si. Socialiștii români, sesizînd procesul de diferențiere socială la sate, înțele- geau că față de diferitele categorii sociale de țărani trebuiau folosite metode corespunzătoare pentru atragerea lor la mișcarea socialistă. 0. Dobrogeanu-Gherea relatează că atît la aceste întîlniri cît și în comisia însărcinată de congres pentru redactarea unui raport ,,s-au eviden- țiat două curente opuse de idei” privitoare la necesitatea discutării în congresele internaționale a problemei țărănești s®. O minoritate, remarca Gherea, susținea că această chestiune nici nu poate face obiectul unei discuții în congresele internaționale, deoarece condițiile agrare în fiecare țară sînt cu totul deosebite. Condițiile economice industriale, considera această minoritate, sînt în mare parte aceleași în toate țările și de aceea un congres internațional poate să recomande și să ceară tuturor partidelor socialiste din lume să aibă o atitudine uniformă ; nu tot astfel este cu condițiile agrare — obiecta această grupare —, condi- ții care, fiind cu totul deosebite, trebuie de lăsat fiecărei țări latitudinea să lucreze și să întrebuințeze tactica potrivită condițiilor locale ; congresul internațional nu poate hotărî, nici sfătui o tactică comună. ,,în această părere — sublinia Gherea —, netăgăduit că există o mare, o foarte mare parte de dreptate; dar majoritatea, alături cu delegația română, n-a fost de acord, și cu drept cuvînt, cu deducțiile pesimiste ale minorității”. Subliniind că condițiile economice agrare în fiecare țară sînt foarte deose- bite, e absolut adevărat că din această cauză și activitatea practică în fiecare țară va fi mai mult ori mai puțin deosebită. Personal crede că aceeași tactică, ori, mai bine zis, aceleași măsuri și cereri agrare pot să fie revoluționare și socialiste într-o țară, iar într-alta reacționare. „Dar de aci — remarca teoreticianul român — pînă la a susține că congresele internaționale nici nu trebuie să se ocupe cu chestiunea agrară este o mare diferență. în definitiv s-ar putea spune că și condițiile industriale, și mai cu seamă starea politică a claselor industriale este diferită, dovadă e că congresele internaționale, recomandînd o anumită tactică, au întot- deauna grija de a o adăoga: „acolo unde condițiile politice o permit”. Un argument și mai decisiv e acela pomenit în raportul prezentat de către delegații români, și anume că partidele socialiste și congresele lor internaționale s-au ocupat pînă aci de clasa muncitorilor industriali, care e cea mai importantă, e avangarda socialismului, dar că de aici înainte, cînd marea parte a proletariatului industrial e atrasă spre socialism, se impune tuturor partidelor socialiste, și deci congreselor lor, datoria de a se ocupa în mod special și de arriergarda socialismului, de muncitorii agricoli” 86. * 36 34 „Munca” an IV, nr. 26 din 22 august 1893. 36 Ibidem. 34 Idem. www.dacoromanica.ro 1458 AUGUSTIN DEAC 14 Toate aceste argumente au convins și minoritatea din congres, în plenul congresului, președintele Comisiei de Problemă agrară, V. Jaclard, a ținut la începutul raportului său să facă o mențiune specială felicitînd inițiativa delegației române :,,Cetățeni și cetățene ! din inițiativa delegației române — pentru care trebuie felicitată în mod deosebit — pro- blema agrară a fost înscrisă pe ordinea de zi a congresului. Importanța acestei chestiuni nu trebuie demonstrată...”®7. în unanimitate Congresul socialist internațional de la Ziirich a votat următoarea importantă rezoluție în această problemă : „Congresul afirmă dreptul comunității asupra solului și a subsolu- lui ; Congresul declara că una din datoriile cele mai de căpetenie pentru democrația socialistă din toate țările este de a organiza pe muncitorii agricoli, ca și pe muncitorii industriali, și de a-i înrola în rîndurile marii armate a socialismului internațional; Congresul hotărește ca toate naționalitățile să prezinte la viitorul congres un raport asupra progreselor propagandei la țară și, în general,, asupra situației agrare în țările lor respective. Rapoartele vor arăta mai cu seamă ce atitudine, ce mijloace și ce metoda de propagandă cred socialiștii ca cele mai potrivite situației agrare a țării lor față de deosebi- tele categorii de muncitori agricoli salariați, mici proprietari sau muncitori cu dijmă; Congresul decide că chestia agrară, considerînd importanța ei capi- tală și puțina atenție ce i s-a dat pînă aci în congresele internaționale, să fie nu numai la ordinea zilei a viitorului congres, dar în fruntea acestei ordine de discuții” 37 38. Desigur, hotărîrea congresului a avut o uriașă însemnătate. în cazul cel mai rău — preciza Gherea —, chiar dacă această hotărîre a congresu- lui n-ar avea alt rezultat decît acela că 19 națiuni, care au fost reprezen- tate, ar prezenta 19 rapoarte agrare studiate în sensul rezoluțiunei votate de Congresul de la Ziirich, încă și acesta ar fi de un mare, de un foarte mare folos. „Prin acest prealabil studiu — sublinia el — și prin aceste rapoarte se va pune o bază serioasă pentru o lucrare internațională socialistă între clasele agrare muncitoare și noi credem că nu numai acesta va fi folosul cel mare pentru cauza socialismului internațional. Viitorul va arăta” ®9. Recunoscînd eforturile P.S.D.M.R. în cadrul congresului, ziarul „Der Sozial-Demokrat”, organ al Partidului social-democrat german, a publicat în ziua de 1 mai 1894 articolul intitulat „Țăranul român, „în care se sublinia lupta susținută a delegației române la Congresul de la Ziirich pentru introducerea pe ordinea de zi a problemei agrare” 40. Afirmarea partidei socialiste din România pe plan internațional și contribuția socialiștilor români la aplicarea creatoare a principiilor socialismului științific a fost menționată și de Partidul social-democrat 37 V. Jaclard, Le Congr&s socialist internațional de Ziirich, In ,,La revue socialiste,” Paris, din octombrie 1893, p. 311. 38 ,,Munca”, an IV, nr. 29 din 22 septembrie 1893. 39 C. Dobrogeanu Gherea, Opere complete, voi. III, Edit. politică, București,'1977, p. 149. 40 ,.Munca”, an V, nr. 12 din 15 mai 1894. www.dacoromanica.ro 15 REVOLUȚIONARII ROMANI ȘI MIȘCAREA INTERNAȚIONALĂ 1459 din Ungaria. în scrisoarea din 1894, adresată P.S.D.M.R., cu prilejul celui de-al doilea Congres al său se menționa : „Primiți călduroasele noastre salutări, tovarăși ai tînărului și vigurosului Partid social-democrat român, care ocupă deja,’ grație devotamentului și energiei voastre, un loc însemnat printre partidele socialiste ale continentului” 41. O intensificare a activității propagandistice în mijlocul țărănimii după Congresul de la Ziirich s-a constatat și la Partidul muncitorilor din Franța42. De un real folos în propaganda socialistă la sate a fost apariția în 1894 a lucrării lui F. Engels intitulate Problema țărănească în Franța și Germania, pe care, datorită acuității problemei agrare, după cum a reieșit din dezbaterile forului mișcării muncitorești internaționale, s-a străduit s-o xedacteze și s-o publice în cel mai scurt timp. ★ Problema războiului și păcii, deosebit de acută în a doua jumătate a secolului trecut și în primele două decenii ale secolului nostru, a consti- tuit o altă preocupare majoră a mișcării muncitorești internaționale, ținînd seama tocmai de faptul că cercurile reacționare imperialiste dintr-o serie de mari țări, promovînd politica lor de forță și dictat, căutau pe calea înarmărilor și a războaielor nedrepte nu numai să mențină domi- nația asupra unor teritorii și popoare, dar și să înăbușe mișcările de elibe- rare naționale a popoarelor asuprite și lupta revoluționară a muncitorimii de eliberare totală de sub jugul exploatării. Ținînd seama de această situație, deosebit de important pentru mișcarea muncitorească interna- țională era aprecierea unitară a caracterului primului război declanșat de marile puteri, lupta hotărîtă împotriva războaielor nedrepte imperia- liste pregătite și purtate de marile imperii, ca și conținutul nou pe care-1 îmbrăca solidaritatea muncitorească internațională în anii războiului imperialist, nedrept al marilor puteri reacționare. Parte integrantă a mișcării socialiste internaționale P.S.D.R. a participat activ la lupta ideologică desfășurată pe plan internațional pen- tru clarificarea problemelor privitoare la atitudinea mișcării socialiste față de războiul imperialist al marilor puteri și la căile de urmat pentru refacerea unității mișcării muncitorești internaționale. El s-a opus mili- tarismului marilor puteri, politicii lor de forță și dictat. încă la începutul declanșării primei conflagrații mondiale, P.S.D.R. și socialiștii români au demascat printre primii caracterul imperialist al războiului și, în cadrul congreselor partidului, în nenumărate adunări populare, în paginile ziarelor și revistelor socialiste, au chemat masele la luptă împotriva lui. „Imperialismul capitalist european amenință să prăvălească asupra Europei cea mai mare catastrofă ce s-a văzut vreodată pe pămînt — aprecia manifestul intitulat Partidul social-democrat și războiul. Către toți salariații, către întreg poporul român. Partidul Social- Democrat din România, reprezentant al clasei muncitoare, al proletariatului român, solidar cu toate partidele socialiste din lume, se ridică împotriva acestor uneltiri de războaie, se declară neseparat de ideea de pace, sin- 41 ,,Munca”, nr. 9 din 24 aprilie 1894. 42 „Munca”, nr. 31 din 2 octombrie 1894. www.dacoromanica.ro 1460 AUGUSTIN DEAC 1S gura binefăcătoare atît poporului român, cît și omenirii întregi. Jos războiul!” 43. „Războiul acesta — remarca în 1914 Constantin Dobrogeanu- Gherea, e un război cu caracter imperialist și e provocat de cauze politice imperialiste mondiale. Și ce altceva e imperialismul și politica imperialistă decît lupta puterilor mari capitaliste pentru dominarea economică, deci necesarmente și politică a lumii...”44. Cu alt prilej, Gherea sublinia : „Războiul acesta e, în primul rînd, minarea politicii imperialiste pentru stăpînirea economică a lumii, pe care puterile mari capitaliste o urmează de zeci de ani. Această politică imperialistă domină întreaga viață politico-socială a marilor țări civi- lizate” 45. în mod similar caracterizau războiul mondial și alți membri ai conducerii Partidului Social-Democrat din România, ca Ottoi Călin în broșura Războiul, cauzele și urmările lui, apărută în 1914 46, M. Gh. Bujor în conferința intitulată Războiul european și soeial-democrația 47, Ecatcrina Arbore în articolul Războiul european, socialismul român și neutralitatea 48. Ecaterina Arbore sublinia : ,,... concurența colonială între Anglia și Germania, alianță bazată pe interese materiale capitaliste, pe chestiunea miliardelor franceze, care apăsau din ce în ce mai greu prin impozite indirecte popoarele din Rusia, alianță încheiată pe minciuna patriotardă de revanșă, a panslavismului în Peninsula Balcanică, visul secular al Rusiei, militarismul crescînd al Germaniei nu puteau merge la infinit, supraproducția tunurilor Krupp trebuia să se termine, alcătuirea capita- listă a Austriei nu putea merge înainte cu veșnica concurență a naționa- lităților ce o compun” 49. Al. Gh. Bujor relevă și un alt element pentru care imperialiștii au declarat războiul, și anume acela al abaterii clasei muncitoare de la lupta sa : „Clasele stăpînitoare de pretutindeni consideră războiul și ca un mijloc de suprimare a luptei de clasă, o luptă pentru destrămarea proletariatului, de înăbușire a marii mișcări socialiste” 50. Demascînd caracterul imperialist al războiului mondial și ținînd seama că „războiul nu rezolvă antagonismele și contrazicerile monstru- oase”, ci „le mărește încă, le arată în toată hidoșenia lor”, socialistul român C. Dobrogeana Gherea sublinia că numai „revoluția socială e menită să rezolve și să înlăture toate antagonismele și contrazicerile profunde și absurde din societatea capitalistă...”51. Reluîndu-se această idee în articolul Conflagrația din ziarul „România muncitoare” se spunea : „Con- flagrația europeană, care va scoate la suprafață toate relele, toate lipsurile, toate apăsările, toate crimele, toată exploatarea, toată nedreptatea dom- 43 „România muncitoare”, an X, nr. 97 din 24 august 1914. 44 „Lupta zilnică”, an X, nr. 129 din 7 octombrie 1914. 45 C. Dobrogeanu-Gherea, Opere complete, voi. V, Edit. politică, București, 1978, p. 252. 46 Ottoi Călin, Războiul, cauzele și urmările lui, București, 1914 p. 5—6. 47 Mihail Gheorghiu —Bujor, Scrieri social-politice (1905—1961). Studiu introductiv, antologie și note de Nicolae Copoiu, Edit. politică, București, 1979, pag. 252. 48 ,,România muncitoare”, an X nr. 98, 99 și 100 din 26, 28 și 31 august 1914. 49 Ibidem din 26 august 1914. 60 Idem din 10 august 1914. 61 C. Dobrogeanu-Gherea, Opere complete, voi. V, Edit. politică, București, 1978, p. 254. www.dacoromanica.ro 17 revoluționarii romani și mișcarea internaționala 1461 niei capitaliste, va putea să însemne și ceasul din urmă al domniei capita- liste, provocînd revoluția socială” S2. Poziția înaintată a socialiștilor români în problemele războiului, păcii și revoluției a ieșit pregnant în evidență și cu ocazia Congresului extraordinar al P.S.D.R. din august 1914, ținut la numai cîteva zile după declanșarea războiului mondial. Lozincile „Jos războiul” !, „Vrem pace !” și „Trăiască socialismul” dominau atunci atît congresul, cît și organizațiile muncitorești din întreaga țară. într-una din rezoluțiile Congresului extraordinar al P.S.D. din august 1914, războiul mondial era considerat ca „rezultat inevitabil nu numai al intereselor dinastice, al castelor militare birocratice și feudale, al fabri- canților de armament, al presei care speculează toate patimile”, ci și „mij- locul suprem prin care capitalismul caută să scape din crizele economice și sociale inerente producțiunii capitaliste și mai ales supraproducția de mărfuri, capitaluri... prin cucerire de noi teritorii și debușeuri”53. în privința sarcinilor care stăteau în fața social-democrației din România după începerea războiului imperialist, într-o rezoluție specială adoptată de congres se arăta : „Congresul invită clasa muncitoare din România să se gîndească în aceste momente tragice la organizarea ei cît mai puternică în vederea sforțării supreme pe care va trebui s-o facă, profitînd de războiul dezlănțuit de capitalism pentru întărirea ei, să împingă mai departe lupta pentru votul universal și exproprierea totală, pregătind astfel dezrobirea definitivă” 54. Ideile de bază ale rezoluției demonstrează că socialiștii români înțeleseseră necesitatea de a împleti lupta împotriva războiului imperialist cu lupta pentru revendicări cu caracter burghezo- democratic, de a folosi noile condiții în vederea dezvoltării și pregătirii în general a mișcării revoluționare, pentru revoluție. în această lumină apare cu limpezime poziția înaintată a partidului socialist din România. Stabilindu-se ca țel strategic nemijlocit acțiuni care mergeau pe linia desăvîrșirii revoluției burghezo-democratice în vederea pregătirii proletariatului pentru victoria finală, P.S.D.R., se menționa pentru prima dată în statutul partidului votat la Congresul din aprilie 1914 că „Partidul Social-Democrat din România urmărește organizarea proletariatului român pe terenul luptei de clasă și înțelegerii internaționale a muncitorilor, pentru cucerirea puterii politice” 55. Congresul constatînd că în acea ,,învălmășeală generală” statele mici din apusul și estul Europei erau amenințate să servească drept com- pensații și obiecte de tîrg pentru marile state beligerante, a declarat că „singura politică compatibilă cu interesele vitale ale țării este neutrali- tatea sinceră și definitivă, pentru a cărei menținere muncitorimea română se va lupta chiar cu prețul sîngelui său, apărînd integritatea teritorială a țării împotriva oricărei încercări de violare” E6. Bazîndu-se pe aprecierile lui K. Marx și F. Engels asupra rolului reacționar al țarismului și pe situația creată ca urmare a izbucnirii răz- * * 64 65 52 „România muncitoare” an X, nr. 85 din 27 iulie 1914. 53 Idem, nr. 92 din 12 august 1914. 64 Documente din istoria mișcării muncitorești din România. 1910—1915, Edit. politică, București, 1968, p. 811. 65 Ibidem, p. 745. 63 Documente... 1910— 1915, 1968, p. 811. www.dacOTomanica.ro 1462 AUGUSTIN DEAC 18 boiului mondial, ținînd seama de politica reacționară a marilor puteri imperialiste, Austro-Ungaria, Germania etc., urmărită prin declanșarea războiului, socialiștii români susțineau cu perseverență necesitatea promo- vării unei politici externe de stricta neutralitate. ,,într-adevăr — declară unul dintre socialiștii români, Ottoi Călin —, ambele tabere au nevoie de ajutorul nostru. Nici una din ele însă... nu dorește mărirea noastră. Cu atît mai mult ele s-ar opune la o mărire a țării noastre fără mari sacri- ficii din partea ei. Dacă Rusia țaristă ar fi zdrobită, Austria n-ar sta cu mîinile în sîn,. .. pentru că, după cum ea n-a tolerat o Serbie mare, tot așa nu va tolera o Românie mare, chiar făcută în detrimentul unei țări dușmane. Dacă Austria ar ieși zdrobită, sîntem siguri că Rusia s-ar opune cu mai multă energie încă împotriva alipirii Transilvaniei și a Bucovinei de țara noastră, pentru că, dacă Rusia urmărea distrugerea Austriei, mai de mult și cu mai multă încăpățînare urmărește la netezirea căii care ar duce, de-a lungul Mării Negre, înspre Balcani și Bosfor, și prin urmare, cu mai multă îndîrjire s-ar opune ea la crearea unei Românii mari, care ar fi o veșnică stavilă în calea care o duce spre Constantinopol”. Iată de ce socialistul român conchidea : ,,Nu există nici o alternativă. Ori neutralitatea desăvârșită, categoric, oficial declarată, cîtă vreme integritatea noastră teritorială nu va fi atinsă, ori greutățile unui război, fie că-1 întreprindem acu, mai tîrziu sau la sfîrșitul conflictului european, cu riscul, cu cea mai mare probabilitate de a fi la sfirșit zdrobiți și înghițiți de una din cele două puteri uriașe în luptă”. Lucru care în parte s-a și întîmplat. în condițiile destrămării Internaționalei a H-a, P.S.D.R. are meritul de a se fi situat în întregul său în rîndul grupărilor de stînga ale acesteia, de a fi rămas credincios principiului luptei de clasă. Militanții revoluțio- nari ai Partidului Social-Democrat au desfășurat, alături de stînga revolu- ționară, o activitate rodnică pe linia strîngerii legăturilor internaționale, condamnînd cu tărie lipsa de principialitate a unor lideri din conducere, din mișcarea muncitorească internațională. P.S.D.R. a fost inițiatorul Conferinței socialiste interbalcanice, ținută la București în iulie 1915, și a avut un rol activ în organizarea Conferinței socialiste internaționale de la Zimmerwald *, care, prin rezultatele ei, așa cum scria Lenin, chiar dacă „păcătuiește printr-o anumită inconsecvență și frica de a spune tot adevărul”, a însemnat de fapt ,,un pas spre o ruptură ideologică și practică cu oportunismul și cu social-șovinismul” * 57, manifestat în rîndul partidelor socialiste ale marilor imperii. Manifestul elaborat, publicat și în presa socialistă din România, a fost semnat de reprezentanții partidelor participante, printre care și Lenin, iar din partea P.S.D.R. de către dr. C. Racovski. în același timp în lupta zilnică a apărut un ciclu de articole însemnate de dr. Cristian Racovski și intitulate „De la Zimmerwald la Berna” în care pledează hotărît pentru consolidare? treptată a stîugii zimerwaldiene pe ♦ Gheorghe Matei, Date privind contribuția socialiștilor români la păstrarea și dezvoltarea legăturii de solidaritate internațională a clasei muncitoare In anii 1914—1916, in „Anale de istorie”, nr. II./1970, p. 102-103. S7 V. I. Lenin, Opere complete, ed. a H-a, voi. 27, Edit. politică București, 196.1, p. 268. www.dacoromanica.ro 19 REVOLUȚIONARII ROMANI ȘI MIȘCAREA INTERNAȚIONALA 1463 plan internațional, stingă care a însemnat o nonă etapă in mișcarea munci- torească internațională *. ★ Mișcarea socialistă revoluționară din Eomânia alături de lupta dusă pentru adinei transformări sociale, economice și politice în țară a militat cu același zel și în direcția împlinirii năzuințelor naționale de milenii ale întregului popor român ; înfăptuirea unității depline a tuturor românilor într-un stat național unitar, democrat și independent, care s-a constituit într-o coordonată esențială a activității ei. împletirea acestor sarcini fundamentale a contribuit la afirmarea mișcării muncitorești din Eomânia încă de la începuturile sale, drept cea mai înaintată, patriotică și revoluționară forță social-politică a societății românești. Legat de împărțirea nedreaptă a hărții politice mondiale, ca urmare a împărțirii lumii de către un număr relativ restrîns de mari puteri și de afirmare a mișcării de eliberare a popoarelor asuprite, rezolvarea problemei naționale se impunea cu deosebită acuitate. Deși întemeietorii socialismu- lui științific, K. Marx și F. Engels au exprimat clar principiul fundamental revoluționar că ,,Nu poate fi liber un popor care asuprește alte popoare”, problema națională, rezolvarea ei democratică în lume, principiul afirmă- rii suverane a voinței fiecărui popor, fie el mic, fie mare, de a-și hotărî singur soarta, adică al autodeterminării, din anumite motive, în acest sens nu a fost dezbătut și localizat la țări și popoare de congresele și conferințele nici uneia din cele două internaționale în perioada la care ne referim, exceptînd problema poloneză și cea irlandeză. Dacă întemeietorii socialismului științific au elaborat și fundamentat principiile revoluționare privind dreptul popoarelor asuprite, cotropite de marile imperii la autodeterminare, la viață statală de sine stătătoare, apoi socialiștii români au dat un exemplu de felul cum au aplicat aceste principii la istoria poporului român, de felul cum au luptat în țară și peste hotare, pentru înfăptuirea dezideratului major al poporului român, făurirea statului său național unitar. Nu vom insista aici asupra argumentării făcute de revoluționarii români în lumina socialismului științific asupra dreptului tuturor popoarelor asuprite printre care și a poporului român, la viața liberă și independentă, la necesitatea unirii tuturor provinciilor românești asuprite într-un singur stat național unitar. Ne vom mărgini doar în a reliefa afirmarea acestui drept al românilor la diferite congrese și conferințe socialiste interna- ționale de către reprezentanții organizațiilor muncitorești din Eomânia precum și puterea lor de argumentare, care reprezintă o contribuție valoroasă la dezvoltarea socialismului științific în această problemă deosebit de importantă. Conștientă că unitatea națională este acea rîvnă națională ,,de a face un stat o comunitate, o colectivitate cu toți semenii noștri de aceeași origine, credință, aspirațiuni”, delegația Partidului social democrat al muncitorilor din Eomânia la Congresul socia- list internațional ținut la Ziirich în august 1893, relevînd despre sarcinile mari care au stat în fața congresului de constituire a partidului * Constantin Racovski, Scrieri social-politice. 1900—1916. Studiu introductiv, antologie, bibliografic și note de Ion lacoș, Edit. politică, București, 1977, p. 260—272. www.dacoromanica.ro 1464 AUGUSTIN DEAC 20 clasei muncitoare din Eomânia ținut în martie același an arată : „Congre- sul (de constituire a P.S.D.M.E. — A.D.) a avut, de asemenea a se pronunța asupra atitudinii... față de mișcarea națională”. De la înalta tribună a acestui parlament socialist internațional delegatul român a protestat: „fără îndoială că e de datoria noastră de a recunoaște acest adevăr istoric că clasele dominante maghiare, abia eliberate de sub jugul austriac au reluat pe socoteala lor o politică detestabilă de apăsare asupra naționalită- ților slave și române supuse hegemoniilor. în Transilvania trei milioane de români sînt de fapt privați de orice drept politic, și în imposibilitatea de a-și trimite un singur reprezentant în cameră. Ei sînt supuși la diferite vexațiuni din partea unei administrații fără scrupule”58. Afirmarea dreptului poporului român la deplină unitate națională promovată cu consecvență de către reprezentanții partidului clasei munci- toare din Eomânia iese în evidență cu atît mai mult cu cît în toată activita- tea organizațiilor internaționale socialiste și comuniste, din anii care formează obiectul studiului de față nu s-a acordat atenția cuvenită proble- mei naționale, ea nefigurînd ca punct distinct pe nici o ordine de zi a Congre- selor Internaționalei a Il-a deși după cum se știe numai în Europa de la sfirșitul secolului al XlX-lea și în primele două decenii ale secolului XX numeroase popoare se aflau încă sub dominația marilor imperii reacționare. Poziția revoluționară, comunistă în problema recunoașterii și argu- mentării în lumina socialismului științific a dreptului tuturor popoarelor asuprite la autodeterminare precum și contribuția lor activă în lupta pentru înfăptuirea acestor deziderate fundamentale de către reprezentan- ții partidului clasei muncitoare din Eomânia ies în evidență în anii 1917— 1918. După victoria Marii Eevoluții Socialiste din Octombrie care a măturat vechiul imperiu țarist și după destrămarea monarhiei dualiste austro- ungare, sub loviturile puternice ale popoarelor asuprite, și după răsturna- rea imperiului german, cînd sub impulsul luptei hotărîte a popoarelor în care un rol hotărîtor l-a jucat clasa muncitoare, s-au eliberat de sub jugul marilor imperii o seamă de popoare, creindu-și state naționale independente, sau alte forme statale corespunzătoare lor (este cazul poporului polonez, cehoslovac, român, finlandez, popoarelor iugoslave ș.a.). O seamă de reprezentanți ai unor partide socialiste, voind să reîntoarcă filele isto- riei la trecutul întunecat, n-au recunoscut aceste mari victori ale popoare- lor eliberate. Nu vom insista acum asupra motivelor, cauzelor acestor poziții manifestate chiar în anii 1918—1920, vom reliefa doar consecvența între însușirea temeinică a teoriei revoluționare și practica partidului clasei muncitoare din Eomânia, care în împrejurări deosebit de grele au acționat hotărît în lupta împotriva marilor imperii vecine pentru desăvîrși- rea statului național unitar român, pentru afirmarea independentă, liberă, a tuturor popoarelor. Eeprezentanți ai unor partide muncitorești după terminarea primu- lui război, care în vorbe erau pentru recunoașterea dreptului la auto- determinare a popoarelor asuprite, în practică însă fiind împotriva acestui drept, au susținut, în fel și chip, fortuit, menținerea vechilor cadre statale 58 Documente din istoria mișcării muncitorești din România 1893—1900, Edit. politică. București, 1969, p. 140. www.dacoromanica.ro 21 REVOLUȚIONARII ROMANI ȘI MIȘCAREA INTERNAȚIONALA 1465 perimate. De aceea, argumentarea în fața diferitelor întruniri internațio- nale și în fața unor militanți de seamă ai mișcării muncitorești interna- ționale, a justeței înfăptuirilor istorice ale poporului român și a poziției patriotice, revoluționare pe care au avut-o reprezentanții clasei muncitoare din Bomânia, în participarea cu rol major la realizarea statului național român unitar și-a asumat-o o seamă de reprezentanți ai mișcării muncito- rești și democratice din Bomânia întregită. Subliniind tocmai marile eforturi depuse de o seamă de reprezen- tanți ai mișcării muncitorești din Bomânia, Emil Isac declara la 8 iulie 1919 : „Nu mă mir prin urmare că am avut grele și mari lupte intelectuale în străinătate” 59, cu militanți din o seamă de partide muncitorești, care fie că nu cunoșteau realitățile Eomâniei, fie că erau induși în eroare de către unii care aveau interes a nu ne vedea recunoscută pe pian internațio- nal înfăptuirea statului național unitar român. La Conferința de pace de la Paris, fruntașul socialist transilvănean loan Flueraș a dat citire „Declarației Partidului Socialist și a Uniunii sindicale din Bomânia” 00 în care se face o profundă apreciere, în lumina socialismului științific, a luptei de eliberare națională și prin care proleta- riatul român saluta unirea tuturor provinciilor românești și chema masele muncitoare la luptă pentru a transpune în fapt principiile înscrise în decla- rațiile de unire cu țara a provinciilor românești81 asuprite ; „Partidul socialist — se sublinia în această Declarație — reprezintă nu numai inte- resele proletariatului, ci și interesele permanente și generale ale dezvoltării civilizației și progresului întregii omeniri; el este hotărît potrivnic oricărei asupriri de neam, rasă, clasă și sex. Consecvent cu aceste principii, parti- dele socialiste internaționale au fost și sînt apărătorul cel mai hotărît al emancipării națiunilor subjugate și revendicările acestora au găsit tot- deauna în socialism un punct de sprijin”. Din unele documente rezultă că delegația muncitorilor din Bomânia a înfățișat Conferinței de pace de la Paris, reprezentanților marilor puteri ale Antantei sute de liste subscrise de mii și mii de muncitori români și de cei ce aparțineau altor naționalități prin care aceștia aprobau, din nou, hotărîrile de la Alba lulia și își manifestau dorința să trăiască în Bomânia întregită. în același timp, socialiștii români s-au ridicat împotriva politicii imperialiste a marilor puteri antantiste care încercau să arunce greul urmă- rilor războiului pe spinarea maselor muncitoare. Lupta dreaptă a poporului român pentru eliberare națională și uni- rea tuturor provinciilor istorice românești din fosta Dacie într-un stat național unitar, ca și participarea activă a muncitorimii române la înfăptu- irea acestora, au fost înfățișate cu argumente teoretice ale socialismului științific și cu numeroase fapte și date din activitatea practică a organiza- țiilor politice revoluționare românești și în fața unor reuniuni socialiste și comuniste internaționale, cu scopul de a face să se înțeleagă justețea înfăptuirilor istorice ale poporului român, din anul 1918? La sfîrșitul lunii ianuarie 1919 se publica Convocarea făcută de Secretariatul Biroului Socialist Internațional cu sediul la Bruxelles, sem- 69 * * 69 „Adevărul”, din 16 martie 1919, 40 „KoHlmunisticeskii internațional”, nr. 16/1921, p. 3807—3816. 41 „Adevărul” din 22 iulie 1919. „ www.dacoromanica.ro 1466 AUGUSTIN DEAC 22 nată de Huysmans, a unui Congres socialist internațional la Berna pentru începutul lunii februarie 1919 62. La această reuniune, apreciată ca fiind o conferință socialistă internațională, întrunită la 2 februarie 1919 la Berna, au fost prezenți reprezentanți ai organizațiilor socialiste și social- democrate din cîteva țări europene (Anglia, Suedia, Franța, Belgia, Olanda, Germania, Austria, Ungaria, Elveția etc.) și din America. Printre problemele aflate pe ordinea de zi a Conferinței, două mai ales atrag atenția, cea privind răspunderile față de izbucnirea războiului mondial și problema zisă teritorială. Discutîndu-se problema războiului mondial, s-a apreciat că izbucnirea acestuia „a fost provocată de lupta capitalismului și de autocrația germano-austriacă” ®3. în ceea ce privește „chestiunea teritorială”, după raportul lui Mistral, delegatul Partidului Socialist Francez, care a subliniat că națiunile apăsate pot fi emancipate „numai prin înlăturarea clasei dominante”, a propus în numele Comisiunii naționale a Conferinței socialiste internaționale următoarea noțiune, care dealtfel a și fost aprobată : „Conferința cere : 1. Dreptul necontestat al popoarelor de a hotărî ele însele asupra soartei lor și asupra statului căruia doresc să aparțină în cadrul Ligii Națiunilor. 2. în regiunile contestate se va face un plebiscit, sub controlul Ligii Națiunilor, care hotărăște în ultimă instanță. Conferința protestează contra oricărei încercări de a falsifica aceste principii și respinge în consecință. : 1. Dreptul învingătorului asupra prăzii și tratatele de alianță care au asigurat unui stat în schimbul inter- venției sale în război, măriri de teritorii în contul altor națiuni. 2. Stabili- rea de hotare după puncte de vedere strategice. 3. Anexiuni forțate sau mascate, în baza așa ziselor drepturi istorice sau de pretinse necesități economice. 4. Crearea de fapte împlinite prin ocuparea dinainte a teritorii- lor contestate. 5. Crearea de influențe politice sau economice” 64. După cum se vede rezoluția, deși în prima ei parte recunoaște în principiu, în lumina socialismului științific dreptul popoarelor la auto- determinare, mergîndu-se chiar pînă a-și exprima deschis în cadrele căror state vor să trăiască pe viitor, în celelalte părți ale acestei rezoluții prin formulările adoptate se negau aplicarea în practică a acestor principii și, sub o formă sau alta, se căuta nerecunoașterea hotărîrilor și a înfăptuiri- lor istorice ale unor popoare asuprite mai ales din fosta monarhie dualistă austro-ungară, de creare de state naționale pe ruinele imperiului habsbur- gic sau de reunire cu state limitrofe a teritoriilor națiunilor asuprite de clasele dominante austro-ungare. Se atacau aici tratatele unor state care aveau de rezolvat probleme teritoriale de pe urma prăbușirii Austro-Unga- riei printre care și Eomânia, încheiate cu Antanta, considerîndu-le nedrepte. Sprijinul forțelor armate naționale în eliberarea efectivă de sub dominația austro-ungară era calificat drept „ocupație” etc. Interesant este de subliniat că deși monarhia austro-ungară fusese destrămată încă în lunile octombrie-noiembrie 1918 prin lupta hotărîtă a popoarelor asuprite — ceh, slovac, polon, român, croat, sloven, italian — popoare care-și manifestaseră din plin dreptul la autodeterminare și în mari adunări naționale, cu caracter plebiscitar și deciseseră statul în care voiau să trăiască în viitor, Conferința, aflată sub influența unor elemente 82 „Socialismul” din 9 februarie 1919. 83 „Adevărul” din 2 martie 1919. 84 „Socialismul”, din 21 febniarie 1919. www.dacoromamca.ro 23 REVOLUȚIONAM ROMANI ȘI MIȘCAREA INTERNAȚIONALA 1467 care încă se mențineau pe poziția retrogradă a necesității refacerii monar- hiei austro-ungare sau a unor delegați cu orientare dogmatică privind caracterul războiului purtat de o serie de state naționale, nici măcar nu s-a referit la marile înfăptuiri istorice ale acestor popoare. Mai mult, pentru unele teritorii, considerate „contestate” se prevedea efectuarea unui plebiscit. La Conferința internațională socialistă de la Berna, delegația socia- liștilor unguri, nerecunoscînd dreptul poporului român de a se uni înțr-un stat național unitar, a căutat, prin prezentarea unor date statistice unila- terale privirii proporția populației românești și a naționalităților conlocu- itoare din Transilvania, să susțină punctul de vedere al șoviniștilor și națio- naliștilor unguri de menținere pe mai departe a Transilvaniei din cadrele statului ungar. Cît de „principiale” și „obiective” au fost argumentările delegației socialiștilor unguri rezultă din faptul că ea a ocolit a recunoaște deschis că în teritoriile revendicate de români, de fapt, care acum erau unite cu statul român pe baza plebiscitului înfăptuit de Marea Adunare Națională de la Alba lulia din 1 decembrie 1918, în pofida politicii reacțio- nare a claselor dominante austro-ungare dusă de secole, de deznaționalizare forțată a românilor, de colonizare cu elemente străine, chiar și dupărecensă- mîntul din 1910 efectuat de statul reacționar ungar — pe care l-a adus ca justificare în fața Conferinței de la Berna — populația românească din Transilvania era majoritară, românii formînd mai mult de 70 %din populația acestor teritorii. Față de denaturările proporțiilor diferitelor populații din Transilva- nia, la care s-a pretat delegația socialistă ungară, pentru a induce în eroare un for al muncitorimii internaționale, ca și față de rezoluția adoptată de Conferința aceea de a se face plebiscit cu referite la desăvîrșirea statului național român, mai ales că această rezoluție a fost înaintată ulterior președintelui Conferinței de Pace de la Paris G. Clemenceau, „în speranța că se va ține seama de ea” w, Conferința socialistă însărcinînd, de aseme- nea, pe delegații ei să ceară „o întrevedere celor 4 șefi de state de la Conferința de pace în acest scop” 68, Consiliul Național Român din Transil- vania prin împuterniciții lui Traian Radu și dr. C. Flondor, aflați la Berna, a adresat un vehement protest acestui for internațional socialist. Iată textul protestului; „Către Comitetul Congresului Socialist de la Berna. Subsemnații, delegați ai Consiliului Național Român din Transilvania și Ungaria, provenit din revoluție și care cuprinde pe șefii Partidului Socialist din Transilvania, protestăm împotriva afirmațiilor mincinoase și tendențioase îndreptate de delegații unguri împotriva românilor. Fiind împiedicați de motive interne de a participa la Congres, muncitorii și țăranii români denunță prin glasul nostru acțiunile net imperialiste ale ungurilor camuflați ca socialiști și democrați. Pentru a ilustra maniera ungară cu un exemplu concret, vom semnala Congresului telegrama citită de cetățeanul Huysmans în ședința din 8 februarie ca emanînd de la oamenii muncii români, și care este anonimă și expediată din Budapesta, ceea ce spune totul! 85 „L’Avenir” din iunie 1919. 98 Idem. * Originalul textului in limba franceză se află in Arhiva International Instituut Voor Sociale Geschidemis, Amsterdam, fond Troelstra, dosar 454, unitatea 13, www.dacoramanica.ro 1468 AUGUSTIN DEAC 24 Ar fi nejust și profund nepolitic — deoarece cauza socialistă și-ar pierde mult din popularitate la noi — dacă 15.000.000 de români s-ar vedea condamnați, fără a fi ascultați, de prima adunare a proletariatului interna- țional întrunit chiar în momentul eliberării lor... ” 67 68. Aflîndu-se despre dezbaterile Conferinței Socialiste de la Berna și despre rezoluția adoptată în problema teritorială, s-a trimis din țară, pe adresa reuniunii socialiste internaționale de la Berna o telegramă în numele Comitetului Executiv român al Partidului Social-Democrat din Ardeal și Banat, în care se prezentau concis realitățile Transilvaniei și dreptul secular al românilor care reprezentau marea majoritate a acestei provincii, să decidă asupra sorții ei. „Comitetul executiv român al partidului social- democrat din Ardeal, Banat și .țara ungurească, ca singurul interpret al poporului muncitor român de pe aceste teritorii și ca cea mai tînără ramură a Internaționale Socialiste, cere ca congresul internațional să ia la cuno- ștință hotărîrea dusă de Congresul nostru ținut la 19—20 ianuarie din Sibiu, prin care se aprobă unirea tuturor românilor *. Numai astfel poporul român din Ardeal, Banat și Țara Ungurească va putea să-și cîștige cele mai elementare baze ale dezvoltării sale culturale și economice devenind prin aceasta un factor egal în rîndul tuturor națiunilor civilizate. Dealtfel noi, socialiștii români fiind absolut convinși că hotărîrea noastră este oglindirea adevărată a dorinței poporului român, nu avem nimic de obiec- tat nici împotriva faptului că populația acestor teritorii prin plebiscit să hotărască singuri asupra sorții sale. Sîntem convinși că Internaționala Socialistă ca instituțiune mondială a libertăților omenești va lua la cuno- ștință și va aduce această ținută a noastră ca unica pe care am putut-o ocupa în împrejurările de față” 88. în același timp, în presa muncitorească din țară au apărut o seamă de articole, în care, bazați pe adevăratele principii revoluționare ale socia- lismului științific, în mod cît se poate de convingător, revoluționarii români au argumentat necesitatea istorică a unirii tuturor românilor într-un stat național unitar și poziția principală, justă adoptată de reprezentanții muncitorimii române în această problemă fundamentală a poporului, dezvăluindu-se totodată poziția șovinistă a reprezentanților social-democra- ției ungare, contrară drepturilor popoarelor la autodeterminarea lor. 67 Arhiva I.S.I.S.P., fond 3, dosar 1226, mapa II. ♦ în rezoluția Congresului P.S.D. din Ardeal și Banat ținut în zilele de 19 și 20 ianuarie 1919 la Sibiu, luindu-se act de motivarea făcută în darea de seamă a Comitetului Central pri- vind poziția și contribuția socialiștilor români la actul istoric al unirii Transilvaniei cu România, se declară ,,că este in deplin acord cu ținuta delegaților social-democrați, care la Adunarea na- țională de la Alba lulia, in concordanță cu voința Întregului neam românesc, au votat pentru unirea tuturor românilor”. Congresul, se relata în continuare, ,,constată că unirea poporului românesc intr-un stat independent este o necesitate istorică, bazată pe dreptul de liberă dispozi- ție al tuturor popoarelor — și social-democrația română, cind a aderat la înfăptuirea acestui ideal al românilor de pretutindeni, n-a depășit (nu s-a abătut — A.D.) întru nimic de la principiile stabilite de congresele socialiste internaționale, care întotdeauna au recunoscut dreptul fiecărei națiuni asuprite și divizate sub mai multe stăplniri străine de a lupta în primul rind pentru inde- pendența sa”. Congresul argumenta pe larg legitatea formării statului național unitar. (Vezi Documente din istoria mișcării muncitorești din România. 1916—1921, Edit. politică, București, 1966, p. 157-158). 68 ,,Adevărul” din 23 februarie 1919. www.dacoramanica.ro 25 REVOLUȚIONARII ROMANI ȘI MIȘCAREA INTERNAȚIONALA 1469 Conferința socialistă de la Berna și-a întrerupt lucrările, urmînd a se continua peste cîteva săptămîni. în acest scop s-a numit o Comisie de acțiune care să urmărească hotărîrile adoptate de Conferință69. Comisiunea internațională permanentă s-a întrunit la Amsterdam între 26 și 29 aprilie 1919 într-o Conferință socialistă. Ea a adoptat 19 rezoluții, fără a lua în considerare revoluțiile naționale săvîrșite de popoa- rele asuprite din fosta monarhie dualistă și hotărîrile istorice de unire în în state naționale independente adoptate de aceste popoare și fără a asculta pe reprezentanții proletariatului aparținînd popoarelor asuprite. împotriva acestei hotărîri Partidul Social-Democrat Român din Transilvania, a protestat vehement la 29 aprilie 1919. Menționînd faptul că datoria Internaționalei Socialiste este de a asculta pe reprezentanții proletariatului român, în protest se arată: „Partidul Social-Democrat Român protestează împotriva sentinței aduse de Internaționala din Amsterdam, referitor la transformarea de stat a Ungariei. Internaționala depășește limitele ei, cînd, fără a asculta pe reprezentanții Partidului Social-Democrat Român, se declară asupra unei chestiuni, care interesează întîi proletariatul român și numai după acestea, proletariatul străin. Poporul român din Transilvania — se subliniază în acest protest — venit la Alba lulia în 1 decembrie 1918, din propria voință s-a declarat pentru a se uni cu România” 70. Ținînd seama de toate acestea, în protestul munci- torilor români se remarca : „Partidul nostru respinge deci hotărîrea adre- sată de Internațională și se declară solidar cu sentința lui din 20 ianuarie 1919 din Sibiu, în care a sancționat unirea Transilvaniei cu România și unirea tuturor provinciilor românești într-un singur stat” 71. Referindu-se la acele voci de peste hotare care încercau să discrediteze politica româ- nească față de naționalitățile conlocuitoare, în același protest se specifica : „(Partidul nostru) ține să repete încă o dată că prin pasul acesta nu vrea să oprească dezvoltarea politico-economică și socială a popoarelor (naționa- lităților — A.D.) minoritare din statul român, din contră, asigură și de astă dată lumea socialistă că Partidul Social Democrat Român va ocroti toate drepturile minorităților, dacă nu sînt îndeajuns apărate de actualul sistem, își rezervă dreptul de a lupta, dar sub nici o condiție nu mai admite discuție asupra celui mai elementar drept omenesc : de a nu opri popoarele să-și spună dorința de a se uni cu frații lor. Cu multă trudă și în urma unei munci persistente, reprezentanții muncitorimii române au lămurit în fața forurilor internaționale socialiste justețea cauzei românești, în urma cărora au obținut aprobarea acțiunilor lor. Cu satisfacție, „Adevărul” înștiința cititorii că „îndeosebi este îmbu- curător faptul că partidul nostru a fost recunoscut ca factor politic de Inter- națională și că tovarășul Emil Isac a fost invitat să ia parte la Conferința de la Amsterdam ... Partidul nostru a trimis un manifest în limba fran- ceză și engleză biroului din Amsterdam și Londra, în care a expus motivele pentru care partidele socialiste române au aderat la principiul unirii tuturor românilor într-un singur’ stat” 72. ★ 69 ,,L’Avenir” din iunie 1919. 70 Arhiva I.S.I.S.P., fond 15, dosar 1226, mapa 22. « Ibid. 79 ,.Adevărul” din 3 februarie 1919. www.dacoromanica.ro 1470 AUGUSTIN DEAC 26 O “altă latură a activității revoluționare, în care militanții socialiști, comuniști români și-au adus o contribuție pe plan internațional și nu în ultimul rînd, care formează obiectul acestui studiu este aceea a analizei temeinice în lumina socialismului științific a realităților social-economice și politico-culturale ale țării pentru a formula programul concret de ac- țiune, cît mai corespunzător acestor realități, precum și relațiile dintre diferitele partide muncitorești, ca și dintre acestea și organizațiile inter- naționale. întreaga activitate teoretică și practică desfășurată de socialiștii români în acești ani învederează o încercare susținută de a-și însuși în mod creator ideile socialismului științific, de a face din ele un instrument efi- cient de investigație și de înțelegere a realităților în care trăiau, un ghid al acțiunii de transformare revoluționară a societății. „Un socialist modern — scria C. Dobrogeanu-Gherea în 1885 — care ține la socialismul știin- țific își deduce idealul din mișcarea omenirii, din evoluția ei, iar mijloacele de lucrare și felul lucrării din condițiile în care se află un popor”. Rezul- tatele unei asemenea activități nu puteau fi decît binefăcătoare pentru evoluția ulterioară a luptei generale a clasei muncitoare. Pentru a-și fundamenta argumentările, fruntașii micșării noastre socialiste apelau la idei și teze ale întemeietorilor socialismului științific, K. Marx și E. Engels. „în dezvoltările ce vor urma — declara socialistul român Panait Mușoiu la o conferință publică — am de gînd să mă întind cu deosebire asupra schimbării neînlăturate a societății de acum în societate socialistă, asupra rolului ce avem și asupra mijloacelor de care ne putem folosi în această schimbare. Acolo unde părerile mele vor putea să dobîn- dească sprijin, mă voi ajuta de lucrările celor ce au mai gîndit în chestia socială, și mai cu seamă mă voi ajuta de lucrările celor mai de frunte socia- liști, ca Marx, Engels ..., care au pus temelia socialismului științific” 73 74. Procesul de maturizare politică a clasei muncitoare și de ridicare a luptei ei revoluționare pe o treaptă superioară se reflectă limpede în con- ținutul documentelor programatice ale mișcării socialiste și muncitorești. Analiza acestor documente relevă mai întîi faptul că obiectivele urmărite nu au fost rezultatul copierii sau aplicării mecanice a unor teze și idei for- mulate în cadrul mișcării socialiste internaționale și potrivite altor meri- diane, ci au reprezentat o încercare de a aplica creator principiile socialis- mului la realitățile concrete ale României, de a aborda și rezolva problemele specifice societății românești de la sfîrșitul secolului trecut. „Școlari ai socialismului științific, membri ai marii familii socialiste europene — se arăta în primul program al cercurilor muncitorești și socialiste din 1886, Ce vor socialiștii români ? —, noi știm că felul activității noastre atîrnă de condițiile reale ale țării noastre și mai ales de cele economico-sociale ... Așadar, să analizăm condițiile de trai ale țării noastre cum urmează din pozițiunea poporului muncitor, din relațiile de clase, din cultura noastră, din temeliile economice” 7*. Exprimînd aceleași preocupări ziarul „Munca” scria în 1892, în campania de pregătire a Congresului de constituire a P.S.D.M.R. : „Trebuie să studiem bine și cu de-amănuntul toate nevoile 73 ,,Munca”, an III, nr. 9 din 19 aprilie 1892. 74 Presa muncitorească și socialistă din România, voi. I, 1865—1900, partea l-a. Edit. politică, București, 1964, pp. 335—336. www.dacoromanica.ro 27 REVOLUȚIONARII ROMANI ȘI MIȘCAREA INTERNAȚIONALA 1471 țării, să vedem ce anume puncte din vechiul nostru program corespund situației de la noi, ce puncte noi trebuie să mai adăutăm și mai cu seamă să stabilim un program practic bine adaptat cu cerințele și nevoile unei țări agricole ca a noastră”75. în raportul pe care delegația mișcării noastre socialiste l-a prezentat în cadrul lucrărilor Congresului de la Bruxelles din 1891 al Internaționalei a H-a se sublinia în legătură cu aceasta următoarele : „E tot așa de ne- contestat că, din punctul de vedere al tacticii, socialismul român trebuie să aibă armele sale proprii, condițiile economice în cîmpul economic pe care va trebui să lucreze fiindu-i proprii ... îndreptățirea partidului socialist român și strînsa sa legătură cu socialismul european constă în aceea că amîndouă părțile au aceleași convingeri, aceleași tendințe, precum stabilirea unei societăți solidare și armonice, a unei societăți în care toate uneltele de muncă vor fi socialiste. Cît despre mijloacele prin care s-ar ajunge la acest scop, fiecare va întrebuința pe acelea cerute de condițiile specifice ale țării sale” 7«. Ținînd seama de experiența îndelungată existentă în mișcarea munci- torească internațională, încă de pe vremea Internaționalei I, cît și de res- pectul față de propriul partid, al cărui membri marcanți erau, revoluțio- narii români în frunte cu secretarul Partidului Socialist Eomân, Gheorghe Cristescu în 1920 și-au adus o contribuție, alături de alți mili- tanți de frunte ai unor partide muncitorești din Europa, la permanentizarea între toate partidele revoluționare a unor relații cu adevărat revoluțio- nare, de deplină egalitate și neamestec în treburile interne, de a se recu- noaște fiecărui partid dreptul său de a decide asupra sarcinilor sale funda- mentale și a alegerii tacticii celei mai corespunzătoare condițiilor în care acționează. Eforturile revoluționarilor români de a adopta un program în lumina socialismului științific, adecvat condițiilor concrete din Eomânia acelor ani, modul de aplicare creator a socialismului științific în condițiile concrete ale țării, ca și inițiativele și contribuția deosebită adusă pe plan internațional în soluționarea unor probleme deosebit de complexe cu care se confrunta mișcarea muncitorească internațională au fost apreciate în epocă de către F. Engels și V. I. Benin, de congrese muncitorești interna- ționale, de către o seamă de partide socialiste și conducători ai acestora din numeroase țări. Iată așadar cîteva probleme cu care s-a confruntat mișcarea munci- torească internațională în decursul multor decenii pînă în anul 1921, pro- bleme la care revoluționarii români, înarmați cu socialismul științific și cu cunoașterea realităților specifice ale țării ca și datorită experienței în apli- carea socialismului științific la aceste realități și-au adus o contribuție activă inițiind dezbaterea lor și contribuind plenar la soluționarea lor. Bazîndu-se tocmaipe această experiență și practică, apariția partidului revoluționar al clasei muncitoare, reașezat pe temeliile Eomânieireîntregite, la istoricul congres din mai 1921 a reprezentat o treaptă superioară în dez- voltarea mișcării muncitorești din Eomânia, în istoria poporului român. 76 76 „Munca”, an III, nr. 43 din 13 decembrie 1892. ’• Idem, nr. 25 și 26 din 11 și 18 august 1891. www.dacoromanica.ro 1472 AUGUSTIN DEAC 28 LA CONTEIBUTION ACTIVE DES EEVOLUTIONNAIEE EOU- MAINS AU D^BATDES PEOBLEMES DU MOUVEMENT OUVEIEE INTEENATIONAL (1872-1921) RE SUME L’etude, etayee de documents du mouvement ouvrier de Eoumanie et de certaines organisations revolutionnaires internationales, pr^sente l’apport des repr^sentants des organisations socialistes de Eoumanie qui ont participi â, des conf^rences et congres ouvriers internationaux au debat et â, l’indication de moyens permettant de solutionner, sur la base de la propre experience, les problemes internationaux auxquels furent confron- tes les partis ouvriers d’Europe et d’Amerique durant la periode 1872 — 1921. On releve que les revolutionnaires roumains ont saisi l’importance du principe de Vuniti organisationnelle et politique de la classe ouvriere de chaque pays pour l’application duquel ils ont milita fermement sur le plan internațional. Les socialistes roumains ont pris l’initiative du debat, pour la premiere fois au cours de congres socialistes internationaux, de la question paysanne et de la n^cessitd de la preoccupation du mouvement socialiste envers la propagande rAvolutionnaire parmi les paysans et leui’ attraction aux cot6s du proletariat dans la lutte contre l’exploitation et l’oppression. Les socialistes roumains ont d&voili et condamni le caractere de la premiere guerre mondiale, considerant que celle-ci a ete prdpar6e et de- clench6e par la politique reactionnaire des grandes puissances. Aux cotes d’autres forces revolutionnaires du mouvement ouvrier internațional, ils ont eu l’initiative de retablir, sur la base du principe de la lutete de classe et de la solidarite internaționale, les relations entre les partis socialistes interrompues par le dedenchement de la guerre imperialiste. Les socialistes roumains ont mis tout en ceuvre pour fonder leurs rapports avec d’autres partis et organismes revolutionnaires internatio- naux sur les principes de la parfaite egalite, du respect mutuel, insistant sur le droit de chaque parti d’eiaborer son propre programme d’action ainsi que les moyens d’accomplissement de celui-ci conformement aux realites sociales, economiques et politique du pays dans lequel il deploie son activite. www.dacoromanica.ro OAMENI DE ȘTIINȚĂ ÎN VIAȚA POLITICĂ A ROMÂNIEI DIN SECOLUL XIX DE PARASCHIVA CÂNCEA Amploarea și profunzimea gîndirii omului de știință i-au dat acestuia o largă viziune politică în multe cazuri. Pe de altă parte însă, împletirea activității științifice cu cea politică a cuprins, pretutindeni și oricînd, con- tradicția între izolarea necesară gîndirii — respectiv creației științifice și integrarea în tumultul vieții sociale, ca bază a celei politice. De aci au decurs diversele forme în care s-a manifestat relația știință-politică. Unii oameni de știință — respectiv oameni politici au împletit cele două acti- vități în tot cursul tinereții, maturității și bătrîneții lor; alții, după o pe- rioadă de o asemenea corelație, au fost absorbiți de frămîntările continui ale vieții politice și s-au desprins de activitatea științifică pentru restul vieții lor, păstrînd însă înțelegerea profundă a acelei activități și acordîndu-i sprijin cînd au avut posibilitatea de a o face; alții au corelat cele două activități în tinerețe și maturitate, iar la bătrînețe au consacrat activității științifice, liniștea, experiența și clarviziunea, caracteristice acestei ultime perioade a vieții. în Bomânia, relația activității științifice cu cea politică s-a conturat de la începuturile vieții științifice și ale celei politice moderne, într-o evo- luție continuă spre prezent, pentru ca astăzi să se desfășoare în toată ple- nitudinea sa. Tratăm în această lucrare fenomenul pentru secolului XIX, deoarece din acea epocă a început să aibă o evidentă continuitate și o tot mai largă amploare, dar cazuri izolate au existat și în evul mediu, ca cel deosebit de strălucit al lui Dimitrie Cantemir. Generația pașoptistă ilustrează însă desfășurarea acestei relații în diversele sale forme, evidente în timp. Istoricul M. Kogălniceanu, după ce a împletit în tinerețe activitatea științifică cu cea politică, a fost absorbit, din epoca Unirii, de marile și multiplele sale responsabilități politice, dar a rămas atent la manifestările cultural-științifice și le-a stimulat fără a se mai integra efectiv în ele, chiar atunci cînd nu a mai fost o personalitate politică de prim rang. Spre deo- sebire de el, Ion lonescu de la Brad a avut continuu atît preocupări știin- țifice cît și politice și este posibil ca N. Bălcescu, dacă viața sa ar fi continuat pînă la adînci bătrînețe, să fi fost atît o marcantă personalitate politică cît și un strălucit istoric-filozof. Alături de unele dintre personalitățile generației de la 1848 în evoluția lor ulterioară, în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, oameni de știință „REVISTA DE ISTORIE”, Tom. 34 nr. 8, p. 1473-1494a1981 www.dacoromamca.ro 1474 PARASCHIVA CANCEA 2 de diferite specializări participau la viața politică, fie direct ca miniștri, senatori, deputați fie indirect prin publicarea ideilor lor politice. Conținutul activității lor era progresist în unele cazuri, cu limite retrograde în altele, dar în general se vădeau, în faptele, atitudinile și ideile lor politice, cultura, viziunea largă, gîndirea logică și cuprinzătoare a omului de știință. Despre opera filozofică a lui Vasile Conta s-a afirmat că „marchează un moment deosebit de important în istoria gîndirii românești: acela al constituirii filozofiei materialiste într-un sistem unitar și original. Apariția filozofiei lui Conta, care a trezit ecouri dincolo de hotarele țării, a fost salutată cu îndreptățită mîndrie de contemporani ... opera sa dezvăluie azi valențe noi, ce o leagă de actualitate, făcînd-o în continuare utilă cer- cetărilor în domeniul filozofiei, psihologiei, antropologiei sau esteticii, prin sugestiile fertile ce le poate oferi ... Conta a fost un materialist mili- tant și un gînditor creator care ... a căutat cu înfrigurare soluții ... la problemele impuse de dezvoltarea științei contemporane” Remarcîndu-se din anii săi de studii în țară ca o inteligență valo- roasă, V. Conta obține în 1869, de la Societatea Pogor Fătu din Iași, o bursă de studii la Anvers, pentru trei ani. Astfel el a cunoscut relativ în- deaproape dezvoltarea mișcării muncitorești în Europa occidentală, inclu- siv momentul Comunei din Paris, și-a manifestat solidaritatea cu proleta- riatul francez 1 2 și a participat la întrunirile Internaționalei3. După întoarcerea în țară a luat legătura cu cercurile socialiste din Iași, a fost caracterizat de ziarul socialist „înainte”, ca „socialist de principii și convicție” și a fost admis în Asociația internațională a lucrătorilor 4 *. Ca om politic, V. Conta a fost considerat membru al Fracțiunii libe- rale și independente moldovene și candidat al său pentru parlament — respectiv deputat6. Scurta activitate politică a lui V. Conta s-a desfășurat în ultimii ani ai vieții sale cînd, deși încă tînăr, era foarte bolnav. Totuși el s-a dezvăluit ca om politic, capabil să redea ansamblul unei probleme dar să cuprindă și amănuntele ei semnificative. în ianuarie 1878, V. Conta colabora cu G. Mîrzescu, Gr. Cobălcescu, Gr. Buicliu la redactarea statutelor și programului „Partidului libera- lilor moderați”, a cărui conducere separe că aparținea luiM. Kogălniceanu, organul de presă al grupării fiind „Steaua Bomâniei”. Gruparea își anunța o participare independentă la viața politică iar programul cuprindea des- centralizarea administrativă, dezvoltarea industriei și alte idei incluse în programele grupărilor liberale în general8. Stimulentul pătrunderii sale efective în viața politică, ieșirea unui filozof din izolarea pe care această disciplină, a cugetării profunde, o cere deseori, venea din contradicțiile aplicării în România a unora dintre prevederile tratatului de la Berlin, fapt pe care V. Conta îl reproșa, în parte, lui I. C. Brătianu și M. Kogălniceanu. Totuși, V. Conta sublinia și opo- 1 Vasile Conta, Opere filozofice, cu studiu introductiv de N.Gogoneață, Edit. Acad. R.S.R., București, 1967, p. 7—8. 2 Ana Conta—Kembach, Bibliografia lui Vasile Conta, Iași, 1916, p. 19. 3 Vasile Conta, op, cit., p. 13. * Ibidem, p. 14. 8 Ibidem, p. 15, 17. * Arh. St. Iași, Msse., nr. 1566/1878, f. 1-6. www.dacoromanica.ro 3 OAMENI DE ȘTIINȚA IN SECOLUL XIX 147& ziția patriotică a celor doi conducători politici români prin care erau contra- balansate criticile sale 7. Deși nu se simțea atras spre participarea la viața politică 8, Conta intra în tumultul ei cu prilejul modificării constituției pentru o nouă redac- tare a articolului 7, referitor la încetățenirea străinilor. El nu avea adepți politici, încît șansele candidaturii sale pentru Camera de revizuire erau incerte, dar începe o serie de conferințe în Iași, susținînd ideile nerevizio- niste și dobîndește treptat un număr tot mai mare de simpatizanți9. Deși combătut de guvernul liberal, Conta pătrunde în Camera de revizuire ca deputat al lașilor. Pentru început (împreună cu G. Ghica, E. Ghica, I. C. Negruzzi, P. Casimir, C. Ciupercescu, N. Blarenberg, D. Eosetti-Tețcanu) Conta semnează o moțiune prin care se cere nerevizuirea articolului 7, iar în dis- cursul său din 4 septembrie 1879 expune — alături de N. Blarenberg și D. Eosetti-Tețcanu — argumentarea acestei moțiuni. El dezaproba faptul că puterile europene impun Eomâniei o anumită soluție într-o chestiune internă, a cărei rezolvare trebuia lăsată factorilor social-politici din țară. Proiectul nerevizionist și discursul lui V. Conta cu idei similare erau primite cu aprobare de grupări nerevizioniste. Conta primea numeroase scrisori și telegrame de felicitare care îl puteau stimula spre continuarea activității sale politice și pe alte planuri, totuși considera, pentru moment, că misiunea sa politică s-a încheiat. în acest sens, afirma într-o scrisoare adresată lui V. Pogor în 8 septembrie 1879, la Iași: „ ... voi lăsa pe alții să fabrice legi iar eu mă întorc la cercetările mele filozofice” 10 11. Dar viața politică avea atracțiile sale chiar și pentru un filozof, cînd acesta avea cunoștințe multilaterale și un cuvînt de spus în problemele dezbătute în parlament. Cu toată hotărîrea susmenționată, declarată în septembrie 1879, în luna noiembrie a aceluiași an, Conta își prezenta în parlament opiniile sale asupra răscumpărării căilor ferate. El afirma că, atît din punct de vedere juridic cît și financiar, proiectul de răscumpărare prezentat parlamentului era defavorabil statului român; demonstrația sa asupra dezavantajelor se oprea îndeosebi asupra laturii financiare și era deosebit de argumentată și documentată u. Conta se dovedea astfel capabil de a participa multilateral la viața politică iar I. C. Brătianu, care aplica tactica de a strînge în jurul său pe toți oamenii politici valoroși și de a încerca includerea lor în partidul liberal, începea acțiunea de atragere a lui Conta, deși la revizuirea consti- tuției și în problema C.F.E., acesta fusese adversarul punctelor de vedere guvernamentale — deci ale partidului liberal. Eelațiile Brătianu-Conta nu aveau inițial un caracter politic pur oficial ci și unul personal. Brătianu îl vizita pe Conta la Iași, iar acesta din urmă scria lui V. Pogor în 1880 : „Multe seri am petrecut la Florica cu 7 B. Conta, Discursuri parlamentare..articole de ziare, cu o prefață de B. C. Livianu, Iași, 1899, p. 51 — 59. 8 V. Conta, Opere complete, ediție îngrijită de Octav Minar, București, f.a., p. LVII; B. Conta, Discursuri parlamentare..., p. 16. 9 B. Conta, Discursuri parlamentare..., p. 23—24. 10 V. Conta, Opere complete, p. LXXI. 11 Dezbaterile Adunării Deputaților, Sesiunea 1879/1880, Ședințele din 20 noiembrie 1879 și 25 noiembrie 1879. www.dacoromanica.ro 1476 PARASCHIVA CANCEA 4 dl. Brătianu care îmi comunicase că vrea să mă facă ministru numai pentru a reforma legea învățămîntului. Știu că numirea mea va provoca multe dezbateri în partidul liberal, dar trebuie să primesc, căci eu nu fac politică din ambiția de a parveni ci la mine politica e un mijloc de a aduce mai repede îmbunătățiri mulțimii. Mulți mă cred socialist și ateu. Brătianu însuși mi-a spus că numirea mea va fi o sfidare a principiilor liberale, dar că să nu am nici o grijă că el va lupta pentru a forma opinia publică” 12. Socialiștii considerau colaborarea lui V. Conta cu liberalii guverna- mentali ca o dovadă de inconsecvență și lipsă de principialitate. Ei îl întrebau pe V. Conta, cînd a fost sincer : „Ieri cînd ai declarat și ai jurat principii socialiste, de drepturi ale omului ... sau azi cînd renegînd aceste principii și repudiindu-și trecutul, ai pus cocarda de lacheu șef și sui trep- tele palatului, spre a închina și prosterna la picioarele tronului?” 13. Devenit ministru al instrucțiunii în 1880, în cadrul guvernului li- beral de Ia acea dată, Conta era surprins de socialiști într-o situație din care reieșea încălcarea unor principii, proclamate de ei în trecut. Printr-o scri- soare adresată de V. Conta lui Gh. Panu — scrisoarea pe care socialiștii o publicau in extenso — reieșea că V. Conta proteja un liberal la numirea într-o funcție și trimitea lui Panu o sumă de bani pentru susținerea unui ziar liberal ieșean. Socialiștii comentau faptul, menționînd că, în trecut, V. Conta își fixase, ca principiu neclintit de conduită, neacordarea favo- rurilor personale, pentru ca — după cum reieșea din scritoare — să încalce acel principiu de îndată ce devenise ministru în guvernul liberal14. Totuși activitatea ministerială a lui V. Conta avea și aspecte pozitive. Proiectul de lege pentru reformarea învățămîntului, elaborat de Conta, avea la bază ideea pregătirii tineretului pentru profesiuni economice utile dezvoltării diverselor ramuri ale industriei și comerțului. Pe de altă parte, proiectul încerca să stabilească un conținut știin- țific al materiilor predate în învățămînt, principiu pe baza căruia pentru Facultatea de litere era propus un curs de istoria critică a religiilor 1S 16. Deși proiectul lui Conta corespundea necesităților de dezvoltare eco- nomico-socială a țării, a fost primit cu opoziție de adepții învățămîntului teoretic, desprins de realitate. Numeroasele critici aduse proiectului, neîn- țelegerea conținutului său progresist, îl dezamăgesc pe Conta, care demi- sionează din funcția de ministru și se retrage oficial din viața politică. Asupra proiectului său s-au formulat însă și aprecieri pozitive, ca aceea cuprinsă în teza de doctorat din 1902, destinată lui Conta, a lui I. Eă- dulescu-Pogoneanu, care considera că acel proiect ,,e încercarea unei re- forme adînci în dezvoltarea țării ... are, pentru istoria ei culturală, o înaltă însemnătate teoretică, el cuprinde liniamentele tuturor reformelor ulterioare” 18. După retragerea din viața politică (din motivele susmenționate dar și prin șubrezirea extremă a sănătății sale și necesitatea de a se trata în 12 V. Conta, Opere complete, p. LXXII. 13 „înainte”, 26 octombrie 1880. 11 Ibidem, 27 octombrie 1880, 30 noiembrie 1880 (Erata). 16 V. Conta, Opere filozofice, p. 17. 16 Ana Conta-Kernbach, op. cit., p. 43. www.dacoromamca.ro 5 OAMENI DE ȘTIINȚA IN SECOLUL XIX 1477 străinătate) Conta urmărea totuși de departe lucrările parlamentului român și își exprima unele opinii asupra activității legislative. în ianuarie 1882, el scria din Pisa lui Eosetti-Tețcanu : „Am simțit o mare bucurie cînd am auzit că se agită în Cameră chestiunea desființării tocmelilor agricole. îmi pare rău că nu pot să iau și eu parte la acele dis- cuțiuni. Nu uita să dezvolți între altele următoarele puncte : 1. Munca forțată produce extenuarea forțelor, care e cauza cea mai teribilă a mortalității crescînde, a nașterilor neviabile și în sfîrșit a extinc- țiunii rasei ... 2. Forța musculară a țăranilor fiind determinată * ... continuîn- du-se tocmelile agricole nu se va putea mări forța productivă .. . Desfiin- țîndu-se ... proprietarii vor fi nevoiți a introduce în cultura mare mașinile și argații ... Se înțelege că cu schimbarea sistemului, agricultorii mari vor trebui să aibă oarecare bătaie de cap pînă să învingă rutina ... dar ... produc- țiunea țării va crește indefinit” * 17. Observarea unor importante aspecte din activitatea parlamentară și afirmarea unor opinii, la obiect, în unele dintre problemele dezbătute ■dezvălue o gîndire politică remarcabilă care ar fi putut avea efecte practice pozitive, dacă viața lui V. Conta — respectiv participarea sa la eforturile social-politice progresiste ale epocii ar fi avut existențe îndelungate. ★ Personalitatea lui P. B. Hasdeu a fost astfel evocată de N. lorga : „A dat culegerilor noastre de izvoare „Arhiva istorică” cea dintîi carte a slavișticei la români; a strîns în „Cuvente din bătrîni” probe într-ales din vechea limbă, lucru ce nu se făcuse de alții; a grăbit dezvoltarea studiilor istorice, aruncînd în circulație, mai ales pentru vremile mai vechi, prin „Istoria critică”, o uriașă mulțime de informație nouă; a cutezat să viseze o mare Enciclopedie națională, încercată prin „Magnum etymologicum”. în atîtea ramuri ale științei istorice și filologice, el a fost un deschizător ■de cale ... ” 18. Studiile de istorie și filologie ale lui Hasdeu cuprindeau după părerea lui N. lorga, „viziunea perfectă a problemei” 19. în general, N. lorga îl caracteriza pe Hasdeu prin „efervescența romantismului capricios, avîntul imaginației îndrăznețe, știința imensă în toate domeniile ... instinctul nestăpînit al continuei creațiuni ...” și cerea ca în București să fie instalată •o statue a lui Hasdeu, astfel ca „figura sa să apară în toată măreția frunții lui brăzdate de fulgerele revelațiilor” 20. Printre alte numeroase păreri elogioase asupra acestei personalități științifice, o caracterizare succintă în formă dar cuprinzătoare în conținut este aceea definită de un adversar al lui Hasdeu, anume Gh. Panu care a afirmat că marele om de știință era „un gigant” în materie de istorie și filologie 21. * limitată. 