ACADEMIA DEȘTIINȚE SOCIALE Șl POLITICE A REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA DIN SUMAR: RELAȚIA ȘTllNTĂ-SOCIETATE ,tN C1ND1BBA ROMÂNEASCĂ INTBB- 1-----'I , i I I . ii ' I ,1 0,1'll | 'li I' 11 11 , ( , ,i | । il I1 11 k I l iln । I Ion Saizu Irelică |l ' । I |l | N d | I. |! PENETRAȚIA CAPITALULUI STRĂIN ÎN ROMĂNIA|jpîNĂ| LA PRIMUL' Hl'znnlmnMnTil. zn1! n li I. 11 ,1 II I l I il H ' Axen^iuc BĂZBOIjMONDIAL W'l . ||, . . ț , p j ■ , . I, , 1 । '' | 1 l‘ ' 'i J 1 I' | | , l| । , , 1' i ANUL 1918 IN ISTORIA ROMANILOR - PUNCTE DE VEDERE 111’iuT'i" ii'ii<,.i [îli. r ■I , ! ,, । Mehmet Au.Ekhbm1' RELAȚIILE. ROMĂNO-TURCE 1928-1934 d 11 1 , I d Victor (Viorica. Moisv'a ii i 1' 11 ’ ii । i' i ■ r ; ;1 m 11 11 'relațiile internaționali: in răsăritul'și SUdI-ESTUL EURO- I IPEI IN, SECOLELE XIV-XV li |l ' I , 1 , i I 11 . । , Iu |i 1111| J ■ IIIii II 'I li ii !l .1'1II li1,1 !, *7T URBANIZARE ȘI ROMANIZARE |ÎN BRITANN1A | । 1 1 । . । r ,! ii ,t Gheorghe Vhd Nistor, . 1 । h I . > 5 TOMUL 34 । INSEMNĂRt i |l ' Mii, lin''- 1981 MAI www.dacoromanica.ro EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA ACADEMIA DE ȘTIINȚE SOCIALE Șl POLITICE A REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA SECȚIA DE ISTORIE ȘI ARHEOLOGIE COMITETUL DE REDACȚIE Aron Petric (redactor responsabil); Iov Apostol (redactor res- ponsabil adjunct), Nichita AdXniloaie, Ludovic Dem^nv, Gheor- ohe I. IonițX; Vasile Liveanu; Aurel Loghin; Damaschin Mioc; Ștefan Olteanu; Ștefan Ștefănescu; Pompiliu Teodor (membri). Prețul unui abonament este de 120 lei. In țară abonamentele se primesc la oficiile poștale, factorii poștali și difuzorii de presă din Întreprinderi șl Instituții. Revistele se mai pot procura (direct sau prin poștă) și prin PUNCTUL DE DESFACERE AL EDITURII ACADEMIEI, Ca- lea Victoriei nr. 125, sector 1, 79717. Cititorii din străinătate se pot abona adres!ndu-se la ILEXIM Departamentul Export-Import presă, P.O. BOX 136 — 137. Telex 11226, Str. 13 Decembrie nr. 3, 70116, București Manuscrisele, cărțile și revistele pentru schimb precum și orice corespondență se vor trimite pe adresa Comitetului de redacție al revistei „REVISTA DE ISTORIE". Apare de 12 ori pe an. Adresa Redacției: REVISTA ISTORIE TOM 34, Nr. 5 mai, 1981 SUMAR ION SAIZU, Relația știință— societate în gîndirea românească interbelică.............. 799 VICTOR AXENCIUC, Penetrația capitalului străin în România pînă la primul război mondial (I).......................................................................... 821 VIORICA MOISUC, Anul 1918 în istoria românilor — Puncte de vedere..................... 853 ¥ MEHMET ALI EKREM, Relațiile româno—turce (1928-1934).................................. 883 ȘERBAN PAPACOSTEA, Relațiile internaționale în răsăritul și sud-estul Europei, în secolele XIV-XV.................................................)........... 899 GHEORGHE VLAD NISTOR, Urbanizare și romanizare în Britannia: Cadru, proble- me, limite................................................................... 919 DEZBATERI Probleme ale revoluției de la 1821 (Constantin Paraschio)............. 929 DOCUMENTAR PAUL ABRUDAN, Activitatea culturală a ASTREI în anii primului război mon- dial — premisă a făuririi statului național unitar român.............. 935 LI\ IU ȘTEFĂNESCU, Un domeniu feudal în documente inedite din secolele XV— XVIII în Țara Românească. Fondul Bărcănești...................... 949 ION DUMITRIU-SNAGOV, Catalogul manuscriselor românești din „Biblioteca Apos- tolica Vaticana” ....................................................t 959 VIAȚA ȘTIINȚIFICĂ Activitatea științifică a cadrelor didactice de la Facultatea de istorie—filozofie (secția Istorie—filozofie) în anul 1980 (Radu Manolescu); Al Vl-lea Simpozion național de istorie agrară a României (Vasile Bozga); Sesiunea științifică „Pontica 1980’’ (Constantin C. Petolescu, Constantin Șerban); Aniversarea tricentenarului liceu- lui „Nicolae Bălcescu” (Nicolae Stoicescu); Ședință publică de comunicări con- sacrată împlinirii a 100 de ani de la nașterea lui Andrei Rădulescu (Constantin Damian)............................., . . ............................. 973 „REV1S1A DE ISTORIE”, Tom, 34, nr. 5, P; 795-1018, 1981. www.dacoromanica.ro 786 RECENZII STELIAN POPESCU-BOTENI, Reiatii Intre România și S.U.A. ptnd tn 1914, Edit. Dacia, Cluj-Napoca, 1980, 228 p. (Paul Cernooodeanu)...................... VALENTIN AL. GEORGESCU, Bizanțul și instituțiile românești ptnd la mijlocul seco- lului al XVIII-lea, Edit. Academiei R.S.R., București, 1980, 296 p. (Radu Con- siantinescu).............................................................. EMILIA DORUȚIU-BOILĂ, Inscripțiile din Scythia Minor, V, Edit. Academiei R.S.R., București, 1980, 327 p., 1 hartă -|- 32 pi. (Constantin C. Petolescu)..... JAMES CHAMBERS, The Deoil’s Horsemen. The Mongol Inoasion of Europe, Weiden- feld & Nicolson, London, 1979, XIV + 190 p. (Dan A. Lăzărescu)............ ÎNSEMNĂRI ISTORIA ROMÂNIEI. — » * » Marea Unire din 1918. Studii economice, București, 1979, 175 p. (Radu Vasile); THOMAS NÂGLER, Die Ansiedlung der Sieben- biirger Sachsen (Colonizarea sașilor în Transilvania), Edit. Kriterion, București, 1979, 259 p. (Carol GBllner); VASILE TOMESCU, Musica daco-romana, I, Edit.' muzicală, București, 1978, 472 p. (George Trohani); ISTORIA UNIVER- SALĂ. — Kniha poită Krăcooskiho mesta Loun z let 1450—1472 a 1490—1491 — Liber rationum regalis civltatis Lunae ad annos 1450—1472 et 1490—1491 per- tinens (Registru de socoteli al orașului regal Louny din anii 1450—1472 și 1490— 1491). Institutul pentru studiul istoriei cehoslovace și universale, Praga 1979, 968 +p. 7 reproduceri. Volum pregătit pentru tipar de dr. Jaroslav Vaniă (Tr. lonescu- Nișcov); * * * Monumenta Cartographica Jugoslaoiae, voi. II, Strednjooekoone Harțe, Selected and prepared Dr. Gavro A. SkrivaniC, Editor dr. Danica Mllid, Narodna Knljiga, Belgrad, 1979, 95 p. + 53 pl. (Historical Institute. Monogra- phles, voi. 17) (Victor Eskenasy); VALTER ROMAN, Fenomenul militar tn istoria societății, Edit. militară, București, 1980, 364 p. (Marian Stroia) . . . SUMARUL PERIODICELOR ROMÂNEȘTI DE ISTORIE ÎN LIMBI STRĂINE 985 988 992 997 1003 1013 www.dacoromanica.ro TOME 34, N° 5 mai, 1981 SOMMAIRE ION SAIZU, Le rapport science-sociâtâ dans la pensâe roumaine pendant la pâriode de l’entre-deux-guerres................................................... 799 VICTOR AXENCIUC, La pânâtration du capital âtranger en Roumanie jusqu’â la premiere guerre mondiale (I) .................................... 821 VIORICA MOISUC, L’Annee 1918 dans l’histoire des Roumains. Points de vue . . 853 * MEHMET ALI EKREM, Les relations roumano-turques (1928—1934).................. 883 ȘERBAN PAPACOSTEA, Les relations internationaux dans l’est et le sud-est de l’Eu- rope aux XIVe — XV6 siâcles............................................ 899 GHEORGHE VLAD NISTOR, Urbanisation et romanisation en Britannia. Cadre, problfemes, limites.................................................... 919 d£bats Quelques problimes de la râvolution de 1821 (Constantin Paraschio)........... 929 DOCUMENTAIRE PAUL ABRUDAN, L’activitâ culturelle de la sociâtâ ASTRA pendant la premifere guerre mondiale — prâmisse de la constitution de l’Etat național unitaîre roumain . . 935 LIVIU ȘTEFĂNESCU, Un domaine fâodal dans les documents inâdits des XV6—XVIII6 sidcles de Valachie. Le fond de Bărcănești............................. 949 ION DUMITRIU-SNAGOV, Le catalogue des manuscrits roumains de la Bibliotheque Apostolique du Vatican................................................. 959 LA VIE SCIENTIFIQUE L’activite scientifique des enseignants de la Facultâ d’histoire et philosophie (section d’histoire-philosophie) en 1980 (Radu Manolescu); Le VI6 Symposium național d’histoire agraire de la Roumanie (Vasile Bozga); La Session scientifique „Pon- ,,REVISTA DE ISTORIE”, Tom, 34, nr. 5, p. 795-1018, 1981. www.dacoromanica.ro 798 tica 1980” (Constantin C. Petolescu, Constantin Șerban); L’Anniversairc du trlcentenaire du lycee „Nicolae Bălcescu” (Nicolae Stoicescu); La Sbance pu- blique de Communications consacrbc â Ia cblbbration du ccntcnairc dc la nais- sance d’Andrei Rădulescu (Constantin Damian)......................... 973 COMPTES RENDUS STELIAN POPESCU-BOTENI, Relații Intre România și S.U.A. pină tn 1014 (Les relations entre la Roumanie et les U.S.A., jusqu’en 1914), Editions Dacia, Cluj- Napoca, 1980, 228 p. (Paul Cernovodeanu).................................. >85 VALENTIN AL. GEORGESCU, Bizanțul și instituțiile românești plnă la mijlocul seco- lului al XVIII-lea (Le Byzancc et les institutions ronmaines jusqu’au milieu du XVIII0 siecle) Editions dc l’Acadbmie dc la R. S. dc Roumanie, Bucarest, 1980, 296 p. (Radu Constantinescu) ................................... 89 EMILIA DORUȚIU-BOILĂ, Inscripțiile din Scythia Minor (Les inscriptions de Scy- thia Minor), V, Editions de l’Acadbmie de la R. S. dc Roumanie, Bucarest, 1980, 327 p. 1 carte 4- 32 pl. (Constantin C. Petolescu).....................2 JAMES CHAMBERS, The Deoil’s Horsemen. The Mongol Inoasion of Europe, Weiden- feld & Nicolson, London, 1979, XIV + 190 p. (Dan A. Lăzărescu).............. 7 NOTES UISTOIRE DE ROUMANIE. — » * * Marea Unire din ISIS. Studii economice (La grande Union de 1918. Etudes Cconomiques), Bucarest, 1979, 175 p. (Radu I a- sile); TIIOMAS NÂGLER, Die Ansiedlung der Siebenbiirger Sachsen (La colo- nisation des Saxons en Transylvanie), Editions Kriterion, Bucarest, 1979, 259 p. (Carol Gbllner); VASILE TOMESCU, Musica daco-romana, I, Editions musi- calcs, Bucarest, 1978, 472 p. (George Trohani); UISTOIRE UM1ERSELLE. Knilia poctâ Krăcovskeho mesia Loun z let 1450 1412 a 1400—1191 — Liber rationum regalis civitatis Lunas ad annos 1150 1472 et 1190 1491 pertinens (Livre de coinptes de la viile royale de Louny pour les annecs 1150 1472 et 1490 1191). L’institut pour l’btudc de ITiistoirc tchbcoslovaquc et universelle, Prague, 968 p. + 7 reproductions. Volume prbparb pour la presse par dr. Jaros- lav Vanis (Tr. lonescu-Nișcov); » ♦ » Momimenta Cartographica Jugoslaoiae, voi. II, Slrednjouekoune Harțe, Sclectcd and preparcd Dr. Gavro A. Skrivanic, Editor dr. Danica Milic, Narodna Knijiga, Belgrad, 1979, 95 p. + 53 pl. (Ilisto- rical Institute. Monographies, voi. 17) (Victor Eskenasij); VALTER ROMAN, Fenomenul militar în istoria societății (Le phbnombnc militaire dans l’histoirc dc la sociite), Editions militaires, Bucarest, 1980, 361 p. (Marian Slroia) ... 3 SOMMAIRE DES PERIODIQUES ROUMAINS D'HISTOIRE EN LANGUES ETRAN- GERES.........................................................................1 13 www.dacoromanica.ro RELAȚIA ȘTIINȚĂ-SOCIETATE ÎN GÎNDIREA ROMÂNEASCĂ INTERBELICĂ DE ION SAIZU Desăvîrșirea unificării statale la 1 Decembrie 1918, care reclama, în scopul consolidării actului, al asanării economice și al asigurării progresu- lui, o activitate chibzuită, după tipare moderne, crease și științei condiții mai favorabile de dezvoltare, impunîndu-i, totodată, noi îndatoriri. România, ne mai putîndu-și îngădui să continue linia tradițională, era obligată să-și propulseze ființa socială, avînd, între altele, ,,o nouă politică economică, dacă nu contrarie, cel puțin diferită de cea de pînă acum” x. Nu era vorba de un capriciu, ci de ,,o poruncă a vremii în toate domeniile vieții naționale” 2, mai ales că marele act ,,ne-a surprins nepregătiți în fața unei probleme economice de ordin primordial” 3. Chestiunea consta în a satisface necesitățile de bază ale României, păstrîndu-i neatîrnarea pe toate planurilei. Aceasta însemna că activitatea statului nu se putea hotărî excluzînd legăturile lui internaționale, dar nici supunîndu-1 ten- dințelor acaparatoare. Deosebit, burghezia își dăduse seama că, pentru atingerea țelurilor sale de clasă, îndeletnicirii intelectuale trebuia să i se garanteze condiții, fie și limitate, de progres. Ea a scontat pe știință ca pe o pîrghie menită să „perfecționeze” capitalismul, să-l „reformeze”, să-i dea trăinicie și să-l ferească de zguduiri sociale. Problemele care interesau cercurile conducătoare și de specialitate, ca și opinia publică, nu se puteau rezolva la întîmplare. Vintilă Brătianu sublimase în 1919, în conformitate cu principiile formulei „prin noi înșine”5, că, în condițiile în care statul a devenit o entitate, erau necesare noi di- rective 6. într-un atare context, știința, după ce a probat și s-a manifestat, chiar din epoca modernă, ea un gaj al economicului și al politicului, a fost chemată „să aducă o contribuție mai consistentă la propășirea gene- 1 G. Cioriceann, O nouă orientare In economia națională, in „Buletinul U.G.I.R.", X (1931), nr. 3 - 4, p. 69. 2 M. Manoilescu, în zodia organizării, București, 1933, p. 26. 3 II. Toader, Controverse economice, Oradea, 1933, p. 14. 4 V. Brătianu, Situația financiară a României, București, 1925, p. 8 9. 5 I. Saizu, Considerații asupra politicii „prin noi înșine" tn perioada 1922 — 1928, în „Studii”, 26 (1973), nr. 2, p. 319 337; Idem, Dimensiunile, caracterul și structura concepției „prin noi înșine" tn perioada 1922 1928, in „Revista de istorie”, 32 (1979), nr. 12, p. 2319— 2339. 6 V. Brătianu, Economia națională a României, în „Democrația”, VII (1919), nr. 4 5, p. 195. „Kl VISl 3 DE IS1OR11-”, Tom, 34, nr 5, p. 799-819, 1981. www.dacoromanica.ro «00 ION SAIZU 2 raia a țării, să facă noi eforturi în vederea integrării științelor pozitive în viața națiunii” 7. Se subliniase cu tărie că, dacă în lupta pentru desăvîr- șirea unificării statului rolul istoricilor, al lingviștilor și al literaților a fost de prim ordin, în consolidarea Marii Uniri locul întîi revenea, printr-o rocadă obiectiv necesară, reprezentanților disciplinelor experimentale, națiunea putînd fi numai în acest fel pe deplin pregătită pentru afirmarea puterii de a stăpîni teritoriul și de a-și exercita funcția culturală 8. Tot- odată, știința era stăruitor invitată să se înscrie cu un efort tenace spre a combate tezele unor străini9 potrivit cărora poporul român era „incapabil de a se guverna singur și de a-și civiliza țara în care locuiește” 10 11. Necesitatea utilizării științei se impunea nu numai la scară națională, dar și la nivelul oricărui compartiment, întrucît — se sublinia atunci — „vedem că în fiecare ramură se lucrează independent de cealaltă și prea de multe ori una în dauna celeilalte” u. în asemenea împrejurări, coordo- narea și educația au fost apreciate drept vitale pentru popor și pentru țară12; ele trebuiau să aibă ca obiectiv major valorificarea complexă și intensivă a bogățiilor naturale 13. Se considera, în consecință, că numai •o muncă metodică, povățuită de știință și de disciplină, putea asigura o bună organizare a avuției naționale în vederea producției14. Mai mult, se consemnase, îndeosebi după criza economică din 1929—1933, că, în mijlocul dezorientărilor, animatorii de opinie s-au îndreptat spre econo- mist aproximativ în felul în care bolnavul caută pe doctor 15 16. Activitatea de asanare a factorilor materiali și social politici, pre- tindea în chip imperativ, nu numai o îndrumare științifică, dar și o așezare a ei pe asemenea temelii. încă din 1918, Gr. Antipa, pentru a da cel mai vechi și mai ilustru exemplu din perioadă, îmbia la un procedeu metodic, cumpănit chiar de la început, pentru ca statul și poporul să-și păstreze ființa. Se impunea, întîi de toate, alcătuirea unui bilanț al datoriilor și al nevoilor, ținîndu-se cu precădere cont de trebuința ca în asigurarea mij- loacelor bănești să nu se apeleze la combinații financiare bazate pe aug- mentarea impozitelor, ci, în exclusivitate, pe analiza severă a stării tuturor ramurilor de producție și a posibilităților de a le multiplica prin utilizarea rațională a naturii și a bogățiilor rămase neproductive10. El demonstra cu perspicacitatea unui vizionar că, întrucît conjunctura favorabilă producției românești nu putea dura mai mult de un deceniu, erau necesare măsuri radicale și la timp, care să ducă la exploatarea organizată a avu- 7 M. Herșcovici, Rolul științei In dezvoltarea socială (teză de doctorat), Iași, 1972, p. 224. 8 Gr. Antipa, Reorganizarea Academiei Române, București, 1934, p. 8. 8 Vezi, între alții, Herman de Keyserling, Analise spectrale de l’Europe, Paris, 1930, p. 307. 10 Gr. Antipa, Rolul Academiei Române In combaterea campaniilor de ponegrire a poporu- lui și statului român, București, 1940, p. 1. 11 P. N. Panaitescu, îndrumarea economică și educația economică națională, în ,.Buletinul Inst. ec. rom.”, VII (1928), nr. 1—2, p. 13. 18 Ibidem, p. 4. 13 P. Nicoresco, La Roumanie nouvelle, București, 1924, p. 154 155. 11 O. Tăslăuanu, Producția. Vn program economic. Epoca guvernului Avcrcscu. 1920, Cluj, 1924, p. 23. 15 J. Lescure, Nu există decît o economie naționala, în „Excclsior”, II (1936), nr. 75, p. 1. 16 Gr. Antipa, Necesitatea înființării unei organizații a economiei naționale, București 1918, p. 4-5, 9-10. www.dacoromanica.ro 3 RELAȚIA ȘTIINȚA—SOCIETATE 801 țiilor. Nu mai suferea temporizare porunca vremii de a structura munca și întreaga economie după metode științifice și susceptibile de efecte imediate17. în baza tezei că manifestările economice nu sînt fenomene cu apa- riție întîmplătoare, ci elemente componente ale societății, care-i pot asigura triumful sau pieirea, că prosperitatea depinde de dezvoltarea forțelor de producție, s-a cerut să se fixeze și la noi, prin știință, o politică chib- zuită spre a obține protecția și sporirea avuției de orice fel18. România nu trebuia să aștepte „în liniște”, sau să lase ca economia să evolueze „de la sine”, în primul rînd pentru faptul că orice bogăție era apreciată atunci, mai mult ca în trecut, în lumina valorii ei internaționale. „Problemele economice ale țării noastre — scria Gr. Antipa — nu mai pot fi, dar, nici ele judecate decît din punctul de vedere mondial și al rolului ce are această țară a-l îndeplini în producția și comerțul mondial"19. înnobilarea averilor nu era posibilă, în condițiile în care întreaga lume capitalistă intrase în cursa de refacere și de propășire, decît printr-o politică de exploatare rațională și de apărare a intereselor superioare. în acele împrejurări trebuiau afirmate mai hotărît ca oricînd țelurile politicii naționale: protejarea muncii, valorificarea bogățiilor și a situației geo- grafice, îndeosebi deschiderea la Marea Neagră și la colectorul internațio- nal — Dunărea, făcîndu-se să se înțeleagă că „zonă de influență a vreunei mari puteri, oricare ar fi ea, nu putem și nu trebuie să fim'1'1 z0. Asemenea îndatoriri implicau creșterea automată și ireversibilă a funcției sociale a științei. Necesitatea ei obiectivă, posibilă la un anumit stadiu de dezvoltare a societății 21, a fost exprimată documentat de perso- nalitățile timpului, pe fondul regretului că, la noi, nu s-a înțeles destul că „prin știință, asociată cu morala — ea însăși o înaltă știință — vom învinge, asigurîndu-ni-se un loc de onoare în concertul popoarelor” 22. Afirmînd esența științei pentru factorul uman, Emil Racoviță își exprima nemărginita încredere în capacitatea ei de a muta centrul de greutate al sensului vieții de pe plan exclusiv particular pe unul colectiv și atrăgea atenția asupra responsabilității și datoriei celor ce o slujeau de a veghea ca rezultatele muncii lor să servească omenirii23. Cu ocazia dezbaterilor, timp de ani în șir, în cadrul ședințelor Asociației Profesorilor Universitari, a reorganizării învățămîntului superior, savantul a propus cîteva norme menite să-l alinieze cu nivelul propășirii științifice și sociale, ca și cu noile 17 Aspectele crizei românești In cadrul crizei mondiale, București, 1937, p. 478. 18 G. Popescu, Dunărea din punct de vedere economic, București, 1928, p. 5. 18 Gr. Antipa, Problemele evoluției poporului român, București, 1919, p. 298. 80 I. N. Angelescu, România și actuala politică economică internațională, în „Buletinul Inst. ec. rom.”, VI (1927), nr. 2, p. 109. 21 M. Belea, Revoluția științifică-tehnică și implicațiile ei social-economice tn capitalismul contemporan, București, 1971, p. 10; P. Auger, Noua față a științei, în Istoria generală a științei, voi. IV, București, 1976, p. 9. 82 Gh. Marinescu, Munca tn lumina biologiei și fiziologiei. Rolul ei social, în „Buletinul I.R.O.M.”, III (1929), martie-aprilie, p. 83-84; Arh. St. Buc., fond I.R.O.M., dosar 9/1929, f. 192. 83 Dana-Victoria Savu, Știință și umanism. Dimensiuni umaniste ale activității oamenilor de știință români In perioada interbelică (Rezumatul tezei de doctorat), București, 1978, p. 10. www.dacoromanica.ro 802 ION SAIZU 4 trebuințe ale gospodăriei obștești24. Dealtminteri, în cele mai multe cazuri, nu era vorba de a inova, ci numai de a consfinți și de a organiza prin lege „înfăptuiri firesc încolțite din ineluctabile nevoi și imperios cerute” 25. De asemenea, Ion Simionescu, înregistrînd o fărîmițare de energii în diferite direcții, care, cu toate acestea, „a iuțit progresul general cu sacrificiul năzuințelor individuale” 26, a stăruit pe ideea că faza și sarcinile fundamentale ale evoluției Eomâniei reclamau de la oamenii de știință alte servicii, ce nu le încuviințau să rămînă ancorați într-o anume specialitate 27. Sporirea funcției sociale era dictată și de imperativul de a recupera răminerea în urmă, mai cu seamă că factorul politic își dovedise insuficiența în dinamizarea progresului în stat și în recîștigarea imediată și integrală a timpului pierdut prin vitregia vremurilor. D. Guști conchisese în 1923 că, prin esența ei, orice investigație spre cunoaștere este socială, că, dacă știința are taine, ea nu este un secret pentru nimeni, că aparține națiunii, care trebuie „să fie întreținută și luminată în mod regulat asupra marilor probleme ale timpului” 28. în 1938, în preajma accentuării preparativelor pentru elaborarea efectivă a planului general, funcția factorului științific a fost mai proeminent definită, dar în rînd cu rolul „elitei naționale” și al statului, considerat ca fiind pentru România „cel dintîi motiv de legitimitate și cea dintîi rațiune de a fi a unui plan economic general” 29. Era timpul — scria M. Manoilescu atunci — ca în chestiunea planului economic să intervină știința, întrucît, în lipsa ei, se impunea diletantismul; ea trebuia, întîi de toate, să stabilească noțiunea de plan, țelurile lui supreme, posibi- litățile și mijloacele de realizare, excluzind tendința manifestată de fie- care autor de a pune în ideea respectivă „ceea ce gîndește și, mai ales, ceea ce îi convine” 3°. Și tot de aceea s-a pledat ca prima ediție a planului să aibă caracter de studiu 31, cu fixarea în mod definitiv, pe bază de cerce- tări științifice minuțioase, de proiecte și de lucrări pregătitoare, a scopu- rilor agriculturii 32, pescăriilor 33 și silviculturii34 35, a liniilor mari ale politicii de stat în. industrie a raționalizării exploatărilor miniere, evi- tînd epuizarea zăcămintelor, și a sporirii atenției față de trauspoit și circulație 36. Amintim, de asemenea, că, precum făcuse și în alte rînduri, Gr. Antipa insista în 1940 pentru includerea științei și a societăților ce o reprezentau între instrumentele care, desfășurând o activitate impor- 24 E. Racoviță, Cîteva norme pentru organizarea universităților și alnvățămlntului superior t Cluj, 1929, p. 1. 25 Ibidem. 28 I. Simionescu, Energii române In străinătate, București, 1936, p. 8. 27 Ibidem, p. 7. 28 D. Guști, Ființa și menirea academiilor, București, 1923, p. 18, 34. 28 M. Manoilescu, Ideea de plan economic național, București, 1938, p. 11. 30 Ibidem, p. 4. 31 Ibidem, p. 27. 32 V. Madgearu, Economia dirijată, în „Excclsior”, II (1936), nr. 90, p. 1 2. 33 Gr. Antipa, Chestiunea planului cincinal, în „Buletinul Administrației generale a P.A.R.I.D.”, nr. 1/1937, p. 15, 17-21. 31 P. loan, Politica silvică națională, București, 1936, p. 51. 35 Aspectele crizei românești ..., p. 485. 38 M. Manoilescu, Ideea de plan .. ., p. 50. www.dacoromanica.ro 5 RELAȚIA ȘTIINȚA—SOCIETATE 803 tantă pe bază de plan, cu o conducere unitară și o organizare precisă, să contribuie efectiv la creșterea prestigiului statului și al poporului român pe scară mondială 37. întărirea funcției sociale proiectase pe ecranul judecății problema statornicirii unui raport optim, de înrâurire reciprocă, între știință și societate, mai cu seamă că, chiar în formă embrionară, cea dintîi a exercitat influențe asupra celei de a doua, pe planul producției, al relațiilor și al mentalității. în strînsă conexiune cu complexul de manifestări concrete, prima nu putea să nu depindă, ca parte integrantă, de societate și să n-o slujească. Știința și tehnica — subliniază Valter Roman — „nu sînt numai rezultatul determinării social-economice și ideologice, ci, la rândul lor, factori activi ai dezvoltării sociale” 38 39. Reciprocitatea deplină între știință și societate, care face ca una să acționeze asupra celeilalte pe foarte multe căi 33, nu putea să nu-și găsească în chip firesc reflectarea și în gîndirea românească interbelică, cimentată fiind deja convingerea că un stat modern nu avea posibilitatea să-și îndeplinească funcțiile fără întrebuințarea capacităților intelectuale spre progresul științei, pe de o parte, și al lărgirii aplicării ei practice, pe de alta. Înrîurirea științei asupra socialului se manifesta în două direcții: moral, prin sporirea numărului informațiilor, cu precizarea cuantumului și a diferitelor legături între ele; material, prin îmbunătățirea condițiilor de viață. Cu alte cuvinte, era vorba de exercitarea în ambele sensuri a efectelor celor doi factori. Oamenii de carte reprezentativi nu s-au limitat la cercetări rupte de nevoile, de năzuințele și de stările perfectibile ale societății, posibil de satisfăcut prin mijloacele științei, ci au tins să facă din ea un element primordial de soluționare a tendințelor spre libeitate și bunăstare40 41. Gînditorii români progresiști au reușit astfel, într-o societate bazată pe contradicții, plină de asperități, să îmbine „cultul sever al muncii de cercetare cu scopul etic al progresului social” ".Exemplul vieții și activi- tății unor mari creatori de știință pune în lumină trăsăturile generoase ale intelectualului patriot : o excepțională putere de prestație și o riguroasă disciplină a ocupației, promovate cu conștiința necesității obiective și imprimate cu consecvență în cadrul școlilor pe care le-au întemeiat și condus cu succes ; abordarea unor probleme majore, cu forța originalității, fapt care a îndrumat la fondarea unor ramuri noi; un accentuat spirit de răspundere socială, o înaltă înțelegere a îndatoririlor față de colectivitate, cei mai apreciați făcîndu-și o nobilă obligație din a aborda și studia pro- bleme cardinale, de interes comun; o preocupare sporită pentru extin- derea științei în vederea întăririi contactelor între exponenții inte- lectualității diferitelor discipline; o susținută grijă pentru dezvoltarea 37 Gr. Antipa, Rolul Academiei Române .... p. 13 — 14. 38 V. Roman, Reoolufia științifică și tehnică și implicațiile ei asupra dezvoltării social- politice contemporane, București, 1968, p. 3. 39 J. D. Bernal, Știința In istoria societății, București, 1964, p. 31, 879. 40 O. Neamțu, ^Coordonate etice ale glndirii românești, în „Viața românească”, XXI (1968), nr. 8, p. 109. 41 Ibidem. www.dacoromanica.ro 804 ION SAIZU 6 legăturilor cu mișcarea analoagă de peste hotare, manifestată în cele mai diverse modalități42. Mărturiile din epocă pun învederat pe tapet, căutînd să explice raportul la care ne referim, că știința „nu poate să aibă alt izvor decît viața, iar politica economică nu poate avea altă bază decît știința economica" 43 44, că între totalitatea ramurilor muncii sociale și știință „trebuie a exista o strînsă legătură; nu se poate realiza o rațională evoluțiune a vieții econo- mice și o așezare bună a economiei naționale fără concursul științei, fără aplicarea rezultatelor studiilor științifice în diferitele activități econo- mice”Aceasta l-a și determinat pe C. D.Bușilă să invite pe cei ce se interesau de producție, de schimb și de circulație să fie la curent cu rezul- tatele și cu propășirea în ramurile științei45. Relevînd acțiunea reciprocă dintre societate și știință, D. Drăgulănescu accentua cu vădită similitudine că prima îmbogățește patrimoniul cultural, industria, agricultura și, la rîndul ei, se înavuțește „cu idei noi, proiecte teoretice și practice create de viața însăși” 46. Definirea raportului respectiv a atras după sine disputa teoretică pentru fixarea relației între caracterul pur și aplicativ al științei, pe fun- dalul convingerii că „orice acțiune coerentă de ansamblu, îndreptată spre dezvoltarea cercetării tehnice, trebuie să se sprijine pe cercetarea funda- mentală” 47. încă din 1903, Dr. Hurmuzescu remarcase că propășirea intelectuală „nu este incompatibilă cu dibăcia în lucrările practice, ci, din contra, sînt două calități care se completează” 48. După 1 Decembrie 1918, teza caracterului util al științei avea să alinieze însemnate; forțe. Punînd în raport direct proporțional cele două laturi ale chestiunii, același om de știință căuta să convingă că aspectul aplicativ reprezenta „tocmai partea vie a teoriei ..., punctul de verificare al științei teoretice, îi dă viață și contribuie la dezvoltarea ei” 49, că aprofundarea și promovarea direcției pure nu se poate face decît prin experiențe și prin practică, că a le separa însemna „a le împiedica în dezvoltarea lor, căci știința fără aplicație practică nu poate propăși, după cum aplicațiunea fără conducerea științei rămîne sterilă”50 * * *. „Orice știință adevărată — afirma cu rigoare D. Drăgulănescu — e susceptibilă de aplicație la realitate, fără de care ea ar rămîne un joc inutil” 81. Gr. Antipa preciza, la rîndu-i, că, dacă știința pură poartă amprenta universalului, cea aplicativă are specific național, întrucît este chemată să soluționeze chestiuni particulare de sol, de subsol, 42 I. Goliat, Istoria științei si rolul ei In dezvoltarea scienticii, în Progresele științei, nr. 6, 9/1973, p. 301. 42 Chr. Petrescu, Sensul normativ al economiei politice, București, 1939, p. 24. 44 C. D. Bușilă, Normalizarea In cadrul economiei românești, București, 1934, p. 9. 45 Ibidem. 46 D. Drăgulănescu, Organizarea cercetării științifice, în „Buletinul C.R.D.”, II (1942), nr. 3/4, p. 5. 47 R. Taton, Prefață, la Istoria generală a științei, voi. IV..., p. 5. 44 Dr. Hurmuzescu, Dezvoltarea științelor și progresai social, Iași, 1903, p. 25. 42 Idem, O legiuire dăunătoare, București, 1937, p. 18. 50 Universitatea din București. Deschiderea cursurilor pe anul școlar 1936 — 1937, Vălenii de Munte, 1936, p. 18. 81 D. Drăgulănescu, op. cit., n. 5. www.aacoromamca.ro 7 RELAȚIA ȘTIINȚA—SOCIETATE 805 de climă și de populație, toate diferite de la un stat la altul, care nu se pot copia fără suportarea consecințelor, uneori, foarte păgubitoare62. Sudura între cele două sensuri ale cercetării avea statornicie în concepția lui Emil Eacoviță, care remarcase că evoluția, la început, independentă a științei și a industriei explică separația între partea ei pură și aplicativă. Deosebirea însă nu se poate justifica nici teoretic, nici practic, întrucît ,,nu există alt mijloc de a ajunge la adevăr decît aplicarea metodelor folosite în cercetarea științifică, fie că acest adevăr se caută pentru o folosire practică încadrată, fie că se urmărește pentru dezlegarea unei probleme teoretice, adică, în realitatea celor mai multe cazuri, pentru o folosire practică într-un viitor mai mult sau mai puțin întîrziat”63. Așadar, diferența între făuritorii de știință și cei ce-i descopereau aplicațiile a fost considerată fără rost și aceasta deoarece, pe de o parte, cine adîncea sistematic o chestiune teoretică de specialitate era exclusiv calificat să-i afle întrebuințarea, iar pe de alta, cel profilat în administrarea în practică a proprietăților naturale avea șanse ideale de a-i găsi explicația și de a-i generaliza principiile64 65. Avansul tehnic — opina potrivit D. Drăgulănescu — cerea o colaborare strînsă și fecundă între omul de știință și întreprin- zător, ambii avînd o importanță egală în procesul modern de producție, în structurarea rațională a unităților de fabricație. Tipul de cercetător care gîndește economic și aplică tehnic, reunind într-o persoană pe savant și pe tehnician, „este un produs contemporan ... Tehnicianul trebuie să fie capabil a înțelege științific procesul de producție și a trăi sensul lui uman”66. Aproximativ în același mod, N. P. Ștefănescu invita Societatea Politehnică să se preocupe de cultura tehnică, de relația dintre știință și întreprinzători, profesioniști și muncitori, spre a se putea asigura „pacea națională și propășirea generală"60. Teza exclusivistă a obținerii prin știință a „armoniei” sociale și a propășirii „tuturor”, eliminînd, deci, principiul luptei de clasă, apare cît se poate de clar. Pe de alta, Societatea Politehnică nu trebuia să fie numai o asociație de calificați pentru intere- sele lor, ci o adevărată academie tehnică în care „să se cerceteze problemele noi ce se pun și să se dea îndrumările fiecărui moment" 67. în împrejurările ostile ale anului 1940, preocupările pentru dezvoltarea cercetărilor funda- mentale au fost „somate” să cedeze locul de frunte investigațiilor aplica- tive. Gr. Antipa, de pildă, nu se gîndea atunci — o mărturisea deschis — la înființarea unor institute de știință pură, care, deși erau de mare impor- tanță, puteau să aștepte un timp, ci la prioritatea celor aplicative a căror fondare era „de cea mai urgentă actualitate, căci numai prin ele putem pune o bază solidă dezvoltării puterii noastre materiale și a energiei vitale a națiunii” 68. Ba Gr. Antipa, Necesitatea institutelor de cercetări științifice pentru satisfacerea nevoilor actuale ale țării, București, 1940, p. 5. 63 E. Racoviță, Institute științifice de cercetări, în Politica culturii. București, 1931, p. 353. 54 Ibidem. 65 D. Drăgulănescu, Rolul științei tn dezvoltarea căilor ferate, în „Buletinul bibliografic C.F.R.”, III (1940), nr. 9, p. 3. 66 Apud I. lonescu, Societatea Politehnică față de știința, tehnica și economia națională, în Societatea Politehnică din România, Semicentenarul 1881—1931. Istoricul dezvoltării tehnice tn România, voi. I, București, 1931, p. 29. 67 Ibidem. 68 Gr. Antipa, Necesitatea institutelor de cercetări ...» p. 7. www.dacoromamca.ro 806 ION SAIZU 8 Se cuvine remarcată prin conținutul ei avansat teza că funcția aplicativă a științei trebuia orientată cel dinții spre industrie, spre procesul de fabricație, fapt cu consecințe pozitive și asupra muncii, întrucît putea beneficia de numeroase invenții și asimila progresul69. Știința aplicată în sectorul tehnico-industrial constituia și o sursă de creștere și de diversi- ficare a ariei profesionale și culturale. Dintr-o cerință obiectivă, universi- tatea, la nivelul căreia se predau și științe tehnice, trebuia să fie scoasă din izolarea în care se afla și obligată să se preocupe și de problema prac- ticii economice * 60. S-a făcut chiar aprecierea că fără o activitate de cerce- tare științifică, o universitate nu merită să trăiască, că această parte esen- țială a vieții ei trebuia să o intereseze 61. Care erau domeniile preconizate pentru cercetarea științifică în industrie1? în perioada respectivă, incomparabil mai mult ca în trecut, s-a pus în evidență rolul hotărîtor al tehnicii în dezvoltarea societății, înseși legile progresului obligau la orientarea spre studierea și aplicarea tehnicii, spre înlăturarea inegalității de atare gen dintre ramurile de pro- ducție și de circulație. îndreptarea spre tehnică și influența ei asupra socie- tății era motivată de ideea avansată că progresul pe un asemenea plan reprezenta una din pîrghiile care garanta propășirea socială. Energia unui popor — remarca pe drept cuvînt I. N. Angelescu — se poate utiliza numai cu cea mai perfecționată tehnică a vremii62, care asigură succesul în demarajul economic al statelor. Studiul electricității, al chimiei și al aplicării lor trebuia să aibă ca scop imediat și precis, în afară de pregătirea tineretului pentru activitatea industrială, cercetarea diferitelor probleme științifice, descoperiri și invenții care ajută înaintării63 64 65. Constatînd insuficienta răspîndire a științei chimice, deși în centrele București și Iași existau secții de chimie industrială, s-a demonstrat nu numai nevoia primordială pentru România de a avea cît se poate de mulți chimiști M, dar și faptul că generalizarea activității exclusiv prin studii amănunțite dădea dreptul industriei chimiei să-și ocupe locul de frunte în economia națională 66. Intuind perfect o asemenea perspectivă, G. G. Longinescu, parafrazînd versul bolintinean „Viitor de aur țara noastră are”, enunța cu autoritatea omului de știință că în România „viitor de aur chimia noastră are” 66. N. lorga reliefase și el că merită toată solicitudinea disci- plinele legate de chimie industrială și de electrotehnică pentru munca practică 67. Chimie și mecanica erau chemate să asigure nu numai dezvol- tarea unor ramuri industriale, ci și un caracter modern agriculturii, spo- rindu-i producția ®8. 69 O. Tăslăuanu, op. cit., p. 37 38. 60 D. loanițescu, Expunere (le principii la Anteproiect (le Constituție întocmii de Cercul de studii al Partidului N ațional-Liberal, București, 1921, p. 49 50. 61 Dr. Hurmuzescu, Universitate — studenți. Discursuri rostite In ședințele Senatului de la 3 și t martie 1931, București, 1937, p. 12. 62 I. N. Angelescu, Politica economică a României, București, 1919, p. 7. 63 Dr. Hurmuzescu, Organizarea științifică și industrială, București, 1920, p. 20. 64 Al. Slătineanu, Situația Universității din Iași, Iași, 1929, p. 10. 65 I. Hessclman, Industria chimică In România, în „Buletinul industrial”, I (1926), nr. 1, p. 15. 68 G. G. Longinescu, Cronici științifice, voi. II, București, 1922, p. 185. 67 N. lorga, Pentru universitate. Cuvlntări, Vălenii de Munte, 1929, p. 49. 88 D‘st-EmiUan> 1 923, p- 9 RELAȚIA ȘTIINȚĂ—SOCIETATE 807 Creșterea funcției sociale a științei implica o delimitare strictă a ei de factorul politic și precizarea cadrului lor de colaborare. Față de deficitul existent în gîndirea unor economiști, reflectat puternic și în practică, s-a reliefat obligația de a folosi metoda optimă de cercetare și de a stabili raporturi naturale între știință și politica economică ®9, raporturi care tre- buiau să statornicească odată pentru totdeauna menirea intelectualilor de a organiza „prevederea în conducerea statului” 69 70. în judecata lui Gr. Antipa, constatarea și formularea precisă a necesităților în fiecare moment cădea în sarcina specialiștilor, iar datoria de a le înfăptui pe umerii partidelor politice 71. „Asupra oamenilor de știință mai cu seamă — nota el în 1923 — apasă o grea răspundere, căci lor le revine rolul principal de a studia toate problemele, de a găsi soluțiile lor firești și de a îndruma reformele, lăsînd apoi oamenilor politici aflarea modalităților pentru înfăptuirea lor” 72. Acest punct de vedere a devenit pentru toată perioada interbelică laitmotivul explicării raportului dintre știință și factorul politic în cîrmuirea societății73. Dovadă, între alții, I. N. Ange- lescu, care, în dorința de a elimina partea nefastă a politicului și de a da fundament științific oricărei activități, proba că noile elemente ale econo- miei naționale se cereau privite prin prisma valorii contemporane și vir- tuale și nimic din ceea ce era necesar funcționării ei nu trebuia sacrificat „de dragul unor succese electorale” 74. Mărturie este și cererea ca, în raport de structura geografică, materială și socială, să se dea o deosebită atenție îndrumării întregii economii, stabilindu-i anumite puncte cardinale după care să se orienteze orice partid ajuns la putere 7S *. Așijderea lor, Gh. N.' Leon avizase că interesele superioare și permanente ale economiei trebuiau stabilite cu concursul oamenilor de știință și al tuturor specialiștilor din țară și, odată fixate, să rămînă un vade mecum pentru partidele de guver- nămînt, care să nu mai aibă alte pasiuni decît de a se întrece în opera de realizare a prosperității78. Se formulase cu temei necesitatea ca în investigarea chestiunilor de producție, de circulație și de desfacere să existe numeroși specialiști pentru fiecare grup de probleme și să se creeze o cultură economică larg difuzată în opinia publică 77. 69 I. Răducanu, între știință și politica economică, în „Independența economică”, XIX (1936), nr. 4-5, p. 103. 70 Apel către toți intelectualii, în „Ideea europeană”, II (1921), nr. 61, p. 2. 71 Gr. Antipa, Paralizia generală progresivă a economiei naționale și remedierea ei, Bucu- rești, 1923, p. 3 4. 73 Idem, Organizarea muzeelor In România, în Academia Română, Memoriile Secțiunii științifice, Seria III, tom I, București, 1923, p. 145. 73 Se exprimaseră, însă, și opinii contrare. C. Bakonyi, de pildă, căuta să convingă că directivele pentru atingerea idealurilor trebuiau stabilite de către politicieni, în domeniul cărora inginerii nu aveau ce căuta (C. I. Bakonyi, Rolul tehnicii și al inginerului in criza economică, Timișoara, 1938, p. 10). 74 I. N. Angelescu, Curente in politica noastră economică actuală, în „Analele economice și statistice”, V (1922), nr. 5 — 6, p. 64. 75 I. A. Roceric, Noi orizonturi in politica economică națională, în „A.L.A.C.I.”, VI (1935), nr. 3, p. 18. 78 Gh. N. Leon, Economie politică și politică economică, București, 1943, p. 398. 77 P. N. Panaitescu, Nevoia de o cultură economică. Politica și economia țărănească, în „Convorbiri literare”, LVII (1925), ianuarie, p. 55. www.dacoromanica.ro 808 ION SAIZU '10 Era vorba, cu alte cuvinte, de caracterul voluntar, ce se dorea con- stant, al „intelectualii arii progresive a vieții economice’1'’78 79, care, căpătînd perspective largi odată cu ridicarea organizării la rangul de factor de transformare, să determine ca devenirile raționale ,,să precumpănească în istorie față de hazardul resorturilor individualiste” 78. Totul trebuia să aibă ca numitor comun, o acțiune bazată, nu pe tradiție sau pe acte de curtoazie, ci pe calcule precise, raționale 80, să reprezinte întotdeauna o legătură între munca științifică și economie — ca „unul din punctele esențiale ale raționalizării” 81. O matematizare a procesului, garanția unei opere durabile, nu era cu putință —o releva cu autoritate P. N. Panaitescu — dacă „nu sîntem obișnuiți să gîndim economicește” 82. M. Manoilescu avea să adauge cu legitim motiv că criteriul matematic era. necesar, nu însă și suficient, cită vreme nu se lua în seamă și factorul de voință omenească 83. Deși suplimenta explicația, el nu lua în dezbatere și problema proprietății, a modului de repartiție a bunurilor materiale și spirituale, ca și multe alte aspecte. Teza ca partidele politice să nu aibă decît o singură țintă finală — satisfacerea cerințelor evoluției Eomâniei, ce nu sînt inventate, ci „izvorăsc din cauze cu mult mai profunde, care își au originea lor în firea poporului și aspirațiunile care decurg din aceasta, în natura țării și îu rostul ei între țările și popoarele lumii” 84, deși necesară, era imposibil de realizat în cadrul orînduirii capitaliste măcinată de interese de grup și de castă, unde între clasele fundamentale ale societății se manifestau contradicții ireductibile. Chiar satisfăcut imperativul științific, faptele erau amenințate să treneze, deoarece între elaborare și aplicare se întindea larg „hazardul^ acel cîmp al «imponderabilelor»8S *, determinat de factorul politic, care, își aroga dreptul de a traduce în realitate dacă vrea, cînd vrea și cum vrea soluțiile omului de carte. în pofida acestui adevăr, știința a devansat constant politicul, nu numai recomandînd dezlegările, dar oferindu-și potențial serviciile la alcătuirea planurilor și a programelor conform celor mai înalte și mai statornice aspirații ale societății, neimitînd nici una din rezolvările și acțiunile similare de peste hotare. Cert este că definirea ideală a efectului reciproc dintre știință și societate a condus la faptul că mulți specialiști și-au lărgit preocupările, subordonate nevoilor fundamentale ale statului, plasînd necesitatea orga- nizării pe baze științifice a societății, mai ales a vieții economice, pe primul plan. Mai întîi, toți oamenii de specialitate, instituțiile de știință și cercurile de studii ale organizațiilor politice, inclusiv ale celor de guvernămînt80, 78 Chr. Petrescu, Considerațiuni pentru o nouă știință economică, București, 1936, p. 21. 79 Ibidem. 80 H. Toader, op. cit., p. 16. 81 M. Oromolu, naționalizarea și economia țării, în „Excelsior”, I (1936), nr. 1, p. 15. 82 P. N. Panaitescu, Îndrumarea economică și educația economică națională, București,, 1928, p. 6. 82 M. Manoilescu, Metoda matematică și problema voinței omenești tn economie, București,, 1938, p. 3, 39. 84 Gr. Antipa, Paralizia generală progresivă..p. 3. 88 B. Solacolu, Despre nevoia unei concepții noi tn economie. București, 1938, p. 19. 88 I. Simlonescu, Bogății irosite, București, 1937, p. 5; Gh. N. Leon, Necesitatea unui plan de durată pentru economia națională, București, 1938, p. 4, 7; A. Mureșanu, Probleme economico- sociale. Spre planul cincinal al României, 1935—1940, Turda, 1940, p. 28. www.dacoromamca.ro 11 RELAȚIA ȘTIINȚA—SOCIETATE 809 au fost invitate să procedeze la cunoașterea, prin inventariere, a poten- țialului statului87. Căpăta o tot mai mare aderență teza că numai după identificarea avuțiilor, în care scop s-a relevat, în prealabil, nevoia datelor furnizate de o statistică metodic și uniform condusă, capabilă prin inves- tigații să procure materialul documentar atît de necesar noilor îndrumări88, politica, inspirată de realitățile românești, putea să purceadă la reorgani- zarea vieții economico-sociale, acțiune posibilă pe baza unui plan de ansamblu, care să încadreze totalitatea manifestărilor programatice, po- tențiale și de structurare a relațiilor externe 89. Faptul reclama studierea continuă și sistematică a exigențelor fiecărei ramuri de avuție, aplicarea de dispoziții echilibrate și controlul permanent al efectelor lor. Specialiștii erau datori să exploreze, să studieze mijloacele de punere în valoare și de înzestrare a tuturor compartimente- lor 9°, dar să intuiască și locul ocupat de România în sfera altor interese, pentru a se trage foloase optime și a face să i se respecte drepturile și aspirațiile91. în apelul lansat cu prilejul întemeierii Asociației pentru Studiul și Reforma Socială, D. Guști enumerase tocmai în acest sens împătritul ei scop : de a cerceta în mod dezinteresat și fără nici o preju- decată toate laturile vieții sociale românești, de a propune reformele sugerate firesc de studiile întreprinse, de a lupta pentru înfăptuirea lor și de a contribui în largă măsură la educarea socială a maselor, obiective care trebuiau să șteargă pentru totdeauna din practică „aproximația capricioasă și improvizația haotică a politicii”92 93. Convinși de puterea creatoare a poporului și încrezători în destinul lui, fondatorii asociației respective apreciaseră că „organizarea sistematică a muncii de cercetare a realităților sociale românești trebuie și poate să formeze o temelie sigură pentru reforma socială necesară la regenerarea desăvîrșită a statului român, întrucît numai o cunoaștere exactă a situației de fapt poate să îndrumeze transformarea societății românești pe eăile unei dezvoltări normale și prospere” în acest spirit, oamenii de carte, considerîndu-se responsabili față •de destinele avuțiilor țării, față de modul lor de valorificare și de conser- vare, au relevat nevoia stabilirii unor programe generale și pe departa- mente de lucrări, alcătuite pe temeiuri științifice, care să servească pe o perioadă mai îndelungată. I. N. Angelescu, de exemplu, plecînd de la conceptul că bogățiile naționale determină politica economică a statu- 87 D. Rațiu, Cunoașterea economică a Transilvaniei, în „Buletinul Inst. ec. rom.”., II ^1923), nr. 2, p. 84; I. Adămoiu, Inventarul bogăției și potențialității teritoriului românesc, în ,, A.L.A.C.I.”, VI (1935), nr. 3, p. 33; P. P. Dulfu, Raționalizarea și raporturile sale cu tehnica și cu tehnicienii români, București, 1931, p. 27. 88 I. Teodorescu, Spre o organizare a statisticii In România, în „Buletinul statistic al României”, XV (1922), nr. 9, p. 41. 88 V. Cilibia, Declinul economiei liberalo-capitaliste. Economia dirijati. Planul economic, Arad, 1939, p. 8. 98 Gr. Antipa, Necesitatea înființării unei organizații ..., p. 9—10. 91 St. J. Popescu, Problemele unei economii dirijate In România, București, 1939, p. 20. 92 D. Guști, Apelul făcut In aprilie 1918 cu prilejul întemeierii Asociației pentru Studiul șl Reforma Socială, în „Arhiva pentru știință și reforma socială”, I (1919), nr. 1, p. 291. 93 V. Madgearu, Raport despre activitatea Asociației pentru Studiul și Reforma Socială pe anul 1918—1919, în idem, I (1919), nr. 2 — 3, p. 608. www.dacoromanica.ro 810 ION SAIZU 12 lui M, s-a pronunțat împotriva empirismului, pentru cunoașterea temeinică a realităților, pentru fundamentarea științifică a activităților productive și respingerea fermă a rețetelor împrumutate ori propuse de experții străini. Numai identificarea adevărurilor de la noi — arăta el cu justețe — putea să ne servească drept călăuză în alegerea unei soluții legată de interesele țării* 95. Aidoma lui, Emil Racoviță conchidea că se impunea, pe de o parte, studierea după criterii științifice a bogățiilor și a muncii, iar pe de alta, supunerea procedeelor empirice de exploatare controlului metodelor moderne, astfel încît cele mai absurde, destule la număr, să fie eliminate, cele insuficiente să poată fi ameliorate, iar cele noi să dobin- dească statut de permanență96. O atare conduită reclama utilizarea ma- ximă și optimă a bogățiilor și a energiei, fapt care se putea obține numai supunîndu-le legilor vieții economice, necesităților liotărîtoare, fără spirit de imitație 97 98 99 100. Doar asemenea mod de a privi lucrurile făcea cu putință întrecerea cu alte popoare „pentru a nu fi înlocuiți pe pămîntul nostru și excluși de la viața și civilizația vremii”", Organizarea economică, menită să întocmească baza materială a statului — demonstra Gr. Antipa — se cerea pusă pe temelii trainice, decurgînd din posibilitățile de producție ale țării și din nevoile de trai și de schimb ale națiunii. Aceasta pretindea, înainte de toate, „o perfectă cunoaștere științifică nu numai a problemelor pur economice și financiare, ci și, cu deosebire, a naturii țării cu bogățiile ei” ". Natura trebuia studiată din punct de vedere al exploatării raționale a avuțiilor pe care le poseda România, ca și al producției, muncii, capitalului și repartiției, creind premisa unui folos imens, ceea ce reclama colaborarea organizată a tuturor factorilor „fără idei preconcepute și fără alt gînd decît acela al cunoașterii adevărului și numai a adevărului” 1Dn. Că se făcuse puțin în această privință o demonstrează faptul că, întocmai ca în 1918, Gr. Antipa cerea în 1940 ca proiectarea planurilor generale și organizarea muncii întregii națiuni să se facă numai pe baza cunoașterii aprofundate — în toate direcțiile —a țării și a directivelor care decurgeau din natura, din felul de viață și de muncă al poporului. Fiecare cetățean era dator într-un asemenea cadru să cunoască interesele fundamentale ale statului, ca entitate, „spre a-și putea pune în concordanță munca sa cu ele și a înlesni conclucrarea m vederea unui scop mai înalt” 101. Pentru ca știința să devină factor hotărîtor în stimularea societății, ea însăși trebuia — adevărul era mai mult decît pregnant — să se supună propriilor legi de perfecționare, să accepte cel dinții propriul ei progres, inclusiv dezvoltarea pe bază de plan, să corespundă integral cerințelor obiective de raționalizare și de organizare, cu alte cuvinte să smulgă m I. N. Angelescu, L’Accroissement de la production et son influence sur Ies variations du change en Roumanie, București, 1924, p. 5. 95 Idem, Politica economică a României față de politica economică imperialistă, Bucu- rești, 1923, p. 3 — 4, 39. 96 E. Racoviță, Institute științifice de cercetări ..., p. 349. 97 I. N. Angelescu, Politica economică a României, București, 1919, p. G —7, 22. 98 Ibidem, p. 22. 99 Gr. Antipa, Necesitatea institutelor de cercetări ..., p. 4. 100 Gh. N. Leon, Problema producției naționale, în „Analele economice și statistice”, XIV <1931), nr. 3-5, p. 137. 101 Gr. Antipa, Rolul Academiei Române ..., p. 16. www.dacoromanica.ro 13 RELAȚIA ȘTIINȚA— SOCIETATE 811 pentru sine un mțh statut. Acțiunea se afla în perfectă concordanță cu prefacerile de peste hotare, unde savanții recunoscuseră că o muncă or- donată și măsuri de structurare științifică a efortului intelectual erau indispensabile pentru asigurarea unor mari progrese. Studii vaste între- prinse nu întîrziară, în consecință, să-și arate roadele 102. în conformitate cu o atare necesitate stringentă s-au manifestat predominant două tendințe : pe de o parte, ca investigațiile științifice să se elibereze de munca didactică și să-și desfășoare activitatea în regim autonom, indiferent dacă erau sau nu menținute în cadrul învățămîntului superior103; pe de alta, de a depăși empirismul, spontaneitatea și impro- vizația din viața socială, de a o organiza după criterii științifice spre a-i da perspectivă și orizont. Porunca era cu atît mai categorică cu cît — după cum observase C. C. Teodorescu — într-un domeniu destul de im- portant de activitate țelurile raționalizării coincideau cu cele științifice de cunoaștere a fenomenelor104, cu cît — potrivit argumentării îui C. D. Bușilă — știința a tras și pînă atunci un foarte mare profit de pe urma normalizării, căci, privită la arie mondială, ea și-a reglementat nomencla- tura, termenii, simbolurile, formulele, modul de lucru, metodele de încer- care și de analize etc., care, toate, au determinat progrese substanțiale 105. Dintr-un atare interes, Gr. Antipa, ca soluție la problema respectivă, cerea în 1923 ca fiecare persoană răspunzătoare de o ramură de activitate „să-și revizuiască programul său și să-l pună în concordanță cu problemele mari ale noului stat”, ca fiecare să-și reexamineze instrumentele din sectorul propriu spre „a le dezvolta și a le potrivi scopului pentru care vrea să le întrebuințeze” 106. în efortul de a îndruma știința pe calea raționalizării, conform noilor exigențe istorice, aveau să se înscrie Gh. Marinescu, L. Mrazec, Gh. Țițeica, E. Racoviță și mulți alții. Marele filolog Sextil Pușcariu, de pildă, alarmat, nu fără motiv, de explozia publicațiilor științifice postbelice, ce amenințau să nu poată fi consultate de specialiști, avertiza că „singurul remediu împotriva acestui rău care crește din an în an este de a disciplina inunca individuală și de a organiza travaliul colectiv printr-o colaborare inteligentă și o cooperare internațională bine dirijată” 107. Dealtminteri, și pe plan mondial se trăsese semnalul că volumul mereu mărit al literaturii științifice și tehnice îngreuia foarte mult culegerea informațiilor de către omul de știință 108. Drept urmare, spre a ușura orientarea cercetătorului, aflat în fața primejdiei de a nu găsi calea de acces, s-a pus, în strîns raport cu planifi- carea activității, problema modernizării instrumentelor de informare și 102 A. Avramescu, Redactarea unitară a articolelor tehnico-științifice, în „Buletinul C.R.D.”, IV (1943), nr. 1/4, p. 3. 108 Se făcuse însă și categorica apreciere că știința nu putea avansa dacă nu se practica exclusiv în universități (I. Crăciun, Activitatea științifică la Universitatea regele Ferdinand I din Cluj In primul deceniu 1920—1930, Cluj, 1935, p. 4). 101 C. C. Teodorescu, Normalizarea și știința, în „Buletinul I.R.O.M.”, VII (1933), august octombrie, p. 113. 105 C. D. Bușilă, Normalizarea In cadrul economiei românești ..., p. 8 — 9. W Gr. Antipa, Organizarea muzeelor In România ..., p. 145. 107 S. Pușcariu, Pour l’organisation du travail scientifique, în „Dacoromania”, IV (1924 — 1926), partea-I, p. 1. 308 Apud A. Avramescu, op. cit., p. 3. www.dacoromanica.ro «12 ION SAIZU 14 ■de documentare. De aceea, se și apreciase că bibliografia putea.fi socotită drept „cea mai serioasă, mai cuprinzătoare și esențială încercare de raționa- lizare a muncii științifice"109 110 *. Era vorba de a face din ordine, înțeleasă, atît ca acțiune eșalonată, cît și ca stare corectă, un factor esențial în munca de cercetare. Avînd ca țintă economisirea timpului, o rentabilizare și o eficiență sporită a materiei cenușii, raționalizarea efortului intelectual pretindea cel dintîi o orientare rapidă și precisă prin documentare. Orga- nizarea rațională a informației, întrebuințarea exactă a elementelor ei constitutive au fost și sînt condiții primordiale pentru buna reușită. Nu se exprima astfel numai o Cerință strict disciplinară. „Studiul aprofundat al tuturor chestiunilor economice — explica cu temei un contemporan — necesită soluții imediate, iar progresul rapid al tehnicii cere fără întîrziere organizarea rațională a documentației”uo. Ordonarea și clasificarea — preciza D. Drăgulănescu — au ieșit „din cîmpul limitat al logicii cunoaș- terii pentru a se impune în domeniul general al muncii intelectuale” U1. De aceea, în vederea sistematizării eforturilor de a face accesibile asemenea rezultate prin organizarea, extinderea și propășirea documen- tării, s-a întocmit în 1935 un proiect de statut pentru înființarea unui comitet național care să aibă menirea respectivă 112. Conceput cu sarcini majore, în strîns raport cu mișcarea analoagă internațională, se fonda în 1940 Centrul Român de Documentare113 *, care trebuia să stabilească principii și norme practice, adică să organizeze producerea, conservarea, clasarea și difuzarea cunoștințelor și a informațiilor de orice fel, și să creeze o rețea națională de profil. C.R.D. a înființat comisii de lucru însărcinate cu chestiuni de normalizare și terminologie, cu bibliografie și referate, cu clasificare și' coduri1M. Cea mai importantă activitate a C.R.D. s-a desfășurat pe linie de studii și de propagandă. Tematica abor- dată devine semnificativă pentru problemele de raționalizare a științei și a vieții de stat 115 * *. O raționalizare mărginită la acest nivel nu putea fi nici pe departe mulțumitoare. Se impunea, în consecință, înființarea unei rețele proprii de cercetare și reorganizarea după cerințe moderne a unităților deja exis- tente. Vremea artizanatului în știință — remarcă Al. Zub — apusese după ce expirase în economie, iar tipul de cărturar claustrat, ridicîndu-și opera cu răbdare de benedictin, „a cedat locul efortului colectiv și convergent al grupurilor de cercetători” 118 și aceasta cu atît mai mult cu cît organi- zarea muncii intelectuale devenise, ea și a celei fizice, „hotărîtoare în 102 I. C. Demetrescu, Bibliografia forestieră internațională și problema celei românești, București, 1934, p. 5. 110 Chr. Tuduri, Documentația tn organizarea statului, în „Buletinul C.R.D.”, II (1942), nr. 3/4, p. 4. 113 D. Drăgulănescu, O tehnică nouă: documentația, în idem, II (1941), nr. 1/2, p. 3. 112 Idem, Începuturile documentării in România, în „Studii și cercetări de documentare și bibliologie", VI (1964), nr. 1, p. 64. na Ibidem, p. 64—65; B. Theodorescu, Istoria bibliografiei române, București, 1972, p. 136. u< D. Drăgulănescu, Începuturile documentării tn România..., p. 65. ns Vezi, între alții, Chr. Tuduri, op. cit., p. 3—4; D. Drăgulănescu, Organizarea cercetă- rii științifice ..., p. 5 — 11; A. Avramescu, op. eit., p. 3 — 10. u« Al. Zub, Exigențele moderne ale documentării științifice, în „Cronica”, II (1967), nr. 24, p. 10. www.dacoromanica.ro 15 RELAȚIA ȘTIINȚA—SOCIETATE 815 politica economică a statului” 117 118 * și o „necesitate pentru societățile mo- derne, a căror viață se întemeiază pe aplicațiile științei”U8. De lipsa de structurare a trudei spirituale și-au dat perfect seama, intelectualii români atunci cînd, la inițiativa savantului Gh. Marinescu, lansau apelul pentru constituirea unei asociații care să contribuie la rezol- varea chestiunilor de organizare a munciiUB. Un atare țel, combinat cu necesitatea promovării spiritului de civilizație universală în condițiile- în care mijloacele tehnice facilitau propagarea gîndirii și a ideilor, a fost în chip ideal precizat și în programul Uniunii Intelectuale Române, sub- scris, între alții, de Dr. Hurmuzescu, Gh. Țițeica, M. Djuvara, C. Rădu- lescu-Motru, V. Pârvan, Gr. Antipa, O. Densușianu, G. Enescu, O. Goga, D. Guști, N. lorga, Gh. Marinescu, P. P. Negulescu, S. Mehedinți, I. Petrovici, S. Pușcariu, M. Sadoveanu, N. Titulescu și I. Simionescu 12°. Asemenea preocupări aveau loc în condițiile în care dezvoltarea după 1 Decembrie 1918 a diferitelor ramuri ale științei a determinat reorganizarea, separată a disciplinelor care compuneau Societatea Română de Științe (în 1922, secțiile de matematică și chimie; în 1923, secția de fizică; în 1927, secția de științe naturale), pentru ca, în ultimul an, societatea res- pectivă să se reconstituie cu scopul de a contribui la progresul ei, de a face- cunoscute în România realizările pe plan mondial obținute în domeniu și de a înlesni membrilor posibilitatea de a asimila noutățile121. Sporirea funcției sociale a științei și nevoile tot mai presante ale societății puseseră, într-adevăr, cu vigoare chestiunea dezvoltării cercetărilor științifice, depășind empirismul, și a degajării lor de activitatea didactică. Ambele tendințe se întrepătrundeau organic, solicitînd, pentru împlinii ea scopurilor propuse, înființarea mai multor insti- tute consacrate exclusiv cercetării științifice 122. Cînd, în 1919, consta- tînd că trebuința imperioasă a efectuării lor nu putea fi satisfăcută în laboratoarele anexe ale catedreloi, Emil Racoviță cerea accentuarea diferen- țierii între institute de cercetări123, el expunea punctul de vedere și al altor mari cărturari. Și pe acest tărîm, mai ea problemă consta în organiza- rea, coordonarea și direcționarea ei la nivel național cu scopul ca prin sporire producției științifice să accentueze înrîurirea asupra societății. Structurarea, institutelor consacrate special cercetării, prin care știința să-și exercite atributele potrivit cerințelor raționalizării, nu era — în viziunea lui Emil Racoviță — decît „expiesia nevoii absolute de a introduce metodele științifice în toate ramurile de activitate omenească”124 și aceasta cu atît mai mult cu cît în era științifică în care intrase omenirea devenea mai avantajos și mai sigur pentru un stat să aibă asemenea instrumente perfecte decît zăcăminte bogate12S. îndeletnicirea în atare domeniu trebuia pusă pe alte baze și din punctul de vedere al importanței ce o prezenta, deci, pentru economie, dîndu-i-se o organizare potrivită scopului, 117 O. Tăslăuanu, op. cit., p. 22. 118 D. Drăgulănescu, Organizarea cercetării științifice .... p. 5. U8 Apel către toți intelectualii ..., p. 2. 110 Chemarea Uniunii Intelectuale Române, în „Ideea europeană”, VIII (1926), nr. 192, p. 1, 181 B. N. Angelescu, Societatea Română de Științe. 60 de ani de activitate. 1890—194% București, 1942, p. 46 — 47. 128 M. Herșcovici, op. cit., p. 225. 128 Apud Ibidem, p. 226. 124 E. Racoviță, Institute științifice de cercetări..., p. 364. 128 Ibidem, p. 352. www.dacoromanica.ro «14 ION SAIZU 16 adică institute cu laboratoare și cîmpuri de experiență pentru toate genu- rile de avuție. In concepția lui Gr. Antipa, unitățile de cercetare urmau să formeze „cele mai puternice fortificațiuni tocmai pentru apărarea națională și sporirea nebănuită a forțelor de rezistență a națiunii și sta- tului nostru” 126. De aceea, se și preconizase ca programele lor să cuprindă nu numai știința pură, dar și aplicativă127. Intre altele, se propusese înființarea unui institut de cercetări și perfecționări industriale128, iar la 26 martie 1936 M. Manoilescu proiectase extinderea preocupărilor pentru studiul conjuncturii, a orientării și documentării economice considerat indispensabil în practica politicii științifice a statului129. Pe un asemenea fundal s-a pus cu acuitate și chestiunea reorganizării Academiei, a cărei structură și activitate a fost dominată pînă la 1 decem- brie 1918 de dezideratul luptei pentru desăvîrșirea unificării statului, iar după aceasta de impeiativul consolidării Marii Uniri și al afirmării poporului român pe arena internațională. în 1921 s-a și numit o comisie care a dus la apariția proiectelor I. Bianu, Gr. Antipa, S. Pușcariu, E. Racoviță, toate avînd ca numitor comun accentuarea rolului ei interven- ționist în viața științifică a țării. în 1927, P.P. Negulescu se preocupă și el de reorganizarea Academiei însă pe un plan mai larg, avînd cu precădere în vedere structurarea cercetării științifice la scară națională, pentru ca peste doi ani Emil Racoviță să organizeze în sesiune ge- nerală, o largă dezbatere consacrată exclusiv acestei probleme130. Cum tentativa reorganizării nu a dat niciun rezultat, în 1934, în cadrul preocupărilor de planificare a activității statului, chestiunea a fost repusă în discuție. Se sublinia cu acel prilej că ei îi revenea rolul de căpetenie de a în- druma și de a da marile directive pentru întreaga producție științifică. Se plă- nuia, prin urmare, depășirea misiunii deținută pînă atunci, de a încuraja acti- vitatea spirituală, lăsată însă să răsară în voia ei, cum și unde îi convenea, fără indicații conform unui scop determinat și fără un program special de aplicat, alegînd, apoi, lucrările bune pentru a le publica sau premia, împrejurările, cu mersul lor rapid, cereau, specifica Gr. Antipa, rezolvarea grabnică de către toate instituțiile, printr-un efort tenace, în altă cadență și cu alte metode, a unor probleme precise, de care depindea soarta poporului și a statului, ca ocupația pe acest tărîm „să nu mai iie lăsată a se dezvolta numai la voia întâmplării și că Academia, care are îndatorirea de a o dirija, să aibă un plan determinat pentru îndru- marea ei”, să o organizeze cît mai intensiv, în raport strict „de nevoile actuale și de interesele mari permanente ale țării”131. De altfel, nu trebuie să surprindă că și pînă atunci, într-o perioadă de emulație spirituală, subordonată cerinței fundamentale de a propulsa România pe calea progresului dinamic după procedee avansate, au putut interveni vrednice acțiuni pentru dezvoltarea pe bază de plan, prestabilit documentat, a științei. între alții,V. Pârvan, în preocupările sale raționa- 126 Gr. Antipa, Necesitatea institutelor de cercetări ..., p. 7. 125 E. Racoviță, Institute științifice de cercetări ..., p. 353. 128 Al. Iteanu, Un gol In industria națională, București, 1924, p. 3, 8 — 10. 128 M. Manoilescu, Două reforme aparente. Camerele de Comerț și tnvățămlntul industrial, București, 1936, p. 5. 130 S. Ghiță, L' „Universel” et Ie „National” dans le developpemcnt de la Science in NOESIS, I, 1973, p. 347. lai Gr. Antipa, Reorganizarea Academiei Române ..., p. 9. www.dacoromanica.ro 17 RELAȚIA ȘTIINȚA — SOCIETATE 815 liste, a tins imediat după încheierea păcii spre organizarea într-un sistem a întregii vieți științifice132. întocmind planul de structurare și de lucru al secției culturale a Asociației pentru Studiul și Reforma Socială, el a dezvoltat numeroase idei fundamentale133. „Larga amplitudine în care Pârvan își gîndise proiectele — observă cu justețe Al. Zub — s-a dovedit prematură, soluții eficiente nefiind posibile, deocamdată, decît în domenii limitate” 134. Teza ca dezvoltarea investigațiilor de acest gen să aibă loc în regim de plan, în scopul de a sluji mai bine societatea, a fost apărată și de autorii unor lucrări de cu totul altă natură. P. H. Suciu bunăoară, remarca, între altele, că generalizarea studiilor monografice pe ramuri, grupe și subgrupe industriale, sistematizată după un plan de ansamblu unitar, era de o deosebită utilitate, faptul înlesnind coordonarea datelor, „atît pentru cunoașterea exactă a realităților în vederea adaptării lor la nevoile economiei de apărare, cît și în vederea raționalizării întregii indus- trii în cadrul planului general al economiei naționale”135. în climatul documentării nevoii existenței unui organ central de coordonare a științelor s-a recunoscut nu numai că relația optimă a științei cu societatea suferea din pricină că prima era insuficient utilizată în toate direcțiile și în folosul tuturor, fapt pentru care i s-a repetat menirea de a face „să progreseze viața și să nu se izoleze de ea” 136, dar și necesitatea creării unui organism special, deosebit de acela pe care-1 reprezenta Academia. Și astfel, în 1934, avea să apară preocuparea de a înființa în România o instituție care să coordoneze, să îndrume și să sprijine investigația științifică. Revendicarea, relativ veche, a căpătat formularea precisă la Congresul Asociației Române pentru înaintarea Științelor, cînd, la pro- punerea lui L. Mrazec s-a votat o moțiune, potrivit căreia s-a insistat în fondarea Consiliului Național de Cercetări. Peste trei ani, adică în 1937, același om de știință a propus Academiei să desemneze organismul respec- tiv, păstrând pentru sine cel mai de frunte rol. Propunerea fiind acceptată, s-a numit o comisie care să-i formuleze normele de funcționare. Hotărârile definitive pentru apariția lui au fost mereu amînate de împrejurări ostile. Comisia, însă, a continuat să existe, unii membri, între ei și Emil Racoviță, aducînd numeroase clarificări în octombrie 1941 cînd guvernul a intențio- nat să alcătuiască un comitet al cercetărilor științifice137. Neînființarea unui asemenea organism a determinat ca pledoaria să ia amploare, strâns legată de remarca, făcută mai înainte, că, spre a avea preocupări de bază, consiliul trebuia să fie de la început serios or- ganizat ca structură, personal și mijloace bănești, să fie în slujba întregii colectivități, să cuprindă toate domeniile științei și tehnicii, să fie cunoscut de public și să-și facă în mod larg știută activitatea, să contribuie ,1a îmbunătățirea economiei și la răspîndirea culturii în mase138. 132 Al. Zub, Vasile Pârvan — preocupări bibliografice și documentaristice, în „Carpica”, I (1968), p. 335. 133 V. Pârvan, Ideile fundamentale ale culturii sociale contemporane, în ,.Arhiva pentru știința și reforma socială”, I (1919), nr. 1, p. 1 — 28. 131 Al. Zub, Vasile Pârvan. Efigia cărturarului, Iași, 1974, p. 373. 136 P. H. Suciu, Industria zahărului, București, 1939, p. 3. 133 D. Drăgulănescu, Organizarea cercetării științifice ..., p. 5. 