ACADEM IA ji DE ȘTIINȚE S O C I A L E i| Șl POLITICE A REPUBLICII || SOCIALISTE l[ ROMÂN IA DIN SUMA®: ■/ tt,1^ j.prtvireiIla JÎmbaJulI'istoric I l| 'I I . . , T < , V IDEOLOGIA GENERAȚIEI '< 1 ' ' J. AiioNilPEtaia, Eugbn Stanesou I | I 1 " l| ' । I T , I ' |i‘ j 160 DE1 ANI DE LAI REVOLUȚIA DIN 1821 j (| l| ,l । I '| FOțtȚAiDE BAZ A REVOLUȚIEI ROMÂNE DE LA 1821 [y ■ j '' ] i! " Jj | ' '[ IN || dol-STANIȚ^CORBU1 . DW ura» ub |<ț || ' | '| j NlC.OJ-.AB ISAB IMPIIGAȚIILE ECONOMICE ALE DOMINAȚIEI Î)TOMANE ASUPRI ] 'PRINCIPATELOR ROMÂNE (1750—1859) j-kvU . I- n ,i ii I ! AdăniloJie ' I' '•[ ’ Iii1/ H V I : ,1 , i 1 ; ■ I )( 1 VALORIFICAREA BOGĂȚIILOR MINIERE DE CĂTRE POPORULjROMAN ’ fl'1 !l 1 ! 1 i' । ij i1 Ștefan |OiJtbanu I1 H I , i I ! ■ ' rĂȚII NAȚIUNILOR 1922 -1925 I '( I' H p ' 'I i । II i .iii 'Elizai Gamwjs il . I 1 i> 1 < 1 .. ,1 il RECENZII! | fl ! , ÎNSEMNĂRI'! ' ' । TOMUL 34 1981 MARTIE n EDITURA Ă REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA ACADEAUA DE ȘTIINȚE SOCIALE ȘI POLITICE A REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA SECȚIA DE ISTORIE ȘI ARHEOLOGIE COMITETUL DE REDACȚIE Aron Petrtc (redactor responsabil); Ion Apostol (redactor res- ponsabil adjunct); Nichita AdXniloaie; Ludovic De.meny; Gheor- qhe I. IonițI; Vasile Liveanu; Aurel Loghin; Damasciiin Mioc; Ștbpan Oltbanu; Ștefan Ștefănescu; Pompiliu Teodor (membri). Prețul unul abonament este de 120 lei. In țară abonamentele se primesc la oficiile poștale, factorii poștali și difuzorll de presă din Întreprinderi și Instituții. Revistele se mai pot procura (direct sau prin poștă) șl prin PUNCTUL DE DESFACERE AL EDITURII ACADEMIEI, Calea Victoriei nr. 125, sector 1. Cititorii din străinătate se pot abona adresindu-se la ILEXIM Departamentul Export-Import presă, P. O. BOX 136—137. Telex 11226 — București, Str. 13 Decembrie nr. 3. Manuscrisele, cărțile și revistele pentru schimb precum și orice corespondență se vor trimite pe adresa Comitetului de redacție al revistei „REVISTA DE ISTORIE”. Apare de 12 ori pe an. Adresa Redacției: București, tel. 50.72.41. www.daoonHnanioa.ro TOM 34, Nr. 3 martie 1981 SUMAR ARON PETRIC, EUGEN STÂNESCU, Cu privire la limbajul istoric............ 160 DE ANI DE LA LA REVOLUȚIA DIN 1821 CONSTANTIN CORBU, Țărănimea - forța de bază a revoluției române de la 1821 NICOLAE ISAR, Ideologia generației din epoca de la 1821 (I)............ W N1CH1TA ADÂNILOAIE, Implicațiile economice ale dominației otomane asupra Prin- cipatelor române (1750 — 1859)......................................... * ȘTEFAN OLTEANU, Valorificarea bogățiilor miniere de către poporul român în epoca veche și medie ........................................................ ★ ELIZA CAMPUS, Tentative de consolidare a Societății Națiunilor (1922-1925) . . . DOCUMENTAR VIORICA ENÂCHIUC-MIHAI, Cercetări arheologice pe teritoriul comunei Dridu—punctul „La metereze”........................................................... RADU LUNGU, Contribuții la istoria meșteșugurilor medievale în Țara Româneasca NICOLAE STANCU, Demersuri diplomatice ale României în vederea recunoașterii inde- pendenței sale de stat pe lingă statele din Asia, Africa și America latină . . . V AȚA ȘTIINȚIFICĂ Adunarea generală a Academiei de științe sociale și politice (Jon Apostol); Sesiuni știin- țifice consacrate aniversării bătăliei de la Posada (Nicolae Stoicescu); A XV III-a sesiune de comunicări științifice a Academiei Militare — secția Istoria artei militare (Dan A. Lăzărescu ; Colocviu comemorativ Nicolae lorga la Botoșani (Traian Vdrea); Sesiune de comunicări științifice la Oradea (Gelcu Maksutovici); Sesiunea de comunicări a Muzeului de istorie și artă din Zalău (Constantin C. Pe- tolescu); A V-a sesiune a comisiei mixte româno-polone de istorie (Florin Con- stantinii!) ; Dezbatere privind evoluția uneltelor în sud-estul european în evul mediu (Ștefan Olteana); Crearea comisiei internaționale de istorie a istoriografiei (Lucian Boia); Vizita unui istoric italian (Florin Constantiniu); Cronica . . . „REVISTA DE ISTORIE'1, Tom 34. nr. 3, p. 385-580 1981 1 www.dacoromanica.ro 389 395 417 441 465 487 507 513 519 525 386 RECENZII ELIZA CAMPUS, Din politica externă a României. 1913—1947, Edit. politică, București, 1980, 636 p. (Constantin Botoran) . . . i................................................ 545 GHEORGHE I. BRĂTIANU, Tradiția istorică despre întemeierea statelor românești, ediție Îngrijită, studiu introductiv și note de Valeriu Râpeanu, Edit. Eminescu, București, 1980, 295 p. (lolanda Micu, N. Stoicescu)..................................... 550 • * • Ades du Il-e Congres internațional de Thracologie (Bucarest, 4—10 septembre 1976), I— II (Histoire et archâologie), âditâs par les soins de Radu Vulpe, prâsident du Congres, avec la collaboration de Constantin Preda, Alexandru Vulpe et Adriana Stoia, Edit. Academiei R. S. România, București, 1980, 470 p. + 462 p. (Con- stantin C. Petolescu) ............................................................. 557 GY0RGY SPIRA, A Nemzitisegi kerdes a negyoennyolcas forradalom magyaror szagon (Problema națională in revoluția de la 1848 din Ungaria), Kossuth konyvkiado, Budapesta, 1980, 241 p. (Stelian Mlndruț) ............................................... 562 ÎNSEMNĂRI ISTORIA ROMÂNIEI. — I. D. SUCIU, Unitatea poporului român. Contribuții istorice bănățene, Edit. Facla, Timișoara, 1980, 188 p. (Victor Neumann); « *, Argeșenii și muscelenii participanți la războiul de independență a României 1877—1878, Muze- ul orășenesc Cimpulung-Muscel, Arhivele Statului Filiala Argeș, Pitești, 1980, 208 p. (Elena Gheorghe); General-locotenent ION SUTA, Infanteria Română. Contribuții la istoricul armei, voi. I, Edit. militară, București, 1977,226 p. (Valeriu A. Giuran); ISTORIA UNIVERSALĂ. — BONJU ST. ANGELOV, Iz starata Bălgarska, ruska i srăbska. literatura (Din literatura veche bulgară, rusă și sirbă), Cartea a IlI-a. Sofia, 1978, 282 p. (Damian P. Bogdan) ; GERMAINEJ TILLION, Raoensbrtick, Edit. politică, București, 1979, 216 p. (Mircea C. Dumitriu) ......... 569 | VASILE MACIU | (1904-1981)....................................................... 579 www.dacoromanica.ro TOME 34, N° . 3 marș 1981 SOMMAIRE ARON PETRIC, EUGEN STĂNESCU, A propos du langsge liistorique........................... 389 160 ANS DEPUIS LA REVOLUTION DE 1821 CONSTANTIN COREU, La paysannerie — principale force de la rfrvolution roumaine de 1821......................................................................... 395 NICOLAE ISAR, L’idăologie de la gânâration de 1821 (I)................................. 417 * N1CH1TA ADĂNILOA1E, Les implications Economiques de la domination ottomane sur les Principautăs roumaines (1750—1859) ......................................... 441 ȘTEFAN OLTEANU, La mise en valeur des richesses mini dres par le peuple roumain pendant l'antlquitâ et le moyen-âge ............................................ 465 * ELIZA CAMPUS, Tentatives de consolidation de la Sociâtâ des Nations, (1922—1925) 487 DOCUMENTAIRE VIORICA ENĂCHIUC-MIHAI, Des recherches archâologiques de Dridu — le point „La Metereze”......................................................... 507 RADU LUNGU, Contributions â l’histoire des mâtiers mâdiâvaux en Valachie .... 513 NICOLAE STANCU, Demarches diplomatlques de la Roumanie en vue de la recon- naissancc de son indâpendance âtatique par les pays d'Asie, d'Afrique et d'Amâ- rique latine ........................................................... . 519 LA VIE SCIENTIFIQUE L’assemblâe gânârale de l’Acadâmie des Sciences sociales et politiques (Ion Apostol); Sessions scientifiques consacrăes â l’annlversaire de la bataille de Posada (Nicolae Stoicescu) ; La XVIII-e sessiom de Communications scientifiques de l’Acadâmie Mllitaire— sectlon Hlstoire de l’art militaire (Dan A. Lăzărescu); Colloque commâmoratif Nicolae lorga & Botoșani (Traian Udrea); La session de Communications scien- tifiques d'Oradea (Gelcu Maksutovici); La session de Communications du Musăe d’histoire et d’art de Zalău (Constantin C. Petolescu); La V-e session de la commis- slon mixte roumano-polonaise d’histoire (Florin Constantiniu); Dâbat concemant l’frvolution des outils dans le sud-est de l’Europe pendant le moyen-âge (Ștefan „REVISTA DE ISTORIE”,"Tom 34, nr. 3, p. 385- 580, 1981 www.dacoromanica.ro 388 Olteanu); La cr&ation de la commission Internationale d’histoire de l’hlstorio- graphie (Lucian Boia); Visite d'un historien italien (Florin Constantiniu); Chro- nlque ................................................................. 525 COMPTES RENDUS ELIZA CAMPUS, Din politica externă a Bomăniei, 1913—1947 (La politique ext&rieure de la Roumanie. 1913—1947). Edltions politiques, Bucarest, 1980, 636 p. (Con- stantin Botoran) .............................................................. 545 GHEORGHE I. BRĂTIANU, Tradiția istorică despre întemeierea statelor românești (La tradition historique concernant la fondation des Etats roumains), Edition parue par les solns de Valeriu Râpeanu. Etude introductive et notes du mâme auteur. Editi- ons Eminescu, Bucarest, 1980, 295 p. (lolanda Micu, N. Stoicescu)..................... 550 » * * Ades du Il-e Congrts internațional de Thracologie (Bucarest, 4 — 10 septembre 1976), I—II (Histoire et arch£ologie), 6dit6s par les soins de Radu Vulpe, pr6- sident du Congres, avec la collaboration de Constantin Preda, Alexandru Vulpe et Adriana Stoia, Editions de l’Acadâmie de la R. S. de Roumanie, Bucarest, 1980, 470 p. + 462 p. (Constantin C. Petolescu)............................................. 557 GYORGY SPIRA, A Nemzetisegi kerdes a pegyoennyolcas forradalom magyarorszagon (La question naționale dans la râvolution de 1848 de Hongrle), Kossuth konyv- kiado, Budapest, 1980, 241 p. (Stelian Mtndruț)....................................... 562 NOTES HISTOIRE DE ROUMANIE. — I. D. SUCIU, Unitatea poporului român. Contribuții istorice bănățene (L’unitâ du peuple roumain. Contributions historiques du Banat), Editions Facla, Timișoara, 1980, 188 p. (Victor Neumann); » * » Argeșenii și muscelenii participanți la războiul de independență a Bomâniei, 1877 — 1878 (Les participants des dâpartements d'Argeș et Muscel ă la guerre d’lnd^pendance de la Roumanie, 1877—1878), Le musăe de la viile de Cimpulung-Muscel, Archlvcs de l’Etat, Filiale Argeș, Pitești, 1980, 208 p. (Elena Gheorghe); G6n6ral lieutenant ION SUTA, Infanteria Bomână. Contribuții la istoricul armei, (L’infanterie rou- maine. Contributions ă l'historique de l'arme), voi. I, Editions militalrcs, Buca- rest^ 1977, 226 p. (Valeriu A. Giuran); HISTOIRE UNIVERSELLE. - BONJU ST. ANGELOV, Iz starata bălgarska, ruska i srăbska literatura (De la literaturo ancienne bulgare, russe et serbe), livre III, Sofia, 1978, 282 p. (Damian P. Bog- dan); GERMAINE TILLION, Baoensbruck, Editions politiques, Bucarest, 1979, 216 p. (Mircea C. Dumitriu) ....................................................... 569 VASILE MACIU | (1904-1981)............................................... 579 www.dacoromanica.ro CU PRIVIRE LA LIMBAJUL ISTORIC* DE ARON PETRIC și EUGEN STĂNESCU Complexitatea epocii istorice pe care o trăim determină și revederea instrumentelor de cercetare a tuturor aspectelor pe care omenirea poate să le cunoască azi mai bine. în acest cadru se impune, ca o consecință firească, elaborarea și utilizarea și a unui limbaj istoric cît mai adecvat stărilor de lucruri și de spirit ale vremurilor actuale. Abordarea problemei limbajului istoric nu se poate face — după cum apare evident — decît în strînsă corelare cu gîndirea pe care acesta o exprimă, nu poate fi des- părțită de concepția care călăuzește pe istoricul în cauză. Aceasta și ex- plică, în parte, deosebirile de sensuri care sînt atribuite uneori acelorași termeni, mai ales cînd aceștia se referă la aprecieri valorice legate de unele procese sociale. în ceea ce-i privește pe istoricii români, concepția materialist-isto- rică implică însușirea și utilizarea unei terminologii proprii socialismului științific — terminologie considerată, însă, nu ca o sumă de cuvinte limi- tate ca număr și anchilozate ca sensuri la ceea ce ne-au lăsat marii întemeietori ai dialecticii marxiste, ci într-o firească și continuă îmbogă- țire, așa cum este această concepție însăși, îmbogățire determinată de transformările vieții umane, de noile achiziții ale științei și tehnicii, de capacitatea mereu sporită de înțelegere de către omenire a fenomenelor pe care le trăiește sau o înconjoară. Fără îndoială că și limbajul istoricului cunoaște și reclamă dreptul la înnoire și îmbogățire și în acest context trebuie să se țină seama și de marile obiective care direcționează sensul și însăși rațiunea de a fi a isto- riei. Din acest punct de vedere, ne stăruie cu putere în minte mesajul pe care președintele României socialiste, Nicolae Ceaușescu, l-a adresat participanților la cel de al XV-lea Congres internațional de științe istorice, care, pornind de la gama atît de variată și complexă a temelor puse în dezbatere — dintre care multe de o stringentă actualitate — , solicită totodată spirit de comprehensiune, conlucrare și înțelegere în care este bine să se desfășoare discuțiile, astfel încît ele să contribuie atît la elu- cidarea unor probleme mai puțin clare ale istoriei, cît și la o mai bună ♦ Problema a format obiectul unui coreferat prezentat de noi în cadrul celui de al XV-lea Congres Internațional de științe istorice, la secția de Metodologie, coreferat publicat în volumul I al actelor Congresului. Studiul de față reprezintă o dezvoltare a acestei teme, însoțită de unele considerații, privind discuțiile ce au avut loc în secția respectivă pe marginea acestui subiect. ,,REVISTA DE ISTORIE”, Tom 34, nr. 3, p. 389-394, 1981 www.dacaramanica.ro 390 AROK PETRIC, EUGEN STANESCU 2 cunoaștere reciprocă între popoare, mijloc important de prețuire a va- lorilor materiale și spirituale create de fiecare națiune, de apropiere și colaborare între toți locuitorii planetei noastre. Acest stăruitor apel pornește de la analiza lucidă și obiectivă a fenomenelor vieții contemporane, pe care istoricii — cei dinții — o pot cunoaște și îi pot întrevedea evoluția viitoare. Or, o astfel de analiză con- duce la concluzia că situația complexă și încă dominată de probleme neso- luționate atît în domeniul economic, cît și în viața social-politică și în rela- țiile internaționale, poate degenera într-o nouă conflagrație mondială, de proporții necunoscute încă, ținînd seama de nivelul înarmărilor și de forța nimicitoare a armelor atomice. De aici, insistența cu care se cere să se facă totul pentru a se relua și consolida cursul destinderii în rela- țiile internaționale, de a se trece la o politică reală de dezarmare, de a se așeza la baza raporturilor între state și națiuni principiile încrederii și pre- țuirii reciproce, ale respectării independenței și suveranității naționale, ale nerecurgerii la forță și la amenințarea cu forța. Stă în puterea po- poarelor de a determina un curs nou, pozitiv, în relațiile internaționale. In această apreciere a președintelui Nicolae Ceaușescu se reflectă una din tezele fundamentale ale socialismului științific privind rolul maselor populare, al forțelor înaintate ale societății, în făurirea istoriei, în propul- sarea omenirii pe calea progresului. * La mobilizarea popoarelor în lupta pentru pace, istoricii pot juca un rol deosebit de important prin punerea în evidență a învățămintelor ce se desprind din trecut — acest bogat tezaur al experienței umane —, reliefînd atît factorii care au favorizat progresul popoarelor, cît și elemen- tele care au dus la perioade de regres, la conflicte și războaie, ce au pro- vocat atîtea suferințe. în același sens, istoria poporului nostru eviden- țiază cu prisosință faptul că cele mai fertile perioade din existența sa au fost tocmai acelea care s-au bucurat de pace, în care au existat relații de colaborare și prietenie cu vecinii, ceea ce a ușurat dezvoltarea fiecărei țări din această parte a Sud-estului european pe calea civilizației și pro- gresului. Experiența trecutului impune, astfel, clare comandamente pentru prezent și viitor. De pe aceste poziții, mesajul președintelui Republicii noastre ros- tește cu optimism : „Avem deplină încredere că, acționînd imite, po- poarele, forțele înaintate ale umanității pot asigura pacea și securitatea internațională, pot făuri o istorie nouă, fără războaie și vărsări de sînge, pot edifica și lăsa generațiilor viitoare o lume mai bună și mai dreaptă î”1. Atingerea acestor obiective implică pentru știința istorică necesitatea de a cultiva grija pentru redarea veridică a realității, de a se feri de denaturări pornite din dăunătoare tendințe naționalist-șovine, din por- niri hegemoniste și expansioniste de esență imperialistă, din ignorare sau dispreț față de valorile create de alte popoare, față de contribuția fiecărei națiuni — mare sau mică — la progresul umanității. Acordînd importanță primordială problemelor de concepție ale isto- riei, nu pot fi neglijate nici aspectele de formă, privind, deci, modalitățile 1 „Sclnteia”, 12 august 1980 www.dacoromanica.ro 3 CU PRIVIRE LA LIMBAJUL ISTORIC 391 de exprimare a conținutului, ceea ce, în ultimă analiză, se referă la lim- bajul istoricului, la terminologia utilizată de acesta în istoria scrisă sau orală. Problema limbajului istoric poate fi examinată în mai multe ipostaze, în cele ce urmează, ne propunem să înfățișăm unele considerații privind pe de o parte înnoirea și îmbogățirea, iar pe de altă parte unificarea limbajului uti- lizat de istoric. Se ridică și întrebarea firească, dacă limbajul istoric, născut sub semnul vremii noastre, nu e adecvat și altor vremuri, deschizîndu-se astfel un cîmp vast de experimentare terminologică. Sub acest raport observăm că științele istorice nu se pot izola de ansamblul științelor în general, fie matematico-naturale, fie social-umane, toate la un loc alcă- tuind o singură familie, caracterizată printr-un singur demers, acela de a pătrunde în adîncul tainelor universului, a macrocosmosurilor și micro- cosmosurilor materiale și spirituale. Căci epoca pe care o trăim este re- voluționară nu numai prin schimbările aduse structurilor și instituțiilor de pretutindeni, hărții lumii care arată cu totul altfel decît acum patru decenii, ci și prin acumularea fantastică de cunoștințe în domenii peste care altădată plana o deplină ignoranță. Revoluția tehnico-științifică se exprimă nu numai prin schimbările radicale ale cadrului natural al exis- tenței umane, dar și prin orizontul de cunoaștere al omului, individual sau colectiv, care nu numai că trăiește altfel decît înaintașii săi, dar și cunoaște mai mult și mai bine aspectele fundamentale ale devenirii sale. Pot, oare, științele istorice să rămînă insensibile față de înnoirea extraordinară, petrecută sub ochii noștri, în atîtea domenii ale științelor matematico- naturale și social-umane și care se reflectă în metodologii și terminologii noi sau înnoite? Astfel, unele din descoperirile importante din domeniul științelor matematico-naturale au avut în trecut asupra științelor istorice evidente influențe nu numai metodologice, ci și terminologice. Este destul să ne gîndim la termeni ca: revoluție, polarizare (din astronomie), evoluție, formație, structură (din biologie) analiză, sinteză (din chimie) etc. Se poate pune problema dacă acest fel de științe, prin terminologia lor proprie, mai recent vehiculată, n-ar putea contribui din nou la îmbogă- țirea limbajului istoric. Considerăm că această categorie de științe poate contribui la înnoirea terminologiei limbajului istoric prin ceea ce am putea numi introducerea unei noi generații terminologice. în acest sens astrofizica poate să pună la îndemîna istoricului ele- mente de terminologie nouă. De exemplu, pe lingă termenul de „explo- zie”, intrat încă demult în limbajul istoric, există posibilitatea introdu- cerii celui de „implozie” (prăbușirea unui corp ceresc în sine însuși), termen care s-ar putea aplica unei societăți care se prăbușește treptat în ea însăși, printr-o putrezire lentă și îndelungată. Din fizică ar putea fi preluat termenul de „refracție”, utilizabil în cazul mai multor realități de natură diferită, din care una singură e prioritară, deformîndu-le pe celelalte, cer- cetarea avînd ca scop tocmai descoperirea acestora în stadiul lor anterior. Raportîndu-ne la descoperiri mai recente din domeniul biologiei, expresia de „arbore genetic” ar putea fi întrebuințată în istorie atunci cînd o realitate socială îngăduie identificarea unui lanț de cauze și efecte în care e transpusă o întreagă evoluție. Tot astfel poate fi folosit și terme- nul de „program*’ — într-un sens istoric larg — cînd putem înregistra www.dacoromanica.ro 392 AKON PETRIC, EUGEN STANESCU 4 într-o colectivitate sensul fundamental al devenirii ei chiar înainte de a fi codificat sub formă instituțională sau ideologică. Un alt termen, care ar merita să fie conceput într-un sens mai larg și mai sugestiv ar fi cel de „simbioză”, care, dincolo de banalitatea viziunii a două realități istorice trăind împreună, ar respecta mai degrabă semnificația din știința res- pectivă privind transplantul unei realități fără rădăcini proprii, dar care trebuie urmărită în încercarea, reușită sau nu, de a le căpăta. Medicina, cu succesele ei deosebite din ultimele decenii, a adus de asemenea la lumină o serie de termeni care pot ispiti istoricul să-i folo- sească în descrierea unor fenomene și situații. Astfel ar putea fi luat în considerare „fenomenul de respingere”, atunci cînd impactul dintre două realități istorice nu duce nici la asimilare, nici la contopire, nici la un raport de simbioză parazitară, ci pur și simplu la separarea lor datorită incompa- tibilității de genetică istorică. Cit privește științele social-umane, acestea de mai mult de un veac și jumătate, începînd cu economia politică, au influențat puternic știința istorică. Se poate considera că pentru acest grup de științe, Karl Marx a stabilit cadrul în care cercetarea istorică trebuie să se desfășoare, împros- pătîndu-se și îmbogățindu-se din punct de vedere metodologic și termi- nologic, de pe urma progreselor din ce în ce mai evidente ale acestor ra- muri ale cunoașterii. Termenii veniți din aceste științe, fără de care nu se poate închipui limbajul istoric actual, ca cei de „progres”, „regres”, „valoare”, „lege”, „conștiință”, .„societate” etc., ilustrează aportul lor terminologic. încă înainte de apariția marxismului, economia politică a sugerat istoricilor o serie de termeni care au astăzi im statut definitiv, cum ar fi cei de „clasă”, „luptă de clasă”, „economie națională”, „nivel de trai” etc. în ultimul timp, această știință ne pune în față termeni și expresii noi, ca cele care se referă la discrepanța economică principală a planetei noastre, considerată a fi cea dintre „nord—sud”, sau care consideră ca un dat fundamental al vremii noastre existența „lumii a treia”. Dreptul, ca ansamblu al științelor juridice, folosește, mai ales în ultimul timp, termenul de „lege-cadru”, care desemnează o lege reglemen- tînd un ansamblu de activități similare. Filosofia istoriei ar fi îndreptă- țită să folosească un astfel de termen, paralel cu cel de „lege” propriu- zisă, subliniindu-se că seria de cauze și efecte poate fi lineară sau reduc- tibilă linear dar și arborescentă, cu multiple efecte, situație căreia i s-ar potrivi termenul de „lege-cadru”. • Și sociologia, dată fiind considerabila apropiere conceptuală și meto- dologică de știința istorică, a influențat și a fost influențată terminologic în raport cu aceasta. Astfel, reîntoarcerea, voită sau nu, a unei colectivi- tăți urbane în direcția ruralității, poate fi folosit și pentru trecut cînd, în împrejurări complicate de regres economic și social, mari colectivități urba- ne, altădată înfloritoare, deveneau semi-rurale. De asemenea, termenul atît de frecvent de „ecologie” — raportat la echilibrul, necesar dar fragil, dintre om și natură, poate fi folosit și în problematica vieții sociale, refe- rindu-se la echilibrul dintre individ și societate, sau dintre om și societate în ansamblu, în raport cu probleme fundamentale ca cea a păcii și războiului. Psihologia a influențat, fără îndoială, și metodologic și terminologic, științele istorice, căci e destul în această privință să evocăm importanța www.dacoromanica.ro 5 CU FRJVilKiE LA LIMBAJUL ISTORIC 393 crescîndă a cercetărilor în domeniul psihologiei colective, fie sub forma de „psihologie de grup” sau „psihologie de masă”. Adăugăm la aceasta și încercările de abordare a cercetărilor unor realități istorice pe baza „psiha- nalizei istorice”, nu totdeauna reușite, date fiind unele exagerări inevita- bile. Tot psihanaliza, ca ramură a psihologiei, ne sugerează «scăparea fără voie», care credem că poate evoca foarte bine situația în care un izvor spune adevărul, fără voie, împotriva intereselor sociale, politice, naționale pe care le reprezintă, situație corespunzînd de cele mai multe ori unui adevăr istoric. în ceea ce privește lingvistica, se pun în lumină forme structurale care se schimbă greu de la epocă la epocă și care au, deci, o anumită pere- nitate. La rîndul său, știința istorică poate folosi și ea, cu mai mult curaj, termenul de „permanențe — cu înțeles relativ — pentru a ilustra ceea ce, în decursul devenirii umane, se schimbă mai mult din punct de vedere al conținutului și mai puțin din punct de vedere al formei, deci de ceea ce se desemnează prin expresia „noul în haina vechiului”. în ansamblu, folosind din domeniul lingvisticii, problemele semantice știința istorică s-ar putea găsi în fața necesității care ar obliga-o să pună sub semnul întrebării sen- sul unei părți a terminologiei sale și să reflecteze la necesitatea unei revi- zuiri a acesteia. în același timp, a devenit, de multă vreme, evident faptul că nume- roși termeni și expresii cu care operează știința istorică nu sînt utilizați în aceleași accepțiuni, existînd adeseori deosebiri sensibile de interpre- tare. Astfel, termenii de „cultură” și „civilizație” sînt tratați uneori ca termeni identici, alteori, însă, cu sensuri deosebite, înțelegîndu-se prin civi- lizație, creația materială, iar prin cultură, cea spirituală, nelipsind însă nici accepțiunile inverse. Nu există unitate de concepție nici în ceea ce pri- vește folosirea termenilor de „epocă” și „perioadă istorică”, lor alăturîn- du-li-se și cel de „ev”, utilizat mai mult pentru epoca de mijloc a istoriei. Sub acest raport, considerăm că trebuie acceptată ideea că epocile isto- rice : veche, medie, modernă, contemporană, reprezintă diviziuni de timp bine conturate prin anumite trăsături specifice, sub raport economic, soeial-politic și spiritual, în timp ce perioadele istorice sînt subdiviziuni ale celor dinții. Istoriografia marxistă a introdus diviziuni noi în desfășurarea isto- riei, denumite „orînduiri”, care au la bază criterii de ordin științific, ținînd de evoluția modurilor de producție, respectiv de gradul de dezvoltare a forțelor de producție ale societății și de relațiile de producție statornicite între oameni într-o anumită etapă istorică. Considerăm că termenii care desemnează aceste orînduiri — respectiv comuna primitivă, orînduirile sclavagistă, feudală, capitalistă și socialistă — corespund unui anumit conținut social-economic, ceea ce le conferă o certă validare științifică. Consensul în adoptarea unei terminologii istorice unitare este nu numai de dorit, ci imperios necesar, în vederea comunicării fără dificultăți a ideilor, a înțelegerii fără piedici a proceselor și a realităților istorice. Dar limbajul istoricului se cere privit și din alte puncte de vedere. Prezintă interes, spre exemplu, dacă istoricul folosește o manieră de exprimare narativă sau povestitoare, retorico-discursivă sau un stil riguros științific,, lipsit de „epitete ornante” ori de alte elemente literare. Desigur, lucrurile trebuiesc judecate în raport cu natura și destinația www.dacoromanica.ro 394 ARON PETRIC, EUGEN STANESCU 6 materialului istoric, unul fiind stilul utilizat în studii de strictă speciali- tate, altul cel din lucrări destinate unui cerc larg de cititori sau auditoriu și într-un mod special cel folosit în cărțile școlare, unde se impun parti- cularitățile de vîrstă și cerințele de ordin educativ. Oricare ar fi, însă, natura și destinația materialelor istorice, orice manieră de exprimare s-ar folosi, limbajul istoricului trebuie subordonat acestei cerințe fundamentale de expunere a adevărului — și acesta în mod deschis, fără rețineri și ambiguități, deliberate sau nu, care l-ar putea altera. Considerăm, totodată, că limbajul istoricului trebuie să contribuie și el — odată cu conținutul istoric și prin modalități specifice acestei științe — la consolidarea înțelegerii și prieteniei dintre popoare, la pro- gresul întregii umanități. Sub acest raport, se impune ca istoricul, respec- tînd adevărul, să evite termenii care ar putea să jignească susceptibilitatea altor popoare, demnitatea umană. O asemenea cerință se impune cu pre- cădere în cărțile de istorie destinate tineretului, în formarea concepției și conștiinței căruia studierea istoriei joacă un rol de primă mînă. Eăspunzînd unor atari cerințe, istoria și slujitorii săi vor servi nob i- lelor idealuri ale cultivării adevărului, prieteniei între popoare și progre- sului omenirii. ★ Problema limbajului istoric, abordată în raportul prezentat de Karl-Georg Faber (Eepublica Federală Germania) și în corapoartele sus- ținute de Quentin E.D. Skinner (Anglia), Pietro Eossi (Italia), Stanislav Piekarczyk (Polonia), Wolfgang Kiittler (Eepublica Democrată Germană), Eugen Stanescu și Aron Petric (Eomânia), ca și de unii experți, a sus- citat interes, exprimat și în particiarea la discuții a mai multor specialiști din învățămînt și din cercetarea istorică. Astfel s-a subliniat faptul că între limbaj și concepția istorică există o strînsă interdependență și că se impune o cît mai riguroasă preciziune în definirea noțiunilor și termenilor cu care operează istoricii (W. Kiitt- ler), preconizîndu-se chiar întocmirea unor dicționare (glosare) istorice. Alți participanți la discuții au subliniat interferența și interinfluența între diferitele științe, inclusiv în domeniul terminologiei, ceea ce afectează și disciplina istorică. Eeliefînd necesitatea ca limbajul istoric să aibă o mare mobilitate, de natură să corespundă transformărilor societății umane însăși, s-a accentuat, totodată, trebuința unei anumite concordanțe în atribuirea sensurilor termenilor utilizați (H. Schleier). Au fost, însă, și unele opinii — este drept, izolate — potrivit cărora o unificare a limbajului istoric ar „bloca” gîndirea istorică, reprezentînd chiar — după opinia lui Stepan Kieniewicz — „o sinucidere a zeiței Clio”. Alți vorbitori au arătat că este necesară o „plasticizate” â limbajului istoric, utilizîndu-se, în acest scop, și beletristica, după cum s-a subliniat necesitatea reflectării, prin limbaj, a „dimensiunii timpului” în care s-au petrecut evenimentele (Jerzy Topolski-Polonia). La discuții au participat, aducînd o serie de completări, și membri ai delegației române, ca Paul Gornea, Constantin Mocanu (despre filo- sofia limbajului istoric), Nicolae Lin (despre limbajul istoric al lui Nicolae lorga), Cezar Apreotesei, Vladimir Iliescu. www.dacoromaiiica.ro 160 DE ANI DE LA REVOLUȚIA DIN 1821 ȚĂRĂNIMEA - FORȚA DE BAZĂ A REVOLUȚIEI ROMANE DE LA 1821 DE CONSTANTIN CORBU Multă vreme înainte de declanșarea revoluției de la 1821, paralel cu ridicările maselor populare de la orașe și sate împotriva exploatării feudale, s-a desfășurat lupta generală a poporului român pentru îndepăr- tarea, din Moldova și Țara Românească, a dominației otomane și a dom- niilor fanariote susținute de Poartă, iar în Transilvania împotriva exploa- tării nobilimii maghiare și a opresiunii habsburgice. Participarea mai mul- tor mii de țărani români, sub conducerea lui Tudor Vladimirescu, la înfrun- tarea armatelor Semilunei în cadrul războiului ruso-turc din 1806—1812, a constituit o școală a luptei pentru neatîmare și a contribuit la formarea nucleului armat al revoluției de la 1821. Cauza adîncă, cea mai importantă a revoluției de la 1821 a fost, ca și la 1784, în Transilvania, asuprirea socială și națională, respectiv exploa- tarea clăcașilor de către marii proprietari funciari, fiscalitatea excesivă, accentuată de dominația otomană și de domniile fanariote, instrumentul acestei dominații. Contradicția socială fundamentală care a generat revo- luția, proprie întregului feudalism, a fost aceea dintre țărănimea depen- dentă și boierime *. Chiar dacă, prin reformele lui Constantin Mavrocordat, iobăgia fusese desființată din punctul de vedere juridic, atît în Țara Româ- nească, cît și în Moldova, boierii au redus mult din efectul acestor reforme, în multe locuri, cum avea să arate Nicolae Bălcescu, viața țăranilor ,,nu se îmbunătăți prin emancipația lor”, căci, aceștia au rămas, în continuare, dependenți de stăpînii de moșii. „Astfel, această dependență rămase numai recunoscută în lege, iar în faptă relațiile lui cu proprietarul rămaseră tot aceleași, cu singura deosebire că proprietarul găsi în această înnoire prilej d-a scăpa de îndatorirea de a-1 hrăni la vreme de boală sau de foamete”. Cu toate că țăranul era obligat, prin lege, să presteze pentru proprietar 24 de zile (numărul acestora a scăzut, mai tîrziu, la 12), el lucra la toate muncile și mai mult decît zilele legiuite. După eliberarea juridică din iobă- gie „țăranii avură a suferi atunci și toată povara birurilor, de care mai înainte, ca robi, erau scutiți. Așadar, numai prin păstrarea clăcii, libertatea 1 Programul Partidului Comunist Român de fâutire a societății socialiste multilateral dez- voltate și înaintare a României spre comunism, Edit. politică, București, 1975, p. 31 „REVISTA DE ISTORIE", Tom 34, nr. 3, p. 395-416, 1981 www.dacoromanica.ro 396 constantin ’CORBU 2 țăranilor se făcu iluzorie” 2. în Țara Românească — spunea mai departe Bălcescu — , „starea țăranilor merse din zi în zi mai rău pînă la 1821, cînd desperarea lor izbucni” 3. în preajma revoluției de la 1821, nemulțumirile au fost generale nu numai în rîndul țărănimii clăcașe, ci și al celei libere. Proporția nume- rică a celor două categorii de țărani era diferită. Cei mai mulți țărani liberi erau în Oltenia. Potrivit conscripției austriace din 1722—1728, moșnenii reprezentau aici 48% din totalul populației rurale. în aceeași zonă existau diferențe numerice mari între țăranii liberi și clăcași, cu deo- sebire în județele din nordul și estul Olteniei: în G-orj și Vîlcea — 63 % țărani liberi, în Mehedinți — 60%, în schimb, în județele de cîmpie pro- porția moșnenilor era mai mică. O situație aparte au avut foștii panduri participanți la războiul ruso-turc din 1806—1812, care, în timpul domniei lui Caragea, și-au pierdut multe din privilegii fiind supuși și ei sarcinilor clăcășești. în goana după acumularea de capital, boierimea a căutat să valo- rifice în mai mare măsură pămintul, exploatînd tot mai mult pe țărani. Unii boieri, interesați în comerțul cu cereale, au redus dreptul țăranilor de cultivat, la fîneață, islaz, pădure, pescuit etc. Moșnenii, care dețineau loturi proprii, suportau numai sarcinile față de fisc, în vreme ce clăcașii, lucrînd pe moșiile boierești, aveau obligații și către boieri și către fisc. Ei trebuiau să presteze 12 zile de clacă pe an pentru boieri și să dea a zecea parte din toate produsele. în unele locuri, renta în muncă era con- vertită în bani, expresie a acumulării de capital. Pentru a face față pove- rilor bănești către stat și feudali, clăcașii erau nevoiți să vîndă pe piață o parte din produsele lor, de strictă necesitate, iar în multe cazuri să se împrumute la cămătari în condiții oneroase. în 1818, prin legiuirea dom- hitorului Caragea, celor 12 zile de clacă li s-au mai adăugat alte două, în timp ce boierii și mănăstirile aveau toate privilegiile și nu plăteau nimic pentru pămintul sau vitele pe care le posedau, restul populației, meșteșugarii, negustorii și, mai ales țăranii, suportau toate cheltuielile către stat4. Potrivit statisticilor vremii, în 1821, din cele aproximativ 300 000 de familii existente în satele și orașele Țării Românești, 119 375 erau con- stituite din țărani birnici (moșneni și clăcași), care alcătuiau 19 022 liude contribuabile, adică unități fiscale (dintr-o liude făceau parte cîteva familii de țărani). Pentru fiecare liude se plătea, anual, 300 de taleri. Mai existau 3856 de familii de companiști (meșteșugari, negustori etc.), grupate în 43 de companii, care plăteau în medie, 31 de taleri anual de familie, 540 de breslași, (meșteșugari, negustori etc.) de la sate, necuprinși în companii, care, plăteau, anual, în medie, 41,19 taleri de familie. Mazilii, descendenți ai unor boieri sau moșneni îmbogățiți, în număr de 3103 de familii, fiind 2 N. Bălcescu, Despre starea socială a muncitorilor plugari tn Principalele Române in deosebite timpuri, în Opere, I, ediția G. și Elena Zâne, Edit. Academiei, București, 1974, p. 159. 3 Ibidem, p. 160. * Nlchita Adăniloaie, Boierii șt răscoala condusă de Tudor Vladimirescu, București, 1956, p. 18 și urm.; Mite Măneanu, Cauzele mișcării revoluționare din 1821. Istoriografia română despre aceasta, tn 250 de ani de la mișcarea revoluționară condusă de Tudor Vladimirescu, Dro- beta — Tr. Severin, 1973, p. 14 și urm.; Mircea T. Radu, 1821. Tudor Vladimirescu șt re- voluția din Țara Românească, Edit. Scrisul românesc, Craiova, 1978, p. 102, 118. www.dacoromanica.ro 3 ȚArANUMEA — FORȚA DE BAZA a REVOLUȚIEI DIN 1821 397 socotiți mici boieri, erau scutiți de anumite dări, ca vinărit, dijmărit, oierit și altele, plătind o contribuție specială, în medie de 48,36 taleri de familie pe an. O altă categorie care de asemenea, nu plătea dări, numită neamuri (2108 familii), se compunea din urmași ai marilor boieri, din foști dregători și din cei ridicați de domnie la rangul de boierie în schimbul unor mari sume de bani4bls. Relațiile agrare se complică, în acea perioadă, prin apariția unei noi pături exploatatoare, interpuse între proprietarii de moșii și clăcași — arendașii. Aceasta avea să ducă la accentuarea exploatării, la înmulțirea obligațiilor care apăsau pe umerii sătenilor, căci creșterea producției pentru piață s-a asigurat prin obligarea satelor de a munci atît pentru boier cît și pentru arendaș, dornic de rapidă îmbogățire. în fața presiunii economico-sociale mereu crescînde asupra țără- nimii, reacția satelor s-a materializat printr-o continuă manifestare, mereu mai deschisă, o opoziție față de boier și de asupritorul străin, prin arma răscoalei, care, pe fondul viguroasei agitații și frămîntări din mediul rural, avea o mare forță de înrîurire. Revoltele s-au intensificat pe măsura apro- pierii de momentul revoluției. Activitatea unor unități militare formate din panduri, alături de țărănimea liberă reprezenta un cadru favorabil pentru continuarea luptei sociale a țărănimii dependente, un focar de acțiune revoluționară și un teren favorabil declanșării unei ridicări de proporții. în Oltenia, s-a intensificat lupta cetelor de haiduci, din rîndul cărora se detașează cea condusă de lancu Jianu, participant la viitoarea revoluție din 1821. Tot în Oltenia s-au desfășurat, în anii 1814—1816, trei răscoale ale pandurilor, cărora autoritățile le-au făcut față cu greu ®. în anii 1819—1820, țărani din mai multe sate ale Olteniei precum și din zona din stînga Oltului, ca, de pildă, Dîmbovița, Teleorman, Buzău, au folosit o gamă variată de forme de luptă, de la plîngeri și trimiterea unor delegații numeroase care să reclame autorităților centrale, în capi- tală, abuzurile boierimii, arendașilor și autorităților și pînă la răscoale. Această largă mișcare a satelor a constituit prologul marii ridicări care avea să înceapă 4 * 6 * 8. în acei ani — consemnează V.A. Urechia — „se lățea spiritul de revoltă mai în toate satele de peste Olt. Era încă un precursoriu al revoluțiunii de la 1821 ... Dar ceea ce este neîndoios e că cele sate răz- vrătite în 1819 și 1820 peste Olt constituie o manifestare clară a deștep- tărei spiritului public și sunt zbuciumări precursorii ale mișcării de la 1821, cum au fost și consecințe ale anterioarelor mișcări de panduri de sub Caragea Vodă. Nu este Tudor la 1821 un creator al mișcărei, ci sinteza unor mișcări care își au originea în întreg secolul al XVIII-lea și în primele două decade din al XlX-lea. Că revoluțiunea fierbea în țară, se probează 4 bis Nichita Adăniloaie, op. cit., p. 23. I I. Neacșu, Oastea pandurilor condusă de Tudor Vladimirescu tn răscoala din 1821, în „Studii și referate privind istoria României”, partea a II-a, Edit. Academiei, București, 1954, p. 1008; Dan Berindei, Traian Mutașcu, Aspecte militare ale răscoalei populare din 1821, Edit. militară, București, 1962, p. 39, 41. 6 Răscoala din 1821. Documente interne, voi. I, Edit. Academiei, București, 1959, p. 134, 148 149, 170, 172 173; 176-177, 180, 182-183 (în continuare: Răscoala din 1821. Docu- mente); V. A. Urechia, Istoria românilor, voi. XII, București, 1898, p. 195, 245, 247, 250; Mircea Georgescu, Tlrgoviștea tn desfășurarea evenimentelor de la 1821, în 150 de ani de la mișcarea revoluționară condusă de Tudor Vladimirescu, Drobeta-Turnu Severin, 1973, p. 74; Mite Măneanu, loc. cit., p. 19. www.dacoromanica.ro 398 CONSmANTKN ICORBU 4 nu numai cu răzvrătirile din cele zece sate ale lui Gr. Brîncoveanu, dar și cu numeroase alte refuzuri de a se supune la claca etc., din alte părți ale țărei” 7. La sfîrșitul anului 1820 și la începutul anului următor, „înlăun- trul țărei era în spor mișcarea contra regimului fanariot. Mai cu seamă peste Olt agitațiunea sporea. Pandurii nu erau mulțumiți. Vodă căută să-i atragă în partea-i dar nu izbutește”. Noul domnitor, Alexandru Șuțu, a iertat de „pedeapsă” pe cîțiva dintre ei, condamnați de Caragea pentru revolta din anii precedenți. „In zadar Vodă dăduse ordin circular la isprav- nici să nu se permită satelor întregi a veni la București să-i reclame drep- turile și ușurarea de dări ... Fierbea, fierbea revoluțiunea” 8. Ca și la 1784, revendicările economico-sociale de bază ale revoluției de la 1821 priveau țărănimea, ca întîia expresie socială a societății româ- nești, ca identitate a acesteia. în același timp, revoluția preconiza o seamă de ameliorări pentru celelalte categorii sociale împilate, iar în domeniul național, libertatea și neatârnarea prin înlăturarea presiunii și amenin- țării otomane, instrumentului ei principal, de imixtiune în țară — fanario- tismul. Aceste mari obiective sînt cuprinse într-o suită de documente cu caracter programatic, care, strîns corelate între ele, alcătuiesc programul unitar al revoluției sociale și naționale de la 1821 : Proclamația de la Padeș, din 23 ianuarie 1821, adresată de Tudor către „tot norodul omenesc din București și din celelante orașe și sate ale Țării Românești”; Arzul trimis, în aceeași zi, Porții în numele a „tot norodul românesc din Valabia”; Proclamația către boieri, negustori și toți locuitorii Bucureștilor, din 16 martie ; Proclamația către toți locuitorii din București și către tot norodul, din 20 martie; Proclamația către toți locuitorii orașelor și satelor din Țara Românească, din 23 martie; Cererile norodului rumânesc (februarie). în planul social, programul revoluției prevedea nu doar anume îmbu- nătățiri ale situației țărănimii, ci așa cum au explicat și unii contemporani ai evenimentelor, iar mai târziu unii istorici, împărțirea pămînturilor boierimii la truditorii ogoarelor. Prin Proclamația de la Padeș, revo- luția cheamă țărănimea la un adevărat război social împotriva boierimii: „Nici o pravilă nu oprește pre om de a întâmpina răul cu răul! Șarpele cînd îți iasă înainte, dai cu ciomagul de-1 lovește, ca să-ți aperi viața ... Dar pre bălaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre, zic, atît cele bisericești, cît și cele politicești, pînă cînd să-i suferim a ne suge sîngele din noi? Pînă cînd să le fim robi? ... Veniți dar, fraților, cu toții, cu rău să pierdem pe cei răi, ca să ne fie nouă bine ... Că ne ajunge fraților, atâta vreme de cînd lăcrămile du pe obrazăle noastre nu s-au mai uscat” 9. Proclamația cerea țăranilor să vină „în grabă cu toții la revoluție, să atace marea proprietate funciară, încît „averile cele rău agonisite ale tiranilor boieri să se jărtfească”, căpătând o nouă destinație „pentru folosul de obște” 10. Așa cum ținea să remarce conducătorul revoluției obștea care trebuia să beneficieze în mod egal, democratic, de pămînt, de „averile rău agonisite”, erau masele țărănești. Această direcție fundamentală a revoluției a jucat un rol decisiv în atragerea largă a țărănimii în marea 7 V. A. Urechia, Istoria românilor, voi. XII—XIII, București, 1898, p. 246, 248—249. 8 Ibidem, p. 505. * Răscoala din 1821, Documente, voi. I, p. 207 — 208. 70 Ibidem, p. 208. www.dacoromanica.ro 5 ȚARANUMEA — FORȚA DE BAZA A REVOLUȚUH DIN 1B21 399 luptă antifeudală. în strînsă legătură cu această prevedere, revoluția preconiza și alte măsuri cu caracter social, menite să modifice condiția țărănimii. Cererile norodului rumâneso prevedeau înlăturarea legiuirii domnitorului Caragea „nefiind făcută cu voința a tot norodul” u. La rîndul său, perspectiva înfățișată țărănimii după victoria revoluției conține în ea însăși ideea înlăturării servituților feudale : „să știți fără îndoială — arăta Tudor Vladimirescu în Proclamația din 20 martie 1821 — că mare ușurință are să vi se facă, nu numai întru răspunderea dajdiilor, ci și întru toate celelalte dări și orînduieli, cum și jafurile vor lipsi cu totul și veți înțelege înșivă scăparea robiei întru care v-ați aflat pînă acum. Urmați dar intru toate aceștii propovăduiri ce într-adins vi s-au trimis că să se cetească într-auzul tuturor și în vileag de obște să fiți încredințați că nici odinioară nu veți rămîne fără dobîndirea drepturilor voastre” 12. Alte documente programatice ale revoluției, adevărate acte de acu- zare a boierimii, declarată vinovată pentru tot răul din țară, cer nemijlocit lichidarea economico-socială a celor care au năpăstuit țărănimea. în scri- sorile trimise de Tudor Porții și pașalei de Vidin, la 23 ianuarie 1821, se precizează că revoluția s-a declanșat mai întîi, împotriva exploatării boierilor. Aceștia sînt numiți „nemilostivi tîlhari”, „tiranii noștri cei cumpliți”, „lupi nemilostivi”, care „ne-au mîncat dreptățile noastre”, acum „ne mănîncă de vii” și „ne-au prădat ca niciodată mai înainte și pieirii cei de istov făr-de milostivire pre noi ne-au dat și pre acest chelar împărătesc cu totul de tot binele l-au deșărtat încît am rămas mai goli decît morții cei din mormînturi” 13 14. în scrisoarea către marele boier Nicolae Văcărescu, la 11 februarie 1821, Tudor sublinia rolul de progres al maselor populare în dezvoltarea țării, în vreme ce boierimea era o clasă decan- dentă, care prăda țărănimea și trăia în lux. Conducătorul revoluției anunța ideea, de valoare principială deosebită, dezvoltată apoi de gînditorii pașop- tiști, în primul rînd de Nicolae Bălcescu și, pe un plan superior, de mișca- rea socialistă, că țara este poporul, nu exploatatorii, că boierii, asupritori ai maselor, ai țărănimii cu al cărei „sînge s-au hrănit și s-au poleit tot nea- mul boieresc”, nu fac parte din națiune și că „patria se cheamă poporul, iar nu tagma jefuitorilor” M. Este un întreg program de acțiune în aceste cerințe, o întreagă concepție revoluționară. Caracterul social al revoluției, circumscris în programul său, era recunoscut și în Capitala Moldovei, chiar în cursul desfășurării evenimen- telor. La 15 februarie 1821, eteristul lacovachi Bizo-Nerulos scria lui Ale- xandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei, că Tudor „a răsculat pînă alaltăieri toate județele de peste Olt, proclamînd libertatea, egalitatea și desfiin- țarea privilegiilor boierilor, răzbunînd pe cei care au fost nedreptățiți și înapoind lucrurile jefuite, el cheamă prin proclamații întreg norodul dac sub arme”15 16. Un alt contemporan al evenimentelor, istoricul IlieFotino, avea să scrie că la Padeș, Tudor a promis țăranilor „îndată desființarea birului” și a declarat că „va extermina cu desăvîrșire de pe fața pămîn- tului apăsătorii lor, iar averile acestora le va împărți acelora ce au petrecut 11 Ibidem, p. 273. 14 Ibidem, p. 387. 14 Ibidem, p. 209 — 211. 14 Ibidem, p. 258. 16 Ibidem, voi. IV, p. 123. www.dacorornanica.ro 400 COMSTANTIEN COREU 6 in suferință și apăsări”16. Tudor Vladimirescu — avea să scrie C.D. Ari- cescu — „a dat voie sătenilor, în prima sa proclamațiune (de la Padeș), ăe a-și însuși averile rău agonisite; sătenii considerau orice avere ca fruct al arbitrariului și al violenței; însușind-o, ei credeau că revendică un drept al lor, răpit cu forța” 17. Prevederi cu caracter social sînt numeroase în documentele progra- matice ale revoluției. în totalitatea lor, ele Învederează că, în centrul obiectivelor revoluției, ca și la 1784 și la 1848, era problema agrar-țără- nească, a cărei soluționare însuma, în principal, trecerea pămînturilor în stăpînirea lucrătorilor ogoarelor. Ca și la 1784, programul social al revo- luției va fi ridicat la cele mai înalte valențe de către țărănime, care, acțio- nînd în direcția victoriei și apărării revoluției, a căutat să rezolve cea mai importantă problemă a sa, și anume luarea pămînturilor exploatatorilor în stăpînire proprie, împărțirea democratică a pămînturilor între trudi- torii ogoarelor. Programul național al revoluției sintetiza obiectivul cel mai stringent al perioadei, și anume curmarea domniilor fanariote, susținute de Poartă și de o parte a boierimii autohtone. Din motive tactice, mai ales la începutul revoluției, nu a putut fi inclusă în program o ridicare directă împotriva dominației străine. Se va produce acest lucru în cursul desfășurării revo- luției și, în practică, acest deziderat va fi materializat de către țărănime în luptele directe împotriva armatelor invadatoare și împotriva boierimii coalizate cu acestea, îmbinîndu-se, astfel, caracterul social cu cel național. Proclamația de la Padeș subliniază direct caracterul național al revolu- ției și cheamă la luptă pentru înlăturarea domniilor fanariote și înlocuirea acestora cu domniile pămîntene: „Și să se aleagă din căpeteniile noastre cei care pot să fie buni. Aceia sînt ai noștri și cu noi dinpreună vor lucra binele, ca să le fie lor bine, precum ne sînt făgăduiți” 18. Foarte virulent se denunță în gîndirea revoluției pactizarea dintre boierimea retrogradă și domnitorii fanarioți, se atenționează asupra consecințelor dezastruoase pentru țară ale acestei coalizări pe seama națiunii. în Arzul către Poartă, din 23 ianuarie 1821, se arată situația în care se găsea poporul și țara „din pricina unirii pămîntenilor boieri cu cei du pe vremi trimiși domni și otcîrmuitori acestui norod ... părăsit în mîinile numiților vrăjmași ai prea puternicei înpărății și ai noștri” 19 *. în scrisoarea către pașa de Vidin, din aceeași zi, Tudor se referă la faptul că „domnii țării dimpreună cu boierii greci și români, unindu-să cu toții, ne-au prădat și ne-au des- puiat, încît am rămas numai cu sufletele ... ” w. Tot asemenea, în Proc- lamația de la 16 martie, către boieri, negustori și toți locuitorii Bucureș- tilor, se relevă că revoluția este îndreptată împotriva boierilor exploata- tori, autohtoni, și a domnitorilor greci, „pentru dreptățile cele folositoare la toată obștea”. Căci drepturile mai vechi au fost înlăturate și „de la o vreme încoace, din pricina unirii pămîntenilor boieri cu cei după vremi trimiși domni, cu totu s-au înghițit și s-au stricat, avîndu-le numai pentru 18 Hie Fotino, Tudor Vladimirescu șl Alexandru Ipsllanii in revolu/iunea din 1821 supra- numită Zavera, traducere din limba greacă de P. M. Georgescu, București, 1874, p. 14. 17 C. D. Aricescu, Istoria renolufiunii române de la 1821, Craiova, 1874, p. 135. 18 Răscoala din 1821. Documente, voi. I, p. 207. « Ibidem, p. 208-209. “ Ibidem, p. 210-211. www.dacoromanica.ro 7 ȚARANMMEIA. — flORȚA DE BAZA A (REVOlLUȚIEI DIN 1821 401 folosul lor, precum prea bine vă este știut, și nici acum mai sus numiții nu voiesc a împlini cetirea pentru slobozirea dreptăților” 21. Revoluția era îndreptată, cu aceeași vigoare împotriva dominației otomane. La Padeș, scrie un participant la evenimentele din 1821, Tudor a făgăduit satelor plaiului „adunate și gata pentru revoluție” că dacă va reuși „ca prin ajutorul lor să dobîndească vechile drepturi ale țării și dorita dreptate, el va face a li se întoarce toate desmoștenirile și ușurarea tributurilor cu care i-au fost împilat domnii și boierii greci. Aceste proc- lamări auzindu-le țăranii chiar de la însuși Tudor, au început cu toții a se scula .... De atunci țăranii au început a mai răsufla jugul străinului” 22. Așadar, Proclamația de la Padeș, după cum opinează Mihail Cioranu, abordează pentru prima oară vechile tratate, capitulațiile, ca obiective ale unei revoluții. Gîndirea în acest domeniu va sta în centrul aspirațiilor naționale promovate de revoluția de la 1848. în scrisoarea către marele vistier, Al. Filipescu-Vulpe, în urma răspîndirii zvonului de către boieri că turcii au intrat în țară, chiar dacă aceasta ar fi fost neadevărată, totuși Tudor subliniază că „sîntem datori să ne jertfim pentru patria noastră, pentru care și sînt eu venit dimpreună cu poporul” 23. în ideea de a forma un front comun al românilor în fața primejdiei otomane și intenționînd să lupte pentru dobîndirea independenței, Tudor a contat pe sprijinul moldovenilor. El a cerut mitropolitului și boierilor, la 5 aprilie 1821, să intre în legătură cu moldovenii, ca „unii ce sîntem de un neam, de o lege ... să putem cîștiga deopotrivă dreptățile acestor prințipaturi, ajutorîndu-ne unii pe alții” 24. Acest îndemn nu este numai o chemare la luptă comună împotriva aceluiași dușman, ci, în același timp, o adevărată proclamație de unire națională. La plecarea din Bucu- rești, spre mijlocul lunii mai, din cauza armatei otomane care se apropia de Capitală,Tudor le-ar fi spus pandurilor, după cum afirma Chiriac Popescu, unul dintre cei mai apropiați de conducătorul revoluției, că acum cînd „vedem foarte bine că vrăjmașii noștri au ajuns afară din Capitala noastră, cu gînd a face cu noi un război, sîntem siliți dar a lăsa acest oraș Bucu- rești, ca să nu fim pricina noi singuri a arderii lui, ci să ne retragem spre întruparea cu ceilalți frați ai noștri creștini, purtînd grija pentru a noastră obștească scăpare și a patriei noastre”, și că, de acum încolo, pandurii, toți concetățenii „trebuie să descărcăm pușca noastră în came de turc, de vor năvăli pre noi, și să facem numele nostru lăudat, a ne vesti toate noroadele că am stat voinici împotriva vrăjmașilor noștri” 2S. Este important de subliniat că, pe planul eliberării țării și al apărării ei în fața oricărei intervenții străine, Tudor preconiza o deosebită fermi- tate. în Proclamația din 23 martie către toți locuitorii orașelor și satelor din Țara Românească, se spunea: „Iar cea mai de temei hotărîre a mea însoțită cu glasul norodului, iaste ca nici într-un chip să nu înceteze din cererea drepturilor țării, pre care și de nu le voi vedea dobîndite printr- 21 Ibidem, p. 373. 22 Mihai Cioranu, Revoluția lui Tudor Vladimirescu, în N. lorga. Izvoarele contemporane asupra mișcării lui Tudor Vladimirescu, București, 1921, p. 237—238. 23 Răscoala din 1821. Documente, voi. II, p. 22. 24 Ibidem, p. 33. 28 Chiriac Popescu, Memoriu despre mișcarea lui Tudor Vladimirescu, în N. lorga. Iz- voarele contemporane asupra mișcării lui Tudor Vladimirescu,, loc. cit., p. 194. www.dacoromamca.ro 402 CONSTlANItEN COHBU 8 acele destoinice cuvinte care s-au făcut cunoscute pînă acum pă unde s-au cuvenit, vă făgăduiesc sufletește că se vor dobîndi negreșit prin vărsare de sînge împotriva vericăruia vrăjmaș să va arăta călcătoriu acestor drep- tăți, de care întîi voi aveți să vă bucurați” 26 27 28. Tot pe linia apărării țării, în Cererile norodului rumânesc, se prevedea instituirea unei armate națio- nale, alcătuită din 4000 de panduri, care să fie scutiți de dări și să fie întreținuți din veniturile mănăstirilor 27. Programul revoluției de la 1821 conține și alte prevederi economice sociale și politice, exprimînd dezideratele claselor și păturilor sociale inte- resate în dezvoltarea țării pe calea modernă. Toate acestea demonstrează măsura în care dezideratele reflectau cauzele care au declanșat revoluția și, în aceeași măsură, interesele claselor și păturilor sociale care au reali- zat-o. Astfel, prin îndepărtarea călugărilor greci și trecerea averilor aces- tora ,,pe seama țării”, se materializa, de fapt, un început de secularizare a averilor mănăstirești. Se prevedea și desființarea dărilor suplimentare, suportate, în bună măsură, de masele populare. Se cerea ca negustorii străini să nu mai fie scutiți de impozitul către stat și de vămile locale, pentru a diminua concurența pe care o făceau negustorilor autohtoni. Se preconiza să se perceapă taxe negustorilor care intrau sau ieșeau din țară doar la graniță. Desființarea vămilor interne reprezenta, în fapt, înlăturarea unor puternice obstacole de natură feudală și contribuia la crearea unor condiții favorabile dezvoltării interne și acumulării capita- lului. în programul revoluției din 1821 surprindem și principii fundamen- tale ale întocmirii unor noi rînduieli sociale și politice. Cel mai important dintre aceste principii este cel care se referă la realizarea suveranității poporului. în Cererile norodului rumânesc, se preconiza ca Pravilniceasca condică a domnitorului Caragea, care prevedea sarcini grele pentru masele populare, ,,să lipsească cu tot, nefiind făcută cu voința a tot norodul”, mitropolitul, ,,cel de acum să lipsească, nefiind orînduit cu alegerea și voința a tot norodul”, să fie ales un altul cu asentimentul maselor, iar mărirea sau multiplicarea sarcinilor fiscale să fie aprobată „de tot noro- dul”. Tudor precizează că el este „ales și hotărît de întreg poporul român” și ca un „iubitor de patrie”, este obligat să lupte pentru „folosul a toată obștea”. Tudor și toți care s-au ridicat la revoluție erau socotiți ca slu- jitori ai „norodului și patriei”, „folosului de obște” etc. Un alt principiu de bază al programului se referă la desființarea privilegiilor de clasă. Func- țiile în stat, „atît cele politicești cît și cele bisericești”, de la cea mai mare pînă la cea mai mică nu se mai atribuiau pe bani. „Dregătoriile să nu se mai dea pe bani — se preciza în Cererile norodului rumânesc — și să se aibă în vedere nu obîrșia, ci meritul”, iar „Caftane cu bani să înceteze cu totul de a se mai face, nici după neam, ci numai după slujbă”. în programul revoluției se mai prevedeau modificări în domeniul justiției, învățămîn- tului, armatei, fiscalității28. Privite în ansamblu, toate aceste măsuri con- 26 Răscoala din 1821. Documente, voi. I p. 386. 27 Ibidem, p. 273. 28 Ibidem, p. 272 și urm.; G. D. Iscru, Prelegeri de istorie modernă a României. Revo- luția din 1821 condusă de Tudor Vladtmlrescu, Tipografia Universității din București, 1975, p-7 urm www.dacoromanica.ro 9 ȚĂRĂNIMEA — FORȚA DE BAZA A REVOWȚIEI DIN 1821 403 stituiau un program închegat, unitar, prin care revoluția, în numele mase- lor populare, al țărănimii, meșteșugarilor, negustorilor, cărturarilor punea capăt feudalismului, preconizînd cadrul și conținutul noii orînduri, capi- taliste, perspectiva dezvoltării societății românești. Forța socială centrală a revoluției a fost țărănimea, căreia i-a revenit un rol principal în cadrul evenimentelor. Țărănimea a participat în masă la revoluție — trei sferturi din armata revoluționară proveneau din mediul rural — deoarece problematica țărănească era problematica socială cen- trală a țării, iar țărănimea continua prin revoluție și la dimensiunile acesteia o luptă anterioară neîntreruptă. S-a făcut remarcată, îndeosebi, participarea numeroasă a moșnenilor, mai ales a celor din Oltenia, mulți dintre ei panduri. De asemenea, clăcașii, în special cei din Oltenia, s-au alăturat în masă revoluției. O prezență vie în revoluție au constituit-o sărăcimea orașelor, lucrătorii din ateliere și manufacturi, tabacii, măcelarii și calfele, proletariatul în formare. S-au alăturat, de asemenea și mește- șugarii și negustorii. Au participat și elemente ale boierimii, în special din rîndurile micii boierimi, și chiar din rîndurile boierimii mari, interesate în comerțul cu cereale — marfă și asigurarea independenței depline a țării29. Tocmai pentru că revoluția avea și o latură națională, antifanariotă și antiotomană, ca a angrenat, într-o formă sau alta, din interese proprii, toate clasele și pături'e ? ociale. Armata revoluționară, formată din aceste categorii sociale, a fost denumită în documentele programatice Adunarea Norodului și prezenta, în fapt, Oastea cea Mare, de această dată constituită în vederea desfășurării unei revoluții. Baza socială a acestei armate populare a format-o țărăni- mea, care s-a exprimat ca atare în cursul evenimentelor. Ea avea o mare experiență a luptei antiotomane, o experiență militară, o experiență a haiduciei și, mai ales, o experiență de veacuri a răscoalelor. Masele țără- nești au fost, în același timp, forța de polarizare a luptei naționale antioto- mane, care a angrenat toate clasele și păturile sociale în fluxul luptei sociale a maselor împilate, care vedeau rezolvarea situației lor economico-sociale prin înlăturarea dominației otomane și a boierimii retrograde ce pactizase cu aceasta. încă înainte de izbucnirea revoluției, conducătorul acesteia a dat o deosebită importanță înarmării țărănimii. Un număr însemnat de țărani au fost înzestrați cu arme de foc, fie în calitatea lor de panduri, fie, mai ales, ca urmare a preocupărilor conducătorului revoluției înainte de declanșarea acesteia. Numeroase documente relevă că, și în 1822, autoritățile încă mai căutau prin sate armele pe care țăranii le avuseseră în folosință în timpul revoluției30. în anii premergători, Tudor, în mijlocul pandurilor săi care participaseră la războiul ruso-turc de la 1806—1812 și în calitatea sa de vătaf de plai la Cloșani, cel mai important centru de pregătire a revoluției, s-a îngrijit de organizarea militară a viitoarei oaste de țărani pe care avea să o conducă. Și-a ales căpitanii de încredere, care, la rîndul lor, să recru- teze oșteni pentru armata revoluționară. Tudor a reușit să-și asigure un 28 I. Ncacșu, Participarea locuitorilor șalelor din Oltenia la răscoala din 1821, în „Studii” nr. 2/1958, p. 97 și urm.; Dan Berindei, Traian Mutașcu, op. cit., p. 51, 59, 61; C. D. Iscru, op. cit., p. 14 și urm. 80 Răscoala din 1821. Documente, voi. III, p. 189—190. 197. www.dacoromanica.ro 404 CONSTANTIN CORBU 10 grup de căpitani, care așteptau semnalul de intrare în acțiune. Așa se explică faptul că el a putut strînge grabnic cu ajutorul acestora un mare număr de țărani ,31. Tudor a chemat la Padeș pe căpitanii de panduri care aderaseră la revoluție și apoi i-a trimis în județele Gorj și Mehedinți „pen- tru facere de voluntari, mai ales dintre săteni, pe care îi înarmă cu armele ce aveau strînse pentru acest sfîrșit (scop) în diferite localități” 32. La acțiunea au răspuns cu entuziasm un număr însemnat de sate, acestea constituind focare ale revoluției. încă de la începutul acesteia, țăranii din localitățile de munte, alcătuite aproape în mod egal din moșteni și clăcași, s-au concentrat într-o grupare în centrul Padeș, sub conducerea lui Tudor. Aici s-au adunat țărani din 25 de sate de clăcași, din 18 sate de moșneni și din 8 sate de moșneni — clăcași, în total 51 sate. în punctul de concentrare al Padeșului, în special, așa cum observă Nicolae lorga, „zi de zi, satele și pandurii aleargă în jurul lui (Tudor), făcîndu-i în scurt timp o oaste destul de însemnată de mai multe mii de oameni” 33 *. La Padeș — comentează un participant la revoluție — „alergau cetele de panduri supt steagul lui Tudor, strigînd: „să trăiască dreptatea ! să trăiască Domnul Tudor” M. Țăranii din localitățile dinspre cîmpie, cei mai imdți clăcași, s-au adunat într-un alt centru, Podul Grosului, de sub conducerea lui Simion Mehedințeanu. în punctul Podul Grosului și în alte centre mai mici dinspre cîmpie, s-au adunat țăranii din 51 de sate de clăcași, din 6 localități de moșneni și din 2 de moșneni-clăcași, în total 59 de sate. Padeșul și Podul Grosului au fost centrele cele mai importante de concentrare a țărănimii la revoluție. Au mai existat și altele mai mici, cum au fost: spre munte — Cărbunești (Gorj), iar spre cîmpie — Băilești — Sîrbești și Dobrești (Dolj). Așadar, la revoluție -au participat direct, și încă de la început, în armata revoluționară, țărani din 110 sate, cele mai multe clăcașe — 76. Repartizate pe județe, majoritatea provin din Mehedinți — 88 dintre care 67 de clăcași, 17 de moșneni și 4 de moșneni-clă- cași 3S *. Dintre toate centrele de concentrare, Padeșul semnifică, pentru revoluția de la 1821, ceea ce au fost Mesteacănul la 1784, Blajul, Islazul și Lugojul la 1848. El a fost cel dintîi punct de mobilizare a pandurilor și a celorlalți țărani care s-au alăturat, de la început, revoluției. Tudor „a început să adune în jurul său panduri, îndemnîndu-i prin cuvinte și făcîndu-i să-și amintească, cîte servicii au făcut pentru țară, fiindcă pute- rea grecească, împreună cu boierii localnici de pe lîngă ea, i-au înșelat; care în loc să-i răsplătească pentru ostenelile și parisadele lor, i-au supus la dări și i-au desbrăcat răpindu-le mulți bani, și că pînă va veni un alt Domn acum e timpul să ia toate averile în mînă, și cei ce nu au arme să se înarmeze cu drugi de fier pentru prezent, baltage, sape și cu orice astfel, prin care ar putea să ridice viața” 3B. Așadar, încă de la începutul 31 Dan Berindei, Traian Mutașcu, op. cil., p. 57. • 32 C. D. Aricescu, op. cit., p. 97; I. Neacșu, loc. cit., p. 92—93. 33 N. lorga, Un apărător al săracilor. „Domnul Tudor” din Vladimiri, București, 1921, p. 5. 31 Mihai Cioranu, loc. cit., p. 237—238. 38 I. Neacșu, loc. cit., p. 97 — 99; Dan Berindei, Traian Mutașcu, op. cit., p. 60 — 61. 38 Naum Rimniceanu, Istoricul Zaverei In Valachia, în „Biserica ortodoxă română”,, anul al XXIII-lea, 1899-1900, București, 1900, p. 425-426. www.dacoromanica.ro 11 ȚĂRĂNIMEA — FORȚA DE BAZĂ A EEVOtUUȚIEI DIN 1821 405 evenimentelor din 1821, au existat mai multe centre revoluționare armate ale revoluției. Acestea au fost organizate concomitent, în același mod, cu o conducere imitară. Practic, este vorba de înarmarea generală a poporu- lui, de existența unor detașamente (panduri) și a unor formațiuni înar- mate (țărani îndeobște). în noaptea de 18 spre 19 ianuarie 1821,Tudor a plecat din București cu o ceată de amăuți spre Oltenia pentru a ridica la luptă țărănimea de aici, care abia aștepta semnalul de declanșare a revoluției. în seara de 21 ianuarie, Tudor ajunge la Tg. Jiu, a doua zi la Tismana, iar la 23 la Padeș, de unde dă celebra proclamație, după care „Alergară oamenii la chemarea lui Tudor, care cu puști, care cu lănci, care cu coase, adunîndu-se trombe-trombe, și intonînd cîntecele haiducești care băgaseră spaima în poterile de amăuți sub domniile fanariote. Entuziasmul era la culme” 37 38. Efervescența revoluției a cuprins curînd întreaga țară, căci existau îngemă- nați toți factorii obiectivi și subiectivi pentru declanșarea unei ridicări generale decisive. Conducătorul revoluției a rămas la Padeș pînă la 25 ianuarie 1821, așteptînd alte grupuri de panduri și de țărani din satele gorjene. La Padeș s-au adunat aproximativ 600 de oameni, cu care Tudor a pornit pe drumul revoluției. în ziua următoare, această oaste de țărani, în frunte cu Tudor, s-a îndreptat spre Baia de Aramă. Aici a avut loc o ciocnire cu forțele regimului turco-fanariot, cu care prilej zapciul a fost învins, iar pandu- rii acestuia au trecut de partea revoluției. De la Baia de Aramă, armata revoluționară s-a deplasat pe Valea Metrului, adăugîndu-și noi cete de panduri și țărani 3S. în drumul său prin județul Mehedinți, „țăranii îl întâmpinară [pe Tudor] ca p-un liberator, strigînd cu entuziasm : Trăiască Domnul Tudor. Cei juni se înrolau de voie în oștirea lui; cei bătrîni și femeile îi înlesneau cele necesare, cărînd chiar cu spinarea previziuni pentru oștirea liberatoare. Tudor propaga la tot pasul libertatea și scutirea de dajdii și pod vezi” 39. Un martor al evenimentelor, relatează că Tudor, în drum spre Țînțăreni, s-a oprit între Strehaia și mănăstirea Metrului, în urma celor spuse țăranilor de conducătorul revoluției „toți locuitorii județului Mehedinți au făcut încetare de răspundere a datoriilor, și cu toții alergau la adunarea slugerului Tudor, ducîndu-li prin care și pe cai cele trebuincioase d-ale mîncării. încă și la marginea învecinatelor județe ascultînd din depărtare propovăduirea asidariei [scutire de dări], s-au abătut la nesupunere”40. în numeroase localități, edificiile boierești au fost dărîmate, țăranii afirmând, pe bună dreptate, că ele au fost construite prin truda lor. în timp ce „între țărani și treptele de jos bucuria e mare la zvonurile ce se lățesc despre propășirile oștirei în formațiune a lui Tudor, pe atâta groază împle în toate județele Olteniei pe greci, pe funcționarii făloși și pe boierime. Fug aceștia care încotro și negreșit nu le e ușor de a scăpa nevătămați printre liniile de ostași ce organizează Tudor cu repezi- 37 C. D. Aricescu, op. cit., p. 100. 38 Dan Berlndei, Traian Mutașcu, op. cit., p. 57. 39 C. D. Aricescu, op. cit., p. 104. 40 loan Dîrzeațiu, Cronica revoluției din 1821, în N. lorga, Izvoarele contemporane asupra mișcării lui Tudor Vladimirescu, loc. cit., p. 18. www.dacoromanica.ro 406 CONSTANTIN COR0U 12 ciunea fulgerului, între mai sus numitele mănăstiri (Tismana, Strehaia, Motru, Horezu — n.n.)” 41. în răstimpul 4—28 februarie 1821, Tudor și-a statornicit tabăra la Țînțăreni, de unde a trimis emisari prin satele oltene pentru recrutarea de noi luptători în armata revoluției42. Tot de aici, el a trimis detașamente înarmate care au pus stăpînire pe mănăstirile Cozia, Bistrița, Horezu, Crasna, Polovraci (Strehaia, Tismana și Motru fiind deja sub regimul revoluționar). Intenția era de a-și asigura spre munți o eventuală zonă de retragere și de a intra în orașul Tg. Jiu pentru ca apoi să cuprindă sub regimul revoluționar zona pînă la Dunăre. Modul cum a acționat Tudor demonstrează existența unui plan conceput de el pentru a lupta în Oltenia în împrejurări excepționale, și, mai ales, în fața unei armate de intervenție otomane, căci de o altă armată străină nu avea motive să se teamă și de o oaste a boierimii niciodată. Pe atunci, Tudor era încă aliat cu Ipsilanti, conducătorul armatei eteriste. în timpul cît au stat la Țînțăreni, ostașii au urmat o adevărată școală revoluționară, apro- fundînd rosturile revoluției și urmînd o instrucție militară temeinică43. în tabăra de la Țînțăreni, Tudor a reușit să concentreze o armată de peste 4000 de țărani și 500 de amăuți călări44. După unele aprecieri, ea se ridica la 8000 de panduri și 500 de amăuți. Așa, bunăoară, un contemporan al evenimentelor, Dumitrache Protopopescu, apreciază în amintirile sale că armata revoluționară, după plecare de la Țînțăreni spre București, totaliza „vreo 7—8 mii de panduri și amăuți”45. Ea era constituită din trape de infanterie, cavalerie, artilerie. Unitățile de infanterie erau formate din polcovnicii, o polcovnicie avînd 1000 de ostași, adică zece căpitănii a 100 de oameni fiecare. Cavaleria, organizată tot în căpitănii, avea în componența sa și amăuți46. Plecînd de la Țînțăreni spre București în fruntea Adunării Norodu- lui, Tudor mai face, la 6 martie, un popas la Slatina. Aici are loc un „sfat ostășesc”, cu privire la măsurile militare ce trebuiau luate în continuare, la care participă căpitanii lui Tudor. Era un consiliu revoluționar, asemă- nător celui care a funcționat la 1784 în Munții Apuseni, sub conducerea lui Horea, sau cum se va organiza tot aici, la 1848, sub conducerea lui Avram lancu. Sfatul ostășesc a hotărît, printre altele, ca polcovnicul loan Solomon să fie numit comandantul tuturor oștirilor revoluționare din Oltenia. Numărul ostașilor din această armată, care avea sarcina să apere Oltenia de invazia otomană, se ridica la 2500 de oameni47. La 10 martie, în fruntea Adunării Norodului, care își mărește efecti- vul pe parcurs, Tudor pleacă din Slatina spre Capitala Țării Eomânești. La 16 martie ajunge la Bolintin, iar după două zile la Cotroceni, în margi- nea Bucureștilor. La 21 martie, Adunarea Norodului a intrat în București, și odată cu aceasta revoluția triumfă, iar conducătorul acesteia, Tudor, 41 V. A. Urechia, Jstorta românilor, voi. XIII, București. 1901, p. 60. 42 loan Dîrzeanu, loc. cit., p. 49. 43 Dan Berindei, Traian Mutașcu, op. cit., p. 71 — 74. 44 Ibidem, p. 69. 46 Amintirile lui Dumitrache Protopopescu din Seoerin despre răscoala din 1821, tn Răs- coala din 1821, Documente, voi. V, București, 1962. p. 567. 44 Dan Berindei, Traian Mutașcu, op. cit., p. 69. 47 Ibidem, p. 169. j . www.dacoromanica.ro 13 ȚARANUMEA — FORȚA DE BAZA A REVOLUȚIEI DON 1B21 407 preia puterea în stat. Tudor a fost primit de masele populare bucureștene cu toate onorurile, cu toate ceremonialurile specifice unui domnitor aștep- tat de multă vreme. El era considerat un domnitor al maselor populare, al țărănimii în deosebi, fiind, de fapt, primul domn pămîntean după înlătu- rarea regimului fanariot. Regimul revoluționar se menține timp de aproape două luni (21 mar- tie —15 mai), Tudor fiind considerat din acel moment un adevărat dom- nitor al revoluției victorioase, al Țării Românești, al poporului român, un rev Daciae, ca și Horea în 1784. De fapt, Tudor a instituit la București și în cea mai mare parte a țării, timp de aproape două luni, puterea popu- lară, a cărei bază era țărănimea, așa cum a fost la 1784 în Transilvania, cînd tot aproape două luni Horea a instaurat în Munții Apuseni o „repu- blică populară”. în această perioadă, se accentuiază obiectivele revolu- ției, aceasta face un pas înainte. Prin acțiunile întreprinse pe plan intern și extern, Tudor și-a consolidat poziția de unic conducător al țării, situație pe care au fost nevoiți să o accepte și marii boieri. El a luat o serie de mă- suri în favoarea maselor. Așa cum scrie Karl Marx, „Primul lui act de autoritate a fost reforma legilor fiscale, el a redus capitația la nivelul vechilor legi, a suprimat impozitele pe vii și pe turme. Țăranii în masă, în jurul lui, nu-1 numeau decît domnul Tudor” 48. Conducătorul revolu- ției a luat și alte măsuri de îmbunătățire a situației țărănimii, în relațiile acesteia cu boierimea și cu arendașii. A dat ordin autorităților din plaiul Dîmbovița să reducă obligațiile de clacă ale țăranilor, a făcut cunoscut locuitorilor din județul Vilcea că „mituirile și gloabele, cu totu de acum înainte hotărît vor fi dezrădăcinate”49. Pentru apărarea revoluției, a pregătit temeinic oștirea, a sporit efectivul ei, s-a preocupat de întărirea fortificațiilor Capitalei, așteptîndu-se la o invazie străină. Mari eforturi a depus pe plan extern pentru a argumenta justețea ridicării poporului român și a preveni o intervenție cu forța armată în Țara Românească. Concomitent cu lupta formațiunilor armate ale revoluției și ca parte integrantă a acesteia, satele din întreaga țară s-au ridicat pentru asigu- rarea victoriei revoluției și într-o acțiune generală împotriva boierimii, pentru înlăturarea vechilor orînduieli, pentru înfăptuirea unor deziderate cu caracter democratic. Ca și la 1848, țărănimea, năzuind a instaura un regim popular, democratic, s-a ridicat nu numai împotriva boierimii, ci și a elementelor burgheze, adică împotriva oricărui exploatator. Idealu- rile țărănimii erau cele ale unei revoluții, care ar fi dăinuit dacă nu inter- venea forța opresivă străină, căci în interior nu exista nici o forță capa- bilă să înfrîngă această revoluție. Țărănimea a trecut la acțiune în strînsă legătură cu ridicarea armată a Adunării Norodului. Lupta directă a satelor împotriva orînduielilor feudale a fost deosebit de amplă și ascuțită. Precedînd revoluția și avînd continuitate, ea a crescut de îndată ce a izbucnit revoluția. De la Padeș pînă la București, revoluția a cuprins toate satele prin care a trecut Adu- narea Norodului, precum și sate mai îndepărtate, generalizîndu-se în Oltenia și Muntenia și întinzîndu-se în Moldova și în Transilvania. Lupta țărănimii a fost mai intensă în județele din dreapta Oltului, 48 Apud, Istoria României, voi. III, p. 891 — 892. 48 Răscoala din 1821, Documente, voi. II, p. 35. www.dacoromamca.ro 408 CONSTAJSPIUIN CORBU 14 în special în Mehedinți, Dolj, Romanați. în Muntenia, sate ridicate la revoluție au fost în toate județele, dar acțiunea a fost mai puter- nică în Vlașca, Teleorman, Prahova, și, mai ales, în Buzău. La 3 aprilie 1821, ispravnicii județului Buzău informau visteria că ,,s-a răzvrătit tot județul”50. într-un alt document din timpul revoluției se consemnează că „aproape toată Țara Românească s-a tulburat” și că „cei mai mulți boieri au fost despuia ți și negustorii au suferit destule pagube”51. Țărănimea s-a răfuit cu boierimea, a atacat conacele, a refuzat să mai efectueze claca, a trecut la anularea birului, la împărțirea pămîntu- rilor. Țăranii — relatează un contemporan al evenimentelor — „își însu- șeau chiar averea imobilă a ciocoilor, cum numeau dînșii pe împilatorii ior” 52. Atacau „chiar biserici; ochiul lor mai cu seamă era asupra pro- prietarilor și arendașilor; cei care aveau oarecare avere părăseau casele și proprietățile, și fugeau cu familiile lor” 53. Formele de luptă folosite în timpul revoluției sînt cele îndeobște folosite de țărani de-a lungul timpului. Nu voiau să se mai supună la nici o sarcină de clacă54, au distrus actele cu înscrisurile sarcinilor de clacă, au incendiat și au distrus unele din imobilele exploatatorilor55, au pus stăpînire pe diverse produse, împărțindu-le între ei56. în numeroase locuri, țăranii au intrat cu forța pe pămînturile culti- vabile. Ei au început să le lucreze pe cont propriu, au sădit vii și livezi, au clădit mori, au tăiat lemne, au cosit finul sau au introdus vitele la păscut așa cum s-a întîmplat la Cernela, Bîrca, Cocorăști (Dolj)57, Soco- lești (Vlașca)58, Fișcălia (Dolj)59, Zorești, Maximu, Lilicoiu, Valea Podului (Buzău)60 *, Copăceni, Apele Vii, Mărișani, Giorocul (Prahova) 81. La 1 mai 1821 armata otomană a trecut Dunărea, înaintarea făcîn- du-se în șase coloane: trei spre Craiova, două înspre București și una spre Moldova, prin Brăila. Invazia otomană s-a declanșat întrucît Poarta era potrivnică revoluției de eliberare națională, apăra regimul fanariot și voia să evite o intervenție țaristă armată în Principate. La 14 mai, Tudor a dispus retragerea Adunării Norodului din București pentru a nu da prilej armatei străine să provoace pagube Capitalei. în acel moment, armata invadatoare număra 14 000 de oameni, în timp ce Tudor nu dis- punea decît de 5000. El a voit să se retragă în Oltenia, să reziste în mănăs- tirile fortificate din timp pentru aceasta și să se mențină aici pînă cînd. Europa ar fi intervenit în favoarea Țării Românești. Dar la 21 mai este: 60 Ibidem, p. 25. 61 Ibidem, voi. III, p. 210. 62 loan Dirzeanu, loc. cit., p. 18. 53 Ibidem. 64 Răscoala din. 1821. Documente, voi. I, p. 370—371, 435; voi. III, p. 138, 322—323. 327; Nicluta Adăniloaie, op. cit., p. 87; N. lorga, Situația agrară, economică și socială a Olteniei In epoca lui Tudor Vladimirescu, Documente contemporane, București, 1915, p. 140. 68 Răscoala din 1821, Documente, voi. III, p. 74, 76, 260, 271; N. lorga, loc. cit.„ p. 147. 68 Răscoala din 1821. Documente, voi. II, p. 236; I. Neacșu, Participarea locuitorilor satelor din Oltenia la răscoala din 1821, loc. cit., p. 97. 67 Răscoala din 1821. Documente, voi. II, p. 146; voi. III, p. 373—374. 68 Ibidem, voi. 1, p. 435. 69 Ibidem, voi. III, p. 341. 80 Ibidem, p. 249; voi. II, p. 246. 81 Ibidem, voi. III, p. 249. www.dacoromanica.ro 15 ȚArANWMEA — FORȚA. DE BAZA A BIEVCXL'UTlM DIN 1821 409 arestat la Golești de către eteriști și la 27 mai ucis mișelește la Tîrgoviște, din ordinul lui Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei. Ca și la 1784 și apoi în 1848, revoluția din 1821, cu toate că ieșise victorioasă și existau toate condițiile interne obiective și subiective pen- tru consolidarea ei, a fost înnăbușită de forțele represive din afară. Numai intervenția acestora, în complicitate cu unele elemente ale boierimii con- servatoare, au dus la înnăbușirea ei. Este de precizat că revoluția a fost curmată nu în mai 1821, cînd armata otomană a pătruns în țară. De fapt, nici nu se poate preciza momentul înnăbușirii ei, căci, ca în orice mare ridicare socială și națională a românilor, de pildă în 1784 sau în 1848, lupta țărănimii a continuat și după invadarea țării de către trupe din afară, la sate menținîndu-se rînduielile revoluționare. Prima ciocnire dintre panduri și otomani avusese loc la Rușii de Vede 62. La 22 mai, după arestarea conducătorului revoluției, oastea de panduri, care însuma aproape 5000 de oameni, sub conducerea unor căpi- tani ai lui Tudor, a plecat spre Pitești, urmînd ca apoi să treacă Oltul și să lupte împotriva armatelor cotropitoare în zona Craiovei. Coloana pan- durilor a fost precedată de un detașament condus de Simion Mehedin- țeanu și lovan-Bitolianul, care a învins un detașament otoman la Slatina și a oprit pe turci timp de mai multe zile să treacă în stînga Oltului63 *. La 26 mai a avut loc o puternică luptă între o formațiune de 500 de panduri în colaborare cu un detașament de arnăuți, sub conducerea lui loan Solo- mon, și o armată otomană de 3000 de oameni. Ciocnirea, care a avut loc la Zăvideni, aproape de Drăgășani, a dat cîștig de cauză pandurilor, oto- manii fiind siliți să se retragă M. La 27 mai, grosul armatei revoluționare a ajuns la Olt, cu intenția de a merge spre Slatina, dar, la Vulturești, pandurii au fost înștiințați că, pe malul drept al Oltului, la Drăgășani, așteaptă o armată otomană venită dinspre Craiova. în tot cursul zilei de 28 mai, s-au dat lupte între panduri și trupele otomane la Drăgășani, fără ca acestea din urmă să poată învinge. A doua zi, românii au conti- nuat să atace cu succes pe otomani la Drăgășani. Avînd în vedere numărul mare de turci uciși, aproximativ 500, și faptul că inamicul a fost nevoit, m cele din urmă, să se retragă din Drăgășani, se poate considera că, la 29 mai victoria a fost de partea românilor. După sosirea armatei eteriste la Olt, trupele de panduri care acționaseră la Drăgășani, în frunte cu noii comandanți Hagi Prodan, Dimitrie și Alexandru Macedonski se îndreaptă spre Rimnicu Vîlcea pentru a o întîmpina. La 5 iunie, oastea eteristă și cea a pandurilor a plecat spre Drăgășani, sub conducerea lui Alexandru Ipsilanti, pentru a înfrunta pe turci. La 7 iunie, s-a dat o aprigă luptă la Drăgășani, unde eteriștii au fost înfrînți. în momentul în care aceștia eraii în derută, au intervenit cei 500 de panduri infanteriști de sub con- ducerea lui loan Oarcă, unul din căpitanii lui Tudor, și 300 de călărași comandați de Mihail Cioranu, fostul aghiotant al lui Vladimirescu. Inter- venția pandurilor a oprit înaintarea armatei otomane și a salvat de la o catastrofă armata eteristă, care fusese pusă pe fugă. Așa cum arăta un 62 I. Neacșu, Oastea pandurilor condusă de Tudor Vladimirescu, In răscoala din 1821, loc. cit., p, 1042. 63 Dan Berlndei, Tralan Mutașcu, op. cit., p. 173 — 174. 61 I. Neacșu, loc, cit., p, 1041. www.dacoromanica.ro 410 CONSTANTIN COBBU 15 participant la revoluție, „cei opt sute de panduri, neavînd nici caii, nici armele arnăuților, nici ale grecilor [eteriștilor] decît numai sîngele și inima lor de români, fură în stare a ținea toată masa acelei oștfri turcești în loc și a mîntui astfel pe acei nenorociți greci, care au scăpat cu chipul acesta chiar și pe Alexandru Ipsilanti. Iar trupele turcești nu numai că nu au putut face un pas mai înainte din locul luptei, dar fură puse pe goană de panduri, care i-au băgat iarăși la mănăstirea Șerbănești” 65. Neprimind nici un ajutor militar și nemaiavînd muniții, pandurii s-au retras, în ziua de 8 iunie, spre Rîmnicu Vîlcea, unde se adunaseră și rămășițele armatei eteriste. Un grup de panduri l-a însoțit pe Ipsilanti pînă la Schitul Corne- tul, de unde acesta a fugit în Transilvania. După luptele de la Drăgășani, pandurii rămași sub arme s-au con- centrat la mănăstirea Tismana, care fusese întărită înainte de Tudor. Cînd Hagi Brodau și Macedonski au venit aici, pandurii conduși de Papa Vladi- mirescu, fratele lui Tudor, le-au cerut socoteală pentru uciderea coman- dantului lor și i-au ținut arestați trei săptămîni. în a doua jumătate a lunii iunie, trupele otomane și-au extins ocu- pația în Oltenia. Dar și în această situație, formațiuni ale pandurilor au continuat lupta, lovind pe neașteptate trupele otomane. Spre mijlocu, lunii iulie, lupta pandurilor împotriva armatei invadatoare s-a accentuat! concentrîndu-se, îndeosebi, în zona orașului Tg. Jiu, unde otomanii au masat 5000 de oameni. Confruntarea între turci și panduri a avut loc în satul Slobozia, lingă Tg. Jiu, la 16 iulie. Numărul prea mare al ostașilor . otomani a dus la înfrîngerea pandurilor. După lupta de la Slobozia, o grupare a pandurilor s-a retras spre mănăstirea Tismana, iar o alta spre Porceni, localitatea situată la 20 km nord-est de Slobozia. S-a mai dat o luptă aprigă în zona Porceni-Pesti- șani, otomanii ieșind învingători. După această luptă, unii panduri se retrag spre Tismana, iar alții în munți sau trec în Transilvania. La Tis- mana, pandurii opun din nou rezistență armatei otomane. într-o noapte, ei părăsesc mănăstirea Tismana și se îndreaptă spre Transilvania, urmă- riți de turci, cu care, pe parcurs, mai au ciocniri. La sfîrșitul lunii iulie, luptele mai puternice dintre panduri și turci s-au încheiat. Au urmat ac- țiuni de mai mică amploare, hărțuieli a unor grupuri mai reduse de pan- duri 6S. Semnificația revoluției de la 1821 a fost deosebită în epocă și în tot cursul istoriei ulterioare a țării. Ea a definit — de la orizonturile reale ale perioadei — ideile de libertate socială și națională, a abordat frontal țelurile cardinale, de a căror soluționare depindea evoluția societății româ- nești în evul modern, a relevat strînsa îngemănare a obiectivelor naționale și sociale, rolul datului național, arătînd că stringențelor istorice li se putea da curs numai prin rezolvarea fundamentală a acestor țeluri. Revo- luția a dezvoltat gîndirea avansată în domeniile social și național, confir- mînd și continuînd momentul 1784, întreaga evoluție internă a poporului român. Ea s-a sprijinit pe forța esențială a țării — țărănimea — în jurul căreia s-a polarizat masa poporului român. Revoluția a demonstrat capa- 65 Mihai Cioranu, loc. cit., p. 309. M Dan Berindei, Traian Mutașcu, op. cit., p. 173 și urm.; I. Neacșu, loc. cit., p. 1042. www.dacoromanica.ro 17 ȚARANîIMEA — PORȚIA DE BAZA A BfiTOfLUȚIEt DIN 1B21 411 citatea de acțiune rapidă a maselor, de organizare în formațiuni ale revo- luției, răspunsul general al poporului român în fața imperativelor istorice supreme, asigurînd triumful revoluției. Un merit deosebit al revoluției a fost că a reușit să înlăture forma cea mai dură de asuprire politică din istoria de pînă atunci a românilor — regimul fanariot — în condițiile în care Imperiul otoman era încă puternic, slăbindu-i influența acestuia în Europa. Declanșarea revoluției în condițiile unei dominații otomane accen- tuate în Țările Eomâne, realizate prin mijlocirea fanarioților, iar apoi confruntarea armată dintre forțele revoluției și trupele Semilunei vor reprezenta, în același timp, solide temeiuri pregătitoare ale înfruntării Porții la 1848 și 1859, pentru ca în 1877 să aibă loc ridicarea armată ce va pecetlui independența statală absolută a Eomâniei. Eevoluția de la 1821 a fost, tot asemenea, o ripostă energică la adresa acelor forțe, cum a fost Eteria, care nu reușeau să-și cristalizeze obiective naționale speci- fice, ci afișau idei radicale, dar abstracte, ce înnotau într-o vădită confuzie politică. Ea a anunțat iminenta soluționare a chestiunii sociale din socie- tatea românească, abolirea relațiilor de servitute a țăranilor și împroprie- tărirea acestora, ideal care va fi ținta socială de căpetenie a revoluției de la 1848 și a demnitarilor revoluționari din statul național modern român, în frunte cu Alexandru loan Cuza și Mihail Kogălniceanu. Vitalitatea ideilor revoluționare se vădește cu putere și în faptul că, în condițiile agresiunii externe, revoluționarii și-au continuat lupta. Atît înainte de asasinarea lui Tudor de către eteriști, cît și după aceea, cînd Adunarea Norodului a rămas fără conducătorul suprem, țărănimea, înrolată în armata revoluționară, a purtat mai multe lupte cu oștirea Semi- lunei, în care și-a dovedit eroismul, mulți jertfindu-și viața. Este un specific al tuturor revoluțiilor române din epoca modernă că sînt mari deschideri care marchează ridicări pe un nou plan al spiri- tului revoluționar de gîndire și acțiune. Am putea vorbi de un proces revoluționar neîntrerupt, care începe la 1784, cu mari momente de incan- descență la 1821 și 1848, și mari momente de înfăptuire practică la 1859, 1864, 1877 și 1918. După cum 1784 nu a fost o revoluție a unei părți a țării decît prin desfășurare, tot astfel revoluția din 1821 este o ridicare socială și națională a întregului popor român, și aceasta nu numai prin ecouri, ci prin mobilurile de libertate, clar afirmate și promovate, ale revo- luționarilor români. Eevoluția de la 1821 din Țara Eomânească, lupta țărănimii de aici pentru dreptate socială și libertate națională și-au exercitat forța de lucrare, atît în Moldova cît și în Transilvania, fiind o expresie a identității de idealuri și năzuințe ale maselor poporului român. Gh. Panu avea să scrie că, în 1821, țăranii moldoveni „încep a căpăta idei de independență și chiar răzvrătiri” ®7. La 18 aprilie 1821, cînd revoluția din Țara Eomâ- nească triumfase, guvernul din Iași cerea ispravnicilor județului Dorohoi să urmărească pe cei care îndemnau pe țărani la revoltă și să-i determine pe săteni să efectueze muncile agricole. Se ordona să se acționeze spre cer- * * ” Gh. Panu, Cercetări asupra stării țăranilor tn veacurile trecute, voi. I, partea I și II, București, 1910, p. 4Î4. www.dacoromanica.ro 412 CONSTANTIN COREU 18 cetare întru „aflarea și prinderea unor așa pricinuitori de răzvrătirea satelor” 68 *. La sfîrșitul aceleiași luni, mitropolitul și marii boieri cereau țăranilor din județele Dorohoi și Neamț să nu recurgă la mișcări și să se supună: „Toate aceste mișcări viderat sînt din auzări răsuflate de către unii și alții, ce sînt voitori de tulburări și neodihna voastră. îndestulată pildă aveți că acum este o lună de zile de cînd s-au început tulburările și nedreptatea auzîrii, și pînă acum au ieșit toată răsuflate. Asemenea și de acum înainte toate auzîrile, iar mai ales mișcările sînt rodurile cele mai dinainte răsuflători neadevărate” 6B. Și în Moldova, țăranii au atacat moșiile și locuințele boierești, însușindu-și diverse produse, așa cum s-a întîmplat pe moșiile Trifești și Cornii (Roman), Pașcani, Dămieni și Cuca (Covurlui), Tătărești, Ruginoasa, Budilata. într-o însemnare pe luna februarie 1821 a bisericii Buhuși (Neamț), cînd revoluția din Țara Românească era în desfășurare, se arată că moșiile sînt atacate „de cine cu gîndul n-ai gîndit” 70. La 14 octombrie 1822, marele boier Dimitrichi lamandi reclama domnitorului pe țăranii din lepureni (Fălciu) : „Nu au fost îndestul că întîmplarea răzvrătirii m-au adus în mare sărăcie cu cheltuieli greii prin locuri străine ca să-mi adăpostesc viața mea și a fa- milii, dar strîngere și cea mai de istov dezbrăcare de averi mele, mi-au făcut-o lăcuitorii din satul meu Epurenii de la ținutul Fălciului”. în timpul revoluției, țăranii i-au luat o mare parte din averea sa adăpostită „într-o hrubă tăinuită ce-am avut-o la casa mea”. Tot acei țărani' i-au luat grîul „tăinuit” în „șase gropi” și i-au mai luat și porumbul din trei coșare 71. în Moldova, ca și în Transilvania, formele de luptă ale satelor sînt cele în deobște specifice țărănimii din Țara Românească în cursul revolu- ției. Timp de patru luni, din februarie pînă în mai, „agitația în mijlocul țărănimii ardelene a fost extremă”. La două săptămîni după Proclamația de la Padeș, „numele lui Tudor Vladimirescu — sub forma alintătoare de Todoraș sau Todoruț — era pe buzele tuturor românilor din Transilvania. Rapiditatea cu care vestea mișcării lui s-a răspîndit pînă în nordul Tran- silvaniei, simpatia și interesul cu care țărănimea română a urmărit toate fazele răscoalei, manifestările de solidaritate spontană cu ea a îngrozit clasele stăpînitoare” 72. Țăranii de peste munți erau încredințați că, după victoria revoluției în Țara Românească, Tudor va trece în Transilvania, pe la Băița (Turnu Roșu) să facă dreptate și sătenilor de aici73. Transil- vănenii stabiliseră și data trecerii lui Tudor peste munți, și anume în ziua de Sf. Teodor 74. Starea de agitație și revoltă a țărănimii transilvă- nene este larg reflectată și în rapoarele autorităților, care au preconizat o suită de măsuri pentru liniștirea spiritelor. La 26 februarie 1821 guver- natorul Transilvaniei, contele Gh. Banffy, indica funcționarilor superiori ai comitatelor Alba de Jos, Alba de Sus, Turda, Hunedoara, ai districtelor 68 Răscoala din. 1821. Documente, voi. II, p. 82. 