17 V. Conta, Opere complete, p. LXXIV—LXXV. 18 N. lorga, Oameni care au fost, Vălenii de Munte, 1911, p. 222. 19 Idem, B. P. Hasdeu, Cu prilejul comemorării lui... la Ctmpina, Vălenii de Munte, 1927, p. 12. 20 Ibidem, p. 14. 21 Gh. Panu, Amintiri de la Junimea din Iași, voi. I, Bpcurești (f.a.) p. 34. www.dacoramanica.ro 1478 PARASCHIVA CANCEA fi Activitatea politică a lui B. P. Hasdeu a început în preajma Unirii 22, pe care o susținea cu avîntul și însuflețirea caracteristică tuturor acțiunilor sale. în cadrul luptei generale pentru Unire, el edita, în 1858, împreună cu An. Panu, ziarul „România”, propunîndu-și, printr-un articol program,, să consacre această publicație susținerii principiului național al Unirii Prin- cipatelor, cu constituirea și „apărarea unei vieți politice democrate” 23. Deși a fost un susținător consecvent al lui Al. I. Cuza, în anii domniei sale, spiritul politic critic, aproape caustic, al lui Hasdeu, se manifesta,, învăluit în satiră și umor, prin paginile revistei „Aghiuță”, în care gluma se împletea cu dure adevăruri politice. Hasdeu își propunea să urmărească, prin paginile revistei: „în politică, susținerea Tronului național și combaterea elementelor contrare, fie ele ziaristice, cameraliste sau chiar ministeriale, în ne-politică: ridicu- lizarea viciului și a necapacității sub toate formele”... 24. Neîncrederea lui Hasdeu în posibilitățile de legiferare ale Adunării legiuitoare reieșea din articolul intitulat „Cronica Adunării nelegiuitoare”, titlu lipsit de deferență, pe care el îl „explica” astfel, împletind jocul de cuvinte cu seriozitatea : „Eram să intitulăm, acest articol „Cronica Ca- merei” dar ne-am temut de a face o cacofonie, atît de contrarie profundului respect ce-1 datorăm acelora ce se laudă fiecare în parte a fi „bun de legat”, ceea ce ar fi foarte drept, deși n-ar fi deloc just de a zice că ei toți împreună sînt „buni delegați” ... Camera românește se pronunță „Cămara”. Că- mările, mai cu seamă acele de stat, sînt totdeauna pline de guzgani și de șoareci, mici și mari, grași și slabi, sătui și flămînzi, dar deopotrivă gata a roade și a strica” 2S. Atent la intențiile a diverși oameni politici în parte, Hasdeu ridi- culiza, sub titlul Studii engleze, comparațiile pe care An. Panu și Radu lonescu le făceau între viața politică din Anglia și cea din România, apre- ciind admirativ desfășurarea demnă și nesgomotoasă a diverselor întruniri publice din .Anglia. Fără a face demonstrația asupra faptului că oamenii politici și ziariștii dau tonul în viața politică, deci ei poartă vina desordinii din activitatea politică în România, Hasdeu formula apre- cieri pozitive asupra loialității din ziaristica și lumea politică engleză și afirma (lăsînd pe cititor să tragă respectiva concluzie): „... dacă în Anglia libertatea întrunirilor nu produce anarhie, cauza este că : 1. în Anglia nu sînt și nu pot fi publiciști ca dd.Radu lonescu, Ro- setti, loan lonescu, Orășanu etc., care nu visează decît răsturnări; 2. în Anglia nu sînt și nu pot fi deputați ca dd. Nastasache Panu, Grigorie Sturdza, Știrbei, Mitică Ghica etc., care nu visează decît coroane !” 26. în primăvara anului 1864, Camera vota cîteva legi pe care Hasdeu le considera inutile cît timp nu se legiferase pe de o parte împroprietărirea țăranilor, pe de alta votul universal. în acest sens, Hasdeu afirma : „Luarea averilor mănăstirești a fost un fapt împlinit de către ministerul Crețulescu ; votînd-o Camera n-a făcut nimica. Desființarea pedepsei de moarte de mult există de facto în țara noastră; votînd-o Camera n-a făcut nimica”. 22 Pan Halippa, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Chișinău, 1939, p. 16. 23 „România”, 18 noiembrie 1858. 24 „Aghiuță”, 25 noiembrie 1863. 28 Ibidem, 10 noiembrie 1863. * Ibidem, 20 ^r^6âacor(jmanica>ro 7 OAMENI DE ȘTIINȚA ÎN SECOLUL XIX 1479 Eepetînd, după fiecare lege, afirmația finală susmenționată asupra inutilității acțiunii legislative respective a Camerei, Hasdeu continua : „Desființarea pedepselor corporale e cu neputință în cît timp țăranul va fi sclav ... Libertatea întrunirilor nu poate să aibă nici un haz, cît timp deciziunile lor nu vor avea un răsunet în legislatură prin votul universal... Libertatea individuală și inviolabilitatea domiciliului ... cum ? prin con- cursul vătășeilor și feciorilor boierești ? ... Armarea țării ... dar care pămînt să-l apere bietul țăran lipsit de pămînt ? ... Legea comunală ... într-o țară unde țăranii nu au proprietate și nu au vot în legislatură?”27. în cîteva articole următoare, el pleda pentru împroprietărirea țăra- nilor, iar „Aghiuță” din aprilie 1864, apărea cu subtitlul: „Director fără speranța de a fi ministru și proprietar fără frică de legea rurală. Bogdan Petriceico-Hasdeu”. La propunerea proiectului legii rurale, el înregistra cu umor teama marilor proprietari, prezenți în Cameră 28. Printre legile susmenționate, Hasdeu includea și pe aceea a libertății presei, asupra eficacității căreia își exprima îndoieli și se dovedea curînd îndreptățit să le formuleze, deoarece „Aghiuță” era suprimat în iunie 1864, cînd Hasdeu protesta prin paginile „Eomânului” din 6 iunie acel an. Este posibil ca suprimarea să fi fost cauzată de critica acțiunii unor personalități ministeriale, parlamentare și a unor mari moșieri influenți în viața politică. Nu cruța pe Eosetti, criticînd legislația susmenționată, ataca pe Kogălniceanu — cu care rămînea într-o îndelungată polemică și sub domnia lui Carol — iar în 1864 demasca complotul împotriva lui Cuza și a Unirii, complot întreprins de C. Suțu în Muntenia și Panait Balș în Moldova. Cu acest prilej, el afirma că majoritatea moșierimii este ostilă atît poporului cît și lui Cuza 29. între timp Hasdeu își publica opiniile sale asupra votului universal în „Buciumul” condus de Cezar Bolliac, un insistent susținător al acelui sistem electoral. Este posibil ca Hasdeu să fi ales această publicație pentru expunerea opiniilor sale, deoarece el se apropia de poziția lui Bolliac, diferită de aceea a lui Eosetti asupra modului de obținere a votului universal. Hasdeu începea expunerea sa, chiar prin prezentarea celor două po- ziții susmenționate: Eosetti, prin „Eomânul” cerea introducerea votului universal printr-o hotărîre a Adunării legiuitoare, Bolliac considera că era necesar ca introducerea acestui nou sistem electoral să fie opera domni- torului, printr-un decret cu asemenea conținut. Hasdeu afirma că Eosetti își face speranțe zadarnice crezînd că Adunarea va legifera votul universal, deoarece extinderea totală a dreptului de vot era contrară intereselor oli- garhiei, masiv reprezentată în acest corp legislativ. El recunoștea că în Adunare sînt patrioți și democrați luminați, dar afirma că ei sînt o mino- ritate care nu-și poate impune punctul de vedere. Faptul că Adunarea a admis o oarecare lărgire a dreptului de vot nu trebuie să inducă în eroare pe nimeni, nici pe Eosetti, afirma Hasdeu, căci o oarecare extindere a dreptului de vot este departe de ceea ce înseamnă și este în practică votul universal. „în orice caz — conchidea Hasdeu afirmîndu-și, deasupra acestei dispute, propria sa opinie — glasul poporului nostru nu se unește, 27 Ibidem, 26 martie 1864. 28 Ibidem, 2 aprilie 1864. 29 Ibidem, 17 mal 1864. www.dacoromanica.ro 1480 PARASCHIVA CÂNCEA 8 în această privință cu liberalismul Camerei și al Românului ... Noi cerem o lege electorală nemărginită iar nu lărgită, ba încă lărgită în înțe- lesul unei adunări oligarhice” 30. „Votul universal tăinuiește în sine, ca floarea tăinuită în sămînță, cîteva consecințe neapărate, scumpe pentru țară dar cu care în veci nu se va putea împăca oligarhia, pe care în veci nu le va putea îmbrățișa Camera d-lui Rosetti. Aceia care cer votul uni- versal nu au în vedere o simplă înmulțire numerică și varietate socială a reprezentanților națiunii, ci anume foloase ulterioare care vor să se nască din introducerea acestei măsuri” 31, deci el vedea efectele în timp — posi- bila largă democratizare social-politică. în februarie 1866, edita „Satyrul” cu conținut similar revistei sale anterioare. De pildă, după ce îi amuza prin caricaturi și, în același timp, îi informa pe cititori asupra candidaturilor interne, nedeclarate dar insis- tente, la domnie, în preajma formării Constituantei ridiculiza eforturile egoiste ale multor persoane de a pătrunde în acest for legislativ, fără in- tenția de a deveni veritabili reprezentanți ai intereselor națiunii32. în mai 1866, atrăgea atenția că în așa zisul „nou cabinet” sînt men- ținuți principalii miniștri din vechiul guvern și afirma că Senatul, nou creat, este o palidă imitare a Camerei Lorzilor din Anglia, fără nici o bază» de tradiție în România33. Adept al ideii de constituire a unei domnii naționale — dat fiind faptul că naționalismul era un principiu politic orientativ dominant în gîndirea sa — Hasdeu a fost inițial ostil principelui Carol de Hohenzollern, ca viitor domn străin (și încă de origină nelatină) în România, pentru a accepta totuși domnia străină, cînd a înțeles că refuzul generalizat peri- clita Unirea. în acest sens, declarația sa publicată în aprilie 1866 este clară și categorică : „Am fost contra principiului domnului străin de rasă nelatină. De aceea am subscris la plebiscit în registru contra alegerii principelui Carol I. Astăzi însă, văzînd tristele scene de reacțiune petrecute la Iași și prin care se pune în pericol pînă și marea idee de Unire, ca unul ce am fost și voi fi întotdeauna pentru Unire, mă grăbesc a-mi retrage votul, declarînd că, în interesul salvării Unirii, sînt pentru alegerea lui Carol I’,3A Acceptarea cuprinde o vădită doză de rezervă, dat fiind faptul că numai pentru salvarea Unirii, el accepta pe noul domnitor, față de care rezerva sa se va accentua pe viitor. Cînd se referea la Unire, Hasdeu o vedea nu numai în realizarea din ianuarie 1859 ci în ansamblul său, de cuprindere a tuturor românilor într-un singur stat, țel pentru care el însuși a militat îndeosebi în deceniul VII al secolului trecut. în primul rînd, el a consacrat o parte a studiilor sale istorice, persis- tenței populației dace pe teritoriul Transilvaniei, după cucerirea romană, combătînd teoria latiniștilor, după care origina noastră este pur romană. Pe de altă parte, s-a alăturat factorilor politici din țară și din Tran- silvania care luptau pentru apărarea naționalității populației române din. 30 ,,Buciumul”, 9 octombrie 1863. 81 Ibidem, 13 octombrie 1863. 32 „Satyrul”, 17 aprilie 1866. 33 Ibidem, 22 mai 1866. 31 „Românul”, 6 aprilie 1866. www.dacoromanica.ro 9 OAMENI DE ȘTIINȚA ÎN SECOLUL XIX 1481 această provincie. Astfel el a făcut parte din comitetul de conducere al societății „Transilvania” constituită la București în mai 1867, sub preșe- dinția istoricului transilvănean A. Papiu Darian 35, și a publicat, în aceeași epocă, în ziarul „Perseverența”, articolul „Unirea” în cuprinsul căruia, afirma : „cestiunea ce ne va preocupa în acest studiu de înaltă politică, nu este unirea cea mică, realizată deja între ambele țărmuri ale Milcovului ci unirea cea mare, de realizat de acum înainte între toate pîraele, ce trebue să se verse în oceanul românesc; între toate acordurile, fără care nu se poate armoniza hora noastră națională; între toate pietricelele, cîte sînt necesare pentru a reconstitui anticul mozaic : Dacia lui Traian”36. Intrînd în fondul chestiunii, el dezaproba atitudinea acelor „ființe tremuTÎnde” care consideră imposibilă desprinderea Transilvaniei din imperiul vecin și alipirea sa la patria mamă. El amintea situații din trecutul țării, în care realizarea unor deziderate părea imposibilă și totuși s-au înfăp- tuit. Pe de altă parte, sublinia lupta neînfricată a danezilor împotriva „colo- sului austro-prusian” și considera că, dacă sînt unii români lipsiți de patrio- tism, generația tînără își va înțelege menirea istorică de a realiza Eomânia- mare. în cadrul unei călătorii în Transilvania, el cunoștea pe loan Eațiu,. conducător politic al românilor din Transilvania, lua contact direct cu rea- litățile social-politice ale provinciei, iar la întoarcere publica în „Eo- mânul” din 6 august 1867, articolul „Părțile Eomâniei”, în care demonstra unitatea istorică, lingvistică și demografică a naționalității române.. O nouă călătorie a sa în Transilvania, în iunie-august 1868, îi prilejuia cunoștința cu losif Vulcan, redactorul „Familiei” și culegerea unor infor- mații științifice și politice; în septembrie același an, sub titlul: „Anglia în Ardeal”, combatea afirmații inexacte asupra populației române din Tran- silvania, ale scriitorului englez Charles Boner. Simpatia românilor transil- văneni pentru istoricul care le sprijinea lupta națională avea ca efect încer- carea de a-1 numi pe Hasdeu, în 1868, membru de onoare al „Asociației transilvane pentru literatura română și cultura poporului român”, încer- care nereușită prin refuzul guvernului maghiar, refuz bazat pe „motive- politice”, dar care nu-1 dezarma pe Hasdeu în continuarea luptei sale, din anii următori, pentru eliberarea Transilvaniei 37. între timp, Hasdeu debuta în activitatea parlamentară din țară, fiind ales deputat în Camera deschisă la 3 ianuarie 1868. îndată după deschiderea parlamentului dar înainte de începerea acti- vității sale legislative, Hasdeu publica un articol cuprinzînd opiniile sale- asupra a ceea ce trebuia să fie o asemenea activitate. Articolul se intitula sugestiv „Caracterul naționalității române ca baza legislațiunii sale” și era consacrat principiului de întemeiere a oricărei legislații pe tradițiile și necesitățile proprii poporului respectiv și de respingere a procedeului, frecvent aplicat în Eomânia, de imitau a legislației străine, care nu-și găsea nici un corespondent în realitățile țăiii. 35 V. Maciu, B. P. Hasdeu et l'uniti naționale des roumains, In Mouoements nationaux et sociaux roumains aux XlX-e siecle, Edit Acad. R.S.R., București, 1971, p. 150. 36 Bogdan Petriceicu Hasdeu, Scrieri literare, morale fi politice, Ediție critică cu note de Mircea Eliade, voi. II, București, 1937, p. 162 (După „Perseverența” din 25 mai 1867). 37 V. Maciu, op. cit., p. 151 — 160. www.dacoromanica.ro « - C. 1412 1482 PARASCHIVA CANCEA 10 Și în această importantă problemă—ca și în altele sus-menționate— Hasdeu împletea gîndirea logică cu umorul captivant. El își exprima nedumerirea asupra faptului că se admit particularitățile indivizilor, dar nu se observă cele ale popoarelor, pentru a se proceda în consecință în domeniul legislativ. Continuînd expunerea acestui raport, nerealizat pe plan legislativ, el afirma : „Cînd o persoană vrea să-și confecționeze o haină, ea nu trimite pe croitor ca să ia măsura după corpul vecinului ... ci din contra o cro- iește după propria sa statură ... Cînd un bolnav chiamă un medic, el nu-i zice : domnule doctor, caută pulsul jupînului de peste drum ... și apoi vino de-mi scrie o rețetă ... Ei bine, numai Staturile, numai corpurile cele imense, ale căror formă și conservațiune sînt de mii de ori mai impor- tante și mai prețioase decît personalitatea cea mai ilustră; numai ele sînt osîndite a suferi cu răbdare ... cee ce n-ar primi a i se face omul cel mai de pe urmă! Cînd un popor are cumva nevoie de o haină, adică de vreo reformă ... legislatorii și administratorii săi se grăbesc pe dată a-1 înveli în niște veșminte exotice, aduse cine știe de unde ... Cînd o națiune este bolnavă, medicul său, în loc s-a o întrebe unde o doare ... încalecă deodată pe un bidiviu, pleacă la Paris ... la Londra, pipăe ... pulsurile oamenilor de acolo și apoi trimite o rețetă, adică o lege” 38 39. Semnalînd faptul că „trebuie o orbire extraordinară pentru a nu observa ... pe de o parte bufonada, iar pe de altă parte pericolul acestei proceduri”, Hasdeu enumera cîteva dintre legile, de inspirație străină, aplicate în Eomânia, și recomanda ca legislația țării să se bazeze pe trecutul ei și pe relațiile momentului, care deci trebuiau să fie bine cunoscute de legislatori. Eeferindu-se la recentul mesaj domnesc de care, ca deputat, luase cunoștință cu cîteva zile înainte de publicarea articolului, Hasdeu își declara speranța că dezideratele exprimate de el vor deveni realități, deoarece se afirmase — după cum relata el — că „adunarea generală a țării o să se opereze nu după sterpe imitațiuni din străinătate, ci în spiritul românesc cel vechiu” 3B. Speranța lui Hasdeu se dovedea însă neîntemeiată, cînd el participa direct la activitatea parlamentară legislativă. Încercînd să ia cuvîntul la dezbaterea proiectului de răspuns la mesaj, este întrerupt și discuția se declară închisă, deși — după cum reușea să afirme el — numai doi dintre antevorbitori acceptaseră mesajul, iar alți opt îl criticaseră deci proiectul de răspuns nu putea fi luat în conside- rare 40. Eaptul se producea totuși ceea ce a fost desigur o primă decepție pentru Hasdeu, în debutul său parlamentar. Urmau foarte curînd altele. El semna, împreună cu alți deputați, o propunere de neacceptare a demisiei poetului V. Alecsandri din funcția de deputat, dar propunerea întîmpina opoziție și rămînea nerealizată 41. Hasdeu manifesta interes pentru unele probleme sociale ale epocii. Cu prilejul discutării proiectului de lege pentru construirea drumurilor, 38 Bogdan Petricelcu Hasdeu, op. cit., p. 165 (După „Românul”, 11 Ianuarie 1868). 39 Ibidem, p. 166. 40 „Monitorul Oficial”, nr. 21/27 Ianuarie 1868, p. 131, Ședința Adunării Deputaților din 22 ianuarie 1868. 41 Ibidem, nr. 23/30 ianuarie 1868, p. 141 — 142; Ședința Adunării Deputaților din 29 ianuarie 1868. www.dacoromanica.ro 11 OAMENI DE ȘTIINȚA IN SECOLUL, XIX 148S Hasdeu ia apărarea țărănimii, arătînd că prestația în natură este deosebit de apăsătoare pentru săteni în acest caz. El arată că legea este inspirată, după cea a Franței — imitație legislativă pe care el o combătuse cu alt prilej — dar legislatorii români au făcut-o mai apăsătoare, deoarece în loc de trei zile anuale de muncă a țăranului la drumuri, cum prevedea legea franceză, în proiectul românesc erau menționate șase zile. Hasdeu afirma că el nu va accepta nici șase nici trei zile de muncă a țăranului pentru drumuri, deoarece refuza „ca țăranul să mai fie expus la biciul jandarmu- lui și la șicanele administrațiunii ... ; cred că ar trebui — continua el — să> mai întrebuințăm toate mijloacele ca țăranii nu numai să fie egali cu noi,, ci încă să uite și suferințele sclaviei trecute” 42. G. Brătianu și G. Ghițu erau în principiu de acord cu Hasdeu dar afirmau că fără munca țăranului nu se pot construi drumuri comunale și județene. în cadrul activității sale parlamentare se includeau și problemele, culturale. El prezintă o interpelare adresată ministrului instrucțiunii publice, în care semnala faptul că autoritățile încalcă legea, în defavoarea teatrului național, neacordîndu-i fondurile prevăzute prin buget; pe de altă parte, considera că fiind vorba nu de o instituție teatrală particulară ci de cea care reprezenta oficial acest aspect cultural, trebuia observat îndeaproape conținutul pieselor prezentate, pentru ca ele să constituie un element educativ, ceea ce nu se petrecea în realitate. Ministrul răspundea evaziv la prima parte a interpretării, iar în privința repertoriului, invita pe B. P. Hasdeu să scrie o piesă de teatru în sensul propriilor sale reco- mandări 43. Adunarea deputaților, din care făcea parte B. P. Hasdeu, avea o scurtă perioadă de existență, fiind dizolvată la începutul anului 1869,. deci numai după o activitate de un an, care cuprindea și vacanțele parla- mentare. Hasdeu nu pătrundea în noua Cameră dar observa îndeaproape activitatea parlamentară, exprimîndu-și opiniile politice critice în presa epocii. El părea a nu ierta parlamentului faptul că îi refuzase propunerile deși era într-o relativ altă formație decît cea care îl cuprinsese pe Hasdeu,. dar îl tratase cu răceală, parlamentul din 1869—1870 era criticat de el cu diverse prilejuri. De pildă remarca „o profundă genoflexiune” 44 în răs- punsul la mesajul domnesc din mai 1869, iar în preajma alegerilor din pri- măvara anului următor, el da publicității asemenea întemeiate conside- rente generale : „în ajunul alegerilor parlamentare, sîntem datori, mai întîi de toate, a constata și a explica un fenomen foarte caracteristic ... O majoritate pronunțată, omogenă, compactă, a fost totdeauna în Bomânia efectul unei presiuni guvernamentale. Din contră, de cîte ori sufragiul a fost lăsat ceva mai liber, națiunea trimitea în Camere o mulțime de mino- rități, care nu puteau lucra decît numai prin felurite alianțe indigeste, producînd în rezultat o majoritate artificială, șubredă, fictivă. în ambele cazuri a fost rău. 42 Ibidem, nr. 51/3 martie 1868, p. 312, Ședința Adunării Deputaților din 29 februarie 1868. 13 „Monitorul oficial”, nr. 44/24 februarie 1868 ,p. 271—272, Ședința Adunării Deputa- lor din 21 februarie 1868. 14 Bogdan Petriceicu Hasdeu, op. 177 (după „Traian”, din 23 mai 1869). www.dacoromanica.ro 1484 PARASCHIVA CANCEA 12 O majoritate din bîtă sau din retevei, chiar cînd ministerul era bine inspirat, totuși rămînea stigmatizată, prin bastardețea originii sale, pîn- gărind pînă și legile cele mai frumoase ... Pe de altă parte, o majoritate imaginară, combinată din niște grupe disparate ... nu poate avea nici o durată, fiindcă nu poate avea nici im principiu .. .46. După deschiderea acelui parlament, referindu-se la bandele de bă- tăuși, mereu prezente în alegeri, Hasdeu scria, cu un umor amar, că națiunea română e ca fierul, ,,cu cît o bați mai mult, cu atît se mai întărește”, iar alegătorii români nu recunosc de reprezentanți ai lor, „droaia de gură- cască” din parlament. Gînditorul vizionar, fără a avea o imagine precisă a viitorului, înțelegea totuși că ,,se naște o nouă epocă, alte cugetări pre- ocupă lumea...” 46. Spiritul critic al lui Hasdeu îl învăluia și pe domnitorul Carol, față de care — după cum am arătat mai sus — avea rezerve de la încoronare. Hasdeu, care în 1866 fusese împotriva domniei străine și acceptase pe Carol pentru a nu fi periclitată unirea, remarca, în 1870, că domnitorul a rîțmas un străin, nu s-a integrat în națiunea asupra căreia domnește, nu-i înțelege nevoile și aspirațiile. Articolele cu un asemenea conținut, publicate în revistele pe care le edita, îi aduceau lui Hasdeu o scurtă detențiune în 1870, după încheierea căreia el afirma că ,,. .. o pușcărie pentru un om politic, demn de a purta acest nume, este tocmai ca o rană pentru un bun ostaș : o onoare mai mult și o nouă încurajare” 47,. Deși se referea la „încurajare”, în anii următori Hasdeu se distan- țează treptat de viața politică, după experiențele care îl dezamăgiseră desigur. „Columna lui Traian” capătă un conținut din ce în ce mai larg științific literar, în timp ce cel politic dispare treptat. Anii 1872—1882 sînt deosebit de rodnici în privința activității științifice (sînt date publi- cității Istoria critică și alte numeroase studii istorice și filologice) care absoarbe în totul preocupările lui Hasdeu. în 1883 însă în viața politică se petrece un fapt care reînvie preocu- pările politice ale lui Hasdeu, vechi susținător al votului universal, după cum am menționat mai sus. Diferitele opinii în privința sistemului electoral, inclusiv cea referitoare la votul universal, preocupau lumea politică a epocii în 1883, deoarece la acea dată avea loc o revizuire a constituției, inclusiv a legii electorale. Hasdeu candidează la Craiova pentru Adunarea constituantă și, deși discursul lui electoral are un mare succes, cade în alegeri pentru un minus de numai 50 de voturi. El nota amănuntele împrejurărilor în cores- pondența sa : „Deși Chițu nu putea să mă susțină, deși Stolojan m-a com- bătut cu înverșunare, deși sosisem în Craiova abia cu o săptămînă înainte de alegeri, deși adversarii mei au cheltuit mii de franci, pe cînd eu n-am dat nimănui nici o para frîntă, totuși am avut 274 voturi și mi-au lipsit numai 50 voturi pentru ca să fiu proclamat deputat. Plecarea mea din Craiova a fost un ... marș triumfal ... la gară toasturi peste toasturi. 45 Ibidem, p. 270—280 (după „Columna lui Traian” din 13 mai 1878). 48 Ibidem, p. 274—276 (după „Columna lui Traian” din 3 iunie 1870). « Ibidem, p. 285 1870>> 13 OAMENI DE ȘTIINȚA ÎN SECOLUL XIX 1485 Fiindcă declarasem că nu voi face politică militantă, ci numai de principii, chiar opoziția a fost cu mine. . . ”48. BeVizuirea constituției se încheia în vara anului 1884, iar în preajma alegerilor din toamna aceluiași an, un grup de cetățeni craioveni adresa alegătorilor nn manifest electoral în următorii termeni: „De aceia cărora le este încredințată conducerea țării, prin voința națională, depinde exis- tența noastră ... a întregului stat din care facem parte .. . Pentru a ridica pe cei buni și a înlătura pe cei răi, noi, o grupă de cetățeni craioveni ... am luat deciziunea de a da la lumină trecutul unui bărbat destins, anume B. P. Hasdeu, care azi ne face onoarea de a-și pune candidatura la colegiul al II-lea de Cameră ...” 49. în cea mai mare parte a sa, mani- festul cuprindea viața și opera lui B. P. Hasdeu, insistîndu-se asupra faptului că lucrările sale cuprind numeroase aspecte ale istoriei Craiovei și Olteniei, iar în vara anului 1884, el a fost însărcinat de ministrul instruc- țiunii publice — Gh. Chițu — să studieze învățămîntul elvețian și să facă propuneri pentru cel român, între care B. P. Hasdeu a cuprins unele pentru școlile din Oltenia60. în încheiere se afirma : „Ca recompensă a atîtor servicii făcute țării în genere și Craiovei în special, urbea noastră va ști să probeze recunoștință către un astfel de bărbat ... îi va încredința cu cea mai mare convicțiune un mandat de deputat ...” 61 * 63. Alegerea lui Hașdeu devenea, de această dată, fapt îndeplinit, dar — date fiind vechile lor relații ostile — M. Kogălniceanu încerca inva- lidarea mandatului de deputat al lui B. P. Hasdeu, deoarece era „arhivist al statului”, iar cele două funcții erau incompatibile. Pentru invalidare era însă necesar ca alți cinci deputați să se asocieze la propunerea for- mulată de M. Kogălniceanu, dar această participare nu se realiza și B. P. Hasdeu era proclamat deputat al colegiului II — Dolj S2. Dar Eugen Stănescu ridica aceeași chestiune în Senat. Pentru început, senatorul afirma că nu vrea să „atingă susceptibilitatea” lui B. P. Hasdeu, că are „o veche simpatie și toată considerațiunea care se cuvine pentru un erudit ca D-sa, pentru o ilustrațiune științifică a țării noastre” 53. Pe de altă parte însă, același senator sublinia faptul că prin admiterea unui deputat care este director al Arhivelor Statului se încalcă legea electorală care prevedea incompatibilitatea între calitatea de membru al parlamen- tului și aceea de funcționar al statului, deoarece prin această ultimă situație nu are independență politică ci este Subordonat unor interese guver- namentale de partid. E. Stănescu afirma că, în cazul în care B. P. Hasdeu nu se decide pentru una dintre aceste două funcțiuni, ministrul instrucțiunii publice are îndatorirea de a-i cere să se supună legii, deci să-și dea demisia. Senatorul nu preciza din care funcție anume recomandă el să-și dea demisia B. P. Hasdeu, dar apelul la ministrul instrucțiunii dovedește că prefera ca Hasdeu să rămînă deputat, renunțînd la conducerea Arhivelor statului. Gh. Chițu, ministru al cultelor și instrucțiunii publice sub dependența căruia se afla B. P. Hasdeu ca director al Arhivelor Statului, afirma că i-a « Ibidem, -voi. I, p. XXX. 40 Genealogia și biografia d-lui B. P. Hasdeu, 1884, p. 3. 83 Ibidem, p. 15. 61 Ibidem, p. 16. 53 Dezbaterile Adunării Deputațiior, Sesiunea 1884/1885, Ședința din 17 noiembrie 1884. 63 Ibidem, din 30 noiembrie 1884. , www.dacoromamca.ro 1486 PARASCHIVA CÂNCEA 14 pus în vedere să renunțe la una dintre funcțiunile pe care le avea; nu îi adresa însă o recomandare într-un sens sau altulM. între timp Hasdeu mărturisea fiicei sale că nu putea părăsi direcția Arhivelor — de care desigur se simțea legat prin întreaga sa activitate științifică — și că intenționează să țină un discurs explicativ în Cameră și să demisioneze din funcția de deputat Deși lulia Hasdeu nu era de părerea tatălui său, afirmînd că el are, în primul rînd, îndatorirea de a răspunde speranțelor alegătorilor săi56 — iar Hasdeu avea o profundă prețuire pentru opiniile fiicei sale, — îm- plîntarea sa adîncă în munca științifică era mai puternică și el își punea în aplicare intenția susmenționată, nu înainte însă de a-și afirma unele opinii politice. în ședința Camerei din 3 decembrie 1884, B. P. Hasdeu afirma pentru început, că, dată fiind discutarea cazului său nu numai în corpul legislativ din care el făcea parte ci și în Senat, sînt necesare explicații asupra ansam- blului problemei. în acest sens amintea că el este ,,un om care 20 de ani a lucrat ziua și noaptea în sudoarea frunții și tot-dea-una cu fruntea senină, un om căruia energica cetate a Craiovei, prin scrutin secret, i-a dat 400 voturi, un om care nu a șovăit niciodată pe calea ideilor liberale și națio- nale” și continua, afirmîndu-și intenția de a demisiona : „un asemenea om nu intră nicăieri pe fereastră ci tot-dea-una pe ușa cea mare și tot pe ușa cea mare va ieși nu pe fereastră din această Cameră”57. El explica faptul că a primit mandatul de deputat cu intenția unei activități politice oarecum independente, „fiind sigur că voi fi, dacă nu un soldat înregimentat, dar cel puțin im tiralior curajos și de bună credință”. în privința independenței gîndirii și activității sale politice și a libe- ralismului său, el menționa că aceasta este poziția firească a omului de știință. Prezentînd în același timp împletirea strînsă între activitatea știin- țifică și cea politică și generalizînd această împletire, el afirma : „mă pre- zint înaintea Dvs. ca om de știință, sînt liberal și sînt independent; omul de știință nu poate să nu fie liberal, fiindcă el știe că totul în natură pro- gresează . . . omul de știință nu poate să nu fie independent, căci oricît de tare îi va striga Papa că pămîntul nu se mișcă, Galileu îi va răspunde că se mișcă. ..” Deși aprecierea făcută de Hasdeu nu avea caracterul general pe care el i-1 da, era primită cu aplauze : în același mod era primită declarația sa asupra intențiilor legislative cu care venise în Cameră, acelea de îmbu- nătățire a învățămîntului primar, de apărare a comerțului și industriei naționale față de concurența străină și altele. Pe de altă parte, demonstra că nu a considerat depunerea candida- turii sale și intrarea sa în parlament ca o încălcare a prevederilor legii elec- torale, deoarece ele se referă la funcționarii administrativi subordonați puterii executive, care, prin însăși funcția lor, pot influența incorect sau pot oprima pe alegători, dar un director al arhivelor statului nu este în această situație. Dimpotrivă, continua el, directorul arhivelor este un H Ibidem 58 Bogdan Petriceicu Hasdeu, op. cit., voi. I, p. XXXI. M Ibidem. 57 Dezbaterile Adunării Depuțaților, Sesiune^ 1884/1885, Ședința din 3 decembrie 1884. www.dacoramamca.ro 15 OAMENI DE ȘTIINȚA IN SECOLUL XIX 1487 ■cunoscător al trecutului și poate da îndrumări legislative pe o cale legată ■de tradiția poporului respectiv, izvorîtă din nevoile sale seculare. Dar, date fiind îndeosebi discuțiile din Senat, B. P. Hasdeu își pre- zenta demisia, motivînd-o cu faptul că, deși Camera i-a validat alegerea, •Senatul a considerat-o ilegală. V. lepurescu încerca să-l convingă pe Hasdeu să renunțe la demisie, afirmînd că Senatul și Camera sînt corpuri legislative autonome, fiecare avînd dreptul să-și hotărască componența fără amestecul celuilalt, dar JME. Kogălniceanu susținea din nou că cele două funcții, deținute de Hasdeu, sînt incompatibile. Supusă votării, demisia era admisă cu 52 bile albe, contra 42 bile negre, încît colegiul II de Dolj era declarat vacant. Hasdeu se adîncea din nou în amplele sale cercetări științifice. în 1886 apărea primul volum din Etymologicum magnum Romaniae, în 1887 cel de al doilea. Iar decesul fiicei sale în 1888 îl condamna la însingurare și misticism. Privind însă în ansamblu tendințele sale de participare la viața poli- tică oficială, condamnăm la rîndul nostru societatea care-1 izola politicește pe acest mare savant, în timp ce la conducerea ministerului cultelor și instruc- țiunii publice — de pildă — se perindau oameni politici obscuri, incapabili de a înțelege și soluționa problemele respectivului domeniu. * Prin cercetări actuale, s-a ajuns la concluzia că „Ion lonescu de la Brad a fost un mare agro-tehnician și fitotehnist, pionier în experimentarea și cercetarea agricolă din țară, primul care a văzut geneza solurilor sub influența factorilor climatici, fruntaș în numeroase probleme de zootehnie, economie, silvicultură și mecanizare, întemeitor al cercetării monografice și sociologiei rurale românești, omul care a pus în țara noastră bazele con- tabilității în partidă dublă, întemeietorul învățămîntului agricol de toate gradele și profesorul care a predat pentru prima dată științele agricole în învățămîntul superior din țară...” 58. întors în țară din exil, în iunie 1857, a fost numit administrator (prefect) la Bolgrad. în anii următori continuă să ia apărarea țărănimii prin intermediul publicațiilor „Jurnalu de agricultură”, „Gazeta satelor”, „Tribuna română”, „Țăranul român”. Activitatea sa fiind considerată, înainte de împroprietărirea, din 1864, a țăranilor, ca un act de agitație socială, a fost condamnat în 1860 la o detenție de 15 zile, iar în 1861 a fost reținut trei luni la mănăstirea Neamțului. Despre această perioadă a vieții sale, Ion lonescu de la Brad menționează în autobiografia sa că boierii, dîndu-și seama „că își pierd munca de boieresc, s-au supărat cu toții în contra mea și în 1861 m-au dat în judecată sub nume de agitator, fiindcă susțineam în presă emanciparea țăranilor” 69, Dreptatea cauzei pe care o susținea a fost înțeleasă de oamenii poli- tici progresiști ai epocii; după reforma agrară, anume în anii 1864—1869, 68 Ion lonescu de la Brad, Aniversarea a 150 de ani de la naștere. Bacău, 1968, p. 27. 58 V. Maciu și C. Vasilescu, Ion lonescu de la Brad, in ,,Studii”, nr. 3/1954, p. 150. www.dacoromanica.ro 1488 PARASCHIVA CANCEA 1& a deținut funcția de inspector general al agriculturii, post unic pe întreaga» țară. în timp ce deținea această funcție, Ion lonescu de la Brad a cercetat îndeaproape ,,modul împroprietăririi, a constatat nedreptatea țărănimii și a expus această concluzie cu argumentele respective, în cele trei lucrări publicate în anii 1865, 1866 și 1868 : „Agricultura română din județul Dorohoi”, „Agricultura română din județul Mehedinți ” și „Agricultura română din județul Putna”. Rezultatul acestei demascări a rapacității moșierimii a fost scoaterea din buget a postului de inspector general al agriculturii60, deci îndepărtarea lui Ion lonescu de la Brad din această funcție de conducere și control. în 1876 însă, țăranii din fostul județ Roman, conștienți de bunele intenții ale lui Ion lonescu de la Brad, l-au ales deputat al colegiului IV electoral; el a fost primul agronom devenit deputat61. Spre deosebire de alți oameni politici, el nu și-a uitat promisiunile făcute alegătorilor; mai mult chiar, și-a îndeplinit îndatorirea, pe care mulți oameni politici o Uită, de a comunica alegătorilor activitatea sa în parlament și nu a prezentat-o numai oral ci în scris, ceea ce era încă o posi- bilitate a alegătorilor de a cunoaște și controla activitatea deputatului lor. Prin distanțarea de procedeele politice obișnuite ale epocii, ca notă de bună credință și înțelegere a îndatoririlor față de alegători, ceea ce le dă o nuanță de originalitate, au apărut „Dările de seamă către alegătorii Cole- giului al IV-lea de Roman din partea deputatului lor loan lonescu (de la Brad)”, publicate la Iași în 1885 după ce mandatul său parlamentar în- cetase. Convingerea că avea îndatorirea susmenționată era astfel exprimată de Ion lonescu de la Brad din faza introductivă a primei „Dări de seamă” — ceea din 1876 : „Domnilor delegați alegători, trimis de domnia voastră pentru a vă reprezenta în Adunarea deputaților adică pentru a lua parte la facerea legilor și la controlul aplicării lor de către miniștrii Măriei Sale Domnitorului, cred de a mea datorie a veni să vă dau seama de ceea ce am făcut în Sesiunea aceasta” 80 81 82. Comparația între această atitudine și aceea a multor altor deputați, care — odată aleși — se mulțumeau să încaseze diurna și să caute, dată fiind noua poziție politică, să-și „aranjeze” inte- resele personale, este neîndoielnic în favoarea lui Ion lonescu de la Brad care, din acest punct de vedere, putea fi un exemplu în lumea politică a epocii. El dorea să mențină im contact permanent cu alegătorii săi, să le cunoască nevoile, de aceea îi îndemna să-i aducă la cunoștință stări de fapt care necesitau îndreptare : „vă rog pe voi, oameni buni, ca să-mi dați tot ajutorul ca să pot aduna cunoștințe despre toate relele cîte sînt de îndreptat în administrațiunea țării”. Pe de altă parte, el urma să-i informeze pe țărani — alegătorii săi, asupra activității politice și parlamentare, să-i facă a înțelege care sînt nu numai îndatoririle dar îndeosebi drepturile lor. în acest sens, el afirma : „scopul pentru care vă fac aceste dări de seamă, este ca să nu vă las să 80 Ibidem, p. 151. 81 Ion lonescu de la Brad. Anioersarea..., p. 27. 82 Dările de seamă către alegătorii colegiului al IV de Roman din partea deputatului lor loan lonescu de la Brad, Iași, 1885 ft 26. www.oacoromamca.ro 17 OAMENI DE ȘTIINȚA ÎN SECOLUL XIX 1489 fiți eu totul străini nici de politica țării, nici de politica ei economică .. . nici ... de ceea ce se face în deosebi pentru îndestularea nevoilor și tre- buințelor voastre pe cale legislativă. în acest chip, sper a vă lumina spre a vă pune în stare ca prin cunoștința faptelor să dispuneți voi înșivă de soarta voastră în condițiunile vieții sociale în care vă aflați; pentru ca să puteți înainta cu siguranță pe calea progresului și să ajungeți la buna stare și la tihnita viețuire ... Sper că veți cunoaște drepturile voastre și veți ști a le face să fie respectate de toată lumea. Sper că veți ști a le împlini” 63. Din 1876 pînă în 1883, cît a fost deputat, ca ales al colegiului IV de Boman, activitatea politică parlamentară a lui Ion lonescu de la Brad se axa îndeosebi pe apărarea intereselor țărănimii dar atingea și alte probleme ale epocii. „Dările de seamă” cuprindeau nu numai această activitate ci pre- zentau alegătorilor ansamblul vieții parlamentare cu aprecieri personale, deși critice, asupra diverselor aspecte legislative însă „crezul lui social politic fiind ... eliberarea maselor de țărani și luminarea lor” M. în acest principal aspect al activității sale politicc-parlamentare, se includeau mai multe probleme : aceea a împroprietăririi, a fiscalității, creditului sătesc și tocmelilor agricole, a drepturilor politice pentru țărani și a învățămîntului agricol. în octombrie 1876, Ion lonescu de la Brad stăruia pe lîngă ministrul de finanțe ca să ia măsuri pentru împroprietărirea însurățeilor, după pre- vederile, încă neaplicate, ale legii rurale65; ca urmare a stăruințelor sale, Ministerul respectiv a emis o circulară către prefecți, difuzată apoi în toate comunele rurale, prin care se anunța împroprietărirea însurățeilor și a celorlalți țărani rămași fără pămînt în primii ani ai aplicării reformei66. Dat fiind faptul că soluționarea acestei probleme întîrzia totuși, Ion lonescu de la Brad participa, în 1878, la prezentarea în Cameră a unui proiect de lege pentru împroprietărirea țăranilor care luptaseră în războiul de independență și îndeosebi interpela guvernul în privința împroprietăririi însurățeilor. Punctînd momente trecute din istoricul luptei duse de țărănime pentru pămînt — după lucrarea lui N. Bălcescu „Despre starea socială a muncitorilor plugari” din care prezenta ample citate — amintea condițiile în care a fost elaborată și s-a aplicat legea agrară din 1864, insistînd asupra prevederilor din articolele 5 și 6, referitoare la împroprietărirea însură- țeilor, și ale articolului 55 asupra vînzării unei părți din domeniile statului. El menționa de asemenea faptul că, în februarie 1872, Cezar Bolliac insis- tase în Cameră pentru împroprietărirea însurățeilor, se prezentase o moțiune în acest sens, iar la sfîrșitul aceluiași an, Camera votase o adresă către Ministerul de finanțe pentru soluționarea problemei, care devenea din ce în ce mai acută pe măsură ce se tergiversa. In concluzie, Ion lonescu de la Brad afirma că Adunării deputaților în 1878 îi revenea „înalta misiune” de ă ridica țărănimea din „robia pămîntului”. El adresa un apel oamenilor ,63 Ibidem, p. 89. 84 Ov. Bădină, Cu privire la glndirea social-politică a lui Ion lonescu de la Brad, în „Cerce- tări filozofice”, nr. 6/1960, p. 169 06 Dările de seamă..., p. 3—4. 08 Istoria Bomâniei, voi. IV, p. 505. www.dacoromanica.ro 1490 PABASCHIVA CANCEA 18 politici, care susțineau ideile de dreptate și legalitate, să sprijine propu nerea sa de împroprietărire imediată a însurățeilor 67. în cadrul acțiunii de susținere a împroprietăririi, Ion lonescu de la- Brad prezenta Camerei petiția mai multor învățători din satele județului Roman care cereau să fie împroprietăriți în localitățile respective. Deputatul progresist amintea că, în 1866 și 1868, I. C. Brătianu,. ca ministru de finanțe, acordase școlilor situate pe domeniile statului cîte 16 pogoane de pămînt, deși legea rurală avea o asemenea prevedere numai pentru biserici. Ion lonescu de la Brad aprecia ca pozitivă acțiunea lui Brătianu, dar menționa că măsura s-a aplicat parțial și cerea generalizarea, ei, atît pentru a ridica nivelul de trai al învățătorului cît și pentru că el introduce procedee superioare de cultivare a pămîntului, ceea ce ar fi fost un bun exemplu pentru săteni și un progres în agricultură, pomicultură, viticultură 68. Prin această argumentare, Adunarea deputaților admitea petiția și o recomanda Ministerului instrucțiunii. Paralel cu acțiunea pentru împroprietărire, Ion lonescu de la Brad susținea în parlament și mijlocul de realizare a acesteia : elaborarea unei legislații pentru vînzarea unei părți din moșiile statului în loturi mici către țărani. El participa la discutarea unui proiect de lege pentru vînzarea dome- niilor statului, prezentat de guvernul liberal în 1876, și cerea să se înles- nească cumpărarea, de către țărani, a unor loturi de 5—10 pogoane. Pro- punerea sa avea și alți susținători, încît respectiva prevedere era inclusăr în legea promulgată și sancționată în 10 august acel an ®9. Întîrzia însă elaborarea regulamentului de aplicare a legii, deci apli- carea în sine, încît în decembrie 1881, Ion lonescu de la Brad interpela, pe ministrul de finanțe asupra cauzelor neaplicării legii. El amintea faptul, cunoscut de altminteri de miniștri și deputați, că, prin numeroase petiții adresate Camerei și altor autorități, țăranii au cerut aplicarea legii și men- ționa că patriotismul țăranului este legat de proprietatea sa asupra pămîn- tului, după „vorba veche — le sol c’est la patrie”. Țăranul, sublinia același deputat, merită înlesnirea prevăzută prin lege, deoarece prin munca lui înavuțește țara și cu viața lui a apărat țara. Cu același prilej, Ion lonescu de la Brad semnala faptul că prețul de vînzare a loturilor este prea mare pentru puterea de cumpărare a țărănimii, totuși, adăuga el, dorința de a avea pămînt este atît de mare, încît țărănimea face efortul de a cumpăra, și la acest preț apăsător 70. Sub aspectul prețului de cumpărare, anume al reducerii acestuia, era prezentată în 1882 o moțiune semnată de Ion lonescu de la Brad și alți deputați, dar respectiva propunere ,,s-a îngropat în Secțiunile Camerei”, spre regretul inițiatorului71. Fiscalitatea, de asemenea, apăsătoare pentru țărănime, intra în preo- cupările și activitatea parlamentară a lui Ion lonescu de la Brad. După ce, în 1880, el își exprima, față de țăranii alegători, părerea că impozitul fun- 67 Dezbaterile Adunării Deputaților, Sesiunea 1877/1878, Ședința din 25 februarie 1878; N. Adăniloaie, Dan Berindei, Reforma agrară din 1864, Edit. Acad. R.S.R., București, p. 330. 88 Dările de seamă..., p. 129 — 130. 89 Ibidem, p. 3; N. Adăniloaie, Dan Berindei, op. cit., p. 327. 70 Dezbaterile Adunării Deputaților Sesiunea 1881/1882, Ședința din 19 dec. 1881. 71 Dările de seamă..., p. 149. www.dacoromanica.ro 19 OAMENI DE ȘTIINȚA ÎN SECOLUL XIX 1491 ciar era mai ridicat pentru țărani decît pentru ceilalți proprietari de pămînt72, în anul următor, propunea în Cameră, împreună cu alți deputați, revizuirea recensămîntului pe baza căruia urma a fi aplicat impozitul fun- ciar, deoarece se agravau obligațiile fiscale, și așa apăsătoare și nedrepte, ale țărănimii73. în ianuarie 1883, cu prilejul discutării bugetului, el cerea ca impozitul funciar să fie stabilit pe baza proporționalității, micii proprietari urmînd a plăti astfel un impozit mai mic decît moșierii. în fapt, demonstra prin date Ion lonescu de la Brad, țăranii plăteau, pe falce, un impozit mai mare decît moșierii. Un țăran, pe care același deputat îl nominaliza și localiza, plătea pentru o falce 3,40 lei, el însuși — Ion lonescu de la Brad — plătea la proprietatea sa de 100 falce, 2,40 lei de falce, iar un mare proprietar plătea 1 leu sau 50 bani pe falce. Explicația acestei situații o da tot Ion lonescu de la Brad în continuare: cei mari și puternici au făcut estimările, „au tras spuza pe turta lor” în devafoarea țăranilor. Aceste fapte, susținea același deputat, cuprindeau nu numai nedreptate ci rea credință, înșelă- torie, împilarea celor slabi de către estimatorii veniturilor, estimarea fiind baza de fixare a impozitelor. în concluzie, el declara că nu va vota bugetul și respectiva legislație fiscală nedreaptă 74. Problema creditului rămînea, ca și în trecut, acută pentru țărănime, de aceea Ion lonescu de la Brad încerca o soluție prin propunerea, prezen- tată în Cameră, în 1876, a unui proiect de lege pentru înființarea Băncii sătești, cu capital format din ipoteca asupra unei părți din domeniile statului pentru a se acorda țăranilor credit cu dobîndă de 12% anual. Doi săteni urmau a fi garanți pentru săteanul debitor ; primarul și percepto- rul urmau a stabili solvabilitatea debitorilor. Proiectul era semnat, în afara lui Ion lonescu de la Brad, de numeroși alți deputați, printre care N. Fleva, devenit raportorul proiectului. în această calitate, N. Eleva readucea în Cameră proiectul în 1878 — după o tergiversare de doi ani — cu unele modificări introduse în Secțiunile Camerei și acceptate de ini- țiatorii proiectului, inclusiv Ion lonescu de la Brad. Băncile sătești urmau a fi înființate în fiecare județ cu capital constituit din veniturile comunale, județene, depuneri particulare, donații. Dacă nu s-ar fi realizat astfel un capital de minimum 500 000 lei, statul avea să contribuie, acordînd suma necesară cu o dobîndă de 7%. Țăranii s-ar fi împrumutat la aceste bănci cu recomandarea consiliului comunal și a doi giranți, primind o sumă de maximum 300 lei, cu o dobîndă de 10% 75 76. în 1883, cu prilejul discutării susmenționate a bugetului, Ion lonescu de la Brad își exprima astfel în Cameră dezamăgirea creată de întîrzierea înființării Băncii sătești : „Raportul d-lui Fleva asupra propunerii mele de a se înființa Banca sătească stă de mulți ani la ordinea zilei... nu vă doare inima de țărani” 78. Ion lonescu de la Brad își exprima opinia și asupra tocmelilor agri- cole, la dezbaterea în Cameră a legislației respective. El considera tocmelile agricole o legislație retrogradă, asemănătoare prevederilor cuprinse în 72 Ibidem, p. 103. 79 Ibidem, p. 134. 71 Dezbaterile Adunării Deputatilor, Sesiunea 1882/1883, Ședințele din 25 și 26 ianuarie 1883. 75 Ibidem, Ședința din 8 mai 1878. 76 Dările de seamă . .., p. 183. www.dacoromanica.ro 1492 PARASCHIVA CANCEA 20 Regulamentul organic și cerea, împreună cu alți deputați, integrarea, relației moșier-țăran în dreptul comun, cu libera învoială a părților. Ace- lași susținător al drepturilor țărănimii întreținea o polemică cu „Românul” asupra modificării legii tocmelilor agricole, propusă de C. A. Rdsetti, directorul respectivului ziar. Cu acest prilej, Ion lonescu de la Brad afirma z ,,... am arătat „Românului” că am fost în contra tocmelilor agricole mai înainte de a fi ales deputat, am fost și de cînd m-au ales și că sînt pînă, în ziua de astăzi, pînă cînd am votat în contra legii de robie prin bani a muncii țăranilor. Poate să fie „Românul” oricît de maie liberal va voi, dar legea de tocmeli ce susține este o lege de robie, o lege de despotism, o lege ce merită a purta numirea de reacționară, d-ale Regulamentului organic” 77. Drepturile politice ale țărănimii erau, de asemenea, în atenția lui Ion lonescu de la Brad, care explica alegătorilor săi din colegiul IV că» legea electorală cuprindea prevederi care nedreptățeau țărănimea. Exempli- ficînd prin situația de fapt din județul Roman, el arăta țăranilor-alegători că de aci mergeau în corpurile legislative cinci deputați și doi senatori, dintre care un singur deputat reprezenta țărănimea, deși această pătură» socială forma majoritatea populației județului și constituia cel mai puternic factor social-economic productiv. „Voi sătenii — afirma, în acest sens, Ion lonescu de la Brad — sînteți numărul cel mare, voi sînteți puterea și avuția țării, voi sînteți, cum se zice, greul pămîntului și cu toate acestea, voi 11 350 de gospodari săteni nu alegeți decît un deputat pe cîn,d’ cei 271 de alegători proprietari mari și mici și tîrgoveți aleg patru deputați... acesta este un privilegiu... Cu toate că articolul 12 din Constituție zice că toate privilegiile sînt oprite pentru totdeauna în statul român... La îndatoriri, la biruri, la toate nevoile țării — continua el educarea politică a țărănimii — voi sînteți plătitori direcți și cu punga și cu viața; dar la drepturi sînteți alegători indirecți ! Asta-i dreptate? Credința mea este... că toți românii să fie de o potrivă și înaintea drepturilor ca și înaintea îndatoririlor. Precum toți sîntem de o potrivă la îndatoriri, asemenea toți trebuie să fim de o potrivă și la drepturi” 78. în numele acestei „credințe”, Ion lonescu de la Brad, împreună cu alți cîțiva deputați, propunea modificarea legii electorale astfel ca delegații pentru colegiul IV să fie aleși numai dintre alegătorii aceluiași colegiu, deci din rîndurile țărănimii, dar, după cum afirma el cu regret în darea de seamă din 1882, „asupra acestei propuneri n-am văzut vreun rezultat din partea secțiunilor Camerei” 79. Pe de altă parte, același deputat era raportorul legii învățămîntului agricol din 1881, dar și de această dată își exprima regretul că a propus dar nu a reușit să introducă în lege „două lucruri din cele mai esențiale... pentru reușita învățămîntului agricol... specimenele de cultură model pentru țărani și scutirea elevilor de serviciul militar” 80. Deși eforturile legislative — parlamentare ale lui Ion lonescu de la Brad pentru îmbunătățirea situației țărănimii nu aveau rezultatele dorite de el, acest aspect al activității sale era apreciat de socialiștii epocii ca 77 Ibidem, p. 156. 78 Ibidem, p. 91. 70 Ibidem, p. 150. 80 Ibidem, p. 140. www.dacoromanica.ro 21 OAMENI DE ȘTIINȚA ÎN SECOLUL XIX 1493 meritoriu 81, iar unul dintre oamenii politici ai secolului XX, care a încer- cat să stabilească istoricul partidului țărănesc, l-a considerat pe Ion lonescu de la Brad „întîiul țărănist român” 82. Cu toate că — după cum am subliniat mai sus — în centrul activită- ții parlamentare a lui Ion lonescu de la Brad a rămas permanent problema țărănească, acea activitate cuprindea și alte aspecte. Problemele bugetare și fiscale nu erau apreciate numai sub aspectul susmenționat referitor la țărănime ci în ansamblul lor. De la începutul activității parlamentare, constata că guvernele conservatoare anterioare „s-au întins în cheltuieli mai mari decît veniturile”, creind deficite buge- tare 83. El continua să observe acest aspect al activității guvernamentale și parlamentare, pentru a formula, în 1883, aprecieri de ansamblu. în pri- mul rînd, constata și afirma că problemele bugetare nu au un simplu conținut economic ci și un larg aspect politic. în acest sens, el declara în Cameră : ,,... totdeauna mă uit cu interes la timpurile de revoluțiune și mai ales la ce se face în urmă. Așa, la 1815, în Francia, după ce s-a făcut restaurațiunea și s-a adus un rege nou, ministrul de finanțe, baronul Louis, a zis noului rege și colegii săi : ,,Faceți-mi bună politică și eu vă voi face bune finanțe”... A discuta bugetul este a cerceta politica, a controla administrațiunea și toate actele guvernului. Guvernul n-are decît două căi pe care poate să meargă lucrul: 1. sau prin libertate și știință, 2. sau prin împilare și rutină. Libertatea și știința tind la descentralizare, spre a lăsa națiunii cîrmuirea de sine, la liberalism. împilarea și rutina tind la centralizațiune, la luarea națiunii sub tutelă, la absolutism”. Același deputat constata că guvernul liberal, de la acea dată, nu își încadrează activitatea în principiile liberalismului, practică centraliza- rea, aplică impozite nedrepte și contractează datorii peste puterile țării. Discutarea bugetului în sine era o aspră critică, formulată de Ion lonescu de la Brad asupra politicii economice a guvernului liberal 84. Activitatea sa politică-parlamentară se încheia în 1884, cînd el adresa „un sfat întregului corp electoral al țăranilor”, cărora le recomanda să nu aibă încredere în oamenii politici ai zilei, să nu aleagă candidații propuși de ei, care îi vor uita îndată ce vor păși în parlament, ci să încerce a trimite în acest for legislativ pe proprii lor reprezentanți. ★ Personalitățile susmenționate, din domeniul științelor sociale, și-au desfășurat și încheiat activitatea științifică și politică în decursul secolu- lui XIX. Asupra altor personalități din același domeniu, ca Titu Maiorescu, P. S. Aurelian, S. D. Sturdza, care și-au început activitatea științifică și politică în secolul XIX, continuînd-o în primele decenii ale secolului nostru, ca și asupra celor din alte domenii științifice ne vom opri cu alte prilejuri. într-o primă încercare de formulare a considerentelor generale asu- pra activității politice a personalităților științifice, care și-au început și 81 „Dacia viitoare”, 1 aprilie 1883, p. 78—80. 82 G. Bogdan—Duică, Istoria țărănismului, voi. I, Via/a și opera Intîiului țărănist român Ion lonescu de la Brad, 1818—1891, Craiova, 1922, 82 Dările de seamă . . ., p. 1. 84 Dezbaterile Adunării Deputaților, Sesiunea 1882 — 1883, Ședințele din 25 și 26 ianuarie 1883. www.dacoromanica.ro 1494 PARASCHTVA CANCEA 22 încheiat acea activitate în secolul trecut, remarcăm strădaniile lor de înnoire a moravurilor politice. Cu umor caustic, în unele cazuri, cu finețe și discreție dar cu insistență, în altele, ei au criticat racilele vieții politice a epocii, au încercat promovarea unor principii, pe care le considerau eficace pentru purificarea moravurilor politice. Este evident interesul lor pentru ideile politice înnoitoare, fără a le menține însă în domeniul abstract al gîndirii ci căutînd introducerea lor în practica social-nolitică. O anumită pasivitate, o distanțare și rezervă a lor față de tumultul vieții politice a epocii era efectul dezaprobării unora dintre faptele politice ale epocii neconcordante cu ideile pe care oamenii de știință încercau să le promoveze în acest domeniu. Dacă ideile politice formulate de V. Conta ar fi pătruns în moravurile epocii, dacă exemplul dat de Ion lonescu de la Brad, acela de a da „dări de seamă” către alegători și a se consulta cu ei, ar fi fost urmat de alți oameni politici, iar în domeniile criticate de B. P. Hasdeu s-ar fi realizat transformările sugerate de el, pe de o parte oamenii de știință ar fi avut stimulente de a-și intensifica activitatea politică, pe de alta procesul de modernizare a vieții politice ar fi fost impulsionat. Nu se observă însă, în practica politica imediată, un larg efect al încercării oamenilor de știință de a o modifica, în sens pozitiv. Totuși, în timp, unele idei politice înnoi- toare, promovate de personalitățile științifice, pătrundeau în gîndirea înaintată a acelei epoci și a celei următoare. HOMMES DE SCIENCE DANS LA VIE POLITIQUE DE LA ROUMANIE DU XlX-e SlfiCLE RfiSUMfi L’ampleur et la profondeur de la pensie de l’homme de Science ont donne â celui-ci dans beaucoup de cas, une large Vision politique. Mais d’autre part, l’enchevetrement de l’activite scientifique avec celle politi- que a compris la contradiction qui existe entre l’isolement specifique ă la pensee — c’est ă dire la creation scientifique et l’intâgration dans le tumulte de la vie sociale, comme base de la vie politique. Dans la Roumanie, la relation de l’activite scientifique et celle politi- que s’est deroulee des le commencement, de la vie scientifique et politi- que moderne, dans une evolution continue vers le present. Les personnalitâs scientifiques du siecle passe, qui ont participi ă la vie politique de l’epoque, se sont efforcâs de renouveller les moeurs politiques. Les hommes de Science ont raillâ parfois les dâfauts de la vie politique de l’âpoque d’un humour caustique ; d’autres fois leur critique a et6 fine et discrete mais toujours insistante, essayant de promouvoir les principes qu’ils considâraient efficaces pour la punification des moeurs politiques. Leur interet pour les idâes politiques progressistes est Evident, mais sans avoir le deșir de les maintenir dans le domaine abstrait de la pensie; ils cherchaient leur introduction dans la pratique sociale et politique. Si les tentatives des hommes de Science de donner des impulsions renou- velantes ă la vie politique n’ont pas eu des râsultats immâdiats, quelques unes de leurs id6es entraient petit ă petit dans la pensâe avanele de leur âpoque et de l’epoque suivante. www.dacoromanica.ro MASELE VORNIC STEOE LEUEDEANU DE MARCEL ENE Deși a fost una din figurile de seamă ale epocii sale — de care croni- cile țării amintesc atît de des și vorbesc cu înverșunată ură sau cu interesată îngăduință — Stroe Leurdeanu nu este menționat în lucrările istorice decît numai în legătură cu anumite evenimente la care a luat parte. Cum nu beneficiază încă de o analiză a întregii lui activități, desfășurată în cursul a mai bine de cinci decenii, o schiță a vieții sale atît de agitate și a rolului jucat în viața politică a Țării Românești socotim că n-ar fi fără de folos. ★ Stroe Leurdeanu s-a născut pe la sfîrșitul veacului al XVI-lea ca fiu al lui Fiera logofătul, și a unei Ilina*. Tatăl său, mare dregător 1 2 se va căsători, prin 1615, probabil nu mult după moartea primei sale soții, cu jupîneasa Tudora din Tîrgșor 3, cea atît de cunoscută prin prezența ei în viața lui Mihai Viteazul. Din cele două căsătorii, logofătul Fiera a avut, în afară de Stroe, mai mulți copii: pe Neagul spătarul și Vintilă 4 *, Praxia6 și, se pare, și pe un Matei, mort în războiul cu polonii6. Acestora li se adăuga Manila, o fată a Tudorei, făcută cu Mihai Viteazul7. 1 La 16 noiembrie 1605 Radu Șerban vv. Întărește lui „Fiera logofăt și jupaniței lui Ileana” cumpărături în Leurdenl, 1n valoare de 41.000 aspri (Documente privind istoria României, B., Țara Românească. Veacul XVII, voi. I, doc, nr. 194, p. 201 — 202). într-o hotărnicie din 1819 se amintește că în timpul domniei lui Matei Basarab, vistierul Stroe Leurdeanu, cerînd alegerea moștenirii sale din Leurdeni, și-a luat „delnițe 4 zestre ale mîne-sa Ilinii ce au ținut-o întîiu tată-săn” (Muzeul Golești, doc. nr. 2, f. 1). 2 Mare vistier în 1620 și 1624; mare logofăt între 1624—1626 și 1628—1629 (cf. N. Stoi- cescu, Dicționar al marilor dregători din Țara Românească și Moldova sec. XIV— XVII, Bucu- rești, 1971, p. 203; Lista dregătorilor din sfatul domnesc al Țării Românești în secolele XV — XVII, în „Studii și materiale de istorie medie”, voi. IV, 1960, p. 570 și 573). 3 în noiembrie 1615 domnul întărea lui „Fiera logofăt și jupaniței lui, Tudora” zestrea, dată de tatăl ei, Mihai din Tîrgșor (Doc. privind ist. Rom. B, Țara Rom., veacul XVII, voi. II, nr. 380, p. 440—441). Pentru familia Tudorei din Tîrgșor vezi: I. lonașcu, Mănăstirea Tîrgșor, un fost meloh al spitalului Pantelimon, București, 1938, p. 6 și 11. 4 Documenta Romaniae Historica, B, Țara Rom., voi. XXII, București, 1969, nr. 340 p. 644—647; ibidem, voi. XXIII, București, 1969, nr. 124, p. 226 și nr. 451 p. 655—657. în timpul lui Matei Basarab nu mal trăia decît Neagul spătarul, din al cărui fiu, Matei, se trag Leurdenii de mai tîrzlu (Muzeul Golești, doc. cit. f. 3). 6 Căsătorită cu logofătul Radu Dudescu, decedase înainte de 1657 (G. D. Florescu, Un sfetnic al lui Matei Basarab, ginere al lui Mihai Viteazul, anexa: Legăturile de rudenie ale lui Socol din Cornățeni și ale Marulei din Tîrgșor, în „Revista istorică română” an XI—XII(1946— 1947), p. 66—94. 6 N. lorga, Studii și documente privind istoria Românilor, voi. V, București, 1903, p. 631. 7 G. D. Florescu, op. cit., anexa cit. Pentru Marula, soția lui Socol din Cornățeni, vezi: A. Sacerdoțeanu, Marula nu este fiica lui Mihai Viteazul, în „Hrisovul”,' 1941, p. 218 — 240. „REVISTA DE ISTORIE”, Tom 34, nr, 8, p8 1495-1511, 1981 www.dacoromamca.ro 1496 MARCEL ENE 2 Fecior de mare boier, Stroe Leurdeanu a intrat de timpuriu în viața publică s * * 8, începînd o carieră care avea să-l ducă pînă la cele mai înalte demnități ale statului. Prin 1623 se căsătorește cu Vișa 9, urmașă a vechilor boieri Golești, ,,carii au fost din Craiovești” 10 11, fata Stanei din Brîncoveni și a lui Fota, fost mare postelnicu. Partida era strălucită, mireasa aducînd, pe lîngă o mare avere 12 și înrudirea cu cele mai puternice familii boierești din țară : Brîncovenii13 14, Băleniiu, Catargiii15. Legăturile acestea de rudenie își vor pune mai apoi pecetea asupra activității lui Stroe, dar nu este mai puțin adevărat că și el va ști să profite cu mare abilitate de ele. începuturile carierei lui Stroe au stat, mai ales după moartea tatălui său16, sub semnul influenței atotputernicului Nicola vistierul, unchiul soției sale. Așa se explică de ce nu se va număra printre nemulțumiții care, în octombrie 1630, au luat drumul pribegiei, deși era direct interesat în reușita socrului său, Gorgan spătarul, unul din pretendenții la tron17. în împrejurările cunoscute 18 Leon vodă a căutat să scape de o parte s în 1920, în timp ce tatăl său era mare vistier, el era vistiernic mic (G. D. Florescu, Tabloul genealogic al familiei Golescu, alcătuit în 1942, aflat la Muzeul Golești). 9 St. D. Grecianu, Genealogiile documentate ale familiilor boierești, voi. II, București, 1914, p. 324. Este posibil ca, înainte de Vișa, să mai fi avut o soție, mama lui Evstratie, Necula, Costea și Anghelina (vezi mai jos nota 34; v. N. Stoicescu, op. cit., p. 204 și 206). 10 Cum recunoșteau, la 12 oct. 1672, Elina Cantacuzino și fiii ei (Bibi. Acad. RSR, XLV/1). 11 Stana era nepoata lui Ivașco vornicul din Golești, atotputernicul sfetnic al domnito- rului Alexandru Mircea (Doc. Rom. Hist., B., Țara Rom., voi. XXII, nr. 276, p. 520—523). Căsătorită întîi cu marele postelnic Fota, prin 1622, după moartea acestuia, o găsim soția lui Gorgm biv vtori vornic (Doc. privind ist. Rom., B., Țara Rom., veacul XVII, voi. IV, nr. 109, p. 98-99). 12 Numai zestrea primită de la unchiul ei, fostul mare vistier Necula se ridica la aproape 166.000 aspri (ibidem, nr. 562, p. 542 — 547). 13 Mama Vișei era sora lui Preda Brîncoveanu, care în 1623 își spunea și el „Gokscm” (Arh. St. Buc., M-rea Valea, II; cf. I. Nicolescu, Din genealogia familiei Golescu, în „Noua Revistă Română”, an IV, 1901, p. 356). 14 Vornicul Ivașco Băleanu era „nepot lui Ivașco bătrlnul vornic Golescu” („Biserica ortodoxă română”, an 44, 1926, nr. 1, p. 83). Pentru Ivașco din Băleni, vezi: N. Stoicescu, op. cit., p. 114—115) 13 Necula vistierul, unchiul Vișei era unchiul lui Nicula Catargiul spătarul, fratele lui lanache banul (Doc. Rom. Hist. B, Țara Rom., voi. XXI, nr. 273, p. 444 — 416). 10 în august 1629 nu mai era in viață (ibidem, voi. XXII, nr. 340, p. 641—647). Era des- tul de în vîrstă pentru că, în 1622, mitropolitul Luca îl numea „om b m și bătrîn de ar fi să dai dumneata învățătură altora” (Doc. privind ist. Rom. B, Țara Rom., veacul XVII, voi. IV, nr. 196, p. 186-187). 17 N. lorga, Răscoala seimenilor împotriva lui Mateiu Basarab, în „Analele Academiei Române, Memoriile Secției Istorice”, seria II, t. XXXVI, 1914, extras, p. 17. Pentru Gorgan spătarul, tatăl vitreg al soției lui Stroe, vezi: Gh. lonescu, Două documente de la Leon voievod cu conținut neadevărat, în „Mitropolia Olteniei”, an XXII, 1970, nr. 9 — 12, p. 986—989, nota 5; N. Stoicescu, op. cit. p. 187—188. La 18 noiembrie 1630 domnul a vrut să confiște satele: Golești, Criva, Epotești, Urzica, Gogoși și Marmuri pentru hainirea lui Gorgan, dar acestea s-au dovedit a fi ale lui Stroe, primite zestre de la tatăl Vișei (Doc. Rom. Hist. B, Țara Rom. voi. XXIII, nr. 178, p. 198 — 299). 18 Pentru evenimentele din această perioadă v. Istoria Țării Românești, 1290—1690. Letopisețul Cantacuzinesc, ed. critică de G. Grecescu și Dan Simonescu, București, 1960, p. 100 și urm.; cf. N. lorga, Legăturile Principatelor Române cu Ardealul de la 1601 la 1699, în „Studii și doc. cu privire la istoria Românilor”, voi. IV, Buc., 1902, p. CLXII și urm.; I. Lupaș, începu- tul domniei lui Matei Basarab și relațiunile lui cu Transilvania, în ,.An. Acad. Rom.”, Mem. Secț. Ist., s. III. tom. XIII, 1932, p. 347 și urm. www.dacoromanica.ro 3 MARELE VORNIC STROE LEURDEANU 1497 -dm căpeteniile pribegilor19, dar ceilalți, în frunte cu Matei aga, vor continua lupta chiar și împotriva noului trimis al Porții. Bănuim că Stroe Leurdeanu a fost alături de Matei Basarab în luptele finale pentru tron, întîlnindu-se, poate, cu ocrotitorul său de mai înainte, ISTicola vistierul — cel pe care noul domn îl considera marele său dușman 20 21 și care pieri în bătălia de la mănăstirea Plumbuita a. Matei vodă îi era rudă 22 și-l va proteja. După ce, în 1633, luă parte la campania turcească împotriva Cameniței23 24 25, Stroe primește o serie de dregătorii, ajungînd la sfîrșitul anului 1641 în funcția de mare stolnic, apoi de mare vistier al țăriia. Averea îi va crește mereu prin cumpărături judecăți26, danii domnești27, împrumuturi28, silnicii29. Devenea din ce în ce mai bogat, și, după moartea soacrei sale 30 își leagă numele de o serie de construcții: 19 în .lupta din august 1631, Preda Brîncoveanu, unchiul Vișei este prins și silit să se răscumpere (Letopisețul cantacuzinesc, p. 97 — 98). Anul următor Gorgan spătarul este atras cu vicleșug in Moldova și omorît (ibidem, p. 99). 20 Cum se spune într-un document din 1634 dat sătenilor din Vlădila: . și multă nevoie și prădare am avut domnia mea de la Necula vistierul, pentru zavistii și fapte rele, carele de la alt om nu am avut... și am ieșit din țară afară de răutatea lui...” (Arh. St. Buc., M-rea Mamu și Brîncoveni, XII/2). 21 Letopisețul Cantacuzinesc, p. 103. 22 Soacra lui era nepoata lui Radu postelnicul din Brîncoveni, unchiul lui Matei Basarab vv (Doc. din 13 ianuarie 1599 în Doc. privind ist. Rom. B, Țara Rom., veacul XVI, voi. VI, nr. 351 p. 243—344; v. și St. D. Grecianu, op. cit., II, p. 319, 327, 328). în noiembrie 1668, la un proces pentru satul Gogoși—Mehedinți se aduce un zapis al jupînesei Calea, sora lui Matei vodă dat ,,nepoată-sa, jupînesei Stana spătăreasa” (St. D. Gre- cianu, op. cit. II, p. 331). Pentru tatăl lui Matei Basarab și neamul lui v. N. Stoicescu, op. cit. p. 49). 