137 Analele Academiei Române. Dezbaterile, LXV (1945 — 1946), București, 1947, p. 275 — 276. i33 D. Drăgulănescu, Organizarea cercetării științifice..., p. 11. www.dacoromanica.ro 816 ION SAIZU 15 în procesul raționalizării științei și tehnicii se vorbise, de autarhia spirituală, înțeleasă mai întîi ca o eliberare din practica de imitație a ideilor și din încătușarea Occidentului. Era un apel la o gîndire proprie, închisă între granițele geografice, care —potrivit părerii lui M. Manoilescu — trebuia să determine recunoașterea tezei că industrializarea și perfecționarea producției agricole conducea „la dezvoltarea și întărirea, tuturor forțelor sale de creațiune” 139; autarhia spirituală urma să ducă, de asemenea, la descoperirea acelor mijloace prin care o țară fără capital să-și poată crea utilajul necesar ridicării sale economice, să inventeze un sistem monetar și de credit capabil să corespundă aspirațiilor tuturor ramurilor muncii sociale, să elibereze serviciile statului de sub domnia experților, a noilor fanarioți 14°. Punerea semnului egalității aritmetice între refuzul importului de idei și respingerea mărfurilor finite, ca expresii ale autarhiei materiale și spirituale, în speranța că numai pe o gîndire independentă devenea cu putință zidirea României neatîrnate141, deși subsuma unele argumente tonice. în formularea lui M. Manoilescu însă con- ceptul, se afla în distonanță cu interdependența între state, obiectiv nece- sară și inevitabilă pe toate planurile. în contemporaneitate, relația știință — societate încorpora, în fapt, raporturi de colaborare loială între popoare, nu izolare; ea reclama și implica o extindere a funcției umanitarist-pacifiste. Un asemenea atribut se degajă franc și din legile pentru ratificarea convenției de colaborare și a acordului de cooperare intelectuală din 11 martie 1937 și, respectiv, 3 iunie 1939142, și una și cealaltă tinzînd să înlesnească contactele amicale între națiuni, să salvgardeze patrimoniul spiritual al umanității, să favo- rizeze progresul științei, al artelor și al literelor. Măsura, survenită în momentul cînd ororile celei de a doua conflagrații mondiale erau pe punctul de a îngrozi lumea, capătă o semnificație pacifistă aparte, proprie po- porului român. Legile exprimau, în exclusivitate, dezideratul mai vechi, de a determina ca sinodul științific să contribuie mai eficient și mai durabil decît congresele pacifiste și conferințele diplomatice la realizarea armoniei între popoare143. Nobila misiune a științei în societate și însăși raționalizarea ei re- vendica un efort remarcabil și de durată și sub aspectul lărgirii neîntre- rupte a ariei cunoștințelor în rîndul tuturor straturilor demografice. Cu alte cuvinte, se pretindea pe drept o răspîndire la scară națională a rezul- tatelor, pentru ca, netăgăduit, efectul tonic al științei să cuprindă integral socialul. încă din 24 mai 1913, în discursul de recepție rostit în ședința solemnă a Academiei, Ion Simionescu arătase că, dacă știința și folosirea imediată a rezultatelor de laborator puteau fi considerate mulțumitoare sub raportul stadiului la care se ajunsese, mediul și măsura pătrunderii spiritului erudit cît mai adînc în popor, formîndu-i cultura, indicau că era încă mult de făcut144. De aceea, la puțin timp după desăvîrșirea unifi- 189 M. Manoilescu, Autarhia spirituală, în „Analele economice și statistice”, XVII (1934), nr. 7-9, p. 25. 14» Ibidem. 3** 3 Ibidem, p. 26. 312 C. Hamangiu, Codulgeneral al României, voi. XXV, partea I,p. 262—264; voi. XXVII, partea II, p. 1717-1719. 3<8 D. Guști, Ființași menirea academiilor ..., p. 20—21. 344 I. Simionescu, Evoluția culturii științifice in România, Bucure ști, 1913, p. 35. www.dacoromanica.ro 19 RELAȚIA ȘTIINȚA—SOCIETATE 817 •carii statului se reafirmase datoria intelectualilor de a se constitui într-o societate care să contribuie în mod permanent la revărsarea în toate pă- turile sociale a ,,luminii, a ideilor de dreptate și a adevărurilor științifice indispensabile rezolvării problemelor în legătură cu organizarea statului”145, pentru difuzarea cît mai largă a respectului pentru munca intelectuală și manuală. Cum lesne se poate observa, era vorba și de disciplinele sociale, ■care — după părerea lui Dr. Hurmuzescu — se dovediseră a fi mult mai complicate decît știința fizică146. Constatînd utilitatea unei asemenea meniri, G. G. Longinescu avea să consemneze că nici o normă pedagogică nu lucra mai activ la ascuțirea minții și la înmulțirea cunoștințelor decît lectura revistelor de specialitate, că insuficienta lor studiere punea în relief gustul puțin dezvoltat pentru .știință și pentru metodele ei. De aici judecata că răspîndirea științelor prin parcurgerea periodicilor și lucrărilor ,,e cea mai mare regulă care trebuie pusă la temelia tuturor reformelor” 147. De aici convingerea că oamenii de carte erau obligați „să contribuie și la crearea unei atmosfere ^favorabile științei în societatea în mijlocul căreia trăiesc”148. în promovarea științei, cei ce o slujeau, neținînd seama, cu unele excepții, de raportul între factorii sociali, reduși în orice caz la „armonie”, i-au exagerat funcția. Astfel, Dr. Hurmuzescu, Gh. Marinescu și alții erau încredințați că mersul societății se afla condus în exclusivitate de dezvoltarea științelor 149 și de marea propășire industrială 15°. în fapt, deși preocuparea de căpetenie a științei rămînea societatea românească în condițiile determinate de existența statului întregit, la baza orientării ei se afla, declarată sau nu, „premisa menținerii intacte a capitalismului sau a reformei lui pentru a-1 salva de la o pieire inevitabilă” 151. Optica era conformă cu a multor intelectuali de peste hotare.Jean Descurc, de pildă, în calitate de profesor la Facultatea de drept din Paris, se arăta lămurit că nu trebuia să existe pe mai departe două economii (una liberală, alta socialistă), ci numai o știință economică, care pleacă de la axioma extrasă din experiență, similară prin evidența sa liniei drepte, numită „legea minimumului de efort” 152. Este cît se poate de limpede că factorul social, cu implicațiile sale, îndeosebi procesul luptei de clasă, problema proprietății asupra mijloacelor de producție, chestiunea repar- tiției și altele erau voit eliminate din judecăți. O retrospectivă a evoluției științei în perioada interbelică arată că aportul ei la dezvoltarea societății românești și la progresul științei mon- diale a fost, remarcabil cu predilecție pe tărîmul tehnico-științific163; erau, însă, stăruințe solitare pentru organizarea maximă a muncii științifice 145 ApeZ către toți intelectualii ..., p. 2. U8 Dr. Hurmuzescu, Cultura și știința In organizarea statului, București, 1936, p. 4. 147 G. G. Longinescu, Cronici științifice, voi. III, București, 1931, p. 177. 148 S. Athanasiu, Din trecutul mișcării științifice în România, în „Revista științifică « V. Adamachi»”, voi. XIV (1928), nr. 1, p. 7. X1» Dr. Hurmuzescu, Dezvoltarea științelor și progresul social ..., p. 24; Gh. Marinescu, op. cit., p. 83—84. 150 Dr. Hurmuzescu, Dezvoltarea științelor și progresul social. .., p. 24. ux V. Malinschi, Studii economice, București, 1967, p. 109. J. Lescute, op. cit., p. 1. XM Al. Zub, Din istoricul documentării tn România (mss.), p. 16. www.dacOTomanica.ro 8t8 ION SAIZU. 20 stăruințe condamnate la ineficientă, oricît de lăudabil se manifestau, cită vreme statul nu-și asuma el însuși sarcina coordonării154. Așa se face că Gr. Antipa deplîngea în 1940 lipsa condițiilor și a climatului pentru ca activitatea în domeniul științelor să se poată amplifica metodic „conform unui plan determinat și bine studiat dinainte” 155. în pofida faptului că știința a fost reprezentată de un cerc restrîns de capacități, se efectuaseră studii numeroase și de valoare care puteau concura cu împlinirile din statele de cultură mai veche. Progresele realizate în scurt timp în toate direcțiile activității au fost interpretate peste hotare, de oamenii de bună-credință,,, nu numai ca o dovadă de aptitudinile remar- cabile ale poporului, ci chiar ca o contribuție originală considerabilă, la progresul general al științelor și artelor, cît și al stabilirii normelor pentru organizarea vieții publice și, deci, pentiu progresul și înălțarea omenirii în general” 156. Nu era vorba de o copiere pasivă a rezultatelor din afară, de vreme ce, ca expresii ale unor creații notabile, circulau tot mai frecvent elemente ale terminologiei bazate pe inventivitatea româ- nească.157 Numai în matematică, noile de numiriintroduse în temeiul desco- peririlor ar putea umple cîteva pagini158. Era o fermă replică adresată acelora care, ignorînd cauzele subdezvoltării economice, puneau pe seama factorilor psihologici rămînerea în urmă a științei românești în unele sectoare. în concluzie, pe fondul relațiilor capitaliste, raportul știință — so- cietate, subordonat efortului de a transforma pe cea dintîi din simplă anexă în una din principalele forțe ale celei de a doua, includea premisa unor noi forme, chiar rafinate, de exploatare a muncii fizice și intelectuale^ dar și dovada unor orientări de valoare național-patriotică și general-umană. Preocupările de atare natură, menite să rezolve exigențe cantitative și calitative dictate de avansul economico-social, reprezentau, în fapt, o- manifestare caracteristică secolului nostru, de la care România, dornică și interesată în propria ei propășire, nu avea dreptul să se sustragă. De aici și tendința cu sens unic, nu numai de a fixa noi coordonate, pe multiple planuri, relației știință —societate, dar și de a-i da, prin răspîndire și efi- ciență, caracter de masă. Preocupările în vederea sporirii rolului științei în dezvoltarea socie- tății au putut fi speculate de adepții curentului scientist —poziție filo- sofică pozitivistă de promovare și, adesea, de absolutizare a menirii eru- diției — la modă în multe state, potrivit căruia, la o orînduire mai bună se putea ajunge exclusiv prin aplicarea metodelor moderne, raționale, la toate problemele de organizare și conducere a statului. Scopul era cît se poate de evident: substituirea ideii luptei de clasă și a misiunii revoluțio- nare a proletariatului și a aliaților lui. în fapt, intelectualitatea progresistă s-a aflat alături de muncitorime, sprijinindu-i tactica și strategia de clasă. 154 Idem, Vasile Părvan. Efigia cărturarului .,p. 374. 155 Gr. Antipa, Necesitatea institutelor de cercetări ..., p. 6. 156 Idem, Rolul Academiei Române ..., p. 6. 167 Vezi, între altele, La vie scientifique en Roumanie, I —II, București, T. Roro, Alexandrir- Procaand the Vector Mesons in Hadron Physics, inNOESIS, IV, București, Editura Academiei, 1978, p. 87 — 90 ; Dicționar cronologic al științei și tehnicii universale, București, Editura științi- fică și enciclopedică, 1979, p- 85 —91; V. Tutovan, L’oeunre scientifique du physicien Șt. Procopiti^ în NOESIS, VI, București, Editura Academiei, 1980, p. 17 —23 ; I, M. Ștefan, Romanian contrlbu- tions to internațional scientific and technical terminology, în NOESIS, V ... , p. 61 —70. loî D. Moroianu, I. M. Ștefan, Maeștrii ingeniozității românești, București, 1976, p. 16. www.dacaromanica.ro 21 RELAȚIA ȘTIINȚA—SOCIETATE 819 LE EAPPOET SCIENCE-SOClPTE DANS LA PENSIE EOUMAINE PENDANT LA PEEIODE DE L’ENTEE DEUX-GUEEEES BESUME Projete sur la toile de fond des rapports capitalistes, le rapport Science—societâ a enregistre un processus de modification de la position du premier element d’une annexe en l’une des principales forces de cette deraiere. Ce rapport a inclus egalement la premisse de l’apparition de nouvelles formes perfectionnees d’exploitation de l’effort physique et intellectuel. Les problemes de ce genre, decoulant des imperatifs d’ordre quali- tatif et quantitatif du progres social, ont represente en fait une manifes- tation typique de notre siecle et la Eoumanie, interessee ăson propre progres, n’a pu se permettre de les negliger. De lă deux tendances, nulle- ment unilaterales, de situer le rapport Science—soci^te sur de nouvelles coordonnees et sur de multiples plâns, de leur conferer, par l’efficience et l’ample diffusion, un caractere de masse. Le probleme touchant le râie croissant de la Science dans le develop- pement de la sociâte peut etre utilise par les adeptes du courant scientiste — reprAsentant sous l’aspect philosophique une attitude positiviste — en vogue dans de nombreux Etats et suivant lequel on ne saurait creer une societe meilleure qu’en appliquant les methodes modernes, rationnelles dans tous les domaines qui touchent l’organisation et le gouvernement d’un Etat. Le but poursuivi est aussi evident que possible : substituer l’idee de la lutte de classe et la mission revolutionnaire du proletariat et de ses allies. En fait, les intellectuels progresistes se sont constamment situes du cote de la classe ouvriere, en appuyant ses tactiques et sa strategie de classe. www.dacoromanica.ro www.dacoromanica.ro PENETRAȚIA CAPITALULUI STRĂIN ÎN ROMÂNIA PÎNĂ LA PRIMUL RĂZBOI MONDIAL (I) DE VICTOR AXENCIUC Tema capitalului străin, a condițiilor și consecințelor sale se menține în aria cercetării istorice românești de peste un secol. Programul Partidu- lui Comunist Român, operele secretarului general al partidului, tovarășul Nicolae Ceaușescu au pus în evidență cu pregnanță scopurile de exploatare urmărite de capitalul străin în România, consecințele grele ale investițiilor ■trusturilor internaționale în finanțele și industria țării, diminuarea avuției naționale, a venitului național. „Mai bine de 70 ani — arată secretarul general al partidului nostru — monopolurile imperialiste au luat din România zeci și zeci de miliarde de dolari”x. Prin deceniile șase-șapte ale veacului trecut se discuta oportunitatea și necesitatea mijloacelor financiare și tehnice străine ca factor de înteme- iere a bazei tehnico-economice; ulterior saltul industrializării țărilor occidentale, față de starea agrară înapoiată a României, punea în gardă asupra pericolului pentru ea de a rămîne înapoiată dacă nu se face un efort de înzestrare a economiei cu mijloace tehnice și financiare străine oricît ar fi fost acestea de costisitoare și împovărătoare pentru țară. Opo- ziția față de capitalurile străine, asociată cu credința dezvoltării economice pe calea industriei mici, meșteșugărești s-a dovedit a fi exprimat spiritul nobil al grijei pentru independență economică, dar depășind cu mult realitatea istorică internă și internațională a epocii. Judecind acum posi- bilitățile reale, tehnice-financiare de atunci ale țării și necesitățile de investiții pentru ieșirea din starea de subdezvoltare, se desprinde ideea că în sistemul și orînduirea economică internațională a epocii trecute, unei țări mici fără mijloace de transport moderne, fără industrie mecanizată, fără cadre tehnice specializate și secătuită în resurse financiare de răz- boaie, ocupații și dominații străine anterioare, cum era situația României prin deceniile șase-șapte, nu era altă cale de a concepe modernizarea organismului economiei naționale decît alături de sursele interne și bogă- țiile naționale, proprii preluînd și utilizînd mijloacele financiare, tehnice, instrumentarul și mașinile provenite din străinătate. Pentru demarajul modern al țărilor slab dezvoltate, în ultimul secol, s-a impus ca o necesitate obiectivă a progresului lor social-economic 1 Nicolae Ceaușescu, Cuvlniare la Congresul al II-lea al Consiliilor populare, 10—12 septem- brie 1980, Edit. politică. București, 1980, p. 40. „REVISTA DE ISTORIE”, Tom, 34, nr. 5, p. 821-851, J981.- www.aac0romamca.ro 822 VICTOR AXENCIUC 2 pe lîngă solicitarea maximă a eforturilor proprii, înzestrarea cu tehnica și știința din țările industrializate, folosirea experienței acestora în organi- zarea producției sociale. în consecință, tema capitalului străin în țările nedezvoltate industrial ridică mari probleme nu în legătură cu necesitatea acestuia, ci cu condițiile sociale și politice în care este exportat și cu conse- cințele contradictorii pe care le provoacă acolo. Constatarea lui Lenin a fost confirmată de starea economică mon- dială a epocii moderne : ,,în țările spre care se îndreaptă exportul de capital influențează dezvoltarea capitalismului, imprimîndu-i un ritm extrem de accelerat” ... ceea ce determină o lărgire și adîncire a „dezvol- tării capitalismului în lumea întreagă” 2. în ultimă instanță, numeroasele împrejurări interne și externe care acționează asupra importului de capital pot să-i determine rezultate mai mult sau mai puțin pozitive pentru țara importatoare (S.U.A., Canada, Japonia în sec. XIX), după cum în majoritatea cazurilor predomină consecințele negative. în cele mai multe situații nu depinde de țara importatoare să fruc- tifice numai consecințele pozitive. Ansamblul raporturilor economice și politice-, pe plan intern și internațional pot pune în valoare în diferite grade efectele pozitive și negative pentru țara importatoare. Sfîrșitul sec. XIX și începutul sec. XX erau cu mult mai puțin favorabile decît acum pentru țările slab dezvoltate importatoare de capital. Experiența României pentru cei 50 de ani — 1864—1914 — de import de capital este edificatoare; din această experiență vom analiza un grup de aspecte inedite. Un prim aspect al temei privește contextul internațional al competiției capitalurilor europene pentru investiții externe din care se subliniază condițiile specifice ale penetrației în sud-estul Europei. Se pune în evidență rolul și importanța țărilor din zonă, și în special a României în acțiunea de împărțire și reîmpărțire a sferelor de investiții și influență dintre marile monopoluri și grupuri financiare europene. Fenomenul exportului de capital dobîndește la pragul celor două secole, caracter mondial și devine una din trăsăturile economice funda- mentale ale stadiului capitalismului monopolist, ale imperialismului modern 3. Considerăm că prezentarea succintă a contextului european al exportului de capital va înlesni înțelegerea rolului României în acest proces ca teren de plasament, de exploatare și sursă de profit în avantajul țărilor monopoliste. Ofensiva exportului de capital în Europa. — Diferite studii economice pun în evidență faptul că investițiile majoritare de capital din lume apar- țineau cu prioritate Angliei, Franței și Germaniei. Regatul Unit deținea nu numai partea prioritară dar și vechimea cea mai îndelungată în exportul de capital. Datele ce urmează, extrase din lucrarea lui Lenin Imperialismul stadiul cel mai înalt al capitalismului, arată expansiunea considerabilă a capitalului în străinătate 4. 2 V. I. Lenin, Opere complete, voi. 27, p. 368. 3 V. I. Lenin, Opere, voi. 27, Imperialismul stadiul cel mai înalt al capitalismului, p. 365. 1 V. I. Lenin, op. cit., p. 367. www.dacoromanica.ro 3 CAPITALUL STRĂIN 1N ROMĂNIA 823 (exprimat în mdr. îr. Ir.) Anglia Franța Germania Total Creștere 1862 3,6 — — 3,6 1872 15,0 10* — 25,0 + 21,4 1882 22,0 15** — 37,0 + 12 1893 42,0 20*** ? 62 + 25 1902 62,0 27-37 12,5 101,5-115,0 + 39,5 1914 75-100 60 44,0 179 —204 + 77,5 * 1869; ** 1880; *** 1890 Exportul de capital se impune cu vigoare din deceniul al optulea cînd se dezvoltă mai puternic monopolurile, cînd crește substanțial masa de capital disponibil și pe măsură ce apar noi puteri financiare. Anglia, Eranța și Germania, ca principalele țări exportatoare de capital, cu toate decalajele inițiale, ajung în preajma războiului să-și apropie mult sumele plasamentelor. Un studiu al O.N.U. arată că pentru perioada 1874—1914 „totalul estimativ a exporturilor de capital a celor trei țări a fost practic egal cu venitul total al plasamentelor. Venitul mediu anual, cel puțin către sfîrșitul acestei perioade era de 5%. Totalul plasamentelor internaționale tindea să se dubleze la fiecare 12—13 ani și mărirea se pare că a fost finanțată prin rezultatele plasamentelor” 5. în felul acesta amplificarea exporturilor de capital se făcea deci în ultimă perioadă, din veniturile obținute la vechile plasamente. Studiul menționat arată o creștere a exportului celor trei puteri între 1874—1914 de la 6 la 33 mdr $. Dacă se calculează dolarul la cca 5 fr fr, creșterea ar fi de la 30 mdr fr la 165 mdr fr apropiată de datele furnizate de Lenin. în lucrarea O.N.U. nu s-au luat în evidență decît plasamentele pe termen lung. Importantă este repartizarea geografică a investițiilor de capital pe continente 6 * 8, din care Europa rămîne pe primul loc. Europa 12 mdr $ Africa — 6,7 mdr $ America de nord — 10,5 mdr § Asia — 6 mdr $ (la nord de Mexic) Oceania — 2,3 mdr $ America Latină — 8,5 mdr $ Zonelor mai dezvoltate industrial le revenea 22,5 mdr 8 respectiy mai mult de jumătate din total evaluat la 44 mdr 8, ceea ce confirmă interesul exportatorilor de capital pentru economiile mai dezvoltate. 6 Nations Unies^Xes mouvemcnts intcrnalionaux de capitaux enlre les deux guerres, Geneve, 1950, p. 2. . Nailon,«... op. i w^dacoromanicaxo «24 VICTOR AXENCIUC 4 Datele statistice atestă, pe exemplul celui mai mare rezervor de capital, Anglia, că plasamentele de capital erau preponderente celor de mărfuri și mai eficiente pentru politica expansionistă; astfel venitul Angliei din exportul de mărfuri a sporit între 1899 și 1912, de la 18 mii £ la 33 mii £iar profiturile la căpitalul exportat au crescut de la 90—100 mii £ la 176 mii £ 7. Marii exportatori de capital aveau însă interese și preferințe pentru •diferite zone : Anglia își plasa majoritatea capitalului exportat în coloniile și semicoloniile sale, Germania distribuia jumătate iar Franța peste 2/3 din investițiile externe în Europa subliniind interesul lor pentru afacerile continentului. Dar și aici potențialul plasamentului era diferit: Franța dispunea în 1913—1914 în Europa de 6 mdr $ în vreme ce imperiul ger- man de aproape 3 mdr $. De unde și concurența dar și interacțiunea între centrele financiare pariziene și berlineze pentru sfera de plasament pe piețele continentului. Eomânîa va constitui, în toată perioada studiată o asemenea sferă în competiție a celor două grupuri mari de capitaluri din care cele germane își vor păstra pînă la 1916 prioritatea și influența 8, deși bursa pariziană era centrul mondial al capitalurilor de împrumut. Ca dovadă este că între două perioade 1891/95 și 1906/1910 emisiunea de hîrtii de valoare de stat la Paris sporește de la 17,1 mdr fr. la 25,7 mdr fr, fața de sporul total al emisiunilor străine de la 20 mdr fr la 33 mdr fr. ®. Cantonînd acum privirea la sfera europeană, datele lui Eobert Liefman ne oferă o bună sinteză cantitativă prelucrată și folosită la vremea sa și de V. I. Lenin. Gruparea plasamentelor din primul deceniu al secolului XX, a celor trei mari investitori în Europa scoate în relief atît piețele de investiție preferate cît și sferele de influență pentru care se desfășura competiția de reîmpărțire și dominație economică. Plasamentele aproximative de capital străin în Europa, în mii. mărci * Țări expor- tatoare 10 Țări importatoare Țările Europei Occidentale Rusia Austro- Ungaria Țările Balcanice** Total Anglia 2000 1000 500 500 4.000 Germania 3000 5000 8000 2000 18.000 Franța 7000 10.000 2000 4000 23.000 Total 12.000 16.000 10.500 6.500 45.000 7 E. Varga et L. Mendelsohn, Donnies compUmentaires a l’,,Imperialisme” de Ltnin, Edition Sociales, Paris, 1950, p. 253. 8 Nicolas Xenopol, La richesse de la Roumanie, Bucarest, 1916, p. 193. 8 A. I. Schneersohn, Finansobti capital bo Franfii, Moscova, 1937, p. 17. * Menționăm că 1 marcă cota în acești ani, la bursele europene la 1,1 — 1,2 fr. ** Aici România este inclusă în rîndul țărilor balcanice. 10 Pe lingă cei trei exportatori principali, pe piața mondială mai investeau capitaluri însemnate S.U.A. — cca. 3,5 mdr S, Belgia, Olanda și Suedia cea. 5,5 mdr $ șl alte țări 2,2 mdr $, care însă vizau, în majoritate, alte continente decît Europa. www.dacaromanica.ro 5 CAPITALUL STRĂIN ÎN ROMÂNIA 825 Pînă la primul război mondial tabloul, prin noi investiții de cca 4—5 mdr mărci, nu se modifică astfel că judecarea datelor ne duce la concluzii valabile și în ajunul conflagrației mondiale. Anglia, deși cel mai mare exportator de capital, plasează în Europa cea mai mică sumă — 4000 mii» m în comparație cu ceilalți doi parteneri — Germania cu 18.000 mii. m. și Franța cu 23.000 mii. m. Piața occidentală nu este ignorată dar acolo se plasează o parte minoră a investițiilor din care Franța 7000 mii m, Germania 3000 mii m. iar Anglia cea mairedusă, 2000 mii m. Orientarea plasamentelor spre Europa răsăriteană și centrală arată nu numai împletirea intereselor politice cu cele economice în politica de expansiune dar și diferența substanțială de avan- tagii în plus la capitalurile investite în această parte a continentului. Rata medie a dobînzii oscila între 3—4 % și datorită abundenței de capital național în zona occidentală sfera plasamentelor era limitată în vreme ce în răsăritul și centrul Europei unde șantierele căilor ferate, a construcțiilor de porturi, de edificii publice și 'mai ales a creerii industriilor mecanizate erau în plină activitate; aici împrumuturile de stat aduceau 7—5 % dobîndă reală iar capitalul industrial 8—12 % în medie, în afară de alte avantagii secundare. Aceste condiții au atras 73% din investiții, în sumă de 33.000 mii mărci. Locul cel mai important îl deținea Rusia cu 36% din totalul plasa- mentelor străine în Europa urmată de Austro-Ungaria cu 23% și țările balcanice cu 14%. Din plasatorii de capital, finanța franceză a exportat 43% din capitalul destinat Europei în Rusia, 30% în țările occidentale, 17% în Balcani și abia 10% în Austro-Ungaria. Germania prefera și mai puțin, Europa occidentală; ea orientează majoritatea capitalului, 44% în Austro- Ungaria, 28% în Rusia și 11% în Balcani. O nouă lumină asupra capitalului străin aduce analiza plasamentelor în raport cu mărimea populației. Criteriul capitalului străin pe locuitor poate să dea o imagine mai diferențiată a participării finanței străine în țările importatoare în funcție de un indicator principal al condițiilor economice : masa producătorilor bunurilor materiale. Acest criteriu ne arată intensitatea plasamentelor străine, în general și a fiecărui exportator în special în țăile respective. Pe de altă parte, el sugerează mărimea obligațiilor financiare externe a țărilor importatoare-debitoare pe care le suportă populația lor prin impo- zite în raport de fondurile importate. Capitalul străin plasat în Europa ce revine pe locuitor in țările importatoare, în mărci Țări exportatoare Țări importatoare Țările Europei Occidentale Rusia Austro- Ungaria Țările Balcanice Total Anglia 8 6 10 22 46 Germania 12 29 157 87 285 Franța , 29 57 39 174 299 Total 49 w^v.da DOittanii ;a.râ83 630 §26 VICTOR AXENCIUC 6 O primă constatare este că angajamentele externe cele mai mari pe locuitor, față de cei trei exportatori de capital, le contractaseră partea centrală și răsăriteană a Europei. Important de subliniat este că cea mai mare intensitate de plasament a capitalului străin și deci și obligațiile financiare externe ridicate pe locuitor nu le aveau marile puteri importa- toare — Austro-Ungaria și Rusia — ci țările balcanice. Aici capitalul străin totalizează 283 mărci în timp ce în Austro-Ungaria 206 mărci și în Rusia numai 92 mărci pe locuitor. Aceste obligații se raportau, firește, la valori diferite ale venitului național pe locuitor în țările date. Plasatorii de capital participau cu mărimi diferite : pe piața țărilor din sud-e3tnl european capitalul francez învestise 174 mărci, cel german 87 mărci iar cel englez doar 22 mărci pe locuitor. în Austro-Ungaria influența capita- lului englez era și mai redusă, la 10 mărci, în schimb prioritatea o deținea în mod absolut cu 157 mărci pe locuitor capitalul german după care la distanță mare, venea cu 39 mărci, finanța franceză. în Rusia cele mai reduse plasamente erau cele engleze — 6 mărci — iar cele mai mari proveneau din Franța — 57 mărci pe locuitor urmată de Germania cu 29 mărci. Țările occidentale înregistrau o participare totală, din capitalul celor trei investitori — de 49 mărci pe locuitor, ceva mai puțin chiar decît jumătate din investițiile din Rusia pe locuitor. Din punctul de vedere al exportatorilor de capital tabelul arată participarea preponderentă a finanței franceze în Rusia cu 57 mărci din cele 92 pe locuitor, și în țările balcanice de 174 mărci pe locuitor față de totalul pe locuitor de 283 mărci ceea ce pune în evidență pozițiile prioritare ale pieții pariziene de capital în aceste două zone. Germania deținea după cum s-a văzut, poziția dominantă în Austro-Ungaria și seconda Franța în țările balcanice și Rusia. Pe total însă, pe locuitor investițiile franceze de 299 mărci și germane de 285 mărci în Europa erau foarte apropiate. Fenomenul plasamentului de capital străin pe locuitor și respectiv al datoriei țărilor importatoare pe locuitor mai dezvăluie și o altă latură a chestiunii capitalului străin : cererea mare de mijloace financiare în zona răsăriteană și centrală, cu prioritate netă în sud estul Europei, corelată cu necesitățile urgente de investiții pentru dezvoltare în condițiile capaci- tăților proprii reduse de acumulare și creștere a capitalului autohton. Interesele economice de profit stimulau concurența între parteneri iar lupta de expansiune s-a dovedit a fi, în a doua jumătate a sec. XIX și începutul sec. XX mai ascuțită în sud estul Europei decît în restul continentului. Aici abia din a doua jumătate a secolului XIX se desfășura procesul de împărțire economică a zonelor de influență întră grupurile și monopolurile capitaliste străine. Exportul de capital spre această zonă a coincis cu trecerea la o dezvoltare proprie independentă și modernă pe cale capitalistă a statelor de aici. In consecință investițiile străine au influențat puternic evoluția capitalismului de aici „grăbind extrem de mult această dezvoltare”. Sporirea interesului centrelor financiare pentru plasamente în țările sud estului european. — încă din perioada mișcărilor de eliberare națională și a constituirii economiilor independente, această zonă a atras interesul capitalurilor europene, la început a celor comerciale, bancare și apoi www.dacoromanica.ro 7 CAPITALUL STRÂIN ÎN ROMÂNIA 827 industriale. Privit din punct de vedere economic, Balcanii — constata Mirco Lamer în studiul său Evoluția investițiilor de capital străin în Balcani. — Reprezentau pentru țările industriale dezvoltate ultimul teren virgin din Europa extrarusă pentru expansiunea industriei lor atît în privința procurării de materii prime cît și a debușeului care putea fi foarte mult lărgit pentru mărfurile lor” 11. Sud-estul european cumula în această epocă, un nod de interese economice, politice, teritoriale ale marilor puteri din preajmă cît și a altora ce urmăreau să se substituie lor în influență și exploatare. Aceste state abia dobîndiseră independență națională, se constituiseră în state autonome sau suverane întreprinzînd acțiuni de modernizare economică și solicitînd ajutorul țărilor dezvoltate. „Națiunile creștine europene au privit cu mare simpatie războaiele de eliberare a popoarelor balcanice împotriva dominației străine a turcilor. însă sprijinul financiar a fost mai puțin creștinesc și situația financiară precară a fost exploatată în mod sistematic de către grupurile financiare” 11 12. Mobilurile ce puneau în acțiune interesele lor erau multiple: cuce- rirea arterelor de acces pe apă: Dunărea, Marea Neagră, Marea Egee, strîmtorile Bosfor și Dardanele etc. — în Peninsula Balcanică și în Asia Mică; înlocuirea prin forță economică a puterii otomane în scădere și retragere și împărțirea economică a acestei moșteniri, cucerirea piețelor de desfacere și a piețelor, în perspectivă, de investiții de capital importante în căi ferate, poduri, porturi în tinerele state eliberate; punerea în exploa- tare a resurselor naturale — minereuri feroase, neferoase, petrol, cărbune etc. — din aceste țări; extinderea influenței asupra lor pentru calitatea de furnizori — Eomânia, Bulgaria, Serbia — de cereale, produse animali- ere, forestiere către piețele europene. Prin structura economică, profilul producției materiale, perpetuarea lipsei de capital aceste țări vor rămîne obiectul politicii imperialiste de „complementaritate”, a țărilor industriale. în literatura economică de circulație și autoritate mondială contem- porană, situația lor este calificată ca atare: „Țările răsăritului european — sublinia Gunar Myrdal — nu au reușit să se dezvolte la fel ca cele ale occidentului Europei și unele din ele au devenit chiar obiectul plasamen- telor investițiilor străine de tip colonial, prin intermediul cărora capitalul străin exploata materiile lor prime și forța de muncă ieftină” 13 14 *. V. I. Lemn în analizele sale asupra economiei mondiale a caracterizat aceste țări din sud-estul Europei, în raport de capitalul străin drept „zonă a porților deschise” M. Competiția pentru împărțirea și reîmpărțirea sferelor de influență era aici mai complicată decît în orice altă parte a Europei întrucît se ciocneau interesele puterilor financiare occidentale cu cele ale „puterilor feudale — capitaliste răsăritene” < „Butoiul” de pulbere al Balcanilor era umplut cu praf de pușcă în primul rind în marile capitale europene. Capi- talurile străine, s-au orientat, în Balcani mai întîi spre construcțiile de 11 W eltivirtschaftsliche' Archiu, voi. 48 (1938. II) p. 471. 18 Idem, p. 472. 18 Gunar Myrdal, An International Economy, New York, 1956, p. 176. 14 V. I. Lenin, Opere complete, voi. 26, p. 80, www.dacaromamca.ro 3 - Ci U«8 SS 828 VICTOR AXENCIUC 8 cale ferată, pentru ca după crearea unei rețele eficiente de mijloace de transport să pună primele baze pentru ramurile de exploatare care le interesa. Consecințele au fost ca pretutindeni, în țările slab dezvoltate, aceleași. „Atîta timp — scria Hilferding — cît exportul de capital în esență a servit la faptul că în. țara înapoiată, întîi să creeze un sistem de transport și apoi să dezvolte ramurile industriale producătoare de bunuri de consum, el a accelerat dezvoltarea capitalismului în această țară” 1S. Era o dezvoltare accelerată a modului de producție capitalist, a metodelor și instrumentelor de producere a unei mase sporite de plusvaloare dar însușită în mare parte de monopolurile străine. în țările balcanice „se deosebesc foarte clar trei perioade succesive ale participării capitalului străin în economia lor: 1. construcția căilor ferate; 2. înființarea de bănci; 3i industrializarea”16. în acest context de condiții și interese europene și sud-est europene se desfășoară acțiunea de penetrație a capitalurilor străine în economia României. în cele mai multe privințe expansiunea monopolistă străină găsea pentru toate țările sud-estului continentului, ca spre toate țările ce făcuseră deschiderea spre capitalism, numitori comuni în avantagii sublimați de Lenin : „profitul este de obicei ridicat, deoarece capitalurile sînt puține, prețul pămîntului relativ scăzut, salariile sînt mici,materiile prime ieftine” 17. România prin legăturile sale și poziția sa prezenta interes deosebit18. Penetrația capitalurilor străine în România. — Epoca de peste jumătate de secol, 1859—1914 de la formarea statului național a fost traversată de radicale transformări interne și internaționale în cele mai variate planuri. în consecință condițiile, formele și dimensiunile capitalului străin au fost într-o dinamică accelerată. Se pot deosebi mai multe perioade cu caracter specific în funcție de schimbările intervenite. Schiță de periodizare a penetrației capitalului străin. — Intervalul situat între începutul secolului XIX și începutul secolului XX distinge trei perioade mari: 1. prima, premergătoare importului de capital modern, perioada penetrației elementelor economice individuale și a mărfurilor străine — 1829—1859 ; 2. perioada modernizării juridic-instituționale a țării și a declanșării marilor plasamente străine în concesii și împrumuturi de stat — 1859—1887 ; 3. perioada intensificării importului de capital monopolist în sec- toarele moderne ale economiei — 1887—1914. Perioadele sînt marcate cu anumiți ani, ceea ce nu înseamnă că specificul fiecăreia se înscrie mecanic între ei. “ Rudolf Hilferding, Capitalul financiar, traducerea rusă, Moscova, 1922, p. 391. 18 Weltwirtschaftsliche Archiv, op. cit., p. 472. 17 V. I. Lenin, Opere complete, voi. 27, p. 366. 18 „In afara bogățiilor importante și variate ale României — explica un specialist în temă — mulți alți factori economici ca o forță de muncă foarte ieftină, posibilitatea extinderii comerțului pe Dunăre și Marea Neagră etc., „ofereau capitalului străin un excelent teren de activitate”. Se sublinia faptul că „Romînla, ca o țară tînără, a avut întotdeauna nevoie, de capital străin. Panagoitis B. Dertilis, Le problime de la delte publique des ttats Balkaniques\ Athănes, 1936, p. 221. , www.dacoromamca.ro 9 CAPITALUL STRĂIN ÎN ROMÂNIA 829 1. Studiul formelor de pătrundere economică străină în prima perioadă are importanța sa istorică, întrucît arată modul cum s-a pregătit terenul pe care se va infiltra capitalul modetn străin; acesta va foloși felațiile de afaceri ale vechilor case de bancă cu străinătatea, vechile legături externe ale întreprinderilor străine din țară, pe care se va altbi și va pre- zenta o filiație organică între formele vechi și noi de expansiune. După revoluția de la 1821 și mai ales după desființarea, prin Tratatul de la Adrianopol, a monopolului și imixtiunii directe în țară a puterii otomane economia marfară cu capitalurile negustorești și cămătărești, meșteșugu- rile, manufacturile, piața internă — cunosc un proces accelerat de expan- siune ; ele fertilizează terenul viitoarei dezvoltări capitaliste. Deocamdată aceasta întîmpină considerabile obstacole cum erau: raporturile feudale și diferite monopoluri ale boierilor, breslelor în producția și circulația produselor, nesiguranța afacerilor din cauza arbitrarului și corupției regimurilor de administrație feudale în criză și a perioadelor de războaie, ocupații și în deosebi diminuarea avuțiilor, a acumulărilor bănești în urma războaielor marilor puteri purtate pe teritoriile românești, a plăților sub diferite titluri către puterile străine. Totuși economia bănească face progrese notabile în anii 1829 — 1859, lăsînd în urmă, la distanță, stările economice ale începutului de secol. Țările române — arată G. Zâne — „intraseră parțial în procesul de transformare a societății precapitaliste, pentru a păși apoi în faza capitalistă”19. Elementele străine întrevăd posibilități de lucru și cîștig în țările române; ele penetrează în principal în două forme, a întreprinză- torilor străini și a mărfurilor industriale importate. Imigrația agenților economici — meseriași, negustori, cămătari etc. — nu are decît parțial caracter capitalist însă contribuie, prin acțiunea ei, la prefacerea economiei autohtone în economie bănească. Din deceniul al patrulea se intensifică pătrunderea elementelor străine, în deosebi a categoriilor productive de meșteșugari și lucrători; era expresia unei cereri sporite de forță de muncă calificată alături de cea de mărfuri străine — solicitată de expansiunea economiei marfare, a cărei producție meș- teșugărească locală nu mai putea să-i facă față. în stadiul dat, în țară intrau categorii variate de meșteșugari, mici întreprinzători, mânuitori de bani, cămătari, negustori mînați de interesele de cîștig care li se deschideau. Se schimbau și direcțiile și naționalitatea celor veniți. Se poate zice, de altfel, că aceasta este o epocă în care elementul german — scria Nicolae lorga — ia locul în comerț și industrie elementelor orientale” 20. Crește totodată numărul și varietatea meseriașilor, lucrătorilor, negustorilor transilvăneni deplasați și stabiliți în Principatele Române dunărene. Aceștia fondează ateliere, manufacturi, prăvălii tot mai multe. După Georgeta Penelea, în 16 din cele 18 județe ale Țării Românești în 1846 erau în evidența Vistieriei 2772 de sudiți21 din care supuși austrieci M G. Zâne, Economia de schimb In Principatele Române, București, 1930, p. 250. Nicolae lorga, Istoria Comerțului românesc, voi. II, 1937, București, p. 170. n Georgeta Penelea, Relațiile economice dintre Țara Românească și Transilvania In epoca regulamentară (1829—1848), în „Studii și materiale de istorie modernă”, voi. IV, Edit. Academiei B.S.B., București, 1973, p. 27. www.dacoromanica.ro 55 830 VICTOR AXENCIUC 10 1350, majoritatea desigur din Transilvania. în epoca Unirii după datele luiD. P. Marțian se aflau în Bomânia 696 de întreprinzători industriali de protecție străină 22. Penetrația agenților economici străini cu scopuri lucrative a repre- zentat o infuzie de dinamism în economia marfară, a contribuit la stimu- larea și diversificarea producției, la introducerea uneori de metode și mijloace tehnice noi de producție, desigur nu fără a dăuna pozițiilor ele- mentelor autohtone prin concurența lor, de unde și fricțiuni, contradicții în plan etnic și social. Ei au făcut parte dintre pionierii acumulării primi- tive lărgind premisele capitalismului în Bomânia. Caracteristica generală este că majoritatea s-au autohtonizat, au rămas generație după generație în Bomânia, s-au integrat în viața econo- mică a țării iar beneficiile realizate în general le-au investit — cînd reușeau — în activitate, lărgindu-și întreprinderile — și unii — devenind mari capitaliști. Dintre cămătari cîțiva și-au creat case de bancă care apoi s-au transformat în moderne bănci comerciale. Această categorie de capitaluri, cum constată pe bună dreptate L. Pătrășcanu — nu este „capital de export” ci capital transferat care „în- vestit” în industria unei țări rămîne încorporat economiei ei”23. în ceea ce privește mărfurile străine, din motivele arătate, acestea înregistrează după deceniul IV, o remarcabilă expansiune pe piața româ- nească : de la cca. 18 mii. lei în 1832, la 66,6 mii. lei în 1861, respectiv de 3,5 ori față de anul de bază 24. Penetrația unui personal economic și a mărfurilor industriale străine a contribuit la schimbarea orientării raporturilor economice externe a Principatelor Dunărene dinspre Orientul absolutist-feudal spre Occidentul burghez aflat sub semnul revoluției industriale și a progresului capitalist. Pe noile trasee și prin noile căi de legături cu centrele industrial-comerciale ale Europei se vehiculau nu numai persoane și mărfuri dar și cunoștiințe tehnice, experiență de producție etc., cu avantagiile ce decurgeau pentru noua epocă de prefaceri în Principate. în sens invers, spre capitalele occidentale se propagă o informație largă asupra bogățiilor naturale, ieftinătății materiilor prime și forței de muncă, asupra posibilităților pieții interne și deci a avantagiilor afacerilor în și cu țările române. Tentația întreprinzătorilor străini pentru cîștiguri este tot mai mare. Tocmai această perioadă premergătoare amenajează condițiile și accesul pentru capitalul modem de mai tîrziu ; căci elementele economice străine din țară se află în legături cu furnizorii, cu negustorii de peste graniță, se împrumută uneori de la bancherii din străinătate etc.; se creiază astfel o rețea de legături de afaceri care în deceniile următoare vor constitui canale și suporturi ale mișcării capitalurilor străine spre Bomânia. Este de pltfel cunoscut faptul general că cele mai multe plasa- 82 Analele Statistice ale României, 1863, nr. 13 16, p. 136 — 137. Din cei 696 de între- prinzători, 208 erau sub protecția austriacă, în mare parte transilvăheni, 222 greacă, 15 otomană, 91 rusă, 33 germană, 40 franceză, italiană ți engleză la rin loc. 23 Lucrețiu Pătrășcanu, Vn veac de frămlntări sociale 1827—1907, Edit. politică, Bucu- rești, 1969, p. 291. M Enciclopedia României, voi. IV, București, 1943, p. 463. www.dacoromanica.ro 11 CAPITALUL STHAIN IN ROMÂNIA 831 mente străine de capital modern nu s-au făcut direct pe loc gol, ci s-au plantat pe mici întreprinderi, case de bancă, magazine autohtone de regulă individuale ale românilor sau străinilor autohtonizați — pe care societățile străine le-au absorbit și transformat în firme sociale *. Era o practică ce aducea numai avantagii întreprinzătorilor străini: întreprin- derea autohtonă asigura cunoașterea pieții locale, a furnizorilor, avea un număr de personal informat asupra clienților și posibilităților de dezvoltare etc. Deocamdată, însă, această perioadă premergătoare, punea în fața capitalului străin ca și a celui autohton, numeroase probleme ce trebuiau rezolvate pentru trecerea la activitatea capitalistă generală în țară. 2. modernizarea juridico-instituțională a țării, declanșarea marilor plasamente în concesii și împrumuturi de stat, 1859—1887, formează conți- nutul celei de a doua perioade în istoria penetrației capitalului străin. Este începutul expansiunii marilor companii și monopoluri străine în țara noastră. Formarea statului modem român aduce situații noi economico- sociale de colaborare mai intensă cu țările industriale, de atragere a capi- talurilor lor în modernizarea economică. 8-a inaugurat marea operă de formare a organismului modern al economiei naționale chemat să creeze condiții generale, materiale și instituționale, favorabile dezvoltării noului mod de producție, progresului material și civilizației pe care acesta îl reprezenta în acea epocă. Implicit se formau bazele de penetrație și acțiune a capitalurilor străine prioritar sub forma plasamentelor în conce- siuni și investiții de stat care vor rămîne formele principale ale penetrației companiilor străine pînă la sfîrșitul deceniului al nouălea. Motivele prefe- rinței acestor forme vor reieși din examinarea împrejurărilor noi ale atracției interesului capitalului străin. între noile împrejurări stimulatoare a interesului finanței străine pentru Eomânia se pot menționa : 1. perspectiva dezvoltării mai sigure a pieții naționale, mai cuprinzătoare după Unire ; 2. perspectiva moderni- zării legislației și instituțiilor economico-sociale publice necesare siguranței circulației mărfurilor, banilor, proprietății, capitalului, a ocrotirii lor de către statul recent format; 3. proiectele de construire a unor obiective generale ale economiei moderne: căi ferate, comunicații telegrafice, drumuri, porturi, magazii și antrepozite precum și instituții financiare ca bănci de credit, case de economii, bancă de emisiune monetară etc. toate necesare urgent activității capitaliste; 4. perspectivele unor investiții mari întreprinse de stat sau cu participarea statului în domeniile de mai sus. După G. Zâne, statul român numai pentru condițiile generale ma- teriale alte țării avea nevoie de fonduri de cel puțin 1 mdr. lei24 * 26 egale atunci cu bugetul țării pe 12 ani. * Constatarea aceasta infirmă opiniile nerealiste ale introducerii capitalismului in România de către capitaliștii străini sau punerea bazelor industriale, bancare de către aceștia. Cercetarea istorică relevă că inițial producția de mărfuri, apoi cea capitalistă, in limitele timpului său, aparținea prioritar producătorilor autohtoni lingă care sau peste care s-au plantat întreprinde- rile capitalului străin. 24 V. Axencitic, Considerațiuni asupra formării organismului capitalist al economiei naționale In România^ „Anale de istorie”, anul XXI, nr. 2, 1975, p. 153. 2‘ G. Zâne, Studii, Bucureșt^ț^y^^^rnmanrf) 832 VICTOR AXENCIUC 12 Programul de mari reforme economice, exprimat în mesajul domnesc din decembrie 1859, necesita în primul rînd bani, investiții, lucrări publice etc. care în condițiile crizei și lipsurilor financiare de atunci ale țării nu puteau fi procurate din surse interne. Masele muncitoare erau sărăcite de războaie și ocupații străine, de dări și poveri. Iar moșierii, principalii proprietari ai avuției naționale se împotriveau la finanțarea bugetului. „Clasele dominante — sublinia G-. Zâne — refuză o nouă repartiție a sarcinilor fiscale și chiar majorări ușoare de dări în cadrul sistemului existent. Oamenii politici combat orice majorare de dări, sau instituirea de noi impozite; ei pretind în loc economii, ceea ce însemna menținerea statului în starea în care se afla” 27. Singura soluție realistă, dacă nu se voia menținerea crizei și înapo- ierii economice a țării, în condițiile concrete de atunci erau împrumuturile externe. Perspectivele menționate mai sus au pus în mișcare o avalanșă de misiți, întreprinzători, speculanți dornici de afaceri pe picior și cîștiguri imediate care se ofereau să creeze întreprinderi, bănci, căi ferate etc. Presa timpului însuflețită de apariția posibilităților importului de' capital aduce publicului în primii ani sute de oferte de investiții, de afaceri. Multe din ofertele capitaliștilor străini în domeniul economiei private erau serioase dar au rămas nerealizate, și pentru o perioadă interesul exportului de capital în plasamente particulare se restrînge. Motivele nereușitelor ca și ale temperării interesului capitalului străin de învestire în România sînt multe : lipsa unei organizări juridice — instituționale pentru activitatea capitalului, lipsa institutelor de credit modern și ieftin, în locul cărora domnea camăta cu 16—36% 28, lipsa de burse de mărfuri și valori, sistem monetar dezorganizat, circulația greoaie a informației comerciale, extrema scumpete și timpul prelungit a transportului cu mijloace rudimentare; o piedică majoră era de asemenea lipsa în țară a personalului tehnic, calificat, și specializat în operațiuni de calcul și evi- dență, de organizare a întreprinderilor pe fondul unei populații active cu 85 % analfabeți, iar pe deasupra o altă moștenire grea de la regimul trecut : o administrație, mai ales locală coruptă și a bunului plac. în general în economia de schimb domina im slab climat de ordine și disciplină comercială în care să poată prolifera activitatea capitalistă. Curățirea terenului de asemenea piedici, se impunea a fi realizată urgent și cu mijloace autoritare ; statului modern, noului aparat de stat îi reveneau funcții economico-juridice determinante în opera creerii organismului modem al economiei naționale, dar eu atît mai dificile de realizat cu cît cadrele de bază rămîneau aceleași. Cu toate acestea în perioada 1859 — 1887 se produc marile prefaceri ce demolează și elimină treptat cele mai multe dintre piedici, înlătură vechile stări adverse activității economice moderne, creează noua suprastructură juridico-economică a țării. Procesul central este cel de instituționalizare a organismului economiei naționale de tip burghez modern 29 desfășurat sub impulsul marilor evenimente sociale 27 Ibidem. 28 Ibidem, p. 180-181. 29 Progresul economic In România 1877—1977, pdit. politică, București, p. 155. www.dacoromamca.ro 13 CAPITALUL STRĂIN ÎN ROMÂNIA 833 și naționale : formarea aparatului statului modern român, crearea insti- tuțiilor sale juridico-economice, reforma rurală și înlăturarea de drept a relațiilor feudale la sate, instituirea administrației autonome a comunelor și de copleșitoare importanță, dobîndirea independenței de stati Procesul de instituționalizare a organismului modem al economiei naționale a însemnat înlăturarea instituțiilor și legislației medievale sau semifeudale și crearea unora noi, necesare și stimulatoare a vieții economice burgheze. Acest proces a pus bazele juridice ale funcționării libere, neîn- grădite a economiei pe temeiul legilor sociale obiective ale modului de producție și schimb capitalist. Astfel a fost instituită și consacrată pro- prietatea privată absolută prin legea rurală din anul 1864, codul civil și codul de comerț, constituția din 1866; s-a legiferat de asemenea libertatea juridică a muncii suprimîndu-se obligațiile feudale (1864) și mai tîrziu (1873) desființîndu-se monopolul și organizarea breslelor; codul civil a consacrat libertatea deplină de folosire de forță de muncă salariate; s-a instituit și s-a garantat de stat libertatea de întreprindere, a operațiunilor industriale, comerciale, bancare etc.; legi speciale crează în 1882 bursele de mărfuri și valori 30 ca expresie juridică a recunoașterii acțiunii legii valorii și a legii concurenței; se înființează în 1864 camerele de comerț și industrie; statul garantează funcționarea unor instrumente de circulație și schimb ca cecul, polița, warantul etc.; prin lege de stat se introduce în practica economică sistemul metric, zecimal de măsură, înlocuindu-se o multitudine de etaloane diferite de greutate, lungime, capacitate care frînau procesul circulației mărfurilor și valorilor 31. Se creează instituții sub auspiciile statului care au funcția de a veghea la securitatea proprietății, a capitalului; în domeniul circulației monetare, în anul 1867, s-a adoptat sistemul monetar național32 pe bază de leu real, înlăturîndu-se anarhia provocată de circulația a zeci de monede străine în acest domeniu; o lege din 1864, înființează Casa de depuneri și consemnațiuni 33 în scopul formării economiilor și capitalurilor garantate de stat; se pun bazele sistemului de credit modern și de emisiune monetară prin întemeierea Băncii Naționale a României în 1880 cu privilegiu unic de emisiune și pentru credite de reescont. Printr-o serie de măsuri se înlătură vechiul regim de finanțe și se creează sistemul modern burghez de finanțe publice 34 cu bugete autonome de stat, județ și comună, cu fiscali- tate universală și administrație autonomă financiară; pentru nevoile lor statul, județul, comuna vor avea buget de venituri și cheltuieli, vor stabili impozite, vor putea contracta împrumuturi în țară și străinătate, vor putea da în concesiune anumite servicii ca iluminatul, transportul în comun, aprovizionarea cu apă, construcții de edificii sau întreprinderi de interes public în care vor penetra multe societăți cu capital străin. 80 Sitnon D. Gartenberg, Bursa și valorile mobiliare, București, 1935, p. 7. 81 Constantin Moisil și E. Bodea, Măsuri și greutăți de altă dată, Enciclopedia României, voi. IV, 1943, p. 499. 88 Crearea sistemului monetar național la 1S67, Edit. Academiei R.S.R., București, 1968, p. '59. 88 Centenarul Casei de Economii și Consemnațiuni 1864—1964, Edit. științifică, București, 1964, p. 28 șl urm. 84 Iulian Văcărel, Einqn/e,^ffiyșii|jhțțirirrinMiițgflric|yiPucurești, 1970, p. 62—64. 834 VICTOR AXENCIUC 14 Pe lingă legi și instituții juridico-economice se creiază organe centrale administrative de îndrumare și control a aplicării legislației în legătură cu economia — ministere economice — de agricultură, comerț, industrie, finanțe, de lucrări publice, departamentul căilor ferate de stat, direcții ale telegrafului, telefonului și poștei, de organizare și reglementare a comer- țului exterior, de aplicare a legislației vamale etc., etc. precum și instituții juridice de judecare și sancționare a încălcării legislației cu caracter eco- nomic precum au fost judecătorii, tribunale cu secții comerciale etc. ■ 1 f Prin întregul proces de instituționalizare a economiei naționale relațiile de producție și schimb, viața economică a țării se reglementează, se organizează într-un cadru nou, juridico-economic, de tip burghez. Activitatea capitalului dobîndește siguranță în exploatare, în investiție și producție, în acumularea plusvalorii și în funcționarea sa generală. Statul modern, într-o perioadă extrem de scurtă față de occident, folosind experiența instituțiilor burgheze europene avansate, legislația verificată de practica economică a statelor capitaliste, le-a adaptat situa- țiilor din România, a pus pe baze juridice instituționale mecanismul funcționării raporturilor marfare și capitaliste. în planul condițiilor materiale generale, pînă la sfirșitul deceniului nouă s-a construit o rețea de cale ferată de cca 2400 km cu sute de stații35 capabilă să lege centrele județene și economice principale între ele și acestea cu porturile de !a Dunăre și Marea Neagră, cu circuitele europene de transport. Pe uscat și pe apă România era încadrată în sistemul trans- porturilor moderne, internaționale facilitînd integrarea economiei țării în circuitul vieții mondiale. De asemenea teritoriul țării este acoperit de o rețea deasă de co- municații telegrafice, pînă la comune, asigurînd transmiterea rapidă a informației, în primul rînd economice. Se începe construcția seriei de porturi moderne la Dunăre și mare, de antrepozite în marile orașe, de magazii și depozite la stații de cale ferată; ia naștere și se extinde învăță- mîntul tehnic și profesional, de administrație; se întreprind lucrări de urbanizare — apă, canal, transport în comun; în general procesul de modernizare înaintează pe multiple planuri. Așadar, în trei decenii s-a ridicat un edificiu legislativ-instituțional și material, e drept încă incomplet, dar răspunzînd procesului de moderni- zare a României; în cadrul său capitalul și întreprinderea se puteau dez- volta în libertatea raporturilor specifice capitalismului. Treptat, pe măsura împlinirii acestor obiective continuă să penetreze în țară întreprinzători străini, și mai ales ia proporții fără precedent importul de mărfuri. Era rezultatul Convenției comerciale cu Austro-Ungaria încheiată pe 10 ani 1875—1885, ale cărei efecte generale sînt cunoscute. Ea a deschis larg piața românească mărfurilor industriale austriece concurînd distrugător industria mică autohtonă 36; asemenea perspective sumbre a temperat sau redus la minimum interesul întreprinzătorilor, meseriașilor, lucrătorilor străini pentru a lucra în România. Nu toate ramurile economice 35 „Anuarul Statistic al României”. 1904, p. 327. 88 în deceniul 1875 — 1884 importul românesc crește de la 101 mii. lei la 295 mii. lei, de aproape trei ori. „Anuarul Statistic al României”,.1904, p. 282. www.aacoromanica.ro 15 CAPITALUL STRĂIN 1N ROMÂNIA 835 erau apăsate de concurența mărfurilor străine; domenii ca extractiv,' forestier, bancar, comercial etc. nu erau afectate, dimpotrivă stimulate. Pentru întregul interval 1859—1886, definit ca o perioadă de sporire a interesului și acțiunilor de prospectare a capitalului străin în economia națională, se remarcă o anumită pătrundere a societăților străine însă destul de timid și rar, multe încercări fiind nereușite. Totuși în această perioadă se plasează începutul penetrației capitalului modern fiind exem- ple de investiții industriale, în domeniul petrolier, forestier, metalurgic — comerciale etc. 37. Dacă capitalurile străine nu găsesc încă oportune și avantajoase ■ investițiile, directe, ele recurg la alte domenii unde își satisfac exigențele și unde partenerul, important și sigur, este statul român care insistă pentru atragerea și colaborarea lor. împrumuturile de stat, diferite concesii acordate grupurilor financiare străine sînt forma principală de plasament în această perioadă, a finanței străine în România. De ea ne vom ocupa pe larg mai jos. Intensificarea exportului de capital monopolist în România, 1886— 1914..— Intervalul de aproape trei decenii pînă la războiul mondial cone- xează două procese : un curs susținut al industriei, al procesului de indus-' trializare pe plan intern cu acela al intensificării penetrației monopolurilor, a capitalului financiar în economia României. Se schimbă mijloacele de penetrație, cresc masiv fondurile străine lucrătoare în țară, apar grupuri noi de investitori, se modifică relațiile economice externe ale țării. România se integrează din plin, cu o mare parte a reproducției sale în circuitul economic al pieții mondiale. Față de perioada anterioară intervin elemente noi în procesul de investiție a capitalurilor externe: 1. Se modifică natura capitalului, acesta devenind monopolist, emanat de la marile centre financiare și producînd noi consecințe asupra economiei românești; 2. concesiunile și împrumuturile de stat nu mai sînt nici obiectivul predominant și nici scopul principal al interesului companiilor străine, deși statul român apelează în continuare la credite străine pe termen lung; pe prim planul interesului monopolurilor străine trec investițiilor directe în noile ramuri1 industriale, bancare, de asigurări, comerciale și centrul de greutate al plasamentelor se mută din economia de stat în economia particulară capitalistă. Industrializarea ramurilor grele în occidentul european a introdus în consum noi surse de energie : petrolul cu derivatele sale, gazul metan etc. — a căror extracție și prelucrare depășea orice dimensiuni previzibile; cererea creștea mereu. Monopolurile occidentale se concentrau asupra resurselor din Rusia și România singurele importante în Europa de atunci. Interes deosebit ele manifestau și pentru celelalte resurse : cărbuni, produse forestiere etc., urmărind să creeze în România o bază de aprovizionare. 37 Prezența capitalului de investiție era redusă atit din cauza insuficienței condițiilor de activitate pentru el in România dar și datorită faptului că pe plan mondial exportul de capital nu devenise Încă un fenomen caracteristic, Tudor Savin are parțial dreptate cind afirmă că ,,ma- rele capitpl străin rămâne multă vreme în rezervă față de plasamentele industriale, fiindcă nu găsește nici un interes în crearea de fabrici în țară, cind era mult mai rentabil să livreze produse gata fabricate”. (Tudor Savin, 836 VICTOR AXENCIUC 16 Industria extractivă și de primă prelucrare de pe întreg teritoriul țării a fost puternic forțată de noi investiții străine; ele au introdus mașini, tehnică și organizare modernă dar și forme monopoliste de vînzare pe piață internă. Și în România ca și în țările de origine, capitalurile străine și-au modernizat sistemele de organizare abandonînd firma individuală și acționînd sub forma societăților pe acțiuni. Aceste aspecte noi, caracteristice perioadei antebelice pe care le-a îmbrăcat capitalul străin, se vor regăsi în mod concret în analiza ce ur- mează asupra căilor și metodelor de penetrație străină în România. în ceea ce privește importul de mărfuri, el va urma o direcție paralel ascen- dentă cu a plasamentelor de capital străin fără a fi produsul exclusiv al acestora, ci determinate în principal de necesitățile de modernizare a economiei, de investiții industriale și civile, de consumul sporit de mijloace de producție, de bunuri de consum al pieții interne. Importul mijloacelor de producție va crește aproape constant — cp excepția anilor de criză — sub o cerere ascendentă a pieții interne și nu va întîlni nici un fel de obsta- cole vamale. în schimb, importul de bunuri de consum, va veni în conflict cu producția similară autohtonă, conflict pe care guvernele burgheze vor încerca să-l atenueze sporind taxele vamale de import, încurajînd industria autohtonă și diminuînd astfel concurența străină. Acestea ar fi caracteristicile celor trei perioade ale plasamentelor de capital străin în România pînă la 1914; ele înlesnesc înțelegerea căilor și formelor acestor investiții în țară într-o relație de interdependență directă cu condițiile economice și financiare interne și externe. Desigur’ numai din motive metodologice am redus schița pătrunderii capitalului străin la aspectul economic-financiar căci realitatea acestui proces îndelungat s-a aflat integrată în ansamblul acțiunilor politice, diplomatice, militare internaționale și în interdependență de ele. Marile mutații economice produse pe arena mondială între 1870 — 1914, salturile în evoluția țărilor industrial-financiare, rivalitatea dintre ele în competiția dominării și împărțirii sferelor de influență în Europa și în lume au determinat infiltrarea unora sau altora din grupurile monopo- liste, izbînda unora sau altora pe piața României. Preluarea în exploatare a unor ramuri sau domenii de către societățile străine a fost pe de o parte o bază a desfășurării acțiunilor politice, diplomatice ale statelor respective asupra României dar totodată și un rezultat al luptelor și mijloacelor folosite de diplomația și forța partenerilor. Nu poate fi ignorată nici politica și acțiunea sau contraacțiunea guvernelor române față de monopolurile și statele industriale implicate în frontul penetrației în România. Este cert că a fost o perioadă de anumită incertitudine de orientare în politica economică externă, dictată atît de dependența față de imperiul otoman cît și de insuficientă maturitate și experiență a guvernelor române în politica externă, perioadă încheiată cu cucerirea și recunoașterea internațională a independenței de stat. România promovează însă ulterior relațiile economice externe cu mai multă stabilitate și perspectivă; ea încearcă să obțină măcar formal avantagiile de partener egal în tratative. România însă nu se poate sustrage www.dacoromanica.ro 17 CAPITALUL STRĂIN IN ROMÂNIA 837 presiunilor și ofensivei mereu în creștere a puterilor monopoliste europene și a grupurilor lor financiare interesate politic și economic în dominarea țării. în atitudinea și conduita externă a României cîntăreau de asemenea mult luptele pentru guvernare dintre grupări și partide ale claselor domi- nante, partide care se atașau, în funcție de interese economice și politice proprii, unora sau altora did marile puteri influente ale Europei. Capul statului, monarhia, consolidîndu-și treptat poziția în țara și străinătate, a orientat ferm multe decenii politica externă, sub. toate aspectele săle esențiale, către puterile centrale ale Europei. Deși forța și influența economică financiară franceză presează în răsăritul și sud-estul Europei dobîndind poziții ireversibile în Rusia și în unele țări balcanice în lupta tot mai ascuțită cu imperialismul german, în România influență sa este limitată 38. Germania s-a instalat în economia și politica României pentru cîteva bune decenii*. Burghezia română întrevedea pericolul, în multe planuri pentru țară, pentru propriile interese, rezultat din întărirea monopolului faptic al puterii capitalului financiar german asupra relațiilor economice și politice externe românești. în repetate rîhduri unele guverne, unii oameni politici de stat fac încercări de dispersare a intereselor economice germane în România, de orientare a comerțului exterior, a comenzilor de materiale militare în străinătate, a împrumuturilor externe spre Paris și spre Londra sau alte centre dar cu rezultate nesatisfăcătoare în afară de investiții directe în unele ramuri industriale. Multipolarizarea relațiilor economice externe ale României și mai ales ieșirea de sub influența monopolistă germană nu era nici simplă și nici ușoară; pe de o parte din cauza forței economice și militare germane în ascensiune, pe de altă parte din cauza dependenței complexe în care intrase economia și finanțele României față de Germania. Principalele domenii de investiții a capitalului extern în Bomânia. — Plasamentele străine în România iau amploare și se diversifică atît ca urmare a ofensivei monopolurilor occidentale cît și datorită lărgirii cerin- țelor de mijloace financiare și tehnice ale economiei românești. Este cunoscut că în țările industriale se produce un surplus de capital care nu-și găsește cea mai rentabilă investiție în propria economie. El se îndreaptă spre zone slab dezvoltate în proces de transformare, din care făcea parte și România. Aici, după trei decenii de așezare pe baze moderne, capitaliste a instituțiilor administrative juridice și economice și a extinderii economiei bănești cerințele de capital și mijloacele de pro- ducție pentru fondarea bazei noi mecanizate a organismului economiei naționale devin tot mai stringente. Ele nu puteau fi satisfăcute cu mijloace proprii. Capitalurile străine sînt atrase de un teren fertil și avantajos lor. Aria lor de plasament se diversifică: împrumuturi de stat, construcții de căi ferate și alte mijloace sau obiective adiacente — poduri, silozuri, 38 Nicolas Xenopol, op. cit,, p. 157. ♦ în acest sens nu poate fi subapreciat rolul Însemnat pe care l-a avut aderarea, în 1883, a României la Tripla Alianță care a lărgit calea de acces și influență a imperialismului german în țara noastră. www.dacoromaiiica.ro 838 VICTOR AXENCIUC 18 porturi etc., mijloace de transport pe Dunăre și mare; investiții indus- triale, fondări de întreprinderi în comerțul exterior și interior, în domeniul asigurărilor, al serviciilor publice comunale — uzine de iluminat, transport electric, uzine de alimentare cu gaze și apă — investiții și credite bancare, reprezentanțe industriale și comerciale etc. Dintre toate acestea vom cantona analiza asupra împrumuturilor de stat,, concesiunile de stat, investițiilor industriale și bancare particu- lare. Deși interesele străine pătrund în Eomânia pe calea mărfurilor importate, considerăm că aceasta se poate trata mai adecvat într-o temă de comerț exterior. împrumuturile externe contractate de statul român în perioada 1864— 1914. — Nu este necesar să se mai demonstreze necesitatea împrumuturi- lor străine pentru statul român în acea perioadă. Examinînd scopul lor se constată că majoritatea creditelor angajate în străinătate au fost destinate acoperirii unor deficite bugetare, construirii și modernizării unor sectoare ale economiei naționale, înzestrării armatei etc. Dacă valoarea sumei împrumuturilor a crescut continuu în jumătatea de secol — 1864—1914 —, condițiile de obținere a lor au fost diferite în raport de situația politică și economică internă, de piața internațională a capitalurilor. Se detașează net două perioade în acest sens : prima, de la 1864 la 1881, a doua de la această dată pînă la sfîrșitul intervalului, respectiv la 1914. Momentul de graniță între perioade îl reprezintă dobîndirea inde- pendenței politice a Eomâniei și recunoașterea ei internațională, 1877 — 1880, eveniment ce a modificat calitativ, alături de alți factori, poziția și condițiile țării în creditul internațional. în prima perioadă, după Unirea Principatelor, cu toată gravitatea crizei financiare și a nevoilor statului, contractarea credințelor externe era foarte dificilă; se găseau puțini creditori străini dispuși să acorde împrumuturi; starea finanțelor țării, veniturilor era cel puțin critică; organizarea statală modernă abia se închega; clasele dominante și forurile lor reprezentative legislative și executive — partide, parlamente și gu- verne — nu aveau o viziune unică și reală, și exactă asupra stărilor de lucrur i in economie •, și mai puțin aveau asupra direcțiilor și mijloacelor precise de acțiune a dezvoltării economiei naționale. Oameni politici, de cultură, economiști și istorici cu conștiința datoriei patriotice dezbăteau și jalonau căi de urmat pentru prosperarea țării, dar erau departe de a putea impune sau de a putea realiza prin mijloace materiale și financiare proiectele lor. Chiar bogatul program din decembrie 1859 al mesajului lui Al. I. Cuza, în mare măsură, rămînea fără acoperire din lipsa mijloacelor financiare necesare, a mijloacelor tehnice și a cadrelor de specialitate în tehnică și organizare. Dar adversitățile modernizării economice a Eomâ- niei erau departe de a fi numai acestea. Un șir întreg de împrejurări obiec- tive și subiective mai stăteau în calea progresului țării: de la înapoiere și dezorganizare, de la analfabetismul dominant în interior pînă la forțele puternice din afară, dominația străină, „garanția” și tranzacțiile marilor puteri europene asupra Eomâniei. www.dacoromanica.ro 10 CAPITALUL STRĂIN IN ROMÂNIA 839 Lipsesc nu numai resursele financiare proprii dar și concursul, sprijinul statelor industriale dezvoltate. Soluția creditelor străine „părea cu atît mai posibilă în 1859 cu cît cele două țări Eomâne, luate sub garanția colectivă a șapte puteri, aveau tot dreptul să spere că vor găsi din partea acestora — sau măcar a unora — sprijin financiar” 39 *. Această speranță s-a dovedit a fi lipsită de realism. Puterile Europei nu au întreprins nimic în mod oficial sau particular pentru a finanța Eomânia. După ani de tratative, în 1864 se încheie primul, diu cele mai grele împrumuturi ale tînărului stat român. Banca imperială otomană — cu capital englez și Casa de bancă D. Stern Brothers din Londra s-au angajat să asigure plasarea pe piețele financiare a Obligațiilor române de stat în valoare de 916.000£. Statul urma să le achite deținătorilor străini în anuități de 2% amortisment și 7% dobîndă anual. Din această sumă Departamentul finanțelor trebuia să primească 718.548£ restul fiind comisioane, cheltuieli etc. Articolul 13 din Contract garanta plata anuităților cu ipotecă de gradul I asupra veniturilor vamale ale Eomâ- niei “. în final, după calculele lui I. Tutuc, suma netă încasată de statul român a fost de 679.244£ sau un curs real de 73,8% și o dobîndă reală de 11,33%". împrumutul a fost rambursat în timp de 24 ani, statul român plătind în total 1.864.161£ pentru o sumă reală încasată, respectiv de 2,78 ori mai mult. Următorul împrumut contractat în 1866, tot din forța majoră a crizei finanțelor țării, la Paris, la un grup de bancheri germani și francezi — grupul Oppenheim — a fost și mai dezavantajos. Pentru suma de 17.167.858 fr. s-au plătit 31.610.500 fr. iar dacă se deduc și 2.824.699 fr. diferite beneficii acordate concesionarilor, pierderi din plăți anticipate și diferite cheltuieli făcute de stat, reiese că cota de emisiune a ajuns la 54%, cea mai mică față de toate împrumuturile statului; iar dobîndă cea mai ridicată — 17,4 % pe an. Și acestui împrumut i s-au asigurat garanții: veniturile a 119 proprietăți ale statului și o parte liberă a venitului vămi- lor 4i. în plus contractul prevedea obligația statului român de a nu contracta în viitor, împrumuturi la alte bănci decît cu aprobarea grupului Oppen- heim. Cu acest împrumut se făcea orientarea spre finanța germană care va avea în toată perioada pînă la război un cvasi monopol asupra afacerilor financiare externe ale Eomâniei. Este drept că și grupurile financiare engleze și franceze au renunțat ușor la piața românească unele interese de aici realizîndu-se prin interme- diul băncilor germane. Am prezentat succint datele și caracterul primelor două împrumu- turi externe ale Eomâniei pentru a evidenția condițiile coloniale impuse țării și pentru că ele într-un fel sînt tipice pentru prima perioadă. în deceniile următoare se angajează credite de stat tot mai mari, sporind datoria externă și suma de plată. Considerăm că nu este necesar să facem inventarul împrumuturilor externe; ele au caractere comune •• G. Zâne, op. cit., p. 182. *° Gh. M. Dobrovicl, Istoricul datoriei publice a României, București, 1913, p. 93 • 11 I. Tutuc, împrumuturile publice ale României (1864—1916) București, 1916, p. 38. “ Gh. m. Dobrovici, Op. ^■wfopMHacnrnmanica rn 840 VICTOR AXENCIUC 20 în fiecare perioadă. Cercetătorul interesat se poate adresa la cîteva'lucrări competente de tehnică financiară43 44 * unde găsește informațiile necesare. în consecință, în caracterizarea primei perioade se pot distinge cîteva aspecte specifice : împrumuturi de stat cu solicitare urgentă, pentru acoperirea deficitelor bugetare, a unor datorii interne mai vechi, pentru începerea unor lucrări de importanță națională : căi ferate, poduri de fier etc., înzestrarea armatei și finanțarea războiului de independență etc. împrumuturile externe au fost grele avînd condiții cămătărești, față de piața obișnuită a creditului european : curs scăzut, dobîndă ridi- cată, garanții în valori și bunuri naționale. La contractarea lor au participat case de bancă engleze, franceze, germane etc. Capitalurile engleze și franceze uneori ajungeau în România via filialelor din Constantinopol, create în virtutea unor privilegii ale companiilor financiare în imperiul otoman. De aceste privilegii a fost legată și o anumită poziție a caselor de bancă franceze și engleze, a pute- rilor respective față de problemele independenței politice și economice a României. Toate împrumuturile s-au făcut sub formă de obligațiuni de stat, care, cum constata unul din analiștii datoriei publice românești erau „foarte oneroase pentru stat, atît din cauza interesului (dobînzii n.n.) cît și a cursului de emisiune” Statornicirea suveranității naționale a României ca și o anumită consolidare agrar comercială întăresc poziția ei pe piața financiară euro- peană ; pe de altă parte surplusul de capital monopolist al țărilor dezvoltate industrial ia proporții și intensifică concurența pentru plasament pe piețe externe. Expansiunea monopolurilor germane se îndreaptă cu insistență spre zona sud-est europeană și în special spre România. Angrenarea noilor situații și procese interne și externe pe terenul solicitărilor acute de inves- tiții în lucrările publice forțează sporirea datoriei externe cu noi împrumu- turi și într-o anumită măsură moderarea condițiilor de obținere. Sub aceste auspicii începe a doua perioadă, cuprinsă între începutul deceniului nouă și primul război mondial. Ea se caracterizează prin con- tractarea unor împrumuturi mult mai importante, ca dimensiune și scop, și prin inaugurarea unei serii de împrumuturi de conversiune. Conversiunea vechilor împrumuturi era dictată de cel puțin trei împrejurăriprima, că împrumuturile mai vechi neexpirate făcute în condiții oneroase cu dobîndă reală de 8—12% și curs scăzut, pe termene de 40 60 ani, apăsau greu asupra bugetului de stat; a doua, că pe piața europeană ca urmare a ofertei mari de credite cît și a noii situații a României, se puteau obține credite cu 4—5% dobîndă; era decj posibilă și avantajoasă transformarea vechilor datorii în împrumuturi noi cu dobînzi mai mici; a treia împreju- rare era dictată de politica guvernelor de a prefera să înlocuiască vechile datorii cu altele noi pe termene și mai lungi pentru a ușura cheltuielile curente bugetare și a trece plata împrumuturilor în sarcina generațiilor viitoare; unele împrumuturi externe din deceniul nouă expirau prin anii 43 Gh. M. Dobrovici, Istoricul datoriei publice a României, București, 1913, idem, Istoricul dezvoltării economice fi financiare a României fi împrumuturile contractate 1823—1933, București, 1934, și I. Tutuc, op. cit. 44 Gh. M. Dobrovici, op. cit.. p. 449. . www.dacoromamca.ro 21 CAPITALUL STRĂIN IN ROMĂNIA 841 1950—1957. în această perioadă se ameliorează condițiile de obținere a creditelor externe *, cursul de emisiune se urcă de la 65—80% în deceniile șapte-opt, la 85—95% după deceniul nouă; dobînda scade de la 8—12%, în media deceniului opt la 5—6% în media perioadei ce urmează Inde- pendenței 46. O altă caracteristică a noilor angajamente financiare externe era renunțarea la forma obligațiilor de stat și înlocuirea lor cu titluri de rentă, care stingeau datoria prin tragere la sorți. în sfîrșit specificul ultimei perioade este monopolizarea integrală, de fapt de către consorțiul german — Disconto Gesellschaft, S. Bleich- rbdec din Berlin și M. A. Eothschild fii din Frankfurt pe Main — a împru- muturilor externe ale Eomâniei, și furnizarea lor în schimbul comenzilor de materiale ale uzinelor germane46; la ele participă în subsidiar și băncile franceze : Banque de Paris et de Pays Bas, Soci£t£ G£n£rale pour la France ... etc. fără însă să poată exercita o influență sensibilă asupra politicii românești47. împrumuturile de stat și politica legată de ele. — Contractarea împru- muturilor peste graniță își avea în țară corespondent în utilizarea lor, în cheltuieli cu destinație variată din bugetul statului ca finanțarea diferi- telor ministere, a comenzilor de material civil și militar în străinătate și în țară, etc. în care erau interesate diferite grupuri politice, personalități influente reprezentanți ai moșierimii și burgheziei, ai casei regale. Multiple interese financiare, cunoscute și necunoscute publicului antrenau oamenii politici și în spatele lor pe reprezentanții puterii economice în dezbaterea nu numai a modalităților de contractare, de utilizare a împrumuturilor, dar deopotrivă în disputa pentru alegerea grupurilor financiare externe care să finanțeze împrumuturile. Studiul nostru are în vedere că tratarea capitalului străin în Eomânia nu poate să furnizeze o imagine completă asupra temei fără antrenarea în cercetare și a laturilor politice interne și externe prilejuite de aceasta, în viziunea de față aria cercetării urmărește să pună în evidență o serie de aspecte încă din domeniul economic al temei, care este departe de a fi tratat în toate laturile sale principale. Fără a fi un inventar, din lista temelor necesare cunoașterii feno- menului capitalului străin în Eomânia, amintim : contextul extern european al mișcării capitalurilor și locul Eomâniei în această mișcare; politica economică și diplomatică a statelor exportatoare de capital față de * în 1913, Gh. M. Dobrovici afirma nu fără temei: „într-o trecere de timp relativ scurtă de la 1864, cînd primul împrumut a fost contractat cu un interes de 7 % dar care în ultimă analiză s-a apropiat de 18% pe un curs de emisiune de 78 1/2%, garantînd plata anuităților prlntr-o primă ipotecă asupra venitului vămilor, astăzi avem tipul 4% și cursul de emisiune 88% iar drept garanție oferim creditul moral de care ne bucurăm pe piețele financiare ale apusului", op. cit, p. 453. 