68 Ibidem, p. 114-115. 70 Ibidem, voi. III, p. 352. 71 Ibidem, p. 164. 72 Andrei Oțetea, Tudor Vladimirescu și revoluția din 1821, Edit. științifică, București, 1971, p. 214 și urm. 73 Ibidem. 74 Ibidem, p. 176. www.dacoromanica.ro 19 ȚArANMMEA — FORȚA DE BAZA a EEVOtLUȚTJEI DEN 1821 413 Făgăraș, Brașov, ai scaunelor secuiești și săsești: Trei Scaune, Ciuc, Sibiu, Miercurea Ciuc și Sebeș să procedeze în așa fel incit ideile și partizanii revoluției să nu pătrundă în Transilvania. Revoluționarii din Țara Româ- nească — arăta guvernatorul — au „adresat proclamații către popor, prin care îl îndeamnă la răscoală contra boierilor, iar numărul răsculaților crește din zi în zi. Fiindcă acest mare Principat, vecin cu Țara Românească, este în legături strînse economico-comerciale, precum și religioase și națio- nale, pe drept cuvînt ne putem teme cu aceste dezordini și principii peri- culoase, care se aseamănă cu ale așa-zisei mișcări a lui Horia, să nu pătrundă pe căi ascunse în patria noastră, să nu se întindă în mijlocul poporului de jos și așa ușor înclinat spre ele” 7fi. La 26 martie, cornițele de Sălaj, P. Banffy informa pe guvernatorul Transilvaniei, că sub influența revo- luției izbucnite în Țara Românească „în contra boierilor și turcilor” 75 76, se accentuează frămîntările țărănești din comitat. De temut, se spune în raport, sînt „mișcările țăranilor stîrnite de introducerea urbanului, căci țăranii, în ciuda tuturor explicațiilor clare ale ordinelor împărătești, le-au luat în înțelesul lor larg, încît nu mai vor să fie supuși stăpînilor de pămînt și sînt gata să acuze pe aceștia cu plîngeri exagerate în chip obraznic și să atace drepturile lăsate acestora de rege” 77. în comitatul Sălaj, cele mai vii agitații țărănești au avut loc la Nușfalău, Boghiș, Borla, Lompirt, Zăuan 78. Țăranii din Siulighete — se arată într-un raport din Deva, datat 5 aprilie 1821 — au pronunțat „cuvinte periculoase în care este vorba de tulburare în scurt timp a liniștei interne”. Unul dintre ei a dec- larat că vrea să joace în cizmele „domnului meu”, iar copiii pretutindeni prin sat se exprimă astfel: „acum vor tătîniinoștri să omoare pe nemeși” 79. Iar Adam Bedia „obișnuiește de cîte ori să adunau mai mulți țărani la un loc să scoată totdeauna o bucată de hîrtie în formă de scrisoare, pe care o tot ține în șei^ar, cu toate că el nu știe carte, totuși, ca și cînd ar citi din ea, răspîndește sub formă de publicații în fața poporului lucrurile scrise mai jos, așa cum a făcut vineri, în 30 martie, în prezența diacului local Dumitru Popa și a omului bisericii Costin Popa, începînd cuvîntarea sa cu aceste cuvinte : «Se face înștiințarea că, de către răsărit, s-a ridicat un crăiuț cu numele Todoraș, întîi cu puțină oaste, dar din zi în zi se spo- rește ». După ce va face dreptate în Țara Românească «isprăvește lucru cu boierii și, de se va sfîrși lucrul bine acolo pînă în paște, o da și într-acoace, ca un crăiuț o să vină din jos ca să se întîmple laolaltă și să se facă și aicea dreptatea » 80. La 5 aprilie, preotul Andrei Farkaș îi scrie consilie- rului regal Gh. Sinpațaki din Aiud despre teama nobililor din Sîngătin de amenințările țăranilor români. Că nobilii de aici i-au adus „la cunoș- tință împrejurări care dovedesc îndeajuns că poporul de rînd este gata pregătit de tumult”81. în noaptea de 2 aprilie, „românii au ținut adunare 75 Documente privind istoria României. Colecția Eudoxiu de Hurmuzaki (serie nouă), voi. III, Edit. Academiei’ București, 1967, p. 67. 76 Ibidem, p. 109. 77 Ibidem. 78 Ibidem. 79 Ibidem, p. 175. 80 Ibidem, p. , 176. 81 Ibidem, p. 180. www.dacoromanica.ro 414 constant®; oo-rbu 20 în biserica reunită din Sîngătin după ce au tras clopotul de 3 ori” 82. Ei declarau că „azi-mîne va fi sfîrșitul ungurilor [nobililor]” 83. Peste cinci zile, la 7 aprilie 1821, mai mulți nobili din comitatul Hunedoarei, adunați la Deva, au cerat comitelui AL Noptsa să ia măsuri pentru a asigura liniș- tea în comitat ca urmare a revoluției din Țara Românească : „Știrile care, în fiecare zi, vin tot mai numeroase din toate părțile comitatului nostru, ne încredințează în mod neîndoielnic că poporul e pregătit de o răscoală, îndreptată împotriva nobilimii funciare, amenințînd cu pieirea și anarhia, de la care revoltă a fost reținută pînă acum de faptul că n-a sosit sorocul și nu s-a ivit prilejul încă” 84. Cu toate măsurile luate în vederea preîntîm- pinării unei mișcări generale, „nu ne simțim în deplină siguranță — scriau nobilii—, mai întîi fiindcă o parte din armată e de același neam și dă aceeași religie cu poporul, apoi știm că armata îndeplinește misiunea sa în uni- tăți mai mari și nu poate ajunge în același timp în fiecare parte a acestui comitat, care are o întindere mare. Anul 1784 e mărturie neuitată și în veci de neuitat care ne arată cît de amară și de păgubitoare poate fi lipsa de pregătire și de apărare”. Ca o măsură importantă de rezolvare, nobilii propun „unirea întregii nobilimi și înzestrarea ei cu arme”. Aceasta, sus- țineau ei, „se impune pentru ca poporal de jos, începînd revoluția din Țara Românească vecină, credem în ajutorai măriei sale și, vizînd un nou regat, amenință cu primejdia și patria noastră, să fim de ajutor chiar cu sacrificiul vieții noastre pentru înlăturarea primejdiei care s-ar putea întinde și asupra monarhiei” 88. Alexandru Noptsa, cornițele de Hune- doara, informa, la 7 aprilie, pe guvernatorul Transilvaniei, că țăranii și grănicerii români fac declarații primejdioase. La 5 aprilie, arăta cornițele, doi grănicieri care au adus lemne în piață au afirmat „că peste 2 —3 săp- tămîni răzvrătitul Tudor din Țara Românească va veni și aici și va face alte rînduieli ...” 8S *. Același Noptsa își arată temerea față de ridicarea din Țara Românească și propunea guvernatorului Transilvaniei, la 16 aprilie 1821, măsuripentru apărarea nobilimii din comitatul Hunedoara : „în rîndurile țărănimii ademenite din Țara Românească este generală credința că slugerul Tudor, după ce va termina treburile sale din Țara Românească, va veni și aici, împotriva nobilimii maghiare”. Potrivit informațiilor lui Noptsa, un țăran din cercul Gurasada a spus că „in timpul cel mai apropiat Horea iară va izbucni din Zarand”, iar un altul i-a răspuns : „dea Dumnezeu să vină, ca încă odată să mai batem la ușile ungu- rilor [nobililor]”. Un alt țăran, din cercul Lăpușna, a declarat, în comuna Hia, că „nu peste mult se vor întîmpla lucruri mari”. Toate acestea l-au făcut pe cornițele Hunedoarei să aprecieze că îndemnurile la luptă ale conducătorilor revoluției din Țara Românească către poporal de aici „au fost cunoscute din vreme de țărănimea românească” din Transilvania și cu toate că la răspîndirea acestora au contribuit mult solda ții români din acest comitat însărcinați cu paza granițelor și care locuiesc împrăș- tiați în tot cuprinsul comitatului, „totuși socotesc că trebuie să existe 82 Ibidem. 83 Ibidem. •** Ibidem, p. 188. 88 Ibidem. 88 Ibidem, p. 191. www.dacoromanica.ro 21 ȚARAjraMBA — FORȚA DE BAZA A REVOLUȚIEI DW 1621 415 și căi mai secrete pentru răspîndirea lor. Toate circumstanțele arată că țărănimii române de aici îi plac cele întîmplate în Țara Românească, iar în cazul cînd de acolo s-ar face o invazie la noi, ar fi dispusă cu sigu- ranță să i se alăture” 87 88. Măsurile luate de autoritățile din Transilvania, în frunte cu guver- natorul Gh. Banffy, printre care mobilizarea de trupe și confiscarea arme- lor de la populație, demonstrează că informațiile despre revoluție din Țara Românească lucrau adînc în rîndul țărănimii, indiciu evident al aceluiași curs revoluționar propriu unuia și aceluiași popor. Foarte elocvent, acest curs a însemnat nu numai lucrarea revolu- ționară a momentului 1821, ci, dimpotrivă, a revoluției conduse de Horea, într-o simbioză organică proprie ansamblului melagurilor românești. După cum 1784 și-a exercitat forța de înrîurire în Țara Românească și Moldova, tot asemenea 1821 a determinat o profundă radicalizare a mase- lor în Transilvania, o reînviere a spiritului revoluției lui Horea, îmbogă- țită și potențată cu datele relevate de revoluția lui Tudor. La 28 aprilie 1821, cornițele Zarandului informa consiliul directorial regal din Cluj că, la Hălmagiu sînt readuse în activitate gîndurile „de rebeliune și de Horea ’,88. Acte de nesupunere a țărănimii față de nobilime au avut loc și în comi- tatele Crasna, Hunedoara, tot sub influența revoluției din Țara Româ- nească 89. Este un proces de noi cristalizări și impulsuri revoluționare, de con- tinuă revoluționare a poporului român pe drumul edificării României moderne. Acest proces își va avea corespondentul pe planul practicii sociale în fluxul unic și aproape continuu de acțiuni ale țărănimii, care va face legătura nemijlocită între cele trei revoluții ale epocii moderne a istoriei românești, respectiv între cele de la 1784 și 1821 și cea care, la 1848, va pune într-o nouă sinteză marile date ale cursului istoriei româ- nești pentru o întreagă epocă de evoluție a poporului nostru, pe anume planuri pînă în contemporaneitatea noastră. LA PAYSANNERIE - PRINCIPALE FORCE DE LA RRVOLUTION ROUMAINE DE 1821 RIiSUMfi Les objectifs ^conomiques et sociaux de la r^volution de 1821 con- cernaient notamment la paysannerie, la categorie sociale de base de la societ^ roumaine ă l’6poque. Dans le meme temps, la r^volution preconisait des desiderata importants aussi pour d’autres categories sociales et dans le domaine național l’independance, par la liquida- tion de l’oppression ottomane et de son principal instrument d’interven- tion dans les affaires du pays — le r6gime phanariote. Ces revendications importantes sont contenues dans plusieurs documents â caractere de 87 Ibidem, p. 213-214. 88 Ibidem, p. 221-222. 88 Andrei Oțetea, op. cit., p. 280. www.dacoromanica.ro 416 CONSTANTIN 'CORBII 22 progranune qui repr&entent le programme unitaire de la revolution sociale et naționale dirig^e par Tudor Vladimirescu. Vu que la revolution avait aussi un caractere național, antiphana- riote et antiottoman, elle a entreîne sous une forme ou une autre toutes les categories sociales de Valachie. Mais la principale force sociale en a 6te la paysannerie qui a participi en masse ă la revolution, trois quarts de l’Assemblee du peuple — comme etait denommee l’arm^e r^volution- naire — provenant des rangs des paysans. Parallelement ă l’organisation et â l’activite des formations arm^es de la revolution, mais en tant que pârtie integrante de celle-ci, la paysan- nerie d’Oltânie et de Valachie s’est lev^e dans le cadre d’une action gene- rale, contre les boyards, pour la suppression des vieilles normes et le succes de la revolution. Par suite de l’appui sans reserves prete surtout par la paysannerie, la revolution a triomphe et pendant deux mois environ, Tudor Vladimi- rescu a dirige les affaires du pays comme un veritable prince du peuple, pouvant etre considere comme le premier prince autochtone apres la liquidation du regne des phanariotes. Apres l’invasion du pays par l’armee ottomane, c’est toujours la paysannerie qui defendit la revolution, oppo- sant unei puissante resistance aux forces repressives etrangeres. Expression de l’identite d’ideaux et d’aspirations du peuple roumain, la revolution de 1821, la lutte de la paysannerie l’Oltenie et de Valachie pour la justice sociale et la liberte naționale ont exerce ă l’epoque une puissante influence sur la paysannerie de Moldavie et de Transylvanie, sut le developpement de la societe roumaine pendant les decennies sui- vantes et suscite un echo qui a persiste jusqu’â nos jours. www.dacaramanica.ro IDEOLOGIA GENERAȚIEI DIN EPOCA DE LA 1821(1) DE NICOLAE ISAR Revoluția din anul 1821, de sub conducerea lui Tudor Vladimirescu, își relevă pe deplin semnificațiile, amploarea, consecințele, prin raportare la întreaga ideologie a epocii. Revoluție cu caracter social și politic, prin programul și obiectivele ei, revoluție națională, prin năzuințele general- românești pe care le poartă în sine, ea este strîns legată de mișcarea de renaștere culturală a epocii. Ea marchează un moment semnificativ în procesul afirmării conștiinței naționale a românilor, proces căruia, în același timp, i se subsumează mișcarea culturală a epocii, cu substratul ei ideologic. PROFILUL SPIRITUAL AL GENERAȚIEI GlNDlTOHILOR IMN EPOCA DE LA 1821 Dintre contemporanii lui Tudor Vladimirescu, din Țara Româneașcă și Moldova, cîțiva, remarcabili ca oameni de cultură sau gînditori, spre deosebire de alții, cum se știe, au făcut în istoriografia noastră obiectul unor mai numeroase cercetări. Este vorba de Gheorghe Lazăr, întemeie- torul școlii naționale de la Sf. Sa va, „redeșteptătorul de conștiințe curate”, cum i s-a spus,1 unul dintre cărturarii epocii care s-au aflat în contact direct cu Tudor Vladimirescu 2; de Eufrosin Poteca, unul dintre conti- nuatorii operei lui Gh. Lazăr, conducător al școlii de la Sf. Sava în anii 1825 1828, gînditor reprezentativ al epocii sale, prin ale cărui idei, strict legate de „era nouă” de la 1821, iluminismul în Țara Românească capătă accentele cele mai originale, mai specifice; de Barbu Paris Mumuleanu, a cărui operă poetică își păstrează valoarea în bună măsură prin fondul ideologic pe care îl întrupează, numele său de gînditor social-politic avînd pentru noi rezonanțe mai adinei decît cel al poetului; de Dinicu Golescu, îndrumător cultural, scriitor și gînditor social-politic remarcabil, ardent 1 Cf. Ștefan Pascu, Gh. Lazăr — ctitor de școli înalte, redeșteptător de conștiinfe curate, în ..Transilvania”, nr. 5. 1979, p. 10—13. Despre Lazăr, în afara lucrărilor mai vechi, ar fi de văzut studiile și articolele recente prilejuite de împlinirea a 200 de ani de la nașterea sa, iar anterior a 150 de ani de la moartea sa. 2 Despre relațiile dintre cel doi fruntași ai generației de la 1821, vezi mai ales referin- țele Iui Eliade-Rădulescu, din corespondența cu G. Barițiu; ale lui Al. P. Ilarian, din scri- soarea către G. Barițiu, preluînd informațiile lui Chr. Teii, care, la rîndul său, le moștenise de la tatăl, prieten cu dascălul ardelean. Toate acestea în anexele lucrării lui Gh. Bogdau- Duică și G. Popa-Lisseanu, Vleafa și opera lui Gheorghe Lazăr, București. 1924, p. 262; 274. ..REVISTA DE ISTORIE'”, Tom 34, nr. 3, p. 417-440, 1981 . www.dacoromanica.ro 418 KBOOtUAIE JSAR 2 promotor al „luminilor”; de mitropolitul cărturar al Moldovei, Veniamin Costachi, cronologic, primul în secolul al XlX-lea dintre remarcabilii luptători pentru școală în limba națională, premergînd, de fapt, lui Gh. Lazăr, îndrumător de seamă al mișcării de renaștere prin școală și cultură națională din Moldova de la începutul secolului al XlX-lea 3 — mișcare cu răsfrîngeri și în celelalte provincii românești—, fără al cărui aport, în general, ar fi greu de înțeles mișcarea de renaștere culturală românească în această epocă, cel pe care, se pare, îl viza apelul de colaborare, în numele aceleiași națiuni, făcut de Tudor Vladimirescu în aprilie 18214; de Ionică Tău tu, reprezentant al celei mai tinere serii de iluminiști, care se afirmă după 1821, dar în strînsă legătură cu ideologia revoluției și cu năzuințele lui Tudor Vladimirescu, reprezentatul aripei celei mai radicale a iluminis- mului românesc, „iacobinul moldovean”, cum îl numea N. lorga 5, „cel dintîi român democrat”, cum, mai aproape de noi, l-a numit profesorul E. Vîrtosu 6. Aceștia sînt numai cîțiva dintre „oamenii de la 1821”, dar reprezen- tativi în multe privințe, alături de Tudor Vladimirescu, pentru profilul spiritual al generației din această epocă. Evident, nu vorbim de „oamenii de la 1821” în chiar același sens în care ne exprimăm despre „oamenii de la 1848”, adică în sensul în care ar fi vorba de conducători sau de parti- cipanți de seamă la o revoluție, de oameni legați între ei în calitatea de participanți efectivi la revoluție — cum ar fi cazul celor de la 1848 — ci de oameni implicați în eveniment în mod indirect, prin ideile lor, prin aceleași năzuințe de emancipare politică și socială a patriei; este vorba de oameni, dacă nu aflați în tabăra propriu-zisă de luptă a lui Tudor Vladimirescu — cu excepția lui Gh. Lazăr, dintre cei la care ne-am referit , de oameni legați unii de alții în calitatea lor de cărturari sau gînditori, adepți într-un fel sau altul ai aceleiași „renașteri a patriei”, ai aceleiași „reînvieri a neamului” ca și Tudor Vladimirescu. Există, în orice caz, în această perioadă, cuprinzînd să zicem cele două decenii premergînd revo- luției, desfășurarea propriu-zisă a revoluției din 1821, dar și deceniul urmă- tor, pînă în anii 1829 —1830, în care se conturează pregnant urmările revo- 3 Asupra lui, dintre lucrările relativ recente, aparținind altor cercetători, decit cei de formație teologică, vezi N. Isar, Trăsături iluministe tn glndirea ți activitatea lui Veniamin Costachi, in „Revista de filozofie”, t. 15, nr. 4, 1968, precum șl, aceiași, Aspecte ale mișcării luministe din Moldova la începutul secolului al XlX-lea (pină la 1821), in „Studii. Revistă de istorie”, t. 22 (1969), nr. 6. * Scrisoarea iui Tudor din 5 aprilie 1821, adresată mitropolitului Dlonisie Lupu și marelui vistier Al. Filipescu, cu invitația de a se ține legătură prin corespondență cu moldovenii, „ca uni(i) ce slntem de un neam, de o lege și supt aceeași stăpinire și ocrotiți de aceeași putere”, trebuie corelată, credem, cu corespondența pe care Grigore Brincoveanu a intreți- nut-o, se pare, cu mitropoiitui Veniamin Costachi in vederea unei eventuale colaborări, cum reiese din scrisoarea cu data de 2 martie 1821, adresată de Brincoveanu aceluiași Al. Fiii- pescu. Vezi, pentru prima, Documente privind istoria Romăniei. Răscoala din 1821, voi. II, Edit. Academiei, București, 1959, p. 33; pentru a doua, E. Vîrtosu, 1821. Date și fapte noi, Bucu- rești, 1932, p. 109-114. 5. Vezi N. lorga, Un jacobin moldave au XlX-e siecle, Confârence donnâe ă la Socl£t6 du centre d’Mudes de la Râvoiution franțaise. Paris, 1936; in același sens, al aprecierilor marelui istoric privind existența in epoca de la 1821 a unui curent revoluționar, care se rapor- tează și la alte figuri decit la Tudor Vladimirescu, vezi și studiul său Penseurs rivolutionaires roumains de 1804 â 1830, In „Revue historique” du Sud-Est Europ6en”, 1936, nr. 4—5. • Vezi studiul introductiv al lui E Virtosu, în Ionică Tăutul, Scrieri soclal-politiee, Edit. științifică, București, 1974, p. 77. www.dacoromanica.ro 8 EDEOUOGIA GENERAȚIEI DE IA 1821 419 luției—în primul rînd experiența noilor domnii pămîntene—, există, așadar, în această epocă de la 1821, în Țara Românească și Moldova — care au constituit teatrul evenimentelor revoluționare — , ca să nu ne referim la Transilvania, un grup remarcabil de cărturari și gînditori, adepți ai redeșteptării naționale, trăitori ai acelorași evenimente, din aceste decenii, care poartă cu ei, în opera și personalitatea lor, spiritul acestei epoci, și configurează imaginea unei anumite generații, deosebitoare într-un anu- mit sens de altele. Evident, grupul cărturarilor și gînditorilor aparținînd acestei gene- rații este mult mai numeros. Alături de numele reprezentative la care ne-am referit, unele tipice pentru iluminismul din Principate 7 — în această fază de maturizare a curentului, dar și în care se implică, într-o primă etapă, elemente proprii romantismului, devenit dominant după 1830, cum, îndeobște, se convine — , se pot cita numeroase alte nume de căr- turari sau gînditori, cu înfăptuiri, opere și idei mai modeste, care, în orice caz, nu s-au bucurat în istoriografia noastră de preocupări de aceeași amploare, mai ales dacă ne referim la calitatea lor de ideologi. Bineînțeles, nu trebuie să pierdem din vedere faptul că o serie de figuri de seamă ale școli» și culturii românești își începe numai activitatea în epoca de la 1821, partea de bază a operei și ideilor ei, aparținînd epocii următoare, „pașop- tiste” : este cazul „dascălului” Eliade, conducătorul școlii de la Sf. Sava în anii 1823 —1825, autor al Gramaticii din 1828 și întemeietor al „Curie- rului românesc”, la 1829; al lui Costache Moroiu, dascălul de drept de la Sf. Sava, pentru început, în anii 1825—1828 ; al lui Simion Marcovici, dascăl la Sf. Sava, pentru început, în anii 1827 —1828; al lui Petrache Poenaru, care tînăr fiind, îl cunoaște în 1821 pe Tudor Vladimirescu 8, iar apoi, între 1824 și 1831 se află la studii în apus; de dascălii craioveni Stanciu Căpățîneanu și Grigore Pleșoianu, foști elevi ai școlii de la Sf. Sava, care-și încep și ei activitatea de „luminare” în deceniul al treilea, și alții, care aparțin mai degrabă epocii următoare, dar vor duce cu ei, într-un anumit sens, spiritul „luminilor” din această epocă, și nu pot să nu fie amintiți și în contextul ideologiei epocii de la 1821. în categoria îndrumătorilor culturali-spirituali, adepți ai școlii și culturii naționale, se pot aminti, în Moldova, alături de Veniamin Costachi, episcopul Glierasim Clipa, în Țara Românească episcopii losif al Argeșului și Ilarion al Argeșului, mitropoliții Dionisie Lupu și Grigore Dascălul. între scriitorii clerici, adepți ai renașterii patriei și făuritori de limbă națională, merită amintiți: în primul rînd, Grigore Rîmniceanu 9, 7 Folosim termenul de iluminism ca fiind consacrat in literatura noastră. Asupra ,,con- troversei iluminism-Iuminism”, vezi numai, pentru a sublinia amploarea discuției, Liviu Rusu, în „Contemporanul”, 1965, nr. 18, p. 3 și răspunsul lui Al. Piru, in nr. 21, p. 2. Asupra con- ținutului termenului, vezi, între altele, aprecierile lui Al. Duțu, în Istoria filozofiei românești, voi. I, Edit. Academiei R.S.R., București, 1972, p. 119 și urm.; de asemenea D. Ghișe, P. Teodor, Fragmentarium iluminist, Edit. Dacia, 1972, p. 5 și urm. Asupra contribuției lui N. lorga în definirea curentului, în comparație cu D. Popovici, vezi și A. Marino, N. lorga și iluminismul românesc, în „Contemporanul”, 1964, nr. 52, p. 3. 8 Vezi, numai, G. Potra, Petrache Poenaru, ctitor al inoăjămtntului tn țara noastră, Edit. științifică. București, 1963, p. 63 70; * Asupra acestuia, care iși începe activitatea cărturărească înainte de 1800, făcînd, de fapt, legătura intre generația lui Chesarie de Rimnic și generația de Ia 1821 ,>ca și asupra altor cărturari rimniceni, aparținînd ^c^i^d^ja^Rjminc^ refon^t^e Chesarie, vezi Al. Duțu, 420 NIOOCLAE BSAR 4 prodigios traducător în limba română, dascăl în școala lui Lazăr și pentru scurt timp, la sfîrșitul vieții, episcop al Argeșului, Ieromonahul Macarie, Chir iac Komniceanu și alții. între „legiști”, adepți ai „luminilor”, cei mai cunoscuți sînt Andronache Donici și Chr. Flechtenmacher, din Mol- dova. Doi medici, gînditori social-politici, Constantin Caracaș și Ștefan Piscupescu, își aduc, de asemenea, aportul la mișcarea de renaștere cul- tural-ideologică a epocii. Un rol deosebit de important în ideologia epocii înscriu prin lucră- rile lor, cele mai multe rămase în manuscris multă vreme, istoriografii propriu-ziși, mai ales Dionisie Eclesiarhul, Nauin Kîmniceanu, Zilot .Românul10 11 *, toți din Țara Românească. Acestora li se adaugă cărturarii greci, șezători multă vreme la noi, Daniil Philippide și Dionisie Fotino, primul autor al lucrărilor Istoria României și Geografia României,al doilea, autor al lucrării Istoria vechii Dacii, lucrări care prin titlul și conținutul lor se înscriu, și ele, pe linia mișcării de renaștere românească din această epocă u. Nu ar fi lipsită de interes pentru profilarea unei imagini cît mai complete asupra generației din 1821 și enumerarea aici a numelor unor autori de cronici de epocă, de fragmente sau însemnări istorice, unele din ele privind evenimentele de la 1821 și figura lui Tudor Vladimirescu („ope- re” însă de interes minor din punctul de vedere al istoriei ideilor social- politice): meșteșugarul Dobrescu, Grigore Andronescu, arhimandritul Ghenadie Pîrvulescu, Popa Ilie de la Butoi, Ștefan Dăscălescu, lordache Bucșenescu, Theodor Butada, Vasile Murguleț ș.a.la. Cît privește croni- cile contemporane relatînd amplu evenimentele de la 1821, de felul celei a lui I. Dirzeanu, pe cît de importante sînt ele sub raportul relatării fap- telor, al amănuntului necesar reconstituirii adevărului istoric, pe atît de puțin importante se relevă ele ca texte de ideologie social-politică pro- priu-zisă. Sub acest ultim raport, importante cu adevărat, deosebit de impor- tante ni se par a fi numeroasele texte anonime, din anii 1821 —1822 13, mai ales din intervalul de la moartea lui Tudor Vladimirescu și instaurarea noilor domni pămînteni, multe dintre ele satire virulente la adresa marilor Coordonate ale culturii românești In sec. XVIII (1700 1821), Edit. pentru literatură, București, 1968, prin care a fost readusă in discuție Însemnătatea acestei școli și a cărturarilor ei in pro- cesul formării conștiinței naționale a românilor și al formării ideologiei iluministe in Principate. 10 Să menționăm aici că identificarea lui Zilot cu Șt. Mora, propusă de N. A. Lirsu, lasă serioase îndoieli, spre deosebire de alte identificări aparținind aceluiași riguros cercetător. Vezi N. A. Ursu, Adevăratul nume al lui Zilot Românul, in „Limba română”, XVIII, 1969, nr. 4 , p. 305-313. 11 Opinia după care numele instiși de „România” din titlul lucrării lui Philippide s-ar fi pierdut pentru citeva decenii, pentru a fi apoi redescoperit și repus in circulație în cercul lui Eftimie Murgu ni se pare discutabilă, (vezi, pentru această părere, V. Maciu, Semnificația denumirii statelor istorice române, în „Revista de istoric”, t. 28, 1975, nr. 9, p. 1.325 — 6). Este vorba, credem, doar de o nouă fază a circulației termenului, semnificația folosirii Iul de către Philippide păstrîndu-șl Întreaga valoare. 19 Deși indicarea aici a autorilor care au pus fn circulație aceste nume, în principiu, nu ar fi inutilă, totuși, pentru economie de spațiu renunțăm la ea, așa cum am făcut-o, de fapt, și in cazul unor nume mai importante, și după cum o vom face și în continuare. Desigur, nu am citat, in principiu, lucrări pe care le vom folosi in mod direct in continuare. 13 Cele mai multe dintre ele le găsim publicate în lucrarea istoricului E. Virtosii, 1821, Date și fapte noi, București, 1932. - www.dacoromamca.ro 5 mEOUjOGiA GHNIHR1AȚIEI UE LA 1821 421 boieri ai țării — acuzați, că, și în documentele Iui Tudor Vladimirescu. de colaborare cu asupritorii străini — , în genul „tînguirii” atribuită, pe bună dreptate, în cele din urmă, luiB. P. Mumuleanu 14 sau a satirei atri- buită corect, de profesorul E. Vîrtosu, lui Vasile Pogor-Tatăl15 *. Cele mai multe dintre aceste texte fac în același timp apologia „unirii neamului” în spiritul lui Tudor Vladimirescu și reprezintă, din acest punct de vedere, una dintre cele mai importante categorii de izvoare pentru ideologia social-politică a epocii de la 1821. Nu este inutil să observăm că stabilirea paternității acestor apeluri la unirea neamului, cum le-a numit principalul lor editor, continuă să fie o importantă sarcină a istoriografiei noastre 18. Identificarea autorilor, fără îndoială, ar pune în lumină, poate, cîteva figuri noi de iluminiști, gînditori social-politici remarcabili din această epocă sau ar redimensiona personalitatea unora dintre cei deja cunoscuți, ca B. P. Mumuleanu, Naum Rîmniceanu ș.a. în sfirșit, aparțin generației de gînditori social-politici din epoca de la 1821, contemporani lui Tudor Vladimirescu, autorii diferitelor și numeroaselor proiecte sau memorii de reforme, elaborate înainte de revo- luție, dar mai ales în anii 1821 —1822, iar această categorie de izvoare nu este nicidecum, bineînțeles, ultima ca însemnătate, în ordinea indi- cată aici, pentru ideologia social-politică a epocii. Dimitrie Sturdza, pre- supusul autor al cunoscutului proiect de „republică aristo-democrati- cească” din 1802 17, lordache și Nicolae Rosetti-Roznovanu, Al. Villara, Mihail Sturdza, viitorul domn regulamentar, precum și alți mari boieri, implicați profund în viața politică a epocii și înscriindu-se,într-o anumită măsură, pe linia aspirațiilor românești de independență, dînd glas în ace- lași timp în „lucrările” lor tendințelor de reorganizare internă în sensul intereselor proprii de clasă, se afirmă în acest fel și ca oameni de idei, care și-au adus contribuția la dezvoltarea gîndirii social-politice în epoca de la 1821. Să adăugăm că unele dintre aceste proiecte de reforme rămîn anonime, că paternitatea atribuită altora dintre ele lasă unele îndoieli, că, prin urmare, și în cazul acestei categorii de texte, ca și al apelurilor la 14 Este vorba de poema In versuri tipărită anonim la Buda în 1825, cu titlul Pltn- gerea și ttnguirea Valahiei asupra nemul/ămirii streinilor ce au dărăpănat-o, atribuită de C. Erbi- ceanu lui Naum Rîmniceanu iar de un alt autor. Al. T. Dumitrescu, cu totul eronat, lui Enăcbiță Văcărescu. Cf. N. A. Ursu, Paternitatea poemei „Plingerea și ttnguirea Valahiei" și unele versuri necunoscute ale tui Barbu Paris Mumuleanu, in „Limba română”, 1965, nr. 5, p. 383. De asemenea, pentru Înțelegerea discuției, vezi Ariadna Camariano-Cioran, Despre poema patriotică antiotomană ,,, timbi/a românească", in „Studii și materiale de istorie medie”, voi. 11, București, 1957. 18 Vezi E. Vîrtosu, O satiră tn versuri din Moldova anului 1821, in „Studii și materiale de istorie medie”, voi. 11, 1957, p. 465— 540. 14 Ele se păstrează in mare parte in cdpii la Biblioteca Academiei R. S. România, mai ales în cunoscutul manuscris 322, pe care C. Erbiceanu îl atribuia in întregime lui Naum Rim- niceanu. 17 Alături de „constituția cărvunarilor” din 1822, acesta rămîne unul dintre cele mal importante proiecte de reforme elaborate in Principate, dar despre presupusul lor autor, Dimi- trie Sturdza, cunoaștem prea puține date, pentru a contura mai exact imaginea gînditorului social-politic (mai puțin, in orice caz, decît despre ceilalți indicați in aceeași serie). Vezi E. Vîrtosu, Napoleori Bonaparte șl proiectul unei republici aristo-democraticești In Moldova, la 1802, ed. a 11-a, București, 1947. , www.dacoromamca.ro 422 NTOOiiAE ISAR 6 unirea neamului, lămurirea unor probleme de paternitate ar pune într-o lumină mai clară imaginea- unora dintre acești „reformatori” — gînditori social-politici, locul lor în ideologia epocii de la 182118. MIȘCAREA CULTURALĂ ȘI PROCESUL AFIRMĂRII CONȘTIINȚEI NAȚIONALE Revoluția de la 1821, condusă de Tudor Vladimirescu, îndreptată împotriva grecilor fanarioți, — a domnilor și acoliților lor, a practicilor consacrate de-a lungul a peste un secol de „sistemul fanariot” — , în același timp, împotriva acelei părți a marii boierimii păinîntene vinovată de colaborare cu fanarioții, ruptă de „trupul neamului” și asupritoare pentru popor, revoluție vizînd, implicit, totodată, scăderea dominației otomane și, în raport de împrejurări, chiar eventualitatea înlăturării ei definitive19, a constituit un moment în istoria poporului nostru cînd, așa cum se exprima A. D. Xenopol, „ideile deveniră o îmboldire spre faptă prinzînd a modifica starea de lucruri existentă în scopul de a da zbor ideei naționale” 20. Ca moment al afirmării conștiinței naționale a românilor, a națiunii române 21, revoluția de la 1821, condusă de Tudor Vladimirescu, a fost precedată de întreaga mișcare de renaștere culturală a epocii, în care s-a întrupat mai întîi nevoia comunității etnice-istorice românești de a se defini pe sine în raport cu alte comunități, în care s-au afirmat plenar ideile de redeșteptare națională, pe fondul vechilor idei privind originea romană — sau daco-romană —, a unității etnico-culturale a poporului 18 Evident, nu avem în vedere aici o discuție propriu-zisă asupra acestor proiecte de re- forme, ea avindu-și locul in partea a doua a acestei lucrări, privind sfera relațiilor sociale și organizării politice in preocupările generației de la 1821. 18 Asupra caracterului revoluției, in contextul ideilor din epoca de la 1821 privind eman- ciparea socială și politică a românilor, ne vom referi ceva mai mult in partea a doua a acestei lucrări, cind vom face și trimiterile de rigoare; in partea de față a lucrării, tratind concepțiile privind școala și cultura națională, strins legate de mișcarea de renaștere culturală a epocii, nu putem angaja o discuție privind caracterul revoluției, dar anticipăm, cum rezultă din for- mularea noastră, că vorbind de caracterul anti-fanariot al revoluției de fapt, cum se știe, o preocupare vecbe a istoriografiei noastre, cu începuturi in epoca pașoptistă, — dăm acestei aprecieri nu o nuanță absolutizantă, exclusivistă, cum par a o face o serie de lucrări din vremea din urmă, acest caracter antifanariot fiind dublat de cel antiboieresc, insemnind, in bună măsură, un caracter antiboieresc, în virtutea colaborării marilor boieri păminteni cu fanarioții pe care o condamnă clar Tudor Vladimirescu , și in același timp, el afectind, implicit, natura rela- țiilor cu Poarta, neexcluzind eventualitatea luptei deschise in raport de împrejurări cu puterea suzerană. Cu caracter antifanariot, antiboieresc șj antioloman, in grade diferite, revoluția va fi totuși, inainte de toate, o revoluție națională. In sensul in care Tudor Vladimirescu va chema la redeșteptare, la „unirea neamului”, pe toți românii, inclusiv pe marii boieri ,,care se vor îndrepta”, chemare constituind, cum vom observa pe alocuri, numitorul comun al Întregii ideologii a epocii. 20 Vezi articolul lui A. D. Xenopol, impropriu intitulat Despre naționalism, in „Ar- hiva", Iași, 1908, nr. 6, p. 265. 21 Intre altele, vezi Șt. Pascu, Ideea, tendințele și lupta pentru unitate a poporului român, în Desăolrșirea unificării statului național unitar român. Unirea Transilaaniel cu oechea Românie, București, 1968 (Despre formarea națiunii române, p. 21 — 30, reluind ideile studiului anterior publicat în colaborare cu V. Maciu, în „Revista învățămintului superior”, VIII, 1966, nr. 8). De asemenea, pentru reconsiderarea Însemnătății problemei, in vremea din urmă, D. Hurezeanu, Națiunea română socialistă — rezultat legic al dezvoltării istorice, in „Era socialistă”, 1976, nr. 14, p. 26 — 29 (și același, mai ne larg, în „Revista de istorie”, 1975, nr. 9). www.Oacoromanica.ro 7 ttXEOWGIA GHNHRAȚIKr DE IA 1821 423 român și continuității viețuirii sale pe aceleași meleaguri22. Aceste idei din urmă, afirmate în sec. al XVII-lea de cronicarii moldoveni și munteni, în strînsă legătură cu eforturile cărturărești pentru afirmarea limbii na- ționale unitare și pe fondul multiplelor legături dintre țările române, nu puteau să nu dureze în secolul următor, în ciuda vitregiei vremurilor, să nu capete, mai ales în a doua jumătate a secolului al XVlII-lea și în pri- mele decenii ale sec. al XlX-lea, noi redimensionări și sensuri23 24. în Transilvania, în focul luptei românilor pentru drepturi politice, pentru egalitate cu „națiunile” politice privilegiate, ele au dus la afir- marea ideii de națiune, mai întâi prin Inochentie Micu, apoi, masiv, prin corifeii Școlii ardelene și prin mișcarea din jurul „Supplexului” M, în timp ce, la nivelul maselor țărănești, ideea se afirmase în cursul răscoalei antifeudale condusă de Horia 25 26. Dar și în Țara Românească și Moldova vechile idei continuă să dureze, în ciuda condițiilor neprielnice — a regi- mului fanariot în primul rînd, apăsător din punct de vedere politic și social, dar și favorizator al factorilor potrivnici dezvoltării limbii și cul- turii naționale —, ducînd și aici, în cele din urmă, mai ales în primele decenii ale sec. al XlX-lea, la un reviriment, resimțit nu numai pe planul ideilor, dar și al psihologiei sociale și mentalităților. La amplificarea ideilor privind originea —aici, în textele cărtura- rilor, daco-romanică —, unitatea și continuitatea pe aceleași meleaguri, se adaugă o serie de alți factori proprii conștiinței naționale 2a, în primul 22 Dintre numeroasele lucrări, unele de sinteză, din vremea din urmă, care circumscriu Istoria acestor idei, vezi Vasile Netea, Conștiința originii comune și a unitâ|ii naționale tn istoria poporului român, Edit. Albatros, București, 1980. 23 In privința procesului propriu-zis al formării conștiinței naționale și afirmării lui in cultura românească iar nu al teoriei despre națiune sau conștiință națională in general—, vezi, intre altele, pe cele aparținind specialiștilor tn istoria ideilor in sud-estul european. De pildă, Virgil Cândea, Les lumieres ct la naissance de la conscience naționale chei les roumains, in „Les lumidres et la formation de la conscience naționale chez les peuplcs du sud-est euro- pien”, Bucarest, 1970. Evident, preocuparea pentru această problemă este intr-un fel proprie specialiștilor In istoria „luminilor” in țările române, și in acest sens ea subzistă In lucrările — unele de largă circulație aparținind unor cercetători din domeniul istoriografiei, istoriei literare, istoriei invățămintului. Problematica procesului afirmării conștiinței naționale in epoca „luminilor”, desigur, trebuie raportată, implicit, și la lucrările mai vechi, ale lui P. Eliade, ale lui N. lorga, privind „luminile” și influența ideilor revoluției franceze in sud-estul european, ale lui D. Popovici, precum și ale altora, ca să nu ne mai referim la necesitatea corelării ei cu rezultatele cercetărilor privind conștiința de neam in evul mediu, cu problematica „premiselor” (intre altele, in afară de lucrările Iui N. lorga, ale iul P. P. Panaitescu, și unele de dată relativ mai recentă, aparținind lui Șerban Papacostea, Eugen Stănescu, Adolf Armbruster și altora). Nu indicăm aici, desigur, o serie de lucrări fundamentale asupra cărora trimitem in mod special inai departe. 24 Despre actul fundamental al mișcării naționale a românilor din Transilvania, despre întreaga mișcare națională a românilor de aici, elaborarea conceptului de națiune și raportul luptă națională — „luminare” , de bază rămtne lucrarea acad. David Prodan, Supplex Libellus Valachorum, ed. a 11-a, Edit. științifică, București, 1967. 25 „în perspectivă istorică — scrie acad. D. Prodan — răscoala Întregește programul națiunii cu dimensiunea ei socială, inălțimea conceptului cu greutatea masei sale, calea de luptă reformistă cu cea revoluționară. Țărănimii 11 revine deplin meritul de a fi deschis, de la sine, procesul revoluționar al emancipării națiunii, chiar de la temeliile sale”. Cf. D. Prodan, Hâscoala lui Horea, voi. 11, Edit. științifică și enciclopedică, București, 1979, p. 711 — 712. 26 Asupra structurii conștiinței naționale, in general, dintre lucrările din ultimii circa 15 ani, in afară de cele aparținind Iui C. Vlad, EI. Fiorea, I. Rebedeu, reține atenția seria articolelor sau studiilor publicate in „Analele Institutului de istorie a P.C.R.” -(vezi, de pildă, nr. 6, 1967; numerele-2, 3, 4, 1968, ș.a.) și „Revista de filozofie” (de pildă, nr. 12, 1967; 9, www.dacoromanica.ro 424 roeOLiA® -J9AR ’ 8 rind, ca și in Transilvania, conștiința personalității pf oprii, a trăsăturilor și intereselor proprii, a individualității naționale 27, în raport cu alte comu- nități etnice-istorice sau alte popoare. în ultimele decenii ale sec. al XVIII-lea — de la Chesarie de Rininic și Enăchiță Văcărescu — dar mai ales în primele decenii ale sec. al XlX-lea, raportarea la originea nobilă a nea- mului, antiteza trecutul glorios — prezentul decăzut, presupuneau și aici, în Țara Românească și Moldova, chemarea la redeșteptare, la ,,reîn- vierea” și „unirea neamului” (unire, care, va spune Bălcescu, înainte de a fi politică trebuia să fie morală) 28. în raport cu condițiile istorice date, cu ceea ce numim, de obicei, vitregia istoriei — , ținînd în primul rind de existența dominației otomane și a sistemului domnilor greci din Fanar și, în general, de rolul nefast al politicii marilor puteri din vecinătate, cu „relele” de tot felul aduse de ele pe pămîntul românesc, cu alte cuvinte, în raport eu forța zdrobitoare a marilor puteri, procesul afirmării conștiinței naționale a românilor, al redeșteptării lor naționale, înainte de a fi fost de domeniul acțiunii poli- tice, al revoluțiilor și războaielor naționale, trebuia să fie, în epoca la care ne referim, de domeniul mișcării culturale. înainte de lupta lui Tudor Vladimirescu, în fruntea maselor țără- nești, la 1821 — luptă menită să releve și ea ideea națională — , s-a des- fășurat în deceniile premergătoare o altă luptă nu mai puțin însemnată, aceea pentru școală și limbă națională. în aceasta din urmă s-a afirmat mai întîi ideea națională, școala în limba națională, cultivarea limbii naționale, fiind, înainte de 1821, factori de seamă ai fenomenului de indi- vidualizare etnico-istorică la care ne refeream mai sus ; revoluția din 1821, la rîndul ei, e drept, va da o amploare deosebită ideii naționale, încercînd s-o transpună, prin forța sa, in sfera realităților social-politice propriu-zise, să o implanteze adine în sînul maselor țărănești, așa cum, în condiții specifice Transilvaniei, făcuse cu decenii în urmă răscoala condusă de Horia, Cloșca și Crișan. Așa precum observa istoricul francez Alfred Rambeaud, cînd, in amil 1895, recenza sinteza lui A.D. Xenopol, redeșteptarea românilor —la sfîrșitul sec. al XVIII-lea și începutul sec. al XlX-lea — înainte de a fi politică, a fost sufletească, morală 29; ea a venit mai întîi, cum scrie ace- lași istoric, comentind ideile lui Xenopol, prin reabilitarea limbii de carac- ter latin, a venit prin Școala ardeleană, prin școlile naționale de la Bucu- 1968, aici. Ana Gavrllă, Conceptdl de conștiință naflonalu ș.a.). în aceeași perioadă, In 1965, Intr-o revistă cu caracter literar, „Steaua”, Athanase Joja publică cunoscutul studiu Profilul spiritual al poporului român, iar o altă revistă literară, „Viața românească”, redeschidea dis- cuția privind istoria ideii naționale la români (vezi, aici, H. Bratu, Cristalizarea ideii naționale: reflec[ii și disocieri, p. 15). Evident, nti vrem aici decit să sugerăm amploarea preocupărilor, iar nu să facem o inventariere a lor fie și a celor mai importante, — imposibil de făcut aici. & Găsim acest termen, folosit mai ales de Paul Cornea in remarcabila sa lucrare, Ori- ginile romantismului românesc, Edit. Minerva, București, 1972, deosebit de valoroasă și pentru sublinierea Însemnătății ideologiei din epoca de la 1821, In care, printrfe altele, problema afir- mării ideii naționale este pusă în termenii cei mai proprii unei discuții științifice, (vezi, mai ales, p. 65 și urm.; p. 458 și urm.). 28 Toate datele asupra acestei discuții, in partea a doua a studiului, în strinsă legătură cu considerațiile lui Bălcescu asupra revoluției din 1821. 29 Vezi recenzia Iul Alfred Rambeaud, cu titlul Les latins du Danube. lin nou vel historicn des Roumains, în „Journal des Dăbats”, 25 janvier 1895, p. 173 174. Să remarcăm simpatia cu care Istoricul francez scria despre români, exprimîndu-și încrederea în Viitorul lor. www.dacoromanica.ro 9 BDEOtDOGIA'GENERAȚIEI EE IA hm 425 rești și Iași, conduse de Gh. Lazăr și Gh. Asachi. Evident, raportul între mișcarea cultural-ideologică a epocii și revoluția lui Tudor Vladimirescu fusese eu mult înainte observat, încă în epoca revoluției de la 1848. Un alt francez, cu aproape cinci decenii în urmă, H. Desprez, în cunoscutul său studiu despre mișcarea națională a românilor, din ianuarie 1848, publi- cat în „Revue des deux mondes” — studiu cu idei datorate în bună mă- sură contactului direct cu revoluționarii români — 30, observa această relație între mișcarea culturală, purtătoare a aceleiași idei naționale și revoluția din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu (,,cel mai bun patriot”), cum îl numește el31. în spiritul unității tuturor românilor, publicistul francez șe raporta, totodată, la relația dintre ideile Școlii ardelene și miș- carea dc renaștere din Țara Românească și. Moldova. LUPTA PENTRU ȘCOALĂ ȘI CULTURĂ NAȚIONALĂ în Moldova mai întîi, succesul în lupta pentru școală națională se releva în 1803, cînd mitropolitul cărturar al Moldovei Veniamin Costachi reușea să înființeze Seminarul de la Socola 32, aceasta cu toate că „unii dintre puternici cerca a sta împotrivă” 33 34. înființarea Seminarului, căruia în 1805, i se adăuga o școală de „psaltichie”, urmărea pe lingă scopurr religioase, predarea unui învățămînt mai înalt în limba patriei, în pro- grama sa figurînd și o serie de discipline cu caracter laic M, precum și înlă- turarea influenței dascălilor greci de la Academia domnească 35 * *. Pentru sublinierea rolului acestei școli naționale, care a precedat în Moldova școala lui Gh. Asachi, aprecierea lui A. D. Xenopol își păstrează întreaga semnificație : „Curentul subpămîntean al românismului — scrie el — care cursese de-a lungul întregii epoci fanariote începu a se arăta la lumina zilei în înființarea Scoalei de catchezie din mănăstirea Socola din Iași” 3B. 30 Acest studiu aparținînd unui prieten al românilor și partizan al cauzei române, așa cum s-a demonstrat, avea, în ajunul revoluției din 1848, semnificația unui adevărat „manifest- program”. Cf. C. Bodea, Lupta românilor pentru unitatea na/ională, 1834 1849, Edit. Academiei R. S. România, București, 1967, p. 101. 31 Cf. Hippolyle-Fâlix Desprez, Moldo-Valahia și Mișcarea Românească. Extras din „Revue des deux Mondes” din 1 ianuarie 1848, trad. de Maior Ch. Fluture, Galați, 1939, p. 38. Merită subliniată, între altele, aprecierea publicistului francez privind raporturile dintre Tudor și eteriști; cauza lui Tudor, arăta el, era alta decit a eteriștilor, el acceptind, totuși, trecerea lor pe păinînt românesc împotriva turcilor; în schimb, ei l-au ucis! De acum, ideea națională era zăgăzuită „într-o luptă fără răgaz contra influenței grecești” (cf. Ibidem, p. 34). Evident, ar putea fi această apreciere un punct de plecare pentru discuția privind rolul pe care l-au avut în procesul afirmării conștiinței naționale a românilor de la sud și răsărit de Carpați raporturile cu grecii, nevoia stringentă a delimitării față de interesele grecești, ale „streinilor” în general, fenomen în epocă propriu nu numai românilor, ci și altor popoare europene. 33 Vezi C. Erbiceanu, Istoricul Seminarului Veniamin din mănăstirea Socola, Iași, 1885; de asemenea, G. Adamescu, Istoria Seminarului „Veniamin” din Iași, 1803—1903, București, 1904. 33 Cf. C, Erbiceanu, Istoria Mitropoliei Moldovei și Sucevei, București, 1888, p. 60. 34 Se predau aici, în limba română: logica, aritmetica, istoria profană, psihologia, ele- mente de limba latină. Cf. C. Erbiceanu, Istoricul Seminarului,.Veniamin”, p. 34. 33 Asupra caracterului acestei școli, vezi și aprecierile unuia din dascălii ei de mai tîrziu, ajutător al mitropolitului, anume Gh, Săulescu. Cf. Biblioteca Academiei li. S. România, Serv, manuscrise, ms. rom. 2047, f.-7. 33 Cf. A. D. Xepopol, Istoria partidelor pQlitice din România, voi. I, București, 1911, p. 29. www.dacoromamca.ro 426 NJOOLiAIE TSAR 10 în ciuda unor adversități își începe activitatea, în ianuarie 1814 37, în baza unei decizii anterioare, și școala de inginerie în limba națională a lui Gh. Asachi 38, cu ajutorul aceluiași mitropolit Veniamin Costachi39. După închiderea ei, în 1818, odată cu absolvirea prunei serii de ingineri hotărnici, mitropolitul Moldovei, ținînd trează ideea școlii naționale, procedează la reorganizarea Seminarului de la Socola, reușind să aducă aici, în 1820, o serie de dascăli ardeleni: loan Costea, loan Mamfi, Vasile Fabian Bob și Vasile Pop 40. Aceasta, după ce în anul 1815 încercase să aducă aici pe loan Budai-Deleanu 41. Totodată, mitropolitul sprijinea experiența organizării la Iași, în 1820, a învățăinîntului de tip lancaste- rian, experiență dirijată și finanțată de tînărul boier moldovean Nicolae Bosetti-Boznovanu, recent întors dintr-o călătorie de studii la Paris42. Școlile de tip lancasterian oranizate la Iași (o școală elementară și una normală), în directă legătură cu o mișcare mai largă, inițiată de „Socie- tatea pentru instrucțiune elementară” 43 44 de la Paris, destinate păturilor sărace ale populației, urmau să se înscrie, și ele, în direcția promovării și dezvoltării învățămîntului național 37 Vezi mai ales, N. C. Enescii, Gheorghe Asachi, organizatorul școlilor naționale din Mol- dova, Edit. didactică și pedagogică. București, 1962. ’ 38 Sigur este că această școală — de fapt, o clasă de inginerie tn sinul Academiei dom- nești de limbă greacă de la Iași, în care studenții din anul întli sint duși de dascăl pînă în ultimul an, fără a fi preluate, anual, serii noi , a stirnit indignarea cel pu(in a unora dintre dascălii greci ai Academiei; mai ales, așa cum se știe, atunci cînd experiența pre- dării științelor înalte în limba română se termina cu succes, la sfîrșitul ciclului de studii. In 1818, această împotrivire a devenit manifestă prin poziția directorului Academiei, dascălul grec Dlmitrie Gobdelas, care, cerind desființarea cursurilor lui Asachi și trecerea acestuia la Seminarul de la Socola s-ar fi exprimat: ,,să predea acolo popilor, dacă poate preda cineva în săraca limbă a pămîntenilor și dacă un inginer practic ce n-arc habar de filozofie este in stare să creeze termeni științifici necesari”. Cf. N. lorga, Istoria literaturii române, voi. III, 1907, p. 15—16. 39 Prelatul moldovean, cu cheltuielile sale, îl ajutase mai întli să meargă la studii la Viena, iar apoi la Borna, și tot ci, împreună cu alți cițiva mari boieri, adepți ai Învățămîntului în limba națională, sprijină cererea sa pentru deschiderea școlii. 10 Cf. N. C. Enescu, op. cit., p. 53 54. Cu excepția lui Fabian Bob, ei se Întorc In Transilvania in anul următor, cind, in urma mișcării eteriste, Seminarul se închide, iar mi- tropolitul este obligat să ia calea refugiului, împreună cu alți mari boieri implicați, mai mult sau mai puțin, in mișcare. 41 Cf. V. A. Urechia, Istoria Românilor, voi. X, B, p. 360. 42 Despre acesta vezi, din prima serie de studii care i-au fost dedicate, Cornelia T. Papa- costea, O bibliotecă din Moldova la începutul sec. al XlX-lea, Biblioteca dela Stlnca, in „Studii și cercetări de bibliografie”, V, 1963, p. 215—220; Olga Constantinescu, Cu privire la concepția lui Nicolae Rosetti-Roznovanu asupra industriei, în „Revista Arhivelor”, VI, 1963, nr. 1; I. Popescu-Teiușan, Patru scrisori ale lui Marc-Antoine Jullien de Paris către N. Rosetti-Roz- novanu, In „Revista de pedagogie”, XIV, 1965, nr. 10, p. 67—82. Tot despre el, șl lucrările noastre, de analize și editări de texte, in „Revue des Etudes sud-est europeennes”, VIII, 1970, nr. 2, p. 1121 — 1127; „Revista de filozofie”, XIX, 1972, nr. 5, p. 671 — 679; „Revista Arhivelor”, voi. 35, supliment, 1973, p. 677—685; „Revista de istorie și teorie literară”, XXII, 1974, nr. 4, p. 437—444; „Analele Universității București, Istorie”, XXVII, 1978; cu o sinteză recentă, Les relatlons de N. Rosetti-Roznovanu avee les crudits franșais et la culture franșaise, în „Revue roumaine d’IIlstoire”, tom. XVIII, 1979, nr. 4, p. 699—717. 43 Pentru relațiile lui N. Rosetti-Roznovanu cu această societate din care făcea parte, ca membru corespondent, și mitropolitul Veniamin Costachi —, vezi N. Isar, Corespondenta lui N. Rosetti-Roznovanu cu „Societatea pentru instrucțiune elementară" de la Parts, privind introducerea învățămîntului lancasterian In Moldova și In Grecia, în „Analele Universității Bucu- rești, Istorie”, an. XXVII, 1978, p. 59—67. 44 Ibidem, p. 62. WWW-(jaCOrOmaI1iCaJO 11 IDEOLOGIA GENERAȚIEI DE LA 1821 427 Fără îndoială că pozițiile adversarilor școlii naționale, ai culturii naționale în general, puteau să aducă prejudicii acestei mișcări, să consti- tuie veritabile obstacole în calea diferitelor inițiative. Trebuie spus însă că principalul obstacol, redutabil, în calea dezvoltării școlii naționale, a culturii românești în general, îl constituia, înainte de toate, o anumită mentalitate în virtutea căreia limba română, limba națională, ar fi fost incapabilă să poată servi ca mijloc de vehiculare a marilor idei, în care, de pildă, să se poată preda discipline la nivel academic. O asemenea menta- litate, în lumina căreia limba română, în raport cu cea greacă, era așezată într-o situație de vădită inferioritate, în timp ce era profitabilă adversari- lor, pentru cărturarii români ai epocii, cum apreciau ei înșiși, ea constituia o adevărată prejudecată, o inadmisibilă neîncredere de sine, care trebuia în prealabil înlăturată. Să observăm, deci, că experiența Seminarului de la Socola, a „școlii” lui Gh. Asachi în Moldova, dar mai ales experiența lui Gh. Lazăr de la București se înscriu în primul rînd pe linia acestui efort, de a fisura și, apoi, a înlătura cu totul „tradiția”, de a demonstra, dimpotrivă, nu neputința limbii naționale sau a școlii naționale (trîmbițată de „calomniile” adver- sarilor, ale „streinilor”, cum spun textele epocii), ci, capacitatea lor de a se afirma în toate privințele, spre „rușinarea” acelorași dușmani. Ampla activitate de traducere în limba națională — fie că este vorba de numeroase traduceri în domeniul literaturii religioase —, și ea, se desfășoară sub seninul aceluiași imperativ: de a învinge neîncrederea, îndoiala, des- curajarea, sfidarea și calomniile adversarilor. Experiența școlii naționale de la București, condusă de Gh. Lazăr, întemeiată în 1818 și care, spre deosebire de cea de Ia Iași, odată înființată avea să dureze, nu va fi altceva, în primul rînd, decît un triumf împotriva „tradiției”, a aceleiași funeste prejudecăți. Prin ea se afirma, de fapt, pe plan cultural, ideeanațională, se edificau importante piloane ale dezvol- tării ei viitoare 48. ÎJu este cazul să insistăm aici asupra faptului, anticipat mai sus, că întemeierea școlii naționale de la Sf. Sava trebuie privită, cum s-a demonstrat de mult în istoriografia noastră45 46, în contextul procesului afirmării conștiinței naționale a românilor, că ideea școlii superioare în limba națională era nu numai a lui Lazăr, ci și a altor contemporani ai săi47 — între alții, în primul rînd, membrii Eforiei Școlilor din Țara Eomâ- 45 Să relevăm aici, printre altele, aprecierea lui P. Carnea că întemeierea școlilor Iui Gh. Asachi și Gh. Lazăr constituia „semnul cel mai revelator de trezire a conștiinței naționale”. Cf. P. Cernea, op. cit., p. 69. 46 Avem în vedere în primul rînd aprecierile lui V. A. Urechia. „Conclusiunea noastră este — scria el — că nu Gh. Lazăr a putut să facă inutili pentru români profesori renumiți ca Lainbru Fot ia de, Comită, Vardalah, Neofit Duca etc., ci situațiunea la care ajunsese cultura și deșteptăciunea națională”. Cf. Istoria scoalelor, voi. IV, p. 192. 47 Cum rolul lui Gh. Lazăr în afirmarea ideii naționale în epoca de la 1821 se pune intr-un context mai general, se cuvin cîteva precizări. Este evident că influența Școlii ardelene a constituit in primele decenii ale sec. al XlX-lea un factor de stimulare, de înviorare a vieții spirituale a românilor de Ia sud șl răsărit de Carpați, de revitalizare și redimensionare a unor idei și sentimente, eare, închegate într-un sistem unitar, alcătuiesc conștiința națională. Dar odată subliniind însemnătatea pe care a avut-o influența Școlii ardelene în procesul afirmării ideii naționale la sud și răsărit de Carpați este necesar să facem precizarea că absolutizarea acestei influențe pină la imaginea unui adevărat descălecat pe plan cultural și spiritual, a unui Lazăr — creator și ctitor de ideal național fără antecesori, fără un anumit mediu local, este infirmată www.dacoromamca.ro 428 NICOLA1E ISAR 12 neasca, care sprijină cererea dascălului ardelean48că ea devenise, într-un anumit sens, ideea epocii. în aceasta rezidă, de fapt, și explicația duratei școlii, a continuității ei în anii 1821—1822 (cînd evenimentele nu puteau să nu o afecteze 49 50) și mai ales după retragerea dascălului arde- lean 80, sub conducerea lui Eliade-Bădulescu S1 * * 54, în anii 1823 —1825, dar mai ales în anii 1825—1828, sub conducerea lui Eufrosin Poteca82, cînd ea avea să devină un adevărat centru de cultură și ideologie națională, la izvoarele căreia se vor adăpa și numeroși tineri din Moldova și unde aveau să vină — pentru a servi ca dascăli — o serie de entuziaști cărturari ardeleni83. Să menționăm numai că aceiași oameni care îl ajutaseră pe Lazăr să deschidă școala — membrii Eforiei, Constantin Bălăceanu M, lordache Golescu, Dinicu Golescu, Grigore Ghica însuși și alții — i-au asigurat în continuare existența, că de la școala lui Lazăr la școala lui Eliade și a lui Eufrosin Poteca ei au reprezentat un important factor de garanție. Dar mai ales continuitatea și dezvoltarea școlii naționale la 1821 — odată cu desființarea definitivă a „Academiilor” grecești — își au explicația în însăși dezvoltarea ideii naționale, ca urmare a revoluției din 1821, în amploarea pe care o ia de acum mișcarea de redeșteptare națională. Un rol, important în dezvoltarea școlii naționale de la Sf. Sava, al școlii naționale în general, aveau de acum deplasările la studii în apus ale tinerilor români55. Mai ales bursierii Eforiei din Țara Românească, plecați cum am văzut, de realitatea istorică a Țării Românești și Moldovei in secolul al XVIlI-lea și începutul secolului XlX-lea, și critica ei și-a găsit de-a lungul deceniilor reflectarea corespun- zătoare in Istoriografia noastră. 48 Asupra acestora, vezi și observația lui N. Bănescu, ,,Academia” grecească de la Bucu- rești și școala lui Gheorghe Lazăr, Cluj, 1925, p. 19. 49 Date fiind relațiile dintre Gh. Lazăr și Tudor Vladimirescu, perseverenței dascălului ardelean, școala lui Lazăr, — potrivnic unei opinii pînă nu de mult aproape generala , se pare că nu și-a Întrerupt activitatea In timpul revoluției și u ocupației turcești care i-a urmat, în noiembrie 1822, boierii efori, în urma cercetării cerută de noul domn, raportind: ,.școala cea românească ot Sf. Sava am găsit-o in oareșicare ființa, incă șl cu dascăli și ucenici nerisîpiți". Cf. D.I.R., Răscoala din 1821, voi. III. p. 182. 50 Despre ultima parte a activității lui Lazăr șf moartea sa, vezi N. lorga. Istoria litera- turii românești In veacul al XlX-lea, București, 1907, p. 53 56. 51 Asupra rolului lui Eliade de continuator al școlii Iul Lazăr, vezi propriile sale mărturii, nu lipsite, ca de obicei, de o anumită exagerare. Cf. Issachar sau Laboratorul. Scriere sociala, politică și literară. București, 1859, p. 62. 51 Asupra rolului acestuia de conducător al școlii dc la Sf. Sava In anii 1825 1828, vezi, între altele, N. Isar, Concepția iluministă a lui Eufrosin Poteca In baza analizei discursurilor sale din anii 1825 — 1828, în „Revista de filozofie”, t. XII, 1965, nr. 12, p. 1635—1644; de ase- menea, Ilie Popescu-Teiușan, Eufrosin Poteca, în Din istoria pedagogiei românești, voi. 111, Edit. didactică și pedagogică, București, 1967. u In legătură cu aceeași influență ardeleană, cu necesitatea înțelegerii ci corecte, să observăm că, de fapt, influența însăși la care ne referim este în multe privințe mediată — lucru firesc — de factori care aparțin Țării Românești și Moldovei. între altele, ca să ne referim la un singur aspect, cei mai mulțl dascăli ardeleni din Principate în primele decenii ale sec. al XlX-lea au venit aici fiind chemați. 54 Dintre efori, acesta a jucat, se pare, rolul cel mai Important. El este pentru un con- temporan al său, cunoscător al problemelor școlii din Țara Românească, marele și nemuri- torul Bălăcean”, „Mechina patriei noastre” , și altele. Cf. N. Isar, Trei scrisori ale stolnicului Voinescu adresate lui Eufrosin Poteca (1826), in „Revista de filozofie”, t. XX, 1973, nr. 6, p. 679 — 684 ș.a.; de asemenea, Idem, Un iluminist necunoscut din epoca de la 1821; stolnicul Voinescu, în „Studii”, t. XXV (1972) nr. 1, p. 128. 45 Vezi N. Isar, Romănii la studii In Franța In anii 1800—1834, în „Analele Universi- tății București”, Istorie. An. XXVIII 1979, p. 41 — 59. www.dacoromanica.ro 13 TDEOnOGIA GENERAȚIEI DE L«A 1821' 429 încă din 1820 la studii, mai întîi la Pisa, apoi la Paris 56, odată cu reve- nirea în patrie vor cultiva la elevii lor dorința vie de redeșteptare, prin apelul nu numai la originea nobilă a neamului, ci și la Europa „luminată”. Evident, cadrul menit să explice izvoarele ideilor — fie ele și numai cele privitoare la școala și limba națională, la care ne vom referi mai întîi — precum și personalitatea cărturarilor sau gînditorilor este mult mai amplu. Contactul cu Apusul și ideile sale, circulația ideilor revoluționare franceze în țările române, contactul nu numai cultural ci și politic cu Franța sau alte țări „luminate”57 58, dar și analiza procesului de apariție și afirmare a relațiilor de producție de tip capitalist, apariția și afirmarea noii clase burgheze — procese care își găsesc corespondența directă în planul ideilor —, toate acestea 68 își au desigur însemnătatea lor în analiza profilului spiritual-ideologic al unei epoci sau al unei generații. CONCEPȚIILE PRIVIND ROLUL „ÎNVĂȚĂTURII” ÎN TRANSFORMAREA SOCIETĂȚII ROMANEȘTI Ideile privind școala și cultura națională ale unuia dintre cei mai de seamă oameni de la 1821, din categoria „îndrumătorilor”, anume Veniamin Costachi, suit strîns legate, cum am văzut deja, de rolul său de promotor al curentului pentru școală și cultură națională în Moldova în primele decenii ale sec. al XlX-lea, precum și de promotor al dezvoltării legăturilor cu celelalte provincii românești59. Pentru el însușirea științei de carte constituia o condiție indispensa- bila a progresului societății omenești. „Pe cît învățătura — scrie el — înalță și proslăvește pre om, cu atîta neînvățătura-1 înjosește și-l nimicește mai mult decit pre necuvîntătoarele vietăți60. Cei doi termeni antitetici, „învă- țătura” și „neînvățătura” sînt similari pentru Veniamin Costachi cu cei de „activitate” și „neactivitate” și privesc, în cele din urmă, apelul la 66 Ia izbucnirea revoluției condusă de Tudor, aceștia, E. Poteca, S. Marcovici, C. Mo- roiu. I. Pandeli, se aflau deja la Pisa. De aici, E. Poteca, conducătorul grupului, într-o scri- soare, regreta moartea nedreaptă a lui Tudor Vladimirescu și tot el saluta cu entuziasm resta- bilirea domniilor pămîntene. Cf. I. Bianu, Intăii bursieri români In străinătate. Scrisori ale lui Efrosin Poteca. 1822 1825, în „Revista nouă” I, 1888, p. 424. 67 Raportindu-ne la istoriografia ultimelor decenii, in afară de lucrarea lui G. Lebel, La France ct les Principautees Danubiennes (du XVI-e siecle â la chute de Xapoleon I-er), să cităm aici clteva studii și mai apropiate in timp. Al. Duțu, L’image de la France dans les pagi roumains pendant les campagnes napoleoniennes et le Congres de Vienne, în „Nouvelles Etudes d’Histoire”, voi. III, 1965, p. 219—242; P. Cernovodeanu, Les ooyageurs franțais en pnesence des rialitis roumaines de la periode phanariote, tn „Rcvue roumaine d’Histoire”, t. XII, 1974, nr. 5-6. 58 Vom reveni asupra lor, sau asupra unora din ele, mai ales in partea a doua a acestui studiu, in contextul ideilor privind viața social-economică și politică. s> Un iluminist ardelean, C. Diaconovici Logan, referindu-se mai ales la numeroasele cărți tipărite, elogia, in 1826, pe mitropolitul moldovean ca pe un patron spiritual al tuturor românilor și ii solicita ajutor pentru răspindirea in Moldova a unor cărți de cult. Cf. Biblio- teca Academiei R. S. România, Serv. Manuscrise, coresp. Înv. 137.755. •• Cf. A. Vizanti, Veniamin Costachi, mitropolit al Moldovei și Sucevei. Epoca, uiafa șl aperi le sale. Iași. 1881, Anexe, p. 124. www.dacoromanica.ro 430 NICOLAE ISAK 14 renaștere adresat contemporanilor 61. De aici, cunoscuta sa condamnare făcută părinților care neglijau educația copiilor : „ucigași cu adevărat se pot socoti părinții aceia ce nu se îngrijesc de a da vreun fel de învățătură la fiii lor” 82. De aici, și aprecierea sa că neștiutorii de carte „din igno- ranță să fac dușmanii nației lor românești” 83. încrederea în renașterea poporului român prin școală și cultură națională constituie o notă comună cu contemporanii săi. „înmulțindu-se cărțile și știința în limba nației, dacă nu eu, dar urmașii mei”, sublinia prelatul moldovean, vor apuca să vadă, nu numai un „cler luminat”, ci și un„ popor luminat” M. în sensul apelului la redeșteptare națională se reliefează — într-o notă și mai pregnantă —, concepția lui Gh. Lazăr privind școala și cultura națională. In cunoscuta „înștiințare” din august 1818, privitoare la deschiderea școlii de la Sf. Sava, el formulează necesitatea stringentă a școlii naționale în strînsă legătură cu originea latină a românilor : „Cu rușine vine un popor și neam ce este așa vechi, așa vestit, proslăvit și înzestrat cu toate rodurile pămîntului, precum și cu toate darurile duhovni- cești ..., să nu aibă și el o școală mai de treabă, o academie de știință, chiar în limba maicii sale, ci să se lase mai slab, mai scăzut decît toate celelalte limbi și popoare ale feții pămîntului” “. îndemnul la renaștere — prin școala națională în primul rînd —, formulat totodată aici prin apelul la sentimentul mîndriei de neam, vizează și raportarea la Europa civilizată, la Europa „luminilor”, căci luminarea neamului prin învățături, ea, în primul rînd, urma a pune pe români în situația de a „pretendirisi intrarea în numărul și ocolul cel proslăvit al celorlalte popoare luminate aflîndu-și acolo treapta cea perdută a cinstei strămoșești”M. După Gh. Lazăr, întemeierea învățămîntului superior în limba națională trebuia să fie pentru contemporani un factor de mîn- drie națională67, ea punînd zăgaz „tuturor bîrfealilor, că doară n-am avea unde învăța”, dar, totodată, impunînd obligații morale, îndatoriri, vizînd succesul școlii, trăinicia ei. Numai nouă, de acum, scrie el, adre- sîndu-se tinerilor, „lauda sau defăimarea, care vom face cu purtarea sau neascultarea noastră, numai noauă înșine vom avea a ni le imputa” 68. n Vezi In acest sens, mai pe larg, N. Isar, Trăsături iluministe .... p. 445 447. “ Cf. A. Vlzantl, op. cit., anexe, p. 125. •s I. Gheorghiță, Un oeac de la moartea mitropolitului Veniamin Costachi, M. Neamțului, 1946, Anexe, p. 187. M A. Vizanti, op. cit., anexe, p. 134. w G. Bogdan-Duică și G. Popa-Lisseanu, Viea/a și opera lut Gheorghe Lazăr, Bucu- rești, 1924, p. 18. •• Jbidem. ” Fără Îndoială, ideile lui Gh. Lazăr sint strins legate de bogata lui activitate, de dascăl și cărturar, inclusiv din perioada dinaintea venirii la București. Acțiunea lui in sensul redeșteptării naționale a românilor, așa cum s-a arătat, era, in orice caz, mai veche decit data venirii la București (cf. A. Csetri, I. Dani, Contribuia la biografia lui Gh. Lazăr, în ,.Limbă și literatură”, 17 (1968), p. 64). Cit privește raționalismul său, așa cum s-a demonstrat, pornea dintr-o vastă cultură și dintr-o mare capacitate de receptare, pe lingă operele filozofilor germani — Kant, In primul rînd, Chr. Wolf, Fr. Karpe, G. Ehrenweich, — el luînd contact, in mod direct, cu lucrările și ideile unor filozofi francezi, ca Lanjuinais, sau indirect cu lucrările altor mari iluminiști francezi (cf., mai ales, D. Popovici, La littfrature roumaine dans l’ipoque des „lumieres”. Sibiu, 1945, p. 314 și urm. 48 Cf. G. Bogdan Duică și G. Popa-Lisseanu, op. cit., p. 20—21. www.dacoromanica.ro 15 UDEOUOGJIA GEN'HRAȚIEI DE DA 1821 431 Nu este cazul să insistăm aici asupra diferitelor definiții date „învățăturii” M, asupra similitudinii dintre acest concept și cel de „lumi- nare”, formulate de obicei în strînsă legătură cu ideea prevalenței valorilor morale în raport cu cele materiale * 70. Crezul lui Ionică Tăutu, că ,^vem trebuință de învățături, de lumini, fără care niciodată nu vom pute fi aceia ce ar trebui să fim” 71, aparține tuturor iluminiștilor epocii, indică o notă comună a ideologiei vremii — încrederea în forța „luminilor”. Apelul la redeșteptarea națională prin învățătură, în afara raportării directe la origina nobilă a neamului, se întrevede în rolul de soluție generală în transformarea societății pe care cărturarii epocii de la 1821 îl conferă „învățăturii” sau „luminării”. învățătura trebuia să ducă, între altele, la profunde restructurări morale și sociale. Trebuia să ducă la profunde schimbări în fizionomia morală a „celor mari”, vinovați de „sălbatice ticăloșii”, care, așa cum scrie un iluminist, „poate prin învățături să vor duinestnici a pofti binele, iar nu răul la toată lumea; a socoti pre sărac ca pre un lucru sfînt și cu ochi lăcrimați a iscăli, de nevoie, osîndirea aproapelui” 72. Tratată, în general, în strînsă legătură cu critica adresată marii boierimi, „învățătura” era îndreptată de iluminiștii epocii în direcția sub- minării privilegiilor feudale, țlarbu Paris Mumuleanu, în primul rînd 73, în cunoscuta sa lucrare, Caracteruri, a supus unei critici severe pretenția boierilor la funcții înalte în administrație bazată pe criterii de noblețe (de „neam”) 74 sau de bogăție. Pledoaria pentru suprimarea vînzării pe bani a funcțiilor statului sau a conferirii lor pe baza criteriilor de „vechime”, de „noblețe”, și înlocuirea lui cu sistemul devenit obișnuit în Europa, al gradului de învățătură, le aflăm, deasemenea, la Eufrosin Poteca, dascălul de filozofie de la Sf. Sava, care cerea ca „toate ofichiile să se dea numai la cei pregătiți în învățăturile cele trebuincioase” 7S, la Dinicu Golescu 76 și la alții77. •’ în pana diferiților cărturari, definițiile capătă deseori formulări remarcabile. Iată una dintre ele: „Fericirea unui norod cu adevărat o pricinuiesc meșteșugurile, negoțul, îmbiel- șugarea rodurilor, bună pază a pravililor. dar mai cu osebire Învățătura științelor” (cf. N. Isar, Trei scrisori ... loc. cit., p. 679). în termeni apropiați o găsim formulată de E. Poteca, S. Marcovici, B. P. Mumuleanu, Ionică Tăutu și alți iluminiști, la ale căror texte ar fi inutil să trimitem aici. 70 Vezi, mal ales, pentru identitatea cadrului conceptual al Iluminiștilor — inclusiv din Transilvania , A. Marino, Iluminiștii români și idealul ,.luminării", în „lașul literar”, 1965, nr. 3, p. 42 61; nr. 4, p. 29 40. 71 Cf. I. Tăutnl, Scrieri social-politice, ed. E. Virtosu, p. 49. 78 Cf. N. Isar, Trei scrisori ..., loc. cit., p. 680. 73 Vezi asupra acestuia și N. Isar, Note pripind concepția iluministă a lut Barbu Paris Mumuleanu, in „Revista de filozofie”, t. 17 (1970) nr. 9, p. 1085—1090. 74 Boierii puteau să justifice o asemenea pretenție, arăta poetul, numai pe baza unor atestate de specializare profesională, de ,jurist, literator, matematic, himic, fizic...” etc. Cf. B. P. Mumuleanu, Caracteruri. București, 1825, p. 101 — 106 (poezia „Nobilul vechi șl sărac”). 75 Cf. E. Poteca, Cuvinte panighirlce și moralntce, București, 1826, p. 20—21. 74 Cf. Dinicu Golescu, Însemnare a călătoriei mele făcută In anii 1824, 1825 și 1826, ed. P. V. Ilaneș, București, 1915, p. 85 — 96, 143 ș.a. 77 Un alt dascăl, Simion Marcovici, în lecția inaugurală a cursului său de la Sf. Sava, din septembrie 1827, propunea o serie de măsuri de reorganizare a școlii, printre care și elibe- rarea pentru absolvenți a „diplomei doveditoare”, în virtutea căreia aceștia în mod efectiv ,,să aibă dreptul de a fi orinduiți in slujbe obștești” Cf. Simion Marcovici, Cuvlnt ce s-au zis la deschiderea Școlii Naționale din București, In 1821 sept. 13, în „Biblioteca românească”, partea a IV-a, Buda, 1830, p. 26. www.dacoromanica.ro 43^ NTOOLiAE ISAR 16 Mai mult decît o soluție de transformare generală a societății, de reevaluare treptată, în viitor, a relațiilor dintre clasele sociale, „lumina- rea” poporului cu învățături era pentru iluminiști o „soluție” menită să ducă la reașezarea poporului român în rîndurile popoarelor indepen- dente ale Europei. Convins că „învățăturile de tot felul” aduc în primul rînd strălucirea unui neam, traducătorul lucrării despre români a lui Tho- mas Thornton 78, Dinicu Golescu 79, subliniază în prefața la această tradu- cere opinia, pe care o pune pe seama străinilor, că românii, cînd „să vor lumina cu învățături”, asupritorii lor — interni și externi — „nu vor mai găsi un norod orb să-l jupoaie de pele și el gemînd și suspinînd să tacă, neștiind ce să vorbească ..., neștiind ce să facă” 80. Eufrosin Poteca, la rindul său, vedea rezultatul operei de luminare a poporului în același fel. „A zecea parte din toți românii de am fi învățat știința legilor și a moralului — scrie el —, toate neamurile vecine, în loc de a ne cere ce"»"a, ne-ar cinsti, cerînd prieteșugul nostru” 81. Evident, ca și in cazul reorgani- zării relațiilor sociale care se vizează, este vorba de un rezultat mediat numai de „luminare” sau avînd la origină „luminarea”, iar nu de cîștigul de la sine al acesteia. Ceea ce putea să rezulte din opera de „luminare” nu putea să fie decît dezvoltarea procesului de redeșteptare politică șî socială, și de aici lupta propriu-zisă pentru asemenea rezultate finale. Școala în limba națională era, desigur, instituția de bază prin care se materializa ideea de învățătură, care stătea la baza operei de luminare a neamului. Așa se explică atenția specială acordată de cărturari proble- melor școlii naționale, eforturilor lor în direcția dezvoltării ei, în primul rînd, ale dascălilor sau oamenilor de școală. De aici, diferitele proiecte de reorganizare și dezvoltare a învățămîntului național, concepute în spirit iluminist82. în afară de dascălii de la Sf. Sa va, în Țara Românească, o serie de măsuri pentru dezvoltarea învățămîntului național erau preconizate de Dinicu Golescu care, în anul 1826, redeschidea școala de la Golești83 * * * * 88, întemeiată de părintele său, Radu, aducînd aici, din Transilvania, ca profesor pe Florian Aaron M. în timpul călătoriei din anii 1824, 182.5, 78 Vezi T. Thornton, Starea Valahiet și a Moldovei, Buda, 1826, prefață fn „Bibliografia românească veche”, voi. III, p. 520. 78 Cu privire la identificarea traducătorului, vezi P. V. Haneș, Un călător enijlez despre Români, tradus tn românește de Constantin Golescu, București, 1920. Scrisă mai intii in limba engleză, lucrarea a fost tradusă in limba franceză in 1812, la Paris, variantă după care s-a făcut traducerea in limba română (Cf. Prefața, loc. cit., p. 519). 80 Jbidem, p. 520. 81 Cf. Gh. I. Moisescu, Două cuolntări ale Arhimandritului Eufrosin Poteca, starețul mănăs- tirii Gura-Motrului, în „Mitropolia Olteniei”, an. VI, nr. 4 6, p. 252. 81 Este vorba, în primul rind, de proiectul lui Eufrosin Poteca, din decembrie 1827, care- avea in vedere introducerea principiului obligativității invățămintului primar, generalizarea sistemului invățămintului de stat, contribuție generală pentru finanțarea lui. Se preconiza un invățămint democratic și național, menit să insufle „patriotism și unire”, la conducerea sa urmtnd a se afla „un om de stat, un bărbat luminat carele știe ce este stat politicesc”, Cf. ep. lacov al Hușilor, Un manuscris cu două scrieri rătăcite ale învățatului arhimandrit Eufro- sin Poteca, în „Buletinul Episcopiei Hușilor”, an. II, 1926, nr. 9, p. 79—82. 88 Cf. Dinicu Golescu, Înștiințare pentru Școala dtn satul Golești, București, 1826; „Cătră. Părinții cei ce vor să Învețe copii i Dumnealor Limba Românească, Nemțească, Grecească,. Latinească și Italienească” (apud „Bibliografia Românească veche”, voi. III, p 495). 84 Asupra reînființării școlii de la Golești, vezi și I. Eliade, Jssachar, p. 78. www.dacoromanica.ro ■yț] IDEOLOGIA GENERAȚIEI DE LA 1821 433 1826, făcută în țările „luminate” din centrul și apusul Europei, instituțiile care îl preocupaseră in primul rînd pe Dinicu Golescu fuseseră cele de învățămîut. 11 interesase în mod deosebit școlile sătești85, în legătură cu acestea el reținînd imaginea țăranului luminat, a țăranului care citește gazete, „vrînd să știe ce curge în lume” 86, pe care îl compară cu țăranul din patria sa, aflat într-o stare de incredibilă ignoranță din pricina „tirani- lor” săi87. Pentru înlăturarea acestei stări, el atribuie școlii naționale impor- tante rosturi, în primul rînd acela de a forma pe „luminătorii” poporului, pe propovăduitorii de lumină, dela care,în viitor, țăranul urma să audă „cum să cuvine să se poarte cătră stăpînitor și în toate datoriile lui, sau toți cei mari cătră cei mici, și cei mici cătră cei mari, sau bogați cătră săraci”88. Bun cunoscător al regimului fanariot, căruia, între altele, ii aduce vina de a fi pus stavilă întemeierii de școli „spre a nu să lumina neamul” 8fl, odată cu instaurarea domniei pămîntene a lui Grigore Ghica preconizează și el o serie de masuri de ordin administrativ în vederea dezvoltării învățămîntului național90. Un rol important în dezvoltarea învățămîntului național după 1821 era conferit de iluminiști noii domnii pămîntene, monarhului luminat. Pentru Eufrosin Poteca imaginea acestuia se împletea strîus cu îndatorirea de a îngriji de școala națională. „Iubirea de învățătură” a monarhului luminat trebuia să se exprime în măsuri concrete de înființare a școlilor și „așezarea” dascălilor, de încurajare a traducerilor de cărți în limba română pentru educația tineretului91. „Educația bună a fiilor”, constituia, după E. Poteca, „cea mai mare faptă care ar pricinui un bun prinț la fiii norodului său” 92. Sfătuind pe domnitor să depună toată străduința pen- tru „introducerea științelor și a filosofici, nu numai în București, ci și în toată țara” 93, E. Poteca solicita o contribuție asemănătoare din partea „celor mari”, a boierilor și dregătorilor. B. P. Mumuleanu, la rîndul său, incumbă boierilor, în calitatea lor de posesori de bogății, importante îndatoriri în „luminarea patriei”M. în strînsă legătură cu rolul primordial pe care școala națională trebuia să-l aibă în opera de luminare a neamului — în mișcarea de re- * 80 81 82 * 84 * * 86 Adesea el notează despre diferitele țări vizitate: „școli nu au nuinai prin orașe, ci negreșit prin toate satele”. Cf. D. Golescu, Înseninare a călătoriei mele .... ed. cit., p. 158. 88 Ibidem, p. 143. 87 Ibidem, p. 54 55, 80 83 ș.a. 88 Ibidem, p. 54. 88 El acuză in această privință, aproape in maniera lui Tudor Vladimirescu, nu numai pe „străini”, pe grecii fanarioți, ci și pe marii boieri păminteni, „uniți” cu ei. Cf. Ibidem, p. 55. 80 Acuzind în mod deosebit practicile de întrebuințare a veniturilor școlare „în alte lucruri, nu spre folosul patriei”, ca și alți cărturari, el cere, odată-cu înlăturarea grecilor de la conducerea mănăstirilor închinate, o mai bună administrare a veniturilor acestora, folosirea lor pentru întreținerea dascălilor „ce trebuie la toate județele”, pentru trimiterea tinerilor Ia studii în Occident. Cf. Ibidem, p. 59. 81 E. Poteca, Cuvinte panighirice, p. 18. 82 Ibidem, p. 11 — 12. 82 I. G. Ileinecius, Filosofia cuvlntului și a năravurilor, Buda, 1829, p. 364 („Cuvint” din 20 iulie 1827). 84 Bogățiile nefiind altceva, demonstra el, decît „agonisiri” ce stăpînii lor „au ciștigat din trupul patriei”, aceștia erau datori să întoarcă o parte din veniturile lor patriei. Cf. Carae- teruri, Prefață, p. 26 — 27. www.dacoromanica.ro 4 - c. 1054 434 NKJOUAJE isar 18 deșteptare națională, culturală, dar, implicit, politică și socială —un loc aparte conferă ideologia „luminilor” dascălilor, „luminători” prin de- finiție. Ei erau, cum se exprimă un apologet al renașterii patriei, „niște organe de folosul omenirii”, niște „făclii ce luminează spre lățirea bine- lui” 95, care meritau din partea societății, a compatrioților, cea mai deplină încurajare96. Un loc anume conferă literatura social-politică a epocii școlii naționale de la Sf. Sa va, rolului ei semnificativ în progresul societății românești. Ea era, cum se exprima Simion Marcovici, „un templu al știin- țelor și al săvîrșirii duhului tinerimei” 97; era, cum se exprimă un alt contemporan, „un izvor curat de la care curg toate bunătățile”, la care, cu toții, tineri sau vîrstnici, urmează să meargă „să bea, să speale pîcla necunoștinții, să se lumineze, să înțeleagă ce sînt” 98 99. CONCEPȚIILE PRIVIND NECESITATEA CULTIVĂRII LIMBII NAȚIONALE Dezvoltarea învățămîntului național, opera de „luminare” în gene- ral erau condiționate în epoca de la 1821 de afirmarea deplină a limbii naționale. Din perioada de sfîrșit a regimului fanariot, cultivarea acesteia devenise un obiectiv major al activității cărturarilor și patrioților români". Cu mult înainte de 1821, cum am văzut, străduințele acestora în direcția promovării învățămîntului național porneau din convingerea că „a ne îndrepta limba, a ne arăta nație pe fața pămîntului, nu se poate fără nu- mai îmbrăcînd musele și precinstita filosofic în vestmîntul graiului rumâ- nesc și prin aceasta vor veni apoi la noi toate fericirile”100. în Moldova, mitropolitul Veniamin Costachi, dirijînd ampla acțiune de îmbogățire a limbii naționale, prin numeroase traduceri — cărți desti- nate oamenilor de pretutindeni —, se făcea „mare făcătoriu de bine la tot neamul românesc, nu numai la cest din patrie, ci și la cel de preste munți și la cel din Valahia”101. Remarcabile au fost, cum se știe, chemarea lui la „lucrarea” limbii naționale, conștiința însemnătății acesteia pentru asigurarea viitorului națiunii, convingerile sale privind latinitatea limbii române, a unității poporului român pe pămîntul vechii Dacii102 *. Problema 96 Cf. N. Isar, Trei scrisori loc. cit., p. 685. 99 Preocupările pentru definirea poziției lor in societate sînt legate, bineînțeles, de această considerație care li se conferă. Vezi în acest sens, mai ales observațiile lui Simion Marcovici, Cuolnt. .... loc. cit., p. 28 — 29. ” Ibidem, p. 25. 98 Zelul patriotic al stolnicului de la Iași este remarcabil: „Mă crede se adresează el lui Eufrosin Poteca — că de s-ar putea n-aș mai lăsa afară din școală niciun român. Și tineri și bătrini, și bărbați și fămeai, l-aș băga intr-insa să mănince hrană sufletească”. Cf. N. Isar, Trei scrisori, loc. cit., p. 680. 99 Despre caracterul unitar al preocupărilor cărturarilor munteni, moldoveni și ardeleni, în privința cultivării limbii naționale, vezi remarcabilul studiu al lui A. Marino, Iluminiștii români și problema cultivării limbii, în „Limba română" an. XIII, 1964, nr. 5, p. 467—482 și nr. 6, p. 571—586. 100 Cf. N. Isar, Trei scrisori, loc. cit., p. 679. 101 Vezi dedicația la voi. din anul 1907, din Viețile sfinților Cf. „Bibliografia românească veche”, voi. II, p. 512. De asemenea, pentru această subliniere, vezi și N. lorga, Istoria româ- nilor, voi. VIII, București, 1938, p. 145—146. 102 „Limba noastră românească — afirma el — este fiica limbii latinești, care au fost limba romanilor, strămoșilor noștri, cei ce la 105 .... ne-au adus din Italia, vechea patrie, și ne-au lăcuit aice in Moldova, Țara Românească, Ardealul și Banatul, care țări se numea pe atunci Dachia". Cf. I. Gheorghiță, op. cit., Ane^e, p. 185. www.dacoromamca.ro 19 IDEOLOGIA GENERAȚIEI DE LA 1821 435 limbii naționale, a „patrioticeștii limbi”, cum se exprima el, era esențială pentru existența ființei naționale, căci prin neglijarea ei, prin prosternarea în fața unei limbi străine, afirma el, exista pericolul de „aperi nația noas- tră românească, precum au pierit toate națiile ce ș-au părăsit limba lor” * 10S 106. Idei asemănătoare găsim și la alți cărturari moldoveni, colaboratori ai mitropolitului. Unul dintre ei, Leon Asachi, cel însărcinat în 1815 să ia legătura cu I. Budai Deleanu pentru a veni în Moldova 10‘, releva, înainte de 1821, în acești termeni mișcarea : „Vedem astăzi treziți și pe români cu multe opintele sîngerîndu-se în toate trei țări, ca să aducă limba lor la căzuta ei stare, prin care să se lumineze compatrioții întru relighioase și politicești învățături”105. La București, ca și la Iași, așa cum am observat, întemeierea învă- țămîntului superior în limba națională fusese rezultatul luptei dintre două curente. Așa cum arăta Macarie Ieromonahul, în prefața uneia din traducerile sale, cînd începuse a se „paradosi” în limba patriei, dușmanii limbii române cu „limbi pline de otravă” au încercat, fără succes, să oprească prin tot felul de „turburări” acțiunea lui Gh. Lazăr și a celor- lalți „pricinuitori” 108. Traducerile care se fac în Țara Românească, ca și în Moldova, precum și lucrările originale, dinainte de 1821 și cu deosebire după această dată, se realizează în spiritul aceleiași dispute, al înlăturării adversităților, dar și — așa cum arătam mai sus —al înlăturării unei puternice prejudecăți, aceea după care limba română, spre deosebire de cea greacă, nu ar fi fost capabilă să vehiculeze idei adînci, să se facă pur- tătoarea unor învățături mai înalte. Cum afirma episcopul Grigore al Argeșului, traducătorul „Logicii” lui Damaschin, țelul principal al mișcării culturale era de a înlătura prejudecata după care „cu neputință iaste a să muta filosofia și în limba românească, pentru sărăcia zicerilor și a numi- rilor”. El voia, deci, împreună cu atîția alți traducători contemporani, ca o asemenea părere „să rămîie greșită și deșartă”, să dovedească „cum că toate limbile, fără osebire sînt îndemînatece la toate științele” 107. Acest cărturar patriot a teoretizat, de fapt, mai clar decît alții, înainte de apa- riția cunoscutei gramatici a lui Eliade Rădulescu, necesitatea cultivării limbii române, privită, înainte de toate, ca limbă a poporului, limbă vor- bită curent108. împotriva aceleiași prejudecăți se afirmă și Alexandru Beldiman, din Moldova; traducînd, el voia să înlăture acel anumit „glas al obștii”, 108 Ibidem, p. 187. 1M Cf. V. A. Urechia, Istoria Românilor, voi. X, p. 360. 105 Din cuvintul către cititori la traducerea sa Bordeiul indienesc, după Bernardin de Saint-Pierre, apud „Bibliografia românească veche”, voi. III, p. 383. 106 Cf. prefa(ă la Irmologhion, Viena, 1823, apud „Bibliografia românească veche”, voi. III, p. 424. 107 Vezi, Grigorie, Episcopul Argeșului, Logică, București, 1826 (traducere din limba greacă după loan Damaschin), prefață, apud Bibliografia românească veche, voi. III, p. 503. ios pCntru a demonstra că succesul limbii naționale constituia o condiție a „luminării” neamului, el invocă experiența din trecut a țărilor apusene. Știința, arta și literatura de limbă latină rămăseseră inchise „in mănăstiri și în palaturi”, aparținind unor grupuri restrînse; numai Smbrăcarea în vestmîntul național, în limba poporului, a putut duce cu adevărat la progresul lor. Și la noi progresul învățăturilor, „luminarea” neamului nu erau posibile decît prin folosirea limbii naționale, a limbii vorbite de popor, iar nu a limbii grecești; „fără limba Patriei conchidea el nu numai puțin folositoare s-au arătat școale(le) și cărțile, ci și fără nîcîun spor” (cf. Ibidem, p. 503—504). www.dacoromaiiica.ro 436 NTCOLAE ISAB 20 care-1 adusese la un moment dat Ia „desnădăjduire”, anume că „iaste cu neputință a scrie ceva într-o limbă necanonisită și lipsită de tot mește- șugul gramaticesc”1B#, făcînd astfel „ceva folositoriu” pentru neamul său. Aceeași dorință era afirmată, de asemenea, de numeroși alți cărturari români. îndemnul la cultivarea limbii naționale, ca și în cazul școlii naționale, este strîns legat de îndemnul la redeșteptare națională, de raportarea la trecutul de glorie al strămoșilor romani, de spiritul patriotic care îi animă pe cărturari109 110 111. Ideea contrastului dintre trecutul glorios și prezentul decăzut, afirmată după cum am văzut de Gh, Lazăr, o aflăm, cu același sens de îndemn la redeșteptare, la mulți alți cărturari. între alții, Ieromo- nahul Macarie invocă această antiteză în termeni apropiați de cei ai lui Gh. Lazăr. Neamul românesc, scrie el, „surpat” din pricina părăsirii treptate a „slovelor strămoșești” ( !), într-o „desăvîrșită prostie și tică- loșie”, nu este altul decît „neamul cel mai slăvit oarecînd, cel mai iscusit și mai înțelept întru științe și ■cel mai nebiruit întru arme” ni. La rîndul său, Dinicu Golescu, traducătorul lui Th. Thornton, abordează această comparație în termeni apropiați. Nu există, afirmă el, un alt neam „mai oropsit și mai hulit” decît cel românesc, „carele odinioară au fost vrednic de a atrage căotările a multor neamuri și pohtele multor împărați asu- pră-și” 112. Pentru un alt iluminist, B. P. Mumuleanu, cultivarea limbii naționale constituia un obiect al renașterii neamului; înăbușirea ei în trecut, în epoca fanarioților, arăta el, ne făcuse să uităm datoriile naționale ; copleșiți de ideea că limba noastră „nu să poate aduce la desăvîrșire” uitaserăm chiar, subliniază el, că avem o limbă și că sîntem un neam. Convins „că toate neamurile au națională mîndrie”, că toate acordă o deosebită aten- ție limbilor lor, că numai noi, românii, ,,necunoscînd această național^ mîndrie am lăsat de tot în nebăgare de seamă limba noastră”, el îndeamnă pe „romanii strănepoți” : „rîvnă numai să intre în noi ș-atunci toate ne- voirile ni se vor părea lesnicioase” 113 * *. Necesitatea cultivării limbii națio- nale și îndemnul la renaștere în numele „slăviților acelora romani” le aflăm, deasemenea, la Eufrosin Poteca, enunțate, de obicei, împreună cu raportarea și la „frații noștri europeni” u*. Cit privește ideea latinității limbii noastre, el o enunța cu toată claritatea încă din 1818, în prefața 109 Cf. prefața la traducerea, după Florian, Istoria lui Numa Pompilie, Iași, 1820, apud Bibliografia românească veche, voi. III, p. 328 329. 