23 Cf. inscripția de pe piatra de mormînt a fiului său, Necula (N. lorga, Inscripții din bisericile României, voi. I, București, 1905, nr. 291, p. 142 — 143). 24 în 1663 fusese făcut vistier al doilea (Arh. St. Buc, Mitrop. Țării Rom. CIX/8); în 1637 era din nou vtori vistier (N. Stoicescu, op. cit., p. 204). Mare stolnic între 11—23 noiembrie; la 24 decembrie 1641 este numit marc vistier (N. Stoicescu, op. cit, p. 204; Lista dregătorilor ..., p. 574, 577). 25 Numai în 1636 i se întăreau cumpărături de 219.000 aspri făcute în două județe (Doc. slavon din 7 iunie 1636, Biblioteca Centrală Universitară Cluj, secția manuscrise, neinventariat), iar în 1643 altele, în valoare de 142.500 aspri, împrăștiate în patru județe (Bibi. Acad. RSR, XXIX 39). 26 Necula vistierul luase „mulți bani și scule și haine ce-au fostu rămas de la Fota pos- telnicul, tatăl jupaniței Vișei, ca să le ție la el pînă ce se va face nepoată-sa mare și să va căsă- tori”. Cum nu înapoiase nimic din cele luate — prețuite la 4500 galbeni (900.000 aspri) — Stroe și Vișa vor primi această sumă din averea lui (Vezi hrisovul din 5 aprilie 1668 la Muzeul Militar Central, 11/33 șl doc. din 1 august 1636 Ia Bibi. Acad. RSR, DXLVII/8). 27 în 1643 domnia îi dă lui moșia Vulpești, deoarece plătise birul în locul sătenilor de acolo (Bibi. Acad. RSR XXXIX/11). 28 Lia Lehr, Camăta din. Țara Românească plnă In secolul al XVIII-lea, în „Studii”, tom 23, 1970, nr. 4, p. 698 dă cifra de 93.130 aspri împrumutați de Stroe (de fapt suma trece de 106.000 aspri). 28 în 1639 Matei vodă scoate din rumînie satul Jupînești—Mușcel cotropit printre alții și de „Stroe vistierul, fiul lui Fiera logofătul și cu fratele lui” (A. Sacerdoțeanu, Cîteva acte din Jupînești—Mușcel, în „Revista arhivelor”, v. 1942, v. 1, p. 73—76). în mai 1646 domnul poruncea marelui vistier să nu mai intre în moșia mănăstirii Argeș (Arhiva istorică a României, Indice de documente aflate în Arhivele Statului, Broșura I, Bucu- rești, 1876, nr. 1037, p. 87). 30 Stana din Brîncoveni moare în martie 1640 și este îngropată la M-rea Vieroș, Cf. M. Braniște, Mormîntul — plnă acum necunoscut — al Stanei din Brîncoveni (f 1650), în „Mitro- polia Olteniei”, an XX, 1968, nr. 3—4, p. 250—254, Data de pe lespedea mormîntului este însă citată greșit 1650 (7158) în loc de 1640 (7148). www.dacoromanica.ro 7 - c. 1412 1498 MARCEL ENE 4 în 1640 înalță conacul de la Golești 81, căruia, șase ani mai tîrziu îi va adăuga și o biserică cu ziduri ca de cetate 31 32 33; în 1644—1645 reface vechea ctitorie a strămoșilor soției sale, mănăstirea Vieroș, făcîndu-i „tinda de afară, zugrăvind toată biserica” și dînd și „alte lucruri pentru pomeni- rea sa” S3. Rolul din ce în ce mai mare pe care Leurdenii începură a-1 avea în viața publică s-a datorat nu numai averii, ci și legăturilor de rudenie stabilite prin căsătoriile numeroșilor copii pe care i-a avut Stroe 34 35 * *. Dintre ele, cea mai importantă pentru întreaga familie a fost căsătoria primului născut, Evstratie cu Dinca, fiica lui Nicolae Pătrașcu vodă, nepoata lui Mihai Viteazul. Realizată prin 1641—1642, după întoarcerea din pribe- gie a domniței Dinca 38, ea a adus Leurdenilor înrudirea cu bogatul și influ- 31 M. Popescu și C. Iliescu, Golești, București, 1966, p. 20 și 22. Pentru frumosul epitrahil dăruit acestei biserici v. Inscripțiile medievale ale României, voi. I., Orașul București (sec. XIV-XVIII) București, 1965, nr. 1252, p. 807. 32 M. Popescu și C. Iliescu, op. cit. p. 30.1 33 V. A. Urechia, Istoria Românilor, tom, VI, p. 34, Cf. și pisania bisericii, la St. Nico- laescu, Mănăstirea Vieroșul, în „Revista Societății Tinerimea română”, an LIV, 1936, nr. 6, p. 234. Acestei m-ri îi dăruise în 1642 o frumoasă cruce de mînă, ferecată în argint (idem, Crucea lui Stroe vel vistier Leurdeanul de la M-reaVieroș din 1642, în „Rev. Soc. Tin. română”, an XLIX, 1931, p. 21 — 23). în 1648 o va Înzestra și cu un clopot mare, făcut la Tîrgoviște (St. Nicolaescu, M-rea Vieroșul, p. 235). Despre o cruce de piatră înaltă de aproape 4 metri, pusă în 1647 lingă apa Potocului, v. Ilie Diaconescu, Materiale documentare istorice la monumentele feudale biseri- cești din raionul Găiești, regiunea Argeș, în „Glasul bisericii” an XXIV, 1965, nr. 5 —6, p. 475. Nu trebuie neglijată nici mențiunea că, în 1643, mitropolitul Longhin Corenici, pribegit în Țara Românească, unde lucra icoane pentru familia domnească, era ajutat material și de marele vistier (S. Dragomir, Cîteva date despre familia mitropolitului Sava Brancovici, în „Revista teologică”, an II, 1908, nr. 9—10, Sibiu, p. 343. 34 Stroe a avut mai mulți copii: 1/. Evstratie (vezi mal jos); 2/. Nicula (poate botezat de bogatul Necula vistierul, unchiul mamei lui; f 1634,nM-rea Vieroș); 3/. Axinia (f 1646, □ M-rea Vieroș); 4/. Matei, zis Golescu, moștenitor al Golcștilor, căsătorit înainte de 1657 cu fata lui Pană Filipescu, nepoata lui Constantin Cantacuzino postelnicul (Bibi. Acad. RSR, CCVX/43; vezi despre el N. Stoicescu, op. cit, p. 186); 5/. Elina (vezi mai jos, nota 89); 6/. Stroe II, moștenitorul Leurdenilor, căsătorit cu fata lui Stoian clucerul (G. D. Florcscu, Istoricul unei vechi case bucureștene: casa Floreștilor din mahalaua Scorțarulul, București, 1935, p. 6; N. Stoicescu, op. cit., p. 207); 7/. Radu, căsătorit cu Elena, fiica lui Pavlache Caragea, fostul mare ban (N. Stoicescu, op. cit. p. 146); 8/. Gheorghe, în 1668 era călugărit Ghenadic la m-rea Vieroș (Arh. St. Buc., Mitrop. Ț. Rom., XCIX/52). într-o copie de pe fresca bisericii din Leurdeni mai apare, pe lingă Radu șl Matei, alți doi băieți: Hriza și Fota, de care nu avem nici o știre documentară (Bibi. Acad. RSR, Stampe, nr. inv. 14. 173). De menționat că Evstratie, pe care Stroe însuși 11 numește „fiul nostru” (Bibi. Acad. RSR, XXIX/91, și XXIX/177) mai avea și alți frați (probabil copii ai acelei prime soții a lui Stroe (vezi mai sus nota 9): a) Costa clucerul, f Înainte de 1659 (Bibi. Acad. RSR, ms. rom. 2071, f. 5—6); b) Nedelco sluger ot Craiova, f 1659 (Bibi. Acad. RSR, ms. rom. 2071, f. 4—5); c) Anghelina, decedată după martie 1646 (Arh. St. Buc., ms. 723, p. 511 v); fata ci, Stanca a fost crescută de Evstratie In casa lui și măritată prin 1658 cu logofătul Goi-an Olănescu (Bibi. Acad. RSR, ms. rom. 2071, p. 5—6; Arh. St. Buc., ms., 723, p. 506 v—507); o altă nepoată a lui Evstratie, Voica pare a fi tot fata Anghelinei (ibidem, f. 514—514 v). Pentru copiii lui Stroe Leurdeanu a se vedea: G. D. Florescu, Tabloul genealogic al familiei Golcscu (Muzeul Golești), care-i menționează pe toți In afară de Elina; N. Stoicescu, op. cit. p. 205—207 (apar doar cîțiva). 35 N. lorga, Istoria Românilor, voi. VI, București, 1938, p. 89, nota 2. Doamna Anca și fiica ei, Ilinca (Elina) s-au Întors In țară la sfîrșitul lui noiembrie 1641 (N. lorga, Despre Canta- cuzini, București, 1902, p. LVIII—LIX). Pentru Ilinca (Elina), născută In 1624, soră cu Gavrilaș și Mihai, cea care se iscălea cu litere latine: „leu Ilinka fata lui Pâtrasko vodâ”, vezi: N. Iciga, www.dacoromanica.ro 5 MARELE VORNIC STROE LEURDEANU 1499 entul neam al Cantaeuzinilor * 37 3B, iar pe Evstratie l-a făcut să pretindă mai tîrziu că se trage din os domnesc 37 și, în această calitate, să devină un pretendent la tron. Sfîrșitul îndelungatei domnii a lui Matei Basarab n-a fost însă pe măsura speranțelor lui Stroe. în februarie 1651 este scos din dregătorie 38, iar în anul următor va fi implicat într-unul din cele mai vestite procese ale vremii. La 18 ianuarie 1652, în fața marii adunări a țării, marele vistier Stioe Leurdeanu, Radu din Fărcaș, al doilea vistier și Tudor cămărașul sînt judecați și dovediți ca „furi fățișați”. Actul dat cu acest prilej amin- tește că la 20 ianuarie 1651 li se ceruse celor trei socoteala vistieriei și la numărătoarea banilor s-a găsit ,,o ladă mare spartă și banii domnești lipsă, însă pungi 85 și într-o pungă cîte 500 de talere”, adică 42.500 taleri. Acuzații n-au putut răspunde nici la „sama... de biruri și de haraciuri și de bani trimiși la Țarigrad” pe mai mult de trei ani în urmă 39. Vina era gravă și se pedepsea cu pierderea capetelor și cu recuperarea de șa»e ori a prejudiciului. Cei trei n-au fost însă decît destituiți din func- țiile lor — este drept, cu mare blestem — fără măcar să li se ceară întoarce- rea sumei lipsă40 41. Procesul din 1652 este, cum a remarcat Xenopoln, destul de curios, el lăsmd fără răspuns o serie de întrebări. întradevăr, ce nevoie aveau niște boieri mînuitori de bani publici să spargă lada de bani,, ca niște hoți de rînd, cînd și-i puteau însuși într-un mod mai puțin compromițător? Lipsa fiind dovedită ca făcută prin furt — lada fusese pecetluită cu pece- tea domnească — pentru ce li s-au mai cerut și socotelile vistieriei pe atîția ani în urmă? De ce au fost iertați cei trei, atît cu viețile, cît și cu returnarea pagubei? idem, LVI—LXI; St. D. Grecianu, op. cit., p. 393; E. Virtosu, Paleografia romăno-chirilică, București, 1968, p. 200—201; I. lonașcu, Basarabii In tabele genealogice, Tabela C, în „Studii și articole dc istorie”, XVII, 1972, p. 128—132, Cf. însă: Ioana Cristache — Panait Contribuții la istoricul mtnăstirii Ciutura, în „Mitropolia Olteniei”, an XXIII, 1971, nr. 3—4, p. 206 — 209. 3’ Elina, mama celor șase frați Cantacuzini era fata lui Radu Șerban vv. șl mătușa soției lui Evstratie. După întoarcerea în țară doamna Anca și fiica ei Elina au stat 2 — 3 ani în casa Canta uzinilor (Doc. din 25 iunie 1644 la: N. lorga, Genealogia Canlacuzinilor, București, 1902, p. 54— 56). Evstratie va fi apoi unul din ctitorii mănăstirii din Mărgineni a acestora (N. lorga, Inscripții din bisericile României, voi. I, nr. 186, p. 93—94; cf. și Inscripțiile medievale ale României, voi. I, Orașul București, nr, 890, p. 634). 37 ,,... zlcînd Istrate post, cum că ... să trage despre Mihai vodă, moșul jupînesei Ilincăi, juplneasa a lui” (Doc. din 21 aprilie 1664 la: St. D. Greceanu, op. cit., II, p. 397; T. G. Bulat, Știri noi despre m-rea Jitianu, în „Mitropolia Olteniei”, an XX, 1967, nr. 5—6, p. 441—443). în temeiul acestei descendențe, el va primi sau va răscumpăra multe din satele lui Mihai Viteazul (cf. I. Donat, Satele lui Mihai Viteazul, In „Studii și materiale de istorie medie”, IV, 1960, p. 465—507). Numai la 30 noiembrie 1645 i se întăreau satele; Lazul, Gabrov, Somorul, întorsură, Slătioara, Predești, Clrlomanul și Vlădaia (Muzeul de Istorie a municipiului București, nr. 13977). Evstratie era socotit șl ctitor al m-rii Ciutura—Dolj, căreia li va dărui satele Somorul și Gabru (T. G. Bulat, art. cit.). 38 N. Stoicescu, op. cil., p. 204; Lista dregătorilor..., p. 574. 35 „Magazin iștoric pentru Dacia”, I, București, 1845, p. 126—130; doc. publicat și în: Răzeșul Șerban. (A. Sacerdoțeanu), Iarăși despre mitropolitul Ignatie Sirbul, în „Biserica orto- doxă română”, an LXXXII, 1964, nr. 11 — 12, p. 1092—1096). 40 Ibidem. 41 A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, voi. VII, ed. a IlI-a, îngrijită de 4. Vlădescu, București, 1929, p. 13—14. www.dacoromanica.ro 1500 marcel ene e Concluzia la care ajunge Xenopol este aceea că procesul a fost doar o înscenare la care Matei Basarab a recurs pentru ca, discreditîndu-i pe boierii români, să poată pune un grec în fruntea vistieriei42 Dacă întrade- văr a fost o înscenare, cauza ei trebuie, cred, căutată nu atît în dorința domnului de a-i repune pe greci în dregătorii, ci în niște evenimente ante- rioare, al căror erou principal fusese unul din fiii lui Stroe. Este vorba de Evstratie, cel căsătorit cu o fiică și nepoată de domni și socotindu-se pentru acest motiv ca fiind din neam domnesc. Era un tînăr deosebit de înzestrat 43, pe care Matei vodă, cu care de altfel se și înrudea prin mamă44, se gîndise chiar să-l lase moștenitorul tronului, dar intrigile boierilor nemulțumiți de puterea crescîndă a Leurde- nilor, l-au determinat să se răzgîndească și să-și îndrepte privirile asupra altuia45. învinuit, pe drept sau pe nedrept, de trădare, Evstratie fuge la Poartă46, de unde scrie voievodului, încercînd să se disculpe; n-a cutezat însă a reveni în țară47, ceea ce l-a făcut pe domn să-i confiște și să-i împartă averea „precum i-a fost voia lui, fără de nici o dreptate” 48 și să-și reverse mînia asupra familiei lui49. Oare destituirea lui Stroe nu s-a datorat și ea acuzațiilor aduse fiului său, de care, evident nu putea fi separat? Nu cumva procesul din 1652 n-a avut decît scopul de a-1 scoate pe Evstratie din cursa pentru tron, prin acea clauză prohibitivă, care-i îndepărta definitiv familia din viața publică ?50 Destituit, fostul mare vistier s-a retras la moșiile lui, dar urmărit de urgia domnească, silit să-și vîndă satele și moșiile și să se împrumute „ca să-și răscumpere capul dintr-acea pradă mare care i-au venit de la răposatul Matei w”51 *. 42 Ibidem, vezi și Letopisețul Caniacuzinesc, p. 153. 43 încă din 1644 fusese numit al doilea vistier („Arhivele Olteniei”, an X, 1931, p. 325—326; Bibi. Acad. RSR, CCI/20), finanțele țării fiind astfel administrate de doi membri ai aceleiași familii. Cunoștea limba turcă, și, desigur și greaca, incit putea conversa cu prietenul său Paul de Alep, secretarul patriarhului Antiohiei (v. Paul de Alep, Călătoriile ptdriarhului Macarie al Antiohiei In țările române, ed. E. Cioran, București, 1900, p. 253). Avea și adinei preocupări de ordin spiritual, cum o dovedește Însărcinarea pe care i-a dat-o în 1646 lui lanache Misirliul de a-i scoate o copie de pe confesiunea pe care patriarhul Ghenadie a scris-o din porunca lui Mahomet II, cuceritorul Constantinopolului (A. Decei, Confe- siunea patriarhului Ghenadie II Scholarios, in Omagiu Înalt Prea Sfintei Sale Dr. Nicolae Bălan, mitropolitul Ardealului, Sibiu, 1940, p. 372—410). 44 Vezi mai sus, nota 22. 45 G. Kraus, Cronica Transilvaniei 160S—1665, București, 1965, p. 162 și 168 (Kraus pune însă aceste evenimente înainte de căsătoria lui Evstratie). 46 Doc. din 12 februarie 1656 („Arhivele Olteniei”, an X (1931), p. 326—327; Bibi. Acad. RSR, CCI/23). 47 „ ... multă vreme au fost pribeag la Matei vodă și multu au chieltuit Matei vodă să-1 ia de la turci și n-au putut” (Radu Popescu, Istoriile domnilor Țării Românești, Ed. G. Grecescu, București, 1963, p. 123). în 1654 soția lui, Ilinca spunea și ea că Evstratie s-a întors din pri- begie abia în 1654, după moartea lui Matei vodă (Arh. St. Buc., ms. 454, f. 190 v — 191 v.). 48 Doc. citat din 12 februarie 1656. 49 Fratele lui, Nedelco sluger ot Craiova se plîngea, mulți ani mai tîrziu, de „multă nevoe ce am petrecut eu de pe urma Iui, cînd au fost pribeag în zilele răposatului Matei vodă”(Arh. St. Buc. M-rea Brîncoveni, XVIII/25). 80 Este semnificativ faptul că Radu Fărcășanu, judecat împreună cu el în 1652, bl pofida blestemului pus atunci a fost folosit mai departe în diverse misiuni de către Matei Basarab, fiind considerat un boier „înțelept” (N. Stoicescu, op. cit., p. 176). 51 Hrisovul din 20 august 1654 și întărirea patriarhală din 23 mai 1656 (Arh. St. Buc. ms. 480, f. 3-10 și 12-17). www.dacoromanica.ro 7 MARELE VORNIC STROE LEURDEANU 1501 După moartea lui Matei Basarab, la 9 aprilie 1654, urmaș în scaun fu ales fostul mare serdar Constantin Șerban. Noul domn, rudă a Leur- denilor52, știind ce legături întinse aveau aceștia la Poartă, le ceru ajutorul și Stroe, cel judecat cu doi ani în urmă pentru hoție, în fruntea unei numeroase delegații de boieri merse la Constantinopol, unde „căzînd la poala lui Mehmet sultan” obținu recunoașterea alegerii țării53. Eăsplata n-a întîrziat să vină: la 28 aprilie Evstratie, cunoscător al cercurilor politice influente din capitala imperiului otoman, fu făcut mare postelnic54, iar ceva mai tîrziu Stroe însuși este numit șef al cance- lariei domnești55. Blestemul pus în 1652 împotriva Leurdenilor era acum dat uitării, poate și pentru că se știa foarte bine de ce fusese dat. Moartea lui Matei vodă a fost însă începutul unor vremuri grele pentru Țara Eomânească. în februarie 1655 izbucnește mișcarea doroban- ților și seimenilor, în timpul căreia mulți boieri și-au pierdut viața, cei- lalți fugind îngroziți în Transilvania, în Moldova, peste Dunăre 5B. Leurdenii au luat și ei calea pribegiei, oprindu-se „numai cu trupu- rile” la Brașov57. De acolo, Stroe se îndreptă apoi spre Iernut, unde, la 20 mai iscălește actul de credință pe care boierimea munteană îl dădu lui Gh. Eâkoczy II în schimbul ajutorului promis împotriva răsculaților58. O lună mai tîrziu, în iunie, era plecat în țară, împreună cu oștile transil- vănene și cu ceilalți pribegi50 și putem presupune că se va fi numărat și el în rîndurile celor care, la Șoplea, i-au înfrînt pe răsculați. Domnia lui Constantin Șerban nu fusese privită cu bunăvoință nici de turci80, nici de boierii țării61 și, în aceste condiții se pare că speram țele lui Evstratie Leurdeanu renăscură, ceea ce i-a adus la sfîrșitul anului 1654 înlocuirea din divan 82. La începutul anului următor, probabil de frica seimenilor răzvrătiți, era fugit peste Dunăre, la Eusciuc 63 * 65 * 67 68 69 de unde, 63 Soția lui Evstratie era „nepoata domnii meale Ilinca, fata răposatului Pătrașco vv. și a surorii domnii meale doamnii Ancuții” (Arh. St. Buc. ms. 454, f. 187). Constantin Șerfcan însuși ii numea pe Ivașcu și Albu Golescu „strămoșii domnii meale” (idem, ms. 480, f. 3—10). 68 Cf. I. I. Georgescu, O copie necunoscută a Letopisețului Cantacuzinesc în „Mitropolia Olteniei”, an XIII, 1961, nr. 7 — 9, p. 545. Cf. și Letopisețul Cantacuzinesc, ed. C. Grecescu, p. 118. 51 N. Stoicescu, op. cit., p. 206; Lista dregătorilor ..., p. 581. 65 La 6 iunie 1654 (Ibidem). 68 Pentru aceste evenimente v.: L. Demâny, L. Demăny, și N. Stoicescu, Răscoala sei- menilor sau răscoala populară’! 1655, Țara Românească, București, 1968. 67 Doc. din 28 iunie 1655 (Bibi. Acad. RSR, CXCVII/187). Fuga a fost atît de precipitată, Incit „din țară nici cu-n ban n-am scăpat, ci cît am fost aici am trăit tot den mila măriei sale lui craiu”, Acolo va muri, la o naștere, cea de a doua soție a lui Stroe, Elina din Prooroci și feciorii lui au fost nevoiți să se Împrumute cu peste 400 galbeni pentru a o putea îngropa(idem). Visa Leurdeanu murise mai înainte, poate prin 1647, cum menționează Gr. Tocilescu (Bibi. Acad. RSR, ms. rom. 5142, f. 432). 68 N. lorga, Studii și documente, IV, p. 33—36. 69 Doc. citat din 28 iunie 1655. 88 Cum scria la 14 iunie 1655 capichehaiaua lui Râkoczy (L. Demâny, op. cit. anexa XXXIII). 81 Tot în iunie 1655 Preda Brincoveanu îl informa pe pașă că boierii țării „în nici un chip nu mai suferă domnia lui Constantin vodă” (A. Veress, Documente privitoare la istoria Ardea- lului, Moldovei și Țării Românești, voi. X, București, 1938, nr. 190, p. 290—292). 83 La 29 decembrie 1654 (N. Stoicescu, op. cit, p. 206; Lista dregătorilor,.., p. 581). 88 Cf. Raportul lui loan Boroș către Râkoczy, 4 august 1655 (L. Demâny, op. cit. anexa LXII, p. £61). , www.dacoromamca.ro 1502 MARCEL ene 8 ocrotit de Hasan-aga ajunge pînă la Țarigrad M. Prezența lui acolo neliniști mult pe domn care „se frămintă în ce chip și pe ce cale ar putea să-l aducă cu înșelăciune acasă” 85, deși Evstratie, probabil dezamăgit de noile sale demersuri, scrisese că va veni singur, cu condiția să nu fie însemnat la nas — obișnuita pedeapsă a rîvnitorilor de scaun domnesc 66. La începutul anului următor fugarul se va întoarce întradevăr în țară, îngrijindu-se, ca și tatăl său, de refacerea averii67. Răsculații nu-i cruțaseră deloc pe Leurdeni, care se plîngeau că „ne-au luat tot și ne-au jefuit și din București și de pe la casele noastre de la țară; nimic nu ne-au rămas” ®8. Stroe și-a recuperat însă din pagu- bele suferite în timpul răscoalei68, astfel că la 12 ianuarie 1657 Paul de Alep putea să-și noteze în jurnalul său că, la Golești, marele logofăt a primit suita patriarhului Antiohiei într-un palat „măreț și elegant... apărat de un număr de tunuri”, unde a oferit „un mare banchet prin- ciar” 64 65 * * * * 70. în 1658, pentru ajutorul dat lui Râkoczy în încercarea acestuia de a ocupa tronul Poloniei, Constantin Șerban este mazilit. în martie, după ce-și evacuase familia și averea, fuge și el peste munți, împreună ,,cu toți boiarii țării” 71 înspăimîntați de sosirea turcilor și tătarilor care-1 aduceau pe trimisul Porții. Printre pribegii cărora, pentru a-i reține pe lîngă, el, le va cere o făgăduială scrisă, se afla și Stroe, fostul lui mare logofăt72. Avînd nevoie de liniște în țară, noul domn, Mihail Radu a căutat de la început să-i atragă pe fugarii de peste munți și, lăsînd să se creadă că este credincios turcilor și „va purta grijă țării și o va așăza ca să-și dea haraciul și să trăiască în pace”, a făcut pe mulți să vină „cu jupînese cu tot, de s-au închinat lui” 73. Treptat, și nu fără concesii, el izbutește să-și întregească divanul cu unii din foștii dregători ai predecesorului său, înspăimîntați de ultimatumul dat de marele vizir 74 *. La 30 aprilie, în timp 64 Vezi doc. citat din 12 februarie 1656. 65 L. Demeny, op. cit. anexa LXII, p. 261. Domnitorul se temea chiar ca Evstratie să nu se fi înțeles cu cumnatul său „voievodul Mihai", fiul lui Nicolae Pătrașcu vv., aflat pe atunci tn Transilvania (ibidem). 88 Ibidem. Vezi și scrisoarea lui Constantin vodă către Râkoczy, 5 august 1655 (ibidem, p. 264). 87 în februarie 1656 era în țară, cerîndu-și moșiile (Doc. menționat din 12 februarie 1656). La 1 martie 1657 împrumuta bani unor locuitori din Fieni, cu condiția să-i dea ,,zecie în 12 ne- guțătorește sau să-i dăm bani sau să-i cosim dumnealui fin pentru dobîndă sau să-i aducem lemne la prețul doblndei” (Lia Lehr, op. cit., p. 711, nota 60). 88 Bibi. Acad. RSR, CXCVIII/185). 89 Idem. 70 Paul de Alep, op. cit., p. 140; cf. și: R. Crețeanu, Monumentele istorice din Oltenia, In relatările lui Paul de Alep, în „Mitropolia Olteniei”, an XIX (1967), nr. 11 — 12, p. 912. 71 Letopisețul Cantacuzinesc, p. 131. 73 La 29 aprilie 1659, în actul de credință dat lui Râkoczy, semnatarii — printre care și Stroe — se înfățișează ca „boiarii carii am ieșit cu mărita sa Constantin vodă den țara noastră aici in țara prealuminatului mării sale Racoți Gheorghe” (N. lorga. Studii ți documente, IV, p. 56—57 vezi și Al Ciorănescu, Domnia lui Mihnea III (Mihail, Radu), 1658—1659, în „Buletinul Comisiei istorice a României”, XV, 1935, p. 83). 73 Letopisețul Cantacuzinesc, p. 132. 74 Cerindu-le să se închine lui Radu Mihnea, Poarta scria boerilor fugari la 28 ian. 1658: „Voi singuri știți dacă vreți ca, de hatirul unul voievod (Constantin Șerban > să vă pierdeți femeile, copii și averea. Mai departe, despre aceasta nu vi se va mai scrie” (N. lorga. Noi porunci turcești către domnii noștri (1572—1658), în „Revista istorică”, an XX, 1934, nr. 10—12 p. 381-383). www.dacoromanica.ro 9 MARELE VORNIC STROE LEURDEANU 1503 ce tatăl său se afla încă în Transilvania, Evstratie Leurdeanu fu făcut mare clucer 76 și Stroe, din nou încrezător în viitorul alor săi, se întoarse în țară 76. Mihnea al m-lea avea însă planuri mari și, în iulie 1658, chemat să ajute la scoaterea lui Eâkoczy din scaunul Ardealului, vorbi boierilor și căpitanilor săi de întoarcerea armelor împotriva turcilor. Temîndu-se de urmări, aceștia dau înapoi, iar cînd se trecu de la vorbă la faptă, pen- tru a se disculpa, trimit la vizir pe vistierul Pîrvu Vlădescu și pe Evstratie Leurdeanu care „nu era la Constantinopol un necunoscut” 77. Planul nu le-a reușit. Cînd nimeni nu se mai aștepta, domnul a izbu- tit să înlăture acuzațiile și, iertat de turci, începu represaliile omorînd în primul rînd pe cei doi pîrîși ai săi78 *. Pentru Stroe, pierderea fiului cel mare a fost, desigur, o grea lovitură. Trebuia să facă însă totul ca să nu-și piardă și el viața, ceilalți copii, averea și, nevrînd sau neputînd să fugă, a preferat să-și plece capul. Se pare că nici domnul n-a încercat apoi să-l pedepsească, poate pentru că, în marea-i nevoie de bani, priceperea lui Stroe în problemele financiare îi era mai folositoare decît viața acestuia, și, patru luni mai tîrziu, în pofida blestemu- lui lui Matei Basarab, îl numea chiar în fruntea vistieriei de unde fusese odată izgonit ™. Hotărît să facă totul pentru a-și salva casa, marele vistier își va auzi deseori numele citat printre martorii soriși în hrisoave ce condamnau memoria fiului său ucis, îl calificau de „om rău și ficlean... înșelătoriu de domnii” și-i confiscau averea 80. Timpul i-a arătat că n-a greșit. în anul următor, cînd Mihnea vodă, dorind să scape de potrivnicii planurilor sale, ia viața și averile a încă treizeci de boieri81, nici un membru al neamu- lui Leurdenilor nu se va număra printre ei82 Apropierea lui Stroe Leurdeanu de Mihnea fusese însă dictată doar de considerente de securitate, a lui și alor săi. Ca și ceilalți boieri, și el trebuie să se fi gîndit că „o țară mică și făr de oameni, neputincioasă și făr de ajutor de nici o parte” 83 nu se poate măsura cu Poarta și se poate 76 N. Stoicescu, op. cit. p. 205, Lista dregătorilor ..., p. 582. 76 La 29 mai era deja în țară pentru că mitropolitul Ștefan dădea la acea dată o carte de blestem in legătură cu un rumân al lui Stroe (C. Giurescu, Studii de istorie socială, ed. Il-a, Bucu- rești 1943, p. 117). 77 Al. Ciorănescu, op. cit. p. 135. 78 Vezi pe larg la: N. lorga, Mihnea Vodă Radu (cel Rău) și uciderea boierilor munteani, in „Revista istorică”, an V, 1919, nr. 8 — 10; p. 162—170; Al. Ciorănescu, op. cit. p. 136. Pentru moartea lui Evstratie vezi și: Paul de Alep, op. cit. p. 252— 254. Evstratie n-a avut urmași direcți, după cum scria soția sa doi ani mai tîrziu: „fiind o jupîneasă rămasă de soție și fără feciori” (St. Nicolaescu, Diata llinkăi Eustratoaia, nepoata lui Mihai Viteazul, in „România Nouă”, an I, 1907, nr. 1, p. 35—36). Ilinca va muri sub Radu Leon, înainte de 1668 (St. D. Grecianu, op. cit. II, p. 298). 78 La 9 decembrie 1658 (N. Stoicescu, op. cit., p. 205; Lista dregătorilor..., p. 574). 80 Hrisoavele din 3 și 9 decembrie 1658 (Bibi. Acad. RSR, CCCX/43 și la N. lorga, Studii și documente, VI, p. 602). Pentru confiscarea moșiilor lui Evstratie vezi: Paul de Alep, ap. cit. p. 253. 81 Letopisețul Cantacuzinesc, p. 137—138; G. Kraus, op. cit. p. 293. 82 Nedelco clucerul, fratele lui Evstratie moare în februarie același an de „slăbiciune și boală după moarte” (Bibi. Acad. RSR, ms. rom. 2071, f. 4—5). 83 Letopisețul Cantacuzinesc, p. 133. www.dacoromanica.ro 1504 MARCEL ENE 10 bănui că făcea și el parte din acei ce sfătuiau pe dorobanți și seimeni să nu se bată cu turcii84. Aventura lui Mihnea a luat sfîrșit printr-o invazie turco-tătară, care, ca de obicei, aduse o cumplită pustiire a țării. Din ordin, întăriturile Tîrgoviștei fură dărîmate, iar reședința domnească stabilită la București. Țara trecu printr-o perioadă de mari încercări: robie, ciumă, foamete 85. în scaunul domnesc fu pus Gh. Ghica, fostul domn al Moldovei, dar, peste nici măcar un an, acesta va fi înlocuit cu fiul său, Grigore, numit, prin străduințele bătrînului postelnic Cantacuzino. Stroe, mare logofăt, în scurta domnie a celui dintîi Ghica 86 mai avu încă de pătimit de pe urma lui Mihnea vodă, fiind închis două luni la Țarigrad pentru niște datorii ale fostului voievod 87. Domnia lui Grigore Ghica coincide cu declanșarea ostilităților între cele două partide boierești care se formaseră între timp în țară. Din 1652, de cînd Stroe fusese scos de la vistierie, în țară veniseră numeroși greci care doreau, înainte de toate, funcțiile cele mai bănoase din stat. în această perioadă însă, se ridicase o familie care, mulțumită marii sale averi, a numeroșilor membri și a multiplelor înrudiri cu marile neamuri pămîntene ajunsese o forță de temut : era familia postelnicului ConstantinCantacuzino. Stroe Leurdeanu fusese rudă apropiată cu acest puternic boier care putea ,,să popească și să răspopească domnii” 88: fiul său, Evstratie o ținuse pe nepoata de soție a postelnicului, iar fata lui, Elina, îl avusese de soț chiar pe Șerban Cantacuzino, viitorul domn 89. Legăturile de rudenie n-au durat însă mult și, deși cauzele dușmăniei de mai tîrziu împotriva Cantacuzinilor nu se cunosc exact90, se poate ca Stroe să-și fi dat seama 84 Seimenii chiar 11 vor închide pe domn la m-rea Dealu, dar acesta reușește să fugă (Al. Ciorănescu, op. cit. p. 216). 85 Letopisețul Cantacuzinesc, p. 147. în aceste vremuri de cumpănă mulți, printre care ■și Stroe, căutară să profite spre a-și mai rotunji averile (Gh. I. Georgescu, Foametea din 1660 in Țara Românească, în „Revista istorică română”, an XVI, 1946, fasc. IV p. 258). Vezi și cum- părăturile din 12 iulie 1660 și 10 martie 1661 în Ștefănești (Bibi. Acad. RSR, XXIX./68 și XXIX/ 70). 88 N. Stoicescu, op. cil., p. 204; Lista dregătorilor..., p. 570. 87 Doc. din 25 ianuarie 1662 (Arh. St. Buc., ms. 449, f. 372 — 372 v; N. Stoicescu, op. cit., p. 204). Vezi și doc. din 11 aprilie 1662 la: N. lorga, Studii și documente, V, p. 122 — 124. 88 Radu Popescu, op. cit. p. 130. 89 Stroe avusese o fată numită, probabil în amintirea mamei lui, Elina. în jurul anului 1658 era căsătorită cu Șerban Cantacuzino, căruia-i aducea ca zestre satele Fata-Olt și Cacaleți— Romanați si viile de Ia Huma (G. Georgescu—Buzău, Moșiile lui Șerban Cantacuzino, în „Studii”, tom. 22, 1969, nr. 2, p. 297 - 303; Bibi. Acad. RSR, ms. 5292, f. 14 v, 15 și 19). încuscrirea lui Stroe cu Cantacuzinii este menționată și în Letopisețul Cantacuzinesc, ed. cit., p. 151. La fel, în pomelnicul schitului Brădet—Argeș apar Cantacuzinii: Costandin, Elina, Drăghici, Păuna, Sărban, Elina {Inscripții medievale ale României, voi. I, Oraș București, nr. 282, p. 322). Tot în legătură cu aceste înrudiri trebuie puse în vasele de cositor, descoperite în dealul Ștefăneștilor, care poartă pe ele numele lui „Costandin postelnic”, și „Stroe vel vistier” (T. Mavrodin și E. Popescu, Depozitul de vase feudale de la Ștefănești— Pitești, în „Studii și comu- nicări ale Muzeului Pitești”, 1969, p. 211 — 218). 99 C. Gane crede că originea dușmăniei trebuie căutată în dorința acestuia de a-și răzbuna fata părăsită de Șerban Cantacuzino (C. Gane, Trecute vieți de doamne și domnițe, voi. I, ed. Il-a, București, 1938, p. 344). www.dacoromanica.ro 11 MARELE VORNIC STROE LEURDEANU 1505 că în fața puternicului neam, atît de bogat și de ambițios, sorții alor lui erau foarte mici și atunci a trecut de partea adversarilor Cantacuzinilor * 86 * 88 * * 91. în 1663, în timpul campaniei împotriva imperialilor la care Grigore vodă a fost obligat să participe în persoană, marele vornic Stroe Leur- deanu 92 și Dumitrașco vistierul, lăsați locțiitori ai scaunului, trimit domnu- lui în tabără scrisori ce acuzau pe postelnicul Constantin, rămas acasă, că nu vrea să recunoască autoritățile lăsate în țară și uneltește împotriva domnului93 *. Grigore Ghica a dat lesne crezare pîrilor, cu atît mai mult cu cît chiar în tabără „s-au făcut niște amestecături” : frații Cantacuzini și parti- zanii lor se pare că ar fi îndemnat pe căpitani și slujitori să-l reclame pe domn la vizir și să-l ceară în scaun pe Șerban Cantacuzino logofătulM. întors în țară, Ghica vodă poruncește însemnarea la nas a lui Șerban, iar după aceea, întemnițarea bătrînului Cantacuzino. Fără nici o jude- cată, deci fără vină dovedită, acesta este omorît apoi, la 20 decembrie 1663 95 *, la mănăstirea Snagov, iar familia lui impusă la plata importantei sume de 24.000 taleri9G, Uciderea postelnicului a declanșat, pentru mai bine de un deceniu și jumătate, o adevărată campanie de persecuții reciproce între cele două tabere adverse. Deși mai tîrziu toată vina va fi aruncată asupra lui Stroe, nu se poate aprecia care a fost partea lui în acest asasinat politic, înșiși contemporanii nefiind toți de acord asupra acestui lucru97. Grigore Ghica n-a mai stat mult în scaun; în 1664, chemat de turci să răspundă pentru dezastrul de la Lewenz preferă să fugă începînd o lungă pribegie98. Stroe nu așteptă fuga domnului. Politician versat, știa ce se poate întîmpla în asemenea cazuri, și, prudent, încă la începutul lui noiembrie trecuse peste munți împreună cu doamna Maria, însărcinată99. La 13 noiembrie el scria judelui Brașovului că nu-1 mai poate întîlni deoa- 81 Faptul că lupta Împotriva Cantacuzinilor a Început chiar sub domnia lui Grigore Ghica, cel Înscăunat datorită postelnicului, dovedește marea Îngrijorare a boierimii muntene față de ascensiunea acestora (V. Cândea, Stolnicul Intre contemporani, București, 1971, p. 18). 88 Numit mare vornic incă de la începutul domniei (N. Stoicescu, op. cit., p. 204; Lista dregătorilor..., p. 568). 83 Postelnicul era Învinuit că instigă pe „săraci” să nu-și plătească datoriile, critică pe domn și zvonește că va fi Înlocuit cu Șerban Cantacuzino, nu-1 socotește pe Dumitrașco Canta- cuzino drept locțiitor de domn, pregătește o răscoală „cu rumânii” împotriva domniei (Cronici și povestiri românești versificate (sec. XVII—XVIII). Studiu și ediție critică de Dan Simionescu, București, 1967, p. 35. Vezi și Letopisețul Cantacuzinesc p. 149). 84 Radu Popescu, op. cit. p. 130. 86 Discuția asupra datei la: N. Șerbănescu, Istoria mănăstirii Snagov, București, 1944, p. 63, notă. 88 „Magazin istoric pentru Dacia”, I, p. 402. 87 Este semnificativ că o mărturie contemporană, Poveste de Jale asupra uciderii postel- nicului Costandin Cantacuzino, compusă de un partizan al Cantacuzinilor, nu amintește nimic despre participarea lui Stroe la acest omor (Cronici și povestiri românești versificate, ed. cit. p. 35). Asasinatul politic nu era o raritate pe acele vremuri șl Stroe a utilizat această armă ca politician, nu pentru că era „un tip lombrozian” (T. G. Bulat, Un mare episcop al Buzăului din sec. XVII: Serafim Slătineanu, în „Glasul bisericii”, an XX, 1961, nr. 1 — 2, p. 159). 88 A. Veress, Pribegia lui Gligorașco vodă prin Ungaria și aiurea (1664—1672), în „An. Acad. Rom., Mem. secț. istorice”, s. III, tom. II, 1924, p. 286). 88 N. lorga, Brașovul și românii, în Studii și documente, X, p. 294—295. Plecase, poate, odată cu doamna, trimisă prin pasul Bran la 2 noiembrie (A. Veress. op. cit. p. 285). www.dacoromanica.ro 1506 MARCEL ENE 12 rece fusese anunțat „cu cărți din țară” de sosirea la București a unui schimni-ceauș care aducea vestea de domnie nouă100.! Alesul Porții, Radu Leon venise înconjurat de numeroși greci cu care Stroe era prieten101 și din partea cărora nu se putea aștepta la neajun- suri, așa ca se grăbi să se întoarcă din pribegie. Experiența și abilitatea lui îl vor face repede unul dintre cei mai intimi sfetnici ai lui Leon vodă, care-i dădu imediat marea vornicie 102t1 însă urmașul în scaun al lui Grigore Ghica nu-i dușmănea pe Cantacu- zini tot atît cît predecesorul său. își dădea poate seama că va avea nevoie de sprijinul acestora, de aceea, prevăzător, fără totuși să-i încurajeze prea mult, era dispus la unele concesii103 *. Și cum fiii postelnicului cereau capul celui pe care-1 socoteau ucigașul tatălui lor, ca o primă satisfacție, după 2 decembrie 1665 acesta este scos din sfatul domnesc101 Bătrînul Leurdeanu încă nu-și temea viața, dar semnele dizgrației se înmulțiră105. Simțindu-se puternici, Cantacuzinii se agită, căutînd comdamnarea lui Stroe. Cum termenul de trei ani acordat pentru domnie se apropia de sfirșit, domnul încercă să atragă bunăvoința Cantacuzinilor : la 14 aprilie 1666 adunarea clericilor și laicilor le dădu acestora un act prin care se recunoștea nevinovăția părintelui lor, ucis „fără de nici o jude- cată și fără de nici o întrebare”. Deocamdată numele autorilor omorului nu erau rostite — se vorbea doar despre acei „răi îndemnători” ai lui Grigore vodă — de aceea, nefiind acuzat în mod direct, Stroe își puse și el caligrafica-i iscălitură printre martorii acestui document106. Cantacuzinii nu puteau să se mulțumească numai cu atît și, la 8 septembrie, domnul însuși va fi nevoit să le dea o dovadă scrisă în care aprecia că în 1663 „s-au făcut mare strîmbătate casei lui Costandin postelnicul” și vinovat a fost doar vornicul Leurdeanu, numit acum „răul bătrîn” care trebuia „arătat de toți și semnat ca și Cain”, ca un „ucigaș de oameni și’ pustiitor de case”107 105 N. lorga, Brașovul și românii, p. 294—295. Bătrînul vornic era atît de bine informat, Incit știa de recenta numire a Porții cu nouă zile Înaintea fostului său ginere, Șerban Cantacuzino. (Cf. scrisoarea din 22 noiembrie a acestuia, ibidem, p. 296). 101 G. G. Giurescu, op. cit. III, 1, p. 119. 103 N. Stoicescu, op. cit. p. 294; Lista, dregătorilor..., p. 568. Fusese făcut mare vornic la patru zile după Înscăunarea domnului (I. lonașcu, Evenimentele care au dus la domnia lui Antonie vodă din Popeștii Prahovei, In „Studii șl materiale privitoare la trecutul istoric al jude- țului Prahova", I. Ploiești, p. 54). 103 Compoziția divanului din 19 februarie 1665 analizată la I. lonașcu, Evenimentele... p. 54: erau jumătate Băieni, jumătate Cantacuzlni. 101 N. Stoicescu, op. cit., p. 204; Lista dregătorilor.., p. 568. Vezi și P. S. Năsturel, Contribuții la viața lui loan Cariofil tn legătură cu biserica românească, In „Mitropolia Olteniei’’, an X, 1958, nr. 7—8, p. 513. 105 în 1666 nepoții celei de a doua soții, Elina (nepoți printre care se număra și marele logofăt Radu Grețulescu, cumnatul Cantacuzinilor) li intentează și cîștigă un proces de moștenire (Bibi. Acad. RSR, GGVI/50 și XSVI/52). Cantacuzinii Înșiși își cer și obțin satul Bezdead, sllln- du-1 pe Stroe să Înapoieze rumânilor 3000 taleri (Arh. St. Buc., ms. 480, f. 34 v). 106 „Magazin istoric pentru Dacia”, I, p. 198—201. 107 Ibidem, I, p. 402-404. www.dacoromanica.ro 13 MARELE VORNIC STROE LEURDEANU 1507 Gestul domnitorului n-a fost gratuit. în toamna anului următor Drăghici Cantacuzino se duse cu ploconul la Poartă și reuși să-i tocmească o nouă domnie108. Reînnoit în scaun, Radu Leon încercă să-și recupereze banii cheltuiți cu numirea sa printr-o crîncenă apăsare fiscală, care a pro- vocat mari nemulțumiri în țară. Stroe a căutat să profite de această stare de tensiune pentru a scăpa de dușmanii săi personali, și învinuindu-i pe Cantacuzini că îndeamnă slujitorii împotriva domniei și a grecilor, se pare că a sugerat domnului ideea repetării măcelului din 1659109 110 111 * 113. Planurile acestea au ajuns însă la urechile adversarilor; speriată, boierimea pămînteană, în frunte cu Cantacuzinii se ridică, și, ia 9 decem- brie 1668 Radu Leon este silit, ca și tatăl său, să-i condamne pe grecii din jurul său pentru că ,,vînd țara fără milă... și deacă vin în țeară și apucă la dregătorii... strică toate lucrurile bune” uo. Cum actul acesta nu i-a liniștit, totuși, pe partizanii Cantacuzinilor, peste puțin timp Poarta se decise să-l mazilească pe Radu vodă și-l numi în loc pe bătrînul Antonie din Popești. Stroe n-ar fi avut mari motive de neliniște din partea acestui domn, cu care se și înrudea lu, dar, imediat, Cantacuzinii „găsiră vreme să caute moartea tătîne-său, den cine au fost” U2. La 20 aprilie bătrînul Leurdeanu fu tras la judecată în fața divanu- lui U3. A doua zi mitropolitul dădu carte de blestem pentru mărturisirea. adevărului114 * 116, dar procesul s-a prelungit mult timp, acuzatul nerecunos- cîndu-și vreo vină. în cele din urmă, Cantacuzinii obținură și prezentară domnului dovezi zdrobitoare : o carte de căință a fostului Grigore vodă și, ceea ce a făcut senzație, trei scrisori ale lui Stroe către complicele său din tabăra de la Ujvar, în care-i cerea acestuia ,,să facă lui Constantin postelnicul moarte, iar într-alt chip nu”u5. Stroe a încercat să tăgăduiască scrisul, dar probele erau prea evi- dente U6. Stătu închis 117 118 la „pușcărie” pînă la 18 iunie cînd, adus din nou în divan, i se hotărî „după fapta lui, moarte pentru moarte și pradă pen- tru pradă” U8. Salvarea i-a venit de la Elina, mama Cantacuzinilor, care a ținut probabil cont de vîrsta înaintată a fostei sale rude și, cum acesta s-a obligat să le înapoieze pagubele suferite în timpul lui Grigore Ghica, 108 I. lonașcu, Evenimentele ..., p, 60. 109 Letopisețul Cantacuzinesc, p. 159. Stroe a fost bănuit și ae moartea Iui Drăghici Cantacuzino (Gh. Șincai, Hronicul Românilor, tom. III, Iași, 1854, p. 102). 110 „Magazin istoric pentru Dacia”, I, p. 404 — 405. 111 Antonie vodă din Popești era fratele Tudorei, mama vitregă a lui Stroe (I. lonascu, Mănăstirea Tlrgșor, p. 11). 113 Radu Popescu, op. cit. p. 139. 113 V. doe. din 18 iunie 1669 („Magazin istoric pentru Dacia”, I, p. 406—411; (Bibi. Acad. RSR, CCI/30) 114 „Magazin istoric pentru Dacia”, I, p. 404—405, Bibi. Acad. RSR, CCI/29. 118 Letopisețul Cantacuzinesc, p. 161; v. și doc. cit. din 18 iunie 1669. 116 Radu Popescu, op. cit., p. 140. Despre răvașe cronicarul Bălenilor spune totuși; „Ale cui vor fi fost, Wumnezeu știe!” La fel, I. lonașcu pune sub semnul întrebării autenticitatea acestor scrisori (I. lonșacu, Din politica internă ți externă a Țării Românești In domnia lui Antonie vodă diu Popești (1669 — 1672), în „Pagini din trecutul istoric al județului Prahova”, Muzeul de istorie al județului Prahova, 1971, p. 17. Cf. doc. din 17 iunie 1669 (Arh. St. Buc., Mitrop. Țării Rom. XCIX/54). 118 Doc. citat din 18 iunie 1669. Vezi și cartea domnească emisă în aceeași zi (Bibi. Acad. RSR, CCI/31). www.dacoromanica.ro 1508 MARCEL ENE 14 l-a iertat U9. Totuși, pus într-un car cu doi boi „numai cu antiriul și nădra- gii” și cu răvașele acuzatoare, Stroe este plimbat prin tot tîrgiil și, ca „să ia plata precum au făcut”, este dus la mănăstirea Snagov și călugărit forțat sub numele de monahul Silivestru 12°, act fără precedent pînă atunci121. Se părea că bătrînul Leurdeanu avea să-și sfîrșească viața în mănăs- tire. Nu era însă omul care să se împace cu soarta, și, după ce a stat un timp călugăr la Snagov122, la începutul anului 1671 reuși să evadeze 123 — cu ajutorul fiului său Matei, care a făcut „meșteșug” 124 — și să treacă munții. Cantacuzinii și domnul pus de ei vor face o serie de demersuri pe lîngă principele Apaffy cerînd ca acela care în țară „a fost socotit vrednic de moarte” să fie reținut pînă la venirea fiilor postelnicului și judecat din nou 125. Zadarnic însă, în Transilvania pribegii nu aveau a se teme, deoarece „Ardealul n-a dat niciodată pe vreunul dintr-înșii dușma- nilor la moarte” 126. Din nou liber, se poate bănui că fostul vornic n-a întîrziat să se întîlnească cu vechiul său protector, Grigore vodă, aflat pe vremea aceea pribeag în regiunea Turnului Roșu127 și, desigur, nu i s-au ținut secrete noile planuri de domnie pe care și le făcea acesta. Ceasul răzbunărilor nu era departe. în februarie 1672 Grigore Ghica obținu din nou tronul Țării Românești, odată cu splendidul cadou pe care vizirul i-1 făcu predîndu-i întreaga delegație de boieri care nu-1 voiau de domn. La vestea numirii, Stroe „odată au purces de s-au dus la dînsul la Odrii, spuindu-și patimile și nevoile ce au tras” 128. Grigore vodă, deși în tradiția cantacuzinească s-ar fi căit de prigoni- rea casei postelnicului Constantin Cantacuzino, era tot așa de neîmblânzit împotriva lor, mai ales după încercările acestora de a-1 combate la Poartă, întoarcerea în țară a însemnat începutul unei adevărate campanii de perse- cuții împotriva adversarilor domniei: condamnări la moarte, temniță, chinuri, amenzi care se plăteau cu întreaga avere. U’ Idem. 120 Radu Popescu, op. cit., p. 140, Letopisețul Cantacuzinesc, p. 162. O variantă a acestei cronici menționează că in momentul călugăririi Stroe ar fi cerut numele Regep (ibidem). 121 N. lorga, Istoria bisericii românești și a vieții religioase a Românilor, ed. a Il-a, voi. I, București, 1928 p. 122 La 17 aprilie 1670 patriarhul Dositei scria călugărului Silvestru pentru satul Slănic al lui Tudoran aga (Arh. St. Buc., Mitrop. T. Rom. GIX/16). 223 La 29 ianuarie 1671 sibienii îl anunțau pe Mihai Apaffy despre ,,un boier ce a fugit din Țara Românească” (N. lorga, Despre Cantacuzinii, p. XGVI). Dacă Stroe ar fi fugit mai Înainte, este greu de crezut că înverșunați! lui adversari nu i-ar fi dat de urmă și n-ar fi intervenit pentru a fi reținut decît abia în aprilie 1671 (v. mai jos). 124 Radu Popescu, op. cit., p. 148. 125 în aprilie Stroe fusese văzut la Brașov, v. scrisorile lui Antonie vodă din 10 și 28 aprilie 1671 (N. lorga, Despre Cantacuzini, p. XGVI—XGIV). O altă scrisoare din 27 iunie, la: A. Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei și Țării Românești, voi. XI, București. 1939, p. 130—132. 123 Cum scria, în 1673, Apaffy lui Sobieski, referindu-se la necontenitele frămîntări din cele două țări române vecine (N. lorga, Studii și documente, IV, p. CGGXII). 127 Grigore Ghica a stat acolo între 30 octombrie 1670 și 15 iunie 1671 (A. Veress, Docu- mente..., voi. XI, p. 124—130). 128 Radu Popescu, op. cit. p. 148, Călătoria lui la Adrianopol a avut loc după 22 februarie •(data numirii lui Grigore Ghica). www.dacoromanica.ro 15 MARELE VORNIC STROE LEURDEANU 1509 Stroe avu din nou parte de onoruri și demnități. Suferințele îndurate pînă atunci fură în parte răzbunate prin declarația făcută în divan de Grigore Ghica w., care-și luase asupra lui întreaga răspundere a evenimen- telor din 1663 de la Snagov și mărturisise că moartea bătrînului Cantacu- zino nu s-a datorat pîrilor, ci voinței domnului129. Fără vreo dregătorie, fostul călugăr este pus totuși în fruntea divanului și numit, ca semn de cinstire „Stroe cel bătrîn, biv vel vornic” 13°. în același an, 1672, chemat de turci la asediul Cameniței, domnul îl lăsa și pe el printre ispravnicii scaunului131. Pentru dușmani încep adevărate zile de groază : patru din frații Cantacuzini și rude ale lor fură închiși în turnul de la poarta curții domnești și scoși zilnic doar pentru a fi puși la chinuri132. Ghica vodă continua însă vechea lui politică duplicitară și își atrase din nou bănuielile Porții. Abil, era pe punctul de a le risipi și a fi reconfir- mat, cînd, pe neașteptate, muri133. La sfîrșitul lui noiembrie 1673 domn al țării era numit — și cu spriji- nul Cantacuzinilor — Gheorghe Duca, dușmanul lui Ghica și cel care-1 adăpostise pe Șerban în Moldova. Frica de pedepse i-a făcut pe boierii din partida Bălenilor, printre care și Stroe, să fugă îndată peste munți, la Sibiu134. Duca Vodă era însă „iubitor de argint și prea lacom de bani” 135; el avea nevoie de toți boierii și, încă din ianuarie 1674 trimise solii pribegilor. Primul care reveni în țară a fost tocmai vornicul Leurdeanu136. Adversarii căutară imediat să se răzbune și-l pîrîră că primește de la cedați tovarăși de pribegie, într-un băț sfredelit, scrisori în care nu se vorbește prea cuviincios despre domn. Judecat în divan, bătrînul vornic este băgat în temniță, dar acuzațide s-au dovedit apoi a fi neîntemeiate și curînd i se dădu drumul137. 129 I. lonașcu, Din politica internă și externă a Țării Românești, p. 16 — 17, Cf. însă epigrama cantacuzinească din textul căreia reieșea că pe postelnicul ucis „îl plîng... și înșiși ucigașii” (Al. Elian, Epigrame funerare grecești In epoca fanariotă în „Studii și materiale de istorie medie”, voi. I, București, 1956, p. 336, nota 4) 130 I. C. Filitti, Arhiva G. Gr. Cantacuzino, București, 1912, p. 228 — 229. în același timp, fiul său Matei era mare comis (N. Stoicescu, op. cit., p. 186; Lista dregătorilor ..., p. 575). 131 Letopisețul Canlacuzinesc, p. 166. V. și Dan Berindei, Ispravnicul sau ispravnici, scaunului Bucureștilor, în „Studii și cercetări științifice”, Istorie, Iași, an XIII, 1962, fasc. zl p. 137. 132 Ibidem. Abia peste un an va reuși Șerban Cantacuzino, fugar în Moldova, să obțină chemarea lor la Poartă, de unde vor fi apoi exilați în Creta. 133 Nectdce crede că a fost de fapt otrăvit de Cantacuzini (I. Neculce, Letopisețul Țării Moldovei, ed. I Iordan, București, 1955, p. 140). 134 Vezi: Letopisețul Cantacuzinesc, p. 170; Radu Popescu, op. cit. p. 159. în Transilvania cereau azil „precum și mai dinainte vreme părinții noștri și moșii, strămoșii noștri de multe ori și-au scăpat capetele în țara aceasta în vreame de primejdie și ... pre noi astăzi aceaia vreame ne-au ajuns” (N. lorga, Acte românești din Ardeal privitoare In cea mai mare parte la legăturile secuilor cu Moldova, în „Buletinul Comisiuuii istorice a României”, voi. 2, 1916, p. 226 — 229). în decembrie 1673 și ianuarie 1674 sibienii se ocupară necontenit de pribegii ce fură apoi trimiși Ia Alba lulia, la AI. Apaffy (N. lorga, Despre Cantacuzini, p. CXII). 135 Letopisețul Canlacuzinesc, p. 171. 136 Venise în ianuarie 1674 aducînd și o scrisoare a principelui Transilvaniei in legătură cu pribegii. La 18 ianuarie Duca vodă scria un răspuns că nu poate cîrmui țara cu „sfaturi de tineri”, ci are nevoie de colaborarea boierilor pribegi (N. lorga, Despre Cantacuzini, p. CXIV). 137 A fost întemnițat împreună cu Radu Dudescu, ginerele lui Gh. Băleanu, care va fi ,,muncit cu Ițiară arsă pă piept, pînă lîngă moarte” (Radu Popescu, op. cit. p. 162 — 163). www.dacaromamca.ro 1510 MARCEL ENE 16 Treptat, gmdurile de domnie ale lui Șerban Cantacuzino, și, poate, legăturile lui cu doamna Anastasia ls8, l-au obligat pe Duca vodă să acorde mai multă considerație Bălenilor. între aceștia, bătrînul Leurdeanu era un personaj prea cu vază pentru a fi neglijat și domnul îi dădu mari dovezi de cinstire, făcîndu-1 mare logofăt, apoi mare vornic 13B 139, în 1675 lăsîndu-1 chia r printre caimacamii Bucureștilor 14°. La această dată, Stroe Leurdeanu avea în jur de 80 de ani. Virstă îi mai tocise ambițiile și încet-încet se retrage din viața publică 141, prefe- rind probabil să stea în casele sale din București, de lingă mănăstirea Sf. loan cel Mare 142. Prin 1677, după ce, cîțiva ani mai înainte, fusese călugărit cu forța, optează singur pentru cinul monahal, devenind din nou „Silivestru monahul” 143. Mult după aceasta n-a mai trăit144. A fost îngropat la mănăstirea Sf. loan cel Mare, probabil o ctitorie a neamului său14s *. Stroe Leurdeanu a fost una din figurile cele mai caracteristice ale vremii sale, o personalitate puternică și neastîmpărată14 torii comunităților sînt cei care au dreptul, recunoscut de otomani, de a judeca anumite pricini. Situația aceasta de relativă autonomie (se împli- neau atît funcția de autoadministrare cît și cea de autoapărare) este recu- noscută de Poartă prin acte reînnoite sau nu, în funcție de interesul puterii centrale față de regiunea respectivă. în unele cazuri, forme de autonomie preexistente cuceririi s-au menținut și în noile structuri otomane fie datorită modalității în care s-a făcut cucerirea (prin supunere fără rezistență armată)19, fie prin trecerea globală a teritoriilor cucerite în regimul posesiunii vakîf. Sistemul vakîf- urilor acorda și locuitorilor aflați pe pămînturile supuse acestui regim un statut aparte. Ei puteau interzice pătrunderea turcilor pe teritoriul lor și puteau plăti tributul la oraș unui trimis al sultanului. Pouqueville arăta că în acest mod și-au păstrat condiția privilegiată cele 40 de sate de vlahi din jurul orașelor Calarites, Siraco, Clisura, aflate toate sub pro- tecția sultanei validă căreia i-au dat la început suma de 14.000 piaștri, sporită continuu pînă în secolul al XlX-lea 20. încercarea autorităților otomane de a încălca privilegiile acordate unor categorii de supuși, printre care vlahii, provoacă reacția acestora. Așa s-a întîmplat cu unele triburi din Herțegovina și Muntenegru, cu vlahii regiunii Grbaly din golful Boka Kotorska (43 % din populația aces- tei regiuni) care plăteau darea djema'at-i filuriciyan și care au luptat pen- tru a interzice pătrunderea pe teritoriul lor a funcționarilor otomani21, cu populația regiunii Vidinului care, în 1542, cerea sultanului să revină la vechiul sistem fiscal de impunere ce îi fusese acordat — „legea veche1 T a regiunii după care se plătea darea filuri în locul giziei22. Poarta este obligată în unele cazuri să admită anumită extindere și consolidare a formelor de viață locală autonomă. Așa s-a întîmplat în cazul orașelor Moscopole și Mețovo (Aminciu) în peroada lor de avînt din secolul al XVlH-lea. Această înflorire se datoreză în primul rînd rolului jucat de aromânii din regiune în comerțul dintre Orient și Occident, 18 S. Dragomir, op. cit., p. 31 — 46, 47—52, 53—68. 18 cf, I. Arginteanu, Istoria românilor macedoneni, București, 1904, p. 212—215. 20 F. C. H. L. Pouqueville, Voyage de la Grece, II, Paris, 1826, p. 159. 21 Br. Djurdjev, Lamjia Hadiiosmanovifi, Dva deftera Crne Gore iz vremena Skender— bega Crnojeoica, Sarajevo, 1973, p. 174. 22 B. Cvetkova, op. cit., p. 11—24. www.dacoromanica.ro 7 AUTONOMIA VLAHILOR DIN IMPERIUL OTOMAN 1519 comerț în dezvoltarea căruia erau interesați desigur și otomanii. Asistăm aici la apariția unor autonomii vlahe de tip diferit, autonomii urbane23 24. Documentele îngăduie afirmația că în Imperiul otoman, în secolele XV—XV1, s-au păstrat toate nucleele importante de autonomie vlahă pe care le-au atestat anterior documentele bizantine, sîrbești, croate, cele provenind din cancelariile orașelor de coastă dalmatine (Kotor, Dubrov- nik, Zadar, Trogir) ca și cele maghiare sau italiene referitoare la zona balcanică. Precizînd că prin termenul poate mult prea modern de autono- mie înțelegem statutul particular de care s-au bucurat vlahii și în Imperiul otoman în perioada studiată, așa cum se bucuraseră și în epoca preoto- mană, ne propunem în continuare să înfățișăm acest statut de relativă autonomie, oprindu-ne asupra următoarelor sale aspecte : statutul militar al vlahilor, statutul lor fiscal, regimul pămîntului, autoconducerea vlahilor. Statutul militar. Principala instituție specifică vieți militare a crești- nilor supuși Imperiului otoman este aceea a voinucilor 2A. Voinucii sîrbi, bulgari și vlahi formau un corp armat căruia i se încredința paza unui ținut, acordîndu-li-se în schimb anumite scutiri fiscale. Cum satele de voinuci erau așezate în zonele de margine sau de-a lungul drumurilor strategice, rolul lor a fost important atîta vreme cît regiunea unde se aflau a avut o valoare strategică. Participarea vlahilor balcanici la viața militară otomană prin corpuri de voinuci este larg atestată în documente. Toate comunitățile vlahe erau obligate să dea în vreme de pace pentru paza locurilor primejdioase din vecinătatea teritoriilor lor un vojnuq de fiecare cinci case 25 *. în vreme de război, fiecare casă trebuia să dea un vojnuq, numai în Bosnia și Herțego- vina obligația era de un vojnuq la zece case 2a. în 1467 erau în regiunea Branifievo 217 voinuci, iar în regiunea Vidin 231 27. Din Tesalia se pare că a fost recrutat un corp de voinuci vlahi care a luat parte la asediul Constantinopolului28. Documentele din a doua jumătate a secolului al XV-lea înregistrează alături de timarioți musulmani și timarioți creștini și voinuci ca Dimitrie, fiul lui Mihai, Petros, fiul lui Migira 29. Instituția voinucilor nu este o creațiune otomană, după cum nici rolul militar al vlahilor balcanici în viața Peninsulei nu se manifestă numai în epoca otomană. Documentele sîrbești îi deosebesc pe vlahii vojnici de vlahii kjelatori, lăsînd să se înțeleagă că primii aparțineau unei categorii sociale superioare, dar rosturile militare ale acestor vojnici nu par să fi depășit un cadru strict local 30. Este bine cunoscut rolul militar jucat de vlahi în Imperiul bizantin și în statele slave din Balcani; în Croația, funcția lor militară a generat un statut privilegial cu totul remarcabil 23 V. Papabagi, Aromânii moscopoleni și comerțul venețian tn secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, București, 1935; V. Papacostea, Teodor Anastasie Cavalioti In ,,Revista istorică română”, IX, 1931 și I, 1932, p. 9 — 11 (publicat separat). 24 Br. Djurdjev, O oojnicima; N. Beldiceanu, Quatres ades, p. 106 — 107 și La rigion de Timok—Moraoa. p. 114—115. 25 N. Beldiceanu, Quatre acles, p. 116; Duăanka Bojanid, Turski zakoni, p. 12. 28 N. Beldiceanu, Qualre ades, p. 118; Les Valaques de Bosnie, p. 133. 27 N. Beldiceanu. Les Roumains ă la balaille d‘Ankara, p. 448. 28 Ibidem, p. 446. 22 Ibidem, p. 447. 80 S. Dragomir, op. cit., p. 111, 135—136. www.dacoromanica.ro 1520 ANCA TANAȘOCA 8 pentru vlahii din valea Cetinei — „legea vlahă” din 1436 31. Se poate spune deci că otomanii, folosindu-i pe vlahi ca militari, în cadrul corpurilor de voinuci, nu fac decît să continuie o tradiție balcanică, dovedită de însăși etimologia termenului vojnuq. O altă instituție specifică vieții militare a vlahilor din Imperiul otoman este gonder-viL Termenul, căruia N. Beldiceanu îi atribuie o origine bizantină (gr. kontarion), denumește un grup de 3, 4 sau 5 persoane obli- gate să îndeplinească serviciul militar pe rînd 32. Despre gonder vorbesc qanunnamelele privitoare la vlahii din regiunile Branicevo și Vidin din anii 1477 și 1516 33 *. X. Beldiceanu afirmă că și organizarea militară a vlahilor trebuie să aibă probabil aceeași origine bizantină ca și termenul în discuție. Lucrul este adevărat însă numai în parte, pentru regiunile cucerite de otomani direct de la bizantini. în celelalte regiuni, otomanii au găsit eventuala organizare de origine bizantină a vlahilor într-un stadiu nou, de adaptare și transformare în spiritul și la necesitățile statelor slave. O categorie specială de militari o constituiau în Imperiul otoman martolozii. Amintiți din 1438, martolozii sînt foarte răspîndiții în Peninsula Balcanică în secolul al XVI-lea. Recrutați din rîndurile diferitelor neamuri creștine (sîrbi, bulgari, greci) și chiar dintre musulmani, martolozii benefi- ciau, împreună cu frații și fiii lor, de un regim fiscal special, variat de la o regiune la alta, în schimbul unor servicii militare, economice și adminis- trative și ele foarte diferite : pază, exploatare minieră, echipare și pilotaj de nave pe Dunăre și alte rîuri, ajutor dat funcționarilor otomani Credem că putem să-i adăugăm și pe vlahi între furnizorii de martolozi, invocînd în sprijinul afirmației noastre acel grup de martolozi din zona Rudnik, însărcinați cu paza și exploatarea minei Bah și supuși din punct de vedere fiscal regimului din Stări Vlah, asemănător altor ținuturi în care predomina populația vlahă : ei erau îndatorați la plata unei sume globale de 150 aspri de casă, ca un echivalent al giziei, dijmelor și dării oilor (adet-i agnam) 3S. înființate la mijlocul secolului al XV-lea, alte forme de organizare militară, armatolatele, capătă o mare importanță în al XVI-lea. Ele erau regiuni militare create în Macedonia de sud, Tesalia și Epir pentru a asigura securitatea acestor zone muntoase, protejarea locuitorilor împotriva ban- delor de klephtes, tîlhari, dar adesea adevărați haiduci angajați în lupta anti-otomană. Armatolatele au existat în regiunile amintite pînă la revolu- ția greacă din 1821 căreia i-au furnizat importante forțe de sprijin și chiar nuclee de inițiativă. Potrivit unei tradiții consemnate de P. Aravantinos 36, în anul 1537, Suleiman I a împărțit Epirul și Etolia cu Acarnania în 5 arma- 31 S. Dragomir, op. cil., p. 69—76. 32 N. Beldiceanu, Sur les Valaques des Balkans slaues, p. 93—94; Quatre ades, p. 107— 108. Unii turcologi bulgari atribuie termenului o origine persană, etimologie criticată de N. Beldiceanu, Les Valaques de Bosnie, p. 127, n. 29. 33 N. Beldiceanu, Quatre ades, p. 115; DuSanka Bojanii, Turski zakoni, p. 15; N. Beldi- ceanu, Les Valaques de Bosnie, p. 127—128. 31 Milan Vasid. Martolosi u Jugoslovenskim pod turskom vladaoinom, Sarajevo, 1967. 35 M. Berindei, Annie Berthier, Marielle Martin, G. Veinstein, Code de lois de Mehmed III, p. 153-154. 33 P. Aravantinos, op. cit., I, p. 194. www.dacoromanica.ro 9 AUTONOMIA. VLAHILOR DIN IMPERIUL OTOMAN 1521 tolate (Malakasi, Giumerka, Xeromero, Lidoriki, Venetiko), Tesalia în alte cinci (Olimpul, Agrapha, Hasia, Mavrovouni, Patragiki), iar Macedonia tot în cinci (Veria, Servia, Elassona, Grevena, Milia). Armatolatele consti- tuiau tot atîtea ținuturi privilegiate, înzestrate cu autonomie și imunități, în schimbul serviciului militar pe care-1 împlineau în paza trecătorilor și ca garanți ai ordinii în zonă. Armatolii, de recrutare locală, creștini, se bucurau de scutiri fiscale care mergeau în 1710 pînă la exonerarea de impozitele datorate patriarhiei din Constantinopol. Ei dispuneau de conce- sii de proprietăți agrare, iar frații și fiii lor nu sînt trecuți în rîndul raiale- lor, ci al muaț-ilor, scutiți de biruri. Ei puteau fi scoși de sub jurisdicția regională musulmană și chiar de sub jurisdicția bisericească locală. Conducă- torul unui armatolat poartă numele grec de kapitanos sau kapetânios, oamenii lui se numesc palikari, după portul specific, iar aghiotantul șefului se numește protopalikar. Numărul armatolatelor a variat de-a lungul vremii, ajungînd în ajunul revoluției din 1821 la 17, dar ele rămîn fixate în aceleași regiuni. Mărturii exprese ale unor izvoare, tradiția orală ca și situația etnică contemporană din regiunile amintite dovedesc că marea majoritate a armatolilor din Epir, Tesalia și Macedonia au fost aromâni, români balcanici din grupul sudic. Comunele de armatoli amintite mai sus au fost și au rămas și azi, în cea mai mare parte, comune aromânești s7. Defecțiuni probabile ale armatolilor l-au făcut pe sultanul Murad al IV-lea să încerce, în 1637, înlocuirea armatolatelor cu trupe musulmane puse sub conducerea șefilor musulmani locab. încercarea a eșuat, starea •de nesiguranță din regiunile muntoase sporind, ceea ce a impus refacerea sistemului. Armatolatele au reprezentat forme tipice de autonomie foarte largă acordată vlahilor balcanici din motive și necesități militare. Ponde- rea armatolilor în sistemul defensiv otoman din Balcani reiese clar dintr-o statistică interpretată de istoricul turc O. L. Barkan. Din cele 832.707 familii creștine care ar fi fost în Peninsula Balcanică la începutul secolului al XVI-lea, 7.581 erau familii de voinuci, iar 82.692 de armatoli și vlahi 37 38. Statutul fiscal. Vlahii documentelor otomane apar ca agricultori, ■crescători de animale (oi, cai), soldați (voinuci). Ei locuiesc în „sate vlahe” (eflak koyleri) sau pe „pămînt vlah” (eflak Ui). Ei sînt obligați să plă- tească o dare specifică, „darea vlahă” (riiswm-i eflakije) 39 sau filuria „după legea vlahă” (adet-i eflakije). Această dare, numită mai general Jiluri, impozitul plătit de categoria privilegiată a filurigiilor (filurici-yen) din care fac parte, după legea din 1516, vlahii, minierii, voinucii, derbendgii și alte categorii de supuși ca locuitorii din Grbaly sau Muntenegru, se ridica la 1 florin de aur, de unde și numele ei40. Ducatul de aur se întîl- 37 Pentru problema armatolatelor In general, vezi Ap. E. Vakalopoulou, Istoria tou neou Hellenismou, II, Salonic, 1964, p. 314—336. în privința rolului aromânilor ca armatoli, vezi I. Caragiani, Studii istorice asupra românilor din Peninsula Balcanică, București, 1929. 38 Citat după Ap. E. Vakalopoulou, op. cit., p. 315, n. 3. 38 N. Beldiceanu, Sur les Valaques des Balkans slaves, p. 111 — 112, 118; Les Valaques de Bosnie, p. 133. 40 Duăanka Bojaniă, Turski zakoni, p. 30; N. Beldiceanu, Quatre ades, p. 116 și p. 108— 109, unde se arată că, in unele texte otomane, cuvîntul fuluri apare și cu sensul românescului Florii, indicind data perceperii dării, anume Duminica Floriilor. www.dacoromanica.ro 1522 ANCA TANAȘOCA 10 nește și sub numele de „ducat vlah” sau „ducat a] vilaietului Herțegovi- nei”. într-un firman din 1497, păstrat în traducere contemporană ragu- zană, eminul Kasim Celebi, trimis în Herțegovina pentru a întocmi regis- trul de recensămînt, este mandatat să strîngă „vlaăke dukate” 41. Acești „ducați vlahi” erau o rămășiță a obligațiilor anterioare pe care locuitorii din Herțegovina și Donjvlasi le aveau în vremea herțegului Stjepan Kosaca. Potrivit raguzanului Pietro Luccari, herțegul Stjepan, obligat fiind să plătească un tribut sultanului Mehmed al II-lea „per cavare i danari pose tagliagioni sopra i Vlassi i sopra i Polimzi imando ad imborsarsi della gabella Uprauda Katunar di Dabar”42. Din ce era compusă această taxă, al cărei cuantum varia foarte puțin de la o regiune la alta (între 80—83 aspri și 93 aspri)? a) Fiecare casă (foc, familie) de filurigii era obligată să plătească, cum reiese din regulamentele din 1467—1560, în prima zi de Crăciun sau de Sf. Gheorghe darea numită filuri, fuluri, „florinul de aur” în asprii 45 și să dea fie două oi, fie o oaie cu un miel și un berbec sau contrava- loarea lor (12 4-15 aspri). în regatul sîrb, o dare asemănătoare, soJe, privea ceea ce în istoriografia sîibă se denumește prin termenul baitina horticola, „bucata de pămînt din jurul casei pe care se aflau și construcțiile adiacente”. Pămîntul cultivabil, baătina agricola, era de aproximativ nouă ori mai mare43 44. Soăe era un venit regal sau imperial. Pentru pămîntul cultivabil, vlahii nu dădeau nici un fel de impozit, nici în natură, nici în bani. Erau în schimb obligați la serviciu militar. b) Pentru dreptul de a folosi pășunile și munții, supușii vlahi ai sulta- nului dădeau anual impozite pe casă și pe grupuri de case (familii). Aceste dări aveau valoarea unei arende pe care ei o plăteau în calitate de oameni liberi în schimbul dreptului de folosință asupra pășunilor și munților. Această parte a dării vlahe este o dare colectivă ce se percepe de la grupul de familii sau case numit în unele documente, cu termenul împrumutat de la vechea administrație sîrbească, katun Numărul familiilor (focu- rilor) dintr-un cătun variază de la o regiune la alta. în 1467, în Branicevo, numărul caselor unui cătun era de 20, în 1476, în Smederevo, un cătun era format din 15 case, iar în actele din secolul al XVl-lea (1501—1536) numărul caselor din cătun este de 50 atît pentru regiunea Timok-Morava, cît și pentru Bosnia și Herțegovina. în general, obligațiile fiscale sînt aceleași pentru fiecare cătun, fie că e vorba de unul de 15, de unul de 20 sau de unul de 50 de case. Ele constau din: un cort sau contravaloarea lui de 100 aspri, una sau două roate de brînză, două-trei frînghii, trei-șase căpestre și uneori doi berbeci sau contravaloarea lor în aspri 30. Această dare colectivă era cerută comunității vlahe în schimbul dreptului de folosință amintit asupra pășunilor și munțiilor, împărtășit în comun de toți membrii comunității și contribuabilii care participau în consecință cu părți egale pentru a o achita. 41 G. Elezovid, Turski spomenici, p. 1005. Autorul a consacrat un vast comentariu, adevărat studiu, monedelor de aur turcești în op. cit., p. 983—1071. 42 Citat după G. Elezovid, op. cit., p. 1005. 43 Duăanka Bojanid, Vlasi u Smederevskom, KruSevaikom i Vidinskom Sandiaku, Sara- jevo, 1973. 44 DuSanka Bojanid, Turski zakoni, p. 150. Pentru cele mai noi discuții asupra termenului katun Șl a istoriei sale, vezi actele simpozionului de la Sarajevo consacrat acestui subiect, „Sirnpo- zijum” (supta n. 3). www.dacoromanica.ro țl AUTONOMIA VLAHILOR DIN IMPERIUL OTOMAN 1523 în Herțegovina, fiecare foc, adică familie, plătea fiscului 75 aspri în 1477 (45 + 30) «, 80 în 1488/1489 și 83 (63 + 20) în 1489 45 46. în Bosnia, situația este identică. în regiunea Timok-Morava, Rudnik Zvornik, fiecare casă dădea 1 florin (45 aspri) la care se adăugau un berbec (15 aspri), o oaie cu un miel (20 aspri) și 3 aspri reprezentînd partea ce rezulta din totalul obligațiilor colective împărțite la 50 de case, adică în totul 45 + +15 + 20 + 3 = 83 aspri47. Plata se făcea la Crăciun și la Sf. Gheorghe. Așadar darea vlahă, după adet-i eflakije, era reprezentată în general de suma de 83 aspri. Qanunnamelele amintite prevăd scutirea vlahilor de orice alt impozit (iurum) în afara celui stabilit la această sumă. Acest statut fiscal al vlahilor din Imperiul otoman este și el rezultatul unei preluări și adaptări de către otomani a tradițiilor fiscale locale sub regimul cărora trăiseră românii balcanici în cadrul stăpînirilor preotomane, lucru ce reiese limpede din compararea sa cu statutul fiscal al vlahilor de pe Cetina de pildă 48 49. în Muntenegru, după 1513, cînd a fost numit ca sangaqbey Sken- der-beg Crnojevid, impozitele stabilite după cucerirea țării au fost înlocuite cu plata unei filurii în valoare de 55 aspri pentru fiecare casă-baătină „după obiceiul vlah”. Din seria de acte din 1521, 1523, 1570, reiese că în Muntenegru adet-i eflakije era o dare colectivă în care intrau kharag, ispenge și oăr și 2 aspri pentru colectorul dărilor 4fl. Strîngerea dării vlahe era încredințată unui emin și unui secretar numiți prin berat de sultan50. Cele două berate din anii 1489—1491 prin care sînt numiți emini în Herțegovina Qasim Oelebi, fost qadi de Valona, iar în Smederevo-Zvornik Gemal ed Din Zade Piri Celebi, fost qadi de Galata, conțin n serie de instrucțiuni ce fixează modalitatea încasării dărilor din aceste regiuni51. în Herțegovina și în toate regiunile administrate după legea vlahă (adet-i eflakije) se proceda cu grijă la efectuarea recensămîntului contri- buabililor. înscrierea vlahilor în registrele de impunere urma vechile regis- tre, ținînd seama de lege (qanun) și de obiceiul (qaide) regiunii. Trimișii sultanului urma să fie ajutați de autoritățile otomane locale, de cnezii și de primikiurii din regiune. Trebuia să se evite orice greșeală și orice abuz, procedîndu-se la scoaterea din registru a persoanelor decedate și rămase fără moștenitor, dar fără a fi scoase cu acest prilej și persoane rămase în viață. Bunurile celor morți fără succesori erau încredințate unor ratay (agricultori de condiție servilă). Reglementarea situației nou veniților, a nomazilor (khaymana), chiar dacă printre aceștia se găseau și vlahi se făcea în sensul înscrierii lor printre cei îndatorați la darea vlahă numai cu permisiunea sultanului. Persoanele supuse legii vlahe nu aveau dreptul să se așeze pe pămînturile sangaqbeylor și timarioților sau subagi- 45 N. Beldiceanu, Qualre ades, p. 111, 118. 