ACADEMIA DE ȘTI INȚE SI POLITICE Ă REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA "ISTORIE DIN SUMAR: rlT ith .1. " |r'i1"r,r.!";ij..^ 'EUROPA| DE ESlj ARIE DE CONVERGENȚĂ A CIVILIZAȚIILOR (II)|| | ii ij |i v111 'i r11 ' 11' i, ।" ,!4 em- ^nd^ci»i |||| I I |, || i! |l I 1 I I 'I II I ll 'I RXzvan TlIEODORESCUp ■'Mi' " 1 r .j. ■ "'I , i. ' i; .[CONSIDERAȚII PRIVIND 'POLITICA ECONOM ICO-SOCIALĂ । 1 1 ^EUROPA A GUVERNULUI REVOLUTIONAR-DEMOCRAT .(1945-1947) 4 I | i ,1 I l ;! I !l । [ || 1 ' . i P 1 11 (l 1 iîon Aijsxandbisscu !. il ii H . . Ii I . .i ii l| I' i. ,i । 1 II . |i i i । I H 1 V' 1 I1 I " ll il I Ij 'I . [ SITUAȚIA DEMOGRAFICĂ A1 MOLDOVEI 1N SECOLUL AL XIX-LEA ’| j1 I. ' I I !| I1 I . "j1 L 11 ’ I EcaterinÂ1 NegruTb, 1 1 I ll . J ii I. i| | 1 6 | 1 ,| । Piil . ['URMĂRILE I. RĂZBOAIELOR,- RUSO-AUSTRO-TURCE |' I 1 ’ I | | || । DIN SECOLUL AL XVIII-LEA ASUPRA ȚĂRILOR ROMÂNE 1 || i| 1 I '' „ ,| I, I' ,| ,, J । |i , |(-| _ ) Constantin CXzXnișteanu I istoria!! POLITICĂ A' GETO-DAC1LOR ÎNi SECOLELE VI -II’î | i| || I1 ' I l| '! II I , i| I I j [ '[ jl 1 >1 HGeorge Thohani I ,1 || I '' I I. I ' || I |' 1 |l | I | I 11 , 'I I.ARIS 'NeMOIANU I' 1 1 I i .1 , |lil 'i 11 1 „ ’ I' '! 1 I .1 l! " 'I i I TRĂSĂTURI ALE POLITICII INIIPERIOADAl INTERBELICĂ V b'l 'li! documentar! । 1 h | 1 j | ] I Constantin CXzXnișteanu 1 I । -II î.e.n. I [ 11 GEORGE TlIO)IANI 'I Larisâ 1 Nemoi anu .1 i | ' । PLAN' mondial i i I । . I " VLAȚAi ȘTIINȚIFICĂ . ,, ' ll I1 '* 1 । i , UPr.EN7.TT,' I > . . ECONOMICEI] PE '' d - l‘ 1 , J ,1 I i' l| 1 ll 'I REVISTA |REVISTELOR Ilie Puia!. ÎNSEMNĂRI FEBRUARIE EDiTURWWkd9K8vmanica.ro REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA ACADEMIA DE ȘTIINȚE SOCIALE ȘI POLITICE A REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA SECȚIA DE ISTORIE ȘI ARHEOLOGIE COMITETUL DE REDACȚIE Aron Pbtric (redactor responsabil); Ion Apostol (redactor adjunct) ; Nichita Adăniloaie ; Ludovic DemiSny ; Gheorohb I. IonițX ; Vasile Liveanu ; Aurel Looiiin; DamaschinMioc; Ștefan Oltean u ; Ștefan Ștefănescu; Pompiliu Teodor (meinbrtj. Prețul unul abonament este de 120 lei. In țari abonamentele se primesc la oficiile poștale și difuzoni de presă din Întreprinderi și instituții. Revistele se mal pot procura (direct sau prin poștă) și prin PUNCTUL DE DESFACERE AL EDITURII ACADEMIEI, Calea Victoriei nr. 125, sector 1, 71021. Cititorii din străinătate se pot abona adresindu-se la ILEXIM Departamentul Export-Import presă, P. O. BOX 136 137. Telex 11226-Bucureștl, Str. 13 Decembrie nr. 3, 70116. Manuscrisele, cărțile și revistele pentru schimb precum și orice corespondență se vor trimite pe adresa Comitetului de redacție al revistei „REVISTA DE ISTORIE”. Apare de 12 ori pe an. Adresa Redacției: B-dul Aviatorilor, nr. 1 71261 - București, tel. 50.72.41 www.dacoromanica.ro REVISTA 'ISTORIE TOM 34 Nr. 21 februarie 1981 । SUMAR MM. CONDURACHI, RĂZVAN THEODORESCU, Europa de est, arie de con- vergență a civilizațiilor (II) ....................................................... 183 * ION ALEXANDRESCU, Considerații privind politica economico-socială a guvernului revoluționar-democrat (1945—1947)..................................................... 221 * ECATERINA NEGRUȚI, Situația demografică a Moldovei în secolul al XlX-lea 243 * CONSTANTIN CĂZĂNIȘTEANU, Urmările războaielor ruso-austro-turce din secolul al XVIII-lea asupra Țărilor române .................................................. 259 * GEORGE TROHANI, LARISA NEMOIANU, Istoria politică a geto-dacilor în secolele VI-II î.e.n........................................................................... 271 ILIE PUIA, Trăsături ale politicii economice pe plan mondial în perioada interbelică 285 DOCUMENTAR SILVIA BARASCHI, Izvoare scrise privind așezările dobrogene de pe malul Dunării în secolele XI-XIV................................................................. 311 VIAȚA ȘTIINȚIFICĂ Sesiunea științifică „Sighișoara — străveche vatră de cultură și civilizație"; Sesiunea științifică anuală de comunicări a Institutului de istorie „N. lorga” (Gelu Apos- tol ) ; Al doilea simpozion de numismatică de la Timișoara; Crearea comisiei inter- naționale pentru aplicarea metodelor cantitative în istorie (Irina Găurită) . . . 347 RECENZII * * , Școala muzicală de la Puina. Manuscrisul nr. 5615441576 I de la Mtnăstirea Putna „Antologhion”. Ediție îngrijită, prefațată și adnotată de Gheorghe Ciobanu, Marin lonescu și Titus Moisescu. „Izvoare ale muzicii românești”, Voi. 3 (Docu- mente), Edit. muzicală, București, 1980, 448 p. (Viorel Cosma)................. 353 VALERIU BRANIȘTE, De la Blaj la Alba lulia. Articole politice, Edit. Facla, Timi- șoara, 1980, 484 p. (Matei lonescu) ..................................... 355 „REVISTA DE ISTORIE’’, Tom 34, nr. 2, p. 179-384. 1981 www.oacoromanica.ro 180 2 * * * Inscripțiile Daciei romane, voi. III: Dacia Superior 2. Vipia Traiana Dacica (Sar- mizegetusa), adunate, însoțite de comentarii și indice, traduse de loan I. Russu în colaborare cu loan Piso și Volker Wollmann, București, Edit. Academiei R.S.R., 1980, 484 p. (Constantin C. Petolescu)............................................... 360 L. FEKETE, Einfiihrung in die persische Palăographie. 101 persische Dokumente. Aus dem Nachlass des Verfassers (Introducere în paleografia persană. 101 documente persane, rămase de pe urma autorului), (herausgegeben von) cd. de G. Hazai .. ., Budapest, Akademiai Kiado, 1977, 594 p. + 242 facsimile (Mihail Guboglu) 363 REVISTA REVISTELOR * * * „File din istoria militară a poporului român. Studii”, voi. 5—6, Edit. militară, București, 1979, 558 p. (Mihai Retegan).............................................. 373 ÎNSEMNĂRI ISTORIA ROMÂNIEI. CONSTANTIN BOTORAN, OLIMPIU MATICHESCU, Documente străine despre lupta poporului român pentru făurirea statului național unitar, Edit. Dacia, Cluj-Napoca, 1980,336 p. (Radu Dan Vlad); „ * „ Cercetări nu- mismatice, III, Muzeul Național dewIstorie, București, 1980, XV 4- 263 p. (George Trohani); ISTORIA UNIVERSALĂ: * * * Stiidie z dejln svetovej slavistikg do polonice 19. stordcia (Contribuții la istoria slavisticii europene pînă la jumă- tatea secolului al XlX-lea), Veda Vydavatel’stvo slovenskej Akadâmie vied Bratislava, 1978, 510 p. (Tr. lonescu-Nișcov); MARIN BADEA, Germani îm- potriva lui Ilitler, Edit. Dacia, Cluj-Napoca, 1980, 260 p. (Mihai Oprițescu) . . 377 www.dacoromanica.ro TOM 34 N°, 2 fevrier 1981 SOMMAIRE EM. CONDURACHI, RĂZVAN THEODORESCU, L’Europe du est, aire de convergence des civilisations (II) ................................................. * ION ALEXANDRESCU, Considirations concemant la politique feconomico-sociale du gou\ ernement rfevolutionnaire-dâmocrate (1945 — 1947) ....................... ECATERINA NEGRUȚI, La situation dfemographique de la Moldavie au XlX-e sifecle .W CONSTANTIN CĂZĂNIȘTEANU, Les constquences des guerres russo-austro-turques du X\ IlI-e sidcle en ce qui concerne les Pays Roumains............................. W GEORGE TROHANI, LARISA NEMOIANU, L’histoirc politique des Gfeto-Daces aux VI II siăclcs av. n.d............................................................... ILIE PUIA, Caractâristiques de la politique âconomique sur le plan mondial durant la periode de l’entredeux guerres ..................................................... DOCUMENTAIRE SIL\ IA BARASCHI, Sources dcrites concemant les etablissements de Dobroudja du bord du Danube aux XI-e—XlV-e sieclcs .............................................. LA VIE SC ENTIFIQUE La session scientifique ,,Sighișoara — vieux foyer de culture et civilisation”; La session scientifique annuelle de Communications de TInstitut d’histoire „N. lorga” (Gelu Apostol); Le Il-e symposium de numismatique de Timișoara; La crtation de la commission Internationale pour l’application des mâthodes quantitatives dans l’histoirc (Jrina Găurită) ........ . .............................................. COMPTES RENDUS » ♦ „ Școala muzicală de la Puina. Manuscrisul nr. 56/544/576 I de la Mtnăstirea Pulna ..Antologhion" (L'ăcole musicale de Putna. Le manuscrit no. 56/544/576 I du Mo- nastâre de Putna „Antologhion") Edition prâfacâe, annotâe et publifee par les soins de Gheorghe Ciobanu, Marin lonescu et Titus Moisescu. „Izvoare ale muzicii românești" (Sources de la musique roumaine), voi. 3 (Documenta), Editions musicales, Bucarest, 1980, 448 p. (Viorel Cosma) ............. ...REViSTA DE ISTORIE”, Tom 34, nr. 2„ 183 221 243 259 271 285 311 347 353 43 182 2 VALERIU BRANIȘTE, De la Blaj laAlbalulia. Articole politice (De Blaj â Alba lulia. Articles politiques), Editions Facla, Timișoara, 1980, 484 p. (Matei lonescu) . . 355 * * » Inscripțiile Daciei romane (Les inscriptions de la Dacie romaine), voi. III: Dacia Superior 2. Ulpia Traiana Dacica (Sarmizegetuse), recueillies, accompagnăes de commentaires et index, traduites par loan I. Russu en collaboration avec loan Piso et Volker Wollmann, Bucarest, Editions de l’Acadâmie de la R. S. de Roumanie, 1980, 484 p. (Constantin C. Petolescu).............................................. 360 L. FEKETE, Einfiihrung in die persische Palăographie. 101 persische Dokumente. Aus dem Nachlass des Verfassers (Introduction dans la palăographie persane. 101 docu- ments persans lăguâs par l’auteur), (herausgegeben von) âdition de G. Hazai..., Budapest, Akadămiai Kiado, 1977, 594 p. + 242 fac similăs (Mihail Guboglu) 363 REVUE DES REVUES * ♦ * „File din istoria militară a poporului român. Studii” (Pages de l’histoire militaire du peuple roumain. Etudes), voi. 5—6, Editions militaires, Bucarest, 1979, 559 p. (Mihai Retegan) ................................................................... 373 NOTES HISTOIRE DE ROUMANIE. - CONSTANTIN BOTORAN, OLIMPIU MATICHES- CU, Documente străine despre lupta poporului român pentru făurirea statului național unitar (Documents etrangers concernant la lutte du peuple roumain pour l’ădifi- cation de l’Etat național unitaire), Editions Dacia, Cluj-Napoca, 1980, 336 p.(Radu Dan Vlad); , * , Cercetări numismatice, III, (Investigatlons numismatiques III, Le Muște național d’histoire, Bucarest, 1980, XV + 263 p. (George Trohani); HISTOIRE UNIVERSELLE: » * » Studie z dejin svetovaj slavistiky do polonice 19. storocia (Contributions â l’histoire des âtudes slaves europâennes jusqu’au milieu du XlX-e sitele), Veda Vydavatel’stvo slovenskej Akadâmie vied Bratis- lava, 1978, 510 p. (Tr. lonescu-Nișcov); MARIN BADEA, Germani împotriva lui Hitler (Allemands contre Hitler), Editions Dacia, Cluj-Napoca, 1980, 260 p. (Mihai Oprițescu) ................................................................. 377 www.dacoromanica.ro EUROPA DE EST, ARIE DE CONVERGENTĂ A CIVILIZAȚIILOR (II) DE acad. EM. CONDURACHI și RĂZVAN THEODORESCU SINTEZA MEDIEVALĂ Printr-un consens unanim, anii din jurul lui 400 sînt socotiți pretu- tindeni în Europa drept începutul epocii finale a antichității, conducînd spre primul ev mediu configurat deja treptat după 600 și în cele două veacuri ce au urmat acestui moment. Evenimentele ultimei treimi a seco- lului al IV-lea — în primul rînd invazia hunică, spulberarea dominației germanice la nordul Mării Negre și pătrunderea goților în ținuturile bal- canice ale Imperiului roman —, deschizînd o nouă epocă în istoria conti- nentului, puneau în legătură, o dată mai mult, cele două subzone ale Europei răsăritene cărora dramurile migratorilor și cele ale înrîuririi Bizanțului timpuriu aveau să le confere, cu deosebiri de la arie la arie și de la moment la moment, o anume unitate de cultură în secolele V—VIII, în amintitele veacuri, părțile orientale ale Europei au cunoscut direct efemere sau mai durabile hegemonii gepidice, avarice și slave — con- temporane, chiar dacă pe alte baze instituționale, cu „regalitățile” barbare germanice din Occident — asupra unor populații autohtone și alogene purtătoare ale unor noi structuri sociale și mentale, ale unor tradiții romane provinciale ce au menținut o stăruitoare „seducție clasică” asupra barbarilor, creatoare ale unei civilizații fruste dar bogate, primitive dar plină de culoare. în acest context tocmai amintirea momentelor de apo- geu ale civilizației romane tîrzii din epoca unor Dioclețian și Constantin cel Mare, ca și exemplul viu al noii civilizații a Bizanțului din timpul unor Teodosie al II-lea, Anastasius și mai ales Justinian, aveau Să constituie un factor decisiv, un stimul și o sursă de inspirație cu consecințe în cîmpul artei, al ideologiei Europei răsăritene unde aveau să coexiste și pe alocuri să se confrunte „frontul bizantin” — cu componenta sa romană finală și orientală (fie ea de stepă, fie de sorginte microasiatică sau alexan- drină) — și „frontul pontic” sau, în alți termeni, civilizația de vechi tradiții mediteraneene, a monumentului de arhitectură, a imaginii ome- nești cioplite și creația legată de spiritul nomad, de stepă, reprezentată prin „artele minore” de fastuoasă alcătuire în metal și pietre prețioase, mult apreciate de noile neamuri ce coborau dinspre Volga sau veneau de mai departe, din acea „vagina gentium” care erau Siberia și Asia Centrală. Elementele „clasice” ale cetăților, baziîipilor, capitelelor, balustra- delor, inscripțiilor funerare, amforelor și opaițelor cu simboluri creștine, din secolele V, VI și VII, descoperite pretutindeni pe pămîntul sud-est „REVISTA DE ISTORIE». Tom 34, nr. 2, ^hnrnfnflTlica TO 184 EM. CONDURACHI, RAZVAN THEODORESCU 2 european de veche stăpînire romană — ca și în Asia Mică sau în Cher- sonesul Crimeii —, din Egeea pînă în Macedonia (Filipi, Salonic), pînă în Scythia Minor — actuala Dobrogea —, la Tropaeum Traiani și Histria, la Mangalia și Constanța, pînă în centrul și vestul Balcanilor, pe pămîn- turile vastei dioceze a arhiepiscopiei de Justiniana Prima, la Veliki Gradac și Boljetin sau, dincolo de Dunăre, la Sucidava, fac parte acum din același peisaj sincretic de civilizație în care intrau — ca niște componente de seamă, în absența altor mărturii — și tezaurele „barbare” ale sfîr- șitului de secol IV, ale secolelor V — VI, în care, adesea, ecourile toreu- ticii greco-romane se fac încă simțite din plin în tehnică și în iconografie (procesiuni de divinități, scene bahice, amazonomahii), în Muntenia (Pietroasa), Transilvania (Apahida), Moldova (Concești), Ucraina (Malaia Perescepina); acestea erau caracterizate și prin motive, tehnici și deco- ruri „neclasice” — de fapt „anticlasice” — venite din Orient prin stepele nord-pontice, reprezentate de bijuteriile și vasele lucrate ,,ă cloisonnde”, cu inserții de pietre colorate prețioase și semiprețioase, de colane și fibule în forme de păsări și de lei, de cupe cu torți animaliere amintitoare de Persia, de garnituri pentru centură, aplici și rozete pentru harnașa- ment, găsite toate, îndeobște, alături de argintăria de tradiție romană sau de inspirație bizantină timpurie lucrată la Constantinopol sau într- unul din centrele provinciale din Balcani, din Ctimeea sau de la Dunăre, la Salonic, la Panticapaeum sau la Sirmium. Interesul acestei coexistențe stilistice este cu atît mai mare cu cît, de la nivelul „aulic” al vaselor și al bijuteriilor unor șefi barbari, ger- manici îndeobște, și de la acela, încă urban, al unor așezări balcanice și dunărene înfloritoare în epoca așa-numitei „sinteze justinianee” — sin- teză între tradiția romană și Orient, între clasic și barbar —, elemente ale celor două sfere culturale evocate vor fi regăsite la nivelul „folclo- ric”, al populațiilor balcanice și carpato-dunărene rămase încă în Imperiul roman sau aflate „extra fines Imperii”, ilustrate de cutare tehnică a ornării prin striuri sau prin lustruire a ceramicii secolelor IV — VII, de cutare tip de podoabă simplă și ieftină din bronz, cercei, inele, amulete ale unor romanici, garnituri de centură specifice călăreților avari din secolele VI, VH și VIII sau fibule „digitate” atribuite de obicei slavilor din secolele VI — VH. Dintre toate elementele artizanatului est-european de la începu- tul celei de-a doua jumătăți a primului mileniu, evoluția acestei din urmă podoabe este simptomatică. Preluată undeva, în regiunea balcano-dună- reană, dintr-o moștenire ce merge pînă în epocă romană, fibula cu placa superioară decorată cu butoni — numită de aceea și „digitată” — parc a fi ajuns în secolele VI — VH în mediul slav din zona Niprului, ca și în regiunea de difuziune a slavilor în epoca ruperii de către ei a limes-ului dunărean și a colonizării, după 602, a ținuturilor balcanice. Unele ase- menea fibule, împodobite cu mască umană și cu capete de păsări stilizate, sînt prezente într-un număr semnificativ în ținuturile carpato-dunărene ce par a fi deținut un rol precis tocmai în nașterea unor asemenea piese de podoabă mult răspîndite în epoca migrației slavilor. S-a întrevăzut chiar posibilitatea ca prin intermediul germanicilor din Transilvania și Ungaria, prin grupuri de populații neslave din Imperiul bizantin, unele elemente stilis- tica ale acestor podoabe cu pronunțat caracter utilitar în costumul pre- medieval al Europei de est să fi fost preluate și prelucrate în sensul unei www.dacoromanica.ro 3 EUROPA DE EST (II) 185 stilizări și simplificări, de către slavi, nu numai în părțile lor de baștină de la Nipru, prin intermediul artei goților tîrzii din Crimeea, ci să se fi exercitat și o influență artizanală în sens invers, dinspre sud spre nord, de către elementele germanice rămase încă în regiunile caipato-dunărene, balcanice și panonice în secolele VI—VII și de către unele, încă active, ateliere bizantine din Balcani și din Dobrogea (această din urmă influ- ență evidentă mai ales în cazul măștii umane, gravată pe unele podoabe romane tîrzii și bizantine timpurii). Ofensiva susținută împotriva Bizanțului a unora dintre nomazii orientali ce se aflau la hotarele imperiului (arabi, avari și bulgari), ca și cucerirea de către ei, în cursul secolului al Vll-lea, a unor teritorii africane, asiatice și balcanice stăpînite de bazileii din Constantinopol, ca și pătrun- derea masivă a slavilor la sud de Dunăre imediat după 600, ca și criza iconoclastă și dispariția treptată, pentru un timp, a monedei bizantine, predominarea unei economii relativ închise corespunzînd și unei efemere crize a puterii centrale în statul bizantin, au marcat toate ceea cea fost numit de către istorici, pentru epoca dintre mijlocul secolului al Vll-lea și mijlocul secolului al IX-lea, „la grande breche” a civilizației tradiționale, antice, în fapt începutul epocii medievale. Ceea ce caracterizează răsăritul continentului în noua epocă isto- rică este, pe de o parte, încheierea etnogenezelor est-europene, formarea popoarelor de aici ca și a limbilor ce defineau aceste popoare, iar pe de altă parte —cu excepția, firește, a Bizanțului —nașterea unor state sau a unor formațiuni statale de tip feudal. în secolele VII—VIII apariția dialectelor neogrecești confirmă, după opiniile recente ale unor specialiști, începutul existenței unei greci- tăți medievale deosebite de aceea elenistică, din Grecia propriu-zisă pînă în Italia meridională, în Pont și în Capadocia ; în secolul al VlII-lea se socotește încheiată formarea poporului român pe baza definitivării sintezei daco-romane și romanice din care nu au lipsit unele elemente alogene migratoare de felul celor slave (primele mențiuni despre „vlahii” sud-est europeni fiind — ca și cele despre albanezii, urmași ai ilirilor — din secolul al X-lea); la sfîrșitul secolului al IX-lea și în secolul al X-Iea își făcea apariția poporul bulgar prin încheierea procesului de asimilare de către slavii sud-dunăreni, așezați în aceste ținuturi balcanice de străveche traco-romanitate, a nomazilor protobulgari coborîți cu puțin timp înainte de la Volga și din Cuban (tot acum avem primele știri despre sîrbi, sud- slavii din părțile centrale și de apus ale Peninsulei balcanice, organizați în nuclee teritoriale răspîndite la est de spațiul adriatic); în fine, în seco- lele X—XI se socotește îndeobște încheiată formarea poporului ungar și a celui rus din cunoscutele sinteze etnice în care s-au topit călăreți răsăriteni — aflați în jurul nucleului maghiar arpadian — ca și unele elemente etnice scandinave asimilate în masa, cu mult majoritară, a slavilor răsăriteni. Pe de altă parte, cum spuneam, specifică acestei epoci de geneze etnice în Europa răsăriteană este și aceea a nașterii, din conglo- merarea unor uniuni de triburi și obști teritoriale, a unor forma- țiuni politice care stau la temeiul unor viitoare formațiuni statale — la bulgari, la ruși, la moravi, la croați, la polonezi, la maghiari, la sîrbi și la români, în secolele IX—X —, întn-un fenomen politic diametral opus www.aacoromanica.ro 186 EM. CONDURACHI, RAZVAN THEODORESCU 4 celui petrecut în Occidentul european al aceleiași epoci, unde dezmembrările și pulverizările statale sînt trăsătura definitorie a vremii carolingiene tîrzii. Incontestabil, pentru toate aceste formațiuni statale și state dina- inte și deîndată după anul 1000 — ca și, de altfel, pentru Apusul dinain- tea primelor cruciade și din epoca acestora — „modelul cultural” prin excelență rămîne acela dat de Imperiul bizantin chiar și atunci cînd orien- tări ale politicii vor îndrepta, în secolele IX, X și XI, după unele oscilații politico-culturale, pe unii conducători militari și feudali din Europa cen- trală și est-centrală (Moravia, Polonia, Ungaria) către structurile occi- dentale. Imperiul bizantin se înfățișează istoricului de azi — și cu atît mai mult generațiilor succesive ce au fost martore, dinlăuntru sau dinafară, la evoluția sa — ca un moștenitor îndreptățit al statului și al ecumenis- mului roman. în planul civilizației faptul s-a exprimat prin ceea ce Paul Lemerle numea „le hellenisme d’Empire” ce nu era altceva decît tradiția greco-romană regăsită, din secolele IV—VI pînă în secolele IX—XI, atunci cînd un Fotios, un Constantin Porfiro gene tul și un Psellos patronau și erau contemporani ai unor „scriptoria” și ai unor școli în care erau copiate și citite manuscrise romano-bizantine, tratate elenistice și romane, texte ale tragicilor greci, scrieri și ilustrații îmbibate de referiri mitologice întîlnite în tot enciclopedismul livresc al bizantinilor, sau ai unor șantiere de arhitectură și de artă a mozaicului care prelungeau și ele moștenirea greco-romano-orientală, amestecînd „clasicul” și „neclasicul”, elemente ale viziunii neoplatonice de tip plotinian, ale iluzionismului elenistic, cu hieratismul, frontalismul și simbolismul cromatic, cu gustul arhitecturii pentru spații centrale, venite din repertoriul și din ideologia microasi- atică sau iraniană. Această lume bizantină avea să păstreze în sud-estul Europei — ca și, de altfel, în alte forme, pe spații mult mai largi, de la Veneția la Novgorod —, dincolo de primul mileniu, pînă tîrziu către sfîrșitul ei defini- tiv, o anume preeminență de natură ideologică asupra tuturor statelor din această parte a continentului — fenomen pe care rigidul sistem de vasa- lități și de suveranități medievale vest-europene nu-1 cunoștea —, „cesaro- papismul” bizantin, unirea permanentă, la nivel doctrinar, a lui „regnum” cu „sacerdotium” — din nou absentă, practic, în Apusul cu mult mai angrenat. în luptele politice, seculare — oferind temeiurile unității de ac- țiune politică și culturală a Imperiului și a bisericii din Constantinopol în ceea ce, inspirat, Dimitri Obolensky ă numit „Commonwealth-ul bizantin”. Credința că „imperium romanum” ‘Pcop.atX')) pacilsta este o imagine răsfrîntă a „imperiului ceresc” — de fapt o ilustrare a teoriei „monarhiei divine” elenistice regăsite în vremea lui Constantin cel Mare, la Eusebiu din Cezareea, ca și mai tîrziu, în epoca medio-bizantină — a justificat propensiunea spre „universalism” a Bizanțului — evidentă mai cu seamă în vremea lui Justinian dar nu numai atunci — și a îndem- nat statul bizantin a-și asigura la toate frontierele, inclusiv la cele est- europene, aliați legați de Constantinopol prin forme politice ce derivau din vechea „foederatio” romană. Și chiar atunci cînd, după începutul secolului al XlII-lea și victoria celei de a patra cruciade, noua realitate a unei pluralități de imperii și de patriarhate în Eăsăritul european va www.dacoromanica.ro 7 EUROPA DE EST (H) 187 înlocui vechea oixoup.£V7) stăpînită singură, teoretic măcar, de împăratul și de patriarhul de la Constantinopol, credința bizantinilor în misiunea universală a imperiului lor va constitui o realitate ideologică semnificativă. într-o asemenea perspectivă trebuie situat și înțeles fenomenul de vaste dimensiuni și adînci consecințe al misionarismului bizantin din secolele IX—X în Europa est-centrală și răsăriteană, traducere ideologică și culturală a tendințelor de expansiune politică ale Imperiului a doua zi după încheierea definitivă a crizei iconoclaste. Speculînd slăbiciunea deja amintită a Occidentului carolingian din secolele IX și X (abia odată cu secolul al Xl-lea revirimentul occidental ducînd la cunoscutele succese politice și misionare ale papalității și ale Imperiului german în Polonia, în Ungaria sau la Veneția), Imperiul bizantin a inițiat, îndeosebi în timpul puternicului patriarh Fotios, o acțiune fermă de propagare a doctrinei și autorității sale în acele ținuturi europene mai apropiate sau mai înde- părtate către care conduceau interesele politice ale statului bizantin și unde structurile sociale, economice și culturale locale reclamau trecerea la o nouă etapă a vieții istorice, pe baze creștine, sedentare și unitare. Cu excepția teritoriului carpato-dunărean, cel locuit de românii de veche credință creștină — moștenitori direcți ai creștinismului latin provincial de epocă romană pe care migrațiile de după secolul al IV-lea nu l-au putut nici altera, nici înlătura —, zonele sud-est europene, ca și cele rusești au cunoscut acum acțiunea misionară a Bizanțului. Era o acțiune întovără- șită de răspîndirea unor modele artistice și ideologice pline de fast și de pompă, reluate în fiecare arie misionară, în chiar anii convertirii, în cîte un monument de excepție, un „monumentum princeps” cum l-am denumit mai demult, durat la vaste dimensiuni și în materiale nobile (bazilica „regală” de la Pliska, biserica „rotundă” de la Preslav, cea a Sf. Sofia din Kiev, cea a mănăstirii Studenica), devenit necropolă a primei dinastii a țării, loc de încoronare, prototip stilistic pentru posteritate, evocat în scrierile și cronicile timpului; toate aceste monumente, trebuie adăugat, erau incomparabil mai strălucitoare decît cele ale misionarismului occi- dental contemporan din Panonia și Moravia, din Polonia și Boemia. Acestor acțiuni misionare răsăritene li se alătură cunoscutul caz al ținutu- rilor morave unde, curînd după mijlocul secolului al IX-lea, ajungea misiunea bizantină a fraților Constantin-Chiril și Metodiu din Salonic, misiune care, desfășurată într-o zonă ce nu intră direct în aria geografică la care avem a ne referi, nu ne va reține atenția. Va fi suficient a spune că — precedat de unele acțiuni misionare, fără consecințe durabile, atît ale Constantinopolului cît și ale Bornei, în zonele nord-pontice, la „goți” și la cazari, ca și în Panonia —, momentul misionar bizantin dintr-a doua jumătate a secolului al IX-lea înregistra capitolul său de început în Moravia cneazului Bastislav, apoi succesiv, în același secol al IX-lea ca și în cel de-al X-lea, cu consecințe diferite, în mediile bulgar și sîrbesc, maghiar și rusesc. ■ într-o concurență permanentă cu misionarismul occidental — cînd acesta din urmă, prin franci, creștina în secolul al IX-lea pe slavii dintre Marea Baltică și Marea Adriatică (obodriți, carantanieni, sorabi), Bizanțul creștina pe sîrbi, iar atunci cînd, în același veac, Borna papală încerca atragerea Bulgariei în sfera sa de influență, Constantinopolul va interveni decisiv! —, misionarismul bizantin va reuși, cu unele rezultate politice, www.dacoromanica.ro 188 EM. CONDURACHI, RĂZVAN THEODORESCU 8 creștinarea izolată a unor membri ai păturii conducătoare rusești și maghiare în secolele IX și X, după ce, tot într-a doua jumătate a seco- lului al IX-lea, reușise aducerea definitivă în aria civilizației bizantine a ținuturilor balcanice unde se crea, pentru supușii hanului Boris, un arhiepiscopat autocefal bulgar ce trebuia să prelungească tradiția romano- bizantinei Justiniana Prima și pe cele ale culturii romano-bizantine și locale în capitalele de la Pliska și Preslav. în acest fel, amintitul misio- narism iși pregătea momentul de culme al istoriei sale, cu consecințe de multiplă natură, anume convertirea în masă spre sfîrșitul secolului al X-lea, prin vechiul centru de cultură grecească de la Chersones, a rușilor, convertire continuată, sub Vladimir Sviatoslavici și sub laroslav Vladimi- Tovici, de o „bizantinizare” puternică la nivel aulic —paralelă cu unele influențe scandinave la nivel folcloric—, tradusă în înălțarea unor monu- mente de tip cruciform, bogat împodobite în manieră constantinopolitană sau greacă provincială, dar și cu unele „corecții” aparținînd spiritului slav local, la Kiev, la Cernigov și în alte părți ale Rusiei secolului al Xl-lea. Prelungind acest moment misionar, al secolelor IX—X, misionarismul est-european medieval va juca un rol de prim ordin în vehicularea unor valori și prototipuri culturale — de la planuri arhitectonice specifice (este cazul triconcului atît de răspîndit în evul mediu sud-est european), pînă la stiluri ale picturii murale, la anume norme iconografice și la manu- scrise — dinspre Bizanț spre Balcani, spre țările române și spre Rusia în prima jumătate a mileniului nostru. în sensul convergenței culturale a unor arii diferite — din cea bizan- tină dar și din cea, îndepărtată în timp și spațiu, a „tebaidelor” Orien- tului egipto-palestinian — trebuie înțelese, fiecare cu momentul său defi- nitoriu, cu unele trăsături particulare (tip de viață, de așezare, de lectură), diferitele etape ale monahismului est-european : cel marcat de Clement și de Naum la sfîrșitul secolului al IX-lea și începutul secolului al X-lea în părțile macedonene ale Ohridei și în Bulgaria ; cel cu caracter ascetic pronun- țat, din secolul al X-lea, al lui loan de la Bila, în regiunea Struma-Vardar ; cel din „republica monahală” de la Athos — centru internațional ce prelua tra- diția cenobitică constantinopolitană a prestigiosului focar de cultură de la Studion—care, prin bulgarii de la mănăstirea Zograf în secolul XI, prin rușii de la mănăstirea Sf. Pantelimon și prin sîrbii de la mănăstirea Hilandar în secolul XII, prin românii de la mănăstirea Cutlumuz în secolul XIV va con- tribui hotărîtor la răspîndirea unor norme de viață și de artă monastică în întreaga Europă de răsărit; în sfîrșit, cel din Bulgaria primei jumătăți a secolului al XlV-lea — cu un Grigore Sinaitul la Paroreea și un Teodosie din Tîrnovo la Kilifarevo —, cel din Serbia și din Țara Românească a secolului al XlV-lea reprezentat de Isaia de la Hilandar și de Nicodim de la Vodița și Tismana, cel de la sfîrșitul secolului al XlV-lea și din secolul al XV-lea din Rusia moscovită ilustrat de Serghei din Radonej de la mănăstirea Sf. Treime din Zagorsk, de Ștefan din Perm — misionar cu însemnate rezultate culturale în ținuturile finice păgîne dinspre nord —, de Nil Sorski, doctrinar al ascetismului micilor schituri răspîndite pînă dincolo de Volga și spre Marea Albă. Și iarăși din perspectiva înfruntării celor două misionarisme — cel bizantin și cel occidental — vom aprecia la justa ci valoare realista — chiar www.dacoromanica.ro 9 EUROPA DE EST (II) 189 dacă ambigua, pînă la un punct — politică de opțiune între Est și Vest a noilor state și biserici născute la cumpăna celor două milenii. Dacă înclinarea spre Bizanț va fi în cele din urmă hotărîtoare, pe planul civili- zației, în cu mult cea mai mare parte a creației medievale din aceste părți ale continentului — dacă, în materie spirituală, de pildă, prin recunoaștere bizantină, Bulgaria își va avea în secolul al X-lea un patriarhat autocefal, Rusia kieviană și Țara Românească în secolul al Xl-lea și, respectiv, în cel de-al XlV-lea, un mitropolit grec, iar Serbia și Moldova, în secolul al XlII-lea și în cel de-al XV-lea, cîte un ierarh local în fruntea bisericii lor —, celelalte tendințe politico-culturale — efemere, e drept —, spre Occident, nu trebuie neglijate. Sînt bine cunoscute corespondența și legăturile lui Boris cu papa Nicolae I și cu clerul latin prezent în Bulgaria secolului IX, după cum știute sînt și legăturile Kievului, în secolele X și XI, cu orașele, cu clerul și cu marii feudali ai Germaniei, de unde veneau în arta Rusiei de vest notabile ecouri preromanice, după cum avem în minte puternicele prezențe occidentale — filtrate prin Italia și prin Dal- mația mai ales, dar și pc drumul cruciadelor în secolele XII—XIII —, în Serbia, la nivelul arhitecturii, sculpturii, artelor aplicate, al literaturii ce înregistra aici romanele cavalerești ale lui Tristan și Lancelot,* al obiceiurilor curtene din care nu lipseau jocurile cavalerești, ba chiar și la cel al titulaturii regale, termenul de „kral” descinzînd (ca și maghiarul „kirâly”) din apuseanul „Karolus”, trimițînd la cel mai prestigios suveran al Occidentului (în sfîrșit, în șirul acelorași temporare opțiuni occidentale, de coloratură politico-ideologică, trebuie așezate succesivele „recunoașteri regale”, datorate papilor din secolul XIII, în cazul „vlahului” loniță Asan al Bulgariei — ce apare în corespondența cu Inocențiu al III-lea drept „rex” și „imperator... Bulgarorum et Blachorum” — în 1204, al lui Ștefan Nemanja din Serbia în 1217, al lui Danii Romanovici al Haliciului în 1253). în cele din urmă victoria „modelului bizantin” — nu numai în abia evocatul domeniu ecleziastic, ci în toate compartimentele civili- zației, ale istoriei politice — avea să fie definitivă, prestigiul Constanti- nopolului fiind imens pentru întreaga Europă răsăriteană, pentru popoa- rele slave ce-1 socoteau, prin excelență, „orașul împărătesc” („Țarigrad”), pentru români nu mai puțin. Semnificativ, găsim urmele acestei victorii m titulatura și în simbolica puterii unor conducători din această parte a continentului. Dacă în secolul al IX-lea încă păgînul șef bulgar — „qan” — este echivalent cu <3cpx«ov, la începutul secolului X creștinul și mult bizantinizatul, ca educație, Siineon se proclamă pascXefc „al bulgarilor și al romeilor” ; în secolul XI regii maghiari arpadieni — Andrei I și Geza I — primeau simbolic de la Constantinopol diademe cu imagini în smalț ale unor suverani bizantini, iar cneazul laroslav era amintit ca „țar” într-un grafit din acea Sf. Sofia kieviană ce prelua, iarăși sim- bolic, dîndu-i replica, hramul celui mai important și mai venerabil monu- ment al Bizanțului; în fine, în secolul al XlII-lea, Nemanizii sîrbi, conside- rîndu-se egali cu împărații bizantini, se proclamă ca și aceștia „autocrați”, la mijlocul secolului al XlV-lea Ștefan Dușan este „țar al sîrbilor și al grecilor” — stăpînind, ca și ceilalți „bazilei naționali” care au fost Asenizii bulgari, importante teritorii bizantine —, la finele secolului al XlV-lea domnul Țării Românești Mircea cel Bătrîn — și el, ca și mulți alți voievozi www.dacoromanica.ro 190 EM. CONDURACHI, RAZVAN THEODORESCU 8 români, „domn singur stăpînitor” — își va lua singur, abandonîndu-1 iarăși singur, titlul bizantin de „despot”, în timp ce la începutul secolului al XV-lea, în Moldova, Alexandru cel Bun se va intitula și el „autocrator”, într-unul din ultimele „momente bizantine” autentice din civilizația medievală a Europei răsăritene. „Modelul bizantin” va fi o bine știută realitate în poezia imnică și în muzica liturgică, în hagiografie, în literatura polemică și omiletică din Europa orientală; prestigiul uncialei grecești se va răsfrînge asupra scrierii slave chirilice, portretistica aulică și în general acel „simbol al ortodoxiei” care a fost tot timpul aici pictura murală — fie ea la Stude- nica sîrbă în secolul XIII, fie la Ivanovo în Bulgaria sau la Curtea de Argeș în Țara Românească în secolul al XlV-lea — au fost replici ale artei de nivel imperial din Bizanț; dreptul bizantin, întemeiat pe codifi- carea justinianee a dreptului roman, va fi receptat, mai ales în versiunea sa canonică, în întreaga Europă de est unde a fost foarte răspîndită acea compilație a lui Matei Blastares din Salonic (Syntagma din 1335) ce sintetiza tradiția nomocanonică și dreptul civil bizantin și pe care, de pildă, românii o vor cunoaște în traduceri slavone copiate în Moldova ’într-a doua parte a secolului al XV-lea, lor datorîndu-li-se și răspîndirea ei în secolul al XVI-lea în Rusia lui Ivan al IV-lea. Dar vigoarea și specificul noilor culturi apărute în Europa de răsărit— ținînd adesea de moșteniri străvechi în sfera instituțională sau este- tică — aveau să se constituie în replici locale pline de interes în fața înrîu- ririi prestigioase a Bizanțului, alcătuind unul dintre capitolele de istorie a civilizației, a aculturației, pe care istoricul trebuie să le sublinieze. Suprastructurile de lemn ale palatelor de piatră de la Pliska, ca și preferința arătată aici — cu motivații ideologice, se presupune — pentru vechiul plan arhitectonic bazilica! din Bizanț devenit anacronic în epocă (împrejurare ce amintește, la alt nivel cultural, răspîndirea în Europa estică, pînă în secolul al XV-lea, a Eclogei isauriene din secolul al V 111-lea, culegere de drept civil bizantin condamnată în însuși Bizanțul posticonoclast!), sînt exemple de asemenea replici. Le regăsim în Rusia, în tendința piramidală, deloc bizantină, a numeroaselor cupole de la Sf. Sofia din Kiev, în așa-numitul „bizantinism nordic” al Novgorodului cu logica sa severă sau, dimpotrivă, în decorativismul exuberant al sculpturii parietale în „meplat” orientalizant de pe lăcașurile Vladimir-Suzdahilui, în fildeșurile mai rudimentare, lucrate în materiale mai ieftine, după model bizantin, în ruso-grecescul Chersones sau în caracterul nebizantin al codului kievian „Russkaia pravda”, într-o epocă de rezistență a cutumei în fața pravilei grecești (ecouri ale aceleiași cutume vor fi sezisate, pentru secolul al XlV-lea, într-nn alt cod juridic al Europei răsăritene, de data aceasta foarte tributar Bizanțului, Zăkonik-vl sîrbesc din 1349). Politica „națională” în materie ecleziastică, vădită în lupta pentru obținerea autocefaliei arhiepiscopatului sîrbesc în 1219, a patriarhatului de la Tîrnovo din 1235, în conflictul dintr-a doua jumătate a secolului al XlV-lea a patriarhatului ecumenic din Constantinopol cu cel de la Ped instituit de Ștefan Dușan și cu mitropolia din Suceava sub primii Mușatini ai Moldovei, constituie, nu mai puțin, o altă fațetă a acestei replici est-europene date modelului oferit de Bizanț, în spiritul unor rea- www.dacoromanica.ro 9 EUROPA DE EST (II) 191 lități locale pe care se vor întemeia culturile medievale din aceste părți de lume. De la replica dată unui model cultural bizantin — mai mult sau mai puțin, totuși, în limitele ariei de acțiune a acestuia din urmă — nu era decît un pas pînă la dezvoltarea unor aspecte cu totul particulare civili- zației est-europene, net deosebite, ca spirit, de Bizanț. între acestea un caz merită relevat — unul de natură ideologică, cu implicații literare și artistice însă —, cel al „cultului suveranului”, întîlnit și în Europa cen- trală slavă, și în Scandinavia sau în Eusia, dar neatingînd nicăieri propor- țiile de excepție pe care le înregistra în Serbia. Avîndu-și unele rădăcini precreștine și fiind strîns legat de personalitatea unor „creștină- tori”, a unor întemeietori de stat și de biserică — mai ales în Serbia — , a unor „apărători ai credinței” în înfruntarea cu păgînii, ca nn ecou tocmai al momentului de convertiri din Europa de est sau de înfruntare cu ultimii migratori răsăriteni, „cultul suveranului” avea să cunoască rezistența bisericii oficiale bizantine prin reprezentanții săi în Eusia secolului al Xl-lea, de pildă (cazul cultului cnejilor Boris și Gleb), dar și o popularitate foarte mare în rîndul maselor (în Eusia cultul cnea- ghinei Olga, creștinată la Bizanț în secolul X, cel al cnejilor Vladimir Sviatoslavici, Alexandru Nevski și Mihail de Cemigov, în Boemia cel al ducelui Vâclav, iar în părțile adriatice cel al regelui loan Vladimir din Diocleea). Cit despre amintitul caz sîrbesc, cu excepționala dezvoltare a cultului lui Ștefan-Simion Nemanja, întemeietorul statului, și al lui Sava Nemanja, primul arhiepiscop al Serbiei, el este ilustrat atît pe plan literar, în hagio- grafie și în biografiile regale datorate arhiepiscopului Danilo al II-lea, cît și în cicluri iconografice pictate la Studenica, Mileăeva, Sopocani și Gradac sau în inovații iconografice de tipul „arborelui genealogic al Nemanizilor” întîlnit la GraCanica, Pec și Deăani; la sfîrșitul istoriei Serbiei medievale, im nou cult, cel al „neomartirului” cneaz Lazăr Hrebelianovid, căzut pentru apărarea independenței statului împotriva atacurilor oto- mane de la sfîrșitul secolului al XlV-lea — și ale cărui legături cu Nema- nizii anteriori sînt subliniate în texte de epocă —, ilustrează propensiunea sîrbească către eroizarea cîrmuitorilor, ecouri ale acestui din urmă interes pentru personalitatea cneazului Lazăr fiind regăsite în Țara Eomânească a începutului de secol XVI, unde ele se explică atît prin legăturile voie- vozilor de la Argeș și Tîrgoviște cu ultimii dinaști sîrbi cît și prin climatul de cruciadă antiotomană ce domnea la nord de Dunăre în acel timp. Gustul popular pentru acest cult, explicabil prin mentalitatea medie- vală, prin covîrșitoarea influență ideologică pe care o avea și aici biserica, ne impune a semnala și o altă trăsătură foarte pronunțată a Europei răsăritene, atît a celei slave cît și a celei romanice și a celei greco-bizan- tine în evul mediu. Este vorba de nivelul general „folcloric” — în limi- tele, se înțelege, ale unei creații cu caracter cultural efectiv — al unei hune părți din civilizația de aici, nivel încă prea puțin investigat într-o viziune de ansamblu de istorie culturală. Dacă în Bizanț, odată cu criza secolelor VTTT și IX, un asemenea nivel devine evident — îl întîlnim, de pildă, în lumea monahală iconodulă dixi Capadocia, opusă iconoclastiei aulice, apoi în așezările monastice rupestre din Crimeea și din Caucaz, -din Dobrogea și din Italia de sud, cu o artă uneori arhaică dar plină de www.dacoromanica.ro 192 EM. CONDURACHI, RAZVAN THEODORESCU 10 pitoresc — , pentru restul lumii est-europene o atare perspectivă a istoricului este justificată din nou de unele surse protoistorice și premedie- vale ale civilizației de aici. Tradițiile folclorice slave precreștine — cu idoli de lemn sau de pia- tră înfățișînd divinități ale panteonului slav (Perun, Voios, Svarog), cu cultul soarelui sau al calului, cu preferința pentru o anume cromatică regăsită, de pildă, pînă în arta populară rusă sau bulgară — ș-au întîlnit, în secolele IX—XI, cu înflorirea unei literaturi liturgice, în limbă verna- culară, în speță în vechea slavă încă nediferențiată pînă către secolul al Xll-lea în Moravia și în Boemia, în Croația, în Bulgaria, în Rusia, ceea ce a facilitat înflorirea unei culturi la nivel popular pe care Occidentul latin nu o cunoștea încă. Acest proces în care au fost prezente și toleranța— foarte realistă din punct de vedere politic și cultural, dar și foarte relativă în plan teoretic — a misionarismului bizantin față de limbile vemaculare, neaderarea Bizanțului secolului al IX-lea la așa-numita ,,erezie trilingvă” (conform căreia doar ebraica, greaca, și latina puteau avea calitatea de limbi liturgice) și înflorirea unei literaturi slave chirilo-metodiene de mare prospețime și valoare literară (secolele IX—X) întemeiate pe dialectul slav din părțile orașului balcanic bilingv ce era Salonicul sau apariția celor două alfabete slave avînd la bază minuscula și unciala greacă — mai complexa scriere glagolitică și mai simpla, dar foarte răspîndita, scriere chirilică — a dus, dincolo de teoria medievală a caracterului „revelat”, superior, al literaturii slave, la o realitate culturală de mare însemnătate o realitate exprimată în crearea unor legături, a unor drumuri de difuziune a manuscriselor slave din secolele IX, X și XI, între Europa centrală și est- centrală pe de o parte și Peninsula Balcanică (Croația) pe de alta, între aceasta din urmă și Rusia (între Kiev și Bulgaria), în înflorirea celor două școli „lite- rare” slave mai importante : cea dintîi, în prima jumătate a secolului al X-lea la Preslav, constînd în adaptări slave după opere bizantine (cazul $es£odne«-ului lui loan Exarhul) sau în apologii ale literelor slave (Constantin din Preslav sau anonimul călugăr supranumit Hrabr), cea de a doua, în secolele XI și XII la Kiev, cu opere ce împleteau limba vorbită cu aceea de cultură și în centrul cărora stă conștiința însemnătății creștinării rușilor (panegiricul mitropolitului Ilarion pentru cneazul Vla- dimir, Cronica veche rusă cu feluritele sale redacții) i-au cu așa-numitele „bîline” celebrînd eroi ai apărării Rusiei împotriva năvălitorilor păgîni (Ilia Muromeț, Dobrînea Nikitici, AJioșa Popovici). Același nivel folcloric, cu întrepătrunderi în sfera culturii feudale, în artă, în viața spirituală, în literatură, va fi regăsit în lumea slavă ca și în aceea bizantină, ilustrat de mult discutați! „stecci” din Bosnia secolelor XTTȚ —XV — exemplare de sculptură funerară cu simboluri și reprezentări geometrice și animaliere, cosmogonice, heraldice, cinegetice, coregrafice —, de gustul pentru cărțile populare (Varlaam și loasaf, romanul lui Alexandru după Pseudo-Callisthenes, Fiziologul, Digenis- Akritas), pentru scrierile apocrife cu conținut apocaliptic, eșchatologic, mult citite în medii eretice pauliciene și bogomile, în Bulgaria secolelor X—XI, ajunse în Rusia secolului XII (Cartea lui Enoch, Apocalipsul lui Baruh, Viziunea lui Isaia, cu analogii în Occidentul european unde asemenea scrieri erau mult prețuite în secolele dinaintea lui Danteîncă) — sau pentru încercările de istorie universală de la facerea lumii, așa-nu- www.dacoromamca.ro 11 EUROPA DE EST (II) 193 mitele cronografe, cu prototipuri grecești traduse în slavă în Bulgaria și în Rusia secolelor X—XII precum cele datorate bizantinilor loan Malalas și Georgios Hamartolos, apreciate încă, la nivel „folcloric” — dar în sfera creației culte, se înțelege — în sud-estul european al epocii premoderne (în țările române, de pildă). Cu toate elementele specifice fiecăreia dintre cele două subzone ale Europei răsăritene și fiecăreia dintre regiunile ce le compuneau la începutiil evului mediu, se poate afirma că Imperiul bizantin a conferit pînă către sfîrșitul secolului al XH-lea — mai exact spus în timpul maximei exten- siuni teritoriale a Bizanțului sub bazileii din dinastiile macedoneană și comnenă — o certă unitate acestei jumătăți a continentului. Expansiune?, culturală bizantină prin centrul de difuziune care era Constantinopolul se făcuse pînă în cele mai îndepărtate provincii și dincolo de frontierele imperiale ajungînd, în sfera artei sau în aceea ecleziastică, pînă în Gotland și în Rusia septentrională, pînă în Ungaria de sud și în Transilvania, pînă în Caucaz, în Italia și în Eranța meridională. Către 1200 însă, multiplii factori sociali, politici și economici asupra cărora nu este locul a insista aici și a căror rezultantă avea să fie, în primii ani ai secolului al XlII-lea, temporara dezmembrare a imperiului, au dus la o anume solidaritate pro- vincială a forțelor centrifuge față de Constantinopol, la conturarea unor școli regionale în materie de artă (cazul Macedoniei la sfîrșitul seco- lului al Xll-lea), ca un preludiu imediat al nașterii acelor „școli naționale” — evident, cu evaluarea nuanțată a termenului în parametru medievali — care în secolul XHI vor caracteriza peisajul civilizației est-europene lip- site acum de un punct central și unificator precum capitala Bizanțului. Deosebite întrucîtva sub aspect doctrinar și religios încă din seco- lele IV—V, mult diferite în acest din urmă domeniu în secolul al IX-lea dar tolerante reciproc pînă la „marea schismă” și la începutul cruciadelor în secolul XI, Occidentul latin și Orientul bizantin aveau să ajungă la înfruntarea decisivă de la începutul secolului XIII, secol care, pe plan politic, a însemnat începutul unei ofensive catolice împotriva ortodoxiei la cele două margini, de miază-noapte și de miază-zi, ale Europei răsări- tene, în ținuturile baltice și la Bosfor — iar între ele, la Dunărea der Jos, în Rusia haliciană și în Balcani —, ca și apariția de noi state aici, imperiul latin de Constantinopol, imperiul bizantin de la Niceea, suveranitățile bizantine și slave din Sud-estul european (Epir, Bulgaria, Serbia); ca un reflex, pe planul culturii aceasta a dus nu numai la știuta conturare a „școlilor naționale” bulgară, sîrbească sau rusească, ci și la o netă separare „stilistică” între cele două părți ale Europei unde triumful stilului gotic și cel al stilului paleolog nu mai lăsa prea mult loc unor aspecte comune Apusului și Răsăritului, aspecte întîlnite în epoca anterioară (este vorba de certele apropieri între arta carolingiană sau preromanică și arta bizantina în secolele IX—XI sau între stilizarea și elansarea comnenă și elemehte stilistice ale romanicului și goticului timpuriu). La această separare între Orient și Occident, în același crucial secol XIII, aveau să contribuie și cuceririle mongole de la mijlocul veacului —prelungite ca efect și stăpînire, în unele zone ale Balcanilor, la Dunărea de Jos și în Rusia pînă dincolo de 1300 —, care, în ciuda asigurării unor contacte susținute, comerciale și chiar confesionale, între Europa și Asia, a circulației unor meșteri occidentali pînă în Karakorum și a unor monede www.dacoromanica.ro 194 EM. CONDURACHI. RAZVAN THEODORESCU 12 indiene pînă în Moldova secolului al XlV-lea, a constituit o stavilă în- semnată în calea dezvoltării politice și culturale a Europei răsăritene. Eămasă însă în contacte strînse cu Occidentul catolic la toate hotarele sale cu acesta — în Dalmația unde plastica italiană romanică și-a pus o amprentă decisivă asupra monumentelor din Trogir, Kotor, Split și Dubrovnik pînă în secolul al XlV-lea, în zona pontică, în aceea egeeană și a Mediteranei orientale, unde îndeosebi neguțătorii, seniorii și clericii venețieni și genovezi au întreținut, odată cu secolul al XlII-lea, din Cri- meea pînă în Dobrogea și pînă în arhipelagul grecesc, un climat de cultură sincretică, occidentalo-bizantină, în Transilvania ctitoriilor cneziale românești și în părțile polono-baltice în secolele XIII—XIV sau la Nov- gorod în secolele XIV—XV —, Europa răsăriteană va cunoaște acum, la nivelul politicii și al ideologiei, la cel al creației literar-artistice din secolele XIII și XIV, o suită de „autonomizări” și „independențe” traduse în cîteva creații statale proprii: al doilea „țarat” bulgar, cel al Asenizilor, statul sîrbesc, cnezatul Moscovei — toate acestea trei prevalîndu-se și de o „descendență” locală, în spiritul unei autentice „translatio” medie- vale, din primul stat bulgar, din regatul Diocleei sau din cnezatele Kie- vului și Vladimirului —, iar în spațiul românesc voevodatul autonom al Transilvaniei și cele două țări românești extracarpatice, Moldova și Mun- tenia, ce profitau fie de criza traversată de Bizanț la începutul secolului al Xlll-lea, fie de aceea a regatului arpadian al Ungariei și a Hoardei de Aur către sfîrșitul aceluiași veac. De asemenea, secolul al XlII-lea este cel în care criza ce a provocat dezmembrarea Bizanțului și pierderea tem- porară a capitalei imperiului în favoarea „latinilor” a constituit începutul unui autentic patriotism grec ortodox care stă la baza „marii idei” etnice („Megali Idea”) a iluminismului modern; încă din prima jumătate a secolului al XlII-lea, în epoca imperiului din „Noua Eomă” care era Niceea, termenii de "EĂZaț, "EXXvjv și rpaixoț sînt tot mai frecvenți, se dezvoltă gustul pentru antichitatea greacă și romană — evocate, între altele, de împăratul Theodor II Lascaris pe ruinele Pergamului sau de mitropolitul Atenei Mihail Choniates în fața Earthenonului —, ecourile acestei atmosfere de emulație antichizantă, cu rațiuni politice precise ce opuneau marea tradiție greco-romană a Bizanțului „barbariei” occiden- tale, regăsindu-se și în pictura murală și de manuscrise din secolul XIII, acestea din urmă inspirate, indirect, din cele romano-bizantine. Avea să fie dat ultimelor două secole de istorie bizantină, al XlV-lea și al XV-lea — atunci cînd „elenismul” bizantin, a cărui redeșteptare avea premize în epoca anterioară, înregistra culmea afirmării sale ca o echiva- lență a unei epoci de „renaștere”, de âvapîwaiț, dar și de contradicții, de iminentă prăbușire a imperiului și a culturii sale simbolizate acum de un Gemisthos Plethon, umanistul de la Mistra —, să reprezinte și epoca unei anume certe uniformizări culturale la nivelul său superior. Ne aflăm de fapt înaintea unei „maniere” culturale, a unei „standardizări” în icono- grafie și în literatură, realizările cele mai notabile ale timpului, deopotrivă cu cele de serie, stînd la temeiul creației culturale post-bizantine ce prelua principalele cîștiguii ale epocii paleologe. După sporirea de genuri literare și de teme iconografice din secolul XIII, cultura bizantină paleologă va atinge punctul cel mai de sus al evo- luției sale către primele decenii ale secolului al XlV-lea, prin istorici ca www.dacoromanica.ro 13 EUROPA DE EST (II) 195 Pachymeres, prin personalități politico-culturale ca Metochites, prin pic- tura și mozaicurile unor ctitorii din cele două mai însemnate centre cul- turale ale imperiului, precum biserica mănăstirii Chora din Constantinopol (azi Kahriâ Djami) și cea a Sf. Apostoli din Salonic. Eleganța căutată, rafinamentul coloristic, narația cuprinsă în limitele unor frize dominate de dinamismul formelor, gustul pentru apocrif ca și neliniștea eschatolo- gică, enciclopedismul ca și melancolia unui sfîrșit de „ciclu cultural” sînt specifice acum stilului constantinopolitan a cărui înrîurire covîrșitoare avea să atingă, într-a doua jumătate a secolului al XlV-lea și la începutul celui de-al XV-lea, Argeșul voievozilor munteni și Moscova marilor cneji; în același timp, arhitectura bizantină finală va avea drept trăsături co- mune pitorescul, gustul pentru asimetrie, pentru mișcarea și pentru poli- cromia paramentelor, ilustrate de monumente din Constantinopol și din Bulgaria pontică (Mesembria), din Macedonia și de pe valea Moravei, ultima dintre trăsăturile amintite avînd aproape un caracter „interna- țional” în epocă, regăsind-o pînă în arta islamică și în aceea a goticului „de cărămidă” din spațiul polono-baltic. Am folosit termenul de „internațional” tocmai pentru a sublinia — dincolo de fireștile trăsături „naționale” de care s-a vorbit undeva mai sus — ideea unei largi unități culturale a secolelor XIV —XV în aria bizan- tină, în întreaga Europă orientală, unitate pe care cucerirea otomană, prin determinarea unor statute politice și culturale diferite, la sud și la nord de Dunăre, o va spulbera. Este vorba de „internaționalismul” medie- val tîrziu al Europei răsăritene — comparabil ca fenomen și perfect con- temporan ca epocă cu ceea ce era în Occidentul european „goticul inter- național” aristocratic și aulic —, manifest, de altminteri, în cele două subzone, cea sud-est europeană și cea rusească, la nivelul unei elite cultu- rale bizantine și slave, într-o epocă de criză și de „manieră” a civilizației de aici. S-a vorbit, în această perspectivă, de un „internaționalism mo- nahal”, de un „ascetism internațional”, de o „Internațională isihastă” chiar (Alexandru Elian), al căror spirit e regăsit deopotrivă în literatură, în plastică, în speculația teologică. Prăbușirea unor state balcanice la sfîrșitul secolului al XlV-lea — cel mai notabil fiind cazul Bulgariei — avea să determine și pe plan cul- tural fenomenul emigrației sud-dunărene în țările române și în Busia, purtînd aici scriitori, oameni ai bisericii, manuscrise, stiluri artistice și tradiții politico-culturale ale ținuturilor ocupate de turcii otomani. Ne aflăm în epoca în care, de pildă, psaltiri bulgare de secol XIV — copiate după modele bizantine din secolul al Xl-lea — ajung în Rusia influențînd texte similare de aici, în care înrîuriri ale picturii sîrbești de pe valea Moravei se resimt la Kovalevo, în nordul rusesc, către sfîrșitul secolului al XlV-lea, în care pictori din Constantinopol lucrează la Novgorod și la Moscova înainte și după 1400, iar influențe artistice bizantino-balcanice ajung pînă în sudul Poloniei și în Lituania, în toate aceste cazuri legătura ariei sud-slave cu aceea slavă de răsărit sau de apus făcîndu-se și prin mijlocirea ținuturilor românești ce au participat, cu accente proprii, la „internaționalismul” Europei răsăritene. Un spor incontestabil în acest caracter unitar și internațional al culturii Europei de răsărit în secolele XIV—XV l-a adus isihasmul, doc- trină cu origini în mistica bizantină a secolelor X—XI, teoretizată mai www.dacoromanica.ro 2—C.2312 40 196 EM. CONDURACHI, RÂZVAN THEODORESCU 14 apoi de un Grigore Palamas, traducînd în concepte tradițiile monahis- mului bizantin; intr-un moment de multiplă criză politică și spirituală a Bizanțului — amenințat de turci, de războaie civile și răscoale —, isihas- mul palamit devenea doctrină oficială a ortodoxiei, opunîndu-se elenis- mului profan al cărturarilor și al unor oameni politici din imperiul bizan- tin, apropiindu-se de sensibilitatea, de nivelul de receptare intelectuală al unei lumi străbătute de erezii, marcată de flageluri și amenințări de tot felul (trebuie menționat, în acest context, că speculațiile isihaste pe marginea „luminii necreate”, interesul pentru psihologia individuală, au avut notabile ecouri în arta est-europeană a timpului). Difuziunea culturală isihastă la nivel balcanic — prin călătorii și prin învățătură doctrinară —, în Bulgaria, la Athos și Constantinopol, în secolul al XlV-lea, de către un Grigore Sinaitul, un Teodosie din Tîr- novo și mai ales un Eftimie din Tîmovo — acesta din urmă o figură de prim plan, patriarh bulgar și reformator cultural prin campania sa de re- vizuire a traducerilor slave după originale grecești și de paseistă revenire la gramatica și ortografia epocii chirilo-metodiene, prin opera sa hagio- grafică, prin corespondența sa particulară (între altele, cu întemeietorul monahismului românesc, balcanicul Nicodim) — constituie o primă etapă a acestui internaționalism cultural, cantonat deocamdată la subzona sud-est europeană. Curînd însă, secolul al XV-lea — prin cunoscute eveni- mente ce au dus la prăbușirea ultimului despotat sîrbesc, a statelor bi- zantine din Balcani și a Bizanțului el însuși — avea să adauge și subzona rusească în acest circuit, drumul unor cărturari balcanici ducînd frecvent spre această parte a Europei orientale. Vom înregistra acum, în noul peisaj intelectual sud-est european, colaborarea unor oameni de cultură și ai bisericii, de origini diferite, în regiuni diferite, la o aceeași operă de salv- gardare a tezaurului cultural bizantino-balcanic al epocii anterioare: bulgarul Constantin din Kostenec era activ în Serbia scriind, între altele, biografia unui despot de aici, bizantinul sîrbizat Dimitrie Cantacuzino scria viața celui mai important sfînt bulgar, iar sîrbul Pahomie pe aceea a unor sfinți ruși, în timp ce balcanicul Grigore Țamblac, cel ce a adus manuscrise sud-slave în Rusia și a fost cel mai fidel păstrător al tradiției culturale eftimiene, reprezenta prin întreaga-i carieră — stareț la Deăani în Serbia, reprezentant al patriarhiei constantinopolitane în Moldova, mitropolit de Kiev și de Moscova, participant la conciliul de la Constanța — o figură într-adevăr internațională a Europei de răsărit, comparabilă, prin călătorii și prin cultură, acelor cosmopoliți reprezentanți ai civilizației occidentale pe care Huizinga i-a evocat într-o carte pînă azi memorabilă. Și pentru a spori cosmopolitismul acestui univers est-european trebuie amintit și caracterul aulic, aristocratic, al picturii secolelor XIV—XV așa cum este știut în părțile sud-est europene în cele trei arii de ultimă înflo- rire politică independentă — țaratul de Tîmovo, Serbia nord-estică și despotatul Peloponezului —, o artă ilustrată la Ivanovo, la Manasija și Kaleniâ, la Mistra (Pantanassa, Peribleptos), printr-un spirit antichizant de tradiție elenistică, prin savant conținut teologic, prin grație, strălucire și eleganță curteană, toate aceste trăsături trimițînd, în cealaltă subzonă a Europei orientale, în Rusia, la opera plină de esențializări, do umanitate www.dacoromanica.ro 15 EUROPA DE EST (II) 197 și mare finețe, de suavitate melodică, a pictorului și iconarului Andrei Rubliov, autor al unei „Troițe” din cel de-al treilea deceniu al secolului al XV-lea, operă considerată printre cele de vîrf ale artei europene de la sfîrșitul evului mediu. UMANISMUL, BAROCUL ȘI LUMINILE ÎN „BIZANȚUL DUPĂ BIZANȚ” Cucerirea turcească a Peninsulei balcanice în cursul secolului al XV-lea ducînd, spre deosebire de cazul peninsulei anatoliene, la o islamizare religioasă și la o turcizare lingvistică cu caracter periferic doar, neesen- țiale în ansamblul sud-estului european (cu enclave în Tracia, Macedonia, Tesalia, Bulgaria, Creta și mai ales în Albania și Bosnia), a determinat pe multiple cai și preluarea unei foarte importante părți a moștenirii bizan- tine de către noul Imperiu otoman (cel mai vizibil, poate, este această împrejurare în arta turcă, unde primul stil otoman propriu-zis, cel așa- numit „de Brusa”, se afla în plină tradiție bizantină, cele dintîi moschei din Constantinopolul devenit Stambulul turcesc fiind ridicate, pînă la începutul secolului al XVI-lea, tocmai în acest stil). Trebuie adăugat faptul că începînd cu mijlocul veacului al XV-lea — și pentru aproape patru secole — înlocuirea bazileilor din Constantinopol prin sultanii din Stambul, a imperiului creștin ortodox prin acela, multi- național, musulman al otomanilor — socotit de unii contemporani drept succesor legitim al celui dintîi — a însemnat pentru o parte a Europei răsăritene (ne referim la ținuturile balcanice, cu iradieri dincolo de acestea) conturarea unei noi unități culturale purtînd o puternică pecete orien- talizantă, cu toate minusurile pe care le-a implicat constant autoritatea unei feudalități militare și conservatoare precum aceea ce a dominat imperiul turcesc, în sfera structurilor politice, economice și sociale; o asemenea, relativă, unitate de civilizație este recognoscibilă în Balcani, la nivel urban mai ales, din sfera obiceiurilor pînă în aceea a artizanatului, ea neexcluzînd de fapt și un anume spirit de toleranță pe plan confesional, ceea ce explică parțial posibilitatea unor manifestări cultural-religioase ale popoarelor supuse de-a lungul lungii epocii a Turcocrației (cazul cel mai notabil fiind cel al grecilor din capitala imperiului). Din punctul de vedere al civilizației Europei orientale la sfîrșitul evului mediu și la începutul epocii moderne, împrejurarea fundamentală că țările române nu au fost atinse de ocupația otomană, dezvoltîndu-se în limitele unei autonomii politice și a unei independențe culturale ce s-a manifestat în tot decursul epocii așa-numite „postbizantine” (secolele XVI—XVIII), că s-a menținut situația de independență pe care au avut-o față de Sublima Poartă unele insule grecești posesiuni ale Veneției și, mai ales, marele cnezat al Moscovei — devenit Rusia țarilor din secolele XVI—XVII, mai apoi Rusia imperială a secolului al XVIII-lea —, a fost aceea care a determinat în chip hotărîtor întregul curs al dezvoltării literare, artistice și ideologice în ceea ce Nicolae lorga a numit, cu o expresie anto- logică, „Bizanțul după Bizanț”, în preluarea tradițiilor patronajului cul- tural bizantin, sîrb și bulgar al epocii medievale de către voievozii români de la București și Iași, de către negustorii greci din diaspora, de la Veneția, și nu în ultimul rînd, chiar dacă mai tîrziu, de către țarii moscoviți. www.dacoromanica.ro 198 EM. CONDURACHI, RĂZVAN THEODORESCU 16 După dramaticul moment al cuceririi turcești a Constantinopo- lului în 1453, sigur cel mai însemnat eveniment al sfîrșitului de ev mediu, cu ecouri în conștiința publică a Occidentului și mai ales, în estul conti- nentului (unde au circulat pe această temă versiuni balcanice ale unei scrieri rusești din secolele XV—XVI Povest o Țari grade atribuită lui Nestor Iskander, ca și „Memoriile unui ienicer” ale lui Constantin din Ostrovica); după multiplele planuri de cruciadă concepute de umaniști apuseni, dar și după unele izolate și utopice proiecte de unire a Islamului cu creștinismul de felul celui datorat lui Gheorghe din Trapezunt la mijlocul secolului al XV-lea; după ficțiunile cavalerești occidentale cu caracter cruciat privind călătorii ,,en Honguerie et en Turquie”, singurele acțiuni antiturcești efective s-au datorat, în secolul căderii Constantino- poiului, unor conducători români: este vorba de voievodul Transilvaniei devenit regent al Ungariei, românul lancu de Hunedoara, de voievodul Țării Românești Vlad Țepeș — din care literatura medievală și modernă apuseană a voit a face un celebru personaj, Dracula —, în sfîrșit, de voie- vodul Moldovei Ștefan cel Mare, cel care, ca un simbolic continuator ideo- logic al operei bizantine a bazileilor, punea să fie înfățișat, într-o frescă murală de la biserica dinPătrăuți, în 1487, un episod semnificativ din legenda primului împărat creștin Constantin cel Mare — patron de cruciadă pretutindeni în Europa medievală — și punea să fie copiat în zbornice de la Putna „Panegiricul” aceluiași Constantin cel Mare scris cu un veac înainte, la sud de Dunăre, de către Eftimie din Tîrnovo. Rezistența antiotomană avea să fie pe planul civilizației, ca și pe cel al politicii, un leit — motiv al secolelor XVI și XVII atît în țările române cît și în unele regiuni balcanice cu un statut asemănător — este vorba de sfera adriatică și în primul rînd de Raguza —, în cultura medievală finală din Moldova și Țara Românească, ca și în aceea a Renașterii dalma- tine. Reprezentarea dușmanilor islamici — turci și tătari (alături și de alți neortodocși, armeni, evrei, „latini”, cărora în Rusia și Ucraina aveau să li se adauge alte categorii confesionale și etnice) — în scena „Judecății de apoi”, în pictura exterioară a Moldovei epocii lui Petru Rareș și a urmașilor săi imediați — la Voroneț, în 1547 —, sau aceea, cu cîțiva ani mai devreme, pe lespedea sa funerară de la Curtea de Argeș, a însuși voievodului muntean Radu de la Afumați, în luptă împotriva „agareeni- lor” ; ecourile campaniilor antiotomane, cu răsunet balcanic și european, ale primului realizator al unității politice românești, Mihai Viteazul, la sfîrșitul extrem al secolului al XVI-lea, în diferite cronici, cea a ro- mânului Teodosie Rudeanu, cea a silezianului Balthasar Walter, cea a grecului Stavrinos; scrierile unor eminenți reprezentanți ai literelor din Croația și Dalmația — Rugăciunea împotriva turcilor și epopeea anti- otomană Judita a lui Marko Marulid din Split în secolul al_ XVI-lea sau poemul epic Osman al poetului raguzan Ivan Gundulid la începutul secolului al XVII-lea —, sînt doar cîteva exemple ale culturii militante, în haină plastică sau literară, încă medievală sau deja renascentistă, ale unui interes constant pentru lupta de cîștigare a independenței, pentru istorie și pentru patrie al contemporanilor cei mai luminați, aceste năzuințe devenind o componentă de civilizație modernă, îndeosebi în Sud-estul european, în condițiile permanentei înfruntări, fățișe sau indirecte, cu dușmanul politic de alt neam, de altă credință, de altă tradiție culturală. www.dacoromanica.ro 17 EUROPA DE EST (II) 199 Alături de afirmarea unei independențe politice și culturale sud-est europene înaintea ofensivei Islamului, un alt fenomen specific epocii va fi cel al preluării moștenirii imperiului bizantin de către suveranii sin- gurelor state nesubjugate de Semilună în Răsăritul european : domnii români și marii cneji, mai apoi țarii ruși. în ceea ce îi privește pe aceștia din urmă — promotori ai centralizării statale în jurul Moscovei, princi- palul centru politic al Rusiei de nord-est, o dată cu Ivan al IlI-lea, Vasile al IlI-lea și Ivan al IV-lea —, trebuie spus că sfîrșitul secolului al XV-lea și începutul celui de-al XVI-lea este momentul istoric în care prinde contur definitiv cunoscuta teză ideologică ce echivala Moscova cu cea de ,,a treia Romă”. Avînd un caracter ecleziastic accentuat, cu rădăcini mai vechi în ruptura dintre biserica rusească și cea din Constantinopol în epoca conciliului de la Florența-Ferrara în prima parte a secolului al XV-lea, această idee cu adinei nuanțe teocratice și „mesianice” apare limpede exprimată, între altele, în 1492 cînd pentru mitropolitul rus Zosima marele cneaz Ivan al IlI-lea — suveran ce se socotea egal cu monarhii europeni cu care intrase în legătură, prin Germania și prin Italia mai ales, ca și prin căsătoria-i cu o descendentă a Paleologilor, crescută în preajma Sf. Scaun — era un „nou Constantin”; două decenii mai tîrziu, în 1511, o celebră scrisoare a călugărului Filotei de la mănăstirea Eleazar din Pskov afirmă răspicat că „a treia Romă” de pe rîul Moscova este moștenitoarea definitivă a celorlalte două, de pe Tibru și de pe Bosfor, doctrină ce ex- plică unele împrejurări ale evului mediu final rusesc. Ea ajută să se înțe- leagă mai bine atît sensul proclamării ca „țar” — așadar, „caesar” —, în 1547, a lui Ivan al IV-lea — în contextul unei politici absolutiste binecu- noscute al cărei doctrinar a fost un Ivan Peresvetov ce oferea drept model stăpînului său pe voievodul Moldovei Petru Rareș —, cît și apelul rusesc la tradițiile culturale bizantine — vădit, între altele, în aducerea în Rusia a lui Maxim Aghioritul, traducător de cărți grecești și campion al ideii de cruciadă împotriva turcilor — sau la formele exterioare ale „suveranității” din Bizanț (avem în minte însemnele puterii cînnuitorilor ruși din secolele XV—XVII, anume „sphaira” bizantină echivalentă cu ,,globus”-ul occidental). încununarea acestei politici de continuare a tradițiilor Bizanțului defunct avea să fie crearea în 1589 a patriarhatului Moscovei — al cincilea și ultimul în succesiunea medievală a patriarha- lelor Orientului —, cu un rol decisiv pe plan cultural și politic în tot cursul secolului al XVII-lea. Treptata deschidere a Rusiei către Apus în secolele XVI—XVII — navigatori englezi, călători germani și danezi, suedezi și olandezi ajung la țărmurile septentrionale ale Rusiei, îi străbat întinderile mergînd către „Tartaria” (Siberia), descriu pe larg aceste ținuturi, obiceiurile, oamenii și monumentele lor (Sigismund von Herbestein și Adam Oelschlăger zis Olearius sînt cei mai cunoscuți dintr-un lung șir de asemenea autori) —, apariția unor colonii străine la Moscova, ca și începutul propriu-zis al occidentalizării culturale sub primii Romanovi, aveau loc în condițiile unor înfruntări politice și militare cu unii vecini apuseni și, mai ales, ale unor ciocniri confesionale dintre ortodoxia rusească și catolicismul polon, biserica determinînd în fapt, mai mult chiar decît în alte părți ale Europei răsăritene, întreaga dezvoltare intelectuală a Rusiei de după 1600. Faptul a fost deosebit de evident în prima jumătate a secolului al XVII-lea, www.dacoromanica.ro 200 EM. CONDURACHI, RAZVAN THEODORESCU 18 atunci cînd patriarh moscovit era Filaret, tatăl țarului Mihail Feodoro- vici, și cînd mitropolit de Kiev era vlăstarul unei familii voievodale româ- nești, Petru Movilă, creator al unei academii teologice, după model occi- dental, cu care a avut contacte generația celor ce vor fi elemente de bază în vasta reformă politică, socială și intelectuală a Rusiei din timpul lui Petru cel Mare. Nu mai puțin, rolul fundamental al instituției ecleziastice în Rusia secolului al XVII-lea a fost limpede vădit atunci cînd, în timpul patriarhului Nikon, inițiativa de revizuire a textelor slave de cult după originale grecești a dus la vestita mișcare a „Raskol” -ului, începută în anii ’60 ai amintitului veac, sub conducerea protopopului Avakum, expresie a unei reacții autohtone cu rădăcini în ascetismul medieval rusesc al seco- lelor anterioare (consunînd, de asemenea, cu unele forme de angoasă ale crizei intelectuale europene contemporane din Occident de felul jan- senismului francez și al pietismului german), la nivelul unui cler țărănesc puțin instruit și opus inovațiilor culturale, cu motivații ideologice și istorice reluate, pe alocuri, de slavofilismul secolului trecut. Sfîrșitul veacului al XV-lea și începutul celui de al XVT-lca au însemnat pentru întreaga Europă răsăriteană momentul unor legături sus- ținute cu Occidentul germanic al goticului final și cu acela al Renașterii italiene. Aceste legături au contribuit substanțial la conturarea unui „umanism aulic” est-european, superficial dar strălucitor, echivalent al unor forme plastice renascentiste înnoitoare și exuberante dar cantonate strict la sfera morfologicului și a decorativului, fără aderențe la nivelul structurilor din cîmpul artelor vizuale. Găsindu-și premizele într-un anume umanism latin al secolelor XIV—XV, cu caracter internațional, din Europa central-răsăriteană, cu ecouri în Balcani (Polonia, Ungaria, Croația, Dalmația), această nouă realitate culturală est-europeană, întreținută de contacte cu principalele centre umaniste și renascentiste ale Occidentului, s-a manifestat diferit și în funcție de structurile sociale pe care le angrena : lumea urbană a Poloniei, de pildă, s-a orientat precumpănitor către orașele Germaniei și ale Țărilor de Jos, de la disciplinele universitare pînă la arhitectură și sculptură (în acest context, de pildă, poate fi înțeleasă atenția acordată în universitatea cracoviană nominalismului filozofic, astronomiei și matema- ticii, sau poate fi înțeleasă, tot pentru Cracovia, creația plastică a unui Veit Stoss), în timp ce lumea seniorială și cea a curților regale sau episco- pale din Ungaria și Polonia, mai departe chiar, din Balcani și din Rusia, s-a îndreptat vădit către sursele italiene. Din Italia vor veni în regatul ungar, în secolul al XV-lea, înalți ierarhi protectori ai culturii, la Vesz- prem, Kalocsa și Oradea (Branda Castiglione, Giovanni da Buondelmonte, Andrea Școlari); tot de aici vor veni, în vremea mecenatului cultural remarcabil al lui Matei Corvin și al Beatricei de Aragon, cronicari, precum Antonio Bonfini sau artiști ce-au lucrat la Buda și Visegrad, la Eszter- gom și Pecs, iar în Polonia lagellonilor, la sfîrșitul secolului al XV-lea și în prima parte a celui următor, umaniști ca Filippo Buonaccorsi, sculptori și arhitecți ca Franciscus Fiorentinus și Bartolomeo Berecci. Pe de altă parte, sub influența precumpănitoare a Italiei, vor fi construite în primele decenii de după 1500 monumentele reprezentative ale noii epoci care au fost capelele Bakocz din Esztergom, Laz 6 din Alba lulia și cea a regelui www.dacoromanica.ro 19 EUROPA DE EST (II) 201 Sigismund I din Cracovia; în legături strînse cu Italia, cu universitățile și cu literatura acesteia vor sta — chiar dacă exprimînd de fiecare dată nivelul cultural înalt, doctrine și idealuri ale Europei de răsărit — oameni de știință precum Copernic, poeți ca Jan Kochanowski, oameni de stat ca Jan Zamoyski — cel care a conceput unul dintre puținele ,,orașe-ideale” ale continentului, de puternică amprentă plastică și ideologică renascen- tistă, la Zamoâd (Polonia meridională) —, cronicari ca Jânos Thuroczy sau teoreticieni ai statului, ai toleranței confesionale și ai egalității oame- nilor ca Andrzej Frycz-Modrzewski (Modrevius), aceștia doi din urmă reprezentînd în grade diferite o anume vîrstă a înfloririi culturii și menta- lității nobiliare din Europa central-răsăriteană la sfîrșitul evului mediu și la începutul epocii moderne. Trebuie adăugate acestei atmosfere de Eenaștere apuseană transpusă în răsăritul Europei realitățile secolelor XV—XVI din extrema sudică a vastei regiuni pe care o discutăm, anume din Creta, unde sînt înregis- trate în artele plastice, dar mai ales în literatură, forme și conținuturi de Eenaștere italiană, firesc ajunse aici prin intermediul Veneției (exem- plare sint scrierile lui Marinos Falieros, Giorgios Kortatzis și ale lui Kor- naros cu al său Erotocritos menit unei lungi cariere sud-est europene), ca și din Dalmația, unde orașe ca Trogir sau Dubrovnik erau autentice nuclee de cultură umanistă și de unde porneau către Italia nu puțini creatori rămași în istoria artei peninsulare cu indicarea calității lor etnice sud-slave (Francesco Laurana „il Schiavone”, Juraj Culinovid sau Giorgio „Schiavone”, Andreja Medulic sau Andrea „Schiavone”). Această din urmă împrejurare ne atrage atenția și asupra importantului contingent de umaniști și artiști de origine sud-est europeană activi în Eenașterea Euro- pei est-centrale și Occidentale, îndeosebi în cadrul regatului ungar dinainte și de după dezastrul de la Mohâcs : un Jânos Vitdz — croat din Sredna, în- temeietor la Bratislava alunei „academii” la sfîrșitulsecolului al XV-lea —, un lannus Pannonius — croatul Ivan Oesmicki, poet de nuanță ovi- diană, legat de umaniștii italieni, ajuns episcop de Pâcs —, un Giovanni Dalmata — de fapt sculptorul din Trogir Ivan Duknovid —, în sfîrșit, un Nicolaus Olahus, umanistul de origine română, corespondentul extrem de învățat al lui Erasmus din Eotterdam, ajuns arhiepiscop primat al Ungariei, ce a scris despre originea latină și despre unitatea neamului său de la Carpați și Dunăre. Eeceptarea morfologic-decorativă a Eenașterii italiene în Europa est-centrală și răsăriteană a secolelor XV —XVI constituie ea singură un capitol de cel mai mare interes în istoria culturii acestor părți de lume. Coexistența unor forme italiene toscane, foarte pure și „moderne” și a unor forme lombarde, mai decorative și mai tributare tradiției medievale, într-unul și același monument — este cazul amintitei capele transilvane de la Alba lulia, la începutul secolului al XVI-lea —, ca și prelucrarea locală a unor forme și procedee italiene — cazul mormîntului florentin cu nișă în Polonia sau cel al curții cu arcade în Moravia — stau mărturie pentru spiritul selectiv și creator al culturii din această zonă a continen- tului. în această perspectivă, cazul cel mai elocvent însă rămîne, cu sigu- ranță, cel rusesc unde formele nord-italiene, cele ale arhitecturii din Milano și Bologna îndeosebi, v.or determina înainte și după 1500 ridicarea unui www.dacoromamca.ro 202 EM. CONDURACHI, RĂZVAN THEODORESCU 20 Kremlin moscovit „italico more”, adăpostind biserici și palate cu forme și detalii exterioare tributare repertoriului decorativ al Renașterii, dar cu structuri specifice și tradiționale venind din evul mediu rusesc : așa sîut