110 Traducind Istoria universală a lui Dotnairon, după o ediție grecească, Egumenul Gri- goric de la Sf. loan, ca și Al. Belditnan voia a se face folositor neamului său, să sc arate „vrednic strănepot al Romanilor”. Cf. Athanasie Staghiritnl, Prescurtare istoriei universale, prefață, apud Bibliografia româneasca veche, voi. III, p. 498. Asupra discuției, dacă nu este cumva vorba In cazul acestui egumen de aceiași Grigore Rimniccanu, vezi D. Alexandru, O luminoasă figură de monah cărturar: Grigorie Rlmniceanul, în „Mitropolia Olteniei”, 1957, nr. 9 — 10, p. 615 și urm. 111 Ieromonahul Macarie, Irmologhion, prefață, apud „Bibliografia românească veche”, voi III, p. 418. 113 Cf. Th. Thornton, Starea Valahiei și a Moldovei, prefață, apud „Bibliographia româ- nească veche”, voi. III, p. 520. 113 Cf. Caracteruri, prefață, p. 68 — 69. iu Vezi și N. Isar, Concepția iluministă a Iui Eufrosin Poteca, loc. cit., p. 1643. www.dacoromanica.ro IDEOLOGIA GBSSRAȚIEI DE LA 1821 4 37 uneia dintre primele sale traduceri, cînd scria că limba română este „una ■din fetele limbii latinești” us. Evident, așa cum observam, în legătură cu necesitatea cultivării limbii naționale, sînt formulate, în bună măsură, și părerile cărturarilor privind originea limbii române și a poporului român. Să menționăm nu- mai, aici, deoarece asupra problemei originii românilor în preocupările „oamenilor de la 1821” vom mai reveni în partea a doua a studiului nos- tru, intr-un alt context, că cei mai de seamă dintre cărturarii epocii, „reprezentanții” generației de la 1821, cum i-am numit, au în vedere nu numai originea latină, mai mult sau mai puțin „curată” a limbii române, în sensul ideilor Școlii ardelene, ci și originea latină a poporului român. Este vorba, fără îndoială, și de reflexe ale Școlii ardelene, și referințele -cărturarilor de la sud și răsărit de Carpați la ideile confraților ardeleni sînt semnificative în acest sens. Osteneala lui Petru Maior, piecum și a altor -cărturari ardeleni, „ca să ne arate că sîntem din Romani, iar nu din Da chi” era pentru B. P. Mumuleanu „vrednică de toată cinstea” 116. Un alt iluminist din Țara Românească, Simion Marcovici, enunța în mod public și într-un sens vădit polemic — dovadă că ideea originii daco-romane, a rolului dacilor în procesul formării poporului român, se afirma, și ea, în discuțiile cărturărești — ideea originii latine a românilor, în sensul definirii de către Școala ardeleană. în cuvîntul său de deschidere a cursului de la Sf. Sava din 15 sept. 1827, acelora care „ș-au căznit mintea în tot chipul ca să dovedească că sîntem Dachi”, el le răspunde : „muncă zadar- nică; căci limba, numele, năravurile și chiar portu nostru sînt dovadă netăgăduită pentru cea mai proastă și ticăloasă ființă că ne tragem cu adevărat din Romani”117. Cea mai puternică afirmare a rolului dacilor în procesul formării poporului român venea din partea unui cărturar format în chiar centrul cultural de la Rîmnic, anume Naum Rîmniceanu, „Dacul”, ale cărui ma- nuscrise interesează în primul rînd sub raportul acestei ample preocu- pări 118 și la care ne vom referi mai ales în partea a doua a lucrării de față. Afirmarea descendenței și din daci, o aflăm și la alți cărturari, o aflăm in numeroase texte din anii 1821 —1822, atunci cînd raportarea la greci, la limba și cultura lor devenise acută, în virtutea evenimentelor, o găsim în diferite apeluri la „unirea neamului” sau proecte de reforme din acești ani. Oricum, nu este locul să ne oprim aici asupra unor aprecieri de ordi- >16 Cf. O. Darvari, Mal nainte gălire spre cunoștința de Dumnezeu prin privirea celor ce sini, tălmăcită din limba grecească, de smeritul între iermononahi, Eufrosin Poteca, Buda, 1818, prefa|a traducătorului, p. XVII. 1,4 Cf. B. P. Mumuleanu, Caractcruri, prefață, p. 53 — 58. Este vorba de un reflex al Școlii ardelene, dar, așa cum arătam mai sus, la început, și de subsistența și germinarea ideii In mediul local, din trecutul apropiat venind de la Chezarie de Rîmnic, care, cronologic, precede operele corifeilor Școlii ardelene. (Vezi, mai ales, mineele pe luna noieinvrie 1778 și ianuarie 1779, la Al. Duțu, Coordonate..., Anexe, p. 175—176; 181 — 182 etc.). 117 Simion Marcovici, Cunl nt ..., loc. cit., p. 31. 118 Pentru cele mai importante texte ale acestuia privind originea românilor, vezi Pro- tosinghelul Naum Rîmniceanu, Despre originea românilor, în C. Erbîceanu, Cronicarii greci care au scris despre români In epoca fanariotilor, București 1898, p. 235—246; St. Bezdechi, Cronica inedită de la lilaj a protosinghelului Naum Rîmniceanu, Cluj, 1944, text p. 58 — 105; Idem, Pro- losinghelul Naum Rîmniceanu despre originea neamului și a limbii noastre, în „Transilvania”, 1943, nr. 3 4, p. 231.-237. www.dacoromanica.ro 438 NWCOiLAE ISAR 22 nul nuanțelor, care se impun atunci cînd irem să stabilim apropieri și diferențe între diferiții gînditori sub raportul concepțiilor privind originea limbii române și a poporului român. Cîteva precizări se impun de la sine. Să observăm mai întîi că și aceia care, precum Mumuleanu, fac apologia. Școlii ardelene și se declară potrivnici teoriei dacice sau daco-romane, în problemele curente ale dezvoltării limbii române avertizează împotriva pericolului exagerărilor latiniste U9. în al doilea rînd, să observăm că între ideile privind necesitatea propriu-zisă a limbii naționale —avute de noi în vedere în mod deosebit — și cele privind originea propriu-zisă a limbii române se pot face din punct de vedere metodologic o serie de distincții, primele fiind, în1r un anumit sens, prin dtfiniție, de domeniul ideologiei social-politice, cele din urmă și de domeniul cercetării lingvistice propriu- zise 12°. Ideile privind necesitatea cultivării limbii naționale își aflau, la sfîrșitul epocii la care ne referim, o consacrare de seamă în cunoscuta Gramatică a lui I. Eliade Eădulescu. Simbolic, apariția acesteia, în 1828, marca o etapă în lupta pentru cultivarea limbii naționale 12J. Principiile înscrise aici sintetizau învățămintele untr numeroase preocupări în dome- niul „lucrării” limbii naționale. Simplificarea alfabetului, suprimarea vechilor slove, fuseseră dictate, cum se exprimă Eliade, de însuși „glasul societății” 112 * * * * * * * 120 121 122. Preluînd și dezvoltînd ideile generației din epoca de la 1821 în privința necesității cultivării limbii naționale123, avizînd și el —cum 112 Indicînd ca soluție pentru dezvoltarea limbii române împrumutarea de la „maica noastră'*, latina — care era „izvorul de unde s-adapă toate limbile Etropi i —, tn același timp, el arăta că exagerarea acestor imprumuturi, o adoptare pur și simplu a limbii latine, ar fi în- semnat ,,o nebunie”, ca altădată folosirea limbii slavone sau grecești. Inninte de toate era necesar, după el, „să lucrăm limba cea vorbitoare", să Împrumutăm numai ceea ce era imperios necesar. Cf. Caracteruri, prefață, p. 53 58. Vezi și Elisabet Close (Australia), Neologismele In opera lui B. P. Mumuleanu, in „Limba română”, XVII, 1968, nr. 3, p. 241 249 și XVIII, 1969, nr. 1, p. 49—56, cu concluzia că Mumuleanu este „unul dintre cei care au pus bazele dezvoltării ulte- rioare a limbii române literare”, proporția mare a neologismelor sale indicind orientarea spre cultura occidentală. 120 Din acest unghi de vedere este surprinzător să constatăm, de pildă, că la Namn Rîmniceanu-,,Dacul’’, unul dintre cei mai înverșunați adversari ai grecilor din rindul cărturarilor, în același timp, în epocă, cel mai de seamă „analist" al originii daco-romane a limbii și poporului român, nu găsim formulată teoria necesității limbii naționale tn aceeași manieră clară pe care o găsim la o serie de contemporani ai săi, dintre cei la care ne-am referit, ale căror preocu- pări științifice propriu-zise pentru originea limbii poporului român au fost mai modeste; mai mult, — sub raportul acestei distinctii — constatăm că înverșunarea lui împotriva limbii și culturii grecești, ca și ardoarea lui patriotică, neîndoielnică, nu au luat, ca la alți contemporani, forma expresă a obiceiului de a scrie insuși in limba națională, de a traduce in limba română, cum, masiv, au făcut alți contemporani, lucrările sale manuscrise fiind, cum se știe, redactate în primul rind în limba greacă (evident, se pot indica aici și o serie de alte consideratii asupra cărora nu este cazul să ne oprim, cu atit mai mult cu cit în alt context asupra lui Naum Rîm- niceanu vom reveni). 121 Ea se născuse, așa cum afirmă Eliade, In școala națională de la Sf. Sava In anii profesoratului său, colegii dascăli de aici, care o cercetaseră, fiindu-i „tovarăși, îndreptători, curățltori gîndurilor și judecăților’’,, cf. I. Eliade-Rădulescu, Scrieri politice, sociale și lingvistice, f.a., Craiova, p. 25. 122 Ibidem, p. 6. 123 „Scrim pentru cei care trăiesc, iar nu pentru morți”, nota el, în prefața „Gramaticii”, la fel cum nota cu cițiva ani mai inainte Egumenul Grigorie în prefața traducerii după Atanasie Stagbiritul: „m-am silit precit am putut să scriu precum înțăleg și precum vorbesc, fără s-amestec vorbe și cuvinte străine neobișnuite ..., să scriu deslușit, să înțeleagă fieșcare”. Cf. ibidem, p. 14 și At. Staghiritul, op. cit., prefața traducătorului, apud „Bibliografia românească veche”, vol. III, p. 498. www.dacoromanica.ro 23 SDEOUjOGJÎA GENERAȚIEI DE LA 1821 439 făcuse mai întîi Mumuleanu — asupra pericolului exagerărilor în „chestiu- nea împrumuturilor” din limba latină124, el trasa totodată programul dezvoltării limbii și culturii naționale în etapa următoare. Chemarea lansată de Eliade, să se scrie cît mai mult, indiferent de calitate, pentru cultivarea cu orice preț a limbii naționale 125 126, făcea puntea de legătură între generația de la 1821 și generația următoare, între dece- niul al 3-lea și deceniul al 4-lea mai ales, căci ea își aflase mai întîi, cum am observat, o consacrare în preocupările „oamenilor de la 1821”. Crono- logic, „momentul lucrului” fusese intuit și afirmat înaintea lui Eliade de Veniamin Costachi, B. P. Mumuleanu, Macarie Ieromonahul128, Dinicu Golescu 127 și alțir128, așa după cum necesitatea cultivării limbii naționale făcuse obiectul preocupărilor „Asociației Literare” din 1821, de la Brașov129, a „Societății literare” din 1827 13°, și după cum ideologia literară din apus își găsise reflectarea nu numai în preocupările lui Eliade131, ci și ale altor contemporani132. 124 De la „maica noastră”, latină — scria el, în 1828 — sau de la surorile noastre, limbile moderne romanice, „trebuie să luăm numai acelea ce ne trebuie și de acolo de unde trebuie și cum trebuie”. Cf. Scrieri politice, sociale și lingvistice, ed. cit., p. 22. 125 Asupra acesteia, vezi și aprecierea din Istoria literaturii române, Edit. Academiei R. S. România, București, 1968, p. 257. 126 Cînd acesta invita pe cititorul „Irmologhion-ului” său din 1823, oricare i-ar fi fost ,,talantul”, să lucreze cu toată silința „spre folosul, buna sporire și podoaba neamului”. Apud ,,Bibliografia românească veche”, voi. III, p. 425. 127 Adresînd și el compatrioților îndemnul de „lucrarea” limbii, în același spirit: „cine va ști mai mult, va scrie mai mult și mai bine, și cel ce va ști puțin, va scrie puțin și mai prost”, deoarece „norodul nu va răsplăti numai multa știință, ci și bunăvoința, buna cugetare ce va avea fieșicare, după a sa putere, să slujească patriei”, toți urmînd a fl socotiți pentru generațiile următoare drept „începătorii”. Cf. Însemnarea călătoriei mele, ed. cit., p. 90. 128 Grigorie Egumenul, recomanda și el, „să scrie fieșicare precum știe, precum poate și precum i se va părea mai cu cuviință”. Nu era vremea, după el, ca autorii să se teamă de „osînda altora, căci nimenea nu este rob părerilor altuia”, datoria de „a judeca fundamentul părerilor fieșicăruia” revenind „celor după noi”. Cf. At. Staghiritul, op. cit., prefața traducă- torului, apud „Bibliografia românească veche”, voi. III, p. 498. 129 In această societate întemeiată de Nicolae Văcărcscu, Grigore Băleanu și Constantin Cîmpineanu, după afirmația lui Eliade, cei tineri „erau invitați spre traduceri de cărți din limba helenică sau familiară atunci și spre formarea unui dicționar român” (cf. Issachar, p. 77), în timp ce bătrlnli erau destinați rosturilor politice, între care se presupune a fi fost chiar Unirea Principatelor (cf. E. Vîrtosu, 1821, Date șl fapte noi, p. XXV). 120 Pe lîngă înființarea de școli naționale de toate gradele, aceasta își propunea „încura- jarea de traducțiuni in limba Patriei și tipărirea acestora” (Issachar, p. 78). în această societate de la București, în care, pe lîngă Dinicu Golescu și Eliade, aflăm pe Stanciu Căpăți- neanu șl Grigore Pleșoianu, intre altele, s-ar fl făcut lectura gramaticii lui Eliade ca și a gramaticii lui lordache Golescu (Ibidem). 131 Despre raportul între Gramatica lui Eliade și Gramatica marelui filozof francez Con- dillac, vezi D. Popovici, Ideologia literară a lui I. H eliade-Rădulescu, București, 1935, p. 14—15, 20—25, 250—254 ș.a. De asemenea, A. Marino, Iluminiștii români și problema cultivării limbii, I, loc. cit. p. 479—480; II, loc. cit., p. 572—574. 182 Vezi și N. Isar, Condillac și ideologia franceză In preocupările lui N. Rosetti-Rozno- vanu, în „Revista de filozofie”, t. 19, 1972, nr. 5, p. 671 — 679. Textele în discuție la Arh. St. București, Achiziții noi, pach. CCLXXXVI, doc. 7 a-r. www.dacoromanica.ro 440 ntqqlae isar 24 L’IDEOLOGIE DE LA GEnERATION DE 1821 (I) RfiSUMIÎ Dans Ia premiere pârtie de I’âtude, I’auteur trăite des conceptions des lettrâs de 1821, des contemporains de Tudor Vladimirescu concernant l’enseignement et la culture naționale; la seconde pârtie de l¥tude qui paraîtra dans un prochain numero portera sur leurs conceptions touchant l’dmancipation sociale et politique proprement dite. Dans cette premiere pârtie, I’auteur examine le profil spirituel de la gânCration de 1821, le processus d’affirmation de la conscience naționale dans Ia culture rou- maine ă Ia pâriode 1821 et Ie rapport entre Ie mouvement culturel et politique, entre le mouvement culturel et Ia râvolution de 1821, Ia lutte pour l’enseignement național en Valachie et en Moldavie durant Ies pre- miere decennies du XTX-e siecle et son râie dans Ie dâveloppement de l’idâologie de l’âpoque. Dans Ia principale pârtie de l’âtude I’auteur analyse Ies conceptions des lettrâs concernant Ie râie de l’enseignement de l’„instruction” par l’dcole naționale, dans la transformat ion de Ia sociâtâ roumaine et puis leurs conceptions touchant la nâcessitâ de cultiver la langue naționale. On met en lumiere Ies idâes des lettrâs ou penseurs contemporains de Vladimirescu — ă cet Cgard I’investigation se limitant ă la Valachie et ă la Moldavie, le principal thââtre des âvânements de 1821 — sans ce- pendant omettre l’identite avec Ies idâes des penseurs transylvains, l’influ- ence exercâe par ces derniers, le processus unitaire de l’âmancipation cul- turelle, sociale et politique du peuple roumain de l’âpoque des Lumieres. L’auteur insiste sur certaines personnalit^s marquantes de l’âpoque, A savoir Gh. Lazăr, Veniamin Costachi, B. P. Mumuleanu, Dinicu Golescu, Eufrosin Poteca et autres, anticipant, en dehors des diffârences inhd- rentes, l’identitâ d’aspirations communes avec Tudor Vladimirescu, diri- geant de la rdvolution de 1821. www.dacoromanica.ro IMPLICAȚIILE ECONOMICE ALE DOMINAȚIEI OTOMANE ASUPRA PRINCIPATELOR ROMÂNE (1750-1859) DE NICII1TA ADÂNILOAIE încă, de la apariția primelor formațiuni statale românești — după, cum se subliniază și în Programul Partidului Comunist Român — „lup- tele maselor populare împotriva exploatării feudale au fost strîns împletite cu luptele împotriva dominației străine”. Această particularitate specifică și-a pus amprenta asupra evoluției și destinului istoric al poporului român „caracterizat prim luptă hotărîtă, plină de sacrificii, pentru libertate și unitate, pentru dreptul de a fi stăpîn în propria țară”1. Abia după două secole de lupte grele, copleșiți de forța numerică a invadatorilor, țările române au putut fi obligate să accepte dominația otomană. Totodată merită relevat faptul că datorită rezistenței eroice a poporului nostru, dornic să-și apere libertatea și glia strămoșească — cu care se înfrățise —, dornic să-și păstreze ființa sa națională, cotropitorii otomani n-au putut transforma niciodată țările române în pașalîcuri (provincii turcești), cum au procedat cu statele din Balcani sau cu Ungaria) fiind nevoiți să le lase o conducere și o administrație autonomă. în general, regimul suzeranității otomane asupra țărilor române se înăsprea, se atenua ori înregistra perioade de stabilitate relativă în funcție de capacitatea de rezistență a poporului nostru, de situația internă a Imperiului otoman, și de' conjunctura politică internațională. în funcție de evoluția lui, acest regim poate fi împărțit în mai multe perioade. Prima începe atunci cînd Mircea cel Bătrîn (în anul 1415) și respectiv voievodul Moldovei Petru Aron.(în 1456) au fost nevoiți sa accepta suzeranitatea nominală a sultanului plătindu-i un mic tribut anual — pentru răscurm părarea păcii — și durează pînă aproape la mijlocul veacului al XVI-lea (1538 în Moldova și 1541 în Țara Românească); este perioada cînd țările române au izbutit să-și păstreze independența, să obțină biruinți răsună- toare împotriva Oștilor străine ce Veneau Să cotropească pămîntul foniâ- nesc, și ani în șir — mai ales în timpul domniei lui Ștefan cel Mare și Vlad Țepeș -‘■sa nu plătească nici un fel de haraci Porții otomane. A doua perioada — care ține pînă la domnia Iui Mihai Viteazul — aduce o accen- 1 Programul Partidului Comunist Român de făurire a societății socialiste- multilateral dezvoltate și înaintare a României spre comunism, Edit. politică. București, 1975, p. 29. , REVISTA DE ISTORIE", Tom 34, nr. 3, p. 441-463, 1981 www.dacoromanica.ro 442 NTCHITA ADANHUOAIDE 2 tuare a aservirii politice și economice 2 de către turci a țărilor române cînd acestea își pot menține numai autonomia și cînd, pe fundalul suze- ranității, se instaurează dominația otomană propriu-zisă, favorizată fiind de factori externi și interni. Spre sfirșitul secolului al XVI-lea, poporul român, condus de s.tbia și înțelepciunea luiMihai Viteazul, își recucerește pentru aproape două decenii neatîrnarea statală. După această etapă, dominația otomană se instaurează din nou —cam la începutul deceniului doi al secolului XVII —, intensificîndu-se treptat și atingînd — după cum vom încerca să reliefăm — dimensiunile cele mai împovărătoare pentru Moldova și Țara Românească în perioada domniilor fanariote. Este de menționat că domniile fanariote, care an durat mai bine de un secol (în Moldova între 1711-1821 și în Țara Românească între 1716 —1821) reprezintă cea mai sumbră pagină din întreaga istorie a do- minației otomane asupra țărilor române. în această perioadă — numită în istoriografie „regim fanariot” 3 ori „regim turco-fanariot” 4 —aservirea politică și exploatarea economică — exercitate de Poarta otomană prin intermediul domnilor greci — au atins proporții nemaiintîlnite și au dus la secătuirea avuției țărilor române și la încetinirea ritmului lor de dezvol- tare în toate domeniile. S-a spus, pe bună dreptate, că regimul fanariot este un „produs al crizei societății otomane în secolele XVII și XVIII” și că a suferit „toate vicisitudinile declinului imperiului și ale luptei marilor puteri pentru succesiunea lui” s. Incapacitatea Imperiului otoman de a se adapta pro- gresului economic și tehnic european și înfrângerile militare tot mai dese, după asediul Vienii (1683), stau la originea acestei crize. Se știe că Im- periul otoman, prin organizarea Iui internă, avea un regim feudal cu un pronunțat caracter militar și teocratic pe care i-1 imprima structura clasei conducătoare și condițiile istorice ale formării sale 6. Era un fel de monarhie absolutistă de tip oriental în care influența tagmei clericale (a ulemalelor) asupra vieții politice creștea mereu, sultanii otomani înșiși purtînd titlul de califi7. Dar acest imperiu, ce izbutise să se întindă în trei continente — Asia, Africa și Europa —, se menținea numai prin jefuirea țărilor supuse. După cucerirea unei provincii sau a unei țări, urma o acțiune de secătuire a bogățiilor ei, după care urma o nouă cotropire 8. De altfel, scopul permanent al regimului otoman nu era organizarea producției, ci numai aservirea și jefuirea popoarelor cucerite. Numai prin războaie de agresiune clasa dominantă din Imperiul otoman își menținea 2 In privința obligațiilor economice impuse, in această perioadă, țărilor române de Poarta otomană, un interesant ți documentat studiu a publicat Mihai Maxim, Regimul economic al do- minației otomane in Moldova fi Țara Romănească in a doua jumătate a secolului al XVI-lea, in „Revista de istorie”, 32, nr. 9/1979. 2 Vezi Istoria poporului romăn, Edit. științifică, București, 1970, p. 181 — 191; Istoria României, compendiu, Edit. didactică și pedagogică, București, 1969, p. 231 234. 4 Istoria României, voi. 111, Edit. Academiei, București, 1964, p. 340 352 și 596 722. * Istoria poporului român, p. 183. • Camil Mureșan, Rolul Iui loan de Hunedoara in mobilizarea maselor populare împotriva expansiunii otomane, in „Studii”, IX, nr. 4/1956, p. 56. 7 Mustafa Aii Mehmed, Istoria turcilor, Edit. științifică și enciclopedică, București, 1976, p. 226. 8 Vezi P. P. Panaitescu, Tratatul de alianță dintre Moldova fi Rusia din 1711, fn „Studii”, XIV, nr. 4/1961, p. 907. www.dacoromanica.ro 3 IMPUCATHULfi ECONOMICE ALE DOMINAȚIEI OTOMANE 443 și întărea baza economică de susținere. Fiscalitatea excesivă și organizarea administrativă menită să stoarcă regiunile cotropite constituiau trăsături de căpetenie ale regimului otoman. Cunoscînd această situație, ne apare pregnant caracterul deosebit de dăunător pe care stăpînirea otomană l-a avut în viața popoarelor cucerite. Mai mult ca oricare altă stăpînire străină, Imperiul otoman a frînat energiile creatoare ale popoarelor prin- tr-un regim de violență și exploatare, care a dus la o înapoiere economică, politică și culturală a teritoriilor subjugate 9. Trebuie precizat, de altfel, că înapoierea economică, fiscalitatea ex- cesivă asupra populației sătești, schimbările survenite în regimul proprie- tății condiționate (timar, zeamăt), indisciplina ienicerilor și spahiilor, manifestările anarhice și tendințele de descentralizare și fărîmițare poli- tică afișate de unii guvernatori de provincii — toate acestea vor submina Imperiul otoman și nu-i vor mai permite să-și adapteze organizarea mili- tară la marile progrese ale tehnicii și să suporte cheltuielile necesare pro- curării armamentului modern 10 11. Practic, Imperiul otoman, după ascen- siunea sa glorioasă cu care îngrijorase Europa, a redevenit un stat cu men- talitate medievală, cu o economie stagnantă și o birocrație împovărătoare. Ori, într-o lume de rapide transformări, un astfel de stat nu se putea con- solida. închistarea aceasta explică înfrîngerea otomană de la Viena din 1683, urmată de treptata regresiune a Porțiiu. în schimb, rapida dezvol- tare a forțelor de producție din Europa înlesneau perfecționarea armelor de foc ca și organizarea unor trupe calitativ superioare, inclusiv însușirea tehnicii și metodelor tot mai noi de ducere a războaielor. Și astfel „supe- rioritatea în disciplină și capacitate de luptă vor trece definitiv din tabăra otomană în cea europeană”12. Spre sfîrșitul veacului XVII și mai ales în cel următor, cînd armata otomană — din cauza decalajului tehnic continuu agravat — nu mai poate susține confruntarea ofensivă cu oștile marilor puteri și războaiele nu mai aduc, ca altă dată, cuceriri și prăzi bogate, ci se soldează cu înfrîn- geri și pierderea unor întinse teritorii, atunci sistematica jefuire care stă- tea la baza organizației de stat turcești s-a îndreptat cu forțe îndoite asu- pra țărilor și provinciilor care mai rămăseseră supuse Porții și în primul rînd asupra Principatelor Române 13. în aceste condiții, Poarta a recurs într-o măsură mereu sporită la resursele țărilor române pentru a umple golurile tot mai mari ale vistieriei turcești și a face față cheltuielilor mari ale războaielor, inclusiv ale aprovizionării capitalei și armatei otomane, în acest sens, urmărind să-și asigure un control deplin asupra vieții poli- tice a Moldovei și Țării Românești și nemaiavînd încredere în domnitorii pămînteni, înclinați să adere la lupta antiotomană — cum se dovediseră chiar și ultimii voievozi: D. Cantemir, C. Brîncoveanu și Șt. Cantacuzino —, Poarta a recurs la fanarioți, găsind în ei instrumentul cel mai potrivit ’ ('amil Mnreșan, op. cit., p. 56. 10 Mustafa Aii Mehmed, op. cit., p. 277—281. 11 Ștefana Sitnionescu, Moldova și Țara Românească tn politica habsburgică Intre anii 1116— 1114, in „Revista de istorie”, 31, nr. 9 1978, p. 1605. r • 12 Mustafa Aii Mehmed, op. cit., p. 280. ” P. P. Pauaitescu, op. cit., ^v.aâCOrOmamCa.rO 444 NICHJTA ADANILOAiUE 4 pentru a ține în ascultare și a exploata mai intensiv Principatele Române M. Pierzînd mereu teritorii și neputînd să mai reziste expansiunii habs- burgice și țariste, Imperiul otoman — considerat de diplomați „omul bolnav” —a supraviețuit în veacurile XVIII și XIX datorită concurenței și a opoziției de interese dintre marile puteri ale Europei. Rivalitatea austro-rusă pe de o parte și intervenția Angliei și Franței (iar uneori și a Prusiei), care aveau interese comerciale de apărat în Orient, pe de altă parte, salvau Imperiul otoman după fiecare înfrîngere militară. Cei doi principali pretendenți la moștenirea Imperiului otoman, Rusia și Austria, care — sub masca eliberării popoarelor creștine de sub turci — urmăreau să anexeze, fiecare în parte, cît mai multe teritorii, n-au putut rezolva, chestiunea orientală. Planurile de împărțire ale acestui multinațional imperiu au eșuat și datorită faptului că, atît Austria, cît și Franța și Anglia- s-au opus ocupării de către Rusia țaristă a Constantinopolului și strintori- lor, de posesiunea cărora legan ideia unei hegemonii mondiale 14 15 *. Spre sfîrșitul secolului al XVIII-lea, chestiunea orientală va intra, într-o fază nouă distingîndu-se, pregnant, pe lîngă latura ei externă rivalitatea marilor puteri pentm împărțirea provinciilor turcești, ori asi- gurarea drumurilor orientale — și o latură internă determinată de mișcarea, de eliberare națională a popoarelor balcanice care aspirînd la crearea unor state independente — va ajunge intr-un conflict, tot mai accentuat, cu asupritorii otomaniia. Pentru a opri expansiunea țaristă și habsburgică spre Dardancle, puterile occidentale au invocat principiul apărării inte- grității Imperiului otoman — ca factor al echilibrului european — decla- rînd că ori ce violare a acestui principiu ar constitui o amenințare diiectă la, adresa păcii pe continent. Timp de peste un secol, independența Prin - cipatelor Române — ca de altfel și a popoarelor din sudul Dunării a fost sacrificată acestei rațiuni, străină de interesele legitime ale poporului nostru 17. * Accentuăm că anii cei mai negri ai dominației otomane, aducători de mari suferințe pentru poporul român, îi reprezintă domniile fanariote. Este perioada în care domnii erau numiți de sultan dintre grecii bogați din mahalaua Fanarului — parte din ei foști dragomani ai Imperiului otoman — în funcție de prețul care-1 ofereau pentru tron și erau schimbați des, confirmați anual ori reînscăunați (fie într-o țară fie în cealaltă) dacă dădeau sume mari și daruri costisitoare dregătorilor turci, în care hara- ciul, peșcheșurile, prestațiile gratuite și furniturile de război erau majorate continuu, iar administrația nu urmărea decît să stoarcă de la populație bani pentru îndestularea Porții și a regimului patronat de aceasta, în care armatele autohtone erau desființate aproape complet, autonomia internă 14 Vezi Istoria României, voi. III, p. 346 și 350; vezi ți Istoria poporului român, p. 181-182. 1S Istoria României, voi. III, p. 455. ’• Vezi Jacques Ancei, Manual historigue de la guestion d’orient (1792 — 1930), quatrieme Idition, Paris, 1931, p. 19 și 2(j. 17 Virgil Cândea, Dinu C. Giurescu, Mircea Malița, Pagini din trecutul diplomației româ- nești, Edit. politică. București, 1966. p. 201. www.dacoromanica.ro 5 iMPiaiOAȚUUUE bconomoe ale dominației otomane 445 a Principatelor române simțitor îngrădită, politica externă proprie anulată și exploatarea economică agravată în proporții nemaiîntîlnite. Pe temeiul acestor considerente se poate afirma că regimul turco-fanariot reprezintă în istoria poporului român „o perioadă de maximă exploatare și asuprire străină cu profunde prejudicii aduse vieții politice, economice și cultu- rale” ls. în timpul domnilor fanarioți, aservirea politică și exploatarea eco- nomică a celor două principate de către Poartă a îmbrăcat formele cele mai apăsătoare. Disputele aprige între pretendenții la tron și succesiunea rapidă a domnilor au oferit Porții prilejul unei adevărate licitații. Con- curentul care dădea mai mulți bani sultanului și favoriților acestuia pri- mea domnia uneia din cele două principate și o deținea pînă cînd se ivea un alt pretendent care putea face rost de o sumă și mai mare, împrumutată, de obicei, de la cămătarii din Constantinopol. Domnii veneau astfel în țară copleșiți de mari datorii și însoțiți de numeroase rude și numeroși creditori grăbiți să-și recupereze creanțele 18 19. De pildă, domnitorul Țării Românești Alecu Suțu a venit de la Constantinopol, în 1819, cu o datorie de peste 4 milioane lei și cu o suită de 820 de persoane care urmau a fi căpătuiți pe seama statului20. Odată înscăunat, principala preocupare a domnului fanariot era de a strînge repede cît mai mulți bani pentru a-și plăti creditorii, a-și căpătui rudele, a satisface exigențele Porții și pentru a-și constitui o re- zervă însemnată care să-i permită o nouă candidatură la, tronul uneia din cele două principate 21. E de menționat că unii domnitori izbuteau să reocupe de mai multe ori tronul. Excelează, în acest sens, Constantin Mavrocordat care a domnit de șase ori în Țara Românească și de patru ori în Moldova. Totuși, în 1749, cînd el refuzase să dea cele 300 de pungi (circa 60 000 galbeni) cerute de marele vizir pentru a-i înnoi domnia, a fost im timp surghiunit la Lemnos și n-a putut reveni din surghiun decît după achitarea sumei menționate 22. Cea mai mare sumă pentru cumpă- rarea tronului a fost oferită Porții de către văduva lui Alecu Suțu, în ianuarie 1821, pentru a asigura succesiunea fiului său Nicolae. Această sumă promisă, de 13 000 000 de lei, întrecea de două ori bugetul anual al Țării Românești23. Revoluția condusă de Tudor Vladimirescu — izbuc- nită tot în ianuarie 1821 — a făcut că această ofertă să nu poată fi pusă în aplicare și astfel poporul a fost scutit, în acele luni, de o nouă accen- tuare a jafului fiscal. Domnitorii fanarioți, cumpărîndu-și scaunul de la turci, vindeau dregătoriile, la mezat, marilor boieri, iar aceștia vindeau mai departe, slujbele mai mici subalternilor tot în funcție de prețul oferit. Cea mai soli- citată era funcția de vistier care se cumpăra pe un an cu 300.000 lei, dar 18 Adolf Armbruster, Romanitatea românilor. Istoria unei idei. Edit. Academiei, Bucu- rești, 1972, p. 215. 18 Istoria României, voi. III, p. 688. 10 Andrei Oțetea, Tudor Vladimirescu și reoolu/ia din 1S21, Edit. științifică, București, 1971, p. 39. 21 Ibidem, p. 40. 22 Istoria României, voi. III, p. 348. 23 p 691 www.dacoromanica.ro 446 NIC MIT A ADAMUJOAJE 6 aducea întotdeauna un venit sigur titularului de cel puțin 500.000 lei 24. Fiecare dregător sau slujbaș local avea un anumit salariu (pe care, de obicei, îl lăsa superiorului) dar și un anumit domeniu de unde putea stoarce, în mod abuziv, gloabe și plocoane (havaieturi); el urmărea să obțină cîș- tiguri însemnate peste prețul plătit la primirea slujbei, spre a putea con- cura — în viitor — la o nouă funcție publică. Ispravnicii — cîrmuitorii județelor — erau adevărați despoți în slujbele lor, netemîndu-se niciodată de vreun control din partea divanului, pe care-1 mituiau mai înainte. Astfel asigurați, prin venalitatea superiorilor, își luau latitudinea de a îndoi și întrei birul și celelalte dări ale populației, și așa destul de mari. Orice boier cumpărînd o slujbă obținea, de fapt, dreptul de a jefui nepe- depsit pe locuitori. întregul aparat de stat — abuziv și venal — urmărea să stoarcă bani pentru îndestularea asupritorilor turci, a domnilor și a boierilor fanarioți ori pămînteni și totodată să reprime orice împotrivire a țărănimii25 *. Poarta otomană, prin cererile sale numeroase de bani, nu numai că a patronat, dar a și încurajat conținu acest sistem spoliator al regimului turco-fanariot, unul dintre cele mai teribile instrumente de jaf cunoscute în istorie 2B. Acest sistem de guvernare a stors pînă la sînge poporul român și a secătuit izvoarele de producție ale principatelor 27. La mijlocul veacului al XVIII-lea — mai exact în al Vll-lea dece- niu — , în plin regim fanariot, cînd haraciul, peșcheșul Bairamului, cum- părările de domnie, confirmările în scaun — anuale („mucarer mic”) și trienale (,,mucarer mare”) — , darurile către pașalele din vecinătate și către alți demnitari otomani crescuseră considerabil și cînd se mai intro- dusese de Constantin Mavrocordat un plocon anual de 500.000 lei în folo- sul sultanului (sub denumirea de „geaigeaua” sultanului) și altul fixat la 125.000 lei pentru marele vizir (geaigeaua marelui vizir), media anuală a plăților oficiale vărsate Porții de Țara Românească — fără prestații în natură, corvezi și toate celelalte stoarceri bănești neînregistrate ale turcilor — s-a ridicat la impresionanta sumă de 650.000 de galbeni, adică la 2.600.000 lei 28. • în august 1772, cu ocazia negocierilor de pace de la Focșani, boierii munteni au prezentat contelui Orlof mai multe acte referitoare la sarcinile bănești impuse Țării Românești de Imperiul otoman. Astfel sînt menționate : „geaigelele” 625.000 lei, ,,capuchehaielele” de la Con- stantinopol 360.000 lei, haraciul 309.500 lei, „mucarerele” 250.000 lei, cheltuielile cu turcii veniți în țară — cu lefurile și darurile pașalelor — 224.000 lei, „bairam peșcheșul” 75.000 lei, „cheltuieli pentru zaherele” 66.000 lei, alte dări 28.613 lei; suma întreagă este de 1.938.113 lei. Boierii precizează că în această sumă nu sînt incluse dările numite „cuntumiele, 24 Ibidem, p. 696 25 Vezi N. Adăniloaie, Boierii și răscoala condusă de Tudor Vladimirescu, București, 1956, p. 29 33. 28 Istoria României, voi. III, p. 688 689, 692 693. 27 în privința sarcinilor financiare și a prestațiilor în natură ifnpuse Principatelor dc către turci, vezi M. M. Alexandrescu-Dersca, Rolul hatișerifului de privilegii In limitarea obligațiilor către Poartă (1714— 1802), in „Studii”, XI, nr. 6 1958, p. 101 102. 28 M. Berza, Variațiile exploatării Țării Românești de către Poarta otomană tn secolele XVI XVIII, în „Studii”, XI, nr. 2 1958, p. 67 68. www.dacoromamca.ro 1 aMPLfflCAȚUEE CEXXXNOMTțOE ALE DOMINAȚIEI OTOMANE 447 ubudeturi, ramazanlîcuri”, pe care ei nu le cunosc 29. Dacă se adaugă la această sumă cumpărările de domnie (400.000 lei) și „regealele” (260.000) se obține exact totalul calculat de M. Berza, adică 2.600.000 lei media anuală a sarcinilor financiare impuse Țării Românești de Poarta otomană. Aceste sume anuale încasate de turci, raportate la veniturile vistieriei statului, reliefează gradul de exploatare al poporului român de către Imperiul otoman, în timpul domniilor fanariote. Știind, de exem- plu, că în anul 1763 — cu toate metodele brutale folosite pentru a stoarce dările de la locuitori — V isteria a reușit să încaseze în total 2.700.000 lei 30 reiese că, în acel an, 96% din veniturile vistieriei Țării Românești au fost acaparate de stăpînirea otomană. Se pare — după informațiile ce le avem la dispoziție — că acesta a fost procentul maxim, atins în anul 1763. Nu s-a întins mai tare coarda, în privința încasărilor de la populație și a pre- tențiilor turcești, de teamă să nu „se spargă țara”, cum avertizau boierii 31; chiar și pașa de la Vidin atrăgea atenția vizirului în 1764 că „au fugit 15.000 de oameni peste Dunăre ... și îndoită sumă în Țara Ungurească” 32. Probabil din cauza „spargerii satelor”, adică a emigrării locuitorilor peste hotare, în anii următori se constată o oarecare diminuare a sumelor înca- sate de visterie, implicit a celor vărsate Porții. Generalul austriac Fried- rieh Wilhehn Bauer — informîndu-se după datele furnizate de agenții domnilor, de la Constantinopol — arăta că, în 1767, veniturile vistieriei muntene erau de 2.021.182 lei 33 și că totalul „cheltuielilor” față de turci se ridica la 1.718.021 lei 34, ceea ce reprezintă un procent de 85%, Dealtfel, în anul anterior procentul acesta fusese de 89% din veniturile vistieriei statului. Nu avem date complete pentru toți anii în privința „neomenosului jaf căruia erau expuse țările române în epoca fanarioților”, deoarece nu tot ce s-a luat de către turci a fost consemnat în documente și — în al doilea rînd — nu tot ce s-a consemnat s-a păstrat, prin vitregia vremurilor, pînă în zilele noastre; multe documente istorice de mare importanță pentru trecutul patriei noastre s-au pierdut. Izvoarele ce le avem, deși nu sînt complete, sînt totuși edificatoare. Afirmația istoricului A.D. Xenopol — făcută pe baza cifrelor din condicile vremii — că „aproape tot venitul țării nu intra decît în pungile turcești” 3S, ni se pare îndreptățită; completarea ce se impune este aceea că și domnii fanarioți — care de fapt erau tot oamenii Porții — se în- fruptau din plin din veniturile țării mai ales din cele provenite din dările indirecte care ajungeau în „cămara domnească”. 9 Vezi Genealogia Canlacuzinilor de banul Mihai Cantacuzino, publicată ți adnotată de N. lorga, București, 1902, p, 503 - 508. 30 M. Berza, op. cit., p. 69. 31 Vezi Genealogia Canlacuzinilor..., 140 141, 33 Ibidem. p. 143. 33 General l-'riedrich Wilhelm Bnuer, Mimoires historiques et geographiques sur la Vala- chie, Frankfurt Lelpzlg, 1778, p. 93. 34 Ibidem, p. 96 — 97, „Cheltuiala” cea mai mare se făcea cu tributul și „obținerea domniei” apoi cu „plata ienicerilor din cetățile dunărene”, cu amortizarea „vechilor datorii ale domnu- lui”; sint menționate apoi de Bauer; cheltuielile cu zahereaua, cu casa domnească din Constan- tinopol, cu darurile „in blănuri, stofe, ceasornice” date turcilor, ori „daruri in timpul Rama- zanului” etc. 33 A. D, Xenopol, Istoria Românilor din Dacia Traianâ, voi. X, Iași, 1896, p, 129. www.dacoromanica.ro 448 NDCHTTA- ADANELOAiaE 8 Este cazul să menționăm aici că, în general, în evul mediu fondurile statului și veniturile domnului se confundau. Numai din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea visteria statului și cămara domnească se separă, dar nu în sens pozitiv spre a îngrădi abuzurile oamenilor curții domnești, ci pentru ca cererile mereu crescînde ale Porții otomane să nu înghită, o dată cu veniturile țării, și resursele domnului. Altfel domnul fanariot ar fi riscat să nu-și mai poată plăti creditorii din Constantinopol — care-1 împrumutaseră cu bani pentru a-și cumpăra tronul — și nici să facă rost de sume serioase cu care să supraliciteze o nouă domnie. Fondurile visti- eriei statului — care mergeau în cea mai mare parte, sub diferite forme, la turci — proveneau din dările directe ale populației și în primul rînd din bir; acesta era un impozit personal plătit de toți țăranii de la vîrsta de 16 ani (cu excepția „scutelnicilor” care, achitînd boierilor o anumită dare, erau scutiți de fisc). Cămara domnească își alimenta veniturile din impo- zitele indirecte numite huzmeturi în Țara Românească și ritzumalnri în Moldova; aici intrau venitul ocnelor de sare, al vămilor, apoi: oieriiul, vinăritul, dijmăritul (taxe pe stupi și porci) etc. * 37 38 *. Veniturile cămării domnești se ridicau de multe ori pînă la 2/3 din ve- niturile vistieriei statului, iar în unii ani ajungeau chiar să rivalizeze cu acestea 37. De pildă, în 1796, venitul vistieriei Moldovei era de 923.000 lei, iar venitul domnului de 900.000 lei 38. Precizăm că în acel an „cheltu- ielile cu turcii” — în sumă de 615.828 lei — au absorbit 66% din veni- turile visteriei statului. Tot pentru Moldova avem și relatarea din 1783 a însuși domnului — Alexandru Mavrocordat — care arăta că veniturile țării se ridicau la 3.200 pungi (x 500 lei) din care : 1600 mergeau la vis- teria sultanului, 800 la capuchehaieli și alți dregători din Constantinopol și 800 rămîneau domnului 3B. Procentul pentru turci era deci de 75%. Dacă avem însă în vedere că majoritatea veniturilor cămării domnești mergeau tot la turci ori la cămătarii din Constantinopol, pentru cumpă- rarea și menținerea tronului, putem conchide că peste 80% din veniturile totale al© Principatelor Române erau scoase din țară de asupritorii străini, frînînd astfel dezvoltarea firească a societății românești. Sămiile visteriei Moldovei ne dau și pentru alți ani informații cif- rice concludente privind proporția reală dintre Veniturile visteriei statului și plățile făcute turcilor. Astfel, analizînd „Sama visteriei Moldovei” pe anul 1786 constatăm că un procent de 72% din venituri a fost absorbit de „cheltuielile pentru turci” 40, Din sama visteriei pe anul bugetar 1816 — 1817 reiese că veniturile se cifrau la suma de 1.105.568 groși, iar cheltu- ielile pentru turci se ridicau la 930.348 groși, adică la 84% din veniturile statului. Circa o pătrime din această sumă (248.182 groși) o reprezenta 38 Vezi, în legătură cu veniturile și cu organizarea fiscală a Principatelor Române în timpul regimului turco fanariot, Andrei Oțetea, op. cit., p. 70 78; Vezi și Istoria liomânici, voi, III, p. 701-710. 37 Deși aveau venituri așa de mari, unii domni treceau în sarcina visteriei stalului șț cheltuielile curții proprii. 38 A. D. Xenopol, op. cit., p. 127 130. 38 Vezi Alexandru Gonța, Producția de cereale șl animale In Moldova Intre ISIS 1821 și furniturile trimise la Înalta Poartă,'in „Terra Nostra”, III, 1973, p. 236. 40 Arhivele Stalului Iași, fond. \ isteria Moldovei, tr. 1768, op. 2018, condica nr. 4 (vezi și condică nr. 3). www.dacoromanica.ro 9 UMiPIjIrCAȚItBLE ECONOMUOE ALE DOMINAȚIEI OTOMANE 449 „zaherelele trimise la Constantinopol”, apoi „haraciul țării”, bairamurile, cadourile, banii pentru cetăți etc. 41 Cifrele și procentele menționate con- stituie, credem, dovezi peremptorii că dominația otomană — mai ales în perioada domniilor fanariote — a avut grave implicații asupra Prin- cipatelor, storcîndu-le aproape toate veniturile și lăsînd poporul român în cea mai cumplită suferință. Istoricul Dionisie Fotino — incluzînd în haraciu „geaigelele” și ploconul pentru sărbătoarea islamică a Bairamului — conchidea că, la sfîrșitul secolului al XVIII-lea, tributul anual al Țării Românești era de 1.000.000 de lei42. în 1820 — ultimul an al regimului fanariot — tributul—, împreună cu celelalte obligații bănești impuse de turci — ajunsese la 2.000.000 de lei, iar al Moldovei la suma de 1.000.000 de lei. Dar, aceste cifre ale haraciului ori peșcheșurile erau pur nominale pentru că, în rea- litate, domnitorii fanarioți erau obligați să satisfacă toate cererile Porții *3 44. Prin jaful fiscal și înăsprirea obligațiilor materiale ale Principatelor ca și prin piedicile ridicate în calea dezvoltării comerțului — inclusiv măsurile arbitrare ale administrației față de negustorii autohtoni — , regi- mul turco-fanariot s-a dovedit a fi o stavilă în calea progresului economic și social. Porturile dunărene, în loc să servească comerțului, erau transfor- mate în raiale turcești și serveau ca bază de jaf spre interiorul țării. Banii în loc să rămînă în țară, spre a activiza dezvoltarea ramurilor productive, în bună parte luau calea Constantinopolului sub formă de haraciu, peș- cheșuri, daruri pentru înalții dregători otomani, sau sub formă de produse vîndute Porții în cantități obligatorii — de zaherea — la prețuri cu mult sub valoarea lor. într-un memoriu din 1820 se arată că „moneta scoasă din țară o întrece pe Cea introdusă cu 7.000.000 lei” anual **, iar un raport al consulului rus Pini sublinia că pierderile suferite de Principatele Române din cauza prețurilor derizorii de monopol, impuse de Poartă, pentru peri- oada 1812—1819, se ridica la 33.853.538 de piaștri45. în realitate, pierde- rile suferite de Principate erau mult mai mari decît le-a înregistrat con- sulul rus. Dăm spre ilustrare un singur exemplu. în anul 1819 Moldova a fost obligată să trimită la Constantinopol, sub forma de zaherea, — pe lîngă alte produse — 537.207 kile grîu (o kilă de Constantinopol => 22 ocale) și un număr de 65.000 de oi, pierzînd la fiecare kilă de grîu cîte 25 de piaștri și la fiecare oaie cel puțin 6 piaștri *®. Rezultă deci o pierdere totală de 13.817.175 piaștri pentru economia Moldovei numai într-un singur an. Referitor la zahereaua luată din Moldova de Poarta otomană — im- plicit la pagubele suferite de populație — considerăm necesar să adău- găm că, spre sfîrșitul secolului al XVIII-lea și începutul celui următor, cantitățile impuse au crescut considerabil. De la 10.800.000 ocale de 41 Ibidem, Colecția manuscrise, nr. 1497. 41 Dionisie Fotino, Istoria generală a Daciei sau a Transilvaniei, Țărei Muntenești și a Moldovei, trad. Gh. Sion, tomul III, București, 1859, p. 215. 43 Andrei Oțetea, op. cit., p. 74 — 75. 44 Biblioteca Academiei, Manuscrise, pach. DCCCXCVII, f. 297. 46 Vezi Istorid României, voi. III, p. 671. Consulul Pini evita Insă să menționeze că In anii 1806—1812 întreaga producție cerealieră și animalieră a Moldovei și Munteniei a fost pusă Ia dispoziția trupelor țariste și că ocupația rusă din acei ani a costat Principatele Române aproa- pe 100.000.000 lei. ' , 44 Arh. St. Iași, Colecția DocuWWW^G8B0fOlIianiC&.rO B - c. 1045 I 450 NBCHITA ADAfNEJOAUE 10 cereale în 1794, zahereaua trimisă la Constantinopol a ajuns la 36.000.000 ocale în 1806, adică la peste 55%din întreaga producție cerealieră a Mol- dovei. După 1812, deși „mai mult” de „jumătate de țară” (cuprinzînd — după cum relatau boierii — ținuturile cele mai bogate) 47 fusese ane- xată de Rusia țaristă, Moldova a fost obligată să continuie trimiterea la Poartă a unor mari cantități de cereale și alte produse. Astfel, s-au trimis la Constantinopol: în 1813 un număr de 686.958 kile (adică 15.113.076 ocale) cereale (grîu, orz, porumb) și 640.854 ocale alimente diverse (unt, cașcaval, seu, cerviș etc.); în anul următor 420.821 kile cereale și 868.012 ocale alimente; în 1815 cantitatea s-a ridicat la 823.425 kile (18.115.350 ocale) cereale și 831.807 ocale alimente; în 1816 a scăzut la 464.525 kile cereale și la 559.399 ocale alimente ; în 1817 la 365.326 kile cereale și 478.431 ocale alimente ; iar în 1818 au crescut din nou la 719.035 kile cerealele, pe cînd alimentele au scăzut la 257.579 ocale, cantitatea acestora triplîndu-se, în schimb, în anul următor și ajungînd la 680.521 ocale 48. Dacă avem în vedere prețurile foarte mici la care se achiziționa zahe- reaua, atît din Moldova cît și din Muntenia (unde nu avem date complete pentru acești ani), ne putem face o imagine mai clară a pierderilor uriașe pe care le-a suferit economia Principatelor Române — mai ales în perioada domniilor fanariote — din cauza acestui „comerț” forțat, de monopol, impus de Poarta otomană. în felul acesta, dezvoltarea economică a țărilor române făcea de nesuportat jugul otoman nu numai pentru țărănime și elementele burgheziei în formare, ci și pentru boierimea producătoare de cereale-marfă și interesată în libertatea comerțului. Această parte a boie- rimii va adera, treptat, la un program de înlăturare sau, cel puțin de limitare a exploatării turco-fanariote. în urma închinării țărilor române și a tributului plătit anual, Impe- riul otoman — ca putere suzerană — avea obligația de a le apăra față de orice cotropire străină. Dar, făcînd abstracție de faptul că le aservise total sub raport economic, Poarta otomană nu și-a respectat nici îndato- rirea — asumată prin capitulații — de a le menține integritatea terito- rială. Pe de altă parte, Țara Românească și Moldova, fiind sub dominația otomană, nu erau considerate ca state autonome de imperiile vecine, ci drept simple provincii turcești bune de anexat — prin cucerire sau moș- tenire — de la „omul bolnav”. Sub acest aspect, dominația otomană va avea — în secolele XVIII și XIX — grave implicații asupra celor două principate, iar lupta românilor pentru independență — ori pentru păs- trarea autonomiei — va trebui dusă nu numai împotriva Porții, ci și împotriva pretențiilor anexioniste ale monarhiilor feudale limitrofe. Este adevărat că războaiele Rusiei și Austriei împotriva Imperiului otoman au contribuit la slăbirea acestuia și au creat condiții noi luptei de eliberare a poporului nostru, dar aceste confruntări militaredesfășurîndu-se, 47 Th. Codrescu, Vricariul IV, Iași, 1857, p. 345—347. “ Vezi aceste cifre240-241. 11 UMPLECiAȚELE ECONOMICE ALE DOMINAȚIEI OTOMANE 451 de obicei, pe teritoriul românesc au constituit un izvor în plus de sufe- rințe, distrugeri și spolieri pentru Principate 49. în timpul ocupațiilor militare, în afară de pustiirile, pierderile ine- rente războiului și de furniturile de provizii și bani, Principatele au fost supuse la prestații extraordinare pentru întreținerea trupelor și pentru refacerea fortificațiilor distruse de beligeranți. Cererile numeroase de bani și provizii din timpul războaielor, dar și din perioadele de pace rela- tivă, au secătuit țara și au provocat emigrația multor țărani peste hotare, deoarece pe umerii lor cădeau aproape toate sarcinile materiale 50; boierii și clericii fiind scutiți de dări. De pildă, războiul ruso-turc din 1768—1774, la care s-a adăugat la început și o invazie a bandelor otomane de serden- ghecidi, a produs o masivă depopulare a Țării Românești mai ales în jude- țele care au fost teatru de operații militare * 60 61 62. După cum se știe, în perioada domniilor fanariote au avut loc între Imperiul otoman și Imperiul țarist ori Imperiu habsburgic — acestea din urmă acționînd fie separat, fie în alianță — un număr de șase răz- boaie, totalizînd o durată de peste 25 de ani. în timpul acestor conflicte Principatele au fost transformate în teatru de război și au suferit regi- muri de ocupație militară între anii : 1711, 1716—1718, 1736—1739, 1768—1774, 1787—1792 și 1806—1812; iar spre sfîrșitul secolului XVIII și începutul celui următor s-au adăugat și devastatoarele incursiuni în Țara Românească a bandelor turcești conduse de Pasvan-Oglu (pașa de Vidin). Din nefericire, unele din aceste războaie — în afară de cortegiul obișnuit de distrugeri, nenorociri și lacrimi — au avut drept consecință și însemnate pierderi teritoriale pentru țările române. De altfel, mai mult ca oricînd, în această perioadă, poporul român, așezat la confluența de interese pentru supremație a celor trei mari imperii absolutiste : otoman, țarist și habsburgic — dintre care primul vroia să ne păstreze numai pentru el, iar celelalte două își disputau reciproc șansele de a ne anexa— , a avut de luptat nu numai pentru apărarea patriei și dobîndirea neatîr- nării, ci și pentru a-și menține ființa națională primejduită de puternicii vecini. Rîvnit de imperiile expansioniste limitrofe, teritoriul Principatelor devenise un fel de fruct din care fiecare se pregătea să muște cît mai adînc, iar uneori, pînă la urmă, fiecare se mulțumea cu mai puțin sau cu nimic, dc teama intervenției concurentului vecin 52. Astfel, în războiul austro-turc din 1716—1718, Poarta otomană, fiind învinsă, a făcut apel la mediația Angliei pentru negocierea păcii de la Passarowitz. Prin această pace nordul Serbiei (cu Belgradul), Banatul 42 Vezi in acest sens: loan C. Băcilă, Oltenia sub austrieci, 11 ÎS—1139, în „Arhivele Olte- niei”, III, 1924, p. 111 118 șl 233 —237; A. D. Xenopol, Războaele dintre ruși și turciși Inrlu- rirea lor asupra (arilor române, voi. I, Iași, 1880, p. 60 63, 76 — 79, 209 215; voi. II, p. 45—46; Saint Mare Girardin, Souvenirs devoyages etd'ttudes, Paris, 1852, p. 255 — 256; Leon Casso, Rusia și bazinul dunărean, Iași, 1940, p. 98, 114 115, 133, 136-137, 189 190. (Tra- ducere de St. Gr. Berechet din rusește după lucrarea iul Casso, Rossia na Dunaie i obrazovanie bessarabscoi oblastl. Moscova, 1913). 60 Istoria României, voi. III, p. 689. 61 G. Iscru, Fuga țăranilor — formă principală de luptă împotriva exploatării In veacul al XVIII-lea In Țara Românească, in „Studii”, XVIII, nr. 1/1965, p. 134. 62 Vezi L. Boicu, Austria și Principatele Române tn vremea războiului Crimeii (1833— 1836), București, 1972, p. 35. a www.dacoramanica.ro 452 TUCHTTA ADANILOAnE 12 Timișoarei și Oltenia — care fuseseră ocupate în timpul războiului de trupele austriece — au trecut sub stăpînirea Imperiului Habsburgic. Inițial Habsburgii vroiau să anexeze toată Țara Românească și o parte din Moldova, dar în cadrul tratativelor s-au convins că trebuie să se mul- țumească cu mai puțin spre a evita noi complicații internaționale 53. Regimul asupritor instaurat de austrieci în Oltenia — unde, pe lîngă exploatarea pe care locuitorii o sufereau din partea boierimii locale, s-au adăugat stoarcerile sistematice ale autorităților civile și militare habs- burgice 54 — a dus Ia ostilitatea populației față de noii stăpînitori ai pro- vinciei. în 1737, cînd rigurozitățile administrației austriece au fost com- pletate cu rechiziții militare și alte sarcini extraordinare impuse de război, o mare parte din locuitorii Olteniei s-au refugiat în zonele muntoase. Dacă In 1718 cîțiva boieri — dorind să scape într-un fel de turci și fanarioți — căutau să închine Muntenia Austriei, cele două decenii de guvernare habsburgică, absolutistă, în Oltenia au constituit o dezamăgire „mult prea mare” și pentru boierime; în adevăr, „stăpînirea austriacă nu reu- șise să cîștige adeziunea nici unei pături a populației” din Oltenia 5S * *. Războiul austro-ruso-turc din 1736—1739 terminîndu-se cu înfrin- gerea Habsburgilor a dus, prin pacea de la Belgrad —mijlocită de Franța — , la restituirea Olteniei. Prin această pace s-a hotărît și evacuarea Moldovei de către trupele țariste ale generalului Miinnich care, în scurta lor ocupație, încercaseră să impună țării — sub masca unui simulacru de autonomie66 — întreținerea unei armate de 20.000 de oameni, furnizarea a 3000 de sala- hori pentru fortificații, „nouăzeci de pungi” de galbeni plocon imediat comandantului rus, plus „o sută de pungi” în „toți anii” și alte „ponturi” la fel de împovărătoare 67. Purtarea brutală a Iui Miinnich, care — după cum scrie Neculce — silise pe boierii moldoveni să semneze ! „aceste pon- turi” sub amenințarea incendierii lașilor, i-a determinat pe mulți parti- zani ai dobîndirii neatîrnării cu ajutorul Rusiei să reflecteze mai adînc în privința adevăratelor scopuri urmărite de politica țaristă în Principate. în timpul războaielor din 1768—1774 și 1787—1792 vor continua și disputele diplomatice între cele trei imperii limitrofe (la care uneori se va adăuga și Prusia) pentru împărțirea teritoriului Principatelor, pe baza așa zisului principiu al compensațiilor echivalente. Sînt cunoscute mijloa- cele prin care Imperiul habsburgic a izbutit să anexeze în 1775 Bucovina cu aprobarea Porții otomane și eonsimțămîntul tacit al Rusiei țariste 58. 53 Dionisie Fotino, Istoria generală a Daciei, tomul II. p. 150 — 151. Vezi ți Mihail Kogăl- niveanu, Opere, tomul I. Scrieri istorice. Ediție critici Îngrijită de Andrei Oțetea, București, 1946, p. 452. H Dintr-un tabel centralizator, întocmit la 26 februarie 1737, rezultă contribuțiile masive in bani ți natură, achitate Austriei de către Oltenia intre anii 1728—1735. Totalul contribuțiilor impuse de Austria in acei ani celor 5 județe ale Olteniei se ridica la 1.595.545 florini (Arh. St. Sibiu, fond. Comandamentul corpului XII al armatei austriece, 1737, dosar 5). M Șerban Papacostea, Oltenia sub stăpînirea austriacă (1718— 1739), București, 1971, p. 305- 306. M Socotim exagerată afirmația din Istoria României că, prin ,,convenția” impusă de generalul Miinnich, „Moldova era declarată independentă sub ocrotirea Rusiei” (Vezi Istoria României, voi. III, p. 472). 47 A. D. Xenopol, Războaiele dintre ruși și turei, voi. I, p. 59 — 60. Vezi Ion I. Nlstor, Grigore Ghica Vodă, Cernăuți, 1928, p. 15; vezi și Mihail Kogălni- ceanu, op. cit., p. 706. www.dacoromanica.ro 13 iMPIJBCIATIiniJE ECONOMICE ALE DOMINAȚIEI OTOMANE 453 în schimb, la 1791, cînd, prin pacea de la Șistov (mediată de Prusia 69 și Anglia), nu i se permisese anexarea Țării Eomânești și a Moldovei pînă la Șiret (pe care le ocupase, deja cu trupele), Austria s-a opus categoric încor- porării Principatelor la Imperiul țarist. Este de precizat că, inițial, pentru a o atrage în războiul antiotoman, Eusia îi promisese numai Oltenia și Bos- nia ®°. înfrângerile suferite în războaie și memoriile insistente ale boierilor, sprijinite de diplomația Eusiei, au silit Poarta otomană să-și revizuiască raporturile cu Principatele și să facă unele concesii revendicărilor româ- nești. Printr-un șir de acte emise de cancelaria otomană — hatișeriful diri 1774, senedul din 1783, hatihumaiumurile din 1791 și 1798 și „cartea de lege” (kanunname) din 1792 — Poarta s-a angajat să fixeze cuantumul obligațiilor în bani ale Principatelor și să achiziționeze, în timp de pace, unele produse la prețul pieții și nu la prețul derizoriu de monopol prac- ticat anterior 61. Aceste acte de privilegii smulse Porții de Eusia, pe baza cererilor românești, au adus o limitare treptată a obligațiilor Principatelor față de puterea suzerană. Concesiile acestea au fost mai mult teoretice, deoarece abuzurile și jafurile Porții au continuat, iar sultanul Selim al III-lea — deși afir- mase, în 1792, că „Țara Eomânească și Moldova fiind din trecut și pînă acum slobode în toate privințele” și că e interzisă chiar și călcarea lor „cu piciorul” 62 — nu a fost în stare nici să oprească incursiunile pustii- toare ale turcilor pazvangii în Muntenia care au provocat, în primăvara anului 1802, fuga la Brașov a domnului, a negustorilor înstăriți și a peste 2000 de boieri. Acești boieri pribegi au refuzat să se întoarcă în țară, con- diționînd înapoierea lor de satisfacerea unor cereri — înaintate ambasa- dorului Eusiei la Constantinopol — ca : instituirea unor noi stări de lu- cruri, sistarea abuzurilor, înființarea unei armate autohtone de 10.000 de oameni, domnie viageră și restabilirea tributului la suma pe care Țara Eomânească o plătea cînd s-a închinat de bună voie Porții otomane 83. (De menționat că și boierii moldoveni ceruseră, în acel an, ca turcii să fie obligați să respecte „vechile privilegii”). Poarta otomană, prin hatișeriful din 1802, a căutat să dea o satis- facere parțială cererilor românești, reconfirmînd privilegiile acordate prin firmanele anterioare, îngrădind oarecum cererile de bani, abuzurile tur- cești, imixtiunile în treburile interne și monopolul comerțului extern și *’ Ministrul prusian Hertzberg propusese, mai Înainte, un plan potrivit căruia Princi- patele române pină la Prut să fie atribuite Austriei care, In schimb, să renunțe la Galiția și Lodomeria in favoarea Poloniei, iar aceasta să cedeze Prusiei orașele Danzig, Thom și citeva districte mărginașe; (Ibidem, p. 163 169; vezi și I. W. Zinkelsen, Geschichte des Osmanischen Reiches in Europa, voi. VI, Gotha, 1859, p. 675. *° I. W. Zinkeisen, op. cit., p. 640. •’ Vezi In acest sens: M. M. Alexandrescu-Dersca, op. cit., 109—111, IU—114 și 118; Istoria poporului român, p. 188; Mustafa A. Mehmed, O nouă reglementare a raporturilor Mol~ dooei și Țării Românești fajă de Poartă la 1792 (O carte de lege— Kanunname — tn limba turcă), în „Studii”, XX, nr. 4/1967, p. 691-707. M Mustafa A. Mehmed, O nouă reglementare ..., p. 702. 83 Traian lonescu, Hatișeriful din 1802 șl începutul luptei pentru asigurarea pielii interne a Principalelor dunărene, tn „Studii șl articole de istorie”, I, București, 1956, p. 38 —39. www.dacoromanica.ro 454 NIICHETA ADANWOAUE 14 fixînd durata domniei la 7 ani M. Deși cererile menite să asigure dezvol- tarea economică și emanciparea politică a țării n-au căpătat o soluționare satisfăcătoare, hatișeriful din 1802 reprezintă totuși un pas înainte în lupta Principatelor Bomâne pentru autonomie deplină și neatîrnare. Din păcate și eficiența acestui hatișerif a fost redusă, deoarece incursi- unile devastatoare ale bandelor turcești, cererile permanente de zaherea, abuzurile, practicile arbitrare și jaful fiscal erau prea înrădăcinate în regi- mul asupritor turco-fanariot, iar peste cîțiva ani, începînd un lung război ruso-turc (1806—1812), Principatele au devenit din nou teatru de ope- rații militare și chiar subiect de dispută, ori aranjament de compensație în interesul marilor puteri, la tratativele de la Tilsit și Erfurt dintre Napo- leon și țarul Alexandru 164 65 66. Principatele Române au avut de suportat împovărătoare ocupații ale armatelor străine nu numai în perioada domniilor fanariote, nu numai în timpul războaielor dintre puterile limitrofe, ci și în anii cînd aveau loc mișcări revoluționare interne. în astfel de situatii, dominația otomană, sub forma represaliilor, își exercita cel mai nefast rol, urmărind să jefu- iască toate bogățiile țării și să înăbușe orice năzuință de libertate națio- nală și socială a poporului român. Ocupația militară otomană din 1821—1822 — după înăbușirea miș- cărilor conduse de Tudor Vladimirescu și de Al. Ipsilanti — a reprezentat o grea povară pentru Principatele Române, impunîndu-le sarcini extra- ordinare, sub formă de furnituri pentru întreținerea trupelor și hrana cailor, corvezi pentru transportul proviziilor, furajelor și bagajelor de război și impozite mari pentru plata soldei celor 36.000 soldați turci care au staționat în Moldova și Țara Românească a6. Spre sfîrșitul anului 1821 numărul trupelor de ocupație s-a redus la 9.000 pentru Muntenia și 11.500 pentru Moldova; acestea au stat în Principate pînă în vara anului 1822. Numai solda și furniturile trupelor de ocupație s-au ridicat la pestel2.000.000 de piaștri, sumă care depășea cu mult veniturile de atunci ale Principatelor Române. în privința furniturilor — și a urgenței cu care acestea trebuiau procurate — e de menționat că, în decembrie 1821, ocupanții turci din Mol- dova au impus să li se furnizeze 75.000 kile de porumb, 40.000 de care de fin, 40.000 de care de lemne, 45.000 de oi, 7.500 de vaci, „iar grîu, orz și ovăz cît se va afla pînă la un fir ”67. Pînă la acea dată turcii mai luaseră încă 120.000 kile grîu 68; iar într-un ordin categoric din iulie se ceruse „să fie ridicat tot grîul, porumbul și orzul” 69. Toate acestea ilustrează pregnant caracterul de jaf și secătuire al ocupației otomane. 64 Ibidem, p. 76 — 77; vezi acest hatișerif in Relațiile internaționale ale României in docu- mente 1368—1900. (Culegere selectivă de tratate ... întocmită de Ion lonașcu, P. Bărbulescu și Gh. Gheorghe), Editura politică. București, 1971, p. 260—276. 66 Vezi Istoria diplomației, sub îngrijirea lui V. P. Potemkin, voi. II, traducere din limba rusă de Valeria Costăchel, ediția Il-a, București, 1947, p. 94. •• Vezi Andrei Oțetea, op. cit., p. 450. 67 Vezi C. Erbiceanu, Istoria Mitropoliei Moldovei și Sucevei, București, 1888, p. 185 186. 68 Vezi Andrei Oțetea, op. cil., p. 460 461. 09 Documente privind istoria României, Răscoala din 1821, voi. II, Edit. Academiei, București, 1955, p. 250. www.dacoromanica.ro 15 MPMCAȚTtCLE lECONOMUOE ALE DOMTNlAȚ®Ea OTOMANE 455 în general, ocupația turcească a costat Țara Românească 15.000.000 de piaștri70. Pentru Moldova, unde nu avem date globale, știm că s-au cheltuit numai cu soldele și furniturile soldaților turci peste 7.000.000 de piaștri. Distrugerile și incendiile cauzate de trupele de ocupație, mai ales în Iași și București, nu intră în aceste calcule; la fel miile de răpiri și de omoruri săvîrșite de soldații turci. Anul 1821 marchează însă și un moment de cotitură în lupta pentru înlăturarea dominației otomane și afirmarea drepturilor naționale ale poporului român. Revoluția lui Tudor a pus capăt regimului fanariot, obligînd Poarta să numească domni pămînteni în Principate. De acum începe o nouă etapă în raporturile otomano-române. Resursele imense care serveau la întreținerea domnilor greci și a întregii protipendade a fanarului vor rămîne după 1821 în țară și vor putea fi utilizate pentru modernizarea instituțiilor noastre 71, iar cererile Porții otomane și, în gene- ral, stoarcerile turcești vor fi, treptat, mai reduse odată cu introducerea administrației românești, deși puterea suzerană — chiar după instalarea domnilor pămînteni — a lăsat în Muntenia, „pentru păstrarea liniștei”, 2 000 de soldați turci și în Moldova 1 000 de soldați72. Vom întări afirmațiile de mai sus prin cîteva exemple edificatoare. Astfel, cheltuielile făcute de domnul Țării Românești, Grigore Ghica, în primele 15 luni de domnie (deci, pînă la sfîrșitul anului 1823), pentru tribut, peșcheșuri obligatorii, daruri la Poartă și întreținerea soldaților turci — fără zaherea și prestații în muncă— se ridicau la suma de 3.089.112 piaștri 73 și constituiau 55% din bugetul țării; iar pentru anul 1827 aceste cheltuieli, pentru turci, erau de 1.860.091 lei74 și reprezentau 27% din buget. Informații mai complete avem în privința Moldovei unde, în primul an de domnie a lui loniță Sandu Sturdza, cheltuielile globale pentru turci — haraci, peșcheșuri, zaherea, furnituri, beilicuri, daruri și solde pentru soldați etc.— se cifrau la 1.441.638 lei75 * și reprezentau un procent de 80% din veniturile țării. în al doilea an (adică 1823—1824) procentul plăților globale făcute turcilor era de 60% din veniturile Moldovei78; iar în al treilea an acest procent scăzuse la 44% raportat la bugetul statului77. In primul deceniu de după instalarea domniilor pămîntene tributul anual era relativ mic 78, în comparație cu celelalte sarcini materiale im- puse de Poartă și mai ales cu obligația de a aproviziona Constantinopolul cu cereale, vite, cherestea, brînză, unt, seu, cerviș, miere de albine și dife- rite alte produse la prețuri derizorii, de monopol. în afară de furniturile care erau trimise direct la Constantinopol, comandanții turci de la Dunăre cereau și ei importante cantități de cereale. De pildă, într-un document din noiembrie 1827 se precizează că s-au trimis pentru aprovizionarea 70 Andrei Oțetea, op, cil., p. 470. 71 Ibidem, p. 510. 71 Hurmuzakl, Documente, voi. IV, supl. I, p. 40. ” Ibidem, voi. XVII, p. 29-30. ’< Veri și I. C. 1-ilitti, Principatele Domine de la 1828 la 1834, București, 1934, p. 149. 75 N. lorga, Documente și cercetări asupra istoriei financiare și economice a Principatelor Domine, București, 1900, p. 115, 121 124. ’• Ibidem, p. 138. 77 Ibidem, p. 142; vezi și Gh. M. Dobrovici, Istoricul dezvoltării economice și financiare a 456 NWCHTTA ADANMjOAUE 16 garnizoanei din Belgrad, prin intermediul pașei din Vidin, 17.666 kile de grîu de Brăila (o kilă de Brăila=400 ocale), 9.333 kile orz, 1.000 kile mei și 200.000 ocale porumb ; La Vidin s-au trimis 200.000 ocale grîu și 65.000 ocale seu, iar la Giurgiu 25.000 kile grîu 79. Se menționează totodată că furniturile pentru Belgrad au fost cerute prin firmane adresate domnito- rului ; iar acelea pentru Vidin direct de către pașa de acolo. Dintr-un raport al Vistieriei Moldovei reiese că nu se pot evalua exact dările ce le impunea Poarta și nici paguba adusă țării cu produsele trimise în fiecare an la Constantinopol sub formă de zaherea, ori la preț redus de monopol, întrucît nu s-au păstrat originalele firmanelor turcești ori poruncile marelui vizir. Totuși, pe baza copiilor păstrate se pot face unele evaluări. De exemplu, în anul 1827, la cantitățile de grîu furnizate Porții — din diferența de preț — s-au pierdut 467.200 lei, la cherestea 200.000 lei, iar la „vînzarea” oilor 750.000 lei. Se precizează că, în fiecare an, turcii luau între 80.000 — 100.000 de oi pe care le plăteau cu 2 lei și 10 parale bucata, în timp ce la prețul liber oile se vindeau cu 8—10 lei bucata 80 81. în anul 1828 a început un nou război ruso-turc desfășurat tot pe teritoriul Principatelor Române și însoțit de aceleași jafuri, distrugeri și secătuiri ale izvoarelor de bogăție ale țării, de pierderea a nenumărate valori materiale și spirituale și de o lungă ocupație militară străină. Refe- rindu-se la suferințele populației cauzate de război, ziaristul francez Saint Marc Girardin — care făcea atunci o călătorie prin Muntenia — scria în amintirile sale următoarele : „Suferințele sînt mai presus de orice de- scriere. Niciodată n-a existat o mai înspăimîntătoare distrugere de ființi viețuitoare; niciodată dezordinea și neglijența n-au adunat atîtea neno- rociri ; dar, la urma urmelor, trebuie să se vadă în aceste nenorociri mai degrabă consecința războiului decît voința guvernului rus” M. Episoade înspăimîntătoare au fost consemnate și de K. Marx în însemnările sale despre români — după istoricul Elias Regnault — și de A.D. Xenopol82. K. Marx sublinia că, în timpul acestui război, „au avut loc excese groaznice. Contribuții de tot felul în produse, furaje, vite, corvezi, hoții, omoruri etc.” 83 84. Metodele folosite de generalul Jeltuhin (care mai înainte fusese guvernator militar al Kievului) în administrația Principatelor au fost criticate atît de Kisseleff, cît și de biograful acestuia A.P. Zabloțki Desia- tovski. Ultimul preciza că Jeltuhin era „atît de aspru și nervos”, încît „îi erau străine omenia și toleranța, unicul lui scop era să asigure între- ținerea trupelor” țariste în Principate M, nu să se ocupe de treburile admi- nistrative interne cu care fusese însărcinat. Generalul Pavel Kisseleff, succedîndu-i — în noiembrie 1829 — în funcția de președinte plenipoten- țiar al divanurilor Moldovei și Țării Românești, a căutat să îndrepte relele cauzate de predecesorul său și să recîștige simpatia locuitorilor. ” Arh. St. Buc.. Colecția Documente Muntenești. XXVIII/52. 80 Arh. St. Iași, Colecția Litere P/31, anul 1829, f. 7—11. 81 Saint Marc Girardin, Souvenirs de voyages et d’Uudes, Paris 1852, p. 255 — 256. 88 A. D. Xenopol, Istoria Românilor din Dacia traiană, voi. XI, p. 71 72. 88 K. Marx, Însemnări despre români. Manuscrise inedite publicate de A. Oțetea și S. Schwann, Edit. Academiei, București, 1964, p. 41 și 117. 84 Vezi Gheorghe G. Bezviconi, Călători ruși Jn Moldova și Muntenia, București, 1947, p. 272 și 289. www.aacoromamca.ro 17 JMPTJnOAȚ’nlLE ECONOMICE AIUE DOMINAȚIEI OTOMANE 457 Oricum însă — făcînd abstracție de suferințele locuitorilor, de tran- zacțiile dintre beligeranți pe seama teritoriilor românești — trebuie să menționăm că pacea de la Adrianopol a adus o mare ușurare a sarcinilor impuse, pînă atunci, de Poarta otomană celor două principate. Tratatul de la Adrianopole, prin clauzele sale — consemnate mai ales în actul separat anexat, relativ la Moldova și Țara Românească și care face ,,parte integrantă” din tratat — , a reprezentat un act de mare importanță pentru definirea situației internaționale și organizarea internă a Principatelor. în articolul V al tratatului se stipula : „Principatele Moldo- vei și Valahiei punîndu-se, în urma unor capitulații, sub suzeranitatea Sublimei Porți și Rusia garantîndu-le prosperitatea, este de la sine înțeles că ele își vor păstra toate privilegiile și imunitățile care le-au fost acor- date, fie prin capitulațiile lor fie prin tratatele încheiate între cele două imperii, sau prin hatișerifurile date în diverse momente. în consecință, ele se vor bucura de libera exercitare a cultului lor, de o siguranță per- fectă, de o administrație națională independentă, și de o deplină libertate a comerțului” 8S. în actul separat, cele două puteri au recunoscut nece- sitatea de a da administrației Principatelor Române „o bază mai stabilă și mai conformă cu adevăratele interese” ale lor; de aceea au confirmat unele prevederi ale convenției de la Akkerman — din 25 octombrie 1826 — referitoare la întocmirea unor regulamente generale ori la modalitatea alegerii domnitorilor de către divanurile din Iași și București, dar, toto- dată, au hotărît că domnia să fie viageră și nu pe șapte ani cum se con- venise la Akkerman. în acest act special erau importante mai ales clauzele următoare: 1) domnitorii „vor reglementa nestingherit toate treburile interne ale provinciilor lor consultînd divanurile respective”; 2) Poarta va veghea ca privilegiile, frontierele și libera administrare a Principatelor să nu fie încălcate de comandanții militari turci din dreapta Dunării; 3) orașele așezate pe malul sting al Dunării, cu teritoriile lor — adică fostele raiale turcești: Brăila, Giurgiu și Turnu — „vor fi înapoiate Valahiei”; 4) gu- vernele din cele două principate, „bucurîndu-se de toate privilegiile unei administrații interne independente”, vor putea stabili „cordoane sanitare și carantine de-a lungul Dunării” și ori unde vor fi necesare urmînd ca toți străinii — creștini ori musulmani — să le respecte; 5) pentru servi- ciul carantinelor, menținerea ordinei și paza frontierelor, fiecare prin- cipat „va putea să întrețină un număr de gărzi armate”, iar domnul, în înțelegere cu divanul țării, va reglementa numărul și întreținerea acestor miliții naționale; 6) „Valahia și Moldova vor fi dispensate ... de a fur- niza grînele și alte mărfuri de consum, oile și lemnul de construcție”, pe care erau obligate să le livreze pînă atunci Porții la prețuri derizorii de monopol; 7) dată fiind desființarea aprovizionării Constantinopolului — și a monopolului turcesc în general — „locuitorii Principatelor se vor bucura de deplina libertate a comerțului pentru toate produsele solului și industriei lor ... fără nici un fel de restricții”, ei vor putea naviga „nestingherit pe Dunăre cu propriile lor bastimente”, cu pașaport românesc, și vor putea merge să facă comerț și în alte porturi și orașe ale Imperiului otoman; •* •* Rtlafiile internaționale ole Bomfiniei in documente .p. 284. www.dacoromanica.ro 458 NICHITA ADAMUjOiAHE 18 8) Poarta nu va mai cere Principatelor ,,muncitori pentru lucrările de fortificații și nici o altă corvoadă de ori ce fel ar fi ea” ; 9) pentru a des- păgubi Poarta de pierderile cauzate prin „această renunțare totală” la așa zisele sale „drepturi”, Principatele Române vor trebui să-i plătească, în afară de tribut, o sumă anuală de bani „sub formă de compensație” a cărei mărime va fi fixată ulterior de comun acord ; „la fiecare reînoire” a domnilor se va plăti „o sumă echivalentă cu tributul anual” al princi- patului, iar în afară de aceste sume Poarta nu va mai „cere niciodată țării” nici un fel de bani sau daruri; 10) ținînd seama de calamitățile îndurate de Moldova și Țara Românească — ca și în urma celorlalte răz- boaie ruso-turce — Poarta a fost obligată să scutească principatele pe timp de doi ani (începînd din ziua retragerii trupelor rusești) „de plata impozitelor anuale” și să confirme regulamentele administrative ce se vor elabora 86. Din aceste clauze ale tratatului de la Adrianopole rezultă, pregnant, o schimbare însemnată a statutului politico-juridic al Principatelor Române. Căci obținerea deplinei libertăți economice — în urma abolirii monopo- lului asupra comerțului exterior — , înlăturarea tuturor prestațiilor în natură și muncă, recunoașterea autonomiei și interzicerea amestecului turcesc în afacerile interne ale Principatelor a însemnat restrîngerea rapor- turilor de vasalitate față de Poartă la relații politice 87. Toate acestea, credem, ne îndreptățesc să conchidem că, după 1829, dominația otomană asupra Principatelor — zdruncinată serios la 1821 — încetează, de fapt (sub forma ei medievală), fiind înlocuită cu o formă de vasalitate mai ate- nuată, golită de conținutul ei economic. Principatele, ca state autonome, rămîn sub suzeranitatea Porții otomane, dar ele sînt trecute — odată cu Serbia și Muntenegrul — și sub protectoratul Rusiei. Referindu-se la acest lucru, Engels scrie în 1853 că Rusia „la încheierea tratatului de la Adrianopole (1829) a reușit să obțină privilegii atît de largi incit Principatele Române sînt în prezent în mai mare măsură supuse Rusiei decît Turciei” 88. Unele prevederi ale tratatului de la Adrianopole au fost însă încăl- cate, cîțiva ani mai tîrziu, chiar de puterile semnatare. Astfel, prin con- venția de la Petersburg, din 17 ianuarie 1834, Rusia și Turcia hotărau ca, în mod excepțional, primii domnitori să nu fie aleși de Adunarea obștească extraordinară din fiecare principat — cum se prevăzuse la Adrianopole — ci numiți de cele două puteri contractante. Poarta recunoaște Regula- mentul organic — considerat drept „Constituție” a Moldovei și Valahiei —, iar Rusia se angaja să-și retragă trupele din Principatele Române „la două luni de la numirea domnitorilor”. Tot prin această convenție „s-a hotărît ca tributul anual” pe care cele două principate trebuie să-l plă- tească Porții „să fie fixat de acum înainte la 6.000 de pungi (adică 3.000.000 de piaștri turcești) și ca domnitorii să aibă grijă ca această sumă să-i fie plătită anual, începînd de la 1 ianuarie 1835” w. Din această sumă anuală, 86 Ibidem, p. 285 288. 87 Vezi I. Vintu și G. G. Florescu, Unirea Principalelor tn lumina actelor fundamentale și constituționale, Edit. științifică, București, 1965, p. 50—52. 88 Karl Marx, Friederich Engels, Opere, voi. 9, Edit. politică, București, 1959, p. 34. 88 Relațiile Internationale ale României In documente ..., p. 290— 291 și 62. www.dacoromanica.ro 19 mpudciathuje economice ale dominației otomane 459 Țara Românească avea de plătit 2.000.000 piaștri și Moldova 1.000.000 piaștri. Dacă avem în vedere că Poarta, în înțelegere cu Rusia, a numit în aprilie 1834 pe cei doi domnitori — Alexandru D. Ghica în Muntenia și Mihail Sturdza în Moldova— iar Rusia și-a retras trupele în iunie, con- statăm că intervalul de scutire a Principatelor de tribut s-a rezumat numai la 6 luni și nu la doi ani (calculați cu începere din ziua retragerii trupelor de ocupație), cum se prevăzuse în tratatul de la Adrianopole. între anii 1829—1834 Principatele Române, fiind sub ocupația mili- tară rusă, n-au plătit nici un fel de tribut turcilor. în schimb au cheltuit cu întreținerea trupelor rusești, în această perioadă, suma de 37.101.297 Iei; deasemenea, furniturile „fără bani”, care au căzut tot în sarcina țării, s-au urcat Ia 35.861.849 Iei pentru toți anii de ocupație M. Cu începere din 1835, Principatele au fost obligate să achite anual tributul de 3.000.000 de piaștri, care echivala atunci (datorită devalori- zării monetei turcești) cu 2.100.000 de lei sau 67.000 de galbeni. O treime din această sumă trebuia plătită de Moldova și două treimi de Țara Româ- nească. Fluctuația acestei sume, în anii următori, a fost foarte mică fiind determinată, de obicei, de fluctuația cursului galbenului la Constanti- nopol ori de achitarea unor dobînzi restante. Raportată Ia bugetul celor două principate, suma tributului nu era prea mare, absorbind, în anul 1835, sub 10% din veniturile vistieriei. Cu toate acestea, în martie 1835, Țara Românească, „fiind sărăcită”, n-a putut plăti decît jumătate din galbenii ceruți ca tribut, restul fiind trimiși în mai și septembrie 91. în anii următori, pe măsură ce veniturile Principatelor Române au crescut, procentul tributului a fost mai mic. Astfel, în anul 1840 bugetul Moldovei înregistra la venituri suma de 9.235.731 lei, iar tributul către Poartă era de 715.000 lei, adică un procent de 7,74%; în 1845 veniturile erau de 10.501.412 lei, pentru ca în 1848 ele să urce la 12.862.056 lei, iar tributul să rămînă constant92 și să înghită un procent de 6,80% din buge- tul țării în primul caz și de 5,55% în al doilea. Situația era asemănătoare și în Țara Românească unde, tot în anul revoluției, veniturile se ridicau la 18.725.917 lei, iar tributul Ia 1.260.000 Iei 93 constituind un procent de 6,73%; peste șapte ani, adică în 1855, tributul absorbea un procent de 5,43% din bugetul statului. Ca și revoluția din 1821, revoluția din 1848 a fost urmată de o repre- siune sîngeroasă și de o ocupație militară străină aproape la fel de costisi- toare pentru Principate, chiar dacă jafurile și distrugerile au fost mult mai reduse. întreținerea trupelor de ocupație — otomane și țariste — din septembrie 1848 pînă în august 1849 au costat Țara Românească o sumă de 7.376.858 lei M. Moldova, deși era mai săracă, a avut de plătit pentru întreținerea trupelor țariste de ocupație suma de 10.187.006, în afară de furnizarea a 36.958 de care de transport pentru „trebuinți oști- 80 Hurmuzaki, Documente, voi. IV, supl. I, p. 448. 81 Arh. St. Buc., fond. Adunarea obștească a Țării Românești, dosar 8 1835. 84 Arh. St. Iași, fond Visteria Moldovei, tr. 1768, op. II, 2018, condica nr. 132, f. 196, 218, 460, 480, 752, 788. 88 Arh. St. Buc., fond. Adunarea obștească a Țării Românești, dosar 387/1848. 84 Vezi Analele Parlamentare ale Pomâniei, tom. XIV, partea I. Divanul obștesc al Țării Românești, Legislatura V. SesiuneaWRțW^UKMXTOlBSniCÎLrO 460 NICHITA ADAMUjOAISE 20 nești” 9S. Cheltuielile cauzate de ocupație au fost mai mari în Moldova și pentru faptul că armatele străine au staționat mai mult în acest principat. De altfel și în Țara Românească pentru întreținerea trupelor de ocupație guvernul a fost nevoit să se împrumute cu 8.596.539 lei96. Și, treptat, datoria Țării Românești, provocată de ocupația militară străină, ajunsese, la sfirșitul anului 1849, la suma de 18.301.677 lei97. Războiul Crimeii a adus Principatelor trei ocupații militare străine, între anii 1853—1856, care au provocat, de asemenea, grele sarcini mate- riale pentru guvern și populație. De pildă, Țara Românească a fost ocu- pată din iunie 1853 pînă în iulie 1854 de armata țaristă; întreținerea aces- tei armate a costat 17.590.000 lei din care ocupanții au plătit numai 5.276.647 lei, restul rămînînd în sarcina Vistieriei statului ". A urmat ocu- pația otomană care, pînă în februarie 1855, a adus o pagubă de 4.949.919 lei, turcii achitînd doar 102.000 lei din această sumă ". Ultima ocupație, cea austriacă, a costat țara 1.085.082 lei. Din cauza cheltuielilor provocate de acest război — adică de întreținerea trupelor de ocupație — datoria publică a Munteniei a ajuns, la sfirșitul anului 1855, la 25.988.459 lei 10°, sumă ce depășea cu mult bugetul țării. Pagubele aduse de ocupația străină, în acest război, economiei Moldovei au fost, de asemenea, ridicate, dar nu avem informații documentare complete spre a le putea evalua exact. Se știe că la primirea firmanului de învestitură domnitorii — chiar în perioada regulamentară — achitau Porții sume ce depășeau chiar tributul. Astfel, Alexandru Ghica a cheltuit în 1834, cu ocazia învestiturii, 3.235.435 lei; iar succesorul său, Gh. Bibescu, la 1843, a dat Porții 1.500.000 lei, făcînd totodată și alte cheltuieli la Constantinopol, ocazio- nate de învestitură, care s-au ridicat la suma de 1.065.000 lei1«• Vezi textul firmanului la Dimltrle A. Sturdza, op. cit., p. 358 — 359. 110 Gh. M. Dobrovlci, op. cit., p. 70. 111 Documente privind istoria României, Războiul pentru independență voi. HI, Edit. Aca- demici, București, 1953, p. 49. www.dacoromanica.ro 462 NUCHTTA ADANHWIAOE 22 Se .știe că prin aceste acte i se interzicea României să încheie tratate — politice .și comerciale — cu alte țări, să aibă reprezentanțe diplomatice oficiale pe lingă celelalte guverne, să bată monedă națională fără apro- barea expresă a puterii suzerane, să creeze vreun ordin sau decorație, să-și majoreze forțele armate permanente fără o înțelegere prealabilă cu Poarta etc. Se cuvine, totodată, să precizăm că — în pofida șicanelor și protestelor guvernanților otomani — între anii 1859—1877 au avut loc numeroase acțiuni politice și diplomatice curajoase ale României, prin care a izbutit să înlăture cea mai mare parte din îngrădirile menționate și să smulgă Turciei, pas cu pas, noi atribute ale suveranității naționale, implicit a izbutit să se desprindă tot mai mult de dependența față de Impe- riul otoman și să-și afirme pe plan internațional existența de sine stătă- toare și voința de independență statală deplină. Realitățile istorice ne învederează, astfel, că obținerea independenței absolute la 1877 nu va fi un act spontan, de conjunctură imediată, ci un salt calitativ, o etapă finală dintr-o succesiune de momente importante de afirmare categorică a suveranității și neatîrnării țării. * Subliniem, în încheiere, că dominația otomană și numeroasele răz- boaie pustiitoare, însoțite de lungi perioade de ocupație străină — și am- plificate uneori de incursiunile de jaf turcești ori de exploatarea cruntă a regimului fanariot — , au dus la secătuirea avuției naționale, la distru- gerea sau înstrăinarea a nenumărate valori materiale și spirituale, la frî- narea vremelnică a dezvoltării economice și politice a societății românești și la rămînerea în urmă a țărilor noastre față de statele din centrul și apu- sul Europei u2. Toate acestea, făcînd și mai apăsătoare dominația otomană asupra Principatelor, au întîrziat dezvoltarea forțelor de producție capi- taliste și destrămarea structurilor feudale, încetinind totodată procesul de închegare al națiunii române și a statului național unitar. în timp ce statele occidentale — pornite pe drumul capitalismului — își dezvoltau vertiginos industria și mergeau hotărît pe calea civilizației și a culturii, avuțiile poporului român încăpeau pe niîinile exploatatorilor și asupri- torilor străini, iar Principatele erau secătuite și se zbateau în lipsuri și sărăcie. Merită, totodată, precizat faptul că asuprirea otomană și vicisitu- dinile istorice menționate au frînat temporar procesul evolutiv al socie- tății românești, dar n-au izbutit niciodată să-l zăgăzuiască. Tovarășul Nicolae Ceaușescu a subliniat, pe bună dreptate, că „Istoria României a confirmat cu putere concluzia științifică, marxist-leninistă, că domina- ția străină, știrbirea sau pierderea suveranității și independenței națio- nale afectează grav dezvoltarea popoarelor, evoluția societății omenești, aduc imense prejudicii intereselor vitale ale maselor. Totodată ea pune în evidență adevărul fundamental că jugul asupririi străine poate frîna pen- tru un timp, poate întîrzia evoluția unui popor, dar nu-1 poate împie- dica să-și realizeze aspirațiile de libertate, unitate și progres, nu poate anihila acțiunea legilor inexorabile ale dezvoltării sociale, dacă acest 112 Vezi ** Mihal Nv^.4da£ttrenffîtica.ro 23 IMPLIlCÎAuTWE ECONOMUCE AflJE DOMUNIA/pEI OTOMANE 463 popor este hotărît să trăiască liber” U3. Și poporul român demonstrase pregnant, în decursul istoriei, hotărîrea sa de a trăi liber. Lupta seculară a poporului român pentru neatîrnare se va îmbina organic, în pragul epocii moderne, cu lupta, tot așa de susținută, pentru unitate națională și-și va găsi încununarea legitimă prin crearea unui stat liber, în care toți românii să poată contribui, cu talentele și capacitatea lor creatoare, la tezaurul civilizației umane. LES IMPLICATIONS ECONOMIQUES DE LA DOMINATION OTTOMANE SUR LES PRINCIPAUT^S ROUMAINES (1750-1859} BfiSUME S’appuyant sur une ample documentation, partiellement inedite, I’auteur de la prâsente etude cherche â âtablir les implications economi- ques de la domination ottomane sur les Principaut6s Roumaines au long de plus d’un siecle (1750—1859). On dâmontre ainsi que notamment sous le regne des princes phanariotes, lorsque le râgime economique de la domination ottomane s’est aggravâ, les obligations financieres imposees par la Porte Ottomane â la Moldavie et â la Valachie ont depasse, des anndes durant, 75% des revenus de la Tresorerie de ces pays. On releve âgalement que la domination ottomane qui s’est accom- pagnde de nombreuses guerres devastatrices et de longues periodes d’oc- cupation Strângere — amplifiees par l’exploitation fiscale excessive du râgime phanariote — ont fait 6puiser la richesse naționale, d6truire ou aliener de nombreuses valeurs matârielles et spirituelles, entraver tempo- rairement le developpement âconomique et politique de la societe rou- maine, retarder le progres des Principautâs par rapport aux Etats du centre et de l’ouest de l’Europe. L’auteur souligne en meme temps que l’oppression ottomane et les vicissitudes historiques declench6es par celle-ci, bien qu’ayant freine le processus dvolutif de la societ6 roumaine, n’ont jamais reussi â l’indi- guer. La lutte sâculaire du peuple roumain pour l’independence s’est etroi- tement imbriquâe, au milieu du XlX-e siecle, â la lutte pour 1'unite națio- nale, trouvant son couronnement legitime dans la creation d’un Etat național libre, d’une Roumanie moderne. 113 Nicolae Ceaușescu, Expunere la ședința jubiliară a Marii Adunări Naționale consacrată sărbătoririi semicentenarului unirii Transilvaniei cu România, Edit. politică, București, 1968, p, 9-10. www.dacOTomanica.ro www.dacoromanica.ro VALORIFICAREA BOGĂȚIILOR MINIERE DE CĂTRE POPORUL ROMÂN ÎN ’ EPOCA VECHE ȘI MEDIE de ȘTEFAN OLTEANU Punerea în valoare a rezervelor miniere ale subsolului a constituit, pretutindeni și în orice vreme, pe măsura descoperirii și cunoașterii moda- lităților tehnologice de valorificare a acestora, o constantă a vieții mate- riale izvorîtă din necesitățile cotidiene, o ocupație permanentă a unei populații ce se definea, prin caracterul acestei îndeletniciri, o populație stabilă, statornică pe pămîntul de care se simțea legată prin însuși modul ei de existență. Trăinicia unei asemenea permanențe în valorificarea bogă- țiilor miniere, a metalelor de bază, mai cu seamă a fierului considerat de Fr. Engels „cea mai importantă din toate materiile prime care a jucat un rol revoluționar în istorie” 1, precum și a aurului apreciate ca „metale cheie” 2, izvora, de fapt, atît din valoarea și multipla lor utilitate în domenii variate ale economiei, cît și din complexitatea procesului de exploa- tare a acestora pentru care erau necesare temeinice cunoștințe ce se trans- miteau din tată-n fiu, din generație în generație, îmbogățindu-se con- tinuu prin acumularea experienței căpătate de-a lungul veacurilor. Tocmai din această cauză, procesul de valorificare a bogățiilor miniere, în general, reprezintă poate, cea mai importantă ocupație ce conferă populației care o practică caracterul statornic, permanent, asemenea îndeletnicire fiind incompatibilă cu nomadismul. Teritoriul Eomâniei, cu o structură geologică complexă, alcătuit din variate formațiuni geologice favorabile procesului de acumulare a numeroase substanțe minerale utile, a oferit locuitorilor săi din cele mai îndepărtate epoci istorice, pe lingă condiții prielnice practicării agricul- turii, posibilitatea valorificării neîntrerupte a acestor rezerve miniere de bază, fapt care a asigmat, în ciuda împrejurărilor istorice vitrege, continua dezvoltare a forțelor de producție, progresul vieții materiale și spirituale a societății omenești de pe teritoriul patriei noastre. Evoluția, progresul înregistrat de-a lungul secolelor în sfera exploatării bogățiilor miniere ale subsolului Eomâniei pun în adevărata lui lumină spiritul creator și inova- tor al poporului român, care și-a adus astfel contribuția la tezaurul crea- ției materiale și spirituale universale. 