48 N. Beldiceanu, Sur les Valaques des Balkaas slaues, p. 97—98, 115. 47 N. Beldiceanu, Qualre ades, p. 110 — 111, 116; Duăanka Bojanic,Turski zakoni, p.13,16. 49 S. Dragotnir, op. cil., p. 73—75. 49 Br. Djurdjev, Filuridzije u CrnoJ Gori u uremenu Skender-bega Crnojeuica în ,,Zapisi", XIII, 1940, p. 323—327 șl Dva deftera Crne Gore, p. 85. 80 N. Beldiceanu, Sur les Valaques des Balkans slaues, p. 111 și Br. Djurdjev, Dva deftera Crne Gore, p. 8Ș. 51 N. Beldiceanu, Sur les Valaques des Balkans slaues, p. 111 — 116 și 116 — 121. www.dacoromanica.ro 1524 ANCA TANAȘOCA 12 lor. Impozitul se încasa în nahiya unde s-a făcut înscrierea în registru. Nu se admiteau reduceri de impozite sub suma de 83 aspri, cît reprezenta» darea vlahă. Conflictele dintre spahii și vlahi în legătură cu plata dijmei (o§r) trebuiau rezolvate în așa fel încît să nu se producă o risipire a vlahilor. Ele trebuiau rezolvate stabilindu-se diferența dintre suma fixă dată de vlahi și cuantumul dijmei ce li se încasase. Scutirea de orice impozite, chiar și de darea vlahă, era posibilă număr dacă cel scutit participa alături de timariotul musulman la campanii militare. în acest caz el se numea yoldas 52. Condiția acestei scutiri totale era deci asumarea unei sarcini militare suplimentare. încasarea dării vlahe se făcea pentru toți cei înscriși în registru, chiar dacă unii plecaseră într-o altă nahiye sau fugiseră. Este o formă de responsabilitate colectivă fiscală care a consolidat comunitățile creștine (vlahă, sîrbă, bulgară, greacă), dar care a avut uneori efecte negative asupra dezvoltării spiritului de rezistență anti-otomană. Knezul și primi- kiurul erau obligați să-i readucă pe cei fugiți sau să le plătească darea. Documentele cuprind instrucțiuni precise menite să oprească orice încer- care de transferare a vreunei baătine vlahe în seama raialei. Aceleași documente prevăd obligațiile knezului și primikiurului față de fiscul imperial în privința urmăririi modului cum se încasează dările, pedepsele ce li se vor aplica în caz de neglijență sau de abuz. Amenzile pentru delicte sau crime nu privesc fiscul. Ele sînt date de knezi și de primikiuri sangeaqbeyului, după ce au reținut cota de 1/10 din cuantumul amenzilor încasate. Pentru delicte minore se prevede o amendă de 5 aspri (în 1477, în Smederevo)53. Vlahii nu aveau față de fisc nici o altă obligație în afara dării vlahe. Ei erau scutiți de o serie de corvezi între care cele mai des pomenite sînt: să nu li se pretindă a da scînduri, catran, torțe, darea căsătoriei și darea pe oi, să nu li se ceară, de sangeaqbey să construiască vreo casă, să nu fie obligați să cosească fîn, să nu li se ceară lemne. Sangaqbeyul, voievodul și subaăi nu au îngă- duința să le ia produse (miere, păsări, vite, grăsime) fără plată corespunză- toare. Nu li se poate pretinde nici muncă suplimentară pentru sanfaqbey și nici corvezi suplimentare pentru îndeplinirea lucrărilor cerute de sultan54. Era admisă numai corvoada pe care timp de șase luni o împlinea pentru 50 de case un om. Acesta era folosit la exploatarea cărbunelui5S. Regimul pămîntului. Regiunile în care sînt atestate comunități vlahe în Imperiul otoman cuprind atît pămînt cultivabil, cît și pășuni, munți, teritorii în care se practică creșterea vitelor. Caracterul obligațiilor pe care vlahii le au față de fiscul imperial dovedește că pămîntul dat în folosința unei familii de filurigii era o posesiune liberă, concedată de sultan vlahului vojnuq, deci numai țăranului oștean, pe care legea o garanta și ocrotea. Vlahul deținător de bastina aparținea unei comunități care, la rîndul ei, garanta îndeplinirea obligațiilor militare și fiscale de către toți membrii ei. 52 N. Beldiceanu, Sur Ies Valagues des Balkans slaves, p. 115, 121. 63 DuSanka Bojaniâ, Turski zakoni, p. 13. 64 Duăanka Bojanic, Turski zakoni, p. 30; N. Beldiceanu, Sur les Valagues des Balkans slaues, p. 95 și tabelul nr. 1, p. 96. 65 Duăanka Bojanic, Turski zakoni, p. 31. Precizăm că în toate actele referitoare la vlahi se prevăd scutiri de diverse corvezi. în cele de mai sus am citat numai unele exemple. www.dacoromaiiica.ro 13 AUTONOMIA VLAHILOR DIN IMPERIUL OTOMAN 1525 Termenul de bastina sub care apar și posesiunile vlahe în documen- tele otomane56 este preluat din perioada anterioară. Zakonikul lui Ștefan Duăan ca și alte acte sîrbești57 îl folosesc pentru a desemna o proprietate deplină și necondiționată, transmisibilă ereditar. Ba putea fi înstrăinată și nu se confisca decît în caz de trădare58. Zakonikul folosește pentru deținătorul unei baStina denumirea de bastinik59. în documentele otomane, bastina capătă un dublu sens : 1) acela de posesiune neprivilegiată, dacă aparține raialei60 și 2) acela de posesiune privilegiată, dacă ea aparține unei categorii privilegiate, unei persoane cu obligații militare (vojnuq, vlah, martolos, armatol) sau conducătorilor acestor persoane care capătă statut de timarioți61. Bastina neprivilegiată era grevată de obligațiile raialei: plata de kharag, ispenge, o§r, prestații de corvezi și contribuții extraordinare. Posesiunea liberă, baStina privilegiată, era grevată numai de obligația prestării de serviciu militar, era însă transmisibilă ereditar numai fiilor și fraților celui care o deținuse și întotdeauna sub condiția preluării de către aceștia a obligațiilor militare pe care posesiunea ei le implica 62. Era interzisă trecerea bastinei privilegiate în posesiunea raialei sau a altor rude în afara celor amintite, fii și frați63. O asemenea bastina rămasă nelucrată timp de trei ani de zile nu putea fi transferată altui membru al comunității decît prin intermediul și cu acordul timariotului. Această modalitate de transmitere64 vădește caracterul limitativ al posesiunii bastinei în Imperiul otoman. Mai mult, înstrăinarea nu putea fi făcută decît unei persoane care avea același statut ca și fostul posesor (vojnuq, martolos, knez sau primikiur). Conflictele între raiale și deținătorii de posesiuni privilegiate erau rezolvate de eminul însărcinat cu întocmirea registrelor fiscale de impunere ajutat de celelalte autorități locale otomane în așa fel încît să se respecte legea locală (qanunname dată regiunii respec- tive) și prevederile legii musulmane în genere (ăari'a). Categoriile sociale ale populației vlahe din regiunile nordice ale Peninsulei Balcanice (Bosnia, Herțegovina, Timok-Morava, Budnik, Zvornik) sînt stabilite în raport cu statutul pămîntului pe care îl exploa- tează și cu funcția pe care unele persoane o exercită în conducerea și organi- zarea activității comunității respective. Comunitatea vlahă pare astfel a fi împărțită în două. Pe de o parte sînt conducătorii aleși de către vlahi (knezi, primikiuri, kmet, lagator) 56 Pentru termenul de baStina in legislația otomană In genere, vezi N. Beldiceanu, Les ades des premiers sullans conserves dans les manuscriis iureș de la Bibliotheque Naționale ă Paris, I, Paris, 1960, p. 149, n. 2 și DuSanka Bojanic, Turski zakoni, p. 133 — 134. Pentru bastina vlahă în documentele otomane, vezi N. Beldiceanu, Sur les Valaques des Balkans slaves, p. 102—104. 57 St. Novakovic, Zakonik Ștefana D ui ana cava srpskog 1349 i 1354, Belgrad, 1898, și Zakonski spomenici srpskih drzava srednjega veka, Belgrad, 1912, p. 32, 88, 107, 108 etc. 68 St. Novakovid, Selo in „Glas srpske kr. Akademije” XXIV, Belgrad, 1891, 60 St. Novakovid, op. cit., p. 313. 80 N. Beldiceanu, Sur les Valaques des Balkans slaves, p. 105. 81 N. Beldiceanu, Ibidem, p. 103 — 104; Br. Djurdjev și Lamija Hadziosmanovic, Dva deftera Crne Gore, p. 172. 82 N. Beldiceanu, Sur les Valaques des Balkans slaves, p. 112, 117. 88 N. Beldiceanu, Ibidem, p. 116, 121. 81 DuSanka Bojaniă,Vlasi u Smederevskom, Krusevaikom iVidinskom Sandlaku, Sarajevo, 1973; N. Beldiceanu, Sur les Valaques des Balkans slaves, p. 103. www.dacoromanica.ro 1526 ANCA TANAȘOCA 14 și confirmați de statul otoman prin sangaqbey, oameni scutiți de plata oricăror impozite 65, iar de cealaltă parte sînt vlahii care plătesc statului dări după legea vlahă 66. Dar toți vlahii unei comunități sînt egali între ei prin drepturi similare și prin obligația tuturor de a participa la paza ținutului și la campanii militare. Legăturilor de rudenie din sînul comuni- tății li se adaugă aceea a responsabilității colective față de autoritatea otomană, așa cum am arătat ceva mai sus. O altă categorie de populație ce apare în actele otomane referitoare la vlahi este aceea de ratay. Termenul este cunoscut și documentelor sîr- bești din secolul al XV-lea, în care pare să însemne „agricultor, țăran aservit (servus)” 67. Documentele otomane nu ne indică apartenența lor etnică și nu ne spun decît lucruri puține și destul de imprecise despre ei68. Autoritatea otomană locală repartizează knezilor și primikiurilor un număr de ratay, normele acestei repartiții fiind definite în beratele din 1489—1491 ®9. Unui knez sau primikiur nu i se puteau atribui mai mult de zece ratay. Repartizarea se făcea cu asentimentul sangaqbeyului și depindea de rolul jucat de knez sau primikiur. Orice abuz comis în repartizarea de ratay era pedepsit prin transferarea celor încredințați unor asemenea șefi abuzivi altora. încercările de evaziune fiscală erau pedepsite, de pildă, prin confiscarea a jumătate din numărul ratay-lor încredințați unui knez sau primikiur. Ratay proveniți din nomazi (credem că trebuie înțeleși prin aceștia oameni ce se deplasau dintr-o nahiye în alta și nu erau înscriși în registrele fiscale) ca și cei rămași pe pămîntul unui mort lipsit de urmași erau împărțiți între membrii comunității, pro- babil atribuiți altor primikiuri din regiune 70. Nu se cunosc obligațiile acestor ratay nici față de fisc, nici față de knez sau primikiur. Compara- rea situației lor cu aceea a țăranilor din Codul lui Duăan, diferită oarecum de a raialei creștine din actele otomane, poate fi luată în considerare, cu titlu ipotetic. Oricum, obligațiile lor erau mai grele decît ale raialei musul- mane 71. Autoconducerea vlahilor. Ca și în cadrul stăpînirilor balcanice preoto- mane, vlahii din Imperiul otoman erau conduși de șefi proprii, aleși de ei Exemple de acte care prevăd asemenea scutiri: M. Berindei etc., Code de lois de Murad III, p. 154; Br. Djurdjev, O knezovima pod turskom upravom, p. 159; DuSanka Bojanid,Vlasi u Smederevskom, KruSeoackom i Vidinskom Sandiaku, Sarajcvo, 1973. 66 Putem cita aici, practic, toate documentele otomane privitoare la vlahi. Ca exemple tipice trimitem la N. Beldiceanu, Sur les Valaques des Balkans slaves, p. 111 (pentru Herțego- vina); N. Beldiceanu, Les Valaques de Bosnie, p. 133 (pentru Bosnia); Duăanka Bojanic,Turski zakoni , p. 13 (pentru Smederevo). 67 Fr. Mijklosich, Lexicon Palaeoslaoico—Graeco—Latinum, Viena, 1862 — 1865, p. 796; M. Blagojevic, Obligations feodales comme determinant fondamental de la paysannerie en Serbie du XIIIe—XVe sitele, coraport prezentat în cadrul ședințelor Comisiei istorice româno-iugoslave, Belgrad, 1976. 6S N. Beldiceanu. Sur les Valaques des Balkans slaoes, p. 105. Duăanka Bojaniă, Turski zakoni, p. 163 explică sumar termenul ca indiclnd „un țăran lipsit de pămlnt, muncitor agricol pe posesiunile knezilor și primikiurilor”. 69 N. Beldiceanu, Sur les Valaques des Balkans slaves, p. 113, p. 118 — 120. 70 N. Beldiceanu, loc. cit. 71 M. Blagojevifi, op. cit.; N. Beldiceanu, Sur les Valaques des Balkans slaves, p. 106. www.dacoromanica.ro 15 AUTONOMIA VLAHILOR DIN IMPERIUL OTOMAN 1527 înșiși și confirmați de autoritatea otomană 72. Aceștia sînt knezii, primi- kiurii și ajutoarele lor numite lagator și teklige. Knez este denumirea dată conducătorului unei comunități așezate într-un teritoriu bine definit. Titlul de knez, intrat în legislația otomană, privește atît pe șefii comunităților slave privilegiate sau nu, cît și pe aceia ai comunităților vlahe care mai păstrează o vreme caracterul lor etnic diferențiat. El putea fi moștenit în cadrul aceleiași familii, tot așa cum se petrecuse la vlahii din cătunele Mirilovid, Vlahovid, Rigani etc. 73. Primikiurul era conducătorul unei grupări mai mici de vlahi, probabil al acelei unități fiscale de 15, 20 sau 50 de case care apare în actele oto- mane sub denumirea de katun. Numirea knezilor și a primikiurilor se făcea prin berat, ei devenind odată cu numirea lor, timarioți, spahii creștini deținători ai unui timar. Același lucru se poate afirma și despre lagator, ajutor al knezului, socotit și el timariot, dar mai puțin bine cunoscut74. Potrivit recensămîntului din 1476, în regiunea Smederevo, se aflau 30 de comune din care 22 erau conduse de 21 knezi și un knez suprem, împreună cu 294 primikiuri. Restul comunelor erau conduse numai de primikiuri7S 76 *. Față de autoritatea otomană, knezul și primikiurul aveau următoarele îndatoriri78: a) să ajute pe funcționarul otoman însărcinat cu strîngerea dărilor și să-l sprijine pe sangaqbey, pe subaăi și qadi în raport cu membrii comunității vlahe; b) să garanteze îndeplinirea obligațiilor militare de către membrii întregii comune, primikiurul răspunzînd pentru katun și obligațiile sale fiscale și militare specifice; c) să asigure ordinea; d) să judece procesele mărunte. Pentru îndeplinirea acestor îndatoriri cu credință și vrednicie, apărînd interesele sultanului și respectînd prevede- rile legilor otomane, knezii și primikiurii erau scutiți de orice dare, li se atribuiau posesiuni a căror valoare putea atinge cifre foarte ridicate. Ei rețineau 10 % din amenzile încasate ca efect al deciziilor luate în judecățile ce le reveneau și primeau o serie de daruri, de Crăciun și de Paște, din partea membrilor comunităților vlahe conduse de ei. Care erau obligațiile tuturor acestor conducători în raport cu cei pe care-i conduceau știm mai puțin din documentele analizate. Desigur, trebuie să fi fost vorba de obișnuitele îndatoriri și atribuții ale unor condu- cători locali. Erau atribuții judiciare, administrative, economice, gospodă- rești, exercitate în limitele îngăduite de obiceiul locului. Knezul suprem avea în subordine pe toți conducătorii laici și religioși ai regiunii vlahe. Paza ordinii în sat, apărarea și reprezentarea intereselor întregii comunități și, în genere, orice fel de inițiative economice și politice în care era angajată comunitatea, toate se făceau prin intermediul knezului. Treptat, knezii 72 Br. Djurdjev, NeSto o vlaskim starjeiinama, p. 49—67, O knezovima, p. 132 — 166 și Teritorijalizacija katunske organizacije, p. 165—166; N. Beldiceanu, Sur les Valaques des Bal- kans slaves, p. 107—108; R. Veselinovic, O knezovima pod turskom upravom u Banatu u 1660 i 1667 godine în „Zbornik Matice Srpske” 10, 1955, p. 4. 73 Despre knezii vlahi din Serbia medievală, vezi S. Dragomir, op. cit., p. 116—118; Th. Trâpcea, Contribuții la istoria românilor din Peninsula Balcanică. Românii dintre Timoc și Morava în „Balcania”, V, 1, București, 1942, p. 243—245. 74 N. Beldiceanu, Les Valaques de Bosnie, p. 126, 130—131. 7S DuSanka Bojanid, Vlasi u Smederevskom, KruSevaikom i Vidinskom Sandzaku, Sara- jevo, 1973. 76 N. Bejdiceanu, Sur les Valaques des Balkans slaves, p. 111, 113, 115; M. Berindei etc.. Acte de Murad II, p. 56 șl Code de lois de Murad III, p. 154. www.dacoromanica.ro 1528 ANCA TANAȘOCA 16 devin un factor politic în viața comunităților vlahe și chiar a Imperiului. Să amintim doar numele knezului Grdan al tribului Nikăid din Herțegovina care, la finele secolului al XVI-lea (1597) joacă un rol de seamă în frămîn- tările ce neliniștesc Imperiul otoman 77 sau pe acela al knezilor Eaăkovid din Stări Vlah care intră în legătură cu comandantul armatelor lui Leopold I în 1690, răspunzînd îndemnurilor la revoltă adresate de acesta creștinilor de sub stăpînirea Porții78. Și în cazul comunităților vlahe din Epir, Pind și Tesalia sînt respec- tate formele locale de autoconducere, adunarea bătrînilor și celnicatul ereditar, cunoscute mai puțin din documente scrise și mai mult din rela- țiunile de călătorie ale unor străini ca și din situațiile existente pînă tîrziu, în secolul al XlX-lea, în aceste părți ale Peninsulei Balcanice. Aici, celnicul, atestat încă din perioada bizantină, este numit, cu un termen turcesc și kihaia 79. Trebuie să remarcăm că și în domeniul autoconducerii vlahilor balcanici Imperiul otoman a conservat instituții și tradiții pe care le-a găsit în regiunile cucerite de la diverși stăpînitori (bizantini, sîrbi) și pe care a știut să le încadreze în propriile sale structuri administrative, adaptîn- du-le propriilor sale necesități. Dovezile cele mai elocvente ale acestui fapt sînt păstrarea, în forme desigur prelucrate otoman, a knezilor și pri- mikiurilor bogat atestați în documentele regatului sîrb 80. * în secolele XV—XVII, autonomiile vlahe sînt, putem spune, un fenomen de largă răspîndire în Balcanii otomani. Formele de autonomie vlahă sînt atestate de documentele otomane în mai toate regiunile geogra- fice, de populație predominant românească, în care le înregistrează, în perioada preotomană, izvoare de alte proveniențe. Mai mult încă, atît terminologia, cît și realitățile social-economice și instituționale vlahe din perioada otomană prezintă puternice trăsături de continuitate în raport cu cele din epoca anterioară. Aceste fapte vădesc pe de o parte vigoarea romanității balcanice, pe de alta suplețea cu care Imperiul otoman a izbutit să se adapteze particularităților specifice noilor ținuturi cucerite în Peninsula Balcanică. Din punctul de vedere al Imperiului otoman, autonomiile vlahe au reprezentat un factor de întărire a acestor cuceriri, a siguranței granițelor, de încurajare a inițiativei economice. Și alți creștini din Imperiu au încercat să profite de condițiile mai bune oferite de formele 77 Gl. Stanojevic, JiigosloDenske zemlje u mlelaiko lurskim ralovima XVI—XVIII vjeka, Belgrad, 1970, p. 119. 78 R. Veselinoviă. „Istorijski glasnik”, 2, 1956, Belgrad, 1956, p. 113 — 115. Precizăm ■că in epoca la care ne referim aici procesul de slavizare a vlahilor balcanici era foarte înaintat, astfel incit knezii amintiți nu pot fi considerați cu deplină siguranță ca reprezentanți ai unei comunități cu conștiință etnică vlahă. Este vorba însă, in chip cert, de o regiune originar vlahă care și-a păstrat specificitatea instituțională vreme îndelungată. 78 Despre celnicat, Th. Gapidan, Românii nomazi, extras din ,.Dacoromania” IV, Cluj, 1926, p. 38-41. 80 S. Dragomir, op. cil., p. 116 — 118; Br. Djurdjev, Teritorijalizacija kalunske organi- zacije, p. 164—167. www.dacoromanica.ro 17 AUTONOMIA VLAHILOR DIN IMPERIUL OTOMAN 1529 autonome de organizare ale vlahilor, pătrunzînd, cu îngăduința autorită- ților, în categoria privilegiată a celor ce plăteau „darea vlahă”. Din punc- tul de vedere al românilor balcanici, autonomiile vlahe au reprezentat, în genere, un factor de întîrziere a procesului slavizării și grecizării lor, oferindu-le un cadru propriu de dezvoltare istorică diferențiată. Desființarea statutului privilegiat al vlahilor balcanici este un proces de durată în Imperiul otoman, proces despre care nu putem spune că a fost dus peste tot pînă la capăt. în genera] disoluția regimului de autono- mie acordat vlahilor însoțește dispariția importanței strategice a regiunilor locuite de ei, ceea ce face să descrească și importanța lor ca element militar și determină din partea otomanilor tentative de a-i asimila cu toți ceilalți supuși ai statului. în acest proces se manifestă de asemenea criza generală prin care trece Imperiul otoman începînd din a doua jumătate a veacului al XVI-lea, în permanentă căutare de noi surse de venit, chiar cu sacrifica- rea propriei securități. Excesele fiscale exercitate asupra vlahilor autonomi pun în primejdie stabilitatea regiunilor de ei apărate în schimbul regimu- lui privilegiat acordat. în asemenea situații, reacția foștilor privilegiați a fost violentă, ei devenind un mediu sensibil la orice inițiativă externă de propagandă anti-otomană, la orice apel în favoarea noii cruciade. înăbușirea revoltelor a avut, ca efect, printre altele, considerabile mișcări de populație. S-a produs chiar o modificare a echilibrului etnic din zonele de autonomie vlahă sau de colonizare vlahă, ceea ce a favorizat în general deznaționaliza- rea vlahilor. O serie de comunități vlahe și-au păstrat totuși neîntrerupt foarte multă vreme privilegiile, uneori chiar întărindu-și-le. Este cazul, deja amintit mai sus, al comunităților urbane aromânești din Epir, care cunosc o mare dezvoltare în secolele XVII—XVIII, în virtutea funcției lor econo- mice, comerciale, în raporturile dintre Orient și Occident. Aceste centre au dezvoltat și o viață culturală remarcabilă. Totuși, încadrați spiritual, cultural și religios, în viața slavilor sau a grecilor, după regiunile în care trăiau, lipsiți de forme proprii de expresie culturală în limba națională, vlahii au fost, în pofida autonomiei de care s-au bucurat, deznaționalizați treptat și pe această cale. în chip paradoxal, privilegiul acordat de stăpîni- torul otoman regiunii vlahe a devenit astfel, nu o dată, scutul sub care s-a dezvoltat o insulă de „libertate” greacă sau slavă, un centru de afir- mare a burgheziei creștine din Balcani, un nucleu de inițiativă insurecțio- nală anti-otomană în beneficiul popoarelor slave sau al celui grec. Cazul cel mai tipic rămîne acela al armatolatelor vlahe din Epir, Tesalia și .Macedonia, celebrate de istoriografia greacă de azi ca adevărate centre de luptă națională pentru independența poporului grec. Supraviețuind celor care le-au creat și le-au păstrat cu tenacitate în viață sub diferitele stăpîniri încercate, autonomiile vlahilor balcanici reprezintă astfel o formă de viață istorică dăruită întregii Peninsule de romanitatea orientală, una din cele mai însemnate expresii ale funcției acestei romanități în Sud-Estul Europei. « „ www.dacoromanica.ro 21 1530 ANCA TANAȘOCA 18 L'AUTONOMIE DES VLAQUES DANS L’EMPIRE OTTOMAN aux xve-xvir siEcles RfiSUMfi Dans l’Empire ottoman, aux XV8—XVH8 siecles, les Roumains balkaniques, les Vlaques, ont joui d’un râgime privil6gi6, en 4ciiange d’obligations militaires bien dăfinies et en raison de leur fonction ăconomi- que dans la vie de l’Empire. Ils ătaient exenrpt^s de la plupart des impâts dâs par les sujets chrdtiens du sultan, ayant comme seule obligation envers le fisc ottoman la „taxe vlaque”. Ils jouissaient en outre du droit d’avoir leurs propres chefs, dont les pouvoirs ătaient assez larges, certains d’entre eux 6tant assimilăs aux timariotes. Ce răgime special qu’on peut qualifier d’autonomie n’est pas une innovation de l’Empire ottoman, mais tout simplement la variante ottomane du ius Valachicum, du răgime parti- culier dont les Roumains, descendants des anciens citoyens de l’Empire romain, ont joui dans tous les Etats qui ont remplacă celui-ci dans la Peninsule Balkanique. La terminologie d’origine byzantine et slave employăe par les Ottomans pour dăfinir le statut des Vlaques, la prăsence des communaut6s vlaques privilăgiăes de l’Empire otoman dans les memes- răgions ou elles sont attestăes par les sources de l’epoque prăottomane, le nom meme donnă par les Ottomans aux Vlaques qui est une adaptation turque de celui utilisâ par les Byzantins et par les Slaves tămoignent d’une part de la continuitd de vie romane dans la Peninsule Balkanique, de l’autre de la capacitd des Ottomans ă adapter leur systăme juridique et administratif aux râalităs tellement diverses des nouvelles răgions conquises. La principale raison pour laquelle les Ottomans ont conservi, en l’adaptant ă leur systeme juridique et administratif, l’autonomie vlaque fut d’ordre militaire. Habitants de răgions d’importance stratdgique, dans les zones montagneuses d’accăs difficile, les Vlaques balkaniques as- suraient l’ordre et la s&mritd de ces râgions de l’Empire ottoman, ainsi qu’ils l’avaient fait d’ailleurs, en âchange de privileges semblables, dans l’Empire byzantin. La dissolution du răgime privildgiâ des Vlaques de l’Empire ottoman va de pair avec la dissolution des privileges d’autres categorie» de sujets chrătiens du sultan. Ce processus commence au milieu du XVI® siecle et l’une de ses consăquences est l’assimilation des Vlaques — du point de vue ethnique aussi — aux autres populations chrătiennes de l’Em- pire. Des publications de documents et des dtudes spâciales dâes â> des chercheurs comme N. Beldiceanu, Br. Djurdjev, Duăanka Bojani6 et ă> bien d’autres ont considârablement ălargi de nos jours les connaissances sur les Vlaques de l’Empire ottoman. En se fondant sur les documents publiăs et en utilisant les răsultats de ces recherches, l’auteur de cette âtude dâcrit le râgime privilăgid des Vlaques balkaniques aux XV8 — X VII® siecles, tâchant aussi de dâterminer la place du statut des Vlaques de l’Empire ottoman dans l’ăvolution historique de ce râgime particulier dont les Roumains des Balkans ont joui sous les diff^rentes dominations politiques qu’ils ont subies. www.dacoromanica.ro RISORGIMENTO ȘI PROBLEMA MERIDIONALĂ A ITALIEI ÎN OPERA LEI ANTONIO GRAMSCI DE ANDREI SILARD Istoriografia procesului zbuciumat al unificării politice italiene este indisolubil legată de destinul sinuos pe care istoria i-a rezervat-o lui Antonio Gramsci (22 ianuarie 1891 — 27 aprilie 1937). Gînditor remarcabil al secolului XX, om politic, teoretician și militant al revoluției socialiste, Gramsci a aparținut unei mișcări revoluționare, care nu a reușit să fie victorioasă pe plan politic. Exilul implacabil l-a urmărit în diferite ipos- taze : în Sardinia natală, unde foametea și sărăcia se adăugau izolării insulare, iar apoi în austerul și cenușiul Torino de la începutul secolului; în timpul teribilului calvar al peregrinării timp de 11 ani prin închisorile lui Mussolini și pînă într-o anumită perioadă postumă cînd a fost un ostra- cizat al istoriei. Gramsci nu este însă un simplu nume suplimentar în pleiada marilor gînditori persecutați care, de la Bruno la Matteotti, punctează tumultoasa istorie a Italiei. întreaga sa operă teoretico-practică acre- ditează șansa postumă a unei voințe, puse în slujba afirmării necondițio- nate și fără compromisuri a adevărului care, după cum scria Gramsci însuși, „este întotdeauna revoluționar”. Glasul acestui ilustru spirit, care a adus contribuții originale pe planul analizei științifice a evoluției societății și a organizării Partidului revoluționar, nu a putut fi strangulat de vicisitudinile istoriei. Viabilitatea și actualitatea crescîndă a analizelor gramsciene rezidă în modul său creator de descifrare a proceselor concret-istorice, a situațiilor inedite, însăși fundamentarea strategiei și tacticii Partidului Comunist Italian (P.C.I.), a alianțelor acestuia, strălucit prezentate în „Tezele” pregătite împreună cu P. Togliatti pentru cel de-al IH-lea Congres al P.C.I. de la Lyon (1926), se bazează pe o analiză temeinică a dinamicii structurilor social-economice italiene, caracterizate prin existența unui Nord industria- lizat și a unui Sud agricol, subdezvoltat. Importanța acordată de Gramsci problemelor Italiei meridionale este dovedită de eseul de 30 de pagini („Alcuni temi della questione meri- dionale”), a cărui redactare, întreprinsă în 1926, a rămas neterminată. Paginile acestei lucrări constituie un document istoric, care analizează detaliat realitatea națională italiană și structurile specifice pe care le-a „REVISTA. DE ISTORIE”, Tom. 34, nr. 8, p. 1531-1553, 1981 www.dacoromanica.ro 1532 ANDREI SILARD 2 consfințit Bisorgimento1 (perpetuarea existenței unui Nord despotic care-și exercită dominația asupra unui Sud aservit), propunînd o strategie revoluționară bazată pe alianța dintre sat și oraș, dintre muncitori-țărani- intelectuali, în vederea „reformării morale și intelectuale a societății” în toate compartimentele ei. Lucrarea „Problema meridională” fixează deja direcțiile principale ale gîndirii politice gramsciene, care vor fi dezvol- tate unitar în „Caiete” : Bisorgimento, știința politicii și statul modern, cultura și intelectualii în lupta pentru înnoiri sociale în societăți cu supra- structuri hipertrofiate. Alături de „Tezele de la Lyon”, eseul despre pro- blema meridională constituie singura lucrare de amploare elaborată de Gramsci în apogeul experienței sale de conducător al P.C.I. și deci, ea reflectă universul său conceptual în acțiunea politică directă din acea perioadă. Gramsci a fost arestat pe 8 noiembrie 1926 ; simbolic, activitatea sa în libertate a luat sfîrșit în timpul elaborării eseului despre problema meridională, aceeași problemă care i-a îndrumat pașii în viața și lupta politică 1 2. SPECIFICUL ETAPEI FINALE A RISOHGIMENTULUI Geneza „problemei meridionale” a Italiei este o consecință a particu- larităților istoriei țării, a întîrzierii — față de celelalte țări vest-europene (exceptînd Germania) — cu care s-a închegat statul național unitar. Consfințită prin prevederile Congresului de la Viena (1815), împărțirea teritoriului italian în state, stătulețe și sfere de influență3 a avut drept scop menținerea peninsulei într-o stare de anestezie politică. Facilitată de perpetuarea dominației puterilor străine, existența particularismelor regio- nale nu a împiedicat însă germinarea și maturizarea ideii de unitate la scară națională, a cărei materializare era strîns legată de eliberarea de sub ocupația străină. în același an în care locuitorii Principatelor se pronun- țau pentru Unire prin alegerea unui singur domnitor în persoana lui Alexandru loan Cuza, procesul unificării politice a Italiei intra în faza sa decisivă. Catalizat și facilitat de războiul coaliției franco-piemonteze împotriva Austriei4 (29 aprilie — 11 iulie 1859), Bisorgimento a fost 1 , ,11 Bisorgimento” (risorgere = a renaște) desemnează generic procesul complex de uni- ficare politică a Italiei, desfășurat Intre Congresul de la Viena (1815) și ocuparea Romei la 20 septembrie 1870. Extrem de utilă pentru cunoașterea acestui pasaj important al istorici ita- liene este bogata bibliografie publicată cu ocazia centenarului etapei finale a Risorgimentului, sistematizată și analizată In excelentul studiu documentar al lui D. Berindei, Istoriografia italiană din ultimii ani și problemele etapei finale a Risorgimentului. în'. „Revista de Istorie”, XVI, nr. 4, 1963, p. 943-949. 2 cf. D. Grisoni, R. Maggiori, Lire Gramsci, 1973, Edit. Universltaires, Paris, p. 27 — 38; M. A. Macciocchi, Pour Gramsci, Paris, Edit. du Seuil,, 1974, p. 109—111. 3 Congresul de la Viena (septembrie 1814 — iunie 1815) a consfințit Împărțirea Italiei in: Regatul Sardiniei (Piemontul) condus de Casa de Savoia; Regatul celor' 2 Sicilii (Sicilia șl partea sudică a peninsulei) aflat sub dominația Bourbonilor; Regatul Lombardo-Vene- țian (pe teritoriul fostei Republici Cisalpine, proclamate sub Napoleon I), intrat în componența Austriei; Statul Papal (Latium, Umbria, Romagna, Marche); Marele Ducat al Toscanei; Duca- tele Modena, Parma, Lucea, San-Marino, Monaco. • •' • ■■■ 4 ,,în Italia, — nota Gramsci, lupta se prezenta ca o luptă Împotriva vechilor tratate și a unei ordini i nternaționale în vigoare și împotriva unei puteri străine”. (A. Gramsci, Opere alese, Edit. politică, București, 1969, p. 219). www.dacoromanica.ro o RISORGIMENTO IN OPERA LUI ANTONIO GRAMSCI 1533 aureolat de expediția detașamentului „celor o mie” de voluntari, conduși de Garibaldi5, în Sudul Italiei dominat de Bourboni. Bătăliile marșului triumfal rapid (mai—septembrie 1860) al voluntarilor garibaldieni prin Sicilia și apoi prin toată partea meridională a peninsulei au marcat apo- geul fazei populare de unificare a țării. Succesul fulgerător al expediției nu poate fi explicat, așa cum remarca Gramsci, decît prin explozia unui uriaș patrimoniu revoluționar al maselor meridionale, care a însoțit avan- sarea rapidă a „cămășilor roșii” de la Marsala, din capătul vestic al Sici- liei, și pînă în apropiere de Neapole. în momentul cînd voluntarii lui Garibaldi se apropiau de granițele statului papal, cînd valul popular împingea expediția „celor o mie” spre Roma, iar masele meridionale întrezăreau deja posibilitatea realizării aspirațiilor lor sociale prin lupta pentru eliberarea și unificarea națională, a intervenit fățiș ca protagonist al luptei armate beneficiarul real al unificării Italiei: Piemontul. Penetra- rea trupelor piemonteze din Nord pînă în apropiere de Neapole (septem- brie—noiembrie 1860), însoțită de alipirea la Regatul Sardiniei a unor întinse teritorii6 7, acordurile și tratatele încheiate în 1858 și 1860 de Casa de Savoia cu împăratul Franței, Napoleon al Hl-lea și-au pus amprenta asupra întregului proces de unificare a țării. Din acel moment devenea din ce în ce mai clar că Risorgimento se înfăptuia sub presiunea burgheziei industriale și comerciale din Nord, strălucit reprezentată de primul minis- tru piemontez Cavour 8. Această burghezie, a cărei afirmare și prosperitate se datorau și legăturilor ei cu capitalul francez și austriac, se acomoda deja cu dificultate atît cu concurența străină, cît și cu diviziunea țării, cu numeroasele frontiere și puncte vamale situate în partea meridională a peninsulei. Fără a dori să-și pună interesele și aspirațiile în acord cu cele ale altor grupuri sociale, această burghezie, erijată în grup conducă- tor, a încercat să „domine” fără a putea însă „conduce” 9. Sau cum scrie Gramsci însuși referindu-se la rolul exponenților burgheziei din Nord : „... ei au încercat să domine, nu să conducă, și mai ales precis : ei au încercat să impună nu persoanele, ci interesele lor. Ei doreau, deci, ca o forță nouă, străină oricărui compromis și oricărei presiuni, să devină arbitrul națiunii; această forță a fost Piemontul, de unde rolul jucat de monarhie” 10. în această perspectivă istorică, Piemontul apare în Italia ca un precursor al unui rol similar jucat de Prusia în procesul unificării Germaniei. Exponentă ideală a burgheziei din Nord, monarhia piemon- 6 Ca șl Marx și Engels, Gramsci avea convingerea că expediția lui Giuscppe Garibaldi (1807—1882) a contribuit Intr-un mod decisiv la eliberarea Sudului de sub dominația străină și la unificarea politică a peninsulei. 8 înaintarea trupelor piemonteze spre Sud a oprit avansarea spre Nord a voluntarilor garibaldieni. în decursul acestei acțiuni militare, Piemontul și-a alipit o parte Însemnată a statu- lui papal (septembrie 1860), Regatul de Neapole (octombrie), Umbria și ducatul Marche (noiem- brie). 7 Este vorba de acordul de alianță de la Plombieres, încheiat de Napoleon al III-lea la 20 iulie 1858 cu primul ministru Cavour (contra Austriei), tratatul de alianță franco-piemontez din 10 decembrie 1858 și tratatul franco-piemontez de la Torino (24 martie 1860), prin care Nisa și Savoia slnt cedate Franței, în schimbul sprijinului primit de Piemont în lupta armată contra Austriei. 8l Camillo Benzo Cavour (1810—61), remarcabil om de stat și diplomat italian, prîm- ministru al Piemontului (1852—59; 1860—61). 9 Gramsci face o distincție netă între „dominație” (momentul constrîngerii, al forței) și „conducere” (organizarea consimțămîntului). 10 A. Gramsci — II Risorgimento, Einaudi, Torino, 1950, n- 106. www.dacoromamca.ro 1534 ANDREI SILARD 4 teză a devenit în cele din urmă „arbitrul națiunii”, prin proclamarea de către parlamentul italian, la 17 martie 1861, a suveranului Piemontului ca rege al întregii țări11. RAPORTURI DE FORȚE Astfel, etapa finală a procesului risorgimental a consacrat, odată cu victoria Piemontului, triumful căii de unificare a țării, preconizate de aripa moderată a burgheziei condusă de Cavour. Bisorgimento a fost din acest punct de vedere o variantă de „revoluție pasivă” 11 12 *, deoarece nu a angajat politic decît „elitele” : mișcarea a fost dirijată „de sus” de către gruparea moderaților, între anumite limite dinainte stabilite și compati- bile cu concepția politică a claselor conducătoare, a Casei de Savoia. Burghezia moderată a reușit să utilizeze entuziasmul popular pentru înfăptuirea propriilor obiective politico-economice, temperînd însă elanul revoluționar de teama de a nu putea controla acțiunile maselor și de a le menține într-o stare de supunere politică. în această etapă a procesului de unificare, moderații au demonstrat că ei constituie un grup social relativ omogen, avînd o conștiință clară a scopului urmărit. Ceea ce este mai important, mulți dintre ei „realizau identitatea dintre reprezentați și reprezentant, cu alte cuvinte, moderații erau o avangardă reală, organică a claselor de sus : erau intelectuali și organizatori politici și în același timp conducători de întreprinderi, mari agricultori sau administratori de moșii, antreprenori comerciali și industri- ali... Dată fiind această condensare sau concentrare organică, moderații au exercitat în mod „spontan” o puternică atracție asupra întregii mase de intelectuali de toate gradele, existenți în peninsulă în stare „difuză”, „moleculară”, fie și numai din nevoia elementar satisfăcută a instruirii și a administrării” la. Spre deosebire de omogenitatea și coeziunea aripii moderate a burghe- ziei, Partidul Acțiunii14, din care făceau parte personalități ca Garibaldi, Mazzini, Orsini, Pisacane nu s-a sprijinit pe nici o clasă determinată 11 Rege al Italiei (1861 — 78), Victor Emmanuel al II-Iea a fost suveranul Piemontului din 1849 (după abdicarea tatălui său, Carol Albcrt). 12 A. Gramsci — Opere alese, ed. cit., p. 203. în sensul utilizat de Gramsci, expresia desemnează o acțiune politică care antrenează doar Intr-o măsură redusă masele populare. 12 A. Gramsci — Ibidem. 14 Partid Întemeiat tn 1855 de Giuseppe Mazzini. Avea o componență eterogenă, expri- mtnd interesele unei părți a micii burghezii (intelectuali, meșteșugari, mici proprietari) și a unei fracțiuni a nobilimii italiene. Spre deosebire de moderați, care considerau monarhia piemonteză ca factor decisiv tn Risorgimento, Partidul Acțiunii susținea soluția republicană In unificarea țării. u Giuseppe Mazzini (1805—72), unul dintre conducătorii luptei pentru independența națională și unitatea Italici, Întemeietor al organizației „Tînăra Italie” și a Partidului Acțiunii, participant activ la organizarea expediției lui Garibaldi din 1860. Felice Orsini (1819—58), militant de seamă pentru independența și unitatea Italiei, republican șl democrat. Executat după atentatul nereușit la viața lui Napoleon al III-lea, pe care-1 considera ca dușman al unificării Italiei și al democrației pe continentul european. Carlo Pisacane (1818—57), patriot și revoluționar italian. „Nobil din Neapole”, el „reușise să-și Însușească o serie de concepte politice-militare puse in circulație prin experiența războaielor re- voluției franceze și ale lui Napoleon.Influențat de ideile socialismului utopic, „Pisacane a Înțeles că fără o politică democratică nu se pot obține armate naționale bazate pe Înrolare obliga- torie ...” (A. Gramsci, Opere alese, ed. cit., p. 206—207). A fost șeful statulul-major al Republicii Romane din 1849. www.dacoromanica.ro 5 RISORGIMENTO ÎN OPERA LUI ANTONIO GRAMSCI 1535 și nu a reușit să formuleze coerent un program social, catalizator al energii- lor revoluționare la scara întregii țări. „îmbibat de retorica tradițională a literaturii italiene” lfl. Partidul Acțiunii a fost influențat în permanență de moderați, dovedindu-și incapacitatea de a exprima independent, sub forma unui program precis, propriile idealuri democratice și revendicări sociale pentru care au luptat conducătorii acestui partid și masele de volun- tari. Confundînd „unitatea culturală existentă în peninsulă — unitate limitată la un strat foarte subțire al populației și coruptă de cosmopo- litismul Vaticanului — cu unitatea politică și teritorială a marilor mase populare, care erau străine de această tradiție și cărora nu le păsa de ea, căci ele îi ignorau pînă și existența” * * 17, Partidul Acțiunii s-a dovedit inca- pabil de a intra în contact direct cu acel popor, în numele căruia proclama că a inițiat acțiunea de unificare a Italiei.Fără un sprijin social determinat și fără apelul direct la mase, pozițiile și acțiunile politice ale conducătorilor Partidului Acțiunii au fost deseori oscilante, fiind determinate în ultimă instanță de interesele moderaților, de intențiile regelui și ale lui Cavour18 * *. Pozițiile inconsecvente ale Partidului Acțiunii au fost sugestiv ilus- trate de oscilațiile lui Garibaldi însuși, chiar în timpul expediției din 1860. Partizan al unui program social avansat, adept al idealului (abstract) privind forma și conținutul „unității patriei”, Garibaldi a frînat participa- rea maselor meridionale la Risorgimento și nu a pregetat să intervină brutal împotriva țăranilor sicilieni, care revendicau pămînt. Republican în cuvinte, el a devenit în fapte un adept al regimului de ordine întruchipat de rege : în numele intereselor superioare ale națiunii, el a oferit în final teritoriile meridionale eliberate de voluntarii săi, regelui și lui Cavour, ca pămînturi anexate regatului. Vidul politic creat prin inexistența unui autentic partid al acțiunii, al unui Principe modern, invocat încă de „cel mai clasic maestru al altei politice” w, disensiunile dintre conducători (Mazzini, pe de o parte, Gari- baldi și Orsini, pe de altă parte), subordonarea acestora față de conducă- torii aripii moderate a burgheziei, a fost amplificat de temerile față de perspectiva reeditării în Italia a anului 1793 al Revoluției Franceze sau a evenimentelor din Franța anilor 1848—49. Fără un autentic Principe modern, finalul expediției glorioase a lui Garibaldi a conferit în cele din urmă procesului de unificare a Italiei un caracter de „cucerire regală” de acaparare a Sudului de către Nord, populația agricolă meridională fiind privată de realizarea aspirațiilor sale : o împărțire echitabilă a pămîn- turilor. A. Gramsci, Opere alese, ed. cit., p. 205. » Ibid. u cf. A. Gramsci, Opere alese, ed. cit., p. 202. M A. Gramsci, Opere alese, ed. cit., p. 206. Este vorba de N. Machiavelli (1469—1527), glnditor, om politic și scriitor din Florența, strălucit reprezentant al burgheziei in ascensiune. In cele 100 de pagini consacrate lui Machiavelli in „Caiete”, Gramsci 11 analizează pe Principe ca pe un „manifest”, a cărui menire era fermentarea, catalizarea și canalizarea entuziasmului revo- luționar al poporului in vederea realizării aspirațiilor sale prin lupta pentru unitatea națională (cf. A. Gramsci, Opere alese, ed. cit., p. 131 — 178, 206). so A. Gramsci, Opere alese, ed. cit., p. 220. www.dacoromanica.ro 1536 ANDREI SILARD 6 SPECIFICUL RAPORTULUI ORAȘ-SAT ÎN SUD: EPISODUL PISACANE Structurarea raportului de dominare a Sudului de către Nord, a satului de către oraș, a fost facilitată de specificul orașelor meridionale italiene. Gramsci arată că în Italia urbanizarea nu a fost un fenomen legat liniar de dezvoltarea capitalistă,și de marea industrie : orașele meri- dionale, ca Neapole și Palermo, s-au dezvoltat mai puțin pe baza industrii- lor productive, cît mai ales grație unor activități legate de specificul eco- nomico-social al Sudului. Aceste orașe erau „cetăți ale tăcerii” unde proprietarii funciari își cheltuiau veniturile (renta) obținute prin exploata- rea nemiloasă a mediului rural. Cheltuielile neproductive ale proprietarilor funciari au stat la baza organizării sistematice a unor activități specifice, de care depindea bunăstarea orășenilor : servicii, activități artizanale, comerț, etc. Față de orașele industriale, care sînt întotdeauna mai progre- siste decît satele organic legate de ele, în aceste tipuri de „orașe ale tăce- rii” s-a creat în decursul timpului, o anumită unitate ideologică urbană, egoistă și retrogradă, în fața oricăror revendicări ale satelor, un front comun de opoziție față de cererile țăranilor, care sînt disprețuițidacă ar fi satisfăcute, aceste revendicări ar submina existența însăși a „orașe- lor liniștii”. Pe de altă parte, în mediul rural există o ostilitate difuză, „dar prin nimic mai puțin tenace și pătimașă” 21 22 față de acest tip de oraș, față de întregul oraș, indiferent de grupurile sociale care îl compun, întrucît tocmai aceste „cetăți ale tăcerii” drenau banii proprietarilor funciari, obținuți prin exploatarea nemiloasă a țăranilor. Acest bipolarism concreti- zat în atitudinea egoistă, strict economico-pecuniară a orașelor și — ca o reacție — printr-o ostilitate latentă a mediului sătesc împotriva așezări- lor urbane constituie o schematizare a raporturilor generale extrem de complexe „și care se manifestă în forme în aparență contradictorii”. Această situație „a avut o importanță primordială în desfășurarea luptelor pentru Risorgimento”, atunci'cînd acest antagonism „era încă mai absolut și mai efectiv decît e ■azi” 23. Tabloul complex al raporturilor oraș-sat apare și mai contradic- toriu dacă se ține, seama de faptul că, înainte de Bisorgimento precum și în faza sa inițială, orașele meridionale au fost acelea care au deschis „seria crizelor politice” și a luptelor pentru împlinirea aspirațiilor naționale și sociale : revoluția de la Neapole din 1799 24, revoltele din 1820—21 de la Palermo și cele din 1847 din întreaga Sicilie, cele de la Neapole și din Sici- lia în 1847—48. Aceste acțiuni au acreditat treptat ideea unui Sud într-o permanentă revoltă latentă, gata Oricînd să explodeze printr-o inițiativă catalizatoare. Mizînd pe mitul unui Sud revoluționar și absolutizînd teza potrivit căreia „în perioadele de criză partea cea mai slabă și mai periferică 21 Ibid., p. 229. 22 Ibidem. 23 A. Gramsci, Opere alese, ed. cit., p. 229. 24 Soldată cu alungarea regelui Ferdinand I de Bourbon șl proclamarea de către elemente burgheze liberale a Republicii Partenopeene (23 ianuarie 1799). După plecarea trupelot franceze din Neapole (13 iunie 1799),orașul a fost strivit de satele organizate din ordinul cardinalului Ruffo, pentru că republica... a neglijat complet satele.- (și) i-a lăsat indiferenți pe oamenii din popor, dacă nu i-a făcut chiar să-i fie ostili”. (A. Gramsci, Ibidem). www.dacoromanica.ro 7 RISORGIMENTO ÎN OPERA LUI ANTONIO GRAMSCI 1537 reacționează mai iutii” Partidul Acțiunii (și în primul rînd Mazzini} a pregătit încă în 1857 o expediție în Sud, care avea menirea de a cataliza insurecția maselor țărănești contra dominației Bourbonilor. îmbarcat în iunie 1857 la Genova, grupul de patrioți condus de Pisacane, a debarcat — după o escală în insula Ponza, unde a eliberat 300 de deținuți și și-a procurat arme — la Sapri, pe coasta meridională a Italiei. Convingerea că vor fi primiți de masele țărănești din Sud ca inițiatorii mult așteptatei lupte de eliberare le-a fost rapid spulberată : instigată de Bourboni și de orășenii care îi exploatau prin intermediul proprietarilor funciari, populația locală s-a unit cu trupele regale în lupta contra membrilor expediției, denumiți ,,briganzi” și „jefuitori”. Toți membrii grupului de patrioți, inclusiv Pisacane, au plătit cu viața participarea la această expediție, soldată printr-un eșec total datorită ignorării realităților meridionale și mai ales a posibilității de manevrare a maselor țărănești analfabete și ignorante de către Bourboni, cler și orășeni. Această acțiune nereușită a condus la slăbirea pozițiilor Partidului Acțiunii (și în sînul acestuia a lui Mazzini) în cadrul forțelor risorgimentale, ceea ce a permis întărirea influenței curentului moderat și monarhist al burgheziei, a cărui activitate și concepții vor fi încununate prin inițiativele lui Cavour, culminînd cu determinarea republicanului Garibaldi de a oferi regelui teritoriile meridionale eliberate de sub Bourboni. FERMENTUL IACOBIN Insistînd asupra concepțiilor utopiste care l-au condus la eșec pe „iacobinul” Pisacane și relevînd sărăcia ideologică și slăbiciunea organiza- torică a Partidului Acțiunii, Gramsci revine în permanență asupra consecin- țelor absenței oricărui partid sau grup social în măsură de a formula un program social realist — catalizator al energiilor revoluționare la scara întregii țări, precum și asupra modului în care Risorgimento a devenit în cele din urmă o penetrare a celor din N ord, în calitate de cuceritori, în Sudul dominat de statul papal și de Bourboni, regiune rămasă în urmă din punct de vedere economic, social și cultural. Recurgînd la analogia sa favorită : Revoluția Franceză, Gramsci remarca că ceea ce a lipsit în procesul unificării Italiei a fost legătura dintre sat și oraș, precum și partici- parea — pe o platformă de revendicări comune — a maselor meridionale și a celor din Nord (atît rurale, cît și urbane) la procesul risorgimental. „Aspectul cel mai grav era slaba poziție a forțelor urbane meridionale în raport cu forțele rurale, raport defavorabil, ce se manifesta uneori printr-o adevărată supunere a orașului față de sat. Legătura strînsă dintre forțele urbane din Nord și cele din Sud, dînd celor din urmă forța reprezentativă a prestigiului primelor, trebuia să le ajute să devină autonome, să dobîn- dească conștiința rolului lor istoric conducător în mod „concret”,... suge- rîndu-le soluții pentru marile lor probleme regionale. Era firesc ca în Sud să se afle o puternică opoziție față de unitate; sarcina cea mai gravă în rezolvarea acestei situații revenea în orice caz forțelor urbane din Nord, care nu numai că trebuiau să-și convingă „frații” din Sud, dar trebuiau * “ A. Gramsci, Ibid., p. 230. www.dacoromamca.ro 1538 ANDREI S1LAKD 8 să înceapă prin a se convinge pe ei înșiși de complexitatea sistemului politic; deci, practic, problema se punea în cadrul existenței unui puternic centru de conducere politică, la care ar fi trebuit să colaboreze în mod necesar unele personalități puternice și populare din Sud și din insule. Problema creării unității Nord-Sud era strîns legată și în parte absorbită de problema creării unei coeziuni și solidarități între toate forțele urbane naționale” 26. Eisorgimento a fost lipsit de elem.entul-ch.eie al Revoluției Franceze : „fermentul iacobin” în sensul clasic al acestei noțiuni27 28, adică de un partid politic învestit cu un program de guvernare care să înglobeze revendicările esențiale ale maselor (în primul rînd ale țăranilor meridionali), opunînd „atracției spontane” exercitate de moderați o rezistență și o contraofensivă „organizate după un plan” 2S. Franța primilor ani de după 1789 oferă exemplul unui asemenea partid (mai ales ca „stare de spirit”) care a acționat „în direcția dezvoltă- rii istorice reale” 29 *; el a fost un autentic ferment politic în realizarea unității populare la scara întregului teritoriu, asigurînd (și bazîndu-și însăși propria-i existență pe) reforma agrară în mediul rural și libertățile cetățenești la orașe. Lupta neobosită a iacobinilor pentru corelarea reven- dicărilor țărănești cu cele ale orășenilor în vederea atragerii mediului rural de partea Revoluției au stat la baza succesului lor politic, chiar dacă în cele din urmă iacobinii au oferit pe tavă burgheziei franceze statul modern rezultat din ruinele feudalismului. Și adîncind comparația sa dintre caren- țele proprii procesului risorgimental și aportul fundamental al iacobinilor la desfășurarea Revoluției Franceze, Gramsci sublinia că politica de atra- gere a satelor de partea forțelor înnoitoare ale societății a conferit Parisului un rol de stindard, de avangardă pentru întreaga Franță, rol care, în Italia de după 1848, nu putea fi jucat de nici un oraș, indiferent de programul său de acțiune 80. Dezvoltarea istorică distinctă în decursul secolelor a Nordului și Sudului Italiei, ruptura dintre sat și oraș, precum și inconsecvențele și slăbiciunile Partidului Acțiunii, care au contribuit la triumful aripii moderate, monarhiste a burgheziei, au conturat caracterul definitoriu al procesului risorgimental. „Cucerirea regală” a conturat deja sub o formă embrionară „raportul istoric dintre Nord și Sud, asemănător cu raportul dintre un oraș mare și o zonă agrară mare ; raportul acesta nu era raportul organic normal dintre o provincie și capitala ei industrială, ci rezulta din 26 A. Gramsci, Opere alese, ed. cit., p. 235—236. 27 ,,Iacobinii au fost.. .singurul partid al revoluției in act... in măsura in care el au re- prezentat mișcarea revoluționară in totalitatea el, ca desfășurare istorică, integrală, pentru că ei au reprezentat și nevoile editoare... ale tuturor grupurilor naționale ce trebuiau Înglobate in grup fundamental existent... El erau convinși de adevărul absolut al formulelor: egalitate, fraterni- tate, libertate și, ceea ce contează mai mult, de aceste adevăruri erau convinse și marile mase populare, pe care iacobinii le trezeau și le duceau la luptă”. (A. Gramsci, Opere alese, ed. cit., p. 217). Termenul de „Iacobin” semnifică „un anume partid”, care concepe dezvoltarea istoriei naționale „intr-un anumit mod, avlnd un program anumit, bazat pe forțe sociale anumite” și care-și desfășoară „acțiunea sa de partid și de guvernămînt” cu „energie, hotărire și fermitate extremă, decurglnd dintr-o credință fanatică in justețea acelui program șl a acelei metode”. (Ibid., p. 207). 28 A. Gramsci, Opere alese, ed. cit., p. 204. 28 Ibid., p. 218. 80 cf. A. Gramsci, Op. cit., p. 218—219. www.dacoromanica.ro 9 RISORGIMENTO 1N OPERA LUI ANTONIO GRAMSCI 1539 două vaste teritorii cu o tradiție civică și culturală foarte deosebită”, toate elementele care ar fi putut să-i confere caracterul unui conflict de naționalități regăsindu-se reîntărite prin Risorgimento 81. ASPECTE ALE HEGEMONIEI ÎN PROCESUL IUSORGLMENTAL în vederea asigurării condițiilor pentru un proces risorgimental cu un alt deznodămînt, adică pentru alungarea prin forțe proprii a austrieci- lor și a colaboratorilor lor italieni din Lombardia și Veneția simultan cu materializarea revendicărilor maselor meridionale și asigurarea unui final diferit de cel al Revoluției Franceze, Gramsci considera necesară formarea unui puternic partid politic italian, omogen și coerent, care să creeze o stare de spirit revoluționară la scara întregii țări și să transforme mișcarea de opinii într-o forță capabilă de a schimba elementele inacceptabile ale realității concret-istorice 31 32. Elaborînd un program de acțiuni concrete, ■ susceptibil de a ralia marile mase populare (în primul rînd cele țărănești), acest partid ar fi avut menirea de a pregăti și conduce o răscoală generală în toată țara, Risorgimento devenind astfel o cale unitară de realizare în fapt a aspirațiilor populare, prin și pentru mase 33. Gramsci era conștient de caracterul iluzoriu și efemer al oricăror speculații retrospective în ceea ce privește idealizarea condițiilor concret- istorice italiene și a posibilităților nerealizate ale procesului risorgimental. Analiza sa corozivă a constelației forțelor politice din Risorgimento, efec- tuate în termenii luptei pentru hegemonie 34 * 36 și a formării „blocurilor isto- rice” 3®, are tocmai meritul de a scoate în evidență — dincolo de tentațiile unui entuziasm facil — dificultățile și vicisitudinile unificării politice ita- liene. Conform analizei sale, „tradițiile, mentalitățile, problemele și solu- țiile erau multiple, contradictorii, adesea de o natură arbitrară și indivi- duală și astfel nu au fost întrevăzute în acea vreme într-un mod unitar. Forțele tinzînd spre unitate erau foarte reduse, dispersate, incoerente și incapabile de a stabili legături reciproce și aceasta a fost situația nu numai în secolul al IȘ-lea, ci pînă în 1848. Forțele opuse celor pentru uni- 31 A. Gramsci, Opere alese, ed. cit., p. 229. 32 cf. A. Gramsci, II Risorgimento, Edit. Einaudi, Torino, 1950, p. 151. 33 Ibid. întreaga problemă este privită sub aspect pohhco-militar: organizarea și con- ducerea unei ,.forțe insurecționale”, ,,capabilă nu numai să izgonească din peninsulă armata austriacă, dar să o și Împiedice să revină printr-o contraofensivă”. (A. Gramsci, Opere alese, ed. cit., p. 223). Conducerea militară nu Înseamnă strict cea a unei armate, ci privește întregul plan strategic, inclusiv „mobilizarea politică-insurecțională a forțelor populare” chiar in spatele liniilor inamice și crearea, pe un fundament trainic, a atmosferei „de entuziasm și de ardoare”, necesară victoriei. (A. Gramsci, Ibid., p. 224) 34 Concept fundamental utilizat de Gramsci, presupunind unitatea dialectică dintre func- țiile de „conducere intelectuală și morală” (organizarea consimțămîntului activ al cetățenilor) și de „dominație” (constringere) ale unui grup social. Nici un grup social nu devine hegemonie, chiar dacă e dominant (la putere) decît dacă, dincolo de raporturile de forță, de constringere specifice oricărui stat, reușește să cucerească conștiințele cetățenilor, prin elaborarea — de către intelectualii organici ai acestui grup — a unei viziuni superioare asupra lumii, (cf. A Gramsci — Opere alese, ed. cit., p. 31, 202— 203, 247). 36 „Structura și suprastructurile formează un „bloc istoric”, adică ansamblul complex contradictoriu și discordant al suprastructurilor e reflexul ansamblului raporturilor sociale de producție”. (Ibid., p. 58) www.dacoromanica.ro 1540 ANDREI SILARD 10 tate (mai bine spus, celor tendențial-unitare) erau în schimb foarte puter- nice, unite în coaliții” 36 37 38. în consecință, modificarea treptată a raportului de forțe s-a petrecut mai ales ca urmare a slăbirii hegemoniei catolice în peninsulă 37 și în special al erodării puterii părții dominante pe alte fron- turi : „Factorii internaționali, și în special Eevoluția Franceză, prin anga- jarea și epuizarea acestor forțe reacționare, au condus la întărirea forțelor naționale... Aceasta este cea mai importantă contribuție a Eevoluției Franceze” la declanșarea treptată „a procesului risorgimental” 38. însuși neohegelianismul ca element constitutiv al orizontului intelectual gram- scian este o moștenire rezultată din încercările intelectualilor meridionali progresiști de a răspîndi în Italia ideile Eevoluției Franceze în vederea declanșării unor evenimente similare 39 40. Chiar atunci cînd reproșa Partidului Acțiunii incapacitatea sa de a elabora în cursul luptei pentru hegemonie o strategie iacobină bazată pe o politică agrară coerentă și consecventă care să fi angajat majoritatea covîrșitoare a populației (care era rurală) în proiectul unificării naționale Gramsci recunoștea dificultățile unei asemenea sarcini datorită faptului că masele țărănești, în special cele meridionale, se aflau sub hegemonia bisericii catolice 41. Astfel, masele țărănești nu numai că s-au opus vehement pînă și chemărilor lui Mazzini pentru o reformă religioasă moderată 42 43, dar în cursul întregului proces risorgimental (și chiar în perioada urmă- toare) majoritatea populației rurale a rămas pe poziții conservatoare48. „Dacă în Italia nu s-a format un partid iacobin, cauzele trebuie căutate în domeniul economic, adică în relativa slăbiciune a burgheziei italiene și în climatul diferit al Europei după 1815” 44 : ținînd seama de configura- ția raporturilor de forțe pe arena internațională, orice tentativă de a „iacobiniza” Italia — mai ales după 1848* — ar fi coalizat împotriva ei o nouă „Sfîntă Alianță”, în locul unei Austrii relativ izolate și confruntate cu o suită de probleme interne complexe4S *. în lipsa unor premise economice, culturale și politice pentru consti- tuirea unui „bloc iacobin” în Italia primei jumătăți a secolului al XlX-lea, problema esențială” „nu era atît cea a eliberării unor forțe economice deja dezvoltate din cătușe juridice și politice învechite, cît cea a creării condițiilor generale astfel încît aceste forțe să se poată ivi și dezvolta 36 A. Gramsci, Quaderni del Carcere (ed. V. Gerratana), Edit. Einaudi, Torino, 1975, III, p. 1971. 37 cf. Gramsci, Op. cit., p. 1963—64. 38 A. Gramsci, Op. cit., p. 1972. 83 cf. P. Piccone, Front Spaoenta to Gramsci, in ,,Telos”, 31, Spring 1977, p. 35—37,63; K_. A. Macciocchi, Op. cit., p. 59, 81; A. Silard, Concept ia despre istorie tn opera lui Antonio Gramsci, in „Revista de istorie”, nr. 2, 31, 1978, p. 300, 304. 40 cf. A. Gramsci, Opere alese, ed. cit., p. 236—237. 41 cf. A. Gramsci, Ibid., p. 220; G. Galasso, Gramsci e i Problemi della Storia Italiana In „Gramsci e la Cultura Contcmporanea” (ed. P. Rossi), Edit. Riunlti, Roma, 1969, p. 351. 43 Această reformă „nu numai că nu interesa marile mase țărănești, ci, dimpotrivă, putea șă le facă să se revolte împotriva noilor eretici”, așa cum s-a mai intlmplat in timpul Revoluției Franceze. (A. Gramsci, Opere alese, ed. cit., p. 238). 48 cf. A. Gramsci, Op. cit., p. 237—238; Quaderni del Carcere, ed. cit., p. 1712. 44 A. Gramsci, Opere alese, ed. cit., p. 220. * Referință la stafia amenințătoare a comunismului (A. Gramsci, Ibidem). 48 cf. A. Gramsci, Ibid., p. 223—224; P. Plqcone, Op. cit., p. 64. www.dacoromamca.ro 11 RISOBGIMENTO IN OPERA LUI ANTONIO GRAMSCI 1541 după modelul altor țări” 46 47 48. Tatonările, manevrele și inițiativele politice ale forțelor naționale italiene în conjunctura istorică specifică primei jumătăți a secolului al XlX-lea au deci trăsăturile caracteristice unui adevărat,,război de poziții” 47 dus cu scopul cîștigării hegemoniei ideologice și culturale în peninsulă. Anul 1848 este crucial în acest,,război de poziții” : atunci și-a dovedit inconsistența materială — în condițiile inexistenței unei armate naționale — proaspăt lansata lozincă „L’Italia fără da să” 48. Absența unei forțe hegemonice risorgimentale în Italia anului 1848 s-a dovedit a avea consecințe dezastruoase : „Țăranii lombarzi și venețieni înrolați de Austria au fost unul dintre cele mai eficace instrumente în înăbușirea revoluției de la Viena *, și prin aceasta și a celei din Italia; pentru țărani, mișcarea din Provincia lombardo-venețiană era o treabă a domnilor și studenților, ca și mișcarea din Viena” 49 50. ■ Din acest moment, evenimentele s-au desfășurat în lanț : inexis- tența unei armate naționale create de fermentul iacobin a condus la afir- marea rolului preponderent, politic și militar, al Piemontului în Bisorgi- mento, iar evenimentele revoluționare din Europa anilor 1848—49 și apariția „Manifestului Partidului Comunist” au fost utilizate ulterior de. forțele moderate pentru „a descuraja tendințele democratice” 60 în procesul unificării. Pe de altă parte, înfrîngerea Piemontului în conflictul militar cu Austria (22 martie — I 'august 1848) a scos la iveală necesitatea găsirii unui aliat extern în lupta contra monarhiei habsburgice, silind Piemontul să încheie o alianță politico-militară cu celălalt vecin puternic, Franța exact „în momentul cînd, tot ca efect al întăririi Austriei, guver- nul Franței trecuse în mîna reacționarilor, dușmani ai unui stat italian imit și puternic și chiar adversari ai unei expansiuni a Piemontului... ” 51. Prin prisma evaluărilor gramsciene privind potențialul existent în pehinsulă pentru imprimarea unui final revoluționar (iacobin) unifică- rii naționale, anul 1848 apare ca un generator de evenimente care au deter- minat ca Bisorgimento să devină și mai mult tributar conjuncturii politicii internaționale. „Băzboiul de poziții” dus de forțele risorgimentale italiene în perioada 1848—59, departe de a constitui preludiul pentru o simplă „revoluție pasivă”, a fost aureolat de acțiuni prudente și inspirate, într-o ■situație politică cînd, neexistînd alternative viabile pe termen scurt, orice acțiune hazardată ar fi fost deosebit de costisitoare pe planul istoriei viitoare a Italiei. 46 A. Gramsci, Quaderni del Carcere, II, ed. cit., p. 747— 748. 47 Spre deosebire de „războiul de mișcare”, care semnifică Înfruntarea militară directă, ■termenul de „război de poziții” desemnează complexul de variante tactice utilizate atunci cînd fie lupta deschisă nu este posibilă, fie atunci clnd condițiile unei Înfruntări directe trebuie minu- ■țios pregătite, (cf. A. Gramsci — Opere alese, ed. cit., p. 178—184). 48 „Italia va face singură” (mai exact: „Italia se va Înfăptui prin sine”) a fost lozinca dansată la 24 martie 1848 prin proclamația regelui piemonzez, Carol Albert, după izbucnirea con- flictului armat cu Austria, (v. A. Gramsci, Op. cit., p. 223). ♦ Izbucnită la 13 martie 1848. 49 A. Gramsci, Op. cit., p. 223. Astfel, inexistența unui partid de anvergură națională a transformat „regimentele italiene” în „cei mai buni stilpi de sprijin ai reacțiunil austriece". s(A. Gramsci, Ibid.) 50 A. Gramsci, Op. cit., p. 224. (v. și p. 169). 81 Ibid., p. 224. www.dacoromanica.ro 1542 ANDREI SILARD 12 STRUCTURAREA INEGALITĂȚII: BLOCUL INDUSTRIAL-AGRAB Modul în care s-a înfăptuit Bisorgimento * nu era de natură să faciliteze soluționarea problemelor celor „două întinse teritorii” cu tradiții istorice, culturale și politice diferite. în lipsa unui program de reformă agrară, aristocrația funciară și-a păstrat latifundiile din Mezzogiomo, exercitîndu-și în continuare dominația asupra maselor țărănești meridio- nale. încă din 1860 ea s-a adaptat noii situații, formînd — printr-o alianță cu burghezia liberală — im bastion al ordinii și autorității: blocul istoric „industrial-agrar” 52 *. Blocul format din industriașii din Nord și latifundiarii din Sud func- ționa conform unor criterii economice precise. în schimbul sprijinului politic primit din partea proprietarilor funciari meridionali, burghezia liberală din Nord a recunoscut caracterul intangibil al latifundiilor din Sud, precum și privilegiile proprietarilor de pămînturi. în consecință, pămîntu- rile continuau să furnizeze rentă aristocrației funciare ; această rentă nu era învestită decît în mică parte în Mezzogiomo sau cheltuită la oraș z marea ei majoritate era depusă în băncile din Nord, constituind un sprijin substanțial în capitaluri acordat burgheziei în demarajul industrial specta- culos al Nordului. Permanentizarea acestei situații s-a dovedit a fi o condiție a dezvol- tării Nordului; tocmai pe acest fundament s-a cimentat blocul „indus- trial-agrar”. Burghezia liberală aflată la conducerea statului italian a. dus — chiar din primii ani post-risorgimentali — o politică care, urmărind crearea „condițiilor generale” pentru o dezvoltare industrială „după modelul altor țări”, a favorizat accentuarea decalajului economic dintre Nord și Sud. „Guvernul de dreapta B3 dintre 1861 și 1876 crease numai în mod timid condițiile generale exterioare pentru dezvoltarea economică (organizarea aparatului de guvernământ, drumuri, căi ferate, linii de tele- graf)” acordînd o atenție deosebită Nordului. „Stînga... 54 * * * * * * * * * * a continuat politica dreptei cu oameni și fraze de stînga” K. Din interese egoiste, burghe- ♦ Se include perioada desăvlrșirii procesului risorgimental (1861 — 1871). 88 A. Gramsci, Opere alese, ed. cit., p. 232; M. A. Macciocchi, Op. cit., p. 121 — 124. („Blocul” s-a înfiripat Încă în timpul expediției lui Garlbaldi din 1860, cînd guvernul provizoriu condus de moderatul F. Grispl, instalat în Sicilia, a renunțat treptat la alianța sa „tactică", cu țăranii meridionali pentru a se ralia aristocrației latifundiare). 