fortificațiile aceluiași Kremlin și „palatul cu fațete” datorate lui Pietro Antonio Solari și Marco Buffo, biserica Arhanghelilor construită de Ale- visio Novi — recent identificat cu Alvise Lamberti daMontagnana —, dar mai ales biserica Adormirii înălțată de Aristotele Fioravanti, copiind fidel— la cererea expresă a marelui cneaz al Moscovei și din rațiuni politico- ideologice clare — monumentul cu același hram, anterior cu trei secole, din vechea capitală rusească de la Vladimir. într-o epocă de triumf a decorativului, de gust pentru culoare, pentru dinamica cromatică și arhitectonică a fațadelor — ca un semn de înnoire, poate, de „renaștere” în spirit local, pentru care ne par a sta mărturie și celebrele fațade integral pictate în prima jumătate a secolului al XVl-lea ale monumentelor de cult din nordul Moldovei (Humor, Moldo vița, Arbore, Voroneț), ca un indiciu al esteticii timpului, al spiritului livresc, al exploziei narativului biblic și istoric, cu paralele în „lite- ratura” istorică din aceeași Moldovă, datorată unor cronicari-călugări precum Macarie sau Azarie —, alături de componenta occidentală, renas- centist italiană, Europa de răsărit va cunoaște de-a lungul secolului al XVT-lea și prezența elementului artistic oriental islamic. Legăturile felu- rite și directe cu imperiul otoman aflat în culmea expansiunii sale sub Soliman Magnificul vor face ca detalii decorative cioplite în marmură sau pictate pe faianța parietală a unor moschei — precum cele din Edirne sau din Stambul — să fie regăsite în monumente muntene de la începutul aceluiași veac, datorate voievozilor patroni de cultură Radu cel Mare și Neagoe Basarab, înălțate la Dealu și la Curtea de Argeș. în același timp unele exotisme compoziționale, culorile tranșante, arcurile poli- lobate și acoperișurile în bulb ale unor monumente din școala moscovită a epocii lui Ivan al IV-lea (Kolomenskoe, biserica Vasili Blajennii de lîngă reședința țarului), trimit spre Orientul persan, către care tocmai acum se deschideau drumurile Rusiei pe Volga, prin cuceririle hanatclor tătărești de la Kazan și Astrahan, evenimente pe care asemenea edificii le comemorau. Un semn înnoitor pe planul culturii avea să fie, în secolele XV— XVI, triumful definitiv în Europa de est și est-centrală al limbilor verna- culare — acolo unde împrejurări ținînd de sfera ecleziastică și de presti- giul unor limbi „sacre”, liturgice, impuseseră dominația medievală a latinei sau a slavei —, triumf mărturisit în doctrina autenticei „devotio moderna” din Cehia hussită, în poezia poloneză a unui Kochanovski, în cronicile și traducerile maghiare ale Bibliei (Gaspar Heltai, Gaspar Kârolyi), în răspîndirea unor texte cu caracter laic și bisericesc în limba română (primul asemenea text cunoscut datînd din 1521 și fiind o scri- soare privitoare la înaintarea turcească, trimisă de către un locuitor al Țării Românești unui conducător sas din Transilvania). De asemenea, un semn al noului l-a constituit în aceeași epocă în sud-estul Europei răspîndirea tiparului, îndeobște prin intermediul Veneției unde era imprimată în 1476, pentru grecii din diaspora, prima carte grecească; tot prin intermediul Veneției — cu elemente grafice ale tiparului de aici — era tipărită în 1494, la Cetinje, prima carte sîrbească (în prima www.dacoromanica.ro 21 EUROPA DE EST (II) 203 jumătate a secolului al XVI-lea, iarăși la Veneția, avea să fie activ tipo- graful sîrb BoZidar Vukovid) și, prin filieră veneto-balcanică, avea să ajungă și să lucreze în Țara Românească, la începutul secolului al XVI-lea, Macarie din Muntenegreu, cel ce va realiza în anii 1508—1512 primele cărți tipărite în spațiul românesc, deschizînd seria unei bogate producții de carte imprimată în limbile slavonă și română la Tîrgoviște, Sibiu și Brașov. Și iarăși sub semnul înnoirilor culturale est-europene trebuie să așezăm contactele acestei părți a continentului cu Reformă apuseană și cu tot ce a înseninat aceasta — la nivelul ideologiei, al mentalității, al literaturii — de-a lungul secolului al XVI-lea, prin diferitele sale orien- tări, curente și confesiuni. Felonia, Ungaria și Transilvania în mod direct, cu mult mai sporadic Ucraina, Lituania și Moldova (episodul domniei lui lacob Heraclid Despotul) au înregistrat asemenea contacte cu acest vast fenomen de adînci prefaceri ale structurilor intelectuale europene mergînd de la triumful definitiv al limbilor „naționale” la accentuarea unui anume tip de individualism modern; fenomen ale cănii ecouri vor atinge în prima parte a secolului al XVH-lea încă, Marea Biserică constan- tinopolitană în vremea păstoririi lui Chirii Lucaris, provocînd atît reac- ția bisericii ortodoxe cît și activitatea de prozelitism catolic a iezuiților în întreaga Europă est-centrală și într-o parte a Europei răsăritene orto- doxe, mai ales după 1600, ducînd la cele cîteva cunoscute „uniri”cu Roma, în regatul polono-lituan, în Croația, în Transilvania. Este știută destul de bine astăzi evoluția procesului atragerii la protestantism, în Europa est-centrală și orientală, a unor pături ale nobi- limii — în Polonia, Ungaria și Transilvania — și a orășenimii bogate din marile centre urbane de la Gdansk, Cracovia și Lublin la Sibiu, Brașov și Cluj (elementul patrician săsesc fiind îndeobște atras de luteranism, cel nobiliar maghiar de calvinism al cărui celebru sprijinitor va fi la înce- putul secolului al XVII-lea însuși principele Transilvaniei Gabriel Bethlen, cel ce avea să plănuiască și crearea aici a unui „regat al Daciei” prin unirea țărilor locuite de români). Nu mai puțin, se știe că pentru întreaga Europă protestantă au devenit, într-a doua jumătate a secolului al XVI-lea un adevărat model de toleranță confesională atmosfera din Polonia în vremea „consensului de la Sandomir” (1570) și aceea din Transilvania celor patru „religii recepte”, după cum este cunoscută înflorirea în aceste două arii culturale a unor forme extreme — din punct de vedere social și doctrinar — ale protestantismului, precum anabaptismul sau precum antitrinitarismul așa-numiților „Frați Polonezi” și cel oficializat în timpul domniei principelui ardelean loan Sigismund, care stă la. originile înde- părtate ale bisericilor unitariene anglo-saxone din epoca modernă. în condițiile legăturilor tot mai frecvente cu Apusul, dar mai ales ale unei dezvoltări culturale independente, fără forme de cucerire și imix- tiune otomană de felul celor de la sud de Dunăre, umanismul românesc al celor două secole ce aveau să vină a cultivat, sub învelișul unui autentic raționalism ortodox, al unui civism militant, pătruns deopotrivă de isto- risii, de enciclopedism și de spirit critic, cele două idei majore, a unității neamului și a originii-sale latine, cartea tipărită și școlile contribuind tot www.dacoromamca.ro 204 EM. CONDURACHI, RAZVAN THEODORESCU 22 mai mult la adîncile prefaceri săvîrșite aici la nivelul mentalității colec- tive. Umanismul românesc al secolului al XVII-lea și al începutului celui de-al XVIII-lea, nedesprins încă complet de lumea medievală, avea să fie atent cu precădere — este o trăsătură definitorie a sa — la destinele colectivității, avea să fie deschis tuturor orizonturilor culturale, străbătut de principii morale regăsite în texte de epocă, străbătut nu mai puțin de sentimentul acut al istoriei — îl întîlnim în secolul al XVII-lea, în timpul domniilor unor Matei Basarab, Vasile Lupu, Șerban Cantacuzino și Constantin Brâncoveanu, în opera lui Udriște Năsturel, a lui Miron Costin cu a sa De neamul moldovenilor, ce afirma limpede originea latină a românilor, a unui Constantin Cantacuzino stolnicul, cel ce studiase ■ la Padova, a unui Gheorghe Brancovici,preocupat de istoria popoarelor balcanice —, de interesul pentru dezbaterile doctrinare ce implicau teologi ortodocși, catolici și calvini din întreaga Europă (aici vom aminti pe mitropolitul moldovean Varlaam, pe Nicolae Milescu, călătorul în Extre- mul Orient — cu o contribuție de valoare, în epocă, la progresele științei, în sfera geografiei, a istoriei, a etnografiei Siberiei și Chinei —, din nou pe Udriște Năsturel, traducător al vestitei Imitalio CJiristi). Era o civili- zație către care s-au îndreptat cu interes călători și cărturari ai Răsări- tului patronat de voievozii români, mărturie stînd în acest sens opera gruzinului Antim Ivireanu, cea a sirienilor Macarie Zaim și Paul din Alep, legați fiecare de realitățile culturale românești din secolul al XVH-lea și de la începutul celui următor, epocă de maximă înflorire culturală româ- nească pe care a exprimat-o cel mai bine personalitatea de europeană dimensiune a principelui-cărturar Dimitrie Cantemir. Biografia și opera acestuia ilustrează în fapt întregul climat al umanismului tîrziu est-euro- pean din jurul lui 1700 pe care domnul Moldovei, devenit demnitar al țarului Rusiei și membru al Academiei din Berlin — pentru care redacta, în spiritul preiluminist mult aprecjat de școala germană de geografie, cunoscuta-i Descriptio JHoldaviae — l-a știut direct prin învățătura sa cu dascăli greci în Moldova și cu profesorii din Stambul; un umanism care s-a vădit, modern și divers, în scrierile sale despre muzica turcească și despre religia mahomedană, într-un roman „cu cheie” baroc, precum Istoria ieroglifică, în textul latin al celebrei sale istorii a imperiului oto- man — tradusă și tipărită în principalele limbi europene moderne, știută și citată de Voltaire și de Gibbon — sau într-un text de importanța Hroni- cului vechimei a romano-moldo-vlahilor, cu o înrîurire notabilă asupra între- gului iluminism românesc prin afirmarea ideilor fundamentale ale ori- ginii și stăruinței românești în spațiul carpato-dunărean. Marcînd debuturile propriu-zise ale epocii moderne în cultura româ- nească, secolele XVII și XVIII au această funcție de început de moder- nitate — într-o corelație directă cu Occidentul european, chiar dacă într-un spirit autonom și specific — pentru întregul răsărit al continentului prin aceea că prefigurează sau realizează chiar tipul intelectualului modern, că înregistrează cea mai importantă și decisivă breșă în tradiția postbizan- tină la nivel literar și plastic, teologic și iconografic. în întregul Sud-est european, ca și în Rusia, ne aflăm acum în epoca plenarei afirmări a misiunii nobile și înnobilante a culturii, a învă- tămîntului, a cărții tipărite- în cea a gustului sporit pentru literatura www.dacoromamca.ro 23 EUROPA DE EST (□) 205 istorică ce confruntă critic prezentul cu trecutul, pentru literatura sapien- țială și de delectare — sînt acum traduși și citiți în tot sud-estul Europei Gessner și Florian, Marmontel și Metastasio — , în vremea introducerii în pictura religioasă a unor teme noi izvorîte din cultura și din sensibi- litatea italiană a Renașterii tîrzii, a manierismului și a barocului (în Grecia la Corfu, în Albania la Berat, în Țara Românească și în Rusia în nume- roase monumente); semnele acestei totale înnoiri vor atinge chiar și foarte conservatoarea lume a imperiului otoman, unde școli coranice și unii căr- turari de prim rang, precum Koci-bey, în mediul islamic, sau interesul unor învățați ortodocși pentru limbile vernaculare orientale (în Siria, de pildă), indică anume deschideri culturale ce anunță epoca modernă. Elementele de noutate pe planul civilizației vor fi receptate de fapt în Răsărit și prin acele foarte însemnate entități socio-politice și culturale, ce prelungeau nemijlocit tradițiile ecumenice ale Bizanțului, care au fost cen- trele monastice cu caracter internațional — de la Athos în primul rînd, de la Meteore și din Orient (Sinai, Ierusalim) —, dar mai ales patriarhatul din Constantinopol. Cele dintîi, iradiind pînă în Bulgaria, în țările române și în Rusia secolelor XVI—XVIII, au înregistrat în sfera artei, de pildă, inovațiile picturii de icoane cretane, ale școlii de la Candia, puternic influențată de arta catolică a Veneției — așadar, dintr-un mediu eclectic din care a pornit spre alte meridiane mult celebrul Domenicos Theoto- kopoulos —, adaptîndu-le însă la pictura murală (cazul cel mai cunoscut este cel al lui Teofan Cretanul, al cărui stil ascetic, ținînd de o academi- zare a tiadiției paleologe, și-a lăsat urmele la Meteore și la Athos în prima jumătate a secolului al XVl-lea) sau adaptînd spiritului și viziunii post- bizantine gravuri germane ale lui Cranach înfățișînd ciclul „Apocalip- sului”, tot mai mult prețuit în Orientul ortodox al epocii, așa cum îl întîl- nim pentru prima oară într-o ctitorie atonită a voievozilor moldoveni, după 1547, la Dionysiou ; tot în legătură cu Athosul — printr-un Gavril Protul și un Manuil din Corint — au stat și momentele de înflorire a civi- lizației din Țara Românească în epoca lui Radu cel Mare, a lui Neagoe Basarab și a învățăturilor acestuia către fiul său redactate într-un stil de tradiției bzantină, adaptat însă realităților politice și culturale româ- nești, după cum mai tîrziu, din lumea atonită a secolului al XVIII-lea — prin Filocalia lui Nicodim Aghioritul, publicată în 1782, ce însuma, într-o vastă compilație, experiența multiseculară a ortodoxiei sub forma unui neoisihasm ce cunoștea acum un reviriment anacronic în pragul epocii moderne — ajung ecouri deloc neglijabile în spiritualitatea rusească și, întrucîtva, în aceea românească (cazul lui Paisie Velicicovski de la mănăstirea Neamț, la finele veacului al XVIII-lea). Mai complexă a fost situația patriarhatului ecumenic din Stambul, „the Great Church in Captivity”, spre a relua titlul unei cunoscute mono- grafii ce i-a dedicat-o Steven Runciman. Profund grecizată de-a lungul secolelor XVI—XVIII, instituția patriarhatului din capitala sultanilor a reprezentat un factor de permanență spirituală de o impresionantă longe- vitate, chiar dacă de o intensitate relativă, cunoscînd în momentele sale de înflorire — la sfîrșitul secolului al XVI-lea și în prima jumătate a celui de-al XV 11-lea, în timpul păstoririi unor teologi și reformatori de talia lui Ieremia al II-lea și a lui Chirii Lucaris —, ca și în cele de criză și decă- dere, în secolul al XVIII-le^j^ toate avata- 206 EM. CONDURACHI, RAZVAN THEODORESCU 24 rurile inerente istoriei unui „millet”, a unei comunități neislamice, de „second-class citizens”, spre a-1 cita din nou pe Runciman, depinzînd de toleranța sau de intransigența unor padișahi, de protecția unor cîrmui- tori români sau ruși, a unor ambasadori occidentali la Sublima Poartă. Ajungînd a controla la un moment dat, în secolul al XVIII-lea, întregul Sud-est european — ca niciodată în trecutul bizantin —, fiind ilustrat în secolele XVI și XVII de ierarhi, cărturari și „iatrophilosophoi” cu studii în Apus — un Meletios Pigas, din nou un Lucaris, marele teolog în contacte cu Occidentul calvin, călătorit de la Padova în țările române și de la Vilna la Cairo, un Teofil Corydaleu, învățatul comentator al lui Aristotel în spirit raționalist elenic, opus dogmatismului teologic și sco- lasticii catolice, ajuns în fruntea „academiei patriarhale” din Stambul, sau alte numeroase figuri de mare interes cultural prin deschiderea lor de orizont, prin contactele întreținute în medii diverse, de la Geneva la Ox- ford și la Roma —, patriarhatul ecumenic va sprijini din plin difu- zarea unor forme de cultură greacă în Balcani și în țările române, prin cărți și prin imagini (ilustrative sînt, în acest din urmă sens, picturile murale de secol XVII de la Hopovo și Arbanasi, de la Backovo și Hurezi). Nu mai puțin, el va întîlni rezistența unor forme de autonomie spirituală postbizantină în Peninsula balcanică, cea mai însemnată fiind aceea a patriarhatului de Pe6 întemeiat cu sprijin turcesc și durînd două secole, din 1557 pînă în 1755, cu consecințe favorabile pentru dezvoltar ea unei civilizații sîrbești mai puțin dependente de accentuata grecizare a vieții culturale din Sud-estul european în secolele XVI—XVIII. Un însemnat rol în cadrul patriarhatului din Stambul și în amin- titul fenomen de elenizare culturală l-au jucat, în a doua jumătate a seco- lului al XV 11-lea și în secolul al XVin-lea, marii dragomani cu rosturi diplomatice pe lingă Poartă și fanarioții ajunși în scaunele domnești de la Iași și București, ilustrînd din plin, pe plan politic și intelectual, „des- potismul luminat” din sud-estul Europei. între ei s-au aflat personalități culturale marcante, legate de civilizația occidentală : Alexandru Mavro- cordat Exaporitul, autor la Padova al unei teze despre circulația sîngelui după teoria lui Harvey, Nicolae Mavrocordat, autor de romane filozofice și posesor al unei biblioteci de excepție în ctitoria sa de lingă București, de la mănăstirea Văcărești, Nicolae Caragea, traducător în grecește al lui Voltaire, sau reformatori sociali cu inițiative de răsunet european precum Constantin Mavrocordat, sprijinitor, între altele — ca și fana- rioții din neamurile Ipsilanti, Moruzi sau Hangerli —al învățămîntului românesc, balcanic și din întregul Orient ortodox unde ajungeau aju- toare românești, la Stambul și Therapia, în Patmos, în Chios și la Tra- pezunt, la Tîrnovo, la Athos și la Serres. Aceste ajutoare românești — trebuie adăugat — nu făceau decît să continue pînă în pragul epocii moderne o vastă și tradițională acțiune de patronaj cultural românesc asupra Orientului ortodox, implicînd în egală măsură ajutoare în bani și daruri substanțiale acordate comuni- tăților creștine de aici, închinarea unor așezăminte, trimiterea de odoare liturgice și de cărți de cult. Amintitul patronaj, ale cărui începuturi co- boară în timp pînă în plin ev mediu, la un Vladislav I al Țării Românești și un Ștefan cel Mare al Moldovei, aflați în legături bine știute cu mănăsti- rile atonite (Cutlumuz, Zogțaf, Vatopedi). a crescut considerabil m am- www7dacaramanica.ro 25 EUROPA DE EST (H) 207 ploaie și semnificații, prelungind de fapt patronajul medieval bizantin și balcanic, odată cu epoca înstăpînirii otomane asupra aceluiași Orient ortodox; era epoca cînd domnii români — Neagoe Basarab, Vasile Lupu sau Constantin Brâncoveanu, comparați pentru munificența lor, în spirit hiperbolic desigur, cu cei mai iluștri împărați ai creștinătății, Constantin cel Mare și Justinian, dar și Vlad Călugărul, Matei Basarab sau Movi- leștii, urmați de Mavrocordați și de alți membri ai „dinastiilor” fanariote din țările române — au fost principalii susținători ai așezămintelor de cult și de învățămînt de la Sinai și Ierusalim, de la Athos și Meteore, de la Stambul și din îndepărtata Sirie unde soseau, de la București la Alep, cărți tipărite și chiar tiparnițe spre folosința creștinilor arabi din aceste părți de lume. Neîndoios, între factorii de progres și de aculturație ce se întîlnesc, ca o trăsătură de unire, în istoria patriarhatului ortodox din Stambul — ca și în a celorlalte instituții similare din Orientul Apropiat (Antiohia, Alexandria, Ierusalim) —, în cea a umanismului românesc tîrziu, în cea a dragomanatului și a iluminismului fanariot, trebuie menționată, pe primul loc, difuzarea formelor de instrucție superioară în Răsăritul euro- pean. Aceasta s-a făcut, în cu mult cea mai mare măsură, prin Universi- tatea din Padova, faimosul „Athenaeum Patavinum” care din 1658 avea un colegiu anume pentru grecii din cuprinsul imperiului otoman (se poate adăuga, în această privință, și rolul colegiului Sf. Atanasie din Roma, creat în 1577, iarăși mai ales pentru greci, în cadrul acțiunilor misionare catolice în Balcani din epoca Contrareformei, acțiuni prelungite prin filieră raguzană, croată și bulgară la nord de Dunăre, în țările române ale secolului al XVII-lea). Liberalismul venețian tradițional — ajuns chiar, în Universitatea din Padova, la conflict deschis cu iezuiții—, un cert raționalism și realism pragmatic propriu acestei zone de negoț înflo- ritor a Italiei și-au pus pecetea asupra gîndirii celor cîteva generații de intelectuali sud-est europeni ce au trecut pe la Padova — de la Chirii Lucaris la Corydaleu, elev, aici, al lui Cesare Cremonini, la toți „medicii- filozofi” greci ce au ajuns apoi la Stambul și la București, la Iași și la Moscova, la oameni politici de felul românului .Constantin Cantacuzino ; în același timp, pozitivismul padovan ce separa practic teologia de filo- zofie, care făcea să fie cultivate discipline ca astronomia și chiar elemente de economie politică, fidelitatea padovană față de învățătura aristotelică dusă pînă la un conservatorism apt a atrage pe ortodocși, au creat o atmosferă comună, un climat de civilizație întrucîtva similar din care se împărtășea întreaga intelectualitate est-europeană, o autentică „con- frerie padovană” a secolelor XVII—XVIII ce a contribuit chiar, pe plan teoretic, la cristalizarea unei anume doctrine a Răsăritului european față de Apusul catolic și protestant (nu întîmplător, tocmai acum se ivesc singurele „summae” efective ale ortodoxiei, datorate patriarhului Constan- tinopolului Chirii Lucaris — trecut prin Universitatea din Padova —, mitropolitului de origine română al Kievului Petru Movilă — și el mult influențat de cultura occidentală prin Polonia —, patriarhului Ierusali- mului Dositei, opera acestuia din urmă fiind publicată postum la Bucu- rești de către Hrisant Notaras, alt fost elev al Universității padovane și corespondent al stolnicului Constantin Cantacuzino). www.oacoromamca.ro 208 EM. CONDURACHI, RAZVAN THEODORESCU 26 Acest „internaționalism padovan” și Universitatea nord-italiană ce i-a stat la origini au fost indisolubil legate de fenomenul apariției și răspîndirii școlilor superioare în Europa orientală în secolele XVII și XVUI. Acest fenomen, la rîndu-i cu puternic caracter internațional, amintind prin circulația cărturarilor și a profesorilor — greci îndeosebi, dar și slavi sau români — de deja menționatul internaționalism cărtură- resc al secolelor XIV—XV, poate fi urmărit din prima jumătate a seco- lului al XVlI-lea, de la „academia” kieviană a lui Petru Movilă creată după modelul școlilor iezuite din Polonia — și devenită model, la rîndu-i, pentru școala din Moscova a lui Sofronie Pociațki, mai apoi a grecilor Sofro- nios și loanikios Likudis, ca șipentru „academia” lui VasileLupu de la Iași unde va fi profesor același Pociațki ca și cretanul Ieremia Kakavelas, dascălul lui Cantemir —, pînă într-a doua parte a secolului al XVII-lea, la „academia domnească” de la București, înfloritoare — ca un autentic centru de cultură sud-est europeană — sub patronajul lui Constantin Brâncoveanu și al stolnicului Constantin Cantacuzino ; la aceasta din urmă au profesat foștii ucenici padovani Sevastos Kymenitul — traducă- tor al unui tratat neoaristotelic —, loan Comnen și lacob Pylarinos, medicul ce a introdus pentru prima oară vaccinul antivariolic și a scris primul tratat din lume referitor la această chestiune științifică. Aminti- telor școli din secolul al XV 11-lea li se adaugă aceea din lanina întemeiată de negustorii greci din diaspora venețiană și la care în secolul următor va fi profesor Eugenios Voulgaris — studios al operei filozofice a udot Locke, Wolff și Leibniz, traducător al lui Voltaire —, același care va scan- daliza cercurile monahale prin occidentalismul său atunci cînd va preda la vremelnica „Academie de la Athos”, întemeiată după mijlocul seco- lului al XVIII-lea de patriarhul Chirii al V-lea, și care va ajunge în Rusia la chemarea Ecaterinei a Il-a. „Modernitatea” Europei răsăritene în epoca dintre 1600 și 1800 a fost vădită și pe planul sensibilității plastice, al gustului și al creației în materie de arhitectură, pictură sau arte decorative, în ceea ce ar putea fi denumite consonanțele stilistice tot mai precise și mai pronunțate ale acestei părți a continentului cu restul Europei, cu curentele și stilurile artistice majore din epoca de după Renaștere, mai exact spus cu manie- rismul, barocul și neoclasicismul. Măsura în care largul Și prea vagul termen de „postbizantin” sau cel de „postrenascentist” pot fi nuanțate sau chiar schimbate de la regiune la regiune și de la epocă la epocă, pentru estul Europei, cu concepte sti- listice ceva mai clar conturate este dată de rezultatele unor studii recente. Ele au permis să se vorbească pentru Boemia, Moravia, Polonia și zona baltică, la sfîrșitul secolului al XVI-lea și la începutul celui de-al XVII-lea, despre un „manierism central-european” — legat în bună parte de capi- tala imperială care era Praga rudolfină — și despre un „manierism nor- dic” cu legături către manierismele italian și olandez, după cum au făcut posibilă descifrarea elementelor unui „manierism moldovenesc”, în primul deceniu al secolului al XVII-lea, în timpul voievozilor din familia Movilă. Tot asemenea studii conjugate au permis distingerea, în cuprinsul acelui factor de unitate culturală a secolelor XV11—XVIII care a fost barocul european, a rolului pe care l-a avut mentalitatea nobiliară dinEuropa răsăriteană în stimular^Jiiiac.ideologice specifice precum 27 EUROPA DE EST (II) 209 „sarmatismul” și mai apoi barocul iubitor de fast și de ceremonial pus în slujba „szlachtei” din Republica nobiliară a Poloniei; a rolului patro- najului clerical și burghez în unele aspecte locale balcanice ale barocului, legate direct sau indirect de Italia și de „barocul imperial habsburgic”, precum barocul din insulele grecești și din Peloponez, din Slovenia și din Raguza, sau mai ales barocul sîrbesc ilustrat în Voivodina și în BIcka prin pictura murală a unor monumente de cult din secolul al XVIII-lea (Kruăedol, Rakovac, Bodjani), unde au activat artiști sud-dunăreni influențați de arta austriacă dar și de tradițiile medievale locale (Hris- tofor Zefarovid, Teodor Dimitrievic Krafiun, Teodor Ilja Ceslar); a însem- nătății unor ctitori voievodali în înflorirea barocului românesc cu izvoare felurite — venețiene, polono-ucrainiene, constantinopolitane —, dar și cu rădăcini locale (vizibile în ctitorii ale lașului, ale Bucureștiului, ale Olte- niei secolului al XVII-lea și a începutului celui următor, în epoca unor Vasile Lupu și Constantin Brâncoveanu) și a importanței legăturilor Transilvaniei secolului al XVIII-lea cu așa-numitul „al doilea baroc habsburgic”; a rolului unor pături sociale în ascensiune și a unor limpezi deschideri spre Occident reflectate în diferitele variante ale barocului rusesc („barocul Mazepa” în Ucraina, „barocul Narîșkin” la Moscova, barocul de la Rostov și laroslavl, barocul imperial petersburghez al lui Petra I); a caracterului folcloric precumpănitor al unor forme de baroc artizanal în Bulgaria, evident în sculptura în lemn sau în arhitectura orășenească (Koprivștița, Plovdiv, Triavna, Samokov); în fine, a acelui pitoresc și încă puțin știut baroc turcesc de la începutul secolului al XVIII-lea, cu așa-numitul stil „laie” (al lalelei) din timpul lui Ahmed al III-lea, cu ecouri în sfera picturii ornamentale și a artelor decorative, din Anatolia pînă în țările române. Mai mult decît simple dar sugestive consonanțe, a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și începutul celui de-al XlX-lea vor aduce în Estul european și în Europa est-centrală înrîuriri directe și masive ale atît de cosmopolitului stil neoclasic din Occident, prin filieră franceză, italiană și austriacă, fie în așa-numitul „stil Stanislas August Ponia- towski” din Polonia, fie în Rusia Ecaterinei a H-a și a lui Alexandru I — ilustrate de arhitectura din Moscova și Petersburg a unor Kazakov și Starov, de portretistica și de sculptura de aparat a unor Borovikovski și Șubin —, fie în arhitectura Bucureștilor și mai ales a lașilor, fie în Serbia unde ele sînt vădite în arta portretului burghez cultivat în jurul bogaților negustori din Novi Sad și Vr?ac sau în aceea a unor pictori legați de eve- nimentele istorice din timpul mișcării lui Karagheorghevic (Ștefan Gavri- lovic, Uros Knezevic). O dată cu secolele XVII și XVIII, diversitatea socială a consumatorilor de cultură din rîndul maselor populare din estul Europei — de tipul lumii țărănești din unele părți ale Greciei, din Serbia, din Ungaria de sud, din Bulgaria, din Oltenia și Muntenia sau al celei din orașele prospere din Creta, din insulele ioniene sau din Rusia — a dus și la o diferențiere a producției culturale plastice, muzicale și lite- rare la nivel folcloric, înregistrîndu-se acum și unele preferințe pentru o anume iconografie apropiată de spiritul și textul „cărților populare” sau pentru decorativismul abundent, pentru unele forme melodice și coregra- fice legate de evenimente și obiceiuri ale locului („dansul de recrutare” în folclorul muzical maghiar, unele cîntece culese de Anton Pann în zona www.dacoromanica.ro 210 EM. CONDURACHI, RĂZVAN THEODORESCU 28 carpato-dunăreană), pentru poezia epică ai cărei eroi erau luptători pentru dreptate și libertate („haiduci” și ,,klefți”,în țările române, în Bulgaria, în Grecia continentală sau apărători ai frontierelor, în Albania și în Bosnia), pentru balada istorică în Serbia, pentru balade ce aveau în centru tema zidirii și a jertfei (aceea, balcanică, a „Zidirii Skadaralui”, aceea, româ- nească, a „Meșterului Manole”), pentru povestiri despre mari conducă- tori de oști din antichitate, precum Alexandra cel Mare în lumea elenică. Dar dincolo de o asemenea diversitate folclorică, unificarea stilis- tică a civilizației est-europene în formele sale „culte”, în cele ale baro- cului, printr-un proces similar celui din Occident; o anume moderni- zare legislativă ce înlocuia vechea pravilă bizantină prin unele codificări din secolul al XVIII-lea și de la începutul celui de-al XlX-lea (codul Ecaterinei a Il-a în Rusia, codurile Ipsilanti, Calimachi și Caragea, între 1780 și 1818, în țările române, de exemplu); rolul unificator al presei la nivelul opiniei publice ce începea să se manifeste acum — la sfirșitul secolului al XVIII-lea și la începutul secolului al XlX-lea apar,rînd pe rînd, ziare sîrbești (1768) și grecești la Veneția și Viena, urmate de cele din Ungaria, Slovacia, Moldova și Țara Românească (1829) —, avea să prefacă treptat partea răsăriteană a continentului într-o lume efectiv modernă, cu o civilizație care trezea tot mai mult, politic, economic și ideologic, interesul Occidentului (exemplare sînt, din acest punct de vedere, atenția iluminiștilor francezi și germani, de la Paris pînă la Halle, față de Rusia lui Petra cel Mare și a Ecaterinei a Il-a, cea a intelectualilor și a oamenilor de stat apuseni față de Grecia modernă, cea a diplomaților și a călătorilor de tot felul față de țările române). Era o civilizație care pășea definitiv, către sfîrșitul secolului al XVIII-lea, nu — așa cum credea un eminent istoric francez — din șirul unor „Europe periferice”, de fapt inexistente, în „Europa cea mare”, din totdeauna reală ci, alături de civilizația Europei occidentale, cu fireș- tile decalaje și elemente particulare, de la caz cultural la caz cultural, într-o etapă nouă a evoluției istorice. „SECOLUL X\ȚIOV\LITĂȚILOR” ȘI „SECOLUL REVOLUȚIILOR” — ÎNTRE TRADIȚIE ȘÎ MODERNITATE Cele două veacuri, al XlX-lea și al XX-lea, asupra cărora trebuie să poarte partea finală a acestui raport general consacrat evoluției culturale de cîteva ori milenare a jumătății răsăritene a Europei, convergențelor de civilizații din acest spațiu, constituie urmarea logică și concentrată a unei asemenea evoluții, de fapt mai ales a celei din secolele medievale și premoderne ce au configurat aici psihologii naționale, comportamente colective, estetici specifice, gusturi și opțiuni culturale, transmițînd tot- odată, din cea mai îndepărtată istorie pînă astăzi, unele permanențe ale civilizației, pe plan lingvistic, folcloric, etnografic, de cel mai mare interes pentru specialiști. Europa răsăriteană a fost de-a lungul ultimelor două veacuri — străbătute ca un fir roșu de ideologii și lupte puse în slujba eli- berării naționale și a emancipării sociale —una dintre scenele cele mai însem- nate din istoria planetei; de aici au pornit, cu deosebire în epoca noastră, modele politice, sociale și de civilizație care, în cele din urmă, prin victoria wWw.aacoromamca.ro 29 EUROPA DE EST (H) 211 socialismului într-o bună parte a acestui areal geografic, au conferit părții de continent pe care o cercetăm valoarea de loc exemplar unde s-au săvîr- șit înaintate experimente și realizări de mondială rezonanță. Cele cîteva pagini din acest raport ce au menirea de a schița princi- palele direcții ale istoriei civilizației est-europene în secolele XIX — XX vor trebui să țină seamă de un triplu aspect al acesteia din urmă : acela al ștergerii unor deosebiri marcate — cu rădăcini în realități ale evului mediu final și ale epocii Turcocrației — între cele două subzone ale răsăritului continentului, aceea sud-est europeană și aceea rusească; acela al integrării civilizației est-europene, ca niciodată în secolele și mileniile anterioare, într-un peisaj de civilizație mondială care, fără să șteargă specificul continental, național sau regional al unui ansamblu de culturi sau al unor culturi sepa- rate, le conferă acestora multiple trăsături comune, internaționale, supra- naționale sau intercontinentale recognoscibile de la instituțiile politice și juridice pînă în literatură și arte, pînă, mai ales, în dezvoltarea tehnologică ; în fine, acela al apariției aici a noutăților revoluționare care au dat un curs nou tocmai acestei civilizații mondiale, ca o consecință a înnoirilor și a revol ițiilor săvîrșite pe tărîmul socialului și politicului. Epoca luptelor de eliberare națională de la sfîrșitul secolului al XVIII- lea și începutul celui de-al XlX-lea, corespunzînd cronologic iluminis- mulu' cu variantele sale est-europene—cele ale iozefinismului austriac răspîndit spre Balcani și Transilvania, „despotia luminată” rusească a Ecaierinei a Il-a, corespondenta și protectoarea unor enciclopediști, iluminismul polonez cu propensiuni marcate spre sfera educației, pa- tronat de acel ,,filozof încoronat44 care a fost Stanislas August Ponia- towski, iluminismul fanariot cultivat și reformator în țările române—, a fost caracterizată, dincolo de contactele sale rodnice cu civilizația apuseană, cu acea franceză a timpului lui Voltaire și Diderot, prin marea operă de redescoperire a trecutului antic sau medieval autohton, prin valorificarea folclorului, a tot ce era tradiție și civilizație națională, a tot ceea ce se încadra într-o permanentă căutare de ,,specific nați- onal”. Aceasta a fost vremea cînd pe planul ce ne interesează acum în primul rînd, cel al ideologiei, s-au afirmat aici unele idei-forță, chintesențe ale unor idealuri și aspirații naționale ce vor opera decenii de-a rîndul, uneori pînă în epoca noastră, particularizînd conștient și uneori chiar pînă la exces, pe toate planurile culturii, fiecare popor din această zonă geografică. Cazul cel mai bine cunoscut, poate, este cel al Greciei ,,Marii Idei” („Mdgali Idâa”), cu rădăcini pînă în Bizanțul paleo- log, afirmînd destinul istoric al unui popor de străveche cultură supus vreme îndelungată opresiunii străine; o Grecie pe care în secolul al XVIII-lea și la începutul celui următor Occidentul neoclasic și romantic o descoperă cu pasiune, de la arheologi și scriitori la artiști, folcloriști și lingviști — ne aflăm în vremea abatelui Barthelemy cu al său călător „scit” Anacharsis, a albumului lui Dup re și a pînzelor lui Delacroix, a prelegerilor de limbă și literatură greacă la Viena și Geneva —, o Grecie pentru care se jertfeau eroi de talia lu i Byren într-o luptă de eliberare antiotomană ce a atras admi- rația continentului, începută după 1814 cînd era creată cunoscuta „Heta- ireia ton Philikon” și încheiată prin obținerea efectivă a independenței elenice, Contactele cu Occidentul, îndeosebi cu Franța revoluționară, a www.dacoromanica.ro 3-CȘ2812 40 212 EM. CONDURACHI, RAZVAN THEODORESCU 30 celor mai proeminență cărturari și militanți greci ai acestei perioade, un losipos Moisiodax — format încă la Radova, profesor la Iași și București —, un Adamantios Koraîs — creator al acelei limbi artificiale care este „ka- tarevousa”, cu studii occidentale, stabilit la Paris, opus nu numai turcilor ci și clerului ortodox și tradiției bizantine din patria sa — , un Rhigas din Velestino — executat de turci, autor de scrieri politice și al unui proiect de „constituție” sud-est europeană —, au jucat un rol excepțional în istoria culturală a Greciei moderne, ele ducînd chiar la unele forme lipsite de con- ținut în deceniile dinspre mijlocul secolului trecut, pînă la un „clasicism” sterp și eclectic, greco-bavarez, vădit de pildă în arhitectura noii capitale a tînărului regat grec, Atena. Aceleași contacte culturale apusene, cu civilizația revoluționară, progresistă sau reformatoare a Franței și Austriei, au jucat un rol catali- zator în ideologia națională a unor alte popoare sud-est europene aflate acum în luptă mai mult sau mai puțin deschisă cu imperiul otoman, într-o măsură importantă la sîrbi și la români, într-una mai mică al bulgari și la albanezi. Serbia lui Karagheorghevid și Obrenovid, pe de o parte descoperea acum gloria medievală nemanidă — „ideea nemanidă” a constituit de-a lungul întregulu i secol al XlX-lea un element central al civilizației sîrbești—, iar pe de altă parte, printr-un istoric ca lovan Eajid reda atenției euro- pene trecutul sud-slav în ansamblul său, în vreme ce un reformator în spirit iozefinist de factura lui Dositei Obradovid sau un învățat preocupat de clasi- ficarea limbilor slave și de folclorul sud-slav ca Vuk Karadzid — în relații cu Ranke și știut de Goethe —, dădeau măsura progreselor și a moderni- zării accelerate a părților apusene ale Peninsulei balcanice în această nouă etapă istorică. Românii luptau tot acum pentru afirmarea politică a ființei lor națio- nale în spațiul Transilvaniei habsburgice, unde în 1791 era redactată peti- ția programatică știută sub numele de „Supplex Libellus Valachorum” și unde întregul program al așa-numitei „Școli ardelene”, opera istorio- grafică și literară a reprezentanților ei (Petru Maior, Gheorghe Șincai, Samuil Micu, loan Budai-Deleanu) erau puse în slujba afirmării continui- tății și a latinității românești, „ideea latină” fiind subliniată și de căr- turari de dincolo de Carpați (în Țara Românească Chesarie de Rîmnic, de exemplu); în Țara Românească și în Moldova, o luptă similară pentru independența politică față de Turcia, mișcările de emancipare socială — ilus- trate de revoluția lui Tudor Vladimirescu din 1821 și în unele programe politice precum cel al „cărvunarilor” lui Ionică Tăutu — erau sprijinite de o întreagă intelectualitate deschisă Apusului, ce făcea elogiul enciclope- diștilor, în care erau cunoscute opere reprezentative ale culturii franceze (Voltaire și Condillac) prin efortul unor traducători ca Enăchiță Văcărescu sau Vasile Vîrnav, în care realitățile occidentale erau comparate cu cele ale „patriei” a cărei propășire o doreau călători-cărturari, sprijinitori ai învățămîntului, precum Dinicu Golescu, sau alți contemporani și urmași, din prima parte a veacului trecut; avem în minte pe ctitorii de școală, de presă, de istoriografie și de studii filologice în țările rpmâne, care au fost Gheorghe Lazăr, Ion Eliade Rădulescu, Gheorghe Asachi și Gheorghe Barițiu, Nicolae Bălcescu, A. Treboniu-Laurian și Mihail Kogălniceanu, sau generația „Daciei literare” (1840) cu Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi și Grigore Alexandrescu, propovăduind, în spirit romantic, valo- www.dacoromanica.ro 31 EUROPA DE EST (II) 213 iile folclorului și ale unei istorii naționale unitare, în fine, întreaga generație a revoluționarilor-cărturari de la 1848 din rîndul cărora nu trebuie uitați „roșul” C. A. Rosetti, „beiul de Samos” Ion Ghica sau frații Golescu. în cazul Bulgariei, redescoperirea gloriei trecute, a istoriei naționale și a conceptului de „patrie” erau vădit afirmate în 1762 în cunoscuta Istorie sla/oo-bulgară a lui Paisie Hilandarski — operă ce marchează de fapt înce- putul culturii bulgare modeme — , popularizată prin acțiunea de luminare a poporului datorată lui Stoiko Vladislavov, devenit Sofronie de Vrața (funcția progresistă și culturalizatoare a clerului fiind aici foarte mare, ca și în Transilvania sau în Țara Românească, la începutul secolului al XlX-lea). într-o vreme de propășire a învățămîntului, a răspîndirii în numeroase ediții a cărților tipărite cu conținut laic, didactic și științific chiar, „aca- demia” albaneză din Moscopole avînd în frunte pe Teodor Kavalioti și opere precum dicționarul cvadrilingv (greco-aromâno-bulgaro-albanez) al lui Dhanil Haxhiu, tipărit la Veneția în jurai lui 1800, constituiau aportul cultural al unui popor balcanic care începea acum o dezvoltare în sens mo- dern și de sine stătător (ce nu excludea și unele, pline de interes, temeiuri islamice evidente, de exemplu, în poezia lirică). Alături de și în legătură cu contextul cultural sud-est european, tre- buie înregistrată în Rusia — devenită o mare putere politică europeană unde țarismul își preciza tot mai clar, de-a lungul secolelor XVIII — XIX, tendințele expansioniste către miazăzi, în slujba „ideii rusești” de moște- nire a Bizanțului și de cucerire a Constantinopolului, vădite sub Ecaterina a Il-a, în acțiunile lui Potemkin ca și mai tîrziu — formarea treptată a unei „inteligenția” opusă deopotrivă țarismului, militarismului și obscuran- tismului clerical, militînd pentru libertate, dreptate („pravda”) și progres, în timpul lui Alexandra I și mai ales în vremea reacțiunii marcate de dom- nia unui Nicolae I și de ultraconservatorismul unui Arakceev. Radicalul Radișcev, admirator al Revoluției franceze, care într-a sa Călătorie de la Petersburg la Moscova a lăsat o imagine critică a reali tățiilor rusești ale epocii, decembriștii Pestei și Rîleev opuși monarhiei țariste și servajului, poeți clasici și romantici de talia lui Pușkin și Lermontov sau istorici precum Karamzin — întrachipînd, fiecare, atmosfera de emulație patriotică ce a urmat înfrîngerii lui Napoleon în Rusia în 1812, eveni- ment celebrat prin opere literare și istoriografice proslăvind trecutul ru- sesc — , reprezentau cu toții o pagină luminoasă a culturii Rusiei de la sfîrșitul secolului al XVUI-lea și începutul celui de-al XlX-lea ; ea prefața de fapt scindarea acestei culturi în cele două direcții cunoscute din veacul trecut ce și-au pus amprenta asupra tuturor manifestărilor de civilizație rusească, aceea a „slavofilismului” și aceea a „occidentalismului” ( a „za- padnicilor”). Dezbaterea tot mai furtunoasă în sînul intelectualității din Rusia, începută prin anii ’ 40 ai veacului, legată de „misiunea istorică” a poporului ras — discuție din care nu au lipsit nici unele influențe hegeliene de nuanță mesianică, posibile în climatul de influență romantică ger- mană din cultura rusească a începutului secolului al XlX-lea — , de rapor- tul Rusiei cu restul Europei — văzut, nu o dată, într-o perspectivă ce eșua în naționalism — sau de rolul ortodoxiei în spiritualitatea rasă, a fost punc- tată de momente-dramatice și de autori foarte țliferiți ca poziție inițială, www.dacoramamca.ro 40 214 EM. CONDURACHI, RAZVAN IHEODORESCU 32 de la Ceadaev la Aksakov, de la Leontiev la Dostoievski — al cânii imens talent literar și a cărui adîncă cunoaștere psihologică ne-au restituit o frescă unică a intelectualității ruse și a marilor ei frămîntări de acum un veac — sau la Soloviev, acesta din urmă exprimînd, prin contradicțiile sale, epoca de angoasă dinainte de 1900 mărturisită pe plan literar de con- temporanul său Lev Tolstoi. Întîlnindu-se cu cealaltă doctrină înrudită, cea a „panslavismului” — cu precursori îndepărtați în mediul sud-slav balcanic al secolului al XVII-lea (Orbini și mai ales Krejanid) și cu momente de vîrf reprezentate de con- gresul panslav de la Moscova din 1867 sau de opera unui Nikolai Danilevski cu a sa idee a „federației slave” exprimată către 1870 într-o lucrare ce l-a transformat în „părintele panslavismului”, dar antrenînd din motive poli- tice pe unii intelectuali slavi din alte zone, din Ucraina (Șevcenko, Kosto- marov) sau din Cehia, unde se puneau acum bazele științifice ale slavisticii (Pavel Josef Safarik, Konstantin Jirecek) —, slavofilismul a cunoscut replica personalităților celor mai înaintate, politic și ideologic, în Rusia secolului trecut prin Belinski, Herzen și Cernîșevski, autori ai unoi' opere ce au fost fundamentale pentru o bună parte din socialismul și din mișcarea revoluționară rusă de la sfîrșitul secolului al XlX-lea și de la începutul veacului nostru. Modernizarea structurilor politice și economice, sociale și juridice în Europa răsăriteană prin abolirea servajului, crearea unor state unitare cu constituții adecvate și cu o viață parlamentară tot mai activă, obținerea independenței lot politice — de la modernizarea din Rusia începută cu Petru I și continuată treptat pînă în anii ce au premers Marii Revoluții din Octombrie, pînă la aceea din Serbia, cu o însemnată amprentă auStro- ungară, din Principatele Române de după Unirea din 1859, in timpul lui Alexandru loan Cuza, chiar la aceea cu caracter imperial din Turcia lui Selim al IH-lea și a Tanzimatului lui Abdul Megid —, avea să âducă în chip firesc, pe planul culturii, crearea unor instituții modeme cu caracter național (universități, muzee, academii) în cadrul cărora vor fi protejate și propagate valorile de civilizație ale fiecărui popor, ca și crearea unor struc- turi culturale în care tradiția istorică și inovația modernă vor sta alături, configurând un peisaj cu multe analogii în Occidentul european dar și cu multe particularități zonale și naționale. Se poate spune cu certitudine că în secolul trecut afirmarea ființei naționale a popoarelor din sud-estul Europei și din Europa est-centrală a fost însoțită constant de ideologia istorismului, de sublinierea rolului activ și militant jucat de sentimentul istoric în lupta pentru independență a amintitelor popoare; sentiment ce a dat tonalitatea fundamentală a civi- lizației acestora, pe care s-au grefat și înrâuriri ale unor modele străine ofe- rite statelor mai mici de culturile principalelor state și puteri ale Europei (de exemplu, pentru Sud-estul european, cazul modelului rusesc pentru Bulgaria, a celor italian și german pentru Croația și Slovenia, a celui fran- cez pentru România și Grecia). Strâns legat de mișcarea romantică din aceastăparte a continentului—exaltând, aici mai mult ca oriunde, din pricini lesne de înțeles, Valoarea trecutului național — istorismul est-central și sud-est european, anexîndu-și, ca un argument firesc, folclorismul ce scotea la iveală perenitatea unor valori locale străvechi, s-a manifestat în egala măsură în istoriografie, în arte, în literatură, în momente cruciale ale www.dacoromanica.ro 33 EUROPA DE EST (II) 215 înfruntărilor politice, ale mișcărilor revoluționare sau ale revoluțiilor (aceea din 1848 fiind, în cazul românesc și în acela maghiar, prilejul cel mai însem- nat în acest sens). Acest istorism, corelat romantismului, rămîne așadar realitatea culturală principală a epocii consolidării și înfloririi culturilor modeme din Europa de răsărit, manifestîndu-se ca atare pretutindeni: din Ucraina, preocupată intens de folclor și de etnografie locală la începutul secolului al XlX-lea pînă în Lituania, unde atenția acordată istoriei națio- nale este foarte mare spre mijlocul secolului sau pînă în Finlanda unde’ de acum datează, în forma sa definitivă, epopeea națională a Kaleralei adunată de Ldnnort din folclorul carelian ; din Muntenegru, unde înaintea mijlocului secolului al XlX-lea apare epopeea gloriei locale datorată „vlă- dikăi” Negoș și din Albania unde într-a doua parte a veacului un Naim Frasheri evoca într-un vast poem personalitatea medievală eroică a lui Skanderbeg, pînă în Bulgaria unde sentimentul romantic e ilustrat în plastică de un grafician ca Henric Dembitzki și de un pictor de scene isto- rice inspirate din primul ev mediu bulgar ca Nikolai Pavlovici; din Turcia, unde un romantism sui generis de nuanță islamică s-a manifestat prin inte- resul acordat monumentelor medievale otomane (mărturie stă albumul lui Montani din 1872) și pînă în Grecia, unde pe la 1850 romanticii se îndreap- tă tot mai mult, ca sursă de inspirație, spre evul mediu bizantin neglijat total și chiar negat de clasicismul anterior (tot acum, în cadrul romantic, se așază și interesul occidental pentru Grecia medievală ilustrat de savanți ca Fallmereyer sau de cercetători iconografi ca Didron !), ajungîndu-se mai apoi la fertila idee a continuității elenice prin Bizanț la un istoric ca Paparrigopoulos ; de la romantismul maghiar reprezentat de poetul revolu- ționar Sândor Petofi sau de viziunea grandioasă asupra devenirii omului datorată unui scriitor ca Madâch, la romantismul polonez adînc marcat de cele două insurecții din 1830 și 1863—1864, ilustrat, cu ecouri și notorie- tăți europene, de scriitori, istorici, muzicien și pictori (Mickiewicz, Lelewel, Chopin, Matejko); în sfîrșit, de la romantismul sîrbesc știut mai ales prin opera unor pictori influențați de nazareenii germani, precum Dimitrie Avramovic — primul care studiază arta medievală a Serbiei ce a consti- tuit și izvor de inspirație pentru artist — sau precum Pavel Simi<5, de ase- menea atras de trecutul nemanid, pînă la romantismul românesc în care istorici și oameni politici revoluționari ca Bălcescu și Kogălniceanu editează cronici medievale, în care scriitori ca Ion Eliade Eădulescu, Cârlova, Bolintineanu, Asachi sau pictori ca Lecca evocă trecutul medieval și figuri de voievozi luptători pentru independența și unitatea neamului, în care scri- itori dublați de savanți ca Odobescu și Hasdeu se preocupă de cea mai înde- părtată istorie carpato-dunăreană, în timp ce poeți ca Alecsandri și mai apoi ca ultimul mare romantic al Europei, Mihai Eminescu — înnoitor neegalat și profund al expresiei poetice românești, gînditor și spirit superior, cărturar de impresionantă erudiție — , se adresează deopotrivă istoriei și fol- clorului pentru afirmarea unei arte, mai mult, aunei spiritualități naționale. în paralel uneori, alteori în succesiunea mișcării romantice prelungite în estul Europei pînă către sfîrșitul secolului trecut, realismul observației artistice, pus în slujba idealurilor naționale, cu mijloace poetice, în pictură și în literatura deopotrivă (operele unor Grigorescu șiAndreescu, cele ale unor Alecsandri și Eminescu în cultura românească în epoca obținerii indepen- denței de la 1877—1878 și în deceniileurmătoare, șînt exemplare), un realism www.dacoromamca.ro 216 EM. CONDURACHI, RAZVAN THEODORESCU 34 ajuns pînă la o ascuțită critică socială a burgheziei în expansiune t- pentru care stau mărturie dramaturgia lui Caragiale în România și, mai tîrziu, scrieri- le lui Nusid în Serbia—, sau confruntări estetice cu nuanță doctrinar-politică de tipul celei din România, dintre un Titu Maiorescu atacînd „formele fără fond” din contactul culturii naționale cu Occidentul și un Dobrogeanu- Gherea — teoretician materialist legat de mișcarea social-democrată și partizan al „artei cu tendință” — , înfruntările ideologico-artistice din Rusia despre care am vorbit, punctează etapele cele mai însemnate ale civi- lizației est-europene dintr-a doua parte a secolului trecut; pentru aceeași civilizație trebuie remarcat și interesantul, firescul fenomen al unor între- pătrunderi de culturi naționale, al unei solidarități culturale și al unor cola- borări culturale, devenite chiar într-ajutorări politice cu caracter interna- țional, pentru care stau dovadă fie cazurile unor artiști aparținînd deopo- trivă culturii sîrbești și românești — precum pictorul Constantin Daniel —, fie cele de scriitori și publiciști militanți bulgari ca Botev și Karavelov, ac- tivi în egală măsură în țara lor, în România, în Serbia și în Rusia. Ca o prelungire a sent mentului național din romantismul veacului al XlX-lea, începutul secolului nostru — pînă la primul război mondial și chiar în anii ce au urmat imediat acestuia — a înregistrat în aproape între- gul Est european, în căutarea teoretică și practică a unui „specific național” al popoarelor de aici, un nou recurs al oamenilor de cultură, al arhitecților și scriitorilor la izvoarele istorice. Lucrurile s-au petrecut în acest fel în „neobizantinismul” afirmat pentru Grecia, către 1913 de loan Dragoumis, demoticist ce propunea drept sursă de inspirație pentru arhitecți și muzi- cieni trecutul medieval elenic, sau pentru Rusia, prin opera pictorului Viktor Vaznețov, în „stilul Kalevala” din Finlanda, în „neoromânescul” pe care-1 ilustrează — cu inspirație din plastica medievală, dar și din „art- nouveau”-ul contemporan lor — arhitecți ca Ion Mincu și Petre Antonescu, sculptori ca Dimitrie Paciurea, în consens cu o întreagă atmosferă istoristă și „națională” în anii premergători și următori creării definitive a statului național român (1918), atmosferă din care s-au împărtășit și pe care au reprezentat-o cu strălucire istorici de talia lui Nicolae lorga, dramaturgi ca Barbu Delavrancea, ba chiar și reprezentanți ai celei mai tinere arte, recent apărută pe atunci, cinematografia. Se poate afirma, în acest sens, că amintitul „istorism”, de fapt orientarea precumpănitor tradiționalistă, a constituit în cultura românească a începuturilor de veac — cu prelungiri notabile spre zilele noastre — o componentă fundamentală — ilustrată de poezia lui Goga, de proza lui Sadoveanu, de critica literară a lui Ibră- ileanu, teoretician al „specificului național”—, o componentă opusă și complementară, în mod fericit, orientării moderniste reprezentate fie de promotorul simbolismului românesc Alexandru Macedonski,. mai apoi, așijderea în poezie, de un Ion Barbu sau, în critica literară, de doctrinanil „sincronismului” care a fost Eugen Lovinescu. Ceea ce devine evident pentru cercetătorul civilizației est-europene din veacul nostru — văzută, desigur, în liniile ei cele mai generale ce-și subsumează un număr mare de fapte și evenimente culturale — este nu atît capacitatea de rapidă sincronizare, de opțiune plină de personalitate și de sinteză perpetuă în cultura autentică a popoarelor din această vastă arie, cît mai ales fenomenul cu totul particular al genezei tocmai aici, în www.dacoromanica.ro 35 EUROPA DE EST (II) 217 Europa orientală, a unor direcții filozofice — precum aceea izvorî ta din analiza marxistă a istoriei capitalismului contemporan datorată lui Lenin—, a unor experimente culturale și a unor realizări artistice de avangardă formală și teoretică, ce au dat impulsuri hotărîtoare dezvoltării civilizației mondiale în ansamblul ei. Această împrejurare însemnată, specifică locului ocupat de Estul european în ansamblul cultural al lumii veacului al XX-lea, s-a vădit în paralel și foarte adesea în strictă corelație cu preschimbările sociale și politice radicale desfășurate aici, în fruntea acestora stînd, fără îndoială, Marea Revoluție Socialistă din Octombrie, apariția statului sovie- tic și mai apoi, după cel de-al doilea război mondial, victoria socialismului în alte țări ale Europei de răsărit. Tocmai în perspectiva acestui raport între politic și social, pe de o parte, între civilizație și aspectul său ideologic mai ales, pe de altă parte, între creația artistică și spiritul revoluționar în fine, poate fi amintită remarcabila dezvoltare a avangardei ruse din ultimul deceniu al secolului trecut și din primele două decenii și jumătate ale veacului nostru. De la sfera artelor plastice unde „suprematismul” lui Malevici, „constructivis- mul” lui Tatlin, opera lui Kandinsky și a lui Chagall au cunoscut—cu spri- jinul lui Lunacearski și în perspectiva politicii culturale leniniste a doua zi după triumful Revoluției — o rodnică integrare în eforturile propagandistic- agitatorice ale culturii revoluționare din noul stat sovietic, la aceea a core- grafiei unde faimoasele „balete rusești” ale lui Diaghilev și Nijinski au polarizat interesul unor artiști ruși și străini de prestigiu — plasticieni și muzicieni ca Bakst și Picasso, Stravinski și Ravel — , această artă de avan- gardă s-a afirmat în paralel cu o artă angajată pusă în slujba idealurilor politice ale proletariatului, precum aceea a scriitorului revoluționar Alexei Peșkov (Gorki) sau aceea, liric revoluționară, a lui Vladimir Maiakovski ce unea arta proletară cu arta de avangardă pe care o cunoscuse și o ilus- trase chiar în varianta sa futuristă. Dacă întreaga avangardă europeană datorează mai mult decît oricare alt curent anterior Europei răsăritene — de aici au venit în Occidentul începutului de veac și în acela interbelic însemnați artiști de origine rusă sau, din România, doctrinarul dadaismului Tristan Tzara și dramaturgul „absurdului” Eugen lonescu, aceștia din urmă plecați dintr-o atmosferă de emulație avangardistă ilustrată și de unele reviste „(Contimporanul”, „Unu”, „Integral”), precedate sau stimulate de creația unui întreg curent cu notabile priorități și rezonanțe europene reprezentat de opera literară a unor Urmuz și Ion Vinea, de opera plastică a unor Marcel lancu și Victor Brauner — , și dacă, în general, mișcarea de avangardă și tot ce era mai valoros în literatura militantă din această parte a lumii erau legate strîns de lupta antirăzboinică și antifascistă (Milev în Bulgaria, Bogza și Arghezi în România, Hikmet în Turcia), faptul se datorează și unei cu mult mai vechi tradiții militante, civice, a culturilor est-europene, unei atitudini politice net marcate din totdeauna'-în civilizația de aici. Asemenea tradiții militante și politice, legătura artiștilor și a oame- nilor de cultură cu folclorul și cu istoria patriei lor—prelungind prin aceas- ta o moștenire progresistă, o constantă a secolelor precedente — sînt evidente în toate formele de manifestare ale civilizației secolului XX în Europa de est. De la subtila interpretare a unor forme de plastică și de muzică populară arhaică — î^^^^ggj^^g^gj^^Qcă, a unui Brâncuși 218 EM. CONDURACHI, RAZVAN THEODORESCU 36 („Cumințenia pămîntului”), în pictura lui Chagall, în muzica lui Stravinski („Sărbătoarea primăverii”) și a lui Bartok —, la clasicismul profund, rafinat și cultivat, împletit cu cea mai modernă viziune și morfologie — la istorici-gînditori, la muzicieni și poeți ca Vasile Pârvan, George Enescu, Serghei Prokofiev, Georgios Seferis, Lucian Blaga și Tudor Arghezi —, de aici la transfigurarea acelei dramatice permanențe care a fost pentru Europa răsăriteană Istoria, în limbajul artei, în limbajul cinematografiei la Serghei Eisenstein și în cel al frescei romanești la Mihail Sadoveanu și la Ivo Andrid; în sfîrșit, în cel al sculpturii cu vechi rădăcini protoistorice și clasice în această parte de Europă, la Ivan Meătrovic — celebrînd într-un proiectat „templu național”, cel al „Vidovdan”-ului, eroismul poporului său în evul mediu—și la Constantin Brâncuși, unul dintre înnoitorii recunos- cuți ai expresiei plastice moderne în arta lumii — omagiind prin ansamblul monumental de la Tîrgu Jiu jertfa compatrioților săi în primul război mondial —, mesajul civilizației est-europene din veacul care stă să se încheie este cel al omenescului profund și al inserției în cea mai dinamică istorie. Europa răsăriteană de astăzi, dincolo de apartenența popoarelor ei la sisteme politice și sociale diferite, rămîne, prin civilizația sa, prin experiențele culturale, științifice și tehnologice ce se petrec în toate com- partimentele vieții sale istorice, continuatoarea acestor tradiții ale trecu- tului apropiat, în perspectiva unei colaborări intereuropene și interconti- nentale cu vechi rădăcini, în spiritul unei sinteze de civilizație în care Estul european vine cu particularitățile sale de neconfundat — oferind exemple de neclintită specificitate politică și culturală națională întregii lumi contemporane —, cu deschiderea sa milenară spre toate zările geogra- fice, cu destinul său istoric de luptă și de speranță. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ c) SINTEZA MEDIEVALĂ Ahrweiler H., L’ideologie politique de l'empire byzantin, Paris, 197a; Beck, H. G., Kirche and theologische Literatur im byzantinischen Reich. Munchen, 1959; La culture medievale bulgare, Sofia, 1964; Dolger, F., Byzanz und die europăische Statlenwell, Darmstadt, 1964; L’Europe aux IX-e — Xl-e sieclcs. Aux origines des etats nationaux, Varșovia, 1967; Jettmar K., L’art des steppes. Le style animalier eurasiatique. Gentse et arritre-plan social, Paris, 1965; Krum- bacher K., Geschichtt der byzantinischen Literatur, Munchen, 1897; Lazarev V. N., Old Russian Murals and Mosaics from the XI to the XVI Century, Londra, 1966; idem, Storia della pittura bizantina, Torino 1967; Lihaciov D. S., Prerenașterca rusă. Cultura Rusiei In vremea lui Rubliov și a lui Epifanie Prealn[eleptul (sflrșitul sec. al XlV-lea — începutul sec. al XV-lea), București, 1975; Mathew G., Byzantine Aesthetics, Londra, 1963; Le millenaire du Mont Athos 963—1983, Etudes el melanges, î—II, Chevetogne, 1963—1964; Obolensky D., The Bogomils. A study in Balkan Neo-Manichaeism, Cambridge, 1948; idem, The Byzantine Commonweallh, Eastern Europe 500—1453, Londra, 1971; Ocerki russkoi kulturl XIII—XV vekov, I— II, Moscova, 1969 — 1970; Panaitescu P. P., Introducere la istoria culturii românești, București, 1969; Pertusi A., Ripercussioni della caduta di Costantinopoli: un essempio di interelazioni culturali nel sec. XV tra il Sud-Est europeo, il mondo mediterraneo e quello pontico, raport (IlI-e Congrfes International d'etudes du Sud-Est europâen, Bucarest, 4—10 septembre 1974), București 1974; RadojCifi Sv., Geschichte der serbischen Kunst. Vondem Anfângen bis zum Ende des Mitlelalters, Berlin, 1969; Ribakov B. A., Drevniaia Rus. Skazaniia, Bllini, Letopisi, Moscova, 1963; Theodorescu R., „Monumentum princeps” etgenese d’Etats en Europe orientale au Moyen ăge, în „Revue Roumaine d’Hlstoire”, 2, 1978, 211 — 248; Vlasto A. P., The Entry of the Slavs into Christendom. An In- troduction to the Medieval Ilistory of the Slavs, Cambridge, 1970; Zakythinos D., Byzance. Etat — Societe — Economie, Variorum Reprints, Londra, 1973. www.dacoromanica.ro 37 EM. CONDURACHI, RAZVAN THEODORESCU 219 d) UMANISMUL, BAROCUL ȘI LUMINILE ÎN „BIZANȚUL DUPĂ BIZANȚ” Angyal A., Die slaivische Barockivelt, Leipzig, 1961; Bialostocki J., The Ari of the Renaissance in Easlern Europe, New York, 1976; Gândea V., Les inlellectuels du Sud-Est europien au XVII-e sticle, In „Revue des fetudes sud-est europGennes”, 2, 1970, 181 — 230; 4, 1970, 623—668; Duțu Al, Umaniștii români și cultura europeană, București, 1974; Florovskij A., Le conflit de deux tradilions — la latine el la btjzanline — dans la vie intellectuelle de l’Europe orientale aux XV1— XVII siicles, Fraga, 1937; GolesniScev-Kutuzov I. M., II Rinascimento italiano e le letterature slave dei secoli XV e XVI, I, Milano, 1973; lorga N., Byzance apris Byzance, 6d. AIESEE, București, 1970; Istanbul â la Jonction des cultures balkaniques, meditirraneennes, slaves et oricntales aux XVI-e— XlX-e siccles, ed. AIESEE, București, 1977; Jobert A., De Lulher ă Mohila. La Pologne dans la crise de la chritienti 1511 —1648, Paris, 1974; Mazilu D. H., Barocul tn literatura română din secolul al XVII-lea, București, 1976; Mende Matzner U., Wcsteuropăische Bildzeugnisse zu Russland und Polen bis 1100. Ein Beilrag zur hislorischen Bildkunde, Bamberg, 1968; Petrovich M. B., The Croatian Humanists and the Ottoman Perii, in „Balkan Studie”, 20, 1979, 257—273; Runciman S., The Great Church in Captivity. A Study of the Patriarchale of Constanlinople from the Eve of the Turkish Conguesl to the Greek War of Independence, Cambridge, 1968; Russkoe iskusstvo barokko. Materiali i issledovaniia, Moscova, 1977; Structure sociale et dcveloppement culturel des villes sud-est europeennes el adriatiques aux XVII e— XVIII-e siicles, cd. AIESEE, București 1975; Sumner B. H., Petec the Great and the Emergence of Russia, New York, 1962; Tsourkas C., Les dibuts de l’enseignement philo- sophique et de la libre pensie dans les Balkans. La vie et l'oeuvre de Thiophile Corydalee (1510— 1646), ed. a Il-a, Salonic, 1967. c) ..SECOLUL N XȚIONALlTĂȚILOR” ȘI „SECOLUL RE\ OLUȚIILOR” - ÎNTRE TRADIȚIE ȘI MODERNITATE The Ball.ans in Transition. Essays on the Development of Balkan Life and Politics since the Eightcenth Centuri; (cd. Ch. Jelavich, B. Jelavich) ed. a Il-a. f. 1. 1974; Berdîaev N., L idie russe, Problcmcs ssentiels de la pensie russe au XlX-e et dibui du XX-e sticle, Paris, 1969; Dimitrie Cantemir, Ilistorian of South East European and Oriental Civilizations, ed. AIESEE, București, 1973; Fabre J., Stanislas-Auguste Poniatowski et l’Europe des Lumiires. Etude de cosmopoli- tismc, Strasbourg, 1952; Gcorgcscu V. Al., Le processus de modernisation pendant les XVIII-e et XIX-c siicles dans les sociitis de l’Europe de l’Est, raport („XIV International Gongrcss ol Historical Sciences. San Francisco, August 22 29, 1975"), San Francisco, 1975; Kullura i obscestvo o epohu slanovleniia nafii ([entralnaia i iugovostocinnaia Europa v konfe XVIII lohgodah XIX v), Moscova, 1974; Lăzărescu D. Al., Cross-Curents in the Intellectual and Political Life of Central and South-Eastern Europe betiveen 1111 and 1821: Englightenment, Josephinismus, Aufklărung and „Megali Idea”, în „Nouvelles Etudes d’Histoire", V, 1975, 79 — 98; Les Lumiires et la formation de la conscience naționale chez les peuples du Sud-Est europien, ed. AIESEE, București, 1970; Lortholary A., Les „philosophes” du XVIII-e siicle et la Russie. Le mirage russe en Erance au XVIII-e siicle, Paris, 1951; Mango C., Byzanlinism and romantic Ilellenism, in „Journal of Warburg and Courtauld Institutes”, XXVIII, 1965, 29 13; Slavianskie kulturl o epohu formirovaniia i razvitiia slavianskih nafii XVIII— XIX vv„ Moscosa, 1970; Wissenschaftspolitik in Mittel- und Osteuropa. Wissenschaftliche Gesellschaften, Akadcmicn und Hochschulen im 18. und beginnenden 13. Jahrhundert, Berlin, 1976. www.dacoromanica.ro www.dacoromanica.ro CONSIDERAȚII PRIVIND POLITICA ECONOMICO- SOCIALĂ A GUVERNULUI REVOLUȚIONAR-DEMOCRAT (1945 — 1947) DE ION ALEXANDRESCU Guvernul condus de dr. Petru Groza a preluat conducerea treburilor țării într-un moment în care procesul de înrăutățire a situației economiei naționale, evident la sfîrșitul anului 1944, continua să se adîncească. Pro- ducția industrială globală se afla cu mult sub nivelul antebelic. Situația se datora îndeosebi utilajului învechit, degradat, parțial distrus sau dis- persat încă în diferite regiuni ale țării, diminuării sau dispariției stocului de rezerve de materii prime, semifabricate sau produse finite, posibilităților aproape inexistente de a face importuri, ca urmare a stării de război, lipsei mărfurilor tradiționale de export produsele petroliere, produsele agroalimentare și lemnul —, capacității scăzute de transport a căilor fe- rate. La rîndul lor, rezervele de produse agricole în curs de epuizare, lipsa inventarului agricol, în mare parte distrus în timpul războiului și micșo- rarea efectivului de animale, la unele specii cu mai mult de 50% față de același nivel antebelic, precum și deteriorarea crescîndă a monedei națio- nale făceau ca situația economică a României să fie deosebit de critică. Blocarea valutei și a devizelor românești aflate în statele occiden- tale \ precum și statutul juridic internațional al țării, aflată sub regimul prevederilor Armistițiului semnat în septembrie 1944, reduceau și mai mult posibilitățile de import. La incapacitatea de transfer se adăuga astfel incapacitatea de plată, ceea ce a avut drept consecință faptul că în primii ani postbelici Comerțul exterior și balanța de plăți au constituit unele dintre cele mai grele probleme ce apăsau economia națională a României. Stagnarea activității bancare, nivelul scăzut al cursului acțiunilor cît și volumul redus al tranzacțiilor bursiere — datorate în bună parte și îngrijorării marii burghezii față de o eventuală naționalizare a băncilor și marilor întreprinderi industriale, prevăzută inițial în platforma F.N.D. din septembrie 1944, dar asupra căreia se revenise ulterior — continuau să se manifeste din plin. Starea materială a maselor muncitoare devenea în aceste condiții tot mai grea. Lipsa generală a mărfurilor, agravată de repartiția lor defec- tuoasă pe teritoriul țării și insuficiența mijloacelor de transport necesare 1 Devizele tn cliring blocate tn străinătate se cifrau, la sfîrșitul anului 1944, la aproape 98 miliarde lei. Trebui» adăugată, totodată, o importantă cantitate de aur și devize, care totaliza circa 200— 250 milioane franci elvețieni. „REVISTA DE ISTORIE”, Tom X, «r 2, IgffirâftMnfOni«Tlicfl fO 222 •ION AUEX1AN1DBESCU 2 remedierii cel puțin parțiale a ac,estei situații, micșorarea puterii reale de cumpărare a salariilor în condițiile procesului inflaționist în plină dezvol- tare, specula deveneau tot mai frecvente afectînd mase tot mai largi de oameni. Diminuarea cantităților de produse disponibile pentru consum, decalajul tot mai mare între cerere și ofertă, precum și ineficacitatea con- trolului efectuat în mare parte de elemente corupte, erau fenomene pe care guvernul trebuia să le limiteze pînă a nu atinge proporții catastrofele. Ridicarea salariilor la nivelul indicelui de cost al vieții, ca și alte măsuri luate anterior se dovediseră a fi soluții neeficiente pe planul îmbună- tățirii situației maselor de salariați, avînd drept rezultat o ameliorare apa- rentă a situației acestora, deoarece urcarea nominală a salariilor nu a fost însoțită de „înghețarea prețurilor”, fapt ce a dat naștere unei adevărate curse între prețuri și salarii, ale cărei consecințe au fost accentuarea infla- ției și a mizeriei maselor muncitoare * 2. în această situație guvernul revoluționar-democrat a avut ca țel imediat în domeniul economic asigurarea unui minim de bunuri strict necesare existenței întregii populații a țării și totodată îmbunătățirea situ- ației economice grele a maselor muncitoare, sprijinirea cu întreg potențialul economic și uman a frontului antihitlerist și îndeplinirea obligațiilor ce decurgeau din convenția de armistițiu, care continuau să se situeze în cen- trul preocupărilor autorităților statale. La scurt timp după instaurarea sa la 6 martie 1945, guvernul revo- luționar-democrat a trecut la adoptarea unor măsuri social-economice de primă urgență. A fost legiferată reforma agrară, realizîndu-se astfel un act de justiție pentru țărănime, care va avea profunde urmări asupra locului și rolului politic, economic și social al acesteia în revoluție, asupra înseși perspecti- velor refacerii și dezvoltării economiei românești în general și a agriculturii în special. în baza prevederilor legii nr. 187 pentru înfăptuirea reformei agrare 3 și a regulamentului pentru aplicarea acesteia au fost expropriate pă- mînturile și proprietățile agrare de orice fel aparținînd colaboraționiștilor, criminalilor de război și celor vinovați de dezastrul țării, ale celor ce s-au refugiat în țări cu care România se afla în stare de război ori s-au refugiat în străinătate după data de 23 August 1944, ale celor ce s-au înscris volun- tari pentru a lupta împotriva Națiunilor Unite, loturile peste 10 ha ale celor ce nu-și cultivaseră pămîntul în regie proprie în ultimii 7 ani consecutivi, bunurile de mină moartă și prisosul terenurilor agricole constituind pro- prietăți ale persoanelor fizice care depășeau suprafața de 50 ha. Tractoarele, batozele, locomobilele, secerătoarele și combinele de pe terenurile agricole prevăzute mai sus au trecut asupra statului, care a înființat ulterior centre județene de închiriat mașini agricole la dispoziția agricultorilor. Celelalte unelte agricole și animalele de tracțiune au trecut, de asemenea, asupra statului, proporțional cu suprafața de teren agricol expropriat, o parte a acestora fiind date țăranilor împroprietăriți. 2 România In anii renolu[iei democral-populare. 19^—1911, .Edit. politică. București, 1971, p. 81. 2 „Monitorul oficial", partea l-a, nr. 68 bis, p. 2 205—2 208. www.dacoromanica.ro 3 POUmSClA GUVERNULUI SEVOI/UTHONAR-EEMOCHAT (1945—1947) 223 Excepțiile de la expropriere prevăzute de lege exprimau grija guver- nului de a nu afecta interesele clerului și ale monarhiei, ale unor cercuri de intelectuali legate de instituțiile culturale ce dețineau terenuri agricole, evitînd astfel confruntarea cu aceste forțe, neoportună în acel moment, și atragerea chiar a unora dintre ele alături de forțele politice de guvernă- mînt. Se păstrau neatinse suprafețele orezăriilor, ale viilor și pădurilor, regimul lor urmînd să facă obiectul unei legi speciale, precum și „fermele- model”. Bunurile agricole ce cădeau sub incidența prevederilor legii au fost confiscate fără nici un fel de despăgubire către foștii lor proprietari. Ță- ranii urmau să plătească către stat loturile primite, prețul stabilit fiind echivalent cu valoarea unei recolte anuale mijlocii — estimată la 1 000 kg grîu sau 1 200 kg porumb la ha —, în condiții foarte avantajoase. După achitarea a 10% din prețul de cumpărare, restul era eșalonat pe o perioadă de 10 sau 20 de ani 4. Mari facilități au fost acordate celor fără pămînt care puteau obține o amînare a plății primei rate pe un termen de trei ani. Cei împroprietăriți au primit pămîntul ,,liber de orice datorii și obligații” care grevau anterior proprietățile expropriate. în primăvara anului 1948 aplicarea legii reformei agrare era în linii mari încheiată. Fuseseră expropriate 155 823 proprietăți, cu un total de 1 468 946 ha. Numărul celor care primiseră pămînt era de 917 777, dintr-un total de 1 178 206 de îndreptățiți trecuți inițial pe listele de împroprietă- rire, cărora li se împărțiseră 1 109 562 ha. Dintre aceștia circa 400 000 și-au putut întemeia noi gospodării, iar alți circa 500 000 și-au mărit proprietatea. O suprafață de 359 384 ha a trecut în rezerva statului5. Alături de țăranii români au primit aproximativ 150 000 ha de pămînt 90 597 de țărani maghiari, sîrbi, ucraineni, tătari etc. 6. Au fost totodată Confiscate, pînă la aceeași dată, 3 135 de tractoare, 2 533 pluguri pentru tractoare, 2 140 batoze de cereale, 5 025 semănători de cereale, 682 locomobile, 37 combine, 2 132 secerători și alte mașini agricole 7. Ca urmare a înfăptuirii reformei agrare, structura proprietății agri- cole a suferit schimbări importante. Ponderea gospodăriilor țărănești care posedau sub 1 ha de pămînt s-a redus, în condițiile creșterii numărului total de gospodării agricole, cu circa 400 000, de la'23,3% din totalul exploatărilor agricole în anul 1941, la 17,52% în anul 1948. A crescut sensibil ponderea gospodăriilor țărănești care posedau între 1 și 3 ha, de la 35,1% în 1941 la 36,08% în 1948. Cea mai însemnată creștere, de la 18,4% în 1941 la 22,56% în 1948 8, au înregistrat-o gospodăriile cu întinderi de 4 La 15 decembrie 1950 ratele pei care le mai -aveau de plătit țăranii împroprietăriți prin reforma agrară din 1945 au fost anulate. 5 Mihai Rusenescu, Date privind politica agrară a României (martie 1945 — februarie 1949), în „-Studii și materiale-de istorie contemporană”, voi. III, Edit. Academiei R. S. Româ- nia, 1978, p. 84. . * în perioada de început a înfăptuirii reformei agrare sașii și șvabii nu au primit pămînt. Printr-o interpretare abuzivă a prevederilor Iegale( .terenurile și bunurile lor au fost expropriate. S-a revenit însă curînd asupra măsurii de expropriere totală â loț și s-a trecut Ia, repararea acestor nedreptăți și restituirea suprafețelor și a bunurilor confiscate inițial. . 7 Mihai Rusenescu,_ Op, cit.r p, 85. . . ' 8 România tn anii'revoluției șțemocrat-populare, lȘ44r-‘194'l, p.'ț54. . , www.dacoromanica.ro 224 TON AtKXANDRESCU 4 pămînt de la 3 la 5 ha. Numărul gospodăriilor moșierești a scăzut totodată cu circa 1/3 — de la 16 873 în anul 1941 la 11 316 în 1948 — ponderea lor trecînd de la 0,7% la 0,4% din total în proporții reduse (4,4%), a scăzut și numărul gospodăriilor avînd între 20 și 50 ha. Mutațiile generate de reforma agrară au așezat agricultura țării pe baza gospodăriei mici și mijlocii între 1 și 10 ha care reprezenta în 1948, la încheierea reformei agrare, 77% din numărul total al exploatărilor agricole10. Acestor schimbări în structura proprietății le-au corespuns modifi- cări ale structurii sociale a satului românesc. Prin desființarea marii pro- prietăți funciare de peste 50 ha a fost lichidată clasa socială a moșierilor. Bolul și ponderea țărănimii sărace și mijlocașe au crescut considerabil. Puterea economică a țărănimii mijlocașe, — circa 1/2 din mijloacele de producție agricolă și 3/5 din cantitatea totală de cereale marfă aduse pe piață — făcea ca această categorie a țărănimii, în rîndul căreia intrase, ca urmare a înfăptuirii reformei agrare un însemnat număr de țărani ce-și măriseră proprietățile, să ocupe — împreună cu țărănimea săracă — locul central în agricultura românească postbelică. Burghezia sătească deținea, în continuare, un loc important în producția agricolă și mai ales în produc- ția agricolă-marfă u. Proletariatul agricol — circa 250 000 de familii sau 2,5 % din populația satelor — s-a încadrat în parte, în sectorul de stat, unde existau condiții mai bune de trai12. Pentru a-și atinge scopul propus — îmbunătățirea stării materiale a țărănimii, deschiderea de căi largi progresului și culturii, realizării bună- stării materiale a celorlalte categorii sociale — reforma agrară a fost înso- țită de un ansamblu de măsuri menit să asigure mijloacele pentru înjghe- barea și înflorirea gospodăriilor țărănești, cu deosebire a celor împroprietă- riți. S-a trecut la comasarea loturilor fărîmițate, organizarea unei întinse rețele de cooperative de consum, de desfacere și prelucrare a produselor agricole, la acordarea de credite, în limita resurselor financiare existente, pentru procurarea semințelor, animalelor de rasă și uneltelor necesare. Statul a înființat centre de mașini și unelte agricole care grupau tractoa- rele și mașinile agricole ale camerelor de agricultură și cele expropriate și trecute în patrimoniul statului. în toamna anului 1945 existau deja 271 asemenea centre, a căror bază materială se compunea din 3 130 de trac- toare, 686 locomobile, 1 996 batoze de cereale, 1 032 de secerători-legători și alte mașini. Insuficiența inventarului viu și mort ce afecta țărănimea săracă și mijlocașă * * în general și îndeosebi cea mai mare parte a celor 400 000 gos- podării noi create în urma reformei agrare a determinat guvernul să treacă» * Costin Murgescu, Reforma agrară din 1945, Edit. Academiei R. P. Române, 1956. p. 221. 14 Idem, p. 220. 11 Paraschiva Nichita, Marin Popescu, Transformări agrare In România In anii 1944 — 1947, in „Anale de istorie”, nr. 1 din 1069, p. 26—27. 