15 Stabilit după lucrarea lui I. Tutuc, op. cit. 16 în 1912 din 1577 mii. lei, peste 1200 mii. lei în titluri de rentă de stat română se găsea la deținătorii germani. George Cioriceanu, Datoria publică a României, 1923, p. 7. 47 Aproape întreaga noastră datorie publică — sublinia N. Xenopol în lucrarea citată — a fost contractată la Berlin". Iar mai jos adăuga: „Produsul acestor împrumuturi reintra cel mai adesea în Germania pentru a plăti marile comenzi de materiale pentru căile noastre ferate, sau mai mult cele de'arme și muniții; aproape tot utilajul militar este de proveniență germană”. Nicolas Xenopol, op. cit., p. 209. www.dacoromanica.ro 842 VICTOR AXENCIUC 22. Eomânia; acțiunile monopolurilor străine asupra Eomâniei pentru împăr- țirea sferei de influență și de plasament de capital; politica guvernelor Eomâniei, a reprezentanților săi oficiali față de planurile și acțiunile de penetrație și acaparare întreprinse de statele și grupurile financiare străine, etc. Asupra caracterului competiției finanței străine, respectiv a prota- goniștilor împrumuturilor externe a Eomâniei, grupurile germane și franceze, a intereselor lor în piața financiară românească sînt tipice, pentru toată jumătatea de secol, pînă la războiul mondial, tranzacțiile de la sfîrșitul secolului XIX și începutul secolului XX privind contrac- tarea unor împrumuturi. ( Din cauza situației dificile bugetare statul român face demersuri în vederea lansării unui împrumut de 180 mii. fr. pe piața externă, în scopul acoperirii unor cheltuieli bugetare extraordinare — 75 mii. fr. — și a convertirii unor împrumuturi mai vechi — 105 mii. fr. — a căror curs devenise la bursă suprapari, titlurile vînzîndu-se cu 101—105% ceea ce producea pierderi statului. în acest sens Ministrul de finanțe s-a adresat vechiului furnizor, sindicatul bancar german Disconto-Bleichrorder. Acesta accepta creditul cerut de Eomânia de 180 mii, fr. cu dobînda de 4 °/0 cedînd și grupului băncilor franceze o cotă de 22 %. Condiția pe care o punea guvernul german era ca o parte mai mare din împrumut să fie rezervată comenzilor către industria germană, întrucît, se arăta într-un document, el nu accepta să vadă banii germani lucrînd în profitul industriei franceze sau engleze 48. La rîndul său, ministrul de externe francez autorizează cu greu pe Banque de Paris et de Pays Bas și Comptoir National d’Escompte să parti- cipe la împrumut întrucît valorile românești cotate la bursa Parisului depășeau deja 1 mdr fr.; operațiunea se realizează totuși termenul noului împrumut fiind de 60 de ani. Anul 1899 între multe alte semnificații este cunoscut în istoria economică mondială ea fiind începutul puternicei crize ce a ținut pînă. în 1901—1902; ea a afectat, prin repercusiune, puternic economia româ-. nească lovită deja din 1899 de seceta de 10 luni ce a distrus aproape întreaga recoltă de cereale 49. în aceste împrejurări avînd și un portofoliu de datorii curente, îil bonuri de tezaur — de peste 144 mii. lei50 Eomânia începe tratative cu Sindicatul german pentru un nou împrumut. Condițiile erau însă cu totul nefavorabile pe piața financiară europeană în criză. Băncile germane recomandă ministrului român să aștepte îmbunătățirea situației. Guvernul român tatonează finanța franceză, pentru un împrumut numai la ea, dar aceasta nu acceptă intențiile Bucureștiului de a devia interesele financiare și spre Franța și a limita influența germană. Totuși în noiem- brie 1899 se încheie în condiții grele împrumutul de 175 mii. fr. cu 5% dobindă, curs de 91 % și doar pe 5 ani. La el participă prin tradiție grupul i.i 48 Raymond Poidevin, Les relations tconomiques el financiires entre la France etl’Allemagne- de 1898—1914, Armând Colin, Paris, 1969, p. 306. 48 C. I. Bălcoianu, Istoria politicii noastre monetare și a Băncii Naționale, 1880—1914d voi. II, partea I, București, 1932, p. 335. 60 Gh. M. Dobrovici, op, cit,. București, 1934, p. 156. www.dacoromanica.ro 23 CAPITALUL STRĂIN ÎN ROMÂNIA 843 francez cu 22%. La încheierea tranzacției Franța a cerut guvernului român rezolvarea amiabilă a contractului Hallier pentru lucrările portului Constanța1, în defavoarea statului român. Se fac în continuare încercări din partea României de a deschide căi mai largi către finanța franceză și a ieși din monopolul instituit de grupurile germane. Dar Franța nu dă cui'S intențiilor Bucureștiului; băncile franceze solicitate refuză să-și deschidă filiale în România. în 1901, urmărind aceleași scopuri, guvernul român oferă Parisului o cerere pentru 200—250 mii. franci dar acesta o refuză pe motivul relațiilor po litice strînse ale României cu Germania și Austro-Ungaria și mai ales pentru că unele comenzi mari de artilerie scăpau industriei franceze. în anul următor Franța își precizează poziția : acceptă împrumutul cerut de România cu condiția ca să se dea uzinelor Schneider o comandă mare de material de artilerie. Aceasta însă complică rivalitatea Krupp— Schneider care aveau o influență puternică asupra factorilor politici51 deoarece concernul german devenise furnizorul principal de piese de armament al României. Contradicțiile dintre trusturile de armament se dublează cu cele dintre grupurile bancare. în consecință, cînd Disconto-Bleichroder oferă băncilor franceze obișnuita cotă de 22 % din împrumutul românesc, acestea, la sugestia Ministrului de finanțe francez, refuză propunerea. într-un schimb de scrisori dintre Disconto și Comptoir National d’Escompt de Paris, banca germană amintește celei franceze că adesea, „bani germani au servit la plata industriei franceze” de către România și că se opune unei negocieri directe între finanța franceză și România și face aluzie la o ruptură a sindicatului germano-francez. în Franța, aceasta a produs îngrijorare și cuvintul de ordine era de a evita prin orice mijloace această ruptură. „Nu era vorba de a elimina băncile germane din România — scrie Raymond Poidevin — și nici de a interzice orice colaborare franco-germană ci numai de a stabili o colaborare pe picior de egalitate, permițînd să se impună condiția unei sporite participări a capitalului francez”52. De fapt între grupurile financiare francez și german se realizase o împărțire a sferelor de plasament în România pe care din motive diferite au respectat-o o vreme; apoi concurența le-a modificat atitudinea; ea s-a complicat prin interesele adverse dintre concernele de armament ale celor două țări, interesate în obținerea comenzilor românești pe baza împrumuturilor contractate la Berlin și Paris. Ministerul de externe francez nu era ostil chiar și unui aranjament asupra acestor comenzi între Creusot și Krupp. Odată cu declanșarea primului război mondial și declararea neutra- lității României, în scopul atragerii de partea lor fiecare din cele două coaliții oferă împrumuturi statului român destinate mai ales înarmării. Pentru prima oară, după jumătate de secol, apare creditul Angliei cu 61 62 61 „Krupp în Germania, Schneider în Franța, Armstrong în Anglia — remarca Lenin la timpul său — sînt mostre de asemenea firme, strins legate de marile bănci și de guvern, care nu pot fi ușor ,,ocolite,l-în contractarea unui împrumut”, V. I. Lenin, op. cit., p. 369. 62 Raymond Poidevin, op. cit., p. 309—310. www.dacoromanica.ro 4 c. 1198 844 VICTOR AXENCIUC 24 două împrumuturi de 12 mii. £53 *. Oferă de asemenea credite în contimare Germania și separat de ea Franța^ încheiem tema împrumuturilor străine cu im bilanț asupra datoriei publice a României în ajunul primului război mondial. Capitalul nominal • de plată a datoriei statului la 1 aprilie 1914 era de 1.866,5 mii. lei din care 1552,1 mii. lei sau 89 % datorie externă și 216,4 mii. lei datorie internă M. Astfel, aproape 9/10 din angajamentele financiare ale statului erau față de băncile străine. După cum s-a arătat, o mare parte din plata împrumuturilor străine s-a făcut nu prin rambursarea, achitarea datoriei ci prin contractarea unor împrumuturi noi prelungindu-se cu multe decenii obligațiile statului pe seama bugetelor viitoare. Astfel, între 1. I. 1864—1. IV. 1914, deci în 50 de ani s-au contractat în total împrumuturi în sumă de 4.010,3 mii. lei repartizate în felul următor: — s-a rambursat efectiv .... 172,7 mii. lei... 4,30% — s-au amortizat, la împrumutu- rile în vigoare............... 570,9 mii. lei...14,09% Total 743,6 mii. lei... 18,39% — s-au convertit împrumuturi vechi prin noi împrumuturi. .1400,1 mii. lei.. .34,91% — au rămas de amortizat în viitor, suma de.........................1.866,5 mii. lei...46,70% Bezumînd putem constata că doar 18,39 % din valoarea contractată a fost achitată efectiv, adică 743,6 mii. lei, în timp ce aproape 35% s-a achitat prin noi împrumuturi iar aproape 47 % pămîneau să fie plătite în următoarele decenii. Important este să stabilim ce sume efective a primit statul și cit au costat ele bugetul țării. Este dificil de calculat pentru că sursele oficiale existente nu menționează și numeroasele cheltuieli făcute cu ocazia con- tractărilor care pot fi determinate numai cu date de arhivă. Un calcul aproximativ real privind numai anuitățile poate fi făcut pentru intervalul 1864—1912 după tabelele lucrării lui Gh. M. Dobrovici din 1913. Iată recapitularea sintetică :55 — s-au contractat un capital nominal total de 3.462,3 mii. lei — s-au contractat împrumuturi pentru plata celor vechi ................................1.304,2 mii. lei Capital nominal rămas : 2.158,1 mii. lei — Diferența de curs între valoarea nominală și cea reală în minus ......................... 297,2 mii. lei Capital real destinat utilizării............1.860,9 mii. lei 63 Gh. M. Dobrovici, op. cit.. București, 1934, p. 229. 84 Francis Bernard, Les finances de la France, de l'Angleterre, de l’Allemagne et de la Rotunanie de 191Î ă 1925, Paris, 1925, p. 172. 66 Gh. M. Dobrovici, op. cit., București, 1913, p. 434—447. www.dacaramanica.ro 25 CAPITALUL STRĂIN ÎN ROMÂNIA 845 Pentru a afla suma efectivă intrată la stat din toate aceste împru- muturi mai trebuie scăzute cel puțin 100 mii. lei diverse cheltuieli de comision, cheltuieli de schimb, de confecționare a titlurilor, etc., rezultate cu prilejul fiecărui împrumut, ceea ce ar reveni, cca. 3 % la întregul capital nominal de 3.462,3 mii. lei. Suma de 100 mii. lei folosită drept cheltuieli credem că este minima *. în contul împrumuturilor s-au plătit: 1. amortizări: a) pentru împrumuturi stinse.....................160,0 mii. lei b) pentru împrumuturi convertite................155,9 mii. lei c) pentru împrumuturi în vigoare.............. . 265,5 mii, lei Total amortizări . 581,4 mii. lei 2. dobînzi la toate împrumuturile........... 2.053,2 mii. lei Total plăți efectuate: 2.634,6 mii. lei 3. datoria rămasă de plată la 1. IV. 1912 . . 1.576,7 mii. lei 4. dobînzi etc. de plată la suma rămasă del576,7 mii. lei............................ 1.383,5 mii. lei Total de plată pentru viitor... 2.960,2 mii. lei56 Deci în aproape 50 de ani s-au contractat împrumuturi de stat din care 89% peste graniță, în sumă nominală de 2.162,1 mii. lei și real net de 1.860,9 mii. lei, din care rămase de plată în viitor 1,576,7 mii. lei. în contul împrumuturilor statul a plătit pînă la 1912 .....................................2.634,6 mii. și urma să plătească în viitor................. .2.960,2 mii, lei Total plătit -|- de plată........................5.594,8 mii. lei în concluzie, pentru suma de 1.860,9 mii. lei statul român plătește și urma să plătească încă pentru retumarea integrală a împrumuturilor și dobînzilor uriașa sumă de 5.594,8 mii. lei, respectiv în plus peste suma primită 3.729,9 mii. lei reprezentînd prioritar profiturile marilor grupuri financiare occidentale, ceea ce revenea cca. 300% față de suma efectiv încasată din împrumuturi. Ce însemna această valoare în lei aur pentru economia națională vom vedea mai jos. Deocamdată, prima constatare este că dobînzile au depășit mult suma de amortizat. Ble s-au exprimat în anuități — cote părți din împru- * Aceasta reiese clar din diferența între dobînda nominală și cea reală, ultima fiind sporită cu cheltuieli ocazionate de contractarea împrumutului. După calculele lui I. Tutuc, la împrumuturile din intervalul 1864—1880 dobînzile nominale de 7 — 8% dădeau dobînzi reale de 11,33 — 17,38% iar la împrumuturile următoare la dobînzi nominale de 4—5% cele reale oscilau în medie între 5,20—7,70%. 58 Notăm că după 1912 pînă la intrarea României în război, august 1916 s-au mai contrac- tat noi împrumuturi de 720 mii. lei, astfel că suma datorată se ridică la 2.073 mii. lei. Enciclopedia României, voi. IV, 1943, p. 800—801. « • www.dacoromamca.ro «46 VICTOR AXENCIUC 26 mut plus dobînda la întreg împrumutul — mereu sporite după cum se poate constata după perioade decenale 57. perioada decenală suma în mii. lei creștere 1864 -1873 46,9 100 1874 1883 414,9 428 1883*-1894 559,4 577 1894 -1904 778,0 802 1904 -1915 1.022,4 1.055 în primele două decenii sumele plătite cresc de 4,3 ori iar în urmă- toarele trei de încă șase ori astfel că în ultima perioadă — de 11 ani — bugetul statului suportă plăți de peste 1 mdr. lei. în aceste cheltuieli ponderea dominantă o dețineau dobînzile nu amortizarea împrumuturilor. Astfel dacă în 1864 amortismentul era de 2,7 mii. lei iar dobînzile de 6 mii. lei anual respectiv de peste două ori mai mari, în 1900 raportul se decalează la 16,8 mii. lei amortismente și 66,6 mii. dobînzi pentru ca în anul bugetar 1914/15 să fie de 35,8 mii. lei și 78,8 mii. lei subliniind tendința de creștere mai mare, îr valoarea anuită- țiloi a amortismentelor. Creditul românesc se bucură în ultimele decenii de încredere pe piața financiară a Europei. Aceasta își avea temeiul mai ales în avantagiile și profiturile de care beneficiau creditorii străini. Se afirma că „fondurile române constituiesc plasamentele cele mai solide, convenind tuturor capitaliștilor atît din țară cît și din străinătate" 68. Dar sumele tot mai mari ca anuități încărcau bugetul statului și sarcina financiară asupra locuitorilor țării după cum se poate urmări69: 53 * Anul bugetar Anuitatea în mii. lei Ponderea in veni- turi bugetare % Anuitatea pe locuitor în lei Anuitatea pe o familie, medie in lei, 1864 8,6 14,3 2,10 10,50 1871 27,1 32,8 6,22 31,10 1884 85 16,8 40,6 9,45 47,25 1894 95 65,8 34,2 11,68 58,40 1904/5 85,9 37,09 13,25 66,25 1914 15 116,3 20,5 14,92 74,60 57 Calculat pe baza Gh. M. Dobrovici, op. cil., 1913, p. 452 și Gh. M. Dobrovici, op. cit., 1934, p. 227. * Din 1881 1882 anul bugetar se sfîrșea la 31 martie și Începea la 1 aprilie, de unde și perioadele decenale luate in calcul sfirșesc și încep în același an calendaristic. 53 Gh. M. Dobrovici, op. cil., 1934, p. 233. 53 Enciclopedia României, voi. IV, 1943, p. 770; „Anuarul statistic al României”, 1915 — 1916. www.dacoromanica.ro 27 CAPITALUL STRĂIN IN ROMÂNIA 847 Suma anuală de plată la împrumuturi se mărește de la 8,6 mii. lei la 116,3 mii. lei iar în bugetul statului ponderea anuităților atinge nivelul cel mai înalt de 40 % în 1884 după care se reduce treptat la 20 % din 1914 datorită creșterii mai rapide a bugetului statului. în același timp sarcina pe locuitor a plăților datoriei publice sporește de peste 7 ori, de la 2,10 lei Ia 14,92 lei și în aceeași proporție pentru o familie medie de 5 persoane. Un ritm mai mare de creștere are datoria publică a statului și față de venitul național. Anii Venit național în mii. lei80 Datoria externă In mii. lei Anuitatea in mii. lei81 1864 894,2* 48,1 8,6 1901 1.401,3** 1.277,0 85,5 1911 1.952,5 1.504,5 98,6 După cum lesne se observă datoria externă ca și anuitățile au crescut mult mai repede ca venitul național. Dacă raportăm acești indicatori pe locuitor imaginea realității devine și mai clară : Anii Venit național in Lei Datoria externă în lei Datoria ex- ternă față de venitul na- țional Anuitatea tn venit național % 1864 218 11,76 5,39 0,96 1901 232 211,42 91,13 6,12 1911 271 271,17 100,60 5,02 Pe locuitor venitul național crește ușor de la 218 la 271 lei în vreme ce datoria externă mult mai accelerat de la 11,76 la 271,17 lei depășind în 1911 dimensiunile venitului național pe locuitor ; de asemenea anuitatea ajunge Ia 6,12% în 1901 și 5,02% în 1911 în venitul național. Deci numai prin anuități, fără alte cheltuieli, se diminua venitul național cu 5 —6 % în favoarea străinătății și este îndoielnic dacă investițiile sau utilizările obținute din împrumuturi produceau atît în venitul național. în sEîrșit, pentru o imagine concretă a dimensiunii externe ca și a plăților ce trebuiau efectuate pentru datoriile contractate menționăm că aurul, se vindea liber pe piață cu cca. 3000 lei kg. Dacă la 1 aprilie 80 Datele privind venitul național după cifrele furnizate de Institutul Central de Cercetări Economice, Caiet de studii nr. 69 din 1980. Gli. Dobre, Indicatori ai evoluției economiei naționale, 1860 1918 * pentru 1862; *♦ pentru 1899-1901. 81 Anuitatea cuprinde plățile pentru toată datoria statului, neputîndu-sc separa cele pentru dotarea externă; dar se știe că datoria externă reprezenta 85—89% din total, astfel că in aceiași proporție se aflau și anuitățile. www.dacoromanica.ro 848 VICTOR AXENCIUC 28 1914 datoria Cxtemă se ridica la 1652,1 mii. lei aceasta repre- zenta 550.700 kg aur. Am văzut că pînă în 1912 România a plătit numai dobînzi la împrumuturi de stat în sumă de 2053,2 mii. lei adică o valoare echivalentă cu 684.300 kg. aur. Cum s-au utilizat sumele obținute din împrumuturi? O regrupare a cheltuielilor înregistrate pe ministere sau pe desti- nație, după obiectivele realizate pînă la 1. X. 1914 prezintă următorul tablou: Căi ferate cumpărate, răscumpărate și construite . . . 1.131,8 Construcții militare, înzestrare armament.................. 433,9 Construcții publice, clădiri instituții, școli, spitale, P.T.T. etc..................................................129,4 Construcții, instalații, fabrici tutun...................... 21,2 Construcții portuare, vase etc............................... 6,1 Acoperiri deficite bugetare.................................176,7 1.899,1 Este suma care se apropie mult de cifra împrumuturilor efectiv primite — 1.860,9 mii. lei, diferența provenind din reglementări buge- tare etc. Astfel, într-o perioadă de jumătate de secol, folosul împrumuturilor plătite de trei ori produsul lor, a constat în construcții civile pe de o parte, de căi ferate și întregul sistem de gări, magazii aferente, de porturi și instalații portuare iar pe de alta localuri pentru ministere și alte instituții centrale pentru școli și spitale etc. ce reprezenta cea. 68% din total. Al doilea capital ca importanță îl reprezenta înzestrarea armatei și mai ales cheltuielile costisitoare făcute peste granița pentru armament, constituind 23%, în vreme ce pentru deficite bugetare s-a afectat cea. 9% din totalul sumelor obținute din împrumuturi. Astfel că împrumuturile contractate de stat au servit în majoritate scopurilor productive și necesare obiectivelor care au mărit patrimoniul statului și respectiv al economiei țării. Pentru acest nou patrimoniu, pentru înzestrarea cu mijloace de transport și comunicații necesare dez- voltării și profiturilor claselor dominante masele producătoare — în primul rînd țărănimea, — a purtat sarcini fiscale grele care au contribuit substanțial la situația ei precară materială. Nu se greșește afirmîndu-se că edificiul modern al României a fost clădit în principal din munca milioa- nelor de țărani, a muncitorilor industriali; el a constituit un mare pas înainte pe calea civilizației materiale și culturale a țării de care însă con- structorii săi au beneficiat ultimii și în măsura cea mai redusă. Primul beneficiar au fost băncile și industriile străine. Ele au cîștigat în trei planuri: dobînzi la împrumuturile acordate, profituri la comenzile de materiale și mărfuri importante în contul împrumuturilor și dependența financiară, tehnică a economiei naționale de sursele străine în primul rînd de Germania. www.dacoromanica.ro 29 CAPITALUL. STRĂIN ÎN ROMĂNIA 849 România constituia unul din terenurile cele mai avantajoase pentru împrumuturile străine din Europa. Rentabilitatea împrumuturilor plasate în diverse țări din Europa, la începutul secolului XX, atestă deplin aceasta82 Țara și renta Pentru o rentă de 1 leu se cere un capital de Venitul % România 9 titluri de rentă (1882-1890) 20,30-23,62 4,23-4,92% Franța 3 % perpetue 33,10 3,02% Engleze consolidate 35,40 2,82% Belgiene 3% 33,66 2,97% Olandeze 3% 32,00 3,12% Rusia 3% 1891 20,70 4,83% Turcia 4% unificată 30,25 4,40% Brazilia 4% 22,20 4,49% Bulgaria 5% 1896 19,22 5,20% Astfel, cu cît țara este mai puțin dezvoltată și face obiectul exploa- tări i capitalurilor străine ea plătește un venit net mult mai mare la împru- muturile contractate — între 4,23 — 5,20% — România, Rusia, Turcia, Bulgaria — pînă la aproape dublul dobînzii țărilor dezvoltate exportatoare de capital cum erau Franța 3,02% sau Anglia 2,82%. Plățile considerabile pentru împrumuturile externe, au diminuat venitul național, în primul rînd parte de acumulare ceea ce mărea nevoia de noi împrumuturi peste graniță pentru asigurarea dezvoltării apara- tului de producție și circulație al țării și perpetua, mărind, datoria țării și dependența ei de centrele financiare străine. O ieșire din aceste situații în timpul regimului burghez în România nu a fost găsită. întreaga evoluție economică modernă a României a purtat puter- nica amprentă a consecințelor infiltrării și exploatării capitalului Străin. „O trăsătură caracteristică a dezvoltării economiei țărilor românești în cea de a doua parte a secolului trecut — remarca secretarul general al partidului, tovarășul Nicolae Ceaușescu — este pătrunderea rapidă a capitalului străin care acaparează ramuri principale ale industriei națio- nale. Penetrația capitalului străin — îndeosebi german, francez, belgian, englez — este facilitată de împrumuturile înrobitoare pe care le contrac- tează România în străinătate, de creșterea datoriei statului față de marile bănci din apus, concesionarea resurselor naturale ale țării trusturilor internaționale” 63. * •* sî „Buletinul economic”, 1905, nr. 2, p. 27. •* Nicolae Ceaușescu, România pe drumul construirii societăfii socialiste multilateral dezvoltate, voi. 8, Edit. politică. București, 1973, p. 255 — 256. www.dacoromanica.ro 850 VICTOR AXENCIUC âo împrumuturile străine au angajat Un proces pompîicat de concesiuni, au netezit calea de penetrație în sectoarele moderne ale economii capi- taliste, în industrie și bănci, teme ce vor fi abordate în partea a Il-a a studiului. LA PENETEATION DU CAPITAL ETRANGER EN ROUMANIE JUSQU’ LA PREMIERE GUERRE MONDIALE RfiSUMfi L’auteur aborde, dans une ample Vision, la n^cessite de l’engage- ment de capital ^tranger, les condiționa de sa penetration et les effets de celui-ci pour l’economie roumaine pendant la periode 1864—1914. Dans la premiere pârtie de l’etude sont exposees les dimensiona et les condiționa de l’exportation de capital en Europe et surtout dans le sud-est du continent. Ainsi, les capitaux investis atteignaient en Russie 92 marks par habitant, en Autriche-Hongrie 206 marks et dans les pays balkaniques 283 marks, ce qui demontre Fimportance de cette zone pour l’expansion des capitaux occidentaux. , ( La pdnetration du capital etranger en Roumanie est delimitde par; pdriodes et caracterisee comme suit : a) Pintervalle 18^9—1859 eh tant que periode qui preceda et prepara les conditions requises pour l’importation de capital moderne ; b) 1859—1887, la periode de la moder- nisation, de l’institutionalisation de l’organisme de l’economie naționale et de l’introduction des placements etrangers en emprunts d’Etat et, construetions de chemins de fer; c) 1887—1914, la periode de l’importș.- tion massive de capital monopoleur sans forme de prets, d’investissements industriels et bancaires. La premiere pârtie de l’etude trăite des emprunts contractes țar l’Etat roumain ă l’dtranger durant la periode 1864—1914. On examino les conditions spoliatrices des premiers emprunts, l’attitude des gouveme- ments, des aspects de la comp6tition des grands groupes occidentaux pour accaparer le rnarche financier roumain ; a partir de la fin du XlX-e siecle, le raarch6 financier roumain tst quasi-mcnopolise par le groupe Disconto-Bleichrbder-Berlin qui fournit anviron les 3 4 des prets etrangers ă la Roumanie. Un bilan general: entre 1864—1914, la Roumanie a contract^, un capital de 2.158,1 millions de lei, dont 89 % ă l’âtranger. Pour un capital, . net provenant de prets se montant â 1.860,9 millions de lei, pendant un intervalle de 50 ans l’on a payâ et l’on devait payer ă l’avenir 5.594,8 mil- lions de lei, soit le triple de la somme effectivement regue. Les annuit6s se sont accrues, jassant de 8,6 millions de lei en 1864 â 116,3 millions de lei en 1914. Par habitant, l’annuit^ augmente durant cette meme periode de 2,10 lei ă 14,92 lei. Rapport^e au revenu național par habitant, la dette publique ă l’dtranger repr^sentait 5,39% en 1864 et 100,6% en 1911, atteignant au niveau du revenu național. www.dacoromanica.ro 31 CAPITALUL STRĂIN IN ROMÂNIA 851 Le capital emprunte fut utilis6 comme suit: 68 % pour la construc- tion de chemins de fer, ponts, edifices etc.; 25 % pour la dotation de l’armde ; 9% pour couvrir les deficits budgetaires qui, en realite ont„coOt6” trois fois plus. La Roumanie a represent^ un marche rentable pour les preteurs etrangers : le revenu net des reiites roumaines ainsi que de celles russes, bresiliennes et bulgares etait de 4,25—5,6% contre 2,82% que repr6- sentait les rentes britani1 iques, 2,97% les rentes belges ou 3,02% les rentes frangaises. Le capital etianger place en Roumanie a stimule le developpement des transpoits modernes, de l’industrie et des banques, mais „le prix de revient” et les consequences qui en ont decoule pour l’economie du pays ont et£ difficiles : exportation massive sans dquivalent de revenu național, constitution d’une dependance economique importante du pays par rappoit aux centres financiers occidentaux. www.dacoromaiiica.ro www.dacoromanica.ro ANUL 1918 ÎN ISTORIA ROMÂNILOR — PUNCTE DE VEDERE — DE VIORICA MOISUC Rezultat legic al evoluției sociale, economice și politice a națiunii române, statul național unitar a cărui constituire s-a încheiat la 1 Decem- brie 1918 a cuprins între hotarele sale întreaga națiune română. Unirea Principatelor românești Moldova și Muntenia în 1859, act realizat de masele populare și recunoscut ca atare de marile puteri, a fost consolidată prin înlăturarea suzeranității otomane și stabilirea independenței depline de stat în 1877—1878. Ca și anterior, acest „fait accompli” a fost sancționat pe plan juridic internațional. La sfârșitul secolului al XlX-lea și începutul secolului al XX-lea, în răsăritul Europei, unde marile imperii multina- ționale retrograde habsburgic și țarist țineau sub dominație un mare număr de națiuni și popoare, lupta națională de eliberare a căpătat o amploare fără precedent în condițiile ascuțirii contradicțiilor inter- imperialiste. Constituirea de state naționale independente devenise un im- perativ al acelei etape istorice. Lenin remarca cu dreptate că „foarte mulți români și sîrbi (în raport cu numărul total al românilor și sîrbilor) locuiesc în afara granițelor statului «lor » că, în general, «construcția de stat » în direcția burghezo-națională nu s-a terminat în Balcani» L Observația era la fel de valabilă și pentru cehi și slovaci — aflați sub dominație habs- burgică, și pentru polonezi — împărțiți între trei imperii; la rîndu-i imperiul otoman, dominînd națiuni și popoare în Europa și Asia ajunsese într-o stare avansată de degradare și înapoiere privind propriul popor de cadrul natural al dezvoltării sale — statul național; în imperiul habs- burgic, clasele dominante austriacă și maghiară, preocupate de ,,cît” și „cum” să exploateze mai mult și mai eficient pămînturile dobîndite prin forță și popoarele private de libertate, anihilau capacitatea creatoare a propriilor lor națiuni, capacitate ce nu se putea afirma decît în cadrul unor state suverane, naționale, independente; agravată pînă la punctul său culminant în anii primului război mondial, criza economică-politică- națională din imperiile austro-ungar, țarist și otoman nu mai putea fi stăvilită prin nici un fel de măsuri represive, administrative, militare etc. Prăbușirea țarismului sub loviturile revoluției socialiste a fost urmată de prăbușirea imperiului austro-ungar. Pînă la sfârșitul anului 1918 Republica Cehoslovacă, Regatul sîrbo-croato-sloven, Republica Polonă 1 V. I. Lenin, Opere complete, voi. 30 ed. a Il-a, Edit. politică, București, 1964, p. 355. „WOSM DE ISTORIE”, Tom, M, s. ‘^■. sailles 1919 1923”, Geneva, septembrie 1979, ’ V. N. Vinogradov, Vstuplenie Rumtnii d per nu iu miroooiu ooinu, in „Novaia i Novei- șaia Istoria”, nr. 5/197G, p. 63. 10 N. lorga, Rostul istoric al Unirii cuvîntare ținută pentru Liga Culturală la Fun- dația Dalles, Vălenii de Munte, 9- 856 VIORICA MOISUC 4 țaristă „decretau” că nu există „problemă națională” în imperiile lor, iar măsurile represive aplicate popoarelor asuprite erau menite să „re- zolve” atît de primejdioasa luptă de eliberare națională. Cărturarii români, în special cei care s-au aplecat cu migală asupra trecutului istoric al poporului lor, descifrîndu-i rosturile și temeiurile, n-au făcut niciodată „știință pentru știință”; trecutul, cu tot ce a fost bun sau mai puțin bun a servit prezentului, în cele mai arzătoare momente ale lui, iar toate serveau viitorului; și nu o dată, apărjnd un prezent plin de speranțe, cărturarii români patrioți și-au ridicat glasul pentru adevăr, acel adevăr care se confundă cu însăși istoria poporului lor. In temeiul acestui adevăr, așadar, vom încerca, la rîndu-ne, să aducem în atenție fapte istorice care atestă că anul 1918 al românilor a fost o legitate obiec- tivă, actul de voință și luptă a unei națiuni de aproape optsprezece milioane de oameni, o realitate concretă și ireversibilă pe care comunitatea inter- națională progresistă a sprijinit-o și recunoscut-o ca atare; momentul acesta: 1918, care a însemnat împlinirea unui ideal național pentru care s-au adus grele jertfe de întreaga națiune română, nu îngăduie nici o atin- gere și nici o întinare din partea oricui ar fi; iată de ce, dincolo de orice polemică științifică, dincolo de ceea ce se poate numi „diferență de opinii”, este vorba în acest caz, de respectul ce se cuvine adevărului istoric, deve- nirii istorice a unui popor care nu a fost îngenunchiat niciodată de-a lungul existenței sale și nu datorează nimic nimănui în opera ce a săvîrșit-o asupra lui însuși, care s-a bucurat de solidaritatea internațională a forțelor înaintate, progresiste în diferite epoci. Intr-un interesant studiu ce-și propune să analizeze și să explice orientarea istoriografiei ungare după 1918 în condițiile politico-istorice noi, total diferite de cele anterioare, Glatz Ferenc arată că atenția litera- turii istorice a fost îndreptată în bună măsură asupra explicării descom- punerii monarhiei dualiste și, ca urmare, a „Ungariei istorice”, evocîn- du-se argumente „istorice”, tendința fiind de fapt de „a se scrie despre dezintegrarea vechii formații de stat ca de o problemă vitală a națiunii”11. Și autorul, încercînd să explice acest fenomen, apreciază : „istoricul ungur — făcînd abstracție de concepția istorică marxistă care și din cauza ex- cluderii ei din Ungaria de atunci nu a putut juca un rol de seamă — a suferit cumplit” din cauza „șocului Trianon-ului” 12. Influența determi- nantă a acestui „șoc” ar explica, după părerea autorului, orientările istoriografiei ungare „nemarxiste” de după 1920 și anume: „unitatea istorico-geografică a Marii Ungarii”; Ardealul considerat drept „simbol al statului independent ungar” ; „motivarea istorică” a refacerii vechii Ungarii (deoarece, „raționamentele economice puteau fi întoarse și pe dos , iar argumentele etnice erau numai parțial utilizabile, căci pe teri- toriile dezlipite trăia doar o mică parte a locuitorilor unguri”); „cerce- tarea istoriei Ardealului nu s-a restrâns doar la tema statului ungar inde- pendent de Habsburgi, ci s-a lărgit pînă la prezentarea Ardealului ca apar- 11 Glatz Ferenc, Trianon es a magyar tSrteriettudomâny, In „Tfirtfenelmi szemle”, nr. 2/1978, p. 411-421. 12 Ibidem. www.dacaromanica.ro 5 ANUL 1918 IN ISTORIA ROMANILOR 857 ținînd organic de Ungaria-mamă” 13, arată Glatz Ferenc. De asemenea un loc de prim ordin în istoriografia ungară de după primul război mondial l-a avut și „problema națională” în vechiul imperiu și anume „a raportu- lui dintre unguri și naționalități”. în tratarea acestei din urmă probleme, o importantă categorie de studii „se străduia — constată Glatz Ferenc — — să demonstreze mereu că ungurii pot pretinde rolul politic conducător pe baza dreptului primului venit” 14. O altă latură a modului „sui ge- neris” de tratare a problemei naționale din fosta monarhie era și încer- carea de a se demonstra — amintește Glatz Ferenc — că „ungurii au con- viețuit întotdeauna bine cu celelalte popoare conlocuitoare în țară, adică politica națională ungară a ținut întotdeauna seama de naționalități” 15, cu alte cuvinte „inexistența” vreunei reale probleme naționale în vechea Ungarie. în adevăr, cu sau fără „șocul” provocat nu de Trianon sau alte tra- tate de pace, ci de revoluțiile de eliberare națională din 1918, cei ce re- gretau vechile stări de lucruri au lansat pentru cei ce ar fi vrut să le ex- ploateze, teorii subordonate unui singur scop : revizuirea frontierelor naționale-etnice ale statelor constituite sau întregite în 1918, ori obți- nerea unui nou statut teritorial-politic în centrul Europei sub formulă federativă, avînd ca centru, evident, Ungaria. Cine nu-și amintește, de pildă, de cele scrise de Paul Teleki, viitor președinte de Consiliu, care susținea că Ungaria cu regiunile „dezlipite”, „formează o unitate geo- grafică, ea are frontiere și un centru net delimitat, și părțile sale se com- pletează armonios din punct de vedere economic” 16 ; mai tîrziu amira- lul fascist Horthy pretindea că dezmembrarea monarhiei austro-ungare a fost „o nebunie regretată azi de toți” 17. Horthy, purtător al devizei „nem, nem soba !” (nu, nu, niciodată), susținea, de altfel, cu aceeași con- vingere eroarea că „în Transilvania, românii nu reprezentau decît o mi- noritate” și, prin acțiunea trupelor sale, Bomânia „a anexat” această provincie la sfîrșitul lunii decembrie 1918 18. Cine nu își amintește de asemenea de teoria „Elveției de Est” a lui Oskâr Jâszi* care în fapt viza crearea unei confederații a statelor foste „membre” ale monarhiei și a 13 Ibidem. 14 Ibidem. 15 Ibidem. 18 Mbmoires de l’amiral Horthy, râgent de Hongrie, Hachette, Paris, 1954, p. 112—113. 17 Ibidem. p. 140. 18 Ibidem, p. 90. * Cunoscut sociolog maghiar, director al revistei „Huszadik Szâzad” (Secolul al XX-lea), Oszkâr Jâszi a primit în guvernul Kârolyi conducerea ministerului naționalităților. Se punea in Jâszi speranța de a se putea păstra in aceeași „patrie maghiară” naționali- tățile străine, asigurîndu-se dreptul exclusiv al ungurilor asupra unui astfel de stat pestriț. Lipsa de perspicacitate a lui Oszkăr Jâszi în această problemă și insistențele sale în imposi- bila acțiune pe care o întreprindea apar cu atît mai lipsite de sens, cu cît în perioada cînd se Începuse aplicarea vestitei legi Apponyi, Jâszi făcuse o anchetă „sociologică” în Transil- vania și se convinsese de realitățile românești. „Cu toată vasta lui cultură și cu toate ideile lui progresiste, Jâszi nu s-a putut ridica niciodată peste orizontul îngust al «Ungariei mile- nare, naționale, unitare » — aprecia unul din străluciți! reprezentanți ai generației Marii Uniri, Onisifor Ghibu. Naționalitățile, deși ele formau peste 50 % din populația țării, trebuiau să se mulțumească cu situația pe care le-o asigurau stăpinii ele trebuiau să fie «patriote » în sensul hotărît de cei ce Înainte cu o mie de ani cuceriseră cu sabia, pămîntul țării” (Vezi Onisifor Ghibu, Pe baricadele vieții. Anii mei de Învățătură, Editura „Dacia”, Cluj-Napoca, 1981, p. 200. www.dacoromamca.ro 858 VIORICA MOISUC 6 țărilor limitrofe, constituită din Austria, Ungaria, Boemia^ Serbia,.Croația, Dalmația, iar Transilvaniei i se oferea o „autonomie culturală și comunală conformă cu spiritul austro-marxismului lui Eenner” 19, Formula „refa- cerii” vechii Ungarii, se știe, a circulat în toată perioada interbelică, în felurite variante și cu felurite motivații, dintre care, evident, nu lipsea aceea a „imposibilității” existenței unei Ungarii lipsită de Transilvania și celelalte teritorii ce aparținuseră „Coroanei” Sfîntului Ștefan, a necesi- tății refacerii acestui factor de „ordine și echilibru” în centrul Europei. Cu cită îndreptățire se ridica Nicolae lorga, în 1933, contra unor astfel de aberații cu iz de „știință istorică” atunci cînd scria : . fiindcă a fost vorba de viață economică, la Budapesta nu știu ce fel de istorici ai economiei politice sau economiști foarte politici au aruncat următorul argument: Ungaria trebuie refăcută, căci ea a constituit un model de uni- tate economică. Te întrebi mai întîi: care Ungarie? Ungaria Sfîntului Ștefan creată de Papa, pentru un îndemn la cruciadă?” „Eegatul Apos- tolic — arăta lorga — nu este nici teritorial, nici național. Poate să fie și mare și mic. A fost mare cînd erau cruciadele ; nu mai sînt cruciadele, s-a strîns frumos în hotarele destul de convenabile pe care le are acum și pe care toată ziua le poate umplea cu sentiment național. însă sentiment național — sublinia marele savant — nu înseamnează a căuta pricină vecinului pentru a-i lua înapoi ceeace, cîndva, tot dumneata i-ai luat lui, ci sentiment național pozitiv, creator, onest, este acela care te face să orîn- dniești lucrurile bine în țară la dumneata” 20. Desigur, este firesc ca în zilele noastre, mai ales după demonstrația făcută de cei 60 de ani de recentă istorie a statelor ce formau, după 1918, obiectul atîtor atacuri mai mult sau mai puțin disimulate prin teorii de natura celor amintite, adevărul anului 1918 să apară în toată complexi- tatea lui, deși, în mod firesc, există opinii diferite cu privire la unele fe- nomene, momente, situații. Așa de pildă, într-o lucrare de sinteză asupra istoriei Europei Cen- trale în secolele al 19-lea și al 20-lea, apărută relativ recent, G. Eânki și I. T. Berend subliniază că „principiul naționalităților se dovedea a fi incompatibil cu principiul feudal dinastic al Habsburgilor” 21. Folosind numeroase argumente, date statistice, autorii demonstrează că la începutul secolului nostru, din totalul de 50 milioane locuitori ai Austro-Ungariei, cele două națiuni ale căror clase dominante dețineau puterea formau abia 44%, iar popoarele aflate sub stăpînirea acestora, unele gravitau către unirea cu patriile lor independente, altele doreau să-și constituie state proprii, independente 22. în anii primului război mondial se, arată în con- tinuare, procesul s-a dezvoltat, statele ce s-au constituit fiind rezultatul finalizării lui23. ” Vezi Ignâc Ronsics (niaitrc de recherche â 1’AcadGmie des Sciences de Ilongrie), La question naționale et sociale sous la Râpublique des Conseils de Hongrie, in „La, Pensee”, nr. 206 (juillet-aoilt), 1979, p. 51 63. 20 N. lorga. Rostul istoric al Unirii, p, 15. 21 Ivân T. Berend — Gyorgy Rânki, East-Central Europe in the and'ăOth Centurics, Akademiai Kiado, Budapest, 1977, p. 11. 22 Ibidem, p. 15—18. 23 Ibidem, p. 77—80. , . www.dacoromamca.ro 7 ANUL 1918 £N ISTORIA ROMANILOR 859 Ideia este dezvoltată și de Pintâr Istvân într-un recent articol. ,,încă la cumpăna secolului, naționalismul ungar era forma ideologică și politică fundamentală pe care au îmbrăcat-o interesele marii moșierimi și marilor industriași, tendințele de a realiza o Ungarie Mare, independentă de Austria, în cadrul căreia să asuprească naționalitățile care trăiau aici. Clasele la putere în Ungaria — arată autorul — înțelegeau dominația lor asupra popoarelor nemaghiare din bazinul caipatic ca o misiune, o menire istorică, și negau dreptul la existență națională a altor naționa- lități” 24. El subliniază și o altă caracteristică : „idealul statului maghiar milenar cu conținut burghez a devenit parte integrantă a ideii că ungurii trebuie să aibă rol conducător în Europa de sud-est” 25 26. După cum se știe, ideea „misiunii istorice” nu era proprie numai imperiului austriac sau imperialismului ungar. Analizînd această trăsătură a politicii externe a imperiului țarist, istoricul sovietic A. A. lordanski arată că Ecaterina a Il-a, fluturînd lozinca despre „eliberarea creștinilor asupriți din Peninsula Balcanică de sub jugul turcesc”, se înfrunta aprig cu Maria Tereza pentru dominația la gurile Dunării, Marea Neagră, Balcani. In această confruntare, cînd Maria Tereza a anexat partea de nord a Principatului autonom al Moldovei (viitoarea „Bucovină”), spre marea nemulțumire a țarinei Eusiei, aceasta din urmă a încercat să obțină, de altfel fără succes, „trecerea Principatelor române în stăpînirea regelui polon Stanislav Poniatowșki, protejatul Eusiei. Cum, însă, în acel timp Polonia trăia ultimele zile înainte de a fi împărțită — precizează A. A. lordanski — propunerea Ecaterinei însemna pur și simplu trecerea Prin- cipatelor la Eusia” 2B. Ocupația țaristă a Principatelor române și marile avantaje materiale și politice ce au rezultat din această situație pentru acest imperiu au convins-o o dată mai mult pe Ecaterina cea Mare de im- portanța ce ar fi avut-o „constituirea în partea europeană, a «Imperiului greco-oriental» care trebuia să includă și Principatele dunărene, în frun- tea lui urmînd a fi pus Potemkin” 27. Oprindu-se îndelung asupra rapor- turilor austro-ruso-turce și a situației Principatelor Eomâne „prinse între două focuri”28 în ultimul sfert al secolului al 18-lea și începutul seco- lului al 19-lea, istoricul sovietic amintit subliniază că Principatele române Moldova și Muntenia eraif necesare Eusiei imperiale „ca bază pentru înaintarea viitoare spre Constantinopol și Strîmtori și ca punct final al marii artere acvatice care era Dunărea” 29. După cum se știe, la Tilsit și la Erfurt, vechiul plan al Ecaterinei a Il-a a fost reluat, în diferite formule, de succesorul ei care a încercat să cointereseze și alte puteri. înțelegerile secrete între cabinetele de la Viena—Petersburg—Paris pe seama Princi- patelor române al căror statut de autonomie fusese grav încălcat prin ocupația militară țaristă în perioada interminabilelor războaie țaristo- otomane, l-au determinat pe istoricul sovietic K. K. Perski să aprecieze w Pintâr Istvân, A. magyar nacionalizmus a măsodik vilâghăboru elbtt es alatt, In „Târsadalmi Szemle” no. 10, 1979, p. 38—49. 25 Ibidem 26 A. A. lordanski, Rumtniia. Narod, ego istoriia, ekonomika, politika i voorujennle silt, Moskva—Leningrad, Gos. voennoe izd., 1926, p. 71—72. 27 Ibidem. • 28 Ibidem, p. 71. * lbidcm> p-75 • www.dacoromanica.ro 5-o. 1198 850 VIORICA MOISUC & că ele (înțelegerile secrete) „au produs o impresie puternică asupra româ- nilor, care au înțeles că și Austria și Rusia doresc nu eliberarea românilor, ci numai mărirea posesiunilor ce dețineau pe seama lor” so, iar un alt istoric sovietic, N. A. Mohov, referindu-se la aceeași confruntare de in- terese între Petersburg și Viena sublinia cu realism că „destinul Princi- patelor devine o monedă de schimb în lupta diplomatică internațională” 81. în adevăr, în iunie 1811, de pildă, N. P. Rumianțev, ministrul de externe al țarului Alexandru I îi scria generalului M. I. Kutuzov, comandantul suprem al trupelor de ocupație în Principatul românesc Moldova că „dobîndirea ambelor Principate ar lăsa în mîinile noastre posibilitatea de a face vreun schimb favorabil cu Austria, cedîndu-i ei Țara Românească pentru o altă regiune și chiar dacă un astfel de schimb n-ar avea loc, atunci, avînd posibilitatea să-i propunem succesiv Valahia fie ca cesiune, fie ca schimb, am păstra în permanență cea mai mare pondere în sistemul politic al Cabinetului de la Viena” 82. Iată deci cum două Principate cu statut de state autonome, erau tratate ca „monedă de schimb” în poli- tica marilor imperii ale timpului. Deteriorarea relațiilor cu Napoleon I l-a determinat însă pe țarul Alexandru să-și reducă marile sale planuri politice la ceea ce i se părea „realizabil”, adică anexarea Principatului Moldovei pînă la Șiret și a Dunării la vărsarea ei în Marea Neagră, pre- tinzînd totodată Porții otomane o „despăgubire bănească” pentru „re- nunțarea” la Principatul Valahiei 88. în cele din urmă, Alexandru a tre- buit „să se mulțumească cu o compensație « atît de neînsemnată » — după părerea politicienilor petersburghezi — arată A. A. lordanski — numai pentru că în acea perioadă relațiile dintre Alexandru și Napoleon s-au complicat într-atît încît războiul dintre Rusia și Franța a devenit inevi- tabil” 84; acest lucru — subliniază istoricul sovietic revenind la ideia „misiunii eliberatoare” a țarilor — „a elucidat definitiv în ochii patrio- ților români rolul împăratului rus și adevăratele motive ale cointeresării « celei mai mari puteri creștine » la cauza eliberării popoarelor asuprite din Orientul Apropiat” 8S. Am adăuga că, în ceea ce-i privește pe români, Principatele lor, bucurîndu-se de autonomie politică, administrativă, religioasă, economică, culturală, nu erau în situația de a fi „eliberate” nefiind „provincii” (pașalîcuri) turcești. Așadar, în ceea ce le privea, marile imperii „creștine” nu puteau invoca sub nici o formă motivația „eliberării românilor de sub jugul otoman”. într-o perioadă ulterioară, ideia „misiunii istorice” este exprimată și în alte formule, printre care un loc aparte l-a avut aceea a „statului federativ”, formulă ce avea în vedere perpetuarea stărilor de lucruri din marile imperii multinaționale sub învelișul unei haine noi. în această ordine de idei subliniem contribuția remarcabilă a istoricului maghiar M6rei Gyula la analiza cauzelor crizei imperiului habsburgic. El consideră 30 K. K. Perski, Rumlniia, Izdatelstvo „Misii”, Petrograd, 1924, p. 75. 31 N. A. Mohov, Pagini din istoria unei prietenii multiseculare, Edit. „Știința”, Kișinău, 1977, p. 122. 33 Vneșniaia politika Roșii XIX i nacialo XX veka. Dokumentl rosiiskogo Minislerstvo Inostrannlh Del, seria I, Moskva, 1962—1967, tom. VI, p. 129. 33 Ibidem, p. 182. 34 A. A. lordanski, op. cit., p. 75—76, 34 Ibidem. www.dacoromanica.ro 9 ANUL 1918 IN ISTORIA ROMANILOR 861 că nici un fel de proiect de federalizare a imperiului habsburgic nu-1 putea salva, dezagregarea lui fiind o necesitate istorică * 37 3B. Referindu-se pe larg la variatele formule de „federație” preconizate, începînd cu proiectul Wesseleny-Garașanin și terminînd cu cel avansat de Aurel Popovici în lucrarea „Statele Unite ale Austriei Mari” la începutul secolului al XX-lea și al lui Oskar Jâszi din timpul războiului, M6rei Gyula respinge ideia că ar mai fi fost posibilă supraviețuirea imperiului austro-ungar în acele condiții istorice cînd toate naționalitățile asuprite doreau propriile lor state independente, indiferent de gradul de liberalizare ce-1 putea oferi un stat federativ 87. Pe aceeași poziție, autorii monografiei Histoire de la Hongrie publicată la Budapesta în urmă cu cîțiva ani, apreciază carac- terul inevitabil al dezintegrării dublei monarhii, elementul determinant al acestui fenomen fiind lupta de emancipare națională și politică a na- ționalităților oprimate ce aspirau la constituirea statelor lor proprii, independente și suverane. în ceea ce privește tratatul de pace de la Trianon, autorii consideră pe bună dreptate că el „a dat satisfacție justelor as- pirații” ale naționalităților din fostul imperiu 38. Problematica dezagregării imperiului austro-ungar sub acțiunea lup- tei naționalităților oprimate este tratată într-o foarte interesantă comu- nicare prezentată la colocviul româno-cehoslovac de la București, în 1967 și de cunoscutul istoric J. Macurek 39 *. Referindu-se la contextul politico- istoric din monarhia habsburgică pînă în 1872, J. Macurek se oprește asupra fenomenului luptei naționale de eliberare în diferite momente, demonstrînd dezvoltarea colaborării între cehoslovaci și români pentru unul și același scop : emanciparea națională-politică, reconstituirea statu- lui independent al cehilor și slovacilor, unirea românilor și a teritoriilor locuite de ei aflate sub stăpînirea Austriei și Ungariei, cuxPatria-mamă. Compatriotul său, istoricul Zdenek Rutina, ocupîndu-se la rîndu-i de caracterul statelor din centrul și sud-estul Europei constituite sau desăvîrșite în 1918, subliniază că „înglobarea tuturor românilor și a teri- toriilor ocupate de ei într-un singur stat național” a fost’scopul urmărit de România prin intrarea ei în război în august 1916, iar statul realizat prin voința și lupta întregii națiuni române în 1918 a fost ,,un stat na- țional-unitar”; rezultă deci că tratatele de pace din anii 1919—1920 au consemnat în cazul României, ca și al celorlalte state din această zonă geografică, o „realitate de fapt” Pe același fundal de idei, Julius Bardach, profesor la Universitatea din Varșovia, și Hubert Izdebski, analizează în raportul privind principiul federativ și statul federal în istorie — raport prezentat la al XV-lea Con- 38 Merei Gyula, Fdderâeids tervek Dtl-kelet-Eur6pâban es a Habsburg-monarchia 1840— 1018, Budapest, Kossuth-K6nyvkiad6, 1965, p. 54. 37 Ibidem. 38 Histoire de la Hongrie des origines â nos Jours, Editions Corvina, Budapest, 1974, p. 431-432. . 38 J. Macurek, Les Tchtques et les Roumaines â l’tpoque du reveil des nationalites en 10-e sitele (București, ,1967). 40 Zdeiiek Rutina, O politicky chardkter Vel kt ho Rumunska, în „Slcrvansk^ pfehled”, No. 4/1968, p. 280—289. , www.dacoromamca.ro 862 VIORICA MOISUC 10 greș internațional de istorie de la București (august 1980) — inegali- tatea flagrantă de tratament între națiunile dominante, pe de o parte și națiunile dominate pe de altă parte,/atît în cadrul imperiului austro- ungar cît și al imperiului țarist. Aceste inegalități s-au accentuat spre sfîrșitul secolului al XlX-lea și începutul secolului al XX-lea, lupta națio- nală de eliberare, pentru constituirea unor state suverane, independente, devenind o trăsătură definitorie a situației politico-sociale din marile imperii41. Caracterul acut al crizei din imperiul dualist este scos în evidență și de Emil Niederhauser care subliniază accentuarea ,,marilor contradicții între națiunile asuprite și clasele dominante austriece și ungare, între națiuni dominante și asuprite” în ajunul primului război mondial. ,,în mod firesc (subl. ns.) — arată Niederhauser, polonezii, românii, sîrbii italienii mergeau pe calea unificării cu tovarășii lor din alte state și doreau să se despartă de imperiu” 42. Așadar emanciparea națională-politică în cadrul unor state proprii a națiunilor asuprite din dubla monarhie apare în optica istoricului amintit ca un fenomen istoric obiectiv. Din multitudinea de probleme proprii amplului proces de descom- punere a imperiului habsburgic, istoricul englez Kenneth Johnstone se oprește asupra locului României în istoria Europei în epoca modernă, iar în mod expres analizează regimul politic-național al românilor transil- văneni și bucovineni în contextul, pe de o parte, al evoluției raporturi- lor dintre Austria și Ungaria, pe de altă parte al relațiilor dintre imperiul habsburgic și imperiul țarist. Istoricul amintit consideră că în aceste împrejurări „scena era deschisă marii dispute dintre Rusia și Austria pentru țările balcanice și pentru ceea ce a fost considerat a fi muribundul Imperiul Otoman”. Istoricul amintit apreciază că și datorită așezării lor geografice, Principatele române „constituiau pentru Rusia un cori- dor natural spre Turcia și Balcani și, ca atare, o cale esențială de mișcare în frecventele războaie ruso-turce” 43. In legătură cu toate acestea, istoricul sovietic N. A. Mohov, la ale cărui studii ne-am mai referit, analizînd împrejurările politico diploma- tice în care s-au agravat contradicțiile austro-ruse în zona balcanică și dunăreană în ultimul sfert al secolului al XVIII-lea, arată că, după ce Maria Tereza anexează Bucovina, se instituie în această provincie o poli- tică dură împotriva populației autohtone: „guvernul austriac coloniza în mod insistent Bucovina cu austrieci, polonezi și oameni de alte națio- nalități... Peste tot învățătura în școli era în limba germană”44, sub- liniază istoricul sus amintit.. în condițiile internaționale ale adîncirii rivalităților dintre imperiile habsburgic și țarist pentru dominație și influență în zona sud-estică a Europei, situația românilor aflați sub stăpînire străină s-a înrăutățit foarte mult. „Politica sălbatică de maghiarizare — arată în continuare 41 Juliusz Bardach et Hubert Izdebski, L’&tat federal et le principe fideratif en histoire, raport la al XV-lea Congres mondial de istorie, București, august, 1980. 42 Niederhauser Emil, Hatoan âo. Az Osztrâk-Magyar Monarchia fâlbomldsa, in ,,N6pszabadăg” nr. 244/15 octombrie 1978. 43 Kenneth Johnstone, Romania’s place in European history, In „History Today", iunie 1978, p. 397-405. 44 N. A. Mohov, Pagini din isloria unei prietenii multiseculare, Editura „Știința", Kișinău, 1977, p. 124. www.dacoromanica.ro 11 ANUL 1918 IN ISTORIA ROMANILOR 863 istoricul britanic Kenneth Johnstone — dusă de guvernul ungar de-a lungul jumătății de secol ce a urmat (după 1848, n.n.), a spulberat orice speranță într-o soluție, în afară de aceea a capitulării totale; compromisul din 1867 a pus capăt oricăror vise cu privire la o provincie românească auto- nomă sub coroana imperială...”46. Judecăți similare aflăm și într-o amplă lucrare consacrată istoriei imperiului habsburgic după 1867 a istoricului american Arthur J. May; analizînd trăsăturile politicii interne și externe a „imperiului ruinei” — cum l-a denumit Lloyd George — în epoca avîntului luptei naționale de eliberare, A. J. May se oprește și asupra situației românilor și preci- zează că problema Transilvaniei a dominat în mod indubitabil evoluția raporturilor dintre Austro-Ungaria și România — apreciere în deplină concordanță cu realitatea 46. Autorul prezintă aspectele caracteristice ale politicii dure de maghiarizare a naționalităților, promovată de contele Coloman Tisza și continuată de D. Bannfy iar mai tîrziu de contele Apponyi, și subliniază rezistența dîrză opusă de naționalitățile asuprite care au făcut front comun în apărarea drepturilor lor • în acest context, A. J. May formulează aprecierea că românii au dus lupta cea mai tenace și cea mai eficace contra deznaționalizării, recurgînd la mijloace extrem de variate și abile și fiind susținuți permanent de compatrioții lor din România independentă. Scopul final al luptei lor, arată A. J. May, era unirea românilor într-un singur stat 47. Beluînd aceeași chestiune cu referire la români, istoricul sovietic N. A. Mohov arată că „aflîndu-se în încercuire străină poporul și-a men- ținut limba și obiceiurile și, deși țarismul a frînat dezvoltarea națională, aceasta a continuat; a continuat și dezvoltarea conștiinței etnice în rîn- durile poporului” 4S. La fel, într-o culegere de studii publicată în U.R.S.S. în urmă cu trei ani și consacrată problemei naționale în fostul imperiu, se arată că „în mod deosebit după revoluția din 1848”, revoluție la înă- bușirea căreia în cele trei Principate române armatele țariste au avut rol principal, „asuprirea națională practicată de țarism s-a intensificat”49. Avîntul mișcărilor revoluționare de eliberare în imperiile multi- naționale, mișcări ce antrenau masele largi ale popoarelor asuprite, mani- festîndu-se într-o multitudine de acțiuni, reprezintă un larg evantai de probleme asupra cărora și-a îndreptat atenția și cunoscutul istoric francez Pierre Renouvin, el analizînd cu precădere evoluția crizei politice în ajunul izbucnirii primului război mondial; în acest cadru, P. Renouvin prezintă statutul diferitelor naționalități subjugate de marile imperii și evidențiază adevărul incontestabil că, în pofida politicii dure de asu- prire, aceste naționalități „n-au pierdut conștiința individualității lor”50. 45 Kenneth Johnstone, op. cil., ** Arthur J. May, The Habsburg hlonarchy — 1>— 1914, Harvard University Press, 1965, p. 100-101. 47 Ibidem. 48 N. A. Mohov, Studii privind istoria formării poporului moldovenesc, Editura „Kartea Moldovenească”, Kișinău, 1978, p. 117. 48 Moldaoane (Ocerki istorii, etnografii, ikcustvovedenia), Izdatelstvo „Știința”, Kișinău, 1977, p. 47. 60 Pierre Renouvin, La crise europecnne et la permierc guerre mondiale (1904— 1918). Cinquieme ădition revue et augmcutăc, Presses Universitaires de France, Paris, 1969, p. 649. « www.dacoromanica.ro 864 VIORICA MOISUC 12 Renouvin consideră că destrămarea acestor imperii în favoarea statelor naționale-independente era o cerință firească a timpului, a cărei împli- nire nu putea fi oprită de forțele interesate în menținerea vechilor stări de lucruri. El conchide: «Balcanizarea » Europei dunărene, pe care di- plomația puterilor Antantei a considerat-o mult timp ca o perspectivă nedorită, era un fapt împlinit (subl. ns. — V.M.) înainte de a se fi gîndit Cancelariile să intervină” 51. Așadar, popoarele dunărene și-au hotărît singure viitorul, independent de voința și planurile marilor puteri (inclu- siv ale Antantei), punînd Conferința de Pace în fața unor fapte deja consumate. Concluzii similare despre modul în care principiul naționalităților a acționat ca un catalizator al luptei pentru emanciparea politică a națio- nalităților asuprite din marile imperii, formulează și Herbert J. Muller care arată că acest fenomen „a fost o realitate vie a vieții moderne inter- naționale, consecință a unui veac de frămîntări” 52, iar Hugo Hantsch consideră că problema națională a rămas nerezolvată în Austro-Ungaria, dualismul din 1867 dînd Austriei și Ungariei statute fictive de state uni- tare 53 *. Despre caracterul fictiv al statutului de state unitare atribuit Un- gariei și Austriei vorbește și Robert Kann, ceea ce, după părerea sa, a compromis ideea federativă care ar fi permis un statut mai liberal nu- meroaselor naționalități cuprinse între hotarele imperiului M. Jacques Droz, într-o lucrare publicată imediat după al doilea război mondial, afirmă, ca și istoricii mai sus menționați, că mai ales după 1867, în imperiul habsburgic are loc o amplă „revoluție a naționalităților” pentru emancipare națională și politică 55 *. (Cîțiva ani mai tîrziu, Jacques Droz și-a schimbat această opinie susținînd că menținerea imperiului habsburgic ar fi fost în interesul naționalităților86.) Pe aceeași poziție se află și Peter Sugar care apreciază că „singura soluție” pentru rezolvarea problemei românilor aflați sub stăpînire străină era unirea lor cu România57. Principiul naționalităților, ca element fundamental în statuarea unei ordini politice noi, superioare celei existente în Europa sfârșitului de secol 19 și începutului secolului următor, cu corolarul său: constituirea statelor unitare, naționale, independente și caracterul de „fait accompli” în momentul deschiderii Conferinței de Pace, reprezintă tot atîtea adevă- ruri recunoscute în trăsăturile lor definitorii în numeroase lucrări și studii mai vechi sau mai noi. Dintre istoricii care s-au ocupat de aceste probleme, H. W. V. Temperley de pildă, subliniază că principiul naționa- lităților a substituit vechile principii dinastice în conținutul tratatelor de 51 Ibidem, Vezi aceleași idei și în Les grands problemes internationaux pendant ia pre- miere guerre mondiale, Marzorati, Milan, 1964, voi. II, p. 785. 52 Herbert J. Muller, Freedom in the Modern^ World, Harper et Row Publishers, New York, 1966, p. 348—349. 53 Hugo Hantsch, Die Geschichte Osterreichs, Verlag Styria, Wien, 1968, Bând II, p. 376. 84 Robert Kann, A History of the Habsburg Empire, 1326—1918, University of Cali- fornia Press, 1974, p. 332—335. 66 Jacques Droz, Histoire de l'Aulriche, Presses Universitaires de France, Paris, 1946, p. 90. 64 Jacques Droz, L’Europe Centrale, Payotț Paris, 1960, p. 8. 67 Peter F. Sugar, The nalure of the non germanic societies under Habsburg Rule, in „Slavic Review”, voi. XXII, nr. 1/martie 1963, p. 27. www.dacoromanica.ro 13 ANUL 1918 ÎN ISTORIA ROMANILOR 865 pace de la Trianon și Saint-Gennain58. La fel, Maurice Crouzet consideră că eliberarea popoarelor subjugate din centrul și sud-estul Europei și constituirea statelor unitare independente naționale au pus capăt conflic- tului acut cu caracter național din cadrul fostelor imperii, iar frontierele noilor state sînt, în linii generale, conforme cu aspirațiile naționale ale popoarelor59. Pe aceleași coordonate, Maxim Mourin constată că unirea româ- nilor într-un singur stat național, realizată de ei înșiși, a fost o realitate de fapt pe care Conferința de Pace de la Paris „era invitată să o sanc- ționeze”60, iar G. D. Spector, cunoscutul istoric american care s-a ocupat îndeaproape de activitatea delegației României la Conferința de Pace, consideră, de asemenea, că pe harta Europei Centrale și sud-estice, modi- ficările teritoriale s-au produs mult înainte de deschiderea Conferinței de Pace, aceasta putînd doar să ratifice o situație de fapt61.I.I. C. Brătianu, spune Spector, „mult mai versat decît oricare dintre cei patru mari”, era perfect conștient că în realitate Conferința nu putea să facă nimic altceva decît să accepte deciziile deja aplicate de popoare în centrul Euro- pei62. La rîndul său, E. Eistelhueber subliniind că în 1918, Eomânia „și-a realizat în sfirșit aspirațiile sale tradiționale, unind toate pămînturile românești ca pe timpul domniei lui Mihai Viteazul63, ajunge implicit la aceeași relație între „fait accompli” și consemnarea lui de Conferința de Pace. La fel, istoricul american V.S. Mamatey, după ce explică pe larg cum au luat ființă Eomânia — stat național unitar — și celelalte state din aceeași zonă geografică, precizează: „Conferința de Pace a fost pusă, în felul acesta, în fața unui fapt împlinit în estul Europei Centrale, pe câre nici nu l-a dorit dar nici nu putea să-l modifice ®4. Ocupîndu-se de aceeași problematică, Eobert Lee Wolf arată că unirea românilor într-un singur stat a rezultat din exprimarea voinței naționale la Alba- lulia, la 1 Decembrie 191865; așadar, Tratatele de pace au, după concep- ția sa, un rol secundar pe planul constituirii statului național unitar român. Concluzii identice sînt exprimate și de Gottold Ehode, care subliniază că voința maselor populare a determinat actul unirii tuturor românilor într-un singur stat66, iar L. S. Stavrianos explică, la rîndu-i, că la Paris, 68 H. W. V. Temperley, A History of the Peace Conference of Paris, London 1920— 1924, voi. IV, p. 139. 68 Maurice Crouzet, L’epoque contemporaine â la recherche d’une ciuilisation nouoelle Presses Universitaires de France, Paris, 1957, p. 32. 80 Maxime Mourin, Histoire des Nations europeennes, Payot, Paris, 1962, voi. I, p. 297 81 G. D. Spector, Boumania al the Paris Peace Conference. A study of the diplomacy of I. f. C. Brătianu, Bookman Associates, New York, 1962, p. 230—234. 62 Ibidem. 