63 După Risorgimento, in sinul burgheziei italiene s-au conturat două curente: Dreapta care regrupa moderații, adepți ai lui Cavour, și Stînga, formată din partizani mazziniști și gari- baldieni. Guvernele Dreptei (1861 — 76) au organizat politico-administrativ Italia, au unificat piața internă, au expropriat și vlndut pămînturlle bisericii. Politica economică liberală a acestor guverne, axată pe industrializarea țării, a mărit insă dezechilibrul existent deja între Nord și Sud. 54 în urma alegerilor din 1876, puterea trece în miinile Stlngii, guvernul fiind format de A. Depretis. în 1881, Depretis reușește să-și mărească majoritatea parlamentară, grație spriji- nului primit din partea unor grupuri ale Dreptei („transformismo"). Guvernele Stlngii, conduse plnă în 1887 de Depretis, au dezvoltat potențialul industrial al țării, adoptlnd un' sistem de pro- tecționlsm vamal și de subvenții directe acordate de stat unor grupuri de industriași din Nord. Stînga a Ignorat mișcarea „meridionalistă”, ai cărei reprezentanți (inclusiv Giustlno Fortunato) propuseseră un ansamblu de măsuri vizlnd ușurarea presiunii fiscale asupra țăranilor meridionali și o relansare a acumulării capitaliste în Sud, pe baza investițiilor particulare. Astfel, programul de guvernare a Stlngii a contribuit la deriva economică a celor două Italii în direcții opuse, (v. A._ Gramsci, Op. cit., p. 202, 230). “ A. Gramsci, Quaderni del Carcere, III, ed. cit., p. 2018 (Opere alese, p. 209) www.dacoromanica.ro 13 RISORGIMENTO IN OPERA LUI ANTONIO GRAMSCI 1543 zia liberală a ignorat deliberat imperativele economice din Mezzogiorno, redus la rolul de piață de desfacere, ceea ce a favorizat implicit dezvoltarea sectorului industrial din Nord. Politica statului de extindere a dominației politice, economice și administrative a Nordului asupra Sudului agricol, favorabilă intereselor „blocului industrial-agrar”, a perpetuat vechile contradicții social-econo- mice în condiții și forme noi. Această politică, defavorabilă Sudului, a fost accentuată nu numai prin limitarea la minimum a investițiilor infra- structurale în Mezzogiorno, dar și prin impunerea maselor țărănești la taxe împovărătoare. Abuzurile și nedreptățile săvîrșite în acest climat politic de către perceptorii și jandarmii din Mezzogiorno, constituie o •cauză principală a recrudescenței violenței în anii 1861—70, a luptelor sociale din regiunile meridionale și a începutului emigrației. Tot atunci a apărut „brigandajul” 66 67 68 care, sub o formă indirectă și neorganizată, ■constituie o mărturie violentă a nemulțumirii maselor țărănești dezmoște- nite și a opoziției lor față de măsurile venite din Nord. ROLUL INTELECTUALULUI MERIDIONAL „TRADIȚIONAL” Blocul industrial-agrar nu și-ar fi putut prelungi dominația în Mezzo- giomo dacă „stratul social care ar fi putut organiza nemulțumirea endemică din Sud” 67, adică intelectualii68, nu ar fi devenit instrumente de menți- nere a țăranilor în dependență față de proprietarii funciari. Prin menține- rea și chiar amplificarea privilegiilor acordate unor grupuri de intelectuali (avocați, funcționari, învățători, etc.), noul bloc istoric și-a asigurat spriji- nul ideologic al acestora în vederea dominării și exploatării maselor țărănești, în majoritate analfabete , și ignorante. Această abilă acțiune politică de atragere a intelectualilor de „tip rural” 69 dovedea o cunoaștere perfectă a condițiilor socio-economice concrete din mediul rural italian, inclusiv a psihologiei țăranului. Căci „atitudinea țăranului față de intelectual are două aspecte și pare contradictorie : țăranul admiră poziția socială a intelectualului și în genere a oricărui funcționar de stat, dar uneori pare că o disprețuiește, adică admirația sa e instinctiv plină de elemente de invidie și de ură pătimașă. Nu înțelegem nimic din viața colectivă a țăra- nilor, nici din germenii și fermenții de dezvoltare care există în ea dacă 66 A. Gramsci, Opere alese, ed. cit. p. 238. Brigandajul a constituit o revoltă în masă a populației meridionale in perioada 1861 —65 contra exploatării feudale .și ignorării revendică- rilor lor fundamentale. Guvernul a fost nevoit să instaureze starea excepțională și să deplaseze in Sud o armată redutabilă (peste 100.000 de oameni) pentru a combate bandele Înarmate. Din au- gust 1863 procesele pentru brigandaj au fost judecate de tribunale militare. Această revoltă a fost utilizată de Bourboni, refugiați la Roma în căutarea unui sprijin din partea Vaticanului pentru a discredita în străinătate noul stat unitar proclamat în 1861. 67 A. Gramsci, Opere alese, ed. cit., p. 231. 68 în concepția gramsciană nu există „neintelectuali”, ci numai oameni care ocupă (sau nu) funcții de intelectuali, (cf. A. Gramsci, Op. cit., p. 247). în Sud, intelectualii sînt cei care pun ,,în contact masa țărănească cu aceea a proprietarilor și cu aparatul de stat”. (A. Gramsci, Ibid. p. 231; v. și p. 249). 68 Acești intelectuali sînt „în mare parte „tradiționali”, adică legați de masa socială rurală ți mic burgheză a orașelor (mai ales de cea a centrelor mărunte), masă care n-a fost încă... pusă in mișcare de'sistemul capitalist”. (A. Gramsci, Ibid., p. 231). www.dacoromanica.ro 1544 ANDREI SILARD 14 nu luăm în considerație, dacă nu studiem în mod concret și dacă nu apro- fundăm această subordonare efectivă față de intelectuali; pînă la un anumit punct, orice dezvoltare organică a maselor țărănești e legată de mișcările intelectualilor și depinde de ele”fl0. Or, în Sud, acești intelectuali moștenesc o aversiune pronunțată față de munca agricolă și o teamă atavică față de țărani și violența lor destructivă, de unde s-a format rafinamentul și ipocrizia lor în arta de a înșela masele rurale. Intelectualii meridionali nu provin din masa țără- nească (pe care o și disprețuiesc), însă prin funcțiile administrative pe care le dețin ei devin veriga intermediară principală dintre țăranul meridional și marele proprietar de pămînturi, între masa amorfă, analfabetă a truditori- lor pămîntului și stat. Singura lor preocupare este aceea de a-și mări bunăstarea materială, de a-și înmulți privilegiile, de unde rezultă și rolul lor retrograd în menținerea statu-quo-ului, opacitatea la oricare program de reforme și de ameliorare a vieții sociale 81. Pe de altă parte, remarca Gramsci, „masa țăranilor, cu toate că exercită o funcție esențială în lumea producției, nu-și elaborează intelectuali proprii „organici” „care să-i reprezinte nemijlocit interesele” și nu „asimilează” nici o pătură de intelec- tuali „tradiționali”, deși alte grupe sociale extrag mulți dintre intelectualii lor din masa țărănească și o mare parte dintre intelectualii tradiționali sînt de origine țărănească” 82. Astfel, geneza și întărirea blocului industrial-agrar este strîns legată de existența și perpetuarea unui anumit tip de intelectual „tradițional” * 61 * 63 64, fenomen ce constituie un element constitutiv al dominației acolo unde agricultura joacă un rol important (sau chiar determinant). In Mezzogiorno a existat chiar un cerc vicios : acești intelectuali au devenit indispensabili pentru menținerea statu-quo-ului care, la rîndu-i, a continuat să producă tipuri determinate de intelectuali „tradiționali”M. în primele decenii post-risorgimentale, funcția retrogradă asumată de intelectuali * a constituit un element-cheie în atenuarea contradicțiilor din Mezzogiorno și asigurarea consimțămîntului activ al maselor țărănești față de ordinea socială existentă. Sudul a fost „ținut la respect prin două serii de măsuri: măsuri polițiste, de reprimare feroce a oricărei mișcări de masă”, precum și prin „favoruri personale pentru pătura „intelectualilor” sau a „clănțăilor”, sub forma slujbelor în administrația publică, autorizații pentru a jefui nepedepsiți în administrația locală... adică încorporarea... elementelor meridionale celor mai active în personalul conducerii de stat,. •° A. Gramsci. Ibid., p. 249; v. și p. 214. 61 „Intelectualul meridional este în general provenit... din burghezia rurală, adică din proprietarul de terenuri... care nu este țăran, care nu lucrează pămîntul, căruia l-ar fi rușine să fie agricultor, dar care, din puținul pămînt pe care-1 posedă ... dorește să obțină mijloacele- pentru a trăi Îndestulător, pentru a-și trimite fii la Universitate .. pentru a constitui zestrea fiice- lor sale care se vor mărita cu un ofițer sau un funcționar”. (A. Gramsci, Gli intellecluali e l’oryani- zzazione delta cultura, Edit. Einaudi, Torino, 1948, p. 7). 32 A. Gramsci, Opere alese, ed. cit., p. 242. 63 în sensul legăturii sale organice cu clasa retrogradă. 64 în Italia, nota Gramsci, ,,s-au format pături sociale care prin tradiție „produc” intelec- tuali” pentru birocrația de stat. Astfel, „burghezia rurală” din Mezzogiorno este cea care „pro- duce îndeosebi funcționari de stat și liber-profesioniști”. (A. Gramsci, Ibid., p. 247). * Inclusiv „marii intelectuali” care, datorită prestigiului lor, exercită o influență asupra, concepțiilor Întregii pături intelectuale, (cf. A. Gramsci, Opere alese, ed. cit., p. 203; 243). www.dacoromanica.ro Î5 risorgimento In opera lui antonio gramsci 1545 cu privilegii speciale „judiciare”, birocratice etc” ®6. Prin funcțiile adminis- trative și educative deținute, ca și prin solidaritatea „de ordin psiholo- gic” M manifestată, „funcționarii suprastructurii”87, astfel corupți de forțele sociale aflate la putere, s-au dovedit elemente indispensabile în asigurarea hegemoniei ideologice și exercitarea dominației de către blocul industrial-agrar asupra întregului corp social, dominație care în Sud ar fi fost istoricește condamnată fără sprijinul acestor intelectuali* 66 67 68. LA ORIGINILE FASCISMULUI Adepții cei mai fervenți ai alianței dintre industriașii din Nord și aristocrația funciară din Sud au fost aceleași persoane care se pot regăsi la originea războaielor coloniale purtate de Italia. Cel mai reprezentativ pentru această pleiadă de politicieni a fost Crispi69 care, nevoind (sau neputînd) să soluționeze radical problema agrară „a utilizat mirajul pământurilor coloniale de exploatat” pentru a astîmpăra setea de pămînt a țăranului meridional. „Imperialismul lui Crispi a fost un imperialism pasional, oratoric, fără nici o bază economică” căci „Italia, încă neajunsă la maturitate nu numai că n-avea capitaluri de exportat70, dar trebuia să recurgă la capitalul străin pentru nevoile sale cele mai imediate. Imperia- lismului italian îi lipsea deci un impuls adevărat și acesta a fost înlocuit cu pasiunea populară a rurarilor îndreptați orbește spre proprietatea pămîntului: era vorba de a soluționa o necesitate politică internă amînînd soluția la infinit. De aceea, politica lui Crispi a fost combătută de înșiși capitaliștii (din Nord), care ar fi vrut bucuroși să-și utilizeze în Italia sumele enorme cheltuite în Africa ; dar în Sud, Crispi a fost popular, pen- tru că a creat „mitul” pămîntului ușor de obținut” 71. Aparenta lipsă de pămînt în Italia, în condițiile menținerii marilor latifundii în Sud, a pregătit constituirea, în agitația creată în jurul expedi- țiilor coloniale, a nucleului naționalist al fascismului, bazat în primul 85 Ibid., p. 231. 66 Ibid., p. 203; v. și p. 243. 67 „Raportul dintre intelectuali și lumea producției... e „mijlocit”, in diferite grade, de intreaga țesătură socială, de complexul suprastructurilor, ai căror „funcționari” slnt tocmai inte- lectualii”. (Ibid., p. 247). 48 Cf. M. A. Macciocchi, Op. cit., p. 204—208; D. Grisoni, R. Maggiori — Op. cit. p. 27—38; A. Silard, Op. cit., p. 319—321. 89 Francesco Crispi (1818—1901), avocat, președinte al Consiliului de Miniștri a Italiei între 1887—91 și 1893—96, cînd demisionează datorită eșecului suferit de Italia în războiul etio- pian din 1895—96. A participat la revoluția de la 1848 din Sicilia și la expediția „celor o mie” de garibaltjienl, devenind șeful guvernului provizoriu instalat în Sicilia în 1860. Guvernele „Stîngii” pe care le-a condus, s-au orientat spre o apropiere de Germania și Austro-Ungaria (Tripla Alianță din 1883), ceea ce a condus la ascuțirea contradicțiilor și la războiul vamal cu Franța în perioada 1888—98. (cf. A. Gramsci, Op. cit., p. 208). 70 Spre deosebire de alte țări vest-europene care și-au format imperiile coloniale ca urmare a atingerii stadiului „în care rata profitului comercial începea să manifeste o tendință de scădere” și deci a necesității de a-și mări domeniul de expansiune al investițiilor lor rentabile. (A. Gramsci, Op. cit., p. 209). » Ibid., 10 — e. 1412 www.dacoromanica.ro 1546 andrei silard 16 rînd pe unele pături mic-burgheze 72. în perioada de după 1870 73 și pînă la războiul din Libia (1911—12) s-a fermentat teoria „națiunii proletare” (sărace) în lupta contra „lumii capitaliste și plutocratice” (contra națiuni-. lor bogate), teorie calificată de Gramsci ca „socialism național” 74 și care preconiza transpunerea luptei de clasă pe planul luptei dintre națiuni. Această teză a luptei dintre „națiunile proletare” și „națiunile capitaliste”, dintre țările care au drept la „un loc sub soare” și cele care le refuză acest drept, va fi mult amplificată de fascism (nazismul va utiliza termino- logia de „spațiu vital”) pentru justificarea expansiunii teritoriale. în Italia, această teză a fost susținută, dezvoltată și răspîndită de Enrico Corradini și Gabriele d’Annunzio. Astfel, nesoluționarea problemei agrare în Mezzogiomo a condus la canalizarea setei de pămînt a țăranilor meridionali spre o joncțiune cu pasiunile naționaliste stîrnite de pături mici-burgheze într-o agitație gălăgioasă menită să împiedice declinul lor pe scena politică națională 7S. La 6 decenii de la glorioasa expediție a lui Garibaldi, forțele sociale născute din învolburările istoriei italiene se pregăteau deja pentru „marșul” lor, care s-a transformat într-o încercare funestă de a impune poporului italian ceea ce el respinsese în cursul secolelor de formare a conștiinței naționale : ura, agresivitatea și disprețul față de alte popoare, rasismul și antisemitis- mul 76 * 78, tentația totalitară și abdicarea de la valorile umaniste. PROBLEMA MERIDIONALĂ LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XX Originile fascismului sînt astfel situate în consecințele politice și social-economice ale rupturii existente la începutul secolului XX între cele 2 Italii : Nordul industrializat, posedînd o economie relativ înfloritoare, un sistem educațional modem și o cultură rafinată, o burghezie întreprin- zătoare și eficientă, precum și o clasă muncitoare conștientă și angajată pe calea maturizării sale politice, iar pe de altă parte, Sudul agricol, îna- poiat din punct de vedere economic, cu structuri sociale feudale și semi-feu- 72 cf. M. Gallo, Italia lui Mussolini. Edit. politică București, 1969, p. 28—114; G* Salvemini, The Origins of Fascism in Italy, New York, 1973, cap. 1; M. A. Macciocchi, Op. cit., p. 71 — 75; 125—126; D. Grisoni, R. Maggiori, Op. cit., p. 114—123; A. Silard, Actualitatea gln- dirii politice a lui Antonio Gramsci: analiza fenomenului fascist, in „Viitorul Social", VI, nr. 3, 1977, p. 526, 529, 531. 78 In martie 1870, cu zece luni Înainte de proclamarea Romei capitală a țării, Italia cumpăra o fișie de pămint in dreptul golfului Assab, pe coasta Eritreel. Au urmat succesiv: ocu- parea portului Massaua, pe coasta Eritreei (1885); instituirea controlului asupra unei părți vaste din Somalia (1889) și crearea coloniei Eritreea (1890); Încercarea de a cuceri Etiopia (1895 — 96), soldată cu un grav eșec in bătălia de la Adua (martie 1896); obținerea unor drepturi in Tripoll- tania (1900); războiul din Libia (1911-12). 74 A. Gramsci, Opere alese, ed. cit., p. 209. 76 De la sfîrșitul secolului al XlX-lea, declinul micii burghezii ca clasă s-a datorat „revolu. ției industriale”, care a conferit treptat funcția hegemonică In stat marii burghezii, (cf. A. Gram- sci, Scritti Politici, Edit. Riuniti, Roma, 1967, p. 375, 377, 389; Socialismo e Fascismo. Edit. Einaudl, Torino, 1965; D. Grisoni, R. Maggiori Op. cit., p. 114—123; A. Silard, Op. cit., in „Viitorul Social”, ed. cit., p. 526 ; 531). 78 Gramsci explică absența antisemitismului in Italia In termenii luptei pentru unitatea țării; depășind „cosmopolitismul” lor „religios”, evreii s-au identificat de timpuriu cu procesul complex al trezirii conștiinței naționale italiene. (Quaderni del Carcera, III, ed. cit., p. 1801) www.dacoromanica.ro 17 RISORGIMENTO IN OPERA LUI ANTONIO GRAMSCI 1547 dale, cu o populație analfabetă în proporție de masă, cu o cultură primitivă^ încremenită în imuabilitate, cu o nobilime parazitară și o burghezie coruptă,, precum și o masă țărănească incultă, superstițioasă, suspicioasă și retro- gradă. Italia de Nord, remarca Gramsci, era și a rămas deschis ostilă față de orice ar fi fost meridional și țărănesc, tot ceea ce provedea „din Sud” fiind calificat ca „murdar”. „Complexul de sentimente ce s-au creat în Nord la adresa Sudului” proveneau din faptul că „pentru masele din Nord” situația și „mizei ia” Sudului era „inexplicabilă” din punct de vedere istoric”; masele „nu înțelegeau că unitatea nu s-a produs pe bază de egalitate, ci ca hegemonie a Nordului asupra Sudului în cadrul raportului teritorial oraș-sat, adică, concret, Nordul era o „caracatiță” care se îmbogă- țea pe seama Sudului, iar creșterea sa economică și agricolă era în raport direct cu sărăcirea economiei și agriculturii meridionale. Omul din popor din Italia de nord credea, dimpotrivă, că dacă Sudul nu progresa după ce fusese eliberat de piedicile pe care regimul Bourbonilor le opunea dezvol- tării vieții modeme, aceasta înseamnă că motivele mizeriei nu veneau din afară, nu erau cauze ce puteau fi căutate în condițiile economico-politice obiective, ci interne, înnăscute în populațiile meridionale, și aceasta cu atît mai mult cu cît era înrădăcinată convingerea că pământul din Sud era de o mare bogăție naturală; nu mai rămînea decît o explicație : incapaci- tatea organică a oamenilor, barbaria, inferioritatea lor biologică”. Astfel s-a încetățenit convingerea că „Sudul e un „bolovan” pentru Italia” și „că civilizația industrială modernă din Italia de nord ar fi progresat și mai mult fără acest „bolovan” 77. Populația din Mezzogiomo a reacționat la rîndu-i prin ură, dușmă- nind nu numai statul, dar orice provenea din „cealaltă Italie”. Gramsci remarca pe bună dreptate : „Italia este împărțită în „nordici” și „sudici” 78 și această expresie traduce într-un mod foarte caracteristic ura violentă care se amplifica printre oamenii din Sud față de „tot ce provenea din Nord 77 78 79. , Modul în care s-a pus pe plan politic problema meridională, adică ,raportul complex oraș-sat” în cadrul statului italian de la începutul secolului XX, „poate fi studiat în programele politice generale care căutau să se afirme înainte de venirea la putere a fasciștilor; programul lui Gioli- tti 80 și al liberalilor democrați tindea să creeze în Nord un bloc „urban” * (de industriași și muncitori) care să fie baza unui sistem protecționist și să întărească economia și hegemonia Nordului. Sudul era redus (în conti- nuare — n.n.) la rolul de piață de desfacere semicolonială, sursă de econo- 77 A. Gramsci, Opere alese., ed. cit., p. 212. 78 Joc de cuvinte, intrucit „sudicio” Înseamnă și „murdar”. 79 A. Gramsci, La Questione meridionale, Edit. Riuniti, Roma, 1966, p. 148. 80 Giovanni Giolitti (1842—1928) — om politic liberal, prim-ministru al Italiei (1892—93: 1903—05; 1906—09; 1911 — 14; 1920—iunie 1921). A venit la conducerea Italiei după „deceniul slngeros” (1890—1900), marcat prin simultaneitatea revoltei țăranilor din Sud și a luptelor soci- ale duse de muncitorii din Nord. Prin liberalizarea activității sindicatelor șl a socialiștilor, prin concesiile pe care le-a făcut în fața revendicărilor muncitorești, a urmărit crearea unei armonii între industriași șl muncitori (blocul „urban”), adică să atenueze lupta de clasă. Prin legea electorală din 1912 a acordat votul universal (numai pentru bărbați). * Cu ocazia alegerilor din 1913, Giolitti „a substituit blocului urban... un bloc între in- dustria din Nord și ruralii de la sate” prin acordul electoral încheiat pe o platformă antisocialistă cu Uniunea electorală catolică. (A. Gramsci, Opere alese, ed. cit., p. 232). www.dacoromanica.ro ANDREI SILARD 18 1548 mii și impozite”, stăpînit atît prin metode administrativ-represive, cît și prin privilegiile și favorurile acordate anumitor categorii de intelectuali 81 82. în lipsa unei conduceri politice unitare, nemulțumirile țăranilor meridio- nali nu și-au găsit expresia politică eficientă, iar formele de manifestare ale acestei nemulțumiri, avînd întotdeauna un caracter „haotic și tumul- tuos”, erau considerate „delicte de drept comun” și încredințate „poliției judiciare” 8a. O vină în perpetuarea acestei situații îi revine și Partidului Socialist Italian (P.S.I.), în sinul căruia și-au făcut loc, încă la începutul secolului, o serie de prejudecăți anti-meridionale, bazate pe teza retrogradă a „inferio- rității” celor din Sud. în perioada 1900—1914, preocupați de relațiile și colaborarea de clasă cu guvernele Giolitti, conducătorii socialiști au negli- jat deliberat problema meridională, întrezărind în eventualitatea unei politici de investiții în Sud o amenințare directă pentru avantajele și con- cesiile social-economice obținute. Gramsci a condamnat egoismul liderilor P.S.I., concepțiile antropologico-meridionaliste care se înrădăcinaseră în sînul clasei muncitoare, relevînd totodată meritul lui Croce, care încerca „să impună problema meridională ca o problemă națională” 83, ca și eforturile depuse de Salvemini și Gobetti84 în denunțarea stării dramatice din Mezzogiorno pentru a crea astfel o stare de spirit favorabilă unor schimbări în situația existentă 8S * * 88. ISTORIA - DIMENSIUNE A VIITORULUI în timpul scurs de la redactarea eseului despre problema meridională și a „Caietelor”, istoria a modificat unele trăsături ale realității care i-au servit lui Gramsci ca suport și a integrat în propria-i țesătură o serie de fenomene analizate în scrierile gramsciene. în ciuda faptului că, după aproximativ 50 de ani, unele date fundamentale ale lucrării Problema meridională s-au modificat, acest eseu atinge esența imperfecțiunilor organice și contradicțiile principale ale capitalismului occidental: aservi- rea și subordonarea satului de către oraș, înfeudarea agriculturii de către industria modernă, exploziile spontane ale nemulțumirilor țărănești, perpetuarea egoismului corporatist al clasei muncitoare. Totodată, analiza gramsciană relevă rolul jucat de intelectuali în calitatea de „agenți ai grupului dominant”, care asigură coeziunea ideologică a forțelor sociale aflate la putere și consimțămîntul activ al maselor față de ordinea socială 81 A. Gramsci, Ibid., p. 231 (v. și p. 210). 82 A. Gramsci, Ibid., p. 232. 82 Ibid., p. 213. 81 Ibid.; La Questione Meridionale, ed. cit. Gaetano Salvemini (1873—1957) a introdus in dezbaterea PSI adevărata dimensiune a problemei meridionale. A recunoscut necesitatea de a atrage in dezbateri masele țărănești din Sud, insă limita soluționarea chestiunii agrare la instaurarea unei democrații rurale, bazată pe mica pro- prietate. El a negat rolul clasei muncitoare în soluționarea problemelor din Mezzogiorno, convins fiind că soluțiile economice, politice și juridice vor rezulta pe baza dezvoltării autonome și spon- tane a mișcării maselor țărănești. Piero Gobetti (1900—26) — publicist italian, cronicar teatral la săptăminalul „Ordine Nuovo”, apărut la 1 mai 1919 la Torlno din inițiativa grupului socialist format din A. Gramsci, P. Togli- atti, A. Tasca și U. Terracini. Asasinat din ordinul lui Mussolini. 88 A. Gramsci — Ibid. (v. M. — A. Macciocchi — Op. cit., p. 125—132). www.dacoromanica.ro 19 RISORGIMENTO ÎN OPERA LUI ANTONIO GRAMSCI 1549 existentă. Deși Problema meridională analizează — în perspectivă risorgi- mentală — o problemă specifică Sudului Italiei, metoda și reflecțiile gram- sciene sînt tangente în numeroase puncte planului de dezvoltare generală a multor țări din Europa occidentală. Originalitatea și profunzimea analize- lor rezidă tocmai în faptul că Gramsci abordează situația din Mezzogiorno, pe de o parte, ca o problemă națională, iar pe de altă parte *, în strînsă legătură cu dezvoltarea capitalismului în Europa și S.U.A., caracterizată prin coexistența zonelor supra-industrializate cu întinse regiuni subdezvol- tate chiar în cadrul aceleiași țări. în perspectiva intenției lui Gramsci de a reinterpreta ulterior întreaga istorie a Italiei sub aspectele raportului sat-oraș (tendință care se conturează deja în Caiete), apare în adevărata >i amploare contribuția sa la înțelegerea teoretico-politică a mișcării isto- rice reale, a particularismelor în cadrul unui proces general de dezvoltare a societății88. . Redactînd Problema meridională la 7 ani după experiența de la „Ordine Nuovo” și mișcarea Consiliilor muncitorești* 86 87, Gramsci nu s-a rezumat la o simplă alcătuire a bilanțului critic a unei perioade importante a istoriei italiene, ci a încercat să degajeze premisele reale ale istoriei vii- toare. în studiul său Gramsci regîndește implicit întreaga strategie revolu- ționară a P.C.I. care să conducă, în noua conjunctură istorică (eșecul revoluțiilor socialiste în unele țări ale Europei centrale și occidentale, refluxul mișcării muncitorești revoluționare, ofensiva fascismului) la stabi- lirea alianțelor viabile, necesare răsturnării dictaturii fasciste din Italia și edificării unei noi civilizații cu toate forțele motrice ale mișcării pentru „reformarea intelectuală și morală a societății”. Originalitatea și impor- tanța. eseului Problema meridională nu constă în recunoașterea necesității alianței dintre muncitorii din Nord și țăranii din Sud, și nici în relevarea adevăratei valențe a unei țărănimi sustrase de sub influența blocului * în Caiete, analiza procesului risorgimental și a istoriei italiene în general este înso- țită de permanente paralele și referințe la istoria Franței (în primul rînd), a S.U.A., a Germaniei, •etc. (v. de ex. Opere alese, ed. cit. p. 219—223, 238, 252 — 257; (Euvres choisies, Edit. Sociales, Paris, 1959, p. 386-429). 86 Gramsci arată convingător că problema meridională nu constituie decît unul din aspect"le concrete ale contradicțiilor rezultate din procesul general de dezvoltare a capitalismului. (V. A. Gramsci, Opere alese, ed. cit., p. 220—222; M. A. Macciocchi, Op. cil., 109 — 111). 87 „Ordine Nuovo” (v. nota 84) a realizat pentru prima oară în Italia o legătură organică dintre mișcarea politico-culturală marxistă și mișcarea muncitorească, (cf. A. Gramsci Ecrils Politiques, I, Edit. Gallimard, Paris, 1974, p. 368—377; Opere alese, cd. cit., p. 245; P. Togliatti, Antonio Gramsci, Edit. Riuniti, Roma, 1967; M. A. Macciocchi, Op. cit., p. 60—66, 221 — 224; A. Silard, Antonio Gramsci: 40 de ani de la moarte, în „România Literară”, X, nr. 19, 12 mai 1977, p. 20—21; P. Spriano, Gramsci e l’Ordine Nuovo. Roma, Edit. Riuniti, 1965). Primele Consigli di fabbrica au luat ființă la Torino la Începutul lunii septembrie 1919. Consiliile muncitorești au efectuat un control efectiv asupra producției și a modului de funcționare a fie- cărei întreprinderi, (controlînd elaborarea și îndeplinirea planului, prevenind Înstrăinarea capita- lului din întreprindere, etc) și au acționat în direcția îmbunătățirii condițiilor de muncă și de trai a muncitorilor. Grupind toți muncitorii dintr-o uzină, indiferent de afilierea lor politică, Consigli au constituit o școală de gestiune economică și politică, un teren concret de afirmare a autocon- ducerii muncitorești. în pofida succesului limitat în timp și ca arie de întindere geografică grupul „Ordine Novo” și în special Gramsci au sprijinit entuziast și fără rezerve mișcarea Consiliilor. Gramsci a întrevăzut în modul lor de funcționare o cale concretă ce prefigurează exercitarea puterii politice la nivel statal, (cf. A. Gramsci, Ecrits Politiques, ed. cit., p. 278, 317, 327, 332, 346, 368; P. Togliatti, Op. cit.-, P. Spriano, Op. cit., p. 148; J. M. Piotte, La pensie politique de Gramsci, Edit. Anthropos, Paris, 1970, p. 259; D. Grisoni, R. Maggiori, Op. cit., p. 73—82; M. A. Macciocchi, Op. cit., p. 60, 77). www.dacoromaiiica.ro 1550 ANDREI SILARD 20 „industrial-agrar”, ci în formularea coerentă a premiselor de ordin politic și intelectual (care au fost ulterior aprofundate în Caiete) necesare pentru cimentarea unei autentice alianțe. în concepția gramsciană, această relație dialectică dintre condițiile obiective și subiective ale procesului revoluțio- nar avea în Italia următoarele premise : unificarea politică a maselor de țărani meridionali, stabilirea unei alianțe — pe baza unui program concret de acțiuni economice și politice — dintre muncitorii din Nord și țăranii din Sud, atragerea intelectualilor din Sud de partea forțelor înnoitoare ale societății88. Eseul din 1926 încununează preocuparea lui Gramsci de a degaja acele elemente din realitatea politică italiană care să faciliteze apropierea autentică a clasei muncitoare de doleanțele și aspirațiile țărănimii meridio- nale. De fapt, temele legate de problema meridională deveniseră treptat obiectul 'unei sistematizări precise încă de la începuturile activității sale la „Ordine Nuovo”, iar faptul că articolul „Muncitori și țărani” 89 apare în 1920 nu este întîmplător : încă de atunci Gramsci a resimțit implicațiile politice ale inexistenței unei analize științifice a „blocului istoric” al ndustriașilor și proprietarilor funciari, care domina realitatea istorică a epocii. Relativa izolare a mișcării Consiliilor muncitorești, impactul politic redus al acțiunilor muncitorimii torineze i se înfățișau încă atunci ca o consecință a absenței unui suport teoretic, care să evalueze greutatea specifică a țărănimii meridionale și modalitatea creării, la inițiativa clasei muncitoare, a unui „nou bloc istoric”, format din muncitori, țărani și intelectuali, care să se opună eficient dominației blocului reacționar mdus- trial-agrar 90. Activitatea pentru închegarea noului bloc istoric a fost începută de mișcarea Consiliilor muncitorești, care aveau ca țel să confere clasei muncitoare conștiința menirii sale revoluționare prin participarea la crea- rea și funcționarea instanțelor și instituțiilor muncitorești pe terenul uzinei modeme. Gramsci era însă conștient de dificultățile găsirii unor soluții realiste cadrului organizatoric al țărănimii meridionale, fără participarea efectivă a acesteia la conturarea și implementarea propriilor aspirații și deziderate (transpunerea în mediul rural a modelului Consiliilor comporta riscul unei schematizări abstracte). Aceste dificultăți erau dublate de pro- blemele orientării politice generale a proletariatului italian, inclusiv balas- 68 Cf. ,.Tezele de la Lyon", reproduse integral In anexa lucrării lui M. A. Macciocchi, p. 349, 351, 359; v. p. 141. 88 Apărut la 3 ianuarie 1920 în „Ordine Nuovo”. (v. A. Gramsci, Ordine Nuovo Edit. Einaudi, Torino, 1955; Pcrits Politiques, I, ed. cit.; (Euvres choisies, ed. cit., p. 333). în acest articol Gramsci Își expune părerea cu privire la modul in care dcsăvîrșirea operei începute de Risorgimento înseamnă unificarea „economică și spirituală” a poporului italian, prin acțiunile politice inițiate de clasa muncitoare. 80 în perioada 1919—20, grupul „Ordine Nuovo” nu a acordat atenție problemelor țărănimii, limitindu-și acțiunile în special la Torino. în timpul luptelor sociale din 1919—20, țărănimea a rămas pasivă din punct de vedere politic, ceea ce a permis „castel guvernamentale” să-și concentreze atenția asupra mișcării Consiliilor și să atenueze consecințele politice ale acțiu- nilor întreprinse de proletariatul torinez. (cf. D. Grisoni, R. Magglori, Op. cit., p. 73—82; M. A. Macciocchi, Op. cit., p. 60—66; 133—134). www.dacoromanica.ro 21 RISORGIMENTO IN OPERA LUI ANTONIO GRAMSCI 1551 tul rezultat din prejudecățile acestuia față de Mezzogiomo 91. De aici a rezultat concluzia sa, argumentată și dezvoltată in Caiete: proletariatul nu va putea deveni în fapt forța hegemonică (conducătoare) a luptei pen- tru transformări sociale decît dacă reușește — prin depășirea stadiului revendicărilor economice înguste, egoiste —să se transforme în exponentul autentic al aspirațiilor claselor și păturilor care-i sînt aliate, ceea ce presu- pune totodată dovedirea capacității sale de a conduce efectiv statul. Prin această prismă apare cu claritate importanța acordată de Gramsci -experienței Consiliilor muncitorești (ca un teren de afirmare a autoconduce- rii muncitorești, care prefigurează conducerea politică și economică a statului) și activității grupului „Ordine Nuovo”, care a întreprins o popu- larizare pe scară largă a problemelor generale ale istoriei italiene, a artei, literaturii, etc., tocmai în vederea ridicării nivelului cultural și intelectual al clasei muncitoare și înzestrării proletariatului cu toate instrumentele necesare combaterii concepției rafinate a burgheziei despre lume. Cele două experiențe torineze se vor regăsi înglobate osmotic în strategia Partidului, fiind sistematizate pentru prima oară în Tezele de la Lqon. Cele 2 lucrări, elaborate aproape simultan *, conturează deja ceea ce în Caiete va apare ca o direcție principală de luptă a Partidului: componenta ideologică' pentru înnoiri sociale, pentru socialism, adică efortul colectiv de adaptare permanentă la mișcarea realului. Acest efort de creație este concentrat pe elaborarea unei viziuni asupra lumii, a cărei superioritate față de ideologia dominantă nu poate fi dovedită decît prin elaborareade soluții viabile pentru revitaliz ar ea societățiiîn toate comparti- mentele ei. în acest punct analizele gramsciene depășesc din nou cadrul realității italiene, fiind aplicabile în toate țările capitaliste cu suprastruc- turi evoluate, unde dominația blocului istorie al burgheziei este susținut de o elaborare intelectuală avansată și sofisticată: lupta ideologică de dezagregare a suprastructurii blocului dominant, de subminare a bazei sale intelectuale și de erodare a consensului maselor față de ordinea socială existentă în stat este strîns legată de capacitatea clasei muncitoare de a repurta victoria în bătălia pe tărîmul culturii, ceea ce implică atragerea intelectualilor de partea forțelor înnoitoare ale societății și formarea intelectualilor „organici” ai clasei revoluționare. Alianța cu intelectuali- tatea, care asigură sudura dintre infrastructură și suprastructură, devine astfel un element indispensabil și primordial al noului bloc istoric, care-și propune crearea unui nou consens, pe baza unei mentalități calitativ superioare a cetățenilor 92. 91 Gramsci era conștient de faptul că după formarea P.G.I. (ianuarie 1921), atitudinea anti- meridionalistă a muncitorilor nu a dispărut automat: era necesară o muncă migăloasă și perse- verentă pentru a schimba concepțiile și mentalitatea maselor față de Mezzogiorno, adică să se transforme ideologic clasa muncitoare care și-a însușit subconștient atitudinea burgheziei, pro- pagată in școală, prin ziare și reviste, (trebuie remarcat faptul că in primii ani după formarea P.G.I., majoritatea clasei muncitoare continua să se ghideze conform liniei ideologice a P.S.I.), ♦ Tezele de la Lyon și Problema meridională. 92 cf, A. Gramsci, Opere alese, ed. cit., p. 241—248; ficrits Politiques, I, ed. cit., p. 77; N. Badaloni, Democrazia e rivoluzione în ,,Rlnascita”, 23 dec. 1977, p. 14—17; V. Gerratana, Un pensatore rivoluzionario. Ibid., p. 22—25; E. Hobsbawm, La scienza politica, Ibid., p. 19; M. A. Macciocchi, Op. cit., p. 138—143; A. Silard — Corelația structură—suprastructură tn cîmpul cunoașterii și al praxisului uman: obiectiv și subiectiv In epoca contemporană în Corelația dintre infrastructura, structura (baza economică) și suprastructura societății socialiste din România tn condițiile revoluției științifice și tehnice, Edit. politică, București, 1978. www.dacoromanica.ro 1552 ANDREI SILARD 22 FIDELITATE Primul teoretician care a abordat științific relația dintre procesul risorgimental și problema meridională în planul filozofiei istoriei, Gramsci are merite care fac ca scăderile și carențele lucrărilor sale — ca și a tuturor dezvoltărilor din Caiete — să fie minore în raport cu originalitatea și pro- funzimea analizelor efectuate. Prin însăși orientarea sa politico-teoretică, Gramsci a respins orice separare dintre evenimentele trecutului și prezen- tul istoric : identitatea dintre istorie, filozofie și politică B3, esențială în gîndirea sa, conduce inevitabil la politizarea întregii reconstrucții istorice, toate faptele analizate avînd drept scop conturarea direcțiilor de acțiune în lupta contemporană. Astfel, pînă și analiza procesului unificării Italiei — ca o extensie și amplificare a temelor enumerate în Problema meridio- nală — este efectuată în termenii sarcinilor politice ale proletariatului italian în anii ’20, cu referințe la formele politice, adecvate situației date (dictatura fascistă), de transformare revoluționară a Italiei. însăși analiza amănunțită a politicii Partidului Acțiunii în perspectivă iacobină consti- tuie un rezultat al preocupărilor sale imediate privind problemele organi- zării politice și strategiei revoluționare (trecerea la „războiul de poziții”) în anii ce au urmat înfrîngerii revoluțiilor din unele țări europene M. Astfel, poziția lui Croce, care considera istoria întotdeauna ca istorie contempo- rană 93 94 95 * * 98 99, este radicalizată de Gramsci în reconstituirea istoriei prin prisma politicii prezentului istoric BB. Din această „radicalizare” a luat însă ființă concepția sa originală cu privire la necesitatea cuceririi hegemoniei ideolo- gice în societate încă înainte de preluarea pîrghiilor puterii în stat prin cucerirea treptată, de către clasa revoluționară, a unor poziții în supra- structurile clasei dominante B7. Această teză a rezultat din studiul istoriei, fiind confirmată de Revoluția Franceză de la 1789 B8. Situația aparent contradictorie, rezultată din coabitarea a două concepții diferite despre modul de reconstituire a istoriei; marxistă și neohegeliană (în special în ceea ce privește rolul acordat ideilor, supra- structurilor în dezvoltarea societății), nu conduce la incompatibilitate : pentru Gramsci, marxismul este „o reformă și o dezvoltare a filozofiei lui Hegel” B9, această reformă și dezvoltare găsindu-și materializarea în acțiunea politică inițiată în 1917 de Lenin. De fapt, caracterizarea sa dată Marii Revoluții Socialiste din Octombrie ca o materializare „a gîndi- 93 v. A. Gramsci — Opere alese, ed. cit., p. 41; D. Grisoni, R. Maggiori, Op. cit., p. 154, 237—238; A. Silard, Op. cit., „Revista de Istorie”, ed. cit., p. 305. 94 v. A. Caracciolo La storia del suo tempo, „Rinascita”, 23 dec. 1977, p. 20. G. Galasso, Op. cit., p. 351 — 354; P. Piccone, Op. cit., p. 64—65. 95 A. Gramsci, Scrieri alese, Edit. Univers, București, 1973, p. 184; Quaderni del Carcere, III, ed. cit., p. 1984. 94 v. A. Tortorella, Radicale anlidogmalismo In; „Rinascita”, ed. cit. , p. 34 — 35; P. Piccone, Op. cit., p. 64; A. Silard, Op. cil., „Revista de Istorie”, p. 305, 307—308. 87 v. A. Gramsci, Opere alese, ed. cit., p. 228; p. 37; E. Hobsbawm, Op. cit. tn „Rina- scita”, ed. cit., p. 19; M. A. Macciocchl, Op. cil., p. 166. 98 înainte de a deschide ostilitățile pe teren politic șl militar, burghezia a dus o luptă ideologică șl culturală Împotriva aristocrației, bătălie prefigurată Încă de Reformă și care s-a generalizat tn perioada luminismului. 99 A. Gramsci, Opere alese., ed. cit., p. 86 (v. și p. 42—43, p. 84). www.dacoromanica.ro 23 RISORGIMENTO ÎN OPERA LUI ANTONIO GRAMSCI 1553 rii idealiste italiene și germane” 100 nu a fost mai tîrziu modificată, ci doar explicată și dezvoltată. în acest punct se regăsește concentrată întreaga concepție istoristă101 a lui Gramsci, tot ceea ce l-a determinat să considere filozofia praxisului * ca ,,un umanism absolut al istoriei” 102. Chiar dacă unele pasaje ale analizei procesului risorgimental și a temelor meridionale sînt legate de practica politică imediată, care adesea manifestă tendință de a sufoca nucleul dialectic hegelian, larga deschidere spre lumea faptelor reale constituie și în aceste pagini acea parte a moștenirii politice gramsciene, care refuză formulele stereotipe, formele dinainte impuse și transplantările artificiale 103. LE EISSOEGIMENTO ET LA QUESTION M^EIDIONALE DE L’ITALIE DANS L’tEUVEE D’ANTONIO GEAMSCI RfiSUME L’etude presențe dans une Vision unitaire les principaux elements de l’analyse du processus d’unification de l’Italie, effectuee par Gramsci dans les termes de la lutte pour ,,l’heg6monie” et de la creation des „blocs historiqu.es”. On releve les contradictions existant dans la peninsule avant l’unification du pays, contradictions saisies par Gramsci ainsi que la con- stellation dialectique de forces politiques interieures et exterieures qui ont ddterminâ le sp6cifique du processus du Eissorgimento. On souligne les faeteurs qui ont contribui ă structurer l’inegalitm entre le Nord et le Sud dans le cadre de l’Etat italien unitaire, ainsi que les cons6quences de celle-ci: la domination du Sud agricole par le Nord industrialism, les guerres menees en vue de l’expansion coloniale, l’âmigration des paysans dmpourvus de terre de Mezzogiorno, la creation du noyau naționaliste du fascisme et des conditions pour la proliferation des adeptes de celui-ci. L’etude releve le caractere actuel de nombreux elements de l’analyse gramscienne concernant les structures sociales post-risorgimento ainsi que les limites des investigations entreprises par Gramsci dans les conditions de la dictature fasciste en Italie. L’6ssai sur la question meridionale de l’Italie que Gramsci acheva en 1926 peu avant son arrestation, de meme que „Les cahiers de prison” ou il analyse le processus du Eissorgimento (ă permanents paralleles ă l’histoire d’autres pays et references aux 6v6ne- ments courants de son epoque) constituent des contributions ă la comprA hension du ph^nomene de domination du village par la viile au cours de l’histoire, du rapport paysans-intellectuels, des evolutions particulieres dans le cadre de processus historiques generaux. 100 Articolul „Revoluția contra Capitalului" publicat la 24. XI. 1917 in ziarul „Avânți”. (Bcrits Politiques, I, p. 135—139). Vezi: A. Gramsci, Opere alese, p. 68; P. Piccone, Op. cit., p. 35-37. 101 v. A. Gramsci, Opere alese, ed. cit., p. 65, 96, 97, 98, 103, 104, 123—128. * Marxistă. 102 Ibid., p. 126. (v. tn detaliu: A. Silard, Antonio Gramsci: incpuizabilitatea filozofiei praxisului in „Revista de filozofie”, nr. 4, 1978. 103 v. P. Apostol, Prefață la Opere alese; C. Luporini, Marx e Gramsci: le categorie stra- tcgiche in „Rinascita”, 23 dec. 1977, p. 29 — 30; P. Piccone, Op. cit., p. 65; A. Silard, La philo- sophie de l’histoire dans l’oeuvre d’Antonio Gramsci în „Revue Roumaine d’Histoire”, nr. 3,1978, .p 479-511. www.dacoromanica.ro www.dacoromanica.ro PROBLEME ALE ISTORIOGRAFIEI CONTEMPORANE (STUDII DOCUMENTARE) DESPRE CONVENȚIA DINTBE VLADIMIBESCU ȘI ETEBIE ȘI ALTE PBOBLEME ALE BEVOLUTIEI DIN 1821 O carte polemică din 1978, al cărei ascuțiș a fost îndreptat împotriva operei profesorului Andrei Oțetea, însemnat Istoric, cu mari șl indestructibile merite atît față de istoriografia noastră in general, cit și în special față de problematica complexă a anului 1821, a fost urmată de o reluare și o „adîncire” în paginile ,,Luceafărului" a acelorași teze de către autorul ei, Mircea T. Radu*. In amintitul articol serial se cere „raportarea afirmațiilor din texte la logica lucruri- lor”, se declară că documentele revoluției din 1821 „cuprind afirmații contradictorii” și se înfă- țișează Intr-o prolixă expunere opiniile autorului privind nu numai „legămîntul” slugerului Tudor, ci și problematica anului 1821. Că documente referitoare la un același moment istoric cuprind „afirmații contradictorii” este pe deplin firesc, căci și sursele de proveniență sînt diferite; aș mai adăuga că uneori documen- tele nu cuprind decît parte din adevăr, că alteori îl pot răstălmăci ori pot avea numai un scop tactic (Crede oare M.T.R. că Tudor Vladimirescu scria deplin sincer țarului, împăratului Austriei sau pașalelor dunărene?). Unui istoric îi trebuie echilibru, obiectivitate, cunoașterea ansamblu- lui problemelor șl a cadrului general, onestitate, logică — invocată! — și mai ales... simț istoric pentru a „înțelege” documentele, a le raporta unele altora și . .la logica lucrurilor”, a recon- stitui tn măsura documentării existente șianu ajunge la „interpretări inadecvate, lipsite derigoare” Revoluția din 1821, deschizătoare a procesului de făurire a României moderne, a avut atît obiective de eliberare socială cît și obiective de eliberare națională. In ceea ce privește ulti- mele, a mărgini țelurile el la acțiunea antifanariotă înseamnă a nu vedea fenomenele istorice tn toată amplitudinea și complexitatea lor. Fanarioții nu erau decît reprezentanții și mandatarii Imperiului otoman, iar acesta în acel moment, departe de a-șl exercita o suzeranitate limitată, supunea Principatele Unui sistem de spoliere direct și indirect (prin reprezentanții săi domnii fanarioți și acoliții lor) deosebit de apăsător, nu le apăra sau nu putea să le apere totdeauna de incursiu- nile prădalnice ale unora din garnizoanele sale dunărene, paraliza dezvoltarea lor economică, deținea în mod direct o parte din teritoriul românesc, chiar și pe malul stîng al Dunării și nu oferea Principatelor perspectiva înnoirilor mult și firesc așteptate. Deși existența Principatelor ca state autonome determina o relativă atenuare a dominației otomane In comparație cu ceea ce avea loc la sudul Dunării existau toate motivele ca întreaga societate românească, inclusiv sau în primul rînd țăranii, să dorească să pună capăt acestei situații. Dacă în 1877 societatea româ- nească s-a ridicat ca un singur om în lupta antiotomană pentru cucerirea independenței, cînd într-adevăr suzeranitatea otomană ajunsese să îmbrace formele cele mai atenuate, cum putea fi împăcată societatea românească în 1821 cu dominația otomană exercitată în formele ascuțite pe care le cunoaștem? M.T.R. invocă un articol din „Wiener Zeitung” din 2/14 iunie 1821 în care se acorda revoluției muntene doar un sens antifanariot, susținîndu-se că Principatele se bucurau „de privilegii foarte largi și de o independență aproape deplină față de turci”. Era aceasta reali- tatea! Apăsătoare dominație a Porții, exercitată direct și prin fanarioți, instmmentele ei, putea fi egală cu „o independență aproape deplină”? Izvoarele în imensa lor majoritate demonstrează o cu totul altă situație, cea evocată ceva mai sus. Reprezentînd aproape toate clasele și categoriile sociale ale țării (avînd mandat și de la unii mari boieri), Tudor Vladimirescu era el însuși purtător al ideii de eliberare de sub dominația străină înțeleasă în toată complexitatea ei. Participant activ la războiul mso-turc din 1806—1812, gata de a pleca din țară după încheierea păcii de teama unei represiuni otomane împotriva sa, * Vezi nr. 5, 7 și 10 din 1981. „REVISTA DE ISTORIE”, Tom.. 34, nr. 8, Pi 155S-1S59, 1981 www.dacoromanica.ro 1556 STUDII DOCUMENTARE 2 convins de unitatea neamului său și ardent iubitor al patriei, el nu putea să fie insensibil față de eventuala eliberare a țării. Dar, totodată, slugerul Tudor nu s-a avîntat orbește într-o aventură. A știut să manevreze și nici nu și-a „ars corăbiile”, ceea ce i-a îngăduit să transforme, mai apoi, cînd împrejurările i-au impus-o, tactica în realitate și să încerce să obțină prin negocieri cu arma In mină ccl puțin o satisfacere parțială a programului revoluției. înainte de a ne opri asupra legăturilor dintre Vladimirescu și Eterie, este cazul să respingem o teză cu totul eronată a lui M.T.R. privind relația Eterie-fanarioți. Lectura serialului său ne dezvăluie în această privință un șir de aprecieri neconcordante: ^mișcarea grecească (eteristă). susținută de elementele fanariote,”, fanarioți „înregimentați în Eterie”, luptă „nu a poporului grccțcla oligarhiei fanariote din Principate”, „majoritatea fanarioților au aderat... la Eterie”, „cauza fanarioților eteriști”, „Eteria voia ca regimul fanariot să-și aducă contribuția la ruinarea împărăției turcești”, „fanarioții-eteriști”, „Eteria ajungînd să se confunde cu stăpînirea fana- riotă”. Una este o revoluție „susținută” de fanarioți, alta este ca aceștia să fie „înregimentați în Eterie”, alta ca acțiunea Eteriei să fie „cauza fanarioților eteriști”, ca Eteria „să se confunde cu stăpînirea fanariotă” și ca purtătorii ei de cuvînt să se cheme „fanarioții-eteriști” I Oare așa se exprimă un istorici Și aceasta este logica? M.T.R. ar trebui să se decidă pentru o clarificare a poziției sale atît de elastice în această privință. t Dar mai trebuie remarcat că relația pe care o stabilește este falsă! în teza sa de doctorat din vara anului 1980, Konstantin Hatzopoulos a demonstrat că numărul fanarioților implicați în acțiunea Eteriei a fost restrîns; de altfel, în ceea ce privește pe cei doi domni din 18(21, unul a fost inițiat, dar a fost departe de a avea rolul politic pe care-1 visase, iar celălalt, după toate pro- babilitățile, a fost suprimat de Eterie pentru refuz de colaborare și poziție ostilă. Ipsilanti însuși, deși fiu și nepot de domni fanarioți, s-a arătat de la începutul revoluției detașat de'fanariotism, el nefiind nici partizanul restaurării utopice a Bizanțului și nici al prelungirii dincolo de revoluție a stăpînirii fanariote în Principate. Lucrul acesta l-a exprimat explicit în proclamația’ adresată în martie 1821 („Puterea supremă a țării trebuie totdeauna să fie încredințată în miinile unui om al țării și niciodată unui străin”) și totodată această poziție reiese limpede exprimată de el lui Mihai Suțu, care visa la domnia celor două țări (deși M.T.R. susține contrariul citind grăbit scrisoarea pe care o invocă!). Ipsilanti se arăta de acord cu ocuparea domniei Țării Românești de către Suțu dar numai In timpul revoluției, tocmai pentru a sprijini acțiunea Eteriei, căci — scria el limpede — „cine din patrioții noștri iubitori de patrie va suporta, după ce patria sa va fi eliberată, să dom- nească în provincii străine și să nu se bucure de roadele dulci ale eliberării patriei sale” și „pentru ce înălțimea ta să vadă viitorul mărginit și să nu aibă înaintea ochilor un teren nemărginit al gloriei?”. Oare M.T.R. n-a văzut această parte a scrisorii pe care o utilizează pentru a st sține tocmai contrariul? sau teza dinainte stabilită nu i-a permis să se refere și la aceste date? „Precizăm că nu ne glndim a nega existența vreunei înțelegeri între Tudor Vladimirescu și lordache, la începutul anului 1821. Din desfășurarea evenimentelor se deduce că o învoială trebuie să fi existat căci Vladimirescu a avut dintru început în subordonarea sa un grup de amăuți dom- nești. ..”. Sînt rînduri scrise de M.T.R. în lucrarea sa din 1978 (p. 501). Sîntem de acord cu ele. Dacă d-sa punea atunci sub semn de întrebare existența convenției, a „legămîntului” dintre cele trei căpetenii militare, în schimb considera „probabilă” o „înțelegere militară” (p. 150). ___ Care este poziția sa astăzi? O atitudine de negare nu numai a documentului — convenției respectiv „legămîntului” — , ci și a înțelegerii In sine despre care nu mai amintește, deși sînt atitea elemente care indică existența ei: — convorbirile lui Tudor Vladimirescu cu bimbașa Sava amintite de Xodilos; — menționarea lui Vladmirescu între șefii militari prevăzuți a acționa în Principatele Române în planul Eteriei adoptat la Ismail în octombrie 1820; — evitarea ciocnirilor armate între „adunarea norodului” și forțele stăpînirii comandate de șefi eteriști; — mesajul transmis de Vladimirescu lui Ipsilanti cînd acesta se găsea încă la Chisinău; — întrevederea dintre slugerul Tudor și Ipsilanti, în cursul căreia cel dinții a cerut celui de-al doilea socoteală pentru promisiunea neîmplinită a venirii armatelor ruse; — declarațiile făcute de Tudor Vladimirescu pandurilor în drum spre București (la Slatina după Ilie Fotino) și la plecarea din București, unde el le-a anunțat „întruparea” cu „ceilalți frați creștini”. ■ „Inamicul nr. 1” al lui M.T.R. rămîne însă „legămîntul”! în primul rînd, contrar celor cele afirmă, cel puțin doi dintre cei citația fi acceptat „în esență” opinia profesorului Oțetea privind „legămîntul” nu se găsesc în această situație, deoarece atît Notis Botzaris cît și subsemnatul am considerat amîndoi încă din 1962, fără a știi unul de altul, că nu era vorba de un legămînt uni- lateral ci de o convenție de alianță și că documentul nu constituie dovada afilierii Iui Tudor Vladimirescu la Eterie, ci dimpotrivă, în al doilea rînd, seria de „argumente care probează lipsa de autenticitate” a „legămîntului” — de fapt, a convenției— merită o zăbavă pentru a se .vedea în ce măsură ele constituie argumente „la obiect” și iată de ce: www.dacoromanica.ro 3 STUDII DOCUMENTARE 1557 — invocata de Mircea T. Radu dușmănie a slugerului Tudor față de ciocoi și față de guvernarea fanariotă nu înseamnă că el nu putea încheia convenția cu reprezentanții Eteriei, aceasta neconfundlndu-se cu fanariotii (Lassanis scria revelator lui Ipsilanti despre Mihai Suțu: „este sincer și vrednic de iubirea dv., nu este deloc fanariot” — Doc. J821, IV, p. 94) — — chiar dacă Vladimirescu ar fi început pregătirile revoluției înainte de organizarea acțiu- nii Eteriei în Țara Românească, nimic nu-1 împiedica să încheie o alianță eu Eteria I — dușmănia dintre Tudor Vladimirescu și lordache Olimpioiul, invocată doar în temeiul mărturiei lui Liprandi, nu are nimic de-a face cu desemnarea celor doi pentru a acționa împreună — și cu bimbașa Sava—în planul dela Ismailal conducerii Eteriei din octombrie 1820,—ori cu legă- turi ce neîndoielnic au ființat între ei în timpul revoluției, chiar dacă dușmănia era reală; de cîte ori dușmani sînt siliți la colaborare prin forța împrejurărilor? — faptul că Tudor Vladimirescu vorbea deschis contra guvernanților, îl apropia nu-1 depărta de Eterie, aceasta fiind ostilă fanarioților slujbași ai Porții. — dacă slugerul Tudor avea „mare influență între panduri” nu vedem de ce trebuia să nu încheie o convenție cu Eteria ? I — dacă acțiunea revoluționară declanșată de Vladimirescu ar fi izbucnit și In cazul cind Alexandru Suțu n-ar fi murit, cu atît mai mult s-ar fi justificat atunci înțelegerea sa cu Eteria. Există vreo legătură logică între așa-zisele argumente mai sus prezentate și problema au- tenticității documentului în cauză? Noi nu o credem. Și totuși M.T.R., după ce le înșiră, conchide foarte sigur: „acesta este un prim argument”! Tot acolo se mai pun unele întrebări, la care răspund lui M.T.R.: — Evident, țăranii erau gata să formeze „o armată antiotomană” și ei nu puteau fi ostili înțelegerii cu ceilalți „frați creștini” antiotomani (cum nici n-au fost), căci nu era vorba de„unirea cu fanarioții,(înregimentați înEterie)”, ci de conlucrarea în lupta de eliberare națională cu grecii sîrbii, bulgarii și albanezii; în ceea ce privește Eteria, ea nu se confunda cu oligarhia fanariotă, din Principate, oricît ar dori acest lucru M.T.R. — Tudor Vladimirescu a condus o revoluție română de sine stătătoare, care a încercat o alianță cu Eteria, cu mișcarea de eliberare greacă. De altfel, vreau sa subliniez că în lucrările pe care le-am consacrat evenimentelor revoluționare din 1821 am concretizat înaintea sa teza, de data aceasta justă, a lui M.T.R.: „Caracterul independent al revoluție lui Tudor a fost deter- minat de condițiile țării noastre, de forma specifică pe care trebuia să îmbrace lupta de emanci- pare socială și națională a poporului român”. Un alt-argument al lui M.T.R. pentru a dovedi lipsa de autenticitate a documentului în cauză este neconcordanța acestuia cu textele „originale ale lui Tudor.. . lipsite de ositilitate față de Turcia”. Dar cum putea slugerul Tudor să-și manifeste ostilitatea în documente publice, diplomatice, cum erau acestea, față de puterea suzerană, cînd încă nu se produsese intrarea în acțiune a oștirii eteriste și mai ales a armatelor ruse fără care, în condițile date, războiul de eli- berare nu putea izbîndi? Dacă în lucrarea sa din 1978 Mircea R. Radu recunoștea faptul că Tudor Vladimirescu a luat în ceata sa cîteva zeci de arnăuți plecînd să ridice la luptă revoluționară Oltenia, de data aceasta notează cu mirare că potrivit „legămîntului” ar reieși că Vladimirescu „ar fi jurat să se asocieze cu gărzile domnitorului fanariot Alexandru Suțu împotriva turcilor”, cînd în realitate asocierea sau alianța aceasta a ființat, dar nu cu gărzile fanariotului Al. Suțu, ci cu membrii acestor gărzi care acționau însă sub impulsul Eteriei împotriva intereselor lui Suțu și ale familiei sale! Oare plecarea din București cu amăuții a slugerului, ca și ceea ce s-a petrecut în Oltenia în primele două luni ale revoluției n-au demonstrat acest lucru? Argumentul invocat privind faptul că „legămîntul” în cauză n-ar fi un act original, ci o copie în traducere nu poate fi considerat ca o dovadă a lipsei de autenticitate. Am răsturna în- treaga istorie dacă am refuza să acceptăm valabilitatea unor copii sau unor traduceri aparținlnd momentului și racordate organic proceselor sale evenimen(iale. înscrisul în cauză nu demonstrează că „șefii eteriști” ar fi „promovat” „acțiunea revolu- ționară a românilor”, cum susține M.T.R., căci dacă e vorba de o promovare aceasta era reciprocă potrivit documentului în discuție! Mai departe. într-adevăr, „oligarhia fanariotă” avea de ce să se teamă de o revoluție, dar ea nu poate fi confundată cu Eteria, cum încearcă a fac ' M.T.R. Nici acesta deci nu este un argument valabil în a contesta autenticitatea mult discutatului docu- ment. De altfel, legătura „logică” pe care Mircea R. Radu o face între o apreciere a lui Formont din 1816 privind evident pe fanarioți și atitudinea căpeteniilor eteriste față de revoluția româ- nească este cel puțin forțată și decurge din optica eronată a punerii unui fals semn de egalitate între fanarioți și Eterie. în ceea ce privește pregătirile militare ale lui Mihai Suțu, acestea aveau ca explicație nu extinderea revoluției antifanariote din Țara Românească”, ci necesitatățile mili- tare ale Eteriei (și corespondența dintre Lassanis și Ipsilanti este edificatoare în această privință). www.dacoromaiiica.ro 1558 STUDII DOCUMENTAR* 4 Etcrla n-a ocolit Principatele în proiectele ei de acțiune dar evident era preocupată Înainte de toate de Grecia. Inițial, in planul de la Ismail Eteria avea în vedere, în primul rînd, revoluția din Grecia, dar nu uita nici poziția defensivă din Principate, iar în cel de-al doilea, al lui Ipsilanti — din 24 octombrie — se prevedea inițierea operațiilor tn Principate, deși obiectivul final răminca și de data aceasta neîndoielnic și firesc tot Grecia, trecerea urmînd însă să sc facă pe uscat prin Principate și Serbia. Și cum mai poate susține cu seninătate M.T.R. că nu s-a urmărit nici acum în Princi- pate „o revoluție împotriva sistemului de guvernămînt”, cînd Ipsilanti a ordonat lui Sava și lui lordaclie să răstoarne la 14 noiembrie „cîrmuirea existentă”, să aresteze pe domn și ,,să constituie un guvern provizoriu din boieri pămtnteni” (Doc. 1821, IV, p. 75)? Nu putem considera convenția în discuție „un produs al propagandei eteriste”, încadrat printre zvonurile difuzate de Eterie. De altfel, contrar opiniei lui M.T.R., nu sc poate nega că societatea revoluționară greacă s-a arătat preocupată de ,,organizarea” revoluției în Țara Româ- nească, de găsirea unor aliați locali și de stabilirea în consecință a unul consens cu slugerul Tudor. Acesta nu s-a considerat însă în nici un moment ,,un subordonat” și lucrul l-a demonstrat prin atitudinea concretă adoptată față de Ipsilanti; nu era necesar în această privință a se insera de către M.T.R. mărturia lui Laurenșon în susținerea unui lucru evident. între Tudor Vladimirescu și Eterie a existat un raport de alianță (compromis ulterior prin lipsa sprijinului așteptat al armatei regulate ruse), dar nu de subordonare și această subordonare nu este dezvăluită nici de docu- mentul în discuție intitulat, în traducere corectă,,,Alianță și reciproc consimțătnînt” ori denumit de Schustekh „convenție”. M.T.R. este surprins că nu regăsește limbajul lui Tudor în „legămînt”, uitînd că era vorba de un document subscris iar nu scris de Vladimirescu și care, totodată, intra într-un ansamblu de acte pregătite de Eterie și, în acest caz, acceptat de comandirul pandurilor. Că documentul stipula (dar de ce „in mod vag” ?!) că părțile „să se prefacă a provoca dezordini” este exact, dar nu vedem în ce măsură evenimentele din ianuarie—februarie 1821 din Oltenia nu pot să sc înca- dreze aparent acestei prevederi? Neîndoielnic și în această problemă a limitei dintre prefacere și realitate, ca și în considerarea unora dintre documentele epocii — invocata scrisoare către Pini sau cea către Sainurcaș — ca și în aprecierea pozițiilor majorității personagiilor implicate în eveni- mentele din 1821 contradicțiile aparente sînt evidente și — am spune — uneori dorite; tot așa cum în atitudinea și actele slugcrului Tudor însuși apar aparente contradicții și inconsecvențe, fiind insă vorba de fapt de necesare adaptări la situație și de ,.camuflări” în delicatele împrejurări ce se creaseră. Că legămintnl „nu reflecta” programul mișcării pandurilor sau mai bine zis Intrcg acest program — căci lupta de eliberare antiotomană figurai — era firesc și nu constituie un argument al neautcnticității sale. Un astfel de document, de „relație externă”, nici n ar fi avut de ce să cuprindă prevederi privind împrejurările interne. M.T.R. mai susține că între „conținutul manifest” și cel „latent” al „legainîntuhii” ar exista nepotriviri, dar, înainte de toate, avem de-a face din partea sa cu o șocantă interpretare forțată a faptelor, neîntemeiată pe documente. Pe ce temei documentar afirma M.T.R. că „Eteria a difuzat actul (in copie germană), la sfîrșitul lui mai 1821, făcînd ca el sa parvină generalului austriac Schustekh”? Cum sc pot afirma categoric atîtea lucruri fără vreun temei documentari Și mai ales cum poate continua, ca și cum demonstrase prin i' voarc aserțiunile acestea : „Așadar, imediat după asasinarea lui Vladimirescu (27 mai 1821) șefii eteriști au ținut sa lanseze acest text, menit să probeze vinovăția conducătorului român”? Și unde, în documentul incriminant, de data aceasta, Vladimirescu își recunoscuse „calitatea de subordonat" ;1 Eterici? Cu astfel dc metode se pot scrie istorii, dar istorie se scrie cu izvoare, cu critică istorică și cu bună credință. M.T.R. mai invocă caracterul „ciudat” al angajamentului pe care și-l luaseră cei trei sem- natari ,,de a se întruni săptămînal”. Din nou, mai întîi, o lectură superficială; de fapt, convenția prevedea clte două întîlniri săptămînale și nu una (Hurmuzaki, serie nouă, III, p. 324); în al doi- lea rind, era evident că această prevedere avea sens în perioada premergătoare revoluției, căci odată cu începerea acesteia, semnatarii ei nu mai puteau să sc sfătuiască decît cînd efectiv mai puteau fi împreună; în afară de aceasta, în cursul evenimentelor, premisele inițiale ale alianței modifieîndu-se, este evident că și această prevedere a fost afectată. Nu rezultă din lectura documentului în cauză că prevederile referitoare la „avantaj, cîștig sau pagubă” se refereau la bani ori „pleașcă”, cum crede M.T.R., ci mai degrabă, ținlnd seama de fraza următoare din document — „De aceea, nimeni să nu îndrăznească prin vorbe sau fapte echivoce semănînd zîzanie, a insinua că, de exemplu, românul de baștină nu trebuie să se supună arnăutului, nici arnăutul grecului, grecul sîrbului, sîrbul macedoneanului, ci toți să lucreze de comun acord și unitar, după cum o cere datoria pe care ne-o impune acordul de față ” — era vorba de modalitatea de conlucrare in desfășurarea procesului revoluționar. De asemenea, stipulația privind moștenirea averii — și Vladimirescu avea rude moștenitoare! — , ca și cea privind con- www.dacoromanica.ro 5 STUDII DOCUMENTARE 1559 fiscarea nu apar ca nefirești în contextul unui astfel de act și nici ștergerea „din lista membrilor națiunii”, căci nu se arată despre care națiune era vorba, ori enumerarea din articolul 5 al conven- ției indică că semnatarii țineau seama de existența mai multor națiuni (vezi ceva mai sus citatul). în sfîrșit, referindu-ne la ultimul „P. S.” al articolelor lui M.T.R., ne întrebăm cum ar putea fi steagul cel mare al lui Tudor Vladimirescu „argument împotriva autenticității așa-zisu- lui „legămînt” al lui Tudor Vladimirescu față dc Eterie”? El era steagul care afirma trăsăturile românești ale revoluției și ce avea acest lucru cu alianțele ce le putea încheia o revoluție româ- nească independentă? Semnînd convenția de alianță și nu de subordonare, Tudor Vladimirescu nu s-a depărtat de interesele națiunii sale și nici n-a încetat a fi, cum l-a apreciat Marx, „patriot român”. Dimpo- trivă, el rămîne „martirul ideii naționale”, conducător lucid al poporului, care a ținut și a trebuit să țină seama de țesătura complexă a evenimentelor și să i se încadreze pentru a putea afirma cu sabia în mină drepturile istorice ale neamului său. M.T.R. n-a reușit să infirme valoarea unui izvor. Cu relatări de fapte neîntemeiate pe iz- voare, cu ignorarea izvoarelor ce nu convin, nu va reuși M.T.R. să convingă că este vorba de „un act neautentic”, iar noul tratat de istorie trebuie să fie o operă de seriozitate științifică și nu un teren pe care să înflorească polemica nejustificată și o istorie a ignorării corelărilor istorice între națiuni. Dan Berindei www.dacaromanica.ro www.dacoromanica.ro VIAȚA ȘTIINȚIFICA SIMPOZION CONSACRAT ÎMPLINIRII A „45 DE ANI DE LA PROCESUL MILITANTILOR COMUNIȘTI ȘI ANTIFASCIȘTI DE LA BRAȘOV” Sub egida Academiei de științe sociale și politice a Republicii Socialiste România, Acade- miei ,,Ștefan Gheorghiu”, Institutului de studii istorice și social-politice de pelîngă C.C. al P.C.R. și Uniunii Tineretului Comunist, la Muzeul de istorie a partidului comunist, a mișcării revoluționare și democratice din România a avut loc un simpozion consacrat împlinirii a 4a de ani de la procesul militanților comuniști și antifasciști de la Brașov, în frunte cu tovarășul Nicolae Ceaușescu, prilej de evocare a unuia din cele mai semnificative momente ale luptei forțelor revoluționare și democratice din țara noastră împotriva pericolului fascismului, pentru apărarea libertății și demnității naționale. La lucrări au participat oameni ai muncii din Capitală, vechi militanți ai mișcării munci- torești, activiști de partid și de stat, cadre didactice, cercetători, uteciști, studenți și elevi. A luat parte tovarășul Ilie Rădulescu, secretar al C.C. al P.C.R. După Cuvîntul de deschidere, rostit deMihnea Gheorghiu, președintele Academiei de Științe Sociale și Politice, au urmat comunicările: Lupta împotriva fascismului și războiului, expresie a atitudinii democratice, umaniste și patriotice a poporului român, de Ion Popescu-Puțuri, direc- torul Institutului de studii istorice și social politice; Clasa muncitoare — forța principală a luptei poporului român împotriva fascismului și războiului, de Badea Dumitru, președintele Consiliu- lui Oamenilor Muncii de la Uzinele 23 August; Comuniștii în fruntea luptei poporului român împotriva primejdiei fasciste, pentru apărarea independenței, suveranității și integrității patriei, de Nicolae Cioroiu, directorul Muzeului de istorie a partidului comunist a mișcării revoluționare și democratice din România; Activitatea revoluționară a tovarășului Nicolae Ceaușescu — pildă de dîrzenie și devotament pentru slujirea înaltelor idealuri ale P.C.R,, de Ncagu Andrei, președin- tele Comitetului foștilor luptători din războiul antifascist; Presa democratică tribună de luptă împotriva pericolului fascist, pentru apărarea drepturilor și libertăților democratice, de Ion Spălățelu, activist la Secția Presă și Radioteleviziune a C.C. al P.C.R.; Tînăra generație — pre- zența activă în lupta Partidului Comunist împotriva primejdiei fasciste, revizioniste, pentru apărarea patriei, de Pantelimon Găvănescu, prim secretar al. C.C. al U.T.C.; Combaterea curen- telor și mișcărilor neofasciste—sarcină majoră a tuturor forțelor democratice din lumea contem- porană, de Dumitru Ghișe, prorector al Academiei „Ștefan Gheorghiu”; Președintele României socialiste — tovarășul Nicolae Ceaușescu — personalitate proeminentă a lumii contemporane, de Gheorghe Dolgu, adjunct al ministrului afacerilor externe. In încheierea lucrărilor, participanții la simpozion au adoptat o telegramă adresată tovarășului Nicolae Ceaușescu. A XV-A SESIUNE DE RAPOARTE PRIVIND CERCETĂRILE ARHEOLOGICE ÎN ROMÂNIA Sub egida Academiei de Științe Sociale și Politice și a Consiliului Culturii și Educației Socialiste, în zilele de 26 — 27 martie 1981 s-a desfășurat la Brașov cea de-a XV-a sesiune anuală de rapoarte, privind cercetările arheologice din anul 1981. Lucrările sesiunii au fost precedate de inaugurarea expoziției «Arta neolitică în România», organizată eu