14 Ibidem. * în primăvara anului 1947, 80% din gospodăriile ce posedau ptnă Ia 1 ha nu aveau vite de muncă. Pentru gospodăriile ce dețineau de la -1 la 3 ha, acest procent era de 60%. Pe Întreaga țară, 50% din gospodăriile agricole erau lipsite de animale de tracțiune. La aceeași dată un plug revenea ța 2,3 gospodării, o grapă la 3,6 gpspoâărîi iar o senrânStoare la 42 gospodării. (Vezi Costin Murgescu, op, cit,, p. 248). www.dacoromanica.ro 5 POT4TKSA GUVERNULUI BEVOOjUȚiaNAR-r®M)OCRA.T (1945—1947) 225 în 1945, la rechiziționarea tuturor tractoarelor și mașinilor agricole aflate în proprietate particulară, inclusiv a personalului de conducere a acestora și trecerea lor în folosința consiliilor județene de reformă agrară pentru efectuarea lucrărilor agricole în județ. Impozitul agricol pe anul 1945, avea un caracter progresiv, diferențiat, gospodăriile sub 1 ha fiind scutite de impozite. Concomitent cu legiferarea și trecerea la aplicarea reformei agrare care privea îndeosebi lumea satelor, s-a inițiat o serie de măsuri economico- sociale cu caracter tranzitoriu, cu scopul de a ameliora situația materială a maselor de salariați și a asigura aprovizionarea populației orășenești cu produse de strictă necesitate. Guvernul a adoptat o politică elastică, de dirijare și control tot mai adînci, a proceselor de circulație și distribuire a mărfurilor, respingînd cererile insistente ale cercurilor burgheziei —înce- pînd din 1946, chiar și a celei reprezentate în guvern — de înlăturare trep- tată a măsurilor de dirijare și control din partea statului. El a acționat prin diverse mijloace pentru atenuarea exploatării, intervenind pentru o mai dreaptă redistribuire a venitului național, fără a preconiza, pentru început, măsuri care să afecteze structura capitalistă a economiei naționale. S-a trecut, astfel, la aplicarea impozitului progresiv asupra venitului global și impunerea excepțională a beneficiilor de războils, cu scopul de a a se repartiza mai echitabil efortul fiscal asupra diferitelor categorii de contribuabili și pentru a spori veniturile statului, în condițiile în care chel- tuielile lui depășeau mult încasările. La 3 mai 1945 a fost adoptat primul ansamblu de măsuri prin care se concretiza intervenția puterii revoluționar-democrate în procesul de desfacere și circulație a mărfurilor. Decretele-legi sancționate vizau asigu- rarea unui minim de stabilitate și securitate vieții economice, apărarea masei de consumatori cu mijloace de cumpărare reduse împotriva speculei și aprovizionarea acesteia cu produsele strict necesare traiului. Prin ele se urmăreau „înghețarea” prețurilor prin stimularea circulației mărfurilor, obiectiv ambițios, greu realizabil în condițiile menținerii structurii econo- mice capitaliste. Pentru asigurarea puterii de cumpărare a salariilor, guvernul a decis aprovizionarea salariaților cu articolele strict necesare întreținerii lor și familiilor lor, la prețuri oficiale. în acest scop s-a trecut la înființarea eco- nomatelor pe lingă toate întreprinderile comerciale și industriale de orice fel14, acordarea unei alocații de scumpete tuturor angajaților și majorarea alocației pentru copii, diferențiat, în funcție de localitatea de domiciliu. Pentru controlul aplicării legii, s-a prevăzut delegarea de către comitetul de întreprindere a doi reprezentanți ai salariaților. 8-au stabilit, în condițiile aplicării unor sancțiuni severe, norme pri- vitoare la formarea prețurilor, plafonarea beneficiilor și circulația normală a mărfurilor, căutîndu-se totodată să se împiedice devierea sau prelungirea circuitului mărfurilor în scop de speculă. u Decret-lege pentru Înființarea impozitului progresiv pe venitul global; Decret-lege pentru impunerea excepțională a beneficiilor de război, in „Monitorul oficial”, partea l-a, nr. 76 din 1 aprilie 1945, p. 2 694-2 696; 2 702-2 705. u Decret-lege pentru reglementarea salariilor și Înființarea economatelor, in „Moni- torul oficial”, partea l-a. nr. 101 din 3 mai 1945, p. 3 625—3 627. www.dacoromanica.ro 226 ION AIJEX1ANOREISCU 6 Măsurile pentru înghețarea prețurilor, stabilizarea salariilor și stimu- larea circulației mărfurilor au fost completate cu o amnistiere, totală sau parțială, a tuturor infracțiunilor Comise la legile fiscale, în schimbul unei taxe de amnistie al cărei cuantum eră stabilit prin lege 15. Scopul acesteia era de a readuce în circuitul comercial normal mărfurile dosite pentru a fi vîndute la preț de speculă. Keprimarea speculei ilicite și sabotajului economic 16, -ocupau - un loc aparte în cadrul măsurilor economice adoptate de guvernul revoluțio- nar-democrat în mai 1945. Pentru a pune capăt acestor fenomene care accentuau instabilitatea și insecuritatea vieții economice - și care lăsau masele de consumatori cu mijloace de plată ce nu depășeau o dimensi- une comună la discrecția speculanților, a fost modificată legea pentru re- primarea sabotajului economic și a speculei ilicite din 1 mai 1943, care se dovedise ineficace. Noile prevederi purtau pecetea spiritului democratic al vremii. Prin ele se asigurau o rapiditate și promptitudine crescute în aplicarea sancțiunilor, creșterea rolului magistralilor — în fruntea justi- ției se afla comunistul Lucrețiu Pătrășcanu —, în constatarea și sancțio- narea pe loc a delictelor, în funcție de gravitatea infracțiunii. ■ Organelor de control cetățenesc constituite din reprezentanți ai partidelor care compuneau guvernul pe lingă Prefectura Poliției Capitalei și pe lingă primăriile de sector, pe lingă prefecturile de județ, și, după nece- sitate, pe lingă primăriile comunelor urbane nereședință de județ, li se acorda dreptul de a asista la cercetare și de a semnala organelor constata- toare abaterile de la lege, dîndu-se astfel posibilitate maselor populare de a participa efectiv la o acțiune în care ele însele erau direct interesate. Pen- tru prevenirea abuzurilor se prevedea responsabilitatea penală a persoa- nelor ce compun aceste organe și sancțiuni severe pentru cei care nu se conformau dispozițiunilor stabilite în vederea efectuării unui control legal și corect17. Trăsătura comună a tuturor acestor decrete-legi adoptate la începu- tul lunii mai 1945 consta în aceea că prin intermediul lor statul democrat- popular intervenea în procesul repartiției și circulației materiilor prime și a mărfurilor, pentru a proteja interesele maselor de salariați, procesul de producție rămînînd, în continuare, în competența patronatului. Prin con- ținutul lor măsurile adoptate erau favorabile maselor muncitoare, croind în același timp cadrul corespunzător în care burghezia industrială și în special cea comercială puteau să-și desfășoare activitatea în mod legal» 15 Decret-lcge pentru amnistierea infracțiunilor fiscale comise piuă la 31 martie 1915, In „Monitorul oficial”, partea l-a, nr. 101 clin 3 mai 1945, p. 3 622 — 3 623. 16 Decret-lege pentru reprimarea speculei ilicite și a sabotajului economic, in „Moni- torul oficial”, partea l-a, nr, 101 clin 3 mai 1945, p. 3 635—3 648. 17 Decret-lege pentru Înființarea organelor de control cetățenesc, In „Monitorul oficial”, partea l-a, nr. 101 din 3 mai 1945, p. 3 648—3 649. www.dacoromanica.ro 7 POLITiOA. GUVERNULUI BEVOiDUȚrONAR-DEMDCBAT (1945—1947) 227 Efectele legilor economice din mai au fost însă limitate, mult inferioare celor scontate. Ele erau tot mai frecvent criticate, deseori chiar de iniția- torii lor, pentru slaba eficiență pe planul măririi producției, deci și al asi- gurării reale a nevoilor minime de trai pentru masele muncitoare. Apro- vizionarea salariaților a continuat să fie grea, departe de necesități. Seceta din vara anului 1945* a răsturnat prețurile' în domeniul agricol și alimentar cu repercusiuni grave asupra tuturor celorlalte prețuri. Efectele sale, Coroborate cu acelea ale creșterii neprevăzute a prestațiilor pentru armistițiu** în contextul stagnării producției industri- ale, au declanșat o urcare rapidă a prețurilor interne și 1‘uperea echilibrului între prețuri și salarii, echilibru ce se sconta a se realiza prin aplicarea reglementărilor ainintite. Inflația a căpătat Un ritm tot mai alert. Fără îndoială, aceasta s-a datorat și imperfecțiunii apăratului de stat chemat să aplice acest ansamblu de măsuri, dar în special lipsei de produse indus- triale și agricole, productivității scăzute a muncii, ceea ce a avut drept consecință înflorirea acțiunilor speculative pe scară largă. Devenea presantă în acele condiții adoptarea unor acțiuni hotărîte, menite să contribuie în primul rînd la creșterea producției industriale și agricole, ca element hotărîtor în refacerea economiei naționale. Numai pe această bază puteau fi aplicate măsuri care să ducă la atenuarea speculei, frînarea inflației și ameliorarea nivelului de trai al populației. încheierea războiului în Europa și perspectiva imediată a trecerii industriei de război la producția de pace, speranța micșorării efortului pentru îndeplinirea armistițiului, au amplificat acțiunile forțelor politice guvernamentale ce ținteau la elaborarea și adoptarea unor soluții adecvate în domeniile economic, social și politic, în măsură să ducă la rezolvarea problemelor refacerii, deosebit de complicate, cu care era 'confruntată România. Guvernul a evaluat realist posibilitățile, relevînd, în același timp, greutățile deosebite ale economiei românești. A încercat, totodată, să * Ca urmare a efectelor secetei, recolta obținută în 1945 a fost mult inferioară față de necesități, după cum urmează: Produsul Producția realizată Necesar Deficit grlu 81 495 vag. 98 211 vag. 16 716 vag. porumb 172113 „ 234 000 „ 61 887 „ leguminoase 15 850 „ 19 750 „ 3 900 „ zarzavat 25 000 „ 36 000 „ 11000 „ floarea soarelui 7- 8 000 „ 30 000 „ 22 - 23 000 „ (Raportul prezentat guvernului de generalul N. Pirvulescu, subsecretar de stat la Ministerul Industriei șl Comerțului pentru aprovizionare. Stenograma ședinței Consiliului de Miniștri din 7 februarie 1946, Arhiva C.C. al P.C.R., fond 103, dosar 899 f. 4). ** In primele cinci luni ale exercițiului bugetar Început la 1 aprilie 1945 cheltuielile pentru armistițiu au atins cifra de 377 miliarde lei, reprezentind 60 % din cheltuielile totale bugetarei'Ele depășeau veniturile ordinare ale bugetului care s-au cifrat in aceeași perioadă la 300 miliarde lei. (Stenograma ședinței Consiliului de Miniștri din 25 august 1945, Arhiva C.C. al P.C.R., fond 103, dosar 655, f. 10). www.dacoromanica.ro 228 JCXN AU20ANDHESCU 8 asigure condiții cit mai favorabile începerii propriu-zise a acțiunii de refa- cere. într-un document adresat la 2 iunie 1945 generalului-colonel de tancuri, Susaicov ls, locțiitorul președintelui C.A.C. în România, președin-* 1 tele Consiliului de Miniștri, dr. Petru Groza, semnala „binevoitoarei atențiuni a guvernului sovietic” dificultățile economiei românești datorate în bună parte faptului că valoarea eforturilor economice și financiare în vederea ducerii războiului și îndeplinirii prevederilor articolelor 10k 11 și 12 ale Convenției de armistițiu nu au putut fi prevăzute anterior. Ținînd seama de situația financiară a țării, guvernul socotea necesară eșalonarea în rate anuale de 120 miliarde lei a sumei de plată pentru articolul 12 (referitor la „restituirea bunurilor luate de pe teritoriul sovie- tic”) primul an urmînd a curge din ziua cînd ar înceta prestațiunile pentru articolul 10 și luarea în considerare a prelevărilor efectuate pe teritoriul țării, peste plan, în baza aceluiași articol 10. „Chiar cu o asemenea eșa- lonare —releva șeful guvernului român — sarcina economică și financiară a României ar fi extrem de apăsătoare și ar împiedica o reluare a activității economice în Țara Românească, pentru un timp îndelungat, mai ales că în curs de șase ani, pînă în 1950, mai avem de plată despăgubirile de război (în conformitate cu art. 11 — n.n.) în valoare de 1 200 miliarde lei (pro- iectul de buget pe exercițiul 1945/46 se cifra la 815,9 miliarde lei = n.n.). ,,O asemenea povară — aprecia dr. Petru Groza — ar periclita viața însăși a statului”. Primul ministru exprima, de asemenea, speranța guvernului român, avînd în vedere „spiritul de dreptate pe care Guvernul Sovietic l-a avut pentru stabilirea despăgubirilor de război ale României și față de interesul pe care l-a manifestat țării noastre”, că demersul său va fi exa- minat „în același spirit de înțelegere, pentru a face posibilă menținerea funcțiunilor de bază ale Statului român”. în aceeași zi, 2 iunie, președintele Comisiei române pentru aplicarea armistițiului, Mihail Ghelmegeanu, a remis Comisiei Aliate de Control o notă 19 în care expunea punctul de vedere românesc asupra efectelor încetării ostilităților asupra aplicării Convenției de armistițiu în sensul reexaminării acesteia, în concordanță cu punctul de vedere exprimat mai sus, în epoca care se deschidea pînă la încheierea păcii. La baza multor măsuri economice adoptate de guvern au stat orien- tările stabilite de Conferința națională a P.C.R. din octombrie 1945. în raportul Comitetului Central prezentat spre dezbatere și adoptare delega- ților comuniștilor români se aprecia, după cum se știe, că reconstrucția eco- nomică și dezvoltarea generală a țării trebuie să se bazeze în primul rînd pe mobilizarea intensă a tuturor resurselor materiale și umane interne și pe valorificarea judicioasă a bogățiilor patriei, concentrarea rațională a eforturilor în domeniile de bază, ceea ce va antrena după sine întregul lanț al procesului de reconstrucție. în amplul program de refacere și dezvoltare a economiei naționale în ansamblu și al diferitelor sectoare și ramuri ale acesteia, adoptat de conferință, se acorda o mare atenție întăririi sectorului dirijat de u Dare de seamă a Comisiei române pentru aplicarea Convenției de armistițiu pe peri* oada 12 septembrie 1944 — 12 iulie 1945, Arhiva I.S.I.S.P., fond XIV, K,, dosar 1, 213, I. 309- 311. “ Idem, f. 462- 470. www.dacoromanica.ro 9 POL^TBCA GUVERNULUI HEWWȚlONAR-DtHMOlCRAT (1945—1947) 229 Stat, intensificării controlului statului asupra întreprinderilor particulare, pentru a fi îndrumate spre producția ce servea reconstrucției și dezvoltării economiei țării. Generalizînd experiența cîștigată în cele 8 luni de partici- pare la activitatea guvernamentală, P.C.R. atribuia statului sarcina de a îndruma distribuirea materiilor prime, de a reglementa prețurile de des- facere, de a controla circulația mărfurilor și a asigura orientarea credi- telor necesare în primul rînd spre ramurile de producție care interesau refacerea țării 20. în spiritul hotărîrilor și orientărilor Conferinței Naționale, guvernul a adoptat noi măsuri economice prin care urmărea înviorarea activității productive a întreprinderilor de stat și particulare și readucerea la un nivel acceptabil a nivelului de viață al salariaților, al maselor muncitoare, deteriorat față de perioada de început a anului 1945. Cele mai importante, prin amploarea și consecințele lor, s-au dovedit a fi noile contracte colec- tive de muncă și noul sistem de impozite. Primele au adus, pe de o parte, importante avantaje pentru muncitori, menite să ducă la creșterea sala- riului real, iar pe de altă parte, au stimulat creșterea producției indus- triale. Prevederile contractului colectiv constituiau un stimulent pentru salariați în efortul lor de ridicare a producției : introducerea muncii în acord era menită să-i cointereseze în creșterea producției, veniturile supli- mentare obținute pe această cale fiind degrevate de noi impozite ; prima de frecvență avea ca scop prezența regulată a angajaților la locul de muncă ; vechimea în profesie și în întreprindere erau mai bine mobilizate în direc- ția creșterii randamentului; primele pentru munca grea, lucrul de noapte, plata orelor suplimentare, toate erau legate puternic de bunul mers al procesului productiv. Astfel, eforturile pentru mărirea cantității și îmbu- nătățirea calității produselor puteau aduce nu numai un surplus de marfă și de profit patronului, ci și cantități sporite de mărfuri pentru piață și ameliorarea aprovizionării maselor populare. Prin măsurile financiare adoptate de guvern la 5 decembrie 1945, s-a realizat o sensibilă adaptare a fiscalității la veniturile reale, renun- țindu-se la majorarea impozitelor indirecte, măsură apreciată ca un ele- ment nou în politica financiară a guvernului 21. Se parcurgea astfel un prim pas către realizarea unei noi așezări fiscale, conform căreia veniturile bugetare realizate în cea mai mare parte pe calea impozitelor indirecte și a taxelor de consumație, urmau să fie trecute într-o însemnată măsură asupra venitului, pe calea impozitelor directe, cu excepția celui pe salarii. Intrarea în vigoare a contractelor colective de muncă, care prevedeau noi retribuții, majorate, a condus la modificarea și completarea Decretu- lui-lege din 3 mai 1945 pentru reglementarea regimului prețurilor și al mărfurilor, hotărîndu-se stabilirea unor noi prețuri oficiale, începînd cu cele ale combustibililor, menite să încurajeze sectorul productiv. Concomi- tent, pentru frînarea cursei dintre prețuri și salarii, care nu se realizase prin măsurile anterioare, a fost adoptată legea pentru colectarea și dis- tribuirea de mărfuri la sate, care prevedea trimiterea de produse indus- triale la țară la prețuri oficiale și colectarea de la săteni a produselor ** „Sctnteia”, din 1 noiembrie 1945. V „Sctnteia” din 14 decembrie 1945; „Drapelul” din 7 decembrie 1945. www.dacoromanica.ro 230 DON AUEXANDREHCU 10 agricole la prețuri stabilite de stat 22. Economatele continuau să fie, și în acest context, elementul de bază pe care se sprijinea guvernul în ten- tativa de ameliorare a puterii de cumpărare a salariilor și a populației sărace în general. Legile adoptate evidențiau o nouă orientare a politicii economice a guvernului, a cărei caracteristică era accentul mai mare pus acum pe problemele producției, concomitent cu menținerea reglementărilor pri- vind circulația și desfacerea mărfurilor, stabilită în consens cu părerile specialiștilor Consiliului Superior Economic, creat în noiembrie 1945, și cu reprezentanți ai industriei 23. S-a sperat, și erau șanse sporite, să se realizeze prin aceste măsuri, o stabilizare economică 24 pentru o perioadă suficient de mare; pentru a se veni apoi cu altele care să consolideze rezul- tatul obținut. Trebuie remarcat însă că succesul noilor măsuri depindea, ca și în perioada anterioară, în mod hotărîtor, de obținerea unei recolte normale, satisfăcătoare, cît și de efectuarea unor importuri de materii prime, materiale, piese de schimb, strict necesare proceselor de producție. în 1946 situația economică a țării a continuat însă să se înrăutățească, în ciuda eforturilor deosebite, pe multiple planuri, pentru redresarea sa. Deși în unele ramuri se obținuseră o serie de realizări în refacerea și utili- zarea potențialului economic și în creșterea producției, pe ansamblul industriei aceasta continua să se situeze cu mult sub nivelul antebelic. Comparativ cu anul 1938 producția industriei siderurgice și metalurgice reprezenta 46,7%, cea petroliferă 64%, alimentară 24,2%, textilă 44,6% 2S. Greutăților existente în industrie li s-au adăugat pierderile mari cauzate de o nouă secetă, mai gravă decît cea din anul 1945, ce s-a abătut asupra unor întinse regiuni din estul și sud-estul țării. Atît recolta de grîu obținută, care se cifra la 193 500 vagoane și reprezenta doar 40,5% din recolta medie a anilor 1936—1939, cît și cea de porumb, 103 164 vagoane, au fost cu mult inferioare nevoilor curente de consum ale țării. Eezervele de cereale erau deja epuizate. Mai mult, România avea de restituit 30 000 de vagoane de cereale importate cu titlu de împrumut, în a doua jumătate a anului 1945, din Uniunea Sovietică, pentru acoperi- rea deficitului datorat secetei din acel an. Trebuiau satisfăcute totodată obligațiile curente, care decurgeau din aplicarea diverselor prevederi ale Convenției de armistițiu. Dintr-o țară exportatoare de mari cantități de cereale și produse agroalimentare, una din principalele surse de devize din- totdeauna ale țării, România a trebuit să facă masive importuri de cereale pentru a salva populația de la înfometare. Seceta a provocat în același timp o psihoză de panică, ce s-a trans- format. treptat într-un factor activ de dereglare a vieții economice. Evo- luția prețurilor și situația economică în genere au fost influențate, de altfel, în mod covîrșitor în perioada 1945—1947, în condițiile în care în 28 Stenograma ședinței Consiliului de Miniștri din 7 februarie 1946, Arhiva C.C. al P.C.R., fond 103, dosar 899, f. 13; Decret-lege pentru organizarea colectării de produse agri- cole,. vegetale și animale și distribuirii de produse industriale șl alimentare în comunele rurale. „Monitorul oficial”, partea l-a, nr. 4() din 16 februarie 1946, p. 1242 — 1243. 23 Stenograma ședinței Consiliului de Miniștri din 6 februarie 1946, Arhiva C.C. al P.C.R., fond 103, dosar 898, f. 10—20. 24 „Drapelul” din 13 februarie 1946. 28 „Evoluția economiei românești”, an I, nr. 1, aprilie 1948,' p. 5—10. www.dacoromanica.ro 11 POIiTiDCA GUVERNULUI REVOLUȚIONAR-^DEMOCRAT (1945—1947) 231 industrie nu s-a înregistrat sporul de producție ce se sconta, nu de sectorul industrial, ci de cel agricol. Reducerea venitului realizat în agricultură, repercusiunile recoltei deficitare asupra industriei alimentare și faptul că celelalte ramuri indus- triale nu realizaseră creșterile așteptate, făceau ca venitul național ce se estima a fi obținut să fie inferior celui din anul 1945 26. Asupra acestui venit, mult diminuat față de perioada antebelică — în 1946 acesta repre- zenta mai puțin de 40% față de anul 1938 27 — se exercitau prelevările statului care au atins 34% din venit în primul semestru (aprilie-septem- brie 1946) al exercițiului financiar 1946—1947 și 31,4% în exercițiul 1945—1946 28. Consecința evidentă a fost standardul de viață inferior celui anterior, agravat în ceea ce privește masele de salariați de eficiența scă- zută, inferioară celei scontate, a raționării consumului, de creșterea aproape necontrolată a prețurilor și generalizarea speculei cu produsele de strictă necesitate. în condițiile existenței acestor mari greutăți materiale, forțele poli- tice democrate grupate în B.P.D. au obținut victoria în alegerile parla- mentare desfășurat^ în noiembrie 1946, eveniment ce a avut profunde urmări asupra politicii economice a guvernului, ca de altfel și în domeniul vieții social-politice. Preluarea ministerului industriei și comerțului de reprezentantul P.C.R., Gh. Gheorghiu-Dej, la sfîrșitul lunii noiembrie 1946, ale cărei atribuții au crescut prin noile reglementări legislative din 5 aprilie 1947, au conferit partidului comunist un rol hotărîtor în coordo- narea întregii politici economice a guvernului revoluționar-democrat. Aceste poziții decisive ocupate în guvern și majoritatea stabilă pe care forțele politice guvernamentale o aveau în parlament, cărora de la 10 februarie li s-au adăugat efectele pozitive ale reglementării situației externe a Rom iniei prin semnarea Tratatului de pace, au marcat începutul unei noi etape în acțiunea guvernamentală pentru refacerea economiei națio- nale, care continua să fie critică în ciuda eforturilor deosebit de mari și insistente depuse pentru îmbunătățirea sa. Guvernul a trecut la elaborarea și aplicarea unui ansamblu de măsuri radicale de dirijare mai riguroasă a activității economice, prin care s-a imprimat politicii sale un tot mai pronunțat caracter anticapitalist, favo- rabil maselor populare. S-a acordat o mare atenție întăririi controlului statului în economie, începînd cu producția, lucru care nu se realizase în anii anteriori. în centrul preocupărilor de ordin economico-financiar s-a situat pregătirea condițiilor pentru stabilizarea monetară, a cărei reușită era condiționată de înfăptuirea unui șir de reforme, legiuiri și reglementări în domeniul finanțelor, industriei și comerțului exterior, premisă esen- țială a înviorării procesului de refacere a economiei naționale. La sfîrșitul lunii decembrie 1946 Adunarea Deputaților a inaugurat legiferarea prevederilor Platformei B.P.D. prin adoptarea legii pentrui “ Stenograma ședinței Consiliului de Miniștri din .14 decembrie 1946, Arhiva C.C. a P.C.R., fond Î03, dosar 921, f. 15 — 17. 27 Stenograma ședinței Consiliului de Miniștri din 26 martie 1946, Arhiva C.C, al P.C.R., fond 103, dosar 1136, f. 25. , 28 Stenograma ședinței Consiliului de Miniștri din 14 decembrie'1946, Arhiva-C.C, al P.C.R., fond 103, dosar 921, f. 17. , • www.dacoromanica.ro 232 DON adexiaNdbescu 12 etatizarea și organizarea B.N.E. Cel mai important centru financiar și singurul Institut de emisiune al țării a devenit astfel o pîrghie importantă pentru îmbunătățirea activității de finanțare a tuturor ramurilor econo- miei naționale, asigurînd controlul statului asupra tuturor instituțiilor bancare și de credit, publice sau particulare, asupra creditului și emisiunii de monedă aB. Faptul că preluarea acțiunilor se prevedea a se face pe baza unei „drepte despăgubiri”—care urma a se stabili de justiție, dădea „o de- plină satisfacție programului Partidului... Național Liberal (Tătărescu)”3® — a determinat aprobarea legii de toate grupările majorității parlamentare, inclusiv de către tătărescieni. O serie de alte legi financiare, adoptate concomitent, au avut drept țel îngrădirea speculei cu devize și aur. Aceste măsuri, și în primul rînd etatizarea B.N.E., au creat un cadru mai propice unei politici financiare unitare și ferme, care a contribuit la înfrângerea ulterioară a greutăților care barau calea refacerii economiei și în special la frânarea inflației. Efecte deosebit de favorabile asupra stabilizării situației economice și financiare, condiție de bază pentru impulsionarea procesului de refacere a economiei naționale a avut elaborarea și adoptarea unui buget echilibrat pe exercițiul financiar 1947/1948. Comisia interministerială desemnată pentru întocmirea proiectului de buget a hotărât, avînd adeziunea totală a Consiliului Politic al B.P.D., sistarea efectuării, în continuare, a unor cheltuieli mai mari decît veniturile ordinare ale statului și acoperirii deficitelor prin apelul la emisiunea B.N.E., așa cum se procedase în exer- cițiile financiare anterioare, 1945/46 și 1946/47, apreciind că aceasta ar fi însemnat o prăbușire iminentă a finanțelor statului, cu consecințe sociale, economice și politice incalculabile. Ea a stabilit ca principiu călăuzitor al noului buget, acoperirea cheltuielilor cu veniturile ordinare, renunțîndu-se definitiv la măsuri sau procedee inflatorii 81. „Bugetul eroic”, elaborat cu acordul partidelor politice de guvernă- mînt conținea, ca și în anii precedenți, economii foarte serioase la toate capitolele, mergîndu-se pînă la suprimarea cheltuielilor de investiție. în plus, se prevedea efectuarea unei însemnate reduceri a personalului admi- nistrativ de la stat, județ sau comună* * (funcționarii publici), fiind primul buget postbelic echilibrat, elaborat și acceptat de Consiliul de Miniștri pentru a fi supus votului parlamentului. Conform dispozițiilor legii bugetare 1947/48 și Jurnalelor Consiliu- lui de Miniștri nr. 548 și 628 din 1947 au fost comprimate, pînă la 17 iulie, 23 „Monitorul oficial”, partea a IlI-a, Dezbaterile parlamentare, nr. 14 din 1 februarie 1947 (Ședința din 19 decembrie 1946), p. 225. “ Idem. 31 Stenograma ședinței Consiliului de Miniștri din 29 aprilie 1947, Arhiva C.C. al P.C.R., fond >103, dosar 1144, f. 20. * Reducerea numărului funcționarilor publici a devenit o problemă presantă pentru guvern Încă din primăvara anului 1945, fără a-și afla atunci rezolvarea. Ea a fost reactua- lizată de nenumărate ori, cu deosebire la începutul anului 1947, cind numărul acestora sporise cu mult față de cel existent în 1938/39 și chiar față de 1945/46, fapt care determina pe Ion Gheorghe Maurer, subsecretar de stat la M.I.C., să declare că „problema s-a născut din pro- pria noastră greșeală pentru că sporirea numărului funcționarilor publici ne este imputabilă numai nouă”. Stenograma ședinței Consiliului de Miniștri din 26 martie 1947, Arhiva C.C. al P.C.R., fond 103, 'dosar 1 136, f. 89. www.dacoromanica.ro 13 POUrDOA. GUVERNULUI WETVOLUVIONAR-DI3MJUCRAT <1945—1947) 233 87 532 posturi la ministere și instituțiile autonome, cărora le corespundeau economii de 3 949,5 miliarde lei, sumă inferioară însă reducerii cu 30% a cheltuielilor bugetare pentru personal stabilită inițial32. Acestora li se adăuga comprimarea a 27 000 posturi făcută de Ministerul Educației Naționale în septembrie 1947 33 și 24 000 de posturi de la Ministerul de Război, cu începere de la 1 septembrie 1947 M. Numărul de funcționari publici rămînea însă, pe mai departe, mult superior celui existent în exer- cițiul financiar 1938/1939 85. Realizarea în fapt a echilibrului bugetar depindea însă în mod hotărîtor, ca și în anii precedenți, și datorită acelorași considerente, de obținerea unei recolte bune și de reducerea, pe lingă cheltuielile statului pentru personal, a cheltuielilor făcute pentru aplicarea convențiilor cu străinătatea ca urmare a războiului*. Se spera mult în valorificarea posi- bilităților deschise de semnarea Tratatului de pace cu Națiunile Unite pentru încheierea unor noi acorduri economice și de credit cu diverse state, cu urmări favorabile sub aspectul impulsionării potențelor interne ce rămîneau, desigur, și în noile condiții, decisive pentru succesul stabi- lizării vieții economice. Pînă la strîngerea noii recolte, guvernul a fost nevoit să focă față cu eforturi deosebite, perioadei de vîrf a crizei alimentare din întreaga perioadă 1945—1947. Colectările oficiale, intensificate la maximum la începutul anului, făcute de organele statului 88, cit și cele neoficiale realizate de locuitori din regiunile deficitare, așa-numiții „săcari”, asigu- rau hrana populației pînă la începutul lunii martie 1947. Pentru perioada următoare, pînă la noua recoltă, singura soluție era efectuarea unor importuri masive de cereale. După o anumită tărăgănare — determinată în principal de condițiile grele în care se puteau realiza importurile nece- sare și de o anumită supraestimate a posibilităților de colectare de la producătorii interni —, recunoscută deschis în repetate rînduri în fața membrilor cabinetului de primul ministru, dr. Petru Groza 37, guvernul a trecut la contractarea unor mari importuri de cereale pentru salvarea populației înfometate. S-a autorizat trimiterea de aur în străinătate pentru plata cerealelor sau garantarea creditelor** necesare pentru importul •f Stenograma ședinței Consiliului de Miniștri din 26 august 1947 (Raportul secreta- rului general la Președinția Consiliului de Miniștri, dr. Gh. Arghiropol, privitor la situația lucrărilor privind comprimarea funcționarilor publici). Arhiva C.C. al P.C.R., fond 103, dosar 1 163, f. 3-4. “ Stenograma ședinței Consiliului de Miniștri din 26 august 1947, Arhiva C.C. al P.C.R.. fond 103, dosar 1 163, f. 6. M Idem, p. 10. *6 Idem, p. 6 — 8. •în bugetul pe exercițiul financiar 1947/48 adoptat după semnarea Tratatului de pace se prevăzuse cheltuieli pentru „achitarea obligațiilor statului rezultate din aplicarea conven- țiilor cu străinătatea ca urmare a războiului’’ In sumă de 48 000 miliarde lei din totalul cheltuielilor de 102 900 miliarde lei. •• Stenograma ședinței Consiliului de Miniștri din 17 ianuarie 1947, Arhiva C.C. al P.C.R., fond 103, dosar 1 123, f. 41, 43, 48. 17 Vezi stenogramele ședințelor Consiliului de Miniștri din 13 decembrie 1946, 18 aprilie și-12 iunie 1947. Arhiva C.C. al P.C.R., fond 103, dosar 920, f. 18, 19; dosar 1 140, f. 20; dosar 1 151, f. 23. ** Printr-un jurnal al său,' Consiliul de Miniștri a hotărit la 7 mai 1947 autorizarea B.N.R. de a trimite aur In străinătate in completarea celor 65 tone necesare pentru garan- tarea creditelor in curs de.perfectare in vederea importului de cereale.. www.dacoromanica.ro 234 ION AJJEXANIDHE1SICU 14 acestora. Cea mai mare parte a aurului, transferat în Elveția, a fost readus în țară în toamna anlui 1947, fie datorită volumului mai redus al împru- muturilor contractate pe piețele externe, fie restituirii acestora în terme- nele convenite. • ' ' ■ Eforturile stăruitoare ale guvernului pentru distribuirea rațională și judicioasă a cantităților de cereale și bunuri alimentare, îndeosebi a celor colectate din- țară, un rol important revenind din acest punct de vedere Comitetului pentru ajutorarea regiunilor lovite de secetă (C.A.B.S,) 38, preocuparea permanentă pentru aprovizionarea populației pe calea importului de cereale și acțiunile ample de ajutorare din- partea multor popoare din diverse regiuni ale lumii*, au permis învingerea, nu fără numeroase sacrificii de vieți omenești, a greutăților imense provocate de lipsa hranei .zilnice necesare poporului. în lupta crudă, de o duritate rar întîlnită, cu un dușman greu de stăpînit — foametea —, guvernul a folosit toate mijloacele materiale de care dispunea, posibilitățile ce s-au ivit pentru ca această calamitate să nu devină o catastrofă cu grave consecințe asupra ființei fizice a poporului și asupra regimului politic instaurat în martie 1945. Concomitent cu măsurile impuse de starea alimentară excepțional de grea, din inițiativa P.C.E. au fost supuse discuției Adunării Deputăților noi proiecte de legi care vor conferi un pronunțat caracter anticapitalist politicii economice a guvernului. Dintre acestea, cele mai importante prin amploarea și consecințele lor au fost legea pentru organizarea Minis- terului Industriei și Comerțului și legea Oficiilor industriale. Ideea de bază a primei legi era realizarea unității de conducere și con- trol economic care se înfăptuiau în persoana titularului comunist al M.I.C., secondat de subsecretarii săi de stat 39, cu scopul obținerii de maxime rezultate posibile în domeniul redresării, refacerii și valorificării puterilor economice ale țării 40. Prevederile sale permiteau ca multe probleme să poată fi rezolvate prompt, prin simple deciziuni ministeriale. Sarcinile și competențele largi conferite M.I.O., privind organizarea, îndrumarea, supravegherea și controlul activității economice în dome- niul producției industriale, al repartizării materiilor prime, semifabricatelor și creditelor, al stabilirii regimului prețurilor, al comerțului interior și relațiilor economice cu străinătatea au permis statului democrat-popular să treacă cu mai multă energie și eficiență la îngrădirea posibilităților burgheziei de a exploata masele muncitoare, la obligarea industriașilor de a lucra în conformitate cu interesele generale ale statului. Concretizarea acestor largi atribuții a fost realizată prin adoptarea de către parlament, la inițiativa partidului comunist, a legii oficiilor 38 România tn anii revoluției democral-populare. 1944 — 1941, Edit. politică, București, 1971, p. 208-209. * Ajutoarele nerambursabile trimise de țările vecine, Iugoslavia, Bulgaria, Cehoslo- vacia, diverse societăți naționale de Cruce Roșie dar cu deosebire de S.U.A., Suedia, Elve- ția, Anglia, Irlanda și alte state, au asigurat hrana a zeci și sute de mii de copil și adulțî pentru Însemnate perioade de timp. * 39 „Monitorul Oficial”, partea a III-a, Dezbaterile parlamentare nr. 68 din 11 lume 1947 (ședința din -5 -aprilie 1947), p. 1 039. 10 Stenograma ședinței Consiliului de Miniștri din 29 martie 1947, Arhiva C.C. al P.C.R., fond 103, dosar 1 138, f. 6. ’ ' ’’ www.dacoromanica.ro 15 POMTICIA. GUVERNULUI HEVOLUȚI!ONAR-I>EMOORAT (1945—1947) 235 industriale 41. Aceste organe de coordonare a activității economice pe ramuri industriale, formate din reprezentanți ai Ministerului Industriei și Comer- țului și ai capitaliștilor, își desfășurau întreaga activitate pe baza indicați- ilor Ministerului Industriei și Comerțului*, prin, intermediul căruia statul intervenea cu eficiență în activitatea întreprinderilor industriale grupate în oficii 42. S-a creat astfel posibilitatea unei conlucrări între industriași și statul democrat-popular în condițiile impuse de acesta din urmă, avînd drept rezultat înviorarea producției, întărirea și creșterea eficacității con- trolului statului asupra industriașilor, care deși mai păstrau principalele mijloace de producție în proprietatea lor particulară nu mai puteau, în noua situație, să sustragă sau să stocheze materii prime, să speculeze produsele finite, să recurgă la evaziuni fiscale etc. în acest fel, fără a se desființa proprietatea burgheză asupra mijloacelor de producție, se insti- tuia un control asupra modului de folosință a proprietății privat-capi- taliste, se îngrădeau posibilitățile de exploatare ale maselor muncitoare, se căuta a se pune frîu afacerilor speculative și se dirija activitatea între- prinzătorilor capitaliști cu precădere pe linia cerințelor refacerii și con- solidării economiei naționale. . • După crearea acestui cadru organizatoric de conducere a activității economice în industrie, Consiliul de Miniștri a adoptat, la 14 iunie 1947, „Propunerile P.C.R. pentru îmbunătățirea situației economice și finan- ciare a țării” 43, amplu program economic și financiar pentru curmarea inflației și a haosului monetar și economic, de intervenție hotărîtă a statului în economia națională în condițiile în care mijloacele de produc- ție se aflau încă în mîinile capitaliștilor. Principalele sale prevederi — creșterea producției industriale și a productivității muncii astfel ca la sfîrșitulanului 1947 acestea să reprezinte 70% și respectiv 60 — 70% față de nivelul anului 1938, creșterea producției agricole, crearea de stocuri de mărfuri, îmbunătățirea activității de finanțare a economiei naționale — purtau pecetea noului caracter al politicii economice a guvernului și reflectau, totodată modul realist în care P.C.R. aborda problemele refa- cerii economice și dezvoltării ulterioare a țării. O deosebită importanță se acorda întăririi controlului statului demo- crat popular asupra operațiunilor de colectare a produselor agricole, asupra întregului proces al producției industriale, circulației și consumului, cît și asupra respectării prețurilor și salariilor apreciate ca fiind în mare măsură hotărîtoare pentru realizarea întregului program. 41 „Monitorul oficial” (partea I), nr. 129 din 10 iunie 1947, p. 4647 — 4653. * Art. 17 din legea oficiilor industriale stabilea următoarea compunere a Consiliului de administrație al unui oficiu: șase membri aleși de adunarea generală a membrilor oficiilor și trei desemnați de M.I.C., sau șapte membri aleși de adunarea generală și patru numiți de M.I.C.; consiliul de administrație al oficiului nu putea lua hotărîri dectt dacă întrunea trei sferturi din totalul membrilor, hotărirea devenind valabilă numai dacă întrunea două treimi, dar cu prezența obligatorie a tuturor reprezentanților M.I.C. 42 Pină la începutul lunii decembrie 1947 se constituiseră 14 oficii industriale care grupau 740 de întreprinderi a căror producție reprezenta 80 — 100% din capacitatea de produc- ție a industriilor textilă și încălțăminte, alimentară, materiale de construcții, hîrtiei, chimice șl metalurgice. „Scînteia” din 3 decembrie 1947. 42 „Scînteia” din 16- iunie 1947. www.dacoromanica.ro 236 ION ALffiDCANIDKBSCU 16 îndeplinirea acestor prevederi s-a materializat în măsurile care au fost luate pentru perfecționarea organelor de control și îmbunătățirea activității acestora, instituirea programelor de producție* și constrângerea burgheziei pentru îndeplinirea lor, precum și în alte acte normative ale guvernului. A fost creată Comisia de redresare economică și de stabilizare monetară în fruntea căreia se aflau reprezentanți ai partidului comunist Ea avea puteri depline pentru elaborarea, organizarea, aplicarea și con- trolul tuturor măsurilor, de orice natură, necesare pentru aducerea la îndeplinire a programului de redresare economică și stabilizarea monetară inițiat de partidul comunist. Succesele obținute în primele luni ale aplicării programelor de pro- ducție concretizate și în creșterea producției industriale, recolta bună care se estima a se obține, fermitatea cu care guvernul controla princi- palele sectoare ale vieții economice în cadrul juridic de curând instituit, au făcut posibilă înfăptuirea reformei monetare, acțiune de mare impor- tanță în cadrul politicii generale preconizate de P.C.R. pentru scoaterea economiei din haosul financiar ce atinsese proporții catastrofale. Modali- tatea și mijloacele de înfăptuire, în ciuda caracterului lor anticapitalist, au fost acceptate și de gruparea tătăresciană care s-a pronunțat, alături de celelalte forțe politice participante la guvernare, pentru adoptarea lor**. Realizată în august 1947 și întemeiată pe succesele obținute în creș- terea producției industriale și agricole, a conjuncturii economice interne tot mai evident favorabilă, concretizată și în creșterea venitului național la 50—60% față de cel realizat în 1938 ", reforma a lovit puternic pozi- țiile economice ale burgheziei, ale capitalului speculativ. Ea a contribuit la îmbunătățirea situației materiale a celor ce muncesc asigurând o creș- tere substanțială a puterii de cumpărare a marii mase a salariaților 44 45 46 ajunsă, în ajunul înfăptuirii sale, la un nivel mult inferior celui din anul 1938. Preschimbarea unei cantități reduse de semne monetare, diferențiat pe categorii sociale și în funcție de genul localității de reședință și blocarea restului acestora 47 au micșorat discrepanțele extraordinare ce deveniseră periculoase din punct de vedere politic și social amenințînd însăși înce- * Programele stabileau producția pe timp de șase luni in toate ramurile industriale. Pentru Întocmirea lor Întreprinderile furnizau datele necesare care erau apoi discutate de către reprezentanții Consiliului Economic Superior, ai C.G.M. și ai ramurilor industriale. După confruntarea propunerilor Întreprinderilor cu posibilitățile existente de asigurare a lor cu mate- rii prime și combustibil, programele de producție erau ratificate prin decizii ministeriale și publicate In „Monitorul Oficial" devenind obligatorii pentru Întreprinderi. 44 Legea nr. 248 cu privire la instituirea și atribuțiile Comisiei de redresare econo- mică și stabilizare monetară a fost votată de Adunarea Deputaților In ședința din 2 iulie 1947. Președintele comisiei era Gh. Gheorghiu-Dej, iar secretar Miron Constantinescu. ** In vara anului 1947 procesul inflaționist atinsese asemenea proporții Incit afecta interesele burgheziei Însăși, Îndeosebi a celei industriale, care, în perioada anterioară, cînd ritmul inflației era mai redus, realizase mari profituri de pe urma speculei cu mărfuri de larg consum. 45 Stenograma ședinței Consiliului de Miniștri din 15 august 1947, Arhiva C.C. al P.C.R,, fond 103, dosar 1 161, f. 16. 44 Prin reformă — aprecia ministrul finanțelor la 15 august 1947 — se asigură tuturor păturilor salariaților un standard de viață de circa 4 ori mai ridicat declt cel din aprilie 1947. Stenograma ședinței Consiliului de Miniștri din 15 august 1947, Arhiva C.C. al P.C.R., fond 103, dosar 1161, f. 19. 47 „Monitorul oficial”, partea l-a, nr. 186 din 15 august 1947, p. 7 313—7 314. www.dacoromanica.ro 17 POLiITICA GUVERNULUI REVOWȚI0NAR-DEM1OCRA.T (1945—1947) 237 puțurile redresării economiei naționale. Cel mai important rezultat al său a constat în faptul că a curmat inflația și a dat o însemnată stabi- litate leului, marcînd momentul de cotitură în refacerea economică a țării în a doua jumătate a anului 1947. Măsurile îndreptate în direcția redresării sectorului industrial s-au conjugat cu o serie de reglementări cu caracter anticapitalist îndreptate împotriva speculanților și cămătarilor din lumea satelor. La începutul lunii iunie 1947 lucrările reformei agrare au fost declarate prin lege act de guvernămînt, punîndu-se astfel capăt numeroaselor acțiuni judecătorești intentate de foștii proprietari expropriați multor țărani împroprietăriți, în aceeași perioadă a fost votată legea pentru reglementarea circulației și stabilirea regimului juridic al imobilelor agricole 48 prin care se anulau cumpărările de pămînt în 29 de județe afectate de secetă făcute în dauna țăranilor cu proprietăți sub 5 ha în perioda 1 august 1946—23 iunie 1947, prevăzîndu-se, totodată, că nu pot dobîndi terenuri și imobile agricole decît numai țăranii care dețin o suprafață de teren agricol mai mică de 15 ha. Se stăvilea astfel refacerea moșiilor și se împiedica dez- voltarea gospodăriilor burgheziei sătești și continuarea fărîmițării pro- prietății țărănești. Impozitul agricol pe exercițiul 1947/1948 a fost așezat pe baze noi, stabilindu-se în raport cu fertilitatea pămîntului și cu suprafața deținută de fiecare contribuabil. Ca o măsură excepțională s-a hotărît achitarea sa în natură. Produsele agricole predate cu titlul de impozit erau destinate asigurării aprovizionării populației, domeniu în care consecințele econo- mice ale războiului și urmările secetei erau încă puternic resimțite de masele de consumatori. Pentru ajutorarea țărănimii în activitatea de punere în valoare a pămîntului și a muncii sale au fost adoptate măsuri ce aveau drept scop simplificarea formalităților pentru obținerea de credite destinate dezvol- tării gospodăriei țărănești și extinderea aprovizionării satelor prin sis- temul cooperației *. La rîndul său Ministerul Agriculturii a căutat să vină tot mai mult în sprijinul țărănimii, punîndu-i la dispoziție mașinile agricole și trac- toarele pe care le administra prin intermediul Eegiei Exploatărilor Agricole, Zootehnice, a Industriilor Agricole și Mașinilor (EEAZIM), precum și prin reorganizarea unor institute de cercetări cu profil agrozootehnic pentru a corespunde cît mai bine nevoilor practi- cării unei agriculturi mai avansate. Învățămîntului agricol, silvic și veteri- nar i s-a conferit un caracter practic, pentru a constitui, de asemenea, un sprijin eficient acordat agriculturii. A fost adoptată o nouă lege privind regimul circulației produselor agricole care înlocuia reglementările din ianuarie 1946 privind organi- zarea schimbului dintre sat și oraș sub controlul strict și exclusiv al sta- tului ce devenise o frînă în dezvoltarea producției agricole marfă. Prin- cipiul de bază al acesteia consta în aceea că producătorilor agricoli li se 48 Idem, nr. 140 din 23 iunie 1947, p. 5 062—5 068. ♦ Din cele 10 008 cooperative cu 3 244 583 de asociați, circa 60% erau cooperative de aprovizionare și desfacere și activau In mediul rural. Vezi Alianța clasei muncitoare cu țără- nimea muncitoare din România, Edit. politică, București, 1969, p. 389. www.dacoromanica.ro 238 TON AI^XlANDRESOU 18 acorda dreptul de a dispune în mod liber de produsele lor, cu excepția unei cote *, care urma să fie vîndută obligatoriu statului, la un preț redus, prin mandatarii săi49. Ea avea drept țel cointeresarea țărănimii în mărirea producției agricole și valorificarea liberă, la prețul pieții a can- tităților ce rămîneau producătorului după achitarea obligațiilor către stat. Cotele predate, cărora li se adăugau impozitele în natură și sămînța primită anterior sub formă de împrumut ce trebuia a fi restituită, se con- stituiau într-unfond central de produse agricole extimat la circa 35% din recoltă, destinat aprovizionării orașelor, centrelor industriale și creării unor stocuri de materii prime pentru industria alimentară. Realizarea programului de redresare a vieții economice elaborat de P.C.R., concretizat în creșterea producției și productivității muncii în industrie și apariția unor însemnate elemente de stabilitate economică, au reliefat în mod pregnant, în ciuda insuficientei experiențe și a lipsei de cadre în organizarea și conducerea activității economice, via- bilitatea și eficiența politicii economice anticapitaliste promovată de guvern în condițiile în care puterea politică se afla, atît la nivel central, cît și pe plan loca], aproape în exclusivitate în mîna clasei muncitoare și a aliaților săi. La sfîrșitul anului 1947, producția globală industrială reprezenta 75% față de nivelul antebelic, depășind prevederile propunerilor P.C.R. din iunie. Rezultatul acesta capătă adevărata semnificație raportat la situația din august 1944 cînd producția globală industrială reprezenta 40 % față de cea realizată în anul 1938, dar mai ales la aceea din vara anului 1947, cînd era de numai 48% față de nivelul aceluiași an. în strînsă legătură cu eforturile susținute pentru redresarea econo- mică s-au aflat strădaniile guvernului român pentru reluarea și amplifi- carea relațiilor economice cu alte state și folosirea avantajelor ce puteau rezulta de aici pentru înviorarea refacerii economiei naționale și creai ea bazelor dezvoltării ei accelerate în Viitor. Ruperea legăturilor economice cu cel de-al treilea Reich, care deți- nuse ponderea covîrșitoare în comerțul exterior al României în anii răz- boiului, nu a fost urmată de reluarea imediată a relațiilor economice cu țările vecine și cu alte state aparținînd Națiunilor Unite, astfel încît volu- mul schimburilor economice externe realizat de România la sfîrșitul anului 1944 și în anul 1945 a fost cu totul nesatisfăcător față de nece- sități 50. în aceste condiții au fost încheiate, în urma tratativelor purtate timp de aproape două săptămîni la Moscova, acordurile sovieto-române din 8 mai 1945 privind schimbul de mărfuri și colaborarea economică între cele două țăriB1. Livrările de materii prime, semifabricate și alte * 60 61 * * Principiul obligativității de predare către stat a unei anumite cote din producția obținută de pe fiecare ha cultivat a fost introdus, în condițiile secetei care a bîntuit țara, prin „Legea pentru cumpărarea, vinzarca, circulația și consumul unor produse agricole” din 16 iulie 1945. Surplusul, conform prevederilor acelei legi putea fi vindut numai manda- tarilor statului. 49 Stenograma ședinței Consiliului de Miniștri din 26 iunie 1947, Arhiva C.C. al P.C.R., fond 103, dosar 1154, f. 11. 60 în 1945 volumul comerțului exterior al României reprezenta doar 7% din cel realizat în anul 1938. 61 Stenograma ședinței Consiliului de Miniștri din 17 mai 1915, Arhiva C.C. al P.C.R., fond 103, dosar 8974, f. 4. www.dacoromanica.ro 19 POULTlOA GUVERNULUI BEVOLUțTO!NAIl-DE?.K)CRAT (1945—1947) 239 produse sovietice, efectuate potrivit acordului privind schimbul reciproc de mărfuri și a altor, texte semnate la acea dată au avut, în acele împreju- rări, un efect pozitiv asupra asigurării funcționării unor importante ramuri ale economiei românești. în baza acordului de colaborare economică între România și Uniunea Sovietică au fost create societățile mixte sovieto-române — SOVROM — bazate pe principiul parității aportului de capital român și sovietic. în afara valorii „averilor germane” din România” * care s-au constituit în aport sovietic la aceste societăți, U.R.S.S. a contribuit la activitatea acestora (1945 —1956) și cu utilaje și materiale aduse din propriul venit național. Sistemul de societăți sovieto-române a cuprins o serie de ramuri ale economiei naționale (industria, transporturi, bănci) **, deținînd, în scurt timp, o însemnată pondere în domeniile respective 52. Paralel cu restabilirea relațiilor diplomatice și intensificarea con- tactelor cu diferite țări, în special europene, guvernul a reușit să reia schimburile comerciale cu un număr crescînd de state. în baza acordu- rilor încheiate în 1945, aplicabile și în 1946, precum și a celor realizate în 1946, importul și exportul au crescut, fără a atinge totuși valori con- siderabile în raport cu necesitățile economiei naționale. Schimburile eco- nomice externe au contribuit însă la continuarea activității industriei metalurgice, petroliere, forestiere, chimice, textile, alimentare 53. Concomitent cu eforturile guvernului pentru dezvoltarea relațiilor comerciale cu alte state s-au desfășurat acțiunile sale pentru obținerea unor credite interne și externe necesare finanțării refacerii economiei națio- nale. în ciuda declarațiilor oficiale, a adevăratelor apeluri*** adresate capi- talului străin, a garanțiilor oferite****, creditele și împrumuturile obținute de România peste hotare, chiar după încheierea păcii, cînd se spera că se vor deschide drumurile colaborării cu capitalurile străine S4, s-au situat la un nivel cu mult sub necesități. în anii 1946 —1947 România a obținut credite în sumă de 27 milioane dolari din Uniunea Sovietică, Cehoslovacia și S.U.A. în vederea achiziționării de mărfuri din aceste țări sau cu aju- torul lor, acoperirii deficitului balanței de plăți și parțial pentru âchizi- * în ceea ce privește așa-zisele bunuri germane din România, articolul 26 al Tratatu- lui de pace intre România șl Puterile Aliate și Asociate, care consfințea hotărîrile Conferinței de la Potsdam, prevedea că „România recunoaște că Uniunea Sovietică are dreptuț la toate averile germane din România care au fost transferate Uniunii Sovietice de către Consiliul de Control pentru Germania și se obligă să ia toate măsurile necesare pentru a înlesni asemenea transferuri”. ♦♦ Pină in anul 1948 luaseră ființă 7 societăți mixte româno-sovietice iar pînă în anul 1952 inclusiv, se vor înființa alte 9 asemenea societăți. 82 Ing. S. Zeigher, Colaborarea româno-sovietică, in „Probleme economice”, nr. 3 din 1948, p. 25-26. 83 Dr. Alexandru Olteanu, Orientare în politica comercială a României, București, 1947, p. 18. **♦ „Libertatea” din 26 septembrie 1946. Rezervele de aur ale României, cu mult superioare celor din anul 1938, menține- rea regimului investițiilor străine și a bazelor structurale ale economiei naționale, subliniată de factorii răspunzători ai țării, asigurarea unei stabilități în măsurile economice, care odată cu încheierea tratatului de pace vor fi mai precis conturate și mai puțin contradictorii, erau elementele menite să constituie o garanție pentru investitorii străini. România era singura țară din Europa de est și printre puținele țări de pe continentul european tn care nu se efectua- seră naționalizări pină în vara anului 1948. 88 „Libertatea” din-29 ianuarie 1947. www.dacoromamca.ro 240 XXN ALEXANURESOU J0 ționarea de cereale. în Elveția contractase un împrumut de 75 mili- oane franci, din care 45 milioane sub formă de devize libere, iar 30 milioane sub formă de materiale 65 *. în condițiile în care disponibilitățile pentru export, în urma înde- plinirii obligațiilor internaționale ce decurgeau din Convenția de armis- tițiu și ulterior din Tratatul de pace erau estimate pentru perioada 1946— 1951 56, la 15—20 milioane dolari anual, creditele necesare pentru execu- tarea unui program de reconstrucție, la circa 600 milioane dolari 67, iar volumul importurilor necesare funcționării normale a economiei naționale și valoarea plăților necomerciale indispensabile, evaluate la un minimum de 110 milioane dolari, creditele obținute erau cu totul insuficiente. Eforturile mari depuse de statul român pentru intensificarea schim- burilor economice au dat rezultate notabile abia în ultima parte a anului 1947. Recolta bună a făcut posibilă eliminarea importului de cereale 68 * * * * * * *, restituirea unei cantități de porumb în valoare de 4,3 milioane dolari, împrumutat în anii de secetă din U.R.S.S. și Iugoslavia și efectuarea unor exporturi de produse agroalimentare, creîndu-se astfel posibilitatea realizării unor importuri sporite pentru activarea industriei și folosirea în mai mare măsură a capacităților de producție. Grija constantă pentru asigurarea funcționării unor uzine și fabrici cu capacitate sporită, pentru folosirea mai completă a brațelor de muncă disponibile și echilibrarea balanței comerciale, a condus la încheierea unor acorduri privind prelucrarea în Eomânia a unor materii prime, costul fabricației făcîndu-se prin livrarea de către țara respectivă a unui supliment de materii prime sau alte mărfuri. Acest export de „mînă de lucru”, a atins în 1947, 12,97% din totalul exportului românesc M. Schimburile externe de mărfuri efectuate în perioada 1944—1947, desfășurate în condiții speciale, determinate de urmările războiului, au prefigurat direcțiile pe care se vor dezvolta o perioadă de timp în epoca postbelică. Eeorientarea schimburilor comerciale și intensificarea lor cu Uniunea Sovietică și țările vecine, democrat-populare, a avut ca rezultat creșterea vertiginoasă a ponderii acestor state în volumul total al comer- țului exterior al României. Față de perioada interbelică, cînd schimburile cu aceste țări reprezentau circa 18%, în anul 1947 ele dețineau cca 91% din exportul și 70% din importul României®0. Se remarcă, totodată, 6S „Libertatea” din 8 iulie, 12 septembrie, 1 noiembrie 1946, 26 februarie și 25 apri- lie 1947. *’ Vezi expunerea făcută de delegatul român, Ion Gheorghe Maurer, in fața Comisiei Economice a Conferinței de pace de la Paris, In „România liberă” din 13 septembrie 1946; Vezi și expunerea din 16 decembrie 1946 a ministrului Ion Christu privind clauzele economice ale Tratatului de pace. Arhiva M.A.E., fondul Conferința de pace de la Paris, volumul 74. 57 Memoriul prezentat de dl. Gh. Tătărescu membrilor guvernului și șefilor de partide guvernamentale. Arhiva C.C. al P.C.R., fond 103, dosar 8190, f. 138—143. 68 în anul 1947, cind dificultățile de aprovizionare a populației cu alimente au fost deo- sebit de mari, România a importat circa 248.000 t. cereale in valoare de 23,1 milioane dolari, reprezenUnd 37,66% din valoarea totală a importului. Buletinul informativ pentru departamentele economice (feb. 1948), Edit. Institutului Central de Statistică, p. 50— 52. M Ion Gheorghe Maurer, Acordurile economice romăno-sovietice fi refacerea firii noastre, in „Probleme economice”, nr. 3 din 1948, p. 13—14. 40 Ion C. Movileanu, Schimburile noastre cu străinătatea, In „Probleme economice”, nr. 3 din 1948, p. 77. www.dacoromanica.ro 21 POLirJOA GUVSSBNULUI HEVO(LTrȚfflONAIl-rXEMDCItA.T (1945—1947) 241 tendința de extindere a ariei geografice a țărilor cu care România între- ținea relații economice, prin includerea unor state din America (Argen- tina, Panama, S.U.A.) și Africa (Etiopia, Egipt, Palestina, Siria). Dacă în 1945 România întreținea relații comerciale cu numai 12 state “, în 1947 numărul acestora ajunsese la 26 * 81 82. în anii 1945—1947 volumul comerțului exterior a cunoscut o creș- tere rapidă, de la un an la altul, fără a atinge însă proporții corespunză- toare necesităților sporite ale economiei naționale. El era însă cu mult infe- rior nivelului antebelic. Comerțul exterior al României tn anii 1945—1941, comparativ cu anul 1938, tn milioane dolari88 1938 1945 1946 1947 Import 123,0 11,33 21,43 61,32 Export 143,0 6,27 11,34 34,29 TOTAL 266,0 17,60 39,77 95,71 în cadrul importului s-a accentuat tendința, prezentă și în perioada interbelică, de creștere a ponderii semifabricatelor și materiilor prime. S-a redus importul de produse finite, renunțîndu-se la importul produselor de lux sau de importanță minoră pentru refacerea economiei naționale. Importul de mașini, utilaje și mijloace de transport, țevi pentru industria petrolieră și de gaze, produse chimice și medicamente, materiale refrac- tare, produse pentru siderurgie și industria de prelucrare a metalelor deținea poziții însemnate, dat fiind aportul său la menținerea sau inten- sificarea activității de producție în diferite întreprinderi industriale ce lucrau pentru consumul intern sau îndeplinirea obligațiilor internaționale ale țării ®*. Exportul, mult inferior importului, era alcătuit în principal din petrol și derivatele sale, lemn și produse din lemn. Pe un plan secundar s-a aflat cel de-al treilea produs de bază al exportului românesc în perioada inter- belică, — cerealele — inexistente în anii 1945—1946 și primele luni ale anului 1947, datorită, îndeosebi, celor doi ani consecutivi de secetă. * Politica economico-socială a guvernului dr. Petru Groza a asigurat redresarea economiei naționale în condițiile adîncirii procesului transfor- mărilor revoluționar-democratice aflat în plină desfășurare. Prin efectele sale ea a contribuit direct la consolidarea pozițiilor politice deținute de proletariat și aliații săi, a dus la îngrădirea capitalului și a posibilităților de 81 Arhiva M.C.E., „Plan evidență”, pachet nr. 734, dosar 2 595 (nenumerotat). 81 Buletin informativ pentru departamente!» economice (februarie 1948), Edit. Insti- tutului Central de Statistică, p. 49— 50. 88 Ion Alexandrescu, Concepția ți activitatea P.C.R. ți a guvernului democrat privind relațiile economice externe (1945—1948), !n „Anale de istorie”, nr. 6 din 1972, p. 105. 88 Evoluția economiei românețti, Supliment al revistei „Probleme economice”, nr. 1 din 1 aprilie 1948, p. 19. - www.dacoromamca.ro 242 (DON AUE»A!N1DBES|CU 22 exploatare capitalistă și la crearea premiselor pentru naționalizarea prin- cipalelor mijloace de producție și lichidarea proprietății privat-capita- liste asupra acestora. Procesul de refacere economică desfășurat pe fondul greutăților inerente generate de urmările războiului, ce s-au grefat pe o economie cu un nivel slab de dezvoltare a forțelor de producție, s-a bazat, în prin- cipal, pe eforturile proprii ale poporului român. Cercetarea sa reliefează faptul că Eomânia a trebuit să învingă mari dificultăți între care insufi- ciența mijloacelor materiale și financiare și îndeplinirea unor obligații materiale externe de proporții s-au aflat în prim plan. Aceasta explică, în parte, și ritmul lent de redresare economică pînă la jumătatea anului 1947, — în ciuda distrugerilor de război, mai reduse decît în alte state ale continentului datorită ieșirii din război și întoarcerii armelor împo- triva Germaniei naziste, ceea ce a făcut ca teritoriul național să nu fie transformat în totalitate în teatru de operațiuni militare — precum și marile privațiuni materiale pe care poporul român a fost nevoit să le înfrunte în acei ani. CONSIDEEATIONS CONCEENANT LA POLITIQUE ECONOMIQUE ET SOCIALE DU GOUVEENEMENT ELVOLUTIONNAIEE- DEMOCEATE (1945-1947) RfiSUMfi La politique Economique et sociale du gouvernement preside par le dr. Petru Groza a assurE le redressement de FEconomie naționale dans Ies conditions du developpcment duprocessus de mutation rEvolutionnaires- democratiques en plein deroulement. Par ses effets, elle a contribui directement â la consolidation des positions politiques dEtenues par le proletariat et ses alliEs, a conduit â la limitation du capitalisme et des possibilitEs d’exploitation capitaliste ainsi qu’â la crEation des prEmisses pour la nationalisation des principaux moyens de production et la liqui- dation de la proprietE privee-capitaliste. Le processus de reconstruction Economique qui s’est dEroulE sur la toile de fond des difficultEs inhErentes engendrEes par Ies effets de la guerre qui se sont greffEes sur une Economie possEdant un bas niveau des forces productives a reposE principalement sur Ies efforts du peuple rou- maih. L’investigation de ce processus rEvele le fait que la Eoumanie a du surmonter de grandes difficultEs dont l’insuffisance des moyens matEriels et financiers et 1’exEcution de grosses obligations matErielles sur le plan extErieur ont figurE au premier plan. Cela explique partielle- ment autant le lent rythme de redressement Economique enregistrE jusqu’au milieu de 1’annEe 1947 — en dEpit des destructions de guerre plus rEduites que dans d’autres Etats europEeiis du fait de la sortie de la guerre et du retournement des armes contre l’Allemagne hitlErienne, ce qui a permis que le territoire du pays ne soit pas transformE dans son ensemble en thEâtre d’opErations militaires — que Ies grandes privations d’ordre matEriel que le peuple roumain a du subir pendant ces annEes-lâ. www.dacoromanica.ro SITUAȚIA DEMOGRAFICĂ A MOLDOVEI ÎN SECOLUL AL XIX-LEA DE ECATERINA NEGRUȚI Apariția și dezvoltarea capitalismului în toate țările europene au fost însoțite de creșterea remarcabilă a populației, fenomen care se observă cu evidență și în România. Statisticile din secolele trecute, deși în cea mai mare parte incomplete și nesigure x, concordă în a releva această creștere considerabilă a populației în Moldova. în cea mai veche statistică care ni s-a păstrat, privind întregul teritoriu al Moldovei, din vremea voievodului Petru Șchiopul (1591), s-au înregistrat 47 217 capi de familie în cele 22 de ținuturi ale țării, ceea ce reprezintă 236 085 suflete 2. Oricît de incompletă ar fi această statistică o populație în jur de 300 000 locuitori pe im teritoriu de aproximativ 73 000 km.p. 3 (deci numai 4 locuitori la km.p.) era evident puțină, chiar dacă, comparativ cu celelalte țări din sud-estul Europei, la aceea dată Moldova era mai bine populată. Datele statistice de la sfîrșitul secolului al XVIII-lea și din secolul următor arată o creștere aproape spectaculoasă a populației țării. Cu toate pierderile teritoriale pe care le-a avut de suferit Moldova, populația ei s-a îndesit mereu, ajungînd în preajma Unirii cu Țara Românească la un milion și jumătate de locuitori. în interval de 85 de ani (între 1774 și 1859) populația Moldovei s-a triplat, deși teritoriul ei a fost redus la aproape jumătate în urma eve- nimentelor din anii 1775 și 1812. Numai în teritoriul cuprins între munții Carpați și rîul Prut populația a crescut în timp de o jumătate de secol cu aproximativ 796 000 suflete (circa 150,1%), deci cu 14 000 pe an i 1 Vezi numeroasele aprecieri asupra neajunsurilor statisticilor moldovenești din aceea perioadă la Gh. Ungureanu, Documente statistice din anii 1820—1859 aflate In păstrarea Arhi- velor Stalului de la Iași, In „Revista Arhivelor”, București, 1963 (VI), nr. 1, p. 215—217; G. Rctegan, Catagrafiile regulamentare și problemele pe care le ridică, în „Revista de statis- tică”, București, 1965 (XIV), nr. 6, p. 67; Gh. Platon, Populația orașului Iași de la Jumă- tatea secolului al XVIII-lea plnă la 1859, In Populație și societate, Cluj, voi. I, 1972, p. 260 — 261; ș.a. 3 C. Turcu, Cele mai vechi statistici moldovenești, în „Studii și cercetări științifice”. Istorie, Iași, an. VII, 1956, fasc. 2, p. 77 (numărul sufletelor este rezultat din înmulțirea numărului de capi de familie cu 5). 3 După P. G. Dmitriev, HapodoHacejienue MoJidoeuu, Chișinău, 1973, p. 85. „REVISTA DE ISTORIE”, Tom 34, nr. 2, p. 243 -257, 1981 5 — c. 2812 40 www.dacOTomanica.ro 244 ECATERTNA NEGRUȚr 2 Tabel cu populația aproximativă a Moldovei între anii 1803 și 1899: Anii Capi de familie Suflete 4 * 6 Total suflete rotunjit 1803® 105 580 527 900 530 000 1826® 219 105 1 115 325 1 116 000 18327 238 468 1 192 340 1 193 000 18398 252 405 1 262 025 1 263 000 18599 384 055 1 325 406 1 327 000 189919 — 1 848 122 1 849 000 Bit mul de creștere a populației s-a accelerat în prima jumătate a secolului al XlX-lea. Aceasta se poate observa urmărind sporirea locuito- rilor țării de la sfîrșitul secolului al XVUI-lea pînă la începutul secolului al XlX-lea. S-a apreciat astfel că populația, în curs de mai mult de două 4 Numărul sufletelor s-a calculat prin înmulțirea cu 5 a numărului de capi de familie. 6 După Condica liuzilor (Uricarul, voi. VII, p. 242—395, și voi. VIII, p. 242—368). Numărul oamenilor înregistrați este de 138 808 4- 523 boieri = 139 331 X 5 = 696 655. Numă- rul nu este complet, deoarece lipsesc țiganii, călugării și evreii din ținutul Botoșani și Soroca. De asemenea lipsesc locuitorii din orașul Focșani, precum și breslele ce nu plăteau bir, mazi- lii, ruptele și ruptașii din ținutul Putna. De aceea s-a întregit cifra piuă la 140 125 capi de familie X 5 = 700 625 suflete, din care scăzhid locuitorii din ținuturile de la răsărit de Prut fac cca. 527.900 suflete. P. G. Dmitriev, în op. cit., p. 85, dă numărul total rotunjit de 700 345 suflete, ceea ce este o cifră apropiată de a noastră. O statistică din 1809, deci cîțiva ani mai tîrziu, indică un număr de 134 382 familii + 4 000 sirbi = 138 342. Insa nici această statistică nu cuprinde toate categoriile de oameni. Lipsesc boierii, slujitorii bisericești si străinii. Cu aceștia numărul familiilor se putea ridica la aproape 141 000 (Arh. St. București, A. N. pachet CXXX, nr. 2, f. 1, fond Crupenski și T. G. Bulat, O statistică a Moldovei din 1809, în „Arhivele Basarabiei”, 1929, nr. 1, Chișinău, p. 67). 6 Arh. St. Iași, Documente, pachet 143, nr. 124. Statistica indică 219 105 capi de fami- lie ceea ce, socotind cîte 5 suflete de fiecare, fac 1 095 525 suflete, la care s-au adăugat 19 800 (călugări, slugile și jupînesele văduve), deci în total 1 115 325. Suma nu este însă completă, deoarece la mazili, rupte și ruptași se dă numărul de cruci. Or, la o cruce de obicei sint uniți mai mulți indivizi. Socotind că o cruce era alcătuită numai din 2 oameni, rezultă un plus de 7 392 indivizi (adică 36 960 suflete care, adăugate la 1 115 32o, fac 1 152 285) și aceasta, fără a lua în considerație că cele mai multe din jupînesele văduve și slugile în casă aveau copii, deci erau capi de familie. 7 Cifra este luată după extractul vistieriei din 1832, care cuprinde 152 401 trepte daj- nice și 55 275 nedajnice ceea ce fac 207 676 (ibidem, Documente, pachet 46, nr. 29 și tr. 644, op. 708, dosar 581, f. 31 — 32); la aceasta am adăugat, după alte statistici din auii apropiați, categoriile necuprinse și anume 992, numărul boierilor în 1828 (Idem, tr. 644, op. 708, nr. 560, f. 53), 10 000 numărul țiganilor și 19 800 numărul călugărilor, a slugilor, în casă și a jupineselor văduve, indicat în statistica din 1826 (idem, Documente, pa het 143, nr. 124), ceea ce dă 238 468, deși numărul acestor adăugați trebuie să fi fost mai mare la 1832. 8 Biblioteca Acad. R.S.R., mss. rom. nr. 8, f. 234. Nici cifra din statistica pe acest an nu este completă, ea necuprinzînd numărul boierilor și nici pe cel al țiganilor și călugărilor. 9 Din lucrările statistice a Moldovei, cap. II, Populațiunea pe 1859 și 1860, Iași 1862, p. 124. Economistul N. Suțu indica pentru 1848 — 1849 un număr de 1 462 105 suflete (Noti- ons stalistiques sur la Moldavie, Iași, 1849, în V. Slăvescu, Viața și opera economistului N. Suțu, București, p. 294), deși la acea dată ținuturile Cahul și Ismail nu făceau parte din teritoriul Moldovei. Cifra din lucrările statistice din 1859, deși se bazează pe un recensămlnt cu caracter mai științific declt precedentele, se pare că nu este nici ea Intru totul corectă. Sînt autori care socot că populația reală a Moldovei de atunci era cu 28% mai mare, adică de circa 2 024 040 suflete, ceea ce este desigur exagerat (L. Colescu, Recensămintul general al populațiunii românești, București, 1905, p. III). 19 L. Colescu, op. cit., p. XX. www.dacoromanica.ro 3 SITUAȚIA DEMOGRAFICA A MOLDOVEI (SEC. XIX) 245 secole (între anii 1591 și 1803), a crescut cu circa 253,8% (între 1591 — 1772 ritmul fiind mai redus, deoarece în 181 de ani populația s-a înmulțit cu circa 109,4%) u, în timp ce în numai 56 de ani (1803—1859) creșterea a fost de circa 150,1%. Fig. 1. Creșterea populației Mol- dovei in teritoriul cuprins între Car- pați și Prut, în- tre anii 1590 și 1900. Nr absolut da suflete 1900000- 180000C- 170000C- 1600000 1500DOC - 1400000 1300000 1200000 11DODQO 1000000 90000C 800000 700000 600000 500000 400000 300000 200000 10000C - s s 8'^”® iD>a5coui Graficul de mai sus arată deosebit de sugestiv sporirea continuă a populației moldovenești, cu un ritm de creștere mai puternic mcepînd de la sfîrșitul secolului al XVIII-lea, și mai ales, din primul deceniu al secolului următor. Desigur, numărul locuitorilor Moldovei trebuie să fi fost mai mare decît cel indicat în statistica lui Petru Șchiopul, unele cate- gorii de oameni nefiind înregistrate. Oricum însă, în două secole, populația nu a crescut decît într-un ritm incomparabil mai redus ca acela pe care l-a cunoscut în următoarele opt decenii. în a doua jumătate a secolului al XlX-lea ritmul de creștere a populației s-a încetinit, deși în mică măsură. Astfel, în curs de 40 de ani (1859—1899), populația s-a înmulțit cu 522 716 su- flete, ceea ce reprezintă un spor de 13 050 pe an (cu aproape 1000 mai puțin ca între 1803—1859), creșterea între 1859 și 1899 fiind de numai 40%. în acești 40 de ani, în Eomânia creșterea a fost de 54%, cu un coeficient mediu de creștere de 1,35% pe an. Desigur, sporul mai ridicat în restul țării față de Moldova se datora, în primul rînd, migrării, după Unire, a multora dintre moldoveni în celelalte regiuni ale țării, mai ales spre noua capitală, în al doilea rînd, numărului mai redus de imigranți veniți de peste hotare și, în sfîrșit, mortalității mai ridicate în Moldova, în acea perioadă, în comparație cu Muntenia. Oricum, chiar dacă coeficientul de creștere a populației, după 1859, nu mai este extraordinar de mare, el este destul de ridicat, dovedind o reînnoire continuă a populației. Cauzele care au generat schimbările demo-economice din țările române în general și din Moldova, în special, sînt cunoscute. împrejurări de ordin intern și extern au concurat la crearea unui climat deosebit de favorabil înmulțirii și statornicirii oamenilor. Evident, sporul natural 11 Șt. Pascu, Demografia istorică, în Populafie fi societate, voi. I, Cluj, 1972, p. 73. www.dacoromanica.ro 246 EOATERINA iNEGRUfl 4 al populației a fost determinat de creșterea natalității și reducerea morta- lității. Invaziile și jafurile tătărești, turcești, cazace și polone au încetat în secolul al XV 111-lea. Războaiele ruso-austro-turce, purtate pe terito- riul țării, cu toate distrugerile provocate de ocupațiile militare prelungite și de întreținerea trupelor străine, au făcut mai puține victime omenești în rîndul populației locale decît războaiele și invaziile pustiitoare din secolele anterioare. Desigur, marile epidemii care aubîntuit Europa orientală în această perioadă au făcut numeroase victime în mijlocul populației românești, mai ales a celei orășenești. Dar, din secolul al XlX-lea, măsurile sanitare și de igienă care s-au luat împotriva lor au fost din ce în ce mai eficiente. Instalarea unui cordon sanitar, înființarea carantinei și a unui comitet al sănătății, asigurarea orașelor cu medici (sau protomedici), iar mai apoi și a ținuturilor, au avut importanță în combaterea maladiilor timpului și mai ales a marilor epidemii. După 1830 ciuma a fost complet eradicată, iar epidemiile de holeră (prima, în 1831, și a doua, în 1848) și-au pierdut din ce în ce din virulență, datorită măsurilor sanitare ce s-au luat de conducere. De asemenea, introducerea vaccinului antivariolic, la scurt interval după descoperirea lui de către Jenner (la sfîrșitul secolului al XV111-lea), a dus la reducerea, în oarecare măsură, a mortalității infan- tile. Grija conducerii, în prima jumătate a secolului al XlX-lea, pentru vaccinarea (hultuirea) copiilor din toate localitățile țării a avut rezultate deosebit de importante 12. Deși mortalitatea continua să fie mai ridicată ca în alte țări din Europa de atunci, comparativ cu perioadele anterioare ea scăzuse simțitor. Prosperitatea economică a țărilor române, consecință a îngrădirii monopolului otoman, a libertății comerțului și navigației pe marea Neagră și prin strîmtori, a legăturilor cu piața europeană, în urma tratatelor de pace favorabile, din acest punct de vedere, încheiate de Rusia cu Turcia la Kuciuk-Kainargi, în 1774, și, mai ales, la Adrianopol, în 1829, a avut rolul său în înmulțirea locuitorilor. Politica fiscală necruțătoare a domnilor fanarioți, ruinătoare pentru țară și pentru populație, a fost treptat îngrădită, mai cu seamă, după instalarea domniilor pămîntene. Regulamentul Organic (1832) a pus capăt fiscalității excesive, introducînd o oarecare ordine atît în finanțele țării, cît și în administrația ei. Dacă, așa cum se oglindește impresionant în numeroasele documente de pînă la sfîrșitul secolului al XVIII-lea, țăranii moldoveni pribegeau frecvent peste hotare, mai ales în teritoriile locuite tot de români (Dobrogea, Transilvania, Valahia), din cauza fis- calității excesive, a invaziilor, a recoltelor proaste și a altor calamități13 *, 12 lntr-o „vidomostie de copii hultuiți în Principat de la anul 1834 plnă la sfîrșitul anului 1844”, se indică un număr de 196 715 copii vaccinați (Analele Parlamentare ale Româ- niei, tom. XIII, partea a Il-a, p. 421; vezi și tom. VIII, partea a II, p. 659 — 660 și tom. XI, partea a Il-a, p. 974). 13 De exemplu, o cercetare efectuată in 1756 de voievodul C. Racoviță, cu scopul de a afla „din ce pricină în țara aceasta slnt prin multe locu’i lipsă de oameni și siliști pustii”, a constatat că această situație era urmarea faptului că „s-au întîmplat de multe ori vremi tulburate și prăzi la țara aceasta de au pustiit locurile”. S-a cercetat și „pentru părțile stră- ine cu care se megieșește țara aceasta, cum și în ce chip se află pentru mulțime de noroade; și am aflat adevărul că, în toate părțile și mulțime de noroade se află, și moldoveni foarte mulți” (D. C. Sturdza-Scheeanu, Acte și legiuiri privitoare la chestia țărănească, București, voi. I, 1907, p. 23). www.dacoramanica.ro 5 SITUAȚIA DEMOGRAFICA A MOLDOVEI (SEC. XIX) 247 în perioada de care ne ocupăm emigrările sînt incomparabil mai reduse față de imigrările de peste granițe, de statornicirea populației românești din provinciile învecinate în limitele teritoriului Moldovei. Dezvoltarea economică, stabilitatea fiscală și politică, ordinea care începe să se facă simțită în administrația și justiția din țară au contribuit, în largă măsură, nu numai la înmulțirea și statornicirea populației locale, dar și la atragerea străinilor. Evenimentele politice din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea au favorizat imigrările în Moldova. Războaiele ruso-austro-turce au determinat multe familii din sudul Dunării, de sîrbi și bulgari, să se strămute în Valahia, în sudul Moldovei, Basarabiei și Rusiei. De asemenea, împărțirea Poloniei și răpirea Bucovinei au dus la imigrarea în Moldova a numeroase familii de polonezi, de români din Bucovina și de evrei din Galiția. Elementele asuprite din teritoriile româ- nești ocupate, ca și străinii din țările învecinate și-au găsit adăpost și condiții prielnice de trai pe pămîntul ospitalier al Moldovei. La mijlocul secolului trecut, străinii reprezentau circa 19 % din populația Moldovei14, iar la sfîrșitul secolului 15 %15. Creșterea numărului locuitorilor Moldovei în prima jumătate a seco- lului trecut nu s-a făcut în mod egal pe tot cuprinsul țării, sporul de popu- lație fiind mai ridicat pentru ținuturile din sud și mai ales din răsărit, unde și densitatea era mai scăzută. în aceste regiuni sporul s-a datorat mai ales emigrărilor țăranilor din părțile mai înalte ale țării (din zona subcarpatică și cea de nord a Moldovei) cu un teren puțin întins pentru culturile agricole. Creșterea populației a determinat și sporirea corespunzătoare a densității țării. După calculele istoricului P. G. Dmitriev, la 1774 densitatea Mol- dovei era de 7, 7, dar raportată numai la teritoriul populat densitatea era de 10 locuitori la km.p., fiind însă diferită pe zone geografice; astfel: — 1) teritoriul cuprins între Carpați și Șiret — 16 locuitori pe km.p. — 2) teritoriul cuprins între Prut și Șiret — 10 locuitori pe km.p. între anii 1774 și 1803 densitatea Moldovei a crescut la 11,8. Rapor- tată la teritoriul populat ea era de 14,34, menținîndu-se același raport în ceea ce privește densitatea pe zone a țării16. Evident însă creșterea nu a fost uniformă. Același istoric observa că între Șiret și Carpați den- sitatea a crescut cu 120 %, iar între Prut și Șiret cu 150 %17. Desigur, în deceniile următoare densitatea s-a mărit în același ritm impresionant ca și numărul locuitorilor. în deceniul al cincilea al secolului se aprecia că populația Moldovei era mai densă decît aceea a Rusiei, și de asemenea, decît a Țării Românești, districtele cele mai bine populate fiind acelea din zona centrală a țării, dintre rîurile Prut și Șiret. Raportată însă la terenul cultivabil, districtele cele mai bine populate rămîneau cele din nord-vestul țării, regiunea de coline și cea subcarpatică18. Explicația acestei situații demografice a preocupat încă din secolul trecut pe mulți specialiști. Economistul X. Suțu, de exemplu, observa în 1848 11 Din lucrările statistice a Moldove i..., cap. II, p. 189. 