1 Fr. Engels, Originea familiei, a proprietății private și a statului, București, 1957, p. 162. * M. Lombard, Les metaux dans l’aneien monde du Ve au XJe sfecle, Paris, 1974, p. 154-155. „REVISTA DE ISTORIE”, Tom 34, nr. 3, p. 465-485, 1981 6-c. 1O45 www.dacoromanica.ro 466 ȘTEFAN OLTEANU 2 Cu toată importanța pe care o prezintă o asemenea activitate pen- tru evoluția societății omenești, cercetarea procesului de valorificare a celor două metale în trecutul istoric al patriei noastre, n-a fost pe măsura însemnătății acestuia și nici nu s-a bucurat de o tratare care să acopere toate epocile în care s-a practicat această îndeletnicire. Ne referim în mod deosebit la perioada istorică cuprinsă între secolele IV — XIV, aproape total lipsită, pînă mai acum două-trei decenii în urmă, de investigația științifică corespunzătoare. Nu pentru că n-ar fi existat o asemenea acti- vitate pe teritoriul carpato-danubiano-pontic, ci pentru faptul că așa numitul mileniu al ,,tăcerii” n-a beneficiat de o cercetare istorico-arheo- logică sistematică, organizată, așa cum avea să se realizeze după aceea. Așa se explică de ce în lucrări de specialitate apărate peste hotare, lipsa unor studii care să evidențieze procesul de valorificare minieră pe terito- riul Transilvaniei în special, după secolul al IV-lea și pînă în secolul al X-lea, a fost interpretată ca lipsă a unor dovezi materiale ale practicării acestei îndeletniciri și, deci, inexistența unei populații sedentare, autoh- tone care să pună în valoare asemenea bogății. Rezultatele obținute pînă în prezent, mai cu seamă în cercetarea perioadei sec. IV — XIV, rezul- tatele analizelor de laborator efectuate asupra unor vestigii materiale scoase la iveală în diferite așezări omenești de pe întreg teritoriul României, demonstrează cu temeinicie, așa cum se va vedea din cele ce urmează, că activitatea de valorificare a principalelor bogății miniere a reprezentat o constantă a societății de pe teritoriul carpato-danubiano-pontic, atît înainte de secolul al IV-lea cît și după aceea, o permanență a vechilor locuitori ai României cu multiple posibilități de atribuire etnică. Vom încerca să prezentăm în cele ce urmează, principalele rezultat e obținute pînă în prezent prin investigația istorieo-arheologică în ceea ce privește valorificarea celor două metale „cheie” de către locuitorii din spațiul carpato-danubiano-pontic începînd din epoca dacică evidențiind, astfel, activitatea neîntreruptă a valorificării metalelor amintite, utili- zarea unor tehnologii extractivo-reducătoare și de prelucrare specifice, cu valențe probatorii în continuitatea etnică de-a lungul întregii perioade menționate. Am analizat cu alte prilejuri originile îndepărtate ale extracției aurului și minereului de fier pe teritoriul României, evoluția tehnologiei exploatării celor două metale de-a lungul secolelor 3. Vechii locuitori ai teritoriului patriei noastre au cunoscut și prac- ticat din epoca neolitică extracția și prelucrarea aurului, mai cu seamă a celui aluvionar, dar și a celui din mină, cum probează ciocanul de piatră descoperit în mina de aur de la Caraci, ori toporul de piatră din mina de la Mu sar iu de lîngă Brad 4. 3 N. Maghiar, Șt. Olteanu, Din istoria mineritului in România, București, 1970; Șt. Olteanu, Cele mai vechi mărturii arheologice privind extracția și reducerea minereului de fier pe teritoriul Dobrogei, in SCIV, 1971, Nr. 2; idem, Cu privire la începuturile valorificării minereului de fier pe teritoriul României in lumina cercetărilor recente, în SCIVA, 1979, nr. 2. * M. Boska, Repertorium, Cluj, 1924, p. 117; D. Popescu, Prelucrarea aurului tn Tran- silvania înainte de cucerirea romană, în Materiale și cercetări arheologice, II, p. 200; idem, Ex- ploatarea ți prelucrarea metalelor In Transilvania plnă la cotropirea romană. In SCIV, an. 1951, nr. 2, p. 27 28. www.dacoromanica.ro 3 VALORIFICAREA BOGĂȚIILOR MINIERE 467 Epoca bronzului înseamnă o intensificare a exploatării aurului pe teritoriul României, comparativ cu epoca anterioară, atît în ceea ce pri- vește exploatarea la zi cît și cea subterană a minereurilor aurifere. Un indiciu demn de luat în considerare în această privință îl constituie numă- rul mare al descoperirilor de obiecte de aur făcute pe teritoriul Transil- vaniei. Din cele peste 150 descoperiri de piese de aur, cele mai multe din- tre ele se situează pe teritoriul județului Hunedoara, în zona Sălajului, în cea a Someșului, în apropierea minelor de aur existente în ținuturile amintite. Această realitate nu poate să nu ducă la concluzia exploa- tării locale a aurului din care s-au prelucrat obiectele descoperite. Semni- ficativă în această privință este descoperirea tezaurului de la Perșinari din jud. Dîmbovița, alcătuit dintr-un număr important de lănci de aur. Constatările de ordin tehnologic făcute pe baza analizelor pieselor în cauză au demonstrat prelucrarea lor locală B. Epoca hallstattiană reprezintă pentru extracția și prelucrarea auru- lui o epocă de înflorire a acestei activități, dovadă stînd numeroasele descoperiri de obiecte din aur. Din această vreme datează grupul de sta- tuete antropomorfice descoperite la- Baia de Criș, reprezentînd mineri cu ciocane-tîrnăcop fixate sub centură, avînd în spate un sac sau coș pentru transportul minereului 5 6. în epoca hallstattiană își are începutul valorificarea minereului de fier pe teritoriul României, proces constînd din extracția minereului din zăcămînt și reducerea lui în cuptoare de redus pentru obținerea metalului de prelucrat. Cercetările de pînă acum au evidențiat vestigii ale procesului de obținere a fierului din minereu în nu mai puțin de 8 așezări în care s-a practicat această activitate, așezări răspîndite în diferite zone ale teri- toriului carpato-danubiano-pontic. în acest număr se înscriu descope- ririle de la Susani, comuna Traian Vuia, jud. Timiș, Babadag, jud. Tulcea, Cernatu de Sus, jud. Covasna, Dervent, jud. Constanța, Dedrad și Bocșa Montană în Transilvania și Banat, Ibănești jud. Botoșani7. Pe baza ana- lizelor vestigiilor scoase la iveală (fragmente din cuptoarele de redus, bucăți de minereu, zgură rezultată din procesul de reducere, calcar folo- 5 Uii număr de 6 exemplare de lăncii au fost turnate cu acelaș tipar. Defecțiunea aces- tuia in timpul procesului de realizare a pieselor s-a transmis intr-o formă gradată de la un obiect la altul. Această defecțiune, care la turnarea celui de al 5-lea și al 6-lea exemplar amenința cu rehutarca pieselor, l-a determinat pe meșter să abandoneze tiparul. Exemplarele ultime au rămas nefasonatc din cauza gravei defecțiuni pe care o transmisese tiparul. Cel puțin in cazul acestor două piese, ele n-ar fi putut lua calea „exportului”, dacă s-ar emite cumva ipoteza proveni- enței pieselor din alte medii. Avem astfel dovada existenței unui atelier de producție locală a pieselor de aur descoperite la Perșinari. 6 O. Floca, Les statues antliropomorphes primitives de Baia de Criș, Roumanie, in OGAM, 17, nr. 3-6 1965, p. 337 350. 7 Fr. Nistor, A. Vulpe, în SCIV, 20, 1969, nr. 2, p. 191, nota 2; S. Morintz, în Dacia N, S., 8, 1961, p. 101 118; idem, în Actcs du Congres internațional de prehistoire et de pro- tohistoirc, Praga, 1970; p. 732; idem, in Peuce, 1971, nr. 2, p. 20; Z. Szekely, Așezări din prima vlrsta a fierului in sud-estul Transilvaniei, Sf. Gheorghe, 1966, p. 21, 27; idem, în Dacia, N. S., 10, 1966, p. 209 211, 218; Șt. Olteanu, în SCIV, 1971, nr. 2, p. 245 și urm.; I. Glo- dariu, M. Cimpeanu, în SCIV, 1966, nr. 1, p. 19 și urm.; „Banatica”, 2, 1973, p. 390; E. Za- haria, M. Pctrcscu-Dimbovița, N. Zaharia, Așezări omenești In Moldova din epoca paleolitică pină In secolul al XVIII-lea, București, 1970, p. 289; „Banatica”, 3, 1975, p. 371; Șt. Olteanu, Cu privire la începuturile valorificării minereului de fier pe teritoriul României In lumina cercetărilor recente, în SCIVA, 1979, nr. 2, p. 13?WWW.TT>nianiCa 1T> 468 ȘTEFAN OLTEANU 4 sit ca fondant etc.), comparativ cu situația din alte teritorii europene, se poate conchide că teritoriul României, prin dovezile prezentate, care datează din cele mai timpurii perioade, se situează printre primele centre ale bătrînului nostru continent în care s-a dezvoltat, paralel, o metalurgie extractive-reducăfoare a fierului. Tradiția unor asemenea activități neîntrerupte, de extracție a au- rului și de prelucrare a acestuia, de valorificare a bogatelor resurse de astfel de substanțe minerale utile, aluvionare și primare, de extracție și reducere a minereurilor de fier primare sau de neoformațiuni, tradiție îmbogățită de la o generație la alta prin experiența acumulată, avea să capete în epocile următoare o strălucire ce va constitui o componentă fundamentală a înfloritoarelor civilizații care s-au dezvoltat pe meleagu- rile noastre : civilizația dacică, daco-romană și apoi cea românească. * Cea de a doua epocă a fierului, cunoscută sub numele de La T6ne, se înscrie în istoria societății de pe teritoriul patriei noastre ca o epocă de mari transformări social-economice și politice, consecința cristalizării unor noi structuri în sinul comunităților umane din acea vreme, din a căror convergență va rezulta înfloritoarea civilizație geto-dacă ajunsă la maturitate în secolele I î.e.n. — I e.n. în cadrul acestei mari civilizații, valorificarea celor două metale „cheie”, a aurului (a metalelor prețioase în general) și a fierului, a constituit o componentă fundamentală dind strălucirea corespunzătoare culturii materiale a strămoșilor noștri. Precum s-a evidențiat în urma cercetărilor arheologice, dacii au ajuns, în arta prelucrării argintului mai cu seamă, la o remarcabilă dezvoltare, dovadă stînd numeroasele tezaure de argint și argint aurit descoperite pînă în prezent ’. Se cunosc pînă acum peste 20.000 monede de argint, copii ale denarului roman, emise pe timpul lui Burebista, depășind, canti- tativ, numărul celor din Tracia, Pannonia, Germania și chiar Galia9, la care se adaugă diferite obiecte din același metal, ceea ce presupune o intensă valorificare a acestui metal prețios. Arheologic vorbind, obiectele de aur descoperite sînt foarte puține 10 11 *, comparativ cu cele de argint, dar izvoarele literare atestă existența unei mari cantități de aur dacic. Pre- luînd datele de Ia Grifon, Joannes Lydus, de pildă, arată cum, în urma cuceririi Daciei de către romani, împăratul Traian ar fi transportat la Roma nu mai puțin de 165.000 kg aur dacic u. Această abundență de metal prețios adus din Dacia a avut drept consecință, printre altele, o scădere sensibilă a cursului aurului în imperiul roman13. De altfel, din punctul de vedere al tehnologiei exploatării argintului, prezența acestuia • C. Preda, In SCIV, 1957, nr. 1-4, p. 117—120; H. Daicoviciu, Dacii, București, 1972, p. 238; I. H. Crișan, Burebista ți epoca sa, București, 1977, p. 433 ți urm.; G. Preda, Monedele geto-daeilor, București, 1978. •"C. Preda, Monedele geto-dacilor, p. 345—350; I. H. Crișan, op. eit., p. 176. *• H. Daicoviciu, op. eit., p. 244; I. H. Crișan, op. cit., p. 432. 11 Asupra cantității de aur ridicată de Traian din Dacia, a se vedea H. Daicoviciu, op. cit., p. 244 și urm.; I. H. Crișan, op. cit., p. 432 și urm. la H. Daicoviciu, op. cit., p. 244—245; I. H. Crișan, op. eit., p. 432—433; J. Carcopino, In Dacia, 1, 1924, p. 28— 34; I. I. Russu, in „Sargetia", 4, 1966, p. 97 și urm.; J. Guey, De „,L’or des Daces" (1924), au tiare de Șture Bolin (1958). Guerre et Or. Or et Mormăie, tn voi. JUfelanges d’arch., d’Paris, 1966, p. 295-311. 5 ViAilXMUFICAREA. BOGATELOR MINIERE 469 în filoane în compania aurului de care era apoi separat printr-o serie de operațiuni de cupelare, presupune, fără îndoială, exploatarea în egală măsură a celor două metale prețioase, cu excepția aurului extras din nisipurile aluvionare unde se găsește în stare liberă sub formă de fluturași de aur. Numărul mic de obiecte de aur descoperite în cercetările arheologice s-ar explica prin instituirea unui monopol regesc asupra aurului13, fenomen care se întîlnește și în epocile următoare pe teritoriul României. Dacă datorită „strălucirii” aurului, obiectele din aceste metale n-au putut lăsa urme suficiente pentru reconstituirea cît mai deplină a proceselor tehnicii de extracție utilizată de meșterii geto-daci, pentru valorificarea fierului vestigiile scoase la iveală demonstrează nivelul înalt la care ajunsese tehnologia extractivo-reducătoare a minereului, capacita- tea minerilor daci de a pune la dispoziția economiei prelucrătoare cantită- țile necesare de materie primă din acest metal ale cărui caracteristici fizice i-au conferit un „rol revoluționar în istorie”. Cercetările au demonstrat cu suficiente dovezi că procesul de valori- ficare a minereului de fier cunoscuse la geto-daci o sensibilă dezvoltare, comparativ cu epoca anterioară. Un număr de peste 25 așezări geto-dace situate în cele mai diferite forme de relief de pe întreg cuprinsul vechii Dacii conțin argumente certe în privința extracției și reducerii minereului de fier. Așa, de pildă, la Doboșeni jud. Covasna14, la Cireșu, jud. Mehe- dinți ls, la Bragadiru, jud. Ilfov 18 la Șercaia jud. Brașov 17, la Arpașul de Sus, jud. Sibiu18, la Sarmizegetusaw, la Sîncrăieni, Casinul Nou, Mădăraș, Păuleni, Tomești, jud. Harghita la Teliuc, jud. Hunedoara a, 14 I. II. Crișan, op. cit., p. 433; C. Daicoviciu, In Istoria României, voi. I, p. 277; H. Dai- coviciu, op. cit., p. 245. 14 Cuploarele descoperite aici erau de formă cilindrică săpate in panta unui deal, cu diametrul de 80—90 cm și Înălțimea de 60—100 m. La baza lor s-au descoperit ctte o placă de lut ars tn formă de disc, tăiată drept la o margine prin care se introducea fluerul țoalelor ma- nuale și totodată, este posibil ca prin această deschizătură să se fi făcut și evacuarea lupei in vederea unei noi Încărcături, fără a mai distruge cuptorul (Z. Szekely, Raport preliminar asupra sondajelor executate de Muzeul regional din Sf. Gheorghe In anul 1956, In Materiale și cercetări arheologice, V, p. 231 — 233; vezi și Șt. Olteanu, Aspecte ale civilizației geto-dacice In lumina cercetărilor recente tn „Revista arhivelor”, 1979, nr. 2, p. 115 șl urm. 15 E. Bujor, L. Roșu, Cuptoare primitive de redus minereul de fier din epoca geto-dacă des- coperite la Cireșu, In „Revista Muzeelor” 1968, nr. 4, p. 308; L. Roșu, Considerații cu privire la structura societății dacice, înainte de Burebista, in „Revista Muzeelor”, 1978, nr. 3„ p. 46—47. 14 M. Turcu, Cuptorul pentru redus minereul de fler descoperit la Bragadiru (sec. II—I Î.e.n.), tn In memoriam Constantini Daicoviciu, Cluj, 1974. p. 389. 17 I. Glodariu, E. laroslavschi, Civilizația fierului la daci, Cluj-Napoca, 1979, p. 23. 14 M. Macrea, I. Glodariu, Săpăturile de la Arpașul de Sus (jud. Sibiu), București, 1976, 14 C. Daicoviciu și colab.. Șantierul Grădiștea Muncelului, tn SCIV, 1952, p. 297—304; idem, tn SCIV, 1953, nr. 1 — 3, p. 164—173; H. Daicoviciu, Dacii, București, 1972, p. 234—235; Idem, Dacia, de la Burebista la curcerirea romană. Cluj, 1972, p. 13, 52, 158, 168, 169; I. H. Crișan, Burebista și epoca sa, București, 1977, p. 387; I, Glodariu, E. laroslavschi, Civilizația fierului la daci. București, 1979, p. 21 șl urm. 44 C. Preda, Săpăturile de la Sîncrăieni (regiunea Mureș-Autonomă Maghiară), In „Ma- teriale și cercetări arheologice”, VI, p. 861 —862 Idem, tn SCIV, 1955, nr. 3—4, p. 562; P. Janos, D. Kovâcs, Periegheză arheologică In bazinul Ciueulul, tn „Studii și materiale”, Ttrgu Mureș, 1967, p. 43—51; I. H. Crișan, op. cit., p. 386 șl urm.; I. Glodariu, E. laroslavschi, op. cit., p. 24. a O. Floca, Villa rustica și necropola daco-romani de la Cinciș, In „Acta Musei Napo- censis”, 1965 (ii), p, 166. www dacoromâni ca ro 470 ȘTEFAN OLTEANU 6 la Cetățeni, jud. Argeș 22, la Ocnița, jud. Vîlcea 23, la Baia de Fier 24 *, la Teiu, jud. Argeș 2®, la Popești, jud. Ilfov 26, la Cățelu (municipiul Bucu- rești) 27, la Burdea, jud. Teleorman, 28, la Telița și Histria, jud. Constanța 29, la Stăncești, jud. Botoșani30, la Cocoreni 31, la Poiana-Tecuci 32, la Dănești și Sofronești, jud. Vaslui33, precum și în alte localități ca Delnița, Cîrța Cozmeni34 etc, s-au descoperit cuptoare (întregi sau fragmentare) pentru reducerea minereului de fier, bucăți de minereu, zgură rezultată din proce- sul reducerii, lupe de fier, tubul de lut al foalelor de introdus aerul în cuptor, bucăți de calcar servind ca fondant etc. Descoperirea acestor vestigii și în zonele unde existența depozitelor primare de minereu de fier este exclusă, ridică problema originii minereului de fier extras și redus în așezările respective. Este o chestiune care privește și situația din perioadele următoare pînă în epoca de maturizare a raportu- rilor feudale. Precum se știe „importul” de minereu de fier din bazinele miniere primare cunoscute, nu a fost posibil în acea vreme și nici după aceea, pînă tîrziu în epoca medievală. Investigațiile de teren la care se adaugă unele rezultate semnificative ale analizelor de laborator efectuate asupra unor bucăți de minereu desco- perite în diferite așezări au demonstrat originea locală a minereului redus în cazul așezărilor de cîmpie sau de podiș; originea acestui minereu era sedimentar-aluvionară din depozitele de mineralizații secundare întîlnite în împrejurimile așezărilor corespunzătoare. Dacă pentru așezări ca Baia de Fier, Ghelar, Teliuc sau ca cele din bazinul Ciucului, locul de exploa- tare a minereului de fier este cunoscut, exploatarea depozitelor magmatice continuînd, neîntrerupt, pînă în vremurile noastre, originea minereului redus în așezările de cîmpie și podiș, n-a putut fi, multă vreme explicată. Cercetările de teren amintite au arătat existența, în cazurile investigate, a mineralizațiilor locale din care s-a exploatat minereul de fier. Stratigra- fia carierei de nisip din zona Doboșendor arată existența unei lentile de minereu de fier de origine secundară35 * *, exploatată și în secolul al XlX-lea 38. 22 Fl. Mirțu, Contribuia la cunoașterea vieții dacilor liberi de pe Valea Superioară a rlului Dlmboui/a, in „Studii și articole de istorie”, V, p. 21. 23 Descoperiri făcute de prof. D. Berciu. 24 SCIV, 1953, nr. 1-2, p. 209. 26 Informația I. Nania. 24 R. Vulpe și colab., Șantierul arheologic Popești, in SCIV, 1955, nr. 1 — 2, p. 247, 256. 22 Istoria orașului București, voi. 1, p. 44. 28 I. Spiru, Așezări străvechi in raionul Roșiorii de Vede, in „Materiale șl cercetări arheo- logice”, V, p. 703. 29 D. M, Pippidi și colab., Uaport asupra acliullă/ii șantierului Histria, in „Materiale șj cercetări arheologice”, V, p. 286; G. Simion și Gh. Cantacuzino, Cercetările arheologice de la Telifa corn. Poșta, r. Tulcea, reg. Dobrogrea, in „Materiale șl cercetări arheologice”, VIII, p. 379. 30 A. I-lorcscu, S. Rață, Complexul de cetăți daco-gelice (sec. I I III î.e.n.) de la Stăn- cești-Botoșani, in „Studii și Materiale de Istorie", Suceava, 1969, p. 9 18. 31 Comunicare S. Teodor de la Institutul de istorie și arheologie. Iași. 32 R. Vulpe și colab., Activitatea șantierului arheologic Poiana Tecuci, in SCIV, 1951, nr. 1, p. 203-204. 33 E. Zaharia, M. Petrescu, N. Zaharia, Așezări omenești In Moldova din epoca paleolitici ptnă tn sec, al XVIII-lea, București, 1970, p. 322; N. Maghiar, Șt. Olteanu, Din istoria mine- ritului In România, București, 1970, p. 43 44. 34 I. Glodariu, E. laroslavschi, Civilizația fierului la daci, București, 1979, p. 24. 35 Z. Szekely, Cercetările și săpăturile de salvare executate de Muzeul regional din Sf. Gheorghe tn anul 1HS5, în „Materiale?, III, p. 149, 152. 33 „Studia universiWtfasc. VI, p. 69. 7 VAT.CXRIFHCARIEA BOGAȚIUjOR MINIERE 471 Mineralizați! de fier aflate la suprafață existau și la circa 1 km sud de așezare de la Telița ; mineralizațiile de aici „erau legate fie de formațiunile paleozoice, fie de calcarele triasice” 37. Minereu sedimentar se găsește situat și în malul sudic al lacului Zmeica de lingă Histria; la baza depozite- lor din această zonă apare un orizont de gresii și nisipuri feruginoase în care se dezvoltă intercalații lenticidare groase de 10—40 cm formate din minereu de fier 38. Asemenea lentile de mineralizații secundare au mai fost identificate și în alte zone ale țării, de pildă în Moldova, unde săpătu- rile arheologice au pus în evidență activitatea de reducere a minereului de fier 39. Toate aceste constatări dovedesc că în epoca civilizației geto-dacice, cerințele crescînde ale societății pentru acest excepțional metal, în condi- țiile, extrem de reduse, de procurare a acestuia prin schimb au condus la valorificarea, pe o scară întinsă a depozitelor secundare, a acelor minera- lizații sedimentar-aluvionare atît de răspîndite pe teritoriul țarii noastre. Dar tocmai această punere în valoare și a resurselor miniere de importanță locală40, efectuată în condiții dificile, pune în lumină un fapt care merită pe deplin subliniat, legat de orizontul cunoștințelor tehnologice ale mineri- lor și topitorilor daci, orizont îmbogățit de la o generație la alta și transmis din tată în fiu de-a lungul secolelor în cadrul unei societăți sedentare, statornice, această activitate fiind incompatibilă cu caracterul nomad al populației. Este vorba de cunoștințele pentru identificarea acestor mineralizații secundare (sedimentare) mai întîi. Potrivit opiniilor specia- liștilor, păreri unanim recunoscute și acceptate, în aceste mineralizații sedimentare, de neoforniațiuni, oxizii de fier se găsesc cantonați aproape în toate rocile sedimentare, ca pigment, ca ciment de legătură, sau de acumulări41. Procesele lor genetice în domeniul sedimentar pot conduce la formarea de importante zăcăminte ; ei (oxizii) pot adopta aspecte struc- turale foarte variate42. Aceste roci, în cadrul cărora sînt cantonați oxizii de fier, formează lentile sau strate de grosimi nu prea mari, constituind așa numitele minereuri de fier sărace43. Prezentînd asemenea caracteristici, mineralizațiile sedimentare trec cu totul neobservate. Este nevoia de cunoștințe suplimentare pentru depistarea acestor lentile care, de obicei, nu aflorează la suprafață, ci se găsesc în straturile de sedimentare. Fiind, în general, roci de neoforma- 37 E. Zali, Exploatarea fierului In Dobrogea Veche, în „Pontica”, nr. 4 1971, p. 191 și urm.; „pe dealul Malciu, la 1 kin sud dc așezare, apar mineralizații de oligist compact cantonate în calcarele triasice ... Numeroase filoane de minereu de fier, dezvoltat la suprafață”, apar și In dealul Boclugea, 6 8 kin depărtare de Telița (Ibidem). 38 Ibidem. 39 L. lonesi, Elișul paleogen dintre Valea Boului și Valea Seacă (Bucovina), in „Analele științifice ale Univ. „Al. Cuza”, Iași (seria nouă), secția II, Geologie-Geografie, tom. XI, 19G5, p. 64; Tr. Idriceanu, Studiul fiziografic al zăcămintelor de sulfuri din șisturile cristaline cuprinse intre plrlul Muncelulutși plrlul Cioclrlia (Bucovina), în „Analele Științifice ale Univ. „Al. I. Cuza” Iași (seria nouă), secția Il-a, Geologia-Geografia, tom. XI, 1965, p. 25 29. 40 Importanța locală a acestor mineralizații se referă Ia circuitul redus al metalului extras, circumscris in cadrul așezărilor vecine; despre importanța mai generală a fierului extras din bazinele miniere primare cunoscute, a se vedea circulația acestuia la sud de Dunăre (E. Paăalic, Die Wirtschaflsbeziehungen .. ., in „Arheoloski, Radovi i Rasprave”, 1963, 3, p. 167—176. 41 Dan Rădulescu, Petrografia rocilor sedimentare, București, 1965, p. 123. 43 Ibidem 43 Ibidem, p. 275. www.dacoromanica.ro 472 ȘTEFAN OLTEANU 8 țiuni, produse ale procesului de alterare și precipitațieoxizii de fier se găsesc în compania a numeroase substanțe minerale a căror eliminare ridică probleme tehnice extrem de sensibile și complexe. Așa, de pildă, sulful, trebuie în primul rînd eliminat deoarece îngreuiază procesul de reducere și intrat în componența metalului, într-o anumită proporție, anulează din calitățile acestuia. Din această cauză, procesul de reducere comportă și el anumite operații suplimentare, cum ar fi, de exemplu, calcinarea minereului sau folosirea fondanților. Oxidațiile de la Cireșu (județul Mehedinți), bogate în sulf mai cu seamă, erau, după părerea noastră, calcinate cu ajutorul cuptoarelor-vetre, ale căror resturi au fost scoase la iveală cu prilejul săpăturilor arheologice. Ceea ce surprinde la aceste cuptoare sînt marile lor dimensiuni, precum și urmele unor canale lăsate pe vatră, caracteristici care pledează pentru folosirea acestor mari vetre Ia prăjirea minereului, operație prin care se eliminau sulfurile. Cît despre folosirea fondanților, a pietrei de var, acest fapt a fost, de asemenea, evidențiat prin descoperirea bucăților și grămăjoarelor de piatră de var atît Ia Cireșu, cît și la Doboșeni, zonă în care această tradiție tehnologică a fost constatată la reducerea minereu- lui de fier în așezarea de la Cernatu de Sus, județul Covasna, într-o epocă anterioară *®. In legătură cu tipurile de cuptoare folosite și cu procesul de redu- cere în sine, se cunosc unele lucruri, în general, datorită cîtorva studii fundamentale 4fl. Potrivit datelor de care dispunem, destul de sumare, nu putem reconstitui, în detaliu, atît mijlocul de producție, cît și procesul de redu- cere; există în această privință unele indicii din descoperirile făcute și, totodată, comparativ cu situații similare mai bine cunoscute în alte părți, care ne dau, într-o anumită măsură, posibilitatea reconstituirii, în general, a tipului de cuptor de redus folosit de meșterii geto-daei, cît și a unor procedee tehnologice utilizate. Așa de exemplu, în două cazuri, la Doboșeni și Bragadiru, tipul de cuptor-furnal folosit diferea ca dimensiuni: 0,50 m diametrul Ia Bragadiru ; 0,80—0,90 m diametrul Ia Doboșeni. Unul din cuptoarele de Ia Doboșeni avea o înălțime cam egală cu cea a celui de Ia Bragadiru (0,50—0,65 m); al doilea cuptor de Ia Doboșeni era mai înalt (pînă Ia 1 m). Din constată- rile făcute reiese faptul că aceste cuptoare erau construite în pantă, în așa fel încît una din laturi să fie construită liber în curent de aer natural sau artificial introdus, cît și pentru ușurarea operațiunii de extracție a metalului după terminarea procesului de reducere ‘7. în ambele cazuri (Doboșeni și Bragadiru) procesul de reducere era activizat printr-un curent de aer introdus cu ajutorul foalelor manuale. Dovada în această privință o constituie, ca pretutindeni, fragmentele din fluierul foalelor (acele mici * *• « Ibidem, p. 358. 44 Z. Szekely, Așezări din prima otrstă a fierului tn sud-estul Transilvaniei, Sf. Gheorghe, 1966, p. 21, 27; Idem, tn Dacia, N. S., 1966, nr. 10, p. 201 — 211, 218. *• Mai cu seamă R. J. Forhes, Studies in Ancient Technology, voi. VIII p. 118 și urm. <7 Pentru comparație a se vedea mai cu seamă R. Pleiner, Zaklady Slovenskaho zelezars- keho hutnictvi o ceskich zemich, Praga, 1958; Sigfrid DuEek, EisenschmelzBfen einer germanischen Siedlung bei Gera-Tinz, tn Alt-Thiiringen, 1967, p. 95 ți urm. www.dacoromanica.ro 9 ViAIXXRIFirCAREA BOGÂ’pHLQB MINIHBE 473 tuburi cilindrice din lut) descoperite pe vatra cuptorului de la Bragadiru, sau acele plăci discoidale, de asemenea din lut ars, descoperite la Doboșeni, care serveau la protejarea tubului țoalelor realizat din lemn, prevăzut cu o terminație cilindrică din lut ce se introducea, prin aceste plăci, în interiorul cuptoarelor. Acestea sînt printre primele dovezi cunoscute pînă în prezent ale folosirii țoalelor manuale Ia cuptoarele de redus mine- reul de fier, pe teritoriul Bamâniei, datînd din epoca dacică* 48 *. Descoperirile care s-au făcut nu ne dau posibilitatea să cunoaștem și alte detalii ale construcției cuptorului, de pildă cele în legătură cu mate- rialul de construcție. Cuptoare din piatră din acea vreme nu s-au descope- rit pînă în prezent, iar analiza de laborator asupra structurii pereților din lut nu s-a făcut, încă, pentru eventuala determinare a siliciului folosit ca material refractar în compoziția pereților interiori ai cuptorului. Din obser- vațiile făcute asupra funcționării cuptorului reiese că în procesul de redu- cere s-au format numeroși compuși corosivi din interacțiunea dintre mine- reu, carbon și eventual calcar, compuși care s-au impregnat în pereții interiori ai cuptorului, nelăsînd posibilitatea determinării cu ochiul liber a eventualelor materiale refractare (acidice) ca nisip, grafit etc. folosite în construcția pereților interiori. Folosirea fondanților în procesul de reducere constituia un procedeu tehnic cunoscut de minerii geto-daci cu ajutorul cărora se ușura procesul de reducere. Potrivit descoperirilor de la Doboșeni și Cireșu, fondantul preferat de meșterii geto-daci era piatra de var, care în procesul de reducere, în condițiile unor temperaturi în jur de 1000°C, antrena materialul steril4#. Deși nu s-au făcut analize de laborator, observația directă asupra zgurii lasă să se întrevadă procentul relativ mare de fier rămas după reducere. Cărbunele folosit era cel de lemn. Asupra proceselor care aveau loc în cup- tor în timpul arderii, unii cercetători străini au făcut competente observa- ții, astfel că nu vom insista aici asupra lor, ele fiind general valabile 50 Fierul redus, lupa (și nu fonta, cum arată unii cercetători ai problemei) se aduna sub forma unor cuiburi care luau forma concavă a creuzetului cuptorului (partea inferioară a cuptorului construită în pămînt); din lupă se tăia pentru prelucrare în vederea realizării de variate obiecte, unelte arme. Fiind utilizate în aceste scopuri, lupa sau calupurile de fier ' lipsesc, în general, din săpături; din contră, zgura rezultată, nefiind folosi- toare, era îndepărtată, ea găsindu-se, de regulă, în jurul sau în interiorul cuptorului, rămasă acolo de la ultima folosire a acestuia. în legătură cu procesul reducerii propriuzise a minereului de fier din epoca dacică, două constatări vin să confere acestuia unele particulari- tăți. Este vorba, mai întîi, de acele plăci discoidale descoperite la cuptoa- rele de redus de la Doboșeni, ceea ce presupune, fără îndoială, existența 48 Pentru Istoricul acestei chestiuni a se vedea R. J. Forbes, Studies In Ancient Techno- logy, voi. VI, p. 80 și urm., unde se fac considerații asupra primelor utilizări ale acestora in procesul de reducere a minereului; originea lor pare a fi in Orient, de unde s-a răspindit, apoi, in Europa. 48 T. A. Richard, L’homme et les metaux, Paris, 1938, p. 348 și urm.; R. J. Forbes, op. cit., p. 174; Radwan, Methodes appliquees .... în Organon, nr. 2, 1965, p. 131 — 153. 40 Pentru reducerea minereurilor silicoase din Elba, romanii foloseau cu preferință un fondant silicos (J. Ramin, La tâchnique minere et metallurgțgue des anciens. Bruxelles, 1977, p. 124). www.dacoromanica.ro 474 ȘTEFAN OLTEANU 10 unei deschideri laterale a cuptorului, deschidere sugerată de prezența acelor discuri de lut ars. Este de presupus, evident, că prin aceste deschideri laterale se introducea fluierul țoalelor manuale, fluier protejat de acele plăci discoidale. Totodată, însă, se poate presupune că o asemenea deschi- dere folosea și la evacuarea încărcăturii cuptorului, evitîndu-se, astfel, distrugerea integrală a cuptorului și, de asemenea, pentru a controla procesul de reducere. Această particularitate s-ar întîlni pentru prima oară pe teritoriul Eomâniei în epoca dacică și ar constitui o modalitate tehnologică nouă, vizînd scurtarea timpului de pregătire a unei noi șarje S1, „controlul tehnic” efectuat asupra procesului propriu zis. A doua constatare se referă la cunoștințele topitorilor daci. Analizele de laborator efectuate asupra unei cantități importante de vestigii ale reducerii au demonstrat că la Ocnița, așezare dacică ajunsă în secolul I î.e.n și secolul I e.n. la un nivel de dezvoltare deosebit, meșterii daci posedau, în ceea ce privește procesul reducerii minereului de fier, bogate cunoștințe tehnice care le permiteau realizarea acelui prag de temperatură din inte- riorul cuptorului, necesar separării cît mai depline a zgurii de metalul propriu zis 52. Cucerirea Daciei de către romani în urma războiului din 105—106 a marcat o nouă epocă în istoria societății de pe teritoriul carpato-danu- biano-pontic caracterizată, în general, prin procesul de împletire dintre civilizația geto-dacă și cea romană, proces prin care fondul cultural dacic s-a îmbogățit prin receptarea unor componente de bază ale culturii și civilizației romane. în acest context se înscriu și realizările din domeniul valorificării bogatelor resurse miniere (metale prețioase și fier mai cu seamă) ale solu- lui și subsolului Daciei romane, sector în care împletirea dintre tehnologia tradițională și cea a noilor veniți se evidențiază cu putere, punînd în valoare certele sale valențe de argument al continuității acestei activități pe teri- toriul Eomâniei. Procedînd la organizarea noului teritoriu cucerit, romanii au acordat o atenție deosebită exploatărilor miniere, din Transilvania mai cu seamă, preluînd vechea extracție și continuînd-o, atît prin băștinași, ca vechi 11 11 I. Glod arin, E. laroslavschi, op. cit., p. 35, Cuptoare de construcție asemănătoare se întilnesc și în alte părți, de pildă în așezarea germanică de la Gera-Tinz din sec. I III e.n. (S. DuSek, Eisenschmelzofen einer germanischen Siedlung bei Gera-Tinz, în Alt-Thtiringen, ■Weimar, 1965, p. 95 și urm), se pare că și în apropiere de Praga, precum și în Polonia la Swîetokrzyski (ibidem); totodată și la est de Nistru, la Luka Vrublevețkala datlnd însă din secolele III—IV (M. A. Tihanova, K eanpocy o paaeumujt uepnoă Memajuiypzuu e uepna- xoecKoă Kyjtmype, în KpamKue coo6ufeiiun, 1974 140, p. 11 și urm.). Pentru o epocă și mai tirzie, la Tobir^k aproape de Imolai în Ungaria (cuptorul este expus în Muzeul minelor de la Diosgyor). •2 Procedeul are la bază acel principiu cunoscut astăzi sub numele de licuația metalelor (Analizele au fost efectuate în laboratoarele Muzeului de Istoric al R. S. România de către ing. chimist Doina Șeclăn^y^^^ unor rezultatele de detaliu 11 VALORIFICAREA BOGĂȚIILOR MINIERE 475 cunoscători ai mineritului local, cît și prin coloniști și sclavi aduși special în acest scop ex toto orbe romano 53. Cu o bogată experiență în exploatarea metalelor prețioase, romani’ și-au concentrat activitatea de valorificare a aurului în principalele centre transilvănene unde conținutul în aur era foarte ridicat ca : Roșia Montană (Alburnus Major), Zlatna (Ainpelum), Baia de Arieș, Ruda, Bucium, Brad, Săcărîmb, Stănija, Băița ctc. majoritatea în județele Hunedoara și Alba ; au fost exploatate, de asemenea și zăcămintele aurifere de la Șasea Montană și împrejurimile Clujului. Primele colonii de mineri au fost instalate la Roșia Montană și la Bucium (jud. Alba), exploatarea aurului făcîndu-se atît la zi, cît și în sub- teran. Sediul administrației miniere a fost stabilit la Zlatna (Ampelum), localitate aflată în centrul celei mai importante zone miniere. La Roșia Montană au fost cele mai mari exploatări aurifere, aici deseoperindu-se vestitele tăblițe cerate ; romanii au preluat de fapt vechea exploatare dacică utilizînd experiența și mina de lucru locală. Mult aur a fost extras din împrejurimile Roșiei Montane, în special din dealul Cetatea, dar și de la Bucium, Baia de Arieș, Lupșa, Almașul Mare, Corna și altele din jud. Alba. Una dintre cele mai importante mine din Bucium se afla în dealul Vulcoi-Corabia, unde exploatarea a început la zi la cota de 1300 m coborînd, apoi, cu exploatări subterane la circa 200 m adîn- cime 54. La o exploatare intensă au fost supuse și zăcămintele aurifere dintr-o serie de localități aflate astăzi în jud. Hunedoara. Centrul exploatărilor din această zonă se afla la Băița, în apropierea căreia se aflau minele din Trestia și Fizeș. La Săcărîmb s-a exploatat telurul aurifer vizibil cu ochiul liber cu un conținut de peste 30 g t de aur. O situație similară s-a constatat și la minele de la Ruda de lingă Brad (unde s-au descoperit vestitele „trepte romane”), precum și la Abrud (Alburnus Minor). în toate aceste localități s-au descoperit numeroase vestigii care demonstrează exploatarea minelor aurifere în timpul stăpînirii romane. Așa, de pildă, au ieșit la iveală unelte de lucru ale minerilor, pive de piatră, pentru zdrobitul minereului, inscripții, ruinele unor edificii, fragmente din con- ductele de apă prin care se aducea apa la spălătoriile aurifere, ceramică, opaițe cu inscripții în 1. latină, urmele unor locuințe de mineri etc. în mina Ruda s-au descoperit resturile unei roți hidraulice cu cupe folosită la evacuarea apelor din galerii, acționate prin forța omului. O dezvoltare sensibilă au cunoscut-o pe timpul romanilor și exploa- tările aurifere de la Baia Mare, Firiza, Valea Borcutului și Valea Roșie din Maramureș, precum și cele dintr-o altă zonă de stăpînire romană, cea a Banatului Timișoarei unde au fost deschise minele de la Șasea și 63 A se vedea in principal: V. Cristescu, Viafa economică a Dacici romane. București, 1921; C. Daicoviciu, La Transylvanie dans l’antiquite, București, 1945; J. Carcopino, op. cit.; V. Stanciu, Aurul Daciei și imperiul roman. Timișoara, 1912; I. I. Russu, Nume de localită/i In labli/ele cerate din Dacia, în „Cercetări de lingvistică”, II, 1957; C. Daicoviciu, Les ,,Cas- tella Dalmatarum” de Dacia, în Dacia, II, N. S., 1958; M. Maghiar, Șt. Oltcanu, Din istoria mineritului In Honulnia, 1970 etc. 44 N. Maghiar, Șt. Oltcanu, op. cit., p. 55 www.dacoromanica.ro 476 ȘTEFAN OLTEANU 12 Moldova Nouă. Printre vestigiile descoperite aici se află și unele inscripții în limba latină care atestă prezența administrației romane în această regiune58. Alte mine aurifere exploatate pe timpul stăpînirii romane în Dacia au fost cele de la Băișoara și Baia de Arieș (jud. Cluj), precum și cele menționate în tăblițele cerate (Cerneum, Cartum, Carieptium, Tavctis, Iminenasum Majus, Silavistis etc) a căror localizare nu se cunoaște cu destulă precizie. O importanță sporită au acordat romanii și extracției aurului prin spălare din nisipurile aurifere ale diferitelor rîuri din Dacia romană. Nume- roasele urme ieșite la iveală confirmă existența unor spălătorii aurifere pe văile principalelor rîuri ca Arieșul cu afluenții săi (în special în localită- țile Cîmpeni, Mușca, Lupșa, Baia de Arieș), Mureșul cu afluenții săi între gura Arieșului și gura Tîrnavelor (Ighiu, Cigmău etc), Crișul Alb cu afluen- ții săi (Mihăileni, Valea Brad, Criscior, Țebea, Baia de Criș, Rișca), cele două Jiuri între Lupeni și Petrila (într-una din spălătoriile de aur de la Petroșani s-a descoperit bustul lui Ares), Oltul cu afluenții săi, Valea Carașului, Valea Nera etc.56. Un legitim interes au acordat romanii și exploatării celui de al doilea metal „cheie”, fierului, punînd în valoare, atît minereul de fier din vechile mine, cît și cel rezultat din deschiderea altora noi aflate pe teritoriul Daciei romane. Numeroase vestigii scoase la iveală cu prilejul săpăturilor arheologice efectuate (cuptoare de redus minereu întregi sau fragmentare —, grămezi de zgură rezultată din procesul de reducere, unelte ale mineri- lor, alte materiale), precum și documente scrise atestă o intensă acti- vitate de valorificare a fierului atît de mult solicitat în toate sectoarele de bază ale economiei imperiului. Astfel, a fost continuată exploatarea minereurilor de fier de la Ghelari și Teliuc (jud. Hunedoara)57 și împrejurimile acestora 58. Intere- santă pentru extracția fierului din zona minieră a Teliucului este descope- rirea la Cinciș (corn. Teliuc) a unei necropole din secolele II—III, aparți- nînd populației daco-romane. în unele morminte au fost puse, odată cu corpul defunctului, și bucăți de minereu de fier, simbol al ocupației din viață a deeedaților 59. în afară de aceste principale zăcăminte de fier, romanii au mai exploatat minereu și din alte bazine metalifere, unele fiind deschise acum pentru prima oară, după cum se face mențiunea într-o inscripție descope- rită în 1840, avînd următorul text: „Numinibus et Virtutibus / Nato ubi ferrum exor / Naturae boni Even / . Ani Antonini Au 88 Fr. Griselini, Versuch einer politischen und naiiirlichen geschiehte des Temesoârer Ba- nals, I, Viena, 1780, p. 294; II, p. 44; G. Tăglăs, tn Bănyăszati ăs Kohăszati Lapok, 1918, p. 57. 88 Dr. Szokol Păi, în Bănyăszati ăs kohăszati Lapok, 1895, p. 51; J. Fridvaldski, Mi- neralogia magni principalus Transiloaniae, Cluj, 1767, p. 59; S. K&leseri, Aurăria romano- Dacica, Sibiu, 1717, voi. II, p. 59; N. Maghiar, Șt. Olteanu, op. cit., p. 60. 87 Aici s-au descoperit inscripții care atestă prezența legiunii a XIII-a Gemina (Centrat Commiss-zur Erfindung der Allerliiimer, 1856, p. 6). Un cîntar roman cu inscripția PEȘTI descoperit la Ghelari (N. Maghiar, Șt. Olteanu, op. cit., p. 51). 88 La Grădiștea s-au descoperit cuptoare de redus minereul din vremea stăpînirii romane (Vass Jozef, ErdHy a romaiak alatt, p. 139). 88 D. Protase, Problema coniinuilâ/ii tn Dacia In lumina arheologiei fi numismaticii. București, 1966. www.dacoromanica.ro 13 VALORIFICAREA BOGATELOR MINIERE 477 / Terentius ” M. După Mommsen, Terentius Gentianus, fost propretor legatus augusti, a sărbătorit descoperi- rea unei noi mine de fier, eveniment considerat ca o mană cerească 61. Totodată, descoperirea vestigiilor de reducere a minereului de fier la Gilău, Cașolț-Calbor, precum și la Berzovia (jud. Caraș-Severin), datînd din secolul al II-lea, arată cu certitudine că în epoca romană s-au explotat și rezervele miniere din zonele respective (Ocna de Fier în cazul descoperirii de la Berzovia) 82. în spațiul dacic rămas în afara stăpînirii romane, activitatea de valorificare a minereului de fier, a continuat la nivelul perioadei anterioare, în săpăturile de la Țifești (jud. Vrancea), în cele din așezările carpice de la Poiana-Dulcești (Siliște), Butnărești, Cocoreni Negri și altele de la est de Carpați, precum și în cele de la sudul Carpaților ca Dulceanca (jud. Teleorman), Jidava, Mătăsaru, Șirna, au fost puse în evidență numeroase vestigii ale procesului de reducere a minereului de fier, fapte care demon- strează o reală permanență a valorificării zăcămintelor sedimentar-aluvio- nare și de neoformațiune de pe teritoriul dacilor liberi ®3. Judecată din punctul de vedere cantitativ și calitativ, activitatea de valorificare a metalelor prețioase și a fierului de pe teritoriul Daciei în timpul stăpînirii romane, potrivit datelor de care dispunem în stadiul actual al cercetărilor, se pot face unele considerații semnificative pentru evoluția punerii în valoare a principalelor bogății metalifere ale subsolu- lui Daciei. Pe de o parte, este vorba de concentrarea acestei activități în princi- palele bazine miniere de pe teritoriul Daciei romane, iar pe de alta, de extinderea ei prin deschiderea de noi mine, aurifere sau de fier. în restul teritoriului Daciei nu se constată, sub acest unghi de vedere, o depășire sensibilă a nivelului de exploatare din epoca precedentă. Observații ceva mai ample s-au putut face, însă, din punctul de vedere al tehnologiei extracției metalelor din secolele II—III, în măsură să precizeze, cu evidentă aproximație, nivelul tehnic atins în sectorul minier. Nu cunoaștem dacă minerii daci atingeau mari profunzimi în exploa- tarea subterană prin galerii. Se cunosc, în schimb, acele cunieuli romane deschise și înaintate în rocă tare și compactă, armate cu grinzi, căptușite * ** *° Corpus Inscripționam I.alinarum, III, 1128. •* Pentru datare (sec. II e.n.) a se vedea ți G. T4glâs, tn Bânyâszati 6s Kohâszatl Lapok, 1908, p. 80. ** M. Rusu, Cercetări arheologice la Gilău, tn „Materiale și cercetări arheologice”, II, p. 693 694; M. Macrea, E. Dobroiu, N. Lupu, Săpăturile de la Cașoll-Calbor (jud. Brașov), In „Materiale și cercetări arheologice”, V, p. 409 — 410. Analizele de laborator efectuate asupra materialelor descoperite la Berzovia au arătat că In operațiile de reducere a minereului de fier, la dezoxidarea fierului, nu se foloseau fondanțl (piatra de var, de regulă); rolul de fondant era lăsat pe seama bioxidului de siliciu prezent in minereu sau pe seama carbonului din ma>- galul utilizat Ia reducere (V. Wolimann, Valoarea cercetărilor metalografice pentru studierea unor descoperiri arheologice, tn „Apulum”, VI (1967), p. 629 și urm.). 63 S. Morintz, N. Harțuchi, Săpăturile de la Țifești (r. Panciu, reg. Galafi), tn „Mate- riale și cercetări arheologice”, VIII, pp. 521, 522, 525; Gh. Bichir, Noi contribuia la cunoaș- terea culturii materiale a carpilor, tn SGIV, 1965, nr. 4, p. 689; Suzana Dolincscu-Ferche, Așe- zarea din epoca prefeudală de la Dulceanca, tn „Revista Muzeelor”, 1966, nr. 3, p. 263; N. Ma- ghiar, Șt. Olteanu, op. cit., p. 90; Șt. Olteauu, N. Neagu, Rezultatele principale ale cercetărilor arheologice de la Șirna Jud. Prahova, (ms. la Inst. de arheologie București). www.dacaramanica.ro 478 ȘTEFAN OLTEANU 14 cu scînduri. Legătura între galerii se făcea prin puțuri verticale sau încli- nate cu trepte în talpă, cum sînt puțurile păstrate pînă la exploatarea modernă la Ruda lîngă Brad (jud. Hunedoara) și la Almașul Mare (jud. Alba). Exploatarea filoanelor aurifere începea în afloriment, la zi, și con- tinua prin adîncirea în subteran mergînd pînă la cîteva sute de metri Evacuarea apei din galerii se efectua normal cu ajutorul găleților sau cu roata hidraulică cu cupe acționate manual; resturile unei asemenea roți au fost găsite în mina de la Roșia Montană, precum și în mina Ruda de lîngă Brad 64 65 66. Pentru iluminarea minelor se utilizau opaițe (lucernae) cu două orificii (lucerna bilychnis), cu trei orificii (lucerna trilychnis) sau mai multe asemenea orificii (lucerna polilychnis). La Roșia Montană, la Zlatna, la Vulcoi-Corabia și în alte centre miniere s-au descoperit numeroase opaițe romane, purtînd ștampila atelierului în care au fost lucrate, multe dintre ele fiind confecționate în Dacia. Transportat afară, minereul era zdrobit în pive din piatră ca cea descoperită în mina Ruda, în mina de la Vulcoi-Corabia, la Băița, Roșia Montană, Stănija etc. Făina rezultată din măcinarea minereului era apoi spălată pe un plan înclinat îmbrăcat într-o stofă aspră de lină. Firicelele de aur rămîneau în această stofă de unde erau adunate și topite pentru eliminarea sterilului. Aceste ultime operațiuni erau comune și obținerii aurului prin spălarea lui din nisipurile aurifere ale diferitelor rîuri. Aurul obținut astfel era mai curat (pînă la 22—23 1 2 carate) decît cel extras din zăcăminte, fapt pentru care romanii preferau extragerea lui din nisipu- rile aurifere. Inscripțiile și mai cu seamă tăblițele cerate procură interesante știri în legătură cu modul de exploatare a minelor, cu proprietatea acestora, cu administrarea, cu condițiile demuncăaleminerilor etc. Minerii se numeau meialari deosebindu-se după natura minereului extras : aurari, argintari, ferrari etc. La Zlatna și Roșia Montană lucrau acei legali aurariarum (spălători și strîngători de aur cu un rol direct în producție). La Zlatna (Ampehim) lucrau către 161 e.n. liberți, sclavi și leguli aurariarum 6B. întregul proces de obținere a metalului propriu zis era deservit de nume- roase categorii purtînd denumiri ca : tabularii, decarii, triumvirii, leguli aurariarum, verna subsequens librariorum, auri lustralis coactor, de cei din cadrul unor asociații, precum collegium aurariarum, collegium fabrorum etc. în această amplă activitate de valorificare a bogățiilor miniere ale Daciei a fost folosită, în primul rînd, mîna de luciu locală cu o bogată tradiție, după cum am văzut în exploatarea metalelor de bază. Au fost utilizați mai cu seamă locuitorii din zonele miniere care moșteniseră din tată-n fiu meseria de miner ca cei din așezările de la Deusara, Rescuhnn și altele. Potrivit tablelor cerate s-a folosit, de asemenea, munca copiilor în special în galeriile de extracție 67. Investigația arheologică a evidențiat numeroase așezări ale minerilor localnici din secolele II III, precum și 64 Procesul de Înaintare în subteran la N. Maghiar și Șt. Oltcanu, op. cit., pp. 63 și urm. 65 Ibidem, p. 67 70. 66 Gh. Ștefan, Cu privire la forța de muncă tn exploatarea minelor din Dacia, in „Ana- lele Univ. „C. I. Parhon”, Seria Științe Sociale, istorie, 1960, nr. 16, p. 19 și urm, 67 Corpus Inscripționam Laimarum, nr. VI. www.dacoromanica.ro 15 VAILORIFrCAREA BOGĂȚIILOR MINIERE 479 cimitire ale acestora ca, de pildă, cimitirul din dealul Corabia din Bucium. Inventarul acestor morminte atestă situația mizeră din timpul vieții * 68. Numărul mare al așezărilor acestora lasă să se întrevadă rolul impor- tant al populației băștinașe (dace) în exploatarea bogățiilor miniere din subsolul Daciei în secolele II—III, moștenitori direcți ai bogatelor cunoș- tințe în această privință din epoca geto-dacă. Alături de ei, minerii coloniști, fie că este vorba de mineri dalmatini din semințiile Pirustae, Baridustae, Sardeates, fie că este vorba de mineri panoni, greci, orientali etc. menționați în tăblițele cerate ®9, au contribuit la dezvoltarea tehnicii miniere din Dacia. Fără îndoială că fondul tehno- logic autohton a fost îmbogățit prin receptarea de procedee tehnice noi în valorificarea minereurilor folosite în centrele miniere din imperiul roman, de pildă, în cele din Spania (introducerea roții hidraulice de eva- cuare a apei din galerii, exploatarea în subteran prin fîșii orizontale ascen- dente, sistemul puțurilor înclinate cu trepte în talpă „treptele romane” etc); alături de aceste noi procedee tehnice, s-au menținut practici tehno- logice întîlnite la geto-daci în procesul de reducere a minereului de fier în special, înainte de cucerirea romană, atestate de analizele de laborator ale vestigiilor din perioada de după secolul al III-lea. Privită prin această prismă, cucerirea Daciei de către romani nu numai că n-a pus capăt proce- sului de valorificare a bogățiilor miniere ale subsolului Daciei, ci, din contră, a continuat exploatarea acestora adăugind la tehnologia tradițio- nală, noi procedee tehnice, din a căror receptare și adaptare la realitățile social-economice din Dacia, au rezultat forme superioare de civilizație ce-și vor afirma perenitatea în secolele uimătoare, în ciuda vicisitudinilor istorice. Retragerea aureliană de pe teritoriul Daciei romane în a opta decadă a secolului al III-lea, urmată de impactul popoarelor migratoare au avut consecințe importante asupra evoluției societății de la nordul Dunării, încetinindu-i ritmul de dezvoltare din etapele anterioare. Această realitate istorică nu trebuie însă exagerată. Cercetările recente au demonstrat că societatea din spațiul carpato-danubiano-pontic, și-a conservat, în mare măsură, elementele de civilizație create pînă atunci, fapt care i-a asigurat evoluția ei ulterioară către forme superioare de organizare social-economică și politică. Unul dintre cele mai edificatoare exemple în acest sens îl consti- tuie activitatea de punere în valoare a rezervelor miniere, în special a minereurilor de fier din subsolul vechii Dacii, continuitatea neîntreruptă de exploatare a acestora în întreaga perioadă de după secolul al III-lea, în limita acelorași parametri tehnici din etapa anterioară, fapt care pre- supune în mod obligatoriu persistența aceleiași populații, a aceluiași cadru demografic, în general, din secolele anterioare. 68 C. Daicoviciu, Les „Castella dalmatarum” de Dacie, în Dacia, N. S., II, 1958, p. 265; N. Maghiar, Șt. Olteanu, op. cit., p. 86 87. 68 Corpus Inscriptionum Latinarum, III, p. 2994 pomenește numele unei așezări „Vicus pirustarum” în apropierea Roșiei Montane; nume de mineri coloniști la I. I. Russu, Inscripții din Dacia, in „Materiale- și cercetări arheologice”, VI, p. 884; Corpus Inscriptionum Latina- rum, III, 7827; C. Daicoviciu, op. cit., p. 26Q, 261; V. Crislescu, op. cit., p. 22; N. Maghiar, șt. olteanu, op. dt„ p. 88. www.dacaranianica.ro 480 ȘTEFAN OLTEANU 16 Din lipsa de dovezi certe, nu putem decît presupune, în baza unor mărturii indirecte și a unor raționamente logice de ordin istoric, că exploa- tarea metalelor prețioase a continuat și în perioada următoare, atît ca valorificare a zăcămintelor primare, cît și a celor aluvionare, la nivelul organismelor social-politice ale vremii. Eeferindu-se la Transilvania dinaintea cuceririi maghiare, cronica lui Anonymus arată cum pămîntul Transilvaniei este udat de cele mai bune rîuri și cum „din nisipul lor se culege aur, că aurul din acea țară este cel mai bun aur” B9bis-. Este vorba deci, de valorificarea nisipurilor aurifere prin spălarea acestora de unde și calitatea ridicată a aurului recuperat, operațiune de veche tradiție care a continuat și în secolele III—IX în cadrul acelor formațiuni politice de tipul celei conduse la finele sec. al IX-lea și la începutul sec. următor de voievodul român Gelu. Numeroasele tipare de piatră pentru turnarea bijuteriilor, a obiectelor de podoabă în general, uneltele folosite în acest scop precum nicovale și ustensile pentru prelucrarea argintului, datînd din secolele IV—VIII, creuzetele din lut pentru topirea metalelor, toate descoperite pe teritoriul României, constituie o dovadă indirectă a extrac- ției metalelor prețioase în acea vreme* 70. Dar dacă aurul, prin natura sa însăși, n-a putut lăsa decît puține dovezi despre exploatarea lui în așa numitul mileniu „al tăcerei”, valorifica- rea minereului de fier oferă argumente majore, incontestabile, asupra continuării, în tot cursul mileniului I, a procesului și metodologiei tehno- logice de extracție și reducere a acestuia. Cercetările efectuate pînă în prezent au evidențiat un număr de peste 80 așezări datînd din secolele IV—XI, situate pe întreg teritoriul carpato-danubiano-pontic, în care s-a desfășurat o intensă activitate de extracție și reducere a minereului de fier, mărturie fiind cuptoarele de redus,(întregi sau fragmentare), bucăți de zgură de fier, de minereu, mate- riale auxiliare ca fondanți de pildă, fragmente din fluierul foalelor manuale, cărbune mangal servind drept combustibil etc. între cele mai reprezenta- tive descoperiri în acest sens :celedela Fizeș și Șoșdea (jud. Caraș-Severin)71, Bezid (jud. Mureș)72, Soporul de Cîmpie (jud. Cluj)73, Bratei (jud. Sibiu)74, •»bis g. Popa-Lisseanu, Izvoarele istoriei românilor, voi. I, București, 1934, p. 44, 95 (,,et quod in arenis eorum aurum colligerent, et aurum terre illius optimum esset”). 70 Asemenea materiale s-au descoperit pe teritoriul orașului București (Străulești, Măică- nești. Lunca, Dămăroaia), Budureasca (jud. Prahova), Sărata Monteoru, Aldenl (jud. Buzău), Olteni (jud. Teleorman), Cristur (jud. Harghita, Felnac (jnd. Timiș), Dumbrăveni și Corund (jud. Cluj), Poienița (jud. Vrancea), Davldeni (jud. Bacău), etc.; M. Comșa, Soclo-economic organlzation of the daco-Romanle and slao populations on the Loiver Danube during the — centuries, !n Relations between the autochthonous population and the migratory populations. București, 1975, p. 171 și urm.; K. Horedt, Contribuia la istoria Translloanlei In sec. IV XIII, București, 1958, p. 70. Teza exploatării aurului din Dacia in secolele V VII la Maurice Lombard, Les metaux dans l’ancien monde du Ve au XI‘ siecle, Paris, 1974, p. 126; de ase- menea, importantele descoperiri recente de ustensile pentru prelucrat metale prețioase de la Băleni (jud. Dimbovița); informație Luciana Muscă. 71 E. laroslavschi, R. Petrovschl, Cuptoarele de redus minereul de fier de la Fizeș jud. Caraș-Seoerin, în „Tibiscum”, 1974, p. 147 și urm. 72 Z. Szfekely, Sondaje executate de Muzeul regional din Sf. Gheorghe în „Materiale și cercetări arheologice”, VIII, p. 336—337. 73 D. Pretase, I. Țigara, Șantierul arheologic Soporul de Clmpie (rcg. Cluj), în „Materiale și cercetări arheologice”, VI, p. 352. 74 I. Nestor, Cercetările arheologice de la Bratei, în „Materiale șl Cercetări arheologice”, vm, p. 626 627; www.dacaramanica.ro 17 VALORIFICAREA BOGĂȚIILOR MINIERE 481 Ghelaii (jud. Hunedoara)75, Tîrgșor, Șirna și Budureasca (jud. Prahova) 76, Dulceanea (jud. Teleorman)77, Zimnieea (jud. Ilfov)78 * 80, Brăești și Horo- diștea (jud. Botoșani) 7B, Epureni și Fedești (jud. Vaslui) Udești (jud. Suceava)81, Păcuiul lui Soare, Capidava și Dinogetia (jud. Constanța) 82 etc. Descoperirile amintite ridică cîteva probleme fundamentale legate de procesul extractiv-reducător. Mai întîi originea minereului redus în așezările amintite. Analizele de laborator efectuate asupra unor bucăți de minereu și zgură de fier descoperite la locul de reducere au evidențiat structuri asemănătoare ale acestor vestigii provenind din localități diferite. în cazul probelor de la Dulceanea și Dridu, de pildă, prezența aluminiului în mare cantitate (9 și respectiv 12 % al), constituie un indiciu asupra sursei de exploatare a minereului de fier, a acelor șișturi silicoase conținînd mineralizați! de oxizi de fier de neoformație existente în zonele respective. Se confirmă astfel presupunerile 83 că, la nivelul epocilor respective, erau puse în valoare, nu numai depozitele primare, dar și cele secundare răspîndite în toate formele de relief, situație similară cu cea observată în cadrul societății din secolele anterioare. în legătură cu această valorificare a mineralizațiilor secundare de importanță locală, este de subliniat marea dificultate a identificării mine- reului de fier în cadrul lentilelor de neoformațiuni, în care oxizii de fier sînt cantonați, aproape în toate rocile sedimentare, ca pigmenți sau ciment de legătură. Fiind, în general, roci, de neoformațiuni ale procesului de alteiare și precipitație, oxizii de fier se găsesc în compania a numeroase altor substanțe minerale a căror eliminare pune probleme tehnice deose- bit de sensibile și complexe. Or, aceste realități presupun bogate cunoș- tințe pentru depistarea materiei prime respective, cunoștințe, care, pe vremea aceea, nu se căpătau decît prin transmisia lor, a experienței în această privință, din tată în fiu, din generație în generație de-a lungul veacurilor, în cadrul aceleiași comunități omenești statornice. Tocmai de aceea valorificarea bogățiilor miniere reprezintă, poate, cea mai impor- tantă ocupație care conferă populației care o practică caracterul statornic, permanent asemenea îndeletnicire fiind incompatibilă cu nomadismul. 75 ,,Natura:”, 1930, nr. 6, p. 33; descrierea cuptorului descoperit aici și in Catalogue of the Collections in the Science-Museum South Kensigton-Metallurgy, 1925, p. 13. ’• V. Teodorescu, Comunicare la cea de a XlII-a sesiune științifică de rapoarte arheologice, Oradea, 1979; Șt. Olteanu, V. Teodorescu, N. Neagu, Rezultatul cercetărilor arheologice de la Șirna (jud. Prahova), anul 1918 cu prioire la secolele III XI, tn „Materiale și cercetări arheo- logice”, a XI 11-a Sesiune anuală de rapoarte, Oradea, 1979, p. 278. 77 S. Dolinescu-Ferche, Așezări din secolele III șt VI e.n., In sud-vestul Muntentet. Cer- cetările de la Dulceanea, București, 1974, pp. 62—98. 78 Informație A. Alexandrescu de la Institutul de arheologie din București; rezultatele tn curs de publicare. ’’ E. Zaharia, M. Petrescu, N. Zaharia, Așezări omenești pe teritoriul Moldovei din epoca paleolitică ptnă tn secolul al XVIII-lea, București, 1970, p. 241, 274. 80 Gh. Coman, Instalații pentru foc tn așezările culturii Dridu tn sudul Moldovei, in „Da- nubius”, 1970, pp. 167 și urm. 81 Comunicare făcută de Gh. Rădulescu la sesiunea anuală de rapoarte arheologice. București, 1977. *’ P. Diaconu, Șantierul arheologic Păcuiul lui Soare (r. Adamclisi), in „Materiale șl cercetări arheologice”, VII, p. 604. 83 Șt..Olteanu, Meșteșugurile din Țara Românească și Moldova, tn sec. X—XVII, Bucu- rești, 1969, p. 17; idem, Cercetări ...,tn op. cit., etc. 7-«. 1045 1 www.dacoromanica.ro 482 ȘTEFAN OLTEANU 18 O constatare cu adînci semnificații istorice se referă la permanența acestei activități pe tot parcursul epocii la care ne-am referit, adeseori în cadrul aceleiași așezări, de pildă, la Tîrgșor, Șirna, Dulceanca, Budureasca, Eratei etc., în ciuda condițiilor politice prilejuite de migrația popoarelor. Activitatea neîntreruptă de punere în valoare a acestor bogății miniere în cadrul aceleiași așezări, procedeele tehnice folosite, reprezintă incon- testabile mărturii ale tradiției acestei ocupații din epoca dacică pînă tîrziu în evul mediu românesc. Această dăinuire a tehnologiei tradiționale a fost pusă în evidență de unele rezultate semnificative ale descoperirilor făcute și ale analizelor de laborator. Dacă caracterul tradițional al utilizării fondanților în procesul de reducere a minereului de fier ar putea fi, eventual, contestat, acest proce- deu fiind cunoscut și de alte populații sedentare cu care populația de pe teritoriul României a avut diferite contacte în decursul mileniului I e.n., unele particularități ale tipului de cuptor folosit nu mai lasă nici o îndoială asupra transmisiei cunoștințelor tehnice în cadrul aceleiași comunități de viață. Este vorba de dăinuirea în spațiul carpato-danubian a tradiției geto-dacă de utilizare a tipului de cuptor de redus minereul de fier prevăzut cu orificiu lateral amenajat la baza acestuia, pentru evacuarea încărcă- turii și pentru folosirea foalelor manuale. După cum am observat mai sus, acest tip de cuptor, cu îmbunătățirea tehnică amintită, se întîlnește la daci, pentru prima oară, în secolele II—I î.e.n., la alte popoare el fiind atestat în secolele II—IV e.n. M. Dăinuirea acestui tip de cuptor pe teri- toriul României, atestarea utilizării lui, în continuare, după secolul al III-lea a fost pusă în evidență de descoperirile făcute la Fizeș și Soșdea (jud. Caraș-Severin) datînd din sec. IV. Este vorba de mai multe cuptoare de redus minereul de fier, asemănătoare ca manieră de construcție cu cele de la Doboșeni din secolele II—I î.e.n.. Particularitatea care asigură identitatea tehnologică a cuptoarelor de la Fizeș și Soșdea cu cele de la Doboșeni o constituie prezența în construcția lor a deschiderii laterale aflată la nivelul de călcare, deschidere care se astupa în timpul funcțio- nării cu o placă discoidală perforată prin care se introducea fluierul foalelor manuale. După terminarea reducerii, încărcătura cuptorului se evacua prin acea deschidere laterală, cuptorul se putea pregăti pentru o nouă încărcătură, evitîndu-se astfel distragerea acestuia 86. Pe de altă parte, rezultatul analizelor de laborator efectuate asupra unor vestigii ale procesului de reducere descoperite la Ciurelu (București) datînd din secolul al Vl-lea reprezintă o nouă dovadă a dăinuirii unor metodologii tehnice întîlnite la geto-daci. Am prezentat mai sus rezultatul analizelor efectuate pe vestigiile reducerii minereului de fier de la Ocnița din sec. I î.e.n. — I e.n., concretizat în cunoștințele tehnice pe care le posedau meșterii topitori daci în realizarea acelui prag al temperaturii necesară separării, în condiții optime, a metalului propriu-zis de sterilul * 84 M. Sîg. DuSek, Eisenschmelzbfen einer germanischen Siedlung bei Gera-Tinz, în Alt- Thiiringen, Weitnar, 1967, pp. 95 și urm.; M. A. Tihanova, în Kratkie coobscenie, 1974, nr. 140. p. 16. 84 E. laroslavschi, R. Petrovschl, Cuptoarele de redus minereul de Fier de la Fizeș, jud. CarașrSeoerin, în „Tlbiscum”, 1974, p. 147 șl urm.; vezi și I. Glodariu, E. laroslavschi, Civi- lizația fierului la daci, Ciuj-Napoca, 1979, p. 35. www.dacoromanica.ro 19 VALORIFICAREA BOGĂȚIILOR MINIERE 483 existent în minereu. Potrivit rezultatelor obținute prin analiza materia- lelor de la Ciurelu, topitorii din așezarea de aici posedau și ei aceleași cunoștințe tehnice ea și meșterii daci de la Ocnița 87 8B. Și într-un caz și în altul, este vorba de transmiterea cunoștințelor tehnice de-alungul secole- lor în cadrul aceleiași populații. Terminologia minieră, așa cum ni s-a transmis pînă în zilele noastre, reflectă și ea vechile tradiții daco-romane ale acestei îndeletniciri. Termi- nologia esențială legată direct de producția propriu-zisă este în cea mai mare parte de origine latină. Așa, de pildă, vechiul termen al documentelor noastre medievale, faur, derivă din latinescul faber, fierul pe care acești meșteri, făurari sau fierari îl prelucrau provine din ferrum, ian aurul din aurum, cuptorul de redus minereul din coctorium; cărbunele din carbo- carbonis; zgura din scoria; foalele de la foles etc. Așadar, cîteva exemple concludente, mărturii incontestabile ale perenității culturii și civilizației celor două popoare (dac și roman), cultură și civilizație integrate deplin și în chipul cel mai firesc cu putință, în con- textul societății de pe teritoriul Eomâniei în secolele III—XI, al cărei curs continuu de dezvoltare a condus la făurirea culturii și civilizației românești. Aceste dovezi demonstrează cu putere că poporul român, izvorît din împletirea a două mari civilizații a continuat să viețuiască statornic pe aceste meleaguri ducîndu-și mai departe vechile sale îndeletniciri, printre care și valorificarea bogățiilor miniere, moștenite din fondul dacic și roman și făurindu-și în decurs de secole propria sa istorie. V Cristalizarea și maturizarea raporturilor feudale în cadrul societății românești au provocat structurări importante și în domeniul valorificării bogățiilor miniere ale subsolului țărilor române. Exploatarea fierului datorită, pe de o parte, cerințelor din ce în ce mai crescînde pentru acest metal, pe de alta, progresului sensibil înregistrat în domeniul metalurgiei extractivo-reducătoare și al schimbului de produse, s-a concentrat în bazinele miniere primare bogate în minereuri de fier ”, renunțîndu-se, aproape total, la vechile practici cu randament economic scăzut și costi- sitor de valorificare a rezervelor sărace secundare de neoformațiuni88. Astfel Transilvania și Banatul rămîn principalele centre de exploatare a minereurilor de fier, de unde metalul respectiv va fi difuzat și în Țara Românească și Moldova. Exploatarea celuilalt metal, a aurului, se va intensifica atît în ceea ce privește extracția acestuia din filoane aurifere, cît și a celui aluvionar. 88 Analizele asupra vestigiilor de la Ciurelu au fost efectuate de aceeași persoană, ing. chimist D. Șeclăman de la Muzeul de istorie al R.S.R., care le-a efectuat și pe cele de la Ocnița in laboratoarele Muzeului și ale Uzinelor 23 August. 87 Șt. Olteanu, Cercetări cu privire la producția minieră din Moldova și Țara Românească In sec. X XVII, în ,,Studii”, 1966, nr. 5; N. Maghiar, Șt. Olteanu, op. cit., p. 99 și urm. 68 Printre progresele cele mai reprezentative în domeniul extracției și reducerii mine- reului de fier menționăm folosirea prafului de pușcă pentru dislocarea minereului, a unor noi metode de înaintare in galerii și de transport a minereului în subteran, precum și noi tehnologii în procesul de tratare șl reducere a minereului ca, de pildă, aplicarea forței hidraulice în acțio- narea țoalelor de introdus acrul în cuptorul-furnal (Șt. Olteanu, op. cit.; N. Maghiar, Șt. Ol- teanu, op. cit., p. 132 și urm.). www.dacoromanica.ro 484 ȘTEFAN OLTEANU 20 Cucerind Transilvania, regalitatea maghiară a procedat la aducerea unor mineri străini, care, alături de minerii români, să sporească bogăția în aur a cămării regale. Începînd din secolul al XlII-lea exploatarea auri- feră în Transilvania a fost mult extinsă, atît în suprafață, cît și în adîn- cime; în secolele următoare (XIV—XVII) se introduc în exploatarea auriferă procedee și mijloace perfecționate 88blB . Eaportul întocmit de doi comisari regali Wernher și Bornemisza în 1552 menționează, printre altele, că ,,în Transilvania se găsește mult aur și se obține mai ales prin spălare (loturis). Aproape că nu este loc în Transilvania ... în care să nu fie bogate spălătorii de aur ... Iar băieșii aurului — spun ei — sînt aproape toți români ...” w. Asemenea spălătorii de aur existau și în Țara Eomânească și Moldova. în 1500 se importau de la Sibiu unelte de fier în valoare de 900 dinari pentru spălătorii de aur din Eimnic (aurilavatores de Eybnigt)90. Diverși călători străini ca Jacques Bongars și Giovanni Botero care au vizitat în secolul al XVI-lea Țara Eomânească și respectiv Moldova arătau cum ...” aurul se scoate în mare cantitate din rîuri” fll. Tehnica folosită la spălarea aurului este redată de vestitul explorator de mine, medicul Samuel Koleseri la începutul secolului al XVIII-lea. Enumerînd rîurile ale căror nisipuri poartă fluturași de aur, el arată cum „pe lîngă aceste rîuri există cîte un scaun de spălat aur, adică o tablă prelungă (hîrloste), cu un capăt mai înclinat, care în Transilvania este mai scurtă și mai lată decît în Țara Eomânească. Aceasta se acoperă cu un țol mițos sau de cînepă, peste care se toarnă cu coșurile nisipul aurifer. Metalul e reținut de țol, care este strîns și spălat în apă pentru a se curăți de nisip cu ajutorul șaitrocului. în acest mod se spală și aurul din mină, căci minereul e prefăcut în pulbere cu ajutorul săgeților (șteam- puri); pulberea e dirijată prin niște canale la tăbliile așezate mai jos de pive acoperite cu țoluri. Șaitrocul era în Transilvania mai lung, iar nu pătrat ca în localitățile miniere din Ungaria” fl2. O altă descriere a acestor operațiuni ne-a lăsat un alt cunoscător al mineritului, J. Fridwaliszki. în descrierea sa el arată cum, mai cu seamă primăvara și toamna, după revărsarea apelor, minerii cercetau nisipul și îl spălau în vederea obținerii aurului. Ei își instalau scaunele de spălare lîngă pîrîiașele bogate în nisipuri aurifere; scaunele erau acoperite cu o zeghe poroasă numită țundră. Peste această țundră se răsturna nisipul aurifer cărat cu coșurile și căldările. Prin scufundări repetate ale acestui postav în hîrdaie, se alegeau firișoarele de aur care erau puse apoi în niște copăi. Aceste copăi, arată Fridwaldszchi, erau făcute din coaja arborilor 88 bis Este vorba printre altele, de folosirea In galeriile aurifere de la Brad la finele sec. XVI a vagoneților cu roți de lemn purtate pe șine, de asemenea de lemn. Uimește aici folosirea timpurie a schimbătorului de cale (ac și inimă) atestat pentru prima oară la această mină și este socotit ca cel mai vechi vehicol purtat pe șine cunoscut plnă acum (D. Leonida, Vin istoria formării fi dezvoltării Muzeului tehnic, In „Revista Muzeelor”, nr. 4, 1964, p. 351 — 354). De asemenea, de utilizarea crivacului la extracția minereului (Gepelschacht = puțul cu virtej), a steampurilor acționate de forța apei, a „mașinilor”, a operațiunilor tehnice de cupelare a metalelor etc. (N. Maghiar, Șt. Olteanu, op. cit., p. 132 șl urm.). 88 Hurmuzaki, II, pp. 729 — 740, 75; N. Maghiar, Șt. Olteanu, op. cit., p. 124 — 125. 88 Quellen fiir Geschichle der Stadt Kronstadt in Siebenburgen, voi. II, p. 293. 81 Hurmuzaki, XI, p. 190; Giovanni Botaro, La relationl universali, I, Benese, p. 162 și urm. 88 S. Kfileserl, Auraria Romano-Vaclca, ed. a Il-a, Bratislava, 1780. www.dacoromaiiica.ro 21 VALORIFICAREA BOGATELOR MIONtEERE 485 și ele au stîrnit o „mare admirație” din partea vizitatorilor, deoarece pre- veneau orice pierdere. ,,Aș crede, arată Fridwalcszki, că sînt mai bune ca acelea pe care le numim scheitrog” ®3. Așadar, unelte de lucru de veche tradiție folosite de minerii români la spălarea nisipurilor aurifere, de ran- dament superior în raport cu șaitrocurile. Epoca modernă și mai ales cea contemporană au dat un nou impuls valorificării bogățiilor miniere, celor două metale „cheie” în special, din subsolul României, Modernizările produse atît în domeniul extracției, cît și al obținerii metalului propriu-zis au sporit sensibil randamentul economic al acestei activități plasînd pe coordonate superioare întreaga muncă de punere în valoare a acestor bogății *4. Preluîndu-se această veche și neîntreruptă tradiție a valorificării bogățiilor miniere ale subsolului românesc, în special a punerii în valoare a rezervelor aurifere din nisipurile diferitelor rîuri din patria noastră, se afirmă, astfel prin însăși măsurile luate recent, una dintre permanențele fundamentale ale istoriei poporului român. LA MISE EN VALEUR DES RICHESSES MINIÎ1RES PAR LE PEUPLE ROUMAIN PENDANT L’ANTIQUITU ET LE MOYEN-ÂGE RfiSUMfi S’appuyant sur les lAsultats de recente date de l’investigation arch^ologique et historique, l’auteur releve le caractere permanent de la mise en valeur des richesses minieres du sous-sol de la Roumanie, depuis l’^poque g^to-dace jusqu’â celle contemporaine. Les derniers lAsultats des analyses de laboratoire physico-chimiques concernant certains vestiges arch^ologiques appartenant ă la societ6 g^to-dace, ainsi qu’au I-er milhkiaire de notre ere ont dămontr^ l’utili- sation dans l’exploitation aurifere et du minerai de fer de certains pro- c&16s technologiques depuis les G6to-Daces, jusque tard dans lap^riode f Modale. Dans le meme temps, la mise en valeur des gisements mătalliferes (des m^taux pr^cieux et du fer, consid&As en tant que m^taux „clef”) mais surtout de ceux alluvionnaires et de nâoformation, met eu lumiere la pdrennit^, tout au long de la păriode mentionn6e, de cette occupation transmise dans le cadre de la meme population de pere ă fils, d’une gene- ration ă l’autre, des connaissances concernant l’identification de l’endroit d’extraction, de r&luction et de coupellation des mâtaux, ph^nomenes qui conferent ă la communautâ de vie qui les pratiquaient le caractere d’une population stable, ph^nomenes incompatibles avec le nomadisme. 13 13 J. Fridwaldski, Mineralogia magni principalus Transiluaniae, trad, efectuate la Inst. de Istorie ,,N. lorga”. București, p. 93. M Vezi N. Maghiar, Șt. Olteanu, op, cf/,_ p. 207 și urm.. www.dacoromamca.ro www.dacoromanica.ro TENTATIVE DE CONSOLIDARE A SOCIETĂȚII NAȚIUNILOR (1922-1925) DE EL1ZA CAMPUS Cronica istorică a relațiilor internaționale, dintre anii 1922—1925, consemnează numeroase fapte care indică, fără de tăgadă, că încă în primii săi ani de funcționare, Societatea Națiunilor a fost nevoită să treacă la unele acțiuni destinate consolidării propriului său statut. Ilustrative în acest sens, sînt amplele discuții cu caracter juridico- politic ca și minuțioasele lucrări ale unor comisii specializate, organizate de forai de la Geneva, care au îngăduit elaborarea documentelor intitulate : Tratatul de Asistență mutuală și Protocolul de la Geneva. Cauzele multiple și deosebit de complexe, care au determinat apa- riția acestor documente destinate consolidării Societății Națiunilor, nece- sită investigații atît în domeniul relațiilor interstatale cît și în cel legat atît de rolul Societății Națiunilor cît și de conținutul Pactului care suferise pe parcurs unele modificări ce puteau periclita — într-un anumit fel — însăși esența sa. Chiar și o scurtă trecere în revistă a evenimentelor internaționale vădește, pe deplin, că deși războiul se încheiase și că tratatele de pace fuseseră semnate, atmosfera continua să fie totuși poluată de tentative de violență sau de amenințare cu violența ; de contradicțiile dintre învinși și învingători, aceasta dacă nu am evoca decît controversele ridicate de problema reparațiilor \ de opoziția punctelor de vedere dintre Franța pe de o parte și Marea Britanie și Statele Unite, pe de altă parte, privind unele principii referitoare la relațiile economice postbelice 2; de neliniștea rezultînd din mișcările social-politice ce aveau loc în unele state, îndeosebi 1 Ema Nastoviei, Unele implicații ale problemei reparațiilor germane In anii 1919—1924 in Relații Internationale tn perioada interbelică, Edit. politică, București, 1980, p. 79—130. a Yves-Henri Nouailhat, Franțais, Anglais et Americaines face au probleme de la ri- organisation de commerce internaționale, „Relations Inlernalionales”, nr. 10 1977, p. 97 — 114. Evocă planul lui Etienne Clementei care, frică din 1916, dorea un acord anglo-franCo-american privind organizarea economică a Europei postbelice. Americanii, de acord cu englezii, s-au situat pe poziția porților deschise și cu evidentă hotărfre de a favoriza refacerea rapidă a Ger- maniei. Vezi in acest sens și Bertrand de Jouvenel, D’une guerre ă l’autre, De Versailles ă Locarno, p. 223, 224; vezi și modul cum unii oameni politici, martori oculari, vedeau refacerea economică, îndeosebi a Europei: J. Caillaux, Ou va la France? Oă va l’Europe? Ed. Ă la Sirene, Paris, 1924, p. 273 275. Arată necesitatea unei federalizări economice a statelor. „REVISTA DE ISTORIE”, Tom 34, nr. 3, ^W^dăbOrOmailiCa.rO 488 BLdZA CAMPUS 2 europene 3; de instaurarea regimului fascist în Italia4; de tensiunile provocate de asperitățile anglo-franceze în problema securității Franței, dacă nu ne am referi decît la Conferința anglo-franceză de la Cannes din ianuarie 1922 5; de contradicțiile fundamentale dintre statele capitaliste și U.E.S.S., scoase la iveală, odată mai mult, în aprilie 1922, la Conferința de la Genova și de neliniștea produsă la 16 aprilie 1922 din pricina semnării, la Eapallo ®, a cunoscutului tratat sovieto-german. Dealtfel, motive de neliniște continuau să persiste, pentru că apă- reau și unele focare de violență, dacă relevăm problema ocupării de către Franța a regiunii Euhr ; sau incidentele de la Corfu și Fiume, dacă ne limi- tăm doar la Europa. Cu atît mai mult, într-un asemenea climat, atenția se îndrepta spre Societatea Națiunilor care purta încă aureola tuturor speranțelor. In prunii săi ani de funcționare, Societatea Națiunilor căpătase o evidentă autoritate izbutind să-și îndeplinească, într-o anumită măsură, obligațiile ce-i fuseseră atribuite. în mod practic, ea reușise, de pildă, să administreze, teritoriul Saar *, în ciuda poziției de mare putere a Franței. Este destul să reamintim că în februarie 1920, Consiliul Societății Națiuni- lor organizase Comisia de guvernare pentru Saar 7, compusă din cinci membri, care avea ca președinte pe francezul Eault. încă de Ia bun înce- put, Eault a monopolizat cele mai importante sarcini 8, impunînd întregii 3 Jaime Vicens Vlves, Approaches to the History of Spain Universlty of California Press, Berkeley, Los Angeles, London, 1970, p. 146 150; Milică Moldoveanu, Polonia în Regimurile fasciste ți totalitare din Europa, voi. II, Edit. militară, București, 1980, p. 28, 29. 4 Maria Covaci, Italia, In Regimurile fasciste și totalitare din Europa, voi. I, Edit. Militară, București, 1979, p. 82 — 166; The place of fascism tn European History, ed. by Giibert Ailar- dyce, Englewood Ciiffs, New Jersey, 1971; Ernst Nolte, Die Faschistischen Rewegungen, tn Weltgeschichte des 20 Jahrhunderts, Deutschen Taschenbuch 'Verlag, Mdnchen 1971; Pierre Milza, Fascismes et ideologie reactionnaire en Europe (1019 1945), Armând Colin, Paris, 1969. * Bertrand de Jouvenel, op, cit., p. 256, 257; Henry Wickham Steed, Mes Souoenirs, voi. II, Pion, Paris, 1927, p. 354-358. • Gustav Hllger, Wir und der Itreml, Deutsch Sooietische Reziehungen (1918 1941), Athenăum Verlag, Frankfurt an Main, Bonn, 1964; p. 112; Bertrand de Jouvenel, op. cit., p. 269—281; E. M. Chossudovsky, Chicherin and the Eoolution of Soviet Foreign Policy, Gra- duale Institute of International Studies, Geneva, 1973, Colleclion „Conferences”, nr. 10. ’ * Prin Tratatul de la Versailles, se hotărise ca acest teritoriu să fie administrat de So- cietatea Națiunilor, pină in anul 1935, cind trebuia să aibă și a avut loc, plebiscitul prin care teritoriul Saar a trecut la al III-lea Reich. Franța, conform Tratatului, avea dreptul să exploa- teze minele de cărbuni și avea deplină libertate fn toate chestiunile legate de producția de cărbuni. ’ Frances Kellor, Antonia Hatvany, Securitg agalnst War, The Macmillan Company, New York, 1924, voi. I, p. 97. Președintele (Rault, francez); membri: 1 belgian (maior Lam- bert), 1 danez (contele von Moltke Huitfeld), 1 canadian (Waugh), 1 membru născut in Saar von Boch. 8 Ibidem, p. 97. Tabloul sarcinilor Președ. francez membrul belgian membrul danez membrul canadian membrul din Saar Afaceri externe Afaceri interne Securitate Comerțul, Industria și munca Asigurări sociale Lucrări Publice Căi ferate Poștă și telegraf www.da Educație Justitie Culte coromanica Finanțe Aprovizionare ,ro Agricultura Sănătate publică Tarife, impozite, taxe 3 SOCIETATEA NAȚIUNILOR (1922—1925) 489 administrații punctul de vedere al Franței. Din această cauză, s-au produs nenumărate incidente, îndeosebi în primele luni ale anului 1923 9, ceea ce a provocat în iulie 1923 o anchetă a Societății Națiunilor, anchetă care s-a soldat cu o decizie în favoarea revendicărilor locuitorilor din Saar, cu aplanarea diferendelor, dar și cu expresii de deosebite aprecieri pentru eforturile depuse de Comisia de guvernare 10. în orice caz, rezultatul a fost o evidentă creștere a rolului Societății Națiunilor. De asemenea, acțiunea de protecție a orașului liber Danzig11, în conformitate cu articolele 102, 103, 104 ale Tratatului de la Versailles, a relevat pe deplin, că Societatea Națiunilor poseda o capacitate efectivă de a conduce, ea mînuind cu dexteritate pîrghiile tenacității, dar și pe cele ale flexibilității. Aceasta, dacă nu am evoca decît faptul că situația juridico-politică a orașului Danzig se bizuia pe prevederile Tratatului de la Versailles, pe cele ale Pactului forului de la Geneva, pe Convenția cu Polonia, pe Constituția orașului ca și pe guvernarea lui de către Senatul din Danzig. Polul crescînd al Societății Națiunilor al cărui țel suprem era orga- nizarea și apărarea păcii universale și indivizibile reiese și din faptul că atît marile puteri cit și micile state au recurs în acea vreme, de multe ori, în cazuri deosebit de dificile, la ajutorai Societății Națiunilor. Astfel, în chestiunea liniei de demarcație între Germania și Polonia, în Silezia Superioară, marile puteri aliate au cerat Consiliului să rezolve problema, angajîndu-se să respecte decizia luată de acest for *. Pentru a multiplica exemplele în acest sens, nu este lipsit de interes nici referirea la diferendele albano-iugoslav și albano-grec din anii 1921 — 1923, cînd părțile au simțit nevoia să se adreseze Societății Națiunilor în ciuda faptului că disputa lor era de competența Conferinței Ambasadorilor, care a avut dealtfel, ultimul cuvînt în soluționarea acestor spinoase pro- bleme de frontieră. Autoritatea Societății Națiunilor a atins însă un record efectiv în disputa atît de spinoasă dintre Finlanda și Suedia pentru insulele Aaland**. Comitetul de juriști12, numit de Consiliu în iulie 1920, a examinat pro- blema luînd în considerare interesele generale cu caracter internațional și a atribuit apoi Consiliului Societății Națiunilor jurisdicția și deci autori- tatea necesară de a se pronunța. Prin decizia 13 de la 24 iunie 1921 s-a 9 Ibidem, p. 115 — 118. 10 Ibidem, p. 115 118. 11 Ibidem, p. 127 128. * Decizia Consiliului a avut un caracter ambiguu, așa cum tot ambiguu a fost și ple- biscitul din Silezia Superioară, din martie 1921; votul general apărea ca favorabil pentru Ger- mania; votul pe comune apărea ca favorabil pentru Polonia, astfel Incit Comisia internațională nu putuse determina frontiera. ** Grup de insule in Marea Baltică, la gura golfului Botnic, separate de Suedia prin Îngusta mare Aaland și legate de Finlanda printr-un lanț de stinci și mici insule. Insulele Aaland au o mare importantă strategică. Cind Finlanda și-a declarat tn 1917 independentă, poporul din insulele Aaland, pe baza aceluiași principiu al autodeterminării, și-a exprimat dorința de a se reun' cu Suedia, deoarece vorbea limba suedeză și avea tradiții și sentimente patriotice legate de Suedia. 19 Frances Kellor and Antonia Hatvany, op. cit., voi. I, p. 284 — 298; Comisia juridică era formată din: F. Larnaude, decanul facultății de drept din Paris; prof. A. Struycken, con- silier de stat-Olanda; Max Huber, consilier al departamentului politic — Elveția. 13 Ibidem, p. 292/Minuta celei dc-a 13-a sesiuni a Consiliului Societății Națiunilor. www.dacoromaiiica.ro 490 EMZA CAMPUS 4 recunoscut suveranitatea Finlandei asupra insulelor Aaland, dîndu-se concomitent, foarte largi drepturi de autonomie populației. De asemenea, la 20 octombrie, același an, a fost semnată, la Geneva o Convenție referi- toare la demilitarizarea insulelor Aaland 14. Hotărîrea indiferent de ne- mulțumirea unora sau altora a fost acceptată și pusă imediat în aplicare. Desigur, autoritatea de atunci a Societății Națiunilor a atins un punct maxim, dar mulți s-au întrebat dacă încălcarea principiului autodetermi- nării în favoarea unei reglementări internaționale oricît de echitabilă ar fi fost ea, nu lăsa totuși porți deschise spre compromisuri cu mult mai grave. Aceasta, cu atît mai mult, cu cît între anii 1920—1923 principiile de echitate și de egală îndreptățire, înscrise în Pact, fuseseră sporadic încălcate de către marile puteri. Astfel, în 1920, așa cum se știe, Polonia, stat membru al Societății Națiunilor a invadat Vilna * *, capitala Lituaniei, sfidînd Societatea Națiunilor, care izbutise nu numai să traseze o linie de demarcație între cele două state, dar prezidase și la semnarea unui acord între ele. Dacă Polonia nu s-ar fi bucurat, așa cum se știe, de pro- tecția nemijlocită a Franței15, incontestabil că acest act nu ar fi avut loc și prestigiul Societății Națiunilor nu ar fi fost atins. Oricum, în anul 1923, se putea constata că îu ciuda respectului ce inspira, Societatea Națiunilor nu putea, concret, să stăvilească unele acțiuni arbitrare. Or, tocmai în acest an 1923, dorința de a pune capăt arbitrariului era omniprezentă sperîndu-se că forul de la Geneva va putea să impună urbi et orbi forța dreptului. Numai că tocmai în 1923, opinia publică asista la un incident — invazia insulei Corfu de către Italia fascistă** — incident care atesta, 14 Ibidem, p. 297, autorul constată că astfel Societatea Națiunilor continua politica de demilitarizare stabilită de marile puteri in 1856. * In februarie 1918, Consiliul de Stat al Lituaniei a proclamat Independenta statului, în timpul războiului sovieto-polonez, Polonia a ocupat Vilna. în Iulie 1920, forțele poloneze au fost obligate să evacueze Vilna. Guvernele sovietic și lituanian au incheiat tot in 1920 un tratat, stabilind liniile dc frontieră. Vilna răminea capitala Lituaniei. Polonia a arătat atunci Societății Națiunilor că intervine in Lituania, din multiple considerente; guvernul lituanian a arătat la rindul său Societății Națiunilor, la 20 august 1920, că a propus Poloniei o linie de demarcație. Disputa polono-lituană a fost luată imediat in dezbatere de Consiliul Societății Națiunilor. Paderewski și Valdemar au arătat la Geneva punctele lor de vedere. Consiliul a numit in sept. 1920 o comisie militară, care trebuia să pună capăt ostilităților polono-lituaniene. în octombrie 1920, Comisia aceasta a fixat o linie de demarcație. în urma acestei decizii, repre- zentanți polonezi și lituanieni s-au intilnit la 30 septembrie pentru a negocia un acord. La 7 octombrie ei semnau acordul. în acest timp, sfidind hotăririlc Societății Națiunilor, sfidind tratatele, generalul polonez Zeligowski a ocupat, în fruntea unei armate de 20.000 oameni, orașul Vilna. 18 David W. Wainhouse and. ... International Pcace. Obseroation, The .Johns 1 lopkins Press, Baltimorc, 1966, p. 9. ** Factologic, Invadarea insulei Corfu se prezintă astfel: 27 august 1923, membrii ita- lieni ai Comisiei pentru delimitarea frontierei grcco-albaneze sint asasinați pe teritoriul grec, lingă lanina, de asasini necunoscuți: 31 august 1923, Conferința ambasadorilor ordonă Greciei să facă o anchetă și să dea reparații Italiei; 31 august 1923, flota italiană bombardează Corfa și ocupă insula; 1 septembrie 1923, Grecia acceptă dispozițiile Conferinței ambasadorilor; note din 5, 8, 9 septembrie 1923 ale Conferinței ambasadorilor in care se concretizează toate obli- gațiile materiale și spirituale ale Greciei față de Italia; 17 — 21 septembrie 1923, Comisia inter- aliată face o anchetă la lanina; 26 septembrie 1923, Conferința ambasadorilor ordonă Greciei să execute în Întregime obligațiile ce 1 s-au cerut; 27 sept. 1923, Grecia acceptă și Corfu este evacuat de trupele Italiei fasciste; Constantin Svolopoulos, La politique exterieure de la Grbce apres le Trăite de Lausanne, Institut de Droit International public et des Relations Internatio- nales, Salonique, 1977, p. 174. www.dacoromanica.ro 5 SOCIETATEA NAȚIUNILOR (1922—1325) 491 pe deplin, că marile puteri nu numai că desconsiderau recomandările Con- siliului, dar împiedicau, prin diferite forme, Adunarea, de a lua în discuție actul de violență, comis de Italia. Aceasta, se știe, invadase insula Corfu înainte ca vinovăția Greciei să fi fost stabilită de forurile de justiție inter- naționale. în orice caz, din corespondența între Consiliul Societății Națiu- nilor și Conferința ambasadorilor se poate constata că recomandările Consiliului au fost prea puțin luate în seamă 16, iar Adunarea, care și-a deschis lucrările la 3 septembrie 1923, nu a putut, din cauza presiunilor la care a fost supusă, să includă pe ordinea de zi chestiunea Corfu 17. Dezamăgirea era cu atît mai mare, cu cît la 31 august, în momentul cînd invada Corfu, Italia dădea și un ultimatum Regatului sîrbilor, croa- ților și slovenilor pentru schimbarea statutului orașului liber Fiume *. Societatea Națiunilor, unde fuseseră înregistrate tratatele iugoslavo-ita- liene, referitoare la statutul orașului liber Fiume, nu a fost însă capabilă să oprească acest diferend dintre două state membre. Este firesc deci să se ridice întrebarea : de ce nu a putut să-și exercite Societatea Națiu- nilor rolul său primordial ? De ce nu a putut apăra pacea universală și indivizibilă ? Un singur răspuns, desigur, nu se putea și nu se poate da acestei esențiale întrebări. Exista, incontestabil, o continuă luptă dintre noile principii înscrise în Pact și vechile formule utilizate în trecut: Balanța forțelor, Concertul european ș.a. Poziția de mare putere continua să per- siste, căci, „capacitatea de a impune voința sa altora” era și este mereu prezentă iar faptul, invocat de Duroselle ca „o mare putere este un stat capabil, m anumite circumstanțe, de a modifica voința indivizilor, a gru- pelor sau a altor state” 18, este actual azi, ca și în anul 1923. Se poate afirma deci că existența opoziției ireductibile între vechile formule de guvernare, care operau pe plan internațional paralel cu noile principii, bazate pe Pactul Societății Națiunilor, influența în mod negativ deciziile forului de la Geneva. De asemenea, în ciuda faptului deosebit de meri- toriu că la Societatea Națiunilor funcționa principiul deplinei egalități între statele mari și mici, marile puteri aveau totuși posibilitatea să-și exercite influența prin membrii permanenți din Consiliu, prin faptul că toate comisiile și comitetele erau în genere numite de Consiliu și că în multe 16 Frances Kellor and. ... op. cit., p. 218 — 222; autorul reproduce în întregime note din 29 august. 30 august 1923 și din 6, 8, sept. 1923. 17 Din 4 pînă in 10 septembrie 1923, lucrările Adunării au fost suspendate, iar la 10 septembrie, deoarece Conferința ambasadorilor iși redactase deciziile, s-a considerat că Adunarea nu are de ce să mai discute problema. * Chestiunea orașului Fiume a fost reglementată prin tratatul de la Rapallo, între Italia și Regatul sîrbilor, croatilor și slovenilor, din 12 noiembrie 1920. Fiume era recunoscut ca oraș liber sub obligația solemnă de a-1 respecta a ambelor state; in mai 1922, convenția de la Santa Margherita dintre cele două state confirma, in mare, Tratatul de la Rapallo. In august 1923, Mussolini, care reluase discuțiile despre Fiume, voia noi aranjamente. A făcut propuneri Iugoslaviei, care trebuia să se decidă pînă la 31 august. Iugoslavii au obținut prelun- girea termenului pină la 15 septembrie 1923. La 16 septembrie, Mussolini și-a luat ,,libertatea de acțiune” și a anexat Fiume. La 25 ianuarie 1924, a fost semnat la Roma un acord iugo- slave italian, care a dat unele compensatii Iugoslaviei și a consfin|it anexarea orașului Fiume. 