colaborarea cîtorva muzee din țară (26 martie). în după amiaza aceleiași zile, a început desfășurarea lucrărilor sesiunii de rapoarte, în cadrul a cinci secții: I. Arheologia comunei primitive. Eoolufia culturii tracice timpurii; II. Civili- zația traco-geto-dacică; III. Arheolog ia greco-romană. Procesul romanizării; IV. Formarea poporului .REVISTA DE ISTORIE” Tom 34, nr. 8, p. 1561-1570, 1981 www.dacoromanica.ro 11 - c. 1412 1562 VIAȚA ȘTIINȚIFICA 2 român Și a statelor românești; V. Civilizația medievală românească. Au fost prezentate în total un număr de 187 de rapoarte, care ilustrează contribuția arheologiei românești la aprofundarea cunoașterii istoriei vechi a României. în prima secție, Arheologia comunei primitive, au fost prezentate nu mai puțin de 49 de rapoarte, fiecare contribuind prin rezultatele obținute la cunoașterea celei mai vechi orînduiri sociale și perioade istorice de pe teritoriul țării noastre. Astfel, epoca paleolitică a fost marcată în special de descoperirea din peștera Cioarei de la Boroșteni (jud. Gorj) (cercetări efectuate de Maria Bitiri și Marin Cîrciumaru, continuînd săpă- turile mai vechi ale lui C. S. Nicolăescu-Plopșor): aici, prin analiză de polen, s-a identificat, pe patul peșterii, un depozit cu floră interglaciară, intrat în literatura de specialitate sub denumirea de „interglaciarul Boroșteni”; de asemenea, în depozitul interglaciar s-a descoperit un strat de cultură, considerat drept cel mai vechi din peșterile carpatice din România. Rezultate impor- tante au dat și cercetările din zona hidrocentralei „Porțile de Fier II” (întreprinse de V. Boro* neanț și colectivul muzeului din Drobeta—Turnu Severin). De asemenea, cercetările din zona Moldovei au adus contribuții remarcabile la cunoașterea celei mai vechi perioade din istoria societății omenești; amintim în acest sens cercetările de la Cotul Miculinți (jud. Botoșani) (M. Brudiu) și în zona Bicaz (FI. Mogoșanu, M. Matei). Pentru eneolitic, au reținut atenția cercetările întreprinse în turbăria de la Lozna (jud. Botoșani) (P. Șadurschi). Multe rapoarte s-au referit la epoca neolitică. Dintre acestea, pentru Oltenia amintim cercetările întreprinse la Grădinile (jud. Olt) (M. Nica și A. Mincă) și la Cîrcea (M. Nica), precum și la Ostrovul Corbului (P. Roman, Al. Păunescu, Ann Dodd-Oprițescu). Pentru Transilvania, un interes deosebit au prezentat rapoartele referitoare la așezarea neolitică de la Ariușd (jud. Covasna) (Eugenia Zaharia, Doina Galbenu și Z. Szekely), Suplacu și Vărzari (jud. Bihor) (Doina Ignat), Cheile Aiudului (N. Vlassa), Ocna Sibiului — Triguri (luliu Paul, D. Popa) și Radovanu (jud. Giurgiu) (E. Comșa). Cercetările arheologice de pe cuprinsul Moldovei au reținut atenția în special prin rezultatele obținute în tellul cucutenian de pe Dealul Ghindaru (jud. Bacău) (D. Monah) — unde s-au găsit dovezi că trecerea de la o fază la alta a culturii Cucuteni s-a făcut tot pe teritoriul țării noastre; de asemenea, trebuie menționate cercetările din stațiunea cucute- niană de la Drăgușeni (jud. Botoșani) (Silvia Marinescu; studiul osteologic al resturilor faunistice a fost efectuat de Alexandra Bolomey). în sfîrșit, neoliticul tîrziu a fost marcat de raportul despre cercetările de la Ostrovul Mare (V. Boroneanț, I. Stîngă). Pentru epoca bronzului, se pot menționa rapoartele privind cercetările arheologice de la Odaia Turcului (jud. Dîmbovița) (Ersilia Tudor), pentru epoca bronzului timpuriu; așezarea de tip Wietenberg de la Oarța de Jos (jud. Maramureș), necropola aparținînd culturii Monteoru de la Cîndești (jud. Vrancea) (unde s-au descoperit peste 750 morminte de inhumație și ineinerație ; cercetări efectuate de Marilena Florescu și Adrian C. Florescu), precum și săpăturile dintr-o nouă stațiune arheologică — Călugăreni (jud. Gorj) (I. Chicideanu, P. Gherghe). La secția a Il-a, cu tema Civilizația traco-geto-daeică, s-a prezentat 37 de rapoarte arheo- logice, referitoare la evoluția tracilor și dacilor pe teritoriul României de azi, aducîndu-se date noi privind evoluția istorică în timpul epocii fierului pe teritoriul țării noastre. Dintre acestea, pentru prima epocă a fierului (Hallstatt), au reținut atenția săpăturile de la Babadag (S. Morintz), Portărești —Giurgița (jud. Dolj) (C. Tătulea) și din zona Arghiud—Teaca (jud. Bistrița—Năsăud) (G. Marinescu). Epoca geto-dacă a fost marcată de un număr mare de rapoarte, dintre care amintim pe cele prezentate despre așezarea geto-dacică de la Popești, pe Argeș (Al. Vulpe, Marieta Gheor- ghiță), cetatea geto-dacică de la Ocnița (D. Berciu, Mariana losifaru), în dava de la Cîrlomănești (jud. Buzău) (M. Babeș, I. Chicideanu, M. Constantinescu) și în cetatea dacică de la Cugir (I. H. Crișan). în mod deosebit remarcăm contribuțiile aduse prin săpăturile efectuate în fortificația dacică din secolele IV—III î. e. n. de la Bunești—Averești („Dealul Bobului”, jud. Vaslui) (Violeta Bazarciuc), cercetările și lucrările de restaurare din cadrul ansamblului de la Sarmi- zegetusa Regia (colectivul condus de H. Daicoviciu), precum și săpăturile efectuate în așezarea dacică, daco-romană șl prefeudală de la Sura Mică (jud. Sibiu) (I. Glodariu și colaboratorii). în cadrul secției de arheologie greco-romană, s-au prezentat un număr de 42 de comunicări. Rapoartele au cuprins două arii importante ale civilizației clasice de pe teritoriul țării noastre: Dobrogea (care în antichitate a aparținut provinciei Moesia Inferior, apoi a format provincia Scythla) și Dacia (provincia romană); dacă în cazul celei dintîi perioada cuprinsă în preocupările cercetătorilor îmbracă aproape un mileniu, în cazul celei de-a doua este vorba în același timp de perioada cînd teritoriul de la nordul Dunării s-a aflat efectiv sub administrație romană (anii 106 — 274), cît și de perioadele de revenire a stăpînirii romane la nordul Dunării (secolele IV—VI). www.dacoromanica.ro 3 VIAȚA ȘTIINȚIFICA 1563 Ne vom opri mai întîi, pe scurt, asupra rapoartelor privind cetățile grecești. De o mare importanță pentru problemele urbanismului antic, a raporturilor dintre coloniștii greci și autoh- toni, precum și pentru urmărirea evoluției civilizației clasice în zonele periferice ale lumii grecești, sînt cercetările de la Histria efectuate de colectivul condus de prof. D. M. Pippidi (colectiv format din cercetătorii P. Alexandrescu, Maria Coja, Catrinel Domăneanțu, Anișoara Sion și Monica Mărgineanu); aici, cercetările se referă deopotrivă la perioada autonomiei cetăților grecești, ca și la epoca romană — de la începuturile principatului, pînă la sfîrșitul antichității tîrzii. Pentru istoria raporturilor dintre greci și indigeni, deosebit de importante sînt cercetările de la Nuntași (jud. Constanța), care arată prezența unui nucleu grecesc în mediul autohton în secolul VI î.e.n. (Catrinel Domăneanțu); de asemenea, tot pentru epoca elenistică, se cuvin amintite cercetările de la Albești (jud. Constanța), efectuate de colectivul Muzeului de istorie națională și arheologie din C( nstanța. Totodată, la Vișina (jud. Tulcea), s-a cercetat o așezare greco-indigenă din seco- lele VI—V î. e. n. (Mihaela Mănucu-Adameșteanu). Arheologia Dobrogei romane este ilustrată de cercetările din centrele urbane cele mai importante — Histria, deja amintită, și Tropaeum Traiani (descoperiri ce se întind din perioada întemeierii, sub Traian, pînă în antichitatea tîrzie) (cercetări efectuate de Ioana Bogdan-Cătă- nichi, Al. Barnea și A. Panaitescu). Pentru studiul vieții romane în mediul rural, o mențiune specială merită cercetările de la Fîntînele (jud. Constanța) (Al. Suceveanu), precum și din ferma tir ie de la Telița (jud. Tulcea) (V. Baumann). Date noi pentru istoria Dobrogei în epoca romano- bizant’ lă au adus cercetările de la Garvăn—Dinogetia (Al. Barnea), Capul Dolojman (anticul Argam un) (Maria Coja, Mihaela Mănucu-Adameșteanu) și de la Aegyssus (A. Opaiț, I. Vasiliu, Anișo ra Sion); s-au cules date noi privitoare la fortificația romano-bizantină de la Ovidiu (Constanța) (M. Bucovală, G. Papuc) și s-au prezentat rezultatele finale din burgus-u\ de la Topraichioi —Babadag (A. Opaiț, M. Zahariade). Un număr mai mare de rapoarte privesc istoria Daciei romane. Dintre acestea, unlocaparte ocupă cercetările de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, capitala provinciei — zona sacră și incinta de est a orașului (H. Daicoviciu și colectivul). Pentru topogra- fia Ulpiei Traiana, deosebit de importantă este identificarea castrului de pămînt ce a precedat întemeierea orașului. De asemenea, dintre descoperirile efectuate, un loc aparte reprezintă desco- perirea unui vas de lut cu chrismon — fiind primul obiect de caracter paleocreștin descoperit aici, în ă o dovadă a continuității populației daco-romane pe teritoriul capitalei fostei provincii. Dintre cercetările în orașele romane, mai trebuie amintite cele de pe „Terasa sanctuarelor” de la Porolissum (Al. Matei), precum și lucrările de conservare și restaurare la complexul arheo- logic Porolissum efectuate de Muzeul de istorie și artă din Zalău (V. Lucăcel). Mai amintim cerce- tările de la Tibiscum (efectuate de Doina Benea), precum și de la Romula (Gh. Popilian și colec- tivul) — care, prin edificiile scoase la lumină și materialul arheologic descoperit, atestă nivelul înalt de viață economică și civilizație materială atins de populația daco-romană. Ele sînt noi dovezi la constatarea mai veche că civilizația romană a fost și la noi, ca pretutindeni, o civilizație de caracter urban. O preocupare deosebită a cercetărilor din domeniul arheologiei romane a Daciei a fost explorarea castrelor romane; amintim pe cele de la Porolissum — Pomet și linia înaintată de tur- nuri din sectorul Moigrad—Tihău (N. Gudea) (jud.Sălaj), precum și castrele dela Ilișua (jud. Bistrița- Năsăud) (D. Protase, G. Marinescu), Cășei (jud. Cluj) (I. Piso, D. Isac, Al. Diaconescu, C. Oprean), Gherla (D. Protase, R. Ardevan), Gilău (jud. Cluj) (D. Isac, Al. Diaconescu, C. Oprean), Afîcîa(Vețel, jud. Hunedoara) (L. Petculescu), Cincșor (jud. Brașov) (I. Pop), Stol- niceni (jud. Vîlcea) (Gh. Bichir, P. Bardașu), Praetorium (Racovița, jud. Vîlcea) (Cr. M. Vladescu), Bumbești (jud. Gorj) (Exsp. Bujor), Cîmpulung (Jidava) și Voinești (jud. Argeș) (acesta din urmă recent identificat, datînd din timpul domniei lui Traian; cercetări efectuate de C.C. Petolescu, T. Cioflan și M. Bădescu); castellum de pămînt (M. Brudiu) și castrul (S. Sanie, I. T. Dragomir) de la Galați —Bărboși; castellum de la Drumul Carului (corn. Moeciu, jud. Brașov) (FI. Costea, Șt. Coșuleț) și castrul de la Pietroasele (V. Drîmboceanu). Un loc important ocupă cercetările din castrul de la Potaissa (Turda) (efectuate de M.Barbulescu), sediul legiunii V Macedonica în perioada dela 168—169 pînă la retragerea admi- nistrației romane din Dacia; de asemenea, un colectiv al Muzeului Unirii din Alba lulia (Gh. Anghel, V. Moga) a reușit a identifica, sub orașul actual, castrul legiunii XIII Gemina — unitate ce și-a avut aici sediul pe toată durata stăpînirii romane în Dacia. Au fost totodată explorate canabae-le de lîngă castrul de la Brîncovenești (D. Protase, A. Zrinyi), precum și așezările civile de pe lîngă castrele de la Slăveni (G. Popilian) și Galați ( — Bărboși) (S. Sanie) — dovedind un înalt grad de civilizație materială și viață de caracter cvasi-urban. Nici așezările rurale ale provinciei nu au fost trecute cu vederea. Amintim pe cele de la Micăsasa (jud. Sibiu) (I. Mitrofan); cercetat o construcție 1564 VIAȚA ȘTIINȚIFICA 4 de tip villa la Gura Văii (com. Brebu), precum și o necropolă romană în punctul „Săliște” de la Moldova Veche (O. Bozu); de asemenea, amintim cercetările de la Săcelu (C. C. Petolescu, P. Gherghe, G. Calotoiu), unde a fost identificată o importantă construcție cu hypocaustum — probabil băile (thermae) așezării. Pentru epoca antică tîrzie în Dacia, mai amintim aici rapoartele privind săpăturile din cetatea de la Sucidava (D. Tudor, O. Toropu, C. Tătulea, FI. Bîciu), precum și din așezarea daco-romană din secolul al IV-lea de la Locusteni (jud. Dolj) (Gh. Popilian, M. Nica). Cercetările au scos deseori în evidență conviețuirea coloniștilor și veteranilor romani cu populația autohtonă, precum și continuitatea de viață materială și creație spirituală — între epoca Daciei independente și cea a provinciei romane, precum și între aceasta din urmă și antichitatea tîrzie. Cercetările reprezintă noi dovezi privind fenomenul de romanizare, permițînd cunoașterea acestuia în zone unde pînă de curînd era mai puțin studiat (de exemplu în mediul rural) și prezentarea lui mai nuanțată de la regiune la regiune și de la epocă la epocă. în secția Formarea poporului român și constituirea statelor feudale au fost prezentate 28 de rapoarte cuprinzînd rezultatele cercetărilor arheologice pe anul 1980 asupra perioadei istorice cuprinse între secolele IV —XIII. Trăsătura caracteristică a rezultatelor comunicate a constituit-o preocuparea cunoașterii cît mai depline a două verigi ale lanțului evoluției societății omenești pe teritoriul țării noastre insuficient cercetat^ pînă acum: este vorba, mai întîi, de perioada secolelor IV —VII, pentru care au fost comunicate 18 rapoarte (aproape două treimi din total); de asemenea, au fost aduse noi precizări pentru perioada secolelor XI —XIII prin descoperirea și exploatarea unor așezări din această vreme (vezi de exemplu așezările de la Dridu —Fierbinți, cercetări V. Mihai: Bratei cercetări E. Zaharia etc.), completîndu-se astfel prin argumente ferme imaginea continuității de viață pe întreg teritoriul țării în decursul primului mileniu al erei noastre și în primele trei secole ale mileniului următor. Descoperirea satului fortificat de la Dridu —Fierbinți infirmă teza retra- gerii la munte sau în locuri ascunse a populației românești în secolele XII—XIII; dimpotrivă, asemenea descoperire arată statornicia acestei populații, capacitatea ei de a-și organiza propria apărare contra nomazilor. Din rapoartele prezentate a reieșit cu destulă claritate permanența populației autohtone pe teritoriul vechii Dacii în secolele de după retragerea aureliană. Cercetările din vara anului trecut au demonstrat o evidentă continuitate a formelor de cultură materială a populației autoh- tone din perioada anterioară, noile aspecte ale culturii și civilizației societății noastre din secolele IV —VIII — ca urmare a evoluției ascendente a comunităților de viață respective, precum și a receptării unor elemente materiale în urma contactului cu popoarele migratoare și a conviețuirii cu unele dintre acestea (Sura Mică, cercetări T. Năgler; Sighișoara^ cercet. Gh. Baltag; Crivăț, jud. Dîmbovița, cercet. M. Tzonyi; V. Seacă —Bîrlad, cercetări V. Palade; Davideni, jud. Neamț, cercetări L. Mitrea). S-a făcut dovada că unele forme ceramice atribuite în exclusivitate populației slave — precum așa-numita tipsie (tigăiță) de lut lucrată cu mina și pe baza căreia complexele erau datate în secolele VI —VII, — apar în mediul localnicilor încă din secolele II —III și IV—V, (la Sima, jud. Prahova — cercetări St. Olteanu și Nina Neagu, și la Drăgești, jud. Vaslui — cercetări D. Teodor); ea nu are deci un caracter etnic absolut, întîlnindu-se în medii diferite ca epocă și populație. în multe din așezările cercetate datînd din secolele IV —VIII, au fost scoase la iveală importante cantități de vestigii ale procesului de valorificare a principalelor bogății miniere (de exemplu, fierul) — precum cuptoare de redus minereul de fier (4 exemplare la Sirna, ca și laValea Caselor, jud. Hunedoara, cercetări I. Lazăr, V. Wollman), ateliere de prelucrare a metalului obținut (Lozna, jud. Botoșani, cercetări D. Teodor); această activitate, prin complexitatea Incompatibilă cu nomadismul, conferă populației care o practica un caracter de statornicie și permanență. Conjugîndu-se cu celelalte dovezi ale continuității, elementele paleocreștine (semne cruci- forme pe ceramică; cruce, rozetă cruciformă etc.) descoperite la Timișoara — Ciorcni (cercetări A. Bejan, Doina Bene), Bpleni —Români, jud. Dîmbovița (cercetări Luciana Muscă), Brașov (Valea Răcădăului — cercetări M. Marcu) și în alte așezări din secolele IV —VIII, ca și ritul de înmormîntare creștin, demonstrează prezența unei populații creștine pe teritoriul vechii Dacii în perioada amintită, religia creștină începînd a se impune în mediul populației autohtone (cum dovedește descoperirea marelui cimitir creștin de la Alba lulia din secolul al IX-lea — cercetări M. Blăjan). Prezența populațiilor migratoare alături de autohtoni in decursul secolelor VII XIII a fost evidențiată de rezultatele cercetărilor de la Archiud—Teaca, jud. Bistrița-Năsăud (cerce- tări C. Gaiu), Timișoara —Ciorei (cercetări Al. Rădulescu), Biharea (cercetări S. Dumitrașcu) etc., care au reliefat prezența, alături de populația daco-romană și apoi românească, a unor elemente alogene. www.dacoramanica.ro 5 VIAȚA ȘTIINȚIFICA 1565 Mai mult și mai deplin decît la sesiunile precedente, din rapoartele prezentate a reieșit capacitatea arheologiei de a da răspuns unor probleme de caracter social și politic. Așa, de exem- plu, alături de procesul de diferențiere socială oglindit în inventarul necropolelor, înmormîntările pe cuiburi familiale și lineare ale populației autohtone (Alba lulia, Archiud —Teaca etc.) au scos în evidență existența familiei pereche, individuale, ca formă fundamentală a structurii sociale a comunităților respective. Pe de altă parte, prezența fortificațiilor — ca acelea de la Tudor Vladimirescu — Arad (cercetări M. Barbu și M. Zdrobea), Slon —Prahova unde s-au descoperit fortificații succesive cu palisadă, cărămidă piatră (cercetări M. Comșa), Nufărul jud. Tulcea (cercetări Silvia Baraschi și N. Moghior), cu așezările dependente de acestea, reprezintă dovada capacității de organizare politică a comunităților românești începînd cu secolul al VIH-lea; este vorba de organisme de caracter statal de tipul cnezatelor, voievodatelor și țărilor pe întreg teritoriul României. Desco- perirea la Bratei a unor morminte aparținînd unor elemente din aparatul militar datind din se- colele XI XII, integrate în cimitirul civil, arată prezența unui grup militar organizat, care nu putea exista decît în cadrul unui organism politic statal. în cadrul secției a V-a, Civilizația medievală românească au fost susținute 31 rapoarte pre- liminare, referitoare la cercetările arheologice din 9 așezări rurale, 5 centre urbane, 2 reședințe feudale, 3 mînăstiri, 2 fortificații de pămînt și 8 cetăți de piatră, precum și 9 necropole. în urma prezentării acestora, s-au impus o serie de constatări. Astfel, viața comunităților omenești de pe teritoriul țării noastre s-a desfășurat, in epoca medievală, eu precădere în cadrul unor sate închegate, bine individualizate. Locuințele erau fie îngropate în pămînt, fie clădite la suprafață. Inventarul lor se compunea dintr-o mare varietate de unelte (în special agricole), obiecte de uz casnic, ceramică, podoabe, monede. Unele așezări rurale erau fortificate cu valuri de pămînt și șanțuri. Date concludente în privința civilizației rurale — dacă poate fi utilizat acest termen — în epoca medievală au oferit rapoartele de săpături privind cercetările arheologice de la Mănăștur Calvaria (Șt. Matei șl P. lambor), Mihăileni (jud. Harghita) (J. Szocs și G. Ferenczi), Budești (jud. Vrancea) (Gh. Constantinescu și A. Paragină), Rădășelu —Rotopănești (jud. Suceava) (Elena Busuioc), Poiata Ursați (jud. Gorj) (Venera Rădulescu, Gh. Calotoiu), Vorniceiiii Mari (jud. Suceava) (M. D. Matei, Em. I. Emandi). Informațiile rezultate din cercetările arheologice de la Alba lulia (R. Heitel), Curtea de Argeș (Lia și Adrian Bătrîna), Vaslui (Al. Andronic), Cetatea de Floci (Lucică Chițescu și cola- boratorii), Tirgoviște (Gh. I. Cantacuzino și colaboratorii), Tîrgu-Trotuș (Al. Artimon) și Bucu- rești (P. I. Panait și colaboratorii) vestite centre urbane în vremurile date — sînt de natură să contureze și mai limpede imaginea orașului medieval românesc. S-au cercetat ruinele unor palate (aici avem în vedere Curtea Nouă de la București), au fost reperate resturile unor locuințe de tîrgoveți sau meșteșugari. în unele cazuri, s-au scos în evidență intensitatea circulației monetare, natura schim- burilor de mărfuri, raportul dintre oraș și sat. Foarte interesante — nu numai sub aspectul vieții militare, ci și al vieții social-economice și politice — au fost rapoartele conținînd rezultatele investigațiilor arheologice efectuate în forti- ficațiile de piatră de la Enisala (Silvia Baraschi), Cetatea Chioarului (S. losipcscu, T. Ursu, Viorica Ursu), cetatea Comana (jud. Brașov) (V. Eskenasy), cetatea Giurgiului (D. Căpățînă), Timișoara (cetatea Huniade) (Al. Rădulescu), Păcuiul lui Soare (P. Diaconu și colaboratorii). Menționăm, totodată, săpăturile executate în centrele mînăstirești de la Partoș (jud. Timiș) (Luminița Munteanu). Putna (Victoria Batariuc, R. Ciuceanu, M. Matei, Al. Rădu- lescu) Măximeni (jud. Brăila) (L. Cândea), cum și în unele reședințe feudale de genul aceleia de la Netezi.Grumăzești (Adrian și Lia Bătrîna). Toate aceste puncte arheologice au oferit elemente de datare a documentelor cu încadrare cronologică nesigură pînă acum. Aici au fost definite niveluri și straturi arheologice, bogate in inventar. Cercetările arheologice, întreprinse în 1980, au scos în evidență varietatea ocupațiilor și meșteșugarilor de pe întreg cuprinsul țării noastre în secolele X —XVIII și chiar XIX. Cum era și firesc, majoritatea populației se îndeletnicea cu agricultura și creșterea vitelor. Unii se ocupau cu meșteșugurile (prelucrarea fierului, precum și a osului); mineritul și reducerea minereului de fier, aurăritul, ca și alte meșteșuguri, au fost documentate cu prisosință în așezările arheologice deja citate. Ritul și ritualul de înmormîntare au fost studiate prin explorarea necropolelor de la Ilidia, Sfogea și Gornea (jud. Caraș-Severin), Zalău-Ortelec și Mănești (București), unde au apărut elemente de cultură materială dintre cele mai interesante, de la brățări pînă la cercei. Unele dintre elementele de cultură atestă strînse Ș> elementele alogene. 1566 VIAȚA ȘTIINȚIFICA 6 Ziua de 28 martie 1981 a fost consacrată unei excursii Ia cetatea medievală de la Făgăraș, precum și la cetățuia feudală de la Breaza. în după amiaza aceleiași zile, a avut loc ședința comi- siei arheologice în vederea definitivării planului de săpături arheologice pentru anul 1981. Cum s-a subliniat și în ședința de închidere consacrată concluziilor, comunicările au fost prezentate de pe poziția unei cunoașteri temeinice a materialului arheologic și a bibliografiei de rigoare, depășindu-se net stadiul de simple rapoarte preliminare. Rigurozitatea metodei de cer- cetare s-a îmbinat cu formularea unor concluzii de ordin istoric, renunțîndu-se la simpla prezen- tare tehnicistă. Rapoartele au îmbrăcat o mare varietate de aspecte, perioade, zone geografice — confir- mîndu-se o dată în plus că nu numai pentru istoria veche, dar și pentru cea a epocii medievale, arheologia rămlne o știință auxiliară indispensabilă cercetării istorice. S-a evidențiat încă o dată importanța cercetării interdisciplinare. Acolo unde a fost cazul, alături de arheologi au lucrat antropologi, paleontologi, arhitecți. O atenție deosebită s-a acordat conservării monumentelor cercetate, paralel cu activitatea propriu-zisă de explorare arheologică. în acest efort concentrat de cercetare științifică, contribuția esențială o aduc institutele de specialitate din principalele centre universitare ale țării — care polarizează totodată activita- tea muzeelor județene, unde lucrează un număr important de specialiști de valoare. Prin ase- menea colaborare fructuoasă, știința istorică românească a realizat în ultimele decenii rezultate cu totul remarcabile. Dar cum fiecare descoperire ridică noi probleme, se impune tn continuare amplificarea și aprofundarea activității de cercetare arheologică. Petre Gheorghe, Constantin C. Petolescu, Ștefan Olteanu, Petre Diaconu ȘEDINȚA PUBLICĂ DE COMUNICĂRI CONSACRATĂ ÎMPLINIRII A’ 115 ĂNI DE LA ÎNFIINȚAREA ACADEMIEI R. S. ROMÂNIA Secția de științe istorice a Academiei R. S. România a organizat în ziua de 10 aprilie 1981, în aula Academiei, o ședință publică de comunicări consacrată împlinirii a 115 ani de la înfiin- țarea Academiei. Au participat membri ai Academiei R. S. România, aparținînd celor 12 secții științifice, cercetători științifici, cadre didactice din învățămîntul universitar, lucrători din dome- niul editorial, alți invitați. Ședința a fost prezidată de acad. Gheorghe Mihoc, președintele Academiei. Au susținut comunicări: acad. Ștefan Pascu, președintele Secției de științe istorice, Permanențe și continuitate In activitatea Academiei Române-, Petre Florea, Activitatea Societății Academice Române oglindită tn presa vremii și Alexandru Dobre_, Rolul și locul Societății Academice Române tn promovarea știin- ței și culturii românești peste hotare. Acad. Ștefan Pascu dezvoltînd subiectul comunicării a arătat că mult înainte de înfiin- țarea Academiei numeroase societăți — creații ale unor oameni de cultură călăuziți de idei pro- gresiste, au încercat în decurs de mai bine de jumătate de secol în Transilvania, Țara Românească și Moldova să întemeieze o cultură națională. S-a amintit în acest sens Societatea filozoficească din mare-principatul Ardealului, înființată la Sibiu In 1795; Societatea literară de la 1827 creată din îndemnul lui Dinicu Golescu și Ion Eliade Rădulescu. Scopul Societății literare era,,... ca să tălmăcească cărți trebuincioase In limba națională”. Eliade Rădulescu în prefața la Gramatica românească (1828) cerea înființarea unei Academii, care ,,... să pună în regulă limba și s-o desă- vîrsească prin facerea unui dicționar”. S-a vorbit, apoi, de Asociația literară a României (Bucu- rești, 1845), care prin structura sa — membrii ei reprezentau Țara Românească, Moldova și Transilvania — și prin programul propus, avea caracter de instituție academică națională. Unirea Principatelor Române (1859) a fost socotită pe bună dreptate determinantă prin înființarea Academiei; Unirea a fost însoțită de strădaniile pentru ridicarea cultural-științiflcă a României moderne. Aceste eforturi constante au fost încurajate și sprijinite de societatea vremii, care pășea cu hotărîre pe calea modernizării, iar noile așezăminte cultural-științifice ce s-au născut, la rindul lor au sprijinit și au impulsionat ritmul dezvoltării României. Acordînd un spațiu larg condițiilor în care aceste așezăminte cultural-științifice au luat ființă, începînd din anul 1860, autorul comunicării a evocat împrejurările în care s-a înființat prin Decret al Locotenenței dom- www.dacaromanica.ro 7 VIAȚA ȘTIINȚIFICA 1567 nești la 1 aprilie 1866 Societatea literară română (denumirea de atunci a Academiei de astăzi); fixîndu-i-se normele de constituire și scopul ce va avea de îndeplinit, acela de a realiza, mai întîi de toate, Gramatica și Dicționarul limbii române. înființarea la București a Societății literare române a însemnat încununarea eforturilor și căutărilor, inițiativelor și strădaniilor generoase de peste o jumătate de secol. Potrivit Regula- mentului pentru formarea Societății literare române, aceasta înmănunchează pe cei mai de seamă reprezentanți ai literelor din acea vreme, din toate ținuturile românești. în continuare s-a arătat numele celor 21 de membri fondatori ai societății. Cu prilejul primei sale sesiuni, ce s-a ținut în august 1867, Societatea literară română ia numele de Societatea Academică Română, nume ce va oglindi mai bine, prin conținutul său, caracterul și scopurile sale. Profesorul Ștefan Pascu s-a referit pe larg la organizarea Societății Academice Române, la activitatea acesteia, precum și la schimbarea denumirii ei la 29 martie 1879 în Academia Română — denumire ce a purtat-o pînă în 1948 cînd a fost reorganizată în noul climat al societății românești socialiste. Subliniind faptul că în existența sa, de peste un secol, Academia a reprezentat și reprezintă tot ce a avut mai de seamă cultura și știința românească în totalitatea ei, profesorul Ștefan Pascu s-a referit în partea finală a comunicării sale la aportul pe care astăzi Academia R.S. România, prin membrii săi, îl aduce în procesul edificării societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintarea României spre comunism. în cea de a doua comunicare autorul, Petre Florea, s-a referit la felul în care activitatea Societății Academice Române s-a reflectat în presa vremii (1866—1879). S-a menționat felul în care presa a reprodus actele oficiale referitoare la făurirea Academiei, lista primilor membri, statutul inițial, informații largi de la prima sa sesiune generală (august 1867), sesiune ce a cons- tituit inaugurarea vieții academice în țara noastră; de asemenea s-a evidențiat ecoul pe care l-a avut în coloanele ziarelor epocii activitatea de interes național desfășurată de Societatea Acade- mică Română, dezbaterile academice — uneori furtunoase — pentru elaborarea ortografiei și Dicționarului limbii române, care Înscriau un act important în afirmarea caracterului unitar al limbii și culturii române. în încheierea expunerii, autorul a subliniat rolul pe care l-a jucat presa în lupta ce avea drept țintă impunerea Societății Academice Române în viața spirituală a țării, în dezvoltarea pe un plan superior a știnței și culturii noastre în consens cu dezideratele moder- nizării societății, cu aspirațiile poporului de libertate, unitate națională și progres. Cea de a treia comunicare a prezentat în amănunt locul și rolul Societății Academice Române în promovarea științei și culturii românești peste hotare. Autorul, Alexandru Dobre, a înfățișat însemnătatea țelului propus de Academie, și anume, elaborarea și adoptarea de toți românii a unui sistem ortografic unitar, a gramaticii și dicționarului unic al limbii române — cerințe generale și obiective ale vremii, ce urmau să asigure unitatea limbii literare românești, contribuind la afirmarea culturii noastre peste hotare. Dezvoltarea culturii unitare românești, care a beneficiat de aportul esențial al Academiei Române — s-a făcut în condițiile pregătirii cuceririi independenței de stat, ceea ce necesita susținerea pe plan extern a drepturilor noastre, crearea unei opinii publice favorabile cauzei românilor. Ori istoria românilor și a spirațiile legitime ale noastre erau prea puțin cunoscute peste hotare. Înțelegînd acest lucru, membri fondatori ai Academiei V. A. Urechia, Eliade Rădulescu, Vasile Alecsandri, August Treboniu Laurian, C. A. Rosetti, C. Negruzzi, George Barițiu, A. Hurmuzaki, la care s-au alăturat și alte personali- tăți ale epocii ca B. P. Hasdeu, Alex. Odobescu, Dimitrie Sturdza, P. S. Aurelian — au realizat un front comun prezentînd numeroase comunicări privind istoria românilor în ședințele publice ale Academiei, publicînd operele lui Dimitrie Cant emir și Nicolae Bălcescu, traducînd izvoarele antice (latinești și grecești) și alte izvoare interne și externe despre țările române (de Grigore Tocilescu, N. Densușianu), elaborînd lucrări legate de aspecte fundamentale ale istoriei mult încercate a poporului nostru. Au început schimburile între Academia Română și celelalte acade- mii sau societăți culturale din străinătate, astfel, multe din aceste lucrări s-au făcut cunoscute prin bibliotecile sau prin conferințele prezentate în diferite centre europene (Copenhaga, Berlin, Paris, Petersburg, Roma, Madrid, Viena, Montpelier etc.), prin contactele directe stabilite între membrii Academiei Române și savanții străini. Toate acestea au avut menirea să prezinte cu argu- mente ștlnțifice drepturile noastre la independență și unitate statală, să atragă atenția in favoarea acestor idei opiniei publice din țară și de peste hotare. Ședința omagială prilejuită de împlinirea a 115 de ani de existență a Academiei R. S. România s-a încheiat cu semnarea de către cei prezenți în cartea de onoare a Academiei. Constantin Damian www.dacoromanica.ro 1568 VIAȚA ȘTIINȚIFICA 8 CONFERINȚA INTERNAȚIONALĂ „RĂZBOI ȘI SOCIETATE ÎN EUROPA CENTRAL-RĂSĂRITEANĂ ÎN ERA REVOLUȚIILOR : 1775—1856” în zilele dc 8 — 11 martie 1981 s-au desfășurat la New York (Brookiyn College și City University of New-York) lucrările Conferinței Intenațîonale „Război și societate In Europa cen- tral-răsăriteană în era revoluțiilor: 1775 — 1856”, ultima din cadrul unui program trienal de reuniuni anuale consacrat temei „Război și societate în Europa central-răsăriteană în secolele XVIII—XIX”. La lucrările conferinței a participat o delegație română, alcătuită din gencral- maior dr. Ilie Ceaușescu și dr. Fi. Constantiniu, cercetător principal la Institutul de Istorie „N. lorga”. Au fost prezențî istorici din S.U.A., Canada, Elveția, Iugoslavia, Polonia și Ungaria. Comunicările prezentate au fost repartizate între următoarele „mese rotunde” (panels): Revolu- țiile americană și franceză și Europa central-răsăriteană; Atitudini și idei despre apărarea națională In Eomânia și Ungaria; Ruși, români și bulgari In revoluție și In război; Italieni și unguri tn forțele armate ale Habsburgitor In prima Jumătate a secolului al XlX-lea; Căzăcimea In secolul al XlX-lea; Societatea poloneză și armata de la Revoluția franceză la Insurecția din 1830— 1831; Societatea poloneză și războiul In prima Jumătate a secolului al XlX-lea; Războiul Crimeii și Europa central-răsăriteană; Europa central-răsăriteană In război și revoluție; Polonia, Rusia și Franța șl revoluția din Ungaria din anii 1818—1849. Delegația română a prezentat comunicările Impactul Războiului Crimeii asupra structuri- lor politice și militare din Europa de sud-est (general Ilie Ceaușescu) și Armala lui Tudor Vladi- mirescu In cadrul structurilor militare sud-esl europene (Fi. Constantiniu) și a participat la discuțiile pe marginea altor comunicări. în cuprinsul acestor intervenții au fost relevate aspecte ale luptei de emancipare națională a poporului român la sfîrșitul secolului al XVIII-lea: momente din răscoala lui Horea din 1784 și reacția nobilimii maghiare; atitudinea forțclor socîal-polîtice românești față de crearea armatei naționale în prima jumătate a secolului al XIX-lea; tradițiile războiului întregului popor în făurirea armatei române moderne; situația din Europa de sud- est în ajunul și în timpul Războiului Crimeii. Lucrările conferinței au oferit un cadru adecvat schimbului de opinii, obiectiv și argumen- tat, discuțiile purtate contribuind la sporirea și adîncirea cunoștințelor despre relația dintre feno- menul militar (structuri și conflicte militare) și ansamblul societății din Europa central-răsări- teană. La 13 martie, delegația română însoțită de Adrian Petrescu, directorul Bibliotecii române din New York, răspunzind invitației prof. Radu Florescu dc la Boston College, directorul Cen- trului de studii sud-est europene, a făcut o vizită la Boston. în fața a circa 100 de studenți, a fost prezentată expunerea Rolul armatei române tn lupta pentru independență (FI. Constantiniu). Generalul Ilie Ceaușescu a răspuns apoi la întrebările studenților privind aspecte și probleme ale Istoriei contemporane a României. Adrian Petrescu a prezentat activitatea Bibliotecii române din New York. în cadrul unei întîlnîrî cu un grup de doctoranzi, generalul Ilie Ceaușescu a răspuns la numeroase întrebări privind istoria contemporană a țării noastre. Ambele întîlniri au reflectat viul interes al tineretului universitar pentru România, îndeosebi pentru trecutul și prezentul ei. în seara aceleiași'zile, Centrul de studii sud-est europene a organizat o întâlnire cu cadre universitare și specialiști din Boston, cu care delegația română a avut un schimb de păreri privind aspecte ale activității și cooperării științifice româno-americane. în cursul vizitei sale în S.U.A., delegația română a beneficiat de concursul prompt și eficace al directorului Bibliotecii române din New York, Adrian Petrescu. Eforturile sale pentru a face cunoscut publicului american istoria poporului român se cuvin subliniate și elogiate. De la infor- mația de presă (articolul din „New York Times” despre expoziția dedicată celei de a 2050-a aniversări a statului independent și centralizat al lui Burcbista) pînă la conferințe, el se strădu- iește să folosească toate mijloacele de comunicare în masă pentru a asigura cunoașterea amplă și corectă a poporului român și a istoriei sale. Deplasarea în Statele Unite ale Americii a constituit, așadar, un excelent prilej pentru afirmarea pozițiilor istoriografiei românești și a contribuit la strîngerea relațiilor științifice româno-americane. FI. Constantiniu www.dacoromanica.ro 9 VIAȚA ȘTIINȚIFICĂ 1569 CĂLĂTORIE DE DOCUMENTARE ÎN R. S. CEHOSLOVACĂ în ultima lună a anului 1980 am efectuat un stagiu de documentare în Cehoslovacia. Din tematica inclusă în planul de colaborare a Academiei de Științe Sociale și Politice a R.S.R. cu Academia de Științe a R.S. Slovace (m-am oprit la latura economică și culturală a cooperării româno-cehoslovace în cadrul Micii înțelegeri). Este vorba în fapt de unele aspecte ale Micii înțelegeri economice și ale Micii înțelegeri culturale. Tematica nu este lipsită de semnificație. Istoriografia Micii înțelegeri, chiar cea marxistă, abordează în mod predominant latura politică a colaborării celor trei state aliate. Prin aceasta nu se face decît să se reconstituie domeniul central al alianței. Doar arareori sînt prezentate nive- lele complementare ale cooperării tripartite, în chestiuni economice și culturale. Acestea au fost concepute ca un mijloc de consolidare a alianței politice, ca o soluție pentru completarea cola- borării tripartite. Această optică, cu caracter de unicat, în epocă, a generat o multitudine de aso- ciații și organisme tripartite: Mica înțelegerea femeilor (1923), Mica înțelegere a presei (1925), Mica înțelegere aeronautică (1927), Mica înțelegere a veteranilor (1929); Mica înțelegere a stu- denților (1930); Mica înțelegere parlamentară (1936); Mica înțelegere culturală (1930); Mica înțelegere economică (1933); Mica înțelegere cinematografică (1933); Mica înțelegere medicală (1937) șl s-au pus bazele colaborării copiilor din cele trei țări. Realizările din toate aceste domenii, ce e drept, totdeauna complementare politicului, reliefează caracterul complex și multilateral al Micii înțelegeri. Considerînd că laturile mențio- nate sînt pe nedrept ignorate am abordat două direcții: economicul și, din sfera largă a culturii, cooperarea în domeniul presei. în ce privește Mica Înțelegere economică am efectuat cercetări în fondurile unor biblioteci din Praga și Bratislava. Un prim cîștig al acestor eforturi a fost completarea istoriografiei proble- mei cu lucrări cehoslovace. în țara noastră lucrările edite au permis a cunoaște doar două din laturile triunghiului: anume legăturile comerciale ale României cu Cehoslovacia și Iugoslavia. Bibliotecile din Cehoslovacia au permis completarea celei de-a treia laturi, anume schimbul de mărfuri cehoslovaco-iugoslav. Să subliniem faptul că problemele comerciale au constituit piatra fundamentală a Micii înțelegeri economice. Numărul studiilor privind legăturile economice, co- merciale în esență, ale Cehoslovaciei cu Iugoslavia dar și cu România, sînt relativ numeroase. Lucrărilor speciale li se adaugă categoria mai cuprinzătoare a unor studii de ansamblu, în acest sens se remarcă mai ales cele publicate de K. Miederle, consilier în Ministerul de externe cehoslovac. Lucrările semnate de acesta sînt valoroase mai ales pentru că autorul a lucrat efectiv la edificarea Micii înțelegeri economice, prin atribuțiile profesionale oficiale. Date statistice im- portante pentru fenomenul cercetat rezultă din lucrarea anuală Zabranicni obehod Republiky Ceskoslovenske (Comerțul exterior al Republicii Cehoslovace). încadrarea fenomenului economic și cultural este bine realizată în volumele din seria: Zaharnicni Politika (Politica externă). Este o culegere de studii pe teme economice, politice și sociale internaționale, apărută în două volume anuale pentru etapa 1922 — 1929 și în cîte un volum pentru anii care au urmat pînă la dezmem- brarea Cehoslovaciei. Comentarii și documente privind cooperarea economică și culturală a statelor Micii înțelegeri sînt numeroase în paginile seriei. La Bratislava am efectuat Investigații în Arhivele centrale de stat ale R. S. Slovace. De un interes special sînt documentele înglobate în fondul Biroul regional Bratislava, al Ministerului de interne, I, Președinția (1920—1939). în strînsă legătură cu tematica stagiului nostru erau nu- meroasele documente privind regimul presei în Slovacia în special. Deisugr, nu au lipsit nici re- feririle la statutul presei în întreaga Cehoslovacie. Am ajuns la cîteva concluzii importante. în primul rînd, este cu totul surprinzător faptul că în Cehoslovacia interbelică regimul presei nu a fost unitar din toate punctele de vedere. Pe lîngă reglementările obligatorii pentru toate provinciile istorice (Cehia, Slovacia, au existat domenii reglementate diferit de la o regiune la alta. De pildă, intrarea periodicelor străine în țară se află în această categorie. Spre exemplu, ziarele și revistele iredentiste sau comuniste erau mai sever cenzurate la intrarea în Slovacia decît în celelalte regiuni. Așadar, o reglementare neuniformă în unele privințe a regimului presei. La acesta se adaugă o altă concluzie de maximă importanță. în mai toate lucrările mai vechi sau mai noi privind regimul presei cehoslovace era cel mai liberal din Centrul și Sud-estul Europei. în fapt, numeroase dosare de arhivă atestă că, în Slovacia cel puțin, diferența față de statutul publica- țiilor periodice din celelalte state ale zonei geografice nu este deloc mare. E drept că se constată o anume variabilitate a intensității controlului statului asupra apariției, editării și difuzării ziarelor și revistelor slovace. Dar, pe măsură ce ne apropiem de cel de-al doilea război mondal se www.dacoromanica.ro 1570 VIAȚA ȘTIINȚIFICA 10 poate constata că libertatea presei este doar formală. Autoritățile de stat slovace utilizau întreaga gamă de control a presei: aplicarea prealabilă a cenzurii, confiscări de ediții, suspendarea unor periodice, acționarea în judecată a unor redactori etc. (Arhivele Centrale de stat ale R.S. Slovace, fond Biroul regional Bratislava, I, Prezidium, cutiile nr. 6, 30, 58, 138, 202, 225, 459, 460, 471, 478, 482-486, ș. a.). Pe lingă asemenea informații, în același fond de arhivă sînt înglobate sinteze statistice ale presei slovace. Organele de, stat elaborau anual o listă a periodicelor slovace (Saznam casopisov na slovensky), ce cuprindea analiza detaliată, în funcție de profil, apartenență politică, reparti- zare geografică etc., a ziarelor și revistelor slovace. Pentru situația din întreaga Cehoslovacie date statistice de aceeași natură ne oferă Catalogul bibliografic al periodicelor din Republica Cehoslovacă, editat în volume anuale pentru etapa 1920 —1939. Deși scurt în timp, stagiul de documentare în R. S. Cehoslovacă ne-a fost util pentru finalizarea investigării unor teme legate de cooperarea economică și culturală a partenerilor din Mica înțelegere. Rezultatele cercetării din bibliotecile și arhiva slovacă, completate cu docu- mente,și lucrări edite investigate în țară vor fi finalizate prin publicare. Bibliotecile și arhivele cehoslovace, in ciuda unor dificultăți de limba pentru majoritatea istoricilor români, pot oferi informații utile pentru studierea legăturilor directe rotnâno-cehoslo- vace dar și a unor teme de un interes mai larg privind istoria universală contemporană. Nicolae Dascălu www.dacoromanica.ro RECE N Z I I * Călători străini despre țările române, voi. VII, volum îngrijit d& Maria Holban, redactor responsabil, M. M. Alexandrescu-Dersca. Bulgara, Paul Cernovodeanu, Edit. științifică și enciclopedică. București, 1980, 623 p. cu ilustr. După ce volumul VI al seriei Călători străini, apărută în 1976, publică notele de călătorie a lui Paul de Alep și a lui Evlia Celebi, recentul tom cronologic continuă de fapt volumul V, apărut in anul 1973. Volumul recenzat cuprinde in mare perioada 1640 — 1690 și conține cu precădere relatările misio- narilor catolici din Moldova și Țara Româ- nească, care erau prezenți și tn volumele ante- rioare, precum și descrierile unor soli și amba- sadori, atit poloni, cît și diplomați englezi, italieni și francezi din Constantinopol. La sfîrșitul volumului apar șl unele relatări ale cadrelor conducătoare a oștilor Habsburgice, care la sfîrșitul anilor 1680 cuceresc Transil- vania și acum interesul lor se îndreaptă spre Țările românești situate la est și la sud de Carpați. Din relatarea lui Giovenale Falco paroh catolic la Clmpulung (cca 1639 — 1643) reiese atitudinea voievozilor Vasile Lupu șl Matei Basarab față de Roma precum și sus- piciunea otomanilor față de catolici. Din relatarea lui Falco către secretarul Congrega- ției aflăm date despre activitatea tipografică din Clmpulung a lui Rafael Levakovic, croat italianizat, priceput în arta tiparului cu litere chirilice. Bartolomeo Bassetti sosește la Iași la începutul anului 1640, iar în ianuarie — martie 1643 face o vizită pastorală a biseri- cilor catolice din Moldova. Din scrierile lui Bassetti, apoi din cele a misionarilor catolici care l-au urmat se desprind contradicțiile dintre misionari (iezuiți, conventuali, francis- cani observanți și reformați) pe de-o parte, luptele dintre clericii catolici străini (italieni, sudslavi, polonezi) și intelectualitatea catolică autohtonă. Pe la mijlocul secolului al XVII-lea din populația urbană medievală săsească ca- tolică din Moldova (Suceava, Baia, Cotnari, Șiret) numai la Cotnari și Baia rămîn comuni- tăți catolice, care însă au adoptat ca limbă cea română- Patricienii sași și unii intelectuali catolici din Cotnari (din familiile Bărcuță Wolff Alczner, Gross) joacă un rol important în Istoria comunităților catolice, uneori chiar a Moldovei, astfel că acești „parohi naționali” uneori reușesc să se opună tendințelor misio- narilor veniți din Roma. Numărul catolicilor maghiari din unele centre urbane (Bacău, Huși, Vaslui, Tîrgu Trotuș, Bîrlad) este în scădere, însă rămîn destul de puternice comu- nitățile catolice maghiare din jurul Săbăoa- nilor și din zona Bacău (cu centrul la Fara- oani). în fruntea parohiilor maghiare din cînd în cînd apar preoți secui pregătiți în școala catolică din Șumuleu—Ciuc. Misionarul Vito Piluzzl care la început a fost paroh de Baia (cca 1653—1663), apoi devine arhiepiscop de Marcianopol și vicar apostolic (1679) a avut de înfruntat în 1668 opoziția trium- viratului „național” format din Parăeviă, Bărcuță șl Gross. Campania otomană din 1672, căderea Cameniței și fiscalitatea exce- sivă a lui Gheorghe Duca au declanșat un adevărat dezastru economic, demografic și politic. Din scrisorile misionarilor catolici se desprinde realitatea sumbră a acestor ani: sate și orașe „sparte”, populația bejenită în păduri sau fugită în alte țări, teroare, sărăcie, ce caracteriza întregul interval dintre 1673 — 1677. A urmat apoi năvălirea tătarilor în 1684. Misionarii catolici din Moldova de după anii 1673 găsesc o situație cu totul precară. Orașele au fost pustiite, multe sate se golesc definitiv sau pentru o perioadă. Dintre alți misionari, autori a unor relatări despre Mol- dova menționăm pe Gabriel Tomaso (Mancid) care la început a fost misionar în Banat (1647 — 1653), apoi „vicar general pentru Valahia” șl vicar apostolic în Moldova. Vlad Koicevic Ia început a fost vicarul episcopului Marian Kurski din Bacău, apoi în 1675 devine custode al Bulgariei și Valahiei. Dintre episcopii catolici rezidenți în Moldova au mai scris rapoarte despre situația țării Athana- sie Rudzinski șl Petru Parcevic, cel din urmă arhiepiscop de Marcianopol și vicar apostolic pentru Moldova. O altă categorie de relatări cuprinse în volumul VII o constituie dările de seamă sau descrierile unor diplomați, care an participat REVISTA DE ISTORIE”, Tom. 34, nr. 8, pi 1571-1585, 1981 www.dacoromamca.ro 1572 RECENZII 2 la campaniile de pe teritoriul românesc sau erau în trecere prin Moldova, Țara Românească sau Dobrogea. Perioada tratată se caracteri- zează prin războaiele polono-otomane și in- teresele politice ale Franței precum și a Aus- triei în această regiune. In anii 1671—72 turcii fac incursiuni în sudul Poloniei, ocupă Ucraina de Vest și Camenița. în anul 1674 urcă la tronul Poloniei loan Sobieski, se ală- tură Ligii Sfinte și participă cu succes la de- presurarea Vienei (1683). Lista solilor poloni din această perioadă este deschisă de Jeronim Radziejowski (1667), urmată de Francisc Casimir Wysocki (1667— 1670), care în drum spre Adrianopol traver- sează Moldova, furnizînd cîteva date din zona itinerarului străbătut (Hotin, Iași, Măcin). Seria solilor polonezi este continuată de Jân Gniski, care după ratificarea păcii de la Zurawa (1676) traversează Moldova (1677—78). Deo- sebit de prețioase sînt pasajele despre Dobrogea a lui Michal Floryan Rzcwuski, starostele de Helm, care a fost secretarul soliei amintite. Această serie a relatărilor poloneze despre Moldova se încheie cu scrierea lui lacob So- bieski, fiul prim născut al lui loan Sobieski, de la care s-a păstrat jurnalul campaniei din Moldova (1686). Jurnalul este redactat succint, dar prin mențiunea „bucovinelor” și a unor serii întregi de sate dispărute de atunci con- stituie un important izvor de geografie istorică. în condițiile alianței franco-poloneze, spațiul Carpato-dunărean intră în interesele diplomației de la Paris. în volumul de față au fost incluse relatările secretarului de la Croix, Philippe la Masson du Pont și Francois Gaston de Bâthune. Tema principală a descrie- rilor franceze era campania moldoveană a lui Sobieski din 1686. Din materialele de pro- veniență austriacă în volum găsim Relația anonimă latină despre Țara Românească (înainte de august 1688) și relatarea genera- lului Federico Veterani („Copie a relației tra- dusă din limba latină, trimisă maiestății sale cezariene de mareșalul locotenent Conte Veterani, de la tabăra din Cerneți lîngă Podul lui Traian la 25 august 1688”). Dintre cele două materiale austriece prima reflectă viziunea mai intransigentă, dură a iezuitului Dunod, care după ofensiva împotriva protes- tanților din Transilvania, dorea să declanșeze un atac împotriva ortodocșilor din Țara Românească și a doua ilustrează metoda mai rațională și mai bllndă, reprezentată de gene- ralul Veterani. Interesul sporit pentru Țara Românească și sondarea posibilităților de convertire catolică se desprinde și din materia- lele misionarilor apostolici din București, Tîrgoviște sau Cîmpulung (Giovani Battista del Monte, Anton Stepanăiă etc.) în anexele volumului au fost incluse texte originale (La Croix), mărturii indirecte (Ur- bano Cervi, Beaujeu, Donado), documentare contemporană (autorii englezi Rycaut, Edward Brown, Anonim englez) șl descrieri geogra- fice (Levasscur de Beauplan, Relație ano- nimă olandeză și Itinerar Tavernier). Cu o erudiție remarcabilă și analiza atentă a texte- lor autorii volumului reușesc să dovedească caracterul imaginar a descrierilor lui Cornelio Magni și a lui Giovanni Battista de Burgo și în consecință le includ la anexa V. în mal toate cazurile elementul personal colorează relatările, descrierile au un caracter subiectiv, uneori tendențios, deseori asistăm la ciocniri de voințe, mai ales în cazul materia- lelor semnate de misionarii catolici. în acest caz istoria reală se desfășoară mută, ca un simplu element al decorului in dosul relatărilor șablon sau la răspunsurile date de unele chestionare elaborate la Roma. Editorii volumului VII din Călători străini au lucrat excelent, au redactat prefațe și intro- duceri biografice documentate, iar în caz de nevoie sub note critice au analizat toate fațe- tele relatărilor analizate, astfel că cititorul sau cercetătorul istoric au la îndcmlnă o co- lecție de documente de prim rang, editat la nivelul celor mai pretențioase exigențe. Pe lîngă autorii amintiți în foaia de titlu, la finele volumului se menționează contribuția și altor colaboratori, cum ar fi regretații istorici Ion Totoiu și P. P. Panaitescu, precum și V. Mihordea și M. Vlasiu, care au lucrat mai ales la prima fază a întocmirii volumului, în prefața volumului Maria Holban sinteti- zează și ce aduce nou acest material: „O lungire a clmpului de cercetare prin includerea unor materiale inedite la noi (ca extrasele de la Propagandă publicate de D. Găzdaru), sau ca fragmentul din textul lui de la Croix ... sau ca mărturiile secretarului Talentl pentru campaniile lui Sobieski din 1684 — 1686 din Moldova, sau cea a cavalerului de Beaujeu cu privire la campania de moldoveni din oastea lui, o adlncire a criticii care a scos la iveală unele erori, atribuiri greșite, neconcordanțe, neadevăruri, sau chiar falsuri șl invenții, sau a permis depistarea unor împrumuturi din cărți folosite In relații drept constatări proprii, și demascarea unor monumentale înposturi. Acestea vor impune reconsiderarea concluzii- lor obținute pînă acuma pe baza unor ase- menea mărturii”. ★ Aparatul științific, minuțiozitatea identi- ficărilor geografice este mult mai bună și mai precisă ca în primele volume ale colecției. Astfel că puținele noastre corectări șl precizări se vor referi mai mult la unele persoane și localități din Transilvania. — La relatarea observantului bulgar Gabriel Thomasij (Mancic), care un timp a slujit ca misionar în Banat, facem următoarele observații. www.dacoromanica.ro 3 RECENZII 1573 Situația catolicilor din Transilvania se putea confrunta cu relatările misionarilor Francisco Leone (1638) și cu cea semnată de Daniel Dongo (1649) publicate de Andrei Veress 4. Astfel „cele cinci sau șase parohii din Ciuc” (p. 130), sînt Înșirate în relatarea lui Fran- cisco Leone (Sancto Spirito azi Jigodin, Sancto Georgio — Ciucsîngeorgiu, Omniurn Sanctorum — Misentea, Sancto Rege — Sîn- crai, Sancto Slmone — Sînsimlon, Sancto Martino — Sînmartin și Kozmâs — Cozmeni). Mănăstirea „Mikos” (p. 130) nu se poate identifica cu Micfalău — ce în secolul al XVII-lea nici nu exista — ci cu satul Călugă- reni din Valea Nirajului. Relatarea francis- canului Daniel Dongo către papa Urban al VUI-lea de asemenea amintește de această mănăstire1 2. — „în Transilvania, la Cluj — afară din oraș — se află o biserică de a noas- tră ,.(p. 130). în acest caz se putea pre- ciza că este vorba de Cluj — Mănăștur (1649: „In pago Monostor, in ecclesia Assumptionis B. M. Virginis), unde biserica fostei abatii benedictine există pînă in zilele noastre. — Deoarece conscrierile catolice din Transilvania nu pomenesc de o parohie la Sebeșul Săsesc, localitatea Sebeș (p. 131) din descrierea lui Thomasij trebuie identificată cu Caransebeș, unde de altfel franciscanul bulgar a și slujit In perioada 1641 — 1653. — Deși după 1542 s-au secularizat averile episcopiei cato- lice din Alba lulia, Transilvania nici în secolul al XVII-lea, deci sub domnia principelor cal- vini, nu a fost lipsit cu totul de episcopi cato- lici. Unii dintre epișcopii transilvăneni aleși au rezidat în regiunile catolice ale Secuimii3. — Marea Albă (la turci Akdeniz, iar la bulgari Beloe More) nu se referă numai la Marea Marmara (p. 183), ci la toată Marea Mediterană (inclusiv Marea Egee și Marea Marmara); la’ turci Dengez beglerbeg era amiralul flotei otomane din Mediterană. (1606: „Dengez beglerbeg — alias capitan basa, sub se habet zanchagos sequentes in fini bus Maris Albi”)4. — în relatarea lui Giovanni Battista Volponi din Fiorentino se pomenește de „dom- nul conte Corniș” (p. 389) trebuie Identificat cu nobilul catolic Sigismund Kornis (1641 — 1683), căpitanul scaunului Mureș, sau a fiul lui cu același nume (1677 — 1731), care din 1713 a fost ales guvernatorul Transilvaniei5 6 7. — Izgonirea contelui Thokoly amintită de Francois Caston de Bethune în 1686 (p. 407) se referă la arestarea de către turci, apoi la eliberarea lui în anul 1686. Principele Mihai Apafi, care s-a aliat cu împăratul Leopold a confiscat toate averile transilvănene ale lui Thokoly, In primul rînd castelul și domeniul Hunedoara. — Satul Uzkie (p. 435) pomenit de lacob Sobieski poate fi identic cu localitatea Ustia de pe malul sting al Prutului, din fostul județ Bălți. — Francesco Biale „genovez, cel mai prețuit ostaș care se află in Transilvania” (p. 440) se identifică cu Francisc Bialis alias Olasz din Genova (+ 1693), care pe la anul 1650 a venit în Transilvania și a devenit căpitanul cetății Șimleul Silvaniei și cornițele comitatului Solnocul Interior. La sfîrșitul vieții se mută la Brașov, iar fiul lui Alexandru se va căsători cu fiica medicului voievodului Constantin Brîncoveanu — în sfîrșit cîteva observații la textul lui loan Ovări (p. 367— 369). Șercaia apare de două ori în descriere, deoarece în textele transilvănene atît latine, cît și maghiare prin Șercaia se înțelegea nu numai tirgul, dar și pădurea, azi cunoscut sub numele de Munții Perșani, — Judele (și nu burgmaistru l) al Brașovului în anul 1678 a fost Simon Dei- drich, iar gazdele autorului, Gcorge Gyekali și Mihai Gogoș, se identifică cu Georgius Jeckel III pîrgar sau senator brașovean (1673—1688) și cu Michael Gockesch (+1692) pîrgar (1675—1692) deputat la dietă (1675) ’. 1 Andrei Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei și Țării .Româ- nești (1637—1660), voi. X. București, 1938, p. 28—32. (Relatio totius Transylvaniae et Siculiae data a Reverenda P. Magistro Leone de Modica ordinis minorum conventualium missionario), 215—217, (Fr. Daniel Dongo vicarius generalis ordinis). 2 „Pago Mikehăza, in ecclesia S. Stephani regis Ungariae Fratrum Minorum „strictio- ris observantiae Sancti Francisci. cf. Veress, Doc. X. op. cit., p. 215. 3 Jakab Antal, Az erdelyi rămâi katoli- Jcus puspbki szbk betoltesenek vităja a XVII szăzadban. (Discuții privind ocuparea scaunu- lui episcopal romano-catolic din Transilvania In sec. al XVII-lea), „în Erdelyi Muzeum” 1944, p. 5—20. 4 Paul Binder, Bine siebenbiirgische Quelle liber die Gliederung und die Ausbreitung des Osmanischen Reiches (1606), în „Revue des ătudes sud-est Europfennes”, XVIII, 1980/1, p. 31. 5 Rolf Kutschera, Guvernatorii Transilva- niei 1691—1771, Sibiu, 1943, p. 25—26. 6 Casele „căpitanului Francisco” din Șcheii Brașovului au fost cumpărate de Brân- coveanu, cf. Nicolae lorga, Documente Hurmu- zaki XV/2, p. 1414, 1475—79 precum și Nicolae lorga, Jlrașorul și românii, București, 1905, p. 234—235, 250—251, 275—280. 