16 L. Colescu, op. cit., p, LVI. 16 P. G. Dmitriev, op. cit., p. 112. 17 Ibidem, p. 5. u N. Suțu, op. cit.,--p. 276. www.dacoromanica.ro 248 HCATERINiA tNHGÎRU'pT 6 că aceasta era urmarea faptului că regiunile mai înalte ale Moldovei au oferit un adăpost mai sigur locuitorilor în „timpurile grele prin care a trecut fără încetare țara” • ca urmare și migrațiile țăranilor s-au făcut în special din zonele subcarpatice și de coline spre cele de șes. De aseme- nea, în regiunea nordică existența resurselor naturale mai numeroase a determinat o diversificare a activităților cu caracter agro-industrial care au reținut aici mai mult brațele de muncă19. Evident, în mare măsură, contrastele în răspîndirea populației s-au datorat vitregiei trecutului. Depresiunile subcarpatice și intramontane, ca și ținuturile deluroase și împădurite, fiind mai ferite de incursiunile tătare, turce și ale altor popoare, au fost mai dens populate. Geograful V. Tufescu remarca, din acest punct de vedere, că existența grupelor re- strînse de sate răzăsești, „insular în zonele deschise de cîmpie”, ca cele din ținutul Covurlui sau cele de la răsărit de Prut, „pare să arate o locuire inițială a întregii cîmpii, unde însă condițiile istorice de nesiguranță din cîmpul deschis în timpul evului mediu au impus frecvente retrageri și reveniți care au dus în final la disocierea integrității ariei de vechi sate în aceste părți de cîmpie, astfel că ele apar pînă spre sfîrșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XlX-lea cu o populație relativ mai rară” 20 21. în 1859, densitatea populației, pe întregul teritoriu al Moldovei de atunci, era de 1 locuitor la 1 falce, 2875 stînjenip., 45 palme și 38 parmace, deci un locuitor la aproape 2 fălci adică 36,1 locuitori pe km.p.22. Creș- terea densității de la 11,8 la 36 locuitori de km.p., în curs de numai jumă- tate de secol, este deosebit de importantă. La sfîrșitul secolului al XlX-lea densitatea Moldovei se ridicase la 48,4 locuitori pe km.p. Densitatea României era atunci de 45,8 locuitori pe km.p., în Europa plasîndu-se pe locul 12, înaintea Bulgariei (cu 39 locuitori la km.p.) a Greciei (37 locuitori la km.p.), a Rusiei europene (19 locuitori pe km.p.), ea depășind cu puțin media pe întregul continent23. Interesant este însă ritmul în care a crescut această densitate în Moldova de la sfîrșitul secolului al XVIII-lea pînă la sfîrșitul secolului al XlX-lea. Astfel, — între 1774—1803 a crescut „ 1803—1859 „ „ „ 1859-1899 „ cu 4,8 locuitori (dela", la 11,8); „ 24,2 „ (de la 11,8 la 36,1); „ 12,3 „ (de la 36,1 la 48,4), 19 Ibidem, p. 258. 20 V. Tufescu, România, București, 1974, p. 277. 21 Din lucrările statistice a Moldooei..., cap. II, p. 181 (1 falce = 2 880 stînjeni pătrați; 1 falce = 1,4322 hectare). 22 Considerind suprafața țârii după hărțile cele mai bune de la mijlocul secolului, de 3 357 773 fălci și 2 436 stînjenip., adică de 4 734 731 ha. și 72 445 ari sau 47 347,31 Kmp., densitatea la întregul teritoriu (nu numai la cel cultivat), se ridica tot peste 30 locuitori pe Km. p. (30,9 locuitori pe Km.p.). 23 I„ Colescu, op. cit., p. XXIII—XXIV. Pentru comparație menționăm ca densitatea României la 1948 era socotită în jur de 66,8 locuitori pe km.p., iar în 1970, de 85 locuitori pe km.p. (Anuarul statistic al R.S. România, 1972, p. 517—518), apreciindu-se că în anul 2 000 va fi probabil de 116 locuitori pe km.p. (Ibidem, p. 267). www.dacoromanica.ro 7 SITUAȚIA DEMOGRAFICA A MOLDOVEI (SEC. XIX) 249 ceea ce dovedește același ritm ridicat pentru tot secolul al XlX-lea, dar evident mai accelerat în prima jumătate a secolului. în funcție de creșterea populației a evoluat și numărul așezărilor omenești. în prima jumătate a secolului al XlX-lea au apărut mereu sate noi. Cîslele și odăile, așezări pastorale cu 2 —3 gospodării, numeroase încă la sfîrșitul secolului al XVIIÎ-lea, s-au transformat, în curs de jumă- tate de veac, în așezări statornice de sate cu multe gospodării. Transfor- marea acestor așezări în sate mari indică în același timp înaintarea agri- culturii, deoarece în mod firesc îndesirea populației duce la substituirea pășunii prin culturi cerealiere. Nu numai așezările temporale, păstorești, dispar, lăsînd locul satelor, dar începe să sporească și numărul caselor în jurul hanurilor, a caselor de poștă, alcătuindu-se noi așezări sătești. Nu insistăm asupra modalităților diferite de alcătuire de noi sate, pro- blemă care a făcut obiectul a numeroase preocupări în istoriografia româ- nească M. Remarcăm numai că acest fenomen se poate observa și în denu- mirile pe care încep să le poarte satele, mai ales, din prima jumătate a secolului trecut. Pe lingă vechea denumire a satului apare din ce în ce mai frecvent și indicația —de jos-, -de-sus-; de-mijloc, sau -joseni-, -suseni-, -din vale ; -din deal, arătînd extinderea vechiului sat, din care se desprin- deau treptat noi cătune. Menționăm și denumirile unor sate noi, care indi- cau originea populației lor : Osebiții, Eșiții, Atîmații, Adunații, Muntenii, Ungurenii etc. Iată cîteva exemple luate din statistica din 1859 : în ținutul Dorohoi erau satele Oroftiana de Jos (350 locuitori), Oroftiana de Sus (565 locuitori) și Osebiții din Oroftiana (414 locuitori); satul Mol- nița (358 locuitori) și satul Eșiții din Molnița (324 locuitori) 24 2S 26. în ținutul Bacău : satele Mărginenii Munteni, Mărginenii Unguri și Osebeții Mărgi- neni ; în ținutul Putna : Medelenii Noi, Medelenii Vechi și Medelenii de Sus. Un exemplu care ilustrează în același timp și procesul de desfacere a proprietății răzășești, prin stîlpirea părții unora din răzeși care și-au întemeiat sate pe partea lor de moșie este satul Lipova din ținutul Vaslui, din care s-au desprins : Lipova lui Mavrodin (129 locuitori), Lipova Moș- neagului (145 locuitori), Lipova Valea Caselor (250 locuitori), Lipova Ducăi (190 locuitori), Lipova lui Sion (100 locuitori), Lipova Răzeși (588 locuitori) și Lipova Mînăstirii (470 locuitori) 20. Pentru a sugera mai bine acest proces de creștere a numărului așe- zărilor omenești, ca urmare a creșterii populației, vom prezenta numai cazul a patru sate din ținutul Vaslui la sfîrșitul secolului al XVIII-lea (1774) și la mijlocul secolului următor (1859), subliniind însă că lista acestora este foarte lungă 27: 24 Asupra procesului de formare de noi sate prin roirî, vezi: P. Poni, Statistica răze- șilor, București, 1921, p. 64; R. Rosetti, Pămtntul, sătenii și stăpinii In Moldova, București, 1907, tom. I, p. 111 și pasim; H. H. Sthal, Contribuții la studiul satelor devălmașe românești, București, 1958, voi. I, p. 200— 206 și mulți alți. 26 In 1774 erau numai satul Oroftiana cu 50 de case și satul Molnița cu 75 case. 2G Din lucrările statistice a Moldovei..., II, p. 143 — 174. 27 Pentru 1774, după P. G. Dmitriev, Moldova tn epoca feudalismului, voi. VII, par- tea I, Recensămintele populației Moldovei din anii 1772—1773 și 1774, Chișinău, 1975, p. 218— 240, și pentru 1859, Din lucrările statistice a Moldovei.. ., cap. II, p. 166—169. www.dacoromanica.ro 250 ECATERINA tNEORUTT 8 Numele satelor în 1774 23 în 1859 Nr. așezărilor Nr. locuitori Nr. așezărilor Nr. locuitori Buhăiești 1 30 328 29 1 407 Birzești 1 100 330 31 530 Todirești 1 80 431 727 Mircești 1 25 232 617 în consecință, numărul satelor în această perioadă a crescut în mod considerabil. Numai în teritoriul cuprins între Prut și Carpați nu- mărul lor a evoluat astfel: Anii Nr. satelor Nr. orașelor și tir gurilor Total 180333 1 430 25 1 455 182634 1 647 35 1 682 183935 1 909 40 1 949 184836 1 933 41 1 977 18 5937 2 135 81 2 216 Pe același teritoriu, într-o jumătate de secol, numărul așezărilor rurale a crescut cu 705, adică cu aproape 50% sau, în medie, anual cu 12,5 așezări rurale noi, fără a avea în vedere așezările urbane și semi- urbane, care în același răstimp s-au triplat. Desigur, avem serioase rezerve privind exactitatea statisticilor rela- tiv la numărul satelor. Pentru același an ele pot da cifre cu totul deose- bite, deoarece au fost organe administrative care nu au înregistrat întot- deauna în rîndul satelor cîslele sau odăile, altele, chiar în cazul a două sate mari, dacă aparțineau aceluiași proprietar, le socoteau drept unul. Oricum însă este cert că asistăm la o sporire importantă a așezărilor ome- nești paralel cu înmulțirea populației. Un exemplu referitor la o zonă mai restrînsă poate ilustra și mai bine situația. în ocolul Vrancei, din ținutul Putna, alcătuit din sate răzășești, cu o veche tradiție locală, care își mai păstra încă și la începutul secolului al XÎX-lea o anumită autonomie administrativă, numărul satelor în curs de un secol aproape s-a împătrit 38: 28 Numărul locuitorilor in 1774 calculat prin Înmulțirea numărului capilor de familie cu 5. 29 Buhăieștii de Jos, Buhăieștii de Sus, Buhăieștii de Mijloc. 30 Birzeștii de Sus, Birzeștii răzeși, Birzeștii Minăstirii. 31 Todireștii Rediului, Todireștii Dimitriului, Todireștii Handocăi și Botezu. 32 Mirceștii Răzeși și Mirceștii Bontisești. 33 După P, G. Dmitriev, HapodoHaceJieHue Mojidoauu, p. 72, din care s-au scăzut ținuturile din Basarabia, inclusiv ocoalele de peste Prut ale ținutului Iași (ocolul peste Prut, Cihurul de Jos și Cihrul de Sus). 34 Arh. St. Iași, Documente, pachet 143, nr. 124. 3S Biblioteca Acad. R.S.R., mss. rom. nr. 8, f. 180 — 232. 36 N. Suțu, op. cit., p. 255. 37 Din lucrările statistice....... cap. II, p. 178 — 179. 33 P. Poni, op. cit., p. 63. www.dacoromanica.ro 9 SITUAȚIA DEMOGRAFICĂ A MOLDOVEI (SEC. XDQ 251 în 1803 -15 sate în 1820 — 20 sate în 1831 -25 sate în 1859 -32 sate în 1912 -57 sate Evident, în această perioadă, numărul satelor s-a înmulțit continuu, sporind, de asemenea, și numărul menajelor (al gospodăriilor) și al caselor. La sfîrșitul secolului al XlX-lea, în comparație cu restul țării, comunele rurale din Moldova erau cele mai bine populate 39. Astfel, în Moldova, peste 18 % din comunele rurale aveau mai mult de 3000 locuitori, în timp ce în Muntenia numai 6 %, iar în Oltenia 3,6 % 40. Un aspect important privind populația Moldovei în secolul trecut este acela al raportului dintre populația rurală și cea urbană. Neîndoielnic, cea mai mare parte a locuitorilor țării trăia în sate. Se poate însă observa, din datele statistice ce le deținem, o creștere considerabilă a orășenilor în prima jumătate a secolului al XlX-lea : Anii Populația rurală | Populația urbană Total suflete 180341 42 479 850 48 050 527 900 183212 1 062 927 129 413 1 192 340 18 5943 1 037 244 288 162 1 325 406 189944 1 475 967 372 155 1 848 122 Numărul locuitorilor Moldovei a sporit atît în sate cit și în orașe. Ritmul însă a fost diferit pentru populația urbană față de cea rurală. Urmărind creșterea populației, în acest interval de timp, observăm că ea prezintă două momente importante, mai ales pentru populația rurală: de la începutul secolului pînă în deceniul al patrulea și din deceniul al șaptelea pînă la sfîrșitul secolului. *’ în 1899 In Moldova erau numărate 692 comune rurale, comuna fiind alcătuită din mai multe sate. Noua lege administrativă stabilea că o comună rurală nu putea avea mai puțin de 200 contribuabili, ceea ce corespundea la 800— 900 locuitori (L. Colescu, op. cit., p. XXVI—XXVII). 48 Singura comună rurală cu peste. 10 000 locuitori din România de atunci se află In Moldova și anume Pașcanii, cu 12 716 locuitori. Populația acestei comune, de la mijlocul secolului pină la sfîrșitul lui, crescuse cu circa 130% (Ibidem). 41 După Uricarul, voi. VII, p. 242—395 și voi. VIII, p. 242—368. 42 E. Negruți, Dale noi privind structura demografică a tlrgurilor și orașelor moldovenești la 1832, in Populație și societate, Cluj, 1972, voi. I, p. 256, anexa I. 42 Din lucrările statistice a Moldovei..., cap. II, p. 177—179. 44 L. Colescu, op. cit., p. XXV. www.dacoromamca.ro 252 ECATEIUENA MHGtRUȚtt 10 Grafic creșterea populației urbane și rurale se prezenta astfel: Nr locuitorilor 190000C- 180000C- 1700000- 1600000 - 1500000- 1400000 nooooo- 1200 00G- 110000Q- iooooooL 900000- 800000- 700000' 6C00001 500000 ZOO 300000- 200000 looooi — Total - Popi/aha rurala ------Populația duse (de imperiile otoman, țarist și habsburgic — n.n.) nu sînt decît pentru a întuneca adevărul istoric, acesta : toți se băteau pentru noi, ori mai explicit de la noi, carii să ne cotropească, să ne anexeze, să ne robească” 31. loan Christian Struve, atașat pe lîngă ambasada rusă de la Constantinopol, nota și el în 1793 : „Mai adaugă-se din vreme în vreme cîte un război sălbatic, lăsînd numai pămîntul gol în urma oștilor, și astfel numai tabloul acestei osînde do veac întreg va fi desăvîrșit” S2. într-adevăr, prin climatul de insecuritate și prin distrugerile repe- tate de bunuri, războaiele ruso-austro-turce din secolul al XVIII-lea au privat societatea românească de una din condițiile fundamentale ale dezvoltării raporturilor capitaliste : securitatea producției și a schim- bului. Nici producătorul direct — țăranul, nici organizatorul producției în cuprinsul marelui domeniu — boierul sau egumenul, nici proprietarii de manufacturi și, în sfîrșit, nici negustorii nu beneficiau de acel climat de siguranță care să stimuleze activitatea lor de producție sau de schimb. 28 „Buletinul Societății de Geografie”, XLI (1922), p. 198. 27 C. J. Karadja, O călătorie prin Muntenia tn anul 1797, in „Viata Românească’’» XV (1923), nr. 10-11, p. 160-162. 28 P. P. Panaitescu, Călători poloni tn țările române, București, 1930, p. 235. 28 Ion Bianu, Nerva Hodoș, Bibliografia românească veche 1S08—1830, tom. II (1716 — 1808), București, 1910, p. 407. 80 Constantin Erbiceanu, Istoria Milropolei Moldovei și a Sucevei și a catedralei mitro- politane din Iași, Iași, 1888, p. LXIII. 81 Constantin Erbiceanu, Cronicarii greci care au scris despre românii tn epoca fanariotă, București, 1890, p. XXII. 32 Gheorghe G. Bezviconi, Călători ruși tn Moldovași Muntenia, București, 1947, p. 142. www.dacoramanica.ro 9 RAZBOAJEUE RUSO-AUSTitO-TUtHOH ȘI ȚÂBfflUE ROMÂNE 267 în aceste condiții acumularea sumelor de capital — ca parte componentă a procesului de acumulare primitivă a capitalului — a fost considerabil stînjenită. Agravarea exploatării otomane și întreținerea armatelor de ocupație au impus țărilor române sarcini financiare care au sustras însem- nate sume de bani economiei țărilor române. Impactul negativ al războaielor nu s-a limitat însă numai la sectorul demografic și cel economic. Cadru al confruntării militare dintre imperiile otoman, habsburgic și rus, țările române s-au văzut și în trista stituație dc a „achita nota de plată” a înfrîngerilor turcești: în 1718, prin pacea de la Passarowitz, Poarta a cedat Austriei Banatul și Oltenia ; în 1775, neutralitatea aceleiași Austrii a trebuit să fie „recompensată” prin cedarea Bucovinei. Era astfel ruptă din trupul Moldovei o regiune cu populație densă, care constituise nucleul de formare al statului moldovean și în care mărturiile unui trecut glorios, întruchipate în monumente și opere dc înaltă valoare, se aflau în mare număr. Cedările de teritoriu românesc (Banatul de Timișoara fusese un pașalîc din 1552) au fost făcute de către Poartă prin violarea flagrantă a prevederilor a șa-numitelor „capitulații” — acte emise unilateral de Poartă, dar care în fond fixau condițiile re- cunoașterii dominației otomane de către statele românești. între clau- zele acestor capitulații a figurat statornic recunoașterea integrității teri- toriale a țărilor române de către Poartă, care nu le putea ceda nici total, nici parțial unei alte puteri. Eășluirile teritoriale din secolul al XVIII-lea' au creat noi obstacole în calea realizării unității poporului român, dar n-au putut stăvili aspirația spre înfăptuirea acestei unități. Considerarea dialectică a consecințelor războaielor ruso-austro- turce din secolul al XVIII-lea asupra societății românești implică exami- narea și a altor aspecte în afara celor enumerate mai sus. Dacă afirmația potrivit căreia armatele străine de pe teritoriul românesc au îndeplinit, prin caracterul lor de consumatoare de produse cerealiere, funcția orașelor din Europa apuseană apare exagerată 33, este incontestabil că și la noi, ca și in țările învecinate, avem în vedere, de pildă, concluziile profeso- rului Bela Kiraly despre Ungaria, prezența armatelor a stimulat producția cerealieră 34. Este revelatoare în acest sens porunca domnească din 26 ianuarie 1790 prin care țăranii erau îndemnați încă de pe acum să înceapă lucrul la cîmp în acel an „din vreme, ca să se facă îndestulare de bucate, căci afară din hrana ce-și dobîndesc prin buna lucrare a pămîntului, vor avea mare cîștig din vînzarea bucatelor lor la mulțimea oștirilor împărătești ce se află în țară, căci toate li se vor plăti cu bani gata”, iar toți locuitorii țării care se vor sili de timpuriu a „lucra și a face arături cu îndestulare pentru binele și folosul lor” vor fi „folosiți și cîștigați din munca lor” 3S 36. Consumul sporit a impus extinderea supra- fețelor cultivate și, odată pasul făcut, marele domeniu și-a căutat debușee suplimentare după încetarea ostilităților. Armatele imperiilor habsburgic și țarist (în rîndurile acesteia din urmă se aflau numeroși ofițeri germani, iar după izbucnirea revoluției 33 Andrei Oțetea, Constrlngerea economică a clăcașilor la începutul secolului al XlX-lea, In Studii țt referate privind istoria României, voi. II, București, 1954, p. 10. M Bela K. Kirâly, Hungary in the late eryghteenth century, New York, London, 1969 p. 9. 36 V. A. Urechiă, Istoria românilor, tom. III, București, 1893, p. 427—428. www.dacoromamca.ro 268 CQNSTANTflDSr CAZANIȘTEANU 10 franceze, aristocrați francezi) au acționat și ca agenți ai procesului de occidentalizare în straturile superioare ale societății românești. Atît sub aspectul difuzării elementelor de cultură occidentală — între care sînt de amintit difuzarea ideilor iluministe sau chiar revoluționare —, cît și în privința introducerii unor componente ale stilului de viață apusean, aceste armate au contribuit la intensificarea contactelor societății româ- nești cu lumea europeană. Ceea ce trebuie subliniat însă cu vigoare este faptul că receptarea de către societatea românească a elementelor de cultură materială și spirituală occidentală, prin intermediul armatelor austriece și ruse, a fost condiționată de nivelul societății autohtone. Acceptarea acestor elemente s-a integrat unui proces de dialog și asimilare cu culturile europene început cu mult înainte și condiționat, de-a lungul întregii sale desfășurări, de gradul de dezvoltare a societății românești în fiecare perioadă istoricește determinată 36. Războaiele purtate pe teritoriul românesc au deschis calea afirmării inițiativelor militare ale românilor înșiși. Intensificarea luptei de eliberare națională și declinul puterii militare a Imperiului otoman, vădit și de numeroasele înfrîngerii suferite de Poartă pe însuși teritoriul românesc, au avut drept urmare apariția unor forțe militare românești în afara structurilor oficiale și al căror obiectiv era combaterea forței militare turcești și înlăturarea dominației otomane 37. Cu prilejul fiecărui război, în Moldova și Țara Românească s-au constituit detașamente de volun- tari care au luptat alături de armatele austriece și ruse. Alcătuite din inițiativă boierească sau țărănească, aceste detașamente au fost expresia militară a efortului de independență al poporului român; în bătăliile și luptele care au marcat desfășurarea acestor războaie ele au jucat de cele mai multe ori un rol important în obținerea victoriei. Prezența lor pe cîmpul de luptă era dovada cea mai limpede că în soluționarea problemei orientale românii nu intenționau să asiste pasivi, ci își subliniau identi- tatea politică și militară cu toată vigoarea. Aceste detașamente de volun- tari au reprezentat adevărate embrioane ale viitoarei armate române moderne din secolul al XlX-lea. în același timp, eșecurile militare ale Porții din secolul al XVIII-lea au consolidat în conștiința politică românească ideea formulată concis de Dimitrie Cantemir a „descreșterii” Imperiului otoman. Convingerea unei iminente prăbușiri a dominației turcești în sud-estul Europei a generat în gîndirea politică românească un amplu curent, care își propunea să găsească noi modalități de organizare a societății romanești după ieșirea ei din dependența Porții. Necesitățile noului statut politic al Moldovei și Țării Românești, conjugate cu experiența acumulată de activitatea detașamentelor de voluntari, au conferit un loc important problemei militare în proiectele de reformă redactate în această perioadă. Se poate spune așadar că, judecate în ansamblu, războaiele ruso- austro-turce din secolul al XVIII-lea au influențat negativ dezvoltarea societății românești. Prin ocupațiile apăsătoare pe care le-au generat, prin dislocările de populație și cortegiul de ravagii pe care le-au antrenat, 3‘ Alexandru Duțu, Coordonate ale culturii românești In secolul XVIII, București, 1968, passim, 37 Pe larg, Apostol Stan, Renașterea armatei naționale, Craiova, 1979. www.dacoromanica.ro 11 RĂZBOAIELE RUSO-AUSItRi'O-TUlBCE ȘI ȚĂRILE BOMANE 269 prin jafurile și siluirile ce le-au însoțit, prin obligațiile împovărătoare ce le-au introdus, prin epidemiile pustiitoare pe care le-au declanșat, prin stagnarea generală pe care au provocat-o în toate domeniile de acti- vitate, aceste războaie au stînjenit procesul de trecere de la feudalism la capitalism; ele au agravat dominațiile străine asupra teritoriului româ- nesc și au avut drept consecință rășluiri teritoriale din aria locuită de români. Totdeodată însă, prezența armatelor combatante pe teritoriul românesc au stimulat, într-o anumită măsură, producția cerealieră și a facilitat contactul societății românești cu curentele de idei din Europa centrală și apuseană. într-o caracterizare, pe cît de cuprinzătoare, pe atît de elocventă a consecințelor acestor războaie și a ocupațiilor ce le-au urmat, marele nostru istoric Nicolae lorga arăta că însemnătatea lor depășește cadrul strict politic și militar, atingînd sfere de interes mult mai mare poate. „Ele aduc (războaiele și ocupațiile din secolul al XVIII-lea — n. n.) — spunea N. lorga — obiceiuri nouă, alte datini de cîrmuire, alte procedări de administrație, alte mode, alte petreceri și alte vicii. Pe lingă aceasta, idei apusene, venite de-a dreptul din apus sau trecute întii prin Petersburg (...) năvălesc odată cu oștile străine și vor rămînea și după plecarea lor. Din alt punct de vedere, ocupațiile aduc grele poveri și mari suferințe, care lecuiesc curînd de anume iluzii cu privire la nepăr- tinirea, la dreptatea, la mila și iubirea de oameni a creștinilor” 38. Războaiele ruso-austro-turce desfășurate în secolul al XVIII-lea pe teritoriul țărilor române au pus în lumină criza Imperiului otoman și au creat cadrul obiectiv pentru manifestarea forțelor social-politice romanești care militau pentru emanciparea națională. LES GUERRES RUSSO-AUSTRO-TURQUES ET LEURS CONSlS QUENCES CONCERNANT LES PAYS ROUMAINS RfiSUMJi Sur la base d’un ample materiei documentaire, l’auteur releve que Ies guerres russo-austro-turques, consider^es dans leur ensemble, ont influ6 de maniere negative sur le d^veloppement* de la sociătd roumaine. Par Ies occupations engendr^es, Ies dislocations de population et le cor- tege de ravages entraîn^es, Ies obligations introduites, des epid&nies devastatrices d^clench^es et la stagnation g£n6rale provoquâe dans tous Ies domaines d’activit^, ces guerres ont entravd le processus de transition du feodalisme au capitalisme; elles ont aggrave Ies dominations etran- geres sur le territoire roumain et ont eu pour effet des alienations terri- toriales de l’aire habit6e par Ies Roumains. On souligne et meme temps que ces guerres ont mis en lumiere la crise de l’Empire ottoman et cr66 le cadre objectif ă la manifestation des forces socio-'politique roumaines qui militaient pour l’dmancipation naționale. ’* N. lorga, Ceva despre ocupa/iunea austriacă, București, 1911, p. 1. www.dacoromamca.ro www.dacoromanica.ro ISTORIA POLITICĂ A GETO-DACILOR ÎN SECOLELE VI-II Î.E.N. DE GEORGE TROHANI și LARISA NEMOIANU Istoria politică a Peninsulei Balcanice cunoaște la sfîrșitul secolului VI și în cursul secolului V î.e.n. o intensă activitate. Astfel, după cum bine se știe, în anul 514 î.e.n. are loc expediția lui Darius, regele perșilor, împotriva sciților. Singurii care i se opun sînt geții din părțile Dobrogei1. Iar la întoarcerea din expediție Darius îl lasă în Europa, pentru cucerirea Traciei, pe Megabazos. Stăpînirea persană în această regiune va dura pînă în anul 478 î.e.n. Pe aceste locuri se va crea mai tîrziu statul trac al odrizilor, al cărui prim rege este Teres (470—440 î.e.n.), cu reședința la Uskudama. în timpul celui de al doilea rege, și anume Sitalces (440—424 î.e.n.), granițele statului pot fi mai bine urmărite: Marea Neagră la est, Dunărea la nord, zona locuită de tribali în nord-vest și Struma în vest2. Cu tot prestigiul regilor (basileilor) ce conduc acest stat, și poate tocmai de aceea, ei trebuie să facă față unor continui atacuri externe — atît din nord, din partea sciților, cît și din sud-vest. Acestea din urmă vor deveni tot mai insistente în a doua jumătate a sec. IV î.e.n., în peri- oada domniei lui Filip al II-lea (359—336 î.e.n.), conducătorul regatului macedonean. Pentru spațiul dintre Balcani și Carpați, din perioada cuprinsă între sfîrșitul sec. V și mijlocul sec. IV î.e.n., s-au descoperit numeroase așezări și necropole. Din punct de vedere arheologic se disting două com- plexe culturale: unul în zona subcarpatică, reprezentat prin aspectul cultural Bîrsești-Ferigile 3, și al doilea în regiunea istro-pontică, denumit Ravna II—Hanska—Zimnicea I—II4 sau, mai recent, Canlias * *. Din rîndul descoperirilor din zona istro-pontică remarcabile sînt numeroasele tezaure de argint (mai rar și cu obiecte din aur) apărute întîmplător sau în morminte „princiare” 8. Pe plan suprastructural ele dovedesc modificările intervenite în situația social-politică a comunități- lor geto-dace, a apariției unei aristocrații militare care, din punct de vedere economic, este capabilă să și le procure. 1 cf. Herodot, IV, 93; P. Alexandrescu, S.C.I.V., VII, 1956, 3-4, p. 319-339. s D. Anghelov, Obrazunane na bălgarskata narodnost, Sofia, 1971, p. 62. 3 Al. Vulpe, „Dacia” N.S., IV, 1961, p. 195. * Em. Moscalu, „Cercetări arheologice”, II, MIRSR, 1976, p. 275—281. 8 Idem, „Cercetări arheologice”, III, MIRSR, 1979, p. 386. 8 D. Berciu, Arta traco-getică, București, 1969, passim. „REVISTA DE ISTORIE”, Tom'34, nr. 2,_p. 271-284, 1981 Www.aacoromanica.ro 272 GEORGE TROHANI, LARISA NEMOIANU 2 Pentru zona nord-dunăreană se constată o concentrare a acestor tezaure în regiunea cuprinsă între Vedea la vest, Moștiștea la est și Văr- bilău-Teleajen la nord. Ne referim la mormintele sau descoperirile ,,prin- ciare” de la Peretu 7, Fîntînele 8, Zimnicea 9, Făcău 10 11, Chirnogi u, Bălă- noaia 12, Gurbănești13 și Poiana Coțofenești14. Studiindu-se amplasarea lor geografică s-a putut constata situarea lor p^ cîte un rîu, iar în cazul că sînt pe același rîu unul se află pe cursul superior iar celălalt pe cel inferior. în același timp zonele înconjurătoare se dovedesc a fi bogate în mărturii contemporane. Această situație ne îndeamnă a presupune existența unor formațiuni politice prestatale situate la același nivel de dezvoltare economică și social-politică. Asemenea formațiuni au putut funcționa cîte două pe cursurile Vedei și Argeșului și cîte una pe cele ale Vărbilăului, Mostiștei și zonei dintre Dunăre și Neajlov1S 16. Fenomenul menționat mai sus pare a fi valabil și pentru alte regiuni : Dobrogea și nord-estul Bulgariei, zone pe care istoricii nu sînt unanimi în a le considera ca părți ale regatului odrid ia. Începînd cu sfîrșitul sec. V î.e.n. sciții supun zona Gurilor Dunării unei presiuni tot mai puternice, iar în 341 î.e.n. Filip al II-lea se oprește undeva în sudul Dobrogei în timpul expediției întreprinse prin aceste locuri. Doi ani mai tîrziu, în 339 î.e.n., are loc conflictul între nonagenarul rege scit Ateas și anonimul rex Istrianorum, conducătorul geților din partea de nord a Dobrogei. După moartea celor doi regi Dobrogea va fi în întregime ocupată de Filip al H-lea 17, ceea ce ne îndeamnă a considera că această regiune, dacă nu în întregime cel puțin nordul ei, nu făcea parte din regatul odrid. Existența unei formațiuni politice în această parte a Dobrogei, condusă la un moment dat de acel anonim „rex Istrianorum”, pare a fi confirmată și de descoperirea mai veche a mormîntului „princiar” de la Agighiol datat ± 350 î.e.n.18, deci aproximativ contemporan cu eveni- mentele deja amintite. Explicația situației prezentate constă în condițiile economico-poli- tice a zonei, mult înlesnite de condițiile geografice — zonă deluroasă, străbătută de rîuri favorabile întemeierii de așezări și ridicării de’ cetăți bine întărite în genul celei de la Beid Aud 19. 7 P. Voievozeanu și Em. Moscalii, „Cercetări arheologice”, III, MIRSR, 1979, p, 353 — 358; idem, Acles du Ile Congres Internațional de Thracologie, I, București, 1980, p. 383 390. 8 C. C. Matcescu și M. Babeș, SCIV, 19. 1968, 2. p. 283-291. • Al. Alexandrescu, Thraco-dacica, București, 1976, p. 133 (M.D. cu coif atic). 18 M. Constantinii! și V. Leahii, S.C.I.V., 19, 1968, 2, p. 195—208. 11 G. Trohani și D. Șerbănescu, „Muzeul Național”, II, 1975, p. 274. 13 V. Pârvan, Getica, București, 1926, p. 19. 13 D. V. Rosetti, „Materiale”, VI, 1959, p. 796 și 805 — 807. 11 D. Berclu, op. rit., p. 77. 13 G. Trohani, Contribu[ii la istoria geto-dacilor din centrul Cimpiei Române — lucrare cc urmează a apare Intr-un volum special al editurii Dacia. 16 vezi in acest sens K. lordanov, Ades du Ile Congres International de Thracologie, I, București, 1980, p. 331 — 335 cu bibliografia. 17 Trogus Pompeius, IX, 1, 9; 2, 1; V. Pârvan, op. cit., p. 56 — 65. J* D. Berciu, op. cit., p. 33—76. 19 G. Simion, comunicare al Al II-lea Congres Internațional de Tracologie, București, 1976. www.dacaromanica.ro 3 istobia PoumncA a GEnro-nAorLiOR (sec. vi — mc î.e.n.) 273 Descoperirile arheologice din sud-vestul Dobrogei, în special cele din necropolele de la Cernavoda, Bugeac U-Ghețărie, Viile, Satu Nou, Rasova-Coada Bălții, Canlia, etc. prezintă caracteristici mai apropiate cu cele din nord-estul Bulgariei (Ravna II) decît cu cele din grupul des- coperirilor nord-dobrogene (Telița, Enisala) eu care sînt contemporane 20. în stadiul actual al cercetărilor este greu de spus dacă și aici funcționa o formațiune politică prestatală, dependentă sau nu de statul odrid. Descoperirea a numeroase fragmente de amfore cu ștampile heracleene și de Sinope 21, precum și a numeroase monete histriene 22, dovedind o intensă activitate economică și comercială în secolele V — III î.e.n., pledează în favoarea unei asemenea ipoteze 23. Este posibil ca această formațiune politică prestatală să fie cea cucerită de Filip al II-lea în 341 î.e.n., înaintea nordului Dobrogei. Stăpînirea macedoneană a Dobrogei durează și în perioada urmă- toare, în timpul urmașilor lui Filip al II-lea, inclusiv în vremea lui Lysi- machos, basileul Traciei, cu toată opoziția orașelor grecești 24 * și a local- nicilor geto-daci. Iar mai apoi, după anul 280 î.e.n., pătrunderea celților în Peninsula Balcanică determină modificări politice în zonă. însă con- tinuitatea de utilizare a cetăților precum și descoperirile de tip Muri- ghiol26 pledează pentru ipoteza refacerii unei formațiuni politice în nordul Dobrogei după mijlocul sec. IU î.e.n. Totuși premise ale reînființării unei noi formațiuni pot fi sesizate în evenimentele tulburi ce au dus la moartea lui Zopyrion în anul 326 î.e.n., în zona Gurilor Dunării». Procesul se intensifică, și ca o dovadă a reușitei lui stau monetele cu legenda „basileos Moskonos” 27 ce se datează în prima jumătate a sec. IU î.e.n. Iar acest Moskonos- n-ar fi exclus să fie „urmașul” lui Lys mach care se opune penetrării celților în nordul Dobrogei după invazia lor în Peninsula Balcanică. Continuitatea de utilizare a cetăților precum și descoperirile de t>p Murighiol pledînd tocmai în acest sens. în a doua jumătate a sec. IV î.e.n., în spațiul dintre Dunăre și Carpați, formațiunile politice prestatale își continuă mersul lor ascendent. Elo smt însă constrînse, ca și cele din Dobrogea, a face față unor atacuri tot mai intense din sud. Astfel, în anul 335 î.e.n. una din aceste formațiuni, ce dispunea de 4000 călăieți și peste 10 000 pedestrași, este atacată prin surpiindere de Alexandru cel Mare. Conflictul, deși a durat doar o zi, a fost amplu descris de însuși generalul regelui macedonean, Ptolemeu al lui Lagos. 20 M. Irimia. Materiale și cercetări arheologice, Oradea. 1979, p. 109—114. 21 FI. Preda, „Apulum”, XI, 1973, p. 68, fig. 2 și p. 70, fig. 4. 22 B. Mitrea, „Studii clasice”, III, 1961, p. 83 — 88, fig. 1-; VII, 1965, p. 143-166; Fi. Preda, op. cit., p. 71, fig. 6. 23 N. Conovici, He Congres International de Thracologie, Wsumes des rapports, Bucu- rești, 1976, p. 38 — 39; idem, Ades du Ile Congres International de Thracologie, II, București, 1980, p. 43-54. 24 Diodor din Sicilia, XIX, 73. “ E. Bujor, Materiale, VII, 1961, p. 297 cu bibliografic anterioară. 24 Trogus Pompelus, XII, 2, 16-17; XXXVII, 3, 2; Macrobiu, Saturnale, I, 11, 33; Curtius Rufus, X, 1, 44. Vezi și D. M. Plppidi, Contribuții la istoria veche a României, Bucu- rești, 1958, p. 101. 27 C. Preda, Monedele~geto-dacilor, București, 1973, p. 180—182. www.dacoromamca.ro 274 GEORGE TROHANI, LARISA NEMOIANU 4 Din relatările sale, reluate de Arian 28, reiese nu numai puterea armată dar și economică a geților din nordul Dunării, probabil din zona Zimnicea, care erau organizați într-o formațiune politică prestatală 29. în jurul anului 300 î.e.n. această formațiune pare a fi fost inclusă în cea cunoscută sub numele de „Țara lui Dromichaites”. Aria de întindere a acestei „țări” cuprindea, pe direcția est-vest, întreaga regiune dintre Argeș-Ialomița-Sărata și Olt, iar pe direcția nord-sud granițele ei sînt între Carpați și o zonă fluctuantă sud-dunăreană. La conturarea acestei arii un rol important îl au răspîndirile monete- lor postume Filip H și a imitațiilor de tip A și B 30 care, toate la un loc, reflectă o intensă activitate economică tocmai în aceste locuri, net superi- oară celei din zonele învecinate. în ceea ce privește centrul politic al rega- tului el pare a ființa în zona Vedea-Teleorman, regiune cu numeroase așezări întărite cu valuri și șanțuri 31. în timpul conflictului cu Lysimach Dromichaites va ieși de două ori victorios tocmai datorită bunei organizări și a posibilităților economice ale „țării” lui 32. Fără îndoială că, în structura internă a formațiunii politice mai persistă unele reminescențe din perioada anterioară, cum este spre exemplu episodul în care regele cere adunării poporului înarmat să hotărească soarta basileului macedonean (dar în ultimă instanță hotă- rîrea ce va rămîne definitivă va fi cea a regelui). Puterea și prestigiul celor doi conducători se pot deduce și din faptul că numai după moartea lor, petrecută în intervalul 290—281 î.e.n. are loc invazia celților în Peninsula Balcanică. Bezultatul va fi întemeie- rea regatului de la Tylis, care funcționează între 278—212 î.e.n. 33 Celții devenind în acest mod singurii stăpîni ai sudului Dunării în sec. IU î.e.n. Influența politică macedoneană ia astfel sfîrșit, ea fiind însă continuată, pe tărîin economic, de cea a marilor centre meșteșugărești din nordul Greciei și din insulele Mării Egee. Arheologic se constată în prima jumătate a sec. III î.e.n. o sărăcire a așezărilor geto-dace, zonele mai intens locuite părînd a fi Teleormanul și Borcea. După mijlocul sec. IU î.e.n. și pînă spre mijlocul celui următor se observă o creștere a intensității locuirii geto-dace reprezentată, din punct de vedere arheologic, prin nivelul inferior al majorității așezărilor identi- ficate. Iar din punct de vedere economic se constată o continuare a reia* țiilor tradiționale cu lumea greco-elenistică. Toate acestea sînt confirmate de prezența amforelor de Sinope 34, Thasos 35 și în special Ehodos 36, precum și a monetelor din Apollonia și 28 Arrianus, Anabasis, I, 3 — 4. 29 Istoria României, voi. I, Edit. Academici, București, 1960, p. 227—228. 30 C. Preda, op. cit., p. 41, fig- 1. 31 D. Berciu și Etn. Moscaiu, S.C.I.V., 23, 1972, 4, p. 633-640 (Albești); Em. Moscalu și C. Beda, „Cercetări arheologice”, III, MIRSR, 1979, p. 361 — 370; vezi șl C. Dalcoviciu, Dacica, 1969, p. 97—100 articol In care centrul, puterii lui Dromichaites este fixat pe Argeș probabil la Popești. Insă descoperirile arheologice pentru perioada sec. IV—III Î.e.n., din acest ioc sint foarte sărace. 32 Diodor din Sicilia, XXI, 12; V. Pârvau, op. cit., p. 56 — 65. 33 A. Piatkovskl, „Studii clasice”, II, 1960, p. 189 — 198. 3,1 Fi. Preda, op. cit., p. 70, fig- 4. 35 Ibidem, p. 67, fig. 1. 38 Ibidem, p. 69, fig. 3. www.dacoromanica.ro 5 ISTORIA POUIUCA A GETO-DAdELOR (SEC. VI — JI I.E.N.) 275 Dyrrhachium 37. Studiindu-se ariile de răspîndire ale acestor obiecte s-a observat concentrarea lor în patru zone distincte : una pe cursul inferior al Argeșului, a doua pe cel inferior al Mostiștei, a treia pe cursurile superioare ale lalomiței și Dîmboviței și a patra pe cursul mijlociu și inferior al Vedei. în Oltenia, după ce pentru mijlocul sec. IV și prima jumătate a sec. III î.e.n. avem descoperirile de caracter princiar de la Craoiva 38—Porțile de Fier 39 și Poroina Mare 40 41, răspîndirea monetelor de tip Larissa ", în a doua jumătate a secolului III î.e.n., și a celora „cu cap janifonn”42, între sfîrșitul secolului III și începutul secolului II î.e.n., par a marca tocmai momentul sedentarizării celților și a strînselor contacte cu geții, contacte ce vor duce la asimilarea celților de către autohtoni43. Centrul acestei formațiuni politice prestatale se situează pe cursul mijlociu al Jiului, aici aflîndu-se de altfel și principalele așezări-cetăți descoperite pînă în prezent44. Pe baza acestor constatări se poate conchide că după încetarea domniei lui Dromichaites urmează o perioadă de fărâmițare politică ce ține pînă pe la mijlocul sec. II î.e.n. După aceasta, cînd are loc o tipizare a emisiunilor monetare, geto-dacii se află în a doua fază principală a monetăriei originale45. Pornind de la ideea că fiecare tip monetar cores- punde unui trib sau uniune de triburi46, se constată reapariția marilor formațiuni politico-militare prestatale, precum și a existenței unui drept monetar la geto-daci47. Una dintre aceste formațiuni, datînd de la sfîrșitul primei jumătăți a sec. II î.e.n., este situată între cursurile mijlocii ale Neajlovului și lalo- miței, acolo unde predomină monetele de tip Dumbrăveni 48. Începînd cu mijlocul sec. II î.e.n., iar apoi cuprinzînd și cea mai mare parte a celei de a doua jumătăți a lui, cînd circulă monetele de tip Adîn- cata-Mănăstirea 49, se constată o formațiune politică care, practic, o con- tinuă pe cea enunțată anterior. Aria ei de răspîndire cuprinde spațiul dintre Jiu — Mostiștea — Teleajen — Carpați — Dunăre cu unele infiltrații în zonele Hațegului și Bîrsei. Ea însă se împarte în mai multe grupări zonale: una olteană între Jiu și Olt; o a doua pe cursurile superioare ale Argeșului,Dîmboviței și Teleajenului; și o a treia pe cursurile inferioare ale Argeșului, Dîmbo- viței și Mostiștei. 37 Jbidem, p. 74, fig. 9. 38 D. Berciu. op. cit., p. 123 146. 38 Ibidcm, p. 83—93; I. lonescu, „Mitropolia Olteniei”, XXIV, 1972, 9 — 10, p. 712 — 722; L. Roșu, „Revista Muzeelor și Monumentelor. Monumente”, 2, 1975, p. 55—59. 40 D. Berciu, op. cit., p. 153—160. 41 C. Preda, op. cit., p. 139, fig. 11. 42 Ibidem, 147, fig. 12. 43 J. Todorovie, „Arheologia Jugoslavica”, VII, 1964, p. 35—39. 44 M. V., „Magazin Istoric”, VIII, 1974, 12 (93), p. 45. 45 C Preda, op. cit., p. 183—184; vezi și J. Vinkler, „Acta Musei Napocensis”, VI, 1969, p. 67—88; idem, A.M.N., VII, 1970, p. 93-106. 48 C. Preda, op. cit., p. 407. 47 J. 'Winkler, A.M.N., VII, 1970, p. 102. 48 C. Preda, op. cit., p- 196, fig. 15. 48 Ibidcm, p. 211, fig- 16. www.dacoromanica.ro 7 - c* 2812 43 276 GEORGE TROHANI, LARISA NEMOIANU 6 între Teleorman și Oltul inferior se pare că ființează o a patra for- mațiune politică, numeroasele cetăți situate pe terasa înaltă stingă a Oltului (de fapt a Sîiului), între Drăgănești Olt și Turnu Măgurele, con- firmînd aceasta50 51. Respectivele împărțiri se vor păstra și la sfîrșitul sec. II — începutul sec. I î.e.n. cînd în zonă se răspîndesc monetele de tip Vîrteju 61. Gruparea olteană, locuită de potulatensi și buridavensi 52 * 54, se pare însă că se desprinde pe parcursul celei de a doua jumătăți a sec. II î.e.n., cînd aici circulă monetele de tip Aninoasa-Dobrești63. Ea păstrează însă legăturile cu zona Hațegului. în afara monetelor geto-dace, la stabilirea acestor grupări concură și aria de răspîndire a altor obiecte — monetele de tip Macedonia Prima și Thasos M, imitațiile după boluri deliene55 sau tezaurele cu obiecte de podoabă și vase din argint56 (Coada Malului, Herăstrău, Merii Goala, Bălănești, Rociu). Toate aceste fapte concură la dovedirea existenței, începînd cu mij- locul sec. II î.e.n., a unei puternice formațiuni politice prestatale în jumă- tatea de vest a Munteniei, în care însă grupările zonale continuă a avea încă o însemnată autoritate. în acestă ordine de idei ținem a menționa grupările „de vale” (gen Mostiștea 57) și „de plai” (gen Cetățeni-Breaza 58) în care în jurul unor centre — davae —, cu rol economic, politic, religios, militar, roiesc mai multe așezări rurale, care au doar un rol economic. în același timp însă, în cadrul formațiunii politice prestatale se conturează, în centrul ei, un nucleu. Acesta se pare că îl reprezintă,pentru Muntenia, gruparea ilfoveană — locuită de piefigi 59 * — de unde va porni, după unele ipoteze, Burebista M. Pentru zona din nord-estul Munteniei și sudul Moldovei descope- ririle arheologice, făcute la Frumușița 61 * și în special în mormîntul„prin- ciar” de la Găvani82, datate la sfîrșitul sec. V și în prima jumătate a sec. IV î.e.n., par a confirma existența și în aceste locuri a unei formațiuni politice prestatale. Din a doua jumătate a sec. IV și din sec. HI î.e.n. descoperirile sînt foarte numeroase 63 constatîndu-se, în același timp, o intensificare M C. Preda și M. Butoi, Materiale și cercetări arheologice, Oradea, 1979, p. I.17. 51 C. Preda, op. cit., p. 241, fig. 17. 52 Ibidem, p. 431. 52 Ibidem, p. 285, fig. 19. 54 I. Bogdan-Cătăniciu, „Studii și cercetări numismatice”, VI, 1975, p. 182, fig. 4. 55 Al. Vulpe și M. Gheorghiță, „Dacia, N.S.”., XX, 1976, p. 178, fig. 3. 56 D. Popescu, „Buletinul Monumentelor Istorice”, 40, 1971, 4, p. 19 și urm.; 41, 1972, 1, p. 5 și urm.; L. Mărghitan, Tezaure de argint dacice, MIBSR, București, 1976, p. 69 (hartă). 57 D. Șerbănescu și G. Trohani, op. cit. 58 L. Chițescu, „Cercetări arheologice”, II, MIBSR, 1976, p. 162 — 163. 59 C. Preda, op. cit., p. 431. “ M. Chițescu, Dacia, N.S., XIX, 1975, p. 249—254 in care stabilește, pe baze numis- matice și arheologice, mai multe etape de unificare. " M. Petrescu-Dlmbovita, „Studii și cercetări științifice”, iași, V, 1953, p. 144. 22 N. Harțuche și F. Anastasiu, Ile Congres International de Thracologie, Răsumfes des rapports, BucureșU, 1976, p. 67—69. . •8 FI. Anastasiu, Zilele culturii brăilene, Brăila, 1970, p. 37 — 60; M. Brudiu și P. Păl- tanea, „Arheologia Moldovei”, VII, 1972, p. 234, fig. 5. www.dacoromamca.ro 7 ISTORIA POLITICA A GETO-DACILOR (SEC. VI — H I.E.N.) 277 a activității economice. Astfel, pe cursurile inferioare ale Buzăului, Șiretu- lui și pe tot cursul Bîrladului s-au descoperit numeroase ștampile de amfore thasiene 84 85 * și monete histriene 66. Ele denotă strînsele relații comerciale atît cu bine cunoscuta insulă din nordul Mării Egee, cît mai ales cu înflo- ritorul polis nord-dobrogean. Aceste relații se vor materializa în perioada următoare și pe plan politic. Este vorba de „basileii” geți Zalmodegikos și Rhemaxos care sprijină Histria în lupta sa cu inamicii din sud. Coroborînd descoperirile arheologice cu textele inscripțiilor histriene s-a ajuns la concluzia, împărtășită de altfel și de către o parte din istorici, că regatul lui Zalmodegikos ocupa nord-estul Munteniei și sudul Moldo- vei 8®, iar cel al lui Rhemaxos pare a fi o dezvoltare a celui precedent, el întinzîndu-se și la nord de gurile Dunării87 88. Existența „regatului” pînă spre vremea lui Burebista, dar restrîns din nou la nord-estul Munteniei și sudul Moldovei, se confirmă prin aria de răspîndire a monetelor de tip Dumbrăveni68 și mai apoi Inotești- Răcoasa 89 combinate cu importuri Vîrteju 70. Din punct de vedere etnic întinderea lui ar corespunde cu aria de răspîndire a siensilor 71. O ipoteză interesantă, emisă recent, bazată pe similitudinea descope- ririlor făcute atît în nord-estul Munteniei și sudul Moldovei cît și în toată Muntenia, presupune o deplasare spre nord-est ori o unificare a celor două formațiuni getice. Evenimentul s-ar fi petrecut într-o perioadă puțin anterioară sau chiar în primii ani ai domniei lui Burebista 72. în privința zonei centrale și nordice a Moldovei se constată, în seco- lele IV—III î.e.n., existența a numeroase așezări-cetăți, geto-dace — Stîncești, Cotnari, Arsura, Moșna, Butuceni, Mateuți, Vîhvatinți, Saharna, etc. — care apar legate de pericolul scitic, manifestat, încă din sec. VI î.e.n., în special în regiunile nordice 73. De aceea sîntem de părere că avem de a face cu două formațiuni politico-militare geto-dace : una în zona nordică (Galiția—Bucovina—Moldova de Sus)74 și o a doua în zona centrală a Moldovei, trecînd și la est de Prut, a cărei descoperire principală 84 Fi. Preda, op. cit., p. 67, fig. 1. 85 Ibidem, p. 71, fig. 6. 88 D. M. Pippidi, S.C.I.V., 11, 1960, 1, p. 39 - 52; idem, „Studii clasice”, 111,1961, p. 53—66 (11 fixează in Muntenia sau Dobrogca); I. I. Russu, „Apulum”, VI, 1967, p. 130— 131 (11 socotește trac meridional); R. Vulpe Studii ți comunicări, Pitești, 1968, p. 40, n. 16 (in estul Munteniei); I. H. Crișan, Burebista ți epoca sa. București, 1975, p. 116 (Înclină pentru sudul Moldovei). 87 S. Lambrino, „Revue des Etudes Roumaincs”, V —VI, Paris, 1961, p. 180—217 (in Clmpia Munteniei); D. M, Pippidi, „Studii clasice”, V, 1963, p. 137 — 161 (11 leagă mai mult de Muntenia decit de sudul Basarabiei); C. Daicoviciu, „Revista Română de Studii Internaționale”, I, 1966, p. 103, nota 12; H. Daicoviciu, „Acta Musei Napocensis”, IV, 1967, p. 445—446 (pe ambele maluri ale Dunării, In Muntenia și Dobrogea); I. I. Russu, „Apulum”, VI, 1967, p. 123 — 143 (In sudul Basarabiei). 88 C. Preda, op. cit., p. 196, fig. 15. 88 Ibidem. 78 Ibidem. p. 241, fig. 17. 71 Ibidem, p. 431; I. H. Crișan, op. cit., p. 113. 73 M. Chițulescu, S.C.I.V.A., 30, 1979, 4, p. 504; C. Preda, op. cit., p. 269-270; idem, S.C.N., VI. 1975, p. 36-37. 73 M. Babeș, „Memoria Antiquitatis”, II, 1970, p. 215—235 cu bibliografia. ’* R. Vulpe, op. cit., p. 46; idem In Istoria poporului român. București. 1970, p. 48 — 49; C. Daicoviciu, „Steaua”, Cluj, XX, 1969, nr. 4 (231), p. 77 (contra existenței acestei formațiuni). 43 www.dacoromanica.ro 278 GEORGE TROHANI, LARISA NEMOIANU 8 o constituie tezaurul de la Cucuteni—Băiceni75, datînd din prima jumă- tate a sec. IV î.e.n. Sfîrșitul existenței acestor formațiuni și implicit a așezărilor și cetăților este legat de penetrația unor populații străine. Cea din zona nordică de pătrunderea dinspre vest a celților (galații), iar cea din zona centrală de venirea bastarnilor, a căror primă prezență este legată de complexele de locuire datate pe baza ștampilelor de amfore rhodiene (220—180 î.e.n.) și a colierului de bronz de la Davideni76. Toată această zonă, cuprinzînd cele două arii, a cărei limită sudică trece pe la Piatra Neamț-sud de Roman—Crasna— Tiraspol va fi în stă- pinirea bastarnilor pînă "la venirea lui Burebista. De prezența bastarnilor în Moldova se leagă și episodul referitor la Oroles, din jurul anului 200 î.e.n. Stăpînirea „regatului” său cuprindea, pe baza interpretării izvoarelor istorice, estul Transilvaniei și o regiune de dincolo de munți în Moldova 77. Situația aceasta — ca zona de est și sud-est a Transilvaniei să fie legată de regiunile extracarpatice nu este izolată; după cum se știe, în epoca romană Țara Bîrsei va fi legată de nord-estul Munteniei, iar zona de est a „secuimii” nu va face parte din imperiu. Prin urmare n-ar fi exclus ca romanii să fi moștenit anumite tradiții autohtone anterioare venirii lor . Pentru teritoriul intracarpatic problemele sînt mai complicate — din lipsa de știri scrise și de numărul redus al descoperirilor arheologice de epocă. Primele populații care intră în atenția istoriografiei antice, prin Herodot, sînt agatirșii. Locuind pe rîul Maris 78 — după părintele istoriei și identificați în această zonă prin săpături arheologice (grupul Ciumbrud datat în sec. VI—V î.e.n. 79 80) — agatirșii par a se afla în stadiul egalitaris- mului gentilic. Ei „erau lipsiți de energie. Au în devălmășie nevestele ca să fii frați cu toții și, înrudindu-se, să nu mai existe nici pismuire nici vrăjmășie. Cît privește celelalte obiceiuri se apropie de traci ” ®°. Indiferent de originea lor etnică (tracică sau scito-iraniană)81 agatirșii erau în frun- tea unei formațiuni politice puternice, capabilă să opună rezistență unor atacuri scitice. Agatirșii „au trimis un crainic care să-i oprească de a pune piciorul pe pămîntul lor și i-au prevenit că, dacă vor încerca să năvălească acolo, mai întîi vor avea de înfruntat o strașnică luptă cu ei... agatirșii și-au adus oastea la hotare, hotărîți să-i respingă pe năvălitori... Iar sciții n-au mai intrat în țara agatirșilor deoarece aceștia nu le-au dat voie” 82. Celții sînt cei care intră apoi în atenția istoriografilor antici. De populația dacică izvoarele se vor ocupa de abia din sec. I î.e.n. chiar dacă 78 M. Petrescu-Dlmbovița și M. Dinu, „Dacia, N.S’’., XIX, 1975, p. 105—123. 78 M. Babeș, op. cit., p. 215—235. 77 Trogus Pompeius, XXXII, 3, 16; R. Vulpe, In Istoria României, voi. I, București, 1960, p. 243—244; I. H. Crișan, op. cit., p. 19, 120; C. Daicovlciu, La Transylvanie dans l’antiquili, București, 1945, p. 45—46. 78 Herodot, Istorii, IV, 48 79 V. Pârvan, op. cit., p. 33 și urm. ; D. Popescu, S.C.I.V., 9, 1958, 1, p. 9—39; I. H. Crișan, A.M.N., Cluj, 4, 1967, p. 439-443; Al. Vulpe, Ferigile, București, 1967, p. 101. 80 Herodot, IV, 104 81 V. Vasiliev, Sciții agatlrși pe teritoriul României, Cluj-Napoca, 1980, pas.. 82 Herodot, IV, 125 www.dacoromanica.ro 9 JSTOBflA POUnmcA A G®ZHO-'DACMLOR (SEC. VI — KT Î.E.N.) 279 în unele cazuri — Trogus Pompeius — se fac referiri la situații mai vechi83. în aceste condiții, pentru cunoașterea regiunilor vest-și intracar- patice rămîn cercetările arheologice și numismatice. Numeroase probleme sînt ridicate de pătrunderea celților în Transil- vania. Istoricii au opinii diferite asupra datei stabilirii celților și a relați- ilor lor cu autohtonii, dacă putem sau nu vorbi despre o stăpînire celtică 84. încă din sec. IV î.e.n. celții își fac apariția în unele regiuni din Tran- silvania 8S, dar stabilirea lor se produce în sec. III î.e.n. 86 pe o arie ce cuprinde ,,podișul și cîmpia înaltă intracarpatică, iar de cealaltă parte a Apusenilor, cîmpia joasă a Crișanei... singura depresiune în care s-au așezat a fost Bistrița” 87. Urme de locuire critică descoperindu-se în peste 135 puncte 88 *. La venirea lor celții au găsit în Transilvania o populație tracică — dacii. în majoritatea stațiunilor cercetate, alături de descoperirile celtice, care dovedesc o lungă perioadă de locuire și o apreciabilă densitate de populație, se remarcă prezența elementelor autohtone ce trăiau împreună cu populația suprapusă 8B. Ceea ce interesează în mod special este stadiul atins de societatea locală la venirea celților și în perioada de conviețuire cu ei. Istoricii au opinii diferite în legătură cu ritmul trecerii la civilizația de tip Latene a diferitelor zone locuite de geto-daci, dar majoritatea înclină să vadă momentul trecerii de la prima la a doua epocă a fierului pentru Transil- vania, Banat, Crișana, Maramureș, în jurul anului 300 î.e.n.90. Pentru Transilvania se constată, din punct de vedere arheologic, o înmulțire a așezărilor geto-dace în sec. III—II î.e.n. față de perioada anterioară, iar diferența numerică este prea importantă pentru a nu avea semnificația unui real progres economic și demografic 91. Un rol important în lămurirea problemelor legate de perioada sec. IV—II î.e.n. îl are numismatica. Numeroasele descoperiri monetare, gru- pate în tipuri și bine diferențiate cronologic, ilustrează intensa activitate economică ce se desfășoară și în Transilvania. De asemenea ele arată stadiul avansat al societății locale, care nu numai că folosea moneta, dar o și bătea în ateliere proprii. Apartenența din punct de vedere etnic a emisiunilor monetare din Transilvania este atribuită de cercetători în mod diferit: în timp ce unii 83 Trogus Pompeius, Istoria tui Filip, XXXII, 3, 16 ; prolog cartea XXXII o formă greșită a numelui lui Burebista M V. Pârvan, op. cit., p. 459 și urm.; I. Nestor. „Dacia", 7 — 8, 1937 —1940, p. 182 și urm.; VI. Zirra, File de Istorie, Bistrița, 1974, p. 88 — 165; I. H. Crișan, Burebista fi epoca sa, București, 1975, p. 12 — 18; G. Preda, Monedele geto-dacilor, București, 1973, p. 412—420. 85 V. Pârvan, op. cit., p. 65; I. Nestor, „Dacia", IX—X, 1941 — 1944, p. 189—200; C. Preda, op. cit., p. 412. VI. Zirra, op. cit., p. 153; C. Preda, op. cit., p. 413. 87 VI. Zirra, op. cit., p. 151. 88 Ibidem. 88 în privința elementului autohton alături de celți vezi la toți cercetătorii proble- mei — nota 84. 90 D. Berciu, „Dacia, N.S.’’, I, 1957, p. 137—140; idem, Zorile istoriei..., București, 1966, p. 267 —279; C. Preda, SCIV, XI, 1960, 1, p. 35—36; I. H. Crișan, Ceramica..., Bucu- rești, 1969, p. 223; H. Daicoviciu, Dacia de la Burebista la cucerirea romană, București, 1972,p. 10. 81 H. Daicoviciu, op. cit., p. 11. www.dacoromanica.ro 280 GEORGE TROHANI, LARISA NEMOIANU 10 consideră primele emisiuni monetare din Transilvania și Banat ca fiind celtice92, alții admit doar în unele cazuri o influență celtică asupra unui proces ce s-a desfășurat ca urmare a înrîuririlor din lumea greco-mace- doneană93 *. Numismații și arheologii sînt însă de acord în a vedea în spatele diferitelor tipuri monetare formațiuni politice — triburi în prima fază sau uniuni de triburi în faza a doua principală a monetăriie din Dacia 84 — precum și a existenței, după cum am mai spus, a unui drept monetar95. înainte de a ne pronunța asupra localizării unor formațiuni politice, pe care le copsiderăm a fi depășit cadrul tribal96 deoarece este mai plau- zibil ca o formațiune politică prestatală să fie capabilă să-și organizeze schimburile comerciale pe baze monetare și, mai mult, să emită monetă proprie, ținem a face unele precizări. Nu vedem obligatoriu ca în cazul unor elemente comune pentru mai multe tipuri monetare să fie obligatorie înrudirea etnică. A bate monetă este mai mult decît o meserie, este o specializare tehnică și artis- tică, pentru care era nevoie de oameni pricepuți. Aceștia, fără îndoială nu foarte mulți, se deplasau, ca și mai tîrziu în evul mediu 97 *de la un cen- tru la altul vehiculînd, în acest mod, și unele elemente decorative. Pe de altă parte, în cazul unor mici deosebiri între emisiuni contemporane sau aproape contemporane nu credem că se pot interpreta ca existența mai multor centre ce emit în aceleași zone, ci ca rezultatul muncii unor meșteri diferiți care au lucrat în același centru. Pentru regiuni ca Banatul, unde prezența celților nu este dovedită arheologic, se poate presupune că monetele au fost emise în centre dacice de către meșteșugari celți. Pentru perioada cuprinsă între mijlocul sec. III și mijlocul sec. II î.e.n. se poate urmări, ca și în zonele extracarpatice, o concentrare a descoperirilor monetare pe cursul rîurilor sau între două rîuri apropiate9S. Asemenea concentrări monetare — care pot contura o formațiune poli- tică — sînt în Banat între Nera—Timiș—Dunăre (monedele de tip Banat99) și în nordul Transilvaniei pe cursul superior al Someșului (tipurile Cri- șeni —Berchieș100 și Tonciu 101). Din această perioadă nu sînt încă dovezi despre o activitate monetară pentru regiunea Mureșului mijlociu. în schimb sînt știri scrise despre regele Rubobostes102, considerat de către unii istorici ca stăpînind, la 92 C. Preda, Monedele..., p. 414—418. 83 J. Winkler, A.M.N., Cluj, VI, 1969, p. 67-88; VII, 1970, p. 93-107. 84 C. Preda, op. cit., p. 408. 85 C. Moisil, „Bul. Soc. Num. Rom.’’, 1920, p. 77; J. "Winklcr, A.M.N., VII, 1970, p. 93-106. 86 Vezi și V. Leahu, comunicare la A IlI-a Sesiune de comunicări științifice a Muzeu- lui de Istorie al R. S. România, București, 1980. 87 Mulțumim Constanței Știrbu pentru confirmarea ipotezei noastre cu exemple din evul mediu. 88 J. Winkler, op. cit. 88 C. Preda, op. cit., p. 58, fig. 2. 180 Ibidem, p. 101, fig. 8. 181 Ibidem, p. 107, fig. 9. 183 Trogus Pompeius, Prolog cartea XXXII. www.dacoromanica.ro 11 ISTORIA POLITICA A GETO-XlAJCILtiR (SEC. VI — H I.e.N.) 281 începutul sec. II î.e.n., în Transilvania103 104. Creșterea puterii politice a dacilor sub acest rege poate fi față de celți, el contribuind la îndepărtarea lor și stăpînind astfel într-o zonă neocupată de celți1M. Credem că nu greșim plasîndu-1 pe Rubobostes pe Mureșul mijlociu, în apropierea zonelor aurifere, cu minereuri feroase și cu urme de exploa- tare a acestora, în regiunea care va deveni mai tîrziu centrul statului dac în perioada sa de maximă înflorire. Din punct de vedere numismatic în legiunea Mureșului mijlociu vor apare cele mai caracteristice monete dacice. O altă formațiune politică poate fi urmărită în nord-vestul Daciei. Emisiunile de tipul Medieșul Aurit, care cronologic corespund mijlocului sec. I î.e.n., sînt bătute de autoritățile din această parte. Istoricii con- temporani sînt de acord a le atribui unei populații dacice cu influențe celtice 105. Respectiva formațiune ar putea-o continua, pe o arie mult mai largă, pe cea menționată puțin mai înainte și care funcționa doar pe cursul superior al Someșului. Etapa dintre anii 150 — 70 î.e.n. are un alt aspect din punct de vedere arheologic și numismatic. Acum numărul așezărilor dacice din Transilvania este considerabil mai mare, iar dezvoltarea economică evi- dentă 106. Pericolele externe — celtic și oarecum roman — contribuie, indi- rect, la unificarea formațiunilor politice anterioare. Numismatic se con- stată că principalele emisiuni monetare sînt situate pe Mureșul mijlociu. Tipurile Rădulești-Hunedoara și Aiud-Cugir107 precum și cele Petelea și Toc-Chereluș108, cu numeroase trăsături comune, au făcut ca unii numismați să le considere a fi emise de cele patru „triburi” care formau uniunea de pe Mureș, și care, în acest mod, își mai păstrau elemente de autonomie. Iar această formațiune politică de pe Mureșul Mijlociu va constitui una din cele patru componente ale statului lui Burebista 109. Urmărind cronologic, pe hartă, evoluția diferitelor formațiuni poli- tice, cu caracter prestatal, din Transilvania și Banat, se poate conchide că : a) primele formațiuni distincte, bine conturate, sînt în partea vestică în teritoriul neocupat sau la granița zonelor ocupate de celți; b) evoluția internă a societății dacice, precum și diferiții factori externi, produc mutații în sensul deplasării ariilor unor formațiuni politice spre nord- vestul, estul și centrul Transilvaniei; c) începînd cu mijlocul sec. II î.e.n. centrul de greutate al puterii dacilor se stabilește pe Mureșul Mijlociu, unde va rămîne și în perioada statului dac centralizat. i« C. Daicoviciu, A.M.N., VI, 1969, p. 459-463; I. Glodariu. A.M.N., VII, 1970, p.501 —505; VI. Iliescu In „Studii clasice", X, 1968, p. 115—122 consideră că Rubobostes este o formă greșită a numelui lui Burebista 104 I. H. Crișan, Burebista..., p. 20. 108 J. Winkler, Tezaure monetare din Județul Satu Mare, 1968, p. 12; C. Preda, Mone- dele..., p. 293-294, fig. 20. 1W II. Daicoviciu, op. cit., p. 18. in C. Preda, op. cil., p. 304, fig. 21. 108 Ibidem, p. 315, fig. 22. Ibidem, p. 429. - www.dacoromanica.ro GEORGE TROHANI, LARISA NEMOIANU 12 282 pig. 1. Principalele formațiuni politice geto-dace din secolele IV— I l.e.n. Din expunerea tuturor acestor fapte reiese mersul tot mai ascendent al societății geto-dace pe calea apariției și funcționării unui singur stat centralizat și independent. Tot odată reiese că progresele calitative s-au bazat pe o continuă acumulare cantitativă, și anume că viitorul stat dac condus de Burebista își are originea în mulțimea formațiunilor politice prestatale ce au ființat, pe toată aria locuită de geto-daci, în secolele anterioare. www.dacorornanica.ro 13 ISTORIA POLOmcA A GETO-DAlC®LIOR (SEC. VI — tir Î.E.N.) 283 L’HISTOIRE POLITIQUE DES GETO-DACES AUX Vl-e - Il-e SlECLES AV. N.E. RfiSUMfi L’histoire politique du Nord de la Peninsule Balkanique connaît entre la fin du Vl-e et le commencement du I-er siecle av. n.A de pro- fondes mutations. Elles prouvent les progrăs accomplis dans tous les secteurs de la vie mattrielle et spirituelle par la socittt gtto-dace. Les etroits liens avec d’autres civilisations — sud-thrace, grâco- mactdonienne, scythe, celte et bastarne — ont eu aussi un important apport ă l’âvolution du mode de vie local. L’âtude archâologique, numismatique, âpigraphique, etc. de toute la zone carpato-denubiano-pontique, habitâe par les Gtto-Daces, a prouvt qu’â la fin du V-e siecle et pendant la premiere moitid du IV-e siecle av. n.e. ont apparu, d’abord dans la zone istro-pontique, des for- mations politico-militaires prâttatiques dirigees par des „basileus”. On en conserve les fameuses tombes „princitres” d’Agighiol, Peretu, Făcău etc. Les frontieres de ces formations prtâtatiques sont, aux cours des siecles suivants, fluctuantes, mais on peut constater la persistence des noyaux de base. En meme temps on connaît par differentes sources historiques les noms de quelques-uns des „basileus” gâto-daces : Dromichaites, Mos- kouos, Zalmodegikos, Rhemaxos, Orolâs, Rubobostes. De ces formations politiques apparaîtra, plus tard, l’Etat dace centralist eonduit par Burtbista. www.dacoromanica.ro www.dacoromanica.ro TRĂSĂTURI ALE POLITICII ECONOMICE PE PLAN MONDIAL ÎN PERIOADA INTERBELICĂ DE ILIE PUIA Printre problemele importante ale evoluției statelor în condițiile capitalismului și în mod deosebit pentru perioada dintre cele două răz- boaie se numără și complexa problemă a politicii economice pe plan mondial cu multiple implicații asupra tuturor aspectelor vieții economice, sociale și politice a popoarelor. Cunoașterea istoriei popoarelor într-o perioadă în care factorii interni ai dezvoltării au cunoscut puternica influență a factorilor externi presupune și cercetarea relațiilor economice internaționale și politica economică promovată, pe de o parte de marile puteri, iar pe de altă parte încercările statelor slab dezvoltate de a face față numeroaselor probleme cu care se confruntau. Sub acest aspect evo- luția lumii în perioada interbelică a demonstrat legăturile indisolubile dintre politica externă a statelor sau grupărilor de state și politica econo- mică a acestora, influența reciprocă a celor două laturi ale activității statelor. Studierea politicii economice externe devine necesară nu numai datorită indisolubilei legături dintre aceasta și politica generală externă a unei țări, ci și datorită faptului că participarea fiecărui stat la diviziunea internațională a muncii, la schimburile economice externe constituie o necesitate obiectivă. Fiecare țară va promova o politică economică adec- vată intereselor sale, însă sub influența politicii economice mondiale și în acest context se evidențiază rolul politicii economice în promovarea și orientarea politicii externe a statelor. Sistemele de alianțe politice sînt susținute cu deosebire de interesele economice ale statelor sau gru- părilor de state. Istoriografia românească a neglijat în ultimul timp, într-o anumită măsură cercetarea economiei și politicii economice mondiale pentru perioada interbelică1 în strînsă legătură— se înțelege—cu politica economică externă a României. Economia românească ca și a altor țări s-a dezvoltat în întreaga perioadă interbelică sub puternica influență a economiei mondiale, iar contradicțiile, ciocnirile de interese dintre marile puteri, nu de puține ori au fost rezolvate pe seama economiei țărilor mici, slab dezvoltate, cum era țara noastră. O asemenea carență s-a manifestat prin formularea, 1 Vezi aprecierile lui C. Moisncln ,,Tendin(e ale evolujiei economiei mondiale In perioada interbelică”, In „Anale de istorie”, nr. 4, 1971, p. 92. „REVISTA DE ISTORIE", Tom 34, nr. 2, p. 285 - 310, 1981 www.dacoromaiiica.ro 286 IGEE PUIA 2 uneori, a unor aprecieri, și concluzii unilaterale, eronate chiar, privind istoria economică și politică a țării noastre în momentele mai semnificative ale evoluției istorice. Studierea politicii economice pe plan mondial, în principal a marilor puteri capitaliste, are importanță și pentru cunoașterea mai aprofundată a politicii economice externe a Bomâniei, țară deși mică și slab dezvol- tată — apărîndu-și propriile interese — a continuat să rămînă și după primul război mondial un factor de primă importantă al cultivării cu consecvență a tradițiilor de bună vecinătate și conviețuire pașnică. Ea a promovat permanent o politică de colaborare cu toate popoarele și în primul rînd cu țările vecine, pe baza respectării principiilor dreptului internațional, a normelor de relații dintre state înscrise în Pactul Socie- tății Națiunilor. „La marea școală a istoriei — arăta tovarășul Nicolae Ceaușescu — popoarele sud-est-europene au învățat că progresul și propășirea fie- căruia în parte sînt condiționate de cunoașterea, prețuirea și raportul reciproc de dezvoltare largă a colabărării dintre ele” 2. Constatările menționate pornesc, în ultimă instanță, de la faptul că istoricii care se ocupă de viața politică dau uneori problemelor econo- mice o nesemnificativă importanță, adeseori numai una cantitativă, iar economiștii le tratează rupte de contextul general politic. Se impune deci o ancorare mai susținută a evoluției economice românești în contex- tul evoluției economiei mondiale, pentru a putea desprinde tendințele generale și esențiale și în strînsă legătură cu acestea, studierea politicii economice pe plan internațional, apare ca o necesitate pentru cercetătorii istoriei contemporane. ★ La încheierea primului război mondial și apoi un însemnat număr de ani, toate statele, indiferent că au fost învingătoare sau învinse, s-au confruntat cu grave probleme economice, consecințele războiului dînd naștere unor noi structuri și tendințe economice în lume. „Sfîrșitul răz- boiului — consemna în 1919 un raport al Ministerului Industriei și Comer- țului al României — înseamnă începutul unei epoci de tranziție economică în care toate statele părtașe la război ca și statele neutre trebuie să între- prindă o operă gigantică pentru refacerea lor economică și pentru restabi- lirea economiei mondiale distrusă de război” 3. Primii ani postbelici, ca ani de refacere economică, se vor caracteriza printr-o acută criză de materii prime și de mijloace de producție, ca și prin eforturi mari pentru restabilirea producției agricole, în vederea asi- gurării bunurilor de consum necesare populației. Situația grea din sec- toarele de producție era agravată de instabilitatea monetară ca și de pier- derile mari din domeniul transporturilor pe calea ferată și a celor mari- time și fluviale. 2 Nicolae Ceaușescu, România pe drumul construirii societății socialiste multilateral dez- vollale, voi. 10, Ed. politică București, 1975, p. 663. 3 Arhivele Statului, Fond Min. Ind. și Com., Dir. Gen. a Com. — Serv. Secretariat, dosar 7/1919, f. 84. www.dacoromamca.ro 3 POLITICA ECONOMICA INTERNAȚIONALA INTERBELICA 287 La înrăutățirea situației economice și a relațiilor dintre state au contribuit și factori de natură politică, între care neînțelegerile dintre învingători cu ocazia Conferinței de pace privind reîmpărțirea coloniilor și sferelor de influență4, înlăturarea temporară a Eusiei Sovietice de pe piața mondială, precum și modul defectuos în care au fost soluționate alte probleme de către marile puteri, între care mult spinoasa problemă a reparațiilor de război6. După război, în relațiile economice dintre statele lumii un rol hotă- rîtor l-a avut ascuțirea contradicțiilor dintre marile puteri, ca urmare a noilor realități teritoriale și politice consfințite de tratatele de pace încheiate. Acțiunea acestor contradicții grefate pe fundalul economiilor dis- truse de război și amplificate de mult controversata problemă a repara- țiilor a agravat dificultățile din calea relațiilor comerciale pentru fiecare țară în parte, dar îndeosebi pentru țările slab dezvoltate, dependente de capitalurile străine. în anii postbelici, cînd toate țările erou chemate să înlăture consecințele grele pricinuite de război, să restabilească raporturi economice normale între popoare, continuau să se mențină restricțiile — taxele vamale ridicate, prohibițiuni, controlul devizelor, măsuri mone- tare etc., ceea ce agrava dificultățile cu care aveau de luptat popoarele. Toate acestea se reflectau mai ales în situația economică a țărilor slab dezvoltate, dominate de marile puteji. O anumită reacție în politica economică a marilor puteri a produs înserarea punctului trei din cele „Patrusprezece puncte ale Declarației” președintelui S.U.A., W. Wilson, din octombrie 1918 care prevedea supri- marea pe cît era posibil a tuturor barierelor economice și stabilirea unor condiții de egalitate comercială între toate națiunile care acceptă pacea și se asociază pentru menținerea ei ’. Dificultățile în calea relațiilor economice continuau să fie prezente deoarece marile puteri stăpînite de politica protecționistă, deosebit de accentuată în S.U.A., nu erau dispuse să limiteze libertatea lor de acțiune în materie de politică comercială 7. Contradicțiile erau prea puternice pentru a se ajunge la promovarea unei politici economice favorabile tutu- ror țărilor. De altfel, problemele suprimării barierelor vamale, a restric- țiilor nici n-au fost discutate la Paris de reprezentanții marilor puteri însărcinați cu redactarea Pactului Societății Națiunilor. în cele din urmă s-a înserat un articol (23) cu un text foarte vag care asigura tuturor popoa- relor condiții de „egalitate comercială” 8. în aceeași termeni se vorbea și la prima conferință economică internațională postbelică, organizată la Bruxelles în martie 1920. Participanții se pronunțau pentru o „colabo- rare amicală” între națiuni, pentru restabilirea treptată a unor raporturi ----------------- ( ♦ I. N. Angelescu, Conuenfiile economice ale păcii, în „Analele economice și statistice nr. 4, 1919, p. 10. 5 Vezi, în problema reparațiilor, lucrarea lui E. Bold, De la Versailles la Lausanne (1919—1932), Ed. Junimea, Iași — 1976. 8 Coumercial policy in the interwat period: internațional proposals and național poli, ■cles. League of Nations, Geneva, 1942, p. 13. 7 Ibidem. 8 V. Bădulescu, Tratat de politică comercială Edit. Scrisul românesc, Craiova, 1945 p. 498 www.dacoromanica.ro 28$ TTJTTR PUICA. 4 economice „normale” între popoare9. în fapt această „colaborare” însemna pentru economia țărilor din Europa centrală și sud-estică, tnai ales pentru țările constituite după război ca state naționale sau reîntre- gite, o întărire în economiile lor și pe calea comerțului a pozițiilor marilor puteri învingătoare în război. Anglia și Franța vor deveni, în anii imediat postbelici, principalii finanțatori și exploatatori ai economiei țărilor din această parte a continentului nostru, în detrimentrul capitalurilor ger- mane și austro-ungare dominante în perioada antebelică. Pactul Societății Națiunilor se referă la relațiile economice în sensul numai de a interzice statelor să întrețină relații economice cu statele care provoacă războaie și nesocotesc angajamentele luate ceea ce evident înseamnă că „pacea economică” urma să fie hotărîtă de poziția și forța marilor puteri. Pactul nu prevedea înlăturarea piedicilor din calea relațiilor economice dar mai ales nu prevedea ajutorarea țărilor slab dezvoltate pe principii de egalitate în relațiile economice. Totodată, Pactul preciza că este permis orice angajament internațional, deci și economic, dacă prin el se asigură menținerea păcii. „Toți membrii Societății Națiunilor — arăta art. 16 al Pactului — se obligă să rupă imediat cu statul agresor toate relațiile comerciale sau financiare, să interzică toate raporturile între naționalii lor și aceia ai statului care a rupt pactul și să facă să înce- teze toate legăturile financiare, comerciale sau personale între naționalii acestui stat și aceia ai oricărui alt stat, membru sau nu al Societății” 10 11. Mai departe, în articolul 21 al Pactului se spunea că „Angajamentele internaționale, cum sînt tratatele de arbitraj și înțelegerile regionale, care asigură menținerea păcii, nu sînt considerate ca incompatibile cu nici-una din dispozițiunile prezentului pact u. Rezultă din cele menționate că „pacea economică”, respectiv nor- malizarea relațiilor economice între state, ca de altfel și pacea generală a popoarelor, depindeau, în primul rînd de marile puteri. Tocmai din această cauză nici Pactul Societății Națiunilor și nici tratatele de pace cu diferitele țări n-au combătut și n-au cerut înlăturarea politicii economice plină de restricții comerciale și monetare. Contradicțiile dintre țările capitaliste, între statele învinse și cele învingătoare, între S.U.A. și celelalte mari puteri europene, între Anglia și Franța, între Franța și Germania, alterînd politica economică internațio- nală subordonată acestor mari puteri, s-au manifestat destul de evident și în forme variate încă din perioada semnării tratatelor de pace și s-au agravat în anii următori. Colaborarea economică dintre state avea de înfruntat numeroase obstacole, ea va fi puternic influențată de o serie de evenimente politice. Pe fundalul distrugerilor și dezorganizării econo- miei după război s-au altoit dificultățile aplicării clauzelor tratatelor de pace, greutățile lichidării datoriilor interaliate și a reparațiilor de război, dificultățile în circulația monetară, izolarea Statelor Unite și lipsa lor din Societatea Națiunilor, atitudinea, adesea ostilă a marilor puteri față de Uniunea Sovietică și împiedicarea participării acesteia mai activ la * Societe des Nations. La politique comerciale entre Ies deux geueres. Geneve, 1942.p. 16. 10 Trăite de Versailles, Paris, 1921, p. 17. 