18 Jean-Baptiste Duroselle, Qu’est-ce țqu’une grande Puissance, „Relations interna- tionales”, nr. 3/1977 p. 3; Bengt Broms, The doctrine of equality of states as applied in interna- țional organizat ions, University of Helsinky, Helsinky, 1959, p. 2, 123, 124. www.dacoromanica.ro 492 EMZA CAMPUS 6 posturi-cheie funcționau reprezentanți ai marilor state19. Adunarea însă prin structura sa putea stăvili arbitrariul marilor puteri iar procedura — regula unanimității — asigura egalitatea în drepturi a statelor. Nu se putea așadar opri activitatea statelor mici cu interese așa-zise „limitate”. Totuși, așa cum am arătat mai sus, în problema invaziei din Corfu, se puteau exercita presiuni. Așadar, iată un nou aspect care poate constitui e explicație la întrebarea pe care ne am pus-o. Apoi, trebuie să mai con- statăm că în pofida marii mutații consemnate în relațiile internaționale prin crearea, pentru prima oară în istoria omenirii, a unei organizații mondiale destinate să apere pacea, Societatea Națiunilor avea serioasa carență, de a nu fi pe deplin universală. Retragerea Statelor Unite a lărgit, incontestabil, această carență. Unii istorici consideră chiar că această acțiune de izolare a Statelor Unite a dăunat pînă într-atîta forului de la Geneva, încît discuțiile care au dus la o anumită slăbire a Pactului au constituit o consecință directă a acestei retrageri20. Astăzi însă, analiștii, istoricii au ajuns la concluzia că mitul izolaționismului Statelor Unite tre- buie înlăturat, că în ciuda declarațiilor, Statele Unite au continuat să fie prezente și în Europa și la Societatea Națiunilor 21. Nu se poate contesta însă faptul că în anii 1922—1925, de care ne ocupăm, retragerea Statelor Unite a avut o anumită influență negativă asupra Societății Națiunilor. Dacă lăsăm la o parte aceste constatări, care pot constitui și un răspuns parțial la întrebarea noastră și trecem nemijlocit la lucrările propriu-zise ale Societății Națiunilor, trebuie, din nou, să relevăm că în cadrul marilor pași făcuți pentru o reală democratizare a vieții internaționale, apăreau fisuri neliniștitoare. încă de la prima sesiune a Adunării s-a produs o acțiune care avea să aibă largi și nefaste consecințe. La 4 decembrie 1920, Canada a cerut ca art. 10 al Pactului Societății Națiunilor să fie eliminat22. Chiar din momentul elaborării Pactului și apoi a adoptării sale de către Conferința Păcii, articolul 10 a fost considerat ca fiind coloana vertebrală a statutului23, căci în conformitate cu conținutul său, integri- tatea teritorială și independența statelor membre erau garantate, ele fiind astfel asigurate că forța sau amenințarea cu forța putea fi stăvilită. Canada, care încă în timpul lucrărilor Conferinței de Pace, ceruse exclu- 19 Bengt Broms, op. cit., p. 150, 151, 152, 153. 20 Edgard Milhaud, La France aoait raison. Securit^ collectioe. Ed. de la Baconniere, Neuchâtel Suisse, 1945, p. 101 117. Capitolul Le Canada contre l'article 10. 21 D. Artaud, Aux origines de l’Atlantisme: la recherche d’un equilibre europeen au len- demain de la premiere guerre mondiale. „Relations Internationales”, no 10 1977, p. 117, 118, 122. Autorul ajunge la concluzia că prin planul Young este marcat momentul reconcilierii dintre Învinși și Învingători grafie arbitrajului american — bazele comunității Atlantice de astăzi. S-ar putea insă replica autorului că Acordurile de la Locarno din 1925 și intrarea Germanici In 1926 la Societatea Națiunilor sînt tot atitea fapte, anterioare planului Young, și care pot marca reconcilierea dintre Învinși și Învingători. Pentru ideea mitului izolaționismului, Artaud citează, o mulțime de istorici americani, dintre care cel mal Important ni se pare a fi Gordon Levin, Woodrour Wllson and World Politics, New York, 1968. 12 Edgar Milhaud, op. cit., p. 101. 23 Gustav Pordea, Organisme de securitate internațională, Cartea Românească, Cluj, 1946. Pactul Societății Națiunilor, p. 323—339. Conține 26 articole. Conținutul art. 10, p. 328, 329: Membrii Societății se obligă a respecta și menține împotriva oricărei agresiuni exterioare integritatea teritorială și independența politică actuală a tuturor membrilor societății. In caz de agresiune, Consiliul va aviza asupra măsurilor ce pot asigura executarea acestei obligațiuni. www.dacoromanica.ro 7 SOCETATEA NAȚIUNILOR (1022—1925) 493 derea art. 10, revenea asupra acestei probleme, arătînd că din cauza garan- țiilor incluse în art. 10, ,,o națiune se putea găsi angajată într-un război, pentru care ea nu avea nici un interes” 24 * 26 27. Discuțiile în jurul acestei ches- tiuni au fost aprinse și de multe ori violente. Procedura a fost lungă Z6, deoarece în fond, prin art. 10, se stabileau în mod necondiționat pentru toți membrii Societății drepturi cît și îndatoriri absolute. Joseph Bar- thelemy, delegatul Franței a caracterizat în mod magistral art. 10 ca „fron- tonul marelui templu al organizației noastre internaționale; drapelul, deviza noastră, Declarația noului drept internațional” Z6. Acest articol unic care avea o reală forță intrinsecă și căruia evident nu i se puteau aduce modificări, a fost însă efectiv slăbit prin soluția ce s-a găsit de a lega funcționarea sa de aparatul juridic general al altor articole din PactZ7. După îndelungi discuții, la a IV-a sesiune a Adunării din 1923, proiectul de rezoluție privind modul cum trebuie aplicat, art. 10, a fost votat, cu un amendament propus de Marea Britanie 28 *, amendament care, fără să modifice textul propriu-zis al art. 10, îl slăbea, dîndu-i forme cu totul aleatorii de interpretare. Totuși, Adunarea a votat proiectul cu 29 voturi pentru, 1 contra * și 13 abțineri. Nu este de mirare că state ca Polonia, Cehoslovacia, România, Regatul sîrbilor, croaților și slovenilor, Estonia, Finlanda, Letonia, Lituania ș.a., s-au abținut și nu din curtoazie” w, cum afirmă Edgard Milhaud, ci pentru că se simțeau direct lovite atît de slăbirea art. 10 cît și de faptul că pînă și Franța, care avea interese similare cu ale lor, votase pentru. Chiar și această scurtă referire la controversatele discuții și la deci- ziile luate în jurai art. 10 relevă, în mod vădit, că Pactul suferise o modifi- care, care putea avea cele mai imprevizibile consecințe. în această atmosferă, s-a impus necesitatea făuririi unor noi instru- mente politico-juridice menite nu numai să înlăture efectivele carențe ale statutului Societății Națiunilor, ci s-o și întărească. Astfel, și-a făcut apa- riția Tratatul de asistență mutuală. Origina și ideile sale conducătoare se găsesc în mod evident, în Rezoluția a XlV-a a celei de-a treia sesiuni a Adunării 30 din octombrie 1922 31. Aceasta conține, în esență, prin- 24 Reprodus dupâ Edgard Milhaud, op. cit., p. 103, care citează in Întregime cele 4 puncte ale Memorandumului delegației canadiene din actele Comisiei de amendamente a Pactului (C 215.M.154. 1921.A.C 28, p. 6). 26 La prima sesiune din decembrie 1920, Adunarea a constituit o Comisie de amendamente. Aceasta a cerut ajutorul unei comisii de juriști, care a arătat că nu se poate face vreo schimbare in art. 10, fără a-i atinge esența. Discuțiile au continuat in comisii și subcomisii pină la sesiunea a IV-a a Adunării din 1923. 28 Edgard Milhaud, op. cit., p. 105. Citează procesul verbal al sesiunii Adunării din 23 sept. 1922. 27 A fost legat de articolele 16 șl 17, astfel incit s-a ajuns la interpretarea că orice stat era liber de a executa sau nu recomandările Consiliului. 28 Edgard Milhaud, op. cit., p. 115, se arăta: Aparține corpului constituțional al fiecărui stat de a decide, In ceea ce privește menținerea independenței și integrității teritoriale a statelor membre, in ce măsură acest stat este obligat de a asigura executarea numitei obligații prin utilizarea forțelor sale militare. * Persia. 28 Ibidem, p. 116. 80 Rezoluția a XlV-a și lucrările sesiunii a treia a Adunării Societății Națiunilor in Journal Officiel de la Sociătfe des Nations, Novembre 1922, p. 1210 ș.a. (J.O.S.D.N.). 81 Edgard Milhaud, op. cit., p. 124, arată că Rezoluția a XlV-a s-a inspirat in mod sub- stanțial din Proiectul prezentat la 3 iulie 1922, Comisiei temporare mixte, de către lordul Robert Cecil, reprezentant al Africii de Sud. www.dacoromanica.ro 494 ELIZA OAMPU3 8 cipiile, pe baza cărora a fost elaborat Tratatul de Asistență mutuală și anume: 1) Nici un plan de reducere a armamentului nu poate reuși decît dacă este general. 2) Nu s-ar putea lua responsabilitatea dezarmării decît în schimbul unei garanții de securitate 32. O asemenea garanție poate oferi un acord defensiv accesibil tuturor statelor care s-ar angaja să dea asistență efectivă și imediată victimei, în conformitate cu un plan pre- stabilit. în genere, ajutorul va fi limitat la statele situate în aceeași parte a globului. 4) Condiția primă pentru realizarea tratatului este consimță- mîntul prealabil al statelor, de a trece la o reducere a armamentului. Textul acestei rezoluții a fost trimis de Consiliu statelor membre ale S.D.N. pentru a-și formula opiniile. Cîteva luni mai tîrziu, la cererea Comisiei temporare mixte, documentele privitoare la Tratatul de Asisten- ță mutuală au fost înaintate și altor state din afara S.D.N., ca U.R.S.S. Statele Unite ș.a. în genere, lucrările care au precedat elaborarea Tratatului au fost de lungă durată și discuțiile din Comisii au avut uneori un caracter net controversat. Concomitent cu sosirea răspunsurilor guvernelor 33, privitoare la rezoluția a XlV-a, Comisiile specializate ale S.D.N. lucrau la elaborarea proiectului de Tratat. încă de la bun început, răspunsurile în problema primordială a reducerii armamentului au scos la iveală o oarecare neîncredere în eficaci- tatea acestei măsuri de majoră importanță. România, de pildă, a răspuns la 18 decembrie 1922, arătînd 34 * * * că, îu principiu, consideră reducerea arma- mentului ca foarte necesară date fiind și dificultățile economice prin care trec toate statele Europei. De aceea, ea și-a redus și în circumstanțele actuale, contingentele și cheltuielile pentru armament la minimum com- patibil. Regretă că situația sa geografică nu-i permite să procedeze la reducerea ce-ar dori; reducere pe care nu o va face decît atunci cînd va obține garanții eficace pentru securitatea sa” 38. în fond, răspunsul României constituia miezul întregii dezbateri, care se ducea în a treia comisie a Adunării între Henry de Jouvenei și lordul Robert Cecil, cu privire la clauzele Tratatului de Asistență mutuală. Diplomatul francez arăta cu toată tăria : „Este de la sine înțeles că mari națiuni, la adăpostul frontierelor lor fortificate din punct de vedere militar sau la adăpostul frontierelor lor maritime, pot gîndi că este primejdios pentru ele de a da garanții statelor tinere, a căror viață este încă incertă și a căror securitate nu este bine organizată. Da este adevărat, dar o spun cu singuranța că vorbesc în numele țării mele, ale cărei sentimente și tradiții le cunosc : tocmai acest lucru trebuie făcut. Este datoria celor puternici de a veni în ajutorul celor slabi” 3a. Deci, necesitatea garanțiilor trebuia, în spiritul 33 J.O.S.D.N. Ffrvrler 1923, p. 174. Lettre circulaire aux membres de la S.D.N. le 23 Oc- tobre 1922, semnată G. Da Gama, Președintele Consiliului. Conține rezoluția a XlV-a. 83 J.O.S.D.N., Ffrvrier 1923, p. 175. RGponse du gouvernement de la Roumanie, le 18 decembre 1922, Bucarest. M Ibidem. 38 J.O.S.D.N., Marș 1923, p. 295, Rapport de M. Viviani et rSsolulions adoptfcs par le Conseil. S-a hotărît 1 iunie 1923, ca dată ultimă pentru primirea răspunsurilor. 33 S.D.N., AssemblSe 1922, 3e Commission, p. 32, 33, Reprodus după E. Milhaud, op. cit., p. 130. www.dacoromanica.ro 9 SOCIETATEA NATTtmULOR (1922—1925) 4g5 multor state mari și mici, să fie prioritară, pentru ca Tratatul de Asistență mutuală să poată cnprinde clauze privind o reală dezarmare. Din răspunsurile guvernelor, dealtfel, se degajau și alte mari con- troverse, care minau politica de securitate, punîndu-și amprenta pe ten- tativele de a o consolida. în acest sens, răspunsul guvernului bulgar 37 este ilustrativ. Considera că Bulgaria a fost injust tratată. Cerea de aceea, între altele, ieșire la Marea Egee, aplicarea dispozițiilor privind dreptul minorităților și o mărire a armatei * 38 * 40, făcînd concomitent o serie de con- siderente care, ca și răspunsul guvernului ungar vădeau rezerve față de noul instrument de securitate, în curs de elaborare, la S.D.N. Răspun- surile altor state mici ca Panama Colnmbia 41, Bolivia 42, Finlanda 43, Letonia44 ș.a., relevînd nivelul scăzut de armament al acestor state, explica și interesul lor pentru Tratatul de Asistență mutuală. Răspunsul negativ al Canadei însă, dominion britanic, atesta interesul permanent al acestui stat pentru nevoile generale ale imperiului45 *. între timp, comisiile specializate ale S.D.N. terminaseră aproape lucrările proiectului de Tratat 4B, arătînd că primiseră și proiecte, ca cel al lordului Cecil, și sugestii, ca acelea ale Biroului Internațional al Muncii privind necesitatea de a grăbi dezarmarea morală, printr-o reală cooperare a națiunilor 47. Cereau, dată fiind importanța instrumentului ce elaborau, extensiunea examinării lui și de state care nu erau membre ale Societății Națiunilor 48. Faptul acesta trebuie subliniat, în mod deosebit, căci el demonstrează neta ten- dință de a depăși carența referitoare la universalitatea Pactului. în iulie 1923, proiectul de Tratat de Asistență mutuală a fost discutat în cadrul Comisiei permanente consultative, care a întocmit Avizul49 referitor la acest tratat, trimițîndu-1 apoi Consiliului. Discuțiile din Comisie s-au concentrat asupra : condițiilor generale necesare unui tratat de garan- ție; asupra valorii, și inconvenientelor inerente unui atare tratat, ca și asupra acordurilor particulare și a celor regionale, probleme inserate în articolele proiectului. De la bun început, trebuie remarcat că delegația britanică nu a luat parte la discuții, deoarece ea nu primise indicații de la guvernul său. în genere, și-au dat părerea state membre ale comisiei ca ” .1.0.S.D.N., FAvrler 1923, p. 176. Rcponse du Gouverneinent bulgare, Sofia le 30 Decembre 1922, semnat P. Janoff, ministrul justiției, ad interim la Externe. 38 Ibidem, Indica cifra 33.000 inclusă in Tratatul de la Neuilly. 38 .J.O.S.D.N., Avril 1923, p. 431. RAponse du gouvernement hongrois. Budapest, le 12 FAvrier 1923, semnat Geza de Daruvary. 40 Ibidem, Juillet 1923, p. 721. RAponse du gouvernement de Panama, le 7 April 1923. 41 Ibidem, p. 430. RAponse du gouvernement de la Columbie, Bogota, le 19 Janvier 1923, semnat Jorgo Vetez. 43 Ibidem, p. 721, RAponse du gouvernement de Bolivie, le 16 Mai 1923. 43 Ibidem, p. 723, RAponse du gouvernement de la Finlande, semnat C. N. 'Wennolu. 44 Ibidem, p. 723, RAponse du gouvernement de la Lettonie, le 19 Mai 1923. 45 Ibidem, p. 720. RAponse du gouvernement canadien, le 15 Marș 1923. 44 Ibidem, Avril 1923, p. 426, 427, 428, Travaux de la C.T.M. entre 9 — 12 FAvrler 1923. 47 Ibidem, Avril 1923, p. 428. TraitA de garanție mntuAlle. Travaux de la Commission Tcmporaire Mixte (C.T.M.), le 31 Janvier 1923, vezi și J.O.S.D.N., Juni 1923, p. 680, 681. NeuviAme Seance publique du Conseil, le 21 Avril 1923, GenAve, asistă și secretarul general Sir Eric Drummond. 48 Ibidem, p. 428. 49 Ibidem, Aoât 1923, p. 969 978, Avis dc la Commission permanente Consultative. Quatrieme sAance publique, le 3 Juillet 1923. www.dacoromanica.ro •496 ELIZA CAMPUS 10 Franța, Brazilia, Belgia, Suedia, Spania, Italia, Japonia. Acordul a fost unanim că, în cadrul condițiilor generale, un tratat de garanție trebuie să împiedice războiul și nu ,,să pună progresiv în mișcare forțele destinate să-l cîștige 60. De asemenea, un efectiv consens a existat și cu privire la ideea că „orice sistem, care nu ar plasa imediat pe agresor în fața unei forțe net superioare, suferă de un viciu fundamental și anume, în loc să înnăbușe încă de la început conflictul lasă timp ca el să se dezvolte, ajun- gîndu-se la războiul de durată, cu pierderi ireparabile de vieți umane și ruine” 51. De aceea, concepția sistemului pentru un tratat de garanție, trebuie să-l pună pe agresor în situația de a nu putea măcar să-și închipuie că ar fi capabil să înfrunte un atare sistem 62. De asemenea, a fost accen- tuată ideea că asistența, pentru a fi reală și imediată, trebuie să se exercite, conform prevederilor rezoluției a XlV-a, printr-un plan prestabilit, plan care trebuie să constituie o parte integrantă a tratatului de asistență mutuală53. în cadrul discuțiilor din Comisia permanentă consultativă, opiniile au fost diferite însă în legătură cu problema tratatelor particulare și a acordurilor regionale. Delegatul Suediei, de pildă, a declarat că ase- menea tratate duc la organizarea unor grupuri de puteri, ceea ce nu este favorabil menținerii păciiM. Delegații Belgiei, Braziliei și Franței au consi- derat însă că, deoarece tratatul general nu aduce decît o asistență progre- sivă și relativ condiționată, cu o eficacitate limitată la unele domenii, tratatele particulare între state hotărîte să se ajute reciproc, într-o ipoteză determinată, sînt susceptibile de a aduce garanții66. Ei au cerut, în conse- cință, combinarea acordurilor particulare cu obligațiile generale, ajungînd și la o foarte interesantă concluzie : „Pactul Societății Națiunilor ar putea să-și completeze insuficiența în special, din punct de vedere militar, prin tratate particulare de asistență mutuală. Extinderea acestora ar con- duce poate la crearea edificiului atît de dorit al unui acord general, mai eficace decît Pactul S.D.N., în forma sa actuală și decît a oricărui Tratat general ce i s-ar juxtapune” s6. Această ultimă teză este demnă de reținut, căci pe de o parte, vădește tendința de a consolida și de a completa Pactul S.D.N., dar pe de altă parte dezvăluie și îngrijorări permanente cu privire la garanțiile efective oferite de acest Pact. în septembrie 1923, cu prilejul celei de-a patra sesiuni a Adunării Societății Națiunilor67, proiectul Tratatului de Asistență mutuală a fost prezentat de Edouard BeneS. Omul de stat cehoslovac a relevat, în primul rînd, strînsele legături dintre Tratat și Pactul S.D.N.; în al doilea rînd, a subliniat că dezarmarea nu s-ar putea efectua decît sub obediența unor garanții de securitate și că * 41 * * 44 * * 47 * w Ibidem, p. 969. 41 Ibidem. M Ibidem, p. 970. 48 Ibidem. 44 Ibidem, p. 976. 44 Ibidem, p. 975, 977. Se mai adăuga că: poate avea Ioc o reducere de armament; poate fi definită agresiunea și distinsă de amenințarea cu agresiunea; trebuiesc prevăzute posi- bilități ca aceste tratate să rămină deschise și pentru alte state; adăugindu-se însă și ideea că: este posibil ca aceste tratate particulare să impună sarcini suplimentare, în ciuda reducerii armamentului. 44 Ibidem, p. 977. 47 A.M.A.E., fond Societatea Națiunilor, dosar 3, Rapport de la troisi£me Commission ă la quatriâme Assemblâe, rapporteur: Edouard BeneS, le 23 Septembre 1923. www.dacoromanica.ro 11 SOCIETATEA NAȚIUNILOR (1922—1925) 497 Tratatul de asistență mutuală se bizuie tocmai pe interdependența dintre aceste garanții și dezarmare ®8. Făcînd elogiul noului document, raportorul a propus ca textul proiectului să fie trimis spre examinare guvernelor, pentru ca ele să-și dea avizul. Astfel, în octombrie 1923, tratatul de asis- tență mutuală a fost trimis tuturor guvernelor de Secretariatul general al S.D.N®9. Preambulul definește, de la bun început, țelurile tratatului; stabili- rea unei baze de asistență mutuală, pentru „a facilita aplicarea articolelor 10 și 16 din Pactul S.D.N. și reducerea sau limitarea armamentelor națio- nale conform cu art. 8”®9bls. Este deci limpede că se urmărea consolidarea acelor articole privitoare la garanțiile oferite de Pact. Printre ideile valo- roase incluse în cele 19 articole ale proiectului, trebuie să stăruim, în- deosebi, asupra aceleia cu care începe articolul 1 și anume: „războiul de agresiune constituie o crimă internațională” 60, părțile semnatare urmînd să-și ia angajamentul solemn de a nu se face culpabile de o atare crimă. Pentru prima oară, așadar, războiul era calificat drept „crimă internațio- nală”, această concepție fiind codificată într-un tratat elaborat de foiul mondial care era S.D.N. în ceea ce privește obiectivul major al Tratatului, adică asistența, articolul II prevedea că ea va fi acordată oricărui stat, victimă a unui război de agresiune, dacă acesta s-a conformat dispozițiilor cu privire la dezarmare, incluse în Tratat (art. 11,12,13). Iar art. 3 indica, în forme cu totul aleatorii cazurile cînd s-ar putea produce uu război de agresiune : dacă o parte apreciază că o alta trece peste limitele fixate reducerii armamentului sau se teme de ostilitatea și de politica agresivă a altei părți, care face sau nu face parte din acest tratat81. Se indica în continuare, în același articol și procedura greoaie ce urma să aibă loc : statul victimă trebuia să anunțe Secretariatul S.D.N.; acesta convoca Consiliul; urmau discuțiile în acest for, care dacă considera că este vorba de o reală agresiune, lua măsurile prevăzute în alineateje a, b, c, d, e, paragraful 2, art. 5 din tratat. în orice caz, Consiliul trebuia, în termen de 4 zile de la primirea notificării, să arate cine este victima agresiunii (art. 4)62 apoi, același Consiliu decidea : aplicarea sancțiunilor economice prevăzute de art. 16 al Pactului S.D.N.; desemnarea părților ce trebuiau să acorde asistența (aflate pe același continent); determinarea forțelor de asistență, luarea celor mai adecvate măsuri pentru prioritatea transpor- turilor privind operațiile decise; pregătirea planului financiar referitor la fondurile necesare acestor operații, desemnarea comandantului șef, stabilirea obiectivului și natura misiunii acestuia (articolul 5 al Tratatu- lui) ®3. Chiar și numai simpla enumerare a noilor atribuții ce se acordau Consiliului, dominat prin membrii permanenți de către marile puteri, * 40 * 42 48 Ibidem, raport publicat, p. 3. 69 J.O.S.D.N., Ddcembre 1923, p. 1520, 1521, 1522, 1523, 1524. Lettre circulaire. Ie 25 Octobre 1923, du Secretariat general aux gouvernements membres de la S.D.N. semnată Eric Drummond. Este anexat Traitt d’assistance muluelle. Conține: un preambul și 19 articole. 59 bia Ibidem. 40 Ibidem ; W illiam Martin, Un grand journaliste â Geneve, 50 ans de la Societe des Nations, Centre europien de la Dotation Carnegie pour la paix internaționale. Geneve, 1970, p. 107 113. « .J.O.S.D.N. Decembre 1923, p. 1521. 42 Ibidem. 42 Ibidem, p. 1522. www.dacoromaiiica.ro 9 - c. 10*5 498 TÎT.TZA CAMPUS 12 scoate în evidență faptul că prin Tratatul de Asistență mutuală, acest organ al S.D.N. devenea forța conducătoare, forța supremă, care putea lua cele mai dictatoriale, cele mai arbitrare măsuri. Analizînd în continuare celelalte articole ale tratatului, constatăm că problema acordurilor complimentare defensive, inclusă în art. 6, 7 din document, lăsa deschise unele porți, căci statele puteau încheia între ele tratate de asistență, fie sub auspiciile Pactului S.D.N., fie fără aceste auspicii (art. 6) M. Or, dacă Tratatul de Asistență mutuală trebuia să constituie, în primul rînd, un instrument de consolidare a Pactului, preve- derile menționate nu serveau în nici un caz acestui obiectiv. Pe de altă parte, chestiuni spinoase ridicau și art. 11, 12, 13 privind dezarmarea w, aceasta deoarece reducerile de armament, în raport cu securitatea adusă de noul tratat sau de acordurile defensive complimentare, constituiau un act cu totul subiectiv. Numai fiecare stat în parte putea aprecia limitele dezarmării sale, astfel încît operația de reducere a arma- mentului nu putea avea criterii obiective. Aceste carențe ale Tratatului de Asistență mutuală nu puteau fi înlăturate prin liniștitorul conținut al art. 15, care sublinia validitatea tuturor celorlalte tratate înscrise la Secretariatul S.D.N. sau prin cel al art. 16, care reconfirma înalta competență a Curții de Justiție internațio- nale de la Haga * 65 * * 68. De asemenea, nu era încurajator nici conținutul art. 17, care prevedea posibilitatea unei adeziuni doar parțiale la noul tratat 67. Cu totul dezamăgitoare era însă aserțiunea, inserată în art. 19, care preve- dea că Tratatul devenea inexistent din momentul în care un stat, membru permanent al Consiliului, l-ar fi denunțat ®8. Așadar, din nou apărea arbi- trariul, din nou apărea poziția de forță a marilor puteri. De ce, așadar, s-ar mai fi angajat micile state să participe la un tratat, care în orice clipă ar fi încetat să existe, dacă nu ar mai fi convenit unei mari puteri? Proiectul tratatului, trimis guvernelor de Consiliu, la 25 octombrie 1923, a fost întîmpinat cu mari rezerve de mai toate statele membre ale S.D.N. și de către alte state din afara S.D.N. Fapt este, că la 11 martie 1924, nu se primiseră decît trei răspunsuri, ceea ce a determinat Consiliul să adreseze guvernelor o nouă scrisoare, în care le cerea să-și dea avizul °9. Răspunsurile 70 au început apoi să sosească, vădind, în genere, o stare de spirit negativă față de conținutul tratatului de Asistență mutuală. Astfel, chiar printre țările care, în genere, își exprimaseră acordul, existau serioase rezerve. Franța, de pildă, arăta că nici o țară nu se poate lipsi de măsuri proprii de securitate și că reducerea armamentului nu putea să se efectueze, decît după luarea măsurilor de asistență mutuală. Accentua, de asemenea, necesitatea combinării tratatului general cu acordurile particulare, care ele singure avînd atribute precise, puteau justifica o redu- M Ibidem, p. 1522. 65 Ibidem, p. 1523. •• Ibidem. 97 Ibidem. 68 Ibidem, p. 1524. 09 Ibidem, Avril, 1924, p. 514. Troisieme seance publique du Conscil, Ic 11 Marș 1924. 70 19 răspunsuri negative; 9 pozitive, dar cu foarte multe rezerve; 3 pozitive, dar numai pentru o parte a tratatului; 2 arătau o stare de expectativei. www.dacaramanica.ro 13 SOCIETATEA NAfTONULOR (1922—1925) 499 cere a armamentului71. Guvernul francez mai cerea ca dezvoltarea asisten- ței generale, prevăzută în proiect, să se aplice concomitent și imediat cu acțiuni de asigurare „a securității statelor, în mod special amenințate, din cauza unor rațiuni istorice, geografice sau a altora 72 de natură simi- lară. Italia își dădea adeziunea, dar cerea eliminarea 73 acordurilor particu- lare. în schimb, Polonia 74 *, Grecia 76 ș.a. optau mai ales, pentru acordurile particulare și regionale. Unele state mici ca Finlanda 78 *, nu respingeau proiectul de tratat, dar nici nu-1 aprobau, avînd serioase rezerve. Cît privește răspunsurile negative, ele proveneau din multiple și complexe motive. România, de pildă, respingea proiectul de tratat pentru că, în ultimă instanță, acesta nu oferea garanții suficiente pentru a asigura „veritabilul succes” al unei politici de dezarmare generală 77. „Am ajuns la această concluzie, se arăta în răspunsul guvernului, pentru că proiectul nu este de natură de a ne da garanții reale și eficace” 78. Aceasta, pentru că alături de țări care dezarmează se vor găsi mereu țări care se înarmează. Or, se sublinia în nota română, așa cum reiese din art. 8 al Pactului S.D.N., dezarmarea nu poate izbuti, decît dacă este generală în răspunsul negativ al României se găsesc, dealtfel, și observa- ții, care sînt relevate și de alte țări, doritoare, ca și România, de a consolida Pactul S.D.N. Astfel, în același răspuns se constata ambiguitatea art. 17, care îngăduia fie o adeziune condiționată, fie una parțială, golind astfel Tratatul de eficacitatea sa reală 8o. Documentul menționat mai scotea în evidență și marea carență referitoare la definirea agresiunii care era lăsată la aprecierea Consiliului, deschizîndu-se astfel dramul spre arbitrar. Subliniind primejdia, dea atribui Consiliului prea multe drepturi, răspunsul României se oprea, în. mod critic, asupra greoaiei și lungii proceduri nece- sare pentru luarea unei decizii în caz de agresiune și mai ales asupia pri- mejdiei ce decurgea din faptul că tot Consiliul stabilea contingentele militare necesare asistenței. In sfîrșit, punctul 6 al notei românești respin- gea categoric articolul 19 al proiectului, din care rezulta caducitatea genei ala a tratatului, în cazul că o mare putere, membră permanentă a Consiliului S.D.N., l-ar denunța 81. în fond, obiecțiile ridicate de România scot la iveală gravele lipsuri ale Tratatului de Asistență mutuală al cărui conținut nu corespundea obiectivului său major, adică nu servea la consoli- darea Pactului S.D.N. 71 Ibidem, Septembre 1923, p. 1078, Râponse du gouvernement franțais, le 15 Juin 1923, semnat Poincari, cu privire la Rezoluția a XlV-a; Septeinbre 1924, p. 1160, RGponse du gouvernement franțais le 19 Aoilt 1924, semnat Herriot. 72 Ibidem, p. 1161. 73 Ibidem. p. 1163, Riponse du gouvernement italien, le 25 Aodt 1924, semnat Mus- solini. 74 Ibidem, p. 1166, Rdponse du gouvernement polonais, Ie 16 Aoflt 1924, semnat Skrzynski. 76 Ibidem, p. 1162, R6ponse du gouvernement HMlfinique, Ie 12 AoOt 1924, semnat Roussos. 78 Ibidem, Marș 1924, p. 454, Rdponse du gouvernement finlandais, Ie 18 Janvler 1924, semnat Vennola. 77 Ibidem, Septembre 1924, p. 1169, Râponse du gouvernement roumain, Ie 25 AoOt 1924, semnat I. G. Duca. 78 Ibidem. 78 Ibidcm. 80 Ibidem, p. 1169. 81 Ibidem. www.dacoromaiiica.ro 500 EUIZA CAMPUS 14 Dacă mai stăruim o clipă și asupra altor răspunsuri negative și anume ale Germaniei, Uniunii Sovietice și Statelor Unite, o facem pentru a arăta o stare de spirit care apărea ca nefavorabilă și tentativei de a înlătura carența universalității forului de la Geneva. Germania refuza categoric aderarea la Tratat, arătînd că prin prevederile referitoare la acordurile complimentare, el constituia un regres față de Pactul S.D.N., sancționînd actualul sistem de alianțe și grupări *. In continuare, cerea cu insistență o nouă procedură juridică pentru a-i satisface doleanțele privind rectificările de frontieră. încheierea constituia chiar o amenințare deschisă pentru cei care nu înțelegeau evoluția ,,ireductibilă” spre revizui- rea tratatelor, evoluție, ale cărei valuri vor sfîrși prin „a nimici, prin a răsturna toate obstacolele * 82. Desigur, poziția Germaniei dădea mult de gîndit, încordînd în mod evident atmosfera. în ceea ce privește răspunsul U.E.S.S. acesta era negativ 83. Totuși, faptul eă această mare putere era dispusă să colaboreze la problema dezarmării dădea unele speranțe. Și răspunsul negativ al Statelor Unite 84 lăsa uși deschise căci și acest mare stat voia să colaboreze la problema dezarmării, în ciuda faptului că evita să aibă relații oficiale cu S.D.N. Incontestabil, că dintre răspunsurile negative, cel care a avut o influență decisivă ducînd în fond la respingerea proiectului de Tratat, a fost cel al Marii Britanii85. Guvernul acestui stat, după o analiză temei- nică a proiectului, a arătat că nu poate adera la un tratat care „furnizînd garanții mai mult decît precare nu putea obține aprobarea unei reduceri sensibile de armament de la nici un guvern responsabil. în consecință, se arăta în notă britanică, proiectul nu corespundea scopului urmărit. Trebuie, desigur, adăugate la cele de mai sus și moti- vele subiective ale Marii Britanii, care pe de o parte, nu voia să-și ia obliga- ții mai largi de asistență față de statele continentului și pe de altă parte, era cu totul ostilă ideii acordurilor particulare, atit de apreciate de Franța și de aliații ei. în asemenea condiții, în septembrie 1924, la a 5-a Adunare a S.D.N., nimeni nu a mai luat cuvintul în sprijinul Tratatului de asistență mutuală. Trebuie totuși să-i recunoaștem acestui document eșuat, marele merit de a fi proclamat războiul de agresiune drept crimă internațională și de a fi proclamat voința fermă a popoarelor de a nu se face culpabile de o astfel de crimă. Dealtfel, la această faimoasă a 5-a sesiune **, ideea a fost reluată pe un plan superior, căci tocmai la această sesiune a fost votat în unanimi- * Este o referire directă Ia alianțele Franței și la gruparea Mica înțelegere, care promovau principii antirevizioniste. 82 Ibidem, Septembre 1921,p. 1155, 1156, 1157. Rfponsc du gouvernement allemand, le 24 Juillet 1924, semnat Gustav Stresemann. Se trimite, de fapt avizul experților desemnați de guvern și de el însușit. 88 Ibidem, mai 1924, p. 752, 753, 754, Reponsc de l’Union des Răpubliques Socialistes et Soviătlques, le 12 Marș 1924, semnat Georgcs Tehitcherine; Donald Buzinkai, Sooiet-League Relations ,,East European Quarterly”, nr. 1/1979, p. 25 45. 84 J.O.S.D.N., AoDt 1924, p. 1035, 1036, Reponse du gouvernement des Etats-Unis d’Amărique, le 16 Juin 1924. 88 Ibidem, p. 1036, 1037, 1038, Râponse du gouvernement britanique, le 5 juillet 1924. ** Sesiunea a V-a a Adunării s-a desfășurat Intre 4 septembrie — 2 octombrie 1924. www.dacoromanica.ro 15 SOCIETATEA NAflUNTLOR (1822—1935) 501 tate Protocolul de la Geneva M, document considerat ca un triumf atît al conceptului de arbitraj cît și acelui de securitate colectivă. Era momentul cînd se considera că după eliberarea Euhrului, Ger- mania putea fi atrasă spre Societatea Națiunilor; cînd întîlnirea de la Londra între Herriot și MacDonald vădea o netezire a asperităților anglo- franceze; cînd U.R.S.S. începuse să fie recunoscută de statele Europei; cînd planul Dawes angaja din ce în ce mai mult Statele Unite spre pro- blemele Europei și spre cele ale S.D.N., unde S.U.A. își trimisese observa- tori, începea să se spere că va fi depășită în curînd carența universalității forului de la Geneva și că se va crea, pas cu pas, adevăratul spirit inter- național. în orice caz, la a 5-a Sesiune a Adunării* 87, s-a statornicit ideea — care a fost punctul de sprijin al Protocolului — că războiul, că agresiunea sau amenințarea cu agresiunea trebuie înlăturate cu ajutorul forței dreptului. Astfel, soluția de bază a Protocolului a fost găsită prin utilizarea obligatorie și necondiționată a Arbitrajului obligatoriu. Ideea a fost propusă și argumentată de primul ministru al Marii Britanii, Eamsay MacDonald, care a cerut, concomitent, și pregătirea unei Conferințe de dezarmare. La aceeași sesiune, se știe, că Edouard Herriot, primul minis- tru al Franței a cerut ca Protocolul să conțină în afară de arbitraj, pe care îl elogia, ideea de securitate, fără de care Protocolul nu putea consti- tui un instrument utilizabil și corespunzător marilor obiective urmărite de S.D.N. A apăsat, din nou și deosebit de convingător asupra necesității de a lega în mod solidar cele trei mari concepte : arbitraj, securitate, dezar- mare. Mici state, ca Cehoslovacia și Grecia, prin reprezentanții lor Edouard Beneă și Nicolas Politis, au sprijinit cele trei principii, adăugind că ideea de sancționare a agresorului căpăta, în lumina arbitrajului, noi dimensiuni. De asemenea, Politis a ținut să accentueze, în concluziile sale, enorma importanță a conceptului de securitate : „Splendidului templu, pe care noi toți voim să-l ridicăm în serviciul Păcii, nu-i sînt suficient doar frumoasele, largile fundamente ale justiției. îi trebuiesc, pentru a suporta greutatea armelor pe care într-o zi le vom depune în acest lăcaș, zidurile solide construite cu granitul securității” 88. în lumina acestor nobile principii, Comisiile specializate au trecut la redactarea finală a Protocolului, la care, în afară de Beneă și’ Politis ș.a., și-a dat contribuția și Nicolae Titulescu. El a arătat, referindu-se la conceptul de securitate, că dacă ea este ,,o stare de spirit, principala securitate pentru un stat care acceptă acest protocol este de a ști că fron- tierele sale nu pot alcătui obiectul unei discuții” 89. Omul de stat român 88 Gustav Pordea, op. cit.. Protocolul de la Geneoa, p. 68 — 72; Edgard Milhaud, op. cit., p. 140 157, 158 1G8; Dimitrie Guști, Protocolul în Politica Externă a României, Cultura națională. București, 1925, p. 369 375; A.M.A.E., fond Societatea Națiunilor, dos. 3, Projet. Protocole pour le Reglement pacifique des dlfferends internationaux. Presentee ă l’Assemblee le 1CI Octobre 1924 — par la premiere et la troisi&me Cominission; Gheorghe Matei, Dezarmarea tn contextul problemelor internaționale și atitudinea României (1919—1934), Edit. Academiei R.S.R., București, 1971, p. 26. 87 Soci6t6 des Nations, Securile et Reduction des Armements, Geneve, 1924. Cuprinde și dezbateri ale sesiunii a V-a a Adunării. 88 Reprodus după Edgar Milhaud, op. cit., p, 151. 88 Nicolae Titulescu, Documente diplomatice, sub redacția lui George Macovescu, Edit. Politică, București, 1967,.p. 158, Intervențiile lui N, Titulescu la cea de-a 5-a sesiune a Adu- nării S.D.N. www.dacoromamca.ro 502 EUTZA CAMPUS 16 a propus, în consecință, ca cel de-al doilea paragraf al art. 4, să fie redactat astfel: „se stabilește, de asemenea, că dispozițiile prevăzute de articolele 2 și 3 nu se aplică la diferendele care au drept obiect revizuirea unui tratat sau a unei convenții sau la modificarea integrității teritoriale actuale a diferitelor state semnatare ale Protocoluhii de față, avînd în vedere că. numai Adunarea are competența de a se ocupa de aceasta în baza art. 191 al Pactului” 9°. La 27 septembrie 1924, a fost astfel înaintat Adunării Piotocole pour le reglement pacifique des differends internaționalix, cunoscut mai mult sub numele de Protocolul de la Geneva. Examinarea succintă a Protocolului de la Geneva * * relevă, de la bun început, că fusese reluat înaltul principiu, conform căruia războiul de agresiune constituia „o infracțiune față de solidaritatea internațională și o crimă internațională”. Sub obediența acestei devize, se găsea dealtfel, întregul conținut al documentului. în acest sens, nerecurgerea la război, ca instrument de rezolvare a litigiilor, eia prevăzută în art. 2; pentru punerea în practică a acestui nobil principiu, art. 3 prevedea angajamentul tuturor părților de a recunoaște jurisdicția Curții Permanente de Justiție internațională ; în timp ce articolele 4, 5, 6, ofereau reglementarea judiciară sau arbitrală a Consiliului sau a Adunării în cazul că înaltul for menționat în art. 2 nu ar fi izbutit să satisfacă părțile în litigiu. Concomitent, pentru prevenirea ca și pentru definirea agresiunii, Protocolul considera că extin- derea zonelor demilitarizate putea constituiun mijloc deprim rang (art. 9); în timp ce, prin art. 30 căuta să dea o definiție cît mai adecvată agresoru- lui, înlăturînd în acest fel carențele Pactului S.D.N. în acest timp, prin prevederile articolelor 11, 12, 13 din Protocol, sancțiunile incluse în art. 16 al Pactului Societății Națiunilor deveneau imediat operative. Era așadar, limpede că Protocolul urmărea, pas cu pas, întărirea statutului forului de la Geneva, căci articolele menționate favorizau întocmirea mai rapidă a planurilor economice, financiare și militare, destinate sancționării agre- sorului. De asemenea, prin art. 16, Protocolul prevedea măsuri și în cazul unei agresiuni efectuate de un stat care nu eia membra al Societății Nați- unilor, ceea ce, incontestabil, mărea ponderea clauzelor destinate apărării păcii și securității. De asemenea, dînd curs voinței tuturor națiunilor care cereau în mod imperios dezarmarea, s-a luat, prin art. 17, hotărîrea de a se convoca o Conferință internațională cu toate statele lumii, consacrată reducerii armamentului, conferință, care trebuia convocată de Consiliu, la Geneva, la 15 iunie 1925. Protocolul, după ce fixa o procedură cu mult mai opeiativă, decît aceea a Pactului Societății Națiunilor, reafirma prin art. 19, că stipulațiile sale nu afectau în nici un caz drepturile și obligațiile membrilor Societății Națiunilor, așa cum ele erau prevăzute în Pact. Noul document, elaborat în spiritul consolidării efective a Pactu- lui S.D.N., organizase în mod clar arbitrajul, ca mijloc de înlăturare a litigiilor, dar dăduse forme precise și conceptului de securitate. De ase- 90 Ibidem, p. 158, 159. * Titlul complet: Protocol penlru regularea pașnică a nelnfelegerilor internalionale în Politică Externă a llomăniei, Cultura Națională, București, 1925, p. 404— 409. Cuprinde 21 articole șl un Preambul; Gh. Matei, op. cit., p. 28 31; Sally Marks, The Illusion of Peace International llelalions in Europe 1918—1933. St. Martin’s Press, New York, p. 61, 63; Wil- liam Martin, op. cit., p. 104, 106. www.dacoromanica.ro 17 SOCIETATEA NAȚIUNILOR (1922—1925) 503 menea avea meritul de a fi făcut pregătiri concrete pentru începerea unei Conferințe a dezarmării. în entuziasmul general, la 2 octombrie 1924, Protocolul prezentat de N. Politia91 a fost votat în unanimitate de cele 48 de state prezente *. Cu acest prilej, lordul Parmoor, delegatul Marii Britanii a salutat acest eveniment, afirmînd că noul instrument de pace și securitate, „este o mărturie a credinței pe care am avut-o în noi înșine, este o mărturie a credinței în umanitate, în puterea justiției și a adevărului, în destinul omenirii și în triumful definitiv al păcii și bunăvoinței” 92. Numai că, imediat, la 5 octombrie, guvernul MacDonald a fost răsturnat, iar noul guvern britanic, condus de conservatorul Stanley Baldwin și avînd la Externe pe Austen Chamberlain nu a mai păstrat aceeași poziție favorabilă față de Protocolul de la Geneva. Aceasta, cu atît mai mult, cu cît consultîndu-se cu Washington-ul, britanicii și-au dat seama că nici Statele Unite nu erau mulțumite de conținutul Protoco- lului ®3. în asemenea împrejurări, la sesiunea Consiliului, din martie 1925, Austen Chamberlain a respins Protocolul, sub motivul că aplicarea simul- tană a unor sancțiuni economice generale, de către toate statele împotriva statului agresor, ar duce la mari complicații și riscuri, dat fiind că puternice colectivități economice există în afara S.D.N.*4. „Nu ar fi imprudent, arătau britanicii, de a mări obligațiile deja contractate, fără să se țină seama de faptul că Pactul S.D.N. este deja slăbit prin absența unor mari state?”95. Chiar dacă la acea sesiune a Consiliului, Ihotocolul nu a fost încă oficial respins, în urma poziției luate de Marea Britanie, soarta sa era pecetluită. A șasea sesiune a Adunării, din septembrie 1925, a sancționat această stare de fapt. Din nou, marile puteri au impus Societății Națiunilor propria lor voință. Tentativele de a consolida în anii 1922—25 Pactul, prin crearea unor noi instrumente juridico-politice au eșuat, în primul rînd, din cauză că o adevărată democratizare a vieții internaționale nu se realizase. în ciuda faptului, că oficial, la Societatea Națiunilor, principiul egalității în drepturi a statelor funcționa efectiv, în ciuda faptului că se crease cadrul democratic unic, de la tribuna căruia toți puteau să-și exprime liber orice opinie, totuși marile puteri aveau posibilitatea de a-și impune 81 Arh.M.A.E., fond Societatea Națiunilor, dosar 8, Rapport gândral pr6sentâ â la cin- •quieme Assemblee au noni de la l6rC Commission par N. Polilis et au nom de la Ille Commission par E. Benei. * România se afla printre aceste state. 83 După Edgard Milhaud, op. cil., p. 155. 83 I-rances Kellor and ...op. cit., voi. II, p. 752 779. Vezi capitolul XXXVIII; M. W. M. .Iordan, Great Britain, France, and the German Problem 1918 1939, Royal Institut cf International Affairs, London, 1943, p. 210—212. 84 J.O.S.D.N., Marș 1925, p. 447. Session du Conscil, les 9 14 Marș 1925. 85 Ibidem, p. 447. Este limpede că această referire la S.U.A. nn era decît un pretext pentru că Memorandumul britanic conține și Idei care răstoarnă această teză: „Dacă Statele Unite păstrează o amicală rezervă, americanii, cu titlu personal și-au oferit concursul simpatia, activitatea lor, in timp ce generozitatea publicului american a adus un ajutor prețios unor cauze ce interesau S.D.N.”. Am putea adăuga că interesul Statelor Unite pentru Europa s-a mani- festat atunci prin planul Dawes și că deci nu putea fi vorba de o izolare a Statelor Unite nici față de S.D.N., nici fată'de treburile continentului. www.dacoromanica.ro 504 EL/IZA CAMPUS ÎS voința. în al doilea rînd, conținutnl însăși al documentelor a avut carențe, nesatisfăcînd pe deplin interesele tuturor statelor. Chiar și Protocolul de la Geneva, care fusese votat în unanimitate, deoarece izbutise să insereze cele trei principii majore : arbitraj, securitate, dezarmare, s-a izbit pînă la urmă de interesele particulare ale marilor puteri, trebuind, din această cauză să dispară de pe eșichierul Societății Națiunilor. Această scurtă schiță istorică a tentativelor de consolidarea Pactului vădește, sîntem încredințați, existența în relațiile internaționale a două concepții, care operau de pe poziții diametral opuse. Pe de o parte, Societa- tea Națiunilor care lupta pentru statornicirea unor raporturi interstatale, bazate numai pe forța și pe respectul dreptului; iar pe de altă parte, voința, arbitrariul Marilor puteri, care voiau să-și păstreze toate privile- giile utilizînd de aceea și principiile înscrise în Pact, atunci cînd aceste principii le puteau servi. în pofida acestei stări de fapt, multe dintre ideile incluse în cele două documente abandonate și-au croit drum, ele fiind de o acută actuali- tate și astăzi, dacă nu ne-am referi decît la concepțiile referitoare la califica- rea războinlui de agresiune drept crimă internațională. TENTATIVES DE CONSOLIDER LA SOCifiTE DES NATIONS (1922-1925) R11SUM11 Peu apres sa constitution, la Societe des Nations s’est vue foreze â diffcirentes actions visant â consolider son statut. Le trăite d’Assistance mutuelle et le Protocole de Geneve, eiabores et discutes dans cet organisme refletent pleinement cet citat de faits. Dans le premiere pârtie de l’etude, l’auteur examine la situation internaționale de la Societci des Nations ainsi que l’activite d^plojAe par celle-ci durant l’etape 1920—1923 afin de precisei’ les causes qui ont determine l’apparition des deux instruments diplomatiques mentionn6s, instruments destines â remddier aux carences du Pacte de la Societe des Nations dans certains problemes d’int^ret majeur, tels le dâsarmement, la securitci et l’arbitrage. Apres avoir piAsente les succes de la Socicite des Nations sur divers plâns, dont l’administration de la Sarre, la protection de Danzig en tant que viile libre, la ligne de d&narcation entre la Pologne et l’Allemagne en Siiesie superieure, la dispute opposant la Finlande ă la Suede pour les île d’Aaland etc., l’auteur releve aussi les echecs de la Societe, insis- tant sur le passage de Vilna en possession de Ia Pologne, l’invasion de l’île de Corfou par l’Italie, le probleme de la viile libre Fiume et autres. L’incapacite de la Societe des Nations de niettre un terme ă ces violations du statut, d’endiguer l’arbitraire maintes fois exerce par les grandes puissances, membre» fondatrices de l’organisme internațional, ont imperieusement impose des mesures visant ă consolider le Pacte. Et ce, d’autant plus que la valeur de Partide 10, la colonne vertebrale du Pacte, s’etait vue diminu^e, comme suite des propositions du Canada www.dacoromanica.ro 19 SOCHETATHA NAȚIUNILOR (1922—1925) 505 et deș Solutions aleatoires qui avaient mis fin aux debats concernant l’application de Partide. L’auteur expose ensuite amplement la maniere dont fut prepari et discuta le Trăită d’Assistance Mutuelle, soulignant le grand merite de celui-ci d’avoir qualifiă la guerre de crime internațional, mais aussi les insuffisances et carences de sa teneur. La consăquence logique en fut le rejet du trăite par la majorită des Etats membres. L’autre instrument de săcurită — le Protocole de Geneve — contenait en ăchange tous les desiderata se rattachant aux problemes du dăsarmement, de l’arbitrage et de la săcurită, ătant adoptă avec enthousiasme par tous les Etats mem- bres de la Sociătă des Nations. Si ce nouvel instrument diplomatique ălaboră avec minuție et sens des responsabilităs est tombă, ce fut encore l’effet de l’arbitraire des grandes puissances. En dăpit de cet ăchec effectif, les prăcieuses idăes contenues dans les deux documents abandonnăs se sont frayă leur voie, demeurant tou- jours actuelles, s'il n’ătait que prendre en considăration celle qui qualifie la guerre de crime internațional. www.dacoromanica.ro www.dacoromanica.ro D O C U M N T A R CERCETĂRI ARHEOLOGICE PE TERITORIUL COMUNEI DRIDU, PUNCTUL „LA METEREZE” DE VIORICA ENĂCHIUC-MIHAI în cadrul colectivului de cercetare al Muzeului județean Ilfov, alcătuit — cu aprobarea Comisiei arheologice din cadrul Academiei de Științe Sociale și Politice și de Consiliul Culturii și Educației Socialiste — pentru salvarea vestigiilor arheologice amenințate cu distrugerea parțială sau totală ca urmare a amenajării unui lac de acumulare în zona Dridu — Fierbinți Tîrg, am primit conducerea efectuării săpăturilor arheologice în punctele XXVI și XXXI începînd cu anul 1979. Săpăturile arheologice de salvare pe care le-am condus în campaniile 1979 și 1980 au dus la obținerea unor rezultate care fac noi precizări în legătură cu viața materială și spirituală a poporului român și a strămoșilor săi în Cîmpia Română pe o perioadă eșalonată între neoliticul timpuriu (5600 î.e.n.) — sec. XVII e.n. Punctul XXXI numit de localnici „La Metereze” este un pinten de terasă pe malul drept al rîului Ialomița mărginit în partea de est și nord-est de pante abrupte cu adîncime de cca. 12—25 metri. Pintenul este situat la nord-vest de satul Dridu, comuna Dridu, în imediata apropiere a confluenței rîului Prahova cu Ialomița și la cca. 250 m. în aval de barajul viitorului lac de acumulare. Cele opt secțiuni și casetele adiacente cercetate de noi au pus în evi- dență șapte nivele de locuire : Cel mai vechi nivel aparține unei necropole de inhumație din neoliti- cul timpuriu, Cultura Dudești. Trupurile defuncților au fost așezate pe spate cu rotirea ușoară a corpului spre stînga sau dreapia și picioarele întinse sau chircite. Orientarea lor este nord vest-sud est. în două morminte orientate în’ șir pe aceeași direcție s-a identificat ritualul decapitării cu depunerea pe loc a craniului. într-un singur caz unealta, o dăltiță confec- ționată dintr-o rocă dură de culoare roșie, cu care s-a efectuat decapitarea a fost pusă perpendicular pe sutura din spate a craniului. Ritualul decapi- tării defuncților se întîlnește pe o arie largă din Europa Centrală și pînă în Orientul apropiat încă din mezolitic, dar în această perioadă mai veche craniile eraii înhumate separat. La Metereze în același nivel s-au descoperit și o groapă circulară în care se aflau 2 schelete ce pun în evidență un ritual în cadrul căruia „REVISTA D*E ISTORIE”, Tom 34, or, 3. p.’5O7' 512.4981 • . www.dacoromamca.ro 508 DOCUMENTAR 2 se făceau sacrificii omenești legate de cultul Soarelui. Alături au fost depuse ofrande: canini de cîine și un cap de oaie. Al doilea nivel arheologic pune în evidență o întinsă așezare (pe cea. 2,5 ha) a purtătorilor culturii Babadag, faza I—II, din Hallstattul timpuriu. Bordeele ovale cu diametrul de cca. 5,5 in conțin bogate resturi ceramice, osteologice, unelte și podoabe. încă la această dată se mai foloseau lamele de silex. în cadrul bordeelor am descoperit ace de bronz pentru confecționarea îmbrăcămintei și încălțămintei din piele, o .săgeată de bronz și diferite obiecte de podoabă : ace de păr din bronz și un frag- ment de fibulă de fier. Ca ocupații casnice sînt puse în evidență în afara confecționării îmbrăcămintei, torsul, țesutul, olăritul și confecționarea uneltelor din silex. Lipsa rîșnițelor de mînă și prezența în bordeie și așezare a resturilor osteologice care aparțin ovi-caprinelor și cornutelor mari domestice atestă ca ocupație principală păstoritul. Existența oaselor de animale sălbatice, în special ale mistreților, demonstrează că împrejurimile eiau masiv împădurite. Această concluzie este subliniată și de culoarea stratului brun roșcată și frecvența melcilor care atestă un climat cald și umed. Cel de-al treilea nivel aparține unei așezări din sec. VI V î.e.n. în această perioadă locuințele sînt de suprafață cu vetrele amenajate cu piatră. Frecvența rîșnițelor de mînă demonstrează că preocuparea princi- pală a fost agricultura. în locuințe și gropi menajere s-au descoperit săgeți de bronz în trei muchii cu tub de mănușare și material ceramic. Resturi osteologice atestă folosirea calului în activitățile zilnice. Următorul nivel (IV) atestă existența unei cetăți din sec. IV- II! î.e.n. situată în partea de nord-vest și nord-est a pintenului de terasă, în partea de sud singurul loc accesibil spre cetate a fost amenajat un șanț și val de apărare. Din acest nivel au fost cercetate numai părți inferioare a gropilor menajere care tăiau nivelurile anterioare deoarece așezarea propriu-zisă a fost distrusă în mare parte în urmă cu 3 ani prin decaparea pintenului de terasă pînă la o adîncime de 1—1,50 m. pentru construcții edilitare. Nivelul V aparține unei așezări geto-dacice din sec. I î.e.n. — I e.n. ale cărei urme materiale au fost surprinse în cadrul secțiunilor în solul agricol. în porțiunea secționată această așezare care avea o extindere mai mare ca cea fortificată din nivelul anterior a fost distrusă de decapare și de lucrările agricole. Nivelul VI pune în evidență descoperirea pentru prima dată în Cimpia Română a unei așezări fortificate cu șanț de apărare din sec. XI—XIII e.n. cu două faze de locuire ce aparține populației românești. Prima fază de locuire se datează între jumătatea sec. XI și jumătatea sec. XII e.n. Locuințele rectangulare erau de suprafață așa cum o demon- strează fragmentele de lipitură în care se remarcă impregnarea formei parilor și a nuielelor. Din inventarul caracteristic amintim : fragmente de căldări de lut, frecvente, cu decor canelar, asociate cu fragmente din vase borcan post Dridu decorate cu striuri paralele sau ușor văluite. Tot din aceeași fază provin și două vîrfuri de săgeți de fier și un fragment ceramic dintr-un ulcior cu smalț de culoare verde-măsliniu executat www.dacoromanica.ro 3 documenta» 509 cu roata rapidă. Asocierea materialelor prezentate se întîlnește și în descope- ririle din Dobrogea 1 și Transilvania 2 în sec. XI—XII. în cea de-a doua fază (sec. XII—XIII) așezarea își restrînge aria în partea de nord-est a promontoriului. în partea de sud-vest în cadrul secțiunii VI am descoperit necropola acestei faze a așezării. Unul dintre morminte taie o groapă menajeră din prima fază. în această perioadă șanțul de apărare este adîncit. Locuințele sînt în formă de semibordeie. Materialul ceramic desco- perit în unul din semibordeie și într-o groapă menajeră în cursul cercetării este identic cu cel de pe fundul șanțului de apărare adîncit ceea ce demon- strează contemporaneitatea lor. Căldările de lut nu mai au decor canelat, ci format din linii incizate, paralele. Căldările sînt asociate cu vase borcan care se întîlnesc în descope- riri arheologice pînă la jumătatea sec. XIII. O verigă de fier de la o cen- tură descoperită în șanțul de apărare adîncit este de același tip cu cele descoperite în două morminte din cadrai necropolei. Dacă unele obiecte din inventarul mormintelor cum ar fi nasturii de bronz sferici se întîlnesc într-o perioadă mai largă (sec. X—XIII 3) lipsa cataramelor în formă de liră caracteristice pentru sec. X—XI4 (vezi descoperirile de la Dinogeția —Garvăn, Noviodunum—Isaccea, Păcuiul lui Soare, și de pe teritoriile Bulgariei, Cehoslovaciei, Ungariei și U.R.S.S.) și prezența cataramelor circulare cu spin median sau ovale cu o bază dreaptă ce se întîlnesc pînă în prima jumătate a sec. XIII 5 ne obligă la datarea necropolei și așezării din cea de-a doua fază, începînd cu a doua jumătate a sec. XII și prima jumătate a sec. XIII e.n. Tot pentru asemenea datare pledează și descoperirea unei săgeți în formă de coadă de rîndunică cu manșonul scurt și a unor cercei cu pandantiv în mormintele XII, XVI și V. în cadrul necropolei se întîlnește ritualul creștin și reminiscențe ale unui ritual strămoșesc de inhumație întîlnit pe teritoriul țării noastre între sec. IV î.e.n. — sec. IV em. Descoperirea în mormîntul XIV a unei seceri depuse pe mîinile defunctului împreunate pe bazin, precum și a resturilor osteologice a cornutelor mari din groapa menajeră, precizează locuirea unei populații autohtone românești sedentare care aveau ca ocupație principală agricul- tura și păstoritul. Tot în acest sens pledează și rezultatele antropologice în urma consultării la fața locului a scheletelor de către antropologii Dardu Nicolaescu-Plopșor, Trina Rișcuția și Cantemir Rișcuția de la Institutul de Antropologie „Victor Babeș”. Un singur schelet care prezintă 1 Gh. Ștefan, I. Barnea, M. Comșa, Bucur Mitrea, Săpăturile de la Garoăn, fig. 14, 7, p. 640: fig. 8, p. 635 in Materiale VI, 1959; Grigore Florescu, Radu Florescu, Săpăturile ar- heologice de la Capidaoa, tn Materiale VI, 1959, p. 623. Autorii datează căldările de lut încă din prima jumătate a sec. XI. Pentru fragmentul de ulcior cu smalț verde măsliniu: Dumitru Vilceanu, Păcuiul Iui Soare. Cetatea bizantină I, Edit. Academiei, 1972, p. 91 102. 1 Informații dr. Radu Popa, Institutul de arheologie, București. • A. Dankamiits, I, Ferenczl, Săpăturile arheologice de la Ciumbrud, în Materiale VI, fig. 3/2, p. 608; Dorin Popescu, Cercetări arheologice tn Transilvania (li), în Materiale II, fig. 83/12, p. 129; Peiu Gatev, Nakili ol pogrebeniia ot XI—XII o, Arheologiia, Kniga I, 1977, fig. 2, II. * Petre Diaconu, Pâeuiul lui Soare. Cetatea bizantină I, Edit. Academiei, 1972, fig. 62, 11 ți p. 154—156. 4 Peiu Gatev, op. cit., fig. 2, III—-I; fig. 2, III-II, p. 32. www.dacoromanica.ro 510 DOCUMENTAR 4 trăsături evidente antropologice oriental-mongoloide aparține unui mor- mînt situat izolat în afara necropolei și a șanțului de apărare. Pentru a înțelege utilitatea fortificării așezării de la Dridu punctul „La Metereze” considerăm că sînt necesare cîteva precizări de ordin istoric. încă de la sfîrșitul sec. al X-lea o primejdie reală pentru așezările de la Dunărea de Jos o constituie invazia pecenegilor. Aceștia au atacat în 1036 Dinogeția, Garvăn, Păcuiul lui Soare, Dervent și Capidava. în anul 1048 împăratul bizantin Constantin Monomahul așează triburile pecenege conduse de Kegenes 6 în Dobrogea dîndu-le pămînt și 3 cetăți în schimbul asigurării pazei frontierei dunărene. Cronica Notarului Ano- nim 7 relatează că regele ungurilor Ștefan I (997—1038) s-a luptat cu pece- negii. Grupuri de pecenegi și cumani care devastaseră Panonia în 1068 sînt distruse la întoarcere prin Transilvania de regele Solomon la cetatea Dobîca 8. în același an pecenegii și Cumanii sînt aliați ai princepelui Ladislau împotriva regelui Solomon. După anii 1067—1071 cumanii pătrund în Muntenia pînă la Olt9. I. Kniezsa10 precizează că la mijlocul sec. XI o numeroasă populație pecenegă s-a așezat pe teritoriul actual al Ungariei. Coroborînd faptele relatate mai sus ajungem la concluzia că fortifica- rea așezării de la Dridu cît și a unora din Transilvania din aceeași perioadă (dacă ne referim la Moldovenești, Dăbîca, Morești11 etc.) a fost necesară ca urmare a apărării populației românești de primejdia invaziei pecenege și cumane. Unii cercetători bazîndu-se numai pe izvoare narative consideră că teritoriul dintre Carpați și Dunăre era locuit din cea de-a doua jumătate a sec. XI și în sec. XII de cumani care ar fi dominat populația românească aflată aici12. Așezarea de la Dridu, care este fortificată nu numai începînd cu mijlocul sec. XI, cînd cumanii pătrund în Cîmpia Eomână, dar pe tot parcursul sec. XII și începutul sec. XIII, pledează asupra faptului că cel puțin nordul Munteniei nu era sub dominație cumană. Diferite alte izvoare întăresc această concluzie. Astfel dr. armean Vardan relatează că în a doua jumătate a sec. XII românii locuiesc în vecinătatea rușilor 13. Nicetas Choniates 14 precizează că pe la anul 1164 Andronic Comnenul, în fuga sa spre granițele cnezatului de Halici a fost prins de niște români. Tot același autor relatează că în anul 1187 Asan amenințat de o nouă armată bizantină 15 trece Dunărea și cere ajutor conducătorilor din nordul Dunării ca să impună „domnia vlahilor și a bulgarilor precum a fost odinioară”. Deci Asan cere ajutor de la vlahi și nu de la cumani. loniță a folosit ajutorul • Istoria României, voi. II, p. 68. 7 Dorin Popescu, op. cit., p . 136. 8 Istoria României, voi. II, p. 68. 9 Ibidem, p. 69. 10 I. Kniezsa, Ungarns Votverschoften im XI. Jahrjundert, Budapesta, 1938, p. 107—109. ” Kurt Horedt, Contribuții la istoria Transilvaniei t/i sec. IV XIII, Edit. Academiei, 1958, p. 140—145; Istoria României, voi. II, p. 67. 12 Ibidem, p. 109. 13 Ibidem, p, 111, 14 Ibidem, p. 110. 16 Ibidem. www.dacoromanica.ro 5 documentar 511 trupelor de la nord de Dunăre formate din români și cumani împotriva bizantinilor și mai tîrziu a cruciaților. Menținerea fortificației așezării de-la Dridu pe întreg parcursul sec. al Xll-Iea se datorează și formării celui de al doilea țarat bulgar cît și a expansiunii statului ungar pe la 1150 pînă la Olt și Valea Secașului și de-a lungul Carpaților răsăriteni în jurul anului 1200 * 18. Ca urmare a expansiunii statului ungar este explicabilă participarea unui mare număr de români în armata împăratului bizantin Manuel Comnenul ce se pregătea să atace pe unguri în 1166 17. Faptul că Manuel Comnenul în 1148 în lupta împotriva cumanilor de-la nord de Dunăre ucide pe conducătorul lor Lazăr considerat a fi băștinaș poate să sugereze prezența cumanilor în teritoriile sudice ale Munteniei unde au fost asimi- lați de băștinași. încetarea locuirii așezării de „La Metereze” Dridu pe la mijlocul sec. XIII poate fi pusă în legătură cu slăbirea puterii celui de-al doilea țarat bulgar și poate chiar cu invazia tătarilor. Rezultatele cercetărilor din nivelul VI de la Dridu punctul Metereze (jumătatea sec. XI — jumătatea sec. XIII e.n.) implică reevaluarea unor concluzii asupra unor descoperiri anterioare pe teritoriul Transilvaniei și datate în sec. XI—XII. Cercetătorul Dorin Popescu după ce încheie lucrările în cadrul necropolei de Ia Vărșand emite printre altele și ipoteza atribuirii ei unei populații românești. în sprijinul acestei ipoteze aduce următoarele argu- mente :18 — bazîndu-se pe izvoarele vechi precizează că ungurii Ia venirea lor în Transilvania au găsit pe vlahi și slavi; că Gelu a fost vlah și că ungurii la venirea lor în Panonia au găsit aici pe slavi, bulgari și vlahi, păstorii romanilor. Mai amintește și de cronica rusească din sec. XII zisă a lui Nestor care vorbește de alungarea volohilor din Panonia de către unguri. Mai departe se precizează că toponomia și onomastica confirmă existența românilor pe tot teritoriul Transilvaniei pe care sînt răspîndite cimitirele din sec. XI. în sprijinul unei apartenențe românești a necropolelor din sec. XI pot veni și observațiile altor cercetători u. Astfel arheologul maghiar J. Hampel precizează că torquesurile răsucite întîlnite în aceste cimitire sînt purtate încă înainte și după e.n. de daci și carpi. Martin Roșea referip- du-se la cimitirul de la Moldovenești precizează că colierele, brățările și inelele constituie o supraviețuire a lumii clasice care s-a păstrat pînă în epoca dinastiei aipadiene. După ce trece în revistă toate argumentele prezentate mai sus, Dorin Popescu nu împărtășea atribuirea mormintelor din sec. XI din Transilvania, populației românești pe motiv că asemenea descoperiri nu s-au efectuat în Cîmpia Română. 18 Dorin Popescu, op. cit., p. 135. 17 Istoria Romăniei, vo). II, p. 111. 18 Dorin Popescu, op. cit., p. 138 și urm. 18 Ibidem, p. 137. www.dacoromanica.ro 512 DOCUMSNTAB 6 Cercetările de la Dridu confirmă atribuirea cimitirelor din sec. XI din Transilvania românilor fără a exclude ca în cadrul lor să fi fost înmor- mîntați și membrii ai altor populații. Ultimul nivel (VII) taie umplutura șanțului de apărare și aparține unei așezări care se extinde pe o perioadă eșalonată între sec. XIV— XVII e.n. Resturile unei locuințe cu temelie de piatră care taie umplutura șanțului de apărare a așezării din sec. XI—XIII sînt datate în a doua jumătate a secolului XIV prin monede emise de voievodul Vladislav Vlaicu. Așezarea sec. XIV—XVII a fost distrusă aproape în întregime de lucrările agricole și în special de amenajarea lacului de acumulare din zona Dridu-Fierbinți. Săpăturile arheologice ce urmează să fie continuate în anii 1981— 1982 impun cercetarea exhaustivă a tuturor nivelelor ținînd cont de importanța majoră a rezultatelor celor două campanii pentru istoria po- porului român și a strămoșilor săi. www.dacoromanica.ro CONTRIBUȚII LA ISTORIA MEȘTEȘUGURILOR MEDIEVALE ÎN ȚARA ROMÂNEASCĂ DE RADU LUNGU Istoria evului mediu — astfel cum apare în cronici — nota ceea ce „rupea monotonia cotidiană, uneltirile și bătăliile, deplasările principe- lui, soliile, miracolele, intemperiile, foametea. Pe scurt, evenimentele, dacă se cade de acord să se numească astfel tot ceea ce iese din obișnuit” x. Oamenii de rînd, țărani sau meșteșugari, erau menționați arareori „și cu un anumit dispreț, că au îndrăznit să se revolte” 2. De aici necesitatea de a ne sprijini pe surse care completează textele scrise, totul fiind clarificat și prelungit prin ele. Se poate contura astfel o imagine neclară, trecută cu vederea în cronici, „istoria țerii prin cei mici” 3. Cunoștințele despre activitatea meșteșugarilor în evul mediu s-au bazat, mult timp, exclusiv pe analiza de text4. Săpăturile arheologice vin să îmbogățească în mod considerabil materialul documentar pus la dispoziție de istorie. Se creează astfel un flux între analiza de text și analiza săpăturilor arheologice, asocierea informațiilor parcelare oferite de cele două discipline contribuind la crearea unei imagini mai bine con- turate. Se depășesc în acest fel limitele impuse de insuficiența textelor scrise și de „răceala” faptelor arheologice. Etnografia, la rîndul ei, contribuie la completarea tabloului. Men- ționăm faptul important că „în nici o parte în toată zona pontobaltică, comunitățile sătești nu cunoscură forme tardive așa de tipice ca în România, mai ales în Moldova și Țara Românească” 5. în studiul de față ne propunem prezentare unui meșteșug medieval practicat la Orașul de Floci, folosind din plin colaborarea pe care istoria o cere arheologiei și etnografiei. 1 K. Pomian, L’ltisloire de la science el l’hisloire de l’hisloire, în „Annales”, 1975, nr. 5, p. 940. 2 G. Lefebre, La naissance de l’historiographie moderne, Flammarion, Paris, 1971, p. 19; FI. Const intiniu, Aspecte ale mentalului colectiv sătesc tn societatea medievală românească, în „S.M.I.M.”, VII, 1971, p. 77, n. 21. 3 N. lorga, Istoria [erii prin cei mici, în ,,Revista istorică”, VII (1921), nr. 1 — 3, p. 26. * Idem, cap. „Meșteșugurile la Români”, în Istoria românilor In chipuri și icoane, III, București, Minerva, Socec, 1906, 192 — 203; Șt. Pascu, Meșteșugurile din Transilvania pină In secolul al XVI-lea, Edit. Academiei R.P.R., București, 1954; Șt. Olleanu, C. Șerban, Mește- șugurile din Țara Românească tn evul mediu, Edit. Academiei R.S.R., București, 1969. 6 II. H. Slahl, în Aujourd'hui l’hisloire, Editions sociales, Paris, 1974, p. 41. „REVISTA DE ISTORIE”, Tom 34, nr. 3, P f»lica TO 9-c. 1045 514 DOCUMENTAR 2 Utilitatea unui studiu de istorie locală, care „adaugă o piatră la un edificiu”, rezidă din faptul că, „plecînd de la realitățile locale”, cer- cetarea istorică „poate în același timp demara și progresa” 6. Săpăturile arheologice de la Orașul de Floci au evidențiat existența, alături de olărit, a unei activități meșteșugărești precis delimitate și spe- cializate : prelucrarea osului în vederea obținerii bumbilor pentru îmbră- căminte. Cercetările din anii 1976—1977 au contribuit la dezvelirea unui atelier de meșteșugar 7, care punctează unele aspecte ale vieții economice a Orașului de Floci în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. în forma actuală atelierul constă dintr-un pavaj de pietre și o mare concentrare de oase în diferite stadii de prelucrare, aflată atît pe pavaj, cît și în pă- mîntul bătut din afara lui. Obiectele recoltate ilustrează diferitele operații pe care le executa meșteșugarul pentru obținerea obiectului finit (fig. 1). Materia primă o constituiau oasele mari de vită (femure) (fig. 1/a), marea cantitate de deșeuri provenite din prelucrarea lor constituind dovada existenței unui număr însemnat de cornute mari pe teritoriul orașului. Diferitele stadii de prelucrare, terminînd cu obiectele finite (bumbi de formă sferică, cu ureche poliedrică găurită la mijloc) (fig. 1/h), presupun stăpînirea precisă a unor procedee tehnice în succesiune : pregătirea mate- rialului în vederea prelucrării, cioplirea, strunjirea, găurirea, lustruirea. Precizăm de la început că prelucrarea osului se apropie foarte mult de aceea a lemnului8. Duritatea deosebită a materialului impune însă o tratare prealabilă. Modalități de înmuiere a osului sînt documentate atît arheologic, cît și în scris. La Dinogeția, în secolele X — XII, oasele erau fierte în apă sau se afumau în leșie fierbinte 9. Rețete de tratare a osului ne oferă și erminiile care circulau în prima jumătate a veacului al XlX-lea în Țara Românească, dar, care, prin caracterul lor conservator, cuprind o tradiție cu mult anterioară. în textul de bază al erminiei de la 1841 a lui Gheorghe zugrav scrisă în maniera tradițională ateniană10 11 se indică următoarea rețetă : „Să iei oțet tare și rădăcină de mandragoare, adică buruiana ciobanului, să șadă 6 ceasuri în oțetul acela și se va înmuia, și poți să lucrezi din el ori ce vei vrea. într-alt chip așa : să faci leșie de ce- nușă de salcie să moi osul și de cît se va muia” u. Remarcăm, la depărtare de secole, folosirea aceleiași tehnologii, un progres în acest sens fiind greu de sesizat. Cioplirea (fig. 1/b, c) în lung și lat se executa cu cuțitul, pe pavajul atelierului recoltîndu-se mai multe fragmente de lame din fier. Strunjirea (fig. 1/d, e, f, g), operația cea mai delicată, presupune utilizarea unor unelte specializate. Documentele vremii amintesc exis- 6 P. Leuillot, Histoire locale et politlque de l’hislolre, în „Annales”, 1974, nr. 1, p. 139 și urm. 7 Cercetările arheologice în această direcție au fost efectuate de N. Conovici (1976) și R. Lungu (1976-1977). 8 I. Barnca, Meșteșugurile tn. așezarea feudală de la Găroan (sec. X—XII)), în „S.C.I.V.”, VI (1955), nr. 1-2, p. 110. 9 Ibidem. 10 Ghenadie, episcop al Rîmnlcului, Iconografia. Arta de a zugrăui biserici șt Icoane bise- ricești, București, Tipografia Cărților Bisericești, 1904, p. 38 — 39; V. Grecu, Versiunile româ- nești ale erminiilor de pictură bizantină, in „Codrii CosmlnuluiI, Cernăuți, 1924, p. 50. 11 Ghenadie, cpiscopLALB^nMmlun-aa—c&nA(ț2&ț<288. 3 DOCUMENTAR 515 tența unor meșteșugari — strungari în Țara Românească și Moldova 12 și a unor bresle specializate de strungari în Transilvania 13 14. Strunguri pri- mitive cu roată ți frînghie erau folosite pînă nu demult la Oltenița, pe Dunăre w. La Marsilieni (com. Albești, jud. Ialomița), pe rîul Ialomița, a fost achiziționat în 1973 un strung simplu „cu arcuș” 15, un strung ase- mănător funcționînd pînă de curînd în Balta Călărașilor 16. Pentru găurirea (perforarea) „urechii” bumbilor (fig. 1/h) se foloseau, probabil, într-o tehnică de tradiție mai veche, cuie înroșite în foc 17, găsite în mare cantitate în săpătură. în sfîrșit, obiectele finite se ungeau cu grăsime și se lustruiau cu o bucată de piele 18. Datarea atelierului s-a făcut cu ajutorul monedelor de argint și a unui fragment de ceramică orientală descoperite pe podea sau la nivelul ei. Dintre monede, în marea majoritate denari ungurești din secolul al XVI-lea, cea mai tîrzie aparține lui Rudolf al II-lea (1579) 19. Fragmentul de seniifaianță orientală este decorat cu motivul semilunii închise folosit în ceramica de Isnik de la mijlocul secolului al XVT-lea 20. Ambele ele- mente de datare permit plasarea în timp a atelierului în a doua jumătate, poate ultimul sfert, al secolului al XVI-lea. întreaga descoperire este, pînă în prezent, singura de acest fel din nivelul arheologic de veac XVI al evului mediu românesc. Pe teritoriul Orașului de Floci astfel de bumbi au fost găsiți și în inventarul unor mor- minte, pentru unele fiind element de datare 21, în cazul altora, acolo unde au fost însoțiți de monede, confirmînd o dată în plus datarea atelierului în a doua jumătate a secolului al XVI-lea 22. Cîte un bumb, unul de os, celălalt din fildeș, provine din săpăturile de la Gogoșari23 * * și Retevoești Caracterul inedit al descoperirii ne face să credem că bumbii sferici din os sînt o replică în alt material al bumbilor sferici din metal răspîndiți pe o întinsă, arie geografică începînd încă de la sfirșitul mileniului I e.n. 26. Semnificativ în acest sens este descoperirea cîtorva bumbi sferici din plumb și bronz chiar pe pavajul atelierului. 12 Șt. Olteanu, C. Șerban, op. cil., p. 131. 12 Șt. Pascu, op. cit., p. 188. 14 I. Chclcea, Meșteșugul rotăritului In unele sate de pe valea Dunării (între cursul inferior al Oltului si Mostiștea), tn „Ciblnium”, 1969 1973, p. 241-242, fig. 1. 16 Muzeul de Etnografie — Slobozia, nr. inv. 418. 16 Informație B. Chică. 17 1. Barnea, op. cit. 18 Ibidem. 10 Muzeul de Arheologie-Călărași, nr. inv. 15.467. 20 A. Lane, Later Islamic Pottery. Persia, Syria, Egipt, Turkey, London, Faber and Faber, 1971, p. 51-52, și PI. 34 A, -1 Informație N. Conovici. 22 Informație Anca Păunescu. B. Mitrea, C. Preda, Săpăturile de salvare de la Gogoșari, în ,,S.C.I.V.”, VI (1955), nr. 3 4, p. 636, fig. 10. 21 D. Popescu, D. V. Rosetti, Săpăturile arheologice de la Retevoești, în „Materiale șl cer- cetări arheologice”, VI, 1959, p. 713, fig. 14 7. 26 D. V. Rosetti, Vestigiile feudale de la Suslănești (jud. Argeș), în „Bul. Mon. Ist.”, XLI (1927), nr. 2, p. 36; Lia Milencovici-Bătrîna, Podoabe din necropola fostei mănăstiri Comana, în „Bul. Mon. Ist.”, XVII (1973), nr. 2, p. 15; P. Diaconu, Silvia Baraschi, Păcuiul lui Soare, II, Edit. Academiei R.S.R., București, 1977, p. 121. to _ c. 1045 32 www.dacoromanica.ro 5ib DOCUMENTAR 4 Ateliere specializate de confecționat bumbi din metal datează diutr-o epocă anterioară. La Suceava, în nivelul arheologic de la sfîrșitul seco- lului al XVI-lea, a fost descoperit un atelier care producea obiecte mărunte din metal, printre care și bumbi26. Specializarea îndeletnicirii confecțio- nării bumbilor în țările romane se va adinei atît de mult în secolul urmă- tor, îneît, în documentele din secolul al XVII-lea din Moldova, vom întilni termenul de „năsturar” 27. Lîngă atelierul de la Orașul de Floci a fost descoperită o locuință cu două încăperi. Identitatea materialului, ceramic în special, ne face să susținem existența unui complex de locuire. Și aici, la fel ca la Suceava, atelierul se afla în însăși locuința meșteșugarului, fiindu-i rezervată o încăpere specială 28. Existența în apropierea descoperirii prezentate mai sus a unui ate- lier mai mic (?), precum și a unei aglomerări de oase în diferite stadii de prelucrare constituie un argument în susținerea unei practicări destul de largi a acestui meșteșug la Orașul de Floci, poate chiar în cadrul unui car- tier meșteșugăresc. Punerea în circuitul comercial a mărfurilor odată rea- lizate s-ar fi putut face în localuri special amenajate, de felul „dughene- lor” amintite într-un document din 1625 29 30. înflorirea economică a orașului în secolul al XVI-lea oferea condi- țiile unei astfel de specializări. Pînă în veacul al XVII-lea așezarea de la gura lalomiței s-a dezvoltat neîntrerupt, cu excepția anului expediției lui Ștefan cel Mare din 1470 80. Orașul de Floci figurează la loc de frunte în registrele vamale ale Brașovului din prima jumătate a secolului al XVI-lea 31. Dintre mărfurile comercializate de locuitorii orașului — negus- tori de felul celor amintiți în registrele Brașovului san într-un documtnt de la începutul secolului al XVII-lea 32 — la loc de frunte se situează peș- tele (somn, crap, știucă), o mențiune specială meritînd morunul 33. Pre- ponderența negoțului cu pește în cadrul activității economice a Orașului de Floci în secolul al XVI-lea o indică folosirea peștelui drept mobilă a 26 M. D. Matei, Șt. Olteanu, A’oi date cu privire la dezvoltarea meșteșugurilor In Suceava medievală, în „S.C.I.V.”, XII (1961), nr. 1, p. 128; Șt. Olteanu, C. Șcrban, op. cit., p. 100 101. 27 N. lorga, Studii și documente, V, București, Socec, 1903, p. 74; Șt. Olteanu, C. Șer- ban, op. cit. 23 M. D. Matei, Șt. Olteanu, op. cit. 29 D.I.R., B„ veac XVII, voi. IV, doc. 595. 30 M. Costăchescu, Arderea Tlrgului de Floci și a lalomiței In 1410. Un fapt necunoscut din luptele lui Ștefan cel Mare cu Muntenii, Iași, „Brawo”, 1925, p. 1 — 3; N. Conovici, Deli- mitarea Orașului de Floci In vederea ocrotirii vestigiilor arheologice, în „Rcv. Muz. Mon. Scria Muzee”, XII (1975), nr. 2, p. 66. 31 Quellen zur Geschichte Kronstadts, I, p. 2—4, 11, 17, 23, 27 28, 32; II, p. 174 175, 216, 218, 223—226; III, p. 190, 195, 198, 201-205, 207 - 212, 239 245, 249, 295, 298, 300— 304; R. Manolescu, Schimbul de mărfuri dintre Țara Românească și Brașov tn prima ju- mătate a secolului al XVI-lea, în „S.M.I.M.”, II, 1957, p. 185 191 și p. 201, anexa 5; idem, Comerțul Țării Românești și Moldovei cu Brașovul (secolele XIV XVI), Edit. științifică, București, 1965, p. 259—304; N. Conovici,-op. dl. 32 într-un document din /1607/ (7115), iulie 20, emis în Oraș, se pomenește de un ,,nc- guțătoriu anume Stanciul Voicăi de aici din oraș de Floci”, D.I.R., B., veac XVII, \ol. I, doc. 254. 33 Quellen, III, p. 195—207; N. lorga, Istoria Românilor In chipuri și icoane, III, p. 98: R. Manolescu, op. cit., în „S.M.I.M.”, II, 1957, p. 193; C. C. Giurescu, Istoria pescuitului și pisciculturii In România, București, Edit. Acad. R.P.R., 1964, p. 65, 74 75 și passim; N. Co- novici, op. cit., www.dacoromanica.ro 5 DOtCUMHNfTAR 517 scutului pe peceților documentelor emise de oraș în secolul următor Marea varietate a monedelor descoperite (ungurești, polone, otomane) probează înflorirea economică a orașului de la gura lalomiței în această perioadă, pentru mărfurile tranzitate pe aici percepîndu-se vamă 34 35 36. Intr-un firman, prin care sultanul Suleiman Magnificul poruncește lui Petru cel Tînăr (1559—1568) să ia măsuri urgente pentru transportarea și predarea unor vase de orz la Nicopole, se pomenește de schela Felo- udji (Floci) pe unde se scurgeau o parte din mărfurile schimbului valaho- levantin 36. Martor al dezvoltării așezării de pe Ialomița în secolul al XVI-lea îl constituie și adoptarea, după cum indică un document din 27 decembrie 1534 de la Vlad Vintilă, a numelui generic de „oraș” (Bapoin)37, pe lingă cel de „Floci” folosit pînă atunci 38, fapt care ar putea echivala cu o recunoaștere a creșterii importanței economice a vechiului tîrg. Faptul devine mai evident după 1540 cînd, odată cu transformarea Brăilei în raia otomană, orașul preia o parte din sarcinile comerciale ale brăilenilor. Și pentru a sublinia stadiul de diversificarea activității economice a „varo- șului” la cumpăna secolelor XVI-XVII credem a fi suficientă simpla enu- merate, alături de meșteșugul confecționării bumbilor, a celorlalte acti- vități perfect delimitate, așa cum o demonstrează documentele vremii, 34 N. lorga, Studii și documente, V, p. 606; C. C. Giurescu, op. cit., p. 310; Lia Lelir, Dezvoltarea orașelor din Țara Homânească In secolele XVI—XVII (in manuscris). 35 N. Conovici, op. cit. 30 A. M. lonescu, Un ep!sod din lupta împotriva jugului otoman, după un firman inedit (cca. j) oct. 155S), în „Studii și cercetări de istorie medie”, I, 1950, p. 243 245; M. Guboglu, Catalogul documentelor turcești, I, București, D.G.A.S., 1960, p. 29, doc. 3. 37 D.H.II., B., III, doc. 187. 38 Pentru denumirile așezării în diferite epoci, vezi D. Iliescu, Un vechi oraș dispărut: Cetatea de Floci (încercare de monografie), București, 1930, p. 3 — 9. www.dacOTomanica.ro 518 DOCUMENTAR 6 și cercetările arheologice : olăritul, prelucrarea pietrei 3®, cojocăritul* 40 41, negoțul, lor adăugîndu-li-se mai tîrziu meșteșugul prelucrării pîslei", cizmăria și croitoria 42. Bumbii „năsturarului” de la Orașul de Floci constituiau unul din- tre elementele veșmîntului feudal. Replică a bumbilor din metal întîlniți în costumul de curte și boieresc din secolul al XVI-lea din Țara Româ- nească și Moldova, atît în veșmintele bărbătești (cămăși, anterie, caf- tane, dulame, cojoace, șube) 43, cît și în cele femeiești (ii sau cămăși, caf- tane, șube)44, bumbii din os serveau, probabil, unor categorii sociale mo- deste, „flocenilor” (tîrgoveților de la Orașul de Floci) de rînd. Este demn de relevat faptul că o serie dintre veșmintele de curte și boierești (dulama, de exemplu) au trecut în materiale mai ieftine și la tîrgoveți45 46. Amintind că Orașul de Floci a fost unul dintre centrele importante ale comerțului cu lînă (activitate care va fi dat numele orașului48), presu- punem marea cantitate de piei și blănuri care serveau la confecționarea cojoacelor și șubelor. Pentru primele decenii ale secolului al XVII-lea documentele menționează prezența aici a unor cojocari, lucru care reflec- tă și o realitate anterioară. Astfel, un document din 15 octombrie 1605 amintește printre martori pe Constantin și Nedelco cojocarul47, iar altul din 26 decembrie 1625, trimițînd la perioada anilor 1618—1619, mențio- nează printre martori pe cojocarii mai sus numiți48, fapt care demon- strează o activitate neîntreruptă pe mai multe decenii a acelorași meșteri și bunul renume de care se bucurau aceștia. Am insistat asupra acestui aspect pentru a reliefa specializarea la Orașul de Floci, la sfîrșitul secolului al XVI-lea și începutul secolului al XVII-lea, a unor meșteșuguri complementare, prelucrarea pieilor și con- fecționarea bumbilor din os, activități care vin să se adauge nu numai imaginii vechiului oraș de la gura lalomiței, ci și nivelului de dezvoltare al meșteșugurilor din Țara Românească în această perioadă 49. ’• D.I.R., B„ veac XVII, voi. IV, doc. cit. 40 Lia Lehr, Dezvoltarea economică a orașelor din Țara Românească Intre anii 1501— 1050, în ,,Studii Ref. Ist. Rom.”, 1954, partea I, p. 669. 41 Acad. R.S.R., CCCLXVIII-133 (transcriere la Inst. „N. lorga”). 42 Arh. St. Buc., M-rea Radu Vodă, XXVII/5 (transcriere la Institutul ,,N. lorga”). 43 Corina Nicolescu, Istoria costumului de curte tn fările române. Secolele XIV XVIII, Edit. științifică, București, 1970, p. 112—113, 116-117, 130-132, 142, 210, fig. 31 șl pl. XCII, CXX b; Al. Alexianu, Mode și veșminte din trecut. Cinci secole de istorie costumară românească, Edit. Meridiane, București, 1971, p. 162—163, 229, fig. 99. 44 Corina Nlcolcscu, op. cit., p. 157, 165 166, 202 204, 236 și pl. 15 color; Al. Alex- ianu, op. cit., p. 178, 181, 188, 193 fig. 114, 126. 45 Corina Nicolescu, op. cit., p. 119. 46 D. Iliescu, op. cit., p. 7 — 9; N. Conovlcl, op. cit., p. 63. 47 D I R, B., veac. XVII, voi. I, doc. 192. 44 D IR, B., veac XVII, voi. IV, doc. cit. 49 Pentru dezvoltarea cojocărltulul în Țara Românească, în secolul al XVI-lea, vezi Șt. Olteanu, C. Șerban, op. cit., p. 84 85. www.dacoromanica.ro DEMERSURI DIPLOMATICE ALE ROMÂNIEI ÎN VEDEREA RECUNOAȘTERII INDEPENDENTEI SALE DE STAT PE LÎNGĂ STATELE DIN ASIA, AFRICA ȘI AMERICA LATINĂ DE NICOLAE STANCU Activitatea diplomatică a României pentru a-și face cunoscut pe plan internațional statutul de stat național independent și suveran cucerit în anul 1877 pe cîmpul de luptă împotriva imperiului otoman și în dia- logul deosebit de intens cu marile puteri europene a vizat toate statele lumii din perioada respectivă, indiferent de mărime sau situare geogra- fică, dîndu-se astfel conținut și formă practică principiului egalității suve- rane între state *. Independența României, avînd un important ecou internațional, a deschis largi perspective și orizonturi raporturilor tînărului stat național independent român cu țări din Asia, Africa și America Latină, cu care pînă atunci avusese numai relații sporadice și în cea mai mare parte neoficiale. La începutul ultimului pătrar al secolului trecut, configurația poli- tică a lumii se caracteriza prin stabilizarea sistemului colonial al capita- lismului, ca urmare a împărțirii diverselor regiuni între marile puteri. Cîteva puteri impuneau popoarelor asuprirea prin forță și dominație, ex- ploatîndu-le în interesul marelui capital. în cele trei mari zone ale lumii — Asia, Africa și America Latină — care reprezentau cea mai mare parte a sistemului colonial atît ca suprafață, cît și ca populație, — existau numai 30 de state, între care multe semidependente. Popoarele asiatice, africane și latino-americane se aflau astfel angajate într-un profund proces de * Diplomafia română tn slujba independentei, lucrare apărută la Edit. Politică în anul 1977, cuprinde o amplă descriere a demersurilor diplomatice ale tînărului stat român pe lîngă toate statele europene și cu privire la misiunile speciale trimise în S.U.A., Brazilia și Persia în vederea obținerii recunoașterii. Cu privire la demersurile diplomatice pe lîngă celelalte state, lucrarea menționează doar următoarele la p. 256: „Diplomația românească a declanșat o vastă acțiune pentru stabilirea de legături pe multiple planuri cu statele de pe celelalte conti- nente, din America Latină, Africa și Asia. Pentru realizarea acestei importante sarcini, s-a făcut apel la metoda notificării prin scrisori adresate șefilor statelor independente în aprilie 1980 și la trimiterea de misiuni speciale. (Se are în vedere Brazilia și Persia, n.a.). într-un interval relativ scurt, pînă în prima parte a anului 1881, la București se primiseră scrisori de răspuns de la majoritatea statelor cărora li se adresase notificarea privind independența României. Prin acest schimb de mesaje s-a făcut începutul stabilirii de contacte oficiale între România și numeroase state ale lumii, manifestîndu-se dorința de cunoaștere șl cooperare reciprocă”. „REVISTA DE ISTORIE”, Tom 34, nr. 3, p. 519-524, 1981 www.dacoromanica.ro 520 documentar 2 luptă fie pentru cucerirea independenței de stat, fie pentru consolidarea ei — proces care avea să continuie încă multe decenii, pînă în zilele noastre. Nutrind aceleași aspirații de independență, libertate, pace și pros- peritate ca și aceste popoare, întreținînd deja, cu toate vicisitudinile isto- rice și ale distanțelor geografice mari, legături cu unele dintre ele, intuind rolul pe care îl vor avea de jucat în viitor toate popoarele care au cunos- cut asuprirea străină, România acționează în mod conștient din primii ani ai existenței sale independente și suverane în direcția stabilirii con- tactelor oficiale cu țările din Asia, Africa și America Latină. în acest sens, încă din 1873, pe baza unei noi legi ♦, erau organi- zate în Ministerul Afacerilor Străine servicii care să se ocupe de aceste zone și se pregăteau activitățile diplomatice menite să ducă la recunoaș- terea internațională a independenței României, stabilirea de relații poli- tico-diplomatice și dezvoltarea schimburilor în diverse domenii cu toate țările. Imediat după cucerirea independenței de stat, în anii 1878—1879, aceste servicii culegeau date la zi privind numele șefilor de stat din aceste continente, modalitățile practice de efectuare a notificărilor oficiale diplo- matice. în anul 1880, în afara trimiterii misiunilor speciale în state extra- europene ca Persia, Brazilia și S.U.A., s-a desfășurat o acțiune diploma- tică de mare amploare în vederea transmiterii notificărilor oficiale privind proclamarea independenței de stat a României în capitalele statelor din Asia, Africa și America Latină. Așa cum reiese din cercetarea documentelor vremii, prințul Carol I și ministrul afacerilor străine, Vasile Boerescu, au semnat notificările în două serii, la 8/20 aprilie 1880 și, respectiv 10/22 mai 1880. Textul noti- ficărilor, deosebindu-se numai în adresare, în funcție de rangul șefului statului, era următorul : „România proclamînd solemn independența sa ca stat liber și suveran în cursul războiului din 1877—1878 și acest act fiind consacrat prin tratatul de la Berlin din 13 iulie 1878 și recunoscut de toate puterile europene, sîntem fericiți de a putea' să notificăm acest eveniment care constituie o garanție a progresului și securității interese- lor generale pe Dunărea de Jos. Sîntem convinși că ..., interesată ca toate celelalte puteri într-o dezvoltare pașnică și normală a afacerilor europene, se va bucura de a vedea astfel încununate de succes eforturile și sacrificiile generoase ale unui popor care și-a cucerit locul său în marea familie a statelor suverane. Ca și celelalte puteri, ... va binevoi să ne acorde prietenia sa care ne este de preț și vom fi fericiți să vedem stabi- lindu-se relații de bună și cordială înțelegere între ... și România .. .”* 1. în lunile mai — iunie 1880, ministrul de externe Vasile Boerescu a transmis prin scrisorile nr. 9052, 11680 și 11991 indicații precise, cum să acționeze, lui Mihail Kogălniceanu și Emil I. Ghica, la Paris, însoțite de originalele notificărilor princiare adresate șefilor statelor din Asia, Africa și America Latină. Ulterior, în perioada sfirșitului lunii iulie — începutul lunii septembrie 1880, reprezentanți ai marii majorități a acestor țări con- firmau primirea notificărilor și informau despre transmiterea lor la desti- nație. Unele dintre notificări, avînd în vedere că nu toate țările vizate * „Monitorul oficial al României”, nr. 61, 21 martie 2 aprilie 1873. 