83 Ren6 Ristelhueber, Histoire des peuples balconiques, Librairie Artheme Fayard, Paris, 1950, p. 330-331. 84 V. S. Mamatey, The United States and East Central Europe 19 li—1918. A study in Witsonian diplomacy and propaganda, Princpton University Press, Princeton, 1957, p. IX-X. 86 Robert Lee Wolt, The Balkans in our Urne, Harvard University Press, Cambridge, 1956, p. 99. 88 Gotthold Rhode, Ostmitteleuropa und Siidosteuropa, Weltgeschichfe der Gegemvart, Francke Verlag, Bern und Munchen, 1962, voi. I, p. 270. www.dacoromanica.ro 866 VIORICA MOISUC 14 Conferința pentru Pace nu putea decît să recunoască și să întărească prin hotărîrile sale, situația de fapt existentă în centrul și sud-estul Europei67. * Dacă în marea majoritate a lucrărilor sale reprezentative, istoriogra- fia contemporană apreciază destrămarea marilor imperii multinaționale și constituirea statelor independente, unitare, naționale ca fenomene inexo- rabile ale istoriei, există și autori ce pun în circulație, uneori cu deosebită insistență, teze contrare care, de altfel, nu sînt deloc originale, ele ducînd poate ceva mai departe acele puncte de vedere vechi pe care le prezenta Glotz Perene în studiul mai sus citat. Așa de pildă, unele teze vehiculate de diverși istorici și care decurg de fapt una din alta duc, inevitabil, la o singură concluzie: caracterul artificial al statelor din centrul și sud-estul Europei. Iată cîteva dintre verigile acestui lanț al denaturării faptelor istorice: „autodeterminarea a apărut ca ideologie în momentul în care, legată de unele exigențe aparent democratice, servea atît pentru disimularea expansiunii cît și pentru combaterea principiului despotic și agresiv, adică a principiului «germanic» — susține Mar ia Ormos68. Arătînd că autodeterminarea națională sau principiul naționalităților a fost susținut de marile puteri ale Antantei ca un „camuflaj ideologic” după „eșuarea tentativelor de pace separată ale Austro-Ungariei la începutul lui 1918” 69, autoarea consideră, referindu-se la Conferința de Pace, că „hotărîrile în beneficiul lor (al statelor din centrul și sud-estul Europei — n.n.) au fost adoptate fără concursul acestora” (subl. ns.). Maria Ormos este de părere că Statele din centrul și sud-estul Europei rezultate chipurile din interesele politice-economice-strategice ale marilor puteri, precum și proiectele Franței „destinate a promova redre- sarea economică a regiunii (era vorba în 1918 de reconstrucția întregii economii cehoslovace, poloneze, ungare și române)”, proiectul Confede- rației dunărene etc., toate acestea „vizau umplerea acestui vacuum (subl. ns’) născut după dispariția monarhiei, cu o nouă unitate ce s-ar fi creat sub conducerea Franței” 70, Așadar, iată cum aflăm de la autoarea sus- amintită că desființarea asupririi naționale a aproximativ 30 de milioane de oameni în Europa Centrală și de Sud-est, a generat un „vacuum”, iar constituirea unor state independente, suverane, unitare, naționale a dus nici mai mult nici mai puțin decît la haos economic. Dacă ducem mai departe judecata Măriei Ormos se poate spune, desigur, că desfiin- țarea exploatării coloniale pe întinse teritorii din Africa și Asia și procla- marea în zilele noastre a peste o sută de state independente n-au fost fenomene de progres istoric, ci au generat un „vacuum”, „rezolvarea” fiind, probabil, o formulă ce ar readuce popoarele, înainte exploatate, într-o așa zisă unitate politico-economică pusă sub egida fostelor metro- pole. Resorturile unei astfel de judecăți vin în contradicție cu istoria vie a sute de milioane de oameni și a zeci de state independente. 67 L. S. Stavrianos, The Balkans since 1453—1941, Hoit Rinehart and Winston, New York 1961, p. 572. 68 Maria Ormos, op. cit., p. 8. " Ibidem, p. 10. 7® Ibidem, p. 12. www.dacoromanica.ro 15 ANUL 1918 1N ISTORIA ROMANILOR 867 Teoria „vacuum”-ului generat de dezagregarea monarhiei dualiste și eliberarea a milioane de oameni de sub dominația străină este susținută, și de Dioszegi Istvan într-un articol despre situația internațională în ajunul Conferinței de Pace de la Paris; el afirmă, de pildă, că „în poli- tica mondială și în imediata apropiere a țărilor învinse s-a creat un vacuum spre care s-au îndreptat diferite forțe, manifestîndu-se nestingherite”, aceste „forțe” fiind, după părerea sa, marile puteri învingătoare și statele mici din centrul și sud-estul Europei care „s-au străduit să umple golul creat de războiul mondial”71, rezultînd din demonstrația sa că rolul principal în dezagregarea imperiului habsburgic l-a avut înfrângerea militară a Puterilor Centrale în război. Revenind la problema dezbătută de Maria Ormos, aflăm că eșuarea tuturor încercărilor Franței și respingerea în anii următori de România,. Iugoslavia, Cehoslovacia a unor alte numeroase acțiuni inițiate de marile puteri în ideea „reconstrucției” economice a regiunii central-sud-est- europene ar fi avut ca urmare menținerea -racuum-ului creat în Europa Centrală de dezagregarea imperiului dualist; și autoarea se întreabă: „De ce micile state ale Europei Centrale au făcut să eșueze proiectul francez, ideea de unitate a regiunii; de ce au vrut să păstreze acest vacuum în Europa Centrală?” Și răspunsul său îl găsim în următoarea aserțiune: „Faptul că politica acestor țări eră determinată de trecut explică frica atavică, imaginea arhaică a inamicului. Acesta este un feno- men general dar el devine un fenomen particular în Europa Centrală în virtutea orizontului politic îngust al micilor națiuni și poate că și din cauza faptului că conștiința înapoiată era legată prea strâns de apărarea, independenței recent cucerite și de naționalismul determinat de aceasta”72. Deci, făcînd abstracție totală de secolele de luptă pentru eliberarea na- țională și politică a națiunilor oprimate în imperiul multinațional, uitînd complet că a existat un an 1918 cînd națiunile subjugate și-au ales singure calea de urmat în viitor, neluînd în considerare nici măcar simpla crono- logie a faptelor care stabilește că România, Cehoslovacia, regatul sîrbo- croato-sloven, Polonia, existau ca state de sine stătătoare la sfîrșitul anului 1918 și că Tratatele de la Saint- Germain și Trianon n-au adus nici o noutate din acest punct de vedere, Maria Ormos vede un mare vacuum politic și economic în Europa Centrală și de Sud-Est după dezagregarea imperiului habsburgic și crede că numai „refacerea” unității economice a zonei ar fi putut aduce „salvarea”. Dar ceea ce este foarte greu de imagi- nat pentru un istoric al zilelor noastre este ideea că apărarea independenței naționale ar fi apanajul unei „conștiințe înapoiate”; comentînd fondul unei astfel de concepții, rezultă deci că independența națională este egală cu naționalismul șovin, cu anarhia economică, cu refuzul oricărei cooperări, iar topirea independenței naționale și a frontierelor într-o „unitate eco- nomică” pusă sub egida unei anume puteri ar echivala cu progresul istoric. Lipsa de originalitate a aserțiunilor Măriei Ormos, o dovedește și faptul că oameni luminați ai anilor’30 se ridicau hotărât contra celor ce susțineau că independența și suveranitatea statelor ar fi „piedici” în calea progre- sului și păcii. „A recomanda în condițiile actuale abolirea independenței ;71 „Magyar Nemzet”, 31 decembrie 1978. ,a Maria Ormos, Op. cit., p. 22. www.dacoramanica.ro 868 VIORICA MOISITC 16 naționale drept leac pentru pacea veșnică, înseamnă nu numai să reco- manzi o rețetă inadmisibilă, ci să arunci lumea în haos și anarhie dacă s-ar pomi pe un asemenea drum.. . să predici ca leac pentru o pace veș- nică, distrugerea sentimentului național, nu este numai o imposibilitate, ci și a lipsi pe om de cel mai însemnat suport al individualității lui actuale”73 * 75 — o spunea Nicolae Titulescu în Reichstag-ul german în mai 1929. Și el sublinia și un alt adevăr general valabil: „De aceea dreptul internațional apare astăzi, pentru toți, mai ales o lege de coordonare, nu de subordonare, iar poziția fiecărui stat în parte, față de celelalte state, o poziție de inde- pendența, nu de dependență”™. In strînsă legătură cu teoriile mai sus amintite și în aceeași optică de abordare a problemelor, este formulată și teza „unității economice” a vechiului imperiu, „distrusă” prin deciziile tratatului de pace de la Trianon. „Teritoriile ce formau o unitate economică odinioară — susține Magda Adâm — s-au separat din punct de vedere politic și juridic” în ceea ce autoarea numește „părți cu o structură economică unilaterală, concurînd între ele, incapabile de o autonomie deplină”78. Așadar, statele din centrul și sud-estul Europei constituite prin lupta națională de elibe- rare, sînt, după părerea istoricului amintit, „părți” ale unui „întreg” eco- nomic ce fusese monarhia dualistă. Teza o susținea și Oszkâr Jâszi în 1921 cînd prezicea „destrămarea” noilor state din „cauza imposibilității de a supraviețui” după distrugerea „întregului economic-politic” ce fusese monarhia : „E imposibil să distrugi o jumătate dintr-un organism econo- mic complicat și cealaltă jumătate să nu se contamineze de moarte... Europa răsăriteană și centrală — constata O. Jâszi — stau în fața unei totale prăpăstii a dizolvării: producția nu se poate porni, șomajul crește de la o zi la alta, legăturile de stat și morale se destramă în bucăți”76. Teza vine în contradicție cu realități obiective, arhicunoscute și recunos- cute. Se știe, de pildă că, departe de a fi o „unitate economică”, monarhia habsburgică, prezenta tabloul unor mari inegalități de la o regiune la alta în ceea ce privește dezvoltarea economiei. Transilvania, de pildă a rămas permanent în situația de furnizoare de materii prime și piață pentru desfacerea mărfurilor industriale. „Noi ardelenii — scria Gheorghe Bariț la mijlocul secolului trecut — sîntem tocmai pe atîta de săraci, pe cît ar trebui să fim de avuți, pentru că la noi este : a) lipsă totală de credit; b) lipsă de piețe comerciale; c) mai totală lipsă de institute științifice pentru agricultură, industria și comerciu ; d) biruri nemăsurate împrejurărilor arătate în cele trei puncte; e) luesul nebunesc mai vîrtos al unei părți înseninătoare din aristocrația ungurească, iar ca de 20 de ani încoace și al burgheziei de toate naționalitățile”77. Situația Transilvaniei s-a agravat odată cu crearea dualismului, în 1867, cînd provincia este 73 Nicolae Titulescu, Discursuri, Editura științifică, București, 1967, p. 328. 71 Ibidem, p. 330. 75 Magda Adâm, Magyarorszăg is a Kisantant a harmincas ioekben, Budapest, Aka-, demiai Kiado, 1968, p. 28. Pe aceeași poziție se află și Henry Bogdan, recenzentul lucrări} menționate în „Revue d’histoire de la deuxifeme guerre mondiale”, no. 85/janvier 1972, p. 106 78 Oszkâr Jâszi, The dissolution of the Habsburg Monarchy, Chicago and London, Th University of Chicago Press, 1966, p. 153. 77 „Gazeta Transilvaniei”, nr. 42 din 26 mai 1862, p. 166 (după Victor Jinga. Prin cipii și orientări ale comerțului exterior al României (1859— 1916), Editura Dacia, Cluj-Napoca 1975, p. 189). www.dacoromanica.ro 17 ANUL 1918 m ISTORIA ROMANILOR 869 integrată în sistemul vamal unic al monarhiei; burghezia austriacă și maghiară mențineau Transilvania într-o stare de dependență de tip colonial, -plasîndu-și aici o însemnată cantitate de produse industriale și procurîndu-și materii prime în condiții avantajoase78. Se știe, de asemenea, că procesul de creare a complexului economic național al României, pregătit veacuri la rînd prin strânsele legături economice și spirituale între toate provinciile românești, intrat într-o fază superioară în 1859 și 1877—1878, a fost accelerat prin integrarea organică în 1918 a Transilvaniei ca și a celorlalte provincii locuite de români ce se aflaseră sub stăpînire străină, în economia României. For- marea și dezvoltarea complexului economic național s-a impus ca o legi- tate a dezvoltării economiilor naționale, legitate valabilă pentru toate statele. în noile condiții, a avut loc diviziunea internațională a muncii în dimensiuni noi, privind atît diferitele ramuri ale economiei naționale cît și regiunile geografice — administrative ; apar și se dezvoltă noi ramuri și unități economice necesare complexului economic național. Punctul de vedere al Magdei Adâm după care „burghezia țărilor nou constituite refuză vechile idei economice și politice de colaborare, opunîndu-se divi- ziunii muncii constituite în cadrul monarhiei”, ignoră fundamentele eco- nomice ale „noilor idei” care erau incompatibile cu diviziunea anacronică a muncii în cadrul monarhiei habsburgice. Renunțarea de tinerele state la „vechile idei economice și politice de colaborare”, generate de diviziunea imperialistă a muncii, precum și organizarea complexului economic națio- nal conform necesităților obiective ale statului național independent, reprezintă un act de progres istoric, confirmat, de altfel, de desfășurarea în zilele noastre a unui proces similar în țările eliberate de sub dominația colonială. O problemă care revine astăzi în discuție pe plan internațional în legătură cu transformările socio-politice-naționale din Europa Centrală și de sud-est în anul 1918, este aceea a revoluției mondiale, teză susținută, după cum se știe, de mulți militanți și teoreticieni comuniști în acel timp. Recent, L. Nagy Zsuzsa, de pildă, referindu-se la această chestiune, este de părere că programul revoluției ungare privind desființarea frontierelor și constituirea unei republicii mondiale Iproletare, „era o concepție cu orizont larg. Se aștepta ca suferințele provocate de război, contradicțiile sociale, cît și politica dusă de Antanta victorioasă să ducă la revoluționarea rapidă a popoarelor Europei, în cursul căreia să ia ființă dictaturi ale proletariatului care se vor alia și, în acest cadru, pe baza democrației proletare, se vor soluționa rapid și contradicțiile naționale burgheze”79. La fel, Dioszegi Istvân, pornind de la ideea că „crearea” statelor indepen- dente din centrul și sud-estul Europei — „state naționale burgheze” — a fost o proastă soluție care „nu putea promite decît începutul unei noi perioade de violențe”, consideră că „învingătorii și învinșii trebuiau deopo- trivă să aibă în vedere curentul ce punea în fața omenirii cuprinsă de vîl- țoarea conflictelor naționale perspectivele unei rezolvări supranaționale, 78 Vezi Victor Jinga, op. cit., p. 187—191. ” „Kritika”, Budapesta, 7 iunie 1978. www.dacoromanica.ro 870 VIORICA MOISUC 18 internaționaliste”80. în aceeași optică dar într-o manieră de a extinde problemele teoretice și practice ale anilor 1918—1919 la istoria zilelor noastre, Piron Andrâs consideră că „nici în acel moment rezolvarea nu consta în trasarea hotarelor, cu oricîtă grije s-ar fi făcut acest lucru” și că „realismul politic al anilor 1918—1919” constă, după părerea sa tocmai în faptul că revoluția ungară a sfaturilor se pronunța contra integrității teritoriale, contra frontierelor. Autorul amintit se socotește în măsura să aprecieze că „o politică închisă în limite naționale”, înțelegînd prin aceasta politica proprie, independentă, a statelor naționale noi, s-ar fi dovedit a fi, în perspectiva istoriei, o proastă formulă politică, generatoare de noi conflicte. „Este nevoie de o rezolvare, și acest lucru îl resimte toată lumea — constată autorul. Iar rezolvarea o poate aduce numai perspectiva istorică socialistă a Europei de est luată global” —afirmă fără nici un echivoc Firon Andres81. în ceea ce-1 privește pe Kende Jânos, el apreciază că formula pe care o preconiza Republica Sfaturilor din Ungaria, și anume o republică socialistă sovietică a popoarelor fostei mo- narhii, formulă prin care „P.C.U. s-a detașat de politica integrității teri- toriale”, ar fi „putut să reprezinte o contrapondere corespunzătoare în fața planurilor imperialiste ale Antantei1'82. Așa dar, iată reînviate, după mai bine de 60 de ani, teorii a căror esență greșită a fost infirmată încă de la bun început de istorie și care este infirmată mereu de realitățile zilelor noastre. A considera azi că revo- luția mondială era soluția optimă a marilor probleme ale anului 1918, și că eșuarea ei atunci, „nu dovedește dreptatea adversarilor, ci cel mult supe- rioritatea forței lor”83, a considera azi, că o „republică supranațională” ar fi un cadru organizatoric posibil pentru dezvoltarea societății omenești, înseamnă nu numai a formula și susține utopii, a relua teze vechi, depă- șite și infirmate de istoria însăși dar înseamnă, în primul rînd, a nesocoti legități obiective ale dezvoltării economice-sociale-politice cu privire la dreptul inalienabil al națiunilor de a exista de sine stătător, de a-și organiza viața în cadrul statelor naționale independente — state a căror menținere în timp nu poate fi, cel puțin în stadiul actual al dezvoltării istorice, exact determinată. în legătură cu tezele formulate de autorii mai sus menționați, se impun cîteva precizări. In primul rînd este vorba de o înțelegere îngustă și deformată a proce- sului revoluționar mondial. După cum se știe, marea diversitate de contra- dicții în societatea contemporană generează forțe extrem de diverse, componente ale procesului revoluționar mondial care reunește într-un singur șuvoi lupta revoluționară contra imperialimului și capitalismului, lupta de eliberare națională, lupta anticolonialistă etc. El cuprinde toate fenomenele și procesele care determină modificări structurale în viață societății pe plan mondial, în favoarea progresului social, eliberării națio- nale, democrației. Ori, a pune Semnul egalității între procesul revoluționar mondial — fenomen de o mare complexitate ce ia forme extrem de dife- 80 „Magyar Nemzet”, Budapesta, 2% ianuarie 1979. 81 „filet fes irodalom" Budapesta, nr. 46/18 noiembrie 1978. 88 „Interpress Magazin”, Budapesta, noiembrie 1976. 88 „filet fes irodalom", nr. 46/18 noiembrie 1978. www.dacoromanica.ro ig. ANUL 1313 IN ISTORIA ROMANILOR 871 rite —• și revoluția socialistă mondială, dovedește o mare îngustime de vederi; părerea după care revoluțiile de eliberare națională, democra- tice nu fac parte din acest proces, ci numai acelea care au un caracter net anticapitalist, duce la negarea în fond a progresului istoric, rezultantă directă a procesului revoluționar mondial în multitudinea manifestărilor sale84. De altfel, acest mod de a privi revoluția a fost caracteristic multor militanți și teoreticieni socialiști și comuniști în anii avîntuluirevoluționar. Așa de pildă, înainte de Congresul socialist internațional de la Londra din 1896, unde s-a adoptat rezoluția „Acțiunile politice ale clasei muncitoare” în care s-a precizat „recunoașterea directă și fără echivoc a dreptului de autodeterminare pentru toate națiunile”, Roșa Luxemburg publicase articolul „Nene Strbmungen in der polnischen sozialistischen Bewegung in Deutschland und Osterrich” în care aducea o critică aspră liderilor Partidului Socialist Polonez pentru poziția lor în favoarea creării Poloniei independente85; în anii 1913—1914, în condițiile avîntului mișcărilor de eliberare națională, dezbaterile în problema autodeterminării s-au reluat pe un plan și mai larg, confruntîndu-se două principale concepții: cea marxistă care se pronunța pentru autodeterminarea națiunilor pînă la ■despărțirea de statele multinaționale și constituirea de state naționale independente și concepția social-democraților austrieci (Otto Bauer, Karl Renner) care respingea ideea autodeterminării opunîndu-i autonomie național-culturală. Chiar și după victoria revoluției socialiste în Rusia și adoptarea istoricului document privind dreptul de autodeterminare pînă la despărțire pentru toate popoarele ținute cu forța în fostul imperiu al țarilor, continuau să se manifeste în mișcarea internațională de idei poziții și concepții ce mergeau pe vechea linie a Rosei Luxemburg, a lui Otto Bauer și Karl Benner. Se știe, desigur, cum în timpul revoluției ungare a Sfa- turilor se ajunsese a se afirma că „nu există națiuni, există numai clase”86 sau că „naționalitatea a fost un fel de grupare de oameni de rangul doi”, considerîndu-se că „asuprirea națională este de fapt asuprirea proletari- lor”87; de aici s-a ajuns la constatarea că „în Ungaria sovietică nu există problemă națională” 88 89. în seria de prelegeri ținute de conducă- torul revoluției ungare, Bela Kun, despre modificarea programului parti- ‘ dului, sînt expuse pe larg tezele de mai sus; plecînd de la ideea că „în- tregul drept de autodeterminare este, din punctul nostru de vedere, o ficțiune deșartă, căci noi nu vrem drept de autodeterminare, nu vrem separare ci noi vrem unirea proletariatului, fără deosebire de naționali- tate, fără luarea în considerare a granițelor naționale”, Bela Kun formu- lează scopul revoluției ungare și anume : „împărăția unitară a socialis- mului realizat pe plan internațional” 8B, el precizează că „noi trebuie să rupem cu politica integrității teritoriale, aceasta este o problemă neîn- 84 Vezi Progresul istoric și contemporaneitatea, Edit. politică, București, 1976, p. 155-158. 85 „Die Neue Zeit”, nr. 32 și 33 din 1895—1896. 80 A Magyar Munkâsmozgalom tSrtenetlnek nâlogatolt dokumentumai. A Magyar tanâcs- koztărsasăg 1919 mărcius 21—1919 augusztus 1, Kossuth Kânyvkiadâ Budapest, 1959, voi. VI, Partea I-a, doc. nr. 75, p. 69. 87 Ibidem, doc. nr. 177, p. 174. 88 Ibidem, doc. nr. 471, p. 527. 89 Ibidem, doc. nr. 437, p. 493— 494. • www.dacoromanica.ro 872 VIORICA MOISUC 20 semnată” care se exclude de la sine în cadrul revoluției mondiale. De altfel, judecind orice fenomen din acea vreme prin prisma concepției amin- tite, Revoluția ungară a refuzat recunoașterea legitimității constituirii statelor naționale independente ca rezultat al unui proces legic, irever- sibil, ce concretiza o etapă istorică obiectiv necesară a progresului istoric. în documentele timpului se afirmă de pildă că în centrul Europei „au apărut ca prin farmec noi state militariste” 90, iar la 1 aprilie 1919, „Ndpszava” proclama : „Vom șterge orice culoare de pe hartă. Revoluția mondială va aduce pacea mondială” 91; la 7 aprilie, în cadrul unei adunări populare la Kaposvâr, se dădeau asigurări că „în cîteva săptămîni în- treaga Europă va fi în flăcări și pretutindeni va guverna dictatura pro- letară” 92. In anii primului război mondial, cînd lupta națională de eliberare luase o amploare fără precedent, Lenin a abordat problema auto- determinării în programul mișcării socialiste, analizînd-o în corelație cu teza desființării frontierelor și a așazisei republici mondiale. „Noi afir- măm că a renunța la înfăptuirea autodeterminării națiunilor în condi- țiile socialismului, ar însemna o trădare a socialismului” — considera Lenin, arătînd că asuprirea națională este „una dintre formele asupririi politice și anume : menținerea prin forță a unei națiuni în interiorul gra- nițelor statale ale unei alte națiuni” 93. Eliberarea națiunilor asuprite implică pe de o parte „egalitate deplină în drepturi”, iar pe de altă parte „libertate de despărțire politică”. Subliniind că pentru socialiști rămîne valabilă teza lui Marx despre „recunoașterea necesității statului”, Lenin tritică pe cei ce „își închipuie fie că statul democratic al socialismului victorios va exista fără frontiere (întocmai ca un « complex de senzații» fără materie), fie că frontierele vor fi stabilite « exclusiv » potrivit necesi- tăților producției” El considera, cu dreptate că, în condițiile victoriei revoluției socialiste și a realizării dreptului de autodeterminare a popoare- lor, „frontierele vor fi stabilite în mod democratic, adică, potrivit voinței fși « simpatiilor » populației” 95. In al doilea rînd, teza despre statul (republica) „supranațional” exclude în mod obligatoriu egalitatea între națiuni, topește independența politică și suveranitatea într-o relație de subordonare. De aici pînă la formula „misiunii istorice” a unei națiuni sau alta, nu mai e decît un pas. De altfel, Oscar Jâszi spunea limpede, dar în anii 1919—1921, că pentru o „ordine nouă” în Europa Centrală în condițiile dezagregării imperiului dualist, „singura condiție e tocmai adevărata democrație, autonomia cinstită și lansarea cu toate forțele pe drumul socialismului rațional, într-o asemenea ordine internațională — preciza el — ungurii descătu- șați de legăturile feudale și capitaliste ar deveni unii din factorii cei mâi productivi, mai plini de inițiativă, mai entuziaști din bazinul Dunării’\ iar „geniul german, eliberat din cătușele militariste și imperialiste va fi 90 Ibidem, doc. nr. 22, p. 25. 91 Ibidem, doc. nr. 106, p. 97. 92 După O. Jâszi, op. cit., p. 117. 93 V. I. Lenin, Opere complete, vo). 30, p. 18. • 94 Ibidem, p. 21. 95 Ibidem. www.dacoromanica.ro 21 ANUL 1918 IN ISTORIA ROMANILOR 873 firescul îndrumător și consolidator al acestui nou echilibru” 86. iată deci, încă din 1919—1921, simplu și clar exprimată o formulă de repu- blică „supranațională”, în care popoarelor participante să li se acorde autonomia, „îndrumătorul firesc” al unei astfel de formațiuni statale fiind „geniul german”; absurd este tocmai faptul că inițiatorii formulei găseau că numai așa se poate ajunge la o „adevărată democrație”, la așa zisul „socialism rațional”. Ceea ce este sigur însă, este faptul că nici în 1918 și nici mai tîrziu națiunile nu erau dispuse să accepte perpetuarea vechii situații de subordonare și discriminare politică-națională-econo- mică-culturală, refuzau orice „îndrumare” sau „călăuzire”, din afară indiferent cine și-ar fi asumat această „misiune istorică”, respingeau orice formulă politică cu astfel de atribute. în legătură cu cele de mai sus se ridică, în al treilea rînd, problema internaționalismului, abordată de autorii sus menționați într-o viziune care s-a dovedit a fi depășită de istorie, de fapte. Dacă în 1919, se mai susținea că „internaționalismul mișcării muncitorești, caracterul inter- național al revoluției este ceea ce trebuie să slujească drept punct de pornire în alcătuirea tuturor programelor partidelor muncitorești” 97 și, în această optică, se sublinia că „muncitorii diferitelor țări nu au interese deosebite, au un singur interes, interesul eliberării internaționale a pro- letariatului revoluționar, eliberare care nu poate fi decît sarcina revoluției mondiale. Cu acest lucru trebuie început programul” ®8, timpul, faptele au demonstrat că acest fel de „internaționalism” presupunea existența unui centru conducător unic, folosirea unor metode și mijloace unice în elaborarea tacticii și strategiei revoluționare fără a se lua în conside- rare specificitatea cadrului național socio-politico-economic în care ac- ționau partidele clasei muncitoare. Iată de pildă cum deslușește Bela Kun această chestiune în prelegerea ținută la 15 mai 1919 : „Internaționala a lH-a s-a deosebit de Internaționala a Il-a în primul rînd prin aceea că prima este o organizație unitară, a cărei unitate se exprimă nu numai în bazele principiale și teoretice unitare dar și tactica sa este, de asemenea, unitară, metoda sa de luptă este unitară și partidul fiecărei țări în parte trebuie să fie considerat, așa cum au fost considerate la timpul lor, primele partide muncitorești conduse de Marx și Engels, ca secții ale unei orga- nizații internaționale unitare”. Criticînd concepția despre „partide națio- nale”, Bela Kun era de părere că „toate acțiunile mișcării muncitorești trebuie îndrumate în mod unitar (subl. ns. V.M.) pentru că numai o acțiune internațională unitară este capabilă să arate proletariatului calea de urmat spre a scăpa din cătușele capitalismului..în această optică, deci, proletariatul ar fi trebuit să acționeze sub îndrumarea unui forum supra- național, a cărui menire era de a elabora strategia și tactica „unitară” și obligatorie pentru toate partidele comuniste și muncitorești, simple Secții ale acestui forum. Este firesc că în atari condiții dispăreau concep- tele de independență națională și suveranitate, iar solidaritatea militantă între partidele comuniste și muncitorești, bazată pe egalitate și respectul •• O. Jâszi, op. cil., p. 165. •7 A magyar munkâsmozgalom tOrtenetinek oâlogatoU dokumentumai, voi. VI, partea J-a, doc. ar. 437, p. 486—487. w Ibidem, p. -487. •• Ibidem. . . www.dacoromanica.ro 874 VIORICA MOISUC 22 reciproc al independenței de acțiune a clasei muncitoare din fiecare țară, a independenței fiecărui partid în elaborarea propriului program de ac- țiune în funcție de condițiile locale, în determinarea obiectivelor luptei sale conform cu interesele și aspirațiile întregului popor, erau înlocuite cu relații de subordonare față de un centru conducător străin. în documentele mișcării socialiste românești din anii 1880—1890 plecîndu-se de la postulatul că „socialismul nu este decît o direcțiune cu- noscută a progresului social” 100 și demonstrîndu-se că socialismul „nu este plantă exotică”, în România, ci a apărut și s-a dezvoltat în mod firesc în societatea românească101, se socotea „de necontestat că, din punc- tul de vedere al tacticii, socialismul român trebuie să aibă armele sale proprii, condițiile economice și cîmpul economic pe care va trebui să lucreze fiindu-i proprii”, iar „cît despre mijloacele prin care s-ar ajunge la acest scop, fiecare va întrebuința pe acelea cerute de condițiile speciale. ale țării sale” 102. Așadar, acceptînd principiile general-valabile ale so- cialismului, socialiștii români vedeau înfăptuirea lor în România numai în raport de condițiile specifice și de stadiul de dezvoltare al societății ro- mânești, de interesele vitale și majore ale maselor populare. Nu este inutil a reaminti că o seamă de aspecte ale modului îngust și defectuos de a înțelege „internaționalismul” au constituit obiecte de analiză pentru Engels încă la sfîrșitul secolului al XlX-lea. Așa de pildă, într-o scrisoare către Kautski din 12 septembrie 1882, Engels, analizînd procesul de eliberare a coloniilor din Africa, America și alte continente, proces ce va fi fost dus la bun sfîrșit de forțele interne, sublinia că „prole- tariatul victorios nu va putea ferici cu de-a sila nici un popor străin fără a-și submina prin aceasta propria sa victorie” teză pe care Lenin o preia în iulie 1916 comentînd-o astfel: „Engels formulează un singur principiu ca fiind «neîndoielnic» indiscutabil internaționalist (subl. ns. V.M.) și îl aplică în cazul tuturor popoarelor străine, adică nu numai față de po- poarele coloniale: a le ferici cu de-a sila înseamnă subminarea victoriei proletariatului” 103. Despre importanța obiectivului autodeterminării na- ționale ca parte integrantă a internaționalismului, Lenin formula o serie de adevăruri perfect valabile și astăzi, dar cu atît mai mult în anii 1916 — 1919 cînd zeci de milioane de oameni puneau în practică principiul autodeterminării în centrul, sud-estul și răsăritul Europei: „Centrul de greutate al educației internaționaliste a muncitorilor din țările asupritoare (subl. ns. V.M.) trebuie să-l constituie negreșit propagarea și susținerea libertății de despărțire a țărilor asuprite (subl. ns. V.M.). Fără asta nu poate exista internaționalism” 104 ios. Lenin acorda o atît de mare impor- tanță autodeterminării națiunilor asuprite și constituirii statelor naționale- independente, încît o caracteriza drept „o cerință absolută, chiar dacă înainte de instaurarea socialismului despărțirea ar fi posibilă și realiza- bilă numai într-un caz din o mie” 10B. 160 Documente din istoria mișcării muncitorești din România (1879—1892), Editura politică, București, 1973, doc. no. 38, p. 78. 101 Ibidem, doc. nr. 105, p. 321. Ibidem, doc. nr. 259, p. 726. 103 V. I. Lenin, Opere complete, voi. 30, p. 51. im Ibidem, p. 44. ios Ibidem, p. 45. www.dacoromanica.ro 3 ANUL 1918 IN ISTORIA ROMANILOR 875 încă de la afirmarea lor în viața politică a țării, noastre, socialiștii români cpnsiderau că dezrobirea națională a tuturor românilor și unirea lor cu Patria într-un singur stat independent, constituie o problemă majoră tocmai a luptei pentru socialism în România. Iată clar exprimat acest obiectiv în 1892 : „Voim o Românie mare și puternică, o Românie însă liberă și alcătuită din cetățeni liberi economicește și politicește. Acesta ne este idealul nostru în ceea ce privește cestiunea națională” 1C6. Pe măsură ce lupta de eliberare a națiunilor asuprite din imperiile multinaționale se intensifica, paralel cu înăsprirea regimului de teroare și deznaționalizare în condițiile adîncirii crizei interne din aceste imperii, problema națio- nală capătă o pondere tot mai mare în teoria și practica revoluționară a socialiștilor români. în același timp, ei considerau că numai autodetermi- narea națională, finalizată în constituirea statelor naționale independente, permite o reală și puternică solidaritate intemaționalistă a proletaria- tului condus de propriile partide socialiste (naționale) în lupta contra imperialismului, pentru victoria principiilor socialismului. Așa de pildă, subliniindu-se că Partidul social-democrat din România este singurul partid „democrat și național (subl. ns. V.M.) în înțelesul cel mai adînc al cuvîntului”, în „Declarația” din 28 octombrie 1918 se pronunța „contra oricărei subjugări naționale. El susține drepturile națiunilor de a hotărî asupra soartei lor” și preciza totodată : „Partidul social-democrat e in- ternaționalist. Numai prin legătura frățească a proletarilor de toate nea- murile, de toate religiile — se pot dezrobi munca și înlătura războiul” * 107, cu alte cuvinte „internaționalismul era văzut ca o largă solidaritate mili- tantă a proletariatului din toate țările pentru împlinirea idealurilor socia- lismului și nicidecum ca o anulare a particularismelor naționale sau a independenței de acțiune a partidelor socialiste din fiecare țară. Socialiștii români înțelegeau existența perfectei compatibilități între național și internațional în lupta pentru socialism și comunism. Ideia aceasta este exprimată în documentele mișcării socialiste din România din acești ani în toată complexitatea ei. Astfel, pronunțîndu-se fără nici o rezervă pentru unirea tuturor românilor într-un singur stat independent, aceasta fiind „o condiție sine-qua-non a viitorului nostru”, socialiștii români considerau că „un popor decentralizat nu-și poate dezvolta niciodată particularismul național spre binele omenirii întregi” 108, teză a cărei semnificație nu mai are nevoie de nici un comentariu. In același timp se socotea greșită, „naivă” aprecierea — destul de răspîndită în anii 1917— 1918 — după care unirea românilor aflați sub stăpînirea marilor im- perii cu „Regatul României” ar însemna în fapt o abdicare de la prin- cipiile socialismului, formula propovăduită fiind aceea a revoluției mon- diale și a republicii sovietice fără hotare. „Regatul în geneză și în principiu nu poate fi acceptat de socialism” — se sublinia într-un document al socialiștilor români transilvăneni din preajma Unirii. Dar „există mii de argumente care pretind unirea tuturor românilor” și numai într-un stat unitar,'- călăuzind la scară națională energiile întregului popor, socialismul Documente din istoria micșorii muncitorești din România (1819—1892), doc. nr. 294, p. 786. 107 Documente din istoria mișcării muncitorești din România 1916— 1921, Editura poli- tică, București, 1960,, doc. nr. 41, p. 105—106. 1M Ibidem, doc.nr. 59, p. 142. , www.dacoromanica.ro 6-0. 1198 876 VIORICA MOISUC 24 român care „își are idealul său propriu, îl va pune în practică imediat ce va dispune de forța necesară”109. După cum se știe, acționînd în spiritul acestei concepții, socialiștii români au participat activ la înfăptuirea marelui act al Unirii de la 1 decembrie 1918 de la Alba lulia. In documentele Congresului Partidului social-democrat român din Ardeal și Banat, ținut în ianuarie 1919 la Sibiu, se sublinia încă odată : „Congresul constată că unirea poporului românesc într-un singur stat independent este o necesitate istorică, bazată pe dreptul de liberă dispoziție a tuturor popoarelor — și social-democrația română, cînd a aderat la înfăptuirea acestui ideal al românilor de pretutindeni n-a depășit întru nimic de la principiile stabilite de congrese socialiste in- ternaționale, care totdeauna au recunoscut dreptul fiecărei națiuni asu- prite și divizate sub mai multe stăpîniri străine de a lupta in primul rînd (subl. ns. V.M.) pentru independența sa” 110. Autodeterminarea națiunii române și unirea ei într-un singur stat național independent, concomitent cu autodeterminarea celorlalte națiuni asuprite în marile imperii multi- naționale, a fost considerată, cum era și firesc, nu numai un fenomen legic, dar și o parte componentă, o etapă necesară a luptei clasei munci- toare, a partidelor socialiste, pentru triumful principiilor socialismului. „Partidul socialist din Bomânia — se arăta în Declar ațiunea din 13 fe- bruarie 1919 — face apel la toate forțele proletare și socialiste din Basa- rabia, Bucovina și Transilvania, pentru unificarea lor, formînd un singur bloc socialist, un singur partid proletar, care să ducă înainte lupta clasei muncitoare din noua Bomânie spre realizarea idealului ei socialist de dez- robire de sub apăsarea burghezo-capitalistă. Bomânia nouă de astăzi trebuie să devină Bomânia socialistă de mîine”1U. Aceste idei exprimate în documentele programatice ale socialiștilor români în anii 1916—1919 erau în concordanță cu evoluția firească a societății, cu marile transformări ce se produceau pe plan socio-politic în perioada de afirmare a proletariatului ca cea mai revoluționară forță a societății, în perioada cînd problema națională devenise cea mai fier- binte problemă în imperiile multinaționale. Adevărurile exprimate de ei erau în pas cu progresul istoric al societății, tot așa după cum negarea principiului autodeterminării pînă la despărțire a națiunilor asuprite și propovăduirea unui stat fără frontiere — acel „complex de senzații fără materie” — cum îl numea Benin — erau negarea deliberată a unor realități frapante. Așa cum afirmam mai înainte, diferitele teze aflate în circulație despre așa zisa unitate economică și politică a fostului imperiu dualist și „eroarea istorică” a distrugerii lui, despre „revoluția mondială” si „statul fără frontiere” despre subordonarea eliberării naționale a popoare- lor înfăptuirii „revoluției mondiale” socialiste etc., cu numeroasele lor ramificații de ordin politico-ideologic, sînt verigi ale unei singure con- cluzii și anume : statele din centrul și sud-estul Europei ar fi creații arti- Ibidem. 11» Ibidem. ni Ibidem, doc. nr. 65, p. 166—167. www.dacoromanica.ro 25 ANUL 1918 IN ISTORIA ROMANILOR 877 ficiale * ale Tratatelor de pace de la Paris din. 1919—1920, concluzie care decurge iu mod logic din nerecunoașterea legitimității actelor de autode- terminare națională din 1918 și constituirii statelor unitare, suverane și independente. Asupra unor aspecte ale acestei chestiuni ne vom opri pe scurt în cele ce urmează. Plecînd de la ideia că primul război mondial a fost în totalitatea sa un război imperialist din partea tuturor părților beligerante, istoricul V. N. Vinogradov precizează fără nici un echivoc: „caracterul partici- pării Bomâniei la primul război mondial, țelurile acesteia au fost deter- minate nu de năzuința de unire a românilor din „vechiul regat” și din Transilvania, ci de Imia oligarhiei burghezo-moșierești care a îmbrăcat în drapelul național cea mai fățișă și mai grosolană cotropire” 112 * 114, această „cotropire” de teritorii, arată autorul „se îndrepta spre toate cele patru puncte cardinale” U3. Și concluzia lui V. N. Vinogradov este următoarea : „la Versailles, Saint-Germain, Trianon și Neuilly, reprezentanții guver- nului român au semnat, la masa învingătorilor, tratatele cu Germania, Austria, Ungaria și Bulgaria, care le extindeau spațiul teritorial al statului de aproape două ori” U4. în aceeași optică tratează problema constituirii statului național unitar român și alți istorici care insistă asupra „intențiilor cotropitoare” ale Bomâniei privind Transilvania, Banatul și Bucovina115 * etc.** Beferindu-se în mod expres la tratatul de pace de la Trianon, Pintâr Istvân îl consideră „o pace nedreaptă, imperialistă” și aceasta „pentru că a făcut concesii însemnate lăcomiei burgheziei venită la putere în cadrul noilor state naționale vecine” u0. Istoricul Frank Zwitter optînd de asemenea pentru teza că statele din centrul și sud-estul Europei sînt rezultatul războiului mondial imperialist din 1914—1918, aduce însă și o „completare” cît se poate de bizară: „în general însă, rezultatele primului război mondial au însemnat încă o victorie a popoare- lor anistorice” („unhistorische”) (subl. ns. — V.M.). El consideră, evident, ca „istorice”, popoarele austriac și ungar117 *. La rîndul său, Maria Ormos, într-un alt recent studiu, reluînd tezele la care ne-am referit deja, atri- buie justelor revendicări naționale ale popoarelor de abia eliberate de sub stăpinirea monarhiei dualiste, calificativul de „imperialism națio- nalist”, și consideră că la Paris, aceste mici state „imperialiste” au reușit * Chiar și realitățile lumii de azi, constituirea sub ochii noștri a zeci și zeci de state independente, proces care are loc pe toate continentele, sînt considerate de unii teoreticieni ca „artificiale”, create în mod „forțat”. Vezi în acest sens, de pildă, Roger Paret, Jacques Vernant, Tradition, identitc naționale et developpement, în „Politique etrangere” nr. 6/1975, p. 663—664; Marcel Merle, Sociologie des relations internationales, Dalloz, Paris, 1974, p. 242. us V. N. Vinogradov, op. cit., p. 63. 118 Jbidem, p. 63. 114 Ibidem, p. 53. 116 „Voprosî istorii” nr. 9/1971 ; „Novaia i noveișaia istoriia” nr. 5/1971 ** Este de precizat că în unele lucrări de istorie apărute în România în deceniul al șaselea și, parțial, în al șaptelea, se susținea, de asemenea, teza după care participarea României la primul război mondial ar fi fost determinată de scopuri anexioniste, iar România anului 1918 era caracterizată drept un stat „artificial” creat prin tratatele de pace de la Paris din 1919—1920. în foarte multe cazuri „argumentele” acestor lucrări vechi și neștîin- țtfice sînt preluate și folosite de unii autori contemporani. 118 Pintâr Istvân, op. cit. 117 Frank Zwittfer, Internationale Probleme and gesellschaftliche Struktar in der Habs- burgermonarchie, îii august 1977, p. 157. 878 VIORICA MOISUC 26 aă obțină cel puțin parțial satisfacerea pretențiilor lor teritoriale „în numele antibolșevismului și apărării democrației” 118. Magda Adâm, pe aceeași poziție, adaogă că pacea de la Trianon „a codificat pretenții ba- zate pe interese economice și strategice diferite ale burgheziei statelor succesorale care s-au abătut de la principiul național propagat la Paris”, iar „frontierele Trianon-ului au devenit — după părerea autoarei— sursa unor grave contradicții între Ungaria și statele succesorale” 11S. Dioszegi Istvân, consideră că în ceea ce privește România anului 1918 nu se poate admite teza la care au recurs „istoriografia și politica”, anume aceea a „reunificării teritoriilor românești”; România, ca și celelalte state vecine din zonă, susține el, au fost rezultatul „politicii de forță a învingătorilor și a naționalismului descătușat”. De aici concluzia sa : „Sistemul de state naționale burgheze, după patru ani de vărsare de sînge, nu putea promite decît începutul unei noi perioade de violențe”119 120. Deși puțini ca număr, istorici ca cei amintiți mai sus susțin absur- dități istorice și politice pe care, departe de a le putea argumenta științific, le pun în circulație fie cu falsuri istorice, fie cu speculații filozofico-poli- tice, fie cu ignorarea deliberată a unor fapte arhicunoscute. Așa de pildă, teza cu privire la caracterul „imperialist” al partici- pării României la primul război mondial, este un fals istoric deliberat pentru că : — România a declarat război numai Austro-Ungariei de la care re- vendica teritoriile sale naționale — Transilvania, Bucovina, Banatul, Maramureșul, Crișana, teritorii locuite de români; — concepția strategică și planurile militare de război ale armatei române au fost integral subordonate scopului politic al intrării în război : eliberarea teritoriilor românești stăpînite de Austria și Ungaria; același caracter al participării la război — eliberarea teritoriilor locuite de ro- mâni — a fost păstrat și în momentul reluării ofensivei în noiembrie 1918; — decizia de a elibera aceste teritorii a fost luată încă din vara anului 1914 și nu în urma „manevrării între diferitele grupări ale marilor puteri imperialiste” alăturîndu-se celui mai puternic121; departe de a fi o decizie de cabinet, această decizie a răspuns unui deziderat al întregii națiuni, iar lupta de reîntregire a țării a fost dusă de tot poporul român de pe ambele versante ale Caipaților; — intrarea României în luptă în momentul august 1916 s-a făcut în urma presiunilor ultimative ale Rusiei și Franței, datorită situației pre- care a armatelor aliate; — defecțiunea militară a României și ocuparea celei mai mari părți a teritoriului național de armatele Puterilor Centrale s-a datorat nerespectării de Franța, Rusia și Anglia a angajamentelor luate prin tratatele cu România din vara anului 1916; cum „a salvat în zilele acelea România de la zdrobire” armata țaristă 122, ar fi interesant de știut. Lenin, de exemplu, referindu-se tocmai la „acele zile” de la sfîrșitul anului 1916 119 „PârttOrtfeneti Kfizlemfenyek”, Budapesta, nr. 3/septembrie 1979, p. 161. u’ Magda Adâm, op. cit., p. 10. 180 „Magyar Nemzet”, Budapesta, 23 ianuarie 1979. 181 V. N. Vinogradov, op. cit., p. 57. 883 Ibidem. www.dacoromamca.ro 27 ANUL 1918 IN ISTORIA ROMANILOR 879 și începutul lui 1917, cînd țarul și partida germanofilă din jurul său se orientau către o pace separată cu Germania, scria despre rațiunea unei astfel de păci separate din punctul de vedere al intereselor imperialismului țarist: „Dacă « noi» vom alerga după o pradă prea mare în Europa, riscăm să epuizăm complet resursele « noastre » militare să nu căpătăm mai nimic în Europa și să pierdem posibilitatea de a căpăta ce-i « al nostru » în Asia — iată cum raționează țarismul, și el raționează just din punctul de vedere al intereselor imperialiste”. „Dacă n-avem cum să luăm mai mult în Europa, chiar după ralierea României și Greciei (de la care « noi » am luat cît am putut), să luăm măcar ce putem lua ! Anglia nu « ne» poate da acum nimic. Germania ne-ar da înapoi Kurlanda și o parte din Polonia și, fără îndoială, Galiția răsăriteană...”123. Și, referindu-se direct la locul României în relațiile dintre cei doi împărați, Lenin se socotea îndreptățit să afirme că aceștia și-ar fi împărțit deja între ei România, Galiția și Armenia: „Dacă a avut sau nu loc o asemenea convorbire nu se poate ști — scria Lenin la 31 ianuarie 1917. Important este că lucrurile •evoluează tocmai în această direcție. Dacă țarul nu s-a lăsat convins de argumentele diplomaților germani, în schimb « argumentele » armatei lui Mackensen din România trebuie să fi avut un efect mai convingător. ■Cît despre planul de împărțire a României între Rusia și « Quadrupla alianță » (adică aliații Germaniei, Austria și Bulgaria), despre aceasta se vorbește pe față în presa imperialistă germană” 124. Așadar, după părerea lui V. N. Vinogradov, în aceste planuri im- periale de împărțire a României despre care vorbește Lenin și spre care •converg nenumărate fapte din „zilele acelea”, consta „salvarea” României de la distrugere. Consider că nu s-a subliniat încă îndeajuns că salvarea a fost atunci opera poporului român însuși, a eroismului știut și neștiut a milioane de oameni, a fermității politice și abilității diplomatice. Ca de atîtea ori în istoria lor, românii și-au salvat existența de stat și au acționat prin toate mijloacele pentru eliberarea țării lor. Teza potrivit căreia România — stat unitar național și in- dependent — ar fi o creație a tratatelor de pace din 1919—1920 și că ea ar fi fost alcătuită din teritorii „străine” obținute prin cucerire militară, ■este de asemenea un fals istoric, pentru că: — autodeterminarea pînă la despărțirea de vechile formațiuni statale și de unire cu Patria a provinciilor locuite de români s-a înfăp- tuit în anul 1918 prin acte plebiscitare, reprezentînd voința și decizia na- țiunii române; aceste decizii de unire au fost doar ratificate de guvernul român; — deciziile de unire cu Țara, specificau în mod expres hotarele etnice ale României reîntregite; aceste hotare au fost, în linii generale, menținute și confirmate prin Tratatele de pace. Este limpede deci că hotărîrile luate de 17 milioane de oameni de a trăi într-o singură patrie neatîrnată, hotărîri sancționate de guvernul legal al țării și recunoscute de Conferința internațională de Pace de la Paris nu au nimic de a face cu actele de forță, imperialismul și anexiunile, ■ci sînt tocmai contrapuse acestora. iss V. I. Lenin, Opere complete, voi. 30, p. 191. im Ibidem, p. 342. , www.dacoromamca.ro 880 VIORICA MOISUC 28 In sfirșit, teza potrivit căreia constituirea statelor din centrul și sud-estul Europei ar fi însemnat victoria popoarelor „anistorice” este, după părerea noastră, mult mai mult decît un fals istoric ; avem de a face aici cu o totală ignorare a istoriei însăși. Pe ce criterii se pot împărți popoarele în „istorice” 'și „anistorice”? Sensul strict al termenului ar determina popoare „cu” istorie și popoare „fără” istorie, ceea ce, din capul locului devine absurd; românii, de exemplu, sînt cel mai vechi popor pe meleagurile pe care s-au așezat, doar cu o mie de ani în urmă, triburile ungurilor conduse de Arpad, fapt precizat, de altfel, în toate enciclope- diile. Adeptul formulei amintite are în vedere însă altceva, și anume ceea ce, impropriu, se chiamă „drept istoric”, în sensul că teritoriile pe care popoarele „anistorice” și-au constituit statele lor proprii în 1918, ar fi aparținut prin „tradiție istorică” vechii Ungarii „istorice” și Austriei la fel de „istorice”. In loc de orice alt comentariu, voi reda im fragment dintr-un discurs intitulat „Ordinea în gîndire”, rostit de Nicolae Titulescu la Bratislava, în iunie 1937 : „în definitiv ce este așa zisul drept istoric? Este un furt consfințit de timp”. Aș adăoga doar că „dreptul istoric”, noțiune mult vehiculată în cele două decenii dintre primul și al doilea război mondial, a avut o multitudine de derivate ca: „misiune istorică”, „mi- siune civilizatoare”, mergînd pînă la teoria raselor superioare șiinferioare cu tot cortegiul implicațiilor politico-sociale; pe alt plan, sînt cunoscute foarte bine concepțiile despre împărțirea arbitrară a statelor în state cu „interese generale” și state cu „interese limitate”, despre securitatea marilor puteri și a micilor puteri etc., toate acestea aflîndu-seîn conflict deschis cu principiile dreptului internațional, cu drepturile și libertățile democratice. Revitalizarea teoriei „dreptului istoric” în epoca avîntului fără precedent al eliberării popoarelor de pe toate continentele, a afirmării în viața internațională a statelor mici și mijlocii, majoritatea dispunînd de o independență de dată recentă, nu mai constituie o chestiune de „spe- cialitate”. Această teorie este pur și simplu inadmisibilă, este un reziduu al unor timpuri a căror istorie s-a încheiat definitiv. Se pune pe drept cuvînt întrebarea cui servește în zilele noastre cultivarea nostalgiei secolelor de dominație imperială austro-ungară asu- pra altor popoare ? Realitatea arată că tocmai în condiții de libertate și egalitate popoarele lumii — inclusiv cele din sud-estul Europei — pot progresa pe drumul civilizației, al bunăstării, iar solidaritatea internațio- nală — cu atributul său obligatoriu: respectarea individualității fiecărui popor, a independenței și suveranității lui naționale — se traduce nu numai în sprijin reciproc în lupta spre progres și pace, ci reprezintă și o bază largă de cooperare multilaterală între forțele progresiste din toată lumea. L’ANNlSE 1918 DANS L’HISTOIRE DES ROUMAINS POINTS DE VUE riSsumE Le râsultat lâgique de l’6volution sociale, âconomique et politique de la nation roumaine, l’Etat național unitaire roumain dont la constitu- tion s’est accompli le 1CT Decembre 1918, a rduni ă l’int&ieur de ses confins www.dacoromanica.ro 29 ANUL 1918 IN ISTORIA ROMANILOR 881 la nation roumaine tout entiere. L’Union des Principautes Boumaines — la Moldavie et la Valachie en 1859 rdalis6e par les masses populaires et reconnue comme telle par les grandes puissances, a ete consolid6e par l’abolition de la suzerainete ottomane et la realisation de l’independence etatique entiere en 1877—1878. Comme autrefois ce „fait accompli” a ete sanctionne sur le plan juridique internațional. La constitution de l’Etat național unitaire roumain s’est int6gr6e dans les cadres du processus ample de parachevement des Etats unitares, nationaux et independents sur les ruines des anciens empires absolutis- tes, multinationaux de l’Europe reprdsentant un acte de progres histo- rique. Cette maniere de comprendre le phenomene est caracteristique a' la plupart des travaux de sp6cialit6. II y a de meme une serie d’lustoriens de diff6rents pays qui a la suite d’une documentation incomplete, ou grâce a une maniere unilaterale d’aborder les processus historiques vdhi- culent des apprdciations des theses ou des points de vue qui ne sont pas en concordance avec la rdalite historique. Cela porte souvent â des erreurs graves qui cultivent la nostalgie des siecles de domination imperiale ou du „role liberateur” des grandes Puissances. L’etude debat les principaux courents de 1’historiographie univer- selle touchant les problemes ci-dessus exposes. www.dacaromanica.ro www.dacoromanica.ro RELAȚIILE ROMÂNO-TURCE (1928-1934*) DE MEHMET ALI EKREM Eomânia socialistă a militat și militează pentru unirea pe plan multi- lateral a eforturilor tuturor statelor balcanice — deci și a Turciei — pentru asigurarea propriilor interese, pentru triumful cauzei păcii și a conviețuirii pașnice în lume. Președintele Nicolae Ceaușescu referindu-se la politica față de țările balcanice a Eomâniei arăta că țara noastră acordă „o mare atenție dez- voltării între țările din Balcani a unor relații strînse de prietenie și bună vecinătate, care să contribuie la întărirea încrederii și cooperării în această regiune, la transformarea ei într-o zonă a păcii, lipsită de arme nucleare”. Cu același prilej reamintea necesitatea intensificării activității organisme- lor de colaborare interbalcanică existente, crearea altora noi, în vederea asigurării unui cadru cît mai larg de conlucrare în această zonă. Politica Eomâniei de azi în Balcani nu este dictată de niște interese conjuncturale, ea preia și ridică pe noi trepte, într-un alt context intern și internațional, cele mai bune tradiții multiseculare ale poporului român de a conviețui pașnic, de a avea relații bune cu toți vecinii și cu celelalte popoare care militează pentru pace și destindere în lume. Eelațiile diplomatice ale Eomâniei cu Turcia între anii 1928 —1934, — ■obiectul studiului de față — constituie un moment important din tradițiile seculare ale poporului român de a conviețui pașnic cu popoarele vecine. Eelațiile diplomatice dintre Eomânia și Turcia, întrerupte datorită primului război mondial, au fost reluate în anul 1923, cu cîteva luni înainte de proclamarea Eepublicii Turcia, prin numirea înaltului comisar al Eomâ- niei în Turcia în persoana lui S. Aurelian și al noului reprezentant al Turciei la București în persoana lui Cevat-bei. Lupta Eomâniei și a Turciei pentru o viață liberă, pentru independență și suveranitate, pentru dreptul de a-și hotărî singure destinele constitu- iau premisele politice și diplomatice ale acestor relații. însă legăturile dintre cele două state nu se limitau numai la probleme externe; ele s-au adîncit și în domeniul colaborării economice și comerciale. Motivele econo- mice au constituit în primul rînd drept bază a relațiilor bune dintre Eomânia și Turcia. Ambele țări aveau nevoie una de alta din punct de vedere economic. Eomânia era un debușeu important pentru fructele, * Studiul de față face parte dintr-o lucrare mai largă privind relațiile româno-turce Intre 1918-1944. „REVISTA DE ISTORIE”, Tom, 34, nr. 5, p. 883 - 898, 1981 www.dacoromanica.ro 884 MEHMET ALI EKBEM 2 măslinele și manufacturile turcești, iar Turcia un debușeu pentru petrolul,, cerealele, făina și vitele din România. Raporturile economice româno-turce, restabilite în 1923, au cunos- cut o creștere substanțială în cursul anilor 1928—1934. S-au dezvoltat și relațiile politice, o importantă contribuție aducînd în această privință vizitele reciproce ale factorilor de cea mai înaltă răspundere din țările res- pective. în contextul în care în România și celelalte țări din regiune ideile organizării unei înțelegeri balcanice se cristalizau și se consolidau, diplo- mația kemalistă s-a alăturat eforturilor depuse de țara noastră și celelalte state balcanice în vederea asigurării păcii și securității în regiune. ■ Situația internațională pe fondul căreia s-au desfășurat relațiile româno-turce în cursul anilor 1928—1934 are două aspecte esențiale: economic și politic. Evenimentul esențial de ordin economic l-a constituit criza economică mondială dintre anii 1929—1933, care a afectat mult relațiile economice dintre state. Aproape toate țările au fost nevoite să-și revizuiască politica în domeniul comerțului exterior. Protejarea economiei naționale a devenit o necesitate de prim plan în politica economică a sta- telor. Politica autarhică a marilor puteri, în frunte cu Germania și Italia, a silit celelalte state la măsuri vamale severe. în consecință, comerțul internațional a înregistrat scăderi serioase. Urmările politice ale crizei economice au început să se facă simțite imediat atît pe plan național cît și pe plan internațional. Măsurile statelor mici și mijlocii pentru protejarea economiilor proprii se opuneau tendin- țelor marilor monopoluri imperialiste, de a acapara noi surse de materii prime și piețe de desfacere pentru mărfurile lor. Totodată, trebuie subliniat că într-o serie de țări, și în primul rînd în Germania, au fost aduse la pu- tere forțele politice cele mai reacționare, reprezentanții cei mai tipici ai imperialismului și expansiunii. Situația economică și politică, creată în urma crizei economice mondiale, a constituit un cadru prielnic și pentru accentuarea revizionismului teritorial. Germania fusese învinsă în primul război mondial. Italia fascistă, deși se afla printre țările învingătoare, nu era mulțumită de partea ce îi revenea după reîmpărțirea lumii. De aceea iniția împreună cu Germania acțiuni ce vizau schimbarea sistemului politic stabilit la Versailles. Europa în special era divizată — în linii mari — în grupul țărilor revizioniste și cel al țărilor antirevizioniste. Trebuie precizat însă faptul că U.R.S.S., una din marile puteri ale Europei, a dus la început o politică de neutralitate neaderînd la nici una din aceste grupuri. Cînd Japonia și Germania hitleristă au început să ame- nințe serios securitatea lumii s-a alăturat grupului statelor antirevizioniste1. Politica externă a României în această perioadă a fost determinată de preocuparea de a-și întări și menține pozițiile economice și politice, în direcția menținerii integrității teritoriale dobîndite după făurirea statu- lui național unitar, la 1 decembrie 1918. Pentru realizarea acestor obiective România a recurs la „alianțe politice și militare cu acele state care, după primul război mondial, s-au constituit, reconstituit, s-au întregit ca state 1 Mehruet Gonlubol și Cem Sar, Olaylarla Tflrk diș politikasi — 1919 — 1965 (Politica externă turcă ilustrată cu texte — 1919—1965) ed. II, Ankara, 1969, p. 100. www.dacoromanica.ro 3 RELAȚIILE ROMANO—TURCE 1928—1934 885 naționale, state interesate în păstrarea stătu-quo-ului teritorial — consfin- țit prin tratatele de la Paris — și care se împotriveau, totodată, acelor forțe ce promovau, dintr-un motiv sau altul, o politică revizionistă, revan- șardă”2. Eepublica Turcia, proclamată la 29 octombrie 1923, constituia una dintre acele țări vecine cu care Eomânia putea să realizeze o colaborare activă în vederea menținerii integrității sale teritoriale și în lupta împotriva politicii revizioniste, revanșarde. în politica externă a Turciei noi Atatiirk a dovedit același spirit realist ca și în politica internă. în consecință a lansat lozinca „Pace în țară, pace în lume”. în cuvîntarea rostită la 1 noiembrie 1931 Atatiirk spunea printre altele : „Politica de pace care va avea drept scop garanta- rea securității Turciei va constitui temelia politicii noastre externe”3. Acționînd în spiritul acestui principiu Turcia a inițiat o politică de înțele- gere cu toate popoarele . în ceea ce privește statele balcanice noul guvern turc arăta clar că Turcia nu are nici o pretenție teritorială față de aceste state. Declarația lui Nicolae Titulescu în legătură cu politica externă a Eomâniei care consta în „dezvoltarea bunelor relații cu toate țările, fără deosebire”4 a trezit un mare interes în Turcia. Ministrul de externe de atunci al Turciei, Tevfik Eiiștii Ataș, într-o declarație făcută la 5 august 1927 exprima dorința guvernului său de a „întreține cele mai bune rapor- turi cu România”5. în aceeași declarație ministrul turc adăuga că „Turcia și Eomânia fac o politică de pace și de apropiere între statele balcanice și văd cu bucurie strîngerea relațiilor dintre aceste state”. Tevfik Eiiștii Aras nu uita să-și arate admirația față de declarația lui N. Titulescu amin- tită mai sus. Cuvintele ministrului de externe turc au găsit ecou în cercurile guver- namentale românești. I.G. Duca îu telegrama de răspuns la raportul legației Eomâniei, din 5 august 1927, informează reprezentanța diploma- tică românească din Istanbul de convorbirea pe această temă cu ambasado- rul Turciei la București și de faptul că l-a rugat pe acesta să transmită guvernului său că guvernul actual din Eomânia „este bucuros să reia cu Turcia raporturile de strînsă și cordială colaborare”6. Era înștiințat și Nicolae Titulescu, aflat la Geneva, de intențiile guvernului. „Am spus ministrului Turciei — se arată în telegrama remisă la Geneva — să comu- nice la Ankara că sîntem dispuși a da raporturilor noastre cu Turcia un caracter în mai strînsă și mai cordială prietenie”7. După acest schimb de mesaje au început între reprezentanții celor două guverne primele între- vederi în vederea stabilirii unui prim grup de probleme ce trebuiau lămu- rite și eventual rezolvate pentru a se putea trece astfel la pașiconcreți în strîngerea raporturilor de prietenie. Primele convorbiri au avut loc în același an, luna septembrie, între Eiiștii Aras și V. Anastasiu, ministru plenipotențiar în capitala Turciei. 2 I. Seftiuc șl I. CărțAnă, România și problema strlmtorilor, Edit. științifică, București, 1974, p. 87. 8 Mehmet Gonliibol și Cern Sar, op. cit., p. 101. 4 Arh. M.A.E., fond 71, Turcia, 1923—1931, voi. 58, f. 136. 8 Ibidem. • Ibidem, f. .142. 7 Ibidem, f. 151. , www.dacoramanica.ro 886 MEHMET AU EKREM 4 întrevederea dintre V. Anastasiu și Buștii Aras a decurs — în general — în termenii cei mai cordiali, ministrul turc arătîndu-se foarte binevoitor de a găsi soluții pentru rezolvarea diferitelor chestiuni care interesează cele două state. Șeful misiunii diplomatice române din Turcia Gheorghe Filality în raportul său asupra convorbirilor sale cu Buștii Aras la 4 noiembrie 1927, amintind cuvintele rostite de N. Titulescu asupra relațiilor româno-turce, afirmă că nu există între România și Turcia nici un motiv de suspiciune, fiindcă „chiar ținînd seama de călduroasa prietenie ce au cu rușii”8, nu există motive să se pună la îndoială afirmațiile pe care atît președintele Republicii cît și miniștrii săi le fac mereu că „vor acorda prietenia lor sinceră și dezinteresată tuturor țărilor vecine sau îndepărtate care i-ar trata cu aceiași prietenie”9. Trimisul extraordinar și ministrul plenipo- tențiar al României în Turcia, Gh. Filality, la 17 mai 1928 a fost primit de președintele Republicii Turcia, Kemal Atatiirk. Diplomatul român a fost reținut la șeful statului turc mai bine de o oră, timp în pare „i-a vorbit de numeroase chestiuni”10. La aceeași întîlnire Atatiirk i-a amintit lui Filality de măsurile luate de autoritățile turcești pentru a-i face reginei Maria „șederea cît mai agreabilă la Istanbul”11. Societatea studenților româno-turci, avînd sediul la București, trimite la Istanbul o delegație cu ocazia celei de-a cincea aniversări a Repu- blicii Turcia, la 29 octombrie 1928. în telegrama de felicitare trimisă cu același prilej este înfățișată „expresiunea sentimentelor cele mai alese ale studențimii române față de șeful statului turc”12. Ziarul „Cumhuriyet” publică următorul răspuns la acest mesaj: „Vă transmit bucuria și mulțu- mirile Excelenței sale președintelui Republicii pentru felicitările adresate cu ocazia zilei Republicii”13. Contactele diplomatice amintite au creat teren favorabil și pentru unele măsuri economice care să contribuie la cercetarea posibilităților de dezvoltare a relațiilor economice între cele două state. Astfel, în anul 1928 luă ființă pe lîngă Președinția Consiliului de Miniștri un Consiliu supe- rior economic în Turcia, compus din 24 membri, dintr-un secretai1 general, avînd calitatea de membru și trei secretari13. Misiunea Consiliului Superior Economic consta în : a da avizul asupra legilor și regulamentelor economice ce vor fi mai potrivite cu interesele țarii; de a face legătura și aarmoniza legile cu „legile și regulamentele existente”14 și de a propune guvernului modificările necesare „motivate din cauze determinante”18. Decizmnile Consiliului Superior Economic aveau un caracter „consultativ”16. Pentm primii 4 ani cei 24 membri ai Consiliului Superior Economic erau alcătuiți „dintr-un ofițer superior, 11 specialiști și alți 12 membri”17 aleși conform unui regulament întocmit de Consiliul de Miniștri. 8 Arh. M.A.E., fond 71, Turcia, 1923-1931, voi. 58, f. 148. 9 Ibidem. 10 Ibidem, f. 168. u Ibidem. 19 Ziarul „Cumhuriyet” (Republica), 14 noiembrie 1928. 13 Arh. St. București, fond Președinția Consiliului de Miniștri, pachet 7,1928. 11 Ibidem. 16 Ibidem. 18 Ibidem. 17 Ibidem. www.dacoromanica.ro 5 RELAȚIILE ROMANO—TURCE 1928—1934 887 Următorul pas important în direcția strîngerii legăturilor economice și comerciale dintre România și Turcia l-a constituit numirea unei comisii la București în vederea unor negocieri pentru încheierea unui tratat comer- cial cu Turcia. Comisia a fost alcătuită din Gh. Filality, avînd funcția de președinte al comisiei, I. Demetrescu, director general al comerțului și un delegat de la Ministerul de Finanțe. Ultimii doi îndeplineau misiunea de experți ai comisiei18. Decizia guvernului român de a clădi o legație la Ankara marchează începutul unei noi etape în relațiile dintre cele două țări, etapă a con- tactelor la nivelul guvernamental. Theodor Scortzescu, secretar de legație cl. I la Ankara, împreună cu consulul general, la 12 noiembrie 1929, au fost primiți de către Tevfik Ruștii Aras, căruia i-au comunicat decizia guver- nului român de a „clădi cît mai curînd o legație la Ankara”19. Ruștii Aras a primit cu bucurie această știre și a adăugat că „lipsa de contact vreme de cîțiva ani a României cu Ankara a mîhnit totdeauna guvernul turc și nu a înlesnit guvernului român înțelegerea adevăratei situații din Republica Turcia20. Ministrul de externe al Turciei folosindu-se de această întîlnire pe lingă chestiunile de relații bilaterale abordează și o serie de probleme internaționale pe care le considera interesante pentru ambele părți. Ruștii Aras — partizan consecvent al ideii normalizării relațiilor dintre România și U.R.S.S. — s-a folosit și de acest prilej pentru a explica politica de prietenie a Turciei față de U.R.S.S., prietenie care reprezenta o „enormă economie în bugetul apărării naționale” și recomandă aceeași politică și României. In mod normal de pe ordinea de zi a unei astfel de întîlniri nu putea să lipsească problema Comisiei Strîmtorilor, creație a marilor puteri imperialiste cu intenția vădită de menținere a dominației lor asupra Bosforului și Dardanelelor, regiuni de o mare însemnătate eco- nomică, politică și strategică. Este știut faptul că această instituție creată la Lausanne, datorită politicii oficialităților turce, a schimbărilor din situația internațională după 1933 și din relațiile Turciei cu „democrațiile” occidentale și cu vecinii săi să intre în anonimat, iar după conferința de la Montreux să sucombe definitiv „înfășurată în giulgiul aceleiași lipse de glorie și strălucire cu care se acoperise”. Ruștii Aras referindu-se la situa- ția din Balcani (în special la relațiile Turciei cu Grecia) și la regimul strîm- torilor spunea : „Pe noi existența acestui organism internațional nu ne poate decît mulțumi; dacă n-ar exista unele țări care ne cer să le acordăm regi- muri de favoare, ceea ce ne pune de multe ori într-o poziție delicată”. Apoi se referea și la atitudinea României la Comisia Strîmtorilor exprimînd unele observații critice ale guvernului turc în legătură cu această atitudine spunînd că pentru România prietenia Turciei nu este neglijabilă și că Tur- cia „în anumite circumstanțe” va putea aduce servicii celor cu care va avea legături amicale21. Numii ea, lui Ion Carp la 29 mai 1930 ministru titular al României la Ankara a însemnat un moment important în ridicarea pe o treaptă superioară a relațiilor dintre România și Turcia. Guvernul român acorda » Arh. M.A.E., fond 71, Turcia, 1923-1931, voi. 58, f. 172. 19 Ibidem, f. 177. . M Ibidem. M Vezi detalii'la Iulian Cărținâ, Ilie Seftiuc, op. cit. www.dacoromanica.ro 888 MEHMET ALT EKREM 6 o atenție deosebită, în cadrul politicii sale balchnice, relațiilor cu Turcia. Aceeași atenție acordau și turcii relațiilor cu Eomânia. Aceste considerente au determinat presă turcă să rezerve un amplu spațiu textului cuvîntări- lor pronunțate de ministrul Eomâniei la Ankara Ion Carp și președintele Atatiirk cu prilejul prezentării scrisorilor de acreditare. Ziarul „Milliyet” reprodusa pasagii mari din alocuțiunea reprezen- tantului român în Turcia în care acesta după ce îl asigura pe șeful statului turc că își va consacra toate eforturile dezvoltării prieteniei dintre cele două națiuni adăuga: „Eepublica Turcia a înregistrat progrese remarca- bile sub conducerea inteligentă și fermă a Excelenței Voastre și al guvernu- lui Domniei Voastre atît în domeniul economic cît și în domeniile politic și social. Țara mea vă adresează sincere felicitări pentru aceste succese și vă urează noi succese în activitate și un viitor din ce în ce mai fericit națiunii turce”32. Kemal Atatiirk în cuvîntarea sa de răspuns se declara deosebit de satisfăcut de eforturile desfășurate de Eomânia în direcția consolidării bunelor raporturi cu Turcia și ura națiunii române „succese depline în toate domeniile de muncă și viață și un viitor cît se poate de fericit”*3. La întărirea relațiilor de bună vecinătate între cele două state a con- tribuit și vizita unei delegații parlamentare românești efectuată la 30 august 1930 la Istanbul. La sfîrșitul deceniului al treilea al secolului nostru principalele ches- tiuni dintre țările balcanice erau rezolvate și create condițiile prielnice pentru stabilirea unor relații de colaborare. Locarno, Mica înțelegere și gruparea statelor europene în tabere revizioniste și antirevizioniste au fost factorii care au impus statelor din regiunea balcanică să se constitu- iască într-un grup de securitate regională. Alături de toate acestea au exis- tat și alți factori care au dus la formarea înțelegerii Balcanice22 * 24. încă de la Conferința de la Lausanne statele mici și-au dat din nou seama că se pot găsi mijloace pentru a impune marilor puteri o atitudine echitabilă față de statele mici și mijlocii. De altfel, poziția marilor puteri imperialiste față de Turcia dovedea tocmai o atare stare de fapt. Ideea im ei înțelegeri între țările balcanice a fost lansată pentru prima oară în cadrul Biroului Internațional pentru Pace cu sediul la Geneva. La congresul Biroului Internațional pentru Pace ținut la Atena între 6 și 10 octombrie 1929 fostul prim-ministru grec M. Papanastasiu a propus înființarea unei uniuni balcanice. Pe baza acestei propuneri Congresul a hotărît convocarea unei conferințe neoficiale între țările balcanice în ches- tiunea amintită. Conferința a avut loc la Atena cu participarea reprezen- tanților Albaniei, Bulgariei, Iugoslaviei, Eomâniei, Turciei și Greciei la 5 octombrie 1930. Eforturile diplomației românești se îndreptau îndeosebi în direcția asocierii țărilor din centrul Europei și regiunii Balcanilor, printr-o serie de acorduri regionale care să constituie partea integrantă a sistemului de securitate colectivă. Eomânia paralel cu eforturile pentru consolidarea 22 Ziarul „Milliyet” (Națiunea) din 31 jnai 1930. 