11 Ibidem. www.dacoromanica.ro 5 POLITICA ECONOMICA INTERNAȚIONALA INTERBELICA 289 viața economică mondială, instaurarea regimurilor fasciste în Italia și apoi în Germania, ieșirea Japoniei în martie 1933 din Liga Națiunilor, retragerea Germaniei în luna octombrie a aceluiași an, de la conferința dezarmării, toate acestea ne dovedesc cît de puțin favorabilă a fost atmos- fera politică pentru stabilirea și dezvoltarea legăturilor economice inter- naționale. Vechea contraversă de politică economică a liberului schimb sau protecționism aproape dispăruse, preocupările popoarelor se concen- trau asupra problemei atenuării protecționismului — uneori excesiv — în care erau angajate majoritatea statelor. Contradicțiile dintre statele capitaliste s-au exprimat în domeniul relațiilor economice, luînd în anumite momente forma unui adevărat „război economic”, în care una din formele cele mai folosite a fost aceea a tarifelor vamale. „Tariful vamal, scria un economist american în anul 1933, are în prezent importanța unei probleme de stat, care nu se reduce deloc la ridicarea veniturilor, ci este o problemă de folosire a puterii de stat pentru a conduce viața economică a țării” 12. Intr-adevăr prin politicautarifară monopolurile își sporesc profitu- rile, urcarea sau scăderea taxelor vamale fiind strîns legată de lupta dintre aceste monopoluri, de contradicțiile puternice dintre țările capitaliste, de lupta pentru supremația economică și implicit, cea politică. Protec- ționismul vamal s-a practicat concomitent cu alte măsuri de politică economică protecționistă strîns legate de politica tarifar-vamală între care contingentarea importurilor și ca urmare a exporturilor, diferențierea tarifelor, taxe vamale preferențiale, uniuni vamale regionale a unor grupuri de țări, licențele de import și export etc. Ca urmare a unei asemenea politici protecționiste promovate s-a desfășurat în anii de după primul război mondial, cu deosebire în perioada marii crize de supraproducție dintre 1929—1933 și în anii următori, un adevărat ,,război vamal” cu consecințe deosebit de grave pentru țările agrare, slab dezvoltate, pentru colonii și teritorii dependente. Sporirea taxelor vamale a contribuit, alături de alți factori ca după primul război mondial să încetinească ritmul de creștere a comerțului mondial. în timp ce între anii 1900—1913 creșterea anuală a volumului comerțului mondial a fost de 3,2% între anii 1914—1929 a fost de numai 1,5%. Taxele vamale asupra produselor fabricate au ajuns să aibă o pondere foarte ridicată din valoarea mărfurilor. în anul 1927 aceste taxe reprezentau în Statele Unite 37%, în Polonia 32%, în Spania 41%, îh Franța 21%, în Italia 22%, în Argentina 29% 13 etc. Tarifele vamale erau în realitate, mult mai ridicate decît erau specificate în legile vamale ale, fiecărui stat în parte. Astfel, legea vamală americană din 1922 prin așa zisa clauză „flexibilă” acorda președintelui S.U.A. dreptul de a mic- șora sau mări cu 50% taxele vamale. Din 36 schimbări decretate între 1922. și 1928 de către președintele S.U.A. numai cinci.se refereau la unele reduceri de taxe, restul cuprmzînd ridicări ale taxelor vamale M. în anul *’ F. Fetter, The New-Dealnand The . Tariff Policy, Public Policy pamphlets, nr. 7, 1933, p. 3. ' ‘ ' ... w Gh. Nisipeanu, Războiul vamal — expresie a contradicțiilor dintre firile imperialiste, Edit, de- Ștat pentru literatură economică și juridică. București, 1954, p. 16. »* Ibidem, p. 17. ' ' ' ’ www.dacoromanica.ro TTiTF! PUUA 6 290 1929, printr-o nouă lege, taxele vamale au fost din nou sporite, atingînd o medie de 38,6% din valoarea mărfurilor industriale importate de Statele Unite. Datorită faptului că sistemul vamal american constituia, pentru mărfurile importate, o barieră aproape de netrecut, unii economiști apre- ciau că „a vinde produse finite în Statele Unite este ca și cum ai face să curgă apa în sus”, sau „pentru ca o serie de mărfuri să poată trece prin vamă trebuie mai mult timp decît a avut nevoie Columb pentru a des- coperi America” 1S. Anglia, țară cu puternice tradiții de politică economică liberalistă, va începe să ia și ea unele măsuri protecționiste. Au fost introduse taxe vamale cu caracter protecționist prevătute în bugetele de stat. Astfel, dacă în bugetul pe anul 1913/1914 taxele vamale se ridicau la 35,5 mili- oane lire sterline în bugetul pe 1929/1930 taxele vamale reprezentau 119,9 milioane lire sterline 16. Odată cu izbucnirea crizei de supraproduc- ție din 1929—1933 protecționismul se accentuează. Începînd cu anul 1932 s-a introdus în Anglia un tarif vamal general 17 de 10% asupra măr- furilor importate, fiind exceptate materiile prime și produsele alimen- tare. în anii următori, la cererea dominioanelor, taxele vamale au fost extinse și la produsele alimentare. în perioada interbelică cînd barierele vamale și celelalte măsuri protecționiste se intensifică a crescut tot mai mult importanța coloniilor proprii, ca piețe de desfacere neîngrădite de taxele vamale pentru măr- furile din metropole. Dominația asupra coloniilor a permis astfel mono- polurilor să vîndă mărfurile în colonii fără taxe vamale, dar la prețuri ridicate, în timp ce mărfurile provenite din alte țări erau supuse unor taxe vamale ridicate. Ca urmare, sesizăm fenomenul de creștere însem- nată a cotei părți a coloniilor în exportul metropolelor. în anul 1938, de exemplu, partea coloniilor în exportul total al Franței a atins 38% 18. Taxele vamale ridicate nu mai făceau față contradicțiilor pe care le generau dezvoltarea inegală a statelor capitaliste, criza economică și situația financiară și valutară dificilă19. După primul război mondial în 1919 cu scopul de a înlătura obstacolele din calea comerțului inter- național, a luat ființă Camera internațională de comerț. La Conferința economică mondială de la Geneva din octombrie 1923, în vederea sim- plificării formalităților vamale, s-a redactat o convenție internațională la care au aderat 30 de state capitaliste. în convenție se prevedea ca statele să nu împiedice desfășurarea normală a relațiilor comerciale prin formalități vamale excesive. Atît conferința din 1923 cît și conferințele din 1927 și 1929 convocate în vederea liberalizării comerțului mondial nu s-au putut încheia cu rezuL tate practice, ele avînd drept rezultat doar redactarea unor simple doleanțe sau propuneri care n-au fost niciodată traduse în viață. După război, îndeosebi începînd cu anii 1922 —1923 viața economică internațională, deși continuă să parcurgă încă dificultăți, va marea JS F. Fetter, op. cit. ** Aperțu general du comerce mondial, 1938. Societe des Xations, Geneve, 1939, p. 14. ” Ibidem, p. 18. » Ibidem, p. 36. » Gh. Ambro?!, M. Baleste, M. Tace!, I.es fframles puissantes (la mantie contemparaine^. Ddagrave, Paris, 1975, p. 102. www.dacoromamca.ro 7 POLITICA ECONOMICA INTERNAȚIONALA INTERBELICA 291 unele progrese. Începînd cu anul 1922 rînd pe rînd țările a căror economie a suferit de pe urma războiului își refac producția industrială și agricolă, atingîndu-se nivelul antebelic. Producția industrială înregistrează acest nivel, în Italia și Canada în 1922, în Franța în 1924, în Anglia și Germania în 1927 etc. Pe ansamblul economiei mondiale, nivelul antebelic al producției industriale a fost atins în 1925 20. Deși cuprins de nenumărate restricții — cum am arătat — comerțul mondial va înregistra creșteri pînă în anul 1929. Astfel, față de anul 1913, cînd valoarea comerțului mondial (import + export) era de 40.559 milioane dolari aur, aceasta va crește la 45.640 milioane dolari aur în 1922 și la 68.619 milioane dolari aur în 1929 21. De asemenea în evoluția comerțului mondial vom constata că după ce în timpul războiului avusese loc o deplasare a comerțului de la oceanul Atlantic spre oceanul Pacific, în anii postbelici Europa s-a găsit în situația economică de a lupta pentru a-și cîștiga locul pierdut. Aceasta se va realiza pe de o parte, ca urmare a refacerii producției postbelice, iar pe de altă parte ca urmare a stabilizării situației monetare din principalele țări, mai ales după anul 1925. Dacă în 1913 valoarea comerțului european reprezenta 63,74% din volumul comerțului mondial, în anul 1922 ea s-a redus la 52,94, ajungînd în anul 1927 la 53,74%. Desigur, această scădere a ponderii Europei a avut loc în favoarea continentului american, a cărui pondere în comerțul mondial a crescut de la 19,97% în 1913 la 25,70% în 1922, pentru ca în 1927 să reprezinte 25,41% 22 *. Seducerea ponderii Europei în comerțul mondial s-a datorat pe lingă ‘creșterea ponderii continentului american și participării într-o măsură mai însemnată a unor țări din alte continente, cum au fost Japo- nia, Indiar, Australia etc. Astfel, în anul 1929, ponderea Asiei era de 15,7% în exportul mondial și de 13,9% în importul mondial, în timp ce înainte de primul război ponderile erau de 12% respectiv 10% 2S * *. Piața mondială a fost asaltată atît de produsele țărilor tradiționale, cît și de produse din regiuni noi care au fost nevoite să asimileze în pro- ducție mărfuri pe care înainte le importau 24. Atragerea în circuitul mondial a unor țări din Asia, Africa și Ame- rica Latină a determinat creșterea an de an a comerțului mondial, aceasta marcînd, din punct de vedere al volumului fizic, în anul 1929 un nivel record care n-a mai putut fi realizat decît după al doilea război mondial. Sporirea comerțului mondial a fost influențată și de dinamica prețurilor. Ca urmare, volumul valoric al comerțului a crescut după război, atingînd în 1925 nivelul cel mai ridicat din întreaga perioadă interbelică 28. După anul 1926, odată cu căderea francului francez și deprecierea monedelor naționale din celelalte țări, se constată, pe de o parte, o creș- tere însemnată a prețurilor mărfurilor, iar, pe de altă parte, urcarea taxe- * Revae de la situation 4conomique mondiale, 1929, SociiU des Nations, Geneve, 1930, p. 28. 81 Comer(ul exterior al României 1939—1937, voi. I, partea I, București 1939 și Apdrțu general da commerce mondial, Genive 1938, p. 66. 81 D. Hașlganu, Comerț al internațional după războiul mondial, Institutul de Arte Gra- fice ,,Astra” — Brașov, 1941, p. 11. ® C. Motsne, op. cit., p. 103. ** Idem, p. 102. Apfirțu gândral du commerce mondial, 1938, SocliU des Nations, Geneve, 1939, p. 06. www.dacoromaiiica.ro « - «. 2X12 292 HJE PUTĂ 8 lor vamale la importul mărfurilor de către aproape toate țările, în principal de către țările dezvoltate din punct de vedere industrial. Tocmai de aceea, Conferința economică internațională din 1927 de la Geneva convocată din inițiativa Ligii Națiunilor recomanda apli- carea în politica economică externă a clauzei națiunii celei mai favorizate, încheierea de convenții comerciale pe perioade mai îndelungate și înlătu- rarea sau atenuarea taxelor vamale ridicate. Și la această conferință s-au manifestat divergențe puternice între marile puteri capitaliste. Anglia ca și Statele Unite căutau să-și asigure lărgirea expansiunii economice, în detrimentul Franței, pe piețele țărilor europene slab dezvoltate, în timp ce aceasta din urmă insista asupra recunoașterii necesității de a dez- volta comerțul pe baza activității cartelurilor internaționale. Uniunea Sovietică, participantă la Conferință, a cerut încetarea boicotării econo- mice și financiare a statului sovietic de către țările capitaliste, încheierea de acorduri economice între țări cu sisteme social-economice diferite pentru normalizarea comerțului internațional și a apărat interesele eco- nomice ale țărilor mici în fața politicii de subordonare economică promo- vată de marile puteri capitaliste 26. Cînd la Liga Națiunilor se discutau măsurile în vederea reducerii taxelor vamale, izbucnește marea criză de supraproducție dintre 1929—1933 care va complica și agrava politica economică mondială. Deosebit de profundă și îndelungată criza a cuprins, rînd pe rînd, toate țările capitaliste. Nivelul producției industriale mondiale a scăzut cu 37% față de 1929 în anul 1932, an de maximă manifestare a crizei. Scăderi însemnate a înregistrat producția industrială în S.U.A. (46%), în Germania (42%), în Franța (29%) etc. Se apreciază, că în timpul crizei producția industrială a scăzut la nivelul anilor 1908—1909, iar în unele țări chiar la nivelul de la sfîrșitul secolului trecut27. Concomitent cu industria, într-o strînsă împletire, criza a cuprins agricultura, comerțul, sistemul de credit și valutar. Consecințele cele mai grave le-au avut de suportat țările exportatoare de materii prime și produse alimentare, deoarece a avut loc o reducere mai accelerată a prețurilor la aceste produse, în 1932 comparativ cu 1929 în timp ce la materiile prime scăderea pre- țurilor a fost de 56%, la produsele industriale scăderea a fost de numai 36,5% 28. Criza a căpătat un caracter mai îndelungat datorită faptului că prețurile au cunoscut o scădere mai înceată decît producția. De ase- menea, producția bunurilor de consum a scăzut, datorită creșterii costului vieții, într-o măsură mult mai mare decît producția mijloacelor de pro- ducție. Costul vieții a crescut în perioada crizei, de exemplu, cu 35% în S.U.A., cu 24% în Germania, cu 20% în Italia, iar în Bomânia o creș- tere mult mai mare cu 47,2% 29. Criza a aruncat în ghearele șomajului milioane de muncitori. Pe ansamblul lumii capitaliste, în anul 1932, pon- derea șomerilor în rîndul muncitorilor a fost de 21,1%, în unele țări fiind mult mai ridicată (Germania 30,1%, Australia 29%, Canada 26%, S.U.A. 24,5%, Anglia 22,1% etc.) 80. * 37 38 ..Mejdunarodnaia torgovlia”-, Moscova, 1954, p. 11. 37 La production mondiale et Ies prix. Sociite des Nations. Gcnftve 1937/1938, p.; 67. Aperțu general du commerce mondial, Gcnfeve, .1939, p. 60. a» La production mondiale et Ies prix. Sociite de Nations, Geneve .1937/1938, p, 40. Ibidem, p. 51. www.dacoromanica.ro 9 POLITICA ECONOMICA INTERNAȚIONALA INTERBELICA 293 Marea criză economică ascuțind puternic toate contradicțiile capi- talismului, a demonstrat că mecanismul obișnuit al economiei nu mai putea constitui cadrul unei dezvoltări economice. Criza a evidențiat, de asemenea, tendința întăririi capitalismului monopolist de stat, îmbinării forței statului cu puterea monopolurilor și ca urmare, a intervenției puter- nice a statului în viața economică, cu deosebire în țările revizioniste, revan- șarde, cu regimuri de guvernare fasciste, totalitare. Cum se știe, în timpul și în anii următori crizei economice pe plan internațional s-au conturat tot mai mult grave amenințări din partea sta- telor fasciste, militariste la adresa păcii, a independenței și a suveranității popoarelor. Instaurarea dictaturii fasciste în Germania, consolidarea fas- cismului în Italia și alianța acestora cu Japonia militaristă au schimbat raportul de forțe pe plan mondial, au dus la accentuarea contradicțiilor lumii capitaliste, la intensificarea acțiunilor de reîmpărțire a sferelor de influență, de cotropire a unor teritorii străine de subordonare econo- mică și politică a țărilor mici. în asemenea condiții ale situației internaționale fiecare țară a căutat să se pună la adăpost, să promoveze o politică economică potrivită pro- priilor interese. Numai că în împrejurările istorice menționate, politica comercială a fiecărei țări și mai ales a țărilor mici, slab dezvoltate, a fost puternic influențată de politica economică, comercială și monetară a marilor puteri capitaliste. Astfel unele țări, între care și Anglia, abando- nează începînd cu anul 1931 etalonul aur și promovează o politică de depreciere monetară ca mijloc de încurajare a exportului. Alte țări procedează la o sporire însemnată a taxelor vamale. între acestea se numărau Statele Unite, Franța, Italia, Spania, precum și alte țări de peste ocean ca : Mexic, Canada, Argentina sau Australia, Noua Zeelandă etc. 31 La sporirea însemnată a taxelor vamale se adăugau instituirea sau extinderea de restricții comerciale însemnate ca prohibiri la export — import, contingentarea importului-exportului etc. Ca urmare a efectelor crizei economice mondiale, tendința tuturor statelor a fost de a împiedica importul de produse străine. Numai între octombrie 1930 și decembrie 1932, au mărit taxele vamale la toate pro- dusele pe care le importau un număr de 22 de state, au mărit parțial taxele de import 41 de state, iar 21 au introdus fie sistemul de contin- gentare al exportului, fie sistemul licenței de import. Alte țări au introdus un întreg sistem de prohibiții. Numai 3 state mai practicau primele de export 32 33. Aceste măsuri de întărirea protecției vamale și urcarea taxelor, de restricții cantitative la import-export au fost însoțite de întărirea măsu- rilor de control a plăților internaționale, controlul schimburilor și ope- rațiunilor de devize, toate agravînd comerțul internațional. Peste 20 de țări, între care și vecinele României și unele mai îndepărtate din Europa 31 V. Bădulescu, Tratat de politică comercială, Edit. Scrisul românesc, SA Craiova, 1945, p. 503. 33 FI. Codrescji. Interesele economice ale României In cadrul alianțelor sale politice, Bucu- rești — 1933, Tipografia I. N. Capuzeanu, p. 9. www.dacoromanica.ro 294 mus puia io și America de Sud, începînd cu anul 1931, au instituit controlul devi- zelor*. Politica comercială generată de efectele crizei economice și de mani- festarea mai accentuată a contradicțiilor intercapitaliste, va conduce la restrîngerea continuă a volumului comerțului mondial 33, la creșterea dificultăților ce se ridicau în calea raporturilor economice dintre statele lumii. Preocupările statelor capitaliste de a-și salva economia de efectele crizei, se intensifică. Astfel în februarie-martie 1930 Comitetul economic al Ligii Națiunilor întrunește la Geneva o conferință cu scopul de a obliga statele să nu sporească restricțiile comerciale și să se pornească o acțiune comună în vederea reducerii taxelor vamale. S-a semnat chiar o Convenție de către 11 state, printre care Anglia, Franța, Olanda, Portugalia prin care statele semnatare își asumau obligația nu numai să nu sporească taxele vamale dar nici să creeze alte taxe noi M. Trebuie spus însă că nici această convenție n-a putut fi aplicată, deoarece semnatarii ei au manifestat mari rezerve, dar mai ales datorită poziției Congresului S.U. A. care votează, în același an, legea tarifului vamal Hawlley-Smoat, prin care taxele vamale erau ridicate cu 37% din prețul mărfurilor importate. Cu același scop de reducere a taxelor vamale au mai avut loc încă două conferințe (noiem- brie 1930 și martie 1931), adoptîndu-se rezoluții asemănătoare, dar, bineînțeles nerespectate de marile puteri. Comitetul economic al Ligii Națiunilor a discutat cu prilejul con- ferințelor amintite și înlăturarea dificultăților care s-au ivit în țările agricole din Estul și Sud-Estul Europei * 33 * 35 prin scăderea importantă a prețurilor produselor agricole și prin sporirea protecționismului agrar în unele țări industriale. Aceste probleme interesau și Bomânia, greu lovită de pe urma scăderii însemnate a prețurilor produselor agricole pe piața mondială. Bomânia a manifestat numeroase inițiative în politica economică mondială apărîndu-și propriile interese cit și interesele țărilor agrare, slab dezvoltate. Țările slab dezvoltate, ajunse din cauza crizei de supra- producție și a restricțiilor comerciale într-o situație grea, nu-și puteau vinde mărfurile, nu-și puteau achita datoriile față de țările occidentale, din care cauză erau nevoite să-și reducă importurile de produse industri- ale 36. Bomânia a căutat să constituie un front comun cu aceste țări, * Amintim, in ordine cronologică țările care au luat măsuri de apărare a valutei In urma suspendării convertibilității lirei sterline: Grecia (28 sept. 1931), Italia (29 sept. 1931), Cehoslovacia (5 oct. 1931), Finlanda (5 oct. 1931), Iugoslavia (8 oct. 1931), Austria (9 oct. 1931), Bulgaria (15 oct. 1931, iar România abia la 1 oct. 1932); (A. Vijoli, Aspecte ale agravării finanțelor capitaliste din România In urma crizei din 1929—1933 In „Probleme economice” nr 3—1958 p. 50). 33 Aperțu general du commerce mondial, Geneve 1939, p. 66 — Volumul comerțului exterior mondial (import plus export) a scăzut de la 88,619 milioane dolari-aur In 1929 la 39.701 mii. dolari-aur In 1931 și la 26.853 mii. dolari-aur In 1932, anul de maximă intensi- tate a crizei economice mondiale. 84 Rfrvuedela situation ăconomique mondiale, 1939/1941 —Sociătă des Nations. Gfenfeve, 1941, p. 164. 35 „Independența economică” anul 16, 1933, nr. 2, p. 33 — 71 (art.: G. Mihăilescu Blocul agricol din Estul și Sud-Estul Europei. 33 V. Bozga, Criza agrari din România Intre cele două războaie mondiale, Edit. Acad. R.S.R., București, 1975, p. 47—48. www.dacoromanica.ro 11 POLITICA ECONOMICA INTERNAȚIONALA INTERBELICA 295 pentru a se opune concurenței cu produse agrare a țărilor de peste ocean ca și măsurilor restrictive luate de statele industriale din apusul Europei. România a fost inițiatoarea așa numitului „bloc agrar”, constituit după o serie de consultări prealabile la București și Sinaia în august 1930 și Varșovia în același an, cînd s-au pus bazele acestui bloc agrar 37. Din „blocul agrar” făceau parte Bulgaria, Cehoslovacia, Estonia, Letonia, Ungaria, Polonia, Iugoslavia și România. Cu ocazia constituirii blocului agrar s-au adoptat o serie de rezoluții referitoare la limitarea și consoli- darea taxelor vamale pentru produsele agricole, suprimarea restricțiilor cantitative și libertatea schimburilor pentru produsele agricole 38 *. La prima conferință internațională de la Geneva din februarie- martie 1930, Virgil Madgearu, conducătorul delegației române — afirma și susținea pentru prima dată, ideea solidarizării statelor agricole euro- pene și instituirea unui tratament preferențial pentru produsele agricole europene 3B. La cererea României de a se reduce taxele vamale cu 50% asupra cerealelor exportate de Europa răsăriteană, statele industriale importatoare de grîu cît și statele producătoare de cereale de peste ocean s-au opus cate- goric. Delegatul Franței spunea că „ar fi o iluzie să se creadă că s-ar putea rezolva prin simple acorduri tarifare o problemă care este în realitate o problemă de evoluție a societății”... și că „Sistemul preferențial euro- pean ar duce fără îndoială la declanșarea celui mai formidabil antagonism economic 40 41. Alte state acceptau un anumit regim preferențial cu con- diția ca beneficiarii acestui regim să accepte importul mai substanțial de produse industriale. Cu această ocazie s-a realizat totuși o înțelegere sub numele de Stuchy, după numele președintelui Elveției, prin care se admitea trata- mentul preferențial, cu condiția să fie restrîns numai la cereale și deriva- tele lor și să nu se acorde tratamentul preferențial decît atunci cînd cei ce beneficiază de clauza națiunii celei mai favorizate își dau consimță- mîntul pentru această derogare u. La cea de a Xl-a adunare a Societății Națiunilor ținută în noiem- brie 1930 țările agrare europene s-au prezentat în bloc cerînd admiterea tratamentului preferențial, ca o derogare condiționată temporară și limi- tată 42, de la clauza națiunii celei mai favorizate. V. Madgearu care a fost ales la conferința de la Varșovia din august 1930 să reprezinte blocul țărilor agrare europene la a Xl-a adunare a Societății Națiunilor, a întîmpinat opoziția statelor de peste ocean și a cîtorva state din Europa — Anglia, Franța, Italia, Belgia, țările scan- dinave — care aveau interese economice mai mari pe piețele extra- europene. 87 Buletinul informativ al Ministerului Agriculturii șl domeniilor anul IV, nr. 11, 1 iunie 1933, p. 476. 38 Ibidem. 38 Soci6t6 des Nations. Comptes rendus de la Conference preliminaire en vue d’une action ăconomique concertee, Gănăve, 1930, p. 94. 40 A. Tibal, La crise des itats agricoles îuropeens et 1’action internaționale, Paris, 1931, p. 65. 41 Monitorul oficial nr. 12, 1931 (partea III-a) Dezbateri parlamentare, 1930, p. 148. 43 Uniunea Camerelor de comerț și industrie. A IV-a Adunare Generală, București, noiembrie 1933, p. 51. www.dacoromanica.ro 29? rrînr. puia 12 Problema tratamentului preferențial în relațiile comerciale aplicat țărilor agrare europene a fost reluată și la alte întîlniri internaționale, între care conferințele de la Londra și Sofia din 1931 și congresul Came- rei de comerț internațional de la Innsbruck, din același an. Principalele preo- cupări ale țărilor din „blocul agrar” sînt clar ilustrate de ordinea de zi a Conferinței de la Sofia din decembrie 1931 și la care a participat cîte un observator din partea Ligii Națiunilor și a Institutului Internațional de Agricultură de la Roma. La ordinea de zi s-au aflat probleme ca : sistemul tarifelor preferențiale, creditul agricol internațional, stabilirea unui plan comun de prezentare a țărilor din „blocul agrar” la viitoarele conferințe internaționale, subliniindu-se ca fiind necesară întărirea fron- tului agrar față de statele industriale occidentale. Cu aceeași ocazie s-a luat hotărîrea ca tratativele pe care le ducea fiecare din țările „blocului agrar” cu alte țări în vederea încheierii de convenții comerciale pe baza regimului preferențial să fie comunicate tuturor statelor din bloc, iar tratativele să fie astfel purtate incit să nu se atingă solidaritatea acestui bloc43 44. Eșecul unor asemenea conferințe, la care marile puteri Anglia, Franța, Germania, Italia, trebuiau să reali- zeze un acord prealabil pentru a ajuta efectiv unele state centrale și Sud- Est europene — s-a datorat și unor cauze de ordin politic. Germania a refuzat să renunțe la clauza națiunii celei mai favorizate de teama înde- părtării Austriei de politica Anschluss-ului, pretextînd că această renun- țare ar fi numai în favoarea Cehoslovaciei Italia, la rîndul ei, a formulat aceleași obiecții, în plus ea se temea și de o acțiune antiitaliană din partea Iugoslaviei. Evident însă, că refuzul marilor puteri de a ajuta la diminuarea dificultăților prin care treceau țările agrare avea la bază teama de a nu-și pierde pozițiile economice și politice din Europa centrală și sud-estică. Conferința de la Stresa din septembrie 1932 a evidențiat și mai puternic rezervele marilor puteri și îndeosebi ale Angliei pentru susți- nerea intereselor țărilor agrare dunărene. Conferința a prezentat un plan general privind reglementarea datoriilor țărilor europene, revenirea la o politică tarifară moderată, menținerea unor tarife preferențiale limitate din partea țărilor importatoare de cereale. Aceste acțiuni trebuiau să fie susținute financiar de către marile puteri, prin crearea unui fond monetar internațional45. România a fost reprezentată la Stresa de V. Madgearu, care analizînd consecințele crizei economice asupra economiei și comer- țului mondial și îndeosebi asupra economiilor țărilor agrare europene a propus o serie de măsuri privind remedierea dificultăților de transfer, organizarea creditului agricol în aceste țări etc. Subliniind că scăderea prețurilor cerealelor era cauza esențială a situației grele a țărilor agrare exportatoare din Europa, V. Madgearu demonstra că, soluția tratamentului 43 Buletinul Informativ al Ministerului Agriculturii și domeniilor, voi. II, nr. 23, 18 decembrie 1931, p. 16, 44 V. Madgearu, Problema apropierii economice a stolelor dunărene, In „Argus” 10 aprilie 1932. « Socieli des Nalions. La polilique comerciale enlre Ies deux guerres. Geneve 1942, p. 53. www.dacoromanica.ro 13 POLITICA ECONOMICA INTERNAȚIONALĂ INTERBELICA 297 preferențial pentru cerealele de origină europeană rămîne singura capa- bilă să amelioreze situația economică”46. La inițiativa României, în iunie 1933, se ține la București o confe- rință a țărilor agrare europene care trebuia să pregătească un punct de vedere comun ce urma să fie prezentat Conferinței internaționale econo- mice și financiare de la Londra. Din nou s-a fundamentat necesitatea ridicării prețurilor produselor agricole și aplicarea tratamentului preferențial pentru cerealele europene. S-a cerat de asemenea, anularea datoriilor de război care erau un factor permanent în dezechilibrul balanțelor de plăți. Țările agrare cereau insistent o politică economică care să le salveze interesele vitale, organizarea unei colaborări economice regionale între statele agrare din sud-estul Europei, precum și slăbirea protecționismului agrar excesiv al țărilor industriale 47 48. Conferințele internaționale, nu au dus practic la rezultate favorabile astfel încît problema limitării taxelor vamale, libertatea schimburilor comerciale cît și suprimarea restricțiilor pentru produsele agricole au rămas fără răspuns, datorită politicii comerciale promovate de marile puteri între care Anglia și îndeosebi Statele Unite — care doreau să-și salveze economia pe seama țărilor mici și slab dezvoltate. O reuniune mai importantă în acțiunile de a înlătura dificultățile din calea schimburilor comerciale între țările capitaliste a fost conferința economică și monetară de la Londra din iunie-iulie 1933. în proiectul de ordine de zi prezentat de o comisie specială, arătîndu-se că țările parti- cipante aveau de ales între „dezarmarea economică”, adică larga colabo- rare internațională și politica economică autarhică, se preciza : „Le prd- gramme necessaire est essentiellement un programme de dEsarmament economique. Dans la campaqne en faveur de la reconciliation Economique, l’armistice a Ete signE a Lausanne ; la Conference de Londre doit.Elaborer le trăite de paix. Si cette entreprise decisive EchouE, on s’expose ă voir toutes les nations du monde adopter un ideal d’autarchie qui ne man- querait pas de paralyser le progres Economique”4S. Armistițiul de la Lau- sanne a însemnat rezolvarea definitivă a problemei reparațiilor și datoriilor interaliate, în favoarea Germaniei. în declarația marilor puteri se spune : „Ele nu consideră că opera de la Lausanne, care trebuie să pună capăt complet reparațiilor este suficientă pentru a obține această pace pe care o doresc toate popoarele”49. într-adevăr, evenimentele ulterioare au confirmat că Germania nazistă prin politica promovată amenința pacea și relațiile economice dintre popoare. Reprezentanții celor 67 de state participante urmau să discute o serie de probleme printre care : oprirea sau frînarea politicii de protecțio- nism în care se angajase lumea capitalistă, reducerea tarifelor vamale și menținerea unei’politici vamale mai moderate w. “ V. Madgearu, La Roumanie â la Conference de Stresa, București, 1932, p, 42. 47 „Argus” 4 iunie 1933 (art., Conferinfa statelor agrare de la București). 48 Sociâtâ des Nations. Conference Monetaire et Economique. Projet d’ordre du jour annote. Questions âconomiques ct financieres, 1933, t. II, p. 6. E. Bold, De la Versailles la Lausanne (1919—1932) Edit. Junimea, Iași 1976,p. 181. 60 Sockti des Nations, La politique comerciale entre des deux guerres. Geneva — 1942, p. 56. www.dacoromanica.ro 298 rr.Tna puia. 14 Alături de această dezarmare vamală trebuia să se realizeze un acord între participanți, pentru a contribui la stabilizarea monetară, la Înlăturarea controlului devizelor și la oprirea cursei deprecierii mone- tare ce avea loc în toate țările capitaliste. Urma de asemenea, să fie regle- mentată problema prețurilor deoarece criza economică mondială a dus la o puternică scădere a prețurilor produselor agricole și a altor materii prime, metale, textile, petrol etc. Scăderea prețurilor lovea în primul rînd în țările slab dezvoltate. Statele agricole — între care și România— fiind obligate să plătească importante anuități și dobînzi capitalurilor străine, o parte din export mergea pentru acoperirea acestor obligații. Din această cauză, deși balanța comercială a statelor agricole a fost aproape întotdeauna excedentară, întreg excedentul servea numai la plata anga- jamentelor acestor state cu alte țări industriale dezvoltate. în asemenea împrejurări cînd se puneau mari speranțe în Conferința de la Londra, s-au evidențiat puternic contradicțiile dintre marile puteri capitaliste și care au dus în cele din urmă la eșecul conferinței economice mondiale amintite. Astfel, în aprilie 1933, cînd deci se pregătea conferința, Statele Unite abandonează etalonul aur, după ce instituise embargoul pe aur și s-au angajat într-o politică de depreciere a dolarului și de urcare a pre- țurilor interne. Asemenea măsuri au creat comerțului internațional noi dificultăți nu numai pentru țările slab dezvoltate dar chiar pentru Franța care urmărea o politică de stabilizare monetară și Anglia, aceasta din urmă, deși abandonase încă din septembrie 1931 etalonul-aur, nu urmă- rea o politică de depreciere monetară. Ca urmare, atît Franța cît și Anglia, au început să manifeste rezerve față de politica monetară a Statelor Unite și să lege acordul lor față de politica vamală de o stabilizare monetară. Nici Anglia n-a acceptat „armistițiul vamal” de care se vorbea, motivînd că ea a adoptat mai tîrziu politica protecționistă și că din această cauză tarifele ei vamale ar fi reduse. Totuși, în 1933 Anglia percepe taxe vamale între 20—33% ad-valorem ceea ce arată că motivele invocate erau cu totul neîntemeiate. Dezamăgit că Anglia n-a reușit să-și impună punctul de vedere pentru întărirea supremației britanice pe piața euro- peană, Nevil Chamberlain, declara după eșecul conferinței că „dacă ar fi știut dinainte ceea ce urma să se întîmple, punctul nostru de vedere asupra oportunității convocării conferinței ar fi putut fi întrucîtva deosebit “. Reprezentantul României la conferința de la Londra arăta că ușu- rarea schimburilor comerciale pentru țările agrare putea să aibă loc numai printr-o reducere progresivă sau o anulare totală a obstacolelor puse de marile puteri exportului, de produse agricole, printr-un acord general asupra scăderii tarifelor vamale și printr-o stabilire- a echilibrului dintre tarifele vamale aplicate produselor agricole și cele aplicate produselor industriale82. O asemenea politică economică era contracarată de politica economică a marilor puteri prin care se urmărea limitarea producției și w V. Jinga, Principii și realizări In colaborarea economică internaționala, Tipog; „Tri- buna” ' Brașov 1-946, p. 19. w „Argus”, 6 iulit 19-33. www.dacoromanica.ro 15 POLITICA ECONOMICA INTERNAȚIONALA INTERBELICA 299 exportului de cereale, lichidarea treptată a stocurilor existente și men- ținerea unei marje rezonabile a importului în țările importatoare europene. Uniunea Sovietică a folosit această conferință economică mondială, de altfel ultima pînă la izbucnirea celui de-al doilea război mondial — pentru a face propuneri în favoarea dezvoltării colaborării economice internaționale. Ea a propus încheierea unui pact de „neagresiune” eco- nomică și de înlăturarea oricărui fel de discriminare. Arătînd că efectele crizei economice n-au influențat economia Uniunii Sovietice, delegația sovietică a ridicat problema acordării creditelor pe termen lung și a creării unor condiții normale pentru export, ceea ce ar fi făcut posibilă sporirea însemnată a importului și ar fi dus, astfel, la atenuarea greutăților pe care criza economică le-a provocat în comerțul mondial 53. Numeroase consfătuiri ținute în acești frămîntați ani, sub egida Ligii Națiunilor, a Institutului internațional de agricultură — deși au adoptat rezoluții, au făcut recomandări care să amelioreze comerțul exte- rior al țărilor agrare, au rămas fără rezultate. Tratamentul preferențial a fost refuzat din cauza opoziției țărilor de peste ocean, care invocau clauza națiunii celei mai favorizate dar și din cauza politicii comerciale a țărilor occidentale care cumpărau cerealele transoceanice mai ieftine și, în același timp, își apărau propria agricul- tură de efectele crizei economiceM. Toate aceste probleme economice care frămîntau lumea capitalistă, au fost puternic influențate de chestiunile de ordin politic, dezarmarea vamală, care presupunea o atmosferă de înțelegere și colaborare inter- națională, era strîns legată de dezarmarea politică și militară. Cum se știe, încă din februarie 1932 se desfășura la Geneva Conferința internațio- nală pentru dezarmare și securitate europeană, cu care ocazie contradic- țiile intercapitaliste s-au evidențiat puternic, eșecul conferinței fiind pecetluit prin ieșirea în octombrie 1933 a Germaniei naziste din conferința dezarmării. Marea întrunire economică internațională de la Londra din 1933 n-a votat nici o rezoluție. Ea nici n-a fost închisă în mod oficial, E. Mac- Donald, președintele conferinței anunța, în ultima ședință, că lucrările au fost numai întrerupte. în atmosfera politică și economică încărcată, delegațiile participante venite la Londra spre a ajunge la înțelegere asupra schimburilor internaționale și asupra stabilității monedei aveau să plece pe drumuri diferite. Din punct de vedere monetar, acest moment semnificativ din evo- luția politicii economice mondiale, găsea lumea împărțită în patru grupe, în prima grupă se situau dolarul, care deși cunoaște o scădere a cursului de la 4,23 franci, media lunară a dolarului la Ziirich, în iunie 1933 la 3,54 în iulie același an, această scădere fiind însoțită de urcarea cursului acțiu- nilor și mărfurilor în S.U.A. continua să fie moneda cea mai puternică. Puterile blocului aur —Franța, Belgia, Olanda, Elveția, a doua grupă monetară publică în 1933 o rezoluție prin care mențin libera funcționare a etalonului — aur la paritățile existente, fiind împotriva deprecierii monetare pe care o înfăptuise S.U.A. în perioada pregătirii conferinței 61 Mejdunarodnâia torgovlia, Moscova 1954, p. 19. “ Vezi mai pe larg in, V. Bozga, Criza affrară In România dintre cele două războaie mondiale. Edit. Acad. RSR/București — 1975, p.'48 și urm. www.dacoromanica.ro 300 UJE PUIA 16 internaționale, lu «re ne-am referit. Tot atunci printr-o înțelegere mone- tară intre Marea Britanie, India și Dominicane, la care se vor alia Suedia și Danemarca, au format grupa lirei sterline și care se legau să păstreze monedele lor intr-un raport constant cu lira sterlină și să nu înfăptuiască stabilizarea monetară. Cea de-a patra grupă monetară cuprindea toate celelalte țări — Germania, Italia, Japonia, Statele sud-americane, statele din centrul și sud-estul Europei, U.E.S.S. care trebuiau, singure sauprin acorduri bilaterale să-și rezolve dificultățile economice șimonetare, monedele în aceste țări avînd parități stabilite convențional55. Formarea blocurilor monetare, explică încă o dată marile divergențe dintre statele capitaliste, rolul decisiv jucat de Statele Unite pe piața monetară internațională. S.U.A. care au renunțat, în 1933 la susținerea cursului dolarului, permițînd devalorizarea acestuia, urmăreau să beneficieze de situația exis- tentă pe piața mondială a aurului, cumpărînd aur și valută la prețuri ridicate determinînd, astfel, scurgerea aurului peste Oceanul Atlantic. Numai în cursul anului 1933, prețul aurului a crescut cu circa 40%, de la 20 de dolari uncia la 35 de dolari56, nivel la care s-a găsit în toți anii următori. Pînă în anul 1936 scurgerea aurului în Statele Unite a depășit suma de 4 miliarde dolari din care aproape jumătate provenea din rezervele țărilor cu etalon-aur. Acestea, la rîndul lor, au început să riposteze, mai mtîi prin introduceri de noi restricții vamale și apoi începînd cu 1936 vor trece la devalorizarea monedelor naționale. Dificultățile economice au obligat Franța — conducătoarea „blocului de aur” să-și deprecieze moneda iar după 1938 să abandoneze etalonul aur*. Francul francez își stabilea cursul în raport cu lira sterlină, care nici ea nu se mai baza pe etalonul aur. Demn de reținut că în ajunul celui de-al doilea război mondial S.U.A. dețineau peste 50% din rezervele mondiale de aur. După nereușita conferinței economice și monetare de la Londra, țările capitaliste vor promova, în politica lor economică și comercială, stabilirea de relații economice, fie prin acorduri regionale, fie prin relații bilaterale, fiecare țară încercînd să-și asigure o reciprocitate în relațiile comerciale pentru activizarea balanțelor economice și de plăți. Pe de altă parte se vor accentua tendințele de autarhie mai ales ale țărilor revanșarde, Germania, Italia, Japonia. Reglementarea schimburilor economice în cadrul unor regiuni re- strînse a devenit o caracteristică a politicii comerciale mondiale. Franța și Anglia își vor desfășura comerțul în cadrul imperiilor lor coloniale, Germania va căuta noi surse de aprovizionare și debușee în America Latină și țările din centrul și sud-estul Europei. Tendința în favoarea relațiilor economice mai limitate între grupe mai mici de țări se manifesta tot mai frecvent. Danemarca, Norvegia, Olanda, Belgia și Luxemburg încheie în decembrie 1930 o convenție pentru colaborarea economică. în iulie 1932, Olanda, Belgia și Luxem- burg încheie o altă convenție în vederea reducerii taxelor vamale între aceste țări57. De asemenea, acordul de la Ottawa dintre Anglia și domi- w V. Bădulescu, Tralal de politică comercială, Edlt. „Scrisul Românesc”, Craiova — 1945, p. 513-514. 48 „Revue de la situation economique mondiale” 1937/1938 Sociâtâ des Natins, Geneve, 1938, p. 103. *’ Sociâtâ des Nations. La politique comerciale entre Ies deux guerres. Genfcvc, 194, p, 54. www.dacoromanica.ro 17 POLITICA ECONOMICA -INTERNAȚIONALA INTERBELICA 301 nioanele sale încheiat în august 1932, stabilea un Sistem de tarife vamale și contingente preferențiale în favoarea Angliei. Țările agrare europene, pentru a înlătura concurența cerealelor de peste ocean au propus de mai multe ori încheierea unor acorduri economice regionale care să ducă în final la o organizație economică europeană. România, afirmînd această idee a solidarității țărilor agrare a propus crearea unei uniuni economice balcanice care să solidarizeze Grecia, Bulgaria, Turcia, Albania și Iugo- slavia 58 *. Au fost făcute propuneri pentru o Uniune Baltică formată din: Finlanda, Estonia, Letonia, Polonia și Statele Scandinave 58 blB, cu scopul găsirii unor soluții economice care să le salveze din ghearele crizei și a politicii plină de restricții dusă de marile puteri industrializate. La rîndul ei Franța prin A. Briand și A. Tardieu propune unele planuri prin care să se ajungă la o îmbunătățire a situației economice din Europa, prin micșorarea treptată a barierelor vamale, prin organizarea producției între statele agrare și cele industriale. A. Tardieu elaborează un proiect prin care statele dunărene (Cehoslovacia, Austria, Ungaria, Bulgaria, Iugoslavia și România) să realizeze o apropiere economică pe baza regimului preferențial după care să se realizeze o înțelegere economică cu marile puteri. Propunerea franceză a întîmpinat rezerve și opoziție din partea Germaniei și Italiei, motivată de faptul că beneficiind de tarifele preferențiale Cehoslovacia ar avea primordialitate pe piețele Austriei, Ungariei și Iugoslaviei. De fapt Germania nu dorea să piardă piețele avantajoase ale țărilor dunărene. Pentru România realizarea acestui proiect era categoric defavorabilă. Cum se știe 90 % din exportul de cereale și încă 75% din petrol se exportau în alte țări decît cele ale blocului dună- rean. Țara noastră se putea încadra în această înțelegere economică ,,numai cu condiția unui regim preferențial bazat pe avantaje reciproce între aceste state și care să nu-i pericliteze plasarea excedentelor sale exportabile” M. Printre alte propuneri de proiecte, de planuri și pacte economice, merită atenție propunerea de federalizare a statelor europene, în fața expansiunii americane, cunoscută sub denumirea de Paneuropa, ini- țiatorul fiind R. N. Coudenhove-Kalergi. Propunerea unei uniuni paneu- ropenc a fost formulată după primul război mondial, în anul 1923, căpă- tînd contururi mai evidente începînd cu anul 1926, cînd așa cum se știe expansiunea americană în Europa era evidentă. Scopul acestei uniuni paneuropene — spunea inițiatorul ei „este de a căuta în domeniul monedei, al transporturilor, al comerțului un minimm de comunitate care era deja posibilă pentru statele europene” 60 *. Pentru realizarea acestei uniuni trebuia să se treacă la „crearea unui bloc economic de 320 milioane de consumatori destinați să apere pe țăranii și muncitorii europeni împo- triva concurenței produselor cu prețuri derizorii ale agriculturii și indus- triei extra-europene. .. Iată pentru ce noi pretindem o doctrină Monroe europeană: Europa muncii europene” 01. Kalergi preconiza deci politica 58 G. Stroe, Solidaritatea economică. Tendințele politicii comerciale internaționale. Bucu- rești, 1933, p. 82. sa big ibidem, p. 83. “ „Argus” 10 aprilie 1938. 80 V. Jinga, op. cit., p. 18. 81 V. Jinga, op. cit., p. 19. www.dacoromanica.ro 302 TT .TTF! (PUlUA. 18 blocurilor economice cu adversități sporite și intensificate, nesocotind interdependența mondială a problemelor economice cu care se confruntau popoarele. Pe de altă parte planul paneuropean încercînd să ascundă puternicele contradicții dintre principalele puteri europene, imposibil de unit împreună împotriva S.U.A., ascundea marele pericol pe care-1 reprezenta hitlerismul, după ianuarie 1933, politica revizionistă revan- șardă a statelor fasciste și aliaților lor. La congresul paneuropean de la Basel din octombrie 1932 s-au discutat diversele modalități, în cele din urmă ineficiente, pentru a salva Europa de la prăbușirea economică. Reprezentanții marilor puteri euro- pene industriale, pentru a-și menține supremația, propuneau soluții prin care Europa trebuia să reziste concurenței S.U.A. Reprezentanții țărilor slab dezvoltate continuau să ceară măsuri în vederea ameliorării economiilor lor agricole distruse de efectele crizei economice. România arăta și la această întrunire paneuropeană inechitatea dintre țările agricole și cele industrializate 6Z. Teoriile și planurile paneuropeniste, încercînd să ascundă contra- dicțiile dintre marile puteri au permis, în cele din urmă, ascensiunea Germaniei naziste, care va amplifica contradicțiile europene la scară mondială. Astfel, Conferința de la Lausanne din iulie 1932 care lichida obligațiile Germaniei pentru reparațiile postbelice, conferința de la Geneva din decembrie 1932 care consfințea egalitatea în drepturi a tuturor țărilor pentru înarmări, precum și instaurarea hitlerismului la începutul anului 1933, vor implanta Germania în centrul Europei ca cea mai mare putere care-și va disputa, cu celelalte puteri europene, continentul, mai ales estul și sud-estul acestuia, piețele de desfacere, coloniile. încheierea „Pactului celor patru”—Anglia, Franța, Italia și Germania — în iunie 1933, prin care se încerca reglementarea tuturor problemelor economice și politice europene, căuta să mențină supremația Angliei și Franței și să creeze răgazul începerii ofensivei de supunere a popoarelor europene de către puterile fasciste. Contradicțiile și neînțelegerile dintre marile puteri urmau să fie rezolvate pe seama țărilor mici și slab dezvoltate, încălcîndu-se principiile egalității în drepturi a statelor în relațiile inter- naționale, inclusiv în cele economice. „Nu există o singură problemă — spunea E. Beneș, ministrul de externe al Cehoslovaciei — asupra căreia marile puteri să se fi putut pune de acord”* 63. Și acest pact va eșua ca dealtfel și alte propuneri de organizare și reorganizare a Europei, dato- rită frămîntărilor provocate în rîndul tuturor popoarelor, dar îndeosebi, puternicelor contradicții dintre Germania nazistă și Franța. După ieșirea din criza economică, măsurile restrictive continuă pînă în anii 1936—1937 să fie elemente caracteristice în reglementarea relațiilor economice dintre state. Principiile liberalismului comercial au fost tot mai mult abandonate în cea mai mare parte a țărilor europene occidentale. De această situație vor profita din nou Statele Unite ale Americii. în Germania și Italia datorită pregătirilor de război, politica comer- cială a căpătat un pronunțat caracter naționalist. în aproape toate țările 82 T. Georgescu, Argumente ale istoriei pentru o nouă ordine internațională, Eclit. Știin- țifică și enciclopedică, București, 1977, p. 215. 63 V. Jinga, op. cit., p. 20. www.dacOTomanica.ro 19 POLITICA ECONOMICA INTERNAȚIONALA INTERBELICA 303 capitaliste taxele vamale au continuat să fie majorate. Astfel, țările agri- cole au majorat taxele vamale, în perioada crizei, pentru produsele fabri- cate după cum urmează: Ungaria — de la 31,8% la 42,6%, Bulgaria de la 75% la 90%, Spania de la 62,7% la 75%, România de la 48,5% la 55%, din valoarea mărfurilor importate. Țările industriale dezvoltate, la rîndul lor, au majorat taxele vamale pentru produsele agricole : Ger- mania de la 27,4% la 82,5%, Franța de la 19,1% la 53%, Italia de la 24,5% la 66%, Cehoslovacia de la 36,3% la 84%. Urcarea taxelor vamale a fost, în primul rînd, urmarea unui fenomen caracteristic perioadei istorice. Statele industriale s-au angajat într-o politică de protecție a propriei agriculturi iar statele agricole într-o cursă de industrializare susținută. Economistul român V. Madgearu, sesizînd fenomenul de reagrari- zare susținut, mai ales de Germania în politica ei militarist-autarhică, spunea .- „în politica economică a diferitelor grupe de țări observăm două tendințe care se încrucișează : pe de o parte industrializarea țărilor agrare... pe de altă parte, reagrarizarea statelor industriale”84. Din punct de vedere economic, industrializarea țărilor agricole apărea în perioada interbelică ca o tendință normală în evoluția economiei acestor țări. Din punct de vedere al intereselor naționale, încurajarea industriei legată de menținerea independenței statelor în curs de dezvoltare se manifestă ca o necesitate obiectivă și o tendință firească. „Reagrarizarea însemna o mișcare regre- sivă, dirijînd resursele productive ale țărilor industriale spre producția agricolă mai puțin eficientă. O țară industrială care se reîntoarce la produc- ția agricolă, este drept, cumpără mai puține produse agricole din afară, dar pierde mai mult prin strangularea unor piețe importante pentru produsele industriale în țările agricole 65. Putem conchide deci că feno- menul reagrarizării forțate a fost una din cauzele principale ale greutăților existente în calea relațiilor economice internaționale. în același timp, „reagrarizarea” celui de-al IlI-lea Reich susținea expansiunea economică a nazismului, militarizarea, pregătirea acțiunilor de cotropire și înrobire a popoarelor din bazinul dunărean. Excesele protecționismului comercial și afirmarea puternică a țărilor revizioniste vor provoca și după ieșirea din criza economică, reacții din partea statelor mici și mijlocii slab dezvoltate, care, cereau în continuare, înlăturarea barierelor vamale și acordarea de concesii bilaterale. Una din trăsăturile caracteristice ale comerțului european a constat în faptul că începînd eu anii crizei economice mondiale dintre 1929—1933 Germania va ocupa locul întîi în comerțul exterior al statelor din bazinul dunărean. în condițiile crizei, produsele țărilor din această parte a Europei, cu excepția petrolului, aproape că nu mai erau solicitate pe piața mondială. Germania era singura țară care accepta orice fel de produse agricole și materii prime. Unica clauză pusă de Germania consta în înlocuirea plății în numerar cu plata în produse și utilaje industriale, cu condiția să i se admită să ia parte la exploatarea resurselor ce o interesau. Pe această cale Germania a ajuns să exploateze aluminiul și bauxita din Ungaria și Iugoslavia, să ocupe primul loc în exportul producției de soia * •* ** V. Madgearu, „Industrializarea fi reagrarizarea” In Arhiva pentru știință și reformă socială'.' nr. 2 — 193Ș. •* Ibidem. www.dacoromanica.ro 304 HJE FOTA 20 din Bulgaria și Eomânia, să concureze puternic Italia, principalul cumpă- rător al petrolului românesc. Expansiunea economică reprezenta o cale sigură de pregătire a tere- nului în domeniul politic. Pentru reușita acesteia, Germania a profitat și de sprijinul cercurilor economice și politice autohtone interesate. Cu ajutorul acestor grupări politice de extremă dreaptă, Germania submina ordinea internă a statelor care manifestau rezistență — așa cum a fost Bomânia — față de planurile de dominație hitleristă. Cu prilejul unui congres al Camerei de comerț internaționale ținut la Viena în iunie 1935 reprezentanți ai 39 de state n-au putut ajunge la nici un acord, nu s-a putut realiză nici o înțelegere economică care să amelioreze comerțul internațional, în primul rînd, din cauza politicii Germaniei naziste și a aliaților ei adepți ai naționalismului economic. Doleanțele statelor agrare din Europa centrală și sud-estică n-au fost luate în seamă de reprezentanții puternicelor monopoluri internaționale. Dealtfel aceștia au reușit să înscrie în rezoluția Congresului că „înțelege- rile (coaliții, uniuni, sindicate, carteluri etc.) bine organizate tind la o mai bună ajustare a producției, a consumației și la o mai bună organizare a vînzării și propagandei comerciale. Asemenea înțelegeri nu suprimă concurența ci nu mai scutește pe membrii lor de lupta înverșunată pentru cucerirea de debușee”88. Se înțelege că puternicele monopoluri germane vizau, în primul rînd debușeele și sursele de materii prime din țările slab dezvoltate, din estul și sud-estul european. în fața unei asemenea politici a țărilor militariste revanșarde, cele- lalte mari puteri industriale după 1933, dar îndeosebi după 1936 vor promova o politică comercială mai elastică, vor întreprinde acțiuni care să atenueze barierele vamale, precum și alte restricții din calea relațiilor economice internaționale. Aceste mari puteri căutau pe calea schimbu- rilor comerciale să-și mențină pozițiile și influența în Europa Centrală și Sud-Estică, zonă puternic amenințată, cum am văzut, de Germania nazistă. La sfîrșitul anului 1933 în urma conferinței de la Montevideo, Statele Unite ale Americii vor renunța la autonomia tarifară, acordînd reduceri vamale în schimbul concesiilor acordate de alte state 87. La fel, Anglia va adopta sistemul acordurilor bilaterale, stimulînd relațiile comerciale cu o serie de țări pentru a întări poziția monopolurilor engleze în negocie- rile internaționale. Cu anul 1936, mai ales odată cu puternica devalori- zare a francului francez se întreprind noi acțiuni pentru stimularea comer- țului internațional. Alarmate de cursa deprecierilor monetare, în sep- tembrie, același an, se publică Declarația tripartită (Franța, Anglia, S.U.A.) prin care aceste țări promit măsuri de menținere a unei echili- brări pe piața internațională a schimburilor. Pe această bază Societatea Națiunilor a elaborat o rezoluție prin care se făceau recomandări tuturor statelor să reducă obstacolele, restricțiile din calea unor relații comerciale avantajoase pentru toate statele, să nu mai procedeze la noi deprecieri * 67 V. Jinga, op. cit., p. 20. 67 Soctetâ des Nations. La politique commerciale entre Ies deux guerrcs. G6n&ve‘ 1942, p. 68. www.dacoromanica.ro 21 POLITICA ECONOMICA INTERNAȚIONALA INTERBELICA 305 monetare 88. Folosind acest prilej S.U.A. vor întreprinde o serie de măsuri de expansiune economică prin încheierea unor acorduri economice cu un număr de 20 state, aplicînd clauza națiunii celei mai favorizate. Aceste acorduri prevedeau reducerea mutuală a obstacolelor sub forma reducerii tarifelor. Peste 36% din schimburile internaționale se găseau în 1938 sub influența regimului noilor acorduri. Odată însă cu declanșarea răz- boiului în 1939 se va reveni la politica comercială restrictivă excesiv pro- tecționistă. Lărgirea relațiilor comerciale, creșterea volumului afacerilor comer- ciale au fost determinate de creșterea activității comerciale dintre țările producătoare de materii prime și țările industrializate care să satisfacă, în primul rînd, politica febrilă de înarmare a statelor. La rîndul ei, tendința de izolare a statelor avea urmări deosebit de grave mai ales pentru țările slab dezvoltate. Cu un comerț exterior redus, cu im nivel de trai scăzut, asemenea țări nu puteau avea resurse bugetare necesare, din care cauză erau nevoite să mărească impozitele și taxele, contribuind și mai mult la slăbirea puterii de cumpărare a populației, și secătuind, astfel, treptat, izvoarele de venituri ale statului. Tendința de izolare a statelor întreținea o stare de tensiune, comerțul cum se știe, fiind unul din mijloacele de înțelegere și colaborare între popoare. Toate acestea explică de ce după criza economică mondială din 1929—1933 contradicțiile intercapitaliste s-au amplificat, țările slab dezvoltate accentuîndu-și subordonarea economică față de marile puteri. Comerțul mondial se va amplifica, în anii premergători războiului și ca urmare a folosirii unor mijloace și tehnici noi de comerț. Ca o carac- teristică de desfășurare a comerțului european s-a evidențiat regimul comercial bilateral bazat pe decontări fără numerar, (așa numitul sistem al cliringului). Prin acest sistem se echilibra importul și exportul pe bază bilaterală ceea ce nu permitea apariția unui surplus de valută care să poată fi folosită în comerțul cu alți parteneri 69. In timp ce în 1929 nu existau acorduri de cliring, în 1937 aproape 12% din schimburile inter- naționale se efectuau pe baza cliringului. Sistemul cliringului a atins apogeul în relațiile cu Germania, care cumpăra produse contra mărcilor blocate la Berlin, obligînd partenerii să se aprovizioneze cu mărfuri ger- mane. în condițiile existenței în celelalte mari puteri industriale a unor tarife ridicate și a unor prețuri reduse la materiile prime, țările slab dezvoltate din estul și sud-estul Europei își vindeau produsele pe baza unor prețuri mai ridicate în Germania cu care puteau cumpăra produsele industriale germane. Ca urmare, pătrunderea Germaniei în economia țărilor din această parte a continentului nostru a început prin acapararea treptată a comerțului exterior. Ponderea Germaniei reprezenta în anul 1938 (împreună cu Austria și partea cotropită a Cehoslovaciei) 63% din exportul Bulgariei, 43% al Greciei, 50% al Iugoslaviei, 47% al Turciei, 47% al Ungariei și 26 % în exportul României. Ponderea Germaniei în importul României era în același an de 37%, cel al Bulgariei de 58%, al Greciei de 38%, al Iugoslaviei de 50%, al Turciei de 51% și al Ungariei de 48 %70. M Idem, p. 74. •* C. Moisuc, op. cit., p. 106. 70 Aperțu general du commcrce mondial 1938. Societâ des Nations, Geneve 1939, p. 28-29. www.dacoromanica.ro 306 ttjir PUH1A 22 Tot ca o caracteristică a perioadei a fost introducerea sistemului contingentărilor și al licențelor de import. Deoarece taxele vamale și primele de export, oricît de ridicate ar fi fost, nu puteau stăvili pătrun- derea produselor străine pe piața internă a unei țări și în condițiile depre- cierii în mod diferit, de la țară la țară a monedelor, unele țări adoptă măsuri de limitarea cantitativă a importurilor prin sistemul contingen- tărilor. Dacă pe ansamblul economiei mondiale ponderea mărfurilor supuse limitărilor cantitative era redusă, totuși pentru unele țări această limitare era destul de însemnată. în anul 1937 ponderea importurilor supuse contingentărilor sau licenței de import era foarte ridicată în Franța (58%), în Elveția (52%), în timp ce în Olanda era de 26%, în Belgia de 24% iar în Anglia de numai 8%71. Acest sistem al contingentărilor urmărea pentru țările dezvoltate protejarea producătorilor interni în timp ce în țările slab dezvoltate se urmărea echilibrarea balanțelor de plăți. De asemenea, în condițiile deprecierii monetare, unele țări vor practica sistemul restricțiilor și controlul valutar. Prin acest control al valutelor exportatorii erau obligați să cedeze parțial sau total valuta încasată statului, primind în schimb valuta națională, la cursul oficial. Guvernele statelor stabileau un sistem de prioritate în repartizarea valutei străine în funcție de situația balanței de plăți. Restricțiile și controlul valutar au fost introduse în țările slab dezvoltate, debitoare din răsăritul Europei, din America Latină precum și în Germania, Italia, Japonia, țări în care valuta era mobilizată pentru pregătirile de război. în condițiile devalorizării monedelor, a unor falimente ale firmelor comerciale s-a accentuat riscul creditului în general și al creditului comer- cial în special. în felul acesta ia naștere sistemul garantării de către stat a creditelor comerciale prin care statele își asumau, în diferite proporții, uneori pînă la 100%, riscul nerestituirii creditelor. Pe aceeași linie, statul acordă direct credite comerciale sau garantează desfacerea anumitor produse. Sistemul garantării de către stat pentru credite de export a început să fie aplicat încă înaintea izbucnirii crizei economice, în Ger- mania din 1926, în Franța din 1928 etc., iar după 1929 a început să fie considerabil lărgit. Fenomenul s-a datorat faptului că marile monopoluri nemaivrînd să acorde credite pe termen lung pentru comenzile firmelor străine au trecut asupra statului riscurile legate de acordarea de credite atît industriale cît și comerciale. Aceasta este o expresie elocventă de manifestare a capitalismului monopolist de stat în domeniul relațiilor externe, a împletirii puterii monopolurilor cu puterea de stat, în fapt subordonarea statului intereselor monopolurilor. în contextul politicii economice și a mijloacelor de realizare a schim- burilor comerciale se poate constata că relațiile comerciale au evoluat inegal de la o țară la alta, fapt care a influențat asupra locului ocupat de. acestea, în comerțul mondial. Astfel, în anul 1929 Statele Unite ale Americii ocupau primul loc în comerțul mondial cu o pondere de aproape 14% după care urmau Anglia cu 13%, Germania cu 9,3%, Franța cu 6,2%. Pentru anul 1938 se observă o scădere a ponderii Statelor Unite și Franței 71 Ibidern, p. 45. www.dacoromanica.ro 23 POLITICA ECONOMICĂ INTERNAȚIONALĂ INTERBELICĂ 307 față de anul 1929, primul loc fiind deținut de Anglia cu 13,8%, S.U.A. cu 10,6%, Germania cu 10% iar Franța cu 4,7%72. Uniunea Sovietică, ca urmare a dezvoltării economice susținute își sporește participarea la schimburile internaționale, deținînd în 1929 o pondere de 1,35% din comerțul mondial. Uniunea Sovietică a realizat volumul cel mai mare al comerțului exterior din întreaga perioadă inter- belică, în anii 1930—1932, deci tocmai în anii crizei economice, deoarece ea avea economia cea mai dinamică, țările capitaliste fiind cuprinse de criza economică de supraproducție. Totuși în anul 1938 ponderea comer- țului exterior al Uniunii Sovietice scade la 1,1% din comerțul mondial datorită scăderii prețurilor la semifabricate, materii prime și produse ali- mentare, care ocupau un loc însemnat în exportul sovietic din acea peri- oadă. în ajuhul războiului (1938) principalii parteneri ai comerțului exte- rior al Uniunii Sovietice erau: Anglia 19,6%, S.U.A. 17,8%, Germania 5,5% Belgia 6,5% etc. Peste doi ani (1940) Germania va ocupa primul loc cu o pondere de 40,4% iar S.U.A. locul al doilea cu 19,7 %)73 74. Analiza comerțului mondial evidențiază, de asemenea o creștere a ponderii coloniilor, dominicanelor și țărilor dependente în comerțul exte- rior al metropolelor. De exemplu, la importul în Anglia ponderea colo- niilor și dominicanelor crește de la 30,2% în 1929 la 42% în 1938, în Franța de la 12% la 27,1% în aceeași perioadă72. Evoluția ponderii expor- tului metropolelor către colonii arată aceeași tendință. Toate acestea reflec- tă — ca o caracteristică a perioadei — formarea blocurilor comerciale și valutare care — așa cum am văzut — s-a acentuat în anii dinaintea celui de-al doilea război mondial. Asemenea situație confirmă teza că în condițiile existenței unor bariere vamale ridicate, precum șl a altor măsuri protecționiste, crește tot mai mult importanța coloniilor proprii ca piețe de desfacere, neîngră- dite de aceste bariere pentru mărfurile monopolurilor din metropolă. Dominația colonială a permis în felul acesta Franței să vîndă mărfu- rile în coloniile fără vamă dar la prețuri foarte ridicate, în timp ce mărfu- rile provenite din alte țări, erau supuse unor taxe vamale ridicate. Ca urma- re, în 1938 ponderea coloniilor în exportul total al Franței era de peste 38%. Așadar se poate aprecia că relațiile comerciale și politica economică promovată în perioada interbelică au reflectat pregnant contradicțiile lumii capitaliste și ascuțirea acestora pe măsură ce lumea se apropia de izbucnirea celui de-al doilea război mondial. între cele două războaie mondiale comerțul internațional n-a putut reveni la nivelul antebelic, dezorganizarea lui, mai ales datorită crizei economice dintre 1929—1933, a continuat să crească. Datele statistice oficiale confirmă această caracteristică. 7a Vneșnaia Targovlea S.S.S.R. Statisticeskii Sbornik. 1918—1966. Izdatelstvo, „Mej- dunarodnie otnoșenia”, Moscova 1967, p. 15. 73 Ibldem. 74 Aperțu general du commerce mondial 1938. SocifctĂ des Nations Geneve 1939, p. 14. 9 - 0 2812 43 www.dacoromanica.ro 308 5LflE (PUIA 24 Evoluția comerțului mondial (1930<—1937) 1929 = 100 1930 1931 1932 1933 1934 1935 1936 1937 Valoarea comerțului mondial 61,0 57,9 39,1 35,2 33,9 34,7 37,5 46,0 Volumul fizic al comerțului mon- dial 93,0 86.0 74,5 75,5 78,0 82,0 86,0 97,0 Prețurile in 87,0 67,5 52,5 46,5 43,5 42,5 43,5 47,5 Sursa: Soci6t6 des Nations Revue de la situation 6conomique mondiale 1936/1937, p. 132, 1937/1938 p. 129 Se constată, că în timp ce cuantumul comerțului internațional scade numai pînă în 1932 (ajungînd la 74,5% față de anul de vîrf 1929), iar din 1933 va crește continuu fără ca pînă la izbucnirea războiului să atingă nivelul anului de referință, valoarea comerțului internațional a fost în continuă scădere pînă în 1934 (33,9% din nivelul 1929), crescînd apoi ușor, reprezentînd în 1937 doar 46% față de 1929, ceea ce înseamnă mai puțin de jumătate față de indicele cantitativ. în anul 1938, din punct de vedere valoric comerțul mondial se situa doar la 40 % din nivelul anu- lui 1929. Reducerea masivă a valorii Comerțului internațional, s-a datorat, în cea mai mare parte, prăbușirii prețurilor în aur, acestea scăzînd neînce- tat pînă în anul 1935, cînd reprezentau numai 42,5% din nivelul anului 1929. Dacă urmărim pentru aceeași perioadă producția, comerțul canti- tativ și valoric cît și evoluția prețurilor în aur, pe grupe mari de mărfuri vom constata aceleași dificultăți cu care s-a confruntat omenirea din punct de vedere al schimburilor internaționale. Chiar unele ameliorări, după anul 1935, nu schimbă trăsăturile generale ale politicii comerciale internațio- nale (vezi tabel pag. 309). Datele din tabel ne permit, în primul rînd să constatăm că începînd cu anul 1932 producția industrială a crescut încontinuu într-o proporție mult mai mare decît volumul fizic al comerțului internațional. în al doilea rînd, atît producția, volumul cantitativ al comerțului cît și valoarea comer- țului și prețurile mondiale în aur nu au fost aceleași pentru toate catego- riile de mărfuri ce au făcut obiectul schimburilor comerciale. în acești ani, după cum rezultă din cifrele prezentate, din cauza prăbu- șirii prețurilor în aur, valoarea comerțului internațional a scăzut continuu. Creșterile după anul 1935 au fost nesemnificative pentru a constata o îmbunătățire reală a comerțului, cu toate intențiile S.U.A. și Angliei, din ultimii ani de a atenua restricțiile din calea comerțului. între aceste ini- țiative reținem acordul de la Lima din decembrie 1938, încheiat între sta- tele americane, ca și acordul comercial dintre Anglia și S.U.A. din noiem- brie același an. Datorită izbucnirii războiului, n-au mai putut avea loc nici conferința internațională a producătorilor de bumbac de la Washington și nici Conferința griului de la Londra proiectate pentru septembrie 1939. Războiul va deschide o nouă etapă în politica economică mondială și în desfășurarea relațiilor comerciale dintre state. www.dacoromanica.ro 25 POLITICA ECONOMICA INTERNAȚIONALA INTERBELICA 309 Evoluția producției comerțului și prețurilor mondiale Intre 1932—193776 1929 = 100 1932 1933 1934 1935 1936 1937 1. Produse alimentare 100,1 Prpducjia 100,4 98.9 100,3 100,1 2. Materii prime și semi- fabricate 71.4 78.8 85,3 92,5 105,5 3. Produse fabricate 68,7 77,5 85,1 96.1 111,3 — 1. Produse alimentare Volum 89,0 rizic al coi 83.0 nerlului 82,0 85,5 88.0 93.0 2. Materii prime și semi- fabricate 81,5 87,5 88,0 91,5 95.5 111,5 3. Produse fabricate 59,0 60.5 66,5 69,5 75,5 86,0 1. Produse alimentare Va 46,5 loarea com erfului 37,0 42,5 2. Materii prime și semi- fabricate 36.0 39,5 50.0 3. Produse fabricate 37,5 — — — 36,0 44,5 1. Produse alimentare 52,0 Prejurile a ar 42.0 45,5 2. Materii prime și semi- fabri 'ate 44,0 __ 41,5 46,0 3. Produse fabricate 64,0 — — — 48,0 51,5 Studierea principalelor caracteristici ale evoluției politicii economice mondiale pentru perioada interbelică are profunde semnificații actuale, pentru înțelegerea politicii economice pe care o promovează în zilele noas- tre țările puternic industrializate. Socotim că nu se poate face abstracție în ce privește decalajele existente azi între țările industriale și cele în curs de dezvoltare sau subdezvoltate de îndelungata asuprire și exploatare a bogățiilor, a resurselor materiale și umane din țările în curs de dezvoltare, din colonii, de politica economică inechitabilă promovată de marile puteri capitaliste. Exploatarea economică de către marile puteri a țărilor slab dezvol- tate se solda cu o continuă hemoragie de resurse și mijloace, fiind astfel frînată acumularea internă. Este tipic, din acest punct de vedere cazul României, din economia căreia monopolurile internaționale au stors pro- fituri enorme. în legătură cu aceasta, la cel de-al doilea Congres al Consi- liilor populare, tovarășul Nicolae Ceaușescu, secretar general al partidului, spunea că „mai bine de 70 de ani monopolurile imperialiste au luat din România zeci și zeci de miliarde de dolari. După unele calcule, cu mult peste 100 miliarde, așa cum au luat de pe întreg cuprinsul globului”75 76, 75 SocletE des NaUons Revue de la situaUon Economique mondiale, 1936/1937, p. 134, 1938, p. 144. 71 Nicolae Ceaușescu, Cuvlntare la Congresul al II-lea al Consiliilor populare, tn „Sctn- teia”, anul L, nr. 11839, 13 sept. 1980. www.dacoromanica.ro 43 310 hjh putnA 26 Marile puteri continuă să perpetueze caracterul nedrept, inechitabil al ordinii economice internaționale. Necesitatea înlocuirii actualei ordini economice cu alta nouă are un caracter obiectiv, deoarece actuala ordine economică prin canalele fluxurilor sale contribuie la adîncirea decalajelor dintre țările dezvoltate și cele subdezvoltate și în curs de dezvoltare, are loc o redistribuire pe scară mondială a bunurilor materiale, a valorii nou create care, la rîndul ei, duce la îmbogățirea, pe mai departe, a celor bogați și la sărăcirea, în continuare, a țărilor sărace. Noua ordine economică internațională, în concepția românească, a președintelui țării noastre, tovarășul Nicolae Ceaușescu, ar îngrădi poli- tica asupritoare și exploatatoare a marilor puteri capitaliste, ceea ce înseam- nă că lupta pentru o nouă ordine economică internațională constituie o parte a luptei antiimperialiste și anticolonialiste. Cum se știe, România își aduce o importantă contribuție în lupta popoarelor pentru instaurarea unei noi ordini economice internaționale, pentru a înlătura politica eco- nomică inechitabilă a marilor puteri capitaliste, promovată zeci de dece- nii, pentru a se crea condițiile necesare ca toate popoarele, inclusiv cele mici și sărace să poată aspira la o viață demnă și liberă pe planeta noastră. CARACTERISTIQUES DE LA POLITIQUE ECONOMI QUE SUR LE PLAN MONDIAL PENDANT LA PERIODE DE L’ENTRE-DEUX- GUERRES RfiSUMfi Pendant la periode de l’entre-deux-guerres, Ies peuples du monde se sont vus confront6s ă de nombreux problemes — cons6quences de la politique 6conomique, des relations commerciales entre Etats. La politique dconomique promue par Ies grandes puissances sur la toile de fond de l’aggra- vation des contradictions du capitalisme ă contribui ă la subordination des pays faiblement d6velopp6s, au maintien et ă l’approfondissement des de- calages 6conomiques et particuliărement industriels entre quelques grands Etats puissament industrialism et l’immense majoritâ des peuples du monde. L’6tude des principales caract6ristiques de la politique ^conomique mondiale de la pdriode de l’entre-deux-guerres a de profondes significations actuelles, car on se saurait faire abstraction, pour ce qui est du d6calage existant aujourd’hui encore entre plusieurs pays d6velopp6s et ceux sous- d6velopp6s ou en voie de d^veloppement, de la longue exploitation des richesses et ressources mat^rielles et humaines de ces derniers, de la poli- tique 6conomique in^quitable promue par Ies grandes puissances capita- listes. L’exploitation dconomique par Ies grandes puissances des pays faiblement d6velopp6s se soldait par uh permanent 6puisement de ressour- ces et moyens, etant frein^e, l’accumulation interne et perpetui l’appauvrissement des peuples des pays sous-developpds, des colonies et dominions. www.dacoromanica.ro DOCUMENTAR IZVOARE SCRISE PRIVIND AȘEZĂRILE DOBROGENE DE PE MALUL DUNĂRII ÎN SECOLELE XI-XIV * DE SILVIA BARASCHI în 1957 Paul Lemerle observa în treacăt că topografia istorică a gurilor Dunării nu a făcut încă obiectul unei lucrări definitive Obser- vația savantului francez este valabilă și astăzi deși bibliografia așezărilor dunărene din perioada medievală s-a îmbogățit mult între timp. Avînd în minte alcătuirea unui studiu larg privind orașele-porturi de pe segmentul dobrogean al Dunării, care să răspundă necesității remar- cate încă acum 20 de ani, ne mărginim în lucrarea de față la consemnarea surselor scrise, accesibile nouă, ce conțin informații referitoare la așezările de pe malul drept al fluviului. Considerăm că se poate vorbi despre Dunărea dobrogeană de la Silistra în aval pînă la vărsarea în Marea Neagră prin intermediul celor trei brațe actuale Chilia, Sulina și Sf. Gheorghe 2. Ordinea expunerii va fi cea topografică. Alături de izvoare referi- toare la așezări cu identitate sigură vom înregistra și unele încă discutabile, în cazul orașelor mai puțin cunoscute sau dispărute astăzi prezentarea izvoarelor este precedată de o scurtă fișă istorică a acestora. în ce privește numele așezărilor din repertoriul nostru am optat pentru cel actual adău- gind în paranteză, acolo unde a fost cazul, numele vechi care apare în izvoare. Cu rare excepții ne vom ocupa numai de sursele secolelor XI—XIV lăsînd la o parte informații privind aceeași perioadă cuprinsă în documente mai tîrzii. în expunerea materialelor am adoptat o modalitate de tratare care, avînd la bază principiul cronologic, urmărește apariția așezărilor în izvoa- rele proprii fiecărui secol și care permite astfel conturarea unei imagini de ansamblu asupra cursului dobrogean al Dunării pe durata unui veac. » Lucrarea de lață este o formă îmbunătățită a celei publicate tn Dacoromania, 4, 1977-1978, p. 27-64. 1 Paul Lemerle, L’emirat d’Aydin. Byzance et ('Occident. Recherches sur ’ La geste d Umur Pacha", Paris, 1957, p. 130—131, nota 6. 2 în evul mediu numărul acestora era mai mare. Ana Comnena amintește cinci canale iar hărțile secolelor XIII—XIV marchează uneori cinci sau șase guri. Vezi Ana Comnena, Ale- xiada, ed. B. Leib, Paris, 1937-1945, II, 7; Fonies Historiae Daco-Romanae, III, București, 1975,’p. 99 (In continuare FHDR); vezi de asemenea mai jos trimiterile la hărțile nautice și portulane. [.REVISTA DE ISTORIE”, Tom 34, nr. 2, p. 311-345, 1981 www.dacoromanica.ro 312 DOCUMENTAR 2 De aceea fiecare secol este anunțat printr-un titlu urmat de o foarte scurtă prezentare a perioadei respective privită prin prisma problemei orașelor medievale. Ne va interesa în primul rînd izvorul, știrea ca atare, fără a ne pro- pune să discutăm aspectele istorice implicate, acestea depășind cadrul lucrării de față. Ca urmare sursele, indiferent de categoria sau calitatea lor, sînt expuse cronologic fiind însoțite de cîteva date referitoare la con- textul în care apare numele unei așezări ca și de o succintă „istorie” a documentului ce-1 menționează. Acolo unde va fi cazul se vor purta discuții asupra valabilității informației, asupra interpretărilor sau localizărilor făcute pînă azi. De asemenea pe baza unor observații personale ori a unor date și interpretări recente aparținînd altor cercetători se vor face propuneri noi și se vor corecta unele inexactități intrate ca atare în circuitul știin- țific. în ceea ce privește bibliografia am avut în vedere în primul rînd lucrările de bază mai vechi ori mai noi. Categoriile de izvoare de care ne vom ocupa sînt următoarele : I. Izvoare narative (cronici, texte retorice); II. Izvoare cartografice (portulane, hărți nautice, hărți militare, descrieri geografice); III. Docu- mente eclesiastice (liste episcopale, acte sinodale, rapoarte, scrisori, etc.); IV. Diferite acte oficiale (contracte, conturi, plîngeri, etc.); V. Izvoare sigilografice. SECOLUL AL XI-LEA Refăcute și reîntăriteîn 971 vechile cetăți romano-bizantine de pe Dunăre — al căror sistem a fost completat în unele locuri cu fortificații noi 3 — vor cunoaște o existență nouă, lungă în unele cazuri, de cîteva secole. Faptul este constatat arheologic în urma săpăturilor efectuate la Durostorum (Silistra), Păcuiul lui Soare, Capidava, Axiopolis, Carsium, Beroe, Troesmis, Dinogetia, Noviodunum. Nu cunoaștem numele medieval al celor mai multe dintre aceste așezări fortificate, izvoarele vremii oferind informații mult prea vagi. Organizate din punct de vedere politic și admi- nistrativ în cadrul themei bizantine Paristrion (Paradounavon) 4 aceste cetăți plasate la hotarul de miazănoapte al Bizanțului vor apare cel mai adesea în cronicile secolului al Xl-lea sub un nume colectiv : „orașele paristriene” 5, „orașele sau cetățile de la Dunăre” 6. 3 Ne referim la cetatea din insula Păcuiul lui Soare. Vezi Petre Diaconu, Dumitru Vll- ceanu, Păcuiul lui Soare. I, Cetatea bizantină. București, 1972; Petre Diaconu, Silvia Barasclii, Păcuiul lui Soare, II. Așezarea medievală, București, 1977. 4 Ana Comnena, VI, IV, 3; VII, II, 3; VIIL IX, 7; FHDR, III, p. 87, 97, 113 ; vezi N. Bănescu, Les duches byzantins de Paristrion (Paradounavon) et de Bulgarie, București, 1946; vezi și E. Stănescu. Denumirile bizantine ale regiunii de la Dunărea de Jos, In secolele X —XII și sensul lor istoric, SCIV, 19, 1968, 3, p. 469 — 491. De asemenea pentru unele opinii noi vezi V. Tap- kova-Zaimova, JfajiHH JțynaB — rpantraua aona Ha BHaaHTHttCKHH aanajț. Kt>m HcropHfrra Ha ceBepinrre h ceBepoHaroanHTe OwirapcKH 30mh, Kpan na X—XII b, Sofia, 1976, In special, p. 34 — 70; Petre Diaconu. Păcuiul lui Soare — Vicina, Byzantina, Tesalonic, 8, 1976, p. 417, nota 24; idem, Istoria Dobrogei In unele lucrări străine recente (II), „Revista de istorie”, 30, 1977, 10. p. 1895—1896. 4 Skylitzes-Kedrenos, Compendiu, II, Bonn, 1839. p. 585 ; FHDR, III, p. 155 ; Zonaras, Epilome, Bonn, 1897, III, XVIII, 9, 1; 17, 3; FHDR, III, p. 225, 227. 4 Nikolaos Kataskepenos, La vie de Saint Cyrille le Phileote, moine byzantine, Bruxelles, 1964, 5, 9, p. 63; FHDR, p. 159. www.dacoromanica.ro 3 DOCUMENTA» 313 Dintre numeroasele așezări7 aflate pe malul drept al Dunării pe traseul Silistra-Delta Dunării nu răzbat în documentele scrise ale veacu- lui al Xl-lea decît două nume : al capitalei de themă, Dorostolon, și cel al unui oraș devenit ulterior fala acestor locuri, Vicina. SILISTRA (Dorostolon. Dristra, Dirstor) 1017. Skylitzes-Kedrenos, Compendiu de istorii. în timpul războiului cu bulgarii împăratul Vasile al II-lea primește o scrisoare din partea strategului din Dorostolon, Tzitzikios, fiul patriciului Teodat Ivirul8. 1048. Skylitzes-Kedrenos. Aceeași cronică menționează Silistra la jumătatea veacului al Xl-lea9. Pentru a lua contact cu Mihail, guverna- torul orașelor paristriene, șeful peceneg Kegen s-a apropiat de Dorostolon instalîndu-se într-o insuliță a fluviului10 11. 1072—1073. Mihail Attaliates, Istoria. Evenimentele grave ce se petrec la granița de miazănoapte a Imperiului bizantin aduc în prim- planul anilor 1072—1073 pe vestarhul Nestor proaspăt numit în funcția de katepan al Dristreiu. 1084. Ana Comnea, Alexiada. în acest an are loc răscoala pavlichia- nului Traulos care atrage de partea sa căpeteniile (pecenege) din regiunea Glavinitzei și a Dristrei12. 1086. Ana Comnena. în excursul istoric din cartea VI a Alexiadei autoarea relatează despre un neam scitic care, împins de sarmați, caută a se refugia la sud de fluviu și pentru aceasta intră în tratative eu con- ducătorii celor ce locuiesc la Dunăre, Tatos, Sesthlav și Satza... ” unul, ținînd în stăpînirea sa Dristra...”13 14. 1087—1090. Ana Comnena. împăratul Alexios I numește pe Geor- gios Euphorbenos comandant al flotei de pe Dunăre și îl trimite pe mare la Dristra. EI însuși înaintează pe uscat spre nord ajungînd mai întîi la un rîu care curge în preajma Dristrei, apoi chiar la Dristra, care este ,,un oraș vestit dintre cele așezate lingă Istru” M. Secolele X—XI. Legenda unui sigiliu aparținînd lui Theodor, pri- micer și strateg de Dristra. Se cunosc două exemplare ale acestui sigiliu, ambele descoperite la Pliska (Aboba)15. 7 Attaliates, p. 204; FHDR, III, p. 73. Cronicarul ne informează că pe malul Dunării slnt „multe și mari orașe, care au adunată Intrlnscle o populație de toate limbile și care Întrețin nu puțină oaste”. Vezi pentru această problemă N. S. Tanașoca, Les Mixobarbares et Ies for- mations poiitiques paristriennes du XI‘ sielce, RRH, 12, 1973, 1, p. 61 — 82. 8 Skylitzes-Kedrenos, II, p. 465; FHDR, III, p. 147; vezi și N. Bănescu, op. cit., p. 68, 70. 8 După opinia lui A. P. Kajdan evenimentele respective au avut loc in 1046. Vezi A.P Kajdan, I4oan Manpono«: nenenerH h pyccKne b cpejțHHe XI b, ZRVI, (M61anges G. Ostro- goreski), 8, 1963, 1, p. 180-182. 10 Skylitzes-Kedrenos, II, p. 583; FHDR, III, p. 153. 11 Attaliates, p. 205; FHDR, III, p. 73. 13 Ana Comnena, VI, IV, 3; FHDR, III, p. 87. 13 Ana Comnena, VI, XIV, 1; FHDR, III, p. 89. 14 Ana Comnena. II, 1; III, 1; FHDR, III, p. 97, 101. 