1 Arh. MAE, fond Paris, voi. 8/1880 1881. www.dacoromanica.ro 3 DOCUMENTAR 521 aveau reprezentanti diplomatici în Franța, au fost retransmise la Bruxelles sau alte capitale 2. La rîndul lor, șefii statelor contactate au răspuns imediat la noti- ficările primite, astfel că spre sfîrșitul anului 1880 actul schimbului de scrisori era încheiat cu aproape toate țările pe lingă care s-au întreprins demersuri. Prin conținutul și semnificația sa, acțiunea diplomatică întreprinsă de tînărul stat român pe lingă țările extra europene constituie, pe lîngă notificarea solemnă a proclaînării independenței, o largă campanie de afirmare a dezideratului de veacuri al poporului român de a fi în raporturi amicale, de pace și cordialitate cu toate popoarele. Totodată, realizarea schimbului de note oficiale cu numeroase state din Asia, Africa și America Latină semnifică și expresia dorinței comune de a-și consolida independența națională, de a diminua dominația pe care o exercitau în relațiile interna- ționale marile puteri. Un rezultat de o mare însemnătate al demersurilor diplomatice în- treprinse cu prilejul proclamării independenței de stat l-a constituit ofi- cializarea contactelor cu cele aproape 20 de state independente latino- americane. Desigur, acțiunea de notificare tuturor acestor țări nu a fost întîmplătoare. între poporul român și popoarele acestei părți a lumii exis- tau o serie de legături tradiționale, afinități de cultură și limbă. Procla- marea independenței statelor latino-americane, în deceniul al 3-lea al secolului al XlX-lea, s-a bucurat de un larg ecou în Bomânia și a însufle- țit lupta pentru unitate și independență a poporului român. Privind pro- clamarea independenței de stat a Eomâniei prin prisma perspectivelor largi ce se deschideau în fața diplomației române pe plan mondial, era și firesc ca exponenții acesteia să întreprindă acțiunile corespunzătoare de noti- ficare a tuturor țărilor latino-americane despre acest eveniment. Promptitudinea răspunsurilor, ca și conținutul lor, denotă interesul pe care l-a suscitat proclamarea independenței de stat a Eomâniei și acțiu- nea sa diplomatică în rîndul acestor țări. Iată mai jos extrase din răspun- surile unor șefi de stat latino-americani, în ordinea cronologică a adre- sării lor : Marco A. Soto, președintele fiepublicii Honduras, la 29 iulie/ 10 august 1880, transmițând felicitările sale „pentru faptul notabil de a se fi realizat independența Bomâniei aceasta constituindu-se ca stat suve- ran”, exprima dorința de „a cultiva cu guvernul său cele mai prietenești și cordiale relații” 3. — Nicolas de Pierola, președintele Bepublicii Peru, la 20 august/ 7 septembrie 1880, felicitînd poporul român căruia îi ura prosperitate își exprima dorința ca relațiile „de bună și cordială prietenie dintre cele două țări să fie tot mai strînse” 4. I. Eufino Barrios, președintele Bepublicii Guatemala, la 1 13 septembrie 1880, după ce exprimă satisfacția sa privind evenimentul no- * Idem. 3 DGAS, fond Casa regală, dosar 55/1880. * Arh. M.A.E., fond Războiul de Independență voi. 93, f. 232. www.dacoromanica.ro 522 DOCUMENTAR 4 tificat, se arată gata „de a menține relații de sinceră prietenie cu noul stat care s-a constituit” 6 7 8. — Guzman Blanco, președintele Republicii Venezuela, la 5/17 sep- tembrie 1880, împărtășind dorința ca între cele două state să se stabi- lească relații de prietenie, arată că țara sa „cunoaște bine ce însemnează efortul de a deveni națiune suverană și nu poate decît să aplaude rezulta- tele obținute pe aceeași cale și salută intrarea României în familia statelor” și îi urează „pace și progres” ®. — Nicolas Avellaneda, președintele Republicii Argentina, la 15/27 septembrie 1880, releva că țara sa „nu numai că recunoaște România ca stat independent, liber și suveran, dar este chiar onorată de a-i acorda prietenia cea mai sinceră și nu va precupeți nici un efort pentru ca rela- țiile ce se vor dezvolta să fie durabile și cordiale” 7. — Rafael Zaldivar, președintele Republicii El Salvador, la 7/19 octombrie 1880, împărtășind aprecierile exprimate în notificarea părții române, arată că evenimentul „a dat o nouă viață unui popor demn de toate virtuțiile pentru a ocupa un loc în marea familie a națiunilor” 8. — Joaquin Zavala, președintele Republicii Nicaragua, la 21 octom- brie/2 noiembrie 1880, exprimîndu-și sentimentele de sinceră bucurie, releva că se va face totul ca relațiile între cele două țări „pe care de azi le putem considera inițiate ... să se dezvolte și să se întărească” 9. — Anibal Pinto, președintele Republicii Chile, la 4/16 noiembrie 1880, aprecia evenimentul ca fiind „remarcabil”, ura „prosperitate Româ- niei și împărtășea dorința ca între cele două țări” să se stabilească „relații bune și cordiale” 10 11. — Fernando A. de Merino, președintele Republicii Dominicane, la 17/29 noiembrie 1880, sublinia că evenimentul îl interesa „în mod deo- sebit și pentru faptul că este vorba de România, care are un popor de ori- gine latină” și că dorea să strîngă „relațiile de sinceră și cordială prie- tenie existente de azi între România și Republica Dominicană” u. — Profirio Diaz, președintele Statelor Unite Mexicane, la 18/30 noiembrie 1880, arăta că evenimentul „nu a putut să fie decît în mod deosebit salutat de guvernul unei țări care, ca și România, a susținut repe- tate și sîngeroase lupte pentru a-și cuceri și asigura independența sa” 12. — Rafael Nunez, președintele Statelor Unite ale Columbiei, la 18/30 decembrie 1880, împărtășind cele comunicate în notificare își exprima „bucuria de a vedea încununate de succes eforturile și sacrificiile generoase ale unui popor care și-a recucerit locul de care, prin strămoșii săi, prin bogățiile și schimburile sale comerciale, prin dragostea pentru libertate și poziția sa geografică era demn, în familia statelor suverane” 13. — Louis Felicită Salomon, președintele Republicii Haiti, la 27 decembrie 1880/8 ianuarie 1881, exprimîndu-și satisfacția privind „feri- 6 Idem, f. 216. 0 Idem, f. 228. 7 Idem, f. 230. 8 Idem, f. 246. 8 Idem, f. 254. 10 Idem, I. 256. 11 Idem, I. 261. 12 Idem, f. 268. 13 Idem, f. 279. www.dacoromanica.ro 5 DOCUMENTAR 523 citul eveniment”, releva că guvernul său „nu va neglija nici un prilej de a menține și dezvolta relații bune ... între România și Republica Haiti” 14. — Ignacio de Veintemilla, președintele Republicii Ecuador, la 26 iunie/8 iulie 1881, arăta că „guvernul Ecuadorului interesat ca toate celelalte într-o dezvoltare pașnică "și normală a relațiilor europene, se bucură în a vedea încununate de succes eforturile și sacrificiile generoase ale unui popor care și-a cucerit locul său în marea familie a statelor suve- rane și se grăbește în a exprima dorința sa de a stabili relații cordiale de prietenie între România și Ecuador” 1S. Poporul român a nutrit dintotdeauna dorința de cunoaștere și apro- piere directă cu popoarele afro-asiatice, a căror contribuție la tezaurul culturii mondiale era binecunoscută de înaintașii noștri. Interesul viu al românilor față de aceste popoare a crescut odată cu extinderea posibilită- ților de a se realiza schimburi directe. în acest context, stabilirea primelor contacte oficiale veneau să întregească cadrul raporturilor bilaterale cu țări din Asia și Africa. Astfel, schimbul de scrisori efectuat în contextul demersurilor di- plomatice întreprinse în 1880 între România și China, poate fi socotit începutul relațiilor oficiale româno-chineze. La 10/22 iulie 1880, din dis- poziția ministrului afacerilor străine român, reprezentantul României în Franța, Mihail Kogălniceanu, a remis reprezentantului chinez scrisoarea princiară prin care se făcea cunoscut împăratului că România și-a dobindit independența de stat și se exprima dorința de a „vedea stabilindu-se relații de bună și cordială înțelegere” 16 între cele două țări. Răspunsul, transmis prin Petersburg, la 13/25 ianuarie 1881, venea, din partea unchiului îm- păratului, acesta fiind minor, și odată cu exprimarea satisfacției față de conținutul notificării primite se transmiteau „urări fierbinți pentru pros- peritatea și bunăstarea țării și a poporului României” 17. Cu prilejul proclamării independenței de stat s-au transmis notifi- cări pe diverse canale diplomatice și șefilor celorlalte state asiatice și africane cum ar fi Siam, Annam, Japonia, Hawai, Liberia, Madagascar, Maroc, Orange și Zanzibar. Pentru unele dintre acestea actul tinărului stat român avea o semnificație deosebită, avînd în vedere că ele se aflau în ajunul colonizării sau al pătrunderii dominației unor mari puteri ca rezultat al luptei pentru împărțirea sferelor de influență. Pentru a ilustra satisfacția cu care era primită proclamarea indepen- denței de stat a României de către popoarele unor state aflate la mari depărtări geografice redăm mai jos unele exemple. în scrisoarea de răspuns din 15/27 iunie 1881, regele Siamului, Chulalonkorn R. S. își exprima „bucuria față de succesul României care constituie pentru întreaga lume o nouă dovadă și cel mai bun exemplu de curaj al unui popor unit” 18. — Kalakaua, regele statului Hawai, la 10/22 octombrie 1880, ex- primîndu-și satisfacția față de conținutul notificării, menționa că „a 11 Idem, f. 281. 15 Idem, f. 296. 18 Arh. MAE, fond Paris, voi. 8/1880 1881. 17 Arh. MAE, fond Războiul de Independență, raport nr. 62 al legației României Ia Paris, voi. 93, f. 269. 18 Idem, voi. 133, f. 717. www.dacoromanica.ro 524 DOCUMENTAR 6 urmărit cu interes evenimentele războiului din 1877—1878”, transmitea felicitări pentru obținerea independenței și își exprima convingerea că „românii^ vor avansa pe calea progresului material” 19. * Demersurile diplomatice ale României independente pe lîngă statele din Asia, Africa și America Latină au constituit, în marea lor majoritate, stabilirea primelor contacte oficiale între România și țările respective, dînd expresie aspirațiilor poporului român și ale popoarelor din aceste țări de a se cunoaște mai bine, de a întreține raporturi directe, element deosebit de important în consolidarea poziției lor pe plan internațional. Numai lipsa posibilităților materiale ale tînărului stat român explică de ce nu au fost trimise mai multe misiuni diplomatice în străinătate, de ce nu au fost create imediat misiuni consulare sau diplomatice în capitalele statelor extraeuropene, așa cum ar fi dorit fruntașii diplomației românești. Proclamarea României ca stat independent a fost salutată de toate popoarele din Asia, Africa și America Latină și acestea au apreciat jus- tețea luptei și victoriei poporului român asupra jugului otoman, ele fiind interesate în dezvoltarea raporturilor prietenești cu poporul român. Aceasta s-a concretizat ulterior în noi demersuri diplomatice, inițiate de o parte sau de alta, pentru stabilirea de relații și de schimburi în diverse domenii de activitate. Ideile înaintate ale unor iluștri diplomați români ai perioadei revo- luției de la 1848, unirii principatelor și independenței naționale de stat, concentrate într-o adevărată concepție diplomatică de o largă viziune în perspectivă și reală valoare universală și-au adeverit valabilitatea atit în practica imediată cît și peste decenii. Redînd prin cuvinte simple, dar pline de semnificație și demnitate, sensul politicii externe a României, dorința de veacuri a poporului român de a întreține relații apropiate cu toate celelalte popoare de la egal la egal, marele diplomat, om politic și scriitor, Vasile Alecsandri, arăta : „Dorința noastră este de a trăi în liniște ..., de a ne bucura de drepturile ce am redobîndit cu mari sacrificii, de a dezvolta izvoarele noastre de avuție materială și intelectuală, de a menține cele mai amicale legături cu toate statele mari sau mici" 20 (subl. ns.). 19 Arh. MAE, fond Războiul de Independență voi. 93, f. 244, 251. 80 Arh. M.A.E., fond Paris, voi. 239, f. 47. www.dacoromanica.ro VIAȚA ȘTIINȚIFICA ADUNAREA GENERALĂ A ACADEMIEI DE ȘTIINTE SOCIALE ȘI POLITICE In ziua de 15 decembrie 1980 a avut loc in Capitală adunarea generală a Academiei de științe sociale și politice a Republicii Socialiste România. La lucrările ei au participat Suzana Gâdca, președintele Consiliului Culturii și Educației Socialiste, Mihai Florescu, ministru secretar de stat la Consiliul Național pentru Știință și Tehnologie, Stan Soare, adjunct al șefului Secției propagandă a C.C. al P.C.R., Gheorghe Mihoc, președintele Academiei Republicii Socialiste România, Petre Constantin, adjunct al ministrului educației și învățămîntului, președintele și vicepreședinții Academiei de științe sociale și politice, membrii Academiei, cadre de conducere din unitățile de cercetare și învățămînt, activiști de partid șl de stat, cercetători științifici, cadre didactice, redactori ai publicațiilor din domeniul științelor sociale, alți specialiști. Adunarea generală a fost consacrată analizei modulul in care au fost îndeplinite sarcinile trasate de partid, programul dc cercetare în domeniul științelor sociale și politice pe perioada 1976—1980, precum și definirii obiectivelor principale ce stau în fața Academiei, în perspec- tivă, în vederea sporirii contribuției științelor sociale la activitatea politică și Ideologică a par- tidului. In raportul asupra îndeplinirii Programului de cercetare în științele sociale și politice pe perioada 1976 1980, document de bază prezentat Adunării generale de prof. univ. dr. docent Mihnea Gheorghiu, președintele Academiei, se face o amplă analiză a activității desfășurate de secțiile Academiei, a realizărilor și succeselor înregistrate în domeniul științelor sociale cit și a lipsurilor care s-au manifestat în perioada la care ne referim. S-a subliniat importanța de inestimabilă valoare teoretică și practică a ideilor și tezelor fundamentale apărute în volumele din seria Operelor tovarășului Nicolae Ceaușescu, președinte de onoare al Academiei noastre, care oferă un strălucit model de dezvoltare creatoare a concepției științifice despre lume a clasei muncitoare, prin generalizarea teoretică a experienței revoluției și construcției socialiste în România, prin analiza și interpretarea principalelor feno- mene și procese caracteristice lumii contemporane. Relevînd contribuțiile secretarului general al partidului in sectorul științelor economice, în sfera problematicii filozofice, în domeniul politicii Internaționale, ai gindirii istorice, raportul a menționat că tezaurul de învățăminte acumulat în milenara curgere a timpului constituie un factor indispensabil al progresului, că istoria este in concepția secretarului general al partidului, un factor viguros de edificare a conștiinței de sine a poporului, de întărire a coeziunii națiunii noastre, de formare șl consolidare a unor adinei sentimente de dragoste pentru țară și popor. Sint cunoscute concepțiile președintelui României în caracterizarea unor momente și etape ale dezvoltării țării noastre, în reliefarea rolului țărănimii, al clasei muncitoare in viața patriei, tezele și recomandările sale date la Intilnirea din mai 1980 cu cadrele din domeniul istoriei sau cele cuprinse in mesajul adresat Congresului internațional de științe istorice de la București din august 1980, In care istoria este chemată să contribuie la adincirea cunoașterii între popoare, să sprijine, prin concluziile sale, așezarea pc baze noi a relațiilor dintre state și națiuni, să argu- menteze nevoia conlucrării și cooperării intre toate popoarele lumii. Activitatea de cercetare pe perioada la care ne referim a fost orientată spre elaborarea temelor stabilite prin documente ale partidului, îndeosebi din problematica pusă in fața știin- țelor sociale de Congresele al Xl-lea și al Xli-lea ale Partidului Comunist Român, de secretarul general al partidului, de cerințele concrete ale dezvoltării societății in actuala etapă. O direcție prioritară a cercetării a fost elaborarea într-o concepție unitară a tratatelor și altor lucrări teoretice fundamentale indicate în expunerea tovarășului Nicolae Ceaușescu la Congresul educației politice și al culturii socialiste, consacrate, în principal, istoriei, dezvoltării ..REVISTA DE ISTORIE”, Tom 34, nr. 3, p. 525-543, 1981 www.dacoromanica.ro 526 VIAȚA ȘTIINȚIFICA 2 social-economice, politice și culturale a țării noastre dintre care menționăm: Istoria României în 10 volume, Istoria Partidului Comunist Român în 5 volume, Istoria mișcării revoluționare și muncitorești Internationale, 1 volum, Istoria mișcărilor de eliberare națională, anliimperialistă, în 2 volume, Istoria universală în 6 volume. Apariția acestor lucrări și altor tratate din domeniul științelor sociale, alcătuite pe baza unor ample cercetări pluridisciplinare, de pe pozițiile programului partidului nostru, a trecutului istoric și cultural al poporului român va permite o informare și documentare mai eficientă a opiniei publice din țară și de peste hotare. Ele vor contribui la combaterea prezentării dena- turate a pozițiilor partidului și statului nostru, a istoriografiei românești contemporane, asi- gurind concomitent integrarea istorici României în istoria universală, relevind mai pregnant aportul poporului român la dezvoltarea civilizației și culturii mondiale. în ce privește activitatea frontului istoric, raportul apreciază că cercetările din domeniul istoriei și arheologiei au cuprins toate laturile fundamentale ale istoriei patriei, aducind la lumină informații, date și interpretări care au permis un salt calitativ în științele istorice. în domeniul istoriei vechi s-a acordat atenție perioadei traco-geto-dacice, organizării și civilizației în timpul lui Burebista și Decebal, a relațiilor geto-dacilor cu cultura romană, iar cercetările arheologice au relevat că retragerea Imperiului roman de la nordul Dunării și apariția primelor valuri ale populațiilor migratoare nu au afectat continuitatea de viață a populației daco- romane, procesul de romanizare exprimat prin unitate etnică și culturală a poporului român de pe întreg cuprinsul fostei Dacii. Mergînd pe firul timpului, in epoca medie și modernă, investigația istorică s-a oprit asupra formării statelor feudale românești, a luptei poporului român, sub conducerea unor încercați domnitori și voievozi, pentru eliberare socială și națională, a formării și dezvoltării națiunii și statului național român, asupra revoluției de la 1821 și a celei de la 1848, a Unirii Principatelor, a cuceririi independenței in 1877 și desăvirșirii unității statului în 1918. Cercetările privind istoria mișcării muncitorești, a partidului clasei muncitoare și a luptei desfășurate pentru progresul poporului român în țara noastră au fost amplificate și adiucite. Amplele procese, momente și fenomene ale epocii moderne și contemporane au fost ela- borate în contextul de idei și al desfășurărilor istorice general europene îndeosebi al convergenței istoriei popoarelor sud-est europene. S-a acordat o atenție sporită istoriei universale, ca urmare a evoluției istoriografiei românești actuale cit și in vederea pregătirilor pentru al XV-lea Congres internațional de științe istorice care a avut loc la București, accentul fiind pus pe istoriografie și asupra studiilor și sintezelor de istoria culturii. în raport, președintele Academiei de științe sociale și politice s-a oprit și asupra celor- lalte activități ca: dezbaterile științifice, unele cu caracter interdisciplinar sau interinstituțional, colocviile, sesiunile de comunicări din Capitală și provincie, manifestări aniversative sau come- morative, relațiile științifice externe ș.a. Membrii academiei, cercetători din unitățile sale au participat la manifestările științifice internaționale sau cu participare internațională organizate în țară, cit și la cele de peste hotare unde ei au situat pe prim plan afirmarea gindirii social-politice românești în circuitul internațional de idei, au prezentat peste hotare marile prefaceri și înfăptuiri revoluționare din anii construcției socialiste, a trecutului istoric, a științei și culturii poporului român. S-a urmărit dezvoltarea în continuare a raporturilor științifice cu instituțiile academice din țările socialiste, din țările capitaliste și în curs de dezvoltare, cu asociațiile științifice internaționale, cu orga- nismele specializate din sistemul U.N.E.S.C.O. și cu alte organisme neguvernamentale, conti- nuarea investigării peste hotare a unor noi surse privind istoria, cultura și civilizația poporului român. în același cadru s-a reliefat activitatea comisiilor mixte de istorie constituite cu acade- miile de științe din țările socialiste și care organizează sesiuni anuale cu teme de Interes comun. Raportul s-a oprit, în încheiere, asupra unor lipsuri și neîmpliniri care s-au manifestat în activitatea de cercetare, în unele lucrări sau studii elaborate care au încă un caracter descriptiv, conțin puține elemente de noutate și originalitate și nu vin cu propuneri și soluții concrete în sprijinul practicii sociale, nu au contribuit în suficientă măsură la aprofundarea gindirii social- politice originale a partidului nostru, așa cum se sublinia în raportul prezentat de tovarășul Nicolae Geaușescu la Congresul al XII-lea. Unele dificultăți s-au manifestat prin nesoluționarea unor probleme organizatorice de mare importanță pentru realizarea deplină a integrării învățămintului cu cercetarea și practica social-politică. Mai persistă greutăți în procesul de valorificare prin publicare a rezultatelor cercetării din științele sociale, în editarea volumelor de documente în domeniul cercetării istorice, pe motivul că nu răspund criteriului de eficiență economică. în final s-a relevat că realizările obținute pînă în prezent în activitatea de cercetare în științele sociale și politice constituie premiza intensificării eforturilor în vederea eliminării lip- www.dacoromanica.ro 3 VIAȚA ȘTUNȚLFICA 527 surilor, pentru perfecționarea Întregii activități de cercetare în viitorul cincinal pe baza hotă- rîrilor Congresului al Xll-lea al Partidului Comunist Român, a recentelor documente de partid. în continuare, prof. univ. dr. Roman Moldovan, vicepreședinte al Academiei, a prezentat sinteza proiectului programului de cercetare In științele sociale și politice pe perioada 1981 — 1985 intocmit pe baza sarcinilor cuprinse în Programul-directivă de cercetare științifică, dez- voltare tehnologică și introducere a progresului tehnic, precum și în celelalte documente și hotărîri adoptate de Congresul al Xll-lea al P.C.R. Programul cuprinde, în principal, patru direcții de investigație și anume: cercetări eco- nomice, cercetări social-politice (științe politice și juridice, filozofie, sociologie, psihologie, peda- gogie), cercetări de istorie-arheologie, cercetări de teoria și istoria artei și literaturii, istoria limbii, etnografie. Eforturile in domeniul istoriei și arheologiei vor fi concentrate in viitor spre aprofundarea problemelor privind evoluția străvechilor civilizații care s-au succedat pe teritoriul patriei noastre, cultura materială și spirituală a traco-geto-dacilor, procesul de etnogeneză a românilor, factorii interni și externi care au influențat dezvoltarea sa de-a lungul timpului, continuitatea poporului român, relațiile dintre țările române in evul mediu. Investigația istoriografică se va opri asupra tradițiilor luptei poporului nostru pentru libertate, independență și unitate națională, locului și rolului românilor în dezvoltarea istorică a Europei de sud-est, contribuției lor la cauza generală a progresului și civilizației universale. In domeniul istoriei moderne și contemporane se vor adinei studiul principalelor aspecte ale dezvoltării mișcării muncitorești și revoluționare din România în anii 1893—1918, 1918 — 1921, 1921 — 1944. Se va continua cercetarea etapelor revoluției și construcției socialiste în țara noastră, pentru a reliefa mai argumentat profundele transformări revoluționare în toate domeniile vieții politice, economico-sociale și culturale, realizările excepționale obținute în perioada de după Congresul al IX-lea al P.C.R., experiența și originalitatea soluționării de către P.C.R. a problemelor edificării societății socialiste multilateral dezvoltate. Pentru elaborarea unor noi instrumente de lucru, în scopul îmbogățirii bazei documentare a investigației istoriografice se vor intensifica cercetările în arhivele, bibliotecile și muzeele din (ară și din străinătate. Activitatea la alcătuirea corpusului național de izvoare și documente ale culturii și istoriei poporului român va continua, publicindu-se noi volume ale cunoscutelor colecții: Documenta Romăniae Historica; Fontes Historiae Daco-Romaniae; Colecția Hurmuzaki; Călători străini despre țările române ș.a. Vor trebui amplificate cercetările cu caracter interdisciplinar pe probleme majore ale istoriei patriei (antropologie, etnologie, lingvistică ș.a.) precum și studii comparate privind istoria poporului român și a popoarelor vecine. Se vor dezvolta cercetările în domeniul bizantinologiei și turcologiei, al științelor auxiliare ale istoriei și se va extinde utilizarea metodelor moderne in cercetarea arheologică și istorică. A luat apoi cuvintul prof. univ. dr. Ștefan Ștefănescu, președintele secției de istorie și arheologie a Academiei, care a prezentat planul unitar de cercetări arheologice pe perioada 1981 — 1985 intocmit pe baza orientărilor și indicațiilor reieșite din cuvintarea tovarășului Nicolae Ceaușescu Ia întilnirea cu reprezentanții oamenilor de știință din domeniul istoriei și din mesajul adresat pnrticipanților la cel de-al XV-lea Congres internațional de științe istorice, prevederilor Programului prioritar de cercetare în științele sociale și politice pe anii 1981 — 1985. Planul prevede obiective arheologice, a căror cercetare urgentă este impusă de desfă- șurarea lucrărilor pe marile șantiere de construcții, hidroenergetice, hidroameliorații sau obiec- tive care fac parte din patrimoniid cultural național și urmează să fie restaurate, precum și obiectivele arheologice care decurg din temele prioritare ale Programului Academiei de științe sociale șl politice. Structura planului pe marile probleme și direcții de cercetare se referă la salvări în zona șantierelor de importanță națională, are în vedere studierea antropogenezei și evoluția comu- nităților primitive pe teritoriul țării noastre (paleolitic și neolitic), cultura materială și spiri- tuală a traco-geto-dacilor, civilizația romană in Dacia și simbioza daco-romană. Ele se referă de asemenea, la continuitatea elementului romanic și etnogeneză poporului român, pentru a dezlega tainele așa-zisului mileniu al tăcerii, la constituirea cnezatelor, voievodatelor și a statelor feudale românești. Pentru viitor s-a asigurat un grad mai mare de concentrare a potențialului de specialitate pe obiective de importanță majoră la care vor participa un mare număr de arheologi, din insti- tutele și catedrele universitare de profil, din sistemul muzeal și profesori din invățămintul gim- nazial și liceal, cu preocupări in domeniul arheologiei. Prin Comisia arheologică a Academiei de științe sociale și politice și prin Comisia cen- trală a patrimoniului cultural național, se va îndruma desfășurarea cercetărilor de teren și valo- www.dacoromanica.ro 528 VIAȚA ȘTIINȚIFICA 4 riflcarea materialelor și rezultatelor cercetării, atit pe etape, prin studii parțiale, cit și prin lucrări de sinteză sau monografice, intocmlndu-se totodată, Informări periodice asupra rezultatelor obținute. Vorbitorul s-a referit de asemenea la unele măsuri ce trebuiesc adoptate pentru remedierea unor lipsuri in informația științifică și dotarea tehnică a Institutelor de specialitate, pentru desfășurarea unei activități de inalt profesionalism, pentru a ne putea încadra cu adevărat în fluxul istoriografiei mondiale. S-a relevat necesitatea adinciril cunoașterii limbilor în care slnt scrise Izvoarele, ca și a limbilor moderne, de circulație internațională. Pentru a ne integra mai bine îu cadrul amplelor confruntări de idei, trebuie să fim prezenți în mai mare măsură la manifestările științifice de peste hotare. La dezbateri, printre alți vorbitori au luat cuvîntul: acad. Em, Condurachi, șeful catedrei de istorie universală de la Facultatea de istorie-filozofie din București, acad. Ștefan Pascu președintele Comitetului național al istoricilor, M, Petrescu-Dîmbovița, directorul Institutului de Istorie și arheologie „A. D. Xenopol” din Iași, Ludovic Demeny, cercetător principal la Institutul de istorie ,,N. lorga”, Alexandru Duțu, redactor șef adjunct al „Revistei de studii sud-est europene”, Constantin Preda, președintele Consiliului științific la Institutul de arheologie, Dumitru Tudor, profesor universitar. Discuțiile au relevat însemnătatea plenarei lărgite a Comitetului național al istoricilor din decembrie 1980, a măsurilor și hotărîrilor adoptate in vederea impulsionării activității in vederea definitivării textelor la tratatul de Istoria României, necesitatea unei coordonări mai eficiente- între colectivele care lucrează la elaborarea tratatelor, importanța învățămintelor celui de-al XV-lea Congres internațional de științe Istorice pentru dezvoltarea istoriografiei românești. S-au subliniat realizările obținute de istorici în cincinalul precedent șl măsurile care se Impun pentru noi succese în perioada viitoare, situația în care se află anumite șantiere arheologice, necesitatea studiilor interdisciplinare, a elaborării unor lucrări de Istorie comparată, urgentarea editării izvoarelor istoriei naționale, a instrumentelor de lucru indispensabile ca: bibliografii, cronologii, dicționare, atlase, valorificarea în mal mare măsură a studiilor privind naționalitățile conlocuitoare ș.a. Adunarea generală a Academiei de științe sociale șl politice a adoptat programul de acti- vitate pe perioada 1981—1985, inclusiv planul național unic de săpături arheologice pe aceeași perioadă, care asigură investigarea principalelor vestigii ale trecutului istoric al patriei șl po- porului român, în vederea punerii în lumină a momentelor de seamă ale istoriei României, elabo- rate în lumina obiectivelor cuprinse In Programul-directlvă de cercetare științifică și în celelalte documente adoptate de Congresul al XH-lea al Partidului. Ion Apostol SESIUNI ȘTIINȚIFICE CONSACRATE ANIVERSĂRII BĂTĂLIEI DE LA POSADA La 9—12 noiembrie 1980 s-au împlinit 650 de ani de la lupta zisă de la Posada, prima mare biruință cunoscută din lupta multiseculară de apărare a Independenței statelor medievale românești. Evenimentul a fost sărbătorit In cîteva orașe ale patriei noastre unde s-au organizat sesiuni speciale de comunicări în care s-au evocat cauzele, desfășurarea, localizarea și semni- ficația istorică a marei victorii din 1330. Aniversarea acestei strălucite biruinți românești a prilejuit, de asemenea, reluarea In discuție a întregului complex de factori care au dus la formarea statelor feudale românești ce șl-au consolidat independența In sec. XIV1, ca și apariția unei micromonografii dedicate bătăliei din 1330 2. Prima sesiune a fost organizată la 6 — 8 octombrie 1980 de Consiliul orășenesc de educație politică și cultură socialistă din Curtea de Argeș, fosta capitală a Țării Românești In vremea luptei din 1330. Intitulată „Arc peste timp”, sesiunea a fost dedicată în același timp și aniver- sării a 650 de ani de atestare documentară a orașului Curtea de Argeș, amintit cu numele de „Castrum Argyas” cu prilejul luptelor din 1330. 1 Institutul de istorie „N. lorga”, Constituirea statelor feudale românești, redactor coordo- nator N. Stoicescu, Edit. Academiei, București, 1980, 327 p. * N. Stoicescu — Florin Tucă, 1330 Posada, Edit. militară, București, 1980, 227 p. www.dacoromanica.ro 5 VIATA ȘTIINȚIFICA 529 Sesiunea a început in ziua de 6 octombrie cu simpozionul „Contribuția secretarului general al partidului, tovarășul Nicolae Ceaușescu, la îmbogățirea tezaurului materialismului dialectic și istoric”, în cadrul căruia au luat cuvîntul: Mihail Florescu, vicepreședinte al C.N.S.T., deputat de Curtea de Argeș, și prof. univ. dr. Ștefan Ștefănescu, directorul Institutului de istorie „N. lorga”. Sesiunea de comunicări dedicată aniversării a 650 de ani de la victoria din 1330 s-a desfășurat in zilele de 7 8 octombrie, cind s-au ținut următoarele comunicări: Șerban Papacostea, Întemeierea Țării Românești In contextul istoriei sud-est europene; Constantin Reza- chevici, Războiul din 1330 In lumina izvoarelor vremii; N. Stoicescu, Semnificația istorică a luptei de la Posada, 1330; Cornel Irimia, Date despre bătălia de la Posada — Țara Loviștei; Radu Ștefan Ciobanu, Curtea de Argeș In politica lui Vlad Dracul și Vlad Țepeș; Panait I, Panait, Semnificația reședințelor voievodale ale Țării Românești; Dumitru Almaș, Prezența Curții de Argeș in conștiința poporului român și C. Mocanu, Contribuții la problematica majoră a istoriografiei românești contemporane. Cea de a doua sesiune a avut loc la Rtmnicu-Vilcea in ziua de 8 noiembrie 1980, fiind orga- nizată de Muzeul județean Vilcea sub titlul „Posada 650 secole de continuitate istorică pe meleagurile vilcene”. S-au ținut următoarele comunicări: Dumitru Tudor, Toponimie antică pe valea Oltului mijlociu; Liviu Ștefănescu, Bătălia de la Posada ca moment important a luptei bimilenare a poporului nostru împotriva cotropirii străine; N. Stoicescu, Semnificația bătăliei zisă de la Posada (probleme controversate și nelămurite); Cristian Vlădescu, Armele oastei din Țara Românească la mijlocul secolului al XlV-lea; Dumitru Bălașa, Strategia străbună tn lupta de la Posada; Mircea Gherman, Considerații privind localizarea Posadei; Maria Deaconu, Argumente toponimice privind localizarea bătăliei de la Posada laClineni; Costea Marinoiu, Posada, argumente toponimice și folclorice; Sorin Șerbăncscu, Posada 1330, localizarea bătăliei; Dem. Moțoc și Doru Moțoc, Argumente noi tn sprijinul unei ipoteze de localizare a bătăliei din 9—12 noiembrie 1330; Virgil Joița, Întemeierea statului feudal Țara Românească in cuprinsul unui memoriu politic de la începutul sec. XIX; Onoriu Stoica, Date arheologice privitoare la fortificația medievală de pe dealul mărginit de Valea Băiașului; Dinică Ciobotea, Circulația monetară tn Oltenia tn preajma constituirii statului feudal Țara Românească. Cei mai mulțl dintre vorbitori au dezbătut problema atît de controversată a localizării bătăliei din 1330, aducind argumente pentru plasarea ei In Țara Loviștei. In încheierea discuțiilor a luat cuvîntul N. Stoicescu, care a subliniat cîteva concluzii ce s-au degajat din această laborioasă sesiune, menită să contribuie la rezolvarea uneia din problemele cele mai controversate ale medievisticil românești. * La 11 noiembrie 1980 Direcția Generală a Arhivelor Statului a organizat la București o altă sesiune dedicată aceleiași aniversări. S-au ținut comunicările: Sergiu losipescu, Situația internațională din sud-estul Europei din preajma anului 1330; N. Stoicescu, Semnificația istorică a luptei din 1330; Manole Neagoc, Afqji bătălii ale poporului român pentru neatlrnare. * La 20 noiembrie 1980, Comitetul de cultură și educație socialistă al județului Arad a orga- nizat un simpozion dedicat luptei din 1330 la care s-a citit comunicarea Semnificația istorică a luptei zisă de la Posada, de N. Stoicescu. * Sesiunea centrală s-a desfășurat la 28 noiembrie 19801a Tîrgoviște, vechea capitală a Basa- rabilor; ca a fost organizată de Academia de științe sociale șl politice, Comitetul județean Dîm- bovița al P.C.R., Institutul de istorie „N. lorga” și Centrul de studii șl cercetări de istorie și teorie militară. In cuvîntul de deschidere, prof. univ. dr. Ștefan Ștefănescu, președintele Secției de istorie și arheologie a Academiei de științe sociale și politice, a vorbit despre Bătălia de la Posada, eveniment de seamă tn lupta poporului român pentru libertate și independență. în continuare s-au ținut comuncările: Șerban Papacostea, Crearea statelor românești tn contextul internațional al vremii; N. Stoicescu, Cauzele, desfășurarea și importanța bătăliei de la Posada; Ilie Ceaușescu, Gh. Romanescu, Strategia și tactica românilor In lupta de la Posada; Nicolae Constantin, 10- c. 1045 1 www.dacoromanica.ro 530 VIAȚA ȘTIINȚIFICA 6 Lupta pentru libertate, unitate și independență națională, permanență a istoriei poporului român; Constantin Toderașcu, Tradițiile militare Înaintate ale poporului român In opera tovarășului Nicolae Ceaușescu. In încheierea sesiunii, Florea Ristache, prim-secretar al Comitetului județean Dîm- bovița al P.C.R., a prezentat comunicarea Cinstirea memoriei și faptelor înaintașilor — ex- presie a politicii partidului și statului nostru de educație patriotică a maselor. Comunicările au fost urmărite cu deosebit interes de un numeros public, format din profesorii de istorie și științe sociale din orașul Tîrgoviște și județul Dîmbovița, muzeografi etc. La încheierea sesiunii a avut loc lansarea celor două cărți amintite la începutul acestei prezentări. Sesiunile de comunicări dedicate aniversării acestui moment luminos din istoria patriei au subliniat faptul că biruința din 1330, apoi luptele glorioase duse in secolele următoare împo- triva tuturor celor ce căutau să supună poporul român, au asigurat libertatea patriei noastre, an făcut să putem trăi astăzi într-o țară liberă și independentă. N. Stoicescu A XVIH-A SESIUNE DE COMUNICĂRI ȘTIINȚIFICE A ACADEMIEI MILITARE - SECȚIA: ISTORIA ARTEI MILITARE In zilele de 18 și 19 noiembrie 1980 a avut loc a XVII I-a sesiune de comunicări știin- țifice în cadrul Academiei Militare. Ședința plenară a avut loc marți 18 noiembrie 1980, în prezidiu luînd loc: Mihnea Gheor- ghiu, președintele Academiei de științe sociale și politice, general de armată Ion Tutoveanu, Comandantul Academiei Militare, profesor dr. Ștefan Ștefănescu, directorul Institutului de istorie „Nicolae lorga”, generali și ofițeri superiori. Cuvîntul de deschidere a fost rostit de general de armată Ion Tutoveanu, Comandantul Academiei Militare, care a expus tematica generală a sesiunii a XVIII-a și nuanțarea acestei tematici pe diferitele secțiuni între care urma să se împartă sesiunea. Au fost expuse apoi, tot în ședința plenară, patru substanțiale comunicări și anume: Războiul Întregului popor pentru apărarea patriei — componentă a glndirii militare românești interbelice, de colonel doctor Tudor Gheorghe: Mutațiile produse In structura și pregătirea popu- lației active și implicațiile lor asupra întăririi capacității de apărare a populației, de colonel doctor Grosu Mircea și colonel Gh. Niculescu; Cooperarea forțelor participante la lupta armată In răz- boiul întregului popor, de general-locotenent Logofătu Gheorghe șl colonel doctor (r) Stănescu Bogdan; Caracterul interacțiunii Intre știință, tehnică și domeniul militar, In condițiile actuale, de general-maior doctor-inginer Angheloiu loan. K După aceste comunicări s-a procedat fa împărțirea sesiunii pe mai multe secțiuni. Secția a 3-a, în cadrul căreia s-au desfășurat lucrările consacrate istoriei artei militare, a avut un prezidiu în frunte cu colonel dr. Victor Atanasiu, ca președinte, colonel dr. Leonida Loghin, colonel Anton Marinescu, dr. Paul Cernovodeanu și Dan A. Lăzărescu. Bogatul pro- gram alcătuit pentru această secție a cuprins comunicări de polemologie, politică șl pregătire militară, funcționalitate militară și istorie militară. Prima comunicare a fost susținută de căpitan Căpățînă Dan Mircea, care, pe baza nume- roaselor și atît de rodnicelor lucrări de excavați! pe care le practică în cadrul unei echipe pe solul cetății medievale a Giurgiului, a expus constatările extrem de interesante și concluziile extrem de pertinente care se degajă pe baza ultimelor rezultate ale acestor excavațluni. In esență, cetatea Giurgiului a fost edificată, din porunca lui Mircea cel Bătrîn, in partea de sud-vest a actualului oraș, la confluența rîului Veriga cu canalul Camei, pe o fostă insulă depărtată de malul românesc cu apr. 100 m. Prima mențiune documentară privind cetatea Giurgiului datează de la 23 septembrie 1403, dar construcția cetății începuse foarte probabil înainte de 1396. Turcii au cucerit prin luptă cetatea în 1417, denumind-o Yer-Kâku. Dan II a recucerit-o în 1427 și i-a reîntărit fortificațiile, dar Alexandru Aldea a predat-o iarăși turcilor. Conferențiarul dă în continuare date privind expediția cruciată întreprinsă în vara anului www.dacoromanica.ro 7 VIAȚA ȘTIINȚIFICA 531 1445 împotriva Giurgiului — In urma cruciadei de la Varna, 1444 — și acțiunea lui Mihal Viteazul în 1595 împotriva Giurgiului; în continuare a fost expus planul de săpătură și istoricul cercetării arheologice actuale, prin diapozitive. Dr. Paul Cernovodeanu, cercetător principal din cadrul Institutului de istorie „Nicolae lorga”, a dezvoltat o temă de istorie militară destul de puțin cunoscută și anume Misiuni militare românești trimise peste hotare tn timpul domniei lui Alexandri], loan Cuza. Patrioții români care duseseră la bun sfirșit acțiunea unității și autonomiei Principatelor române au fost în permanență conștienți de necesitatea indispensabilă a organizării unei,‘,armate naționale” — așa cum preco- nizase Machiavelli In II Principe — în stare să apere marile realizări politice obținute și puse — formal — sub garanția celor șapte puteri din 1856. Cum dintre aceste puteri-garante Franța lui Napoleon III a fost puterea care a jucat rolul substanțial în acoperirea externă a inițiativelor cutezătoare ale patrioților români, a fost cit se poate de firesc ca misiunile militare românești să caute, în marile instituții militare ale celui de-al doilea Imperiu (la școala de stat major din Paris, la școala de cavalerie de la Saumur, la școlile tehnice de la Saint-Cyr, Metz, Brest și Vincennes) modele de educație și tehnică superioară militară. Cum Italia jucase și ea un rol însemnat în diplomația europeană, în sensul apărării realizărilor politice românești, școlile militare ale noului regat unitar al Italiei au fost frecventate și ele de un mare număr de ofițeri români; în vreme ce alți ofițeri români îșl desăvîrșeau pregătirea la școlile militare din Viena și Petersburg. Misiuni militare românești au fost trimise să se instruiască în cursul unor operații militare din lumea întreagă: pe teatrul de război dintre Spania și Maroc; In Algeria; în cadrul operațiilor întreprinse de armata regatului italian pentru înlăturarea monarhiei Bourbonilor din regatul celor Două Sicilii; în Mexic, unde începuse punerea în acțiune a ceea ce un istoric recent a denumit „la grande pensâe du răgne de Napoleon III”, dar care de fapt a eșuat din clipa în care a luat aspectul brutal al unui adevărat război colonial; în sfirșit, în războiul de secesiune. Mulți ofițeri români trimiși în aceste misiuni îndepărtate vor face ulterior să se vorbească mult de ei, fie ca autori de lucrări militare (George Bibescu, Eustațiu Pencovici, Ion Algiu), fie ca eroi și comandanți destoinici în campania de la Plevna (maiorul Dimitrie Giurescu, coloneii Gh. Slăniceanu, Gh. Anghelescu, D. Lecca, D. Borănescu, maiorul C. Pruncu, etc.). Concepția trimiterii ofițerilor români pe toate teatrele de luptă din lume, între 1860— 1866, aparține domnitorului Alexandru Ion Cuza și sfetnicilor săi militari, generalii Ion Ema- noil Florescu și Savel Mânu. Rezultatul a depășit toate așteptările. Lt. col. Nicolae Ciobanu, din cadrul Academiei Militare, a înfățișat Elemente ale artei militare românești Intr-o lucrare de tactică și strategie elaborată de colonel Gheorghe Slăniceanu tn anul 1874. Este vorba de tipărirea a 25 de lecții ținute de viitorul ministru de război al României în preajma dezlănțuirii războiului ruso-româno-turc, lecții în care au fost abordate — într-o concepție surprinzător de modernă — principalele probleme ale strategiei, tacticei și psihologiei militare, inclusiv ale războiului de partizani. Unele aspecte ale fortificației românești au fost Înfățișate de col. dr. Niculae I. Niculae, care a făcut un istoric succint al condițiilor în care a fost fortificată capitala țării, în a doua jumă- tate a secolului trecut, pe baza unor planuri dintre care cel dinții a fost elaborat încă din 1882, paralel cu alte lucrări de apărare strategică (linia Dunării, linia Oltului, capul de pod de la Cernavoda și frontul întărit Focșani—Nămoloasa —Galați, 1887—1900), Fortificarea capitalei țării a comportat un perimetru de 72 km, cuprinzînd 18 forturi și 18 baterii intermediare, dislocate la o distanță de 11 — 11,5 km față de centrul capitalei și avind asigurate căi de comu- nicații pentru aprovizionare și ajutor. Memoriul asupra fortificării generale a țării a fost întocmit de o comisie militară condusă de generalul de artilerie Gheorghe Mânu, viitor președinte de consiliu și unul din eroii de la Plevna. Cu toate acestea, faptul că lucrările de fortificare a capitalei țării nu au fost modernizate a făcut ca obiectivul urmărit să nu fie realizat In 1916, piesele de artilerie fiind folosite pe alte fronturi de luptă. Conferențiarul apreciază această situație ca fiind o eroare strategică, datorită căreia a fost compromisă soarta campaniei românești din anul 1916. Colonel dr. Vasile Alexandrescu și-a intitulat comunicarea: Contribuții la studiul politicii militare externe a României tn ultimul deceniu al secolului XIX. Este vorba de opera de echi- libru între blocurile de alianță constituite de marile puteri europene curînd după Congresul de la Berlin, mai ales după îndepărtarea de la putere a cancelarului Bismarck (martie 1890). Lipsită de garanția colectivă asigurată ei prin tratatul de la Paris (1856), România a fost silită să ducă o politică externă extrem de precaută, asigurîndu-și, provizoriu, în 1883, o nouă protecție europeană, aceea a Triplei Alianțe, dar Ințelegînd să-și mențină nealterate bunele relații cu toate statele europene. Această prudență în politica externă a îndemnat conducerea politică a României să respingă insidioasa propunere a unui tratat militar secret între 'Turcia www.dacoromanica.ro 532 VIAȚA ȘTIINȚIFICA 8 și România, propunere transmisă, prin ministrul Trandafir Djuvara, de către sultanul Abdul Hatnid in primăvara anului 1897. Misiunea încredințată colonelului Alexandru Averescu, trimis in 1899 la Odessa și Kiev, se explică prin aceeași preocupare constantă a guvernelor române de a-și menține bunele relații cu toate puterile continentului. Aspecte ale pregătirii armatei și ale întregului popor pentru apărarea patriei. In viziunea doctrinarilor români, la sfîrșitul sec. XIX și începutul sec. XX a fost titlul comunicării col. dr. Popa Costică, care s-a ocupat în principal de atitudinea P.S.D.M.R. față de politica externă, pregătirea militară și structura armatei române în epoca respectivă. Se analizează, de asemenea, unele lucrări românești ale epocii privind strategia și tactica, datorite unor profesori și publi- ciști militari, ca maiorul I. Popovici, generalul C. N. Hirjeu (viitorul ministru de război în guver- nul Marghiloman), colonel D. Cocorăscu, generalii Gheorghe Anghelescu și C. I. Brătianu. Lt. major Dan C. Rădulescu a expus o serie de Considerații privind evoluția funcțiilor armatei române In deceniul al treilea al secolului XX, scoțind în evidență unanimitatea publi- ciștilor români al epocii în a considera drept funcție principală a armatei române funcția de apărare a teritoriului patriei. Armatei 1 s-au atribuit însă, frecvent, și funcțiuni economice, de refacerea țării, de lucrări publice, etc. Dar armata română a înțeles întotdeauna să rămină, mai presus de toate, „un organism atașat idealului păstrării neștirbite a independenței națio- nale, a suveranității și a Integrității teritoriale a României”. Pe baza cercetărilor efectuate îu ultima vreme în arhivele străine, col. Anton Marinescu a înfățișat Problemele referitoare la istoria țării noastre In arhivele din R.F.G. (Coblentz, Frankfurt am Main, Freiburg, Bonn, Stuttgart etc). Informațiile respective privesc întreg trecutul istoric al poporului român, începînd cu prezența populației românești atestată incontestabil in Tran- silvania la începutul sec. XIII și încheind cu rapoartele atașaților militari germani în România, în preajma și în cursul celui de-al doilea război mondial, culminind cu rapoartele generalului SS Pfeffer Wildenbruch consemnind acțiunile vitejești desfășurate de trupele române în bătălia de la Budapesta (iarna 1944 45). Dan A. Lăzărescu a schițat o tipologie a calculului, complex și subtil, pe care trebuie să-l facă autoritățile politice și militare ale unui stat înainte de a-1 angaja într-un război ofensiv. Acest calcul trebuie să pună în ecuație cît mai corect o serie de date și anume: ideia călăuzi- toare și mobilizatoare; potențialul moral, militar și economico-material al țării agresoare, al aliaților ei, al adversarilor direcți și al adversarilor potențiali; modul cum funcționează alianțele și formulele propagandistice susceptibile să galvanizeze propriile energii și să destrame, eventual, coerența morală a adversarilor. Aplicînd această schemă pentru un număr de 12 războaie mai recente (incepind cu războiul de șapte ani — 1756—1763 și încheind cu cele două răz- boaie mondiale), se constată că numai în cinci cazuri calculul puterii agresoare s-a dovedit în final corect. E vorba de două războaie dezlănțuite de Franța (războiul din 1778 —1783 pentru asigurarea independenței coloniilor americane împotriva Angliei, și războiul din 1859 pentru libertatea și unitatea Italiei împotriva Austriei) și de cele trei războaie admirabil regizate de Bismarck (in 1864, 1866 și 1870). Celelalte șapte cazuri (printre care campania lui Napoleon în Rusia, in 1812, ultimele războaie ruso-turce și cele două războaie mondiale) au învederat punerea în ecuație de către puterile agresoare a unor date eronate, și a unor previziuni insuficiente, pe lingă alte date corect ponderate și integrate in calculul politico-strategic. Insistind precumpănitor asupra celui dinții război mondial — considerat ca infinit mai plin de învățăminte strategice, politice și psihologice decit brutalul al doilea război mondial — conferențiarul a arătat că toate calculele și avertismentele lui Bismarck lăsate moștenire succesorilor săi: evitarea unui război cu o mare coaliție și pe prea multe fronturi; interzicerea unui război „profilactic” (preventiv); evitarea provocării necugetate a Marii Britanii printr-o imprudentă politică navală și printr-o Weltpolitik; în sfirșit, evitarea acordării inițiativelor, în Orientul apropiat și în Balcani, aliatei de la Viena, au fost, absolut toate, disprețuite și încălcate de conducătorii politici și militari ai Germaniei wilhelmiene. Aceste calcule greșite privind o serie de elemente — pe lingă alte elemente foarte corect puse în ecuație explică prăbușirea finală a Germaniei în 1918. Col. doctor Victor Atanasiu a prezentat și comentat Vn document inedit referitor la rela- țiile ruso-româno-slrbe In perioada neutralității României (I9U — 191G), Reluind o temă pe care a expus-e, intr-o altă perspectivă, și în cadrul celui de-al XV-lea Congres internațional de științe istorice de la București (august 1980), conferențiarul s-a folosit de un document pînă acum inedit, și anume de o filă provenind din arhiva personală a generalului D. Iliescu, fostul șef-adjunct al statului major al armatei române între 1914—1916 și principalul responsabil strategic al angajării României in primul război mondial. Documentul menționează o anumită www.dacoromanica.ro 9 VIAȚA ȘTIINȚIFICA 533 ipoteză, denumită convențional ,,B.V-4” și este însoțit de o hartă foarte detaliată privind gru- parea armatelor de operații ruso-române care ar fi urmat să acționeze împotriva monarhiei austro-ungare pentru salvarea Serbiei. Harta indică precis căile ferate române — cu prelungirile lor pe teritoriul Transilvaniei — care ar fi urmat să fie puse la dispoziția armatelor țariste, pe două direcții de înaintare, în vreme ce armatelor române li se indicau alte cinci direcții de înaintare, astfel încit, în a 27-a și a 28-a zi de la mobilizare, urma să se atingă aliniamentul de coordonare Dej —Cluj Alba lulia. Aluziile, foarte transparente, făcute de presa occidentală în 1915, mai ales de cunoscutul ziarist Francis Charmes în foarte influenta ,,Revue des Deux Mondes”, privind o eventuală acțiune militară ruso-română în favoarea Serbiei, răspundeau astfel unor planuri politice și strategice precise ale guvernului român și ale conducerii mili- tare românești, planuri care urmăreau în spiritul tratatului de pace de la București — salvarea Serbiei. Lt. major Zodian Vladimir a înfățișat Bătălia de la Mărășeșli, după documentele germane ale grupului de armate Mackensen și a avut astfel prilejul să analizeze iluziile și deziluziile con- ducerii superioare de război a Puterilor centrale în vara anului 1917, conducere care urmărea incontestabile țeluri expansioniste, imperialiste și anexioniste. Realizarea echilibrului de forțe pe frontul de Vest, prin retragerea frontului german din Franța pe o formidabilă linie fortificată cu grijă, și dezlănțuirea războiului submarin total pe frontul Atlanticului, trebuiau să prileju- iască o acțiune hotăritoare de lichidare a statelor adversare de pe frontul de Est. Acest plan cutezător a fost în cele din urmă realizat cu titlu provizoriu, ca urinare a eve- nimentelor care au dus la încheierea tratatelor de pace de la Brest-Litowsk și București. Dar, pe parcurs, planul a avut numeroase consecințe defavorabile Puterilor centrale: a determinat intrarea in război a Statelor Unite; a făcut cunoscută lumii întregi voința de putere și de anexare a acestor puteri militarizate; în sfirșit, prin eroica, șl nescontata de adversar, victorie defensivă a armatei l-a române, la Mărășești, ostașii români au înscris în cartea de aur a vite- jiei României una din paginile cele mai glorioase , întrerupînd reputația de invincibilitate a „spărgătorului de fronturi”, cum era supranumit feld-mareșahil german August von Mackensen, șl determlnînd în acel ,,annie trouble" cum numește Raymond Poincarâ, în Memoriile sale, anul de război 1917, o întorsătură neașteptată, de care Antanta ar fi putut beneficia mai bine. Planul strategic al Inamicului a fost astfel total dejucat și ,,în pofida lui au putut rămîne pe teritoriul Moldovei forțe șl capacități umane de luptă care au reținut o parte însemnată a trupelor Pute- rilor centrale în continuare în stare de alertă, și care au fost capabile să intervină din nou în conflict, în faza finală a războiului mondial”. Relațiile militare externe ale României, tn perioada iulie 1940 — iunie 1941 au fost analizate de col. dr. Dumitru Tuțu, în contextul ascuțirii conflictului dintre puterile revizioniste șl antl-revizioniste din Europa. Realizind, la sfîrșitul lui august, 1940, o dublă lovitură diplo- matică șl strategică, prin al doilea Dlktat de la Viena, Germania, prilejuind garanția teritorială dată României după acest Diktat, a căutat să-și asigure dominația militară, economică șl politică asupra statului român dictatorial șl angajarea României pe Hula politicii militare germane, mai ales prin acțiune complexă a misiunii militare germane trimise in România in octombrie 1940, și prin aderarea forțată a guvernului dictaturii mllitaro-fasciste la Pactul tripartit, la 23 noiem- brie 1940. „Alianța României cu puterile Axei a fost astfel dictată de împrejurările polltlco- militare ale vremii și nu de interesele naționale ale poporului român” este concluzia cunoscutului Istoric militar. Acoperirea frontierelor In arta militară românească a fost tema aleasă — și tratată cu multă competență — de colonel Vasile Prlcop. Domnitorii români șl nobilimea română din Transil- vania și Banat au avut în permanență grija să-și asigure din vreme un sistem suplu de apărare a hotarelor țării și de informare asupra mișcărilor numeroșilor inamici virtuali. După afirmarea autonomiei României, în a doua jumătate a secolului trecut, conducerea] politică și militară a țării s-a străduit să asigure acoperirea frontierelor țării astfel incit să se poată face față oricăror agresiuni. Sarcina era, evident, foarte dificilă, dată fiind întinderea excepțională a granițelor de apărat, șl numărul, virtnal foarte ridicat, al inamicilor potențiali. Doctrina mili- tară românească a oscilat, pină in secolul nostru, între două concepții strategice nuanțate privind strategia acoperirii frontierelor. Monica Andone, cercetător științific la Centrul de studii și cercetări de istorie șl teorie militară, a scos în relief semnificația politlco-mllitară a ultimei întrevederi dintre Hitler șl Anto- nescu, la 5 august 1944, în contextul previzibil al destrămării potențialului militar german. Sosit la Wolfschanze împreună cu Mihai Antonescu șl cu generalul Ilie Șteflea, șeful Marelui stat major. Ion Antonescu a purtat convorbiri cu Hitler, Keitel și Ribbentrop, culminind cu o www.dacoromanica.ro 534 VIAȚA ȘTIINȚIFICA 10 întrevedere finală, dramatică, de cinci ore și jumătate, cu Hitler personal. Acesta a pus între- barea precisă dacă, față de defecțiunile din ultima vreme, „România, și în special conducătorul ei, mareșalul Antonescu, sint deciși să urmeze Germania pînă la sfirșit”. Șeful statului român și-a condiționat atunci răspunsul de patru probleme majore, privind intențiile strategice ale comandamentului german în sectorul sudic al frontului de răsărit, capacitatea Germaniei de a asigura apărarea antiaeriană a teritoriului român, perspectiva angajării in război a Turciei — și deci deschiderea Strimtorilor pentru forța anglo-americană — și atitudinea aliaților Ger- maniei vecini ai României. Răspunsurile conducătorului Germaniei au fost incoerente, invederînd o informație lacunară și, ceva mult mai grav, o vizibilă tendință de a substitui realităților ine- xorabile ale războiului, o voință exacerbată axată pe țeluri himerice. Rezultatele întîlnirii s-au dovedit cu totul nesatisfăcătoare pentru ambele părți, dar, revenit în țară, conducătorul Româ- niei a ezitat să mai întreprindă vreo acțiune hotărită pentru a dezangaja România dintr-un război vizibil pierdut, ceea ce a făcut absolut necesar actul salvator de la 23 August. Colonel dr. Leonida Loghin, șef de sector la Centrul de studii și cercetări de istorie și teorje militară, a urmărit Dinamica efectivelor armatei române In laptele pentru eliberarea deplină a teritoriului național și războiul antihitlerist, Intre 23 august 1944 și 9 mai 1945. Angajind împo- triva forțelor germane 37 de divizii, insumind aproape 540.000 de ostași, armata română a pierdut pe cimpurile de luptă 169.822 luptători, dintre care 21 035 morți (13,1% din pierderile totale). Conducerea strategică și tactică a unităților românești angajate în campania antihitle- ristă a fost la înălțime și vitejia și spiritul de sacrificiu al trupelor angajate au corespuns și chiar depășit așteptările, dovada cea mai pertinentă fiind faptul că „peste 300 000 de militari români au fost in această perioadă relativ scurtă a celui de-al doilea război mondial decorați cu diferite ordine și medalii de război românești, sovietice și cehoslovace, pentru faptele de arme săvirșite în luptele contra dușmanului”. Referindu-se la aceeași perioadă, col. dr. Constantin Toderașcu s-a ocupat de Formele activității culturale desfășurate In armata română In timpul luptelor purtate pentru eliberarea întregului teritoriu național de sub dominația fascistă (septembrie—octombrie 1944), cind s-au înscris „noi pagini glorioase in epopeea națională, pecetluindu-se încă o dată prin jertfe dreptul străbun asupra întregii vetre strămoșești” . Acțiunea educațională s-a desfășurat atunci la toate nivelele armatei, pentru ca nici un ostaș să nu ignoreze caracterul just și eliberator al războiului antihitlerist și antihortyst. Toate mijloacele au fost folosite tn acest scop, de la presă la radio, foto, cinema și teatru, edîtîndu-se, între altele, revista „La arme”, cu un tiraj de 50 000 exem- plare, de cite două ori pe săptămină, ca și un mare număr de broșuri de propagandă și de istoria eroilor patriei, citite în numeroase ședințe educative național-patriotice. Pe aceste multiple căi „s-a contribuit la sădirea încrederii in justețea cauzei pentru care luptau ostașii români, la sădirea încrederii în victorie”. O foarte importantă problemă de dotare, și anume „Aprovizionarea și consumul de muniții la armata 4 română In timpul luptelor pentru eliberarea teritoriului național (septembrie—octom- brie 1944) a fost minuțios analizată de căpitan Alexandru Duțu. Determinind precis cadrul general de desfășurare a luptelor, conferențiarul a indicat condițiile dotării cu muniții a unită- ților angajate în lupte, de la bazele înaintate, mai ales de la aceea de la Urziceni (lingă Cărei) Înființată la 25 octombrie 1944. Consumul de muniții, redat foarte minuțios, pe calibre, a fost excesiv de ridicat, uneori chiar, după cum s-a putut aprecia cu competență, chiar exagerat, fiind aproape constant în raport invers proporțional cu cadențele de tragere ale diferitelor ele- mente ale armamentului artileristic, ceea ce — alături de marea varietate a materialului de dotare — a putut pricinui unele dificultăți de aprovizionare. S-au putut astfel obține prețioase învățăminte. Despre unele aspecte ale acțiunilor C. 7 A. român In luptele de la Budapesta s-a ocupat It. col. (r) Ion Dăscălescu, fost combatant de elită în aceste lupte, sub comanda generalului N. Șova, comandant al C.7 A. Conferențiarul a analizat condițiile în care a putut fi respins cu eroism contraatacul inamic dezlănțuit la 4 ianuarie 1945 pe străzile Budapestei. La 10 ianuarie, divizia 9 de cavalerie română și regimentul român 31 Infanterie au fost angajate în lupte violente în fața cazărmilor Franz-Joseph și s-au acoperit de glorie prin vitejia lor. Concluzia comuni- cării a subliniat importanța psihologică a „trăirii oamenilor care au dat viață evenimentelor”, ceea ce îngăduie îmbinarea cit mai justă, de către specialiștii în istorie militară, „a faptului și a trăirilor celor care le-au creat”, expunerea comportînd astfel prețioase adîncimi sufletești. Tot In contextul campaniei antihitleriste s-a încadrat ampla și documentata expunere a col. dr. Constantin Ucraln, comportînd Considerații privind folosirea artileriei române In lupta In localități. Armata română a eliberat pe frontul de Vest un număr de 3.831 localități (872 românești, 1 237 maghiare și 1 722 cehoslovace), în multe cazuri ca urmare a unor manevre îndrăznețe șl rapide, cum a fost cazuLcu localitățile Banovce, Kromeriă, Selesovce, Vajani, etc. www.dacoromamca.ro 11 VTA.ȚA ștunțificA 535 Folosirea focului centralizat al artileriei a fost de mare folos in aceste lupte, și precizia și efi- cacitatea focului artileriei au prilejuit infanteriei române și vînătorilor de munte să obțină mari succese tactice. In afara acțiunilor de sprijin al infanteriei, artileria română a mai efectuat și importante trageri de neutralizare a inamicului, ieșind in relief faptul că tragerile prin ochire directă au avut o pondere mai mare decit tragerile executate de pe poziții acoperite. Focul artileriei a fost concentrat mai cu seamă pe obiective bine delimitate in teren, pentru a se ingădui astfel folosirea de unități mici și se face o economie cit mai substanțială de muniții. Experiența a dovedit că acțiunile dc cucerire de localități obțin mai mult succes de surpriză și se soldează cu pierderi mai reduse atunci cind sînt efectuate in timpul nopții. Cea dc pc urmă comunicare din cadrul secțiunii a treia a sesiunii a fost expusă de cerce- tătorul științific Ștefan Pâslaru și a Înfățișat rolul jucat de armată in viața politică a țării, in primii ani ai revoluției și construcției socialiste. De la inceput. Partidul Comunist Român a ințelcs să acorde o atenție deosebită asigurării unei legături trainice intre organismul militar al țării și popor, prin realizarea unui climat prielnic osmozei intre popor și oștire. In cadrul acestei politici s-a acordat drept deplin de vot tuturor militarilor și s-a desfășurat in cadrul armatei o intensă muncă politică și o largă activitate culturală. Deputății militari (11 in cadrul Marii Adunări Naționale din 1948) au constituit o prezență activă in dezbaterea și adoptarea diferitelor proiecte de legi — mai cu scamă generalul lacob Teclu și sergentul Matei I. Tănase, care au luat parte la discutarea noii Constituții. Armata a fost in permanență o prezență activă in miezul evenimentelor politice interne, participind in ziua de 3 decembrie 1950 la primele alegeri pentru sfaturile populare regionale, raionale, orășenești și comunale. Ca o dovadă vie a prestigiului de care se bucură armata in rindnl poporului, au fost aleși in aceste consilii sute de deputați militari. Tot astfel, la cea de-a XIII a sesiune a Marii Adunări Naționale, in luna septembrie 1952, ofițerii, sergenții și soldați! Forțelor Armate ale Republicii Populare Române au participat activ la discutarea proiectului noii Constituții. In alegerile pentru Marea Adunare Națională, efectuate la 30 noiembrie 1952, au fost aleși și 16 reprezentanți ai armatei române; iar in alegerile pentru sfaturile populare, efectuate la 20 decembrie 1953, au fost aleși 295 militari in sfaturile populare comunale, 221 in sfaturile populare raionale, 46 in sfaturile populare regionale și 311 in sfaturile populare oră- șenești, in total deci 873 de militari. Dc atunci și pină astăzi armata a rămas aceeași prezență vie in întreaga viață politică a patriei, participind in mod activ și intens la dezbaterea și adoptarea deciziilor și la Înfăptuirile politicii interne și externe a statului român. Prin acest bilanț atit de impresionant au luat sfirșit astfel lucrările secțiunii a 3-a, con- sacrate istoriei artei militare, din cadrul celei de-a XVIII-a sesiuni de comunicări științifice a Academiei Militare. Toate comunicările s-au situat la o înaltă ținută științifică și patriotică, au lămurit numeroase probleme importante, au adus clemente, documente și perspective noi in polcmologic, astfel incit bilanțul acestei sesiuni rămîne pc deplin pozitiv. Dan A. Lăzătescu COLOCVIU COMEMORATIV NICOLAE IORGA LA BOTOȘANI Din inițiativa conducerii Muzeului județean Botoșani, sub egida Comitetului de cultură și educație socialistă și a Comisiei pentru răspindirea cunoștințelor cultural-științificc ale jude- țului Botoșani s-au desfășurat la Botoșani, in orașul natal al marelui dispărut, in zilele de 21 — 22 noiembrie 1980, un colocviu comemorativ ,,40 de ani de la moartea marelui savant”. Lucrările la care au participat cercetători științifici, arhiviști, muzeografi și cadre didac- tice dc la București, Iași, Suceava, Sibiu, Galați, Vălenii de Munte, precum și numeroși oameni dc cultură din orașul care a găzduit această manifestație științifică, s-au desfășurat la Casa științei și tehnicii pentru tineret și la Muzeul județean. La deschiderea lucrărilor, care au fost onorate de prezența tovarășului Mihail Gere, membru supleant in Comitetul Politic Executiv al C.C. al P.C.R., a luat cuvintul Haralambie Alexa, prim secretar al comitetului județean P.C.R. Botoșani, care a evocat personalitatea savantului Nicolae lorga. In continuare au fpst prezentate, tn ordine, următoarele comunicări: Gh. Buzatu, Nicolae lorga și America; Alexandru Zub, Nicolae lorga In evoluția spiritului critic; Manole Neagoe, Nicolae lorga — istoric al evului mediu timpuriu românesc; Aurel Dorin, Contribuția lui Nicolae www.dacoromanica.ro 536 VIAȚA ȘTIINȚIFICA 12 lorga la desăvlrșirea statului național; Eugenia Greceanu, Nicolae largași patrimoniul urbanistic arhitectural al Botoșanilor; Ion Agrigoroaie, Nicolae lorga și reforma agrară din 1921; Gh. I. Fiorescu, începuturile activității parlamentare ale lui Nicolae lorga; Mihai Maxim, Con- tribuții iurcologice ale lui Nicolae lorga; Traian Udrea, Nicolae lorga In conștiința neamului românesc; Adrian Pricop, Nicolae lorga — factor al conștiinței naționale. Iași — 1917; \aleriu Dobrinescu, Probleme ale politicii externe ale României oglindite In memoriile lui Nicolae lorga; Mihai lacobescu, Primul război mondial in opera lui Nicolae lorga; Ștefan Dragomir, Poporul - factor de bază al istoriei României in opera lui Nicolae lorga; Frasin Muntean-Râinnic, Oratorul Nicolae lorga; Rodica Anghel, înființarea celei dinții biblioteci pentru poporul din Iași de către Nicolae lorga; losif Naghiu, Nicolae largași cei mici; I. A. Marin, Nicolae lorga și Botoșanii; loan Aldea, Nicolae lorga șt Galații; Elena Dima, Permanența lui Nicolae lorga tn bibliotecile arhivelor statului; Vasile Ciobanu, Nicolae lorga și naționalitățile din Ardeal; Nicolae Ursu- lescu, Problema formării poporului român In opera lui Nicolae lorga; Vlrgil Catargiu, Nicolae lorga despre specificul cunoașterii istorice. Au mai fost prezenți cu comunicări: Maria Bucătarii, Nicolae lorga despre personalități botoșănene; Vasile Binzar, Locul nașterii lui Nicolae lorga; Gabriela Corobnic, Observații asupra unor monumente botoșănene de artă medievală in lucrările lui Nicolae lorga; Stela Giosan, Nicolae lorga și Liga culturală; Violeta Budai, Contribuții moldovene la promovarea ideii unității naționale plnă la 18-î'J In viziunea lui Nicolae lorga; Lucian Valea, Nicolae lorga — istoric al literaturii moderne și contemporane; Silvestri Ailenei, Nicolae lorga — publicistul; Ștefan Cervatiuc, Nicolae lorga și începutul Universității populare din Botoșani; Zenovia Pavlică, Contribuția lui Nicolae lorga la sprijinirea luptei popoarelor cotropite de nazism; Ionel Bejenaru, Nicolae lorga: chipuri botoșănene; Gh. Median, lorga și Botoșanii. Ca un omagiu adus ilustrului savant un grup de artiști ai colectivului teatral din Botoșani au lecturat scenariul Ultimele evocare artistico-literară a împrejurărilor asasinării lui N. lorga de legionari. Lucrările colocviului comemorativ vor fi editate într-un volum memorial Nicolae lorga. Cu prilejul colocviului s-a organizat, pe baza unor documente de arhivă locală și a unor donații ale familiei Pippidi, o expoziție documentară Nicolae lorga realizată de Muzeul județean în colaborare cu Filiala Arhivelor Statului Botoșani. Traian Udrea SESIUNE DE COMUNICĂRI ȘTIINȚIFICE LA ORADEA In organizarea Comitetului de Cultură și Educație Socialistă al județului Bihor, Muzeul de Istorie al R. S. România, Muzeul Țării Crișurilor Oradea, Complexul muzeistic Iași, Revista Muzeelor și Monumentelor, in zilele de 14 și 15 noiembrie 1980, s-a desfășurat la Oradea sim- pozionul „Muzeul contemporan —factor activ In realizarea educației socialiste a oamenilor muncii", cu următoarele secțiuni: I. Contribuția muzeelor la educația ateist-științiflcă a tinerei generații; II. Valorificarea patrimoniului muzeal prin activitatea cultural-educativă; III. Arheologie și Istorie; IV. Istorie modernă și contemporană; V. Istoria culturii; VI. Etnografie și artă; VII- Aspecte din natura și civilizația munților Apuseni. In cadrul ședinței plenare din dimineața zilei de 14 noiembrie, prezidată de Ana Benedek, vicepreședinte al Comitetului de Cultură și Educație Socialistă al județului Bihor, loan Vulturar, șeful secției de propagandă a Comitetului județean P.C.R. Bihor a făcut un interesant expozeu asupra dezvoltării contemporane a județului șl a adresat un cald salut participanților, acad. Ștefan Pascu a prezentat expunerea Confruntări In domeniul istoriografiei pe plan inter- național, cu ample referiri asupra lucrărilor celui de-al XV-lea Congres internațional al istoricilor desfășurat la București, iar prof. univ. dr. doc. Kovacs losif, prorectorul Universității „Babeș- Bolyai” din Cluj-Napoca comunicarea Rolul jucat de orașul Oradea In luptele antiotomane din secolul al XVII-lea, după care reprezentanții Instituțiilor organizatoare au rostit scurte alocu- țiuni de salut. Tot in plen, în după amiaza aceleiași zile, s-au desfășurat și lucrările primei secțiuni, menite a constitui un schimb de experiență util pe marginea susținerii rapoartelor din partea redacției ,.Revistei Muzeelor și Monumentelor” (Ion Grigorescu), Muzeul de Istorie al R. S. România, (Gelcu Maksutovici), Complexul Muzeistic Iași (Eugenia Ursescu, Elena Co- cuz) și Muzeul Țării Crișurilor Oradea (Nicolae Chidioșan, Mircea Palna, Aurel Chiriac) urmate de ample dezbateri. Fiind prima manifestare de acest gen pe planul muzeografiei naționale, ea a demonstrat rolul Însemnat pe care-1 pot avea muzeele și muzeografii in răspîndirea cu- www.oacoromamca.ro 13 VIAȚA ȘTIINȚIFICA 537 noștintelor cultural-științifice, în lumina concepției materialismului dialectic și istoric, folosirea exponatului de muzeu ca material vizual ajutător în susținerea și argumentarea tezelor expuse. Lucrările secțiunii a Il-a, cuprinzînd teme ca: Din experiența colaborării dintre Școala interjudefeană de partid Oradea șl Muzeul Țării Crișurilor, tn activitatea de formare a cadrelor In spirit revoluționar, Bolul expozițiilor de istorie naturală tn educarea materialist-științifică a tineretului din judejul Arad, Mărturii ale spiritualității românești valorificate pe plan educațional In cadrul Muzeului de istorie a Moldovei, Utilizarea machetelor tn prezentarea perioadei socialiste tn Muzeul de Istorie al B. S. Bomânia mijloc important de educare revolu(ionar-știintifică a tinerei generalii și altele, au completat în mod strălucit rapoartele din prima secțiune* aducînd noi argumente de ordin practic în susținerea problemelor ridicate de raporturi. La secțiunea „Arheologie și Istorie”, s-au prezentat teme ca Mărturii despre epoca neo- litică pe teritoriul orașului Oradea, Materiale de epocă poslromană descoperite la Biharea (sec. V— 1'7 si Tezaurul de monede grecești de la Dieci — contribuții la problema imitațiilor de tip Apollonia și Dtf rachium din Dacia, Istoricul telegrafiei din țara noastră, Un Important fond muzeistic, ilnstrlnd istoria aviației românești . . ., Mărturii emoționante ale luptelor duse de armata română pentru eliberarea patriei de sub dominația fascistă ... și altele, comunicări ce au adus în cir- cuitul științific date și informații noi, interesante. Secțiunea „Istorie modernă și contemporană” s a axat pe contribuții locale sau teme cu caracter limitat la o anumită problemă, ca de exemplu: loan Lupaș — istoric al vieții financiar- bancare românești din Transilvania, Șase scrisori inedite ale lui Vasile Goldiș, Alexandru Boman ui militant In slujba unității na/ionale, Noi documente șt memorii despre luptele pentru eli- berarea Crișanei și Banatului In toamna anului 1944, Bevolufia de la 1848—1849 din Transilvania, tn viziunea istoriografiei marxiste maghiare. Aspecte ale mișcării memorandiste In judeful Satu Mare s.a., bine documentate și la obiect. Teme asemănătoare, dar cu altă tentă, s-au prezentat la se’țiunea „Istoria culturii”, dintre care cităm Atmosfera de epocă In muzeul memorial, Cartea rom in a'că dc învățătură de la 1643, Universitatea „Emanuil Gojdu” din Oradea, Din istoricul bibliote ti „Dr. Alexandru Bogdan" ,,Astra” Brașov, și ele contribuții meritorii la su- biectele tratate. Secțiunea „Etnografie și artă” a cuprins teme dc strictă specialitate cu unele elemente de ordin cultural-educativ cum ar fi: Considerații asupra raportului iradijiei populare cu religia. Șezători e populare prilej de valorificare In contemporaneitate a etnografiei și folclorului, Con- sideratii asupra statutului patrimoniului de artă din muzeele de profil istoric. Elemente de tradiție geto-ducică In portul popular din Țara Vrancei etc. De o largă participare s-a bucurat și secțiunea „Aspecte din natura și civilizația munților Apuseni” cu teme deosebit de valoroase, ca: Vegetafia forestieră — patrimoniu natural al rezer- vatiilir din sud-vesul României, Noi cercetări de speologie fizică In Munfii Pădurea Craiului, Interferențe fitosociologice In Munții Apuseni, Exploatarea pădurilor din sudul Bihorului tn cursul secolului al XVIII-lea, Contribufii la cunoașterea colectivităților umane din Munții Apuseni, Opinii privind rolul cercetării științifice interdisciplinare In optimizarea măsurilor de protecție împotriva poluării zonelor montane de interes turistic și altele. Cu tontă varietatea subiectelor puse în discuție, sesiunea științifică de la Oradea a avut o unitate și un țel comun în ceea ce privește slujirea omului, educarea lui în spiritul celor mai nobile idealuri ale lumii contemporane, pregătirii lui pentru viață și în folosul ei, în lumina științei si a progresului, împotriva tendințelor retrograde, a misticismului și obscurantismului. Temele de istorie ar putea fi puse sub genericul „Historia militans” pentru modul combativ și îndrăzneț în care au abordat problemele, secondate îndeaproape de celelalte discipline ale sec- țiunilor, remareîndu-se voința tuturor participanților de a-și aduce contribuția, pe cit posibil cît mai originală, într-o dezbatere deschisă asupra unei tematici dintre cele mai actuale. Orga- nizatorii merită felicitări pentru felul în care s-au achitat de asigurarea celor mai bune condiții în vederea desfășurării cu succes a acestei sesiuni, înscrisă în cadrul Festivalului Național „Cîn- tarea României”. Gelcu Maksutovici SESIUNEA DE COMUNICĂRIA MUZEULUI DE ISTORIE ȘI ARTĂ DIN ZALĂU Sub titlul Unitate, continuitate și independență. Contribuția sălăjenilor la înfăptuirea acestor deziderate fundamentale ale poporului român, a avut loc la Zalău, în ziua de 6 decembrie 1980, sesiunea anuală de comunicări științifice a muzeului din Zalău. Au fost prezentate în total www.dacoromanica.ro 538 VIAȚA ȘTUNȚUTCA 11 53 de comunicări — dintre care 17 de arheologie, 16 de istoric (la care se pot alătura alte 6 din secția de istorlografie-muzeoiogie), 11 de etnografie și istoria artei. Prima parte a sesiunii s-a desfășurat sub forma unei ședințe plenare, deschisă de Grigore Beldeanu, secretar al Comitetului județean Sălaj al P.C.R. Au urmat comunicările prezentate de: Marin Circiumaru, Locul paleoliticului din Jud. Sălaj tn cronostratigrafia României și cea europeană; Eugen Chirilă, Aspecte ale vieții daco-romane pe teritoriul Sălajului; Paul Abrudan, Documente inedite privind participarea sălăjenilor la evenimentele anului 1918 și unirea Tran- silvaniei cu România; Vasile Vetișanu, Permanența originilor și valorilor străvechi de cultură In spațiul sălăjean; Vasile Ciubăncan, Contribuția opiniei publice la întărirea apărării frontierei de vest a României tn perioada interbelică. Partea a doua a zilei a fost consacrată ședințelor de comunicări pe secții. Tematica secției de istorie veche și arheologie a cuprins un număr important de comu- nicări, variate și bogate in conținut, acoperind o vastă perioadă de timp din istoria străveche și veche a României: Gheorghe Lazarovici, Eva Lakd, Săpăturile de la Zăuan — campania 1980 (raport preliminar); Doina Ignat, Așezarea aparținind culturii Baden de la Fegernic, jud. Bihor; Nicolae Chidioșan, Despre complexul cultic Coțofeni descoperit tn peștera Moanei, jud. Bihor; Tudor Soroceanu, Eva Lakd, Depozitul de bronzuri de la Slg, jud. Sălaj; Florea Costea, Așezarea dacică de la Copăcel, com. Hlrșeni, jud. Brașov. Epoca romană a fost prezentă în comu- nicările secției, mai întii prin raportul prezentat de Nicolae Gudea despre săpăturile din prin- cipia castrului de pe Pomet, de la Porolissum; apoi au urmat: Amalia Landes, Propuneri pentru o reconstituire grafică a castrului de la Buciumi (barăcile militarilor); Ana Cătinaș, Opaițele des- coperite In castrul roman de la Potaissa; Alina Soroceanu, Ceramica glazurată de la Ulpia Tra- iana Sarmizegetusa (secolele II—III e.n.); Constantin C. Petolescu, Reprezentări ale anotimpu- rilor In Dacia romană (monumente figurate); Dan Isac, Considerații asupra importurilor de sigillate la Porollissum; Alexandru Diaconescu, Aspecte ale artei romane provinciale la Gilău (monumente funerare); Coriolan Opreanu, Ceramica dacică din castrul roman de la Gilau; Alexandru V. Matei, Așezările dacilor liberi (secolele II— IV e.n.) de pe teritoriul județului Sălaj. în continuare, Miliai Blăjan a prezentat comunicarea Cimitirul prefeudal de la Berghin, jud. Alba; rezultatele comu- nicate au suscitat un viu interes și discuții aprinse cu privire la atribuirea etnică a complexului arheologic cercetat. Mai puțin unitară a fost tematica secției de istorie (medie, modernă și contemporană) : Rudolf Wolf, Cetatea Șimleului — schiță monografică; Adrian Andrei Rusu, Arhiva familiei Wesselengi din Glrcei; Grațian C. Mărcuș, Considerații noi privind durata unirii lui Mihai Vi- teazul; Ionel Penea, Din ecourile răscoalei iui Horea peste hotare; Gâza Kovâcs, Situația iobăgimit din Sălaj la începutul secolului al XlX-lea; Ernest Wagner, Dorn E. Goron, Anul 1848 In valea Almașului; Valentin Dărăban, 1861, anul Memorandumului sălăjean; Cornel Grad, Documente privind activitatea consiliilor și gărzilor naționale române din comitatele Sătmar, Sălaj și Bihor In perioada decembrie 1918 — aprilie 1919; Claudia Cerchez, Adunarea generală a ASTREI de la Zalău (1926); loan Ivănescu, Ctteva aspecte din lupta anlirevizionislă a sălăjenilor in perioada 1933—1940; Ernest Wagner, Aspecte ale reorganizării aparatului administrativ românesc In jud. Sălaj și ale refacerii economice (noiembrie 1944 — martie 1945). Mai amintim iarăși pe Doru E. Goron, cu comunicarea Publicații și periodice agrare din Sălaj; loan Nicorici, Unele aspecte demografice referitoare la Zalău In perioada 1553—1980; Gheorghe Robescu, Aspecte privind dezvoltarea industriei carbonifere sălăjene intre cele două războaie mondiale. Alte comunicări au fost înscrise în tematica secției istoriografie—muzeologie; amintim*. Ana Cinda, Date privind răsptndi'rea Cărții românești de învățătură de la 1643 tn Sălaj; Florian Dudaș, O carte care trebuie atribuită lui Samuil Micu; Lazăr Ureche, Contribuția fondurilor grănicerești năsăudene la dezvoltarea tnvățămtntului românesc din Transilvania; Vaier Hosu, Organizări școlare tn Transilvania ptnă la Gheorghe Șincal; Radu Ardelean, Din activitatea lut loan Lupaș In anii studenției; Stelian Mindruț, Grațian C. Mărcuș, „Gazeta de Duminecă”, Șimleu, 1904 — 1911; apariție, program, ziariști și tipografi. De asemenea, secția de etnografie și istoria artei a prezentat, din programul întocmit anterior, alte nouă comunicări, dintre care amintim pe cele prezentate de: George Manea,** Inventar viticol din podgoria Șiria, jud. Arad; Vaier Pop, Sisteme de păstorit tn Munții Căliman; loan Goia, Considerații privind păstoritul agricol-local tn zona Meseș; Maria Csiszâr, Forme vechi de exploatare a pămtntului In zona centrală a Sălajului istoric. Mai amintim, cu specială referire la istoria artei, comunicările susținute de: Ștefan Bajusz, Lucrări ale argintarilor clujeni In jud. Sălaj; Alexa Tlberlu, Inițiative culturale ale artistului Aurel Popp; Ana Martin, Jean Alex. Steriadi In colecția de grafică a muzeului Țării Crișurilor. Comunicările prezentate urmează să apară în anuarul Muzeului de istorie și artă din Zalău: „Acta Musei Porolissensis”, V, 1981. Constantin C. Petolescu www.dacoromanica.ro 15 VIAȚA ȘTUNȚIFTCĂ 539 A V-A SESIUNE A COMISIEI MIXTE ROMÂNO-POLONE DE ISTORIE Cea de a V-a sesiune a Comisiei mixte de istorie româno-polone s-a desfășurat la Varșovia tn filele de 2 4 noiembrie 1980. Delegația română a fost compusă din: prof. dr. Pompiliu Teodor, șeful delegației, dr. Șerban Papacostea, cercetător principal la Institutul de Istorie ,,N. lorga", dr. Milică Moldoveanu, cercetător principal la Institutul de studii istorice și social- politice de pe lingă C.G. al P.C.R., dr. Veniamin Ciobanu, cercetător principal la Institutul de Istorie și Arheologie ,,A. D. Xenopol” din Iași, dr. loan Chiper și dr. Florin Constantiniu, cercetători principali la Institutul de Istorie ,,N. lorga”. Partea polonă a fost reprezentată de o delegație alcătuită din: prof. dr. Tadeusz Je- druczczak, redactor-șef al revistei „Kwartalnik Historyczny”, șeful delegației, prof. dr. Ale- xander Geysztor de la Universitatea din Varșovia, prof. dr. Henryk Samsonowiez, rectorul Universității din Varșovia, prof. dr. W. Balcerak, director adjunct al Institutului de istorie al țărilor socialiste, și dr. A. Zakrzewski, secretar general al Asociației istoricilor poloni. La lucrările sesiunii au participat numeroși cercetători și cadre didactice de la Institutul de Istorie al Academiei de Științe Polone și, respectiv, Universitatea din Varșovia. La primul punct al ordinei de zi, prof. dr. Alexander Geysztor și prof. dr. Henryk Sam- sonowiez au prezentat rapoarte despre Eoni mediu polon In istoriografia polonă, iar prof. dr. Pom- piliu Teodor, dr. Șerban Papacostea și dr. Fl. Constantiniu au susținut raportul Evul mediu In istoriografia română postbelică. In cursul discuțiilor eare au urmat au fost abordate și aprofundate problema editării surselor privind istoria secolelor XIV —XV și, îndeosebi, relațiile româno- polone in perioada amintită ca și aceea a noilor direcții de cercetare In medievistică. La al doilea punct al ordinei de zi au fost audiate rapoartele prof. dr. W. Balcerak, Europa centrală și de sud-est tn cercetările istorice polone, dr. loan Chiper, Statele naționale tn Europa centrală și de sud-est și eforturile lor de apărare a independenței și integrității teritoriale, și dr. Milică Moldoveanu, Revoluțiile populare tn Europa centrală și de sud-est; trăsături comune și deosebiri. Rapoartele au suscitat un viu interes reflectat în fecunde discuții privind aspecte ale relațiilor internaționale in perioada interbelică, mai ales in ajunul izbucnirii celui de al doilea război mondial precum și a raportului dialectic dintre factorii interni și externi în declanșarea și desfășurarea revoluțiilor populare din Europa centrală și de sud-est. Informările despre lucrările de istorie apărute în România și Polonia de la ultima reuniune a comisiei au fost făcute de prof. dr. Tadeusz Jedruczczak și dr. Veniamin Ciobanu. In ziua de 4 noiembrie, delegația română a făcut o vizită la Gdansk, unde a fost primită de prof. dr. Edmund Cieslak și de colaboratorii săi la sediul Societății de istorie din Gdansk. In cursul discuțiilor s-a făcut un schimb de păreri despre politica pontică a Uniunii polono-litu- aniene, despre rolul comerțului de grine in geneza folwark-ului și despre determinările socială, națională și confesională a omului medieval. Desfășurate in spiritul stimei reciproce și călăuzite de efortul comun de stabilire a ade- vărului istoric, lucrările Comisiei mixte româno-polone de istorie au contribuit la consolidarea relațiilor dintre istoriografiile celor două țări și la dezvoltările rodnicei colaborări dintre ele, pusă în slujba unei mai bune cunoașteri a trecutului istoric și a apropierii dintre cele două țări și popoare. Florin Constantiniu DEZBATERE PRIVIND EVOLUȚIA UNELTELOR ÎN SUD-ESTUL EUROPEAN ÎN EVUL MEDIU In zilele de 6 și 7 noiembrie 1980 a avut Ioc la Ecole des llautes Etudes en Sciences Socialcs din Paris o dezbatere pe tema ,.Forme et Nomenclature des outils chez les peuples de l’Europe de Sud-Esl”, în scopul perfectării unor probleme metodologice privind elaborarea unei lucrări cu colaborarea unor echipe de istorici din Grecia, Bulgaria, Iugoslavia, Italia, România, precum și din țara organizatoare Franța. Lucrarea, Începută cu aproape doi ani in urmă, din inițiativa grupului de lucru de la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales sub conducerea lui A. Guillou, director de studii la E.H.E.S.S., privește sud-estul Europei și are ca punct de plecare, în principal, secolul al www.dacOTomanica.ro 540 VIAȚA ȘTIINȚIFICA !(} XlII-lea, mergind pînă in preziua epocii industriale, cadru cronologic care poate fi, după caz, devansat. Lucrarea se concentrează asupra uneltelor de producție din domeniul transformării materiilor prime de bază: unelte ale vieții agricole (din sfera cultivării plantelor cerealiere, a creșterii animalelor etc) utilizate in lucratul ogoarelor, al cimpurilor desțelenite sau despădurite, al grădinilor etc.; unelte și utilaje din domeniul extracției șl prelucrării bogățiilor miniere; unelte și utilaje din economia de transformare (construcții, industrie textilă, prelucrarea pieilor, olărie etc.); utilaje Întrebuințate in viața cotidiană (in industria alimentară, de pildă etc.). La elaborarea lucrării colaborează, in afara echipei franceze, echipe din țările mai sus amintite, alcătuite din istorici, arheologi, etnografi etc. Din partea țării noastre colaborează, in baza protocolului încheiat între Centre National de la Recherche Scientifique din Franța și Academia de Științe Sociale și Politice a R. S. România, o echipă alcătuită din Zamfira Mihail de la Institutul de studii sud-est europene și Ștefan Olteanu de la Institutul de Arheologie care au participat la dezbaterea amintită din zilele de 6 și 7 noiembrie de la Paris. La dezbatere a participat, de asemenea, și Eugen Stănescu aflat atunci în capitala Franței într-o vizită științifică. Scopul acestei anchete științifice este, mai întîi, acela de a reuni, pe eit posibil, toată sau aproape toată documentația scrisă și figurată referitoare la evoluția uneltelor de prod icțic medievale din spațiul pomenit, în vederea elaborării unei lucrări a cărei formă rănnne a se definitiva ulterior, precum și de a se proceda la o tratare informatică adecvată. In a 'casta lumină, problemele discutate s-au referit in primul rînd la unele dificultăți in realizarea docu- mentării propriu-zise (întocmirea fișei informaționale tipizate care urmează a fi codificată, realizarea materialului ilustrativ etc. Alte probleme dezbătute au fost cele referitoare la fixarea limitelor cronologice ale lucrării, sincronizarea tratării începuturilor evului mediu in istoria țărilor din sud-estul Europei, posibilitatea urmăririi evoluției dezvoltării uneltelor de pro- ducție, a mijloacelor de producție de-a lungul evului mediu, de marcare a momentelor de per- fecționare a lor în această vreme (înlocuirea energiei primare cu cele hidraulică, eol’ană, animală și generalizarea aplicării lor in sectoarele productive de bază etc.). S-a căzut de acord ca întreaga documentație să fie elaborată sub forma unor fișe tipizate care să faciliteze operația de codificare, pînă la finele lunii aprilie 1981, urmind ca apoi să se treacă la elaborarea propriu-zisă a lucrării, după ce în prealabil se va stabili forma corespun- zătoare de publicare. Indiferent de forma pe care o va lua lucrarea, spațiul românesc medieval își va găsi locul corespunzător, pe măsura gindirii și creației tehnicc-științifice a poporului i ostru mediu, ca o contribuție importantă la tezaurul culturii și civilizației medievale europene. Ștefan Olteanu CREAREA COMISIEI INTERNAȚIONALE DE ISTORIE A ISTORIOGRAFIEI Comisia internațională de istorie a istoriografiei s-a constituit la 12 august 1980, cu ocazia Congresului internațional de științe istorice desfășurat la București. S-a concretizat astfel o mai veche propunere românească, lansată încă din anul 1977. Această prioritate a fost r cu- noscută prin alegerea unui istoric român ca secretar general al comisiei. încă de la început, succesul s-a dovedit mai mare decît cel scontat, printr-o participare record, mărturie a interesului de care se bucură studiile de istoriografie in numeroase țari. La ședința inaugurală au fost de față circa 80 de istoriei, printre care K. D. Erdmann, președintele Comitetului internațional de științe istorice și Michel Franțois, secretarul general al comitetului. Biroul provizoriu, ales la Paris la 11 februarie 1980 și alcătuit din Lucian Boia, Charles-Olivicr Carbonell și Georg G. Iggers a prezentat un raport asupra genezei și scopurilor proiectului. Au fost puse în discuție o serie de propuneri concrete privind activitatea viitoare, s-au votat statutele și s-a ales, în unanimitate, pe o durată de cinci ani (pînă la următorul congres inter- național de istorie), biroul comisiei. Acesta este compus astfel: președinte Charles (Jlixier Carbonell (Franța); vicepreședinți — K. G. Faber (R.F.G.), A. F. Grabski (Polonia), Georg G. Iggers (S.U.A.); secretar general — Lucian Boia (România); secretar trezorier Bianca Valota Cavalotti (Italia); secretar — Hans Schleier (R.D.G.). în ce privește componența comisiei, la sfirșitul congresului, o statistică a adeziunilor obținute consemna 106 istorici din 26 de țări. Pe primele locuri se inscriu istoricii din Italia — 15 înscrieri, România — 14, Franța — 13, R.D.G. — 11, S.U.A. — 8, Olanda — 6, R.F.G. www.dacoromanica.ro 17 VIATA ȘTIINȚIFICA 541 5. Urmează Argentina, Spania, Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, Bulgaria, Cuba, Belgia, Canada, China, Egipt, Elveția, Israel, Iugoslavia, Marea Britanie, Nigeria, Senegal, Suedia, U.R.S.S. Istoricii din fiecare țară urmează să fie reprezentați prin cîte un corespondent național; biroul ți corespondenții naționali alcătuiesc comitetul lărgit al comisiei. Dintre proiectele de activitate, trei prezintă o importanță deosebită: 1. Editarea unei reviste internafionale de istoriografie (semestrială și redactată în trei limbi: engleză, franceză și germană). Ar fl prima publicație de acest gen și ar reprezenta un mijloc excelent de colaborare între specialiștii din diferite țări, de creare a unei imagini globale asupra evoluției istoriografiei pe plan mondial. 