22 Ibidem. 24 Pentru detalii vezi E. Campus, înțelegerea Balcanică, Edit. Academiei R.S.R., Bucu- rești 1972, șl Cristian Popișteanu, liomănia ți Antanta Balcanică, ediția Il-a, Edit. politică, București, 1971. www.dacoromaiiica.ro 7 RELAȚIILE ROMANO-TURCE 1928—1934 889 Micii înțelegeri a desfășurat o largă activitate în scopul apropierii dintre statele balcanice și al menținerii păcii în regiunea de sud-est a Europei. Această conduită a politicii externe românești a fost exprimată hotărît de către delegația română la prima Conferință Balcanică din octombrie 1930. Această conferință neguvernamentală a statelor balcanice a reprezen- tat „un prim contact care a dovedit că existau suficiente elemente ca o colaborare balcanică să se poată realiza”25 *. Poziția României a rămas favo- rabilă acestei inițiative de creare a unui sistem de securitate colectivă în Balcani și la Conferințele statelor balcanice ținute în anii următori. La una din aceste întruniri, marele diplomat român, Nicolae Titulescu, spu- nea : „Balcanii au fost prea multă vreme cîmpiile însîngerate ale unei omeniri nebune pentru ca conducătorii responsabili să nu-și fi pus între- barea : ce să facem pentru ca istoria să nu mai fie o repetare neîntreruptă a unui trecut odios ? La, această întrebare nu este decît un singur răspuns : asocierea. Cel care vrea să recurgă la război să știe că se va izbi de rezis- tența unită a tuturor celorlalți”28. Ideea constituirii unui bloc balcanic a fost reluata într-o manieră mai specifică și mai conformă cu principiile politicii externe turcești de către Ruștii Aras în luna decembrie a anului 1930, la Geneva, cu prilejul sesiunii pregătitoare a Conferinței dezarmării. Ruștii Aras la Geneva a avut mai multe convorbiri cu reprezentantul român, C. Antoniade, minis- trul României la Geneva. Potrivit ministrului de externe al Turciei pentru ca blocul balcanic să fie solid, era nevoie ca fiecare din țările ce-1 vor com- pune „să șteargă orice divergență nu numai între ele, dar și celelalte mai grave cu alți vecini ai lor”27. Această concepție venea în întîmpinarea inițiativelor marelui om poli- tic român, Nicolae Titulescu, în direcția menținerii păcii în regiunea de sud-est a Europei. In consecință guvernul român lansă la 25 decembrie 1930 lui Tevfik Ruștii Aras invitația să viziteze oficial-România, în luna februarie 1931. Ministrul turc s-a arătat foarte măgulit și a rugat guvernul român să binevoiască „a-i da latitudinea de a-și fixa el”28 data vizitei. După opinia noastră motivele acestei obiecții sînt de două feluri: primul motiv este de ordin administrativ. In ianuarie 1931 urma să so- sească la Ankara prințul imperial al Japoniei, iar în februarie sau martie Ghandy. De asemenea, urmau să aibe loc negocieri în legătură cu plata datoriei otomane, precum și lucrările Parlamentului turc. Al doilea motiv era de ordin politic. Vizita la București necesita lui Riișlii Aras o pregă- tire mai Serioasă și deci un răgaz mai îndelungat. Presa românească din acea vreme acorda o importanță deosebită vizitei proiectate a lui Ruștii Aras în România. Ziarul „Lupta”, de pildă, referindu-se la unele informații pe care le dădeau cercurile străine, scria: „Aceste cercuri, îndeobște bine informate, cred că vizita d-lui Tevfik Riiștii-bey ar readuce pe planul actualității posibilitatea unei acțiuni media- toare a Turciei între România și Rusia”29. Conform ziarului amintit, trata- tive în acest sens ar fi urmat timp de mai mulți ani între România și 25 Eliza Campus, op, cit., p. 61. 28 N. Titulescu, Documente diplomatice, Edit. politică, București 1967, p. 555. 27 Arh. M.A.E., fond 71, Turcia, 1923-1931, voi. 58, f. 201. 22 Ibidem, f. 206. 29 Ziarul „Lupta” din 15 ianuarie 1931. www.dacoromanica.ro 890 MEHMET ALT EKREM 8 Turcia prin reprezentanții diplomatici. Aceste tratative nu au putut însă ajunge la finalizare din cauza schimbărilor de guvern din România. Cît despre obiectul discuțiilor ce vor urma la București cu prilejul vizitei ministrului afacerilor externe turc, aceleași cercuri credeau că ar fi vorba de mijlocirea încheierii unui tratat de neagresiune între România și U.R.S.S. Aceiași știre sub diferite forme a fost publicată și de către alte ziare româ- nești30. Intenția mediatoare a Turciei între România și U.R.S.S. nu consti- tuia un secret pentru opinia publică a timpului. Tevfik Riiștii Aras nu pierdea nici un prilej pentru a sugera ideea normalizării relațiilor dintre România și statul sovietic. De pildă, în legătură cu semnarea Pactului Litvinov (9 februarie 1929), șe exprima astfel: „Pentru mine Pactul Litvino veste tot ce ați făcut mai bine pînă acum, căci ați aruncat o punte între Rusia și țara voastră spre binele nu numai al României, dar al Europei întregi”31. Tevfik Riiștii Aras a supus primului ministru de atunci, Ismet Inonii, invitația guvernului român în privința vizitei ministrului afaceri- lor străine turcești în România. Ismet Inonii a fost de acord ca vizita lui Riiștii Aras să fie amînată cu cîteva luni. Și presa turcă atribuia o mare însemnătate acestei vizite și o consi- dera ca un simptom în favoarea înființării Uniunii Balcanice. Vizita lui Riiștii Aras în România (amînată pentru primăvara anului 1931) a fost din nou amînată. Reprezentantul României la Atena, Langa Rășcanu, referitor la această chestiune raportează că în cursul unei convorbiri avute cu ambasadorul Turciei la Atena, Enis-bei, i s-a comunicat că Tevfik Aras l-a informat, „cu adîncă părere de rău” că a fost nevoit a amina din nou vizita ce trebuia s-o facă la București din cauza neașteptatelor alegeri parlamentare311"3. Din raport mai rezultă faptul că Riiștii Aras a precizat că în octombrie „va face cu orice preț această vizită”, cînd împreună cu Conducătorii diplomației românești va căuta o formulă pe temeiul căreia să ajungă la o reluare a legăturilor cu Rusia”. Enis-bei îl mai informează pe diplomatul român că deține o știre din sursă sovietică (ambasadorul sovietic la Atena) din care rezultă că „guvernul sovietic e doritor a ajunge la o Înțelegere cu România”32. în același timp statele balcanice se preocu- pau de întărirea legăturilor dintre ele, un exemplu în acest sens consti- tuindu-1 proiectul unei înțelegeri balcanice formulat pentru prima dată de Titulescu și reluat acum de Polihroniadis ministrul Greciei în Turcia. După părerea lui Polichroniadis în maximum o lună toate chestiunile pendinte între Bulgaria și Grecia vor putea fi lichidate „grație medierii domnului Henderson”. După lichidarea acestor chestiuni, Turcia, Grecia și Bulgaria vor putea forma un bloc, nu în sensul unei alianțe opuse unei alte alianțe, ci în sensul unei grupări de puteri — legate între ele prin tratate de amici- ție și neutralitate — al căror interes comun va fi de a lucra „pentru stabili- rea păcii în Orientul Apropiat”33. Potrivit părerii lui Polichroniadis, * 13 80 Ibidem. M Arh. M.A.E., fond Turcia, 1923-1931, voi. 58, f. 222—227. si bis Ibidem, f. 258. Ibidem. 13 Arh. M.A.E., fond 71, Turcia, 1923—1931, voi. 58, f. 256. www.dacoromaiiica.ro 9 RELAȚIILE ROMANO—TURCE 1928—1934 891 Eomânia ar trebui să se alăture la noua triplă înțelegere balcanică, căci „ar putea juca un rol împăciuitor între Iugoslavia și Bulgaria, împreună cu Turcia34. A doua conferință balcanică s-a întrunit la Istanbul în octombrie 1931. La această întrunire, spre deosebire de prima conferință, au fost luate în discuție chestiunile esențiale ale încheierii anei înțelegeri balcanice. Insă acest deziderat nu s-a putut realiza nici la conferința de la Istanbul. Participanții s-au mulțumit cu o serie de măsuri privind colaborarea în domeniul economic, tehnic și cultural35. însemnătatea celei de-a doua conferințe balcanice constă în preciza- rea m condițiile respective a principiilor neagresiunii, reglementării pe cale pașnică a litigiilor internaționale, asistenței mutuale, egalității în drepturi, neamestecului în treburile interne și independenței statelor bal- canice. Nici la a treia conferință balcanică, întrunită la București între 23 și 26 octombrie 1932, nu s-a ajuns la un consens care să permită semnarea mult așteptatei înțelegeri balcanice. Delegația bulgară (după primele șe- dințe) a propus din nou suspendarea tratativelor, Eeprezentanții Bulgariei pînă 1% urmă au părăsit dezbaterile. își motivau hotărîrea prin faptul că nu au fost îndeplinite recomandările anterioare privind întîlnirile bilate- rale consacrate examinării statutului minorităților36. Celelalte țări parti- cipante și-au continuat lucrările pe tema relațiilor economice și sociale, precum și pe tema semnării unei înțelegeri vamale. în ciuda unor divergențe între participanți a început să se contureze o părere acceptată de toate părțile privind înțelegerea Balcanică. în timpul conferințelor balcanice avuseseră loc mari evenimente economice și politice pe scară mondială și europeană care provocaseră mari cotituri în relațiile dintre state, inclusiv statele balcanice. în perioada crizei economice dintre anii 1928—1933 în țările mici și mijlocii’din sud- estul Europei s-a conturat o concepție nouă în privința politicii internațio- nale, potrivit căreia criza economică „putea fi ușor depășită pe baza unor înțelegeri economice regionale”37. în consecință relațiile oficiale dintre guvernele țărilor acestei regiuni deveniră extrem de active. La a patra conferință balcanică ținută la Salonic între 5 și 11 septembrie 1933 s-a întărit convingerea printre participanți precum că este nevoie de o acțiune mai largă de convingere și a altor state decît cele direct interesate de necesitatea semnării unei înțelegeri balcanice. Ministrul afacerilor străine al Greciei, M. Maximos întreprinde un turneu la Paris, Londra și Borna cu intenția de a explica marilor puteri de atunci particularitățile Pactului Balcanic pe care încercau să-l închege țările din zona amintită. Autorită- țile guvernamentale engleze și franceze au declarat deschis că vor sprijini un atare pact, guvernul italian însă s-a abținut să-și exprime opinia în legătură cu acest proiect. Presa italiană a avut un ton rigid. Pe de altă parte personalitățile politice din țările balcanice s-au angajat într-o acțiune 34 Ibidem. 3B A. Suat Bilge și alții, op. cit, p. 108. *• Cristian Popișteanu, Bomânia și Antanta Balcanică, ediția IlI-a, Edit. politică, București, 1971, p. 90. 37 E. Campus, Les etats balkaniques et du sud-est europeen, etc. tn Rezumatul comunicărilor la al 3-lea Congres internațional sud-est european, 1974, Bpcurești, tomul I, Istorie, p. 341. www.dacoromamca.ro 7 - c, 1198 892 MEHMET ALI EKREM 10 susținută pentru pregătirea textului viitorului tratat de înțelegere Bal- canică. Principala greutate consta în contracararea tendințelor divergente ce se manifestau cu putere în această regiune. în scopul eliminării tendințe- lor amintite s-au inițiat o serie de vizite reciproce între conducătorii state- lor balcanice. Primul ministru grec, Cialdaris, de pildă, vizitează în toamna anului 1933 Ankara și cu acest prilej se încheie la 14 septembrie 1933 Pac- tul Antantei Cordiale între cele două state menționate. Primul articol al acestei înțelegeri cuprindea garanții din partea Turciei privind inviola- bilitatea hotarelor Greciei. La 20 septembrie al aceluiași an premierul turc Ismet Inbnii împreună cu Ruștii Aras au întreprins o călătorie în capitala Bulgariei. Au propus guvernului bulgar de atunci aderarea la Pactul Antantei Cordiale dintre Turcia și Grecia. Bulgaria a refuzat această propunere. Vizita s-a soldat doar cu prelungirea cu încă 5 ani a tratatului de neutralitate. Tot în luna septembrie ministrul de externe turc, Ruștii Aras a vizitat Belgradul. Vizita respectivă s-a încheiat cu semnarea Tra- tatului de prietenie, neagresiune, asistență mutuală, arbitraj și conciliere la 27 noiembrie 1933, între Iugoslavia și Turcia. Guvernul turc lansase încă în lima aprilie a anului 1933 o invitație lui N. Titulescu pentru a vizita Turcia. „Președintele Republicii Turcia și guvernul turc ar fi fericiți a-1 primi la Ankara în cazul cînd timpul de care dispune i-ar permite o vizită în capitala Turciei”38 — se spune în telegrama amintită. Guvernul turc acorda o deosebită importanță vizitei lui N. Titulescu în Turcia. Riiștii Aras îi arăta lui loan Carp, reprezentantul României la Ankara, un ante- proiect în privința Pactului de neagresiune între România și Turcia spu- nînd că lasă lui N. Titulescu „toată latitudinea” de a redacta acest proiect, în sensul impus de interesele României, și de comun acord cu „domnul Jeftici al Iugoslaviei”39. Știrea proiectatei vizite a lui N. Titulescu în Turcia a pus în’mișcare presa turcă, care, folosindu-se de acest prilej s-a grăbit să pună în atenția opiniei publice o serie de chestiuni referitoare la relațiile dintre cele două națiuni. Ediția în limba franceză („La râpublique”) al ziarului „Cumhu- riet”40 a reprodus un interviu realizat de redactorul șef al acestui coti- dian, Yunus Nady, cu Gelal-bei, ministrul economiei naționale turce, aflat pentru cură la Vichy. Din interviu rezultă faptul că Turcia studia- ză alegerea unei noi căi de comunicație cu Europa, alta decît prin Adria- tica. Pînă atunci legăturile comerciale ale Turciei cu Ungaria, Austria, Cehoslovacia, o parte din Polonia și sudul Germaniei se făceau prin Triest. Acest lucru era dezavantajos pentru Turcia. Deoarece mărfurile transitînd prin Triest, erau considerate ca destinate Italiei, și astfel Turcia nu putea avea statistici precise și conturi regulate cu statele din Europa Centrală. In interviul amintit, ministrul economiei naționale turce își exprima păre- rea că este posibil să se aleagă pentru mărfurile turcești un port de tran- zit în România și toate mărfurile destinate statelor din Europa Centrală să fie dirijate prin acest port. Nicolae Titulescu și persoanele care îl însoțeau au sosit la Istanbul la 14 octombrie 1933 venind de la Sofia unde a depus eforturi pentru 38 Arh. M.A.E., fond 71, Turcia, 1932-1936, voi. 59, f. 8. 38 Ibidem, f. 59. 40 „La Rfepublique” din 8 septembrie 1933. www.dacoromaiiica.ro 11 RELAȚIILE ROMANO—TURCE 1928—1934 893 atragerea Bulgariei în viitorul pact balcanic. Presa turcă, fără excepție, salută în termeni entuziaști vizita făcută de Titulescu în Turcia, scoțînd în relief marile sale calități de om de stat și activitatea prodigioasă ce des- fășoară, în general în interesul păcii și în special pentru apropiere amicală dintre statele balcanice. Iată numai cîteva din titlurile articolelor publi- cate de ziarele turcești în edițiile lor în limba franceză în preajma acestei vizite : „Les id^es de monsieurN. Titulescu”41, „La visite deN. Titulescu”42, „Les relations turco-roumaines”43, „N. Titulescu”. Cu prilejul vizitei lui N. Titulescu la Ankara a fost semnat la 17 octombrie 1933 Tratatul de amiciție, de neagresiune, de arbitraj și de conciliere între România și Turcia. Tratatul conține 22 de articole. După ce în articolul I al trata- tului se invoca faptul că între „Regatul României și Republica Turcia este și va fi pace inviolabilă și amiciție sinceră și perpetuă”44 în articolul II se arată : „Credincioși angajamentelor lor luate, de a nu recurge una față de cealaltă la război ca mijloc al politicii lor naționale, nici la agresiune așa cum ea a fost definită prin Convențiunile din 3 și 4 iulie 1933 și deci, de a nu participa la un act de agresiune comis de către un terț, cele două înalte Părți Contractante iau pe lîngă aceasta angajamentul de a con- damna orice agresiune sau orice participare la o agresiune oarecare încer- cată de terți precum și orice înțelegere agresivă împotriva uneia sau celei- lalte dintre cele două țări”45 *. Ruștii Aras în cuvîntarea sa rostită la banchetul dat de Ministerul de Externe al Turciei, după semnarea tratatului, în onoarea delegației române, spunea printre altele : „Poporul turc și român în viața paralelă pe care au petrecut-o împreună, n-au încetat nici odată de a se simți atrase unul către altul de acel fluid binefăcător care constituie pentru atît de mult doritul viitor de comprehensiune și de cooperare generală a popoare- lor”48. Reprezentantul român, N. Titulescu, în cuvîntarea sa de răspuns în cadrul aceleiași recepții făcea o amplă evocare a istoricului prieteniei dintre cele două națiuni și se oprea asupra trăsăturilor naționale speci- fice ale acestora cu următoarele constatări: „.. .națiunea turcă are după mine, printre multe altele, trei calități neprețuite : un puternic sentiment național, o loialitate profundă, o generozitate înăseută. Cred că veți regăsi cu ușurință aceste caracteristici și la poporul român — adăuga N. Titu- lescu — și continua astfel: „Or, dacă sentimentul național este acela care asigură existența popoarelor, generozitatea este aceea care face posibilă înțelegerea prin comprehensiunea punctului de vedere al altuia, iar loiali- tatea este aceea care dă înțelegerii toată valoarea sa prin certitudinea pe care o ai că ea va fi scrupulos respectată”47. Ministrul de externe al României, N. Titulescu, după ce a semnat Tratatul de amiciție de la Ankara s-a înapoiat la Istanbul. Aici a vizitat unele din monumentele importante ale orașului, a asistat la un dejun 41 „L’Akcham” (Seara) din 13 octombrie 1933. 42 ,,La Turquie”, 14 octombrie 1933. 43 „l’Akcham”, Ibidem. 44 „Istanbul”, 14 octombrie 1933. 46 Pactul de la Paris din 27 august 1928 relativ la renunțarea la războ i. 44 Arh. M.A.E., fond Turcia, 1932 — 1936, voi. 59, f. 59.. 47 Arh. M.A.E., fond 71, 1T> 894 MEHMET AII EKREM 12 oferit în onoarea sa, a primit pe reprezentanții presei turcești din locali- tate, apoi a plecat la Atena. Vizita lui N. Titulescu în Turcia și încheierea Tratatului de amiciție și neagresiune dintre România și Turcia au produs în această țară o impresie extrem de favorabilă și presa turcă și-a exprimat via satisfacție a cercurilor oficiale și în general a opiniei publice turcești cu ocazia acestui eveniment atît de important pentru relațiile dintre cele două țări. Ziarul „Milliyet”48, de pildă, în articolul de fond intitulat „Ami- ciția turco-română”, sub semnătura deputatului Mahmut-bei, scria printre altele : „Turcia și România nu au frontiere comune, dar au multiple inte- rese comune. Cu acest titlu colaborarea turco-română este chemată să dea rezultate importante pentru cel mai mare bun : pacea”. Vizita minis- trului român la Ankara, precum și rezultatele concrete ale acesteia au tre- zit ecou favorabil și în presa românească. Ziarul „Universul” în ediția sa din 19 octombrie 1933 subliniază „sforțările desfășurate de cele două țări pentru cauza păcii în general și în Balcani în special”, precum și perfecta comunitate de vederi constatată în acest domeniu, reproducea în întregime declarațiile lui N. Titulescu făcute agenției telegrafice turce, lată-le : „Părăsesc Ankara cu o emoție foarte puternică și foarte plăcută. Foarte puternică — pentru că sînt plin de admirație față de rezultatele concrete și uimitoare pe care poporul turc le-a realizat în ultiimii zece ani. Foarte plăcută — pentru că am întîlnit la conducătorii turci o compre- hensiune a spiritului de umanitate, care explică foarte bine politica paci- fică pe care Turcia o duce față de toate națiunile lumii”. în aceeași decla- rație N. Titulescu constata o perfectă armonie de vederi asupra tuturor chestiunilor discutate cu conducătorii turci și adăuga : „Explicația este foarte simplă. România, ca și Turcia, vede un singur lucru : pacea în ea însăși și nu în avantajele ei egoiste”. Cît despre tratatul semnat la Ankara îl considera prima verigă în organizarea păcii în Balcani, la care toate țările, fără excepție, trebuie să lucreze din toate puterile lor. Același ziar49 într-un alt articol cu titlul: „Semnarea Pactului de neagresiune și amici- ciție între România și Turcia” insista asupra semnificației Pactului pentru România. Tema respectivă este abordată și de „Facla”50 Intr-adevăr, tratatul semnat la Ankara deschidea drumuri care nu puteau fi întrezărite în pactul de definire a agresorului. El conține o formulă mai largă decît cea prevăzută la Geneva. In acest tratat se face impas înainte condamnîndu-se nu numai agresiunea unui stat terț contra unuia din sta- tele semnatare, dai1 și orice înțelegere agresivă îndreptată de statele terțe împotriva României sau Turciei. Prin acest pact cele două state se obligă la amiciție sinceră și perpetuă. Ele—conform acestei înțelegeri — vor căuta să tindă către o atitudine comună în politica externă. Dar ceea ce este cu deosebire interesant de semnalat e faptul că pentru prima oară Turcia primește ca în cazul cînd România va fi atacată să-i acorde mai mult decît strictă neutralitate. Cu semnarea acestui pact începe a doua fază a operei constructive întreprinsă de Titulescu ca mandatar al Micii înțelegeri în Balcani. Refe- 48 „Milliyet” (Națiunea), 19 octombrie 1933. 48 „Universul”, 19 octombrie 1933. 50 „Facla” 19 octombrie 1933. www.dacoromanica.ro 13 RELAȚIILE ROMANO—TURCE 1928—1934 895 rindu-se la această chestiune „Le Temps”51 observă : „Ministrul de externe român este calificat, avîndu-se marea sa personalitate, să preia conduce- rea activității diplomatice în Balcani”. Același ziar mai adăuga următoa- rele : „Be poate constata cu satisfacție de pe acum, că popoarele balcanice sînt dispuse să rezolve problemele ce le interesează în cercul lor de acti- vitate”. In acest fel s-a încheiat lanțul înțelegerilor bilaterale între Româ- nia, Turcia, Grecia și Iugoslavia. După ani de tatonări și tratative înțe- legerea Balcanică a fost semnată la 9 februarie 1934 la Atena între Româ- nia, Turcia, Grecia și Iugoslavia. Prevederile esențiale ale înțelegerii Balcanice sînt exprimate în trei articole52. Din clauzele tratatului rezultă cu maximum de claritate că Antanta Balcanică a fost înființată cu scopul de a garanta securitatea, indepen- dența și integritatea țărilor din Balcani împotriva oricărei agresiuni. Insă cercurile imperialiste germane, interpretînd ostentativ preve- derile pactului, încercau să creeze discordie între statele balcanice. Guver- nul german contesta caracterul defensiv al pactului și căuta să acrediteze ideea eă înțelegerea Balcanică era îndreptată împotriva acelor țări bal- canice care nu erau membre ale pactului. Nicolae Titulescu cu prilejul unui dineu oferit în cinstea ministrului de externe turc, Ruștii Aras, lua atitudine categorică împotriva acestei încercări de disensiune : „Națiunea română știe că în opera de colaborare internațională, căreia ea i s-a consacrat cu sinceritate și spirit de continuitate, a găsit în nobila națiune turcă prietenul credincios care, fără concertare prealabilă, a gîndit și a simțit întotdeauna ca ea. ...România și Turcia sînt menite să practice o prietenie sinceră și activă”53. Marele diplomat român într-o altă cuvîntare ținută la un dineu oficial, dat de Tevfik Ruștii-bey în anul 1934, cu prilejul unei con- ferințe a înțelegerii Balcanice remarca între altele : „Niciodată nu am înțeles mai bine ca ieri, pe platourile An^toliei, la razele unui soare ce lumina sufletele la fel ca lucrurile, valoarea și sen- sul înțelegerii Balcanice. Da, noi dorim pacea”54. Turcia avea motivele sale care o determinau să pledeze și să parti- cipe la înțelegerea Balcanică. Statul turc considera această înțelegere un fel de scut de apărare împotriva unui eventual pericol ce putea să apară din afara regiunii balcanice. In acei ani cel mai mare pericol pentru Tur- cia îl constituia statul fascist italian. Expresia „mare nostrum” referi- ritoare la Marea Mediterană folosită foarte des de către Mussolini nu era altceva decît o amenințare la adresa Turciei și a celorlalte state din bazi- nul acestei mări. Stăpînirea italiană asupra insulelor Dodecanez provoca guvernului turc permanentă îngrijorare. In fața acestei situații Turcia dorea echilibru în Balcani și semnarea unei înțelgeri între statele din această zonă pentru a contracara în acest fel tendințele expansioniste ale lui Mussolini. 61 „Le Temps”, 19 octombrie 1933, în Arh. M.A.E., fond 71, Turcia, 1933 — 1936, voi. 59, f. 66. 63 Pentru detalii privind textul înțelegerii Balcanice vezi E. Campus, Înțelegerea Balcani- că, Edit. Academiei R.S.R., București 1972; și Cristian Popișteanu, România Și Antanta Balcani- că, ediția Il-a, București, Edit. politică, 1971. 63 Nicolae Titulescu, Documente diplomatice, Edit. politică, București, 1967, p. 553. 54 Nicolae Titulescu, op. cit., p. 581. - . www.dacoromanica.ro «96 MEHMET AU EKREM 14 Atatiii’k, în cuvîntarea inaugurală rostită la 1 noiembrie 1934 cu prilejul deschiderii noii sesiuni parlamentare, referitor la înțelegerea Bal- canică spunea printre altele : „înțelegerea Balcanică constituie un impor- tant document menit să garanteze statelor balcanice un mare respect reci- proc. Este evidentă valoarea documentului amintit din punct de vedere al apărării inviolabilității granițelor statelor balcanice”55. într-o altă cuvin tare Atatiirk condamna fățiș actele fascismului german și italian, spunînd printre altele că „unii conducători de state, nesinceri, amenință omenirea cu agresiunea”, chemînd în același timp masele să-și spună cuvîntul, „să facă în așa fel ca soarta acestor state să fie încredințată în mîinile unor oameni de un înalt caracter și ținută morală”56. La 11 mai 1934, România era onorată de vizita lui Tevfik Riiștii Aras. Cu acest prilej ministrul turc făcea un bilanț al relațiilor de amiciție dintre România și Turcia, spunînd că această prietenie își găsește expre- sia în trei acte diplomatice : Declarația purtînd definiția agresorului — act de o importanță capitală în raporturile reciproce ale puterilor contrac- tante — Tratatul turco-român de arbitraj și în sfîrșit, Tratatul de înțe- legere Balcanică, tratat care permitea statelor semnatare să coopereze, rămînînd în același timp scrupulos credincioase prieteniilor existente, în opera de consolidare a păcii și securității în Balcani57. Apoi referindu-se la cuvîntarea rostită de Titulescu la intrarea Turciei în Societatea Națiu- nilor (18 iulie 1932) Aras spunea : „Am plăcerea de a evoca aici, cu acest prilej, cuvintele atît de cordiale pe care Excelența Voastră a binevoit să le pronunțe, în acea împrejurare, cu privire la țara mea. Țin mult să vă spun încăodată că aceste cuvinte pline de afecțiune și de simpatie au fost atunci viu resimțite de poporul turc și ne-au făcut să fim recunoscători”58. Premierul de atunci al Republicii Turcia, Ismet Inimii, se referea pe larg la relațiile cu România într-o declarație de politică externă la ședința parlamentului turc din 5 iulie 1934. „Ou România—spune Inimii— noi am semnat în ultimii ani diverse documente internaționale. Este un izvor de satisfacție pentru noi colaborarea cu România în domeniul politicii de pace și de îngrădire a agresiunii”59. România și Turcia nu concepeau ca relațiile lor să se limiteze numai la probleme externe. Nicolae Titulescu surprinsese încă în 1934, la Ankara, cu prilejul unei conferințe a înțelegerii Balcanice, posibilitățile de schim- buri economice între cele două țări, schimburi ce urmau să se intensifice în anii următori. In cuvîntarea rostită la dineul oficial dat de Tevfik Ruștu-bey cu ocazia acelei conferințe diplomatul român remarca între altele: „înțelegerea Balcanică e destinată să străbată gama tuturor felu- rilor de acorduri, al căror cer se lărgește din ce în ce mai mult. Intr-adevăr noi discutăm în acest moment intensificarea relațiilor economice și a căilor de comunicație, îndeosebi a acelora care utilizînd Dunărea și Marea Neagră, sînt chemate să activeze schimburile statelor balcanice și ale Europei Centrale cu Asia”60. 55 în Mehmet Gonliibol și Cem Sar, op. cit., p. 112. 88 Islam Ansiklopedisi (Enciclopedia Islamică) p. 795. 67 Arh. M.A.E., fond 71, Turcia, 1932-1936, voi. 59, f. 101. 58 Ibidem. 59 Arh. M.A.E., fond 71, Turcia, 1932—1936, voi. 59, f. 108 (Buletinul din Ankara). 80 Ziarul „Universul” din 1 noiembrie 1934. www.dacoromanica.ro 15 RELAȚIILE ROMANO—TURCE 1928—1834 897 Investigațiile făcute pe baza celor mai diverse categorii de izvoare— surse documentare de primă însemnătate, cum sînt materialele de arhivă, literatură de specialitate în limba română și turcă și alte limbi, presă— duc la concluzia că relațiile româno-turce în perioada studiată au fost sub îndoitul semn al Tratatului de amiciție, neagresiune, arbitraj și conci- liațiune semnat la Ankara în octombrie 1933 și al Pactului de Înțelegere Balcanică, iscălit la Atena la 9 februarie 1934. Atît diplomația română, cît și cea turcă au urmărit în permanență întărirea relațiilor de prietenie, bună vecinătate și de colaborare activă dintre țările respective. Tovarășul Nicolae Ceaușescu cu prilejul vizitei în Turcia, în anul 1969, se referea printre altele și la legăturile din această perioadă. In această chestiune spunea : ,,Aș dori să reliefez în această privință rolul cu totul deosebit pe care l-a avut în acest sens întemeietorul Turciei moderne, marele om de stat Mustafa Kemal Atatiirk, care vedea în relațiile bune cu Eonânia — după propria sa expresie — ,,un motiv de continuă satisfacție”61. Lupta pentru independență, suveranitate și integritate teritorială, precum și voința de a-și hotărî singure destinul constituiau premisele poli- tice și diplomatice ale acestor relații de colaborare activă. Motivele de ordin economic aveau aceeași pondere în relațiile dintre cele două țări vecine. Strădaniile în direcția păstrării unor relații de prietenie și colaborare au continuat și după anul 1934. Următorulmoment semnificativ al acestor relații l-a constituit Conferința de la Montreux din 1936. în ajunul celui de al doilea război mondial, cele două națiuni și-au unit eforturile și au luptat din răsputeri pentru a stăvili pericolul agresiunii fasciste. Dezvoltarea unor relații de bună vecinătate și colaborare activă între Eomânia și Turcia constituie una din coordonatele esențiale ale diploma- ției Eomâniei și în zilele noastre. Comunicatul comun adoptat în timpul vizitei tovarășului Nicolae Ceaușescu în Turcia sublinia că cele două dele- gații „pronunțîndu-se, de asemenea, în favoarea dezvoltării raporturilor de bună vecinătate între statele din Balcani într-un spirit de înțelegere mutuală și subliniind importanța unor astfel de raporturi pentru întări- rea păcii regionale și mondiale, cele două părți au relevat cu satisfacție aportul constructiv al relațiilor de prietenie româno-turce la evoluția pozi- tivă a situației din Balcani”62. In vara anului 1976, pentru a doua oară într-un răstimp de cîțiva ani, șeful statului român este oaspete al Turciei, mărturie a evoluției ascendente a relațiilor de prietenie dintre cele două țări. Dialogul la nivel înalt ce a avut loc cu prilejul acestei vizite repre- zintă, în același timp, o contribuția de seamă la cauza păcii și înțelegerii în Balcani, pe continentul european și în întreaga lume. Tovarășul Nicolae Ceaușescu, în toastul rostit cu prilejul acestei vizite arăta că : „atît cooperarea, cît și schimburile multilaterale dintre Eomânia și Turcia vor contribui la propășirea economică și socială acelor două țări, precum și la promovarea cauzei păcii și înțelegerii între națiuni”63. 61 „Sclnteia” din 26 martie 1969. 62 „Sclnteia” din 30 martie 1969. 63 „Lumea” din 26 iunie 1976. www.dacoromanica.ro 898 MEHMET ALI EKREM 16 LES RELATIONS EOUMANO-TUBQUES ENTRE 1928-1934 RESUME La crise economique et les effets politiques de celle-ci ont reprdsentâ les deux aspects essentiels de la situation internaționale sur la toile de fond de laquelle se sont developpes les rapports roumano-turcs au cours des annees 1928—1934. Le maintien de l’indăpendance et de l’integritd naționale, ainsi que la lutte contre la politique rdvisionniste, revancharde constituaient les objectifs politiques poursuivis par les diplomates des deux Etats sur le plan extârieur, â l’6poque. Les contacts politiques et diplomatiques â divers âchelons ont reprâ- sentâ un important apport au developpement des relations entre les deux Etats durant la periode soumise â l’dtude. Gh,. Filality, chef de la mission diplomatique roumaine dans la capitale de la Turquie, fut successivement regu par Riiștii Aras, ministre des Affaires Etrangeres de Turquie, le 4 novembre 1927, et par Kemal Atatiirk, le 18 mai 1928. Apres ces premiers contacts diplomatiques fut ciA6 preș la Presidence du Conseil des ministres un Conseil Superieur Economique en Turquie, destină â appuyer le developpement des rapports roumano-turcs dans le domaine âconomique. La nomination d’une commission â Bucarest chargăe de mener des negociations pour la conclusion d’un trăite commercial avec la Turquie a constitui le pas suivant vers le resserrement des liens dconomiques entre la Roumanie et la Turquie. Lors de la visite de Nicolae Titulescu â Ankara, le 17 octobre 193 3 fut signe le Trăite d’amitid, de non-agression, d’arbitrage et de conciliation entre la Roumanie et la Turquie. Les deux Etats (signataires du Pacte Briand-Kellog ainsi que des conventions pour la definition de l’agression de juillet 1933) ont sign6 ult6rieurement, aux cât6s de la Grece et de la Yougoslavie, l’Entente Balkanique, ă Athenes, le 9 f^vrier 1934. Jusqu’ă la deuxieme guerre mondiale, les relations roumano-turques se sont dâroulâes sous le double signe du Trait6 d’amitiâ et du Pacte Balkanique. www.dacoromanica.ro RELAȚIILE INTERNAȚIONALE ÎN RĂSĂRITUL ȘI SUD-ESTUL EUROPEI ÎN SECOLELE XIV-XV* DE ȘERBAN PAPACOSTEA I. - EUROPA RĂSĂRITEANĂ 1. — Sfârșitul hegemoniei Hoardei de Aur1. în primele decenii ale secolului al XlV-lea, dominația Hoardei de Aur s-a menținut intactă în Europa răsăriteană și sud-estică, astfel cum se așternuse după marea invazie din 1241 și în cursul următoarelor campanii tătare. în afara ariei de dominație directă — îndeosebi stepa nord pontică pînă la Dunărea de Jos—,tătarii își impuseseră suzeranitatea unui șir de state aflate în raza acțiunilor lor militare, îndatorate toate să le plătească tribut, să participe cu contingente la expedițiile lor și să-și trimeată căpeteniile pentru confir- mare la Hoardă. Cel mai apăsător au resimțit dominația tătară cnezatele ruse cele mai apropiate de centrul puterii Hoardei de Aur; în partea apu- seană a ariei de dominație a Hoardei se aflau, în diferite grade de depen- dență, Lituania, cnezatul Halici, formațiile politice de pe teritoriul Mol- dovei, Țara Românească, Bulgaria și, cu intermitențe, Serbia. în anul 1340, invaziile tătare erau încă la fel de temute la Bizanț, care se aștepta la un mare asalt din partea Hoardei de Aur, ca și în Un- garia și Polonia. Forța militară a tătarilor părea așadar capabilă să men- țină controlul asupra întregului spațiu supus Hoardei de Aur. Dar încă în deceniul următor, hegemonia tătară începe să fie contestată cu succes, îndeosebi în teritoriile ei apusene; apoi, încurajată de criza dinastică * Studiul de față e un capitol din tratatul de Istorie universală volumul II (consacrat evului mediu) în curs de elaborare. Întrucît apariției și rolului țărilor române în secolele XIV— XV le-au fost rezervate un loc aparte în această sinteză, ele nu figurează decît incidental in rîndurile de mai jos. Indicațiile bibliografice trimit doar la citeva din lucrările cele mai de seamă consacrate temelor dezbătute; informație bibliografică suplimentară poate fi găsită în lucrările citate. 1 Pentru declinul Hoardei de Aur, v. R. Grousset, L’empire des steppes. Attila. Gengis- khan. Tamerlan, Paris, 1939; B. D. Grekov și A. I. lacubovschi, Hoarda de Aur și decăderea ei, București, 1953; M. G. Safargaliev, Raspad Zolotoi Ordl, Saransk, 1960; B. Spuler, Die Goldene Horde. Die Mongolen in Russland, 1223—1502, Wiesbaden, 1965. Pentru ofensiva polonă și ungară în spațiul rus apusean și românesc aflat sub suzerani- tatea Hoardei de Aur, v. între altele: H. Paszkiewicz, Polityka ruska Kazimierza Wielkiego, ■Warszawa, 1925; G. Rhode, Die Ostgrenze Polens. Politische Entivicklung, kulturelle Bedeutung und geistige Ausivirkung, I. Im Mittelalter bis zum Jahre 1401, Koln—Graz, 1945; P. W. Knoll» The Rise of the Polish monarchg. Piast Poland in East-Central Europe, Chicago —London, 1975 ; Ș. Papacostea, Triumful luptei pentru neatlrnare: întemeierea Moldovei și consolidarea statelor feudale românești, în voi. Constituirea statelor feudale românești, București, 1980, p. 165 193. ,,REVISTA DE ISTORIE», Tom, 34, nr; 5 -țyț^^^hrnmanic.a rn 900 ȘERBAN PAPACOSTEA 2 devenită endemică după moartea hanului Berdibeg (1360/1361), mișcarea de emancipare cuprinde arii din ce în ce mai întinse. Eforturile repetate de restaurare a unității Hoardei de Aur și a ariei ei de dominație au reușit doar să încetinească procesul de dezagregare a puterii tătare în Europa răsăriteană, nu însă și să o restabilească durabil. în apus, primele lovituri au venit din partea regatelor polon și ungar, ieșite ambele dintr-o grea criză de fărâmițare feudală, cel dintîi sub ultimii regi din dinastia Piaștilor, Wladislav Lokietek și Cazimir cel Mare, cel din urmă sub noua dinastie a regilor angevini, Carol Bobert și Ludovic I. Sub Carol Bobert, Ungaria a încercat în cîteva rînduri, fără succes însă, să îndepărteze de la hotarele ei primejdia tătară. Doar alianța înche- iată cu Polonia și acțiunea comună a celor două regate în răsărit avea să le îngăduie însemnate progrese în detrimentul Hoardei de Aur. Acțiunea a fost precedată de desprinderea Poloniei din conflictul cu Boemia regelui loan de Luxemburg, în favoarea căruia regele Cazimir renunță la Silezia (1339), și din cel cu Ordinul teuton, căruia regele polon îi recunoaște stăpînirea asupra gurilor Vistulei și a Pomeraniei (tratatul de la Vișegrad, noiembrie 1335, apoi într-o formă lărgită, tratatul de la Kalisz, iulie 1343), cucerite de cavaleri la începutul secolului al XlV-lea. încheind această înțelegere cu Ordinul teuton, Polonia a renunțat pe termen înde- lungat la efortul de restabilire a contactului direct cu Marea Baltică, devenită una din zonele cele mai înfloritoare ale marelui comerț interna- țional. Concomitent însă, Polonia s-a angajat în politica de expansiune în răsărit care avea să aibă drept rezultat cucerirea unor însemnate teri- torii ale Busiei apusene (1340—1366), crearea uniunii polono-lituaniene (1385) și instaurarea suzeranității polone asupra Moldovei (1387), fapt în urma căruia statul polon avea să devină o putere pontică. Deschisă în 1340 de campania la Halici a regelui Poloniei care re- vendica moștenirea cnezatului rus rămas vacant după moartea ultimului său titular, cneazul Jurii Boleslav, acțiunea celor oduă regate s-a lovit de rezistența boierimii locale, ostile programului inițial de catolicizare al regelui Cazimir, precum și a tătarilor, amenințați să piardă imul din teritoriile aflate în dependența lor, și a lituanienilor, care revendicau și ei drepturi asupra teritoriilor ruse apusene. După un șir de înfruntări cu tătarii și după repetate expediții „cruciate” împotriva lituanienilor, păgîni încă la această dată — acțiuni la care au luat parte alături de Polonia și Ungaria, Ordinul teuton, Boemia și Imperiul —, Cazimir a reușit în 1349 să încorporeze cnezatul Halici la regatul său; rezultatul avea să fie consolidat în cursul anilor următori, în urma unor noi mari campanii ungaro-polone împotriva lituanienilor și a tătarilor. în 1366, în cadrul unei noi extinderi a ariei de dominație ungară și polonă în Europa răsăriteană și sud-estică, regele Cazimir a adus în dependența regatului său Volhinia și Podolia. Nu mult timp după deschiderea acțiunii la Halici, a început și ofensiva regatului ungar la răsărit de Carpați, în direcția gurilor Dunării. Beconcilierea dintre Ludovic de Anjou și Nicolae Alexandru, domnul Țării Bomânești, și cooperarea lor în lupta împotriva tătarilor a făcut posibilă respingerea dominației Hoardei de Aur din regiunea Dunării de Jos, în urma campar^^dift»ĂĂ^Ăffi^iA?^-rȘ'ot acum, în împrejurările 3 RELAȚIILE INTERNAȚIONALE ÎN RĂSĂRITUL ȘI SUD-ESTUL EUROPEI 901 legate de aceste acțiuni militare la Halici și în regiunea Dunării de Josr apare Moldova, la început ca o căpitănie regală, apoi ca stat de sine stă- tător. în urma acestor desfășurări, tătarii nu au mai păstrat în spațiul românesc decît o enclavă pe țărmul Mării Negre, pînă în ultimele decenii ale secolului XIV. Din Lituania pînă în regiunea gurilor Dunării, dominația Hoardei de Aur a suferit o îngustare sensibilă ca urmare a ofensivei pute- rilor creștine. Blocați în expansiunea lor în spațiul rus și folosind conjunctura favorabilă creată de criza dinastică din statul tătar, lituanienii, a căror expansiune în răsărit începuse încă din secolul anterior, înaintează acum în teritoriile de sub stăpînirea Hoardei de Aur. Victoria cîștigată asupra tătarilor de cneazul lituanian Olgierd la Sinie Vodî (Apele albastre, afluent al Bugului) în 1362 sau 1363 a deschis larg calea expansiunii lituaniene în Ucraina și Podolia. Kievul însuși, vechea capitală a Rusiei, avea să intre curînd sub stăpînirea lituaniană care avea apoi să se întindă pînă la țărmul Mării Negre. încurajat de eroziunea puterii tătare, cneazul Moscovei începe să-și manifeste tot mai hotărît tendința de emancipare de sub dominația Hoardei de Aur. Sub cneazul Dimitrie (1362—1389), Moscova nu numai că între- prinde acțiuni hotărîte pentru a-și asigura titlul de mare cneaz — nu ca în trecut prin supunere față de Hoarda de Aur ci înfruntînd politica acesteia —, dar se și opune cu forța armelor încercărilor tătare de a stăvili progresele puterii sale ; după o prună înfrîngere suferită în 1378 pe malurile rîului Voja (afluent al rîului Oca), tătarii sînt înfrînți zdrobitor pe cîmpia Kulikovo pe Don de cneazul Moscovei Dimitrie care a fost supranumit, în urma acestei victorii, Donskoi. în Crimeea, genovezii din Caffa își extind dominația teritorială asupra principalelor centre comerciale de pe țărm, înlăturînd astfel con- curența pe care acestea o făceau principalului centru al activității lor pontice. încercările repetate ale tătarilor de a redobîndi așezările ocupate de genovezi s-au încheiat cu un eșec; în 1387, prin tratatul încheiat cu genovezii, tătarii le-au lăsat în stăpînire genoveză. Destrămarea Hoardei de Aur în urma acestor pierderi de poziții și de prestigiu a fost încetinită de un șir de reacții restauratoare venite din zona Hoardei Albe al cărei centru se afla în regiunea fluviului Sir-Daria. Vasală inițial față de Hoarda de Aur, Hoarda Albă s-a autonomizat în cursul primei jumătăți a secolului al XlV-lea; apoi, în a doua jumătate a secolului al XlV-lea și în prima jumătate a secolului următor, căpeteniile ei au încercat în repetate rînduri să restaureze în beneficiul lor unitatea politică și teritorială a Hoardei de Aur. Prima mare încercare, încununată de succes, a fost aceia a oglanului Toktamîș care, cu ajutorul lui Timur Lenk, a cucerit puterea în Hoarda Albă și apoi în Hoarda de Aur (în 1378 ocupă Sarai Berke, în 1380 îl înfrînge pe emirul Mamai pe rîul Kalka). în urma acestei victorii, Toktamîș aduce sub ascultarea sa celelalte teritorii ale Hoardei de Aur, întreprinde o mare expediție de represalii împotriva Moscovei (1382) și o readuce la condiția de stat tributar, ca ^i pe celelalte cnezate ruse de altminteri. Refăcută o clipă, unitatea Hoardei de Aur s-a destrămat însă din nou în urma încercării lui Toktamîș de a readuce sub controlul său Transcau- www.dacoromanica.ro 502 ȘERBAN PAPACOSTEA 4 cazia și Horezmul—vechi obiect de litigiu între Hoarda de Aur și statul mongol din Iran, în cadrul căruia concurența drumurilor comerciale inter- continentale a avut un rol însemnat. Timur întreprinde două expediții împotriva Hoardei de Am (1391 și 1395) în cursul cărora nimicește marile centre comerciale Urgengi, Tana, Astrahan și Sarai Berke. Infrînt zdrobi- tor în cursul celei de a doua expediții, în bătălia de pe valea rîului Terek (15 aprilie 1395), Toktamîș fuge în Lituania la Vitold. încercarea marelui cneaz lituan de a -și impune controlul a nipra Hoardei de Aur prin mijlocirea lui Toktamîș a fost înfrîntă de noul han instalat cu sprijinul lui Timur Lenk, Timur Kutlug, și de emirul Edighei la Worskla (1399), unde trupele lui Vitold și ale aliaților săi au suferit o înfrîngere totală. Noua restaurare a Hoardei de Am sub conducerea efectivă a lui Edighei a fost însă și ea de scurtă durată. Luptele dinastice endemice și presiunea factorilor externi au precumpănit asupra factorilor de unitate. Centrele de putere locală se consolidează și se instituționalizează în cursul secolului al XV-lea. Din Hoarda de Aur se desprind durabil trei mari formații autohtone : Hanatul Crimeei sub dinastia Ghirai, care a gravitat în sfera de interese a uniunii polono-lituaniene înainte de a intra sub suze- ranitatea Porții otomane (1475); Hanatul de Kazan, întemeiat de Ulug Muhammad, aflat în raza de acțiune a Moscovei și absorbit cel dintîi de aceasta (1552); Hanatul de Astrahan pe cursul inferior al fluviului Volga, supus dublei presiuni a tătarilor din Crimeea și a hoardelor nomade ale tătarilor nogai din regiunea Ural, anexat scurt timp după hanatul de Cazan de marele cnezat al Moscovei (1556). 2 . — Rivalitatea între Lituania și Moscova pentru hegemonie asupra lumii ruse 2. Declinul puterii mongole în Europa în a doua jumătate a secolului, al XlV-lea și în secolul al XV-lea a lăsat din ce în ce mai mult teren puterilor eoncmente pentru dominație în lumea rusă. Din a doua jumătate a secolului al XlV-lea, două centre de putere, Lituania și Mos- cova, au concurat pentru întîietate în vastul spațiu ocupat de slavii răsă- riteni și au revendicat dreptul de a restaura sub controlul lor vechea unitate a Rusiei kieviene. Prioritatea în efortul de a atinge acest țel a aparținut Lituaniei, a cărei expansiune în teritoriul rus, începută în a doua jumătate a secolului al XHI-lea, s-a intensificat în secolul XTV cuprinzînd vaste teritorii ale Rusiei Albe și ale Rusiei Roșii. Ocuparea Kievului în a doua jumătate a secolului XIV a dat și un temei jmidic revendicării cnezilor lituanieni la întîietate în lumea rusă. Olgierd, în timpul căruia lituanienii realizează mari progrese de-alungul Niprului și se instalează definitiv la Kiev, a asumat titlul de mare cneaz, care exprima veleitățile de dominație ale Lituaniei asupra întregului spațiu rus. Lituania a atins cel mai înalt grad de putere în lumea rusă în timpul marelui cneaz Vitold (1392—1430)-; acesta a adus sub controlul său Podo- lia (1393), Smolenskul (1395, apoi reînoit în 1404), a anexat cnezatul 2 Din vasta bibliografie consacrată istoriei Lituaniei și a Moscovei și a concurenței lor pentru dominație în lumea rusă, semnalăm: L. Kolankowski, Dzieje Wielkiego Ksiesiwa t,i- tewskiego, I, 1371—1499, Warszawa, 1930, H. Jablonowski, Westrussland zwischen Wilna und Moskau, Leiden, 1955; J. Ochmanski, Historia Litwy, Wroclaw—Warszawa—Krakâw, 1967; I. B. Grekov, Vostolnaia Europa i upadok Zolotoi Ordl (na rubeje XIV—XV vv.), Mpskva, 1975. www.dacoromanica.ro 5 RELAȚIILE INTERNAȚIONALE ÎN RĂSĂRITUL ȘI SUD-ESTUL EUROPEI 903 Vjazma (1403), a impus tratate de alianță Tverului și Eiazanului și altor cnezate de însemnătate mai mică. Frontierele atinse de marele cnezat al Lituaniei sub Vitold aveau să se mențină în linii generale pînă la sfîrșitul secolului al XV-lea. Rezistența efectivă față de expansiunea lituaniană a venit din partea orașelor Novgorod și Pbkov și mai ales din partea marelui cnezat al Mosco- vei, care, după o perioadă de înclinare față de Vitold, al cărui protectorat îl acceptă, și după domnia frămîntată de lupte interne a marelui cneaz Vasile II Orbul (1425—1462) preia hotărît lupta pentru controlul asupra lumii ruse. Tendința dominantă în desfășurarea concurenței celor două puteri rivale s-a răsturnat în a doua jumătate a secolului al XV-lea în favoarea Moscovei, în vremea marelui cneaz Ivan al III-lea (1462—1505). Reușind să încarneze ideea legitimității ruse mult mai eficient decît Lituania, a cărei conducere catolică s-a identificat tot mai mult, după moartea lui Vitold, cu interesele regatului catolic polon, Moscova, devenită încă din a jcolul precedent sediu al mitropoliei „întregii Rusii”, a exercitat o atrac- ție din ce în ce mai puternică asupra lumii ruse. Succesele obținute de Ivan al III-lea în efortul de subordonare a cnezatelor ruse autonome, dintre care unele gravitaseră în sfera de influență a Lituaniei, și în deosebi con- flictul său cu Novgorodul pe care l-a silit în cele din urmă să i se închine (1478), au creiat o puternică tensiune între Moscova și uniunea polono- lituaniană. Antagonismul din ce în ce mai marcat între cele două puteri rivale, Moscova și Lituania, se împletește acum cu conflictele dintre statele tătare rivale desprinse din Hoarda de Aur. Ivan al III-lea se aliază cu hanatul Crimeii, în vreme ce Lituania încheie alianță cu hanul Ahmed al Marii Hoarde de pe Volga, căruia cneazul Moscovei refuzase să-i mai plă- tească tributul. Hanul tătar invadează teritoriul Moscovei înaintînd pînă Ia rîul Ugra, dar nefiind sprijinit de polono-lituanieni este silit de marele cneaz al Moscovei să se retragă (1480). Cu această înfruntare, Moscova s-a emancipat definitiv de sub dominația tătară. Slăbită de puternicele atacuri ale nomazilor nogai, Hoarda cea Mare încetează de a mai fi o pri- mejdie pentru Moscova; în banatul Cazan, Ivan III intervine tot mai efi- cient și îl subordonează politicii sale, în vreme ce cu banatul Crimeei a stabilit legături de cooperare. Eliminarea primejdiei tătare a sporit presiunea Moscovei asupra teritoriilor ruse ale Lituaniei a cărei arie de dominație începe să se res- trîngă. Defecțiunea unui șir de cnezi din regiunile de frontieră care trec în slujba lui Ivan III subminează stăpînirea lituaniană provocînd o tensiune permanentă între cele două puteri. In două rînduri fricțiunile din zona de frontieră se transformă în război declarat (1492—1494 și 1500—1503); păcile încheiate de Ivan III cu Lituania în urma acestor războaie i-au adus nu numai cîștiguri teritoriale dar și recunoașterea titlului de „mare cneaz al întregii Rusii”. în cursul conflictului cu Lituania și în legătură cu acesta, Moscova a desfășurat o vastă activitate diplomatică; legăturile de cooperare cu banatul Crimeei și cu Moldova, contactele cu Poarta otomană, cu Ungaria și cuji^bsburgii au introdus pentru prima oară statul moscovit în sistemul . politicii europene. Mai mult decît atît, incitat de marile sale succese împo- triva tătarilor și, apolono-lituanienilor, marele cnezat al Moscovei începe să-și descopere acum vocația imperială. www.oacoromamca.ro 904 ȘERBAN PAPACOSTEA 6 3 .— Umitnea^oZono-ZiZuamană3.Expansiimeasprerăsărit a Ordinului teuton, tendința sa de a-și asigura legătura terestră cu ramura sa livoniană, Ordinul purtătorilor de spadă, prin încorporarea Samogiției, au constituit o gravă primejdie pentru statul lituanian, amenințat, în ultimele decenii ale secolului al XlV-lea, să piardă legătura cu marea Baltică și să devină principalul teren de expansiune al celor două ordine reunite. împotriva acestei primejdii Lituania avea să-și găsească salvarea în uniunea cu Polonia, desăvîrșită prin căsătoria marelui cneaz lituanian Jagiello, con- vertit la creștinism, cu Jadviga, moștenitoarea tronului polon după dispa- riția tatălui ei Ludovic de Anjou. Prin tratatul de la Krewo (14 august 1385), noul rege al Poloniei, Wladislav Jagiello, s-a angajat să-și conver- tească supușii lituanieni la creștinism și să unească teritoriile lituaniene și ruse aflate sub autoritatea sa cu regatul polon. Asocierea celor două state, reînoită în cîteva rînduri (1401, Uniunea de la Vilna și Radom, 1413, Uniunea de la Horodlo, 1432 Uniunea de la Grodno) avea să devină uniune personală instituționalizată în secolul al XVI-lea; ea a dat naștere celei mai puternice grupări de forțe în Europa răsăriteană și a determinat o hotărîtoare restructurare a raporturilor internaționale în răsăritul Europei. Constituirea Uniunii polono-lituaniene a îngăduit celor două puteri asociate să-și urmărească cu succes țelurile de politică externă în deosebi în două d irecții: în nord, în lupta cu Ordinul teuton, care controla cea mai mare parte a țărmului sudic al Balticei și se străduia să domine și Samogiția, și în sud, în confruntarea cu regatul ungar pentru controlul teritoriilor emancipate în cea de a doua jumătate a secolului al XlV-lea de sub dominația tătară, în deosebi pentru controlul gurilor Dunării. Factorii de coeziune ai uniunii polono-lituaniene s-au dovedit mai puter- nici decît cei care, dinlăuntru sau din afară, tindeau să o desfacă; în ciuda acțiunii persistente a acestor din urmă factori, în deosebi regatul ungar și Ordinul teuton, principalele puteri prejudiciate de constituirea uniunii polono-lituaniene, aceasta s-a menținut și și-a consolidat poziția de mare putere în Europa la sfîrșitul secolului al XlV-lea și în cursul celui de al XV-lea. Asocierea cu Lituania a modificat esențial politica externă a Poloniei, care se angajează acum într-o îndelungată înfruntare cu Ordinul teuton pentru a-și asigura ieșirea la marea Baltică și într-o rivalitate și mai în- delungată încă cu Ungaria pentru supremație în spațiul carpato-dunărean, în deosebi pentru stăpinirea gurilor Dunării și a Chiliei. 4 .—Lupta pentru gurile Vistuleii. Traficul comercial între apusul și răsăritul Europei prin Marea Baltică, „Mediterana nordului”, a luat o 3 Pentru uniunea polono-lituaniană și evoluția ei, v.: O. Halecki, Dzieje unii jagiellofis- kiej, I— II, Krakow, 1919—1920; H. Paszkiewicz, O genezie i wartofci Krewa, Warszawa, 1938. ♦ Pentru rolul Mării Baltice în comerțul internațional în evul mediu tîrziu, v. M. Malowist, Croissance et regression en Europe XlV-e — XVIII-e siecles. Recueil d’articles, Paris, 1972. Situația internă și politica externă a statului baltic dominat de Ordinul teuton e larg tratată în sinteza lui K. Grirski, L’Ordine teutonica alte origini delta stata prussiano, Torino, 1971. Bătălia de la Griinwald a fost tratată monografic, mai recent, de St. Kuczinsky, Wielka toojna z Zakonem krzyzacim w latach 1409—1411, Warszawa, 1955; pentru politica lui Sigismund de Luxemburg față de Polonia, pînă la Griinwald, v. Z. Nqwak, Politgka pilnocna Zygmunta Luksemburskiego do roku 1411, Toruri, 1964; pentru Războiul de treisprezece ani, v. M. Biskup, Trzynastoletnia woyna z zakonem kriyzackim 1454—1466, Warszawa, 1967. www.dacoromanica.ro 7 RELAȚIILE INTERNAȚIONALE ÎN RĂSĂRITUL ȘI SUD-ESTUL EUROPEI 905 deosebită amploare în a doua jumătate a secolului al XlV-lea și în secolul al XV-lea, antrenînd, firește, ca pretutindeni, o luptă îndîrjită pentru controlul drumurilor comerciale și al punctelor cheie care le dominau. Postavul produs în Flandra, Brabant și Anglia se îndreaptă acum în canti- tăți din ce în ce mai mari spre Europa răsăriteană și, prin mijlocirea aces- teia, spre Orient; în schimb, apusul solicită tot mai multe produse econo- miei agricole a Europei răsăritene, în primul rînd a zonei baltice; cu deose- bire sînt căutate cerealele și lemnul, materia primă necesară construcțiilor navale. Atracția tot mai mare exercitată de comerțul pontic și deschiderea unor noi și însemnate legături între centrele producătoare de postav ale apusului și centrele comerțului pontic, legături dintre care unele treceau prin marea Baltică, au sporit simțitor în această vreme funcția comer- cială a acesteia și avantagiile participării directe la comerțul baltic. Pen- tru Polonia, despărțită teritorial de marea Baltică de la începutul secolu- lui al XlV-lea, în urma cuceririi gurilor Vistulei și a Pomeraniei de către Ordinul teuton, accesul direct, liber de intermediari, cu țărmul baltic a devenit tot mai imperios necesar, pe măsura integrării ei în rețeaua de legături comerciale ale regiunii. Alt factor însemnat în realizarea acestui obiectiv a fost opoziția tot mai îndîrjită a stărilor privilegiate din teritoriile controlate de către Ordinul teuton, nobilimea și orașele, față de seniorul lor colectiv. Stinghe- rite în aspirațiile lor politice, de participare la conducerea provinciilor din care făceau parte, și în aspirațiile lor economice, de exclusivismul Ordinului și de activitatea sa comercială, nobilimea și orașele își orientează tot mai mult speranțele de emancipare spre Polonia; etapa finală a încorr porării Pomeraniei de către Polonia a început tocmai cu insurecția stărilor privilegiata împotriva Ordinului teuton. Faptul care a modificat raportul de forțe între Polonia și Ordinul teuton și a permis regalității polone să reia cu succes lupta pentru asigura- rea ieșirii la marea Baltică a fost crearea Uniunii polono-lituaniene. Un șir de războaie și de păci fragile s-au succedat pînă cînd cele două puteri asociate au triumfat împotriva Ordinului teuton. Cea dintîi care și-a reali- zat aspirațiile a fost Lituania, al cărei cneaz, Vitold, a recucerit Samogiția (1404), separînd din nou teritoriile apusene și cele răsăritene ale Ordinult i teuton. Befuzul Ordinului de a se resemna cu această pierdere și hotărîrea Poloniei de a relua lupta au dus în anii următori la prima mare înfruntare militară între cele două tabere. Incitat de regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, care în 1392 formase planul de a desmembra, în cooperare cu cavalerii teutoni, Uniu- nea polonodituaniană și statul polon însuși, Ordinul se angajează într-un șir de acte de forță care au declanșat în 1409 războiul. Marea victorie cîști- gată la Griinwald (Tannenberg, 15 iulie 1410) de coaliția polono-lituaniană sprijinită de contingentele puterilor asociate, între care și cel trimis de domnul Moldovei, a marcat începutul declinului Ordinului teuton. Deși succesul militar nu a fost însoțit de cîștiguri teritoriale corespunzătoare, din pricina unui șir de factori — retragerea prematură a lui Vitold și a trupelor sale în Lituania, rezistența încununată de succes a marelui maestru al Ordinului la Marienburg și perspectiva unui război cu Ungaria în urma intrării în acțiune a lui Sigismund —,bătălia de la Griinwald a înclinat totuși balanța în favoarea uniunii polono-lituaniene. Chiar dacă în urma www.dacoromanica.ro 906 ȘERBAN PAPACOSTEA 8 păcii încheiate cu Polonia (Torun, 1411), Ordinul teuton nu a suferit pier- deri teritoriale — în afara Samogiției — ,totuși prestigiul său militar a fost grav amputat; ca urmare a acestui fapt, și prestigiul intern al Ordinu- lui a scăzut iar revendicările nobilimii și ale orășenilor s-au intensificat. Nici următorul război între Polonia și Lituania, de o parte, și Ordinul teuton, de cealaltă (1414—1422), încheiat prin tratatul de la Melno, nu a adus modificări teritoriale majore; el a confirmat însă declinul Ordinu- lui teuton. Amînată timp de încă trei decenii, ca urmare a disensiunilor care s-au ivit între Polonia și Lituania la sfîrșitul domniei lui Vitold și în anii următori morții sale, punerea de acord a statutului politic și teritorial cu raportul real de forțe s-a produs în urma Războiului de treisprezece ani (1454—1466), încheiat cu o înfrîngere zdrobitoare pentru Ordinul teuton. Deslănțuit de revolta stărilor privilegiate din Pomerania grupate în Liga prusacă împotriva Ordinului teuton și de apelul lor la regele Polo- niei, războiul a început odată cu proclamarea încorporării Prusiei la regatul polon (Actul de incorporare, 6 martie 1454). In ciuda rezistenței sale prelun- gite, mult mai eficace decit păreau să o anunțe desfășurările inițiale, Ordi- nul a fost silit în cele din urmă să se încline în fața superiorității forțelor externe și interne conjugate împotriva sa și să capituleze. Al doilea tratat de pace de la Torun (19 octombrie 1466) în preambulul căruia apare între beligeranți, de partea polonă, și Ștefan cel Mare, a consacrat înfrîngerea cavalerilor teutoni care au fost siliți să renunțe în favoarea regatului polon la gurile Vistulei și la teritoriile situate la apus de fluviu, denumite de acum înainte Prusia regală; au rămas în stăpînirea Ordinului teuton teritoriile de la răsărit de fluviu, dar cu titlul de feudă a regatului polon. Al doilea tratat de la Torun a pus capăt situației create cu mai bine de un secol și jumătate înainte de Ordinul teuton care înlăturase Polonia de la marea Baltică. Eliberat de stingheritorul intermediar teuton, comerțul baltic al Poloniei s-a dezvoltat rapid influențînd puternic viața economică și social-politică a țârii. Consolidată de cîștigul teritorial însem- nat realizat în urma Războiului de treisprezece ani, și de contracția cores- punzătoare a puterii Ordinului teuton, redus acum la situația de stat vasal, legată mult mai strîns decît în trecut de marele ducat al Lituaniei, Polo- nia a înregistrat un simțitor spor de putere și prestigiu care i-a îngăduit să se angajeze într-o politică hegemonică de largă anvergură în a doua jumă- tate a secolului al XV-lea. In 1471 unul din membrii dinastiei, Vladislav, ajunge rege al Boemiei iar în 1490 rege al Ungariei. 5 .—Rivalitatea pentru gurile Dunării5. înlăturarea dominației Hoardei de Aur din teritoriile apusene pe care le controlase pînă la mijlocul secolu- lui al XlV-lea a lăsat teren liber de manifestare rivalităților pentru stăpî- nirea acestui întins spațiu. în rîndul întîi al competiției pentru dominarea B Pentru rivalitatea drumurilor comerciale continentale care străbateau țările române și pentru concurența puterilor central și sud-est europene pentru controlul gurilor Dunării, v-: O. G6rka, Zagadnienie czarnomorskie w polityce polskiego srednoiviecza, I, 1359 — 1459, Warszawa, 1933 (extras din „Przeglqd historyczny”, I, 2); P. P. Panaitescu, La route commerciale de Pologne- â la Mer Noire au Moyen Age, în „Revista istorică română”, III, 1933, p. 172—193; Ș. Papacos- tea, Kilia et la politique orientale de Sigismond de Luxembourg, în „Revue Roumaine d’Histoire”, XV, 1976, 3, p. 421 — 436; idem, Politica externă a Moldovei In vremea lui Ștefan cel Mare: puncte de reper, în „Revista de istorie”, 28, 1975, p. 15—31. www.dacoromanica.ro 9 RELAȚIILE INTERNAȚIONALE IN RĂSĂRITUL ȘI SUD-ESTUL EUROPEI 907 teritoriilor din care s-a retras autoritatea mongolă au fost Polonia și Unga- ria, la care s-a adăugat Lituania, care revendica teritoriile ruse apusene. Rivalitatea ungaro-polonă s-a manifestat în germene din vremea ofensivei comune a celor două regate împotriva tătarilor, în ciuda încercării lor de a reglementa prin tratate statutul teritoriilor smulse dominației Hoar- dei de Aur. Ajuns rege al Poloniei în 1370, după moartea lui Cazimir ceL Mare, Ludovic de Anjou a desprins Haliciul de coroana polonă în 1378, — după contraofensiva sa victorioasă împotriva lituanienilor care invadaseră provincia — și a alipit-o la Ungaria. Unul din principalele interese dispu- tate în cadrul competiției pentru cnezatul Halici era legătura cu bazinul pontic prin „drumul tătar”, care lega diversele itinerarii ale comerțului hanseatic cu Marea Neagră, prin orașul Halici și mai tîrziu prin Lemberg. Constituirea uniunii polono-lituaniene a avut și în această privință urmări hotărîtoare și imediate. La începutul anului 1387, Rusia haliciană reintră sub dominație polonă, iar cîteva luni mai tîrziu, Moldova aderă și ea la noua constelație de puteri, prin omagiul depus de Petru Mușat regelui Vladislav la Lemberg. Desăvîrșirea unității teritoriale a Moldovei care la sfîrșitul domniei lui Petru Mușat sau la începutul celei a lui Roman devine stat pontic a atras și o însemnată modificare de itinerariu comercial în această parte a Europei; de la sfîrșitul secolului al XlV-lea și tot mai mult în cursul secolu- lui următor, drumul tătar își pierde însemnătatea în avantajul drumului moldovenesc, care lega Lemberg de Cetatea Albă și, prin acest însemnat port, de principalele centre ale Mării Negre. Mai mult decît atît, întemein- du-se pe alianța polonă, Moldova preia prin Chilia controlul gurilor Du- nării, primejduind grav interesele drumului comercial care lega centrul Europei, prin Ungaria, Transilvania și Țara Românească de Marea Neagră. Aceste modificări de ordin comercial și politic petrecute în regiunea gurilor Dunării la sfîrșitul secolului al XlV-lea au deplasat centrul de greutate al rivalității polono-ungare din cnezatul Halici în Moldova și au făcut din problema gurilor Dunării și a Chiliei principalul punct de fixare a rivalități- lor politice și a conflictelor militare în spațiul carpato-danubian. Rivalitatea ungaro-polonă pentru gurile Dunării a dat naștere unul șir de confruntări politice și militare, prin interpuși, pretendenți instalați la domnie în Moldova de oștile celor două țări, și unui șir de reglementări negociate a problemei Chiliei. în 1395^ Sigismund de Luxemburg, ieșit din criza succesiunii dinastice, întreprinde o mare expediție militară în Moldova, acțiune care a redat, probabil Ungariei libera folosință a gurilor Dunării. Noua încordare care a intervenit în raporturile dintre cele două regate în legătură cu războiul între Polonia și Ordinul teuton (1410) s-a răsfrînt și la gurile Dunării, blocate din nou pentru regatul ungar. în cursul negocierilor de la Lublau care au restabilit pacea între Ungaria și Polonia (1412), libera folosire a gurilor Dunării a fost asigurată din nou celei din- ții, în cadrul unui vast program de acțiune antiotomană. Potrivit prevederi- lor acordului de la Lublau, domnul Moldovei era îndatorat să participe la lupta împotriva turcilor, iar în caz contrar țara urma să fie împărțită în. două de Ungaria și Polonia, cea dintîi rezervîndu-și Chilia și cea de a doua- Cetatea Albă. Actul de partaj de la Lublau trădează interesul fundamen- tal — drumurile de legătură cu bazinul pontic și în deosebi gurile Dunării — www.dacoromanica.ro 908 ȘERBAN PAPACOSTEA 10 care a animat rivalitatea polono-ungară în secolele XIV—XV în spațiul românesc. Cu prețul compromisului realizat cu Polonia în 1412 și reînoit în citeva rînduri, Sigismund de Luxemburg a reușit să asigure regatului său, cu scurte întreruperi, legătura cu Marea Neagră prin gurile Dunării. Compromisul a fost prelungit și în timpul uniunii personale polono-ungare sub regele polon Vladislav (care a domnit și în Ungaria între 1440—1444). Dar în anii următori, rivalitatea celor două puteri s-a manifestat fățiș în Moldova în legătură cu problema Chiliei. După un șir de acțiuni și contraacțiuni ungare și polone, lancu de Hunedoara instalează în 1448 o garnizoană ungară la Chilia, asigurîndu-se astfel de ceea ce constituia obiectivul principal al acțiunilor sale în Moldova. Convulsiunile interne din Moldova în anii următori, pînă la înscăuna- rea lui Ștefan cel Mare, s-au desfășurat în cadrul creat de acțiunile militare și politice ale Poloniei, menite să anuleze situația creată de lancu de Hune- doara în 1448, și de contraacțiunile regatului ungar pentru a conserva Chilia. Ștefan însuși, de îndată ce și-a orientat politica în direcția Poloniei, și-a fixat drept principal obiectiv de politică externă recîștigarea Chiliei, obiec- tiv pe care, după un eșec în 1462, îl realizează în 1465. Replica la acțiunea reușită a lui Ștefan a fost marea campanie în- treprinsă de Matiaș Corvin în Moldova la sfîrșitul anului 1467 și încheiată cu un eșec desăvîrșit. în locul Ungariei, absorbită de alte fronturi, intră acum în scenă, cu revendicări asupra Chiliei, Țara Românească, ceea ce avea să ducă la lupte îndîrjite între cele două țări române, pînă la intrarea în acțiune a turcilor și la cucerirea gurilor Dunării de către ei (1484). Deschizînd perspectiva înlăturării dominației otomane de la gurile Dunării, marea expediție întreprinsă de loan Albert în 1497, încheiată cu retragerea precipitată a oștii polone în Moldova, a reaprins încă o dată vechea rivalitate polono-ungară pentru Chilia. II. - EUROPA SUD-ESTICĂ 1 .—Declinul puterii bizantine și afirmarea Serbiei8. Una din trăsătu- rile principale ale evoluției raporturilor internaționale în Europa sud- estică în secolele XIV-XV a fost progresiva contracție a Imperiului bizan- tin pînă la dispariția sa totală în 1453, odată cu cucerirea Constantinopolu- lui de către turci. Restaurația imperială înfăptuită doar parțial de Mihail VHI Paleolo- gul și urmărită de acesta cu prețul maximei încordări a resurselor umane și financiare ale statului bizantin și al unor grave renunțări în raport cu apusul catolic își manifestă tot mai puternic slăbiciunile în timpul succesori- lor săi, Andronic II (1282—1328) și Andronic III (1328—1341). 