7 Friedrich Stennev, Die Beamten der Stadt Brassă (Kronstadt) von Anfang der stădlischen Verivaltung bis auf die Gegemvart. Brassd, 1917, p. 50, 73. www.dacoromanica.ro 1574 RECENZII 4 — Provincia „Gyrgyio” românește se traduce prin (depresiunea sau Țara) Giurgeu, de- oarece Gheorgheni se referă numai la orașul din această depresiune carpatică. — „Giurgiu cel Negru’’ (Fekete Gyurgyo din text) se identifică cu Cervenvoda, situat la sud de Giurgiu, azi în Bulgaria. Cele cîteva observații nu scad valoarea documentară și istorică a acestui masiv volum, care completează fericit pe cele apărute pînă acum și se constituie într-un tezaur documentar indispensabil privind istoria românească a veacurilor XVI și XVII. Paul Binder NICOLAE BRANGA, Urbanismul Daciei romane, Edit. Facla, Timișoara, 1980, 212 p. Lucrarea istoricului sibian Nicolae Branga reprezintă o valoroasă sinteză a rezultatelor arheologice din ultimii treizeci de ani referi- toare la complexul proces de urbanizare a provinciei întemeiate la nordul Dunării de Jos în anul 106 e. n. Prin volumul mare de date și informații aduse în discuție, dar mai ales prin sintetizarea acestora în filele unei cărți ce depășește cu puțin 200 de pagini, se dove- dește a fi o realizare științifică de prestigiu, deosebit de utilă atît ca instrument informa- țional cît și ca lectură de documentare istorică. Structurată în trei părți mari, Urbani- zarea și urbanistica ; Industria tegulară ; Figline și officine civile, fiecare fiind subdivi- zată în funcție de tematică și de tipologia materialelor, lucrarea este explicită și la obiect. Autorul a realizat o bună și utilă intro- ducere în subiectul propriu-zis, prin expunerea premiselor dacice ale procesului de urbanizare atestînd faptul că acest fenomen social- economic își are rădăcini locale, fapt ce a facilitat în considerabilă măsură rapiditatea cu care s-a înfăptuit constituirea centrelor urbane ale Daciei traiane. Cercetări arheo- logice întreprinse relativ recent, ale căror rezultate n-au fost publicate pînă în momentul apariției lucrării lui Nicolae Branga, cum sînt spre exemplu cele dc la Buridava, confirmă pe deplin tezele susținute de cercetătorul sibian. Interesantă și importantă este concluzia că prin încetarea existenței așezărilor de tipul dava în cursul secolului al II-lea î. e. n. nu trebuie să vedem decît faptul obiectiv al „anacronismului” funcțiilor și tectonicii”, nicidecum exterminarea populației autohtone geto-dace. „Criteriile înguste, regional-tribale” nu mai corespundeau în condițiile existenței provinciei Dacia, fiind astfel „înlocuite de romani cu o concepție de ansamblu, menită să garanteze dezvoltarea cultural economică a Daciei, unitatea sa internă și raporturile cu celelalte provincii ale imperiului” (p. 15). Se trage concluzia că „topografia noilor așezări a respectat cu strictețe sistemul rutier și rețeaua fluvială navigabilă” (p. 15) astfel îneît factorul economic a fost determinant față de cel de ordin militar-administrativ. Cen- trele urbane ale Daciei traiane erau atît de puternic ancorate în viața Comercial-mește- șugărească a zonelor în care ființau încit rolul lor economic n-a încetat concomitent cu părăsirea provinciei nord-dunărene de către autorități și armata imperială pe la anii 271—275 e. n. Mai mult decit atît, se precizează „că toate cele zece orașe întemeiate dc romani în Dacia ființează și actualmente, fie în forma comunelor rurale (Tibiscum- Jupa, Romula Reșca, Ulpia Traiana — Sarmi- zegetusa (fostă Grădiște, n. n.), Porolissum — Moigrad), fie în forme urbane (Dierna — Orșova, Drobeta — Turnu Severin, Apulum — Alba lulia, Ampelum — Zlatna, Potaissa — Turda și Napoca — Cluj” (p. 18). Expunind cadrul social și juridic al urba- nizării în Dacia se subliniază amploarea în timp a procesului respectiv ce a debutat sub M. Ulpius Traianus, „imediat după cucerire”, încheindu-se „în perioada împăraților Severi”. Punctul culminant al acestei activități se apreciază a fi în timpul domniei lui Septimius Severus, cînd în Dacia au fost titularizate pe lingă cele anterioare „un municipiu (Apulum II) și trei colonii (Drobeta, Apulum și Romula—Malva) s-au alăturat... alte șase investituri, cinci municipii (Potaissa și Porolissum, Ampelum, Tibiscum și Dierna) și o colonie (Potaissa)” (p. 23). Se conchide, în continuare, că „această risipă de titluri nu poate fi considerată un simplu capriciu imperial, ci legiferarea unor stări de fapt”. Nu mai puțin importantă apare preci- zarea următoare : „multe orașe romane (din Dacia, n. n. se suprapun pe tot atîtea vetre de așezări dacice” (p. 27). Evident că o atare situație implică și participarea autohtonilor geto-daci la viața localității respective. Ctitorie a împăratului Traian, orașul menit a fi capitală a noii provincii transdună- rene — Ulpia Traiana Sarmizegetusa—, se relevă prin urbanismul său „prin excelență civil” (p. 34). Cît privește celelalte orașe din Dacia, traiană, acestea poartă denumiri de origine geto-dacică și unele dintre ele, așa cum este spre exemplu Napoca, au în exclu- sivitate un caracter civil (p. 36). Totodată www.dacoromanica.ro 5 RECENZII 1575 se consemnează pe temeiul cercetărilor de dată relativ recentă, că în toate orașele de epocă romană din Dacia, inclusiv în cazul capitalei provinciei, se constată o foarte amplă dezvoltare urbanistică în exteriorul zidurilor de incintă ce formaseră nucleul inițial. Mai mult decît atît, „la Sarmizege- tusa, pătrunderea cîmpiei în limitele coloniei și expansiunea orașului în cîmpia hațegană — și chiar mai departe — se constată arheologic cu deplină claritate ; este cazul acelor villae suburbanae, de la periferia cetății și villae rusticae, din vastul său teritoriu administra- tiv” (p. 35). Prin aceste mărturii și exempli- ficări lucrarea face o limpede explicare a fenomenului romanizării mediului rustic al Daciei, combătînd vechi păreri ce susțineau în mod eronat referitor la imposibilitatea romanizării mediului sătesc al Daciei traiane. Rețeaua de villae rusticae identificate actual- mente pe întregul cuprins al provinciei dacice, conchide Nicolae Branga „garantase urbani- zarea mediului rural și, în perspectivă istorică, perenitatea romanității” (p. 35). De o importanță aparte ni se pare tratarea de pe poziții interpretative noi, a așezărilor ce n-au primit titulatura municipală cu toate că din punct de vedere al structurii lor urba- nistice ar fi fost îndreptățite la acordarea statutului de oraș. Referitor la Micia (Vețel, jud. Hunedoara) se specifică amănuntul că „așezarea prezintă toate componentele ora- șului roman clasic : sector civil constînd din edificii publice și private, zidite în opus incerlum, cu elemente superioare de arhitectură (coloane, căpițele etc.) și edili ție (instalații de încălzire, canale, conducte), dispuse sistematic între artere pavate, terme și amfiteatru, sector sacru cu sanctuare de tip capitolin (cu cella tripartită), sector meșteșugăresc- comercial compus dintr-o officina cu cinci cuptoare pentru ars ceramică (olărie, material tegular) și instalații portuare la malul Mure- șului, două necropole amplasate la estul și vestul acestui complex civil care s-a dezvoltat continuu” (p. 36). E de menționat că la Micia ființase și un punct vamal, amănunt ce contribuie și el la sublinierea mai pregnantă a „înaltului urbanism” al acestei așezări. Considerăm că era utilă inserarea în rîndul centrelor de acest tip cvaziurban din Dacia, și așezarea identificată la Szeged, anticul Partiscum, important punct vamal și co- mercial pe artera navigabilă Mureș—Tisa inferioară — Dunăre. Același intens proces de urbanizare e înfățișat și pe cuprinsul Daciei extracarpatice, respectiv în Oltenia, al cărui înfloritor centru fusese Romula. „Ediliția Romulei, — se subli- niază în lucrare, s-a propagat în Cîmpia Romanațiului cu intensitatea pe care am sur- prins-o în cazul celorlalte teritorii rurale dependente de centrele urbane ale provinciei. Mărturie stau numeroasele și variatele ma- teriale tegulare descoperite în așezările civile din această regiune” (p. 69). Un alt exemplu de neîntreruptă evoluție în cadrul așezărilor Daciei romane îl consti- tuie Tibiscum, punct locuit de daci în peri- oada anterioară constituirii provinciei romane nord-dunărene. O vreme localitatea, asemenea Micici, avusese titulatura de pagus din teri- toriul administrativ-financiar al Ulpiei Traiana Sarmizegetusa, devenit apoi municipium. Referitor la dezvoltarea localității pînă la înal- tul rang municipal se consemnează : „Urba- nismul înalt atestat la Tibiscum a fost asigu- rat, generație de generație, de efortul material și constructiv al cetățenilor, peregrinilor și soldaților” (p. 75). Atare concluzie e deplin justificată și în cazul celorlalte centre urbane și cvaziurbane din Dacia, ele fiind rezultatul unui îndelung efort constructiv la care, așa cum o dovedesc o serie de rezultate ale săpă- turilor arheologice de dată recentă (nu puține întreprinse în intervalul de timp ulterior înaintării lucrării lui Nicolae Branga la editura, n. n.), au participat și autohtonii daco-geți (a căror prezență e semnalată prin existența în cvartalele civile a ceramicii locale), întrunind un deosebit de consistent volum de date arheologice, tipologic extrem de diver- sificate, concluzia apare cît se poate de fondată și logică. „Lucrările de urbanistică din Dacia romană sînt impresionante. Impresionante prin cantitatea, diversitatea și calitatea lor, dar și prin timpul scurt în care au fost reali- zate. Se poate spune că cei 165 de ani de prezență efectivă a Romei în Dacia alcătuiesc o perioadă istorică dominată de febra construc- țiilor. Din acest punct de vedere, oficialitatea romană continuase, la scară largă și nivel supe- rior, politica de construcții inaugurată de regii daci. Datorită acestei continuități, dar mai ales datorită imensului efort constructiv, caracterul spoliator al dominației romane în Dacia este esențialmente atenuat. în același sens pledează și destinația prin excelență publică, edilitară, culturală și politică, de interes strict intern a majorității construcțiilor din orașele daco-romane” (p. 79). Puternica emulație a construcțiilor a „condiționat dezvoltarea unor meșteșuguri, anexe”, fapt ce a contribuit și mai mult la atragerea mîinii de lucru locale în diversele meserii, dintre care, cele de bază ca pietrăria și dulgheria, erau pracaticate cu multă îndemî- nare de geto-daci. Exploatarea pietrei în cariere a atins un grad înalt al meșteșugului, așa cum o atestă prezența unor atari obiective meșteșugărești ce funcționau în covîrșitoarea majoritate a „coloniilor și municipiilor” din Dacia romană. Pe lingă materialul litic de o mare diver- citate ca : piatră de stîncă, felurite tipuri de calcare, gresie, andezit marmură, se între- www.dacoromanica.ro 1576 RECENZU 6 buințase pe scară foarte largă cărămida arsă pe care o întilnim într-o gamă foarte largă de tipuri. Astfel, în Dacia romană vechiul meșteșug al olăriei daco-getice a primit noi valențe prin trecerea la confecționarea din lut ce urma să fie ars în cuptoare, a cără- mizilor și țiglelor cît și a altor elemente mă- runte utilizabile in construcții ca : mozaicuri din lut ars, părți componente ale instalațiilor de hypocaust, plăci de pavaj, etc.). Alt meșteșug ce s-a împămîntenit în Dacia traiană a fost prelucrarea sticlei, mai ales aceea pentru geamuri, „atestată peste tot, frecvent însă la Sucidava” (p. 89). Tot datorită intensității ritmului de construire din mediul urban și cel rural, fierăria cunos- cuse o diversificare deosebită în sensul specia- lizării unor meșteri în producția de obiecte necesare șantierelor de construcție. Erau de o stringentă necesitate „cuiele de mărimi variate, scoable, balamalele, chiusurile și piesele de feroniere, cum sînt țintele, placajele și barele cu care tîmplarii ferecau ușile clădirilor și porțile cetăților”. Referitor la această impre- sionantă grupare de piese din fier ce apar pe cuprinsul tuturor așezărilor de epocă romană, localități antice „urbane și rurale”, se preci- zează că ele provin „din atelierele făurarilor locali”, cum bunăoară era acela ce își desfă- șura activitatea „în unul din micile interioare ale edificiului adiacent fermelor de la Mercurea — Albele” (p. 89). De o atenție aparte se bucură în lucrare analiza materialelor tegulare din Dacia roma- nă, produse care „constituie cel mai abundent și variat material de construcție manufactu- rat de romani”. Importanța acestei părți este cu atît mai mare cu cît, pînă în prezent „cerce- tarea exhaustivă a patrimoniului tâgular daco- român nu s-a realizat” (p. 92). Evident că un atare studiu — avînd în vedere de-a dreptul impresionant de materiale arheologice tegu- lare — ar depăși net numărul de pagini a în- tregii lucrării despre urbanismul provinciei carpato-nord-danubiene. Dar în forma de față, cu o mare concentrare de date științifice ordonat expuse, poate să înfățișeze detaliat dezvoltarea acestui meșteșug. Tabelele și harta fac ca „imensele inventare tegulare depozitate în muzeele din Transilvania, Banat și Oltenia” să poată fi mai lesne înțelese și utilizate în cadrul altor lucrări de speciali- tate. Fără exagerare In afirmații, chiar dacă celelalte părți ale acestei cărți ar fi considerate drept o expunere sistematică a unor date și elemente ce au mai fost, măcar parțial, discu- tate și în alte lucrări, capitolul INDUSTRIA TEGULARĂ rămîne în literatura de speciali-, tate ca material de referință și chiar ca punct de plecare în proiectata lucrare mai ampla pe această temă la care face trimiterea nota nr. 500 de la u. 92. Fără îndoială că în lea celor 284 e 1 calități ce au dat la iveai c materiale tegulare, precum și specificarea fiecărui tip înregistrat în cadrul respectivelor fonduri de urme antice, reprezintă o muncă minuțioasă și deosebit de dificilă, sarcină de care autorul s-a achitat cum se cuvine, dovedind și de această dată marea sa pasiune pentru lucrul temeinic. Desigur că lista localităților mai poate fi completată cu încă cîteva puncte, dar acest fapt nu diminuează cu nimic utili- tatea repertoriului. Cit privește subcapitolul b. Tehnologia, îl considerăm mult prea succint, mai ales că în această privință există cîteva lucrări de referință în literatura arheologică româ- nească. Sau poate tocmai din acest motiv cercetătorul sibian s-a rezumat la prezentarea unui singur exemplu, și anume cuptorul de ars materiale tegulare de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, făcind trimiteri la celelalte, lucrări. Avînd însă în vedere faptul că respecti- vele studii nu sînt chiar atît de ușor accesibile, îndeosebi cititorilor străini (lucrarea prin rezumatul în limba germană fiindu-le accesi- bilă), considerăm că era utilă o tratare ceva mai amplă a subcapitolului în discuție. Cel ce răsfoiește corpus -urile de inscripții va găsi la categoria ștampilelor aplicate pe țigle o mare varietate de asemenea sigle de factură militară, astfel încît își creează im- presia că în Dacia materialul tegular era fabricat exclusiv de unitățile armatei impe- riale. romane. Dar acest lucru nu exprimă realitatea arheologică din teren, după cum o demonstrează în lucrarea sa Nicolae- Branga. Provincia de la miazănoapte de Dunăre își avea un însemnat număr de cără- midari civili a căror producție era destinată necesităților locale. Ținînd cont că numai în Ulpia Traiana Sarmizegetusa sînt identificați 24 de asemenea cărămidari civili, avem posi- bilitatea de a admite ideea că în cadrul mește- șugurilor provinciei cărămidăria deținuse un loc de primă importanță. De reținut amănun- tul că aproape fiecare centru economic al Daciei romane a furnizat cel puțin un nume de cărămidar civil, astfel încît repertoriul acestora însumează peste cincizeci de ase- menea descoperiri (p. 159, 160). Aprecierea că existau o serie de figlina-e aparținătoare unor centre urbane e demnă de remarcat, fiind foarte verosimilă ideea că și la Drobeta ființase o figlina civilă deoarece în atelierele de cărămidarie ale castrelor se produceau în primul rînd pentru necesități de natură militară. Un centru civil atît de impor- tant cum era municipiul drobetens reprezenta o reală piață de desfacere a materialelor tegu- lare necesare diverșilor particulari ce n-aveau motive să fie dependenți în privința edificiilor pe care le ridicau, de disponibilitățile de materiale de construcție produse de militari. Nu mai puțin interesante sînt aprecierile făcute în legătură cu etnicitatea onomasticelor- www.dacoromanica.ro 7 RECENZH 1577 din ștampilele Daciei romane, date ce repre- zintă o contribuție la demonstrarea complexi- tății fenomenului romanizării. Se constată că „predominante sînt numele romane” (p. 163), Dar prin faptul că „gentilicele Aelius și Aurelius dețin primatul în ono- mastica ștampilelor tegulare” n-ar fi exclus, considerăm noi, ca unii dintre aceștia să fie localnici romanizați (intrați în posesia cetă- țeniei romane, ei sau predecesorii lor, în timpul lui Hadrian sau Marcus Aurelius). Evident că în cadrul atelierelor de cărămi- dărie existau foarte multe operațiuni pregă- titoare confecționării propriu-zise a materia- lelor de construcție, lucrări ce „absorbeau” îndeosebi mina dc lucru furnizată de autoh- tonii daco-geți, fapt ce a contribuit la atragerea acestora în circuitul activității economice a provinciei. Funcționarea unora dintre atelie- rele de confecționare a cărămizilor și țiglelor în secolul al III-lea e. n., așa cum o atestă cărămizile ștampilate de la Ulpia Traiana (p. 127, fig. 46), Romula (p. 150, fig. 92), Tibiscum (153, fig. 97) denotă că și în dece- niile ee au premers retragerea aureliană din Dacia in această provincie se desfășura (de către populația civilă) o activitate în domeniul construcțiilor de tot felul, altfel nu s-ar explica rațiunea ființări acestora. Mai mult decît atît, prin prezența atelierelor în impor- tante centre ca Ulpia, Romula, Tibiscum, în care evenimentele politico-militare erau bine- cunoscute, era logic ca mult înainte de pără- sirea provinciei — în alternativa că acest act militar se bănuia că va avea cu iminență loc — să fi încelat ridicarea construcțiilor, dar acest lucru nu s-a întîmplat. în felul acesta, lucrarea lui Nicolae Branga furnizează certă argumentație în favorul tezei desfășurării procesului de romanizare, fără întrerupere, în cei peste 165 de ani de existență a Daciei romane. Lucrarea posedă o listă de abrevieri bibliografice, note (ce sînt inserate de la 1 la 920, fără a fi divizate pe capitole), indice de termeni și rezumat în limba germană, avînd deci elementele necesare unui instrument de lucru. Prin bogăția de date și informații, completate printr-o ilustrație judicios selecta- tă, reprezintă în ansamblul său o contribuție notabilă la cunoașterea urbanismului Daciei romane, la ilustrarea unor aspecte noi ale pro- cesului de romanizare petrecut la nordul Dunării de Jos. Vasile Dupoi GERALD J. BOBANGO, The Emergence of the Romanian National State, Columbia University Press, New York, 1979, XIII + 307 p. + il. Interesul tot mai mare pe care istoria României îl trezește în rindurile istoricilor de peste ocean este relevat și de lucrarea pe care istoricul american dc origină română Gerald J. Bobango, de la Universitatea din Pennsyl- vania, a dcdicat-o recent formării și consoli- dării statului național român. Apărută în prestigioasa colecție de mono- grafii dedicate istoriei țărilor din Estul Euro- pei („East European Monographs”), inițiată de Universitatea din Colorado (Boulder) cu un deceniu în urmă, cartea lui G. Bobango se aseamănă prin conținutul ei lucrării pe care un alt istoric american, T. W. Riker a consa- crat-o acum o jumătate de secol aceleiași probleme (The Making of Romania. A study of an internațional problem 1856— 1866, Lon- don, 1931), lucrare rămasă pînă astăzi funda- mentală. Deși de proporții mai reduse decît monografia lui Riker, cartea lui Bobango beneficiază totuși de o documentație bogată și variată — surse de arhivă, rapoarte diplo- matice, presă etc. — dar mai ales de concluziile obținute de istoriografia română în ultjmii patruzeci de ani, concluzii pe care istoricul american își propune Să le facă cunoscute cititorilor din Occident. Căci așa cum observă pe drept cuvînt autorul în introducerea lucrării sale, scrierile românești despre epoca lui Cuza sînt practic necunoscute și fără circulație în lumea apuseană, de unde și aprecierile false asupra acestei perioade în unele lucrări occidentale. Pornind de la convingerea că experiența românească este ilustrativă pentru mișcarea de eliberare națională din Estul Europei în secolul al XlX-lea, istoricul american și-a propus — și trebuie s-o spunem din capul locului că a reușit — să redea în toată am- ploarea lui efortul întreprins de generația revoluționară de la 1848 în vederea înfăptuirii Unirii Principatelor și consolidării statului național român. în cadrul acestei preocupări, o atenție deosebită este acordată personali- tății domnitorului Al. I. Cuza, cartea lui G. Bobango fiind mai mult o biografie a domnitorului Unirii decît o istorie a epocii1. 1 Autorul și-a făcut cunoscute rezultatele cercetărilor sale despre Cuza încă înainte de apariția lucrării: Colonel Alexandru loan Cuza. The Making of a Hospodar, în „South- eastern Europe”, II, 1975, fasc. 1, apărut pre- www.dacoromanica.ro 12—c.1412 1578 RECENZII 8 Lucrarea este structurată în șase capitole, precedate de o introducere, în care autorul explică motivele care au determinat alegerea subiectului tratat, motive legate de poziția particulara a României, atît în trecut, în cadrul procesului de formare a statului național, cît și în prezent în contextul politic din sud-estul Europei. Considerăm totuși că unele din aprecierile istoricului american cum ar fi de exemplu acelea privind regimul monarhiei constituționale în România, con- flictul dintre domnitor și fracțiunea liberal- radicală sau consecințele înlăturării lui Cuza, sînt nu numai discutabile, dar locul lor ar fi fost mai indicat la concluzii decît în intro- ducerea lucrării. Primul capitol (p. 1—40) conține o expu- nere a situației țărilor romăne începînd cu tratatul de la Adrianopol pînă la 1859 și are rolul de a familiariza pe cititorul apusean cu problematica epocii, accentul fiind pus pe consolidarea conștiinței naționale, mai ales în rîndurile tinerei generații formată prin contactul cu ideile avansate din Apusul Europei. Principalele evenimente care au jalonat sau influențat istoria României în această perioadă — tratatul de la Adrianopol revoluția de la 1848, războiul Crimeii, Con- venția de la Paris din 1858 — sînt corect ana- lizate, autorul reușind să păstreze proporția cuvenită intre rolul factorilor interni și externi în procesul de creare a statului național român. Descrierea evenimentelor culminează cu dubla alegere a lui Al. I. Cuza pe tronul ambelor principate, redată în detaliu și pe un ton adesea dramatic. De altfel, paginile respective se înscriu printre cele mai reușite din cuprinsul lucrării. Al doilea capitol, Colonelul Cuza. Formarea ■unui domnitor (p. 41 — 74), este consacrat per- sonalității noului conducător al Principatelor In persoana căruia se înfăptuise unirea celor două țări române într-un singur stat național. Cariera lui Cuza înainte de domnie este des- crisă pe larg, uneori cu lux de amănunte, autorul făcînd dovada unei bune cunoașteri a izvoarelor documentare, inclusiv a celor de arhivă, pe care le-a cercetat în timpul stagiului de documentare în România ca beneficiar al unei burse de studii. Concluzia la care ajunge .autorul american prezentînd ascensiunea lui Cuza, anume aceea că el a devenit domnitor nu printr-un accident, ci ca urmare a reputa- ției, experienței și meritelor sale, este pe deplin îndreptățită. Capitolul se încheie cu o frumoasă caracterizare a omului Cuza. scurtat și în „Magazin istoric”, XIII, 1979, •nr. 1; The Paih io Unity and Autonomy under Alexandru loan Cuza, 1859—1861, în „Sou- ■theastern Europe”, V, 1978, fasc. 1, și în ,,Revue des etudes sud-est europfeennes”, XVI, 1978, nr. 3. Următorul capitol, al treilea (p. 75—118), intitulat sugestiv Calea spinoasă spre Unire, tratează lupta dusă de domnitor și principalii săi colaboratori pe plan intern și extern în vederea desăvîrșirii Unirii. Autorul surprinde mai întîi ecoul pe care actul înfăptuit în ianua- rie 1859 l-a avut în Transilvania, nu numai în mijlocul românilor, a căror aspirație spre unitatea națională era generală, ci și în presa maghiară sau germană sau în rîndurile autori- tăților locale. Sînt descrise în continuare acti- vitatea diplomatică pentru recunoașterea dublei alegeri, primele măsuri Interne vizînd contopirea deplină a celor două țări, dar mai ales demersurile domnitorului Cuza și ale miniștrilor săi de a obține consimțămîntul puterilor garante în vederea desăvîrșirii unirii pe plan politic și administrativ, demersuri caracterizate sugestiv de autor drept un „adevărat război al nervilor”. O atenție deo- sebită este acordată guvernării lui M. Kogăl- niceanu în Moldova, precum și legăturile acestuia cu emigrația maghiară, legături bazate pe principiul exprimat de primul minis- tru moldovean prin cuvintele „neutralitate și ospitalitate”. Capitolul al patrulea Opoziții față de noua conducere națională (p. 119 — 158), analizează problematica primilor ani de după integrarea administrativă, perioadă dominată pe plan intern de divergențele dintre principalii factori politici în jurul problemei agrare, iar pe plan extern de tranzitul armelor sîrbești, sprijinul revoluționarilor poloni și, în special, de spi- noasa chestiune a mănăstirilor închinate. în ce privește prima chestiune, conside- răm că modul în care autorul prezintă poziția grupării liberal-radicale față de reforma agrară nu corespunde întru totul realității, în realitate, nu se poate vorbi, în ceea ce privește pe radicali, de o „atitudine hotărîtă împotriva țărănimii” (p. 126), ci de o amînare a rezolvării problemei agrare pînă după înfăp- tuirea unei largi reforme electorale care ar fi dat posibilitate grupărilor liberale să domine Adunarea și să rezolve această chestiune în conformitate cu vederile lor. De altfel, repre- zentînd cu precădere interesele burgheziei și ale păturilor sociale orășenești, liberalii radicali acordau o mai mică importanță reformei agrare, fără a se situa însă în această privință pe pozițiile moșierimii conservatoare cu care era aliată în cadrul „monstruoasei coaliții”. De asemenea, autorul acordă mișcări separa- tiste din Moldova după 1862, generată de conse- cințele integrării administrative asupra acestei provincii, o importanță mai mare decît aceasta a avut-o în realitate. S-ar fi cuvenit subliniat, credem, caracterul nepopular al acestei mișcări redusă la un mic număr de nemulțumiți, pro- veniți îndeosebi din rîndurile moșierimii. în ce privește chestiunea secularizări averilor mănăstirești, autorul observă pe drept www.dacaromanica.ro 9 RECENZII 1579 cuvlnt că aceasta a fost prima și singura ocazie care a întrunit adeziunea tuturor factorilor politici asupra unei măsuri luate de un guvern al lui Cuza. Trecerea de la parlamentarism la regimul autoritar, instituit prin lovitura de stat de la 2 mai 1864, formează obiectul celui de-al cinci- lea capitol al lucrării. Geneza loviturii de stat este sesizată, în mod just, de Istoricul american în opoziția „monstruoasei coaliții” — alianță a liberalilor-radicali sau „roșii” cu extrema dreaptă a moșierimii — față de linia politică preconizată de domnitor. Totuși, autorul exa- gerează cînd susține că „boierii doreau o reîn- toarcere la vechile vremuri ale privilegiului lor exclusivist” (p. 159). în realitate, tnoșierimea conservatoare accepta o modernizare Institu- țională a statului național — dovadă o serie de reforme adoptate cu concursul Adunării dominată de această forță politică în sesiunea 1863 — 1864 — , cu condiția însă a păstrării pozițiilor ei privilegiate pe plan politic și eco- nomic. Nu corespund realității nici ezităriile pe care le-ar fi avut domnitorul și mai ales primul ministru Kogălniceanu în fața actului de ener- gie pe care l-a reprezentat lovitura de stat. O astfel de opinie este lipsită de temei dacă avem în vedere concepțiile politice și fermi- tatea caracterului celor doi protagoniști ai acestui act. în schimb, trăsăturile regimului politic instituit prin Statut, plebiscitul prin care masele populare au aprobat lovitura dată moșierimii, precum și acțiunile diplomatice în vederea recunoașterii internaționale a noului regim sînt corect analizate, părerile autorului concordînd în această privință cu acelea ale istoricilor români. Nu același lucru putem spune însă și despre modul în care G. Bobango prezintă reforma a- grară din 1864. Lăsîndu-se influențat de unele lucrări străine consacrate acestei probleme — a lui David Mitrany, The Land and the Peasant in Romanța (Oxford, 1930), fiind cu precădere citată — autorul insistă aproape exclusiv asupra neîmplinirilor, defectelor legii rurale, fără a arăta însă șl rolul pozitiv jucat de acea- stă reformă în evoluția ulterioară pe multiple planuri a României moderne. Este regretabil că Istoricul american, deși citează in notă lucrarea Iul N. Adăniloaie și Dan Berindei, Reforma agrară din 1864 (București, 1967) nu împărtășește șl concluziile la care au ajuns autorii respectivi în privința însemnătății reformei amintite, cea mai de seamă reformă social-economlcă din România pe toată durata secolului al XlX-lea. De asemenea, dacă reforma agrară din 1864 — cu tot accentul pus pe laturile el negative — este pe larg prezentată, celelalte reforme înfăptuite în perioada imediat următoare loviturii de stat nu slnt nici măcar amintite. Excepția fac numai legea instrucțiunii publice, atribuită lui D. Bolintineanu, a cărei promulgare este în mod greșit pusă în legătură cu înființarea Universității din București la 4 iulie 1864. Capitolul se încheie cu analiza împrejurări- lor care au determinat retragerea guvernului condus de M. Kogălniceanu și reconstituirea opoziției „monstruoasei coaliții” împotriva lui Cuza. Se evidențiază faptul că un rol în- semnat în deteriorarea situației domnitorului l-a jucat mișcarea izbucnită în București la 3 august 1865, în legătură cu care autorul lasă să se înțeleagă că ea ar fi fost pregătită de opo- ziție, îndeosebi de partea ei radicală, opinie pe care ultimii cercetători români ai problemei nu o împărtășesc întru totul2. Ultimul capitol al lucrării, Sfîrșitul erei Cuza (p. 193—212), tratează succint împre- jurările care au dus la abdicarea silită a domni- torului la 11 februarie 1866, precum și ultimii ani ai vieții acestuia. Se relevă faptul că solu- ția adoptată în 1866 pentru reglementarea problemei vacanței tronului s-a datorat atît talentului diplomatic al românilor, care au folosit și de această dată cu succes politica faptului împlinit, cît și conjuncturii interna- ționale favorabile. în ce privește alegerea lui Carol de Hohenzollern, autorul afirmă că ea rămâne încă o problemă neclarificată de istorio- grafia română 3, dar recunoaște că prezența acestuia pe tronul României, într-o perioadă în care balanța puterii în Europa înclina în favoarea Germaniei, era de natură să favorize- ze dobîndirea unei poziții mai independente față de Imperiul otoman. Cartea mai cuprinde concluzii, note, un eseu bibliografic, indice de nume și un grup de Ilustrații pe care l-am fi dorit mai bogat reprezentat (lipsește, de exemplu, portretul lui Kogălniceanu). în Concluzii autorul încearcă să degajeze semnificațiile majore ale domniei lui Al. I. Cuza în procesul de constituire a statului na- țional român. Tabloul societății românești la mijlocul secolului al XlX-lea schițat de isto- ricul american cuprinde însă și aspecte care nu corespund realității istorice. Astfel afirmația privind lipsa unei conștiințe naționale în rîn- durile „țărănimii analfabete” sau aceea referi- toare la revendicarea de către burghezia libe- rală a ideii reface rii vechii Dacii pe baza unui 2 Vezi în această privință Apostol Stan, Grupări și curente politice tn România intre Unire și Independență, București, 1979, p. 173—174 și Dan Berindei, Les antecedente de l’abdication du prince Cuza, în „Revue Roumaine d’Histoire”, XVII, 1979, nr. 4, p. 798—799. 3 Vezi totuși studiul lui Gr. Chiriță, Româ- nia tn 1866. Coordonate ale politicii interne și internaționale, în „Revista de istorie”, tom. 31, 1978, nr. 12, p. 2197—2220. www.dacoromaiiica.ro 1580 RECENZII 10 „trecut real sau imaginar’* sint lipsite de o bază științifică. Semnalăm, de asemenea, o serie de erori de amănunt strecurate în cuprinsul lucrării — din păcate destul de numeroase — care cu mai multă grijă din partea autorului puteau fi evitate. Astfel, Tudor Vladimirescu a fost ucis în mai 1821 și nu in 1822, cum se afirmă la p. 1; atentatul Împotriva lui Gh. Bibescu a avut loc la 10 iunie, nu la 3 mai 1848 (p. 5); Adunările elective erau alese pe șapte nu pe cinci ani (p. 17); domnitorii Gh. Bibescu și B. Știrbei erau frați, nu tată și ginere (p. 20— 21); moșiile familiei Cuza se aflau in nord- estul Moldovei pe valea rîului Molda, nu Mo- sela, care, după cum se știe, curge prin Ger- mania și Franța (p. 41); marele spătar Dumi- trașcu Cuza n-a fost ucis probabil in duel (p. 41), ci din ordinul domnitorului din acea vreme, Mihail Racoviță, sub Învinuirea că ar fi con- tribuit, alături de alți boieri, la aducerea in Moldova a unui corp de oaste austriac (cf. Ion Neculce, Letopisețul Țării Moldovei, ed. a Il-a, București, 1959, p. 287). Tot astfel, numele corect al directorului pensionului din Iași in care a învățat probabil Cuza este Cu6- nin, nu Cunin (p. 43); proclamația de la Islaz cuprindea 22 de puncte nu 14 (p. 57); pri- mul președinte al Consiliului de Miniștri in Muntenia, după dubla alegere a fost I. Al. Filipescu, fost membru al căimăcămiei de trei, și nu I. I. Filipescu, aflat In acel timp in misi- une la Constantinopol (p. 84); cel mai lung guvern al Moldovei din primii trei ani ai dom- niei lui Cuza a durat nouă luni (guvernul con- dus de M. Kogălniceanu intre mai 1860 — ianuarie 1861) și nu trei (p. 89); Adunările elective au fost dizolvate nu in septembrie 1859 (p. 99) ci la 6 decembrie același an; in iunie 1860 la clrma Moldovei se afla guvernul condus de Kogălniceanu nu de An. Panu (p. 110); Văcăreștii nu erau un cimitir (p. 128), ci o mănăstire, transformată la acea dată în închisoare; între 1829 — 1834, Principatele s-au aflat sub ocupația nu protec- toratul țarist (p. 144), iar ziarul lui C. Bolliac „Trompeta Carpaților” a apărut la București, nu la Brașov (p. 287). Numeroase erori găsim și în transcrierea unor nume românești ca, de exemplu: „boia- rimie” în loc de „boierime"; „metoae” în loc de „metoașe” ; „mijloace” în loc de „mijlo- cași” (categorie de țărani clăcași); „Foii Sătești” în loc de „Foaia Sătească” etc. Cu toate deficiențele de conținut sau de formă semnalate, lucrarea lui G. Bobango păstrează totuși, în ansamblu, caracterul unei realizări științitifice de certă valoare, impresie Întărită și de impresionanta listă bibliografică a izvoarelor documentare consultate. Ea este utilă mai ales cititorilor străini, care găsesc in lucrarea istoricului american o prețioasă sursă de informare pentru cunoașterea unui moment deosebit din istoria României. Valeriu Stan * Kriegswirtschaft und Rustung (1939—1945) (Economia de război și înarmarea, 1939—1945), Coordonatori: Friedrich Forstmeier și Hans-Erich Volkmann, Droste Verlag, Diisseldorf, 1977, 418 p. Lucrarea constituie o culegere de studii — rezultat al unor cercetări științifice Întreprinse de istorici ai economiei din diverse țări — și prezentate la o sesiune organizată de Institu- tul de istorie militară din Freiburg im Breis- gau din Republica Federală a Germaniei. Pornind de la Însemnătatea factorului econo- mic pentru cunoașterea și Înțelegerea unor evenimente de amploarea celei de a doua conflagrații mondiale, autorii analizează o serie de aspecțe legate de politica germană de finanțare a războiului comparativ cu celelalte state beligerante, situația forței de muncă și productivitatea in economia de război germa- nă, comerțul exterior al Germaniei naziste, căile ferate In economia de război a celui de-al treilea Reich, relațiile economice germano- italiene (1934—1941), raporturile economice germano-suedeze în timpul războiului, efectele politicii de înarmare asupra economiei de răz- boi germane (1938 — 1945), economia de război a Japoniei (1941 — 1945), mobilizarea econo- miei balcanice în timpul celui de-al doilea răz- boi mondial, structura și organizarea produc- ției de război americane (1939 — 1945), exploa- tarea economică a Franței ocupate, sistemele de exploatare economică în regiunile ocupate din Polonia și Uniunea Sovietică. în elaborarea și prezentarea studiilor se pornește de la teza privind războiul total potrivit căreia declanșarea unor conflicte militare între state puternic industrializate depinde nu numai de problemele de strategie și tactică, de cantitatea și calitatea materia- lului de război, ci în mare măsură de potenția- lul economic general. Istoriografia are așadar misiunea de a analiza semnificația acestui fac- tor în timpul celui de-al doilea război mondial, în urma înlesnirii accesului la multe din arhivele unor state foste aliate sau ostile Germaniei naziste este acum posibil a analiza situația economiei de război a Reichului ger- man între 1939 — 1945 în contextul interna- țional al vremii. www.dacoromanica.ro 11 RECENZII 1581 Pînă nu demult literatura de specialitate menționa absența unui program economic al N.S.D.A.P., lucru ce s-a dovedit a fi inexact. Dimpotrivă, el s-a concretizat în așa-numita ,,teorie a marelui spațiu economic” (Gross- wirtschaftsraum), concepută ca o alterna- tivă a principiului „comerțului liber interna- țional”. Planurile germane dc organizare a unui , ,mare spațiu economic” central-european — motivat economic — coincideau cu aspirațiile de expansiune teritorială ale lui Hitler, vizînd să cuprindă Scandinavia, statele neutre vest- europene, Peninsula Iberică și Italia etc. Se •cerc reținută ideea esențială: nici pretențiile ■de hegemonie, nici „marele spațiu economic” autarh nu puteau fi obținute cu mijloace pașnice. Odată ajunși la putere național- socialiștii au pornit vertiginos în urmărirea țelurilor lor. întregul proces economic a fost pus în mod conștient în slujba pregătirilor de război. Potrivit definiției naziste, așa-numita „economie a apărării” urma să pregătească întreaga economie încă din timp de pace în vederea ducerii unui război total. Toate ace- ste aspirații duse la extrem urmau a fi reali- zate prin lărgirea bazei economice pe princi- piul teritorial, prin exploatarea regiunilor ■ocupate și prin producția „coordonată” în cadrul spațiului stăpînit. Acestea sînt principalele idei pe care le dezvoltă studiile concentrate în volum. Primul dintre acestea, intitulat Finanțarea războiului, aparține lui Willi A. Boelcke, pro- fesor la Universitatea din Stuttgart, istoric al economiei, cunoscut prin lucrările sale mono- grafice publicate pe teme de istorie economică: Înarmarea Germaniei In cel de-al doilea război mondial și Krupp și Hohenzollernii. Studiul se prezintă ca o analiză compara- tivă a diferitelor aspecte teoretice ale finanțării războiului în general. Economia de război impune o restructurare a necesarului în fa- voarea reorientării economice și acoperirea efortului militar. Ea cere așadar modificări esențiale în structura producției și în modul de repartizare a mijloacelor de investiții, în anga- jarea forței de muncă, reorientarea comerțului exterior și o îngrădire importantă a folosirii veniturilor. Ținînd seama de capacitatea eco- nomică reală a unui stat, proporția efortului său de război determină gradul de transfor- mare și deformare a economiei sale impusă de trecerea la starea de război. în mod necesar se încearcă acoperirea chel- tuielilor de război prin cele patru metode cla- sice: impozite, împrumuturi, creșterea prețuri- lor și contribuții sau reparații de război. în analiza problematicii autorul insistă cu precădere asupra politicii financiare germane în perioada amintită, subliniind cele patru categorii de probleme pe care le-a avut de rezolvat statul german, anume acoperirea chel- tuielilor mereu mai mari pentru compensarea golurilor ce apar, în buget, repartizarea mij- loacelor materiale necesare pentru operațiile militare, creșterea necontenită a prețurilor, inflația mereu mai puternică, și, în sfîrșit, folosirea economicoasă a mijloacelor și limi- tarea cheltuielilor la minimul necesar. La încheierea celui de-al doilea război mondial aproape toate statele s-au aflat în fața acelorași probleme: prea mult în bani, prea puțin în produse, un volum exagerat de dato- rii, visterii goale, secătuirea rezervelor statu- lui. Țările implicate au abordat rezolvarea situației în diverse maniere, potrivit condi- țiilor și obiectivelor lor politice, economice și sociale. Procesul a fost mult mai îndelungat decît se crezuse la început și a avut implicații împovărătoare mai ales pentru țările care sufe- riseră mai mult de pe urma războiului. Politica față de problemele muncii In econo- mia germană de război, cel de-al doilea studiu publicat în lucrare, aparține profesorului Milward de la Universitatea din Manchester, specialist în istoria economică a perioadei, cunoscut prin lucrările sale în acest domeniu (Economia germană de război 1939—1945, Noua ordine și economia franceză, Economia fascistă In Norvegia). Sintetizînd multiplele aspecte ale proble- melor economice semnalate în țările belige- rante se cere să reținem ideea fundamentală a autorului potrivit căreia cel de-al doilea răz- boi mondial a fost în cele din urmă o confrun- tare a capacității de producție a statelor implicate. începind cu anul 1942 și pînă în toamna lui 1944 se face simțită o fază intere- santă, aparent stranie, de creștere a producției, etapă de care au beneficiat toate părțile beli- gerante cu excepția Italiei. Raportul dintre creșterea însumată a producției industriale în acești ani și sporirea venitului național a osci- lat (variat), în funcție de pagubele de război, de la o țară la alta; războiul a canalizat rezer- vele în proporție covîrșitoare în două direcții principale: industria și forțele armate. Ele- mentele principale luate în discuție în acest cadru sînt forțele de muncă, problema recru- tării lor, eficacitatea muncii. Pînă la un anumit nivel, nevoia suplimen- tară de forțe de muncă în toate economiile naționale participante la război a fost acope- rită din aceeași sursă. în continuare însă fie- care stat s-a orientat potrivit convingerilor sale de politică-economică. în cazul guvernu- lui național-socialist hotărîrea de a angaja forță de muncă străină în condițiile unui regim de muncă obligatorie a dus la o soluție apriori sortită eșecului — în încercarea de a suplini o politică rațională în problema muncii. în asemenea împrejurări productivitatea obținu- tă era mult redusă. Salariile reduse au limitat și mai mult motivația muncii; „germanul mai lucra numai din patriotism” — afirmă autorul www.dacoromanica.ro 1582 RECENZII 12 studiului. Pornind de la premisa unei profunde discriminări rasiale, la care se adaugă neconcor- danța spirituală cu țelurile de război ale Ger- maniei și concepția lucrătorului străin — ceea ce-1 duce de la indiferență la acțiuni potriv- nice — nemulțumit de condițiile în care trăiește, toate acestea în plină acutizare au declanșat o adevărată criză. Această stare de lucruri nu a fost proprie doar Germaniei. Spre sfîrșitul războiului în Japonia lucrau 1,5 milioane de coreeni, plus numeroși prizonieri. în minele de cărbuni din această țară lucrau, de asemenea, mulți pri- zonieri. în Anglia se semnalau în aceeași peri- oadă circa 224 000 prizonieri angajați în munci agricole, îndeosebi italieni. Oricum, însă, proporția folosirii muncii forțate ca și a forței de muncă străine este relativ nesemnificativă în celelalte țări, comparativ cu Germania. Această problemă a continuat să constituie pînă la sfîrșit o ieșire pe cît de comodă, pe atît de primejdioasă pentru conducerea Reichu- lui care s-a confruntat pe toată durata răz- boiului cu dificultățile provocate de ea. Hans-Erich Volkmann, cunoscut specialist în problemele economice ale celui de-al treilea Reich, semnează studiul Comerțul exterior al Germaniei naziste tntr-un spațiu economic „închis" tn vreme de război. Atenția principală a autorului se concentrează de astă dată asupra esenței teoretice a ideologiei economice germane în perioada amintită, încercînd s-o analizeze pe baza unor lucrări elaborate de teoreticianul epocii. El încearcă o explicație a conceptului de „economie a marelui spațiu” — înțelegtndu-1 ca fiind un sistem deosebit al comerțului exterior, pe baza căruia se sta- bilesc alte relații între economiile naționale ale statelor implicate. Gruparea respectivă, ca entitate de conviețuire, are anumite necesități vitale comune. Din interferarea lor rezultă posibilitatea și necesitatea unei ordini a rela- țiilor economice externe sub aspectul unui țel unic supraordonat grupării. Puterea politică predominantă și conducătoare ar fi — după această teorie — purtătoarea voinței de ordine supraordonate. Potrivit concepției național-sociallste, acest „drept vital conducător” se poate exer- cita în cele din urmă „într-un spațiu economic” creat prin mijloace diplomatice și agresiune militară care în ultima sa dimensiune urma să înmănuncheze „toate popoarele continentului, de la Glbraltar în Ural șl de la nord pînă în Cipru, cu iradierile Iul colonialiste în Siberia și peste Mediterana spre Africa”. Ca un prim pas în acest scop se concepea deplasarea centrului de greutate al comerțului exterior german în Europa continentală și aici concret asupra țărilor bogate deținătoare de materii prime, carburanți, și a statelor agrare subdezvoltate economic, motiv pentru care după 1933 atenția Germaniei s-a îndrep- tat mereu mai mult asupra nordului și estului european. După toamna anului 1939 problemele economice ale Germaniei s-au agravat șl în privința raportului dintre import și export. Reducerea volumului exportului german pînă la 84% semnala incapacitatea economică a Reichului de a-șl compensa importul prin export sau a-1 plăti în devize. Regimul național-socialist a înțeles să rezolve această situație prin extinderea teri- torială a spațiului de hegemonie; ocupă Dane- marca, Norvegia, Benelux, părți din Franța, în fond, ocupația — arată autorul lucrării — prezintă o serie de avantaje Imediate: fostele state neutre devin treptat componente ale „marelui spațiu economic german”, fiind obli- gate să furnizeze Reichului bunurile lor; ele își orientează economia după necesitățile de aprovizionare și înarmare ale Germaniei. Autorul analizează apoi maniera de adap- tare a acestor orientări (linii) de politică eco- nomică externă în țările baltice, Finlanda, Suedia și Elveția, Slovacia, insistînd în cele din urmă pe țările din Peninsula Balcanică. Importul mai mult sau mai puțin impus con- stituie una din principalele căi de penetrație, proporția valorii bunurilor importate con- stituie, așadar, un indiciu clar al penetrației. Exemplul României este edificator în acest sens. Valoarea exportului german în România crește între 1939 șl 1941 de la 209 509 000 mărci, la 346 552 000 mărci. Datele numeroase prezentate în studiul analizat constituie indicii interesante în cercetarea etapelor expansiunii economice și implicit politice a Reichului german la Dunăre. Mijloacele de pătrundere economică au alternat cu cele politice, în cadrul cărora ade- rarea statului respectiv la Pactul tripartit constituia o cale deloc de neglijat. Toate aces- tea vizau integrarea țării respective în „noua economie a marelui spațiu continental euro- pean” și implicarea ei în sistemul nefast de relații politico-economice țesut de Germania nazistă, cu tot lanțul de consecințe funeste pînă la încheierea războiului. Un alt domeniu important în contextul economic al celui de-al doilea război mondial 11 constituie problemele Căilor ferate în econo- mia germană de război (1933—1945), studiu aparținlnd lui Horst Rohde. Problematica analizată se abordează din trei puncte de vedere. în condițiile moderne survine o distanțare mai mare în spațiu între locul de exploatare a materiilor prime, locul de producție și bene- ficiar. Mobilitatea necesară pentru a asigura legătura dintre ele depinde de eficacitatea re- țelei de comunicații, de unde rezultă interesul mare pentru reorganizarea sistemului și mări- rea capacității lui pentru a putea răspunde necesităților de război. www.dacoromanica.ro 13 RECENZII 1583 O economie echilibrată prosperă, cu forțe de muncă suficiente, materii prime, producție Înaltă garantează Îndeobște o rețea funcțională de căi de comunicație, posibilitățile de inves- tiții fiind și ele corespunzător mai mari. Factorul transport are o importanță covîr- șitoare pentru purtarea unui război modern pentru marșuri, mobilizare, deplasări de trupe pentru noi operații, aducerea de rezerve, apro- vizionare, capturi etc. Armata de mase cu mecanizarea ei sporită, extinderea în spațiu a operațiilor militare și escaladarea războiului ce devine total, au făcut ca rețelele de căi ferate să fie o componentă esențială — lucru demonstrat pe tot parcursul războiului. Dacă la Începutul operațiilor militare sta- rea lor nu corespundea nivelului economic și militar dorit, deficiențele fundamentale s-au agravat pe parcurs Îndeosebi din cauza Întin- derii exacerbate In spațiu, a distanțării exage- rate a operațiilor, a frontului față de țară. Avalanșa de măsuri, instrucțiuni, reglementări și dispoziții atestă faptul că pînă în ultima zi a războiului problema căilor ferate a rămas o povară grea pe umerii conducerii militar- politice a Germaniei naziste. Aspecte ale economiei de război In relațiile economice germano-ilaliene (1934 — 1941), studiu semnat de Francesca Schinzinger, abordează o problematică mai puțin cercetată de istoriografia contemporană și de economiști. După 1934 soarta economiei italiene a fost determinată de încercările lui Mussolini de a juca un rol important în Europa și Africa, lucru concretizat în războiul din Abisinia. Conducerea fascistă italiană, convinsă că bună- starea unei țări sporește prin cucerirea de noi teritorii, n-a mai ținut seama nici măcar de condițiile naturale ale regiunii respective. Pe de altă parte apropierea de politica Germaniei a provocat agravarea unor pro- bleme ale economiei italiene. Contradicțiile de interese dintre Italia și Germania încă din perioada de pregătire a războiului mondial au fost mai puternice decît avantajele pe care le incumba cooperarea celor două economii naționale. Neținînd seama de interesele eco- nomice ale Italiei, Mussolini s-a lăsat antrenat de Hitler în foamea de materii prime din țările balcanice. După 1925—1926, cind a cunoscut o fază de consolidare politică internă, promovînd paralel o politică externă activă, Italia a inaugurat o linie de expansiune economică, politică, teritorială, vizînd crearea unui ,,im- periu italian mediteranean”, care urma să se bazeze pe un domeniu colonial pe teritoriul Africii. Hitler a profitat de aceste tendințe poli- tice externe, atrăgînd Italia pe făgașul unei cooperări net dezavantajoase pentru economia italiană, marclnd-o definitiv pînă la sfîrșitul războiului. Studiul lui Klaus Wittmann, intitulat Relațiile economice germano-suedeze In timpul celui de-al doilea război mondial, își propune să cerceteze în ce măsură, în ce domeniu și In ce scopuri putea fi pus potențialul economic al Suediei — în ciuda statutului său de neutra- litate — în slujba eforturilor germane In con- dițiile economiei de război. în timpul anilor de supremație germană în Europa, Suedia a adoptat — constrlnsă de împrejurări — o atitudine favorabilă Rei- chului, încercînd să-și servească în felul acesta interesele proprii de aprovizionare și securitate. Interesele germane față de Suedia au variat în funcție de disponibilitatea altor resurse și au fost foarte mari In prima fază a războiului. Ele au servit în general dorinței germane de a lega Suedia de sistemul său ca partener co- mercial și membru potențial al „economiei marelui spațiu economic” și de a exclude sau cel puțin a limita influența economică brita- nică în spațiul scandinav. După seria de eșecuri suferite de Germania nazistă — culminlnd cu „cotitura de la Mos- cova” — s-au intensificat presiunile Aliaților asupra guvernului suedez, încercînd să deter- mine revizuirea liniei politice inițiale. Aceste presiuni nu vizau doar revenirea la statutul de neutralitate, ci chiar adoptarea unei atitudini de nonbeligeranță în favoarea lor. în ansamblu, istoria acestor relații trebuie văzută sub prisma eforturilor celui de-al III-lea Reich de a-și asigura potențialul eco- nomic al unui stat neutru pentru sprijinirea propriei economii de război. Norbert Schausberger, autorul studiului Efectele economiei de război și ale înarmării asupra structurii sociale și economice a Austriei (1938—1945), este profesor la Universitatea din Kiagenfurt. Specialist în problemele de istorie economică a celui de-al doilea război mondial, este cunoscut îndeosebi pentru lu- crările sale Continuitatea problematicii Anschlussului cu accent deosebit asupra impli- cațiilor economice, Austria și politica de An- schluss național-socialistă și Hitler, Germania și marile puteri. Alipirea forțată a Austriei la Reichul hitle- rist a însemnat integrarea țării în ansamblul pregătirilor de război germane. Pe acest cadru- fundal autorul își propune să prezinte locul Austriei în concepția și planurile conducerii militar-politice germane referitoare la extin- derea treptată a potențialului economic, con- secințele Anschlussului Austriei asupra eco- nomiei Germaniei naziste și, invers, efectele lui asupra situației economice și sociale din Austria. Anexarea acestei țări a implicat o reorien- tare a economiei potrivit scopurilor germane, avînd totodată o deosebită însemnătate pen- tru procesul de intensă înarmare ce se desfă- șura în Reich4 prin aportul puternicelor centre www.dacoromamca.ro 1584 RECENZII 14- industriale austriece producătoare de tancuri, tunuri, muniții, vehicule militare. Situația creată a avut o serie de repercusi- uni de importanță istorică, determinlnd in mare măsură noua structură economică și socială a Austriei și după 1945. Economia de război a Japoniei 1941— 1945 de Berndt Martin își propune o analiză com- parativă a Germaniei și Japoniei sub acest aspect. Eforturile militar-economice ale celor două țări au atins punctul maxim în anul 1944, economia germană în iulie iar cea japoneză în septembrie 1944, după care se constată în ambele state un recul puternic al producției pînă la capitulare. Analiza paralelă a celor două economii de război, dispuse în structuri spațiale și sociale cu totul diferite, evidențiază de fapt în cazul Japoniei, „incapacitatea unui stat cu o eco- nomie semifeudală de a face față unul război modern”. Pregătirile militare ale Japoniei, economia de război organizată pe plan statal, cu absor- birea tuturor resurselor, toate acestea au de- terminat o urgentare a procesului de industria- lizare a țării. Încercînd o analiză a ceea ce a însemnat războiul pentru această țară, autorul se oprește la două din implicațiile pe care le consideră esențiale: restructurările sociale ale populației generate de economia de război și războiul ca factor modernizator al Japoniei, stadiu pre- gătitor al saltului economic ulterior. Din aceste două unghiuri de vedere se prezintă toate aspectele vieții economice, politice și sociale ale Japoniei în timpul celui de-al doilea război mondial și consecințele războiului asupra lor. R. J. Overy întreprinde în studiul său Moblizarea economiei britanice In timpul celui de-al doilea război mondial o analiză sintetică a felului în care a reușit economia britanică să se adapteze prompt cerințelor stării de război, asigurlnd totuși controlul asupra principalelor ramuri ale vieții economice, chiar dacă în esen- ță s-a concentrat în două direcții: o politică comercială și financiară cît mai echilibrată și crearea unui sector de înarmare prin asigu- rarea materiilor prime și a forței de muncă necesare. Cele două țări, Germania și Marea Britanie au pornit de la premise strategice diferite, chiar dacă în 1941 ambele au ajuns la convingerea că strategia este întotdeauna determinată de disponibilitatea tehnicii mili- tare. Capacitatea economiei britanice de a se adapta cerințelor unei producții de masă în domeniul armamentului a fost decisivă pentru menținerea aproape constantă a nivelului efortului de război. Practica guvernamentală britanică și con- stituționalismul tradițional au constituit o bază temeinică pentru structura economică din timp de război. Avantajul consta în faptul că puterea se exercita pornind de la parla- ment, prin guvern șl autoritatea de profil; sistemul financiar elastic a înfruntat cu bine problemele ivite. în ceea ce privește mobilizarea industrială, aceasta a constituit una din principalele sar- cini ale guvernului britanic. încă din perioada anterioară confruntării armate au fost luate- măsurile pregătitoare îndeosebi în domeniul aeronauticii, factor hotărîtor pentru poziția adoptată de Marea Britanie pină la sfîrșitul conflagrației. Studiul ,.Exploatarea ” Franței ocupate,. titlu sugestiv prin însuși conținutul său», aparține lui Harald Winkel, cunoscut istoric- economist, profesor la Universitatea din Aachen. Autorul structurează relațiile eco- nomice germano-franceze din perioada 1940 — 1944, date fiind etapele istorice concrete ale perioadei de ocupație și pornind de la ideea că maniera de spoliere a Franței de către Ger- mania nazistă este greu de definit ca un tot unitar. Se consideră o primă fază, aceea a evacuării, în intervalul 22 iunie 1940 24 oc- tombrie 1940. Este perioada în care eforturile agresorului s-au concentrat pe sprijinul și aprovizionarea trupelor germane angajate în teritoriul francez ocupat, transportarea ma- teriilor prime și a unor produse industriale in Germania, potrivit necesităților acesteia, aducerea forței de muncă franceze In Reich. Dacă inițial ocupantul a putut conta pe disponibilitatea unor firme ca Renault, de a colabora în ideea de a salva ceea ce se mal putea salva din economia franceză, după de- barcarea Aliaților în nordul Africii și intrarea trupelor în sudul Franței plnă atunci neocupat, zona devine din nou „fierbinte” și Rcichul german își sporește presiunile. Aceasta este etapa în care se putea întrezări — după opinia autorului — o unitate de interese între ocu- pant și unii reprezentanți ai celui ocupat. De aceea, intervalul dintre vara 1942 și vara 1943 constituie perioada de apogeu a acestor relații. Ea se materializează și în livrările pe care le furnizează Franța Germaniei. în tri- mestrele II și III ale anului 1943 se ajunge la cele mai mari cifre în livrările din industria metalurgică, construcții de mașini și bunuri de consum pentru ca, în ultimul trimestru al anului, acestea să scadă vertiginos. După capi- tularea Italiei, la 3 septembrie 1943 și elibe- rarea Corsicii — mișcarea de rezistență fran- ceză se activizează proeminent. Din relativ pasive cum fuseseră la început, acțiunile ei se amplifică producînd serioase daune inamicului și ducînd implicit și la crahul relațiilor econo- mice dintre cele două țări. Ultimul studiu din lucrare își propune să prezinte Sistemele de exploatare ale Reichului In regiunile ocupate din Polonia și URSS și este semnat de Waclaw Dlugoborski și Czeslaw Madajczyk. Autorii vizează trei aspecte In www.dacoromanica.ro 15 RECENZII 1585 cercetarea lor: motivația economică în ansam- blul țelurilor generale de război ale Germaniei naziste, trăsăturile fundamentale ale politicii economice germane în „marele spațiu” general european față de fiecare țară ocupată în parte ■și țelurile îndepărtate național-socialiste și încercarea de a le realiza. Făcînd o retrospectivă a relațiilor comer- ciale germano-sovietice pînă în iunie 1941, studiul încearcă o paralelă între interesele economiei germane și obiectivele „planului Barbarossa”, indicînd prezentarea sistemului dc„exploatare” național-socialistă în U.R.S.S, măsurile concrete de acaparare a tuturor do- meniilor vieții economice din regiunile polo- neze sau sovietice ocupate la umbra „teoriei spațiului vital”. în cazul Poloniei decizia lui Hitler de a invada a fost precumpănitor de natură politică și strategică — afirmă autorii. Țelurile eco- nomice ar fi jucat un rol secundar, putînd fi atinse și pe cale pașnică. Odată invadată, Polonia a devenit un adevărat laborator al sistemului dc exploatare german. Acest lucru s-a răsfrînt cu precădere în politica economică adoptată. Problema procurării forței de muncă din aceste zone prin deportări și muncă forțată a devenit una din cele mai grele probleme. Acest sistem de muncă obligatorie a fost cu precădere utilizat în Polonia și regiunile ocu- pate din U.R.S.S. El a vizat — în concepția autorilor — pe de o parte înglobarea totală economică, iar pe de altă parte o cale de reali- zare a acțiunii planificate în prealabil, a elimi- nării totale (în cazul evreilor) sau parțiale a populației din răsăritul Europei. Valoroasă prin datele noi și sintetice pe care le aduce, prin unghiurile interesante din care se abordează multiplele aspecte ale rela- ției economice de război-înarmare, lucrarea colectivă prezentată se înscrie cu succes în seria din ce în ce mai numeroasă a lucrărilor ce-și propun să cerceteze problematica celui de-al doilea război mondial prin prisma moti- vației economice. Monica Andone www.dacoromanica.ro www.dacoromanica.ro REVISTA REVISTELOR * * * „Anuarul Institutului de istorie și arheologie Cluj-Napoca”, voi. ' XXI, (1978) 548 p, Ajuns la al douăzeci șl unulea an de apari- ție, An tarul Institutului de istorie și arheolo- gie Cluj-Napoca și-a ciștigat un binemeritat prestigiu in rindurile publicațiilor de speciali- tate, atît prin valoarea colaboratorilor săi și Întinsa arie de cuprindere a tuturor perioade- lor din istoria României, cît și prin bogăția informațiilor și profunzimea ideilor pe care le oferă c’titorilor săi. Nu putem să nu remarcăm și generozitatea cu care-și oferă spațiul edi- torial tinerilor cercetători, contribuind astfel din plin la afirmarea și realizarea lor pe plan profesional. Cu aceeași bunăvoință, redacția Își ofe ă bunele oficii tuturor celor care, chiar dacă nu lucrează direct în cercetare, prin pre- ocupările lor dovedesc cunoștințe profunde și interes pentru rezolvarea unor chestiuni mai puțin cercetate sau chiar necunoscute, în spe- cial de istorie locală. în sfirșit. vrem să mai subliniem și grija deosebită pe care publicația din Chij-Napoca o manifestă pentru publicarea unor do umente inedite aflate atît în arhivele românești, cît și în cele din străinătate. Anuarul debutează cu două grupaje de articole dedicate celor două mari aniversări din istoria patriei noastre, sărbătorite în anul 1978, împlinirea a 60 de ani de la glorioasa mare unire de la Alba lulia și a 130 de ani de la revoluția din 1848, grupaje care se vor un modest omagiu celor care prin cugetul lor, prin faptele lor, dar mai ales prin eroismul lor, dus de multe ori pînă la sacrificiu de sine, au Împlinit visul milenar al acestui popor de martiri — un vis ce multora ar putea părea modest —, acela de a trăi liber pe pămîntul strămoșilor lui. Deschizînd seria articolelor aniversare, academicianul Ștefan Pascu anunță parcă înalta ținută științifică a acestui volum prin însemnătatea și semnificația Marii adunări naționale de la Alba lulia și a desăvlrșirii Unirii (p. 7—30). Autorul, cu bine cunos- cuta-1 clarviziune și concizie, dublate de acel ,,har” de a descrie faptele de seamă ale neamu- lui, precizează de la bun început caracterul plebiscitar al hotărlrii de la Alba lulia, dat nu atit de forța și hotărîrea — nici ele de neglijat — a celor peste o sută de mii de glasuri care, la unison, au consființit, în prima cetate de scaun a tuturor românilor, dorința fierbinte a strămoșilor lor exprimată cu șaptezeci de ani în urmă pe Cîmpia Libertății din Blaj — „Noi vrem să ne unim cu țarat”, cît de mani- festațiile similare din toate orașele și satele Transilvaniei. Prezentînd ecourile din presa vremii din întreaga Românie Mare, academi- cianul Ștefan Pascu scoate în evidență faptul că toți românii, de pretutindeni, au fost con- știenți, încă de pe atunci, de importanța actu- lui de la 1 Decembrie 1918. în total, con- chide autorul, peste 80% din populație a ho- tărît unirea fără condiții a Transilvaniei cu România, tn mod cu totul liber, fără vreo pre- siune sau ingerință de vreun fel oarecare din partea cuiva. în continuare, distinsul istoric ne prezintă „odiseea” delegației române la Conferința de pace de la Paris, care, nu fără tergiversări, a trebuit în cele din urmă să recunoască și „de jure” un act — Unirea cea Mare — ce devenise de mult o realitate prin voința maselor largi de români, sași, șvabi, evrei, slovaci, ruteni și a unei numeroase părți a populației secuiești și maghiare. Analizind cu cunoscuta-i meticulozitate și imparțialitate fenomenele care au dus în cele din urmă la fericita hotărîre de la Alba lulia, academicia- nul Ștefan Pascu conchide că Marea Unire nu a fost un act de răzbunare, „ci de dreptate a istoriei care și-a împlinit misiunea de a îndrep- ta nedreptățile, de a-și realiza legile obiective, învingînd piedicile ce se împotriveau procesu- lui de dezvoltare logică”. Celălalt articol dedicat Marii Uniri, cel intitulat Urmările Unirii Transilvaniei cu România (p. 31 — 50) și realizat de I. Cicală, ține să remarce în mod deosebit că actul de la 1 Decembrie 1918 „a descătușat într-o mai mare măsură energiile și capacitatea creatoare a societății românești,” constituind un factor de progres atît în agricultură (a adus acea reformă agrară radicală care a dat o puternică lovitură marii proprietăți prin reducerea su- prafețelor de pămînt deținute de la 40,23% la 10,44%) și industrie, cît și pe plan cultural (s-au acordat minorităților naționale cele mai largi libertăți). în sfirșit, Gh. lancu încheie ciclul acestor articole aniversare prin Considerații cu privire .REVISTA DE' ISTORIE”. TOM 34, NR. 8, P. 1587-1592, 1981 www.dacoromamca.ro 1588 REVISTA REVISTELOR Z la rolul și locul Consiliului Dirigent tn primii ani după unire (p. 51 — 65), In care prezintă activitatea acestui Înalt for de la înființarea (2 decembrie 1918) și plnă la dizolvarea sa (10 aprilie 1920), for care a condus In acea perioadă cîteva resorturi ale activității din Transilvania, resorturi care nu erau încă sub autoritatea directă a guvernului român. Auto- rul, pe baza unei atente analize științifice, ajunge la concluzia că realizările Consiliului Dirigent în domeniile economic, social și poli- tic, dar mai ales administrativ, au fost nota- bile, urmărind constant, și înfăptuind, o ate- nuare și o dispariție treptată a particularită- ților regionale. Următoarele patru articole sînt dedicate celuilalt mare eveniment de importanță istorică pentru poporul nostru, aniversarea a 130 de ani de la revoluția din anul 1848. Folosind o serie de materiale inedite aflate în Biblio- teca Documentară Batyaneum Alba lulia. Filiala Arhivelor Statului Alba, Muzeul de istorie Alba lulia, Filiala Arhivelor Statului Hunedoara — Deva și o amplă documentare (cărți de specialitate, studii și articole etc.), I. Pleșa se apleacă, în loachim Băcilă In revoluția din 1848—1849 (p. 67 — 100), asupra unei figuri mai puțin cunoscute a revoluției din Transilvania. Autorul prezintă și inter- pretează conștiincios o serie de documente inedite privitoare la desfășurarea evenimente- lor revoluționare din anii 1848 — 1849 petre- cute la Alba lulia, și împrejurimi, evenimente care au avut implicații profunde în desfă- șurarea întregului proces revoluționar din Transilvania și în cadrul cărora preotul loa- chim Băcilă (fost tribun, senator în consiliul municipal, comisar al Comitetului Național Român, vice prefect, comisar cu rechizițiile, comandant militar etc.) a avut un rol de prim rang. Doru Radosav ne oferă in Cărturarul săt- mărean Moise Sora Novac și revoluția din 1848 (p. 101 — 106), pe baza unor materiale inedite — corespondența lui Moise Sora Novac, cel pe care „Gazeta Transilvaniei" îl numea „unul dintre cei mai naționali români ce avem în Ungaria” — noi date despre revoluția de la 1848 din județul Satu Mare și, mai ales, despre odioasele acțiuni represive organizate de no- bilimea maghiară împotriva nemulțumirilor atît de îndreptățite ale sătenilor. în Un manifest necunoscut privitor la revoluția din 1848 in Moldova (p. 107 — 112), Mircea Popa prezintă manifestul intitulat „Moldova către fiii săi” aflat în arhiva Institu- tului de lingvistică și istorie literară din Cluj- Napoca, document care aduce noi amănunte privitoare la sarcinile, țelurile de perspectivă și, mai ales, amploarea revoluției moldovene, care, se pare, a fost mult mai mare decit s-a crezut pînă acum. în sfîrșit, Hilde Mureșan, în Un ziar revo- luționar de limbă german# apărut In Țara Românească la 1848 (p. 113 — 119), prezintă pe larg cele 7 numere ce s-au păstrat din colec- ția ziarului „Roumania”, care a apărut la București începînd de la 18/30 iunie 1848. Se pare, consideră autoarea articolului, că acest ziar avea drept țel „nu atit atragerea coloniei germano-austriacă din București, la revoluție, cît propaganda în favoarea cauzei revoluției române în Austria și Germania”. Următorul grupaj al Anuarului îl formează rubrica „Studii și articole” care debutează cir articolul lui Mircea Rusu, Populații turce,, slavii și autohtonii tn bazinul carpato-dunărean tn veacurile VI —IX (p. 121 — 131). Autorul,, bazat pe o vastă documentație, ajunge la concluzia, pe deplin argumentată, că „sinteza culturală realizată pe parcursul secolelor VI — IX în tot bazinul carpato-dunărean reflectă în mod fidel etapele evolutive ale simbiozei dintre diversele populatii, eterogene din punct de vedere etnic și cultural, dar în final s-a ajuns la o cultură materială specifică acestui spațiu, fără ca diferențele etnice să mai poată fi distinse cu certitudine”. în schimb, subli- niază pe bună dreptate autorul, din punct de vedere lingvistic lucrurile s-au desfășurat altfel. Așa, bunăoară, treptat dar constant, diversele populații, în special cele care locuiau în grupuri mari și compacte în diferite zone, au putut asimila pe avari, deși aceștia au fost forța dominatoare din punct de vedere politic și militar. La fel de logice sînt și afirmațiile autorului referitoare la secolele X XI, cînd ungurii au reușit să cucerească primele forma- țiuni statale (Salanus, Glad, Menumorut și Gelu), impunînd o nouă dominație politico- militară populațiilor autohtone români, slavi, secui etc. — dar acestea vor continua să-și păstreze trăsăturile specifice (etnice, culturale și lingvistice) pînă astăzi. Tot o problemă de istorie medievală tra- tează și studiul lui Ion Bordeașl Volker Wol- Iman Transportul și comercializarea sării din Transilvania și Maramureș in veacul al XVIII-lea (p. 135 — 171), care se bazează pe o foarte solidă documentație, in bună parte inedită, și este însoțit de numeroase reproduceri de hărți și multe tabele statistice deosebit de interesante. După ce analizează cu atenție toate datele și informațiile obținute, autorii desprind concluzia că, atît prin creș- terea numărului populației, cît și prin sporirea numărului de animale sau lărgirea permanentă a zonelor de desfacere, s-a asigurat cu regulari- tate o piață sigură cantităților tot mai mari de sare, exploatate prin metode noi, mult mai productive, toate acestea asigurînd un venit tot mai mare statului. Articolul lui Nicolae Bocșan, intitulat începuturile mișcării naționale românești tn Banat. Activitatea lui Paul lorgovici (p. 173 — www.dacoromanica.ro 3 REVISTA REVISTELOR 1589 188), analizează la început opera lui Paul lor- govici Observații de limbă românească, în care se demonstrează originea romană a poporului român și latinitatea limbii sale, pentru ca în partea a doua să prezinte laborioasa activitate desfășurată de Paul lorgovici în scopul nobil de a dobîndi pentru români posturile de direc- tori școlari districtuali sau locali, de episcopi în diecezele locuite de o populație majoritară românească, problematică ce a dominat miș- carea națională din Banat de la începuturile ei și pînă în deceniul trei al secolului al X IX-lea. Conclirzionînd, autorul subliniază că „începu- turile mișcării naționale in Banat și părțile vestice se plasează in imediata apropiere a mișcării Supplex-ului ardelean, ilustrînd si- multaneitatea procesului de afirmare națio- nală la toți românii din Imperiul habsburgic, indiferent de confesiunea căreia aparțin”. Următoarele articole se referă la perioada modernă a istoriei patriei. Este vorba de interesantul studiu aparținînd lui Simion Retegan, Mutații economice tn satul românesc din Transilvania lamijlocul secolului al XlX-lea (2848—1867) (p. 190 208), care se aplea- că asupra fenomenelor declanșate de desfiin- țarea iobăgiei, în 1848, cu profunde urmări economice și sociale în Transilvania, cea mai importantă, după părerea autorului, fiind „modificarea organizării tradiționale a spa- țiului agricol prin creșterea ponderii pămintu- lui arător”. Aceasta, alături de trecerea de la cultura alternativă Ia agricultura continuă, comasarea hotarelor satelor și segregarea pă- durilor și pășunilor au determinat o accele- rare a schimburilor țconomice, o deschidere mai mare a gospodăriilor țărănești spre piață. Autorul, pe baza unor interesante și semnifi- cative documente de arhivă inedite prezintă procesul pătrunderii capitalismului la sate, inițierea primelor societăți de comerț la sate, dezvoltarea artizanatului sătesc și apariția acelui așa zis tip de „sat industrios”. în final, Simion Retegan face o amplă și judicioasă analiză a profundelor schimbări produse pe plan social (diferențierea tot mai accentuată a țărănimii), cultural (creșterea simțitoare a numărului școlilor) și național (în cele două decenii de regim liberal este semnificativ fap- tul că imensa majoritate a comunelor româ- nești, chiar și comitatele, aveau notari români). Liviu Botezan și Nicolae Gordoș publică prima parte a unui studiu mai amplu intitulat Incercări de revitalizare a activității P.N.R. In anul 1899 (I) (p. 209 — 231), bazat pe o vastă documentație (arhivă, presă, lucrări și articole de specialitate). Sînt prezentate efor- turile depuse de românii din Transilvania și Banat pentru revitalizarea activității P.N.R., începînd cu pregătirile desfășurate pentru convocarea conferinței intime de la Sibiu, din 14 iunie 1899, și continuînd cu dezbaterile ce au avut loc cu această ocazie. După ce fac o amplă trecere în revistă a pozițiilor celor patru fracțiuni importante din cadrul P.N.R., cu- noscute sub denumirile de moderați, gazetiș- ti, tribuniști vechi și tribuniști noi, autorii ajung la concluzia că numai tonul adesea pătimaș al discuțiilor în contradictoriu — pe tema reorganizării partidului și păstrarea sau înlocuirea tacticii pasiviste cu noul acti- vism — a reprezentat un impediment în calea refacerii disciplinei în P.N.R. încă din 1899, dar, în schimb, această conferință intimă a oferit prilejul expunerii unor idei îndrăznețe referitoare la necesitatea trecerii la tactica politică a noului activism care va cîștiga teren în primii ani ai secolului al XX-lea. Bazat pe o amplă documentație, în cea mai mare parte inedită, Ludovic Băthory ne oferă un interesant studiu privind Rolul industriei carbonifere in economia națională a României (1919—1921) (p. 233,252). Pe baza unor minuțioase tabele statistice, autorul demon- strează că, in condițiile realizării statului na- țional român unitar, industriei carbonifere i s-au oferit condiții mult mai prielnice de dez- voltare, în comparație cu situația antebelică, deoarece piața cărbunelui s-a lărgit conside- rabil. Următoarele două articole de istorie con- temporană, care încheie această rubrică, sînt, din nefericire, mult mai modeste, distonînd neplăcut cu nota sobră a acestei publicații. Ion Bratu și loan Popovici ne oferă Aspecte ale climatului revoluționar din județul Bihor in anii crizei economice (1929—1933). Șoma- jul (p. 253 — 266), în care, după o sumară prezentare a fenomenelor caracteristice ale societății capitaliste care au generat climatul revoluționar din acei ani, se mulțumesc să înșire citeva cifre privind șomajul din județul Bihor, an de an, fără a trage însă concluziile necesare. Nici articolul lui Petru Bunta, Activitatea delegației române la conferința de pace din anul 1946, pentru consolidarea inde- pendenței și suveranității țării (p. 267 — 278), nu se distinge prin capacitate de sinteză și cu atît mai puțin prin originalitate, mulțumindu- se cu o prezentare în fuga condeiului a activi- tății desfășurate de delegația României la Conferința de pace de la Paris, subliniind lucruri deja cunoscute: justețea cererilor Ro- mâniei și nedreptățile ce i s-au făcut la Paris. Rubrica „Miscellanea” este deschisă cu o comunicare a lui loan Piso, Epigraphica (IX). Inscripții votive recent descoperite la Sarmizege- tusa (p. 279 — 287), în care sint prezentate 24 de inscripții inedite de la Sarmizegetusa, de- pozitate în Muzeul Arheologic al localității moderne cu același nume. Francisc Pap prezintă Tezaure monetare din sec. XV —XVIII descoperite la Cluj- Napoca și unele probleme de circulație monetară (p. 289 — 296). Publicînd lista tezaurelor www.dacoromanica.ro 1590 REVISTA REVISTELOR 4 monetare conțlnînd piese etnise între secolele XV—XVIII, autorul face cîteva remarci interesante relative la circulația monetară în sec. al XVII-lea în Transilvania. Conform autorului, nu este numai dificil, dar chiar superflu, a se încerca precizarea categoriei sociale din care au făcut parte proprietarii acestor tezaure, ceea ce este important fiind măsura in care acestea pot constitui probe pentru susținerea cîtorva fenomene de istorie economică. Autorul demonstrează, de ase- menea, că monetele austriace și germane n-au putut înlocui la o dată certă pe cele poloneze, fiind vorba de un proces de durată de-a lungul întregului secol al XVII-lea, proces care a fost determinat de încetarea fenomenului de am- ploare europeană al ,.revoluției prețurilor” pe la mijlocul secolului al XVII-lea. Alexandru Filipescu demonstrează, pe baza unor argumente irefutabile, în Problema existenței cerbului-lopătar In țara noastră (sec. XV—XIX) (p. 297—305), că această specie nu a putut exista la noi „înaintea colo- nizărilor mai serios începute spre sfirșitul sec. XIX — începutul sec. XX”. Marius Porumb Inscripții medievale ro- mânești din Transilvania (p. 307—318), pre- zintă cîteva inscripții medievale românești inedite din Transilvania (sec. XV —XVIII), iar Eugen Chirilă și Viorica Guy Marica, în Lateinische inschriften aus Cluj (16.