15 V. A. Pancenko, KaraJior MOJiHBjțOByjiOB KOJieKpHH PycCKOro ApxeoJiontuecKoro MucTHTyra b KoHcraHTHHonoJiHC, IRAIK, 8, 1903, p. 27, nr.66; idem, IRAIK, 10, 1905, p. 295—296 unde este publicat al doilea exemplar; vezi și N, Bănescu, op. cit., p. 52—53, 59, 69; I. Barnea, in Din istoria Dobrogei, III, București, 1971, p. 89,93 (in continuare DID). www.dacoramanica.ro 314 DOCUiMHNZnAR 4 începutul secolului al Xl-lea. Sigiliul lui David, protospătar și strateg în Tfacia și Dristra, descoperit la Pliska16 17 18 19 20. VICINA 1086. Ana Comnena. Alexiada. Amintind că Tatos, Sesthlav și Satza sînt dintre cei mai de seamă conducători ai locuitorilor ce trăiesc la Dunăre autoarea menționează Vicina ca fiind unul din orașele stăpînite de aceș- tia 17. Este cea dinții și singura mențiune a Vicinei în secolul al Xl-lea18. SECOLUL AL Xn-LEA Unele dintre așezările de pe Dunăre existente în secolul al Xl-lea dăinuie, după cum e constatat arheologic, și în veacul următor. Ele se bucură însă de și mai puțină atenție din partea cronicarilor vremii pre- ocupați mai mult de evenimentele din Orient, din Marea Mediterană precum și de expansiunea în dublă formă — război religios și luptă eco- nomică — a popoarelor din Occident și a republicilor italiene u. Pericolul cuman pare a fi cel mai mărunt dintre toate, deși, atunci cînd apare, îl reclamă pe însuși împăratul. în aceste împrejurări „orașele paristriene” (TîapiaTpioi KoXetț) apar sub această denumire doar cu un singur prilej știut de noi, și anume în lista posesiunilor Patriarhiei din Constantinopol alcătuită la 1143 de Nil Doxopatris în lucrarea sa de geografie eclesiastică Sub același nume colectiv în forma „orașele de la Dunăre” (ropoRixi» IIoflyHaMCKMX'i») acestea sînt menționate și în cronicile rusești din secolul al XH-lea 21. 16 S. Maslev, BiiaaHTHftCKH ojiobiih nenaTM ot IIjiHCKa h IIpecnaB, Izvestija- Sofia, 20, 1955, p. 448 — 450; V. Laurent, BZ, 49, 1956, p. 540; Petre Diaconu în Păcuiul lui Soare, I, Cetatea bizantină, București, 1972, p. 18; idem, Istoria Dobrogei In unele lucrări străine recente, p. 1896 unde autorul încearcă să dateze mai strîns sigiliul; DID, III, p. 125. 17 Ana Comnena, VI, XIV, 1; FHDR, JII, p. 89. 18 Pentru problema Vicinei selectăm cîteva lucrări: I. A. Kulakovski, Uțe Haxo- BHJiacb BHHHHCKan enapxHH KOHCTaHTHHonojn>CKOro naTpuapxaTa?, Viz. Vrem., 4, 1897, Sankteterburg, p. 315—336; N. Grămadă, Vicina. Izvoare cartografice. Originea numelui. Identificarea orașului, „Codrul Cosminului”, 1, 1924, Cernăuți, p. 437—459; G. I. Brătianu, Recherches sur Vicina et Cetatea Albă, București, 1935; J. Bromberg, Toponymical and Historical Misccllanies on Medieval Dobroudja, Bessarabia and Moldo-Wallachia, „Byzantion”, 12, 1937, p. 151 — 180; „Byzantion”, 13, 1938, p. 15—29; P. S. Năsturel, Așezarea orașului Vicina și țărmul de apus al Mării Negre In lumina unui portulan grec, SCIV, 8, 1957, 1 — 4, p. 295—303; idem, Les fastes episcopaux de la metropole de Vicina, BNJ, 21, 1971, Atena, 1972, p. 33—42; Petre Diaconu, Despre localizarea Vicinei, Pontica, 3, 1970, p. 275—295; idem, Păcuiul lui Soare — Vicina, Byzantina, 8, Tesalonic, 1976, p. 409—447. Noi propuneri pentru localizarea Vicinei vezi la Al. Kuzev, Zur Lokalisierung der Stadt Vicina, „Etudes balkaniques”, 1977, 3, Sofia, p. 112—125; Elisaveta Todorova, More about Vicina and the West Black Sea Coast, „Etudes Balkaniques”. 1978, 2, p. 124—138. 19 Louis Brfihier, Vie et mort de Byzance, Paris, 1969, p. 241. 20 Nil Doxopatris, Rlnduiala scaunelor patriarhicești, Migne, Patrologia Graeca, 132, col. 1105; FHDR, III, p. 163 — 165; G. Parthey, Hieroclis Synecdemus et Notitiae graecae episcopa- tuum, reprinted, 1967, Amsterdam, p. 297. 21 Cronica mănăstirii Ipatievscaia, în IIojiHoe co6panue pyccKUx jiemoiiuceii, II, Sanktpeterburg, 1843, p. 83 (in continuare PSRL); Cronica mănăstirii Voscresenscaia, în PSRL, VII, 1856 (pe copertă 1857), p. 68. www.dacoromanica.ro s DOCUMENTA® 315 Fig. 1. Așezări dunărene menționate in izvoarele scrise din secolele XI—XIV. SILISTBV 1116. Cronica mănăstirii Ipatievscaia. înregistrează numele Silistrei sub forma Delstăr (Dărăstru), cu ocazia unei expediții rusești în Imperiu 22. Informația este pusă sub semnul întrebării de unii istorici care consideră că este vorba de o confuzie cu invazia cumană din 1094 23. în acest caz menționarea orașului s-ar raporta la sfîrșitul veacului anterior. 52 PSRL, II, p. 7-8. 23 F, Chalandon, Essai nur le regne d’Alexis 1" Comnene, Paris, 1900, p. 267; I. Barnea tn DID, III, p. 155, nota 272; Petre Diaconu, Les Coumans au Bas-Danube aux XIe et XII* siecles, București, 1978, p. 59 — 61. Vezi și părerea unor istorici sovietici: M. V. Levcenco, O'iepKM no ncropHM pyccKo-BHsauTHftCKHX OTHOineiiHii, Moscova, 1956, p. 477; G. G. Li- tavrin și A. P. Kajdan, OTHOmeHHH ^peBHcii Pycn h BwaaHTMH b XI— nepBOft nono- bhhb XIII bb., in The Proceedings of the XIII‘>> International Congress of Byzantine Stu- dies, Oxîord, 1966, Main Papers III, p. 9 (extras). www.dacoromanica.ro 316 DOCVMHN7IIAB 6 1143—1154. Patru epistole scrise de loan Tzetzes la mijlocul seco- lului al Xll-lea sînt adresate mitropolitului de Dristra, Leo Charsianites 2A. 1154 . Sharif al-Idrisi. în tratatul de geografie 25 * elaborat la curtea regelui Eoger al II-lea din Palermo, arabul Idrisi menționează orașul Deristra (Diristra)28. Așezarea este descrisă ca un oraș cu străzi largi avînd numeroase piețe și resurse abundente. în harta ce însoțește lucrarea (Charta Bogeriana) numele orașului apare sub forma Darsira 27. VICINA 1154 . Sarif al-Idrisi în două din itinerariile comerciale descrise de Idrisi apare numele Disina care este,,... un oraș înfloritor cu locuri deschise, cu cîmpuri roditoare și culturi cerealiere...”28. în general Disina a fost omologată cu orașul Vicina 29. Mai recent, analizînd strîns textul lui Idrisi în traducerea lui Boris Nedkov, Petre Diaconu respinge această identificare 30. 1160/1161. Cronica mănăstirii Ipati&vscaia menționează o localitate numită Dținia (Diținia) care a fost identificată de istorici cu Vicina dună- reană 31. în ce ne privește considerăm că datele izvorului nu permit această ** J. Shcpard, Tzetzes' letters to Leo at Dristra, Byzantinische Forschungen, 6, 1979, Amsterdam, p. 191 — 239; cronologia scrisorilor la p. 203—215. 88 Ultima și cea mai bună ediție aparține savantului bulgar Boris Nedkov. Acesta edi- tează Insă numai cele trei secțiuni care conțin date despre Bulgaria și teritoriile vecine. Vezi B. Nedkov, Ei»jirapHH n ctcejțHtrre n aeMH npea XIlBeKcnopejț«reorpa(j)HHTa»Ha Maphch, Sofia, 1960. Pentru bibliografie vezi și M. Guboglu, recenzie la B. Nedkov, In RRH, 4, 1965, 5, p. 1024—1026. în ceea ce privește teritoriul Dobrogei aprecierile făcute asupra lu- crării lui Idrisi diferă mult. Unii autori resping aproape total informațiile, de altfel neclare, oferite de geograful arab. Vezi: C. Brătescu, Dobrogea tn secolul XII; Bergean, Paristrion, AD, 1, 1920, 1, p. 18, 21 — 22; B. Nedkov, op. cit., p. 15; M. Guboglu, op. cit; p. 1024—1031; C. Cihodariu, Litoralul de apus al Mării Negre și cursul inferior al Dunării fu cartografia medie- vală (sec. XII—XIII), „Studii”, 21, 1968, 2, p. 217—236; I. Barnea in DID, III. p. 162—168; Petre Diaconu, Despre situația politică la Dunărea de Jos In secolul al XII-lea, SCIVA, 27, 1976, 3, p. 293; idem, Păcuiul lui Soare— Vicina, p. 431 — 432; C. C. Giurescu, Probleme controver- sate tn istoriografia română, București, 1977, p. 144, 147. 84 B. Nedkov, op. cit., p. 71, 79, 83. 17 K. Miller, Karta Rogeriana. Weltkarte des Idrisi vom Jahr 1154 n. Chr., Stuttgart, 1926. 88 B. Nedkov, op. cit., p. 79, 105; vezi șl p. 69, 81. 88 W. Tomaschek, Zur Runde der Hămus-Halbinsel, II, Sph-hC/KAW, t. 113, 1866, Viena, p. 302 unde identifică Disina cu Vicina și o localizează la Măcin; C. Brătescu, Dobrogea tn sec. XII, p. 30; N. Grămadă, La Scizia Minore nelle carte nautichc del medio evo. Contribu- zione alia topografia storica della Dobrogea, „Ephemeris Dacoromâna”, 4, 1930, Roma, p. 215; G. I. Brătianu, Recherches, p. 27; idem, Vicina, II. Nouvelles recherches sur l’histoire de la topo- nimie medievales du littoral roumain de la Mer Noire, București, 1940, p. 19; J. Bromberg, Topongmical and Historical Miscellanies, „Byzantion”, 12, 1937; p. 177, 457; B. Nedkov, op. cit., p. 79; DID, III, p. 164; M. Guboglu, op. cit., p. 1025, 1028. 80 Petre Diaconu, Despre localizarea Vicinei, p. 280; idem, Păcuiul lui Soare — Vicina, p. 433- 434. 81 PSRL, II, p. 86; I. A. Kulakovski, Tac HaxojțHJiacE BHUHHCKaH enapxHH, p. 336; N. lorga. Istoria Poporului Românesc, I, 1922. București, 245; G. I. Brătianu, Recherches, p. 28, 95; idem, Vicina II, p. 19; J. Bromberg, op. cit., „Byzantion”, 12, 1937; p. 177; Istoria României, II, 1962, București, p. 102; C. C. Giurescu, Tlrguri sau orașe și cetăți moldo- vene, 1967, București, p. 30. I. Bogdan (Diploma blrlădeani din 1134 și principalul Blrladului, AAR, istorie, s, 2, t. 11, 1888 — 1889, p. 104) plasa Dținia la Măcin. www.dacaramanica.ro 7 DOCUMENTAR 317 localizare fie și numai pentru faptul că Vicina se afla la sud de Dunăre iar traseul berladnicilor, în drumul de întoarcere de la Oleșia, nu putea fi prin teritoriul bizantin. 1166 . Codex 524, păstrat la Biblioteca Marciană din Veneția, conține o informație referitoare la campania organizată de bizantini împotriva maghiarilor. într-o epigramă se menționează faptul că armata lui loan Dukas a trecut Dunărea în apropiere de Vidin. Apreciind că ar fi vorba de o greșeală a copistului, care a scris Vidin în loc de Vicin(a), Petre Diaconu consideră că textul respectiv ar putea fi un izvor care amintește existența Vicinei în a doua jumătate a veacului al XH-lea. Principalul său argument este extras din cronica lui Kinnamos care precizează că Dukas avea misiunea de a ataca Transilvania din părțile limitrofe Tauroscythiei 32. GARVĂN (Dinogetia) 1148 . loan Kinnamos, Epitome. Cronica33 conține o informație privitoare la fortăreața Demnitzikos cucerită de cumani cu prilejul inva- ziei din 1148. A. A. Bolșacov Ghimpu propune localizarea cetății Demni- zikos la Dinogetia — Garvăn, fapt ce ar putea fi plauzibil numai dacă cronologia susținută de Petre Diaconu s-ar dovedi neavenită 34. NUFĂRU (Prislava) în secolul trecut această așezare de pe malul drept al brațului Sf. Gheorghe se numea Prislava 36. Numele său a fost schimbat apoi pe rînd, în Domnița Maria și Ada Marinescu, astăzi fiind Nufăru. 1154 . Sharif al-Idrisi menționează în Geografia sa un nume de oraș citit fie Berisklafisa, Barsklafsa, fie Barasklafisa, Berisklafa 36. W. Toma- schek a considerat că este vorba de numele stlîcit al orașului Pereiaslaveț pomenit de cronica lui Nestor pe Dunăre, în secolul al X-lea și a plasat acest oraș la Capidava 37. Din pricina apropierii fonetice alți istorici au localizat Pereiaslavețul la Prislava 38. Ca urmare, informația lui Idrisi a fost socotită un izvor din secolul al Xll-lea privind cetatea de la Prislava 32 Petre Diaconu, Les Coumans, p. 102—103; vezi notele 477—481. 33 Kinnamos, Epitome, Bonn, 1830, III, 3, p. 93 — 95; FHDR, III, p. 233 — 237. 34 A. A. Bolșacov-Ghimpu, La localisation de la cile byzantine de Demnitzikos, RESEE, 5, 1967, 3—4, p. 543—549; vezi discuția și bibliografia în DID, III, p. 158 — 160 unde I. Barnea preia ipoteza lui Bolșacov-Ghimpu (p. 100). După opinia lui Petre Diaconu în cronologia Dino- getiei intervine o cesură începind cu deceniul trei al veacului al XH-Iea, fapt ce nu mai poate permite localizarea propusă de Bolșacov. Vezi Petre Diaconu. Les Coumans, p. 71, 87. 36 R. Netzhammer, Auf dem Razelm, 1907, București, p. 4—6; C. Moisil, Cetăți romane la Dunărea de Jos pe brațul Sf. Gheorghe, BGMI, 2, 1909, p. 87—88. ” B. Nedkov, op. cil., p. 69, 79. 37 W. Tomaschek, op. cit., p. 301 — 302. 33 K. Jirecek, IlcTopitH na StilrapUTe, 1886, Tirnovo, p. 239; N. Grămadă, La Scizia Minore, p. 242; G. I. Brătianu, Recherches, p. 90; G. Gihodariu, Litoralul de apus, p. 224—225; Vezi discuția problemei la: B. Nedkov, op. cil., p. 134, nota 245; P. S. Năsturel, Peut-on loca- liser la Petite Preslao â Păcuiul lui Soare?, RESEE, 3, 1965, 1—2, iu. special p. 22—23; de ase- menea Petre Diaconu, Auteur de la localisation de la Petite Preslav, RESEE, 3, 1965, 1 — 2, p. 44—49 In special. www.dacoromanica.ro 318 DOfOUlMSNrnAIR 8 (Nufăru). Unii autori opiniază însă că Berisklafisa este o așezare ce se află în nord-estul Bulgariei identificînd-o fie cu Devnia fie cu Pliska (Pliskova) 39. CHILIA 1154. Sarif al-Idxisi. în itinerariul Constantinopol — Matracha (Tmu- tarakan) Idrisi menționează orașul Aklia aflat la distanță de o zi (pe mare) de gura Nistrului40 41. B. Nedkov identifică așezarea din acest pasaj cu Chilia dunăreană Bazîndu-se pe traducerea lui Jaubert42, unii autori43 44 au identificat Chilia cu o altă așezare (Aqli, Aqla) menționată de Idrisi în apropierea orașului Basca N. Grămadă observa încă din 1930 că datele geografico-economice oferite de geograf cu privire Ia Aklia sînt mai potrivite pentru o localitate din nord-estul Bulgariei45 *. Cît pri- vește propunerea lui Boris Nedkov aceasta pare a fi justificată. 1183. Nichita Choniates, Istoria. Cronicarul relatează despre modul în care Alexios Protostratorul, ginerele lui Andronic I Comnenul, este anihilat ca eventual pretendent la tron, de către propriul său socru. Acesta îl orbește și apoi îl trimite în exil la Chele (XvjXv))4B. 1185. Nichita Choniates. Detronat Andronic își caută scăparea și . .fugind, el ajunge la Chele” (XvjXr;) 47. 1185. Efrem, Cronica versificată. Eezumă datele lui Choniates. Numele cetății Chele apare în același context48. în studiul său despre Chilia și Cetatea Albă istoricul Nicolae lorga 49 50 identifică Chele cu Chilia dunăreană bazîndu-se pe apropierea fonetică și pe unele părți din povestire, care, conform traducerii sale, nu se închegau unele cu altele și nici cu localizarea orașului în Bythinia, propusă de HertzbergBo. Nicolae Bănescu corectează parțial traducerea lui lorga și aducînd elemente noi în discuție demonstrează contrariula. Multă vreme opinia sa a fost acceptată. De curînd Petre Diaconu revine la ” C. Brătescu, Dobrogea tn sec. XII, p. 19, nota 1; Petre Diaconu, op. cil., p. 48; idem, cronica la C. Cihodariu In SCIV, 19, 1968. 2, p. 360; idem, Despre situajia politică la Dunărea de Jos In secolul al Xll-lea, p. 293; vezi și DID, III, p. 163. 40 B. Nedkov, op. cit., p. 99 — 101. 41 Ibidem, p. 144, nota 279; după părerea lui C. Brătescu (op. cil., p. 26) este vorba de Cetatea Albă; vezi și C. Cihodariu, op. cit., p. 220, 231. 48 P. A. Jaubert, Giographie d’Edrisi, II, 1840, Paris, p. 388—389. 48 J. Lelewel, Giographie du Moyen age, III, 1852, Breslau, p. 125—126; C, Brătescu, op. cil., p. 19 —20, 26—27, 30; vezi și I. Barnea, InDID III, p. 165 care Înclină către aceeași identificare. 44 B. Nedkov, op. cit., p. 87. Savantul bulgar citește Afli (Avii). 44 N. Grămadă, La Scizia minore, p. 215; vezi de asemenea C. Cihodariu, (Litoralul de apus, p. 234) care vede In Akli numele mutilat al cetății Heraklaia (Enisala). 44 Choniates, Hisloria, Bonn, 1835, p. 401 — 20 — 402—3. 47 Choniates, p. 453-18-454-16. 48 Ephraemii monachi imperatorum el patriarcharum recensus, Bonn, 1840, 5491 — 5493. 44 N. lorga. Studii istorice asupra Chiliei și Cetății Albe, București, 1899 (1909) p. 32 și urm. 50 G. F. Hertzberg, Geschichte des byzantinischen und des osmdnischen Reiches bis gegen Ende des sechzehnten Jahfhunderts, Berlin, 1883, p. 328. 41 N. Bănescu, Chilia (Licoslomo) und das bithynische BZ, 28, 1928, p.68 —72; idem, Ein Schlussivort 2, p. 334—335. 9 DOCUMESTrAR 319 identificarea lui Nicolae lorga82. în ce ne privește sin tem de părere că izvoarele care au ocazionat identificarea orașului cu Chilia dunăreană nu permit această interpretare. în treacăt fie zis o localitate purtînd numele de aflată pe malul Mării Negre, în Thracia turcească, ar prilejui o localizare mai corespunzătoare știrilor din textele bizantine ®3. SECOLUL AL XIII-LEA Expresia Paristrion dăinue pînă în secolul al XIII-lea, cînd, sub forma „insulele paristriene” apare pentru ultima oară, din cîte știm pînă acum, într-o cuvîntare panegirică în cinstea împăratului Mihail al VUI-lea Paleologul ®4. Se înțelege, firește, că este vorba aici și despre orașele de pe Dunăre, dintre care unele ajung în vremea aceasta în culmea puterii lor economice. SILISTRA 1204—1216. Codex Lipsiensis Senatorius, rep. 1, nr. 66. Acest codice cuprinde o listă a mitropoliilor grecești publicată de G. Parthey ca Notitia 10 (după ed. Goar)51 * * * 5S *. Mitropolia de Dristra este menționată cu rangul 71 (rîndul 73). Datarea în vremea de început a Imperiului de la Niceea aparține lui C. Fink S8. El a demonstrat pe baza studiului comparat al listelor episcopale că acest manuscris tîrziu, din secolul al XV-lea, conține reali- tăți mai vechi, din perioada domniei lui Teodor I Lascaris. 1279. Manuel Philes, Carmen. Trupele bizantine aflate sub comanda generalului Mihail Glava Tarhaniotes au asediat vreme de trei luni cetatea *s Petre Diaconii, Les Coumans, p. 108—113. Vezi și I. lonescu, Localizarea Chiliei bizan- tine fi împrejurările In care s-a tnfiinjat Mitropolia Țării Românești, „Glasul Bisericii”, 9—12, 1978, p. 1056-1057; 1059. 51 G. Vllsan, Dunărea de Jos tn oiafa poporului român, „Graiul Românesc”, 1, 1927, 10, p. 210; vezi și Enciclopedia Eleoutheridakis, Atena, 1931, voi. 12 (/TjMj); C. C. Giurescu, Tlrguri sau orafe, p. 207. M Luigi Prevlale, Un panegirice inedito per Michele VIII Paleologo, BZ, 42, 1942, p. 1—49; FHDB, III, p. 455. Vezi comentarii la V. Laurent, La domination bgzantine aux Bouches du Danube, RHSEE, 22, 1945, p. 189; de asemenea Petre Diaconu, Despre localizarea Vicinei, p. 284—285, nota 45. ** G. Parthey, Hieroclis Synecdemus ei Notitiae episcopatuum, p. 197—224. Vezi și Hein- rich Gelzer, Ungcdrtlckte und ungenOgend oerbffentlichte Texte der Notitiae Episcopatuum, AKBAW, I, CI. 21, 3, 1900, MUnchcn, p. 592 — 593 unde este publicată o variantă a aceleiași liste cuprinsă intr-un manuscris din secolul al XlV-lea sau al XV-lea (Codex Genepensis Hel- oeticus). Spre deosebire de editor (H. Gelzer), care consideră că lista respectivă reflectă o situație din vremea lui Mihail al VUI-lea, C. Fink datează catalogul in vremea lui loan Va- tatzcs (1219 1250). Vezi C. Fink, Neucs zu den Notitiae episcopatuum und zur kirchlichen Geo- graphir oon Bizanz, ZSSR, 50, kanonische Abteiiung, 19, XVeimar, 1930, p. 674—679, apud V. Laurent, La domination bgzantine, p, 193. Hans Georg Beck, Kirche und teologische Lite- ratur im byzantinischen Reich, Miinchen, 1959, p. 153, aruncă o umbră de Îndoială asupra celor stabilite de C. Fink. M C. Fink, op. cit., apud V. Laurent, Iliraclec du Pont. La metropole et ses titulaires (1232/50-1387), EO, 35? 1932, t. 31, p. 318, nota 4. www.dacoromanica.ro 320 DOqUMENT^R 10 Pristria (IIp[Ka». Sofia, 1947, p. 349 350; idem, llaOpaHU npon3BejțeHHH, II, Sofia, 1973, p. 93—94; vezi și A. Kuzftv, op. cit., p. 143. 60 H. Gelzer, op. cit., p. 600. Datarea acestor cataloage, cu rare excepții extrem dc dificilă, nu este perfect stabilită. în cazul de față, 1298 1299 constituie cronologia propusă de H. Gelzer care subliniază că textul publicat de cl ca lista lui Andronic II nu este cel original din 1298/ 1299 ci o copie ceva mai recentă in care s-au introdus precizări legate dc evenimente mai tîrzii (p. 602-604). 61 G. Parthey, op. cit., Nolilia 12, p. 242. 62 Ibidem, Nolilia 11, p. 233. 82 Această listă este o variantă a Noliliaei 10 publicată de G. Parthey (Codex Lipsiensis Senatorius), op. cit., p. 197—224. M V. Laurent, Heraclee du Pont, p. 318, nota 3; idem, recenzie la G. I. Brătianu, Recher- ches sur Vicina et Cetatea Albă, In EO, 39, 1936, t. 35, p. 115, nota 2; vezi traducerea In româ- nește In Documente privind istoria României, veacul XIII, XIV ,si Ă'V. B. Țara Românească (1241—1506), București, 1953, p. 5—6, doc. 2 (In continuare DIB). www.dacoromanica.ro 11 DOUUiMffiWTA® 321 Graecus XXIII care menționează intr-un apendice numele Ditzina (rangul 32, rîndul 152)^; în schimb Vicina lipsește din acest text68. G-. I. Brătianu crede, ca și Gelzer, ca e vorba de Vicina și bitează apen- dicele amintit care, după cum aha spus, menționează doar Ditzina 66. Or, V. Laurent a arătat ulterior că Ditzina este orașul de la gura rîului Kamcik, ridicat la rangul de mitropolie în secolul al XlV-lea 67. Deci codicele gene- rez publicat de Gelzer nu poate fi socotit un izvor privind mitropolia Vicinei. Ținînd seama de faptul că yicina nu este menționată în Notitia 10 (manuscrisul de laLeipzig), datată între 1204—1216, precum și de faptul că orașul nu apare în rîndul mitropoliilor nici în lista codicelui genevez (1249/1250) 68 perioada în care a avut loc înălțarea sa în rang nu poate fi decît cea cuprinsă între 1250—1261. în cadrul acestui interval momen- tul politic cel ma,i prielnic este la 1259/1260, dată propusă de V. Laurent69 și care pare cea mai aproape de realitatea istorică. 1274. Act notarial înregistrat Ja Genova. La data de 27 octombrie 1274 notarul Gugliemo di San Giorgio a redactat Un act pentru un ceță- țean al republicii Genova, Tagliaferro Ferrando da Vexina 70. Octavian Iliescu, care a făcut o propunere de identificare a Vexinei Cu Vicina, a renunțat la aceaștă ipoteză 71. 1281, iulie, 1 — octombrie, 6. Acte, notariale redactate de notari genovezi în colonia din Pera 72. Documentele respective — 37 la număr au fost scrise de Gabriel de Predono și adăugate unui registru aparținînd notarului Simon di Albario. Cele mai multe dințre ele sînt contracte coman- ditare ce conțip valoroase informații despre tranzacțiile comerciale exis- tente între Pera și Vicina. fAșezarea dunăreană apare în acte sub forma Vicina și mai rar, Vecina. Contractele reprezintă cea mai importantă sursă pentru istoria economică a orașuliji yicina, pentru înțelegerea a ceea ce a reprezentat acesta în cadrul comerțului de la Dunărea de Jos. M H. Gelzer, op. eit., pi 593, •• G. I. Brătianu, Recherches, p. 36, 56; alți autori preiau in același mod informația? R. Theodorescu, Bizanț, Balcani, Occident la începuturile culturii românești (secolele X—XIV), București, 1974, p. 196; R. S. Clobanu, Evoluția, rolul și însemnătatea mitropoliei din Vicina, „Peuce”, 6, Tulcea, 1977, p. 235, 237; I. Rămureanu, Mitropolia Vicinei și Mul ei In păstrarea ortodoxiei In ținuturile românești, In î)e la Dunăre la Mare, Mărturii istorice și monumente de artă creștină, Galați, 1977, p. 155. •’ V. Laurent, La domination byzantine, p. 194. •• Vezi nota 53. •• V. Laurent, recenzie la G. I. Brătianu, Recherches sur Vicina et Cetatea Albă, EO, 39, 1936, t. 35, p. 116, 70 ASLSP, 31, 1903, 1, p. 400—401, apud O. Iliescu, Localizarea vechiului Licoslomo, „Studii. Revistă de istorie”, 2^, 1972, 3, p, 454, nota 156. 71 O. Iliescu, Nouvelles iditions d'actes notariis instrumentis au XIVe siecle dans les colo- nies genoises des Bouches du Danube, Ades de Kilia et de Licoslomo, RESEE, 15, 1977, 1, p, 113, nota 2. Vexina se referă la o așezare de pe coasta ligură (Vesigna), Informație Octavian Iliescu. 7J G. I. Brătianu, Vicina. Contributions dt l’histoire de la domination byzantine et du com- merce genois en Dobrogea, BSH, 10, 1923, p. 55—77 unde intr-un apendice sint publicate 38 acte (unul redactat la Caffa); idem, Recherches, p. 147—174, Pentru comentariu Vezi și B. Ctmpina, Despre rolul genovezilor la gurile Dunării In secolele XIII—XV, In Scrieri istorice, I, 1973, București, p. 48-54. www.dacoromanica.ro 322 DOCUMENTA» 12 1285. Actul sinodal care condamnă pe patriarhul loan Bekkos con- semnează, alături de cea a altor prelați, și prezența lui Theodor de Vi- cina 73. Este cea mai veche mențiune a unui mitropolit de Vicina. 1287, aprilie 10. Raport întocmit de Ladislau, custodele Gazariei, cu reședința la Calfa, către generalul ordinului franciscan Matteo d’Acqua- sparta 74. Printre alte informații privind situația creștinilor din Gazaria documentul oferă și unele date în legătură cu inițiativa milenarului Argun din Vim m care a cerut să i se trimită doi călugări pentru a face propa- gandă catolică. Identificarea Vicum-ului cu Vicina aparține lui G. Golu- bovici7S. A fost preluată de G. I. Brătianu 76, dar după părerea noastră nu există nici un temei ca la 1287, în momentul de maximă dezvoltare a Vicinei, numele ei să apară corupt, în scrisoarea unui personaj impor- tant. Mai degrabă poate fi vorba de o altă așezare, cum de altfel sugerează și explicația numelui de Argun, dată la indice, de însuși autorul77. 1289, iulie 7. Act notarial încheiat de Lamberto di Sambuceto la Caffa 78. Este vorba de o procură generală în care se amintește numele unui datornic, Thomasinus de Camarino de Anchona, locuitor al Vecinei. 1290, mai 4, Act notarial întocmit de Lamberto di Sambuceto la Caffa 79. în aceeași situație ca în actul de mai sus este amintit Bonaven- turinus Mantoanus, locuind la Vecina. august 8. Act notarial (chitanță) redactat de Lamberto di Sambu- ceto la Caffa “. Luchinus Gatilusius recunoaște că a primit de la Șorleo- nus Gatilusius suma de 6125 de „aspri baricati” de Caffa pentru a-i investi în afaceri la Vecina. 1294. Listă de despăgubiri înaintată de un ămbasador genovez admi- nistrației imperiale M. Neguțătorii din Genova Se plîng împotriva unei taxe abuzive impuse de bizantini la intrarea în Marea Neagră. Se exem- plifică cu cele șapte nave avînd destinația Caffa și vasul lui Orlando di Quarto care se ducea la Vecina. ,a V. Laurent, Les signataires du secând concile des Blachernes (eti 1285), EO, 30, 1927, t. 26, nr, 146, p. 147; idem, Un ivechb — fantâme ou la Bitzina taurique, EO, 1939, t. 38, nr. 193—194, p. 95; Gh. Molsescu, St, Lupșa, Al. Filipașcu, Istoria bisericii românești, 1957, Bucu- rești, p. 142 (in continuare IBR) P. S. Năsturel, Les fastes episcopaux, p. 37—38 ; I. Rămureanu, op. cit., p. 156. 74 P. Girolamo Golubovici, Biblioteca Bio-bibliografica delta Terra Santa e dell'Oriente Francescano, II, Quarracchi, 1913, p. 444—445, Menționarea Vicum-ului la p. 445. 74 Ibidem, p. 266, 572-573. 74 G. I. Brătianu, Recherches, p. 58—59. Vezi și C. Andreescu, Așezări franciscane la Dunăre și Marea Neagră tn sec. XIII—XIV, ,,Cercetări istorice”, 8, 1933, 2, Iași, p. 152, 157; textul la p. 152—154; R. S. Clobanu, Aspecte ale civilizației portuare din Dobrogea la sfîrșitul secolului al XlII-leași In secolul al XlV-lea, „Pontica”, 3, 1970, p. 313. Autorul preia identi- ficarea Vicum-ului cu Vicina și face apel la informații pe care documentul citat nu le conține. De pildă Ladislau (șl nu Laurențiu) este custos (custode) de Gazaria și nu Crustos (nume). Aceeași atitudine in Evoluția, rolul și însemnătatea mitropoliei de Vicina, p. 238. 77 P. G. Golubovici, op. cit., p. 585 unde Argun este „căpitan tătar In Crimeea”; vezi ți J. Broinberg, op. cit., Byzantion, 13, 1938, p. 18. 74 G. I. Brătianu, Recherches, p. 174—175, nr. 38; M. Balard, Glnes et l'Outre mer. I. Les ades de Caffa du notaire Lamberto di Sambuceto, 1289—1299, Paris, 1973, p. 116, nr. 258. 74 G. I, Brătianu, Recherches, p. 175 — 176, nr. 39; M. Balard, op. cit., op. 187, nr. 488. Redăm aici numele proprii corectate de M. Balard. 44 M. Balard, op. cit., p. 368, nr. 885j 41 G. Bertolotto, Nuova Serie di Documenti sulte relazioni di Genova coll’Imperig bizantina, ASLSP, 28, 1897, 2, p. 517; vezi și G. I. Brătianu, Recherches, p. 56. www.dacoromanica.ro 13 DOtOUiMENI’nAiR 323 1296. Portulanul italian. Manuscris pe pergament păstrat la Biblio- teca de Stat din Berlin 82. Conține descrierea coastelor Mării Mediterane și a celor pontice. Textul referitor la zona Mării Negre a fost redactat mai tîrziu decît cel despre Mediterana, foarte probabil chiar la 1296. Numele Vicinei apare de mai multe ori sub forma Vicina sau Vecina în relație cu alte așezări dunărene. Este primul portulan cunoscut pînă azi care dă distanța de la gurile Dunării pînă la orașul Vicina. Aceasta este egală cu 200 mile măsurate de la Aspera în sus pe fluviu (De Aspera a la cittă de Vicina CC miliara sopra la dicto flume)83. Distanța respectivă plasează celebra Vicina nu la gurile Dunării, ci în vecinătatea Silistrei, constituind un argument decisiv în favoarea localizării propuse de Petre Diaconu. 1298. Act notarial privind moștenirea genovezului Andrea Bar- laria, mort la Vicina, în vremea consulatului lui Montano Embriaco M. 1298/1299. Catalog episcopal. Varianta publicată de G. Parthey respectiv Notitia 11, menționează Vicina cu rangul 95 (rîndul 96) ®. în lista publicată de H. Gelzer Vicina apare cu rangul 98 (rîndul 99) între Bospor și Sugdaia 8B. CHILIA 1241. Râsid-od-Dîn, Djâmi ot-Tevânkh (Suma istoriilor). Eelatînd despre evenimentele anilor 1241—1242 savantul persan notează că, întorcîndu-se din vest, Kadan, imul din generalii mongoli, cucerește două orașe ale vlahilor: Timin și Kila. în interpretarea lui Aurel Decei este vorba de orașele Tîrnovo și Chilia 87. Identificarea este acceptată de unii specialiști 88, dar, după părerea noastră, nu este sigură, fiind posibilă, și în acest caz, confuzia cu Anchialos (Anchjolo, Achilo, Aquile, Achello)89. 1274. Georgios Pachymeres, De Michaele et Andronico Palaelogis. Silit să abdice, patriarhul losif, retras mai întîi la Anaplus, este exilat de împăratul Mihail al VlII-lea la CheleM. Această fortăreață aflată •2 Bachio. Motzo, II Compasso da navigare. Opera italiana della meii del secolo XIII. Prefazione e testo del codice Hamilton 39S, Annali della facoltă di lettere e filosofia della Univer- sită di Cagliari, voi. 8, 1947. Partea privind țărmul vest-pontic la p. 129 — 131; vezi și E. To- dorova, op. cit. *’ Bachio Motzo, op. cil., p. 131; E. Todorova, op. cit., p. 127 — 128. După calculele cerce- tătoarei bulgare, bazate pe mila romană, Vicina trebuie localizată Intre Hlrșova și Cernavodă. M M. Balard, Les genois dans 1’oiiesl de la Mer Noire au XIV siecle, Ades du XIV* * Congres International des eludes byzanlines, II, București, 6 — 12 septembrie, 1971, p. 26; idem, La Românie genoise (XIIe — debut du XV' siecle), I, Roma, 1978; idem, Notes sur les porls du Bas-Danube au XIV siecle, Sudost-Forschungen, 38, 1979, p. 7. “ G. Parthey, op. cit., p. 233. “ II. Gelzer, op. cit., p. 600, Vezi și G. I. Brătianu, Recherches, p. 36, unde este dat numărul rlndului și nu al rangului din ediția Gelzer; la fel R. Theodorescu, op. cil., p. 198. •7 Aurel Decei, L’invasion des Tatars de 124111242 dans nos regions selon la DJami ot-Tevarikh de Făzl ol-loh Răsid od-Din, RRH, 12, 1973, 1, p. 120-121. “ Victor Spinei, Aspekle der polilischen Verhăllnisse des Gebietes ztuischen Donau und Scluvarzeni lileer zur Zeii der Xlongolenherrschafl (XIII—XIV Jahrhunderl), „Dacoromania”, 3, 1975-1976, p. 30-31. •’ Vezi O. Iliescu, Localizarea vechiului Licoslomo, p. 441; idem, A stăplnit Dobrolici la Gurile Dunării? „Pontica”, 4, 1971, p. 372—375; idem, Contribuia numismatice la localizarea Chiliei bizantine, SCIVA, 29, 1978, 2, p. 206, nota 20. “ G. Pachymeres, De Michaele el Andronico Palaeologis, ed. I. Bekker, I, Bonn, 1835, p, 418 419, 1 5. 10 — c. 2812 www.dacoromanica.ro 324 DOCUMEJNFTA» 14 într-o insulă „la marginile Mării Negre” a fost identificată de NicOlae lorga cu Chilia dunăreană 81 * * 84 * * 87 88 * * 91. Combătîndu-1 pe N. Bănescu care a arătat că este vorba de Chele din Bythinia92, Petre Diaconu revine recent la interpretarea lui N. lorga93. în ce ne privește Considerăm argumentarea sa neconvingătoare. 1288. Acte notariale genoveze. Printre actele păstrate la Arhivele de stat din Genova există o serie de cartularii privind comerțul cu mătase. Unul dintre aceste documente menționează „seta de Chilea” (mătasea de Chilea). Așezarea este identificată de P. Racine cu Chilia dunăreană M. Cum mătasea nu figurează, ca obiect al tranzacțiilor, în nici unul din cele 99 de acte redactate la Chilia, este mult mai probabil că documentul respectiv se referă la mătasea provenind din Chilea bitinică95. De altfel registre vamale întocmite la Chilia în perioada otomană pomenesc, alături de alte produse de import, mătasea de Brusa96. PERIPRAVA (Lieostomo) Deși cetatea Lieostomo este menționată prima oară în secolul al IX-lea97 nu cunoaștem o altă știre referitoare la ea pînă la sfîrșitul seco- lului al XIII-lea. Această afirmație are în vedere recenta localizare a vechiului Lieostomo la Periprava — Vîlcov, ceea ce implică firește o istorie deosebită de. cea ă Chiliei cu care a fost vreme îndelungată confundat. 1296. Portulanul italian. Menționează de două ori numele brațului Lieostomo a cărui gură se află la 25 mile de Sulina98. SULINA Pomenit încă din secolul al X-lea de Constantin Porphirogenetul" brațul Sulina (SeXtva) apare marcat și în hărțile nautice mai tîrzii. Existența unei așezări purtînd același nume trebuie însă presupusă. 81 N. lorga. Chilia și Cetatea Albă, p. 34. “ N. Bănescu, Chilia und das bitynische XrpJ), p. 71; Intr-o notă ulterioară N. Bănescu insistă asupra pasajului din Pacbymeres (vezi nota 49). •* Petre Diaconu, Les Coumans, p. 112; vezi și nota 541. De altfel Înainte sa C. C. Giu- rescu adoptă identificarea lui N. lorga (Ttrguri sau orașe, p. 207). •* p. Racine, Les genois dans la fifer Noire. Le marcM de la soie en 1233, RESEE, 8, 1970, 3, p. 406-408, 416. 86 O. Iliescu, Contribuții numismatice, p. 206, nota 19. 84 Halii Inalcik, Brusa and the commerce of the Levant, JESHO, 3, 1960, 2, Haga, p. 139 și urm., apud M. M. Alexandrescu-Dersca-Bulgaru, Dale asupra cetății și orașului Chilia sub stăplnirea otomană (sec. XV—XVII), „Peuce”, i>, 1977, Tulcea, p. 252; idem. Aspecte ale vieții economice din porturile și schelele Dobrogei In se'. XV—XVII, „Peuce”, 6, p. 261. 87 Pentru Întreaga discuție privind vechimea cetății Lieostomo vezi O. Iliescu, Locali- zarea vechiului Lieostomo, p. 435—462. Vezi și opinia cercetătoarei bulgare V. Tapkova-Zaimova, Quelques observaiions sur la domination bgzantine aux bouchesdu Danube—le sort de Lykostomion et.de quelques autres villes câtibres, „Stu l;'i Balcanica”. 1, 1970, Sofia, p. 79—86. 88 B. R. Motzo, op, cit., p. 131; E. Todorova, op. cit., p. 128; vezi și p. 133. 88 Constantinus Porphyrogenilus, De admimslrando imperio, ed. G. Moravcsik, 1949, Budapesta, 9, 78—101; FHDR, II, p. 661; P. S. Năsturel, Note sur la gbographie historique de la Dobroudja chez Constantin Porphirogbnite, Polychronion, Heidelberg, 1966, p. 383 — 385. www.dacoromanica.ro 15 DOCUMENTAR 325 1296. Portulanul italian. Menționează brațul Șulina (Salina) care se află la distanță de 12 mile de Aspera și la 25 mile de Licostomo 100. ASPERA Această așezare plasată la gura brațului cu același nume este cunos- cută numai prin intermediul portulanelor și a vechilor hărți nautice, astăzi fiind dispărută 101. Prima mențiune de care avem știință datează din secolul al XIII-lea. 1296. Portulanul italian. Menționează Aspera ca gură a fluviului Vicinei. Se subliniază importanța cunoașterii sale pentru navigatorii interesați să ajungă în portul Vicinei102: SF. GHEORGHE 1296. Portulanul italian. Cuprinde cea mai veche mențiune a numelui Sf. Gheorghe (San Giorgi) care este o gură a fluviului Vicinei. De la San Giorgi la Aspera sînt 25 de mile 103. SECOLUL AL X1V-LEA în noile împrejurări politico-economice cu obîrșia în chiar unele evenimente din veacul precedent așezările de pe Dunărea dobrogeană își pierd treptat rostul lor ca fortărețe de hotar integrate într-un sistem defensiv mai mult sau mai puțin unitar, impunîndu-se în special ca centre economice importante. Firește, pînă la decăderea sau chiar dispariția unora dintre ele, fenomene care se vor produce în unele cazuri nu peste multă vreme, orașele-porturi nu-și vor depăși condiția de cetăți medie- vale ; dar acest lucru va avea valoare în special pe plan local. Decăderea Imperiului bizantin, deschiderea Strîmtorilor, pătrunderea italienilor în Marea Neagră, apariția unor state noi la Dunărea de Jos, constituie fiecare în parte și toate la un loc, cauze ce vor determina contacte tot mai largi deschise în direcții diferite. Ca urmare, informația scrisă va fi în creștere în veacul al XlV-lea. Unele orașe apar acum în documente 100 B. R. Motzo, op. cil., p. 131; E. Todorova, op. cil., p. 12S; vezi și p. 133. 101 Numele Asperei apare în hărți pînă tlrziu, în secolul al XVIII-lea. Astfel pe harta lui Ignalius Albrceht în dreptul unei așezări marcate printr-un punct este notat „spera” (vezi un fragment din harta respectivă publicat de R. S. Ciobanu, în BMX, 1, 1971, p. 29. N. Gră- madă identifică Aspera cu Cernetul, braț azi împotmolit (La Scizia Minore, p. 243); P. Ko- ledarov localizează așezarea Aspera la Dunavățul de Jos. Vezi P. Kolcdarov, ll’esf Black Sea Coast in the Late. Middle Ages (XIVW»— XVllh cenluries). Lisled on Xaulica! Charls, „Etudcs Historiques”, 5, 1970, Sofia, p. 262. In realitate, după cum se poate vedea în hărțile Vesconte si Sanudo, brațul Aspera era o ramificație a Sulinei. Canalul Caraorman ca și lacurile Roșuleț, Roșu, Pniu, Lumina și Vătaful sînt, probabil, resturi ale acestui braț azi colmatat. 102 B. R. Motzo, op. cit., p. 130—131; E. Todorova, op. cil., p. 127—128, vezi și p. 133. 1,3 B. R. Motzo, op. cil., p. 130; E. Todorova, op. cil., p. 127; vezi și p. 133. Vezi și manuscrisul publicat de Krinijie N. Ciggaar (L'irnigration anglaise ă Byzance apres 1066, REB, 1974, 32, p. 322) unde este menționat numele de Sf. Gheorghe. Autoarea crede că este vorba de zona Bosforului (p.*336; vezi și nota 53). www.dacoromanica.ro 326 documenta» 16 pentru prima oară, deși, evident, existența lor urbană era după cum știm datorită arheologiei, seculară; pentru cele deja cunoscute mențiunile se înmulțesc și se diversifică. SILISTRA 1318—1323. Lista posesiunilor Patriarhiei constantinopolitane men- ționează Dristra 104 în dependență de mitropolia de Varna. Lista a fost datată între 1318—1323, ea aflîndu-se în dosarul cuprinzînd actele anilor respectivi. Unii cercetători pun la îndoială valabilitatea acestei datări propunînd alta, mai tîrzie, după cucerirea otomană 105 *. 1328(?)—1359. Catalog al mitropoliilor grecești. Menționează Dristra cu rangul 91 (rîndul 117)loa. 1360. Sinodiconul țarului Lorii. Așa numitul sinodicon al lui Boril reprezintă adaptarea slavo-bulgară a unui sinodicon al ortodoxiei bizantin. Sînt cunoscute două versiuni aparținînd lui S. N. Palauzov șiM. S.Drinov, ambele editate critic de M. G. Poprujenco 107. Redacțiile păstrate conțin adăugiri succesive pînă în secolul al XlV-lea și respectiv secolul al XVI-lea. Raportul dintre versiunile grecești și cele bulgare ale sinodiconului con- stituie o problemă viu dezbătută în cercetarea științifică. S-a admis în general că textul „sinodiconului lui Boril” cuprinde, pe lingă pasajele traduse din limba greacă, o parte originală referitoare la erezia bogomilă, elaborată de bulgari cu prilejul sinodului de condamnare a bogomilismului de la Tîrnovo (1211)108. în lumina ultimelor studii publicate aportul con- ciliului de la Tîrnovo în elaborarea acestui sinodicon apare substanțial redus 109 110. într-o listă din Sinodicon, care cuprinde numele mitropoliților bulgari participanți la sinodul de la Tîrnovo din 1360, convocat de loan Alexandru, este menționat și mitropolitul Zaharia de Dristra uo. 104 F. Miklosich și J. Milller, Acta et diplomata graeca medii aeoi sacra et profana, I, Acta patriarchatus constantinopolitani), Vlena, 1860, p. 95, nr. 52, 2 (in continuare MUclosich-Mtlller); Hurmuzaki-Iorga, Documente privitoare la istoria românilor, XIV, 1, nr. 1, p. 1, București, 1915 (in continuare Hurmuzaki-Iorga) ; DIR, Țara Românească, p. 11, nr. 5, Actul este co- mentat cu diverse prilejuri: N. lorga, Chiliași Cetatea Albă, p. 34; idem, Veneția și Marea Neagră I. Dobrotici, AAR, istorie, seria 2, 36 (1913—1914), p. 1044; O. niescu, op. cit., p. 439— 440; idem, Contribuții numismatice, p. 206; R. Theodorescu, op. cit., p. 198; Șerban Papacostea, De Vicina ă Kilia. Byzantines et Glnois aux Bouches du Danube au XIVe siicle, RESEE, 16, 1978, 1, p. 67. 106 A. Kuzev, IIpnHOcn kt>m ucropnHTa. I. CHJincrpa n XtpcoBO, p. 144; idem, Zwei Notizen, p. 135, nota 89. 108 H. Gelzer, op. cit., p. 608, vezi nota 152. 107 M. G. Poprujenco, Chhohhk ițapn/t Bopnji, «BuirapCKH crapHHH», 8,1928, Sofia. los V. A. MoSin, Serbskaja rcdakcija sinodika v nedelju pravoslaoija, Viz. Vrem. 16, 1959, p. 346 — 356; Jean Gouiliard, Le Synodikon de l'orthodoxie, (text șl comentariu), ,,Tra- vaux et memoires”, 1967, 2, Paris, p. 1 — 316; D. Anghelov, Nouvelles donnies sur le bogomi- lisme dans le „Synodikon de l'orthodoxie", ..Bizantionobulgarica”, 3, 1969, p. 9—21. 109 Jean Gouiliard, Une source grecque du sinodik de Boril. La lettre inedite du patri- arche Cosmas, „Travaux et memoires”, 4, 1970, Paris, p. 361 — 374. 110 M. G. Poprujenco, op. cit., p. 92; paragraful 155, fol. 38 v; vezi și textul publicat de I. Duicev, Ha CTapara SuirapcKa KHHWHHHa, II, 1921, Sofia, p. 226. Printre ierarhii și suveranii bulgari pomeniți in sinodikonul lui Boril ca luptători pentru ortodoxie sînt pomeniți alțl șase mitropoliți ai Dristrei (Chirii, Averchie, Teodul, losif, Dionisle, Calinic) care au păstori in secolul al XIII-lea și prima parte a secolului al XlV-lea. Vezi I. Duicev, op. cit., p. 165; Hurmuzaki-Kaluzniacki, I, 2, p. 808. www.dacaramanica.ro 17 DOOUMEmiAM 327 1370, iulie, 24. Mandat patriarhal privind, posesiunile grecești aflate în administrația mitropolitului de Varna. Silistra apare între Caliacra și Cavarna sub forma Tristrea (Tpicrrpea)* 111 *. 1376, septembrie — 1377, august. Cronica de la Mesembria. (Cod. Vatic. Palat, gr. 369)m. Cuprinde evenimente dintre anii 1365—1448. Sub anul 6885, ind. 15 (1376/1377) se notează că „a fost ucis despotul kir Mihail la Tristria” (TptcrTpta). Peter Schreiner și Vasil Ghiuzelev sînt de părere că este vorba de o localitate aflată pe malul mării — anticul Tirisis, în timp ce Petre Diaconu se pronunță în favoarea iden- tității Tristria-Dristra 113 * *. 1388/1389. Orudj bin Adil. Tevarih-i al-i Osmăn. Menționează căde- rea Silistrei care este cucerită de turci1M. Mehmed Neșri, Gihănnumâ. Tarih-i al-i Osmăn. Descri- ind țara lui Sișman cronicarul enumeră Silistra printre cetățile de vază. De asemenea în relatarea tratativelor dintre Sișman și Murad I Silistra este din nou amintită ca cea mai importantă cetate a țarului bulgar. Acesta o oferă sultanului, apoi se răzgîndeșteU5. Idrîs Bitlîsî, Hest Bihist. Menționează Silistra în aceleași împrejurări ca și Neșri, adăugind că Sișman a întărit cetatea Silistrei116 * 118 nevrînd s-o predea. 1390, ianuarie 20. Titulatura domnului Țării Eomânești Mircea cel Bătrîn îl înfățișează pe acesta și ca domn alDristrei (terrarum Dobrodici Despotus, et Tristri dominus)117-118. 1391, iulie, 6. Titulatura domnului Mircea cel Bătrîn menționează din nou Dristra în formula „Trestri Dominus ac Terrarum Dobrodicii Despotus”. U1 Miklosich — Milller, I, p. 528, nr. 172; Jean Darrouzfes, Les regestes des ades du Patriarcat de Constantinopole, I, Les ades des Palriarches, fasc. S, Les regestes de 1310 a 1316, Paris, 1977, p. 496, nr. 2 586. us Peter Schreiner, Die byzantinischen Kleinchroniken, Viena, I, 1975, p. 214 (Chro- nicon Mesembriae); V. Ghiuzelev, Chronicon Mesembriae EenewKH Bipxy MCTopHHTa na frwirapcKOTO HepnoMope b nepnoRa 1366—1448 e.), GSU, 66, fasc. 3, istorie, 1972/1973, Sofia, 1975, p. 149. 111P. Schreiner, Studieri zu den BPAXEA XPOHHKA, Miscellanea byzantina Monacensia, caietul 6, 1967, Miinchen, p. 155, și nota 3; V. Ghiuzelev, op. cit., p. 157 — 158; Petre Diaconu, O formațiune statală la Dunărea de Jos la sfîrșitul secolului al XlV-lea necunoscută plnă acum (Contribuții arheologice fi numismatice), SCIVA, 29, 1978, 2, p. 193, nota 42. Ui Cronici turcești privind țările române, Extrase I, sec. XV — mijlocul sec. XVII, volum Întocmit de Mihail Guboglu și Mustafa Mehmed, București, 1966, p. 48 (In continuare Cronici turcești). Am introdus aceste surse tlrzii din secolul al XV-lea pentru interesul deo- sebit al Informației lor. IU H. Leunclavius, Historiae Musulmanae Turcorum de monumentis ipsorum ex scrip- tae libri XVIII, Frankfiirt, 1591, col. 26S, 273—274; idem, Neuer Musulmanischer Histori, Frankfurt, 1595, p. 161, 164 — 165; Cronici tu-cești, p. 110 — 111; P. P. Panaitescu, Mircea cel Bătrin, București, 1911, p. 210; A. Kuzev, op. cil., p. 144; idem, Zmei Notizen, p. 129, 118 Cronici turcești, p. 154; A. Kuzev, op. cit., p. 144. iv-ixs Hurmuzaki, Documente, I, 2, p. 322, nr. 262, Documenta Romaniae Historica, D. Relații Intre țările romăne, I, 1222 -1456, București, 1977, p. 122, nr. 75 (In continuare, DRH, D. I. p. 125, nr. 78. www.dacoromanica.ro 328 DOCUMENTAM 1387—1392 „Lista orașelor rusești îndepărtate și apropiate". Cunos- cută sub acest nume care conținea o inadvertență istorică lista, inter- polată în cîteva cronici rusești U8, a fost considerată „un izvor tîrziu și confuz” nefiind luată în seamă ca sursă demnă de încredere 119 120 M. N. Tihomirov reabilitează documentul pe baza studiului comparat al mai multor letopisețe rusești și-l datează între 1387 —1392121. întocmită pro- babil pe baza unor liste regionale la curtea mitropolitului Kiprian al Kievului lista menționează orașul Drestvin, identificat cu Dristra122. 1393. Așikpașazade, Tevarih-i al-i Osman. Sultanul Baiazid a, cucerit Nicopole și Silistra. Din text reiese că aceasta s-a întîmplat după 1390/1391123. Mehmed Neșri, Gihănnumâ. Tarih-i al-i Osman. în anul 798 (1395/1396) al Hegirei, Baiazid han a cucerit Nicopole și Silistra 124. Data cronicarului este mai tîrzie decît cea reală. Silistra a căzut după luarea cetății Tîrnovo, în 1393125. 1395/1396. Codex Latinus Parisinus (7239). Manuscrisul pe perga- ment ce ne interesează ca izvor este primul din cele șase lucrări ce alcă- tuiesc codicele și reprezintă un tratat de artă militară medievală. El cuprinde imagini colorate și texte explicative. Se păstrează la Biblioteca Națională din Paris. Cunoscută încă din secolul al XlX-lea harta, datată la 1453, a fost publicată prima oară în România de V. A. Urechia 126. Veselin Beșevliev 127 modifică datarea arătînd că harta a fost întocmită la 1396. în secțiunea VI, folia 113 v — 114 r se află harta Europei de sud-est din perioada anilor 1395—1396, hartă care reprezintă cea mai veche atestare cartografică a țărilor române. Pe Dunăre în dreptul cetății rectangulare înzestrată cu patru turnuri mari este notat numele deformat al Silistrei (Tistrarj)128 129. 119 Vezi textul listei in PSRL, VII, 1856, p. 240; textul in românește la M. D. Matei. Contribuia arheologice la istoria orașului Suceava, București, 1963, p. 22 23; de asemenea la Al. Andronic, Orașele moldovenești in secolul al XlV-lea tn lumina celor mai vechi izvoare rusești, „Romanoslavica”, 11, 1965, anexa de la p. 216. 120 N. lorga, Chilia și Cetatea Albă, p. 38, nota 7; idem, Istoria Românilor, II, Bucu- rești, 1936, p. 243. 121 M. N. Tihomirov, CnncoK pyccuux ropojțOB najibiuix ir Ojihwhmx, «McTopjriec- Ki-re aaniicKn» 40, 1952, p. 215—218; vezi și E. P. Nauinov, K ircTopiiH jieTOnncnoro ,,CnncKa pyccHHX ropogOB nanbHHX n 6jiii;khhx” tn 6. JleTonncM n xpoHUKit, Moscova. 1974, p. 154—155, unde lista este datată Intre 1394—1396 (apud A. Kuzev, Zur Lnca- lisierung, p. 116'1. 422 PSRL, VII, 1856, p. 210; I. A. KulakovsM, «p. cit., p. 335; M. D. Matei, op. cit., p. 23; Al. Andronic, op. cit., p. 216; C. C. Giurescu, op. cit., p. 208. 123 Cronici turcești, p. 83. 124 Cronici turcești, p. 114. 125 Vezi nota 112; de asemenea DID, III, p. 364; Anca Gheață, Condițiile instaurării dominației otomane In Dobrogea, în Studii istorice sud-est europene, 1, 1974, București, p. 43—87. 426 V. A. Urechia, Cartografia română, AAR, seria 2, 2, 1880, București, p. 421 și harta cu reproducere parțială; vezi harta nr. 33 cu aceeași datare la M. Popescu-Spineni, România tn istoria cartografiei plnă la 1600, II, București, 1938 (fragmentul cuprinde cetățile de la sud de Dunăre); I. Dumitriu-Snagov, Codex Latinus Parisinus — 7239, „Revista Arhivelor”, anul 52, 1975, voi. 37, 2, p. 201 — 210; idem, Țările române tn secolul al XlV-lea. Codex La- tinus Parisinus, 7239, București, 1979. 127 V. Beșevliev, Eine Militărkarte der Balkanhalb insei aus den letzten Jahren des 14. Jahrhunderis, „Linquistitpie balkanique”, 7, 1963, 2, Sofia, p. 45—48. 129 V. Beșevliev citește Tistrati (op. cit., p. 42). www.dacorornanica.ro 19 DOCUMENTAI! 329 VICINA 1302, Pachymeres. Istorii compuse. Un grup de alani aliați ai hanului Nohai doresc, curînd după moartea acestuia (1299/1300), să treacă în Imperiul bizantin și sa intre în slujba romeilor. Pentru intermediere ei se adresează ierarhului Vicinei129. 1303. Pachymeres. Aceeași lucrare ne informează despre conflictul dintre împăratul Andronic al II-lea Paleologul și patriarhul loan al Xll-lea Cosmas. Printre susținătorii înaltului prelat se află și Luca al Vicinei13°. 1304—1305. într-o scrisoare Către împăratul Andronic al II-lea Paleologul patriarhul Athanasios semnalează acestuia unele probleme legate de situația bisericii. Printre alte exemple el citează pe mitropolitul de Vicina care a arendat veniturile diecezei sale pentru suma de 800 de hyperperi pe an 1S1. ' 1305/1306. Act sinodal. Mitropolitul de Vicina face parte din sinodul patriarhului Athanasios care-1 excomunică pe loan Drimys pentru vina de a fi conspirat împotriva împăratului* * 132. 1309 (?). Harta lui Giovanni da Carignano. Se păstrează în Arhivele de stat din Florența* în general este citată ca izvor cartografic pentru alte porturi dunărene sau marine. Harta păstrează totuși parțial numele orașului Vicina. în amonte de deltă, în dreptul unui semicerc hașurat, se pot citi primele trei litere ale numelui Vicina (Vie...)133. 1317, septembrie — 1318, augușt. Act sinodal. Alături de mitro- politul de Alania, de Zikhia-și-Matracha, mitropolitul de Vicina este însărcinat a efectua o anchetă în Crimeea pentru aplanarea conflictului ivit între mitropoliții de Gothia și Sugdaia 134. 1318. Harta nautică a genovezului Pietro Vesconte (Visconti). Pe cele două exemplare din 1318 păstrate la Viena și Veneția, Vicina este marcată pe malul stîng, în amonte de deltă13S * *. 1320. Harta ce însoțește manuscrisul lui Marino Sanudo „Liber secretorum fidelium cruciș” pare a fi o copie îmbogățită după Vesconte. Vicina este marcată la nord de Dunăre lingă o insulă mare care poate fi una din cele două bălți. Porțiunea de fluviu dintre deltă și insulă este numită „flumen de vicina vel de danubio”138. u» Pachymeres, De Michaele, II, IV, 16, p. 307; FHDR, III, p. 451. Pachymeres, II, V, 3, p. 377; FHDR, III, p. 453. m R. Guilland, La correspondance inedite d’Athanase patriarche de Constantinopol (1289— 1293; 1304—1310), In „Melanges Gh. Diehl”, I, 1930, Paris, p. 131 — 132; V. Laurent, Les regestes des actes du Patriarcat de Constanlinople, I, lase. 4, (1208—1309), 1971, Paris, p. 401 — 403; nr. 1613; P. S. Năsturel, Les fastes episcopaux, p. 36; vezi și nota 3. V. Laurent, op. cit., p. 429—431, nr. 1636; P. S. Năsturel, op. cit., p. 37. M. Popescu-Spineni, op. cit., I, p. 72 și nota 5; II, pi. 26. 134 Miklosich-Maller, I, p. 76, nr. 41; Vezi și G. I. Brătianu, Recherches, p. 57; V. Laurent, Un ioeche-fantdme, p. 99—100; J. Darrouzăs, Les regestes des actes du Patriarcat de Consiantinopole (1310—1376), p. 59 — 60, nr. 2082. 1,5 N. Grămadă, op. cit., p. 439—440; G. I. Brătianu, Recherches, p. 62 și pi. III, IV; M. Popescu-Spineni, op. cit., I, p. 74. Vezi și exemplarul de la Vatican (1320—1321) in CnaBHiicKH ptKoimcit, HOKyMettTH k KapTH ga 6-MrapcKaTa hctopmh ot BaTHitaHCKaTa anocTOJiHnecKa 6n6jinoreKa n ceKpeiHM apxHB na BaiuKana (IX—XVII bbk) Sofia, 1978, nr. 21, pl. 54. ua A. E. Nordenskiold, Peripuls. An Essay of the Early History of Charts and Sailing — Directions, Stokholm, 1897, reprinted, Burt Franklin, New York, 1962, p. 33, fig. 13; vezi și N. Grămadă, op. cit., j). 441; G. I. Brătianu, Recherches, p. 62—63; M. Popescu-Spineni, op. cit., I, p. 74, B. S. Ciobanu, Cetatea Enisala, BMI, 1, 1971, p. 28, fig. 5. www.dacoromanica.ro 330 DOCUMHNTAK 20 1325. Un act notarial genovez menționează numele unei femei, Ga.thalin a. de Vicina 137. 1327. Harta lui Perrino Vesconte păstrată în Biblioteca Lorenziană din Florența, foarte asemănătoare cu cele realizate de Sanudo, avînd la origine portulanele Vesconte, marchează Vicina pe malul dobrogean. Fluviul, în amonte de deltă, este însemnat ca „flumen de vicina vel danubium vel danoia”138 *. 1320—1330 (î). Codicele Nero din British Museum (Anonimul minorit) este un manuscris pe pergament ce conține o serie de documente importante pentru istoria ordinului franciscan în Orient13B. Capitolul „De locis Fratrum Minorum et Predicatorum in Tartaria” cuprinde și o listă, datată circa 1320—1330, a celor 18 mănăstiri minorite din Vicariatul Tartariei Aquilonare. Cea dintîi de pe listă se află la Vicina (in vicina iuxta danubin)140. 1330—1331. Ibn Battuta, Tuhfat al-Nuzzar fi gharaib al-amsar wa ’adja’ib al-asfar. în drumulsău de la Sarai la Constantinopol călă- torul și geograful arab Ibn Battuta a poposit trei zile în orașul Fenikah 141 identificat de unii autori cu Vicina142. C. C. Giurescu este însă de altă părere propunînd identificarea cu cetatea de la Enisala143. Datele izvorului sînt neclare și cu totul insuficiente pentru o încercare de localizare 144 145. 1334. Lista mînăstirilor franciscane din custodia Gazariei (vica- riatul Aquilonar) menționează prezența unei mănăstiri la Vicina (Vicena)148. 1339. Harta majorchezului Angelino Dulcert (sau Dalorto) păstrată la Biblioteca Națională din Paris. în spațiul dintre triunghiul Dravei și cel al deltei, pe malul drept al Dunării, se află o cetate puternică, dotată cu turnuri și o turlă de biserică în dreptul căreia stă scris Vecina. In amonte de deltă fluviul este numit „flumen vecine”146 *. 137 M. Balard, Les genois dans l’ouest de la Mer Noire, p. 27. 133 A. E. Nordenskiold, op. cit., pi. VII, fig. 1; N. Grămadă, op. cil., p. 441; G. I. Brăti- anu, op. cit., p. 63. 133 Pentru informații privind codicele vezi P. G. Golubovici, op. cil., p. 63—66. 140 P. G. Golubovici, op. cit., p. 72; 266 — 267; C. Andreescu, op. cit., p. 154; vezi șî G. I. Brătianu, Recherches, p. 59, 106; idem, Vicina II, p. 14—15; V. Laurent, Un ioechc fan- I6me, p. 102; A. Kuzev, Zur Localisierung, p. 114. 141 Călători străini despre țările române, I, București, 1968, volum Îngrijit de Maria IIoI- ban; textul referitor la călătoria prin Dobrogea la p. 4— 8; Fenikah este menționat la p. 7. Bib lio- grafie și observații critice asupra lui Ibn Battutah, p. 9—12. 143 C. Brătescu, Ibn Baitulah. Un călător arab prin Dobrogea In sec. XIV, in AD, 4, 2, 1923, p. 140—148; J. Bromberg, Toponymical and Ilislorical Miscellanies, „Byzanlion”, 12 1937, p. 179; G. I. Brătianu, Vicina II, p. 20; V. Laurent, Le melropolile de Vicina Macaire et la prise de la oille par les Tartares, RHSEE, 23, 1946, p. 230 —231; P. S. Năsturel, Așezarea ora- șului Vicina, p. 300; M. Alexandrescu—Dersca, L’Expedition d’Umur beg d’Aydin aux bouches du Danube (1337 ou 1338), SAO, 2, 1960, București, p. 20. 143 C. C. Giurescu, Intemeirerea Mitropoliei Ungrovlahiei, BOR, 1959, p. 685, 144 Vezi șl P. Lemerle, op. cil., p. 133, nota 3 și p. 134. 145 P. G. Golubovici, op. cit., p. 226; C. Andreescu, op. cit., p. 155; G. I. Brătianu, Recher- ches, p. 59. 143 A. E. Nordenskiold, op. cil., pi. IX; N. Grămadă, op. cil., p. 442 — 445; G. I. Brăti- anu, op. eil., p. 63, pi. V; M. Popescu—Spineni, op. cil., I, p. 74—75; II, pi. 27. www.dacoromanica.ro 21 DOCUiMHNTTAIR 331 1338 (după noiembrie). Numit în funcția de mitropolit al Vicinei Macarie semnează un formular de promisiune în care se angajează să rezideze în scaunul său chiar în condițiile ocupării acestuia de către păgîni147. 1335—1340. Francesco Balducci Pegolotti în La Prattica della Ulercatura menționează de două ori numele orașului Vezina, în legătură cu comerțul de grîu 148 * * 151 *. Așezarea a fost identificată de unii autori cu Vicina dunăreană 148. Dat fiind contextul în care apare mențiunea precum și informația lui Neșri despre comerțul cu grîu practicat în cetatea Vezina din apropierea Vamei, omologarea Vezina-Vicina nu poate fi considerată ca sigură 15°. 1341, mai. O sentință sinodală referitoare la destinația unei mănăstiri din Constantinopol este semnată și de mitropolitul de Vicina 181. 1341, august. Un act sinodal emis la această dată poartă și semnătura mitropolitului de Vicina 162. 1343, ianuarie, 22. Un regulament privind drepturile de vamă al genovezilor peroți, în care se precizează limitele imperiului tătar în vremea hanului Uzbek, menționează fluviul Vicinei153. 1343, aprilie. Act sinodal. Mitropolitul de Vicina ia parte la judecata sinodală în care mitropolitul de Pyrgion este absolvit de acuzațiile aduse și socotit demn de a ocupa scaunul154. 1343, post. Codex Vaticanus Ottoboniensis Graecus 249. Este o altă variantă a listei lui Andronic al II-lea transcrisă în secolul al XlV-lea, 147 Miklosich-Milller, I, p. 184, nr. 84; pentru textul integral vezi documentul nr. 81, p. 182—183 ; Hurmuzaki-Iorga, XIV. 1, p. 1, nr. 2; V. Laurent, P. S. Năsturel, Facsimile de texte și documente bizantine din secolele XIV— XV privitoare la istoria bisericii românești. București, 1946, pl. I; DIR. I, Țara Românească, p. 11 — 12, nr. 6,; V. Laurent, Le metropolite de Vicina Macaire, p. 225—232; idem, L’assaut avorte de la Horde d’Or contre l'Empire byzantine (prin- temps — iti 1341), REB, 18, 1960, p. 154 și nota 25 in care V. Laurent se referă la datarea docu- mentului in 1338 1339; P. S. Năsturel, Les fastes episcopaux, p. 38 — 39; R. S. Ciobanii, Evoluția, rolul și însemnătatea mitropoliei de Vicina, p. 236; R. Theodorescu, Bizanț, p. 199—200; I. Ră- mureanu, op. cit., p. 157; Șerban Papacostea, op. cit., p. 68—70; P. Lemerle, L’emiral d’Aydin, p. 133-134. 148 Francesco Balducci Pegolotti, La Pratica della Mercatura, ed. Allan Evans, The Medie- val Academy of America, Cambridge, Massachussets, 1936, Kraus reprint, New York, 1970, p. 42. 144 W. Tomaschek, op. cit., p. 302; G. I. Brătianu considera în 1935 că Pegolotti se referă in pasajul respectiv atlt la Vicina dunăreană cit și la orașul pontic (Recherches, p. 74); vezi și M. Alexandrescu-Dersca, op. cit., p. 21 — 22; R. S. Ciobanu, Aspecte ale civilizației portuare, p. 317; idem, Genooeziiși rolul lor In Dobrogea In secolul al XlV-lea, „Pontica”, 2, 1969, p. 407; Șerban Papacostea, De Vicina a Kilia, p. 71. 160 Vezi notele 171 — 172. I. A. Kulakovski, Ențt kt, Bonpocy o Biihuhl, Viz. Vrem., 5, 1898, p. 394—395, bazindu-se pe traducerea abreviată a lui W. Tomaschek (op. cit., p. 303) a socotit că Vezina este orașul de la gura Kamcikului; G. I. Brătianu tși modifică total poziția din 1935 opinind pentru identificarea ambelor Vezine menționate de Pegolotti cu orașul pontic (Nicina II, p. 19 — 20); vezi aceeași părere la J. Bromberg, op. cit., „Byzantion”, 12, 1937, p. 157; „Byzantion”, 13, 1938, p. 64. 151 Miklosich-MOller, I, p. 224, nr. 98; R. Janin, La geographie ecclesiastique de l'Empire byzantin, III, Paris, 1969, p. 336; P. S. Năsturel, Les fastes episcopaux, p. 39; I. Rămureanu, Mitropolia Vicinei și rolul ei, p. 159—160; R. S. Ciobanu, Evoluția, rolul și însemnătatea mitro- poliei de Vicina, p. 236; J. Darrouzfcs, Les regestes (1310—1376), p. 160—162, nr. 2207. J. Darrouzes, op. cit., p. 169—170, nr. 2214. u’ L. T. Belgrano, Documenti riguardanti la colonia genovese di Pera, ASLSP, 13, 1877, p. 304; G. I. Brătianu, Recherches, p. 66, 73, 114. 154 Miklosich-Miiller, I, p. 237, nr. 106; P. S. Năsturel, Les fastes episcopaux, p. 39; IBR, p. 143; J, Darrouzăs, opacii., 190 — 191, nr. 2243. www.dacoromanica.ro 332 DOCUMHN’TiAR 22 relevată de V. Laurent155. La fol. 839 rv, după Cherson, se află o glosă introdusă de copist care constituie izvorul nostru. Se specifică faptul că patru mitropolii (Galiția, Lituania, Pyrgion și Vicina) au decăzut din scaunul avut și că locul lor este după cel al Chersonului156. Nu știm ce rang avea Vicina în manuscrisul ottobonian deoarece V. Laurent nu indică acest lucru. Amintim că în Notitia lui Andronic al Il-lea are rangul 98 (rîndul 99). 1328 (?)—1359. Catalog al mitropoliilor grecești (variantă a listei lui Andronic al II-lea) prezentînd situația din domnia lui Andronic II Paleologul la care se adaugă și modificări din vremea lui Andronic III și chiar mai tîrzii1S7. în manuscrisul original catalogul este atribuit totuși lui Andronic IU. De aceea este cunoscut în literatura științifică drept „așa numitul catalog din vremea lui Andronic III”168 * * * * * * * * * * * * 181 182. Vicina apare cu rangul 82 (rîndul 107). 1347, iulie. Declarație sinodală semnată de noii mitropoliți numiți de patriarhul Isidor; printre aceștia se numără și Chirii de Vicina 1S9. 1347, august. Act sinodal prin care sînt depuși din funcție mitropoliții ce s-au opus alegerii patriarhului Isidor. Textul a fost semnat și de mitro- politul de Vicina, probabil tot Chirii160. 1348, septembrie. Act sinodal. Mitropolitul de Vicina participă la sinodul în care s-a hotărît transferarea mitropolitului de Patras și exarh al Antiohiei la Monembasia 161. 1350. Libro del conoscimiento. Este o descriere a lumii pe baza unui mapamond (probabil harta lui Dulcert), realizată către mijlocul secolului al XlV-lea de un călugăr franciscan spaniol, rămas anonim 162. Vicina este menționată în cîteva rînduri fie ca un oraș aflat pe o insulă mare, așezat la gurile Dunării, fie ca „una grande ciudad... que confina con la Burgacia ...” și care este ,,... es cabeșa del regnado”. 1351, mai, 26. Printre instrucțiunile date lui Oberto Gatilusio și Raffo Erminio, trimiși ai Genovei în Orient, unde republica purta război 158 V. Laurent, recenzie la G. I, Brătianu, Recherches sur Vicina et Cetatea Albă, In EO, 39, 1936, t. 35, nr. 181, p. 115 și nota 3; idem, La domination byzantine p, 190; DIR, Țara Românească, p. 12, nr. 7; R. Theodorescu, Bizanț, p. 200. 156 V. Laurent susține că este vorba de o variantă a listei Andronic III care se termină cu Chersonul (EO, 39, 1936, t. 35, nr. 181, p. 115, nota 3). Credem că este vorba de o inadvertență, Intruclt această situație corespunde Întocmai listei lui Andronic II și nu celei atri- buite lui Andronic III. “7 Lista este publicată prima oară de H. Gelzer. El atrage atenția asupra datării nesigure dar subliniază că lista nu poate fi posterioară anului 1359. H. Gelzer, op. cit., p. 606 613; pentru Vicina vezi p. 608. m G. I. Brătianu, Recherches, p. 57; V. Laurent, La domination byzantine, p. 189 — 190. Jean Mayendorff, Le tome synodal de 1347, ZRVI, 8, 1963, 1, p. 225—226; P. S. Năsturel, Les fastes episcopaux, p. 40; I. Rămureanu, op. cit., p, 160; J. Darrouzds, op. cit, p. 226-227, nr. 2280. 140 Miklosich-Mtlller, I, p. 290—291; J. Darrouzfcs, op. cit., p. 233—236, nr. 2289. 181 Miklosich-Mttller, I, p. 274, nr. 124; P. S. Năsturel, op. cit., p. 40; I. Rămureanu, op. cit., p. 160; R. S. Ciobanu, op. cit., p. 237; J. Darrouzăs, op. cit., p. 242—243, nr. 2297. 182 Manuscrisul a fost publicat prima dată in 1877 de Marcos Jimenez de la Espada. Vezi C. Marinescu, Le Danube et le litoral occidental et septentrional de la Met Noir dans le „Libro del Conoscimiento”, RHSEE, 3, 1926, 1 — 3, p. 1 — 8; G. I. Brătianu, Recherches, p. 63—67; idem, Vicina II, p. 22—24. www.dacoromanica.ro 23 DOCUMENTAM 333 cu Veneția, figurează și aceea de a cere o contribuție de război unor orașe. Alături de Cembalo și Maurocastro apare Vecina 16 3. 1359, mai, 26. Printr-o hotărîre sinodală mitropolitul de Vicina, lachint, este transferat în fruntea mitropoliei a toată Ungrovlahia, mitro- polie ce va fi supusă Patriarhiei de Constantinopol164. 1359, mai. Scrisoarea patriarhului Calist adresată voievodului Ungro- vlahiei, Nicolae Alexandru, prin care acesta este anunțat de hotărîrea sinodului constantinopolitan, menționează de asemenea numele Vicinei* 184 185 186 187 188. 1360, august, 11 — octombrie, 30. Actele notariale redactate de Antonio di Ponzo la Chilia, în această perioadă, menționează de cîteva ori Vicina 166. 1361. Acte notariale redactate la Chilia de Antonio di Ponzo 167. februarie, 28. Un act notarial privind o tranzacție în comerțul cu miere menționează Vicina ca unul din orașele în care se poate exercita jurisdicția genoveză 168. aprilie, 10. Bernabo di Carpena, consul genovez la Chilia, numește ca procurator personal pe Bartolomeo de Marcho, consul genovez la Vicina1TO. aprilie, 27. Două acte redactate în aceeași zi menționează numele unui grec, Michali di Vicina 17°. mai, 2. Un act privind comerțul cu ceară menționează Vicina în aceeași formulă ca și în actul din 28 februarie 171. 1361 (?). Un act notarial genovez citează numele notarului Barto- lomeo de Ursetis di Voltaggio care funcționa la Vicina 172. 1367. Harta nautică a fraților Pizigani. Se păstrează la biblioteca din Parma. Cetatea Vicinei este plasată pe malul drept al Dunării în amonte de deltă. Numele orașului reapare pe aceeași hartă într-o legendă ce însoțește figura unui han (,,... imperium suum est valde magnum et incipit in provincia de burgaria et in civitate de vecina...”)173. 165 L. T. Belgrano, Cinque documenti genovesi-orientali, ASLSP, 17, 1885, p. 250, nr. 5; textul este reeditat de G. Bertolotto, Nuova serie di documenti sulte relazioni di Genova coll’Im- pero bizantina, ASLSP, 28, 1897, p. 558 unde numele Vicinei este transcris greșit In forma Urcina; G. I. Brătianu, care folosește această ediție, corectează citirea propunlnd Uecina; (Recherches, p. 75); vezi și N. lorga, recenzie la G. I. Brătianu, Recherches sur Vicina et Cetatea Alba, RHSEE, 12, 1935, p. 163; Serban Papacostca, De Vicina a Kilia, p. 71; M. Balard, La Românie genoise, p. 144. 184 Miklosich-Milller, I, p. 383 — 385, nr. 171, 1; Hurmuzaki-Iorga, XIV, 1, p. 3, nr. 3; V. Laurent și P. S. Năsturel, Facsimile de texte și documente bizantine, pl. III; DIR, Țara Româ- nească, p. 13—14, nr. 9; J, Darrouzăs, op. cit., p. 338 — 340, nr. 2411; P. S. Năsturel, Autour de la partition de la mitropole de Hongrovalachie (1370), BBR, 6(10), serie nouă, 1977—1978, p. 295. 186 Miklosich-Milller, I, p. 386 — 388, nr. 171, 2; Hurmuzaki-Iorga, XIV, 1, p. 4, nr. 4; DIR, Țara Românească, p. 15, nr. 10; V. Laurent și P. S. Năsturel, op. cit., pl. III, J. Dar- rouzes, op. cit., p. 340—341, nr. 2412. 188 M. Balard, Notes sur les paris du Bas-Danube, p. 1 — 12. 187 Vezi nota 200. 188 Geo Pistarlno, Notai genovesi in Oltremare. Atti rogati a Chilia da Antonio di Ponzo (1360 1361), Collana storica di fonti e studi diretta da Geo Pistarino, 12, Genova, 1971, p. 25, nr. 16. 188 Ibidem, p. 66, nr. 40. 170 Ibidem, p. 84—85, nr. 50, 51. 171 Ibidem, p. 94, nr. 56. 178 M. Balard, Les genois dans l'ouest de la Mer Noire, p. 26; idem, La Românie genoise, p. 144. 178 N. Grămadă, op. cit., p. 442—447; G. I. Brătianu, Recherches, p. 63—65; M. Popescu-SpinenL op. cit., I, p. 76 — 77. www.dacoromaiiica.ro 334 DOCUMENTA» 24 1370, octombrie. într-im act sinodal prin care Antim (Daniel Crito- poulus) este numit mitropolit al unei părți a Ungrovlahiei este amintit mitropolitul de Vicina, lachint, strămutat cu cîțiva ani în urmă pentru a păstori în Țara Românească174. 1371. Un document latin emis de cancelaria episcopului Cracoviei ne informează că la ceremonia consacrării noului episcop catolic de Șiret, Andrei, asistă și „dominus Ludovic de Vicina” din ordinul Minoriților175 *. 1375. Atlasul catalan întocmit de Abraham Cresques după modelul Dulcert păstrează numele orașului Vicina fragmentar (... icina). Legenda este plasată lîngă o cetate aflată la desfacerea brațelor Dunării17#. 1378. Un act genovez citează pe Oberto de Vicina care se angajează pe galera lui Meliaduce Cattaneo 177. 1384. Harta Pinelli — Walckenaer menționează Vicina sub forma Vizina 178. 1385. Harta lui Gugliemo Boieri (păstrată la Biblioteca Națională din Paris). Vicina este marcată printr-o cetate în amonte de deltă, pe malul dobrogean, în dreptul căreia stă scris Vecina 179. 1386. Conturile massariei din Caffa menționează pe Giovanni și Assalone de Vicina recrutați ca mercenari 18°. 1387, noiembrie. în conturile comunei genoveze este marcată plata făcută lui Manoli de Vicina pentru o muncă efectuată în port181. 1387—1388. Mchmed Neșri, GiJiannumă, Tarih-i al-i Osman. Croni- carul turc relatează că, în campania sa la Dunărea de Jos, Aii Pașa a cucerit cetatea Ventzina (sau Venutzena )182, care este enumerată alături de Silistra printre cele mai însemnate cetăți din țara lui Sișman. Luînd în considerație datele geografice oferite de izvor în legătură cu operațiile armatei turcești, Vezina menționată de Neșri nu poate fi Vicina dunăreană ci așezarea cu nume asemănător situată la sud de Vama 183. 178 Miklosich-MUller, I, p, 535—536; nr, 281. Actul este datat în luna octombrie; in volumul Miklosich-Milller apare în mod greșit luna noiembrie; Hurmuzaki-Iorga, XIV, 1, p. 8—9, nr, 7; DIR, Țara Românească, p. 22, nr. 15. Vezi și R. S. Ciobanu, op. cil., p. 233 unde lachint apare cu numele de Critopoulos în ciuda faptului că în realitate nu-i cunoaștem numele de familie. Vezi lămuriri în acest sens la C. Marinescu, înființarea Mitropoliilor tn Țara Românească și Moldova, AAR, istorie, seria 3, t. 2, 1923, p. 250, nota 1; IBR., p. 153; J. Darrouzes, op. cit., p. 501 — 502, nr. 2593; P, S. Năsturel, op. cit, p. 293—326. 175 Hurmuzaki, I, 2, p. 171, nr. 131; G. I. Brătianu, Recherches, p. 60; J. Bromberg op. cit., „Byzantion”, 12, 1937, pl. 161. 178 A. E. Nordcnskiold, op. cit., pl. XII; N. Grămadă, op. cit., p. 450; G. I. Brătianu, Recherches, p. 63—64. 177 M. Balard, Les genois, p. 27. 178 A. E. Nordenskiold, op. cit., pl. XVI. 179 Ibidem, pl. XVIII, 1; M. Popescu-Spineni, op. cit., I, p. 75, 76, nota 1; II, pl. 28; G. I. Brătianu, Recherches, pl. VI. 180 M. Balard, Les genois, p. 27. 181 Ibidem. 182 H. Leunclavius, Historiae Musulmanae Turcorum, col. 268—272; idem, Neuer Musulmanischer Histori, p. 161 — 163; Gihannuma. L)ie altosmanische Chronik des Meolana Me- hemmed Neschri, ed. Fr. Taeschner, I, 1951, Leipzig, p. 66—70. 182 Vezi pentru problema acestei așezări; I. A. Kulakovski, T«e liaxogltJiacb bh’Ihii- CKaa enapxnH, p. 322; G. I. Brătianu, Recherches, p. 83—84 unde Venzina este identificată cu așezarea portuară Viza sau Laviza după cum propusese Kulakovski; J. Bromberg, op. cit., „Byzantion”, 12, 1937, p. 173 și urm.; Anca Gheață, Condițiile instaurării dominației otomane, p. 61, nota 124; A. Kuzev (Zuiei Notizen, p. 128) plasează Venzina la Vențan; Petre Diaconu, Păeuiul lui Soare-Vicina, p. 427, nota 61; P. Koledarov, IVesl Black Sea Coast Parts, p. 255; V. Besevliev, 3a jimcto ÂtrinHa hjih BiriHHa na pena TH'ia, IIBE, 1962, 8, p. 175—179. www.dacoromanica.ro 25 DaouMHNrriAiR 335 1390. Conturile coloniei din Pera citează numele lui Antonio de Vicina 184. 1387—1392. Lista orașelor rusești îndepărtate și apropiate înregis- trează orașul Dicin 18°. Nu există o unitate de vederi în privința identi- ficării acestuia 186. Despre localizarea Dicin-ului la Dinogetia, cum pro- punea I. A. Kulakovski în secolul trecut187, știm azi că nu mai poate fi vorba deoarece acest centru își încetează viețuirea cîndva la începutul veacului al XlII-lea 188. Cît privește Măcinul189, acesta nu se numără încă printre orașele importante. Singura confuzie posibilă ar fi cea cu orașul de pe Kamcik (Ditzina = Venzina). Dar cum în listă se specifică „iar pe Dunăre (A no flyuaio) nu poate fi vorba de orașul din Bulgaria 19°. 1395—1396. Codex Latinus Parisinus. Pe malul drept al Dunării, în apropierea Silistrei, imaginea unei cetăți puternice este însoțită de o scurtă legendă 191. Aceasta a fost citită de V. Beșevliev onaluexin sau analuexin iar fortăreața identificată cu cea de la capul Șabla 192. I. Du- mitriu-Snagov, citind Maluexin, se întreabă dacă n-ar putea fi vorba de Hîrșova 193, în timp ce Octavian Iliescu, care citește Malvexin, pro- pune altă identificare și anume cu orașul Vicina 194. Sfîrșitul secolului al XTV-lea. Itinerarul grec. Este un portulan ci cuprinde descrierea țărmurilor atlantice, mediteraneene precum și a țărmului pontic. A fost descoperit și tipărit la Veneția de Dimi- trios Tagias în secolul al XVI-lea. Menționează gura rîului Vicinei195. ISACCEA Documentele arheologice arată că în zona Isaccei a evoluat între secolele X—XV o așezare portuară importantă identificată pînă de curînd, de majoritatea specialiștilor, cu orașul Vicina. în lumina aruncată asupra acestei probleme de portulanul publicat de B. Motzo localizarea Vicinei la Isaccea trebuie definitiv respinsă. 184 M. Balard, Les genois, p. 27. 188 Vezi notele 119 — 121. 188 Vezi M. D. Matei, Contribuții arheologice la istoria orașului Suceava, p. 23, nota 41. 187 I. A. Kulakovski, op. cit., p. 335. 188 Dinogetia. Așezarea feudală de la Bisericuța-Garvăn, I, București, 1967, p. 29; Petre Diaconu, Despre datarea nivelului „locuințelor incendiate” de la Dinogetia-Garvăn (jud. TulceaJ SCIVA, 26, 1975, 3, p. 392-393; idem, Les Coumans, p. 128-129. 188 M. N. Tihomirov, op. cit., p. 227. 188 Printre autorii care omologhează Dicin cu Vicina sint: G. I. Brătianu, Recherches, p. 86; J. Bromberg, op. cit., „Byzantion”, 12, 1937, p. 178; C. C. Giurescu, Tlrguri sau orașe, p. 70, 208; Petre Diaconu, Păcuiul lui Soare-Vicina, p. 440. 181 Vezi notele 126—127. 188 V. Beșevliev, Eine Militărkarte der Balkanhalbinsel, p. 42; este interesant de remarcat că pe harta ce Însoțește lucrarea (fig. 2), In dreptul capului Sabla, autorul a notat totuși Maluxin. 188 I. Dumitriu-Snagov, op. cit., p. 207. 188 O. Iliescu, Cu privire la o hartă parțială a sud-estului Europei dallnd din preajma bătăliei de la Nicopole, SMIM 9, 1978, p. 196. 188 A fost reeditat de Armând Delatte, Les portulans grecs, Liftge-Paris, 1947; informațiile privind țărmul Mării Negre au fost valorificate de P. S. Năsturel (Așezarea orașului Vicina, p. 296*— 297) unde reproduce șl traduce fragmentul respectiv. Vezi și Călători străini despre țările române, p. 14—16. www.dacOTomanica.ro 336 DOCUMENTAR 26 După cunoștințele noastre actuale Isaccea apare prima oară mențio- nată într-o lucrare orientală, la cumpăna dintre veacul al XlII-lea și al XlV-lea. 1300. Eukn ad-dîn Baybars, Cronică. După moartea lui Nohai unul din fiii hanului Toktai, Tukul Buga, ,,s-a așezat la Isaccea pe fluviul Tuna (Dunărea) și pînă în apropiere de Poarta de Fier unde erau posesiunile lui Nohai”196. Cronicarul egiptean an-Nuwayri (1279—1332) preia și trans- mite informația în lucrarea sa, Baybars (1247—1325) rămînînd necunos- cut unor specialiști197. Cel care a identificat prima oară așezarea mențio- nată de Baybars și an-Nuwayri cu Isaccea dunăreană a fost F. K. Bruun198. J. Bromberg, P. Nikov, G. I. Brătianu, Petre Diaconu, C. C. Giurescu, au acceptat propunerea199. Identificarea este susținută recent și de V. Ciocîltan 20°. Aurel Decei nu face însă nici un comentariu în legătură cu prezența Isaccei la an-Nuwairi atunci cînd invocă lucrarea acestuia pentru problema vlahilor 201. 1321. Abu’l Fida, Geografia. Geograful arab menționează o așezare cu numele de Sakdji care este ,,un oraș din țara vlahilor (ulaq) situat într-o cîmpie aproape de locul unde Dunărea se varsă în Marea Neagră... la vreo cinci zile de Akkerman”202 * *. P. Mutafciev contestă autenticitatea acestei știri socotind-o o interpolare din secolul al XV-lea 20S. Netemei- nicia argumentelor sale a fost suficient demonstrată pentru a mai re- veni asupra lor 2M. Ne îngăduim totuși că reamintim că numele de Oblu- cița atribuit de savantul bulgar Isaccei este notat întîia oară pe marginea 186 V. G. Tiesenhausen, CSopHHK MaTepwaJiOB OTHOCHiițMecH k HCTOpwn 3onoTOÎt OpjțM, I, Sanktpeterburg, 1884 ; textul arab la p. 93; traducerea In 1b. rusă la p. 117. 197 J. Bromberg, Toponymical and Hystorical Miscellanies, „Byzantion”, 13, 1938, p. 23- Autorul afirmă că prima mențiune a unei „Saikdji (pe Don)” este făcută in secolul al XIV-le a de an-Nuwayrl. în nota 1 J. Bromberg crede că ar putea fi o mențiune mai timpurie a Isaccei la Yaqut, al cărui text i-a fost inaccesibil. Vezi și C. C., Giurescu (Probleme controversate p. 151) care citează de asemenea pe an-Nuwayri ca cel dinții izvor cunoscut. ’ 198 F. K. Bruun, HepnoMope. CSopHHK nccjieHOBaHHH no HCTopiiuecKoft reorpa$nft IO?KHOii Poccnn (1852—1877), II, Odesa, 1880, p. 357, apud P. Nikov, TaTapoSiJirapcKne oraomeHHH npea cpeHHHTe seKOBe c ornejț kt>m RapynaHeTO na CMHJierța, GSU, istorie- filologie, anul XV—XVI, 1919—1920, Sofia, 1921, p. 52, unde citează pasajul respectiv din lucrarea lui Bruun care nu ne-a fost accesibilă. 199 G. I. Brătianu, Recherches, p. 39; J. Bromberg, op. cit., p. 24; P. Nikov, op. cit., p. 52—53; Petre Diaconu, Despre localizarea Vicinei, p. 284; idem, Păcuiul lui Soare-Vicina. p. 436—437; nota 102; C. C. Giurescu, Probleme controversate, p. 151. 2°° y Ciociltan, De la Vicina la Brăila. Centre comerciale și rivalități politice la Dunărea de Jos In secolele XIII—XV, comunicare în cadrul Institutului de Istorie „N. lorga”, ianuarie 1978. 291 Aurel Decei, op. cit., Este posibil ca izvorul să se refere la un oraș din zona Volgăi inferioare. Vezi A. Kuzev, IIpHHOC kt»m HCTopHHTa, V, UcaKna (OBnyunna) h Tyma, Izvestija—Varna, 1, 1971, p. 82, nota 28. 392 Geographie d'Aboulfeda, ed. Reinaud, II, 1848, Paris, p. 316. 298 P. Mutafciev, Die angebliche Binivanderung von Seldsschuk-Tărken in die Dobrudscha in XIII Jahrhunderl, Sofia, 1943, p. 41; idem, Mhkmoto npeceJieHHe na cejmwymKH TypițH b JțoSpynwa npea XIII b, HaBpainj nponaBe^eHne, Sofia, 1973, p. 682—685; idem, 7(o6pyn>Ka. CoSpHHK ot CTyjțMH, IV, Sofia, 1947, p. 182—187 (lucrare postumă). Vezi și A. Kuzev, op. cit., p.77—83 (tn special nota 14). 294 V. Laurent, La domination byzantine, p. 190; G. I. Brătianu, Recherches. p. 45; Petre Diaconu, Despre localizarea Vicinei, p. 283—284 și nota 42; idem, Păcuiul lui Soare-Vicina, p. 436, nota 102. www.dacoromanica.ro 27 DOCUMENTAR 337 unui octoih bulgar 205 * * de la sfîrșitul veacului al XV-lea în timp ce numele de Isaccea apare încă de la începutul veacului XIV, și nu abia în cel de al XVIII-lea cum susține P. Mutafciev. De asemenea el reapare în cronicile turcești din secolele XV—XVI. După mărturia lui Siikrulah la 1417 trei cetăți dobrogene, printre care Isaccea, sînt reparate de turci „fiindcă din pricina ghiaurilor cei fără minte fuseseră ruinate”200. Existența Isaccei încă din secolul al XlV-lea nu mai poate fi azi pusă la îndoială; numele ei trebuie suprapus cetății medievale cunoscută arheologic din apropierea orașului de astăzi, care, după cum se știe, este o așezare nouă. 1395—1396. Codex Latinus Parisinus. Cetatea cu incintă circulară și turn central de la intrarea în delta Dunării este identificată de I. Du- mitriu-Snagov cu Isaccea, unde plasează orașul Vicina “L Atît poziția cît și înfățișarea sa — de castel — obligă însă la o altă identificare și anume cu Licostomo 208 * 210. CHILIA 1318—1323. Lista posesiunilor Patriarhiei din Constantinopol men- ționează numele Chiliei în dependență de mitropolia de Varna 209. 