6 Pentru situația Imperiului bizantin și a celorlalte puteri balcanice, v.: Ch. Diehl și colaboratorii, L’Europe orientale de 1081 ă 1453, Paris, 1945; The Cambridge Medieval History, voi. IV, The Bgzantine Empire, 1, Cambridge, 1966; G. Ostrogorskl, Storia dell’Impero bizantina, Torino, 1968; D. Obolensky, II Commonwealth bizantina. L’Europa orientale dai 500 al 1453, Bari, 1974. www.dacoromanica.ro 11 RELAȚIILE INTERNAȚIONALE IN RĂSĂRITUL ȘI SUD-ESTUL EUROPEI 909 Secătuirea surselor de venit ale Bizanțului, în deosebi a celor provenite din comerț și vămi, a silit conducerea imperiului să-și restrângă drastic forțele armate. Sub Andronic II, Imperiul bizantin, care își întemej iase în trecut acțiunea internațională pe o puternică thalasocrație, renunță la flota sa de război, resemnîndu-se la condiția de modestă putere terestră; încercările tîrzii de reconstituire a unei puteri navale bizantine, în vremea lui loan VI Cantacuzino, aveau să se încheie cu un eșec, ca urmare a opo- ziției hotărâte a genovezilor, beneficiari ai declinului puterii navale bizan- tine. Paralel cu lichidarea flotei au fost reduse forțele terestre pe care imperiul nu le mai putea menține la nivelul atins în vremea lui Mihail VIII. Apăsate de o fiscalitate din ce în ce mai strivitoare, unitățile de ostași agricultori din Asia Mică se destramă încă de la sfîrșitul domniei restau- ratorului imperiului, lăsînd tot mai mult teritoriile bizantine din această zonă pradă agresiunii emiratelor turcești. Declinul rapid al capacității sale militare a accelerat destrămarea Imperiului bizantin, supus unei presiuni din ce în ce mai puternice din afară, din partea vecinilor săi sîrbi și bulgari în Europa, în prima jumătate a secolului al XlV-lea, și turci în Asia Mică și apoi în Tracia, după instalarea lor definitivă pe continentul european (1354). Concomitent, Bizanțul a continuat să piardă însemnate poziții insulare în favoarea Genovei și a Veneției, centre care, ca și în trecut, influențează puternic viața politică a imperiului. Amenințarea otomană asupra teritoriilor europene ale Imperiului bizantin și a însăși capitalei sale și incapacitatea acestuia de a-i face față cu mijloace proprii, a silit conducerea Bizanțului să-și rezeme tot mai mult speranțele de, salvare pe sprijinul puterilor europene. în alegerea aliaților însă s-au manifestat două direcții divergente, în a doua jumătate a secolu- lui XIV : cea urmată de împăratul loan V Paleologul, de colaborare cu apusul catolic și de acceptare a condiției acestuia, Unirea cu Roma ; cea, preconizată de conducerea bisericii bizantine, sprijinită de majoritatea populației, care refuza să accepte Unirea, și care căuta alternativa la această politică în colaborarea cu statele ortodoxe din Peninsula Balcanică. în prima direcție s-au înscris cîteva însemnate inițiative diplomatice ale împăratului loan V Paleologul — călătoria sa la Buda în 1365—1366, urmată de cea la Roma în 1369, unde împăratul a acceptat unirea, pe care însă a respins-o biserica bizantină; în cea de a doua direcție se înscriu inițiativele patriarhilor Calist și Philotei Kokkinos, care prin recon- cilierea cu biserica sîrbă și bulgară au netezit calea spre cooperarea poli- tică și militară cu statele balcanice. Locul de frunte între puterile balcanice, în prima jumătate a secolu- lui al XlV-lea, îl ocupă regatul sîrb în plină ascensiune, care își manifestă tot mai hotărât veleitățile de hegemonie în sud-estul Europei. Folosind slăbiciunea Imperiului bizantin, Serbia își extinde stăpînirile în detrimen- tul acestuia, cucerind, în vremea regelui Miliutin I (1282—1321) nordul Macedoniei, cu însemnatul centru de la Skoplje; incapabil de o reacție eficientă, Bizanțul a fost silit să se resemneze și cu această pierdere teri- torială. www.dacoromanica.ro «10 ȘERBAN PAPACOSTEA 12 Afirmarea aspirațiilor hegemonice ale Serbiei în Peninsula Balcanică a continuat sub Ștefan Uroș III (1321—1331) care, folosind conjunctura favorabilă creată de lupta pentru tron între Andronic II și Andronic III, și-a extins aria de dominație în Macedonia. încercarea Bizanțului de a recupera teritoriile pierdute și de a stăvili, în cooperare cu Bulgaria, pro- gresele regatului sîrb s-au spulberat în urma marii victorii cîștigate de •oștile sîrbe împotriva țarului bulgar și a aliaților săi la Velbujd (28 iunie 1330). Bătălia de la Velbujd a deschis faza celei mai puternice afirmări a regatului sîrb pe planul relațiilor internaționale sub Ștefan Dușan (1331 — 1355). După încorporarea unor noi părți din Macedonia bizantină, îm- preună cu centrul de la Ohrida, în primii săi ani de domnie, Ștefan Dușan reia expansiunea în condițiile favorabile create de lupta pentru domnie ■dintre loan V Paleologul și loan VI Cantacuzino. Extinderea ariei sale de dominație în detrimentul celei a Bizanțului, atît în Albania cît și în Mace- donia și Tracia, trezește veleități imperiale în Ștefan Dușan care se pro- clamă în 1345 „împărat al sîrbilor și al romeilor” și creează instituția corespunzătoare a patriarhiei sîrbești. Țelul suprem al acțiunii lui Ștefan Dușan, cucerirea Constantinopolu- lui, s-a dovedit însă irealizabil, ca urmare a refuzului Veneției de a colabora cu flota la împlinirea acestui proiect, și din pricina amenințării unei acțiuni militare ostile din partea Ungariei. încercarea lui Ștefan Dușan de a con- jura primejdia unui atac ungar prin înțelegere cu papalitatea s-a încheiat și ea, după negocieri prelungite, cu un eșec. îndată după dispariția lui Ștefan Dușan, factorii de disoluție pe care personalitatea lui i-a compri- mat au acționat rapid provocînd destrămarea „imperiului” său, fragmen- tat acum într-un șir de state autonome. Ca și țaratul bulgar, împărțit în trei formațiuni independente în secolul XIV, regatul sîrb Se destramă după moartea lui Ștefan Dușan, devenind o pradă lesnicioasă pentru cuceritorii turci. Cînd ineficiența politicii de sprijinire pe alianța celor două state bal- canice ortodoxe a devenit evidentă, în ultimele două decenii ale secolului .al XlV-lea, Bizanțul a reluat negocierile cu apusul în vederea unirii biseri- cești, condiție prealabilă a relansării cruciatei. Realizată într-un tîrziu la conciliul de la Florența (1439), unirea nu avea să dea rezultatele aștep- tate de conducerea Bizanțului; ultimele acțiuni întreprinse de puterile catolice s-au dovedit incapabile să salveze ceea ce mai rămăsese din Impe- riul bizantin. 2 .—Lupta intre Genova și Veneția pentru controlul strîmtorilor și al comerțului pontic7. Tratatul de la Nymphaion prin care Bizanțul își asumase obligația de a interzice venețienilor navigația în Marea Neagră a înlăturat singura concurență primejdioasă pentru comerțul genovez, lăsînd practic în mina negustorilor republicii ligure exploatarea principale- 7 G. I. Brătianu, Recherches sur le commerce ginois dans la Mer Noire au XlII-e sitele, Paris, 1929; idem, Les Vinitiens dans la Mer Noire au XlV-e sitele. La politique du Sinod en 1332—1333 et la noiion de Laiiniti, Bucarest, 1939; idem, La Mer Noire. Des origines â la conquite ottomane, Monachii, 1969; M. Balard, La Românie Ginoise (Xll-e — dibui du XV-e sitele), I, Paris, 1978; Ș. Papacostea, ,,Quod non iretur ad Tanam”. Un aspect fondamental de la politique genoise dans la Mer Noire au XIV-e sitele, în „Revue des ătudes sud-est europăennes", XVII, 1979, 2, p. 201-217. www.dacoromanica.ro 13 RELAȚIILE INTERNAȚIONALE ÎN RĂSĂRITUL ȘI SUD-ESTUL EUROPEI 911 lor drumuri comerciale care asigurau prin bazinul pontic legătura hunii mediteraneene cu Asia centrală și Extremul Orient. Timp de trei decenii, .genovezii au veghiat cu succes la menținerea acestei situații privilegiate ■care le-a îngăduit să realizeze imense beneficii și să facă din așezarea lor de la Caffa unul din cele mai însemnate centre comerciale ale Europei medievale. încercarea venețienilor la sfîrșitul secolului al XIH-lea de a rupe interdictul genovez și de a-și deschide drumul cu forța spre Marea Neagră pentru a întemeia la rîndul lor contoare proprii, privilegiate, a eșuat. Primul ,,război al strîmtorilor” care a opus Veneția și Genova în cadrul ■concurenței lor pentru comerțul în Marea Neagră, război desfășurat în ultimul deceniu al secolului al XIH-lea, s-a încheiat cu o pace albă, care lăsa genovezilor beneficiile cele mai însemnate ale comerțului pontic. Folosind declinul puterii navale bizantine și nevoia tot mai evidentă a Bizanțului de a se sprijini pe mijloacele lor navale, genovezii și-au con- solidat pozițiile în Imperiul bizantin la începutul secolului al XlV-lea. Pera, așezarea genoveză care asigura legătura între Mediterana și bazinul pontic, obține noi și însemnate privilegii din partea împăratului Andronic II Paleologul în (1303—1304) și își sporește considerabil veniturile vamale, în. detrimentul vămilor imperiale. Mai mult decît atît, genovezii intră acum în stăpînirea insulei Chios (1304), importantă poziție strategică și econo- mică, asupra căreia împăratul bizantin nu mai exercită decît o autoritate nominală. O nouă etapă a rivalității veneto-genoveze în Marea Neagră începe o lată cu masiva penetrație a venețienilor în bazinul pontic în condițiile favorabile create de lupta dezlănțuită la Genova între facțiunile guelfilor .și ghibelinilor, conflict care s-a repercutat și în coloniile din Mediterana răsăriteană și în Marea Neagră. Folosind dificultățile Genovei, îndeosebi atitudinile divergente ale metropolei și ale coloniilor ei pontice, venețienii ocupă poziții comerciale de primă însemnătate în Marea Neagră, mai întîi la Trapezunt (privilegiul împăratului Alexios II din iulie 1319), apoi la Bizanț, unde obțin largi concesii pentru comerțul în imperiu și în Marea NTeagră (privilegiul împăratului Andronic II Paleologul din octombrie 1324); această masivă străpungere venețiană în bazinul pontic a culminat -cu instalarea unei așezări la Tana, la gura Donului, în temeiul unui privile- giu acordat de hanul Uzbek al Hoardei de Aur (1333). Succesul venețienilor în bazinul pontic după mai mult de jumătate de secol de încercări eșuate, a declanșat reacția genovezilor, care își vedeau acum grav amenințată situația de principali intermediari ai legăturii co- merciale între Orientul asiatic și Europa centrală și apuseană prin Marea Neagră. Întîrziată din pricina crizei interne a Genovei și a urmărilor ei, reacția genoveză a suferit o nouă amînare ca urmare a războiului pe care cele două republici italiene, atacate simultan de Hoarda de Aur, au trebuit să-l poarte împotriva acesteia. Dar la sfîrșitul războiului cu tătarii (1343 — 1347) în cursul căruia Caffa a fost asediată zadarnic de trupele hanului Djanibek, genovezii își proclamă fățiș programul de înlăturare a prezen- ței venețiene de la Tana, tendință care se manifestase dealtminteri și în cursul conflictului cu Hoarda de Aur. Măsurile adoptate de genovezi pentru a-i împiedica pe venețieni de a mai face comerț la Tana, măsuri între' care cea mai gravă a fost blocarea Bosforului, au declanșat ,,al doilea răz- www.dacoromanica.ro 912 ȘERBAN PAPACOSTEA 14- boi al strîmtorilor” (1350—1355). Obstrucția genoveză la intrarea în Marea Neagră a provocat riposta Veneției, căreia i s-a alăturat AragonuL (1350) și apoi Imperiul bizantin sub loan VI Cantacuzino (1351), într-o supremă încercare de emancipare de sub tutela din ce în ce mai vlăguitoare a Genovei. Marea bătălie navală din Marea de Marmara — bătălia Bosforu- lui — (febr. 1352) — a rămas însă nedecisă, iar după retragerea flotei venețiene în Mediterana, Imperiul bizantin, incapabil să reziste cu slabele- sale mijloace flotei genoveze, a fost silit să capituleze, să renunțe la efortul de reconstituire a unei puteri navale proprii și să se resemneze cu forti- ficațiile construite de genovezi în jurul așezării lor de la Pera, care făceau din vechiul cartier al capitalei imperiului un adevărat „stat în stat” (6- mai 1352). Războiul împotriva Veneției s-a prelungit încă timp de trei ani, fără ca Genova să reușească să-și impună programul; pacea încheiată la 1 iunie 1355 cu republica rivală lasă să subsiste contoarul venețian de la Tana, care însă nu avea să-și reia activitatea, potrivit clauzelor tratatului veneto- genovez, decît trei ani mai tîrziu. în cursul celui de al doilea război al strîmtorilor, în toiul confruntării navale din Marea de Marmara, s-a statornicit alianța dintre Genova și turcii otomani, al căror concurs a permis flotei genoveze, blocată de forțele navale ale adversarilor ei, să reziste. Cu scurte intermitențe, cooperarea dintre genovezi și turcii otomani avea să devină una din realitățile de seamă ale relațiilor internaționale în Europa sud-estică, pînă la mijlocul secolului al XV-lea. Statornicirea prezenței venețiene în nordul Mării Negre în urma* păcii din 1355 a accelerat tendințele fundamentale ale politicii genoveze manifestate în această regiune încă din deceniul anterior; într-adevăr, pentru a stăvili penetrația venețiană în această zonă, genovezii desăvîrșesc acum acțiunea de preluare sub control direct a pozițiilor strategice și co- merciale cheie de pe țărmul nordic și apusean alMării Negre, care se aflaseră înainte sub stăpînire tătară sau bizantină. Ocuparea principalelor centre de pe țărmurile Crimeei (Cembalo și Soldaia), a așezărilor de la Chilia și Licostomo la gurile Dunării și controlul instaurat la gurile Niprului (castelul Lerici) le-a asigurat genovezilor posibilitatea de a înlătura con- curența venețiană din vastele teritorii dominate din punct de vedere comer- cial de aceste așezări. Instaurarea controlului genovez asupra celei mai întinse părți a țărmului pontic, dominată în trecut de tătari, a declanșat un război de lungă durată cu Hoarda de Aur care, timp de un sfert de secol, s-a stră- duit să recupereze însemnatele poziții pierdute la Marea Neagră. în cele din urmă însă, Hoarda de Aur, silită să se resemneze cu pierderea poziții- lor sale pontice, a sancționat printr-un tratat stăpînirea genoveză asupra întregii fîșii de țărm crimean situată între Cembalo și Soldaia (1387). Rivalitatea permanentă cu Veneția în Mediterana orientală și în Marea Neagră a apropiat tot mai strîns Genova de alt mare adversar al republicii lagunelor, regatul ungar. Dacă alianța încheiată de genovezi cu regele Ludovic de Anjou în timpul celui de al doilea război al strîm- torilor nu a dus la o cooperare militară efectivă, cucerirea țărmului dal- mat de către unguri, care l-au smuls venețienilor în 1358, și legătura cu genovezii la Dunărea de Jos au deschis calea cooperării celor două puteri www.dacoromaiiica.ro 15 RELAȚIILE INTERNAȚIONALE ÎN RĂSĂRITUL ȘI SUD-ESTUL EUROPEI 913 pe tărîm comercial. Deosebită însemnătate a avut în această privință deschiderea unui mare drum comercial care lega Marea Neagră și gurile Dunării cu Europa centrală pe Dunăre sau prin Transilvania, și efortul de a stabili un intens trafic comercial între centrele dalmate, aflate acum sub autoritatea regatului ungar, și interiorul continentului european. Progresele acestei politici de cooperare comercială între regatul ungar și genovezi care tindea să restrîngă simțitor aria negoțului venețian în Europa, precum și un șir de conflicte în Mediterana orientală au fost la originea celui de ,,al treilea război al strîmtorilor”, cunoscut sub denumirea de „războiul de la Tenedos” sau „războiul Chioggiei” (1376—1381). Amenințată de succesele adversarilor ei și de perspectivele negative pe care i le deschideau, Veneția încearcă să împiedice dezvoltarea situației într-o direcție defavorabilă intereselor ei fundamentale; în 1376, Veneția reia un vechi proiect, care își croise drum prima oară în timpul precedentu- lui război cu genovezii, și obține din partea împăratului loan V Paleolo- gul insula Tenedos ; stăpînirea acestei insule, așezată la intrarea în strîm- tori, ar fi dat venețienilor posibilitatea să intercepteze întreaga circulație între Mediterana și Marea Neagră. Acțiunea venețiană a provocat reacția genovezilor și a forțelor solidare cu ei, în primul rînd regatul ungar, care a intrat la rîndul său în acțiune. început la Tenedos, conflictul s-a deplasat apoi în vecinătatea Veneției, asediată naval de genovezi, care au ocupat insula Chioggia, și terestru de oștile regatului ungar. Amenințată acum să piardă însăși poziția ei de mare putere comercială și politică, Veneția desfășoară o remar- cabilă rezistență care îi îngăduie să-și salveze interesele fundamentale. Pacea încheiată la Torino (1381) o silea însă să renunțe la stăpînirea insu- lei Tenedos și să recunoască dominația regatului ungar asupra coastei dalmate. In schimb, ea își vedea confirmat dreptul de a menține colonia ■de la Tana, care urma să-și reia activitatea doi ani după încheierea păcii. Pacea de la Torino a confirmat situația creată în bazinul pontic ■după instalarea venețienilor la Tana ; dacă genovezii și-au păstrat prepon- derența în Marea Neagră, în deosebi în Crimeea și pe țărmul apusean, venețienii au reușit să-și păstreze pozițiile cîștigate în deceniile precedente, situație care avea să se mențină pînă în vremea cuceririi bazinului pontic de către turci. Ca și precedentul război veneto-genovez pentru Marea Neagră, războiul de la Tenedos a înlesnit mult progresele puterii otomane în sud- estul Europei. 3 .—Expansiunea otomană in Peninsula Balcanică; cruciata anti- otomană*. De la mijlocul secolului al XlV-lea raporturile internaționale 8 Pentru pătrunderea și cuceririle otomane în Peninsula balcanică și încercările de a o stăvili, v.: N. lorga, Latins et Greces d’Orient et V etablissement des Turcs en Europe (1342 — 1362), în „Byzantinische Zeltscbrift”, XV, 1906, p. 179—222; O. Halecki, Un empereur de Byzance ă Rome. Vingt ans de traoail pour V Union des tglises et pour la difense de l’Empire d’Orient, 1355—1375, Warszawa, 1930; A. S. Atiya, The Crusade in the later Middle Ages, London, 1938; Fr. Babinger, Beitrăge zur Friihgeschichte der Tiirkenherrschaft in Rumelien, 14 — 15. Jahrhundert, Briinn—Miinchen— Wien, 1944; The Cambridge Medieval History, voi. IV, The Byzantine Em- pire, 1, Cambridge, 1966; I. Beldiceanu-Steinherr, Recherches sur les actes des rignes des sultans Osman, Orkhan et Murad I, Monachii, 1967; A History of the Crusades, voi. III, The fourteenth ■and fifteenth centuries, ed. H. W. Hazard, Wișconsin, 1975. . www.dacoromamca.ro 914 ȘERBAN PAPACOSTEA 16 în sud-estul Europei au fost dominate de rapida afirmare a puterii oto- mane și de încercările statelor creștine de a o opri. Rezemată pe o forță militară deosebit de eficientă, expansiunea oto- mană a progresat fulgerător în peninsula Balcanică, în conjunct ura favo- rabilă creată de incapacitatea de apărare a Imperiului bizantin, de destră- marea țaratului bulgar și de fărâmițarea puterii în Serbia, după mo ițea lui Ștefan Dușan. Cucerirea orașului Gallipoli în 1354 de către trupele turcești conduse de Suleiman, fiul lui Orcan, a asigurat legătura între turcii anatolieni și cei instalați în anii și deceniile anterioare în Tracia, în împrejurările favo- rabile create de luptele dinastice la Bizanț. Extinderea rapidă a ariei lor de dominație în Tracia prin noi cuceriri < 1361, Didymotichos, 1361 (?), Adrianopole și 1363 Filipopole >, consolidate prin colonizări masive de ele- mente turcești din Asia Mică, a provocat prima mare reacție a lumii catolice față de noua primejdie care se profila în sud-estul Europei. Expedi- ția victorioasă a regelui Ludovic I de AnjoulaVidin,în 1365, care deschi- dea perspectiva unei mari acțiuni anti-turcești, l-a determinat pe împăia- tul loanVPaleologulsă întreprindă o călătorie la Buda, unde s-a angajat să accepte unirea cu Roma. In anul următor, o expediție navală condusă de contele Amedeu de Savoia recucerește de la turci orașul Gallipoli, întrerupînd astfel legătura între cele două mari zone ale dominației oto- mane. Elanul acestei duble ofensive care părea să vestească noi acțiuni decisive în vederea eliminării turcilor din Europa a scăzut însă brusc în anii următori în urma eșecului unirii la Bizanț, în ciuda adeziunii personale a împăratului loan V la Roma, în 1369. Turcii europeni au obținut astfel răgazul necesar pentru a-și relua cuceririle în Tracia. In 1371, la Cirnien, pe Marița, turcii înfrîng oastea regelui sîrb Vukașin și a despotului Uglieșa, care încercaseră să le stăvilească expansiunea, eveniment care a provocat o sensibilă modificare a relațiilor internaționale în sud-estul Europei, îndată după înfrîngere, cnezii sîrbi din regiunile sudice ale regatului recu- nosc suzeranitatea turcă; în 1373, Imperiul bizantin acceptă și el suzera- nitatea otomană, angajîndu-se să plătească tribut Porții și să participe la acțiunile ei militare, cale pe care a urmat-o și țaratul de Tîrnovo. O nouă conjunctură favorabilă, cea creată de izbucnirea războiului veneto-genovez în 1376—1381, a permis lui MuradI să obțină din partea Bizanțului retrocedarea orașului Gallipoli și să restabilească astfel o legă- tură continuă între stăpînirile sale anatoliene și cele europene. Oprită din nou de victoria regelui Ludovic de Anjou în 1377, expansiunea otomană se desfășoară furtunos în anii de criză pentru regatul ungar care au urmat morții celui de al doilea rege angevin. Momentele cele mai de seamă ale acestei expansiuni au fost ocuparea Sofiei (circa 1383/1385), a Nișului (1386) — eveniment care atrage după sine intrarea în vasalitatea turcă a cneazului sîrb Lazăr —, a orașelor Serres și Salonic (1387). Nici marea victo- rie cîștigată de sîrbi, bulgari și bosniaci la Plocnic în 1387 nu a putut opii cuceririle turcești. Revenit din Asia Mică, MuradI e ucis la Kossovopolje dar oastea sîrbă a cneazului Lazăr e zdrobită (iunie 1389). Revolta țarului Șișman de la Tîrnovo a fost reprimată de Baiazid I, succesorul lui Muiad, prin ocuparea capitalei acestuia și anexarea țaratului (1393). Atingînd linia Dunării în urma acestor mari succese, turcii amenință direct Ungaria și Țara Românească, aceasta din urmă fiind acum silită pentru prima oară din direCtia Dunării, 17 RELAȚIILE INTERNAȚIONALE IN RĂSĂRITUL ȘI SUD-ESTUL EUROPEI 915 Baiazid începe asediul Constantinopolului. Pe temeiul acestor succese a căror încununare prin cucerirea Bizanțului părea iminentă, Baiazid asumă, cu asentimentul califului din Cairo, titlul de „sultan al Rum” (imperiul de răsărit). Reacția tîrzie a puterilor europene la aceste rapide progrese turcești s-a încheiat cu catastrofa de la Nicopole (2,5 septembrie 1396), care a dovedit superioritatea organizării militare otomane asupra celei a feudalității europene. Vertiginoasa expansiune otomană nu a fost oprită nici de rezistența popoarelor balcanice și nici de cruciada venită din apus, ci tot de o putere islamică rivală, imperiul lui Timur Lenk. Rivalitatea dintre cele două puteri pentru controlul Asiei Mici a dus în cele din urmă, după repetate încercări de conciliere, la marea bătălie de ta Ankara (20 iulie 1402) în cursul căreia oastea lui Baiazid a fost zdrobită și sultanul însuși a căzut în captivitatea adversarului său. Puternica manifestare după. Ankara a ten- dințelor particulariste în cadrul statului otoman, încurajate de adversarii acestuia, care au sprijinit pe diverșii pretendenți la domnie, a oprit timp de peste un deceniu elanul cuceririi turcești. Puterile creștine s-au dovedit însă incapabile să folosească prilejul favorabil creat de criza statului oto- man pentru a pune capăt dominației sale în sud-estul Europei. Domnia lui Mehmet I (1413 1121) a însemnat în același timp res- taurarea puterii centrale în statul otoman și reluarea expansiunii sale în Europa și Asia Mică. Dacă încercarea de a înzestra statul otoman cu o însemnată forță navală, capabilă să sprijine decisiv politica sa de cucerire, a fost zdrobită de venețieni la Gallipoli (mai 1416), dacă expansiunea turci- lor m Marea Egee a fost astfel oprită pentru o jumătate de secol, în schimb cuceririle lor se succed rapid, iu același interval, pe continent. Direcția principală, a acțiunii militare turcești în vremea lui Mehmet [ a fost Dunărea de Jos, de unde venea și principala primejdie pentru dominația otomană în peninsula Balcanică. Campaniile întreprinse împo- triva Ungariei (141,5), Țării Românești (1416, 1420) și a cetăților pontice ale Moldovei (1420), au permis statului otoman să se fixeze solid la Dună- rea de Jos și chiar să ocupe poziții la nordul fluviului (cetățile Giurgiu și Turnu); readusă la situația de stat tributar al Porții otomane în urma aces- tor acțiuni militare, Țara Românească devine pentru cîteva decenii obiect de rtv ilitate și confruntare între regatul ungar și Imperiul otoman. Expansiunea otomană înregistrează noi însemnate succese sub Murid II (1422 14.51), care readuce Bizanțul în situația de stat tributar al Porții otomane (1424), recucerește Salonicul de la venețieni (1430), înaintează în Epir și relansează ofensiva la Dunărea de Jos, al cărei princi- pal succes a fost cucerirea fortăreței Golubaț (1428); în două rînduri oas- tea otomană invadează acum Transilvania (1432 și 1438). Agravarea primejdiei turcești atît pentru Bizanț cit și pentru Europa centrală a readus pe primul plan al preocupărilor cercurilor politice ale lumii creștine problema cruciatei și cea a unirii bisericii răsăritene cu cea apuseană. După negocieri prelungite care au dus la un șir de compro- misuri în problemele controversate a fost proclamată la Florența Unirea celor două biserici (iulie 1439), act de care erau legate angajamentele de acțiune militară antiotomană ale puterilor catolice. în acest cadru se des- fășoară ultimile mari încercări de a salva Bizanțul și de a înlătura domi- nația otomană dih Europa sud-estică. www.dacoromaiiica.ro 916 ȘERBAN PAPACOSTEA 18 Acțiunea militară cea mai însemnată întreprinsă sub semnul unirii de la Florența a fost ofensiva regatului ungar sub regele Vladislav I (1440— 1444), care a realizat uniunea personală între Ungaria și Polonia. Eliminînd unul din antagonismele politice din centrul și sudul Europei care înlesnise mult progresul puterii otomane la Dunărea de Jos, uniunea polono-ungară a creat o situație deosebit de primejdioasă pentru dominația Porții în sud-estul Europei. Puternica acțiune militară a regatului ungar, al cărei principal exponent a fost lancu de Hunedoara, părea să apropie sfîrșitul stăpînirii turcești în peninsula Balcanică. Preluînd ofensiva, după repetatele incursiuni turcești în Transilvania și Țara Eomâ- nească, lancu de Hunedoara, care a reușit în cîteva rînduri să realizeze unitatea de acțiune cu țări/e române transcarpatice, pătrunde adine în teritoriul otoman. Campania din 1443 s-a încheiat cu un mare succes ‘T dar în anul următor, noua campanie menită să elimine pe turci din Europa,, s-a încheiat cu catastrofa de la Varna (noiembrie 1444), în cursul căreia a murit însuși regele Vladislav, fapt care a pus capăt uniunii ungaro-polone și a îndepărtat Polonia de la politica antiotomană. O nouă încercare a lui lancu de Hunedoara de a înfrunta puterea otomană în peninsula Balca- nică, în cooperare cu aliatul său Gheorghe Castriotul, supranumit Skan- derberg, care răsculase Albania împotriva turcilor, a fost înfrîntă de sulta- nul Murad H la Kossovopolie (1448). Calea era acum deschisă pentru o acțiune otomană decisivă împotriva Bizanțului. Cucerirea Constantinopolului a revenit fiului Iui Murad II, sultanul Mehmet II Cuceritorul (1451—1481). înțelegînd însemnătatea interese- lor în joc la Constantinopol, Mehmet II a pregătit cu excepțională grijă din punct de vedere militar și diplomatic asediul Bizanțului. Armistițiul încheiat de noul sultan cu Ungaria și cu Veneția nu a avut alt sens decît de a neutraliza aceste forțe, potențial cele mai primejdioase în momentul suprem al atacului împotriva capitalei Imperiului bizantin, care a căzut Ia 29 mai 1453. Cucerirea Constantinopolului de către Mehmet II a însemnat nu numai sfîrșitul Imperiului bizantin, ale cărui ultime fragmente, Moreea și Trapezuntul, aveau să intre și ele în decurs de un deceniu sub dominația otomană; fapt mult mai însemnat, ea a adus și statornicirea acestei domi- nații în sud-estul Europei. De acum înainte ideia cruciatei antiotomane, în declin de la sfîrșitul secolului anterior, pierde tot mai mult teren, iar dominația otomană se întinde treptat asupra întregii peninsule Balcanice, cuprinzînd teritoriile care rămăseseră pînă atunci în afara ei. Dar intrarea. Constantinopolului sub stăpînire turcească a mai atras și modificarea statutului strîmtorilor și a situației Mării Negre, evoluție cu consecințe de cea mai mare însemnătate pentru istoria popoarelor balcanice si a riveranilor bazinului pontic. 4. — Instaurarea dominației otomane tn Marea Neagră 9. Instaurarea stăpînirii turcești la Bosfor a marcat și începutul unei noi etape în istoria 8 M. Malowist, Kaffa Kolonia genuenska na Krymie i problemu wschodni w latach 1453— 1451, Warszawa, 1947; C. M. Kortepeter, Ottoman imperial policy and the economy of the Black Sea Region in the sixteenth century, în „Journal of the American Oriental Society”, 86, 1966, p. 86— 113; G. I. Brătianu, La Mer Noire. Des origines â la conguite ottomanb, Monachii, 1969; Ș. Papacostea, Die politischen Voraussetzungen fiir die wirtschaftliche Vorherrschaft des Osmanischen Reiches im Schnarzmeergebiet (1453—1484 ), în „Munchener Zeitschrift fiir Balkankunde”, I. 1978, p. 217—245. www.dacaramanica.ro 19 RELAȚIILE INTERNAȚIONALE IN RĂSĂRITUL ȘI SUD-ESTUL EUROPEI 917 Măiit Negre, aceea a dominației otomane. încă din primii ani după cuce- rirea Constantinopolului, Imperiul otoman aduce în condiția de tributari puterile riverane ale Mării Negre care nu îi erau supuse încă dinainte. Moldova, Caffa — împreună cu întregul sistem de colonii genoveze pe caie îl prezida —, Imperiul de Trapezunt, acceptă acum (1455/1456) să plătească tribut sultanului și să-i recunoască autoritatea. Angajat în luptele de la Dunăre împotriva regatului ungar și în încercarea de a preveni j>rin cucerirea Belgradului orice nouă acțiune din această direcție — încer- care care a eșuat în vara anului 1456—, Mehmet II își limitează în această primă etapă țelurile față de Marea Neagră la impunerea tributului și la satisfacerea nevoilor de aprovizionare ale aparatului său militar. Modifi- carea statutului de dependență creat în acești ani și incorporarea țărmului pontic avea să vină ca reacție la încercările puterilor riverane de a se elibera de forma de dominație care le fusese impusă. Prima din aceste reacții ale Mării Negre împotriva stăpînirii otomane a venit de la Trapezunt, care, sub protecția hanului turcmen Uzun Hasan și în cooperare cu principatele georgiene și cu emirul din Sinope, s-au răsculat, refuzînd să mai plătească tribut (1460). Desfășurată în legătură cu pregătirile de cruciată preconizate la congresul de laMantova, organizat din inițiativa papei Pius II, acțiunea -a atras reacția imediată a lui Mehmet II. In cursul campaniei din 1461, 'Sultanul cucerește Sinope și Trapezuntul și încorporează în imperiul său întregul țărm meridional al Mirii Negre. In Europa a intrat în acțiune Țara Românească, sub Vlad Țepeș, care a atacat și nimicii dispozitivul otoman de la Dunărea de Jos. Campania sultanului în 1462, deși neconcludentă din punct de vedere militar, a reușit să readucă "Țara Românească în orbita puterii otomane și să o elimine ca factor activ al coaliției antiotomane. A doua etapă a cuceririi țărmului pontic s-a desfășurat în cadrul marelui război veneto-turc (1463—1479) pentru supremație în Marea Egee. Coaliția organizată de Veneția după 1470 — an în care Mehmet II a cucerit Eubea, făcînd demonstrația marii puteri navale turcești recent eonstituite — a antrenat în acțiune din nou Marea Neagră. Folosind situa- ția favorabilă creată de noua ofensivă a lui Uzun Hasan, Ștefan cel Mare, domnul Moldovei, smulge Țara Românească sferei de influență a Porții otomane, amenințînd pozițiile imperiului la Dunărea de Jos. După ce a respins oastea otomană comandată de beglerbegul Rumeliei Soliman {Vaslui, ianuarie 1475), Ștefan s-a străduit să lărgească coaliția antioto- mană, antrenînd în luptă și puterile din Crimeea, pentru a face legătura ou Uzun Hasan. Marelui program pontic al domnului Moldovei, sultanul i-a răspuns cu expediția navală care a dus la cucerirea Caffei (iulie 1475) și a întregului țărm al Crimeii. în urma acestei expediții banatul tătar al Crimeii a intrat sub suzeranitatea Porții otomane, eveniment care a modifi- cat radical situația politică în Europa răsăriteană. încercările imediate ale lui Ștefan de a restabili situația din Crimeea și de a alunga stăpînirea turcească au fost abandonate odată cu ieșirea Veneției din luptă (1479), fapt care a sancționat dominația otomană în Moreea, Albania și în Marea Egee. Noua încercare a Moldovei de a înlătura dominația otomană de la Dunărea de Jos, în cooperare cu Ungaria, în 1481, imediat după moartea lui Mehmet II, a eșuat și ea. Trei ani mai tîrziu, în vara anului 1484, noul sultan, Baiazid II, întreprinde o campanie www.dacoromanica.ro 918 ȘERBAN PAPACOSTEA 20 terestră și navală împotriva Chiliei și a Cetății Albe — ultimele mari centre libere ale bazinului pontic — și le cucerește. Cucerirea țărmului pontic de către Imperiul otoman, urmare a prelu- ării controlului strîmtorilor în 1453, a avut consecințe multiple pe plan local și general. Din punct de vedere politic, Poarta otomană, prin pozi- țiile strategice însemnate pe care le-a ocupat, a fost în măsură să exercite o influență directă asupra statelor riverane aflate în aria ei de acțiune directă. Din punct de vedere economic, ea a preluat marile venituri vamale ale centrelor pontice încorporate în teritoriul său și a început să organizeze exploatarea resurselor economice ale regiunilor riverane, exploatare care avea să se agraveze din ce în ce mai mult în secolele următoare. Pe un plan mai general, cucerirea bazinului pontic de către turci a pus capăt marii funcții îndeplinite de acesta în secolele anterioare, ca zonă de legă- tură directă între lumea apuseană și cea a orientului asiatic. Urmarea acestei situații, agravată în deceniile următoare de noile cuceriri turcești în bazinul răsăritean al Mediteranei, a fost accelerarea tendinței lumii apusene de a găsi noi drumuri spre orient și sporirea decalajului între Europa apuseană și cea răsăriteană. LES RELATIONS INTERNATIONALE S EN EUROPE DE L’EST ET DU SUD-EST AUX XIV-e-XV-e SlfiCLES RESUMfi L’article publid dans les pages pr^cedentes est un chapitre du second volume consacri au Moyen Age de la synthese d’histoire universelle en cours d’^laboration par les soins d’une 6quipe d’historiens roumains. La matiere de l’article a groupee en deux sections dont la premiere est consacr^e ă l’Europe de l’Est et la seconde au Sud-est europien. Dans le cadre de la premiere section ont âtă abord^s les themes suivants : La fin de l'h£g£monie de la Horde d'Or ; La rivaliti entre la Lituanie et Jloscou pour Vheg&nomie du monde russe ; L’ Union polono-lituanienne; La lutte pour les bouches de la Vistule; La rivalitâ pour les bouches du Danube. La seconde pârtie a pour objet les questions suivantes : Le declin de la puissance byzantine et Vapogte de la Serbie; Genes et Venise en lutte pour le controle des Detroits et du commerce pontique; L' expansion ottomane dans la Peninsule Balcanique et la croisade antiottomane; L'instauration de la domination ottomane en Mer Noire. Sans avoir la pr6tention d’epuiser la matiere tres vaste du theme 6nonge, l’auteur s’est neanmoins efforț6 de selectionner les aspects les plus importants de l’evolution des rapports internationaux au Bas Moyen Age et de mettre en âvidence les facteurs les plus dynamiques de la situa- tion internaționale dans cette pârtie du continent europien. www.dacoromanica.ro URBANIZARE ȘI ROMANIZARE ÎN BRITANNIA : CADRU, PROBLEME, LIMITE DE GHEORGHE VLA.D NISTOR Determinarea continuității sau a momentelor de discontinuitate din istoria unei civilizații, a cauzelor care au favorizat continuitatea sau au provocat cezura, constituie un element de primă importanță în delimitarea specificului evoluției ulterioare a civilizației în discuție. Romanizarea implică prin complexitatea procesului analiza celor mai variate aspecte social-economice, politice, culturale și religioase. Stadiile de romanizare fiind extrem de variate, de la simpla preluare a unor elemente materiale romane la adoptarea limbii, religiei și chiar la convingerea de apartenență la lumea latină1, se impune determinarea cît mai exactă a gradului de romanitate atins de către populația sau comuni- tatea în discuție. în acest context constatarea inexistenței unor elemente romanice în limba engleză (cu excepția celor de proveniență normandă și post-nor- mandă) cere investigarea direcțiilor specifice de latinizare a Britanniei, a gradului de romanitate atins de populația insulară și a evoluției civili- zației britano-romane în condițiile părăsirii insulei de către armata și administrația imperială și ale atacurilor anglo-saxone. Sherwin-White, într-o analiză a atitudinii romane și grecești tîrzii față de barbari, observa părerea destul de des afirmată a posibilității de asimilare a modelului greco-roman de către culturile barbare cu precă- dere în circumstanțe urbane, în primul rînd orașul fiind pentru medi- teraneanul antic modul de trecere al barbarilor la civilizație 2. Adevărul acestei afirmații este confirmat și în cazul Britanniei, provincie în care repartizarea geografică distinctă a orașului și a armatei ca factori prepon- derenți de difuzare a romanității, face mai ușoară observarea intensității sporite de viață romană în zonele urbanizate. Specificul geografic al insulei a favorizat coexistența a două zone culturale distincte, zone conturate încă din perioada preromană dar accen- tuate în timpul controlului roman în Britannia. Pe de o parte S-E-ul fertil (Lowland), deschis către continent (inclusiv invaziilor), favorabil 1 Pentru un jurist contemporan cu Septimius Severus, Roma era communis nostra patria (Dig., 27:1, 6, 11), iar pentru numidul Apuleius locul nașterii era mai puțin important cită vreme... Non enim ubi prognatus, sed uti moratus quisque sit, spectandum; nec qaa regione, sed qua ratione uitam uiuere inierit, considerahdum est. (Apologia, 24). 2 A. N. Sherwin-White, Racial Prejudice in Imperial Rome, Gambridge, 1970, p. 33. „REVISTA DE ISTORIE”, Tom. 34, nr. 5, p. 919-9ZJ, 1981. www.aacoromanica.ro 920 GHEORGHE VLAD NISTOR 2 stabilirii unor legături permanente între comunitățile umane, pe de altă parte N-V-ul muntos (Higliland), greu accesibil oricăror încercări de pătrundere. Lowland-ul este zona de maximă densitate urbană,de maximă intensitate a vieții romane din insulă, zona de pătrundere a numeroase elemente materiale romane în mediul rural celtic, în Higliland dovezile de viață romană fiind rare în afara circumstanțelor militare. Existența acestor zone culturale distincte constituie un element de mare importanță pentru înțelegerea fenomenelor complexe ale Britanniei secolelor al V-lea și al Vl-lea și pentru explicarea pierderii romanității insulare. In acest context se impune pentru delimitarea cît mai exactă a rolului orașului ca factor purtător de latinitate, stabilirea gradului de romanitate al acestor comunități recm’gînd la informațiile juridice, lingvis- tice și arheologice. Cunoașterea statutului juridic al orașelor Britanniei constituie un element important atîta vreme cît în imperiu, de cele mai multe ori, acesta exprima intensitatea vieții romane din comunitate 3. Nu poate fi însă negată și existența altor elemente care concură la acordarea unui anume statut juridic 4, dar pe ansamblul imperiului extinderea sistemului municipal în noi medii provinciale afectează în primul rînd regiunile și așezările deplin romanizate5 6. în procesul de aliniere și asimilare a populațiilor neromane, de inclu- dere a acestora în ordinea politică și culturală romană, un rol extrem de important îl joacă enclavele urbane de cetățeni romani sau de italici 8 — coloniae —, orașe în care puritatea de viață romană este maximă pentru un mediu provincial. Nu trebuie însă neglijat faptul participării unor grupuri de socii la fondarea unor colonii7, fapt care însă nu diminuează sensibil intensitatea vieții romane din acea așezare, elementele barbare fiind auxiliare nucleului principal de cetățeni romani. în situația sărăciei acute de informație pentru Britannia, existența sau inexistența unor asemenea cazuri de participare autohtonă la fondarea unor colonii se reduce la simple presupuneri. Colonia Claudia Victricensis (Colchester), așezată la vest de vechea capitală belgă a trinovantilor, Camulodunum — nume sub care va fi cunos- * J. M. Reynolds, Legal and Constituțional Problems, în „The Civitas Capitals of Roman Britain”, Leicester, 1966, p. 72. 4 Este vorba despre încercările de pacificare și atragere a unor grupuri de aristocrați locali prin acordarea unui statut juridic privilegiat, lor personal, în unele cazuri și comunităților ■din care ei făceau parte, aspect evidențiat de către P. A. Brunt, The Romanization of the Local Ruling Classes in the Roman Empire, în „Assimilation et resistance a la culture greco-romalne dans le monde ancien”, București—Paris, 1976 p. 161 sqq. în alte cazuri este vorba despre îmbinarea unei situații ca cea de mai sus cu perspectiva romanizării rapide, chiar și a mediului rural, printr-o colonizare intensă și organizată, ca în cazul promovării unor triburi din Gallia Narbonensis de către C. Julius Caesar, prin acordarea statutului latin așezărilor de reședință (cu perspectiva de urbanizare extrem de rapidă) și includerea tuturor membrilor respectivei ■comunități tribale în corpul cetățenesc al orașului. (J. M. Reynolds, op. cit., p. 70 sq.). 5 F. de Martino, Storia delte Costituzione Romana, IV, Napoli, 1965, p. 666. 6 Id., ibid. p. 668. 7 F. F. Abbott & A. C. Johnson, Municipal Administralion in the Roman Empire, New York, 1968, p. 5; cf. G. Bloch, L’Empire roman, Paris, 1928, p. 207, care absolutizează, făcînd ■dintr-o excepție o regulă. www.dacoromanica.ro 3 URBANIZARE ȘI ROMANIZARE ÎN BRITANNIA 92î cută, și enclava de veterani romani de aici8 * — a fost prima fondată ®. Săpă- turile efectuate de către J. A. Richmond au dovedit existența aici a unor locuințe necoloniale încă din momentul fondării coloniei, fapt cu două, explicații posibile. Prima ar fi cea a unei participări autohtone la fon- darea coloniei10 11. A doua, cea a continuării administrării teritoriului tribal al trinovanților de la Camulodunum, chiar dacă nu mai este vorba despre vechiul oppidum belg ci despre colonia romană u. Alegerea uneia dintre cele două alternative este imposibilă în stadiul actual al informației. Rațiuni militaro-strategice au determinat constituirea altor două, enclave de cetățeni romani în insulă, Colonia Lindum (Lincoln)12 și Colonia Nervia Gleventium (Gloucester)13. De remarcat faptul că toate cele trei colonii care au apărut cu acest statut juridic — netrecînd printr-unul intermediar — sînt precedate de castre legionare 14 *, așezarea comunităților de veterani romani în puncte strategice importante fiind astfel evidențiată. Cea de a patra colonie a provinciei prezintă o situație diferită de a celorlalte. Oraș roman dezvoltat din canabele legiunii a Vl-a, Colonia Eburacensium (Tort), înainte de a fi colonia a fost municipium. Promo- varea sa la statutul de colonia tiebuie să fi avut loc în a doua jumătate a secolului al II-lea sau chiar în secolul al III-lea. Este cunoscut faptul că, în imperiu, după Hadrian, mai toate coloniile nou apăiute nu sînt și noi așezări, ci așezări preexistente, municipia sau civilates ridicate la un statut superior 16 * 18. De aici și diferența presupusă între Eburacum și celelalte trei colonii din insulă, în general orașele care au trecut prin stadii juridice intermediare devenind colonii de drept latin (jus Latii) 16. 8 Tac., Ann., 12, 32; D. C., 60, 21; Plin., N. H., 2, 187. 8 Numele arată existența probabilă a orașului Încă din timpul cuceritorului Britanniei, A.L.F. Rivet presupunlnd că a fost Înființată în iarna anilor 48— 49 ( Town and Country in Roman Britain, London, 1968, p. 133). Tot numele coloniei ne sugerează ca primi locuitori pe veteranii legiunilor a XlV-a și/sau a XX-a, ambele numite Victrix (J. Liversidge, Britain in the Roman Empire, London, 1968, p. 21). 10 Ipoteza lui C.E. Stevens, care susține Widford ca reședința de epoca romană a tribului trinovanților, ar favoriza indirect această primă posibilitate. 11 J. M. Reynolds, op. cit., p. 73. Situații similare sint atestate și pe continent, la Cologne, care accede contemporan cu Comulodunum la statutul de colonia; oraș care este și caput ai lui Civitas Ubiorum. Aceeași situație la Avendicum, capitala lui Civitas Helveliorum care sub Flavi devine colonia,zonele rurale păstrlndu-și statutul peregrin. Orașul este probabil caput al tribului, membrii tribului fiind totodată și attributi ai coloniei romane. Apoi Langres care apare In inscripții și ca Civitas Lingonum (C.I.L., 13: 5682 și 5708) și sub forma Colonia Lingonum (C.I.L., 13, 5693). 18 Lindum, Întemeiată sub Flavi, probabil In anul 92, din veterani ai legiunii a IX-a (A. L. Rivet, op. cit., p. 63) așezată pe fostul loc de Incartiruire al legiunii a IX-a, Înlocuită in anul 71 de către legio II Adiutrix (G. Webster, Fort and Town in Early Roman Britain — The Rela~ tionship of Civil and MUU ar y Sites in the Conquest and Early Settlement Phase of Roman Britain, In „Tbe Civitas Capitals ...”, p. 35). 13 Glevum, fondată în timpul lui Nerva, probabil In anul 97, din veterani ai legiunii a Il-a (A. L. F. Rivet, loc. cit.), precedat probabil de un castru legionar (neatestat arheologic, dar atestat epigrafic). 14 La Camulodunum exista probabil un control militar roman Încă din anul 49, scopul presupus fiind cel al supravegherii principalului centru al rezistenței anticlaudiene, după capitu- lare (G.'Webster, op. cit., p. 32). 18 F. F. Abbott_& A. C. Johnson, op. cit., p. 7. 18 Id., ibid; cf. F. de Martine, op. cit., p. 669. www.dacoromanica.ro •922 GHEORGHE VLAQ NISTOR 4 Eburacum este probabil o colonia civium Latinorum, celelalte trei orașe fiind — considera Eivet — coloniae civium Romanorum17. Existența sau inexistența altor municipii în Britannia este greu de stabilit. Informația în acest sens este lacunară și mai ales izolată, neexistînd posibilitatea de verificare cu un alt izvor a celor afirmate de sursă (de cele mai multe ori neclară) care atestă (de puține ori explicit, de cele mai multe ori implicit) statutul de municipium al respectivei comunități urbane. Candidate la acest statut sînt Verulamium (St. Albans) și Eatae (Leicester). Pentru Verulamium se invocă de obicei un text din Tacitus în care orașul apare ca municipium1?. Textul este nesigur în măsura în care există posibilitatea ca istoricii! antic să nu fi folosit termenul în sensul său tehnic, deși pe ansamblul scrierilor taciteene se constată folosirea tehnică a terme- nilor colonia și municipium17 18 19. Pe de altă parte atestarea ca municipiu a orașului Verulamium în legătură cu răscoala boudicană ar implica ridi- carea orașului la acest statut încît din deceniile cinci sau șase ale secolului întîi, ceea ce pune noi semne de întrebare asupra veridicității informației mai sus discutate. Oricum, dacă așezarea a primit acest statut încă din primele decenii de ocupație romană, ea îl datorează în primul rînd atitudinii colaboraționiste a tribului catuvelaunilor a cărui capitală era și nu gradului de romanitate al comunității urbane în formare. Nu trebuie însă pierdut din vedere nici faptul participării unei Civitas Catuvellaunorum la con- struirea Zidului lui Hadrian, fapt care atestă supraviețuirea organizatorică a comunității tribale a catuvelaunilor. Inexistența în aceeași arie tribală a unei alte așezări urbane care să poată concura la statutul de centru administrativ al tribului, poate duce la concluzia administrării catuvela- unilor dintr-o capitală municipium — Verulamium. Faptul că acest oraș nu apare în izvoare geografice, literare sau epigrafice cu numele tribal în genitiv, așa cum se întîmplă cu mai toate capitalele tribale din Britannia sau Gallia, constituie încă o dovadă în favoarea statutului său de muni- cipium 20. Discutarea celuilalt posibil municipiu — orașul Eatae —, se înte- meiază numai pe diploma militară 21 care îl amintește pe auxiliarul M. Ulpius Novanticus (cognomenul este celtic), participant în 105—106 la războiul cu dacii, ca fiind cetățean al orașului Eatae și nu membru al tribului coritanilor, numai statutul juridic special al comunității urbane (diferit de statutul curent de capitală tribală) putîndu-1 determina pe acest personaj să-și revendice apartenența la nucleul orășenesc și nu la comunitatea tribală 22. O situație aparte și un loc important în discutarea gradului de romani- tate atins de comunitățile urbane din insulă o ocupă orașul Londinium (Londra). Dezvoltarea extrem de rapidă a acestui oraș este dovedită și de faptul că la numai 17 ani de la invazia claudiană, cu ocazia răscoalei 17 A. L. F. Rivet, Some B istorica! Aspects of the Civitates of Roman Britain, în „The Civitas Capitals ...”, p. 111. 18 Tac., Ann., 14, 33: Edam clades municipia Verulamio fuit... 19 A. L. F. Rivet, Town and Country ..., p. 65. 20 Rivet ÎI considera municipium civium Latinorum (Some Hisrorical Aspects..., p. 111). 21 C.I.L., 16,160: ...M(arco) Vlpio Adcobrovati f(ilio) Novanticoni, Rati(s) ... 22 A. L. F. Rivet, Town and Country..., p. 65. www.dacoromanica.ro 5 URBANIZARE ȘI ROMANIZARE IN BRITANNIA 923 boudicane, Londinium este amintit de către Tacitus ca fiind unul dintre cele .trei puncte de concentrare ale atacurilor iceene, ca fiind un oraș roman înfloritor, eforturile guvernatorului Suetonius Paulinus vizînd în primul rînd salvarea acestui oraș — cu toate că mai erau amenințate Camulodunum și Verulamium 23. Pe de altă paite este probabil ca pro- curatorul financiar al Britanniei să fi rezidat la Londinium fapt atestat atît de textul tacitean mai sus discutat care se referă la persoana lui Decia- nus Catus, procurator, principalul vinovat de izbucnirea răscoalei ice- nilor cît și de piatra funerară a lui Julius Classicianus găsită la Londra 26. Aceste elemente nu fac decît să delimiteze importanța orașului în ansamblul romanității insulare, fără a putea realiza mai mult decît presupunerea eventualului statut juridic al acestuia, statut pe care izvoa- rele nu îl precizează. Londinium este, oricum, orașul cu cel mai înalt nivel de civilizație romană din insulă. în perioada tîrzie a dominației romane, orașul continuă să aibă o mare importanță fiind în primul rînd un centru al administrației financiare imperiale, aici rezidind un praepositus thesaurarum Augustensium27. Izvoare romane tîrzii, Ammianus Marcellinus 28 și Notitia Digni- tatum 39, numesc Londra cu apelativul Augusta, atribuirea acestui epitet ținînd poate și de gradul de intensitate atins de viața romană din comu- nitate. Majoritatea oiașelor Britanniei sînt însă de statut peregrin, unele dintre ele chiar orașe mari după jumătatea secolului al II-lea. Investigarea statutului juridic al acestor comunități este îngreunată de numărul mic și imprecizia relatărilor antice, aceasta explicînd perma- nenta recurgere la analogii cu Gallia, cele două provincii prezentînd din acest punct de vedere evidente asemănări 30. în imperiul roman nu exista un șablon de organizare a comunită- ților peregrine ci numai un principiu — păstrarea nucleului administrativ tradițional cu adăugarea unor elemente romane, introduse treptat și diferențiat 31. Astfel chiar în cazul Britanniei a fost identificată organi- zarea neuniformă a unor comunități celtice de epocă romană, fapt expli- cabil atît prin neuniformitatea preclaudiană de organizare a respectivelor comunități, cît și de rațiuni strategice ale Eomei 32 33 * * * 37 * * 40. în cazul acestor cioitates problema de discutat este cea a raportului dintre oraș și zonele rurale ale comunității tribale : civitas desemnează oare în exclusivitate comunitatea urbană sau întreaga comunitate tribală 23 Tac., Ann., 14, 33: At Suetonius mira constantin medios inter hostes Londinium perrixit, cognomento guidem coloniae non insigne, sed copia negotiatorum et commeatuum maxime celebre. 33 Clteva elemente Indiclnd chiar mutarea capitalei provinciale In acest oraș (vezi R. Merrifield, The Roman City of London, London, 1965, p. 44 sqq). » Tac., Ann., 14, 33. « R.I.B., 12. 37 Not. Dig., Oc., 11, 37. 33 28, 3, 1: ... Augusta .. .quam veteres appelavere Lundinium ... " Oc., 11, 37. 40 J. M. Reynolds, op. cit., p. 70. 31 F. de Martino, op. cit., p. 673. 33 J. M. Reynolds, op. cit., p. 72- www.dacoromanica.ro # - c. 1I9S 924 GHEORGHE VLAD NISTOR 6 (urban și rural) ? Problema principală este existența sau inexistența unei uniformități de statut juridic între cele două zone 33. însemnătatea acestei chestiuni în prezenta discuție este evidentă, cîtă vreme opțiunea în favoarea uneia sau a celeilalte dintre alternative implică sporirea sau scăderea categoriilor care au un acces direct la civi- lizația și modul de viață urban în insulă. S. Frere considera civitas peregrina ca desemnînd întreaga arie tri- bală, nucleul urban (caput) fiind numai centiul administrativ al comuni- tății 34. Statutul obișnuit al unui oraș peregrin este pentru istoricul englez (cel puțin în cazul Britanniei) cel de vicus 3S. Frere își argumentează teza recurgînd la inscripția care menționează orașul Petuaria (Brough on Humber) ca fiind vicus la începutul secolului al II-lea 3B. Faptul că această așezare este singura cu structuri urbane din întregul teritoriu tribal al parisilor, ca și faptul că este singura așezare din această zonă numită polis de către Ptolemeu (chiar dacă pentru geograful antic folosirea riguros tehnică a acestui termen nu este o preocupare permanentă), constituie dovezi în favoarea administrării acestui civitas Parisorum de la Brough on Humber 37. J. C. Mann pe de altă parte, consideră termenul civitas ca desemnînd în primul rînd orașul (înglobînd teritoriul rural al acestuia numai ca entitate subordonată) 38, iar dacă Caesar sau Tacitus l-au folosit și pentru desem- narea unor comunități cvasitribale (referindu-se la Gallia sau la Britannia), au făcut-o din lipsa unor termeni mai potriviți, referirile vizînd de cele mai multe ori situații preromane 39. Urmărirea densității apariției celor două sensuri ale cuvîntului civitas în diferite perioade duce la concluzia mai frecventei folosiri a aces- tuia pentru desemnarea nucleului urban în perioada tîrzie a controlului roman în insulă, fapt cu reale semnificații pentru înțelegerea evoluției urbane a comunităților tribale și pentiu delimitarea gradului de romani- tate al acestora. Această tendință centripetă manifestă în expresia lingvis- tică este probabil rezultatul creșteiii urbane în zona galo-britană a impe- riului, proces inițiat sub Fia vi, continuat sub Antonini, dar care își atinge apogeul numai în secolele al II-lea și al III-lea4B. Nu trebuie însă scăpat din vedere faptul covîrșitoaiei preponderențe numerice a orașelor de statut peregrin38 39 40 41 în ansamblul comunităților urbane ale Britanniei romane. Evidențierea rezultatelor unor investigații filologice, precum ș cercetarea unor izvoare epigrafice și a unor informații transmise de izvoare narative, pot contribui la determinarea gradului de răspîndire a limbi, 38 Vezi discuția făcută de către Kornemann, 7?. E., Suppl. I, col. 300— 317. 34 S. Frere, Civitas — A Myth?, Antiquity, 35 (1961), p. 29. 38 Id., ibid., p. 32. 83 R.I.B., 707. 3’ S. Frere, op. cit., p. 34. 38 J. C. Mann, Civitas: Another Myth, Antiquity, 34 (1960), p. 222. 39 Id., Civitas-A Further Continent, Antiquity, 35 (1961), p. 142. 40 S. Frere, op. cit., p. 31. 41 Statutul de Civitas foederata par a fiavutnumai dobunii, (carenu au opus rezistența invaziei claudiene), icenii și regnensii (ai căror regi slnt amintiți In calitate de clienți ai Romei) și briganții (datorită extra-provincialitățil lor). Civitas libera trebuie să fi fost statutul intermedia) al icenilor. Civitates stipendiariae sînt probabil toate celelalte orașe peregrine ale provinciei (A.L.F. Rivet, Some Historical Aspects ..., p. 111). www.dacoromanica.ro URBANIZARE ȘI ROMANIZARE ÎN BRITANNIA 925 latine în mediu urban britano-roman, fapt de mare importanță în prezenta analiză, cîtă vreme vorbirea limbii latine înseamnă atingerea unui nivel înalt de romanitate. Discuția în jurul acestei probleme a început încă din secolul al XlX-lea, o dată cu descoperirea unor grafitti în mai multe orașe bri- tano-romane (cei mai mulți la Silchester). Avînd în vedere conținutul care de cele mai multe ori îl specifică pe autorul textului ca fiind însuși meșteșugarul, Heverfield ajungea să considere că producătorii acestor grafitti erau vorbitori permanenți de limba latină și de aici, dat fiind numărul mare al descoperirilor de acest gen în Britannia precum și conținutul (nu ar fi de menționat decît exem- plarul care cuprinde un fragment din Eneida), ajungea la concluzia că mediul urban britano-roman era integral vorbitor de limba latină, con- cluzie completată cu afirmații hazardate asupra nivelului înalt de civili- zație romană atins de către categoriile sociale inferioare din orașele insuleii2. Un alt punct de vedere, susținînd celtofonia categoriilor sociale inferioare din orașele Britanniei, limba latină fiind exclusiv folosită pentru scris, dă o explicație problemei. Autorul acestei ipoteze își argumentează punctul de vedere prin analogie cu situația vorbitorilor de limbă gaelică la limita secolelor XIX—XX, pentru care a scrie și a utiliza limba engleză erau sinonime perfecte42 43. în urma unei analize complete a informațiilor filologice referitoare la limba latină vorbită în Britannia, K, Jackson observa răspîndirea, alături de latina vulgară (vorbită cu precădere în medii militare și negus- torești) a unei limbi de școală, semi-artificială 44. Relatări ale unor izvoare narative vin în sprijinul elucidării acestei probleme. Astfel informația lui Tacitus despre strădaniile lui Agricola de a impune portul, obiceiurile și limba cuceritorilor în rîndul aristocra- ților locali45 *, precum și relatarea sosirii în Britannia a gramaticului , Demetrios din Tarsus 48 (chemat de Agricola, probabil tot în legătură cu politica de romanizare rapidă a vîrfurilor autohtone), pot avea consecințe importante pentru explicarea caracterului de școală al limbii latine vorbită I în insulă, precum și pentru cunoașterea modului specific de romanizare a Britanniei și identificarea categoriilor urbane cele mai afectate de romanitate < Constatarea probabilei răspîndiri în insulă, pe scară largă, a unei limbi artificiale (de școală), împreună cu cele cîteva relatări antice care subliniază caracterul organizat al romanizării aristocrației locale, suge- rează principalul purtător de limbă și civilizație latină în insulă — aris- tocrația celtă aliniată și romanizată, aristocrație urbană cu permanente 42 F. Hăverfield, The Romanizalion of Roman Rrilain, Oxford, 1912 2, p. 24. 43 K. Jackson, Language and Hislory in Early Rritain, Cambridge Mass., 1953, p. 99. 2 44 Id., ibid., p. 108 sq. 46 Tac., Agr., 21: lamvero principumfilios liberalibus erlibus erudire, el. ingenia Rritanno- inun studiis Gallorum anleferre, ul qui modo linguam Romanam abnuebant, eloquentiam concupis- .cerent. înde eliam habilus noslri honor el frequens loga; paulatimque discessum ad delenimenta oitiorum, porticus et balinea et conuioiorum eleganliam. Idque apud imperitos humanitas oocabatur, cum pars seroilulis essel. “ Fbu M.. z.. w »'«'<^;aicotomanicajo 926 GHEORGHE VLAD NISTOR 8 legături rurale, legaturi realizate mai ales prin intermediul villelor rustice 47. Există posibilitatea bilingvismului acestei aristocrații, un exemplu concludent constituindu-1 cazul lui Patricius, care în secolul al V-lea se scuza pentru latina sa nu tocmai perfectă, cîtă vreme în vîrstă de 10 ani fiind, fusese răpit dc invadatori irlandezi. Deci, chiar și într-un mediu aristocraticei știm fără putință de tăgadă că Patricius dintr-un asemenea mediu provenea), latina nu era limbă maternă, ea fiind învățată în școală. Această aristocrație britano-romană (latinofonă în cadru oficial, celtofonă în cadru neoficial), exercitînd diverse magistraturi în numeroa- sele civitales ale Britanniei, stăpînind viile rustice în zone rurale celtice, constituia probabil categoria autohtonă cel mai puternic afectată de civilizația latină în orașele britano-romane, fiind și principalul purtător de latinitate din insulă. Romanitatea acestei categorii sociale este produsul mediului urban, în primul rînd al numeroaselor orașe de Statut peregrin, fapt important pentru ansamblul civilizației insulare în epoca romană. în stadiul actual al informației este imposibilă delimitarea exactă a nivelului de romanitate atins în centrele urbane din insulă. Statutul juridic sau informațiile arheologice (care nu au constituit obiectul acestei discuții) pot numai sugera un anume nivel de romanitate. Informațiile filologice și naiative par a contura specificul romani- zării mediului urban și chiar și al zonelor ne-urbane, arătînd categoria socială, purtătoare de romanitate — aristocrația locală. Concentrarea romanității britanice pe o suprafață relativ redusă, în colțul de S—E al insulei, locul de incidență al atacurilor anglo-saxone din secolele al V-lea și al Vl-lea, va constitui premisa pierderii romanității insulare la jumătatea mileniului întîi, făiă ca aceasta să fi constituit obiectul prezentei cercetări. URBANISATION ET ROMANISATION EN BRITANNIA: CADRE, PROBLÎîMES, limites RfiSUMfi L’existence de plusieurs stades de romanisation, depuis l’assimi- lation de certains 616ments mat6riels romains jusqu’ă l’adoption de la langue, des croyances religieuses et encore meme de la conviction d’appar- tenance au monde latin, implique la d6termination precise du degr6 de românite de la population qui fait l’objet de la pr6sente etude. Pour ce qui est de la province de Britannia, une telle investigation s’impose n^cessairement, vu l’inexistence des 616ments romains dans la langue anglaise (ă l’exception de ceux d’origine normande et post-nor- mande) au bout d’environ quatre siecles de domination romaine dans l’île. L’âl&nent urbain en tant que porteur de latinitâ constitue une r6alite admirablement documentde par l’ensemble du monde romain. Mais en 47 Jackson observa faptul că In trelsh, cornish și bretonă, mai toate cuvintele de pro- veniență latină desemnează activități agricole sau alte activități care puteau avea loc in cadrul unei viile rustice. De menționat preluarea cuvintelor latinești In forma cultă a limbii și nu din latina vulgară (op. cit., p. 110 sq). www.dacoromamca.ro 9 URBANIZARE ȘI ROMANIZARE IN BRITANNIA 927 Britannia, l’importance de ce facteur romanisateur apparaît en tant que r^sultat de la r^partition g^ographique distincte de la viile par rapport aux zones militaires (l’arm^e, un autre facteur actif de romanisation), les centres urbains de l’île 6tant cobcentr^s dans la zone du sud-est. Dans ce contexte, l’âtablissement du degr6 de romanitâ atteint par les communaut^s urbaines de l’île est indispensable. La d^termination du statut juridique des villes, l’essai d’^tablir le degr6 de diffusion de la langue latine dans le milieu urbain insulaire et de faire ressortir certaines relations antiques concernant les efforts de latinisation d6ploy6s par l’aristocratie locale constituent les directions de l’investigation. La constatation de l’existence d’une aristocrație britano-romaine (probablement latinophone dans un cadre officiel et celtophone dans un cadre non-officiel) exergant des magistratures dans de nombreuses civi- tates, ayant des contacts permanents dans des zones rurales celtiques, la categorie sociale la plus affect^e par la latinitâ dans l’île semble d^signer le principal facteur romanisateur de la Britannia. La romanisation de cette categorie sociale est le insultat de l’action du milieu urbain, principalement des nombreuses villes ă, statut peregrine. www.dacoromanica.ro www.dacoromanica.ro DEZBATERI PBOBLEME ALE BEVOLUȚIEI DE LA 1821 Un întreit motiv a determinat Secția de istorie și arheologie a Academiei de Științe Sociale și Politice să organizeze, la 11 februarie a.c., o dezbatere științifică pe probleme ale revoluției de la 1821, condusă de Tudor Vladimirescu. A fost, mai întîi, omagiul pe care oamenii de știință, cercetători, cadre didactice, redactori ai unor edituri și reviste, membrii secției de specialitate a Academici l-au adhs eroului oltean și faptelor sale, de la a căror săvîrșire s-au Împlinit 160 de ani. A fost, apoi, necesitatea unei discuții Intre specialiști ai istoriei moderne a patriei, avind in vedere că, In ultimii ani, au fost avansate, cu mai mult sau mai puțin temei științific, o serie de idei, de interpretări a unor momente importante ale revoluției de la 1821. în sflrșit. dar nu In ultimul plan, s-a urmărit ca această dezbatere științifică să ofere specialiștilor încă o posibilitate de a-și spune părerea asupra textului, referitor la revoluția din 1821, care urmează a fi inclus In volumul VII al Tratatului de istorie a României, ce se află într-un avansat stadiu de definitivare. Dezbaterea științifică a fost condusă de prof. dr. Ștefan Ștefănescu, președintele Secției de istorie și arheologie a Academiei de Științe Sociale și Politice, care după ee a subliniat semni- ficația și scopul organizării acestei manifestări științifice, a dat cuvîntul dr. Dan Berindei, cercetător principal la Institutul de istorie ,,N. lorga”, autorul capitolului ,,1821” din noul tratat ♦. Arătînd că istoricii români sînt unanimi în a considera că In 1821 a avut loc o revoluție, dr. Dan Berindei a subliniat că evenimentele din acel an ,,pot și trebuie să fie calificate drept o revoluție, momentul de declanșare a revoluției burghezo-democratice, al doilea termen de vlrf al acesteia reprezentlndu-l revoluția din 1848”. în ceea ce privește obiectivele, a evidențiat faptul că ele au fost deosebit de complexe, ,.întreaga societate” fiind „antrenată In evenimente”. In privința obiectivelor interne nu apar puncte de vedere deosebite. „în ceea ce privește obiec- tivele externe, există și opinii prin care, în ultima vreme, s-a contestat caracterul antiotoman al revoluției, acestea fiind limitate la obiectivele antifanariote”. Opunîndu-se acestei limitări, dr. Dan Berindei a considerat că nu pot fi contestate țelurile de eliberare față de Poarta otomană. în continuare, a fost analizat contextul internațional al revoluției românești din 1821. „A separa mișcarea de eliberare a poporului roman, concretizată în revoluția condusă de Vladimi- rescu, de cea a popoarelor sud-est europene a arătat dr. Dan Berindei;— nu credem a fi de conceput", iar „alianța cu forțele reprezentînd popoarele balcanice și care urmăreau obiective similare de eliberare națională a fost firească și necesară”. Contestlnd afilierea lui Tudor Vladimi- rescu la Eterie, dr. Dan Berindei a considerat, totodată, că între revoluția română și Eterie au existat legături concretizate și în convenția încheiată de comandirul pandurilor, de lordache Olimpiotul și de loan Farmache. „Dar, totodată, toate aceste relații existente tind să arate limpede că pentru Tudor legăturile cu Eteria nu însemnau subordonare ci conlucrare”. Au fost apoi reliefate pozițiile Imperiului țarist, ale Imperiului otoman și ale Imperiului habsburgic față de evenimentele revoluționare. „Vladimirescu n-a urmărit subordonarea față de Rusia țaristă și nici respectarea legăturilor cu Imperiul otoman, ci afirmarea liberă a propriului său popor și îmbunătățirea stării acestuia. In cursul revoluției, In funcție de condițiile concrete a trebuit să-și adapteze obiectivele, ceea ce explică menținerea și întreținerea contactelor cu otomanii, mai ales după abandonul țarului și după ce se vădise slaba valoare militară a forțe- lor Eteriei”. Analizlnd In continuare dimensiunile naționale ale revoluției, dr. Dan Berindei a subliniat faptul că „evenimentele din 1821 au implicat întreaga națiune modernă română încă în curs de formare” și că „prin însemnătate și consecințe, revoluția n-a reprezentat un proces regional muntean sau oltenesc, rupt de contextul general național”. De asemenea, în revoluție au fost implicate toate clasele și categoriile sociale, fiecare văzlnd insă potrivit intereselor proprii * A fost publicat In „Revista de istorie”, tom. 33, nr. 5/1980. „REVISTA de ISTORIE”, lom 34, nr. 5, p. 929-934, 1981. www.dacoromanica.ro 930 DEZBATERI 2 obiectivele ei. „Tudor s-a considerat, totuși, și faptele sale au arătat-o In 1821, reprezentantul tuturor, vrlnd Insă să impună rinduieli mai drepte, mai echitabile, deși de o structurală reînnoire nu poate fi Încă pe deplin vorba, dat fiind și stadiul de evoluție a societății românești din acea vreme”. Revoluția din 1821, a conchis dr. Dan Berindei, ridică Încă nenumărate probleme. Sîntem astăzi mai aproape de comprehensiunea mai profundă a acelui mare moment istoric, dar neîndoielnic e loc necontenit pentru Îndreptări și Întregiri, cu condiția doar a seriozității științifice și a probității profesionale. Pe baza capitolului publicat, și cu deosebire asupra problemelor mai sus enunțate, au urmat vii și interesante discuții. Un loc important l-a ocupat, In cadrul luărilor de cuvlnt ale specialiștilor și invitaților, problema caracterului revoluției de la 1821: social-antifeudal, național-antlotoman, anti- fanariot, precum și raportul dintre social și național în revoluție. Aceasta cu atlt mai mult cu cît asistăm la unele încercări de contestare a caracterului antiotoman al revoluției conduse de Tudor Vladimirescu. Pe o asemenea poziție s-a situat prof. M. T. Radu, autor al unei, relativ recente, lucrări despre evenimentele de la 1821. Profesorul ploieștean a căutat, în cadrul dezbaterii, să argumen- teze ideea potrivit căreia, la 1821, „românii nu aveau de ce să pornească o revoluție antiotomană”, că ridicarea românilor a avut un caracter antifanariot, „situația revoluționară a fost creată nu de înăsprirea dominației otomane, ci de agravarea asupririi fanariote și boierești”. Constatlnd o identitate de interese șl poziții Intre fanarioți și eteriști, M. T. Radu face, Ih același timp, o disociere între fanarioți și Poarta otomană, „Manifestele șl scrisorile Iul Vladimirescu stabilesc o distincție netă între fanarioți și Poartă. în ele se exprimă cu claritate linia politică a lui Tudor, caracterizată prin lipsă de ostilitate față de Poarta otomană. Programul lui Vladimirescu prevedea: luptă cu fanarioții și tratative cu Poarta (recunoscindu-i-se acesteia din urmă suzeranitatea, de altfel slăbită) și nu unire cu guvernanții fanarioți pentru doborîrea Imperiului otoman”. Vorbitorul a subliniat faptul că, după 1812, odată cu accentuarea țelurilor expansioniste ale țarismului rus se evidențiază o creștere a tendințelor de autonomie a regimului fanariot din Principate față de Poarta otomană, concomitent cu o tot mai mare dependență față de puterea protectoare. Tot In legătură cu „schimbarea împrejurărilor istorice după 1812” M. T. Radu a arătat că „O observație care mi se pare esențială ar fl aceea că, la 1821, Vlad imi- rescu, spre deosebire de eteriști, nu și-a bazat speranțele pe intrarea Rusiei în război. El nu credea că izbucnirea unui nou război ruso-turc era o condiție necesară pentru răsturnarea regimu- lui fanariot. în această privință este concludentă, printre altele, scrisoarea sa către țar, din 27 februarie, păstrată în cadrul corespondenței consulare austriece”. Concluzia la care ajunge profesorul ploieștean este că revoluția de la 1821 „a fost o ridicare a unor mase de țărani și tirgoveți împotriva clrmuitorilor țării, a viiturilor feudale fanariote și băștinașe. Latura socială a revoluției a fost primordială, cea națională a fost o componentă a luptei sociale, ea conturîndu-se treptat, pe parcursul mișcării”. Un punct de vedere similar a fost susținut șl de dr. Gh. Iscru, lector la Facultatea de istorie și filozofie a Universității din București. în legătură cu caracterul revoluției de la 1821, dr. Nichita Adăniloaie, cercetător principal la Institutul de istorie „N. lorga”, a arătat că obiectivul extern al revoluției era, in primul rind, eliberarea țării« de sub jugul apăsător » otoman prin « puterea armelor ». „Cu toate acestea, din prudență și tact politic, Tudor nu a dat în vileag acest obiectiv de la- începutul insurecției, spre a evita o intervenție rapidă a trupelor turcești de la Vldin ori Giurgiu, în momentul cînd oștirea pandurilor abia se înfiripa, iar detașamentele eteriste nu veniseră încă în Muntenia”. Abia la trecerea Oltului, Tudor le-a dezvăluit pandurilor că insurecția s-a făcut cu știrea Rusiei, care încurajează mișcarea eteristă să elibereze Grecia de sub stăpînirea turcească. De asemenea, după ce țarul a dezavuat insurecția română și pe cea greacă, „Tudor — constatlnd numărul redus al trupelor eteriste și neseriozitatea șefilor acestora — a căutat o cale de înțelegere cu turcii, urmînd să salveze țara de prădăciunile lor, ori cel puțin să-1 țină cit mai mult la Dunăre, spre a se putea retrage eu oștirea în mănăstirile întărite din Oltenia, de unde, printr-o rezistență îndelunga- tă, putea sili Poarta otomană « să dea țării drepturile și privilegiile ce norodul le-a cerut». Turcii i-au pretins însă să depună armele ori să lupte alături de ei Împotriva eteriștilor, ceea ce Tudora refuzat categoric”. La plecarea din București, conducătorul pandurilor le-a spus ostașilor săi întă- rește lui Ștefan moșie la Bărcănești. www.dacoromanica.ro 55 958 BOCUMENTA3 10 Copie, limba română, din 22 mai 1818, de Chiriță dascălul de la Școala domnească de la Sfîntul Gheorghe Vechi din București, la Biblio- teca Academiei R.S.R., MDCLV/9. II 1581 (7089), Bucureșt/i. Mihnea întărește logofă- tului Coresi moșie la Bărcănești, partea lui Tudoran cumpărată cu 2 400 aspri și schimbul cu Slavița, pentru cealaltă jumătate, pentru 400 aspri și moșia lui din Popești. Copie, limba română, din 23 mai 1818, de Chiriță dascălul de la Școala domnească de la Sfîntul Gheorghe Vechi din București, la Biblio- teca Academiei R.S.R., MDCLV/22. III 1595 aprilie 9, Cartea logofătului Bunea fiul logofătului Coresie prin care dă unsprezece părți din moșia Bărcăneștilor lui Mihai și ginerelui său Stanciul. Copie, limba română, din 22 mai 1818, de Chiriță dascălul de la Școala domnească de la Sfîntul Gheorghe Vechi din București, la Bi- blioteca Academiei R.S.R., MDCLV/25. Documentul din 9 aprilie 1595 aduce o nuanță deosebită în practica înfrățirii. O funie de pe moșia Bărcăneștilor se transmitea astfeldouă părți din mai sus zisa moșie eu singur am vîndut lui jupăn Mihai și jupăn Stanciul drept 500 aspri. Iar a treia parte eu singur i-am înfrățit. Iar jupăn Mihai și jupăn Stanciul pentru frăție ei m-au dăruit pă mine cu doi boi”. Pentru a ne convinge că înfrățirea în secolul al XVI-lea era o formă de vînzare-cumpărare cu anumite implicații documentul continuă : ,,... și i-am înfrățit și am vîndut de-a mea bună voie”. Fondul de documente inedite al Bărcăneștilor constituie o sursă importantă de completare a informațiilor privind istoria economică a Țării Românești de la sfîrșitul secolului al XV-lea pînă la începutul seco- lului al XVIII-lea. www.dacoromanica.ro CATALOGUL MANUSCRISELOR ROMÂNEȘTI DIN „BIBLIOTECA APOSTOLICA VATICANA“ DE ION DUMITRIU-SNAGOV Cercetările desfășurate la Soma în perioada anilor 1977—1981 în Biblioteca Apostolică a Vaticanului, realizate prin Facultatea de istorie ecleziastică din Universitatea Pontificală Gregoriană sub auspiciile Comi- siei Catolice pentru Relații Culturale *, ne-au condus la identificarea unui lot de nouă manuscrise datînd din secolele XVII—XIX. Aceste manuscrise constituie în prezent un fond separat — VATICAN RUMENI) — și, în faza preliminară unor studii aprofundate, prezentăm datele lor de identi- ficare. ★ VAT. RUM. 1 (vechea cotă: Val. Slav. 19) Pagina de titlu (fo. Ir): „CARTE ROMÂNEASCĂ ce să cheamă Ceasornicul Domnilor — scrisă și aleasă cuvinte frumoasă, din multe cărți a filosofilor, de Dumnealui răposatul Nicolaiu Costin Biv Vel Logofăt, care acum s-au izvodit cu cheltuiala Dumnealui Ion Neculce — Vel Vornic de Țara de Sus, în zilele Măriei Sale Luminatului Domn Io Grigore Ghica Voevod, în anul 7240 (1732 — n.n.) fev. 29, cu mîna iubitoriului de ostenială Pavel Gramaticul de Vamă ; pentru că cine va citi, mult se va îndulci și se va înștiința de învățătura aceștii cărți; iară cine a lua-o fără voia dumi- sale sau e-a fura-o, să fie afurisit de Domnul Isus Cristos”. Autor: Antonio DE GUEVARA (1480—1548), titlul original fiind Libro aureo del gran emperador Marco Aurelio con el relox de los principe# (Sevilla 1528). Traducător: Nicolae Costin (1660—1712). Copist: Pavel Gramaticul de Vamă. Locul unde a fost realizat: Iași (?) Observații asupra conținutului : Nicolae Costin a folosit pentru tradu- cere varianta latină a operei lui Guevara, realizată de Johann Wanckelius (după cea de a treia ediție, Leipzig, 1615). N.C. a transformat arhetipul * Pentru sprijinul acordat cu generozitate in tot decursul cercetării, ne exprimăm și pe această cale gratitudinea față de R. P. Pierre Duprey și Mons. K. 