2. Organizarea unor colocvii periodice de istoriografie, cu ocazia congreselor internațio- nale de istoric, precum și în intervalul dintre congrese. S-a hotărit ca primul dintre ele să aibă loc m anul 1983, la Montpcllier, urmlnd să dezbată tema: Istoriografia universală la sfîrșitul secolul ii al XlX-lea. Tema a fost aleasă ținînd seama de marile mutații care s-au petrecut în știința istorică in perioada respectivă; ea prezintă o deosebită importanță și pentru istorio- grafia românească, reprezentată în acea epocă de nume și de opere de prestigiu. 3. Elaborarea și publicarea unui Anuar internațional de istoriografie, urmind să reflecte situația actuală a studiilor de istorie a istoriografiei în întreaga lume. Redactarea lucrării a fost încredințată lui Lucian Boia, iar editarea ei va reveni Centrului de studii istoriografice de pe lingă Universitatea din Montpellier. Un chestionar a fost deja elaborat, urmînd să fie trimis corespondenților naționali. Comisia și-a propus, de asemenea, să colaboreze la redactarea capitolului de istoriografie al bibliografiei internaționale de științe istorice (International Bibliography of Hisiorical Sciences). Un proiect pc termen lung este și acela al elaborării, după lucrările pregătitoare necesare, a unei vaste și complete sinteze de Istorie generală a istoriografiei. Lucian Bota VIZITA UNUI ISTORIC ITALIAN Recent ne-a vizitat țara tinărul istoric italian, dr. Lauro Grassi, asistent la Universi- tatea din Milano și cercetător la Centrul italo-româno de studii istorice din același oraș. Oas- pete e este în egală măsură un excelent cunoscător al istoriei poporului român și al literaturii de specialitate română și străină — ce i-a fost consacrată. Enciclopedia Europea, în curs de tipărire la marea editură Aldo Garzanti a apelat Ia el pentru redactarea articolelor Moldova, Bomânia și Transilvania (sub tipar), al căror conținut coincide în cea mai marc parte cu punc- tele de vedere ale istoriografiei noastre. Teza sa de licență, elaborată în cursul unui stagiu de cercet re in România a fost consacrată pătrunderii ideilor iluministe în Principatele dunărene, csen a vederilor sale fiind cuprinsă în studiul Per una storia delta penelrazione dei „lumi" net Prin ioati danubani (1740—1802) Note e appunti, în ,,Nuova Rivista Storica”, LXIII (1979), fasc. I—II, p. 1-32. Însemnătatea teme lalese de autor este evidentă: ea răspunde dublului interes al itnestigării aprofundate a fazei dc tranziție spre capitalism în țările române și al stabilirii raportului dintre intern și internațional în desfășurarea procesului de modernizare a societății romanești. Astăzi, la reeditarea cărții lui Nicolae lorga. La place des Roumains dans l’histoire univcrselle, al cărei titlu închide un întreg program de cercetare, necesitatea perspectivei universale în cercetarea aspectelor istoriei românești apare mai mult ca oricînd — drept o condiție fundamentală a anchetei istorice. Dialogul cu specialiștii străini, interesați de trecutul po- porului nostru, se integrează ca o componentă majoră a acestei anchete, confruntarea obiectivă și argumentată a punctelor dc vedere, pornite din orizonturi de investigație — filozofice, melodice și naționale — diferite, fiind chemată să contribuie deopotrivă la o mai bună cunoaș- • tere reciproca șl la atingerea adevărului istoric. Același gînd de a face cunoscută istoria poporului român în cercurile specialiștilor străini 1 a călăuzit și pe Lauro Grassi, care afirmă la începutul studiului său că a considerat util ,,să aducă o contribuție, fie și limitată, la cunoașterea în Occident a unei istorii neglijată întrucitva și, poate, considerată prea marginală în raport cu marea mișcare iluministă și refor- matoare care a străbătut Europa pină la începutul secolului al XlX-lea”, prin urmărirea pro- cesului dc difuzare a ,.luminilor” in Moldova și Țara Românească de la începutul activității reformatoare a lui Constantin Mavrocordat (1740) și pînă la apariția proiectului moldovean de instaurare a unei republici „aristo-dimocraticești” (1802). www.dacoramanica.ro 542 VIAȚA ȘTIINȚIFICA 1$ Întemeiat pe stăpinirea integrală a surselor și istoriografiei românești — în eadrul căreia contribuția Înnoitoare și hotăritoare a lui Alexandru Duțu se cuvine viguros subliniată — ca și a lucrărilor fundamentale consacrate iluminismului, autorul reconstituie in datele esențiale viața culturală a Moldovei și Țării Românești în amintita perioadă și înregistrează minuțios contactele culturale ale societății românești cu Occidentul, și îndeosebi cu cel iluminist. Specia- listul străin, ca de altminteri și cel român dispun astfel de o imagine amplă a canalelor prin care ideile iluministe au pătruns în țările române (autorul precizează că stăpinirea habsburgică a creat în Transilvania un alt context pentru aceste contacte diferit de cel de peste Carpați generat de dominația otomană). Autorul împărtășește opinia lui N. lorga, că în absența unei burghezii dezvoltate, ideile Revoluției franceze nu puteau găsi un teren social propice germinări" lor; boierimea a reținut din programul revoluționar acele elemente care favorizau lupta ei împotriva autorității domnești — reprezentată la acea dată dc fanarioți și emancipare na- țională. Rezervelor autorului față de existența unui iluminism românesc i sc opune insă con- statarea pertinentă a lui Al. Duțu potrivit căreia „Modelul cultural român din epoca Luminilor nu este identic celorlalte modele elaborate în societățile acestei vremi” (Al. Duțu, Iluminismul sud-est european. Reconsiderarea unei probleme de istorie culturală, in „Revista de istorie”, t. 28, 1975, nr. 7, p. 1059). Mai mult ca oricind se impune necesitatea dc a studia și iluminismul — ca de altminteri și alte probleme ori aspecte ale istoriei universale din punct de vedere tipologic. Atunci și numai atunci „tirania” unor modele absolutizate va putea fi înlăturată pentru a se pune în adevărata-i lumină unitatea in diversitate a procesului istoric. Pentru elaborarea acestei (acestor) tipologii, conlucrarea tuturor istoricilor este indis- pensabilă. Vizita istoricului italian este o verigă a acestei colaborări și ea se înscrie într-un amplu program de activitate bilaterală, căreia Centrul italo-român de studii istorice dc la Milano îi oferă un excelent cadru organizat. Florin Constantinul CRONICA In zilele de 28 — 30 octombrie 1980, la Facultatea de limbi și literaturi străine a Univer- sității din București, s-a desfășurat simpozionul „Relații culturale româno-polone”. In cadrul simpozionului au prezentat comunicări: Prof. dr. George Ciucu, rectorul Univ. din București — Cuvlnt de deschidere; Prof. dr. Vasile Drăguț — Relații artistice romăno-polone In secolele XIV— XV; Prof. dr. I. C. Chițimia — Jan Kochanovski și ecoul lui In literatura română; Lect. dr. Mihai Mitu — Studii și cercetări românești in Cracovia; Dr. Răzvan Teodorescu Manierism și „prim baroc" postbizantin Intre Polonia și Istanbul: Cazul moldav (1600— 16ă0) ; Lect. dr. Dan Horia Mazilu — „Versurile la stemă" tn poezia barocă română și polonă; Dr. Eu- genia Ștefan — Cazania în literatura română și polonă; Conf. dr. Valentin Chelaru — Iluminis- mul polonez și iluminismul sud-est european; Conf. dr. Henryk Misterski — Jan Kochanoivskt și Dosoftei (Considerații lingvistice și stilistice); Prof. dr. Pândele Olteanu — Opera scriitorului polon Szymon Staroivolski tn literatura ucraineană și română; Conf. dr. Stanislaw Widlak — Studiul limbii române la Universitatea Jagiellonă din Cracovia; Conf. dr. Florian Dimitrescu — Corespondențe româno-polone ale scrierii In sec. al XVI-lea; Lect. dr. Stanislaw Gogolewski — Problema trăsăturilor balcanice ale structurii gramaticale a graiurilor poloneze din România; Conf. dr. Elena Doboveanu-Terpu, conf. dr. Janina Wojtowicz — Unități frazeologice de inten- sitate In limbile română și polonă; Asist. Elena Timofte — Toponime și antoponime românești in sudul Poloniei (Formanfi); Prof. dr. Emil Vrabie Aspecte ale graiului polonezilor din Vic- șani; Prof. dr. Juliusz Demel — Trăsăturile caracteristice ale viziunii polonezilor asupra României tn sec. al XlX-lea; Dr. Leon Volovici — Imaginea polonezului tn literatura română; Dr. Con- stantin Rezachevici — Asediul Cetății Neamțului de către Jan Sobieski (1691): De la Dimitrie Canlemir la Coslache Negruzzi la realitatea istorică; Conf. dr. Paul Cornea Mickieivicz și pasop- « tiștii români; Dr. Marin Bucur — Prezența revoluționarilor polonezi In corespondența pașoptiș- tilor români; Lector dr. Gheorghe Călin — Semnificații metaforice tn poezia lui Mihai Emmescu și Adam Mickieivicz; Lect. dr. Laura Fotiade — Scrierile lui T. T. Jez In contest român și bulgar; Conf. dr. Elena Lința — Români — cunoscători ai limbii polone; Lect. dr. Stanislaw Borawski — Imaginea lui Julian Lukaszeivski In scrisorile lui Z. Milkotvski; Prof. dr. Gheorghe Mihăilă — Polonica tn opera științifică a lui loan Bogdan; Lect. dr. Victor Jeglinski — Meșterul Manole și Lucian Blaga In Polonia; Lect. dr. Cornelia Cârstea, Ion Deaconescu — Ecouri poloneze tn presa craioveană interbelică; Conf. dr. Ion Petrică — Literatura polonă pe teritoriul României www.dacoromaiiica.ro 19 VIAȚA ȘIUUNȚIFICA 543 In timpul celui de al doilea război mondial; Asist, dr. Maria Vârcioroveanu — Kazimiera Illa- koiviczoivna și România; Dr. Stan Velea — Sadoveanu și Reymont; Asist Krystyna Wadowka — Copacul — simbol tn poezia contemporană română și polonă; Asist. Constantin Geambașu — Receptarea operei Măriei Dabroivska tn România. ★ In seria evenimentelor consacrate Împlinirii a 650 de ani de la memorabila luptă de la Posada, care a consacrat independența statală a Țării Românești sub conducerea lui Basarab I, în ziua de 13 noiembrie 1980 a avut loc la Facultatea de istorie-filozofie din cadrul Universității București lansarea lucrării Constituirea statelor feudale românești apărută la Editura Academiei. Publicat sub egida Academiei de științe sociale și politice, volumul reunește studii care își propun să evidențieze, pe baza unor bogate surse istoriograflce românești și străine, permanența multimilenară, latinitatea și unitatea de neam a românilor, condițiile istorice interne și externe care au favorizat afirmarea statală românească în zorii secolului al XlV-lea, precum și înaltul nivel de dezvoltare a societății noastre din perioada formării statale, care s-a inscris prin valon remarcabile în contextul civilizației medievale europene. ★ In ziua de 6 decembrie 1980 s-au desfășurat în Capitală lucrările unui simpozion științific, dedicat marcării celei de-a 25-a aniversări a intrării României în Organizația Națiunilor Unite, manifestare desfășurată sub auspiciile Asociației pentru Națiunile Unite din România și Aso- ciației de drept internațional și relații internaționale. După cuvintul de deschidere, rostit de prof. univ. dr. docent Alexandru Bălăci, preșe- dintele ANUROM, au fost prezentate următoarele comunicări: dr. Romulus Ncagu, director în Ministerul Afacerilor Externe — Semnificația intrării României Ia O.N.U.; prof. dr. Con- stantin Vlad, directorul Institutului de științe politice și de studiere a problemei naționale — România și negocierile de dezarmare; dr. docent Alexandru Bolintineanu, consilier la Consiliul Legislativ — Contribuția României ia creșterea și întărirea rolului O.N.U.; prof. dr. Dumitru Mazilu, secretar al ANUROM — Un sfert de veac de activitate In slujba promovării scopurilor și principiilor Națiunilor Unite; Sorin Stanciu, secretar al Asociației tineretului și studenților din România pentru Națiunile Unite — Tineretul și Națiunile Unite — inițiative românești. In comunicări au fost relevate ampla și intensa activitate desfășurată de România, de președintele Nicolae Ceaușescu, pentru îmbunătățirea activității O.N.U., contribuția țării noastre la creșterea rolului acesteia în soluționarea democratică și echitabilă a problemelor majore cu care este confruntată omenirea, la promovarea politicii de pace și destindere, de res- pect al independenței tuturor popoarelor. Au fost subliniate inițiativele României în cadrul O.N.U. în direcția realizării dezarmării, și in primul rînd a dezarmării nucleare, a instaurării noii ordini economice internaționale, a soluționării tuturor diferendelor dintre state exclusiv prin mijloace pașnice, pentru democrati- zarea relațiilor internaționale, extinderea cooperării între toate statele lumii și consolidarea încre- derii între națiuni. La simpozion au luat parte reprezentanți al Ministerului Afacerilor Externe, ai altor instituții centrale, specialiști in domeniul relațiilor internaționale, cadre didactice universitare, un numeros public, ziariști. In organizarea Comitetului județean Timiș al Partidului Comunist Român, Academiei de științe sociale și politice, Comitetului de Cultură și Educație Socialistă al județului Timiș, Muzeului Banatului, In zilele de 27 decembrie 1980 la Timișoara s-au desfășurat lucrările Simpozionului științific ,,175 de ani de la nașterea lui Eftimie Murgu”. După Cuvin! de des- chidere rostit de prof. dr. Ștefan Ștefănescu, președintele Secției de istorie și arheologie a Academiei de științe sociale și politice, au fost susținute următoarele comunicări: Revoluțio- narul Eftimie Murgu și făurirea României moderne — dr. docent Cornelia Bodea, Institutul de istorie „Nicolae lorga”; Unitatea revoluției românești de la 1848 — dr. Anastasie lordache, cerce- tător principal la Institutul de istorie „Nicolae lorga”; Eftimie Murgu, exponent al dreptului po- porului la lupta armatăln timpul revoluției de la 1848— col. Constantin Ucrain, Centrul de studii și cercetări de istorie și teorie militară; Strădanii de unire a forțelor revoluționare române și ma- ghiare la 1848—1849 — dr. Egyed Acatiu, cercetător principal la Institutul de istorie și arheo- logie Cluj-Napoca; Presa șl istoriografia bănățeană despre Eftimie Murgu — dr. Mihai Fătu, director al Muzeului Banatului. Cuvînt de închidere: Semnificația istorică a revoluției române de la 1848 In opera tovarășului Nicolae Ceaușescu, — lordache Marin, secretar al Comitetului județean Timiș P.C.R. www.dacoromanica.ro www.dacoromanica.ro RECENZII ELIZA CAMPUS, Din politica externă a României. 1913 — 1947, Edit. politică, București, 1980, 636 p. O îndelungată activitate de cercetare științifică concretizată într-o suită de studii și lucrări care au văzut lumina tiparului In ultimele două decenii1 situează pe Eliza Campus printre specialiștii de frunte din țara noastră in domeniul istoriei politicii externe a României și relațiilor internaționale. Scrie- rile Elizei Campus In domeniul amintit, pun in lumină coordonatele majore ale politicii externe românești de-a lungul unei îndelungate perioade istorice (1913 1947) axate pe două principii fundamentale: lupta poporului român pentru înfăptuirea unității statale; și eforturile sale in direcția apărării și consolidării independenței și suveranității naționale a țării. Aceste două coordonate stau și la baza lucrării monografice cu titlul de mai sus, o reușită sinteză a problemelor fundamentale care jalonează diplomația ro- mânească în etapa istorică menționată și, totodată, o încununare a stăruitoarelor eforturi de investigare șl cercetare științifică ale autoarei în arhivele și bibliotecile din țară și străinătate consacrate acestei problematici, întemeindu și concluziile pe un bogat material documentar, posesoare a unei me- tode moderne și eficiente de cercetare, cea materialist dialectică, Eliza Campus s-a stră- duit, cu rezultate, după părerea noastră, remarcabile, să ofere o imagine de ansamblu asupra politicii externe românești din etapa istorică dată in trăsăturile ei cele mai sin- tetice și mai generalizante. Raportarea per- manentă a evenimentelor din politica externă românească la relațiile internaționale și cir- cumscrierea lor într-un cadru geo-politic mai larg balcanic, european șl chiar mondial — sînt elemente ce sporesc, incontestabil, valoarea științifică a lucrării. 1 Amintim printre acestea cele două monografii consacrate Micii înțelegeri și înțelegerii Balcanice, prima publicată de Edit. științifică în 1968, cea de-a doua de Edit. Academici, în 1972, sinteza Politica externă a României tn perioada interbelică, publi- cată de Edit. politică în 1975 și multe altele. Ca orice lucrare de sinteză, cartea Elizei Campus nu-și propune să facă o prezentare exhaustivă a principalelor momente din evo- luția diplomației românești, nici să îmbră- țișeze toate laturile politicii externe a Ro- mâniei din perioada menționată, ci, așa cum însuși autorul mărturisește în cuvintul intro- ductiv, „să prezinte lupta politico-diplomatică pentru desăvîrșirea unității statale și activi- tatea pentru apărarea și menținerea acestei unități” (p. 8), împărțirea lucrării pe părți, capitole și subcapitole este făcută în funcție de aceste două obiective. Prima parte este afectată eforturilor diplomației românești de a obține recunoașterea pe plan internațional a dreptului legitim al poporului român la unitate național-statală, ceea ce a și fost realizat în cursul anilor 1918 1920, în timp cb părțile a doua și a treia cuprind analiza căilor și mijloacelor politice folosite de statul român pentru păstrarea și consoli- darea unității, independenței și integrității sale teritoriale în perioada ce a urmat pri- mului război mondial. Pentru realizarea primului obiectiv autoa- rea a considerat necesar să prezinte concomi- tent și pe etape relațiile politice ale României cu cele două blocuri de state rivale consti- tuite la pragul dintre cele două secole — Tripla Alianță și Tripla înțelegere (Antanta) — evidențiind tenacitatea și abilitatea diplo- mației românești în efortul de a impune pe plan internațional dreptul poporului român la autodeterminare și unitate națională. Și aceasta într-un cadru internațional dominat, pe de o parte, de contradicțiile și rivalitățile dintre marile puteri imperialiste pentru îm- părțirea și reîmpărțirea lumii în sfere de in- fluență, pe de altă parte, de afirmarea tot mal viguroasă, în special la dimensiunile conti- nentului european, a luptei popoarelor ce se aflau sub dominație străină pentru consti- tuirea lor în state unitare, libere și suverane. Războaiele balcanice au marcat din acest punct de vedere prima manifestare a micilor state din această zonă de a scăpa de con- trolul marilor puteri. în lucrare este marcat efortul statelor balcanice, încununat in cele „REVISTA DE ISTORIE”, Tom 34, nr. 3, p. S45-567, 1981 11 c. 1045 www.dacoromanica.ro 546 SEC EN ZII 2 din urmă cu succes, de a impune marilor puteri o pace negociată de ele inșilc, de data aceasta la București și nu la Londra, Paris sau Petersburg ca pină acum, o pace in conformitate cu interesele lor proprii, ceea ce și explică supraviețuirea ordinii stabilite de ea în urma convulsiilor provocate de primul război mondial. In toată perioada premergătoare marii conflagrații, așa cum reiese din lucrare, România a desfășurat pe plan extern o politică menită să-i asigure independenta de stat cucerită cu grele sacrificii și să pregătească terenul pentru înfăptuirea statului național unitar. Folosind ca bază documentară cores- pondența dintre guvernul român și guver- nele de la Berlin, Viena și Budapesta, autoarea reușește să pună în lumină adevărata semni- ficație a alianței secrete dintre România și Puterile Centrale din 1883, alianță concepută de București ca mijloc de contracarare a încercărilor externe de a transforma statul independent român intr-un obiect al tran- zacțiilor dintre marile puteri și nicidecum ca o soluție finală a politicii externe românești, ca o renunțare la idealul înfăptuirii statului național unitar român. Refuzul României de a se alătura Puterilor Centrale în războiul pe care-1 declanșaseră în 1914 și intensificarea acțiunilor diplomatice cu puterile Antantei tocmai în vederea realizării aspirațiilor de unitate națională ale poporului român sint concludente pentru elucidarea scopurilor ur- mărite de statul român prin alianța sa cu Puterile Centrale. In șirul acțiuniloi diplomatice pentru des- prinderea României de Tripla Alianță, in lucrare se accentuează asupra celor între- prinse in perioada neutralității (1914—1916), (acordurile cu Rusia și Italia din toamna anului 1914, respingerea presiunilor exer- citate de Puterile Centrale, tratativele pentru semnarea convențiilor politice și militare dintre România și Antanta), acțiuni prin care guvernul român s-a străduit să obțină recunoașterea de către puterile Antantei a drepturilor sale legitime asupra teritoriilor românești subjugate de Austro-Ungaria și să asigure pregătirea militară în vederea par- ticipării la război. Semnarea la 4 17 august 1916 a convențiilor politică și militară, în virtutea cărora România a intrat in război alături de puterile Antantei, marchează, după părerea autoarei, sfirșitul unei etape ce cuprinde toate acele clemente și valori ce aveau să stea la baza eroicelor lupte ale întregii națiuni române pentru înfăptuirea aspirațiilor de unitate și independență. In cadrul relațiilor internaționale din anii primului război mondial autoarea stăruie asupra încercărilor făcute în cursul anului 1917 de țările Antantei de a ajunge la o pace separată cu Austro-Ungaria, perspectivă ce ar fi prejudiciat in mod grav interesele României. Pacea fără învinși și învingători, așa cum se subliniază în lucrare, avea drept scop să salveze Imperiul austro-ungar de la pră- bușire și Să compromită pentru o perioadă de timp cauza autodeterminării popoarelor asuprite de dubla monarhie. In ce privește România, prin această pace, Austro-Ungaria aspira la „anexarea Valahiei și a Moldovei de vest” în schimbul libertății ce acorda Ger- maniei în Rusia (p. 135). De remarcat faptul că demersuri pentru o pace separată cu Austro-Ungaria s-au făcut nu numai din partea guvernelor de la Londra și Paris, cum lasă să se înțeleagă autoarea, ci mai ales din partea guvernului Statelor Unite ale Americii, care la 6 aprilie declarase război numai Germanici în speranța că Austro-Ungaria putea fi scoasă din luptă pe calea unei păci separate. Chiar după ce S.U.A. au declarat război Austro- Ungariei, în decembrie 1917, guvernul dc la "Washington și mai ales președintele Woodrow Wilson, au continuat să creadă in supravie- țuirea Monarhiei austro-ungare. De aceea nu credem că ,,la începutul anului 1917” se poate vorbi de „o mare bunăvoință exprimată și de guvernul Statelor Unite” față de cauza României, cunoscut fiind faptul că abia în iulie 1918 cînd lupta de eliberare a popoarelor asuprite de anacronica monarhie nu mai lăsau nici o speranță in privința viitorului impe- riului, guvernul de la "Washington s-a pronunțat clar, fără echivoc, în sprijinul dreptului ro- mânilor și italienilor din Austro-Ungaria ,,de a reveni în patriile lor de baștină”. Prin urmare, schimbul de telegrame dintre suve- ranul României și președintele S.U.A. din cursul anului 1917, menționat la p. 139 și 140, are o semnificație pur protocolară, iar în ce privește promisiunile de ajutor financiar ele denotă intenția — devenită apoi realitate — a cercurilor de afaceri din această țară de a-și consolida pozițiile în economia României. Pe bună dreptate autoarea a considerat necesar să consacre un subcapitol din lucrare împrejurărilor interne și internaționale dc la începutul anului 1918 care au condus la încheierea păcii separate între România și Puterile Centrale, în mai același an. Prezen- tînd dezbaterile din cadrul celor două consilii de coroană care au precedat acest eveniment, evoluția operațiunilcr militare de pe celelalte fronturi de război, urmările păcii separate dintre Puterile Centrale, pe de o parte, și Rusia Sovietică și Ucraina, pe de altă parte, corespondența dintre miniștrii țărilor aliate și asociate acreditați la Iași cu guvernele respective, autoarea oferă suficiente și înte- meiate argumente pentru a justifica acest act politic din partea forurilor de decizie româ- nești. In împrejurările critice din primăvara lui 1918 cind România se găsea într-o evi- dentă stare de izolare de aliații săi, tratatul www.dacoromanica.ro 8 RECENZII 547 cu Puterile Centrale constituia singura alter- nativă de care depindea supraviețuirea sta- tului român. Totodată, autoarea ține să facă precizarea că acest tratat care aducea Ro- mânia într-o stare de completă subordonare față de blocul Puterilor Centrale nu Însemna nicidecum o abandonare a obiectivelor pentru care România intrase în război. Așa cum se arată în lucrare, guvernele aliate au consi- derat de la început clauzele păcii de la Bucu- rești ca „nule și neavenite”, iar șeful delegației române la Conferința de pace de la Paris afirma, la rîndul său, că pentru guvernul român pacea de la București a însemnat „un arr't de la lutte” prin care s-a urmărit păs- trarea forței armatei române „pentru a reîncepe o acțiune atunci cind condiții mai favorabile o vor face posibilă” (p. 197). într-adevăr, la 4 noiembrie același an. Ro- mă ia lua decizia reintrării în război, iar sfîrșitul ostilităților o găsea in luptă, alături de alia ii săi, pentru realizarea idealului uni- tății naționale. în atmosfera de elan revolu- ționar si patriotic ce cuprinsese întreaga na- țiune româna au avut loc actele plebiscitare din 27 martie, 28 noiembrie și 1 decembrie 1918 in urma cărora s-a făurit statul național uni ar român (p. 180 — 181). Se deschidea a 'iim o nouă etapă în evoluția politicii ex- terne românești și anume: recunoașterea pe plan internațional și consacrarea In tratatele de pace a operei patriotice a poporului român di i cursul anului 1918, etapă căreia în mod justificat autoarea îi consacră un întreg ca- pitol din lucrare. Prezentînd șirul argumen- telor și al acțiunilor întreprinse de delegația română la Conferința de pace pentru a con- vinge pe reprezentanții marilor puteri de justețea revendicărilor României, Eliza Cam- ] us face judicioase observații cu privire la tratamentul discriminatoriu la care au fost supuse țările mici și mijlocii de către „mai marii” Conferinței, eforturile delegației române de a atrage laolaltă pe reprezentanții acestor țări pentru ca uniți să-și poată impune punctul de vedere în problemele ce-i interesau, încer- cările marilor puteri de a li se recunoaște de ătre Conferință dreptul de a se amesteca în treburile interne ale statelor nou constituite sau reîntregite. în pofida greutăților întim- pinate de România, ca șl de alte state mici și mijlocii, hotărîrile Conferinței de pace, așa cum se precizează în lucrare, n-au putut să nu țină seama de realitățile existente în Europa la sfîrșitul războiului, realități a căror expresie o constituiau statele naționale și unitare făurite pe ruinele imperiilor multi- naționale din centrul șl răsăritul continen- tului. Prin urmare, tratatele de pace au sanc- ționat această realitate., care era opera popoa- relor înșiși, conformă cu aspirațiilor lor legi- time la autodeterminare și unitate națională și cu principiile de echitate și Dată fiind Importanța crucială a eveni- mentelor și a reglementărilor internaționale din anii 1918—1920 pentru popoarele din centrul și sud-estul Europei, șl avind în vedere tendința istoriografiei din unele țări de a le nega caracterul progresist printr-o interpre- tare neștiințifică și tendențioasă, credem că ar fi fost mai bine dacă in locul prezentării cronologice a datelor și faptelor care au pre- mers semnarea fiecărui tratat s-ar fi insistat mai mult asupra conținutului și caracterului tratatelor de pace — ale fiecăruia separat și în ansamblul lor, — cum au influențat ele evoluția ulterioară a relațiilor internațio- nale și a fiecărui stat în parte. De asemenea, pentru înțelegerea cît mai exactă a poziției României la Conferința de pace, pentru ca cititorul să poată aprecia cit de grav lezau suveranitatea statului român prevederile art. 60 din Tratatul cu Austria, ca și cele din preambulul șl art. 10 și 11 din Tratatul mino- rităților” se impunea dezvăluirea conținu- tului acestor articole, făcindu-se precizarea ca în spatele așa zisei „protecții a minorită- ților” din România se ascundeau interesele marilor bancheri și industriași din țările occidentale, în special din S.U.A., care urmă- reau să acapareze pozițiile cheie din eco- nomia României postbelice. în sfîrșit, cu- noscînd vastul material documentar de care dispune autoarea, credem că lucrarea putea oferi un prilej de a se face o apreciere, con- formă cu adevărul istoric, asupra acțiunii armatei române în cursul anului 1919, pro- blemă asupra căreia încă mai stăruie o seamă de incertitudini cu privire la cauzele care au determinat-o și la obiectele urmărite. în partea a doua a lucrării autoarea ana- lizează tratatele bilaterale și multilaterale pe baza cărora cercurile conducătoare de la București au conceput realizarea obiectivului fundamental al politicii externe; apărarea și consolidarea statului național unitar, asigu- rarea condițiilor de pace necesare dezvoltării normale a poporului român în noile fruntarii ale statului. Cunoscînd bine perioada inter- belică sub toate aspectele, autoarea a des- prins cu multă precizie din hățișul de con- tradicții și rivalități ce o caracterizează, interesele statelor mici și mijlocii care, ase- menea României, doreau să-și apere ființa națională și unitatea lor statală. „Aceste state, se arată în lucrare, luptau pe plan politic și diplomatic pentru statuarea unor norme de conduită internațională care să le îngăduie o dezvoltare pașnică, într-o atmosferă poluată încă de ideea forței sau a amenințării cu forța, în ciuda existenței Societății Na- țiunilor” (p. 248). Refacerea potențialului economic și militar al puterilor învinse, pla- nurile acestora de a revizui ordinea politică și sud-estul Europei, 518 RECENZII 4 ceea ce ar fi afectat și integritatea teritorială a României, au determinat guvernele de la București să se orienteze spre o politică de colaborare pe multiple planuri în primul rînd cu statele interesate, ca și România, în men- ținerea status-quo-ulul politic și teritorial postbelic. în acest context tratatele bilaterale semnate de România in deceniul 1920—1930 cum sînt cele cu Cehoslovacia (aprilie 1921) și Iugoslavia (iunie 1921) pentru fondarea alianței defensive Mica înțelegere, cu Polonia (martie 1921), cu Franța (iunie 1926) și cu Italia (septembrie 1926) erau destinate, așa cum se precizează în carte, ,,să ofere un plus de garanție statutului său teritorial” (p. 250). Ca și tratatele bilaterale, tratatele multila- terale la care a aderat România în perioada interbelică sînt considerate tot instrumente politico-juridice destinate a contribui la spo- rirea securității statului român în măsura aportului lor Ia consolidarea păcii postbelice, la realizarea securității și dezarmării in Enropa si în lume. Prin prisma acestui interes major, în lucrare este analizată activitatea României la Societatea Națiunilor, fundată în 1919 în scopul menținerii păcii și securității mondiale, aderarea la pactul Briand-Kcllogg (27 ia- nuarie 1929) menit sa înlăture războiul din relațiile dintre state, și la protocolul de la Moscova (9 februarie 1929) pentru punerea imediată in vigoare a acestui pact, semnarea convențiilor de la Londra de definire a agre- siunii (3 4 iulie 1933), inițierea pactului înțelegerii Balcanice (9 februarie 1934) ș.a. După venirea fascismului la putere în Germania (30 ianuarie 1933) si proclamarea de către guvernul hitlerist a politicii revizio- niste ca politică oficială a statului german, a luat naștere în centrul Europei un focar de război ce constituia o primejdie reală pentru integritatea teritorială a statelor din centrul și sud-estul Europei. Politica revanșardă șl revizionistă a guvernului de la Berlin, actele consecutive de încălcare a prevederilor Tra- tatului de la Versailles sub privirile îngă- duitoare ale marilor puteri occidentale au încurajat forțele fasciste și revizioniste inter- naționale eare vedeau în politica celui de-al treilea Rcicli un exemplu și un punct de sprijin pentru propriile revendicări revi- zioniste. în condițiile în care între marile puteri învingătoare in război continuau să se mani- feste puternice contradicții și rivalități, intre statele revizioniste în frunte cu Germania hitlcristă se conturează tot mai mult un front comun, capab’l sa creeze drum liber politicii de forță și dictat și să doboare stabilitatea frontierelor existente. în lumina noilor rea- lități, sînt analizate toate actele diplomației românești din perioada 1933 1939 menite să apere pacea și secnritntM ămmănjrL RacțiiL nracfxi'l-fle izolare a României pe plan inter- de organizare a Micii îrț«ț^rrț>flflMrSWP^®MqTfflaț'^ituație în care a fost nes oiță să 1933), stabilirea de relații diplomatice cu Uniunea Sovietică (9 iunie 1934) și tentativa guvernului de la București de a încheia un pact de asistență mutuală en U.R.S.S. (1936), pozițiile adoptate de Mica înțelegere șl înțe- legerea Balcanică față de acțiunile agresive ale statelor revizioniste, elaborarea unui nou statut al Strîmtorilor la Conferința de la Monlrcux (iunie—iulie 1936), acordul de la Salonic (31 iulie 1938) dintre statele înțe- legerii Balcanice și Bulgaria — toate aceste acțiuni diplomatice, la care România a avut o mare contribuție, reprezintă, după cum rezultă din lucrare, tot atiția pași pe calea unei colaborări trainice între statele mici si mijlocii din centrul și sud-estul Europei pentru a asigura pacea și status quo ul tcritoii.nl într-o Europă bulversata de profunde și multiple contradicții și rivalități. Merită relevat efortul autoarei de a caracteriza succint, însă destui de argumentat, pe bază de documente de primă importanța, semni- ficația. locul și rolul României și al celor- lalte țări aliate cu ea în menținerea păcii și securității europene, astfel îucit concluzia formulată la sfîrșitul acestei părți apare fi- rească, logică: „Uncie state miei și mijlocii, scrie autoarea, s au străduit să găsească noi și noi mijloace d stinatc să apere pacea si securitatea într un moment în care marile puteri occidentale faccau concesii peste con- cesii agresorilor, subminind, implicit, toate instrumentele ce se construiseră pentru a opri sau pentru a împiedica, într-o anumit măsură, drumul acestor agresori” (p. 379 . Considerăm că chiar dacă lucrarea este consacrată domeniului relațiilor externe ale României, in partea referitoare la perioada interbelica se impunea inserarea la început a unui capitol în care, sub forma cea mai sin- tetica și mai gcncralizantă, să fie prezentate viabilitatea statului român, liniile esențiale ale evoluției sale pe multiple planuri dup i dcsăvîrșirca unității naționale. Prezența unt i atare capitol ar fi oferit autorului posibilitatea unor motivații mai consistente actisilații pe plan internațional, in așa fel încit politica externă a statului român n-ar mai apare oare- cum „suspendata”, ruptă de contextul pro- blemelor economice, politice, sociale si mili- tare ale României interbelice, probleme a căror emanație era. Ultima parte a lucrării este consacrata prezentării împrejurărilor deosebit de com- plexe din anii 1938 1940, perioada în care sistemul de alianțe ale României s a prăbușit și odată cu aceasta statul a suferit grase amputări teritoriale, precum și luptei duse de poporul român în perioada care a urmat pentru refacerea unității statale. Autoarea aduce o serie de argumente pentru a explica 5 fRECEN^H 549 consimtă la actele de forță și dictat ce i-au fost impuse în cursul anului 1940 în urma cărora integritatea și independența națională a statului erau lezate în cel mai înalt grad. In multitudinea de evenimente și interese din acești ani, autoarea încearcă să descifreze cauzele care au condus la un asemenea dez- nodănunt tragic. „Sîntem convinși, scrie autoarea, că situația de la finele lunii august 1940 nu s-ar fi putut produce dacă România nu s-ar fi găsit izolată, dacă instrumentele internaționale prin care se recunoscuse uni- tatea sa de stat, dacă tratatele bilaterale și multilaterale de alianță și de garanție Înche- iate in perioada interbelică ar fi funcționat, dacă Societatea Națiunilor ar fi acționat în conformitate cu statutul forului de la Geneva. Factorul extern, internațional, a jucat, după parerea noastră, precizează autoarea în con- tinuare, un rol precumpănitor, creînd, în fond, situația juridică și politică de izolare care . permis desfășurarea cunoscutelor, dra- maticelor. evenimente din această perioadă” (p. 3"9). în sprijinul acestei concluzii autoarea aduce o multitudine de date și fapte ce reies din documentele ce vorbesc despre eveni- mentele din acești ani. în ce ne privește, fără a minimaliza importanța factorilor de ordine externi, credem că evenimentele din 1940 smt consecința unor greșeli grave de con- cepție și orientare săvîrșite de către cercurile cond icătoare ale burgheziei românești cu privire la apărarea integrității statului na- țional unitar. Politica de apărare a securității si integrității țării a supraevaluat importanța și va oarea alianțelor politice și militare în detrimentul potențării forțelor proprii ale națiunii române, alianțe care, așa cum prac- tica a demonstra-o, și cum bine se arată și m h crarea de față, la primele confruntări cu forța celor mai moderne și agresive armate s au năruit una după alta. Au lipsit din politica de apărare a statului român tocmai acele masuri ferme cu caracter economic și militar, menite să sporească capacitatea de apărare a țării, sa asigure și fa nevoie să salvgardeze inte rititea și independența naționala prin forțele proprii ale poporului român. D. torită unei asemenea politici, România în 1910 era departe de a dispune de un poten- țial i lilitar care să-i permită o rezistență eficientă și de lungă durată in fața unei even- tuale agresiuni din partea statelor fnciste. Și aceasta in pofida enormelor sacrificii ma- teriale făcute de popor pentru apărarea na- țion. lă. Demarajul industriei naționale de război singura in stare să întărească capa- cita ea dc apararc a țării — s-a declanșat abia la m'jlocul deceniului al patrulea, prea tirziu pcutr i a recupera terenul pierdut în cei 15 ani dc ia terminarea războiului. Astfel că pentru evenimentele din anii 1940 și din anii următori o mare răspundere, după părerea noastră, revine celor care au condus destinele României în anii interbelici. Ultimele două capitole din lucrare pun în evidență aspecte ale politicii externe a Ro- mâniei în perioada 1940—1944, și, respectiv, importanța internațională a actului istoric de la 23 August 1944. în toată această pe- rioadă, cum reiese din lucrare, România, for- mal un stat independent, s-a aflat în perma- nență sub presiunea, amenințarea și șantajul celui dc-al treilea Reich care sub paravanul promisiunilor privitoare la reîntregirea sta- tului român, a determinat regimul de dic- tatură militară al lui Ion Antonescu să con- simtă la o serie de acte economice, politice și militare ce echivalau cu subordonarea Ro- mâniei față de Germania hitleristă, să anga- jeze potențialul material și uman al statului român în acțiuni dc război străine intereselor poporului, ducind astfel țara pe marginea prăpastici. Relevînd poziția și atitudinea forțelor politice din țara față de această poli- tică, în. lucrare se arată: „în această fră- mîntată perioadă a anilor 1940—1944, P.C.R. a fost singurul partid politic care a elaborat și a publicat, încă la 6 septembrie 1941, un program realist, intitulat Lupta poporului român pentru libertate și independență națio- nală. Platforma-program a C.C. al P.C.R., propunea, pe baza unui larg front patriotic antihitlerist, unitatea dc luptă a tuturor forțelor politice, a tuturor forțelor democra- tice antifasciste și patriotice” (p. 568 569). Sint arătate, în continuare, împrejurările internaționale în care s-au desfășurat eve- nimentele ce aveau să se concretizeze prin victoria revoluției de eliberare națională și socială de la 23 august 1944, amplele aprecieri din partea a numeroase personalități politice și militare, care au subliniat în mod just implicațiile politice și militare, interne și internaționale ale acestei victorii, precum și participarea poporului român, alături de popoarele din coaliția antihitleristă, la lupta pentru înfrîngerea definitivă a fascismului. Ultimul paragraf din carte este dedicat Con- ferinței de pace de la Paris din 1946—1947 ale cărei hotărlri, deși au adus României serioase prejudicii economice și militare, prejudicii ce decurgeau din nerecunoașterea dreptului ei dc cobeligerant, a anulat odiosul dictat de la Vicna, recunoscind și validînd pe plan internațional dreptul legitim al poporu- lui român asupra Transilvaniei. Așa cum am afirmat la începutul acestei recenzii, lucrarea se întemeiază pe o amplă documentare, autoarea folosind din abundență nu numai documentele de arhivă, ci și o bogată literatură dc specialitate. Din acest punct de vedere se constată o predilecție a autoarei pentru studiile de specialitate scrise dc istorici străini, în timp ce unele lucrări ale istoricilor români sînt utilizate într-o www.dacoromaiiica.ro 550 RECENZII 6 mică măsură, iar altele sint trecute total sub tăcere. Alcătuită după toate rigorile științifice, cartea Elizei Campus se recomandă ca o valo- roasă sinteză in domeniul studierii politicii externe românești. ^Ne exprimăm convin- gerea că ea se va bucura de o largă audiență atît în rindul publicului larg, cit și în rindul specialiștilor, audiență pe care o garantează reușita deplină a acestei elaborări. Constantin Botoran GHEORGHE I. BRĂTIANU, Tradiția istorică despre întemeierea statelor românești, București, Edit. Eminescu, 1980, 295 p. Ediție îngrijită, studiu introductiv și note de Valeriu Râpeanu. Reeditarea lucrării lui G. I. Brătianu cu titlul de mai sus, apărută in 1945, și repunerea ei in circulație in luna august 1980, cind se întrunea la București forumul mondial al istoricilor, a reprezentat, fără Îndoială, nU numai un luminos act de cultură, dar și un omagiu postum adus unuia dintre cei mai mari istorici români ai secolului nostru. Beneficiind de un Întins studiu introductiv semnat de Valeriu Râpeanu (p. V LXXVI), ca și de unele note și comentarii sumare (p. 281 291), noua ediție permite o Înțelegere mai profundă a uneia din lucrările fundamen- tale privind perioada de Început a organi- zării statale românești, alcătuită de un savant eminent, creator de școală In istoriografia noastră. Cu excepția unor referiri sau caracteri- zări sumare și sporadice *, studiul lui Valeriu Râpeanu reprezintă prima exegeză Între- prinsă asupra vieții și activității lui G. I. Bră- tianu, relevlnd contribuția remarcabilă adusă de el In domeniul cunoașterii istorice, locul operci sale In istoriografia românească, pe care a reprezentat-o cu strălucire, sau In cadrul mai larg al istoriei glndirii și cul- turii românești. După cum arată autorul (p. V), G. Bră- tianu „a deschis ochii la viață și a trăit ado- lescența sub semnul marilor Înflăcărări și al pateticelor chemări pe care poeții și oratorii le adresau unui popor din ce In ce mai con- știent că ziua făuririi unității naționale trecuse din domeniul visului In acela al imi- nenței”. Această atmosferă de Înălțător pa- triotism 11 va marca pentru toată viața. 1 E. Turdeanu, L'oeuore de G. I. Brătianu („Revue des âtudes roumaines”, VII VIII, 1961, p. 137—152); Lucian Boia, Evolu/ia istoriografiei române, București, 1976, p. 334 339; idem, Gh. Brătianu, 1898 1953 („Studii și articole de istorie”, XXXVII XXXVIII, 1978, p. 169 173); idem, L’historiographie roumaine et l’icole des Annales. Quelques inter- firences („Analele Universității din Bucu- rești”, Istorie, XXVIII, 1979, p. 31 40). Prezentarea vieții, a genezei și evoluției glndirii politice a lui G. Brătianu dă prilejul autorului să arate că acesta a fost un repre- zentant al liberalismului democratic și că toată viața a avut o moralitate ireproșabilă; deși prezent In viața politică dintre cele două războaie mondiale, istoricul s-a ținut departe de banca ministerială (p. XXII), cu toate că ocaziile și tentațiile nu au lipsit. G. Brătianu „nu a fost demnitarul nici unui guvern din perioada prezenței sale In viața publică româ- nească și nu a Îndeplinit nici o funcție In stat” (p. XI). El nu a admis (ca atlția alții!) să devină un pion In manevrele și jocurile regale de culise. „Om de o aleasă integritate morală, el n-a urmărit ca prin activitatea lui politică să parvină In viața socială, In ierarhia științifică, tn cariera universitară” (p. XVI). Autorul conturează astfel cu Înțelegere și căldură personalitatea politică și profilul moral al marelui istoric și aceasta permite Înțelegerea mai amplă a activității sale știin- țifice, căreia li este dedicată partea a doua a studiului introductiv. Autorul arată că, sub raportul formării profesionale și al metodei de lucru, G. Bră- tianu s-a aflat sub influența a două școli strălucite: pe de o parte, cea tradițională, românească, reprezentată de puternica și fascinanta personalitate a Iui N. lorga (față de care G. Brătianu a nutrit Întotdeauna o profundă stimă și a avut o atitudine de o probitate morală exemplară, spre deosebire de alți emuli ai marelui istoric), iar pe de altă parte școala novatoare de la revista „Annales d’histoire economique et sociale” a lui Marc Bloch și Lucien Febvre. Primul dintre aceștia, ucis de naziști, a avut — ca și N. lorga o puternică influență asupra lui G. Brătianu. Opera marelui istoric este deosebit de bogată și variată, treclnd de la istoria medie românească, cu accentul pus pe ceea ce a fost și a Însemnat Începutul statelor feudale, la istoria modernă și chiar la evenimente poli- tice pe care le-a trăit, iar pe plan universal de la epoca de tranziție de Ia antichitate Ia feudalism, la istoria Bizanțului și la rolul comerțului orașelor italiene In regiunea Mării www.dacoromanica.ro 7 KECENZH 551 Negre In secolele XIII XIV. După cum s-a arătat de curliid, G. Brătianu a fost un deschizător de drumuri In aceste domenii ale istoriei universale 2. Opera istorică a lui G. Brătianu se re- marcă prin citeva trăsături definitorii: o viziune de ansamblu asupra dezvoltării so- cietății românești și integrarea ei In cadrul mai larg al sud-estului european; o ainpiă deschidere spre fenomenele istoriei univer- sale; prezența cu prioritate a problemelor soeial-eeonoinice șl Instituționale, ca și tra- tarea lor prin prizma istoriei comparate. „Savant de o riguroasă metodă de cercetare, pentru care cunoașterea pină la ultimele detalii a faptelor reprezintă o condiție esen- țială a inarilor sinteze, el nu s-a mărginit la domeniul comunicării de fapte, ci le-a situat in ansamblul lor și In perspectiva rolului avut tn determinarea evoluției umanității, le-a explicat in lumina evoluției civilizației, a vieții economice pe care ci n-a Înțeles-o ca pe o simplă adiționare de cifre și date umane, procedlnd fără nici o urmă de dogmatism la stabilirea factorilor care au Înriurit Intr o epocă sau alta evoluția omenirii” (p. X). Nu trebuie să uităm, desigur, nici preo- cuparea permanentă a lui G. Brătianu de a prezenta „istoria trăită”, istoria vie a oa- menilor care au făcut-o, dincolo de analiza rece a faptelor și fenomenelor. Toate acestea demonstrează o concepție nouă șl o metodă modernă de cercetare. „Noutatea și moder- nitatea concepției și metodei sale explică faptul că numeroase lucrări de istorie apar- ținlnd nnor autorități in materie, ca și cărți valoroase despre problemele tratate de el citează scrierile lui Gheorghe I. Brătianu drept contribuia fundamentale” (p. XLVI). De aceea se poate spune că opera lui G. Bră- tianu „Își păstrează șl astăzi viabilitatea da- torită unei perspective de o largă deschidere către toate orizonturile istoriei, civilizației, a unei metode de investigație caracterizată prin subtilitatea interpretărilor, a ipotezelor, a noilor relații și explicații date fenomenelor Istorice văzute în conexiunile lor economice, sociale, politice, culturale și spirituale” (p. IX). La toate acestea trebuie să adăugăm faptul că (î. Brătianu a fost un istoric patriot care a combătut cu argumente temeinice opiniile greșite sau răuvoitoare ale unor istorici străini Îndeosebi in problema continuității3 4; In plus, „ideea unității naționale constituia un ax cardinal al operei lui” (p. XXIX). 2 Ștefan Ștefănescu, in Enciclopedia isto- riografiei românești, p. 73. 3 Despre meritele sale lu acest domeniu vezi N. Stoiccscu, Continuitatea românilor, Edit. științifică și enciclopedică, București, 1980, p. 02 63, 68 69, 86, 180. Analizind relațiile dintre metoda și con- cepția istorică a lui N. lorga și G. Brătianu, V. Râpeanu arată că magistrul l-a Influențat pe mai tlnărul istoric In două domenii: ideea de „istorie vie”, de care am amintit, șl aceea legată de „relația dintre personalitatea In istorie și viața mulțimilor” (p. XL XLI). Nu ar fi fost lipsit de interes dacă autorul — reputat critic literar — ar fi vorbit și de calitățile stilistice ale operei lui G. Brătianu, de limpezimea formei și, mal ales, de ironia fină, mlnuită cu o rară pricepere la adresa adversarilor. Trecind la tradiția istorică — ce formează obiectul lucrării lui G. Brătianu — autorul face o largă analiză a modului In care a fost Înțeleasă tradiția ca izvor istoric, domeniu In care V. Râpeanu se dovedește foarte bine informat. Sint momente și probleme In istoria noas- tră care se cer a fi lămurite prin munca neîntre- ruptă a cltorva generații de istorici. înteme- ierea statelor feudale românești este o astfel de problemă care a implicat un efort de ana- liză invers proporțional cu cantitatea infor- mațiilor de care dispunem. Mulți istorici s-au ocupat, Intr-un fel sau altul, de această pro- blemă Inceplnd cu Nicolae Bălcescu, conti- nuind cu B. P. Hasdeu, A. D. Xenopol, Di- mitrie Onciul, Nicolae lorga, P. P. Panai- teseu, Gheorghe Brătianu și Constantin C. Giurescu pentru a-i menționa numai pe cei mai mari *, dar cercetările continuă și astăzi. Indiferent pe ce poziție s-au situat, fie ca partizani ai „descălecatului”, cum au fost A. D. Xenopol și Gh. Brătianu, sau ca adver- sari ai lui, cum au fost ceilalți — D. Onciul criticlnd cel mai vehement această teorie — toți și-au adus contribuția la o mai bună cu- noaștere a acestei perioade. Autorul actualei ediții, prezentind felul In care mitul, tradiția au fost receptate la nivelul istoricilor și al unor filozofi ca Lucian Blaga sau Freud, luminează cadrul In care lucrarea lui Brătianu apare ca un element de sinteză și de noutate In domeniul Înțelegerii relației dintre tradiție și istorie prin trecerea de la confruntarea tradiției cu documentele contemporane la interpretarea ei. El a pornit deci de la premisa că: „a respinge In totali- tatea ei o tradiție istorică, numai pentru că unele din elementele ei au aspecte legendare, e o greșală tot atit de vădită ca și Însușirea 4 Pentru istoriografia problemei vezi pe larg N. Stolcescu, „Descălecat” sau înte- meiere? O veche preocupare a istoriografiei românești. Legendă și adevăr istoric, in voi. Constituirea statelor feudale românești, Edit. Academiei R. S. România, București, 1980, , p. 97-123.. www.dacofomamca.ro 8 552 RECENZII 8 ei totală, fără nici o judecată sau măcar o contribuție la spiritul critic” (p. 12)8. Coroborlnd rezultatele obținute din cri- tica tradiției cu cele realizate de cercetările lingvistice și arheologice, folosind analogiile cu situații oarecum similare din centrul și apusul Europei, G. Brătianu !și propune să demonstreze esența istorică a „descălecatu- lui”, așa cum 11 Înțelegea el, ca expresia poli- tică a realizării unei unități existente In fapt. Autorul iși propune, și reușește In bună măsură, să reașeze ,,Intr-o lumină mai favo- rabilă tradiția istorică despre Întemeierea statelor românești, a cărei cercetare a Înre- gistrat de un secol Încoace fazele afirmațiunii și negațiunii, ale tezei ce li dădea deplină Încredere și ale antitezei care o respingea aproape In totalitatea ei. Ele face acest lucru convins fiind că venise momentul „să ajun- gem la sinteză, care ... să găsească echilibrul Intre părerile opuse și să arate In limite mal exacte, ceea ce trebuie să păstrăm și ce putem lăsa la o parte” (p. 45). Lucrarea Însumează mai multe studii in- dependente, realizate pe parcursul a clțiva ani, referitoare la Începuturile statului feudal In cele trei provincii istorice românești. Ordo- narea materialului s-a făcut după criteriul cronologie al Întreprinderii cercetării”, spre a se putea urmări mal bine firul glndirii”, după cum mărturisește Însuși autorul. în ce privește scopul urmărit, acesta pre- zintă două aspecte: repunerea In valoare a tradiției istorice despre „descălecatul” din Transilvania, valabilă nu numai pentru Mol- dova dar și pentru Țara Românească — in jurul căreia s-au purtat cele mai vii discuții — și, pe de altă parte, sublinierea paralelis- melor care au existat In dezvoltarea istorică a acestor țări pornind de la micile formațiuni politice locale, preexistente Întemeierii, tre- clnd la condițiile interne și externe similare care au favorizat realizarea unității statale și mal ales Înfăptuirea acesteia prin „descăle- carea” din Transilvania. Prima parte a lucrării, intitulată Intro- ducere; valoarea tradiției ca izvor istoric 8 Chiar unul din cel mai redutabili adver- sari ai „descălecatului”, C. C. Giurescu, in recenzia făcută lucrării Iul G. Brătianu a recunoscut că „tradiția populară e mult mai veche decît cea cultă, alcătuită, aceasta din urmă, la vreo trei secole după evenimen- tul pe care pretinde că-1 redă și apoi fiindcă o serie de elemente istorice ale acestei tradiții populare se verifică prin acte și mărturii au- tentice” (,,Rcv. istorică română”, XVII, 1947, p. 107—113). Vezi reluarea discuției, cu un plus de informație , la N. Stoicescu, op. cit., p. 123 — 159. (p. 9—48) Îngăduie lui G. Brătianu o amplă analiză a atitudinii pe care oamenii de cultură au avut-o de-a lungul timpului față de această tradiție, Începînd cu acceptarea ei totală, lnregistr!ndu-se apoi, In secolele XVIII— XIX, odată cu critica severă a textelor, un fenomen de respingere, pentru ca, In prima parte a veacului XX, să se ajungă la o re- punere In discuție într-un cadru mai larg și mai nuanțat. Pentru a demonstra că tradiția este de fapt depozitara, Intr-o formă desigur coruptă, a unui slmbure de adevăr, G. Brătianu purcede la prezentarea din perspectiva istoriei uni- versale a principalelor monumente literare pornind din antichitate de la Biblic. Iliada și Odiseea sau de la Întemeierea Romei pentru a se opri mai pe larg asupra poemelor epice medievale. Chanson de Roland, Cantar del mio Cid sau Nibelungenlied, după ce au parcurs și ele fazele acceptării sau respingerii, au sflrșit prin a fi considerate purtătoarele unor elemente Istorice chiar dacă din punct de vedere strict cronologic sau evenimcnțial acestea se prezintă Intr-o textură extrem de complexă ca urmare a lungii evoluții pe care au cunoscut-o pină la versiunea finală. E. Mi- reaux, analizînd epopeea franceză, conchidea că Chanson dc Roland rezumă trei secole din istoria Franței și a Europei. Așadar, dacă nu se respinge a priori tradiția, ci se procedează la o minuțioasă critică a textului, se pot obține noi date care, coroborate cu cele provenite din alte surse, pot aduce completări la cunoașterea unor evenimente mai puțin lămurite de istorie. Capitolul al II-lea — Asăneștii (p. 49 — 83), deși iese puțin din sfera tradiției ca izvor istoric, care este Ideea centrală a cărții — deoarece In acest caz nu ni s-au păstrat legende ci documente —, este un prilej pentru autor de a-și expune părerea In legătură cu originea Asăneștilor și cu evoluția imperiului lor. Considerlnd rezultatele cercetărilor lui N. Bănescu „definitive”, G. Brătianu susține originea valahă a Asăneștilor și aiată ca nu poate fi tăgăduită contribuția valahilor la Înte- meierea imperiului 8. Pornind de la primele mențiuni documen- tare ale vlahilor balcanici, prezintă apoi cele trei importante grupuri așezate in pai'tea de apus, pe coasta Dalmației, in regiunea dintre Dunăre și Balcani sau la sud, in munții Pind, Thesalia și Acarnania ajungînd plnă in Al- 8 Vezi mai nou Stelian Brezeanu, ,,Impe- rator Bulgariae ct Vlachiae". In Jurul g nezei și semnificației termenului „Vlachia” din titulatura lui loniță Asan („Revista de is- torie”, t. 33, 1980, nr. 4, p. 651 — 671). www.dacoromanica.ro 9 RECENZII 553 bania. Urmărește apoi răscoala lui Petru și Asan din momentul izbucnirii, deslușindu-i cauzele și locul de desfășurare: munții Bal- cani. Este de aceeași părere cu C. C. Giurescu și in contradicție cu N. lorga care considera că mișcarea a Început din Thesalia. Eveni- mentele tulburi care au avut loc in zonă în secolele XII XIII au generat frecvente deplasări de populație in diferite direcții ale peninsulei. G. Brătianu nu scapă prilejul de a com- bate unele opinii greșite ale istoriografiei maghiare a anilor ’40. De pildă, după L. Mak- kai, valahii ar fi trecut la nordul Dunării goniți de răscoala bulgară din 1185. Cum insă rascoala a fost opera Asăneștilor iar aceștia au fost valahi, este greu de Înțeles cum puteau fugi valahii de o răscoală pornită de ei Înșiși; „misterul acestei atitudini atlt de ciudate ramlne nedeslegat, cel puțin pentru d-1 Makkai” (p. 68). în sfîrsit, analizind schimbarea inter- venită în titulatura țarilor, de la „împărat al bulgarilor” și „vlahilor” la cel de „impărat al bulgarilor”, vlahii ncinaifiind menționați, demonstrează esența ei politică. Susținător al teoriei că poporul român s a format pe ambele maluri ale Dunării, G. Bră- tianu subscrie, in legătură cu Asăneștii, la părerile exprimate anterior de Constantin von Hofler și N. Banescu. Sintetizate în încheierea capitolului, ele au fost sau sint susceptibile de unele reinterpretari. Același lucru este valabil și pentru teoria sa refe- ritoare la etnogeneza poporului nostru7. în capitolul al III-lea — Tradiția istorică a descălecatului Țarii Românești (p. 86 115) se redeschide una din cele mai controversate probleme ale istoriografiei române. Subca- pitolul I Descălecatul In istoriografia română moderna sintetizează părerile unor mari istorici care s-au declarat unii pro, alții contra „des- călecatului”, așa cum s-a arătat și la începutul acestor rînduri. Analizind opiniile expuse de D. Onciul, N. lorga, I. C. Filitli, Al. Lapedatu etc., G. Bratianu arată că „elementul esențial în interpretarea istoricilor noștri este carac- terul autohton al întemeietorului. Coborîrea din Ardeal este o legendă, întemeierea prin băștinași este istoria” (p. 90 91). în subcapitolul II, Critica și tradifia isto- rică, Brătianu arată ca dacă este privită dintr o perspectivă mai largă, universală, încadrata in evoluția generală a metodei istorice cu privire la legende, tradiția poate servi ca izvor istoric. Pentru exemplificări 7 Vezi mai nou Dan Teodor, Probleme actuale ale etnogenezei poporului român („Anu- arul Institutului de istorie”, Iași, 1980, p. 105 115). pornește de la întemeierea Confederației el- vețiene și legenda lui 'Wilhelm Teii, reali- zînd unele apropieri cu situația din Țara Ro- mânească în perioada întemeierii. Subcapitolul III se intitulează Temeiuri noi ale descălecatului: cercetări lingvistice. Conștient, de la început că, readucînd în discuție această problemă, va trebui să în- frunte „opinia împărtășită de principalele autorități ale istoriografiei” aflîndu-se tot- odată și pe poziții opuse celor ocupate chiar dc el în alte lucrări, Brătianu își asumă acest risc, convins că „discuția și critica constituie viața însăși a disciplinei noastre”. în sprijinul teoriei „descălecatului” el vine cu argumentele lingvistice ale lui E. Gamillscheg, arătind că tradiția înte- meierii statului muntean este în concordanță cu cele mai noi teorii despre răspîndirea limbii române 8 *. Subcapitolul IV, Temeiuri nouă istorice, readuce în discuție mult controversata pro- blemă a „descălecatului”. Dacă cu cîțiva ani înainte Brătianu susținea această teorie numai pentru Moldova8, acum res ine, încercînd să argumenteze posibilitatea exis- tenței ei și pentru Țara Românească. Fără a dispune de noi date documentare, el pro- pune și o reanalizare a tradiției culte avînd în vedere cadrul de politică internă și externă a Țării Românești și Ungariei — cu referiri speciale asupra situației din Transilvania. în sprijinul ideii că Negru vodă ar fi venit din Transilvania, G. Brătianu aduce argumentul că această provincie, fiind „țara de margine a regatului” se numea „neagră” și explică apoi împrejurările în care Negru vodă a fost confundat cu Radu Negru. în capitolul următor, dedicat Moldovei, G. Brătianu mai aduce două argumente în sprijinul „descălecatului” în Țara Româ- nească, argumente furnizate de I. Moga într-o conferință ținută în 1944, și anume: existența unei tradiții despre Negru-vodă m Făgăraș și „restrîngerea reală a dreptu- rilor populației românești ” din Transilvania la data presupusă a „descălecatului” (p. 119)10, ultima cauză fiind valabilă și în cazul Mara- mureșului (p. 138). 8 Argumentul a fost respins de Z. Picli- șanu ca fiind fără legătură cu „descălecatul” („Revista istorică română”, XV, 1945, p. 512). 0 O enigmă și un miracol: poporul român. București, 1940, p. 112, unde se arată că tradiția „descălecatului” „dispare tot mai mult în fața realității istorice, care ne arată din ce în ce mai limpede un principat autohton ... adunind micile voevodate din Mica și Marea Valahie”. 10 Despre această problemă vezi pe larg discuția de la N. Stoicescu, op. cil.,p. 134—141. www.dacoromanica.ro 554 RECENZII 10 G. Brătianu nu combate opinia lui L. Ele- kes despre conștiința că românii ar fi venit din sudul Dunării, conștiință existentă in sec. XVII și Înregistrată de cronica țării (p. 107). In realitate, unele grupe de manu- scrise ale cronicii necunoscute lui G. Bră- tianu adaugă după pribegirea românilor spre miazănoapte: ,,și fiind lor căpetenie mare Traian și fiul său Siverie”. Această com- pletare arată că este vorba iu realitate de Întinderea stăpinirii romane la nord de Du- năre și nicidecum de o alungare ulterioară a românilor de la sudul Dunării. In concluzie, el arată că „unele elemente ale nobilimii valahe din Ardeal, excluse din rîndul ordinelor privilegiate, să-și fi incercat norocul dincolo de munți, sub conducerea unui < descălecător » îndrăzneț, rămine deci o ipoteză pe care istoriografia noastră nu e obligată să o accepte, dar pe care nu mai are motive întemeiate de a o respinge, fără a o supune unei nouă și adincite discuții și cer- cetări” (p. 114). Asupra părerilor lui G. Brătianu s-au ex- primat, la apari(ia primei ediții, istorici ro- mâni și străini —(Zenobie Piclișanu in „Re- vista istorică română”, XV, 1945, p. 511 — 515 11; C. C. Giurescu în aceeași revistă XVII, 1947, p. 107 — 114 sau Louis Elekes, în „Revue d'hisloire comparee», XXV, 1947, tome V, nr . 1, p. 69 80) ultimul considerind-o, sub raportul cunoașterii istorice, o reîntoarcere la ideile lui A. D. Xenopol. Credem insă că importantă in lucrarea lui G. I. Brătianu este metoda de cercetare, de la cea interdisciplinară (coroborarea rezul- tatelor arheologice, lingvistice și documentare) la aceea comparativă (analogiile cu Confe- derația elvețiană și legenda lui Wilhelm Teii) ca și viziunea amplă asupra istoriei acestei regiuni sud-est europene acestea pennitindu-i avansarea unor noi ipoteze — și sub acest aspect ea reprezintă, de fapt, un pas inainte. In ultimii ani întemeierea Țării Românești a stat din nou in aten(ia istoricilor noștri (Șt. Pascu, David Prodan, N. Stoicescu, Șt. Ștefănescu etc.), fâcind obiectul unor studii speciale. De aceea nu este in intenția noastră să reluăm întreaga problemă. Dorim numai să relevăm faptul că, punindu-se un accent sporit pe cercetările demografice, s-a putut constata existența unor emigrări de proporții diferite din Transilvania in Țara Românească. Nu se exclude astfel ideea ca tocmai aceste deplasări de populație să stea 11 Autorul amintit susținea că argumentele aduse de G. Brătianu „fac descălecatul numai posibil, fără insă a dovedi realitatea lui”. p( 193 208). www.dacoromanica.ro la baza tradiției „descălecatului” care ar corespunde, poate, unui moment de intensi- ficare a lor 12. în plus, cercetările iul D. Prodan au subli- niat unitatea de viată social-politică de pe ambele versante ale Carpaților, îndeosebi între Făgărașul legat de problema „descăle- catului'’ și regiunea de la sudul Carpaților 13, unitate de viată dovedită și pe cale arheo- logică 14. „Descălecatul” poate fi astfel în- țeles ca mutarea „scaunului”, a centrului politic dintr-o parte în alta a Carpaților în cadrul aceleiași comunități și al aceleiași formațiuni politice cu tradiții străvechi pe ambele versante carpatine. Se înțelege că despre această problemă se pot spune multe, dar nu acesta este scopul recenziei noastre. Ar mai trebui, totuși, amintit că, în ultima vreme, problema lui Bezerembam (despre care vorbește autorul la p. 115) a fost lămurită de Aurel Decei, care a arătat că episodul in cauză nu privește istoria noastră, astfel incit nu mai poate fi invocat pentru vechimea dinastiei lui Basarab in Țara Ro- mânească, așa cum au susținut mulți istorici din trecut 14bi8. In capitolul al IV-lea, Tradi/ia istorică a descălecatului Moldovei (p. 117 152), avind ca subcapitole: I. Tradiția ca izvor istoric; II. Descălecatul Moldovei istorie și legendă; III. Interpretări noi ale descăleca- tului; IV. Întemeierea statelor românești in dezvoltare paralelă , după ce reia discuția asupra unor aspecte ale tradiției, prezentate și in capitolul anterior fapt explicabil prin aceea că inițial au fost studii separate Bră- tianu trece la reconstituirea evenimentelor care au avut ca urmare crearea statului feudal 13 Ștefan Ștefănescu, Mișcări demografice tn făclie român' plnă In sec. al XVII tea și rolul lor tn unitatea poporului român, In Unitate fi continuitate tn istoria poporului român, Edit. Academiei R. S. România, București, 1968, p. 191 192. 14 D. Prodan, Boieri fi vecini tn Țara Făgărafulut tn sec. XVI XVII („Anuarul Institutului de istorie”. Cluj, VI, 1963, p. 162, 300). 14 L. Chițescu, O formațiune politica ro- mânească la nord și la sud de munții b'ăgaraf In secolul al XlII-lea („Revista de istorie”, 28, 1975, nr. 7, p. 1057 1066. n bis a. Decei, L'invasion des Talars de 1241 1242 dans nos regions selon la Djami ol Tevarikh de I'aze Ollah Hasid’ ed-l)in („Revue rouinaine d’histoire”, 1973, nr. 1, p. 103 111); și in limba română in voi. aceluiași, lielafii româno-orientale, Edit. știin- țifică și Enciclopedică, București, 1978, 11 RECENZEZ 555 moldovenesc. El observă că, spre deosebire de Țara Românească, tradiția despre înte- meierea Moldovei ,,nn a intîmpinat nici o obiecțiunc esențială în istoriografia noastră critică din ultimele decenii” (p. 126) și arată că cel care a făcut o deosebire categorică Intre modul cum s-au format cele două state feu- dale românești a fost C.C. Giurescu care a admis „descălecatul” în Moldova dar l-a respins în cazul Țării Românești. Spre deo- sebire de C. C. Giurescu, G. Brătiann con- sideră că formarea ambelor state feudale românești a avut loc in același mod datorită unor „împrejurări comune” și că „descăle- catul” Moldovei mai bine cunoscut poate contribui la mai buna înțelegere a procesului de formare a Țării Românești. Firește, legenda lui Dragoș i-a atras și lui atenția. Dacă Romul Vuia o considera ca o variantă a unei teme mult mai largi de origine poate, indiană, Brătianu vede in ea influența directă a legendelor maghiare pri- vitoare la cucerirea Panoniei și Transilvaniei. Relativ recent, Mircea Eliade, analizin- du o și el, arată că există mari diferențe intre legenda lui Hunor și Magor și aceea a lui Dragos. Apropierile ce se pot face sînt numai de ordin stilistic. De aceea „trebuie să presu- punem existența unei legende autohtone com- portmd sinătoarea și sacrificiul unui zimbru ca probă de tip • eroic ». Elementele consti- tutise ale legendei românești, remarcă el, sint „nu numai autohtone dar și arhaice; ceea ce este foarte important” 1 16. Referin- du-se la relația dintre tradiție și mit, Eliade constata că „este vorba de două moduri diferite de a exista în lume, de două dimen- siuni diferite ale spiritului in interpretarea hunii; moduri de existență și activități ale spiritului care, dealtfel, nu se exclud"111. Cu excepția unor corectări și completări care se mai pot aduce 17 *, acest capitol al 1S Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Gen- ghis han, Edit. științifică enciclopedică, Bucu- rești, 1980, p. 162. 18 Ibidem. p. 136. 17 Vezi, de pildă, Ștefan Ștefănescu, ,,/n- temeierea” Moldovei tn istoriografia româ- nească („Studii”, XII, 1959, nr. 6, p. 42 43); Radu Popa, Țara Maramureșului In veacul al XlV-lea, Edit. Academiei R. S. Ro- mânia, București, 1970, p. 240 — 247; Ștefan S. Gorovei, Dragoș fi liogdan, Edit. militară, București, 1973; C. Cihodaru, Observații cu privire la procesul de formare fi consolidare a statului feudal Moldova tn sec. XI —XIV („Anuarul Inst. de istorie”, Iași, 1980, p. 117 138). Menționăm că în ultima vreme și cro- nologia primilor donuii ai Moldovei a fost revizuită. Vezi Ștefan S. Gorovei, Cu privire Cărții lui G. Brătianu Își păstrează actuali- tatea. Interesantă este ideea dezvoltării para- lele a celor două țări române care a fost pre- luată de istoriografia noastră actuală ca și aceea referitoare la rolul și importanța dru- murilor comerciale în această regiune18. De asemenea merită a fi reținută obser- vația cu caracter general că „tradiția noastră istorică este exclusiv politică [ ...] Factorul economic atit de important în procesul dez- voltării celor două țări românești, nu află în ea nici o mențiune” (p. 148). Capitolul al V-lea: Moldova înainte de descălecat (p. 153 186) Înglobează două studii de mai mici proporții. în primul, intitulat Roman fi Vlachata tn tradiția istorică a des- călecatului Moldovei, autorul, pornind de la mențiunea lui Giovanni de Plano Carpini In legătură cu ducii ruteni Roman și Vlachata (Olaha)19, li consideră ca fiind două personaje reale, doi eroi eponimi. După cum s-a arătat Insă recent, ei re- flectă, în fapt, o anumită stare de spirit populară, un anumit fond legendar comun Europei antice și medievale: așezarea la originea popoarelor a doi frați — Romulus și Remus, Cech și Lech — fond pe care-1 re- găsim astfel și în societatea românească 20. la cronologia primilor voievozi ai Moldovei („Revista de istorie”, 32, 1979, nr. 2, p. 337 — 345); idem, L’elat rottmain de Cest des Car- pates: la succession el la chronologie des princes de Moldavie au XlV-e siecle („Revue rou- maine d’histoire”, 1979, nr. 3, p. 473 506). 18 Vezi Șerban Papacostea, Kilia el la politique orientale de Sigismund de Luxem- bourg („Revue roumaine d’histoire”, XV, 1976, nr. 3, p. 436 și urm.). 18 Identificarea propusă de G. Brătianu a fost respinsă de A. Boldur, întemeierea Moldovei („Studii și cercetări istorice”, XIX, 1946, p. 176 și urm.). 20 A. Armbruster, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, Edit. Academiei R. S. Ro- mânia, București, 1972, p. 69. După opinia lui P. P. Panaitescu, cei doi croi trebuiau să explice existența dualis- mului politic românesc In evul mediu (Inter- pretări românefti. București, 1947, p. 143). Cît despre ducele Ramunc despre care vorbește mai departe G. Brătianu — și acesta a făcut de curînd obiectul unui studiu atent al lui A. Armbruster, Nochmals ,,Her- zoge Rdmunc iizer Vlâchen Lanț” („Revue roumaine d’histoire”, 12, 1973, nr. 1, p. 83 — 100). Pentru Întreaga problematică a izvoarelor din sec. XI —XIV relative la românii de la estul Carpaților a se vedea V. Spinci, Infor- mațiile istorice despre populația românească www.dacoromanica.ro 556 WECEN2W 12 Deosebit de valoroasă este cea de-a doua parte a capitolului O nouă mărturie despre un voievodal moldovenesc tn veacul al XlII-lea, care, folosind informații din inai multe izvoare dar mai ales cronica lui Thomas Tuscus, vine să demonstreze existența pe la 1277 a unui voievodat In partea de nord a Moldovei, cuprinzlnd ceea ce se va numi mai apoi țara Șipcnițului și ținutul Bucovinei; fiind anterior descălecatului din Maramureș, el va fi Înglobat cu timpul in hotarele Moldovei medievale. în ultimul capitol, al Vl-lca — Tradifia istorică despre voievodalele românești din Ardeal (p. 187 — 225) se analizează infor- mațiile despre formațiunile politice românești din Transilvania transmise de unele cronici maghiare, cum ar fi Anonymus sau Simon de Keza și se demonstrează o dată in plus „prioritatea poporului român in regiunile care au ajuns în urmă sub stăpinlrc maghiară”. O lungă analiză este Întreprinsă asupra valorii cronicii atlt de discutate a lui Anony- mus, ca și a știrilor sale relative la vechimea românilor in Transilvania20 bis. Folosind nu- meroase lucrări ale istoricilor maghiari, G. Bră- tianu arată că Anonymus „nu cunoaște decît colțul de nord-vest al Ardealului", cucerit la început de unguri, iar faptul că nu-i po- menește în Transilvania de cit pe români, nu și pe sași, secui și maghiari, arată că aceștia din urmă au pătruns tirziu în partea centrală și sudică a Transilvaniei. A fost o preocupare constantă a lui Gheor- ghe I. Brătianu aceea de a aduce noi și noi date in sprijinul continuității noastre pe aceste meleaguri, de a respinge hotărlt dena- turările aduse istoriei românești; tonul tot- deauna ironic, niciodată virulent polemic, era însoțit de o puternică argumentație. Ocupindu-se apoi de instituția voievoda- tului transilvan care este „o realitate politică străveche autohtonă” (p. 223), consideră ca și Ion Lupaș că între organizarea lui și a celui muntean și moldovean nu era deosebire de esență, numai una de grad" 21. Conti- nuind, Brătianu avansează ideea că vechea organizare politică românească din Transil- vania a fost dusă dincolo de munți de acțiunea descălecării 22; „identice în < esență • și de la est de Carpați In secolele XI —XIV („Anuarul Inst. de istorie și arheologic”, Iași, XIV, 1977, p. 1-23). -o bis sc adăuga la bibliografie și studiul lui G. Brătianu, Le theme de Bulgarie el la chronologie de l'Anonyme hongrois („Acta Historica”, Monachii, X, 1972, p. 105 — 112). -1 Vezi mai nou Radu Popa, op. cil., p. 193 205; Ștefan Pascu, Voievodatul Tran- silvaniei, voi. I, ed. a Il-a, Cluj-Napoca, 1972. 22 Opinie infirmată de Radu Popa, op. cil., p. 204, care arată că „voievodatul Mara- în origine, voievodatele „transalpine” ale Țării Românești și ale Moldovei s-au deosebit «în grad » de acel transilvănean numai din împrejurări politice diferite, care le-au în- lesnit doblndirca unei existențe de stat inde- pendente, în înțelesul relativ al cuvlntului, pentru epoca istorică și regiunea geografică în care s-a putut dezvolta” (p. 224—225). Concluziile sintetizează, firește, ideile acre- ditate de-a lungul întregii lucrări în favoarea „descălecatului”, adăugindu-le un argument în plus — mutarea succesivă a capitalelor Țării Românești și Moldovei din spre munte spre șes. La sfirșit, Brătianu stringe într-o anexă izvoarele istorice ale tradiției Întemeierii sta- telor românești pe care le-a folosit, după care urmează o notă bibliografică și un rezumat cronologic. Salutind Încă odată reeditarea lucrăr'i lui G. Brătianu prin strădania criticului literar Valeriu Râpeanu, care a făcut astfel un mare serviciu istoriografiei românești, nu putem încheia prezentarea noastră fără cltcva obser- vații. Mai întli, considerăm că ar fi fost bine ca alcătuirea studiului asupra valorii istorice a lucrărilor lui G. Brătianu dedicate începu- turilor statelor feudale românești să fi fost încredințată unul istoric medievist care ar fi fost în măsură să arate cititorilor mai puțin avdați care din afirmațiile lui G. Brătianu își mai păstrează valoarea după aproape patru decenii de la apariția lor, perioadă în care istoriografia noastră a făcut mari progrese, care stnt opiniile celor care l-au combătut pe G. Brătianu (Îndeosebi P. P. Panaitescu și G G. Giurcscu)22 și ce contribuții noi s-au adus în acest domeniu * 23 24. mureșului de la începutul veacului XIV repre- zintă exemplul cel mai caracteristic pentru etapa care a precedat, cronologic și teritorial, apariția marelui voievod și a domniei în țările românești”. Este vorba de aceeași ins- tituție pe întreg teritoriul românesc. 23 Vezi N. Stoicescu, op. cil., p. 116 119. Nu era lipsit de interes pentru a întregi contribuția lui G. Brătianu la lămurirea pro- blemelor legate de începuturile statului feudal Țara Românească ca editorul să arate că această problemă a mai fost discutată de marele istoric in alte lucrări generale, de pildă In Origine et formalion de l’unili roumaine. București, 1943, p. 113 118. 24 N. Stoicescu, op. cil., p. 119 123. Dacă ar fi studiat aceste contribuții, autorul nu ar mai fi afirmat cu atlta certitudine că esența „descălecatului” așa cum era sus ținut de G. Brătianu „nu a fost contrazisă și se dovedește că intuițiile sale teoretice fun- damentale, concepția sa generală a fost vali dată de istoricii, filozofii, sociologii conteiu- www.dacoromanica.ro 13 BECENZH 557 Apoi, ar fi trebuit ca editorul să știe că In 1975 a apărut un alt studiu al lui G. Bră- tianu dedicat problemei „descălecatului” in- titulat în Jurul întemeierii statelor românești („Etlios”, II, 1975, p. 8—66), studiu care nu este nici măcar amintit. în acest studiu G. Brătianu răspunde unor observații aduse de C. C. Giurcscu (Îndeosebi cu privire la lipsa dc știri contemporane scrise despre „des- călecat”) și face o scrie de noi precizări cu porani” (p. LXXV-LXXVI). Ori, fie-ne Îngăduit să arătăm, lucrurile nu stau chiar așa; după cum am menționat mai sus, pro- blema așa-zisului „descălecat” este astăzi altfel Înțeleasă dccit în lucrările lui G. Bră- tianu. privire la istoriografia mai nouă privind pro- blema „descălecatului” în Țara Românească. Editorul operei lui G. Brătianu ar fi făcut un serviciu imens istoricilor români dacă ar fi inclus în acest volum și studiul amintit, studiu greu accesibil. în plus, studiul apărut în 1975 ne dă o imagine mai completă a evo- luției concepției lui G. Brătianu în această problemă. Cu aceste mărunte observații, remarcăm încă odată utilitatea deosebită a reeditării operei lui Gheorghe Brătianu, ca și valoarea studiului introductiv al editorului el, Valeriu Râpeanu, care merită toată gratitudinea isto- ricilor români. lolanda Micu și Nicolae Stoicescu + Ades du IIe Congres internațional de Thracologie (Bucarest, 4—10 septembre 1976), I—II (Histoire et archfologie), dditds par les soins de Eadu Vulpe, pr^sident du Congrâs, avec la collaboration de Constantin Preda, Alexandru Vulpe et Adriana Stoia, Edit. Acade- miei E.S. Eomânia, București, 1980 462 + 470 p. în perioada 4 — 10 septembrie 1976 a avut loc la București cel de-al doilea Congres internațional de thracologie (pentru organi- zarea și lucrările congresului, vezi Dacia, N. S„ XXI, 1977, p. 5-12). Desfășurat sub înaltul patronaj al președintelui Republicii Socialiste România, Nicolae Ceaușescu (vezi mesajul publicat în voi. I, p. 7 — 8), congresul s-a impus prin tematica sa vastă și variată: arheologie șl istorie, lingvistică, etnografie, folclor și antropologie. S-au prezentat aproape 200 de rapoarte șl comunicări, reflectînd rezul- tatele cele mai noi ale studierii civilizației traco-dacilor din cele mai vechi timpuri pînă în antichitatea tîrzie. Anul apariției celor două volume a coincis cu desfășurarea celui de-al treilea congres internațional de thracologie dc la Viena (2 — 6 iunie), precum șl cu cel de-al XV-lea Congres mondial al istoricilor de la București (10— 17 august). Momentul a coincis totodată cu sărbătorirea în țara noastră a 2050 de ani de la crearea statului dac centralizat și inde- pendent condus de Burebista. în legătură cu acest eveniment, „Re- vista de istorie” a publicat o serie de studii și articole privind istoria și civilizația geto- dacă x. Pe linia acestei constante atenții acor- 1 Gh. Bichir, Opinii și clarificări tn pro- blema daci, romani, români în „Revista de istorie”, t. 32 (1979), nr. 9, p. 1767-1773; Gh. Bichir, Dacii liberi In secolele II—IV - romană, în ibidem, p. 1043 — 1062. www.dacoromamca.ro date evenimentelor și problemelor istorie noastre vechi în paginile acestei reviste, se înscrie și prezentarea primelor două volume dedicate congresului de thracologie ce a avut loc în țara noastră cu patru ani în urmă. Volumul I publică mai întîi raportul prof. Radu Vulpe, președintele congresului, cu titlul 25 annies d'itudes thracologigues en Roumanie. După sinteza monumentală a lui V. Pârvan, Getica. O protoistorie a Daciei (București, 1926), orizontul studiilor privind epoca străveche în țara noastră a clștigat în profunzime; dar cei mai rodnici ani au fost ultimele trei decenii, clnd activitatea de cer- cetare arheologică a atins un nivel care nici măcar nu putea fl bănuit Înainte. Ele au permis realizarea, încă acum două decenii, a unei mari sinteze, tratatul de Istoria României (I, 1960). Apoi, Alexandru Fol, directorul Institu- tului de Thracologie din Sofia, a prezentat raportul Les grandes piriodes de l’histoire thrace (p. 19—23), așa cum deja ie prezentase în cartea sa Histoire politique des Thraces (Sofia, 1.972). Autorul distinge șapte perioade, e.n. în „Revista de istorie”, t. 33 (1980), nr. 3, p. 443 — 469; Dumitru Berciu, Bure- bista și tradiția statală, în „Revista de is- torie”, t. 33 (1970), nr. 6, p. 1027 — 1042 și Constantin C. Petolescu, Dacii In armata 558 RECENZII 14 Incepind cu procesul etnogenezei thracilor. Încă din encolitic, ultimele două perioade fiind reprezentate de dominația romană in sud-estul Europei (sec. I—III) și de anti- chitatea tlrzie (plnă la veniren slavilor). în continuare, Ivan Ivanov a prezentat clteva rezultate ale săpăturilor din necropola chalcolitică de la Varna, din anii 1972 — 1976 (p. 25 28) — care au aruncat o nouă lumină asupra preistoriei sud-est europene. Desco- peririle de excepțională valoare științifică și muzeistică i-au permis autorului să tragă concluzia: „Toate acestea ne permit a afirma că în această epocă a avut loc cea de-a doua mare diviziune socială a muncii in rindul populației indigene șl că au fost create con- dițiile pentru descompunerea societății pri- mitive” (p. 28). Eugen Coinșa, Contribution ii la connais- sance du processus d’ „indoeuropeanisation" des regions carpalo-danubiennes (p. 29 — 33), urmărește acest proces care s-a petrecut in mod diferit de la o regiune a continentului nostru la alta (mai rapid in părțile de răsărit); prin poziția sa geografică, la confluența a nu- meroase curente culturale, teritoriul țării noastre a fost și el cuprins In formele complexe ale acestui proces și pentru o perioadă mai lungă. în concluzie, se arată că populația regiunilor carpato-danubiene a suferit acest proces incepind cu etapa finală a fazei Cu- cutcni A și s-a Încheiat la Începutul epocii bronzului; „din acest moment se poate vorbi de prezența tracilor pe teritoriul României de azi”. Același fenomen istoric este tratat in comunicarea lui Marin Dinu, Le complexe Horodișlea-Folleșli et le probleme de l indo- europtanisation de l'espace carpalo-danubien (p. 35 48), iar originea neamului căruia ii este dedicat acest congres In comunicarea lui Sebastian Morintz, Cber die Abslammung der Thraker (p. 49 — 56; vezi lucrarea aceluiași, Contribuia arheologice la istoria tracilor tim- purii, I, București, 1978). Prof. D. Berciu prezintă Quelques proble- mes de l’âge du bronze thrace dans l’espace carpato-danubien (p. 57 61; vezi Înche- ierea: „Dans la region carpato-danubienne, l’âge du bronze se prâsente donc comme une âtape de veritable progrds dans tous les domai- nes, une fctape durant laquelle la civilisation materielle et spirituelle des Thraces a connu un retnarquable ăpanouissement et s’est affirmd comme une unită solide, destinde â pennettre l’avdnement ultdrieur de G6to- Daces”). Aceeași perioadă pe teritoriul țării noastre este abordată in comunicările pre- zentate de Petre I. Roman (despre mișcări etno-culturale in perioada bronzului trac, p. 63 68), Ersilia Tudor (unele aspecte etno-culturale ale perioadei vechi a bronzului in spațiul carpato-dunărean, p. 69 72), Marilena Florescu (observații cu privire la ____ www.dacoromanica.ro riturile și ritualurile comunităților de ti Monteoru, in lumina săpăturilor de la Cin deșii, jud. Vrancea; p. 73 88); și Marin Nica (contribuții la cunoașterea culturii Verbi- cioara In Oltenia (p. 89 93)). Epoca bronzului la sud de Dunăre este abordată in comunicările ini R. Katinfiarov, Les cinilisations en Bulgarie du sud-est pendant l’âge du bronze (p. 95 103) și Ivan Pana- jotov, Problems of Mclallurgy of the Late Bronze Age in the Bulgarian Lands (p. 105 111). Cu orizont mai larg, comunicarea prof. Kurt Horcdt, Die Thraker und die Mittel- meerivelt (p. 113 119), tratează rclațile cu lumea din spațiul mediteranean In epoca amintită, iar Vladimir Popov prezintă Les Thraces en Asie Mineure (p. 121 125). De asemenea, Aleksandr Bonev a prezentat unele probleme ale relațiilor traco-micenienc (p. 127 131), iar Gabriela Bockisch a vorbit despre noutăți in privința tehnicii militare in helladicul tirziu (Zii Neuerungen in Kriegs- technik und Bewaffung tuâhrend der Pe- rioden Spâthelladiseh III B und IIIC, p. 133 135). După comunicarea de caracter mai re- strins, local, a lui Gheorghe I. Petre, pc tenia sfirșituhii bronzului și Începutul primei epoci a fierului in nord-estul Olteniei (p. 137 142), au urmat comunicările prezentate de Tocho Spiridonov, pe tema La geographie historique des terres entre les Carpales et la mer £gce pendant la perinde du XIIIr au IIIes. an. n.ere (p. 143 — 145); Heinz Geiss. Gedanken zur Einfiihrung des Eisens im ostlichen AI il- teltneerraum und auf dem Balkan (p. 1 17 150; autorul explică preferința termenului folosit in loc de ,,probleme”, cu privire la introducerea fierului in spațiul Mediteranei de est și in Balcani); Mihail Vasilescu, Les Thraees dans les epoptes homcriques (p. 151 164). Un vast raport a prezentat prof. Mircea Petrescu-DImbovița, La cherches archeologiques ă nord-danubiens (p. 165 zului și Începutul epocii Lâszlâ, La rtgion extracarpatique orientale ă la fin du IIe milltnaire el dans la premiere moitie du ICT milltnaire avani nolre ere (p. 181 187). Pe baza descoperirilor arheologice, Goranka Tondeva a vorbit despre unitatea etno-culturală a triburilor din regiunea de la Dunărea de jos in secolele XI X Î.e.n. (p. 189 — 194), iar Milan ~Mihinov despre unele fortificații trace din nord-vestul Bul- gariei actuale (p. 195 197). De caracter inai tehnic, de punere in va- loare a descoperirilor arheologice, dar cu numeroase idei și Încercări de sinteză, slut comunicările prezentate de: D. Gergova- Domaradzka, Some remarks on the origin contribution des rc- l’histoire des Thruces 180; epoca bron- fierului), iar Attila 15 RECENZIA 559 and development of the double-looped fibulae in Thrace (p. 199 202); Milial JBlăjan, Eugen Stoicovici și Paul Georoceanu, Contribu- tions ă la connaissance de la vie economique de la populalion hallstattienne de la zone de Mediaș (dep. de Sibiu, Boumanie) (p. 203 — 214); JiH Hrala, Zur Frage der elhnischen Zusammensetzung der Karpalenbecken-Bevdl- kerung um die Miile des 1. Jahrtausend v.u.Z. (p. 223 227, despre etnicul populației din spațiul carpatic pe la mijlocul ultimului mileniu al erei vechi); G. I. Smirnova (p. 235 251, despre legăturile zonei mijlocii a Nistrului cu teritoriul din vest in secolele VI—V Î.e.n.). Se remarcă deasemenea sinteza lui Alexandru Vulpe, Problemes actuels de la prihistoire thrace (p. 215 220), iar două comunicări privesc problematica sciților pe teritoriul țării noastre: Amei Lang, Zur Chronologie friihskythischen Funde in Kar- palenbecken und an der unteren Donau (p. 229 233) șl V. Vasiliev, La ihracisation du groupe scylho-dranien de Thransylvanie (p. 253 258)’. Printre descoperirile cele mai importante care au urmat publicării necropolei hallstat- tiene de la Ferigile, jud. Vllcea (București, 1967), se numără grupul de tumuli care se succed pe malul Topologului; pe această temă, Eugenia Popescu și Alexandru Vulpe au prezentat comunicarea Sur la ctdlure des Gilo-Daces de la zone sous-carpatique: la necropole de C.epari (p. 259 265). Probleme de arta prelucrării metalului sint tratate in comunicarea Ini A. Mantze- vici, pe baza descoperirilor din curganul Oguz (U.R.S.S.) (p. 267 293), iar Georgi Kitov a comunicat despre piesele de harnașament la traci (p. 295 .300). tn continuare, Chr. M. Danov a vorbit despre Thracia și Marea Neagră in scrierile lui Platon șl Aristotcl (p. 301 — 319), iar Tzvete Lazova in legătură cu presupusa ori- gine tracică a unui trib amintit mai iutii in Iliada (Are the Halizones a Thracian Tribe? Some glances al the ancient Greek tradilion, p. 321 324). Marclnd pe trei hărți desco- peririle arheologice, Bojidar Caprov a vorbit despre drumul de la Abdera-Philippopolis la Dunăre in priinul mileniu Înaintea erei noastre (p. 325 330). Evoluția societății In a doua jumătate a mileniului dinaintea erei noastre este urmă- rită in comunicările prezentate de Kiril Jor- danov, Les formations d'filat gites de la fin du VIe jusqu’au milieu du IVe siecle avant nolre ere (p. 331 335) șl Diinitar Popov, L' institut ion royale dans la maison dynaslique des Odryscs (p. 337 341). Trei comunicări tratează problema forti- ficațiilor trace: Ath. MilCev, Thrakische Sied- lungen und Festungen in Bulgarien wăltrend des I. Jahrtausend v.u.Z. (p. 343 364); Tzvetana Dremsizova-Ncltchinova și N. Guisdova, Forteresses thraces dans les Bhodo- pes și Ivan Balkanski, La forleresse thrace „Ostar Kamak", preș du village d’Oustra, departement de Kărdjali (p. 375 376). Problemele multiple și complexe ale artei traco-getiee slut prezentate in mai multe comunicări, Inceplnd cu cea susținută de prof. D. Berciu și Florentina Preda, A propos de l’art thraco-gete (p. 377 — 381), iar apoi cele prezentate de Emil Moscalii și Petre Voie- vozeanu (despre inormlntul princiar getic și tezaurul de la Peretu, jud. Teleorman, p. 383 — 390), D. Ivanov (tezaurul de la Borovo, reg. Russe, p. 391—404); J. Griflith (unele remarci pe marginea amforei-rhyton de la Panaghiuriște, p. 405 411), L. Ognenova- Marinova (religia și arta In Thracia In mileniul I Î.e.n. pe baza descoperirilor arheologice, p. 413 — 422), loan Horațiu Crișan (raporturi Intre cultura geto-dacă și cea celtică). Ultimele comunicări din voi. I sint axate pe clteva probleme de arheologie In lumina ultimelor cercetări: Maria Caneva (cele mai noi cercetări In necropola de la Apollonia Pon- tică, p. 447 450), A. Dimitrova (date noi asupra riturilor funerare la traci in epoca ele- nistică, p. 451 458), A. Doinaradzki (pre- zența celtică in Thracia la Începutul epoeii elenistice). Volumul II cuprinde alte 55 de rapoarte și comunicări tratlnd cu precădere istoria traeilor și geto-dacilor in epocile cunoscute pe plan de istorie generală sub numele de elenistică și romană. Primul raport, cu care se deschide volu- mul, este cel al lui Mircea Babeș, care tra- tează despre unitatea și Întinderea geto- dacilor Inceplnd cu două secole Î.e.n., plnă la cucerirea romană (L’uniti et la diffusion des tribus geto-daces â la lumicre des donnies archeelogiques) (IIe siecle av.n.i. — Ier siecle de n.e.) (p. 7 23; vezi p. 23: ,,... on cons- tate la diffusion de la culture archăologique des Geto-Daces dans deux aires principales: d’une part, une aice centrale, parsemăe de fortifications en pierre, d'oppida (davae), de tombes, de dăpdts, et dans laquelle cette culture est