1337—1338. Enveri. Diistiirname. Cronicarul, autor al uneia din cele mai vechi cronici rimate turcești, relatează în cartea a XVUI-a a lucrării sale despre expediția făcută de Umur, emirul din Aydin la Gurile Dunării. Turcii au atacat și jefuit orașul Chilia care se află la frontiera Valahiei ao. P. Lemerle aruncă o umbră de îndoială asupra auten- ticității acestei știri Sugerînd c-ar putea fi vorba de atacul Chiliei din 1462211. 1360, august, 11 — octombrie, 30. Acte notariale (112) redactate la Chilia de Antonio di Ponzo (prima parte a registrului)212. 205 I. Bogdan, Manuscriptele slavo-romăne In Chiev, „Convorbiri literare”, 25, 1891, p. 508—509; vezi și A. Kuzev, op. cit., p. 81. sot Cronici turcești, p. 32 (Sukrullah). Cetatea este amintită și de Neșri sub același nume la 1485 clnd, In drum spre Chilia, oștile turcești trec pe la schela Ishaki. Vezi Cronici turcești, p. 130. 107 I. Dumitriu-Snagov, op. cit., p. 208. 208 O. Ulescu, Cu privire la o hartă parțială, p. 196 șl 197. 202 Vezi nota 104. 210 Cronici turcești, p. 36—37; V. Laurent, La domination byzantine, p. 197—198; Paul Lemarle, L’Emirat d’Aydin, p. 129—143; M. Alexandrescu-Dersca, L’Expedition d’Umur beg- d'Aydin, p. 3—23; la p. 8 autoarea datează evenimentul In 1337 sau 1338, dată pe care o pre- luăm șl noi; vezi șl V. Laurent (L’assaut avorte, p. 157), unde autorul datează expediția lui Umur beg la Chilia In 1340; O. Iliescu, Localizarea vechiului Licostomo, p. 440; C. C. Giurescu. op. cit., p. 152. 212 p. Lemerle, op. cit., p. 141. De curlnd Petre Diaconu consideră că informația lui Enveri se referă la orașul Anchialos. (Comunicare ținută la Institutul de Arheologie, ianuarie, 1980). Vezi de asemenea M. Balard, Notes sur les ports du Bas-Danube, p. 8 — 9. 212 In 1975 Mlchel Balard a efectuat cercetări In Arhivele Genovel și a descoperit o nouă serie de acte redactate de notarul Antonio di Ponzo In anul 1360 la Napoli, Pera și Chilia. M. Balard, op. cit., p. 1—12. www.dacoromanica.ro 338 documenta» 1360, noiembrie, 27 — 1361, mai, 12. Actele notariale redactate la Chilia de notarul Antonio di Ponzo * 211 212 213. Un fascicol dintr-un registru al acestui notar, păstrat la arhivele Statului din Genova, conține peste 100 de acte reprezentînd contracte de schimb maritim, de vînzare-cumpă- rare, de închiriere, etc. Toate tranzacțiile înregistrate de notar se încheie cu mențiunea „actum Chili” (făcut la Chilia). Este unul din cele mai complexe izvoare căci registrul contribuie la lămurirea unor aspecte pînă acum necunoscute (urbanistice, administrative, comerciale, finan- ciare, etc.) din istoria Chiliei, dar și a altor orașe de la Dunăre. 1366, decembrie, 24 — 1367, septembrie, 1. Conturile expediției lui Amedeo al Vl-lea — Contele Verde 214. La expediția organizată de Amedeo de Savoia — pentru eliberarea împăratului loan al V-lea Paleo- logul — participă și nobilul Antonio Visconti din Milano. Acesta va ajunge prizonier în castram Aquile” menționat în socotelile contelui. Orașul a fost identificat de N. lorga cu Chilia dunăreană 215. Octavian Iliescu relevînd faptul că cetatea se afla sub autoritatea bulgarilor, a demonstrat că este vorba de Anchialos 216 * și nu de Chilia cum a presupus N. lorga și s-a admis pînă de curînd a7. 1387—1392. Lista orașelor rusești menționează după Drestvin și Dicin, Chilia 218. 1395—1396. Codex Latinus Parisinus. Harta prezintă pe malul drept al Dunării o cetate poligonală cu cinci turnuri și două porți 219. Octavian Iliescu identifică fortificația cu Chilia 22°. LICOSTOMO 1309. Harta lui Giovani da Carignano. La gura celui mai nordic braț al Dunării este notat numele Licostomo 221. 313 Geo Pistarino, Notai genovesi in Oltremare. Atli rogali a Chilia da Antonio di Ponzo (1360—1361), Genova, 1971; vezi și lucrările lui O. Iliescu, Un însemnat izvor documentar pri- vitor la istoria României, SCDB, 7, 1965, 1, p. 117; idem, Notes sur l’apport roumain au ravitail- lement de Bgzance d’apres une source inedite au XIV siecle, NEH, 3, 1965, p. 105—116; idem, Localizarea vechiului Licostomo, p. 440—441; idem, Chilia tn veacul al XlV-lea, ,,Peuce” 6, 1977, Tulcea, p. 243—246. 211 F. Bolatti di Saint-Pierre, Ilustrazioni della spedizione in Oriente di Amedeo VI, (II Conte Verde), BSI, 5, 1900, p. 99, nr. 386; p. 119, nr. 444; p. 183, nr. 797. 215 N. lorga, prezentarea lucrării lui Bollatti de Saint-Pierre, „Convorbiri literare”, 35, 1901, 6, p. 576; idem, Veneția și Marea Neagră. I. Dobrotici, p. 1048. Ipoteza a fost adoptată de unii istorici. Vezi C. Moisil, Despoiatul lui Dobrotici, „Convorbiri literare”, 40, 1906, 6— 8, p. 686; P. P. Panaitescu, Mircea cel Bătrln, p. 207. 212 O. Iliescu, Localizarea vechiului Licostomo, p. 441; idem, A stăplnit Dobrotici la Gurile Dunării?, p. 372—375. Vezi și L. V. Gorina, IIoxojțM Ha rpa$ AMejțey VI CaBOftCKH npOTHB BtJirapHH npea 1366—1367 r., IP, 26, 1970, 6, p. 71—78, In special p. 77 unde se referă la cetatea Akvila. 217 Șt. Ștefănescu, în Istoria României, II, București, 1960, p. 360; R. S. Ciobanu, Genovezii și rolul lor In Dobrogea, p. 404. 2W Vezi notele 119 — 121. 212 Vezi notele 126—127. 220 O. Iliescu, Cu privire la o hartă par[ială, p. 197. 221 Vezi nota 133. www.dacoromanica.ro 29 DOlCUWEN’IlAIR 339 1318. Hărțile Vesconte marchează așezarea de două ori, la nordul actualului braț’ Chilia și la gura acestuia 222. 1320. Harta lui Marino Sanudo reproduce dubla înregistrare a numelui 223. 1318—1323. în lista posesiunilor Patriarhiei constantinopolitane dependente de Vama 224 apare numele de Licostomo 225. 1338. Harta lui Dulcert notează Licostomo (Lichostoma) o singură dată, în stînga brațului Chilia 22B. 1359—1360. Notarul venețian Damiano Andrea, nunțiu la Genova, prezintă dogelui o plîngere împotriva negustorilor genovezi care abuzează de pozițiile cîștigate „în părțile României”. La punctul nouă memoriul arată că „mulți venețieni se plîng de genovezii care stau în părțile Licos- tomului” (în partibus Licostomi) și îi stînjenesc în negoțul lor. Se exem- plifică cu două corăbii venețiene care au plecat din Licostomo încărcate doar cu jumătate din capacitatea lor 227. 1360, august, 11 — octombrie, 30. Cîteva acte notariale, redactate la Chilia de Antonio di Ponzo în această perioadă, menționează numele Licostomo 22S. 1361, aprilie, 19 — mai, 7, 12. Acte notariale redactate la Chilia de Antonio di Ponzo. Cinci acte datînd din 19 aprilie, 7 și 12 mai menționează gura brațului Licostomo (ad bochma sumarie Licostomo) unde se aflau navele unor negustori în momentul încheierii tranzacțiilor respective 229. 1372. Un act notarial redactat în 1373 de Domenico da Carignano menționează numele lui Pietro Embrone, consul la Licostomo în anul anterior 23°. , 1373, septembrie, 10—21. Acte notariale redactate la Licostomo de notarul Domenico da Carignano 231. Reprezintă contracte de vînzare, de schimb, testamente, chitanțe, etc., oferind împreună cu actele lui Oberto Grassi cele mai complete informații cunoscute pînă acum despre această așezare portuară. 222 Vezi nota 135. 123 Vezi nota 136. 521 Vezi nota 104 și 105. 228 Vezi discuția problemei la O. niescu. Localizarea vechiului Licostomo, p. 439 — 440., 228 Vezi nota 146. ț 227 George Martin Thomas, Diplomatarium Veneto-Levanlinum, II, 1899, Veneția, p.57—59, nr. 31; ibidem, reprinted, B. Franklin, f.a., New York, p.57— 59; vezi și N. lorga, Chilia și Cetatea Albă, p. 49; B. Clmpina, Despre rolul genovezilor la Gurile Dunării In secolele XIII— XV, In Scrieri istorice, I, București, 1973, p. 72; O. Iliescu, Localizarea vechiului Licos- tomo, p. 440; Șerban Papacostea, op. cit., p. 72. 228 M. Balard, Notes sur les ports.du Bas-Danube, p. 4—5. 222 Geo Pistarino, op. cit., p. 76, nr. 45; p. 130, nr. 74; p. 167. nr. 92; p. 174, nr. 96; p. 177, nr. 98. , . 220 Gabriela Âirâldi, I genovesi a Licostomo nel sec. XIV, „Studi Medievali”,, seria 3,. 13, 1972, p. 972; Giovanna Balbi, Sllvana Raitieri, Notai genovesi in Oltremare. Atti rogati a Caffa e a Licostomo nel secolo XIV, Collana storica di fonti e studi, diretta da Geo Pistarino, 14, Genova, 1973, p. 200, nr. 3; O. Iliescu, Nouvelles edition d’actes notari6s, RESEE, 15, 1977, 1, p. 129. 221 Giani Giacomo Musso, Nuove ricerche d’archivio su Genova e l’Europa centro-orientale nell’ultimo Medio Evo, RSI, t. 83, 1971, 1, Napoli, p. 140—143. Ediția completă a actelor de la Licostomo a fost Îngrijită de Silvana Raitieri. Vezi Giovanna Bajbi,. Silvana Raitieri, op., cit., p. 191—237; M. Balard, Les ginois dans l’ouest de la Mer Noire, p. 30; Gabriela Airaiții . I genovesi a Licostomo nel sec. XIV, p. 967—981. www.dacoromanica.ro U—c._ 2912 340 documentar 30 1874. Conturile massariei din Caffa informează despre armarea unei galere care, navigînd în zona Dunării, face escală la Licostomo 232. 1375. Atlasul lui Abraham Cresques înregistrează Licostomo (Lichostomo) 233. 1381, mai, 6. Conturile coloniei genoveze din Caffa menționează» numele orașului Licostomo, de unde veneau la data respectivă doi me- sageri 234. mai, 9- Conturile coloniei din Caffa înregistrează cheltuielile prile- juite de trimiterea a doi curieri la Licostomo 23S *. octombrie, 6. Conturile amintite înregistrează unele cheltuieli oca- zionate de sosirea unui curier de la Ilice aducînd scrisori din Licostomo230. 1382, octombrie, 23. Aceleași conturi menționează un alt curiei’ venit din Licostomo 237. 1382, septembrie, 2. Socotelile massariei caffeze înregistrează o datorie a lui Nicolo da Paxano din castrul Licostomo preeum și numele consulului său Pietro Embrone 238 *. 1383, noiembrie, 9—1384, iulie, 23. Acte notariale redactate la Licostomo de notarul genovez Oberto Grassi da Voltri 238. 1384. Harta Pinelli-Walckenaer marchează Licostomo o singură dată 240. 1385. Harta lui Gugliemo Soleri menționează de asemenea Licos- tomo 241. 1390, octombrie, 17. Conturile coloniei genoveze din Pera înre- gistrează numele unui mercenar, Anthonius de Zignago, stipendiarus. din Licostomo 242. 1391, decembrie, 5. Conturile din Pera citează un personaj numit Gheorghe din Licostomo (Giorgius de Licostomo) 243. 232 Un fragment din acest act a fost publicat de N. lorga, Noles el extraits concernant l’histoire des croisades, I, Paris, 1899, p. 33. M. Balard, Les genois, p. 27. 233 Vezi nota 176. 234 N. lorga, Notes el extraits potir servir ă l’histoire des croisades au XV* sUcle, ROL, 4, 1896, p. 37; idem, Notes el extraits concernant l’histoire des croisades, I, Paris, 1899, p. 13; idem, Chilia și Cetatea Albă, p. 52; O. Iliescu, Localizarea vechiului Licostomo, p. 443; M. Balard, La Românie gtnoiss, p. 150. 235 N. lorga, Noles el extraits, ROL, p. 37; in volum, p. 13; idem, Chilia și Cetatea Albă, p. 52; O. Iliescu, op. cil., p. 443. Actul respectiv a fost, se pare, publicat in ambele volume cu data greșită de 9 martie in loc de 9 mai. 233 N. lorga, Noles el extraits, ROL, p. 38; în volum p. 14. 237 N. lorga, ROL, p. 42; in volum p. 18; O. Iliescu, op. cil., p. 443. 233 N. lorga, ROL, p. 41; in volum p. 17; Paul Lemerle, op. cil., p. 131, nota 1; O. 111— eseu, op. cil., p. 443 și nota 74; Giovanna Balbi, Silvana Raitieri, op. cil., p. 192, nota 4. 233 Actele lui Oberto Grassi da Voltri sint publicate de Silvana Raitieri, vezi Giovanna Balbi, Silvana Raitieri, op. cit., p. 211 — 223. Ultimul act din 24 septembrie 1384 este redactat la Pera și nu menționează numele de Licostomo. 243 Vezi nota 178. 241 Vezi nota 179. 242 Vizi G. I. Brătianu, Recherches, p. 82; nota 1; O. Iliescu, op. cil., p. 443; Anca Gheață op. cil., p. 68. 243 N. lorga, AcZt și fragmente cu privire la istoria românilor, III, 1, 1897, București, p. 3; idem, Chilia și Cetatea Albă, p. 52; O. Iliescu, op. cil., p. 443; Anca Gheață, op. cil. p. G8. www.dacoromanica.ro 31 DOIOUiMIENITIAIR 341 1392, aprilie, 1. Socotelile coloniei din Pera notează numele grecului Antipapas fost scrib de scrisori grecești pentru comună, în castrul Li- costomo 244. 1395—1396. Codex Latinus Parisinus. Harta prezintă la vărsarea Dunării în mare o cetate insulară cu incintă circulară și turn central 24S * *. Este desigur castrul Licostomo despre care știm din actele notariale că se află într-o insulă. 1397, ianuarie, 26. Act (proces verbal) al Senatului venețian care deliberează în privința unei solii maghiare. Aceasta relatase, între altele, despre pregătirile de război făcute de Sigismund, în scopul reluării ofen- sivei contra turcilor, la Licostomo, Caliacra și Constantinopol, după bătălia. de la Nicopole 248 *. 1398, iunie, 6. Un act privind o tranzacție în comerțul cu mătase este redactat la Licostomo M7. Secolul XIV. Itinerarul grec. Menționează în repetate rînduri numele de Licostomo care este fie gura rîului Vicinei, fie gura Licostomului pe care se află un oraș, Licostomi M8. SULINA 1309. Harta lui Giovanni da Carignano. Numele Sulinei este notat la nord de brațul Sf. Gheorghe 1311, 1313, 1318, Hărțile Vesconte menționează numele de Solina (Sollina) 2S0. 1320. Harta lui Marino Sanudo atestă numele de Sollina și Salline251 1339. Harta lui Angelino Dulcert înregistrează Salina 252. • 1367. Harta fraților Pizigani. Numele apare sub forma Solina 253 * 1375. Atlasul catalan marchează Selina 2M. 1384. Harta Pinelli-Walckenaer reproduce Solina 255. N. lorga, Notes et extraits, I, p. 51; idem, Chilia și Cetatea Albă, p. 52; O. Iliescu, op. cit., p. 443 unde trebuie sâ se trimită la conturile din Pera; M. Balard, Les genois, p. 30; idem. La Românie ginoise, p. 147. Vezi notele 126—127; O. Iliescu, Cu privire la o hartă parțială p. 196—197. Sime Ljubid, Listine o odnoitajih izmedju juSnoga slavenstva i mlatacke republike, lase. 4 (1358—1403), Zagreb, 1874, p. 399, doc. 548; N. lorga, Chilia și Cetatea Albă, p. 56— 57; vezi și I. Minea, Principatele române și politica orientală a împăratului Sigismund. Note istorice. București, 1919, p. 79, 82; O. Iliescu, Localizarea vechiului Licostomo, p. 443; Anca Gheață, op. cit., p. 73 — 74; Glovanna Balbi și Silvana Raitieri, op. cit., p. 193. în document apare numele de Licostomo dar, din pricina confuziei cu Chilia, informația a fost valorificată pentru acest din urmă oraș. Astfel chiar și O. Iliescu (op. cit., loc. cit.) trimite, pentru Chilia, la I. Minea. La pagina respectivă I. Minea (op. cit. p. 75) referindu-se la documentul publi- cat de Ljubif scrie Chilia fără a pune Licostomo în paranteză, așa cum face la p. 79, 82. 2« G. G. Musso, Nuove ricerchi, p. 141; Anca Gheață, op. cit., p. 76. Vezi nota 195. 2*» Vezi nota 133. as» Vezi nota 135. în exemplarul din arhiva Vaticanului numele apare în forma Salline, Selina. 261 Vezi nota 136. 262 Vezi nota 146. 26» Vezi nota 173. 26* Vezi nota 176. 266 Vezi nota'178. www.dacoromanica.ro 342 DoouMiam'AB 32 1385. Harta lui Gugliemo Soleri menționează Solina 258 ASPERA 1309. Harta lui Giovanni da Garignano. în dreptul unuia din brațele Dunării se poate citi numele Asperei 257. 1311,1313,1318. Hărțile Vesconte. Aspera apare atît în exemplarele mai vechi cit și în cele două din 1318 sub forma Aspera și Asspera la nord de Sf. Gheorghe 2?8. 1320. Harta lui Marino Sanudo. Numele este notat la nord de Sf. Gheorghe 259. 1339. Harta lui Dulcert. Menționează brațul dunărean sub forma Laspera 28°. 1367. Harta fraților Pizigani. Reproduce Laspera 281. 1375. Atlasul catalan păstrează forma Laspera 262. 1384. Harta Pinelli — Walckenaer păstrează aceeași formă 283. 1385. Harta lui Gugliemo Soleri marchează Laspera, la sud de brațul Sf. Gheorghe 2M. SF. GHEORGHE 1309. Harta lui Giovanni da Garignano menționează numele bra- țului 263. 1311, 1313, 1318. Hărțile Vesconte. Marchează numele sub forma Sci Georgi (1311, 1313), Sci Georgy (1318)28B. 1320. Harta lui Marino Sanudo — Sci Georgy 287. 1339. Harta lui Dulcert menționează San Zorzo 288. 1367. Harta Pizigani notează prescurtat Sc. Gorgi 289. 1375. Atlasul catalan. Ca și la Dulcert — San Zorzo 27°. 1384. Harta Pinelli — Walckenaer menționează Sco. Gorgi271. 1385. Harta lui Guliemo Soleri — San Zorzo 272. nuXAVAT (Lo donavicl) Cele două sate actuale purtînd numele de Dunavăț (de Sus și de Jos) se află în spațiul dintre brațul Sf. Gheorghe și lacul Bazelm, pe malul * 240 241 242 * 244 * * * * * * * * 256 Vezi nota 179. 257 Vezi nota 133. 459 Vezi nota 135; la fel in exemplarul de la Vatican. «» Vezi nota 136. 240 Vezi nota 146. 241 Vezi nota 173. ies Vezi nota 176. 242 Vezi nota 178. 244 Vezi nota 179. 244 Vezi nota 133. se» Vezi nota 135; la fel in exemplarul de la Vatican. 247 Vezi nota 136. 268 Vezi nota 146. 249 Vezi nota 173. 2?o Vezi nota 176. 224 Vezi nota 178. 272 Vezi nota 179. « _ __ www.dacoromanica.ro 33 documentar 343 Dunavățului, vechi canal dunărean. în apropierea lor se găsesc ruinele unor fortificații necercetate încă arheologic 273. Se consideră că Duna- văț este forma locală a numelui Donavici (Lo donavici) menționat în unele hărți italiene de la începutul secolului al XJV-lea 274. 1318. Hărțile Vesconte înregistrează întîia oară Lo donavici27S. * ° I 1320. Harta lui Marino Sanudo menționează de asemenea Lo donavici 276. BEȘTEPE (Broscavița) ? Așezarea se află pe malul drept al brațului Sf. Gheorghe, la oarecare d istanță de apă, între Nufăru și Mahmudia. 1361, aprilie, 5, 12. Două acte notariale redactate la Chilia 277 men- ționează un port la Dunăre cu numele de Bruscaviza (Bruschaviza, Brus- cavica, Bruschavicia) care se afla „in territorio Pendavogni” adică al dealului numit azi Beștepe (cincî înălțimi) 278. Octavian Iliescu propune identificarea Bruscavizei cu Mahmudia eliminînd așezarea actuală Beștepe deoarece aceasta se găsește la depărtare de fluviu 279. Localizarea este plauzibilă cu condiția ea Beștepe să nu fi fost niciodată port la Dunăre. Or, după mărturia călătorului armean Eremya Celebi Komurcuyan la Istanbul soseau în secolul al XVII-lea nave din diferite schele dunărene printre care este amintită și schela Beș- tepe 28°. Credem deci că Bruscaviza (Broscavița) poate fi localizată mai degrabă la Beștepe. ★ Am încercat, în cele de mai sus, să întocmim un repertoriu pe cît ne-a fost cu putință mai complet al izvoarelor scrise referitoare la orașele dunărene în secolele XI—XIV. Desigur vor fi existînd și altele, fie necunos- cute, fie inaccesibile nouă. în ce privește așezările din zona lacului Razelm, altădată perfect integrate în sistemul de circulație ponto-danubian, ele au fost în mod premeditat lăsate de o parte. Efortul nostru de interpretare s-a mărginit la aspectele privind localizarea orașelor și așezărilor amintite în surse precum și la unele pro- 278 R. Netzhammer, Auf dem Razelm, p. 21; Const. Moisil, Cetăți romane, BCMI, 2, 1909, p. 90; G. I. Brătianu, Recherches, p. 22, 91. 274 W. Tomaschek, Zur Kunde der Hămus-Halbinsel, p. 308; N. Grămadă, La Scizia minore, p. 242; vezi șl p. 243; J. Bromberg, op. cit., „Byzantion", 13, 1938, p. 13; I. Baruea in DID, p. 379; R. S. Ciobanu, Aspecte ale civilizației portuare, p. 302. 274 Vezi nota 135. 274 Vezi nota 136. 277 G. Pistarino, op. cit., p. 54, nr. 33; p. 68, nr. 41; O. Iliescu, Toponimie medievală dobrogeană, SCIVA, 28, 1977, 1, p. 143-147. 278 A. Delatte, Les portulans grecs. II. Complements, Bruxelles, 1958; P. S. Năsturel Le littoral roumain de la mer Noire d’apres le portulan grec de Leyde, RER, 13—14, 1974, p. 124, 132. 278 O. Iliescu, op. cit., p. 144—145. 280 Eremya Celebi Komiircnyan, Istanbul Tarihi; XVII asirda Istanbul (Istoria Istan- bulului; Istanbul In veacul al XVII-lea), Istanbul, 1932, p. 18, apud M. M. Alexandrescu Dersca Bulgarii, Aspecte ale vieții economice din porturile și schelele Dobrogei tn secolele XV—XVII, „Peuce", 6, 1977, Tulcea, p. 261. www.dacoromanica.ro 344 DCXCUiMHN'IWR 34 bleme de cronologie. în legătură cu acestea am socotit necesar să arătăm și stadiul cercetărilor indicînd bibliografia respectivă, prezentată atunci cînd a fost cazul, critic. Fără îndoială, valoarea acestor izvoare nu poate fi pusă în deplină lumină decît prin luarea în considerare a tuturor aspectelor Fig. 2. Harta așezărilor menționate în lucrare istorice pe care ele le implică ceea ce ne propunem a înfăptui în partea a doua a studiului nostru despre orașele dunărene. Acestea sînt cele dintîi centre urbane de pe teritoriul țării noastre. Ele vor influența procesul de apariție al orașelor în provinciile de la nord de Dunăre contribuind în ultimă instanță la formarea statelor medievale românești. LISTA ABREVIERILOR (periodice) AAR — Analele Academiei Române, București AD — Analele Dobrogci, Constanța. www.dacoromanica.ro 35 D.OCUMEINTAR 345 AKBAW — Abhandlungen dcr kaiserlich-bayerischen Akademie der Wissenschaften, Munchen. ASLSP BBR BCMI BMI BNJ BOR BSH BSI — Atti della Societa Ligure di Storia Patria, Genova. — Buletinul Bibliotecii Române, Biblioteca română, Freiburg. — Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, București. — Buletinul Monumentelor Istorice, București. — Byzantinisch-Neugriechische Jahrbiicher, Atena. — Biserica Ortodoxă Română, București. — Bulletin de la Section Hlstorique, București. — Biblioteca Storica Italiana, Torino. BZ — Byzantinische Zeitschrift, Munchen. Dacoromania — Dacoromania, Jahrbuch fiir Ostliche Latinităt, Freiburg — Munchen. EO GSU IIBE IP IRAIK — Echos d’Orient, Paris. — Godisnik na Sofiiskija Universitet, Sofia. — Izvestija na Instituta za bălgarski ezik. Sofia. — Istoriceskil pregled, Sofia. — Izvestija na Russkogo Arheologiceskogo Instituta v Constantinopole, Constan- tinopol. Izvestija- — Izvestija na arheologiceskija Institut, Sofia. Sofia Izvcstija- Varna IZ JESHO NEH Peuce — Izvestija na narodnija Muzei, Varna. — Istorlceskle zapiski — Journal of the Economic and Social Historj of the Orient, Haga. — Nouvelles âtudes d’histoire, București. — Peuce. Studii și comunicări de istorie, etnografie și muzeologie (Muzeul Delta Dunării), Tulcea. Pontica PSp. RA REB RER RESEE RHSEE ROL RRH RSI SAO SCIV SCIVA SCDB Sph-hcC /KAW SMIM Viz. Vrem. ZR-VI ZSSR — Pontica (Muzeul de Arheologie), Constanța. — Periodiceskie spisanie, Sofia. — Revista Arhivelor, București. — Revue des Etudes Byzantines, Paris. — Revue des Etudes Roumaines, Paris. — Revue des Etudes Sud-Est Europâennes, București. — Revue Historique du Sud-Est Europeen, București. — Revue de l’Orient latin, Paris. — Revue Roumaine d’Histoire, București. — Rivista Storica Italiana, Napoli. — Studia et Acta Orientalia, București. — Studii și cercetări de istorie veche, București. — Studii și cercetări de istorie veche și arheologie, București. — Studii și cercetări. — Sitzungsberichte der philosophisch-historischen Classe der kaiserlichen Aka- demie der 'Wissenschaft, Viena. — Studii și Materiale de Istorie Medie, București. — Vizantijskij vremenik, Sankpetersburg. — Zbornik Radova Vizantoloșkog Instituta, Belgrad. — Zeitschrift der Savigny-Stiftung fiir Rechtsgeschichte, (kanonische Abteilung), Weirnar. www.dacoromanica.ro www.dacoromanica.ro VIATA ȘTIINȚIFICĂ SESIUNEA ȘTIINȚIFICĂ „SIGHIȘOARA STRĂVECHE VATRĂ DE CULTURĂ ȘI CIVILIZAȚIE” în ziua de 25 octombrie 1980 la Sighișoara s-au desfășurat lucrările sesiunii științifice cu tema „Sighișoara străveche vatră de cultură și civilizație” organizată de Comitetul județean Mureș al P.C.R., Academia de Științe sociale și politice, Comitetul Municipal Sighișoara al P.C.R. și Comitetul județean Mureș de Cultură și Educație Socialistă cu prilejul împlinirii a 700 de ani de la atestarea documentară a Sighișoarei. Cuvîntul de deschidere al sesiunii a fost rostit de prof. univ. dr. doc. Mihnea Gheorghiu, președintele Academiei de științe sociale și politice care a subliniat că „Evocarea acelor momente prin care fapta înaintașilor au înscris pagini memorabile în istoria țării, a activității personali- tăților proeminente care în fruntea maselor au luptat cu demnitate și curaj pentru libertate și progres, aniversarea fondării marilor centre de cultură și civilizație între care se înscrie și tema sesiunii la care participăm astăzi — reprezintă pentru noi toți o preocupare constantă, un act de majoră însemnătate politică educativă, pentru că evocăm mărețele ctitorii naționale din care s-au zămislit edificiile civilizației socialiste”. în continuare au fost prezentate următoarele comunicări: Perspectivele de dezvoltare ale Județului Mureș pe coordonatele Congresului al Xll-lea al P.C.R. — treaptă superioară a tre- cutului și prezentului de Nicolae Vereș, membru al C.C. al P.C.R., prim-secretar al Comitetului județean Mureș al P.C.R., președintele Comitetului executiv al Consiliului popular județean; Aspecte ale dezvoltării economico-socialeși culturale a municipiului Sighișoara In anii socialismulu i— împlinirea aspirațiilor maselor de oameni ai muncii, de Ana Hermann. prim-secretar al Co- mitetului municipal de partid, primarul orașului Sighișoara; Sighișoara pe treptele istoriei patriei deacad.prof.univ.dr.doc. Ștefan Pascu, director al institutului de istorie Cluj-Napoca; Cele mai vechi mărturii de civilizație de pe teritoriul Sighișoarei de prof. univ. dr. doc. Kurt Horedt— Sibiu; Burebista — exponent al aspirațiilor de unitate ale geto-dacilor deprof. univ. dr. Hadrian Daicoviciu, director al Muzeului de istorie al Transilvaniei, Cluj-Napoca; Coloniști romani la Sighișoara (inscripțiile de la Plrlul Hotarului”) de prof. loan Mitrofan, cercetător la Muzeul de istorie al Transilvaniei, Cluj-Napoca; Continuitatea populației daco-romane pe meleagurile sighișorene de George Baltag, muzeograf la Muzeul de istorie Sighișoara; Așezarea populației săsești pe teritoriul Sighișoarei și activitatea ei comună cu a poporului român de-a lungul istoriei de prof. dr. Nagler Thomas, cercetător principal, Centrul de științe sociale Sibiu; Prima atestare documentară a Sighișoarei de George Togan, cercetător, Mediaș; începuturile Sighi- șoarei medievale tntre izvoarele scrise și mărturiile arheologice de Radu Popa, director-adjnnct al Institutului de arheologie București; Sighișoara tn viața economică și culturală a Transilvanie i plnăln secolul al XVI-lea de Gernot Nussbăcher, arhivist principal Arhivele Statului, Brașov; Sighișoara, monument de artă medievală de prof. univ. dr. Vasile Drăguț, București; Legăturile politice ale Sighișoarei cu Țara Românească și Moldova de prof. Petcu Mercurie, Liceul indus- trial nr. 2 Sighișoara; Sighișoara oglindită In cronica lui Georg Kraus (1601—1619) de Weiss Erna, profesor, Sighișoara; Circulația cărții vechi românești tn Sighișoara și împrejurimi de Di- mitrie Pop tămaș, bibliotecar la Biblioteca județeană Mureș, și Elena Mihu, muzeografia Muzeul județean Mureș; Sighișoara și împrejurimile tn revoluția burghezo-democratică de la 1818 de lector univ. Vasile Dobrescu — I.M.F. Tlrgu Mureș; Sighișoara tn mișcarea politică și culturală româ- nească din Transilvania — 1819—1918 de dr. Grigore Ploeșteanu cercetător științific principal — Centrul de științe sociale Tlrgu Mureș; Cărturarul sighișorean Zaharia Boiu de prof. Tuliu Racotă — Sighișoara; Sighișoara și Unirea din 1918 de dr. loan Chiorean — cercetător știin- țific principal, Centrul de științe sociale Tîrgu Mureș; Qmul de știință sighișorean Hermann „REVISTA DE ISTORIE”, Tom 34, nr. 2, p. 347-352, 1981 www.dacoromanica.ro 348 viața șthențifucA 2 Oberth de prof. dr. doc. Carol Gollner, Centrul de științe sociale Sibiu, membru al Prezidiului Acade- miei de Științe Sociale și Politice din R. S. România; Muzeul Sighișoarei — depozitar al unor bogate relicve istorice de Ștefan Mosora, profesor, Sighișoara; Tradiții ale istoriei muncitorești și democra- tice din Sighișoara de Eduard Eisenburger, redactor șef al revistei „Karpaten Rundschau’*, pre- ședinte al Consiliului oamenilor muncii de naționalitate germană din R. S. România; Aspecte din lupta forțelor democratice, tn frunte cu Partidul Comunist Român, pentru cucerirea și con- solidarea puterii revoluționar-democratice tn teritoriul fostului Județ Tlrnaoa Mare de Traian Bo- soancă, muzeograf, Muzeul județean Mureș; Materializarea concepției Partidului Comunist Român, a secretarului său general, tovarășul Nicolae Ceaușescu, privind dezvoltarea armonioasă a Județelor țării, a tuturor localităților sale de prof. dr. Mihai Chlorean, Academia „Ștefan Gheorghiu” București; Politica P.C.R. de întărire a frăției și unității oamenilor muncii, fără deosebire de naționalitate, chezășia edificării societății socialiste multilateral dezvoltate tn România de Baier Hermann, profesor, director al liceului „Josif Haltrich” Sighișoara, președinte al Con- siliului oamenilor muncii de naționalitate germană din județul Mureș, Gali Zoltan, profesor, director adj. al Liceului nr. 2 Sighișoara; Participarea oamenilor muncii la activitățile de creație tehnico-științifică de masă de Ing. Soceanu Radu, președinte al Comisiei inginerilor și tehni- cienilor, Sighișoara; Participarea activă a tineretului sighișorean la activitățile economice și social- culturale de Pintea Traian, prim-secretar al Comitetului municipal Sighișoara al U.T.C. SESIUNEA ȘTIINȚIFICĂ ANUALĂ DE COMUNICĂRI A INSTITUTULUI DE ISTORIE „N. IORGA” în zilele de 25 și 26 noiembrie, la Institutul de istorie ,,N. lorga” s-a desfășurat sesiunea științifică anuală a institutului, dedicată comemorării a patru, decenii de la moartea lui Nicolae lorga. La lucrările sesiunii au participat acad. Gheorghe Mihoc, președintele Academiei R.S.R. prof. dr. doc. Mihnea Gheorghiu, președintele Academiei de științe sociale și politice a R.S.R., și Mircea Angelescu, prim secretar al Centrului universitar de partid București. Deschizînd lucrările reuniunii, prof. univ. dr. Ștefan Ștefănescu, directorul Institutului, a prezentat comunicarea Locul lui Nicolae lorga tn istoriografia românească prin care a înfățișat auditorilor complexitatea operei științifice, culturale și politice a marelui savant, subliniind dimensiunile calitative și cantitative ale scrierilor istoricului și fervoarea activității omului politic. S-au detașat clar, din trăsăturile creației sale istorice, solida bază documentară, adlnca cunoaștere a istoriei universale, abordarea istoriei naționale în larg context european și mondial, importanța acordată editării izvoarelor și s-a conturat formația enciclopedică n ilustrului înaintaș ceea ce !1 situează printre cele mai de seamă personalități științifice ale vremii. Amintind marile sinteze de istorie a patriei, create de Nicolae lorga, Ștefan Ștefănescu a relevat importanța unor momente și fenomene istorice abordate în paginile lor, originalitatea tratării și frumusețea expunerii. Dr. Șerban Papacostea, cercetător principal la Institutul de istorie „Nicolae lorga”, a prezentat comunicarea Rolul drumului comercial tn geneza statelor române: de la Nicolae lorga — astăzi, supunind atenției celor prezenți evoluția corelației dintre drumurile internaționale de comerț și constituirea statelor feudale românești — stabilită pentru prima dată de N. lorga — în istoriografia românească. Menționlnd că după preluarea acestei relații drum-stat de către P. P. Panaitescu și Gheorghe Brătianu, în ultimele decenii atenția cercetătorilor s-a îndreptat cu precădere asupra proceselor social-economice interne, Șerban Papacostea a reanalizat, Intr-un cadru internațional de amploarea raportului orient-occident, ponderea acestei relații în com- plexitatea fenomenelor interne și externe care au determinat întemeierea Țării Românești și Moldovei. Aceasta i-a permis să stabilească caracterul și sensul privilegiilor acordate de domnii români Brașovului și Liovului, schimbările determinate în politica comercială de înaintarea otomană și să discearnă lupta pentru stăpînirea drumurilor comerciale ca o componentă a con- stituirii statului, care a precipitat acest proces și i-a imprimat direcția de desfășurare în spațiu, înțelegerea dezvoltării istorice românești în interacțiunea permanentă și dialectică cu fenomenele internaționale — cerință exprimată și împlinită cu consecvență de marele predecesor — și-a dovedit astfel Încă o dată fecunditatea. Din complexitatea problematicii legate de chestiunea Dunării, schițate în ansamblu sau parțial tratate de Nicolae lorga în mai multe rlnduri, Virgil Ciocîltan, cercetător la Insti- tutul de istorie „N. lorga”. a abordat Dunărea tn confruntarea dintre lumea creștină și cea osmană tn secolele XIV—XVI, investigație care i-a îngăduit să deceleze etapele transformării www.dacoromanica.ro 3 VIAȚA ȘTUfflNȚIFJCA 349 Dunării in fluviu osman șl consecințele acestui proces asupra echilibrului politic european, funcția strategică a fluviului Înțeles ca frontieră și ca arteră de comunicație, aspectele trecerii de la cruciada tradițională la războiul regional antiotoman. Autorul a caracterizat ca hotăritor im- pactul fluviului asupra istoriei medievale românești, evidențiind dimensiunea europeană a im- portanței Dunării in geografia politică. Modul in care una din epocile de Însemnătate majoră ale istoriei naționale este reflectată In opera savantului de renume internațional a constituit subiectul comunicării lui Dan Bcrindei cercetător principal dr. la Institutul de istorie ,,N. lorga”, intitulată Nicolae lorga fi procesul de creare a României moderne. în expunere au fost relevate aprecierile lui Nicolae lorga privind răscoala din 1784, momentul 1821, anul revoluționar 1848, Unirea principatelor, războiul de independență și Marea Unire de la Alba lulia, accentuîndu-se asupra comprehensiunii cu care istoricul s-a apropiat de revoltele țărănești, asupra portretului lui Tudor Vladimirescu și a carac- terizării evenimentelor din 1848 ca o puternică revoluție, a criticii Convenției de la Paris, „neîndestulătoare” pentru cursul obiectiv al istorici Românilor, a elogiului tinerei armate învin- gătoare la 1877 și prczentlnd la momentul 1918 activitatea de neobosit militant a lui Nicolae lorga. Autorul a evidențiat însă și înțelegerea unilaterală a unor evenimente, ncsesizarea semni- ficației lor reale de către istoric. în comunicarea Nicolae lorga fi ideea unității naționale, dr. Nicolae Llu, cercetător prin- cipal la Institutul de istorie „Nicolae lorga”, pune în lumină pe baza unor date noi o trăsătură fundamentală, de permanență, a activității politice și culturale a marelui istoric. Au contribuit la dezvoltarea acestei activități munca științifică personală, însușirea marilor exemple din trecut, necesitățile epocii de dcsăvîrșirc a statului național unitar, de consolidare a acestuia după 1918. Punerea din nou în discuție de către revizionismul străin a drepturilor românești asupra teritoriului național, datorită încurajării acestei poziții în deceniul patru dc către fascism, a determinat pe marele savant să-și ridice glasul, cu același curaj ca în anii tinereții, în sprijinul unității naționale. în comunicarea sa, Proiecte de presiuni fi represalii naziste contra lui Nicolae lorga. Pe marginea unor documente inedite germane, dr. loan Chlper, cercetător principal la Institutul dc istorie ,,N. lorga”, a dezvăluit, pe baza unei documentații recente, modul în care forurile politice si științifice germane au intenționat în anii 1935—1938 să recurgă la presiuni asupra lui Nicolae lorga pentru a-1 determina să renunțe la atitudinea sa antihitleristă. Supunînd criticii istorice motivele pe care însărcinatul cu afaceri al Germanici la București Ic prezenta Berlinului ca aflîndu-se la baza apariției în „Neamul Românesc” a unei serii dc articole care criticau regimul hitlcrist și planurile sale agresive, autorul a demonstrat că resorturile atitudinii antinaziste a savantului rezidau în patriotismul său, în preocupările sale constante de a preveni poporul român asupra pericolului unui nou război, declanșat de forțele revizioniste și revanșarde. Urmă- rindu-sc cronologia publicării acestor articole, subliniindu-se semnificația lor, comunicarea a înlăturat ca total nefondate și nercale motivele avansate de Pochammer ca și considerațiile sale asupra personalității istoricului român și a prestigiului său național. Autorul a relatat apoi proiectele luate în discuție de forurile politice naziste in vederea influențării poziției politice a Ifti Nicolae lorga, care au vizat anularea titlului dc doctor al Universității din Leipzig și care au condiționat relațiile Instituțiilor și personalităților științifice germane cu savantul român dc modificarea atitudinii sale politice. în comunicare s-a ilustrat astfel arsenalul intimidărilor folosit dc cercurile reacțiunii germane împotriva cugetului curajos al marelui istoric care nu a pregetat să-și exprime hotărlt reprobarea față de actele și intențiile adepților lui Hitler din Germania șl din proprla-i țară. La Înfățișarea personalității politice a istoricului a contribuit și dr. Stelian Ncagoe, cer- cetător principail la Institutul de studii istorice și social-politicc, care a prezentat Ultimele cuvlnlări ale lui Nicolae lorga In Parlamentul României (iunie 1939 — martie 1940), argumentînd astfel aserțiunea conform căreia marele istoric a fost una dintre cele mai reprezentative figuri ale clocinței românești exprimată de la tribuna parlamentului. Autorul comunicării a amintit temele dc actualitate ale cuvlntărilor lui Nicolae lorga din cadrul Parlamentului, capacitatea sa dc a-și captiva auditorii, crezul său politic, pledoariile înflăcărate în favoarea necesității unirii tuturor forțelor națiunii pentru apărarea țării în fața primejdiilor fascismului și revizionismului. Din vasta activitate epistolară a savantului, dr. Cornelia Bodea a desprins Corespondența lui Nicolae lorga cu românii americani (1904—1913), comunicare ce a evidențiat legăturile sale cn cetățenii americani de origine română, cu studenți și jurnaliști americani. După o scurtă schiță a activității culturale și ziaristice a românilor din S.U.A. și după enumerarea principalelor societăți și cluburi românești literare, de ajutor și cultură înființate în S.U.A., autoarea a selectat dintre sutele de scrisori adresate lui Nicolae lorga, pe acelea, foarte numeroase, din care a reieșit aprecierea de care se bucura lorga în rîndul românilor de peste Atlantic, care-1 consideră pe lorga un adevărat simbol al unității naționale. Un alt set de scrisori a relevat popularitatea re- www.dacoromanica.ro 350 VIAȚA ȘITOȚIFICA 4 vistelor și ziarelor fondate de lorga, dorința românilor aflați departe de țara lor de origine, de a citi articolele politice și culturale semnate de corifeul istoriografiei noastre. Comunicarea lui Nicolae Nagy Talavera, cercetător din S.U.A., a reprezentat Omagiul unui istoric american adus lui Nicolae larga, pe care-1 consideră un geniu al culturii românești. Autorul a subliniat primirea făcută lui Nicolae lorga de cetățenii americani cu prilejul vizitei sale în S.U.A., aprecierea de care opera sa științifică se bucură în fața specialiștilor străini în problemele sud-estului european și s-a declarat impresionat de profunda dragoste de țară a isto- ricului român, de penetranța analizei fenomenelor politice, de atitudinea fermă adoptată de savant în anii întunecați ai ascensiunii nazismului. în comunicarea sa, intitulată „Permanențele istorici’’, astăzi, dr. Florin Constantîniu, cercetător principal la Institutul de istorie ,,N. lorga”, a urmărit geneza conceptului iorghist de „permanențe ale istoriei”, locul și funcția lui în gîndirea istorică a marelui învățat. Refractar față de ceea ce el numea „metaistorie”, de fapt filozofia istoriei, Nicolae lorga, care a îmbră- țișat în investigațiile sale istoria umanității, de la origini pînă în contemporaneitate, a înțeles că noua sa viziune despre scrierea istoriei universale — istoriologia — trebuia să se întemeieze pe anumite constante ale procesului istoric: permanențele istoriei. Autorul a arătat că din punctul de vedere al materialismului istoric, pămintul, rasa (care nu are nimic comune cu noțiunea folosită de rasiști) și ideca — care în concepția lui lorga sînt permanențele istoriei — nu pot căpăta un astfel de statut în știința istorică; în schimb aceste zise permanențe fac astfel subiectul unor cercetători din domeniul geoistoriei și ecoistoriei, psihologiei popoarelor și studiului men- talului colectiv, care găsesc astfel în Nicolae lorga un genial precursor. Comunicarea Scrierile lui Nicolae lorga către Andrei Veress a fost susținută de dr. Lu- dovic Demeny, cercetător principal la Institutul de istorie ,,N. lorga”. S-au prezentat ample extrase din scrisorile inedite ale istoricului român adresate lui Andrei Veress, corespondență care atestă dorința de conlucra.c și înțelegere, prețuirea reciprocă. In ciuda unor divergențe temporare și a unor deosebiri de vederi, corespondența dintre cei doi istorici a fost folositoare amîndorura deopotrivă, ei consultîndu-se reciproc și oferindu-și spre publicare materiale depistate în arhivele străine privitoare la istoria românilor și a Transilvaniei. Una din direcțiile fundamentale ale activității lui Nicolae lorga — aceea de dascăl a tinerei generații — a fost ilustrată de conf. univ. dr. Florea Stănculescu de la Facultatea de istorie-filozofie în comunicarea sa Idei înaintate In opera didactică a lui Nicolae lorga. Dintre cerințele pe care marele istoric le punea în fața predării istoriei în școlile de toate gradele, autorul a relevat necesitatea informării științifice permanente a profesorilor de istorie, editarea unei reviste istorice care să le pună la îndemînă o bogată bibliografie critică, renunțarea la me- morizare și la prezentarea în fața elevilor a unei istorii numai a suveranilor. Urmărind aceste linii directoare, autorul a pus în lumină meritele savantului în scrierea manualelor școlare, caracterul lor interpretativ, rolul îndeplinit de „Revista istorică” în comentarea conținutului științific al lucrărilor de specialitate. Prin comunicarea sa, Nicolae lorga, istoric al economiei, dr. Georgeta Penelea, cercetător principal la Institutul de istorie „N. lorga”, a făcut cunoscut auditorilor interesul pe care marele nostru istoric l-a dovedit pentru aspectele economice ale dezvoltării istorice românești, subli- niind modul în care Nicolae lorga a înfățișat creația meșterilor autohtoni, rolul negustorilor, al comerțului în dinamizarea proceselor istorice, în cunoașterea între popoare. în acest chip, autoarea a pledat pentru cercetarea de către istorici a teoriilor economiștilor și pentru o pregătire economică mai substanțială a istoricilor. împrejurările politice interne și externe care au făcut posibilă dispariția tragică a savan- tului au constituit obiectul comunicării intitulate Moartea unui titan, susținută de prof. univ. dr. Gh. I. loniță de la Facultatea de istorie-filozofie. Evenimentele tragice ale toamnei anului 1940 care au culminat cu asasinarea lui Nicolae lorga dc legionari, au fost astfel rememorate, înfierîndu-se crima politică și indiferența plină de vinovăție a generalului Ion Antonescu. în cuvîntul de încheiere, prof. univ. Ștefan Ștefănescu a apreciat nivelul științific al comunicărilor prezentate, interesul auditorilor și a remarcat progresele istoriografiei românești actuale pe căile atît de numeroase și fertile deschise de geniul marelui înaintaș. Gelu Apostol AL DOILEA SIMPOZION DE NUMISMATICĂ LA TIMIȘOARA Secțiunea bănățeană a Societății Numismatice Române a ținut al doilea simpozion de numismatică la 12 octombrie 1980. Comunicările, variate prin conținutul lor, au adus contribuții interesante. www.dacoromanica.ro 5 VHA.Ț1A ȘTBUNȚIFJCA 351 Constantin Răileanu (Muzeul Banatului) a vorbit despre „Contribuții numismatice pri- vind o permanență bimilenară în cîmpia timișană” arătind în baza descoperirilor monetare că în cimpia timișană a existat o zonă activă de locuire a populației dacice înainte și după cuce- rirea romană. în a doua comunicare a lui C. Răileanu Noi argumente de ordin numismatic privind vechimea bimilenarului Tivisco-Timișoara autorul prezintă argumente de ordin numis- matic corelate cu documente antice privind vechimea unui opidum dacic Tivisco pe teritoriul de azi al Timișoarei. Contribuții la tipologia emisiunii Provincia Dacia este comunicarea lui Octavian Dogariu (Universitatea Timișoara) care descrie și analizează varianta lui Philippus Junior. Andrei Agotha aduce o serie de date inedite privind descoperirile monetare pe teritoriul Banatului în comunicarea Contribuții la repertoriul numismatic al Banatului. Ilie Uzum (Muzeul jud. Reșița) și Dana Bălănescu (muzeograf) prezintă noi descoperiri monetare în județul Caraș-Severin în comunicarea Noi descoperiri monetare din perioada feudală timpurie de pe teritoiul jud. Caraș-Severin. Mircea Secui (secretar al Secției numismatice Arad) prezintă comunicarea despre Cir- culația monetară tn zona Aradului In secolele XVIII—XIX care contribuie la întregirea imaginii istorico-economice a acestui pămint românesc. Tezaurul de la Deta se intitulează comunicarea lui Adrian Bejan (Muzeul Banatului) în care autorul elucidează confuziile la această descoperire feudal timpurie. Marius Munteanu completează lista monedelor false bătute în monetăria Sucevei în comunicarea Obol silezian falsificat In monetăria Sucevei. Octavian Dogariu face o încadrare istorico-politică a sigiliului patriarhului GrigoriosV. Aurică Smaranda (secretarul Societății numismatice din R.S.R.) aduce noi date pri- vitoare la bancnotele emise de trupele de ocupație germană în 1917 în comunicarea Bancnotele emise de Banca Generală Română. Bancnotele de 5000 lei ce au circulat între 1943—1945 sînt prezentate de dr. Gerhard Hochstrasser. Interesante legături între provinciile locuite de români, circulația monetară și unitatea lor culturală aduce Elena Ungur din Oradea în comunicarea Elemente numismatice tn folclorul bihorean. Milan Ilin aduce noi piese inedite în comunicarea Contribuții la catalogul jetoanelor ro- mânești. ,,Stema Timișoarei tn timpul ocupației turcești se intitulează comunicarea lui loan Butum. Simpozionul se încheie cu comunicarea lui Octavian Dogariu Mărturiile de botez — valoare numismatică și documentară.. La discuții au participat numeroși participanți. Lucrările Simpozionului au fost conduse de I. D. Suciu și Octavian Dogariu, președintele secției Timișoara a S.N.R. CREAREA COMISIEI INTERNAȚIONALE PENTRU APLICAREA METODELOR CANTITATIVE ÎN ISTORIE La Începutul anului 1980, la sugestia cercetătorului român dr. Vasile Liveanu de la In- stitutul de Istorie „N. lorga” din București, Asociația internațională de Istorie Socială Canti- tativă „Quantum” a propus comitetului de organizare al celui de-al XV-lea Congres Inter- național de Științe Istorice convocarea unui grup de lucru pentru aplicarea metodelor matematice în istorie. Ședința acestui grup de lucru, desfășurată în 11 august 1980, și prezidată de dr. Vasile Liveanu, a Înscris, ca principal punct al dezbaterilor, crearea unui „grup de inițiativă” în scopul înființării Comisiei Internaționale pentru Aplicarea Metodelor Cantitative în Istorie. Ședința de la București a fost precedată de stabilirea contractului cu istorici preocupați de aplicarea noii metodologii din diverse țări. în perioada premergătoare Congresului s-au primit adeziuni din partea urjor cercetători de prestigiu din 10 țări. Cei 36 de participanți, la ședința grupului de lucru de la București, reprezentînd 16 țări din trei continente au aderat la inițiativa României, remareînd că aceste metode, considerate o noutate în urmă cu 10—15 ani, au devenit uzuale pentru diverse domenii ale cercetării istorice. Probleme importante implicate de folosirea metodelor cantitative cum ar fi: adaptarea lor la specificul cercetării istorice și îmbinarea cu metodele „tradiționale”, semnificația rezultatelor obținute sau schimbul permanent de informații asupra tehnicilor utilizate, pot fi mai ușor solu- ționate prin dezvoltarea legăturilor între istoricii din diferite țări. în cadrul ședinței a fost supus spre dezbatere proiectul de scrisoare prin care grupul de lucru supune organelor statutare ale Comitetului Internațional de Științe Istorice (C.I.S.H.) www.dacOTomanica.ro 352 VIAȚA ȘnmȚLFJCA 6 propunerea privind constituirea Comisiei Internaționale pentru Aplicarea Metodelor Cantitative în Istorie. Discuțiile purtate asupra numelui noii comisii au evidențiat de fapt varietatea și gradul de dificultate al metodelor cantitative, stabilindu-se promovarea aplicării metodelor matematice mai avansate, inclusiv a celor de prelucrare și soluționare a datelor și problemelor calitative. Semnatarii scrisorii, precum și cei ce au trimis scrisori de adeziune, fără a fi prezenți la ședința de la București, s-au considerat a fi membrii ai „grupului de inițiativă” pentru înfiin- țarea noii comisii internaționale. Astfel, din acest grup fac parte cercetători, inclusiv matema- ticieni din Austria, Bulgaria, Canada, Cehoslovacia, Finlanda, Israel, Italia, Olanda, România, Republica Democrată Germană, Republica Federală Germană, Suedia, Statele Unite ale Americii, Uniunea Sovietică, Ungaria, Vietnam. La propunerea profesorului Konrad Jarausch, președintele secției de metode cantitative al Asociației Istoricilor Americani, a fost ales un birou provizoriu format, în ordinea propunerilor, din: Vasile Liveanu (România), Konrad Jarausch (S.U.A.), Juhan Kahk (U.R.S.S.), Wilhelm Schroder (R.F.G.), Bo Ohngren (Suedia), Franțois Furet (Franța). Adunarea Generală a Comitetului Internațional de Științe Istorice din 16 august 1980 formată din reprezentanți a 41 țări, a votat în unanimitate, mai puțin o abținere, crearea Comisiei Internaționale pentru Aplicarea Metodelor Cantitative în Istorie ca o comisie internă a C.I.S.H. Comisia își propune organizarea de dezbateri științifice in cadrul fiecărui Congres Inter- național de Științe Istorice și a unor conferințe internaționale speciale, schimbul internațional de cărți, articole și informații privind proiectele în curs de elaborare, încurajarea publicării în revistele de specialitate a articolelor unor colegi din alte țări, stimularea cercetărilor cantitative comparate prin studierea unei probleme comune mai multor țări. Astfel, Comisia Internațională pentru Aplicarea Metodelor Cantitative în Istorie va con- tribui la întreținerea și impulsionarea legăturilor, a schimbului de experiență între istoricii pre- ocupați de folosirea metodelor cantitative și a calculatorului electronic de pretutindeni. Este interesant de menționat că propunerii de organizare a unei comisii similare făcută în cadrul celui de-al XlII-lea Congres Internațional de Științe Istorice (Moscova, august 1970) nu î s-a dat curs. Faptul că adunarea generală a C.I.S.H. reunită la Congresul de la București a aprobat crearea noii comisii oglindește în mod semnificativ că orientarea spre aplicarea meto- delor matematice și-a cîștigat definitiv dreptul de cetate în comunitatea istoricilor. Irina Gavrilă www.dacoromanica.ro R E C E N Z I I Școala muzicală de la Putna. Manuscrisul nr. 56/544/5761 de la Mănăstirea Putna „Antologhion”. Ediție îngrijită, prefațată și adnotată de Ghcor- ghe Ciobanu, Marin lonescu și Titus Moisescu. Izvoare ale muzicii românești, Voi 3 (Documenta.), Edit. muzicală, București, 1980,448 p. Cercetările sistematice și asidue din ulti- mul sfert de veac asupra vechilor manuscrise muzicale aflate pe teritoriul României, coro- borate cu investigațiile de peste hotare, au dezvăluit un fapt excepțional: Incepind din sec. X—XI pînă la 1814 (reforma lui Chri- sant), muzica noastră a dispus de documente scrise pentru întreaga perioadă istorică, izvoa- rele Insumlnd toate tipurile de .notații (ecfo- netică, neumatică bizantină, lineară, criuchi, psaltică). Deosebit de valoroase se dovedesc manuscrisele de cult cu muzică de tip bizan- tin, centrele medievale șl renascentiste din Țările Române impunlndu-se prin bogăția și ineditul materialelor, In răsăritul și sud- estul Europei. în mod special, legăturile directe sau indirecte ale mănăstirilor și școlilor de clntărcți de la Neamț, Tismana, Cozia, Putna, București, Dragomirna, Iași, Suceava, Curtea de Argeș etc., cu Muntele Athos și Constanti- nopolul sînt surprinse și pe calea acestor documente, fapt care lărgește simțitor intere- sul cercului de cercetători dincolo de lumea muzicii. Cum manuscrisele muzicale din sec. XI XIX, de pildă, apelează la texte literare în limbile greacă, slavonă, română, rusă veche, latină, germană, ungară, sîrbă (ultimele patru limbi apar în izvoare din Banat și Transilvania), se poate lesne deduce importanța lor pentru lingviști, după cum însemnările marginale oferă un excepțional izvor documentar pentru istorici. Dincolo de interesul local, manuscrisele muzicale de tip bizantin din România pre- zintă atît pentru țările vecine și lumea orto- doxiei, cit, mai ales, pentru cercetătorii de specialitate din țările occidentale și de peste Ocean, un fond de primă mînă pentru viitoare studii comparative. Nu ne poate scăpa amă- nuntul că manuscrisele muzicale de la Putna se păstrează astăzi in biblioteci și arhive din Iași, București, Dragomirna, Putna, Moscova, Leningrad, Sofia, Leipz.ig, insula Lesbos, după cum — incă din secolul trecut, ne sem- nala Teodor T. Burada — la Muntele Athos existau o serie de documente vechi moldovene. Este, de asemenea, cunoscut PolihronioAul dedicat lui Alexandru Lăpușneanu, aflat într-un manuscris grecesc din 1553, compus de un psalt „moldovean” (după identificarea muzicologilor Anne E. Pennington, Dmitri Stefanoviâ, Danica Petroviâ), document pre- zent azi în Biblioteca Bodleiana din Oxford (Anglia). Alte manuscrise muzicale redactate la noi, au luat calea mănăstirii Mahera din Cipru, mănăstirii lanina din Grecia, biblio- tecilor din Manchester și Stockholm. Această arie largă de depozitare a manuscriselor noas- tre de tip bizantin peste hotare, sugerează implicit circulația muzicii creată pe terito- riul românesc, deci se poate vorbi cu temei științific de fenomenul de iradiere a creației autohtone. Unul din cele mai puternice focare ale cultului bizantin in răsăritul și sud-estul continentului nostru rămîne indiscutabil Școala muzicală de la Putna, identificată de cercetă- torii români contemporani (in frunte cu muzicologii Gheorghe Ciobanu, Grigore Panțiru, Marin lonescu, Titus Moisescu ș.a.) la sfîrșitul sec. XV și continuată plnă la finele veacului XVI. Aci a activat Evstatie Proto- psaltul, umanist de vastă cultură și muzician de real talent, autor a numeroase cintări ce au dus faima centrului artistic și religios al lui Ștefan cel Mare în întreaga lume creștină. Aci s-au identificat pînă acum 9 (nouă) manu- scrise muzicale de tip bizantin, cu texte literare în limbile greacă și slavonă, păstrate după cum urmează: 1) Ms. nr. 350, datat 1511, fond P. I. Șclukln, în Muzeul institutului de istorie din Moscova; 14 file din acest document se află la Biblioteca Academiei de științe din Lenin- grad, fond A. I. lațimirski, nr. 13.3.16. 2) Ms. nr. 56/'544/'576 I în Biblioteca mănăstirii Putna. 3) Ms. nr. 1—26, datat 1545, în.Biblioteca centrală universitară M. Eminescu din Iași. 4) Ms. nr. 1886 în Biblioteca mănăstirii Dragomirna. „REVISTA DE ISTORIE", Torn- 34, nr. 2, p. 353-371 1981 www.dacoromamca.ro 354 hdcen’zhe 2 5) Ms. nr. 283 In Biblioteca Academiei R. S. România. 6) Ms. nr. 284 in Biblioteca Academiei R. S. România. 7) Ms. nr. 816 in Biblioteca Muzeului de istorie și arheologie din Sofia. 8) Ms. SI. nr. 12, datat 1570, in Biblioteca Universității din Leipzig. 9) Ms. nr. 258, datat 1527, in Biblioteca mănăstirii Leimonos din insula Lesbos. Editura muzicală, inițiind — sub directa Îndrumare a secției de critică și muzicologie a Uniunii compozitorilor — o colecție de Izvoare ale muzicii românești, a publicat In 1980 Antologhionul de la Putna. sub formă de facsimil, In seria Documenta, urmind ca peste cițiva ani, să dea la iveală și transcri- erea In notație muzicală uzuală a manuscri- sului, In seria Transcripta. Studiul introduc- tiv s-a editat in limbile română și engleză, volumul Insumlnd 448 pagini (cu anexa de indexuri analitic și alfabetic al clntărilor, anagrame, numerotarea fasciculelor, filigrane, semne muzicale bizantine, index de nume). Partea introductivă (p. 5—70) dispune de o amplă prefață menită să explice pe baza ultimelor descoperiri științifice, Întregul pro- ces de plămădire și afirmare a creației de tip bizantin pe teritoriul patriei noastre și o docu- mentată prezentare a Antologhionului de la mănăstirea Putna (completată cu Notă asupra edifiei și obișnuitele Prescurtări de titluri, peri- odice, instituții). De ce a fost necesară o atlt de laborioasă (peste 40 de trimiteri bibliografice și note de subsol) introducere? De ce nu s-au limitat Îngrijitorii ediției, așa cum se obișnu- iește In' majoritatea editării textelor vechi, la simpla descriere a documentului? Pină astăzi, In bizantinologia contempo- rană — disciplina recentă, In curs de Înche- gare științifică — s-au cristalizat o multitu- dine de puncte de vedere contradictorii, nu puține confuze, amendabile, altele de-a dreptul lipsite de probitate profesională. Ceva mai mult: publicarea izvoarelor muzicii bizan- tine a dat naștere la unele concluzii antiști- ințifice, care au depășit sfera restrlnsă a muzi- cologiei. Cea mai gravă eroare— din păcate frecventă chiar la cercetătorii noștri de bună credință — pare să fie confundarea limbii literare a melosului bizantin cu ritul sau cin- tarea de strană. Gheorghe Ciobanu, Marin lonescu și Titus Moisescu relevă faptul, că „de multe ori exagerăm, exprimlndu-ne că odată cu adoptarea slavonei ca limbă de cult am adoptat și „liturghia slavonă" sau „ritul slavon” sau „forme de cult slavon” sau chiar „clntarea slavonă". De aci, cercetătorii bul- gari au tras concluzia că odată cu traducerea slujbei in limba slavonă, s-a născut o ,,.. .muzică slavonă” I Antologhionul de la Putna insă, avind cintări in limbile greacă și slavonă, demonstrează fără echivoc, că muzica strană era unică, doar textele difereau. Pe bună dreptate, Îngrijitorii ediției conchid: „o singură concluzie se poate trage și anume aceea că peste tot in marile mănăstiri din estul și sud-estul european s-a utilizat un singur tip de muzică — muzica bizantină — Însoțită de texte In limba greacă sau slavonă, cu pre- ponderența uneia sau a alteia dintre aceste limbi, determinată de regiunea unde se prac- tica respectiva clntare”. Iar In ansamblu, manuscrisele muzicale de tip bizantin din Moldova și Țara Românească, relevă ponderea limbii grecești, adică a limbii tradiționale a cultului ortodox. Din cele peste 200 de manu- scrise muzicale identificate pină azi, Intre sec. XI—XVIII nu există absolut nici un document integral cu text slavon! Pină astăzi, nu se cunoaște nici un document care să precizeze că la strana românească — chiar In epoca slavonismului cultural — s-a clntat exclusiv in limba cancelariei domnești, ci numai alternativ (greacă-slavonă, greacă-română). Tendențioasă deci, ne apare „teza” — fiindcă de la o simplă afirmație unilaterală, perso- nală, In prezent se vehiculează In toate scrie- rile istorice, literare, muzicologice ș.a. — lan- sată brusc de cercetătorii bulgari In ultimul deceniu, potrivit căreia — după ocuparea țării de către turci In 1396 — preoții, psalți etc. s-au refugiat In nordul Dunării, In Țările Româ- ne, contribuind prin „bolgarski raspev” (clntul bisericii bulgare) — după expresia cercetă- toarei L. Stanceva-Brașovanova In Diction- naire de la musique. Science de la musique, Paris, p. 127 — la cultura noastră muzicală. Revendicindu-și apoi cultura autohtonă Înflo- rită la... Putna de pildă, o serie de manuscrise muzicale (cum ar fi Cartea de clntece din 1511, cu melodiile lui Eustatie Protopsaltul) au devenit Old Bulgarian Musical Documents fiind editate la Sofia, sub semnătura lui Stoian Petrov și Hristo Kodov (Nauka 1 Izkustvo, 1973). Cu peste o jumătate de veac Înainte, savantul Nicolae lorga demonstrase, pe baza de documente (a se vedea Istoria literaturii române) că slavii de peste Dunăre „erau prezentatorii In formă slavonă ai culturii bizantine". Dar, să lăsăm Antologhionul de la Putna să „vorbească” mai exact asupra controverselor contemporane. Manuscrisul nr. 544/576 I, Înregistrat sub cota 56 In Biblioteca mănăstirii’Putna, este alcătuit din două părți distincte, redactate la epoci diferite și legate ulterior Intr-un singur exemplar. Școala caligrafică tipic putneană, precum și prezența creațiilor lui Evstatie Monahul, nu lasă urme de Îndoială asupra locului realizării Antologhionului: Moldova. Se pare, că partea a doua a manuscrisului s-a redactat la mănăstirea Neamț la sfîrșitul veacului XV, iar partea Intlia lă Putna In sec. XVI. Nu se păstrează nici o indicație . precisă asupra datei Întocmirii Antologhio- www.dacoromanica.ro 3 bechnzh: 355 nulul, nici asupra numelui copiștilor, toți insă buni caligrafi. Scrierea Îngrijită, clară, este semi-uncială spre cursivă (P/l), cu ini- țiale ornamentate și un singur frontispiciu (Stihirarul) de la f. 89 r., din P/II). Cerneala folosită este neagră (pentru semnele fonetice ale notației muzicale și pentru textele literare) și roșie (pentru frontisplcii, rubrici, inițiale, Însemnări tipiconale, mărturii, mențiuni de autori etc.). Anlologhionul a fost integral scris pe hirtie din import (după filigrame, autorii ediției au stabilit că hirtia la P/I s-a confecționat In Germania, Intre anii 1500 — 1515). Deși reparat și legat cu destulă migală, totuși manuscrisul P/II dispune doar de 84 de file din cele 208 file inițiale. Nu intenționăm să intrăm in detaliile de descriere, dar merită să reținem faptul, că tex- tele literare din P/I In limba greacă, dețin o pondere de 71,43% (120 pagini) față de numai 28,57% (48 pagini) In limba slavonă, Întregul manuscris P/II fiind integral (147 pagini) In limba greacă, inclusiv Însemnările tipico- nale. Așadar, o primă concluzie ce se impune din documentul nr. 56/544/576 I este legă- tura puternică a Școlii muzicale de la Putna. cu marca tradiție a culturii vechi bizantine, locul primordial ocupat de cintul in (imba „sfintă”, prezența palidă a limbii oficiale a cancelariei epocii (slavona) In cadrul liturghiei. Notația muzicală din ambele manuscrise relevă și mai clar contactul cu Bizanțul: adoptarea fazei neo-bizantine din sec. XIV (cucuzeliene), cu mărirea numărului de semne grafice de la 16 pină la cifra de 26, demon- strează părăsirea tipurilor vechi de scriere neumatică (in general mai simplă, mai vagă) și apropierea de inovațiile Constantinopolu Iui și Muntelui Athos (documentul din 1545 din Biblioteca centrală universitară de la Iași, arată că In sistemul de notație de la Putna se ajunsese la 33 de semne). In sflrșit, argumentul cel mai convingător al legăturii psalților putnieni cu tradiția auten- tică a clntării din Bizanț, ni-1 oferă conținu- tul muzical al Anlologhionului și numele auto- rilor pieselor. Astfel, antologia muzicală Însu- mează — In principal — stihirile uzuale de la diferite praznice și sărbători de peste an, precum și clntările de la Liturghie, heruvice și chinonice din Săptămlna patimilor etc. Majoritatea pieselor aparțin clasicilor muzicii bizantine din sec. XIV, Joannes Glykys, Xenos Korones, Joannes Kukuzeles, dar și unor autori mai mărunți ale căror nume poartă o certă amprentă bizantină (Lampa- darios, Evghenikos, Dositheos, Agathonos). Excepțională ne apare contribuția celor trei psalți români: 33 de cintări (Evstatie Protop- saltul 29, loan Diaconu 3 și Kyr Gheorghie 1). Atestarea prin documentul scris a acestor creatori români, confirmă existența unei școli muzicale Înfloritoare la mănăstirea Putna In sec. XVI. Clnd toate cele nouă manuscrise vor fi publicate și comparate pe parcursul unui veac, vom putea conchide mai exact și asupra valorii artistice a clntărilor, deci implicit asupra contribuției psalților putneni la afirmarea culturii muzicale bizantine. Pină unde au circulat clntările melurgilor români? Cit timp s-au menținut melodiile originale de la Putna in circuitul practicii de cult bizan- tin la români și la alte popoare? Iată, Între- bări la care vor avea de răspuns bizantino- logii noștri și colegii istoriografi de pretutin- deni in viitoarele lor cercetări. Indiferent de „surprizele" ce le vor pro- duce manuscrisele de tip bizantin existent pe teritoriul nostru, Anlologhionul de la Putna atestă vechimea clntării de strană in limbile greacă și slavonă la noi, inceplnd din sec. XV. Totdeodată, prezența unor creații de compozi- tori români, precis identificați In documentele de la Putna, luminează Încă o perioadă obscură din istoria muzicii noastre. Tipărit In facsimil, Anlologhionul se poate socoti, inceplnd de azi, ca definitiv conservat in fața posterității. Este poate meritul princi- pal al Editurii muzicale in publicarea seriei complete de manuscrise vechi românești, acțiune pe care — sintem convinși — cerce- tătorii de pretutindeni și mai ales urmașii vor ști să o aprecieze. Iar, cind din cele aproape 400 de piese cuprinse In manuscrisele putnene, paginile muzicale originale vor răsuna tn sălile de concert și se vor transpune pe discuri, atunci vom avea cu adevărat dimensiunea sonoră a epocii ce a clădit monu- mentele nepieritoare de arhitectură și pictură din nordul Moldovei, In sinul cărora a răsunat o muzică de aceeași frumusețe și grandoare. Viorel Cosma VALERIU BRANIȘTE, De la Blaj la Alba lulia. Articole politice, Edit. Facla, Timișoara, 1980, 484 p. Anul trecut, Întreg neamul românesc și-a reamintit cu minie de acel August 1940 clnd dușmanii au amputat din trupul României, de acele zile dramatice ale lui Septembrie 1940 clnd armata română, cu țevile armelor spre pămlnt, a fost silită să părăsească fără luptă jumătatea de nord a Transilvaniei. Un moment editorial evocă o altă aniver- sare, pe cea a zilei memorabile de 1 decem- brie 1918 clnd la Alba lulia s-a Înfăptuit www.dacoromanica.ro 12—c; 2812 40 356 recenzii 4 România Întregită, cind Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul s-au unit cu Româ- nia, adevărata și veșnica lor patrie mamă. Este o carte consacrată memoriei unuia din militanții de frunte ai unirii din 1918, ținlnd parcă să reamintească generațiilor mai noi că nici ele, nici urmașii lor nu au dreptul să uite vreodată nici ce a fost măreț și nici ce a fost tragic in cei 62 de ani de istorie a hotarului nostru de vest. Apariția unei părți din opera lui Valeriu Braniște coincide in cifră rotundă și cu o altă aniversare: aceea a Tratatului de la Trianon din iunie 1920 care — e drept — nu a făcut decît să consfințească opera poporului român in realizarea frontierei noastre de vest — ace- eași cu cea de astăzi consfințită din nou la Paris in 1947. Noua evocare a operei de luptător cu con- deiul a lui Valeriu Braniște apare cu atlt mai necesară cu cit nostalgicii epocii „țările»' coroanei Sflntului Ștefan” și ai epocii cind Horthy a reușit —• fără vreun foc de armă — să reconstituie chiar și parțial, fostul regat al Ungariei, ruplnd pe rlnd In anii 1938, 1939, 1940 și 1941 bucăți din trupurile martirizate ale Cehoslovaciei, României și Iugoslaviei — devin tot mai insistenți și mai insolenți In opera lor mistificatoare pentru inducerea in eroare a opiniei publice și cercurilor politice din străinătate. Noua evocare a lui Valeriu Braniște are totodată valoarea de a aduce din nou sub ochii cititorului de azi, momentele de luptă ale românilor de peste Carpați și secvențe edifi- catoare ale situației reale din partea cislei- tană a defunctei monarhii dualiste austro- ungare. Ediția — Îngrijită de Valeria Căliman, fiica celui evocat, și de cercetătoarea Maria Elena Simionescu, avlnd un cuvint introduc- tiv aparținind cunoscutului istoric Mircea Mușat — cuprinde articole publicate de Valeriu Braniște tnceptnd din perioada „fierbinte” a procesului memorandiștilor și plnă la finalul apoteotic de la 1 decembrie 1918. Deci un sfert de veac de luptă necontenită cu condeiul pentru drepturile și libertatea poporului său Împotriva falsului, minciunii, „tiraniei și forței”. Ediția de față se adaugă in mod feri- cit unei alte lucrări apărute cu 8 ani in urmă și cuprinzind amintiri scrise tn Închisoarea de la Seghedin *. De astă dată Insă perioada reflectată e mult mai Întinsă și surprinde ♦ Valeriu Braniște, Amintiri din tnc/ii- soare, cu un studiu introductiv de Mlron Constantinescu șl Alexandru Porțeanu. Edit. Minerva, București 1972, 460 p. momente de luptă pe care. In mod inerent, cealaltă lucrare nu le putea cuprinde. Cuvlntul introductiv ne avertizează de la bun Început că — deși Valeriu Braniște s-a născut mult timp după Adunarea de pe Clmpia Libertății de la Blaj — titlul culegerii este departe de a fi inadecvat, deoarece Întreaga luptă pe care au dus-o frații români de peste Carpați — deci și de Braniște — plnă In 1918, s-a desfășurat pe baza marilor idealuri pro- clamate la 3/15 mai 1848, marca Adunare de la Blaj fiind „identică cu sinteza istorică a aspirațiilor de emancipare socială și națio- nală a nației Întregi”. Deci — cum scrie autorul cuvin tulul introductiv — cele 151 de articole selectate din bogata activitate publi- cistică a fruntașului presei bănățene vreme de peste două decenii dau expresie dăinuirii In timp a crezului politic al acelei generații care a Înscris pe steagul ei ideea-forță, venită de demult, a libertății sociale și naționale, a făuririi statului național unitar român. Așadar, proclamarea la Blaj a voinței de unire cu Țara n-a fost numai expresia unei stări Înflăcărate a momentului, ci un plebiscit și un legămlnt și adăugăm noi — valabil implicit pentru toate cele 7 decenii de luptă care au urmat. Valeriu Braniște a intrat totuși în luptă In condiții istorice mult schimbate față de cele de la 1848. După ce românii izbutiseră In anii următori să smulgă absolutismului habsburgic concesii relativ importante pe plan social, cultural, religios, național — la 1867 se produsese acea binecunoscută răsturnare de situație, cotitura de 180°, care se finalizase prin Împăcarea celor doi inamici ireductibili de la 1848—1849 — aristocrația conservatoare și liberală maghiară inclusiv majoritatea foștilor revoluționari pe de o parte — și aris- tocrația austriacă și aparatul ei birocratic pe de altă parte. Și-au tmpărțit In două monar- hia și deci și asuprirea naționalităților nema- ghiare și neaustriace: Transilvania, Banatul, Crișana, Maramureșul, Voivodina, Croația, o parte a coastei dalmatice, Slovacia, Ucraina subcarpatică au intrat sub stăplnirea ungară primind titlul „Țările coroanei Sflntului Ștefan”. Ceea ce nu reușiseră la 1848—1849 pe cont propriu, aristocrații maghiari liberali au reușit la 1867, In colaborare cu foștii lor inamici adică reînvierea regatului feudal decedat la 1526 In mlaștinile de la Mohacil Venirea pe lume a monarhiei bicefale a produs un șoc profund nu numai In interiorul Austro-Ungariei, nu numai printre românii luptători de la 1848—1849, dar și In restul Europei unde revoluția maghiară fusese plnă atunci prezentată — In versiune ungară desi- gur — ca un model de radicalism, de intransi- gență, de abnegație și noblețe, iar prin contrast revoluția română ca un fel de „Vandee” a www.dacoromanica.ro 5 BEChJNtCH 357 revoluției ungare, ca o servilă complice a coroanei vieneze. Și iată că acum adevărul ieșise la lumină. Admiratorii revoluției ungare de la 1848 — 1849 din Italia, Franța etc. — erau puși în mare încurcătură; fuseseră înșe- lați așa cum aveau să fie înșelați de propaganda ungară mal tîrziu și alți oameni de bună cre- dință din Europa și America. Românii s-au văzut astfel puși sub jugul celor pe care-i combătuseră la 1848 — 1849; uniunea Transilvaniei cu Ungaria — împo- triva cărora ei se ridicaseră la 3/15 mal 1848 — era acum parafată de aceeași curte de la Viena care atunci aprobase opunerea românilor la această unire silnică. Începea epoca răfuielii cu poporul român subjugat și odată cu aceasta politica de maghiarizare forțată. In aceste împrejurări istorice are loc în al nouălea deceniu intrarea în arenă a luptătorului Valerlu Braniște, intrare care va deveni și mai specta- culoasă în epoca procesului memorandiștilor cu care începe de fapt culegerea recenzată. Înainte de a începe republicarea artico- lelor, autoarele prezintă — într-o formă ori- ginală si interesantă — o cronologie comen- tată a momentelor celor mal semnificative din prea puținii ani de viață — numai 59 — ai lui Valeriu Braniște. Această cronologie — o inovație, demnă de a fi însușită ca metodă și de alți autori de culegeri antologice — com- pletează în mod fericit culegerea propriu-zisă, purtindu-1 pe cititor — prin intermediul unor informații colorate, pline de interes, și al unor citate bine alese—pe toate cărările unei vieți de luptător cu gîndul și cu fapta pentru cauza națională. In nota asupra ediției, autoarele averti- zează că nu e vorba de o Selecție din întreaga operă publicistică, ci doar din ziarele bănă- țene pe care le-a condus și fondat: „Drepta- tea” și „Foaia de duminică” din Timișoara, „Drapelul” și „Banatul” din Lugoj. Selec- ție din peste 4 000 de articole identificate! Și iată intrăm în atmosfera încărcată a primelor ecouri ale sentinței în procesul memo- randiștilor. In articolul „Pentru Sfintele drep- turi ale poporului român”, Braniște contestă declararea ca vinovați al celor 14 fruntași români la Cluj cu motivarea următoare: „Ei au avut mandat de la poporul român să exe- cute voința lui unanimă șl au executat manda- tul... Rezultatul executării mandatului e: Memorandul, cel tras în judecată și condamnat la Cluj. Ce conține acest Memorand? Aspira- țiunile juste ale poporului român. Prin verdic- tul de la Cluj s-a declarat întregul popor român de vinovat. Prin verdictul din Cluj cade o perdea, și în mijlocul statelor civilizate se pre- zintă în întreaga sa nuditate un stat, în care dreptul firesc de existență a popoarelor e sugrumat, iar reclamarea legală a dreptului acesta firesc e crimă! Plnă cînd?” , - www.dacoromamca.ro Această chinuitoare întrebare pînă clnd? reflectînd limita răbdării, se degajă în con tinuare în toată epoca ce desparte procesul memorandiștilor de momentul decesului monarhiei. La 12/24 iunie 1894 un strigăt de durere și disperare: „Ne răpesc limba, ne eschid (latinele pămîntești și ne ucid legea străbună! Ce vom avea mline de pierdut? Nimic. Ce vom avea de cîștigat? Totul! Loveas- că deci și răpească tot ce pot, dar dreptul nostru de existență pe pămlntul nostru noi ni-l pom afirma cu toate forțele unui popor schin- giuit pin la os I Una însă să nu uite, că arma ce acum prind e o armă cu două tăișuri I” Reacția firească, vehementă a națiunii române de peste Carpați, la politica de perse- cuție națională, guvernele de la Budapesta au încercat să o explice prin amestecul din afară. în articolul „Bănuiala că sîntem puși la cale”, Valeriu Braniște replică cu hotărîre: „Nu de afară, nu de la Viena, nici dela Praga, Berlin, Chiev, Belgrad și București e pornită mișcarea națională a slovacilor, germanilor, rutenilor și românilor, ci de aici de acasă". „Dacă poate fl vorba la noi de „agitatori”, apoi acești agitatori sînt slujbașii ideii de stat național maghiar". Tratarea istorică a greșelii fatale a revolu- ției ungare față de naționalități conchide cu ideea: „Șovinismul nebun a distrus totul, Incit... a ajuns din nou politica națională maghiară pe punctul din care a plecat în 1848. Istoria se repetă”, (p. 107). Ideea de care vorbeam în introducerea acestei prezentări, și anume că acapararea de teritorii nemaghiare a prevalat la 1867 asupra aspirațiilor de independență ale poporului maghiar, este tratată de Braniște în legătură cu poziția consecventă a binecunoscutului democrat maghiar Lajos Mocsary, favora- bilă respectului față de naționalitățile nema- ghiare. Articolul lui Braniște publicat în „Dra- pelul” la 3/16 iunie 1904 sub titlul „Liber de influențele amețitoare ale bolnăviciosului curent șovinist”, aduce un cald omagiu vechiu- lui luptător din epoca redeșteptării naționale a Ungariei. în 1904 el avea 78 de ani (a trăit pînă la venerabila vîrstă de 90 ani), iar gla- sul său solitar — care arăta că „singura cale de salvare este căutarea unui „modus vivendi” cinstit cu naționalitățile” — răsuna ca o pre- dică în pustiu. „El — scria Braniște — e Kossuthist... aderent necondiționat al Unga- riei independente și dușman implacabil al neamțului din Viena”, adăugind că politica maghiară s-a aliat cu cea austriacă împotriva naționalităților dar pe seama independenței Ungariei. Braniște subliniază că Mocsary ca „om cu minte” știe și înțelege că a realiza Ungaria independentă contra habsburgului și contra naționalitățilpr tn același timp, este absurd 40 358 REJCEINZU 6 ți imposibil. Maghiarul trebuie să aleagă ori pe unul, ori pe altul. Deci compromis in această chestiune vitală nu există. Mocsary propunea și el un compromis, dar nu cu Vlena ci un „compromis cinstit intre maghiari și celelalte popoare ale țării, drept singura cale spre ajungerea independen- ței Ungariei". „Bineînțeles — conchide Braniște — că nu noi, ci poporul maghiar are să se pronunțe asupra politicii propuse de Mocsary, căci e vorba de politica poporului maghiar. Pozi- țiunea noastră față de această politică este pe deplin precizată prin programul dela 1881 și prin concluzele conferințelor naționale". Ideea independenței Ungariei revine mereu in atenția luptătorului nostru. El scrie textual: „Ungaria, deși stat cu regim propriu consti- tuțional și legislație proprie, totuși nu este, strict luat, stat independent. Nu, pentrucă nu are armată proprie, diplomație proprie, și n-are strict luat nici curte regală proprie și separată, ca simbol al deplinei suveranități a statului”. „Politica ungară — scrie el — a ajuns intr-un cerc vicios”. El evocă pe de o parte, poziția bărbaților de stat ai Ungariei Szăchenyi, Eâtvos la 1848 și Deăk și Andrăssy la 1867 care a crezut că pentru reușita maghia- rizării forțate a populațiilor nemaghiare din „Țările coroanei Sfîntului Ștefan" trebuie sacrificată independența Ungariei — iar pe de altă parte, politica lui Kossuth care dintr-o lovitură „a voit să facă imposibilul posibil, adică să realizeze simultan ambele obiective atît independența deplină a Ungariei cit și contopirea „cu forța a diferitelor popoare ale țării". Dacă politica lui Kossuth de la 1848— 1849 a avut eșecul cunoscut — pentru că „nici un popor conștient al țării nu a putut răscumpăra revindicațiunile mari liberale ale acelei epoci tn schimbul renegării naționale” — socotelile celor de la 1867 și mai ales ale urma- șilor lor, s-au dovedit și ele prost calculate. In acest fel — spune Braniște — „vedem că șovinismul reclamă acum tocmai In interesul contopirii forțate a popoarelor țării atribuțiu- nile Ungariei independente, fără să mai înțe- leagă ce au Înțeles. Szechenyi și Eotvos la 1848, Deak și Andrăssy la 1867, că adecă aceste două tendințe se eschid (se exclud — n.r.) reciproc". In condițiile acestui cerc vicios — pe care zadarnic contele Istvan Tisza avea să încerce a-1 rupe cu forța în vara Iul 1914 — lupta românilor îșl urma cursul ei dificil, dar hotă- rît pentru o rezolvare strict românească a problemei. in mijlocul atîtor dureri, persecuții, șicane și trucuri electorale, drame