'Wyrwoll (Comisia Catolică pentru Relații Culturale), RR. PP. Vincenzo Monachino, Mario Fois si Giacomo Martina (Uni- versitatea Pontificală Gregoriană) și Mons. Josfe Ruysschaert (Biblioteca Apostolica Vaticana) „revista de moRiETom, 34 .r ^^jj^Omanica.ro 960 DOCUMENTAR 2 eliminînd numeroase pasaje sau schimbînd ordinea capitolelor pentru a da mai mare unitate lucrării. Selecționarea notelor marginale (adăogate de Wanckelius după cea de a treia ediție) și identificarea unora dintre autorii acestora aparțin variantei lui N.C., care reprezintă prima operă a literaturii occidentale moderne tradusă în limba română. Structura manuscrisului: 1. Predoslovie cărții Ceasornicul Domnilor, ff. 2r—14v. • 2. Capetele ce s-au scris într-această carte, ff. 15v—19v. 3. Partea întîia a Ceasornicului Domnilor, ff. 20r—108r. 4. Pa>tea cărții a doua 1 Ceasornicul Domnilor', ff. 108r —144r. 5. Partea a treia ‘Ceasornicul Domnilor’, ff. 144r—242v. 6. O samă de cuvinte ce sînt alese dintr-acest Ceasornic al Domnilor carea s-au scris aice osăbi, ff. 243r—262v. Descriere : 1. Dimensiuni: 262 ff., 280 X 205 mm. 2. Coperta: carton legat în piele neagră cu incrustații lineare simple. 3. Legătura: bine conservată, provine din secolul al XlX-lea, cînd manuscrisul pare a fi fost restaurat. 4. Hîrtia: galbenă, fără filigran. 5. Cerneala: de bună calitate, culorile păstrate; sînt scrise cu roșu titlurile celor șase părți, titlurile capitolelor și inițialele lor ornate, ca și inițialele simple ale paragrafelor; restul textului în negru. 6. Scrierea: chirilică. a) Titlurile părților au primul rînd scris cu semiunciale drept®, restul în cursive. b) Numerotarea originală a foliilor în chirilice (începe după foaia de titlu și repetă fo. 13) notează în total 260 ff; numerotarea mecanică : 1—262 ff. c) Numărul rîndurilor pe pagină este variabil. d) Decorația internă : pagina de titlu are un cadru floral stilizat în cerneală neagră; vignete simple în împletituri de roșu cu negru. 7. Caracteristici lingvistice și literare: a) Se resimte topica latină. b) Traducătorul român respectă stilul retoric, mai puțin baroc decît originalul lui Guevara. c) Lexicul este intelectual cu particularități de grai moldovenesc. d) La fo. 262v sînt repetate cele 10 versuri rimate de la fo. 242v care încheie textul, Versurile 5 și 6 nu se află în celelalte 5 exemplare conservate în colecțiile din Eomânia (datate 1713, 1730, 1736, 1738 și ~1750). 8. Mențiuni ulterioare: fo. lv : semnătura lui Constantin (1) fo. 262v : aceeași semnătură alături de o notă simplă; iar mai jos însemnarea : Să știe de cînd ‘am fost’ la București cu dumnealui Cuconul Costantin V. Păh., văleat 7249 (1741 n.n.), Ieromonah Lazăr Oniamin. Bibliografie: Ion DUMITEIU-SNAGOV, Carte Românească cesă cheamă Ceasornicul Domnilor în Biblioteca Vaticanului, în t,Eomânia literară”, XIII, 1981, www.dacoromamca.ro 3 DOCUMENTAR 961 Referitor la copiile din țară : N. CARTOJAN, Ceasornicul Domnilor de N. Costin și originalul spaniol al lui Guevara, București, 1941, 47 pag.; Antonio DE GUEVARA, Ceasornicul Domnilor, traducere din limba latină deNicolae COSTIN, ediție critică și studiu introductiv de Gabriel ȘTREM- PEL (cu compararea tuturor variantelor — n.n.), București, 1976, LIV Fig. 1. — Vatican Romeno 1. Carte românească ce să cheamă Clasornicul Domnilor; fo Ir. + 688 pag.; Nicolae COSTIN, Opere, ediție îngrijită de Const. A. STOIDE și I. LÂZĂRESCU, Iași, 1976, voi. I; Dicționarul literaturii române de la origini pînă la 1900, București, 1979 (sub COSTIN Nicolae). ★ VAT. RUM. 2 Titlu: Carte românească de învățătură, dumenecele preste an și la praznice împărătești, și la svînți mari denumită obișnuit Cazanie (tipărită la Iași în anul 1643). Autor: VARLAAM (— ? — —1657), Mitropolit al Moldovei (1632-1657). Copist: manuscrisul este executat de două persoane anonime. Datare: a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Locul unde a fost 962 DOCUMENTAR 4 Observații asupra conținutului: manuscrisul reprezintă, numai prima parte a operei lui Varlaam, adică predicile la duminicile de peste an. Structura manuscrisului: Pentru fiecare duminică predica cuprinde două părți: rezumatul evangheliei și comentarii cu concluzii morale. Volumul începe cu cea de a zecea duminică înainte de Paști și sfîrșește cu cea de a treizeci și doua duminică după Rusalii. Descriere: 1. Dimensiuni: 295 ff., 295 X 200 mm. 2. Coperta : table de fag legate în piele maron închis, cu încrustații fornăind un cadru floral stilizat cu borduri cvadrilineare. în centrul acestui cadru, pe ambele coperte, este imprimată o cruce cu extremitățile desfă- șurate sub forma de coroană; în colțurile cadrului se află cîte un spic. La baza crucii, pe prima copertă sînt două roze, pe ultima sînt două spice. Cotorul legăturii este liber, iar pe prima copertă se păstrează restu- rile închizătorilor din alamă. 3. Legătura recent restamată. în legătura originală manuscrisul era compus din caiete binare (2 X 2) în patru cusături duble. Intre acestea erau aplicate trei benzi de pergament decupate dintr-un text latin cu scriere gotică germană, parțial conservată. La restaurarea anterioară s-a aplicat în 1774 o întări- tură din hîrtie pe coperta anterioară (fața internă), tabla de lemn fiind crăpată. 4. Hîrtia: prima parte (ff. 1—135) este mai robustă, cu un filigran discret, partea a doua (ff. 136—294) mai subțire, „vergd”. 5. Cerneala: în bună parte decolorată, inițial fiind folosite pentru text culorile negru și roșu (astăzi maron și roșcat). La vignete sînt folosite și cerneluri de culori diferite (sablu, galben, albastru) de origine vegetală. 6. Scrierea: este complet diferită în cele două părți (ff. 1—228 și 228v—294 r), aparținînd celor doi copiști. a) Scriere chirilică. b) Prima parte executată în semiuncială dreaptă, a doua parte în cursivă. c) Numerotarea originală lipsește, numerotarea mecanică 1— 295 ff. d) Numărul rîndurilor pe pagină: 37. e) Decorația: vignete la început de fiecare predică. 7. Caracteristici lingvistice: a) Nu a fost încă identificat arhetipul după care au lucrat copiștii. b) Față de lexicul original al lui Varlaam se disting numeroase intervenții cu particularități lingvistice din Transilvania de sud. 8. Mențiuni ulterioare: Coperta II: pe banda de hîrtie folosită la restaurarea tablei de lemn crăpate (ceea ce presupune o îndelungată folosire), și care acoperă o in- scripție mai veche (decolorată) se citește : Scris-am noaptea în luna lui noembrie tree.ce zile, 1774 (foarte probabil la slujba pentru Duminică 13 noiembrie 1774). www.dacoromanica.ro 5 DOCUMENTAR 963- fo. 4v : La sfînta beserică 1775. fo. 6r: Ion Stanca fo. 14r : an 1773 fo. 23r : Scris-am eu popa loan fo. 50r : Ștefan Comșuța fo. 103r : Ștefan Comsutia — cantoru g. cath. (litere latine) fo. 103v : eu Costadin Comșiuta fo. 134v : 1859 Ștefan Comsiutea — fnvătătoriu (lit. lat.) fo. 186v : 1774 fo. 225v : Matei. Să știe de cînd a făcut beserica și acoperită — 1775. fo. 261v : Scris-am eu Ștefan Comsiutia în dzio de Sfîntulu Dumitru, 1859 fiind învățător iu în Porumbaculu Inferior e (lit. lat.). fo. 292v : 1773, de cînd au venit împărat losif în Țara Ardealului. fo. 293v : Scris-am eu Ștefan Comsuța în anu 1895, fiind dascăl unit în Porumbaculu de Jos. fo. 294v : se adaugă în slavonă colofonul românesc. fo. 295r : pe ambele fețe ale acestei folii sînt numeroase însemnări cu scrisul decolorat. Printre ele una este din Cârțișoara. 9. Proveniența manuscrisului în colecție: fo. 2r : Ex libris Dr. Georgii Fireza, sac. gr. ritus, Lugoj, 20. VIII. 1923 (preot aparținind la Compania di Gesu). Bibliografie: O. SCHIAU, Circulația Cazaniei lui Varlaam în Transilvania, în „Mitropolia Olteniei”, 1970, 5—8 pag. 524—532; Dicționarul litera- turii române de la origini pînă la 1900, București, 1979 (sub VARLAAM Mitropolitul); Florian DUDAȘ, Cazania lui Varlaam în vestul Transil- vaniei, Timișoara, 1979, 270 pag. +pl. ★ VAT. RUM. 3 Titlu: Penticostar (padina de titlu lipsă). Copist: Ieremie leren/^loan (fo. 92v) Datare: 1722 (fo. 92v) Locul unde a fost realizat: Cluj-Mănăștur (fo. 92v) Observații asupra conținutului : Manuscrisul conține textele oficiilor liturgice de la Duminica Floriilor pînă la prima duminică după Rusalii. Descriere: 1. Dimensiuni: 92ff., 315 x 200 mm. 2. Coperte: table de stejar legate în piele maron-roșcat. Pe fețele exterioare decorație artizanală cu inscrustații lineare. în centrul copertei I este reprezentat un crucifix plasat într-un romb. Pe tabla anterioară resturi din cuiele de fier ale închizătorilor. Pe fețele interne ale copertelor (II și III) sînt lipite folii conținînd texte în limba slavonă mult mai vechi decît manuscrisul român. , www.dacoromamca.ro 964 DOCUMENTAR 6 3. Legătura: caiete chintene în stare bună. 4. Hîrtia: galbenă, cu filigran discret, lipsă o parte din fo. 25. 5. Cerneala: de bună calitate, titlurile totdeauna în roșu; textul în paragrafe alternative de roșu și negru. 6. Scrierea: a) Litere chirilice semiunciale drepte. b) Abrevieri simple, uneori dublu-etajate. c) Textul dispus în două coloane, cu excepții la ff.: 29v, 30r, 46v — 47r, 48r —58r, 60v-61r, 61v-62v, 71r4-v, 78r-79r, 87r4- v. d) Numerotarea originală a paginilor în chirilice, lipsind începutul: pag. 13—212 ; din interior lipsesc : pag. 31—34, 75 — 76, 85—86. Sînt repe- tate : 157-158. Numerotarea mecanică ff. 1—96. e) Numărul de rînduri pe pagină: 37, întotdeauna trasate cu linii auxiliare. f) Decorație: vignete la începutul zilelor de sărbătoare. 7. Caracteristici lingvistice: numeroase indicații rituale în slavonă și particularități ale graiului din Transilvania de nord. Bibliografie: Liviu STREZA, Manuscrise liturgice românești în Biblioteca Arhie- piscopiei Sibiului (prezentare generală), în „Mitropolia Ardealului”, XIX, 1974, 4—6; Octavian SCHIAU, Cărți și cărturari în spațiul româ- nesc medieval, Cluj-Napoca, 1978. * VAT. RUM. 4 Titlu : înmormântarea Domnului Nostru Isus Cristos în sfinta și marea Sîmbătă dimineața. - Copist: Gheorghe BILA. Datare: 10 februarie 1861. Locul unde a fost realizat: Șimand, jud. Arad. Observații asupra conținutului: Textul cuprinde, pe lingă ritualul enunțat în pagina de titlu, și vecernia aceleiași zile. Descriere: 1. Dimensiuni : 15 ff., 285 X 200 mm. 2. Coperte: carton legat în piele neagră. 3. Legătura: bine conservată. 4. Hîrtia: „v6rg4”, fără filigran. 5. Cerneala: Titlurile, indicațiile rituale și majusculele paragrafelor sînt în roșu. Textul se compune din paragrafe alternînd cele două culori. 6. Scrierea: execuție artistică în chirilice semiunciale drepte. a) Numerotarea originală a foliilor în cifre arabe, după pagina de titlu și decorația inițială: 1—15. b) Numărul de rînduri pe pagină: 30. 7. Caracteristici lingvistice: limba liturgică modernă. 8. Proveniența: „Avuto in Rumenia nel settembre 1923 da D. Cirillo Korolevskij” .. .„De la Emilian Micu” (însemnări pe pagina de gardă). www.dacoromanica.ro 7 DOCUMENTAR 9«5 * VAT. RUM. 5 Titlu : însemnarea legii greciești jornalite. Autor: P. Ștefan BALAN Datare: 1812—1817 Locul unde a fost realizat: Săbiș jud. Arad. Observații asupra conținutului : autorul întocmește un jurnal al legis- lației emisă de puterea seculară începînd din 16 iunie 1812 și încheind cu ultima însemnare de la Sighișoara din 24 mai 1817. Descriere: 1. Dimensiuni: 34 ff., 170 X 215 mm. 2. Coperte: carton ilustrat cu motive florale. 3. Legătura: broșat cu talon de piele; fo. 1 lipită de copertă. 4. Hîrtia: consistentă, fără filigran. Lipsă ff. 19, 28. 5. Cerneala: neagră decolorată. 6. Scrierea: cursivă cancellaresca chirilică. a) Foliile nenumerotate. b) Numărul rîndurilor pe pagină variabil (27—30). 7. Caracteristici lingvistice: aparținînd graiului din Transilvania de sud-vest cu influențe germane. VAT. RUM. 6 Titlu: Prăznicar (Sbornic sau Antologhion) Copist: anonim. Datare: începutul secolului al XVIII-lea, copie a unui manuscris mai vechi. Locul unde a fost realizat: Transilvania de nord. Observații asupa conținutului: Manuscrisul cuprinde slujbele sfin- ților după ritul bizantin al Bisericii Române. Structura manuscrisului: Pagina de titlu și primele pagini de text (una sau două) lipsesc, capitolele urmînd în ordine cronologică, cu urmă- toarea numerotare mecanică : 1. Simeon Stîlpnicul— 1 septembrie—fo Ir nenumerotate, adăugate ulterior de același copist. 2. La Nașterea Vieții — 8 septembrie ..................fo lOr 3. La ziua Cinstitei Cruci — 14 septembrie.............fo 20r 4. La Prea Milobina Parascheva — 14 octombrie . . . .fo 32r 5. La Sfîntul Mucenic Dimitrie — 26 octombrie . . . .fo 41v 6. Sfîntul Arhanghel Gavril și Mihail — 8 noiembrie . . .fo 51v 7. Văvedenita Vieții — 21 noiembrie ...................fo 62r 8. Sfîntul Părintele nost Arhiereul Niculae — 6 decembrie fo 71v 9. Nașterea Domnului nost Isus Cristos — 25 dec........fo 81v 10. La Sfîntul și Marele Vasilie, și obreadziia — 1 ianuarie fo 93r 11. Sfînta și luminata dzi Botezul Domnului Isus Cristos — 6 ianuarie ............................................fo 103v 12. Sfînta și luminata dzi Streteniîa Domnului Isus Cristos — 2 febțuarie ................................fo 114r www.dacoromanica.ro 966 DOCUMENTAR 8 13. Sfinții 40 de mucenici — 9 martie....................fo 122v 14. La Blagoveșteniia a Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu — 25 martie..........................................fo 129v 15. Duminica Floriilor ..................................fo 139r 16. La Sfînta și Marea Gioi...................................fo 151r 17. în Sîmbăta Paștilor.........................................fo 160v 18. (La Paști)......................................... ? 19. La Sfîntul Mare Mucenic Gheorgliie — 23 apr.........fo 161r 20. La Nălțarea Domnului Nost Isus Cristos..............fo 171v 21. La Pogorîrea Duhului Sfînt..........................fo 181r 22. La Nașterea lui loan Botezător — 24 iunie...........fo 189r 23. La dzua Sfinților Apostoli Petru și Pavel — 29 iunie fo 200v 24. Probajtâa Domnului și Dumnedzăului nostru — 6 august ..........................................fo 210r 25. Adormirea Precistei — 15 august......................fo 220v Neidentificate ff. 230-231-232. Descriere*: 1. Dimensiuni : 241 ff., 160 X 195 mm. 2. Coperte: table din lemn de tei legate în piele neagră, ajunse în colecție în stare degradată. Incrustațiuni decorative lineare de tehnică primitivă, fără indicații pe talon. Din încuietorile cărții s-a păstrat numai un cui de fier pe tabla anterioară. 3. Legătura: tehnică de epocă, recent restaurată. Legătura origi- nală a fost executată pe pînză de in cu 4 cusături. Desprins din talon, volumul a fost recusut de un diletant, redesprinzîndu-se totuși ulterior mare parte din file. Legătura originală a se vedea în fondul Ligature, sub cota Vat. Bum. 6. 4. Ilîrtie: galbenă, de origine textilă, consistentă de tip verge. (Fig. 2). Fig. 2 Filigranul prezent pe numeroase file este semnalat de J. Kemeny la un document datat cu anul 1733 (cf. Josephus KEMENY, Sigila interna Chartarum Saeculo XIV, XV, XVI, XVII et XVIII, in Trans- * Pentru posibilitatea de confruntări de specialitate la Institutul de Lingvistică din București, oferită de Ion Gheție și Alexandru Mareș, aducem aici mulțumirile noastre. www.dacoromanica.ro 9 DOCUMENTAR 967 silvania olim obviarum, tom III, pag. 263 — lucrare păstrată în manuscris la Biblioteca Filialei Cluj-Napoca a Academiei R.S. România). 5. Cerneala: de origine vegetală, roșie și neagră, decolorată. Roșul a fost folosit pentru titluri, indicații tipiconale și majusculele paragrafelor. 6. Scrierea: chirilică semiuneială dreaptă. a) Frecvente ligaturi ale cuvintelor. b) Punctul fără funcție sintactică. c) Accentele sînt folosite inconstant. d) Grafie caracteristică manuscriselor românești vechi. d) Numerotarea originală a filelor în chirilice începe de la fila 10. e) Numărul de rînduri pe pagină : 22 f) Decorația internă este bogată în desene în peniță, într-un expresiv stil artistic naiv. fi*"* *^**ț?^**m*fâ> ' ' ^4Yx»ni44.» ItrtâvțH/N wnnfyțerro'irțMi . 4mS:f\ En^FKXțH nnrH .^n'onAițM Tngj» rr»-.4K tun xm $-■( ^'m^^ari.KvjtJ'pTfrrnJ sif *C i-î^ițCprfiipțfe»-țrtWtfnR sfruS’jj ■ ’dl- " k'itâ; •■•"' t ■ Fig. 3. — Vat. Rom. 6; fo. 124 r Fig. 4. - Vat. Rom. 6; fo. 244 r 7. Caracteristici lingvistice: a) Numeroase expresii slavone menținute din textul de bază al traducerii. ' , www.dacoromamca.ro 968 documentar 10 b) Se observă elemente ale graiului din Transilvania de nord pre- dominînd în tot manuscrisul, alături de care se disting influențe sudice (puțin numeroase). c) Valoarea stilului literar se impune prin numeroase expresii plastice. * VAT. RUM. 7 Titlu: ARĂTARE pentru rînduiala clerului de amîndoă părțile, ușurarea poporului și mai buna stare a clerului umilit prețuire. Autor: anonim, protoprezbiter la Lugoj. Executat la Lugoj în timpul împăratului Ferdinand I al Austriei. Observații asupra conținutului: Manuscrisul reprezintă propunerea pentru reglementarea situației clerului mirean și înființarea unei fundații de eare să beneficieze clerul ortodox românesc și sîrbesc din Banat.; Descriere: 1. Dimensiuni: 4 ff., in fol. 2. Memoriul se prezintă sub forma de file libere, pe hîrtie obișnuită, scrise cu cerneală neagră. 3. Scrierea este în chirilice cursive de cancelarie. 4. Caracteristici lingvistice: proprii graiului din Banat. 5. Mențiuni ulterioare: fo 4r : Ștefan Gherga, învățător, 1901, 27 [II fo 4v; Planu de la Domnu Protopresviter din Lugoj, în rîndul bonificației clerului. N° 1. VAT. RUM. 8 Titlu: Euhologhion ce să dzice Molitvnic. Copist: Popa Mathei Moldovan Datare: 1710 Locul unde a fost realizat: Suceag, jud. Cluj Observații asupra conținutului: Fără a cunoaște arhetipul folosit de copist, Molitvnicul prezintă unitate de redactare. El a-fost transcris în etape succesive începînd din anul 1709. Lipsind pagina de titlu, textul începe cu explicația următoare : Euhologhion ce să dzice Molifvnic, în care să cuprinde toată treaba besearecii care să cade preoților, dată întîi de la svinții apostoli, după ceaia de la svinții părinți. Structura manuscrisului: 1. Molitva muierii la ceasul nașterii .................fo Ir 2. Molitva cînd să dă nume pruncului după naștere a opta dzi ..................................................fo 4v 3. Bînduiala botezului ...............................fo 5v 4. Bînduiala la spălarea pruncului ...................fo 29v 5. Molitva muierii după 40 de dzile...................fo 32r 6. Molitva muierii cînd să tîmplă de piiarde..........fo 35v 7. Bînduiala logodnei ................................fo 37r www.dacoromanica.ro DOCUMENTAU 969 11 8. Eînduiala cununiei .....................................f°I ^Ov 9. „ ispovedaniei ..................................f° 65r 10. ,, maslului ......................................f° ^9r 11. ,, bolnavului.................................... fo 102 v 12. ,, la ieșirea sufletului..........................fo 126r 13. ,, îngropării omului mirean.......................fo 144r 14. ,, groparii cuconilor mici.......................•’fo 168v 15. ,, de să va pristăvi cineva la Paști..............fo 175r 16. ,, ceia stea la părăstas..........................fo 186r 17. ,, la osveaștenie la Svinta Dzi...................fo 200r 18. ,, la sfințirea apei..............................fo 220r 19. ,, la blagoslovirea casei.........................fo 240r 20. „ în Duminica pogorîrii Duhului Sfînt . . . .fo 248r 21. „ la panaghia după săvîrșire.....................fo 258r 22. „ molitvelor la toate feliurile de trebi . . . .fo 292r Descriere: 1. Dimensiuni: 283 ff., 135 x 180 mm. 2. Coperte: table de fag legate în piele maron închis. 3. Legătura: tehnica sec. XVIII, volumul are 4 rînduri de cusătură cu benzi de întărire din pînză de in. 4. Hîrtia: de tip vergi, filigran reprezentînd un scut împărțit în în patru cîmpuri (două striate și două cu figuri: licorn și scorpion). 5. Cerneala: decolorată, de proveniență vegetală, în două culori— roșu pentru titluri, majuscule și indicații tipiconale, negru pentru text. 6. Scrierea: chirilică semiuncială dreaptă. a) Numerotarea filelor în chirilice 1—283 ff., cu următoarele parti- cularități : — după fo. 125 se introduc două file nenumerotate; — după fo. 219 se introduc la fel două file nenum. — Ia fo. 125r vignetă cu criptograma : Popa Mathei Moldovan din Suceag; Idem la ff. 185v, 199r. b) Numărul rîndurilor pe pagină: 17. c) Decorația: vignete la începutul capitolelor. 7. Caracteristici lingvistice: particularități ale graiului din zona Clujului. 8. însemnări: fo. 125v = ,,Această sfîntă carte adecă molitvenicul rumânesc de toate trebile ce să află într-însul l-am început în postul Crăciunului m. sța dechemvrie și l-am săvîrșit în lima iulie 19 — 19 dzile; că l-avut fi scris și mai curînd degrabă, ce n-am avut hîrtie, multă hîrtiia; dară decă mi-eu dat Dumnedzâu hîrtie eu l-am săvîrșit acum în pu(ți)nele dzile; cat Dumedzău ști cu cîtă foame; și cu cîtă stranie; și l-am scris în dzilele răutăților răutăști ca acele ce nu s-au mai pomenit, cînd s-au sculat Eacolți Frenț pre unpărat adecă pe Cesar, în numărul ani lui Cristos după indicațiunea bizantină 1709, iară de la Creciun va purces 1710”. N.B. însemnarea urmează după vigneta cu criptograma Popa Mathei Moldovan din Suceag. www.dacoromanica.ro 970 DOCUMENTAR 12 fo. 283v = „Slavă și laudă lui Dumnedzău unul în troiță îi dau, Carele bine au vrut de vădzuiu după început și sfîrșitul cărții aceștie ce să dzice Molitvnic. Iară pre tine pravoslavnice cetitoriule cu umilință te rog și cu mila lui Dumnedzău ca de vei afle nescare greșituri în lucrul acesta a nostru să nu-1 blastămi, ce cu blîndețe îndreptează și plinește-i căce că și eu sînt om asemene cu neputință, ținut de slaba fire carea nu-1 lasă pre niee un om a rămînea fără greșală. Ce iară te rog preavoslavnice cetito- riule iartă, iartă ca și tu să dobîndești ertăciune de la Domnul nostru Isus Cristos, al căruia dar și milă, și eu mă rog”. * VAT. RUM. 9 Manuscrisul numără 192 ff. (dim. 100 x 130 mm) realizat în scriere chirilică cursivă de către un singur copist și se compune din trei părți: 1. Pildele adecă cei filosofeștii, de pe limba grecească tălmăcite românește (ff. Ir—98v), titlu înscris la fo. Ir. Mențiuni în text: a) fo. 98r : Și s-au tipărit această cărțulie la anu 7221 (1713 — n.n.) prin osteneala lui Gheorghie Radomci. b) fo. 98v : Scrisu-s-au această sfîntă floricică cu filosofii împodo- bită de smerenia noastră Ere' Gheorghie Gavrilovici i braț ego Petar Names- nic. 2. Floarea Darurilor — Carte foarte frumoasă ți de folos fieștecăruia creștin, carele va vra să să împodobească pre sine cu bunătăți — de pe grecie scoasă pre rumânie în zilele prealuminatului Domn loan Costandin Basarab Voivod, cu blagoslovenia Preasfințitului Mitropolitului ChirTeodosie, cu îndemnarea și cu cheltuiala dumnealui Costantin Păh. Sarain sin Gheorghie Dohtorul; și s-au tipărit în Sfînta Mănăstire Snagov, văleat 7208 (1700 — n.n.), luna iulie, de smeritul ieromonah Antim Ivireanul (tî. 99r—187v). 3. Dascălii Besearecii noastre loan Damaschin... (ff. 188r—190r). lia fo. 190v, același scris a însemnat: 1798, decembrie 16, m-au luvat Protopopu Costandin Șuboni a Lipovi Sindiliia. însemnări ulterioare (alia mânu): fo 190r 834 pă 7 mai, adecă joi după amiazăzi la jumătatea lui doao ceasuri am plecat în vandră și am rămas în Arad la J. lanos Bencei. fo. 191r : 1781 — 4 iunie, vineri — am plecat de acasă — 5 iunie, sîmbătă — am plecat din Ragna — 12 iunie, sîmbătă — am fost în enorii — 13 iunie, duminică — am fost sara la botnița la Turnu Roșu la lazaret — 14 iunie, luni — am, fost în Țara Românească la Căneni — 19 iunie, sîmbătă — am fost în București — 1 iulie, joi — M-au diaconii în mănăstirea Colței — 1781 — 2 iulie, vineri — M-au făcut preot în mănăstirea Sfintei Vineri, hramul Prea Cuvioasa Parascheva fo. 191v : Mitropolitul din Primu cu arhierei cari să află în vestitul oraș al Bucureștilor la anul 1781: www.dacaramanica.ro 13 DOCUMENTAR 9.71 Grigorie Mitropolit, Hramul Sfintei mitropolii — Constantin și Ileana; Cozma, episcop Buzău — Hramul Sfințiți Mare Mucenic Dimitrie; Filaret — episcopul Rîmnicului — Hramul 40 de mucenici; Episcopul Danii' Zihnoi, la mănăstirea Colței — Hramul Trei Ierarhi; fo ,192r : Episcop Grivenoi — la mănăstirea a lui Sf. loan, hramul Tuturor Sfinților; Episcop Paisie Amindis, la mănăstirea Gădeni a Sfîntului Spiridon; Episcop Timotei Sardeon la mănăstirea Sărindari, Hramul Adormirea Precistei; Episcop Pogoinoins la mănăstirea grecească — Hra- mul Gavril și Mihai; Episcop Gligorie Sindisis șade la mitropolie. Observații asupra conținutului: 1. Pildele filosofești au la bază opera lui A. GALLAND — Le» bons mots et les maximes des orientaux, (Paris 1694), tradusă în italiană de Antonio Del Chiaro (secretarul lui Constantin Brîncoveanu — Domn al Țării Românești), redată în greacă de loan Avramios (predicatorul Curții) și preluată în limba română de Antim Ivireanul (cf. Alexandru DUȚU, Coordonate ale culturii românești în secolul XVIII, București, 1968, pag. 47-116). 2. Floarea Darurilor reprezintă versiunea românească după Fiore di virtu a lui Tommasso GOZZADINI din sec. XIII (cf. Dicționarul literaturii române de la origini pînă la 1900, București, 1979, sub voce). Descriere: Legătura originală aparține secolului al XVIII-lea, oglinda pagi- nilor fiind constant trasată cu plumb (70 x 100 mm), cu 17 rînduri pe pagină. Floarea Darurilor are o structură mixtă, incluzînd numeroase pagini tipărite (ff. 118—119, 122-145, 147-176, 178, 181). La restaurarea recentă a manuscriselor unele coperte sînt conser- vate în original la Fondo Ligature ; Vat. Rum. 2, Vat. Rum. 6. IțE CATALOGUE DES MANUSCRTTS ROUMAINS DE LA BIBLIOTHfiQUE APOSTOLI QUE DU VATICAN RliSUMfi Sous le titre Vaticanus Rumenus (Vat. Rum.) ii existe un fond de manuscrits roumains constitui (d’apres les identifications faites jusqu’â. prâsent) de neuf pieces, ^crites entre le XVII.e et XlX.e siedle, toutes en roumain et en ^criture cyrillique : Vat. Rum. 1 — Livre Roumain appellâ l'Horloge des Princes, version roumaine de l’oeuvre de Antonio De Guevara — Libro aureo del gran emperador Marco Aurelio -con el relox de los principes (Sevilla, 1528), traduite d’apres la version latine du Johann Wanckelius (Leipzig, 1615?) par l’historiographe roumain Nicolae Costin (ț 1712). La copie prâsente a âte finie en 1732 pour Ion Neculce, l’un des plus grands historiographes. roumains (țl745J. 12 — c. 1198 www.dacoromanica.ro 972 documentar 14 Vat. Rum. 2 — Livre de sermons, copiă en Transylvanie meridio- nale d’apres une ădition du livre du Mătropolite Varlaam de Moldavie (1643, Jassy). Vat. Rum. 3 — Penticostar copiă ă Cluj-Mănăștur en 1722. V at. Rum. 4 — Office solennel de V enterremenț du N.S. Jesus Crist, copie ă Șimand — Arad en 1861. Vat. Rum. 5 — Regestes des lois de Ștefan Bălan, 1812—1817, Săbiș — Arad. V at. Rum. 6 — Prăznicar (Anthologhion) traduit en Transylvanie du Nord au commencement duXVIU.e siecle, avec de belles miniatures et decorations naîves. V at. Rum. 7 — Memoire pour une nouvelle organisation du clergă en Banat, par le Protopresbyter de Lugoj (cea 1848). V at. Rum. 8 — Molitvenic (Euhologhion), copiă en Transylvanie du Sud, en 1710. V at. Rum. 9 — a) Paraboles philosophiques, version roumaine de Les bons mots et maximes des orientaux de A. Galland (Paris, 1694), copiă d’apres le livre roumain imprimi en 1713 ă Tîrgoviște. b) La Fleur des vertus, version roumaine d’apres Fiore di virtu de Tommasseo Gozzadini (sec. XIII), traduit et imprimă ă Snagov par Antim Ivireanu en 1700. c) $. Jean Damascen, resumă de deux pages. ★ Apres la recente restauration des manuscrits certaines couvertures originales sont conservăes au Fondo Ligature: Vat. Rum. 2; Vat. Rum. 6. www.dacoromanica.ro VIAȚA ȘTIINȚIFICĂ ACTIVITATEA ȘTIINȚIFICĂ A CADRELOR DIDACTICE DE LA FACULTATEA DE ISTORIE - FILOZOFIE (SECȚIA ISTORIE-FILOZOFIE) ÎN ANUL 1980 Ca și în anii precedenți, activitatea științifică a corpului profesoral al secției de istorie filozofie a fost integrată planului unitar de cercetare al Institutului de istorie „N. lorga”, a Institutului de arheologie și al Institutului de studii sud-est europene ale Facultății de istorie și filozofie și coordonat de secția de istorie și arheologie a Academiei de Științe Sociale și Politice. Activitatea de cercetare a fost orientată, cu precădere, spre problemele prioritare ale frontului istoric românesc și integrată unor mari teme, la a căror realizare și-au adus contribuția atît cadre didactice cît și cercetători din institute. In același timp, cerințele procesului de învăță- mînt au impus șl efectuarea unor lucrări cu destinație didactică — manuale, cursuri, culegeri de texte — care reprezintă și un efort de cercetare științifică, cuprinse în planul editorial al Uni- versității din București sau al Editurii didactice și pedagogice. Acestora li s-au adăugat lucrări în afară de plan și o prezență activă a cadrelor didactice la manifestări științifice interne și interna- ționale. Din planul unitar de cercetare se reliefează două opere de o deosebită însemnătate științi- fică — Tratatul de Istoria României și Tratatul de Istorie universală, la care continuă să lucreze numeroase cadre didactice. La ultimele volume ale Tratatului de Istoria României și-au adus contribuția prof. Titu Georgescu (voi. VII), prof. Aron Petric (voi. IX) și lector Lucian Boia (voi. X). La Tratatul de istorie universală, de a cărui elaborare răspunde catedra de istorie uni- versală, au continuat să lucreze toți membrii catedrei, cei mai mulți avînd, în afară de scrierea unor capitole, și sarcini de coordonare generală, coordonare de volum și secretariat: acad, prof. Emil Condurachi, lector Ligia Bârzu, lector Zoe Petre (voi. I), lector Stelian Brezeanu (voi. II), prof. Radu Manolescu, lector Florentina Căzan, lector Mihai Maxim (voi. II, III), conf. Nicolae Ciachir, lector Mircea Popa (voi. IV), conf. N. Z. Lupu (voi. V), prof. Zorin Zamfir, conf. Gheorghe Căzan, lector Constantin Bușe, lector Ema Nastovici (voi. VI). S-a efectuat, de asemenea, munca de redactare sau de documentare la unele lucrări individuale, subsumate unor teme mai largi din planul unitar de cercetare. In domeniul istoriei vechi a României și universale au fost redactate studiile Contribuții la cunoașterea civilizației geto-dacilor de pe cursul mijlociu al Oltului (lector Florența Preda), Ceașca dacică (asist. Va ule Dupoi) și Importuri de materiale romane Urzii și bizantine la nord de Dunăre in secolele IV—VII (lector Ligia Bârzu); la studiul de egiptologie Codul de la Hermopolis (lector Achim Popescu), documentarea n a mai putut fi finalizată prin redactare datorită decesului autorului. In domeniul istoriei medievale a României, au fost redactate studiile Izvoarelor și istorio- grafia vieții economice a Țării Românești in secolele XIV — XVI (asist. Adina Berciu-Drăghi- cescu) și Țările Române tn relatările călătorilor francezi (secolul XVIII—1821) (lector Nicolae Isar) și a fost cules materialul documentar pentru cursul Țărilor Române tn perioada 1111 — 1821 (conf. Matei Vlad). Pentru perioada modernă a istoriei României, a fost definitivată Culegere de texte privind istoria României tn anii 1914— 1918 (conf. Ion Gheorghiu) și a fost cules materialul documentar pentru cursul Istoria modernă a României, partea I (1821—1818) (lector Gheorghe Iscru), Culegere de texte privind istoria României în anii 1821— 1848 (lector Maria Totu) și studiile Frănttntări și mișcări țărănești in Țările Române Intre 1821 și 1848 (prof. Constantin Corbu), Istoriografia românească in contextul european plnă la 1848 (conf. Vasile Curtîcăpeanu) și Invăță- mintul secundar și interferențele educaționale europene tn a doua jumătate a secolului al XlX-lea (lector Valeria Ciachir). ,,REVISTA DE ISTORIE”., Tom, 34, nr. 5, p. 973 -984, 1981. www.dacoromanica.ro 974 VIAȚA ȘTIINȚIFICA 2 Pentru perioada contemporană a istoriei României, a fost redactat ^i publicat cursul: conf. Iulian Cârțână, conf. loan Scurtu, Istoria contemporană a României, 1938— 1940, Tip. Uni- versității din București, 1980, și s-a efectuat documentarea ]a același curs pentru anii 1940—1944, au fost Încheiate temele Rolul gazetei,, Aurora" In combaterea t endințelor de extremă dreaptă (1921— 1933) (asist. Eugenia Florescu), Problema modificării Constituției tn anii 1934—1931 (lector Eufrosina Popescu), Alegerile de deputați pentru Marea Adunare Națională și consiliile populare din România In perioada 1948— 1951 (asist. Vasile Budrigă) și a fost adunat materialul docu- mentar pentru Culegere de documente privind istoria României, In anii 1965— 1980 (lector Gheorghe Z. lonescu), pentru monografia Istoricul Universității din București (1918—1981) (prof. Gheorghe loniță) și pentru studiile Presa socialistă și social-democrată In lupta împotriva ideologiei fasciste In anii 1933— 1931 (asist. Doina Smârcea), Lupta comună a maselor populare române și maghiare In județul Brașov pentru transformări revoluționare și democratice In perioada 23 august 1944 — 39 decembrie 1941 (asist. Elisabeta Alecu) și Crearea și activitatea Uniunii Asociațiilor Studenților Comuniști din România (asist. Ion Bălgrădean). In domeniul științelor speciale ale istoriei și al metodologiei istorice se află in faza de documentare cursul Sigilografia românească (asist. Aneta Boiangiu) și tema Metodologia cercetării și predării istoriei (lector Lucian Boia, conf. Florea Stănculescu, lector Ion Șcndrulescu), din această temă fiind publicat de către Lucian Boia studiul introductiv Theorie et methode dans rtiistoriographie roumaine (1965— 1919), Bibliothăque Centrale Universitate de Bucarest, 1980. în afara lucrărilor didactice menționate, au fost publicate următoarele manuale, cursuri și culegeri dc texte incluse în planul editorial al Universității sau al Editurii didactice și pedago- gice: prof. Radu Manolescu, conf. cons. Valeria Costăchel, lector Florentina Căzan, lector Stelian Brezeanu, lector Mihai Maxim, Istoria medie universală, Editura didactică și pedago- gică, București, 1980: prof, Titu Georgescu, Prelegeri de istorie contemporană a României și a Partidului Comunist Român, Tip. Universității din București, 1980; conf. loan Scurtu, lector Gheorghe Z. lonescu, lector Eufrosina Popescu, asist. Doina Smârcea, Culegere de documente și materiale privind istoria României (1929^—1933), Tip. Universității dțn București, 1980; prof. Aron Petric, prof. Gheorghe loniță, Istoria contemporană a României, a mișcării muncitorești, democratice și revoluționare, a Partidului Comunist Român, manual pentru clasa a X-a de liceu, ediția a II-a, Editura didactică șl pedagogică, București, 1980. De asemenea, se află în curs de publicare: Istoria României In anii 1918— 1980 (prof. Aron Petric, prof. Gheorghe loniță, conf. Iulian Cârțână, conf. loan Scurtu, lector Gheorghe Z. lonescu, asist. Vasile Budrigă), Istoria Românieiși a Partidului Comunist Român (1948—1981) (prof. Gheorghe loniță), Curs de istorie universală modernă, fascicola II (lector Mircca Popa), Prelegeri de istorie universală contemporană, fascicula VII (prof. Zorin Zamfir, conf. Gheorghe Căzan, conf. N. Z. Lupu, lector Constantin Bușe, lector Ema Nastovici), Clase și grupuri sociale In Grecia arhaică și clasică (lector Zoe Petre și un grup de studenți), Primul război mondial, culegere de documente și texte (lector Mircea Popa și un grup de studenți). în anul 1980 au fost publicate, de asemenea, lucrări monografice și studii apărute în lucrări colective, care poartă semnătura cadrelor didactice ale secției de istorie-filozofie și repre- zintă îndeosebi realizări în afară de planul unitar de cercetare sau de cel editorial al Universității. Dintre cărți cităm : Titu Georgescu, Scurtă istorie a României, Editura științifică și enciclopedică, București, 1980 (edițiile în limbile engleză și franceză); idem, Argumentele istoriei pentru o nouă ordine internațională, Editura Meridiane, București, 1980 (edițiile în limbile engleză, franceză și spaniolă); Ligia Bârzu, Continuitatea creației materiale și spirituale a poporului român pe teritoriul fostei Bacii, Editura Academiei, București, 1980 (edițiile în limbile engleză și franceză), Adina Berciu-Drăghicescu, O domnie umanistă In Moldova. Despot Vodă, Editura Albatros, București, 1980; Iulian Cârțână, Dunărea în istoria poporului român, Editura științifică și enciclopedică, București, 1980 (ediția în limba germană); Nicolae Ciachir, Hrislo Botcv tn Româ- nia. Noi cercetări, Nauka i Iskusstvo, Sofia, 1980 (în limba bulgară); Relații internaționale in perioada interbelică, Editura politică, București, 1980 (Constantin Bușe, Gheorghe Căzan, N. Z. Lupu, Ema Nastovici, Zorin Zamfir), Dintre lucrările colective care cuprind și studii ale cadrelor didactice menționăm: Documente străine despre români, Direcția Generală a Arhivelor Statului, București, 1980 ( Gheorghe Iscru); Mărturii ale trecutului. Album de documente, Consiliul Culturii și Educației Socialiste, Direcția Generală a Arhivelor Statului, București, 1980 (Ștefan Ștefănescu); Ilandbuch der europăischcn Wirtschafts-und Sozialgcschichte, Bând 2,Klett- Cotta Verlag, Stuttgart, 1980 (Ștefan Ștefănescu); Constituirea statelor feudale românești, Editura Academiei, București, 1980 (Ștefan Ștefănescu); Contribuții la studierea istoriei contemporane a României, Editura politică, București, 1980 (Aron Petric); România In anii socialismului (1948— 1918), Editura politică, București, 1980 (Gheorghe loniță). www.dacoromanica.ro 3 VIAȚA ȘTIINȚIFICA 975 Cadrele didactice au publicat, de asemenea, un mare număr de studii In periodicele de specialitate din țară și din străinătate din anul 1980, din care menționăm: „Analele Universității din București, Istorie” (vezi mai jos), „Anuarul Institutului dc istorie și arheologie A. D. Xeno- pol” (loan Scurtu), „Crlsta” (Vasile Dupoi), „Forum” (Gheorghe loniță), „Magazin istoric” (Aron Petric, loan Scurtu, Ștefan Ștefănescu), „Manuscriptum” (Nicolae Ciachir), „Revista arhivelor” (Ștefan Ștefănescu), „Revista Comisiei Naționale Române pentru UNESCO” (Ștefan Ștefănescu), „Revista de istorie” (Llgia Bârzu, Lucian Boia, Stelian Brezeanu, Con- stantin Bușe, Gheorghe Căzan, Nicolae Ciachir, Constantin Corbu, Gheorghe loniță. Radu Manolescu, Mihai Maxim, Ema Nastovici, Zoc Petre, Florența Preda, loan Scurtu, Florea Stănculescu), „Revista muzeelor și monumentelor” (Gheorghe loniță, Ștefan Ștefănescu), „Revista Muzeului Regiunii Porților dc Fier” (Doina Smârcea), „Revue des etudes sud-est europiennes” (Zoo Petre), „Revue roumaine” (Gheorghe loniță), „Revue roumaine d'histoire” (Nicolae Isar, Mihai Maxim, Zoe Petre), „Studia et Acta Musei N. Bălcescu” (Nicolae Isar), „Studii și articole de istorie” (Gheorghe loniță, Eufrosina Popescu, Florența Preda, Ion Șendruiescu, Maria Totu, Matei Vlad), „Studii și cercetări numismatice” (Florența Preda), „Syiithesis” (Lucian Boia), „Terra nostra” (Gheorghe loniță), „Transilvania” (Ștefan Ștefănescu), „Viitorul social” (Ștefan Ștefănescu); „Acta Antiqua Academiae Scicnciarum Hungaricae” (Emil Condurachi), „Diogăne” (Emil Condurachi), ,, Quaderni Catanesi di studi classici e medievali” (Emil Condurachi), „Revue Internationale d'histoire militaire” (Ștefan Ștefănescu). Cadrele didactice ale secției de istorie-filozofie și-au adus, de asemenea, contribuția la numeroase manifestări științifice cu caracter intern și internațional. Cu prilejul aniversării a 2050 de ani de la Întemeierea statului condus de Burebista, secția de istorie-filozofie s-a îngrijit dc alcătuirea și editarea volumului omagial 2050 de ani de la făurirea de către Burebista a primului stat independent și centralizat al geto-dacilor, Tip. Universită- ții din București, 1980, la care și-au adus contribuția cadre didactice (Emil Condurachi, Florența Preda, Zoe Petre, Vasile Dupoi, Ligia Bârzu), absolvenți (Alexandru Avram, Cristian Tronco- tă) și cercetători de la Institutul de arheologie și de la Institutul de tracologie, precum și dc organizarea, la 27 iunie 1980, a unei sesiuni științifice, la care au susținut comunicări cadre didac- tice (Ștefan Ștefănescu, Zoc Petre, Ligia Bârzu), cercetători de la Institutul de arheologie și dc la Institutul de studii sud-est europene și absolvenți (Alexandru Avram, Cristian Troncotă). Totodată, ’orpul profesoral al secției a participat cu comunicări la manifestări științifice interne organizate de alte instituții, ca: sesiunea științifică „ Gîndirea și activitatea revoluționară a tovarășului Nicolae Ceaușescu privind dezvoltarea învățămlntului, științei și culturii românești”, Universitatea din București (Ștefan Ștefănescu); sesiunile și simpozioanele consacrate împlinirii a 2050 de ani de la crearea statului dac centralizat și independent condus de Burebista, organizate de Comitetul Municipal București al P.C.R. (Iulian Cârțână, Florența Preda), de Comitetul sectorului 2 București al P.C.R. (Florența Preda), dc Institutul de tracologie (Vasile Dupoi, Florența Preda), de Muzeul de istorie a Republicii Socialiste România (Iulian Cârțână, Ștefan Ștefănescu), de Muzeul de istorie a orașului București (Florența Preda), dc Societatea dc Științe Istorice la București (Matei Vlad), la Lugoj (Gheorghe loniță, Florența Preda, Ion Șendruies- cu), precum șl de alte Instituții la București (Ștefan Ștefănescu), Bacău (Ștefan Ștefănescu), Curtea de Argeș (Florența Preda), Slatina (Gheorghe loniță, Florența Preda, Matei Vlad), Suceava (Ștefan Ștefănescu); al II-lea congres de studii clasice Ovidianum de la Constanța (Zoe Petre); sesiunile științifice prilejuite de aniversarea a 650 de ani de la victoria de la Posada, desfășurate la Rlmnicu Vlleea (Gheorghe Iscru), Slatina (Aneta Boiangiu, Gheorghe loniță), Tîrgoviște (Ștefan Ștefănescu); sesiunile științifice închinate împlinirii a 200 de ani de la nașterea lui Tudor Vladimirescu organizată de Direcția Generală a Arhivelor Statului (Gheorghe Iscru) și dcla Bu urcștl (Ștefan Ștefănescu) și Tlrgu Jiu (Nicolae Ciachir, Ion Șendruiescu); sesiunea științifică consacrată împlinirii a 175 de ani de la nașterea lui Eftimie Murgit de la Timișoara (Ștefan Ștefănescu); sesiunile științifice consacrate aniversării a 100 de ani de la nașterea lui loan Lupaș, a Academiei R. S. România (Lucian Boia) și ale Societății de Științe Istorice dc la Sibiu și Săliștc (Ion Șendruiescu); sesiunile științifice omagiale închinate împlinirii a 40 de ani de la moartea lui Nicolae lorga a Institutului de Istorie „N. lorga” (Gheorghe loniță, Florea Stăncu- Icscu, Ștefan Ștefănescu) și de la Botoșani (Mihai Maxim); sesiunea științifică organizată la București cu prilejul Împlinirii a 35 de ani de la alegerea primului guvern muncitoresc-țărănesc •din Remania (Gheorghe loniță); sesiunile științifice ale Institutului de istorie „N. lorga”și Institutului de studii sud-est europene (Stelian Brezeanu); dezbaterile metodico-științificc ale Societății de științe istorice de la Arad (Gheorghe loniță, Ion Șendruiescu), Buzău (Florea Stănculescu, Ion Șendruiescu), Drobeta-Turnu Sevcrin (Florea Stănculescu, Ion Șendruiescu), www.dacoromanica.ro 976 VIAȚA ȘTIINȚIFICA 4 Sfîntu Gheorghe (Gheorghe loniță, Ion Șendrulescu); simpozionul „Arc peste timp”de la Curtea de Argeș (Ștefan Ștefănescu); a Vil-a sesiune de comunicări științifice „Ialomița” (Nicolae Ciachir) etc. în cadrul manifestărilor științifice cu participare internațională, un loc deosebit a ocupat al XV-lea Congres mondial de istorie din august 1980. In întlmpinarea Congresului, comitetul de redacție al „Analelor Universității din București, Istorie” a pregătit numărul din anul 1980 pornind de la tematica Congresului, în sumar figurînd cu studii Adina Berciu-Drăghieescu, Constantin Bușe, Florentina Căzan, N. Z. Lupu, Radu Manolescu, Mihai Maxim, Mircea Popa, Florența Preda, loan Scurtu, Florea Stănculescu, Maria Totu. Totodată cadrele didactice și-au adus contribuția la Nouvelles etudes d’histoîre, voi. VI, părțile 1—2: Gheorghe Căzan, Nicolae Ciachir, Emil Condurachi, Gheorghe loniță, [Mihai Maxim, Ema Nastovici, loan Scurtu, Ștefan Ștefănescu, la „Revista de istorie”, „Revue roumaine d’histoire” și la alte periodice de specialitate, cu studii axate pe tematica Congresului. Cadrele didactice au luat parte activă la lucrările Congresului, pregătind rapoarte și corapoarte, publicate in volumele tipărite in acest scop: Emil Condurachi (in colaborare cu Răzvan Theodorescu), raportul L’Europe de l’Esl, aire de convergence des civilisation, in Rapports, voi. I; Aron Petric (in colaborare cu Eugen Stănescu), coraportul Betrachtungen betreffend die Erneuerung und Vereinheitlichung des historischen Sprachebrauchs, ibidem; Ștefan Ștefănescu, coraportul La place et le role de l'enseignement de l’histoire dans le cadre de renseignement secondaire, notament pour la formation de l’honune du XXe siecle, ibidem; Constantin Bușe, coraportul Les villes roumaines — foyers culturels sud-est europiens aux XVIIB et XIXe siicles, susținînd comunicări (Constantin Bușe, Radu Manolescu, Mihai Maxim) și participind cu intervenții (Ligia Bârzu, Lucian Boia, Aneta Boiangiu, Stelian Brezeanu, Constantin Bușe, Gheorghe Căzan, Nicolae Ciachir, Vasile Curticăpeanu, Titu Georgescu, Gheorghe loniță, Gheorghe Iscru, Radu Manolescu, Mihai Maxim, Ema Nastovici, Zoe Petre, loan Scurtu, Florea Stăncu- lescu, loan Șendrulescu, Maria Totu, Matei Vlad, Zorin Zamfir. De asemenea, numeroase cadre didactice și-au adus o contribuție apreciată la pregătirea și desfășurarea lucrărilor Congresu- lui in calitate de membri ai Comitetului de organizare, de președinți și secretari de comisii națio- nale, de președinți și secretari de ședințe. Cadrele didactice au participat, de asemenea, cu comunicări, referate și expuneri la sesiuni interne cu participare internațională, la manifestări științifice peste hotare și la intilniri cu caracter științific cu istorici străini în țară și în străinătate, din care menționăm: sesiunea știin- țifică cu participare internațională „2050 de ani de la crearea statului dac centralizat și inde- pendent pe teritoriul Românesc. Contribuția poporului român la dezvoltarea culturii și civiliza- ției universale”, de la București (Ștefan Ștefănescu), sesiunea științifică prilejuită de centenarul stabilirii relațiilor diplomatice româno-italiene la nivel de ambasade, de la București (Ștefan Ștefănescu), simpozionul desfășurat cu ocazia centenarului stabilirii relațiilor dintre România și statele din America Latină, de la București (Constantin Bușe), colocviul româno-german de istorie (Stelian Brezeanu); al III-lea Congres internațional de tracologie, de la Viena (Emil Condurachi), colocviul organizat de Academia R.S. România și de Academia dei Lincei privind Dacia preromană și romană, de la Roma (Emil Condurachi), expuneri despre Dacia preromană la Universitățile din Atena și Pisa (Emil Condurachi), colocviul „Pămînturi și oameni in sud- estul Europei în secolele XII—XVI” și „Cultura sud-est europeană in secolele X—XII”, de la Paris (Ștefan Ștefănescu), sesiunea științifică de la Geneva (Titu Georgescu), al V-lea seminar internațional de predare a istoriei Rusiei de la Brno (Nicolae Ciachir); întilnirea reprezentanților comitetelor naționale de istorici din țările socialiste, de la Tihany (Ștefan Ștefănescu), a Vil-a întîlnire a comisiei mixte româno-sovietice de istorie, de la Constanța (Ștefan Ștefănescu, Nicoae Ciachir), comisia mixtă româno-polonă de istorie privind manualele de istorie, de la Varșovia (Aron Petric), întilnirea istoricilor români și cehoslovaci privind manualele de istorie, de la București (Matei Vlad) etc. Catedrele au organizat, de asemenea, dezbateri teoretice privind „Procesul de formare și dezvoltare a națiunii române", „Procesul de formare a statului național unitar român”, „Revolu- ția de eliberare socială și națională, antifascistă și antiimperialistă” (catedra de istoria României), „Africa între tradiție și contemporaneitate. Două decenii de la prăbușirea sistemului colonial in Africa” (Catedra de istorie universală). Cadrele didactice au constituit, totodată, o prezență activă in domeniul răsplndirii cunoș- tințelor de istorie în rindul publicului, prin articole publicate in presa centrală și locală (Lucian Boia, Titu Georgescu, Gheorghe loniță, Gheorghe Iscru, Ștefan Ștefănescu), emisiuni la posturile de radio și televiziune (Vasile Budrigă, Emil Condurachi, Titu Georgescu, Ștefan Ștefănescu, Matei Vlad), expuneri la universitățile cultural-științifice și la casele de cultură (Florentina Căzan, Nicolae Ciachir, Florența Preda), participare la elaborarea unor filme didactice (Zoe Petre). www.dacoromanica.ro 5 VIAȚA ȘTIINȚIFICA 977 în cadrul perfecționării profesionale prin doctorat, Eugenia Florescu a susținut In Iulie 1980 teza începuturile și evoluția mișcării fasciste din România pină In anul 1933, Adina Berciu- Drăghicescu și Doina Smârcea pregătesc teza, iar Elisabeta] Alecu și Ion Bălgrădean prepară referatele. De un stagiu de documentare de o lună la Vandoeuvres- Geneva, oferit de fundația Hardt pentru studii clasice, a beneficiat Zoe Petre. în iulie 1980, cu prilejul decernării premiilor Academiei R.S. România pentru istorie pe anii 1977 și 1978, 1 s-a acordat premiul „Ștefan Gheorghiu” pe anul 1977 lui Titu Georgescu pentru lucrarea Argumente ale istoriei pentru o nouă ordine internațională. Radu Manolescu AL VI-LEA SIMPOZION NAȚIONAL DE ISTORIE AGRARĂ A ROMÂNIEI în zilele de 20 —22 noiembrie 1980 a avut loc o manifestare științifică devenită deja tradițională, al Vl-lea Simpozion național de istorie agrară a României. După ce precedentele cinci ediții au fost găzduite de orașele Cluj-Napoca (1969), Iași (1971), Timișoara (1974), Slobo- zia (1976), Sfintu Gheorghe (1978), cea de a șasea ediție a simpozionului s-a desfășurat în municipiul Buzău, sub egida Comitetului executiv al Consiliului popular al județului Buzău și a Direcției generale pentru agricultură și industrie alimentară a județului Buzău. Simpozionul și-a deschis lucrările printr-o ședință plenară, In sala de festivități a Comitetului județean de partid Buzău, In prezența organelor locale de partid și de stat și a unui Însemnat număr de activiști de partid, cercetători științifici, agronomi, cadre didactice, arhiviști, muzeografi, istorici și eco- nomiști. bibliotecari, specialiști din diverse domenii ale agriculturii. în prezidiu au luat loc: loan Tudor, prim vicepreședinte al Consiliului popular al județu- lui Buzău, Maria Lazăr, secretar al comitetului județean de partid, dr. ing. E. Mewes, din Ministerul agriculturii și industriei alimentare, dr. Dumitru Dumitru, director adjunct al Institutului de economie agrară București, Ionel Gal, director general al Arhivelor Statului, București, dr. Vasile Bozga, conferențiar la Academia de Studii Economice București, dr. Liviu Ursuțiu, specialist la Biblioteca Academiei R. S. România din Cluj-Napoca. Deschizlnd lucrările, Maria Lazăr a adresat un cuvlnt de salut participanților. A luat apoi cuvintul loan Tudor care s-a referit pe larg la realizările agriculturii buzoiene, la eforturile ei actuale și de viitor de a se Înscrie pe linia unei dezvoltări moderne, intensive și multilaterale, cu un ridicat grad de eficiență, In conformitate cu orientările trasate de documentele Congresului al XH-lea al P.C.R., de Secretarul general al partidului, tovarășul Nicolae Ceaușescu. în continua- rea ședinței plenare participanții au ascultat ampla comunicare a dr. Dumitru Dumitru, Revolu- ția agrară socialistă tn România, In cuprinsul căreia autorul a făcut o cuprinzătoare sinteză a realizărilor acestei ramuri de bază a economiei noastre naționale in anii construcției socialiste, evidențiind, totodată, dificultățile și lipsurile, obiective și subiective, care au trebuit să fie depășite in procesul edificării socialismului In agricultură. In continuare a fost prezentată pro- blematica complexă a Înfăptuirii noului mecanism economico-financiar și in domeniul agriculturii iar in partea finală au fost abordate direcțiile principale ale evoluției acestei ramuri in cursul deceniului următor, ca șl in perspectiva anului 2000, așa cum rezultă ele din importantele docu- mente programatice ale Partidului Comunist Român, îndeosebi din documentele Congresului al XH-lea. După ședința plenară, in zilele de 20 și 21 noiembrie lucrările simpozionului au continuat pe secțiuni. Cele 161 de comunicări Înscrise in program s-au repartizat pe șase secțiuni: I — istorie agrară generală (9 comunicări), II — istoria agriculturii și silviculturii (62), III — istoria insti- tuțiilor, relațiilor și ideologiilor agrare (48), IV — istoria vieții rurale (17), V — istoria învăță- mtntu|ni agricol (7), VI — istoria apiculturii (18). La secția I, „Istorie agrară generală” au fost prezentate comunicările: Ionel Gal, Izvoare documentare străine privind istoria agrară a României (1848— 1918) ; dr. E. Mewes, Arta ca izvor al cercetării istorice agrare ; Al. Matei, Marin Oprea, Documentele arhivistice și presa — principale izvoare pentru cercetarea istorică agrară; Maria Dogaru, Date privind activitățile agricole reflectate tn Izvoarele sigilare ; M. Lazăr, Aportul studiilor filologice, etnografice, sociologice, agronomice și geografice la aprofundarea cercetărilor cu privire la creșterea animalelor tn Moldova In epoca medievală; dr. L. Ursuțiu, Instrucțiunile econpmice din Transilvania din secolul XVII, www.dacoromanica.ro 978 VIAȚA ȘTIINȚIFICA 6 izvoare pentru istoria agrară; dr. A. M. Ghcrman, Probleme de terminologie agrară In dicționarele românești din Jurul anului 1700; dr. Eugenia Zamfira Mihail, Terminologia agricolă românească în perspectivă etnolingvistică comparată; dr. V. Liveanu, Factorii determinanti ai intensității răscoalei din 1907. O aplicație matematică. Dintre cele 62 de comunicări înscrise în programul secției a Il-a, ..Istoricul agriculturii și silviculturii”, menționăm: dr. Georgeta Moraru, Comentarii etnolingoistice la istoria obținerii terenurilor agricole In România; E. I. Emandi, Cadrul social-economic al așezărilor rurale din Bucoqina In secolele XVII—XVIII; Aneta Spiridon, Contribuția agriculturii românești la războiul antifascist; V. Teodorescu, Potențialul economic al României exprimat In expoziția de la Iași din 1921; dr. Ion 31. Oprea, Valorificarea cerealelor românești pe marile piețe europene tn perioada interbelică; Tatu Toma, Evoluția concentrării și specializării producției agricole In Județul Buzău; Prof. univ. dr. V. Axenciuc, Mecanizarea agriculturii României In perioada 1859— 1914; M. Cotenescu, Introducerea măsurilor agricole tn Județul Ialomița tn perioada 1862—1920; D- Toma, Instalații și amenajări pentru captarea energiei și vlntului la sftrșitul secolului XIX; dr. Tr. Udrea, Agricultura județului Buzău In timpul celui de al doilea război mondial; E. Săndu- Icac, Sistemele de agricultură din România; dr. I. Csapo, Evoluția metodelor de recomandare, ca factor determinant In procesul de chimizare; dr. S. Hartia, Mutații tn repartiția teritorială a culturilor In agricultura României; dr. Zoe Apostolache-Stoicescu, Mariana Aftene, Denumiri populare ale unor dăunători agricoli; dr. N. Brașoveanu, Evoluția cultivării soiei tn România; dr. G. Sandu-Ville, Obiectivele cercetărilor viticole In nord-estul Moldovei; 4l. Z. Lupe, Cronica perdelelor de protecție tn România de la începuturi pină azi; V. Fizeșan, Argumente viticole tn favoarea continuității pe teritoriul Banalului; conf. univ. dr. V. Cireașă, Pomul de-a lungul istoriei; dr. E. Mewes, O lucrare a domnitorului Nicolae Mavrocordat împotriva tutunului și fumatului; Ligia Fulga, Cultivarea plantelor tinctoriale In Țara Btrsei tn secolele XVIII —XIX; Gh. Sibechi, Încercări de ameliorare a animalelor din Moldova In secolul XIX; dr. J. Saizu, dr. C. Botez, Teoretizări interbelice cu privire la valorificarea rațională a patrimoniului silvic, Claudia Grămadă, Dezvoltarea prelucrării și industrializarea cărnii In România; dr. losif Adam, Comerțul de cereale și vite, factor important In crearea piefii unitare românești; conf. univ. dr. P. Panțlru, Dezvoltarea irigațiilor In agricultura României; M. Albotă, Hotărnicia tn Moldova și Țara Românească ptnă la școala lui Gheorghe Lazăr; H. Popa, Unele probleme privind evidența terenurilor agricole din județul Buzău; S. Marcu, Privire istorică asupra metrologiei tn agricultura din România; I. Solcanu, Cultura plantelor In pictura murală din Moldova etc. Dintre comunicările cuprinseln secția a IlI-a, „Istoria instituțiilor, relațiilor și ideologiilor agrare”, menționăm: Maria Ursuțiu, Plrcălabul pe domeniul Hunedoara tn secolul XVII; dr. V. Bozga, Dezvoltarea agriculturii românești după încheierea cooperativizării (1962—1979); Lidia Mihăilescu, Documente de arhivă despre crearea și organizarea Casei Autonome a Pădurilor Statului; dr. V. Manoie, Legislația privitoare la camerele de agricultură din România (1925— 1949); conf. univ. dr. I. Rlmniceanu, Asigurările agricole tn România; Ana Dicu,. Mișcări sociale In fostul Județ Rm. Sărat Intre 1878—1900; V. Nicolescu, Frămlntări și mișcări țărănești tn județul Buzău, 1848—1907; prof. univ. dr. C. Costea, Problema pădurilor de protecție reflectată tn legislația silvică din România; Anca Ghiață, Domeniul agrar tn perspectiva geografiei istorice comparate sud-est europene; Constanța Tănase, Reforma agrară din 1945 In Județul Buzău; Elena Ciucă, Aplicarea reformei agrare din 1945 In judelui Ilfov; Gh. Radu, Aplicarea reformei agrare din 1945 In județul Bacău; Carmen Szâkely, Unele aspecte ale reformei agrare din 1945 in. județul Covasna; dr. A. Loșonți, C. I. Toth, Exploatarea țăranilor In secolele XV— XX pe domeniul contelui Banffy din Bonițda; Maria Marin, Frămlntări sociale tn Județul Ilfov In primii ani de aplicare a Regulamentului organic; Venera Tudose, 1907, tn Județul Buzău, I. Mîță, Situația țărănimii din Județul Neamț In perioada 1929—1933; Georgeta Crăciun, Ideologia agrară din Moldova la mijlocul secolului XIX; prof. univ. dr. I. Nicolae-Văleanu, Socialiștii din Transilvania și problema agrară; conf. univ. dr. Gh. Ciulbea, Gtndirea agrară a marxiștilor din România tn perioada interbelică; V. Ciobanu, Poziția Partidului Social-Democrat față de problema agrară tn perioada 1927—1933; Maria Mureșan, Cu privire la concepția cooperatistă a lui Ion Răducanu; dr. M. Scurtu, Unele aspecte ale concepției cooperatiste a lui Gr. Mladenptz; prof. univ. dr. Gh. loniță, Politica P.C.R. de apărare a intereselor fundamentale ale țărănimii; Valeria Picu, Primele reviste de medicină veterinară din România; Gh. Grădinaru, Mișcarea cooperatistă prezentată tn paginile revistei „Transilvania”- (1868—1945) etc. La secția a IV-a, „Istoria vieții rurale”, dintre comunicările cuprinse In program mențio- năm: Florica Hidan, prof. univ. M. Nemeș, Istoricul localității ducea, Jud. Cluj; G..Popescu, Tradiții și perspective In dezvoltarea industriei mici din mediul rural; Emilia Pavel, Țradifie și inovație In țesăturile de interior din zona Iași; dr. Elena Zaharia, Dezvoltarea economico-socială a microzonei rurale Podul Iloaiei; dr. O. Gheorghiu, Dinamica forței de muncă în cooperativele agricole de producție; I. Olteanu, A. Mehedințiu, Aspecte ale integrării socio- economice a femeii www.dacoromanica.ro 7 VIAȚA ȘTIINȚIFICA 979 din mediul rural; dr. Gh. Dumitrașcu, Populația rurală a Dobrogei In preajma reunirii cu România (1878); Lucreția Vasilescu, R. Georgescu, N. Georgescu, Evoluția demografică In mediul rural din nordul Dobrogei (1879—1979); I. Bălan, Mutații calitative tn structura populației rurale din județul Prahovd; dr. Ana Teodoru, dr. V. Teodoru, Factori ecologici fi sociali ai gtișii la popu- lația rurală din România (1850 —1950); F. Ciotea, Influența procesului de modernizare asupra familiei rurale; Georgeta Țurcanu, Viața rurală In dramaturgia românească L. Gertrud Rabono, C. Juan. Problemele salului bănățean reflectate in opera scriitorului Olto Alscher. Secția a V-a, ,.Istoria invățămîntului agricol”, a cuprins in programul ei comunicări precum: Margareta Splnu, Școala țărănească ,,ASTRA" din Brașov; M. Gherman, lacob Mureșianir, inițiator al Invățămîntului agricol din Transilvania; A. Vlădărcanu, Evoluția tnvăfâmîntului agricol In județul Ialomița (1864 —1916); prof. univ. dr. V. Florea, Unitatea dintre Invățămlnt-cercetare-producție, tradiție a invățămîntului agronomic superior din România; prof. univ. dr. O. Parpală, Conceptul școlii românești de economie agrară cu privire la pregătirea cadrelor pentru agricultură; Gh. Moraru, Educația tehnologică in invăț'ămlntul agricol mediu; Elisabeta Negulescu, Inoățămtntul rural din județul Prahova în prima jumătate a secolului al XI X-lea. Secția a VI-U, „Istoria agriculturii”, a programat, între altele, comunicările: A. Mălai, Viața și opera lui Florin Begnescu; dr. M. Marin, Florin Begnescu, precursor al cercetării tn patologia apicolă din România; prof. C. Paiu, Aspecte ale agriculturii In epoca medievală in țările române; T. Mateescu, Apicultura In Dobrogea In timpul stăplnirii otomane; V. Popescu, Din istoricul apiculturii bănățene; V. Nițu, Vechimea și continuitatea apiculturii In spațiul carpato-danubian-ponlic; dr. I. Ciuta, Obligațiile Moldovei In produse apicole faț'ă de Poartă și dările asupra albinăritului In se’colele XV — XVIII; C. Antonescu, Legende, fantezii și adevăr in apicultura veche românească; E. Tarța, Terminologia veche apicolă din România; Gabriela Nițulescu, Mărturii ale călătorilor străini privind apicultura în România; T. Eșeanu, Constatări și observații privind apicultura în județul Bacău in a doua jumătate a secolului XIX. De relevat este faptul că autorii comunicărilor proveneau de la 89 de instituții din toată țara, din care de la 20 instituții de învățămlnt, de la 10 institute de cercetări, de la 18 arhive (centrală și filiale), de la 15 muzee. Prezența masivă a arhiviștilor a fost un element nou față de edițiile precedente. S-a observat în schimb — mai slaba prezență a etnografilor. Comunicările au stîrnit un viu schimb de opinii, animate discuții. Desfășurarea celei de a VI-a ediții a simpozionului — alături de cele cinci precedente — a evidențiat, odată în plus, vastul cîmp de investigație ce stă în fața istoriei agrare, iar pe de altă parte, marea varietate a subiectelor ce se vor abordate. Clasificarea domeniilor de cercetare ale istoriei agrare — clasificare adoptată de cel de al V-lea simpozion, de la Sf întu Gheorghe, pe baza referatului dr. E. Mewes — a contribuit și la stimularea cercetărilor. Trebuie însă sublimat că cele 3 volume ale publicației „Terra nostra” (ca și al patrulea, în curs de apariție) n-au putut cuprinde decit în parte bogatul material al comunicărilor acumulate. Există serioase premise — după cum există și forțele științifice și organizatorice — pentru ca preocuparea de istorie agrară să devină mai sustematică, prin soluționarea a două deziderate mai vechi: (1) înființarea unei societăți științifice de istorie agrară; (2) apariția publicației „Terra nostra” la intervale mai dese (anual sau semestrial, pentru început). 