indubitablement autochtone; d’autre part, une aice peripheriqtte, oii les d6- couvertcs gito-daces apparaissent dans un milieu ătranger ...”). Intr-o altă comuni- care, N. Gostar a tratat despre populația Daciei înainte de cucerirea romană, In special pe baza informațiilor din Geografia Iul Pto- lemeu (111, 8, 3). De asemenea, Vlad Proto- popescu, trece In revistă diferitele ipoteze cu privire la numele Dacilor (A propos du nom des Daces, p. 33 37). www.dacoromanica.ro 560 RECENZIE 16 Cercetarea civilizației getice tn Bulgaria este tema comunicării Annei Balkanska (p. 39 — 42), Iar Niculae Conovici ne prezintă relațiile dintre geții dc pe cele două maluri ale Dunării de jos In secolele IV —II Î.e.n. pe baza descoperirilor arheologice și numis- matice (Însoțite de trei hărți privind așezările și necropolele din secolele IV, III și II—I Î.e.n., o a patra cu răsplndirea monedelor histriene tn această zonă, cea de-a cincea cu descoperiri de anfore elenistice). De caracter local, bazate pe cercetările arheologice efectuate de autori, slnt comuni- cările prezentate de Done Șcrbănescu și George Trohani (traco-geto-dacii de pe valea Mostiștei, p. 55 — 59) și Vasile Ursachc (prin- cipalele rezultate ale săpăturilor arheologice de la Brad, p. 61—70). H. Daicoviciu (p. 71—75) face o trecere tn revistă a fortificațiilor dacice din Munții Orăștiel și a semnificației lor Istorice, iar din nou Wolfgang Schindler comunică pe tema Dio Cassius și reședința regală dacică (p. 77—28). Pe baza descoperirilor arheologice, I. Glodariu ne prezintă atelierele metalur- gice de la Sarmizegetusa dacică (p. 83 — 92), iar Eugen laroslavschi (p. 93—96) despre locuirea civilă la Sarmizegetusa (pe mai multe terase amenajate pe pantele colinelor). Din nou, H. Daicoviciu prezintă succe- siunea regilor daci (La continuiti de l'Rtat dace de Burebisla ă Dicibale, p. 97 103), pe baza surselor scrise antice; autorul se con- sideră Îndreptățit a afirma că ,,lcs sources litteraires et les răsultats des fouillcs sont plus richcs et plus significatifs pour la pârtie cen- trale, intracarpatique, de l’ancien Btat de Burebista. C'cst grâce ă eux que nous pou- vons afflrmer que le dămembrement de ce vaste royaume ne signifie pas la disparitlon de l’fitat comme type de formation politi- que” (p. 98); ,,De toute fațon, 11 est hors de doute que la vraie continuiti de l’Etat dace s’est exprimâe dans la persistance de l’fitat Intracarpatique dont le centre se trouvait dans les Monts d’Orăștie. C’est cet Btat qui a rempli, peu ă peu, le râie du noyau unificateur dont sortiră la puissance de Di- cibale” (p. 103). Modul cum opinia publică romană lua cunoștință de problema dacă tn preajma și primul secol al erei noastre slnt tratate in comunicările prezentate de Ruska Gandeva (tn jurul versului Occidil Daci Colisonis agmen din Carmina lui Horalius (p. 105 — 111) șl de Adelina Piatkovski (Le danger gelo-dace sig- nale par les poiles latins, p. 113 — 117). Spiritualitatea geto-dacă face obiectul comunicărilor prezentate de Ion Banu, Zamolxis el le phinomine des secles (p. 119 — 126), Gabrlel Mihăescu și Eugen Fruchter, Interfirences midilerraniennes dans la culture des GHo-Daces (p. 127 — 130) și de aceiași Pensie philosophique, instrument logigue ct code ilhique chezles Thraco-Getes (p. 131 — 136). Un domeniu apropiat, pe baza descoperirilor din mormintele trace de inhumațic, abor- dează comunicarea prezentată de P. Balaba- nov, Les petits objets dc culte thrace (p. 137 — 139). Mai multe comunicări tratează probleme de numismatică. Astfel, Gh. Poenaru Bor- dea și Ernest Obcrlănder-Tirnoveanu vin cu unele contribuții la problema așa-ziselor inonede-vlrfuri de săgeți, pe baza descope- ririlor dc la Jurilovca (jud. Tulcca) — fie piese izolate, fie tezaure (p. 141 — 150), iar Constantin Preda tratează probleme de numis- matică geto-dacă (rezultate și perspective) (p. 151 — 158); J. Jouroukova comunică despre monedele grecești și emiterea monedelor tra- cice In secolele V—IV i.c.n. (p. 159 163; vezi p. 159: „En rialiti, la frappe des mon- naies thraccsse diveloppe sous l’influcncc de deux facteurs, qui, bien que diffircnts par la forme, ne diffirent pas dc par leur nature. Le premier facteur riside dans les colonics grcc- ques, essaimies sur le littoral thrace, dont la frappe de inonnaies, sclon l’avis dc la majoriti des chcrcheurs, imprime la pre- miere impulsion ă la frappe dc monnaics thraces, tandis que le second relic directc- ment la Thrace avcc l’Est. — C’est pricisi- ment dans ce second facteur qu’il faut chcr- cher l’cxplication du grand râie de la frappe de monnaies phinlciennes, dc celle des sou- verains lydiens et des villcs grccques sur le littoral de l’Asie Mlneurc, dans la formation de la frappe de monnaies thraces”; p. 159); iar D. P. Dimitrov și K. Dimitrov prezintă monetăria regelui Scuthes III, pe baza desco- peririlor din cursul cercetărilor arheologice dc la Seuthopolis (p. 165 — 169). O atenție deosebită merită studiul lui Mihail Lazarov, Le commerce de Thasos avec la câte thrace du Pont ă l’ipoque priromaine (p. 171—187), pe baza descoperirilor de amfore (secolele V—II î.e.n.). Urmează studiul lui Virgil Mihăilescu- Blrliba despre circulația monedei romane — republicană și imperială (secolele I—III) — in Moldova (p. 189 — 205). Probleme de importanță istorică deosebită pentru evoluția etnică in sud-estul european ridică comunicările prezentate de acad. Emil Condurachi, La româniți orientale: genese et ivolution (p. 207—209); Georgi Mihailov, Le problime de ThelUnisation el de la romanisalion des Thraces (p. 211 — 218); D. _Tudor, Les rapports aux Ier—IIIe sieclc de nolre ire de la Misie infirieure avec la Dacie infirieure (p. 239—251); D. Protasc, Die Romanisalion des innerkarpatischen Da- kiens (p. 253 — 257); Mihai Bărbulescu, La culture spirituelle romaine et la romanisalion www.dacoromanica.ro 17 BECEMZH 561 des IJuco-Getcs (p. 259—264); Zlatozara Got- cheva, Romanisalion orientale — preoisions et realile (p. 265—271); ludita Winkler, Cber die ethiiische Zugehbrigkeit der LandbeoGlde- rung in der Provii iz Dakien (p. 273—279); Emilia Doruțiu-Boilă, Zur Romanisicrung der thrakisch-getischen Bcviilkerung der Do- brudseha im 1. bis 3. Jh. u. Z. Eine epigraphi- sche Untersuchung (p. 281 — 287). Mai amintim cltcva comuncări introduse de editori intre contribuțiile tratind proble- mele romanizării (a căror unitate o sparg): Ludi iii Gctov — observații asupra riturilor funerare ale tracilor In epocile elenistică și romană (p. 219 — 222); Maria Kohlert — des- pre măștile cu figuri din Thracia și Moesia (p. 223 233; prea puțin legată de problemele thr. cologiei); M. St. Udrescu — unele date cu priv ire la vinătoare și creșterea vitelor la gelo-dacil și daco-romanii din Clmpia Ro- mâna, pe baza analizei resturilor osteologice din mai multe așezări explorate arheologic (p. 233 237). O altă comunicare, prezentată de Alexan- dra Ștefan, tratează probleme de sincretism religios In epoca romană, avlnd ca bază icono- grafia cavalerului trac pe monumentele des- coperite in Dobrogea. Istoria populației autohtone de pe teri- toriul țării noastre, In plin proces de roma- nizare, este prezentă In mai multe comu- nicări ; prezentate de Alexandru Suceveanu (despre localnici in economia Dobrogei ro- mane, p. 301—308), Magda Tzony (așezările de tip Militari din secolele II—III de pe cuprinsul Bucureștiului; p. 309 — 315), Mircea Ignat (populațiile dace de la nord-est de Car- pați In secolele II—III e.n.;p. 317 — 321); Gb. Bichir (dacii liberi in secolele II—IV; p. 323 — 329), Ion loniță (unele probleme privind continuitatea dacică la est de Carpați In secolele II—IV e.n.; p. 331 — 338); Silviu Sanie și loan T. Dragomir (aspecte ale con- viețuirii dacilor cu romanii In sudul Mol- dovei aflat sub stăplnirea provinciei Moesia Inferior; p. 339 — 349), Sever Dumitrașcu (despre dacii din Crișana in secolele II—IV e.n.; p. 351—357); Zoltân Szăkely (daci și romani In sud-estul Transilvaniei In secolele II—IV) șl Mariana Marcu (din nou despre sud-estul Transilvaniei In secolul al IV-lea, in lumina cercetărilor arheologice; p. 363 — 369). Un șir de comunicări, inceplnd cu cea a lui D. Nikolov, Particularites des villes anti- ques en Thrace romaine (p. 371 — 377), tra- tează probleme ale provinciilor sud-dunărene In epoca romană. Dintre acestea, amintim pe cea a lui Bogdan Sultov, care comunică despre centrele antice pentru producerea ceramicii din Moesia Inferioară (p. 379 — 388), iar Georgi AlexandrOv despre extragerea aurului in zona Montinei (azi Mihailovgrad, in nord- vestul Bulgariei), pe baza descoperirilor ar- heologice (p. 389 — 397). Un număr de șapte comunicări privesc antichitatea tirzie. Prima In ordinea publi- cării este cea a lui Victor Stancu, L’arc de triomphe de Galere ă Salonique et ses metopes reprisentant des troupes de Daces (p. 339 — 409). Cum se știe, acesta a fost ridicat In anul 304 In amintirea victoriilor repurtate In 297 de Galerius (pe atunci Caesar) contra per- șilor. Dar afirmația autorului că dacii repre- zentați pe acest monument ar fi cei veniți de la nord de Dunăre In ajutorul Împăratului (căruia li atribuie o origine dacică) poate fi considerată, jn cel mai bun caz, departe de a fi verosimilă; probabil că este vorba, așa cum arătam nn de mult („Revista de istorie”, 33, 1980, 6, p. 1046, nota 24), de trupele auxi- liare de daci create Încă de Traian și așezate chiar pe frontiera orientală a imperiului — care desigur acum nu mai aveau nimic din etnicul dac In afară eventual de unele ele- mente de „decor” (ca stindardul draco). Mai amintim comunicarea prezentată de Alexander Mincev și Petko Georgiev despre mormlntul cu pictură de la Osenovo (reg. Vama) din a doua jumătate a secolului al IV-lea (p. 411-423). Alte două Comunicări tratează probleme ale vieții religioase a secolului al IV-lea: N. Staneo, Le concile de Sardique (343): âtape nouvelle dans la lutte des idies au IVe siecle (p. 425 — 433; prilej, totodată, de tre- cere In revistă a organizării bisericii creștine din Thracia) și loan Rămureanu, Le christi- anisme chez les Thraco-Phrygiens d’Asie Mi- ncure el chez les Thraco-Geto-Daces de la Peninsule Balcanique (p. 435—444). De ase- menea, lulnd In considerație numărul apre- ciabil de biserici paleocreștine (79), descope- rite pe teritoriul actual al Bulgariei, Magda- lina Stantcheva (Le riseau des âtablissemerds thraces â la fin de t’antiquitâ ă la lumitre des donnfes archeologiques, p. 455 —458) ajunge la importante concluzii de ordin demografic: „Le grand nombre des ăglises dans ces ră- gions est une indication de la densitâ de la population. Ce ne sont ni des lieux de păle- rinage, ni des monastferes isolâs. On doit donc s’attendre ă dăcouvrir aussi le râseau des ătablissements humains, qui devaient subir l’influence de ces âglises. Les ătudes ultărieures dans ce sens de toutes sortes d’in- formations (sources ăcrites, toponymie, ar- châologie) permettront d’ătabHr les relations qui âxistaient dăjâ entre telles tribus thraces et les ăglises dăjâ localisdes” (p. 458). De asemenea, problemele teritoriilor de la sud de Dunăre in antichitatea tirzie (urba- nism, viață economică, populație) sint abor- date in comunicările prezentate de Velizar www.dacoromanica.ro 12-c. 1045 32 562 RECENZJI 18 Velkov, Thrakien und die Thraker in der Antike (p. 445 — 450) și D. II. Diinitrov, (unele probleme etno-culturale ale istoriei populației de pe malul drept al Dunării de jos In secolele V VII; p. 451 454). Publicarea celor două volume — Insumlnd 108 rapoarte și comunicări, — chiar dacă la mai mul ți ani de la ținerea congresului, re- ' prezintă un clștig pentru studiile de thraco- logie șl In general de istorie veche. Consi- derăm totuși că ar fi fost util să se publice după fiecare contribuții discuțiile șl interven- țiile participanților, mai ales că unele mate- riale comportă luări de poziție critică (vezi In acest sens precizarea din Avant-propos: „Le Comită de rădaction tient â prăciser qu'il n’est interveni! que pour corriger les fante ăvi- dentes et de dâtail des traductions” [ceea ce totuși nu s-a Intlmplat totdeauna). ,,On n’a pas procădă ă une stylisation de celles-ci, afin de ne pas y al tăier le sens doime par l’auteur. Ou a respecte ainsi la forme du manuscrit envoyâ â la rădaction, la respon- sabilii pour les opinions expriinăes revenant entiărement aux auteurs”). Colectivul de coordonare ar fi trebuit de asemenea să aibă In vedere o prezentare mai ordonată, tema- tică, a materialelor. Deosebit de acestea, su- bliniem condițiile grafice bune in care Adele au văzut lumina tiparului. Constantin C. Petolescu GYORGY SPIRA, A Nemzetisdgi kerdes, a negyvennyolcas forradalom magyarorszâgon (Problema națională în revoluția de la 1848 în Ungaria), Kossuth Konykiado, Budapesta, 1980, 241 p. Înțelegerea deplină a stadiului actual al cercetării istorice maghiare vizlnd demersul privind fenomenul revoluției din anii 1848— 1849 necesită privirea retroactivă in timp — plnă după anul 1948 — clnd literatura isto- riografică consemnează intense și conside- rabile activități, desfășurate iu contextul aniversării conjugate a evenimentelor pe plan european. Cu această ocazie se elabo- rează primele studii cu caracter general, situate pe coordonatele concepției materiallst- dialectice in privința analizei și interpretării faptului istoric respectiv. Dacă piuă la această dată știința istorică burgheză luminează cu precădere momentele politice și militare, lupta națională fiind analizată greșit și tendențios, disociată de aspectele sociale și conexată in exclusivitate conflictului dintre popoare, istoriografia marxistă cercetează cadrul economic și social, contradicțiile de clasă și naționale care conduc la derularea și acuitatea deosebită Înregistrată de revo- luție In Ungaria. Noua concepție șl metodă de lucru care situează comprehensiunea datului analizat la nivel superior, prin documentația și infor- mația bogată, lărgită de dimensiunile actului de cercetare bazat pe depistarea și editarea corpusurilor de documente, ca și prin inter- pretarea novatoare in spiritul gindirii mate- rialist-istorice, posedă un rol definitoriu In propulsarea restudierii științifice a revoluției din 1848 — 1849. Demersul Înfăptuit Înregis- trează rezultate meritorii In această direcție, ilustrate de activitatea unui istoric de talia lui I. T6th Zoltăn, care realizează Incetățe- nirea analizei globale a fenomenului revolu- ționar In ansamblul cercetării comparate din aria sud-est europeană. In mod treptat,locul lucrărilor și studiilor generale, de cuprindere orientativă pentru perioada focalizată, este luat, la peste două decenii distanță, de cele care problematizează și disecă o paletă de teme anumite. Compartimentarea și cerce- tarea aproape exhaustivă prin pendularea de la ipoteză-concepție la document și insers, devin etape esențiale In evoluția istoriografiei marxiste maghiare despre revoluția anilor 1848 1849. Responsabilitatea In privința respectării permanente a adevărului istoric și convingerea subliniată față de necesitatea receptării critice a cercetării istorice străine ne Îndrituiesc să rezumăm In continuare cîteva din concluziile privind revoluția din 1848 1819 In Transil- vania așa cum transpar din lectura lucrării menționate In titlu. încercăm să păstrăm ordinea cronologică indicată de autor și ne vom strădui să Îmbinăm criteriul analizei pe un grupaj de probleme cu metoda desfășu- rării unitare a materialului recenzat. Racursiii Întreprins se axează pe raportarea continuă la fenomenul istoriografie românesc, pentru realizarea formulării critice și obiective care să acopere Intrutotul realitatea istorică. Deosebit de fecund și recunoscut exeget, realizator de studii și lucrări despre fenomenul www.dacoromanica.ro 19 RECENZIt 563 revoluției ungare *, cu primat critic și inter- pretativ de necontestat in istoriografia autoh- ton:! problemei, Gy. Spira ni se Înfățișează tn cartea prezentă cu versiunea inițială, ex- tinsă fapt mărturisit in succintul cuvlnt introductiv care a stat la baza întocmirii capitolului respectiv din volumul VI al „Is- toriei Ungariei” 2. Situat cu obstinență in siajul exemplului trasat In știința istorică maghiară de activitatea unor specialiști versați ai perioadei, cum au fost I. Toth Z. și E. Arată, autorul recenzat de noi ne des- tăinuie intenția urinărită in aceași preacuvln- tare citată: anume, de a redimensiona dez- bătută problemă națională, vitală in mersul revoluției ca și In cercetarea istoriei locale, noutatea consllnd fără a fi In detrimentul datării revăzute cronologic prin apariția dc alte evenimente In virtutea materialului de- pistat Intr-un alt gen de interpretare, mai conștientă și lipsită de prejudecăți. Tindem deci in cele de mai jos să admitem argumente sau să vehiculăm altele, constituite posibil în contrarii necesare, pentru Întreprinderea executată de Gy. Spira care intenționează 1 A magyar forradalom 1848 1819-ben (Revoluția maghiară din 1848 1849), Buda- pesta, 1959; 1848 Szcchenyije is Szechenyi 1848-a (S/t'chenyi și 1848) Budapesta, 1964; Auf der Suche dem besseren Verstehen des ungarischen Achtundnierzig, Acta Historica, 1967, nr. 3 4; The național minorities policy of the Pest reoolution’s left in March 1848, Studia Slavica, 1970, nr. 1 2; A 48-as nem- zedek mjombban (Pe urmele generației pașop- tiste), Budapesta, 1973; cu Gy. R6zsa, 48a kortârsak szemevel (48-ul in opinia contem- poranilor), Budapesta, 1973; A Hungarian Count in the Reuolulion of 1848, Budapesta, 1974; Les Journies critiques de la renolution hongroise en septembrie 1848, Etudes histo- riques hongroises, I, 1975; A negyoennyolcas forradalom kerdisei (Probleme privind revo- luția din 1818, Budapesta, 1976; Szeged jegyiben. A nemzetisegi kirdis rendezeset cclzb tervek is lepesek 1849-ben (în spiritul Seghe- dinului. Acțiuni și proiecte privind rezolvarea problemei naționale in 1849). Tbrtinelmi Szele, 1976, nr. 3; A testnirharc ktlszobin. A nemtzetisegi mozgalmak kibontakozâsa a 48- forradalom Magyarorszăgon (în preajma răz- boiului civil. Desfășurarea mișcării naționa- lităților In revoluția dc la 1848 din Ungaria), Szozadok, 1977, nr. 4; Pctbfi napja (Petofi și revoluția), Budapesta, 1978; Szecheny a 48-as forradalomban (Szăchenyi in revoluția de la 1848), Budapesta, 1979; Kossuth and Posterity, Etudes historiques hongroises, I, 1980. 2 Magyarorszăg tiirtenete (1848 1890), I, Budapesta, 1979, p. 59 — 434. coroborarea unor puncte de vedere trecute și prezente, uzitlnd de putința analizei com- parate pentru definirea manifestării plenare politice la națiunile cuprinse In Ungaria isto- rică la momentul 1848 — 1849. Capitolul prim, sugestiv intitulat „Apa- riția problemelor” introduce lectorul tn at- mosfera și intimitatea politică care frămintau națiunile din centrul și sud-estul Europei după debutul furtunos marcat de revoluție In apus și la Pesta. Considerăm că problema influenței revoluției pestane asupra majorității popoa- relor nemaghiare — teză vehiculată de autor tn dese rinduri — suportă cu Îndreptățire amendamentele cuvenite, deoarece adeziunea șl receptivitatea aflrmate-noțiuni între care nu putem pune semnul egalității și care ar trebui pătrunse In profunzime pentru realitățile complicate din Ungaria vremii, —, manifestate față de caracterul democratic emanat de cele 18 puncte din programul re- voluției maghiare vizau și reclamau trecerea de la faza teoretică la implicarea laturii prac- tice. Or, aplicabilitatea nu se poate motiva numai prin Înfăptuirea uniunii Transilvaniei cu Ungaria, de exemplu, pentru ca revoluția să reunească eforturile conjugate ale tuturor adepților, pentru ca zona geografică și etnică in cauză să evadeze din starea de dependență! (p. 12) Să nu omitem totodată, cantonați in acest punct, stavila numită nobilimea conser- vatoare transilvană, care se Împotrivea ea Însăși unirii, din motive obiective, asupra cărora nu zăbovim pentru cercetarea declan- șării revoluției In Ungaria și Transilvania. Autorul constată și demonstrează posibilele surse dc progres pentru saltul Înregistrabil pe seama popoarelor nemaghiare prin aplicarea prevederilor revoluției, rclevlnd In același timp crasele discrepanțe vizibile In structura evolutivă, politic, soeial, economic pentru fiecare națiune In parte, enumerind alte pro- bleme și greutăți care se ratașează și se re- compun in realitățile existente la momentul sublimat și care impietează In mod logic ade- ziunea exprimată „perfect unanimă”, mai cu seamă că starea de naționalitate cu justețe subliniată, se solicită garantată printr-o lege specială, fapt nelndeplinit de guvernul provizoriu compus In majoritate de politi- cieni liberali. întrebarea imediată care decurge din expozeul de mai sus și la care istoricul oferă răspuns se fundamentează pe concepția dc stat național, moștenit din evul mediu, care profesa existența nobilimii ca stăpină unică a puterii In stat, cu limba oficiala ma- nevrată drept instrument, generalizat și impus, care nu suportă derogări in valoarea altor națiuni, chiar și majoritare, și chiar după izbucnirea revoluției. Existența grupării radicale la nivelul conducerii centrale în context determinat și circumscrțs unor obiec- www.dacoromamca.ro 564 RECENZII 20 stare să tendințe rolul și adunare că revoluționarul Kossuth nu intenționase nicicum să micșoreze sfera puterii nobiliare — Îndeosebi In Transilvania unde conserva- torii și liberalii potrivnici unor poziții diver- gente temporare realizează frontul comun pentru menținerea atributelor de clasă — ci să o extindă, admițlnd libertăți cultural- religioase, dar nu etnice, tocmai datorită persistenței tezei integrității teritoriale care blntuia glndirea politică a conducătorilor re- voluției maghiare (p. 29). Autorul remarcă cu pertinență că mecanismul puterii se vizua- liza drept impenetrabil pentru naționalități (p. 31). Temerea tot mal evidentă față de pericolul unei contrarevoluții din parțga popoarelor nemaghiare, concordantă deciziei Vicnei, pa- ralizează orice ascensiune față de dezideratul etnic vital, marclnd procesul Îndepărtării totale de revoluția maghiară și cauzlnd in final minimalizarea forței și importanței existenței și acțiunii mișcării naționale dc către Însăși implicatul guvern provizoriu pestan. Somno- lența denotată in aprecierea mișcărilor țără- nești pentru aplicarea decretelor din martie, și In cazul Transilvaniei, concură la neremar- carea conivenței dintre aspectul social și cel național, oficialitățile nefiind In conceapă racordarea celor două evidente pretutindeni. Marcat profund In continuare de personalitatea lui Bărnuțiu In prima de la Blaj In scopul formulării revendicării națiunii române, autorul ridică totuși pro- blema interferenței, a implantării, ca să folosim termenul uzitat, a ideilor șl acțiunii naționale in mediul rural fapt identificat ca serios clștig tocmai datorită tergiversării in direcția aplicării decretelor din martie. Cazul transilvan unde revoluția nu Își insti- tuise Încă autoritățile, unde conduc Dicta și organele sale cu măsuri, porunci, amenințări, intimidări, atitudini și Împotriviri care ali- mentau nemulțumiri, agitații, mișcări și răzvrătiri, accelerează interdependența dintre național și social, concluzionează specialistul ungur (p. 38—39). Recurgerea conștientă la forța armată, Indică cercetătorul, măsurile drastice și reacționare aplicate, statariul impus, maltratările, execuțiile militare punc- tează decisiv in conturarea opțiunii românilor transilvani de Împotrivire la ,,binefacerile” revoluției (p. 39). Efectul constituției aus- triece din 25 aprilie 1848 se constituie In factor exterior situației create, nicidecum In corolar, cauzalitățile enumerate de autor (p. 40) devenind depistablle anterior validării separării și confruntării directe dintre na- țiunile nemaghiare șl revoluție. „Extinderea contradicțiilor” cuprinse In capitolul doi din lucrare trasează liniile evo- lutive pentru conflictul in manifestare pină tive puțin maleabile, cu toată tendința stln- gistă exprimată In înțelegerea necesității transformării burgheze ca punct de pornire pentru majoritatea nemaghiară în evoluția marcată de detașarea de feudalism — evi- dențiază Gy. Spira — sucombă în timp scurt, lipsită de baza adecvată, in pofida rezistenței extreme denotate. Receptivitatea enunțată de autor tangen- tează pe mulți din fruntașii mișcării naționale române transilvane, Barițiu și Cipariu, liberali in conștiință și manifestare exprimînd puncte de vedere concesive vizavi de uniunea proiectată și destrămarea relațiilor feudale. Aripa de stingă, reprezentată de tinerii inte- lectuali cancellști de la Tirgu-Mureș reclamă pe cale petiționară Înfăptuirea problemei na- ționale și agrare, aceleași deziderate fiind con- ținute in manifestul intelectualității radicale clujene, elaborat de Buteanu, care solicită egalitatea Înaintea legii, folosirea limbii ma- terne și abolirea iobăgie!. Evidențierea executată de istoric in pri- vința caracterului programatic al petițiilor reprezentanților românilor transilvăneni se cantonează intr-o analiză profundă in peri- metrul „monumentului bărnuțlan”. Interpre- tarea permite semnalarea necesității de a se depăși inerția unor etichete, o atitudine mult mai elastică In judecarea rolului mentorului revoluției române din Transilvania. Bărnuțiu lansează Intr-adevăr proclamația sa și în- deamnă la reclamarea de Congres național pentru români In condițiile in care nedispunlnd de instituții politice, adunarea proiectată se constituia In unic for de decizie cu caracter permanent. Atitudinea exprimată față de unire se condiționează in funcție de recunoaș- terea ca națiune politică, de eliberarea și Împroprietărirea iobagilor români, fără des- păgubiri. Proclamația Iul Bărnuțiu constituie deci un program național politic, care este adevărat că nu devine rapid opinie dominantă, necesltlnd lămuriri, conturări, propuneri și discuții vizlnd finalizarea deplină in cadrul adunării naționale. Credem de cuviință să subliniem faptul că apartenența unui Dragoș sau Murgu, a românimi! din Banat și părțile vestice la cauza revoluției maghiare, in faza sa incipientă, nu se datorează numai dife- rendului confesional cu mitropolia slrbă de Ia Carlowitz, aplanarea și lichidarea dependen- ței fiind solicitate prin demersul maghiar! Trebuie mai mult curaj in discernerea nuan- țelor șl o mal mare lărgime de vederi care să cuprindă Ia unison realitățile și particula- ritățile pentru fiecare regiune geografico- etnografică in parte. Spira recunoaște cu justețe că guvernul liberal condus de premierul Batthydny nu a reușit să aplice in Întregime legile din martie, eliberarea din iobăgie și drepturile cuvenite pentru naționalități (p. 28). Afirmația se continuă cu expunerea- faptului lutive peni www.dacoromanica.ro 21 RECENZIE 565 la granița verii cu toamna anului 1848, cînd decizia militară se impune unanim. Este interesant de semnalat faptul că pentru durata de timp de pină la sfîrșitul lunii mai, Gy. Spira detectează improbabilitatea ade- rării depline la cauza naționalităților, cu toate că enumeră comparativ stadiul adunării naționale la slovaci, croați, slrbi și români, exemple concludente după noi pentru mo- mentul statuat în desfășurarea organizată a revoluțiilor naționale potrivit unui program politic unitar. Factorul etnic de dincolo de granițe, în cazul slrbilor și românilor, poate avea un efect posibil, consemnat corect și dezvoltat ulterior de autor tinzlnd la o cre- ionare apriorică a identității naționale în teorie și practică. Analizarea și interpretarea adunării ro- mânești de la Blaj din 3/15 mai 1848, de dorit sub toate aspectele sale, considerăm că poate facilita pentru viitor abandonarea unor puncte de vedere care vădesc tendințe unilaterale în cercetarea săvlrșită, din unghiu- rile unei cauze anumite, stabilite cu precizie, fără a fi în concordanță cu realitatea istorică. Din motive de spațiu, timp și îngăduința cititorului nu intenționăm să intrăm in amă- nunte, argumentarea incriminată fiind depis- tabilă între p. 47 — 50, unde se susține carac- terul antirevoluționar al adunării, care pro- clamase națiunea română ca națiune de sine stătătoare și care în „Petițiunea națională” indusese revendicări antifeudale, democra- tice precum și cerința independenței naționale. Ne declarăm de acord cu aserțiunea privind participarea unei părți a țărănimii maghiare la adunare, demonstrație viabilă pentru con- tracararea tezei „naționalismului exacerbat” vehiculată de autor, la fel cu aprecierea op- țiunii conducerii și masei, nehotărltă și incă neexprimată in totalitate, de vitalitatea factorului numit Bărnuțiu, dar nu ne putem permite să punem totul pe seama unor por- niri ancestrale, potențate conștient, pe ați- țarea dușmăniei față de națiunea vecină, pe impresia și calitatea de lider de necontestat, întruchipată de Bărnuțiu. Realitățile trecute, cele Imediate și prezente, situația deplorabilă a națiunii majoritare române în Transilvania, politica totalmente greșită a politicienilor liberali de la Pesta și samavolniciile autori- tăților au concurat la impunerea glăsuirii autohtone pe cimpia de la Blaj unde se strigase „Vrem să ne unim cu Țara”, și nicidecum nu dăinuia dezinteresul față de soarta fraților din Țara Românească și Moldova. Hotărlrile de la Blaj, petițiile la Viena, apelurile redactate către popor condiționează ruptura defiriitivă dintre revoluție și nema- ghiari, remarcă Gy. Spira, comprehensiunea Curții, voalată diplomatic, fiind condamnată și explicitată în ultimă instanți^dal^i^^jjj|^j|^jyjyj^i^,^ reconsidere cumulul de politicii generale a guvernului pestan, în particular de atitudinea oficialităților din Transilvania. Unirea votată de Dieta clu- jeană, realitățile dintre 29 mai — 18 iulie pogromurile împotriva țăranilor, petițiile rămase fără răspuns — vezi cazul edificator al lui Murgu din 27 mai — dreptul de vot inegal și discriminatoriu conturează iminența prăpastiei, a stării de beligeranță, pecetluind neîncrederea și Îngustimea In vederi a guver- nanților, în pofida tentativei radicalilor de contacte salvatoare, pentru debutul lunii iunie Inregistrlndu-se Intllnirea dintre lancu și Vasvâri, rămasă nedecisă (p. 52 — 56). Spira constată că Congresul slav de la Praga incită la Înarmarea generală, premiera în intervenție fiind de partea slrbilor. Situația limită devine inevitabilă. Szăchenyi speră, este unicul care face demersuri și reclamă necesara reconciliere, In timp ce Kossuth și In mod surprinzător, tandemul De6k-E6tv6s Înclină fără zăbavă către adoptarea soluției finale, Întrebuințarea forței armate, politica de mină forte (p. 67). Capitolul trei, denumit „Pe făgașul luptei armate” debutează cu enunțarea pildei slrbe și croate In declanșarea conflictului armat, cu relevarea tentativelor de mediere din partea guvernului Batthony, fapte neviabile In cazul românilor transilvăneni, Dieta clujeană manifestlnd o atitudine netă și ostilă, po- tențlnd astfel la maximum starea de suresci- tare de la Începutul lunii septembrie (p. 73 — 74). Nepăsarea afișată de guvernul liberal maghiar In problema agrară, dreptul de vot și libertățile democratice-politice, exemplul militar sud-slav, diferendul tot mai vădit dintre Ungaria și Austria cauzează deznodă- mlntul In urma celei de-a treia adunări de la Blaj. Autorul derulează cu exactitate operațiunile militare cu amendamentul că opinia despre utilizarea „forței armate care reclamă forța armată" (p. 77) o interpretăm la modul Invers față de originalul exprimat, deoarece incorporările forțate, măcelurile să- vîrșite Împotriva țărănimii române care cerea un drept inalienabil (vezi Mihalț și Luna), acțiunile represive purtate de gărzile cetățe- nești, de comitetele pentru păstrarea ordinii nobiliare au canalizat expulzarea pe cale vio- lentă a energiilor zăgăzuite, cu intenția ini- țială de a nu se angrena Intr-un război civil defavorabil cauzei progresului și de a rezolva tn mod pașnic, democratic aspirația legitimă a națiunii majoritare transilvane. Nararea războiului de eliberare, devenit de apărare pentru români după intervenția generalului Bem și explicitarea reacției pro- duse de constituția „octroată” pentru tota- litatea naționalităților deschid capitolul patru, care prin titlu „în căutarea deznodămîntu- 566 recenzie 22 tentative Înregistrat pentru Împăcarea și colaborarea Intre nemaghiari și guvernul revoluționar. în acest sens autorul consideră că momentul propice favorizat de Infrlngerile militare și surprinderea, dezamăgirea facili- tată de situația de după admiterea consti- tuției nu au fost suficient exploatate In ten- tative de contactare a naționalităților. Gu- vernul liberal și Kossuth devin mult mai reticenți In urma victoriilor repurtate de Bem, intențiile radicalilor mărturisite in presă, acțiunile lui Vasvărl, Perczel și Tclcki la Paris rămlnlnd fără ecou. Gy. Spira subli- niază faptul că diriguitorii maghiari nu au acceptat ideea acordării de autonomie teri- torială pentru naționalități, teză care se impusese cu de la sine putere In cadrul pleni- potcnțelor mandatate neoficial (p. 100). Tratativele dintre fruntașii revoluției ro- mâne transilvane și emisarii pestani din aprilie 1849 prezintă aspeete distincte față de pertractările cu croații și slrbii, deoarece se discută de pe alte baze, românii fiind In apărare și manevrlnd cu abilitate factorul intermediarilor, mesajat chiar de o parte din emigrația română din Principate. Contextul militar intern și extern, conturat de ofensiva generalului Bem, eșecul imperial și reverbe- rarea distructivă a constituției vieneze, evidențiază istoricul, propulsează episodul Abrud (p. 102). Eșichierul tentativelor Însu- mează o gamă variată de modalități de ex- primare, care se exprimă prin acțiunea lui Maghcru și Bolliac, prin misiunea lui Bălccscu, aflat la Debrețin In contact nemijlocit cu Kossuth care se arată iarăși retardant In acceptarea și admiterea de drepturi, In afara celor stipulate pe tărim confesional, școlar și administrativ (p. 104). Debutul lunii iulie 1849 rezonlnd primejdia externă acută Înglobată de ofensiva țaristă mobilizează ultimele resurse și eforturi, de ambele părți, lancu etallnd receptivitate, Kossuth și guvernul postulind axioma ne- acordării autonomiei teritoriale eonced In privința legii naționalității, inaplicabilă dato- rită sfîrșitului tragic al revoluției maghiare (p. 106-108). „După domolirea bătăliei'.', In capitolul ultim al cărții sale, Gy.Spira intenționează să creioneze un bilanț onest, despre biruitori și Învinși, cu radiografii cauză-efect pentru fiecare națiune In parte. Se recunosc acum Îngemănarea aspirației sociale și naționale In lupta țărănimii române transilvane (p. 114), refluxul naționalismului In revanșă și teama permanentă de naționalități care vor potența compromisul din 1867. Analiza greșelilor săvirșite de conducerea liberală a revoluției maghiare, inconsecvența politică denotată, cauzele interne intrinseci, condițiile social- naționale specifice, intangibilitatea WWW. din Transilvania temătoare pentru puterea posedată in raport cu dezideratul națiunii majoritare subjugate considerăm că primează In balanța argumentării față de vehicularea ideii privind idealul național care ar fi era- dicat Însemnătatea victoriei transformărilor burgheze avansate de revoluție (p. 118). Limitele de clasă și deficiențele Înregistrate in manevrarea chestiunii naționale se recom- pun In Înlănțuirea logieă care conduc In final la „libertate și supremație”, numai de o parte, virtuți dorite, angrenate Insă in contradic- toriu de momentul pașoptist. Tendințele de Împăcare și tatonarea colaborării slnt infruc- tuoase și datorită intransigenței lui Kossutli și a guvernului, este foarte adevărat, dar și a măsurilor reprimative adoptate de nobilimea maghiară transilvană, fapte care Îngemănate au contribuit la turnura nefastă a evenimen- telor. Misiunea pariziană a emisarului Teleki in scopul Închegării alianței roinâno-maghiare, căutarea unui drum comun, presărat de Încercări de Împăcare și tratative pentru colaborare, intrarea in aețiune a lui Bălcescu, cu rezultatele cunoscute, slnt aspecte creio- nate cu judiciozitate, realism și simț critic de istoricul maghiar. Nu ne propunem să continuăm detalierea fragmentului final din cartea recenzată. Apreciem cu deosebire stilul specific de re dactare a notelor bibliografice care opinăm că suportă serioase aduceri la zi, mai ales că manuscrisul a fost elaborat cu cinci ani In urmă. Faptul se reclamă cu atlt mai mult cn cit publicarea sa astăzi impune Îmbogățirea fișierului documentar pentru reușita istorio grafică deplină a autorului-exeget. Lucrarea istorică considerabilă și consistentă posedă In adiacent un aparat esențial eompns din reproduceri, ilustrații, tipărituri, menit să coloreze interpretarea, să ilustreze atmosfera epocii descrise, să faciliteze comunicarea dintre lector și perioada lecturată. Sugerăm In cazul de față, după relevarea oportunității Întreprinderii de un asemenea gen, grija mai atentă față de explicarea materialului ilus- trativ, pentru evitarea unor inadvertențe, chiar și minime, care nu concordă cu realitatea istorică și care pot deruta pe nespecialist (cazul comentariului la imaginea reprezentlnd adunarea din 3 15 mai de la Blaj). Anexele documentare, extrem de binevenite și totuși prea selective, deși cuprind articole progra- matice, manifeste, petiții, fragmente de cores- pondență pentru ansamblul manifestării na- țiunilor nemaghiare in intervalul 1848 1849, pot cuprinde Intr-o ediție viitoare re- vizia unor note de subsol care provoacă nedu- meriri și ilaritate pentru specialist (n. 1, p. 141, n. 20, p. 150, n. 24,p. 170, n. 38. p. 184). Nu tindem să intrăm in detalii și polemică nobilimii ci facem referiri la rezultatele ultime ale cer- dacoromanica.ro 23 BECENZIil 567 cetării istorice românești, exprimate de primele două volume din corpusul documentar privind revoluția de la 1848 In Transilvania 3. Cumulul de remarci rostite după excursul pricinuit de lectura cărții cercetătorului Gy. Spira se canalizează către exprimarea constatărilor finale vizând munca șl făuritorul ei. Larga paletă de probleme principale ofe- rită prin activitatea susținută și temeinică, cu noi rezultate minuțios și atent cercetate nu reușesc Întotdeauna să convingă prin bogăția materialului prezentat și analiza istorică 8 Șt. Pascu, V. Cheresteșiu, Revoluția de la 1848 1849 din Transilvania, voi. 1, 2 mart. — 12 apr. 1848, București, 1977; Idem, Documente privind revoluția de la 1848 In Țările Române. C. Transilvania, voi. II, 12 29 apr. 1848, București, 1979. lucidă. Surprinde adeseori tendința exagerării sau minimalizării In privința puterii de Înțe- legere și a capacității de sinteză politică de- notate de naționalități la momentul respectiv, încercarea rămlne totuși meritorie, necesară și binevenită pentru informarea și orientarea cititorului străin In privința opiniilor nou ex- primate In știința istorică maghiară. Ar- gumente mult mai viabile, vizînd fenomenul revoluționar global dezbătut, considerăm că au putința de a potența la maximum și de a oferi autenticitatea rivnită, caracterul știin- țific unor asemenea angrenări temerare, care In pofida unor lipsuri și greșeli inerente exegezei nu pot decît să reprezinte un clștig notabil și să atenționeze In viitor pe cei care purced la elaborarea de studii de asemenea amploare In granițele veridicei și desăvlr- șitei probități cărturărești. Stelian Mtndruț www.dacoromanica.ro www.dacoromanica.ro S N î E M N Ă R I ISTORIA ROMÂNIEI I. D. SUCIU, Unitatea poporului român. Contribuții istorice bănățene, Edit. Facla, Timișoara, 1980, 188 p. Bazîndu-se pe o largă documentație arhi- vistică, puțin sau deloc folosită de istoricii romani, I. D Suciu și-a făcut simțită pre- zența în domeniul culturii, in primul rlnd, prin Ințcligerca corespunzătoare a necesităților istoriografiei românești; trecutul Banatului a fost insuficient cercetat, așadar Își aștepta un specialist In istorie și literatură care să reiese sariatcle aspecte ale luptei naționale a românilor bănățeni, să contribuie la semna- larea unor prezențe românești remarcabile în momente de seamă ale istoriei universale 1 2; în proiectele sale, după cum Însuși mărtu- risește - există dorința de a rescrie o sinteză despre trecutul acestui ținut, o istorie care sa aibă mereu In vedere istoria poporului român. Rezultatele sale confirmă acest lucru de la prima pină la ultima carte 3 4 * 6. Ele devin cu atit mai merituoase cu cit ne Învederează aspecte noi, necunoscute, ne prezintă „fapte și o meni, instituții și așezăminte, credințe și datini, realizări materiale șl spirituale fiecare puse Ia locul și In contextul propriu” *. Vechile sinteze din secolul al XlX-lea, sau acelea de la Începutul veacului nostru®, 1 Georgcta Pcnelea, Suciu loanDimilrie, In Enciclopedia istoriografiei românești, București, 1978, p, 307. 2 ..Orizont”, Iulie 1980 2 Literatura bănățeană de la început pină la Unire 1582—1918, Timișoara, 1940;Nicolae Tincu-Velia (1816—1867). Niața și opera lui. București, 1968 Eftimie Murgu, Scrieri, Ediție I. D. Suciu, București, 1969; Mono- grafia Mitropoliei Banalului, Timișoara, 1977; în colaborare cu Doina Niculescu și Viorel Gh. Tigu, Catedrala Mitropoliei Banalului, Timișoara 1979; Unitatea poporului român. Contribuții istorice bănățene, Timișoara, 1980. 4 Dr. Nicolae Corneanu, Precuotntare la Monografia Mitropoliei..., p. 4. 6 Vezi A. T. Laurian, Temișana sau scurtă istorie a Banatului temișan, București, 1848; V. Maniu, Dizerlațiune istorico'-crilică și lite- slnt de mult depășite sub aspectul materia- lului documentar, dar și al interpretărilor. Firesc, lectorul acestor rlnduri s-ar putea Întreba, de ce insistăm In probleme colaterale studiului propus spre analiză? Vom răspunde că nu este tocmai așa, motivlnd că autorul volumului Unitatea poporului român. Con- tribuții istorice bănățene este unul din cei mai avizați istorici contemporani In problemele de Banalică, subliniind că toate cărțile sale (cu Literatura bănățeană Inceplnd), formează un tot organic, fiind principale instrumente de lucru In mina oricărui cercetător tentat să investigheze istoria acestei zone românești. Desigur, în aceeași direcție, ar fi necesar să atragem atenția că In trecutul nostru literar și istoriografie, Banatul a avut o con- tribuție deosebită de aceea a Transilvaniei, dar arareori luată In seamă. Ca să fim mai cxpliciți, așa cum remarcase șl I. D. Suciu, a existat o tendință unilaterală, dezvoltarea literaturii și istoriografiei românești In re- giunea din vestul României „fiind totdeauna confundată cu contribuția Ardealului” ’. Evi- dent, contribuția deosebită nu Însemna o negare a legăturilor dintre provinciile româ- nești, ultima lucrare bunăoară, aducînd cea mai concludentă dovadă asupra concepției istoricului, unitatea dintotdeauna a poporului român fiind apreciată ca unul din feno- menele cele mai impresionante ,,și ca atare un capitol de importanță al istoriografiei noastre” 7. Așadar, promisiunea istoricului de a aduce lumină In cercetarea istorică a Banatului se conturează cu fiecare nouă apariție editorială. Elocvent exemplu ni-1 oferă lucrarea Unitatea poporului român. Contribuții istorice bănățene ea urmărind Îndeosebi legăturile politice șl cul- turale dintre românii bănățeni și celelalte rari tratlnd despre originea românilor din Dacia Traiană, Timișoara, 1857; Nicolae Tincu — Velia, Istorioară bisericească polilico- nafională, Sibiu, 18'65; George Popoviciu, Istoria românilor bănățeni, Lugoj, 1904; Patriciu Dragalina, Din istoria Banalutui- Seoerin, I—III, Caransebeș, 1899 ș.a. • Literatura bănățeană ..., p. 1. 7 Unitatea.... p. 7. .REVISTA DE ISTORIE”, Tom 34, nr. 3, p. 569-MȚ. 1981 www.oăcoromamca.ro 570 îksfmnari 2 provincii românești” 8 *. Documentele puse in valoare Îmbogățesc substanțial informațiile cu privire la relațiile strinse pe care lc-«» avut poporul român In decursul istoriei, de- monstrlnd unitatea dcsăvirșită, evidențiind, pentru epoci mai Îndepărtate sau mai apro- piate, tăria cu care s-a militat pe Întreg cu- prinsul românesc pentru depășirea vicisitu- dinilor vremii și constituirea unui stat inde- pendent și unitar. Indiscutabil, este și meritul autorului de a se fi axat pe o problemă care nu a fost suficient cercetată, in istoriografia română, lucrarea de față acoperind o lacună și integrlnd astfel ,,istoria românilor bănățeni In contextul istoriei generale a românilor” Structurată pe mai multe capitole, cartea se menține pe terenul realității faptelor ară tind conștiința unității etnice in evul mediu, su- bliniind importanța legăturilor dintre dom- nitorii țărilor române și cnezii și voievozii Banatului; slnt abordate cu aceeași compe- tență științifică mișcările demografice dintr-o parte și alta a Carpaților, circulația cărților, principalele frămlntări politice, rolul presei și al intelectualilor in stringerea legăturilor dintre provinciile române, cu alte cuvinte autorul a gludit o sinteză care pornește de la principiul Înțelegerii șl explicării fenome- nelor sociale, economice și politice prin care a trecut populația autohtonă. Concepută Intr-un spațiu și timp al Între- gului părnlnt românesc, lucrarea relevă mul- tiplele dovezi ale unității de neam, factorii care au contribuit la formarea unei conștiințe etnice propri'. Legătura intre limbă și viața poporului este prezentă ca o manifestare a istoriei și a psihologiei poporului care a creat-o și o vorbește, legătura intre credințe, obiceiuri și instituții, accentuează caracterul național. A Ignora, bunăoară pentru evul de mijloc, unitatea de credință, de confesiune religioasă, nu poate fi un argument in favoarea unității și aceasta pentru că la români ortodoxia, spune istoricul, ,,și-a adoptat un caracter național, devenind confesiunea Întregului popor român pină in veacul al XVIII-lea, clnd prozelitismul catolic reușește să spargă unitatea confesională de piuă atunci. Prin introduce!'a limbii române in biserică se accentuează caracterul național10”. Nume- roasele documente și cronici pe care le-a studiat, lărgind timpul cercetărilor Începute cu ani in urmă, i-au conferit scriitorului posi- bilitatea unei Îmbinări organice a tuturor ele- mentelor vieții noastre trecute. Desigur, prin expunerea unui material inedit, se atrage atenția asupra puternicelor organizații mili- tare ale cnezilor români din Banat in secolele 8 Ibidem, p. 11. * Ibidem 10 Ibidem, p. 13 XIV XVI, vitejia lor fiind „foarte prețuită de competitorii la tronul Țării Bomânești”, precum și de alți numeroși voievozi care „vor apela la sprijinul lor militar spre a cuceri puterea politică” 11. Dar, forța lor militară se va Îndrepta mai iutii Împotriva turcilor, I. D. Suciu relcvind cu deosebire, persona- litatea cnezilor de Bizcrca, Vlad. Vladislav, Nicolae și loan, sau pe aceea a comiților Ștefan Rozgonji, Pavcl Chinezii și loan de Hunedoara. La mijlocul veacului al XVI-lea, preci- zează autorul, ocuparea de către turci a părții de șes a Ba nat ului și a cetății Timișoara, modifica structural relațiile politice și cultu- rale ale provinciei cu celelalte țări române. Din punctul de vedere al organizării insti- tuționale și de astă dată Banatul iși păstrează specificitatea in raport cu teritoriul Transil- vaniei. Timișoara intra ia pașalicul de Buda, in timp ce Banatul de Lugoj Caransebeș se unea cu Transihania; dar spre deosebire de acest teritoriu românesc, unde funcționa organizarea feudală coinitatensă, Banatul de Lugoj Caransebeș va fi fost condus de un ban, „deci instituția specifică provinciei se va menține” 12 13. Spre deosebire de alte lucrări aparțină- toare istoriografiei noastre care cuprind istoria evului mediu dezvoltat, I. D. Suciu mențio- nează cîteva detalii de mare interes. Contextul legăturilor lui Mihai Viteazul cu românii bănă- țeni 11 considerăm din cele mal revelatoare. In 1600 după eliberarea Moldovei, domnul plănuise și eliberarea Banatului ocupat de turci. Rapoartele contemporane, esidențiate de autor pe baza colecției Hurmuzaki, „atestă intenția lui Mihai de a Începe asediul Timi- șoarei” 1S. Prin eliberarea orașului el dorea ,,să Înfăptuiască unitatea completă a poporu- lui român pentru ca in acest fel să dispună și de o forță militară mai puternică iar din punct de vedere politic să desființeze poziția strategică imperială pe care Tintișoara o avea, fiind un continuu focar de atacuri Împo- triva Transilvaniei și a cetăților vecine" 14. De.iPmintcri, românii bănățeni ii deveniseră devotați, credință manifctstată pină la urmă; Însuși Mihai vorbește de devotamentul lor, și acest lucru e veridic dacă se ia in con- siderare faptul că In comitatele din Banat exista o nobilime românească foarte puternică 1B. Istoricul șț-a dat de la Început seama de necesitatea de a ridica vălul uitării și ignorării care acoperea epoca medievală românească 11 Ibidem, p. 26 12 Ibidem, p. 29. 13 Ibidem, p. 40. 14 Ibidem, p. 41. 18 Ibidem, p. 42. www.dacoromanica.ro 3 însemnări 571 din Banat. Iată așadar, dominanta distinctivă a rerlității și implicit, sfera prioritară a cu- noașterii istorice. In acest proces va trebni pus in lumină Întregul material evenimențial (autorul recunoaște că a fost nevoit să facă ■o muncă de pionierat fără a avea pretenția de a fi spus totul 18) pentru ca astfel să poată fi caracterizate secole, epoci, instituții, să poată fi analizate sau chiar reanalizate ele- mentele culturii vechi, contribuțiile spiritului românesc din Banat In raport cu celelalte țări românc. în lucrarea lui I. D. Suciu sint comentate im mare număr de texte și documente româ- nești, latine, germane, extrase din colecțiile Eudoxiu llurmuzaki, Andrei Vcress, Nicolae Densnșianu, Pesty Frigycs, Nicolae lorga, sau, preluate din arhive și biblioteci. Prin urmare a fost posibil ca evenimentele istorice ale provinciei să fie privite din noi unghiuri, ă f ie așezate sub semnul permanentei legături cu românii transcarpatini. Este și cazul unor raporturi medievale, soldate cu ajutoare militare In favoarea uncia sau alteia dintre prosinciile românești. Bolul lui Mircea Cio- banul bunăoară, In tratativele dintre turci și comandantul Timișoarei, instalarea lui Matei Basarab cu ajutorul armat al bănățe- nilor, prezența in Banal a lui Miron Costin și Di mi trie Cantemir sau pretențiile lui Șerban Cantacuzino și Constantin Brincoseanu asupra Banatului. Odată cu ocuparea Banatului de către austrieci, mișcările de populație s-au intensi- ficat, In sohim consemnindu-se trecerile masive „in măsura In care intervin In actele vremii" ,7. Legăturile cu Transilvania In veacul al XVIII-lea prezintă un interes apartc, care deobieci nu a fost punctat de istorici. Cele două momente importante care au avut consecințe asupra Banatului au fost actul unirii bisericii ortodoxe cu biserica catolică și binecunoscuta răscoală a lui Horea, ambele dcclanștnd mari prigoniri. ( irtea Înfățișează veacul al XlX-lea și primele decenii ale cehii de-al XX-lea sub aspe< tul framintărilor politice de la 1821, 1830 și 18 18 ca și sub aspectul semnificativelor colaborări și participări a bănățenilor la Unirea Principatelor, la independența Româ- niei, finalul lucrării descriind atmosfera ac- țiunilor pentru eliberarea Banatului și unirea cu patria strămoșească. Spre exemplu, revoluția de la 1848 este apreciată ca avlnd un rol considerabil In privința siringerii legăturilor dintre provin- ciile române, iar permanența contactelor dintre revoluționari, ca un fapt care a contribuit la unificarea națiunii, la consolidarea unității de acțiune in rindul intelectualității românești. 16 Ibidem, p. 11. 17 Ibidem, p. 60. www.dactfftoaanica.ro Așa cum i se poate Intlmpla chiar și unui experimentat cercetător cum este I. D. Suciu, anumite interferențe sau trimiteri bibliografice, au scăpat din vedere, aceasta nn diminuează cu nimic valoarea sintezei, în realitate ar fi vorba doar de citeva obser- vații: mai Intli, conexiunile din cursul anului 1848 — 1849, altminteri excelent reliefate de autor, Învederează și alte personalități și tendințe, rapoarte și programe ideologice. Parțial, istoriografia română a studiat impor- tanța mișcării ideilor pentru Înțelegerea carac- teristicilor esențiale ale poporului român. Trebuie știut insă că asigurarea unei conștiințe care face posibilă existența și continuitatea comunității deeurge din activitatea unui număr mare de intelectuali, și nu doar a lor; dacă această coeziune pleacă de la Însăși limba vorbită, politizarea la nivelul fiecărui subconștient al societății nu este rezultatul activității unui grup restrins, ci a participării totale, generale a poporului. Conceptul apare clarificat în cazul istoricului nostru, el pre- tinzind doar citeva detalii In planul faptic al acestui larg spectru de probleme. Unei idei asemănătoare li vom Înțelege importanța, cind vom observa că și alți intelectuali din Banat au dezvoltat interpretarea realităților istorice In care să regăsească aspirațiile pre- țioase ale etniei. în acest context am aminti, spre exemplu, prezența personalității lui Vasile Maniu, prea puțin relevată, deși ea s-a făcut remarcată atît In preajma revoluției de la 1848 cit și în cursul desfășurării ei, ilus- trindu-se printr-o activitate deosebită In toate cele trei provincii românești. Om de legătură al lui E. Murgii și N. Bălcescu, V. Maniu a fost colaborator al principalului ziar pașoptist din București, „Poporul Suveran’’ 18. Tot el, era in contact cu intetelectualii mari ai timpului, munteni și transilvăneni, C. A. Ro- setti, I. C. Brătianu, frații Golești, Grigore Grădișteanu, A. T. Laurian, Al. Papiu Ilarian, ș.a. Amintim și faptul că același bănățean era „inrudit cu familia Bojincă, prin alianță și cu Simion Bărnuț” 19 posibil și descendent al familiei luministului Maniu Samuil Micu alias Clain de Sad 20 21. 18 Articolele Ungaria și România, „Po- porul Suveran”, 1848, nr. 19, 16 august, p. 75, articol nesemnat, identificat de Cornelia Bodca, Lupta românilor pentru unitate na- țională tn anii 1834— 1848, București, 1967, p. 157 și România și Ungaria liberă, „Poporul Suveran”, 1848. nr. 8, 16 Iulie p. 29 — 30. 18 Grigore Maniu, Însemnare din anul 1909; cf. Victor Neuinann, Vasile Maniu " (1824 1901), monografie in lucru la „Edi- tura Facla” din Timișoara. 21 I. Bianu, Viața și activitatea lui Maniu Samuil Micu alias Clain de Sad, București, 572 însemnări 4 Prin Însăși originea lui, prin Înrudiri, V. Maniu era un reprezentant cu influențe covlrșitoare In cadrul fiecărui moment im- portant din procesul revoluționar; eforturile sale se conjugau benefic cu acelea ale lui Băl- cescu, iar In Transilvania cn acelea lui Papiu Ilarlan și Avram lancu (In septembrie—octom- brie 1848 a fost notar al Făgărașului din Însăr- cinarea Comitetului de apărare națională de la Sibiu). Prin urmare, alături de Eftimie Murgu, Gh. Barițiu, N. Bălcescu, ș.a. tre- buiau relevate și meritele mai multor perso- nalități de primă mărime, chiar dacă nu de prim rang, un exemplu grăitor fiind și fami- liile Maniu ori Bojincă. Deasemenea, am adăuga tot ca problemă auxiliară, o trimitere greșită sesizată la p. 130, unde, după ce este Înfățișată cauza și emigrarea familiilor bănățene In România In cursul anului 1880 (familii care apoi au fost extrădate de guvernul de la București), subliniindu-se rolul lui Vincențiu Babeș In colectarea sumelor necesare ajutorării acestei populații, autorul menționează o singură dare de seamă privitor la lista de subscripție, (întocmită de același Babeș) cind, In realitate existaseră două, Încredințate ambele spre tipărire „Luminătoriului” timișorean 2l. Dincolo de asemenea rezerve, lucrarea lui I. D. Suciu trebuie considerată ca o valo- roasă sinteză a istoriei legăturilor românești bănățene, evoluție privită sub toate aspectele. Așadar un volum cu date originale, cu idei clare și bine argumentate, ceea ce-1 recomandă ca pe o reușită producție a istoriografiei con- temporane. Victor Neumann , * , Argeșenii și muscelenii participanti la războiul de independentă a României: 1877 — 1878, Muzeul orășenesc Clmpulung- Muscel — Arhivele Statului Filiala Argeș, Pitești, 1980, 208 p. Pentru ca știința istorică să se apropie cit mai mult de adevărul obiectiv, să prezinte cit mai exact posibil trecutul societății 81 Dare de seamă publică, „Luminătoriul” 1882 (III), nr. 65, 14/26 august și Nouă și finală darea de seamă despre împărțirea banilor colectați in România pentru bănă- țeni, „Luminătoriul” 1883 (IV), nr. 62, 6/18 august. Nu in prima, ci in finala dare de seamă se pomenește de aportul substanțial al lui V. Maniu in colectarea banilor din România; cf. Victor Neumann, Din corespondenta inedită a lui Vincențiu Babeș cu Vasile Maniu, „Tibiscus”, V, 1978, p. 288-292. omenești este necesară aprofundarea cunoaș- terii umane și aceasta este de neconceput fără izvoarele istorice, fără documente care asigură baza de informații pentru reconstituirea fap- telor și proceselor istorice. Pe de altă parte in mod firesc, cercetarea istorică manifestă o permanentă sete de cunoaștere, solicită noi și cit mai largi posibilități de informare, căci Îmbogățirea documentării și analiza temeinică, pe baza principiilor materialismului dialectic și istoric a datelor și informațiilor oferite de documente, vor permite saltul calitativ necesar In sfera interpretării. De aici și grija pentru adunarea și conser- varea izvoarelor istorice de tot felul, dar nu numai atlt, ci și preocuparea pentru publicarea culegerilor ori colecțiilor de documente refe- ritoare la momentele și problemele fundamen- tale ale istoriei poporului nostru. Volumelor de documente consacrate cu- noașterii cit mai complete și Înțelegerii cit mai exacte a desfășurării războiului pentru independență din 1877 — 1878, eveniment cru- cial In multimilenara noastră istorie și unul din cele mai semnificative momente ale Înde- lungatei lupte duse de poporul român pentru ciștigarea dreptului sacru de a fi stăpin in propria-i țară, li se adaugă și recenta apariție editorială realizată sub egida Muzeului Oră- șenesc Clmpulung Muscel șl a Filialei județului Argeș a Arhivelor Statului. Rod al unor cercetări asidue și Îndelun- gate, lucrarea reprezintă o culegere de 196 documente dinție care 91 au fost depistate in fondurile deținute de Arhivele Statului la București. Pitești și Drobeta-Turnu Severin, iar celelalte au fost selecționate, după cum se precizează in Introducerea volumului, din colecții și publicații cu o circulație redusă (Documente privind istoria României. Răz- boiul pentru independență voi. I—IX, Edit. Academiei R. P. Române, București 1952 — 1955 ; Războiul pentru independenta națională 1877—1878. Documente militare, Edit. mi- litară, București, 1971; Al. Pencovlci, Rechi- zițiile și ofrandele pentru trebuinfele armatei române In războiul din 1877—1878, București, 1879; Al. Candiano-Popescu, Cuolntări ostă- șești, București, 1901, Istoricul Regimentului Argeș nr. 4, scris cu ocazia jubileului de 50 de ani, 1877 — 1927, Pitești, 1927; „Monitorul Oaste!” șl „Monitorul oficial” din 1877—1878) în volum, documentele slnt grupate te- matic in următoarea structură: I. Situația administrativă și cultural-sanitară; II. Pro- clamarea Independenței; III. Participarea mi- litarilor argeșeni și muscelenl la război; IV. îngrijirea militarilor români și ruși In spitale; V. Rechiziții; VI. Ofrande, iar in cadrul fiecărui capitol ele slnt prezentate cro- nologic. Astfel incit, in Întregul său, lucrarea conturează dimensiunile eforturilor și sacri- www.dacoromanica.ro 5 ÎNSEMNĂRI 573 ficiilor făcute de locuitorii satelor și orașelor din fostele județe Argeș și Muscel, In cadrul aportului general al maselor populare pentru clștigarea independenței absolute a României și susținerea războiului antiotoman. Pentru toți cei interesați de cunoașterea aprofundată a istoriei patriei noastre, in mod deosebit pentru cercetătorii istoriei locale a meleagurilor argeșene și muscelene, docu- mentele oferă date și informații ample privind: situația economică, starea financiară, mișcarea populară, serviciul sanitar, administrativ, instr icțiunea publică, starea drumurilor din zona In ajunul intrării In război, entuziasmul locuitorilor la vestea proclamării independen- ței, onstituirea unităților militare locale (Regi nentul 4 Dorobanți, format din bata- lioni 1 1 Argeș și batalionul 2 Muscel, și Regimentul 2 Călărași Vllcea, din care făceau parte Escadroanele 1 Argeș și 2 Muscel) si ap irtul lor in clmpul de luptă contra turci- lor; faptele de vitejie săvirșite de numeroși musceleni și argeșeni în luptele purtate la Ral ova, Smirdan, Inova ș.a. pentru care au fost citați prin ordine de zi și decorați; do- vezile, de asemenea, de un Înalt patriotism ale celor rămași acasă, care, prin produsele re- clii iționate și transportul lor pe front, prin subscripțiile pentru cumpărarea de arme, ori pentru alimente, furaje, animale, îmbră- căminte etc., prin numeroase ofrande, con- tribuiau din plin la ducerea războiului. Lectura documentelor ilustrează convingă- tor că independența — operă istorică a între- gului popor și moment hotăritor in mersul ascendent al istoriei românilor — a fost cuce- rita prin eroismul și spiritul de jertfă al tuturor fiilor patriei. Este meritul autorilor de a fi realizat cule- gerea după toate rigorile muncii de speciali- tate, doc iinentelor fiindu-le adăugate Lista rezumatelor documentelor, Indicele general, Bi- bliografie, Glosar. Totodată, cartea conține o bogată ilustrație — fotografii și reproduceri după documente, care Întregește textul do- cil ine telor. Desigur că valoarea culegerii ar fi fost incont stabil mai mare dacă ar fi cuprins nun . ' documente inedite. O icuin lucrarea îți are unitatea sa tema- tică, este binevenită și reprezintă un volum de referință în literatura istorică. De iicat argeșenilor și muscelenilor, parti- cipanti activi și statornici la lupta pentru neatiin rea gliei strămoșești, volumul de docu- mente Întocmit de Constantin Florea , Mircea Gilca, și Ștefan Trlmbaciu constituie un omag" i tuturor acelora care și-au adus con- tribi ția la făurirea României moderne, la cișt’garea independenței ei naționale Elena Gheorghe (p. 75). www.dacoromanica.ro General-locotenet ION SUȚA, Infanteria ro- mână. Contribuții la istoricul armei, voi. I, Edit. militară, București, 1977, 226 p. Dedicată „Infanteristului român” cartea Înfățișează, pe baza unei temeinci docu- mentări, „arma cu cele mai vechi tradiții, apărută odată cu organizațiile tribale la populația din bazinul carpato-danubian” (p. 7). Folosind un bogat material informațional furnizat de numeroase izvoare consultante, lucrări originale, lucrări speciale, precum și publicații periodice și cotidiene, autorul reușește, cu un relief corespunzător, evoluția infanteriei române din cele mai vechi timpuri și pină Ia primul război mondial. In primul capitol este tratată „organizarea, Înzestrarea și instrucția infanteriei dace și romane”. Este relevat faptul că „pedestri- mea a fost arma de bază a armatei dacice, fiind folosită atlt pentru lupta In cimp deschis cit și pentru apărarea cetăților.” (p. 21). în timpul războiului purtat de daci cu ro- manii, în anul 106, pedestrimea „a reprezentat ridicarea la luptă a întregii populații de țărani daci, pentru apărarea libertății și indepen- denței lor, un adevărat război popular de apărare”. în lucrare sint prezentate armele pedes- trimii daco-geților, stindarul folosit de daco-geți, trompeta, fortificațiile și unele date referitor la „instrucția pedestrimii”. (p. 25). în capitolul al II-lea este prezentată in- fanteria română în secolele XIV —XVI. în prima parte a capitolului este redată „situația social-politică și economică în Principatele Române la începutul secolului al XlV-lea” elemente caracteristice privind structura orga- nizatorică a armatei, aspecte privind „or- ganizarea, înzestrarea și tactica infanteriei în secolele XIV— XV”, mențiuni în legătură cu structura organizatorică a pedestrimii, armamentul utilizat, echipamentul și „asi- gurarea materială”. Este remarcat faptul că „infanteria era foarte mobilă, manevra cu ușurință în clmpul tactic, folosea cu multă iscusință procedee de Înșelare a inamicului și știa să exploateze la maximum avantajele terenului” (p. 79). In anul 1475, în bătălia care a avut loc la Vaslui, „Ștefan cel Mare a dispus pedes- trimea in dispozitiv pe două linii, perpendi- culare pe direcția de ofensivă a turcilor, între crestele împădurite ale dealului Paiului și dealului Coasta Muntenilor, pe Valea Blrla- dului, avind în față un teren mlăștinos și acoperit cu sălcii și păpuriș.”. Coloanele tur- cești, pină să ajungă la această poziție „au fost tot timpul hlrțuite prin acțiuni rapide, date prin surprindere, folosind acoperirile”, (p. 75). 574 însemnări 5 Slnt remarcate principalele schimbări pe- trecute in organizarea, Înzestrarea și tactica infanteriei in secolnl al XVI-lea; structura generală a armatei in timpul lui Ion Vodă cel Viteaz; organizarea armatei, asigurarea materială, armamentul și tactica infanteriei in timpul lui Mihai-Viteaz.ul. Experiența clștigată in războaiele purtate de Mihai Viteazul se va generaliza in perioada de după moartea sa, la care evident se vor adăuga valențe noi, Îmbogățind tactica infan- teriei române și a artei militare in general. Mihai Viteazul va rămine In istoria patriei noastre ca un foarte bun organizator, un comandant energic și hotărit, cu simțul cimpului de hiptă foarte dezvoltat, el Însuși fiind un luptător desăvirșit și foarte viteaz. — subliniază cu justețe autorul. Capitolul III al cărții se ocupă de ,,infan- teria română in secolele XVII XVIII”, structura ei organizatorică, armamentul și tactica infanteriei, instrucția infanteriei și asigurarea materială. în capitolul IV este redată „dezvoltarea infanteriei române in perioada 1821 1877 (p. 113), fiind prezentată „organizarea ar- matei” (p. 114) precum și a „infanteriei române potrivit prevederilor Regulamentului organic” (p. 116). Este evidențiată evoluția organizării, În- zestrării și instruirii infanteriei române”, care cunoaște acum un proces ascendent și relativ rapid, fiind In această perioadă organizată intr-o concepție modernă, păstrlnd in mare măsură elementele structurale sta- bilite in timpul domnitorului Alexandru loan Cuza” (p. 191). Capitolul al V-lea al cărții prezintă dez- voltarea infanteriei române de la Războiul pentru independență 1877 1878 pină la primul război mondial. Subliniind rolul pe care l-a avut infanteria română in timpul războiului pentru independență 1877 1878 (p. 208), autorul relevă faptul că in acest război infanteria a constituit forța principală a armatei române, participlnd cu efectivele cele mai numeroase, lutnd parte la cele mai grele acțiuni de luptă și in consecință, lăsind pe cimpul de luptă cele mai mari jertfe de slnge (p. 213). Ca „element nou care apare în organizarea infanteriei 11 constituie brigada de infanterie”, care a fost „înființată cu ocazia mobilizării din toamna anului 1876”. Este remarcat faptul că „brigada de infanterie avea in com- punere 3 regimente de infanterie, dintre care un regiment de infanterie linie și două regi- mente de dorobanți, iar brigăzile fără soț din fiecare divizie mai aveau și un batalion de vinăt’.ri”. Slnt prezentate, documentat, acțiunile de luptă la care infanteria română și-a adus contribuția in războiul pentru independență din 1877-1878. Pe baza analizei luptelor la care a parti- cipat armata română in Războiul pentru Independență din 1877 1878, monografia relevă faptul că „infanteria română alături de celelalte genuri de arme, prin faptele sale de glorie, a ridicat prestigiul Întregii armate române in ochii popoarelor Europei și a pecetluit cu slnge dreptul românilor la inde- pendența națională, lăsind generațiilor care au urmat strălucite pilde de eroism, de dra- goste de patrie, de sacrificiu”. în continuarea capitolului este redată „dezvoltarea infanteriei române de la răz- boiul pentru independență pină la primul război mondial”. Se relevă aici faptul că In vederea întăririi capacității de apărare In ansamblul măsurilor luate un loc Important l-a ocupat Întărirea și dezvoltarea armatei, iar „comparativ cu perioadele anterioare războiului pentru independență, dezvoltarea armatei cunoaște un ritm accelerat de creștere numerică a unităților și de modernizare a lor atlt in direcția structurii organizatorice cit și a Înzestrării, recrutării și instruirii”, (p. 235). Prezentarea celor mai importante trans- formări care au avut loc In structura organi- zatorică a armatei privind crearea marilor comandamente operative cu caracter de per- manență, transformarea dorobanților in in- fanterie proces încheiat In 1908 cind toată infanteria armatei române devine permanentă. Înființarea In 1887 a „Inspectoratului ge niului”, iar In anul 1912 a „Inspectoratului infanteriei, care In scurt timp va as ea un rol foarte important In sistemul organelor centrale ale Ministerului de Război, dezvol- tarea rețelei școlilor militare de diferite grade, elaborarea de noi regulamente de luptă, edi- tarea unor reviste de specialitate precum și măsurile tn vederea asigurării materiale care au cunoscut „un continuu proces de per- fecționare” (p. 236), toate aceste aspecte bine tratate, conferă o imagine de ansamblu a efortului amplu și susținut depus In această perioadă, pentru sporirea capacității de apărare. Ca urinare a măsurilor luate după 6 ani de la terminarea Războiului pentru Inde- pendență, infanteria română este organizată in 9 divizii de infanterie, cu 8 regimente de infanterie permanentă, 4 batalioane de vlnă- tori și 32 regimente de dorobanți, reprezen- tlnd o forță puternică dacă, se au in ședere posibilitățile materiale ale României la acea dată.” (p. 245). Un moment important In Înzestrarea cu armament a infanteriei, semnalat tn lucrarc II constituie introducerea mitralierei. Pentru prima dată in armata noastră s-a introdus www.dacoromanica.ro 7 însemnări 575 tn anul 1910 In Înzestrarea infanteriei mitra- liera Maxim model 1910 românesc, calibru 6,5 nini (p. 233). Acest prim volum al lucrării care a Înfă- țișat succint momentele cele mal semni- ficative ale dezvoltării Infanteriei române de-a lungul veacurilor plnă la priina mare conflagrație mondială, evidențiază faptul „că tot ceea ce s-a Înfăptuit este opera celor care au gindlt șl au năzuit, a celor care au trăit In mijlocul armei, au simțit bătălia inimii in- fanteristului” (p. 266). Lucrarea poate fi apreciată ca o contri- buție meritorie la cunoașterea evoluției și istoricului uneia din componentele de bază ale armatei române moderne, factor important In apărarea suveranității și independenței patriei. Valeriu A. Giuran ISTORIA UNIVERSALĂ BONJU ST, ANGELOV, Iz slarala bălgarska. rttska i srăbska literatura (Din literatura veche: bulgară, rusă și slrbă), cartea a II 1-a, Sofia. 1978, 282 p. Lucrarea bazată pe studiul a numeroase manuscrise cuprinde următoarele capitole: Viața scurtă a lui Chirii Filozoful e vorba de Constantin Chirii — (p. 3 16); Clement de Orhida — autor al unor slujbe general" (p. 17 — 37) „Povestiredespre psaltire” (p 38 60); Povestire despre crucea de fier (p. 61 — 98); Viața lui Gheorghe din Sofia unde este vorba de mucenicul Gheorghe cel Nou din Serdica (p. 99 130); Slujba lui Gheorghe din Sofia (p. 101 — 156); Visarion din Debr (Debrăski) scriitor și copist bulgar din sec. XVI (p. 156 248) — cel mal lung ca- pitol ; Matei din Slepăe — cărturar bulgar de la mijlocul sec. XVI (p. 249 256); Pahomie din Slcpie — cărturar bulgar de la mijlocul sec. XVI — (p.257—264) și Visarion din Hilandar — scrib din prima jumătate a sec. XVI (p. 265 281). Intuitatea studiului o relevăm prin cele 80 de facsimile redate de autorul Iul. Remarcăm și faptul că fiecare capitol se încheie prin transcrierca unor texte ce privesc capitolul respectiv. Insă unele observații se impun. Astfel, Visarion din Hilandar nu este scrib bulgar, cl ucenic al mitropolitului Moldovei Teoclist al II-lea, după cum o arată colo- fonul respectivului scrib aflat in ms copiat, ms ce se găsește in Biblioteca Academiei R.S.R., fond slav nr. 96, colofon facsimilat la p. 266. Apoi, autorul 11 confundă pe mol- doveanul Visarion cu un alt Visarion după cum o dovedesc facsimilele de la p. 267, 269 271, 276, 279 și 280, căci numai primul facsimil reproduce grafia românului Visarion. Subliniem că Viața scurtă a lui Conslanlin- Chiril este studiată și după un ms al scribului Nichifor din Suceava, copiat in vreinea mitro- politului moldovean Anastasie Criinca, ms fiind comandat de Ilea Crimcovici (p. 12). Nu se redă decit grafia unora dintre Bogdan, Paleografia romăno-slavă, I: Tratat, mss cercetate, așa că In cele ce ui^^y^i^3(»aFnWrtiniKa8rĂ>■ 221 222. Îngăduim a specifica tipul grafic al unora dintre codexuri. Astfel, Intr-'O frumoasă minusculă veche inanuscriptică1 este Însemnarea lui Vasile mitropolit de Novobrăd care moare In 1595 (facsimil, p. 226). O frumoasă minus- culă nouă manuscriptică prezintă un ms al Iul Visarion Debărskl (facs. p. 227 și 228). Colofonul celui de al doilea Visarion este intr-o frumoasă minusculă veche manuscrip- tică (facs. p. 269). Ms facsimilat la p. 60 este- in semiuncială, cu unele elemente minuscule și cursive, la fel și cele de la p. 67, 270, 271, 274, 279 șl 280. tn aceiași grafie este și ms moldoveanului Visarion (facs. p. 267), iar ms de la p. 77 are grafia minusculă veche manuscriptică. Despre ms facsimilat la p. 5 se afirmă la p. 4 că este un scris „semicursiv și cursiv”, Insă In fapt ms in cauză prezintă o frumoasă minusculă veche manuscriptică. Tot așa ms fascsimllat la p. 243 nu este In cursivă cum se susține la p. 241 — ci intr-o frumoasă minusculă nouă manuscrip- tică. In aceeași grafie este și textul facsimilat la p. 245. tn concluzie, cele citeva observații făcute mai sus nu scad valoarea lucrării distinsului erudit, slavistul Bonju St. Angelov, profesor la Universitatea „Kliment Ohridski” din Sofia. Damian P. Bogdan GERMAINE TILLION, Ravensbrtlck, Edit. politică, București, 1979, 216 p. Apariția in limba română, a cărții lui Germaine Tillion — lucrare monografică des- pre lagărul pentru femei de la Ravensbruck, nuine de sinistră rezonanță din perioada de dominație a Germaniei fasciste in timpul celui de al doilea război mondial adaugă 1 V. despre acest tip grafic Damian P. 576 însemnări 8 literaturii istorice dedicate „uzinelor morții” organizate de regimul hitlerist o temeinică documentare asupra unui loc cu nimic mai prejos decit Auschwitz, Dachau, Maut- hausen, Buchenvvald cunoscute pentru poli- tica de genocid practicată în proporții de masă de către căpeteniile celui de al IlI-lea Reich. în Franța anilor care au precedat cea de a doua mare conflagrație militară a secolului nostru autoarea s-a afirmat ca un prestigios om de ' țiință in domeniul etnologiei, fiind licențiat < In litere, absolventă a Școlii prac- tice de h llte studii, a Școlii naționale de limbi orientale vii, a Școlii Luvrului. Ca și alți intelectuali patrioți, Germaine Tillion s-a încadrat și a participat activ In cadrul mișcării de Rezistență încă de la începuturile organi- zării acesteia, după ocuparea Franței de ar- matele 'Wehrmaclitului. A îndeplinit funcția de șef al rețelei antifasciste de la Muzeul Omului din Paris și, în urma unei trădări, a fost arestată in 1942, ajunglnd ca deportată la Ravensbriick la sfîrșitul lunii octombrie 1943. în lagăr a purtat numărul 24 588, a muncit la lucrări de terasament șl a rămas plnă la 23 aprilie 1945 cind a fost eliberată, Împreună cu alte franțuzoaice supraviețui- toare, de către Crucea Roșie suedeză. După terminarea războiului meritele sale de luptă- toare antifascistă au fost răsplătite prin decorarea cu Legiunea de Onoare in gradul de ofițer, cu Crucea de Război 39 — 45 și cu Rozeta Rezistenței. Germaine Tillion analizează lagărul de la Revensbriick nu numai prin prisma și viziunea deportatului a cărei existență a stat sub spectrul unei morți care plana permanent, dar și din unghiul de vedere al istoricului, al omulni de știință conștient de însemnătatea prezentării adevărului istor!c. Foarte scrupuloasă cu ea însăși In redarea cit mal exactă a realității din lagăr autoarea recunoaște că „oricare ar fi calitatea infor- mațiilor adunate, ele nu pot să ne restituie ceea ce s-a tnttmplal, ci numai ceea ce s-a putut ști, fărimă cu fărlmă, din ceea ce s-a tnttmplal”, (p. 10; în continuare referirile se vor face la paginile din lucrare), afirmație pe deplin valabilă dacă avem In vedere difi- cultățile enorme de documentare asupra orga- nizării și funcționării lagărului în timpul existenței acestuia cit și reconstituirii situației sale după ce a fost desființat, întruclt na- ziștii au distrus mărturiile scrise, Înainte de eliberarea deportaților de către armata so- vietică. Partea Intli a lucrării, intitulată „La- gărul de la Ravensbriick. Mărturie scrisă în 1944 și 1945”, se referă la date și fapte privind funcționarea sa din momentul inau- gurării, probabil 23 sau 24 martie 1939, pînă dintre care 958 au fost deportate www.dacoromanica.ro la dispariția acestuia la 30 aprilie 1945 cînd au sosit unități ale armatei sovietice. Destinat femeilor sediul lagărului a fost la Ravens- briick, In provincia Mecklenburg situata In nord-estul Germaniei, Intre Elba și Oder. Ravensbruckul a făcut parte din categoria lagărelor de muncă dar diferența dintre acestea și cele de exterminare consta doar din numărul persoanelor asasinate. Asa după cum arată autoarea „în Germania existau două principale tipuri de lagăre, lagărele de muncă și lagărele de exterminare, și dintr-o dată mi s-a părut evident că aceste doua tipuri de lagăre erau complementare, admi- nistrate după aceleași principii și nedeosebin- du-se decit prin procentul de exterminări” (p. 36). Prin lagăr au trecut Intr-un interval de aproape șase ani un număr de 115 000 — 123 000 de prizoniere. „Dacă am supraviețuit — scrie Germaine Tillion aceasta o da-, torez în primul rind și In mod sigur hazardului apoi mlniei, voinței dea dezvălui aceste crime și, în sflrșit, unei coaliții a prieteniei căci pierdusem dorința viscerală de a trăi” (p. 20). Autoarea întreprinde pe lingă o atentă și minuțioasă descriere a vieții din lagăr și o radiografie socio-politică a sistemului c re a generat fascismul german, iar ca o t n loare a acestuia însăși existența lagărelor d con- centrare. Germaine Tillion se referă pe lar„ la „ter- minologia barocă” „Nachtund Ncbel”(,.Noap- te și negură”) folosită de Gestapo pentru deținutele considerate Intr-o categorie pri- mejdioasă, acel „material uman de fo osit, dar de ținut sub supraveghere în cazi 1 unei eventuale anchete suplimentare, dc nude interdicția pentru ,,N.N.” de a merge sa I cieze in comandourile care depindeau de Ra- vensbruck și de a ieși la corvoadă in afara zidurilor lagărului fie și pentru o jun atate de zi” (p. 96). Pentru camuflarea asasinatelor se utiliza ca un paravan Revierul, un sim ilacru de spital pentru deținutele din lagăr. în urma politicii sistematice de exterminare a d‘ținu- telor s-a ajuns la sfîrșitul lunii martie 1945 ca numărul supraviețuitoarelor să fie de 11000, acest nuinar necorespunzlnd Insa mor- talității reale. în decembrie 1941 a început să funcțio- neze la Ravensbriick o cameră de gazare. Numărul femeilor care au murit prin gazare s-a ridicat la circa 1500 de persoane. Numai într-o singură zi, la 4 martie 1945, au fost gazate la Ravensbriick aproximativ 350 de victime. în partea a doua a cărții „un convoi de franțuzoaice”, autoarea își întemeiază obser- vațiile pe baza unui document de 29 pagini dactilografiate în care slnt consemnate numele a 959 de femei arestate în anii 1942 și 1943, din franța 9 însemn Ara 577 la 30 ianuarie 1944 și au ajuns la Ravensbruck la 3 februarie 1945. Despre situația tragică a deportatelor este edificatoare aprecierea autoarei potrivit căreia „Ravenbriickul a jucat „rolul de placă turnată” in deportarea femeilor din întreaga Europă și in exploatarea lor industrială” (p. 124). Cel de al treilea capitol „problemele ri- dicate”, conține păreri și aprecieri ale autoa- rei referitoare la evaluările și reevaluările oferite de lagăr cu ocazia proceselor post- belice intentate naziștilor și Încredințate englezilor, la Hamburg in decembrie 1946 și ianuarie 1947 și francezilor, la Rastadt, în cea de a patra parte a cărții „metode de anchetă”, autoarea comunică cititorului mijloacele pe care le-a utilizat timp de 8 ani pentru a reconstitui „bucățică cu bucățică” un vast ansamblu de fapte, adeseori necu- noscut chiar dc cele care rn-au ajutat să-l stabilesc” (p. 173). Subtitlurile denumite: Controlul mărturiei: Angajare și imparția- litate: Clasarea; La confluența dintre docu- ment și mărturie, enunță criteriile metodo- logice aplicate de autoare pentru atingerea scopului propus. Greutățile intlmpinate tn cercetarea sa extrem de minuțioasă asupra lagărului de la Ravensbruck au fost sporite și de dispariția deliberată a unor mărturii scrise deoarece „universul coneentraționar” depășea prin proporțiile lui „pe cele pe care mijloacele fizice ale omului le pot sesiza (. ..) arhivele pe care le Îngrămădea aveau să fie distruse selectiv; mai Întli cele mai re- cente, adică cele mai concludente, cele mai acuzatoare” (p. 189). Lucrarea mai cuprinde trei anexe: 1) în legătură cu camerele dc gazare din lagărele din Vest; 2) Lagărul de la Mauthausen; 3) Camera de gazare a KZ (prescurtare pentru Konzentrationslager n.n.) de la Daehau. Planul și cronologia lagărului de la Ravens- bruck. Era de dorit ca Editura politică să prefa- țeze lucrarea pentru a sublinia atlt meritele cit și unele din scăderile lucrării. într-o epocă istorică nespus de complexă și cu tendințe extrem de contradictorii ale lumii contem- porane, nu se poate faee abstracție de Încer- cările unor elemente de extremă dreaptă dor- nice să obțină poziții politice in unele țări occidentale, să promoveze, prin forme mal mult sau mai puțin declarate vechi teorii fasciste drapate sub masca neofascismului, propagator al rasismului șl șovinismului, disprețului față de om șl al justificării urii și Încordării raporturilor Intre popoare. Semni- ficative sînt și încercările unor apologeți al neofascismului care neagă existența lagărelor de concentrare naziste organizate sub patro- najul fascismului german. Rauensbrilck face parte din categoria căr- ților — document care mențin trează atenția și vigilența popoarelor asupra unui trecut istoric nu prea Îndepărtat, trecut în care „uni- versul coneentraționar” al lagărelor a fost condamnat pentru totdeauna de istorie, prin unitatea tuturor forțelor antifasciste, demo- cratice, iubitoare de pace, Învingătoare In urmă cu 35 de ani, la 9 Mțd 19 45, asupra Germanici hltleriste, victorie doblndltă În- deosebi datorită eforturilor șl sacrificiilor umane și materiale ale statelor din coaliția antifascistă. Mircea Dumitrii! www.dacoromanica.ro www.dacoromanica.ro VASILE MACIU (1904 — 1981) La 14 februarie 1981 a încetat din viață profesorul universitar Vasile Macin, reprezen- tant de seamă al istoriografiei românești con- temporane. S-a născut la 30 decembrie 1904 în orașul Caracal, unde a urmat și cursurile liceale. în 1927 a obținut licența în istorie, ca student al lui Nicolae lorga, cu teza tratînd Știri referitoare la români în istoria universală a lui Jacques Auguste de Thou. Vreme de douăzeci de ani a funcționat ca profesor în învățămîntul secundar în orașele Caracal, Corabia, Găești, Buzău, București. în 1949 a fost numit conferențiar pentru istoria modernă a României la Facultatea de istorie din București și șef al secției de istorie modernă a României (1949—1953) la Institutul de istorie și filozofie al Academiei, iar din 1963 a devenit profesor la aceeași catedră. între anii 1949—1960 a îndeplinit și funcțiile de secretar general și de vicepreședinte al Societății de științe istorice, numărîndu-se printre întemeietorii acesteia, iar între 1953—1956 a ocupat funcția de director al Arhivelor statului. în 1963 a fost ales membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România, îndeplinind un timp sarcina de secretar științific al acestei instituții. La înființarea, în 1970, a Academiei de Științe Sociale și Politice, profesorul Vasile Maciu a fost ales membru titular al acesteia. Intrat în rîndurile Partidului Comunist Român în februarie 1945, după ce își făcuse cunoscute, în publicații interbelice, vederile democratice și antifasciste, membru al Parlamentului ales în noiembrie 1946, profesorul Vasile Maciu a militat întreaga sa viață pentru afirmarea concepției revoluționare despre natură și societate, pentru educarea tinerei generații în spiritul dragostei față de trecutul istoric de luptă socială și națională al poporului român. Concomitent cu activitatea didactică profesorul Vasile Maciu a depus o remarcabilă muncă științifică și publicistică. Cercetările sale au abordat aspectele majore ale epocii moderne a României: revoluțiile de la 1821 și 1848, Unirea Moldovei și a Țării Românești, războiul de independență, răscoala de la 1907, realizînd studii de valoare pentru www.dacoromanica.ro 580 NECROLOG 2 dezvoltarea istoriografiei române și analize critice asupra operelor știin- țifice ale lui C. D. Aricescu, Nicolae Bălcescu, B. P. Hasdeu, A. D. Xeno- pol. Dintre cercetările încredințate tiparului în diverse publicații de spe- cialitate se detașează prin interpretarea faptelor și noutatea informației: Un centre rivolutionnaire roumain dans les annăes 1845—1848: La Sociite des Etudiants Rottmains de Paris, Caracterul unitar al revoluției din 1848 în țările române, Unirea Moldovei și a Țării Românești în opera istoriogra- fiei a lui A. D. Xenopol, Premisele proclamării independenței României, La Roumanie et le pacte dualiste austro-hongrois de 1867; Poziția păturilor sociale față de răscoala țărănească din 1907 din România. Profesorul Vasile Maciu a contribuit în mod hotărî tor la elaborarea volumului IV al tratatului de Istoria României și la publicarea oelor nouă volume de docmnente privind războiul de independență din 1877 — 1878. Unele din rezultatele cercetărilor sale științifice se întîlnesc și în studiile publicate în cele trei volume-din „Nouvelles Etudes d’Histoire”, publicate în anii 1955, 1960 și 1965 cu ocazia congreselor internaționale de istorie de la Roma, Stockholm și Viena. Vasile Maciu a participat la numeroase reuniuni internaționale de specialitate. Pentru activitatea sa didactică și științifică, în 1954 i-a fost acordat Premiul de stat, iar în 1963 a fost distins cu titlul de profesor universitar emerit. între anii 1972—1976 Vasile Maciu s-a aflat în fruntea Comitetului de redacție al „Revistei de istorie”, ca redactor șef, îndrumînd întreaga activitate a colectivului redacțional. Prin activitatea sa a contribuit din plin la sporirea calității și la lărgirea orizontului științific al revistei, prezența sa imprimînd redacției spiritul de seriozitate și corectitudine ce l-a animat întotdeauna. Prin încetarea din viață a profesorului Vasile Maciu știința istorică românească pierde unul dintre cei mai valoroși specialiști, un dascăl sub a cărui competentă și exigentă îndrumare s-au format generații de istorici care îi vor păstra o neștearsă amintire. www.dacoromanica.ro „REVISTA DE ISTORIE”, publică tn prima parte studii, note și comunicări originale, de nivel științific superior, din domeniul istoriei vechi, medii, moderne și contemporane a României și universale. In partea a doua a revistei, de infor- mare științifică, sumarul este completat cu rubricile: Probleme ale istoriografiei contemporane (Studii documentare), Viața științifică, Recenzii, Revista revistelor, însemnări, In care se publică materiale privitoare la manifestări științifice din țară și străinătate și slnt prezentate cele mai recente lucrări și reviste de specia- litate apărute in țară și peste hotare. NOTĂ CĂTRE AUTORI Autorii stnt rugați să trimită studiile, notele și comunicările precum și materialele ce se Încadrează tn celelalte rubrici dactilografiate la două rinduri in trei exemplare, trimiterile infrapaginale fiind numerotate In continuare. De ase- menea, documentele vor fi dactilografiate, iar pentru cele tn limbi străine se va anexa traducerea. Ilustrațiile vor fi plasate la sflrșitnl textului. Numele autorilor va fi precedat de inițială. Titlurile revistelor citate in bibliografie vor fi prescurtate conform uzanțelor internaționale. Autorii au dreptul la un număr de 30 extrase. Responsabilitatea asupra conținutului materialelor revine in exclusivitate autorilor. Manuscrisele nepublicate nu se restituie. Corespondența privind manuscrisele, schimbul de publicații se va trimite pe adresa Comitetului de redacție, B-dul Aviatorilor nr. 1, București —71 261. REVISTE PUBLICATE ÎX EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA ©REVISTA DE ISTORIE © REVUE ROUMAINE D’HISTOIRE © STUDII ȘI CERCETĂRI DE ISTORIE VECHE ȘI ARHEOLOGIE • DACIA. REVUE D’ARCHEOLOGIE ET D'HISTOIRE ANCIENNE © REVUE DES ETUDES SUD-EST EUROPEENNES ©ANUARUL INSTITUTULUI DE ISTORIE ȘI ARHEOLOGIE CLUJ- NAPOCA ©ANUARUL INSTITUTULUI DE ISTORIE ȘI ARHEOLOGIE „A. D. XENOPOL”-IAȘI © STUDII ȘI CERCETĂRI DE ISTORIA ARTEI - SERIA ARTĂ PLASTICĂ - SERIA TEATRU-MUZICĂ-CINEMATOGRAFIE ©REVUE ROUMAINE D'HISTOIRE DE L’ART * - SIÎRIE beaux-arts - SERIE THEATRE-MUSIQUE-CINEMA www.dacoromaQica.ro LUCRĂRI APĂRUTE ÎN EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII SOCIALISTE ROMĂNIA DAN BERINDEI, Epoca Unirii, 1979, 272 p., 16 lei. DUMITRU VITCU, Diplomații Unirii, 1979, 186 p„ 24 lei. ILIE CORFU S, Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone. Secolul al XVI-lea, 1979, 448 p„ 29 lei. * * » Independența României. Bibliografie, 1979, 307 p., 31 lei. VICTOR AXENCIUC, IOAN TIBERIAN, Premise economice ale formării statului național unitar român, 1979, 322 p., 27 lei. MIRCEA PETRESCU DÎMBOVIȚA, Depozitele de bronzuri din România, 1978, 390 p„ 51 lei. ION BARNEA și colab., Tropaeum Traiani, I. Cetatea, 1979, 258 p., 38 lei. LIGIA BÂRZU, Continuitatea creației materiale șl spirituale a poporului român pe teritoriul fostei Dacii, 1979, 138 p., 10 lei. RADU POPA, MONICA MĂRGINEANU-CÎRSTOIU, Mărturii de civilizație medievală românească, 1979, 162 p., 28 lei. * * * Documente privind revoluția de la 1848 in țările române, C. Transilvania, voi. II, 1979, LXI + 475 p„ 35 lei. ION I. RUSSU, Daco-gețU în Imperiul Roman, 1980, 115 p., 8,75 lei. MIRCEA MUȘAT, Izvoare și mărturii străine despre strămoșii poporului român, 1980, 158 p., 11 lei. MUSTAFA A. MEHMET, Cronici turcești privind Țările Române. Extrase. III. Sflr- șitul sec. XVI — începutul sec. XIX, 1980, 444 p., 37 lei. ȘERBAN BOBANCU, SAMOILĂ CCRNEL, EMIL POENARU, Calendarul de la Sar- miscgetusa Regia, 1980, 191 p., 11 lei. VIRGIL MIHĂILESCU-BÎRLIBA, La monnaie romaine chez les Daces orientaux, 1980, 312 p., 19,50 lei. , * , Nouvelles ătudes d’Iiistoire, VI/1 + VI/2, 1980, 326 + 340 p., 26 + 28 lei. f * , Revoluția din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu. Documente externe, 1980, 496 p., 32 lei. , * * Inscripțiile Daciei Romane, III/2, 1980, 484 p., 34 lei. * * * Inscripțiile din Scyihia Minor, voi. V, 1980, 351 p. -f- 317 iig., 35 Ici. CONSTANTIN PREDA, Callatis. Necropola romano-bizantlnă, 224 p., 36 lei. VALENTIN AL. GEORGESCU, Bizanțul și instituțiile românești pină ia mijlocul secolului ai XVIII-lea, 1980, 296 p., 22,50 lei. RM ISSN CO—3870 WWW ca.ro pi. P. Informația** c, 1045 Lei 10