cotidiene sau cronice, iată o rază de lumină t e momentul 1906 cînd, în lungul articol-reportaj intitulat „Din toate colțurile vechii Dacii", Valeriu Braniște descrie afluxul entuziast al coruri- lor și formațiunilor artistice din toate provin- ciile românești înstrăinate spre București la serbările Expoziției Jubiliare și întllnirea lor cu membrii formațiunilor din Vechiul Regat. O paradă nemaiîntîlnită a cînteculul dansului și portului popular din toată Daco- România sau cum scrie el, „marea panoramă a românilor de pretutindeni”. Un marș triumfal, un lanț de explozii ale bucuriei frățești, în toate gările și orașele României: drapele, urale, muzici, îmbrăți- șările caldei — dar prea scurtei — revederi. „După 8 zile încheiate am ajuns iarăși la vetrele noastre, cu suflet avîntat și inimă caldă". Acest suflet avîntat, nu a fost clintit nici de veștile proaste venite din România în anul următor. Egoismul sălbatec și lipsa de patri- otism a majorității clasei dominante, care gene- raseră marile răscoale din 1907, au îndurerat, firește, pe cei de peste Carpați dar nu în sensul dorit de conții și grofii care exultau de bucu- rie. Explicînd acest moment dramatic. Braniște descria cauzele răscoalelor, incluzînd în aceste cauze și sechelele îndelungatei dominații stră- ine asupra Principatelor, in același aprilie 1907 în care Xenopol rostea de la tribuna Academiei din București cuvinte neuitate, optimiste despre rolul purificator al flăcărilor ce mistuiseră România, la Timișoara, Braniște spunea același lucru cu verbul său înflăcă- rat : „Sînt mari pagubele cauzate prin răscoală, sînt dureroase jertfele în vieți șl avut, sînt însă pagube și jertfe care au devenit inevi- tabile pentru a reface păcatele unui trecut, păcate care nu sînt ale țării, ci ale împreju- rărilor sinistre între care și-a făcut această țară evoluția dela întuneric la himină. Fie ca baia de sînge și marea de flăcări care a dat peste România, să spele aceste păcate și să deschidă calea adevăratei reculegeri și renaș- teri, care așează stilpii siguri ai românitățli pe cea mai sigură bază, pe unitatea indiso- lubilă a populației întregi a țării”. Nu avea să treacă decît un deceniu și nobilimea ungară avea să se convingă nemijlocit cît de pri- pită fusese bucuria ei la 1907 și cît de greșite fuseseră atunci calculele ei în legătură cu ecoul răscoalelor din România in rîndul românilor de peste munți. Istoria avea să-i dea dreptate și lui Braniște, șl lui Xenopol, atunci cînd armata română — formată în majoritate din foștii răsculați de la 1907 — avea să rămînă neclintită, credincioasă, jurămîntuhii steagu- lui și Idealului el național, atît în momen- tele victorioase cît și mai ales în momentele grele din războiul nostru de întregire. Dar pînă la întregire mai erau încă ani de luptă și de sacrificii pentru cei de peste Carpați. La un moment dat Braniște scrisese i „Politica de stat a apucat pe o pantă peri- culoasă nu numai pentru noi și pentru adevă- ratele interese ale țării, ci chiar și pentru _______ existența acestei țări ca stat. „Avertisment care www.dacoromanica.ro 7 RECENZII 359 avea să fie apoi reluat tu forme diferite în mai multe ocazii, dar pe care șovinismul orb, plin de ură și de infatuare avea să-l ig^ noreze tn mod constant. Se răspindea tot mai mult, și nu numai in rîndul nobilimii și clerului inalt dar și in păturile sociale adi- acente, intelectuale, ideea care avea să aducă poporului maghiar — in deceniul următor și peste alte decenii — suferințe grele, noi și mari pierderi de vieți, de sînge și de independență: ideea despre rolul mesianic al Coroanei Sfintului Ștefan tn spațiul carpato-dunărean, adriatic (și chiar even- tual, pontic). Acest mesianism ridicol al unui popor mic pe un spațiu atît de întins era întreținut nu numai prin măsuri de maghia- rizare forțată a popoarelor nemaghiare care formau majoritatea în „țările Coroanei Sfîn- tului Ștefan”, nu numai prin cultivarea dis- prețului față de aceste neamuri și — prin contrast — a megalomaniei agresive în sînul populației proprii — dar și printr-o propa- gandă stăruitoare In Occident unde mesia- nismul maghiar — pentru a obține credi- bilitate — era prezentat ca factor decisiv (!?) al echilibrului european. (Această variantă destinată Apusului avea să fie reluată — în argumentație politică și economică — în anii discuțiilor de la Trianon, în perioada celui de-al doilea război mondial și prelungită apoi pînă în zilele noastre în contactul dintre nostalgicii mesianismului și unele cercuri politice, religioase, culturale din Occident). Sfîrșitul inevitabil și definitiv al acestor himere se apropia însă cu pași repezi, în ciuda avertismentelor bătrlnului Mocsary, ale hii Braniște, ale atîtor și atîtor oameni de bine din rîndul neamurilor conlocuitoare și ale maghia- rilor lucizi. Războiul mondial a pus la grea încercare sau, mai bine zis, a scos în relief iscusința, talentul, simțul politic, abilitatea dar și curajul îmarelui corifeu al presei bănă- țene. Neputnd — din motive lesne de Înțeles — să spună atunci deschis ce voiau cu adevărat românii din monarhia austro- ungară și — cu atît mai puțin — poziția lor față de intrarea României în război — acti- vitatea hii s-a centrat în această perioadă pe o gamă variată de aspecte asupra grozăviilor războiului, proporțiilor cataclismului, dramei popoarelor mici, într-un cuvînt — asupra suferințelor omenirii în general șl al poporu- lui său în special. După intrarea României în război a fost pus sub supraveghere polițienească, tn 1917 a refuzat să semneze o declarație de fideli- tate față de guvernul lui Tisza. tn februarie 1918 a fost arestat și întemnițat la Seghedin, fiind acuzat de spionaj. Monarhia bicefală își trăia însă ultimele luni de existență. Se apropia cu pași repezi finalul ei dramatic firesc — unele din cele mai spectaculoase și grandioase fehomene* ale istoriei. tn octombrie sinistra Închisoare de la Seghe- din își*deschlde porțile iar luptătorul Braniște își reocupă postul tocmai într-un moment în care neamul său avea mai multă nevoie de pana și acțiunea sa. începuseră convulsi- unile finale ale imperiului muribund, sosi deci momentul cînd ultimul purtător al coroa- nei habsburgice a Încercat ultima cale de salvare a pacientului. Atunci, la 22 octombrie 1918, Braniște a exprimat ceea ce glndeau nu numai românii dar și celelalte popoare ale Împărăției. „Monarhul, ca împărat al Austriei, a dat un manifest care proclamă federalizarea Aus- triei. Mai anii trecuți, cînd față de tendința de unificare națională era federalismul sin- gurul liman al dorințelor popoarelor, ar fi trezit acest manifest o frenezie de bucurie la toate popoarele. Astăzi a întlrziat. Nici una din națiunile Austriei nu este mulțu- mită cu măsura libertății ce li s-a acordat. Ungaria întlrzie și mai mult. Ceea ce în Aus- tria părea monarhului postulat indispensabil al vremii, se consideră la noi erezie politică, parcă apa Laithei ar putea trage frontieră răspîndirii luminii și libertății. Dualismul s-a cotropit și din ruine trebuie să se nască liber- tatea națională a popoarelor, singura condi- ție firească a păcii durabile, a dreptății, a Încrederii Intre popoare și a respectului reci- proc de drept. Popoarele nu mai pot fi stăpî- nitoare și stăpînite, ci numai deopotrivă libere” Imperiul începuse să se năruie. Armata lu1 multinațională se descompunea in armate naționale. Neamurile neaustriace și nemaghiare se considerau dezlegate de orice jurămlnt și îndatoriri față de Viena și Budapesta: își con- stituiau propriile lor guverne șl state. „Noi — scria la 2 noiembrie 1918 Braniște — avem astăzi un singur punct fix: Consiliul național român, singurul for competent după care trebuie să se orienteze întreaga suflare româ- nească. Acest consiliu are să ne deie avizul, are să facă toate pregătirile pentru organi- zarea voinței naționale românești... Slntem un popor care scapă din robia seculară ajun- gind la dreptul deplin de a dispune liber de sine „Trăiască libertatea națională a poporu- lui români Trăiască Consiliul național al poporului român!” Prăbușirea și sfîrșitul Austro-Ungariei era un fapt consumat. Pe ruinele ei apăreau unul după altul statele succesorale — unele noi, altele rezultate din unirea fostelor provincii ale împărăției defuncte, cu piemonturile limi- trofe. Cu adunarea de la Alba-Iulîa. românii aveau să încheie ultima etapă a unității lor naționale și totodată ultimul episod al depen- denței lor seculare de coroana Sfintului Ștefan. www.dacoromanica.ro 360 HECEN'ZH 8 în acest moment crucial și solemn — 28 noiembrie — Braniște scrie cu emoție: „La Alba-Iulia se va Începe un nou capitol al istoriei naționale românești... Și dacă plecăm acum sub zidurile fortăreței de care se leagă pe Ungă multele reminiscențe dureroase și unele amintiri luminoase, avem să ne dăm seama deopotrivă de drepturi și de datorințe.. ." Care sint aceste datorii în viziunea lui Valeriu Braniște? O spune el clar, frumos și răspicat: „Ne vom gindi la noi, la urmașii noștri, la dreptu- rile noastre, la libertatea noastră. Vom spune la auzul Întregii lumi că slntem și voim să fim. Dar n-avem să ne glndim numai la noi. N-avem să cădem In păcatele acelora, de sub al căror jug scăpăm acum. Slntem datori In aceste zile mari să ne glndim și la concetă- țenii noștri de altă limbă și lege, cari de aici Înainte vor fi chemați să împartă cu noi binele și răul” ... „în aceste momente mari, cînd vremea ne cheamă la libertatea națională, avem deci o datorie Îndoită, anume pe de o parte a ne Întemeia în mod solid toate dreptu- rile noastre ca națiune liberă pe pămintul propriu, iar de altă parte a ciștiga deplina Încredere a concetățenilor noștri ca să se con- vingă că libertatea noastră este și libertatea lor, tot așa ca și a noastră; noi nu aspirăm la ro- lul de stăpinitori asupra lor, ci voim să Impărțim frățește drepturile noastre cu ei, ca să Înte- meiem frățeasca conlocuire pe pămintul nostru, conlocuire, Întemeiată pe drept și dreptate, pe respect de drept și pe încredere reciprocă”. Și iată finalul, apoteoza, de la Alba lulia, la care luptătorul, aflat pe patul de suferință, nu a putut participa. Boala nu-1 împiedică însă să-și spună și el cuvîntul entuziast. „Astăzi se înfăptuiește cea mai mare din toate aceste minuni: unirea politică a tuturor românilor. Ție, zi măreață a istoriei, In care s-a Înfăptuit această minune, ne Închinăm, Inscriindu-te nu numai cu litere de aur pe pagi- nile istoriei, ci și cu litere nepieritoare pe lespezile sufletelor noastre ... Ajunși la acest punct epocal al istoriei noastre, trebuie să ne dăm pe deplin seama de marea răspundere ce o avem față de noi Înșine, față de urmașii noștri, față de neamurile cu noi conlocuitoare, față de națiunile din jurul nostru, față de toate popoarele lumii, cu cari Împreună avem să constituim acea familie a civilizațiunil, In care ne renaștem și din care avem să facem parte ca factor pe deplin echivalent”! * Aici cu articolul din 3 decembrie 1918 se Încheie evocarea antologică a ziaristului Valeriu Braniște. După note și glosar, se deschide apoi un nou și ultim mare capitol al cărții: „Valeriu Braniște In conștiința contemporanilor săi și a posterității” In care-și spun părerea despre el șl despre opera lui oameni din categorii diverse, de la nume celebre ale vieții științi- fice, culturale, artistice, politice românești și străine, plnă la oameni ai muncii și mili- tanți pe tărîm cultural, politic, ziariști etc. din epocă și de azi, martori oculari, precum și citate din presa contemporană și actuală. Dacă la acestea se mai adaugă și colecția de fotodocumente, ilustrlnd mediul familial, politic, cultural în care se încadrează biogra- fia celui evocat — se poate spune că imaginea este completă. Recomandăm totuși autoare- lor ca la o nouă ediție să înlăture unele omi- siuni din articolele reproduse, In sensul repro- ducerii integrale, lucru dealtfel lesne de rea- lizat, dat fiind numărul foarte redus al pasa- jelor omise. Am recomanda de asemenea, ca, la o eventuală reeditare, comentariul șl expli- cațiile și nominalizările la unele fotodocumente să fie mal directe și, evident, mai largi. Aceste mici observații nu afectează Intru nimic apre- cierea că noua evocare a lui Valeriu Braniște reflectă cu toată fidelitatea epoca In care a trăit și s-a mișcat această personalitate de frunte a românilor de peste Carpați și reali- tatea istorică a ultimei părți din viața Austro- Ungarlei. Culegerea de articole politice ale lui Valeriu Braniște se înscrie cu cinste pe linia marilor restituiri ale istoriei naționale, și mai ales ale istoriei românilor din partea transleith- ană a monarhiei dualiste. Tipărită In vara In care s-au Împlinit 40 de ani de la Dictatul de la Viena, ea ne atestă cit de necesară este păstrarea trează a memoriei și hotărîrea nestrămutată de a ține oriclnd seama de învățămintele istoriei. Matei loneseu Inscripțiile Daciei romane, voi. IU: Dacia Superior, 2. Vipia Traiana Dacica (Sarmizegetusa), adunate, însoțite de comentarii și indice, traduse de loan I. Russu în colaborare cu loan Piso și Volker Wollmann, București, 1980, 484 p. Volumul cu Inscripțiile capitalei Daciei romane reprezintă valoric și cantitativ lotul cel mai important de materiale epigrafice publicate plnă acum lu seria Inscripțiile Daciei romane. După strlngerea și publicarea inscripțiilor descoperite In zona de sud-vest a Daciei romane (Banat) (voi. III/l, 1977), I. I. Rnssu a trecut la realizarea unui alt fascicul cu inscripțiile descoperite la Ulpia Traiana. în această acti- www.dacoromaiiica.ro 9 HECEtNZII 361 vitate o contribuție de seamă și-au adus I. Piso (care «a redactat in formă nouă, abreviată și adaptată cadrului, piesele epigrafice pe care le-a descoperit in săpăturile sale la Ulpia Traiana in anii 1973—1977 și in depozitul epigrafic al Muzeului Sarmizegetusa, precum și In Muzeele Deva și Cluj-Napoca și le-a publicat in ultimii cinci ani, cu Întregiri și amplificări*) și V. Wollmann (•descoperirile și publicațiile sale din „Țara Hațegului’’, Întocmirea istoricului cercetărilor cu desco- periri epigrafice in ruinele Ulpiei Traiana; organizarea materialului ilustrativ ca și o bună parte din bibliografia mai veche »), ca și alți colaboratori (de exemplu D. Protase, care in prima fază a realizării corpus-ului a Întocmit „cele mai multe și utile articole”) amintiți în introducere (p. 8). Volumul cuprinde mai Intli o Introducere epigrafică și istorică: Precuvtntare (p. 7—10, unde se expun metoda de lucru și probleme ridicate de publicarea acestui volum), Isto- ricul descoperirilor și cercetărilor epigrafice (la Ulpia Traiana; vezi și voi. 1 al acestei cule- geri, p. 33 — 62), Colonia Vipia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa. Întemeierea și dezvoltarea (p. 24—25). Partea cea mai importantă o reprezintă culegerea propriu-zisă de inscripții, „Reperto- riul materialului epigrafic” (p. 26—445). Structurarea acestuia este judicioasă: inscrip- ții pe clădiri sau atestind alte lucrări; liste de colective (collegia), tituli honorarii (Împă- rați, guvernatori, fragmente incerte), tituli sacri (inscripții cu caracter religios), inscrip- ții funerare, diferite fragmente de inscripții cu conținut nesigur, instrumenfum. Cele peste 580 de epigrafe slnt prezentate după criteriile riguroase adoptate In celelalte volume — edi- ție critică cuprinzlnd date tehnice despre fiecare monument, bibliografie, transcrierea textelor epigrafice și traducerea In limba română, precum și comentariu (epigrafic, jstoric, onomastic — după caz). De remarcat că, In afară de monumentele ieșite din ruinele Ulpiei Traiana, autorii au inclus In volum și inscripții apărute In alte părți, dar despre care avem maxima certitu- dine că provin din capitala provinciei (așa- zisele „pietre rătăcitoare”); includerea aces- tora ajută la formarea unei imagini mai com- plete asupra epigrafiei capitalei și a provin- ciei Însăși. în rlndurile următoare, vom prezenta ctteva mici observații sau rectificări la unele inscripții; trimiterea se face la numărul inscrip- ției: 11: «I este „dublat” cu o prelungire In sus pentru a fi marcată lungimea vocalică a cuvlntului vis la ablativ » nu In r. 2, ci In r.. 3. în r. 2, in schimb, col(oniae) lipsește în trans- criere și la traducere (v. desenul); din tonul comentariului (• năvălitori din afara provin- ciei ..., considerați de editorii-descoperitori ai epigrafe! ca identici cu marcomanii și sar- mații iazygi... ») rezultă că scăparea este de atribuit „autorului-prim”. Inscripția a fost publicată și in Annee epigraphique, 1976, 561. 70 (v. și nr. 8, 72 etc.): nu este admis a scrie, In titulatura imperială, Caesar (și Încă In forma latinească) cu literă mică. 77: ultimul rlnd (7) nu se mai vede acum; ar fi trebuit ca această diferență să fie marcată. 83: vir egregius ar fi trebuit tradus sau cel puțin transcris cu cursive (este vorba de traducere) și explicat (v. și alte cazuri; nu sint Insă admise combinații de genul „lega- tus augusti propraetore consular”, nr. 85). 86: inscripția se află la Muzeul de istorie al R. S. România, nu la Sarmizegetusa. 89: r. 5: In foto și desen se vede Aeclanensis, jiu Aeclanensium. 90: transcrierea corectă a unor cuvinte este următoarea: r. 4, donat(o); r. 6, August (o); r. 15, fortissim(o). Inscripția ar fi meritat și un comentariu mai amplu, cu refe- riri la inscripția de la Roma (ILS, 1098) cuprin- zlnd cariera completă a acestui personaj. 95: după reconstituirea propusă (fig. 75), Întregirea corectă In r. 4 este provine (iae) [Dac (iae)J. 98, r. 10: Vl[p(ia) Tjrai(ana), vezi dese- nul și fotografia (retușată?). 100, r. 16: epitetul [[Philipp(ianae)]J nu se poate susține (v. observațiile noastre In „Revista de istorie”, 32, 1979, 11, p. 2 203, nota 8); de asemenea, indicația că articolul In care I. Piso propune această Întregire se publică in „Zeitschrift fur Papyrologie und Epigraphik”, 38, 1980 nu este valabilă (even- tual nr. 39 sau 40, care Încă nu au apărut). 101: traducerea „Lui Publius Orfidius Senecio, Degrassi, legatus ...” (vezi și mai jos: Degras, si) este cu totul remarcabilă datorită neatenției In efectuarea corecturilor! 104: o parte din r. 3 ar fi trebuit trecut Intre paranteze patrate. Traducerea numelui nu trebuia să fie făcută ad litteram, ci urmlnd topica limbii roiuâne: „Lui Lucius Antonius Rufus, fiul lui.. .”. 106: succesiunea rlndurilor din transcrie- rea textului inscripției nu concordă cu desenul lui Fodor reprodus alături; ar fi trebuit men- ționat că s-a adoptat transcierea din CIL, III, 1 494. 109: traducerea urmlnd topica latină este confuză; este preferabil „Lui Crassus Macro- www.dacoromanica.ro 10 362 bius, protectorului (apărătorului) lor foarte bun, negustorii din provincia (Dacia) Apulen- sis (au pus monumentul), locul fiind dat prin decretul decurionilor”; inutil a mai spune că ablativul absolut a fost incorect tradus. 110, 112: aceeași traducere defectuoasă a numelor. La nr. 112, mențiunea orașului Taoium din Asia Mică ar fi meritat un comen- tariu. 113, r. 4: corect, metropol(is); pentru r. 8—9, traducerea „al prefecților praetorio” este defectuoasă. 114, r. 7: poate fi completat eventual șl [c]oZ(legii) efiusdem?]. 125, r. 2: II vir(o); traducerea numelui in rindul respectiv este defectuoasă (v. și nr. 126). 127: in forma românească, numele femeii ar fi trebuit transcris in r. 3: Valeriei Frontina, fiica lui Lucius. 156: De remarcat forma [ATu]mini Aescu- lapio et [Hy]giae; numele zeilor medicinel ar fi trebuit să stea la genitiv (154, 159) (cerut de numen, care ar fi meritat o notă). 193: in desenul de la fig. 154 sint reproduse două, nu o „statuie votivă’’. 198 a: altar votiv publicat in CIL, III, 1418 ca provenind de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, dar „după alții provenind din Micia (Vețel)” (nu se precizează cine sint acești „alții”); lectura, după CIL (incomplet reprodusă in IDR, III/2), este următoarea: Dianaelsanctaețpotent[is (simae)] /Magnu[s] /. . . o (olum) s(olvit) (fotografia este obscură). 244, r. 8: AVG[[G]] ; dar din fotografie nu rezultă (și nici din desen) că ar fl mal exis- tat un al doilea G, „erasum”. 247, r. 5: desenul-reconstituire nu indică Întregirea [polujm, ci [p(ofum)J. 267: se afirmă (p. 234) că epitetul Ciloas- tianus nu este sigur („lectură incertă”), dar fotografia și desenul (dacă sint corect repro- duse) nu se opun lecturii lui C. Daicoviciu. Lipsește Insă din comentariu orice referire la lucrări consacrate cultului acestei divinități In Dacia, precum și In imperiu (E. Lane, Corpus monumentorum religionis dei Menis, Leiden, 1971). 268, r. 2: ultima literă este greșit dese- nată ca F. 289: desenul este confuz șl cu erori (In spe- cial registrul de deasupra inscripției), iar fotografia obscură. 290: lectura Seoerus Aug(usti) lib(ertus) [Cautop?]ati (adoptată și In CIL) nu este permisă nici de conținut (scena sacrificiului mitbriac, nu numai reprezentare a dadofo- rului), nici de spațiul lipsă (prea mic) dintre LIB șl ATI. 292: numele dedicantului nu poate fi feminin (femeile nu apar printre adoratorii lui Mithra). 296: din numele dedicantului [VaZJer, V.... in desen nu apare al doilea V (probabil dispă- rut după publicarea in CIL); v. nr. 297. 306 a: intre fotografie (inscripția nu se poate citi) și desen sint diferențe notabile. 307, r. 7: corect este vikar(ius), cf. dese- nul șl foto (obscur). 318: deși in inscripție nu se face men- țiune, divinitatea căreia li este dedicat monu- mentul este Nemesis (cum arată ceea ce se păstrează din reprezentarea figurată). 329: ar fi trebuit Indicate oariae lectiones (nu se amintește nici că stabilirea corectă a provenienței ne aparține); In r. 3, inițiala praenomen-ului este mal degrabă L decit T. 329, a: nu se poate Înțelege la ce fel de „legătură” se referă. 396, r. 5: tabular (ii); r. 7, formula h(oc) m(onumentum) h(eredem) n(on) s(eguetur) (v. și nr. 418) ar fi meritat un comentariu (v. Încă mai jos, observația de la nr. 460). 402, r. 4: în desen se reconstituie VERNA, în transcriere apare [o(ernae?) ... (dativul este corect). 416: este greu a atribui această Inscripție Ulpiei Traiana; locul ei este printre epigra- fele Daciei Porolissensis. 437, r. 4: hast., nu hastalus; cf. A. Pas- serini, legio, In Dizionario epigrafico di anti- chiti romane, IV, Roma, 1949, p. 588. Pentru promovarea amintită prin termenul ordine (m) accepit ex equite Bomano, vezi și E. Birley, Boman Britain and the Roman Army, Ken- dal, 1961, p. 122. 440: la traducere, gentiliciul Antonii (plu- ral) ar fi trebuit să fie pus la singular, pe Ungă fiecare cognomen (traducerea nu este pentru specialiști), cum (bine) s-a procedat in alt caz (nr. 125). 441; r. 3: corect lacchus. 460, r. 6: termenul [sejcfundus) h(eres) (necomentat) are, se pare, sensul de „moște- nitor de gradul II”: cf. heredes primi: Emilia Doruțiu-Boilă, Inscripțiile din Scythia Minor, V, București, 1980, nr. 175. 540: desenul de sus trebuie răsturnat (inscripția era Imprimată retrograd). 541, r. 3: In desen, I din partea stingă a r. 2 nu este Imprimat pe cărămidă (vezi „Muzeul Național”, I, 1974, p. 250, nr. 14 și nota 13). 580: mortarium cu ștampila Theotimiț [Ștefani; afirmația „poate să fl fost același meșter care lucra mortaria la Apulum și Ulpia Traiana” nu este valabilă, căci aceste ștam- pile apar șl in alte părți (de exemplu la Jldava In Muntenia șl la Pavlikenl In Moesia Inferior; C. C. Petolescu, SCIVA, 31, 1980, 3, p. 459- 460). 581: cărămidă cu ștampila FiglinațVict(o- rii) Fortis. Meșterul este probabil identic cu Fortes (sic) pe un fragment de vas de la Micia (G. Popilian, In „Dacia”, 21, 1977, p. 344 și fig. 5/42), iar de curlnd și pe o buză de mor- www.dacoromanica.ro 11 RECENZII 363 tariutn din aceeași localitate (Llvlu Petculescu, săpături in castru, 1980); este vorba, se pare, de un producător local (diferit de Fortis care apare pe numeroase opaițe). Din păcate, volumul cuprinde numeroase greșeli de tipar, datorate lipsei de atenție a autorilor in efectuarea corecturilor; cele mal multe sint fără importanță, dar clteva destul de grave (de exemplu nr. 102, 145; p. 51 jos). Sperăm că cititorii avizați le vor rectifica fără probleme. De asemenea, șl In cazul acestui volum atragem atenția asupra calității (mediocre) a ilustrației; fotografiile poartă și de data aceasta urme de retușare (uneori extrem de vizibile, de exemplu nr. 348) ceea ce ridică semne de Întrebare asupra autenticității și utilității reproducerii fotografice. De aceea, In cazul lecturilor dificile și nerezolvate, orice Încercare de revizuire trebuie să plece de la reexaminarea pietrei. Ne exprimăm și acum regretul că ..autorul prim" nu a acceptat ca fotografiile să fie grupate In planșe la sflrșltul volumului, pe hlrtle de bună calitate — ceea ce ar fi compensat din plin efortul suplimentar al cititorului care vrea să compare textul cu ilustrația. De altfel, In volumul realizat de I. I. Russu, deseori, in procesul tipăririi, nu s-a putut ca ilustrația să fie plasată alături de text. Credem că era suficient a avea, pentru comparație, doar desenul alături de text O lipsă importantă este că numeroase inscripții, de deosebită valoare informativă, au fost prezentate cu comentariu minim; nu credem nimerit procedeul de a trimite mereu pe cititor la alte publicații (rostul acestui corpus este tocmai de a ușura activitatea istori- cului). Se mai pot reproșa unele traduceri defectuoase, neexplicarea unor termeni de strictă specialitate, redarea tipo a unor denu- miri sau expresii latine, exprimări de genul ,,45% din clmpul inscripției" (nr. 404; v. și nr. 454). Indicarea globală a bibliografiei, indicarea selectivă (subiectivă) a diferitelor lecturi (variae lectiones) nu sint in măsură să arate contribuția diferiților autori ia citi- rea unei inscripții — ceea ce nu este nici drept, nici corect metodologic și științific. Partea finală cuprinde clteva instrumente de lucru utile pentru consultarea volumului) tabel de concordanțe cu principalele publi- cații in care au apărut mai tntli inscripțiile din acest volum (p. 446 — 451), abrevieri (p. 452—460), semnele diacritice (p. 460) și indici (p. 461 — 484; in parte, ne păstrăm rezervele exprimate in SGIVA, 31, 1980. 1, p. 120—121, in legătură cu organizarea acestora). Trecind peste aceste observații de amănunt, se cuvine a sublinia tn Încheiere valoarea științifică a noului volum din Inscripțiile Daciei romane, saltul calitativ față de voi. III/l, datorat In bună măsură și celor doi colaboratori principali ai lui I. I. Russu, va- loarea deosebită a contribuțiilor altor cola- boratori — care prin Întocmirea de fișe și arti- cole in faza inițială sau realizarea ilustrației au dreptul la recunoștința noastră. Canstantin C. Petolescu L. FEKETE, Einjuhrung in die persiscJie Palăographie. 101 persische Dokumente. Aus dem Nachlass des Verfassers. < Introducere în paleo- grafia persană. 101 documente persane, rămase de pe urma autoru- lui), herausgegeben von. G. Hazai ..., Budapest, Akad&niai Kiado, 1977, 594 p. 4- 242 facsimile (PI.) (17 x 25 cm.). Orientalistul ungur Lajas Fekete (1891 — 1969)1 a desfășurat o bogată acUvitate știin- țifică, timp de aproape o jumătate de veac, In domeniul iranisticii * și îndeosebi al turco- logiei sau studiilor turcești, fiind unul dintre cei mai buni cunoscători ai arhivelor otomane din Turcia și de pretutindeni. Au rămas de pe urma sa clteva opere valoroase de mari 1 Cf. necrolog de L. Ligeti în rev. „Acta Orientalia Academia Scientiarum Hunga- ricae” (abr. = AO. Hung.), t. XXII, „Acad. Kiado”, Budapesta, 1969, p. 379—387. * Iran Sahlarlntn iki Tiirlcțe mektubu ^Două scrisori turcești ale șahilor (persani) din Iran), în rev. „Tiirkiyat Mecmuasi” I (Istanbul, 1936), p. 269 — 274; Arbeiten der frusinischen Orientalisten auf dem Gebiete der ttirkischen und persist'hen Paltregraphie und die Frage der Formei Soziimiiz < Lucrările orien- taliștilor gruzini (georgiene) din domeniul paleografiei turcești și persane și problema formulei „Sbziimiiz” — „Cuvintui nostru”), in AO. Hung. VII (1957) p. 1-20 + 10 pl; Bir takim Farsța belgelerde bulunan bir ek — formulu’ nun ațiklamasi hakkinda (Despre clarificarea unei formule anexe într-un tacim (serie) de documente persane), in voi „Nemeth u—Armajam”, .Ankara 1962, p. 3 898 393 etc. www.dacaromamca.ro 364 RHCmZH 12 proporții ca Introducerea In diplomatica turcă In epoca dominației otomane In Ungaria 8, Corespondența turcă a palatinului Nicolaus Esterhăzy.. .*, Conscripția sau impunerea sangeacului Strigoniu la 1570.■.. * 2 * * * 6 de către turci. Budapesta sub dominația otomană ...s, Scrisul Siyakat tn administrația finanțelor turcești... 7 8 14 15 *, Registrele contabilității turcești la Buda In sec. XVI (in colaborare) 8 și Sulei- man Magnificul * In care, dealtfel ca și In Buda tn epoca otomană, a dat dovadă că este și un scriitor de talent. Pe lingă aceste opere, unele monumentale, L. Fekete mai are o serie de contribuții originale, articole și studii intere- sante din care nu putem semnala, aici, declt unele: Turcii osmanlli și maghiarii 1366— 169910, Darurile sultanului Abdulhamid I acordate țarinei Ecaterina a Il-au, Gălbaba și metohul Betași din Buda 12, Casa unui domn (Efendi) turc din provincie In sec. XVI13, 8 Einfuhrăng in die osmanisch-tlirkische Diplomatik der tiirkischen Botmăssigkeit in Ungam, Budapesta, 1926, LXVIII + 35 p. 4- 4- 16 facs. * Turkische Schriften aus dem Archioe des Palatins Nikolaus Esterhăzy, <1606— 1645>, Budapesta, 1932, 71 4- 503 p. 4- 10 facs. 8 At Estergomi Szandzsak 1570 Eoi Adâos- szeirăsa, Budapesta, 1943, 197 p. • Budapest a tdrdkkorban, Budapesta, 1944, XIII 4- 460 p., 8». 7 Die Siyăqat-Schrift in der tiirkischen Finanzveruialtung. Ein Beitrag zur tiirkischen Palăographie. 2 Bande, Budapesta, 1955, 2 voi. (Cf. și recenzia noastră in „Revista Arhivelor" nr. 2/1958, p. 325—331). 8 Rechnungsbiicher tiirkischer Finanzstellen in Buda (Ofen) 1550—1580 Tiirkischer Text, Budapesta „A. K," 1962, 839 p. (Cu Gy. Nagy-Kâldy) 8 Szăleyman Szultăn, Budapesta, 1967. 18 Osmanii Tiirkler oe Macarlar 1366— 1699, Qeviren (trad. de): Sadrettin Karatay, în „Belleten” XIII, 52 (Ankara, 1949), p. 663-744 (TTK.). 11 Podarki sultana Abdulchamida impe- ralrice Ekaterina II, In ,,AO. Hung 2 (1952), p. 1 — 18 4-3 pi 18 Das Heim eines tărkischen Herrn in der Prooinz im XVI. Jahrhundert, Budapesta, „A. K.”, 1960, 30 p. („Studia Historlca” 29), trad. și in turcă. XVI. YUzyilda tașralt bir Tiirk efendisi eoi, trad. de Sadrettin Karatay, in „Bulleten" XXIX, 116 (1965), p. 615—638. u Gillbaba et le BektăSi derk’ăh de Buda, In „AO. Hung. 4 (1954), p. 1-18 4- 3 pl. Sistemul stăplnirii turcești In Ungaria u. Comer- țul orașului Buda In timpul turcilor u. Viața la Buda sub dominația turcă — 1561—168613, Toponime tn turcă-osmană formate din numere17, Latinii la Buda tn epoca turcă “etc. Fiind un specialist cunoscut In probleme de arhive și documente otomane, a fost invitat de guver- nul turc (1936—1937) pentru reorganizarea arhivelor Imperiului otoman din Turcia. Cu această ocazie a introdus sistemul clasifi- cării in catalogarea documentelor turcești după proveniența fondurilor sau după insti- tuții cancelaristice emitente (tc. Kalem). Astfel, unul din cataloagele importante din Arhiva Preșidenției Consiliului de Miniștri (Bașbakanhk Arșioi) poartă denumirea de Fekete tasnifi — „Clasificarea lui Fekete”, cuprinzlnd rezumatele ă vreo cinci mii de documente (sec. XIV—1615). Vreo trei sute de documente din acest fond privesc direct istoria țărilor române (1520—1613), cele mai multe fiind microfilmate de subsemnatul pen- tru D.G.A.S.18 * 20. Fiind In Turcia, L. Fekete a ținut conferințe arhivistice ca „îndatoriri preliminare ale arhivei” 80 etc. și a publicat „Probleme arhivistice"21. întors In țară. In pragul celui de al doilea război mondial, a publicat, pe urma experienței ciștigate și mate- rialelor achiziționate, alte' articole-studii: Publicarea documentelor turcești și problemele 14 Macaristanda Tiirklerin miilk sislemi, in „Tarlh Dergisi" XII, 16 (Istanbul, 1961), p. 25 - 42. 15 Le commerce ă Buda sous la domination turque <„Nouvelle} revue de Hongrie” 55 (1963), p. 321-331. 18 La oie ă Budapest sous la domination turque, 1541.—1686, în „Journal of World Hîstory VII, 3 (Neuqhâtel, 1964), p. 525—547. Mit Zahhodrtern gebildete osmanisch- tărkische Ortsnamen, în „AO. Hung.” 18 (1965), p. 61—71. 18 Tiirk deorinde Lătinler, în voi. VI. „Tiirk Tarlh Kongresi” (Ankara 1967), p. 274-280. 18 Arh. st. Buc. Microfilme (= Mf.) Turcia, rola nr. 25 cadre 560 — 715. 20 Arșioin dn vazlfeleri. Ankara, 1937, „Bașvekălet Matbaasi", 15 p. 21 Arșic meseleleri. țeviren (trad. de): M. Tayyib Gdkbllgin, Istanbul, 1939, „Devlet Basimevi”, 149 p., 8°. www.dacoromanica.ro 13 RECENTII 365 ei 2i, Condicile de impuneri turcești23 24 * 26, Despre arhive și arhivistică tn Turciau, Documente istorice turcești In afara Turciei23 etc. Mono- grafia lui L. Fekete despre Buda in epoca otomană, amintită mai sus, fiind in maghiară, a fost publicată, după dispariția autorului, de Gy. Kâldy-Nagy intr-o sinteză in engleză, volumul a fost recenzat de Jean Aubln2’. Mai mult, după moartea iul L. Fekete, pionier și maestru în probleme de paleogra- fie și diplomatică turcă-osmană, a rămas neterminată, mai mult sub formă de material brut, o lucrare importantă, consacrată paleo- grafiei persane. Sub redacția principală a lui G. Hazai, cîțiva specialiști din Berlin (G. D. — B. Alavi, M. Lorenz, W. Sundermann și P. Zieme) și-au luat asupra lor sarcina difi- cilă de a aduna toate materialele și notele, în maghiară, lăsate de L. Fekete, de a le traduce în germană, de a le aduce completă- rile cele mai necesare și de a le asigura publi- carea. Rezultatul muncii colectivului amintit a fost acest volum important, în care, după lista de rezumate în germană al documente- lor (p. 5—10), urmează „Cuvintul înainte" (Vorwort) al editorului G. Hazai (p. 11 — 14) și apoi vine un Einleitung — „Introducere" (p. 15 61). Aceasta constituie o contribuție originală și utilă pentru însușirea elemente- lor de bază ale paleografiei persane. Din acest punct de vedere ar fi fost mai bine ca volu- mul să fie intitulat: 101 documente persane, sau Documente tn limba persană, citeva fiind emise de sultanii turci, evident că sînt turco- persane etc. Ca subtitlu, mergea foarte bine: Contribufie sau Introducere In paleografia persană. în această introducere sînt analizate sumar tipurile și formele diplomelor, formulele lor diplomatice, modul lor de datare și mono- gramele (Tuțjra — rom. tura) suveranilor orientali (șahilor persani, sultanilor otomani etc.), precum și uncie dificultăți mari ale tipu- 22 L’idition des Charles turques et ses pro- blimes, în rev. ,,K. Cs. A” t. I (Budapesta, 1939) cf. și versiunea turcă Tiirk vesikalari- nin neșrt ve bu ișin arzeltigi meseleleri, în „Bel- leten” V, 20 (1940), p. 607-616. 23 Tiirk vergi tahrirleri, țev. (trad). Sadret- tin Karatay, în „Belleten” XI, 42 (1947), p. 299-328. 24 Uber Archivalien und Archivuiesen in der 4 Tiirkei, în „AO. Hung. „3(1953), p. 179—205. 26 Les documents historiques tures hors de Turquie, în „Tiirkiye Turing ve Otomobil Kurumu Belleteni”, 59 (Istanbul, 1946), p. 37-38. 29 Buda and Pest under Turkish rute, Budapesta, 1976, 202 p. („Studia Turco- Hungarica”, 6d. Gy. Kâldy-Nagy, III), recenzie în „Turcica”, t. IX/1 (Paris-Stras- bourg, 1977, p. 310-311). rilor și genurilor paleografice persane. Desigur pentru o inițiere mai bună, cercetătorul inte- resat poate apela și la alte opere de speciali- tate din acest domeniu, cum ar fi de pildă aceea a iul H. Busse 27 * 29. în această introducere ar fi fost necesar și un paragraf, dacă nu un mic capitol despre organizarea cancelariei persană-iraniană la care a contribuit parțial H. Roemer M. Dacă turcologii consacrațl paleografiei turco-osmane ar încerca să facă o compara- ție între scrisul Dtvânt otoman și cel persan, ar constata că aceasta din urmă este mult mai complicată prin exagerările sale caligra- fice. Din acest punct de vedere scribii persani ai dinastiilor Akkoyunlu — „Cel cu oaia albă" 22 și îndeosebi safavide30 * * * au fost mari meșteri în complicarea tipurilor caligrafice prin exagerări diabolice. In această privință calemgiii Sublimei Porți scriau foarte frumos, dar se întreceau foarte rar cu firea de a crea mari exagerări caligrafice. în același timp, erau un pic mai sobri în modul de redactare, destul de complicat, în redarea ideilor, cu o frazeologie umflată, produs al unei imagina- ții orientale, care deseori, tn fond, nu spune nimic important. Arhiva sultanilor de la Muzeul Topkapi Sarayi, fost palat imperial, cuprinde o bogată colecție de documente, in special firmane safavlde în persană. Multe dintre acestea au ca marginal și traducerea turcă, ceea ce ne arată că vizirii otomani nu erau versați în limba și paleografia persană. O comparație obiectivă a celor două versiuni ne arată că traducerile turcești, deși mot â mot, erau mult mai clare și mai precise. Cance- laria divanului imperial otoman (Divant Humayun kalemi) dispunea de scribi bine versați în limba și paleografia persană. Pe lingă această introducere, de o valoare netă- găduită, se impunea unele considerații gene- 27 Ileribert Busse, Untersuchungen zum islamischen Kanzleiu>esen-An Hand Turk- menischer und safawidischer Urkunden „Com- missionsverlag Sirovid Bookshop’’. Kairo, 1959, VIII+257p. 257 p. + I-LV Tafel (fol.). 28 Staatsschreiben der Timuridenzeit, Wies- baden, 1952; Vorschlăge fur Sammlung von Urkunden zur islamischen Geschichte Persiens, în rev. „Zeitschrift Deutsche Morgenlăand. Geselschaft”. t. C. 2, p. 362 — 370 etc. 29 Dinastie turemenă din Asia Mică numită și Băyindiriya după un vechi trib turc Bayin- dlr cf. art. Alf Koyunlu, în: „EncyclopSdie de l’Islăm...” (abr. E. I.) t. I (1913), p. 228 — 229 (Ci. Huart) și îndeosebi art. Akkoyun- lular.. . in „Islâm Ansiklopedisi” (abr. = = A.I.), I Istanbul, 1950), p. 251 — 270 4- arbore genealogic (Mlikrimin Halii Ynanț). 39 Cf. art. Safatvides, în „E. I.” IV (1934), p. 56—57 (T. W. Haig) și mai ales „I. A.” (sub voce). www.dacoromanica.ro 366 RECENZH 14 rale, aprecieri, asupra valorii istorice a docu- mentelor sub raportul conținutului lor. în aeeastă privință editorii berlinezi puteau ține Seamă și de unele contribuții istorice in rela- țiile turco-iraniene, persano-venețiene etc. în acest cadru istoric se putea spune cîteva cuvinte și despre relațiile lui Uzun Hasan, șahul Persiei, cu domnul Moldovei, Ștefan cel Mare, care se aliaseră împotriva expansi- unii otomane sub Mehmed al II-lea. în a doua parte a operei sint prezentate, cronologic, cele 101 documente persane (p. 63—560), fiecare avînd mici note introduc- tive, transliterație în caractere arabe, tradu- ceri germane integrale și cu unele note expli- cative. Apoi, urmează indexul—bibliografic și abrevierile folosite (p. 561 — 570), echiva- lentele cotelor de documente după fondurile arhivei de origine și numerotarea lor în operă țp. 571 — 572), încercarea de clasificare cronologică a documentelor publicate (p. 573— 575), lista de sigilii (Mbhr, tc. Miihiir)81 * de pe documente, foarte estetice ca forme geometrice și scris proporțional, reprezentînd citate coranice, sentințe religioase, numele posesorilor etc.; un sigiliu impozant al unui șah persan împodobește pliantul-coperta: unele sigilii cu date sînt foarte utile pentru datarea documentelor care nu dispun de elemente cronologice; lista citatelor dln-Coran (Kuran) 58 care se intîlnesc în documente (p. 580— 581), lista de antroponime (p. 582— 591) și toponime (p. 592— 594). Opera se încheie cu 242 de reproduceri facsimilare, executate în condiții tehnice mai mult de cit satisfăcătoare. în ce privește proveniența lor de origine, aeeste documente aparțin la șapte fonduri deosebite, cea mai mare parte, 78 de docu- mente, deci mai mult de trei pătrimi sînt de la arhiva Muzeului Topkapi Sarayi (Istanbul) și anume nr-ele: 1 — 65, 68—79 și 101. Restul de 33 de piese provin din cîteva arhive euro- pene: Arh. St. Veneția (nr-ele: 66—67, 80—83, 90—93, 97 și 100), arhivele secrete ale Vati- canului (nr-ele: 84, 98 și 99), Archivum Glovne din Varșovia (nr-ele: 85—86 și 95), Arh. aus- triacă de stat „Osterreichisches Staatsarchiv” din Viena (nr-elei 87 șl 97), Arh. din La Haye. (nr-ele: 88 — 89) și State Paper office din Londra (nr. 90). Perioada istorică la care se referă are o întindere de trei secole și mai bine, începînd de pe la finele veacului al XlV-lea pînă pe la începutul sec. XVIII. După originea documentelor, se poate schița o clasificare pe următoarele epoci istorice: 81 Cf. art. Muhr, în ,,E. I.” t. III (1936), p. 749 — 750 -f- facs. (J. Deny). 88 Cf. art. al-Kor’ăn, în „E. I.” t. II (1927), p. 1 125—1 139 (FT. Buhl). Coranul are și o traducere românească, după originalul arab, de Octav Isopescu (Cernăuți, 1912, 538 p.). Timuride (nr-ele i 1—3, 5), Karakoyunlu — „Oaia neagră” (nr. 10), Akkoyunlu (Uzun), Hasan etc. nr-ele: 7—11, 13, 16,18, 23); cancelaria familiei regale (nr-ele: 8, 9, 14, 17, 32, 33); ultimii Akkoyunlu (nr-ele: 25— 29, 31 și 32); otomane (nr-ele: 4, 6 și 15); principii kurzi (nr-ele: 24 și 51 — 52), princi- pii gruzini sau georgieni (nr-ele: 45—46 și 79), Sirvan șah (nr. 30), Safaoizi (nr-ele: 34-44, 48-50, 53-61, 63—73, 75-78, 80—100) și în fine un document cam suspect (nr. 101), ultimul, fără dată și care nu se poate data, deoarece nu se pot identifica atit emitentul cit șl destinatarul. în fond, nu spune mare lucru. Nu toate aceste documente publicate sînt inedite. Nu m-am ocupat direct de izvoare persane decit în măsura în care acestea au contingență cu istoria țărilor române. Cu oca- zia cercetărilor mele în arhivele și bibliote- cile din Istanbul, fără să vreau, am venit in contact și cu diverse izvoare persane. în ce ne privește, cele două sau trei „Scrisori sau cărți de cucerire" (Fetihnăme) ale sultanu- lui Murad II din nov. 1444 (Regeb, 848 H.), privind desfășurarea bătăliei și obținerea victoriei de la Varna, împotriva oștilor erou- lui ardelean lancu de Hunedoara, Vlad Dracul, Vv. Țării Românești etc. au fost publicate cu ani în urmă de istoricul turc, iranist, Adnan S. Erzi83. Merită să semnalăm, și aici, o altă contribuție a lui A. S. Erzi, Cercetări despre istoria dinastiilorAkoyunlu și Karakoyunlu 84 * în care este vorba și de prima expediție a lui Uzun Hasan împotriva Caramaniei. Deși editorii, în frunte cu G. Hazai, consideră că este vorba de două documente „Fetihnâme" pentru bătălia de la Varna (Arhiva Topkapi Sarayi, E. nr-ele 10 728 și 11 944), în realitate, este vorba de unul și același document sau două versiuni. Se poate spune că A. S. Erzi a găsit o a doua versiune a acestei fetihnâ- mele intr-un codice miscelaneu din Biblioteca Suleymanie/Istanbul (fond Es'at efendi no. ...). Un alt fapt care se poate reproșa, pe bună dreptate, editorilor este că deși în tex- tul documentului persan (nr. 6, p. 90 șl în facsimil) figurează chiar in primele rindurl 33 Tiirkiye Kiiliiphaneierinden notlar ue vesikalar. II. Murad'tn Varna miiharebesi hakktnda (Note și documente din bibliote- cile Turciei — Cartea de cucerire a Iul Murad II despre bătălia de la Varna \ în „Belleten” XIV/56 (1950), p. 595-647, lev. pl. CUI— CVI (faks.). 84 Akkoyunlu oe Karakoyunlu tarihl hakktnda arașttrmalar I. Kitâb-i Dede Korkut hakktnda notlar II. Uzun Hasan’tn birinct Karaman sețeri în „Belleten” XVIII, 70 (1954), p. 179-221. www.dacoromanica.ro 367 15 participarea „Valahiei răzvrătite, plină de discordii* (bă Eflăk piirnifăk), totuși la traducerea germană, cu voie sau fără voie, rindul respectiv a fost sărit (Sic, cf. p. 89) și știrea care ne interesează omisă I Nu este cazul să insistăm asupra acestui eveniment despre care ne-am ocupat cu altă ocazie “. Pentru cercetătorii versați in Istoria Im- periului otoman și in relațiile româno- turce (sec. XV—XVII) este destul de supă- rătoare confuzia permanentă intre Mehmed I „Celebi" (1413-1421) și Mehmed al II-lea „Cuceritorul" (el-Fătii). Apoi, a mai fost Mehmed III (1595-1603) și Mehmed IV (1648—1687), deci, toți patru nu pot fi aduși la un numitor comun. Despre această confu- zie cf. p. 77, 103, 113, 123, 157, 161, 201 și 214. Desigur, aceasta se datorește faptului că in izvoarele vremii numerele de ordine nu se indică pe lingă doi sau patru Mehmezi. Aceasta ne lasă impresia că editorii, in frunte cu G. Hazal (fllolog-lingvist), nu sint de formație istorică, dar puteau folosi cu succes de pildă, opera lui Ismall Hâtni Danișmend, Cronologia explicativă a istoriei otomane* 87 88 * care are in vedere șl relațiile româno-turce pe bază de izvoare turce. Anumite obiecțiuni serioase ridică și documentul „Fetihnâme" nr. 4 (din arhiva Topkapi Sarayi, E. 9510), care mai ales sub raportul datării și Identifi- cării trebuia să fie cercetat mal cu atenție de editori, înainte de publicare. Aici, nu pot să mă asociez nici recenzentului francez care afirmă categoric.....s-a constatat in mod evident că Mehmed I n-a întreprins nici o expediție in Balcani in 818 al Heglrei (H.)„ 87. Or, se știe că numitul sultan a Întreprins in acel an (1416) o expediție mare, la Dunăre și dincolo de acest fluviu, Împotriva Țării Romftnești a lui Mircea cel Bătrin. Toate cronicile turcești incepind din sec. XV (de A. Știkrullah, Așikpașazăde, Oruț b. Adil, M. Neșri etc), consacră fragmente ample aces- tui eveniment istoric, cind Țara Românească a fost impusă la haracl, se construise cetatea Giurgiu (Yerkokă, Yerkooi) și se reparaseră din temelie fortărețele dobrogene Isaccea (Isakci) și Eni-Sala (tc. Yeni-Sale) de către Mehmed I „Celebi"88. Deci, in anul respectiv, numitul sultan a avut o expediție prin Balcani, dar împotriva Valahiei (Eflăk), așa cum afirmă 88 Cf. recenzia noastră despre Gazaoăt-i Sultan Murăd b. Mehemmed Izladi ne Varna sanașlart (1443—1444), in „Revista de istorie” 12/1979, p. 2 390-2 399. 88 Izahh Osmanii Tariht Kronologisi, Istanbul, „Tiirkiye Yaylnevi”, 1947—1954, 4 voi. 87 Cf. „Turcica...” t. IX/1, 1977, p. 314 J. L.-Bacque Grammont). 88 Cf. Mihail Guboglu, Cronici turcești pricind firile romăne... voi. I, București cronicarii turci, nu împotriva Moldovei (Bojdan, Karaboțjdan), impusă mult mai ttrzlu la haraci, sub Petru Vodă Aron (oct. 1455 — mai 1456)“. Este just că anul heglrei 818 H. figurează ca adaos intre rtndurile 10—11, mai mult lipsit de r. 10 (cf. facs. VII), dar o astfel de inserare nu prea era in mod obișnuit de datare a diplomelor oto- mane, fie ele chiar in limba persană, care se făcea deobicei la încheierea documentului și nu in cifre (SIS), ci numai in litere in sis- temul numerotării arabe. Deci, in acest caz, nu este exclus ca să fie o inserare ulterioară, sau poate fi vorba de o metateză grafică, adică in loc de 818, inversiunea ultimelor două cifre, adică 881 H., din cauza neaten- ției scribului, fapt care se observă și in alte paleografii (latină, slavă etc.). Avind in vedere că așa zisa „victorie" din „vilaietul Bogdan" (= Moldova) este dată intr-o vineri (Curna’), a patra zi a lunel Rebi’ II (r. 10), care, socotită ca anexă la anul 881 H., cores- punde cu 27 iulie 1476, data dramaticii bătălii de la Războieni*. Nu este exclus ca diploma „fetihnâme", păstrată intr-un sul mare, de cițiva metri, in arhiva Topkapi Sarayi, să fi fost redactată la ordi- nul sultanului Mehmed II, a doua zi după încheierea bătăliei, socotită in izvoarele noastre la 26 iulie 1476. In acest caz este foarte evident că și acest document turc — in limba persană — „fetihnâme", adresat de Mehmed II unui monarh din Orient (nedenumit), prin care sultanul tși descrie victoria sa in Moldova, intr-un stil pompos și lăudăros, poate spre a intimida pe adresant, trebuia să fie inserat in volumul Războieni — Cinci sute de ani de la campania in Moldova din 1476 *°. Un 1966 (in colaborare); M. Guboglu, Cronici turcești... București 1974 (Edlt. Acad. R.S. România) — cronicile lui Solakzade și Miinețj- fjim boși (sec. XVII). 88 Mihail Guboglu, Le tribut page par les Principautes Roumaines ă la Porte Jusqu’a dibut du XVI9 sticle, d’apris les sources tur- ques in „Revue des Etudes Islamlques” XXXVIII, 1 Paris, 1969, p. 49-80 -f- 1 facs.; idem, Fătih Sultan Mehmed ce Yaouz Sultan Selim'in Bojdan ooyoodalartna yazdiklari slaoea mektuplan < Scrisori slave de la sultanii Mehmed II „Cuceritorul” șl Sellm I „Fiorosul” către voievozii Moldovei^, în rev. „Belgelerle Tiirk Tarih Dergisi” 19 (Istanbul, 1969), p. 31 — 36 + 5 pl.-facs. * De fapt și în Cronica de la Bistrița (ed Ion Bogdan) și in alte izvoare se arată că dramatica bătălie a fost intr-o zi de vineri (26 iul). 88 București, 1977, 352 p. + facs. + 1 h. (Direcția Generală a Arhivelor Statului din R. S. România). www.dacaramanica.ro 368 BECENZH 16 alt „fetlhnâme" al acestui sultan este diploma otomană — In limba persană — din 12 iul. 1471 (13 Muharem 875 H), prin care Mehmed II, (nu I ), adresîndu-se fiului său, descrie cucerirea insulei Eubeea (Agribos) 11 etc. (doc. nr. 15). Aceste cîteva fetihnăme'le oto- mane completează seria de „Munșeat” ’uri — „Corespondența epistolară” — în frunte cu aceea a lui Tacizâde S’adi țelebi (sec. XV) 4a. Revenind la alte probleme, strîns legate de conținutul acestui volum, amintim că majoritatea documentelor privesc istoria Ira- nului fapt mărturisit de numeroasele firma- ne emise de șahii dinastiilor iraniene Akoyunlu și Karakoyunlu** și îndeosebi firmane safavide, emise de șahii Ismail și Tahmasp șah (sec. XVI). Printre documentele mai importante se poate semnala scrisoarea dinastului Karakoyunlu Gihânșah, adresată sultanului Mehmed II, în 1467—1468 (872 H.), despre pregătirile sale de război împotriva lui Uzun Hasan 45 * (nr. 10), scrisorile de victo- rie ale acestuia din urmă pentru o expediție împotriva Gruziei (Giircistan) sau Georgiei (nr. 7), victoriile sale împotriva timuridulul Sahî Mîrza (nr-ele: 10—13); mai multe fir- mane ale safavizilor Ismail șah (nr-ele; 39— 43, 48—50, 55 — 56) și ale lui Tahmasp șah (nr-ele: 59, 63—65, 68—72 și 76) și apoi, pe lingă scrisorile acestuia și ale urmașilor săi către diverși suverani europeni, îndeosebi dogilor Veneției, în problemele lor litigioase cu Osmanlîii, pe atunci în plină expansiune în Orientul iranian. Documentele publicate deși sint prezentate într-o ordine cronologică logică, firească, totuși datarea unora este discutabilă. Lipsa emitenților și îndeosebi a destinatarilor îngreu- iază datarea lor mai exactă. In lipsa unor astfel de elemente indispensabile, cercetăto- rul este nevoit să facă unele deducții bazate pe izvoare numeroase, care nu totdeauna pot fi încununate de succese. Astfel, în loc de unele datări precise se observă goluri izbi- toare de mai multe luni, chiar de un an și 41 Despre acest eveniment istoric cf. I. H. Danișmed, op. cit., I, p. 314—315: Egriboz adasimn fethi. 42 Tacizade Sa'adi Qelebi Miinșeati Neșre- declarat tn unanimitate pentru unirea lor cu patria mumă, România. Un loc aparte revine ecourilor marei adunări naționale de la 1 Decembrie 1918 de la Alba-Iulia, care, prin caracterul său plebiscitar, a consfințit pentru vecie hotărîrea tuturor românilor de a trăi tn viitor ln,tr-un singur stat național www.dacoromanica.ro 3 ÎNSEMNAM! 379 unitar, suveran și Independent. Așa cum sublinia ziarul „New York Times" din 21 septembrie 1919, „România de astăzi nu este România de ieri. Astăzi, toți românii și-au exprimat dorința de a fi uniți intr-un singur stat național, iar această dorință ei vor s-o realizeze indiferent ce ar putea decide Con- gresul de pace". Parcurgind mărturiile adunate și publicate de C. Botoran și O. Matichescu, cititorul are ocazia să cunoască noi aspecte ale eforturilor și sacrificiilor făcute de întreg poporul român in anii primului război mondial pentru a-și vedea realizat visul atitor generații de patri- oți — unirea tuturor românilor intr-un singur stat suveran și independent și in același timp să ia cunoștință de felul cum a fost primit acest mare act de justețe de către opinia publică internațională. Așa cum am arătat mai sus, lucrarea este de reală importanță pentru cei ce vor să cunoască in amănunt luptele românilor pen- tru întregirea neamului. Din păcate însă autorii au neglijat unele aspecte absolut obligatorii pentru publicarea unei colecții științifice de documente. Dacă eliminarea unor pasaje din text poate găsi o justificare, deși se știe că orice colecție serioasă redă documentele in extenso, prin renunțarea la părțile nesemnifi- cative sau care nu au legătură cu tema urmă- rită, In schimb prezentarea documentelor doar in traducere, fără a fi însoțite de textul origi- nal, pare de neînțeles, cunoscindu-se faptul că o ediție de documente, științifică, poate renunța la traducere, dar in nici un caz la original, original care este absolut indispen- sabil oricărui cercetător. Dacă prezența la sfirșitul volumului a unor note explicative (deși realizate in mod foarte inegal) și mai ales a unui sumar reali- zat pe baza unor regește este binevenită, ele ușurind substanțial utilizarea acestei colec- ții de documente, in schimb este regretabilă folosirea metodei selective la realizarea indi- celui de nume și de localități. In final vrem să remarcăm că ar fi fost foarte indicat ca volumul să fi prezentat și reflectările presei din tabăra adversă, deoarece prin comparație, cititorul și-ar fi putut crea o imagine mai complexă asupra problemei și, implicit, a dreptății cauzei românești. Cum acest lucru nu s-a făcut, rămâne o obligație de viitor pentru autori — sau poate pentru alți specialiști — de a rea- liza o lucrare separată, care, desigur, s-ar bucura de același interes din partea cercetă- torilor șl publicului larg, ca și cea de față. » * » „CERCETĂRI NUMISMATICE”, III, Muzeul Național de Istorie, București, 1980, XV + 263 p. Desfășurind o bogată activitate edito- rială Muzeul Național de Istorie al R. S. Româ- nia a publicat recent, în cadrul Bibliotecii Muzeologice, volumul III al seriei Cercetări Numismatice. Apărut în cadrul amplelor manifestări prilejuite de sărbătorirea a 2050 ani de la crearea primului stat dac centrali- zat condus de Burebista, volumul însumează contribuții ale specialiștilor din Muzeul Națio- nal precum și ale altor numismați din insti- tute și muzee de profil. După un Cuotnt înainte (p. V—VII) semnat de prof. dr. Florian Georgescu, directorul prestigioasei instituții, în care sînt prezentate ideile călăuzitoare ale activității numisma- tice din cadrul muzeului, reflectate de altfel și în paginile publicației, volumul se deschide cu un prim mare capitol ce tratează probleme de Numismatică. Szekely Zoltan prezentind Tezaurul mone- tar de la Hilib, jud. Covasna (p. 3—9) — com- pus din 100 monete de Dyrrhachium, imitații ale acestora, de Thasos și una republicană romană (89 î.e.n.) — face referiri la circula- ția monetară și la drumurile de acces spre sud-estul Transilvaniei, din lumea sud-carpa- tică, in perioada premergătoare sau de început a domniei lui Burebista. Un articol deosebit de interesant este datorat lui Carmen Maria Petolescu — Teza- urul de monede de tip Filip al III-lea Arrhidaeus descoperit la Optășani, jud. Olt (p. 11—29). Compus din 94 piese (83 tetra- drahme și 11 drahme) tezaurul respectiv, datind din sec. II î.e.n., are cel mai ridicat număr de drahme din toate tezaurele de acest tip cunoscute pină acum atit la nord, cit și la sud de Dunăre. Acest fapt dovedește că geto-dacii au cunoscut și folosit un sis- tem monetar dintre cele mai evoluate. Judita Winkler în Contribuia numisma- tice la istoria Daciei In sec. I e.n. (p. 33—47) analizează tezaurele îngropate din epoca lui Augustus pină in anul 102 e.n. legindu-le de evenimentele istorice petrecute atît la nord cit și la sud de Dunăre, in Imperiu. Ernest Oberlănder-Tărnooeanu în Unele aspecte ale circulației monetare din zona gurilor Dunării tn sec. al Xll-lea (p. 51 — 64) face pertinente referiri la viața economică din Dobrogea perioadei menționate, precum și la posibilitatea unor noi interpretări asupra unor evenimente politice mai puțin cunoscute din alte surse. Radu-Dan Vlad <-- ----- www.dacoromanica.ro O nouă Contribufie la cunoașterea mone- delor lui loan. Terter, despotul Țării Dristrei 380 însemnam 4 aduce Petre Diaconu (p. 73 — 75). Relulnd ipoteza sa mai veche asupra identității loan Terter-Ivanco, autorul se referă in continuare doar la cîteva particularități, strict numisma- tice, ale monetelor despoiatului de Dristra la sfîrșitul sec. XV. Constanța Știrbu prezintă cîteva Valori românești păstrate tn muzeele din străinătate — un tezaur de la Petru Mușat (p. 77—85) com- pus din 41 monete păstrate la Cabinetul Numismatic din Berlin. Analizînd noile vari- ante ale emisiunilor monetare datorate aces- tui domnitor, ce a bătut pentru prima dată monete in Moldova, autoarea propune ca datare pentru primele emisiuni perioada dintre 1377 și 1382. O problematică apropiată studiază Octavian Iliescu în cadrul articolului Maneta divizionară emisă de Petru Mușat (p. 87— 90). Autorul ajunge la concluzia că imediat după anul 1377 domnitorul emite alături de groși, care reprezintă unitatea sistemului monetar, și monete divizionare, foarte pro- babil jumătăți de groși. ClteDa probleme de numismatică româ- nească analizează Ana Maria Velter ocu- pindu-se de monedele atribuite lui Nicolae Redinitz (p. 93—111). Este vorba de 2 460 monete ce compun „tezaurul de la Timi- șoara” și pe care autoarea, spre deosebire de predecesori, le atribuie lui Dan II, voievodul Țării Românești între 1424—1431. Monetele sînt divizionare — „bani” — fiind necunos- cute pină în prezent numismaticii românești. In același timp autoarea presupune că respec- tivele emisiuni trebuiesc puse în legătură cu stăpinirea Cetății Severin de către Dan II. Paraschiva Stancu și George Trohani prezintă Un tezaur monetar de la sfîrșitul sec. al XVIII-lea descoperit tn comuna Dobra, jud. Dîmbovița (p. 117—119) compus din 14 ikiliki și 1 yiizliik. Monetele sînt emise intre 1789 și 1798 la Istanbul de către sultanii Abdul Hamid I și Selim III. Maria Cojocărescu se referă la O monedă caistriacă din anul 1825 contramarcală cu stema Moldovei și a Țării Românești (p. 121 — 123). Este vorba de o piesă de 20 kreutzeri emisă de Francisc I, împăratul Austriei, iar contra- marca trebuie să fi fost aplicată pînă în 1860 de către o persoană ce lupta pentru Unirea principatelor române. Mai multe Descoperiri monetare antice și bizantine din jud. Teleorman (p. 127—142) sint enumerate de Comeliu Beda, iar Constanța Știrbu se referă la Documente inedite din , www.dacoromamca.ro sec. al XlX-lea privind unele descoperiri mone- tare (p. 149—168) aflate in colecția Biblio- tecii Academiei și menționînd obiectele intrate in patrimoniul Muzeului Național de Anti- chități din București între anii 1864 — 1880. Octavian Iliescu, prezintă unele Preocu- pări de numismatică In activitatea lui V. A Urcchia (p. 173—177) și o scurtă notă ai privire la un stoler alexandrin fals (p. 181) al cărui sîmbure nu este din plumb, cum s-a presupus anterior, ci din argint. Al doilea capitol al volumului, care tra- tează probleme de Medalistică, începe cu arti- colul Doinei Ciobanu — atena medalii emise tn a doua jumătate a sec. al XlX-lea decer- nate unor artiști români (p. 185—188). Ine- dite, ele au aparținut pictorilor Titu Alexandrescu (1883), Oscar Obedeanu (1887) și Nicolae Anghelescu (1888). Participarea României la expoziții inter- naționale oglindită In medalii inedite din patri- moniul Muzeului de Istorie al R. S. România (P. 191 — 196) de Lucia Bieltz se referă la expozițiile de la Paris din 1867, 1889 și 1900. Constanța Știrbu și Rodica Pamfil fac in continuare o scurtă prezentare a Trei expoziții internaționale de medalistică la Bucu- rești (p. 199—200) organizate în 1979 și 1980 — poloneză, sovietică și cehoslovacă. Al treilea capitol al volumului — Sigilo- grafic — cuprinde două articole. Primul, redac- tat de Cristina Anton-Manea descrie șapte Inele sigilare inedite din sec. XIV—XVIII aflate In colecția Muzeului de Istorie al R. S. România (p. 205—211). Cel de al doilea, al Măriei Dogaru se referă la Sigilii sătestl din fostul comitat Arad (p. 215 225). Demn de remarcat este faptul că unele din ele au legenda în limba română ceea ce dovedește încă o dată dorința de unire a tuturor româ- nilor. Ultimul capitol al volumului, cnprinzînd numeroase Recenzii, continuă o bună tradi- ție a numerelor precedente prin prezenta- rea a numeroase lucrări, în special străine» cu caracter numismatic. Volumul, însoțit de numeroase desene și planșe foto, prin calitatea și diversitatea articolelor publicate, se situează la o înaltă ținută științifică. Iar amplele rezumate, în limba franceză, sperăm să-l facă căutat și de către specialiștii de peste hotare. George Trohani 5 ÎNSEMNĂRI 381 ISTORIA UNIVERSALĂ Studie z dejln svetovej slauistiky do polonice 19. storoiia (Contribuții din istoria slavisticil europene pînă la jumătatea sec. al XlX-lea). Veda. Vydavatel’stvo slovenskej Akadâmlc vied. Bratislava. 1978, 510 p. Sc cuvine să precizăm dc la început că această prestigioasă publicație a apărut sub egida și îngrijirea Comisiei cehoslovace pentru studiul slavisticil, din cadrul Comisiei inter- naționale a slaviștilor. Lucrarea face parte din programul de activitate, stabilit în urma ho- tărîrii luate la cel de-al V II-lea Congres Inter- național, ținut la Varșovia în 1973. S-a ho- tărlt atunci să sc scrie o istorie a slavisticii europene; evident, atît din țările slave cît și din cele neslavc. Cu acel prilej s-au alcătuit comisii pentru fiecare țară, urmlnd ca ele să ducă la bun sfirșit sarcina trasată la Congres. S-a mai stabilit ca cercetările și studiile axate In jurul acestei problematici să cuprindă nu mai puțin de cinci volume. Totodată, a luat ființă și un Comitet de redacție al întregii serii, format din 7 membri, reprezentînd U.R.S.S., Cehoslovacia, Bulgaria, Polonia, Iugoslavia șl Austria. Comisia internațională, în fruntea căreia se află academicianul prof. Dmitrov Fiodo- rovicl Markov, urmărește în fapt două dezi- derate: evoluția cercetărilor și organizarea acestei inițiative pe baza activității comisiilor naționale, precum și adînclrea colaborării din sinul acestor comisii. Primul volum din această serie, Închinat concepției și probleme- lor metodologice de slavistică a fost elaborat și publicat de specialiștii sovietici. Comisiei cehoslovace i-a revenit sarcina de a se ocupa de problemele legate de Începuturile slavis- ticii europene șl transformarea acesteia Intr-o disciplină independentă, plnă la jumătatea sec. al XlX-lea. sovietic P. M. Țeitlin arată însemnătatea științifică a lui A. H. Vostokov pentru filologia slavă. Samuel Bogumil Linde — celebru ling- vist polonez — formează obiectul unei cer- cetări semnată de S. Urbanczyk. Beitrăge zur Geschichte der slaoischen Studien in Deul- schland von der Spălaufklârung bis zur Mitle des 19. Jahrhunderts este titlul unui interesant articol datorit lui H. Pohrt. Slavistica iu- goslavă e reprezentată dc J. KaSiâ cu studiul intitulat: Vuk Karadiii și formarea limbii literare la slrbi. In sfirșit, slavistica bulgară e prezentă în acest volum cu articolul lui H. Părvev, care scrie despre Tradiția gra- maticii neobulgare la mijlocul sec. al XlX-lea. _______ _____________________ r Fără să mai menționăm și alte contribuții în frunte cu poetul Jan Kollâr____putem afirma că la Prin urmare, volumul a cărei apariție o semnalăm aci este al doilea din seria amintită mai sus. Slavistica din perioada cercetată constituie o parte nemijlocită din mișcarea de redeșteptare națională a popoarelor slave, din lupta împotriva opresiunii feudale, care a avut darul să trezească șl să cristalizeze conștiința națională și să formeze, In primul rlnd, cultul limbii șl al istoriei, la cel mal înalt nivel științific. In perioada acestei mișcări, de altfel destul de complicată, din punct de vedere social și politic, slavistica a izbutit să-și definească țelurile șl să se integreze în contextul celorlalte discipline științifice. Tot- odată, ea și-a creat o platformă tematică In limitele programului lansat de slavofllll epocii imprimlnd progresului politic al popoarelor slave o terminologie obiectivă. Cehii și slovacii pot fi mlndri de faptul că spre sfIeșitul sec. al XVIII-lea și începutul celui următor, în fruntea cercetărilor dc slavistică s-au aflat erudiți din sinul lor de reputație mondială: Josef Dobrovsky, P. J. Safafik, Fr. Palacky, Jan Kollâr și L'Stur. In lucrările acestora slavistica capătă un caracter internațional, interdisciplinar. Volumul cuprinde 20 de studii și contri- buții, semnate de specialiști din U.R.S.S. Cehoslovacia, Polonia, Bulgaria, Iugoslavia și Germania. Majoritatea o formează desigur specialiștii cehoslovaci, 12 la număr cu nouă contribuții. Pe temeiul unor studii documen- tate, autorii caută să definească Începuturile slavisticii și transformarea ei Intr-o disciplină dc sine stătătoare. Astfel, V. A. Diakonov (U.R.S.S.) își propune să urmărească ideca solidarității slave și acțiunea ei în dezvoltarea slavisticii. M. Kudelka, Z. Simecek și R. Ve- ierka (R.S.C.) tratează despre slavistica cehă în perioada de început a acestei discipline, iar I. Tibensky se ocupă de „Istorismul baroc” și începuturile slavisticii în Slovacia. Deoarece există deosebiri esențiale între modul cum a evoluat și s-a format slavistica la cehi, pc dc o parte și la slovaci, pe de alta, M. Laciok studiază perioada de* Început pre- cum și formarea ci In Slovacia. Lui Vâclav Fortunât Durych și Josef Dobrovsky, per- sonalități de seamă ale epocii cercetate, li sc consacră două studii de către V. Vechy- novâ și M. Krbec. Despre stadiul cercetărilor actuale privitoare la Josef Dobrovsky — supranumit și părintele filologiei slave — scriu K. Horalek și P. Kfivsky. Prof. Hro- zieniik subliniază importanța operei lui Sa- farik pentru emanciparea națională și poli- tică a popoarelor slave. V. Matula definește concepția lui Jan Kollâr și L. Stur, privind slavinitatea și solidaritatea slavă. Slavistul 382 ÎNSEMNĂRI 6 ora actuală slavistica internațională iși des- fășoară larg cercetările in toate sectoarele evoluției sale istorice. Iu fața acestei fruc- tuoase activități, slntem ispitiți să ne În- trebăm: ce face slavistica românească in acest timp? Avem toate motivele să ne inte- reseze acest lucru. Tr. lonescu-Nișeoo MARIN BADEA, Germani împotriva lui Hitler, Edit. Dacia, Cluj-Napoca, 1980, 260 p. După ce In urmă cu clțiva ani semna ca- pitolul consacrat rezistenței germane din volumul colectiv Rezistenta europeană tn anii celui de-al doilea război mondial 1933— 1945, Marin Badea — adincind cercetarea Întreprinsă cu acest prilej, oferă azi citito- rului prima lucrare românească asupra acestui controversat și complex subiect din istoria Germaniei contemporane. In elaborarea volumului de față autorul a folosit lucrări reprezentative consacrate de istoriografia universală rezistenței germane, precum și o serie de informații depistate In arhivele românești provenind Îndeosebi din rapoartele diplomaților români acreditați la Berlin. Abordarea unei asemenea teme complexe ridică probleme In legătură cu modul de pre- zentare a evenimentelor cronologic sau pe grupuri de rezistență, ponderea acordată diferitelor nuclee ale rezistenței, selectarea dintr-un bogat material faptic a acelor ele- mente necesare analizei Întreprinse. In pri- vința modului de prezentare a rezistenței se remarcă că autorul Îmbină tratarea cro- nologică (vezi cap. III) cu analiza rezistenței diferitelor clase și pături sociale (proletariat, burghezie, biserică). In ce privește Intin- derea diferitelor capitole mai ample notăm pe cele referitoare la rezistența clasei munci- toare, dinamica rezistenței intre 1938 — 1942 și ultimul consacrat sprijinului pe care l-au acordat luptei antinaziste a poporului german clasa muncitoare, forțele democratice din România. Lucrarea cuprinde un număr de nouă capitole și un Indice. In primul capitol care servește in același timp și de introducere sint analizate premisele istorice și unele trăsături generale ale rezis- tenței antihitleriste. Se subliniază că din punct de vedere cronologic ea este una din cele mai Întinse din Europa (12 ani), dificul- tățile de care rezistența s-a lovit, legate de faptul că ea nu a avut acea motivare patriotică determinată de lupta Împotriva unuijdușman extern, de faptul că partidul nazist specuttnd dificultățile crizei a avut un sprijin de masă, mai ales in primii ani ai guvernării, de efi- ciența ideologică a propagandei naziste in rîndul maselor, mai ales a tineretului, precum ,•4 de teroarea organelor represive naziste. In aceste condiții extrem de grele rezis- tența germană nu a avut eficiența din alte țări europene, nu a putut realiza acea imitate pentru că grupările au fost diverse, cu opinii contradictorii in privința căilor de urmat, nefuncționlnd acel sentiment național care a fost factorul unității In rezistența altor popoare. Una din consecințele cele mai impor- tante ale acestei stări de lucruri a fost că ea a fost permanent privită cu neîncredere de aliați, excepție făclnd U.R.S.S care a spri- jinit rezistența comunistă. Capitolul următor, unul din cele mai În- tinse In economia lucrării, prezintă clasa mun- citoare In primii ani ai rezistenței antihitle- riste. Se subliniază că proletariatul a fost in primele rlnduri ale rezistenței și este firesc să fie așa, avindu-se In vedere că lupta lui Împotriva nazismului era anterioară venirii la putere, că partidele sale politice au fost primele vizate de represiunea hitleristă, că partidul comunist a fost una din cele mai active forțe de rezistență. Arătlnd că nu s-a putut realiza o unitate a rezistenței muncitorești, se subliniază că aceasta se datorează pe de o parte compromiterii social-democraților prin colaborarea cu partidele burgheze pe de o parte precum și stlngismului manifestat In anumite perioade de comuniști. Cu toate că nu au lipsit elementele lucide, realiste, In primul rlnd Thălmann, clnd se va Încerca realizarea frontului unic nazismul era deja In anticamera puterii. In context se subliniază diverse forme ale rezistenței proletariatului precum și importanța Conferinței C.C. al P.C.G. de la Bruxelles din 1935 In stabilirea sarcinilor partidului In lupta antifascistă și prezența antifasciștilor germani in războiul civil din Spania. In al treilea capitol se face o trecere in revistă a acțiunilor de rezistență din anii 1938 — 1942. Un prim aspect discutat este opoziția pe care o serie de diplomațl intelec- tuali burghezi și Îndeosebi ofițeri superiori lucizi o fac regimului nazist, opoziție care considerlnd că politica lui Hitler duce la război pentru care Germania nu era pregătită. Încearcă chiar să organizeze răsturnarea regi- muhii, dar lipsa de receptivitate a occiden- talilor față de acest plan, cedarea de la Miin- chen determină eșecul Încercării și In aceiași timp descurajarea rezistenței burgheze. O nouă lovitură primește rezistența prin ocu- parea țărilor vecine: Austria și Cehoslovacia, puncte de sprijin ale sale din emigrație. Ana- triva unui/iușman lizlndu-se In continuare diversele acțiuni ale www.dacoromamca.ro 7 însemn Ana 383 rezistenței se constată că ea se intensifică mai ales după primele insuccese militare, că In cadrul grupurilor din diferite mari orașe acționau uniți comuniști, social-democrați, catolici etc. Rezistența se desfășoară mai ales In domeniul propagandei prin tipărirea ți răspindirea de manifeste și ziare ilegale cu care se combăteau fascismul și războiul. Este urmărită activitatea principalelor grupuri ale rezistență, cele conduse de Uhrig, Lech- biter, Baum și mai ales faimoasa „Die Rotte Kapelle". Parcurglnd capitolul consacrat mișcării de rezistență din emigrație „vocea poporului redus la tăcere” cum o numea H. Mann, constatăm că ea a sprijinit, mai ales printr-o intensă campanie propagandistică antifas- cistă, rezistența Internă, că a beneficiat de sprijinul unor mari personalități ca Heinrich și Thomas Mann, Bertolt Brecht, Feucbt- wanger, Walter Ulbricht, Wilhelm Pieck etc., că a fost mai eficientă pină la declan- șarea războiului, afllndu-se la granițele Ger- maniei șl că In anii războiului a fost uneori privită cu neîncredere de aliați. Urmează un capitol succint consacrat rezistenței bisericii In care ni se arată că biserica a păstrat la Început o atitudine de expectativă făcind declarații de loialitate pentru ca apoi In condițiile in care nazismul Își pune In aplicare principiile ideologice să se transforme tntr-o adversară redutabilă a regimului care, cu toate persecuțiile la care a fost supusă, nu a putut fi redusă la tăcere, dar această rezistență a urmărit, mai ales, cum remarcă șl autorul, conservarea propriilor poziții amenințate de nazism. In condițiile Infrlngerilor de pe fronturi din anii 1943—1944 crește opoziția față de nazism In rindurile burgheziei, fenomen ana- lizat In capitolul șase al lucrării; se subliniază Încercările opozanților de a lua legătura cu aliații occidentali pentru a sprijini planurile lor precum și refuzul acestora din urmă de a asculta vocile opoziției, mal ales că fixaseră formula capitulării necondiționate pentru Germania la Conferința de la Casablanca din ianuarie 1943. Unor asemenea eforturi de a realiza o schimbare de regim Înainte ca aliații să ocupe Germania i se circumscrie și marea Încercare de la 20 iulie 1944, analizată succint de autor In capitolul următor. Din Însăși derularea evenimentelor reiese că conjurația nu era suficient de bine pregătită, că nu avea o bază de masă, că Însăși conjurații nu aveau o unitate de vedere. Credem că autorul trece prea rapid peste aceste evenimente (despre acțiunea conjuraților din Paris ni se vorbește Intr-o singură frază), dat fiind că acțiunea de la 20 iulie a fost cea mai puternică acțiune din rezistența germană care a zguduit profund regimul. Probabil că autorul a avut In vedere faptul că cititorului român i-a fost oferită recent o lucrare dedicată acestui eveniment semnată de Maurice Baumont, lucrare la care face unele referiri și autorul de față dar In mod surprinzător nu la acest capitol, ci In unul anterior. Urmează un capitol scurt care oferă citi- torului unele date despre rezistența din lagărele de concentrare iar In final un capitol mai amplu analizează sprijinul acordat de clasa muncitoare și forțele democratice din România poporului german in lupta anti- nazistă. Sînt prezentate numeroase fapte care atestă că forțele democratice din Ro- mânia au urmărit permanent evenimentele din Germania, mai ales că poziția revizio- nistă germană trezea multă Îngrijorare la București. El prezintă numeroasele acțiuni antifasciste prin care clasa mncitoare a con- damnat fascismul, s-a ridicat in apărarea vieții celor Întemnițați, l-a demascat in presă și mitinguri. In concluzie, apreciind meritele lui Marin Badea de a fi oferit cititorului o imagine clară și in același timp sintetică despre rezistența germană remarcăm că indicele care Însoțește lucrarea este incomplet, cuprinzind numai numele proprii din text nu și pe cele din sub- solul lucrării, ingreunind munca celui ce vrea să-l folosească. i Prin stilul clar șl bogăția informațională, lucrarea contribuie la lărgirea orizontului istoric al unor largi cercuri de pasionați ai istoriei iar rapida epuizare a volumului arată Interesul publicului pentru subiecte de is- torie contemporană. Mihai Oprijescu www.dacoromanica.ro www.dacoromanica.ro „REVISTA DE ISTORIE” publică în prima parte studii, note și comunicări originale, de nivel științific superior, din domeniul istoriei vechi, medii, moderne și contemporane a României universale. In partea a doua a revistei, de informare științifică, sumarul este completat cu rubricile: Probleme ale istoriografiei con- temporane (Studii documentare), Viața științifică, Recenzii, Revista revistelor, Însemnări, Buletin bibliografic, in care se publică materiale privitoare la mani- festări științifice din țară și străinătate și sînt prezentate cele mai recente lucrări și reviste de specialitate apărute în țară și peste hotare. NOTĂ CĂTRE AUTORI Autorii sînt rugați să trimită studiile, notele și comunicările, precum și materialele ce se încadrează în celelalte rubrici, dactilografiate la două rînduri, trimiterile infrapaginale fiind numerotate în continuare. De asemenea, documen- tele vor fi dactilografiate, iar pentru cele în limbi străine se va anexa traducerea. Ilustrațiile vor fi plasate la sfîrșitul textului. Numele autorilor va fi precedat de inițială. Titlurile revistelor citate în bibliografie vor fi prescurtate conform uzanțelor internaționale. Autorii au dreptul la un număr de 30 de extrase. Responsabilitatea asupra conținutului materialelor revine în exclusivitate autorilor. Manuscrisele nepublicate nu se restituie. Corespondența privind manuscrisele, schimbul de publicații se va trimite pe adresa Comitetului de redacție, B-dul Aviatorilor nr. 1, București — 71261. www.dacOTomanica.ro LUCRĂRI APĂRUTE ÎN EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA DAN BER1NDE1, Epoca Clarii 1979, 272 p., 16 lei. DUMITRU VITCU, Diploma ții Unirii, 1979, 186 p., 24 ici. 1LIE CORFUS, Documente privitoare Ia istoria Romanici culese din arhivele polone. Secolul al XVI-lea, 1979, 448 p. 29 Ici. « * « Independența României. Bibliografic, 1979, 307 p., 31 lei. VICTOR AXENCIUC, IOAN TIBERIAN, l'remise economice ale formării statului naționa* unitar român, 1979, 322 p., 27 Ici. MIRCEA PETRESCU DÎMBOVIȚA, Depozitele de bronzuri din România, 1978, 390 p., 51 Iei. ION BARNEA și colab. Tropaeum Traiani, I, Cetatea, 1979, 258 p., 38 lei. LIGIA BĂRZU, Continuitatea creației materiale și spirituale a poporului român pe teri- toriul fostei Dacii, 1979, 138 p., 10 Iei. RADU POPA, MONICA MĂRGINEANU CÎRSTOIU, Mărturii de civilizație medie- vală românească, 1979, 162 p., 28 lei. * *» Documente privind revoluția de la 1848 in țările române, C, Transilvania, voi. II, 1979, LXI + 475 p., 35 lei. ION I. RUSSU, Daco-geții in Imperiul Roman, 1980, 115 p., 8,75 lei. MIRCEA MUȘAT, Izvoare și mărturii străine despre strămoșii poporului român, 1980, 158 p., 11 lei. MUSTAFA A. MEHMET, Cronici turcești privind Țările Române. Extrase IU, Sfîrșitul sec. XVI — începutul sec. XIX, 1980, 444 p., 37 ici. ȘERBAN BOBANCU, SAMOIL CORNEL, EMIL POENARU, Calendarul de la Sarmlsegetusa Regla, 1980, 191 p., 11 lei. VIRGIL MIHĂILESCU-BÎRLIBA, La monnaie romaine eliez Ies Daccs orientativ, 1980, 312 p., 19,50 lei. • • • Nouvelles etudes d’lilstolrc, VI/1 -ț- VI/2, 1980, 326 + 340 p., 26 + 28 lei. • * • Revoluția din 1821 condusă de Tudor Vladlmirescn. Documente externe, 1980, 496 p., 32 lei. • • * Inscripțiile Daciei Romane, III/2, 1980, 484 p., 34 lei. • • • Inscripțiile din Scylhla Minor, voi. V, 1980, 351 p. + 317 fig., 35 ici. CONSTANTIN PREDA, Caliatis. Necropola romano-bizantlnă, 224 p., 36 lei. VALENTIN AL. GEORGESCU, Bizanțul și instituțiile românești plnă Ia mijlocul seco- lului al XVIII-lea, 1980, 296 p., 22,50 lei. RM ISSN CO - 3870 2812 WWW Lei 10