4 în strînsă legătură cu simpozionul s-au organizat expoziții, s-a prezentat un spectacol, s -au vizitat monumentele și locurile cu care orașul se mîndrește, între care și cele două opere ale lui Constantin Brîncuși aflate (în reproducere) în Cfimitirul Buzăului. în ziua de 22 noiembrie a fost organizată o excursie documentară pe valea Buzăului, cu care prilej participanții au avut posibilitatea să vadă, între altele, ansamblul mînăstirii Ciolanu și tabăra de sculptură în aer libr de la Măgura, monumentele trecutului și operele prezentului rcținîndu-le deopotrivă atenția. Nu poate fi omisă informația că al VH-lea simpozion național de istorie agrară, preconizat a se ține în 1982, pentru care și-au pus, se pare, „candidatura”, Craiova și Suceava. își propune să situeze în centrul problematicii sale aniversarea a 20 de ani de la încheierea cooperativizării agriculturii, analiza evenimentului și a problemelor legate de el în perspectiva a două decenii. Vasile Bozga SESIUNEA ȘTIINȚIFICĂ „PONTICA ’80” în zilele de 20 —22 noiembrie 1980 s?a desfășurat sesiunea anuală de comunicări a Muzeu- lui de istorie națională și arheologie din Constanța. Devenită o manifestare științifică tradițională ia ultimul deceniu aceasta a grupat specialiști din toate colțurile țării (București, Cluj-Napoca, www.dacoromanica.ro 980 VIAȚA ȘTIINȚIFICA 8 Iași, Suceava, Sibiu, Galați, Craiova, Constanța, Tulcea, Slobozia) reprezentlnd un insuileți- tor dialog înti'e Dacia carpatină și Mare. în prima zi a avut loc in sala de festivități a muzeului, in prezența unui public larg format din cercetători, muzeografi, cadre didactice etc. ședința plenară in cursul căreia Elena Borodi, secretar ai Comitetului județean Constanța al Partidului Comunist Român a rbstit un cuvint de salut în numele organelor de partid și de stat locale. Apoi dr. Adrian Rădulescu, directorul muzeu- lui de istorie națională și arheologie a prezentat o dare de seamă asupra activității muzeului in perioada noiembrie 1979 —noiembrie 1980, prilej pentru a fi cunoscute realizările acestei institu- ții de știință și cultură. In continuare au fost expuse următoarele comunicări: A. Rădulescu, Maria Munteanu, Din nou despre legafii lui Traian in Moesia Inferior intre 103—108 e.n.; Gene- ral-maior E. Bantea, Noi documente ale fostului inamic despre insurecția română; Col. N. Constan- tin, Trecutul militar înaintat in conștiința națiunii române. In prima au fost supuse unei analize științifice două descoperiri epigrafice de excepțională valoare documentară și anume un stllp miliar amintind de guvernatorul Fabius Postuminus (anii 102 — 103) și o placă cu inscripție atestind In Moesia Inferior în 106 pe guvernatorul Fabius lustus menționat in celebrul papirus Hunt. Se poate aprecia că aceasta este cea mai importantă descoperire epigrafică din țara noas- tră din ultimile două decenii după aflarea In 1959 a primei diplome militare de la Gherla (care atestă existența Daciei Porolissensis încă de pe timpul lui Hadrian). în celelalte două s-au aflat noi materiale documentare de arhivă care confirmă odată mai mult tradiția luptei poporului român pentru independență și unitate statală atlt în evul mediu și epoca modernă precum și în epoca contemporană. Ședința plenară s-a încheiat cu expunerea prof. Radu Vulpe care a făcut o emoționantă evocare a vieții și operei lui Nicolae lorga, istoric de renume mondial, patriot înflăcărat de la al cărui sfirșit tragic s-au împlinit patru decenii. în cursul aceleiași zile lucrările sesiunii s-a desfășurat pe secții după cum urmează: „Secția Arheologia comunei primitive”: M. Clrciumaru, Vegetația, schimbările climei și cultura materială din pleistocenul superior de pe teritoriul României, privit tn contextul situației europene; Puiu Hașotti, Prima fază a culturii Hamangia, in lumina studiului ceramicii din așezarea Medgidia— Satu Nou; N. Harțuche, Date pricind culturile neoeneolitice din sudul și sud-estul Munteniei; E. Comșa, Despre figurinele plate din os din perioada de sfirșit a culturii Gumelnița; Ersilia Tudor, Date pricind bronzul timpuriu carpato-danubian; Mircea Ignat, Depozite de bronz descoperite In podișul Sucevei. „Secția Arheologie clasică greco-romană”: L. Buzoianu, Consideratii asupra ștampilelor sinopeene de la Edificiul roman cu mozaic; E. Blrlădeanu, în legătură cu începutul epocii romane in Dobrogea pe baza descoperirilor din necropola Calatis-alui; Al. Suceveanu, Vn relief sabazic de la Flntlnele (Constanța); V. Baumann, Venus de la lazurile; O. Bounegru, Reprezentări de ambarcațiuni pe monumentele din Sciția Mică în sec. II—III e.n.; I. Mitrofan, Cultul Nemeșelor In Moesia Inferior și Dacia Porolissensis; N. Vlassa, Despre inscripția unei geme magice de la Porolissum; A. Opaiț, O nouă unitate militară atestată la Aegyssus. „Secția Arheologie și istorie medievală”: P. Diaconu, Din nou despre Vicina; Gh.Mănucu Adameșteanu, Noi descoperiri din scc. X—XIII de pe linia Dunării; E. Obcrlănder-Tlrnoveanu, Circulația monedei slrbeștiși comerțul raguzan la Dunărea de Jos In sec. XIII —XIV; G. Custurea, Precizări cu privire la sfîrșitul așezării de la Păcuiul iui Soare în lumina descoperirilor monetare; E. Oberlăn- der-Tîrnoveanu, Gh. Mănucu-Adameșteanu, Monede din sec. XII —XIV descoperite la Nufăru (Tulcea); Tudor Mateescu, Chilia veche In timpul stăplnirii otomane; cpt. Dan Căpățînă, Cetatea medievală Giurgiu. Săpăturile arheologice din anul 1980; Gemil Tahsin, O nouă știre despre Dobrogea românească In prima jumătate a secolului al XIH-lea; I. Bitoleanu, Un izvor istoric controversat: însemnările dobrogene ale abatelui R. G. Boscovich; cpt. M. lonescu, O sursă străină recentă, despre secolele XVIII—XIX românești; Georgeta Borandă, începuturile flotei comerciale românești, în prima jumătate a secolului al XlX-lea. în comunicările prezentate a căror contribuție la dezvoltarea științei istorice românești a fost subliniată în repetate rînduri la discuțiile angajate pe marginea lor au fost ridicate o seric de probleme ce urmează a fi adîncite în cercetările ulterioare. Totodată pe baza studiilor compara- tive efectuate de autorii lor a fost scos în evidență locul pe care l-a ocupat civilizația populației din Dobrogea în toate timpurile în cadrul civilizației europene, de ex. în problema cultelor orien- tale, a dezvoltării artelor plastice, a răspîndirii culturii romane în sud-estul continentului nostru. Un deosebit interes au trezit concluziile la care s-a ajuns în problema: localizării Vlcinei, a dez- voltării așezărilor rurale și urbane, a evoluției orașelor pe timpul stăplnirii otomane, a proporțiilor pe care le-au luat comerțul, a dinamicii demografice, etc.; merită a mai fi remarcate] și acele știri relativ la recentele realizări ale istoriografiei turcești privind unele momente mai importante din istoria poporului nostru In evul mediu și In epoca modernă, www.dacoromanica.ro 9 VIAȚA ȘTIINȚIFICA 981 în. ziua a doua a sesiunii științifice au fost prezentate comunicări în cadrul următoarelor secții: „Secția Civilizația traco-getică”: prof. Radu Vulpe, Asemănările de aspect dintre daci și iranieni reprezentate In arta antică; Elvira Ciocia, Considerații asupra așezărilor și locuințelor Hallstaitlene timpurii din spațiul extracarpalic; A. Lazlo, Noi date privind cultura Gaoa Holihrady de pe teritoriul României; M. Irimîa, Date noi asupra ritualului și inventarului funerar din necropola geto-dacică de la Bugeac; V. Vasiliev, O piesă scitică In stil animalier descoperită la Țelnâ; Em. Moscalu, Necropola de la Canlia și unele aspecte ale problemei scitice din aria tracică; M. Mănucu-Adameșteanu, Citeva observații preliminare asupra tezaurului de monede nlrf de săgeată de la Vișina (comuna Jurilovca); V. Sîrbu, Relații comerciale intre geți și greci din Bărăganul de nord; C. Preda, Unele probleme privind monetăria dacică de tip roman republi- cai!; Maria Comșa, Viticultura la traco-daci tn lumina cercetărilor aeheologice (sec. VI t.e.n. — I e.n.); V. Lica, Profesorul N. Gostat despre inscripția ,,Decebalus per Scorilo”; Secția Arheologie clasică-romană: M. Brudiu, Castellum de pămtnt din cartierul Dunărea—Galați și semnificația lui; V. Georgescu, T. Cliante, V. Lungu, Contribuții la urbanistica Tomis-ului tn lumina săpăturilor de salvare din zona peninsulară; A. Opaiț, M. Zahariade, Burgul roman tîrziu de la Topraichioi; M. Bucovală, Gh. Papuc, Noi date despre fortificația de tip quadriburgium de la Ovidiu; I. T. Dragomir, O statuetă dionisiacă de marmoră descoperită tn castrul de la Tirighina— Bărboși; R. Ocheșanu, Portretul lui Constantin cel Mare tn monetăria de la Tesalonik (320—324); col. C. Vlădescu, Masca de coif roman de la Carsium; Radu Florescu, Moesia inferior și războaiele dacice; secția Istorie modernă și contemporană: Niculina Ursu, Aspecte ale unor deplasări demografice din Țara Românească In Dobrogea tn secolele XVII—XIX; Actuan Murat, Ana Maria Diana, Activitatea portului Constanța la mijlocul secolului XIX in lumina unor documente inedite; Gh. Dumitrașcu, Demografia nordului Dobrogei înainte de 1878 In lumina tradiției Urzii; Constantin Șerban, Victoria Șerban, începuturi de modernizare in Constanța in anii 1878— 1909; Georgeta Lungu, Dezvoltarea portului Constanța tn perioada Anghel Saligny; col. V. Alexandrescu, Documente străine inedite referitoare la politica militară a României la sfîrșitul secolu- lui al XlX-lea; Ș. Pascu, începutul activității filialelor partidelor politice din județul Constanța; A. Pop, Rapoarte consulare cu privire la regimul politico-administrativ al Dobrogei; M. Luca, Elemente alogene In structura populației dobrogene după 1878 — italienii; Georgeta Tudoran, Vechi tradiții ale mișcării muncitorești și socialiste din România; Șerban Rădulescu-Zoner, Comerțul maritim român la începutul secolului al XX-lea, implicații politico-diplomatice. în comunicările prezentate autorii lor au scos în evidență pe baza unor materiale arheolo- gice recent descoperite și a documentelor de arhivă din țară și de peste hotare elemente noi privind: interdependența în domeuiul artei dintre realizările artistice ale dacilor și iranienilor, stnnsele legături comerciale ale dacilor cu popoarele vecine, nivelul atins de viticultura în Dacia preromană, o nouă interpretare a particulei ,,per” din cunoscuta ștampilă descoperită la Grădiștea-Muncelului, ritmul de creștere demografică în Dobrogea în epoca modernă și contemporană, lupta țărănimii pentru reforme sociale, activitatea partidelor politice, caracterul revoluționar al mișcării muncitorești și socialiste, evolut'? vieții urbane în condițiile administra- ției românești în Dobrogea la sfîrșitul secolului al XlX-lea, etc. în după amiaza aceleiași zile participanții la sesiunea științifică au efectuat o deplasare de studiu pe limesul dunărean la Capidava unde au fost vizitate: castrul militar roman și muzeul care adăpostește vestigii arheolo- gice din secolele II—XI, comuna Topalu unde a fost vizionat muzeul de artă din localitate cu 10 săli care adăpostește o colecție de peste 200 tablouri aparținînd lui N. Grigorescu, N. Tonitza, I. Andreescu, Fr. Șirato, G. Petrașcu, I. Iser, St. Popescu, Marius Bunescu, etc. și sculpturi în bronz și marmură aparținînd lui D. Paciurea, I. Jalea, etc.; Hîrșova unde s-a luat cunoștință de rezultatul recentelor săpături efectuate la cetatea bizantină din secolele VI —XI cu adause genoveze din secolul al XIII-lea. în ultima zi a sesiunii științifice au fost prezentate comunicări în cadrul următoarelor secții: secția de Arheologie romano bizantină: A. Panaitescu, Date noi privind cetatea Ulmetum și zona ei extramuralătn sec. V—VI e.n; A. Barnca, Basilica Forensis din Tropaeum tn lumina ultimilor săpături; Z. Covacef, Contribuții referitoare la ultima distrugere a cetății Capidava; C. Chera, Morminte creștine timpurii descoperite la Ostrov; A. Sion, Placaje de marmura de la edificiile termale de la Histria; C. Chiriac, Citeva considerații asupra circulației monetare bizantine la nordul Dunării de Joslnsee. VI—VII; secția „Istorie modernă și contemporană”: P. Zaharia, Dezvoltarea economică a orașului Tulcea la începutul secolului XX; S. Suceveanu, Aspecte ale situației social-economice a țărănimii din județul Constanța la tnceputul secolului XX', C. Atanasiu, înființarea și dezooltareă Serviciului Maritim Român ptnă la izbucnirea celui de al doilea război mondial; C. Konig, Mărturii despre activitatea creatoare a inventatorului Ion Paulat realizator al primului hidroavion românesc (1911); M. Badea, Pacea și războiul tn gindirea și practica politică a socialiștilor dobrogeni '(1916—1916); H. Rabinovici, Tratatul de pace de la Paris (1920) — www.dacOTomanica.ro 982 VIAȚA ȘTIINȚIFICA 10 Consfințirea hotărlrii și voinței poporului român; Ana Maria Diana, Un moment din istoria aviației românești — hidroavionul Getta (1925); V. Ciorbea, Aspecte ale colonizării rurale din Dobrogeain perioada interbelică; O. Georgescu, Periodice muncitorești și antifasciste din Dobro-, gea; A. Marinescu, Situația internațională anterioară declanșării celui de al doilea război mondial reflectată tn documentele Căpităniei portului Constanța; M. Vicol, M. Bălăbănescu, Case și locuri istorice legate de mișcarea muncitorească tn perioada interbelică; M. Păvăloiu, Luptele de apărare a malului dobrogean al Dunării, august-septembrie 1944; Secția „Memorialistică, muzeologie”: D. Mîndru, Problematica conservării colecțiilor școlare; C. Boghiță, Importanța restaurării monumentului militar funerar In vederea integrării sale In complexul muzeal Tropaeum Traiani; A. Răducănescu, O filă din istoria învățămîntului constănțean — Școala normală de institutori 1893—1896; P. Țurlea, Problema Dobrogei la Conferința de pace de la Paris tn lumina coresponden- ței primite de Nicolae lorga; Zeno Rădulescu, De la Marea Neagră la Cărei, mărturiile generalului Costin lonescu păstrate In fototeca Muzeului Militar Central; col. rez. Ilie Dumltrescu, Profesorul Alexandru Arbore; F. Cruceai, Cu privire la descoperirea Dobrogei de pictorii noștri; A. bărcașu. Problematica peisagiului dobrogean In creația lui Nicolae Dărăscu aflată tn patrimoniul muzeului constănțean. în comunicările prezentate autorii lor au pus în circuitul științific noi date privind civilizația romano-bizantină la Dunărea de Jos, circulația monetară pe timpul stăpinirii bizantine, evoluția unor cetăți ca Ulmetum, Capidava, Histria pe timpul migrației popoarelor. Deosebit de interesante au fost și acele materiale relativ Ia: nivelul atins de tehnica românească în dome- niul construcției de hidroavloane in epoca modernă și contemporană, contribuția diplomației românești la restabilirea păcii europene, participarea armatei române la operațiile militare din timpul celui de al doilea război mondial, lupta clasei muncitoare, dezvoltarea vieții rurale și urbane în Dobrogea în perioada interbelică. în fine au fost subliniate meritoriile realizări ale specialiști- lor în domeniul valorificării materialelor cu caracter memorialistic și muzeografic pentru elucida- rea unor aspecte mai puțin cunoscute din istoria poporului nostru. La încheierea lucrărilor sesiunii științifice dr. Adrian Rădulescu directorul Muzeului de istorie națională și arheologie Constanța a făcut un bilanț al celor peste 80 de comunicări prezen- tate în plenară și pe secții scoțînd în evidență înalta valoare a materialelor arheologice și documen- tare care au stat la baza lor pe de o parte iar pe de alta concluziile noi la care au ajuns autorii lor, concluzii care îmbogățesc istoriografia românească actuală în domeniile cerule. Totodată s-au adus mulțumiri organelor de partid și de stat locale care au sprijinit și îndrumat in condiții optime această manifestare științifică de înalt prestigiu. Constantin C. Petolescu și Constantin Șerban ANIVERSAREA TRICENTENARULUI LICEULUI „NICOLAE BĂLCESCU” în zilele de 11 — 14 decembrie 1980 a avut loc la București sărbătorirea tricentenarului liceului ,,N. Bălcescu”, continuatorul școlii domnești de la Sf. Sava, întemeiată de Șerban vodă Cantacuzino. Sesiunea de comunicări științifice s-a desfășurat in ziua de 13 decembrie sub egida Institutului de istorie ,,N. lorga”. Sesiunea a fost prezidată de prof. univ. Ștefan Ștefănescu, clrectorul Institutului, care a rostit cuvintul de deschidere, în care a subliniat tradițiile luminoase ale vechii școli domnești, continuate astăzi de unul din cele mai prestigioase instituții ale in- vățămîntului bucureștean. Comunicările ținute au urmărit să scoată în relief unele momente de seamă din istoria celei mai vechi școli superioare din capitala Țării Românești. Iată titlurile acestora: Ariadna Cioran-Camariano, începuturile școlii de fa Sf. Sava; Paul Cernovodeanu, învățămintul și dascălii de la Sf. Sava tn timpul domniei iui Constantin Brlncoveanu; Virgil Cândea, Academia domnească din București in cadrul Învățămîntului umanist din Europa de sud- est In secolul al XVll-lea; Radu-Ștefan Ciobanii, Stolnicul Constantin Cantacuzino și începuturile bibliotecii de la Sf. Sava; N. Stoicescu, Unde a funcționat Academia domnească; Anghel Manola- che, Momentul Lazăr In școala de la Sf. Sava; Paul Oprescu, Biblioteca Academiei domnești; Prof. univ. V. Drăguț, Școala de la Sf. Sava și Începuturile istoriografiei de artă românești; Ion Orghîdan, Considerații și aspecte privind iluminismul pedagogic românesc; Prof. G. M. Rădulea, Ion Heliade Bădulescu, continuator al operei lui Gh. Lazăr; Prof. Ioana Cosma, Liceul Sf. Sava In perioada 1864 — 1918; Florin Constantinlu, Omagiu adus profesorilor de istorie de la Sf. Sava. www.dacoromanica.ro 11 VIAȚA ȘTIINȚIFICA 983 în încheiere a luat cuvîntul prof. Ion Giurgiu, directorul liceului ,,N. Bălcescu”, care a mulțumit vorbitorilor pentru contribuțiile aduse la lămurirea unor momente și probleme impor- tante din istoria școlii domnești și a liceului, precum și Institutului ,,N. lorga” pentru sprijinul acordat la organizarea acestei reușite sesiuni științifice. Comunicările ținute vor fi tipărite într-un volum festiv. Nicolae Stoicescu ȘEDINȚĂ PUBLICĂ DE COMUNICĂRI CONSACRATĂ ÎMPLINIRII A 100’ DE ANI DE LA NAȘTEREA LUI ANDREI RĂDULESCU Secția de științe istorice a Academiei R. S. România a organizat în ziua de 5 decembrie 1980 o ședință publică de comunicări prilejuită de centenarul nașterii lui Andrei,Rădulescu, președinte al Academiei Române între anii 1946—1948. în aula Academiei s-au reunit aca- demicieni, cercetători din domeniul științelor juridice și al istoriei, lucrători din sectorul editorial, cadre universitare, precum și un mare număr din foștii săi studenți. Cuvîntul de deschidere a fost rostit de președintele Academiei R. S. România, acad. Gheorghe Mihoc, după care au fost prezentate trei comunicări ce au evocat personalitatea lui Andrei Rădulescu, om de vastă cultură, jurist și istoric deopotrivă. Prima comunicare prezentată de acad. Ștefan Pascu, președintele Secției de științe istorice, intitulată Istoricul și omul de cultură Andrei Rădulescu, a subliniat mai întîi faptul că prin întreaga sa activitate științifică, Andrei Rădulescu s-a străduit să pătrundă și să adîncească tainele sufletului poporului român, să-i înțeleagă ginduriie și năzuințele, să descifreze și să adîncească obiceiurile și datinile neamului nostru. Plecînd de la aceste preocupări, el devine întemeietor și îndrumător al școlii științifice de vechi drept românesc, precizîndu-i scopul și metodele de cercetare. în concepția juristului-istoric și istoricului-jurist a existat o legătură organică între dezvoltarea societății și a instituțiilor juridice din cele mai vechi timpuri pînă în vremurile moderne, o legătură continuă, chiar dacă este vorba de dreptul scris sau de dreptul cutumiar. Istoria dreptului a arătat acad. Șt. Pascu — fiind socotită parte integrantă a istoriei și a științelor sociale, se înțelege cu ușurință interesul juristului Andrei Rădulescu pentru istorie încă din vremea studenției. A urmat Facultatea de drept, dar s-a înscris și la Facultatea de litere și filozofie, secția de istorie — unde a avut privilegiul de a avea profesori pe Nicolae lorga și Dimitrie Onciul; s-a apropiat mai mult de acesta din urmă, atras de metoda sa critică în studierea și inter- pretarea fenomenului istoric. Pasiunea lui Andrei Rădulescu pentru problemele de istorie a dus la realizarea unor lucrări de debut tineresc, sub îndrumarea magistrului său, D. Onciul, lucrări ce și-au păstrat valoarea pînă în zilele noastre: Stabilitatea supremației polone in Moldova, Relațiu- nile lui Petru Rareș cu Ungaria, Războaiele lui Ștefan cel Mare cu turcii. în comunicarea Andrei Rădulescu istoric al vechiului drept românesc, prof. Valentin Georgescu a evocat creația acestuia în domeniul istoriografiei juridice, amintind cele trei mari perioade din activitatea sa. Perioada 1904 1919, „perioada de clasificare a vocațiilor savantu- lui”, cuprinde opera de început pînă la alegerea sa la Academia Română. Perioada 1919 — 1948 este etapa cînd cercetările sale de istoria dreptului românesc vor cîștiga în importanță și răsunet, cînd o seamă de mari probleme de drept modern vor fi abordate dintr-o perspectivă complexă ;- activitatea acestuia este deosebit de fructuoasă în deceniul al patrulea cînd văd lumina tiparu- lui studiile: Primele încercări de doctrină comercială in Țara Românească, Centenarul Regulamen- tului organic al Țării Românești, Izvoarele dreptului civil și comercial român, Organizarea statului in timpul domniei lui Cuza Vodă, Începuturile învățămîntului juridic in Țara Românească, Justiția In Țara Românească la 1840 și altele. Anii 1948 — 1959 marchează o perioadă dominantă a activității sale. în cadrul Academiei Române, reorganizată prin Decretul nr. 76/1949, Andrei Rădulescu constituie un colectiv de vechi drept românesc pe care-1 va conduce cu dăruire și autoritate pînă la sfîrșitul vieții; colectivul își propnnea să publice în ediții științifice marile monumente de drept scris. Din valoroasele lucrări apărute la inițiativa și sub îndrumarea sa, în cadrul acestei colecții, amintim: Legiunea Caragea, îndreptarea legii etc. în ultima comunicare Andrei Rădulescu omul și juristul, Ovid Sachelarie a înfățișat activitatea la catedră, stăruind asupra prelegerilor sale ca profesor de drept civil la Academia de înalte studii comerciale și industriale (azi Academia de studii economice); activitatea în magistra- www.dacoromanica.ro 984 VIAȚA ȘTIINȚIFICA 12 tură — unde a ajuns pînă Ia funcția de prim-președinte al Curții de Casație; activitatea la Academia Română. In 1915 Andrei Rădulescu a primit premiul Academiei pentru lucrarea Studiu, de drept civil, elogios susținută de Barbu Delavrancea; în 1919 a fost ales membru cores- pondent Ia Secția istorică, iar în 1920 la propunerea lui Vasile Pârvan a fost ales membru activ la aceeași Secție; deține funcția de secretar al Secției istorice, de vicepreședinte al Academiei în mai multe legislaturi, iar în 1946 a fost investit cu înalta funcție de președinte al Academiei Române. Model de analiză erudită și de sinteză a problemelor studiate, gîndirea juridică a lui Andrei Rădulescu a fost minuțios și amplu reliefată de conferențiarul Ovid Sachelarie, grupînd lucrările acestuia în jurul cîtorva teme: Structurile fundamentale (drept, obicei, lege, legalitate, dreptate); Izvoarele dreptului; Interpretarea legilor (organe, metodă); Drept civil; Drept constituțional; Organizare judecătorească etc. Personalitate proeminentă a culturii românești, Andrei Rădulescu a răspuns misiunii epocii în care a trăit prin întreaga sa activitate de profesor și om de știință. El are meritul de a fi pus problema locului ce revine culturii juridice în cadrul istoriei dreptului, devenind cel mai de seamă istoric al acestei culturi și întemeietorul școlii de vechi drept românesc. în întreaga sa operă a respectat adevărul istoric, inițiind editarea critică a izvoarelor juridice la noi; a îmbinat cercetă- rile juridice cu cele istorice, folosind o metodologie modernă de studiu interdisciplinar, metodă de lucru transmisă elevilor și colaboratorilor săi. Constantin Damian www.dacaromanica.ro RECE I I N Z STELIAN POPESCU-BOTENI, Relații între România și S.U.A. pînă în 1914, Edit. Dacia, Cluj-Napoca, 1980, 228 p. Apărută cu prilejul comemorării Împlinirii a 100 de ani de la stabilirea relațiilor diplomati- ce dintre România și S.U.A., monografia sintetică a lui St. Popescu-Boteni caută să Înfățișeze pe plan politic, diplomatic, economic și cultural-științific legăturile Înfiripate Intre țara noastră și Îndepărtata republică de peste Ocean din cele mai vechi timpuri și pină In ajunul primului război mondial. Și aceasta pentru a suplini un gol In studierea istoricului acestor relații, abordate In alte lucrări pină la 18591 și apoi pentru perioada 1914— 1920 2. După cum subliniază diplomatul Corneliu Bogdan In scurta dar sugestiva prefață a acestui volum, ,,nu Încape Îndoială că trecutul influențează Intr-o măsură semnificativă pre- zentul și viitorul raporturilor dintre națiuni, că Înțelegerea corectă a experiențelor, bune sau mal puțin bune, ale istoriei Înlesnește considerabil traducerea In viață a principiilor” bazate „pe respectul pentru independență și suveranitatea națională, egalitatea In drepturi și avantajul reciproc, neamestecul In treburile interne, renunțarea la forță și la amenințarea cu forța, principii a căror aplicare consecventă reprezintă, in zilele noastre, cheia bunelor relații Intre state, a păcii, cooperării interna- ționale In general" (p. 5). Intr-un „Cuvlnt Înainte”, conținlnd unele „Considerații bibliografice", St. Popescu- Boteni trece in revistă principalele izvoare și lucrări referitoare la istoricul relațiilor dintre România și S.U.A., arătindu-se, in general, bine informat și cu referințele la zi. Desigur unei asemenea priviri de ansamblu i se pot aduce oriclnd completări, așa incit Îmi Îngădui 1 P. Cernovodeanu, I. Stanciu, Imaginea Lumii Noi in țările romăneși primele lor relații cu Statele Vnite ale Americii pină In 1859, București, 1977, 175 p. + il. 2 I. Stanciu, Aspecte ale relațiilor româno- americane in anii neutralității României (1914— 1916), in „Studii și materiale de isto- rie modernă”, voi. VI, 1979, p. 139— 158 și Boris Rangheț, Relațiile româno-americane In perioada primului război mondial (1916— 1929), Cluj-Napoca, 1975, 212 p. să mai semnalez autorului, In cadrul aspecte- lor de sinteză, In afara unui studiu ce Îmi aparține3 4, asupra căruia voi mai reveni, și altul mai recent, datorat istoricului american Paul D. Quinlan *, suprapunlndu-se exact perioadei tratate in lucrarea ce constituie subiectul recenziei de față. In capitolul evoclnd Începuturile contacte- lor româno-americane, autorul rezumă aspecte — in general cunoscute — ale făuririi imaginii Lumii Noi in țările române, odată cu ecourile descoperirii și colonizării Americii in veacurile XV—XVI și pină la stabilirea celor dinții legături — indirecte — intre S.U.A. și Prin- cipate, în primele decenii ale secolului trecut. In prezentul stadiu de cercetare a problemei — a cărei examinare continuă — se mai pot aduce unele informații, extrase din izvoarele vremii 5, 3 The image of the United States of America as vietvedby the Romanians inthe 19th Centuri/, in „Revue roumaine d’histoire”, XVII (1978), nr. 1, p. 141— 151. 4 Early American relations with Romania, 1853— 1914, in „Canadian Slavonie Papers — Revue Canadienne des Slavistes”, Ottawa, voi. XXII (1980), nr. 2, p. 187— 207. Autorul aduce unele amănunte în plus față de lucrarea lui St. Popescu-Boteni cu privire la misiunea consulului american Pelxotto în România între 1871— 1875 și activitatea depusă în problema evreiască, apoi cîteva precizări în legătură cu ministrul american John B. Jackson la București și negocierile purtate în chestiunile economice și mai ales în disputele petroliere cu trustul lui Rockefeller „ Standard Oii” din New Jersey la începutul secolului nostru. P. D. Quinlan mai este și autorul interesantei— dar controversatei— monogra- fii Clash over Romania. British and American foreign policy towards Romania (1938— 1941), Los Angeles, 1977, 173 p. 5 Vezi, de pildă, printre altele, atestări — necunoscute— despre America la Dimitrie Cantemir, Hronicul vechimii Româno-M oldo- Vlahilor 1717 (ed. Gr. Tocilescu), București, 1901 (Opere, voi. 8), p. 184; sau la cărturarul „REVISTA DE ISTORIE”, Tom 34, nr. 5, p. 985-1001, 1981. www.dacoromanica.ro -986 UECENZH >2 ce contribuie la Întregirea și lărgirea subiectu- lui abordat atlt de St. Popescu-Boteni cit și de predecesori. Cel de al doilea capitol al cărții recenzate tratează ansamblul relațiilor consular-diploma- tice stabilite Intre cele două state cu Începere de Ia 1850 și pînă la 1914. Americanii au beneficiat de o reprezentanță consulară— la Început cu caracter comercial — stabilită la Galați la o dată relativ timpurie și apoi și-au dezvoltat rețeaua diplomatică printr-un consu- lat deschis la București, transformat ulterior in legație, profițind, astfel, de posibilitatea prezenței unor emisari pe pămintul românesc, aproape neîntrerupt, cu Începere din a doua jumătate a secolului al XlX-lea; In schimb țara noastră, cu excepția unor misiuni cu caracter temporar trimise In S.U.A. (cea inai importantă fiind aceea a colonelului Sergiu Voinescu din 1880 spre a face cunoscută cercurilor conducătoare de la Washington independența României), a fost lipsită de o reprezentanță diplomatică permanentă tn America pînă Ia finele primului război mondial. Acest fapt a grevat in suficientă măsură relațiile româno-,americane și a dăunat mai ales emigrației românești in S.U.A. lipsită de o protecție adecvată, limitind, în genere, posibi- litățile dezvoltării normale a legăturilor din- tre cele două țări. St. Popescu-Boteni se arată destul de bine informat în subiect, evocă unele încercări mai vechi ale S.U.A. de a stabili relații comer- ciale cu Principatele, amintește de misiunea lui George Sanders, leader al mișcării democra- tice „Young America”, în Moldova* I * * * * 6, unde s-a dus cu recomandările lui N. Bălcescu în timpul revoluției de la 1848 și se referă în transilvănean loan Piuariu Molnar, Deutsch- Walachische Sprachlehre, Wien, 1788, p. 394 (cf. Mircea Popa, loan Molnar Piuariu, Cluj- Napoca, 1976, p. 161); date despre primele contacte comerciale ale Sibiului și Brașovului cu S.U.A. la 1784 (ap. „Siebenbiirger Zeitung”, I (1784) nr. 34, p. 265— 266) ca și articole ale lui G. S. Botezat, Wilhelm Penn și colonia sa, în „Icoana lumii”, voi. I, 1841, p. 135— 136, 138— 139 și M. Kogălniceanu, Vașington, în „Almanah de învățătură și petreceri”, Iași, 1843, p. 64— 73 (cf. Al. Zub, Mihail Kogălni- ceanu istoric, Iași, 1974, p. 374), etc. 8 Fac precizarea că despre trecerea lui Sanders prin Moldova, camuflat sub identi- tatea unui „Prussian Gentleman” interesat în convertirea evreilor la confesiunea reformată, face mențiune și consulul englez din Iași, Samuel Gardner, în raportul său din 27 iulie 1848 adresat lordului Palmerston, cf. Public Record Office, Foreign Office, Turkey, dos. 78/ 745, f. 43— 44. XVI (1977), nr. 2, p. 309- 317. www.dacoromanica.ro general la legăturile pașoptiștilor români cu diplomații americani de la Constantinopol și la înființarea vice-consulatului S.U.A. de la Galați In 1850, ocupat pentru prima dată de un titular american Henry I. Romertze abea la 1858. De la această dată autorul evidențiază activitatea consulilor americani (stabiliți de la 1867 In București) pînă la războ- boiul de Independență, insistind asupra misiunii lui Benjamin Peixotto, căruia i se datorează și un amplu raport consacrat României și transmis Departamentului de Stat la 10 septembrie 1872 7, nemenționat în lucrare. Mărturiilor americane despre războiul de Independență 8 și negocierilor purtate pen- tru recunoașterea diplomatică a neatîrnării țării noastre precum și numirii primului consul general al S.U.A. la București în persoana lui Eugene Schuyler în 1880—1881, le sînt rezervate un spațiu destul de amplu, autorul dovedindu-se bine orientat în bibliografia problemei. Pe baza izvoarelor arhivistice, St. Popescu-Boteni reconstituie, în continuare, istoricul misiunilor diplomatice a diverșilor miniștri americani, titulari ai legației din Bucu- rești, ce s-au perindat în România pînă la în- ceputul primului război mondial, insistind și asupra diferitelor tratate încheiate, în această perioadă, între cele două țări cum ar fi prin- tre altele— cel privitor la protecția reciprocă a mărcilor de fabrică (1906), convenția de extrădare (1908) ș.a. Alt capitol al lucrării este consacrat dezvoltării relațiilor economice româno-ameri- cane, de Ia primele contacte stabilite în 1843. După cum arată autorul, procesul de schimb a fost multă vreme unilateral, Iu sens unic dinspre S.U.A. în spre România, importul de produse americane depășind net exportul celor românești peste Ocean. Pe piața noastră au fost desfăcute mai ales diverse piese mecani- ce agricole (pluguri, cositoare, batoze etc.), mai tîrziu primele telefoane și automobile (în 1911"— 1912 existau chiar 107 proprietari de 7 Vezi Papers relaling to the Foreign rela- tions of the United States ..., Washington, 1873, p. 698- 706, nr. 491. 8 La care se pot adăuga și cele amintite de Beatrice Marinescu și Șerban Rădulescu- Zoner, American Consular Reporls about Romania's struggleto win Independence (1877), în „East-European Quarterly”, Boulder (Colorado), voi. XII (1978), nr. 3, p. 349»— 358. Comunicarea cercetătorului american David B. Funderburk, utilizată de autor, a fost însă publicată sub titlul United States Policy toward Romania, 187$— 1878 (A Look al the Urne of Romania's Independence centennial celebration), în „Revue roumaine d’histoire”. 3 RECENZII 987 asemenea vehicule), utilaj petrolier și chiar armament, In special puști Peabody, livrate de firma „Providence Tool Co”, pentru dota- rea armatei române Înaintea războiului de Independență. Produsele cerealiere românești au avut foarte puține posibilități de desfacere In S.U.A., ele Însăși mari producătoare de grine9; |[mai tlrziu petrolul nostru a avut căutare, fiind exploatat de compania „ Stan- dard Oii” aparținind trustului Rockefeller prin intermediul Societății „Rornâno- Americana”. Cu toate că Încă din 1881 s-a Încheiat cu S.U.A. un tratat comercial și de navigație, el n-a fost ratificat, Insă, de Senatul american și n-a fost aplicat din pricina pu- ternicului curent protecționist din România; în pofida acestui fapt—subliniază St. Popescu- Boteni— volumul schimburilor a crescut iar S.U.A. s-a situat pe locul al 13-lea In rindul partenerilor comerciali ai țării noastre. La sfirșitul secolului al XlX-lea din rindul țărilor balcanice România era depășită doar de Grecia și Turcia la importurile din S.U.A. dar la exportul produselor pe piața americană se afla Înaintea acestor țări și a Serbiei. După descrierea pe larg a Împrejurărilor In care trustul american Rockefeller a izbutit să elimine concurența germană reprezentată de „Diskonto Gesellschaft”, autorul insistă asupra condițiilor In care a luat naștere societatea petrolicră anonimă „Româno-Americana” cu un capital de 2,5 milioane Tei. Dacă In iulie 1904 societatea izbutise să dețină 12.000 hecta- re de terenuri petrolifere concesionate de la marii moșieri și capitaliști. In zece ani ea a reușit să controleze 23% din Întreaga capaci- tate de prelucrare și 18% din producția de țiței, capitalul social cresclnd plnă la 25 mi- lioane lei. in ajunul primului război mondial autorul constată o neîndoielnică intensificare și diversificare a relațiilor economice cu S.U.A., cu toate că scoaterea profiturilor din țară — In special In industria petrolieră— nu avantaja statul român. Al patrulea capitol al cărții este dedicat contactelor culturale și științifice remâno- americane intensificate din a doua jumătate a 9 Vezi In acest sens observațiile publicistu- lui Alexandru Cantacuzino relatate In broșura sa America ois-ă-ois cu România, București, 1876, p. 22— 29; cf. și P. Cernovo- deanu, The image of the United States... in the 19-th Century, p. 147 și Ion Stanciu, Imaginea Americii tn prefacere tn viziune românească, Învoi. România și America: in- terferențe cult urate tn perspectivă. Simpozion . 7. la Biblioteca americană București, 16— 18 mai 1919, București, 1979, p. 202. secolului al XlX-lea10 11 *. După ce relevă recepta- rea treptată a valorilor literaturii americane prin traduceri efectuate In limba românău, In rindul cărora operele lui Franklin19, Washington Irving, Edgar A. Poe, Mark Twain, Jack London ș.a. dețin un loc de frunte, autorul subliniază și impactul provocat In domeniul științei de marile descoperiri tehnice din S.U.A. ce au exercitat o influență hotărltoare asupra evoluției vieții moderne, transformate prin răsplndirea iluminatului electric, a telefonului, fonografului, a mașinilor de scris și a automobilelor la noi In țară, precum și a primelor Încercări In domeniul aviației, la al cărei progres au contribuit și frații Wright. St. Popescu-Boteni consemnează totodată primele legături științifice stabilite Intre România și S.U.A. prin participarea diferlțllor savanți români la congrese organizate In America, relațiile unor reprezentanți ai vieții americane cu Academia Română, contactele obținute in domeniul teatrului, muzicii, cinematografului și artelor. Găsesc Insă util să adaug In acest domeniu o completare, ce mi se pare interesantă, privind prezența apreciatului sculptor român Carol Storck (1854 — 1926) la Philadelphia, Intre 1876— 1880, unde a urmat cursuri la „Academy of FineArts”șia făurit In S.U.A. mai multe lucrări cu care a Îmbogățit patrimoniul artistic american 13 * * * * 18. Al cincilea capitol al cărții se ocupă de emigrația română In America de Nord, autorul depășind aici sfera subiectului său consacrat Statelor Unite, deoarece face unele referiri și la 10 Pentru aportul publicistic adus de Mihail Eminescu, juristul Constantin Eraclide, economistul Demetriu B. Poenaru, pedagogul Elie Boican ș.a. privind unele aspecte socio- economice prezentate de S.U.A. In a doua jumătate a secolului al XlX-lea, vezi P. Cernovodeanu, op. cit., p. 146— 149. 11 Pe larg la Ileana Verzea, Prime contacte românești cu literatura americană (In presa secolului XIX), In „Revista de istorie și teorie literară", 25 (1976), nr. 4, p. 551/— 562 și P. Cernovodeanu — I. Verzea, A Romanian Image of American Literature in the XlX-th Ceniury, In „ Synthesis”, IV (1977), p. 191 — 210. 13 Despre care vezi mai nou la Adrian Marino, Benjamin Franklin in Romanian Literature, In „Comparative Literature Stu- dies”, Univ. of Illinois, XIII (1976), nr. 2, p. 132—142 și Demetrius Dvoichenko-Markov, Benjamin Franklin and the first American — Romanian Relations, in „Cahiers roumains d’âtudes littâraires", no. 2/1977, p. 61— 69. 18 George P. Nedelcu, A Romanian sculp- tor in Ameirca (1816— 1880), In „Revue roumaine d'hlstoire de rart", Sârie Beaux-Arts XII (1975), p. 113- 129. îs - o. lise 55 www.dacoromanica.ro 988 RECENZU 4 Canada. în materie de bibliografie se cuvenea însă să fie amintit aportul adus în această privință, în ultimii ani, de Lucian Boia14, Vladimir Wertsman15, Șerban Andronescu16 dar mai ales de Radu Toma17. Autorul posedă, totuși, o informare destul de bogată18 și tratează subiectul cu competență. Astfel el arată că în afara evreilor din vechiul regat, majoritatea românilor emigrați în S.U.A.— în proporții mai relevante după 1890 — proveneau din Transilvania, datorită asupririi naționale la care erau supuși de autoritățile reacționarei monarhii austro-ungare. Emigran- ții și-au căutat șansa refacerii vieții lor In Lumea Nouă, aflată atunci în plină expansiune economică și oferind unele posibilități de calificare profesională în mediul urban, în special în centrele de la New York (cu precă- dere), Philadelphia, Boston, Baltimore, De- troit sau Chicago. Dacă bărbații și-au găsit locuri de muncă în industria extractivă, metalurgică sau chimică din statele puternic dezvoltate din nord-estul Americii, In schimb femeile s-au Încadrat în industria textilă, alimentară sau în micul comerț. După cum indică St. Popescu-Boteni, numărul total al emigranților români în S.U.A. în perioada 1899—1914, conform datelor statistice celor mai demne de crezare, s-a ridicat la 119.016, din care numai 26.697 au părăsit teritoriul american în intervalul 1908—1914. Un alt element important pe care ține să-1 releve autorul in această problemă constă în conserva- rea identității istorice a emigrației românești în S.U.A., păstrarea limbii, portului, confesiu- nii și obiceiurilor, legăturile strînse cu patria de origine și militantismul de care a dat dovadă în apărarea drepturilor naționale. Toate acestea s-au menținut cu ajutorul școlilor și 14 * 16 17 18 14 On the History of Rumanian Immigra- tion to America, 1900— 1918, în „Rumanian Studies”, Leiden, voi. III (1976), p. 61— 76. 16 The Romanians in America 1748— 1974. A Chronology & Fad Rook, New York, 1975, 118 p. 18 W/io’s Who in Romanian America, New York, 1976, 188 p. 17 Românii din America. Bibliografie comentată, București, 1978, V+ 234 p.; Contribuția cdățenilor americani de origine română la dezvoltarea națiunii americane, în voi. România și America: interferențe cultu- rale .., p. 50—61, și teza de doctorat Emigrația română din America Intre cele două războaie mondiale, București, 1980. 18 Printre autorii consultați figurează și loan Ciocîrlan (1891— 1978) care a fost medic igienist (nu doctor în sociologie) și beneficiar al unei burse de studii Rockefeller In S.U.A. în 1926—1927 împreună cu dr. Dimitrie Mezincescu, dr. Gheorghe Banu ș.a. presei în limba natală, a societăților și ligilor cu caracter cultural, a organizațiilor religioase afiliate bisericii ortodoxe, a legăturilor cu personalități de frunte ale intelectualității din România ca N. lorga, I. Slavici, R. Rosetti ș.a. Un alt capitol al cărții este consacrat diverselor participări românești la viața americană pînă în pragul primului război mondial unde sînt înglobate mai multe aspecte ce se leagă, structural, mai ales de conținutul capitolelor I și IV. Astfel, autorul evidențiază aici rolul jucat de voluntarii români înrolați în armata Uniunii a statelor din nord în timpul războiului civil din S.U.A. (1861— 1865), luptînd împotriva confederaților secesioniștf din sud pentru cauza dreaptă a eliberării negri- lor din sclavie. St. Popescu-Boteni aduce în acest domeniu unele contribuții prețioase maf ales în privința căpitanului Nicolae Dunca, care și-a pierdut viața în bătălia de la Cross Keys CWest Virginia) la 8 iunie 1862; am de făcut doar observația că în cadrul unui studiu publicat recent împreună cu Ion Stanciu18 am ajuns la concluzia necesității eliminării din rîndul voluntarilor români a lui Eugen Alcaz (1814— 1892), care a călătorit intr-adevăr in S.U.A. dar la o dată mult mai timpurie, în jurul anilor ’40 ai secolului trecut și n-a parti- cipat la războiul civil. St. Popescu-Boteni amintește apoi și de marinarul Constantin Teodorescu din Brăila care a servit ca tunar pe vasul de război „U.S. Mâine” scufundat în rada portului Havana în preajma ostilităților hispano-americane din 1898. în sfirșit, în cadrul acestui capitol autorul mai consemnează și .relatările de călătorie în S.U.A.— între 1883—1898— ale ingineru- lui Julius Popper sau ale unor reprezentanți români, la cîteva manifestări științifice ori reuniuni internaționale, ca de pildă geologul Grigoriu Ștefănescu, inginerul (nu profesorul!) Constantin Chiru, director general al servi- ciului Poștelor și Telegrafului din București 2I> și inginerul Basil Assan. în schimb nu mi se pare inspirată menționarea călătoriilor medici- lor Ilarie Mitrea și Ion Arsenie în Mexic la 1863, plaslndu-se în afara subiectului. 18 The Romanians and the American Civil War, în „Revue roumaine d’histoire”, XIX (1980), nr. 4, p. 620- 621. 20 în afara articolului publicat, Constantin Chiru (1848—1933) a mai lăsat și o bogată corespondență inedită din 1897 cu impresii din S.U.A. și un jurnal de călătorie, tot inedit păstrate în arhiva familiei sale. Alte materiale legate de deplasarea sa în S.U.A., la Biblioteca Centrală de Stat, Fondul Al. Saini Georges, arhivaing. C. Chiru, pachet CCCLXIII. www.dacoromanica.ro 5 RECENZII 989 Ultimul capitol al cărții lui St. Popescu- Boteni tratează, pe scurt, ecoul mișcării muncitorești și a altor aspecte din S.U.A. In presa socialistă din România. Autorul relevă cîteva articole din ziarele „Munca” sau „România muncitoare”— unele semnate de loan Nădejde'— privitoare la zijia de lucru de 8 ore, munca copiilor în fabrici, salariul femeilor și dreptul lor la vot, sărbătorirea zilei de 1 mai în amintirea mare! greve de la Chicago din 1886 ș.a., evidențiind unele pro- grese Înregistrate mai ales în mișcarea sindicală dar infierlnd totodată inegalitățile sociale și exploatarea la care era supusă clasa muncitoare din S.U.A. din partea patronatului. în concluziile lucrării sale, autorul sublinia- ză stadiul promițător atins în prezent de rela- țiile româno-americane dezvoltate la un nivel fără precedent mai cu seamă în ultimii 15 ani și importanța declarațiilor comune semnate în urma vizitelor de stat efectuate de Președintele Nicolae Ceaușescu în S.U.A. în 1973 și 1978 și de președinții Richard Nixon și Gerald Ford în România în 1969 și 1975. La sfîrșitul cărții este atașată o anexă utilă cuprinzînd extrase din acordurile, conven- țiile și tratatele semnate de România și S.U.A. pînă la 1914, precum și enumerarea convenții- lor și acordurilor internaționale semnate de reprezentanții celor două state între 1864— 1918. Mai figurează de asemenea o bibliografie selectivă (care ar fi trebuit însă să fie sistemati- zată pe izvoare, lucrări de referință generale și speciale), un rezumat în limba engleză și un indice de nume ce facilitează consultarea lucrării. Emițlnd, în final, o apreciere globală asupra cărții lui St. Popescu-Boteni, nu se poate nega efortul deosebit depus de autor pentru a se documenta cît mai temeinic — făcînd adeseori apel la izvoare arhivistice— și a trata subiectul în mod corespunzător. Autorul dă dovadă, în general, de seriozitate și competență în pofida carențelor de informare sau bibliografice semnalate, ce se pot remedia Intr-o viitoare ediție sau o eventuală versiune în limba engleză. Lucrarea este, așadar, utilă și interesantă, deși o condensare și o restructurare mai adecvată a conținutului în mai puține capitole n-ar fi fost de prisos; ea corespunde totuși scopului propus și înfățișează atît specialistului cît și cititorului obișnuit un tablou suficient de complet și corect al relați- ilor româno-americane pînă la primul război mondial. Paul Cernovodeanu VALENTIN AL. GEORGESCU, Bizanțul și instituțiile românești pînă la mijlocul secolului al XVIII-lea, Edit. Academiei R.S.R., București, 1980, 296 p. Această ultimă carte, din cele multe, publicate mai cu seamă în ultimii ani de către Valentin Al. Georgescu, reprezintă, din mai multe puncte de vedere, o sinteză a cercetărilor sale pe tărlmul Istoriei vechiului drept româ- nesc. Feluritele părți ale volumului sînt destul de deosebite ca structură, însă, și, de aceea, se cuvin a fi înfățișate separat. O lungă introducere prezintă, în liniile cele mai generale cu putință, părerile profesorului Georgescu asupra necesității de a încadra istoria dreptului și cea a instituțiilor feudale românești unei istorii generale a moștenirii bizantine în Peninsula Balcanică. Argumentele de bază ale acestei măiestrite pledoarii pro domo sînt tradiția și autoritatea. într-adevăr, pe acest tărîm există o îndelungată și rodnică tradiție, astfel îneît publicarea unui volum cu asemenea titlu este în chip îndestulător lămurită. Efortul profesorului Georgescu se explică altfel prin nevoia, adine simțită, de a da încă o dată o replică solid argumentată unor păreri care, în sinul istoricilor, sînt, poate cu destulă nedreptate de altfel, socotite ca insuficient fundamentate științific. Avem aici de a face cu o veche controversă, care depășește cadrul istoriei dreptului. O seamă de spec ialiști, mai ales etnografi, socio- logi și juriști, socotesc astfel că elementul principal, caracteristic și definitoriu pentru istoria instituțiilor și dreptului românesc a rămas, pînă în vremea legiuirilor fanariote și habsburgice, o tradiție obștească, preistorică în esența ei, conservată și numai superficial modificată în antichitate și evul mediu. Fenomenul este real și, lăslnd deoparte exagerările, tezele lui H. H. Stahl, care descoperă permanența acestor instituții primi- tive pînă aproape de vremea noastră, sînt perfect plauzibile. întrebarea este însă dacă putem încadra acest conservatism instituțional, ce poate fi, altminteri, aflat peste tot, iar nu numai la noi în țară, unei istorii a dreptului. Tomul întîi, recent apărut, dintr-o colectivă Istorie a dreptului românesc (București, 1980), redactată sub privegherea prof. VI. Hanga, pornește de la o premisă afirmativă. Teza Însăși refuză insă să se lase demonstrată ca atare, atlta vreme cit nu este supusă unor criterii cronologice oarecare. Este astfel Intr- 56 www.dacoromanica.ro 990 RECENZII 6 adevăr păcat că nici aici, unde intîlnim și părți semnate de Val. Al. Georgescu, faimosul jus Valaehicum nu este Încadrat unei realități isterice palpabile, astfel incit acest drept cohsuetudinar, moștenit din epoca ultimelor migrații (sec. XI—XIII) și fundamental modificat in sec. XVI—XVII prin constituții locale, pare condamnat să fie confundat in continuare cu așa zisa tradiție preistorică românească. De cealaltă parte se află tabăra cercetători- lor, care nu pornesc de la teze, ci de la izvoare și nu pot să nu arate că, oficial cel puțin, dreptul epocii medievale a fost la noi cel bizantin, de tradiție romană. Terenul pe care se Înfruntă cele două concepții este cel al institu- țiilor, pe care unii se străduiesc să le dovedească că autohtone, preistorice sau măcar daco- române, iar ceilalți le arată ca bizantine In esența lor. Pentru un istoric argumentele acestei din urmă tabere, menite să-i vorbească pe limba lui, slnt singurele care contează, dar In sinul sociologilor și juriștilor tezele celei dinții se bucură Încă de multă autoritate. Punctul slab al școlii istoriciste este concesia pe care o face celei etnografice, atunci cind acceptă perpetuarea neîntreruptă a tradiției dreptului roman in sinul comunităților româ- nești de-a lungul veacurilor Întunecate și escamotează prăpastia cronologică dintre seco- lele IIIși XIV printr-această ipoteză artificială. Ba, mai mult, unii, precum Însuși Val. AI. Georgescu, admit In continuare, măcar teore- tic, posibilitatea de a dovedi aceasta. De fapt, acel drept al românilor de care vorbesc hrisoavele veacului al XV-lea nu are nimic comun cu lex Romanorum a Occidentului din secolele V— VIII, lex care se sprijinea pe Gajus și Codul Theodosian, ci reprezintă numai personalitatea juridică a obștilor libere (nu trebuie făcută In acest caz confuzie cu rumânii de mai tlrziu, așa cum pare Înclinat Insă autorul să creadă), ale căror cutume variau de la ținut la ținut, iar coincidențele constatate exprimă nu atlt o tradiție comună, cit o evoluție sincronică. Așa cum chiar autorul a demonstrat In 1963, Însăși frecvența apelului judiciar din trecutul nostru la obiceiuri poate și trebuie să fie corelată cu autoritatea con- ferită cutumei, Înregistrate de altfel In scris, de către pravila bizantină. Reținem deocamdată, așadar, că, atlta vreme cit acceptăm o structură comunitară pentru veacurile Întunecate, a presupune o menținere oarecare a conceptelor și instituții- lor dreptului roman clasic pentru această epocă este o naivitate evidentă, iar cit privește originile dreptului consuetudinar românesc și variantele sale— care slnt deconcertant de multiple, intrucit șl acesta a fost, orice s-ar spune, supus vicisitudinilor istoriei —, precum și sfera sa de aplicație, ceea ce contează foarte mult, o confruntare a eficacității celor două demersuri este tn continuare utilă, dar numai cu condiția să se țină seama de punctul de vedere al adversarului științific, altminteri vom avea de a face In continuare nu cu un dialog, ci cu două monologuri. Prima parte a cărții, Bizanțul ți instituțiile rămâneți i pină la 1453, traduce la Început (p. 37— 84) cele deja Înfățișate de autor, cu deosebită capacitate de sinteză. In raportul prezentat de el la cel de al XlV-lea Congres de studii bizantine din 1971. Socotim de aceea că nu este neapărat necesar să ne oprim prea mult asupra acestor pagini care arată, intr-o formă sintetică. In ce mare măsură au fost încorporate conceptele juridice și administrative bizantine de către structurile feudale ale statelor româ- nești de dincoace de Carpați: domnia — aspect prezentat și separat, Intr-un studiu publicat In 1971 — , dregătorii, organizarea agrară și cea bisericească. în ceea ce privește structura de stat, pentru care s-a demonstrat, Încă din veacul trecut, o origine bizantină, credem că putem accepta integral concluziile autorului. Ceea ce mai trebuie făcut In acest domeniu este Insă circumscrierea, altminteri lesnicioasă, pentru toate cazurile In parte, a verigilor de legătură, care slnt Întotdeauna slrbești, chiar și în Moldova. Structura agrară este aliniată de autor, cu argumente convingătoare, celei a obștilor bizantine. într-adevăr, un bun clștigat al istoriografiei noastre, care de la 1927 Încoace și-a Îndreptat stăruitor atenția asupra acestui aspect, Intr-adevăr esențial, al tradiției bi- zantine, este astăzi asemănarea pină la identi- tate a regimului juridic de proprietate obștească din Țările Române celui din Nomos georgikos, apărut in sec. VII— VIII și modificat in sec. XI, așa cum apare acesta de obicei In variantele sale tlrzii (sec. XV), ca și dovada aplicării necurmate a acestor „pravile pentru plugari”, inceplnd din secolul al XV-lea și pînă la sfîrșitul epocii fanariote, in Moldova, Muntenia și Banat. în sfirșit, pentru statutul și capacitatea juridică ale Bisericii, inclusiv aspectul de simbioză feudală al patronatului și charisticariatului, prezentarea sintetică a profesorului Georgescu Îmbogățește substanțial concluziile, altminteri judicioase, dar lipsite de un orizont mai larg, ale regretatului Gh. Cronț, prin asimilarea rezultatelor, foarte importante, la care a ajuns critica istorică de peste hotare. A constata paralelisme, similitudini și chiar identități intre instituțiile bizantine și cele românești, este desigur un exercițiu folositor și chiar indispensabil pentru cine urmărește asemenea fenomen de aculturație, căci este intr-adevăr vorba de aculturație, iar nu de tradiție, așa cum a subliniat in repetate rlndurl chiar autorul. Să ne fie astfel Îngăduit a constata, cu acest prilej, că tocmai in asemenea larg orizont, dăruit de o vastă și multilaterală www.dacoromanica.ro 7 RECENZII 891 experiență științifică și socială, ca și de o cultură intr-adevăr enciclopedică, rezidă și incontestabila superioritate a profesorului Georgescu față de alți colegi ai săi de breaslă. Pentru a se face lumină deplină, trebuie ca, mai Întli, să ni se arate și care anume au fost codurile de legi bizantine care au dat această culoare romano-orientală instituțiilor și drep- tului In evul mediu. Aceasta cu atlt mai vlrtos cu cit, dacă mai există Încă atita confuzie la noi in acest domeniu, este pentru că nu se face taică, practic, nici un fel de legătură Intre cutare cod de legi și fenomenele economice și sociale ale evului mediu românesc. Deplin conștient de această lacună, autorul, cu o rîvnă vrednică de admirație, acumulează la paginile 106— 120 o impresionantă listă de vechi manuscrise, slavone, grecești și româ- nești, care datează din secolele XV— XVIII și mărturisesc in sensul unei intense practicări a compilațiilor, manualelor și repertoriilor de drept bizantin de către vechii noștri juriști. Că această listă este incompletă, ea puțind fi triplată, este ceva mai puțin important, însemnat este, din păcate, faptul că se ignoră conținutul celor mai multe dintre acestea. Să ne fie astfel Îngăduit a preciza, in citeva cuvinte, despre ce anume este vorba. Odată cu Întemeierea feudală a statelor românești, in sec. XIV, s-a căutat să se asimileze o minimă legislație scrisă, consonantă cu obiceiu- rile, menită să modereze excesele cele mai frec- vente ale unei societăți aflate in plină transfor- mare și care era departe de a Înfățișa numai aspectele idilice Îndeobște evocate. Pentru aceasta s-a recurs, prin intermediul Bisericii, la felurite Îndreptare și norme de factură penitențială, care Înglobau numeroase ele- mente de drept civil și penal. în Transilvania, Maramureș și Moldova de miazănoapte mode- lele folosite au fost penitențialele galițiene din sec. XIII. Copiile păstrate datează din sec. XV—XVII, iar unele dintre ele cuprind Nomos georgikos, părți din Basilicale și serii de novelle din sec. XIII, precum și legislație patriarhală din sec. XIV. Exemplarele din sec. XVI urmează Îndeobște Kormiaja Kniga și pe Malaxos. Aceste manuscrise n-au fost plnă acum niciodată studiate. în Țara Româ- nească și Moldova s-a adoptat chiar de la Început, sub Nicolae Alexandru și Petru Mușat, un cod destul de primitiv, identic In mare Pravilei de la Govora. Extraordinara răspîndire a acestei compilații, care a fost unul dintre primele texte traduse— și nu numai o dată —, In limba română, ca și menți- nerea sa plnă la Începutul secolului trecut In uzul bisericilor sătești, grăiește de la sine asupra adevăratului conținut al așa zisului drept tradițional românesc. Ea cuprinde precepte și indicații penitențiale, unele de origine occidentală (sec. VII— IX), care Încă din sec. X făceau autoritate In Europa de răsă- rit, din Balcani plnă In Rusia și Boemia, precum și, traduse In limba slavonă, elemente de disciplină și drept bizantin (sec. IX— X). Forma In care ea a pătruns la noi. In medio- bulgara de redacție slrbească, rusească și bulgărească. In cel puțin trei variante deose- bite, nu este anterioară celei de a doua jumătăți a sec. XIV, deși In mare ea a fost pe deplin constituită, in Macedonia, Încă din sec. XI-XII. La mijlocul sec. XV, sub Vladislav al II-lea, Țara Românească a adoptat o vastă compilație care cuprindea Sintagma lui Vlastaris — copiată, tot atunci, la noi, in- tegral —, intr-o formă prescurtată și adăugită cu elemente locale, apoi Codul lui Ștefan Dușan, două variante ale Pravilei de la Govora și o redactare tirzie a lui Nomos georgikos. Urmașul lui Vladislav, Vlad Țepeș, s-a arătat preocupat mai ales de introducerea unui cod urban inspirat direct de cutumele Sibiului, ce reprezentau o variantă a lui Sachsenspiegel (sec. XIII). în urma sa aflăm, pe vremea lui Vlad Călugărul, o mărturie asupra aplicării unui adaos local la Sintagma lui Vlastaris in practica judiciară. în Moldova lui Ștefan cel Mare Sintagma făcea autoritate, așa cum arată atlt numeroasele manuscrise, cit și sutele de glose păstrate in două copii ale sale, în Transilvania, legislația bizantină între- buințată de Biserica românească cuprindea penintențialul amintit, Vlastaris, Malaxos și citeva coduri rusești ori, In Banat, athonite. Veacul al XVI-lea reprezintă, în pofida repetatelor invocări ale pravilei și legii divine, ori obiceiului și datinii, o vreme de justificare ipocrită a arbitrariului domnesc, supus unor reguli restrictive abia la Începutul veacului al XVII-lea, odată cu afirmarea principiului controlului din partea stărilor privilegiate, așa cum sugerează de altfel și recent apăruta monografie închinată de Val. Al. Georgescu șl Petre Strihan Judecății domnești tn Țara Românească și Moldova (1611—1831), (Bucu- rești, 1979), carte ce elimină insă din capul locului criteriul cronologic pentru epoca cercetată, aducînd la același numitor cele două extremeale ei, 1611 și 1740. Revenind la cartea recenzată, ni se par deosebit de utile în schimb paginile următoare, unde ni se oferă, pe rînd, liste de cazuri din sec. XVI— XVII care ilustrează modul de aplicare a dreptului ctitoricesc și dedicatoriu (p. 154- 179), trimiria bizantină Întemeiată de legea lui Andronic I din 1306 (p. 207— 219), principiu căruia putorul i-a închinat clndva un remarca- bil studiu, și, în sfîrșit, lista, plină de tllc, a cazurilor de definire a legii bizantine în genere, iar nu numai a celei canonice, prin conceptul de Zex Dei (p. 249— 253), uzitat Îndeobște In societățile cu o evoluție Încă nedesăvtrșită. www.dacoromaiiica.ro 992 RECENZn 8 Parteâ a doua a cărții, Bizanț după Bizanț și dezvoltarea instituțiilor românești H53— 1150, este împărțită în două secțiuni. Cea dinții (p. 87—124), sub titlul Cadrul social Și cultural al influenței instituționale post-bizan- tine cuprinde liste de manuscrise și de ediții, după lucrări mai vechi, precum și o încercare de sinteză istorică. Este atinsă aici, bineînțeles, și chestiunea audienței și autorității reale ale culegerilor de drept bizantin în limba greacă și, în primul rînd, ale Basilicalelor, pe linia unor preocupări deja tradiționale la noi, ilustrate de C. A. Spulber (1944—1945), Gh. Cronț (1964—1965, 1969) și autor (1969, 1970, 1971, 1979). Compilația luiEustatie, Cele șapte taine și Ctrja arhierească, manuale și repertorii de drept care au fost folosite la noi în sec. XVII și, în ceea ce privește opera lui lacov din lannina, și în veacul următor, se bucură de mai puțină atenție din partea profesorului Georgescu. Mai însemnată este secțiunea a doua. Impactul post-bizanlin asupra instituțiilor româ- nești (p. 126— 219), unde autorul, reluînd uneori demonstrațiile din lucrările sale mai vechi, înfățișează sistematic organizarea de stat, puterea domnească, divanul și dregătorii, apoi iarăși ctitoriile, dreptul de proprietate, trimiria și preemțiunea — instituție căreia i-a închinat acum cincisprezece ani cea dintîi carte a sa. Partea a treia și ultimă a cărții. Aspecte instituționale tn practica judiciară a dreptului bizantin receptat (p. 224— 289) este și cea mai originală.înfățișînd cazuri răzlețe șl amestecate, care sînt însă prezentate cu vioiciune, claritate, argumente solide și convingătoare, pentru a ilustra, lucru ce-i reușește autorului pe deplin, tezele destul de generale și absolute expuse în părțile precedente. Nu ne îndoim de aceea că aceste pagini, care se cuvin a fi citite în între- gime de toți medieviștii noștri, vor trezi un justificat interes tuturor cele pasionați de istoria vechilor noastre instituții juridice și sociale. Radu Constantinescu EMILIA DOEUȚIU-BOILĂ, Inscripțiile din Scythia Minor, V, Edit. Academiei E.S.E., București, 1980, 327 p., 1 hartă + 32 pl. Cu acest volum a debutat cea de-a doua serie, Inscripțiile din ScythiaMinorflnscriptlo- nes Scythiae Minoris), din culegerea națio- nală Inscripțiile antice din Dacia și Scythia Minor (Inscripliones Daciae el Scythiae Minoris antiquae), sub redacția prof. D. M. Pippidi și I. I. Russu; el grupează inscripțiile descoperite în zona Zimes-ului dobrogean între Seimeni (în amonte de Capidava) și Salsovia (aproape de vărsarea brațului Sf. Gheorghe al Dunării în mare). Cum se știe, în anul 1975 a fost inaugurată culegerea de inscripții latine și grecești din țara noastră, prin publicarea seriei I: Inscripți- ile Daciei romane, din care au apărut plnă acum patru volume: I (1975), Diplomele militare. Tăblițele cerate (I. I. Russu); II (1977), Oltenia și Muntenia (Gr. Florescu, C. C. Peto- lescu); III/l (1977), Dacia Superior— Zona de sud-vest (I. I. Russu, V. Wollmann, N. Gudea, Milena Dusanic); III/2, (1980), Dacia Superior— Ulpia Traiana Dacica (Sarmizeyetusa) (I. I. Russu, I. Piso, V. Woll- mann). Cea de-a doua serie este consacrată inscripțiilor provinciei dintre Dunăre și Mare într-o ordine dinainte stabilită, în care voi. I va cuprinde inscripțiile de la Histria și din terito- riul său, II pe cele de la Tomis și împrejurimi, III pe cele de la Callatis și împrejurimi, iar IV pe cele din zona sudică a Zimes-ului dobrogean (Durostorum— Axiopolis). După volumul pu- blicat de Emilia Doruțiu-Boilă (V), este de așteptat ca în anii următori să vadă lumina tiparului și celelalte volume— unele din ele fiind în stadiu avansat de pregătire (I, IV). Deosebit de acestea, dar în cadrul aceleiași colecții naționale, Em. Popescu a publicat, în 1976, Inscripțiile grecești și latine din secolele IV—XIII descoperite tn România. în volumul cu inscripțiile din Dobrogea recent apărut, ordinea prezentării materialului epigrafic este cea adoptată în volumele pu- blicate anterior, cele ale primei serii, adică pornind de la sud spre nord; spre est au fost cuprinse inscripțiile pînă la limitele teritoriilor orașelor grecești. Întrucît malul stîng al Dunării maritime a aparținut teritorial-militar pro- vinciei Moesia Inferior, au fost incluse în volum și inscripțiile descoperite în zona Barboși- Galați. Urmîna criteriul topografic, au fost cuprinse toate inscripțiile descoperite într-o localitate, chiar dacă acestea se refereau la altă așezare. Din punct de vedere cronologic, volumul cuprinde inscripțiile din epoca romană timpu- rie, de la pătrunderea romanilor în Dobrogea pînă la Dioclețian (aproximativ secolele I— III); după cum se știe, inscripțiile din epoca imperiului tîrziu au fost publicate de Em. Po- pescu în volumul citat mai sus. www.dacoromanica.ro 9 RECENZII 993 Fiecare localitate este precedată de o scurtă introducere Istorică, care cuprinde totodată și o serie de indicații cronologice și bibliografice privind cercetarea arheologică a acesteia. în cadrul fiecărei localități, inscripțiile au fost prezentate tematic — Incepind cu in- scripțiile de pe monumentele publice și onori- fice, continulnd cu cele votive și funerare și Încheind cu cele din categoria instrumentam (inscripții! tegulare, grafiți, ștampile pe amfore șl opaițe). Prezentarea fiecărei piese cuprinde denumirea (stilp miliar, altar votiv, monu- ment funerar etc.), locul și condițiile descoperi- rii, descrierea piesei și starea de conservare, dimensiuni, loc de păstrare (muzeu, colecție), bibliografie (vezi și lista abrevierilor, p. 7|— 13), datare; urmează transcrierea textului epigrafic in caractere cursive (cu Întregirile și restitui- rile conform regulilor de publicare a textelor epigrafice; vezi lista semnelor diacritice la p. 13), variae lectiones, traducere In româ- nește și comentariu (epigrafic, istoric și lingvistic). Aceste probleme slnt prezentate pe scurt In introducere (p. 16—17); urmează un scurt Istoric al cercetărilor epigrafice, cu multe referiri la Întreg teritoriul dintre Dunăre și Mare (p. 16— 19). Inscripțiile slnt grupate sub 37 de localități, dintre care 14 slnt cu numele antic cunoscut (Capidava, Ulmetum, vicus Clementiani, Carsium, Cius, Berce, Troesmls, vicus Petra, Ibida, Arrubium, Dinogetia, Noviodunum, Aegyssus, Salsovia). Corpus-ui propriu-zls debutează cu prezen- tarea inscripțiilor de la Seimeni — unde s-au descoperit o așezare civilă și un turn de pază (acesta din urmă din secolul al IV-lea); numele antic nu ne este cunoscut. De aici provin trei stilpi miliari din timpul lui Anto- nius Pius, Septimlu Sever și Dioclețian, atestfnd activitatea de refacere a drumurilor pe Zimes-lil Dunării pe timpul acestor Împărați. Se mai cunosc o inscripție votivă și un fragment de monument funerar. De la Dorobanțu provine un alt stilp miliar, probabil din timpul lui Hadrian, reutilizat și rescris pe timpul lui Dioclețian. O inscripție votivă este pusă de un anume M. Coc(ceius) Hilus, se pare f?mag(ister) vijci Hi; pe baza acestei inscripții, s-a propus localizarea la Dorobanțu a unui vicus cu acest nume. De la Băltăgești ni se prezintă inscripția funerară a unui veteran, fost sesquiplicarius. Urmează un important lot de inscripții de la Capidava (p. 30— 76, nr. 8— 54). Acesta a reprezentat cel mai important centru militar și civil roman, pe malul drept al Dunării Intre Axiopolis șl Troesmis, aflat la un important vad de trecere spre Clmpia Munteniei. Numele conține o rădăcină autohtonă, getică. Cea mai mare parte a inscripțiilor descoperite aici datează din secolele II— III; doar două sau trei sînt de la sfîrșitul secolului al III-lea — în- ceputul celui următor (aducind însă informații importante privitoare la reorganizarea limes- ului in epoca lui Dioclețian). Inscripțiile din epoca imperială timpurie sînt votive și funerare. Ele nu ne fac însă cunoscută organizarea acestei așezări. Dar dintr-o inscripție de la Ulmetum cunoaștem numele lui C. lulius Quadratus, quinguennalis territorii Capidaven- sis — de unde rezultă că această așezare romană, pagus sau vicus, era centrul unui teritoriu rural; acesta cuprindea teritoriul străbătut de drumul ce trecea prin interiorul Dobrogei spre Capidava. Ca și în cazul Suci- davei din Dacia Inferior (Malvensis), acest teritoriu era organizat civil, avînd desigur un consiliu de curiales și un quinguennalis — magistrat ales o dată la cinci ani. O altă inscripție, pusă în cinstea lui T. lulius Salur- ninus, cond(uctor) Illyrici [u]triusgu(e) et ripae Thraciae (nr. 10), arată că aici se afla o stațiune vamală (vezi șl nr. 12). Dar inscripția funerară a unui beneficiarius consularis nu pare a fi totuși indiciul existenței unei stații de beneficiarii la Capidava (nr. 41). De la Capidava avem o altă dovadă a grijei autorităților imperiale pentru menținerea rețelei rutiere a provinciei: un fragment de stîlp miliar, nedatabil. Date importante prezintă inscripțiile pen- tru populația Capidavei. Alături de cetățenii romani — mulți purtînd gentiliciul Cocceius, de la împăratul Nerva — , întîlnim o serie de nume traco-getice precum Auluporis, Tsinna, Zura, Tsiru etc. Inscripțiile de la Capidava prezintă, de asemenea, multe particulari- tăți de limbă și scriere — prin caracterul lor mai rustic, dar tocmai de aceea mai original. De la Topalu — aflat la jumătatea dis- tanței dintre Capidava și Carsium — provin un fragment de inscripție funerară, precum și un altar de calcar dedicat lui lupiter cel prea bun și mare (lupiter Optimus Maximus), lunonei și zeiței Ceres Frugifera („cea dătă- toare de roade”), de către un magister viei; inscripția ne dă deci informații și despre sta- tutul acestei așezări în secolele II — III e.n. în secolul al IV-lea, aici s-a construit o ce- tate. Un alt lot important de inscripții provin de la Ulmetum (azi com. Pantelimonu de Sus, jud. Constanța) (nr. 59— 91). Această așezare se afla la o importantă întretăiere de dru- muri — legînd Histria cu Capidava și Tro- paeum Traiani cu Noviodunum. Numele antic a fost identificat încă de la sfîrșitul secolului trecut cu localitatea amintită de Procopius în lucrarea sa Despre zidiri grație inscripției puse de cives Romani et Bessi consistentes www.dacoromanica.ro 994 RECENZII 10 vico Ulmeto. Așadar, în epoca imperială tim- purie, Ulmetum a avut un caracter rural, civil — un oicus aparținînd teritoriului Capi- davei; așa rezultă din inscripția Iul C. lulius Quadratus, loci princeps, quin.quenn.alis terri- fo[rti] Capidaoensis. îndeosebi termenul loci princeps a provocat o vie discuție (sintetizată de autoare la p. 103—104, în comentariul la rîndul 7); dar, așa cum se face observația loc. cit., „prin princeps loci nu se exprima o magistratură anume, ci doar o poziție socială, de fruntaș local”. în această calitate, el a ajuns quinquennalis al teritoriului Capida- vei. în afară de organizarea administrativă și populația acestui oicus, inscripțiile ne dau știri, de exemplu, despre viața religioasă; astfel, deosebit de interesantă este dedicația pusă de Consacrani Siloani SPolitical and Cultural Vocabulary (in the newspapers published in Romania between 1888 — 1912). RELATIONS POLITIQUES GEORGE ISCRU: Tudor Vladimirescu, l’homme et sa formation- NESTOR CAMARIANO: Rhigas Velestinlis. ComplGtements et corrections concernant sa vie et son activită. KONSTANTINOS K. HATZOPOULOS (Thessaloniki) An Unpublished Document about the Greek Revolution of 1821. EMIL BOLD AN: L’attitude de la Porte ottomane envers l’Union des PrincipautGs Roumaines, telle qu’elles a ete vue par Arthur Baligot de Beyne. CHRONIQUE - COMPTES-RENDUS - NOTICES BIBLIOGRAPHIQUES — TABLE DES MATlfiRES. www.dacoromanica.ro „REVISTA DE ISTORIE” publică tn prima parte studii, note și comunicări originale, de nivel științific superior, din domeniul istoriei vechi, medii, moderne și contemporane a României și universale. în partea a doua a revistei, de informare științifică, sumarul este completat cu rubricile, Probleme ale Istoriografiei con- temporane (Studii documentare), Viața științifică, Recenzii, Revista revistelor, însemnări, Buletin bibliografic, in care se publică materiale privitoare la mani- festări științifice din țară și străinătate și sînt prezentate cele mai recente lucrări și reviste de specialitate apărute în țară și peste hotare. NOTĂ CĂTRE AUTORI Autorii sînt rugați să trimită studiile, notele și comunicările, precum și materialele ce se încadrează în celelalte rubrici, dactilografiate la două rînduri, trimiterile infrapaginale fiind numerotate în continuare. De asemenea, documen- tele vor fi dactilografiate, iar pentru cele în limbi străine se va anexa traducerea. Ilustrațiile vor fi plasate la sfîrșitul textului. Numele autorilor va fi precedat de Inițială. Titlurile revistelor citate în bibliografie vor fi prescurtate conform uzanțelor internaționale. Autorii au dreptul la un număr de 30 de extrase. Responsabilitatea asupra conținutului materialelor revine în exclusivitate autorilor. Manuscrisele nepublicate nu se restituie. Corespondența privind manuscrisele, schimbul de publicații se va trimite pe adresa Comitetului de redacție, B-dul Aviatorilor nr. 1, București — 71261. REVISTE PUBLICATE ÎN EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA • REVISTA DE ISTORIE • REVUE ROUMAINE D’HISTOIRE • STUDII ȘI CERCETĂRI DE ISTORIE VECHE ȘI ARHEOLOGIE • DACIA. REVUE D’ARCHEOLOGIE ET D’HISTOIRE ANCIENNE • ANUARUL INSTITUTULUI DE ISTORIE ȘI ARHEOLOGIE CLUJ- NAPOCA • ANUARUL INSTITUTULUI DE ISTORIE ȘI ARHEOLOGIE „A. D. XENOPOL” - IAȘI • STUDII ȘI CERCETĂRI DE ISTORIA ARTEI - SERIA ARTĂ PLASTICĂ - SERIA TEATRU—MUZICĂ— CINEMATOGRAFIE • REVUE ROUMAINE D’HISTOIRE DE L’ART - S&R1E' BEAUX-ARTS - SfiKIE LUCRĂRI APĂRUTE ÎN EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA DAN BERINDEI, Epoca Unirii, 1979, 272 p., 16 lei. DUMITRU VITCU, Diplomații Unirii, 1979, 186 p., 24 lei. ILIE CORFUS, Documente privitoare Ia istoria României culese din arhivele polone. Secolul ai XVI-lea, 1979, 448 p., 29 lei. • * « Independenta României. Bibliografie, 1979, 307 p., 31 lei. VICTOR AXENCIUC, IO AN TIBERIAN, Premise economice ale formării sta- tului național unitar român, 1979, 322 p., 27 lei. MIRCEA PETRESCU DÎMBOVIȚA, depozitele de bronzuri din România, 1978, 390 p., 51 lei. ION BARNEA șl colab. Tropaeum Traiani, I, Cetatea, 1979, 258 p., 38 lei. LIGIA BÂRZU, Continuitatea creației materiale și spirituale a poporului român pe teritoriul fostei Dacii, 1979, 138 p., 10 lei. RADU POPA, MONICA MĂRGINEANU CÎRSTOIU, Mărturii de civilizație medievală românească, 1979, 162 p., 28 lei. • * • Documente privind revoluția de Ia 1848 tn țările române, C, Transilvania, voi. II, 1979, LXI + 475 p., 35 lei. ION I. RUSSU, Daco-gețli in Imperiul Roman, 1980, 115 p., 8,75 Iei. MIRCEA MUȘAT, Izvoare și mărturii străine despre strămoșii poporului român, 1980, 158 p., 11 lei. MUSTAFA A. MEHMET, Cronici turcești privind Țările Române. Extrase III, Sfirșitul sec. XVI—începutul scc. XIX, 1980, 444 p., 37 Iei. ȘERBAN BOBANCU, SAMOIL CORNEL, EMIL POENARU, Calendarul de la Sarmlsegetusa Regia, 1980, 191 p., 11 lei. VIRGIL MIHĂILESCU BÎRLIBA, La monnale romaine chez les Daces orien- tau x, 1980, 312 p., 19,50 lei. » • » Nouvelles ftudes d'histoire, VI/1 + VI/2, 1980, 326+ 340 p. 26+ 28 lei. • • « Revoluția din 1821 condusă de Tndor Vladimirescu. Documente externe, 1980, 496, p., 32 lei. • * « Inscripțiile Daciei Romane, 1II/2, 1980, 484 p., 34 lei. • * • Inscripțiile din Scytiiia Minor, voi. V, 1980, 351 p. + 317 fig-, 35 lei. CONSTANTIN PREDA, Callatis. Necropola romano-bizantină, 224 p., 36 lei. VALENTIN AL. GEORGESCU, Bizanțul și instituțiile românești pină la mijlocul secolului al XVIII-lea, 1980, 296 p., 22,50 lei. RM ISSN CO - 3870 I.P. Informația c. WWW, 1198 dacoromanic^.ro Lei 10