—17. JH) (p. 319 — 328) publică cîteva inscripții antice, medievale și biblice descoperite la Cluj-Napoca. în Viața agrară din Transilvania in izvoa- rele narative in limba maghiară din secolul al XVII-lea (p. 329 — 337) Maria Ursuțiu prezintă pe lingă jurnale și literatura memo- rialistică a sec. al XVII-lea și textele succinte, dar autorizate ale cronicilor istorice din calen- darele maghiare din Transilvania. Informa- țiile culese din aproape 90 de lucrări, au fost grupate tematic și urmărite cronologic. La început sint oferite știri despre producția și productivitatea agrară, prețul produselor și al muncii, regimul de folosire al sorților din hotarul orașelor și, în final, calamitățile natu- rale și epidemiile, factori importanți ce influ- ențează situația economiei feudale. De men- ționat că în literatura istorică a sec. al XVII-lea, care face obiectul acestui articol, se întîl- nesc și multe referințe de ordin social — viața iobagului, relațiile dintre stăpîn și iobag, judecarea, răscumpărarea, închinarea iobagu- lui, chezășia etc. — care, corelate cu materia- lul documentar arhivistic existent, pot facilita concluzii și argumentări solide. Cristina Feneșan, Relațiile Transilvaniei cu Imperiul otoman in anii 1613—1624 In lu- mina unor documente turcești (p. 339 — 379). Prin publicarea a 13 documente originale redactate în limba osmană autoarea introduce în circuitul științific mai larg cîteva verigi mai puțin cunoscute ale vaniei cu Imperiul otoman. Două <3in cele treisprezece documente editate de Cristina Feneșan se găsesc la Direcția Generală a Arhi- velor Statului București, în fondul de acte turcești, iar celelalte unsprezece în colecția Mike Săndor, constituită în fondul „Cista diplomatica” — Istorice (F. 126) al Arhivei Guberniului Transilvaniei, păstrată la Arhiva Națională Maghiară din Budapesta (aceste unsprezece documente turcești, împreună cu toate celelalte — in număr de 98 — se găsesc în microfilm la Direcția Generală a Arhivelor Statului București). Cîteva din documentele editate de autoare au mai fost publicate la sfirșitul secolului trecut în traducere germană și maghiară în cadrul unor colecții de docu- mentare, iar celelalte sub formă de rezumat sau regest. Cele treisprezece documente publicate acum sînt ordonate în trei grupe — nu numai în funcția de conținut, ci și de mo- mentul emiterii lor — și se referă la cîteva momente distincte și variate: implicațiile ra- porturilor stabilite în 1613 și 1614 între prin- cipele ardelean și „națiunea săsească”, rela- țiile politice ale Transilvaniei cu Moldova înl620 și poziția Porții față de intervenția principelui autonom în războiul de 30 de ani. în afara modului ireproșabil de publicare a documente- lor (regest, critică externă, facsimil, traducere, locul și data unde au mai fost publicate), harnica cercetătoare ne mai oferă și un exce- lent comentariu (aproape 10 pagini), bazat pe o amplă și solidă documentație, care pune cum nu se poate mai bine în valoare aceste documente deosebit de importante prin bogă- ția și noutatea informațiilor ce le cuprind. Și Costin Feneșan (Mărturii despre cnczii bănățeni la începutul stăplnirii austriace. Note pe marginea unui document p. 379 — 385) ne oferă un document extrem de semnificativ pentru cunoașterea rosturilor și autorității cnezilor români din Banat la scurt timp după instaurarea dominației habsburgicc. Este vorba de o sentință dată în 1719 de loan Tornya, administratorul districtului Caran- sebeș, împreună cu opt cnezi sătești din îm- prejurimi, constlluiți în scaun de judecata, din care reies largile atribuții pe care aceștia și le mal păstrau încă la acea dată și care, se știe, aveau să le piardă curînd. Documentul este publicat în limba originală — latină — însoțit de facsimil, dar, din păcate, nu și de traducere, cum ar fi fost normal. în schimb, autorul ne oferă un scurt, dar pertinent co- mentariu. Aurel Răduțiu Decretul de toleranță al Măriei Tereza din 21 martie 1760 tipărit In limba română (p. 387 — 391) publică pentru prima oară decretul susmenționat în limba română, după originalul tipărit la Blaj, la 20 mai 1760, de către Petru Sibianul Tipograful și aflat în Biblioteca Filialei Academiei R.S.R. apoca. 5 REVISTA REVISTELOR 1591 în Dale noi privitoare la nedei (p. 393— 399) Alexandru Neamțu publică patru docu- mente, aflate în Arhivele Statului Filiala Cluj- Napoca, referitoare la două obiceiuri ale ro- mânilor din Comitatul Hunedoara: Cerbul și nedeile. Documentele (unul în limba germană și trei în limba latină) nu sînt însă însoțite și de traducere, așa cum se obișnuiește, ci doar de un scurt comentariu. loan Aurel Pop, în « Codex Kretzulescu » și locul său tn istoriografia din Șcheii Brașo- vului » (p. 401 — 410), face o minuțioasă analiză comparativă a scrierii istorice „Codex Kretzulescu’* (atribuită de primul ei editor în limba română, Em. E. Kretzulescu, diacu- lui Radu Duma) emițînd, în final, ipoteza — bine argumentată de altfel — că acest codex „se cuvine consemnat în întregime (fie global, fie compartimentat pe fragmente) alături de unul din cele două nume (Radu Duma, Simeon Hiară), ori mai de grabă ală- turi de amindouă, „ținînd seamă că această lucrare este anterioară față de „Cronica anonimă a Brașovului...” Ladislau Gyâmânt Împrejurările alegerii de episcop la Blaj In anul 1832 (p. 411 — 415). Autorul prezintă împrejurările care au dus la alegerea în funcție de episcop de Blaj al biseri- cii greco-catolice a lui loan Lemeni. în anexă este publicată circulara tipărită în limba română, adresată clerului diecezan prin care i se aduce la cunoștință rezoluția imperială de convocare a sinodului electoral. Articolul lui lacob Mârza, Elevi ai liceului din Blaj (1836 — 1837) (p. 417 — 427), prezintă, pe baza unor materiale de arhivă (depozitate la Arhivele Statului. Filiala județului Alba. Depozitul Blaj), cîțiva elevi (Nicolae Pauleti, Nicolae Vlăduț, losif Sterca Șuluțiu de Căr- piniș, loan Brad etc.) ai cursurilor de filozofie din anul școlar 1836 — 1837 de la liceul din Blaj elevi care, In deceniile următoare aveau să se remarce „într-o manieră sau alta în viața politică, socială, culturală și religioasă a Transilvaniei secolului al XlX-lea”. Ion Botezan și loan Gabor (Un document din anul 1866 privind reorganizarea școlilor din Blaj p. 429—440) publică pentru prima dată un document din arhiva personală a lui Alexandru Sterca-Șuluțiu, aflat la Arhivele Statului Filiala Cluj-Napoca. Documentul prezintă importanță deoarece completează cunoștințele de pînă acum despre starea în care se găseau școlile din Blaj în preaj- ma inaugurării regimului dualist, reflectînd străduințele de modernizare, de situare a școlii din Blaj la nivelul celor echivalente din impe- riu, atît în ceea ce privește criteriile de angajare și de promovare a cadrelor didactice, cît și salarizarea lor. însoțit de o scurtă prezentare, documentul dispune și de un foarte util glosar. Beneficiind de o solidă și variată documen- tație (materiale inedite din arhivele românești și străine, presă, lucrări generale și speciale, studii și articole de specialitate, atît românești cît și străine), de o bună capacitate de sinteză și de un atrăgător mod de exprimare, tînărul cercetător Stelian Mîndruț ne oferă un exce- lent studiu despre un subiect — legile lui Apponyi — care, dacă nu a fost complet negli- jat de istoriografia noastră, în orice caz nu a fost tratat cu importanța pe care o merită, dat fiind mai ales tristele repercusiuni pe care aceste legi le-au avut asupra românilor din Transilvania. Acest fapt ce ne obligă să-i acordăm un spațiu mai mare de prezentare, studiului său Legile lui Apponyi și activitatea parlamentară a deputafilor români (1507) (p. 441 — 458). După ce face o scurtă trecere în revistă a măsurilor abuzive de maghiarizare forțată întreprinse de guvernele de la Budapesta în perioada 1868 — 1907, cu referiri directe la învățămînt, autorul ne oferă o amplă și judi- cioasă analiză a rușinoaselor legi școlare din anul 1907, al căror țel final era transformarea tuturor școlilor popoarelor nemaghiare „în instituții de cultură aflate sub controlul per- manent al statului pentru a facilita însușirea limbii statului, înstrăinarea de graiul matern și forțarea convertirii populației nemaghiare la ideea de stat național unitar”. în continuare autonil prezintă pe larg reacția românilor la aceste legi odioase, în special luările de cuvînt, atît de clarvăzătoare și pline de patriotism fierbinte, ale deputaților români în Parlamen- tul de la Budapesta (Teodor Mihali, Aurel Novacu, Alexandru Vaida, luliu Maniu, Vasile Goldiș, Șt. Ciceo-Pop, Aurel Vlad, George Popovici etc.) , care au denunțat și înfierat cu tărie caracterul șovin și antidemo- cratic al legilor lui Apponyi, atît în timpul discutării proiectului, cit și după votarea lui la 19 martie și 26 aprilie 1907, prin numeroase acțiuni de protest, întruniri populare, precum și o activă companie de presă însoțită de moți- uni și rezoluții împotriva proiectului de lege votat. Nu este omisă nici opoziția dîrză mani- festată în Camera magnaților de capii bisericii române, care și-au afirmat deschis dezapro- barea față de aceste legi „atît de dăunătoare dezvoltării culturale a existenței ca neam a românilor transilvăneni și a celorlalte națio- nalități”, din nefericire, tot fără succes, de- oarece și Camera magnaților avea să aprobe legile la 10 mai 1907, legi care aveau să intre în vigoare la 1 iulie același an. în continuare, Stelian Mîndruț schițează unele atitudini, di- ferite, vizînd receptarea, în medii mai apro- piate sau mai depărtate, de focarul evenimen- telor, a politicii școlare maghiare, culminînd cu instaurarea stării de „apărare națională” anunțată de „Tribuna”. Subliniind că „pozi- ția socialiștilor față de legile școlare rămîne și pînă astăzi o enigmă dificil de dezlegat” — dat fiind faptul că organul secției române a www.dacoromanica.ro 1592 REVISTA REVISTELOR 6 Partidului social-democrat ungar, „Adevărul”, dacă în anii premergători acestei legi „dezvăluie în paginile sale existența grea a învățătorilor din școlile nemaghiare, în lunile hotărîtoare pentru soarta culturală a naționalităților, marcate de discuții și dezbateri aprige care au înlănțuit întreaga țară, oficiosul socialiștilor români amuțește” — autorul consideră că această problemă merită o clarificare logică (pe care sperăm să ne-o ofere cît mai curînd!). Dar dacă socialiștii români din Transilvania nu au adoptat o poziție fermă față de aceste legi revoltătoare nu același lucru s-a întîmplat cu opinia publică internațională, ecourile reacțiilor ei — unanime în a condamna cu vehemență legile lui Apponyi fiind înre- gistrate cu sîrguință de autor (printre altele, două mari personalități literare, norvegianul Bj0rsjeme Bjgrnsen și rusul Lev Tolstoi, au refuzat, în semn de protest față de hotărîrea guvernului maghiar privind deznaționalizarea popoarelor subjugate, să mai participe la Conferința interparlamentară, ce urma să se ■țină la Budapesta, și la Congresul de pace de la Berlin). în final, Stelian Mîndruț face o scurtă dar semnificativă analiză a urmărilor pe care aceste legi draconice le-au avut asupra românilor din teritoriile cotropite de unguri și încorporate la teritoriul Ungariei. Un interesant articol ne oferă și Gheorghe Hristodol (Din lupta moților pentru ocuparea pădurilor moșierești 1918 — 1927, p. 459 — 472), care a folosit unele materiale inedite de arhivă, presa vremii și numeroase lucrări de specialitate. în prima parte a articolului sînt descrise acțiunile revoluționare ale moților din cursul anului 1918 și represiunile pline dc duritate ale autorităților de stat austro-ungare, care aveau să culmineze cu masacrul de la Beliș (au fost asasinați mișelește 45 de români — bărbați, femei, bătrîni și tineri). Un spațiu mai larg este acordat luptei moților pentru înfăptuirea reformei agrare, care, uneori, a luat și forme violente (ocuparea pădurilor cu forța și incendierea lor pentru a-și putea astfel mări zonele de pășune). Ultima parte este dedicată acțiunilor revendicative ale moților— nemulțumiți de felul în care a fost înfăptuită reforma agrară — îndreptate mai ales împo- triva societățiilor forestiere în spatele cărora acționau cei mai mulți din vechii proprietari, acțiuni ce caracterizau „lupta continuă pen- tru dreptate socială și o viață mai bună dusă în condițiile ameliorate de noul context politic din România interbelică”. Ultimul articol al acestui volum este cel oferit de Alexandru Matei și intitulat «Comu- nitatea Națională Română». Contribuții la cunoașterea organizării rezistenței românilor din nordul Transilvaniei împotriva regimului horthyst (p. 473—495). După ce face o scurtă trecere în revistă a activității desfășurate de „Comunitatea Națională Română” — în scurta perioadă cît a ființat (2 14 septembrie 1940) — pentru apărarea drepturilor români- lor din nordul Ardealului anexat.de horthyști, autorul publică în anexe o serie de documente emise de această comunitate și aflate în Arhi- vele Statului Filiala Chij-Napoca, colecția de fotocopii și xerografii. Anuarul mai conține o rubrică de „Recen- zii. Note bibliografice” (p. 497—534), unde sînt prezentate — trebuie să remarcăm — la o înaltă ținută științifică cele mai importante reviste și cărți de specialitate, atlt din țară cît și din străinătate, și alta intitulată „Cro- nică” (p. 533—548), în care este analizată, poate cu prea multă modestie, laborioasa acti- vitate științifică a Institutului de istorie și arheologie și catedrei de istorie din Cluj-Na- poca pe anul 1977. în cohcluzie, volumul prezentat cu această ocazie constituie o deplină reușită atît prin valoarea în sine a studiilor și articolelor ce 11 compun, cît și prin echilibrul de ansamblu, redacția reușind să acopere fiecare perioadă a istoriei patriei și să reflecte o vastă arie de preo- cupări (politice, economice, sociale și culturale), ceea ce, să recunoaștem, nu-i deloc ușor. Nu putem totuși să nu reproșăm predilecția pe care o manifestă colectivul de redacție pentru problemele ce privesc istoria Transilvaniei și, în mai mică măsură, Banatului, celelalte provincii românești fiind prezente foarte rar și atunci numai sub aspectul legăturilor lor cu Ardealul. Faptul că Anuarul apare la Cluj- Napoca nu este o justificare. Exemplul colegi- lor de la Iași este edificator în această privin- ță ... în speranța ca observația noastră va fi primită mai mult ca o sugestie pentru viitor (așa cum și este în realitate), încheiem reco- mandlnd cu căldură volumul tuturor specia- liștilor. Radu-Dan Vlad www.dacoromanica.ro î N S E M NĂRI ISTORIA ROMÂNIEI *** Lupta pentru unitatea națională a țări- lor române. Documente externe, publicate de Radu Constantinescu, Direcția Generală a Arhivelor Statului, București, 1981, 384 p. Sub egida Direcției Generale a Arhivelor Statului și a Institutului de istorie ,,N. lorga” a apărut nu de mult un volum de documente externe referitoare la perioada dintre anii 1590 șl 1630, perioadă in care se înscrie și o etapă de mare semnificație din istoria poporu- lui român și anume aceea a domniei lui Mihai Viteazul, care a realizat pentru prima dată unirea politică a Moldovei, Țării Românești și a Transilvaniei sub sceptrul său. Volumul a fost alcătuit de Radu Constantinescu, care In anii din urmă a publicat și alte lucrări impor- tante. Serviciul publicații și valorificare din cadrul Direcției Generale a Arhivelor Statului a avut o Inițiativă utilă atunci clnd a Între- prins publicarea unor volume de documente și alte Izvoare din bogatul tezaur de care dis- pune, căci orice nouă publicație de izvoare Îmbogățește istoriografia noastră, ceea ce nu poate fi neglijat azi clnd posibilitățile de edi- tare s-au redus simțitor. Apoi volumul alcătuit de Radu Constanti- nescu suscită un interes deosebit și pentru că — așa cum am arătat — se referă la o perioadă de glorie din istoria națională română. Orice informație nouă, pînă acum necunoscută sau cunoscută doar parțial este bine venită. Trebuie să subliniem că Radu Constanti- nescu procedînd la pregătirea volumului și-a asumat o sarcină extrem de dificilă, cu cit preocuparea de a publica documente și alte surse interne și externe privitoare la domnia lui Mihai Viteazul a fost și este intensă In istoriografia română și străină, In special cea maghiară și germană. Aproape că nu cunoaș- tem un istoric român mai de seamă care să nu fi publicat Izvoare despre această perioadă. Nu vom enumera aici volumele de documente apărute In cadrul unor serii prestigioase sau cele editate separat, căci ele slnt Îndeobște cunoscute și in general ușor accesibile specialiș- tilor, ci vom sublinia faptul că multe docu- mente sau alte Izvoare au văzut lumina tipa- rului în diferite culegeri, publicații periodice, adesea obscure. Este necesar un efort uriaș, de timp și condiții prielnice pentru a le depista ceea ce nu odată a dus la surpriza neplăcută de a republica documente deja publicate. Poate șl acest fapt a constituit și constituie o piedică pe calea realizării unei monografii despre viteazul domn român, la nivelul exigen- țelor contemporane. Remarcăm toate acestea pe marginea volu- mului alcătuit de colegul Radu Constantines- cu nu pentru că în volum s-ar fi reprodus izvoare deja cunoscute din alte publicații, ci mai ales pentru faptul că, ținînd seama de numărul mare de documente și izvoare apă- rute in publicații diferite, ar fi util, — după părerea noastră — imperios necesar chiar să se întocmească un inventar pe cît posibil de cuprinzător asupra izvoarelor publicate des- pre personalitatea și faptele lui Mihai Viteazul. Un asemenea instrument de lucru ca un inven- tar de regește a devenit azi nu numai necesar, dar și extrem de util pentru cei ce se ocupă cu această epocă. Completat cu o bibliografie exhaustivă, acest instrument ar ușura foarte mult munca cercetătorilor, ar constitui, tot- odată, un monument veritabil ridicat eroului de acum aproape patru veacuri, care este atît de adînc înrădăcinat în conștiința națională românească în special de la opera lui Nicolae Bălcescu încoace. Ne dăm seama că el necesită un efort deosebit, o concentrare de forțe, o muncă colectivă bine organizată, căci Întoc- mirea lui presupune pe lingă o muncă migă- loasă și vaste cunoștințe de limbi străine, de la slava veche și latină pînă la mai toate limbile europene din acea perioadă. Va fi, desigur, necesar să se facă investigații și în biblioteci străine nu numai în cele din țară, căci sînt încă suficiente fonduri puțin sau deloc cerce- tate și care pot încă produce surprize de mare interes. M-aș referi, ca exemplu doar la Biblio- teca din Dresda, care dispune de un bogat fond de Zeitungen în limba germană și latină din acea perioadă și care a fost pînă acum încă ocolit de o parcurgere sistematică de către cercetătorii români. De altfel, un exemplu foarte concludent în privința a ceea ce poate oferi investigațiile noi din arhive și biblioteci străine ne este oferit chiar de volumul cole- gului Radu Constantinescu, care publică pen- „REVISTA DE JSCORIE”, Tom 34, nr. 8, p. 1593-lB04i 1981 www.dacoromamca.ro 13 - c 1442 1594 însemnări 2 tru prima dată cronica lui Leonardus Basilius intitulată Narratio de rebus Transsyloanicis, descoperită de loan Chiper in Bayerische Landesarchiv din Munchen și păstrată „intr-o copie aproape contemporană”. Interesul față de acest izvor narativ este cu atit mal mare cu cît autorul cronicii este — după precizarea lui R. Constantinescu „un martor, surprinzător de lucid și realist, al evenimentelor, ceea ce, trebuie spus, este o raritate in cadrul epocii”. Cronica se referă la anii 1599—1603, prin ur- mare și la perioada de cea mai mare glorie a lui Mihai Viteazul, cînd el acționa ca domn al Moldovei, Țării Românești și Transilvaniei, în ciuda faptului că autorul cronicii s-a situat pe poziții imperiale, justificind acțiunile lui Giorgio Basta și fimd in general ostil domnu- lui român, el consemna cu luciditate o serie de evenimente petrecute atunci in Transil- vania. Dar principalul merit al acestei relatări constă in faptul că din ea se degajează cu deo- sebită claritate mobilurile și țelurile politice ale curții habsburglce in Tra isilvania. în lu- mina relatării publicate in volumul lui R. Con- stantinescu, politica imperială față de Mihai Viteazul și față de domnia lui in Transilvania apare in mai toate dimensiunile sale. Alături de această cronică de major interes, in volumul realizat de Radu Constantinescu se acordă o atenție specială unui izvor specific timpului. Este vorba de așa-zisele Zeiiungen cu care s-au mai ocupat și alți istorici din țara noastră. Cercetarea lor este importantă nu numai pentru că ele reprezintă o sursă de in- formare, ci și pentru faptul că din ele se pot reconstitui ecorurile europene ale acțiunilor lui Mihai Viteazul. în sfirșit, partea cea mai mare a volumului cuprinde publicarea integrală sau parțială a unor documente externe, care au fost micro- filmate in arhive străine (iar microfilmele respective să păstrează la Direcția Generală a Arhivelor Statului din București). Și aici marea majoritate dintre cele incluse in volum este formată din documentele externe privi- toare la perioada de domnie a lui Mihai Viteazul. Un număr de aproape o sută de iz- voare externe (din cele 318 incluse in volum) se referă la epoca de după Mihai Viteazul, intr-un număr impunător, la acțiunile lui Radu Șerban, domn al Țării Românești. Menționăm faptul că izvoarele slnt repro- duse in volum in limba lor originală și in tra- ducere românească — așa cum se preconi- zează acest lucru de către Direcția Generală a Arhivelor Statului, spre deosebire de edi- țiile academice de izvoare In care la textele redactate in limbi de circulație mondială, traduceri nu se dau. Volumul este Însoțit de o amplă Introducere istorică și explicații de rigoare cu privire la publicația propriu-zisă, precum și de note caracterizate de p erudiție e cunoscută. Tot în anexeHnaWSttenaCtMttMIlfW11Ca.rf> Radu Constantinescu semnalează Însemnările și rezumatele întocmite de Paul Cernovodeanu asupra documentelor din arhivele engleze privind pe pretendentul Ștefan Bogdan (1604-1622). Ar fi fost atît de util ca volumul să fi fost însoțit de un indice general, care pe lingă faptul că ar fi ușurat folosirea lui, ar fi permis eliminarea unor inadvertențe. Vom aminti aici doar un singur caz. în textele traduse Radu Constantinescu a făcut In general iden- tificarea persoanelor ale căror nume au fost scrise in original greșit. Există insă și excepții regretabile. Se știe că cei doi emisari imperiali In Transilvania In perioada domniei lui Mihai Viteazul au fost David Ungnad și Szâkely Mihâly de Kevend, căpitanul cetății din Satu Marc. Numele lui de familie, în documentele vremii se întllnește sub forme diferite ca Zac- chel, Zaggcl, Zagel, Zekel, Zoggel etc. Toate aceste forme ar fi trebuit să apară consecvent în traducerea documentelor sub forma de Szăkely, cum s-a procedat în mai toate cazu- rile. La fel stau lucrurile și cu cetatea Brin- covenești din apropierea cetății Gurghiului. Forma latină din document este de fapt cea germană (Wetsch, în ungurește Văcs). Locali- tatea poartă numele românesc de Brîncove- nești și nicidecum pe cel de Vecea (chiar și forma românească veche era nu Vecea ci — lecea). Apoi in documentul nr. 197 din 11/21 septembrie 1600 identificarea cetății șl dome- niului Georgen din documentul latin cu cel de Gheorghcni in traducerea românească este greșită. în fapt, este vorba de cetatea șl dome- niul principelui Gurghiu. De altfel, la Gheor- gheni niciodată nu a existat niciun fel de cetate sau domeniu princiar. în general, pe tot teritoriul scaunelor Ciuc, Gheorgheni și Cașin, în toată perioada feudalismului cetăți sau domenii de-ale principilor Transilvaniei nu existau. Pe cînd cetățile de la Gurghiu și Brin- covenești au fost și domenii regale, care în perioada principatului autonom al Transil- vaniei au trecut în posesia principilor. Ele, desigur, puteau fi zălogice sau chiar donate de principi unor nobili așa cum au ajuns cetățile și domeniile Gurghiu și Brîncovenești în stă- pînirea lui Bocskai. Desigur, asemenea inadvertențe sînt regre- tabile, dar ele slnt puține la număr și nu afec- tează valoarea de ansamblu a publicației, căci, evident, specialistul avizat oricum va recurge Întîi și întîi la textul original și nu la traducere. Ori în privința publicării originalelor, volumul întocmit de Radu Constantinescu corespunde exigențelor de rigoare. Slntem convinși că editarea în continuare a unor volume asemă- nătoare — așa cum ne promite Radu Constan- tinescu in introducere — vor aduce servicii utile Istoriografiei noastre. L. Deminy 3 însemnări 1595 GERNOT NUSSBÂCHER, Aus Urkunden und Chroniken. Beitrăge zur siebenbiirgischen Heimatkunde, Kriterion Verlag, Bukarest, 1981, 213 p. Prin publicarea acestei lucrări, editura Kriterion și-a ciștigat un nou titlu de recunoș- tință din partea istoricilor și a cititorilor ne- specialiști din țara noastră. Oferindu-le și unora și celorlalți această culegere care cu- prinde patruzeci de contribuții speciale, risi- pite in diverse publicații — in deosebi in presa cotidiană și in reviste de largă circulație — sau încă inedite, inițiativa editurii le-a pus la îndemină un tezaur de cunoștințe, precizări de detaliu, reconstituiri și interpretări, rezul- tat al unui contact îndelungat și perseverent cu izvoarele al unuia din cei mai competenți medieviști ai istoriografiei noastre. Contribu- țiile publicate în acest volum privesc esențial istoria socială, politică și culturală a Transil- vaniei și, în subsidiar relațiile ei cu Țara Româ- nească și Moldova. Desigur, toate contribu- țiile cuprinse în volum sînt, potrivit autorului însuși, „pietre pentru o imagine a trecutului realizată din mozaicuri” (p. 8); nu mai puțin însă ele sînt și porți deschise spre înțelegerea cuprinzătoare a cîtorva secole din istoria sașilor și ro'mânilor, trepte preliminarii ale unei fresce de ansamblu, care rămîne de realizat, a trecutului nostru medieval. Culegerea se deschide cu un studiu rămas pînă acum inedit, in care, cu remarcabilă putere de selecție a esențialului și de sinteti- zare, autorul reconstituie evoluția formelor de organizare politică a sașilor, de la începutul așezării lor in Transilvania pînă la închegarea definitivă a acestor structuri organizatorice, în secolul XVI. (Werwaltungseinrichtungen der Siebenbărger Sachsen bis zum Ende des 16. Jahrhunderts, p. 11 — 18). Sînt înfățișate în paginile dense, de expunere concentrată a unei evoluții istorice de primă însemnătate, ale acestui articol, formele de organizare originare, In unități de zece și de o sută de familii, ale sașilor imigrați în Transilvania, originile acestei grupări zecimale și rostul ei în viața comunităților săsești, nu numai în raport cu statul șl cu obligațiile lor față de acesta, dar și cu activitatea lor agricolă (împăr- țirea terenurilor de cultură). Mergînd încă mai departe, autorul încearcă să stabilească, pe baza privilegiului acordat sașilor în 1224 de regele Andrei II (așa numitul Andreanum), numărul originar aproximativ al sașilor sta- biliți în regiunea acoperită de acest act, anume 500 de familii, adică 2000—2500 per- soane. Apoi autorul Își deplasează investigația de la formele inițiale de organizare la gruparea acestora ta „provincii” dotate cu organi- zație proprie („Gebletskfirperschaften”), din- tre care patru s-au evidențiat ca realitățL cei care adtapesc problema formelor de organi- www.dacoramamca.ro istorice de durată (anume provinciile Sibiu, Mediaș, Bistrița și Țara Birsei). Dezvoltarea instituțiilor autonomiei admi- nistrative și judecătorești a sașilor e urmărită, în cazul provinciei Sibiu, pe temeiul actului amintit din 1224 și a evoluției pe care acesta a deschis-o: organizarea celor „șapte scaune” — care de fapt, cum arată autorul , erau opt —-, care se subtitue vechilor unități de zece și o sută de familii (scaunele se aflau sub conduce- rea unui jude regal, cu atribuții deopotrivă judecătorești și fiscale; dezvoltarea autonomiei sașilor a făcut ca, din a doua jumătate a seco- lului XV, judele să fie ales de comunitate și doar confirmat de rege). în cadrul acestui sis- tem de autoadministrare rolul conducător îl avea judele regal din Sibiu, devenit mai tirziu comite al sașilor. Odată cu dezvoltarea orașelor — Sighișoara, Sebeș etc. — , rolul adunărilor scăunale scade, atribuțiile lor fiind preluate de autoritățile orășenești. După ce schițează liniile generale de dezvoltare a celor- lalte trei zone de autonomie săsească, autorul reconstituie legăturile stabilite între acestea și evoluția lor spre forme de organizare comună, geneza „națiunii” medievale săsești. în 1366, în cadrul vastei sale acțiuni de reorgani- zare a stărilor de lucruri din Transilvania, regele Ludovic de Anjou a instituționalizat și legăturile dintre cele patru mari unități să- sești autonome, pe planul jurisdicției, consa- crtad ca instanță superioară orașul Sibiu. A mai trecut însă un secol pînă cînd unirea admi- nistrativă a celor patru „provincii” a dat naștere unei „universități naționale" săsești, „Prin națiune în sens medieval înțelegem una din cele trei stări din Transilvania. Universi- tăți înseamnă totalitate. Universitatea săseas- că cuprindea așadar totalitatea privilegiaților națiunii săsești” (p. 16). în 1473 se reunesc pentru prima oară reprezentanții celor patru unități teritorial-administrative ale sașilor; din 1485 datează prima înregistrare docu- mentară a noii realități și, însfirșit, în 1486, Matiaș Corvin extinde privilegiile cuprinse în Andreanum Ia ansamblul sașilor, ceea ce a conferit „universității naționale” săsești recu- noaștere oficială. Un secol mai tîrziu, în urma unui laborios proces de apropiere între vechile unități, apare o codificare comună pentru toți sașii. Rîndurile finale ale articolelui sînt con- sacrate adunărilor reprezentative ale univer- sității naționale săsești, participării reprezen- tanților acesteia la congregațiile voievodatu- lui șl, mai tirziu, la dietele principatului, pre- cum șl variatelor atribuții ale acestor organe de reprezentare. Am insistat mal mult In prezentarea aces- tui articol, așezat cu drept cuvînt în fruntea culegerii, pentru că surprinde liniile generale ale evoluției organizării colective a sașilor și constitue un punct de referință pentru toți 1596 Însemnări 4 zare a comunităților medievale și acea, atît de puțin elucidată încă, a națiunii medievale. Cine se interesează de aceaste laturi ale vieții societăților medievale va citi desigur cu mult folos rîndurile pe care li le-a consacrat autorul. Pregătit de cunoașterea acestui cadru general, cititorul se orientează mai lesne în bogăția de informații, teze și ipoteze din pagi- nile următoare și pe care, firește, nu le putem prezenta decît selectiv. Colonizarea sașilor în Țara Bârsei, califi- cată de actul regal din 1211 drept „deșerta et inhabitata’’, afirmație contrazisă de topo- nimie și de urmele arheologice, e discutată în al doilea capitol al lucrării (Zur Geschichte der săchsischen Ansiedlung im Burzenland, p. 19 — 22). Exegeza celor cîteva documente pe temeiul cărora poate fi reconstituit procesul îi permite autorului să conchidă că primele așezări să- sești datează aici din 1213, că zece ani mai tlrziu populația săsească se Înmulțise conside- rabil — și prin admigrații din restul Transil- vaniei — șl că așezarea sașilor a continuat și după izgonirea Ordinului teuton de către regalitatea ungară. în încheiere autorul înfă- țișează organizarea timpurie a coloniilor să- sești și evoluția acesteia. în privința datei întemeierii Brașovului (Wann wurde Corona gegrundet‘1 p. 23—24), autorul optează pentru anul 1212 sau 1213, așadar scurt timp după instalarea Ordinului teuton în Țara Bârsei. Localizarea, mult con- troversată, a Kreuzburg-ului cavalerilor teu- toni, e readusă în discuție în filele cărții (Wann and wo tvurde die Kreuzburg errichtet‘1, p. 25—26); în privința locului, autorul op- tează pentru localitatea Teliu, Kreuzburg-ul fiind identificat cu fortificația de piatră din această așezare, iar în privința datei pentru anul 1214. Istoria socială e reprezentată de cîteva articole dintre care semnalăm cu precădere atenției cititorilor pe cele închinate raporturi- lor dintre comunitățile sătești și comiți —cate- gorie socială condamnată la dispariție în seco- lele XV—XVI de evoluția structurii social- politice a sașilor — ilustrate prin situațiile atestate la Bod (Gemeinde und Grăfen. Aus den ersten zuiei Jahrhunderten der urkundlich bezeugten Geschichte von Brenndorf, p. 35—38) și la Prejmer (Wie Tarllau sich gegen Adels- willkttr durchselzte, p. 48— 50); informații de interes deosebit înfățișează în aceste două cazuri înfruntarea dintre comunitățile rurale săsești și comiții lor, privlleglați de regalitate, în aceiași ordine de preocupări se încadrează și observațiile cu privire la sfîrșitul comita- tului ereditar din comuna Aței (Bas Ende des Hetzeldorfer Erbgrăfenbesitzes, p. 69—71). Cazuri instructive de cohabitare a două „națiuni”, români și sași, sînt surprinse de autor la Avrig, pe jtffi păstrat în arhivele din Sibiu („Ziveyerlei Nationes” in „Affrica", p. 95—96) și la Daneș, unde se întrevede și cooperarea lor adminis- trativă și împotrivirea lor comună față de oprimare, la sfîrșitul secolului XVII („Beyder Nation Einivohner zu Danos", p. 101 — 103). Din domeniul istoriei meșteșugurilor și al organizării lor semnalăm articolele: Die Schăssburger Getverbe im 15. Jahrhundert, p. 104 — 107, Wolleniveber und Sichelschmiede in Alt-Heltau, p. 108 — 109, Aus der Geschi- chie von Heltaus Tbpferzunft, p. 110 — 111; Hetzeldorfer Zunftivesen [in alten Zeiten, p. 110—111; Aus der Geschichte der Fassbin- derzunft Michclsbergs, p. 114—115. Istoria culturii e și ea reprezentată de cîte- va articole care desbat aspecte însemnate din istoria culturii săsești — școli, producția de hirtie, tipar — și românești — vechi tipărituri (Xcuer Beilrag zur friihesten Rronstădter Schiilgeschichte, p. 116—117, Die Honterus- schule in den ersten Jahrzehnten ihres Bestehens, p. 118 — 124, Die Kronstădter Papier- muhle im 16. Jahrhundert, p. 133 — 136, Die Klausenburger Papiermuhle im 16. Jahrhun- dert, p. 133 — 136, Die Hermannstădter Papier- muhle im 16. Jahrhundert, p. 137 — 142; Das zuieitălteste Kronstădter runiănische Sprach- denkmal nun genau datiert, p. 143—145, Beitrâge zur Geschichte des Hermannstădter Buchdrucks im 16. Jahrhundert, p. 146 — 153 și Zur Daticrung des ersten Bukarester Druck- tverks, p. 154 — 158. Firește, interesul primordial al specialiști- lor istoriei medievale românești se va concen- tra asupra grupului de contribuții la cunoaș- terea raporturilor dintre români și sași în evul mediu, în dimensiunea lor politică, și anume relațiile lui Vlad Țepeș cu sașii din Transil- vania (Vlad der Pfăhler und seine Beziehun- gen zu den Sachsen in Siebenbiirgcn, p. 79 — 86), cele ale lui Petru Rareș cu Brașovul (Ober die Beziehungen zivischen Kronstadt und dem mol- dauischen Fursten Petru Rareș, p. 87 — 94) și cele ale lui Mihai Viteazul cu același oraș (Ober die Beziehungen Fiirst Michaels des Tapferen zu Kronstadt, p. 97 — 100). Din filele documentelor și cronicilor, cerce- tate cu competență și interes afectiv, Gernot Nussbăcher a desprins o recoltă bogată de fapte și stări de lucruri din trecut, reprezentative pentru lumea pe care o înfățișează instanta- neele sale. Interesul acestor contribuții depă- șește cercul, prin forța lucrurilor limitat, al specialiștilor acestui trecut și se extinde și asupra cititorilor nespecialiști, tot mai nume- roși în țara noastră, care doresc să-i cunoască istoria „așa cum a fost”. E în această consta- tare și o sugestie către editura Kriterion de a lua în considerare, pentru cititorii români, necunoscători ai limbii germane, eventuali- versiuni române a acestei cărți 5 ÎNSEMNĂRI 1597 deopotrivă de valoroasă științific și de plăcută ca evocare a unor realități de mult apuse. Șerban Papacostea *** Thiorie et methode dans l’historiographie roumaine (1965 — 1979). Bibliothfeque Centrale Universitaire de Bucarest. Bucarest, 1980, XXXVI + 134 p. Perioada care a urmat istoricului Congres al IX-lea al Partidului Comunist Român a reprezentat un salt cantitativ și mai ales cali- tativ în istoriografia din țara noastră, prin varietatea problematicii dezbătute, numeroase fiind temele atacate pentru întiia oară, prin modalitățile și tehnicile de cercetare, prin tendința deosebit dc activă de abordare des- chisă, principială, în lumina adevărului istoric, a unor momente și aspecte fundamentale ale devenirii noastre istorice. La rîndul lor, arhi- vele din România au cunoscut o organizare și înzestrare tehnică apreciabilă, îmbogățindu-și fondul documentar cu noi și valoroase docu- mente interne și externe. în acest context stimulativ pentru cercetarea trecutului și pre- zentului istoric — chemată să contribuie tot mai mult la opera de făurire a unei înalte con- științe socialiste, la afirmarea plenară a gîn- dirii românești, în arena mondială — necesi- tatea unor instrumente — ghid de informare s-a impus cu acuitate, lucru dealtfel, valabil pentru toate istoriografiile naționale de azi care se respectă. Unul dintre aceste instru- mente, rod al muncii Serviciului bibliografic al Bibliotecii Centrale Universitare din Bucu- rești este și această lucrare sub redacția Doinei Elena Făget și avînd drept coordonator știin- țific pe lectorul universitar dr. Lucian Boia, de la Facultatea de Istorie București. Apărută în preajma Congresului Internațional de știin- țe istorice din august 1980 în acest scop ală- turată textului românesc fiind și traducerea într-o limbă de circulație, cum e limba fran- ceză, Teorie și metodă tn istoriografia română este o bibliografie selectivă a lucrărilor teore- tice și metodologice din perioada 1965—1979, ce-și propune, așa cum reiese din nota redacției „a oferi o imagine cît mai completă a varie- tății preocupărilor actuale”, ilustrînd prezența frontului istoric de la noi „la dezbaterea și clarificarea marilor probleme care frămîntă istoriografia contemporană”. într-o introducere intitulată „Cinci secole de istoriografie românească”. Lucian Boia, cunoscut pentru prezentările sale deosebite pentru problemele de istoriografie (dealtfel a și fost ales secretar general al Comisiei inter- naționale de specialitate) realizează o sinteză a drumului ascendent parcurs de știința isto- rică românească, subliniind principalele etape și caracteristicile acestora. Sînt evidențiate începuturile cronicărești în limba română (sec. XVII), locul și importanța stolnicului Constantin Cantacuzino, autorul remarcabilei „Istorii a Țării Românești” ca și a domnului cărturar Dimitrie Cantemir, savant de mărime europeană, amîndoi afirmînd o tendință de valorificare superioară a izvoarelor, ultimul și cu preocupări de filozofie a istoriei. După reprezentanții Școlii ardelene, exem- ple de angajare combativă în apărarea intere- selor națiunii române asuprite din Imperiul habsburgic, pentru care lărgise considerabil investigația istorică, epoca romantică, crista- lizînd concepția dacoromânismului a avut, printr-un Mihail Kogălniceanu sau Nicolae Bălcescu, un rol esențial în pregătirea ideolo- gică a revoluției de la 1848 și a luptei de eman- cipare națională, în formarea României mo- derne. Sînt scoase în relief originalitatea creației lui B. P. Hasdeu, remarcabil cercetător interdisciplinar și filozof al istoriei, aportul plin de erudiție și rigurozitate științifică al „Junimei” — D. Onciul, I. Bogdan, al acelui spirit larg, pătrunzător și independent care a fost A. D. Xenopol care „a contribuit, în felul său, la declanșarea marilor transformări istoriografice ale secolului nostru”. Debutul acestuia intensifică militantismul istoricilor chemați să participe la încheierea procesului de unificare statală; este relevat locul și impo- tanța excepțională a marelui nostru lorga, spirit universal, care prin uriașa-i operă și profunda originalitate a depășit tiparele tradi- ționale și realizările precedente, demersul convingător al lui Vasile Pârvan. Dintre isto- ricii din provinciile aflate sub dominație stră- ină sînt amintiți transilvăneanul Ion Lupaș și bucovineanul Ion Nistor. Nu e însă amintit un alt istoric ardelean loan Ursu, entuziast apărător al fdeii naționale și care în 1919 afirma în fața profesorilor reuniți la Iași: „Noi, pro- fesorii sîntem chemați în primul rînd să vin- decăm rănile trecutului, să desăvîrșim unirea sufletească a neamului și să indicăm princi- piile care trebuie să călăuzească neamul nostru în viitor”. în continuare L. Boia prezintă orientări tematice și metodologice ale „noii școli” — Gh. I. Brătianu, P. P. Panaitescu, C. C. Giurescu — insistind asupra interesului cres- cut al acesteia asupra cercetării cadrului so- cial-economic, amintește tendința socializantă a operei lui St. Zeletin și face scurte referiri la începuturile istoriografiei marxiste — re- prezentată îndeosebi de C. Dobrogeanu- Gherea, P. Constantinescu-Iași și L. Fătrășcanu. în ultima parte, autorul subliniază gene- ralizarea concepției materialist-istorice, după 1947, perioadă în care problemele evoluției societății românești au fost analizate prin prisma succesiunii orânduirilor social-economice www.dacoromanica.ro 1598 însemnări 6 în acest context acordîndu-se o atenție mult sporită luptelor de clasă, istoriei mișcării muncitorești și comuniste: de la jumătatea deceniului șapte cîmpul de cercetare este mult extins și, după cum subliniam, în condițiile emulației generate de documentele de partid alături de revalorificarea valorilor și tradi- țiilor istoriografice s-au manifestat tot mai deplin noile cercetări adincind problematici interne, într-o strînsă legătură cu științele auxiliare; s-au înregistrat progrese notabile în studiile interdisciplinare și s-au făcut pași mult mai îndrăzneți în eforturile de integrare în mișcarea istoriografică contemporană inter- națională. Știința istorică de la noi are o personalitate distinctă și tradiții bogate, în care realizările și experiența proprie s-au unit totdeauna cu cele ale principalelor școli istorice, din aceasta rezultînd contribuții prețioase la tezaurul cultural universal. ,,Istoria — apreciază în final autorul — a însemnat pentru români nu o simplă preocu- pare intelectuală, o știință printre alte științe, ci un important mijloc de făurire a conștiinței și a unității naționale și una din forțele care au creat și înălțat statul românesc unitar și in- dependent”. Lucrarea bibliografică este divizată în trei mari secțiuni. Prima dintre ele, „Istoriografia Românească în perspectivă teoretică și meto- dologică”, cuprinde într-o primă parte titlurile a 14 lucrări, studii și articole cu caracter gene- ral dedicate unor aspecte, laturi și momente ale evoluției glndirii istorice, fiecare însoțită de o scurtă prezentare în limba franceză. în cea de a doua parte sînt incluse 111 studii con- sacrate personalității și contribuțiilor pre- cursorilor și a principalilor exponenți ai școlii istoriografice românești de la sfîrșitul veacului al X IX-lea și începutul veacului XX: Cante- mir, Kogălniceanu, Bălcescu, Hasdeu, Xeno- pol, lorga și Pârvan. A doua secțiune , „Probleme teoretice ale istoriei” are mai multe împărțiri și anume: Contribuția Partidului Comunist Român la teoria istoriei (31 titluri); studii referitoare la clasicii marxism-Icnlnismului (15 titluri); Curente de gîndire în istoriografia contempo- rană (21 titluri); Istoria în raport cu teoria și practica socială (23 titluri); Principiile fun- damentale ale științei istorice (60 titluri); Formațiune social-economică și periodizare istorică (7 titluri). Ultima secțiune „Metodologie istorică. Domenii noi. Cercetări interdisciplinare”, reunește studii generale asupra caracterului șl metodologici cercetării istorice (9 titluri), privind științele auxiliare (30 titluri) — arhi- vistică avînd 18 tiluri; Muzeografia, Monu- mente istorice (6 titluri); metode arheologice (9 titluri); Istorie cantitativă. Metode mate- matice (18 titluri; demografie istorică (8 tit- luri); istorie și sociologie (13 titluri); Psiho- logie istorică. Istoria mentalităților (5 titluri); Etnoistoria. Antropologie istorică (6 titluri); geografie istorică. Climatologie istorică (6 ti- tluri). Probleme ale învățămîntului istoric (13 titluri); Varia (9 titluri). Această chiar sumară trecere în revistă a problemelor teoretice legate de evoluția și direcțiile și modalitățile de abordare și apro- fundare a trecutului și prezentului nostru isto- ric vine și ilustrează , credem, pregnant efor- turile și multilateralitatea specialiștilor ro- mâni. mereu animați să sporească cunoașterea evoluției societății în care ne-am născut, parti- cipînd, în același timp, la impresionanta mișcare spirituală a umanității, în ideea apro- pierii, a bunelor relații și stimei reciproce între națiuni, pentru pace șl progres social. Totodată, lucrarea selectivă a colectivului de la B.C.U. București dezvăluie șl unele laturi și aspecte ale cercetării care au fost încă insuficient descifrate și spre care trebuie îndreptată atenția noastră: ne-am referit printre altele la problemele dc demografie istorică, de istorie a mctalltăților etc. Ar fi fost normal, și aceasta prezintă o lacună regretabilă din partea autorilor, ca is- toriografia militară românească care în ulti- mul deceniu a făcut pași remarcabili să-și găsească locul care i se cuvenea. Factorul militar a jucat permanent un rol activ de seamă în lupta neamului nostru pentru păs- trarea ființei naționale, a entității politice, a unității și independenței. „Istoria armatei noastre — subliniază președintele Nicolae Ceaușescu — este legată nemijlocit de întreaga Istorie șl luptă a poporului român împotriva dominației străine, pentru apărarea indepen- denței, formarea statului național unitar și apărarea suveranității naționale”. Totodată se impune și din partea istorici- lor noștri militari să-și intensifice străduințele în vederea realizării ca și pentru continua îmbunătățire a mijloacelor și metodelor de investigație, în acest sens fiind necesară dez- baterea la scară națională. încheiem aceste scurte rînduri cu spe- ranța apariției unor lucrări de aceeași natură ca șl cea de față care să consemneze pași îna- inte pe calea progresului gîndirii istorice românești. Dumitru Preda www.dacoromanica.ro 7 ÎNSEMNĂRI 1599 ISTORIA UNIVERSALA IL.TAZ FISHTA, (Nderhyrja c kapitalit te huaj dhe pasojat e saj skllaveruese per Shqiperine —1925—1931). Imixtiunea capi- talului străin. In Albania și urmările ei înrobitoare (1925—1931), Edit. Academiei de științe a R.P.S. Albania, Tirana, 1979, 407 p. îi datorăm, lui Iljaz Fishta această impor- tantă contribuție adusă cunoașterii economice a perioadei mai sus amintite, perioadă hotărî- toare pentru evoluția ulterioară a tînărului stat albanez. Marile reforme promise de guvernul demo- cratic ce l-a avut în frunte pe literatul progre- sist l'.iti S. Noii, reforme caracterizate de presa burgheză a vremii drept ,.bolșevice”, au ră- mas .iteră moartă și au arătat incapacitatea de moment a cercurilor democratice albaneze de a duce pînă la capăt lupta începută. Dealt- fel, guvernul Noii nu a sîiut să atragă în jurul său masele exploatate și efemera lui existență (10 iunie — 24 decembrie 1924) a arătat că marile cotituri din istoria urnii popor nu pot fi decise de un grup limitat de intelectuali cu vederi liberale, ci de grupări mult mai repre- zentative, cu un program clar și o conducere organizată. Studiul lui I. Fishta își propune o analiză amănunțită a perioadei de după instaurarea guvernului condus de colonelul Ahmed Zogu (6 ian. 1925), aducînd cifre și fapte de cea mai mare importanță pentru înțelegerea feno- menului definit prin însuși titlul cărții. Dar autorul nu rămine doar la explicarea fenomenului intern, ci face o amplă analiză a vieții economice internaționale în perioada respectivă, subliniind faptul că jocul interese- lor marilor puteri interesante în exploatarea bogățiilor Albaniei a dus la realizarea unor compromisuri rușinoase și păgubitoare pen- tru poporul albanez. Economia albaneză din primul sfert al secolului al XX-lea moștenea puternice rămă- șițe feudale în agricultură, dealtfel sectorul preponderent al realizării venitului național, în care marile latifundii continuau exploa- tarea medievală a țărănimii, iar relațiile capi- taliste nu începuseră să pătrundă. Industria albaneză, reprezentată printr-un număr redus de manufacturi, fabrici de con- serve, de țigări, de ulei, săpun și macaroane, se dezvolta timid și se caracteriza printr-un nivel scăzut al producției industriale, printr-o structură înapoiată a ramurilor sale (ceea ce se vede și din enumerarea de mai sus) și prin- tr-o înzestrare tehnică primitivă. Situația era asemănătoare în construcții și transporturi, iar comerțul exterior albanez nu putea să nu reflecte fidel toată această rămînere în urmă a ramurilor economiei naționale. Capitolul I al cărții, intitulat „Exportul de capital —mijloc de expansiune a puterilor imperialiste și a statelor vecine în Albania”, analizează pe larg formele sub care a avut loc penetrarea capitalului străin în Albania. Autorul prezintă primele momente ale co- laborării italo-albaneze, materializate prin împrumutul de 100 mii. franci acordat de So- cietatea italiană SVEA (Societă per le Sviliup- po Economico dell’Albania) statului albanez și înființarea în 1925 a Băncii Naționale a Albaniei. în istoria relațiilor dintre Italia fascistă și Albania au existat trei faze: 1. 1925—1931 — în care imixtiunea capi- talului italian se face prin metode camuflate, de culise, apelindu-se la arme secrete, dar efi- ciente, ca demagogia, corupția, ș. a. 2. 1931 — 1936 — perioadă în care statul italian trece la unele metode „forte”, la ame- nințări, șantaj, presiuni, etc. Este dezvăluit și cu acest prilej caracterul dușmănos, de inti- midare, al demonstrației navale italiene din 1934, în portul Durres. 3. 1936 —1939—răstimp în care metodele camuflate alternează cu amenințările deschise, fascismul italian definitivîndu-și planurile anexioniste vizavi de Albania. Dar bogățiile naturale ale Albaniei nu au fost rîvnite numai de către imperialismul italian. Autorul studiului aduce în fața citito- rului date extrase din documentele vremii, date ce atestă interesul crescînd al unor socie- tăți engleze, franceze, americane și iugoslave în exploatarea resurselor micului stat balcanic. Astfel, numai în perioada 1929—1931, cu toate dificultățile generate de criza economică mondială, în economia albaneză sînt plasate 57 milioane franci aur, ceea ce însemna o de- pendență cvasitotală a Albaniei în fața socie- tăților străine. încă de la începutul domniei sale (1 sept. 1928, dată cind se proclamă monarhia) regele A. Zogu înfeudează țara marilor puteri impe- rialiste, practicînd cu sîrg politica „ușilor des- chise” în fața invaziei capitalului străin. Capitolul al II-lea poartă titlulImixtiunea imperialismului italian în bugetul, sistemul monetar și de credit al Albaniei” și prezintă pe larg, pe baza unei bogate documentații, eta- pele infiltrării capitalului italian în economia albaneză. încă de la începuturile ei, „colabo- rarea” statului albanez cu SVEA a avut un caracter păgubitor, antialbanez și rușinos, manifestîndu-se printr-o serie de acorduri asupra prețurilor produselor albaneze și ita- liene pe piețele respective. Regele Zogu, pen- tru a-și dovedi recunoștința față de cei care l-au sprijinit în 1924, vinde la prețuri derizorii bogățiile Albaniei unor parteneri avizi și puși pe înșelăciuni. Numai între anii 1925—1928. www.dacoromanica.ro 1600 ÎNSEMNĂRI 8 23% din teritoriul albanez este concesionat unor societăți străine (italiene, engleze, iugo- slave etc.), din care, la sfîrșitul intervalului, numai SVEA deținea 51,07 procente. în capitolul al III-lea, intitulat „Imixti- unea capitalului străin în industria Albaniei”, autorul cărții analizează cu minuție, mai întîi metodele și căile prin care capitalul interna- țional și-a făcut loc în industria albaneză, după care se oprește în mod special la cele cîteva ramuri industriale în care prezența acestui capital s-a făcut simțită cu predilecție, între anii 1925 — 1928 industria albaneză făcea primii pași pe calea dezvoltării capitaliste, îndeosebi în sectoarele textil și alimentar. Principalele centre cu o oarecare industrie erau: Korța, Shkodra, Durres, Tirana și Elbasan. Pentru a exemplifica cele enunțate anterior ar trebui să amintim existența în 1925 a „So- cietății Generale Electrice” cu sediul la Korța, apoi, în 1926, a societății „Merkur” în orașul Shkodra, societate care activa în domeniul producerii băuturilor alcoolice, și, în fine, tot la Shkodra, a societății „Portland Cimento Shkoder” înființată în 1927. Dar, majoritatea acestor societăți autohtone dau • faliment și se autodesființează în anii crizei economice din 1929—1933. în domeniul extracției și prelucrării petro- lului numai cîțiva dintre marii parteneri ai monarhiei albaneze: „Anglo-Persian Oii Company Limited”, „H. H. Rashten”, „Feyrovie dello stato italiano”, „SIMSA”, „Sindicatul Franco-Albanez”, ș. a. în tot cursul anului 1925, între „Anglo- Persian Oii..și cele dopă societăți italiene mai sus menționate (în spatele cărora se as- cundea însuși statul italian) se desfășoară o încleștare surdă pentru monopolul extracției de petrol în Albania. Nici opțiunea regelui Zogu (18. II. 1925) nu pune capăt confruntării, între societatea engleză, care primise conce- siunea și cele italiene ajungîndu-se la un com- promis (20.III.1925) care ignora vădit intere- sele statului albanez. în perioada 1925—1931, și alte societăți străine capătă concesiuni din partea regimului zogolian, printre acestea numărîndu-se: „Standard Oii Company” (S.U.A.), societă- țile italiene „AIPA” și „SIMSA”, care încep prospecțiunile în zona de litoral și în districtul Korța. în mod asemănător s-au petrecut lucrurile și în sectorul exploatării cărbunelui, a mine- reurilor feroase și neferoase, în industria lem- nului și a unor produse alimentare. Capitolul al IV-lea, intitulat „Imixtiunea capitalului străin în agricultură”, prezintă unele probleme ale agriculturii albaneze din primele trei decenii ale secolului nostru. Una dintre acestea a fost și reforma agrară a lui A. Zogu din mai 1930, reformă prin care se limitau marile proprietăți, se legifera dreptul țărănimii de a arenda terenuri agricole și se înființa Banca Agricolă de Stat. în toată această perioadă se observă ten- dință permanentă a cercurilor interesate ita- liene de a direcționa dezvoltarea agriculturii albaneze, tendință care se lovește însă de inte- resele moșierimii albaneze și de cele ale însuși monarhului Zogu. în capitolul al V-Iea, care se intitulează „Imixtiunea capitalului străin în sectorul construcțiilor”, autorul cărții, pornind de la o serie de statistici oficiale din perioada respec- tivă, ilustrează rolul pe care societățile străine, și îndeosebi cele italiene, l-au avut în domeniul construcțiilor. Este prezentată pe larg concurența care exista la un moment dat între SVEA, pe de o parte, și SITA (societatea albaneză), alături de alte trei societăți germane, în problema luă- rii în antepriză a lucrărilor de construcție a portului Durres. Cîștig de cauză a avut SVEA, ca și în cazul lucrărilor la calea ferată Durres- Tirana. Șl în sectorul comunicațiilor, prioritate au de asemenea, companiile Italiene, care își asi- gură sprijinul guvernului albanez. La 14. III. 1925, așa cum se arată în capitolul al Vl-lea (cu titlul „Imixtiunea capitalului străin în sectorul comunicațiilor”) între guvernul ita- lian și cri albanez este semnată o convenție prin care monopolul transporturilor aeriene era cedat companiilor peninsulare. Identic se petrec lucrurile și în domeniul transporturilor maritime, unde, pe lîngă firmele italiene, mai participă o serie dc firme iugoslave, grecești și turcești. Se constituie linii navale cu curse regulate între porturile albaneze șl cele italiene și, practic, o concurență albaneză nu există în acest sector. Șl comerțul albanez este aliniat sub culo- rile naționale ale Italiei lui Mussolini. în capitolul al VII-lea, I. Fishta face o prezen- tare minuțioasă a evenimentelor care au dus la aservirea comerțului albanez de către fir- mele italiene specializate. în anul 1923, 60,34% din exportul albanez și 68,15% din import avea ca destinație sau proveniență Italia. La 2 mai 1925 este emis decretul lege asupra Tratatului comercial și maritim, pre- cum șl convenția consulară încheiate între guvernele albanez și italian, care ofereau partenerilor de peste Adriatica o serie de avantaje în comerțul cu Albania, cum au fost: stabilirea unor taxe convenabile de import, sprijin pe terțe piețe, clauza națiunii celei mai favorizate, libertatea pescuitului în apele teri- toriale albaneze , ș. a. în anii următori. Italia își asigură, în urma unor presiuni continue, un procent de 50,2% (în 1930) din comerțul exterior albanez. www.dacoromanica.ro 9 ÎNSEMNĂRI 1601 Dar nu numai firmele italiene operau pe piața albaneză, ci șl numeroase altele din Ger- mania, Franța, Anglia, S. U. A., Japonia, etc. Astfel, in urma unei puternice penetrații cu mărfuri textile, Japonia obține și ea clauza națiunii celei mai favorizate, in 1931. Capitolul al V III-lea și ultimul, este intitu- lat „Poziția claselor sociale albaneze față de imixtiunea capitalului străin în Albania” și analizează cu rigurozitate științifică atitudinea diverselor clase și pături sociale față de feno- menul la care se referă studiul de față. Clasa marilor moșieri, aliată statornic regimului zogolian, a sprijinit neîntrerupt politica „ușilor deschise” promovată de mo- narhie. Rezervele pe care și le-a exprimat une- ori au fost generate de către unele măsuri care le-au lovit direct interesele, In general raliin- du-se politicii colaboraționiste a conducerii statului. Negustorimea, spre deosebire de pătura micilor industriași (care au încercat să opună rezistență puternicelor presiuni din afară), a văzut in penetrația capitalului străin un mod eficient de a-și spori tranzacțiile și de aceea a fost aliata firească a regimului. O puternică opoziție au făcut țărănimea și muncitorimea albaneză, precum și presa repre- zentînd pătura insignifiantă a intelectualilor progresiști, care au demascat țelurile spolia- toare ale invaziei marelui capital în Albania, caracterul imperialist al acesteia. înainte de a Încheia, trebuie să remarcăm la acest autor precizia informării, tonul sobru și concis, caracterul solid, închegat, al lucrării. Cartea dispune de un bogat material auxiliar, precum și de un rezumat în limba franceză, iar bibliografia consultată și amplasată la sfir- șitul lucrării ne dă posibilitatea de a afla alte izvoare necesare unui studiu aprofundat al problemei. Marius Dobrescu IMRICH KOTVAN, Inkunăbuly na Slovenskâ (Incunabula guae in biblioiecis Slovaciae bs- seroalur), Martin, Matlca slovenskâ, 1979, 556 p. + 48 ilustrații . în urma unor cercetări sistematice efec- tuate de-a lungul cîtorva decenii, apare acest prestigios catalog de incunabule conservate în diferite biblioteci din Slovacia. Activitatea propriu-zisă a autorului, în privința catalogării incunabulelor aflate în Slovacia, a început în anul 1957, sub patronajul Comisiei „Gesamt- katalog der Wiegendrucke” (Deutsche Staa- tsbibliothek, Berlin). în urma anchetei, lansate în același an, au fost înregistrate 1373 incu- nabule, existente în variate biblioteci sau co- lecții ale cultelor din Slovacia. Numărul a crescut pînă la apariția lucrării de acum, la 1523 unități. în cadrul aceleiași acțiuni de anvergură sînt urmărite și colecțiile de incuna- bule de proveniență slovacă, ajunse pe parcur- cursul anilor în bibliotecile țărilor vecine (Ungaria și România) sau ehiar în țări mai îndepărtate (Germania și Anglia de pildă). Volumul debutează cu un studiu introduc- tiv, redactat în limba slovacă, rusă, engleză, germană și franceză (pp. 5—30). Aici este discutată istoriografia problemei cu privire specială la spațiul istoric al Slovaciei și sînt prezentate fondurile mari (biblioteci sau co- lecții), în care se păstrează incunabule. Toto- dată, partea întiia a volumului mai benefi- ciază de aportul lui H. Liilfiug Berlin, concre- tizat în articolul Die Wiegendrucke in den slo- vakischen Bibliotheken (pp. 31 — 36). Referitor la aceste contribuții teoretice este de remarcat, de la început, pertinența observațiilor și varie- tatea bibliografiei, pusă la dispoziția cercetă- torilor (pp. 37—39). Catalogul propriu-zis conține, într-o ordine alfabetică, 1236 poziții, în care sînt descrise 1373 incunabule (pp. 43—375). în acest sens reținem, din cadrul unei descrieri, autorul, titlul lucrării, localitatea imprimării, tipograful, anul apariției și formatul volumului. Urmează, în mod normal, instrumentele de identificare (cataloage, lucrări de specialitate etc.). Parti- cularităților grafice ale fiecărui volum, notițelor de proprietate, circulației ș. a. , dr. Imrich Kotvan le-a dedicat un loc aparte. în final, autorul specifică localitatea unde se păstrează volumul, biblioteca sau colecția, și cota. Remarcăm, cu acest prilej, că au fost înregis- trate notițele de proprietate, ceea ce spo- rește cu mult însemnătatea științifică și utili- tatea practică a volumului, nu numai pentru cercetătorii din Slovacia, ci și pentru cei din România, Ungaria, Polonia, Iugoslavia, Germania etc. pe unde au circulat majori- tatea incunabulelor. Parcurgerea catalogului, redactat cu pasi- une și competență de dr. Imrich Kotvan, ne prilejuiește cîteva remarci pe marginea tezau- rului de incunabule, conservat astăzi în Slo- vacia. Din producția de carte slovacă catalogul incunabulelor prezentat include doar 2 poziții (64,599): Antoninus Florentinus, Confes- sionale (Bratislavae (7), typografus „Confes- sionalis”) 1477. Lucrarea se află în patr exemplare în biblioteci străine și un exempla în fondurile bibliotecii Matica slovenskâ din Martin; foaia volantă Litterae Indulgentiarum din partea lui Johannes Han, canonic de Bratislava, în numele lui Agnes de Posonio, imprimată probabil la Bratislava de typographus „Confesionalis” (1480). Acest număr scăzut de incunabule, într-un spațiu istoric și geo- www.dacoromanica.ro 1602 ÎNSEMNĂRI 10 grafic cu multiple interferențe, cum a fost Slovacia, avînd In capitală o universitate în aceeași perioadă (Academia Istropolltana, care a funcționat între anii 1467—1490), nu se explică altfel decît prin saturația pieței de des- facere a cărților. Oficinele tipografice europene din secolul al XV-lea cu o bogată producție de carte au saturat pentru moment, piața din Slovacia cu produsele sale. Aceasta este dovedită și de cele 1373 de unități păstrate in unele biblioteci și instituții din Slovacia, cum sint de pildă: Biblioteca universitară din Bratislava cu 461 de unități; ,,Matica sloven- skă” cu Biblioteca națională slovacă de la Martin avind unele centre la Trnava, Trencln, Bratislava etc., deține 161 de incunabule; bibliotecile științifice, județene și regionale păstrează 191 de unități; bibliotecile aparți- nind cultelor conservă 249 unități; fostele bi- blioteci mănăstirești adăpostesc 144 unități; muzeele și arhivele statului au 35 unități; în bibliotecile fostelor gimnazii există 51 uni- tăți, bibliotecile castelelor de la Bojnice, Topolcianky și Betliar păstrează 26 unități etc. Numărul de 1373 incunabule apare doar ca o parte din producția incunabulară, care a atins 40 000 exemplare. Totuși, astăzi in colecții din Slovacia, apar produsele artei tipografice din cele mai vestite centre și oficine, dar in afară de ele și din cele mai modeste cu o producție redusă. Veneția este cel mai repre- zentativ centru tipografic prezent în fondurile slovace, iar din punct de vedere al producăto- rului, locul intii îl deține meșterul Antonius Koberger din Nurnberg. Cel mai vechi incu- nabul se află în fondurile Bibliotecii universi- tare din Bratislava, Mattheus de Cracovia, Tractatns raiions el conscieniiae, tipărit de ,,typographus Catholicon”, considerat drept Johannes Gutenberg, 1460. Din ultima peri- oadă incunabulară s-a păstrat in Slovacia Cassiodorus, Historia ecclesiastica tripartita, Argentinae, 1500. Consultarea catalogului incunabulelor, al- cătuit de dr. Imrich Kotvan de la Biblioteca universitară din Bratislava, ne-a demonstrat că, in diferite colecții din Slovacia, se găsesc nu numai exemplare care au circulat in spațiul istoric și geografic românesc (Transilvania, de pildă) ci și existența unor lucrări care conțin diverse referințe cu privire la istoria țărilor române in evul mediu. Socotim că sint opor- tune cîteva exemple, in această direcție, pentru a veni in ajutorul medieviștilor și cerce- tătorilor culturii din România. Matica slovenskă de la Martin posedă două exemplare din lucrarea lui Johannes de Thurocz: Chronica Hungarorum, 1488, edițiile de la Brno și Augbsurg. Aici sint relevate și citeva momente din istoria Transilvaniei seco- lului al XV-lea (epoca lui lancu de Hunedoara de exemplu). Referitor la produsul oficinei de la Brno a lui Conradus Stahel și Matthias Preinlcin se presupune și o colaborare din partea cărturarilor transilvăneni Andreas Corvus Burciensis de Corona și Martinus Burciensis de Cseidino. îndeosebi in colecțiile Bibliotecii universitare din Bratislava, dar și in cele din Martin, se află 14 exemplare din Chronica lui Hartmannus Schedel în diferite ediții incunabulare, operă de respirație umanis- tică de talie europeană, care conține relații despre țările române. Lucrările autorului transilvănean Pel- bartus de Temesvar, aflate în numeroase ediții și exemplare în Slovacia, se înscriu în rîndul literaturii teologice medievale, in cata- log find prezentate și citeva ediții apărute după anul 1500. Pe exemplarul III din Sermo- nes quadragesimales tripartiti, Hagenoae, 1499, care se află ia Matica slovenskă din Martin, este notat ex-librisul Caspar (...) de Honyad (?), volumul fiind achiziționat prin anticariat. Exemplare prețioase din epoca de leagăn a tiparului, care după 5 secole de circulație, au ajuns definitiv in bibliotecile Slovaciei, poartă și unele Însemnări ale trecerii lor prin țările române, îndeosebi prin Transilvania. Primul incunabul slovac, Confessionale, al lui Antoninus Florentinus, poartă două ex-libri- suri extrem de interesante din a doua jumătate a secolului al XVII-lea: „Conventus Bistri- censis” și „Bibi. Bistriz. Schol. P. ” Localita- tea a fost identifeată de dr. I. Kotvan cu Bistrița (jud. Bistrița-Năsăud), de unde mai tîrziu a luat drumul Slovaciei. Din numeroa- sele ediții după operele lui Tliomas de Aquino, un exemplar din Commentaria ..., Venetiis, 1498, a aparținut lui Joannes de Colosvar Abbatis de Kolosmonostora, probabil Încă in secolul al XVI-lea, după care a circulat prin Ungaria și a ajuns in secolul al XVII-lea la Bratislava. Un autor tipărit in perioada incunabulară cu o vie circulație a fost Mef- freth. Lucrarea sa Sermones de tempore et sanctis, Niirnbcrg, 1496, exemplarul din fondul Matica slovenskă, Martin , a fost notat într-o bibliotecă albaiuliană: ,,Ex. Libris Residentiae AlbensisDesigur, volumul se alătură nume- roaselor exemplare din fosta bibliotecă a So- cietății iezuite, aflate și astăzi la Alba lulia in Biblioteca Batthyaneum. Merită să fie mențio- nate și trei incunabule care, înainte de a ajunge definitiv in Slovacia, au poposit la Satu Mare în biblioteca rezidenției iezuite și in preajma unui proprietar particular, fost profesor de filozofie la Bratislava, Sigismundus Transyl- vanus. Ex-librisul în aceste cazuri ne deter- mină, să presupunem că Sigismundus Transyl- vanus a donat cărțile Conventului din Bra- tislava. Desigur, informațiile sînt mai nume- roase. Noi am reținut doar cîteva din ele. www.dacoromanica.ro 11 Însemnări 1603 Spicuind din informațiile bibliografice și ■culturale oferite de Catalogul incunabulelor din Slovacia, am dorit să atragem atenția cercetătorilor români asupra acestei lucrări dc importanță națională și internațională. Con- cepută și redactată cu aplicație și sistem, tipă- rită în condiții grafice deosebite, volumul poate fi consultat cu folos de cercetătorii cul- turii medievale europene, fiind ajutați de o serie de registre și indice. Astfel se cuvin a fi reținute: Registrul alfabetic al tipografiilor •(pp. 379—384); Indicele incunabulelor după orașe și meșterii tipografi (pp. 385—418); Registrul incunabulelor In ordine cronologică